LEXICONUL TEHNIC ROMÂN Coordonarea şi redactarea, îngrijite dş Prof.. Dr. Ing. REMUS RĂDULEI Membru corespondent al Academiei R. P. R. Redactor principal Prof. Dr. Ing. ŞTEFAN BĂLAN Membru corespondent al Academiei R. P. R. Coordonator principal EDITURA TEHNICĂ 1955 Ing. CAROL NEUMANN Coordonare generala Lucrare elaborata între anii 1948 şi 1955 de ASOCIAŢIA ŞTIINŢIFICĂ A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P. R. (A. S. I.T.) preşedinte -fiind Acad. Prol. Ing, NlCOLAE PROFIRI COLECTIVUL LEXICONULUI TEHNIC ROMÂN Culegerea materialului şi prima întocmire a textului fişelor pentru termenii din Lexiconul Tehnic Român au fost făcute de referenfi grupaţi în 20 de secfii de lucru. Colectivul de coordonare şi redactare a completat, a modificat sau prelucrat fişele întocmite în secfii, după verificarea făcuta de preşedintele secfiei şi de câte un specialist, Ie-a dat o'prezentare literară unitară, a redactat fişe noi, şi s'a îngrijit de alegerea şi executarea, de către desenatori, a figurilor cari ilustrează textul Lexiconului. Textele termenilor importanfi au fost revizuite de institute de specialitate ale Academiei R. P. R., de colective de catedră din învăţământul superior, sau de specialişti. Traducătorii au tradus termenii în limbile străine şi au verificat traducerile prezentate de referen}?. Corectorii au făcut corecturile de tipar şi au supraveghiat imprimarea din punctul de vedere tehnic. COLECTIVUL DE COORDONARE Şl REDACTARE Volumele ia cari au colaborat: Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. I—VII Neumann Carol, inginer I—VII Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. I—VII Ţifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, profesor universitar I—VII Bălan Virgil, inginer Volumele la cari au colaborat: VII Bistriceanu Evdochia, inginer VI şi VII Blumen Jean, inginer II şi III Coniver Sache, doctor în Ştiinfe II—IV Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenfiat în Matematice 1—VII Gabrielescu Vasile, inginer MII Georgescu Gh.f inginer IV Ghenădescu Dan, inginer 1 şi II Heschia Hugo, inginer V—VII Ijacu Sepfimiu, licenţiat în Drept V—VII îoanid George, doctor în Ştiinfe V—Vi! Irimescu Ion, doctor în Ştiinfe MII şi VII Volumele la cari au colaborai: Karniol Zissu, inginer II—IV Mihăiîescu Nicolae, inginer, conferenţiar, laureat al Premiului de Stat VII Nicolau Bârlad Gh., doctor inginer, profesor universitar I Niculescu C. H., doctor în Litere I—Vil Peter Andrei, inginer V—VII Popescu Caius, inginer, conferenţiar 1***V Ştefănescu-Nica Constantin, inginer !~*VII Zapan Mihail, doctor în Ştiinfe, profesor universitar III Zwecker Hugo, inginer I—VII Traducători Beşleagă Nina, licenţiată în Ştiinfe III Caravasile Alexe, inginer III Ciubuc V.adimir, doctor inginer I şi II Grapini Enea, inginer I şi II istrate Raisa, licenţiată în Litere V şi VI Marian Victor, doctor în Ştiinfe, profesor universitar I şi II Moscovici Elias, inginer l—VII Niculescu Gabriela, licenţiată în Litere MII Orăşanu Gherasim, tehnician V—Vil Popescu Dorin VII Roşea Victorin IV Sanielevici Alex. doctor în Ştiinfe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R. P. R. I şi II Ţifeica Gabriela, inginer, confe- renfiar MV Zeicu Ion, inginer II şi III Tehnoredactori Copuzeanu Ion, doctor în Ştiinfe I | Niculescu Gabriela, licenţiată în Kollscheg Alfred, tehnician IV—VII j Litere IV—VII Marcovici Jenică, inginer III j Petreseu Traian, inginer II Volumele ia cari au colaborai? Volumele la cari au colaborat; Corectori Andronescu Lydia, licenţiată în Ştiinfe Bălăifa Claudia Bălan Virgil, inginer Beldianu Valeria Fra|i!ă Eugen Gherman Mircea, inginer Ghermanschi Nic.; inginer Hrincu Diegis? inginer Marcovici Jenic§f inginer Miculescu Mircea, inginer Missir Nicolae, inginer Cohn Lupu Dobrescu Alexandru Georgescu Alexandru Georgescu Tiberiu Năsfase Gheorghe I- ni ! Neagu Eglanfina, licenţiată în Ştiinfe II VII ; ! 1 Negrea Julieta, licenfiata în Litere Nistor Octavian, doctor în drept, II—IV V •Vil licenfiat in Litere III—VII II- •VII Pascarenco Gh., inginer 1 1 Popescu ileana; licenţiată în Ştiinfe 1 i; Procopovici loan, inginer 1 şi II ii Râducanu Ana, licenţiată în Ştiinfe III I! Rosmarin. Anatolie, inginer 1 i- ■VII 1 Voineseu Eeaferir.a, licenţiata în ii şi III j Litere VII V—VII |...y Desenatori Rădulescu IHe Roşculef Victor Saîcâ Măria Şaler Beno V! şi Vi! II şi li! II.—VI! IV—VI COLABORATORI Volumele la cari au colaborat; Volumele la cari au colaborai: Alexandrescu Grigore, inginer l!i şi IV Alexandru E8# inginer, comandor Andreaş C, inginer Andreescu-Cale Ion, inginer, profesor universitar Andrifoiu Nicolae Andronescu Lydia, iicenfîată în Ştiinfe Andronicescu Dionisie, doctor în Ştiinfe Andruşcă Gh. Angelescu Eugen, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, membru corespondent ai Academiei R.P.R, Anghel Gh., inginer Anghel Ion Valeriu, inginer Anfonescu Const., doctor în Ştiinfe, profesor universitar AnfonSu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar Arie A. Arie, inginer, conferenfiar Aronovici Sami, inginer Aslan Henri, inginer, laureat al Premiului de Stat Afanasiu Ion, doctor în Ştiinfe, conferenfiar Avramescu Aurel, doctor inginer, conferenfiar, membru corespon-dent al Academiei R.P.R, Babaîeanu Paul, doctor in Ştiinfe, profesor universitar Badea Ion Arsenie, inginer Badea Miu, inginer Bakonyi Coloman, inginer, profesor universitar Bafaban Alexandru, inginer Bara Henry, inginer Bârbilian Dan, doctor în Ştiinfe; profesor universitar Bădan Nic., inginer, profesor universitar Bădărău Alexandru, inginer Bălan Irma, licenfiată în Ştiinfe Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. Bălfeanu M., inginer Bănuş Artur, inginer Bărbat Teodor, inginer Barbulescu Florin, inginer Bărbulescu Ştefan, inginer Bârglâzan Aurel, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R. P ,R,, laureat al Premiului de Stat Bârdeanu Const., inginer Beiu Paladi, inginer, lector Beldie Alexandru, doctor în Ştiinfe, laureat al Premiului de Stat I şi VI! 1 şi II I—IV-l-V I—IV !—iV |...V I...V Vii i—:v V-VI VI VI Şi VII Vil I—IV l-VII I—IV VII V şi VI I şi II V şi VI I I—IV I I !—Vi I—VII VII VI I 1-iV l-V I şi II V! Vi 1 Beleş Aurei, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R. P. R. I“*V Beleş A. Ion, inginer l—VI i Beleş E. Ion, inginer l—IV Bercovici Martin, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R. P. R., laureat al Premiului de Stat V ş; VI Berger T., inginer l—VII Bertume Ion, inginer I şi li Bianu Ion, inginer V Bistriceanu Evdochîa, inginer VI şi VII Blum Isac, doctor în Ştiinfe, profesor universitar l»*V| Blumen Jaan, inginer II, UI şi Vii Boguleanu Gh., inginer V Bontea Gh.f inginer V şi VI Borcea Dumitru, doctor în Economie politică, profesor universitar I Bordeianu Theodor, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, membru co* respondent al Academiei R. P» R. I—VI Boţea Emil, inginer, laureat al Pre» miului de Stat I Botin Alexandru, inginer II Botzan Marcu, inginer V şi VI ; Braha Adrian, inginer V şi V! j Branischi Alexandru, doctor inginer I—VI j Bratu Emilian, doctor inginer, pro-! fesor universitar, laureat al Premiului de Stat l-’IV Briscan D., inginer Vi Bubulac Mircea, inginer, conferenfiar V—Vil Bucur Octavian VII Bucur Paulina, inginer l—Vil Budeanu Constantin, academician, inginer, profesor universitar VI Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat VII Burcea Paul, inginer V şi VI Burghelea T., inginer I şi II Buzdugan Gh., inginer, profesor universitar V—VII Canarache Andrei inginer N-III Cantuniari Crisîu Ion, inginer VI şi VII Caracostea Andrei, inginer, profesor universitar l»*ill Carafoli Elie, academician, doctor inginer, profesor univers:tar, laureat al Premiului de Stat I*—VII Carfianu Gh., inginer, profesor l«*V şi VII universitar Cazacu Valeriu, inginer li şi III Cazimir Emil, doctor inginer I—IV Cărare Octavian, inginer V Cerchez Vasile, doctor în Ştiinfe l—IV Volumele la cari au colaborai: Volumele la cari au colaborat: Cernescu Nic., doctor în-Ştiinfe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R. P. R. I—VI Chisel Herman, inginer VII Chifulescu Georgeta, arhitect !•••'V Chifulescu Traian, arhitect I—V Ciolan Ion, inginer, laureat al Premiului de Stat VII Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenfiar I—IV Ciorănescu Nic., doctor în Şiiinfe, profesor universitar 1—111 Ciorăscu Florin, conferenfiar I—I I Ciplea Liciniu, doctor inginer, maior MV Cismaru Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar I—IV Cişmigiu S. Alex., inginer, conferenfiar, laureat al Premiului de Stat V şi VI Cocheci V., inginer, conferenfiar I—IV Codarcea Alexandru, academician, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat l-VII Codreanu Traian, inginer III Cohen Simion, inginer I şi II Colfatu Emanoil, inginer V şi VI Condacse Nicolae, inginer VI Condrea Sergiu, inginer, profesor universitar V—VII Coniver Sache, doctor în Ştiinfe ll—VII Constantinescu Alexandru, inginer, conferenfiar VI şi VII Constantinescu-Cătuneşti Simion, inginer, profesor universitar VI Constantinescu Gheorghe, inginer, profesor universitar V şi VI Constantinescu lancu, inginer, profesor universitar I—IV Constantinescu Nicolae, doctor în Ştiinfe, profesor universitar 1***1 V şi VI Corlăfeanu I», inginer, profesor universitar I Cornea Ioana, doctor inginer, conferenfiar I Cosfeanu Gheorghe, doctor în Ştiinfe, profesor universitar VIL Costin Dan V şi VI Cotescu Maria, arhitect I si II Cotigaru Buiurg, inginer I şi II Cotovu Octavian, inginer I şi II Cotovu Virgil, inginer I—IV Cozin Herbert, inginer, conferenfiar V şi Vi Creangă Constantin, doctor în Ştiinfe, profesor universitar 1—IV DacuConstantin,inginer,conferenfiar I şi II Dan Paul inginer I Davidescu Alexandru, inginer, lector VI şi VII Davidescu Ion, arhitect I—.V Demetrescu llie, doctor inginer I şi II Demetrescu C. llie, inginer V şi VI Diaconescu Vasile, inginer, profe- sor universitar V şi VI Dinescu Nicolae, inginer MV Dinescu Tudor, inginer 1—IV 1 Dinifă Ion, inginer Dobrescu Şfefan, inginer 1 1—IV Dobrovici Bacalbaşa, inginer 1—IV Dodu Aristide, inginer VI şi VII Drăgan Gleb, inginer, lector VI şi VII Drăganescu Adela, doctor în Ştiinfe 1—IV Drăghicescu Paul, inginer VI! Dragomir V., inginer .'—IV Dragoş V., doctor în Ştiinfe I—IV Drăgulănescu Dumiîru, inginer 1 şi II Dravăf V., ingmer MV Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice I—VII Dumitrescu N., inginer 1—IV Dumitrescu Valentin, inginer, con- ferenfiar 1 Eckstein Silviu, inginer, conferenfiar, laureat al Premiului de Stat V şi VI Eigeles Sigmund, inginer VII Eisler Bruno, inginer VII Eliade Gheorghe, inginer, confe- renfiar VI | Elianu Ion, doctor în Ştiinfe, lector 1—IV Eli eseu Grigore, doctor inginer, pro- fesor universitar, membru cores- pondent al Academiei R.P.R. I Felea 1., inginer VII Finfescu Dan, inginer V Fischer Elias, inginer 1—IV Florescu Teodor, inginer VI Fostiropol C.; doctor în Ştiinfe 1—VII Franfiu Ion, inginer V şi VI Gabrielescu Vasile, inginer MII Galbură Gh., doctor în Ştiinfe 1 şi 11 Gavăt Ion, doctor în Ştiinfe, laureat al Premiului de Stat 1—VI Genfiu luliu, inginer VI şi VII Georgeacopol Eug., doctor inginer, profesor universitar I—VI Georgescu Amedeu inginer VII Georgescu C. Const., doctor inginer, profesor universitar, membru | corespondent aS Academiei R.P.R. I—VI Georgescu Gh., inginer IV—VI Ghelase Gh., inginer V şi VI Ghenădescu Dan, inginer MII Gheorghifă Şfefan, inginer VI Gheorghiu Adrian, arhitect, conferenfiar 1--.|V Gheorghiu A. Const., inginer, lo-cotenent-colonej !••• IV Gheorghiu A. Miron, inginer, loco-tenent-colonel I—IV Ghica Alexandru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. 1*,#IV Volumele la cari au colaborat: Volumele la cari au colaborat: Ghika Budeşti Şfefan, doctor în Ştiin- fe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. i—V Ghircoiaşu Corneliu, inginer l-V şi VII Giurgea Mar£arefa,doctor în Ştiinfe, conferenfiar N—IV Giuşcă Dan, doctor în Ştiinfe, pro- fesor universitar, laureat al Pre- miului de Stat I—IV Goldner Eugen VII Golfracht W., inginer VI • Grigoriu Alexandru, licenfiat în Ştiinfe l—IV Grossmann Lilly, licenfiată în Ştiinfe III şi IV Guşuleac Mihai, doctor în Ştiinfe, profesor universitar IV şi V Haifinhandler Mateaş, inginer VI Hamburger Leon, inginer, profesor universitar VI şi VII Hangan Mihai, doctor inginer, pro- fesor universitar N-V Harafi J., inginer l—IV Hazan Nic., inginer VI şi VII Herovanu Mircea, doctor în Ştiinfe, conferenfiar N-VII Herşcovici Iustin, inginer V şi VI Heschia Hugo, inginer V—VII Heuman Samuel, inginer VI Hlevca D., inginer N-III Hrisanide Dumitru, inginer, profe- sor universitar ilI—VII Huber Panu Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R P.R. I "VI Hulea Ana, inginer, laureat al Premiului de Stat V Hulubei Horia, academician, doctor în Ştiinţe, profesor universitar V şi VI lacobescu Gh., inginer V şi VI Ijacu Sepfimiu, licenfiat în Drept V—VII llie Mircea, doctor în Ştiinfe, profe- * sor universitar, laureat al Premiului de Stat I—IV loanid George, doctor în Ştiinfe VI şi VII loanid Nicolae, doctor în Ştiinfe, profesor universitar 1***1 V lonescu Grigore, arhitect, profesor universitar I—Vil onescu Haralambie, conferenfiar I—IV lonescu Mircea doctor în Ştiinfe, profesor universitar l—IV lonescu Muscel losif, inginer, profesor universitar I—VII nescu-Siseşti Gh., academician, t profesor universitar I—Vi nmescu Ion, doctor în Ştiinfe N-VII Jojea Teodor, doctor în Ştiinfe l—IV ■Karniol Zissu, inginer ll-IV ^eminger Paul, inginer N-VI [Mman Victor, inginer, conferenfiar VI ,Qssa Laurenfiu, doctor în Medicină VII Kirmaier George, inginer VII Klang Marcel, doctor în Ştiinfe, lau- reat al Premiului de Stat V şi VI Kraus losif, inginer VI Leahu Xenofon, inginer 1 Lozinski Eugen, inginer VII Lubenescu Dan, inginer, conferen- ţiar, laureat al Premiului de Stat V—VII Ludwig Solomon, inginer III Lungu Ion doctor în Ştiinfe, profe- sor universitar 1 Mândru Eugen, inginer IV Manea Gheorghef inginer VI Mauguş Nicolae, comandor l—IV Manolescu Gabriel, inginer, confe- renfiar 111—VII Manoliu Mihai, inginer, profesor universitar N-III Manfea Şfefan, inginer, conferenfiar V şi VI Marcu Vasile, inginer 1 şi 11 Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat VI si VII Marinescu Ion inginer, III Marinescu Matei, inginer, profesor, membru corespondent al Aca- demiei R. P. R. VII Marinescu Sfelian, profesor univer- sitar VIII Mateescu Cristea, inginer, profesor universitar, membru corespon- dent al Academiei R.P.R., lau- reat al Premiului de Stat N-VI Mărgărit Nicolae, inginer VI şi VII Matăsaru Traian inginer, conferenfiar I—VII Mayer Al. Gh , inginer VI Mendelsohn Naţie, inginer, profesor universitar V—VII Mihail Sergiu, inginer II şi III Mihăileanu N. N., profesor universitar l—IV Mihăilescu Cornel, inginer III şi IV Mihăilescu Mircea, inginer, confe- renfiar VI Mihăilescu Nicolae, inginer, confe- renfiar, laureat al Premiului de Stat N-VII Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar l-VI Mihoc Gh., doctor în Ştiinfe, pro- fesor universitar, membru cores- pondent al Academiei R.P.R. !—VI Moisil Grigore, academician, doctor în Ştiinfe, profesor universitar V şi VI Moisil Ion, inginer, conferenfiar V şi VI Moisescu Anton, arhitect V Morariu luliu, doctor în Ştiinfe, pro- fesor universitar I—IV Morgan Paul, inginer VII Moscovici Elias, inginer ll-VI Motaş Ion, conferenfiar l-IV Mureşanu Traian, inginer, conferen- fiar 1 şi VII Volumele la cari au colaborat; Volumele ia cari au colaborat? Nachbar Beno, inginer, laureat al Premiului de Stat VII Nădăşan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R I—VI Nedelcu C. O., inginer I Negrescu Traian, academician, doctor inginer, profesor universitar VI Nenifescu D. Costin, academic.an, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat V-«*Vî! Nerescu Ion, inginer, conferenfiar Vil Neumann Caro!, inginer I—VII Nicolau Bârlad Gh,, doctor inginer, profesor universitar l—VII Nicolau Edmond, inginer, profesor universitar V—VII Nicolescu Nicolae, inginer, laureat al Premiului de Stat VII Niculescu Matei, doctor în Ştiinfe, conferenfiar !*«• VI Niculescu Sorin, inginer I Novacu Valeriu, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R,PaR. V şi VI Obreanu Filip I—II! Olteanu Constantin I Oncescu Nicolae doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat l—VI! Onicescu Ocfav, doctor în Ştiinfe, profesor universitar I—iV Onijiu Florin, inginer, conferenfiar II—VI Oprescu Gh., inginer l—IV Orădeanu Tifus, inginer V şi VI Orăşanu Gherasim, tehnician V—VII Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar _ V—VIII Ovanezian Agop, inginer, lector VI şi Vii Pamula P«, inginer l—IV Pantazi Ion, inginer VI Papiu C., doctor în Ştiinfe l—IV Parteni Cezar Antoni, doctor inginer, profesor universitar I—VII Pavel Dorin, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat I—VI Pavelescu Lazăr, doctor în Ştiinfe, laureat al Premiului de Stat I Pavlovschl Gh., doctor inginer, profesor universitar l—IV Păfraşcu R., inginer l—IV Penescu Cornel, inginer, conferenfiar VII Perlea Dan, inginer MII Peter Andrei, inginer V—VII Petraşcu Sever, doctor în Ştiinfe, inginer, laureat al Premiului de Sfat l—IV Pefrescu Gheorghe, inginer, profesor universitar VI Pefrescu Ştefan, profesor universitar Petruşcu Anatoiie, inginer Piafcovschi Theodor, doctor inginer, conferenfiar Pop Radu, inginer, conferenfiar Popa Aurel, inginer Popa Traian, inginer Popescu Caius, inginer, confefen-fiar Popescu Const., inginer Popescu Emanoil, inginer Popovici Andrei, profesor universitar Preda Alexandru Prişcu Radu, inginer, conferenfiar Profiri Nicolae, academician, inginer, profesor universitar Rachmuth I., profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. Radeş Romeo, inginer Raica Zolfan, inginer Raşeev Sergiu, inginer, profesor universitar Rădulescu T., inginer Rădulescu Vlad, inginer Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. Rău Alexandru, inginer, profesor universitar Roşea Dumitru, inginer Rucareanu Nicolae, doctor inginer, conferenţiar Rulea Gheorghe, inginer, lector Safir Ignat, inginer Saghin llje, inginer Săveanu Lucius, doctor inginer, profesor universitar Sâvulescu Mamuîea Olga, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Sburlan Dimifrie, inginer, profesor universitar Scribnic Valentin, inginer Sebeşan Şfefan, inginer, conferen-fiar Secară Gh., inginer, conferenfiar Simionescu Mircea, inginer Sinescu Achile, inginer, laureat al Premiului de Stat Spafaru Alexandru, inginer, profesor universitar Spifzer Israel, inginer, lector Stamafiu Mihai, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat Stan Aurelian, inginer, conferenfiar Stăncescu Ion, doctor inginer Sfănciulescu Gh., inginer Stănculescu Florea, arhitect, profe* sor universitar VI V şi VI I şi II l—IV V—VII V şi VI I—VII V şi VI VII V şi V! vii I—v VII V şi VI I—VII v şi vii i-v l—IV VII VII V I—Vi I—VI V VI şi Vil MII l—IV V—VII V şi VI ls—VII MII VI şi VI! V şi VI I şi II - Volumele la cari au colaborat: Volumele la cari au colaborat: VI I—VI I-—IV l-l •VI şi II V Şl VI I şi II I şi II l-V V III—VI Sfănculescu Ion, inginer, conferenfiar Stănculescu Mircea, inginer Steopoe Alex., doctor în Ştiinfe, profesor universitar Stere Roman, inginer, conferenfiar VI şi Stinghie Vintilă, inginer, profesor universitar Sfoenescu Alexandru, inginer, profesor universitar Stoenescu Oscar, inginer Stoicescu Lazăr, inginer, profesor universitar, iaureat al Premiului de Stat Stratilescu Alexandru, inginer Stratilescu Ion, inginer, profesor universitar Sturza Ion, inginer Szel Pavel, inginer Şaraga Ernest, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Şeptilici Râul, inginer, conferenfiar !•« Şerban Mihail, licenfiat în Ştiinfe VII Şlaicher Sigismund, inginer, lector V Ştefânescu Claudiu, inginer V Ştefânescu-Ni ca Constantin, inginer Ştefânescu Goangă, inginer Ştefânescu Ion, inginer, profesor universitar Ştefânescu Mihai, inginer Ştefânescu Sabba, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Şteinberg Carol, inginer, profesor universitar Şteinberg Heinrich, ing’ner Tacu Florentina, ing:ner Tânăsescu Tudor, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent a! Academiei R.P.R. Târziu Ştefan, inginer Teodorescu C Constantin, inginer, profesor universitar Teodorescu I., ing'ner Teodorescu Nicolae, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondenta! AcademieiR.P.R., laureat al Premiului de Stat Teodorescu Nicolae, inginer Tilibaşa Nicolae, inginer VII -VII •IV VII V şi VI l—IV Vi şi VII VI şi VII V V şi VI VI I—IV VII I» -VI I şi II II—VI Tipei Nicolae, inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat Toma G., inginer Tomescu Nic., inginer Toporescu Ernest, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Trandafirescu Gheorghe, inginer Trofin Elena, inginer Trofin Petre, inginer, conferenfiar Tudorică Spirea, inginer Ţifeica Gabriela, inginer, conferenţiar Ţijeica Radu, doctor in Ştiinfe, inginer, profesor universitar Ţifeica Şerban, academician, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Ţufuianu Maran, inginer Ulmanu J., inginer Valentin Alfons, inginer Valeriu Adrian, inginer, conferenfiar Vanei Gheorghe, inginer, profesor i universitar | Vasile llie, inginer ; Vazaca Cristofor, inginer, conferen-| fiar i Vâlcovici Victor, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Vântu Valeriu, doctor în Ştiinfe, pro-fesor universitar, laureat a! Pre-i miului de Stat I Vencov Ştefan, academician, doctor \ în Ştiinfe, profesor universitar Verona Renato, doctor inginer Verîenstein Mathieu, inginer, laureat ai Premiului de Stat Vlad Aurel, inginer Vlâdes Ion, doctor inginer, profesor universitar Vlădescu Ion, inginer, conferenfiar Voronca A., inginer, profesor universitar Zamfirescu Ion, inginer, locotenent-colonel Zanescu Aurel, inginer Zapan Mihail, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Zif Martin, inginer Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar Zwecker Hugo, inginer II—IV I—IV I I şi II VII v- şi VI I şi II V şi VI II—VI I—VII I—VII l—IV I—VI V şi VI VII II—VII II, vi şi Vil I—VI I—VI l—IV I—VI VI şi VII I, VI şi VII l—IV l—IV '—IV VI l-V I—VII LA ÎNCHEIEREA LUCRĂRILOR PRIMEI EDIŢII A LEXICONULUI TEHNIC ROMÂN Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi Tehnicienilor din Republica Populară Română (iniţial, Asociaţia Generală a Inginerilor din România şi Societatea Politehnică) a hotărît în toamna anului 1947, la îndemnul Partidului, să elaboreze, să redacteze şi să editeze un dicţionar tehnic, pentru folosinţa inginerilor, a oamenilor de ştiinţă, a tehnicienilor şi a lucrătorilor cari activează în diferitele specialităţi tehnice, — şi în special în industrie. Dicţionarul trebuia să cuprindă definiţiile sau explicarea principalilor termeni tehnici şi ştiinţifici, în ordine alfabetică. Fiindcă tehnicienii noştri aveau pe alocuri ezitări în privinţa utilizării termenilor, s-a hotărît ca aceştia să fie urmaţi de traducerile lor în limbile rusă, franceză, germană, engleză şi maghiară. Planificarea economică şi avântul industriei şi al tehnicei noastre cereau inginerilor, tehnicienilor şi muncitorilor să se înţeleagă repede şi fără ambiguitate — şi aceasta reclama unificarea şi fixarea pentru un timp mai îndelungat a termenilor ştiinţifici şi tehnici din limba noastră. în cursul elaborării materialului s’a constatat că e mai util ca lucrarea să nu se limiteze la definirea termenilor, ci să cuprindă principalele cunoştinţe de tehnică şi ştiinţă grupate sub termeni directori, în ordine alfabetică. Astfel, Dicţionarul tehnic a fost transformat în Lexicon Tehnic, la începutul anului 1948. Asociaţia a considerat că e o sarcină principală a sa să contribue printr’o astfel de lucrare la ridicarea nivelului profesional al oamenilor muncii; ea a vrut ca Lexiconul Tehnic Român să constitue un auxiliar preţios, care să-i însoţească la locurile de muncă şi să le servească drept sursă de primă informare, de câte ori au în faţă o problemă nouă. Lucrările de elaborare, redactare şi editare au fost încredinţate unui Comitet de coordonare-t format din trei ingineri şi asistat de un delegat responsabil al Consiliului Central al A. S. /. T. Comitetul urma să lucreze în Bucureşti, în mod permanent, în cursul pregătirii şi publicării primei ediţii, iar apoi, periodic,, când se vor pregăti şi tipări noi ediţii ale lucrării. în perioadele de lucru, Comitetul de coordonare urma să fie ajutat de un Colectiv de pregătire, coordonare şi redactare, format din coordonatori, redactori, referenţi, traducători, corectori şi desenatori. Dintre cei trei ingineri desemnaţi pentru Comitetul de coordonare, numai doi au avut posibilitatea să lucreze: profesorii Remus Răduleţ şi Ştefan Bălan, cărora li s’a alăturat delegatul Consiliului A. S. I. T., inginerul Carol Neumann. Profesorul Remus Răduleţ a primit şi sarcina de redactor principal al lucrării. Componenţa Colectivului de pregătire, coordonare şi redactare a variat în cursul elaborării, cum se arată în coala de titlu a acestui volum. Pregătirea şi întocmirea unei forme provizorii a textelor s’au făcut în anul 1948, în nouăsprezece secţiuni de specialitate: Matematice pure şi aplicate; Fizică experimentală şi teoretică, Mecanica şi Rezistenţa materialelor, Electrotehnică, Maşini, Centrale, Aparate şi Instrumente electrice; Construcţii civile şi lucrări de artă; Hidraulică şi Hidrotehnică; Măsurători terestre; Mine şi Metalurgie; Chimie şi Tehnologie chimică; Industrii; Edilitate; Urbanism şi Arhitectură; Agricultură, Silvicultură şi Zootehnie; Aviaţie şi Transporturi aeriene; Navigaţie şi Transporturi pe apă; Geniu şi Tehnică militară; Organizare, Standardizare şi Raţionalizare; Transporturi terestre; Industrii ţărăneşti; Probleme tehnico-economice. Acestora ii s’a adăugit o secţiune referitoare la problemele de stil şi de unificare a terminologiei. în cursul elaborării s’au adăugit noi secţiuni şi s’au creat numeroase subsecţiuni. Birourile secţiunilor au ales termenii principali ai specialităţilor şi i-au supus Comitetului de coordonare, care a stabilit pe această bază vreo 40000 de termeni cari urmau să fie introduşi în Lexicon. Colaboratorii (referenţii) secţiunilor au elaborat pentru aceşti termeni texte scurte, cari au permis o orientare provizorie a Colectivului şi a Comitetului asupra materialului care urma să fie publicat. — Comitetul de coordonare a luat, în cursul anului 1948, următoarele hotărîri referitoare la caracterul general al lucrării: Termenii directori vor fi definiţi, în limita posibilităţilor; în cazurile în cari explicarea va prezenta dificultăţi, se vor da caracterizări sau lămuriri prealabile, urmate de o eventuală definiţie. Se vor consemna, delimita şi ierarhiza dijeritele accepţiuni ale fiecărui termen, cu indicarea specialităţilor cărora le aparţin. Textele cari altfel ar fi greu de înţeles vor fi ilustrate cu figuri sau cu planşe, dintre cari unele vor putea fi în colori. La sfârşitul textelor se vor da sinonimele; se vor putea semnala şi erorile frecvente pe cari le fac tehnicienii în legătură cu utilizana termenilor directori. * Textele explicative se vor publica sub sinonimele recomandate. Problemele cari interesează cercuri mai largi vor fi prezentate astfel, încât să poată fi înţelese şi de tehnicienii cari nu au urmat studii tehnice superioare. S’a urmărit ca lucrătorii mai înaintaţi din punctul de vedere tehnic să găsească în Lexicon cunoştinţe pe cari să le poată asimila, referitoare la sisteme, centrale şi reţele de energie, maşini, aparate şi instrumente, procese tehnologice şi operaţiuni tehnice. Conceptele referitoare la probleme dificile, de strictă specialitate, urmau să fie prezentate la înaltul nivel tehnic sau ştiinţific pe care-l reclamă. Materialul tratat va da atenţiunea cuvenită speciali'ăţilor reprezentate în industria noastră; industria ţărănească va ocupa un loc potrivit c.tât cu importanţa ei, cât şi cu posibilitatea ca termenii ei să servească la eventuale primeniri viitoare ale termenilor din celelalte sectoare industriale, Temenii de uzină şi de atelier, cei de minerit, etc., vor fi culeşi la faţa locului, de membri ai Comitetului sau ai Colectivului de coordonare şi redactare, cari se vor deplasa în acest scop în principalele noastre centre industriale şi în regiunile miniere. Limba Lexiconului va fi limba literară contemporană, vie. — Lucrarea era proiectată să apară în patru volume de câte o mie de pagini. După ce s’a hotărît caracterul general al lucrării, s’au stabilit textele existente cari puteau servi ca bază pentru Lexicon — şi s’au elaborat noi texte în locul materialului care nu satisfăcea această condiţiune. în cursul organizării textelor pentru termenii cu iniţialele A—C, s’a observat că întregul material al Lexiconului va cuprinde 6000-"7000 de pagini şi s’a hotărît să se dea lucrării această amploare, necunoscută până în prezent în lexicograf ia noastră tehnică. Textele noi referitoare la termenii cu iniţialele A—H au fost elaborate în principal de Colectivul şi de Comitetul Lexiconului; pentru cele referitoare la ceilalţi termeni s’a făcut apel şi la o largă colaborare externă. Textele tuturor termenilor au fost citite pe specialităţi, întâi de membrii Colectivului, iar apoi de redactorul principal; aceştia le-au modificat şi au discutat cu autorii noua lor formă sau au propus acestora modificarea lor. Pe baza noii forme s-a constituit textul provizoriu al lucrării. Acesta a fost examinat din nou de Colectiv, de secţiunea de stil şi apoi de Comitetul de coordonare. Pe baza rezultatelor acestei examinări, redactorul principal a constituit textul definitiv. începând cu termenii cu iniţiala R s’a constituit, pentru textele cari prezentau dificultăţi deosebite, un al doilea text provizoriu, care a fost supus discuţiei publice şi verificării unor colective de specialişti. Au fost antrenate în această muncă institute de specialitate ale Academiei R. P. R., secţiuni de specialitate ale Asociaţiei Ştiinţifice a Inginerilor şi Tehnicienilor, colective de catedră din învăţământul superior şi alte colective de specialişti. Colectivul şi redactorul principal au făcut o lectură a ultimului şpalt de corectură, pentru a controla eventuale omisiuni, lipsuri sau erori, iar Comitetul de coordonare şi redactorul principal au făcut ultima lectură a materialului în coală. în cazurile de îndoială, textele privitoare la probleme dificile au fost citite de autori şi în coală. Elaborarea textelor a pus colectivelor şi colaboratorilor probleme deosebit de dificile, fiindcă Lexiconul Tehnic Român e prima lucrare de lexicogra-fie tehnică românească — şi deci nu a putut folosi o experienţă câştigată în trecut. Elaborarea a fost dificilă şi fiindcă s’a cerut autorilor să prezinte texte originale, cari să se bazeze pe concretizarea cunoştinţelor şi a experienţei proprii a autorilor sau, când aceasta nu a fost posibil, pe concretizarea experienţei conţinute în surse primare de informaţie: tratate sau articole de specialitate. A prezentat dificultăţi mari şi stabilirea sistemelor de noţiuni, ierarhizarea şi clasificarea lor din punctul de vedere ştiinţific, respectiv tehnic, Apariţia Lexiconului Tehnic Român a stârnit un interes deosebit, atât în cercurile noastre tehnice, cât şi în afara lor. Numeroşi ingineri şi tehnicieni ne-au semnalat lipsuri, omisiuni sau erori. Printre colectivele cari ne-au ajutat în muncă merită o menţiune spccială colectivele d'n Ministerul Industriei Uşoare, Sovromnaval Turnu-Severin, şi Secţiunile A. S. I. T. Bucureşti; printre persoanele cari ne-au ajutat sunt numeroşi ingineri şi tehnicieni, afară de corpul didactic din învăţământul superior. La apariţia celui de al patrulea volum, Lexiconul Tehnic Român a format obiectul unor discuţii publice, în periodice şi în şedinţe publice organizate de A.S.I. T. S’au relevat în aceste discuţii unele erori strecurate în lucrare, care încă nu avea erată. S’a afirmat că Lexiconul tratează termeni importanţi ca probleme minore, că textele sale sunt uneori prea ermetice; că uneori stilul său are o notă de preţiozitate; că pe .alocuri conţinutul său nu are destulă legătură cu problemele noastre concrete; că e lipsit de combativitate, pe alocuri obiectivist şi cosmopolit; că nu conţine termeni de şti'nţe economico-sociale; că formularea nu exclude totdeauna posibilitatea unor deducţii formaliste sau idealiste. Colectivul Lexiconului mulţumeşte tuturor şi le cere sprijinul şi pentru viitor. Erorile materiale — însă nu şi cele de traduceri şi de tipâr — cari au fost semnalate sau observate, au fost consemnate, fie în „Erată“, fie în texte corectoare, publicate în Suplementul lucrării. Acesta cuprinde şi termenii omişi şi textele de completare a articolelor din Lexicon, pentru cei mai mulţi dintre termenii cari nu fuseseră trataţi cu amploarea necesară. Diferenţa de nivel dintre texte, care a fost semnalată, provine din dorinţa de a face accesibile unor cercuri mai largi de cititori problemele cari. interesează aceste cercuri şi din nevoia de a trata cu precizia necesară termenii de strictă specialitate, pentru cari cercurile mai largi nu manifestă un interes deosebit. în privinţa stilului, deficienţele se datoresc greutăţii de a prezenta într’o limbă unitară texte scrise de câteva sute de autori, cu deprinderi stilistice foarte variate; ele vor putea fi înlăturate abia la o nouă ediţie a lucrării. De asemenea, insuficienţa legăturii cu problemele terenului, lipsa de combativitate, obiectivismul şi cosmopolitismul sau posibilităţile unor deducţii formaliste sau idealiste, cari au fost relevate cu privire la primele volume ale lucrării, vor fi considerate la reeditarea lucrării, în măsura valabilităţii lor. Problemele de terminologie au fost aproape tot atît de dificile ca şi cele de fond. Redactorul principal a avut în permanenţă grija de a se utiliza câte un singur termen pentru un acelaşi concept. Susţinerea termenilor adecvaţi şi evitarea celor necorespunzători s’au făcut după următoarele criterii: S’a dat preferinţă formelor româneşti mai vechi sau mai uşor de pronunţat pentru cuvintele utilizate mult de lucrători'; s’a dat însă preferinţă formelor de largă circulaţie internaţională, în cazul, termenilor de strictă specialitate. S’au evitat barbarismele. S’au făcut distincţii de termeni şi de sensuri, cu o grijă neobişnuită în lucrările noastre tehnice. S’au evitat omonimiile, în special când survin într’o aceeaşi specialitate, unde pot produce confuzii dăunătoare. S’au subliniat tendinţele cari se manifestă în limbă de a se fixa, — în cazul cuvintelor cu forme multiple, sau în cazul cuvintelor cu două forme la plural — fiecare formă pentru câte un sens. S’au utilizat posibilităţile limbii noastre de a deosebi activităţile, prin utilizarea infinitivului lung, substantivat, de rezultatele, efectele sau principiile lor, prin utilizarea aceloraşi rădăcini, însă cu terminaţii caracteristice. Când un acelaşi termen indică atât o proprietate sau un sistem fizic, cât şi o mărime referitoare la acestea, s’a dat preferinţă sinonimelor termenului, pentru anumite accepţiuni. Când, pentru anumite noţiuni, nu s’au găsit termeni de oarecare circulaţie, s’au adoptat termeni noi, cari circulă de puţin timp în limbă, sau s’au propus termeni noi, formaţi prin analogie, însă s’au evitat, cât a fost posibil, creaţiile considerate hibride şi nu s’a forţat sistematizarea noilor termeni, fiindcă nu se cunoştea încă viitorul lor în limbă. Unele probleme de terminologie au rămas încă 'nerezolvate şi după încheierea lucrărilor primei ediţii a acestei lucrări, cum rezultă din împrejurarea că în-anumite lucrări se utilizează termeni diferiţi, propuşi fie de Lexicon, fie de Comisia de Standardizare sau de Editura Tehnică, înfiinţate după ce se puseseră bazele terminologiei Lexiconului. Lipsa unei colaborări şi consultări permanente cu Institutul de Lingvistică şi cu aceste două instituţii constitiie cauza principală a acestei situaţii nesatisfăcătoare. După o muncă neîntreruptă de opt ani, cu ajutorul acordat de Partid şi Guvern, s’a încheiat prima ediţie a Lexiconului Tehnic, importantă lucrare lexicografică românească. Rezultat al unui mare efort colectiv, Lexiconul Tehnic Român trebue să ducă la ridicarea nivelului cultural şi tehnic at oamenilor muncii, contribuind astfel la construirea socialismului în patria noastră. COLECTIVUL LEXICONULUI TEHNIC ROMÂN LEXICONUL TEHNIC ROMÂN Voi. VII Tu-Z Suplement VOLUMUL AL ŞAPTELEA CUPRINDE 4023 DE TERMENI LEXICONUL TEHNIC ROMÂN CUPRINDE 48763 DE TERMENI * I. ABREVIAŢII Şl SIMBOLURI  amper at atmosferă tehnică aia atmosferă absolută atl atmosferă litrică ats atmosferă suprapresiune B. bacii eC grade Celsius cal calorie cca circa cm centimetru cm2 centimetru pătrat cm3 centimetru cub conc. concentrat const. constant, constantă cP centipoîse d. densitate d- dextro- 0 diametru etc, et caetera °F grade Fahrenheit f. fierbere 8 accelerafia gravitaţiei g gram gr. at. greutate atomică gr. mol. greutate moleculară gr. sp. ' greutate specifică h oră ha hectar kcal kilocalorie k9 kilogram kV kilovolt kVA kilovolfamper kVAr kilovoltamper reactiv kW kilowatt Barare simplă (a, b,...) vector | litru I- levo- m-* meta» m metru m2 metru pătrai m3 metru cub mg miligram mm milimetru mol. moleculă !* micron nr. at. număr atomic M.C. nume comercial N. D. nume depus o- orto- obs. observafie P poise p- para- p. pagina p. f. punct de fierbere pi. plural pr. presiune p. s. punct de solidificară p. I. punct de topire r rază °R grade Reaumur s secundă sin. sinonim t tonă temp. temperatură V volt v., V. yezi voi. volum v. S, vezi Suplement W watt Simbolurile matematice folosit© sunt cel© din STAS 1254/1950 II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE IN LEXICON Acustică........................ . Acust. Agronomie..............................Agr. Algebră ...............................A/g. Analiză matematică.....................An. mat. Arboricultură..........................Arb. Arheologie.............................Arhg. Arhitectură ...........................Arh. Aritmetică.............................Ar/f. Artă...................................Arfă Arte grafice...........................Arfe gr. Artilerie . .........................Arf. Astronomie.............................Asfr. Automobilism....................... Auto. Aviaţie................................Av. B Balistică .................... . B/s. Beton..................................Bet. Biologie...............................Biol. Botanică...............................Bot. Economie agrară . Economie generală Economie tehnică Edilitate . . . Electricitate . . Electrocăldură Electrochimie . . Electromagnetism Electrotehnică Exploatarea petrolului Explozivi . . . . Ec» a. Ec. g. Ec. tehn. Edil. EL E/ecfroc. E/ecfrochim. E/m. E/f. Expl. petr. Expl. F Farmacie.....................Farm. Fizică ......... F iz. Fotografie . ................Foto, Fotogrammetrie...............Fotogrm. Fotometrie...................Fotom. Fundafii.....................Fund. Fungicide ........ Fung. C Cadastru ........ Cad. Căi ferate............................ C. f. Calculul erorilor ...... C/c. e. Calculul probabilităţilor . . . C/c. pr. Calculul tensorial...............C/c. f. Calculul vectorial...............C/c, v. Canalizare............................Canal. Carieră de piatră.....................Cr. p. Cartografie...........................Cartog. Chimie................................Chim. Chimie biologică......................Chim. biol. Chimie fizică.........................Chim. fiz. Cinematică............................C/n. Cinematografie........................C inem. Comunicaţii...........................Com. Construcţii...........................Cs. Construcţii civile....................Cs. civ. Construcţii metalice..................Cs. mef. D Dendrologie ....... Dendrl. Dendrometrie..........................Dendrm. Dinamică..............................Din, Drumuri . .........................Drum. O Gaze.................................Gaze Generalităţi.........................Gen. Geodezie.............................Geod. Geofizică............................Geof iz. Geografie ......... Geog, Geologie.............................Geol. Geometrie............................Geom. Geometrie analitică .... Geom. a. Geometrie descriptivă .... Geom» d. Geometrie perspectivă . . . Geom. persp, Geotehnică...........................Geof. H Hidraulică...........................H;dr. Hidraulică agricolă ..... Hidr. a. Hidraulică edilitară.................Hidr.e. Hidrotehnică.........................Hîdrof. Horticultura.........................Hori. I Igiena industrială...................|g, jnd, Iluminat.............................* //, Iluminat electric....................II. el. Industria alimentară . Industria artelor grafice Industria cărbunelui . Industria cauciucului Industria celulozei . Industria chimică Industria cimentului . Industria frigului . . Industria hârtiei . . Industria lemnului Industria microbiologica Industria mijloacelor de transport . . . . . Industria petrolului . . Industria pielăriei . . Industria sticlei şi a ceramicei ..................... Industria textilă . . . Industria tutunului Industria uleiurilor şi a grâ similor.................... industrii ţărăneşti Instalaţii sanitare Legumicultura Logică . . înd. alim. Arte gr, Ind. cb. Jnd. cc. Ind. cel. Ind. chim. Ind. cimi. Ind. frg. Ind. hârf. Ind. lemn. Ind. micrb. Ind. mij. ir. Ind. petr. Ind. piei M Magnetism . . Mase plastice . Maşini . . . Maşini agricole Maşini de ridicai Maşini electrice Maşini hidraulice Maşini miniere Maşini navale Maşini pneumatice Maşini termice Maşini-unelte . Măsuri . . . Matematice Mecanică . , Mecanica fluidelor Metalografie Metalurgie Meteorologie Metrologie Microchimie Mine . . Mineralogie Ind. st. c. Ind. text. Ind. tui. Ind. ulei. $i gras• Ind. far. Inst. san. Legcult. Logica Magnt. Mase pis. Mş. Mş. agr. Mş. rid. Mş. el, Mş. hidr. Mş. min. Mş. nav. Mş, pneum. Mş. ferm. Mş.-unelte Ms. Mat Mec. Mec. fl. Metgr. Mef/. Meteor. Metr. M/crochim. Mine Mineral. Naviga|ie maritima ..... Nav, m. Nivelment................N/v. Nomografie ....... Nom g. O Optică...................Opt. P Paleontologie ...........Paleont. Petrografie ....... Petr. Piscicultura............Pis c. Poduri....................... Pod. Prepararea mecanică a minereurilor şi a cărbunilor . . Prep. min. Radicfonie .... Rezistenfa materialelor Radio Rez. mat. N Navigaţie...........................Nav. Navigaţie aeriană.................Nav. a. Navigare fluvială ..... Nav. fl. S Siderurgie ........ Sidg. Silvicultură .......................Silv, Standardizare.......................Stand. Statică . ................... Stat Statistică..........................Statist. Ştiinfă.............................Şt. T Tehnică ......... Tehn. Tehnică militară....................Tehn. mii. Telecomunicaţii.....................Te/c. Telefonie ..........................Te/f* Telegrafie .........................Te/g. Televiziune ....... Te/v, Teoria mulţimilor ..... Te or, m. Terasamente.........................Ter. Termochimie.........................Termochim. Termodinamică.......................T ermod. Termotehnică ....... Termof. Topografie . ................Topog. Topologie ..........................Topol. Transporturi........................Transp. Transporturi aeriene .... Transp. a. Transporturi pe apă . . . . Transp. ap. Transporturi terestre .... Transp. i. Trigonometrie.......................Trigon. Tuneluri............................Tnl. u, V, z Urbanism............................Urb. Vopsitorie..........................Vops. Zoologie............................Zoo/. Zootehnie...........................Zoof, T, f; T, t; 0, 0, %• (continuare) î. Tuaj [6yKCHpOBKa; touage; Tauerei, Keften-.schitfahrt, Seilschiffahrt; towing; kapaszkodo ha-jozâs]. Nav.: Deplasarea, în lungul unui curs de vapă sau al unui canal, sau pe un lac# a vaselor plutitoare remorcate de un tuior (v.). 2. Tub [Tp^ 6a; tube, tuyau; Rohr; pipe, tube; cso]. 1. Tehn.: Corp lung, care are o cavitate în general coaxială cu suprafaţa lui exterioară, comunicând la cele două extremităţi cu exteriorul. Materialul din care sunt confecfionafe tuburile {metal, beton simplu sau armat, ceramică, asbo-ciment, lemn, carton, materiale textile, mase plastice, etc.)i forma şi dimensiunile transversale, forma, dimensiunile şi prelucrarea capetelor, etc. depind de sistemul tehnic în care sunt folosite, de solicitările la cari sunf supuse şi de felul îmbinării lor. Procedeul de fabricafie a tuburilor depinde de materialul din care se fabrică şi de domeniul de folosire a lor. Tuburile sunt folosite ca element de construcţie sau de maşini (în căldări, construcţii metalice, etc.), conducte de transport, piese de pro-tecfiune, etc. Tuburile rigide metalice se numesc curent fevi. Tuburile rigide metalice şi cu perefii relafv subţiri se numesc şi burlane, dacă diametrul lor depăşeşte anumite dimensiuni. Tuburile flexibile (confecfionafe din materiale plastice, din materiale textile, etc.) se numesc şi furiunuri, dacă diametrul lor depăşeşte anumite dimensiuni. După materialul din care sunf confecfionafe sau după caracteristicele constructive, se deosebesc: s. Tyb=armonică[CHJIb4>0H;tube ondule; Well-rohr; undulated pipe; hullâmos cso]. Tehn.: Tub metalic al cărui perete e subfire şi are ondulafii circulare, astfel încât e elastic, şi deci poate suferi atât deformafii axiale, de lungire sau scurtare, cât şi defor-JTîafii de curbare. E folosit, de exemplu, la confecţionarea de capsule barome-trice sau de corpuri de di-•latafie pentru termosfate sau termometre (fiind umplut cu un lichid volatil, de ex. cu toluen, cu xilen, etc.). — Şin. Tub cu perete ondulat, Tub elastic, Silfon. 4. ~ ceramic pentru canalizare [KaHaJiH3a-iţaoHHaH KepaMM4ecfcaH Tpy6a; tube en cera-'fnique pour canalisaton; Keramikrohr fur Kanali-sation; canalisation ceramic tube; csatornazâsi ke-Jamikus cso], Tehn.tCs.: Tub impermeabil la apă, fabricat din argilă plastică refractară sau greu fuzibilă, cu temperatură -joasă de vitrifiere {1100— 1180°), adică prezentând un interval mare r Tub-armonică. (cca 600°) între temperatura de vitrifiere şi temperatura de topire. Tuburile se acoper cu un strat de smalf la interior, şi uneori şi la exterior, pentru a micşora pierderile de sarcină prin frecare când curg fluide prin tub, şi pentru a împiedeca pătrunderea lichidului în interiorul masei tubului. Aplicarea smalfului se face pe tubul uscat, însă nears. Secţiunea transversală a tuburilor poate fi circulară, eliptică sau ovoidă. De obi-ceiu, au mufă pentru asamblare, la unul dintre capete. Pe fata interioară a mufei şi pe fafa exteripară a capătului fără mufă sunt fasonate mai multe caneluri, pentru realizarea unor îmbinări mai etanşe. Pentru montarea în instalaţii se folosesc piese fasonate de legătură, de exemplu reducfii, ramificaţi', coturi, teuri, tuburi în formă de U, etc. Tuburile ceramice sunt folosite în instalaţiile de distribuţie a apei şi în instalaţii de canalizare, la conductele pentru scurgerea apelor reziduale, Tub ceramic pentru canalizare. Piese fasonate pentru tuburi ceramice de canalizare, a) reducţie; b) ramificaţie; c) curbă. a solufiilor acide sau bazice şi a solufiilor reziduale din industrii. — Sin. (parfiai) Tub de gresie pentru canalizare; Tub de bazalt pentru canalizare. 5. ~ ceramic pentru drenaj [#peHa>KHafl Ke-paMHH6CK9fl Tpy6a; tube en ceramique pour drainage; Entwăsserungskeramikrohr; ceramic tube for drainage; keramikus talajcso]. Hidrof.: Tub ceramic cu masa poroasă, nesmăifuit, cilindric, fără manşoane, folosit la asanarea terenurilor prea umede, prin drenarea excesului de apă. Se tipizează dimensiunile lor exterioare, grosimea peretelui şi diametrii. (în fara noastră, diametrul interior al tuburilor de drenaj tipizate e de 40—200 mm; grosimea peretelui, de 8—26 mm, şi lungimea, de 330 mm). Tuburile trebue să fie rezistente la îngheţ Ş' la desghef, să fie impermeabile la apă, să aibă rezistenţa de rupere la încovoiere de cel pufin 50 kg/cm2 şi porozitatea de cel mult 22%. 2 Tuburile de drenaj se fabrică din argile plastice, asemănătoare argilelor folosite la fabricarea cărămizilor. Fasonarea se execută în prese de extru-ziune cu melc, verticale sau orizontale. Uscarea se face în uscătorii-tunel, în uscătorii-camere situate deasupra cuptoarelor, sau chiar în uscă-torii cu circulafie naturală a aerului. Arderea se face în cuptoare intermitente sau continue (circulare), la temperatura de 950-”1000o, adică dedesubtul temperaturii de vitrifiere a argilelor din cari se confecţionează tuburile. i. Tub de asbociment [acSoiţeMeHTHan Tpy6a; tube en ciment-asbeste; Asbestzementrohr; ce-ment-asbestos pipe; aszbesztcementcso, eternitcso]. Cs..9 Tub fabricat dintr'un amestec de cca 85% ciment Portland, 15% asbest crisolitic, şi apă (în cantitate de 20—30 de ori mai mare decât greutatea liantului), fasonat fie prin aşfernerea pastei în straturi subfiri pe tobe metalice, fie prin centrifugare, şi lăsat apoi să se întărească în basine cu apă (rece sau caldă) sau în camere de tratare cu abur. Tuburile de asbociment au conductibilitate termică mică (la 100°, & = 0,45 fa{ă de k = 60 la ofel), rezisten}ă mare la coroziune şi greutate specifică mică; ele au rezistivitate electrică relativ mare şi proprietăţi bacterifuge. Prezintă următoarele desavantaje: au rezistentă mică Ia şoc, la compresiune, la fracfiune şi la încovoiere; procedeele de producţie sunt complicate şi costisitoare; îmbinările etanşe sunt greu de realizat. — Pentru mărirea rezistenţelor mecanice se fabrică tuburi de asbociment armate fie cu un schelet metalic alcătuit din făşii metalice aşezate paralel cu axa tubului, fie cu o elice de sârmă, care, uneori, poate fi pretensionată prin încălzire. Tuburile armate sunt folosite, în special, pentru conductele de presiune. Îmbinarea tuburilor se face, fie flexibilă, cu o mufă de asbociment cu garnituri de cauciuc la extremităţi, penfru astuparea rostului dintre mufă şi tub, fie cu manşoane-bandaj, compuse dintr'un bandaj de cauciuc cu pânză rezistentă, cu două inele de cauciuc la interior, aplicate pe extremităţile ţevilor, şi cu o centură metalică de strângere, de aceeaşi lă-fime cu bandajul. îmbinarea tuburilor de asbociment cu tuburi de fontă (coturi, teuri, etc.) se face prin cuplaje metalice flexibile, constituite din două flanşe de fontă, între flanşă şi manşon şe montează garnituri de cauciuc, pentru etanşare (v. fig.). Tuburile de asbociment sunt folosite Ia construirea conductelor de alimentare cu apă, a conductelor de canalizare, a conductelor pentru gaze, a îmbinarea unui iub de asbociment cu un iub de fontă, prin cuplaj flexibil. I) tub de asbociment; 2) tub de fontă; 3) flanşe de fontă; 4) manşon de fonta; 5) garnituri de cauciuc. canalelor de fum, a canalelor pentru profecfiu-nea cablurilor telefonice, etc. 2. ~ de beton [deTOHHan Tpyda; tuyau ert beton; Betonrohr; concrete pipe; betoncso]. Cs..* Tub confecţionat din beton simplu, cu dozajul de ciment necesar pentru a asigura o anumită impermeabilitate. Se fabrică în mod curent tuburi cu secţiunea golului circulară sau ovoidă, cu sau fără talpă la exterior, şi cu îmbinare cu manşon sau* cu cep şi buză (v. fig.). Diametru interiori şi grosimile perefilor sunt tipizate. Alcătuirea extremi* tafilor trebue să permită îmbinări ale tuburilor cari să asigure continuitatea conductelor. Tubut de beton prezihtă numeroase avantaje: se comportă bine din punctul de vedere al rezistentei şi al impermeabilităţii; are pereţi destul de netezi*, ceea ce permite o bună curgere hidraulică; pre- 3 * Tuburi de beton. /) tub cu secţiunea circulară, cu manşon; 2) tub cu secţiunea circulară, cu cep şi buză; 3) tub cu secfiunea circulară,, cu talpă; 4) tub ovoid. zintă siguranţă contra acţiunilor chimice şi fizice? rezistă la uzura provocată de apele cari confin nisipuri sau alte materiale solide; poate fi fabricat-în lungimi relativ mari (până la 5 m) şi cu secfiuni transversale de forme variate, după necesitate; permite realizarea de îmbinări etanşe. Tuburile pot fi confecfionafe la locul folosirii sau în fabrică, prin turnarea betonului în forme (tipare) demontabile de lemn sau de metal, şi prin înde-sare manuală (cu unelte), sau prin îndesare mecanizată (presare, vîbrare, centrifugare). Se folosesc pentru construcfia conductelor şi a> canalelor subterane (pentru alimentare cu apă^ pentru canalizare, cabluri, etc.), pentru constructiv podeţelor fubulare, a unor puţuri, etc. s. ~ de beton armat [mej]e306eT0HHaH Tpy-6a; tuyau en beton arme; Eisenbetonrohr; concrete steel pipe, reinforced concrete pipe; vas-betoncso]. Cs.: Tub de beton, cu armatură de* otei-beton; se fabrică industrial sau pe şantier. Ty-burile industriale pot avea lungimi de 1,5***3 m şi diametrul până la 2 m; ele pot fi folosite pentru presiuni înalte (5"-6 at). Secţiunea transversală poate avea orice formă. Betonarea se face prin vibrare, prin centrifugare sau torcretare. Armatura transversală se calculează în funcţiune^ de presiunile inferioare de regim şi de încărcările exterioare (împingerea pământului, presiunea apelor de infiltraţie, vehicule, ptc.); de obiceiu se aşază şi o armatură longitudinală, penfru montarea armaturii transversale şi pentru preluarea 3 tensiunilor de încovoiere. Armatura poate fi şi pretensionată, mecanic sau prin încălzire; de obi-teiu, e montată pe o inimă de beton simplu, care se acopere cu un strat de beton torcretat. — îmbinarea tuburilor se face cu mufe, cu manşoane sau cu falf; etanşarea îmbinării se face cu frânghie de cânepă gudronată, cu câlfi sau cu garnituri de cauciuc. Tuburile de beton armat executate pe şantier se toarnă direct în săpătură, în forme (tipare) confecfionafe după nevoie. Secfiunile transversale pot avea dimensiuni şi forme foarte variate, corespunzând condifiunilor statice ale construcţiei (circulare, ovoide, cu talpă, în formă de clopot). — Tuburile de beton armat se folosesc pentru construcţia conductelor de presiune sau a conductelor îngropate sub o cale de comunicare (şosea, drurr, cale ferată).— î. Tub de cauciuc [pe3HH0Ban Tpydfca, pe3H-HOBblH HIJiaHr; tube en caoufchouc; Gummi-schlauch; rubbertube, rubber tubing, rubber hose; gumicso]. Tehn.: 1. Sin. Furtun de cauciuc (v.). — 2. Nume folosit curent pentru tuburile de cauciuc cu diametrul de cel mult-20 mm, utilizate în instalafii medicale şi în laboratoare. 2. ~ de fontă [gyryHHan Tpy6a; tuyau en fonte ; Gufjeisenrohr, gufjeisernes Rohr; pig iron concrete pipe; ontottvascso]. Tehn., Cs.: Tub fabricat prin turnare, din fontă (cu rezistenta de rupere la tracfiune de 14—22 kg/mm2şi rezistenta de rupere la încovoiere de cca 28 kg/mm2), şi folosit, în general, drept conductă (de alimentare cu apă, de canalizare, etc.) sau în construcţii (de ex. ca stâlp), De obiceiu, tuburile pentru conducte se protejează, la interior şi la exterior, prin bitumare la cald. Pentru îmbinarea în conducte, tuburile de fontă se confecţionează, de a* c d Tuburi de fontă pentru conducte. a) cu flanşe; b) cu mufă (pentru efanşare prin ştemuire); c) îmbinare cu mufă filetată şi cu inel de strângere filetat (penfru garntfură de cauciuc); d) îmbinare cu mufă şi cu flanşă pentru tuburi cu diametru mare (pentru garniiură de cauciuc) °biceiu, ca tuburi cu mufă la un capăt (la cari etan-Şarea îmbinării se face cu garnitură de material ®xti|, asigurat cuH o garnitură de plumb fixată Prin Şfemuire) sau, mai rar, ca tuburi cu flanşe a ambele capete (v. fig. a şi b). Uneori, în te- renuri mobile se folosesc tuburi cu mufă cu filet sau tuburi cu mufă şi flanşă, la cari o garnitură de cauciuc de etanşare se strânge cu ajutorul unui inel de presiune, filetat, respectiv nefiletat (v. fig. c şi d). Pentru îmbinarea tuburilor de fontă se folosesc piese de legătură (v. sub Piesă fasonată pentru conducte de presiune). Tuburile de fontă se fabrică prin turnare în forme semipermanente sau prin turnare centrifugă în forme metalice, în proces de lucru mecanizat, în cea mai mare parte cu ajutorul maşinilor de turnat (v. Turnat, maşină de ~ tuburi de fontă). După turnare, tubul e recopt pentru a ameliora structura straturilor dela suprafaţa lui exterioară şi penfru a înlătura tensiunile proprii datorite răcirii neuniforme în timpul turnării. Tubul scos din cuptorul de recoacere e curăfit prin polizare, la interiorul mufei şi la extremitatea liberă; apoi e bitumat şi controlat (dimensiuni, caracteristice de rezistentă şi defecte). s. ~ de lemn [flepeBflHHan Tpyda; tuyau en bois; Holzrohre; wood pipe; facso]. Hidrof., Cs.: Tub confecţionat din buşteni găurifi longitudinal, sau din doage (v. fig. /). Tuburile confecfionafe din buşteni cu dia-metri utili sub 12,5 cm pot fi folosite la pre- 7 siuni sub 2,5 at. Continuitatea conductei se asigură prin îmbinări cu cep şi mufă, sau prin fevi speciale. Piesele de noduri sunt metalice. Lemnul folo- sit e bradul, cedrul , ,mbinarea |uburi|or de lemn arinul, larifa, molidul. d|n fa Tubunle confecfio- a) îmbinare cu cep mu(,; u S® a îmbinare cu feavă metalică brica prin asamblare specia,.. () )ubuH de ,emn. de^ doage, ^cari se ^ cercuri de 0jeI ,af; jeavă strâng cu brafări me- metalică, talice, sau cu legături de sârmă. Se pot realiza conducte continue şi conducte executate din tronsoane. Conductele continue se montează la locul lucrării, din doage separate de lemn de brad alb sau de la-rifă (cu lungimea de 2,5"-3 m, grosimea de 4—8,5 cm şi lăfimea de 8—15 cm), ale căror capete sunt decalate în sensul lungimii conductei, pentru a avea rosturile transversale dintre doage în secfiuni diferite. Diametrul maxim e de 3 m. Presiunea maximă admisă e de 5—6-at. Strângerea se face cu coliere (cercuri) metalice, aşezate la distanfe de 15—30 cm. Capetele colierelor se îmbină cu sabofi II. Coliere penfru strângerea doagelor tuburilor de lemn. 1) peretele tubului; 2) colier de ofel rofund şi elice elaslică; 3) colier de ofel rotund şi sabot de fontă; 4) sabot. t {v. fig. II) de ofel ştanfat sau de fontă maleabilă. Din cauza conductibiiităfii termice mici, se pot aşeza la adâncime mică în pământ, sau chiar la suprafafă. — Tronsoanele pentru conducte se execută cu lungimi de 3—6 m, dar cu diametri mici. Doagele se strâng cu spire de sârmă de ofelgalvanizat, peste cari se aplică o izolafie de asfalt. îmbinarea tronsoanelor se face cu mufe (v, III. îmbinarea tuburilor de doage cu mufe. t) peretele tubului; 2) elice de sârmă. fig. III). Pot fi folosite numai la presiuni joase (2-2,5 at). 1. Tub flexibil. 1. V. Flexibil, iub — 2. Sin. (parfial) Furtun (v. Flexibil, tub ~). 2. ~ ondulat: Sin. Tub-armonică (v.). s. ~ spiral: Sin. (impropriu) pentru Tub flexibil (v. Flexibil, tub ~). 4, ~ torpedo [oBaJibHaa Tpy£a; tube tor-pedo; Ovalrohr; oval (forpedoshajred) tube; ovâ-lis cso]. Av.: Tub metalic cu secfiune ovală, folosit în construcf'a organelor de avioane, cari sunt expuse acfiun'IOr aerodinamice, pentru a micşora rezistenfa la înaintare. Se montează cu axa mare în direcfia curentului. Astfel de tuburi se folosesc, de obiceîu, la montanfii biplanelor şi la picioarele trenului de aterisaj neescamotafcil. 5. ~ fumat din fontă: Sin. Teavă de fontă, Tub de fontă (v.). — Exemple de tuburi folosite în electrotehnică: e. Tub articulat. 1. V. Flexibil, tub 7. ~ articulat [cycTaBHaTafl (rK6«afl) Tpy6-Ka; tube articule; Gliederohr; swing pipe; fagos cso]: 2. Tub de protecfiune pentru conductoarele electrice, flexibil, izolat sau neizolat în interior, compus din piese metalice inelare articulate între ele, sau dintr'o fâşie metalică ori din sârmă înfăşurată înelice. E folosit mai ales ca piesă de legătură la tuburile Peschel, pentru ocolirea proeminenfejor din calea conductelor aplicate pe perefi sau pe tavane, fie peste tencuiala, fie sub tencuială. Uneori e folosit pentru protecfiunea conductelor mobile ale receptoarelor electrice amovibile. — Sin. Tub flexibil. 8. ~ Bergmann. V. Tub izolant uşor protejat. o. ~ blindat de ofel. V. Tub izolant de pro- fecfiune, etanş. 10. ~ izolant de protecfiune, etanş [H30JIH-pyiomaa TpySa; tube isotant protecteur en acier; Stahlpanzerrohr mit Auskleidung; lined Steel ar-moured conduit; vedett szigetelo cso]: Tub izolant compus dintr'un tub de carton impregnat cu bitum, acoperit cu un înveliş protector de feavă de ofel sau de bandă de ofel cu grosimea de 1,3—2,25 mm, îmbinată prin sudură. Serveşte la protejarea conductoarelor instalaţiilor electrice de joasă tensiune, în încăperi industriale. Se foloseşfe în insfalafiile sub tencuială sau' pe tencuială şi în pardoseală, în încăperi cu praf, cu umezeală, pericol de incendiu sau de explozie, etc. Legătura dintre două tuburi succesive se face prin manşoane filetate, cu filet special pentru aceste tuburi înşurubate etanş. Derivaţiile se execută din doze (v.), în cari se înşurubează etanş tuburile. Etanşarea filetelor se face cu câ^ nepă şi miniu. Tuburile se fabrică în şapte dimensiuni, cu dia-mefrii interiori între 11 şi 42 mm, pentru a putea primi 1—4 conductoare izolate, cu secţiunile de 1 — 185 mm2. — Sin. Tub Panzer. 11. ~ izolant, uşor protejat [3amHin,eHHafl H30jrapyKmţaH TpySna; tube isolant; Isolier-rohr; insulating tube, conduit tubing; konnyen vedett szigetelo cso]: Tub compus dintr'un tub izolant, de carton impregnat cu bitum, acoperit cu un înveliş protector de bandă de ofel laminată la rece, plumbuită şi îmbinată prin fălfuire (v.). Serveşte la protejarea conductoarelor instalaţiilor electrice interioare de joasă tensiune. Se montează fie aparent, fie îngropat sub tencuială, în încăperi uscate şi unde nu există pericol de lovire. Legătura dintre două tuburi succesive se face în capete, într’un manşon fără filet. Derivaţiile se execută din doze (v.)j în cari intră tubul izolant desgoiit de învelişul de ofel. Tuburile se fabrică în opt mărimi diferite, cu diametrii interiori între 9 şi 48 mm, pentru a putea primi 1—4 conductoare izolate, cu secfiunile de 1 — 185 mm2.— Sin. Tub Bergmann. 12. ^ Panzer. V. Tub izolant de protecfiune, etanş. js. Tub [Tpy6Ka; tube; Rohr; tube, pipe, conduit; cso]. 2. Tehn.: Sistem tehnic (aparat, instrument de măsură, instalafie, construcfie, organ de maşină sau element de construcfie) constituit în principal din piese tubulare, sau sistem tehnic a cărui carcasă are formă fubuîara, piesele tubulare constitutive putând avea unul sau ambele capete înfundate. Exemple: 14. Tub: Sin. Tub penfru gaz, Butelie penfru gaz (v.). îs. ~ acustic [neperoBopnaH (anycTH^ec-Kaa) Tpy6a; tube acoustique; akustisches Rohr; speaking tube; akusztikus cso]. Mine, Nav.: Tub metalic cu diametrul de 3—6 cm, cu ajutorul căruia se poate transmite vocea între anumite posturi ale unei instalafii, penfru a comunica între ele. Se foloseşfe, de exemplu, la bordul navelor — unde tubul acustic e numit portavoce (v.) — sau in instalafii miniere, în mod accesoriu, în pufuri de mică adâncime. ic. ~ aerodinamic: Sin. Atodid, Staforeactor. V. sub Reactor. 17. ~ Bourdon. V. Bourdon, tub s ” i. Tub capilar. V. Capilar, tub 2. cu perete ondulat: Sin. Tub-armonică (v.). * 3. ~ de aspirafie [BcacbiBaiomaH Tpy6a; tube aspirateur-diffuseur de turbine; Saugrohr; turbine draft-tube; szivo cso]. Mş. hidr. 1.: Conductă de formă divergentă, montată la turbinele hidraulice radiale centripete (turbine Francis şi turbine elico-idale), care conduce apa dela ieşirea din rotor ja nivelul aval, utilizând mare parte din energia care s'ar p:erde prin instalarea turbinei la un nivel mai înalt decât nivelul aval. Recuperarea se produce prin faptul că tubul, micşorând vi*esa absolută a apei, permite transformarea energiei ei cinetice în energie potenfială, Folosirea tubului de aspirafie, care permite instalarea turbinei la un nivel superior celui din aval, dă posibilitatea vizitării şi reparării uşoare a turbinei. înălţimea tubului de aspirafie, numit şi difuzor, e dată de relafia: , f Pat Pil VÎ-V'! în care pat e presiunea atmosferică, p± şi % sunt presiunea şi vitesa reziduală ale apei la ieşirea din rotor, v[ e vitesa apei la ieşirea din difuzor, y e greutatea specifică a apei, g e accelerata gravitatei, . iar rid e randamentul tubului de aspirajie (care depinde de forma şi da rugozitatea suprafeţei interioare). Practic, valoarea minimă a presiunii p± e de 2 m col. de apă, la turbinele Francis cu rapiditate mică şi medie, sau mat mare, la turbinele Francis cu rapiditate mare şi la turbinele elicoidale (la valori mai mici se constată depresiuni suplementare la părăsirea paletei, depresiuni pe ext.adosu! paletelor, conducere defectuoasă a apei, apariţia fenomenului de cavitafie). Pentru ev’tarea coroziunii şi a eroziunii datorite cavitaflei, uneori prima virolă a tubului de aspirafie se face din alamă rezistentă la coroziune, iar restul, din fonta sau din beton. — Sin. Difuzor, Aspirator, Aspirator-difuzor. Tubul de aspirefie se cons*rueşte cu d ferite profite în secfi^nea longitudinală. Exemple (v. şi fig. V/// sub Turbina hidraulică centripetă). Tub de aspirafie tronconic, care are forma de trunch u de con, cu baza mare cufundată în apă la nive’ul aval şi cu randamentul de 5Q"*60%. Tub de aspirafie hidrocon, care e înzestrat cu un con central coaxial, pentru a evita turbulenfa (şi deci cavitafia) datorită vitesei tangenfiale mari a»apei, |a turbinele cu rapiditate mare (la cari itbu| de aspirafie e foarte evazat, corespunzător curbelor de ieş:re a apei, cari sunt iperbole poli-trope de forma r2 z— const., unde r este distânfa la exă, şi 2 e cota particulei de fluid). Tubul hidrocon are randamentul de cca 8u%. — La unele instalefiî, conul central de beton e prelungit până la rotor. Tub de aspirafie cu masă, care e un tub evazat, cu o dală de beton la gura de ieşire. Tub de aspFrafie cotit, care are forma de cot' şi la care recupererea energiei cinetice reziduale se efectuează aproape în întreg;me în porfiune orizontală. E folosit când înălfimea de cădere e mică, astfel încât evazarea tubului nu se poate face numai pe verticală. Dacă secfiunea transversală e circulară, randamentul este de 40--50%. — Tubul de aspirafie cotit sistem Kaplan, pentru turbine elicoidale, e turtit în plan vertical, ceea ce ridică randamentul la 80*"90%. Uneori, tubul de aspirafie cotit sistem Kaplan are perefi mediani în interior, în zona cotului. 4. ~ de aspirafie: 2. Sin. Teavă de aspirafie, Conductă de aspirafie, Conductă de absorpfie (v.). 5. ~ de coborîre [cnycKHaa Tpy6a; tube de descehte; Abfallrohre; descent tube; leszâllo cso]. Tehn.: Tub metalic care serveşte la transportul sarcinilor granulare sau a! sarcinilor în ambalaj moale /. Tub de coborîre vertical, cu suprafaţa de ghidare elico-idală, pentru transportul minereului într'o mină. (de ex. în saci), pe verticală sau pe o direcfie cu inclina-e mare fafă de orizontală, cu vitesa determinată în • prealabil. Li citarea vitesei de coborîre se face, fie datorită frecării dintre material şi suprafaţa de lunecare, fie cu ajutorul unor şicane. Tibul poate fi f x (v. fig. I), pentru deservirea unui singur punct din planul inferior, sau rotativ (cu una sau cu mai multe articulaţii), pentru deservirea mai multor puncte din planul interior (v. fig. II); tuburile verticale au în inte- rior şicane sau o suprafafă eficoidală de ghidare, care poale avea generatoare orizontale sau înclinate. I!, Tuburi de coborîre rotative. a) cu o singură articulaţie; b) cu două articulaţii; t) gură de încărcare cu articulaţie fixată în plafon; 2) articulare intermediară; 3) cărucior rulant pe şină circulară; 4) cărucior cu roată de reazem; 5) gură de descărcare; 6) secţiunea I— (diviziune) I. i. Tub de combustie [TpydKa AJlHCOJKiKeHHH; tube de combustion; Verbrennungsrohre; com-bustion tube; egesi cso]. Chim.: Tub de sticlă greu fuzibilă, folosit în aparatele de analiză elementară cantitativă organică, la doza- rea carbonului,! Tub de combustie pentru analiză micro a hidrogenului şi semimicro. şi a azotului. Tuburile folosite în analiza obişnuită au lungimea de 1 m şi diametrul de cca 15 mm. în prezent, această metodă e părăsită. Tuburile folosite în metodele de analiză semimicro şi micro au forma din figură şi următoarele dimensiuni: lungimea 60 cm şi diametrul 10 mm pentru analiza semimicro, lungimea 50 cm şi diametrul 7-**8 mm penfru analiza micro. Tuburile de combustie sunt umplute, pe anumite porfiuni, cu substanfe ca oxid de cupru, oxid de plumb, vată de argint, etc., dintre cari unele au rolul de a descompune substanfa care se analizează, iar altele, de a fixa anumite produse de descompunere ale acesteia. în timpul funcţionării, tuburile de combustie sunt încălzite după anumite reguli, electric sau cu flacără de gaz. *. ~ de conducere [ceMHnp0B0#; tube de descente; Saatleitung; seed pipe; magvezeto cso], Mş. agr.: Crgan de maşină constituit dintr'un tub de tablă de ofel, cu lungime fixă sau variabilă, care serveşte la conducerea seminţelor dela distribuitorul semănătorii la brăzdar. Tubul de conducere cu lungime fixă e constituit dintr'o piesă unică tronconică (v. fig. VI şi VII sub Semănat, maşină de ~); cel cu lungime variabilă poate Tub elicoidal pentru semănători (tub de conducere, elicoidal). fi constituit din mai multe piese cilindrice sau tronconice (v. fig. III şi IX sub Semănat, maşină de ~), când e numit tub telescopic, sau dintr'o elice de bandă de ofel (v. fig.), când e numit tub elicoidal (şi impropriu, tub spiral). s. ~ de conducere spiral: Sin. impropriu penfru Tub de conducere elicoidal. V. sub Tub de conducere. 4. ~ de curăfire. V. Piesă de curăţire. 5. ~ de frână [T0pM03Han Tpy^Ka; tube de frein; Bremsrohr; brake tube; fektomlo]. C. f.: Tub pentru semiacuplările frânei cu aer comprimat a trenurilor. Tubul se confecţionează dintr'un strat interior de cauciuc, un strat intermediar de inserfii de pânză cauciucată şi un strat exterior de cauciuc. Are lungimea de 620—700 mm şi diametrul exterior de 32-»46 mm. o. ~ de încălzire [HarpeBaTeJlbHaH Tpyâaa; tuyau de chauffage; Heizrohr; heating tube; futesi tomlo]. C. f.: Tub de cauciuc pentru conductele de încălzire ale trenurilor. Tubul se confecţionează cu un strat interior de cauciuc, un strat intermediar compus din inserfii de pânză cauciucată şi un strat exterior de cauciuc. Are lungimea de 600 mm şi diametrul exterior de 52,,*56 mm. 7. ~ de lipit. V. Suflător 1. 8. ~ de nivel. V. Sticlă ,de nivel. V. şi sub Indicator de nivel de apă. g. ~ de scuturare [BCTpnxHBaiomaH Tpy6-Ka; tube de secouage; Schuttelrohr; shaking tube; râzo cso]. MeflTub scurt de ofel, cu diametrul de 15"*40 mm, care se introduce forjat în gaura practicată în anumite modele, în planul de separare, şi se fixează la partea inferioară cu un şurub care-l traversează diametral (v. fig.). în tub se introduce o bară de scuturare. Serveşte, ca şi placa de scuturare (v.), peninuaevita deteriorarea modelului la scuturarea necesară scoaterii acestuia din formă. Tub de scuturare. 1) model de lemn; 2) tub de scuturare; 3) şurub de re|inere. - i. Tub-etambou. V. Etambou, tub-~. - 2. ^-filtru [$HJibTp-Tpy6a; tube-filtre; Filter-KHBâHHH; tube de congelation; Gefrierrohr; freezing pipe; fagyaszto cso]. Mine, Cs.: Dispozitiv pentru îngheţarea terenurilor fisurate sau desagregate, îmbibate cu apă, prin circulaţia unui agent frigorigen, în vederea săpăturilor (de ex. pentru executări de fundaţii); e constituit dintr'un tub (cu diametrul de 15 — 25cm) închis ia partea de jos (numit tub de congelare), în care e introdus alt tub (cu diametrul de 6—10 cm), deschis Ia partea de jos (tub de circulare a lichidului refrigerent). Lichidul refrigerent curge în jos, prin tubul subfire (cu vitesa de 0,5 •••0,7 m/s), şi se ridică prin tubul gros (cu vitesa de 3 ••• 5 cm/s), răcind, până la înghejare, terenul din jur (v. fig. sub Fundaţii prin congelare). V. şi sub Congelare, procedeul prin 12. ~ sonor [3ByHaiH,aH Tpy6a; tuyau sonore; tonende Pfeife; sounding pipe; hangcso]. Fiz.: Dispo-zitivde producere a sunetelor, bazat pe vibrajiile unei coloane de aer, şi care se foloseşte în construc- 8 ţia unor instrumente muzicale. Tuburile sonore potfi cu buză (tăietură cu marginea ascufită în peretele tubului), în care caz cuprind o cameră de compresiune şi una de rezonanfă, sau cu lamelă vibrantă, cari nu au cameră de compresiune separată de cea de rezonanfă.'Tuburile sonore pot fi deschise sau închise la capătul opus sursei sonore. Cele deschise produc un sunet fundamental şi întreaga serie a armon'celor superioare, iar ceie închise dau sunetul fundamental însofit de armonicele de ordin par. Frecvenfa sunetului fundamental emis de un tub sonor deschis, de c luhgime /, 6 f~YV ° ^,nC* v‘tesa de propagare a sunetului în gazul din tubul sonor, iar frecvenfa sunetului fundamenta] emis de un tub sonor închis, de aceeaşi lungime, e/ = ^. 1. Tub telescopic. Mş. agr.; Sin. Tub de conducere telescopic. V. sub Tub de conducere. 2. ~ transportor [TpancnopTHaH Tpy6a; tuyau de transport; Forderrohr; t^ansporting pipe, conveyer tube; szallito cso]. Mş.: Transportor constituit dintr'un tub de tablă, rotitor, cu secţiunea circulară sau rareori pătrată, care se sprijine pe role şi are în interior o bandă de ofel răsucită în elice continuă (v. fig.), sau numai placi. Tub transportor. înclinate, dispuse în elice pe jumătate din periferie. Tubul se montează orizontal său cu înclinare mica fafă de orizon+ală. Prezintă avantajul că amestecă materialul în timpul transportului şi se poale goli complet. E folosit, de exemplu, în fabricile de ciment, pentru transportul pietrei, s. ^ Venturi. V. Venturi, tub ~,. 4. Tub [TpyoKa;tuke; Tubularf ăche;tube; cso]. 3. Maf.; Suprafafă ‘cilindrică, într'un câmp de vectori, determinată prin condifiuni speciale. Exemple de tuburi în Matematică şi în Fizică; „ 5. Tub de curent [Tpy6Ka TOKa; tube de courant; Stromrohr; stream tube; âramcso]. F/z.: Sup'afafă determinată de totalitatea lini?lor de curent cari trec prin punctele unei curbe închise. §. ~ de flux [njioiu,aflb jihhhh BeKTopH-ăJIbHOâ DOJie; tube de flux; Feldrohre; field line tube; fluxuscso]. Maf.: Suprafafă determinată de totalitatea linii.or de câmp ale unui câmp de vectori cari trec prin punctele unei linii închise. Tubul de curent (v.) e un tub de flux într'un câmp de vectori al cărui vector câmp e vitesa locală a particulelor unui fluid. , 7. ~ de vârtej. F/z.: Sin. Tub de turbion. V. Turbion, tub de * ~ unifafe de câmp solenoidal [coxeHOHA» enHHKwaH Tpy6a cojieHOFAajibMoro nojm; tube unite de champ solenoidal; Einheitsrohre eines solenoidalen Feldes; unit tube of a sole- noidal field; egyseges szolenoidmezo-cso], Fiz.: Tub de flux într'un câmp de vectori solenoidal, prin ale cărui secfiuni transversale fluxul vectorului câmp are o valoare constantă şi egala cu unitatea de flux. o. Tub electronic [aJieKTpoHHaH JiaMfia; tube electron que; Elektronenrohre; electron tube; elek-tron cso, râdiocso], 1. Elf.: Tub (balon, bulb) etanş-care conţine doi sau mai mulfi electrozi şi în care se produc, fia descărcări electrice prin gaze, fie emisiune de electroni: termionică, foto-elsctrică sau secundară. io. ~ Crookes [Tpy6na Kpyfcca; tube de C.r C. Rohre; C. tube; C. cso]. F/z.: Tub de descărcare electrică în gaze, la presiune joasă (variabilă sau invariabilă), cu care pot fi studiata proprie-tăfile razelor catodice. n. ~ de raze X [peHTreHOBCKaH TpySiw tube â rayons X; Roentgenstrahlenrohr; X-raystube; rontgensugâr-cso]. Fiz.: Tub de descărcare electrică într'un gaz rarefiat, sau tub electronic cu vid„ folosit pentru a provoca emisiunea de raze X, dintr'un anticatod bombardat dâ un fascicul de electroni. Tuburile de raze X pot fi, fie tuburi asemănătoare cu tuburile Crookes (y. Tub Crookes), în cari presiunea gazului e de ordnul a 1CT3 mm coloană de mercur, fie tuburi cu vid înaintat, în cari presiunea gazului e de ordinul a 1CT6 mm coloană de mercur. Aceste ultime tuburi (tuburi Coolidge), folosite azi excluziv, au catod incandescentr emisiunea electronilor catodici fiind obtinută prin efect termoelectronic. Un tub de raze X cuprinde un catod emifător de electroni, un anod şi un anticatod care, lovit de electronii catodici, emite raze X. La tuburile de construcfie veche, anti- /, Tub de raze X. F) filsment; C) catod; A) anticatod; I) fascicul de electroni*, 2) fascicul de raze X. catodul constitue un electrod separat, legat conductor cu anodui; la tuburile moderne, anticatodul e unit cu anodui (v. fig. /). Catodu! acestor tuburi are II. Catodul unui tub de raze X. 1) emisferă; 2} filament de wolfram; 3) cilindru. forma unei emisfere cave la baza căreia se găseşte un filament de wolfram (v. fig //). Tuburile funcţionează sub diferenfe de potenfial a căror valoare depinde de frecvenţa .radiafiei X care urmează să fie produsă şi de natura anticatodului, şi ca™ pot varia dela 1G4 până la 106 V şi mai mult. Tuburile de raze X de foarte înaltă tensiune se obţin prin legarea în serie a mai multor tuburi. Fig. M reprezintă un tub pentru 1 MVf compus d;n şase unităţi, aşezate două câte două în trei grupuri. 7 . 2 mulţi electrozi; între aceştia trec (în funcţiune), sub acţiunea unor câmpuri electrice şi eventual magnetice, curenji eUctrici cari consistă în mişcarea unor purtători liberi de sarcină, mişcare de^ III. Tub de raze X penfru 1 MV. C) catod; A) anticatod; L) lenfilă magnetică; ?) ecran de plumb; 1, 2) şi 3) grupuri de perechi de tuburi. Tuburile de raze X de puteri mici au înveliş de sticlă. Cele de puteri rrari au înveliş metalic, cu ferestre amenajate special, cari pot fi străbătute de IV. Secţiune prin*r'un tub de raze X de mare putere. C) catod; A) anod; F) fereastră; X) fascicul de raze X. razele X (v. fig. IV). Anodui lor are aripioare de răcire, iar la sarcini mari e cav şi e răcit prin circulaţie de apă sau de uleiu. cu anod rotitor, fasciculului de electroni, cu aju-C);catoJ; A) anod torul unui câmp magnetic, şi roti-rotitor; M) dispo- rea întregului tub (v. fig. VI). — ziîiv pe» tru crea- Sin. Tub Roentgen, reg câmpului mag- t. Tub electronic [aieKTpOH-netic învârtitor ne- Han JiaMna; tube electr onique, cesar rotirii ano- lampe electronique; Elektronenro-dului. hre; electron tube, electron valve; elektroncsoţ. 2. Elf.: Aparat electric format, în principal, dintr'un înveliş care conţine gaze rarefiate sau vid înaintat şi doi sau mai terminată în mod esenţial de emisiunea de electroni a electrodului care are funcţiunea de catod. După materialul învelişului, se deosebesc tuburf cu balon de sticlă şi tuburi cu înveliş metalic. După natura mediului din interiorul balonului^ se deosebesc tuburi cu vid înaintat, în cari curentul, trece prin vid înaintat — şi tuburi cu gaze rarefiate, în cari curentul trece prin gaze inerte, rarefiate. După natura emisiunii catodice, se deosebesc, următoarele trei grupuri de tuburi: tuburi tsrmo-electronice (numite şi tuburi termionice), al căror catod încălzit emite electroni; tuburi fotoebctro-nice, a! căror catod emite electroni sub acţiunea unei radiaţii electromagnetice incidente, de frecvenţă destul de înalta, — şi tuburi cu emisiune secundară, în cari catodul emite electroni secundari sub acţiunea unui fascicul electronic primar incident. Din grupul tuburilor termoelectronice fac parte tuburile utilizate în radioemisiune şi radio-recepţie, magnetroaneie, etc. D>n grupul tuburilor fotoelectronice fac parte celulele fotoelectrice,, iconoscopul, orticonoscopul, etc..Cel mai cunoscut tub cu emisiune secundară e multiplicatorul electronic. Din punctul de vedere al proprietăţilor generale determinate de purtătorii de sarcină ceri se mişcă în tub, se deosebesc tuburi de intensitate,, în cari interesează în principal intensitatea curenţilor electrici cari frec prin tub, — şi tuburi de energie, în cari interesează în principal producerea unui curent de particule de mare energie, pentru a realiza anumite procese de ciocnire. — Din primul grup fac parte următoarele tuburi: celuia fotoelectrică, folosită penfru a obţine curent electr c sub acţiunea unei radiaţii electromagneticer multiplicatorul electronic (static sau dinamic), folosit pentru amplificarea curenţ lor electrici prin mănrea numărului de electroni cu ajutorul emisiunii de electroni secundari a unor suprafeţe bombardate cu electroni primari; magne tronul sau tubul BarkHausen-Kurz, folosit pentru producerea de oscilaţii prin utilizarea timpului de transit a| purtătorilor de sarcină; tuburile termionice în sens restrâns,folosite ca redresoare, detectoare, amp ificatoare, de amestec şi oscilatoare, şi anume dioda ca redresor, trioda şi celelalte poliode ca amplif.catoare, respectiv ca oscilatoare, etc. — Din 10 «grupul al doilea fac parte următoarele tuburi: tubul Roentgen, folosit pentru producerea unui fascicul de electroni care cade pe un anticatod, servind la emisiunea de raze X; tubul Lenard, folosit pentru producerea unui fascicul de electroni utilizat tn procese de ciocnire, cu diferite efecte, In afara tubului; diferitele acceleratoare de particule (de ex. ciclotronul), folosite penfru producerea unui fascicul de ioni care se utilizează în procese de ciocnire. Din punctul de vedere al radiaţiei produse în tubul electronic, se deosebesc: tuburi electronice cu fascicul de radiafie dirijat şi tuburi electronice cu fascicul de radiafie nedirijat (eventual, fără fascicul net). Din punctul de vedere al proprietăţilor fasciculului dirijat al radiaţiei produse, se deosebesc trei grupuri principale de tuburi: tuburi indicatoare, tuburi cu imagine şi tuburi spectrale. — Tuburile indicatoare se caracterizează printr'un fascicul de electroni folosit pentru obţinerea unui spot luminos pe un ecran. Din acest grup fac parte tuburile Braun, folosite de exemplu în oscilografele catodice, cu catod rece sau cald, pentru reprezentarea legăturii dintre mărimi caracterizând un fenomen, sau o stare, printr'o oscilogramă; tuburile analizoare (de ex. iconoscopul), folosite în televiziune— şi microscopul electronic cu raster, folosit penfru reproducerea imaginilor la scară mărită. — Tuburile cu imagine se caracterizează prin faptul că produc o imagine electronică. Din acest grup fac parte microscopul electronic, folosit penfru reproducere imaginilor la scară mărită, — şi transformatorul de îmsg;ni, folosit pentru transpunerea u-nei imagini optice într'un alt domeniu al spectrului, pentru întărirea sau descompunerea unei imagini optice. — Tuburile spectrale se caracterizează prin descompunerea fasciculului de particule în vederea monocromati-zării sau în scopuri de analiză. Din 0' e valabilă expresiu-nea: / ^a\3l'2 VIII. Caracteristicele curentului ” ' anodic în funrfiune de tensiunea . de grilă la o triodă. în care It e curentul ,a) curen{u, anodic. ^ iens5u_ total (catodic), iar Ig nea anodică; L/g) tensiunea de e curentul de grilă. De 9! «iă. obiceiu, curentul de grilă consMue o rrrcăfracfiune din curentul total, deoarece Ug are valori mici pozitive. Dacă însă UQ e 5 S mai mare decât Ua, curentul Ig poate creşte mult şi datorită ajungerii pe grilă a electronilor secundari emişi de anod. Curentul anodic într'o triodă se anulează (se / UA „taie") când ^n această relafie se poate deduce tensiunea de grilă (negativarea) rr U* de tăiere U t — — • mA IX. Caracterisficele curentului anodic în funcfiune de tensiunea anodică la o triodă. /a) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; Ug) tensiunea de grilă. între parametrii electrici ai tubului electronic: rezistenfa interioară (s*u diferenţială) R{ (v.), panta S (v.) şi facforul de amplificare ţi (v.), există următoarea relafie (formula lui Barkhausen): SRi=p. Afară de caracteristicele curentului anodic îrr funcfiune de tensiunea de grilă se folosesc şi caracteristicele curentului anodic în funcfiune de tensiunea anodică (v. fig. IX) şi caracteristicele de curent constant ale tubului (v. fig. X). 50 m 150 200 250 300 V U* X. Caracteristicele de cutenf constant ale unei triode." Ia) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; Ug) tensiunea de grilă. Parametrii triodelor variagză între limite depărtate, în funcfiune de intensitatea curentului anodic (v. fig. XI). Parametrul cu cea „mai mică variafie e facforul de amplificare. Panta tubului variază aproximativ proporţional cu puterea Va a curentului anodic, iar rezistenfa diferenfială, proporţional cu valoarea , reciprocă pantei. L M r > V / r f 1 jimho YZSOO 2000 1500 1000 500 70 15 mA h XI. Variafia parametri’cr unei triode în funcfiune de curentul anodi', Ia tensiunea anodică de 250 V. Ia) cura: tui anodic; p) factorul de amplificare; S) panta caracteristicei; R-t) rezistenfa interioară. XII. Construcţia gri-lei-ecr?n, cu ecranare supe-icarăşi inferioară, la o tefrodă. Trioda e folosita ca redresor (v.) de curent, ca detector (v.), ca oscilator electric (v.) de diferite frecvente — şi ca amplificator (v.). — Tetroda e un tub electronic cu v d, cu patru electrozi: catodul, grila de comandă, grila-ecran şi anodui. între grila de comandă şi anod, tetroda are o grilă suplementară, grila-ecran (v. fig. XII), care serveşte la micşorarea capacităţi electrice 13 dintre aceşti doi electrozi. Caracteristicele curentului anodic şi ale curentului grilei-ecran al unei te-irode în funcfiune de tensiunea anodică sunt reprezentate în fig. XIII. Această formă a caracteristicelor e datorită faptului că electronii din emisiunea secundară din tetrodă nu se întorc pe electrozii cari i-au emis, ca în triode (şi pentode), ci sunt atraş de alti electrozi; dacă în tetrodă tensiunea anodică e mai înaltă decât tensiunea grilei-ecran, e'ectro-nii secundari ai grilei-ecran sunt atraşi de anod,iar dacă tensiunea grilei-ecran e mai înaltă decât tensiunea anodului, electronii secundari ai anodului sunt atraşi de grila-ecran. Emisiunea secundară e maxi- XIII. Caracteristicele curentului anodic, ale curentului grilei-ecran şi ale curentului fctal în funcţiune de tensiunea anodică la o teiroc ă (tensiunea grilei de corrandă fiind r.ulâ). Ia) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; Ig) curentul grilei-ecran; Ug) tensiunea grilei-ecran; lf) curentul total; variaţia curentului total e dată de liniile întrerupte. mă la o tensiune cuprinsă între 25 şi 75 V; fiecare eledron primar liberează de obiceiu 1" electroni secundari. Anodui primind un număr mai mare de electroni primari decât grila-ecran, emisiunea lui secundară va fi mai mare decât a grilei-ecran. Adâncitura din curba curentului anodic în funcfiune de tensiunea anodică situată în domeniul în care tensiunea anodului e mai joasă decât tensiunea grilei-ecran; curentul anodic scade cu valoarea curentului corespunzător electronilor secundari cari trec din spre anod spre grila-ecran, în timp ce curentul grilei-ecran creşte cu aceeaşi valoare. — Scăderea curentului anodic odctă cu creşterea tensiunii anodice e echivalentă cu o rezistentă interioară negativă a tubului, iar tetroda care lucrează pe această porţiune caracteristicei se numeşte dinatron. Tetrodele sunt folosite adeseori ca tuburi de putere relativ mare. Un tip special de tetrodă e tetroda cu fascicul dirijat. Aceasta e un tub electronic cu patru elec- trozi, în cari efectul grilei de frânare (v.) se realizează printr'o construcţie care, datorită respingerii mutua!e dintre electroni, asigură micşorarea potenf:a!uiui electric în spaţiul dintre grila-ecran şi anod. Fig. XIV reprezintă o tetrodă cu fascicul XIV. Tetrodă cu fascicul dirijat. 1) catod; 2) anod; 3) grilă de comandă; 4) grilă-ecran; 5) placă penfru formarea fasciculului. dirijat. Grila de comandă şi grila-ecran au acelaşi pas şi sunt situate astfel, încât spirele grilei-ecran sunt aşezate chiar în dreptul spirelor grilei de comandă. Ecrane marginale, cari se găsesc la tensiunea catodului, împiedecă trecerea electronilor spre părţile laterale ale anodului. Se realizează o distanţă mare între grila-ecran şi anod; electronii trec printre spirele grilelor, sub forma de fascicule plane. Curentul grilei-ecran e foarte mic, iar caracteristica anodică a acestui tub se apropie sensibil de aceea a unşi pentode (v. fig. XV). Tetrodele cu fascicul dirijat sunt folosite ca amplificatoare de putere (mică până la mare), atât în joasă, cât şi în înaltă frecvenţă. Un tub cu patru electrozi special e bigrila. Bigrila e un tub electronic care, afară de catod, grilă de comandă şi anod, are o grilă suplementară, numită grilă de sarcină spaţială, dispusă între catod şi grila de comandă. Grila suplementară are o tensiune uşor poz.tivă faţă de catod şi extrage electronii din sarcina spaţială care se formează în jurul catodu’ui. Dintre aceşti electroni, unii sunt atraşi de grila de sarc:nă spaţială, iar elfii trec prin ochiurile ei, fiind apoi frânaţi de câmpul grilei de comandă şi formând un catod virtual între cele două grile, cum se reprezintă în fig. XVI. Acest catod virtual se comportă ca un catod real de suprafaţă mare, ceea ce face ca tubul să aibă o pantă mare. Această calitate e contrabalansată de faptul că tubul are caracteristice curbilinii, iar grila de sarcină spaţială absoarbe un curent intens (circa jumătate din curentul total). Bigrilele nu pot da o putere utilă mare. Practic, bigrilele nu se mai uti.izează.—• XV. Comparaţie între caracteristica curent anodic-tensiune anodică a unei fetrode cu fascicul dirijat şi a u, ei pentode. 1) ietroc'ă cu fascicul dirijat; 2) pentodă; la) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică. 11 14 Penfoda e un iub electronic cu vidf cu cinci electrozi: catcdul, grila de comandă, grila-ecran, grila de frânare (grila su-presoare) şi anodui. între grila-ecran şi anod se introduce Ia pentodă o grila suplementară, numită grilă de frânare, grilă supresoare sau grilă antidinafron, care, de obiceiu, e legată conductor cu catodul, având deci tensiune nulă sau foarte mică fafă de tensiunea anodului; datorită acestui fapt, ea împiedecă electronii secundari emişi de anod să ajungă la grila-ecran, eliminând astfel XV/. Dispoziţia electro-efectul dinatron al tetrodei. zilor is o bigrila. Afară de aceasta, grila de t) catod; 2) anod; 3) grilă frânare produce o ecranare de comandă; 4) grilă de ielectrostatică suplementară sarcină spaţială; 5) catod între grila de comandă şi virtual, anod. Curentul total It al unei pentode depinde în cea mai mare măsură de tensiunea grilei de comandă, în mai mică măsură de tensiunea grilei-ecran şi e practic independent de tensiunea anodică; el se poate exprima aproximativ prin relafia: în care A e o constantă a pentodei, Ug e tensiunea grilei de comandă, Uge e tensiunea grilei- ecran, iar fi = 8 -j-- - J e o mărime £e 1 Ug J Ige~ const. analoagă factorului de amplificare al triodei. Intensitatea curentului anodic, la tensiune constantă a grilei de comandă, depinde de raportul dintre tensiunea anodică şi tensiunea grilei-ecran, crescând odată cu acesta. Ca şi curentul total, curentul anodic creşte foarte pufin cu tensiunea anodică, după ce aceasta depăşeşte o anumită valoare, şi reprezintă o fracţiune aproximativ constantă din curentul total. Fig. XV// reprezintă caracteristicele curentului anodic al unei pentode în funcfiune de tensiunea grilei de comandă şi de tensiunea anodică. Curentul grilei-ecran scade cu creşterea tensiunii anodice, la tensiuni anodice mici, şi rămâne aproximativ constant la tensiuni anodice mari. Pentoda e folosită în principal ca amplificator de tensiune în înaltă frecvenfă (pentodă de înaltă frecvenfă) şi ca amplificator de putere în joasă frecventă (pentodă finala); mai rar e folosită ca detector sau ca amplificator de tensiune în joasă frecventă. Pentodele finale se deosebesc, din punctul de vedere constructiv, de pentodele de înaltă frecvenfă, prin valorile parametrilor lor: la pentodele de înaltă frecvenfă se caută să se obfină factori de amplificare mari, rezistente interioare mari şi capacităţi grilă-anod mici, iar la XVII. Caracteristicele unei pentode. Ia) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; Ug) tensiunea grilei de comandă; lge) curentul grilei-ecran; i)ge) tensiunea grilei-ecran. pentodele finale se caută să se ob}ină puteri de ieşire cât mai mari, concomitent cu amplificări de XVIII. Construcţia inferioară XIX. Construcţia interioara a unei penfode de înaltă fre- a unei pentode finale (de cventă. putere). 1) catod; 2) anod; 3) g-ils- I) anod-sit conira emisiuni? ecran; 4) contact la grila de grilei; 2) aripe de răcire la comandă; 5) ecrane metaji-e. grila-ecran. tensiune suficiente, rezistente inferioare mici şi* pierderi de putere mici. Fig. XV/// reprezintă con- 15 sfrucfia interioară a unei pentode de înaltă frecventă, iar fig. X/X, construcţia interioară a unei pentode finale. Pentodele de înaltă frecventă se construesc uneori ca tuburi cu pantă variabilă. La aceste tuburi, panta caracteristicei curentu- ja lui anodic în funcţiune de tensiunea grilei de comandă variază cu tensiunea grilei (v. fig. XX); deoarece Bmplificarea în înaltă frecvenfă e proporţională CU XX. Comparaţie între caracteristica panta, aceste tu- unej pentode obişnuite şi a uneipen-buri permit să se f0de cu par.tă variabilă, varieze amplifica- curentul anodic; Ug) tensiunea rea prin variaţia grilei; I) pentodă obişnuită; 2) pen-tenSiunii de pola- todă cu pantă variabilă, rizare a grilei de comandă (v. şi sub Volumului, contro- / 2 Iul ~). Variaţia pantei caracteristicei se obţine printr'o construcţie spe- XX/. Grilă cu pas variabil, cială, cu pas varia- /) catod; 2) grilă, bil, a grilei c?e comandă (v. fig. XX/). — Hexoda e un tub electronic cu şase electrozi: un catod, un anod —şi patru grile, al căror rol depinde de funcţiunile pentru cari e construit tubul (v. fig, XXII). în hexodele folosite ca amplificatoare în înaltă fre-cvenţă(hexode de control), prima grilă are funcţiunea de grilă de comandă; a doua e o grilă-ecran, a treia grilă modifică parametrii tubului prin modificarea negativării sale, iar a patra, care se leagă conductor Ia grila a doua, e o altă grilă-ecran. Gri-lele-ecran au tensiune pozitivă constantă fată de catod. în hexodele de a-mestec se aplică primei grile tensiunea oscilatorului local; a doua grilă e grila-ecran, care serveşte la micşorarea capacităţii dintre grilele de comandă; grilei a treia (grilei de comandă) i se aplică tensiunea semna- lului recepţionat, iar grila a patra e gri|a-ecranr cu tensiune pozitivă constantă faţă de catod_ Prima şi cea de a treia grilă având tensiuni alternative de frecvenţe diferite, iar tubul lucrând pe-porţiunea nelineară a caracteristicei sale, se poate-pune în evidenţă, în circuitul anodic; o frecvenţă egală cu diferenţa frecvenţelor aplicate acestor grile ale tubului. Acesta e rolul hexodelor (tuburi de amestec). — Heptoda e un tub electronic cu şapte electrozi: un catod, un anod şi cinci grile, al căror rol depinde de funcţiunile pentru cari e construit tubul. în hepfodele de amestec, cari au nevoie de un oscilator local separat pentru obţinerea frecvenţei intermediare, grilele au următorul rol: primei grile i se aplică tensiunea semnalului recepţionat; grilele a doua şi a patra, legate conductor între ele, sunt grile-ecran; grilei a treia i se aplică tensiunea oscilatorului local; grila a cincea, legată la catod, e grilă supresoare. Grilele heptodelor folosite ca schimbătoare-de frecventă (în cari oscilatorul local e inclus în balonul heptodei) au următoarele funcţiuni: prima grilă e grila de comandă a triodei oscilatoare; a doua e anodui ei; a treia şi a cincea, legate-conductor între ele, sunt grile-ecran; grilei a patra i se aplică tensiunea semnalului recepţionat. Grilele a patra şi a cincea, împreună cu anodui,, constitue partea de tetrodă a heptodei, al cărei catod (virtual) e constituit de electronii de sarcină spaţială, cari se adună în faţa grilei a patra. — Sin. Pentagrilă. — Octoda e un tub electronic cu opt electrozi, un catod, un anod şi şase grile (v. fig.XXIII);; poate fi considerată ca o combinaţie între o triodă şi o pentodă. Grilele au următoarele funcţiuni: prima din spre catod e grilă de comandă a triodei oscilatoare, iar a doua e anodui ei; grilele a treia şi a cincea, legate conductor între ele, sunt grile-ecran; grilei a patra i se aplică tensiunea semnalului recepţionat; grila a şasea e grila supresoare, legată la catod. Octoda schimbătoare de frecvenţă e un tub perfecţionat faţă de heptoda schimbătoare de frecventă, fiindcă rezistenţa ei interioară e mat, mare decât rezistenţa acesteia şi înlătură efectul dinatron, care se observă în aceasta. Principalele desavantaje ale octodelor obiş^ nuite sunt: creşterea numărului de electroni carî se înapoiază dela grila (4) în vecinătatea grilelor (I) şi (2), când negativarea grilei (4) creşte XXII. Secfiune prin sistemul de electrozi ai unei hexode. C) catod; A) anod; 1)---4) grile; la dispozifia grilei a treia după linia continuă (3) se produc curenţi de transit importanţi, datorită distantei mari dela grila (2); la dispoziţia ei după linia întreruptă (3r), aceşti curenţi sunt mult mai mici. XXIII. Secţiune prin sistemul de electrozi ai u"ei octode, într'un plart perpendicular pe axa catodului. C) catod; A) anod; I) ••• 6) grile* grila (2) e formată din două vergele metalice. 16 faţă de catod, — şi drumul lung pe care-l parcurg electronii între grila (î) şi grila (2), (grila 1 — grila 3 — grila 4 — grila 3 — grila 2). Primul fenomen are ca urmare un cuplaj puternic între circuitul de intrare şi circuitul oscilator legat la grilele (2), (1) şi catod, cu urmări defavorabile mai ales în domeniul unde'or scurte; al doilea fenomen are ca urmare înrăutăţirea con-di,Hunilor da oscilaţie a circuitului oscilator în domeniul undelor scurte. Octoda cu fascicule electronice (v. fig. XX/V ş\ XXV) înlătură principalele desavantaje ale octo-delor obişnuite. Pentru a împiedeca înapoierea electronilor, grila (3) e executată ca un electrod masiv, cu două .deschideri; prin ele trec două fascicule de electroni, cari sunt deviate astfel,încât electronii cari se înapo iază dela grila (4) se1 iovesc de grila (3) şi nu mai ajung în vecinătatea grilei (I). Pentru scurtarea drumului electronilor între grilele (1) şi (2), curentul de electroni care trece prin grila (0 e împărţit în patru fascicule, prin introducerea a patru traverse pentru grila (1), In loc de două, ca la octoda obişnuită; dintre aceste fascicule* două sunt dirijate direct dela grila (1) la cei doi electrozi masivi cari formează „grila" (2). — 4 c > * ’ XXIV. Secţiune prin sistemul de electrozi ai unei octode cu fascicule electronice, într'un plan perpendicular pe axa catodului. C) catod; A) anod; T) traiectoria electronilor deviaţi; f) 6) grile; grilele (2) şi (3) sunt formate din bucăţi de tablă masivă. J(XV. Dispoziţia în spaţiu a electrozilor ociodei cu fascicule electronice, reprezentată în secţiune în fig. XXIV. C) catod; A) anod; 1) ••• 6) grile. Tuburile electronice penfru frecvenfe înalte sunt tuburi special construite pentru a fi folosite în -tehnica frecventelor înalte (de ordinul a IO9 Hz). Acest fel de tuburi sunt tuburi electronice cu vid, construite astfel încât, fie că înlătură dificulfa- , tea ivită în funcţionarea fubu ilor obişnuite Ia frecvenfe înalte, din cauza duratei finite a transi-tului electronilor între electrozi (timpul detransit al electronilor), care provoacă un defazaj între curentul din circuitul anodic şi cel din circuitul de grilă, şi între tens unile electrozilor respectivi, — fie că folosesc în funcţionarea lor tocmai acest fenomen. Funcţionarea normală a tuburilor obişnuite Ia frecvenţe înalte e mult îngreuiată nu numai de timpul de transit al electronilor, dar şi de inducti-vităţile şi capacităţile parazite d n interiorul tubului, cari fac ca tubul să se comporfe ca un circuit de înaltă frecvenţă cu o frecvenţă proprie de oscilaţie, cum şi de emisiunea electronică a catodului, fenomen statistic care provoacă apari|ia sgomotului de fond (v.). Din primul grup fac parte tuburile electronice de tip obişnuit (diode, triode, tetrode, pentode şi tuburile cu mai multe grile) pentru frecvenţe înalte, ai căror electrozi au dimensiuni mult mai mici decât ale electrozilor tuburilor normale (pentru a micşora capacităţile parazite) şi d*stanţfe între electrozi mici (pentru a micşora influenţa duratei parcursului electroni!or), conexiunile fiind scurte, groase şi depărtate între ele (pentru a micşora in-ductivitatea lor, efectul pe icular şi capacităţile dintre ele). — Pentru a scurta conexiunile, ele trec prin perejii laterali ai tubului (de ex. la tuburile tip ,,ghindă"). Pentru a micşora radiaţia de energie electromagnetică şi capacităţile şi inductivităţile din interiorul tubului, se fabr că tuburi cu discuri sudate, tip „far". Balonul unui astfel de tub e împărţit în câteva plrţi prin discuri de cupru, discul superior prezentând o cavitate care formează anodui. Discul mijlociu are în partea centrală o grilă de comandă situată în faţa unui catod frontal cu oxizi, cu încălzire* indirectă, care e sudat la partea interioară a tubului. Discul superior se îmbracă într'o ţeavă, pentru extragerea energiei oscilante cu ajutorul unei linii coax'ale. Din cel de al doilea grup fac parte tuburile cu comandă magnetică — d ntre cari cel mai cunoscut e magnetronul (v.) —- şi tuburile cu comandă dinamică sau cu modulaţia în vitesa a electronilor. Din grupul tuburilor cu comandă dinamică fac parte ciistronul (v.) şi tubul cu undă progresivă. Tubul cu unda progresiva e un tub electronic cu vid, folosit pentru amplificarea sau generarea oscilaţiilor electromagnetice de frecvenţă tltra-^najtă, obţinut prin perfecţionarea clistronului (v.). Se compune (v. fig. XXVI) dintr'un tun electronic, un anod de accelerare, un dispozitiv magnetic pentru centrarea fasciculului electronic, o elice metalică prin axa căreia trece fasciculul electronic şi un colector final de electroni. Elicea e aleasă astfel, încât vitesa de propagare a undelor elec- * tromagnetice de frecvenţă ultraînaltă/ cari se aduc la capătul din stânga al.elicei, să fie aproximativ egală cu vitesa electronilor, adică de ordinul 0,1 c (c fiind vitesa de propagare a luminii în vid). Dacă vitesa electronilor în tub e puţin mai mare i decât vitesa axială a câmpului undei progresive are O panta mare. E folosit ca amplificator de care se propagă prin elice, se produce, o inter- bandă largă, fiindcă depăşeşte în această pri-acfiune între câmpul electric axial al undei şi elec- vinfă orice pentodă obişnuită. — XXVI. Tub cu undă progresivă, î) anodui tunului electronic; 2) catod; 3) filament; 4) dispoziliv magnetic pentru centrarea fasciculului electronic; 5) elice metalică; 6) colector; 7) intrare (ghid de unde); 8) ieşire (ghid de unde). troni, aceştia cedând undei o parte din energia lor. Aceasta duce la amplificarea undei, pe măsură ce ea se apropie de celălalt capăt al elicei, unde are loc ieşirea din tub. — Amplificarea unui tub cu undă progresivă nu se bazează pe fenomenul de rezonanfă; un astfel de tub are deci, teoretic, o bandă de trecere a frecventelor infinită (practic, foarte largă). De asemenea, nivelul propriu de sgomot al tuburilor cu undă progresivă e foarte redus în raport cu cel al clistroa-nelor. Cu acest tub încă nu s'au putut obţine însă puteri destul de mari. — Tuburile cu fascicul dirijat sunt tuburi electronice cu vid în cari, cu ajutorul unor electrozi cu profil special, puşi la tensiuni electrice convenabil alese — şi, eventual, sub acfiunea unor câmpuri magnetice, fluxul de electroni parcurge sub forma de fascicul distanta dintre sursa de emisiune electronică şi receptorul de electroni. Din acest grup ■fee parte, afară de tetroda şi octoda cu fascicul dirijat, indicatorul de acord (v. sub Ochiu magic), tubul orbital cu fascicul dirijat, fazitronul, microscopul electronic (v.), ciclotronul (v.), betatro-nul (v.), tubul catodic şi tuburile de emisiune folosite în televiziune. — Tubul orbital cu fascicul dirijat (v. fig, XXVII) e un tub electronic cu v«d, compus dintr'un catod înconjurat de o grilă de comandă şi ° grilă-ecran, doi electrozi de focalizare (unul interior, Ia tensiune relativînaltă,şiunul exterior, la tensiune nulă fa}ă de catod), ^ electrod de ©misiune secunda*' ?*' un anod care culege electronii Provenifi din emisiunea secundară. — Prin construcţia şi felul său de funefionare, tubul orbital XXVII. Tub orbital cu fascicul dirijat. C) catod; A) anod; 7) grilă de comandă; 2) grilă-ecran; 3) electrozi de focalizare; 4) electrod de emisiune secundară. Fazitronul e un tub electronic compus dintr'un catod cilindric cu încălzire directă, înconjurat la capete de două ecrane cari constrâng electronii să treacă numai în partea de mijloc a catodului, sub forma unui „disc" electronic, un anod cilindric în fafa căruia se găseşte un ecran de asemenea cilindric, cu tăieturi dreptunghiulare, un sistem de piăci de deviate aşezate sub „discul" electronic şi conectate la o re}ea trifazată de radio-frecventă, şi o bobină care produce un câmp magnetic axial, fiind parcursă de curenfi de frecvente muzicale modulatoare. Deasupra plăcilor de deviafie se produce un câmp electric care deviază electronii din diferitele puncte ale suprafeţei „discului" de electroni, ondulând marginea acestuia. Câmpul electric rotitor al plăcilor de deviafie face ca discul să se rotească, dând astfel posibilitatea ca prin orificiile ecranului să treacă spre anod un curent variabil de electroni. Variafiile câmpului magnetic din bobina modulatoare produc curbări ale traiectoriei electronilor din „disc", astfel încât aceştia sunt defazaji fafă de câmpul rotitor trifazat: curentul din circuitul anodic e deci modulat în fază. Acest tub se foloseşte pentru modularea în fază a curentului în tuburile de emisiune. — Tubul catodic e un tub electronic care cuprinde, în principal, un tun electronic şi un ecran fluorescent; tunul electronic cuprinde un catod (sursa de XXVIII. Tub catodic. F) filament; C) catod; E) ecran de concentrare; Ec) electrod de comandă; Aj) primul anod (electrod de accelerare); >A2) al doilea anod (electrod de focalizare); D) diafragmă; Fe) fascicul electronic; B) bobine de deflexiune; Ef) ecran fluorescent. electroni), un sistem de concentrare a electronilor într'un fascicul îngust, un electrod de comandă 13 penfru modificarea infensifăfîi fasciculului, un sistem de focalizare a fasciculului fi un sistem de deflexiune (v.) electrostatic sau electromagnetic. Fig. XXVIII reprezintă schematic o construcfie tipică de tub catodic. Catodul e constituit dintr'un ciiindru de nichel cu perefi subţiri, acoperit cu un strat de oxizi, încălzit de urffiiament de wolfram. Electronii sunt concentrafi de un ecran cilindric de nichel care depăşeşte cu pufin capătul catodului. Electrodul de comandă e un cilindru cav, cu un orificiu prin care trece fasciculul de electroni; el îndeplineşte rolul grilei de comandă din tuburile electronice obişnuite. După electrodul de comandă urmează doi anozi cilindrici, cari servesc la accelerarea şi focalizarea fasciculului de electroni. Defiexiunea fasciculului se face electromagnetic, cu ajutorul unui sistem de bobine. Fig. XXIX reprezintă un tub catodic cu posfaccele- XXIX. Tub catodic cu postaccelerajie. C) catod; Ec) eleclrod da comandă; Aj) primul anod (electrod ds accelerare); A2) al doilea anod (electrod de focalizare); A3) al treilea anod (electrod de postaccelerare); P^) placi de deflexiune; Ea) electrod de amplificare; E) ecran. rafie, cu deflexiune electrostatică; la acest tub, fasciculul de electroni e accelerat şi după focali-zarea lui, printr'un al treilea anod. Acest tub mai are, înaintea ecranului fluorescent, un inel conductor numit electrod de amplificare, care se pune la o tensiune egală cu aproximativ dublul tensiunii anodului de accelerare. Cu acest tub se obfine o sensibilitate de 3"*5 ori mai mare decât a tuburilor catodice obişnuite. Cu ajutorul tuburilor catodice se poate urmări mersul în timp al tensiunilor electrice, al curenfilor electrici, etc. Unele tuburi sunt construite astfel, încât permii studiul simultan al mai multor mărimi independente unele de altele (de«ex. două sau patru) în acest caz, tubul e echipat cu mai multe (doua sau patru) tunuri electronice şi cu tot atâtea sisteme de deflexiune. — Tuburile de recepţie în televiziune sunf tuburi catodice cari diferă de cele obişnuite, prin anumite detalii constructive. Cinescopul sau kine-scopul (v. fig. XXX) se deosebeşte de tuburile catodice obişnuite prin dimensiunile mai mari ale ecranului» prin sistemul de deflexiune, care Ia cinescop e aproape excluziv electromagnetic, şi prin construcţia electrodului de comandă. — XXX. Cinescop. C) catod; Ec) electrod de comande Aj) primul anod; L) ien-tilă electronică; B) bobine de deflexiune; A%) al doilea anod (strat de grafit); Fe) fascicul electronic; E) ecran fluorescent. Tuburile de emisiune în televiziune sunf tuburi cu vid a căror funcţionare se bazează pe efectul fotoelectric (v.) şi sunt folosite ca transformatoare lumină-curent electric în televiziune. Din acest grup fac parte disecforul de imagini, iconoscopul (v.), supericonoscopul (v.), orticono-scopul sau orticonul, isoscopul şi orticonoscopul cu imagine electronică. — Disecforul de imagini (v. fig. XXXI) e un tub electronic care are un fotocatod constituit dinfr'o placă metalică semitransparentă, având faţa din XXXI. Disector de imagini. O) obieciiv; F) fotocatod; B) bobine de deflexiune; Ba) bobina de câmp magnetic axial; E) ecran; AJ anod; e) direcfia câmpului electrostatic; H) dirscfia câmpului magneiic; Hx) şi Hy) componente ale câmpului magnetic. cpre interiorul tubului acoperită cu un strat fofo-emisiv, un ecran la tensiune pozitivă faţă de catod, un anod situat în spatele ecranului, o bobină care dâ un câmp magnetic paralel cu axa tubului — şi două perechi de bobine parcurse de curenţi cari depind de timp după o curbă n dinţi de ferestrău. Electronii sunt acceleraţi de câmpul electrostatic e dintre fotocatod şi ecran şi sunt supuşi influenţei unui câmp magnetic axial H. Sub acţiunea acestor câmpuri se formează imaginea electronică pe ecran. Ecranul are în mijlocul său o deschizătură de mărimea unui punct a! imaginii care se formează pe fotocatod. imaginea se explorează făcând ca electronii emişi de toate punctele fotocatodului să ajungă pe anod, într'o ordine anumită. Tubul e mult folosit în fele-cinematografie. — Ifr- Orîiconoscopui sau orticonul (v. fig. XXXI/) e un tub electronic compus dintr'un tun electronic, o pereche de plăci între cari există o diferenfă de Er a ——l^b •SzJF XXXII. Orticonoscop. C) catod; Ec) electrod de comandă; A) anod; B) bobină de câmp magnetic axial; b) bobine de câmp magnetic transversal; Pd) plăci de deflexiune; H) direcfia câmpului magnetic transversal; Ha) direcfia câmpului magnetic axial; e) direcfia câmpului electrostatic. potenfial (pentru deflexiunea pe orizonfală a fasciculului da electroni), o pereche de bobine cari produc un câmp magnetic (pentru deflexiunea pe verticală a fasciculului), o bobină care dă un câmp magnetic axial (pentru concentrarea fasciculului de electroni) şi o placă transparentă acoperită cu un mozaic de celule foîoelecfrice (v.). — Sub acjiunea luminii, mozaicul de fotocelule emite fotoelectroni; aceşti electroni sunt atraşi de anodui tunului electronic; placa transparentă cu mozaicul de fotocelule e explorată de fasciculul de electroni al tunului electronic, în acelaşi fel ca ia iconoscop (v.). — Isoscopul e un tub electronic asemănător cu orticonul (v.), de care diferă numai prin faptul că deflexiunea pe orizontală a fasciculului de electroni se face cu ajutorul unui câmp magnetic, iar catodului şi grilei de comandă a tunului electronic li se aplică tensiuni având două frecvente diferite, şi deci fasciculul electronic e modulat cu o frecventă egală cu diferenţa acestora două, ob]inându-se astfel în circuitul acordat de ieşire o frecventă purtătoare modulată cu un semnai video (v.). *— Orticonoscopul cu imagine electronică e un tub electronic, (v. fig. XXXIII) compus dintr'un foto- XXXIII. .Orficonoscop cu imagine electronică. C) catod; M) multiplicator de electroni; Ej), E2) şi R) elec Irozi; Ţ) finiă; E) ecran; F) fotocatod; Ba) bobină de câmp magnetic axial; B^) bobină de deflexiune.; catod semitransparent, care are o tensiune negativă înaltă fafă de ţinta (T)„ o bobină care pro- duce un câmp magnetic axial, un ecran, constituit dintr'o grilă foarte fină la tensiunea de +1 V fafă de ţintă, un electrod (R), a cărui tensiune e egală cu aceea a ţintei, doi electrozi (E±) şi (E2) la tensiuni pozitive înalte fa}ă de (C), (tensiunea electrodului E± fiind mai înaltă decât a electrodului E2), două perechi de bobine de deflexiune, un multiplicator de electroni cu mai multe etaje — şi un catod. Acest tub are o sensibilitate mai mare decât a orticonului, o suprafaţă utilă fotosensibilă mai mare — şi permite o amplificare mare a semnalului, prin folosirea multiplicatorului de electroni; are însă sgomot de fond mult mai mare decât orticonul. i. Tub electronic cu descărcare în gaze [raso pa3pHAHan Tpy6fca, HOHHaH JiaMna; tube electronique â decharge dans le gaz; lonenrohre, Gasentladungsrohre; gas tube, gasdischarge tube; gâzkisulesii cso]: Tub electronic în care curentul electric trece ca descărcare electrică printr'un g3z la o presiune relativ înaltă (vapori de mercur, argon, neon, etc., la o presiune mai înaltă decât 10-4 mm Hg), astfel încât ciocnirile dintre electronii cari părăsesc catodul şi moleculele din interiorul tubului au rol important în procesele din tub. După forma descărcării, tuburile electronice cu descărcare în gaze se împart cum urmează: tuburi cu descărcare în arc, cari cuprind redresoarele cu arc (v.), cari se împart în gazotroane (cu catod incandescent) şi în redre-soare cu baie de mercur; tuburi redresoare cu CDntrol prin grilă sau tirafroane — şi tuburi cu descărcare luminescentă, cari cuprind stabilizatoarele de tensiune sau stabilivolturile, tuburile luminoase (v.), şi eclatoarele cu gaz (v.). După cum catodul e rece sau încălzit, tuburile electronice cu descărcare în gaze se împart în tuburi cu catod rece şi în tuburi cu catod încălzit. — Tubul cu catod rece e un tub a cărui funcţionare se bazează pe descărcarea luminescentă între electrozi reci, într'un gaz inert, sau pe descărcarea în arc autoeiecfronic, emisiunea electronică fiind condiţionată de existenta unor câmpuri electrice intense: 105--* 106 V/cm. Pe descărcarea luminescentă se bazează eclaforul (v.), dioda cu catod rece, stabilivoltul, trioda cu catod rece, tira-tronul cu cetod rece şi redresorul cu descărcare luminescentă. Pe arcul autoeiecfronic se bazează redresorul cu vapori de mercur (v.) şi ignitro-nul (v.). ■— Dioda cu catod rece e un tub electronic constituit dintr'un balon de sticlă umplut cu un gaz inert, în care se găsesc doi electrozi metalici, unul (catodul) fiind de obiceiu cilindric, iar celălalt, în formă ds sârmă, aşezat în interiorul primului. Tubul poate fi folosit ca stabilizator de tensiune, funcţionarea lui bazându-se, în acest caz, pe faptul că valoarea căderii de tensiune dintre electrozii săi rămâne constantă cât timp suprafaţa catodului nu e complet luminată. Dioda cu catod rece se foloseşte şi ca sursă stroboscopică de lumină, ca generator de oscilaţii de 20 relaxafie, ca indicafoi' aj existenfei sau al polari-tăfii tensiunii, în dispozitivele de protecfiune contra supratensiunilor, etc. — Stabili voltul sau tubul electronic stabilizator de tensiune e un tub electronic cu descărcare lumi-nfescentă în gazf folosit pentru stabilizarea tensiunilor electrice continue. Stabilizatorul cel mai simplu e constituit din doi electrozi metalici în interiorul unui balon care confine argon sau neon, la o presiune de aproximativ 0,1 mm Hg. Caracteristica curent-tensiune a unui astfel de tub prezintă un interval în care tensiunea Ia borne nu depinde de curentul care frece prin tub, între anumite limite cari formează domeniul de folosirea tubului. Valoarea tensiunii stabilizate depinde de natura gazului din inferiorul tubului, cum şi de natura electrodului folosit drept catod. — Se construesc şi stabilivolturi cu mai mulfi electrozi cilindrici concentrici, capabili să stabilizeze simultan mai multa tensiuni, — cari pot fi folosite şi ca divi-zoare de tensiune. — Trioda cu catod rece e un tub cu descărcare în gaze, cu trei electrozi: un catod, un anod şi un electrod de aprindere. Catodul e un disc plat de nichel; anodui e o sârmă scurtă, care trece printr'un tub de sticlă şi care, la rândul său, trece prin catod şi prin electrodul de aprindere, iar electrodul de aprindere e un inel de sârmă aşezat în apropierea catodului. Uneori, catodul şi electrodul de aprindere sunt jumătăfile unui disc tăiat. Catodul e acoperit cu oxizi de bariu şi stronfiu. — Trioda cu catod rece lucrează cu curent anodic de intensitate mică şi trecând un timp cât mai scurt prin ea. E folosită ca releu sau ca tub de amorsare. — Sin. Trigatron. — Tirafronul cu catod rece e un tub cu descărcare în gaze, compus dintr'un catod în formă de disc aşezat în partea superioară a tubului, un anod în formă de tijă, înconjurat de un tub metalic care are funcţiunea de grilă de comandă. Grila tubului comandă numai momentul amorsării descărcării; întreruperea ei se face prin suprimarea tensiunii anodice. — Redresorul cu descărcare luminescentă e un tub cu descărcare luminescentă în gaze, compus dintr'un catod şi unu sau mai mulfi anozi. Funcţionarea lui se bazează pe faptul că dimensiunile electrozilor sunt inegale, ceea ce favorizează efectul de supapă. Raportul dintre intensităţile curenfilor direct şi invers depinde de raportul dintre ariile pe cari ia prezintă electrozii. — Tuburile cu mai mulfi electrozi sunt folosite pentru redresarea curenfilor polifazafi. E.e se folosesc în principal în montajele cu releuri, fiindcă consumă putere mică. Tubul cu catod încălzit e un tub cu gaz, ter-mionic, a cărui funcfionare se bazează pe descărcarea forjată, în arc. Gazotronul, tungarui şi tirafronul sunt tuburi cu catod încălzit. — Gazotronul e o diodă fermionică cu descărcări forfate, în arc, în gaz. Pentru tensiuni nu prea înalte ale anodului fafă de catod, caracteristica curent-tensiune a tubului ssamana cu ââ&eâ â unei diode cu vid. Odată cu creşterea tensiunii anodice, energia cinetică a electronilor creşte în măsură suficientă pentru a ioniza prin şoc particulele de gaz. Din cauza diferenfei dintre vitesele electronilor şi ionilor pozitivi din interiorul tubului, se poate forma sarcină spafială pozitivă în apropierea catodului; între anod şi sarcina spafială se creează un spafiu practic echipotenfial, care cuprinde plasma (v.). Căderea de tensiune dintre anod şi catod (cca IOV), corespunzătoare tensiunii de ionizare a gazului, rămâne practic constantă pentru varia}ii mari ale curentului anodic. — Gazotronul se foloseşte ca tub redresor cu arc, pentru tensiuni înalte. Funcfionarea lui e limitată de curentul anodic maxim admisibil şi de tensiunea inversă maximă. — Sin. Fonotron. — Tungarui e odiodăter-mionică cu descărcări forfate, în arc, în argon. Funcfionează pe acelaşi principiu ca gazotronul. Se foloseşte ca tub redresor cu arc, pentru tensiuni joase. — Tirafronul (v.fig.XXX/V) e o triodă fermionică cu descărcări forfate, în arc, în gaz. Poate fi considerat ca un gazotron căruia i s'a introdus un electrod cu funcfiunile unei grile de comandă. Grila tira-tronului, care are forma unui cilindru cu o dia-fragmă care separă cato- XXXIV. Tiralron. de anod, comandă C) catod; A) anod; G) grilă; numai amorsarea tubului; M) picaturî de mercur desamorsarea se face numai prin suprimarea tensiunii anodice, cel pu}in pentru un interval de timp de ordinul micro-secundelor, timp necesar pentru deionizarea gazului. — Tirafronul se foloseşte în dispozitivele de automatizare sau de reglare, sau ca tub redresor cu arc. Funcfionarea lui e limitată de curentul anodic maxim, admisibil şi de tensiunea inversă maximă. După puterea desvoltată în inferiorul lor, tuburile electronice se împart în tuburi de mică putere sau tuburi de recepţie — şi în tuburi de mare putere sau tuburi de emisiune. i. Tub electronic de radiorecepfie [npneMHO-yeHJiHTeJibHan JiaMna; tube de reception; Em-pfangsrohre; receiving valve (tube); vevocso]: Tub electronic de putere mică, destinat să funcţioneze în aparate de radiorecepfie sau de amplificare, în montaje de măsuri electrice (volt-metre şi wattmetre electronice, amplificatoare de curent continuu, etc.)/ cum şi în oscilatoare de putere mică. St ^ 21 Tuburile de recepţie pot fi cu balon de sticlă (v. fig. /) sau cu înveliş metalic (v. fig. II). Electrozii tuburilor cu .—. balon de sticlă se J-— montează pe firele cari trec prin fundul de sticlă ia care se sudează balonul; aceste fire se grilă; 7) filament; 8) balon de sticlă sudează la picioru- /. Construcjia unei pen- II. Construcţia unei pentode metalice, tode cu balon de sticlă, f) catod; 2) filament; 3) anod; I) catod; 2)anod; 3) grilă 4) suport de anod; 5) grilă de code comandă; 4) mică; mandă; 6) contact la grila de co- 5) vid; 6) traverse de mandă; 7) grilă-ecran; 8) grilă su- presoare; 9) traverse de grilsî 10) ecran pentru grile; 11) izolator; 12) etanşeri de sticlă; 13) flanşe; 14) înveliş de ofel; 15) muchie de Şele de contact ale sprijin; 16) absorbant; 17) cusătură tubului. Tuburile me- de sudură; 18) flanşă; 19) cusătură talice au în locul ba- de sudură; 20) picior central. Ionului de sticlă un -înveliş metalic, iar toate trecerile (uneori cu exceptiunea trecerii pentru grila de comandă) se fac printr'un disc sau printr'o mărgea de sticlă, cari sunt montate în fundul tubului. ' Catozii tuburilor de recepţie, cu încălzire directă sau indirectă, se confecţionează aproape totdeauna cu oxizi de metale alcalino-pamântoase. Grilele, anodui şi traversele cari susfin electrozii, se confecţionează de obiceiu din nichel; pentru c&jinerea vidului necesar în interiorul balonului tubului se folosesc substanţe absorbante (v.). Tuburile folosite în electrometrie, Ia măsurarea de tensiuni foarte joase şi de curenfi foarte slabi, sunt construite astfel, încât curentul lor de grilă nu depăşeşte 10"l3-10~15 A. După funcfiunile pe cari Ie îndeplinesc, se deosebesc: tuburi electronice redresoare, pentru redresarea curentului alternat v de 50 Hz în curent continuu (se folosesc, în acest scop, diode cu unu sau cu doi anozi în acelaşi balon); tuburi ŞlectrQnice amplificatoare de joasă frşcyenfă (frecvenfă sonoră), pentru amplificarea puterii în etajele de ieşire ale montajelor de radiorecepfie şi amplificare (se folosesc în acest scop triode, tetrode şi pentode de construcţie adecvată); tuburi electronice amplificatoare de înaltă frecvenfă (dela 10—15 kHz până la 30 MHz), pentru etajele amplificatoare de tensiune ale montajelor de radiorecepfie şi amplificare (se folosesc, în acest scop, de obiceiu, pentode de înaltă frecvenfă); tuburi electronice detectoare, pentru detecţie (redresarea curenţilor de înaltă frecvenfă), mai ales în aparatele de radiorecepfie (se folosesc, în acest scop, diode speciale); tuburi electronice schimbătoare de frecvenfă, destinate să schimbe frecvenfă semnalelor recepţionate în receptoarele superheterodină (dacă tubul e folosit numai pentru amestecul oscilaţiei recepţionate, cu cea auxiliară, el se numeşte tub de amestec, iar dacă, pe lângă funcfiunea de amestecator, tubul e folosit şi pentru generarea oscilafiilor auxiliare, el se numeşte schimbător; se folosesc, în acest scop, tuburi cu mai multe grile: hexoda, heptoda, octoda şi unele tipuri de tuburi combinate, de exemplu trioda-hexodă); tuburi electronice oscilatoare de mică putere, mai ales ca oscilatoare locale în receptoarele superheterodină (se folosesc, de obiceiu, triode); tuburi electronice indicatoare de acord sau ochi magici; tuburi electronice combinate, alcătuite prin unirea într'un singur balon a două sau chiar a trei tuburi simpie, din grupurile precedente (de ex. diodele redresoare cu doi anozi, cu ajutorul cărora se pot redresa ambele alternante; dubla trodă, pentru amplificatoarele finale în contrafază sau pentru legături speciale, folosite, de exemplu, în maşini e de calcul; trioda-hexodă, ca tub schimbător de frecvenfă în receptoarele superheterodină; dubla diodă-pfcntodă, în care una dintre diode serveşte la detectarea oscilafi;|or de înaltă frecventă, pen-toda serveşte ca amplificatoare de tens'une sau de putere, iar cea de a doua diodă intră într'un montaj de reglare automată a volurr>uiu;). Alte t;puri de tuburi combinate sau multiple sunt dubla tetrodă, dubla pentodă, dioda-tricda, dubla diodă-triodă, diods-penfodă, trioda-pentodă, etc. i. Tub electronic de emisiune [nepe^aiomafl 3JieKTp0HHaH JiaMna; tube electronique d'emis-sion; Senderohre; emission electron tube; ado elektroncso]: Tub electronic folosit în insta- laţiile de radioemis'une şi de electronică industrială, construit astfel, încât să poată genera şi disipa puteri relativ mari. Tuburile de emisiune mici sunt, în general, tuburi de recepf>e mari, construcţia lor fi nd aceeaşi (catozi cu oxizi de metale alcalino-pământoase, cu substanfe absorbante pentru obţinerea şi menfinerea vidului, etc.). Nu pot suporta suprasarcini mari, iar puterea pe care o pot ceda e de ordinul zecilor de wafi. Tuburile de putere mijlocie, cu d;sipafie de ordinul sutelor de wafi, se construesc de obiceiu cu baloane de sticlă, însă construcţia lor e diferită de aşeşa atyburilpr de recepţie; de obiceiu, anozii 22 sunt de tantal sau de molibden (uneori chiar de grafit), grilele sunt de molibden, de wolfram sau de tantal, iar catozii pot fi cu oxizi de metale alca-linopământoase, însă de cele mai muite ori sunt de wolfram toriat. Evacuarea gazelor din baîonul tubului se face astfel, încât vidul înaintat să poată fi menţinut fără substanţe absorbante. Tuburile de putere mare, cu disipafie de ordinul kilowaţilor, au nevoie de o construcfie care să permită răcirea lor. Anodui acestor tuburi are forma de cilindru de cupru, exterior; răcirea acestuia se face, fie printr'un sistem cu circulaţie de apă, fie printr'un sistem de radiatoare sudate pe el, peste cari se trece un curent forjat de aer. Tuburile de putere mare lucrează, de obiceiu, într'un regim în care, în cursul unei părfi din perioadă, grila e ia tensiune pozitivă faţă de catod, ceea ce provoacă un curent de grilă care uneori limitează funcfionarea tubului; prin căldura desvoltată pe grilă; de aceea, grilele se fac din materiale ca wolfram, molibden sau tantal. Catozii acestor tuburi se fac totdeauna din wolfram, fiindcă tensiunile anodice la cari lucrează tuburile sunt foarte înalte şi, practic, e imposibil să se menţină un vid destul de înaintat la tuburile cu anod de cupru. După felul răcirii, tuburile de emisiune se împart cum urmează: tuburi cu răcire naturală, pentru .puteri utile ajungând la 3”-5 kW şi puteri disipate de 1,5*”2 kW (incluziv puterea de încălzire); tuburi cu răcire forjată, cu aer, pentru puteri utile până la 50"»60 kW şi puteri disipate până la 20 kW, — şi tuburi cu răcire cu apă, în cari anodui de cupru formează şi învelişul exterior pentru o parte a tubului. Puterile utile cari se pot obfine cu aceste tuburi sunt de ordinul sutelor de-kilowaţi. Penfru puteri foarte mari (500 kW sau mai mult), tuburile se fac demontabile şi lucrează continuu în legătură cu o pompă de vid. După funcţiunile pe cari le îndeplinesc, tuburile de emisiune se împart în oscilatoare, amplificatoare şi modulatoare. Ca oscilatoare se folosesc triodele, mai ales în instalaţiile de mare putere, pentru cari nu s'au construit încă alte tuburi. Tetrodele şi pentodele sunt folosite mai ales ca amplificatoare de putere şi ca modulatoare. î. Tub electronic de reactanfă [3JieKTp0HHaH peaKTHBHHH JiaMna; tube electronique de reac-tance; Reakfanzelekfronenrohre; reactance electron tube; reaktancia elektroncso]: Tub electronic (de obiceiu o pentodă) care, lucrând într'un montaj cu reacţiune de tensiune, realizează o reactanţă în circuitul său anodic. Figura reprezintă un astfel de montaj.—Grila tubului ia o tensiune în cuadrafură cu tensiunea anodică. Defazajul de un sfert de perioadă se realizează de obiceiu cu un circuit format dinfr'o rezistenţă (R) şi un condensator (C). Curentul de placă Ia e proporţional cu panta S a tubului şi cu tensiunea aplicată grilei. El e în contrafază cu tensiunea de grilă şi în cuadrafură cu tensiunea anodică. Peqi curentul anpdic e defşzaţ ,'cy lin sfert de perioadă în urma tensiunii anodice. Astfel, tubul se comportă ca o reactanţă echivalentă: _o)CR S ' r-it Tubul de reactanfă e folo- •:/? sit în special în tehnica modula|iei de frecvenţă. Prin variaţia tensiunii de negativare a tubului de reactanţă în ritmul unui semnal de modulaţie, se modifică panta lui şi rezistenţa echivalentă. Dacă tubul de reactan- Montajul unui iub electronic ţă se găseşte în paralel de reactanfă. CU circuitul oscilant al R) rezistentă; C) condensa-unui oscilator, rezultă o for; C^) condensator de bio- variafie a frecventei lui Care;U-~) tensiunea de gri- ritmul semnalului de _ , lă, alternativă; tensiu- nea anodica, alternativă. modulaţie — şi deci se obţine o oscilaţie modulată în frecvenţă. 2. ~ electronic analizor [aHajinsopHaH 3JieK-TpoHHafl JiaMna; tube electronique analyseur; Bildabtastrohre, Bildfeldzerleger, Analysaforelek-fronenrohre;analyser electron tubs; analizâtor-elek-troncso]: Tub catodic de emisiune în televiziune, la care eîecfrcdul de semnal e constituit dintr'un mozaic de celule fotoemisive de dimensiuni microscopice, izolate electric una de cealaltă, mozaicul fiind depus pe o foiţă de mică aşezată pe un electrod metalic, care dă în exterior semnalele electrice de utilizare. Fiecare celulă elementară emite în unitatea de timp un număr de foto-electroni proporţional cu iluminarea imaginii obiectului, focalizată de obiectiv pe mozaicul fofo-electric. Prin pierdere de fofoelectroni, celula capătă o sarcină pozitivă proporţională cu emisiunea de electroni în unitatea de timp. Imaginea optică a obiectului televizat e înregistrată astfel pe mozaic, sub formă de relief de tensiune electrică. Un sistem electronooptic formează în tub un fascicul de electroni foarte fin, cu care se explorează sistematic suprafaţa mozaicului. Sub bombardamentul cu electronii din fascicul, fiecare fofocelulă elementară e adusă la o tensiune fixă, independent de tensiunea pe care a avut-o anterior. Variaţia tensiunii la care se găseşte celula depinde deci de iluminarea ei; această variaţie e pusă în evidenţă la bornele unei rezistenţe de utilizare — şi consfitue semnalul video. % Fasciculul electronic are funcţiunea de a explora mozaicul de celule şi de a le readuce pe toate la aceeaşi tensiune, generând astfel semnalul video. Explorarea fotocelulelor elementare de pe mozaic se face succesiv, fasciculul electronic efectuând penfru aceasta o mişcare ordonată, similară cu mişcarea descrisă de raza vizuală de citire a rândurilor unei pagini. Mişcarea se compune deci dinfr'o deplasare stânga-dreapfa, constituind cursa activă de explorare pe orizontală, şi o deplasare rapidă dreapta-st|npaf 'n care timp 23 fasciculul e întrerupt, constituind cursa de retragere pe orizontală (prin care se face ca fasciculul să fie gata penfru explorarea unei noi linii); si-: mulfan, fasciculul e supus şi unei mişcări pufin mai lente, de sus în jos, care constitue cursa activă de explorare pe verticală, astfel că liniile explorate se aştern una sub alta. După terminarea explorării suprafeţei mozaicului, fasciculul e supus unei deplasări rapide de jos în sus, care constitue. cursa de retragere pe verticală, în care timp eli e întrerupt şi adus în coiful din stânga, sus, al imaginii, gata pentru o nouă explorare a mozaicu-' lui. Fasciculul efectuează mişcarea descrisă maij sus sub ac}iunea a două câmpuri electrostatice sau electromagnetice de deflexiune. Aceste câmpuri sunt perpendiculare unul pe altul şi sunt produse, în cazul deflexiunii electrostatice, de; tensiuni având variafia în timp în formă de dinte de ferestrău, aplicate unui sistem de plăci de deflexiune; în cazul deflexiunii electromagnetice, ele sunt produse de curenfi având variafia în timp reprezentată de o curbă în formă de dinte de ferestrău, cari străbat bobinele sistemului de deflexiune. Tensiunile sau curenfii cari au această formă se dau de generatoare de undă în dinte de ferestrău, cu semnale speciale de declanşare. Aceste semnale de declanşare sunt introduse în semnalul video în intervalele de timp în cari fasciculul explorator e întrerupt — şi execută mişcarea de retragere, pe orizontală sau pe verticală. Ele constitue semnalul de sincronizare care însofeşte semnalul de imagine — şi serveşte, la locul de recepţie, pentru a comanda declanşarea generatoarelor de undă în dinte, de a permite corpusculelor catodice să iasă dh balon (v. fig.). s. ~ luminos [jiK)MHHeci],6HTHSH JiaMna, CBeTmiţaaCH TpyftKa; tube lumineux; Lichtrohr, Leuchtrohre; luminous tube; vilâgito cso]. Elf.: Tub de sticlă care utilizează, pentru iluminare, descărcarea electrică printr'un gaz sau pr»n vaporii metalici la presiune joasă pe cari îi confine. Tuburile luminoase se folosesc pentru reclame luminoase, pentru semnalizări şi penfru iluminatul decorativ al sălilor de recepţie, al teatrelor, etc. Tuburile pot avea lungimea de câfiva metri şi diametrul de cca 10, 20, 30 mm şi, mai râr, de 45 mm. După natura izvorului de lumină imediat, se deosebesc: tuburi cu electroluminescenfă sau cu licărire, în cari izvorul de lumină e coloana pozitivă a descărcării electroluminescente, şi tuburi cu fololuminescenfă, în cari izvorul de lumină e un strat de substanfă fluorescentă sau fosforescentă, depus pe perete, în interiorul tubului. Tuburile cu elecfroluminescenfâ funcţionează în curent alternativ de înaltă tensiune. Ele au electrozi reci, fixafi la capetele lor (v. fig.^ /); între ei se produce descărcarea luminescentă a cărei coloană pozitivă ocupă întregul tub; aceasta prezintă o strălucire uniformă pe toata lungimea ei. C TufcTelectronic analizor. 1) fotocatod transparent; 2) mozaic de celule fotoemisive; 3) bobine de deflexiune; 4) lentilă electronică; 5) fascicul electronic, 6) spre amplificator. ferestrău, cari comandă mişcarea fasciculului de electroni. — Figura reprezintă o construcfie recentă de tub analizor. î. Tubfofoelec-frîc [cf)0T03Jie-MeţţT; tube photo-electrique; Photo-zelle; ohotoelec-fnc tube, photo-tube; fotocella-cso]. V. sub Celulă fotoelectrică. 2. ~ Lenard [Tpy6Ka Jleiiapa; tube L.; L. Rohre; L- tube; L. cso], Fiz.: Tub de raze X, al cărui anticatod Ş fnlgcujţ cu o fereastră desful de subţire, spre Tub Lenard. C) catod; A) anod; F) fereastră. I. Tub cu electroluminescenfă. Tuburile se umplu cu gaze Ia presiuni de 1-**10mm col. Hg. După natura gazului în care se produce descarcarea, se obfin radiafii de diferite colori (tuburile umplute cu neon dau lumină roşie*portocalie; cele umplute cu heliu, lumină rozgalbenă; cele cu neon şi cu vapori de mercur, albastră; cele cu neon şi cu mercur în stWă de uraniu, Verde; cele cu biox’d de carbon, albă. etc ). Coloarea radiaţiilor se poate modifica folosind tuburi de sticlă colorată (de ex. tubul galben sau brun, umplut cu un amestec de neon şi vapori de mercur, produce radiafie verde). Tensiunea de alimentare şi puterea absorbită depind de lungimea şi de diametrul tubului, cum şi de natura şi de presiunea gazului. Tensiunea U, aplicată tubului, e suma dintre căderea de tensiune Uc la electrozi şi căderea de tensiune în coloana pozitivă, proporţională cu lungimea l a tubu-intensitatea câmpului lui: f/=£/c + G/, G fiind electric de-a-lungul tubului (gradientu! de potenţial sau '^radientul de tensiun©)- Intensitatea'G de- 24 pinde de natura gazului, de diametrul tubului şi de intensitatea curentului. Pentru neon, G = 3—5,5 V/cm; pentru heliu, G = 7—19 V/cm, iar pentru vapori de mercur, G = 2,1—2,9 V/cm, când diametrul tubului e de 13—17 mm şi intensitatea curentului de 25—50 mA. La intensitate de curent dată, puterea absorbită nu e proporfională cu lungimea tubului. Pentru amorsarea descărcărilor în tuburi e necesară o tensiune cu 25—30% mai înaltă decât tensiunea în serviciu nominală; ea depinde de lungimea şi de diametrul tubului, cum şi de natura şi de presiunea gazului, şi e cuprinsă între 400 şi 2000 V de fiecare metru de tub. Tensiunea maximă utilizată e de 6000 V; după diametrul tubului se pot folosi, deci, cel mult 3—15 m de tub pe un circuit. Fluxul luminos depinde de intensitatea curentului, de diametrul şi lungimea tubului şi de natura şi presiunea gazului, şi e proporfional cu lungimea tubului. Puterea absorbită nefiind proporţională cu lungimea, eficacitatea luminoasă nu e proporfională cu lungimea. Căderea de tensiune Uc la electrozi fiind destul de mare, pentru a mări eficacitatea luminoasă se măreşte lungimea tubului. Durata de funcfionare a tuburilor luminoase atinge 5 000 de ore pentru tuburi bine executate şi exploatate. Durata e limitată de disparifia treptată a gazului, care depinde de regimul de funcfionare, de volumul tubului, de gaz, de felul şi construcfia electrozilor; aceasta are ca urmare reducerea presiunii gazului din tub, ceea ce provoacă creşterea intensităfii curentului, grăbirea volatilizării electrozilor şi accelerarea disparifiei gazului. Tuburile cu gaze obişnuite prezintă des-avantajul că presiunea gazelor scade în timpul funcfionării, deoarece acestea sunt absorbite de particulele produse prin volatilizarea electrozilor şi fi-indcăformează compuşi chimici cu electrozii. Scăderea, în timpul funcfionării, a presiunii din tuburile cu gaze rare e mai pufin pronunfată. — Instalaţiile de iluminat cu tuburi cu bioxid ţj) siune fiind G= 19 f,uxu| |uminos. V/cm, eficacitatea luminoasă 1,05 Im/W, iar strălucirea coloanei 5 = 0,045—0,05 sb. La tuburile luminoase cu neon (sau cu argon) şi cu vapori de mercur, lumina coloanei pozitive e albastră, cu nuanfe cari depind de temperatura de funcfionare a tubului şi de presiunea gazului, neonul sau argonul uşurând amorsarea descărcării la punerea sub tensiune a tubului, când presiunea vaporilor de mercur e foarte mică. Proprietăfile acestor tuburi diferă de cele ale tuburilor cu neon. Gradientul de tensiune în coloana pozitivă şi eficacitatea luminoasă sunf mai mici. Un tub cu neon şi cu vapori de mercur cu diametrul exterior de 17 mm, la intensitatea curentului 7 = 50 mA, âre gradientul de tensiune G = 3 V/cm, fluxul luminos pe metrul tub $ = 70 Im/m şi eficacitatea luminoasă de 5,5 Im/W. Coloarea radiaţilor emise de tuburile cu neon şi cu vapori de mercur poate fi modificată cu ajutorul filtrelor selective de lumină. Se foloseşte ca filtru însuşi tubul de sticlă, galben, care refine parfial radiafiile violetă şi albastră şi lasă liberă trecerea radiafiilor galbenă şi verde. Astfel se obfine coloarea verde a coloanei luminoase. Aceste tuburi au pierderi de cca 30—40% flux luminos din fluxul luminos total. Se pot obfine, în scopuri decorative, colori diferite da-a-Iungul aceluiaşi tub, prin modificarea condifiunilor de răcire de-a-lungul lui: în funcfiune de densitatea vaporilor de mercur se obfine, în diferitele părfi ale tubului, lumina roşie a neonului sau lumina ajbasfrş a mercurului; adăugind gazului fparfş 25 mici cantităţi de substanţe, ca naftalină, hidrocarburi, etc., coloana luminoasă se mişcă desordo-nat în tub, formând o descărcare şerpuită, etc. "Tuburile cu fofoluminescenfă folosesc ca izvor de lumină un strat de substanfă fluorescentă (numită luminofor); ele produc emisiunea de lumină a acestei substanfe prin iradierea ei cu radiaţiile emise de gazul 1a presiune joasă, prin care trece descărcarea electrică. Pentru lămpile fluorescente se utilizează descărcările cari produc radiaţii de lungimi de undă mai mici decât radiaţiile vizibile (deci, de obiceiu, descărcări în vapori de mercur la joasă presiune, în cari cca 60% din energia totală consumată de lampă reprezintă radiaţii ultraviolete). Luminoforul se, fixează pe partea interioară a pereţilor tubului de sticlă, şi e ales astfel, încât sporul de flux luminos obţinut prin fluorescenţă să fie mai mare decât pierderile prin absorpţie. — Tabloul de mai jos cuprinde câteva date caracteristice spectrale ale unor luminofori folosiţi mai des. Prin combinarea substanţelor fluorescente se pot obţine radiaţii complexe, având de exemplu un spectru apropiat de cel al luminii zilej. Luminoforii din lămpi prezintă sensibilitate maximă când radiaţiile de excitaţie au lungimile o de undă X = 2400—2580 A, adică aproape de radiaţia de rezonanţă a mercurului (X = 2537 A), care reprezintă o mare parte din fluxul luminos total radiat de lămpile cu vapori de mercur de joasă presiune. Sub acţiunea radiaţiei ultraviolete incidente, luminoforul emite radiaţii vizibile şi ultraroşii: 20% în vizibil şi 80% în ultraroşu, din puterea absorbită. (Radiaţia ultravioletă nu trece în afara tubului, fiind absorbită în întregime de. luminofor şi de sticla tubului). Luminoforii lămpilor fluorescente trebue să transforme cu randament maxim radiaţiile ultraviolete în radiaţii vizibile—şi randamentul maxim trebue să corespundă lungimilor de o o undă X=1849 A şi X = 2537 A; ei trebue să aibă coloarea care interesează; să fie stabili în timpul prelucrării şi în timpul funcţionării lămpii şi să aibă un spectru de radiaţie care să acopere intervalul care interesează. Electrozii lămpii neziu, MgS, sulfura de zinc, ZnS, sulfura de cadmiu, CdS; oxidul de calciu, CaO, oxidul de magneziu, MgO, cum şi silicaţi de zinc, de cadmiu sau wolframaţi de calciu, de magneziu, etc. Activatorul metalic e un metal greu (cupru, argint, bismut sau pământuri rare), care se adaugă în cantităţi foarte mici (1 °/co*“ 1 %) substanţei de bază, pentru a produce excitaţia luminoasă; substanţa auxiliară e o sare (NaCI, CaF2, Na2B4C>7, etc.) care are rolul de a ajuta formarea cristalelor complexe ale luminoforului. Aceste trei substanţe se topesc şi se încălzesc la temperaturi de 900—1500°, obţi-nându-se luminoforul sub formă de praf cristalin.— Lămpile fluorescente se execută din tuburi de sticlă, cu lungimea de 230—1500 mm, şi cu diametrul de 16**54 mm. sunt formaţi din filamente de wolfram dublu spiralizate, acoperite cu oxid de bariu, pentru a avea un mic lucru de extracţie a gazului electronic (v. fig. III), Proprietăţile fotometrice ale tubului depind de grosimea stratului de luminofor. Când stratul depus e prea subţire, radiaţiile ultraviolete nu sunt absorbite complet. Când stratul e prea gros, se produce reabsorpţia luminii emise de luminofor. întuburile obişnuite se absorb circa 10% din radiaţiile vizibile. Dimensiunile tubului determină tensiunea nominală de alimentare. De exemplu, un tub de 15 W, cu lungimea de 0,5 m şi cu diametrul de 25 mm, are nevoie de tensiunea de alimentare de 105 V. Se construesc lămpi fluorescente cari dau lumină albă, sau lumină colorată. Lămpile cu lumină colorată se folosesc în special în scopuri decorative. Lămpile cu lumină aibă sunt de trei tipuri: lămpi „lumina zilei", cari produc o lumină foarte apropiată de lumina zilei când cerul e acoperit de nori (radiaţii albastre-verzi în exces şi mai puţine radiaţii roşii); lămpi cu „lumină albă" — şi lămpi cu „lumină albă dulce" (LAD), cari se III. Elecfrozi de iuburj cu fofoluminescenfă. f) filamente dublu spi-ralizafe. Caracteristicele câtorva substanţe fluorescente (luminofori) Luminoforul Coloarea luminii Zona radiafiilor excifanfe O A Lungimea de undă corespunzătoare sensibilităţii maxime a luminoforului O A Inervalul radiaţiilor luminoforului o A Lungimea de undă a radiafiilor de putere maximă O A Woiframat de calciu albastru 2200- -3000 2720 3800---7000 4400 Silicat de zinc verde 2200-•-3960 2537 4500--6200 5250 Boraf de cadmiu roz 2200-•-3600 2500 4000-■-7200 6150 .Luminoforul se prepară dintr'o substanţă de bază, dintr'un activator metalic şi dintr'o substanţă auxiliară. Substanţele de bază întrebuinţate sUnt: su|fura de calciu, CaS, sulfura de mag- apropie mai mult de lămpile cu incandescenţă din punctul de vedere al compoziţiei spectrale a radiaţiei lor. Cele mai răspândite tuburi fluorescente fn tehpica iluminatului sunf tuburile cu 26 lumină albă, fiind mai economice şi redând destul de fidel colorile obiectelor iluminate. Tuburile „lumina zilei" se folosesc în instalaţiile în cari trebue să se distingă precis nuanţele de colori (în industria poligrafică, în cea textilă, etc.). Tuburile fluorescente funcţionează în general cu electrozi preîncălzifi. Se foloseşte curentul electric, pentru preîncălzire până la temperatura de 800—1000°, când electrozii emit destui electroni pentru amorsarea descărcării în tub. în regim normal, temperatura electrozilor se menţine prin bombardarea electrozilor cu ioni. Afară de câteva montaje speciale, fiecare tub fluorescent are un dispozitiv de pornire (starfer), care permite preîncălzirea electrozilor şi aprinderea. Tipurile principale de yj startere sunt: ma-nuale, prin licărire, şi magnetice.— Fig. IV reprezintă schema generală de monta-re a unui starter. Când contactele W. Schema .generală de montare lui sunt închise, a unul starter- trece curent prin sfarfer; 2) tub f,uorescent; *) bo-electrozii lămpii, binS: 4) «*■- Cari SUnt preîncăl- C6rea Per,ufbaiiM°r radioelecfrice; ziţi în acest fel condensator penfru îmbunătăţirea Când se deschid ««torului de putere, contactele, tensiunea la bornele bobinei creşte brusc; impulsia de tensiune poate „aprinde" tubul. Dacă acesta nu se aprinde după prime încercare, starterul trebue să intre* din nou în funcţiune; la cele mai multe tipuri, intrarea dir nou în funcţiune se repetă automat, până când lampa se aprinde. Sfarterele folosite cel mai des se compun dintr'o carcasă de metal cu doua contacte; aceasta permite înlocuirea uşoară a unui starter defectat. Pentru reducerea perturbaţiilor radioelectrice provocate de lampa fluorescentă, se introduce adeseori, în starter, uri mic condensator în paralei cu tubul, spre a forma o cale de scurt-circuit penfru oscilaţiile de înaltă frecvenţă produse. — Starterele manuale sunt alcătuite dintr'un întreruptor cu care se pot închide contactele şi acestea se pot menţine închise timp de 1 2 s, până când catodul atinge o temperatură suficientă. Apbi.se deschide întreruptorul, care însă nu se poate reînchide singur. — Sfarterele luminescente (sau prin licărire) sunt mici tuburi umplute cu un gaz rar (de obiceiu neon), în cari se găsesc doi electrozi. Unu! dintre electrozi e executat dintr'o lamă bimeta-lică (v. fig. V) şi având deci proprietatea de a se curba la variaţii de temperatură. La închiderea circuitului electric se produce între electrozii starfer ului o descărcare luminescentă, care încălzeşte electrozii, iar lama bimetalică se curbează şi închide circuitul. Tensiunea de aprindere a starterului e mai joasă decât aceea a tubului rece; de aceea, amorsarea dşscărgării se face întşi în ştarîer şi apoi în tub. Când starterul © scurt-cîrcuitat, descărcarea luminescentă dispare, iar curentul care trece prin circuit e aproape de două ori mai intens decât curentul nominal al tubului. După o fracţiu-une dintr'o secundă, plăcile bimetalului se răcesc şi starferu! întrerupe circuitul; electrozii încălziţi ai lămpii se găsesc acum sub întreaga tensiune a reţelei; descărcarea începe de astă dată în tub, deoarece, având electrozii încălziţi, tensiunea lui de aprindere e mai joasă decât aceea a starterului cu electrozii reci. Starterul trebue să fie astfel construit, încât contactele lui să nu se mai închidă la tensiunea de aprindere a tubului. Tensiunea de aprindere a starterului trebue să fie mai înaltă decât tensiunea maximă de aprindere a tubului şi mai joasă decât tensiunea cea mai joasă a reţelei, la care e necesar să se aprindă lampa. Descărcarea în tub începe îniâlîn atmosfera de argon, iar după un timp scurt, necesar vapo-rizării mercurului, ea trece în atmosfera de vapori de mercur. Starterul trebue să întrerupă atât de repede circuitul, încât energia magnetică a bobinei să producă o impulsie de tensiune de cinci ori mai înaltă decât tensiunea de funcţionare a lămpii. Mercurul din tub fiind, în acest moment, parţial vaporizat, descărcarea în arc se stabileşte cu ajutorul acestei impulsii. Căldura desvoltată de descărcarea în arc e suficientă pentru a menţine incandescenţa electrozilor şi penfru a întreţine descărcarea. V/. Sfarter magnetic excitat de VII. Starter magnetic exci-curenf. ta.f de tensiune. Starterele magnetice pot fi excitate, fie de curent (v. fig. VI), fie de tensiune (v. fig. V//). în primul caz, starterul e închis în momentul iniţial. Prin trecerea curentului, armatura e atrasă şi se întrerup contactele. îndată ce lampa s'a aprins, trece prin bobină curentul normal. Acesta e mai slab decât curentul de scurt-circuit din momentul iniţial; totuşi, forţa de atracţiune a ejectromagnetului e suficientă pentru a menţine contactele deschise, în al doilea caz, contactele sunf închise la punerea tubului sub tensiune şi ele se deschid sub acţiunea câmpului magnetic. După aprinderea tubului, ten:iunea de aprindere nu permite reînchiderea contactelor. — în serie cu lampa se montează o bobină care, în primul moment, are rolul de a producş $ b V. Starfer juminescenf. a) deschis; fa) închis. 27 Impulsia de tensiune, iar apoi limitează curentul prin tub şi stabilizează astfel regimul lui de funcfionare (fiindcă tubul are o caracteristică tensiune-curent descrescătoare). Puterea bobinei se ia de cca 10% din puterea tubului propriu zis. E util ca tensiunea lămpii să fie jumătate din tensiunea re}elei. Factorul de putere al tuburilor e foarte mic şi trebue îmbunătăţit. Schema de conexiuni utilizată cel mai des e reprezentată în fig. IV. Prin folosirea unui condensator (C) se poate îmbunătăţi factorul de putere, de obiceiu până Ia 0,95 sau 0,98. Cu un singur condensator se pot compensa şi mai multe tuburi alimentate dela aceeaşi refea, capacitatea condensatorului fiind dimensionată în consecinţă. — Fluxul luminos al tuburilor fiind variabil, obiectele cari se deplasează cu vitese mari şi sunt iluminate de ele pot prezenta efecte stroboscopice. Pentru a micşora variaţiile fluxului luminos se folosesc diferite scheme de conectare a lămpilor la reţea, schema cea mai simplă fiind montarea tubu- AAAAAAA vwvwvwwwvwwwwvw- c VIII. Variafia fluxului luminos produs de tuburile fluorescente, a) tub legat la o fază a refelei; b) două tuburi legate la două faze diferite; c) trei tuburi legate la trei faze diferite. rilor pe faze diferite. Ia reţeaua trifazată. Fig. VIII reprezintă variafia fluxului luminos pentru un tub legat la o fază a refelei (a), pentru două tuburi legate la două faze diferite (b), şi penfru trei tuburi legate Ia trei faze diferite ale refelei (c). — Oscilaţiile de înaliă frecvenfă cari se produc -■4ntr'un tub fluorescent se pot p: opaga în refeaua de iluminat şi pot provoca perturbafii radioelec-trice. Pentru evitarea acestora se montează un filtru Delta (v. fig. IX) între refea şi accesorii. Efectul cel mai bun se obfine când se leagă la pământ punctul mijlociu al legăturii dintre cele două condensatoare. Când nu se poate folosi acest mijloc, e suficient, de cele mai multe ori, să se lege punctul mijlociu la cutia metalică în care funcţionează tuburile. Un filtru poate fi folosit pentru evitarea perturbaţilor mai ^multor tuburi. —-Alimentarea în curent continuu a tuburilor fluorescente prezintă a-numite avantaje: 0,1 ţiF IX. Filtru Delta penfru reducerea perturbaţilor radiofonice. lipsa pâlpâirilor, un randament mare şi lipsa proble-meijactorului de putere. Această alimentare presta însă şi desavantaju! ca fluxul total produs de instalaţia de ijuminaf e mylt mai mic decşt la r€Z— -WIA- J X. Alimentarea în curent continuu a unui tub fluorescent. 1) tub fluorescent; 2) starter; 3) rezistenfă electrică; 4) bobină e'ecfrică. alimentarea în curent alternativ. în curent continuu, stabilizarea descărcării trebue să se facă cu ajutorul unei rezistenfe care are un consum propriu de putere aproape egal cu puterea activă absorbită de tub. Dacă se foloseşfe ca element stabilizator o lampă cu incandescenfă, se poate utiliza în principiu fluxul ei luminos—şi se măreşte din nou fluxul produs de întreaga instalafie. Lampa cu incandescenfă are bune calităfi de stabilizare. Schema de conexiuni utilizată în curent continuu e reprezentată în fig. X. în serie cu rezistenta (3) se montează o mică bobină (4), care, Ia deschiderea star-terului, trebue să dea impulsia de tensiune pentru aprindere. Starterul folosit poate fi manual sau luminescent. La lămpile mai lungi decât 60 cm trebue să se asigure posibilitatea schimbării polarităţii, deoarece, sub influenfa câmpului electric, vaporii de mercur sunt transportafi spre catod şi lampa e obscură în apropiere de anod. Acest defect poate fi înlăturat prin schimbarea periodică a polarităţi, de exemplu la fiecari cinci ore, sau mai des, sau şi numai de fiecare dală când se aprinde lampa. Această schimbare se poate face automat, cu un întreruptor special. Tabloul următor cuprinde caracteristicele foto-metrice ale tuburilor fluorescente albe. Acestea prezintă cele mai mari eficacitefi luminoase, cuprinse între 39 şi 52 Im/W. Lămpile „lumina zilei" sunt mai pufin economice, având eficacităţi de 35“-45 Im/W, fafă de eficacitsfile luminoase ale lămpilor cu incandescenfă, de 10—20 Im/W. La lămpile fluorescente nu s'a finut seamă de pierderile în bobine, cari reprezintă 10**-30% din puterea absorbită de lampă. Strălucirea tuburilor fluorescente e mică; ea nu depăşeşte 0,7 sb, pe când strălucirea filamentului lămpilor cu incandescenfă e de cca 300 sb. Durata de utilizare a acestor tuburi e de 2000-**3000 de ore. Ea depinde de durata de funcfionare a electrozilor şi de numărul de întreruperi; Ia număr mic de întreruperi şi perioade lungi de funcfionare, durata de utilizare e mai mare. Variafia tensiunii refelei influenţează durata de utilizare a tubului: creşterea tensiunii peste cea normală provoacă o creştere a curentului şi o creştere mei lentă a fluxului luminos — şi deci o scădere a eficacităţi luminoase; electrozii se distrug mai repede la o tensiune mai înaltă decât cea nominală. Scăderea tensiunii sub valoarea ei nominală provoacă o mică variafie a eficacităţii luminoase. De aceea e necesar ca variajia procentuală a tensiunii refelei să nu depăşească anumite limite (cca 6--*7%), Tubul are regimul optim de funcţionari Ia temperatyra de 40'”50°, ceea ce corespunde 28 unei temperaturi a mediului ambiant de 20--250. La temperaturi sub 0°f mercurul se condensează şi tubul nu mai funcţionează. La temperaturi ale mediului ambiant mai înalte decât 20--25°, radiaţiile pe unde lungi devin mai importante, ceea ce provoacă micşorarea fluxului luminos şi a eficacităţii luminoase. Pentru a micşora această influentă a temperaturii mediului ambiant, se introduce tubul într'un cilindru protector de sticlă. Condensarea vaporilor de mercur la temperaturi joase influenţează nu numai radiaţiile tubului, dar şi tensiunea de aprindere. De aceea, tuburile cari vor func}iona la temperatură variabilă trebue să permită scoaterea din circuit a unei părfi din bobină. la unul sau la ambele capete ale acestuia. In-negrirea prematură a unui tub Ia un capăt arată că metalul electrodului se descompune foarte repede, ceea ce poate proveni din aprinderea prea frecventă a lămpii, adică din funcţionarea defectuoasă a starterului, dintr'un scurt-circuit în acesta, din defectarea compensatorului starterului (la accesoriile pentru perechi de lămpi), din accesorii de alimentare necorespunzătoare, din tensiunea foarte înaltă sau foarte joasă a refelei de alimentare sau din conexiuni greşite. Pâlpâirea tuburilor fluorescente e un defect provocat de faptul că lampa a atins durata ei de funcfionare, de funcfionarea defectuoasă a Caracteristicele fotometrice ale tuburilor fluorescente albe Puterea Tuburi cu lumină albă (LA) Fluxul Eficacitatea luminos luminoasă Im Im/W Strălucirea sb Tuburi „lumina zilei" (L-Z) Fluxul luminos Im Eficacitatea luminoasă Im/W Strălucirea sb Tuburi cu „lumină albă-dulce" (LAD) Fluxul luminos Im Eficacitatea luminoasă Im/W Strălucirea sb 15 20 30 40 5 85 860 1450 2100 39 43 48 52 0,70 0,54 0,86 0,60 525 760 1300 1800 35 38 43 43 0,65 0,48 0,76 0,52 435 640 1100 1050 29 32 37 37 0,53 0,41 0,65 0,43 Când tuburile fluorescente sunt montate pe o fază la reţeaua de curent alternativ, fluxul luminos e variabil: când curentul trece prin zero, lampa emite un flux luminos foarte mic, care se micşorează mult cu timpul şi care se datoreşte emisiunii luminoforului după încetarea excitaţiei. Penfru ca fluxul luminos să fie cât mai uniform, timpul în care curentul are valori apropiate de zero trebue să fie cât mai scurt. Variafia fluxului luminos e cu atât mai mică, cu cât tensiunea refelei e mai înaltă în raport cu tensiunea de aprindere a lămpii. Practic, un flux luminos uniform se obfine când tensiunea refelei e de două ori mai înaltă decât tensiunea de aprindere a lămpii. — Perturbafiile radioelectrice produse de arcul electric în vapori de mercur, dăunătoare funcfionării aparatelor de radiorecepfie, pot ajunge Ia postul de recepfie, fie prin propagarea directă a undelor radioelectrice emise în jurul lămpii, până la antena de recepfie, fie prin propagarea prin re-feaua de alimentare a tubului, fie prin propagarea Intre tub şi post, prin sectorul de alimentare a postului. Ele se înlătură, în general, prin condensatoare de 0,005 p,F, conectate lângă starfer. — Funcfionarea transformatoarelor de alimentare a tuburilor e însofită de un sgomot (bâzâit) provocat de alternarea câmpului magnetic. Acest sgomot fiind foarte supărător în locuinfe şi în instituţii, construcţia accesoriilor de alimentare a tuburilor fluorescente trebue executată foarte îngrijit.— Aproape de sfârşitul duratei de funcfionare a tubului apar pete negricioasş sau inşle brune starterului, de tensiunea nepotrivită a refelei de alimentare, de curenţii de aer rece, sau de temperatura prea joasă la care se găseşte tubul. Tuburile cari pâlpâie se înnegresc repede la extremităţi şi apoi se defectează. Aprinderea prea înceată a tubului poate proveni din starter, din tensiunea nepotrivită a refelei de alimentare, sau din nepotrivirea accesoriilor de alimentare cu tensiunea refelei şi cu tubul. Un starter care prezintă un scurt-circuit provoacăînnegrirea prematură a capetelor tubului şi scoaterea lui din funcfiune înainte de timp. 1. Tub Roentgen: Sin. Tub de raze X (v.). 2. ~ fermionic [9neKTpoHHaH JiaMna; tube thermionique; Gluhkathodenrohre;thermionictube; izzokatodos elektroncso]. F/z.; Tub cu vid înaintat, ale cărui caracteristice de comportare electrică se datoresc, în principal, emisiunii de electroni a unui catod încălzit. 3. ~ fermionic cu vapori de mercur [9JieK-TpoHHâH JiaMna c pTyrHHMH napaMH; tube thermionique â vapeurs de nmrcure; Quecksilber-dampf-Gluhkathodenrdhre; thermionic tubş vvlţh mercury vapours; higanygoz-izzokafodcs eiektron-csâ], Fiz.: Tub cu vaporid^ mercur, în care emisiunea de eieqfrorîî a unui catod încălzit provoacă ionisarea vaporilor şi asigură conducfia lor electrică. 4. Tubercul [KJiy6eHb; tubercule; Knolle; tuber; gumo, gumo]. Agr.: Tulpină subterană, scurtă, umflată şi bogată în substanţe de rezervă. Exemplu: tubercul ele cartof. : i. TubercuEină [ Ty6epKyjita; tuberculine; Tuberkulin; tuberculin; tuberkulin], Chim. biol.: Vaccin obfinut prin evaporarea culrurilor filtrate şi sterilizate ale bacililor tuberculozei, de origine umană şi animală (Mycobacterium tuber-culosis). Bulionului de cultură i se mai adaugă: peptonă 1%, sare 0,5% şi glicerină 4%. Se prezintă sub forma de lichid cafeniu, de consis-fenfă siropoasă. Compozifia sa chimică se apropie de compozifa toxalbuminelor. E o otravă puternică pentru bolnavii de tuberculoză. A fost întrebuinfată pentru a diagnostica tuberculoza, în cazurile în cari lipseau semnele clinice. în prezent se întrebuinfează, aproape excluziv, în medicina veterinară, mai ales la bovine, pentru a diagnostica tuberculoza. s. Tubing: Sin. Teavă de extracţie. V. sub Jeavă pentru industria petrolieră. 5. Tubular [Tpy6*iaTbiH; tubulaire; rohrenf5r-mig; tubular; csoves, csoalaku]. Tehn.: Calitatea unui corp de a avea forma unui cilindru cav, cavitatea comunicând la extremităfi cu exteriorul şi fiind, de obiceiu, coaxială cu suprafafa lui exterioară. 4. Tubulatură [KOMUJieKT Tpy6, ny^OK Tpy6; tubulure; Rohrnetz, Rohrsystem; socket, tubing; csohâlozat, csorendszer]. Tehn.: Ansamblu de tuburi cari comunică între ele şi cari sunt montate într'un sistem tehnic. Exemple: tubulatura unei căldări de abur, tubulatura de manutenfiune pe o navă a combustibilului lichid, etc. Sin. incorect Tubulură. 5. Tubul ură [naTpy6oK, HiTyu;ep; tubulure; Rohrstutzen; socket, connection.pipe; csotâmasz]. Tehn.: Bucată scurtă de feavă, filetată sau nefile-tată, îmbinată etanş cu peretele unui recipient de fluid sau la» extremitatea unei conducte, spre a realiza un ajutaj sau un racord pentru feavă (rigidă sau flexibilă). e. Tuburi telescopice [BbiABHJKHbie (TeJie-CKOllHHeCKHe) Tpy6bi;tubes telescopiques; tele-skopische Rohren; telescopic tubes; teleszkop-csavek* szeîhuzhato csovek]. Tehn.: Tuburi cari alunecă unul în interiorul celuilalt, cu un joc mic. Exemple: tuburile retractabile ale lunetelor lungi sau ale periscoapelor, coloana de extracfie telescopică (v. Telescopică, coloană de extracfie ~), garnitura telescopică de prăjini de pompare, etc. 7. Ţucerie. Ind. far.: Ansamblul obiectelor de uz casnic turnate din fontă cenuşie (vase, plite, etc.). s. Tuciu: 1. Sin. Fontă (v.).— 2. Sin. Ceaun (v.). 9. Tuf calcaros [H3BeCTKOBbiâ Ty(|); tuf calcane; Kalktuff; calcarous tuff; mesztufa, traver-tjnoj. Geo/.: Depozit de calcar cavernos cu im-presiuni de muşchi, frunze şi alte resturi de plante, depus de izvoare bogate în bicarbonat de calciu. 10. ~ vulcanic [ByjiKaHHqecKHH Tycţ); tuf vulcanique; vulkanischer Tuff; vulcanic tuff; vul-kâni tufa]: Roce argiloase până la brecioase, formate prin consolidarea cenuşilor vulcanice sau a depozitelor de lapili şi de blocuri proiectate de vulcani. Se întrebuinfează ca adaus hidraulic. u. Tulit JTy$HT; tuffite; Tuffit; tuffite; tuffit]. /.: Rocă sedimentară formată subacvatic, din material pîroclastic (lapili, cenuşă) şi din material detritic de pe litoral. 12. Tuhnalif [TyxHaJiHT; tuhnalite; Tuhnalit; tuhnalite; tuhnalit]. Mineral.: (Na, K) (Al, Fe) [Si307]2 . Siiicat complex de sodiu şi potasiu, cu fier sau cu aluminiu, natural, cristalizat în sistemul rombic. E foarte pleocroic. îs. Tuîonă [TyHOH; thuyone; Thujon; thuyon; thujon]. Chim.: CH3-CH2-CO------------CH2 H2C-------C-H(CH3)2 \/ ch2 Cetonă terpenică întâlnită în natură ca a-tuionă, în uleiul coniferului Thuja occidentalis şi în uleiul de pelin, levogiră, — şi ca g-tuionă sau tanace-tonă, în uleiul de Tanacetum vulgare şi de salvie (Salbia officinalis), dextrogiră, stereoisomeră cu prima. Prin încălzire la 280°,tuiona dă carvotanacetonă; prin tratare cu acid sulfuric diluat dă isotuionă; prin oxidare dă acidul oManaceton-dicarbonic, iar prin reducere dă alcoolul tuilic. 14. Tuior [6yKCHpHoe cyAso;t oueur; Ketten-schiff, Seilschiff; (dragging) tow-boat; lânchajo, kotelhajo]. Nav.: Navă care se deplasează de-a-lungul unui lanf (lanf de tuaj) sau al unui cablu întins continuu pe fundul apei. Lanful sau cablul, fixat la extremităfi în albie, se ridică pe tuior, peste care e condus printr'un troliu şi un sistem de tobe, pentru ca apoi să coboare din nou în apă. Tuiorul se foloseşte pentru remorcat nave, în special în sectoare în cari vitesa curentului e mare. 15. Tujamunit [TynaMyHHT; thujamunite; Tuja-munit; thujamunite; tujamunit]. Mineral.: Ca[(U02)2 | (V04)2] • 4 H2.0. Uranovanadat de calciu, natural, cristalizat în sistemul rombic. te. Tulîu [TyJlHH; thullium; Thullium; thullium; tuliium]. Chim.: Tm; nr. at. 69; gr. at. 169,4. Element din familia pământurilor rare. Se cunosc următorii isotopi ai tuliului: tullul 166, care se desintegrează prin captură K, sau cu emisiune de pozitroni sau de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,7 ore, obfinut prin reacfia nucleară Ho165 (a, 3 n) Tm166; tuliul 167, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 9 zile, obfinut prin reacfia nucleară Ho165 (a, 2 n) Tm167; tuliul 169, isotopuî stabil al tuliului; tuliul 170, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 127 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Tm169(d, p) Tm170, Tm169 (n,f) Tm170; tuliul 171, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 500 de zile, obfinut prin desintegrarea erbiului 171. âft 1. Tulumbă: Sin. Pompă de incendiu (v.). 2. Tun electronic [ajieKTpoHHbiâ npoîKeKTop; canon electronique; elektronisches Geschutz; electronic cannon; elektronikus âgyu}. Elf.: Parte componentă principală a tuburilor catodice, formată dintr'un corp emifător de electroni, un sistem de concentrare a electronilor într'un fascicul, un sistem de accelerare, un sistem de focalizare şi un sistem de deflexiune a fasciculului de electroni. V. sub Tub electronic. s. Tundere [o6pe3Ka, o6py6na; ebarbage; Abgraten; scraping; peremezes, Jenyiras]. Mefl.: Debavurare cu cufitul. (Termen de atelier). V. sub Debavurare şi sub Bavură 5. 4. Tunderea oilor [cTpHJKKa OBeiţ; tonte des moutons; Schafschur; sheep shearing; juhok nyi-râsa]: Operaţiunea de tăiere şi separare a lânii care acopere corpui oilor. Tunderea se execută fie manual, cu foarfeci obişnuite de tuns, fie cu o maşină de tuns electrică. Tunderea se face, de obiceiu, odată pe an, la sfârşitul lunii Mai sau la începutul lunii Iunie. Oile cu lână de calitate superioară trebue tunse când la baza şuviţelor de lână s'a adunat usuc abundent. Tunderea se face pe timp uscat, pentru a uşura operafiunea şi pentru a evita încingerea lânii depozitate, umede. Lâna se tunde „cojoc" (bucată întreagă), afară de lâna codină (adică de pe coadă, de pe picioare, abdomen şi cap). Lâna cojoc se clasează după calitate, se ambalează şi şe trimite filaturilor, unde urmează spălarea, uscarea, etc. Uneori spălarea lânii se face şi înainte de tundere, pe corpul animalului, cu un furtun alimentat cu apă sub presiune, sau prin aruncarea oilor în râu, dela o înălţime de cca 1,5 m, constrân-gându-le astfel să înnoate, penfru a ieşi, Prin spălarea lânii înainte de tundere, se elimină cca 50% din impurităţi. Lâna de calitate superioară nu se spală înainte de tundere, fiindcă, având solzii mar numeroşi şl mai pronunţaţi, se împâsleşte. Tunderea mecanică se face în încăperi special amenajate, în cari se găsesc maşini de tuns acţionate de câte un electromotor şi mese lungi de 11 m sau de 3,5**-3,7 m, dispuse de o parte şi de alta a încăperii. în apropierea încăperii de tuns sunt amenajate două jarcuri, de obiceiu acoperite, unul pentru animalele netunse şi unul penfru cele tunse. — După tundere, oile trebue ferite de ploi reci. Prin mecanizarea tunderii oilor se obfine o reducere de timp, dela 50 de minute necesare tunsului manual pentru o oaie, la 15 minute şi, în unele cazuri, chiar la 6-**7 minute, cum şi fibre de lână cu 0,3-*-1,5 cm mai lungi, tunderea făcându-se mai aproape de piele. 5. Tunderea ţesăturilor [cTpHJKKa TKaHeiî; tonte du drap; Scheren der Gewebe; shearing of textiles; szovetnyirâs]. Ind. text.: Operaţiunile de tăiere şi de îndepărtare a fibrelor textile dela su- Dispozitiv de tuns fesături. 1) cilindru tăietor; 2) cuţit elicoidal; 3) cufit fix tăietor.: prafafa fesăturilor, fie total, iie parţial, pâna la o afiu* mită înălfime, cum şi a capetelor de fire aderente la suprafaţa lor, în scopul pregătirii lor pentru a fi Q imprimate sau pentru ^______ a scoate in evidenţa v ^ desenul fesăturii. Tunderea se efectuează cu maşini înzestrate cu dispozitive (v. fig.) constituite dintr'un cufit fix (1) şi din cuţite (2) dispuse elicoidal pe un cilindru (3), numit cilindru tăietor. Muchia tăietoare a cuţitelor are dinţi foarte mici, asemănători dinţilor de ferestrău. e. Tundră [TyHApa; tundra; Tundra; tundra; tundra]. Geog.; Câmpie din regiunile arctice, acoperită cu vegetaţie erbacee compusă din licheni şi din muşchi şi cu vegetaţie lemnoasă de arbuşti pitici, din genurile Salix, Betula şi Alnus. 7. Tunel [TOHHeJib, TyHHejib; tunnel; Tunnel; tunnel; alagut], 1. Cs.: Construcţie subterană care realizează o excavaţie care permite unei căi de comunicaţie să străbată, după un anumit traseu, un masiv muntos (tuneluri de munte), terenuri la mică adâncime (tuneluri urbane) şi terenuri sub fundul apelor stătătoare sau curgătoare (pentru metropolitane, pasaje, etc.). Construcţia tunelurilor a luat mare extindere în urma folosirii explozivilor la străpungere, în urma desvoltării căilor ferate şi a tracţiunii mecanice, a uneltelor mecanice de excavare — şi datorită perfecţionării metodelor de execuţie. La un tunel se deosebesc următoarele părţi principale (v. fig. /): corpul, portalele (construcţii speciale pentru consolidarea la capetele tunelului a masivului jHrlflDăfuîJ'r liare (de evacuare a apei,'de aerisire, de iluminat), şi tranşeele de acces. Excavaţia realizata prin străpungerea tunelului e menţinută printr'o sus- • ţinere artificială, numită manta sau căptuşeală (care nu e necesară în terenuri foarte tari, stabile şi nealterabile); formele de căptuşeală folosite mai des sunt: forma boltită, cu sau făra boltă răsturnată (radier) la partea inferioară, şi forma inelară. Lungimea, poziţia în plan orizontal (traseul) şi în plan vertical (profilul în lung), cum şi forma şi dimensiunile secfiunii transversale ale excava-fiei sunt determinate de factori tehnico-econo-mici şi de destinaţia tunelului. în raport cu înălţimea de traversare a masivului muntos, tunelurile pot fi de vârf (de creastă), de bază, sau de coastă. Alegerea poziţiei depinde de condiţiunile locale topografice, geologice, hidrometeorologice şi climaterice ale crestei muntelui, şi de raportul dintre cheltuelile de construcţie şi cele de exploatare (un tunel de creasta M costa mai pufift, fiind mai scurt, dar sporeşte I cursului de apă care trece prin tunel; în curbe se costul lucrărilor de acces şi de exploatare). | dă o supralărgire profilului, către interiorul curbei. I. Părţile principale ale unui iunei. î) corpul tunelului; 2) portale; 3) franşee de acces; 4) ziduri ds sprijin; 5) nişă; 6) pufuri de aerisire; 7) canal de evacuare a apei. Forma traseului subordonată condijiunilor tehnice impuse de scopul în care e construit tunelul şi înscrierii căii de comunicaţie deservite în regiunea respectivă se proiectează în linie dreaptă (aliniament), în curbă, în buclă, sau în elice (tuneluri elicdidale); de obiceiu, traseurile tunelurilor sunt în linie dreaptă, dar pot avea şi forme combinate (aliniamente racordate prin curbe sau prin bucle), în funcţiune de declivită-ţiie porfiunilor de traseu de lângă tunel şi de condi-fiunile şi dificultăţile de excavare. Profilul longitudinal, determinat de panta maximă admisibilă pentru cale în tunel şi de posibilităjile de e- II. Secfiuns cuboHăsimefrică,prinfr'un tunel de cale ferată, penfru linie dublă (jumătatea din stânga: secţiune pentru vacuare a apelor tuneluri în rocă moale; jumătatea din subterane, poate fi fără declivitate (profilul în palier dreapta: secţiune pentru tuneluri în rocă tare), î) boltă; 2) perefi lat rali (picioare drepte); 3) radier în boltă răsturnat-; Se recomandă nu- 4) umplutură de egalizare şi de pantă; mai pentru tune- 5) balast; canal Pen*ru evacuarea luri foarte scurte) apelor, sau cu una ori cu dpuă pante. Sec}iunea transversală a spaţiului liber interior trebue să asigure înscrierea uşoară a gabaritelor de liberă tre-cere a vehiculelor, sau debitul de apă maxim al Din punctul de vedere al destinaţiei tunelurilor, se deosebesc numeroase tipuri de tuneluri: III. Secfiune printr'un tunel de coastă (boltă nesimefrică). IV. Secfiune printr'un tunel pentru şosea, cu căptuşeală inelară. I) căptuşeală; 2) nervuri; 3) platformă penfru susfinerea căii. Tunelurile pentru căi ferate şi metropolitane pot fi pentru cale simplă, dublă, şi în stafii. Şe^*v ţrunea transversală trebue să permită înscrierea gabaritelor de liberă trecere. Căptuşeala poate avea forma boltită simetrica (v. fig. II), boltită nesimetrică (la tunelurile de coastă supuse la împingeri laterale) (v. fig. III), sau inelară (v. fig. IV). în pereţii laterali se amenajează nişe pentru adăposti-rea lucrătorilor şi a materialelor de linie (v. Nişă de tunel). — Tuneluri’e pentru auto-strade sunt construite pentru gabaritul de circulafie al podurilor de şosea cu caiea jos, pentru cel pufin două şiruri de vehicule, cu curbe de rază mai mare decât 100--200 m şi cu declivitatea maximă de 60°/oo; tunelurile lungi au canale speciale de aerisire (v. fig. V). A ‘ B V. Secfiune printr'un funsl penfru autostrade, cu canale de aerisire. A) secfiune cu boltă; B) secfiune circulară; î) canal de aducere a aerului; 2) intrarea aerului în tunel; 3) ieşirea asrului din tunel; 4) canal de evacuare a aerului; 5) conducte de aer; 6) platforma autostradei; 7) tavan cu daschi- deri pentru ieşirea aerului. Tunelurile mixte pot fi pentru căi ferate, şosele, trotoare pentru pietoni, VI. Secfiune printr'un tunel mixt. î) refele edilitare; 2) cale pentru autoturisme; 3) cale pentru autocamioane; 4) cale pentru tramvaie. VII. Secfiuni de tuneluri pentru navîgafie, A) secfiune penfru tunel în rocă moale; 8) secfiune pentru tunel în stâncă; I) căptuşeala tunelului; 2) căptuşeala canalului; 3) cale de halaj şi pentru pietoni. reţele edilitare (v. fig. VI). —Tunelurile penfru navigaţie şi plutărit se construesc numai în aliniament VIII. Secfiune printr'un funelpen-tru lucrări hidrotehnice (jumătatea din stânga: secfiune cu inele de beton armat; jumătatea din dreapta: secfiune cu inele de beton simplu). 1) inel (căptuşeală) interior de beton simplu; 2) inel de beton armat; 3) strat de izolaţie; 4) inel da beton simplu. (in curbă, R^6 L; R raza curbei, L lungimea năveî admise) şi cu declivitatea până la 1 %> (v.fig. VII); căptuşeala tunelurilor pentru plutărit se protejează cu o îmbrăcăminte de lemn. — Tunelurile hidrotehnice servesc la abaterea apelor (la construirea barajelor), laaducfiaşi evacuarea apelor, la uzinele hidroelectrice; au o secţiune ovoidă sau inelară şi pot fi cu nivel liber sau sub presiune (v. fig. VIII). — Tunelurile urbane edilitare sunt folosite în oraşele mari, penfru aşezarea refelelor edilitare: de canalizare, de cabluri electrice şi de telecomunicaţii, conducte de gaze (v. fig. IX).— Tunelurile-apeduct, se construesc pentru alimentarea cu apă a centrelor populate. — Tu- fundui apelor înlocuesc podurile de cale ferată şi de şosea; partea de tunel aşezată sub fundul apelor trebue să fie în aliniament, iar grosimea stratului de deasupra (adâncimea tunelului) se determină în raport cu gradul de stabilitate al fundului apelor (eroziune). — Tunelurile speciale, numite impropriu tuneluri, sunt construcţii subterane folosite în general în scopuri militare: IX. Secfiune printr'un iunel penfru refele urbane edilitare. J) cabluri electrice şi penHi telecomunicaţii; 2) conducte pentru gaze şi aer comprimat; 3) canal, adăposturi, hangare de aviafie, baze penfru nave, depozite de muniţii, uzine hidroelectrice. Procedeele de execuţie a tunelurilor se împart în patru grupuri: procedeul mîhier, procedeul cu scut, procedeul cu tranşee deschisă- (la zi), şi procedee speciale. — Procedeul minier consistă în excavarea în etape a secţiunii tunelului, cu 33 ajutorul unor sprijiniri provizorii (de lemn sau rnetalice). în funcfiune de natura terenului, se deosebesc: Procedeul profilului complet deschis, perefilor laterali; se deosebesc două variante: cu o singură galerie directoare sau cu două galerii directoare (v. fig. XI). Prima variantă are şapte faze **5 6 7 X. Fazele de execufie a unui tunel prin procedeul profilului complet deschis. ■t) excavarea galeriei de bază; 2) excavarea galeriei superioare şi a pufurilor de legătură; 3) şi 4) excavarea calotei; 3) excavarea sfrossului; 6) executarea zidăriei fundaşilor picioarelor drepte; 7) executarea zidăriei picioarelor drepte* 8) executarea zidăriei boljii; 9) executarea săpăturii şi a zidăriei radierului. folosit în terenuri slabe (marne, marne argiloase, de lucru, iar a doua, nouă faze. Reclamă sprijr etc.); are nouă faze de lucru (v. fig. X), prezintă niri mai pufin complicate şi un consum mai mic siguranfă în timpul lucrului şi permite o bună de material lemnos; are însă faze periculoase, desfăşurare a lucrărilor, dar are nevoie de cantităfi cari reclamă o atenfiune deosebită la execufie. — mari de material lemnos. Are mai multe variante, Procedeul miezului de sprijin se utilizează în dintre cari, la una dintre ele, sprijinirile sunt re- terenuri slabe sau la tuneluri cu deschideri mari XI. Fazele de execufie a unui funel prin procedeul bolfii sprijinite. A) procedeul cu o galerie directoare; B) procedeul cu două galerii directoare; 1) şi V) excavarea galeriilor directoare; Şi 3) excavarea calotei; 4) executarea zidăriei bolfii (sprijinită provizoriu pe roca încă nesăpată), în care se Axează ancoraje metalice pentru suspendarea căii de transport superioare; 5) excavarea sfrossului central; 6) şi 6') excavarea strossurilor laterale şi sprijinirea bolfii; 7) executarea fundafiilor şi a perefilor laterali. zemate pe teren, la unul dintre capete, iar la celă-,a«t, pe căptuşeala porfiunii de tunel gata executate, din vecinătatea zonei în care se lucrează la excavare. — Procedeul bolfii sprijinite, folo- 5,t în terenuri mai rezistente (stâncă slabă), cari PPt suporta presiunea bolfii înainte de executarea «1 3 9 •> k1 7 }z m A XII. Fazele de execufie a unui funel prin procedeul miezului de sprijin. A) fazele de execufie; B) sprijinirile tunelului în cursul executării fazei a 8-a; 1) excavarea părfii inferioare a galeriilor laterale; 2) executarea zidăriei fundaţiilor şi a părfii inferioare a perefilor laterali; 3) excavarea părfii superioare a galeriilor laterale; 4) executarea zidăriei părfii superioare a pe?e-filor laferali; 5) excavarea galeriei superioare; 6) şi 7) excavarea calotei; 8) executarea zidăriei bolfii; 9) excavarea miezului central; 10) executarea excavafiei penfru radier; 11) executarea zidăriei radierului. (canale de navigafie); consistă în menfinerea unui miez central, pe care reazemă sprijinirile excavafiei, până la executarea căptuşelii, având 11 faze de lucru (v. fig. XII); reclamă un con- 3 34 sum mai mic de lemnărie şi permite excavarea miezului cu mijloace mecanice (excavatoare). — Procedeul sprijinirii pe zidăria radierului tinde să fie abandonat: el e aplicat foarte rar, numai în cazul terenurilor foarte slabe şi cu presiuni excepţional de mari din partea muntelui, şi are 13 faze de lucru. Caracteristica acestui procedeu consistă în folosirea unei umpluturi provizorii de zidărie cu mortar slab (care se desface ulterior), între căptuşeala definitivă şi sprijiniri, pentru consolidarea acestora până la executarea căptuşelii (v. fig. XIII).— Procedeul galeriei centrale e utili- XIII. Fazele de execufie a unui tunel prin procedeul sprijinirii pe zidăria radierului. A) fazele de execufie: 1---9) faze de excavare; 3a), 4a), 5a) şi 9b) faze de executare a zidăriei căptuşelii; 5b) şi 9a) faze de executare a zidăriei provizorii, cu mortar slab; haşuri verticale: zidărie provizorie; haşuri duble, înclinate: zidăria căptu-şeIii. — B) aspectul lucrărilor în cursul executării fazelor 8 şi 9. zat numai în terenuri foarte tari şi stabile; consistă în executarea unei galerii directoare, în centrul secţiunii transversale a tunelului, din care se execută dintr'odată excavafia profilului întreg, prin găuri de mină dirijate radial (v. fig. X/V).— In toate procedeele miniere, cu excep{iunea despărţite prin porfîuni neatacate, cu lungimea de 12***24 m, cari se execută ulterior, tot pe porfiuni mai scurte. Căptuşeala se execută totdeauna monolit. Procedeul cu scut e utilizat în terenuri slabe şi foarte slabe, şi e procedeul cel mai avansat;; prezintă siguranţă deplină, permite mecanizarea operaţiunilor pe o scară mare şi reclamă un consum foarte mic de material lemnos. A început să fie aplicat din secolul XIX (1830) şi a fost perfecţionat continuu (în special de tehnicieni* XIV. Fazele de execufie a unui funel prin procedeul galeriei centrale. A) secfiune transversală; 8) secfiune longitudinală; 1) galerie centrală; 2) găuri|de mină radiale; 3) perforator mecanic fixat pe unŢsuport; 4) excavafia pentru secfiunea întreagă a tunelului. sovietici, la construirea metropolitanului din Moscova), ajungându-se la scuturi cu diametrul de9-'14m. Scutul e constituit de un cilindru metalic care cuprinde întreaga secfiune a tunelului şi are următoarele părfi: frontul de atac (a), camera de lucru a instalafiilor (b), şi spafiul preselor hidraulice, despărfite între ele prin perefi transversali şi verticali (c); în fafă, scutul are un cufit, iar ) v10 ( i i 'yd i *=£ '3 li ^6 /5 M\ W c M S B- XV. Executarea unui tunel prin procedeul cu scut. A) secfiune longitudinale; B) secfiune transversală; a) front de atac; b) cameră de lucru; c) camera preselor hidraulice; d) prelungirea scutului; e) căptuşeală executată; I) învelişul scutului (cilindru exterior); . 2) cufit; 3) perete frontal; 4) perete vertical; 5) platformă de lucru; 6) panouri mobile; 7) presă hidraulică; 8) încărcător-transpor^or mecanic; 9) mortar de ciment injectat în spatele căptuşelii; 10) perete transversal etanş; îl) vagonete; 12) cale pentru, vagonete. ’ procedeului galeriei centrale, construirea tune- 1 înapoi, o prelungire (d). înaintarea scutului se| lulul se face pe porfiuni cu lungimea de 3—8 m, | realizează efectuând concomitent (sau la inter- 35 vale foarte scurte) excavarea în frontul de atac, căptuşeala la adăpostul prelungirii (d) şi împingerea scutului cu ajutorul preselor hidraulice, intercalate între scut şi căptuşeală; între lungimea scutului (L) şi diametrul exterior trebue păstrat raportul (practic) #=— = 0,75. în terenuri curgătoare se foloseşte scutul cu aer comprimat; în porfiunea de tunel executată (la 100—200 m de scut) se montează un perete despărţitor etanş, prevăzut cu trei porfi (ecluze) de acces (pentru lucrători, materiale, şi de salvare); în porfiunea din fafă se introduce aer comprimat (2"*3,5 at), care învinge presiunea hidrostatică a apelor şi consolidează frontul de atac (v. fig. XV). La construirea tunelurilor după procedeul cu scut, căptuşeala trebuind să preia imediat presiunea rocelor XVI. Executarea căptuşelii din bolfari fabricaţi cu ajutorul erectorului. Secfiune transversală. 1) bolfar prefabricat; 2) macara-erecfor; 3) braful erectorului. (după înaintarea scutului), se execută totdeauna din elemente prefabricate (bolfari), de metal sau de beton armat, asamblate în scut. Montarea bolfarilor prefabricaţi (cu greutatea până la 0,8—1,0 t) se face cu macarale speciale, depla-sabile pe şine (v. fig. XVI).— Procedeul cu tranşee deschisă se utilizează în cazul tunelurilor aşezate la adâncime mică (tuneluri edilitare sau pentru metropolitane) şi se caracterizează prin faptul că se execută prin să-Par©a unor pufuri sau a unor tranşee (cu perefii sprijiniţi sau în taluz), cari se astupă după executarea căptuşelii. Dacă tunelul e aşezat într'un strat de teren acvifer, se coboară nivelul apei subterane printr'o instalafie de asecare (epuiz-nnente). — Procedeele speciale sunt variate. Cele mai des tolosite sunt: procedeul poansonării, procedeul Pnn ^oiire, procedeul lansării şi procedeul consolidării artificiale a terenului. — Procedeul poansonării e asemănător procedeului cu scut, cu deosebirea că scutul e înlocuit cu un inel de tunel, de capăt, echipat cu un cufit de metal dur; presele hidraulice au o poziţie fixă şi se sprijine pe un bloc de zidărie care se demolează ulterior (v. fig. XVII); se foloseşte numai în terenuri XVII. Executarea unul tunel prin procedeul poansonării. 1) săpătură executată pentru coborîrea tronsonului de tunel; 2) umplutură executată după terminarea tunelului; 3) bloc de zidărie; 4) tronsoane de tunel; 5) cufitul tronsonului de înaintare; 6) prese hidraulice. tari, la tuneluri edilitare urbane de dimensiuni mici. — Procedeul prin coborîre se aplică în terenuri moi, acvifere. La acest procedeu se folosesc tronsoane de tunel confecfionafe la suprafafă (închise cu pereţi frontali provizorii, cari se demontează ulterior), cari sunt coborîte cu ajutorul unui cheson pneumatic (metalic sau de beton armat), asemănător sistemului folosit la executarea fundaţiilor de poduri (v. fig. XVIII). — Procedeul lansării se utilizează la tunelurile construite sub fundul unei ape (fluviu, mare). La acest procedeu se folosesc tron-soane de tunel gata confecfionafe (închise provizoriu la capete), cari sunt aduse, prin plutire* la locul potrivit, balastate prin umplere cu apă şi co-borîte într'o tranşee săpată pe fundul apei; după ce apa este evacuată, perefii frontali provizorii sunt demontafi şi rosturile dintre tronsoane se etan-şează. — Procedeul consolidării artificiale a tere- XVIII. Executarea unui tunel prin ; coborîre cu ajutorul unui cheson cu aer comprimat. 1) cheson; 2) cameră de lucru; 3) coş de acces la cheson; 4) camera (ecluza) de intrare în cheson; 5) zidărie pentru protecfiuneacoşului chesonu-lui; 6) căptuşeala tunelului; 7) zidărie nului se utilizează pentru susfinerea perefilor săpăturii, în timpul coborîrii chesonului; 8) les-tare cu nisip. numai în terenuri moi, curgătoare. Are ca principiu consolidarea artificială a terenului în zona de lucru, execufia propriu zisă făcându-se printr'unul dintre m 36 procedeele descrisemai înainte, Consolidarea terenului se face, fie prin înghefarea artificială a acestuia, prin procedee asemănătoare cu cele folosite la executarea fundafiilor prin congelare (v.), fie prin silicatare (v.), în urma cărora terenul se întăreşte repede. Ambele procedee prezintă desavantajul că reclamă instalafii speciale. — Fiecare dintre procedeele descrise prezintă greutăfi din cauza presiunii muntelui (apăsarea stratelor străpunse), a apelor subterane cu debite mari, sau fierbinţi (până la +50°), ori agresive (cari atacă zidăria căptuşelii), din cauza prezentei unor gaze nocive (acid carbonic, hidrogen sulfurat, azot) sau inflamabile (metan) şi a temperaturilor înalte din interiorul scoarţei pământului (s'au înregistrat temperaturi până la +55°, datorite gra-dientului geotermic şi izvoarelor fierbinţi). Ventilaţia (pentru aerisire) se face natural sau artificial. Ventilaţia naturală se face prin galeriile tunelului, după executarea lor, prin puţurile de sondaj executate pentru cercetarea terenului, sau prin puţuri speciale de aerisire. Ventilaţia artificială este necesară (până se străpung galeriile sau, la tunelurile lungi, atât în timpul construirii, cât şi în timpul exploatării) şi se realizează prin pompare de aer proaspăt, prin aspiraţia aerului viciat (aerul proaspăt pătrunde în urma depresiunii create) sau prin combinarea acestor două sisteme. Evacuarea apelor este asigurată prin canale de scurgere, provizorii (în timpul construcţiei) sau definitive, prin pompare (cu pompe centrifuge sau submersibile) în puţuri colectoare intermediare (pe porţiunile de tunel orizontale sau în contrapantă) şi prin drenuri aşezate în spatele căptuşelii protejate cu o hidroizolaţie. Coborîrea temperaturii din interior se realizează prin ventilaţie sau prin pulverizare cu apă. Iluminarea se face cu lămpi de mină cu carbid (folosite din ce în ce mai pufin), cu lămpi de siguranţă cu benzină (tip Davy), electric, cu gaz metan, cu panouri fosforescente, etc. Excavarea, care se executa înainte numai manual, se execută astăzi, fie cu explozivi introduşi în găuri de mină făcute cu perforatoare mecanice (cu aer comprimat sau electrice), libere sau fixate pe schele speciale deplasabile, fie cu maşini de săpat individuale (excavatoare de tunel) sau fixate pe scut, sau prin hidromecanizare (vână de apă sub presiune), şi prin autosfărâmare (de ex. procedeul poansonării în terenuri tari). încărcarea pământului săpat şi a materialelor de construcţie se face, fie manual, fie cu încărcătoare automate şi cu macarale (elevatoare de beton, erectoare pentru bolţarii prefabricaţi, etc.). Transportul pământului săpat şi al materialelor de construcţie se face cu vagonete de mină împinse cu braţele sau cu tracţiune animală ori mecanică (locomotive cu aer comprimat sau electrice), cu benzi transportoare, prin pompare (de ex. betonul), prin hidromecanizare, etc. — Sprijinirile, cofrajele şi cintrele se execută, fie din piese confecţionate pe loc, în tunel, prin prelucrarea manuală a lemnăriei, cu unelte manuale sau cu unelte mecanice (de ex. ferestraie automate), fie din ele- mente prefabricate, asamblate. Căptuşeala se execută manual, prin zidire sau turnare pe loc sau prin asamblarea elementelor prefabricate (bolfari). Hidroizolaţia se execută, fie cu straturi aplicate manual, fie prin injectare în spatele căptuşelii, şi cu ajutorul unor instalaţii speciale şi al unor aparate automate. Dimensionarea căptuşelii se poate face empiric (procedeu părăsit, ca neeconomic, conducând la supradimensionări inutile sau la subdimensionări periculoase) sau prin calcul, în două faze: stabilirea presiunilor cari solicită căptuşeala şi calculul static de rezistenţă. Studiul şi determinarea presiunilor se fac teoretic sau pe bază de observaţii şi de măsurări. Pe cale teoretică se procedează prin sonda/e de prospecţiune şi prin încercarea în laborator a probelor extrase din stratele de roce, luându-se ca bază diferite ipoteze: presiuni direct proporţionale cu grosimea stratului de deasupra, legile de echilibru al corpurilor friabile, coeziunea dintre particulele rocelor şi legile elasticităţii, — admiţându-se, în general, o schemă de încărcare parabolică uniformă, sau nesimetrică (v. fig. XIX). Pe cale directă, se procedează prin observafii şi măsurări directe, în galerii şi excavaţii preliminare de probă sau în excavafia tunelului, executate cu aparate speciale (metoda cea mai nouă, care conduce la rezultate mai apropiate de realitate). Calculul căptuşelii, ca element static de rezistenţă, se face pe baza legilor mecanicei construcţiilor şi a teoriei elasticităţii» în diferite ipoteze: boltă cu reazeme fixe (încastrare perfectă); boltă cu reazeme deformabile (bolta şi pereţii laterali lucrând împreună); secfiune inelară solicitata de împingerea elastică a rocelor (qplicată şi perfecfionată la construcfia metropolitanului din Moscova). î. Tunel [KopHAOp rpedBoro Bajia; tunnel; Tunnel, Schiffsschraubengang; propeller shaft pas-sage; alagut]. 2. Nav. m.: Culoar cu pereţi metalici, cu dimensiunile secţiunii transversale suficiente pentru a permite trecerea unui om, în interiorul căruia se găseşte linia de arbori a unei nave. Tunelul leagă camera maşinilor cu presgarnitura-pupă a tubului-etambou. Tunelul permite vizitarea palierelor arborelui elicei şi limitează pătrunderea apei în interiorul navei, când presgarnitura-pupă nu e perfect etanşă. Sin. Tunelul elicei, t. Tunel aerodinamic: Sin. Suflerie (v.). X/X. Schema încărcărilor exercitate de teren asupra căptuşelii unui tunel. a) încărcare nesimetrică (teren înclinat şi înălfime de pământ mică); b) încărcare simetrică (teren orizontal şi înălfime de pământ mare); <ţ>) unghiul de frecare internă a terenului. 37 1. Tunel confra avalanşelor [3aiiţHTHâH raJl-jiepefl OT CHeHCHbix 06BaJi0B; galerie contre Ies avalânches; Lavinengalerie; snow gallery, ava-lanche gallery; lavina-alagut]. Cs.: Tunel lucrat la zi, —■ de piatră, de beton simplu sau armat, mai rar de lemn sau de metal, — construit pentru ă apăra o cale de comunicafie terestră situată pe coasta unui munte, de avalanşele de zăpadă, sau de înzăpezire. Se execută în forma unei galerii (cu arce sau cu bolfi, cu grinzi, cu cadre sau cu planşeu în consolă), alipită de peretele muntelui şi constituită dintr'un acoperiş rezemat, spre munte, pe un perete continuu, executat în formă de zid de sprijin, iar spre vale, pe stâlpi, pe contraforturi sau pe arcade, de zidărie de piatră, sau de beton. Uneori, acoperişul se execută în consolă, încastrat în rocă. Deasupra acoperişului se aşază, de obiceiu, un strat de amortisare. — Galeriile în arc se execută din piatră, din beton sau din beton armat. Acoperişul e format de o boltă sau de o placă rezemată pe arce. Peretele din spre vale se ridică peste cheia bolfii, pentru a refine umplutura de deasupra acoperişului. în spatele peretelui din spre munte se execută un drenaj pentru colectarea apelor de infiltrafie din munte, cari sunt evacuate prin barbacane. Uneori, în peretele din spre vale se amenajează goluri pentru iluminarea naturală a galeriei.— Galeriile cu grinzi au acoperişul format, fie dintr'un planşeu de beton armat care se reazemă, spre munte, pe un zid de sprijin de beton, iar spre vale, pe stâlpi de beton armat, fie dintr'un planşeu alcătuit din grinzi principale metalice în dublu T, din grinzi secundare metalice şi dintr'o placă de beton armat, şi care se reazemă, spre munte, pe un zid de sprijin, şi spre vale, pe stâlpi metalici contravân-tuifi longitudinal cu diagonale (sistem reticular). — Galeriile cu cadre se execută, de obiceiu, din cadre de beton armat, cu una sau cu două deschideri. Peretele din spre munte e constituit dintr'un zid de sprijin cu nervuri. — Galeriile cu ..acoperiş în consolă se execută, de obiceiu, din beton armat. Acoperişul e echilibrat prin încărcare cu piatră sau prin ancorare în stâncă. Galeriile se împart în tronsoane pentru evitarea tensiunilor suplementare datorite variafiunii de temperatură. — Se folosesc, uneori, şi galerii de lemn, alcătuite dintr'o şarpantă puternică, rezemată pe ziduri, sau dintr'o şarpantă formată din rigle şi contrafişe şi rezemată pe eşafodaje de lemn (un eşafodaj paralelepipedic, care sprijină P®fetele vertical al stâncii şi un eşafodaj triunghiular, la exterior). — Sin. Galerie contra avalanşelor. 2. Tunel de canal navigabil [TOHHejib cy-Aoxo#Horo KaHaJia; canal souterrain; Kanal-tunnel; underground channel; csatorna-alagut]. H/arof.: Tunel prin care un canal traversează înălfimi ale terenului, de cele mai multe ori la biefuri ae partaj, evitând astfel folosirea tranşeelor adânci. (V. Canal de pertaj şi fig. sub Canal de partaj). 8. Tunel, boală de ~ [TOHHejibHan 6oJie3HH; maladie de tunnel; Tunnelkrankheit; tunnel-sick- ness; alagut-betegseg]: Anemia minerilor (lucrătorilor tunelişti), provocată de aerisirea insuficientă, produsă de gaze toxice naturale sau prin folosirea explozivilor, sau de viermi intestinali (în acest caz, anemia se numeşte anchilostomiază). Boala de tunel a dispărut în urma perfecţionării ventilaţiei, prin asigurarea igienei locului de muncă şi prin măsuri de protecfiune a muncii. 4. Tunel, cuptor-^. V. Cuptor-tunel. s. Tunelul elicei. Nav. m. V. Tunel 2. s. Tunet [rpoM; tonerre; Donner; thunder; mennydorges]: Sgomotul produs de o descărcare atmosferică (trăsnet sau fulger), datorit dilatafiei brusce a aerului şi a gazelor din canalul de descărcare, la temperatura foarte înaltă a acestuia (mii de grade Celsius). 7. Tungar [TyHrap; tungar; Tungar; tungar; tungar]. Elf.: Redresor termionic la care filamentul de tungsten (wolfram) arde într'o atmosferă de argon, la presiunea de cca 2 mm col. Hg. Datorită presiunii relativ înalte, filamentul poate lucra la o temperatură mai înaltă decât în tuburile cu vid, fără pericolul de a se desagrega. Argonul fiind ionizat, neutralizează în mare parte sarcina spaţială negativă din jurul catodului şi contribue la scăderea considerabilă a căderii de tensiune la catod. Tungarele se folosesc ca redresoare termionice cu arc, ca tuburi monoanodeşi multianode, pentru tensiuni de 25—250 V şi intensităfi de curent până la 10 A. Se folosesc pentru încărcarea de baterii de acumulatoare. — Sin. Rectigon. 8. Tungsten. V. Wolfram. 9. Tungsfenif [HieeJiHT; tungstenite; Tungste-nit; tungstenite, scheelite; tungsztenit]. Mineral.: WS2. Sulfură de wolfram, naturală, cu gr. sp. 8,1, asemănătoare molibdenitului. 10. Tuns: Sin. Tundere (v.). 11. Tuns, maşină de ~ oile [ManiHHa #JIH CTPHÎKKH OBeiţ; machine ă tondre Ies moutons; Schafschurapparat; sheapshearing device; juhnyiro gep]: Maşină care serveşte Ia tunderea oilor. E alcătuită din corpul maşinii, din mecanismul de transformare a mişcării, aparatul tăietor şi mecanismul de reglare (v. fig.), — Corpul maşinii (î) e turnat din metal, în formă aproximativ cilindrică, pentru a permite asamblarea unor piese în interiorul lui. Are suprafafa rugoasă şi învelită cu postav, pentru ca maşina să poată fi manevrată uşor.— Mecanismul de transformare a mişcării din mişcare circulară a axului în mişcare de translase a cu-fitului e constituit dintr'o rolă (2) şi dintr'o piesă cu excentric (3). — Aparatul tăietor e constituit din pieptenele (4), cu 13 dinfi ascufifi pe două laturi, (cu lăfimea totală de 76,2 mm) şi din cufi-tul (5), confecfionafe din ofel-carbon de scule, tratate termic. Mecanismul de reglare a presiunii şi a distanfei dintre cufit şi pieptene e compus din şurubul de reglare (6), din bucşa de fixare a mecanismului de reglare (7), cămaşa interioară (8) a şurubului de reglare şi tija (9) cu capetele sferice, lungă de 77 mm. Maşina de tuns oile e acfionată de un electromotor, care transmite mişcarea de forfecare 3â a cuţitului pe pieptene (aparatul tăietor al I i. Turam, metoda ~ [cnoco6 Typaivra; me-lânii care pătrunde între dinfii pieptenelui) prin | thodeT.;T. Verfahren; T.'smethod; T.eljârâs]. Mine; Maşină de tuns oile. I) corpul maşinii; 2) rolă; 3) piesă cu excentric; 4) piepfene; 5) cutii; 6) şurub de reglare; 7) bucşa de fixare a mecanismului de reglare; 8) cămaşa interioară a şurubului de reglare; 9) tijă; 10) resortul axului flexibil; 11) manşonul axului flexibil. axul de transmisiune flexibil (ÎO)şimecanis* mul de transformare a mişcării. Cufitul efectuează cca 1800 de curse duble pe minut. Maşina de tuns oile e manevrată manual pe corpul animalului, cât mai aproape de piele. i. Tuns, maşină longitudinală de ~ ţesături [npoflOJibHOCTpHraJibHaH MauraHa ajih TKa-Heă; tondeuse longitudinale pour textiles; Lang-schermaschine fur Deckenstoffe; length shearing machine for textiles; hosszanti szovetnyiro gep]: Maşină de tuns înzestrată cu un dispozitiv de tuns ţesătura (partea esenţială a maşinii), cu cilindri perie-tori pentru îndepărtarea fibrelor tunse, cu cilindri de întindere şi de conducere a ţesăturii, cum şi cu o covată pentru depunerea acesteia. Figura reprezintă schema de funcţionare a maşinii. Ţesătura e desfăcută în lăţime de cilindrul riflat (î), e întinsă şi condusă de cilindrii (2), periată de cilindrul (3), trece peste cilindrii (4), cari au o su- Schema de funcfionare a maşinii longitudinale de tuns ţesături. 1) cilindru riflat; 2), 2t), 22) şi 2S) cilindri de conducere ş: întindere a ţesăturii; 3), 3^, şi 32) cilindri perietori; 4) cilindri cu suprafaţa aspră; 5) cilindru de tundere a ţesăturii; 6) mecanism de depunere a ţesăturii în falduri pe fundul covatei (7); 8) fesâtura depusă în falduri. prafaţă aspră, pentru a se scoate la suprafaţă fibrele; apoi e tunsă de cilindrul tăietor (5), e condusă mai departe de cilindrii (22), periată de cilindrii (32), condusă şi întinsă de cilindrii (23) şi depusă în falduri de mecanismul (6) pe fundul covatei (7), de unde îşi reia cursa prin maşină, de 3•■•5 ori, după gradul de tundere necesar. Metodă de prospecţiune electromagnetică a subsolului, în care se măsoară defazajul şi raportul de amplitudini al câmpurilor magnetice produse în puncte ech id i stante ale suprafefej solului, de către un curent rectiljniu de frecvenfă muzicală. Se aplică zăcămintelor de minereuri conductoare, feromagnetice (pirită, magnetit, etc.). 3. Turanif [TypaHHT; touranite; Turanit; tura-nite; turanit]. Mineral.: Cu5 [(OH)2 | VO^. Vanadat bazic de cupru, natural. 4. Turaţie [hhcjio o6opotob; nombre de tours; Drehzahl; number of revolutions; fordulat-szâm]. Tehn.: Numărul de rotaţii complete efectuate de un corp rotitor în unitatea de timp (de ex. într'un minut, într'o secundă). Mai precis: Câtul prin 2 k al derivatei în raport cu timpul a unghiului de poziţie al unui corp rotitor. Turaţia e deci egală cu câtul dintre vitesa unghiulară a corpului şi numărul 2 jc. Unitatea MKS de turaţie e rotaţia pe secundă (rot/s). în tehnica construcţiei de maşini se utilizează curent unitatea rotaţie pe minut (rot/min). Exemple: s.* Turafie critică [KpHTHHecKoe hhcjio 060-pOTOB; nombre de tours critique; kritische Drehzahl; criticai number of revolutions; kritikus for-dulatszâm]. Tehn.: Turaţie egală cu frecvenţa proprie a unul sistem tehnic înrotaţie sau cu frecvenţa proprie a organului rotativ principal al unui sistem tehnic, şi care provoacă starea de rezonanţă a acestuia. Se deosebesc turaţii critice la încovoiere şi la torsiune, după cum se referă la frecvenţa proprie a oscilaţiilor de încovoiere, respectiv a celor de torsiune. La încovoiere, turaţia critică relaţia: (D cr k V m care se obţine scriind că forţa centrifugă C = morcr (n + e) eegală cu forja elastică R = a ji, şi că săgeata de rezonanţă e (2) l* =— se exprima prin a m a>2 ■1 unde a) şi co^. sunt vitesele unghiulare de serviciu şi critică, m e masa în mişcare, e e excen<- 39 fricitafea pozifiei centrului de greutate şi a e un coeficient; dacă se consideră săgeata statică jas, «rezultă . 1/2 <3) ra„.«300/|is , unde săgeata \is = mg/a e determinată în repaus. Practic, săgeata p, nu devine infinită la turaţia critică, deoarece reacfiunea palierelor şi efectul giroscopic al greutăţilor solidarizate cu piesa în mişcare (de ex. rofi, volant, etc. montate pe un •arbore) produc un efect de rigidizare. Totuşi, dacă turafia critică se menfine mult timp, osci-Jaţiile (datorite excentricităţii sporite n+e) au amplitudini mult prea mari, cari provoacă în general ruperi prin oboseala materialului. La turafii -mai înalte decât cea critică, săgeata tinde către valoarea — e (v. relafia 2, pentru (*>-><»), adică se manifestă o tendinfă de autocentrare, respectiv de reducere esenfială a amplitudinii oscilaţiilor. — După valoarea turafiei critice faţă de turafia în serviciu, arborii se clasifică astfel: arbori rigizi (groşi şi grei), a căror turafie critică « cu 20*"40% mai înaltă decât turafia în serviciu şi cari produc vibrafii sensibile (chiar dacă sunt bine echilibrafi), dar nu trec prin turafia critică, (a demarare sau la încetinire; arbori flexibili (subţiri şi uşori), a căror turafie critică e cu 25--*40% mar joasă decât turafia în serviciu şi cari produc vibrafii mici, dar trec prin turafia critică, la demarare sau la încetinire (ceea ce reclamă precau-fiuni speciale în exploatare). La torsiune, turafia critică (în special la arborii «maşinilor cu piston), sau o armonică a acesteia, coincide cu frecvenfă impulsiilor provocate de Corfele alternative de torsiune cari se exercită, respectiv coincide cu o armonică a frecventei •acestor impulsii. Turafia critică la încovoiere se calculează folosind relafia (3), săgeata statică (jis) putând fi determinată prin mai multe metode. Metoda analitică permite determinarea exactă a săgefii, în funcfiune de elemente geometrice şi de repartiţia^- sarcinilor, dar e pufin folosită, fiind laborioasă; metoda grafică permite determinarea ^aproximativă a săgefii, în funcfiune de elemente geometrice şi de repartifia sarcinilor, si e mult folosită, fiind expeditivă; metoda Dunkerley, care consistă în reducerea problemei la câteva cazuri simpje (uşor rezolvabile prin metode analitice sau Şrafice), permite determinarea vitesei critice cu ajutorul relafiei in care (o e vitesa unghiulară critică a piesei (rotative) fără greutăfi accesorii, iar 0)^ e vitesa unghiulară critică a piesei (rotative) încărcate cu 0 a0umită greutate accesorie, dar fără greutate Proprie. Turafia critică la torsiune se calculează ^locuind sistemul tehnic real (de ex. un arbore) cu un model, constituit dintr'o bară elastică, fără inerfie şi încărcată cu sarcini concentrate (v. şî Oscilafia la torsiune a arborilor). î. Turafie de mers încet [hhcjio 060p0T0B MeftJieHHoro (raxoro) xona; nombre de tours â faible vitesse; langsam laufende Drehzahl; slow running number of revolutions; lassujârati fordu-latszâm]: Turafia cea mai joasă sau în vecinătatea acesteia, la care mai poate funcfiona un sistem tehnic (de ex. o maşină) în sarcină, turafia cea mai joasă de mers încet se numeşte şi turafie minimă. 2. ~ de mers în gol [hhcjio odopOTOB xo-JiOCToro xo/ţa; nombre de tours pendant la marche a vide; Leerlaufdrehzahl; idle running number of revolutions; iiresjârati fordulatszâm]: Turafie care corespunde regimului de funcfionare fără sarcină al unui sistem tehnic (de ex. al uneî maşini). s. ~ de regim [hhcjio 060p0T0B ycTaHO-BHBineroCH XO/ţa; nombre de tours de regime; Betriebsdrehzahl; regimen number of revolutions; iizemviszonylati fordulatszâmj: Turafia corespunzătoare oricăruia dintre regimurile de funcfionare ale unui sistem tehnic, şi care se numeşte după regimul de funcfionare respectiv. Astfel, turafia de regim poate fi: turafie de demarare, turafie de mers în gol, turafie de frânare, etc. 4. ~ de serviciu [hhcjio o6opotob pa6o-nero XOfta; nombre de tours de service; Betriebsdrehzahl; running number of revolutions; uzemi fordulatszâm]: Turafie la care un sistem tehnic trebue să funcţioneze în mod obişnuit, şi care poate fi egală sau pufin inferioară turafiei nominale. 5. ~ de suprasarcină [hhcjio 06DP0T0B npn neperpy3Ke; nombre de tours de surcharge; CJberlastdrehzahl; overload number of revolutions; tulterhelesi fordulatszâm]: Turafie care corespunde regimului de funcfionare în suprasarcină al unui sistem tehnic. o. ~ maximă [MâKCHMaJIBHOe HHCJIO 060-pOTOB; nombre de tours maximum de service; Hochstdrehzahi; maximal number of revolutions; maximâlis fordulatszâm]: Turafia cea mai înaltă* la care un sistem tehnic mai poate funcfiona, un interval de timp determinat, fără să se deterioreze. Sistemele au, în general, turafii maxime diferite la mersul în gol şi la mersul în sarcină. 7. ~ minimă. V. sub Turafie de mers încet. 8. ~ nominală [H0MHHaJlbH0e hhcjio 060-pOTOB; nombre de tours nominal; Nenndrehzahl; nominal number of revolutions; nevleges fordulatszâm]: Turafia unui sistem tehnic, care corespunde regimului de funcfionare pentru care acesta a fost construit, 9. ~ optimă [onTHMaJibHoe qacJio o6opo-TOB; nombre de tours optime; Bestnutzungdreh-zahl; most efficient number of revolutions; leg-kedvezobb fordulatszâm]: Turaţie care corespunde regimului de funcfionare cu randament maxim aî unui sistem tehnic (de ex. al unei maşini). io* ~ specifică [yAejibHoe hhcjio o6opotob; nombre de tours specifique; kennzeichnende Drehzahl; specificai number of revolutions; jeh 40 lemzo fordulatszâm]. Mş, hidr.: Turafia unei turbine hidraulice care desvoltă puterea de 1 CP sub înălfimea energetică (sau căderea netă) de t m. Se exprimă prin relafia: - n l/ P ”s ^ Vy /T în care H e înălfimea energetică la dispozifia turbinei, n e turafia şi P e puterea turbinei. Sin. Rapiditate. 1. Turbă [T0p$; tourbe; Torf; peat; tozeg]: Cărbune tânăr, care s'a format prin incarbonizare în condifiuni defavorabile, dintr'un amestec de resturi de plante mlăştinoase (graminee, muşchi, etc.), substanfe humice (multă celuloză nelignifi-cată) şi confine multă apă (85—90%). Produsul curat şi uscat are următoarea compozifie chimică: 5.0-60% C, 28-44% O, 0,5-7% H şi 1-2,5 N, şi gr. sp. 0,45. Se exploatează şi se foloseşte, după uscare în aer, drept combustibil local, având 15—20% apă, 2—20% cenuşă şi puterea calorifică de 3 000-4500 cal. Turbele eutrofe provin din masa vegetală a plantelor bogate în substanfe minerale; cele me-sofrofe, din plante mai sărace în substanfe nutritive, iar cele oligotrofe, din plante foarte sărace în astfel de substanfe. 2. Turbărie [T0p(|)HH0e 6ojioto; tourbiere; Torfmoor; peat-bog, peat-moss; tozeglâp]: Regiune mlăştinoasă, aproape de malul apelor, sau pe aşezări fără scurgeri, unde creşte o bogată floră caracteristică mlaştinilor, formată din plante arborescente, din plante ierboase şi din muşchi de pământ — şi unde, din resturile acestor plante, intrate într'un prim stadiu al incarbonizării, se formează actualmente turba. 3. Turbidimetru [Typ6HflHMeTp; turbidimetre; Trubemesserrturbidimeter; zavarossâgmero]. Tehn., Fiz., Hidrot.: Nefelometru pentru reperarea turbidi-tăfii suspensiilor, a emulsiunilor sau asolutiilorturburi. Reperarea turbidităfii se face, fie prin comparaţia subiectivă a transparentei mediului cu aceea a unei probe etalonate de suspensie pură de silice, fie prin măsurarea transparenfei cu ajutorul unei celule fotoelectrice (admifând absorpfii egale, cum se arată sub Turbureală 2). Se folosesc atât metode de aproximafie, cu o aparatură simplificată, pentru determinări expeditive pe teren sau pentru măsurări informative, cât şi metode exacte, pentru lucrările de laborator bazate pe aparatură de precizie. în metoda prin comparaţia subiectivă a transparentelor se folosesc turbidimetre alcătuite din doi cilindri de sticlă special calibrafi şi gradafi, identici, cari pot fi iluminafi prin fund, prin re-flexiunea luminii naturale cu ajutorul unor mici discuri emailate alb, cari pot primi o înclinare convenabilă. Examenul de laborator trebue efectuat la amiază, în lumină difuză, probele fiind privite dela înălfimea de î m. în metoda prin măsurarea transparenfei se foloseşte o aparatură foarte variată, dela simpli cilindri gradafi, până la aparate cu celulă fotoelec- trică sau până la aparatul Sorel, care utilizează proporfionalitatea ce se stabileşte între hidrogen şi clor într'o solufie, în funcfiune de fluxul luminos ce traversează sohjfia. 4. Turbiditate. V. Turbureală 1. 5. Turbificare [Top4>006pa30BaHHe; turbifi-cation; Moorbildung; formation of bogs; tozege-sedes]: Fenomen de incarbonizare a substanţei organice vegetale, în condifiuni de descompunere defavorabile: lipsă de oxigen şi de săruri* minerale, exces de umiditate şi temperatură joasă. 6. Turbină [lypâHHa; turbine; Turbine; turbine; turbina]. Mş. ferm.: Motor cu rotor, care foloseşte, fie energia disponibilă a unui fluid incompresibil (produsul dintre greutatea şi înălfimea echivalentă de cădere a fluidului), fie căderea de entalpie a unui fluid compresibil, pentru producerea unei; cantităţi echivalente de energie stereomecanică. Turbina e constituită, în principali din stator,, alcătuit din unul sau mai multe ajutaje, şi din rotor, echipat, fie cu palete cari formează un ansamblu de canale convergente sau cu secfiune constantă,, fie cu pale (aripe portante). în statorul turbiner se obfine energie cinetică, folosind energia disponibilă sau căderea de entalpie a fluidului motor* în întregime (la turbine cu acfiune) sau parfial (la turbine cu reacfiune); în rotorul turbinei se obfine energie stereomecanică, fie numai prir> variafia energiei cinetice produsă în stator (la turbine cu acfiune), fie şi prin folosirea directă a restului de energie disponibilă sau de cădere de entalpie, nefolosită în stator (la turbine cu reacfiune). După felul fluidului motor folosit, se deosebesc turbine cu gaze (aer cald, gaze de ardere, etc.), turbine cu vapori (abur, vapori de mercur, vapori de difenMeter, etc.), turbine hidraulice — şi turbine pneumatice (v. tabloul). 7. Turbină cu gaze [ra30Ban TypOHHa; turbine â gaz; Gasturbine; gas turbine; gâzturbina]^ Motor termic cu rotor, care utilizează căderea de entalpie a unui gaz sau a unui amestec de gaze, pentru producerea unei cantităfi echivalente de energie stereomecanică. Turbina, care cuprinde o cameră de combustie (la turbinele în circuit deschis) sau e legată cu un schimbător de căldură (la turbinele în circuit închis), formează un agregat cu un compresor de aer (cu rotor); în. consecinfă, în ciclul de evoluţie a fluidului motor, comprimarea se efectuează în compresor, aportul de căldură se obfine în camera de combustie, respectiv în schimbătorul de căldură, iar expansiunea şi evacuarea, în turbina propriu zisă (v. fig./). Pentru demararea turbiner se foloseşte un motor auxiliar (electric sau termic), numit motor-demaror sau de lansare, cuplat direct cu arborele comun al turbinei şi compresorului. Turbina e constituită în principal dintr'un stator şi un rotor, fiecare dintre acestea putând fi alcătuit din mai multe elemente (v. fig. //), astfel încât un element complet de stator şi un element complet de rotor să formeze un etaj al turbinei; celelalte organe constitutive ale tur- Clasificarea furbineloi Turbină p. 40.6 1 a. b. 2 a. b. 3 a. b. 4 a. 5 a. b. c. 6 a. b. 7 a. b. 8 a. b. c. Turbină cu gaze p. 40. 7 Turbină cu acfiune p. 48.1 ~ cu reacfiune p. 48.2 Turbină unietajată p. 53.1 ~ cu un etaj de presiune p. 50.3 ~ cuasietajată p. 50. 4 ~ cu trepte de vitesă p. 50. 2 ~ multietajată p. 51.1 ~ cu etaje de presiune p. 50.1 Turbină de înaltă presiune p. 53. 2 ~ de joasă presiune p. 53. 3 Turbină cu gaze în circuit deschis p. 53.6 ~ cu ardere internă p. 53. 5 a\. Turbină cu ardere isobară p. 54. 1 Turbină cu cameră de combustie deschisă p. 58. 1 a2. Turbină cu ardere isocoră p. 57. 1 Turbină cu cameră de combustie închisă p. 58. 2 ~ cu gaze în circuit închis p. 58. 3 ^ cu ardere externă (sin. Turbină cu gaze în circuit închis) p. 58. 3 ~ cu aer cald p. 53.4 ~ cu gaze în circuit mixt p. 58. 4 ~ în circuit semideschis p. 59. 1 Turbină simplă p. 59. 2 ^ cu răcire intermediară p. 59. 3 ~ cu reîncălzire p. 60. 1 Turbină cu recuperare p. 61. 1 ~ fără recuperare p. 631 Turbină cu gaze proaspete p. 64. 1 ~ cu gaze uzate p. 64. 2 Turbină cu gaze pentru automobil p. 64. 3 ~ cu gaze pentru locomotive p. 65. 1 ^ cu gaze pentru reactoare p. 65. 2 Turbină cu vapori p. 67.1 A, Turbină cu abur p. 67.2 1 a. Turbină cu ‘acfiune p. 74. 2 b. cu reacfiune p. 75. 1 c. ~ combinată p. 74.1 2 a. Turbină unietajată p. 82. 3 ~ cu un etaj de presiune p. 77.3 ~ Laval p. 78.2 b. ~ cuasietajată p. 77. 4 ^ cu trepte de vitesă p. 77. 2 ~ Curtiss p. 78.1 c. ~ multietajată p. 78. 3 ci. Turbină, multietajată axjală p. 79. 1 . c2. Turbină multietajată radială p. 81. 1 ^ cu etaje de presiune p. 77.1 ~ Parson p. 82.1 ~ Rateau p. 82.2 3 a. Turbină axială p. 83,1 b. ^ radială p. 83. 2 bi. Turbină Ljungstrom p. 83. 3 b2- Turbină radială fără stator p. 83. 4 c. ~ radial-axiaiă p. 83. 5 '.r 4 a. Turbină cu condensafie p, 83-6 ai. Turbină cu abur acumulat p. 84. 1 Turbină cu abur de acumulator p. 84. 2 a2» Turbină cu abur de emisiune p. Turbină cu abur uzat p. 84. 4 83. Turbină cu dublă alimentare p. b. ~ cu contrapresiune ^p. 84. 6 c. ~ cu emisiune p. 86.1 d. ~ cu prelevare p. 86.2 di. Turbină cu prelevare reglabilă p. 86.3 d2. Turbină cu dublă prelevare reglabilă p. 86. 4 d3. Turbină cu prelevare reglabilă cu abur uzat p. 88.1 5 a. Turbină de centrală p. 88. 2 aj. Turbină de bază p. 88. 3 82- Turbină de vârf p. 88. 4 a2. Turbină înaintaşă p. 88. 5 a4. Turbină limită p. 88. (i b. ^ industrială p. 90. 2 c. ~ navală p. 90. 3 d. ~ de locomotivă p. 90. 1 B Turbină cu vapori de difenileter p. 90. 4 C. Turbină cu vapori de mercur p. 90. 5 84.3 84.5 Turbină hidraulică p. 90. 6 1 a. Turbină hidraulică cu acfiune p. 92. 6 ~ hidraulică cu impulsie p. 96. 5 ~ hidraulică de egală presiune p. 102.g cu cupe p. 92. 3 Pelton p. 96. 3 cu cupe, axială p. 96. 1 Turgot p. 96. 4 cu pale p. 96. 2 ~ Bânky p. 92. 2 ! 1 b. ^ hidraulică cu reacfiune p. 96. g ~ hidraulică cu repulsie p. 102. 4 ~ cu suprapresiune p. 102.5 bf. ^ centripetă p. 97.1 ~ Francis p. 102.3 b". ~ elicoidală p. 101.1 b; 2 a. b. - ciiuuiuaia h lul'l Turbină de cădere p. 102.1 oj. Turbină de flux p. 102.2 Turbină elicoidală cu stator reglabil p, 102.7 ~ Bell p. 103. i ~ Lawaczek p. 103.2 ~ semi-Kaplan p. 103 3 ^ Sokolov p. 104.J ~ elicoidală cu rotor reglabil p. 104. 2 ^ semi-Kaplan p. 104. 3 ~ elicoidală dublu reglabilă p. |04. 4 ~ Kaplan p. 105. 1 Turbină pneumatică p. 105. lin 4$ binei propriu zise suni carcasa, palierele, dis- I cinetice a gazelor prin creşterea vitesei absolute pozitivele de etanşare şi mecanismul de reglare. | de curgere (dela cq, corespunzătoare presiunii I. Schema instalafiei de turbină cu gaze.. 1) turbină; 2) compresor; 3) generator electric; 4) mofor-demaror (motor de lansare); 5) cameră de combustie; 6) pompă de combustibil; 7) regulator. în stator, căderea de entalpie a fluidului motor, prin expansiune parfială (la turbinele cu reacfiune) sau totală (la turbinele cu acfiune), se uti-4 2 3 a) turbină unietajată; 6) turbină multietajată (turbină cu etaje de presiune) cu reacfiune; J) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) cameră de admisiune; 5) palier; 6) etaj. lizează pentru producerea de energie cinetică; în rotor se obfine energia stereomecanică prin va-nafia energiei cinetice a fluidului motor (la turbinele cu acfiune) sau prin variafia energiei cinetice şi expandarea în continuare a fluidului motor (Ia turbinele cu reacfiune). Căderea de entalpie e utilizată pentru producerea de energie cinetică in Siator, conform legii de conservare a energiei = â (Ci-C?), unde îq şi ix (kcal/kg) sunt entalpiile gazelor, înainte şi după expansiunea în ajutaje, iar partea din dreapta a egalităţii exprimă creşterea energiei la vitesa C\, corespunzătoare presiunii mai joase pj). Cuplul motor, obfinut prin variafia energiei cinetice a fluidului în paletele rotorului, se exprimă prin relafia M = —' (ciu~cu) e debitul de gaze consumai iu ?■ c2u sun^ componentele pe în care Gs (kg/s) într'o secundă, q direcfia vitesei periferice ale viteselor^absolute de intrare (q) şi ieşire (c2) prin rotor, şi d e diametrul mediu al rotorului (măsurat la jumătatea înălfimii paletelor). III. Structura stratului limită pe paletele turbinei cu gaze. I) punctul de ramificare a fluxului; 2) porjiunea laminară a stratului limită; 3) punctul de trecere din strat laminar în strat turbulent; 4) stratul limită turbulent; 5) rpunct l de desprindere; 6) substra laminar; 7) epura viteselor în stratul limită; 8) vârtejurile din spatele muchiei de ieşire. Utilizarea căderii de entalpie a gazelor penfru producerea de energie cinetică şi obfinerea cuplului motor la arborele turbinei se face cu 42 pierderi externe şi interne. Pierderile externe sunt: pierderi de entalpie, prin radiafie către mediul exterior; pierderi mecanice, datorite puterii consumate pentru antrenarea instalafiilor auxiliare ş\ frecării arborelui în paliere; pierderi de fluid motor, prin garniturile de etanşare dintre arborele rotorului şi carcasă. Pierderile interne sunt pierderi ale transformării energetice, pierderi mecanice şi de ventilafie (analoage celor dela turbina cu abur), şi pierderi de fluid motor (de ex. între etajele turbinei). Pierderile transformării energetice sunt constituite din pierderi în reţeaua de palete directoare -a statorului (pierderi în ajutaje), pierderi în reţeaua de palete a rotorului şi pierderi la ieşire,— Pierderile în ajutaje se datoresc frecării gazelor pe pereţii paletelor (pierderi de profil), frecării gazelor pe pereţii laterali şi fluxurilor induse (pierderi auxiliare), desprinderii vinei de gaze de pereţi (cu formare de vârtejuri) şi undelor de şoc. Pierderile de profil depind de natura curgerii (laminară sau turbulentă) înstra.tul limită (v.fig.///), de numărul lui Reynolds (v. fig. /V), de gradul de asperitate al pereţilor şi de vitesa gazelor; pierderile auxiliare (pierderi în general neglijabile şi importante numai la paletele cu înălţime mică) sunt datorite atât frecării gazelor de suprafeţele laterale ale ajutajelor, cât ^i fluxurilor induse,determinate de gradientul de presiune dintre 7mm 35 mm 74° IV. Variafia coeficientului de pierderi în ajutaje %, în funcfiune de numărul lui Reynolds penlru diferite calităţi ale suprafeţei paletei lor directoare, a) diagrama ţ=f(Re); b) modelul de lemn pe care s’au executat măsurările; 1) şi 2) curbele corespunzătoare modelului cu supra-fafa cu asperităţi de 1 mm, respectiv de 0,4 mm; 3) şi 4) curbele corespunzătoare modelului de lemn, lustruit, respecliv lăcuit. intradosul şi extradosul paletelor (vecine în partea din spre ieşirea canalului). Pierderile în ajutaje se exprimă (ca şi la turbina cu abur) prin relafia: Ma=i-iu = ^(cît-c>) 2 Cit' în care tp = 0,93*”0,98 e coeficientul de reducere a vitesei în ajutaje şi s = 0,04-»0,15 e coeficientul de pierderi în ajutaje. — Pierderile în refeaua de palete a rotorului Ahp se datoresc unor fenomene asemănătoare celor din ajutaje şi sunt în general mai mari, datorită vitesei mari de intrare a gazelor în refeaua de palete rotorice, in-terstifiului radial dintre paletele rotorului] şi carcasa turbinei, efectului Bernoulli la baza palete- lor înalte (creşterea presiunii cu scăderea yitesei), efectului de ejecfie (la turbinele cu acfiune) prin aspiraţia gazelor inerte din mediul înconjurător al rotorului (o parte a energiei cinetice a gazelor fiind consumată pentru accelerarea particulelor aspirate), etc. Pierderile în refeaua de palete a rotorului se exprimă (ca şi la turbina cu abur) prin relafia (wk~wi)=Y^ 0 -4|2)H=!t, în care <|> e coeficientul de reducere a vitesei, a cărui valoare depinde de curbura canalului (de unghiul de deviere a vinei în canal K’ = pi + p2)* (v. fig. V), de profilul paletelor, de pasul paletelor (care e optim când forfa portantă asupra paietei V. Variafia coeficientului în funcfiune de unghiul de deviere al vinei de gaze. tjj) coeficieniul de reducere al vitesei gazelor în rotor; y) unghiul de deviere (y=Pi+P2): f) peniru paletajul activ; 2) pentru paletajul reactiv. atinge o valoare maximă, fără să provoace desprinderea curentului de gaze de perefii paletei) (v. fig. VI), de numărul lui Reynolds (la creşterea căruia s© măreşte, ceea ce se obfine prin folosirea reţelelor de palete cu înălfime mare) şi de VI. Diagrama pentru determinarea pasului optim al paletelor rotorice. Fu e) raportul ------, Fu fiind forfa portantă; b) lăfimea refelei umax de palete rotorice; f) pasul refelei; P-j) şi p2) unghiurile de înclinare ale muchiilor de intrare, respectiv de ieşire a paletei. gradul de reacfiune (la creşterea căruia cp se măreşte, datorită profilului aerodinamic al paletelor de reacfiune). — Pierderile la ieşirea din rotor Ahc sunt analoage celor dela turbina cu 43 abur (v.). La turbinele multietajate, pierderea la ieşirea dintr’un etaj poate fi recuperată parţial sau total în etajul următor, iar cea din ultimul etaj poate fi utilizată (de ex.f la turbinele reactoarelor, pentru obţinerea propulsiei avionului). Energia disponibilă a turbinei sau a unui etaj a\ turbinei, energia utilizată în reţeaua de palete rotorice (pentru obţinerea cuplului motor), randamentul periferic al unui etaj al turbinei, puterea efectivă cedată de turbină la acuplaj şi randamentul mecanic se exprimă prin relaţii identice cu cele dela turbina cu abur (v.). Randamentul relativ intern (al turbinei cu gaz propriu zise) se determină din relafia: Hi T ’W Hor' în care HiT=HoT—yjjkhift e căderea reală de entalpie în turbină, Hqt e energia disponibilă a turbinei (etajului) şi £Ahint e suma pierderilor interne. Statorul e constituit, în general, din una sau din mai multe coroane de palete directoare, cari formează ajutajele acestuia. Construcţia lui diferă după principiul de funcfionare a turbinei (cu acţiune sau cu reacfiune), după numărul etajelor şi'destinaţia turbinei.— La turbinele cu acţiune multietajate, coroanele de palete directoare se fixează în diafragme cari despart camerele cu presiuni diferite (corespunzătoare fiecărui etaj de presiune). Diafragmele, fixate în carcasă, se compun dintr'un disc (confecfionat din material termorezistenl: ofel forjat sau tablă sudată), cu alezaj central pentru trecerea arborelui şi un inel exterior (uneori monobloc cu paietele directoare), care limitează în direcfie radială paletele directoare. Acestea sunt dispuse, fie pe sectoare (la turbinele cu admisiune parfială), fie pe întreaga periferie a discului diafragmei (la turbinele cu admisiune totală). — La turbinele cu reacfiune multietajate, paletele directoare se fixează direct în carcasă sau într'o bucea intermediară. — La turbinele reactoarelor, cari în general sunt turbine cu reacfiune unietajate, paletele directoare sunt fixate între două inele de tablă subfire, so- lidarizate cu carcasa, respectiv cu suportul palierului. Paletele directoare se execută cu profil aerodinamic, intradosul şi extradosul fiind suprafeţe curbe, cu raza de curbură crescând dela intrare spre ieşire. Ele se confecfionează din tablă, prin frezare din bară, prin forjare sau turnare de precizie. La turboreactoare, paletele directoare se execută în general din tablă, cu cavitate interioară (v. fig.. VII); în interiorul paletei e dispus un deflector, pentru dirijarea aerului de răcire prin canalul format de perefii paletei şi deflector.— Rotorul e o piesă de revolufie, pe a cărui suprafafă laterală sunt fixate una sau mai multe coroane de palete active, între palete formându-se canale convergente sau cu secfiune constrantă. Construcfia Iui diferă după principiul de funcfionare, după numărul de etaje şi destinafia turbinei. — La turbinele cu acfiune multietajate, rotorul e constituit, fie din mai multe discuri forjate monobloc cu arborele (construcţie folosită numai la diametri mici ai rotorului), fie din discuri prelucrate separat şi calate pe arbore prin fretare şi împă-nare, sau prin sudură (în general se evită fretarea, din cauza fluaju-lui). — La turbinele cu reacfiune multietajate, rotorul e constitui! dintr'un cilindru confecfionat prin forjare monobloc cu arborele, sair dintr'o tobă. Toba poate fi un cilindru cav (v.fig. VIII a), monobloc cu unul dintre capetele arborelui (celălalt capăt fiind asamblat cu arborele prin fretare şi împănare sau prin şuruburi), sau poate fi constituită din mai multe discuri cu obada lată^ * oroa"a e (v. fig. VIII b), asamblate prin su-ţ,pa ete sa or,ce dură de-a-lungul periferiei (discu- a unel ur lne cu rile marginale fiind forjate mono- 9*ze pe" ru fur" bloc cu capetele arborelui); paletele or®a^oa,re’ J * , • . , 1) paletă direc- se fixeaza in şanfuri speciale, pre- / r , , „ i i i. .1 , toare; 2) inel in- lucrate in obada discurilor. — La . ' . turbinele turboreactoarelor, cari în erlor/ ; lne , i i i • x- exterior; 4) cavi- general sunt turbine cu reacfiune , x J , .i i* tate pentru tre- umetajate, rotorul se compune din- r , , , t . . ii i cerea aerului de tr un disc forjat monobloc cu arbo- „ . rele, sau asamblat cu acesta prin sudură sau cu şuruburi (ultima construcţie fiind folosită la turbinele cu în consolă) (v. fig. IX). arborele -eeeh: VIII. Tipuri de rotoare la turbinele cu gaze multietajate, cu reacfiune. a) rotor forjat; b) rotor sudat. Paletele rotorice (active) au o formă care depinde de principiul de funcţionare şi de procedeul de răcire. Ele se execută masive sau cave din ofeluri speciale, şi se confecfionează 44 prin frezare, prin ştanţare din’tablă), prin forjare în matrifă sau turnare de precizie (cu polisare ulterioară). Paletele sunt constituite, de obiceiu, din partea activă (mijlocie), executată cu un profil constant sau variabil, din picior şi din partea periferică (uneori, a-ceasta poate fi, constructiv, separată de partea activă). După forma constructivă a piciorului paletei, care depinde de solicitări, de modul de montare (tangenfială, radială sau axială) şi de procedeul de răcire, se deosebesc: palete cu picior în formă de ciocan (penfru montaj tangenţial, utilizat Ia turbinele cu acfiune) (v. fig. X a), de furcă (pentru montaj radial) (v. fig. X b), IX. Discul unei turbine moroefa-jate,. asamblat cu arborele prin flanşe cu şuruburi. 1) disc; 2) arbore; 3) flanşe; 4) paleta rotorică; 5) paletă sfatoiică. cilindric (pentru montaj axial) (v. fig. X c), pris-matic-zimţat (v. fig. XII a) sau în formă de trunchiu tentei Ia oboseală, proprietăţi de amortisare* invariabilitatea în timp a microstructurii şi a proprie- XI. Paletă rotorică cu picior cilindric, cu răcire interioară. /) parfea activă; 2) picior; 3) deflector; 4) spin de fixare» taţilor, lipsa tendinfei la autocălre, la încălziri şi răciri alternative, chemorezistenţă, rezistenţă Ia formarea pojghiţei de metal oxidat, conductibilitate termică mare şi coeficient de dilataţie mic. — » Carcasa e crganul de turbină confecţionat din tablă sau din oţel turnat, în care se fixează sta- rfi X. Tipuri de palete rotorice. a) paleiă cu picior în formă de ciocan; b) paletă cu picior turcă c) paletă cu picior cilindric; /) parfea activă; 2) picio de rigidizare; 4) nit. de piramidă (pentru fixare prin sudură) (v. fig. XII b). Paletele cu răcire interioară se confecţionează din tablă, având piciorul prismatic sau cilindric (în general cu montaj axial); paletele cu picior cilindric au în interior un deflector (v. fig. XI), care formează o fantă pentru dirijarea aerului între acesta şi pereţii paletei. — Condiţiunile principale impuse materialelor de palete cari au în serviciu temperaturi înalte, sunt următoarele: stabilitate la fluaj, limită înaltă a rezis- XII. Alte tipuri de palete rotorice. în formă de a) paletă cu picior prismatic-zimtaf; b) paletă 3) nervură cu picior în formă de trunchiu de piramidă; 1 parte activă; 2) picior; 3) discul rotorului; 4) sudură. torul; ea susţine uneori rotorul (prin intermediuf palierelor), dirijează (în partea din spre admisiune) gazele spre prima coroană de palete directoare şi formează (în partea de joasă presiune) tubu-lura de evacuare. La turboreactoare se construeşte carcasă comună pentru turbină, compresor axial şi efuzor. Compresorul de aer face parte din agregatul turbinei cu gaze, realizând compresiunea prealabilă a fluidului motor. După condiţiunile de func- 45 tionare impuse şi după destinaţia turbinei, se folosesc compresoare axiale (de ex. la turbine stabile, navale, de locomotivă, etc.), compresoare centrifuge (de ex. la automobile) şi compresoare elicoidale (deex. la turbine stabile, de mare putere); la turboreactoare se folosesc în general compresoare axiale, centrifuge sau axial-radiale (compresor axial multi-etajat, al cărui ultim etaj e centrifug). Compresorul axial are randament mare (^«0,85), dimensiuni radiale mici, şi — datorită posibilităfii de trecere fără schimbări de direcţie a curentului de aer spre camera de combustie — prezintă rezistenţe reo-dinamice mici; desavantajele consistă în gradul inie de compresiune realizabil într'un etaj (ceea ce impune folosirea compresoarelor multietajate şi deci dimensiuni longitudinale mai mari) şi în sensibilitate mai mare decât a compresorului centrifug, la variafiile sarcinii turbinei. Compresorul centrifug realizează un grad de compresiune pe etaj mai mare decât cel axial, are sensibilitate mică la sarcină variabilă, dimensiuni mici, construcţie simplă şi prezintă siguranţă în exploatare; desavantajele consistă în randamentul mai mic (y]«0i76) decât al celui axial (în condifiuni egale de funcţionare) şi în dimensiunile radiale mai mari. Compresorul elicoidal prezintă avantajul că are randament mare la sarcini parţiale, şi constant pentru diferite grade de compresiune; desavantajele lui consistă în execuţia greoaie (datorită preciziei mari pentru obţinerea unui randament mare) şi în preţul mare de cost. — Răcirea turbinelor moderne, adică a rotorului {respectiv a paletei), e în general naturală — răcirea artificială cu aer fiind folosită numai la turbinele cu gaze ale turboreactoarelor sau aleturbocompresoa-relor motoarelor de avion, iar cea cu apă (rareori), ia unele turbine cu gaz stabile. — Răcirea naturală a paletelor se produce prin conducţie (dela palete, prin disc şi arbore, la uleiul de răcire din paliere) şi prin radiaţie (dela palete la carcasă, a cărei temperatură e puţin mai joasă decât a gazelor expandate în ajutaje). •— Răcirea artificială a paletelor se poate realiza, fie indirect, prin răcirea inferioară sau exterioară a discului rotorului (creând un gradient de temperatură între palete şi disc), fie direct, prin răcirea interioară sau exterioară a paletelor. în general, răcirea artificială provoacă scăderea randamentului efectiv al turbinei (respectiv al instâlafiei), deoarece prin răcirea gazelor in timpul expansiunii se micşorează căderea de entalpie a turbinei, cum şi cantitatea de căldură recuperabilă din gazele de evacuare; uneori, pierderile datorite răcirii artificiale pot fi recupe-r^te prin utilizarea din nou a entalpiei agentului răcitor. Răcirea artificială trebue realizată astfel, J^at creşterea randamentului ciclului (prin posibilitatea măririi temperaturii gazelor la intrarea în ^kinâ) să fie mai mare decât scăderea acestuia datorită pierderilor prin răcire. Răcirea artificială indirectă, prin răcirea discului, se aplică numai la turbinele unietajate de mică putere şi cu palete scurte (maximum 20 mm). Desavantajele acestui sistem de răcire consistă în limitarea efectului de răcire la zona din spre piciorul paletei şi în limitarea posibilităţii de evacuare a căldurii prin disc, datorită tensiunilor su-plementare provocate în obada discului de gradientul mare de temperatură din această zonă. — Răcirea exterioară a discului se poate efectua: prin trimiterea unei vine de aer comprimat dela compresorul de aer al agregatului (dirijarea vinei de aer fă-cându-se cu deflectoare cari conduc aerul în partea centrală a discului, de unde e îndreptat spre palete XIII. Răcirea exterioară a discului unei furbine de reactor, cu aer prelevat dela compresor. 1) discul rotorului; 2) deflectoare pentru dirijarea aerului; 3) conducte de aer comprimat; 4) dispozitiv de răcire a uleiu; lui din palier. şi e evacuat împreună cu gazele uzate) (v. fig. XHI); cu aerul alimentat de o suflantă specială, montată pe arborele turboreactorului, între turbină şi compresor (aerul răcind palierul din spate al agregatului şi partea din spre admisiune a discului, XIV. Răcirea exterioară a discului unei turbine de reactor, cu aer alimentat de o turbosuflantă specială. 1) discul rotorului; 2) turbosuflantă; 3) fubulura de aspirafie a suflanfei; 4) ecran protector contra radierii gazelor din ejector; 5) fubulura de evacuare a aerului de răcire; 6) etan-şare cu labirinturi; 7) dispozitiv de răcire cu aer a palierului turbinei. fiind apoi evacuat în atmosferă) (v.fig. X/V); cu aerul aspirat din atmosferă de un ventilator montat pe faţa interioară a discului turbinei (v. fig. XV); etc. — Răcirea interioară cu apă a discului se poate realiza prin circulaţia agentului răcitor prin canale 46 practicate în interiorul discului, alimentarea şi evacuarea apei făcându-se prin arborele tubular al turbinei (sistem de răcire folosit foarte rar). XV. Răcirea exterioară a discului unei turbine de reactor, cu aer alimentat de un ventilator. 1) rotor; 2) ventilator (fixat pe discul rotorului); 3) fante de aspiraţie a aerului de răcire; 4) fante de evacuare; 5) ecran protector de asbest. Răcirea artificială directă a paletelor se face cu aer sau, uneori, cu apă. — La răcirea interioară cu aer (care e cel mai mult utilizată), paletele se execută cave şi deschise Ia partea superioară; astfel, agentul răcitor, refulat în corpul paletei de discul rotorului (executat ca un rotor de compresor centri- XVI. Dispozitiv de răcire inferioară cu aer a paletelor sta-forice şi rotorice ale unei turbine de reactor. 1) rotor; 2) stator; 3) paletă siatorică; 4) paletă rotorică; 5) injecfor de uleiu; 6) palier cu rulment, radial; 7) conductă de evacuare a uleiului; 8) şi 9) intrarea, respectiv ieşirea aerului de răcire. fug), străbate paleta (dela bază spre periferie) şi iese prin partea frontală superioară, amestecându-se cu fluidul motor (v. fig. XV/). Răcirea interioară cu aer a paletelor dă rezultate bune, desavantajele consistând în consumul mare de putere pentru refularea aerului spre periferia rotorului şi în micşorarea căderii de entalpie disponibilă pentru etajele precedate de fiecare etaj răcit (la turbinele multietajate). — La răcirea interioară cu apă, paletele (frezate din bară sau forjate în matriţă) se execută cu unu sau cu două canale longitudinale, cari străbat paleta dela picior până aproape de vârf. Apa de răcire trece prin cavităţile arborelui şi discului în canalele paietelor; la paletele cu un> singur canal, apa circulă datorită diferenţei dintre densitatea stratului în contact cu suprafaţa caldăi şi cea a coloanei de apă din mijlocul canalului* iar Ia paletele cu două canale comunicante, cari sunt executate cu diametri diferifi, apa circulă datorită diferenfei dintre densitatea din canalul mare şi cea din canalul mic. Avantajele răcirii cu apă consistă în coeficientul mare de transfer de căldură dela paletă la apa de răcire (aproximativ de 10 ori mai mare decât la răcirea cu aer) şi îr* faptul că nu are nevoie de un consum suplemen-tar de energie pentru antrenarea agentului răcitor; desavantajele ei consistă în dificultatea etanşerii îmbinării paletelor cu discul (cu excepfiunea îmbinărilor sudate) şi a discului cu arborele, şi în necesitatea unei instalafii de epurare a apei de răcire, pentru evitarea astupării şi corodării canalelor. — La răcirea exterioară a paletelor, aerul (dela compresor sau direct din atmosferă) e trimis printr'o parte a ajutajelor turbinei la palete, deci numai o parte din coroana de ajutaje e folosită pentru expandarea gazelor (v. figT XV//). Se realizează o răcire bună a paletelor, desaven-tajele consistând însă în consum de putere (la răcirea cu aer di n compresor) şi în ocuparea unui sector important (50-60%) al coroanei de ajutaje (la răcirea CU aer XVII. Răcirea exterioară a paletelor unee din atmosferă), turbine pentru acţionarea unei suflanfe de ceea ce re- supraalimen*are. duce randa- /) turbină; 2) turbosuflantă; 3) admisiunea mentul turbi- gazelor de evacuare dela motorul cu nei. Sistemul e piston; 4) admisiunea aerului de răcire, utilizat,în general, la turbinele cu gaze, pentru acfionarea compresorului centrifug de supraalimentare a motoarelor de aviaţie cu piston. La turbinele cu gaze cu ardere isocoră, răcirea exterioară a paletelor se obfine prin trimiterea aerului de baleiaj din camera de combustie în ajutaje (după trecerea fluidului motor), răcind paletele la trecerea lor prin dreptul acestora. — 47 Reglarea turbinelor cu gaze în circuit deschis se realizează, în general, prin acţionare asupra alimentării cu combustibil a camerei de combustie, variindu-se în modul acesta consumul de fluid motor. De obiceiu, turafia agregatului trebue menţinută constantă, în care scop turbina e echipată cu un regulator tahometric, ale cărui impulsii sunt transmise — prin legături stereomecanice sau hidromecanice — pompei cu combustibil, pentru ca debitul să fie micşorat sau mărit după cum turafia agregatului creşte sau scade cu micşorarea sau cu mărirea sarcinii maşinii antrenate; la această reglare, temperatura gazelor la intrarea în turbină coboară la sarcini parfiale, provocând micşorarea randamentului. La turbinele formate din mai multe agregate situate pe arbori independenfi, reglarea se poate realiza prin acţionare simultană asupra alimentării cu combustibil şi asupra raportului de compresiune, prin varierea turafiei agregatului tur-bină-compresor care nu cedează energie stereomecanică în exterior, obfinându-se astfel randamente mai bune la sarcini parţiale. — Reglarea turbinelor în circuit închis se realizează prin modificarea densităfii medii a aerului din circuit (schimbând presiunea minimă absolută în instalafie), variindu-se astfel consumul de fluid motor. în modul acesta se obfin randamente satisfăcătoare la sarcini reduse. în cazuri speciale (şocuri de sarcină) se asociază reglarea de temperatură cu cea depresiune, ca şi la turbinele în circuit deschis, în general, turbina cu gaze nu poate suporta suprasarcini oricât de mici fără periclitarea paletaju-lui (se admit uneori suprasarcini de foarte scurtă durată, la turbinele pentru turboreactoare). Funcfionarea turbinei cu gaze e condifionata de puterea cedată la acuplaj, care în general trebue să fie mai mare decât puterea consumată dfc compresor (uneori egală cu ea). Puterea produsă de turbina propriu zisă depinde, la un anumit raport de compresiune, de temperatura gazelor la ieşirea din camera de combustie şi de randamentul intern relativ, al turbinei. Puterea consumată de compresor depinde de raportul de compresiune şi de randamentul intern relativ al compresorului, iar pierderile în instalafie depind de randamentul camerei de combustie şi de rezistenfele reodinamice ale fluidului motor în circuitul instalafiei. ^ Randamentul intern absolut al instalafiei depinde, în general, de ciclul de funcfionare al acesteia şi se exprimă prin relafia: 5>0ir • • HC --------- c Qi unde şi ^ sunt randamentele interne relative ale turbinei şi ale compresorului, HT e căderea de entalpie în turbină, Hc e diferenfa de entalpie creată în compresor şi Qx e aportul de căldură în ciclu. Randamentul efectiv absolut al instalafiei se calculează, finând seamă de pierderile externe ale acesteia, prin relafia: r10mTYifioiTHT~~ ~ ~S^^reodin. Hcc în care e randamentul mecanic al turbinei (\m care se fine seamă, afară de pierderile dato* rite frecărilor în paliere, antrenării pompelor principale de uleiu şi a regulatoarelor tahometrice* — şi de consumul de energie stereomecanică în instalaţie, necesar antrenării pompelor de combustibil, pompelor de apă de răcire, etc.)r *%mc e randamentul mecanic al compresorului^ Yi^Keodin e suma pierderilor reodinamice (în conductele de legătură ale instalafiei, în camera de combustie sau în încălzitorul de aer, şi îr* recuperator), *qcc e randamentul camerei de combustie (la care se fine seamă de pierderile prins ardere incompletă şi de pierderile prin radiafie), CpbT e un factor care fine seamă de recuperare,, iar celelalte notafii au semnificafiile de mai sus. Factorii principali cari trebue luafi în consi-derafie la proiectarea turbinelor cu gaze, cu randament optim, sunt următorii: temperatura T3 a fluidului motor la intrarea în turbina propriu zisăr care indică una dintre posibilităfile de obfinere a randamentului maxim al ciclului de funcfionare (care creşte cu T3), limitând totodată posibilităfile de realizare constructivă a turbinei, datorită solicitării termice a paletelor primelor etaje (în general, acest factor se exprimă prin raportul ‘Q'=T^Tlt unde 7\ e temperatura mediului ambiant); căderea de entalpie la dispozifia turbinei Hţ, care caracterizează compacitatea agregatului (consumul specific de fluid motor şi, deci, capacitatea de „înghifire" necesară a elementelor instalafiei e cu atât mai mic, cu cât creşte HT)\ consumul specific de gaze Di, care se calculează din relafia 860 Di—---------------------- (kggaze/kWh) HTriT-------—Hc Vc şi care determină mărimea necesară a secfiunilpr de curgere a elementelor instalafiei (în relafie, Ht e căderea de entalpie la dispozifia turbinei, y]T e randamentul intern relativ al turbinei, Hc e diferenfa de entalpie echivalentă cu energia stereomecanică teoretică consumată de compresor,. f)c e randamentul relativ intern al compresorului); raportul X = NT/NC dintre puterea desvol- tată de turbină şi puterea consumată de compresor; gradul de compresiune în compresor 0 în care hu e 'energia gazelor utilizată pentru producerea cuplului motor şi b§ e căderea de entalpie disponibilă a etajului (v. fig. //); finând seama de triunghiurile de vitesă, randamentul periferic 4 50 are expresiunea: _ u (Wo „ . n\ 2—l—cosp2 + cosa1---------) °u fw\\2 u fzi'2 ti \ ' t' + E'l— ) +2—(— cos p2+cos oct---------) ' ci * ci ci ci / unde s,=^-1' s=^~151 q=f(-^p)* (v. fig. III). Randamentul periferic maxim se obfine pentru cos at , —j-**45°, la valori {»/Ci)o^=0f5-0,8. Randamentul intern relativ se exprimă prin relafia ^0* *“* u 1 în care £5C==A&sc/&0:=f(«/c1) e coeficientul de pierderi de fluid motor (la turbinele cu reacfiune, pierderile mecanice fiind în general neglijabile). III. Diagramele randamentului periferic, funcfiune de raportul u/cj, penfru diferite valori ale gradului de reacfiune q. tjoU) randamentul periferic; 1) pentru q=0 şi ~=0,8; 2) pen- Cia tru q=0,3 şi——=1; 3) penfru q=0,5 şi——=1,2- Cia Cia Turbinele cu reacfiune se construesc ca turbine unietajate şi (în general) ca turbine multietajate.— După modul de realizare a transformărilor energetice în turbină, se deosebesc turbine unietajate (cu un etaj de presiune), cuasietajate (cu trepte de vitesă) şi multietajate (cu etaje de multipresiune). 1. Turbină cu etaje de presiune: Sin. Turbină etajată. 2. ~ cu trepte de vitesă: Sin. Turbină cuasietajată. 3. ~ cu un etaj de presiune: Sin. Turbină unietajată. 4. ~ cuasietajată [ra30Bafl KBa3HCTyneHHa-TaflTyp6HHa;turbine monoetâjee avecroue de vi-fesse; Einstufigegasturbine mit mehrkrănzigem Laufrad; gas turbine with velocity stages; sebe-ssegfokozatu gâzturbina]: Turbină cu gaze cu acfiune, în care căderea de entalpie disponibilă a gazelor e utilizată pentru producerea de energie cinetică într'o singură coroană de ajutaje a statorului, iar energia cinetică rezultată e transformată fracfionat în energie stereomecanică, în două sau în trei coroane de palete rotorice, obfinându-se astfel cuplul motor la arborele turbinei. Deoarece forfele periferice, cari se exercită asupra paletelor coroanelor succesive ale rotorului, trebue să aibă acelaşi sens, vinele de gaze sunt redresate între coroanele de palete rotorice, astfel încât direcfia lor să fie aproximativ paralelă cu cea dela ieşirea din ajutaje (v. fig. / şi II); redresarea vinelor de gaze se produce în coroane de palete redresoare. II. Secfiune cilindrică prin paletajul unei turbinefcuasiefajafa, cu două trepte de vitesă, şi triunghiurile de vitesă. /) stator; 2) prima coroană de palete rotorice; 3) palete redresoare; 4) a doua coroană de palete rotorice; Cq) vitesa de intrare a gazelor în stator; ct) Cj') vitesele absolute de-intrare a gazelor în prima şi în a doua coroană de palete rotorice; u) vitesa periferică a rotorului; Wj) ) vitesele relative de intrare a gazelor în coroanele de palete rotorice ale primei şi ale celei de a doua trepte de vitesă; w2) w2’) vile-sele relative de ieşire a gazelor din coroanele de palete rotorice ale primei şi ale celei de a doua trepte de vitesă; c2) vitesa absolută de ieşire a gazelor din prima treaptă de vitesă şi de intrare în coroana de palete redresoare; c'2) vitesa absolută de ieşire din a doua treaptă de vitesă; ao) unghiul de inclinare al ajutajelor; aj) unghiul vitesei Cj cu vitesa periferică u (ai=a0); Pi) |3i') unghiurile viteselor relative wt şi wi' cu vitesa periferică u; (32) (V) unghiurile viteselor w2 şi w2' cu vitesa periferică u; aj') unghiul de incJinareal muchieide ieşire al paletelor redresoare; a2)a2') unghiurile viteselor absolute c2 şi C2' cu vitesa periferică u. Ansamblul format de o coroană de palete rotorice şi o coroană de palete redresoare constitue o treaptă de vitesă a turbinei. Paletele 6 4 / I. Reprezentare schematică a* unei turbine cuasietajate cu două trepte de vitesă. I) discul rotorului; 2) arbore; 3) palete rotorice; 4) paleta directoare; 5) paletă redresoare; 6) cameră de admisiune; 7) palier. 51 rotorice,ale treptelor de vitesă se dispun, de obiceiu, pe un singur disc. în general, se utilizează cel mult trei trepte de vitesă, deoarece randamentul turbinei scade cu creşterea numărului de trepte (datorită pierderilor suplementsre în fiecare treaptă). Gazele, la ieşirea din prima co-roană'de palete rotorice, având încă destulă energie cinetică netransformată, trec prin paletele redresoare în a doua coroană de palete rotorice; dacă vitesa vinelor de gaze la ieşirea din a doua treaptă e încă mare (având încă suficientă energie cinetică netransformată pentru a mai produce lucru mecanic util), turbina are şi un al treilea grup de palete rotorice şi redresoare. Forja periferică totală, rezultată din varia}iile impulsurilor vinelor de gaze în paletele rotorice, e constituită din suma for{elor periferice cari acfionează asupra fiecăreia dintre coroanele de palete rotorice. Randamentul periferic al turbinei cuasietajate se exprimă prin relaţia: » -hu III. Reprezentarea în diagrama en-ialpo-enfropică a procesului de evo-lufie a gazelor într'o turbină cuasietajată, cu două trepte de vitesă şi cu un grad mic de reacfiune. 'o) Po) entalpia şi presiunea inifială a gazelor; i3) şi p3) entalpia şi presiunea finală a gazelor; h0) căderea adiabatică disponibilă; hj) căderea internă a turbinei; pj) presiunea la ieşirea din ajutaje; p2) presiunea la ieşirea din coroana de palete redresoare; h0j) căderea de entalpie în ajutaje; h0f) căderea în paletele redresoare; h 02) căderea în a doua coroană de palete active; A haj pierderea î ajutaje; A hp) pierderea în prima coroană de palete active; Ahr) pierderea în paletele redresoare; Ah'p) pierderea în a doua coroană de palete active; Ahc+Afyv) suma pierderilor la ieşire, prin frecare şi prin ventilafie. dacă ultima treaptă a turbinei funcţionează cu un mic grad de reacţiune, datorită căruia se măreşte valoarea mărimii («/q)0^ şi se repartizează mai uniform cuplul motor pe coroanele de palete rotorice. Turbinele cuasietajate se construesc din necesitatea obţinerii unui randament acceptabil la o vitesă periferică admisibilă a rotorului (impusă ‘ ae condiţiunile de rezistentă), când întreaga dife- J2u ^(clu±c2u) în care hu e energia gazelor utilizată pentru producerea cuplului motor, şi bQ e căderea de entalpie disponibilă a turbinei (v. fig. III). Randamentul periferic maxim se obfine pentru cos a J2n, unde n e numărul de trepte. Creşterea randamentului se poate obţine ren(ă de entalpie a gazelor e utilizată pentru producerea energiei cinetice într'o singură coroană de ajutaje (de unde rezultă o vitesă foarte mare la ieşirea din ajutaje). Datorită randamentului relativ mic, turbinele cuasietajate au un domeniu de folosire restrâns; sunt folosite în special pentru ac{ionarea pompelor de combustibil ale rachetelor cu combustibil lichid, şi, uneori, în instalaţiile stabile. Sin. Turbină cu trepte de vitesă. 1. Turbină multietajată [MHQrocTyneHqaTaH TypdHHa; turbine â gaz polyetagee; mehrstufige Gasturbine; multi-stage gas turbine; sokfokozatu gâzturbina]: Turbină cu gaze, cu acţiune sau cu reacfiune, în care căderea de entalpie a gazelor e utilizată pentru producerea energiei cinetice şi transformarea acesteia în energie stereomecanică, în mai multe etaje dispuse în serie, realizându-se astfel o transformare fracfionată a căderii de entalpie a turbinei, starea finală a gazelor la ieşirea dintr'un etaj oarecare constituind starea iniţiala la intrarea în etajul următor (v. fig. la şi lb). Numărul etajelor turbinei depinde de căderea de entalpie disponibilă, care creşte odată cu presiunea şi cu temperatura iniţiala a gazelor. Creşterea numărului de etaje (care condiţionează mărirea randamentului) determinând micşorarea căderilor de entalpie în etaje, e limitată de condiţiunile de rezistenţă a paletajul ui primelor etaje, datorită temperaturii înalte a gazelor în aceste etaje (căderea mică de entalpie provocând o scădere mică de temperatură). Turafia rotorului la diametru mediu dat (de ex. la turbinele turboreactoarelor), sau diametrul mediu al rotorului la turaţie dată (de ex. la turbinfele unui. grup electrogen), influenţează, de asemenea, numărul de etaje ale turbinei. Puterea totală a turbinei reprezintă suma puterilor desvoltate în fiecare etaj. Randamentul intern al turbinei e mai mare decât randamentul mediu al etajelor, deoarece pierderile de entalpie din fiecare etaj sunt parţial recuperate în etajele următoare, cum rezultă din relafia: yoi=y$( 1+tO. în care e randamentul mediu al etajelor şi [X e coeficientul de recuperare a entalpiei în turbină (care creşte cu căderea de entalpie şi cu numărul de etaje ale turbinei). Turbina multietajată cu acţiune e folosită la debite mici şi presiuni iniţiale relativ înalte (v. fig. II). Turbina multietajată cu reacţiune e folosită la debite mari şi presiuni iniţiale joase, deoarece, în acest caz pierderile interstiţiale sunt mici şi deci randamentul e mare; turbinele multietajate, cari de obiceiu lucrează cu presiune iniţială joasă (ca orice turbină cu gaze) şi sunt folosite pentru debite mari, se construesc aproape excluziv ca turbine cu reacţiune. Turbinele multietajate se folosesc în general în instalaţii stabile, la nave, la locomotive, şi, uneori, la turboreactoare. Sin. Turbină cu etaje de presiune. *4 I, Reprezentarea în diagrama entalpo-entropică a procesului de evoiufie a gazelor în turbina multietajată (cu două etaje), a) turbină cu acfiune; b) turbină cu reacfiune; H0) căderea de entalpie disponibilă a turbinei; hg) şi hq) căderile disponibile ale celor două etaje; fij) căderea reală în stator; h2) căderea reală în rotor; h0l) căderea adiabatică în statorul primului etaj; h02) căderea adiâbafică în rotor; Ahr£c/re) pierderile prin răcirea paletelor statorice ale primului etaj; Ahc) pierderea la ieşirea din primul etaj (recuperată în cel de al doilea etaj); \h^) pierderea la ieşirea din cel de al doilea etaj; ăhg) pierderi în ajutaje; Ahp) pierderi în refeaua de palete rotorice; Ahsc) pierderi corespunzătoare scăpă-fluid motor; &hţ) pierderi prin frecare; hj) ŞÎ h!^) căderile interne în primul şi în al doilea etaj; Hj) căderea turbinei ^j~hj-j- hj^; >40) starea inifială a gazelor; A^) starea gazelor la sfârşitul expansiunii adiabatice; rilor de fluid motor; &hţ) pierderi prin frecare; hj) ŞÎ hj^) căderile interne în primul şi în al doilea etaj; Hj) căderea internă a B) starea reală a gazelor evacuate din turbină; p0), p-j), p2), p3) şi P4) isobarele între cari expandează gazele în timpu* procesului de evoiufie prin turbină. fl. Turbină cu gaze multietajată, cu acfiune. 1) cameră de admisiune; 2) etaj cu două trepte de vitesă; 3) etaje de presiune; 4) diafragmă; 5) paletă sfaiorică; 6) tobă monobloc cu discuri; 7) paletă rotorică; 8) arbore; 9) catcasă; 10) dispozitiv de etanşare ; îî) paliere; Î2) regulator tahomeîric; 13) tubulură de admisiune; 14) fubulura de evacuare. 53 î. Turbină unietajată [0AH0CTyneHHaTafl Typ-6HHa; turbine â gaz monoetagee; einstufigeGas-turbine;singlestage gas turbine; egyfokozatu gâzturbina]: Turbină cu gaze, cu acfiune sau cu reacfiune, în care căderea de entalpie disponibilă a gazelor e utilizată într'un singur etaj, pentru producerea de energie stereomecanică. Statorul se compune dintr'o singură coroană de ajutaje, iar rotorul e format dintr'un disc cu palete active, calat pe arborele turbinei. Ajutajele statorului sunt în general convergente, chiar dacă gazele trebue să expan-deze sub presiunea critică, deoarece ele pot expanda sub această presiune în secfiunile oblice dela ieşirea ajutajelor; aceste ajutaje sunt preferite celor convergent-divergente, pentrucă au un randament mai constant la regim variabil. Turbina unietajată e folosită rafional numai la căderi de entalpie relativ mici. Turbinele unietajate cu turbină, se deosebesc turbine de înaltă presiune şi turbine de joasă presiune. I. Turbină penfru aviafie, cu gaze de evacuare dela un mofor cu autoaprindere. î) paîeie statorice; 2) disc; 3) paletă rotorică; 4) arbore; 5) tubulură de evacuare. acfiune se folosesc pentru acfionarea compre-soarelor de supraalimentare a motoarelor de avion cu piston (v.fig./); deoarece turbina are un gabarit mic şi întreaga cădere de entalpie a gazelor evacuate de motor (a căror temperatură atinge 800—900°) e transformată în ajutaje, temperatura gazelor la intrarea în rotor e mai joasă şi deci e favorabilă rezistenţei paletelor. Turbinele unietajate cu reacfiune se folosesc, de obiceiu, la turboreactoare (v. fig. //); gradul de reacfiune cu care funcfionează aceste turbine e cuprins în general între 0,2 şi 0,35, iar căderea de entalpie utilizată e în general de 40'*70 kcal/kg. Sin. Turbină cu un etaj de presiune. — După valoarea presiunii gazelor la intrarea în II. Turbină unietajată, cu reacfiune, a unui turboreactor. ’ /)paletă staforică; 2) disc; 3) paietă cavă, cu răcire interioară; 4) ventilator; 5) arbore. 2. Turbină de înaltă presiune [Typ6HHa BblCQKOro ftaBJieHHfl; turbine â gaz â haute pression; Hochdruckgasturbine; high-pressure gas turbine; magasnyomâsu gâzturbina]: Turbină cu gaze a unei instalafii cu încălzire intermediară la expansiune, în care se produce prima expansiune a fluidului mofor, provenit dela camera de combustie, respectiv dela schimbătorul de căldură (alimentat cu aerul comprimat în ultimul etaj de compresiune). s. ~ de joasă presiune [TypdHHa HH3Koro AaBJieHHfl; turbine â gaz â basse pression; Niederdruckgasturbine; low-pressure gas turbine; alacsonynyomâsu gâzturbina]: Turbină cu gaze a unei instalafii cu încălzire intermediară la expansiune, în care se produce ultima expansiune a fluidului motor, evacuat dintr'o turbină de înaltă presiune şi încălzit într'o cameră de combustie intermediară, respectiv într'un schimbător de căldură intermediar. — După modul în care se realizează aportul de căldură în ciclul de funcfionare al turbinei, se deosebesc turbine cu gaze în circuit deschis, în circuit închis şi în circuit mixt. 4. Turbină cu aer cald: Sin. Turbină cu gaze în circuit închis. s. ~ cu ardere internă: Sin. Turbină cu gaze în circuit deschis. e. ~ cu gaze în circuit deschis [ra30Typ6HH-HanyCTaHOBKa C OTKpbITbIM IţHKJIOM; turbine â gaz â circuit ouvert; Gasturbine; gas turbine in open circuit; nyitottkorgâzbina]: Turbină cu gaze, al cărei fluid motor e un mestec constituit 54 din produsele de ardere ale unui combustibil în aerul comburant şi din aerul suplemen-far (necesar pentru răcirea amestecului), care, după expansiunea în turbină, e evacuat în atmosferă. Arderea combustibilului se produce într'o cameră de combustie; după cum această cameră e proprie a turbinei sau e a unui motor termic care alimentează turbina cu gaze de evacuare, se deosebesc turbine cu gaze proaspete (v.) şi turbine cu gaze uzate (v.); aerul comburant şi cel suplementar sunt refulate, în camera de combustie a turbinelor cu gaze proaspete, de un compresor antrenat de turbină. Fazele ciclului de funcfionare sunt: compresiunea prealabilă politropică (în compresor, la turbine cu gaze proaspete), aportul de căldură isobar sau isocor (în camera de combustie), expansiunea politropică (în turbina propriu zisă) şi evacuarea isobară (în atmosferă). Avantajele turbinei cu gaze în circuit deschis consistă în gabaritul relativ mic, în posibilitatea unei construcfii compacte (de ex. la turboreactoare) şi a unui demaraj rapid. Desavantajele consistă în puterea limitată a turbinei (cca 25 000 kW), în acfiunea dăunătoare a gazelor prin coroziune şi în depunerile de pulberi. Sin. Turbină cu ardere internă.— Din punctul de vedere al arderii în camera de combustie, turbinele în circuit deschis pot fi cu ardere isobară (cele mai numeroase) sau cu ardere isocoră. i. Turbină cu ardere isobară: Turbină cu gaze în circuit deschis, la care arderea combustibilului se produce continuu, la presiunea constantă a aerului comburant refulat de compresor într'o cameră de combustie deschisă. Particularitatea camerei de combustie deschise consistă în alimentarea continuă a turbinei cu fluid motor, fără pulsaţii, Ia temperatură şi presiune aproximativ constante, în general, camera de combustie deschisă trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: ardere stabilă la variaţiile regimului de funcfionare al turbinei, aprindere sigură a combustibilului la pornire, răcire sigură a zonelor expuse Ia temperatură înaltă, pierderi minime de căldură prin ardere incompletă şi ra-diafie, rezistenfăreodina-mică mîcăşi încărcare termică mare (3*»30*106 kcal/m3h pentru turbine stafionare, şi 100-106 kcal/m3h pentru turbinele turboreactoarelor). Fig. / reprezintă schema unei instalafii de turbină cu gaze, cu ardere isobară. Aerul atmosferic comprimat în compresorul (1) e refulat în mod continuu în camera de combustie (2), unde o parte e întrebuinfată ca aer comburant al combustibilului alimentat de pompa (5), restul de aer fiind folosit pentru răcirea gazelor de ardere; din camera II. Cameră de combustie deschisă, pentru cărbune pulverizat 1) cameră de combustie; 2) injector de cărbune pulverizat; 3) conductă de amestec primar (aer primar — cărbune pulverizat); 4) conductă de aer secundar; 5) conductă de aer terfiar comburant; 6) fante de intrare a aerului terfiar; 7) canale de răcire (cu aer sau cu apă); 8) căptuşeală refractară; 9) cameră de amestec; 10) conductă de aer suplementar; II) se-» părător de cenuşă; 72) conductă de evacuare. de combustie, amestecul de gaze trece, într'un flux continuu şi la presiune aproximativ constantă, în turbina (3), unde expandează până la presiunea de cca 1,2 ata, fiind apoi evacuat în atmosferă. Constructiv, camera de combustie deschisă diferă după combustibilul folosit şi după destinata turbinei. — Camera de combustie deschisa pentru combustibil solid (cărbune)- e constituită /. Schema turbinei cu gaze în circuit deschis, cu ardere isobară. 1) compresor de aer; 2) cameră de combustie; 3) turbina; 4) rezervor de combustibil; 5) pompă de combustibil; 6) acupla]. 55 dintr'un Ţcilindru de ofel aliat, căptuşit cu material refractar, care are la partea superioară «njectorul pentru cărbune pulverizat, şi care co- A coaxial cu ajutajul central; aerul comburant terfiar, adus printr'un tor coaxial cu cilindrul» răceşte perefii acestuia şi pătrunde în camera de b *TT 'u III. Camere de combustie deschise, cu combustibil lichid, pentru instalafii stabile şi marine, a) cu carcasă simplă; b) cu manşon fermoizolafor al focarului; 1) focar; 2) injecior; 3) carcasă; 4) furbionafor; 5) fante pentru intrarea aerului secundar; 6) manşon fermoizolafor (penfru micşorarea pierderilor prin radiafie); 7) aer primar; 8) aer secundar. «munică, Ia extremitatea inferioară cu conducea de evacuare, prin intermediul unei camere de smestec^v. fig. II). Prin ajutajul central al combustie prin fante tangenfiale, cari imprimă curentului de aer o mişcare elicoidală. Gazele de ardere şi aerul suplementar (introdus direct în /V. Camere de combustie deschise, cu combustibil lichid, penfru turboreactoare. •a) monofubulară; b) polifubulară; c) inelară; I) focar; 2) ecran stabilizator de flacără; 3) furbionafor de aer; 4) carcasă 5) injector; 6) fante pentru pătrunderea aerului secundar în focar; 7) dispozitiv de vaporizare prealabilă a combustibilului 8) reflector de flacără; 9) strat izolator de aer secundar. Rectorului pătrunde combustibilul pulverizat, «antrenat de aerul comburant primar, iar aerul comburant secundar e introdus printr'un ajutaj camera de amestec) ies prin conducta de evacuare, după ce trec printr'un separator de cenuşă. Camera de combustie cu combustibil solid 56 e folosită la turbinele stafionare de mare putere (de ex. în centrale termoelectrice), cari, datorita consumului mare, au nevoie de combustibil ieftin. — Camera de combustie pentru combustibil lichid (păcură sau motorină) e constituită, în general, din carcasă, focar, injector, dispozitivul de aprindere inifială, ecranul stabilizator şi, uneori, tur-bionatorul de aer (v. fig. III şi IV). O parte din aerul refulat de compresor (aer primar) e dirijată direct în focar (20 — 30% din debitul total), asigurând arderea completă a combustibilului cu un exces de aer X= 1*, 1 1,5 ,* restul cantităfii de aer (aer secundar), reprezentând un exces X = 3,8 — 8, e introdus direct în focar (la camerele cu turbio-natoare) sau răceşte prin exterior perefii focarului şi apoi pătrunde prin fante speciale în zona de amestec (ocolind zona de ardere) pentru a se amesteca cu gazele de ardere (ca să reducă şi să uniformizeze temperatura acestora, la intrarea în turbină). Aprinderea inifială a combustibilului se realizează cu un dispozitiv de aprindere (de ex. bujie), continuitatea arderii fiind asigurată de temperatura înaltă din focar (1800••• 2100°), iar stabilitatea flăcării, printr'o vitesă a curentului de aer primar aproximativ egală cu cea de propagare a flăcării (reducerea vitesei aerului primar se obfine prin mărirea secţiunilor de trecere şi prin ecranul stabilizator). Injectoarele au aGfionare pneumatică, lucrând la presiuni de injecfie până la 250 ata şi având conul de pulverizare de 40 •■■80°. Ecranul de tablă subfire, fixat în jurul injectoruJui şi coaxial cu acesta, poate fi în formă de calotă sferică sau de trunchiu de con şi are fante cari permit trecerea aerului primar; uneori, în locul ecranelor se folosesc reflectoare de flăcări (montate după injectoare, la extremitatea zonei de ardere) (v. fig. IV b), iar alteori se folosesc ecrane şi turbionatoare (constituite din mai multe palete radiale, curbe, fixate sub un anumit unghiu în jurul injectoruJui), aceste turbionatoare putând să realizeze un amestec uniform al aerului primar cu combustibilul şi să asigure aprinderea amestecului proaspăt. Eventual se folosesc dispozitive de vaporizare prealabilă a combustibilului (v. fig. IV a), pentru obfinerea unui amestec intim între combustibil şi aerul primar, penfru reducerea timpului de ardere şi stabilitatea arderii. Camera de combustie penfru combustibil lichid e folosită, în general, la orice fel de turbină (indiferent de des-tinafie) şi, în special, la turbinele turboreactoarelor şi ale automobilelor. — Camera de combustie pentru combustibil gazos (gaz metan, gaz de cuptor înalt, gaz de gazogen, etc.) e, din punctul de vedere constructiv, asemănătoare celei cu combustibil lichid, diferenfa consistând în simplificarea sistemului de amestec, datorită stării gazoase a combustibilului şi comburantului. E folosită în special la turbine stafionare cu destinafie specială (de ex. la cuptoare înalte, în mine, la sobe de gaze naturale, etc.). — La turbinele cu gaze ale reactoarelor camera de combustie fiind plasată lângă coroana de ajutaje, se urmăreşte ca lungimea flăcării să fie cât mai mică, pentru a nu atinge paletele directoare. Camerele de combustie (cu combustibil lichid) pentru turbinele turboreactoarelor pot fi monotubulare (fixate pe carcasa turboreactorului), politubulare (montate în carcasa turboreactorului)— sau inelare (v. fig. IV). Randamentul termic teoretic al ciclului de funcţionare (v. fig. V) se exprimă prin relafia ; Os 7!,=1 -QT' în care Q± e aportul de căldură în ciclu şi Q2 e căldura cedată (prin gazele evacuate). în ipoteza V. Reprezentarea în diagrama mecanică a ciclului teoretic al furbinei cu gaze, cu aport de căldură la presiune constantă* 1) starea aerului la aspirafie în compresor; 2) şi 2') slarea aerului la sfârşitul compresiunii adiabatice, respectiv la sfârşitul compresiunii isotermice; 3) starea amestecului de gaze la sfârşitul arderii în camera de combustie; 4) starea gazelor la evacuarea din turbină; 1-2) compresiune adiabatică în compresorul de aer;/-2') compresiune isotermică; 2-3) aportul de căldură isobar; 3-4) expansiunea adiabatică în turbină; 4-1) evacuarea isobară a căldurii din ciclu (în mediul înconjurător). căldurilor specifice egale (a aerului şi a gazelor de ardere) şi a independenfei lor de temperatură, randamentul termic teoretic are expresiunear în care T3 şi T4 sunt temperaturile la începutul şi la sfârşitul expansiunii în turbină, 9 = ^2/^ e raportul de compresiune adiabatică în com- • presor, iar m = (x,— 1 )/y. (x, fiind exponentul adia-batic); rezultă că randamentul ciclului de funcfionare ideal (fără pierderi) depinde numai de raportul de compresiune din compresor. — Randamentul intern al ciclului, finând seamă de pierderile interne din turbină şi din compresor, se exprimă prin relafia: i)r-Hr — ■Hc y—oi------------------- în care f}T'HT e căderea de entalpie a turbinei (riT fiind randamentul intern şi HT căderea de entaf-pie adiabatică a turbinei), Hc/y\c e creşterea internă de entalpie în compresor (corespunzătoare puterii consumate pentru comprimarea unui kilogram de aer), iar Q± = cp (7^—r2) —c^At e aportul* de căldură în ciclu (unde At —T2 e diferenfa 57 dintre temperaturile la sfârşitul compresiunii, reale şi adiabatice din compresor). Ţinând seamă de VI. Diagrama randamentului intern al instalafiei de turbină cu gaze cu ardere isobară, funcfiune de raportul de compresiune şi de temperatura inifială a gazelor (tjţ=0,88, tj^=0,85). ijj) randamentul intern; ) raportul de compresiune; 1), 2) şi 3) curbele rjf-— f(cp) h pentru ţ= - = 2,46, ţ=3,20, respectiv £=4,31; 4), 5) şi 6) curbele D/=f(q>) pentru £=2,46, £=3,20, respectiv £=4,31. începutul expansiunii în turbină şi temperatura mediului înconjurător (v. fig. VI şi V//). —Raportul X dintre puterea produsă de turbină şi cea consumată de compresor are expresiunea: iar consumul specific de gaze se poate deduce din relafia D,- .7-, <*■-,) Ciclul cu aport de căldură la presiune constantă e folosit, sub forma lui simplă sau perfecţionată (de ex. ciclul turbinelor cu recuperare, ciclul furbineior cu reîncălzire, etc.), aproape la toate turbinele în circuit deschis, ca şi la cele în circuit închis. Sin. Turbină cu cameră de combustie deschisă, î. Turbină cu ardere isocoră: Turbină cu gaze în circuit deschis, la care arderea combustibilului se face intermitent, la volumul constant al unei camere de combustie închise. Admisiunea aerului comburant şi a combustibilului, cum şi evacuarea gazelor de ardere din camera de combusti, e sunt intermitente şi comandate de supape; deoarece gazele ies dintr'un volum închis, în care presiunea scade în timpul evacuării, turbina cu ardere isocoră funcfionează cu o presiune inifială variabilă a gazelor. Turbina cuprinde compresorul de aer (eventual o turbosuflantă), pompa de combustibil, camera de combustie închisă (cu supape de admisiune comandate, pentru aer şi combustibil, şi cu supapă de evacuare automată) şi turbina propriu zisă. Fig. VIU reprezintă schema unei instalafii de turbină cu gaze, cu ardere isocoră. Aerul atmosferic comprimat în compresorul (0 e refulat în camera de combustie (4), prin supapa (2), supapa de admisiune (3) şi supapa automată de evacuare (5) fiind închise; în camera de combustie se amestecă cu combustibilul alimentat de pompa (8) prin supapa (3), iar aprinderea se obfine prin scânteie electrică, în timpul arderii, presiunea în camera de combustie creşte până la presiunea necesară deschiderii supapei automate (5) (supapele 2 şi 3 fiind închise), gazele de ardere fiind astfel evacuate în turbină. Baleiajul camerei de combustie, cu aer proaspăt, se efectuează după ce presiunea din cameră a scăzut sub o anumită valoare, aerul de baleiaj trecând apoi prin turbină şi răcind paletajul acesteia; baleiajul poate fi realizat cu aerul obfinut VIII. Schema turbinei cu gaze în circuit deschis cu ardere isocoră. î) compresor de aer; 2) şi 3) supapa de admisiune a aerului, respectiva combustibilului; 4)camera de combustie inchisă; 5) supapă de evacuare; 6) turbină; 7) rezervor de combustibil; 8) pompă de combustibil; 9) acuplaj. 58 dela compresorul principal, dela un etaj intermediar al acestuia sau dela o suflantă (în ultimul caz, după baleiaj se refulează aer din compresorul principal până se obţine presiunea necesară arderii în camera de combustie, supapa 5 fiind închisă). La turbinele cu combustibil gazos, aerul com-*burant şi combustibilul se introduc simultan în camera de combustie. Turbina propriu zisă e alimentată de obiceiu de mai multe camere de .combustie, cu fazele ciclului decalate în timp, astfel încât fluidul motor pătrunde aproape continuu în stator, prin deschiderea succesivă a supapelor camerelor de combustie. Randamentul intern al ciclului de funcfionare, cu aport de căldură la volum constant (v. fig. IX), e în general pufin mai mare decât cel al ciclului cu a-port de căldură Ia presiune constantă (la a* celaşi raport de compresiune, la acelaşi raport ţ — Tş/Ti şi la aceleaşi valori ale randamentului compre-sor-turbină); lotuşi, datorită randamentului mic al expansiunii în turbină (q^)» ca urmare a vitesei variabile a vinelor de gaze la ieşirea din ajutajele statorului (determinată de variafiile presiunii iniţiale a gazelor în camera de combustie), randamentul intern absolut al ciclului turbinei cu ardere isocoră e mai mic decât cel al ciclului lurbinei cu ardere isobară. Turbinele cu ardere isocoră sunt în general rar folosite, şi numai ca turbine cu gaze uzate, funcţionând cu gazele de evacuare ale motoarelor cu autoaprindere sau cu electroaprindere, Sin. Turbină cu cameră de combustie închisă. 1. Turbină cu cameră de combustie deschisă: Sin. Turbină cu ardere isobară. 2. Turbină cu cameră de combustie închisă: Sin. Turbină cu ardere isocoră. s. ~ cu gaze în circuit închis [ra30Typ6HHHan ycTaHOBKa c 3aMKHyTbiM ijhkjiom; turbine â gaz â circuitferme; Heissluftgasturbine; gas turbine în closed circuit; zârtkor-gâzturbina]: Turbină cu gaze, al cărei fluid motor (în general aer) e încălzit într'o cameră de încălzire prin suprafafă, şi care, după expansiunea în turbină, reintră în circuit, fiind aspirat de compresor. Principiul de funcfionare al unei turbine în circuit închis (v. fig.) e următorul: aerul atmosferic, aspirat de un compresor (1), e refulat într'o căldare (2), unde se produce transferul de căldură prin suprafafă, /X. Reprezentarea în diagrama mecanică a ciclului teoretic de funcfionare alturbinei cu gaze, cu aport de căldură isocor (la volum constant). 1-2) compresiune adiabatică în compresor sau în suflantă; 2-3) aportul de căldură Isocor în camera de combustie; 3-4) expansiunea adiabatică î n turbina propriu zisă; 4-1) evacuarea isobară a căldurii din ciclu. Schema instalafiei unei turbine cu gaze în circuit închis, fără recuperare. 1) compresor; 2) cameră de încălzire prin suprafaţa; 3) turbină; 4) răcitor de aer cu apă; 5) compresor penfru reglarea presiunii în instalafie; 6) motor de lansare; 7) generator electric; motorul de antrenare a! compresorului 5; 9) şi 70)intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. dela gazele de ardere la fluidul motor; aerul cald sub presiune expandează apoi până la presiunea inifială, în turbina (3), de unde trece printr'un răcitor (4), ca să fie readus la temperatura inifială. Reglarea debitului şi a presiunii fluidului motor, în funcfiune de sarcina turbinei, se obţine prin compresorul (5). Turbinacu gaze în circuit închis prezintă, fafă de turbina în circuit deschis, următoarele avantaje: fluidul motor (aer sau freon) nu are acfiune corozivă sau erozivă asupra pale-tajului şi nu provoacă depuneri de pulberi; câmpul temperaturii de-a-lungul înălţimii primelor coroane de palete rotorice e mai uniform; posibilitatea întrebuinfării fără inconveniente a combustibilului solid (mai ieftin decât cel gazos sau lichid); gabarite mici ale agregatului turbină-com-presor la putere egală, datorită posibilităţii unei funcţionări cu presiune medie (P1 + P2V2 înaltă (deoarece presiunea la sfârşitul expansiunii, respectiv la începutul aspiraţiei, poate fi mai înaltă decât cea atmosferică); coeficienfi de transfer de căldură mari, determinaţi de presiunea medie înaltă a fluidului motor, datorită cărora se reduc suprafefele schimbătoarelor de căldură (laturbinele cu recuperare, cu răcire intermediară la compresiune şi încălzire intermediară la expansiune); reglare uşoară; randament mare la sarcini parfiale; posibilitatea realizării de unităţi cu puteri foarte mari (până la 200 000 kW). Desavantajul acestei turbine consistă în consumul mare de putere (~ 6%) pentru instalaţiile auxiliare, de exemplu pentru acţionarea compresorului auxiliar, pentru acţionarea pompelor de apă ale răcitoarelor, etc. Turbinele cu gaz în circuit închis sunt folosite în centrale termoelectrice şi la acţionarea navelor. Sin. Turbină cu aer cald. 4. ~ cu gaze în circuit mixt [ra30Typ-OHHHan yCTaHOBKâ C KOM6HHHpOBaHHbIM iţHKJIOM; turbine â gaz â circuit mixte; Gas-turbine mit gemischtem Kreislauf; gas turbine in mixed circuit; vegyeskor-gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis (uneori închis), folosind o turbină în circuit închis (respectiv deschis) pentru antrenarea unuia sau a mai multora dintre compresoarele instalaţiei. Instalaţia, cu mai multe turbine componente, poate fi dispusă pe doi sau pe mai mulţi arbori paraleli. Figura reprezintă schema unei instalaţii de turbină cu gaze în circuit mixt, cu trei arbori, având circuitul principal deschis (cu turbinele 9 şi 11) 59 şi circuitul secundar închis (cu turbina 4). Modul de funcfionare al instalafiei e următorul: aerul atmosferic, aspirat de un compresor de joasă presiune (7), e refulat la presiunea de 5 ata în Schema insfalafiei de turbină cu gaze în circuit mixt. t) compresor comun de înaltă presiune al circuitului; 2) şi ■3) racitoarele intermediare ale compresoarelor (1) şi (7); 3) cameră comună, de încălzire a circuitului închis şi de combustie la înaltă presiune a circuitului deschis; 4) turbină -de înaltă presiune a circuitului închis; 5) şi 12) recuperatoare pentru preîncălzirea aerului de combustie; 6) răcitor penfru aerul evacuat de turbina (4) şi pentru cel refulat de compresorul (7); 7) compresor de joasă presiune al circui-iului deschis; 9) turbină de înaltă presiune a circuitului deschis; 10) camera de combustie Ia joasă presiune a circuitului deschis; 11) turbină de joasă presiune a circuitului deschis; 13) acuplaj. conducta de aspirafie a unui compresor de înaltă presiune (1), unde e supracomprimat până la 20 ata; aerul circuitului secundar iese din compresorul (1) şl e preîncălzit până la 650°, trecând prin recuperatorul (5) şi prin fevile de răcire ale camerei de combustie (3), iar apoi expandează în turbina (4), efectuând lucrul mecanic necesar antrenării compresorului (1); ieşind din turbina (4), aeru se răceşte trecând prin recuperatorul (5) şi se uneşte cu fluxul de aer provenit dela compresorul (7); împreună cu care trece prin răcitorul (6) şi e aspirat de compresorul (1); aerul circuitului primar iese din compresorul (î) şi e preîncălzit în recuperatorul (12), apoi pătrunde ca aer comburant şi ca aer suplementar în camera de combustie (3)r iar amestecul, de gaze de ardere şi aer expan- I dZ^ până la presiunea de 7 ata, în turbina (9), efectuând lucrul mecanic necesar antrenării compresorului (7); din turbina (9), amestecul de gaze Pătrunde în camera de combustie de joasă presiune (10), e reîncălzit şi expandează până la pre-SlUnea atmosferică, în turbina (11), efectuând lucru mecanic util; din turbina (11), gazele trec prin recuperatorul (12), şi apoi sunt evacuate m atmosferă. Turbina în circuit mixt e folosită în centrale termoelectrice. Desavantajele ei consistă în insta-lafia complicată şi în ancombramentul mare. Sin. Turbină în circuit semideschis. î. Turbină în circuit semideschis: Sin. Turbină cu gaze în circuit mixt. După modul în care se realizează ciclul de funcfionare, se deosebesc: turbine simple (cu compresiune şi expansiune adiabatice), cu răcire intermediară (la compresiune, expansiunea fiind adiabatică) şi cu reîncălzire (cu încălzire intermediară la expansiune, incluziv răcire intermediară la compresiune). 2. Turbină simplă [ra30Ban TypâHHa; simple turbine; einfache Turbine; simple turbine; egy-szerii gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, la care ciclul de funcfionare se realizează într'un singur agregat turbină-compresor, compresiunea teoretică în compresor şi expansiunea teoretică în turbină fiind adiabatice. Aceste turbine se folosesc în general la reactoare sau Ia automobile, cum şi la unele instalafii stabile cu destinafie specială (de ex. turbina auxiliară a căldării Velox). s. ~ cu răcire intermediară [ra30Ban Typ-6«Ha c npoMejKyTOHHbiM oxJia)K^eHHeM; turbine â refroidissement intermediaire; Zwischen-kuhlungturbine; intermediate cooling turbine; kozbenso hutesu gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, la care ciclul de funcfionare se realizează într'un agregat turbină- Insfalafie de turbină cu gaze în circuit închis, cu răcire intermediară. 1), 3) şi 5) compresoare de aer; 2) şi 4) răcifoare intermediare; 6) cameră de încălzire cu suprafefe de separaţie; 7) turbină; 8) preîncălzitor recuperator; 9) răcitor al gazelor de evacuare; 10) generator electric; 11) motor de lansare; 12) şi 13) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. compresoare, compresiunea fracfionată pe compresoare fiind aproape isotermică şi expansiunea teoretică în turbină fiind adiabatică. La această turbină, compresiunea se obfine în două sau în mai 60 multe compresoare în serie, cu răcire intermediară, iar expansiunea se obfine într'o singură turbină (v. fig.). i. Turbină cu reîncălzire [ra30BEH TypoHHâ c n0BT0pHblM HarpeBaHHeM; turbine â rechauf-fage; Gasturbine mit Zwischenerwărmung; rehea-ting turbine; utânfutesu turbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, la care ciclul de funcfionare se realizează în două sau în mai multe agregate, eventual în agregate şi în turbine izolate, compresiunea fracfionată pe compresoare şi expansiunea fracfionată pe turbine fiind aproape isotermice. La această turbină, compresiunea se obfine în două sau în mai multe compresoare în serie, cu răcire intermediară, iar expansiunea se obfine în general în două turbine în serie, cu încălzire inter-mediară la presiune constantă a fluidului motor. Această dispoziţie a instalafiei permite un reglaj mai bun decât ia turbina simplă — şi alegerea turafiei optime pentru fiecare agregat în parte. Turbina cu reîncălzire poate avea puteri utile mai mari decât celelalte turbine, datorită creşterii raportului de compresiune cp, măririi randamentului instalafiei şi micşorării consumului specific de combustibil. Fig. I reprezintă o instalafie de turbină cu două agregate dispuse pe arbori separafi, iar diagrama T-S din fig. II reprezintă ciclul de funcţionare al I. Schema instalafiei de iurbină cu gaze în circuit deschis, cu reîncălzire şi fără recuperare, cu două agregate turbină-compresor. 1) şi 3) compresor de joasă, respectiv de înaltă presiune; 2) răcitor intermediar; 4) şi 6) cameră de combustie de înaltă, respectiv de joasă presiune; 5) şi 7) turbină de înaltă, respectiv de joasă presiune; 8) generator eleclric; 9) şi 10) motoare de lansare; 11) aspirafie la compresor; 12) evacuarea din turbină; 13) şi 14) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. instalafiei; puterea utilă se obfine numai dela agregatul de joasă presiune, iar la agregatul de înaltă presiune întreaga putere a turbinei com- ponente e consumată de compresor. Randamentul intern absolut al turbinei, în ipotezele 7’1 = ]r1fp II. Reprezentarea în diagrama T-S a ciclului teoretic de funcfionare al instalafiei de turbină din fig. I. 1-2) compresiune adiabatică în compresorul de joasă presiune; 2-1') răcire isobară până la isoterma sterii 1; V-2') compresiune adiabatică în compresorul de înaltă presiune; 2'-3) aport de căldură iscbar în camera de combustie; 3-4) expansiune adiabatică în turbina de înaltă presiune; 4-3*) reîncălzire isobară pâră la isoterma stării 3; 3'-4') expansiune adiabatică în turbina de joasă presiune; 4’-1) evacuarea isobară a căldurii prin eşaparea gazelor. T2—T2, Tş — T3' şi T4 = 7Y, se poate exprima prin relafia: în care r\T şi yjc sunt randamentele internejaie turbinei şi compresorului, £ e raportul 9 e q.,, uDikg/kwh T -J. - W0 5 — ! t ,2 I 4 IV r ;3=~ /3 - 50 _L IS ■T-- T III. Diagrama randamentului i a consumului specific de gaze al unor instalafii de turbină (simplă şi cu reînc?Izire) în funcfiune de raportul de compresiune, pentru diferite temperaturi de intrare a gazelor în turbină. t||) randamentul intern al instalafiei; D;-) consumul specific de gaze; ) pentru £==2,83 şi£rr4,31, la o instalafie cu două turbine şi cu două compresoare, cu răcire intermediară la compresiune şj încălzire intermediară la expansiune. raportul de compresiune (indicii 2,2 reprezintă numărul de compresoare şi de turbine ale instalaţiei) (v. fig. III). Raportul X dintre puterea pro- 61 dusă de turbină şi cea consumată de compresor are expresiunea: i - £ ml2 ' 9 iar consumul specific de gaze se poate deduce din relaţia: 860 »,s3= 2cpT 1 % consumul specific de gaze e mult mai mic şi valoarea raportului X e mai mare decât cele ale turbinelor simple (pentru aceleaşi valori ale mărimilor 9 şi Q. în general, repartiţia optimă a raporturilor de compresiune pe compresoare, corespunzătoare randamentului maxim, diferă de cea corespunzătoare consumului specific minim. Turbina cu gaze cu reîncălzire e folosită în instalaţii stabile (ca turbină de vârf în centrale termoelectrice) şi în instalaţii navale. — După modul de utilizare a jentalpiei fluidului motor în instalaţie, se deosebesc turbine cu şi fără recuperare. 1. Turbină cu recuperare [ra30Ban TypâHHa C pereHepaiţHeft; turbine â gaz â recuperation; Ruckgewinnungsgasturbine; recuperation gas turbine; rekuperâcios gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, având un schimbător î. Reprezentarea în diagrama f-S acidului de funcfionare al turbinei cu gaze simplă (cu compresiune şi expansiune adiabatice), cu recuperare. . 1-2) compresiunea adiabatică a aerului de combustie; 2-4') preîncălzirea aerului în recuperator; 4'-3) arderea isobară; 3-4) expandarea în turbină; 4-2') răcirea gazelor evacuate în recuperator; 2'-1) evacuarea în atmosferă. II. Schema insialafiei unei turbine cu gaze simplă, în circuit deschis (cu ardere isobară) şi cu recuperare. 1) compresor; 2) cameră de combustie; 3) turbină; 4) recuperator; 5) generator electric; 6) motor de lansare; 7) aspirafia compresorului; 8) evacuarea în atmosferă. de căldură pentru recuperarea parţială a ental-piei conţinute în gazele de evacuare (v. fig. /). în schimbătorul de căldură se preîncălzeşte aerul refulat de compresor în camera de combustie, prin răcirea gazelor evacuate din turbină (v. fig. II). Temperatura până la care e posibilă răcirea gazelor evacuate e limitată de temperatura aerului la ieşirea din compresor, care e determinată de raportul de compresiune 9 (pentru 4, recu- perarea nu e posibilă). Randamentul teoretic al ciclului se exprimă prin relaţia: * cp(T3-T4) ţ ; iar randamentul intern absolut al turbinei (neţi-nând seamă ds pierderile în recuperator) se poate exprima prin relaţia: *!i= 1 -~r(1 (v- fig- Randamentul teoretîc \ creşte cu micşorarea raportului de compresiune cp (la un raport £ dat), datorită creşterii diferenţei de temperatură (Tţ—T%), deci a căldurii recuperate; valoarea maximă a randamentului r\t (egală cu cea a ciclului Carnot) şi a randamentului intern absolut corespund raportului de compresiune cp=1. Valoarea raportului X (raportul dintre puterea produsă de turbină şi cea consumată de compresor) şi a debitului specific de fluid motor Di al 'h { n/L- t* r f b z "/l V /î 0,c Pfo V j / m o. ? X u- f 05 L ¥ Y °i 8 0, 9 n 3i & z / / y / j w V / Y\ / l/ / / 3,Cih Y / / V / / / 1 2,83/ , j; / * / / r/ / / / Y i 1 r I J III. Randamentul intern al unei instalafii de turbină cu gaze simplă (cu compresiun3 şi expansiune adiabatice) şi cu recuperare, funcjiine de raportul de compresiune şi de temperatura inifială a gazelor (rjy = 0,88; t]£ = 0,85). rjj*) randamentul intern; cp) raportul de compresiune; %) raportul dintre temperatura gazelor la intrarea în turbină şi temperatura mediului ambiant. turbinei sunt egale cu cele dela turbina făfă recuperare, de unde rezulta că valoarea raportului de compresiune 9, corespunzătoare consumului specific minim de fluid motor (la raport t dat), e aceeaşi ca la turbina fără recu- perare. Turbina cu recuperare poate lucra cu raporturi de compresiune cp relativ mici, deoarece randamentul intern rji şi raportul X cresc cu micşorarea acestuia; raportul op nu poate scădea însă sub o anumită limită, impusă de creşterea inadmi- 62 srbilă a consumului specific de fluid mofor Dit care ar conduce la dimensiuni foarte mari ale turbinei, ale conductelor şi ale recuperatorului. în general, m 0 10 20 IV. Diagramele randamentului intern, funcfiune de raportul de compresiune, pentru diferite instalafii de turbine cu gaze cu recuperare. Hj) randamentul infern al instalafiei; q>) raportul de compresiune; 1) instalafie cu compresiune şi expansiune adiabatice (cu o singură turbină şi un singur^compresor); 2) instalaţie cu răcire intermediară la compresiune şi expansiune adiabatice (cu două compresoare şi o turbină); 3) instalaţie cu compresiune isotermică şi expansiune adiabatică; 4) instalaţie cu compresiune adiabatică şi răcire intermediară la expansiune (cu un compresor, două turbine şi două camere de combustie); 5) instalaţie cu compresiune adiabatică şi expansiune isotermică (cu un singur compresor şi o infinitate de încălziri intermediare la expansiune); 6) instalafie cu răcire intermediară la compresiune şi încălzire intermediară la expansiune (cu două agregate turbocompresoare şi două camere de ccmbustiş); 7) instalaţie cu compresiune şi ex-' pansiune isotermice. V. Diagramele consumului specific de gaze, funcţiune de raportul de compresiune, penfru diferite instalaţii de turbine cu gaze cu recuperare. D/) consumul specific de gaze al instalaţiei/ Dj=-—- \. \ ItHt- —Hc / ) raportul de compresiune tjţ) t|c) randamentul intern al turbinei respectiv al compresorului; 1) instalaţie cu compresiune şi expansiune adiabatice-(cu o singură turbină şi un singur compresor); 2) instalafie cu răcire intermediară la compresiune şi expansiune adiabatice (cu două compresoare şi o turbină); 3) instalaţie cu compresiune isotermică şi expansiune adiabatică; 4) instalaţie cu compresiune adiabatică şi răcire intermediară la expansiune (cu un compresor, doua turbine şi două camere de combustie); 5) instalaţie cu compresiune adiabatică şi expansiune isotermică (cu un singur compresor şi o infinitate de încălziri Intermediare Ia expansiune); 6) instalaţie cu răcire intermediară la compresiune şi încălzire intermediat Ia expansiune (cu două agregate turbocompresoare şi două camere de combustie); 7) instalaţie cu compresiune şi expansiune isotermice. cu gaze, randamentul ciclului teoretic se apropie de randamentul ciclului Carnof, iar schema cea mai rafională a instalafiei e cea cu două sau cu trei compresoare în serie şi cu două turbine (v. fig. VII); utilizarea unui număr mai mare de răciri şi încălziri intermediare nu mai influenfează \n aceeaşi măsură creşterea randamentului. Fig. VII şi VIII reprezintă schema instalafiei de turbină cu gaze în circuit deschis (cu ardere isobară), cu reîncălzire şi recuperare, iar fig. IX reprezintă 63 schema unei instalafii analoage în circuit închis* Randamentul teoretic al ciclului instalaţiei repre- VII. Schema instalafiei de turbină cu gaze în circuit deschis, cu reîncălzire şi recuperare. I)i 3) şi 5) compresoare de aer; 2) şi 4) răcifoare intermediare, cu apă; 6) şi 8) camere de combustie; 7) şi 9) turbine de înaltă, respectiv de joasă presiune; 10) recuperator; II) generator electric; 12) şi 13) motoare de lansare; 14) aspirafie la compresor; 15) evacuare în atmosferă; 16) şi 17) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. VIII. Schema instalafiei de turbină cu gaze navală, în circuit 1. deschis, cu reîncălzire şi recuperare. J compresor axial de joasă presiune; 2) răcitor intermediar; ) compresor de înaltă presiune; 4) cameră de combustie e înaltă presiune; 5) turbină de înaltă presiune cu dublu ux (penfru antrenarea compresoarelor); 6) cameră de com-dublă, pentru încălzirea intermediară a gazelor; 7) iur-•j13 .5*e i°£să presiune, cu dublu flux (penfru antrenarea n».Cfm ^ recuperator; 9) acuplajul furbinei de joasă presiu-reâ rootorde lansare;//) aspirafie la compresor; 7 2)evacua-gazelor; 13) şi 14) intrarea, respectiv ieşirea apeide răcire. zentat în fig. VIII poate fi exprimat prin relaţia: CpW/2 iar randamentul absolut intern al ciclului, prin relaţia: «~1--------— = 1-----— (1-vj ); 'Or^c' 5 > %% ™ valorile raportului X şi ale consumului specific de fluid motor Di al turbinei sunt egale cu cele* ale turbinei fără recuperare. rĂ- IX. Schema instalafiei de turbină cu gaze în circuit închis, cu reîncălzire, cu trei compresoare şi două turbine componente». 1), 3) şi 5) comprescare de aer; 2),4) şi 11) răcifoare inter, mediare, cu apă; 6) şi 8) camere de încălzire, cu suprafeţe de separafie; 7) turbină^ de înaltă presiune (penfru antrenarea compresoarelor); 9) turbină de joasă [presiune; 10) recuperator; Î2) compresor pentru reglarea presiunii în circuitul furbinei; 13) generator electric; 14) mofor de lansare,. 15) motorul de antrenare al compresorului 12); |Î6) şi 17) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. Avantajele turbinei cu gaze cu recuperare, faţa de turbina cu abur, consistă în randament intern mai mare şi în creşterea lui mai accentuată cu ridicarea temperaturii la intrarea în turbină; randamentul turbinei cu gaze cu recuperare creşte şi tinde spre randamentul ciclului Carnot, odată cu creşterea numărului de compresoare şi de turbine componente, spre deosebire de turbina cu gaze fără recuperare, la care randamentul rămâne aproape constant. Desavantajul turbinei cu gaze, cu recuperare, faţă de turbina cu abur, consistă în energia masică (kcal/kg) mică a fluidului motor, care însă nu influenţează defavorabil dimensiunile secţiunilor de trecere, deoarece volumul specific al gazelor la sfârşitul expansiunii creşte comparativ mult mai pufin la turbina cu gaze decât la turbina cu abur (cu condensafie). Turbina cu gaze simplă, în circuit deschis (cu ardere isobară) şi cu recuperare, se foloseşte la locomotive, la automobile sau la unele instalafii stabile cu destinafie specială. Turbinele cu gaze cu reîncălzire şi recuperare se folosesc, în general, în centrale electrice şi la nave. \ Turbină cu gaze fără recuperare [ra30Ban TypdHHa 6e3 pereHepaiţHH; turbine â gaz sans recuperation; Gasturbine ohne Rikkgewinnung; gas- 64 turbine without recuperation; rekuperâcionelkuli gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, la care gazele sau amestecul de gaze, -la sfârşitul expansiunii, sunt evacuate în atmosferă (la turbinele în circuit deschis) sau sunt aspirate de un compresor (la turbinele în circuit închis), fără să fie folosită entalpia lor.— După modul de obţinere a fluidului motor, se deosebesc turbine cu gaze proaspete şi turbine cu gaze uzate. 1. Turbină cu gaze proaspete [TypdHHa co CBeHCHM ra30M; turbine a gaz frais; Frischgas-turbine; fresh gas turbine; frissgâzu gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis, al cărei fluid motor (amestec de gaze) se obţine într'o cameră de combustie proprie, aerul comburant fiind refulat în această cameră de un compresor antrenat de turbină. 2. ~ cu gaze uzate [TypftHHa c 0Tpa60-TaHblM ra30M; turbine â gaz uses; Abgasturbine; ■used gas turbine; fâradtgâzu-gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis, al cărei fluid motor e constituit din gazele de evacuare ale unui motor cu electroaprindere sau cu autoaprindere (v. fig. sub Turbină unietajată). Compresiunea prealabilă, aportul de căldură şi o fracţiune din expansiune se produc în motorul cu piston; pentru obţinerea unei presiuni aproape constante la intrarea în turbină, gazele uzate trec printr'un colector-tampon, montat între motorul cu piston şi turbină. Construcţia statorului şi a rotorului acestei turbine e analoagă construcţiei turbinei cu gaze proaspete. Turbina cu gaze uzate e folosită, în general, la antrenarea suflantei de supraalimentare a motoarelor cu autoaprindere sau cu electroaprindere, stabile sau de vehicule (de ex. de automobili de avion). — După destinaţia lor, se deosebesc turbine pentru antrenarea generatoarelor electrice (în centrale termoelectrice), a turbosuflantelor, a vehiculelor (de ex. navă, avion, locomotivă, automobil), etc. Sa Turbină cu gaze pentru automobil [aBTO-MoOnjibHan ra30Ban TypâHHa; turbine â gaz pour automobile; Kraftwagengasturbine; gas bina propriu zisă, camera de combustie şi compresorul sunt organele principale ale instalaţiei. Turbina propriu zisă are două rotoare independente, în serie, dintre cari unul antrenează 9, ;| I 1 r N S — 4 - - 3 i r 1 — f II. Schema instalaţiei de turbină cu gaze, cu recuperare, pentru automobile. 1) compresor; 2) cameră de combustie; 3) turbina compresorului; 4) turbină de acfionare; 5) recuperator; 6) demultiplicator; 7) acuplaj; 8) axă cardanică; 9) aspirafia compresorului; 10) evacuarea gazelor. compresorul de aer (în general un compresor centrifug unietajat), iar celălalt transmite cuplul automobil. /) turbină cu un singur rotor; 2) turbină cu două rotoare independente; M) cuplu motor; n) turaţia. motor la arborele cardanic al vehiculului prin intermediul unui angrenaj sau al unui mecanism hidromecanic (v. fig. II); dispoziţia pe doi arbori permite obţinerea unei caracteristice favorabile 1) turbină cu gaze; 2) feavă de evacuare a gazelor uzate; 3) axă cardanică; 4) transmisiune hidraulica. a cuplului motor (v. fig. III), adică moment maxim la pornire şi la turaţii joase. La turbina cu un singur rotor (care antrenează simultan turbine for motor car; gepkocsi - gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis, în general cu recuperare, folosită la automobile (v. fig. /). Tur- 65 compresorul şi arborele cardanic), cuplul mo-tor la arbore devine nul la o scădere a turafiei sub 40 % din cea nominală, deoarece întreaga putere utilă a agregatului e consumată de compresor. La turbina cu două rotoare, agregatul tur-bo-compresor îşi poate menfine turafia înaltă, independent de turaţia rotorului de antrenare (chiar în cazul când aceasta e nulă), asigurând astfel alimentarea camerei de combustie cu aer comburant, la orice sarcină a turbinei — şi în special momentul maxim la pornire, Avantajele pe cari le prezintă, la automobil, turbina cu gaze, faţă de motorul cu piston, sunt următoarele: greutate specifică (kg/CP) şi gabarit mai mici; construcţie în genera! mai simplă şi mai ieftină; combustibil mai ieftin. Desavantajele ei sunt: consum specific de combustibil mai mare la vitese mici (vitese uzuale); necesitatea unui demultiplicator suplementar, datorită turaţiei mari a turbinei de acţionare; sgomot mare, da--torit gazelor de evacuare; imposibilitatea folosirii turbinei pentru frânarea automobilului (având nevoie eventual de un compresor auxiliar de frânare); cuplu motor relativ mic la pornire (de circa trei ori valoarea cuplului motor corespunzător vitesei maxime), ceea ce implică o demul-tiplicare mecanică suplementară, sau un conver-tisor de cuplu hidraulic. 1. Turbină cu gaze penfru locomotive [ra30-Bafl TypâHHa AJIH napaB030B; turbine â gaz pour locomotives; Lokomotivgasturbine; locomotive gas turbine; mozdony-gâzturbina]. C. Turbină cu gazeîn circuit deschis, cu ardere isobară, folosită penfru antrenarea locomotivelor (v. fig. sub Locomotivă cu turbină cu gaze). Turbinele folosite la antrenarea locomotivelor au una sau mai multe camere de combustie şi sunt cu sau fără răcire intermediară a compresorului, cu un singur etaj sau cu două etaje de presiune, cu reîncălzire şi cu recuperare (cu schimbător de căldură pentru recuperarea căldurii gazelor evacuate din turbină). Raportul de compresiune e aproximativ 1:4, iar temperatura de ardere în camera de combustie e de aproximativ 600---7500. Randamentul turbinelor cu gaze pentru locomotive e cuprins între 0,17 şi 0,22. Forma, dimensiunile şi materialul camerelor de combustie sunt determinate de felul combustibilului (motorină, păcură, cărbune, cărbune pulverizat). Turbinele cu combustibil lichid, pentru a fi economice în raport cu motoarele Diesel de locomotive, trebue adaptate pentru arderea păcurii, consumul lor specific de combustibil fiind mai mare decât al motoarelor Diesel. Turbinele cu combustibil gazos reclamă montarea pe locomotivă a unui gazogen, iar turbinele cu combustibil solid (cărbune) pot fi folosite ţinând seamă de formarea sgurii, de gradul de sgurificare şi de locul limitat pentru amplasarea instalaţiei de pulverizat cărbuni. Turbina propriu zisă, compresorul, reductorul, generatorul electric principal şi generatorul electric auxiliar sunt montate pe un arbore motor principal; astfel, turbina cu gaze pentru locomotive poate funcţiona continuu într'un regim de turaţie optimă (independent de vitesa de rulare sau de sarcina locomotivei), iar reglarea ei se realizează, în general, automat. Pornirea turbinelor cu gaze se face cu ajutorul unui grup auxiliar motor Diesel-generator electric, care în timpul demarării funcţionează ca motor electric (amorsând compresorul de aer), sau printr'un motor electric alimentat de o baterie de acumulatoare. Aprinderea în camera de combustie se produce la turafia de aproximativ 1000 rot/min. Turbinele cu gaze putând funcfiona la turaţie variabilă, caracteristica ior de funcţionare se poate adapta caracteristicei de tracţiune care e necesară locomotivei. Turbina fiind demarată cu ajutorul unei instalafii auxiliare de pornire şi regimul economic de funcfionare fiind regimul la turaţii înalte (4000--5000 rot/min), osiile locomotivelor sunt antrenate prin intermediul unei transmisiuni electrice, similară cu transmisiunea locomotivelor Diesel-electrice, reducerea turafiei pentru acţionarea generatorului electric al transmisiunii fiind obţinută printr'un reductor stereo-mecanic sau hidromecanic. Puterea şi randamentul turbinelor cu gaze în circuit deschis variază direct cu temperatura camerei de combustie; întru cât temperaturile în camera de combustie şi în turbina propriu zisă sunt limitate de termorezistenţa materialului pereţilor şi al paletelor, locomotivele cu turbine cu gaze corespund mai bine în climate cu temperaturi medii mai joase. Temperaturile de ardere de 600-*-750°, admise de materialul pereţilor şi al paletelor, nu permit atingerea unui randament termic mare, iar mărirea volumului camerei de combustie (mărirea solicitării termice) şi a compresorului (producerea sporului de aer necesar unei arderi intense) sunt limitate de spaţiul redus pe locomotivă şi de greutăţile pe osie admise de cale. La aceasta se adaugă şi marele număr de maşini şi instalaţii auxiliare necesare pentru serviciul turbinei cu gaze (pompă de combustibil, preîncălzitor de combustibil, preîncălzitor de aer, filtru de combustibil, filtru de aer, etc.). Astfel, introducerea turbinei cu gaze pentru antrenarea locomotivelor apare ca o problemă, în principal, de tehnologie (termorezistenţa perefilor, materiale uşoare) şi de combustibil adecvat condiţiunilor de ardere cerute. (V. şi sub Locomotivă cu turbină cu gaze). z. ~ cu gaze pentru reactoare [ra30BaH TypâHHa fl/ia peaKTHBHbix /ţBHraTeJieft; fur. bine â gaz pour reacteurs; Reaktorengastur-bine; reactor gaz turbine; reaktor-gâzturbina]: Turbină cu gaze în circuit deschis, cu ardere isobară, în general fără răcire între etajele de compresiune şi fără recuperare, care e folosită la unele reactoare (turboreactoare şi turbopropulsoare). Turbina propriu zisă, camera de combustie şi compresorul sunt montate într'o carcasă comună (care, la partea din spre evacuare a 5 66 turbinei, constitue efuzorul reactorului), realizând o construcfie compactă. Turbina propriu zisă e în general cu reacfiune, cu 1—2 etaje de presiune la turboreactoare (v. fig./) sau cu 2-*4 etaje de presiune la turboreactoarele cu dublu flux şi la turbopropulsoare. Paletele directoare şi statorul turbinelor pentru reactoare au, de obiceiu, răcire artificială cu aer.— Camera de combustie poale fi inelară, monotubu-lară sau politubulară (cu 6---16 tuburi).— Compresorul poate fi centrifug (în general unietajat, cu rotor simplu sau dublu), axial (multietajat), sau axial-radial (axial multietajat, cu ulţimul etaj centri- şirea din turbină şi a expansiunii acestora, în continuare, în efuzor. La unele turboreactoare cu dublu flux (v. fig. //), turbina care antrenează ventilatorul celui de al doilea flux (independentă de cea care acfionează compresorul) nu are-stator, acesta fiind înlocuit cu un al doilea rotor (turbina funcfionând cu un grad de reacfiune egal cu unitatea); pe coroanele paletelor celor două rotoare ale turbinei, cari au sensuri de rotase contrare, sunt fixate paletele ventilatorului de joasă presiune a! celui de al doilea flux. — L® turbopropulsoare sunt montate în general în serie două turbine propriu zise, unietajate sau bieta- î) turbină cu două etaje de presiune; 2) compresor axial multietajat; 3) cameră 5) ajutaj de reacfiune; 6) motor demaror; 7) cutia agregatelor auxiliare; 8) de combustie inelară; 4) injecior-pompă de uleiu; 9) regulator de turafie. fug); în general, se folosesc compresoarele axiale şi cele combinate, datorită diametrului lor mai mic, ceea ce permite montarea acestora într'o jate, cu arbori independenţi; prima turbină (ci& turafie înaltă) antrenează compresorul, iar a doua (cu turafie mai joasă), al cărei arbore trece prir^r -JU, 5/ 'fl ji V- ii. Turbină cu gaze, cu dublu flux, pentru turboreactor. 1) turbină de acfionare a compresorului; 2) turbină de acfionare a ventilatorului celui de al doilea flux; 3) flux principal; 4) flux secundar; 5) cameră de combustie; 6) palete ale ventilatorului fluxului secundar; 7) ejector; 8J intrarea aerului de răcire. carcasă cu dimensiuni radiale mici (favorabilă din punctul de vedere aerodinamic). La turboreactoare, întreaga putere a turbinei propriu zise (10 000>,i15 000 CP) e consumată de compresorul de ser (în general cuplat direct cu aceasta), propulsia direct reactivă realizându-se prin utilizarea energiei cinetice a gazelor la ie~ inferiorul arborelui comun al primei turbine şr al compresorului, antrenează elicea prin intermediul unui reductor; uneori, atât compresorul, cât şi elicea, sunt antrenate de aceeaşi turbină, prin intermediul reductorului. Fafă de motopropulsoarele antrenate de motoare cu electroaprincjere sau cu autoaprindere^ 67 turboreactoarele prezintă următoarele avantaje: greutate energetică (kg/CP) relativ mică, rezis-ienfă frontală mică (datorită formei aerodinamice a carcasei, permiţând totodată fixarea uşoară pe avion), întrebuinfarea de combustibil de calitate relativ inferioară (cerezină sau motorină), lipsa vibrafiilor de joasă frecvenfă, simplicitatea relativă a construcfiei, invariabilitaiea forjei de tracţiune la creşterea vitesei de sbor a avionului, forfă de tracţiune mare şi consum specific mic de combustibil la vitese mari de sbor. Desavantajele consistă infracţiunea mai mică la decolare şi la vitese de sbor mici (desavantaj remediabil, de ex., prin folosirea rachetelor de decolare), şi consum specific mare de combustibil, la vitese de sbor mici; aceste desavantaje sunt mai pufin importante la turbopropulsoare şi la turboreactoarele cu dublu flux, ale căror caracteristice au valori cuprinse între cele aie turboreactoarelor şi cele ale motoarelor cu electroaprindere sau cu autoaprindere. 1. Turbină cu vapori [napoBan Typ^HHa; turbine â vapeur; Dampfturbine; steam turbine; gâzturbina]: Motor termic cu rotor, care utilizează căderea de entalpie a unor vapori, pentru producerea unei cantităfi echivalente de energie stereomecanică. Aceste turbine pot fi cu abur, cu vapori de mercur, cu vapori de difenileter, etc. 2. Turbină cu abur [naposan Typ6HHa; turbine â vapeur; Dampfturbine; steam turbine; gozturbina]. Mş. ferm.: Turbină cu vapori, fluidul motor fiind aburul (vaporii de apă) cu temperatură şi presiune înaltă. Aburul se obfine într'o instalafie specială de vaporizare sub presiune (căldare, reactor-termonuclear sau schimbător de căldură) şi evoluează în turbină, de unde frece într'o instalafie de condensare, la un consumator industrial sau în atmosferă (v. fig. /). Turbina cu abur e constituită în principal din stator şi rotor cari contribue direct la transformarea energiei aburului în energie stereomecanică şi cari pot fi alcătuite din mai multe elemente, astfel încât un element complet de stator şi un element complet de rotor să formeze un etaj, respectiv o treaptă a turbinei; celelalte organe sunt: carcasa, palierele, dispozitivele de etanşare, dispozitivele de admisiune şi mecanismul de reglare. Se construesc turbine cu trepte de vitesă sau cu etaje de presiune. La turbinele cu trepte de vitesă, statorul cuprinde o singură coroană de .ajutaje, în care se obfine energia cinetică echivalentă căderii totale de entalpie; rotorul cuprinde maJ multe coroane de palete active cari, împre-^cu coroane de palete redresoare (intercalate;, se numesc trepte de vitesă, în fiecare dintre acestea fiind transformată câte o fracfiune din energia cinetică (obfinută în stator) în energie stereomecanică. La turbinele cu etaje de presiune, statorul cuprinde mai multe coroane de paiete directoare, în fiecare dintre coroane obţinându-s© energia cinetică echivalentă unei fracfiuni ,n caderea de entalpie; rotorul cuprinde un număr egal de coroane ună cu cele directoare ne, în fiecare dintre acestea fiind transformată energia cinetică corespunzătoare (e-ventual şi o parte din căderea de entalpie, la turbinele cu reacfiune) în energie stereomecanică. — în stator e utilizată parfial sau total căderea disponibilă de entalpie a aburului pentru obfinerea de energie cinetică. Transformarea se produce în ajutajele statorului, prin expansiune adiabatică a aburului, dela presiunea şi temperatura inifiale (pg, tg) până la o presiune şi o temperatură mai joase (plt t±), cu creşterea corespunzătoare a vitesei decurgere (deci a energiei c ne-tice),conform legii de conservare a energiei, exprimată prin ecuafia: (1) io~h = de palete active cari, împre-, alcătuesc etaje de presiu- I. Schema instalafiei de iurbinâ cu abur. a) instalafie cu turbină cu con-densafie; b) instalafie cu turbină (Industrială) cu confrapresiune; 1) căldare de abur; 2) supraîncăl-zitor; 3) conductă principală de abur; 4) turbină; 5) generator de curent alternativ; 6) condensator; 7) consumator industrial, 8) pompă de condensat; 9) rezervor de apă; ÎO) pompă de alimentare a cazanului. care se referă la evolufia unui kilogram de abur, şi unde i (kcal/kg) e entalpia aburului (determinată prin presiunea şi temperatura acestuia), c e vitasa de curgere a aburului, A e echivalentul în căldură al lucrului mecanic; indicii 0 şi 1 cores** pund intrării, respectiv ieşirii din stator. Mărimea A c\ reprezintă energia cinetică a vinelor de abur cari părăsesc statorul, şi cari apoi străbat interstifiul dintre stator şi rotor şi pătrund în canalele curbe, formate de paletele rotorului. — în rotor, energia cinetică a aburului şi căderea de entalpie neutilizată în stator sunt utilizate pentru producerea de energie mecanică utilă la arborele furbinei. Direcfia de curgere a vinelor de abur, imprimată de aparatele directoare, e modificată în rotor, iar vitesa relativă de curgere a aburului fafă de perefii canalului poate să crească, prin expansiunea în continuare a aburului în rotor, dela presiunea p± până la presiunea p24) starea inifială a aburului; M) starea aburului suprasaturat; M') starea aburului după condensare bruscă; B) starea finală la sfârşitul expansiunii adiabatice (expansiune normală a aburului saturat); B') starea finală a aburului ia ieşirea din ajutaj; Ah5) pierderi prin fenomenul de suprasafurafie. li se adaugă, ca şi în stator, formarea de vârtejuri la intrarea în reţea (prin atingerea dintre 2 VI. Efectul de frânare a rotorului prin şocul vinei de abur pe extradosul paletelor rotorice. 1) paletă rotorică; 2) vână de abur; P^p) unghiul de inclinare al muchiei paletei; 5j) unghiul de abatere al vitesei w-j fafă de direcfia corespunzătoare regimului nominal; Wj) vitesa relativă de intrare (la regimul nominal [de funcfionare); Wj') vitesa relativă de intrare (la regimul de lucru); w~) componenta periferică de frânare a vitesei Wj\ vinele de abur şi aburul staţionar în interstiţiul stator-rotor), şocurile vinelor de abur pe muchiile de intrare ale paletelor şi pe extradosul acestora (v. fig. VI). neuniformi-tatea câmpului de vitese al vinelor de abur la ieşirea din refeaua precedentă (v. fig. V/l), formarea de vârtejuri în spatele muchiilor de ieşire, etc. Din cauza acestor pierderi, vitesa relativă reală w2, (la ieşirea din refea) e mai mică decât cea teoretică W2t, iar va- VII. Influenfa muchiei paletelor directoare asupra câmpului viteselor de ieşire din ajutaje. 1) paletă directoare; ct) vitesa de ieşire a aburului din ajutaje; clmln) vitesa de ieşire în dreptul muchiei. loarea pierderilor se exprimă prin relafia: ^hP = ~{wlt-wD=~(\-^) «* = = (kcal/kg), în care W2 — $W2t ($ = 0,75—0,95 fiind coeficientul W $0 120 i' VIU. Variafia coeficientului funcfiune de unghiul de deviere al vinei de abur. tj>) coeficientul de reducere a vitesei relative; y) unghiul de deviere al vinei de abur; I) curba pentru etaje cu reacfiune; 2) curba pentru etaje cu acfiune. de reducere a vitesei relative) şi £ = (1—4>2) e coeficientul de pierderi în palete. Factorii de cari 70 '.95 depinde mărimea coeficientului sunf: unghiul de deviere aI vinei de abur în palete (v. fig. V///), a cărui influenfă se stabileşte pe cale experimentală penfru o anumită vitesă de curgere a aburului prin refea (penfru alte vitese, valoarea lui cj; se ^ corectează cu un coeficient experimental k) (v. fig. tm VIII A); pasul refelei de palete, a cărui influenfă se stabileşte pe cale teoretică şi experimentală (penfru determinarea pasului optim al refelei); raza de curbură a canalului; numărul luj Reynolds Re = wr/v, unde r e raza hidraulică a secfiunii transversale a canalelor şi v e viscozitatea cinematică a aburului!^ creşte cu r) (v. fig. IX); vitesa relativă 9 ir>n 500 B0Ow[m/sj VIII A. Valorile coeficientului de corecfie k la diferite vitese. k) coeficient de corecfie; w) vitesa relativă a aburului prin rotor. /X. Influenfă numărului lui Reynolds asupra coeficientului ţj« la diferite grade de reacfiune 1) *curba i|>=f(Re) pentru gradul de reacfiune q=0,2; 2} pentru q=0,1; 3) pentru q=0. de curgere w (factor a cărui influenfă nu e stabilită precis). — Pierderile prin condensafie bhu sunt datorite energiei consumate pentru accelerarea picăturilor de apă (rezultate din conden- X. Triunghiurile de vitesă ale aburului şi ale picăturilor de apă, ale unui etaj care lucrează în zona aburului umed. f) palete statorice; 2) palete rotorice; u) vitesa periferica a rotorului; Cj) vitesa absolută de intrare a aburului în rotor; v/i) vitesa relativă de intrare a aburului în rotor; c'J.w'j) vitesa absolută şi cea relativă de intrare în rotor a picăturilor de apă, sarea aburului) în ajutaje şi palete, cum şi acfiunii de frânare a picăturilor de apă prin şocuri pe extradosul paletelor rotorice (v. fig. X). Valoarea acestor pierderi se determina din relafia: *bu=H f"*™* r“'« de f"' Randamentul peri- »alp'e'neta/:h0)cadereadeen^l- feric al etajului unei pie adiabaficS a etajului; m ~) turbine rezultă din ra- ecMva,en,u, în enta|pi3 a, JJ_ portul giei cineiice recuperate din treapta precedentă; ha) căderea de entalpie în stator; hp) căderea de entalpie în rotor; iar randamentul intern Aha) pierderea în ajutaje; Ahp); al etajului se exprimă pierderea în palete; Ahsc) pier-prin relafia: deriledefluid motor; Ahfv) pier- ŢJ. derile prin frecsri şi ventilaţi»; ^ — t Ahc) pierderea Ia ieşire; n2Ahc) 1 H0 fracţiuni de energie recuperată în în care etajul următor. H, = H0-\hmt e căderea reală de entalpie în etaj (v. fig. X/). %= Hu Ho 72 Randamentul mecanic ai turbinei se exprimă prin ! relafia N^Nm N~ Ni ' în care Nm e puterea consumată pentru acoperirea pierderilor externe şi JSl^G^ • HJ860 e puterea corespunzătoare căderii reale de entalpie (Gfc fiind debitul orar de abur consumat de turbină), ^ iar randamentul efectiv al turbinei are «xpresiunea: Ne He % "fim-- R • no în care He e echivalentul în entalpie al energiei aburului, utilizată efectiv ţn turbină, şi N0 e puterea corespunzătoare energiei disponibile. Astfel, debitul de abur necesar obţinerii unei puteri date a turbinei se calculează din relafia i 860 • Ne GAS=~H7^r' Formele constructive ale organelor turbinei cu abur — ţn special ale rotorului, statorului ş» carcasei — diferă după principiul de funcfionare a turbinei (cu acfiune sau cu reacfiune), după numărul de trepte sau de etaje, după direcfia de curgere a aburului (axiala sau radială), etc. Statorul turbinelor axiale e constituit, în general, din una sau din mai multe coroane de palete directoare, cari formează ajutaje. Paletele direc- (v. fig. X(lf). Paletele directoare ale ajutajelor sunf confecfionafe din ofel special şi au în general profil aerodinamic, lungimea utilă a profilului paletelor fiind determinată din ecuaţia de con- y «curului (axiala sau radiala), etc. Statorul turbinelor axiale e constituit, în general, din una sau din mai multe coroane de palete directoare, cari formează ajutaje. Paletele directoare se montează direct în carcasă (la turbinele cu reacţiune), ţn ine|e speciale (la turbinele cuasi-erajate şi la ce|e unietajate), într'o bucea intermediara (la unele turbine multietajate, cu reacţiune), sau m diafragme (|a turbinele multietajate, cu acfiune). Ajutajele statorului turbinei se construesc convergent divergente (v. fig. X/l) XII. Secţiune cilindrică printr'un grup de ajutaje convergent-divergente. I) paleta directoare; ttl) unghiul de înclinare al ajutajului; t) pasu ajutajului; b0) lăţimea secfiunii critice; bj) lăţimea secţiunii de ieşire; y) unghiul de evazare al părfii divergente. firii' fiind nu"iărul lui Mach) sau rrnmJt Cfn,d M < 1: ajutajele convergent- ftafate fv 1 ^ folosesc în general la turbinele unietajate (v.), la turbinele cuasietajate (v.) şi la eta- i i^^*nnvl^r^ 3 ,urbinelor multietajate, iar ajutajele convergenfe se folosesc la turbinele multi-etajate (in cari aburul poate expanda uneori şi sub presiunea critică în spafiul triunghiular dela ieşire) XIII. Expansiunea aburului sub presiunea critică înfr'un ajutaj convergent. î) secţiune cilindrică prin ajutajul convergent; 2) isobare; t) pasul ajutajelor; /ABC) spaţiul triunghiular la ieşirea din ajutaj; p0) presiunea la intrare; pcr) presiunea critică; presiunea finală (Pi scade, la abaterea valorii vitesei c± dela cea corespunzătoare regimului de calcul, datorită şocurilor la intrare. 'Randamentul periferic maxim se obfine pentru Wci)o^==cos ai/2» ceea ce corespunde, la (u/c1)opt::=0A3m"0A7, pentru valorile uzuale ale unghiului de înclinare al ajutajelor al=12—20°. ^Randamentul intern al etajului, finând seamă numai de pierderile prin frecare şi ventilafie, se exprimă prin relafia: Voi Vou-'îfv, în care e coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilafie (v. fig. IV). — Puterea maximă a turbinei, respectiv a unui etaj al turbinei, se obfine pentru ^/q=2 cos c^/3. Turbinele cu acfiune se construesc ca turbine unietajate (v.) sau ca turbine cuasietajate (v.); la iurbinele multietajate (v.), etajele cu acfiune se folosesc în general la presiuni înalte şi la debite specifice mici (partea de înaltă presiune a turbinei), -celelalte etaje putând fi cu reacfiune. în general, turbinele unietajate şi etajul de reglare al turbinelor multietajate se execută cu admisiune parfială, datorită secţiunii mici necesare pentru frecerea aburului prin stator (determinată de presiunea înaltă a aburului sau de debitul mic, limitat /de puterea dată a turbinei). Turbina funcfionează numai excepfional cu acfiune Pura, chiar dacă la regimul de calcul ea a fost proiectată pentru funcfionarea cu acfiune, deoarece la abaterea dela acest regim (de ex. variafia sarcinii, schimbarea valorilor inifiale ale mărimilor de sta- 75 re, etc.) apare în refeaua de palete a rotorului un mic grad de reacfiune. IV. Reprezenfarea grafică a randamentului, funcfiune de raportul u/c1 la un etaj cu acfiune. tî0uj randamentul periferic; tjo;) randamentul intern; ^^‘coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilafie. Turbina cu reacfiune [peaKTHBHHH napoBan Typ6HHa; turbine â reaction; Uberdruckturbi-ne, Ruckdruckturbine, Reakfionsturbine; reaction turbine, pressure turbine; reakcios gozturbina, restulnyomăsos gozturbina]: Turbină cu abur, în care numai o fracţiune din căderea de entalpie a aburului la dispozifia furbinei e utilizată în stator, pentru producerea de energie cinetică, restul căderii de entalpie fiind utilizat în rotor (prin expandarea în continuare a aburului în canalele rotorice). Forfa la periferia rotorului, care produce cuplul motor, e rezultanta dintre forfa activă, datorită devierii vinelor de abur de către I. Secfiune cilindrică prin palefaj şi triunghiurib viteselor unui etaj cu reacfiune. I) paletă directoare; 2) paletă rotorică; p0) şl î0) presiunea şi enfalpia la intrarea în etaj; pj) şi /*) presiunea şi entalpia după expansiunea în ajutaje; p2) şi /2) presiunea şi entalpia după expansiunea în rotor; Cj şi c2) vitesele absolute de Infrare şi de ieşire fafă de rotor; Wj) şi vv2) vitesele relative de intrare şi de ieşire fafă de rofor; u) vitesa periferică a rotorului* paletele rotorice, şi forfa reactivă, datorită accelerării relative a curentului de abur fafă de paletele rotorului. Presiunea a aburului la intrarea în refeaua de palete a rotorului e mai mare decât presiunea p2 la ieşire (v. fig. I), iar vitesa relativă 76 a vinelor de abur la ieşirea din canalele rotorului e mai mare sau cel pufin egală cu vitesa la intrare: unde p^o= hţ)2 e căderea de entalpie (adiabatică) din refeaua de palete rotorice, h$ e căderea de entalpie la dispozifia turbinei (respectiv a etajului) şi p = ^o2,/^0 e gradul de reacfiune cu care funcfionează etajul şi care are valori cuprinse practic între 0 şi 0,5. Turbinele cari funcfionează cu grade de reacfiune p^0,15 sunt considerate turbine cu acfiune (cu indicarea gradului de reacfiune cu care funcfionează), deoarece, la aceste grade mici de reacfiune, refeaua de palete a rotorului şi aceea a statorului păstrează caracteristicele paletării turbinelor cu acfiune. Canalele formate de paletele rotorice sunt convergente, ca şi cele formate de paletele sta-lorice, lăfimea canalelor micşorându-se de-a-lungul traseului de curgere a aburului, dela intrare spre ieşire. Paletele rotorice se profilează aerodinamic (v. fig. II); pentru p = 0,5, paletele statorice şi cele rotorice se execută cu profile identice. U, Profile de palele de reacjiune cu gradul de reacfiune e=o,5. fe) lăfimea refelei; r), r^) şi r2) razele de construcfie ale profilului; f) pasul refelei; a^) unghiul de înclinare al muchiei de ieşire; a2) unghiul de înclinare al muchiei de intrare; Pj) unghiul tangentei la extrados prin muchia de intrare a paletei Randamentul periferic al etajului cu reacfiune se exprimă prin relafia c\— wi + wi—cl ^°U ^ 2 î 2 2 ' Ho c!+Cad-\l2C2 In care cad = 91,5 e o vitesă convenţională, care ar corespunde întregii căderi de entalpie adiabatice la dispozifia etajului; în general, la treptele cu reacfiune se consideră şi In acest caz randamentul periferic poate fi exprimat şi prin relafia Randamentul periferic maxim (pentru p = 0--’0,5) se obfine pentru ( u\ cos cţ>)< VV1')-WP' wJu)' w‘zu)> °{)' °p' PJ) Pg) v^ese" le şi elementele geometrice ale paleiării pentru a doua treaptă de vitesă. Randamentul periferic se exprimă prin relafia: h“ 2ur, J_ X în care bu e căderea de entalpie efectiv utilizată în refeaua de palete şi h$ e căderea de II. Curbele randamentului periferic, funcfiune de raportul u/c* la diferite înclinări ale ajutajelor, la turbinele cu trepte de vitesă. -----—a-, = 10°; --------aj=17°;--------------^=25° ’lou) randamentul periferic; 1) turbină cu o treaptă de vitesă; 2) turbină cu două trepte de vitesă; 3) turbină cu trei trepte de vitesă. entalpie adiabatică la dispozifia turbinei. Pentru o anumită turbină (la o refea de palete dată) se 78 poate considera cu suficientă aproximafie variafia randamentului în funcfiune numai de »/clf valoarea maximă a randamentului corespunzând valorii (u\ cos Cf\ cj0pt~ 2 n unde n e numărul de trepte de vitesă ale turbinei. Valoarea absolută a randamentului maxim scade cu creşterea numărului de trepte (v. fig. II); deci o turbină cu n trepte de vitesă are randamentul periferic maxim la o vitesă periferică a rotorului de n ori mai mică decât vitesa periferică a unei turbine cu o singură treaptă. — Randamentul infern se exprimă prin relafia rloi = ''lu-Sfv’ în care ^ e coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilafie. îmbunătăfirea randamentului se obfine dacă ultima treaptă a turbinei funcfionează cu un mic grad de reacfiune (mai exact, cu cădere de entalpie în paletele redresoare şi cu reacfiune în paletele rotorice) (v. fig. HI). Statorul e constituit din mai multe a-jutajeconvergent-divergente, sau convergente, grupate în sectoare circulare sau dispuse la distanfe egale de-a* lungul periferiei rotorului; axele ajutajelor sunt situate în plane tangente la cercul mediu al rotorului. Paletele redresoare jjj. Curbele randamentului periferic sunt fixate într'o piesă specială, a-samblata cu carcasa, prin şuruburi. — Rotorul e constituit dintr'un disc m E ' o-t 7^ <4 ţf 1 \ \ funcfiune de raportul u/c3, la turbina cu două trepte de viiesă, funcţionând cu diferite grade de reacfiune. rjou) randament periferic; I) turbină cu acfiune pură (0-0-0J; II) turbină cu 5% reacfiune în a doua coroană găurit şi fixat pe rotorică (0-0-5); IJI) turbină cu 5% arbore, fie^ prin cădere de entalpie în coroana re-fretare şi impă- dresoare şi 10% reacfiune în a doua nare, fie prin inter- coroană rotorică (0-5-T0). mediul unei buce- le conice sau cilindrice (cu spini radiali) (fig. IV); uneori discul se execută monobloc cu arborele. Paletele rotorice sunf fixate în caneluri profilate, practicate în coroana discului, şi sunt echipate cu bandaje de ofel, fixate cu nituri (executate monobloc cu paletele). Reglajul turbinei poate fi cantitativ sau calitativ. Mecanismul de reglare e format dintr'un regulator de turafie sau de presiune, care acfioneaza supapele de admisiune, şi dintr'un regulator de siguranţă, care acfionează supapa principală de admisiune, protejând turbina contra supraturafiei. Turbina cuasietajată se construeşte de obiceiu ca turbină cu contrapresiune şi e folosită, în general,pentru căderi de entalpie de 30--120 kcal/kg. Avantajul acestor turbine consistă în gabaritul mic la o turafie relativ joasă (3000***7500 rot/min)* iardesavantajullor consistă în randamentul mic (pufin mai mare decât randamentul turbinelor unietaja- ţ te), ceea ce permite folosirea lor numai ca unifăfi de putere mică. .Se foloseşte ca prim etaj de reglare la turbinele multietajate (pentru obfinerea reglării cantitative), la antrenarea maşinilor de lucru sau de forfa (a pompelor centrifuge, a ventilatoarelor şi, uneori, a generatoarelor electrice) jy Reprezentare parfială a unei fur-şi in instalafii le pen- bine cu trepte de vitesă. tru acfionarea na- cameră de admisiune; 2) stator; velor (ca turbina 3) ajutaj; 4) paletă redresoare;f5) ro-de mers jnapoi). ţor. bucea; 7) spin radial; 8j?piu-Sin. Turbină Curtis, jjţg pentru fixare axială a rotorului. Turbină cu trepte de vitesă. 1. Turbină Curtis: Sin. Turbină cu trepte de vitesă, Turbină cuasietajată (v.). 2. ~ Laval: Sin. Turbină cu un etaj de presiune, Turbină unietajată (v.)* s. ~ multietajată [MHoroCTyneHHaTâH Typ-6HHa; turbine polyetagee; mehrstufige Turbine; multi-stage turbine; tobbfokozatu gozturbina]: Turbină cu acfiune cu sau reacjiune, în care căderea de entalpie a aburului se utilizează în mai multe etaje dispuse în serie, pentru producerea de energie stereomecanică. Aburul expandează succesiv, starea iui finală la ieşirea dintr'un etaj oarecare constituind starea inifială a etajului următor (v. fig.). Cuplul motor exercitat la acuplaj e egal cu suma cuplurilor motoarea ale etajelor furbinei. Numărul etajelor de presiune depinde în general de căderea de entalpie la dispozifia turbinei, de valorile inifiale şi finale ale mărimilor de stare ale aburului, de destinafia şi de principiul de funcfionare a turbinei. Avantajul turbinei multietajate fafă de ale celei cuasietajate consistă în randament superior la turafie egală, datorit viteselor relativ mici de curgere a aburului prin turbină, permifând funcfionarea cu raportul (^/q)0^ (ceea ce determină o înălfime relativ mare a paletajului, şr deci pierderi mici de entalpie şi de fluid motorjr randamentul infern al turbinei e superior mediei randamentelor interne a!e fiecărui etaj, deoarece o parte din pierderile de entalpie dintr'un etaj oarecare al turbinei se recuperează în etajele următoare. Acest avantaj compensează costul şi ancombramentul mare al turbinei multietajate, determinând adoptarea acesteia în aproape toate Reprezentarea în diagrama enfalpo-enfropică a procesului de evoiufie într'o turbină multietajată. Po)r fo) ŞÎ io) mărimile de stare inifiale ale aburului; Ho) căderea de enfaipie disponibilă a turbinei; Hj) căderea internă a furbinei;pc) presiunea .finală a aburului; icf) entalpia finală teoretică; ic) entalpia finală reală; hos) căderea adiabatică disponibilă pe un etaj; h'03) căderea reală disponibilă pe acelaşi etaj (finând seamă de recuperarea de entalpie). domeniile de folosire a turbinei cu abur. Aceste turbine se construesc, de obiceiu, ca turbine axiale şi, uneori, ca turbine radiale. Sin. Turbină cu trepte de presiune. 1. Turbină multietajată axială: Turbină axială, cu acfiune sau cu reacfiune, cu mai multe etaje de presiune. în general, primul etaj funcf'onează cu admisiune parfială şi are una sau două trepte de Vitesă. Acest prim etaj permite realizarea reglajului cantitativ al furbinei, prin schimbarea gradului de admisiune în funcfiune de sarcina turbinei; el utilizează fracfiunea de cădere de entalpie a turbinei din domeniul presiunilor înalte, în care etajele de presiune ar lucraîn condifiuni defavorabile. Reducerea presiunii iniţiale a aburului pnn etajul de reglare permite etajelor următoare săjucreze cu admisiune totală a aburului şi determină mărirea înălfimii paletelor directoare şi rotorice, ceea ce îmbunătăfeşte sensibil condifiunile de curgere a aburului, chiar la valorile mari inifiale ale mărimilor de stare ale aburului şi ia debite specifice mici. Prin reducerea presiunii inifiale a aburului în camera etajului de reglare, se micşorează dife-renfa de presiune din turbină fafă de mediul exterior şi, deci, pierderile exterioare de fluid mofor prin garnitura de efanşare de înaltă presiune. Căderea de enfaipie transformată în etajul de reglare, (care e cuprinsă, în genera! între 30 Ş* 120 kcal/kg) depinde de căderea de entalpie Ia dispozifiaturbinei, de valorile inifiale şi de cele finale ale mărimilor de stare ale aburului, de puterea şi de destinafia turbinei; pentru transfor marea căderilor mici de enfaipie (30 • ■ • 35 kcal/kg) se utilizează etaje de reglare cu o singură treaptă de vitesă, iar penfru transformarea căderilor mai mari (35 ■ • • 100 kcal/kg), etaje de reglare cu două trepte de vitesă. Etajele depresiune, cari urmează după etajul de reglare,potfuncfionacu acfiune sau cu reacfiune;în general, nu se folosesc numai etaje cu acfiune. La turbinele cu acfiune, în domeniul presiunilor înalte se folosesc de obiceiu etaje cu acfiune cu un grad mic de reacfiune (0,02 • • -0,15), iar în domeniul presiunilor medii şi joase (la turbinele cu con-densafie), etaje cu grade de reacfiune crescătoare, ajungând până la p = 0,25 • • • 0,45. Utilizarea reactiunii în ultimele etaje ale turbinelor cu acfiune e necesară pentru asigurarea unei creşteri continue a secţiunilor de trecere a aburului şi penfru evitarea viteselor supersonice ale aburului în ajutajele ultimelor etaje. Statorul turbinelor cu acţiune se deosebeşte fundamental de cel al turbinelor cu reacfiune, deoarece are ajutajele fixate în diafragme cari creează camere etanşe, de egală presiune, în cari se rotesc discurile rotorului. Diafragma e* constituită dintr'un disc găurit la mijloc, separat în două părfi simetrice după diametrul orizontal (pentru a putea fi montaf între discurile rotorului), şi dintr'un inel exterior, constituit de asemenea din două segmente simetrice, prin cari diafragma se sprijine în carcasa furbinei sau într'o bucea intermediară (folosită pentru reducerea tensiunilor din carcasă, determinate de solicitările termice); Ia ajutajele frezate din bară, inelui exterior al dia- 2 /. Diafragme ale turbinelor multietajate cu acfiune. a) cu ajutaje frezate din bară; b) cu palete statorice frezate şi sudafe; c) cu palete statorice de tablă, încastrate la turnarea diafragmei; /) disc interior; 2) coroană exterioarăr 3) paletă sfaiorică; 4) inele intermediare; 5) sudură penfru fixarea inelelor intermediare; 6) sudură pentru fixarea paletelor pe inele; 7) locaşul de fixare al dispozitivului de efanşare inferioară; 8) ajutaj frezat. fragmei e constituit din partea superioară a acestora. Diafragmele se execută din ofel forjat, din tablă de otel turnat, sau din fontă (în partea de £0 joasă presiune). Ajutajele, frezate din bară, ştan-fate, mafrifate, executate prin turnare de precizie, sau din tablă, se fixează în diafragmă cu nituri (cele frezate), prin .sudură (cele ştanfate, mafrifate sau turnate), sau prin încastrare la turnare (v. fig. /)• — Statorul turbinelor cu reacfiune nu are diafragme, paletele directoare fiind fixate direct în carcasă sau în buceaua intermediară (v. fig. II). Rotorul turbinelor cu acfiune sau al părfi de joasă presiune a unor turbine cu «reacfiune de mare putere, cu condensafie, e constituit în general din mai multe discuri forjate, prelucrate separat şi calate pe arbore, fie //. Palete statorice, la o turbină multietajată, cu reacfiune. J)palefă statorică; 2) paletă rotorică; 3) tobă; 4) carcasă. prin fretare şi împănare (uneori completată cu inele elastice sau superelastice, dispuse între butuc şi arbore) (v. fig. III a şi b), fie prin intermediul unor bucele conice(v. fig. III c) , sau cilindrice (cu spini \ radiali) (v. fig. III d); rotorul părfii de înaltă presiune a turbinelor cu mai multe corpuri monobloc cu arborele, sau în formă de tobe asamblate (la extremităfi) cu cele două tronsoane aie arborelui, prin fretare şi bulonare. Uneori, rotorul părfii de joasă presiune, cu dublu flux, în formă de tobă, e asamblat la extremităfi cu câte o tobă masivă cu dimensiuni axiale mici, pe care sunt dispuse ultimele rânduri de palete active (din spre condensator); se mai foloseşfe tipul de rotor combinat din tobă şi discuri fără alezaj central, rotor din discuri pline şi sudate la periferie (v. fig. IV b), sau din discuri fixate pe arbore prin sudură (v. fig. subTurbină înaintaşă). — Paletele turbinei sunt fixate în caneluri special profilate (v. fig. V), prelucrate în coroanele discurilor sau în suprafafa cilindrică a tobei. Carcasa se confecfionează din ofel turnat, în partea de înaltă presiune, şi din fontă sau din tablă de ofel sudată, în partea de joasă presiune; forma carcasei depinde de valorile inifiale ale mărimilor de stare ale aburului, de forma rotorului, de dispozifia etajelor (simplu flux, multiplu flux), de presiunea dela sfârşitul expansiunii aburului în turbină (condensafie sau conirapresiune), de numărul şi natura prizelor de prelevare a aburului, de sistemul de reglare, etc. Dacă numărul etajelor e mare, turbina se execută în mai multe corpuri dispuse în serie, situate în general pe o singură III. Fixarea discurilor pe arborele turbinei, a) prin fretare şi îmoănare cu inele elastice; b) prin fretare şi împănare cu inele superelastice; c) cu bucea conică; d) cu bucea cilindrică şi spini radiali; î) arbore; 2) disc; 3) pană; 4) inel elastic; 5) inel superelastic; 6) bucea conică; 7) bucea cilindrică; 8) spin radial. sau partea din spre înalta presiune a rotoarelor turbinelor cu un singur corp (cu acfiune) se execută uneori prin prelucrarea discurilor dintr'o piesă unică, forjată monobloc cu arborele (v. fig. IV a). — Rotorul turbinelor cu reacfiune se execută, în general, în formă de tobe masive, forjate axă comună arborilor rotoarelor, asamblafi prin acuplări. Dispozifia în corpuri multiple se adoptă pentru evitarea rotoarelor cu deschideri prea mari între paliere şi, uneori, din necesităţi constructive impuse de alcătuirea circuitului termic al instalafiei (supraîncălzire intermediară, prize 8f de prelevare, etc.). Turbinele multietajate axiale I presiune. Statorul se compune din ujiul sau din se reglează, în general, prin admisiune (reglare | mai multe discuri, în cari se fixează paletele di- IV. Tipuri de rotoare pentru iurbine multietajate. a) rotor monobloc al unsi turbine cu acfiune; b) rotor din discuri sudate al unei turbine cu reacfiune; I) disc; 2) arbore; 3) tobă de echilibrare; 4) discul etajului de reglare; 5) şanf profilat pen*ru fixarea paletelor; 6) sudură. cantitativă). Sin. (parfial) Turbină Parson, Turbină Rateau. V. Forme constructive ale piciorului paletelor rotorice şi statorice (la turbinele cu reacfiune). a) ŞÎ b) cu crestătură pentru palete statorice şi rotorice, cu s?J*cttare mică la tracţiune; c) picior în formă de coadă de rândunică; d) picior prismatic (fixare prin nituri); e), f) şi 9) picior în formă de ciocan; h) şi I) picior în formă de dublu ciocan; i) formă de călăref; j) formă de filet; m) formă de filet cu egală solicitare a flancurilor; n) formă de ferestrău; ■ °) ?i p) formă de brad; q) picior obfinut prin refularea tălpii profilului (fixare prin piesa de distanfare); r) şi s) forma de furca (fixare prin nituri); 1) paletă; 2) piesă de distanfare. i. Turbină multietajată radială: Turbină radială, reacfiune şi contrapresiune, cu mai multe etaje de rectoare, perpendicular pe una dintre suprafeţele frontale ale discurilor, în cercuri concen- /. Reprezentare schematică a unei turbine radiale. I) rotor; 2) stator; 3) arbore; 4) carcasă; 5) paletă directoare (statorică); 6) paletă rotorică. trice (v. fig. /); discurile statorului sunt solidarizate cu carcasa turbinei. — Rotorul e format dintr'un număr de discuri egal cu cel al discurilor statorului, calate pe arborele turbinei; pe suprafefele frontale ale acestor discuri, opuse celor pe cari sunt fixate paletele directoare, sunt fixate paletele rotorice, în cercuri concentrice cari alternează cu cele ale paletelor directoare. — Carcasa nu are, în general, un plan transversal de secţionare, montarea rotorului, a statorului şi a elementelor dispozitivului de efanşare făcându-se axial. — Dispozitivul de etanşare a turbinei spre exterior e format din labirinturi constituite din inele cu piepteni concentrici (v. fig. II).— Mecanismul de reglare e de obiceiu o valvă de laminare, reglajul turbinei fiind în general calitativ; uneori turbina radială multietajată e precedată de un etaj radial de reglare cu acfiune, cu admisiune parfială, ceea ce permite reglajul cantitativ. £ 82 Cuplul motor exercitat de abur asupra unei coroane de palete rotorice poate fi exprimat prin relafia: (1) M=—'(rlc1„±r!!c2„)-, turbinei Ljungstrcm, î) arborele rotorului; 2) bucea intermediară a rotorului; 3) carcasă; 4) element de labirint. care rezultă din ecuaţia momentului cineiic, pentru masa de fluid care străbate coroana de III. Secfiune prin paletaj şi triunghiurile de vitesa ale unei turbine radiale. f) paletă directoare; 2) paleta rotorică; r^) şi r%) razele corespunzătoare muchiilor de intrare şi de ieşire ale paletelor rotorice; cj) şi c2) vitesele absolute de intrare şi de ieşire din rotor; v/ţ) şi w2) vitesele relative de intrare şi de ieşire din rotor; Uj) şi u2) vitesele periferjce ale rotorului măsurate pe cercurile cu rază rlf r2. palete rotorice respectivă (v. fig. ///). Puterea transmisă unei coroane se determină din relafia: Q (2) Af(» = y (u, Clu±u2 c2J, în care o) e vitesa unghiulară a rotorului, iar ut şi u2 sunt vitesele periferice ale coroanei de palete rotorice. Avantajele turbinei radiale multietajate, fafă de turbina axiala de aceeaşi putere, consistă In dimensiunile axiale mai mici şf în randamentul mai mare (în cazul valorilor inifiale mari ale mărimilor de stare ale aburului şi al puteri- lor mijlocii şi mici). Desavantajele furbinei consistă în următoarele: montajul axial al turbinei* ceea ce implică demontarea completă a tur-binei Ia revizii şi nu permite verificarea [pozi-fiei relative a rotorului fafă de stator, după montare; solicitare defavorabilă a paletelor la* momente încovoietoare, datorite acfiunii combinate a forjelor centrifuge (ale masei proprii) şi ale forfei portante; solicitare defavorabilă a discului rotorului prin forfa centrifugă a masei proprii şi prin momentele încovoietoare, datorite încărcării unilaterale (coroanele de palete fiind fixate pe o singură fafă a discului); limitarea secţiunilor de trecere finale ale aburului prin turbină, datorită conditiunilor de rezistentă ale rotorului (a cărui vitesă periferică nu poate depăşi umax& 180 m/s),, ceea ce nu permite folosirea acestei turbine decât cu contrspresiune sau ca unitate de putere mică şi mijlocie. Uneori, pentru a face posibilă expandarea aburului până la presiunea condensatorului, se asociază turbina radială cu o turbină axială care e calată pe acelaşi arbore şi montată în aceeaşi carcasă cu turbina radială. i. Turbină Parson [Typ-6HHaIl3pC0H;turbineP.; P. Turbine; P.'s turbine; P. gozturbina] : Turbină multietajată, cu reacfiune (v. sub Turbină multietajată). 2, /x/ Rafeau [Typ-6HHa PaTO; turbine R.; R. Turbine; R/s turbine; R. gozturbina]: Turbină multietajată, cu acfiune (v. sub Turbină multietajată). — s. ~ unietajată [ofl-HocTyneHqaTan Typ-6HHa; turbine monoeta-gee; einstufige Turbine; single (one) stage turbine; egyfokozatu gozturbina]: Turbină cu acţiune, în general cu admisiune parfială, în care căderea de entalpie disponibilă e utilizată într'un singur etaj, penfru producerea de energie stereomecanică (v. fig. /). Statorul turbinei e constituit din unul sau din mai multe ajutaje dispuse de-a-lungul unui sector circular la periferia rotorului, cu axele în plane tangente la cercul mediu al rotorului. Forma ajutajelor e în general convergent-divergentă, deoarece transformarea în energie “cinetică, într'un, singur etaj, a întregii căderi disponibile a turbinei conduce Ia vitese supersonice ale aburului l. Reprezentare schematici a unei turbine unietajate şi a evoluţiei aburului m stator şi rotor, a) turbină; b) diagrama presiunilor şi a viteselor; 1) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) tubulură de evacuare; p0)> presiunea inifială a aburuluir Pi) presiunea la sfârşitul expansiunii în stator; c0) vitesa de intrare în stator; c3) vi-tesa la intrarea în rotcr^ c2) vitesa de ieşire din rotor».. 83 în ajutaje. — Rotorul e constituit dintr'un singur disc cu palete, care se execută fie negăurit (având forma unui solid de egală rezistenfa) şi fixat de cele două părfi ale arborelui prin flanşe şi şuruburi, fie găurit şi fixat pe arbore prin fretare şi. împănare. Paletele se montează uneori axial, forma piciorului şi a locaşului din coroana discului fiind cilindrică (v. fig. //). Turbina se reglează prin laminarea aburului la admisiune, printr'o supapă comandată de un regulator de presiune. Aburul din conducta de admisiune trece, prin supapa de laminare, într'o încăpere în formă de for (constituită chiar de carcasa turbinei) şi apoi în ajutaje; după expansiunea în ajutaje şi trecerea prin refeaua de palete rotorice, aburul e evacuat la o presiune în general superioară presiunii atmosferice. Căderea de entalpie utilizată în turbina unietajată nu depăşeşte 45--50 kcal/kg. Datorită vitesei mari a aburului la ieşirea din ajutaje şi datorită vitesei periferice pe care aceasta o determină, turafia rotorului atinge valori foarte mari (9000-30 000 rot/min). Avantajele acestei turbine consistă în simplicitatea relativă a construcfiei, în gabaritul mic (datorită turafiei înalte) şi randamentul aproximativ constant la variafiile de sarcină ale turbinei. Desavantajele consistă în randamentul mic (datorit pierderilor mari la ieşire, necesare pentru obfinerea unei vitese periferice mici, frecărilor mari la trecerea prin palete şi pierderilor prin frecare şi ventilafie, proporfionale cu vitesa periferică) şi în turafia înaltă, care implică folosirea reductoareltor pentru cuplarea cu maşini de lucru. Turbina unietajată se construeşte numai ca unitate de mică putere (la care economia de abur nu prezintă importanfă), în scopuri secundare (de ex. anlrenarea unei suflante, a unei turbopompe, a unui generator de curent pentru iluminarea navelor, etc.). Sin. Turbină Laval, Turbină cu un etaj de presiune. După direcfia fluxului de abur, se deosebesc turbine axiale, radiale şi radiaî-axiale. i. Turbină axială [aKcnajibHaH (oceBa«) Typ^ OHHa; turbine axiale; Achsialturbine; axial flow turbine; axiâlis gozturbina]: Turbină în care curentul de abur descrie o curbă situată pe o suprafafă revolufie în jurul axului turbinei. în general, turbinele cu abur se construesc ca turbine axiale, avantajele acestora consistând în repartifia fa-a s°l>citării rotorului, în posibilitatea re-glani cantitative, în posibilitatea de a construi .unităţi foarte mari, în uşurinfa de montare şi posibilitatea de control relativ uşor. II. Paletă rotorică folosită la turbinele unietajate. 1) picior cilindric pentru montaj axial; 2) partea activă; 3) nervură de rigidi-zare (înlocueşie bandajul). s. ~ radială [pa/ţHajibHajî napOBas|Typ6HHa; turbine radiale; Radialturbine; radial flow turbine; radiâlis gozturbina]: Turbină în care curentul de abur, centripet sau centrifug, descrie o curbă cuprinsă într'un plan perpendicular pe axa turbinei. Se poate construi ca turbină cu acfiune sau ca turbină cu reacfiune, cu condensafie sau contrapresiune, cuasietajată ^sau multietajată. — Exemplu de turbină radială: s. Turbină Ljungstrom: Sin. Turbină radială fără stator. 4. Turbină radială fcră stator: Turbină radială multietajată, fără stator, în general cu condensafie, care funcfionează cu un grad de reacfiune egal cu unitatea (v. fig.). Paletele sunt dispuse^ în Reprezentare schematică a turbinei Ljungstrom. 1) disc; 2) conductă de admisiune; 3) arbore; 4) fante de admisiune; 5) colector; 6) tubulură de evacuare; |7) dispozitive de etanşare. coroane concentrice, alternativ pe J’două discuri cari se rotesc în sensuri contrare, discurile fiind montate în consolă pe arbori independenţi (fiecare arbore antrenând câte un generator electric, de putere egală cu jumătate din puterea turbinei). Aburul intră prin conductele 2 şi prin găurile 4 ale discurilor, trece în spafiul inelar central dinaintea primei coroane de palete; el străbate turbina dela centru spre periferie, de unde prin colectorul 5 e dirijat spre tubulură de evacuare 6. Sin. Turbină Ljungstrom. — 5. ~ radial-axială [paftHaJibHO-cceBaH Typ-dHHa (eMeuiaHHOro THna); turbine radiale-axiale; Radial-achsialturbine; radial-axial turbine; radiâlis-axiâlis gozturbina]: Turbină axială în partea de joasă presiune şi radială în partea de înaltă presiune. Acest tip de turbină se construeşte rar. — După presiunea aburului la ieşirea din turbină, se deosebesc, turbine cu condensafie, cu contrapresiune, cu emisiune (în atmosferă), şi cu prelevare de abur. e. Turbină cu condensafie [KOHAeHcaiţHOHHan Typ6tiHa; turbine â condensation; Kondensations-turbine; condensation turbine, condensing turbine; 6 84 kondenszâcios gozturbina]: Turbină în care presiunea de sfârşii de expansiune a aburului e inferioară presiunii atmosferice, datorită vidului produs într'un condensator legat cu tubulură de evacuare a turbinei. Prin condensarea aburului la o temperatură apropiată de aceea a apei de răcire, se realizează în condensator o presiune de 0,1 ■*•0,035 ata; această presiune e mai înaltă decât cea teoretică (corespunzătoare temperaturii apei de răcire), deoarece transferul de căldură dela abur la apă are nevoie de o cădere de temperatură, iar aerul care pătrunde în condensator provoacă condensarea aburului Ia presiunea parfială a amestecului abur-aer. Turbina cu condensare se execută, în general, multietajată. Avantajele turbinei cu condensare consistă în randamentul mare, datorită creşterii căderii de entalpie a aburului, şi în reutilizarea apei de condensafie pentru alimentarea instaFatiei de vaporizare (ne mai fiind necesară prepararea ei chimică). Desavantajele turbinelor cu condensafie (cu vid înaintat) consistă în randamentul relativ mic al etajelor cari lucrează în domeniul saturafiei (spre condensator), datorită pierderilor suplementare prin condensafie, în pericolul de eroziune şi coroziune a paletelor acestor etaje (datorită umidităfii aburului) şi în necesitatea unor sec}iuni mari de trecere la ultimele etaje. Din această cauză se limitează umiditatea aburului la 8—12% (după construcţia turbinei şi perfecţiunea vidului) la ieşirea din ultimul etaj, ceea ce _ se obfine prin alegerea rafio- v ^ nală a valorilor inifiale ale mărimilor de stare ale aburului (presiune şi temperatură optime, corespunzătoare acestei presiuni) sau prin supraîncălzirea intermediară a aburului (prin întreruperea expansiunii acestuia în turbină); separat, se iau măsuri s , de protejare a paletelor rotorice, (Mj prin călirea superficială a muchiei de intrare Sau prin aco- /. Paletă rotorică perirea ei cu plăcufe de metal armată cu plăcute dur (v. fig. /), cum şi prin extrage- dure ia muchia de rea apei din aburul umed din intrare. ulHmele etaje. r) paletă; 2) Piă- Turbinele cu condensafie se tufă de stelit, folosesc în centrale termoelectrice (v. planşa), în centrale industriale (ca turbine cu abur uzat) şi la nave (pe cari se montează numai turbine cu condensafie). Exemple de turbine cu condensafie: 1. Turbină cu abur acumulat: Turbină cu condensafie, de joasă presiune, folosită în unele centrale electrice pentru acoperirea vârfurilor de sarcină. Turbina e acfionată de aburul dat de un acumulator. Sin. Turbină cu abur de acumulator. 2. Turbină cu abur de acumulator: Sin. Turbină cu abur acumulat. s. Turbină cu abur de emisiune: Sin. Turbină cu abur uzat. 4. Turbină cu abur uzat: Turbină cu condensafie de joasă presiune, acfionată de aburul de emisiune dela o maşină primară (motor cu piston, ciocan sau presă cu abur). Desavantajui principat al turbinei consistă în admisiunea intermitentă şi neregulată a aburului, obfinut dela maşina primară. Se foloseşte în general nu mai ca turbină navală (funcfionând cu aburul evacuat de motorul cu piston al navei) (v.fig.//). Sin. Turbină cu abur de emisiune. 5. Turbină cu dublă alimentare: Turbină cu condensafie, acfionată atât de abur uzat (provenit dela o maşină primară, de ex. motor cu piston, ciocan sau presă cu abur) sau de abur acumulat cât şi de abur proaspăt (provenit dela o instalafie de vaporizare). Turbina cu abur uzat şi cu abur proaspăt are o parte de înaltă presiune, acfionată de aburul proaspăt, şi o parte de joasă presiune, acfionată de aburul uzat (v. fig. III). Turbina se reglează astfel, încât pentru producerea puterii se foloseşte în primul rând aburul uzat disponibil, iar pentru puterea suplementară (cerută la utilizare), aburul proaspăt. Mecanismul de reglare e constituit dintr'un regulator de turafie şi dintr'un regulator de presiune a aburului uzat. Această turbină e folosită, de obiceiu, în uzinele metalurgice, pentru acfionarea compresoarelor de aer sau a suf Jantelor (cu rotor). Turbina acfionată de abur proaspăt şi de abur acumulat (provenit dela un acumulator) e în general cu acfiune, având un etaj de reglare cu trepte de vitesă, urmat de câteva etaje de presiune. Atât aburul proaspăt, cât şi cel acumulat, traversează întreaga turbină; în mod normai, turbina funcfionează cu abur proaspăt, iar când presiunea acestuia scade (la creşterea sarcinii), se deschid automat supapele de admisiune a aburului acumulat. Mecanismul de reglare e constituit dintr'un regulator de turafie, un regulator de presiune a aburului proaspăt, un regulator al presiunii aburului acumulat şi un regulator limitor de presiune (care acfionează supapele de admisiune a aburului proaspăt şi acelui acumulat, în funcfiune de va-riafiile de sarcină ale turbinei şi de presiunile celor două surse de abur). Această turbină e folosită la acoperirea vârfurilor de sarcină foarte mari, pentru intervale scurte de timp. e. ~ cu contrapresiune [Typ6HHa e npoTH-BO^aBJieHHeM; turbine â contrepression; Gegen-druckturbine; counterpressure turbine, process turbine; ellennyomâsu gozturbina]: Turbină în care presiunea de sfârşit de expansiune a aburului e superioară presiunii atmosferice, aburul evacuat din turbină fiind folosit în diferite scopuri. E caracterizată prin consum specific mare de abur (datorită căderilor de entalpie disponibile relativ mici) şi prin randament intern în general mai mic decât cel al turbinelor cu condensafie şi de aceeaşi putere; randamentul intern al turbinelor multieta-jate cu contrapresiune scade simfitor cu reducerea sarcinii. Se construeşte ca turbină cu acfiune sau cu reacfiune, multietajată şi cu etaj de reglare. Turbina e echipată cu un regulator de turafie şi cu unul de presiune, regulatoare cari adaptează puterea turbinei şi presiunea aburului Turbină cu condensafie, de mare putere (N“50 000 kW; n ~ 3000 rot/min; p0 = 90 at; f0 = 480°; pc = 0,035 ata). 0 conductă de abur de admisiune; 2) supapă de admisiune; 3) mecanismuj de reglare; 4) cameră de admisiune; 5) etaj de reglare cu două trepte de vitesă; 6) etaje de presiune; 7) arbore; 8) discuri monobloc cu arborele; 9) discuri fretate; 10) ajutaj frezat, fixat prin niluri; 11) ajutaj mafrifaf, încastrat la turnare; 12) paletă rotorică; 13) plăcufă de stelif pentru protejarea paletelor de joasă presiune; 14) diafragme de înaltă presiune, de ofel forjat; 15) diafragme de joasă presiune, de fontă; 16) bucea intermediară penfru fixarea diafragmelor; 17) carcasa părfii de înaltă presiune (turnată din ofel aliat); 18) carcasa sudată a părfii de joasă presiune (de fablg de ofel); 19) dispozitiv de efanşare, de înaltă presiune; 20) dispozitiv de efanşare, de joasă presiune; 21) jghiab pentru evacuarea condensatului; 22) canale penfru evacuarea condensatului; 23) camerele prizelor nereglafe; 24) fubulura de evacuare; 25) palier radial-axial; 26) acuplaj semielastic; 27) releu de protecfiune contra supraturafiei; 28) dispozitiv de rotir^ a arborelui, când turbina e scoasă din serviciu. Turbine cu abur, II. Turbină navală cu abur uzai, provenit dela un mofor cu pisfon (N=950 CP; n=3400/76 rof/min). f) turbină; 2) arborele motorului cu piston; 3) primul angreraj; 4) al doilea angrenaj; 5) arborele elicei; 6) arbore cav antrenat de angrenajul 4; 7) palier axial. cu condensafie. III. Turbină cu dublă alimentare, pentru antrenarea unei turbosutlante (N=4000kW; n=4000 rot/min). 1) supapa de admisiune a aburului proaspăt; 2) etaj dereglare al părfii de înaltă presiune; 3) etajele acfionate de abur proaspăt; 4) cameră de ocolire şi de dirijare a aburului proaspăt către ultimul etaj al părfii de joasă presiune; 5) supapa de admisiune a aburului uzat (abur de emisiune); 6) etaj de joasă presiune acfionat de abur uzat (abur de emisiune); 7) etaj de joasă presiune acfionat de aburul provenit dela partea de înaltă presiune şi de aburul uzat (abur de emisiune); 8) tubulură de evacuare; 9) regulator tahometric; 10) regulator de presiune a aburului uzat. _ 03 Lh 86 de "emisiune la condifiunile de serviciu, menfi-nând constante turafia şi contrapresiunea turbinei. Reglarea prin contrapresiune şi reglarea prin tu- care are un dispozitiv reglabil de prelevare a aburului numit priză. E constituită din două părfi montate în serie, şi anume una de înaltă presiune, Turbină cu contrapresiune cu reacfiune (N=50 000 kW; n = 3600 rot/mi-n?- p0=89 ata; 0=496°; pCp = 16,5 aia). /)|rotor; 2) palete rotorice; 3) paiete statorice; 4) etaj de reglare; 5) cameră de admisiune; 6) dispozitiv de etanşare; 7) carcasă; 8) paliere; 9) conductă de admisiune; fO) conductă de admisiune pentru reglare prin ocolire; 11) priză nereglată; 12) tubulură de evacuare; 13) dispozitiv de rotire a arborelui, când turbina e scoasă din serviciu. rafie nu pot fi efectuate simultan (v. şi sub Reglarea turbinei cu contrapresiune). Se foloseşte ca turbină înaintaşă (v.) cu contrapresiune de 15-*'40 ata (v. fig.) sau ca turbină industrială (v.) cu contrapresiune de 1,5 ata sau de 6--13 ata; turbinele de mică putere, cu un etaj de presiune sau cu trepte de vitesă, funcfionează de obiceiu cu contrapresiune. 1. Turbină cu emisiune [TypdHHa MBToro napa; turbine â emission; Emissionsturbine; emis-sion turbine; kiomleses gozturbina]: Turbină în care presiunea de sfârşit de expansiune a aburului e pufin superioară presiunii atmosferice, aburul fiind evacuat din turbînă direct în atmosferă. Se foloseşte ca turbină de mică putere, pentru unele servicii auxiliare, de exemplu pentru antrenarea pompelor de ungere a motoarelor cu abur, pentru antrenarea generatoarelor instalafiei de lumină a locomotivelor cu abur, etc. 2. ~ cu prelevare [TypdHHa c ot6opom napa; turbine â soutirage; Anzapfturbine; tap turbine; gozelyeteles gozturbina]: Turbină cu unu sau cu două dispozitive pentru prelevarea, la o presiune prescrisă, a unei părfi din aburul care o acfio-nează. Se foloseşte ca turbină industrială. Se deosebesc: s. Turbină cu prelevare reglabilă: Turbină cu prelevare, cu condensafie sau contrapresiune, până la priză, şi alta de joasă presiune, după priză (v. fig,). Prin parfea de înaltă presiune trece întregul debil de abur admis prin supapa principală a turbinei, iar prin cea de joasă presiune trece un debit de abur egal cu diferenfa dintre debitul total şi cel prelevat prin priză. Sistemul de reglare a turbinei cuprinde un regulator de turafie şi un regulator de presiune. Regulatorul de turafie adaptează puterea turbinei la sarcina variabilă a generatorului electric, fără să influenfeze (prin acfionarea supapelor de admisiune ale părfii de înaltă şi de joasă presiune) debitul de abur care trece prin priză; regulatorul de presiune menfine constantă presiunea aburului de priză în refeaua de folosire a acestuia, fără să influenfeze puterea turbinei (v. şi sub Reglarea furbinei cu prelevare). Sin. Turbină cu prelevare cu o priză reglabilă. * 4. Turbină cu dublă prelevare reglabilă: Turbină cu prelevare, cu condensafie, având două dispozitive reglabile (prize) de prelevare a aburului la două presiuni diferite (v. fig.). Turbina e constituită dintr'o parte de înaltă presiune, între admisiune şi prima priză, o parte de medie presiune, între cele două prize — şi o parte de joasă presiune, între a doua priză şi emisiune. Fiecare dintre aceste părfi constitue de fapt o turbină independentă, echipată cu supape de admisiune, etaje de reglare (cu admisiune parfială) şi eventual etaje Turbine cu abur, cu prelevare, 87 Turbină cu abur, cu prelevare reglabilă, cu contrapresiune (N=4000 kW; n=3000 rot/min; po~33 aia; fo=500°). 1) partea de înaltă presiune; 2) parfea de joasă presiune; 3) etaje de regiare; 4) supapă de reglare a prizei; 5) tubu-lura de prelevare a aburului; 6) supapă de admisiune; 7) regulatorul confrapresiunii; 8) regulatorul de prelevare 9) tubulură de evacuare. Turbină cu abur cu dublă prelevare reglabilă (N = 3150 kW; n=3000 rot/min; p0=24 ata; fo=350°; pc~0,04 ata), 1) supapa de admisiune a aburului proaspăt; 2) partea de înaltă presiune (turbină cuasietajată cu două frepte de vitesă); 3) prima priză reglabilă; 4) supapa de reglare a primei prize; 5) parfea de medie presiune (turbină multietajată); 6) a doua -,-iPriză reglabilă; 7) supapa de regi re a celei de a doua prize; 8) partea de joasă presiune (turbină multietajată); 9) etaje de reglare; 10) tubulură de evacuare; 11) regulator fahometric; 12) regulator de presiune al primei prize. 88 de presiune (cu acfiune sau cu reacfiune); uneori, partea de înaltă presiune sau cea de medie presiune, sau amândouă, se compun din câte un singur etaj cu trepte de vitesă. Dacă G e debitu! admis prin supapa principală a turbinei, iar G± şi G2 sunt debitele de abur prelevat prin prima şi prin cea de a doua priză, vor trece prin părfile de înaltă, de medie şi de joasă presiune debitele G, G — Gj şi G—(G1 + G2). Puterea turbinei e modificată, în funcfiune de sarcina generatorului, de un regulator de turafie, care acfionează supapele de admisiune ale păr-filor de înaltă, de medie şi de joasă presiune, fără ca debitele de abur prelevat prin cele două prize să fie influenfate de variaţiile de sarcină. Presiunea în cele două refele alimentate cu abur prelevat e menfinută constantă de câte un regulator de presiune, care acfionează asupra supapelor de admisiune şi asupra celor două prize, fără să influenfeze puterea turbinei. Regulatoarele de presiune sunt înzestrate cu dispozitive speciale, cari permit suprimarea uneia sau a ambelor prize. Sin. Turbină cu prelevare cu două prize reglabile. 1. Turbină cu prelevare reglabilă, cu abur uzat: Turbină cu prelevare, cu o priză de abur, a cărei parte de joasă presiune e alimentată cu abur de emisiune dela o maşină primară. — După scopul în care sunt folosite, se deosebesc turbine de centrale industriale, navale, de locomotivă, etc. 2. Turbină de centrală [TypdHHa CTaHiţHH; turbine de centrale; Kraft-werkturbine; turbine for generating station; eromu-gozturbina]: Turbină cu condensafie sau cu contrapresiune, cuplată cu un generator electric, direct sau prin intermediul unui reductor. Se construeşte ca turbină cu acţiune sau cu reacfiune, multietajată şi cu etaj de reglare. Turbinele cu contrapresiune se folosesc ca turbine înaintaşe (v.). Turafia n a turbinelor cuplate direct cu un generator de curent alternativ e impusă de frecvenfă f a refelei şi de numărul p al perechilor de poli ai generatorului sincron, conform relafiei: »= 60^rot/min (turafiile frecvente fiind de 3600, respectiv de 1800 rot/min, şi de 3000, respectiv de 1500 rot/min). Turbinele înaintaşe de putere mijlocie (6000*** 12 000 kW), la cari valorile inifiale ale mărimilor de stare ale aburului sunt mari, se construesc uneori, în vederea obţinerii 17 I, Circuiiul termic recuperafiv al unei t rbine cu condensafie dintr'o centrală termoelectrică. 1) cazan; 2) turbină; 3) generator electric; 4) condensator; 5) pompă de condensai; 6) recuperatoare; 7) prize nereglabile. unui randament mare cu turaţii mai înalte (5000—7000 rot/min) decât cele impuse de generator, cuplarea turbinei realizându-se în general printr'un reductor cu roţi dinţate. Turbinele centralelor electrice moderne se construesc ca unităţi de puteri cât mai mari (în funcţiune de puterea instalată a centralei şi de exploatarea raţională a acesteia), cu valori inifiale ale mărimilor de stare ale aburului foarte mari (125*”Î95 ata şi 475*--600°). Pentru îmbunătăţirea randamentului circuitului termic al centralei, turbina are prize de abur nereglabile, penfru pre-încălzirea apei de alimentare a căldărilor (v. fig. /).. După destinaţia pe care o au în centrală, se deosebesc: s. Turbină de bază: Turbină cu randament mare (consum specific mic de abur), care funcţionează sub sarcină aproximativ constantă, în mod continuu, acoperind cererile de energie permanente ale centralei. Se construeşte cu număr mare de etaje, în general în două sau trei corpuri, cit flux multiplu în partea de joasă presiune. 4. Turbină de vârf: Turbină care preia vârfurile de sarcină ale centralei, în orele de consum maxim de energie electrică. Caracteristicele turbinei sunt asemănătoare celor ale turbinelor de bază (v.), construcţia permiţând însă un demaraj rapid. Se construesc, în general, cu număr relativ mic de etaje şi într'un singur corp, chiar unităţile de puteri mari. (V. fig. sub Turbină cu condensafie)* 5. Turbină înaintaşă: Turbină cu contrapresiune* acfionată de abur de înaltă presiune, la care aburut de emisiune e folosit în una sau în mai multe turbine de joasă presiune (v. fig. //). între cele două expandări, aburul trece printr'un supraîncălzitor intermediar, în care se utilizează în general căldura gazelor de ardere ale căldării de înaltă presiune, care alimentează turbina. Turbina înaintaşă e folosită la modernizarea centralelor termoelectrice ale căror turbine funcfionează cu ebur de joasă presiune, prin introducerea ei între turbina existentă şi căldarea de înaltă presiune (introdusă în circuitul termic, în locul căldării de joasă presiune), şi în centralele industriale. e. Turbină limită: Turbină cu abur, a cărei construcţie asigură puterea maximă în condifiuni date. Turbinele limită se execută ca turbine cu condensafie, multietajate, întrebuinfând în generat abur cu valori inifiale mari ale mărimilor de stare (pentru obfinerea unei căderi de entalpie mari). Se urmăreşte construirea de superunităfi pe un1 singur arbore, în unu sau în mai multe corpuri, pentru acfionarea unui generator electric de putere egală cu cea a întregii turbine; turbinele limită de construcfie mai veche sunt construite, în general, din mai multe corpuri dispuse pe arbori paraleli* (de obiceiu doi arbori), cu turafii diferite. La turbinele cu condensafie, puterea maximă care se poate obfine e limitată de capacitatea de absorbire a debitului de abur de către partea de joasă presiune şi în special de ultimul etaj, deci de secţiunea de trecere a aburului prin coroana de palete rotorice a ultimului*etaj; 'mă- f/. Turbină înaintaşă de înaltă presiune (N=20 000 kW; n = 3000 rot/min; p0=120 aia; fg=:47S0; PCp=17 ata). 1) etaj de reglare; 2) etaje de presiune, cu reacfiune; 3) regulator tahimetric ; 4) rotor cu discuri sudate; 5) tobă de echilibrare; 6) supapă de admisiune'; 7) servomotorul supapei de admisiune; 8) iubulură de evacuare. IU. Turbină limită, cu trei corpuri pe un singur arbore, cu triplu flux (N=150 MW; n=3000 rot/min; p0=110 ata; f0~525°; p^—0,07 ata). I) corp de înaltă, presiune; 2) corp de medie şi de joasă presiune; 3) corp de joasă presiune; 4) priză nereglabilă* pentru preîncălzirea apei de alimentare; 5) etaj de reglare; a) admisiunea aburului proaspăt; b) evacuarea aburului în " condensator. 2 sun* vitesele relative de intrare şi ieşire ale apei prin rotor, ux şi sunt vitesele periferice la mijlocul muchiilor de intrare şi de ieşire ale palelor rotorului, p± şi p2 sunt presiunile :statice la intrarea şi la ieşirea din rotor, zx şi z2 sunt înălfimile de pozifie (cotele) la intrarea şi la ieşirea din rotor, iar hr~hr^-hri sunt pierderile în rotor (v. fig.). Ştiind că 22 2 . 2 2 2 W =c +»— 2c u Şl w =c + u — 2c,. u 1 i 1 ' «i j T 2 2 2 u2 2 f Ş» c«2 fiind proiecfiile pe direcţiile viteselor respective u\ şi ale viteselor absolute C\ şi c2 ale apei, la intrarea şi ieşirea din rotor, relafia (1) devine <»(ri+T+'‘+‘'.)-G4+i7+'’+*0- ~~g'CîHUl~~CU2H 2)» =unde^ partea stângă a relafiei reprezintă diferenfa energiilor totale ale apei la intrarea şi la ieşirea din rotor, iar partea dreaptă reprezintă căderea efectiv transformată în rotor. Relaţia (2), exprimată sub forma <3) sHrih = cUj reprezintă ecuafia generală a turbinelor hidraulice, unde H e căderea netă ia dispozifia turbinei şi rih e randamentul hidraulic al turbinei. Bilanful energetic al turbinei se exprimă sub ■forma 2 22 2 222 c c —c w —w u —u <4) H H———- + —^ 2 g 2 g 2g 2g Hr < unde cir C2 şi c4 sunf vitesele absolute ale apei la intrarea în rotor, respectiv la ieşirea din rotor şi la ieşirea din dispozitivul de evacuare, iar e suma pierderilor prin turbină. Notând cu 2 c energia cinetică a apei |a intrarea în 2g rotor (care reprezintă căderea transformată în stator), cu 22 22 w —w u - U t) H,„= -i—! - = —-- +h-K 2 g 2g Ţ căderea de reacfiune (căderea transformată în 2 2 c — c rotor), şi cu k H= —-căderea recuperată în 2 g dispozitivul de evacuare (tubul de aspirafie), relaţia (4) devine: (4’) H(1-ţ + ^) = Hs+He = ^, unde Hi e căderea internă a turbinei. Căderea efectiv transformată Hh e mai mică decât căderea internă, şi anume: 2 2 c unde k H=~e energia cinetică a apei la ie- 2 2 g şirea din rotor. Puterea hidraulică Ph (CP) se determină din relafia (5) în care y^IOOO kg/m3 e greutatea specifică a apei şi Q (m3/s) e debitul de apă consumat, iar randamentul hidraulic al turbinei se exprimă prin relafia =1-?+*.,-V în care H = Hh — ^J)r e căderea netă la dispozifia turbinei (Hb fiind căderea brută, adică diferenfa geodetică de nivel, la care se mai fine seamă şi de energiile cinetice de intrare şi ieşire ale apei din turbină, la căderi mici). Criteriile de clasificare a turbinelor hidraulice sunt numeroase. — După turafia specifică (v.) sau rapiditate (ns = n P^2 H~ 5/4), care e criteriul cei mai complet de clasificare şi de alegere a tipului constructiv, se deosebesc turbine lente, normale, rapide şi extrarapide. — După felul ad-misiunii, se deosebesc turbine cu admisiune parfială (pe o zonă din periferia rotorului), în cazul turbinelor cu acfiune, şi cu admisiune totală (pe întreaga periferie a rotorului), în cazul turbinelor cu reacfiune. — După direcfia curentului de apă la admisiune, se deosebesc turbine cu admisiune tangenfială (de ex. turbina cu cupe), turbine cu admisiune radială (de ex. turbinele centripete lente şi normale), turbine cu admisiune diagonală (de ex. turbinele centripete rapide şi unele turbine elicoidale) şi turbine cu admisiune axială (de ex. turbinele elicoidale rapide şi extrarapide). — După pozifia arborelui, se deosebesc turbine cu arbore orizontal şi turbine cu arbore vertical, uneori şi turbine cu arbore inclinat. Avantajele turbinei cu arbore orizontal sunt: permite dispunerea mai multor rotoare pe acelaşi arbore şi o supraveghere uşoară, permite cuplarea directă cu maşini de lucru (de ex. compresoare, ventilatoare, etc.), prezintă rentabilitate mare la unităfi mici; desavantajele ei sunt: reclamă spafiu mare de amplasare, produce vibrafii la căderi mici (datorită solicitării inegale a periferiei rotorului), la defectare provoacă inundarea sălii turbinelor, arborele turbinei e solicitat la torsiune şi la încovoiere. Avantajele turbinei cu arbore vertical sunt: permite construcfia de superunităti, permite folosirea mai rr)ultor injectoare (la turbinele cu cupe), la defectare nu provoacă inundarea sălii turbinelor, arborele turbinei e solicitat numai la torsiune şi la tracfiune, 'palierele şi tuburile de 92 aspirafie sunt simple, camerele de admisiune spirale pot fi executate şi din beton, randamentul e mai mare decât la turbinele cu arbore orizontal (la puteri egale); desavantajele ei sunt: montarea-demontarea şi supravegherea sunt dificile, reclamă construcfie cu etaje a centralei şi fundafii grele, cuplarea cu maşini de lucru se obfine numai prin angrenaje. — După debitul specific (Qs = Q/H^2)f se deosebesc turbine cu debit specific mic (Qs< 10), turbine cu debit specific mare (Qs= 10---100) şi turbine cu debit specific foarte mare (Qs>100). - După căderea disponibilă, se deosebesc turbine de joasă cădere (#<10 m), numite şi turbine de flux, cum sunt turbinele elicoidale rapide şi turbinele centripete cu rotoare multiple; turbine de cădere mică (H = 10**-50 m), cum sunt turbinele centripete extrarapide şi turbinele elicoidale lente şi normale; turbine de cădere normală (H = 50"*150 rh), cum sunt turbinele centripete normale şi rapide; turbine de cădere mare (H— 150"-2000 m), cum sunt turbinele cu cupe şi cele centripete lente; turbine de cădere foarte mare (#>2000 m), cum sunt turbinele cu cupe, lente. — După numărul rotoarelor, se deosebesc turbine simple (cu un singur rotor), turbine duble (cu rotor dublu şi cu două tuburi de aspirafie)# turbine triple şi turbine cu rotoare multiple. Construcfiile cu mai multe rotoare se folosesc când e necesar să se varieze rapiditatea. Mărirea rapidităţii se realizează prin montarea rotoarelor în paralel, obţinând valoarea ns — m}^2nSQ, unde m e numărul rotoarelor şi nSQ e rapiditatea unui singur rotor; turbinele cu cupe şi cele centripete rapide se construesc uneori cu mai multe rotoare în paralel şi pot înlocui, respectiv, turbinele centripete şi elicoidale lente, când din calculul tehnico-econo-mic şi din criterii de exploatare rezultă că primele sunt mai avantajoase. Micşorarea rapidităţii se realizează prin montarea rotoarelor în serie, obţinând valoarea n$ = nSom~^4,t turbinele cu rotoare în serie se numesc turbine „compound". — După principiul hidraulic de funcfionare, se deosebesc turbine cu acfiune şi turbine cu reacfiune. î. Turbină, hidraulică cu acfiune [aKTHBHaa THflPclBJlHHeCKaH TypdHHa; turbine hydraulique â action, turbine â impulsion; Gleichdruckwasser-turbine; hydraulic action turbine; akcios viz-turbina]: Turbină hidraulică în care energia disponibilă a apei (egală cu produsul dintre greutatea şi întreaga cădere netă a apei) e transformată în stator în energie cinetică, cuplul motor la acuplajul turbinei obfinându-se prin variafia impulsului vinei de apă, datorită devierii acesteia de cupele sau de palele rotorului. Presiunea apei, atât Ia ieşirea din stator, cât şi în rotor, e egală cu presiunea mediului exterior. Turbina cu acfiune are următoarele organe principale: dispozitivul de aducfie a apei la turbină, statorul, rotorul (cu cupe sau cu pale), carcasa şi mecanismul de reglare. Turbinele cu acfiune sunt turbine lente folosite, în general, la căderi de apă mari şi debite specifice mici. Sin. Turbină hidraulică de egală presiune, Turbină cu impulsie. — Exemple de turbine hidraulice cu acfiune: 2. ~ Bânki. V. Turbină cu pale. 3. ~ cu cupe [KOBineBaH Typ6HHa; turbine Pelton; Peltonturbine; Pelton's turbine; Pelton-turbina]: Turbină cu acfiune, cu admisiune parţială şi tangenfială, folosită în general penfru căderi mari (400"-2000 m) şi debite specifice de apă mici. Se poate construi, fie cu arbore orizontal (la unită}i de putere mică şi mijlocie), fie cu arbore vertical (la unităfi de mare putere); uneori, turbinele cu cupe, rapide, cu arbore orizontal, se construesc cu două rotoare. Organele principale ale turbinei sunt: dispozitivul de aducfie, statorul sau distribuitorul (constituit din unu sau din mai multe injectoare), rotorul cu cupe, carcasa, (de fontă sau de ofel turnat), şi mecanismul de reglare (v. fig. I). I. Schema unei turbine cu cupe, de mică putere. /) sfafor (injecfor cu ac); 2) rofor; 3) carcasă; 4) mecanism de reglare manuală; 5) dela dispozitivul de aducfie; 6) canal de evacuare. Dispozitivul de aducfie e constituit dintr'o conductă de ofel (derivată din conducta forfată a centralei), echipată cu o vană cu acfionare mecanică, hidromecanică sau electromagnetică. Statorul e un injector cu ac (v. Injecfor de turbină Pelton), al cărui corp, în general în formă de cot, e montat la extremitatea conductei de aducfie ; injectorul serveşte ca organ de distribufie şi de reglare a debitului, fiind acfionat direct (printr'un mecanism) de servomotorul regulatorului furbinei. Injectorul (sau in-jectoarele) transformă energia potenfială (corespunzătoare produsului dintre greutatea apei şi întreaga cădere netă a turbinei) în energia cinetică a vinei de apă, pe care o dirijează tangenţial la roata turbinei (axa vinei cilindrice de apă fiind 93 tangentă la cercul meridian al cupelor rotorului), I un unghiu minim de 60° (pentru ca vinele da iar secfiunea liberă de trecere prin injecfor (care | apă să nu se perturbe una pe alta, provocând fl. Turbină cu cupe, cu arbore orizontal şi cu două injecfoare (H=402,4 m; P = 14 130 CP; Q=3000 l/s; n=500 rot/min). 1) injecfor; 2) ac de reglare; 3) deflector; 4) servomotorul mecanismului de reglare; 5) rotor; 6) cupă; 7) carcasă;’ 8) injecfor de frânare. depinde de pozifia acului) se calculează din ecuafia de continuitate şi e 5 =______, unde Q e debitul turbinei, m e numărul injec-toarelor, e un coeficient de pier- deri şi H e căderea netă. La turafii specifice înalte, respectiv la debite mari, se folosesc turbine cu 2*-4 injectoare (v. fig. //), decalate înire ele cu scăderea randamentului); turbinele cu mai mult decât două injectoare se construesc cu arbore vertical, alimentarea lor efectuându-se dintr'o conductă spirală. Unele turbine moderne au in-jedorul rectiliniu orizontal, cu servomotorul dispus în interiorul acestuia (v. fig. III), ceea ce permite suprimarea cotului injectorului şi reducerea spafiu-iui ocupat de turbină. — Injectorul turbinei e echipat cu un deflector, datorită căruia se evită loviturile de berbec în conducta forfată, la deco- III, Turbină cu cupe, cu arbore orizontal montat în consolă şi cu un injector rectiliniu (H = 477 m; P=22600 CP; 0 = 4050 l/s; /VI=375 rot/min). J) injector; 2) servomotorcu piston multiplu; 3) deflector; 4) rotor; 5) cupă; 6) injector de frânare; 7) carcaşă, HHNK r f 95 nectarea bruscă a turbinei. Deflectorul e acfionat de mecanismul regulatorului şi deviază vâna de apă înainte de închiderea treptată a injectoruJui (v. fig. IV). în fig. V e reprezentată schema a b c iV. Reprezentare schematică a modului de acficnare al deflectoarelor. a) de sus în jos; b) de jos în sus; c) prin despicarea şi împrăştierea vinei de apă. mecanismelor de sincronizare a mişcărilor acului şi deflectorului, cu servomotoare hidromecanice, pentru reapzarea forfelor mari necesare închiderii. — Turbinele cu cupe sunt în general echipate şi cu un injecfor de frânare, dispus astfel, încât să dirijeze vâna de apă spre spatele cupelor (v. fig. II şi III). V. Schema reglajului cu comandă hidrodinamică a turbinei cu cupe (v. fig. V). I) regulator centrifug; 2) sincronizator; 3) sertar de distri-bufie al servomotorului deflectoarelor; A) servomotorul detectoarelor; 5) sertarele de distribufie a servomotoarelor acelor de injecfie; 6) supape de admisiur.e a uleiului la servomotoare (la demararea turbinei); 7) servcmotcarele înjectoarelor; 8) injector; 9) acul injectorului; 10) deflector; II) pompă de uleiu principală; 12) pcmpă de uleiu pentru demarare; 13) rezervor de uleiu; 14) conducte de uleiu. Rotorul e constituit dintr'un disc de ofel, echipat la periferie cu cupe de ofel turnat sau de bronz, cari sunt raportate (prin împănare şi înşurubare) sau sunt turnate monobloc cu discuL Cupa are forma a două scoici, unite în planul de simetrie printr'o nervură cu muchie ascufită, care despică vâna de apă injectată din stator în centrul cupei, dirijând-o spre cele două concavităfi ale acesteia, în cari e deviată cu cca 180° (v. fig. VI); după ieşirea laterală din cupe, apa cade în canalul de evacuare, printr'un puf de beton, de obiceiu blindat. în partea mediană periferică, cupa are o tăietură care micşorează pierderile la primul vl. Clipa turfcinei PeHon> contact şi permite ca do) diametru, vinei de apS. o parte din vâna de apă să pătrundă şi la cupele următoare, asigurând un cuplu motor mai uniform, prin atacarea simultană a mai multor cupe. — Dimensiunile rotorului depind de debit şi de cădere. Cupele se dimensionează după formule empirice, în funcfiune de diametrul vinei de apă injectate din stator, care are următoarea expresiune (dedusă din ecuafia de continuitate a mişcării) i , “V / Qmnx do = 0,536 y -------tzt » v QmyH unde tQmax e debitul maxim, H e căderea tur* binei, cj; e un coeficient de pierderi, iar m e numărul injectoarelor (care se stabileşte astfel, încât dimensiunile cupelor să fie în limite acceptabile); numărul de cupe trebue să satisfacă con-difiunea ca, în succesiunea trecerii lor, să nu rămână neutilizat niciun fir al vinei de apă. Diametrul caracteristic (diametrul cercului mediu de atac al rotorului) D0 se calculează din condifiu-nea ca vitesei periferice u0 a rotorului să-i corespundă puterea maximă la regimul optim de funcfionare al turbinei, folosind relafia A> = 539 — d0l ns în care & =—^= = 0,496-0,420 e raportul 4-V2 \gH dintre vitesa periferică a rotorului şi cea absolută a vinei injectate, a cărui valoare depinde de rapiditatea turbinei. Celelalte dimensiuni caracteristice ale rotorului se determină din con-difiunile cinematice ale acestuia. Mecanismul de reglare acfionează asupra admi-siunii apei, prin manevrarea acului injectorului, astfel încât turbina lucrează conform variafiilor sarcinii maşinilor antrenate (v. Reglarea turbinei Pelton). 96 Forfa căreia îi corespunde cuplul motor la rotor are expresiunea: Fh~Ty tinde Co=zty^2gH e vitesa absolută a vinei de ^pă injectate de stator, iar uq e vitesa periferică a rotorului, măsurată pe cercul mediu de atac. Puterea turbinei P (CP) se exprimă prin relafia: P=?}Ş- y (c0«0-»2), unde rt ~rih • • %v e randamentul total, iar rih, r\m şi 7]v s.unt respectiv randamentele hidraulic, mecanic şi volumetric. După turafia specifică (ns), turbinele cu cupe pot fi lente (ns < 10), normale (10 < ns < 18) ş\ rapide (18 ) componentele axiale ale viteselor cit c2; cUi) şi cUef) componentele periferice ale viteselor clf c2 (cUa=0, deoarece c2J_u2); a^) şi a2) unghiurile direcfiilor de intrare, respectiv de ieşire a vinelor de apă, cu tangentele la cercurile cu diametrii şi D2; {3-,) şi |32) un~ -ghiurile dintre tangentele ia axa profilului (la intersecfiunea acesteia cu muchiile de intrare, respectiv de ieşire ale palei) şi tangentele la cercurile cu diametrii Dj şi D2. primă prin relafia: Mh = '( J (s In care Q (m3/s) e debitul de apă al turbinei, 7=1000 kg/m3 e greutatea specifică a apei, ri Şi rt (m) sun* razele cercurilor mediane ale muchiilor de intrare şi de ieşire ale palelor rotorului, iar cUi şi sunt componentele viteselor absolute ale apei după tangentele la cercurile ■cu razele rt şi r% (v. fig.). Turbinele cu reacfiune se folosesc la căderi de apă mici şi mijlocii, tubul de aspirafie per-nnifând utilizarea integrală a căderii, chiar dacă rotorul e situat sub nivelul aval al apei. Sin. Turbină cu suprapresiune, Turbină cu repulsie.— Exemple de turbine cu reacfiune: î. Turbină centripetă [iţeHTpoCTpeMHTejib-Han TypâHHa; turbine centripete; Francisturbine; Francis'turbine; Francis-turbina]: Turbină cu reacfiune, folosită în general pentru căderi de apă mijlocii. Forma constructivă a turbinei variază cu rapiditatea, cu felul admisiunii apei, cu forma tubului de aspirafie, cu direcfia arborelui (orizontală sau verticală), etc. Organele principale ale turbinei sunt: dispozitivul de aducfie, statorul sau distribuitorul, rotorul, tubul de aspirafie şi mecanismul de reglare. Unele turbine au un antestator» între dispozitivul de aducfie şi distribuitor, care e format dintr'o refea de pale directoare fixe, în general montate între coroanele statorului. La turbinele de putere şi cădere mică (până la 8 m), dispozitivul de aducfie e constituit dintr'o cameră de admisiune deschisă (v. fig. /). La această construcfie, arborele turbinei trece printr'o cameră intermediară etanşă, în care se găsesc palierele şi acuplajul dintre turbină şi maşina antrenată. Vitesa maximă a apei în camera deschisă e de 1 m/s. — La turbinele de putere mică şi de căderi mijlocii (6—25 m) se folosesc camere metalice tip căldare (v. fig. /V). — La turbinele de putere mare şi de căderi mici sau mijlocii, dar cu rapiditate mare (în general «s>350) se I. Turbină centripetă, cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune deschisă, î) cameră de admisiune deschisă; 2) stator; 3) tub de aspirase cotit; 4) canal de fugă; 5) mecanismul dispozitivului de reglare. folosesc camere spirale. Construcfia aceasta permite realizarea admisiunii apei (spre distribuitor) conform ecuafiei curgerii prin canale curbe în repaus, cwr= const., care corespunde mişcării apei pe linii de flux ale căror ecuafii sunt spirale loga-ritmice. Camerele spirale pot fi de beton (pentru //<30 m) sau metalice (2—4 tronsoane asamblate prin flanşe), de tablă (sudate sau nituite), de fontă sau de ofel turnat; camerele de beton au secfiunile rectangulare sau trapezoidale (cu muchiile rotunjite), iar camerele metalice au în general secfiunile circulare, cari se transformă (spre extremitatea finală) în secfiuni eliptice. La turbinele cu arbore vertical, camerele spirale metalice se reazemă cu întregul perimetru pe un postament de beton (v. fig. II), iar la cele cu arbore orizontal se reazemă în general numai cu partea inferioară a spiralei (v. fig. III). Vitesa de intrare a apei în spirală e ^<(0,8—0,9) H^- şi, de obiceiu, nu depăşeşte valorile ^ = 0,5 m/s la căderi mari şi v^ = 4 m/s la căderi mici (la camerele de beton V: =3 m/s, %max pentru a evita eroziunile, iar la camerele metalice V: <12 m/s). tmax 7 98 II. Turbină centripeta, cu arbore vertical. I) cameră de admisiune spirală; 2) pale statorice regicbile; 3) rotcr; 4) pală rotorică; 5) mecanism de reglare; 6) tub de aspirafie; 7) dispozitiv de etanşare cu labirinturi. III. Turbină centripeta, cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune spirală. 99 I) cameră de admisiune; 2) antesfator; 2a) pală antestatorică (fixă); 3) stator; 3a) paiă statorică reglabilă; 4) rotor; 4a) pală rotorică; 4b) coroana inferioară a rotorului; 4C) coroana superioară a rotorului; 4d) capac carenat; 4e) gaură pentru egalizarea presiunii; 4f) arbore; 5) tub de aspirafie; 6) mecanism dereglare; 7) dispozitiv de efanşare cu labirinturi; * . 8) conductă de: apă penfru egalizarea presiunii pe fefele rotorului. 7* 100 Distribuitorul e constituit din două coroane inelare, concentrice cu rotorul, între cari sunt montate (la distanfe egale) pale reglabile, cu profit toare trebue să fie diferit de aî palelor rotorului, penfru a evita armonice de suprapunere a acestora în timpul rotafiei. IV. Turbină centripetă, cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune tip căidare. î) tronson de legătură la conducta forjată; 2) cameră de admisiune tip cazan; 2') tronson de racordare; 2") carcasa pale-] lor statorice; 3) pală statorică; 4) capac statoric; 5) capotă carenată; 6) rotor 7) pală rotorică; 8) mecanism de reglare (cu acfionare manuală); 9) tub de aspirafie cotit. special; aceste pale, numite directoare sau statorice formează între ele canale de 'curgere şi de di- V. Distribuitorul turbinei cu reacfiune. î) inel de reglaj mobil; 2) coroană inelară fixă; 3) pală statorică reglabilă; 4) pârghie; a) sens de deschidere; b) sens de închidere. rijare a apei spre rotor (v. fig. V). Distribuitorul trebue să producă cuplul hidraulic; în acest scop el dirijează apa spre rotor cu vitesa absolută Cq, incITnată sub unghiul «q fafă de tangenta la cir-cumferenfa interioară a distribuitorului («o Şi Cq fiind variabile cu sarcina turbinei). Palele directoare (turnate din ofel sau din bronz, monobloc cu axul de rotaţie) au profilul construit astfel, încât asigură curgerea apei cu o vitesă determinată şi după o traiectorie în formă de spirală logaritmică; se folosesc diferite metode de trasare a profilului, cum sunt metodele Trefftz, Jukovski, Kârmân, Mises, E. Carafoli, etc, Numărul palelor direc- Rotorul e construit din două coroane circulare coaxiale, între cari sunt fixate palele. Palele rotorului pot fi turnate monobloc cu coroanele (din ofel sau din bronz) sau matrifate (din tablă) şi solidarizate cu coroanele, prin turnare sau prin sudură). Pierderile de apă prin interstifiul dintre rotor şi stator pot fi micşorate prin construcfii speciale cu labirint sau prin alte dispozitive de efanşare; pentru micşorarea forfei axiale, rezultată din pătrunderea apei în interstifiul axial dintre carcasă şi rotor, se practică găuri de egalizare în coroana superioară a rotorului sau se leagă interstifiul (printr'o conductă) cu tubul de aspirafie. — Forma şi dimensiunile rotorului depind de rapiditatea turbinei (v. fig. VI), iar forma palelor e determinată de profilul meridian al rotorului, de diagrama viteselor, etc. Dimensionarea rotorului, care se face după abace sau formule empirice (prin con-siderafii de similitudine sau statistice), se bazează pe alegerea rapidităfii optime, la care trebue să se fină seamă de faptul că randamentul turbinei creşte cu rapiditatea (prin mărirea lăfimii canalelor rotorului, raza hidraulică creşte şi pierderile de sarcină se micşorează), însă odată cu rapiditatea creşte şi vitesa apei în rotor — deci şi pierderile de sarcină, ceea ce provoacă scăderea randamentului; în general, rapiditatea nu 101 poale depăşi o anumită valoare" -critică, datorită pericolului cavitafiei (w5^0,9 ns ), fiind limitată VI. Dependenfa fermei rotorului turbinelor centripete, de rapiditate. a) b) turbine lente; c) şi d) turbine normale; e), f) şi g) turbine . apide. şi de turafia turbinei (respectiv de vitesa periferică a rotorului) care, din consideraţii de re- Tubul de aspirafie e constituit dintr'o conductă, care conduce apa dela rotor la nivelul aval, şi poate fi tronconic, cotit, etc. (v. fig. VII). Tubul de aspirafie permite montarea turbinei (cu înălţimea de aspirafie Ha) deasupra nivelului din aval, conduce apa fără vârtejuri spre nivelul aval, şi transformă energia cinetică reziduală a apei (la ieşirea din rotor) în energie potenfială. Având profil divergent, secfiunea lui creşte, respectiv vitesa apei scade spre ieşirea din tubul de aspirafie, ajungând minimă spre nivelul aval. Reglarea admisiunii se efectuează cu un inel de reglare mobil, care acfionează asupra palelor directoare prin intermediul unor articulaţii, asigurând rotirea simultană şi uniformă a paielor în jurul axelor lor de rotafie. Inelul de reglare e acfionat, prin două pârghii, direct de către servomotorul comandat de regulatorul automat de turafie (v. fig. VIII). Se VII, Tipuri de tuburi de aspirafie ale turbinelor cu reacfiune. a) drept; b) tronconic; c) şi d) hidrodinamic; e) şi f) cu paravan de difuzare; g) cu disc de difuzare; h), /), k) şi I) cotit, penfru turbine cu arbore orizontal; m), n), o) şi p) cctit, pentru turbine cu arbore vertical; j) cotit, cu perete median; q) cu dispozitiv de redresare a vârtejului şi cu con central prelungit (până Ia rotor); r) cu concentrai (hidrocon); s) răsturnat. zistenfă, nu poate depăşi 50--60 m/s. Numărul de pale se determină din relafii empirice. VIII. Schema de acfionare a inelului de reglare, î) inel de reglare; 2) pârghii de acfionare a inelului de reglare; 3) pârghii de acfionare a palelor statorice; 4) pală statorică; 5) pală rotorică; a) sens de închidere. construesc turbine cu reglare interioară (în general la turbine de dutere mică, cu cameră deschisă), la cari întregul mecanism de reglare e situat în apă, şi turbine cu reglare exterioară, la cari inelul de reglare şi articulafiiie se găsesc în exterior (v. şi sub Reglarea turbinei Francis). După rapiditate sau turafie specifică (ns), turbinele centripete pot fi lente (40 = 1 /2 rot v care are vitesa lineară v. Linia tangentă, în fiecare punct al ei, la vectorul 5, se numeşte linie de turbion. Suprafafa alcătuită din liniile de turbion carî întâlnesc o curbă dată se numeşte suprafafă de turbion. — 2. Linie turbion (v. Turbion 1), izo'ată într'un fluid. .Termenul e sinonim cu fir turbion (v.). — 3. Sin. Vârtej (v.). 3. Turbion, tub de ~ [BHxpeBan TpytfKa; tube de tourbillon; Wirbelrohre; whirl tube; or-venycso]. Mec.: Tubul de fluid format de liniile de turbion cari trec prin punctele unei curbe închise (de dimensiuni lineare mici). Circulafia de-a-lungul unei curbe închise de pe suprafafa tubului şi înconjurând tubul e aceeaşi de-a-lungul întregului tub; deci, o linie de turbion nu se poate termina în interiorul fluidului, ci trebue să formeze o linie închisă, sau să aibă capetele pe suprafafa care închide fluidul. Circulafia în jurul tubului se numeşte puterea tubului de turbion. în mişcarea fluidului, liniile cari con-stitue tubul rămân tot linii de turbion, iar puterea tubului rămâne constantă; de asemenea, o suprafafă de turbion rămâne necontenit suprafafă de turbion, presupunând că masa specifică e funcfiune de presiune şi că forfele exterioare sunt conservative. Teoremele referitoare la aceste proprietăfi se numesc teoremele lui Helmholtz. 4. Turbo- Tehri.: 1. Prefix care arată că o maşină funcfionează prin rotirea cu turafie înaltă a unui rotor. Exemple: turbosuflantă, turbomotor (turbină), turboalternafor, etc. — 2. Prefix care arată că, într'un agregat, motorul de antrenare al unei maşini de forfă sau de lucru e o turbină. Exemple: turbofor, turbopompă, etc. s. Turbobur: Sin. Turbofor (v.). 8. Turbocompresor [Typ60K0Mnpecc0p; tur-bocompresseur; Turbokompressor; turbocompres-sor; turbokompresszor] Mş.: Compresor, format dintr'un stator şi un rotor cu palete, care comprimă un mediu gazos la o presiune mai înaltă decât 2,5 ats. Compresiunea se produce, în ge- 107 neral, în mai multe etaje. între etajele acestui compresor se realizează, de cele mai multe ori, o răcire a mediului comprimat, pentrucă tempe- 1. Curba de compresiune a unui furbocompresor, reprezentată în coordonate T-S. a) presiunea iniţială; b) presiunea finală; c) compresiunea isotermică; d) compresiunea adiabatică; e) compresiunea în-Ir'un futbocompresor cu şapfe răcifoare intermediare; f)com-presiunea înfr'un furbocompresor cu irei răcifoare intermediare. ratura gazului creşte odată cu raportul de compresiune şi pentrucă se tinde spre o compresiune isotermică a .gazului (v. fig. /), ştiind că răcirea fie după fiecare grup de trepte, prin răcifoare montate în exterior; la unele turbocompresoare recente se folosesc răcifoare cu fevi de răcire, ceea ce reprezintă o solufie constructivă mai simplă şi mai ieftină, care permite o înfrefinere mai uşoară (v. fig. //). Principiul şi caracteristicele de funcfionare ale turbocompresoarelor sunt asemănătoare cu cele ale turbosuflantelor (v.). Reglarea se face de obiceiu la presiune constantă, deoarece turbocompresoarele sunt destinate, de obiceiu, să alimenteze refele a căror presiune trebue menfinută constantă, independent de debilul utilizat. Turbocompresoarele sunt utilizate, în general» pentru presiuni finale ale gazului de 3--* 10 a+s şî pentru debite cuprinse între 3 000 şi 120 000 m3/h. Se folosesc în industria metalurgică, minieră, chimica sau petrolieră, cum $i la grupuri de turbine cu gaze sau la transportul gazelor. Sin. Motocompresor, După direcfia pe care o are curentul de fluid în rotor, fafă de axa de rotafie a acestuia, se deosebesc turbocompresoare radiale şi turbocompresoare axiale. La turbocompresoarele radiale, direcfia principală a fluxului de gaze în rotor e perpendiculară pe axa de rotafie. în procesul de comprimare a gazelor până Ia o presiune de cca 8—10 ats, intervine şi forfa centrifugă; c'in această cauză, ele se numesc şi turbocompresoare Gen- ii. Ţurbocompresor radial. 1) rofor; 2) direcfrice; 3) răcitor intermediar. intermediară a acestuia are ca efect un consum mai mic de energie (v. Compresor). Răcirea gazelor se poate face, fie la fiecare etaj, prin răcifoare montate chiar în interiorul turbocompresorului, trifuge. în turbocompresorul radial, care are în general 9—10 trepte, gazul intră în rotor axial (în direcfia axei arborelui compresorului) şi iese din acesta radial. Sin. Ţurbocompresor centrifug,, 108 Rotocompresor radial, Ro-tocompresor centrifug. La turbocompresoarele a-xiale, direcfia principală a fluxului de gaze în rofor e paralelă cu axa de rotafie. în procesul de comprimare a gazelor intervine forfa portantă datorită rotirii rotorului, adică diferenfa de presiune dintre cele două feţe ale paletelor acestuia (condiţionată de existenţa unei circulafii a gazului în jurul paletelor), în turbocompresorul axial, • gazul intră axial (în direcfia axei arborelui compresorului) şi iese axial sau aproape axial. Acest compresor nu se recomandă pentru presiuni mai înalte decât 5 ats sau pentru utilizări la cari sunf necesare variafii de debit (v. şi Turbo-suflantă). Sin. Rotocompresor axial. i. Turbofor [Typ6o6yp; turbosondeur; Turbobohrer; furbodrilling; turbofuro]. Expl. petr.: Agregat folosit la forarea sondelor de fifeiu, constituit dintr'o sapă de foraj antrenată de o turbină hidraulică, care e acfionată de noroiul de foraj (v. fig.). Cu ajutorul turboforului, cuplul motor necesar rotirii sapei se obfine, spre deosebire de sistemul cu masă rotitoare, prin transformarea unei părfi a energiei elastice a noroiului de foraj în energie stereomecanică, în turbina turboforului. Turbina e de tip axial, multietajată, cu reacfiune; etajele (90—130) sunt identice, ele funcfionând cu gradul de reacfiune p=0,5. Turbofor. 1) carcasa turbinei; 2) reducfie; 3) ni-plu; 4) arbore; 5) turbină; 6) palier axial-radial superior; 7) palier radial intermediar; 8) pivot; 9) piuliţa pivotului; 10) contrapiulifa pivotului; 11) discul pivotului; 12) buceaua pivotului; 13) inel de reglare; 14) şi 23) fereastră; 15) piulifa rotorului; 16) contrapiulifa rotorului; 17) spafiu inelar; 18) disc de rotor; 19) disc de stator; 2C) pana retorului; 21) garnitură de cauciuc; 22) bucea inferioară a arborelui. #' 20' l'1î 23 Numărul mare de etaje permiie obfinerea unei turafii joase (300--700 rot/min) la diametru mic al turbinei (175—250 mm), necesar pentru antrenarea directă a sapei. Turbina se fixează la extremitatea inferioară a garniturii de foraj, prin Intermediul unei reduefii (2). Carcasa turbinei (1) e formafă dintr'o feavă filetată la cele două extremităfi, care se asamblează la partea superioară cu reduefia (2) şi* la parfea inferioară cu un niplu cu garnitură de cauciuc (3), care constitue palierul radial inferior al turbinei. Palierul superior axial-radial (6) al turbinei e fixat în reduefia (2), prin înşurubarea carcasei, iar palierul radial intermediar (7) separă etajele turbinei în două grupuri. Arborele (A) afc turbinei e suspendat prin intermediul discurilor (11), strânse la disfanfe egale pe arbore, cu ajutorul bu-celelor (12) şi piulifa (9); la partea inferioară,, arborele are un filet unic, pentru asamblerea (directă sau prin intermediul unei reduefii) cu sapa. Discurile (18) ale rotorului, identice ca formă şi dimensiuni, sunt fixate pe arbore prin pene şr sunt asigurate axial prin piulifa (15). Discurile (19) ale statorului, alternând cu cele ale rotorului, sunt fixafe în carcasă, rezemându-se pe niplul (3), Modul de funcfionare al turboforului e următorul: noroiul din prăjinile de foraj pătrunde, prin canalul central al părfii superioare a arborelui turbinei şi prin ferestrele (14), în spafiul inelar (17) dinaintea turbinei; apoi e condus în etajele turbinei şi trecând la grupul inferior de etaje, prin grupul superior şi prin canalele palierului intermediar pătrunde prin ferestrele (23) din nou în interiorul arborelui, spre talpa sondei. Ungerea palierului superior se realizează prin pătrunderea noroiului prin - cartelurile sale; la unele turbo-foare moderne, penfru forarea ia mare adâncime (>5000 m), palierul canelat — cu frecare de alunecare — e înlocuit cu un palier cu rulmenfi cu bile (cu 4—5 rânduri de bile), lubrificate cu noroiu de foraj. Avantajele forajului cu- turboforul sunt următoarele: consum mic de putere, uzura redusă a prăjinilor de foraj, reducerea numărului de accidente, evitarea devierilor găurii de sondă, posibilitatea săpării sondelor dirijate. Desavantajele consistă în: uzura rapidă a fefelor frontale ale discurilor statorului şi ale rotorului (durata de funcfionare a furbinei fiind de maximum 300 de ore), demontarea dificilă a turbinei (datorită înţepenirii provocate de pătrunderea noroiului cu nisip în interstifiul dintre stator şi carcasă). Sin. Turbobur. *. Turbogenerafor [TypâoreHepaTop; turbo-generateur; Turbogenerafor; turbo-generafor; tur-bogenerâtor]: Maşină electrică generatoare (v. sub Maşină electrică), antrenată prin cuplare directă de o turbină cu sbur sau cu gaz, dar nu de o turbină hidraulică (v. Hidrogenerator). Datorită turaţiei înalte a turbinelor cu abur sau cu gaz, turbo-generatoarele sunt caracterizate prin soiufii constructive prin cari se reduc sau se combat efectele forjelor centrifuge. Aceste soluţii se caracterizează 109 prin diametru relativ mic şi lungime axială relativ mare şi prin numărul mic de perechi de poli, cari sunt de tipul înnecat. poli). Rotorul maşinii se compune dintr'un cilindru format din una sau din mai multe bucăţi (adesea gol în interior), executat din ofel carbon, iar In /. Turbogenerafor de 6000 kWf 3000 rot/min. 1) carcasa sfatorului; 2) înfăşurarea statorului; 3) palier; 4) excitafoare; 5) rotor, Cele mai răspândite turbogeneratoare sunt generatoarele sincrone de curent alternativ, cari au excitafie în rotor şi se numesc turboalternatoare sincrone. fl. Crestătura rotorului turbo-generatorului. 1) conductoare de cupru; 2) izolafie în spirală; 3) tub izolant; 4) şi 5) membranele interioară şi exterioară, de protecfiune a tubului; 6) şi 7) garnituri de material fibros; S)garnituride micanită; 9) pană metalică rezistând la vitesele mari ale periferiei rotorului. III. Crestătura statorului. I) micanită; 2) bandă de as-best; 3) banda de micanită; 4J garnitură de fibre; 5) as-beston; 6) conductor; 7)masă de asbest; 8) pană. Fig. / reprezintă o secfiune printr'un turbo-generator ds 6000 kW, 3000 rot/min (cu doi cazul unităfilor mari, din ofel special cromnichel. Contra efectelor forfei centrifuge, înfăşurarea de excitafie e fixată prin penele cari închid crestă-kirile rotorului (v. fig. II) şi prin bandajele masive de ofel forjat, cari cuprind părfile frontale ale înfăşurării. — înfăşurările rotoarelor turbogenera-toarelor sunt supuse unui proces prealabil de coacere, care consistă în încălzirea înfăşurării, după impregnare, până 1a 100°, într'un cuptor special, însofită de presarea mecanică a înfăşurării, ceea ce produce topirea lacului izolator şi pătrunderea acestuia în toate golurile, între izolafie şi cupru. Astfel, spirele bobinelor se lipesc între ele şi înfăşurarea rotorului devine o construcfie rezistentă. Rotorul turbogeneratorului are lungime mare (până la 6,5 m) şi diametru relativ mic (până la 1 m). Statorul turbogeneratorului se execută din tole şi se împarte, în direcfie axială, în pachete cu lăfimea de 3***6 cm, între cari se lasă canale de ventilafie cu lăţimea de 10-• • 15 mm. Crestăturile statorului sunt adesea de forma deschisă (v. fig. III). Izolafia înfăşurării e continuă pe toată lungimea bobinei. înainte de aşezarea în crestături, înfăşurarea e supusă operafiunilor succesive de uscare la temperatura de cca 150°, de eliminare sub vid a băşicilor de aer din izolafie şi de impregnare a izolafiei cu lac, sub presiunea de 6”*8 at. Statorul generatorului e un corp întreg, iar carcasa lui se execută prin sudare, din ofel laminat. Palierele au, de obiceiu, ungere sub presiune în circuit închis. Pentru răcirea turbogeneratoarelor a căror putere depăşeşte 500 kW se foloseşte răcirea prin ventilaţie în circuit închis. Presiunea necesară circulafiei aerului se produce cu ajutorul unui ventilator centrifug, fixat de rotorul generatorului. Pentru 110 îmbunătăţirea- răcirii părfilor, ale maşinilor de lungime mare, generatorul e împărfit în secfiuni de ventilafie, la cari aerul e adus separat, formând circuite de ventilafie paralele, cu ventilator comun. Pentru răcirea turbogeneratoarelor de putere mai mare, începând cu cca 25 000 kW, se foloseşte ca fluid de răcire hidrogenul în locu! aerului. în acest caz, pierderile prin frecarea rotorului cu mediul gazos şi pierderile prin ventilafie se micşorează de zece ori; la aceleaşi dimensiuni, puterea turbogeneratorului creşte cu 20%, deoarece hidrogenul dă un coeficient de transmisiune a căldurii între suprafafa răcită şi mediul gazos de 1,5 ori mai mare decât aerul, iar conducti-bilitatea termică a hidrogenului e de şase ori mai mare decât a aerului. Astfel, durata în serviciu şi rezistenfa izolafiei cresc. Folosirea hidrogenului ca fluid de răcire prezintă desavantajul că reclamă o bună etanşare, pentru a evita pierderile costisitoarele hidrogen, deoarece acesta trebue să aibă o presiune superioară presiunii atmosferice, fiindcă altfel randamentul său termic ar scădea şi ar fi şi riscuri de amestec cu aerul în interiorul maşinii, provocând greutăfi de etan-şare, mai ales în punctele de trecere a arborelui. Acestea au fost evitate construind, în loc de un înveliş perfect etanş, trei învelişuri, unul într'altul; hidrogenul are presiunea necesară numai în compartimentul interior, presiune mai joasă în cel intermediar, şi o presiune numai pufin superioară celei atmosferice, în compartimentul exterior, dând mici diferenfe de presiune dela un compartiment la altul şi deci scăpări mici, chiar dacă etanşeitatea nu e prea bună. Detentele produse astfel contribue şi la răcirea maşinii. în ultimul timp, răcirea cu hidrogen tinde să fie înlocuită prin răcirea cu abur, mai precis, cu apă pulverizată. în acest fel, răcirea e mult ameliorată, prin căldura absolută de evaporare a epei.— Inconvenientul răcirii cu apă pulverizată consistă în riscul de condensare la pornire şi Ia oprire# dacă, nu se iau anumite măsuri. Excitatoarea, care alimentează prin inele de contact înfăşurarea de excitafie a turbogenera-toruîui, se cuplează cu rotorul printr'un manşon, iar Ia maşinile mari, printr'un manşon elastic. Puterea turbogeneratoarelor variază dela 500 până la 150 000 kW, la tensiuni de 0,4—16 kW. 1. Turbopompă [TypSoHacoc; turbo-pompe; Turbo-Pumpe; turbo-pump; turbina-szivattyu ]: Agregat constituit dintr'o pompă (în general cu rotor) şi o turbină care o antrenează. Pompa se cuplează cu turbina, fie direct, fie prin intermediul unui reductor (în cazul pompelor cu turafie joasă). Turbopompele sunt folosite la pomparea debitelor foarte mari sau ca grup de siguranfă în centralele termoelectrice, pentru dublarea pompelor de alimentare a căldărilor cu abur, a pompelor de uleiu aie turbinelor, a pompelor de condensat, a pompelor de circulafie, etc. 2. Turbopropulsor [Typ6onponeJiJiep; turbo-propulseur; Turbopropeller; turbopropeller; turbo-propeller]: Sin. Reactopropulsor. V. sub Reactor. s. Turboreactor [TypSHHHbiH peaKTHBHbift ABHraTeJlb; turboreacteur; Turboreaktor; turboreactor; turboreaktor]. V. sub Reactor. 4. Turbosuflanta [Typ60B03nyx0flyBKa; turbo* soufflante; Turbogeblăse; turbo blower; turbo-fuvo], Mş.: Suflantă, formată dintr'un stator şi unu sau mai multe rotoare cu palete, cari comprimă un mediu gazos (în general aer) la o presiune finală de 0,1-*2,5 ats. Compresiunea se obfine pe cale dinamică, prin rotirea rotorului (respectiv a rotoarelor), creşterea presiunii fiind datorită variafiei energiei cinetice şi potenţiale a mediului gazos. Turbosuflanta poate fi antrenată de o turbină (cu abur sau cu gaz) sau d& un motor electric. Adaptarea turbosuflantei la anumite condifiuni de exploatare şi asigurarea funcfionării ei dincolo de limita de pompaj (v.) se realizează prin reglare. Reglarea se poate efectua: în zona stabilă* prin acfionarea manuală sau automată a regulatorului de turafie a maşinii de antrenare, a cla-petei de laminare (montată la gura de refulare sau în conducta de aspirafie), a paletelor directoare (variind unghiul acestora); în zona instabilă, prin evacuarea manuală sau automată în< atmosferă sau în conducta de aspirafie, a dife-renfei dintre debitul critic şi debitul utilizat; în* zona stabilă sau instabilă, prin schimbarea limitei de pompaj, folosind construcfii în dublu flux sau* palete directoare mobile, în special pentru debite mai mici decât cei critic. Turbosuflanta trebue asigurată contra vibrafiilor (amplitudinea vibrafiilor trebue să fie sub 30---40 ^)„ stabilind turafia critică a rotorului cât mai departe de intervalul turafiilor sa!e funcţionale şi echilibrând cât mai corect rotorul. Vitesa periferic® maximă a rotoarelor poate fi: maximum 190 m/s la rotoare nituite, având discurile principale executate din table îmbinate; maximum 300 m/s la* rotoare nituite, având discul principal, respectiv cel de acoperire, forjate monobloc; maximum 460 m/s la rotoare cu palete forjate sau presate monobloc cu butucul. Turbosufiantele se folosesc la cuptoarele înalte, la convertisoare, în cocserii, în industria minieră, în rafinării de petrol, în industria chimică, în industria alimentară, la lucrări sub cheson, în centrale termoelectrice, la supraalimentarea motoarelor cu ardere internă, în instalafii termice şl frigorifice, în instalafii de distribufie a gazelor. Ia turboreactoare, etc. — Sin. Suflantă cu rotor,, Rotosuflantă. — După felul în care curentul de gaz străbate turbosuflanta, aceasta poate fi cu flux simplu sau-dublu. Suflanta cu fiux simplu are un orificiu de intrare şi unul de ieşire (v. fig. /); cea cu flux dublu are două orificii de intrare, un orificiu de ieşire şi un număr dublu de rotoare, dispuse simetric pe arbore (v. fig. //), I. Turbosuflanfă radială,”cu flux^simplu. f) rotor; 2) stator; 3) arbore; 4) cusinet; 5) palier; 6) discurile rotorului; 7) paletă rotorică; 8) distanfier; 9) disc de echilibrare; fO) disc de echilibrare dinamică; 11) placă de sprijin; 12) 'carcasă ext-rioară; 13) carcasă de refulare; 14) carcasă interioară; 15) canal difuzor; 16) labirint de efanşare; 17) fundafie; 18) placă de bază; 19) bulon de fixare; 20) pană prismatică*. 112 După direcfia pe care o are curentul de gaz In rotor, fafă de axa de rotafie a acestuia, se deosebesc turbosuflante radiale (centrifuge), şi axiale. î. Turbosuflanta radială: Turbosuflanta în care direcfia principală a fluxului de gaze în rotor e perpendiculară pe axa de rotafie. în procesul de comprimare a gazelor intervine şi forfa centrifugă; din această cauză, ea se numeşte şi turbosuflantă centrifugă, în turbosuflanta radială (v. fig. /), care se compune dintr'un rotor (î) şi un stator (2), gazul intră axial (în direcfia axei arborelui suflantei) şi iese radial. Rotorul e alcătuit dintr'un arbore (3), sprijinit pe doi cusinefi (4) montafi în palierele (5), şi din discurile principale şi discurile de acoperire (6), de cari sunt prinse paletele (7); pe arbore sunt montate, de asemenea, distanfie-rele dintre elementele de rotor (8), discul de echilibrare a forjelor axiale (9), discurile pentru echilibrarea dinamică (10) şi placa de sprijin (11). Statorul cuprinde carcasa exterioară (12), carcasa de refulare (13), carcasele interioare (14), canalele difuzoare (15) şi labirinturile de etanşare (16). III. Traiectoria gazelor (aerului) într’o turbosuflantă, 1) primul element de rotor; 2) palete directoare; 3) canale de reîntoarcere; 4) al doilea element de rotor; 5) curba de varia-jie a presiunii (p) într'un etaj; 6) curba de variaţie a vitesei c într'un etaj. Maşina se reazemă pe fundafia (17), prin intermediul plăcii de bază (18), iar între stator şi pkg/crrf qm9/sec iV. Variafia presiunii de refulare cu debitul la turafie constantă. 1) caracteristica debit-presiune; 2) caracteristice ale refelei; A, A') punct de funcfionare. Gazul (respectiv aerul) intră prin orificiul de aspirafie în primul element de rotor (î) (fig. III), descriind traiectorii în spirală la părăsirea acestuia; apoi trece printre paletele directoare (2) sau prin difuzor şi se întoarce (către centru) prin canalele de reîntoarcere (3), de unde intră în elementul de rotor următor (4). La construcfiile obişnuite, gradul de reacfiune al rotorului, care e raportul dintre presiunea statică la periferia rotorului şi presiunea totală pe un etaj variază aproximativ între 0,5 şi 0,7. La o turbosuflantă radială, presiunea (P), debitul (Q), puterea (N), randamentul (73) şi turafia (n) nu pot varia independent. Relafiile P=f(Q), N = f(Q) şi Yj =f(Q) constitue caracteristicele fundamentale ale turbosuflantei, cari sunt reprezentate grafic, pentru n = const, tn fig. IV, V, VI; prin variafia lui n se obfine o familie de curbe congruente. Regimul dâ lucru nominal al turbosuflantei e cel la care randamentul maşinii e maxim şi căruia îi corespund anumite valori ale debitului, presiunii şi turafiei; pentru funcfionarea în regimuri apropiate de cel nominal, în caz de schimbare a turafiei dela o valoare n± la o valoare ri2, celelalte mărimi variază după următoarele relaţii: 51 N, n\' Q2 «2' ?2 n\ Curba caracteristică debit-presiune, care diferă după tipul de turbosuflantă, depinde de unghiul de ieşire al paletei, de randamentul hidraulic, şi de construcţia maşinii (cu directoare sau cu difuzor). Punctul de funcfionare (A) al turbosuflantei (v. fig. IV) se găseşte la întretăierea curbei caracteristice debit-presiune (la n = const.) a maşinii cu curba caracteristică a refelei, care reprezintă relafia dintre debitul de gaz din refea şi presiunea necesară pentru asigurarea acestui debit. Punctul de presiune maximă al caracteristicei debit-presiune, numit punct critic, împarte curba caracteristică a refelei în două ramuri distincte: una stabilă şi cealaltă labilă; turbosuflanta poate debita numai când punctul de funcfionare se n= const q nifysec qm3/sec V. Variafia puterii absorbite cu debitul. VI. Variafia randamentului turbosuflantei cu debitul. placa de bază sunf dispuse bulonul de fixare (19) şi pana prismatică (20), care permite dila-tafiile longitudinale ale carcasai. găseşte în ramura stabilă, iar când acest punct se găseşte pe ramura labilă apare fenomenul (nedorit) numit pompaj. Turbosuflantele radiale se pottupla în serie sau în paralel, dacă au caracteristice cari se aseamănă 113 destui de mult una cu alta. La cuplarea a două turbosuflante în paralel, debitul lor nu se dublează, iar la cuplarea în serie, nici presiunea nu şe dublează (din cauza formei curbei de rezistenţă a reţelei, care în general nu e paralelă nici cu axa debitelor, nici cu axa presiunilor). — Sin. Turbosuflantă centrifugă, Rotosuflantă radială, Roto-suflantă centrifugă. — i. Turbosuflantă axiala: Turbosuflantă în care direcţia principală a fluxului de gaze în rotor e paralelă cu axa de rotaţie. în procesul de comprimare a gazelor intervine forţa portantă datorită învârtirii rotorului, provenită din diferenţa dintre presiunile pe cele două feţe ale paletelor acestuia (condiţionată de existenţa unei circulaţii a vitesei gazului în jurul paletelor). în turbosuflanta axiala (v. fig. VII), care se compune dintr'un rotor şi un stator, gazul (aerul) intră şi iese axial (în direcfia axei arborelui su-flantei). Rotorul (î) e alcătuit dintr'o tobă (2) — formată din unul sau din mai multe elemente — la periferia căreia sunt dispuse paletele (3), radial ş\ echidistant (cu pasul f, la desfăşurarea în plan), montate în şanţuri; toba continuă cu două fusuri (4), cari se rotesc In palierele de alunecare montate în carcasă. Statorul cuprinde carcasa (5), de formă cilindrică sau tronconică, 30. şi paletele directoare sau redresoare (6), între cari pătrund paletele rotorului. VII. Turbosuflantă axială. 1) rotor; 2) lobă; 3) paletă rotorică; 4) fus; 5) carcasă; 6) paletă direcio3re; 7) canal de inlrare a gazelor; 8) difuzor, ieşirea gazelor. 3JJ- 2J0 1,5 10 0 20 UO 60 80 WO Î20 3 VIU. Curbe caracteristice comparative ale furbosuf(antelor. 1) turbosuflantă radială; 2) turbosuflantă axială; a) debitul în procente; b) raportul de compresiune; c) randamentul. IX. Comparafie între mărimile unor turbosuflante radiale şi axiale cu caracteristice identice, î) turbosuflantă axială; 2) turbosuflantă radială. Gazul (respectiv aerul) intră printr'un canal (7) în spirală sau toroidal şi iese axial, eventual printr'un difuzor (8). Curbele caracteristice ala turbosuflantei axiale au un mers diferit de cel al turbo-suflantelor raci iale (v.). Astfel, curba caracteristică debit-presiune (v. fig. VIII) e mult mai abruptă şi limita de pompaj e mult mai apropiată de punctul de funcţionare nominal; din această curbă, care se apropie de aceea a suflantei cu piston, rezultă că pentru raporturi de compresiune superioare lui 5, variaţiile de debit sunt neînsemnate (foarte mici), pentru variaţii foarte mari de presiune. Turbosuflantele axiale funcţionează la turaţii înalte (de 3000-* 12000 rot/min, uneori mai înalte), iar dimensiunile şi greutatea lor sunt mult inferioare celor ale turbosuflantelor radiale (v. fig. /X); totuşi, din cauza caracteristicelor de funcţionare, turbosuflantele axiale sunt folosite mai pufin decât cele radiale. Sin. Rotosuflantă axială. 2. Turbulent [TypâyjieHTHblH; turbulent; stiir-misch, unruhig; turbulent; turbulens]. Gen.: Calitatea curgerii unui fluid de a prezenta turbulentă (v.). s. Turbulenţă [3aBHxpeHHe, TypSyjieHTHO-CTb; turbulence; Turbulenz; turbulence; turbulen-cia]: Mişcare de agitaţie a unui fluid, ale cărui particule au deplasări desordonate. 4. Turburare, punct de ~ [TOHKa (TeMnepa-Typa) nOMyTHeHHfl; point de trouble; Triibungs-punkt; turbidity point; zavarodâspont]. Chim., Ind. pefr..* Temperatură la care un produs lichid, derivat din petrol, se turbură (v. Turbureală 1) 114 îrt cursul răcirii, din cauza apariţiei cristalelor de parafină. Determinarea punctului de turbu-rare se face după ASTM, cu un aparat compus din: o eprubetă (de 32 mm), în care se introduce produsul până la un semn; un manşon metalic, care serveşte drept baie de aer pentru această eprubetă, şi un termometru ASTM, pentru congelafie. Procedeul de determinare consistă în încălzirea prealabilă a produsului la o temperatură cu cel pufin 14° mai înaltă decât punctul de tur-burare, şi în răcirea treptată cu ajutorul unor băi de răcire, a căror temperatură trebue să se menţină cu fr-\70 mai jos decât punctul de turburare. încercările se fac din grad în grad, scofând eprubetă din manşon pentru cel mult 3 s şi cercetând dacă se constată vreun semn de turburare. i. Turbure [MyTHbiH; trouble; trube; turbid; zavaros]. Gen.: Calitatea unui mediu de a prezenta turbureală (v. Turbureală 1). s. Turbure, coloare ~ [MyTHbiH iţBeT; cou-ieiir trouble; trube Farbe; troubled colour; zavaros szin]. Gen.: Coloare care conţine şi alb şi negru. «• Turbureală [MyTHOCTb; trouble; Trube; turbid water; zavarossâg], Tehn.: 1. Proprietatea suspensiilor, a emulsiunilor sau a soluţiilor coloidale, de a difuza radiaţiile luminoase prin efect Tyndall (datorit fluctuaţiilor de densitate sau corpurilor străine în suspensie sau în soluţie). Difuziunea moleculară (efect Rayleigh) nu priveşte turbu-reala. Difuziunea şi, deci, turbureala, depind de cantitatea de materii conţinută în suspensie sau în soluţie coloidală, de natura şi de dimensiunile particulelor, de numărul şi dimensiunile aglomeratelor cari dau fluctuaţiile de densitate. Sin. Turbiditate. — 2. Mărime caracteristică mediilor constituite de suspensiile sau de soluţiile coloidale turburi (v. Turbureală 1), monoton crescătoare cu câtul dintre fluxul de lumină difuzată care a trecut printr'o grosime de mediu dată şi dintre fluxul luminos incident. Sin. Turbiditate. Turbufeala se reperează cu ajutorul turbidi-metrelor (v.), fie prin compararea directă cu o probă etalon, fie prin măsurarea transparenfei în condifiuni de iluminare prescrise. Fluxul luminos incident e fie absorbit de mediu, fie difuzat de el, fie că trece prin el (transparenţă). Două medii cu o aceeaşi transparenţă au deci aceeaşi turbiditate numai dacă prezintă aceeaşi absorpţie. 4. Turbureală [MyTHOCTb,MyTh;trouble; Trube; turbid water; zagy]. 3. Mine: Suspensie de grăunţi minerali foarte fini în apă. — Sin. Tulbureală. s. Turcoază [6npK)3a; turquoise; Tiirkis; tur-quoise;tiirkisz]. Mineral.: CuAI6[(0H)2|P0474 ■ 4H20. Mineral cristalizat în sistemul triclinic, rareori în cristale, în general în mase compacte criptocristaline cu forme stalactitice sau mame-lonare. Are coloare albastră sau verzuie, fiind în general opacă, cu luciu ceros; are duritatea 6 şi gr. sp. 2I6-*2#8. E întrebuinţată ca piatră semipreţioasă. Sin. Kalait. o. Turelă [Typejib; tourelle; Turmchen; turret; forgotorony]. Gen.: Suport mobil, care se poate roti în jurul unei axe, în general orizontale,, astfel încât să permită obţinerea poziţiei corespunzătoare pentru efectuarea unei anumite operaţiuni. La maşini-unelte, de obiceiu Ia cele automate sau semiautomate, turela e o port-unealtă (de ex. capul-revolver al unui strung cu ma? multe unelte cari, prin rotaţie, pot fi aduse succesiv în poziţie de lucru). Unele turele, cum sunt cele dela avioanele de luptă, pot avea şi mişcări oscilante sau as-cendente-descendente, eventual combinate. 7. Turion: Sin. Fus. V. Fus 2. s. ~ de vagonet. V. Ax de vagonet. 9. Turlă [BblIIIKa; tour de sondage; Bohrturm; derrick; furotorony]. Expl. petr.: Construcfie metalică sau de lemn, montată deasupra gurii unep sonde şi care serveşte la ridicarea şi la cobo-rîrea coloanelor de burlane, a garniturilor de prăjini, a fevilor de extracţie şi a utilajului cu* care se lucrează în gaura de sondă. După destinaţie, se deosebesc turle de fora| şi turle de producţie. 10. ~ de foraj [6ypOBaH BbiniKa; tour de forage; Bohrturm; drilling derrick; furotorony]: Turlă folosită în perioada de forare a sondei* înălţimea furiei variază între 28 şi 41 m, iar sarcina de ridicare, între 130 şi 190 t. 11. ~ de producţie [3KCTpaKU,H0HHaH Bbiui-Ka; tour d'un sondage en production; Turrrv einer produktiven Sonde; producing well derrick;, termelesi furotorony]: Turlă folosită pentru intervenţii Ia sondă, după terminarea perioadei de foraj. înălţimea acestei turle e de 28-—31 m şi sarcina de ridicare, de 60*-100t. Turlele de* producţie metalice, construite din oţel cornier sau din ţeava de oţel, tind să înlocuiască pe cele de lemn. Partea inferioară a turlei e îmbrăcată, pe o înălţime de 5 m, cu scândură sau cu tablă ondulată, pentru protejarea personalului contra intemperiilor. La exteriorul turlei se construeşte o scară fixată de riglele turlei, care asigură accesul la poduri şi la geamblac. Turla e centrată pe gura puţului, fiind ancorată cu cel puţin două ancore solide şi independente, de fiecare picior. Ancorele trebue să fie întinse egal; ele împiedecă acţiunea momentulur de răsturnare şi sunt aşezate în prelungirea diagonalelor, pentru a nu produce răsucirea turlei. 12. Turlă de fluor [6aniHH ajih (Jrropa; tour de fluor; Fluorturm; fluorine tower; fluortorony]. Ind. chim.: Turn umplut cu inele Raschig, folosit la prepararea acidului sulfuric, pentru îndepărtarea fluorului din bioxidul de sulf. Bioxidul de sulf intră pe la partea de jos, iar de sus e stropit cu apă, care reţine fluorul. ÎS. Turmalin [TypMaJIHH, mepji; tourmaline;: Turmalin; tourmaline; turmalin]. Mineral.: Mineral* cristalizat în sistemul trigonal hemimorf, cu compoziţie chimică complexă; conţine borosilicat de aluminiu, fier, magneziu, mangan (şi fluor). E divers colorat: roz, verde, negru, pleocroic; are 115 duritatea 7. Prezintă fenomenele de piezoelectri-cifate şi piroelectricitate. E un mineral pneuma-tolitic şi metamorfic. Varietăfiîe transparente sunt pietre semiprefioase. Acroitul e un turmalin incolor. — Sin. Turmalină. 1. Turmalin, cleşte de ~ [TypMaJiHHOBbie IiţHimbJ; pince â tourmaline; Turmalinzange; tourmaline clamp; turmalinfogo]. Fiz.: Dispozitiv optic format din două lame de turmalin, tăiate paralel cu axa optică, cu grosimea de 1*-2 mm şi cu diametrul de 2—3 cm, prinse în două ghiare cari formează o pereche de cleşte, — lame cari se pot roti în planul lor. Se foloseşte pentru cercetarea lamelor cristaline în lumină polarizată. Polarizarea se face prin dicroism. 2. Turn[6auiHfl; tour; Turm; tower; torony]. Arh., Cs.: Construcfie supraterană, izolată sau alipită de altă construcfie ori aşezată deasupra ei, executată din lemn, din zidărie sau din beton armat, şi a cărei înălfime e mare în raport cu dimensiunile lineare ale bazei. Secfiunea plană orizontală poate fi circulară, eliptică, triunghiulară, dreptunghiulară sau poligonală. Turnurile pot avea forma de cilindru, de trunchiu de piremidă, de trunchiu de con sau de hiperboloid. Perefii turnurilor pot fi executafi din zidărie masivă (în care se amenajează goluri pentru iluminare), sau pot fi constituifi dintr'o suprafafă autoportantă de beton armat ori dintr'un schelet de rezistenfă (stâlpi legafi între ei cu grinzi orizontale, cadre sau grinzi cu zăbrele, plane sau în spafiu), care poate rămânea vizibil sau poate avea golurile umplute ori acoperite cu alte materiale (zidărie de cărămidă plină sau cu goluri, scânduri, tablă ondulată, etc.). Partea superioară a turnurilor poate fi liberă sau se poate termina, fie cu o platformă sau cu o terasă (mărginite de un parapet sau de un zid crenelat), fie cu un acoperiş foarte înalt (fleşă) sau în formă de cupolă, ori poate avea o construcfie (de ex. un rezervor) sau o instalafie (de ex. un far). Interiorul turnurilor poate rămânea liber pe toată înălfimea (de ex. Ia coşurile de fum), poate avea o scară sau o instalafie, ori poate fi împărfit în mai multe compartimente, aşezate la niveluri diferite şi cari pot fi destinate pentru locuit sau pentru adăposti-rea unor instalafii. Uneori, platformele interioare sunt prelungite şi la exteriorul turnului. Turnurile sunt construcţii folosite mult în arhitectura civilă, religioasă şi militară, cum şi în con-strucfiile industriale. în arhitectura civilă sunt folosite, fie ca locuinfe izolate (de ex. culă) sau făcând parte dintr'o clădire monumentală, fie ca elemente arhitectonice de fafadă sau de acoperiş (de ex. lanterna) pentru a crea un aspect monumental, în special la clădirile cari se întind pe suprafe{e mari. în arhitectura religioasă, turnurile constitue, uneori, elemente arhitectonice principale ale unei epoce, ale unui stil sau ale unui cult (de ex. campanilele, clopotnifele, minaretele), în arhitectura militară au fost folosite, în special în Antichitate şi în Evul mediu, la lucrările de forţificafii, ca posturi de observafie şi de apărare înaintate, sau făcând parte dintr'un ansamblu de alte lucrări. Uneori au constituit şi mijloace de atac, mobile. în construcfiile industriale sunt folosite, fie ca infrastructură sau ca element de susţinere a unor construcfii sau instalafii (de ex. ia castele de apă, la faruri, conducte aeriene, antene de radio, instalafii de foraj sau de extracfie, elevatoare, cuptoare înalte, etc.), fie pentru adă-postirea unor instalafii (de pompe, de răcire, de absorpfie, efc.), ori ca element de rezistenfă al unei instalafii (de ex. la coşurile de fum). s. ~ de absorpfie [norjiOTHTejibHan Tpy6na (daiIIHH); tour d'absorption; Absorptionsturm; absorption tower; abszorpcios torony, elnyelo torony], Ind. chim.: Turn folosit pentru separarea de gaze din amestecuri, prin disolvare selectivă într'un lichid. Vitesa de disolvare în lichid a gazelor fiind, în general, mică, e necesar ca, pentru asigurarea absorpfiei în bune condifiuni, de o parte, cele două faze să . se mişte în contracurent, şi, de altă parte, suprafafa de contact între faze să fie destul de mare. Pentru îndeplinirea ultimei condifiuni se trece gazul, divizat în bule foarte mici, prin lichid, sau, ceea ce e mai uşor . de realizat, se împarte lichidul pe o suprafafă foarte mare şi se lasă gazul, divizat în bule relativ mari, să treacă încet în contracurent peste această suprafafă. în practică se preferă procedeul al doilea, folosind turnuri de absorpfie. Turnul de absorpfie are dispozitive pentru împărţirea lichidului pe o suprafafă mare. Amestecul de gaze intră la baza turnului şi, în mişcarea lui de jos în sus, întâlneşte în contracurent lichidul introdus la vârful turnului şi care a fost împărfit pe o mare suprafafă de-a-lungul înălţimii acestuia. La vârf se găseşte amestecul de gaze din care s'a separat componentul disolvat în lichid, iar la fundul turnului iese lichidul care confine gazul disolvat. Se deosebesc două tipuri de dispozitive pentru împărfirea lichidului pe o suprafafă mare: corpuri de umplutură şi talere cu clopote, a căror construcfie e asemănătoare cu a talerelor dela coloanele de distilare, montate de-a-lungul înălţimii turnului. Turnurile de absorpfie cu umplutură sunt cel mai des folosite, deoarece asigură o suprafafă mare de contact între cele două faze, sunt mai ieftine, pot fi mai uşor realizate din materiale rezistente la coroziune — şi deoarece pierderile de presiune în acest fel de turnuri sunt mai mari. Drept corpuri de umplutură se folosesc: fie bucăţi de piatră, de cocs, de cărămizi de diferite forme, etc. — acestea prezintă însă desavantajul că au o greutate specifică mare şi suprafafa specifică relativ mică, cum şi (de ex. în cazul cocsului) desavantajul că sunt fărâmicioase —, fie corpuri cari, prin prelucrare, au căpătat anumite forme şi dimensiuni, pentru a lăsa un cât mai mare spafiu liber între ele, pentru a micşora pierderea de presiune, având în acelaşi timp o suprafafă specifică mare şi o greutate specifică mică. S'a realizat o mare varietate de astfel de corpuri: 116 inele, inele cu spirale, spirale de sârmă, corpuri în formă de şea, etc. în practică, cel mai des folosite sunf corpurile în formă de şea şi de inele Raschig (v.). Ambele pot fi fabricate din diferite materiale: metale laminate, porfelan, faianţă, gresie antiacidă, etc. Stratul de umplutură se sprijine jos pe un taler care are găurile necesare pentru scurgerea lichidului, cum şi straturi pentru împărţirea egală a gazelor pe secfiunea turnului. La vârful turnului, lichidul e împărfit egal pe secfiunea acestuia, cu ajutorul unui sistem de ajutaje. Dacă turnul are diametrul mai mare decât 100 mm, lichidul în coborîre are tendinfa de a migra spre zonele periferice ale turnului, apropiate de manta. Din această cauză, în partea inferioară a stratului de umplutură, zona din jurul axei cilindrului rămâne uscată sau numai parţial udată de lichid — şi deci contactul dintre cele două faze nu mai e perfect: se produc scăpări de gaze, cari nu intră deloc sau intră numai în mică măsură în contact cu lichidul, iar adsorpfia nu se mai produce în cele mai bune condifiuni. Pentru a înlătura acest inconvenient, se împarte stratul de umplutură în mai multe porfiuni, a căror înălfime e cu atât mai mare, cu cât diametrul turnului e mai mare. Porfiunile sunt susfinute de talere de împărţire, cari, de o parte, susfin stratul, iar de altă pârtie împart în mod egal gazele şi lichidul pe întreaga secfiune a turnului. Turnurile de absorpfie cu umplutură sunt construite, de obiceiu, din ofel nealiat, şi uneori sunf echipate cu o cămaşă protectoare, confecţionată dintr'un material rezistent la coroziune (tablă de plumb, strat de cauciuc natural sau sintetic, cămaşă de cărămizi antiacide, diferite metale fixate prin metalizare pe suprafafa interioară a mantalei, etc.). în unele cazuri, turnurile sunt construite din ofeluri aliate, din cupru, metal monel, aluminiu, gresie antiacidă, etc. Umplutura, ca şi talerele de împărţire, trebue să fie construite, de asemenea, din materiale rezistente la coroziunea produsă de substanfele cu cari ajung în contact. Dacă înălfimea totală a straturilor de umplutură e foarte mare, în loc de a construi un singur turn, foarte înalt, se pot construi două turnuri mai scunde, cari lucrează în serie: gazele intră pe la baza primului turn, ies pe la vârful acestuia şi sunt introduse pe la baza turnului al doilea, ieşind apoi pe la vârful lui. Lichidul e introdus la partea superioară a turnului al doilea, iese la baza acestuia, pentru a fi introdus la vârful primului turn, ieşind !a baza lui. — Turnurile de absorpfie cu talere se aseamănă constructiv cu coloanele de distilare cu clopote. Deşi suprafafa pe care e repartizat lichidul e mai mică decât la turnurile cu umplutură, totuşi, printr'o împărfire judicioasă a clopotelor pe talere şi printr'o alegere adecvată a fantelor clopotelor, se poate realiza o foarte bună absorpfie. Aceste turnuri se folosesc din ce în ce mai rar şi numai când pericolul de coroziune poate fi prevenit prin alegerea metalului indicat, când constantele necesare calculului acestui tip de turnuri sunt cunoscute şi când se poate admite o pierdere mare de presiune în turn. t. Turn de degazeificat noroiul [Aera3H{|)HKa-tţHOHHaa 6amHH; tour â degazifier la boue; Entgasungsturm; outgasing tower; gâztalanito torony]. Expl. petr.: Construcfie în formă de turn, care confine un sistem de polife de lemn, situate una deasupra alteia, înclinate sub un anumit unghiu. Această construcfie permite noroiului să cadă din planul unei polife în planul alteia. Prin suprafafa mare pe care o parcurge şi prin agitafia la care e supus, noroiul liberează o parte din gazele sale. *. ~ de leşie bisulfitică [daiiran ajih 6h-Cyjib(J)HTH0r0 meJiOKa; tour â lessive; Laugen-furm; bisulphitic lye tower; lugtorony]. Ind. cel.: Turn înalt de cca 30 m, cu diametrul de cca 2 m, construit din beton sau din lemn, căptuşit în inferior cu scânduri de stejar, în care se introduc, pe la parfea superioară, piatră de var şi apă, iar pe Ia cea inferioară, bioxid de sulf, penfru a se forma bisulfit de calciu (leşie bisulfitică), întrebuinfat la fabricarea. celulozei. Leşia sulfitică pentru fierberea celulozei trebue să aibă concentrafia de 5,5°Be. Sin. Turnul lui Mît-scherlich. a. ~ de mină [uiaxTHan BblilIKa; chevalet de puitsdemine; Forderschachtoberb*au;pithead gear; bânyatorony, szâjlito torony]. Mine: Construcfie aşezată la suprafafă, deasupra gurii unui puf sau a unui plan înclinat, şi care serveşte ca eşafodaj pentru susţinerea moletelor cablurilor maşinii sau troliului de extracfie şi penfru amenajarea stafiilor de încărcare şi descărcare a vaselor de transport prin puf sau pe planul inclinat (colivie, skip). Se compune dintr'o parte verticală sau inclinată, din capul turnului şi din partea de rezistenfă. Partea verticală (în cazul pufurilor verticale) sau inclinată (în cazul pufurilor înclinate sau al planelor înclinate) cuprinde prelungirile din puf ale ghidajelor. Ea serveşte la conducerea vaselor de transport până la platforma de încărcare-descărcare. Deasupra platformei şî imediat sub capul turnului se montează dispozitive, cari împiedecă vasul de transport să lovească moletele, în caz de manevră greşită a mecanicului maşinii de extracţie (se apropie ghidajele între ele, ca să înţepenească vasul de transport, sau vasele de transport ating dispozitive electrice sau mecanice cari declanşează automat frânele maşinii de extracfie sau întrerup curentul la motorul maşinii). Capul turnului instalat deasupra părfiî verticale e constituit din grinzile cari susfin palierele moletelor, platforma de circulafie din jurul moletelor, parapetul de securitate din jurul platformei şi acoperişul. Deasupra moletelor e instalată macaraua pentru ridicarea în turn şi montarea moletelor. în cazul când maşina de extracfie se aşază în turn, ea se montează în capul acestuia. Partea de rezistenfă suportă forfele transmise asupra turnului prin ramurile cablurilor de extracfie. în cazul maşinilor de extracfie aşezate pe 117 sol, partea de rezistenfă se poate confunda cu partea verticală, sau poate constitui o construcfie aparte (turnuri mari), din doi montanţi; în ambele cazuri se adaugă contrafortul înclinat, care preia eforturile datorite rezultantei tensiunilor din cele două ramuri de cablu. în cazul când maşina de extracfie se montează în turn, contrafortul lipseşte. Fiecare turn are şi o scară pentru accesul şi controlul diferitelor sale părfi. Turnul de mină se construeşte din lemn, din ofel profilat sau din beton armat. După scopul în care sunt folosite, se deosebesc: i. Turn de extrac)ie: Turn care serveşte în special la extracjia substanfelor minerale din subteran. Se construeşte la pufuri de extracfie auxiliare sau de aeraj, şi e prevăzut cu instalafii de încărcare şi descărcare în vasele de transport prin puf, în dreptul platformelor amenajate în acest scop. în cazul transportului prin colivii se montează o platformă (în general simplă, mai rar etajată, pentru a introduce simultan vagone-tele în etajele coliviei) de rulare a vagonetelor pline şi a celor goale; în cazul extracţiei prin skip, la platformă se ataşează dispozitivele de descărcare din skip, jghiabu-rile şi instalaţiile de transport cu benzi. Complexitatea turnului de extracfie depinde de capacitatea de extracfie a pufului şi variază dela construcţii simple, cu înălfime mică, cari suportă extracfie. — Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc următoarele tipuri de turnuri verticale de extracţie: cu partea de rezistenfă independentă de partea verticală de ghidaj, constituită din doi montanfi şi din contrafort (v. fig. /), sau dintr'o construcfie piramidală, care înlocueşte contrafortul şi montanfii (v. fig. II); cu partea de rezistentă constituită din grinzile din fafă ale părfii de ghidaj şi din contrafort (tipul cel mai răspândit); cu profilul de trunchiu de piramidă pentru partea de rezistenfă (cu patru contraforturi aşezate la muchiile trunchiului), în interiorul căruia se construeşte independent partea de ghidaj (acest tip e adecvat pentru turnuri cu două ma- //. Turn de exiracfie în formă de trunchiu de piramidă, de ofel. şini de extracfie, aşezate pe sol, de o parte şi de alta a turnului); fără contrafort, folosite în cazul când maşina de extracfie e aşezată în turn (în special la instalafiile cu roată de fricţiune). Pentru pufuri înclinate se folosesc următoarele tipuri deturnuri: simple eşafodaje de susfinere a moletelor, când vagonetelesau skipurile nu a-jung până la turn; construcţii analoage cu turnurile verti-, . , , , cale de extrac- cu siloz de descarcare, de ole . .. i 1 fie, de cari se deosebesc numai prin înclinarea ghidajelor şi prezenfa căilor de rulare a vagonetelor sau a skipului; tipuri analoage cu cel precedent, de care se deose- până la construcţii complicate, una sau două maşini puternice de 118 besc prin adăugirea unui siloz în care se descarcă automat vagonetele sau skipul (v. fig. III). Turnurile de extracfie se construesc din lemn, din ofel sau din beton armat. Turnurile de extracfie de lemn se folosesc rar şi numai în cazul exploatărilor cu producfie mică (cel mult 150 000 t/an) şi cu durată scurtă de funcfionare. Ca esenfă se foloseşte molidul, cu excepfiunea ramei turnului şi a grinzilor de reazem a moletelor, cari se confecfionează din stejar. Elementele orizontale supuse la întindere se dublează (uneori) cu tiranfi rotunzi de ofel; tiranfii se construesc din lemn rotund. Se recomandă impregnarea ignifugă şi antiseptică a lemnului. Legăturile cu fundaţia de beton se fac cu sabofi de fontă. Turnurile de ofel (v. fig. /, II) se construesc din profiluri normalizate; sunt cele mai mult folosite şi servesc pentru toată durata de funcfionare a pufului. Turnul de ofel e o construcfie de grinzi cu zăbrele, în panouri de maximum 3 m, în cari se prevăd goluri pentru legătura cu platformele de descărcare a skipurilor sau de trecere a vagonetelor, montarea tachefilor, a podurilor oscilante, etc. Contraforturile sunf construite din două grinzi cu zăbrele (în general) în formă de picioare depărtate în partea de jos cu circa o treime din înălfimea turnului (pentru stabilitate).. Se livrează, de fabrica constructoare, în elemente cu dimensiuni limitate de posibilitatea de transport pe calea ferată şi de greutatea de transport. Partea de ghidaj are secfiunea orizontală dreptunghiulară, cu latura mare A = (300-ha-h2 e) mm (a fiind lungimea coliviei, iar e, grosimea grinzilor marginale) şi cu latura mică Z? = (300-f£-f 2 e + £) mm (b fiind lăfimea coliviei, iar E, distanfa dintre cabluri), fnălfimea e funcfiune de vitesa maximă a coliviilor în puf, de construcfia coliviilor (numărul etajelor), de construcfia dispozitivului de acăfare a coliviei de cablu şi de înălfimea platformei de descărcare a coliviilor fafă de sol. înclinarea contrafortului fafă de turn e determinată de direcfia rezultantei tensiunilor din cabluri, care trebue să fie situată în interiorul unghiului dintre contrafort şi turn. Verificarea turnului de extracfie se face la acfiunea simultană a următoarelor forfe: Pentru turnuri cu o singură maşină de extracfie: greu- tatea proprie a turnului, plus forfa vântului, plus forfele normale maxime din cabluri; greutatea proprie a turnului, plus forfa vântului, plus de cinci ori greutatea coliviei aşezate pe tachefi. Pentru turnuri cu două maşini de extracfie: greutatea proprie a turnului, plus forfa vântului, plus forfele maxime normale din cablurile ambelor maşini; greutatea proprie a turnului, plus acjiunea vântului, plus de cinci ori greutatea coliviei pe tachefii corespunzători primei maşini, plus forfele normale şi cablurile celei de a doua maşini; greutatea proprie a turnului, plus acfiunea vântului, plus forfa de rupere în cablu, în care această forfa e cea mai mare, plus de două ori forfa maximă normală în cablul aceleiaşi maşini, plus forfele maxime normale în cablurile celeilalte maşini. Turnurile de extracfie construite din beton armat sunt folosite din ce în ce mai mult; principalele tipuri de turnuri de beton armat se construesc: numai cu partea de rezistenfă şi cu capul turnului de beton armat (doi montanfi şi contrafortul), în timp ce partea verticală de ghidaj rămâne metalică; turnuri cu contrafort, în întregime de beton armat; turnuri fără contrafort, în întregime de beton armat, (se folosesc în cazul când maşina e montată în turn şi poate depăşi în înălfime 40 m); turnuri de beton armat, însă cu contrafort metalic. Turnurile de extracfie de beton armat prezintă avantajele şi desavantajele construcţiilor de beton armat. i. Turn pentru săparea unui puf: Turn care serveşte la extracţia rocei excavate, rezultate în urma săpării unui puf. E o construcfie provizorie şi de aceea se construeşte din lemn (v. fig. IV) sau din ofel, cu posibilitatea unei demontări rapide. Are forma de trunchiu de piramidă, cu cap în care se montează moletele şi platforme cu IV. Turn de săpare pentru două trolii d'e extracţie, de lemn. uşi rabatabile, deasupra cărora se opresc coliviile încărcate. Uşile sunt închise şi se deschid numai pentru a lăsa să treacă coliviile; manevrele coliviilor se fac numai cu uşile închise. Turnul pentru săpare cuprinde şi jghiabul (uneori silozul) în care se descarcă chibla şi sub care rulează vagonetele. Pe platforme şi pe sol se instalează macaralele şi scripefii pentru manevrele dispozitivelor din put în timpul săpării (pod mobil de siguranfă sau pentru zidirea perefilor, pompă de adâncire, scară de siguranfă, etc.). 119 Tumul pentru săpare e căptuşit în întregime cu scânduri. După terminarea săpării şi amena-jerii pufului, turnul provizoriu se demontează şî se înlocueşte cu un turn definitiv de extracfie. Pentru săparea pufurilor prin congelare, turnurile sunt amenajate atât pentru forarea sondelor, cât şi pentru săparea propriu zisă. Pentru aceasta «li se adaugă rama, care suportă geamblacul son-dezei, cum şi sondeza. O construcfie diferită în detalii are turnul folosit la săparea unui puf de mina după procedeul forajului percutant sau rotativ. în cazul adâncirii unui puf în funcfiune, turnul definitiv de extracfie se poate amenaja şi ca -turn de săpare. In cazul unui puf orb se dă impropriu denu-«m'irea de turn, porfiunii de puf dela orizontul de primire a coliviilor şi până la molete. î. Turn de preînălbire [daoiHH flJiH npeflBa-pHTejibHOro 6ejieHHfl; tour de blanchiment; Vorbleichturm; prebleaching tower; elofeheritesi torony]. Ind. cel.: Căldare verticală, înaltă de 20 m, cu diametrul de 4 m, căptuşită în inferior cu cărămidă şi pe la baza căreia intră celuloză brută şi clor gazos. La baza turnului se găseşte, în interiorul lui, un amestecător pentru omoge-neizarea amestecului de celuloză şi clor. 2. ~ de răcire [rpaA«pHH, oxnaîKAatomaH ^aiIIHfl; tour de refrigeration; Turmkuhler, Kamin-kuhler, Kuhlturm; cooling tower; huto torony]. Tehn.: Răcitor în formă de turn, pentru răcirea artificială, în curent de aer, a apei care circulă în circuit închis într'o instalafie industrială, ca să se asigure temperatura de serviciu a apei înainte de fiecare revenire In instalafie. Turnul de răcire, care poate fi cu tiraj «latural sau forfat (artificial), cuprinde (v. fig. /): coşul de tiraj, dispozitivele de dis-iribufie şi de îm-prăştiere a apei calde, basinul colector de apă răcită, şi accesorii.— Coşul de tiraj poate fi de beton (de obiceiu în formă de hiperboloid cu o pânză), de lemn (fie cu secfiune pătrată, la turnurile mici, fie cu secfiune poligonală, la turnurile opMbi; coulee statique; Gul3 in ruhenden Formen; statical cas-ting, gravity (dye) casting; gravitâcios ontes]: Turnare la care metalul topit e introdus prin cădere în forme statice, imobilizate în timpul turnării (v. şi sub Turnătorie 1). Sin. (impropriu) Turnare statică. După natura formelor, turnarea prin gravitafie poate fi turnare în forme temporare uscate (v. Turnare la uscat), turnare în forme temporare neuscate (v. Turnare la crud), turnare în forme semipermanente (v. sub Turnătorie 1) şi turnare în forme permanente (v.). 2. ~ în forme permanente [JiHTbe B ko-KîîJIHX; coulee en coquilles; Kokillenguţj; case hardened casting, chill casting; kokiilaontes, keregontes]: Procedeu de turnare, la care metalul în stare topită e introdus, pentru soii-dificare, într'o formă executată din fontă sau din ofel, numită formă permanentă, formă metalică sau cochilie (cochilă) (v. şi sub Turnătorie 1). Turnarea în forme permanente asigură: productivitate mare, în special când închiderea şi deschiderea formelor se fac mecanizat; precizia în dimensiuni a pieselor turnate; îmbunătăţirea structurii metalului, ceea ce asigură bune caracteristice mecanice; pref de cost mai mic al pieselor turnate. Desavantajele turnării în forme metalice sunt: umplerea mai dificilă a cavităfii formei şi posibilitatea mai mare de formare a crăpăturilor, datorită valorii mari a tensiunilor din temperatură şi a tensiunilor de retragere. în forme permanente se toarnă: aliajele neferoase cu bază de Pb, Sn, Zn, Al, Mg sau Cu, fontele cenuşii şi cele albe, ofelul carbon şi ofelul slab aliat, înainte de turnare, se încălzesc formele permanente la o temperatură corespunzătoare aliajului care se toarnă. La turnarea pieselor de aliaje neferoase cari au cavităfi interioare se pot folosi miezuri metalice (v. fig. /). — La turnarea aliajelor feroase, în deosebi a ofelului, cavităfile interioare ale pieselor se obfin prin miezuri executate din amestec de formare. — Turnarea fontei în forme permanente e însoţită, în general, de formarea unui strat de cementită pe peretele exterior al piesei, strat care poate stânjeni operaţiunile ulterioare de prelucrare mecanică a piesei. Pentru a micşora tendinfa de formare a cementitei şi pentru a mări durata formelor metalice, suprafafa interioară a acestora se acopere, înainte de turnare, cu un strat refractar, compus din argilă, marşalită (v. S.), magnezită, etc., folosind ca liant sticla solubilă. Acest strat de cementită,care formează pe piesă o crustă dură, e util în cazul fabricării rofilor de vagoane şi I. Formă permanentă (metalică) pentru turnarea pistoa-nelor din aliaje de aluminiu. 1) jumătate de cochilie; 2) fundul cochiliei; 3) miezul metalic în pană; 4) miezul metalic lateral; 5) miezul metalic penfru gaura bolfului. II. Formăpermanentă penfru turnarea unui cilindru de laminor. 1) pâlnie de turnare; 2) piciorul pâlniei; 3) alimentator; 4) piesă turnată; 5) maselofă; 6) cuiia de formare inferioară; 7) formă metalică; 8) cutia de formare superioară; 9) şi 10) amestec de formare. a cilindrilor de laminor din fontă (cu crustă dură) (v. fig. II), fiindcă măreşte, rezistenfa la uzură a piesei respective. — Turnarea otelului în forme 124 permanente (turnarea lingourilor de ofel în lingo-tiere e un caz particular), deşi prezintă dificultăţi portantef a luat o mare desvoltare. în cazul turnării oţelului, reţeaua de turnare se execută excluziv în amestec de formare (v. fig. III), pentru III. Formă permanentă (metalică) pentru turnarea din ofel a unei rofi dinfafe conice (refeaua de turnare e executată în amestec de formare). 1) miez ds amestec de formare; 2) maselotă; 3) forma metalică (partea de sus); 4) forma metalică (partea de jos); 5) miez centra! din amestec de formare; 6) refea deturnare. a nu răci metalul şi pentru a permite curgerea oţelului puţin fluid prin forma metalică. De asemenea, maselotele şi anumite părţi ale formei se execută tot în amestec de formare, în vederea micşorării vitesei de răcire şi a tensiunilor de retragere. i. Turnare în forme semipermanente [jiHTbe B nojiyBpeMeHHbie (JpopMbi; coulee en formes semipermanentes; Gu^ in halbpermanenten Formen; casting in semi-permanent forms; felalakos ontes]. V. sub Turnătorie 1. *. ~ la crud [jiHTbe b HenpocymeHHyio (|)OpMy; coulee â verf; Nafjgiefjen, Na^gulj; wet casting; nedves ontes]: Turnare executată în forme temporare neuscate. 3. ~ la uscat [jiHTbe b cyxoă necOK; coulee etuvee; Trockengiefjen; dry casting; szâraz ontes]: Turnare executată în forme temporare uscate (V. şi Uscare). 4. ~ statică. V. Turnare prin gravitafie. 5. Turnare sub presiune [jiHTbe no# #aBJie-HH6M; coulee par pression; Spritzgulj, Gulj unter Druckanwendung; dye casting; froccsdntes, nyomâs alattr ontes]: Turnare la care se exercită o presiune mare asupra metalului în stare topită, introdus într'o formă permanentă. Forma permanentă (metalică) e prelucrată foarte precis, astfel încât dimensiunile ei inferioare să corespundă dimensiunilor finite ale piesei (fără adaus de prelucrare), mărite cu sporul de retragere. După procedeul de exercitare a presiunii, se deosebesc: turnare prin injecfie şi turnare prin presare. La turnarea prin injecfie, metalul topit este introdus în formă prin ajutajul de injecfie al unei maşini de turnat cu piston (v. fig. /), sub presiunea de 20**-250 kg/cm2, la o temperatură superioară temperaturii corespunzătoare metalului respectiv pe curba liquidus. Procedeul se aplică ia turnarea aliajelor grele, uşor fuztbile, cu bază de plumb, de staniu sau de zinc, şi a aliajelor uşoare, greu fuzibile, cu bază de aluminiu sau de magneziu. La turnarea aliajelor de aluminiu cu temperaturi de fuziune mai înalte decât 450° se în-locueşte maşina cu piston pentru turnat prin injecţie, cu maşina cu compresor pentru turnat prin injecţie (v. fig. II), deoarece, la maşina cu piston, pistonul se uzează repede la aceste temperaturi. Aerul e comprimat la cca 35 kg/cm2 şi acţionează asupra can-tităfii de metal lichid necesar unei turnări (separată de baie, în prealabil, într'un recipient cald) la o temperatură superioară celei corespunzătoare II. Maşină de fumat prin injecfie, cu compresor. 1) creuzet penfru mefatuLln stare topifă; 2) lingură de turnare; 3) ajufaj; 4) pâlnie de turnare; 5) formă metalică; 6) racord penfru aer comprimat. de pe curba liquidus. Maşinile de acest tip se utilizează rar, din cauza pericolului de oxidare a băii de metal. — La turnarea prin presare, metalul sau aliajul sunt comprimate în formă cu ajutorul maşinii de turnat, cu piston (v. fig. III), sub presiunea de 200--1000 kg/cm2, la o temperatură cuprinsă între curbele liquidus şi solidus (stare pastoasă sau stare lichidă vâscoasă). Procedeul se aplică la turnarea aliajelor cu temperatura de fuziune înaltă (de ex. aliajele de cupru). Turnarea sub presiune dă productivitate mare, datorită duratei mici de umplere (dela câteva zecimi de secundă până la câteva secunde, după mărimea şi forma piesei) şi asigură piese curate şi cu dimensiuni foarte precise. Metalul turnat are structură fină, compacitate mare şi caracteristice mecanice bune. Greutatea pieselor I. Camera de presiune a maşinii de fumat prin injecfie, cu piston. 1) creuzet cu metal topit; 2) cariafe de alimentare; 3) ajutej; 4) forme de turnare (permanentă); 5) piesa furnafăi 6) manfa metalică; 7) căptuşeală refractară; 8) pârghie; 9) piston; 10) cilindru; 11) orificiu de alimentare. obfinute la turnarea prin injecfie poate atinge 20 kg (în cazul aliajelor cu bază de plumb), iar la turnarea prin presare, 5 kg. Sin. Turnare forjată.— III. Schema de funcfionare a maşinii de turnat prin presare în stare pastoasă, cu piston. 1) piston; 2) recipient de turnare; 3) metal lichid; 4) cilindru de presiune; 5) formă metalică; 6) refea de turnare; 7) împingătoare pentru scoaterea din formă a piesei turnate; 8) piasa turnată. î. Turnare prin injecfie [jihtbs nofl #aBJie-HHGm; coulee par pression; Spritzgulj; dye casting; froccs ontes]. V. sub Turnare sub presiune. 2. ~ prin presare [JiHTbe no/ţ AaBJieHHeM; coulee par pression; Pre^gufj; dye casting; pres-ontes]. V. sub Turnare sub presiune. — După modul de alimentare a cavităfii formei cu metal lichid, se deosebesc: >. Turnare directă [jiHfbe CBepxy; coulee en chute; Sturzgulj; shoot casting; zuhanoonfes]. V. sub Turnare 2 şi sub Turnare, refea de 4. ~ în sifon [cH^JOHHoe JiHTbe; coulee en siphon; Syphongulj, durch Syphon gieljen; bottom casting, with the vent casting; szifonontes]. V. sub Turnare 2 şi sub Turnare, refea de 5, ~ laterală [6DKOBOe JiHTbe; coulee laterale; Seitengu^; side casting; oldalontes]. V. sub Turnare 2 şi sub Turnare, refea de o Turnare de precizie [npeiţH3H0HH0e (toh-HOe) JiHTbe; coulee de precision; Prăzisionsgufy; pre-cision casting; precizios ontes]. Meii.: Turnare prin care se fabrică piese turnate mici şi cu forme complicate, la dimensiuni foarte precise în stare brută (din cauza dificultăţii de prelucrare ulterioară), astfel încât singura operafiune de prelucrare necesară să fie numai abrazarea. Din această cauză, la confecţionarea pieselor prin turnare de precizie e posibilă şi întrebuinfarea aliajelor extra-dure (greu prelucrabile). Procesul tehnologic al turnării de precizie se deosebeşte de cel al turnării obişnuite prin faptul că formarea se execută cu ajutorul unor modele fără adaus de prelucrare, confecfionafe din aliaj uşor fuzibil (la 50**-80°), din ceară sau din cauciuc, prin turnare în forme executate după modele de lemn; deci, la modelul de lemn se prevede adaus dublu de retragere, şi anume: adaus pentru retragerea materialului din care se toarnă modelul şi adaus penfru retragerea materialului din care se toarnă piesa. Amestecul de formare se compune din gips cu asbest, gips cu talc, sau gips cu cuarf, la turnarea aliajelor neferoase, — şi din nisip cuarfos cu nisip de râu măcinat, la turnarea aliajelor feroase; ca liant se întrebuinfează sticlă solubilă sau soluţii de silicafi de etil. Formarea se execută mecanic, în general la o maşină de format prin scuturare. Formele se introduc Ia uscare, fără a se scoate din ele modelul care, topindu-se la temperatura de uscare, se scurge din formă printr'un orificiu dela partea inferioară. Se evită, astfel, deteriorările formei, Ia scoaterea prin scuturare a modelului. Turnarea formelor, din materialele necesare, se execută în special prin procedeele de turnare sub presiune, de turnare în vid sau de turnare centrifugă. Turnarea de precizie se recomandă la fabricarea pieselor mici de avion (piese de demaror, nipluri, palete, ajutaje, etc.), a instrumentelor chirurgicale, a uneltelor cu configurafie complicată, etc. 7. Turnare în vid [BaKyyMHoe JiHTbe; coulee dans le vide; Vakuumsgufy; vacuum casting; legu-res ontes]. Metl.: Turnare cu producere de vid în I. Turnarea în vid. 1) cavitatea formei; 2) alimentatoare; 3) cutie de formare; 4) locaş penfru cutia de formare; 5) feavă de aspirafie, în legătură cu pompa de vid; 6) garnituri de efanşare. cavităfile formelor, în timpul turnării metalului în stare topită, în scopul îndepărtării complete a gazelor din formă şi din metalul respectiv. Vidul se realizează cu ajutorul unei pompe de vid, cuplată la partea inferioară a formei (v. fig. /) printr'un sistem de îmbinare ermetic; materialul metalic se introduce în formă prin metoda de turnare directă. Un procedeu special de turnare în vid, folosit la fabricarea pieselor mici din aliaje neferoase, e turnarea prin aspirafie, în care forma (totdeauna metalică) e cuplată la pompa de vid şi e introdusă parfial în baia de aliaj topit; la realizarea vidului, aliajul topit e aspirat în formă, în cantitate corespunzătoare (v. fig. II). Un procedeu recent de turnare în vid e turnarea combinată, centrifugă şi în vid, prin care se ob}ine o bună degazare —■ datorită realizării vidului — şi eliminarea completă a incluziunilor 12 6 nemefalice — provocată de forfele centrifuge cari acfionează la turnare asupra aliajului topit. — II. Instalafie de furnare prin aspirafie. 1) formă metalic?; 2) creuzef cu aliaj lichid; 3) încălzitor; 4) maşină penfru ridicarea şi coborîrea formei; 5) iub flexibil; 6) conductă pentru aducerea apei de răcire la formă; 7) conductă pentru evacuarea apei; 8) instalafie de vid; 9) conductă de vid; 10) rezervor de depresiune. 1. Turnare, basin de ~ [6acc6HH jiHTHHKa; bassin de coulee; Eingufjkasten; feed box; beonto szekreny], Metl.: Receptor de metal lichid, folosit la turnarea pieselor mari de fontă, în locul pâlniei de turnare (v. fig.)- Prin acoperirea orificiului de scurgere cu o bilă se evită pătrunderea sgurii în formă; bila e ridicată cu un cârlig, în momentul umplerii basinului, care se menfine apoi plin în tot timpul turnării. 2. defecte de ~ [nopoHHocTH otjihbkh; defauts de coulee; Gufjfehler; flaws in the casting; ontesi hibâk]: Abaterile pe cari le prezintă piesele turnate, fafă de desen sau fafă de con-difiunile tehnice stabilite, datorite nerespectării procesului tehnologic de execufie a acestor piese. Defectele de turnare pot fi împărfite cum urmează: crăpături şi fisuri (la cald, la rece), goluri în corpul piesei (sufluri, macroretasuri şi micro-retasuri, etc.), incluziuni (de sgură, de nisip, metalice), abateri dela forma, dela dimensiunile şi dela greutatea piesei (deplasări, deformări, ba-vuri, părfi neumplute, vătămări mecanice, etc.), defecte de suprafafă (suduri la rece sau reprize, asperităţi, aderenfă, umflături superficiale), defecte de calitate (abateri dela compozifia chimică, abateri dela proprietăţile fizico-mecanice, defecte de structură, puncte dure). Cele mai multe defecte provin din cauza amestecului de formare şi a operafiunii de formare propriu zise (cca 60%), din cauza metalului (cca 25%) şi din cauze legate de turnare, de condifiunile de răcire, de desbatere, curăţire şi tratamentul termic (cca 15%); ele pot fi defecte admisibile fără reparaţii suplementare, defecte admisibile cu reparaţii su-plementare şi defecte inadmisibile, cari pro- voacă rebutarea piesei. Pentru obfinerea de piese cu defecte de turnare mici, şi deci a unui procent mic de rebuturi, fabricafia trebue efectuată pe baza unui proces tehnologic corect, bine organizat şi verificat de controlul tehnic îr> toate fazele lui. s. reţea de ~ [jiHTHHKOBan CHCTeMa; reseau de coulee; Gufjnetz; casting net; ontesi hâlozat]: Ansamblul canalelor din interiorul formei de tur- nătorie, prin care se toarnă metalul lichid în cavitatea formei. Elementele refelei de turnare (numită impropriu culee) sunt: pâlnia, piciorul pâlniei, canalele de distribuie şi canalele colectoare de ^ Refea de furnare. sgură, şi alimentatoa- *) pâlnie; 2) cupă; 3) piciorul rele (v. fig. /). Pâlnia pâlniei; 4) canal orizontal (de (1) are rolul de re- sgură sau de disfribufie); 5) aii-ceptor al metalului mentafoare. în stare topită (lichid). La refelele formelor penfru fontă, pâlnia e prelungită cu o cupă (2), şi împreună formează elementul receptor. Din pâlnie, metalul lichid e condus în formă de piciorul [(3) al pâlniei, care e un canal de obiceiu vertical şi care debitează metalul într'un canal, orizontal (4), ultimul având uneori numai rolul de distribuitor la alte canale (canal de distri-bufie), iar alteori şi rolul de a refine sgura (numit şi canal colector de sgură sau colector de sgură). Canalul de distribuţie, respectiv colectorul de sgură, distribue metalul lichid în alimentatoare (5), cari sunt canale de legătură cu cavitatea formei. Forma refelei de turnare diferă după felul turnării. Din punctul de vedere al formei, la turnarea di» rectă se deosebesc: refea de turnare simplă, refes deturnare în pană şi refea de turnare în ploaie; la turnarea laterală se deosebesc: refea de turnare în planul de separaţie, refea de turnare în etaj şr refea de turnare în fantă; la turnarea în sifon, se deosebesc: refea de turnare cu alimentator tangenţial, refea de furnare cu alimentator în corn şi refea de turnare cu alimentator în izvor. Refeaua de turnare simplă (v. fig. II) se foloseşte la piesele de fontă cenuşie şi de bronz, cari nu comportă solicitări importante.— Refeaua de turnare în pană (v. fig. III) se foloseşte la turnarea pieselor cu perefi subfiri de fontă cenuşie (tucerie de comerf, vase de bucătărie, obiecte sanitare, etc.) şi a pieselor cu perefi subfiri de aliaje de aluminiu.— Refeaua de tur- 127 nare în ploaie (v. fig. IV) se foloseşte la turnarea pieselor cilindrice cu miez (bucele, cilindri pentru motoare, pistoane de fontă, etc.) cari, după ÎL ?/. Refea de furnare, simpla. 1) pâlnie cu cupă;2) piciorul verfical al pâlniei; 3) râ-suflătoare; 4) piesă fumată. III. Refea de turnare, în pana. 1) alimentator în pană (cuprinde toate elementele refelei de turnare); 2) piesă turnată. prelucrarea prin aşchiere, trebue să prezinte suprafefe interioare lipsite de defecte.— Refeaua de turnare în planul de separafie (v. fig. V) se / /. Refea de turnare în ploaie, f) pâlnie de turnare; 2) canal de distribufie (inelar); 3) alimentatoare (subfiri, verticale); 4) piesă turnată. V. Refea de furnare în planul de separafie. 1) pâlnie deturnare; 2) filtru de separare a sgurii; 3) piciorul pâlniei; 4) canal de distribufie; 5) alimentator; 6) piesă turnată. foloseşte mult la turnarea pieselor de ofel, de fontă sau de metale neferoase, şi e impusă de VI. Refea de turnare, în etaj. 1) pâlnie de turnate; 2) filtru de sgură; 3) piciorul pâlniei; 4) alimentatoare; 5) maselotă; 6) piesă turnată. VII. Refea de turnare, în fantă. t) piciorul pâlniei; 2) alimentator (fantă); 3) mase Iote; 4) adaus tehnologic penfru asigurarea solidificării dirijate; 5) piesă turnată. configuraţia piesei.— Refeaua de turnare în etaj (v. fig. VI) se foloseşte Ia turnarea pieselor înalte, la cari trebue să se asigure o solidificare dirijată (răcirea orientată spre maselote, cari trebue să se solidifice cele din urmă).— Refeaua de turnare în fantă (v. fig. VII) are aceeaşi apli-cafie ca şi refeaua de turnare în etaj, fiind caracteristică pentru turnarea pieselor ci- VIII. Refea de furnare cu alimentator iangenfial. 1) pâlnie de turnare; 2) piciorul pâlniei; 3) canal de distribufie; 4) alimentatoare (tangenţiale); 5) piesă turnată. IX. Refea de turnare cu alimentator în corn. 1) pâlnie de furnare; 2) piciorul pâlniei; 3) canal dedisfribufie; 4) alimentator (în corn); 5) răsuflă-foare; 6) piesă turnată. X. Refea de turnare cu alimentatoare în izvor. I) piciorul pâlniei; 2) canal de legătură intermediar;3) cana! de distribufie; 4)] alimentatoare (în izvor);"5) piesă turnată. lindrice foarte solicitate (de- ex. autoclave). — Refeaua de turnare cu alimentator tangenţial* (v. fig. VIII) e foarte răspândită Ia turnarea în sifon a pieselor de ofel, de fontă şi de metale neferoase. Un caz specific de aplicare a acestui tip de refea e turnarea cilindrilor de laminor în forme de amestec de formare sau în forme metalice (cu alimentator tan-genfial, aplicat la fusul inferior al cilindrului).— Refeaua de turnare cu alimentator în corn (v. fig. IX) se foloseşfe Ia umplerea cu metal lichid a formelor cu configurafie complicată şi cu părfi de formă fragile (de ex.: pinioane dinfate).— Refeaua de furnare cu alimentatoare în izvor (v. fig. X) e o refea de turnare în ploaie, aşezată răsturnat la partea inferioară a formei; se foloseşte, în special, la piesele a căror configurafie complicată impune o alimentare liniştită cu metal lichid formei. 1. Turnare, stare brută de ~ [cocTOHHHe pa3-JIHBKH; etat brut de fonte; roher Gufcustand; rough casting state; ontesi nyersâllapot]: Starea fizi-cochimică a unei piese turnate, după curăfire şi înainte de prelucrarea ei prin aşchiere sau prin alte feluri de prelucrare. 2. temperatură de~ [TeMnepaTypa pa3-JIHBKH; temperature de fonte; Gul^temperatur; casting temperature; ontesi hofok]: Temperatură Ia care metalul în stare topită, de turnat, îndeplineşte condifiunile optime de fluiditate, specifice 128 curgerii prin refeaua de turnare şi prin cavitatea formei; temperatura e determinată şi de condifiunile de solidificare în forma pîopriu zisă. Temperatura de turnare trebue stabilită riguros, după natura metalului turnat, după forma şi mărimea piesei, etc., pentru a asigura piesei turnate caracteristice mecanice bune şi calităfi fizice în conformitate cu condifiunile tehnice. 1. Turnare [JiHTbe, pa3JiHBKa; coulage; Gieijen; casting; ontes], 3. Ind. st. c.: Proces tehnologic de fasonare a anumitor produse ceramice (fa-ianfă, porfelan), în care materiile prime sunt transformate (prin măcinare, amestecare, malaxare, etc.) în barbotină şi apoi sunt turnate în forme de ipsos. Se folosesc forme de ipsos demontabile şi nedemontabile, cari pot fi cu sau fără miez. Datorită proprietăfii ipsosului de a absorbi o parte din apa barbotinei turnate în forme, se formează pe suprafafa interioară a formelor de ipsos un strat subfire de masă plastică. Masa plastică depusă se usucă treptat, cedând apă formei poroase de ipsos, se retrage — şi se separa astfel de forma de ipsos. Masa de turnare trebue să confină o cantitate minimă de apă, care să asigure fluiditatea necesară turnării. în timpul întăririi masei nu trebue să se separe, prin sedimentare, părţile componente ale barbotinei. Fluiditatea se corectează prin adaus de electrolifi (de ex. de silicat de sodiu), de substanfe ta-nante, etc. Pentru amestecarea masei se foloseşte un amestecător mecanic cu agitatoare, iar pentru transportul barbotinei se folosesc pompe. Se deosebesc două procedee: turnare cu vărsare şi turnare prin umplere. Turnarea cu vărsare se aplică la fabricarea obiectelor cu perefi subfiri şi cu o grosime aproximativ uniformă, de exemplu pentru veselă. După depunerea unui strat compact de masă plastica pe peretele formei, prin pata, aruncând direct beton în cofraj, fie trans-portându-I în recipiente purtate sau împinse cu sbrafele (gălefi, tărgi de.beton, roabe, tomberoane, vagonete, etc,). îndesarea betonului turnat în cofraje se face cu vergele de îndesare, cu maiuri de mână sau prin iovirea cofrajului cu ciocanul de mână. Netezirea suprafefei betonului se face cu mistria, cu drişca metalică sau cu dreptarul. — Turnarea semimecanizată se foloseşte la aceleaşi •tipuri de construcţii ca şi turnarea manuală. Se caracterizează prin faptul că numai unele faze ale turnării sunt mecanizate (de ex.: prepararea betonului în betoniere cu capacitate mică, îndesarea betonului prin vibrare). — Turnarea mecanizată se foloseşte la executarea construcfiilor importante, unde trebue sa se toarne mase mari de beton, la construcfiile cu înălfime mare, ca şi la construcfiile cari se întind pe suprafefe mari. Se caracterizează prin faptul că toate fazele turnării se execută cu ajutorul maşinilor sau al unor -agregate de maşini. Prezintă avantajul că aprovizionarea materialelor şi prepararea betonului se fac într'un singur loc, iar introducerea betonului proaspăt în cofraje se face continuu. Betonul se prepară cu ajutorul betonierelor fixe de mare capacitate, în stafii de betonare, plasate în unul sau în mai multe puncte ale şantierului, iar pentru lucrări importante (de ex. baraje), în fabrici de beton. Transportul pastei de beton şi introducerea ei în cofraje se fac cu ajutorul elevatoarelor, al distribuitoarelor (v. Distribuitor) S3U al instalafiilor de betonare (v. Instalafie de betonare). îndesarea betonului se face cu ajutorul vibratoarelor superficiale, de cofraj, interioare, sau al meselor vibrante (v. Vibrator); pentru lucrări rutiere (şosele, piste de aerodrom) se folosesc vibratoare cuplate cu alte maşini, formând agregate, ca, de exemplu, finisorul (v.). — Din punctul de vedere al continuităţi, se deosebesc: turnare intermitentă şi turnare continuă.— la turnarea intermitentă, masa de beton a unui «element de construcfie e pusă în lucrare în mai multe reprize, fiecare repriză fiind urmată de o pauză în care se toarnă alt element de construcfie sau se execută alte lucrări, — sau întreaga construcfie se execută în mai multe reprize, în fiecare din ele turnându-se în întregime anumite -elemente de construcfie, iar în pauzele dintre reprize executându-se lucrările pregătitoare turnării altor elemente. Dacă durata de întrerupere a lucrării e mai mare (mai mult decât 2 ore), astfel încât betonul începe să facă priză, trebue sa se execute, la locul întreruperii, un rost de ^ycru. La reluarea lucrului, suprafafa rostului tre- bue curăfită de pelicula de ciment, trebue spălată cu apă şi acoperită cu un strat subţire de mortar de ciment, care să aibă acelaşi dozaj de ciment ca şi betonul care se toarnă. Betonul turnat anterior trebue ferit de lovirea cu vergelele de turnare sau cu maiurile, folosite la turnarea betonului proaspăt. Dacă îndesarea betonului se face cu vibratoarele, betonul proaspăt turnat trebue îndesat manual pe o înălfime de un metru deasupra rostului de lucru. Uneori, rosturile de lucru sunt obligatorii. Exemple: turnarea grinzilor şi a plăcilor legate monolit de stâlpi trebue să se facă după 1--2 ore dela turnarea stâlpilor, adică după terminarea tasării inifiale a betonului turnat în stâlpi; turnarea bolfiior cu deschideri mari trebue să se facă în bolfari separafi prin rosturi de lucru aşezate perpendicular pe generatoarele bolfii, având grijă să se toarne în fiecare repriză bolfari aşezafi simetric fafă de axa bolfii, penfru a asigura încărcarea simetrică a cintrelor. — Turnarea continuă se face la construcţiile sau la elementele de construcfie la cari nu se pot executa sau nu sunt permise rosturi de lucru (fundafii sub apă, fundafii masive în săpături cu epuizări de apă, cadre, rezervoare mari, stâlpii pe înălfimea unui etaj, piese prefabricate, diguri, elemente la cari nu sunt admise fisuri, etc ). Se executa mecanizat, pentru a asigura continuitatea şi concomitenfa tuturor fazelo turnării, cum şi pentru a reduce timpul deturnare.—* Din punctul de vedere al modului cum e introdusă pasta de beton în cofraje, se deosebesc: turnare prin gravitafie, turnare prin ascensiune, turnare prin pompare şi turnare prin împroşcare. — Turnarea prin gravitafie se poate face manual sau mecanizat. La turnarea manuală, betonul proaspăt poate fi vărsat' direct în cofraje, cu lopata, cu gălefile, cu tărgile sau cu roabele, sau poate fi vărsat, din betonieră sau din mijloa-ele de transport, întâi pe un plan înclinat (platformă de scânduri sau jghiab), pe care alunecă sub acfiunea greutăţii proprii. înălfimea de cădere liberă a betonului trebue să fie de cel mult 2 m, pentru a nu se produce segregafia betonului. La stâlpi cu secfiunea de cel pufin 40X40 cm şi dacă nu sunt armafi cu etriere cari se încrucişează în interiorul stâlpului, înălfimea de cădere liberă a betonului poate fi de cel mult 5 m, pentru a se putea turna pe 1a partea superioară. Uneori, pentru a asigura continuitatea turnării, betonul e vărsat într'un buncăr aşezat la partea superioară a planului înclinat. în timpul turnării, planul înclinat este mutat din loc în loc, pe măsura înaintării lucrării. Turnarea prin gravitafie, manuală, se foloseşte la lucrări cu suprafafă mică, la lucrări cu iungime relativ mare fafă de lăfime (de ex. fundafii sub ziduri, îmbrăcăminte rutiere, canalizări, etc.). Turnarea prin gravitafie, mecanizată, se face cu ajutorul instalafiilor de betonare prin gravitafie, cari pot fi cu jghiaburi continue fixe, cu jghiaburi mobile rotitoare, sau mixte (v. sub Instalafie de betonare). Instalafiile de betonare sunt folosite la lucrări cu lungime şi lăfime mare, fiindcă prezintă 9 130 avantajele următoare: sunt economice, deoarece betonul curge singur în jghiaburi; au rază de acfiune mare; permit, în special cele cu jghiaburi rotitoare, turnarea concomitentă în mai multe sectoare ale şantierului, ca şi turnări succesive în diferite sectoare, în cazul când turnarea în fiecare sector se face în mai multe reprize. — Turnarea prin ascensiune se poate executa cu beton ascendent sau cu mortar ascendent, şi se foloseşte, în special, ta fundafii betonate sub apă (v.) într'o incintă de palplanşe. Se execută cu ajutorul unui tub metalic vertical, fix, echipat cu o pâlnie de alimentare sau racordat la o pompă de beton. La turnarea cu beton ascendent se trimite prin tub, la începutul turnării, o cantitate de beton care formează un strat de protecfiune în jurul capătului tubuîui, împiedecând pătrunderea apei (v. fig. /). Continuând trimiterea betonului în tub, betonul turnat înainte e împins mereu către margini de betonul proaspăt, care astfel nu ajunge în contact cu apa. în timpul turnării, tubul se ridică treptat, capătul lui rămânând în permanenţa în beton, cu cel pufin un metru sub nivelul acestuia, prea mare, se I. Turnarea betonului sub apa, cu beton ascendent. 1) perele de palplanşe; 2) pilofi pentru susfinerea platformei; 3) platformă de lucru; 4) eşafodaj de susfinere a tubului; 5) tub metalic din elemente asamblate; 6) dispozitiv pentru suspendarea tubului; 7) ceblu pentru ridicarea tubului; 8) troliu; 9) strat de beton turnat la început; 10) beton. Dacă suprafafa lucrării e aşază mai multe tuburi, cari sunt racordate la o conductă generală de alimentare, pentru ca turnarea să se facă simultan prin toate tuburile. Turnarea cu mortar ascendent (v. fig. II) se execută în mod asemănător, cu deosebirea că agregatul mineral este aşezat în prealabil în interiorul incintei, şi numai mortarul e trimis prin tub. în acest caz, agregatele minerale ale betonului trebue să aibă dimensiuni mari (20--30 cm). — Turnarea prin pompare se face cu ajutorul unor pompe speciale (v. Pompă de beton), cari împing betonul prin tuburi de ofel. Se foloseşte la lucrări cari se întind în plan orizontal, până la distanfe de cca 300 m, şi până la înălfimea de cca 40 m, la lucrări la cari nu se poate folosi turnarea prin gravitafie (de ex. la galerii de tuneluri), la lucrări de consolidare, la umplerea cavităfilor, la lucrări executate sub apă, etc. — Turnarea prin împroşcare se execută prin proiectarea unei paste fluide de beton, cu ajutorul aerului comprimat, pe suprafafa unor elemente de construcfie sau pe suprafafa cofraj ului unui perete. Se execută cu ajutorul unei maşini speciale, numită maşină de forcretat (v. Maşină de torcre-tat, sub Maşini din construcţii). Se foloseşfe pentru realizarea unui strat de beton impermeabil la suprafafa unei piese sau a unei construcfii de beton, pentru corectarea defectelor de turnare la piesele de betop turnate prin alte metode, pentru turnarea suprafefelor autoportante subfiri, 1) perete de palplanşe; 2) pilofi^ pentru turnarea pere- 3) puf format din şine; 4) agre-filor rezervoarelor, ai gate; 5) tub metalic; 6) conduct® conductelor subterane de aducfie pentru mortar.^ cu diametru mare, ai galeriilor de tuneluri, etc., pentru refacerea construcfii lor de beton armat deteriorate, pentru* aplicarea betoanelor de fafadă, etc. (v. şi sub Torcretare). — Din punctul de vedere al modului de îndesare a betonului, se deosebesc: turnare prin batere,, turnare prin vibrare şi turnare prin centrifugare.— La turnarea prin batere, betonul e aşternut îr& straturi de 10--20 cm şi e îndesat prin aplicare de lovituri de maiu la suprafafa fiecărui straL Turnarea unui strat se fşce înainte ca stratul turnat anterior să fi făcut priză. Betonul trebue să aibă consistenfa pământului umed (beton vârtos). Se foloseşte, în special, la turnarea straturilor de egalizare, a lucrărilor de beton simplu, a umpluturilor de beton, a îmbrăcămintelor rutiere, etc. — La turnarea prin vibrare, betonul e îndesai prin imprimarea unor oscilafii foarte repezi, cu? ajutorul unor aparate speciale (vibratoare), fie la? suprafafa betonului, fie pe cofraj, ori în interiorul masei de beton, sau prin scuturarea formei în* care s'a turnat betonul (la unele piese prefabricate). Prin vibrare, forfele de legătură dintre granule sunt micşorate, astfel încât acestea pătrund în spafii|e intergranulare, eliminând apa îr& exces şi aerul. Prin eliminarea apei se micşorează factorul apa/ciment, ceea ce sporeşte rezistenţele mecanice ale betonului după întărire (v. şi Vibrare). Betonul turnat prin vibrare se aşterne îrv straturi a căror grosime variază în funcfiune de tipul, de mărimea şi de puterea vibratorului, ca* şi de felul elementului de construcţie. Vibrarea superficială se utilizează la executarea? lucrărilor de beton cu suprafafă mare (straturi de 131 egalizare sub fundafii, pardoseli, îmbrăcăminte rutiere, plăci de pfanşeuri, radiere, etc.). Grosimea stratului de beton nu trebue să depăşească 25 cm, pentru betonul nearmat sau cu armatură simplă, şi 12 cm, pentru piesele de beton cu armatură dublă. Vibrarea pe cofraj se foloseşte la piese de beton cu grosime mică, executate în cofraj (stâlpi, grinzi, perefi de rezervoare sau de silozuri, etc.). Vibrarea inferioară se foloseşte la piese cu dimensiuni mari (grinzi, fundafii, etc.). Grosimea stratului sau a piesei de beton poate fi cel mult de 1,25 ori lungimea buteliei vibratorului. Vibrarea prin scuturare se foloseşte la executarea pieselor prefabricate de beton. — La turnarea prin centrifugare, piesa de beton e supusă, după turnarea în formă, unei mişcări de rotire cu vitesă foarte mare, în jurul uneia dintre axele de simetrie ale ei (de obiceiu axa longitudinală), astfel încât betonul e împins către peretele exterior al cofrajului. Se foloseşte, în special, la executarea pieselor cu secfiunea transversală circulară, goale în interior (tuburi, piloţi de beton). Din punctul de vedere al condifiunilor speciale de lucru, se deosebesc: turnare sub apă şi turnare pe timp friguros. — Turnarea sub apă se poate executa, fie intermitent, fie continuu. Turnarea intermitentă se face în apă liberă sau într'o incintă, fie prin coborîrea pe fundul apei, în amplasamentul construcţiei, a unor saci umplufi numai cu agregate şi liant, în stare uscată, fie ! prin coborîrea pastei de beton cu ajutorul unor cutii metalice cu capace mobile, cari sunt golite pe fundul apei. Betonul turnat prin aceste metode are rezistenfe mici, din cauza spălării cimentului de ape, din cauza excesului de apă, a golurilor cari pot rămânea în masa betonului, a mâlului depus de ape în timpul turnării, a sacilor cari rămân înglobafi în masa,betonului, etc. Turnarea continuă se execută într'o incintă de palplanşe, prin metodele descrise la turnarea prin ascensiune. — La turnarea pe timp friguros se folosesc diferite procedee pentru menfinerea betonului proaspăt la o temperatură superioară temperaturii de 0°, pentru ca apa de amestec să nu îngheţe şi priza să se facă în condifiuni normale. Procedeele folosite cel mai des sunt: procedeul conservării căldurii desvoltate în timpul prizei (procedeul „termos"), procedeul betonării în spafiu închis încălzit — şi procedeul încălzirii pieselor de beton în cofraj. Procedeul „termos" se foloseşte la turnarea pieselor de beton masive, deoarece căldura desvoltată în timpul prizei e cu atât mai mare, cu cât volumul de beton pus în lucrare e mai mare. Gradul de masivitate al unei construcfii se ^determină cu ajutorul modulului de suprafafă M&, care e raportul dintre suprafafa şi volumul de beton (în metri pătrafi pe metru cub) ale construcţiei sau ale elementului de construcfie care se execută. Aplicarea procedeului „termos" # stabileşte prin calcule termotehnice, determi-nându-se timpul de răcire a betonului până la 0°, în funcfiune de căldura desvoltată în timpul prizei, de volumul de beton turnat şi de pierderea de căldură prin suprafafa lui. Procedeul „termos^ s© foloseşte la construcfii cu un modul de suprafafă mai mic decât cinci. Când frigul nu e prea intens şi se folosesc cimenturi cu întărire rapidă sau acceleratori de priză, acest procedeu poate fi folosit şi la construcfii cu un modul de suprafafă până la opt. Uneori se foloseşte şi încălzirea agregatelor minerale şi a apei. Procedeul betonării în spaţii închise, încălzite, consistă în executarea construcfiei în interiorul unei construcfii provizorii (şopron sau baracă), al cărei interior se încălzeşte cu sobe, calorifere, radiatoare electrice, etc. Se utilizează la executarea construcfiilor cu suprafafă şi înălfime mică, la cari costul construcfiei provizorii şi al consumului de combustibil pentru încălzire e mai mic decât cheltueliie necesare pentru încălzirea prin alte procedee. Procedeul 5 b III. Cofraje pentru încălzirea cu abur a betonului, a) încălzire cu cămaşă de abur; b) încălzire cu canale în cofraj; I) peretele exterior al cofrajului; 2)j>eretele inferior al cofrajului; 3) perete transversal, pentru compartimentarea spa|iului dintre pereţii cofrajului; 4) rama co.rajului; 5) peretele cofrajului; 6) canale; 7) şipci pentru acoperirea canalelor. încălzirii pieselor de beton în cofraj consistă în încălzirea directă a masei betonului turnat în cofraj. IV. Încălzirea betonului cu electrozi. 1) electrozi din bare; 2) electrozi de coarde; 3) cârlige penfru fixarea provizorie a electrozilor de coarde; 4) carton asfaltat; 5) strat de rumeguş, La acest procedeu se pot folosi, fie încălzirea cu abur sau încălzirea electrică (cu ajutorul electrozilor, al radiatoarelor electrice sau al rezistentelor electrice), fie cofraje electrotermice. încălzirea cu abur, 9* 0 132 se realizează» fie executând cofrajul cu perefi dubli şi trimiţând aburul în interiorul spafiului dintre cei doi perefi (v. fig. III a), fie amenajând pe fafa interioară a cofrajului, în lungul rostului dintre scânduri, canale mici acoperite cu o şipcă, prin cari se trimite abur (v. fig. III b). Când lungimea pieselor e prea mare, spafiul dintre perefii cofrajului se compartimentează, pentru a realiza o încălzire uniformă a întregii piese. Uneori se folosesc fevi înglobate în masa betonului, încălzirea electrică cu electrozi se realizează, fie cu electrozi transversali, formafi din bare de ofel, fie cu electrozi longitudinali, formafi din coarde de ofel (v. fig. /V), ori cu electrozi formafi din ofel lat (v. fig. V) sau din plăci de ofel, montafi pe suprafafa interioară a cofrajului, şi prin 3 cari Se trimite curent V. încălzirea betonului cu elec-electric, direct din re- trozi de ofel lat, la un perete, fea sau dela trans- 1) pereţii cofrajului; 2) armatură; formatoare. încălzirea 3) electrozi de ofel lat. electrică cu radiatoare se realizează cu ajutorul unor cutii izolate termic, cari înconjură piesa de beton, şi în cari se montează radiatoarele. încălzirea cu rezistenfe electrice se realizează cu ajutorul unor rezistenfe înfăşurate pe un miez de material refractar, şi cari sunt introduse în locaşuri lăsate în masa betonului, la turnare. Dupa întărirea' betonului, rezistenfele sunt scoase, iar locaşurile sunt umplute cu beton. încălzirea cu cofraje electrotermice se realizează cu ajutorul unor cofraje cu perefi dubii, între cari se introduce rumeguş udat cu o solufie de clorură de sodiu. Stratul de rumeguş e încălzit cu ajutorul unor electrozi longitudinali, formafi din bare sau din coarde de ofel, aşezafi în mijlocul stratului de rumeguş. Se foloseşte în cazul când nu pot fi folosite alte metode, la construcfii cu piese de beton pufin masive şi la construcfii cu schelet, cu un modul de suprafafă mai mic decât opt, la piese prefabricate cu profil simplu, ca şi la încălzirea suplementară a construcfiiior turnate prin procedeul „termos". în cazul încălzirii electrice, betonul trebue să aibă o fluiditate mijlocie, evitându-se folosirea betoanelor vârtoase, cum şi a betoanelor prea fluide. î. Turnarea literelor [oTJiHBKa 6yKB; fonte des lettres; Schriftgiefjen; type founding process; betuontes]. Arie gr.: Turnarea aliajului tipografic topit în matrife cari poartă floarea literei — ultima operafiune importantă în procesul tehnologic al fabricării literelor. Operafiunea se execută, în prezent, la maşini complet automatizate, cu o producte orară care, la litere de corp mic, poate atinge şi chiar poate depăşi 15 000 de litere pe oră. Turnaree literelor se poate face şi în tipografie, la maşina de turnat monotip (v.) sau la maşini speciale, cari, în locul matrifelor obişnuite, funcfionează cu matrife de linotip. 8. ~ plăcilor de stereotipie [OTJiHBKa CT6-peoTHnHHbix HJiaCTHHOK; fonte des plaques de stereotypie; Giefjen von Stereotypieplatten; casting of the stereoplates; sztereotiplemez-ontes]: Operafiunea de reproducere şi de multiplicare a formei stereotipate după un flanc mulat (v. Stereotipie), care consistă în fixarea acestuia într'o formă, plană sau semicilindrică, şi în turnarea metalului topit în formă. După numărul şi dimensiunile plăcilor cari trebue confecfionate, turnarea se face manual, semiautomat sau automat. s. ~ valurilor [oTJiHBKa BaJiOB; fonte de la pâte ă rouleaux; Walzengulj; melting of the roller composition; hengerontes]: Operafiunea de.reîm-brăcare a valurilor trecătoare şi ungătoare ale unei prese de tipar, cu un strat proaspăt de cleiu de valuri. 4. Turnat [oTJiHTbiH, jihtoh; piece fondue; gegossen; casted; ontott]. Tehn.: Calitatea unui produs sau a unei piese de a fi obţinute prin turnare. * 5. Turnat, maşină de ~ [jiHTeâHan Ma- uiHHa; machine â fondre; Gufjmaschine; casting machine; ontogep]. Mefl.: Maşină de lucru, de turnare mecanizată în forme a metalelor sau a aliajelor topite, folosită în metalurgia extractivă şi în metalurgia prelucrătoare. în metalurgia extractivă se folosesc maşina de turnat fontă brută în blocuri (v. Turnat, maşină de ~ fontă brută în blocuri), maşina de turnat cupru rafinat în bare (v. Turnat, maşină de ~ cupru rafinat în bare), etc. în metalurgia prelucrătoare se folosesc maşina de turnat centrifugă (v, sub Turnare centrifugă), maşina de turnat prin injecfie, maşina de turfiat prin presare (v. sub Turnare sub presiune), etc. 6. maşină de ~ centrifugă [MauiHHa flJifl D;eHTp06e3KH0r0 jihtbh; machine â coulee centrifuge; Schleuderguljmaschine; centrifugal casting machine; centrifugâlis ontogep]. V. sub Turnare centrifugă. 7. maşină de ~ centrifugă cu ax orizontal [ManiHHa ajia ueHTpoCemHoro jihtbh c ro-pH30HTaJIbH0H OCbK); machine horizontale â coulee. centrifuge; horizontale Schleuderguljma-schine; horizontal centrifugal casting machine; viz-szintes centrifugâlis ontogep]. V. sub Turnare centrifugă şi sub Turnat, maşină de ~ tuburi de fontă. 8. maşină de ~ centrifugă cu ax vertical [Maimraa ajih iţeHTpo6e}KHoro JiHTbH c Bep-THKaJIbHOH OCbK); machine verticale â coulee centrifuge; vertikale Schleuderguljmaschine; vertical centrifugal* casting machine; fuggoleges centrifugâlis ontogep]. V. sub. Turnare centrifugă. 9. maşină de ~ cupru rafinat în bare [MamHHa ajih jiHTba pa(J)HHHpoBaHHbix MeAHbix npyTKOB; machine â couler cuivre raffine en barres; Gufjmaschine fur raffinierie Kupferstâbe; casting machine for refined copper rods; finomitott rezrud-ontogep]: Maşină deturnat care se foloseşte la turnarea cuprului rafinat în bare. Cea mai răspândită maşină folosită în acest scop e maşina de tip carusel, cu cochiliile dispuse tangenfial într'o ramă rotitoare (v. fig.). 133 La turnare, rama se roteşte şi cochiliile ajung succesiv sub oala de turnare, care e alimentată cu cupru topit, din cuptorul de rafinat. în timpul cât o cochilie parcurge un drum egal cu jumătate din circumferenfa maşinii, cuprul se solidifică şi, ajungând în punctul diametral opus punc- a Maşina tip carusel de turnat cupru rafinat în bare. I) ramă rotativa; 2) cochilie; 3) oală de turnare; 4) basin; 5) transportor înclinat. tului de umplere, bara e descărcată automat într'un basin de beton plin cu apă. La maşina cu diametrul ramei de 8 ■••10 m, producfia'orară atinge 50 t/h. i. Turnat, maşină de ~ fontă brută în blocuri [ManiHHa AnH JiHTbH nyryHHbix qyrneK; machine â fondre fonte brute en blocs; Roheisen-blockgul^maschine; raw iron (pig iron) blocks casting machine; nyersvastomb-dntogep]: Maşină de turnat care se foloseşte la turnarea în blocuri a fontei brute provenite dela cuptorul înalt. Maşina e constituită dintr'un transportor înclinat, cu Maşină de turnat fo /) transportor înclinat; 2) platformă de turnare; 3) cărucio turnarea oalai; 5) oală de turnare; 6) coridor; 7) jghiab p< goane-platformă; 9) şi 10) vagon-plafformă; 11) « două sau cu mai multe lanfuri fără fine, paralele, pe cari sunt fixate formele metalice de turnare, în formă de cupe (v. fig.). Lanfurile sunt antrenate în mişcare cu ajutorul unor rofi de antrenare, aşezate la capătul superior; fiecare brâu superior al lanţurilor e activ şi suportă cochiliile umplute cu fontă lichidă; fiecare brâu inferior merge în golf readucând cupele goale, după descărcare, pentru umplerea următoare. Umplerea cupelor se face la capătul inferior al transportorului, prin înclinarea, cu ajutorul unui troliu sau al unei macarale, a oalei umplute cu fontă lichidă, care e vărsată într'un jghiab, de unde e condusă în cupe. Pe parcursul din spre capătul de descărcare al benzii, cupele cu metalul lichid sunt stropite cu apă, pentru răcirea blocurilor. Când banda activă se înfăşură pe rofi le superioare, blocurile cad din cupe într'un jghiab şi alunecă spre vagoanele-platformă, unde sunt stropite din nou cu apă. Pe parcursul de readucere dela capătul de descărcare al benzii, cupele sunt stropite cu lapte de var, pentru a împiedeca sudarea blocurilor de ele. Pe laturile transportorului sunt amenajate platforme pentru deservire. Transportorul şi platformele sunt adăpostite în interiorul unei clădiri, care are forma unui coridor. Producfia maşinii de turnat în unitatea de timp depinde de lungimea şi de numărul benzilor; cele mai răspândite sunt maşinile cu două benzi, penfru turnarea blocurilor de 50 kg, cari pot produce cca 1 t/min, la o vitesă a benzii de 6 m/min. 2. maşină de ~ prin injecfie [MaiHHHâ AJIH JIHTBH nOfl flaBJieHHeM; machine pour coulee par injection; Spritzgufjmaschine; die casting machine; froccs-ontogep]. V. sub Turnare sub presiune. s. ~f maşină de ~ prin injecfie, cu compresor [KOMnpeecopnaH MamHHa jj,jih jihtbh no# flaBJieHHeM; machine â fondre par injection nta brută în blocuri. 'ul oalei cu fontă lichidă; 4) piedestal cu role pentru răs-tntru blocuri; 8) jghiab pentru încărcarea blocurilor pe va-i 12) ajutaje pentru stropirea cu apă a blocurilor. â compresseur; Spritzguţjmaschine mit Kompressor; die casting machine with compresspr; kompresz-szoros froccs-ontogep]. V. sub Turnare sub presiune. 4. maşină de ~ prin injecfie, cu piston [nopiiiHeBan ManiHHa ajih jihtbh no# #aB" JI6HH6M; machine â fondre par injection â piston; 134 KoIbensprifzguţ;maschine; [die casting machine with piston; dugattyus froccs-ontogep]. V. sub Turnare sub presiune. 1. Turnat, maşină de ~ prin presare în stare pastoasă, cu piston [nopoiHeean ManiHHa a^ih jihtbh no a AaBJieHHeM b TecToodpa3Hoe COCTOHHHe; machine â fondre par pression â l'etat pâteux â piston; Kolbenguljmaschine mit Druckanwendung fur erhărtenden Schmelzflulî; die casting machine with piston for cooling fuse; dugattyus froccs-ontogep, pepes âllapotban], V. sub Turnare sub presiune. 2. maşină de ~ tuburi de fontă [ManiHHa AJIHOTJIHBKH HyryHHHX Tpy6; machine â fondre des tuyaux en fonte; Gu^eisenrohrgiel^maschine; machine for casting pig iron pipes; ontottvascso-ontogep]: Maşină de turnat care se foloseşte la turnarea tuburilor de fontă. în practică se folosesc: maşina de turnat tuburi prin gravitafie, în forme semipermanente, şi maşina centrifugă de turnat tuburi, în forme permanente. Maşina de turnat tuburi prin gravitafie e constituită dintr'un carusel pe a cărui ramă sunt fixate cochilii metalice tubulare. Prin rotirea caruselului, cochiliile sunt aduse succesiv la locul de lucru, unde se introduc modelul pentru tub (pe la partea superioară) şi modelul pentru mufa tubului (pe la partea inferioară); se umple cochilia cu amestec de formare şi se îndeasă cu ajutorul unei maşini de format echipate cu bătătoare, care efectuează o mişcare de translaţie pe verticală, combinată cu o mişcare de rotafie (v. fig. /); se usucă forma cu ajutorul arzătoarelor de gaz situate câte unul sub fiecare formă, pe un dispozitiv solidar cu caruselul; se introduc miezul pentru tub (pe la partea superioară) şi miezul pentru mufa tubului (pe la partea inferioară), ambele confecfionafe şi uscate separat. Pentru a uşura desbaterea după turnare, cochiliile se confecfionează din două părfi demontabile. La maşina al cărei carusel are rama cu diametrul de 3,6—8,50 m, producfia zilnică depăşeşte 50 t. Maşina centrifugă de turnat tuburi e constituită dintr'o formă de turnătorie permanentă, aşezată pe patru role în interiorul unei mantale I. Maşina de formal tuburi cu diamefru! peste 300 mm. 1) glisieră; 2) şurub de strângere; 3) inel aplicabil pe care sunf fixate bătătoarele; 4) bătătoare; 5) motor; 6) arbori; 7) benzi metalice. metalice, care serveşte şi la răcirea cu apă. Forma e un cilindru metalic cav, a cărui suprafafă şi ale cărui dimensiuni interioare corespund suprafefei şi dimensiunilor exterioare ale tubului; pentru a obfine suprafafa interioară a mufei, se fixează Ia un capăt al formei un miez de amestec de formare. Prin celălalt capăt pătrunde în formă II. Maşina centrifugă de turnat tuburi de fontă, depiasabilă, cu jghiabul de furnare fix. J) manta metalică; 2) formă metalică; 3) jghiab de turnare; 4) role de sprijin; 5) oală de turnare; 6) motor; 7) împing ăior hidraulic; 8) pozijia oalei la finele turnării. 135 Jghiabul de turnare, care alimentează forma cu îontă topită adusă într'o oală de turnare, într'o cantitate corespunzătoare celei necesare turnării unui tub. în timpul turnării, forma se robeşte pe cele patru role în jurul jghiabului de turnare şi, simultan, prin intermediul altor role, întreaga maşină se deplasează de-a-lungul acestuia (cu ajutorul unui împingător hidraulic), până când jghiabul iese din formă (v. fig. //). — La 4jnele tipuri de maşini, mişcarea de deplasare e ■executată de jghiabul de turnare, forma efectuând doar o mişcare de rotafie. Fonta lichidă cimple spafiul pentru mufă şi apoi continuă să se depună în elice pe suprafafa interioară a formei, In grosime uniformă. Tubul turnat se scoate din formă în direcfia mufei, cu cleşte acfionate hidraulic. Producfia orară e de 20*-*40 bucăfi/h, fiind superioară celei a maşinii de turnat prin gravitafie. 1. Turnată, piesă ~ [JiaTbe; piece coulee; Gufjstuck; casting; ontveny]. Mefl.: Piesă obfinută prin solidificarea metalului lichid turnat în cavitatea unei forme de turnătorie, după îndepărtarea maselotelor şi a materialului solidificai în căsuflătoare şi în refeaua de turnare. 2. Turnate, defecte ale pieselor Mefl. V. sub Turnare, defecte de t. Turnător [JlHTeHliţHK; fondeur; Gie^er; casier, foundry man; ontomunkâs]: Lucrător care ^execută turnarea metalelor sau a aliajelor în forme de turnătorie (forme temporare, lingotiere, setc.). El foloseşte pentru aceasta linguri, oale de mână, oale de macara şi căldări. 4. Turnător de litere [jiHTenmHK 6yKB; fondeur de caracteres; Schriftgiefjer; fype founder (caster); fcetuonto]. Arfe gr.: Lucrător specializat în turbarea literelor (v.). 6. Turnătorie [jiHTeăHoe /ţejio; science de 4a fonderie; Giefjereikunde; foundry science; ^dntode]. 1. Mefl.: Ramură a Metalurgiei, care se ocupă cu fabricafia de piese prin turnarea Tnetalelor şi a aliajelor în stare topită, în cavităfi executate într'un material corespunzător (amestec deformare, fontă, ofel) şi cari reproduc forma piesei respective. în procesul tehnologic din turnătorie se deosebesc patru faze esenfiale: obfinerea "formei, elaborarea metalului (respectiv a aliajului) în stare topită, turnarea metalului sau a aliajului -topit, curăfirea şi ajustarea piesei turnate. Formele de turnătorie pot fi temporare (forme pierdute), semipermanente sau permanente. Pentru obfinerea unei forme temporare trebue să se construiască întâi un model (v.), de lemn sau de metal, care să confină sporurile de re tragere corespunzătoare materialului care se toarnă şi adausurile de prelucrare necesare pentru operaţiunile ulterioare de prelucrare prin aşchiere — şi cutii de miez, în cari se execută miezurile ■formei, din amestecuri refractare. Modelul şi 'miezurile sunt folosite la formare (v.)r pentru a practica în amestecul de formare cavitatea for-cnei care reprezintă configuraţia piesei ce urmează să fie turnată. Amestecurile de formare folosite la executarea formei sau a miezului trebue să permită o reproducere corectă a modelului sau a cutiei de miez (să fie plastice); să per^ mită aerului, aburului şi gazelor cari se produc la turnare să părăsească forma, trecând prin masa de amestec îndesat (să fie permeabile la gaze), să reziste la şocurile şi la presiunile pro-; vocate de metal în timpul turnării (să aibă rezistenfă mecanică); să reziste, fără topire sau muiere, la temperatura de turnare a metalului (să fie refractare). Formele pot fi folosite în stare crudă sau în stare uscată; miezurile se usucă totdeauna. Uscarea formelor şî a miezurilor se execută în cuptoare de uscare; formele executatş în solul turnătoriei se usucă în cuptoare transportabile (v. sub Uscător). La formarea artistică, cum şi la obfinerea pieselor de mare precizie se folosesc modele fuzibile, cari se înlătură, prin topire, în timpul uscării formei (v. Turnare de precizie). Pentru piesele cari au suprafefe de rotafie, cavitatea formei se poate executa şi cu ajutorul şablonului (v. Formare cu şablon). — Formele semipermanente se obfin prin căptuşirea cu un strat de material refractar a unei construcfii zidite, înaintea fiecărei turnări (v. Formare în argilă). La turnarea în forme crude, protejarea pieselor contra formării aderenfelor se face cu pudre combustibile şi refractare, iar la formele uscate, cu vopsele de turnătorie. — Pentru turnări repetate se folosesc forme permanente (v.), executate din metal, cari permit obfinerea de piese cu cote exacte şi cu un metal foarte compact. Formele metalice propriu zise (cochiliile) se execută din fontă sau din ofel. Elaborarea metalelor sau a aliajelor pentru turnare se execută pe baza unei tehnologii specifice, în cuptoare metalurgice speciale. Astfel, se elaborează: ofelurile, în cuptoare electrice cu arc şi cu inducfie, sau în cuptoare cu flacără (Martin); fontele, în aceleaşi cuptoare ca şi ofelurile sau în cubilouri, în cuptoare rotative cu flacără şi în cuptoare cu creuzet, cuptorul cel mai obişnuit fiind însă cubiloul; aliajele neferoase, în mod obişnuit, în cuptoare cu creuzet, în cuptoare rotative cu flacără şi în cuptoare electrice cu arc şi cu inducfie. în turnătorie se prelucrează următoarele metale şi aliaje feroase şi neferoase: fontele cenuşii şi fontele maleabile, ofelurile carbon şi ofelurile slab aliate (Cu, Ni, Cr, V, Mo), bronzurile şi alamele, aliajele aluminiului (în special aliajele cu Zn şi Cu), aliajele plumbului (în special aliajele cu Zn şi Sb), aliajele magneziului (electron), etc. Metalele sau aliajele sunt topite, degazate şi desoxidate, încălzite la anumite temperaturi, trecute din cuptorul de elaborare în recipiente de turnare căptuşite cu material refractar (oale, căldări sau linguri de turnare) şi apoi sunt turnate în forme (v. Turnare). Vitesa de solidificare, şi deci modul de cristalizare, depind de conductibilitatea perefilor formei. După natura şi importanfa piesei, cum şi după natura metalului care se toarnă, se impune piesei o solidificare simultană sau o solidificare 136 dirijata; în acest scop se folosesc răcifoare, ma-selote sau adausuri tehnologice, se aleg forma şi pozifia refelei de turnare, cum şi pozifia de turnare a piesei. Afară de turnarea prin gravitaţie (turnare statică), în forme fixe, se aplică procedeul de turnare centrifugă (v.), pentru mărirea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea carac-teristicelor mecanice ale pieselor turnate, sau procedeul de turnare sub presiune (v.), folosit, de obiceiu, la aliaje uşoare (deex.: Al, Mn). Curăfirea pieselor turnate consistă în îndepărtarea, de pe suprafefele piesei, a nisipului care a aderat la ele, a bavurilor de turnare, a maselo-telor şi a răsuflăforilor. După răcire, piesele turnate se desbat (se scot din formă) manual sau mecanic (folosind vibratoare sau grătare de des-batere, pneumatice sau electrice). Dela desba-tere, piesele păstrează pe suprafafa lor un strat de nisip ars, mai mult sau mai pufin aderent. Acesta e îndepărtat manual (cu peria de sârmă şi cu dalta) sau mecanizat: în tobă rotativă, prin sablsre (v ), sau cu vână de apă sub presiune. Debavurarea se face cu dalta, cu ciocanul şi prin tăiere cu flacără oxiacetilenică. Refelele de turnare, maselofele şi răsuflătorile se îndepărtează prin rupere cu ciocanul (la aliajele relativ casante), prin tăiere cu dalta (la piesele mici), prin tăiere cu flacără oxiacetilenică (la piesele de ofel) şi prin tăiere mecanică (de ex. cu ferăstrăul circular, la piesele mari, turnate din orice aliaj). — Ajustarea pieselor turnate consistă în netezirea la polisoare stabile sau portafive (de mână şi pendulare) a asperităfilor şi a resturilor de bavuri, de refele de turnare, maselote sau răsuflători; tot prin polisare se netezesc locurile unde piesa a fost remaniată prin sudare. Procesul tehnologic de fabricafie a pieselor turnate se încheie, adeseori, printr'un tratament termic de recoacere pentru detensionare, sau de normalizare. Rareori se practică în turnătorie şi călirea, la ofelul manganos austenitic sau la unele aliaje neferoase. — Piesele de fontă maleabilă şi de ofel au adesea, după tratamentul termic, un strat de arsură care trebue înlăturat; la piesele mici, operafiunea se execută în tobe, iar la piesele mari, cu dalta pneumatică sau prin sablare cu nisip de ofel, i. Turnătorie[jiHTeHHbliî lţex;fonderie; Giefte-rei; foundry; onlode]: 2. Atelier de fabricafie a pieselor, prin turnarea în forme a metalelor sau a aliaje'or topite. Atelierul e amenajat astfel, încât asigură desfăşurarea procesului tehnologic de fabricafie a pieselor turnate, după un flux de material determinat rafional de succesiunea operafiunilor. După natura metalelor şi a aliajelor cari se toarnă, se deosebesc: turnătorie pentru piese de ofel, turnătorie pentru piese de fontă cenuşie, turnătorie pentru piese de fontă maleabilă şi turnătorie penfru piese de metale şi de aliaje neferoase. în aceeaşi întreprindere se pot organiza două sau mai multe ateliere dintre cele de mai sus. După felul producfiei de piese turnate, se deosebesc: turnătorie cu producfie singulară (v. fig. /), turnătorie cu producfie în serie mică* turnătorie cu producfie în serie mare şi turnătorie cu producfie în masă. Din prima categorie fac parte turnătoriile cari produc un sortiment I. Schema unei iurnă'orii de fonfă^cu prcducfie singulară» 1) depozif de nisip de iurnătorie şi c'e încărcătură meialice; 2) cupfosre de fopif (cubilouri); 3) prepararea amestecului* de formare; 4) formare şi miezuire; 5) iscarea formelor şi a miezurilor; 6) asamblare; 7) iurnare şi desbatere; 8) furnăiorie de bronz; 9) curăfiforie; 10) încăperi cuxiliare; 11) depozit de cuiii de formare; 12) birouri şi încăperi de deservire. mare de piese turnate (mai mult decât 500)* numărul de piese din acelaşi reper fiind în generai sub 30 de bucăfi pe an. Producfia în serii mici se caracterizează printr'un sortiment mai mic de piese (300---500), numărul de piese din acelaşi reper putând ajunge până la 500 de bucăfi pe an. Producfia în serii mari comportă un sortiment mic de piese (1C0--3C0), numărul de piese dirv acelaşi reper putând ajunge până la 5000 de bucăfi pe an. Turnătoriile cu producfie în masa au un sortiment foarte mic de piese (mai mic decât 100), numărul de piese din acelaşi reper putând ajunge până la 20 0C0 de bucăfi pe an. Feiul producfiei determină gradul de mecanizare a turnătoriilor; în funcfiune de acesta, se deosebesc: fumătorii nemecanizate sau cu mecanizare redusă, turnătorii mijlociu mecanizate, şi* turnătorii complet mecanizate. în turnătoriile cu mecanizare redusă sau nemecahizate, cea mal mare parte din piesele turnate se execută manual; îndesarea amestecului de formare se face prin batere manuală sau cu ciocanul pneumatic; amestecul de model şi de miezuri se prepară semimecanizat şi se transportă în cutii la locul de formare; amestecul de umplutură se prepară chiar pe locul de folosire; cutiile de format şi formele propriu zise se depozitează pe solul turnătoriei; utilajul de transport şi de ridicare se reduce la poduri rulsnte, macarale în consolă şi macarale pivotanfe. în astfel de turnătorii* 137 producţia are caracterul de producfie singulară, iar capacitatea de producfie nu depăşeşte, în mod obişnuit, 6000 t/an. Turnătoriile mijlociu mecanizate comportă mecanizarea următoarelor operafiuni: prepararea şi distribuirea amestecului de formare, îndesarea amestecului în forme, transportul formelor la turnare şi dela turnare (de ex, cu poduri rulante, transportoare, etc.) şî desbaterea pieselor după turnare, cu grătare pneumatice sau electrice. Producfia în turnătoriile mijlociu mecanizate poate fi producfie în serie (la capacităţi de 4000--6000 t/an), iar uneori producfie singulară (la capacităfi mari). — Tur- | tecurilor de formare. De asemenea, se mecani-zează curăţirea pieselor turnate prin tobe, sablare şi curăfire cu vâna de apă sub presiune. Acest grad de mecanizare e caracterizat prin folosirea largă a transportoarelor mecanice pe sol şi suspendate, cum şi a căilor cu role antrenate şi neantrenate. Capacitatea acestor turnătorii e dei obiceiu foarte mare, producfia fiind în serie mare sau în masă; ciclul de fabricafie (formare, asamblarea formelor, turnare, răcire şi desbatere) nu durează mai mult decât 4 ore, Ia turnarea în forme crude. — După sortimentul de fabricafie se pot întâlni în practica industrială şi II. Schema unei turnătorii de fontă complet mecanizate. J) depozit de nisip de turnătorie şi de încărcătură metalică; 2) cuptoare de topit (cubilouri); 3) prepararea amestecului de formare; 4) formare; 5) miezuire; 6) uscare a formelor şi a miezurilor; 7) curăjiforie; 8) oală de turnare; 9) turnătorie de bronz; 10) servicii auxiliare; 11) vopsitorie; 12) încăperi de deservire şi birouri; 13) esfacadă. turnătorii cu mecanizare mixtă, la cari un anumit număr de piese se execută în serie mică sau în serie rrare, mecanizarea operafiuniior fiind completă, iar restul pieselor cari au greutate mare şi se fabrică în număr mic, bucată cu bucată, se execută cu o mecanizare redusă, asamblarea şi turnarea efectuându-se pe solul turnătoriei. [ «j î. Turnătorie de litere [jiHTeHHan ajih 6y«B; fonderie de lettres; Schriffgiel^erei; type founding (casting) office; betuontode], Arfe gr.: Atelierul întreprinderea în care se toarnă litere. De nătoriile complet mecanizate (v. fig. II) comportă mecanizarea tuturor operafiuniior din procesul de fabricafie. Astfel, se mecanizează prepararea şi distribuirea amestecurilor de formare, îndesarea amestecurilor în cutiile de format şi transportul acestora la locul de turnare, îndesarea şi uscarea miezurilor, transportul metalului lichid la locul de turnare, evacuarea formelor turnate şi desbaterea pieselor din cutiile de format, transportul cutiilor de format goale la maşinile de format şi evacuarea pieselor turnate şi a amestecului ars dela grătarul de desbatere la curăfire» respectiv la instalafia de preparare a ames- obiceiu, în acelaşi atelier se confecfionează şi | linii şi ornamente de alamă. De cele mai multe 138 ori, turnătoria de litera e înzestrată cu o secţie specială, pentru confecţionarea matrifelor cari servesc la turnarea literelor (v.), iar uneori, chiar cu o secfie în cara se desenează literele şi se gravează poansoanele. 1. Turnbull, albastrul lui ~ [TypHdyjieBaCHHb; bleu de T.; T.-Blau, T.'s blue, Gruelin's blue; t. kek]. Chim.: Precipitat de coloare albastră caracteristică, constituit dintr'un amestec de ferocia-nură ferică şi ferocianură de fier şi potasiu, obfinut prin tratarea unei sări feroase cu cianură ferică. E insolubil în acizi. Reacfia albastrului lui Turnbull e caracteristică pentru recunoaşterea cationului Fe". 2. Turnesol [jiaKMyc; papier de tournesol; Lack-mus (Papier); litmus (paper); lakmuszpapiros]. Chim.: Substanfă colorantă extrasă din diferifi licheni, — din specii din genul Rocella (de ex.: R. tinctoria), -având proprietatea de a-şi schimba coloarea din roşu în albastru, în intervalul 5*-8 al exponentului de hidrogen, la 18°. E folosit ca indicator (v.), fie în soiufie apoasă de cca 1%, în volumetrie (v.), fie impregnat în fâşii de hârtie, pentru aprecierea exponentului de hidrogen (pH) al solufiilor în intervalul 5—8. s. Turnefă [iţeHTpH(J)yra; tournette; Schleuder; whirler; pergeto]. Arte gr.: Aparat pentru depunerea uniformă a unui strat fotosensibil, pe o placă, de obiceiu metalică, utilizând forfa centrifugă obfinută prin rotirea plăcii, într'un plan orizontal, după ce' s'a turnat în centrul ei emulsiunea sensibilă. Pentru accelerarea uscării stratului depus, interiorul turnetei e încălzit cu gaze sau electric. Turneta este acfionată manual sau cu un motor electric. 4. Turnichef [TypHHK6T; tourniquet; Rolle; rol-ier; gorgo]. Nav. m.: Piesă cilindrică, de metal sau de lemn, care se poate învârti în jurul unui ax, în general vertical, pentru a servi la micşorarea frecării parâmelor cari se trec prin el în iimpul manevrelor (când se virează sau se filează la vinciuri sau cabestane). E aşezat, în general, în locurile în cari se produc forfe mai mari la acele operafiuni. 5» Turnul cuptorului înalt: Sin. Cuva cuptorului înalt. V. sub Cuptor înalt. e, Turnus grafic [rpa$HK TypHyc; tour gra-phique; graphischer Bahnschiebeplan;turn graphic, graphical turnus; grafikus mozdonyfordulo]. C. f.: Grafic care reprezintă programul de serviciu al locomotivelor şi al echipelor de locomotivă dintr'un depou de locomotive, pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite secfiuni de remorcare. Turnusul grafic se întocmeşte pe baza programului de circulaţie a trenurilor; el serveşte la determinarea numărului de locomotive şi de echipe de locomotive necesare pentru efectuarea programului de circulafie, finând seamă şi de echiparea locomotivelor în depouri, reviziile periodice, spălarea căldării şi odihna necesară a echipelor cari le deservesc. Se deosebesc: turnus obişnuit, la care locomotivele intră în depoul de domiciliu după fiecare drum, echiparea lor făcându-se în principal la depoul de domiciliu, — turnus în bucla, la care locomotivele intră în depoul de domiciliu numai la mersul într'un singur sens de circulafie, echiparea lor făcându-se în principal în depourile de întoarcere — şi turnus inelar, la care locomotivele nu intră în depoul de domiciliu decât pentru revizii periodice şi spălare, echiparea lor făcându-se în depourile de întoarcere. 7. Turrefdeck, navă V. Navă cu punte-turn, sub Navă comercială. 8. Turtă [rjiHHHCTan KopKa; croute de boue de forage; Schlammkuchen; mud cake; pogâcsa]. Expl. petr.: Crustă semisolidă formată pe perefii găurii de sondă (v.) prin separarea fazei solide în suspensie în noroiu, în urma infiltrării acestuia în focă. Grosimea turtei depinde numai de calităfile fluidului de foraj şi de vârsta ei. Cu cât fluidul de foraj are mai multă fază lichidă „liberă", şi cu cât dimensiunile particulelor în suspensie sunt mai mari şi mai pufin diferite între ele, cu atât grosimea turtei e mai mare. O permeabilitate mică a turtei şi, deci, o grosime mică a ei se obfine fie prin introducerea de materiale coloidale în noroiu, fie prin adăugirea de suspensoîzî de formă lamelară (fulgi de mică, celofan, etc). O grosime mare a turtei nu e dorită, atât din cauza micşorării diametrului util a! găurii de sondă (ceea ce creează riscuri de prindere a garniturii şi provoacă efectul de pistonare la extracfia acesteia, respectiv amorsarea erupfiei libere), cât şi fiindcă pentru depunerea în turtă a unei cantităţi mari de material solid e necesară filtrarea unei cantităfi mari de noroiu şi deci pătrunderea în stratul productiv a unei mari cantităfi de apă (care provoacă micşorarea masivă a permeabilităţii efective a stratului şi a productivităţii lui, prin efecte capilare şi prin hidratarea cu umflare a materialelor argiloide din liantul rocei). 9. Turfă [Jieneimm, Kpyr (socKa); tourteau; Kuchen; cake; pogâcsa]: Material plastic sau aglomerat, fasonat în stare plastică, prin turtire, în formă plată, adeseori apropiată de forma unui disc. Exemple: 10. ~ de ciment [jienemsa H3 iţeMSHTHoro TecTa; tourteau de ciment; Zemenikuchen; cement cake; cementpogâcsa]. Ind. cimf., Bef.: Turtă confecţionată din pastă de ciment normală (v.), folosită pentru determinarea constanfei de volum a cimentului. Turtele se confecfionează preparând o pastă de ciment normală, din 200 g ciment, care se împarte în două părfi egale, fasonând fiecare parte, prin rotunjirea marginilor şi aplicarea de lovituri cu palma, pentru a obfine turte cu diametrul de 10--12 cm. După confecfionare, turtele sunt lăsate să se întărească timp de 24 de ore în aer umed, aşezându-le pe un grătar de lemn, într'o cutie de zinc, pe fundul căreia se găseşte un strat de apă, şi care se închide ermetic (v. fig. /). După întărire, turtele se aşază cu fafa plană în sus, pe un grătar de sârmă, în inferiorul unui vas cu apă rece, care se acopere cu un capac şi se încălzeşte astfel, încât fierberea să înceapă 139 după 15 minute de încălzire. Se continuă fierberea timp de 2 ore; apoi se lasă turtele să se răcească în interiorul vasului. După răcire, I. Cutie penfru întărirea turlelor de ciment în aer umed. 3) cutie de zinc; 2) capac de zinc; 3) grătar de lemn; 4 strat de pâslă pentru efanşare. se scot turtele din vas şi se examinează imediat, ^pentru a vedea dacă prezintă deformafii caracteristice inconsfanfei de volum (umflare, încovoieri sau fisuri). Dacă fisurile se întind dela margini 4. Turte de ciment cu fisuri datorite inconstantei de volum, «a) şi b) turte cu fisuri datorite umflării; c) şi d) turte cu fisuri datorite contracfiunii (retragerii), spre mijlocul turtei, cimentul prezintă umflare, iar dacă fisurile sunt superficiale şi nu ating marginile, cimentul prezintă contracfiune (v. fig. II). î. Turtă oleaginoasă [îKMfolx; tourteau olea-gineux; O'lkuchen, Oltrester; oii cake; olajpogâcsa]: Turtă formată din resturile cari rezultă dela presarea seminfelor oleaginoase. După sistemul şi tipul de construcfie a preselor, turtele pot fi cilindrice, plate sau în bucăfi neregulate, de formă foarte variată, numite brocken, iar confinutul lor în uleiu poate varia foarte mult* De asemenea, variază şi duritatea lor, de care trebue să se fină seamă când urmează să fie utilizate ca nutref, sau când sunt supuse extracfiei. Turtele cari confin substanfe toxice (cele de ricin, de muştar, bumbac nedecorticat, jir) nu pot fi folosite ca nutref. Rafiile maxime de turte oleaginoase cari se pot da vitelor puse !a îngrăşat sunt de 5*--6 kg/zi, iar pentru vacile de lapte, de 2 ••• 3 kg/zi. Aceste rafii sunt reduse, în cazul turtelor de rapifă, la 2 kg/zi pentru vitele puse la îngrăşat şi la 1 kg/zi pentru vacile de lapte. Turtele de cânepă sunt digerate foarte greu; turtele de bumbac nu se dau decât din seminfe delintersate şi decorticate, şi nici în acest caz vitelor tinere, pentrucă acestea sunf foarte sensibile la acfiunea unui alcaloid — gosipiolul —, pe care-l confin. 2. Turfire [cnJiiomHBaHHe; aplatissement; Platt-drucken; flattening; laposranyomâs]. Gen.: 1. Deformare plastică în cursul căreia una dintre dimensiunile unui corp e redusă mult în raport cu celelalte. — 2. Sin. (parţial) îndesare (v.). s. Turtirea coloanelor [cnjiiomHBaHHe Tpy6; applatissement des tuyaux de sondage; Platt-drucken der Verrohrung; casing collapsing; cso-vezet-laposranyomâs]. Expl. pefr.: Accident în cursul operafiuniior de săpare a sondelor sau în cursul operafiuniior de extracfie sau de injecfie, în urma căruia burlanele pierd, în diferite grade, forma circulară a secfiunii libere — dela o simplă ovalizare până la turtirea completă, cu obturare. Când sonda are şi coloane de extracfie sau de injecfie, turtirea e, în general, limitată de acestea. Burlanele se turtesc fiindcă îşi pierd stabilitatea elastică sub următoarele influenfe: diferenfa dintre presiunea exterioară exercitată asupra burlanelor şi presiunea fluidului din interiorul lor, de fluidul de sapă sau de cimentare existent în spatele coloanei (presiunea hidrostatică); presiunea exterioară exercitată de greutatea rocelor de deasupra (presiunea litostatică), de apăsarea neuniformă datorită surpării de blocuri din tavanul cavernelor formate prin săpare sau ex-fracfie sau de apăsarea mai mult sau mai pufin turtelor oleaginoase. Felul seminfei din care provin Ap ă Proteine Uleiu i Hidrafi de carbon Celuloză Cenuşă Floarea-soarelui 5- 7 34.. • 38 8-- • 10 22- ■••28 1 2 •• 17 4 • ■ • 5 Rapifă 6-- 8 32 • ■ • 33 9 • 10 29- ..31 9 • ■ ■'•11 6-.7 In 6-- 9 30 •• •32 7- 9 32- ■ ••34 9-- ■11 6 ••• 7 Ricin 8- 10 29- ■ 31 7 ■9 10- ••14 30 • ■ •35 5- -7 Dovleac 6-- 8 35" •37 8- • 11 22- • •24 14 • •17 4 — 5 Cânepă 7 • • 9 30- •32 7 • • • 9 17 •••20 21 - •24 6 •• • 7 Soia 6-- 8 40 ■■ ,.43 6-- • 8 26 •••30 4- ■•5 5 6 ; Bumbac 8- 9 23 • •25 7 • •8 30. • ••34 21 • ••25 5 ••• 7 j 140 uniformă a nisipului din roca colectoare, pus în mişcare prin procesul de extracfie; solicitarea la încovoiere şi la forfecare rezultată din surparea rocelor străbătute de coloană şi, în unele cazuri, solicitările la forfecare-încovoiere, datorite fenomenelor de alunecări de strate sau de alunecări pe plane de falii cari nu sunt în echilibru. O cauză, uneori neglijată, a sporirii instabilităţii profilului coloanei din cauza solicitărilor externe radiale, o constitue solicitările prin tensiuni axiale, provocate de greutatea proprie, al căror efact se adaugă celui al presiunilor exterioare, deformafiile respective fiind de acelaşi sens. în cazul adâncimilor mari, reducerea diferenţei de presiune dintre exteriorul şi interiorul coloanei, datorită tensiunilor axiale, poate atinge valori de ordinui a 30%. Turtirea coloanelor e un accident cu urmări economice în general grave. în cazul turtirilor limitate de fevile de extracţie, exploatarea poate fi, în general, continuată prin erupţie naturală sau artificiajă — şi numai excepţional în pompaj. Exploatarea sondei în acesie condiţiuni, cu regim tehnologic impus de turtire, devine adeseori neeconomică. în cazul turtirilor mai accentuate, exploatarea nu mai poate fi continuata, iar reparaţiile coloanelor turtite sunt, în general, costisitoare — şi nu rezolvă integral problema restabilirii în timp şi în spaţiu a profilului liber al coloanei, astfel încât, în unele cazuri, săparea unei sonde de înlocuire poate fi preferabilă din punctul de vedere economic. 1. Turfoy [qeimoH 6apa6aH; tourteau; Turas; centre boss; lâncvodor]. Hidrof.: Piesă metalică în formă de prismă cu secţiunea pătrată sau pentagonală, folosită la dragele cu cupe {v.), montată la extremităţile elindei, pentru antrenarea lanţului cupelor (v.). Turtoul superior are secţiune pătrată, iar cel inferior, secfiune penta-gonalâ. V. şi sub Elindă, şi sub Dragă cu cupe. Sin. Prismă de elindă, Prismă de dragă cu cupe. 2. Tuş[Tynib; encre de Chine, touche; Tusche; black ink, China ink; tus]. Arfe gr.: Cerneală rezistentă la apă, cu mare putere de acoperire, formând o categorie intermediară între cernelurile de scris şi cernelurile de tipar. Tuşul are, de obiceiu, coloarea neagră; se prepară, însă, şi în alte colcri. Tuşul negru se întrebuinfează în poligrafie pentru desenat (v. Tuş de desen), şi în litografie, având în acest caz o compozifie specială (v. Tuş IHografic). Princ’pala materie primă întrebuinfată la fabricarea tuşului negru e negrul de fum de calitate superioară. 3. ~ autografic: Sin. Tuş litografic (v.). 4. ~ de desen [KHTaHCKan TyiHb; touche pour dessin; Zeichentusche; drawing China ink; rajztus]: Tuş negru sau colorat, întrebuinfat în poligrafie . la executarea desenelor originale pentru clişeele lineare. a. ~ de ştampile [annjiHHOBbie ^epHHJia; encre â timbrer; Stempeifarbe; stsmp ink, mar-king ink; pecsettus]: Categorie de cerneluri de scris foarte concentrate, preparate din colori de-anilină şi adausuri speciale antisicative, întrebuinţate la stampilat. Compoziţia lor variază după felul ştampilelor: pentru ştampilele de cauciuc,, tuşul se prepară dintr'o solufie concentrată a unei colori de anilină în glicerina diluată sau în etilenglicol; pentru ştampilele de metal, în locul glicerinei se folosesc uleiuri, de preferinţă sicaf/ve, cari se usucă mai repede şi nu> difuzează lateral în suprafaţa hârtiei, pentru a nu da ştampilei aplicate aspectul unei pete de grăsime, care şe întinde şi pătează hârtia (v. şi Cerneală de stampilare). e. ~ litografic [jiHTorpa^HHecKaH TyiHb* JlHTOrps4)HHeCKaB KpaCKa; encre liihogra-phique; litographische Tusche; lithographical writ-ing-ink; litogrâfiai tus]: Tuş special, întrebuinţai în litografie, pentru scris sau desenat cu peniţa, pe hârtie de transport sau pe hârtie autografică. Se prepară din negru de fum cu diverse adausuri, între cari săpunul, necesar pentru a-i menţine solubilitatea în apă. Sin. Tuş autografic. 7, Tuşă. Ind. fexf.: Sin. Tastă, Clapă (v.). s. Tiisah [Tyccop, meJiK ahkhx inejîKO-npn^OB; iussah; Tussahseide, Tussehseide; fussah-silk, tusser-silk; tussza-selyem]. Ind. fexf.: Ţesătură din fire produse de viermele de mătase sălbatic, din specia Aniheraea Pernyi Guer, numit vierme de stejar. Firele de mătase tusah sunt de coloare ruginie, sau se albesc şi se colorează. Tusahul se întrebuinţează la confecţionarea de rochii, bluze, etc. Sin, Tussor. e. Tuşare [npoBepna omynbio, madpHTb; toucher; Tuschieren; fouching; tusirozâs]. I.Tehn.r Operaţiunea de verificare a gradului de netezime al unei suprafeţe metalice de contact sau de sprijin a unui organ de maşină, a unui instrument de măsură, etc., cu ajutorul unor instrumente de tuşat (de ex. cu o placă de tuşat, o prismă de tuşat, o riglă de tuşat, etc.), sau cu piesa cu care suprafaţa de verificat ajunge în contact (de ex. tuşarea cusinetului bielei unui motor de automobil, pe fusul arborelui cotit, prelucrat la dimensiune). Se verifică prin tuşare suprafefele de alunecare ale cusinefilor motoarelor cu ardere internă, suprafeţele ghidajelor şi glisierelor maşinilor-unelte, suprafefele de contact ale cali-brelor, etc. în cazul pieselor mici, tuşarea se execută întinzând un strat subfire şi uniform de vopsea (de ex. de negru de fum în uieiu) pe suprafafa instrumentului de tuşat sau a piesei finite, şi mişcându-le pe acestea cu mâna, pe suprafefele de contact sau de sprijin cari se controlează,, sau invers. La piesele mari, instrumentele de tuşat de dimensiuni mici se deplasează cu rrâna, iar cele de dimensiuni mari şi grele se deplasează cu ajutorul unei macarale. După tuşs*e„ părţile proeminente ale suprafeţei piesei, cari apar sub formă de pete, numite pete de tuşare* se îndepărtează cu-ajutorul răzuiforului (v.). Cu cât numărul petelor de tuşare e mai des şi mai uniform repartizat pe suprafaţa tuşată, cu atât gradul de netezime e mai mare. 141 1. Tuşare [TyimipOBKa; touchage; Tangieren, Tangiermanier; touching process; tangirozâs]. 2. Arfe gr.: Procedeu de îmbunătăţire şi de completare a desenelor lineare, prin aplicarea de diferite modele de puncte şi linii pe unele porţiuni din suprafafa desenelor, spre a obfine efecte de semitonuri şi de umbre. Tuşarea se execută cu ajutorul filmelor de tuşare (v.), cu folii preim-primate, sau cu site fotografice pe cari sunt gravate astfel de desene; ea se poate executa pe original, pe piatra litografică sau pe placa de zinc, înainte de corodare. Sin. Tanghir. *. film de ~ [nJieHKa; peliicule de tou- spălare, prin fermentare, uscare, etc. Prin prelucrarea frunzelor de tutun se obfin diferite produse, ca: tutun mărunt, ţigări, figarete, tabac de mirosit (de prizat) sau de masticat; din reziduuri se recuperează extracte şi pulberi, folosite ca Insecticide pentru animale şi plante. Tutunul de anumite varietăfi, care se întrebuinţează ca al doilea înveliş la figările de foi, după aceleaşi norme ca şi pentru fefe, cu deosebirea că poate fi mai pufin elastic şi poate avea unei© rupturi, se numeşte tutun pentru dosuri. Tutunul din anumite varietăfi, de coloare roşie închisă, cenuşie şi cu nuanfe verzui, cu frunze întregi, nepătate, elastice, rezistente, propriu pentru a fi folosit Ia fefele de figări de foi, se numeşte tutun pentru fefe. Tutunul de diferite varietăfi, de coloare roşietică, brună sau cenuşie, din care se aleg foile de vârf şi din mijloc, servind ca umplutură la ţigările de foi, se numeşte tutun de umplutură. î. ~ Tutun scurt [jcopoTKHH Ta6aK; dechets de tabac; Tabakabfălle; tobacco refuse; dohâny-hulladek]: Deşeu de tutun cu dimensiuni cuprinse între praful de tutun şi zob. Se obţine dela maşinile de tăiat tutunul, dela tutunul supus refabricării, etc. ti Tychiî [THXHT; tychîte; Tychit; tychitejtichit]. Mineral.: Mae Mg2 [SO4 | (CCyj. Sulfocarbonat de sodiu şi de magneziu natural. s. Tyndalî, efect ~ [3(J)(})eKTTHH#aJlH; effetT.; T.Wirkung; T.'s effect; T. hatâs]. Fiz.: Difuziunea luminii de către particulele unui mediu dispers. Se observă când dimensiunile acestor particule sunt mici fafă de lungimea de undă a radiafiei luminoase. Intensitatea radiafiei difuzate e invers proporfională cu puterea a patra a lungimii de undă. Când difuziunea se datoreşte înseşi moleculelor unui fluid, fenomenul se numeşte difuziune moleculară (uneori, efect Rayteigh). Acestui din urmă fenomen i se datoreşte coloarea albastră a cerului. 4. Tyrrenian [THppeHHaHCKim flpyc; Tyrrhe-nien; Tyrrhenien; Tyrrhenian; Tyrrheniân]. Geol.: Etajul superior al Cuaternarului din domeniul Mării mediterane, tipic desvoltat la Tarento. Depozitele sale sunt situate, în general, între 0 şi 35 rrr deasupra nivelului actual al mării. Fauna tyrre-niană se caracterizează prin forme fosile de apă caldă, dintre cari mai importante sunt: Strombus bubonicus, Conus guinaicus, Mytilus senegalen-sis, Natica lactea, etc. 5. Tysonif [THCOHHT;tysonite;Tysonit; tysonite? tiszonit]. Mineral.: l_af3. Fluorură de lantan, naturală, care confine şi ceriu, cristalizată în sistemul hexagonal, cu duritatea 4,5 5 şi gr. sp 6,1, de coloare galbenă până la roşie-brună. T, t. Ţaglă [3ar0T0BKa; billette; Zaggel, Kniippel; billet; buga, bocs], Met/.: Semifabricat de ofel, obfinut din blocuri prelaminate (bloom-uri) sau din lingouri mici, prin deformare la cald — în general prin laminare şi numai în cazuri speciale prin forjare (de ex. la ofeluri de scule sau la ofeluri bogat aliate) — având lungimea de 1000—6000 mm. Secfiunea poate fi de formă pătrată, dreptunghiulară sau rotundă. Ţaglele pătrate au latura de 60*"120mm incluzivşi muchiile rotunjite; din ele se laminează barele, profilurile obişnuite şi sârma,— şi se forjează sau se matrifează piese. Jaglele cu secfiunea dreptunghiulară, cu lăfimea de 50*-120 mm incluziv şi cu grosimea mai mare decât 30 mm, cu muchiile rotunjite şi cu suprafefele laterale uşor convexe, se numesc fagle plate; din ele se laminează tablele şi benzile. Ţaglele rotunde au diametrul de 80—120 mm; din ele se laminează fevile fără cusătură şi se forjează sau se matrifează piese.— Sin. Biletă. u ~ plată: Sin. Biletă plată, Slab.'V/sub Ţaglă. s. ~ rotunda: Sin. Bară prelaminată, Biletă rotundă. V. sub Jaglă. 4. Ţăncuş [3a6HBHOH KJIHH; coin du teras-sier; Keil; miner swedge, starfer bit; bevero ek]. Al/ne: Unealtă de forma unei dălfi de ofel, lungă de 20--40 cm, cu 6—8 muchii şi cu un vârf ascufif, de 3—5 cm, folosită mai ales în minele metalifere, Ia desprinderea bucăfi'or de roce desfăcute (copturi) de pe perefii şi de pe tavanul galeriilor, al câmpurilor de abataj, etc., cum şi Ia începerea găurilor de mină, a pilugilor, etc. 5. Ţanuire: Sin. înăsprire, Dinfuire, Zimfuire (v.). «• Ţanuit, rindea de Sin. Rindea dinfată (v.). t. Ţapap [nepT, jihktpoc MDKHeS lima- TOpHHbi; marche pied; Fufjpferd, Pferd, Pard, Perd; footrope, horse; lâbalo, talpalo], V. sub Manevră fixă. a. Ţapapie: Sin. Ţapap. V. sub Manevră fixă. 9. Ţapin [HCejie3HbiH KpiOK; pic de flotteur; Flofyerspiefj;* rafts man pick; ronkrud]: Unealtă constituită dintr'un vârf ascuţit de ofel, fixat la capătul unei cozi de lemn, folosită pentru a manevra buştenii. Sin. Sapină, Ţapină, Sapin. 10. Ţapină: Sin. Sapin, Sapină, Ţapin (v.). i ii. Ţăpoiu [bhjim; grande fourche; Heugabel; pitchfork;szenavilla, villa]. Ind. far.: 1. Furcă cu coada şi coarnele drepte. —2. Unealtă cu care se ridică fânul, paiele, etc. în pod.— 3. Cea mai mică dintre cele trei furci cari susfin o claie de fân. — 4. Căpriorul dela mijloc, la construcţia caselor fărăneşti. 12. Ţăruş [KOflbiineK; piquet; Pflock; picket, poînfed stake; karo]. Cs.: Piesă scurtă de lemn rotund, de lemn cioplit sau ecarisat, ascufită prin cioplire la unul dintre capete, care se bate în pământ t pentru a marca un punct ai unui traseu, al unei măsurători, al unei alinieri, al unui amplasament» etc., sau pentru a constitui un reper (v.) sau un punct de sprijin penfru altă piesă (tirant, proptea, frânghie, sârmă). Uneori se bate un cuiu în extremitatea lui superioară, pentru a marca mai precis punctul traseului, ai alinierii, ai măsurătorii, etc. îs. Ţâfână [neTafl; charniere, peniure; Schar-nierband; hinge; csuklopânt]. Cs.: Balama de uşă sau de fereastră. 14. Ţâţână [cyCTaB; charniere; Scharnier; hinge; zar]. Paleonf.: Partea din cochilia lamelibranhia-telor, aşezată sub umbone şi prin care sunt articulate valvele. Ţâfâna e alcătuită din dinţi şi fosete aşezate alternativ şi simetric pe cele două valve* Numărul şi aşezarea dinfilor şi a fosetelor constitue formula cardinală. Astfel, se pot deosebi mai multe tipuri de fâfână sau dentifie: criptodont, taxodont, tetrodont, isodont, tisodont, pachiodont, etc. 15. Ţâfână [BepTJîtor; emerillon; Wirbelschăkel; swivel; forgoszem]. Nav.: Articulafie cu un ax fixr de metal, care permite învârtirea unui cârlig* a unui lanf sau a unei mufle (macarale) în jurul său. Ţâfâna se foloseşfe şi la cheile pentru lanţurile ancorelor şi la cheia de afurcare, adică la cheia care se leagă cu două zale pentru a realiza o bifurcafie a unui lanf. — Sin. Vârtej. ie. Ţeavă [Tpy6Ka, Tpy6a; tuyau; Rohr; tube; cso]. 1. Tehn.: Tub (v.) metalic cu rigiditate mare, fabricat prin deformare plastică (laminare, tragere, forjare, extruziune, etc. ), urmată sau nu de sudare, sau tub de ofel fabricat prin furnare (tuburile fabricate din fontă, prin turnare, sunt numite curent tuburi de fontă). în general, fevile sunt tuburi cari pot fi supuse, în serviciu, la solicitări mari, mecanice sau termice. Forma şi dimensiunile transversale ale ţevilor, forma, dimensiunile şi prelucrarea capetelor lor, metalul din care sunt confecfionafe, etc., depind de sistemul tehnic în care sunt folosite, de solicitările la cari sunt supuse şi de felul îmbinării lor în ansambluri constructive. Ţevile se folosesc îg sisteme tehnice foarte diferite, de exemplu: în industria petrolieră (extractivă şi prelucrătoare), pentru transportul de fluide, în instalafii de tehnică sanitară, în instalafii industriale (în industria chimică, alimentară, frigorifică, etc.), în construcfii metalotehnice (căldări de abur, maşini, vehicule, etc.), în construcfii metalice, la confecţionarea mobilei, etc. Ţevile se notează în mai multe feluri, de exemplu prin indicarea produsului deXdţ dintre diametrii exterior şi interior (în milimetri) sau a produsului de X s dintre diametrul exterior şi grosimea pe-retului, sau prin indicarea diametrului nominal (în 144 joii) (v. fig. /). în ultimul caz se consideră diametru nominal diametrul inferior la fevile pentru transportul fluidelor (fevi de instalafii sau de conducte), respectiv diametrul exterior la fevile folosite în alte scopuri (de ex. burlane pentru foraj, prăjini pentru foraj). Ţevile se clasifică din numeroase puncte de vedere.— După forma secfiunii transversale, se deosebesc fevi circulare, ovale, poligonale, şi fevi cu alte forme de profil. - După groşi- Nolarea dimensIuni!0r mea perefilor, unele fevi fevilor. se clasifică în diferite sorturi, <*/) diametrul interior; de exemplu: fevile sudate de) diametrul exterior; se clasifică în fevi subfiri şi s) grosimea peretelui; fevi groasa, după cum ra- “J ™u', portul dintre grosimea peretelui şi diametru e mai mic sau mai mare decât 1 /20; fevile pentru instalafii se clasifică în fevi obişnuite şi în fevi îngroşate, după cum grosimea perefilor corespunde presiunii de lucru de cel mult 10 at, respectiv unei presiuni mai înalte. — După gradul de precizie de prelucrare mecanică, se deosebesc fevi obişnuite, fevi de precizie şi fevi de înaltă precizie.— După modul de protejare, se deosebesc fevi neprotejate şî fevi protejate contra coroziunii (bitumate, vopsite, zincate, etc.); în serviciu, fevile pot fi protejate şi contra schimburilor de terior Ia fevile pentru conducerea fluidelor (fevi pentru instalaţii, pentru conducte), respectiv la diametrul exterior la fevi cu alia destinafie (burlane, prăjini pentru foraj). \L 1 II. îmbinaii uzuale prin înfferubare şi prin sudură. 1a fevi pentru foraj: a) cu mufă evazată din corp, filetată şi cu cep cu filet exterior; b) cu cep redus filetat şi cu feavă filetată Ia interior; c) cu extremităfile filetate la interior, respectiv la exterior; d) cu filete interioare, pentru niplu filetat; e) cu filete exterioare, pentru mufe filetate; la fevi pentru conducte: e) cu filete exterioare (pentru îmbinări prin piese cu filet interior dela mufe); f) cu capete netede (nefiletate), penfru sudură cap în cap; g) cu capete evazaie penfru sudură cu niplu de susţinere; h) cu un singur cap evazat, pentru sudură cu capetele petrecute. căldură, prin straturi izolante. — După forma şi prelucrarea capetelor în vederea realizării unei îmbinări longitudinale, se deosebesc (v. fig. II): fevi cu filete exterioare (pentru îmbinare prin mufe sau alte fitinguri sau prin armaturi cu filet interior); fevi cu filete interioare (pentru îmbinare prin nipluri filetate); fevi cu cep redus, filetat; fevi cu mufă din corp, filetată; fevi fără mufe (cu sau fără îngroşa-rea perefilor la interior sau la exterior); fevi cu filet pentru legături speciale (v.), folosite mai ales în industria petrolieră extractivă; fevi cu capete netede, pentru îmbinare prin sudură; fevi cu mufe monobloc cu corpul (cilindrice sau sferice), şi cu sau fără bordură răsfrântă (v. şi fig. sub Manşon), pentru îmbinarea prin sudură la fevile de ofel, respectiv cilindrice şi netede sau filetate, la tuburile de fontă; fevi cu flanşe (de obiceiu, tuburi de fontă), monobloc cu corpui (uneori, îmbinarea cu flanşe se realizează, la fevi, prin flanşe înşurubate sau prin flanşe libere; v. şi sub Flanşă); etc.— După materialul din care sunt fabricate, se deosebesc fevi de aliaje feroase şi fevi de metale sau de aliaje neferoase. Ţevile din materiale de aceeaşi natură pot fi de caii* tăfi diferite, după compoziţia materialului şi după tratamentul termic la care au fost supuse în cursul sau la sfârşitul procesului de fabricafie.-— După procesul de fabricafie, se deosebesc: fevi turnate, fevi laminate (numite curent fevi fără sudură), fevi trase, fevi sudate, fevi presate (fevi fabricate prin extruziune), fevi forjate, fevi nituite.— După sistemul tehnic în care sunt folosite, cele mai importante categorii de fevi sunt: fevile pentru conducte şi instalafii, fevile pentru construcfii metalotehnice (de ex. pentru căldări de abur, maşini, etc.) şi aparataj industrial, fevile pentru industria petrolieră (burlane penfru tubajul sondelor, prăjini de forare, fevi de extracfie, etc.), fevile penfru prospecfiuni (fevi pentru sondeze), fevile pentru construcţii metalice (civile) şi stâlpi, fevile pentru utilizări speciale.— După natura materialului din care sunt fabricate, se deosebesc fevi de fontă, fevi de ofel şi fevi de metale neferoase: î. Ţeava de fonta. V. Tub de fontă. 2. Ţeava de material neferos [Tpy6bi H3 u,BeT-Hbix MeTaJiJlOB; tuyau de materiei non ferreux; nichteisenhaltiges Rohr; not iron containtng pipe; nemvas-cso]: Ţeavă fabricată din metal sau din aliaj neferos, prin extruziune, rareori (de ex. la fevi de cupru cu perete gros) prin laminare sau prin depunere electrolitică; se obfin astfel, de obiceiu, produse finite, şi numai unele dintre ele reclamă o prelucrare suplementară (prin tragere sau laminare la rece), pentru îmbunătăfirea calităţii suprafefei sau pentru obfinerea preciziei dimensiunilor. La procedeul prin extruziune, care se aplică la fabricarea celor mai multe fevi de materiale neferoase, se folosesc lingouri turnate în prealabil, încălzite la temperatură adecvată înainte de introducerea în presa de extruziune. Extruziunea se efectuează, de obiceiu, la cald, la temperaturi de 625 900°, corespunză- toare materialului şi caracteristicelor presei şi produsului fabricat; uneori, feava de plumb se 145 r .presează ia rece, la temperatura obişnuită. După forfa de presare necesară, materialele neferoase se împart în materiale uşor de presat (plumb» aluminiu, magneziu, alame cu cel mult 60% Cu), materiale cari se presează normal (de ex. cupru, iombac, alamă cu mai mult decât 60% Cu, bronzuri, durarumin, aliaje cu magneziu) şi în materiale greu de presat (de ex. alpaca). — Se folosesc prese W- I. Scheme ale proceselor de fabricare a ţevilor prin extruziune. A) la presa cu acfiune direcîă; a) introducerea lingoului cilindrul de lucru; b) comprimarea inifială a lingoului; c) perforarea lingoului; d) extrudarea directă a fevii; B) la presa cu acfiune inversă; a') introducerea lingoului în cilindrul de lucru; b') extrudarea indirectă a fevii; I) cilindru dealucru; 2) piston (plunger); 3) poanson perforator; 4) ma-trjfă de extruziune. de extruziune verticale sau orizontale, cari lucrează (v, fig. /), fie cu acfiune directă (mate- 3 ^ C H, Mafrifă de extrudat cu miez şi cufit, pentru fevi. 1) metrifă; 2) cufit; 3) miez. cu goului), fie ou acfiune inversă (materialul extrudat curge în sens invers sensului de mişcare a plun-gerului, iar perforarea lingoului nu e necesară). Folosind matrife cu miez şi cufit (v. fig. II), se pot executa şi fevi cu secfiune asimetrică. La presa de extruziune cu acfiune directă se produc mai multe deşeuri de fabricafie (resturi de’ presare şi dopul scos prin perforare, din lingou) decât la presa de extruziune cu acfiune inversă; aceasta se foloseşfe mai mult la fabricarea fevilor diametru mare, scurte şi în cantităfi mici. Anumite fevi produse cu presa de extruziune constitue semifabricate cari se prelucrează pentru a produce fevi cu dimensiuni mai mici, pentru a obfine precizia în dimensiuni, pentru ameliorarea calităfii suprafefei sau pentru a obfine anumite caracteristice de rezistenfă. Procedeele de prelucrare a acestor semifabricate sunt (v. fig. III): tragerea Ia rece sau la cald, folosind sau nu un dop de calibrare; lărgirea prin tragere pe dop de calibrare cu diametru mai mare decât diametrul interior ai fevii, sau prin împingerea prin interiorul fevii, la o presă specială, a unui mandrin lărgitor; laminarea la rece, pe laminoare speciale, cu caja cilindrilor de lucru antrenată în mişcare alternativă de translaţie (v. fig. IV), într'un procedeu analog laminării în pas de pelerin (procedeul e aplicat la prelucrarea materialelor cu plasticitate mică, de exemplu a duraluminului). Tragerea la rece se efectuează în una sau în mai multe treceri. Tragerea fevilor cu secfiune care nu e circulară se face, de obiceiu, prin tragere pe dop de cali- 3 ///.. Procedee de fabricare a Jevilor prin tragere, a) jragere (la cald sau la rece) fără dop de calibrare; b) tragere cu dop de calibrare; c) şi d) tragere pe mandrin (pră-. jină), respectiv scoaterea mandrinului după efectuarea tragerii; e) şi f) lărgirea fevii cu mandrin, prin împingere, respectiv cu dop, prin tragere; g) tragerea unei fevi hexagonale prin trecere simultană prin două matrife alăturate; 1) filieră rotundă; 1') filieră hexagonală; 2) dop de calibrare fix; 3) mandrin de calibrare mobil. Rialul extrudat curge în sensul de mişcare a I brare, la un al doilea post de lucru al bancului ipiungerului, care efectuează întâi perforarea lin- | de tras (v. fig. III g). ' 146 Se folosesc curent următoarele fevi de mate- I fale ca şi feava de aluminiu; sunt folosite mai ales rîâte neferoasei fevi de aluminiu, de duralumin, | în construcfii aeronautice. -33 /* IV. Lsminor de fevi neferoase, cu mişcare alfernafivă a cajei, tip y3TM-40. ' a) schemă cinematică; b) mecanismul de antrenare a cilindrilor; c) mecanism cu cruce de Malta; d) caja laminorului şs mecanismul penfru mişcare alternativa; 1) cajă; 2) cilindru cu profil periodic; 3) prăjină-suport de mandrih; 4) mandrin de laminare; 5) mofor pentru mişcarea de lucru; 6) reductor de turafie: 7) bielă (pentru mişcarea alfernafivă a cajei); 8) cruce de Malta; 9) şi ÎO) dispozitive de prindere a prăjinii cu mandrin (pentru centrare şi rotire); 11) şi 12) dispozitiv de prindere a fevii (pentru fixare şi rotire); 13), 14), 16), 17), 18), 22), 24) şi 25) rofi dinfate; 15) cremaliera; 19) arbore; 20) şi 21) manivelă, respectiv camă de frânare a mecanismului cu cruce de Malta; 23) arbore; 26) manşon crabofat monobloc cu roată dinfată, liberă pe arbore; 27) manşon crabotaf, asamblat prin pană alunecătoare cu (30),. comandat de electromagneful (28); 28) electromagrief; 29) motor pentru mişcarea de readucere; 30) şi 31) mecanism cu* şurub de conducere şi piulifă-roată de transmisiune (pentru mişcarea de avans); 32) cuplaj; 33) bafiu fix; 34) şi 35) şanf de angrenare, respectiv canelură de frânare pe crucea de Malta; 36) organe de legare a pieselor (31), (11) şi (32); 37) semi- ^ fabricat în curs de prelucrare. 5—6—16—17—7—1—13—(15 şi 14)—2) ianful cinemafic pentru mişcările alternative de translafie a cajei (1) şi de rotafie a cilindrilor (2J; c x 1 & îs io (20 si 2i\ 8 /22—23—(9 şi Î0)—3 5—6—16— 78— IV—l/u Şl « \24—25—2<5—27—30—3f—36—(f / şi 32—12)—37) lanful cinemafic al mişcării de ro- tafie intermitente a prăjinii, respectiv a semifabricatului; 29—30—31—36—(11 şi 32) lanful cinematic de readucere a dispozitivului (11) în pozifia de începere a lucrului, sub ccmanda elecfromagnetului (28). de cupru, de alamă, de plumb, de plumb cositorite, de cositor, de cositor, cu manta de plumb. Ţeava de aluminiu e o feavă trasă, cu secfiune circulară, cu diametrul exterior de 2—120 mm, grosimea peretelui de 0,4—5 mm şi lungimea de 2—6 m, care se fabrică cu gradul de duritate moale, jumătate tare sau tare (ultimul sortiment, cu grosimea de maximum 1,5 mm); feava cu confinut de 98—99% Al e folosită în construcfii navale, aeronautice, etc., iar cea cu 99,5% Al e folosită în industria chimică. Ţeava de duralumin sau fevile de aliaje de aluminiu şi magneziu sunt fevi trase, cari se fabrică în sortimente cu aceleaşi dimensiuni şi grade de duri- Ţeava de cupru e o feavă trasă, cu secfiunea circulară, cu diametrul exterior de 5—80 mm* grosimea peretelui de 0,4—6 mm şi lungimea minimă de cca 2 m, care se fabrică cu gradele de duritate moale, jumătate tare sau tare; se foloseşte în construcfia de maşini, în construcfii de căldări de abur, în construcfii şi utilaj din industria chimică (mai ales unde se lucrează cu substanfe corozive). Ţeava de alamă e o feavă trasă, cu diferite sec-fiuni transversale. Ţevile cu secfiunea circulară, cu diametrul exterior de 3—70 mm, grosimea peretelui de 0,5—3 mm, lungimea de 1—6 m şi gradele de duritate moale (fevi recoapte) sau 147 jumătate tare sunt foiosite în industria termo-tehnica (de ex. în construcfia de frigorifere, de condensatoare de abur, etc.), în construcfia de maşini (avioane, automobile, etc.), în construcfiile navale, în industria chimică şi petrolieră, etc. Ţeava de plumb e o feavă cu secfiune circulară, fabricată curent prin extruziune, în două sortimente, numite feavă de scurgere şi feavă de presiune; fevile de plumb cu diametrul mai mare decât 300 mm se fabrică din tablă de plumb, prin îndoire şi sudare sau lipire. Jeava de scurgere se fabrică cu diametrul interior de 30 •*•100 mm şi grosimea peretelui de 2 mm, 2,5 mm sau 3 mm; ea e folosită la transportul lichidelor sub presiune mică, de exemplu în instalaţii tehnico-sanitare. Ţeava de presiune se fabrică cu diametrul interior de 6—150 mm şi grosimea peretelui de 2—10 mm; ea e folosită la transportul de lichide sau de gaze sub presiuni de regim până la 20 at, de exemplu în instalafii interioare de alimentare cu apă, la serpentine de frigorifer, etc. Ţeava de plumb cositorită e o feavă de plumb cu secfiune circulară, cu diametrul interior de 12***35 mm, grosimea peretelui de 4—6 mm şi având un strat subfire (<0,5 mm) de cositor la inferior; e folosită în instalafiile de alimentare cu apă de băut, sub presiunea de 7—19 ats. Ţeava de cositor e o feavă cu secfiune circulară, cu diametrul exterior de 5---50 mm şi grosimea peretelui de 1,1—3 mm; e folosită în industria alimentară, la transportul lichidelor sub presiuni până la 50 a1s. Ţeava de cositor, cu manta de plumb, e o feavă cu secfiune circulară, cu diametrul exterior de 10—40 mm, grosimea totală a peretelui de 4—6 mm şi grosimea peretelui interior de cositor de cel pufin 0,5 mm; e folosită în industria alimentară şi în instalafii interioare de alimentare cu apă de băut. 1. Ţeava de ofel [OTaJibHaH TpytSa; tuyau en acier; Stahlrohr; steel pipe, steel tube; acelcso]: Ţeavă fabricată din ofel, prin turnare sau prin operafiuni de deformare plastică (laminare, tragere, îndoire, presare, extruziune, forjare). Ţevile de ofel obfinute prin operafiuni de deformare plastică pot fi fabricate cu cusături longitudinale (feavă sudată şi feavă nituită), sau fără cusături longitudinale (feavă forjată, feavă laminată, feavă extrudată, feavă trasă). — După procedeul de fabricafie, se deosebesc fevi turnate, fevi extrudate sau trase la presa hidraulică, fevi fără sudură sau laminate, fevi forjate, fevi nituite şi fevi sudate. 2. ~ de ofel extrudată [6ecmoBHafl CTajib-Han Tpy6a; tuyau d'acier extrude; gepresstes Stahlrohr; extruded steel pipe; kiszoritott acel cso]: Ţeava fără îmbinare longitudinală, obfinută priii extruziune. Procedeul se aplică la fabricarea fevilor cu diametrul de 10—76 mm, grosimea peretelui de 2—4 mm şi lungimi până la 25 m, d«n anumite ofeluri bogat aliate (de ex. ofeluri inoxidabile), cari dau dificultăfi tehnologice la prelucrarea prin alte procedee, cum şi la fabricarea fevilor din bimetal (de ex. din ofel şi cupru). Procesul tehnologic e analog cu cel aplicat la fabricarea fevilor din metale neferoase (v. sub Ţeavă de material neferos); el consistă, în principal, în încălzirea la temperatură înaltă (1100—1300°, după compozifia ofelului), în extruziunea la presa de extrudat, în îndreptare, eventual în reducerea prin tragere, şi în ajustaj. Semifabricatele folosite au forma de bare cilindrice (cu greutatea până la 50 kg), în cazul fevilor de ofel aliat, şi forma de piese tubulare din doi cilindri coaxiali, în cazul fevilor de bimetal. s. ~ de ofel fără sudură [iţejibHOTHHyTan (6eCJUOBHaH) CTaJlbHan Tpyoa; tuyau en acier sans soudure; nahtloses Stahlrohr; seamless steel pipe; hegesztesnelkiili cso].* Ţeavă fără cusătură longitudinală, fabricată printr'un proces tehnologic care consistă, în principal, în perforarea la cald a unui lingou sau a unui semifabricat laminat (faglă cu secfiune rotundă sau pătrată) şi în prelucrarea la cald, în feavă finită, a eboşei obţinute, prin laminare (la majoritatea procedeelor), cu sau fără operafiunea intermediară de alungire sau prin tragere la cald (la procedeul bancului cu cremalieră), urmate de operafiuni cari pot fi netezirea, calibrarea, reducerea, lărgirea şi tragerea la rece sau Ia cald; uneori, eboşa e constituită dintr'o feavă turnată. Se pot produce fevi fără sudură, cu diametrul dela o fracfiune de milimetru (de ex. feava pentru ace de seringă) până la 1500 mm, din ofel de diferite calităfi. Din unele ofeluri bogat aliate (de ex. din ofeluri inoxidabile) se prelucrează greu fevi prin laminare, astfel că pentru obfinerea eboşei se aplică procedeul de turnare centrifugă sau procedeul de extruziune, urmat de unul dintre procedeele uzuale de laminare la cald sau la rece. Fabricafia fevilor fără sudură e mai costisitoare decât a fevilor sudate; ele sunf preferite însă în multe domenii de utilizare. La fabricarea fevilor fără sudură se aplică numeroase procedee, cari impun folosirea unui utilaj adecvat. Se utilizează adeseori procedeul Mannes-mann, procedeu! Stiefel, procedeul Calmes-lnno-centi, procedeul laminării continue, procedeul laminorului întinzător (cu cilindri oblici şi discuri de ghidare calibrate) şi procedeul bancului cu cremalieră. Sin. Ţeavă de ofel laminată. La procedeul Mannesmann, utilajul principal îl constitue un laminor perforator cu doi sau cu trei cilindri oblici (v.), calibrafi (cu două porfiuni tronconice, racordate la baza mare printr'o por-fiune cilindrică), două sau mai multe laminoare cu pas de pelerin (v. Cilindru cu pas de pelerin, sub Laminor, cilindru de ~) şi un laminor calibror, cu 1—5 caje. în timpul laminării la laminorul cu cilindri oblici, lingoul sau biletă, menfinute pe direcfia de laminare cu ajutorul unor cilindri de ghidare, se găuresc prin rotirea şi avansarea materialului între cilindri, când se produc întinderea straturilor superficiale şi alunecarea acestora fafă de cele interioare; ca urmare, materialul 10’ 148 de îndreptai cu role şi apoi ajustarea. Procedeul e aplicat la fabricarea fevilor cu diametrul de 70—650 mm, cu grosimea minimă de 2,5 mm (la diametrul limită inferior). —Penfru fabricarea de fevi cu diametrul de 650—1500 mm, semifabricatul produs la laminorul cu pas de pelerin e supus unei lărgiri efectuate la laminoare jărgitoare cu mandrin sau cu cilindri lărgitori (v. şi Laminor de tuburi cu diametru mare). La procedeul Stiefel, utilajul principal cuprinde următoarele: unu sau două laminoare perforatoare (laminoare Stiefel), un laminor duo automat, două laminoare netezitoare şi un laminor calibror (sau, uneori, un laminor reductor). Eboşa se obfine (v. fîg. //), fie la un laminor perforator cu discuri (folosit numai la bilete cu diametrul mai mic decât 150 mm), fie la unu sau, succesiv, la două laminoare perforatoare cu cilindri oblici (v.) sau, mai rar, cu cilindri tronconici (în formă de ciupercă) în consolă (v. Laminor perforator cu cilindri tronconici). Apoi, eboşa perforată e laminată la un laminor duo automat, cu cilindri cu calibre circulare, pe un dop, în două (sau în trei) treceri (în timpul trecerilor prin caja laminorului duo automat, peretele produsului se subfiază, suprafafa şi profilul rămânând neregulate); cu ajutorul unei tije ghidate, dopul e menfinut în dreptul cali-bruiui şi e schimbat după fiecare trecere cu un dop cu diametru mai mare; înainte de fiecare trecere, feava e readusă în fafa cajei cu ajutorul unor role de readucere şi e rotită cu 90° în jurul axei sale. Urmează trecerea fevii (pe dop) prin laminorul netezitor, care efectuează netezirea, uniformizarea şi o uşoară lărgire — şi apoi calibrarea la laminorul calibror duo cu mai multe caje; la perforarea la laminorul cu cilindri oblici, laminarea poate fi urmată de o prelucrare Ia un laminor reductor. în cursul acestor faze e necesară, uneori, reîncălzirea. După răcireafevii urmează îndreptarea la maşina de îndreptat — şi ajustarea. Procedeul e aplicat la fabricarea fevilor cu diametrul de 70—430 mm, cu grosimea minimă de II. Succesiunea operafiuniior In laminarea prin procedeul Stiefel. a) şi fa) perforarea bilefei şi apoi a eboşei; c), d) şi e) treceri succesive prin laminorul duo automat; f) trecere prin laminorul netezitor: g)—k) trecerea prin cajele succesive ale laminorului calibror duo; I) biletă; 2) eboşă; 3) feavă în curs de fabricafie; 4) feavă calibrată; 5) cilindru de laminor perforator; 6) cilindru de laminor, cu calibru circular; 7), T)t 7")--.) cilindrii laminorului calibror; 8} şi 8') mandrin; 9), 9'), 9") dop de Jaminare; 10) dop lărgitor al laminorului netezitor. sau reducerea diametrului la un laminor reductor, I 2,5 mm. — Pentru fabricarea fevilor cu diametrul de răcirea pe un pat de răcire, îndreptarea Ia maşina | 450-1500 mm, feava laminată Ia laminorul duo opune în partea centrală o rezistenfă redusă pătrunderii unui mandrin, menfinut printr'o prăjină în axa eboşei (cu posibilitatea de a se roti), care efectuează concomitent o netezire grosolană a perefilor găurii. Eboşa perforată e prelucrată în feavă prin laminarea pe mandrin, Ia unul dintre laminoarele cu pas de pelerin. Operaţiunea efectuată în următoarele faze: prinderea eboşei între cilindrii calibrafi; laminarea cu reducerea grosimii peretelui şi a diametrului eboşei şi mişcarea acestuia în sens invers sensului de laminare; rotirea piesei cu un unghiu până la 90p şi înaintarea liberă a fevii în direcfia de laminare I. Fazele operafiunii de laminare la trecerea printre cilindrii laminorului cu pas de pelerin, а) cilindri cu profil cu pas de pelerin; b) prinderea eboşei între cilindri; c) şi d) începutul şi sfârşitul fazei de laminare, cu reducerea grosimii peretelui fevii; e) înaintarea piesei, cu rotirea ei până Ia 90°; 1) cilindru cu profil cu pas de pelerin; 2) eboşă găurită la laminorul perforator; 3) porfiunea laminată; 4) mandrin; 5) sens de rotafie al cilindrilor; б) mişcarea Impusă fevii de către cilindri; 7) şi 8) mişcările de avans şi de rotafie ale piesei în aza de înaintare. (v. fig. /). Urmează, eventual, tăierea în două a fevii, reîncălzirea, calibrarea la un laminor calibror 149 e reîncălzită şi lărgită la un laminor lărgitor — şi apor e calibrată. La procedeul Calmes-lnnocenti, perforarea ia cald, pentru obţinerea eboşei cu fund (pahar), se face la o presă (verticală, penfru fevi până Ia 4,r, respectiv orizontală, pentru fevi până la 12")î prelucrarea eboşei se face prin alungire, cu străpungerea fundului la un laminor cu cilindri oblici, calibraţi cu profil special (numit în uzine laminor efongator) şi apoi la un laminor cu pas de pelerin şi la un laminor calibror sau la un laminor reductor (operafiuni analoage celor aplicate la procedeul Mannesmann). La procedeul de laminare continuă, utilajul principal e un laminor perforator (cu cilindri oblici sau cu discuri), un laminor continuu şi, eventual, un laminor reductor sau un laminor calibror; uneori eboşa e alungită prin laminare înainte de laminarea la laminorul continuu. Se folosesc două tipuri de laminoare continue: laminorul cu şapte caje, cu perechi de cilindri aşezate alternativ orizontal şi vertical, acfionate în comun — şi laminorul cu nouă caje separate, cu axele perechilor de cilindri aşezate cu diferite înclinări fafă de orizontală şi cu acfionare individuală a acestora. Laminorul cu acfionare comună prezintă desavantajul că are nevoie de mecanisme de antrenare cu angrenaje complexe, penfru realizarea unor turafii crescânde, corespunzătoare lungirii materialului la trecerea prin diferitele caje (v. fig. III). Eboşa perforată e Ut. Trecerea eboşei prin cajele laminorului continuu (cu acfionare comună a cajelor). I}*--7) perechi de cilinc'ri alternativ orizontali şi verticali; 8) mandrin; 9) feavă prelucrată. laminată pe mandrin, subfiindu-se şi lungindu-se treptat. Mandrinu! e extras cu ajutorul unui dispozitiv extractor; după reîncălzirea fevii se efectuează trecerea prin laminorul reductor. La laminorul continuu cu acfionare comună se produc fevi cu diametrul de 57—114 mm şi grosimea minimă de 3 mm. — La laminorul cu acfionarea individuală a cajelor se pot produce fevi cu diametrul de 32—114 mm şi cu grosimea peretelui de 2—10 mm. Ţevi cu diametrul mai mic se obfin prin prelucrare la un laminor reductor. La procedeul laminorului întinzător (laminor cu cilindri oblici şi cu discuri de ghidare calibrate), atât perforarea bileiei, cât şi laminarea eboşei se execută la laminoare cu cilindri de lucru oblici Ş» cu discuri de ghidare antrenate (v. Laminor întin-zator). Laminarea eboşei perforate se face pe mandrin, care are diametrul mai mic decât dia- metrul interior al acestuia (v. fig. IV), ceea ce duce la subfierea accentuată şi uniformă a peretelui — şi deci la alungirea fevii. După extragerea mandrinului, feava e ajustată,sau reîncălzită, prelucrată la un laminor calibror sau la un laminor reductor şi apoi ajustată. Procedeul e aplicat la fabricarea fevilor cu diametrul de 38—73 mm şi grosimea peretelui de 2—12 mm. /V. Laminare fa laminorul întinzător (cu cilindri oblici şi cu discuri de ghidare profilate), a) cilindri de laminor întinzător; b) detaliu; /) cilindru cblic, eu două porfiuni tronconice; 2) disc de ghidare; 3) eboşă; 4) mandrin. La procedeul bancului cu cremalieră, perforarea ia cald, penfru obfinerea eboşei, se face la o presă, iar prelucrarea eboşei în feavă se face prin tragere la cald, la bancul cu cremalieră („Sfossbank"). Prin acest procedeu se prelucrează tagle cu secfiune pătrată sau circulară, debitate în bucăfi de 300—600 mm. Găurirea faglei se face la o presă hidraulică, de obiceiu orizontală, cu un poanson care nu străpunge fag!a, ci o transformă într'o eboşă cu fund, în formă de pahar; fagla e presată într'o matrifă cilindrică, secfiunea ei inifială fiind egală cu secfiunea inelară, finală, a eboşei. Fundul eboşei se răceşte mai repede decât corpul cilindric şi devine suficient de rezistent pentru a rezista la apăsarea unui mandrin; eboşa se transformă în feavă prin împingerea ei (la cald, fără reîncălzire) printr'o serie de filiere succesive, calibrate convenabil, cu diametri descrescând până la diametrul fevii, efectuată la bancul cu cremalieră (vitesa mandrinului acfionat de cremalieră variază dela valoarea zero la un maxim, pentru a descreşte apoi din nou până la valoarea zero, după ieşirea fevii din ultima filieră). Ţeava cu mandrinul din ea trece la un laminor extensor, care lărgeşte feava astfel, încât mandrinul să poată fi scos la extractor; apoi capătul cu fund e retezat, iar feava trece la laminorul calibror, sau e reîncălzită şi redusă, la un laminor reductor. Procedeul e aplicat la fabricarea fevilor cu diametrul de 60—220 mm şi grosimea peretelui de 2,5—20 mm, din ofeluri obişnuite; la fabricarea fevilor din anumite ofeluri speciale (de ex. a fevilor pentru inele de rulment) cari se prelucrează greu prin alte procedee, la fabricarea buteliilor de gaze comprimate, etc* 150 Pentru fabricarea fevilor cu diametru mic, produsele obfinute prin unul dintre procedeeie menţionate sunt reduse în diametru: prin reducere la cald, fără mandrin, pe laminoare reductoare, până la diametrul de 38 mm (grosimea peretelui rămâne constantă sau creşte în măsură mică); prin tragere la rece, la bancuri de tras, fie fără mandrin (pentru micşorarea diametrului), fie pe mandrin sau pe dop fixat la extremitatea unei prăjini (pentru micşorarea simultană a diametrului fevii şi a grosimii peretelui); prin laminare la rece, pe mandrin cu capăt tronconic. 1. Ţeavă de ofel forjată [6ecniOBHaH KOBaHafl Tpy6a; tuyau en acier forge; geschmiedetes Stahlrohr; wrought iron pipe; kovacsolt acel-cso]: Ţeavă fără cusătură longitudinală, obţinută prin forjarea la cald a lingourilor, efectuată cu ajutorul unei prese hidraulice; forjarea se execută pe mandrin, cu încălziri repetate ale materialului; eboşa forjată e prelucrată apoi la strung, pentru eventuala detaşare a capetelor şi pentru finisare. Pentru fevi cu diametrul de 700---1500 mm şi grosimea peretelui de 30--120 mm se folosesc lingouri cave, iar pentru fevi cu diametrul de 400—700 mm, lingouri pline. Deşeurile rezultate din strunjirea şi tăierea capetelor pot atinge 50"-75% din greutatea lingoului prelucrat; procedeu! e deci neeconomic. El e înlocuit cu tragerea la cald, într'un proces de lucru care e asemănător celui aplicat la tragerea pe bancul cu cremalieră (v. sub Ţeavă de ofel fără sudură), însă e efectuat cu ajutorul unei prese hidraulice orizontale. Ţevile forjate sunt folosite în special pentru construirea cilindrilor de căldări de abur. 2. ~ de ofel laminată. V. Ţeavă de ofel fără sudură. s. ~ de ofel nituită [cKJienaHan CTaJibHan Tpy6a; tuyau en acier rive; genietetes Stahlrohr; rivetted steel pipe; szegecsezett acelcso]: Ţeavă cu cusătură longitudinală, cu diametru mare, obfi-nută prin nituire, din foi de tablă îndoite la maşina de îndoit cu cilindri (v. Îndoit, maşină de ~ cu cilindri). Ţevile nituite sunt folosite la conductele de gaze sau hidraulice sub presiune (conducte forfate), îmbinarea transversală făcându-se de asemenea prin nituire. Procedeul de fabricare prin nituire e folosit rar, conductele cu diametru mare fiind fabricate prin sudură. 4. ~ de ofel sudată [cBapHan CTaJibHan Tpy6a; tuyau en acier soude; geschweifjtes Stahlrohr; welded steel pipe; hegesztett acelcso]: Ţeavă cu cusătură longitudinală, dreaptă sau în elice, realizată prin sudare. Se fabrică curent cu diametrul de 6--1400 mm şi cu grosimea peretelui de 0,15-*25 mm, din tablă de ofel de lungime corespunzătoare fevii finite (în cazul sortimentelor cu diametri mari), sau din bandă de ofel în colaci. Se fabrică din ofel carbon (cu 0,07—0,35% C) foarte moale, moale sau semimoale, obişnuit sau de calitate, sau din ofel aliat. Avantajele fabricării fevilor sudate sunt, în general: posibilitatea producerii unor sortimente variate ca diametru şi grosime a peretelui (chiar şi a fevilor cu perefi subfiri, cari nu se pot produce prin laminare); posibilitatea producerii de fevi cu precizie şi uniformitate în dimensiuni (diametru şi grosime), fără tragere la rece; productivitate mare în raport cu costul utilajului; coeficient mare de utilizare a metalului. Desavan-tajele fabricării fevilor sudate sunf: lipsa uniformităţi cusăturii pe întreaga lungime a fevii; imposibilitatea îndepărtării bavurilor inferioare la unele procedee şi la unele sortimente de fevi; dificultăfi tehnologice la sudarea oţelurilor aliate. Ţevile de ofel sudate sunt folosite în instalafii şi construcfii. Producţia mondială depăşeşte în greutate producfia fevilor fără sudură. Procedeele de fabricaţie a feviior sudate sunt variate; ele diferă, în principal, după modul de formare a profilului de feavă, după procedeul de sudare şi mijlocul de încălzire a prefabricatului, după forma cusăturii de sudură, etc. Se aplică sudarea cu sau fără metal de aport, sudarea prin încălzire, sau prin încălzire şi presiune, şi sudarea cu sau fără suprapunerea materialului în zona de sudat; cusătura de sudură poate fi dreaptă (de-a-lungul unei generatoare) sau elicoidală; fabricafia poate fi continuă (când materia primă e în formă de bandă cu lungime mare fafă de lungimea fevilor produse) sau cu bucata (când materia primă e tăiată, în prealabil, la lungimea corespunzătoare fevii produse). Sudarea ţevilor se face prin procedee de sudare chimică, electrică, electrochimică, chemomecanică şi electromecanică. s. ~ de ofel turnată [JiHTan CTaJibHâH Tpy6a; tuyau d'acier fondu; gegofjenes Stahlrohr; cast steel tubing; ontottacei-cso]: Ţeavă de ofel, fără cusătură longitudinală, obfinută prin turnare centrifugă. Procedeul se aplică uneori şi la fabricarea de semifabricate tubulare cu perefi groşi (de obiceiu, eboşe pentru laminare ulterioară) din ofeluri aliate inoxidabile şi refractare, cari dau multe rebuturi la găurirea în laminoare perforatoare, în stadiul actual turnându-se fevi cu diametrul până la 500 mm şi cu lungime mică. Procesul tehnologic şi utilajul sunt asemănătoare celor utilizate la turnarea centrifugă a tuburilor de fontă (v.). Cochiliile sunt căptuşite la interior cu material refractar; ele sunt încălzite înainte de turnare şi sunt menfinute — prin răcire — la temperatură adecvată, pentru a preveni aparifia fisurilor dela suprafafa exterioară a fevii turnate. Ţevile obfinute prin turnare centrifugă au structură fină, cu cristale orientate radial; turnarea e economică, înlăturând pierderile de material în maselote şi culee şi încălzirile şi trecerile prin maşina de lucru repetate, reclamate de laminare. — Exemple de tipuri de fevi de ofel, numite după domeniul de utilizare: 6» Ţeavă de construcfii [KOHCTpyKiţHOHHaH Tpy6a; tuyau de constructions; Konstruktions-rohr; construction pipe; szerkezeti cso]: Fiecare dintre fevile de otel cu secfiune circulară sau cu profil oarecare, cari se folosesc în construcfii mecanice şi în construcfii metalice (de ex. în construcfia de automobile, de tractoare, avioane, 151 biciclete» conducte speciale, rulmenţi, mobile, etc.]. Ţevile pentru construcfii se execută cu capetele netede (nefiletate), de dimensiuni standardizate, din ofeluri carbon sau din ofeluri aliafe de diverse cajităfi, prin laminare, prin sudură, prin reducere sau prin tragere la rece. 1. Ţeavă de sondeze [reoJioropa3Be,noqHafl Tpy6af* tuyau de sondeuses; Erdbohrerrohr; cart pipe; foJdfurâsi cso]: Ţeavă care se foloseşte în lucrările de prospecfiuni geologice pentru scoaterea la zi a unor carote, pentru susţinerea pereţilor găurii de sondă (burlane pentru sondeze), pentru a produce avansarea la forare (prăjini penfru sondeze), pentru a prinde carota (fevi pentru carotaj), etc. Materialul tubular pentru sondeze e supus la solicitări relativ mari; de aceea i se impun condifiuni riguroase de calitate şi se execută numai prin laminare urmată uneori de tragere la rece. 2. ~ pentru căldări [KOTeJibHan Tpy6a; tube de chaudiere; Kesselrohr; boiler tube; kazâncso]: Ţeavă care se foloseşte în construcfia căldărilor de abur (stabile, de locomotive, de locomobile, navale, etc.)/ ca feavă fierbătoare, ca feavă de fum, ca feavă de supraîncălzitor şi, uneori, ca feavă de flacără (v. sub Ţeavă 2). Ţevile penfru căldări se execută cu capetele netede (nefiletafe), din ofel carbon (pentru temperaturi până la 400°) sau din ofel aliat (pentru temperaturi peste 400° şi presiuni înalte); uneori, fevile sunt lărgite; alteori, ele sunt îngustate la un capăt. — Rareori se folosesc pentru căldări fevi de cupru. s, ~ pentru industria petrolieră [Tpy6a flJlH Hecj3THHOi npOMbiinjieHHOCTH; tuyau pour Industrie du petroie; O’lfeldrohr; pipe for the oii industry; koolaj-cso]: Ţeavă care se foloseşte în special la exfracfia, transportul şi prelucrarea fifeiului sau a derivatelor acestuia. Condifiunile de calitate impuse penfru aceste fevi sunf mai riguroase decât cele pentru fevile obişnuite, iar dimensiunile sunt specifice domeniului de utilizare. Ţevile pentru industria petrolieră cuprind următoarele sorturi: burlane pentru foraj (v. Burlan 3), prăjini de foraj sau prăjini de sapă (v.), fevi de extracfie fevi de conducte şi tevi pentru cuptoare. Ţevile de extracfie servesc la exploatarea sondelor petroliere, atât în cazul extragerii fifeiului prin erupfie, cât şi în cazul extragerii cu ajutorul pompelor de adâncime sau prin alte procedee. Ele se execută prin laminare, de obiceiu cu capetele îngroşate spre exterior, în dimensiunile 1 1 /4"—4". Se îmbină prin mufe înşurubate, filetate cu filet conic (conici-tatea 1:16), cu pasul de 1/10"—1/8". Sin. Tubing. Ţevile de conducte pentru industria petrolieră servesc la transportul fifeiului, al gaze-Ipr şi al derivatelor de fifeiu în schelă, în rafinărie, Ia locul de încărcare şi între acestea. Ţevile se îmbină, fie prin mufe filetate, fie prin sudură, -astfel încât interiorul conductei să aibă diametrul constant, ceea ce reduce pierderile de presiune şi înlesneşte curăţirea conductei. Ţevile pentru cuptoare se folosesc în construcfia cuptoarelor din rafinăriile de petrol (unde sunf utilizate la temperaturi şi presiuni înalte) şi ia transportul produselor de cracare în faze intermediare de prelucrare. Se execută din ofel carbon de calitate sau din ofel aliat (cu Cr şi Moţ rareori şi cu alte elemente de adaus). Ţevile folosite în acest scop au diametrul exterior între 60 şi 152 mm şi grosimea peretelui între 4 şi 15 mm. 4. ~ pentru instalafii [ra30Bafl Tpy6a; tuyau d'installafions; Gasrohr, Dampfrohr; installation tube; gâzcso, gozcso]: Ţeavă de ofel cu secfiune circulară, care se foloseşte în industrie sau în in-stalafiile tehnico-sanitare pentru transportul apei, al aburului, al gazelor combustibile, sau al altor fiuide. Ţevile pentru instalafii se execută cu dimensiuni standardizate (cu diametrul exterior de 10—165 mm), ca tevi obişnuite (cu grosimea perefilor de 2—4,5 mm), folosite pentru presiuni până la 10ats, sau ca {evi îngroşate (cu grosimea perefilor de 2,5—5,5 mm), folosite penfru presiuni mai înalte. Ele se execută, fie cu capetele netede (nefiletate), pentru îmbinare prin sudură, fie cu filet conic sau cilindric (filet Withworth cu 11 28 paşi pe fol, după diametrul nominal), pentru îmbinare cu mufe cilindrice, filetate. Se execută din ofel carbon sudabil, fără alte prescripfiuni de calitate, prin laminare sau sudare, fie ca fevi negre, fie ca fevi zincafe.— Exemple de fevi de ofel, numite după procedeul de finisare sau după operafiunea la care au fost supuse pentru a le da anumite caracteristice (de rezistenfă, tehnologice, etc.): 5. Ţeavă cu nervuri exterioare [Tpy6a c na-pytfCHbiMH pe6paMH; tube â ailettes; aussen geripptes Rohr; pipe with externai ribs; kulso-bordâs cso]: Ţeavă cu nervuri exterioare transversale, folosită la construcfia corpurilor de încălzire, a preîncălzitoarelor, a supraîncălzitoarelor, a răcitoarelor, etc. Nervurile pot fi monobloc cu peretele fevii (realizate, de exemplu, prin turnare sau broşare) sau pot fi obfinute prin adausuri de material (de ex. nervuri de tablă, în formă de elice sau de discuri drepte, presate sau sudate pe feavă). 6. ~ cu nervuri interioare [Tpy6a c BHyTpeH-HblMH pe6paMH; tube â ailerons; innen geripptes Rohr; pipe with inner ribs; belsobordâs cso]: Ţeavă cu nervuri interioare longitudinale, de cele mai multe ori monobloc cu peretele fevii, dispuse de obiceiu în plane diametrale, folosită m Ţeavă de fum cu nervuri, construcfii fermotehnice, cum sunt fevile de fum la unele căldări de abur, de obiceiu monobloc cu peretele fevii (v. fig.). Sin. Ţeavă Serve. 7. ~ de ofel trasă la rece [xoJiQAHOTflHyTaH CTaJlbHafl Tpy6a; tuyau en acier tire â froid; kaltgezogenes Stahlrohr; cold drawn steel pipe; hidegenhuzoft cso]: Ţeavă de ofel fără sudură, laminată, sau feavă de ofel sudată, care a fost supusă unei operafiuni de tragere la rece, la bancul 152 de tras Jevi, pentru a obfine: reducerea sau lărgirea (micşorarea, respectiv mărirea diametrului fevii), subfierea peretelui, netezirea suprafefei sau precizia dimensiunilor (adică pentru a obfine fevr de precizie sau de înaltă precizie). De obiceiu, procedeul se aplică la fabricarea fevilor cu diametru mic; el impune ireceri multiple prin filiere, precedate de recoacere, şi e asemănător cu procedeul de tragere a fevilor din metale neferoase. 1. Ţeavă fretată [CKpexiJieHHaH Tpysa; tuyau frette; bandagiertes Rohr; encircled pipe; râhu-zott cso]: Ţeavă de ofel fără sudură, sau feavă de ofel sudată, fretată (v. Fretă 1 şi Fretare 1), pentru a-i mări rezistenfa la solicitările prin presiune interioară mare; e folosită, de obiceiu, la construirea conductelor hidraulice sub presiune (conducte forfate). Ţevile fretate pot fi fevi netede, fretate, sau fevi ondulate, fretate. Ţevile netede se obfin prin fretarea cu inele încălzite; fevile ondulate se obfin prin : aşezarea la rece a inelelor de fretare, la di-stanfa calculată; obturarea fevii Ia ambele extremităfi cu flanşe oarbe ; exercitarea w Ţeava ondulata, fretata prin presiune unei presiuni hidraulică, hidraulice (de 2,5 ori presiunea maximă) timp de 5 minute, care deformează permanent feava (v. fig.). în acest fel se obfine o feavă cu limită de elasticitate mare; rezistenfa la curgere e cu 27% mai mare decât la feava netedă cu acelaşi diametru.— Numiri de fevi folosite uneori în tehnică’: 2. Ţeavă fără cusătură; 1. Sin. parfial: Ţeavă de ofel fără sudură (v.). — 2. Termen generic pentru Ţeavă sudată, Ţeavă laminată, Ţeavă trasă şi Ţeavă turnată. V. sub Ţeavă de ofel* s. ~ de presiune: Sin, Ţeavă de plumb, de presiune. V.^sub Ţeavă de material neferos. 4. ~ de scurgere: Sin. Ţeavă de plumb, de scurgere. V. sub Ţeavă de material neferos. 5. ~ laminată la cald: Sin. Ţeavă de ofel fără sudură, laminată. V. sub Ţeavă de ofel fără sudură. 6» ~ Mannesmann: Sin. Ţeavă fără sudură, fabricată prin procedeul Mannesmann (v.). V, şi sub Ţeavă de ofel fără sudură. 7. ~ frasă la cald: 1. Sin. Ţeavă fără sudură, rasă prin procedeul bancului cu cremalieră. V. sub Ţeavă de ofel fără sudură. — 2. Ţeavă obţinută prin tragerea la cald printr'o filiera, ia un banc de tras (v.). 8. Ţeavă [Tpy6a; tuyau; Rohr; pipe; cso]. 2. Tehn.: Piesă (organ de maşină) sau element component ai unui-sistem tehnic, constituit din-tr'un segment de tub metalic rigid (feavă în ac-cepfiunea 1), în general fără muchii; uneori, feava în această accepfiune e constituită dintr'un tub rigid de material nemetalic (de ex. lemn, carton, etc.), cum sunt1 fevile folosite ca suport pentru fire, în industria textilă. Ţevile sunt numite, uneori* după funcfiunea pe care o îndeplinesc în sistemul tehnic în care sunt montate. Exemple: 9. ~ [CTBOJI, AyJio; tube d'âme; Rohr; inner tube of a gun; cso]. 3. Tehn. mii.: Partea tubulară a unei guri de foc, în care se produce explozia* necesară pentru aruncarea proiectilului. Ţeava are, în general, parfea ghintuită (v. şi sub* Ghint), camera cartuşului şi mecanismele de închidere şi de deschidere, de dare a focului, şi de* extracfie (a tuburilor de cartuşe). La gurile de foc de calibru mic sunt asamblate cu feava şi dispozitivele de ochire, când acestea sunt simple şi robuste» La gurile de foc moderne, feava e echipată cu frână de gură. — La unele guri de foc (aruncătoare, puştr de vânătoare, etc.), feava^ nu e ghintuită şi se numeşte feavă netedă sau lisă. 10. ~ [naTpoH, HinyJiH; bobine pour filsr Wickelspuie, Garnrolle; spool, threading (machine) pipe; bundatekercs, cseve], 4. Ind fexf.: Suport1 pentru fire, confecfionat din carton, din lemn, uneori din metal, de forma unui tub conic, cilindric, sau cilindric cu bază conică, cu suprafafa netedă sau cu rifluri, folosit în filaturi sau în fesă-torii, pentru depunerea pe el a firelor. Ţevile pline cu fir au forma cilindrică, cu capetele îrv general conice, de mărimi diferite. Ţevi goaie* a) feavă de carton conică, cu suprafafa netedă, fa), c), d), e), fp . şi g) fevi de lemn, cu suprafefele riflafe parfial sau total,, pentru fir de bătătură. Figura reprezintă fevi goale, folosite de obiceiu în fesătorii. Firele de bătătură se înfăşură1 pe fevi, la maşini speciale, numite maşini de fevuit. încărcarea fevilor cu fir, adică depunerea firului pe feavă, comportă tfei feluri de mişcări: mişcarea de rotafie a fusului maşinii pe care e fixată feava goală, pentru înfăşurarea firului; mişcarea de „du-te, vino" a fusului, penfru distribuirea spirelor în stratul înfăşurat, şi mişcarea de înaintare a fevii, penfru deplasarea straturilor*. Uneori, firele de bătătură groase (de in, cânepă,,, lână cardată şi vigonie) se iac fără suport, formând fevi oarbe, numite şi sulane. — Sin. Ţeviei. n. ~ Brotan. V. Brofan, fevi tip Î53r u Ţeavă de admisiune [BnycKHOâ naTpyâoK; tuyau d*admission; Einstromrohr; inlet pipe; be-omlesi cso]. 1. C. f.: Ţeavă de legătură între jeava de comunicaţie şi camera de distribufie a unei locomotive cu abur. Ţevile de admisiune se leagă de feava de comunicafie prin intermediul unei fevi de ra-mificafie, !a locomotivele cu abur saturat, respectiv prin intermediul colectorului, la locomotivele cu abur supraîncălzit. Se confecfionează din fevi de ofel fără sudură, cu diametru! de 120-lor se efectuează prin flanşe Ţevile de distribufie ale locomotivei cu abur. 1) feavă de comunicafie admisiune; 3) feavă de emisiune; 4) cap de emisiune. 2) feavă de *150 mm; legătura cu lentile etanşe (v. fig.). Lipsa de etanşeitate a fevilor de admisiune provoacă deranjamente în funcfionarea tirajului locomotivei. 2. ~ de admisiune [enycKHaH Tpy6a; tuyau d'admission; Einlassrohr; inlet pipe; beomlesi cso]. 2. Mş. ferm.: Conductă metalica, ia motoarele cu ardere internă, prin care amestecul combustibil-aer sau numai aerul comburant e condus dela carburator sau amestecător, respectiv dela orificiul de admisiune a aerului — sau dela filtru, la orificiul de admisiune al camerei de ardere (v. pozifia 6 în prima figură sub Distribufie cu supape atacate de sus). — Sin. Conductă de admisiune. s. ~ de circulaţie [iţHpKyJiaiţHOHHaH Tpy6a; tuyau decirculation; Wasserlangsrohr; traffic pipe ; vizkeringesi cso]. C. f.: Ţeavă de legătură între spafiu! de apă din dreptul plăcii portale şi spafiul de apă din regiunea inferioară a plăcii tubulare a corpului vertical al unor locomotive cu abur. La o locomotivă se montează 2—3 bucăfi, cari se construesc din feavă de ofel fără sudură (cu diametrul de 75—120 mm) şi se mandrinează în perefii cutiei de foc (v. fig.). Ele servesc la mărirea suprafeţei directe de vaporizare, la accelerarea circu-lafiei apei din căldare şi |a reze-«"narea bolfii de cărămidă. Fiind expuse acfiunii *recte a focului, au nevoie de spălări şi curăţiri Corp vertical de căldare de locomotivă cu feavă de circulafie. f) placă porfală; 2) feavă de circulafie; 3) boltă de cărămidă; 4) placă fubulară. dese — şi se uzează repede. 4. ~ de comunicafie [coe^HHHTeJibHaH Tpy~ 6a; tuyau de communication; Reglerrohr; com-munication pipe; kozlekedo cso]. C. Ţeavă de legătură între regulator şi ţevile de admisiune la locomotivele cu abur saturat, respectiv colectorul de abur Ia locomotivele cu abur supraîncălzit, pentru conducerea aburului dela căldare la cilindri. Se confecfionează din fevi de ofel fără sudură, cu diametrul de 150—160 mm. Prinderea fevii de comunicafie se face prin flanşe, cu etan-* şare prin lenţile. 5. ~ de duş [Tpyâa MJifl iiojihbkh ; tuyau d'arrosage; Brauserohr; rose; zuhanycso]. Ter-mot,: Ţeavă cu găuri fixe, montată în condensatoarele de stropire, deasupra fevilor prin cari curge condensatul; prin găuri se împrăştie apa, îr* vine subfiri, pe suprafafa care trebue răcită. s. ~ de economizor. V. Ţeavă de preîncălzitor de apă. 7. ~ de emisiune [OTBOflHaH Tpy6a; tuyau d'emission; Ausstromrohr; emission pipe; kiom-lesi cso]. C.f..* Ţeavă de legătură între cilindrii şi capul de emisiune a! unei locomotive cu abur. Serveşte la evacuarea aburului care a efectuat lucru mecanic în cilindri. Se confecfionează din fevi de ofel fără sudură, cu diametrul de 130—200 mm, iar legăturile se fac prin flanşe cu lentile de efanşare (v. fig. sub Ţeavă de admisiune 1). 8. ~ de eşapament. V. Eşapament,feavă de 9. ~ de evacuare [BbixjionnaH Tpy6a; tuyau d'evacuation ; Entleerungsrohr; outletpipe; kiom-lesi cso]. Mş. ferm.; 1. Conductă metalică, la motoarele cu ardere internă, prin care gazele de ardere sunt conduse dela orificiul de evacuare al camerei de combustie la eşapament (la motoarele monocilindrice), respectiv Ia colectorul de evacuare (la motoarele policilindrice); la ultimele constitue, de obiceiu, numai o ramificaţie a colec-toruiui de evacuare (v. pozifia 9 în prima figură sub Distribufie cu supape atacate de sus). — 2-V. Evacuare, feavă de 10. ~ de flacără [JKapoBafl Tpy6a; tube-foyer; Flammrohr; flue, fire tube: tuzcso]: Tub metalic cu secfiune circulară, cu diametrul de 1 /3— 1 /2 din diametru! cilindrului de căldare, care — la anumite tipuri de căldare (de ex. căldarea cu o feavă de flacără, Cornwall; căldarea Tischbein; etc.) — îi străbate dela un capăt la altul, şi1 prin care circulă întreaga masă de gaze a flăcărilor produse în focar; acestea transmit căldură, prin perefii fevii, la apa de vaporizare din cilindrul căldării. După tipul căldării, la un cilindru de căldare se montează 1—3 fevi de flacără, cari au peretele neted sau cu ondulaţii transversale. Ţeava e legată prin nituire cu gâturile celor două funduri bombate ale cilindrului; ea e aşezată anaxial fafă de mantaua cilindrului, pentru a îmbunăiăfi circulaţia apei. Ţeava de flacără poate cuprinde un focar interior (v.), sau poate fi precedată de un antefocar. — La unele căldări cu cutie de foc (v.), aceasta e constituită dintr'o feavă de flacără racordată la unu sau la mai multe fascicule d© 154 fevi de fum (v, Căldare Holland) sau la o cameră de întoarcere {v. Căldare Scotch). Sin. Jeavă de foc, Tub de flacără. Sin. (parfial) Tub focar, Boiler. 1. Ţeavă de foc. V. Jeavă de flacără. 2. ~ de fum [flbiMOrapnafl Tpyâa; tube de fumee; Rauchrohr, Heizrohr; smoke tube; fust-cso]: Jeavă din fasciculul tubular al unei căldări de abur ignitubulare, prin care circulă gazele de ardere; acestea transmit căldura, prin perefii ţevilor, la apa de vaporizare din corpul căldării, iar la căldările cu supraîncălzitor montat în ţevile de fum, şi aburului saturat, din elementele de supraîncălzire. Jevile de fum se confecţionează din feavă de oţel, laminată la cald sau, uneori, trasă la rece; ele au secţiunea circulară şi diametru! de 42 "'185 mm. Jevile de fum se îmbină cu plăcile tubulare ale căldării, prin mandrinare şi bordurare; uneori, ele se îmbină cu pereţii prin sudură. Jeviîe de fum cari servesc şi la ancorarea plăcilor tubulare sunt filetate la capete şi se prind în plăci prin înşurubare. Uneori, pentru mărirea suprafeţei de transfer al căldurii, ţevile de fum au nervuri interioare (v.fig. sub J eavă cu nervuri interioare); *+ aceste ţevi prezintă inconvenientul de a se înfunda uşor cufraisil. La locomotivele cu abur cu supraîncălzire se deosebesc fevi de fum mici şi fevi de fum mari (v. fig. /). Jevile de fum mici au diametrul de 42--54 mm şi transferă căldura la apa de vaporizare din corpul orizontal al căldării. — Jevile de fum mari cuprind, în capă- I. Ţevi ds fum de locomotivă cu abur. 1) feavă de fum mică; 2) feavă de fum mare; 3) detaliul prinderii fe-viior de fum în peretele plăcii tubular» a cutiei de foc; 4) placă iubulară a cutiei de foc; 5) placă tubulară a camerei de fum. tul din spre camera de fum, şi elemente de supraîncălzire; ele au diametrul de 118*-*185 mm, Jevile de fum mici sunt dispuse în rânduri petrecute în zig-zag, astfel că grupurile de câte trei ţevi adiacente, aşezate în tri- Q, unghiu (echilateral), formează rânduri orizontale sau şiruri verticale (v. fig. //); ultima dispoziţie e preferită, ea permiţând o cir- II. Dispozifia fevilor de fum. 1) dispozifie în şiruri verticale; 2) dispoziţie în şiruri orizontale. culaţie mai bună a apei. Dispoziţia ţevilor mari de fum se face pe 3*-5 rânduri orizontale, aliniate cu fevile aşezate în pătrat; de obiceiu, între ţevile de fum mari se montează şi ţevi de fum mici. s. ~ de prea-plin [cJiHBHan Tpy6a, nepe-nyCKan Tpy5a; tuyau de trop plein; Uberlauf- rohr; overflow pipe; tulomlo cso]. Tehn.: Jeavă racordată la un rezervor de lichid, pentru a limita nivelul în acesta (de ex. la rezervoare de apă), sau pentru a stabili o legătură între spaţiul de dea^ supra nivelului de lichid şi atmosfera înconjură*-toare (de ex. ţeava legată la basinul superior al radiatorului unui autovehicul şi adusă până în partea de jos a acestuia, pentru a-l proteja contra supra-presiunilor, când motorul se încălzeşte prea mult). 4. ~ de preîncălzitor de apă [Tpy6a bo^o-HarpeBaTejlH; tuyau de rechauffage d'eau; Speisewasservorwărmerrohr; water preheatertube; elomelegitesi cso]. Mş.ferm.: Ţeavă metalică prin care se face transferul indirect de căldură, dela mediu! încălzitor la apa de alimentare a căldărilor, care trebue preîncălzită. După agentul a cărui enfaipie e folosită pentru preîncălzire, se folosesc în construcţia preîncălzitoarelor ţevi de oţel netede (drepte sau în serpentină), la cari aburul circulă, fie prin interiorul, fie prin exteriorul lor (v. sub Preîncălzitor cu abur, prin contact), şi ţevi de oţel sau de fontă, netede sau cu nervuri (v. sub Preîncălzitor cu gaze de ardere evacuate). Jevile de preîncălzitor netede sau cu nervuri (v. fig.) se numesc curent tuburi de preîncălzitor. Sin. Jeavă de economizor. 5. ~ de refulare [HarHeTaTejibHan Tpy6a; tuyau de refoulement; Aufsteigrohr; rising pipe; nyomocso]: Piesă tubulară care se racordează printr'un racord fix (v. Racord fix, pentru furtun de stins incendii) la un furtun — şi care serveşte la formarea vinei de apă şi la dirijarea acesteia asupra focului. Piesa e constituită din mai multe Tub de economizor, de fontă. Ţeavă de refulare. 1) tub de racordare; 2) fub-mâner; 3) reducfie; 4) ajutaj in-r termediar; 5) ajutaj final; 6) garnitură; 7) racord fix. piese de revoluţie (tub de racordare, tub-mânerf reducfie, ajutaj intermediar, ajutaj final), asamblate coaxial, prin înşurubare (v. fig.). #. ~ de supraîncălzire [naponeperpeBa-TejlbHâH Tpy6a; tuyau de surchauffage; Uber-heizungsrohr; overheating pipe; tulhevitesi cso]: Ţeavă pentru căldări din sistemul de ţevi al supra-încălzitoarelor (v. sub Supraîncălzitor de abur), aburul circulând prin interiorul, iar gazeie de ardere ia exteriorul ei. 7. ~ de uleiu. V. Ţeavă de ungere. 155 i. Ţeavă de ungere [CMa30HHan Tpyda; tuyau -de graissage; O'lrohr; oii pipe; kenâcso]: Ţeavă -cu diametru mic, de obiceiu de cupru, care serveşte la conducerea uleiului de uns dela un gresor sau dela un aparat central de ungere (montate pe o maşină într'un loc accesibil) Ia Jocul de ungere. Sin. Ţeavă de uleiu. s. ~ Field [Tpy6a OHJi#a; tubeF.; Doppel-rohr, F. Rohr; F.'stube; F. cso]: Element de construcfie al căldării de abur verticale, care se montează vertical în cutia de foc şi e constituit dintr'o feavă închisă la capătul inferior şi îmbinată cu plafonul cutiei de foc, şi dintr'o a doua feavă, deschisă la ambele capete şi menfinută coaxial. In interiorul primei fevi. Ţeava Field măreşte suprafafa de încălzire (cu suprafafa ei exterioară) şi activează circulafia apei, care coboară prin feava interioară şi, încălzindu-se în contact cu peretele •fevii exterioare, se ridică. s. ~ fierbătoare [KHiiHTHJibHaH Tpy6a; tube-foyer; Siederohr, Wasserrohr; fire tube; forrcso, vizcso]. Mş. ferm.: Ţeavă din fasciculul tubular al unei căldări de abur acvatubulare, prin care circulă apă, care se vaporizează prin transfer de căldură dela gazele de ardere cari învălue perefii lor exteriori. Ţevile fierbătoare se confecţionează din feavă de ofel (carbon sau aliat) laminată Ia cald sau trasă la rece, cu secfiunea circulară (cu diametrul între 30 şi 70 mm). Ţevile "fierbătoare se leagă la cilindri, la camerele de apă sau la tuburile colectoare ale căldării. După aşezarea lor în corpul căldării, fevile fierbătoare pot fi cu înclinare mică fafă de orizontală (10*-*15°) sau cu înclinare mare fafă de orizontală (peste 15°) şi verticale. V. şi sub Căldare de abur.— Sin. Ţeavă de apă. 4* ~ Galloway [Tpy6a XoJiJiayen; G. tube; G. Rohr; G.'stube; G. cso], Mş. ferm.: Ţeavă divergentă, montată transversal în feava de foc a anumitor căldări de abur, pentru a mări supra-tafa de încălzire. 5. ~ încălzitoare [HarpeBaTejiBHaH Tpy6a; tuyau de chauffage; Heizrohr; heating pipe; fu-tocso]. Termof.: Corp de încălzire (v. încălzire, corp de ~) constituit dintr'o bucată de feavă, netedă (care se montează, de obiceiu, vertical) sau cu aripioare sau nervuri (care se montează vertical sau orizontal), în locuri în cari nu se poate monta alt tip de corp de încălzire (de ex. radiator), cum e vestibulul. e. Ţepuşă. Ind. far.: 1. Par subfire, ascufit la un capăt, folosit pentru mânuirea sau pentru transportul unor materiale formate din fire, din nuiele, din ramuri, etc., strânse în mănunchiuri (de ex. snopi de cereale, fascine, etc.).— 2. Vârful ascufit al unui par. — 3. Fiecare dintre coarnele (vârfurile) unei furci sau ale unui făpoiu. — 4. Bucată mică şi subţire de lemn rotund, ascufită conic la vârf sau pe cea mai mare parte din lungime, folosită pentru astuparea unei scobituri sau a unei găuri dintr'o piesă de lemn (de ex. la un butoiu).— Sin. Cep. 7. Ţepuşă [60K0B0H KOJi; rancher lateral; Seitenrunge; side stacke; locs, zâp]. 5. Tehn.: Fiecare dintre barele de lemn sau de metal, montate în părfi le laterale ale unui vehicul (car, sanie, camion, vagon) pentru a împiedeca materialele transportate (de ex. paie, lemne rotunde, scânduri, fevi, etc.) să cadă din vehicul. 8. Ţepuşă de vagon [60K0BaH flOCKa; rancher lateral; Wagenrunge; side stacke; oldaltăm]: Scândură groasă sau bară metalică de diferite profiluri, aşezată pe părfile laterale ale vagoane-lor-platformă sau ale vagoanelor descoperite cu perefi scunzi, pentru a împiedeca piesele lungi (de ex. lemne, fevi, etc.) încărcate, să cadă din vagoane. Ţepuşele sunt fixate în suporturi şi sunt uşor demontabile sau rabatabile, pentru a permite încărcarea şi descărcarea pieselor din vagon, în general, fiecare latură a vagonului are 4--8 fepuşe (după tipul vagonului), legate între ele cu lanfuri, la partea superioară. 9. Ţesaiă [cKpe6HH-Iţa; etrille; Striegei; horse comb; vakaro]: Unealtă pentru curăfirea părului cabalinelor şi bovinelor, constituită dintr'o placă metalică pe care sunt fixate aripe zimfuite, şi dintr'un mâner de lemn (v. fig.). 10. Ţesaiă de buruieni [jiyroBan 6opoHa; herse â chaîne, herse couleuvre, herse â clavier; Wiesen-egge; chain harrow; retborona]. Agr.: Grapă uşoară, articulată, cu cadru în formă de plasă, pe care sunt fixafi dinfi deşi (până Ia 50 dinfi/m)^ sarcina repartizată fiind de cca 1,2 kg pe dinte, E folosită în primele faze de vegetafie. Prezintă avantajul că se adaptează uşor denivelărilor de teren. 11. Ţesător [TKan; tisserand; Weber; weaver; szovo]. Ind. fexf.: Lucrător care lucrează la maşinile de fesut (războaie) mecanizate (automate, speciale, etc.) sau manuale (fărăneşti). 12. Ţesăforie [TKanecTBO; tisseranderie; We-berei; weaver's trade; szovode]. Ind. fexf.: Unitate industrială, care transformă firele textile în fesături (v. Ţesătură). După natura firelor din cari se produc }esă-turile şi după sistemele războaielor, fesătoriile se împart în fesătorii de bumbac, de lână, inf cânepă, iută, de mătase vegetală sau naturală, de fire sintetice, etc. Unele fesătorii sunt împărfite în secfii, după natura firelor şi după sistemele războaielor. De obiceiu, fesătoriile au secfie de preparafie a firelor pentru fesut, în care se execută opera-fiunile de pregătire a urzelilor (depănat, dublai răsucit, urzit, încleirea urzelii, năvădit şi tragerea firelor prin spată) şi pregătirea bătăturii (fevuirea, aburirea, etc.). în cele mai multe cazuri, există, în aceeaşi clădire, şi secţia de finisaj al fesăturilor (spălarea, vopsirea, imprimarea* etc.). Ţesaiă. 156 în fesătorii, războaiele se amplasează astfel, încât să existe loc suficient pentru manipularea sulurilor de urzeală cari se montează (uneori se lipeşte urzeala nouă de cea veche, legându-se cu un nod special, fir cu fir, pe războiu), a grătarelor cu fevi de bătătură, a ţesăturii scoase de pe războiu — şi pentru executarea tuturor mişcărilor efectuate de ţesător, la conducerea războiului. i. ţesătură [TKaHb; tissu; Gewebe; tissue,web; szovet, szovott anyag, kotes]. Ind. fexf.: Produs textil obfinut prin încrucişarea în unghiu drept a două sisteme de fire: firele de urzeală (longitudinale) şi firele de bătătură (transversale). Ţeserea se execută la maşini de fesut numite războaie, cari pot fi manuale sau mecanizate (automate, speciale, etc.). Ţesăturile se caracterizează prin următoarele: natura fibrelor componente: fire unitare (bumbac, lână, etc.) sau fire de fibre în amestec (bumbac cu lână, etc.); calitatea şi finefa firelor componente, cari influenfează atât aspectul, cât şi calităfile fizice (fesătura de lână merinos diferă de ţesătura de lână furcană); forma fesăturii, care poate fi plană (fesături obişnuite) sau tubulară (saci, furtunuri, etc.); domeniul de folosinfă : fesături pentru îmbrăcăminte, pentru mobile, uz casnic, etc. şi fesături tehnice (pentru filtre, foi de cort, furtunuri, site, paraşute); finefa firelor din cari e executată fesătura; tehnica fesăturii, care se manifestă în modul de legare a firelor de urzeală cu cele de bătătură, în numărul ifelor şi în numărul urzelilor (fesături simple, duble, multiple); gradul de finisare, care se obfine prin operafiuni de spălare, albire, mercerizare, vopsire, imprimare şi apret ură, ignifugare, impermeabilizare, cauciucare, etc.; lăfimea fesăturii; greutatea pe metru linear sau pe metru pătrat, care e în raport cu natura, finefa şi desimea firelor fesăturii, cu tehnica ţesutului, etc.; umiditatea fesăturii, de care depind greutatea, conductibilitatea termică şi electrică a fesăturii, proprietăfile mecanice, etc.; desimea, care se exprimă prin numărul de fire de urzeală şi de bătătură pe unitatea de suprafaţă (de obiceiu, pe 1 cm2); rezistenta la întindere, exprimată în grame sau în kilograme (la lăfime dată), care se determină cu ajutorul unor epruvete tăiate din ţesătură în direcfia urzelii, şi a unor epruvete tăiate în direcfia bătăturii; alun-girea la rupere, exprimată în milimetri (la lungime dată) sau în procente —■ şi care se determină odată cu rezistenfa la întindere; rezistenfa la frecare; rezistenfa la plesnire sau la crăpare, care interesează în special la construcţia navelor aeriene, etc.; rezistenfa la îndoire, de care se fine seamă la confecfiuni, în legătorie, etc.; capacitatea de ab-sorpfie a lichidelor, care depinde de natura firelor, de răsucirea lor, de modul de împletire (legare) a firelor, de operaţiunile de finisare, etc.; impermeabilitatea (hidrofobia), care depinde de desimea firelor, de procedeul de hidrofobi-zare, etc.; gradul de ignifugare, de care se fine seamă la confecfiunile de teatru, Ia ţesăturile pentru avioane, etc. ; conduolibilitatea termică, mai mare la ţesăturile subţrri şi snetede decât la fe săturile groase şi poroase; stabilitatea (rezistenţa) colorilor la lumină, la apă, spălare şi fierbere, la frecare, calcare, la acţiunea bioxidului de sulf* a alcaliilor, a acizilor, a clorului, la transpiraţie, etc., care caracterizează fesături le vopsite şi imprimate; aspectul fesăturii: de tricot, de dantelă, de blănuri, etc. După modul de producere şi după desen, ţesăturile se clasifică în modul următor: ţesături simple, cu legături (armuri) fundamentale şl derivatele lor; ţesături cu legături combinate din legăturile fundamentale şi din legăturile derivate; fesături cu legături compuse, jumătate duble, duble, şi multiple; ţesături broşate; catifele şi pluşuri; fesături buclate; gazeuri; ţesături damasc; ţesături Jacquard, etc. Ţesăturile cu legături fundamentale: legătura pânză, diagonal şi etlaz, se caracterizează prin evo!u|ia diferită a fiecărui fir de urzeală sau de bătătură din raport, raportul firelor de urzeală fiind egal cu raportul firelor de bătătură. Reprezentarea ţesăturilor se face pe hârtie împărţită în pătrate sau în dreptunghiuri, prin linii verticale şi orizontale (hârtie milimetrică). Spaţiu*' cuprins între două linii verticale reprezintă un fii de urzeală, iar cel dintre două linii orizontale» un fir de bătătură. întretăierea liniilor formează pătrate, respectiv dreptunghiuri, cari reprezintă întretăierea firelor de urzeală cu cele de bătătură, puncte de legare. Pătratele (dreptunghiurile) înnegrite indică fjotările firelor de bătătură peste firele de urzeală, iar pătratele (dreptunghiurile) albe indică fjotările firelor de urzeală peste firele de bătătură. — Firele verticale sunt fire de urzeală şi se numerotează dela stânga spre dreapta, iar firele orizontale sunt fire |de bătă- tură şi se numerotează de jos în sus (v. fig. / şi II). în fig. II, (a) reprezintă o ţesătură diagonal cu raportul, adică partea desenului care se, repetă, de 6/6. Firul (7) de Ur- ii, Ţesătură diagonală cu ra-porfufwde 6/6. a) desenul fesăturii; 1), 2), 3), 4), 5) şi 6) pe orizontală, fire de urzeală; 1), 2), 3), 4), 5) şi 6) pe verticală^ I. Schema unei fesături simple, fire da bătătură; b) secfiune a) fesătura; b) secfiunea fesă-, longitudinală pe direcfia ur-turii în direcfia bătăturii; 1) fir zelii; c) fsecfiune transver-de urzeală; 2) fir de bătătură. sală pe direcfia bătăturii. zeală are aceeaşi evoluţie (leagă la fel) cu firul (1) de urzeală, şi firul (7) de bătătură are ace-eaşi evoiufie cu firul (1) de bătătură; în aceeaşi 157 figură, (b) reprezintă secfiunea longitudinală a ţesăturii în direcfia firului 1 de urzeală, iar (c) reprezintă secfiunea transversală a fesăturii în •direcfia firului I de bătătură. i. Ţesătură simplă [06biKH0BeHHan TKaHb; 1issu simple; einfaches Gewebe; simple fabric; «gyszeru szovet]: Jesătură formată dintr'o singură urzeală şi dintr'o singură bătătură. a, pânză [nOJîOTHO; toile; Leinwandgewebe, -fabric, textile, cloth; vâszonszovet]: Ţesătura cea inai simpla, cu raportul 2/2, executată din fire de bumbac, de in, sau de cânepă. Firele de urzeala fără sof, apoi cele cu sof, leagă alternativ peste şi pe sub un fir de bătătură f(v. fig. 1 din planşa Legături pentru fesături simple). Ţesăturile cu legătură pânză se întrebuinţează la confecţionarea rufăriei, a hainelor, etc. *. ~ rips [pene; rips; Rips; repps; ripsz, ijordâsszdvet]: Jesătură cu legătura derivată din Megatura fundamentală pânză. Poate fi rips de urzeală (firele de urzeală sunt vizibile, formând idungi transversale), obfinut prin trecerea a două, rfrei fire de bătătură cu aceeaşi evoiufie într'un rost — sau rips de bătătură (firele de bătătură sunt vizibile, formând dungi longitudinal), în care ‘două sau mai multe fire de urzeală alăturate au aceeaşi evoiufie. Când dungile sunt făcute dintr'un numer constant de fire, constitue un rips regulat, iar când dungile sunt făcute dintr'un număr diferit de fire, constitue un rips neregulat, Ripsul întărit e ripsul cu flotări mari, care are puncte de întărire pentru a menfine direcfia firelor. Fig. 2 reprezintă desenul unei fesături rips regulat de urzeală, cu raportul 4/2, iar fig. 3 reprezintă un rips neregulat de bătătură, cu raportul 2/6. Ripsul fals e o fesătură simplă, pânză, cu dungi longitudinale sau transversale, produse prin utilizarea usiui fir gros în loc de mai multe •fire subfiri. Ţesăturile rips se întrebuinfează ta confecţionareade îmbrăcăminte, de stofe de mobile, etc. Din grupul fesăturilor cu legătura rips face parte şi ripsul mutat. 4. ~ panama [naHaMa; panama; Panama; panama; panamaszovet]: Ţesătură cu legătură derivată din legătura fundamentală pânză, în care un grup de fire alăturate ale unui sistem de fire (urzeală sau bătătură) leagă peste şi pe sub un grup de fire a'.e celuilalt sistem de fire, iar grupul următor leagă invers. Fig. 4 reprezintă desenul unei fesături panama regulate, cu raportul 4/4, iar fig. 5 reprezintă desenul unei fesături panama neregulate —, cu raportul 6/4. Ţesătura cu legătura panama are aspectul de pătrate sau de dreptunghiuri cu mărimea în raport cu numărul de fire cu aceeaşi evoiufie. Aceste fesături se întrebuinfează la confecţionarea de îmbrăcăminte, de stofe de mobilă, etc. & ~ diagonală [/ţHarOHaJib; tissu diagonale; K opergewebe; diagonal web; âtios szovet]: Ţesătură caracterizată prin linii paralele oblice, mai vizibile pe fafa ţesăturii. Liniile oblice pot avea direcfia de jos în sus, spre dreapta, sau spre stânga, fiind formate din firele de urzeală sau din cele de bătătură. Fiecare fir de urzeală următor leagă peste firul de bătătură următor, flotând peste \2, 3, 4, 5, etc. fire de urzeală, respectiv de bătătură. Fig. 6 reprezintă un diagonal de bătătură cu sensul spre dreapta, cu raportul 5/5, iar fig. 7 reprezintă un diagonal de urzeală cu sensul spre stânga, cu raportul 5/5. Legătura diagonală cu fjotările prea mari se întăreşte prin ataşarea punctelor de întărire, sau prin intercalarea unor linii diagonale mai pufin vizibile, în acelaşi sens. Sunt fesături cu legături diagonale ascufite (diagonale în direefii opuse, cari se întâlnesc într'un punct formând vârfuri în direcfia urzelii sau a bătăturii), ozoare simple, cu dungi în zig-zag, etc. Fig. 8 reprezintă un diagonal ascufit transversal. Ţesătura cu mai mulfe diagonale în sensuri contrare, în direcfia urzelii şi în direcfia bătăturii, care se îmbină simetric, se numeşte ozoară compusă (v. fig. 9). Fig. 10 reprezintă un diagonal mutat, iar fig. 11, un diagonal încrucişat. Fig. 12 reprezintă formarea unui diagonal normal (a), pieziş (b) şi culcat (c). Ţesăturile diagonale sunt foarte variate: diagonal frânt, diagonal ondulat, diagonal umbrit, diagonal împodobit, etc. După natura firelor din cari sunt fesute, ţesăturile diagonal se întrebuinfează la confecţionarea de îmbrăcăminte şi de căptuşeli de îmbrăcăminte, la confecţionarea de stofe de mobilă, etc. «. ^ atlaz [aTJiaC; atlas, satin; Atlas, Seiden-atlas, Satin; atlas, satin; atlaszszovet szotenszovet]: Ţesătură cu legătura fundamentală numită atlaz, la care nu se observă puncte de legare învecinate, ca la legătura pânză şi diagonal, ci primul fir de urzeală leagă peste primul fir de bătătură, al doilea fir de urzeală leagă peste al treilea fir de bătătură, al treilea peste al cincilea, al patrulea peste al doilea — şi al cincilea fir de urzeaiă peste al patrulea fir de bătătură; v. fig. 13), care reprezintă o legătură atlaz cu raportul 5/5, cu urcare de două fire. Legătura atlaz poate fi de urzeală sau de bătătură (v. fig. 14 şi 15). Legăturile atlaz sunt variate: atlaz regulat, neregulat, întărit, umbrit, adăugit, etc. Ţesăturile atlaz (satin) au aspectul lucios (satinat) pe fafă. Se întrebu nfează la confecţionarea de şorfuri, de căptuşeli de îmbrăcăminte, etc.— Sin. Satin. 7. ~ Adria [aflpua; adria; Adria; adria; adria]: Ţesătură la care apare pe fafa numai un singur sistem de fire, prezentând dungi oblice; v. fig. 16, care reprezintă o legătură Adria de bătătură, formata dintr'un atlaz cu raportul 5/5. Fig. 17 reprezintă o legătură Adria cu flotări diferite. Ţesătura cu legătură Adria are aspectul lucios asemănător cu atlazul, dar cu dungi oblice. r. ~ crep [Kpen; crepe; Krepp; crape; krepp, redosszvovet]: Ţesătură cu legătură derivată din toate cele trei clase de legături fundamentale 158 I. Legaturi penfru fesături simple. 1) legătură pânză; 2) rips de urzeală (transversal); 3) rips neregulat de bătătură (longitudinal); 4) panama regulată; 5) panama neregulată; 6) diagonal de bătătură cu sensul spre dreapta; 7) diagonal de urzeală cu sensul spre stânga; 8) diagonal ascufit transversal; 9) ozoare compuse cu raport egal; 10) diagonal mutat; 11) diagonal încrucişat; 12) diagonal (a—normal; b—pieziş; c—culcat); 13) atlaz cu raportul 5/5, cu urcare de două fire; 1~4) atlaz de bătătură; 15) atlaz de urzeală; 16) Adria; 17) Adria cu flotări diferite; 18) crep format din pânză; 19) crep forrmt din diagonal; 20) crep format din atlaz; 21) fesătura fagure; 22) fesătura ajour (imitaţie de fesătura gazeu); 23) fesătura fantezie formată dintr'o fesătura pânză; 24) carouri „tablă de şah"; 25) şi 25a) „miile points"; 26) cauciuc;27) legături combinateformânlfvergi longitudinale; 28) legături combinate formând vergi transversale. 159 sau cu legătura alcătuită din imaginare (crepuri libere), cu aspect granulos, neregulat, încurcat, fără dungi sau diagonale, fără flotări mari pe fafa fesăturii, în care firele de urzeală şi cele de bătătură apar în proporfii egale. Desenul pentru o fesătură cu legătură crep se formează prin mai multe procedee: suprimare sau adăugire de puncte la un desen; prin împărţirea raportului în patru sectoare; schimbându-le între ele, rotin-du-le, etc. Fig. 18 reprezintă un crep „nisip", format dintr'o legătură simplă (pânză). Fig. 19 reprezintă un crep format dintr'un diagonal, iar fig. 20 reprezintă un crep format din legătură atlaz. Ţesăturile crep se formează şi din mai multe legături deodată. Crepul fals e fesătura cu legătura de pânză sau rips din fire răsucite mai mult decât în mod obişnuit. Efecte de crep se pot obfine şi prin creponaj, operafiune de finisare aplicată ţesăturilor, trecându-le printre doi cilindri, unul de metal cu suprafafa cu desene în relief cari imită crepul, iar celălalt elastic.— Ţesăturile crep se fac din bumbac, din mătase, din lână, şi se întrebuinfează la confecţionarea de îmbrăcăminte de vară* de* stofe de mobilă, etc. î. Ţesătură fagure [Ba4)eJibHaH TKaHb; tissu cellulaire; Zellengewebe; cellular tissue; sejtszo-vet]: Ţesătură cu legătură cu aspect celular, prezentând pe suprafaţă desene asemănătoare fagurilor de miere, produse de flotările lungi ale unor fire (urzeală) şi scurte ale altor fire (bătătură), derivate din legăturile pânză şi diagonal. Marginile celulelor sunt formate din flotările lungi, iar fundul celulelor e format din legături scurte ale firelor. Aspectul celular al ţesăturii e mai pro-nunfat după spălarea acesteia, când firele se contractă. Fig. 21 reprezintă o legătură fagure derivată din legătura pânză şi diagonal. Din ţesăturile de bumbac cu legături fagure se confecţionează prosoape, cuverturi, halate de baie, etc., iar din cele de lână, şaluri, broboade, etc. 2. ~ ajpur [a2KypHan TKaHb; tissu â jour; â jour Ware; â jour fabric; azsurszovet]: Ţesătură care prezintă găuri sau rărituri în lungime, obţinute prin lăsarea unor căsufe libere în spată, şi în lăfime, prin suprimarea firelor de bătătură pe o anumită distanţă, de obiceiu egală cu raportul^ de bătătură (v. fig. 22). Ţesăturile ajour se numesc şi imitafii de gaze-urt (v. Ţesătură gazeu). Legăturile ajour se formează din ţesăturile fundamentale pânză şi atlaz, prin desene speciale, sau printr'un fir pentru figură. De obiceiu, ţesăturile ajour se fac din fire de bumbac sau de mătase, şi se întrebuinfează la confecţionarea perdelelor, a cămăşilor de sport, etc. s. ~ cu legătura fantezie [(JmcOHHafl TKaHb; tissu â liaison fantaisie; Gewebe mit Fantasiever-bindung; fabjic with fancy assemblage; fantâzia-szoveţ]: Ţesătură cu legătură care reprezintă figuri imaginate de desenator, desenate pe fondul unei fesături prin suprimare sau adăugire de puncte, finand seamă de ordinea de legare a lor. Aceste legături sunt utilizate la fesături de lână, de mătase, bumbac, pentru îmbrăcăminte, căptuşeli, stofe de mobilă, etc., dar în special peniru fesături fine de bumbac mercerizat (v. fig. 23). 4. ~ cu carouri [KJieTqaTan TKaHb; tissu â carreaux; karriertes Gewebe; checkered tissue; negyszogletes szovet]: Ţesătură cu legături formate din legăturile pânză sau diagonal, cari au aspect de carouri în formă de raze, în formă de tablă de şah, etc., formate prin rotafia raportului, prin umbrire, sau prin combinarea mai multor legături. Ţesăturile cu legături în carouri mici se numesc „miile carreaux" sau „miile points". Legăturile din fig. 24, 25, 25 a şi 26 se folosesc în deosebi la stofele de lână pieptenată. Ele prezintă puncte de coloare deschisă pe un fond de coloare închisă. Ţesături cu carouri se obfin şi prin efecte de colori ale firelor de urzeală şi de bătătură, sau prin efecte de colori şi de legătură* Ţesăturile în carouri se întrebuinfează la stofe de mobilă, la confecţionarea de îmbrăcăminte, feţe de masă, cuverturi, etc. . 6. ~ cu legături combinate [TKaHb co CJIOJK-hhm nepenJieieHHeM; tissu â liaisons combinees; kombinierte Gewebeverbindungen; combined fabric connexions; kombinâlîkotesu szovet]: Ţesătură cu legături combinate din două sau din mai multe legături, care are aspectul de vergi longitudinale (v. fig. 27, care reprezintă pozitivul şi negativul unei legături diagonale) — de vergi transversale (v. fig. 28, care reprezintă o legătură cu vergi transversale, inegale, combinată dintr'un rips de bătătură şi un diagonal încrucişat) — de vergi oblice, carouri sau diferite figuri. 8. Ţesătură compusă [TKaHb c HecKOJibKHMH OCHOBaMH H yTKaMH; tissu compose; zusam-mengesetztes Gewebe; composed web; osszetett szovet]: Ţesătură produsă din două sau din mai multe urzeli sau bătături, pentru a obţine o grosime şi o rezistenfă mai mari, efecte de colori sau desene, smocuri pe fafa fesăturii (pluşuri sau catifele). Ţesăturile compuse pot avea: două sau mai multe urzeli şi o singură bătătură, două sau mai multe bătături şi o singură urzeală, două sau mai multe urzeli şi două sau mai multe bătături pe toată lungimea şi lăfimea fesăturii, sau numai pe uneie porfiuni. Ţesăturile compuse se produc pe aceleaşi războaie ca şifesăturile simple. 7. ~ lanciată [/ţBotaaH (JmcoHHan TKaHb; tissu lance; geschleudertes Gewebe; launched fabric; lâncoroft szovet]: Ţesătură cu două sau cu mai multe urzeli sau bătături, o urzeală şi o bătătură formând fesătura fundamentală (de obiceiu dintr'o legătură simplă pânză, diagonal, etc.), iar urzeala sau bătătura suplementară (numai pe anumite porfiuni) formând figuri. Firele pentru figuri sunt de coloare diferită şi de calitate mai bună decât cele pentru fesătura fundamentală. Firele din urzeală sau din bătătura pentru figuri apar pe fafa fesăturii numai pentru a forma 160 figurile, flotând pe dosul fesăturii. Când distanta -dintre figuri e prea mare, flofarea se întrerupe cu puncte de însăilare risipite. UVzeala pentru fesătura fundamentală e mai lungă, ea scurtându-se mai mult decât cea pentru ifiguri. Ţesăturile pot fi lanciate în urzeală (v. fig. 29 *din planşa Legături pentru fesături compuse), lanciate în bătătură, sau lanciate în urzeală şi în bătătură. Ţesăturile lanciate se fac din fire de mătase, de bumbac fin, de obiceiu mercerizat, sau din lână, .şi se întrebuinfează la confecţionarea d« cravate, *de cămăşi, îmbrăcăminte, stofe de mobilă, etc. 1. Ţesătură dublă de urzeală [TKaHb c #boh-HOil OCHOBOH; tissu double d'ourdissage; doppelter Kettenscherenstoff; double warping fabric; kettos vetelesi szovet]: Ţesătură produsă din două urzeli şi o bătătură, întrebuinfată, de obiceiu, la confecfionarea de îmbrăcăminte (pardesiuri, paltoane). Urzeala de sus, executată din fire de calitate superioară, apare pe fafa fesăturii, iar cea de jos, numită şi urzeală de căptuşeală, executată din fire de altă coloare şi de calitate inferioară, apare pe dosul fesăturii. Ţesătura are aspectul unei fesături căptuşite. Fig. 30 reprezintă legătura unei fesături cu două urzeli cu raportul 4/12 şi proporfia între cele două urzeli de 2:1 (după două fire din urzeala de sus urmează un fir din urzeala de jos) şi o bătătură. Năvă-direa acestei fesături se face în două corpuri de ife; In corpul I (cel din fafa ţesătorului), urzeala de sus, iar în corpul II, urzeala de jos. Se trag prin spată câte trei fire într'o căsufă, două fire din urzeala de sus şi un fir (intercalat) din urzeala de jos. Desenul din fig. 30 e constituit din două legături: o legătură panama cu raportul 4/4 (punctele negre), şi o legătură diagonal încrucişat de bătătură, cu raportul 4/4 (punctele cu cruciulife). Punctele de însăilare ale urzelii de jos sunt cu->prinse între flotările urzelii de sus. 2. ~ triplă de urzeală [TKaHb c TpOHHOâ OCHOBOfi; tissu triple d'ourdissage; dreifacher Kettenscherenstoff; treble warping fabric; hârmas vetelesi szovet]: Ţesătură produsă cu trei urzeli şi o bătătură, constituită din urzeala de sus, din urzeala de jos sau de căptuşeală, din urzeala din mijloc sau de umplutură, şi dintr'o bătătură. Urzeala de mijloc, din fire groase de calitate inferioară, e acoperită complet de urzeala de sus şi de cea de jos. Ţesăturile triple de urzeală au aspectul ţesăturilor duble de urzeală mai groase, pe fafă coloarea urzelii de sus şi pe dos coloarea urzelii de jos. Se întrebuinfează la îmbrăcăminte {pardesiuri, paltoane), pături, etc. Fig. 31 reprezintă o fesătura triplă de urzeala, cu proporfia 2:1:1 şi raportul 8/15. s. ~ dubla de bătătură [TKaHb c flBOHHblM ~ yTKOM; tissu double de trame; doppelter Ein-schlagstoff; double weft fabric; ketîânc rendszeru szovet]: Ţesătură produsă cu două bătături şi o -urzeală, în scopul de a mări grosimea fesăturii. Bătătura de sus apare pe fafa fesăturii, iar cea de jos, din fire de calitate inferioară, desiâ-nată, uneori de altă coloare, numită şi bătătură de căptuşeală, pe dosul fesăturii. Proporfia dintre cele două bătături e egală, şi anume 1:1, 2:2..., când firele bătăturii de sus au aceeaşi grosime ca ale bătăturii de jos, sau 2:1, 3:1..., când firele bătăturii de căptuşeală sunt mai groase. Năyădirea şi tragerea prin spată se execută ca la fesăturile simple, fesătura având o singură urzeală. Ţesăturile duble de bătătură,'numite flanele, se fac din lână şi din bumbac de ca.itate inferioară, de aceeaşi coloare pe fafă şi pe dos, de colori diferite, sau cu figuri. Se întrebuinfează la haine de casa, căptuşeli groase pentru haine de iarnă, etc. Fig. 32 reprezintă o fesătură dublă de bătătură cu proporfia 3:1 şi raportul 8/6. 4. ~ triplă de bătătură [TKaHb e TpOHHbiM yTKOM; triple tissu de trame; dreifaches Einschlag-gewebe; triple woof tissue; hâromlânc rendszeru szovet]: Ţesătură produsă cu trei bătături şi o urzeală, constituită din bătătura de sus, din bătătura de jos sau de căptuşeală, din bătătura de mijloc sau de umplutură, şi dintr'o urzeală. Bătătura din mijloc e executată dintr'un fir gros, de calitate inferioară, acoperit complet de bătătura de sus şi de cea de jos. Ţesăturile tripie de bătătură au aspectul ţesăturilor duble de bătătură, mai groase; se produc din aceleaşi fire şi se întrebuinfează la aceleaşi produse (v. fig. 33). 5. ~ dublă [flBO$HaH TKaHb; tissu double, doppelter Stoff: double web; kettos szovet]; Ţesătură formată din două fesături suprapuse: fiecare executată dintr'o urzeală şi o bătătură, cu aceeaşi legătură sau cu legături diferite. Proporfia dintre firele de sus şi cele de jos poate fi 1:1, 2:2... sau 2:1, 3:1 ... . Ţesăturile duble pot forma o singură fesătură, fesăturile suprapuse fiind unite cu fire de însăilare, uneori cu fire de umplutură sau cu fire de căptuşeală,—sau pot forma două ori mai multe fesături separate. Ţesăturile duble se produc din bumbac rezistent şi se folosesc, în general, la produse tehnice, ca furtunuri, curele, filtre, fitiluri, etc. (v. fig. 34). 8. ~ siruc [CTpyK; tissu struc; Strucgewe-be; struc web; strux-szdvet]: Ţesătură compusă, care prezintă pe suprafafă dungi alternative, cu crestături paralele. După direcfia dungilor, se deosebesc: struc longitudinal, numit şi „reicord", struc transversal, struc oblic, şi struc cu figuri. Fig. 35 reprezintă un struc longitudinal, cu dungile formate de firele de bătătură cari flotează peste un grup de fire de urzeală, peste grupul următor legând peste şi sub câte un fir (legătură pânză); firul următor leagă invers, peste primul grup cu legătura pânză, flotând peste al doilea. Dungile pot fi reliefate cu fire despărţitoare între flotările lungi (fire cu legătura pânză) sau € II. Legături pentru jesăfuri compuse. 161 ■■■ ■ ai ****** i ■■ ■ Ml ■■■n ■■■ m eu *■***►::< ■ | ■■ ■ ■■■.■ ■>!<****■■ ■ 34 35 35 WWffPWW ■■■■■■ ■■■■■ ■■ ■■■ -■■a ■■■■■■ ■■■■■niiiiiniiitiii^ ■ ■* ■■'■■■''■■■“■■■■■■■''■■■Si ■■■■ '^■îaS1 laaSi;taiHS5B^l!tSi^vii!aiB • «. ■S!r 37 mii i I i tei: mfiSîîiiSiîiBS F ~|yj Jjfl 0 P "|i H rj 1 ■ r i- u V 1 7“ :»r 1 ■®_bbb :■■■. ■ Mmm -■■■ /■■■ ■ 44 b -------£ 45 ll\ii ■ ■ ■ ■ ■ ■ SI ■ ■■■■■■■■■ ■ ■ «■■■■■■■ ■■■■ ■*■ ■ ■ ■■■ B «a B ■ ■ m ■■■■■■■■ ■ ■ ■ ■■■■■■■■ ■BBBBB a n ■ ■ ■■■■■ ■ ■ ■ ■ ■ ■,■■■ ■ B ■■■■■& ■I9IRBI B ■ BBIIIBI -■ ■ - «■■■■■ m- m ■ i a ■■ 49 S/> 5) ffp 29) legătura unei fesături lanciate în urzeală; 30) fesălură dublă de urzeală; 31) fesătură triplă de urzeală (a — fir din urzeala de sus; b — fir din urzeala de mijloc; c — fir din urzeala de jos); 32) fesătură dublă de bătătură; 33) fesătură triplă de bătătură; 34) fesătură dublă; 35) fesătură struc cu dungi longitudinale (a — desenul legăturii; b — secfiune transversală); 36) rips penfru mobile cu proporfia de 2:1; 37) fesătură tubulară (a — legătura fesăturii; b — s&cfiune transversală); 38) fesătură tubulară în trei foi (a — legătura fesăturii; b— secfiune transversală); 39) fesătură tricot cu dungi oblice; 40) fesătură cu crestături transversale; 41) fesătură pichet cu două urzeli şi două bătături; 42) fesătură plisafă (a — desenul legăturii; b — secfiune longitudinală); 43) fesătură broşată; 44) catifea cu smocuri de bătătură fa — desenul legăturii; b — secfiune transversală, cu smocurile încă hetăiate; c — secfiune transversală, cu smocurile tăiate); 45) catifea cu dungi; 46) pluş dubiu (a — desenul legăturii; b — secfiune longitudinală); 47) pluş cu smocuri pe ambele părfi (a — desenul fesăturii; b — secfiune longitudinală); 48) legătură pentru o stofă astrahan; 49) fesătură caracul (a — desenul legăturii; b — secfiune longitudinală); 50) fesătură imitafie de caracul; 51) fesătură buclată; 52) fesătură gazeu (a — schifa fesăturii; b — desenul legăturii). 162 prin utilizarea unor fire de urzeală speciale de umplutura, mai groase, aşezate între firele de bătătură cari flotează lung pe dedesubt şi cele cari leagă deasupra. Ţesăturile struc pct fi: regulate, la cari dungile şi crestăturile sunt formate numai din legături struc (v. fg. 35), şi amestecate, la cari dungile sunt formate din legaturi struc, iar crestăturile, dinfr'o legătură simplă (pânză, rips, panama). Lăfimea dungilor poate fi egală sau ir egală. Ţesăturile struc sunt foarte rezistente. Se folosesc la îmbrăcăminte de sport, pantaloni de călărie, îmbrăcăminte pentru vânători şi pentru turişti, t. Ţesătură rips penfru mobile [Me6ejibHbiâ P6nc; t»ssu rips pour meubles; Mobelripsstoff; furni-ture ripps fabric; bontas szovet butorok reszere]: Ţesătură compusă, dublă, de urzeală sau de bătătură, care prezintă dungi despărfite prin crestături, cu aspectul asemănător celui al fesăturilor struc. Reprezentarea grafică a fesăturilor rips pentru mobile se face pe hâîtie milimetrică împărftă în dreptunghiuri, pentru a nu deforma desenul, firele de bătătură fiind mult mai groase decât cele de urzeală (v. fig. 36) şi formând dungi transversale. 2. ~ tubulară [TpydnaTafl TnaHb; tissu tubu-iaire; Rohrartigesgewebe; pipe like tissue; csoves szovet]: Ţesătură de formă tubulară, obfinută din două fesături suprapuse neînsăilate, unite la margine prin firul de bătătură transportat de o singură suveică, şi dintr'o singură urzeală, firele scurfându-se în aceeaşi proporfie. Ţesăturile tubulare pot avea legăiura pânză, diagonal sau cu figuri. în fig. 37, a reprezintă desenul legăturii şi b, secfiunea transversală a unei fesături tubulare. Ţesăturile tubulare se întrebuinfează în scopuri tehnice: pentru furtunurj, saci, fitiluri, etc. Ţesăturile tubulare executate din mai multe foi suprapuse, unite două câte două odată la o margine şi odată la cealaltă (v. fig. 38 a), se produc pentru a obfine fesături foarte late (pânză pentru hangare, corturi şi corăbii), pe războaie obişnuite. Fig. 38 a şi b reprezintă desenul şi secfiunea unei fesături tubulare cu trei foi. s. ~ multiplă [MHorocjioftHan TKaHb; tissu ,multiple; muitiples Gewebe; multiple fabric; tobb-szoros szovet]: Ţesătură formată prin suprapunerea a trei sau a mai multor fesături însăilate Intre ele, executată din fire de bumbac, de lână sau de păr de cămilă. întrebuinfată de cbiceiu In scopuri tehnice: îmbrăcăminte pentru valfuri, benzi pentru carde, curele de transmisiune, benzi transportoare, filtre, etc. 4. ~ tricot [TpHKOTaHCHCe iiojictho; tissu tricot; Trikotgewebe, gewirkter Stcfr'; knitted fabric; trikoszovet]: Ţesătură cu desene reliefate, formând dungi de 2*»3 mm, longitudinale, transversale, oblice, sau figuri, care are acpeetul unui tricot (v. Tricot). Ţesăturile tricot se obţin din ţesături tubulare duble de urzeală sau duble de bătătură, produse de obiceiu din fire de lână cardată cu mai multe răsucituri pe unitatea de lungime, pentru a nu se împâsli In timpul ope» rafiunilor de apretare, deci pentru a-şi păstra aspectul de tricot. Fig, 39 reprezintă o fesătură» tricot cu dungi oblice. Din fesăturile tricot se confecfionează îmbrăcăminte. 5. ~ cu crestături [n0Ji0TH0 aHcypHoe; tissu* â encochements; Stoff mit Einkerbungen; tissue with notches; hornyos szovet]: Ţesătură asemănătoare, ca aspect şi ca tehnică a execufiei, cu fesătura tricot. Crestăturile acestor fesături sunf formate de dung; longitudinale, transversale sau oblice, late de 10---30 mm. Fig. 40 reprezintă legătura unei fesături cu crestături transversale- 6. ~ pichet [nHKeT; tissu pique; Pikeege-webe; pique tissue; pike-szovet]: Ţesătură care prezintă pe fafă adâncituri şi lidicăfuri, marcate de puncte asemănătoare punctelor unui tighel (v. Tighel). Efecte de pichet se pot obfine în fesături corn» puse (duble de urzeală, duble de bătătură sau> duble şi de urzeală şi de bătătură) şi în fesaturr simple. Fig. 41 reprezintă legătura unui pichet cu două urzeli şi două bătături (pichet veritabil). Ţesăturile pichet se produc din fire de bumbac sau de mătase şi se întrebuinfează la confecţionarea de îmbrăcăminte pentru copii, cuverturi, etc». 7. ~ mafelasse [MaTJiacca; tissu mafelasse; Doppelgewebe; double cloth; matlasz-szovet]î Ţesătură asemănătoare, ca aspect şi ca tehnică s execufiei, cu fesăturile pichet. Ţesăturile mafelasse sunt fesături duble, fine, produse din fire de bumbac de finefă mare, mercerizat, albit, şl din fire de mătase naturală sau vegetală. Se întrebuinţează la mobile, draperii, etc. 8. ~ plisafâ [nJiHCCHpOB8HHaH TKaHb; tissu plisse; gefaltetes Gewebe; plaited fabric; plisszi-rozott szovet]: Ţesătură dublă, care prezintă p© suprafafă, în lungime, în lăfime sau în ambele direcfii, încrefituri uniforme sau în formă de figuri* obfinute prin grupuri de fire de urzeală tensionate diferit, prin legături potrivite sau printr'o anumită operafiune din procesul de finisare a fesăturilor. Fig. 42 reprezintă legătura unei fesăfuri plisafe* în care cuta transversală (b) e formată dintr'o fesătură tubulară cu legătura pânză formată dintr'o urzeală separată, tensionată diferit de cea fundamentală. Ţesăturile plisate se fac de obiceiu din mătase şi sunt întrebuinfate pentru rochii, penfru bluze, etc» 9. ~ broşata [6pom«poBaHHaH TKaHb; tissu broche; broschiertes Gewebe; stifched fabric; himezett szovet]: Ţesătură asemănătoare ţesăturilor lanciate cu figuri formate dintr'un fir special de broşat, întrebuinfat numai în locul de formare a f gurii. Broşarea se execută cu o vătală specială, cu mai multe casete (al căror număr e egal cu numărul figurilor) pentru suveicile cari transportă firele pentru figuri. Bătătura fesăturii fundamentale e transportata de o suveică obişnuită a războiului. Fig. 43 reprezintă desenul unei fesături broşate. 163 1. Ţesătură catifea [dapxaT; tissu volours: Samt^ gewebe; velvet fabric; plus, barsonysz5vet]: Ţesătură dublă de urzeală sau de bătătură, sau dublă şî de urzeală şi de bătătură, care prezintă pe fafă, iar uneori şi pe dos, smocuri tăiate sau netăiate, formate din fire de bătătură sau de urzeală. Smocur.le se taie în t'mpul feserii, cu un dispozitiv de cufite speciale sau, în apretură, la o maşină specială. Ţesăturile cu smocuri cu lungimea până la 1 mm se numesc catifele, iar cele cu smocuri cu lungimea peste 1 mm se numesc pluşuri. Catifelele pot fi netede, cu dungi, cu figuri, cu smocuri numai pe fafă sau pe ambele păr[i. Fig. 44 reprezintă legătura şi secfiunea în direcfia bătăturii, a unei fesături catifea netede (cu un strat uniform de smocuri pe toată suprafafa), smocurile fiind formate dintr'o bătătură specială. Fig. 45 reprezintă legăfura unei fesături catifea, cu dungi. Fig. 46 a şi b reprezintă secfiunea şi legătura unui pluş dublu, format din două fesături suprapuse, legate temporar prin f rele urzelii pentru smocuri, cari se taie pe războiu cu un cufit special. Fig. 47 a şi b reprezintă legătura şi secfiunea longitudinală a unui pluş cu smocuri, pe ambele părfi, formate din urzeală. Smocurile de pe partea de sus a fesăturii se formează cu ajutorul unor vergsle, iar cele de pe dosul fesături se formează cu ajutorul unor fire groase de bătătură. Când smocuri e de sus sunt tăiate şi firele de bătătură de jos sunt scoase, un capăt al smocurilor de sus e tras pe dosul fesăturii. Lung’mea smocurilor depinde de lăfimea vergelelor şi de grosimea firelor de bătătură pentru formarea smocurilor de pe dosul fesăturii. 2. ~ astrahan [HCKycCTBetîHbiH Mex; tissu asfracan; Astrachangewebe; astrachan fabric; asztra-hânszovet]: Ţesătură pluş cu smocuri pe fafă, formate dintr'o urzeală specială din fir foarte fin, de obiceiu din păr de capră de angora sau cheviot de calitate superioară, supusă unor operafiuni speciale de finisaj, cari îi dau aspectul de blană de miel astrahan. Aspectul de astrahan se obfine prin următoarele procedee: se mototoleşte fesătura în stare umedă şi se leagă strâns cu sfori. Smocurile turtindu-se în unele locuri, se obfine aspectul de astrahan; fesătura pluş se presează cu cilindri specia!i, pe cari s'au gravat figuti cari imită blana astrahan. Pluşul astrahan se vopseşte în negru sauînmaron şi se întrebuinfează la îmbrăcăminte groasă, la pab toane, mantouri, etc. (v. fig. 48). s. ~ caracul [HCKyecTBeHHbift Mex; tissu ca-recul; Karakulgewebe; karekul fabric; karekulszo-vet]: Ţesătură pluş cu smocuri pe fafă, tăiate sau netăiate, formate din fire de urzeală de mchair sau de cheviot de cartate bună, ondulate, pe o feavă de metal încălzit, sau răsucite câte 6--20 de fire, apoi desrăsucite, dând fesăturii un aspect special, care imită blana de miel caracul (v. fig. 49). Imitafiile de stofe caracul se obfin din fesături cu firele de bătătură cu flotări lungi, fire cari nu se scurtează la piuat (mohaîr sau cheviot), din fire răsucite sau buclate cari produc efectul fesă* turii caracul (v. fig. 50). Ţesăturile caracul se întrebuinfează pentru haine groase. 4. ~ buclată [MaxpoBan TKaHb; tissu boucle; Samtmaschenreihegewebe; row of naps fabric; furtos. szovet]: Ţesătură cu două sau cu trei urzeli, ceri prezintă pe o singură parte sau pe ambele părfi bucle, formate dinfr'o urzeală (bucle pe o parte) sau din două urzeli (bucle pe ambele părfi). Firele de urzeală pentru bucle fiind frânate slab, sunt trase formând un rând de bucle. Ţesăturile buclate se fac de obiceiu din bumbac, de aceeaşi coloare sau cu efecte de colori sau cu figuri, buclele apărând numai pe anumite porfiuni; ele se întrebuinfează pentru cuverturi, penfru halate de baie, prosoape, etc. (v. fig. 51). 5. ~ gazeu [ra3e; tissu gaze; Gazegewebe; gauze fabric; fâtyolszovet]: Ţesătură rezultată din încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură şi din împletirea unor fire da urzeală speciale, numite fire mobile. Ţesătura e constituită dintr'o bătătură şi o urzeală din fire stafionare sau fundamentale cari nu-şi schimbă pozifia, rămânând paralele, şi din firele mobile, cari îşi sclvmbă pozijia fafă de firele de bătătură şi fafă de firele de urzeală stafionare, legând odată la dreapta şi odată la stânga acestora. Firele mob le sunt năvădite în coclefi speciali, jumătăţi de coclefi cu ochiu de sticlă, numit perlă, cu ajutorul cărora se împletesc cu firele de urzeală staf onară. Ţesăturile gazeu au aspectul fesăturilor ajurate şi al dantelelor, prezenfând găuri sau rărituri. Ţesăturile gazeu se produc din bumbac fin, mercerizat; ele se întrebuinfează pentru perdele, îmbrăcăminte uşoară de vară, etc. (v. fig. 52 a şi b). 6. ~ Damasc [/ţaMaCK; tissu Damas; Damasstoff; Damask tissue; Damaszkszovet]: Ţesătură produsa pe războaie cu două corpuri de ije sau combinaţie de un corp de ife şi o maşină Jacquard, prezentând diferite desene sau peizaje, rezultate din m'şcarea firelor de urzeală în grupe de 2, 4, 6, etc. pentru formarea rostului, deosebit de fesăturile obişnuite, la cari firele de urzeală se mişcă în număr mare, şi de fesăturile Jacquard, la cari fiecare fir de urzeală poate fi mişcat individual. Desenul fesăturilor Damesc se reprezintă printr'un motiv (legătura la scară redusă) în care fiecare pătrat, pe hârtie milime rică, reprezintă un raport din legătura de fond a fesăturii. Figurile în fesăturile Damasc au conturele în trepte, spre deosebire de ele fesăturii Jacquard, cari au conturele rotunjite. — Ţesăturile Damasc se întrebuinţează pentru fefe de masă, pentru şervete, stofe de mc bilă, etc. 7. ~ Jacquard [HraKKapflOBan THant; tissu Jacquard; Jacquardgewebe; Jacquard fabric; Jac-quardszovet]: Ţesătură cu desene mari şi complicate, cari reproduc figuri mari, litere, cifre, peizaje, portrete, având raportul de urzeHă cu sute şi chiar mii de fire, cu evolufii diferite. Aceste fesături se execută cu dispozitive Jacquard îi* 164 cari imprimă o mişcare independentă fiecărui fir cu evoiufie diferită (v. Jacquard). fesătura Jacquard poate fi simplă, cu o urzeală şi o bătătură, sau compusă: dublă de urzeală, dublă de bătătură, dublă de urzeală şi de bătătură, multiplă (cu trei sau cu mai multe urzeli şi bătături). Ţesăturile Jâcquard se pot fese cu desene foarte variate: rips pentru mobile, cu figuri formate de urzeală sau de bătătură, sau de urzeală şi de bătătură, cu figuri pe ambele fefe; picheturi, desene Jacquard, speciale pentru mobile, gobli-nuri de bătătură, sau de urzeală, lanciate în urzeală sau în bătătură, broşate, catifele şi pluşuri cu smocuri tăiate sau netăiate, sau cu figuri colorate, fesături Jacquard buclate, gazeuri Jacquard, etc. 1. Ţesătură de încălzire [HarpeBaTejibHan TKaHb; tissu chauffant; Widerstandsheizgewebe; heating tissue; futoszovet]. Elf.: Corp de încălzire care cuprinde un fir de încălzire, de material conductor cu rezisiivitate mare (cromnichel, constantan, etc.), răsucit în jurul unei sfori con-fecfionate dintr'un material electroizolant, rezistent la căldură (de obiceiu asbest) şi acoperit cu o fesătură executată din acelaşi material. Ţesătura e folosită la pernele electrice. t. Ţevi, ecran de V. Ecran de fevi. s. fevfe [nOHHTOK; canette; Kdtzer; cop; cseve]. Ind. ţar.: Bucată de trestie pe care se dapănă firul care serveşte la fesut. (Moldova, Dobrogea şi Transilvania).— Sin. (Transi|vania):Ţeghe, Ţegjhie. 4. Ţevuiie [nepeMOTKa ytohhoS npjDKH; bobinage; Abspulen; winding; csevezett]. Ind. fexf.: Operafiunea de pregătire a firelor textile pentru bătătură, care consistă în transpunerea firelor de pe bobine, mosoare, sculuri sau de pe fevi necorespunzătoare suveicilor, pe tuburi de carton, de lemn sau metalice, cari pot fi de formă cilindrică, conică, sau cilindrică cu baza conică, având suprafafa netedă sau riflată, potrivite pentru suveici. Ţevuirea se execută la maşini de fevuit, instalate în sec}iile de preparafie, cari, de obiceiu, se găsesc în aceeaşi clădire cu fesătoria. 5. Ţevuit, maşină de ~ [yTOHHOMOTaJibHan ManiHHa; machine â bobiner; Wickeîmaschine; winding machine for spools; tekercselo gep]. Ind. fexf.: Maşină care transpune şi înfăşură fire de bătătură de bumbac, de lână, in, mătase, etc., de pe fevi, bobine, mosoare şi sculuri, pe fevi de carton sau de lemn. Maşina lucrează pe două părfi, cu fuse dispuse orizontal. Fiecare fus e pus în mişcare de un mecanism individual închis într'o cutie, pentru a împiedeca pătrunderea scamelor şi a prafului. Cutia e umplută parfial cu uleiu de maşină, pentru ungerea continuă a pieselor în funcfiune. Figura reprezintă schematic (în secfiune şi vedere transversală) o maşină de fevuit. Firul e tras de pe sculul (I), susţinut şi întins de vârtelnifa (2), trece peste rola (3) de tensionare a firului, printre pieptenii (4) ai dispozitivului de întindere, de control şi de curăţire a firului (de scame, noduri, etc.). înconjură rola (5) a mecanismului de oprire automata a fusului (în cazul ruperii firului) şi rola (6) a conducătorului de fir, şi se înfăşură pe feava (7), fixă pe fusul (8), cafe, prin mişcarea sa de rotafie, trage firul de pe vârielnifă. Maşină de fevuit cu fuse orizontale. 1) scul; 2) vârtelhifă; 3) rolă de tensionare a firului; 4) pieptene; 5) rola mecanismului de oprire; 6) rola conducătorului de fir; 7) feavă; 8) fus; 9) electromotor; 10) axul principal al maşinii; fî) angrenaj cu rofi dinfate; 12) ladă colectoare a fevilor pline; 13) fevi cu fir de fevuit. în cazul fevuirii firelor de pe fevile din filatură, când acestea au dimensiuni necorespunzătoare suveicilor, firul parcurge drumul indicat în dreapta figurii cu linie întreruptă. Maşina e antrenată de motorul electric (9) care, printr'o curea de transmisiune, pune în mişcare axul principal (10), de unde, prin intermediul unei rofi de fricţiune, mişcarea e transmisă fiecărui fus, prin* tr'un angrenaj cu rofi dinfate (11). Turafia fuselor atinge 1200 rot/min. Oprirea fusului respectiv se Jace automat, la încărcarea fevii (la dimensiunile stabilite), la terminarea firului de pe vârtelnifa, feavă sau bobină, sau la ruperea acestuia. Lungimea de înfăşurare a fevii, cum şi tensionarea firului, pot fi reglate. Ţevile pline se scot şi se depun în lada colectoare (12). e. Ţevuîf, maşină automată de~ [yTOHHOMO-TaJîbHblS aBTOMaT; machine automate â bobiner; automatische Wickeîmaschine; automatic spool winding machine; onmiikddo tekercselo gep]. Ind. fexf.: Maşină care transpune şi înfăşură fire de bătătură de bumbac, lână, mătase, etc. de pe fevi, bobine, mosoare, sculuri, pe fevi de lemn,— la care scoaterea fevilor pline şi înlocuirea acestora cu fevi goale se fac automat. Ţevile pline cad printr'un jghiab într'o ladă colectoare, iar fevile goale cad câte una, din 165 cutia-roagazie (cu zece fevi goale de rezervă), hjând locul celor pline, Figura reprezintă schematic o maşină automată de fevuit, care lucrează pe o singură parte, fără fuse, cu grupuri de câte cinci capete (locuri pentru încărcarea unei fevi), frecare capăt fiind pus în mişcare de un mecanism individual, închis într'o cutie. Jevile sunt menţinute în pozif ie orizontală, între axul conducător şi axul susfinător. Jevile efectuează numai mişcarea de rotafie, realizând înfăşurarea firului, iar conducătorul de fir efectuează mişcarea de „du-te, vino" pentru formarea straturi- MaşlnS 3ufoma). de înf3ţura) ,evi Or in sP,r® f) ochiul mecanismului de oprire auto- mrşcarea de trans- mafă; conducător de f jr; jeavă; iafie, pentru de- ^ ax conducător; 5) ax sprijinitor; plasarea straturilor 6) jghiab. 7) |ads de colectare a ,evl. spre vârful ţevii, ,or pnne. 8j )eavS goa)ă; 9j culIa. permifand mfaşu- magazle cu ,9vi goa|e. rarea pe lungimea stabilită. Firul e tras de pe o bobină fixă, trece peste un cârlig conducător, printr'un dispozitiv de tensionare, prin ochiul mecanismului de oprire automată (1), prin cârligul conducătorului de fir (2), şi se înfăşură pe feava (3), care se roteşte, antrenată de axul conducător (4) şi sprijinită de axul (5). Când feava e suficient încărcată, conducătorul de fir revine în pozifia inifială, rotirea tubului se întrerupe şi axul sprijinitor (5) se depărtează de feava plină, care cade în jghiabul (6), iar de aici, în lada colectoare (7). Cutia-magazie cu fevi goale (9) se roteşte în jurul axului său şi lasă să cadă o feavă goală (8), între axul (4) şi axul (5), care revine la loc. Firul e tăiat automat de njşte foarfeci; capătul lui e prins de feava goala, antrenată în mişcarea de rotaţie de axul conducător (4), care primeşte mişcarea dela axul principal al maşinii. Scoaterea fevilor pline, aşezarea ţevilor goale, prinderea şi înfăşurarea capătului firului, se execută automat, ceea ce duce la mărirea de 3*"4 ori a numărului de fuse deservite şi la creşterea productivităţii muncii cu 20-25%. î. Ţiclinc: Sin. Răzuitor (v.), Ţicling, Jiglină. 2. Ţîgaie [UHreftcKaH OBiţa; tzigaîe; Tzigaîe; tzigaie; cigâia]. Zoof.: Rasă de oi rustică rezistentă, care produce atât lână, cât şi lapte şi carne de bună calitate. Are varietăfile: bucălaie, ruginie, belă şi neagră. Varietatea bucălaie are jarul de pe fafă, de pe urechi şi membre, începând deasupra genunchilor şi dela jaret în jos, de coloare castanie deschisă sau închisă- Varietatea ruginie are jarul de pe fafă, de pe urechi şi membre de coloare ruginie deschisă sau închisă. Varietatea belă are fafa, urechile şi extremităfile picioarelor de coloare albă. Din încrucişarea acestor varietăfi au rezultat oile figăi stropite (cu pete de coloare mai închisă pe fafă sau pe extremităfile picioarelor), oacheşe (cu pielea pigmentată în jurul ochilor), buzate (cu pielea din jurul buzelor pigmentată). Varietatea neagră are lâna roşcată la vârf şi neagră la bază. Rasa figaie are corpul potrivit de lung, larg, adânc, membre bine conformate, cu repartizare statisfâcătoâre a lânii. înălfimea la grebăn a oilor e de 62,5 cm, iar înălfimea la crupă, de 63,4 cm. Are greutatea de 35—50 kg. Producfia anuală de lână în crescătoriile cu oi neamelioarate e de 1,8 kg, iar în cele cu oi ameliorate, de 3,6 kg. Producfia de lapte e în medie de 68 I într'o perioadă de lactafie, incluziv laptele supt de miel. Există însă oi cari produc până la 200 I lapte. s. Ţigaie, lână ~ [iţHreHCKafl iiiepct; Iain6 provenant de moutons tzigaîe; Tzigaiewolle; tzigaie wool; cigâiagyapju]. Ind. text.: Lână provenită dela oi de rasă figaie. Fibra de lână figaie e de calitate mijlocie, suplă, subfire, cu 6-‘7 ondu-lafii pe centimetru, având lungimea de 6"-12 cm, Din lâna figaie cu lungimea de 8*>-12 cm se produc fire de lână pieptenată, iar din lâna figaie cu lungimea fibrei de 6-"8 cm se produc fire de lână cardată. Lâna figaie poate fi albă, seină (albă cu fibre cenuşii), laie (albă cu fibre cafenii), sau cafenie. 4. Ţigară [cnrapeTa; cigare; Zigarre; cigarî szivar]. Ind. fut.: 1. Produs industrial pentru fumat* de formă cilindrică, ascufită spre capete, obfinuf din frunze întregi de tutun de anumite calităţi» supuse unor operafiuni speciale de prelucrare. De obiceiu, aceste operafiuni sunt: 'irnezirea; sortarea în frunze, cari vor fi folosite la înfăşurare sau la umplutură; fermentarea; svân-tarea. Ţigările se confecfionează fie manual, fie mecanizat. Ulterior se fac uscarea şi corectarea formei. Uneori se măreşte calitatea combustibilă a frunzelor, sau se adaugă unele substanfe aromatice, ca: favotoncă, cumarină, uleiuri eterice, etc. Se fabrică numeroase tipuri de Jigări, cari variază după calitatea foilor, după modul de fabricare, după formă şi, în principal, după gradul de fermentare al frunzelor de tutun. Sin. Ţigară de foi, Trabuc. — 2. Denumire improprie, folosită în vorbirea curentă, pentru ţigaretă (v.). 6. Ţigaretă [nanHpoca; cigarette; Zigarette; cigarette; cigaretta]. Ind. tuf.: Produs pentru fumat, confecfionat din tutun mărunfit, înfăşurat în foifă de hârtiefoartefină, lipsită de cleiu, de formă cilindrică, de diferite lungimi, cu diametrul de 3-"6 mm. Ţigaretele se confecfionează prin următoarele operaţiuni : umezirea; selecfionarea şi mărunfirea frun- 166 2elor de tutun ; formarea ţigaretelor cu ajutorul maşinilor, tn cari se introduce, anticipat, hârtie specială în rulou, dimensionată după caz — şi care se derulează concomitent cu circulajia tutunului mărunfit; formarea pachetelor sau a cutiilor. După varietatea folosită sau după amestecul de varietăţi de tutun, se obţin diferite tipuri de ftga-rete, mai slab sau mai accentuat aromate. — Se confecfionează rareori şi figarete de aceeaşi mărime şi formă, fără hârtie, tutunul mărunfit fiind înfăşurat în frunze subfiri de tutun. i. Ţigaretă medicinală [jieKapcTBeHHan ch-rap^Ta; cigarette medicinale; Krâuterzigarette; medicinal cigarette; gyogy cigaretta]. Farm.: Ţigaretă confecfionată din anumite plante medicinale. Fumul degajat prin ardere, confinând principii active, se inhalează în scopuri terapeutice. Exemplu: ţigaretele pentru combaterea astmei (antiast-matice). z. Ţiglă [neperraiţa; tuile; Dachziegel; tile, pan tile; tetocserep]. Irid. st. c., Cs.: Piesă de argilă arsă sau de sticlă, în formă de placă dreptunghiulară sau cu una dintre laturile mici rotunjită, folosită pentru executarea unor tipuri de în-velitori de acoperiş. Se fabrică figle şi din pietre naturale moi (de ex.: din calcare oolitice). Ţiglele de argilă arsă se fabrică din mase argi-loase alcătuite, fse din argilă (de ex. humă), fie din pământuri arg*loase (*ut# loess, etc.), sau dintr'un amestec de argile şi de pământuri argiloase, uneori cu adăugire de materii degresante, — şi cari, după fasonare şi uscare, sunt arse la tem- a j'J j}---1 ■ * cingătorilor ţărăneşti, a pieselor de tapiţerie, etc.) au uneori capul foarte lat şi bombat sau profilat, el putând fi monobloc cu Ţiglele de piatră au o tehnologie de fabricare foarte simplă, ele având forma unor plăci sub-Jiri de piatră, la cari latura mică — rotunjită la plăcile de argilă — e tăiată în formă de trapez. Se prind de şipci cu ajutorul cuielor. a. Ţiglar [H3r0T0BJiHf0ni,HH napenHiţy; tuilier; Oachziegler, Dachziegelfabrikant; tije burner; cse---50%; cimen. Cuişoare Mugurii florilor şi cuişoarele cu pe-dunculii de Caryophyllus aromaficus Eugenol.85--92%; cariofilen;metilamilcefonă; furfurol. Eucalipt Frunzele de Eucalyptus globulus Eucaliptol, 60%; pinen; camfen; fencen. Iarba drumurilor Frunzele de Chenopodium ambrosioides Ascaridol, 65%; efc. Iasomie Florile de Jasminum grandiflorum Acetat de benzii, 65%; linalil; alcool benzilic, 6%; linalol, 15*--16%; indol, 2,5%; antranilat de metil. Ienupăr Boabele de Juniperus communis Pinen, cadinen. Lămâie Coaja proaspăiă a fructului de Citrus limonum Limonen, 90%; pinen, camfen; cifrai, citronelal, 6—7%; metilheptenonă; terpineol; acetat de linalil şi de ge-ranil; aldehidă ociilică şi nonilică. Lămâioară Planta Thymus vulgaris Timol, carvacrol, 44 •76%; borneol; linalol; pinen; camfen. Lev antică Planta Lavandula vera Acefafii, butirafii, propionafii şi valerianafii de lina-iil şi de geranil, 30 *-60%; geraniol; linalol; borneol; eucaliptol; l-pinen. Mandarină Coaja proaspătă a fructului de Citrus madurensis Terpene (dipenten, limonen), 90---92%; aldehidă deci-lică; cifrai; citronelal; metilantranilat de metil, 1%. Mentă Diferite varietăfi ale plantei Mentha piperHa Mentol total, 43- -70%; mentonă; eucaliptol; terpene. Migdale amare Borhotul fructelor de Amygdalis communis Aldehidă benzoică, 75* * -85 %; acid cianhidric, 2* - * 10%; alcool benzilic; feniloxiacefonifrif, 10—15%. Muşcată Diferite varietăfi de Geranium Geraniol; cifronelol; linalol, 65 - 80%; dipenten; mentonă; metilheptenonă. Neroii (portocal dulce şi sălbatic) Flori de portocal dulce (Citrus auran-tium) sau sălbatic (Citrus bigaradia) Terpene,35%; geraniol, nerol, l-linalol, terpineol, 30%; esterii lor acetici, 10 -18%, indol; aniranilat de metil, | 16%. Paciuli Frunzele uscate de Pogostemon patchouly 1 Alcool de paciulL; cadinen. Portocală amară Coaja fructului proaspăt de Citrus bigaradia * d-limonen, 90%; d-linalol; d-terpineol; cifrai; citronelal. Rosmarin Frunzele de Rosmarinus officinalis Pinen; camfen; linalol; borneol; camfor. Santal Lemnul de Santalum album Santalol a şi |3, 90-• *95%; santalal; acizi santalici. Sassafras Coaja rădăcinilor de Sassafras offici-nalis Safrol, 80%; eugenol, 0,5%; camfor, 6%; pinen; felan-dren; sescviterpeni. Scorfişoară Coaja trunchiului de Cinnamomum cey-lanicum Aldehidă cinamică, 58 -76%; acetat de cinamil, de fenilpropii; linalol; eugenol; diverse terpene, aldehide (benzoică, cuminică, etc.). Stânjenel Rădăcina de Iris florentina sau germanica Ironă, 5 —10%; acizii miristic şi oleic, 85%; miristat şi oleat de metil. - Trandafir Florile de Rosa cenlifolia şi de Rosa da-mascena Rodiool, geraniol, r.erol, linalol, alcool feniletilic, far-nesol, 75---95%; cifrai, aldehidă nonil'că şi omologi; ceruri şi hidrocarburi ajifatice, 5<-*25%. . 12 m esterul fenilacetic, esterul cînamic, saltcilic, an-tranilic, etc.; oxidul de fenil, de paracrezil, esterul metilic şi etilic al p-nafto|u|ui; cumarina (care se obfme încălzind aldehidă salicilică cu acetat de sodiu anhidru şi anhidridă acetică); aldehide alifatice saturate, de exemplu aldeh:dâ benzoică, cu miros pronunţat de migdale amare, aldehidă fenilacetică, cinamică, saiicilica, anisică, etc., vani-lină (eterul 3-metilic al aldehidei protocatehice), piperonal, etc.; ionona,* C12H23CO, cu miros de violete proaspete; nitrobenzen, cu miros de migdale arnare; indol; scatol, etc, — Uleiurile eterice naturale sau artificiale sunt mult întrebuinţate în industria parfumurilor, a cosmeticelor, în industria alimentară, a medicamentelor, în farmacie (ca antiseptice, aroma-tizanfe, etc») şi în gospodărie, — Sin. Uleiu esenţial, Uleiu volatil, Esenţă. — Cele mai importante uleiuri eterice penfru industria cosmetică şi alimentară şi pentru farmacie sunt cele cari urmează mai jos: 1. Uleiu de anason [aHHCOBOe MacJiO; essence d'anis; Anisol; anise oii; ânizsolaj]: Uleiu care se obţine (1,9—6%) din fructul plantei Pimpi-nella anisum Linn., din familia umbeliferelor Se prezintă sub formă de lichid gălbuiu, cu gustul şi mirosul fructelor din cari se extrage. Are d. 0,98—0,99 şi punctul de solidificare, 16—18,5°. E solubil în alcool. Conţine 80—90% anetol (v.), terpeni, metilcavicol, aldehide, etc. Se aseamănă, prin compoziţie şi proprietăţi, cu uleiul de anason stelat. Se întrebuinfează în parfumerie, la fabricarea lichiorurilor şi în farmacie. 2. ~ de bergamot [6epraM0TH0e MacJiO; essence de bergamote; Bergamottol; bergamot oii; bergamotto aj]: Uleiu care se obfine, prin presare şi distilare cu vapori, din coaja fructelor de Citrus bergamia Risso. Se prezintă sub formă de lichid verde-gălbuiu sau galben, uşor verzuiu, după maturitatea fructelor, cu miros agreabil, caracteristic; ared. 0,£80—0,£87; p. f. 180°; se di-solvă în alcool. Conţine: limonen (v.), dipenten, stearopten (camfor de bergamot), substanţe grase, răşinoase şi ceroase, linalol şi acetat de linalil. Uleiul de bergamot formează baza multor par-fumuri, a multor ape aromate alcoolice, etc., preparate în industria cosmetică. s. ~ de brad [cocH()Boe MacJio, XBoâHoe MaCJIO; essence d'aiguilles de pin; Fichtennadel-61, Fichtenzap^enol; pine needle oii, spruce oii; fenyoolaj]: Uleiu eteric care se obţine din frunzele ramurilor tinere, din mugurii florali, sau d»n conurile pinilor, ale brazilor şi ale altor specii din familia coniferelor, prin antrenare cu vapori de apă (0,2—0,8%). Produsele obţinute, numite uleiuri eterice de conifere, se prezintă sub formă de lichide incolore sau gălbui, cu miros balsamic, aromatic, cari distila între 170 şi 185°. Compuşii principali ai acestor uleiuri sunt: hidrocarburile (pinen, limonen, silvestren, dipenten, felandren, sescviterpeni) şi eterii formafi în principal din şcetat de bornil (3—50%), Uleiurile de brad, cari au miros balsamic, sunt întrebuinţate ca antiseptice medicale, pentru inhalaţii, băi şi fumigafii; la parfumarea săpunului, cum şi a unor produse industriale, ca: uleiuri lubri-fiante, cremă de ghete, vernisuri, grăsimi, etc. 4. ~ de Cananga odorata. V. Uleiu de Ylang-Ylang. 5. ~ de Carum carvi. V. Uleiu de chimen. c. ~ de chimen [TMHHHoe Macjio; essence de carvi; Kummelol; caraway oii; komenymag-olaj]: Uleiu care se obfine, prin distilare cu vapori, din seminţele de Carum carvi Linn., din familia umbeliferelor. Aceste seminfe dau 3,1***2% uleiu de chimen, care se prezintă sub formă de lichid gălbuiu, cu nuanţe mai închise, sub influenfă aerului şi a luminii; are mirosul aromat al plantei şi gust picant; d. 0,907—C,918; e solubil în alcool. Confine 50—60% carvonă (v.), limonen (v.), cum şi cantităţi mici de dihidrocar-vonă şi o substanfă bazică. — Uleiul de chimen e întrebuinfat la prepararea unor băuturi alcoolice, în parfumerie şi în medicină. 7. ~ de citrus aurantium. V. Uleiu de coji de portocale. 8. ~ de citrus medica. V. Uleiu de lămâie. 9. ~ de coji de portocale [Macjio H3 kohcw aneJibCHHa; essence d'ecorce d'oranges; Pome-ranzenschalenol; orange-peel oii; narancshej-olaj]: Uleiu care se ob}ine din coaja fructelor maturizate de Citrus aurantium Linn. (portocale dulci), sau de Citrus bigaradia Duhamel (porto- cale amare). E un lichid galben-auriu, cu miros de portocale şi cu gust aromat dulceag. Are d, 0,847—0,852; e solubil în alcool. Conţine limonen (90%), linalol, terpineol, alcool nonilic, aldehidă decilică, etc. — Se întrebuinfează în industria alimentară, în parfumerie şi în farmacie. 10. ~ de cuişoare [rB03^HHH0e NiacJio; es- sence de girofle; Netkenol; clove oii; szegfu-szsg-olaj]: Uleiu care se obfine prin distilarea cu vapori de apă a cuişoarelor, adică a organelor florale (înainte de a înflori) ale plantelor Eugenia caryophyllata Thumb. sau Caryophyllus aroma-ticus Linn., din familia mirtacee,or. — Produsul proaspăt e gălbuiu, deven;nd cu timpul brun; are miros de cuişoare şi gust aromat, înfepător; d. 1,0*3—1,C 79: e solubil în alcool şi în eter. Confine, în principal, eugenol (70—90%), cum şi acetileugenol, eter metilsalicilic, metilamilcetonă, alcool metilic, furfurol, benzoat de metil, vanilie, metilfurfurol, etc. Se întrebuinfează în Medicină, pentru distrugerea nervilor (în dentistică); în microscopie ; în parfumerie. 11. ~ de dafin [scfmpHoe JiaBpoBoe MacJio; essence de laurier; Lorbeerblâtterol; laurel leaves ol; baberolaj]: Uleiu care se obfine prin distilarea şi antrenarea cu vapori de apă a frunzelor de Laurus nobilis Linn., arbore din familia laura-ceelor. Are coloarea galbenă deschisă, miros terebentinaceu şi gust dulceag; d. 0,915—0,930; se disolvă în alcool. Confine, în principal, a-pinen (v.) şi cineol, cantităfi mici de eugenol (v.), de linalol, geraniol, sescviterpeni, etc. — Se întrebuinţează la aromatîzarea lichiorurilor $i a săpunurilor, iar în Asia, în scopuri medicinale. 1. Uleiu de eucalipt [3BKajiiîQT0B0e Macjio; essence d'eucalyptus; Eukalyptusol; eucalyptus oii; eukalyptuszolaj]: Uleiu care se obţine din frunzele de Eucalyptus globulus Lab., cum şi a!e speciilor înrudite, din familia mirtaceelor. Se prepară prin distilare. Uleiul brut se agită cu carbonat de sodiu, pentru a înlătura aciditatea, după care se rectifică. — Produsul rezidual (siropos, brun) e folosit ca desinfectant, şi pentru parfumarea săpunului inferior. Uleiul de eucalipt purificat are coloarea gălbuie, care se închide la aer şi la lumină; are mirosul aromatic camforic şi gustul aromatic răcoros; d. 0,91—0,93; se solidifică sub 0°; e solubil în alcool. Confine cineol (50—75%), pinen, camfen, sescvicamfen, alcool sescviterpenic, aldehidă butirică, caproică, alcool amiiic şi etilic, etc. Se întrebuinţează ca antiseptic, la prepararea •lichiorurilor şi la parfumarea săpunurilor. 2. ~ de Eugenia caryophyllata. V. Uleiu de cuişoare. t*. ~ de flori de portocale [MacJio noMe-pamţeBblx ubgtob; essence de fleurs d'oranger, essence de neroii; Orangenblutenol, Neroliol nercli oii; narancsvirâgolaj]: Uleiu care se obţine, prin distilare cu vapori de apă sau prîn extracţie cu un solvent organic, din florile arbustului Citrus bigaradia Risso. Uleiul proaspăt e incolor sau uşor gălbuiu, cu o uşoară fluorescentă azurie; la lumină devine roz; sub 0° se încheagă într'o masă onctuoasă. Are mirosul florilor de portocal, d. 0,87—0,88; e solubil în alcool. Uleiul eterat de flori de portocal con ine: d-pinen; l-camfen, dipenten, aldehidă decilică, eteri ai acidului fenilacetic şi ai acidului benzoic, l-linalol şi acetat de linalil, geraniol, alcool fenilacetic, d-terpineol, îndoi, antranilat de metil (care e cel mai important), etc. — Se întrebuinfează în parfumerie, fiind baza multor parfumuri, cum şi în farmacie. 4. ~ de ienupăr [MOrhHceBeJiOBoe MacJio; essence de genievre; Wecholderbeerol; juniper (berrylike) fruit oii; borokaolaj]: Uleiu care se obfine din boabele (fructul) arborelui Juniperus communis Linn., din familia coniferelor, prin mace* rare^şi distilare în curent de vapori de apă. — După rectificare e incolor sau slab verzuiu; prin acfiunea aerului devine brun şi vâscos. Are miros ferebentinaceu şi gust balsamic aromat. E solubil în alcool şi în sulfură de carbon; are d. 0,858—0.885; cifra de aciditate, până la 3. Confine, în principal, pinen (v.), camfen şi terpineol, cum şi alfi eteri, alcooH, şi o substanfă cristalizabilă (camfora de ienupăr). Prin distilare fracfionată se obfine din el uleiul eteric de ienupăr forte. — Se întrebuinfează m industria lichiorurilor, la parfumarea săpunului simplu şi în medicina veterinară. 8. ~ de lămâie [jiHMOHHoe MacJio; essence de citron; Zitronendl; lemon oii; citromolaj]: U.eiu care se obfine din coaja fructelor de Citrus limo-num Risso, din familia rutaceelor, prin presare urmată de distilare, în curent de vapori de apă, ia presiune redusă, după care se centrifughează» 1» pentru a înlătura părfile solide. Din acest reziduu se extrage acidul citric şi cifratul de calciu* Prin filtrarea şi redisti.area uleiului încă impur se obţine un produs de calitate superioară. Uleiul eteric de lămâie e galben, uşor verzuiu; are mirosul plăcut al fructului, care, în timp, şi sub acfiunea aerului şi a luminii, se turbură; coloarea uleiului se închide şi el capătă un miros de răşină, special. Are d. 0,855—0,861; e uşor solubil în alcool absolut, în eter şi în benzen. Confine limonen (circa 90%), camfen, pinen, terpinen, cimen, citral (3,8—5,6%), aldehide (octilică, nonilică, decilică, citronelal), acetafi de linalil şi geraniol, antranilat de metil, terpineol, etc. Se întrebuinfează in industria băuturilor aromate şi în parfumerie. 6. ~ de menta [MhTHoe MacJio; essence de menthe poivree; Pfefferminzol; peppermint oii; mentaolaj]: Uleiu care se obfine din Mentha piperita Linn., cum şi din alte specii din aceeaşi familie (labiate), prin distilare şi antrenare cu vapori de apă, având caracteristice diferite, după planta folosită. E un lichid galben sau verzuiu, care poate fi decolorat cu cărbune animal; are mirosul pătrunzător de mentă şi gustul picant, aromat, care devine amăruiu după învechire. Are, în general, d. 0,900—0,920; e solubil în alcool. Are o compoziţie complexă şi variabilă după specie, con}inând, în principal, mentol (v.) combinat (50—70%), sub formă de eteri ai acizilor acetic şi isovalerianic, cum şi mentonă (12 %), pinen, felandren, limonen, cineol, aldehidă acetică şi isovalerianică, sulfură de metil, alcool amilic, o lactonă, etc. — Se întrebuinfează în industria lichiorur lor, în parfumerie, în industria alimentară şi în medicină. 7. ~ de paciuli [s^npHoe MacJio naqyjra; essence de patchouly; Patschuliol; patchouly oii; pacsiuliolaj]: Uleiu care se obfine prin distilarea cu vapori de apă, după o prealabilă fermentare, a frunzelor de Pogostemon patchouly Pell., din familia labiatelor. După locul de cultura, plantele produc 1,5—4% uleiu eterat, de coloare verde-gă.buie sau brună-măslinie, cu miros pătrunzător şi persistent, plăcut (când e diluat); conservat în vase de sticlă, devine cu timpul mai aromat şi depune o substanfă solidă, cristalizată. Are d. (.,966—0,995; e solubil în alcool. Confine: sescviterpeni, camfor de paciuli, aldehidă benzoică şi cinamică, eugenol, substanfe bazice, etc. — Se întrebuinfează în industria parfumurilor, alături de alte uleiuri eterice. 8. ~ de Pimenta officinalis. V. Uleiu de piper. 9. ~ de piper [nHMeHTOeoe ac|)HpHue Macao; essence de poivre, essence de piment, essence de toute epices; Pimentol, Nelkenpfafferol; clove pepper oii, allspice oii; borsmenta-olaj]: Uleiu eteric care se obfine din fructele arborelui Pimenta officinalis Berg. (cu numeroase varietăfi), din familia mirtaceelor. Fructele se recoltează în timpul desvoltării lor maxime, înainte de completa maturitate, şi sunt întrebuinţate, după uscare, drept condiment, sau, prin distilare, pentru a se extrage uleiul eteric de piper, care se prezintă sub formă de 13* 180 lichid galben-cafeniu, cu mirosul aromat şî plăcut, apropiat de ai uleiului de cuişoare. Confine: eugenol, 65—90%, fetandren, cineol, cariofilen, me-tileugenol, etc. — Din frunzele aceluiaşi arbore se obfin, de asemenea, un uleiu eteric cu un con-finut mai mic de eugenol, cum şi o terpenă (mir-cen), cavicol, cifrai, metileugenol, etc. — Aceste uleiuri se întrebuinfează în cosmetică şi, drept condiment, în industria alimentară. 1. Uleiu de rosmarin [p03MapHH0B0e MacJio; essence de romarin; Rosmarinol; rosemary oii; rozmarinolaj]: Uleiu care se obfine prin distilarea cu vapori de apă a frunzelor şi a părfi lor înflorate ale plantei Rosmarinus officinalis Linn., din familia labiateJor. Uleiul eteric de rosmarin e un lichid incolor sau verde-gălbuiu; după preparare devine cu timpul vâscos şi brun; are mirosul aromat al plantei, pătrunzător, camforat, şi gustul înfepător-camforat; d. 0,894—0,922; e solubil în alcool. Confine: pinen, camfen, cineol, camfor, I borneol, etc. — Se întrebuinfează în industria săpunurilor, a apelor de toaletă, la prepararea unor vernisuri, cum şi în medicină. 2. ~ de santal [caHTaJlOBOe MaCJlo; essence de santal; Sandelholzol; sandalwood oii; szantâl-olaj]: Uleiu care se obfine, prin distilare cu vapori de apă, din lemnul şi rădăcina arbustului Santalum album Linn., din familia santalaceelor. Produsul rezidual dela distilare e folosit pentru parfumarea săpunului de rufe şi ca fixator în parfumerie. — Uleiul eteric de santal e un lichid pufin siropos, galben, cu miros plăcut, persistent şi cg gust amăruiu-răşinos; are d. 0,973—0,985; e solubil în alcool. Confine: alcool sescviterpenic (90—98%), hidrocarburi, aldehide, cetone, acid santalic, etc. Se întrebuinfează în parfumerie ca fixator al unor parfumuri, în industria săpunului — şi în medicină ca desinfectant al căilor urogenitale. 3. ~ de trandafir [p030B0e MacJlO; essence de rose; Rosenol; rose oii; rozsaolaj]: Uleiu care se obfine, fie prin distilare succesivă, cu apă sau cu vapori, fie prin extracfia cu ajutorul solvenfi-lor organici, din arbuştii: Rosa alba Linn., Rosa damascena Mill., Rosa centifolia Linn., etc., din familia rozaceelor, cari se cultivă tn scopuri in-, dustriale. Uleiul eteric de flori de trandafir e un lichid uleios, galben, uneori uşor verzuiu, cu mirosul puternic al florilor proaspete; între 23 şi 18°^ se separă cristale aciculare sau lameliforme, Iu-! cioase, de stereopteni, cari apar la suprafafa uleiului; la temperaturi joase se formează o masă solidă,! care revine la starea lichida, la 19—24°. — Are d. 0,856—0,870. Confine: hidrocarburi parafinice, solide, fuzibile la circa 35°, incolore, inodore; alcooli (50—76%), în principal: citronelol şi geraniol; linalol, nerol, alcool feniletilic, eugenol, aldehidă nonilică, cifrai, etc. — Se întrebuinfează în industria parfumurilor, a săpunurilor — şi în farmacie, pentru a aromatiza uleiurile medicinale, unguentele, etc. 4. ~ de valeriană [BaJiepbHHQBoe 9(J)HpH0e MacJIO; essence de valeriane; Baldriandl; valerian oii; valeriânaolaj]: Uleiu care se obfine, prin distilare cu vapori de apă, din rădăcina uscata (mai rar, proaspătă) a plantei Valeriana officinalis Linn., din familia valerianaceelor. Apa obfinută confine uleiul eterat şi acid valerianic, provenit din scindarea valerianatului de bornil. Uleiul eteric de valeriană are coloarea verde-gălbuie până la verde sau brună, după cum rădăcina e mai uscată sau mai proaspătă. Are mirosul mai pătrunzător decât cel al rădăcinii şi gust neplăcut şi camforat; are d. 0,92—*0,96; e solubil în alcool. Confine: pinen, camfen, borneol, isovajerianat de bornil (cca 9,5%), formiat, acetat şi butirat de bornil (cca 1 %), acid valerianic liber, terpineol, sescviterpeni, etc. Se întrebuinfează în medicină. 5. ~ de Ylang-Ylang [HJiaHr-HJiaHrOBoe MaCJio; essence d'ylang-ylang; Ylang-Ylangol; Ylang-Ylang oii; ilang-ilang-olaj] : Uleiu eteric care se obfine, prin antrenare cu vapori de apă, din florile proaspete ale arborelui Cananga odo-rata Hook. et Thoms., din familia anonaceelor. Antrenarea se face fracfionat, obfinându-se două calităfi de uleiu eterat. Prima fracfiune se prezintă sub forma unui lichid galben deschis, cu miros special, foarte plăcut şi cu prospeţime. Fracfiunea a doua are mirosul mai pujin suav, e mai greu solubilă în alcool, şi are caracteristice inferioare. Aceste uleiuri confin: benzoat de metil şi de benzii, salicilat de metil şi benzii, acetat şi benzoat de linalil, de geranil, metil-isoeugenol, aldehide, acid formic, safrol, etc. în solufie alcoolică şi în amestec cu alte uleiuri eterice se întrebuinfează în parfumerie. 6. '■*' esenfial. V. Uleiu eteric. 7. Uleiu medicinal [Me/ţHiţHHCKoe Macao; huile medicinale; pharmazeutisches Ol; medicinal oii; orvosi olaj]. Farm.: Uleiu animal, vegetal sau mineral, care confine substanfe medicamenfoase.-t-Uleiurile medicinale naturale mai importante sunt: uleiul de ricin, uleiul de ficat de morun (untura de peşte), uleiul de parafină, cel de croton, etc. Uleiurile artificiale se obfin prin disolvare (v.), prin macerare (v.), decocfie (v.), infuzare (v,) sau prin amestec (v.) cu una sau cu mai multe substanfe medicamentoase. Ca vehicul se întrebuinfează, în principal, uleiul de măsline, cel de floarea-soarelui, de vaselină, de migdale, etc. — Uleiurile medicinale au califăfile organoleptice caracteristice substanfelor cu cari au fost tratate; ele sunt alterabile la lumină, la aer şi la umezeală — şi deci se conservă prin măsuri corespunzătoare (vase bine închise, loc uscat, răcoros şi întunecos). Cele mai importante uleiuri medicinale artificiale sunt: uleiul camforat, cel de bela-donă, de camomhă, de hiosciam, uleiul fosforat, iodo-guaiacolat, iodat, vitaminat, etc. Se întrebuinfează în medicină, pe cale externă sau sub formă de fiole injectabile, având propriefăfile terapeutice ale substanfelor pe cari le confin. e. Uleiu mineral [MHHepanbHoe Macjio; huile minerale; Mineralol; mineral oii; âsvânyolaj]. Ind. petr.: Lichid vâscos de natură organică, incolor sau colorat dela galben la brun-roşcat, obfinut prin fracfionarea fifeiului şi reprezentând fracfiunile 181 cu temperaturi de fierbere înalte. Pentru ameliorarea calităţilor de ungere şi penfru mărirea stabilităfii lor, uleiurile minerale sunt supuse rafinării (v. Rafinarea uleiurilor minerale). Din punctul de vedere chimic, uleiurile minerale sunt un amestec complex de hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice, cu peste 20-<30 de atomi de carbon. După procedeul de objinere, uleiurile minerale se împarf cum urmează: uleiuri distilate, obţinute prin distilarea în vid a păcurii (acestea pot fi ulterior rafinate); uleiuri reziduale, objinute direct prin rafinarea păcurii sau a reziduului dela distilarea uleiurilor. Uleiurile obţinute prin distilare sunt semifabricate ; penfru a obfine uleiuri comercializabile acestea trebue rafinate (v. Rafinarea uleiurilor minerale). Prin rafinare se îndepărtează din uleiuri substanfele asfaltoase, compuşii nesaturafi, acizii naffenici, compuşii coloraţi şi, la uleiurile parafinoase, parafina. Pentru a obţine uleiuri de calitate bună, păcura (materia primă) trebue selecţionată. în fara noastră se prelucrează în acest scop două feluri de păcură: cea asfaltoasă (neparafinoasă) uleioasă, — şi cea parafinoasă. Păcura asfaltoasă are densitate mare (0,950"*0i970), viscozitate mare (12—r5°E la 50°) şi punct de congelare jos (sub —10°); păcura parafinoasă are densitate mai mică (0,910---0,945), e mai pufin vâscoasă (5-*8 °E la 50°) şi are punct de congelare înalt (peste 20°). După materia primă folosită, se deosebesc uleiuri asfaltoase, uleiuri parafinoase şi intermediare. Distilarea păcurii, numită şi distilare secundară, se poate face în instalafii cu blaze sau cu cuptor tubular. în ultimul timp se construesc numai instalafii cu cuptor tubular, cari sunt mai ieftine şi reclamă cheltueli de deservire şi de întrefinere mai mici, şi cari dau uleiuri de calitate mai bună. — Din păcură se distilă, în vid, de obiceiu 6-**7 fracfiuni cu diferite limite de fierbere, puncte de inflama-bilitate, viscozităfi şi puncte de congelare; din acestea, prin amestec, se obfin diferite'e sorturi de uîeiuri. Ca reziduu rămâne smoala sau asfaltul. — în unele cazuri se distilă fără separare o singură fracfiune, reziduul fiind constituit de asemenea din asfalt. Distilatul (cca 60% din păcură) se supune unei noi distilări, iar în vid, separându-se 6—7 fracfiuni. Prin acest procedeu se obfin Gleiuri de calitate mai bună. Principalele proprietăfi cari determină calitatea unui uleiu mineral sunt: stabilitatea la oxidare(v. Stabilitatea uleiurilor minerale), anticorozivitatea, viscozitatea şi indicele de viscozitate (v. Viscozitatea uleiurilor minerale), lubrifianfa (v. Onctuozitate), temperatura de congelare (v. Congelare), proprietăţile antispumante (v. Spumarea uleiurilor). — Din punctul de vedere al indicelui de viscozitate (care indică variafia viscozităfii uleiului cu temperatura) şi al stabilităfii termice şi chimice, uleiurile* parafinoase sunt superioare celor naftenice, iar acestea, celor aromatice (neparafinoase), dar uleiurile parafinoase au un punct înalt de congelare. Indicele de viscozitate (v.) poate fi îmbună- tăţit în anumite limite, iar punctul de congelare poate fi coborît şi prin adăugire de aditivi corespunzători. Prin rafinare se caută să se îndepărteze cât mai complet din uleiuri componenfii cu caracter aromatic. Uleiurile minerale se întrebuinfează în principal la ungerea suprafefelor asociate şi în mişcare relativă, atât pentru suprimarea frecării dintre acestea, cât şi ca protecfiune contra coroziunii şi ca mediu izolant din punctul de vedere electric. — Un uleiij lubrifiant trebue să satisfacă următoarele condifiuni: să fie destul de vâscos la temperatura de serviciu, fără să fie prea vâscos, pentru a nu mări coeficientul de frecare; să adere suficient la suprafefele metalice (o peliculă cât mai groasă de uleiu să fie adsorbită de suprafefele cari freacă); să nu aibă o diferenfă prea mare de viscozitate între temperatura de serviciu şi cea anterioară; să fie cât mai stabil din punctele de vedere fermic şi chimic. Viscozitatea unui uleiu trebue să varieze cât mai pufin cu temperatura, adică uleiul să aibă un indice de viscozitate cât mai mare, pentru ca suprafefelor de frecare ale unui sistem tehnic să li se asigure o ungere satisfăcătoare la orice regim de funcfionare (de e^c., la o maşină, atât la demarare, cât şi în plină sarcină). Această calitate se cere, în primul rând, pentru uleiurile de ungere întrebuinţate la motoare cu electroaprindere, la motoare rapide cu autoaprindere (Diesel rapide) sau la compresoare; pentru ungerea cilindrilor unui motor de automobil sau de avion, cu electroaprindere sau cu autoaprindere, sunt indicate uleiurile cu indici de viscozitate de 90---120 şi mai mult. Pentru ungerea palierelor transmisiunilor sau a celor similare, la cari temperaturile la diferite regimuri de funcfionare nu diferă decât prea pufin una de alta, se pot întrebuinfa uleiuri cu indici de viscozitate în jurul valorii 40. Pentru ungerea organelor de maşini cari funcfionează la temperaturi foarte joase se întrebuinfează uleiuri cu un indice de viscozitate adeseori mai mic decât 0, dar cari, de obiceiu, au un punct de congelare foarte jos. Uleiurile expuse la temperaturi şi la presiuni înalte trebue să fie cât mai stabile din punctele de vedere termic şi chimic. Cele mai rezistenfe la oxidare sunt uleiurile cu caracter parafinic, dar rezistenfa la oxidare a oricărui uleiu poate fi mărită prin adăugire de aditivi antioxidanfi; pentru evitarea depunerilor de răşini se adaugă aditivi detergenfi în uleiu, cari spală răşinile depuse pe suprafeţe unse. — Uleiurile de ungere penfru cilindrii motoarelor cu electroaprindere sau cu autoaprindere sunt expuse acţiunii oxigenului din aerul comburant, la presiuni şi la temperaturi înalte. Se pot produce oxidări ale hidrocarburilor, dând acizi organici corozivi, capabili să atace cilindrii şi pistoanele, şi mai ales palierele; în plus, se pot depune răşini pe piston şi pe segmenfii acestuia, cu efecte dăunătoare, provocând imobilizarea segmenfilor sau uzura rapidă a pistoanelor şi a cilindrilor. în cilindru se poate produce arderea incompletă a uleiului de uns, care dă depozite de 182 răşini grele şî de cărbune pe suprafafa superioară a pistonului şi pe culasă. — Uleiurile de ungere pentru compresoare de presiune înaltă şi pentru palierele turbinelor cu abur trebue să aibă, de asemenea, rezistenfă termică şi chimică mare. După destinaţia uleiului, se deosebesc uleiuri industriale, de motor, de turbină, de cilindru, de compresor, de maşini frigorifice, de transformator, de automobil, de avion, de navă, etc. î.* Uleiu compoundaf. V. Uleiu de navă. 2. ~ de automobil [MacJio zum aBTOManiHH; huile pour automobiles; Aufomobi ol; automobile oii; gepkocsiolaj]: Uleiu pentru ungerea organelor motorului unui automobil (v. sub Uleiu de motor). Uneori, şi uleiurile întrebuinţate la ungerea celorlalte grupuri de piese ale automobilului (de ex. cutie de vitese, diferenţial, etc) se numesc, de asemenea, uleiuri de automobil. (V. şi sub Uleiu industrial). 8. ~ de avion [aBHaiţHOHHoe MacJlO; huile d'aviation Luftfahrtol; aviation oii; repiilogepolaj]. V. sub Uleiu de motor. 4. ^ de cilindru [uh JiHHjipoBoe MacJio; huile â cylindre; Zylinderol; cylinder oii; henger-olajl: Uleiu mineral rafinat, întrebuinţat la ungerea cilindrilor motoarelor cu abur cu piston, cum şi a organelor acestora cari ajung în contact cu aburul (de ex. a distribufiei interioare). Contactul direct cu cantităfi mari de abur sau, eventual, cu condensatul, iar uneori acfiunea aerului cald sau a gazelor arse, impun întrebuinfarea uno uleiuri cu califăfi speciale, rezistente la temperaturi şi presiuni înalte. Condiţiunile în cari se găseşte uleiul întrebuinţat la maşinHe'Cu abur, mai ales la cele cari lucrează cu abur supraîncălzit, au ca urmare d luarea ule'ului, mărirea vaporizării şi formarea de depozite de cocs. Uleiurile de cilindru distilate dai» depuneri uscate şi pulverulente, mult mai dăunătoare decât depunerile uleiurilor reziduale cu onctuozitate mare; de aceea, penfru maşini cu abur supraîncălzit se recomandă uleiuri parafinoase reziduale deparafinate. Uleiurile de cilindru au viscozifăfi mari, ad?că 2—8 °E la 100°, deoarece la temperaturile înalte de serviciu ele trebue să aibă viscozitafe suficientă, ca să asigure etanşeitatea între seqmenfii şi perefi' cilindrului şi să reducă cât mai mult uzura pieselor în fretare. Temperatura de inflamabilifate înaltă, până !a cca 315°, face ca vaporizarea uleiului să fie mică la temperaturile de serviciu. Uleiurile de cilindru se împart în două grupuri: uleiuri pentru maşini cu abur saturat, cu temperatura de inflamabilifate de cca 265° şi viscozitatea de maximum 5°E. la 100° — şi uleiuri pentru maşini cu abur supraîncălzit, cu temperatura de inflamabilifate şi v'scozifafea mai mari. Princ'-paîeîe calitafi pe cari trebue să le aibă uleiurile întrebuinţate la maşinile cu abur supraîncălzit sunt: viscozitate mare, temperaturi de inflamabilifate înalte, valori mici ale cifrei de cocs şi ale conţinutului de cenuşă, cum şi rezistenfă la oxidare şi la acf«unea vaporilor de apă. Pentru maşinile cari funcfionează cu abur saturat se cer uleiuri de cilindru de calitate inferioară celor penfru maşinile cari lucrează cu abur supraîncălzit. Unele calităfi bune ale uleiurilor de cilindru pentru maşini cu abur saturat constitue uneori defecte, în cazul întrebuinţării lor la maşinile cu abur supraîncălzit; de exemplu, conţinutul în substanfe răşinoase al uleiurilor pentru maşini cu abur saturat e util, deoarece măreşte capacitatea uleiului de a adera la suprafefele metalice, dar cel al uleiurilor pentru maşini cu abur supraîncălzit e dăunător, deoarece la temperaturi înalte provoacă formarea unor depozite de cocs abundentă. V. şi sub Uleiu mineral. 5, ~ de compresor [KOMnpeccopHoe Macjio; huile de compresseur; Kompressorol; compressor oii; kompresszorolajl: Uleiu mineral întrebuinfat la ungerea organelor unui compresor cu piston sau cu rotor, respectiv ale unei suflante sau ale unui ventilator. Se întrebuinfează, fie uleiu special de compresor, fie uleiu de motor sau de cilindru, după tipul şî particularităţile constructive ale compresorului sau ale suflanfei. Uleiurile lubrifianfe obişnuite nu se întrebuinfează la ungerea com-presoarelor cari comprimă oxigen, clor sau alte gaze cari pot să reacfioneze cu hidrocarburile din uleiu; la aceste maşini se întrebuinfează alte lichide, inerte fafă de gazele comprimate. Uleiurile de compresor, în general senrvparafi-noase şi rafinate cu acid sulfuric, sau parafinoase şi rafinate cu solvenfi, trebue să îndepPnească următoarele condifiuni tehnice: să aibă viscozitatea de 25*’*50°E la 50°C şi indicele de viscozitate mai mare decât 60; să aibă stabMitate chimxă, în special să nu fie uşor oxidabile; să nu confină substanfe minerale dozabile, ca cenuşă sau impurităţi mecanice (cari pot mări depunerile în cilindru). Viscozitatea mare e necesară pentru ca umiditatea, datorită condensării în ultimele trepte ale compresorului, să nu spele uşor uleiul depus pe perefi' cilindrului, ceea ce ar provoca o frecare semiuscată a segmenfilor pistonului. Rezistenfa lui la oxidare trebue să fie mare, deoarece prin oxidarea uleiului rezultă depozite solide în zonele calde ale compresorului, cari periclitează funcfionarea normală a acestuia şi constitue adeseori o cauză de avarii; depozitele formate pot fi antrenate din cilindru în conductele principale, unde se pot aufoaprinde, producând în unele cazuri explozii. 6. ~ de maşini frigorifice [Macjio rjîh xo-JIOftHJIbHbTX ManiHH; huile de machines frigori-fiques; Kăltemaschinenol; refrigerator oii; hutcugep-olajl: Uleiu întrebuinfat la maşinile friqorifice cari funcfionează cu bioxid de sulf şi cu freon. Uleiurile pentru maşini frigorifice trebue să îndeplinească următoarele condifiuni tehnice: să aibă temperatura de congelare şi de turburare foarte joase; să aibă stabilitate chimică foarte mare, deoarece lucrează în circuit închis. Aceste ulâiuri se obfin din distilatele fifeiurilor uleioase de calitate superioară, rafinate intens cu acid sulfuric şî pământ decolorant. Penfru a mări stabilitatea chi- 183 mică, se adaugă un antioxidant, de exemplu para-dxidifenilamină. i. Uleiu de mofor [M0T0pH0e Macao; huile pour inoteurs; Motorenol; motor oii; motorolaj]: Uleiu întrebuinfat pentru ungerea organelor unui motor cu ardere internă, cu piston. — După tipul constructiv al motorului, se deosebesc: u Ulaiu pentru motoare cu electroaprindere: Uleiu mineral întrebuinfat la ungerea motoarelor cu electroaprindere, folosite la automobile, la tractoare, motociclete, avioane, etc. Alegerea uleiului depinde de starea motorului, de regimul termic şi de turafie, de anotimp, cum şi de calitatea materialelor de fabricafie ale motorului. Uleiurile pentru motoare cu electroaprindere (cu explozie) trebue să îndeplinească următoarele condifiuni tehnice: să aibă o viscozitate care să asigure menfinerea uleiului pe suprafefele de frecare, şi indice mare de viscozitate (adică variaţie mică a viscozităfii cu temperatura); să reziste la acfiunea oxidantă o oxigenului molecular şi să nu provoace coroziunea sau uzura exagerat! a pieselor motorului; să aibă o compozifie omogenă şi să nu confnă produse răşinoase, iar la descompunere şi ardere să nu producă depuneri de cocs sau de reziduuri pe piesele motorului; să nu confihă apă şi impurităfi în suspensie; să aibă temperatură de inflamabilitate înaltă, pentru a avea evaporare lentă în timpul funcfionării motorului, şi temperatură de congelare joasă, care să asigure porn»rea motorului pe timp rece. Aceste uleiuri se obfin dintr'o materie primă de calitate superioară (semiparafinoasă sau parafinoasă), supusă unei rafinări bune, eventual cu solvenfi selectivi (v. Rafinarea uleiurilor minerale), — şi adeseori adăugind aditivi speciali (pentru coborîrea. temperaturii de conge’are, micşorarea depunerilor, mărirea indicelui de viscozitate, etc.), cari îmbunătăţesc proprietăţile de utilizare a lor. Uleiurile pentru motoarele de autovehicule, cari depind de starea motorului şi de anotimp, sunt caracterizate mai ales prin indicele de viscozitate. în general, uleiurile folosite iarna şi cele pentru motoare noi au o viscozitate mai mică şi un indice de viscozitate mai mare decât uleiurile folosite în alte anotimpuri şi decât cele pentru motoare în stare normală de funcfionare. — La automobile, pentru motoare în stare de rodaj se întrebuinfează (mai ales în timpul iernii) un uleiu subfire de natură parafinoasă, rafinat cu solvenfi, având viscozitatea de 3—5,5° E la 50°C şi indicele de viscozitate de minimum 90; după rodaj se întrebuinfează uleiuri de aceeaşi provenienţă, însă cu viscozitate mai mare, până la 20° E la 50°C. La motoarele uzate se întrebuinţează uleiuri mai vâscoase (iarna, 8,5—9,5° E la 50°C, şi vara, 11,5—22°E la 50°C), cu indice de viscozitate mai mic (minimum 40), fabricate în general din păcuri semiparafinoase sau neparafinoase selecţionate, rafinate cu acid sulfuric. — La tractoare, pentru motoare noi se întrebuinţează, în timpul iernii, uleiuri medii parafinoase (rafinate cu solvenţi), având viscozitatea de 7.5-8,5°E la 50°C şi indicele de viscozitate minimum 90, iar în restul anului, uleiuri cu viscozitatea până la 11°E la 50°C. Uleiurile pentru motoare de av;afie sunt caracterizate prin indice mare de viscozitate (peste 90), rezistenfă mare la oxidare, onctuozitate bună, temperatură de congelare foarte joasă (sub —15°), aciditate foarte mică şi lipsa componenţilor minerali. Viscozitatea prea mică poate produce o frecare uscată, ceea ce provoacă mărirea pierderilor mecanice şi uzura rapidă a pieselor motorului, iar viscozitatea prea mare provoacă mărirea pierderilor mecanice din motor şi dificu4ăfi la pornirea acestuia pe timp răcoros. Lucrând la sarcină mare şi la temperatură înaltă, uleiul de avion e expus rez’nificării, oxidării şi descompunerii; odată cu perfecţionarea motoarelor de aviafief condifiunile de temperatură şi de presiune au devenit foarte severe, din cauza condifiunilor particulare de funcfionare. Pentru fabricarea uleiurilor trebue să se ale?ga, deci, o materie primă specială (păcură parafnoasă de cal tate superioară) şi cele mai bune procedee de rafinare. (V. Rafinarea uleiurilor parafinoase). Sin. Uleiu pentru motoare cu exploz:e. s. Uleiu pentru motoare cu autoaprindere: Uleiu mineral întrebuinfat la ungerea motoarelor cu autoaprindere (Diesel), folosite la autovehicule sau în instalafii stabile. Alegerea uleiului depinde, în general, de starea şi de puterea motorului, cum şi de organul pe care urmează să-l ungă. Uleiurile pentru motoarele cu autoaprindere trebue să aibă calităfi superioare calităţilor uleiurilor între^ buinfate la ungerea motoarelor cu electroaprindere, din cauza temperaturii şi a presiunii aerului la sfârş.tul cursei de compresiune, cari sunt mai înalte. Stabilitatea chimică trebue să fie mare fată de acfiunea oxigenului molecular, pentru a evita atât coroziunea şi distrugerea palierelor, cât şi cocsa-rea şi ruperea segmenfilor. De aceea, pentru motoarele Diesel cu turaţie Tnalta se recomandă numai uleiuri ameliorate cu aditivi speciali; la motoare Diesel cu turafie mai joasă, mai pufin solicitate, pot fi întrebuinfate uleiuri fără aditivi, cum sunt uleiurile pentru motoarele cu electroaprndere. — Printre alfi compuşi rezultafi prin oxidare în timpul ungerii, se formează şi răşini, cari se depun pe supape, pe segmenfi, cilindri, etc., depuneri cari se pot transforma în substenfe de consistenfa lacurilor sau chiar a cocsului. Pentru a împiedeca formarea acestor depozite se întrebuinfează adausuri detergente, ca săpunuri de calciu, de bariu şi de magneziu ale acizilor graşi sau ale acidului fenilstearic. Aceste adausuri se descompun1 la temperaturile înalte din cilindrii motorului, dând oxizi ai metalelor respective şi cetone; oxiz'i se depun odată cu substanfele răşinoase, astfel încât se formează depuneri poroase $i inconsistente (cari sunt evacuate uşor împreună cu gazele arse), iar cetonele sunt arse. Uleiurile pentru motoare Diesel, cari depind de starea motorului, sunt caracterizate mai ales Î84 prin indicele de viscozitate. în general, la motoarele în stare normală de funcţionare se întrebuinţează uleiuri superioare cu viscozitate mai mică, iar Ia motoarele uzate, uleiuri inferioare acestora, cu viscozitate mai mare. — La instalaţii stabile cu motoare în stare normală, pentru cilindrii motoarelor având maximum 150 CP/cil., se recomandă uleiuri (de provenienţă semiparafinoa-să sau neparafinoasă) cu viscozitatea de 11,5—18°£ la 50°C şi cu indicele de viscozitate de minimum 60, iar penfru cei de 250—300 CP/cil., uleiuri cu viscozitatea de 20—22°E la 50° C şi cu acelaşi indice. Dacă motoarele sunt uzate, pentru cazurile indicate se recomandă uleiuri (de aceeaşi provenienţă) cu viscozitatea de 11,5—13,5°E la 50°C şi cu indicele de viscozitate de minimum 40, respectiv cu viscozitatea de maximum 22° E la 50° C şi cu acelaşi indice. — La automotoare sau la unele insfaJafii stabile cu motoare în stare normală se recomandă uleiuri (provenite din }i{eiuri parafinoase rafinate cu solvenfi) cu viscozitatea de 9,5—25°E la 50°C (aleasă în funcfiune de puterea motorului) şi cu indicele de viscozitate de minimum 90. Sin. Uleiu de motoare Diesel. V. şi Uleiu mineral. î. Uleiu de navă [cyAOBoe MacJio; huile pour navires; SchiffSI; ship oii; hajoolaj]: Uleiu întrebuinţat la maşinile navelor, care e constituit din uleiuri minerale rafinate cu acid sulfuric, în amestec cu uleiu vegetal de răpită sau de muştar, oxidate prin suflare cu aer la temperatura de aproximativ 1C0°. Conţinutul de uleiu vegetal suflat se introduce pentru ca uleiurile de nave să formeze uşor o emuîsiune apoasă stabilă, care răceşte palierele maşinilor navelor maritime în cursul funcfionării. Prin introducerea uleiurilor vegetale suflate se măresc şi aderenta şi lubri* fian}a uleiurilor. — Sin. Uleiu compoundat. 2. ~ de tăiere [MHHepajibHoe MacJio c noJiapHbiMH BemecTBaMH; huile de coupe; Schneideol; cutting oii; vâgâsi olaj]: Uleiu mineral cu adausuri de substanfe polare (săpunuri naftenice sau de colofoniu, fenoli, etc.), cari prin amestecare cu apă (în timpul întrebuinfării) dau emulsiuni stabile, întrebuinţat la prelucrarea metalelor. Mult timp s'a considerat că rolul acestor uleiuri în operaţiunile de prelucrare a metalelor e numai de a răci suprafefele de frecare; s'a constatat, însă, că substanfele polare active micşorează rezistenta dela suprafafa metalului, prin adsorpfie şi prin pătrunderea lor în fisurile microscopice ale suprafefelor metalice. Afară de substanfele emulgatoare adăugite uleiurilor, se întrebuinţează, în acelaşi scop, şi uleiuri minerale sulfonate (fără amestecare cu apă, la întrebuinfare), cari sunt foarte eficace, însă nu pot fi folosite la prelucrarea metalelor neferoase. Sin. (parfial) Lichid de tăiere. a. ~ de furbină [Typ5HHHoe Macjio; huile pour turbine; Turbinenol; turbine oii; turbinaolaj]: Uleiu mineral întrebuinfat la ungerea şi răcirea palierelor la turbinele cu abur sau hidraulice şi ia maşinile electrice, iar uneori la turbocompresoare, la turbopompe sau la diferite instalafii cu ungere prin circulaţie. în turbină, uleiul se degradează, datorită acţiunii oxidante a oxigenului (cu care are o suprafafă mare de contact) şi condifiunilor grele de lucru (presiune înaltă, pulverizarea uleiului, etc.). Uleiurile de turbină trebue să îndeplinească următoarele condifiuni tehnice: rezistenfă mare la oxidare cu oxigenul din aer, la temperatură înaltă, astfel încât până la 45—65° (în timpul lucrului, în contact permanent cu aerul) să nu crească apreciabil aciditatea uleiului şi să nu se separe produse solide de oxidare; capacitatea de a se separa repede şi complet de apa care pătrunde în instalafia de ungere şi care se amestecă cu uleiul, în paliere sau în diferite organe ale sistemului de ungere; aciditatea şi confinutul de cenuşă să fie foarte mici, iar impurităfile mecanice să lipsească complet. Viscozitatea se alege în funcfiune de turafie, de sarcina pe palier, de condifiun'fle de răcire a palierelor, etc. Uleiurile de turbină depind de tipul acestora şi de organul de uns. La turbinele cu abur cuplate direct, se întrebuinfează pentru paliere, în general, un uleiu de natură parafinoasă, rafinat cu solvenfi, având viscozitatea de 2,5—3° E la 50°C şi indicele de viscozitate de minimum 90, iar cifra de emulsionare maximum 60 s; la cele cu angrenaje, pentru paliere şi angrenaje se întrebuinţează în general un uleiu de aceeaşi natură, având viscozitatea de 4,5—5,5° E la 50° C, iar cifra de emulsionare maximum 95 s. La turbinele cu turafia sub 3000 rot/min şi cu presiunea uleiului de maximum 2 at, pentru paliere şi angrenaje se întrebuinfează uleiuri de natură inferioară (neparafinoasă), având viscozitatea de 3,5—5° E la 50° C. 4. ~ industrial [npoMbinuieHHOe MacJio; huile industrielie; Industrieol; industrial oii; ipari olaj]: Uleiu mineral întrebuinfat la ungerea maşinilor şi a altor utilaje industriale cari lucrează numai fa temperatura normală. Se prepară numai din păcuri neparafinoase, rafinate cu acid sulfuric. După valoarea viscozităfii lor, se deosebesc următoarele trei grupuri de uleiuri industriale: uşoare, cu viscozitatea până la 5—6°E la 50° C; medii, cu viscozitatea până la 10—12°E la 50°C; grele, cu viscozitatea peste 10—12°E la 50° C. Alegerea tipului de uleiu se face în funcfiune de maşina sau de organul de uns, de sarcina acestora, de uzură, de anotimp, etc. 5. ~ izolant [H30JiHpyK>mee Macjio; huile isolante; Isolierol; insulating oii; szigetelesi olaj]: Uleiu folosit ca mediu de izolare şi ca med«u de dispersiune a căldurii desvoltate, uneori şi ca mediu de stingere, în elementele de circuit şi în aparatele electrice. După provenienfa lor, se deosebesc uleiuri izolanfe minerale şi uleiuri izolante vegetale. Uleiurile izolante minerale sunt amestecuri de hidrocarburi lichide, în majoritate naftenice, CnH2w, 185 mai pufin aromatice, CwH2m_6( şi parafinice, CnH2w.f2* Uleiurile vegetale se folosesc rar ca uleiuri izolante; singurul uleiu vegetal folosit mai des în acest scop e uleiul de ricin (v.). După utilizarea care li se dă, se deosebesc uleiul de transformator şi de întreruptor — şi uleiul de cablu şi de condensator. Uleiul de transformator se obfine prin rafinarea prealabilă şi finală a primelor fracfiuni de uleiu obfinute la distilarea păcurii. Rafinarea prealabilă comportă îndepărtarea impurităfilor cu acid sulfuric, neutralizarea cu alcalii, spălarea cu apă, filtrarea şi uscarea uleiului; rafinarea finală se face cu pământuri absorbante, după care urmează decantarea şi filtrarea uleiului printr'un filtru-presă. E un lichid neutru, de coloare galbenă deschisă, cu viscozitate mică (cca 5° E la 20°), aciditate foarte mică (maximum 0,35 mg KOH/g) şi temperatură de congelare joasă ( —35-**-—45°), ceea ce asigură fluiditatea uleiului şi la temperaturi joase; are volatilitate mică, deci temperatură de inflamabilitate înaltă (cca 135°), ceea ce micşorează pericolul de incendiere a aparatelor şi pierderile prin evaporare. Rigiditatea electrică a uleiului de transformator purificat şi uscat e de 200—300 kV/cm; prezenfa impurităfilor solide în uleiu, a apei în solufie şi mai ales în emuîsiune şi a gazelor disolvate în uleiu reduc simţitor rigiditatea electrică. Uleiul pentru întreruptoarele cu uleiu serveşte şi la stingerea arcului care se produce între contacte, la deconectarea curentului. Uleiul de cablu şi de condensator e un uleiu izo-lant întrebuinfat ca dielectric de impregnare a izolaţiei cablurilor şi a dielectricilor condensatoarelor. Se întrebuinfează, în acest scop, uleiuri minerale, special rafinate; Ia cablurile de forfă se întrebuinţează uleiuri minerale grele, cu viscozitate^mare, cu adaus de colofoniu. — Uleiul de ricin se întrebuinţează Ia impregnarea hârtiei care serveşte drept dielectric în condensatoarele de curent continuu. Durata medie de utilizare a uleiului în transformatoare e de 5—20 de ani, iar în întrerup-toare — dela câteva zile până la 3—5 ani, după frecvenfă folosirii întreruptorului. Măsurile cari permit o mărire a duratei de exploatare a uleiului sunt: ridicarea stabilităfii la oxidare a uleiului, prin introducerea de antioxidanfi (de ex. 0,01 ••■0,5% paraoxi-difenilamină); închiderea ermetică a cuvei transformatorului şi înlocuirea aerului din ea cu un gaz inert (azot, bioxid de carbon) sau instalarea filtrelor absc r-bante de oxigen; filtrarea uleiului în timpul funcfic-nării lui în transformator, prin trecerea printr'un material absorbant, — silicagel sau alt material. Uleiul izolant uzat poate fi regenerat prin hidrcgenare. î. Uleiu acid. V. Uleiu acru. 2. ~ acru [KHCJ106 MaCJiO; huile acide; săure-haltigss Dl; acid oii; savanyu olaj]: Uleiu mineral, după tratarea cu acid şi separarea de gudroane în cursul rafinării cu acid sulfuric. (V. Rafinarea , uleiurilor minerale). — Sin. Uleiu acid. a. ~ alb [cBeTJioe MHHepajibHoe . MacJio; huile blanche; weifyes Mineralol; whife mineral oi|; feher âsvânyolaj]: Uleiu mineral incolor, obfinut la fabricarea parafinei (v.) sau prin rafinarea intensă cu acid sulfuric fumans a unui uleiu mineral colorat, urmată de neutralizare şi tratare cu pământ decolorant. Uleiurile albe nu au miros, iar unele (cele medicinale interne) nici gust. Se întrebuinfează la fabricarea produselor cosmetice şi în Medicină. Ny se întrebuinfează, în general, ca uleiuri pentru uns, deoarece, fiind rafinate intens cu acid sulfuric, au calitafi de ungere inferioare. Excepfional, sunt întrebuinfate ca lubrifianfi pentru maşinile din industria alimentară şi la ungerea unor instrumente de precizie. Sin. Uleiu de parafină. 4. ~ de parafină: Sin. Uleiu alb. V. şi Parafină, uleiu de 5. ~ emulsionabil [aMyjibrnpyiomee Macao; huile emulsionable; emulgierbaresSchmier6l;emul-sive lubricating oii; emulgâlhato olaj]: Uleiu mineral care confine 2—3% dintr'o substanfă emul-gatoare, care-i dă proprietatea de a se dispersa coloidal, când e adăugit în apă. E întrebuinţat sub formă de emuîsiune, în Silvicultură, ca insecticid de contact. Sin. Uleiu emulsibil. 6. ~ grafitat [rpa(J)HTOBaH Ma3b; huile gra-phitee; Graphitschmierol; graphitic lubricant; gra-fitos olaj]. V. sub Lubrifiant. 7. ~ greu amorf [aMop4)Hoe TflHcejioe Mac-JIO; huile îourde amorphe; amorphes Schwerol; heavy wax bearing distillafe; nehez amorf olaj]: Uleiu mineral folosit ca materie primă la prepararea parafinei, care se obţine prin distilarea păcurii parafinoase şi reprezintă cca 20% din a-ceasta. Are gr. sp. cca 0,915 şi conţine cca 13—15% parafină. 8. ~ parafinos cristalin [necTHJiflTHoe MacJio H3 HeHpa; huile reesterifiee; neu-sterifiziertes Ol; resterificated oii; ujraeszterizâlt olaj]: Uieiu tehnic rezultat prin reesterificarea gliceridelor cu ajutorul unui alcool. Se folosesc în acest scop uleiuri sicative, semisicative şi uneori chiar nesicative. Reesterificarea se poate efectua şi cu ajutorul alcoolului din componenta esterului iniţial. Astfel, trigiiceridele din uleiurile vegetale pot fi reesterificate chiar cu glicerina, obfinându-se monogliceride şi digiiceride. Sfârşitul reacfiei se recunoaşte prin solubilizarea produsului final în alcool, triglicerida fimd insolubilă în acest solvent. Prin încălzirea uleiului şi a glice-rinei la temperaturi peste 280°, în prezenta a 0,1% PbO drept catalizator, s'au obţinut digiiceride pe baza cărora se pot prepara unele răşini sintetice. Reesterificarea se produce în vid sau în atmosferă de gaz inert, deoarece oxigenul provoacă închiderea colorii produsului. Mono-glicerideie şi digliceridele uleiurilor sicative pot fi folosite şi ca plasiifian}i în lacurile pe bază de uieiu şi pe bază de derivaji celulozici, cum şi ca emulgatoare pentru vopselele emulsionate. în industria substanţelor peliculogene se întrebuinţează uleiuri reesterificate cu polialcooli superiori (pentaeritrită, sorbită, manită, etc.), 2. ~ solventat [MacJio nojiyqeHGe nyTeM BKCTpaKIţHH paCTBOpHTeJIHMH; huile extraite â l'aide de dissolvants; durch Losungsverfahren erhaltenes Dl; oii obtained by dîssolvant process; oldott olaj]: Uieiu sicativ extras dintr'un uleiusemi-sicativ prin solventare selectivă, disolvaniul întrebuinţat în cele mai multe cazuri fiind furfurolul. 3. ~ Suflat: Sin. Uieiu oxidat (v.). — 4. Uieiu de miez [cTepiKHeBoe Macjio; huile â noyau; Kernol; core oii; magolaj]: Uieiu de in sicativat, întrebuinfat Ia prepararea miezurilor în turnătorii. 5. Uieiu de roşu turcesc [aJiH3apHH0B0e Mac- JIO; huile rouge turc; Turkischrofol; turkey red oii; torok vorosolaj]: Uieiu de ricin, sulfonat prin tratare cu acid sulfuric în anumite con-ditiuni de temperatură, spălat cu soluţie de sulfat de sodiu şi neutralizat parfia! sau total cu hidroxid alcalin. E întrebuinfat în vopsitorie, la vopsirea cu roşu de alizarină, etc., în făbăcărie, în industria textilă, ca emulgator, etc. 6. Uieiu de terebentină: Sin. Terebentină (v.). 7. Uieiu de vopsit [ojra<|)a flJia KpacoK; huile de peinture; AnstreichoJ; painting oii; festo olaj]: Uieiu preparat pe bază de uieiu vegetal sicativat sau pe bază de alte produse (de ex. produse petroliere, etc.), întrebuinfat ca atare sau în amestec cu pigmenţi, în vopsitorie. 8. Uieiu hidrogenat [rHflporeHH3()BaHHoe MacJlO; huile hidrogenee, huile solidifiee; hydrier-tes Dl, gehărtetes Fett; hydrogenated oii; hidro-genâlt olaj]: 1. Uieiu vegetal supus hidrogenării. E o grăsime solidă, obfinută prin hidrogenarea catalitică a unui uieiu vegetal. — Sin. Uieiu solidificat. — 2. Uieiu mineral supus hidrogenării, în vederea ameliorării calităţii Iui. 9. Uieiu neutru [fleeTHjuiaTHoe MacJio; huile neutre; Neutralol; neutral oii; semleges olaj]: Amestec de trigliceride, lipsit de acizi graşi liberi. — Sin. (impropriu) Uieiu neutral. 10. Uieiu sintetic [cHHTeTHHecKoe, (ncKyccT-BeHHoe) MacJio; huile synthetique; synthetisches Schmierol; synthetic lubricant; szintetikus olaj]: Uieiu obfinut sintetic din materii prime diferite de păcură. Uleiuri sintetice de foarte bună calitate se pot obţine, între altele, prin acfiunea polime-rizantă a unor catalizatori, de exemplu a clorurii de aluminiu, asupra etilenei. Uleiurile sintetice se folosesc în special pentru uns, fie ca atari, fie în amestec cu alte uleiuri, cărora Ie îmbunătăţesc uneb calităfi, cum sunt indicele de viscozitate, punctul de congelare, etc. 11. Uieiu solidificat. V. Uieiu hidrogenat. 12. Uieiu voltolizat [B0JibT0JiH30BaHH0e Mac-Jio; huile voltoiisee; Voltol; voliol oii; voltololaj]: Uieiu vegetal, mineral sau compoundat, căruia i s'a aplicat un tratament de descărcări electrice la cca 5000 V şi înaltă frecventă (v. Voltolizare). Acest tratament provoacă polimerizarea unor compuşi nesaturafi din uleiuri, conducând la macro-combinafii cu greutăfi moleculare până la 6000. Compuşii formafi rămân în uieiu sub formă colo-idală şi aduc modificări favorabile proprietăfilor uleiurilor. Astfel, viscozitatea creşte, putând atinge 50° Engler la 100° pentru uleiurile puternic voi-iolizate; indicele de viscozitate şi onctuozitatea uleiurilor sunt mult ameliorate. Voltolizarea nu provoacă formarea de compuşi de oxidare şi influenfează "n mică măsură punctul de congelare, aciditatea, confinutul în asfalt şi coloarea uleiurilor. 13. Uieiu, emulsiune de ~ [MacJiflHan eMyJib-CHfl; emulsion d'huile; Dlemulsion; oii emulsion; olajemulzio]. Silv.: Pastă cu aspect de cremă, confiriând cca 70--80% uieiu mineral, cca 3% emulgator (cazeină, etc.) şi 20-30% apă. Se întrebuinţează în Silvicultură ca insecticid de contact. 14. Uleiurilor, hidrogenarea ~ [rB#poreHH3H-pOBaHKe Macejj; hydrogenation des huiles; Hy-drierung der Dle; hydrogenation of oils; olajok hidrogenâlâsa]: Solidificarea uleiurilor prin tratarea, în anumite condifiuni, cu hidrogen, în prezenta unor catalizatori (nichel, paladiu, oxid de nichel, etc.), la temperaturi cuprinse între 160 şi 220° şi sub presiune. V. sub Solidificarea uleiurilor vegetale. îs. Uiexif [yJlGKCHT; ulexite; Ulexit; ulexite; ulexit]. M/nera/.: NaCaBsOg, 8H2O. Boronatrocalcit natural, cristalizat în sistemul triclinic, în agregate fibroase. £ o materie prima importantă pentru obfinerea acidului boric şi a borafilor. 1. Ullmanit [yjibMaHHT; ullmannite; Ullmannit; uiimannite; ullmanit]. Mineral.: NiSbS. Sulfostibiură de nichel, naturală, cristalizată în sistemul cubic, de coloare albastră-cenuşie, uneori negricioasă. 2. Ulm [bh3; orme; Ulme; elm-tree; szilfa]. Silv., Ind. lemn.: Gen de arbori cu numeroase varietăfi, din familia ulmaceelor. Ulmul de câmp (Ulmus campestris Linn.) e cel mai răspândit în Europa, în pădurile de câmpie şi dela poalele dealurilor. Are tulpină dreaptă, puternică şi plină; coroana lui e stufoasă, bogată în ramuri subfiri şi cu frunziş bogat; scoarfa arborilor bătrâni^ are crăpături adânci şi ridicături, ca scoarfa stejarului; lujerii anuali sunt subfiri, lungi, de coloare ruginie-cafenie, strălucitori; are muguri mici, acoperifi cu solzi cafenii-negricioşi. Frunzele mici, eliptice până la obovale, sunt uneori aspre, alteori netede, cu vârful prelung, ascufit şi cu marginea neregulată, de două ori ferestruită. Are flori compacte, cari apar înainte de înfrunzire, în buchete mici şi dese. Fructele sunt mici şi aşezate deasupra mijlocului unei aripe cu vârful ştirbit. După 30 de ani rodeşte mult, la fiecari 2-*3 ani, fructele semănate încolfind după 10*”20 de zile. Lemnul de ulm, galben-cafeniu, e tare, se crapă cu greutate, lasă aşchii, se păstrează bine la aer şi rezistă la umiditate, la uscăciune şi la carii. E întrebuinfat la lucrări hidraulice, în rotărie, pentru parchete, ustensile, unelte, instrumente rezistente, cum şi la confecfionarea mobilei fine. — Scoarfa de ulm confine tanin şi e folosită în tabăcărie; din ea se obfin şi fibre ca şi cele de teiu, din cari se confecfionează frânghii şi stofe. Dintre celelalte specii şi varietăfi, mai cunoscute sunt următoarele: ulmul de munte (Ulmus montana Smith); velnişul (Ulmus effusa Willd,); ulmul pitic (Ulmus pumila Linn.); ulmul peduncu-lat (Ulmus pedunculata Fong), etc. s. Ulminic, acid ~ [yjibMHHOBafl KHCJiOTa; acide ulmique; Ulminsăure; ulmic acid; ulminsav]. Chim.: C40H28O12+4H2O. Produs de descompunere bacteriană a celulozei din plante. Constitue una dintre etapele formării cărbunilor. 4. Ulrichfif [yjibpHXTHT; ulrichtit; Ulrichtit; ulrichtite; ulrichîit]. Mineral.: Varietate de pech-blendă (v.) bine cristalizată. 5. Ultime, linii spectrale ~ [ţcpafiirae cneK-TpajibHbie jihhhh; dernieres Jignes spectrales; letzte Spektrallinien; last spectrum lines; utolso szpektrumvonalak]. F/z.: Liniile spectrale din spectrul unui element, cari dispar ultimele din spectru, când cantitatea de element scade într'un material supus analizei spectrale. Observarea liniilor ultime permite identificarea urmelor din elementul respectiv, într'un amestec în care nicio altă metodă analitică nu-| mai poate pune în evidenfă. e. liltraaccelerafor [yjibTpaycKopHTejib; ultra-acceierateur; Ultrabeschleuniger; ultra-accelerator; 195 ultragywsito], Ind. cc.: Accelerator de vulcanizare cu acfiune foarte rapidă. 7. Ultrabasit [yjibTpadaCHT; ultrabasite; Ultra-basit; ultrabasite; ultrabâzit]. Mineral.: 28(Pb, Te)S, 11 (Ag, Cu)2S, 3GeS3, 2SbS3. Sulfură metalică complexă, naturală. s. Ultracenfrîfugă [yjibTpaiţeHTpH(i)yra; ultra-centrifuge; Ultrazentrifuge; ultracentrifuge; ultra-centrifuga]: Centrifugă cu turafie înaltă (câteva zeci de mii de rotafii pe minut), care realizează un câmp de forfe inerfiale mult mai puternic decât gravitata. Cu ajutorul ultracentrifugei se poate realiza sedimentarea particulelor coloidale, per-mifând astfel determinarea greutăfii lor. 9. Ulfradină [yjibrpaffHHa; ultradyne; Ultradyne; ultradyne; ultradin-vevo]. Radio: Radiore- ceptor superheterodină (v.), la care anodui primului tub e-lectronic(tubul de înaltă frecvenfă) e supus unei tensiuni de înaltă frecvenfă, fur-nisată de tubul oscilator; media frecvenfă, care rezultă prin heterodi-narea semnalului aplicat grilei, cu tensiunea furnisată de oscilator, e selectată de circuitul anodic al primului tub, acordat pe această frecvenfă. 10. Ultrafiltrare [yjibTpacjDHJJbTpaiţHfl; ultrafil-tration; Ultrafiitrierung; ultra-filtration; ultraszures]. Fiz.: Operafiunea de filtrare printr'un ultrafiltru. Uitrafiltrarea solufiilor coloidale se face pentru a separa partea dispersată coloidal de mediul de dispersiune. La această ultrafiltrare se foloseşte o membrană care permite să treacă mediul de dispersiune şi substanfele disolvate molecular, dar nu permite trecerea particulelor coloidale. 11. Ulfraffilfraf [yjibTpa(f)HjibTpaT; ultrafiltrat; Ultrafiltrat; ultra-filtrate; ultraszurott]. Fiz.: Lichidul care trece prin ultrafiltru, la uitrafiltrarea unei solufii coloidale. 12. Ultrafiltru [yjibTpac})HJibTp; ultrafiltre; Ultra-filter; ultra-filter; ultraszuro]. Fiz.: Filtru al cărui element filtrant are proprietatea de a opri particulele de dimensiuni foarte mici, cari se găsesc, fie în suspensie fină, fie în solujie coloidală, lăsând să treacă lichidul care formează mediul de dispersiune. Pentru uitrafiltrarea coloizilor se folosesc membrane preparate, fie prin impregnarea porfela-nului poros, a argilei, a hârtiei de filtru, etc., cu diverse geluri coloidale: gelatină, bioxid de siliciu, etc., fie pelicule de colodiu obfinute prin evaporarea disolvantului. Se pot realiza filtre de 13* Montaj ulfradină. 1) tub oscilator; 2) tub de amestec; 3) filtru de medie frecvenfă. colodiu de diferite permeabilifăfi, schimbând proporfia de alcool şi eter din disolvantul care a servit la disolvarea nitrocelulozei. i. UMraimru[yjibTpa4)HJlbTp;ultrafiltre; Ulîra-filter; ultra-filter; ultraszuro]. Tehn., H/drof.: Filtru sub presiune (termen impropriu, folosit rar). Ultra-filtrui e format dintr'un rezervor cilindric exterior, de metal, având diametrul aproximativ egal cu înălfimea de construcfie — şi dintr'un cilin- Ulfrafilfru. 1) cilindru exterior; 2) cilindru interior; 3) cornieră pentru fixarea perefilor despărţitori între camerele filtrului; 4) conductă de alimentare cu apă; 5) distribuitor; 6) fante penfru intrarea apei în camerele filtrului; 7) orificii pentru pătrunderea apei filtrate în cilindrul inferior; 8) conductă, pentru evacuarea apei filtrate; 9) racordul camerei fn curs de spălare; fO) motor electric pentru antrenarea racordului; f/) conductă pentru evacuarea apei de spălare. dru interior cu diametrul mai mic şi prin care se realizează circuitele secundare ale procesului de filtrare (intrarea şi ieşirea apei), cum şi circuitul de spălare. între cilindrul interior şi peretele rezervorului e aşezat dispozitivul filtrant, alcătuit dintr'un „fund filtrant", un material de susfinere (pietriş) şi un strat de nisip cu granule cu dimensiunile de cel mult 1 mm, în plan orizontal, rezervorul e împărţit în opt compartimente, dintre cari, în timpul filtrării, şapte sunt în funcţiune şi unul în spălare. Ciclul de funcţionare e de 80 de minute, dintre cari 71 pentru filtrare, 6 pentru spălare şi 3 penfru operafiuni auxiliare în legătură cu spălarea. Sistemul de funcfionare şi, în special, trecerea pe rând a compartimentelor de filtrare la spălare se fac automat, prin rotirea mecanică a distribuitorului montat la partea superioară a cilindrului interior. Vitesa de filtrare e de 25—50 m/h, putând atinge 100 m/h. Avantajul folosirii ultrafiltrelor, când calitatea cerută apei filtrate nu depăşeşte posibilităţile unei instalaţii de acest fel, consistă într'o reducere importantă a suprafeţei de construcţie şi a costului staţiunilor de filtrare, cari, în general, sunt lucrări foarte costisitoare. Utilizarea ultrafiltrelor e indicată, în special, când apa filtrată e destinată numai unor scopuri industriale, fără a fi necesară o limpiditate prea mare a ei după filtrare. Uneori, pentru a nu se introduce înaintea filtrului mai mult decât o singură treaptă de pompare, se face filtrarea directă a apei brute, pompată dela captare, cu sau fără tratare cu un coagulant. — Sin. Filtru ultrarapid. 2. Ulfralumin. Mefl.; Aliaj de aluminiu cu compoziţia: cupru 4**-7%, mangan 0,75%, nichel 0,25%, aluminiu 95—92%. Are rezistenţa de rupere de cca 38 kg/mm2. (N.C,)« 3. Ulframarin [yjiTpâMapHH; outremer; Ultra-marin; ultramarine; ultramarin]. Ind. chim..* Materie colorantă de un albastru foarte frumos, obfinută încălzind, în absenţa aerului, un amestec de cao-lin, sulf, cărbune de lemn şi sodă calcinată. Se obţine întâi ultramarinul verde, care se spală cu apă, se usucă, se amestecă cu floare de sulf şi se încălzeşte la aer, până se obfine coloarea albastră. Se prepară şi ultramarin. roşu şi violet, trecând peste ultramarinul ordinar, la 150°, un curent de clor şi de aer. 4. Ulframefamorfism [yjiTpaMeTaMop(î>H3M; ultrametamorphisme; Ultrametamorphose; ultra-metamorphism; ultrametamorfizmus]. GeoL: Ansamblul transformărilor suferite de roce în regiunile profunde ale scoarfei terestre, unde există condifiuni apropiate de cele magmatice, şi cari au ca urmare geneza unor roce numite „migmatite", cu caracter gneisic, în cari se pot deosebi uneori materiale primordial sedimentare, puternic impregnate cu materiale cu caracter magmatic. 5. UIframicroanaHză[yjiTpaMHKpoaHajiH3; ul-tramicroanalyse; Ultramikroanalyse, Spurensuche; ultra-microanalysis; ultra-mikroanalizis]. Chim.: Ramură a microanafîzei, care se ocupă cu identificarea şi dozarea substanfelor în cantităfi de ordinul microgramului. 6. UHramicrobalanfă [yjiTpaMHKpoBecbi; ultra-microbalance; Ultramikrowaage; ulframicro-ba-lance; ultra-mikromerleg]: Microbalanfă cu care se pot efectua cântăriri cu o exactitate mai mare decât 0,001 mg. Se cunosc mai multe modele de microbalanfe, dintre cari unele cântăresc cu o precizie de 0,0001 mg şi chiar de 0,00G001 mg. 7. UIframîcrochimie[yjibTpaMHKpoxHMHH;ul-tramicrochimie; Ultramicrochemie; ultramicroche-mistry; ultra-mikrokemia]. Chim.: Ramură a Chimiei, care se ocupă cu cercetarea reacfiilor chimice şi a procedeelor de analiză în cari intervin cantităfi de substanfe de ordinul microgramului şi chiar de ordinul câtorva milimicrograme. 8. Ulframicron [yjibTpaMHKpoH; ultramicron; Ultramikron; ultramicron; ultramikron]. Fiz,: Particulă a unui sistem dispers, care nu mai poate fi văzută cu microscopul obişnuit. Ultramicronii pot fi submicroni, adică particule cari pot fi distinse cu ultramicroscopul, sau amicroni, adică particule cari nu pot fi distinse nici cu ultramicroscopul, 60- uo- 30- 20- u Ulframîcroscop [yjibTpaMHKp0CK0n; ultra-microscope; Ultramikroskop; ulframicroscope; ultra-mikroszkop], Fiz.: Instrument optic de tipul microscopului, în care iluminarea obiectelor se face (prin arc electric şi o fantă, sau prin condensoare speciale) în direcfie perpendiculară pe di-recfia axei optice a instrumentului, astfel încât în instrument pătrunde lumină difuzată. E folosit Ia observarea, datorită difracfiunii luminii, a particulelor submicro-scoprce în suspensie într'un mediu continuu, constituite din-tr'un material al cărui indice de refracfiune e diferit de cel al fazei continue; observarea nu permite identificarea formei şi a dimensiunilor particulelor, deoarece acestea apar pe fondul întunecat ca puncte luminoase (de fapt, ca figuri de difracfiu-ne), a căror strălucire e cu atât mai mare, cu cât indicele de refracfiune al fazei disperse e mai mare în raport cu faza continuă. Ultramicroscopul permite cu atât mai bine separarea a două particule (observarea lor ca două puncte strălucitoare distincte), cu cât deschiderea obiectivului e mai mare. în cazul observării unui mediu dispers ale cărui particule sunt la depărtări mai mici decât puterea separatoare a ultramicroscopului, strălucirea continuă a mediului dă indicafii asupra numărului şi dimensiunilor particulelor, ea crescând odată cu acest număr. -10 I. Secţiune printr'un ultramicro-scop electronic magnetic. 1) catod; 2) diafragmă de centrare; 3} bobină-condensor; 4) obiect; 5) bobină-obiectiv; 6) observarea imaginii produsăde obiectiv; 7) observarea imaginii intermediare; 8) diafragmă; 9) observarea imaginii ocularului; 10) bobina-ocu-Iar; 11) observarea imaginii finale 12) aparat fotografic. tronen-Ultramikroskop, Elektronen-Obermikroskop; electronic ulira-microscope; elektronikus ultra-mikroszkop]: Microscop electronic (v.) perfecfionat, a cărui mărire unghiulară şi a cărui putere separatoare sunt superioare celor ale microscoapelor electronice obişnuite. Se deosebesc ultramicroscoape electronice cu emisiune, respectiv cu iradiere, după cum obiectul cercetat emite el însuşi electroni, respectiv e iradiat cu un fascicul electronic, — şi ultramicroscoape eledronice magnetice, respectiv electrostatice,~ după cum devierea electronilor se face cu ajutorul unei lentile magnetice, respectiv cu ajutorul unei lentile electrostatice. Construcfia unui ultramicroscop electronic magnetic e reprezentată în fig. I. Cu [acest ultramicroscop, care funcfionează cu câmp luminat şi întunecat, se pot obfine, la o tensiune în serviciu de 60 kV, măriri maxime de 260000 de ori şi, la câmp luminat, puteri separatoare, sub 3 mp,, în mod obişnuit, la acest microscop nu se lucrează cu mărirea maximă, ci cu măriri de 8000—15000. Cu ultramicroscoapele electronice electrostatice se obfin, în general, măriri maxime mai mici decât cu cele magnetice, de ordinul a 10000. De multe ori însă, măririle mai mici se preferă celor mai mari, dacă se obfin astfel imagini foarte clare; acestea pot fi mărite mai departe, prin aparate optice, până la limita puterii de separare a ultramicro-scoapelor electronice, obfinându-se astfel câmpuri vizuale mai mari. Fig. II reprezintă schematic L 3 —!^ 4 ii \/ eV* —r--v L •» 7/C—y Ui în acest caz, de fapt, ultramicroscopul are rolul unui nefelometru. 2. ~ electronic [ajieKTpoHHbiH yjibTpaMH-KPOCKOII; ulframicroscope electronique; Elek- II. Schema unui ultramicrosccp electronic electrostatic^cu bobină-ocular dublă. а) bobină-ocular superioară introdusă în circuit; b) bobină-ocular inferioară introdusă în circuit; f) catod; 2) diafragmă; 3) obiect; 4) bobină-obiectiv; 5) imagine intermediară; б) bobină-ocular superioară; 7) bobină-ocular inferioară; 8) imaginea finită. un ultramicroscop electronic electrostatic, cu bo-bină-ocular dublă, formată din două bobine suprapuse, cea superioară având distanfa focală mare, iar cea inferioară, distanfa focală mică. Cu acest ultramicroscop se pot obfine trei măriri diferite, după cum se introduc în circuit, printr'un comutator, prima, a doua, sau ambele bobine, 198 i. Ultrapas [yjibTpanac; ultrapas; Ultrapas; ultrapas; ultrapâsz]. Chim.; Masă plastică preparată din melamină (v. sub Masă plastică poli-condensată). 0. Ultraphan. Arte gr.: Material artificial preparat pe bază de acetat de celuloză, similar celofanului şi cromofanuiui; e transparent, complet impermeabil şi nehigroscopic; nu-şi modifică dimensiunile şi nu se ondulează. Se livrează în foi cu grosimea de 0,02**»0,2 mm, incolore sau colorate, cu ambele fefe netede sau cu una dintre fefe mată. Se întrebuinfează, în poligrafie, pentru fotomontaje şi ca suport penfru straturile foto-sensibile. (N. C.). 3. Ultrapraf [yjibTpanbUlb; ultrapoussiere; Ul-trastaub; uitra-dust; ultrapor]. Geof.: Nume dat, în clasificarea granulometrică a pământurilor după scara zecimală a numărului doi, materialului pă-mântos uscat, format din granule cu dimensiunile cuprinse între 0,0002 mm şi 0,002 mm. 4. Ultrasunet [yJibTpa3ByK; ultrason; Uitra-schâll; ultra-sound; ultrahang]. F/z.; Vibrafie mecanică a unui mediu, a cărei frecvenfă e mai înaltă decât frecvenfele audibile. — Izvoarele de ultrasunete se bazează în spedal pe piezoelectrici-tate şi pe magnetostricfiune. La generatorul piezo-electric se folosesc deformaţii le mecanice pe cari le sufer plăcile tăiate după anumite reguli din unele cristale (în special din cuarţ), când sunt supuse acţiunii unui câmp electric. La generatorul magnetostrictiv se folosesc deformaţii le mecanice ale corpurilor feromagnetice supuse acţiunii unui câmp magnetic. 5. uitratrior [yjIbTpaTpnep; ultratrieur; Uitra- trior; ultra grain cleaning machine; uitratrior]. Mş. agr.: Trior (v.) cu cilindru la care — în interiorul cilindrului trior, sub jghiabul colector — e montat un cilindru orizontal, cu diametru mic, care se roteşte în sens invers sensului Schema de^funcfionare a trioarelor. de rotaţie al a) trior obişnuit; b) uitratrior; 1) cilindrul acestuia ŞÎ Care trior; 2) jghiab cu melc transportor; împrăştie ma- 3) cilindru împrăştietor; 4) şi 4') stratul terialul de pre- de grăunfe de prelucrat, lucrat şi reduce grosimea stratului („rinichiului") de grăunţe (v. fig.), ceea ce măreşte productivitatea maşinii. s. Ultraviolet [yjibTpaBHOJieT; ultraviolet; UI-traviolett; ultraviolet; ultraviolett, ibolyântuli]. F/z.; Calitatea unei radiaţii electromagnetice de a avea o lungimi de undă mai mici decât cca 4000 A, adică mai mici decât lungimea de undă minimă a radiaţiilor violete vizibile. Radiaţiile ultraviolete nu sunt limitate precis către lungimile de undă mici, unde ele se suprapun razelor X. în intervalul de o lungimi de undă comun (situat către 60*~30 A), se numesc radiaţii ultraviolete radiafiile obfinute prin procedee asemănătoare celor utilizate în ultravioletul apropiat de vizibil, de exemplu în arce electrice între electrozi metalici sau în scântei condensate, — iar radiaţii X, cele obfinute prin bombardarea unui anticatod cu electroni catodici într'un tub de raze X. Domeniul radiaţilor ultraviolete se împarte în următoarele intervale: ultravioletul apropiat („optică" de cuarf, piesa dis-persivă fiind o prismă de cuarf sau o refea prin reflexiune; înregistrare pe plăci fotografice obişnuite) o până la cca 1900 A; ultravioletul Schumann („optică" de fluorină, piesa dispersivă fiind o prismă de fluorină sau o refea prin reflexiune; înregistrare pe plăci Schumann fără gelatină; întreaga apara- o tură de cercetare fiind în vid) până la cca 1250 A; ultravioletul Lyman (piesa dispersivă fiind o refea prin reflexiune cu incidenfă tangenfială; înregistrare pe plăci Schumann; aparatură în vid). 7. Ulubă [orJiodJin; brancard; Gabeldeichsel; shaft, thill; villâsrud]. Ind. far.: Fiecare dintre cele două prăjini dela trăsură sau dela cărufă, între cari se înhamă calul. 8. Uluc: Sin. Jghiab (v.), Jilip (v.). 9. Uluc [uinyHT, na3; rainure; Nut; groove; harong, vâjat]. Cs.: Şanf îngust, cu secfiunea transversală de formă triunghiulară, dreptunghiulară, trapezoidală (în coadă de rândunică) sau semicirculară, fasonat în lungul uneia dintre fefele înguste ale unei piese late de lemn (scândură, lamă de parchet) sau ale unei plăci, ori fasonat transversal pe una dintre fefele late ale unei scânduri, şi în care se poate îmbuca o parte ieşindă, cu acelaşi profil (pană, lambă), fasonată' în lungul uneia dintre fefele înguste ale altei piese asemănătoare, sau o pană separată, pentru a se putea realiza o îmbinare a celor două piese. — Sin. Nut. V. şi îmbinare cu uluc şi lambăjf(pană), îmbinare cu chingă. 10. Ulucă. Ind. far.: Scândură groasă. 11. Uluci [AOCHaTbiM 3a6op;clotureenplanches; Bretferzaun; board fence; hoarding, deszkakeri-tes]. Arh., Cs.; Gard de lemn executat din scânduri verticale fixate cu ajutorul cuielor pe două sau pe trei rigle (cuşaci) orizontale, susţinute de stâlpi de lemn înfipfi cu unul dintre capete în pământ sau, mai rar, într'o fundafie de zidărie sau de beton. Scândurile sunt aşezate alăturat şi pot avea fefele brute sau geluite. Uneori, ele sunt decorate cu motive ornamentale alcătuite din goluri cu forme geometrice, din tăieturi executate pe margini, sau cu una ori cu două muluri executate în lungul muchiilor lungi. Capătul superior e, de obiceiu, tăiat în formă de unghiu sau de semicerc, cri după un profil mai complicat, geometric sau floral. Rosturile dintre scânduri pot rămânea vizibile — sau sunt acoperite cu o şipcă simpla (cu secfiunea dreptunghiulară sau semicirculară) sau fasonată cu muluri pe margini. Stâlpii pot fi de lemn rotund (bulamaci), sau pot avea secţiunea transversală pătrată, cu fefele netede sau împodobite cu muluri sau sculpturi, şi cu muchiile drepte, teşite sau împodobite cu crestături. Pen- ty4 T 1 MM3 ■ 199 tru a uşura scurgerea apelor de ploaie şi a împiedeca putrezirea, capătul superior al stâlpilor e tăiat după unu sau după două plane înclinate către una dintre fefele laterale, respectiv către două fefe laterale opuse, sau e tăiat după o suprafaţă cilindrică având generatoarea perpendiculară pe axa longitudinală a stâlpului, ori e fasonat în formă de con/de piramidă, de trunchiu de con sau de trunchiu de piramidă. Porfiunea îngropată în pământ sau în fundaţie e apărată contra putrezirii prin carbonizare superficială, prin tratare cu carbolineum sau cu alte substanfe chimice. î. Umangif [yMaHTHT; umangite; Umangit; umangit; umangit]. Mineral.: Cu3Se2, Seleniură de cupru, naturală, cu duritatea 5,6. s. Umăr [BbiCTyn, nJie^o, 6opthk; epaule; Schulter; shoulder; vâll]. Gen.: Proeminentă de formă regulată sau neregulată, la suprafaţa unei piese, care serveşte unei alte piese ca reazem în plan sau în spafiu. Exemplu: umerele de piston (v.). s. Umăr de şină [nJie^o pejibca; epaule de rail; Schienenschulter; rail-shoulder; sinvâll]. C. f.: Fiecare dintre suprafeţele inclinate, racordate cu fejele inimii, ale coroanei şi ale tâlpii unei şine de cale ferată. Pantele umerelor (1 : n), la şinele laminate în tara noastră, sunt următoarele: 1 :1,75 la şinele tip 9,3; 1 :1,804 la şinele tip 18; 1 :2,5 la şinele tip 13,75, tip 15,8 şi tip 23,6; 1 :4 la şinele tip 40 şi tip 49. Lăţimea umerelor coroanei e egală cu lăfimea fefelor inferioare ale acesteia; lăţimea umerelor tălpii e egală cu lăfimea fefelor superioare ale tălpii (la şinele tip 40 şi tip 49) şi mai mică decât a acestora, la celelalte tipuri de şine. Eclisele dela joante reazemă pe umerele şinei. 4. Umărar [HaiLneHHHK; vetement pour couvrir Ies epaules; Filzschulterschutz, Schulterblatt aus Filz; protecting felt for the shoulder; vâllvedo]: Veşmânt cu care se acoper umerii, pentru a-i proteja în timpul lucrului, la transportul prin forfă Umărar de jrrofecţiune. musculară al unor obiecte lungi, cum sunt grinzile, stâlpii, blocurile de ghiafă, etc. (v, fig.). s. Umbelifere. Bof.: Familie de plante dico-tiledonate-poiipetale, care cuprinde cca 152 de genuri cu cca 1300 de specii, răspândite pe tot globul, în principal în regiunile temperate ale emisferei boreale. Umbeliferele sunt plante erbacee, anuale, bisanuale sau perene, foarte rar arborescente. 6. Umbelîferonă [yM6ejiH(|>epOH; ombellife-rone; Ombelliferon; umbelliferon; umbeliferon]. Chim.: 7-oxi-cumarină (derivat al unei benzo-pirone), din seria combinafiilor heterociclice cu caracter aromatic. Se găseşte liberă în florile de muşefel şi în coaja de lemn câinesc (Daphne mezereum) — sau se obfine din răşinile de umbelifere prin distilare uscată. Se poate obfine, sintetic, plecând dela aldehidc g-rezorcilică, sau din rezorcină, acid malic şi acid sulfuric. E întrebuinţată în industria alimentară şi în parfumerie. 7. Umbeliflore. Bot.: Plante din categoria dia-lipetalelor, caracterizate, între altele, prin florile grupate, de obiceiu, în inflorescenfe cu forma de umbrela. Fac parte din familiile umbelife-relor, araliceelor şi cornaceelor. 8. Umbră [TeHb; ombre; Schatten; shadow; ârnyek]. Opt.: 1. Starea optică din regiunea spaţiului care nu e luminată direct de un izvor de lumină, din cauza unui corp opac interpus (umbra izvorului de lumină). — 2. Regiunea din spafiu care nu e luminată direct de un izvor de lumină, din cauza unui corp opac interpus (umbra izvorului de lumină). — 3. Regiunea suprafeţei unui corp, care nu e iluminată direct de un izvor de lumină, fiindcă se găseşte un corp opac între izvor şi acea regiune a suprafefei. — Reg:unea în umbră a spafiului e limitată de raze de lumină cari pleacă din izvorul de lumină, şi de una sau de două suprafefe de corpuri opace. Regiunea din suprafaţa umbrită a unui corp care nu are între ea şi izvor o regiune umbrită a spafiului se numeşte umbră proprie, iar regiunea din supra-fafa unui corp care are în fafa ei, între ea şi izvorul de lumină, o regiune umbrită a spafiului, se numeşte umbră purtată. Uneori, întreaga regiune în umbră a spafiului se numeşte umbra purtată a corpului opac care o provoacă. Curba care separă umbra proprie a unui corp de regiunea iluminată a lui se numeşte separatoare. Umbra purtată de un corp pe un alt corp e mărginită de o curbă obţinută prin intersecfiunea corpului umbrit cu un con care are vârful în izvorul de lumină şi e tangent la corpul opac,— respectiv, dacă izvorul de lumină se găseşte Ia infinit, cu un cilindru tangent la corpul opac, ale cărui generatoare sunt paralele cu direcfia fasciculului de raze de lumină incidente. — Uneori, umbra purtată se numeşte umbră Ia lumânare, dacă izvorul de lumina e situat la distanfă finită, — şi umbră la soare, dacă el e situat la infinit. 9. Umbra [yM6pa; umbra; Umbra; umbra; umbra]. Arte gr.: Colorant mineral de nuanfă brună, preparat dintr'un lignit care confine mult ocru de fier şi oxizi de mangpn. E un cărbune atacat şi distrus de agenfii atmosferici, care se pulverizează uşor, are o putere de acoperire bună, se usucă repede şi este rezistent la lumină. Se întrebuinţează la prepararea cernelurilor pentru imprimarea tapetelor şi, în general, la prepararea de cerneluri brune, folosite în special în litografie sau pentru amestecat cu alte nuanţe (verde, galben şi roşu), cărora Ie dă un ton închis. 1. Umbrar [HaBec; tonelle; Laube; summer-house; iugas], Ind. far., Cs.: 1. Construcfie provizorie, rudimentară, folosită pe şantiere sau în teren deschis, ca adăpost contra razelor solare, pentru oameni, animale, maşini, instalaţii sau materiale. E formată dintr'un acoperiş orizontal sau cu un singur versant, înclinat, de obiceiu, spre Sud, executat dintr'un schelet de lemn şi o învelitoare (de paie, de stuf, crengi cu frunze, scânduri sau carton asfaltat) şi susfinut de stâlpi de lemn sau de pari înfipţi în pământ. — 2. Umbrelă (termen regional, Transilvania). 2. Umbrelă de cimentare] [30HTHK #jih iţe-MeHTaiţHH; ombrelle de cimentation; Zementier-schirm; cementing basket; cementâlo ernyo]. Expl. pefr.: Dispozitiv de formă tronconics, aşezat pe coloanele de burlane (v.) deasupra unui interval de gaură de sondă care nu se cimentează. La început se confecţiona din pânză groasă, susţinută de nervuri lamelare de ofel; azi se confecţionează din lame de tablă de o}e|, cari se acoper parţial una pe alta (solzi), formând o suprafafă laterală completă de trunchiu de con, eventuala căptuşeală de pânză având numai rolul de a etanşa rosturile rămase la contactul dintre lame şi la contactul lamelor cu perefii găurii de sondă. Etanşând spafiul inelar dintre coloană ş\ teren, umbrela de cimentare favorizează stabilirea circuitului de lapte de ciment cu întoarcerea la suprafafă, prin spafiul inelar dintre coloană şi teren. Pentru trecerea cimentului, corpul metalic al umbrelei de cimentare are canale cilindrice, cu axa cuprinsă într'un plan tangenfial, oblic faţă de generatoarea de contact, pentru a asigura spălarea găurii de sondă prin curenfi elicoidali. Pentru evitarea întoarcerii cimentului, canalele au supape de refinere. Umbrela de cimentare nu rezistă la diferenfe de presiune prea mari, neputând asigura cimentarea pe înălţimi mari. Din această cauză, folo-sirea ei răsturnată, pentru cimentări sub presiune (v.), e limitată la adâncimi foarte mici — ca şi folosirea obişnuită, în găuri de sondă al căror diametru depăşeşte cu pufin diametrul coloanei. 3. Umecfare [yBJiamHeHHe; humectation; An-feuchtung; moistening; âtitatâs]: Operafiunea de umezire la suprafafă, 4. Umed [BJiaH£Hbi&, Cbipofi; humide;feucht; damp; nedves]. Gen.: 1. Calitatea unui material în stare solidă de a confine în masa lui, respectiv pe suprafafa lui, lichid reţinut prin adeziune. — 2. Calitatea unui gaz de a conţine vapori ai unui anumit lichid, a căror tensiune e mai joasă decât tensiunea vaporilor saturanţi. 5. Umere de piston [noAiHHHHHK nopiirae-soro naJlbiţa; bossages de piston; Kolbenbolzen-auge; piston pin bearing; dugattyu-csapszem], Mş.: îngroşeri în corpul pistoanelor cu bielă, cari servesc ca suport pentru bulonul de piston. — Sin. Bosaje de piston. 6. Umezeală: Sin. Umiditate (v.). 7. Umezeala aerului: Sin. Umiditatea aerului (v.). 8. instrumente de măsură pentru ~ aerului. V. Umiditatea, instrumente de măsură pentru ~ aerului. 9. Umezire [3aMcma, yBJiaîKHeHHe; humi-dification; Anfeuchtung; moistening; nedvesites]: 1. Operaţiunea de aducere a unui material uscat într'o stare în care e umed. — 2. Operaţiunea de mărire a umidităţii unui material. 10. Umezire [yBJiaHCHeHHe; humidification; An-feuchten; damping, wetting, moistening; nedvesites]. 3. Ind. iexf.: Operaţiune de stropire cu apă sau de aburire a produselor textile (ţesături, tricoturi) cari au devenit aspre în urma unor tratamente de prelucrare, pentru a le da din nou o anumită cantitate de apă, în vederea pregătirii lor spre a li se aplica alte tratamente, în cari e nevoie de plasticitate şi reactivitate mai mare a fibrelor textile (înviorare, presare, periere, stabilizarea imprime-urilor, etc.). Umezirea se aplică mai mult în industria lânii şi a mătasei, dar şi în vederea imprimării ţesăturilor de bumbac, de fibre artificiale, mătase, la călcarea confecţiunilor textile, etc. — Sin. Vapori-zare. u, Umezirea formelor de tipar [yBJiaJKHeHHâ nenaTHblX <|)OpM; humidification des cliches typographiques; Anfeuchten der Druckformen; moistening of printing blocks; nyomoformâk ned-vesitese]. Arfe gr.: Operaţiunea de umezire cu apă a formelor de tipar înalt şi de tipar plan. Formele de tipar înalt, culese manual sau la monotip, se umezesc pentru a uşura scoaterea corecturilor şi împărfirea literelor, deoarece elementele formei aderă mai puternic şi alunecă mai uşor când sunt umede. Umezirea lor se face manual, cu un burete înmuiat în apă. — Formele de tipar plan se umezesc în timpul imprimării, înainte de ungerea lor cu cerneală, pentru ca aceasta să nu adere la părţile lor neutre (v. sub Tipar plan). La imprimarea cu prese de tipar plan manuale sau semimecanice (de ex. la presele pentru tipare de probă), umezirea formelor se face manual, cu un burete sau cu o cârpa înmuiată în apă; la imprimarea cu presele de tipar plan mecanice (de ex. la presele offset), umezirea formelor se face mecanic, cu un dispozitiv de umezire. 12. Umezirea hârtiei [yBJiaîKHeHHe 6yMarn; humidification du papier; Anfeuchten des Papiers; paper moistening; papirosnedvesites]. Arfe gr.: Operafiunea prin care se adaugă’ apă hârtiei, înainte de imprimarea ei, pentru a realiza imprimarea cu presiune mai mică, hârtia umedă având o rigiditate mai mică decât cea uscată şi prezentând o aderenfă pentru cerneală mai mare decât aceasta. Prin reducerea presiunii la impri-. mare se evită deteriorarea prematură a literelor şi a clişeelor. Umezinea hârtiei se face, fie tre-" când pe suprafafa ei un burete umezit şi bine stors, fie aşezând hârtia în straturi, între foi de maculatură umede, fie depozitând hârtia, înainte de imprimare, într'o încăpere cu o atmosferă umedă (procedeul cel mai indicat). 1. Umezirea fulunului [yBJiaîKHeHHe TadaKa; humectation du tabac; Tabakbefeuchtung; to-bacco moistening; dohânynedvesites]. Ind. tuf.: Operafiunea prin care păpuşile de tutun din baluri sunt stropite cu apă pentru ca, prin aceasta, foaia de tutun, care e casantă, să capete o flexibilitate care să permită o prelucrare mai uşoară. Umezirea se face în cutii zincate, în cari, după fiecare strat de păpuşi aşezat, tutunul e stropit cu apă; apoi lăzile sunt lăsate 24 de ore în depozit. 2. Umezit, maşină de ~ [6pbi3raJîbHaH Ma-HIHHa; machine â humecter; Anfeuchtmaschine; moistening machine; nedvesito gep]. Ind. fexf.: Maşină care serveşte la umezirea fesăturilor, în scopul înviorării fibrelor după tratamente cari le-au asprit, în scopul măririi plasticităfii fibrelor în vederea calandrării sau presării fesăturilor, al creşterii reactivităfii dintre fibre şi colorant imediat după imprimarea fesăturilor, etc. — După modul de umezire, se deosebesc: maşini de umezit cu cilindru alimentator şi cu cilindru cu perii, maşini de umezit cu pulverizator de apă sub presiune, maşini de umezit cu vapori de apă, etc. Maşina de umezit cu cilindru alimentator şi cu cilindru cu perii cuprinde (v. fig. /): un sul (1), cu fesătura (2), care trece peste cilindrii conducători (3) şi peste linealele întinzătoare (4), fiind depusă apoi pe un fsu! rotitor (5); o cadă cu f. Maşină de umezii prin stropire cu cilindru alimentator, f) sul; 2) fesătură; 3) cilindri conducători; 4) lineale întin-zătoare; 5) sul rotitor; 6) cadă cu apă; 7) cilindru rotitor; 8) cilindru cu perii. apa (6), în care este afundat parfial cilindrul roti-tor (7); un cilindru cu perii (8), care, rotindu-se perie cilindrul (7) cu suprafafa muiată în apă, şi împroaşcă pe suprafafa fesăturii stropi fini de apă. Maşina de umezit cu pulverizator de apă sub presiune cuprinde (v. fig. II): un sul (J), de pe care fesătura (2) trece peste barele întinzătoare (3) Şi apoi peste cilindrii conducători (4), înfăşurându-se pe sulul (5), care se roteşte datorită fricţiunii cu cilindrul rotitor (6); o feavă cu apă sub presiune (7), care are un pulverizator (8), ce aruncă stropi fini de apă pe suprafafa fesăturii care circulă întinsă în lăfime. Maşina de umezit cu vapori de apă la temperatura înaltă serveşte, în imprimerie, penfru a desăvârşi reacfia dintre fibre şi colorantul din psşfa imprimată, având ca efect înviorarea şi 201 stabilitatea colorilor imprimate. Maşina cuprinde (v. fig. III): o serie de bare întinzătoare (J)» în contact cu cari circulă fesătura imprimată (2), II, Maşină de umezit prin stropire cu pulverizator. 1) sul; 2) fesătură; 3) bare întinzătoare; 4) cilindri conducători; 5) sul*de înfăşurare a fesăturii; 6) cilindru rotitor; 7)feavă cu apă sub presiune; 8) pulverizator. fiind trasă mecanic; o cameră de umezire (vaporizare), (3), în care fesătura înaintează în falduri verticale şi paralele, fiind condusă de o 3 4 Maşină de umezit cu vapori de apă. f) bare întinzătoare ale fesăturii (2; 3) cameră de umezire; 4) cilindri conducători; 5) ventilator. serie de cilindri conducători, rotitori (4); un ventilator (5), care răspândeşte uniform vaporii de apă, în camera de umezire, printre faldurile verticale. 3. Umezitor [yBJiaJKHHTejii»; humecteur; Be-feuchtapparat; sprayer; nedvesiio keszulek]. Ind. hârf.: Aparat de umezit hârtia, prin stropire cu apă, înainte de a fi trecută prin calandrul sati-nor, spre a fi satinată pe ambele fefe. Umezirea se face cu pulverizatoare sau cu perii cilindrice, cari se rotesc, parfial, într'un jghiab umplut cu epă, şi cari stropesc hârtia prin redresarea elastică a perilor, cari sunt încovoiafi în timpul cât se găsesc cufundafi în apă. 4. Umezitor de aer [B03AyxoyBJia)KHHTeJib; humidificateur d'air; Luftbefeuchter; air humidi-fier; legnedvesito]: Aparat care are construcfia unui pulverizator şi pulverizează apă caldă. 5. Umflare. Mefl.: Sin.Turtire, Refulare, Ştafuire, îndesare (v.). e. Umflarea betonului [pasdyxafme 6eTOHa; gonflement du beton; Auftreiben des Betons; swel-ling of the concrete; betonduzzadâs]. Bef.: Proprietatea betonului de a-şi mări volumul după preparare, 202 în timpul prizei, în timpul întăririi şi, uneori, timp îndelungat după întărire. Umflarea betonului în timpul prizei şi al întăririi e provocată, în principal, de prezenfa în ciment a unei cantităfi prea mari de oxid de magneziu, trioxid de sulf şi, în special, oxid de calciu, cari se hidratează mă-rrndu-şi volumul, sau reacţionează cu bioxidul de siliciu amorf în stare activă din agregate sau cu apele cari confin sulfafi solubili, dând compuşi expansivi. Umflarea după întărire e provocată de mărirea umidităţii masei de beton, care provoacă umflarea gelurilor; această umflare e reversibila, scăderea umidităf ii provocând micşorarea volumului (retragerea sau contracfiunea). Umflarea e influenţată de compozifia chimică a cimentului, de mărimea factorului apă/ciment, de dozajul betonului, de natura şi mărimea agregatelor minerale, de finefa de măcinare a cimentului, de gradul de compactate al betonului, de mărimea cantităţi de ciment nehidratat, de adausurile introduse la prepararea betonului (adausuri hidraulice, acceleratori de priză, adausuri poroase, etc.), de modul de păstrare şi de tratare ulterioară (în mediu uscat sau umed, autoclavizare, aburire), de variafiile de temperatură şi de umiditate, etc. — Retragerea şi umflarea sunt schimbări de volum ale betonului cari încep să se producă chiar dela amestecarea cimentului şi a agregatelor cu apa, şi se manifestă cu diferite intensităţi, putând produce chiar distrugerea construcţiilor sau a elementelor de construcfie. Aceste schimbări de volum sunt mai accentuate la mortare decât la betoane, şî mai accentuate la pasta de ciment decât la mortare. Afară de retragere şi de umflare, betonul îşi schimbă volumul datorită încărcărilor, cari produc deformajii elastice şi vâscoase-plastice, numite curgere lentă. Toate aceste schimbări de volum ale betonului se produc simultan şi se suprapun, astfel încât e greu să se determine, prin măsurări sau prin încercări, mărimea fiecăreia, cauzele cari le produc şi efectele pe cari le are fiecare dintre ele asupra pieselor sau asupra construcţiilor de beton. Schimbările de volum aie betonului produc tensiuni interioare în masa pieselor sau a construcţiilor de beton, datorită legă* turilor exterioare ale pieselor, cum şi legăturilor inferioare (produse de armatură, de scheletul mineral alcătuit de agregate şi de refeaua cristalină formată prin hidratarea cimentului), cari se opun schimbărilor de volum ale masei de beton. i. Umflarea căii [BcnyqHBamie nyTH; gonfle-ment de la voie; Quellung des Gleises; swelling of the line; vâgânyduzzadâs], C. f.: Deformafie anormală (dăunătoare) a căii unei linii de cale ferată, provocată de ridicarea nivelului terasa-mentului, din cauza înghefării apei infiltrate în terasament. Umflarea poate fi locală, caracterizată prin formarea unor ridicături izolate (cocoaşe sau umflături), de lungime mică, dispuse la distante mai mari sau mai mici unele de altele, în lungul traseului — sau poate fi generală, caracterizată prin formarea unor ridicături (umflături) cari se întind pe o lungime mare a traseului şi pe toată lăfimea căii. Umflarea generală poate fi uniformă (pe toată lungimea), sau neuniformă (în unele puncte fiind mai accentuată, formându-se cocoaşe de umflătură, iar în altele fiind mai mică, formându-se gropi de umflătură). — Din punctul de vedere al înălfimii, umflăturile pot fi de suprafafă (umflături superficiale) sau adânci (umflături capitale). Umflăturile superficiale au, de obiceiu, înăljimi de 30**'40 mm (uneori de 50---60 mm) şi se datoresc înghefării apei infiltrate şi reţinute în interiorul unui balast amestecat cu pământ, a apei adunate în depresiunile platformei (pungi de balast) sau a apei care îmbibă straturile superioare ale platformei şi cari sunt alimentate continuu de apele cari stagnează în şanfurile de scurgere, în debleuri sau în punctele de cotă roşie zero. Umflăturile adânci pot atinge înălfimi de 100—200 mm, şi se produc la terasamentele foarte umede, prin înghefarea apei subterane care îmbibă sfratele din zona de înghef a pământului. — Măsurile de prevenire a umflăturilor superficiale sunt următoarele: înlocuirea balastului amestecat cu pământ, sau împrospătarea lui, periodică, cu material de calitate bună, permeabil, aşezat sub traverse şi îndesat bine, pentru ca apele să nu mai fie reţinute în masa balastului; aplanarea platformei terasamentului şi înlăturarea pungilor de balast, pentru a împiedeca stagnarea apei; corectarea pantei şanfurilor şi aplanarea fundului lor, pentru a uşura scurgerea apelor. Măsurile de prevenire a umflăturilor adânci sunt următoarele: asanarea platformei şi a patului de balast, prin executarea de drenuri aşezate, fie pe fundul şanfurilor (v. fig. /) I. Asanarea platformei prin II. Asanarea platformei prin drenuri aşezate pe fundul drenuri aşezate pe ialuz®, şanfurilor. sau pe taluze (v. fig. //), fie pe banchetele căii (v. fig. IU), pentru a coborî nivelul apelor sub- //. Asanarea platformei prin IV. Asanarea platformei prin-drenuri aşezate pe banchetele tr'un strat de pământ psrmea-căii. bil şi drenuri laterale. terane sub adâncimea de înghef a terenului; înlocuirea pământului îmbibat cu apă cu un material permeabil (nisip, pietriş, sgură), şi amenajarea de pante laterale de scurgere a apelor de infiltrare, către drenuri laterale (v. fig. IV); intercalarea, între patul de balast şi platforma căii, a unor straturi (perne) termoizolante de sgură, acoperite, eventual, la partea superioară, cu un 203 strat de muşchiu sau de turbă (v. fig. V); încălzirea artificială a pământului, în timpul iernii, cu V. Izolarea fermică a platformei căii. 1) pernă termoizolantă de sgură; 2) strat izolant de muşchiu sau de turbă; 3) tub de drenare; 4) scândură de 5 cm, impregnată cu creuzot. ajutorul căldurii desvoltate de anumite substanţe chimice, cari sunt amestecate cu pământul tera-samentului, cu materialul balastului sau cari sunt împrăştiate la suprafaţa acestuia. Uneori se recurge la executarea terasamentelor din materiale cari să producă o umflare uniformă, de mică înălţime, care să nu stingherească circulaţia sau care să se poată racorda uşor cu zonele de tera-sament neumflate. în cazul când, totuşi, se formează umflături, trebue să se facă racordarea denivelărilor liniei, cu ajutorul unor piese de lemn (plăci, calaje, pene) aşezate între feţele traverselor şi plăcile de reazem ale şinelor; de-clivitătile admise pentru aceste racordări sunt de 2f5"-5%o, în funcţiune de vitesa maximă de circulaţie pe linia respectivă. î. Umflarea lemnului [pa36yxaHHe .îţpeBe-CHHbi; gonflement du bois; Holzquellung; swel-ling of wood; faduzzadâs]: Mărirea dimensiunilor unei piese de lemn, datorită creşterii umidităţii lui (dela absolut uscat pana la umiditatea de saturajie a fibrei). V. şi Contractiunea lemnului. 2. Umflarea vetrei [BcnyqHBaHHe C0CT0p0Hbi Jiemaqero 6oKa no*iBbi; gonflement de la sole; Sohlenanschwellung; sole swelling; medenceduz-zadis]. Mine: Deformare a tălpii lucrărilor miniere orizontale sub acţiunea împingerii de jos în sus a rocelor. Umflarea vetrei se produce în special în cazul marnelor, al argilelor şi şisturilor argiloase şi e mai accentuată în prezenja apei, când rocele au tendinfa de a se umfla. împingerea de jos în sus e datorită apăsării rocelor din acoperiş, transmisă vetrei prin pereni laterali ai lucrării. Sub influenta presiunii, terenul de sub piciorul pere}i|or tinde să se taseze, iar particulele dela oarecare adâncime se deplasează lateral spre regiunea de minimă rezistentă, adică spre vatra lucrării miniere, iar apoi în sus, provocând umflarea vetrei. Umflarea vetrei se combate prin întărirea susţinerii lucrării, prin descărcarea vetrei de presiune Şi prin izolarea de apă a rocelor cari au tendinfa de umflare. înlărirea susţinerii lucrării se face atât prin completarea cadrelor cu tălpi transversale sau longitudinale, prin căptuşeala de grinzi dublu teşite, din jumătăfi de lemn’sau din lemn rotund, printr'o boltă întoarsă din grinzi de lemn, prin betonarea vetrei, etc. Descărcarea vetrei lucrării de presiunea care se exercită asupra ei se face prin lărgirea bilaterală a frontului. La săparea galeriilor direcţionale în roce cari, prin proprietăţile lor, se apropie de rocele plastice sau în stratele subţiri şi cu înclinare mică, se practică lărgirea bilaterală a lucrării, fie cu front scurt, extrăgându-se substanţa minerală din ambele părji ale lucrării şi montând stive sau o bandă de rambleu în imediata apropiere a pereţilor, în care caz, sub influenfa presiunii din acoperiş, vatra se umflă pe laturile săpăturii, umplând spafiul cuprins între rambleu (stive) şi perefii golului — fie cu front lung, în care se execută două benzi de rambleu, despărţite printr'un interval, astfel încât benzile dela margine, mai late şi mai compacte decât cele dela mijloc, preiau o parte mai mare din presiune, iar împreună cu acestea descarcă vatra lucrării. — Izolarea rocelor plastice sau cu tendinţă de umflare, de umiditatea atmosferică sau de apa de scurgere prin galerii, se realizează prin betonarea canalului de scurgere a apei (în cazurile puţin grave) sau prin zidirea sau betonarea întregului profil al galeriei. 3. Umflătură [BCny^HBaHHe; gonflement; An-schwellung; swelling; duzzadâs]. C. f.: Ridicătură formată la partea superioară a patului de balast al unei linii de cale ferată, datorită afânării balastului sau a pământului din straturile superficiale ale platformei, în urma îngheţării apei Infiltrate în acestea sau a apelor subterane cari le imbibă. V. sub Umflarea căii. 4. Umflături superficiale [noBepxnoCTHbie nopoKH; gonflements superficiels; oberflachliche Schwellungen; superficial swellings; feluleti da-ganatok]. Mefl.: Defect al pieselor turnate (în special din oţel sau din fontă), care consistă în apariţia, pe suprafaţa acestora, a unor umflături sau a unor îngroşeri constituite din metal stratificat, cu incluziuni de amestec de formare. Ele sunt produse de antrenarea (spălarea) parţială a amestecului de formare dela suprafaţa formei, de către metal, în timpul turnării. 5. Umidibilifafe [cMaiîHBâeMOCTH; humidibi-lite; Befeuchtungskapazităt; wettability; nedvesseg felvevo kepessegf. Expl. pefr.: Capacitatea unei suprafeţe solide de a fi umezită preferenţial de una dintre fazele fluide prezente în zăcământ (apă, ţifeiu sau gaze şi faţă de care se consideră umi-dibilitatea). Umidibilitatea depinde de tensiunea interfacială corespunzătoare cuplului de fluide prezente, şi unghiului-limită de contact. Umidibilitatea selectivă a apei pentru rocele colectoare de ţifeiu ajută procesul de golire a zăcămintelor, cu excepţiunea fenomenelor provocate la infiltrarea apei din fluidele de sapă în roca colectoare din zona vecină găurii de sondă. 6. Umidîficare adiabafică [a/ţaa6aTHHecKoe yBJiaîKHeHHe; humidification adiabatique; adia-batische Befeuchtung; adiabatic moistening; adia-batikus nedvesites]: Mărirea cantităţii de vapori dintr'un anumit volum de aer, până la saturaţie, prin vaporizarea unui lichid, căldura necesară 204 vaporizării fiind produsă de răcirea gazului, fără schimb de căldură cu exteriorul. 1. Umidificare, maşină de ~ [yBJiaJKHHTeJib-Han ManiHHa; machine d'humidification; Befeuch-fungsvorrichtung; moistening. apparatus; nedvesi-tesi gep]. Ind, alim,: Maşină folosită în industria morăritului, la umidificarea boabelor de cereale. Maşina de umidificare e compusă din următoarele părfi (v. fig.): batiul, cu un compartiment care con-stitue carcasa unei rofi cu cupe şi un rezervor pentru apa de umidificare; arborele cav (tubular şi cu capetele înfundate), pe care e fixată roata Maşina de umidificare penfru grâne. f) bafiu; 2) rezervor de apă; 3) roată motoare cu cupe pentru grăunfe; 4) roată cu cupe pentru apă; 5) arbore cav; 6) ajutaj de sfropire; 7) prea-plin; 8) intrarea apei; 9) jghiab de alimentare cu cereale; 10) spre melcul de umidificare. motoare cu cupe pentru grăunfe şi un rotor cu cupe mici pentru antrenarea apei din rezervor, legate de arbore prin spife tubulare. Arborele are ajutaje prin cari iese apa şi stropeşte grăuntele, după ce au căzut — dintr'un jghiab înclinat în cupele rofii motoare — şi i-au imprimat mişcarea de rotafie. Cantitatea de apă folosită creşte, când curg mai multe boabe. Boabele stropite cad într'un transportor cu melc, orizontal (melc de umidificare), în care apa se repartizează uniform; boabele sunt transportate într'un timp suficient (timp de absorbire) pentru c# apa să pătrundă numai în coajă, sau numai în cantitatea necesară pentru ca extracfia de făină să nu scadă şi făina să nu fie umedă. Maşina de umidificare se montează, fie în curăti-toria morii (pentru a da cerealelor apa necesară în procesul de condifionare sau de preparare), fie înainte de primul şrot (pentru a furnisa boabelor cantitatea mică de apă necesară pentru a da elasticitate cojilor boabelor). . 2. melc de ~ [yBJiajKHHTejibHbifi iiraeK; escargot d'humidification; Befeuchtungsschnecke; waterscrew; nedvesitesi csiga], V. sub Umidificare, maşină de 3. Umidifug [BJiaroynopHbiH; humidifuge; feuchtungsicher; moistening proof; nedvessegâllo]: Calitatea unui material de a nu putea fi adus în stare umedă. 4. Umiditate [BJiaJKHOCTb; humidite; Feuch-tigkeit; humidity; nedvesseg]: 1. Lichidul confi-nut într'un material solid sau care aderă la suprafafa acestui material. în majoritatea cazurilor întâlnite în practică, substanfa lichidă e apa. Ea poate fi confinută în material şi în stare de mici cristale sau în stare de vapori. — 2. Mărime caracteristică materialelor solide sau gazoase, egală cu greutatea de substanfă lichidă sau în stare de vapori în unitatea de volum, respectiv de masă, a corpului umed. 5. ~ absolută a gazelor [a6cojiK)THaH BJiaJK- HOCTb ra30B; humidite absolue des gaz; absolute Feuchtigkeit der Gase; absolute humidity of gases; gâzok abszolut nedvessege]. F/z,: Greutatea vaporilor confinufi într'un metru cub de gaz umed. Umiditatea absolută e egală cu kg/m3, fiind greutatea specifică a vaporilor confinufi în gaz, la presiunea parfială pd a vaporilor şi la temperatura amestecului gaz-vapori. 6. ~ capilară [KanHJiJiapHaH BJiaJKHOCTb; humidite capillaire; Kappillarfeuchtigkeit; capillar humidity; kapillâris nedvesseg]. V. sub Umiditatea materialelor textile. 7. ~ critică medie [cpeflHaa KpHTHqecKan BJiaJKHOCTb; humidite critique moyenne; mittel-kritische Feuchtigkeit; medium criticai humidity; kozep kritikus nedvesseg]: Umiditate medie, la care vitesa de difuziune internă a umidităfii în material e egală cu vitesa de evaporare a umidităţii Ia suprafafa acestuia. Dacă umiditatea materialului e mai mare decât umiditatea critică medie, vitesa de difuziune internă a umidităfii e mai mare decât vitesa de evaporare la suprafafa materialului şi care, în condifiuni exterioare neschimbate, rămâne constantă şi determină ex-cluziv vitesa de uscare (v.). Dacă umiditatea materialului e mai mică decât umiditatea critică medie, vitesa de difuziune internă a umidităfii e mai mică decât vitesa de evaporare la suprafafa materialului şi, în acest caz, vitesa de uscare e determinată excluziv de vitesa de difuziune internă, care variază în timp, scăzând cu umiditatea materialului. Valoarea umidităfii critice medii depinde de factorii cari determină vitesa de difuziune internă a umidităfii (mărimea şi sensul căderilor de temperatură, umiditate şi presiune a vaporilor în interiorul materialului) şi de capacitatea de uscare (v.) a agentului de uscare. s. ~ de echilibru [paBHOBecHaa BJiasKHOCTb; humidite d'equilibre; Gleichgewichtfeuchtigkeit; equilibrium humidity; nedvesseg-egyensuly]: Umiditatea pe care o are un strat subfire de material, când se stabileşte echilibru între presiunea vaporilor la suprafafa materialului şi presiunea parfială a vaporilor confinufi în mediul (gazos) înconjurător. Valoarea umidităfii de echilibru depinde de starea pe care o are gazul în care se găseşte materialul. Dacă umiditatea materialului e mai mare decât umiditatea de echilibru, presiunea vaporilor la suprafafa materialului e mai mare decât presiunea parfială a vaporilor confinufi în gaz şi umiditatea 205 din stratul superficial al materialului se evapora; astfel, materialul se usucă, respectiv umiditatea lui scade, ea tinzând spre valoarea umidităţii de echilibru. Dacă umiditatea materialului e mai mică decât umiditatea de echilibru, presiunea parjială a vaporilor confinufi în gazul înconjurător e mai mare decât presiunea vaporilor la suprafafa materialului •— şi umiditatea trece din gaz în material; astfel, materialul se umezeşte, respectiv umiditatea lui creşte, tinzând spre valoarea umidităfii de echilibru. Deoarece, atât în cazul uscării, cât şi în cazul ume-zirii, umiditatea materialului variază în timp — tinzând asimptotic spre umiditatea de echilibru (v. fig.), în procesele reale de uscare şi umezire, cari se desfăşură în intervale de timp finite, practic nu se atinge umiditatea de echilibru; la sfârşitul uscării, umiditatea materialului e mai mare decât umiditatea de echilibru, iar la sfârşitul umezirii, umiditatea materialului e mai mică decât umiditatea de echilibru, astfel încât valoarea umidităfii de e-chilibru e intermediară între valorile umidităţi lor finale la uscarea şi umezirea materialelor.— Sin. Umiditate stabilă. 1. Umiditate higroscopică. V. Umiditate legată. 2. ~ legală [HOpMaJIbHaH BJiaJKHOCTb; hu-midlte legale; gesetzliche Feuchtigkeit; legal hu-midity; legâlis nedvesseg]. V. sub Umiditatea materialelor textile. 3. ~ legată [CBH3aHHafl BJiaîKHOCTb; humi-dite attachee; gebundene Feuchtigkeit; attached (tied) humidity; kofott nedvesseg]: Umiditate care, datorită dispersiunii moleculare în masa materialului, e legată de acesta prin forfe de adeziune. Cazul cel mai frecvent al umidităfii legate e cazul solvenfilor confinufi în materiile solubile. Datorită forfelor de coeziune existente între moleculele solventului şi ale materialului, vitesa de evaporare la suprafafa materialului e mai mică decât vitesa de evaporare Ia suprafafa liberă a lichidului, în aceleaşi condifiuni de presiune, temperatură şi curenfi atmosferici. Umiditatea legată nu poate fi îndepărtată din material decât prin procedee termice. — Sin. Umiditate higroscopică. 4. ~ liberă [CBo6oflHaH BJiaJKHOCTb; hu-midite libre; freie Feuchtigkeit; free humidity; szabad nedvesseg]: Umiditate care nu e legată în niciun fel de materialul în care se găseşte. Presiunea vaporilor de lichid la suprafafa materialului e egală cu presiunea de saturafie a vaporilor la temperatura pe care o are materialul umed. Vitesa de evaporare a lichidului la suprafafa materialului e egală cu vitesa de evaporare la suprafafa liberă a lichidului, în aceleaşi condifiuni de presiune, temperatură şi curenfi atmosferici. Umiditatea liberă poate fi îndepărtată din material — parfial sau total— atât pe cale termică, cât şi pe cale mecanică. 5. ~ relativă. V. Umiditate, grad de e. ~ relativă a gazelor [OTHOCHTejibHafl BJiaîKHOCTb ra30B; humidile relative des gaz; relative Feuchtigkeit der Gase; relative humidity of the gases; gâzok relativ nedvessege]: Raportul dintre cantitatea de vapori confinufi într'un metru cub de gaz umed şi cantitatea maximă de vapori care poate fi confinută în gaz la saturafie, la aceeaşi temperatură şi presiune. Umiditatea relativă, 9, e dată de raportul Pd

l. Hg, 14 210 în care psum e presiunea de saturafie a vaporilor la temperatura termometrului umed, p e presiunea totală a gazului! iar k e o constantă, a cărei valoare depinde de natura vaporilor (pentru vaporii de apă, k = 0,5). Cunoscând presiunea parfială a vaporilor, se poate determina atât umiditatea absolută (v.), cât şi umiditatea rela- Relafia (1) e valabilă %tât pentru amestecul de aer cu vapori de apă, cât şi pentru amestecuri formate din gaze şi unu sau două feluri de 20 W 60 SO 100 120 °C V. Diagramă psicromefrică, (fus — fum) diferenţă psicromefrică; fus) femperafura fermo-mefrului uscaf; când £' tinde către t, se numeşte „vitesa de front" a undei în punctul P şi în momentul t, *— Exemplu: undele elastice 213 dintr'un mediu eiasfic; undele electromagnetice. — A! doilea grup de fenomene cari se produc într'un mediu continuu prin acţiune din aproape în aproape e caracterizai prin următoarea proprietate: Valorile mărimilor de stare într'un punct P al mediului şi într'un moment dat t depind nu numai de valorile pe cari le aveau aceste mărimi, în acelaşi punct P într'un moment anterior t\ ci şi de valorile pe cari le aveau mărimile în acel moment, într'o „vecinătate" a punctului P, care confine puncte situate la distanfa arbitrar de mari de punctul P. Exemplu: undele de temperatură în conducfia (propagarea) căldurii; undele de difuziune. Vitesa de front a acestor ultime unde poate fi considerată infinită. — Undele sunt însofite de transformări de energie dintr'o formă în alta.— 2. Fiz.: Repartiţia în soafiu şi evoluţia în timp a uneia dintre mărimile locale de stare ale mediului undei în sensul de sub Undă 1. Diferenfa dintre valoarea actuală, într'un punct dat, a mărimii locale de stare, şi valoarea ei înainte de producerea undei, se numeşte elongatie (locală), iar valoarea maximă a eiongafiei undei se numeşte amplitudinea ei (locală). — 3. Hidrof.: Termen pentru umflarea bruscă a apelor unui râu sau ale unui canal, în urma unei ploi violente sau la ridicarea unei stavile. — Undele pot fi provocate producând, într'un anumit loc a! mediului undei, o variafie a mărimii locale de stare a cărei repartifie în spafiu şi evolufie în timp constitue unda; această variafie se numeşte perturbafie, iar locul în care e produsă se numeşte izvorul undei (de ex. izvorul în care se produce, prin căderea unui corp so’id, perturbafia stării suprafefei unei ape liniştite, din spre care se propagă undele de suprafafă în toate direcfiile).— Undele pot diferi unele de altele după natura fizica a fenomenului variabil în timp, în care consistă. Din acest punct de vedere, se deosebesc unde mecanice, de difuziune de temperatură şi electromagnetice. — în undele mecanice se consideră, în general, evoluţia în timp a deplasării particulelor unui mediu în raport cu o poziţie de echilibru a lor. Se pot considera însă şi repartifia în timp şi evolufia în spaţiu a unei alte mărimi care caracterizează fenomenul mecanic, de exemplu a vitesei sau a tensiunii mecanice, în part cular a presiunii. Undele mecanice se pot produce în medii solide (de ex. în corpurile elastice), în lichide (de ex. undele de compresiune, în particular undele sonice, sau undele de suprafafă, etc.) şi în gaze (de ex. undele acustice). — în undele termice se consideră repartiţia în spafiu şi evoluţia în timp a temperaturii unui corp (de obiceiu a unui corp solid, fiindcă în mediile fluide li se suprapune convecfia). — în undele electromagnetice se consideră, în general, repartifia în spaţiu şi evolufia în timp a intensităţilor câmpurilor electric şi magnetic (în feoria electronilor se consideră intensitatea microscopică a câmpului electric şi inducţia magnetică microscopică); uneori se consideră însă şi repartiţia în spaţiu şi evoluţia în timp a potenţialelor electromagnetice (scalar şi vector), respectiv a vectorului lui Hertz, eventual a tensiun;lor maxwelliene. Considerate din punctul de vedere al naturii lor fizice şi al transmisiunii de energie care li se asociază, undele constitue radiafii. — Din punctul dă vedere al naturii geometrice a mărimilor lineare de stare cu ajutorul cărora se descrie fenomenul de ondulaţie, se deosebesc unde de mărimi scalare, vectoriale, tensoriale şi de mărimi complexe, respectiv sp'noriale. Undele de temperatură, de exemplu, sunt unde ale unei mărimi scalare; undele deplasării particulelor unui mediu sunt unde ale unei mărimi vectoriale; undele de tensiune mecanică şi cele de defor-mafie specifică, corespunzătoare (de ex. dintr'un corp solid), sunt unde ale unor mărimi tensoriale; undele funcfiunii de undă cp a Iui Schrodinger sunt unde ale unei mărimi complexe, etc. — Din punctul de vedere ai dimensiunilor esenţiale ale mediilor în cari se propagă, s* deosebesc: unde lineare (de ex. undele dintr'o coardă vibrantă), unde în două dimensiuni (de ex. undele elastice ale unei membrane subţiri) şi unde spaţiale (de ex. undele sonore din atmosferă).— . Din punctul de vedere al proprietăţilor cinematice, se deosebesc unde de discontinuitate şi unde cu variaţie continuă în timp a mărimilor. Undele de discontinuitate sunt caracterizate prin faptul că unele dintre mărimile de stare ale mediu’ui prezintă discontinuifafe de-a-lungul unei anumite suprafeţe (în cazul mediilor tridimens:o-nale). Această suprafaţă se numeşte frontul undei; ea îşi schimbă cu timpul forma şi poziţia, caracterizând unda din punctul de vedere cinematic. Dacă P e un punct care în momentul t se găseşte pe frontul undei, vitesa normală de propagare a undei în punctul P, în momentul t, e definită ca FP limita raportului ~—-, când t'~>t, unde P' e punctul de intersecţiune dintre normala în P Ia frontul de undă în momentul t şi normala la frontul de undă în momentul t\ Această mărime po*te depinde nu numai de punctul P şi de momenlul t, ci şi ce orientarea în spafiu a planului tangent la frontul de undă, în P, în toate cazurile întâlnite în practică. vitesa normală în P nu deprnde de timp. Dacă ea nu depinde de orientarea planului tangent, mediul se numeşte isoirop faţă de undele considerate; dacă nu depinde de poziţia punctului P, mediul se numeşte omogen faţă de undele considerate. Anali tic, dacă a (x,y,z,t) — 0 e ecuaţia frontului de undă raportat la un sistem car-tesian de coordonate, vitesa normală v e dată de relaţia: Iaw' Vitesa de front definită în alineatul al doilea e valoarea maximă pe care o ia vitesa normală, 214 maximul fiind considerai în raport cu toate orientările posibile ale planului tangent în P la frontul de undă. — La unde pentru cari variafia în timp a mărimilor de stare într'un punct oarecare e continuă, interesează în special cazul în care această variafie e armonică (sinusoidală) sau pseudoarmonică (sinusoidală amortisată exponenfia!). Valoarea, într'un punct P, a unei mărimi scalare de stare sau a uneia dintre componentele unei mărimi vectoriale sau tenşoriale de stare, are în acest caz forma a~A sin (o) t—y), unde mărimea A, care poale depinde de pozifia punctului, se numeşte amplitudinea mărimii a în punctul P\ mărimea to, care e presupusă inde* pendentă de pozifie, e pulsafia ei, iar care poate depinde de pozifia punctului P, se numeşte constanta de fază a undei în punctul P şi e definită numai până la multipli de 2iu. Catul /=id/2ji dintre pulsafia undei şi 2ic se numeşte frecvenfa mărimii a, iar mărimea jT= 1// se numeşte perioada ei; argumentul u>£ — qp se numeşte faza undei. Frecvenfa, pulsafia sau perioada variafiei sinusoidale în timp a mărimilor de stare se numesc, respectiv, frecventa, pulsafia sau perioada undei (în aplicafii interesează cazul în care aceste mărimi au aceeaşi valoare în toate punctele mediului). Dacă cp e independent de pozifia punctului, unda se numeşte stafionară; toate mărimile de stare ale mediului vibrează atunci în fază sau în opozi}ie de fază (după semnu! mărimii A). Punctele în cari amplitudinea A se anulează se numesc nodurile undei stafionare. Ele sunt puncte izolate în mediile unidimensionale; ele formează un sistem de linii nodale în mediile bidimensionale, respectiv un sistem de suprafefe nodale în mediile tridimensionale. Punctele în cari valoarea absolută a amplitudinii A e maximă se numesc umflăturile (ventrele) undei stafionare. Dacă mărimea cp depinde de poziţia punctului, deci e o funcfiune 9 (x, y, 2) de coordonatele cartesiene ale acestuia (în cazul mediilor tridimensionale), unda se numeşte progresive. Supra-fefele definite prin ecuafia 0) t—9 (x, y, z) =const. se numesc suprafefe de fază (uneori, suprafefe de undă; acest ultim termen e folosit însă adesea şi cu alte accepfiuni). După forma geometrică a acestei suprafefe, se deosebesc unde plane, unde sferice, unde cilindrice, etc. — Pentru o undă plană, faza în punctul r şi în momentul t are expresiunea £p t — k • r, unde vectorul k e normal pe planele de fază.— Orientarea lui k indică orientarea în care se propagă unda. Modulul lui k, împărfitprin 2k, se numeşte „numărul de unde", iar inversul acestui raport X = 2it/& se numeşte „lungimea de unda"; ea reprezintă, într'un moment dat, distanfa dintre două plane de fază a]e căror faze diferă una de alta prin 2ît, sau distanfa parcursă în timp de o perioadă T — 2 tî/ti), de un plan cu o fază constantă dată. Expresiunea mărimii a în funcfiune de perioada T, a = A sin 2 X şi de distanfa s — krjk, • (y-d ■ da lungimea de undă are deci forma: ' t f A/ Raportul v~u/k~\/T se numeşte „vitesa defaza" a undei. Dacă ea e independentă de puisafia u, mediul se numeşte nedispersiv pentru undele considerate; în caz contrar, mediul se numeşte dis-persiv. Dacă vitesa de fază nu depinde de direcfia vectorului k, mediul se numeşte isotrop pentru undele considerate; în caz contrar, el se numeşte anisotrop pentru ele. Vitesa nu depinde însă de punctul considerat, deoarece undele plane se pol propaga numai în medii omogene. — în cazul generai, faza fiind dată prin expresiunea cot —cp (#, y, 7), suprafaţa de fază poate fi considerată plană în vecinătatea oricărui punct din spafiu: (j)t — cp(x, y, z) & * tv \ Cte . /v \ d¥- \ 09 _ ^cot — (X—x) --------\-{Y — y) —-----(Z z) — = dx &y Qz — grad cp, unde r e vectorul care are componentele (X—x), (Y-y) şi (2-2). Vectorul grad cp are, în acest caz, acelaşi -rol —> ca şi vectorul k în cazul undei plane, cu deosebirea că direcfia şi mărimea lui pot varia dela un punct la aliul al mediului. Cu ajutorul acestui vector se poate defini, în fiecare punct şi pentru fiecare' orientare de propagare, vitesa de fază, ‘ungimea de undă, etc. — —*- Mărimea 0 12 3 4 5 6 7 8 9 70 11 72 73 74 75 n * J 0 I n m \ ' 17 I - F ^ W m m zx x u * Xff m - UF > xs I. Forma'rea unei unde (mecanice) longitudinale, Din punctul de vedere geomelr c, undele mărimilor de stare vectoriale se împart în unde iongitu-dinele şi unde transversale. — Ele se numesc longitudinale» dacă mărimea de stare are în fiecare punct direcfia de propagare a undei. Dacă wx e, de exemplu, deplasarea care se face numai în direcfia 215 unei axe Ox a particulelor de coordonate x ale unui mediu continuu, unda progresivă a mărimii wx, care se propagă în direcfia x, are expresiunea: şi reprezintă o undă plana longitudinală armonică (v. fig. /). — Undele se numesc transversale, dacă ---^Mărimea 0 1 3 4 5 6 7 6 9 10 77 72 73 74- 15 t "..............................................M II. Formarea unei unde (mecanice) transversale. mărimea vectorială de stare are în fiecare punct o direc}ie perpendiculară pe direcfia de propagare a undei. Dacă wx e, de exemplu, o depia- III. Legătura formală dintre elongaţiile undelor progresive longitudinale şi transversale. sare analoagă, care se face numai în direcfia unei axe Ox, a particulelor de coordonate y ale unui corp, o undă progresivă a mărimii wx, care se propagă în direcfia y, are expresiunea: w,= Wx sin 2 *(£-£) şi reprezintă o undă plană transversală (v. fig. II). Legătura formală dintre undele longitudinale şi cele transversale e reprezentată în fig. III. Dacă pentru determinarea fenomenului de on-dulafie e nevoie de mai multe mărimi de stare vectoriale, trebue specificat care anume dintre ele e considerată în specificarea transversalităfii. De exemplu, penfru caracterizarea completă a undelor electromagnetice trebue date undele a două mărimi vectoriale: intensităfile câmpurilor electric şi magnetic (undele sunf transversale în raport cu ambele mărimi). . — Undele transversale pot fi nepolarizate sau polarizate, după cum mărimea de stare variază neregulat sau după o anumită regulă, care e specificată mai jos, în planul perpendicular pe direcfia de propagare. — O problemă care depăşeşte cadrul strict al cinematicei undelor, dar care prezintă importanfă în studiul cinemafic al undelor, e aceea a validităţi sau invalidităfii „principiului superpoziţiei" sau a „principiului suprapunerii" pentru undele considerate. Se spune că principiul suprapunerii e valabil, dacă e satisfăcută următoarea condifiune: dacă a\ (x, y, z, t) şi a2 (x, y, z, t) reprezintă valorile mărimilor lineare de stare penfru o undă compatibilă cu proprietăfile mediului considerat, iar a\ (x,...t) şi cC2 (*...) reprezintă valorile mărimilor de stare pentru o altă undă compatibilă cu proprietăfile aceluiaşi mediu, atunci şi a\-ra\, + reprezintă valori ale mărimilor de stare pentru o undă compatibilă cu proprietăţile mediului. — Principiul super-pozifiei e satisfăcut, dacă ecuaţiile (cu derivate parţiale) cari exprimă legile după cari se face propagarea undelor sunt lineare şi omogene. Se ştie că prin suprapunerea a două mărimi vectoriale, de aceeaşi natură, armonice şi de aceeaşi frecvenfă, cari au direc-fii perpendiculare una pe alta se obfin, în anumite condifiuni, oscilafii ale mărimii în cari ex- V. Oscilafii eliptice obfinute prin super-pozifia a două mărimi vecforiale oscilante, perpendiculare, cu defazajul de un sfert de perioadă. Diferente - 0 de fyz£ â Diferenfa $ de drum d =A 750° = j*X 780°~ Jt 210°= Jr X A 72 72 ‘ A 2 IV. Oscilafii elipfice obfinute prin superpozifia a două mărimi vectoriale oscilante, perpendiculare, de amplitudini egale având defazaj variabil şi mărimea orizontală fiind în avans. ■ 216 tremitatea vectorului ei descrie elipse. Acestea se pot obfine, fie cu mărimi de amplitudini egale, variind diferenfa de fază dioire ele (v. fig. IV), fie cu o diferenfă de fază constantă, de un sfert de perioadă, variind câtul dintre amplitudinile lor (v. fig. V).— O undă se numeşte polarizată linear, dacă mărimea vectorială e cuprinsă tot timpul într'un acelaşi plan perpendicular pe direcfia de propagare (v. fig. V/ b). Ea se poate (v. fig. VU a), se obfine o undă polarizată eliptic (v. fig. V// b). — O altă mărime care prezintă importanfă în studiul tuturor undelor, dar care depăşeşte cadrul strict a! cinematicei, e intensitatea undei. Ea e legată de vectorul densităţi curentului (fluxului) de e-nergie, numit şi vectorul radiant şi definit în modul următor: într'un punct dat al mediului se consideră un element de suprafafă dS, a cărui nor- V/. Superpozifia a două unde progresive de amplitudini eg linear (b), respectiv într'o undă polarizată circul; obfine prin superpozifie, ca în fig. VI, din două unde progresive polarizate linear în plane per-pendiculare unul pe altul şi simfazice (v. fig.V/a). Unda se numeşte polarizată circular, dacă mărimea vectorială are o valoare absolută constantă şi se roteşte uniform de-a-lungul direcfiei de propagare (v. fig. VI d). Ea se poate obţine prin superpozifia a două unde progresive egale, polarizate linear în plane perpendiculare unul pe altul, prezentând o diferenfă de fază de un sfert de perioadă (v. fig, VI c). Suprapunând două unde pro- VII. Superpozifia a două unde progresive de amplitudini diferite (a) într'o undă polarizată eliptic (b). Săgefiîe pe axe indică sensul de propagare. gresive polarizate linear în plane perpendiculare unul pe altul, de amplitudini diferite şi prezentând între ele un defazaj de un sfert de perioadă • d sie, polarizate linear (a, c), într'o undă progresivă polarizată • (d). Săgefiîe pe axe indică sensul de propagare. mală e orientată arbitrar; se consideră raportul d ntre energia d2W, transmisă în intervalul de timp ât dinspre fafa negativă a elementului de suprafafă spre fafa lui pozitivă; se formează derivata d2W se caută maximul acestei derivate, la directe variabilă a normalei pe elementul dS. Această valoare maximă e mărimea vectorului densităţi curentului de energie, iar direcfia şi sensul vectorului coincid cu direcfia şi sensul normalei penfru care e realizat maximul. în cazul undelor mecanice, vectorul radiant se numeşte vectorul lui Umov (v. sub Putere mecanică); în cazul undelor electromagnetice, el se numeşte vectorul lui Poynting (v. sub Putere elecfrcmagnetică). Mărimea vectorului radiant se numeşte uneori şi intensitatea instantanee a undei în punctul şi în momentul considerat. Intensitatea undei într'un punct e valoarea medie în fimp a intensităţii instantanee, pe un interval de timp convenabil ales (penfru unde sinusoidale, sau periodice în general, media se ia pe o perioada). în mediile isofrope, direcfia vectorului radiant coincide cu direcfia vectorului grad cp; în general, aceste direcfii nu mai coincid în mediile anisotrope. Prin superpozifie, undele armonice coerente (v.) pot interfera (v. Interferenfă), dând unde stafionare (v.) sau stătătoare, sau dând difracfiune (v.). Unde de difracfiune se pot obfine, cum arată fig. VIII a, b, c, şi cu ajutorul refelelor lineare (v. fig. VIII a), plane (v. fig. VIII b) sau spafiale 217 (v, fig. VIII c). în figuri, refelele respective sunt presupuse înconjurate de sfere mari în raport cu dimensiunile refelelor, pe cari sunt desenate cercurile după cari ele sunt intersectate de conurile în cazul undelor plane, la atenuare exponenţială, amplitudinea A are expresiunea: A(x)=A( 0)e-a/51 distanfa parcursă în mediu şi b e o in care x e VIII. Difracfiunea prin reţele lineare plane şi spafiale (cu cercurile de intersecţiune a conurilor de maxime de interferenţă, corespunzătoare reţelelor lineare componente, cu o sferă care conţine reţetele). msrime care depinde de mediu şi de frecvenfa undei, numită şi adâncimea de pătrundere. Cu cât adâncimea de pătrundere e mai mică, cu atât unda se atenuează mai repede cu distanfa parcursă. 4. ~ barică: Sin. Undă de presiune. V. Presiune, undă de ~ atmosferică. 5. ~ călătoare: Sin. Undă mobilă (v.). 6. ~ cerească [npoCTpaHCTBeHHan BOJiea; onde du ciei; Jonosphărenwelle; sky wave, indirect wave, ionospheric wave; ionoszfera-hullam]: Undă radioelectrică reflectată de păturile iono-sferice. 7. ~ de compresiune [BOJlHa AaBJieiiHH; onde de compression; Verdichtungsstoţj; compres-sion wave; kompressziohuliâm]: Suprafafă de discontinuitate pentru vitese şi presiuni, produsă ia curgerea gazelor cu vitesa supersonică în jurul unui corp oarecare, şi datorită compresibilităfii gazului. Unda de compresiune se formează în mod curent ia suprafafa corpurilor cari prezintă o variafie negativă de unghiu, adică abat curentul spre normala exterioară conturului; ea corespunde unei compresiuni a fluidului de-a-lungul suprafeţei undei şi în spafiul din aval. s. ~ de discontinuitate [3aTyxaion3lafl BOJlHa; onde de discontinuite; Diskontinuitătswelle; dis-continuity wave; diszkontinuitâsi hullâm]. V. sub Undă. 9. ~ de impulsie [HMnyjibCHan BOJraa;onde de choc; S*of$weile; surge wave, travelling wave; Impuîzushullâm]: Undă de tensiune sau de curent unică, unidirecţională, pe o linie electrică lungă, având o foarte scurtă durată, cu variaţie aperio-dică în timp; are o parte ascendentă, de creştere rapidă cu distanţa pe linie, numită front sau frunte, şi o parte descendentă, care descreşte mai încet, numită spate. Se caracterizează prin amplitudinea (valoarea instantanee maximă, exprimată în kV, respediv în kA), şi prin forma ei, exprimată printr'o fracfiune, cifra dela numărător indicând durata frunţii, iar cea dela numitor, durata semiamplitudinii, ambele măsurate dela originea convenţională (v. fig.) şi exprimate în micro-secunde. de maxime de interferenţe, cu numerele de ordine ale maximelor, în ordinea din spre direcţia de propagare spre planele normale pe ele. — în cazul undelor cu vitesa de fază (v.) care depinde de frecvenţă, prezintă importanţă mărimea numită vitesă de grup (v.). i. Undă amortisatâ [3aTyxaK>maHBOJlHa; onde amorîie; gedămpfte Welle; damped wave; csilla-pitott huiiâm]: Undă care consistă în oscilaţii, de amplitudini cari descresc progresiv cu timpul, în fiecare punct dat. într'un punct dat al mediului, elongaţia unei unde amortisate poate varia, de exemplu, pseudoperiodic în timp. Undele electromagnetice emise de posturile de radioemisiune cu scântei, de exemplu, sunt unde amortisate compuse din trenuri succesive de oscilaşi amortisate, fiecare tren corespunzând câte unei scântei care sare într'un circuit al emiţătorului. (Ele pot fi utilizate numai în radiocomuni- • cafiile telegrafice, fiindcă au un conţinut mere în armonice — şi au fost eliminate aprcape complet din tehnica radiocomunicaţiiior, fiindcă stânjenesc celelalte emisiuni radioelectrice). 2. ~ asociata [conpflJKeHHaH BOJma; onde associee; Maferiewelis; material wave; târshullâm]: Undă asociată unui element constitutiv al materiei, (L. de Broglie) în felul arătat sub Undă, funcţiune de ~ (v.). s. ~ atenuată [3aTyxatomaa BOJina; onde atienuee; gedămpfte Welle; attenusted wave; tompifott hullâm]: Undă care consistă în oscilafii ele căror amplitudini scad în funcţiune de distanţa parcursa,, fiindcă traversează un mediu disipativ. Undele atenuate se deosebesc de undele amorii-sate (v.), |a cari amplitudinea într'un punct dai scade în timp, fiindcă la undele atenuate, într'un punct dat, amplitudinea se păstrează constanta m timp; la undele amortisate, amplitudinea are o variaţie relativ mică pe o distanţă mică în raport cu lungimea de undă, iar la ce!e atenuate, aceasta variaţie e mare. Atenuarea unei unde într'un mediu depinde atât de felul şi de frecvenţa ei, cât şi de proprietăţile şi grosimea mediului disipativ parcurs. 218 Undele de impulsie pot proveni din pertur-bafii atmosferice — sau pot fi generate tn laborator, pentru a studia efectele supratensiunilor atmosferice în refele şi instalafii electrice, servind la încercarea îzolafiei elementelor lor componente. Penfru încercări se folosesc unda de impulsie de tensiune 1,5/40, în URSS şi în U.S.A., — şi aceea de 1/50 în celelalte fări din Europa, cum şi unda de impulsie de curent 10/20, şi undele 0,5/5, 1/5 şi 1/10 pentru reproducerea fenomenelor foarte rapide. Fruntea undei fiind aproximativ o exponenfială, pentru definirea pantei undei se duce o dreaptă prin punctele de intersecfiune a frunfii undei cu două drepte orizontale trasate la „distanta" de 10% din amplitudine dela baza, respectiv dela vârful undei (v. fig.). Undă de impulsie. Tf) durata frunfii; Ts) durata semiamplitudinii; Oc) originea convenţională. Analitic, variafia în timp a mărimii de stare a undei (tensiune, etc.) într'un punct dat se reprezintă prin relafia: u=V{ eat~ebt)' a şi b având valori reale, finite, V fiind o constantă, iar b^>a. Primul termen scade relativ încet, iar cel de al doilea repede, din care cauză se trece repede prin valoarea maximă, pentru ca apoi mărimea u să descrească mult mai încet.—Sin. Undă de şoc. V. şi sub Tensiune electrică de impulsie. î. Undă de perturbafie: Sin. Undă parazită. 2. ~ de suprafafă [nOBepxHOCTHan bojih8; onde de surface; Oberflăchenwelle; surface wave; feluleti hullâm]: Undă care se propagă într'un mediu, în principal în imediata apropiere a supra-fefei de separafie dintre el şi un alt mediu. Exemplu: unda (radioelectrică) terestră. s. ~ de şoc [y^apHaa BOJiHa; onde de choc; Verdichtungsstol}; shock wave; lokesi hullâm]: 1. Undă caracterizată printr'o suprafafă de discontinuitate penfru vitesă, presiune, masă specifică şi temperatură, care apare în ani mite condifiuni la mişcările cu vitesă supersonică ale fluidelor compresibile. în general, producerea undelor de şoc se dato-reşte unei varia}iifinite de presiune, cauzată de prezenfa unui corp în fluid sau de o perturbafie de altă natura; dacă unda de şoc e produsă de un corp, ea poate fi ataşată de acest corp, sau detaşată, la oarecare distanfă, în fafa corpului. Propagarea acestor perturbafii mari de presiune se face cu vitesă finită, superioară vitesei sunetului. Unda de şoc e totdeauna un fenomen ireversibil, adică însofit de o creştere a entropiei fluidului. — După condifiunile în cari se produce, unda de şoc poate fi normală sau oblică. Unda de şoc normală e perpendiculară pe direcfia vitesei sale de propagare. Unda poate fi plană, cum e cea produsă într'un tub cilindric (datorită, de ex., deplasării brusce a unui piston), sau sferică, cum e cea produsă printr'o explozie; fluidul din spatele undei de şoc, care inifiai se găsea în repaus, ia o vitesă finită, în sensul vitesei de propagare a undei.— în sufieriile supersonice sau subsonice, la numere Mach Af»1, se produc unde de şoc normale stafionare. într'un fluid vâscos şi cu conductibilitate termică mică, unda de şoc nu mai are o suprafaţă de discontinuitate, ci o oarecare grosime, foarte mică, în care mărimile fizice variază brusc; pentru aer, grosimea stratului de fluid în care se produc 80% din saltul de vitesă poate fi calculată aproximativ din relafia e — kj{vQ--vi) cm, vitesele şi v\ fiind date în cm/s, iar k= 1 cm2/s, Unda de şoc oblică se produce la curgerea supersonică în jurul unui corp cu un unghiu diedru oarecare, dacă o fafă a diedrului e paralelă cu vitesa dela infinit amonte (^o)» ,ar muchia e perpendiculară pe aceasta. în anumite condifiuni se produce, în acest caz, o undă de şoc plană şl oblică fafă de muchia diedrului, care formează cu vq un unghiu 5, superior unghiului lu1 Mach a0 = arc s>n 0/^o)» und© e numărul Mach corespunzător. în aval de undă, curentul e paralel cu a doua fafă a diedrului. Undele de şoc se reflectă când ating un perete (v. Reflexiunea undelor de şoc). O problemă de interes practic e relafia dintre unda de şoc şi stratul limită. Experienfele au arătat că pozifia undei de şoc nu e modificată de natura curgerii (faminare sau turbulente) în stratul limită, forma fiind însă diferită şi numărul lui Mach atins local fiind, de asemenea, diferit. în cazul stratului limită laminar, grosimea acestuia scade pufin după şocul normal şi creşte gradat după şocul oblic; după şocul normal, stratul limită devine turbulent. în cazul stratului limită turbulent, acesta se îngroaşe foarte repede în dreptul şocului, dar raportul grosimilor e mai mic decât ia stratul laminar; pierderea de presiune totală e mult mai mare Ia stratul turbulent decât la cel laminar. La profil de aripă cu incidenfă pozitivă, unda de şoc apare întâi pe extrados şi apoi pe intrados. Când Mq creşte, aceste unde sporesc în intensitate şi se deplasează spre spate. Proprietăţile aerodinamice variază foarte mult cu Mo, diferit dela un profil la altul, grosimea şi curbura profilului fiind elemente esenfiale. 219 Unda de şoc tridimensională a fost sfudiată în special în Cazul curgerii unui fluid compresibil în jurul corpurilor axial-simetrice. Din punctul de vedere practic, pentru avioanele de vitesa mare, apariţia undei de şoc e un fenomen dăunător, atât prin solicitările suple-mentare pe cari Ie produce, cât şi pentrucă dă rezistenfă de undă (v.). — Sin. (în parte mai general) Undă de discontinuitate. — 2. Sin. Undă de impulsie (v.). 1. Undă directă [npHMan BOJlHa; onde directe; Bodenwelle, direkte Welle; direct wave; terep-hullâm]: 1. Partea dintr'o undă electromagnetică ce se propagă în spaţiu, care, după ce unda se desparte în două, se propagă la suprafafa Pământului, spre deosebire de cea care e reflectată de straturile superioare ionizate ale atmosferei (numită undă indirectă). — Sin. Undă terestră. — 2. Unda progresivă care se propagă din spre o sursă de perturbare spre exterior. 2. ~ electrică de impulsie [HMnyjibCHaH BOJlHa; onde electrique d'impulsion; elektrischer Stromstof3; electric current impulse; elektromos impulzushullâm]. V. sub Undă de impulsie. s. ~ electromagnetică de apel [no3biBHan BJieKTpOMarHHTHan BOJlHa; onde electromag-netique d'appel; elektromagnetisheRufwelle; electromagnetic calling wave; elektromâgneses hivo-hullâm]: Undă electromagnetică de frecventă aleasă convenţional, pentru a chema unu sau mai multe posturi de radioemisiune date. 4. ~ electromagnetică de lucru [paâonafi SJieKTpOMarHHTHaa BOJlHa; onde eiectromag-netique de travail; elektromagnetische Betriebs-welle; electromagnetic working wave; elektromâgneses uzemi hullâm]: Undă electromagnetică prin care se transmit semnale sau comun'cări. 5. ~ electromagnetică de răspuns [3JieKTpo~ MarHHTHaa B0jma ajih nepe^a^a oTBeTa; onde electromagnet'que de reponse; elektro-magnetische Antwortwelle; electromagnetic ans-wering wave; elektromâgneses vâlaszadâsi huliâm]: Undă electromagnetică de frecvenfa aleasă convenţional, care permite unui post de radioemisiune să anunţe primirea comunicărilor de serviciu cari i s'au făcut. 8. ~ electromagnetică de repaus [sJieKTpo-MarHHTHan BOJlHa IIOKOfî; onde electromag-netique de repos; elektromagnetische Ruhewelle; electromagnetic spacing wave; elektromâgneses nyuga|mi hullâm]: Undă electromagnetică produsă de un radioemiţător, cât nu transmite semnale. 7. ~ electromagnetică purtătoare [necymaa ŞJieKTpoMarHHTHaa BOJlHa; onde eiectromagne-tique porteuse; elektromagnetische Trăgerwelle; electromagnetic carrier wave; elektromâgneses yivohullâm]: Undă electromagnetică de înaltă trecventa, care serveşte la transmiterea semnalelor prin modulaţie.' «■ ~ elementară [3JieM6HTapHaH BOJiea; onde elementaire; Elementarwelle; elementary wave; eiemi hullâm]: Undă provocată de o per- turbare localizată într'un punct. — Sin. Undă epicentrală. 9. ~ epicentrală. V. Undă elementară. 10. ~ explozivă [B3pbiBHafl BOJlHa; onde ex-plosive; Detonationswelle; explosion wave; rob-banâsi hullâm]: Undă de discontinuitate care consistă în coexistenţa fenomenului chimic de descompunere a unui exploziv cu fenomenul de transmitere a descompunerii şi presiunii. Se transmite cu vitese cari ating 8000 m/s. V. şi Detonaţie. 11. ~ indirectă [npocTpaHCTBeHHan BOJraa; onde indirecte; Raumwelle; indirect wave; kozve-tett hullâm]: 1. V. sub Undă directă 1.—-2. Sin. Undă reflectată. 12. ^ întreţinută [He3aTyxaiemaH BOJlHa; onde entretenue; ungedămpfte Welle; sustained wave; csillapitatlan hullâm]: Undă care păstrează într'un punct dat al mediului o amplitudine constantă în timp. Staţiunile de radiotelefonie şi de radiotelevi-ziune emit unde electromagnetice purtătoare întreţinute. îs. ~ ionosferică [np0CTpaHCTB€HHafl BOJlHa; onde ionospherique; jonosphărische Welle; iono-spherical wave; ionoszferikus hullâm]: Partea unei unde radioelectrice care se propagă în ionosferă, unde e refractată şi reflectata. O undă radioelectrică radiată de pe pământ poate fi „curbată" în anumite condiţiuni, astfel încât să revină la pământ, unde e reflectată, pentru a ajunge din nou în ionosferă, de unde poate fi din nou „curbată" spre pământ, etc., permiţând astfel realizarea de radiocomunicaţii la mare distanţă. Câmpul electric al undelor radioelectrice acţionează asupra electronilor pe cari îi conţine iono-sfera, transpunându-i, în oscilaţii aproximativ paralele cu direcţia câmpului electric, pe frecvenfa acestor unde. Electronii în oscilaţie absorb o parte din energia undei incidente şi o radiază din nou, cu o nouă fază. Prin superpoziţia undelor se obţine o undă rezultantă, în care normalele pe suprafeţele de fază sunt curbate astfel, încât ajung din domeniul cu densitate mare a electronilor, în domeniul cu densitate mai mică. Această curbare creşte când scade frecvenţa undei. Când ionosferă e birefringentă, din cauza câmpului magnetic al Pământului, unda radioelectrică se „bifurcă" şi propagarea se face cu vitese de fază, polarizaţii şi absorpţii diferite. Una dintre aceste componente, a cărei propagare se face aproape ca şi cum câmpul magnetic terestru ar fi nul, se numeşte undă normală; cealaltă componentă se numeşte undă extraordinară. Drumurile acestor unde în ionosferă nu diferă prea mult unul de altul, cu excepţiunea cazului în care una dintre ele e reflectată spre pământ de unul dintre straturile de electroni din ionosferă. Dacă indicele de refracţiune variază sensibil pe o lungime de undă, se produce şi reflexiune odată cu refracţiunea. Fenomenul se observă când există nori de electroni cu conture precise, cum 220 se întâmplă uneori în stratul E at ionosferei. în timpul zilei, undele reflectate din banda frecventelor de radiodifuziune sunt absorbite aproape în întregime. Absorpjia lor scade spre sfârşitul zilei şi devine relativ mică în timpul nop{iif pentru ca să crească din nou după răsăritul Soarelui. Absorpfia se produce la limita inferioară a stratului E. în nopţile de iarnă, absorpfia e mai rrvcă •decât vara şi, în primă aproximaţie, nu depinde de frecvenfă. Intensitatea undelor reflectate pare că depinde şi de activitatea solară. în mod normal, unda ionosferică e singura componentă a undei radioelectrice prin care se pot realiza radiocomunicafii la mare distantă. Datorită neomogeneităfii ionosferei, unde ple-când dela un acelaşi emifător au parcursuri diferite în ionosferă; Ia recepfie sosesc deci mai multe unde, având amplitudini şi faze diferite. Uneori, mărimile de stare respective se adună, iar alteori se scad, provocând o variase neregulată şi supărătoare a intensităfilor câmpului electric şi magnetic la recepfie, ceea ce dă fenomenul cunoscut sub numele de fading. O particularitate a undelor ionosferice consistă şi în faptul că prin ele nu se pot stabili radiole-gături Ia distanfe mici, în jurul emifătoarelor existând aşa numitele zone de tăcere (v. Zonă de tăcere). 1. Undă la sol: Sin. Undă terestră (v.). 2. ~ lineară [npHMOJiHHeHHan BOJina; onde lineaire; lineare Welle; lineary v/ave; lineâris hullâm]: Undă care se propagă de-a-lungul unui mediu care are o singură dimensiune desvoltată în raport cu celelalte (de ex. într'o coardă). s. ~ longitudinală [npoflGJibHafl BOJiHa; onde longitudinale; Longîtudinalwelle; longitudinal wave; longitudinâlis hullăm]. V. sub Seismică, undă 4. ~ Love [BOJiHa JIOBe; onde L.; L. Welle, L.'s wave; L. hulîâm]. V. sub Seismică, undă 5. ~ Mach [BOJiHa Maxa; onde M.; M. Welle; M.'s wave; M. hullâm]. Mec. fluid.: Suprafafă de discontinuitate penfru presiune, pentru masa specifică şi temperatură, produsă de o mică perturbafie. în mişcarea supersonică a unui fluid compresibil. Această undă e şi suprafafă de discontinuitate penfru derivata vitesei; ea are natura unei unde sonore. e. ~ mobilă [6erymafl bojih§; onde mobile; Wanderwelle; travelling wave; mozgo hullâm]: Undă de tensiune electrică, respectiv de curant electric (sau de câmp magnetic asociat acestui curent), care se propagă de-a-lungul unei linii electrice lungi, provocată de primirea bruscă de energie electromagnetică într'un punct al liniei (căderea unui trăsnet, efecte de comutafie) sau de cedarea bruscă de energie electromagnetică. Undele mobile sunt unde de impulsie (v.). Valorile tensiunilor şi curenf'îor acestor unde, într'un punct dat, se pot descompune, printr'o integrală Fourier (v.), în unde armonice. De aceea, propagarea undelor mobile poate fi studiată pe baza propagării undelor armonice (atenuate). — O linie electrică de transmisiune lungă, putând fi considerată linie cu rezistenţă electrică, cu inductivitate, capacitate şi conductivitate de izolafie uniform repartizate pe lungimea ei, e echivalentă, din punctul de vedere electric, cu un cuadripol linear simetric. Astfel, sub formă complexă (v. Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale), tensiunea armonică U şi curentul armonic / într'un punct al liniei, la distanfa x de origine, se exprimă în funcfiune de tensiunea U\ şi de curentul I\ în punctul de origine al liniei, prin relafiile (în complex): Ux=AUi + BIt', l^CUt + Dlt cu solufiile: Ux^Meyx+Ne~y*' 7 - M yx N -yx * 7 2 t'c ^c unde y e constanta de propagare a liniei (v.), Zc e impedanfa ei caracteristică, iar M şi N sunf constante cari se determină prin considerarea condifiunilor Ia limită. Constanta de propagare, în general complexă, se exprimă prin y = a-f/p, unde a e atenuarea, iar p e factorul de fază al liniei (v. aceşti termeni). Valorile instantanee ale tensiunii şi curentului în punctul jc al liniei au deci expresiunile: ux—M^j2eax sin (to£-fp;c + m) + + N^2e~ax sin (mt-$x+n) ix——■^^2eax sin (u>t+$x + m—ţ>) + ^0 4- e~ax sin (tat—px -f n — ^p) c în cari m, n şi q> sunf fazele Iui M, N şi defazajul caracteristic pentru I. Tensiunea şi curentul sunt date, astfel, de suma a două unde, cari se propagă cu vitesa v — —în cele două sensuri ale liniei şi au amplitudini cari se atenuează, penfru fiecare dintre ele, în sensul de propagare, după o exponenţială al cărei exponent confine produsul coordonatei x prin atenuarea liniei. Unda care se propagă dela bornele primare spre cele secundare ale iiniei e unda directă, iar cea care se propagă în sens contrar, unda inversă. Amplitudinea undei directe de curent e egală cu raportul dintre amplitudinea undei directe de tensiune şi impedanfa caracteristică a liniei, iar amplitudinea relativă a undei inverse de curent e egală şi de semn contrar cu raportul dintre amplitudinea undei inverse de tensiune şi impedanfa caracteristică. Defazajul unei unde de tensiune sau de curent creşte, după fiecare unitate de lungime 221 de linie străbătută, cu factorul de fază 0, — Prin superpozifia acestor unde armonice atenuate se pot obfine undele mobile, cari sunt unde de impulsie. Dacă o undă mobilă întâlneşte un obstacol (constituit de variaţia bruscă a constantelor liniei), se întoarce pe linie o undă reflectată şi înaintează peste obstacol o undă „refractată". Reflexiu-nea unei unde mobile la capătul liniti are ca ur/nare o dublare trecătoare a tensiunii, dacă linia e deschisă fa capăt, sau o dublare trecătoare a curentului, dacă linia e scurt-circuita*ă la capăt. — Fronturile de undă abrupte se aplatisează după trecerea lor prin obstacole, devenind astfel mai pufin periculoase pentru instaiafiiie electrice. Undele mobi'e se produc în liniile aeriene, mai rar în liniile de cabluri, de obiceiu prin liberarea sarcinilor electrice adevărate induse în linie prin mfluen}ă la trecerea norilor încărcafi electric şi ale căror sarcini electrice sunt anulate brusc printr'un fulger sau trăsnet (care poate fi uneori şi o lovitură directă în linie). Undele mobile se produc şi la scurt-circuite sau la ajungeri la pământ în re}ea şi prin efecte de comutafie, la conectarea şi deconectarea reţelelor, în special la curenţi capacitivi, la amorsarea paratrăsnetelor produsă de supratensiuni de altă natură, etc. Deosebit de periculoase sunt ajungerile la pământ intermitente, cari generează necontenit unde mobile. Datorită reflexiunii undelor mobile la capătul liniilor şi în punctele cu obstacole, se produc unde mobile oscilante, cari oscilează între punctele de reflexiune, dând supratensiuni oscilante. Aceste unde pot provoca, în unele porfiuni ale refelei, oscilafii interne, cari dau supratensiuni permanente în refea, spre deosebire de cele trecătoare, provocate de influentele atmosferice. — Sin. Undă călătoare. 1. Undă parazită [BOJlHa B03MymeHHfl; onde părăsite; Storungswelle; parasitic wave; koborhul-lam]:Undâ de perturbafie, de frecvenfa undelor radioelectrice, produsă de instalaţii industriale, de fenomene atmosferice sau cosmice. Primele două se manifestă Ia recepfie în specia! în domeniul radiocomunicafiilor pe unde lungi şi medii; ulti-rnele, în domeniul undelor scurte şi al microundelor. Undele parazifilor industriali şi atmosferici prezintă o variafie în timp neregulată; undele celor cosmici prezintă o variafie în timp mult mai regulată. — Sin. Undă de perturbafie. V. şi Parazifi; Radioastronomie. 2. ~ plină [noJiHbiH nepuofl, nojiHoe ko-Jie6aHHe; onde pleine; volle Sto^welle; full wave; teljes lokesi hullâm]. E/f.: Undă de impulsie (v.) care se produce când în circuifuf de probă nu există o cădere instantanee de tensiune datorită vreunei conturnări sau străpungeri (v. Undă tăiată). E forma de undă folosită curent în încercările de verificare a izolaţiei, ai. ~ progresivă [6eryir?aH BOJlHa; onde Progressive; Progressive Welle; progressive wave; hallado hullâm]. V. sub Undă. 4. ~ purtătoare [Hecynţaa BOJma; onde porteuse; Trăgerwelle; carrier wave; hordo hullâm]: Unda de rad ofrecvenţă care se modulează pentru a se transmite o informaţie. Frecvenfa corespunzătoare undei purtătoare e mult mai înaltă decât frecvenfele pe cari le con-fine oscilafia care modulează purtătoarea. — în pauza de modulafis, radioemifătoarele emit numai unda purtătoare. în timpul modulafiei se emit, atară de unda purtătoare, şî undele datorite benzilor laterale (v. sub Modulafie). La modulafia de amplitudine, unda purtătoare are o amplitudine independentă de gradul de modulafie. La modulafia de frecvenfa şi la modulafia de fază, amplitudinea undei purtătoare depinde de indicele de modulaf'e. Uneori se suprimă la emisiune unda purtătoare şi undele datorite unei benzi laterale — şi se transmite numai una dintre benzile laterale. 5. ~ radioelecfrică [paA£i09JieKTpjiHeCKafl BOJlHa; onde radioelectrique; radioelektrische Welle; radioelectric wave; râdiohullâm]: Undă electromagnetică folosită pentru a realiza o radio-comunicafie. Ea consistă înfr'o undă purtătoare (v.) modulată. Are trei componente: o undă terestră (v.), a cărei propagare e influenfată de prezenfa pământului, o undă ionosferică (v.), în care propagarea e controlată de ionosferă — şi o undă tropo-sferică (v.)f a cărei propagare e controlată de troposreră. 6. ~ Rayleigh [BOJlHa PefijieBra; onde R.; R. Welle: R.'s wave; R. hullâm]: Undă seismică de tip special, caracterizată printr'o propagare localizată în vecinătatea suprafefei soiului. V. sub Seismică, undă 7. ~ seismică. V. Seismică, undă s. ~ sonică [CBepxssyKOBaH BOJlHa; onde sonique; Schalldruckwelle; sound wave; hang-nyomâsi hullâm]: 1. Undă care se formează în fafa obiectelor cari se mişcă în aer cu o vitesă relativă mai mare decât vitesa sunetului, datorită comprimării aerului. — 2. Undă produsă în fenomenele de sonicitate (v.). 9. ~ spafială [npocTpaHCTBeHHan BOJlHa; onde spaţiale; răumliche Welle; spaţial wave; terhullâm]. 1. V. sub Undă. — 2. V sub Undă terestră. 10. ~ stafionară [CTOflqan BOJlHa; onde sta-tionnaire; stehende Welle; stationary wave; âllohullâm]: Undă obfinută prin suprapunerea a două unde progresive cu aceeaşi frecvenfă şi cu aceeaşi amplitudine, cari se propagă în sensuri contrare. Trenurile de unde pot fi emise de izvoare diferite sau pot reprezenta undele incidente şi cele reflectate provenind dela acelaşi izvor. — Fig. I reprezintă formarea undei stafionare prin suprapunerea a două unde progresive cari se propagă în sensuri contrare, E|ş 222 pot fi longitudinale sau transversale, legătura formală dintre efe fiind cea din fig. II. I. Formarea unei unde staţionare prin superpozifia a două unde progresive cari se propagă în sensuri conirare. Fenomenul mai genera! al superpozifiei a două unde progresive coerente (v.), penfru a da o f t T f II. Legătura formală dintre elongafiile undelor stafionare longitudinale şi transversale. undă staţionară, se numeşte interferenţă (v.), Fig. III reprezintă schematic cazul interferenţei a doua grupuri de unde armonice (una dintre alternanţe e desenată în negru, iar cealaltă, în ta|b; în stânga, unde simfazice; în dreapta, unde defazate între ele cu un sfert de perioadă). Fig. IV reprezintă două metode utilizate frecventîn Mecanică pentru producerea de unde coerente, dintr'o undă plană incidenţă pe O SUpra- ^' Metode de producere a două unde faţă CU orificii mecan‘ce coerente, prin incidenfa unei (în fig. IV b, uncie P,ane Pe un perete (P) cu două oglinda înlocu- ori,icii (v. fig. a), respectiv cu un ori-eştefuncţiunea *iciu' clar Prezen*ând ° suprafafă reflec-celui de al doi- iantă ^ în sPate,e peretelui (v. fig. b). lea orificiu din fig. IV a). Fig. V reprezintă undele staţionare obţinute prin interferenţa a două unde, când există re- laţiile din legendă între distanţa dintre centrele de emisiune a lor şi jumătatea lungimii lor de undă. î. Undă tăiata [yceneH-Han BOJiHa; onde coupee; ab-geschnittene Stol^welle; chop- ped wave; letompitott iokes- v. Interferenţa a două hullâm]. Elf.: Undă de im- unde progresive, armo-pulsie de tensiune, pe o nice ?■ coerente, sim-linie electrică lungă, pro- fazice (stânga), respec-dusă când în circuitul de {iv în cuadrafură probă există o cădere in- (dreapta), stantanee de tensiune, datorită unei conturnări sau unei străpungeri. Unda se numeşte tăiată pe front, când căderea de tensiune se produce pe ramura ascendentă a undei (v. fig. a) — şi tăiată pe spate, când se produce pe ramura descendentă a acesteia (y. fig. b). Solicitarea reţelelor şi a instalaţiilor electrice prin undă tăiată e mai severă decât cea prin undă plină (v.), deoarece unda tăiată constitue o suc- III. Modele de interferenţă de unde, obfinute prin proiectarea unuia pe altul a două trenuri de unde desenate pe sticlă, când distanţa dintre centrele undelor este un multiplu par (fig. din stânga), respectiv impar (fig. din dreapta) al jumătăţii d© lungime de undă, Cesiune de doua unde pline, cea de a doua fiind de polaritate inversă şi cu pantă foarte abruptă. Unde iuiaie. a) undă tăiată pe frunfe; b) undă tăiată pe spate; Uţ) amplitudinea undei tăiate; Up) amplitudinea undei pline corespunzătoare. încercarea cu undă tăiată e mai puţin răspândită decât încercarea cu undă plină, din cauza dificultăţilor de experimentare şi de interpretare a rezultatelor. 1. Undă terestră [noBepxHOCrnaH BOJina; onde de sol; Bodenwelle; ground wave, direct wave; talajhullâm, feluleti hullâm]: Partea unei unde radioelectrice care se propagă la suprafafa Pământului. în general, bătaia acestor unde e cu atât mai mică, cu cât frecvenfa e mai înaltă şi conductibilitatea solului mai mică. Unda terestră recepţionată prezintă următoarele trei componente: Unda terestră directă, care se propagă direct între antena de emisiune şi cea de recepţie (dar nu la suprafafa solului); unda indirectă, reflectată de sol, când antena receptoare e situată la oarecare înălţime deasupra solului — şi care e neglijabilă în raport cu prima, — şi unda troposferică, produsă prin reflexiunea şi refracfiu-nea în troposferă, din cauza gradienţilor particulari ai umidităţii şi temperaturii în troposferă. Intensitatea undei terestre depinde de valoarea rezistenţei şi a permitivifăţii relative a solului, de frecvenţă, de înălţimea antenelbr de emisiune şi de recepţie, de curbura Pământului, de distanţa dintre emiţător şi receptor şi de variaţia indicelui de refracţiune al atmosferei cu înălţimea. Unda terestră e componenta principală a undei radioelectrice în interiorul zonei primare de serviciu (v,). — în trecut s'a presupus că există şi o a treia componentă a undei terestre: unda de suprafafă, care s'ar propaga de-a-lungul suprafefei Pământului, aşa cum unda de suprafafă elastică se propagă la suprafafa de separafie a două medii în cari vitesele de propagare ale undelor sunt diferite. Studiul experimental şi teoretic a arătat că nu există undă de suprafafă. în lucrările mai vechi, rezultanta celor două Componente ale undei terestre se numeşte undă spaţială, spre a o pune în opozifie cu presupusa unda de suprafafă. *. ~ transversală [nonepenHan BOJlHa; onde transversale; Transversalwelle; transverse wave; franszverzâlis hullâm]. V. sub Seismică, undă s. ~ troposferică [yjibTpaKOpOTKaH BOJlHa; onde tropospherique; troposphărische Welle; tro-pospheric wave; troposzferikus hullâm]: Partea unei unde radioelectrice (v.) care apare numai când există gradienfi importanfi ai permitivităfii straturilor de aer din troposferă (datoriţi gradien-filor de temperatură, de umiditate, etc.). în troposferă se pot produce uneori reflexiuni ale undelor radioelectrice ultrascurte. Intensitatea undelor reflectate e foarte mică, iar propaw garea lor e sensibil influenfată de starea timpului. 4. front de ~ [(J)poHT BOJlHbi; front d'onde; Wellenfront; wave front; hullâmfront]. V. sub Undă. «. funcfiune de ~ [(jDyHKiţHfl OT BOJlHbi; fonction d'onde; Wellenfunktion; wave function; hullâmfuggveny]: Repartifie cp (t, q\, q2r>t, qn) a unei mărimi în general complexe cpf pe valorile posibile qi,q2i"‘lqn ale unui sistem complet de mărimi simultan măsurabile Qi, Q2,,,,»QW ale unui sistem cuantic, care caracterizează starea fizică a sistemului şi serveşte, în Mecanica cuantică, Ja determinarea proprietăţilor Iu? statistice. Foarte adesea, sistemul de mărimi simultan măsurabile e constituit din variabilele de poziţie şi de spin ale elementelor constitutive ale sistemului ca particule, dar se poate utiliza în calcul oricare alt sistem de mărimi simultan măsurabile. Determinarea proprietăţilor statistice ale sistemelor cuantice cu ajutorul funcţiunii de undă se face utilizând produsul scalar a două func-fiuni de undă, cum şi funcţiunea de undă care rezultă aplicând asupra funcfiunii de undă (p operatorii cari reprezintă mărimile fizice. Produsul scalar (cp, q>), a două funcţiuni de undă cp şi qp, e mărimea (t< *) = £$** (?i.?2. '"•‘In) V (?i. ?2r-q„) ■ ■ dqldq2-dqn, unde integrarea se efectuează asupra porfiunilor continue din spectrele valorilor admise pentru mărimile Qk, iar însumarea se efectuează asupra porţiunilor discrete, una dintre aceste operaţiuni putând dispărea (dacă spectrul valorilor admise e pur continuu sau pur discret). — Func|iunea de undă 9, care rezultă prin aplicarea unui operator cuantic linear A, care reprezintă o mărime fizică, asupra funcţiunii cp, se notează sub forma: y — A$. (Pentru operatorii corespunzători mărimilor fizice, v. sub Cuantică, mecanică ~). Proprietăţile statistice ale sistemului sunt complet definite, dacă se cunoaşte valoarea medie a oricărei mărimi reprezentate printr'un anumit operator A în starea reprezentată prin funcţiunea cţ»; expresiunea acestei valori medii e dată de formula: A (*. *) ' Dependenţa de timp a funcţiunii de undă cp, care exprimă evoluţia în timp a stării sistemului. 224 se obfine din ecuafia iui Schrodinger: urrde& e constanta lui Planck, i—'sj — 1, t e timpul, iar H e operatorul hamilfonian al sistemului cuantic considerat (v. sub Cuantică, mecanică^). Această ecuafie admite o solufie unică, dacă se dă, pentru momentul inifial t — t0, expresiunea funcfiunii de undă cj; în funcfiune de valorile posibile qi,-",qn ale sistemului complet de mărimi simultan măsurabile QiAceastă expresiune trebue aleasă în conformitate cu condifiunile fizice inifiale în cari e pus sistemul. Daca sistemul nu schimbă energie cu exteriorul (operatorul H nu depinde explicit de timp), ecuafia lui Schrodinger admite solufii de forma: 2 aci ----7— Wt ). în cazul când sistemul cuantic se reduce Ia un singur element constitutiv al materiei, funcţiunea de undă depinde de timpul t, de coordonatele de pozifie x, y, z şi de coordonata de spin s a acestui element ca particulă: = [t,x, y, z, s). Deoarece coordonata de spin ia numai un număr finit de valori sv sn, se poate pune (f, x, y, z,s{) = ^ (t, x, y, z); (i= 1, 2,-»). Astfel, funcfiunea de undă e înlocuită cu un sistem de n funcfiuni cari depind numai de t, x, y, z. La o schimbare a sistemului de referinţă, aceste funcfiuni sufer anumite transformări lineare caracteristice pentru natura elementului considerat. De exemplu, ele pot suferi aceleaşi transformări lineare ca şi componentele unui cuadri-vecior, sau ca anumite combinafn lineare ale componentelor unui cuadrivector. în acest caz se spune că elementul ca particulă admite o funcfiune de undă vectorială. Există elemente cu funcfiuni de undă scalare, pseudoscalare, spinoriale, vectoriale, etc. (v. sub Structura materiei). Există o strânsă legătură între spinul elementului şi proprietăfile de transformare ale ftincfiunii sale de undă. î. Undă, lungime de V. Lungime de undă. V. şi sub Undă. a. număr de V. Număr de undă. s. suprafafă de ~ [noBepxHQCTb BOJiHbi; surface d'onde; Welientlăche; wave surface; hullâmfeluiet]. V. sub Undă. 4. Undamefru [BOJiHOMeTp; ondametre; Wel-lenmesser; wavemeter; hullâmmero], Fiz.: Instrument penfru măsurarea lungimii de undă, respectiv a frecvenfei oscilafiilor electromagnetice. — După principiul de funcfionare, se deosebesc undametre de rezonantă şi undametre heterodină. Undamefru! de rezonahfă cuprinde, în principal, un circuit oscilant cu frecvenfă proprie acorda-bila pe frecvenfă oscilafiei de măsurat, un indicator al frecvenfei proprii a circuitului şi un indicator de acord. Frecvenfă oscilafiei se măsoară modificând elementele circuitului oscilant până Ia coincidenfa frecvenfei sale proprii cu frecvenţa de măsurat (când circuitul intră în rezonanţă), arătată de indicatorul de acord; se citeşte fre-cvenfa sau lungimea de undă corespunzătoare, la indicatorul de frecvenfă. — La radiofrecvenfe, circuitul oscilant cuprinde, de cele mai multe ori, un condensator variabil continuu şi o bobină fixă, pentru o anumită gamă de măsură (mai rar un condensator fix şi un variometru). Indicatorul de frecvenfă permite citirea directa a frecvenfei proprii a circuitului oscilant în funcfiune de pozifia rotorului condensatorului variabil, respectiv a va-riometrului. Ca indicator de acord se pot folosi un voltmetru, un tub cu heliu, o lampă cu incandescenfă, etc., legate Ia bornele circuitului oscilant (cel mai potrivit, în acest scop, e volt-metrul electronic cu diodă). Undametrele de rezonantă penfru măsurarea frecveoţelor foarte înalte au, în circuitul lor oscilant, un rezonator de volum variabil sau un dispozitiv de variafie simultană a inductivităfii şi a capacităţi circuitului. La indicatorul lor ,de acord se poate folosi un detector cu cristal în locui diodei. Undametrul heterodină cuprinde, în principal, un oscilator capabil să emită oscilafii de fre-cvenfa celor de măsurat, un etaj de amestec şi unu! de detecfiune, un indicator al frecvenfei oscilatorului şi un indicator de acord. Oscilafia de măsurat interferează (în etajul de amestec) cu oscilafsa locală, produsă de oscilatorul unda-metrului, rezultând o oscilafie cu frecvenfă egală cu diferenfa frecvenfelor celor două oscilafii, care se detectează în etajul de detecfiune. Frecvenfă oscilafiei se măsoară modificând frecvenfă oscilafiei locale (de obiceiu, prin rotirea armaturii mobile a unui condensator variabil), până când frecvenfă ei devine egală cu frecvenfă oscilafiei de măsurat (adică frecvenţa oscilafiei rezultante devină nulă); se citeşte la indicatorul de frecvenfă frecvenţa sau lungimea de undă corespunzătoare. Ca indicator de acord se foloseşte o cască sau un galvanometru sensibil. 5. Undelor, absorpţia ionică a ~ radioelectrice [HOHQBoe norjiomenHe paA^03JieKTpH4ecKHX BOJIH; absorption ionique des ondes radioelec-triques, ionische Absorption der Radiowellen; ionic absorption of radioelectric waves; râdio-hullâmok ionikus elnyelese]. Radio. Undele radioelectrice cari pătrund într'o pătură de aer ionizat sunt refractate (v.): Electronii liberi sau ionii absorb energia undelor şi vibrează cu frecvenfă acestora. în absenfa ciocnirilor între electroni şi molecule sau atomi, electronii emit din nou integral energia, cu frecvenfă undei incidente. Când se produc ciocniri, o parte din această energie §ş 225 dirijează in masa de aer, dând absorpfia ionică a undei. Ea e cu atât mai mare, cu cât densitatea aerului e mai mare (deci la altitudini mici). De altă parte, cum amplitudinea de vibrafie a electronului e cu atât mai mare, cu cât frecvenfa undei e mai joasă, pierderea de energie, — proporţională cu amplitudinea — e maximă pentru frecvenfele joase. Absorpfia pe unitatea de distanfa (coeficientul de absorpfie) are următoarea expresiune: K-— . — cm \if2' în care e şi m sunt sarcina electrică şi masa electronului, c e vitesa luminii, N e densitatea electronică (numărul de electroni pe unitatea de volum), v e frecvenfa ciocnirilor, p. e indicele de refracfiune şi f e frecvenfa. 1. Undelor, ecuafia ~ [ypaBHeHHe bojih; equation des ondes; Wellengleichung; wave equa-tion; hullâmegyenlet]. Fiz.: Ecuafie cu derivate parfiaje de ordinul al doilea, de tip hiperbolic normal, care are forma (fpţ I q)2H ^ „n M 9*î 9x; «o2 c)*2 u fiind o funcfiune de variabilele spafiale x\,"',xn şi de timpul t, iar co fiind o constantă. 2. ecuafia ^amortisafe [ypaBHeHHe saTy-xaiomnx BOJIH; equation des ondes amorties; Gleichung der gedămpffen Wellen; damped waves equation; csillapitott hullâmegyenlet]. Fiz.: Ecuafie cu darivate parfiale de ordinul al doilea, de tip hiperbolic normal, care are forma S2** 1 q)2u , , n ——- ... -ţ_ ——------— -|- ku — 0, Q)X \ Oi2 c)^ u fiind o funcfiune de variabilele spafiale xit'”sxn şi de timpul t, iar so şi k fiind nişte constante. Particularizând numărul variabilelor spafiale, se obfine pentru n—\, ecuafia coardelor vibrante amortisate, pentru n = 2, ecuafia undelor cilindrice amortisate şi pentru = 3, ecuafia undelor sferice amortisate. 3. ~r ecuafia ~ cilindrice. V. Membranelor, ecuafia ~ vibrante. V. şi sub Undelor, ecuaţia ~ amortisate. 4. ecuafia ~ sferice. V. sub Undelor, ecuafia ~ amortisate. 5. propagarea în atmosferă a ~ radioelectrice [pacnpocTpaHeHae paAHOSjienTpH-HeCKHX BOJIH B B03,nyxe; propagation dans l'atmosphere des ondes radio-electriques; Schall-entbreitung in der Atmosphăre der radio-elek-trischen Wellen; propagation of the radio-electric waves in the atmosphere; râdiohullâmok tovâbi-tâsa a legkorben]: Propagarea undelor radioelectrice în atmosferă, condiţionată de prezenfa păturilor ionosferice (v. Ionosferă). Undele cari pătrund într'o astfel de pătură sunt în parte absorbite, în parte reflectate. Dacă unde N e densitatea electronică (numărul de electroni pe 1 cm3), iar / e frecvenfa undei în perioade pe secundă. Pe măsură ce unda pătrunde în pătură, N creşte şi p, scade. Cumqr0 rămâne constant, cp trebue să crească şi unda se depărtează tot mai mult de direcfia sa inifială. Cea mai mare valoare a lui \x e dată de p,=sin cţ0 şi corespunde concentrafiei electronice: /2 Ni—g? cos2 90 = 124 ţ2 cos2 cp0, când <£ = 90°, deci în punctul în care direcfia de propagare devine orizontală. Mai departe, undele se întorc către sol; deci, în punctul considerat (în care valoarea densităfii electronice e iVi) se produce reflexiunea totală a undelor. Pentru o incidenfă şi o frecventă date, reflexiunea se poate produce deci numai la o anumita densitate electronică (şi prin urmare numai la înălţimea la care se găseşte această densitate). La frecvenfe mai mari sunt necesare densităfi electronice mai mari. Dacă densitatea maximă a unei pături e mai mică decât cea corespunzătoare unei frecvenfe /', undele ceri au frecvenfe egale sau mai înalte decât / străbat pătura. — Frecvenfa cea mai înaltă pe care o pot avea undele reflectate într'o pătură creşte când inci-denfa devine mai mare. în cuprinsul atmosferei, propagarea undelor radioelectrice se produce atât prin unda terestră (v.), cât şi prin unda cerească (v.). Studiul propagării presupune, printre altele, cunoaşterea caracteristi-celor păturilor ionosferice reflectante. înălţimea virtuală, densitatea electronică şi frecvenfa critică a păturii se determina prin sondaj ionosferic vertical. Dacă f£ e frecvenfa critică a păturii, frecvenfa f, a undelor cari pătrund în ionosferă sub incidenfă 90 şi cari mai pot fi reflectate în pătură, se obfine din: /c” / cos cp (la aceeaşi incidenfă, undele de frecvenfă mai înaltă străbat pătura). în general, condifiunile de propagare a undelor radioelectrice se schimbă cu frecvenfa. — în cazul frecventelor mai joase decât 100 kHz (X > 3000 m), unda terestră acopere distante mari (intensitatea la recepţie începe să slăbească dincolo de 10^0 km). Mai departe, câmpul rezultă din combinarea câmpului undei terestre cu cel al undei cereşti, ceea ce înseamnă că intensitatea la recepfie va suferi fluctuafii legate de fazele celor două unde. Pentru distante foarte mari, transmisiunea se face numai prin unda cerească. în timpul zilei, reflexiunea se produce pe pătura D (v. Ionosferă). — Transmisiunea pe unde lungi e mai bună iarna decât vara şi noaptea e mai bună decât ziua (datorită variaţiilor regulate ionosferice). în cazul efectului Dellinger (anulerea recepfiei pe unde scurte), ionizarea suplementară în pătura D produce o intensificare în recepţia undelor lungi. 15 Contrarul se produce de obiceiu în timpul furtunilor ionosferice. Aceste proprietăfi ale undelor cu lungimi de undă mai mari decât 3000 m se menfin şi în cazul undelor cu lungimi de undă cuprinse între 3000 şi 600 m, cu deosebirea că ele sunt accentuate într'un sens sau în celălalt. — în cazul undelor cu lungimi de undă medii, de 600--200 mf transmisiunea se face, în general, prin unda terestră; de aceea, recepfia e supusă condifiunilor locale (în special de con-ductibilitate a solului). Audifia posturilor depărtate se face prin unda cerească; ea e mediocră în timpul zilei (undele traversează pătura D, în care sunt absorbite parfial — şi se reflectă în pătura E) şi bună în timpul nopfii (când absorpfia în pătura D e foarte atenuată). Cele mai bune recepţii se obfin în nopfile de iarnă şi în perioadele de calm al activităfii solare. — în cazul undelor cu lungimi de undă scurte, de 200"*10 m, transmisiunea la distanfe mai mari se face aproape numai prin unda cerească; de aceea, recepfia e supusă aproape excluziv variafiilor ionosferice şi fading-urilor. Caracteristic pentru transmisiunile pe unde scurte e fenomenul aşa numitelor zone de tăcere. Acestea se explică în modul următor: în general, posturile de emisiune emit unde în toate direcfiile: pot fi reflectate numai undele a căror incidenfă pe păturile ionosferice depăşeşte o anumită valoare critică. Acestei incidenfe critice îi corespunde, pentru o înălfime virtuală dată, o depărtare minimă de postul de emisiune, sub care unda cerească nu poate ajunge la sol. De altă parte, bătaia undelor terestre e totdeauna mai mică decât această depărtare. în consecmfă, în jurul postului de emisiune şi la oarecare depărtare, se formează o zonă inelară de tăcere, care separă zona audifiei prin undă terestră de cea a audifiei prin undă cerească. Prima zonă descreşte când frecvenfă creşte. Totodată, depărtarea minimă depinde, prin unghiul de incidenfă corespunzăfor, de frecvenfă folosită. Frecvenfă undei corespunzătoare distanfei minime se numeşte frecvenfă utilizabilă maximă, iar frecvenfă care corespunde distanfei maxime la care postul de emisiune mai poate fi recepfionat prin unda cerească, frecvenfă utilizabilă minimă. în general, din cauza reflexiunii multiple între sol şi ionosferă, se produc mai multe zone de audifie, separate prin zone de tăcere. i. Undifă [yflOHKa; ligne; Angel; angle rod, fishing rod; horog]. Pisc.: 1. Unealtă de pescuit, formată dintr'un fir de sfoară, de mătase, de masă plastică, etc., care e legată la un capăt de o nuia sau de o prăjină subfire şi are la celălalt capăt un cârlig (cârligul undifei), în care se pune momeala; mai sus de cârlig, pe sfoară, se leagă un corp plutitor (numit plută). Cârligul se aruncă în apă; peştii se prind de el cu gura sau cu urechile. — 2. Cârlig de undifă (v. sub Undifă 1). t. Undrea. Ind. ţar. 1.: Ac de împletit. — Sin. Andrea, îndrea. — 2. Fiecare dintre cele două lemne pe cari se reazemă perinocul morii. s. Undulafus. V. sub Nori. 4. Unealfă [pa6oHHH HHCTpyMeHT, opyAHe; outil; Werkzeug; tool; szerszâm]. Tehn.: Corp solid sau sistem de corpuri solide, portabil, care nu confine o sursă proprie de energie şi care serveşte la atacul mecanic direct al unor solide, fie pentru a Ie prelucra, fie pentru a le extrage (într'o accepfiune mai largă, şi când serveşte la efectuarea unei operafiuni de prelucrare sau de extragere, la pescuit sau la vânat). Pentru lucru, unealta în sens restrâns poate fi folosită în mai multe moduri: fără o piesă auxiliară care înlesneşte mânuirea ei (de ex. daltă, cute, cleşte, etc.); asamblată cu o piesă sau cu un sistem de piese auxiliare cari înlesnesc mânuirea (de ex. ciocan cu coadă, pilă cu mâner, târnăcop cu coadă, cufit de strung cu placă de ofel special, etc.); fixată într'un suport care face corp comun cu maşina-unealtă care o acfionează (de ex. abrazor fixat pe arbore flexibil, cufit fixat în port-unealtă, etc.). — Unelte în sens larg sunt şi nicovala, menghina, uneltele de vânătoare sau de pescuit, etc. — Partea activă a unei unelte, care ajunge în contact cu corpul de prelucrat, sau de extras, se numeşte sculă. (în numeroase regiuni ale fării, întreaga unealtă, incluziv mânerul, etc., se numeşte sculă). Părfile active ale uneltelor se confecfionează din materiale diferite, după felul operafiuniior la cari sunt fo’osite (ofel, bronz, aluminiu, lemn, piatră, etc.), cele mai multe fiind confecţionate din ofel de scule. Condifiunile pe cari trebue să le îndeplinească uneltele sunt: să corespundă operafiunii de efectuat (de ex. operafiune la cald sau la rece) şi materialului de prelucrat; să aibă duritate adecvată, tenacitate, rezistenfă la uzură, durabilitate a tăişurilor, posibilităfi de remaniere sau de recondifionare. Condifiunile impuse variază după felul şi folosirea uneltei, cum şi după gradul de precizie al operafiuniior efectuate; ele se determină prin încercările uneltelor, cari diferă după felul acestora. Uneltele se clasifică din mai multe puncte de vedere, cele mai importante criterii de clasificare fiind: modul în care sunt acfionate uneltele, felul operafiuniior cari pot fi efectuate cu ajutorul lor şi ramura de activitate în care sunt folosite. După ramura industrială în care sunt folosite, se deosebesc numeroase grupuri de unelte. — Uneltele din agricultură se folosesc pentru efectuarea operafiuniior de pregătire a solului, la semănat şi plantat, la cultivarea plantelor, la recoltat, clasat şi sortat, la curăfit, la pregătirea furajelor, etc. Exemple: casma, sapă, plug, grapă, greblă, secere, coasă, furcă, tocător, ciur, sită, diferite cufite de tăiere prin apăsare, foarfeci pentru culturi de pomi, foarfeci pentru tuns iarbă, lopată, furcă pentru scos sfeclă, furcă pentru snopi, furcă pentru fân, furcă pentru cartofi, etc.— Uneltele din construcfii se folosesc pentru pregătirea materialelor sau pentru executarea 227 operafiuniior din lucrările de construcfii civile, industriale, hidrotehnice, feroviare, rutiere, de poduri, etc. Uneltele din construcfii se sub-împart după telul lucrărilor în cari sunt folosite. .Unelte de lucrat pământul: casma, lopată, sapă, greblă, târnăcop, maiu, etc. Cu acestea se efectuează: săparea pământului, fie pentru a obţine material pământos necesar unor construcfii (rambleuri, umpluturi, diguri) sau materia primă pentru fabricarea unor produse (de ex. cărămizi), fie pentru a executa excavafii (tuneluri, galerii, gropi de fundafii, şanfuri pentru conducte, etc.) sau pentru a disloca stratul superficial al terenului în diferite scopuri tehnice (de ex. pentru nivelări); aruncarea pământului dislocat; îndesarea pământului în umpluturi; etc. Unelte de zidărie: ciocan de zidar, ciocan- buciardă, cheie de îndoit ofel-beton, foarfeci de tăiat ofel-beton, amestecător de mortar, târnăcop de zidar, sapă de mortar, mistrie, cancioc, cufit de întins mortarul, cufit de formă, mistrie de ipsos, dreptar, drişcă, mala, feavă dinfată penfru găurit ziduri, şpif, raclete, fier de rostuit, etc. Cu acestea se efectuează: fasonarea şi aşezarea armaturilor de ofel, cioplirea şi tăierea la dimensiune a cărămizilor, întinderea mortarului, întinderea şi netezirea tencuelii, prelucrarea suprafefelor şi a rosturilor, etc. Unelte pentru prelucrarea pietrei: şpifuri, dalte şi şalire, gradine, baroase şi ciocane, mafetă, daltă cu coadă, pic, târnăcoape şi toporaşe speciale, buciardă, dreptar, vinclu, boloboc, compas drept şi rotund, trasator, etc. Cu acestea se efectuează: fasonarea, cioplirea şi curâfirea suprafefelor pietrei, măsurarea, verificarea şi controlul dimensiunilor, etc. Unelte de lăcătuşerie: ciocan de lăcătuş, cleşte, menghină portativă, menghină de banc, prlă, daltă, burghiu, filieră, şurubelnife, etc. Cu acestea se efectuează: tăierea de armaturi metalice, dăl-tuirea, pilirea, găurirea, filetarea, înşurubarea, etc. Unelte de instalator de fevi: forjă de câmp, menghină de fevi, menghină de fevi cu lanf, menghină de câmp, aparat de îndoit fevi, cleşte de fevi, cleşte de fevi de gaz, cleşte mops, cjeşte cu lanf, cleşte de lărgit fevi de plumb, tăietor de fevi cu disc, tăietor de fevi de plumb, fier de îndesat, cuptor de topit plumb, lingură pentru plumb, lampă cu benzină, filieră, etc. Cu acestea se efectuează: montarea fevilor în pământ şi în clădiri, tăierea, aducerea la dimensiune, îndoirea, lipirea, sudarea, etc. Unelte de tâmplărie şi de dulgherie: ferestrău drept, ferestrău pentru găuri, ceapraz, bardă, teslă, presă pentru încleit, coarbe, burghie, rindele, cufit de tâmplar, cioplitor, pieptene pentru nervuri, răzuitor (figlin), oală pentru cleiu, ciocan pentru furniruit. Cu acestea se efectuează: tăierea, cioplirea, rindelarea, îndreptarea, lipirea, parche-tarea, etc. _ Unelte de tinichigerie: ciocan lat, ciocan ascufit, ciocan de lipit, ciocan electric de lipit, foarfeci sie tablă, cleşte de tinichigiu, perforator, lampă cu benzină, canforcă, fier de fălfuit, etc. Cu acestea se efectuează: tăierea, îndoirea, îndreptarea, găurirea, ştanfarea şi ambutisarea, fălfuirea, lipirea tablelor de tinichea, etc. Unelte de zugrav: bidinea, perie, spatulă, rolă pentru zugrăvit, etc. Cu acestea se efectuează: spălarea, curăfirea şi zugrăvirea perefilor de zidărie, etc. Unelte de geamgiu: diamant pentru tăiat, ciocan pentru geamgii, lopăfică pentru chit, etc. Cu acestea se efectuează: tăierea la dimensiune, demontarea şi montarea geamurilor. Unelte de vopsitor: bidinele, perii, spatulă, etc. Cu acestea se efectuează: vopsirea, lustruirea, curăfirea, etc. Unelte de tapifer: ac de cusut, ac curbat, ciocan de tapifer, etc. Cu acestea se efectuează: coaserea, tăierea, croirea, prinderea, etc. Unelte de prelucrare şi de întrefinere a căilor fsrate: lopată, furcă pentru piatră spartă, chei fixe, chei pentru tirfoane, sfredel de traversa, cleşte de scoatere a crampoanelor, pârghie cu picior de capră, rangă, târnăcop de burat, răzuitor lat, răzuitor îngust, maiu, ciocan, lopată de suflaj, baston cu ghiulea, ferestrău de mână, joagăr, teslă de cioplit, teslă de sabotat traverse, cleşte fix şi cleşte mobil pentru transportat şine, cârlig pentru manevrat şine, cleşte penfru traverse, daltă lată, daltă-ciocan, boraciu (clichet) penfru găurit şine, etc. Cu acestea se efectuează: burarea, suflajul, tăierea, găurirea, curbarea şi aşezarea şinelor, sabotarea traverselor, baterea crampoanelor, strângerea tirfoanelor, etc. — Uneltele din industria electrotehnică se folosesc pentru efectuarea de operafiuni ca: montarea conductelor electrice exterioare şi interioare, montarea aparatajului electric, bobinarea şi izolarea maşinilor electrice. Exemple: cleşte de îndoit tuburi de protecfiune, cleşte de tăiat, cleşte universale, cleşte izolate, şurubelniţă, sfredel, feavă de găurit, lampă cu benzină, ciocan de mână, ciocan de nituit, cleşte-gură de broască, daltă, furcă de ridicat sârmă, cheie de suporturi izolante, ferestraie, etc. — Uneltele din industria forestieră se folosesc în exploatările forestiere pentru efectuarea următoarelor operafiuni: pregătirea solului, doborîrea, secfionarea şi cioplirea arborilor. Exemple: ferestrău, joagăr, târnăcop, fapină, topor pentru doborît arbori, topor pentru cioplit, topor pentru curăfit crengi, etc.— Uneltele din industria lemnului se folosesc pentru efectuarea următoarelor operafiuni: tăiere (ferestruire), decupare, rindelare, pilire, burghiere, găurire, îndreptare, netezire, polisare, lustruire, lipire, dăltuire, răzuire, etc. Exemple: ferestraie diferite, ferestrău de gaură, ferestrău de tăiat furnir, pieptene, ceapraz, cleşte de cuie, ciocane, sfredele, burghie, rindele, pile, menghină de tâmplar, bardă, răzuitor, daltă lată de tâmplar, cufit, şurubelnifă, echer de tâmplar, chei diferite, filiere, cufite de tâmplar, pensă rotundă, fălci de aluminiu pentru menghină, şurubelnifă dublă, 15* 223 şurubelniţă cotită, pilă-cuţit, şurub de strâns, coarbă pentru găurit, perie de curăţit. — UneJtele din industria metalofehnică se folosesc la prelucrarea materialelor metalice, în general prin operaţiuni de aşchiere, de deformare plastică, forfecare, mărunţire, separare, agregare şi asamblare. Ele se clasifică după felul lucrărilor principale cari se efectuează în atelierele de prelucrare a metalelor sau a aliajelor lor. Unelte de cazangerie: ciocan de cazangiu, ciocan de nituit, ciocan de aramă, ciocan de îndreptat tablă, ciocan-daită, ciocan tăietor de nituri, ştemuitor, căpuitor pentru ţevi, trăgător de nituri, daltă lată, daltă crucişă, daltă pentru tăiat nituri, pile mari, priboiu, cleşte pentru ţevi, mandrine pentru ţevi, menghină de ţevi, dorn, perie de sârmă, freze pentru locaşul lentilelor, cheie tubu-lară, lupă, ac de trasat, pană de slăbit ţevi, cuţit-freză pentru curăţit antretoaze, filieră, burghiu, etc. Cu acestea se efectuează: trasarea, nituirea, tăierea, ştemuirea, mandrinarea, burghierea, etc. Unelte de atelier de montaj (lăcătuşerie): ciocan de mână, ciocan de găurit, ciocan de planat, ciocan de îndreptat tablă, cleşte, menghină de banc, menghină de mână, daltă lată, daltă crucişă, chei diferite, burghiu, filieră, ferestrău, priboiu, colţar, punctator, boraciu, răzuitor, pile diferite, alezor, zencuitor, foarfeci de tablă, etc. Cu acestea se efectuează: tăierea, decuparea, dăl-tuirea, găurirea, burghierea, pilirea, nituirea, îndreptarea, planarea, răzuirea, poiisarea, trasarea, alezarea, zencuirea, etc. Unelte de forjerie: nicovală, bloc de îndesat, ciocane de forjerie, ciocan de găurit, ciocan de netezit, ciocan de îndreptat, cleşte de foc, menghină cu picior, menghină paralelă, menghină pentru ţevi, planator inferior, planator cu pinten, gâtuitor, netezitor, rotunjitor, daltă lată, daltă crucişă, matriţe, lopată de cărbune, etc. Cu acestea se efectuează: întinderea, tragerea, planarea, netezirea, îndesarea, turtirea, refularea, umflarea (ştafuirea), sudarea prin forjare (şvăiţuirea), sub-fierea, tăierea, crestarea, despicarea, retezarea, găurirea, îndoirea, îndreptarea, răsucirea. Unelte de ateliere de sudură: ciocan pentru curăţit sgura, perie de sârmă, pile diferite, cleşte diferite, cleşte pentru prins electrozi, trusă de sudare cu becuri diferite, etc. Cu acestea se efectuează: curăţirea, perierea, sudarea, etc. Unelte de format şi de turnătorie: bătător, în-desător, lopată, furcă, silă, lanţetă, mistrie, perie, pensulă, stropitoare, netezitoare, rigle, ţevi şi ace pentru canale de aer, lingură de turnat, oale de turnătorie, cleşte de foc, menghină, oală de topit, matriţe, perii de sârmă, şablon de turnat, etc. Cu acestea se efectuează: formarea, turnarea, curăţirea, desfacerea (desbaterea) formelor. Unelte de strungărie: cuţite, ciocan, cleşte, pile, etc. Cu acestea se efectuează: aşezarea şi fixarea pieselor pe maşină, strunjirea, pilirea, strierea (moletarea), etc. Unelte detinichigerie: foarfeci de tablă (drepte, curbe, de colţ, de gaură), foarfeci de tăiat ţevi, foarfeci cu menghină, trăgător de nit, căpuitor, placă de îndreptat, ciocan de lipit, sobă portativă de lipit (canforcă), fier de îndoit tablă, cleşte de tinichigiu, nicovală de mână, nicovală cu corn, ciocan de îndoit, ciocan de întindere, ciocan de ambutisat, ciocan de îndreptat, ciocan de lemn, ciocan de aramă, burghie, etc. Cu acestea se efectuează: tăierea, decuparea, îndoirea, presarea, am-butisarea,îndreptarea, găurirea, ştanţarea, lipirea.— Uneltele din industria minieră se folosesc la lucrările miniere sauîn legăturăcu mina, pentru efectuarea următoarelor operaţiuni: perforare, lucrări de exploatare, sondare, găurire, taiere de minereu,, etc. Exemple: perforator, ciocan de abataj, târnăcop, ferestrău de cărbune, disc tăietor, cuţit de havat, etc. — Uneltele din industria pescuitului se folosesc pentru prinderea peştelui din lacuri, fluvii şi mări. Ele se confecţionează din bare metalice ascuţite (de ex. cârlige), din sârmă (de ex. vârşe mari de râu), nuiele de răchită (de ex. vârşe mici, coşuri), stuf (de ex. lese, coteţe), din material lemnos (de ex. garduri pescăreşti), din plasăde bumbac, de in, cânepă, mătase naturală, fire sintetice, etc. (de ex. setei, năvoade, taliene). Constructiv, uneltele de pescuit diferă după metoda de prindere, adâncimea la care se pescueşte şî modul de întrebuinţare. Se deosebesc numeroase unelte de pescuit. Uneltele mici (individuale), confecţionate din plasă, pot fi ridicătoare,cum sunt crâsnicul, chipcelul, sacoviştea, tărbuful, chipceagul, etc., sau aruncătoare, cum sunt cuca, capacul, prostovoiul, etc. Cârligele, se împart în cârlige cu nadă, numite paragate (cari pot fi undiţe sau cârlige, cum sunt brişcă, cazulca, cârligul de clonc, apca, sau pri-poane, cum sunt pripoanele de fund şi pripoanele de suprafaţă), sau cârlige fără nada, numite carmace (v.). Capcanele, confecţionate din plasă sau din alte materiale (sârmă, nuiele, stuf, material lemnos gros, etc.), pot fi capcane confecţionate din plasă, închise (de ex. vintirul, stufişa), deschise (de ex. stavnichia, talianul de mare) sau mixte (de ex. talianul de baltă, vintirul uriaş) sau capcane confecţionate din aite materiale, de exemplu vârşele, coşurile, coteţele, gardurile, închiderile pescăreşti, etc. Setcile, confecţionate din reţea, pot fi fixe, plutitoare sau derivante; ele se împart în setei s mple, formate dintr'o singură reţea, şi setei compuse, formate din 2*-3 reţele. Setcile se numesc, în general, după specia de peşte (de ex. setcă de babuşcă, setcă pentru scrumbii de mare, setcă de cegă) sau cu nume speciale, cum sunt mreaja, copca, volia, trandadaia, etc. Uneltele de pescuit filtrante se împart cum urmează: plase simple (fără sac), cum sunt plasa de mână, vologul sau tifanul; năvoade (de baltă, de râu, de mare), cari pot fi năvoade de mal, năvoade înconjurătoare, năvoade turburătoare marine, năvoade cu grinzi de distanţare, năvoade jumelare; traluri, folosite pentru adâncimi foarte mari. 229 Uneltele de pescuit inelate se folosesc la încercuirea bancurilor de peşti maritimi, atât la suprafafă, cât şi la adâncimi (cca 40--60 m), cum sunt alamanul şi năvodul-pungă. — Uneltele din industria pielăriei se folosesc în industria de prelucrare a pieilor şi în industria încălfămintei, pentru efectuarea următoarelor operafiuni: tăierea pielei, întindere, că care, lustruire, croire, coasere, baterea tălpii, etc. Exemple: cleşte late, cleşte de întins, ciocan pentru curelari, ciocan pentru ghete, cufit curb, cufit drept, ac de cusut, ac curb, sulă rotundă, sulă rombică, placă de îndreptat, etc. — Uneltele din industria sticlei se folosesc la prelucrarea sticlei topite şi a produselor de sticlă; cu ele se efectuează următoarele operafiuni: suflare (cilindri de sticla, tuburi, butelii, becuri electrice, etc.)» tragere (geamuri, tuburi, etc.), laminare, presare, tăiere, burghiere, polisare, lustruire, gravare, etc. Exemple: suflător de sticlă, matriţă de suflare, matrifă de presare, ferestrău de sticlă, cilindru-laminor, ceaşcă cilindrică, ceaşcă concavă, ceaşcă convexa, trasator, diamant de tăiat geamuri, burghiu de diamant, burghiu elicoidal cu metal dur, disc de polisaf, disc de lustruit, creion de gravat, etc. — După modul în care sunt acţionate, se deosebesc unelte manuale şi unelte acfionate mecanizat: 1. Unealtă manuală [pynHOH HHCTpyMeHT; o util manuel; Handwerkzeug; hand-tooi; kezi-szerszâm]: Unealtă acfionată prin forfa musculară, fără intervenfia vreunei maşini. Uneltele manuale sunt folosite penfru prelucrări sau extracţii, fie prin mişcarea şi conducerea lor manuală (de ex. ciocan, cheie, cleşte, etc.), fie prin fixarea sau mişcarea pieselor de prelucrat (de ex. menghină, nicovală, etc.); în acest ultim caz, de cele mai multe ori, unealta serveşte şi la prinderea, respectiv la rezemarea pieselor de prelucrat. în majoritatea lor, sculele uneltelor manuale se confecfionează din ofel de scule; pentru anumite operafiuni (de ex. abraziune, netezire, lustruire, etc.), uneltele se confecfionează din alte materiale cari îndeplinesc condifiuni prescrise (de ex. ciocan de aramă, disc abraziv, lopată de lemn, etc.).— Sin. Unealtă de mână. — 2. ~ acfionată mecanizat [MexaHîîHGCKHH HHCTpyMeHT; outii actionne mecaniquement, mecha-nisch getriebenes Werkzeug; mechanically driven tool; gep-szerszâm]: Unealtă acfionată cu ajutorul unei maşini de prelucrare (maşină-unealtă, maşină de agregare, de asamblare, de mărunfire, de separare), fără intervenfia forfei musculare ■— sau numai cu intervenfia ei parfială. Maşina de prelucrare poate fi antrenată de o maşină de forfă motoare, sau (uneori) prin energ:e musculară. Pentru lucru, uneltele acfionate mecanizat sunt antrenate prin intermediul unui mecanism, astfel încât efectuează mişcări relative desmodrome în raport cu piesele sau materialele de prelucrat. Forma şi dimensiunile uneltelor şi caracteristicele materialelor din cari se confecfionează sculele lor depind de felul operafiunii, de materialele de prelucrat şi de ramura industrială în care sunt folosite. Ele pot fi prinse în maşina de lucru, direct sau printr'un dispozitiv de prindere adecvat (de ex. con Morse, port-cufit, etc.), care face corp comun cu maşina de lucru. — Exemple de unelte, grupate după felul operaţiunilor în cari sunt folosite: s. Unealtă de aşchiere [pe36iţ; outil qui sert â defacher des copeaux; spanabhebendes Werkzeug; splintering tool; forgâcsolâsi szerszâm]: Unealtă care serveşte la prelucrarea sau Ia extragerea prin aşchiere a materialelor. Uneltele de aşchiere pot avea: un singur tăiş (de ex. dalta, sfredelul de mână cu tăiş unic, cufitele de strung, de rabo-teză, de maşini de rindelat, de maşini de dăltuit, etc.), două tăişuri (de ex. burghiul plat, burghiul elicoidal, burghiul de lemn, etc.), mai multe tăişuri dispuse regulat (de ex. alezoarele, frezele, burghiele de filetat, filierele, broşele, ferestraiele, etc.), mai multe tăişuri dispuse neregulat (de ex. pietrele de polizor). Ele pot fi folosite la efectuarea de operafiuni ca: strunjire, burghiere, frezare, feres-truire, rindelare, dăltuire, rectificare, lustruire, etc. 4. ~ de deformare plastică [HHCTpyMeHT /ţjiH nJiacTHHeeKoro £ţe(î)opMHpoBaHHfl; outil de deformation plastique; Werkzeug fur plastische Formung; tool for plastic deformation; keplekeny alakitâsi szerszâm]: Unealtă care serveşte la prelucrarea materialelor prin deformare plastică (presare la presă, presare la strung, laminare, forjare, turnare sub presiune, extrudare, filetarea prin presare, ondulare, tragere, trefilare, etc.). Exemple de unelte de deformare plastică: ciocanul (de nituit, de ambutisat, de găurit, etc.), presă-torul, berbecul de ciocan mecanic, nicovala, filiera de trefilare, filiera de tragere, talpa de presă, matrifa, matrifa de extrudare, cufitele boante, cilindrul de laminare, cilindrul de netezire, etc. s. ~ de forfecare [HHCTpyMeHT flJiH none-pe^HOro pe3aHHfl; outil de cisaillement; Absche-rungswerkzeug; shearing-fool; vâgoszerszăm, nyiro-szerszâm]: Unealtă care serveşte Ia prelucrarea materialelor prin forfecare. Cu ajutorul ei se efectuează următoarele operafiuni: detaşare (tăiere cu foarfeci pentru îndepărtarea de fragmente dintr'un material), debitare, decupare, exciziune. Uneltele de forfecare sunt constituite din două piese asociate în serviciu şi cari pot fi, ambele, cu tăişuri în formă de lamă sau de pană (de ex. foarfecile simple, foarfeciie-ghilotină, etc.), în formă de linie frântă, plină (ştanfele obişnuite), în formă de disc (foarfecile cu cufite-disc), sau o piesă de sprijin şi o piesă cu tăiş (ştanfa cu poanson-cufit, poansonul de grinotat). 6. Unealtă cilindrică [LţHJiHH^pHHecKHft HHCTpyMeHT; piececylindrique; Zylinderschale; cy-lindrical tool; hengeres szerszâm]. Opt.: Piesă metalică de fontă, de alamă, aramă, etc., care serveşte la prelucrarea prin şlefuire a sticlelor optice, penfru a obfine suprafefe cilindrice. — Sin. Ceaşcă cilindrică. 230 1. Unealtă concavă [BorHyTbiH HHCTpyMeHT; piecebassin; Konkavschale; concave tool;homoru-szerszâm]: Piesă metalică (de fontă, de alamă, aramă, etc.) având forma unei calote sferice goale, care serveşte ca unealtă la prelucrarea prin şlefuire a sticlelor optice, pentru a obţine suprafefe convexe. — Sin. Ceaşcă concavă. 2. ~ convexă [BbinyKJibiH HHCTpyMeHT; piece-balle; Konvexschale; convex tool; konvex szerszâm]: Piesă metalică de fontă, de alamă, aramă, etc., având forma unei calote sferice pline şi care serveşte ca unealtă Ja prelucrarea prin şlefuire a sticlelor optice, pentru a obfine suprafefe concave. — Sin. Ceaşcă convexă. s. Unealfă-cutie: Sin. Lunetă port-cufit (v.). 4. Unelte? trusă de ^ [cyMKa #jîh HHCTpy-MeHTOB; trousse d'outils; Werkzeugtasche; tool bag; szerszâmtâska]. Tehn.: 1. Totalitatea uneltelor necesare, simultan sau succesiv, la executarea uneia sau a mai multor operaţiuni (de prelucrare, asamblare, montare sau demontare, etc.), aranjate în general ordonat şi separat (pentru ca piesei* să nu se atingă unele de altele), într'un ambalaj portabil, de exemplu o lădifă sau o cutie (de lemn, metalică), geantă (de piele, de materiale textile), etc. Exemple.* trusă de sudare şi tăiere (v.)f trusă de chei, cleşte, ciocane, şurubelniţe, etc. pentru autovehicule, etc. — 2. Ambalaj portabil pentru o trusă de unelte în accepfiunea 1. 5. Ungăfor: 1. Sin. Gresor (v.). •, ~ cu bilă: Sin. Gresor de trecere cu bilă. V. sub Gresor. 7. ~ cu fitil: Sin. Gresor cu fitil. V. sub Gresor. 9. ~ cu pâlnie: Sin. Gresor cu presiune. V. sub Gresor. 8. Ungăfor: 2. S in. Gâscă (v.). 10. Ungăfor [CM93HHK; huileur, graisseur; O’ler; oiler, greaser; keno]: Lucrător care efectuează (de ex. cu pompe de ungere) sau supraveghează ungerea unei maşini sau a unei instalaţii. 11. Ungemachif [yHreMaxHT; ungemachite; Un-gemachit; ungemachite; ungemachit]. Mineral.: Na4 (K, Fe+++)2 [OH, (S04)3], 5 HsO. Sulfat de sodiu, potasiu şi de fier, natural, cristalizat în sistemul romboedric. 12. Ungere [CMa3Ka; graissage; Schmierung, Dlung; lubrication, oiîing; kenes]. Tehn.: 1. Interpunerea unui film continuu sau aproape continuu de lubrifiant, între două suprafefe tehnice asociate cari apasă una pe alta şi sunt în mişcare relativă în serviciu, pentru a reduce frecarea dintre ele, _ ,, , . , , . ai . t w .. J. Grosimea filmului de uieiu pnn mlocuirea frecam în frecarea fluidă, uscate dintre suprafefe, CU h) grosimea maximă a sirafu-frecarea semifluidă sau lui de lubrifiant; SJşi 82) înăl-fluidă din interiorul fii- iimile "“J™ ale asPen' mului. .Stratul de lubrifiant trebue să aibă o grosime suficientă, pentru a acoperi proeminenfele maxime ale asperităţilor celor două suprafefe (v. fig. /). Pentru asi- gurarea ungerii cu un sfrat cât mai subţire de lubrifiant, suprafefele tehnice trebue să fie deci cât mai netede. Prin ungere se realizează următoarele con-difiuni: micşorarea consumului de energie datorit frecării, reducerea uzurii corpurilor în contact şi protecfiunea lor contra încălzirii, cum şi protec-fiunea suprafefelor contra oxidării şi coroziunii. După natura frecării pe care o asigură stratul de lubrifiant, se deosebesc: ungere fluidă sau perfectă, cu film de lubrifiant gros şi continuu, condifionată în principal de viscozitatea lubrifiantului (la maşini); ungere semifluidă, cu film de lubrifiant de grosime neuniformă şi continuu (având zone de film gros, cu frecare fluidă, şi zone de film subfire, cu irecare semiuscată), condifionată în principal de viscozitatea şi de onctuozitatea lubrifiantului (la variaţii brusce de vitesă sau de sarcină, de ex. la rofile dinfate, la pistoane, etc.); ungere semiuscată, cu film de lubrifiant subfire şi eventual discontinuu, condifionată în principal de onctuozitatea lubrifiantului (Ia alunecări foarte mici sau ia presiuni foarte mari între suprafefele de frecare, de ex. la pietrele de culisă, la şarniere, la articulafiile acuplajelor, la transmisiunile cu şurub-melc, etc.); ungere semiuscată limită, cu film de lubrifiant de grosime minimă (pentru care ungerea mai e încă posibilă), care intervine frecvent în practică. Afară de aceste cazuri de ungere, există frecarea uscată, fără film de lubrifiant, care intervine la alunecări excesive între suprafefele de contact (de ex. la frâne cu sabot, Ia mecanisme cu fricfiune, la îmbinări în pană etc.). Cazurile extreme de ungere, adică ungerile fluidă şi limită, prezintă interes în practică. — La ungerea fluidă, stratul de lubrifiant suportă sarcina în timpul mişcării relative a suprafefelor de frecare. Deci, trebue să se realizeze un film continuu de lubrifiant, a cărui stare de presiune să fie corespunzătoare apăsării dintre suprafefele de frecare; această stare de presiune depinde în principal de viscozitatea lubrifiantului şi de vitesa relativă de mişcare (v. şi sub Ungere, sistem de ~). — La ungerea limită, stratul de lubrifiant e foarte subfire şi aderă la suprafefele de frecare. Ungerea limită se datoreşte oncfuozităfii lubrifiantului. f Frecarea uscată şi semiuscată urmează legea de frecare a lui Coulomb; frecarea fluidă; legea Iui Newton, iar cea semifluidă, o lege dedusă din combinarea celor două legi. în ultimele două cazuri prezintă importanfă proprietăfile lubrifiantului şi condifiunile de lucru, spre deosebire de primul caz, în care prezintă importanfă numai natura materialului corpurilor în contact. Pentru ca să se menfină filmul de lubrifiant vâscos între suprafefele de frecare cari apasă una pe alta — şi dintre cari una are vitesă „paralelă" cu suprafafa celeilalte, trebue ca prima să prezinte o fafă înclinată în raport cu cealaltă suprafafă, între planele tangente corespunzătoare celor două suprafefe formându-se un ungh'iu diedru diver- II. Pana de uleiu între două suprafefe plane în mişcare relativa. gent în sensul ei de mişcare, şi să aibă astfel şi funcţiunea de suprafafă inclinată „portantă" (v. Ungerii, teoria hidrodinamică a ~). Suprafefele de frecare pot fi suprafefe de corpuri în translase, în rotafie sau în rostogolire unul fafă de altul. La ungerea corpurilor în translafie, suprafefele de frecare formează un unghiu diedru divergent în sensul deplasării supra-fefei înclinate fafă de suprafafa pe care alunecă „pa-raler'(v.fig.//), pentru ca în timpul mişcării să se poată obfine un strat de lubrifiant capabil săsusfina corpui mobil, datorită creşterii presiunii lubrifiantului, respectiv’efectului de suprafafă portantă (v. fig. ///). în repaus, interstifiul dintre suprafefele de frecare e aproximativ nul; prin mişcarea de translafie a corpului mobil, lubrifiantul e refulat între aceste suprafefe, astfel încât interstifiul creşte şi se obfine un strat de lubrifiant în formă de pană. Dacă suprafefele de frecare ar fi paralele, lubrifiantul ar fi ex-pulsat sub acfiunea de apăsare dintre suprafefe.— Această ungere intervine la mişcarea unei patine în culisă,a unui cap de cruce pe gli-sieră, a unui piston în cilindru, etc. La ungerea corpurilor în rotafie, suprafafa de frecare a corpului mobil trebue să aibă un diametru diferit de cel al suprafefei pe care alunecă, penfru ca în timpul mişcării să se obfină un stra P 1 O V7Z- 1 'vm- £2 -i + ■ + III. Diagrama presiunii p în ‘stratul de uleiu sub patină (săgeata indică sensul mişcării pafinei). a) sarcină relativ mică; b) sarcină mare; b') vederea suprafefei de alunecare. de lubrifiant (de grosime neuniformă) capabil să susfină corpul mobil, datorită refulării lui şi efectului de suprafafă portantă. în repaus, interstifiul dintre suprafefele de frecare e aproximativ nul în zona de reazem; prin mişcarea de rotafie a corpului mobil, lubrifiantul e refulat între aceste suprafefe, astfel încât interstifiul creşte şi se obfine un strat de lubrifiant cu secfiunea transversală în formă de secere, deplasată în sensul de rotafie fafă de verticală (v. fig. IV). Presiunea lubrifiantului variază,' fiind V/. Aducfia uleiului la un fus imobil, cu cusinet rotativ. 1) cusinet rotativ; 2) fus imobil. mai mare în zona dinaintea interstifiului (v. fig. V), iar debitul şi stratul de lubrifiant de grosime minimă V. Diagrama presiunii stratul de uleiu. î) centrul palierului; 2) centrul fusului. VII. Tipuri de paliere, a) palier fix; b) şi c) paliere oscilante. (în interstifiu) se stabilesc spontan, în funcfiune de turafie şi de apăsarea dintre suprafefele de contact, fără a putea fi modificate din exterior. — Această ungere intervine la mişcarea relativă dintre palier şi fus (v. fig- VI), etc. La paliere, la cari IV. Poziţiile fusului în palier. a) turafie nulă; b) turafie joasă; c) turafie înaltă; d) turafie teoretic infinită; /) jocul în palier; 2) centrul fusului; 3) centrul palierului; 4) cel mai subfire ştrat de uleiu. 232 ungerea fluidă e favorizată când ajustajul e cu joc, pentru a îmbunătăfi condifiunile de ungere e VIII. Cusinefi cu şi fără canale de ungere, a) corespunzător; b) necorespunzăfor; c) rău. necesar să se menfină paralelismul dintre axele palierului şi fusului, din care cauză se preferă uneori paliere oscilante (v. fig. VII); canalele de ungere (v. fig. VIII) şi orificiile de aducfie a lubrifiantului, practicate în zona penei de presiune, provoacă scăderea presiunii acestuia (v. fig. IX) şi creşterea temperaturii. La ungerea corpurilor în rostogolire, suprafefele IX, Variaţia presiunii în de frecare sunt cufunda- stratul de uieiu, datorită cana- te parfial sau total într'o lelor din cusinef. baie de lubrifiant lichid, 1) cu canale; 2) fără canale, sau în unsoare consistentă. în general, ungerea e semiuscată sau cel mult semifluidă, ia apăsări mutuale mari între suprafefele de frecare, iar lubrifiantul trebue să aibă viscozitate şi onctuozitate mari. — Această ungere intervine la mişcarea rofilor dinfate angrenate, la mişcarea bilelor unui rulment, etc. — Se admite că moleculele polare ale lubrifiantului, cu moment electric spontan, intrând în câmpul de forfe al suprafefelor metalice, aderă la ele cu grupările lor active, iar lanţurile hidrocarbonice dau alte suprafefe de frecare, netede, între cari frecarea e mică (v. fig. X). Orientarea moleculelor polare depăşeşte mult limitele unui film mo-nomolecular, atin- Aderenta moleculelor polare ale gând O grosime lubrifiantului Ia metal, de până la 150 de a) s*ra* b) regiunea de orien- rânduri de mole- fare a curentului; c) metal, cule suprapuse — şi chiar mai mult. Legătura grupărilor active ale moleculelor e mult mai puternică decât cea a lanfuriior hidrocarbonice; de aceea, deplasarea suprafefelor lubrifiantului se face în straturi bi~ moleculare, iar frecarea e mică, deoarece se =88= -CP- r produce Intre suprafefele formate de restul hidro-carbonic al moleculelor, ale căror câmpuri de forfe sunt slabe. Moleculele polare se orientează în straturi monomoleculare, la suprafefele metalice, sub acfiunea câmpului de forfe al acestora. — Conform unei ipoteze mai noi asupra structurii peliculei de lubrifiant, moleculele polare absorbite pe suprafefe s'ar uni între ele prin grupările lor active, orientându-se cu capetele hidrocarbonice spre exterior şi formând mici sfere cu o acfiune asemănătoare celei a rulmenfilor; aceste sfere minuscule s'ar forma mai uşor în jurul particulelor fine de metal din lubrifiant, datorite uzurii suprafefelor de frecare, ceea ce ar înlătura efectul abraziv al particulelor metalice. — Conform unei alte ipoteze, orientarea în adâncime a moleculelor po'are e posibilă numai în stare în repaus sau de mişcare relativă foarte lentă — şi grosimea stratului de lubrifiant orientat se micşorează simfitor odată cu mărirea vitesei relative a suprafefelor. Moleculele mai depărtate de suprafefele metalice ar trece dela orientarea normală în orientare paralelă cu sensul de mişcare (orientare de curent) şi frecarea s'ar reduce datorită uşurinfei de alunecare relativă a moleculelor orientate în acelaşi sens. Sistemul de ungere variază în funcfiune de mai mulfi factori, printre cari: regimurile de presiune, de vitesă şi de temperatură; forma geometrică a suprafefelor de contact (plană, cilindrică, sferică, etc.); caracteristicele fizice şi mecanice ale materialului corpurilor; grosimea stratului de lubrifiant. şi calitatea lubrifiantului; etc. După calitatea ungerii, se deosebesc: î. Ungere perfectă: Ungere la care frecarea e fluidă. Sin. Ungere fluidă. t. Ungere semifluidă: Ungere la care frecarea e semifluidă. s. Ungere semiuscată: Ungere la care frecarea e semiuscată. 4. Ungere fluidă: Sin. Ungere perfectă (v.). — După natura lubrifiantului, se deosebesc: s. Ungere cu lubrifiant lichid; Ungere la care lubrifiantul folosit e în stare lichidă (de ex. uleiuri minerale, vegetale sau animale, emulsiuni, acizi, apă, etc.). Uneori, lubrifianfii lichizi se folosesc în amestec cu substanfe aditive. e. Ungere cu lubrifiant gazos: Ungere la care se foloseşte un lubrifiant gazos (de ex. aerul). 7. Ungere cu lubrifiant solid: Ungere la care se foloseşte un lubrifiant solid (de ex. grafitul). Uneori, lubrifianfii solizi se folosesc în amestec cu uleiuri, cu unsori, apă, etc. s. Ungere cu unsoare consistentă: Ungere ia care lubrifiantul are viscozitate relativ mare (unsori minerale, animale sau vegetale, eventual săpun de sodiu, de potasiu, etc.). — După felul în care se realizează ungerea suprafefelor de frecare, se deosebesc: 9. Ungere prin viscozitatea lubrifiantului: Sin. Ungere perfectă, Ungere fluidă. io. Ungere prin onctuozitatea lubrifiantului; Sin, Ungere semiuscată. 233 î. Ungere prin viscozifate şl onctuozitate: Sin. Ungere semifiuidă. s. Ungere centrală fiţ^HTpajibHaa CMa3Ka; graissage central; Zentralschmierung; centralised lubrication; kozponti kenes], V, sub Ungere, sistem de 3. ~ individuală [wHflHBHflyaJibHaH CMa3Ka; graissage separe; Einzelschmierung; separate oiling; kulon kenes]. V. sub Ungere, sistem de 4. Ungere, putere de ~ : Sin. Onctuozitate (v.). s. Ungere, sistem de ~ [CKCTeMa CMa3KH; sys- teme de graissage; Schmiersystem; oiling system; kenesi rendszer]: 1. Tipul instalafiei de ungere. — 2. Modul în care se realizează ungerea, folosind o instalafie uşor de supraveghiat şi de întrefinut, astfel încât să se asigure prezenfa neîntreruptă şi cantitatea corespunzătoare de lubrifiant la locurile de ungere. Sistemele de ungere se pot clasifica după următoarele criterii: debitul de ungere, care poate fi sărac, mijlociu sau bogat; presiunea de debitare, care poate fi joasă, medie sau înaltă; modul de deservire, şi anume dintr'o sursă centrală (ungere centrală) sau separat pentru fiecare loc de ungere (ungere individuală); modul de circulaţie a lubrifiantului, care poate fi în circuit închis sau în circuit deschis, şi realizat fără presiune (prin gravitafie) sau sub presiune (forfat). Se deosebesc sisteme de ungere manuală, cu picurător, cu fitil, cu inele, în baie, prin barbo-taj, şi forfată (sub presiune). Ungerea manuală se efectuează, fie cu lubrifianfi lichizi, prin furnare (cu căni de ungere), prin introducere sub presiune (cu pompe de mână) sau prin pensulare, fie cu unsori consistente, cu gresoare. Ungerea manuală e semifiuidă, fiindcă nu asigură dozarea adecvată a lubrifiantului; ea corespunde numai când presiunea interfacială a suprafefelor de frecare e joasă. Se foloseşte la fusuri cu turafie joasă, Ia lanfuri, rofi dinfate aparente, etc. Ungerea cu picurător se efectuează cu un dispozitiv numit picurător, format dintr'un pahar de sticlă sau de masă plastică, având la partea inferioară un orificiu cu un ac de reglaj (pentru reglarea debitului de lubrifiant cere se scurge prin orificiu). Ungerea cu picurător are un debit mic şi asigură numai o ungere semifiuidă; ea corespunde numai când vitesa relativă dintre suprafefele de frecare e mică. Se foloseşte la paliere, la lanfuri, motoare cu abur, motoare cu ardere internă, compresoare, etc. Ungerea cu fitil se face prin capilaritate, cu ajutorul unor fitiluri de materiale textile (de ex. de Jână), prin cari lubrifiantul trece dela un recipient de depozitare până Ia locul de ungere (situat, de obiceiu, deasupra acestuia). Ungerea cu fitij e semifiuidă şi se realizează cu lubrifianfi lichizi, de viscozitate mică şi fără impurităţi (car s'ar putea depune pe fitil, micşorând astfel capi-Jaritatea), Pentru a asigura un debit constant al lubrifiantului la locul de ungere, se menfine constant nivelul în recipientul cu lubrifiant, iar peniru a asigura continuitatea şi uniformitatea ungerii, se aplica pe locul de ungere o pernifă de lână, care absoarbe excesul de lubrifiant. Se foloseşte a maşini de lucru din industria hârtiei, a cauciucului sau a cimentului, la electromotoare mici, la fusurile osiilor de vagoane, etc. Ungerea cu inele, la paliere orizontale, se efectuează prin unul sau mai multe inele, cari antrenează lubrifiantul din recipientul inferior al palierului la cusinefii supe- ^ ^7+ riori ai acestuia \ (v. fig. /). E un I. Schema unui palier cu inel. sistem de ungere în circuit închis şi fără presiune. Ungerea e fiuidă şi se realizează cu lubrifianfi lichizi, de viscozitate medie. Se foloseşte Ia electromotoare, la ventilatoare, pompe centrifuge, etc. Ungerea în baie se efectuează prin imersiunea totală a suprafefelor de frecare în lubrifiant. în acest scop se folosesc lubrifianfi de viscozifate mică, pentru a evita încălzirea suprafefelor şi înspuma-rea lubrifiantului. E folosită la palierele verticale sau, uneori. Ia palierele orizontale cu rulmenfi, la schimbătoare cu rofi dinfate, Ia lanfuri, Ia maşinile de filat, etc. Ungerea prin barbotaj se efectuează prin împroşcarea lubrifiantului pe suprafefele de frecare, agitafia lubrifiantului fiind datorită unor corpuri în mişcare într'un carter cu lubrifiant, în care sunt situate împreună cu suprafefele de frecare. La întoarcerea în carter, lubrifiantul trebue să fie filtrat, pentru ca jmpurităfile să nu urmeze circuitul acestuia; trebue să se menţină constant nivelul lubrifiantului în carter şi să se evite pătrunderi de apă. Se foloseşfe la schimbătoare de turafie cu rofi dinfate, la motoare cu ardere internă, la compresoare, maşini cu abur, etc. Ungerea forjată (sub presiune) se efectuează prin introducerea sub presiune a lubrifiantului, cu pompe H. Schema de principiu a unei instalafii de ungere forfată (sub presiune), în circuit deschis. J) camă antrenată în mişcare de arborele mofor; 2) pompă de ungere; 3) refinâtor; S) cursa pistonului; Su) fracfiunea din cursa pistonului corespunzătoare duratei de ungere. de ungere, într'unul sau în mai multe locuri de ungere. Ungerea forfată, numită şi ungere sub presiune, poate fi în circuit deschis sau închis. 234 La sistemul în circuit deschis ar trebui să se debiteze numai cantitatea necesară de lubrifiant (v. fig. II). Reglarea debitului de lubrifiant se obfine, fie prin supape de reglare individuale, când pompa e acfionată de un motor propriu (cazul pompelor centrale cari deservesc simultan mai multe maşini), fie automat, când pompa e acfionată direct de maşina respectivă. Presiunea lubrifiantului debitat e în general joasă (de obi-ceiu 0,5* -1 at), depăşind rareori 4 at; în cazuri speciale (de ex. la motoare cu ardere internă, la compresoare, etc.), presiunea atinge 20--100 at. Se foloseşte la maşini din industria metalurgică, a cauciucului sau a lemnului, la maşini-unelte, etc. Uneori, ungerea forţată în circuit deschis e combinată cu ungerea prin barbotaj. La sistemul de ungere în circuit închis se debitează lubrifiant în exces la locul de ungere, excesul scurgându-se într'un basin de colectare, de unde e readus în circuit (v. fig. III). Inter- ii/. Schema de principiu a unei insfalafii de ungere forfate (sub presiune), în circuit închis, î) pompă de mână; 2) şi 11) refinăfor; 3) şi 8) menometru; 4) filtru dublu; 5) răcitor de uieiu; 6t) şi 62) intrarea şi ieşirea apei de răcire; /) şi 10) termometru; 9) motor; 12) robinfet de ocolire; 13) pompă cu rofi dinfate; 14) sită; 15) sorb; 16) feavă de scurgere a uleiului; 17) rezervor de uieiu; 18) robinet de golire. stifiul dintre fus şi cusinet se umple automat cu lubrifiant, favorizând răcirea şi curăfirea suprafefelor de frecare. în circuitul lubrifiantului se intercalează, afară de pompele de presiune (de ex. cu rofi dinfate), filtre şi răcitoare. Se foloseşte la paliere cu vitese de alunecare mari şi cu sarcină mare, la angrenaje speciale, la turbine, suflante, maşini electrice, maşini-unelte de putere mare şi turafie înaltă, etc.— Exemple de ungere: î. Ungerea compresoarelor [CMa3Ka KOMnpec-C0p0B; graissage des compresseurs; Schmierung der Verdichter; compressor lubrication; kompresz-szorok kenese]: Ungere cu lubrifiant lichid (de ex. uieiu mineral, acid sulfuric), eventual cu lubrifiant solid în suspensie (de ex. glicerină cu grafit co-loidal), rezistent la presiune şi la acfiunile chimice ale substanfei comprimate (aer, azot, hidrogen, bioxid de carbon, clor, oxigen, gaz aerian, etc.), şi prezentând stabilitate termică. Lubrifiantul trebue să aibă viscozitate mare şi să fie greu oxidabil la presiuni înalte (în prezenfa metalelor catalizatoare), pentru a evita depuneri cari ar produce reducerea conductibilităfii termice a pere} lor cilindrilor; de asemenea, lubrifiantul trebue să realizeze etanşarea jocului dintre piston şi cilindru. t. ~ motoarelor cu abur, cu piston [CMaSKa nopumeBbix napoBbix ABHraTejieH; graissage des moteurs â vapeur â piston; Schmierung der Kolbendampfmaschinen; oiling of piston-steam engines; gozgepek kenese]: Ungere cu lubrifiant lichid, aderent şi prezentând stabilitate la temperatură înaltă. Lubrifiantul, cu confinut mic de substanţe volatile sau de materii asfallice, trebue să aibă viscozitate mare; la motoare cu abur saturat sau pufin supraîncălzit se folosesc lubrifianfi cu onctuozitate mare (amestecafi, de ex., cu cca 5% unsori saponificabile), pentru a evita expulsa-rea lor datorită apei condensate, uleiul în exces formând cu apa o emulsiune cu excelente cali-tăfi de ungere. s. ~ motoarelor cu ardere internă [CMa3Ka ABHraTejieă BHyTpeHHoro cropaHHs; graissage des moteurs â combustion interne; Schmierung des Verbrennungsmotors; internai combustion motor oiling; belsoegesu motorok kenese]: Ungere cu lubrifiant, în general lichid, rezistent la presiune şi la acţiuni chimice (de ex. la acfiunea oxigenului din aer, care poate accelera îmbătrânirea lubrifiantului), şi prezentând stabilitate termică. Lubrifiantul trebue să aibă atât viscozitate şi stabilitate, pentru a asigura ungerea f|ui(Jă a palierelor, cât şi onctuozitate, pentru a asigura ungerea semiuscată a cilindrilor motorului; de asemenea, lubrifiantul trebue să realizeze etanşarea jocului dintre piston şi cilindru. La motoare cu electroaprindere se recomandă uleiuri cu viscozitate mare (de ex. uleiuri minerale parafinice), sărora li se adaugă uleiuri cu onctuozitate mare (de ex. uleiuri minerale nafte-nice). La motoare cu autoaprindere se recomandă uleiuri cu viscozitate mai mică şi prezentând stabilitate la temperaturi mai înalte (uleiuri cu indice Conradson mic), la cari se adaugă substanfe aditive, pentru sporirea stabilităfii şi a onctuozităfii, cum şi pentru împiedecarea depunerii reziduurilor; la aceste motoare, reziduurile sunt mai mari, datorită arderii incomplete a combustibilului — şi depunerea lor trebue evitată, deoarece influenţează eficienfa ungerii şi favorizează oxidarea sau degradarea lubrifiantului, mai ales la temperatura înaltă de serviciu. 4. Ungere [CMa3biBaHHe; oindre; Schmierung; smearing; kenes]. Tehn.: 2. Acoperirea unui obiect cu un strat continuu sau aproape continuu dintr'un material gras, pentru a-l proteja sau pentru a-i da anumite proprietăfi prin pătrunderea parfială a acestui material în părfile superficiale ale corpului. s Ungerea lânii. V. Uleierea fibrelor textile. e. Ungerea mătasei cu emulsiune [o6pa6oTKa meJlKa 3MyJlbCHefî; graissage de la soie â Temui- 235 sîonj Seidenemulgierung; silk emulsifying; selyem-emulgâlâs]. Ind. text.: Operafiune de ungere a mătasei naturale (produs al viermelui de mătase) cu o emuîsiune preparată din 50 g uleiu de contact, 3 g sodă calcinată şi 900 cm3 apă, efectuată pentru evitarea încleirii firelor în timpul depănării. Emulsiunea se prepară adăugind la început cca 1 /5 din cantitatea de apă la o temperatură de 15*"18°, trecând lichidul printr'o pâlnie cu filtrul constituit din două straturi de tifon şi diluând apoi cu restul cantităfii de apă, până la concentrafia de 10%. Emulsiunea obfinută, trebue să fie neutră# albă, omogenă, să nu se separe în straturi, sau să producă precipitat la o diluare ulterioară cu apă. Ungerea firelor crude de mătase, depănate de pe gogoşi pe mosoare, se face cufundând mosoarele într'o solufie de 1 % emuîsiune încălzită la 35°, în care se fin două minute. Uneori se adaugă în emuîsiune un colorant acid (pasager), pentru deosebirea anumitor grosimi sau calităfi ale firelor. î. Ungerea pieilor [cMa3Ka K05K; graissage du cuir, mise en suif du cuir, huilage du cuir; Fetten (Einfetten) des Leders; oiling of leather, greasing of leather, stuffing of leather; borok kenese]: Operafiune din procesul tehnologic de prelucrare a pieilor tăbăcite, care consistă în introducerea unor grăsimi în fesutul fibros al dermei, pentru lubrifierea fibrelor. Ungerea pieilor tăbăcite e cea mai importanta operafiune în procesul fabricării pieilor, afară de operafiunile pregătitoare din atelierul de cenu-şărit şi de tăbăcirea propriu zisă. După tăbăcire, pielea are un aspect neplăcut, e tare, rigidă, şi prezintă adeseori o fragilitate a fefei, datorită deshidratării fesutului fibros în timpul tăbăcirii. Ungerea pieilor modifică unele dintre propietă-file lor fizice. Prin acfiunea lubrifiantă a substanţelor grase se micşorează fragilitatea şi tendinfa de rupere a fibrelor — şi deci se măresc rezîs-tenfa la întindere şi extensibilitatea pielei tăbăcite; de asemenea, se măreşte rezistenfa la ab-sorpfia apei şi se reduce permeabilitatea pentru aer şi pentru vapori. Procedeul de ungere şi substanfele întrebuinţate sunt determinate de procedeul de tăbă-cire şi de scopul în care va fi întrebuinfată pielea. Se întrebuinfează atât uleiuri şi grăsimi saponi-ficabile de origine animală sau vegetală şi produsele lor de transSarmare (seu, untură de peşte, uleiu de copită, uleiu de măsline, uleiu de ricin, uleiu de floarea-soarelui, uleiu de rapifă şi uleiu de in, uleiuri sulfonate, moellon sau degras obfinute prin oxidarea unturilor de peşte şi a uleiurilor vegetale, săpun, grăsimi solidificate prin hidrogenare şi acizi graşi liberi, ca, de exemplu, stearina), cât şi ceruri şi grăsimi minerale nesa-ponificabile (lanolină, ceară de albine şi ceară montană, uleiuri minerale, vaselină, parafină şi cerezină). Se întrebuinfează, de asemenea, compuşi anion-activi (anumifi sulforiafi alchilarilici, sărurile de sodiu ale acizilor sulfonici ai naftalinei, ale iso-propilnaftalinei şi ale isobutilnaftalinei), compuşi cationactivi (compuşi aminafi ai unor acizi graşi, compuşi de sulfoniu şi compuşi de fosfoniu) şi compuşi neionogeni (umectanfi şi emulgatori, de exemplu unii glicoli, poliglicoli şi eteri glicolici şi un produs de condensare dintre clorură acidului oleic şi lisalbinatul de sodiu). înainte de ungere, pieile cari trebue unse mai mult trebue spălate bine şi liberate de substanţele incluse. Procesul de ungere se efectuează asupra pieilor umede — cu excepfiunea metodei de brenoire (v. S.) —, deoarece în stare umedă acestea sunt mai apte pentru absorpfia grăsimii. Cantitatea de substanfe grase introdusă în piele diferă după natura acesteia. Operafiunea se execută, fie prin simplă ungere cu uleiu, pe fafă, a pieilor umede, înainte de uscare (în cazul pieilor de talpă tăbăcite vegetal), fie prin aplicarea grăsimii pe fafa pieilor aşezate pe masă (ungere la rece, în cazul pieilor de curele de transmisiune, toval şi vaşete pentru tapi}erie), fie prin ungerea pieilor umede în butoiul de vălcuit (ungere la cald, în cazul pieilor pentru curele de transmisiune, al pieilor pentru fe}e de încălţăminte, etc.), fie prin brenoirea pieilor uscate (în cazul pieilor rigide cu confinut mare de grăsime, al pieilor pentru talpă, al pieilor pentru curele de transmisiune, etc.), fie prin ungere cu emulsiuni în butoiu (în cazul pieilor fine, al pieilor pentru fefe de încălţăminte tăbăcite cu crom şi al pieilor fine tăbăcite vegetal). Adeseori se folosesc mai multe dintre aceste procedee de ungere, succesiv, pentru unul şi acelaşi fel de piele. Ungerea cu uleiu a fefei pieilor se execută în principal pentru a împiedeca difuziunea la suprafafă şi oxidarea substanfelor tanante rămase în interiorul pielei în timpul uscării — şi pentru a menfine suplefa şi coloarea fefei.' în acest scop se întrebuinfează, în special, untură de peşte ca atare, sau în amestec cu uleiuri sulfonate şi cu uleiuri minerale. Ungerea „pe masă" la rece se face pe pielea umedă, întrebuinfând amestecuri de seu, untură de peşte şi degras, cărora li se adaugă uneori lanolină, uleiu mineral sau săpunuri. Ungerea pieilor la cald, în butoiu, se face atât cu aceleaşi grăsimi ca la ungerea la rece, cât şi cu grăsimi solide, cari dau pielei mai multă rigiditate. Fafă de urgerea la rece, ungerea la cald prezintă desavantajul că în special pieile tăbăcite vegetal sunt foarte sensibile, în stare udă, la temperaturi peste 50°, micşorându-li-se rezistenfa şi durabilitatea. Temperatura necesară pentru ungerea în butoiu e, în general, temperatura de topire a grăsimii întrebuinfate. Pieile uşoare, pieile cromate pentru fefe de încălţăminte, vaşetele pentru tapiţerie, pieile pentru îmbrăcăminte, pieile de oaie şi multe piei tăbăcite combinat, mai subfiri şi cu confinut de grăsimi mai 236 mic, se ung în butoiu cu emulsiuni de grăsimi, calde, constituite dintr'un uieiu sau o grăsime, un emulgator şi apă. Ca emulgatori se folosesc uleiuri sulfonate, săpunuri, gălbenuş de ou şi alcooli graşi sulfonafi. Ungerea pieilor prin brenoire se execută când e nevoie să se introducă în piele cantităfi mai mari de substanfe grase solide, de exemplu în cazul pieilor pentru curele de transmisiune, al pieilor pentru talpă cromată, al pieilor pentru harnaşamente, etc. Operafiunea consistă în cufundarea pieilor uscate într'un amestec de grăsimi topite (stearină, parafină, cerezină, seu, ceruri şi chiar răşini). Temperatura nu trebue să depăşească 85°. î. Ungerii, teoria hidrodinamică a ~ [rifflpo-AHHaMHHecKan TeopHH cmel3Kh; theorie hydro-dynamique du graissage; hydrodynamische Theorie der Schmierung; hydrodynamical theory of the oiling; hidrodinamikai keneselmelet]: Teorie a plutirii în lubrifiant, Ia ungerea fluidă, a uneia dintre două piese asociate în serviciu, datorită presiunilor formate în lubrifiantul vâscos, antrenat în spafiul în formă de pană dintre cele două suprafefe în mişcare relativă (v. sub Ungere şi sub Viscozitate). Teoria utilizează, în rezolvarea problemei, ecuafia lui Navier-Stokes (v.) referitoare la mişcarea lichidelor incompresibile de viscozitate constantă t] şi de densitate p, cari urmează legea de frecare interioară a lui Newton (v.), în ipoteza curgerii laminare: H grad) v J = — grad p+v\ \v. Ecuafia e particularizată pentru vitese v mici, când termenul (v grad) v poate fi neglijat fafă de ceilalfi termeni şi forfele inerfiale sunt neglijabile —şi pen- când ^ = 0; astfel, tru regimul stafionar, fia se reduce la următoarea formă: yj = grad p . în cazul a două suprafefe plane, cari se mişcă cu vitesa relativă *i>o şi sunt pufin înclinate una i I. Cusinet plan. ^i) ^2) înălţimea stratului de uieiu la capete; I) lungimea; st) curba presiunilor p; x0) şi y<>) coordonatele x şi y corespunzătoare presiunii maxime pmax. fafă de alfa (v. fig. /), alegând sistemul de coordonate ca în figură şi presupunând mişcarea plan paralelă (adică neglijând pierderile laterale de lubrifiant), rezultă d£=0 şi ^-=0. $y Q)Z , \ Z>P (a) Derivând prima ecuafie în raport cu yt se obfine d3vx_ 1 cfp 1 d /^V o 0^3 yj Q)x$y §x\$y) a cărei integrală e vx = ay2+by+c. în teoriile ungerii se admite, de obiceiu, antrenarea fără alunecare a lubrifiantului de către suprafefele în mişcare, adică vx-0 pentru 0 şi vx—vq pentru y—yo (v. fig. !); în aceste con-difiuni se obfine vx=a\y2 + y şi din (a) rezultă $£=2 ai, $x iar debitul de lubrifiant printre suprafefe, pe unitatea de adâncime fafă de planul figurii, produs prin antrenarea acestuia, e ^ J x 2 12Y] cU o Se asimilează apoi cu acest caz o porfiune dx = 1 i~T~) =-^Ş-(2voyo-3Q)' ' dy / y=y0 yo M "J i a2 dat = — y52_c2 2 S2 + e2 1 cât şi^ forfa verticală cu care apasă lubrifiantul pe unitatea de lungime de mai sus p 12 jc 73 gt2 g * (28s+e2) V De aici se deduce excentricitatea e în funcfiune de apăsarea G = FV a fusului pe cusinet. Dacă se numeşte coeficient de frecare câtul f=MjiFv, se obfine deci: S2 + 2e2 3 e Cercetări mai noi au arătat că ipoteza excentricităţii orizontale, admisă mai sus, nu e realizată cu destulă aproximaţie în practică. - O teorie mai nouă admite că axa fusului mobil nu descrie o făşie de plan orizontal când creşte vitesa, ci o suprafafă cilindrică semicirculară cu plănui Cf,Cp,Cf 241 1,4 1.8 2,2 2JS 3,0 3.4 3J ‘ 3=h/h2 IV, Variafia raporiului coeficienţilor cţ şi Cp, în funcfiune de coeficientul a=zhi/h2, Ia un cusinet plan, penfru viscozifate uniformă şi fără scurgere laterală. în cazul frecării uscate, fusul se ridică în partea cusinetului care e opusă părfii din cazul frecării fluide, astfel încât zona de contact se deplasează pe peretele cusinetului în sens contrar rotafiei (v. fig. II b). — La ungerea suprafefelor plane, presupunând că nu se produce o scurgere laterală a lubrifiantului, coeficientul de frecare se pune sub forma f=h.lL, T B cp iar creşterea de temperatură e A t- h\ + h2 cţ _Pm 112 112 1 CP unde B (m) e lăfimea suprafefei de frecare, h\ şi ^2 (m) sunt grosimile stratului de lubrifiant la cape- V 100 0,90 0,80 0,70 0,60 0,50 OM) 0,30 0,20 0J0 0 \ 7,4 18 2,2 2,6 3,0 3,4 3,8 4,2 4,6 5,6 III. Variafia coeficienfilor Cf, Cp şi Cf, în funcfiune de ra-poriu1a=h1/h2l fa un cusinet plan, cu viscozitate uniformă şi fără scurgere laterală. tele penei (v. fig. /), pm (kg/m2) e presiunea medie a lubrifiantului, iar cy, Cp şi ct=(hi+h2) (v* ^9*)* 241 i. Unghiu de colatitudine [60K0B0& yroji; angle de collatitude; Kollatitudewinkel; collatitude angle; szellesegi szog].* Unghiul format de axa de referinţă a unui sistem de coordonate sferice cu raza vectoare a unui punct (al cărui unghiu de colatitudine interesează). j. ~ de contact: Sin. Unghiu de racordare. V. Racordare, unghiu de a. ~ de convergenţă: Sin. Unghiu de stabilitate. V. sub înclinările roţilor directoare. 4. ~ de declivitafe: Sin. Declivitate (v.). 5. ~ de deflexiune. V. Deflexiune, unghiu de e. ~ de derivă. Nav., Nav. a., Tehn. mii.: Sin. Derivă (v,). 7. ~ de direcţie [flHpeKiţHOHHbiH yrojl, yrOJI HanpaBJieHHfl; angle de direction; Rich-tungswinkel; angle of direction; irânyszog]. Fofgrm.: Unghiul pe care-l formează axa de fotografiere a clişeului cu verticala care trece prin centrul de perspectivă al unei fotograme. 8. ~ de drum. Nav., Nav. a.: Sin. Drum (v.). 9. ~ de drum [yroji nyra, Kypc; angle de route; Kurswinkel; angle of position, course angle; menetszog]. B/s.: Unghiul format, în planul orizontal al ţintei, de direcţia origine cu drumul ţintei. Se măsoară plecând dela direcţia origine, în sensul acelor unui ceasornic. Pentru o ţintă care-şi păstrează direcţia de deplasare, unghiul de drum e constant. 10. ~ de drum adevărat: Sin. Drum adevărat (v.). 11. ~ de frecare interioară [yroji BHyTpSH-Hero TpeHHfl; angle de frottement interne; innerer Reibungswinkel; angle of internai friction; belsosurlodâsi szog]. Ter.: Unghiul a cărui tangentă trigonometrică reprezintă coeficientul de frecare dintre granulele unui mediu (de ex. pământ). Echilibrul unei mase de pământ granular se datoreşte coeziunii şi frecării dintre granule. Orice deplasare a unei părţi din masa de pământ e posibilă numai dacă în inferiorul ei se stabilesc tensiuni tangenţiale destul de mari pentru a produce o alunecare după o direcţie oarecare. kg/cm2-------------------—------------------ 0 1 23^56789 kg/cm? Curbele tensiune iangenfială-fensiune normală ale unui pământ coeziv (a) şi ale unui pământ necoeziv (b). Condiţiunea de echilibru a granulelor de pământ între cari se exercită tensiuni tangenţiale e x e vitesa unghiulară a magnetului, fluxul magnetic prin curba închisă, considerată, scade în fiecare unitate de fimp cu ~ <$, adică tensiunea 2 K electromotoare indusă în circuitul închis, format de magnet şi de circuiiul mobil, e Inducfia unipolară intervine în maşinile electrice unipolare (v.), sub varianta în care magnetul rot^or e un eUctromagnet, reprezentat de rotorul acestor maşini. < 2. Unitste [e£HHHlţa; unite; Einheit; unify, unit; egyseg1. 1. Gen.: Caracterul a ceea ce este unu. — Mat.: 2. Numărul unu. — 3. Element unitate (v. Unitate, element ~). — 4. Tehn.: Element al unui ansamblu, considerat ca atare. Exemple: Unitate industrială, considerată ca unu! dintre constituenfii unui ansamblu mai vast (format din totalitatea urvtafilor industria'e). — 5. Gen ; Tot dotat cu unitate, în sensul de sub Unitate 1. Se spune, în acest sens, că părfi le acestui tot formează o unitate. — 6. Fiz.: Sin. Unitate de măsură (v.). s. Unitate algebrică [aJire6pHHecKafl ejţH-HHIţa; unite aigebrique; algebraische Einheit; alge-braic unify; algebrai egyseg]. A/g.: Număr algebric întreg s, astfel ca untatea e a domeniului de rafionalifaie să fie divizibilă prin s. Un număr algebric e o solujie a unei ecuafii algebrice ireductibile xn + a, x"-1 + - + <*„_, x + an = 0, aţ fiind elemente ale unui domeniu de raţionali- tate R. Daca ai sunt numere întregi în R, numărul algebric corespunzător se numeşte număr algebric întreg. (De exemplu numărul i, solufia ecuaţiei x2-4-1=0, e un număr algebric întreg). Produsul rădscini’or ecuaţiei se numeşte norma numărului algebric x : N(x) = ( — 1 )n an Condi-fiunea necesară şi suficientă ca un număr întreg algebric s să fie o unitate algebrică e următoarea: N(;)=±e. în domeniul de rafionaiitate R(i) există uni-tăfile ±1 şi ±i. Produsul şi câtul a două unităfi algebrice sunt unităfi algebrice. 4, Unitate de măsură [e/ţHnmţa H3MepeHHH; unite de mesure; Mafjeinheit; unit of measure; mertekegyseg]. Mat.: Mc rime a unei specii de mărimi scalere (cari pot fi şi componente ale unor mărimi vectoriale, tensoriale, etc.), care se raportă la celelalte mărimi ale speciei, cum se raportă numărul unu la numerele reale, respectiv ia o clasă parfială a numerelor reale. O specie de mărimi e constituită din mulfimea mărimilor măsurabile prin acelaşi procedeu de măsura. Prin acest procedeu de măsură se stabileşte o relafie biunivocă între mărimi (sau, când e cazul, între componentele lor scalare) şi numerele reale, sau o subclasă a acestora. 5. ~ de măsură derivată [np0H3B0flHa« e#H-HHiţa H3MepeHHfl; unite de mesure derivee; ab-geleitete Mafjeinheit; derived measure unit; leve-zetetf mertekegyseg]: Unifaie de măsură a unei mărimi derivate, dedusa din unităfile fundamentale ale unui sislem de unităfi, cu ajutorul formei de coerenfă a ecuafiei de definifie a mărimii derivate, raportată la mărimile ale căror unităţi sunt considerate (alese) ca fundamentale în sistemul de unităţi. V. şi sub Sistem de unităfi de măsură. t. ~ de măsură fundamentală [0CH0BHaH eAHHHiţa H3MepeHH«; unite de mesure fonda-mentale; Grundmafjeinheit; fundamental measure unit; alap-mertekegyseg]: Unitate de măsură a unei mărimi, care se alege independent (împreună cu altele), în cadrul unui anumit s:stem de unităfi. V. şi sub Sistem de unităfi de măsură. 7« Unitate de pompare [cTaHOnK-KanaJiKa; unite de pompage; Pumpen-Einheit; pumping unit; szivatiyuegyseg], Expl. petr.: Ansamblul instalafiei de suprafafă care acfionează o pompă da adâncime (v.). Unitatea de pompare clasică, mecanică, cuprinde (v. fig. /) un balansier rezemat pe o capră, care e acfionst de o b ela cupîală la butonul de manivelă al unui reductor de vitesă cuplat de obiceiu la un electromotor relativ lenf. în general, este echiPbraiă.— Unitatea de pompare cu acfionare hidraulică, cum şi cea cu acfionare cu gaze comprimate, sunt alcătuite dmtr'un motor cu cilindru-pîston care acfionează direct în mişcare alternativă rectilinie garnitura de prăjini de pompare (v.). Prin aceasta se realizează: curse foarte lungi (8***9 m) penfru pompajul dela foarte mari adâncimi, eliminarea transformării mişcării de rotafie în mişcare de translafie (respectiv Inducfie unipolară. ABCDEA) circuit indus; co) vitesa unghiulară a magnetului inductor; M) po-îarizafie magnetici. 248 translafie-rotafie-translafie), folosirea directă a I stituită numai de instalaţiile de forjă respective; unor electromotoare de serie (cu cost şi gabarit | transformator, pornitor şi releuri (electropompe /. Unitate de pompare cu echilibrare pe coarbă CKH-7. mici) şi posibilitatea acţionării centralizate a mai multor sonde, cu regim de lucru complet inde- II, Schema insfalafiei unui cilindru pneumatic la sondă. 1) cilindru; 2) supape; 3) tije de silspendare şi centrare a cilindrului; 4) tije de fixare a insialaţiei în pozifie verticală; 5) tija pistonului; 6) prăjini de pompat; 7) robinet automat; 8) rezervor de aer; 9) reductor de presiune; ÎO) fante de eşapare. pendent (cursă şi frecvenţă). — în cazul pompelor fără prăjini, unitatea de pompare e con- centrifuge cufundate), sau electropompă de mare presiune (la pompele cu motor hidraulic de fund). III. Unitate de pompare cu echilibrare pneumatică. 1) cilindru; 2) balansier; 3) capră; 4) reductor de vitesă; 5) bielă; 6) tijă tubulară; 7) compresor; 8) tija pistonului compresorului; 9) rezervor de aer; ÎO) rama unităţii de pompare. i. Unitate de toleranţă [e/ţHHHiţa AonycKa; unită de tolerance; Pa^einheit; tolerance unit; turesi egyseg]: Mărime (în microni) care reprezintă baza şirului de toleranfe într'un sistem de toleranţe, exprimată prin relaţia i = b^D + cD, în care D (mm) e diametrul nominal mediu al unui interval determinat de diametri, iar b şi c sunt factori caracteristici sistemului de toleranfe. 249 De exemplu, diametrul D e media aritmetică a diametrilor intervalului în sistemele STAS sau OST, respectiv media geometrică în sistemul ISA; coefi-cienfii caracteristici au valorile b—0,5 şi c=0 în sistemele STAS sau OST, respectiv valorile b— 0,45 şi c=0,001 în sistemul ISA. Toleranfa (în microni) e produsul dintre unitatea de foleranfă i şi un coeficient a care depinde de categoria de toleranfe (v. şi Toleranfe, sistem de~), adică T = ai, unde coeficientul a are valori caracteristice sistemului de toleranfe ales. 1. Unifafe de transmisiune [e^HHHiţa nepe-AaHH; unite de transmission; Ubertragungseinheit; transmission unit; tâvkozlesi egysegek]. Te/f..’ Raport de mărimi de aceeaşi specie (două puteri, două tensiuni sau doi curenfi) care, fiind luat ca unitate de referinfă, permite să se exprime un raport oarecare al aceloraşi mărimi prin logaritmul acestui raport şi deci produsul mai multor rapoarte prin suma logaritmilor cari îi reprezintă. 2. Unifafe motoare [M0T0pHafl eAHHHiţa, noe3flHaH eftHHHiţa; unite motrice; Triebeinheit; drive unity; motoregyseg], Tehn.; 1. Motor sau grup de motoare cuplate, montat pe un vehicul sau într'o instalafie stabilă, independent de altele asemănătoare. Uneori şi agregatul mofor-genera-tor se numeşte unitate motoare; de exemplu, în centralele hidroelectrice sau termoelectrice, se numeşte unifafe motoare fiecare dintre agregatele turbină hidraulică-generator electric, turbină cu abur-generator electric, etc. —- 2. Vehicul cu autopropulsie, echipat cu motor termic, cu motor cu abur, electric, etc., care produce forţa de tracfiune necesară propulsiei sale (de ex. automobil, automotor, navă, aeronavă, etc.), sau remorcă rii unui convoiu de vehicule (de ex. tractor, locomotivă, remorcher, etc.). s. Unifafey element ~ [e^HHHHHbiH 3JieMeHT; element unite, element idenfife; Einzelelemenf; identity element; egysegelem]. Maf.; 1. Element a a! unui grup G, astfel încât, pentru orice alt element, a £ G sunt satisfăcute relafiile ea = ae = a. — 2. Element e al unui inel O, astfel încât orice alt element a al inelului O rămâne invariant în operafiunea de înmulţire cu e. Dacă ea —a, pentru orice a £ O, elementul e se numeşte element unitate în produse Ia stânga, iar dacă ae~a, pentru orice a £ O, e se numeşte element unitate în produse la dreapta. — Dacă un inel are un element unitate e' în produse la stânga, şi un element unitate e în produse la dreapta, cele două elemente sunt egale: e' = e, inelul are un singur element unitate — şi se numeşte inel cu element unitate. Inelul numerelor întregi e un inel cu element unitate; inelul numerelor pare e un inel fără element unitate. 4. ~r ideal ~ [HiţeaJibHaH eAHHHiţa; ideal unite; Einheitsideal; unity ideal; egysegideâl]: Inel O, considerat ca submulfime a lui însuşi, care satisface condifiunile cari definesc un ideal (v,). 5. matrice ~ [e/ţHHHiţa MaTpuiţbi; matrice unite; Einheitsmatrix; unity matrix; egysegmatrix]: Matrice pătrată (v. sub Matrice). e 0 . . ,0 0 ....0 0 0 unde e reprezintă elementul unitate al inelului O, cu ale cărui elemente se alcătuesc matricele pătrate din cari face parte matricea E. în inelul format de matricele pătrate ^=|| aik II- în care aik £ O, matricea unifafe e un element unitate AE = EA = A. #. Unifafe, muîfime ~ [e^HHHqHoe mho-JKeCTBO; ensemble unite; Einheitsmenge; unit quantity; mennyisegegyseg]. Maf.: Mulfime caracterizată prin proprietatea că x e identic egal cu y, dacă x şi y sunt elemente ale ei. 7. Unifafe, punct ~ [TQHKa eAHHHiţbi; point unite; Einheitspunkf; unity point; egysegponf]; Punct care se asociază unui sistem de patru puncte linear independente, pentru a forma un reper proiectiv în spafiul cu trei dimensiuni. Dacă se consideră patru puncte M\% M2, Mţ, linear independente, adică necoplanare, coordonatele cartesiene omogene ale unui punct oarecare M din spafiu sunt date de relafia simbolică pM = x XM\ + x2M2 4- xzMs+*4Af4, în care Mi reprezintă sistemul format de coordonatele omogene ale punctului Mit pt^O fiind un factor de proporfionalitate arbitrar. Sistemul ordonat de numere (xl, x2, x3, x4) e sistemul de coordonate proiective omogene ale punctului M în raport cu fetraedru! de referinfă format de punctele MCoordonatele proiective ale vârfurilor tefraedrului de referinfă sunt proporţionale, respectiv, cu sistemele (1,0,0,0), (0,1,0,0), (0,0,1,0,), (0,0,0,1). Coordonatele cartesiene omogene ale acestor puncte pot admife — respectiv — factori de proporfionalitate arbitrari şi independenţi pi — şi acest fapt are drept con-secinfă modificarea fiecăruia dintre cele patru numere x . Pentru a obfine un sistem de coordonate unic, e necesar şi suficient să se considere un punct U, diferit de punctele Mţ şi linear independent fafă de trei vârfuri oarecari ale tefraedrului de referinfă, şi căruia să i se fixeze drept coordonate proiective un sistem de numere luat arbitrar, dar diferif de sistemele de numere cari formează coordonatele punctelor M— în mod particular, se alege pentru punctul U un sistem de numere proporfional cu sistemul (1,1,1,1); de aceea, acest punct se numeşte punct unifafe. 8. Unifafe, fensor ~ [e;ţHHHHHbii TeH3op; tenseur unite; Einheitstensor; unity tensor; egy- 250 sSgtenzor]: Tensor care, în operafiunea de înmulţire tensorială contractată, lasă neschimbat un tensor oarecare. Tensorul lui Kronecker < _ ( o &k a*~l1 i=k e un tensor unitate. Produsul tensorial contractat al acestui tensor, de exemplu cu un vector con-travariant X: zikxh=xi e egal cu vectorul X considerat. t. Unităţi. V. Sistem de unităfi de măsură. 2. Unităfi de măsură tipografice [THnorpa<|}“ CKHe e/ţHHHiţbl H3MepeHw$3; unites de mesures typographiques; typographische Mafjeinheiten; point system, units of typographical measures; nyomdai mertekegysegek]. Arfe gr.; Unitatea de măsură a lungimii utilizată în tipografie e punctul tipografic (v.), aproximativ egal cu 0,376 mm. Multiplii punctului tipografic sunt: 1 cicero = 12 puncte tipografice (~ 4,5 mm) şi 1 cuadrat sau cvadrat = 4 cicero = 48 de puncte tipografice (~ 18mm). — Pentru măsurarea grosimii literei de monotip se utilizează setul: 1 set—1/72 foii («*0,353 mm sau 0,938 puncte tipografice). 3. Unslăfi imagine [npHBefleHHbie e/ţHHHiţbi; unites reduites; Verkurzungseinheiten; reduced units; rovidito egysegek]: Proiecfiile unităf i de lungime din spafiu, aceleaşi pe cele trei axe ale unui triedru tridreptunghiu de referinfă, proiecfii cari, în general, sunt diferite pa cele trei axe-imagini ale axonometriei corespunzătoare. Ele rămân egale de-a-lungul fiecărei axe-imagini în axonometria ortogonală sau oblică, în care caz au nevoie de trei scări de lungimi — şi se reduc câtre punctele de fugă ale axelor-imagini, în axonometria conică. 4. Univalenfă, funcfiune ~ [OAHOBajieHTHa# fonction univalente; einwertige Funk-tion; univalent funcţiona egyerteku fuggveny]: Funcfiune regulată f(z) de variabila complexă z—x+iy, care — într'un domeniu (D) din planul xOy — nu ia de două oii niciuna dintre valorile sale. De exemplu, funcfiunea f(z) — ez e univalentă într'un domeniu arbitrar (D) din planul xOy. Derivata unei funcfiuni univalente în (D) nu se anulează în niciun punct din domeniul de uni-valenfă. Orice domeniu (D) în care o funcfiune f(z) e regulată poate fi descompus în domenii de uni-valenfâ pentru funcfiunea f(z). 5. Univers [BceJieHHan, univers; Weltall, Universum; universe, ceîestial cosmos; vilâg-egyetem, vilâgmindenseg]. F/z.: 1. Ansamblul corpurilor şi al câmpurilor cari există în spafiu şi în timp.— 2. Varietatea cu patru dimensiuni, ale cărei elemente sunt punctele-momente; dimensiunile ei sunt cele trei dimensiuni spafiale şi dimensiunea temporală. Punctele-momente se numesc şi puncte de univers. Universul are relafii metrice unitare şi geometrie pseudoeuclidiană în regiunile în cari câmpurile de gravitafie sunt neglijabile (v. sub Relativităţii, teoria ~ restrânse), şi geometrie pseudorieman-niană în regiunile cu câmp de gravitafie (v. sub Relativităfii, teoria ~ generale). — Fie două evenimente cari se descriu în raport cu un anumit sistem de referinfă inerfial (în teoria relativităfii restrânse) şi fie, în raport cu acest sistem de referinfă, l distanta dintre punctele în cari se produc evenimentele, şi t durata dintre ele, în raport cu acel sistem de referinfă; în raport cu un alt sistem de referinfă, distanfa va fi iar durata, t’; mărimea s2=c2t2—l2 are însă aceeaşi valoare în raport eu oricare dintre sistemele de refsrinfă inerfiale, adică S2 = c2i2 —l2— c2t'2 -~l'2i unde c e vitesa de propagare a luminii în vid; mărimea invariantă s, definită în acest fel, se numeşte interval de univers. — în teoria relativităfii generale, dacă x% sunt coordonatele spafiale şi temporale ale evenimentelor, pătratul elementului de interval de univers d* dintre două evenimente infinit apropiate şi infinit vecine are expresiunea: ^ dj2 = S «=1 unde gfc sunt componentele tensorului metric fundamental (v.). Locul geometric din univers al evenimentelor cari se produc într'un acelaşi punct al unui corp se numeşte linia de univers a acelui punct. ■— Sin. Univers cinematic, Univers Minkowski. — 3. Varietatea cu patru dimensiuni ale cărei elemente sunt evenimentele. 6. Universal de strung: Sin. Mandrină universală de strung. V. sub Mandrină de strung. ?. Universală, maşină ~ 1.: Sin. Maşină con-vert bilâ. V. Maşină de prelucrare, convertibilă. — 2. V. sub Maşină de prelucrare, universală 1. 8. Inivocă, corespondentă ~ [oflHJ3HaHHoe COOTBeTCTBHe; ccrrespondance univoque; eindeu-tige Korrespondenz; univocal correspondence; egyertelmu]. Ma/.: Corespondenfă între două muljimi de elemente S şi 5', în care unui element al mulţimii S îi corespunde un singur element al mul imii S'. Când corespondenta e univocă atât din spre S spre S’, cât şi cin spre 5' spre St ea se numeşte corespondenfă biunivocă. 8, Unsoare [M33b, CMaso^HbiH MaTepHaJi; onguent, pommade, graisse, enduit; Salbe, Schmier-mittel; grease, ointment, unguent; zsir, kenocs]. Tehn.: Material de consistentă uleioasă sau pas-toasă, întrebuinfat, fie ca lubrifiant (v.), f e pentru izolarea suprafefelor metalice de mediul înconjurător, în scopul protecfiunii contra coroziunii. Sunt folosite ca unsori grăsimile vegetale şi animale, uleiurile minerale, vaselinele, şi unsorile consistente. in. ~ consistentă [ryciaa CMa3Ka; graisse consistante; konsistentes Schmierfett; consistent 251 ejrease; kenSzsir]: Dispersîune coloidală a unor săpunuri, respectiv solufie a unor hidrocarburi solide (parafină, cerezină, pefrolatum), a unor ceruri, etc., în uleiuri minerale uneori cu adaus de uleiuri vegetale). Unsorile consistente sunt semifluide sau plastice; ele au proprietăţi de aderentă şi de onctuozitate necesare pentru ungere. Rolul săpunurilor e fie de a micşora tensiunea superficiala a apei mai multdecâttensiunea superficială a uleiului, formând astfel emulsiuni de uleiu în apă, fie de a micşora tensiunea superficială a uleiului mai mult decât tensiunea superficială a apei, formând emulsiuni de apă în ulaiu. La unele unsori se adaugă apă, care constitue, fie un component stabilizator, fie un simplu adaus de umplutură. După scopul în care sunt folosite, unsorile consistente se împart cum urmează: unsori anti-fricfiune, unsori de protecfiune, unsori de fricfiune, unsori de dispersiune, unsori de etanşare. Unsorile anfifricfiune sunt unsori consistente cari reduc frecarea dintre piese şi împiedecă uzura acestora. în cea mai mare parte, ele sunf fabricate pe bază de săpun de calciu (cele pe bază de săpun de stronfiu sau de bariu sunt folosite mai rar). Tipurile uzuala de unsori pe bază de săpun de calciu sunt: unsorile de cărufe (de osii), cari se prepară din săpun de calciu şi păcura; unso-rile de gresoare (tovofe, unsori de maşini, etc.); so’idolurile, între bu/nfate Ia temperaturi nu prea înalte; unsorile pentru presiuni şi sarcini mari; unsorile speciale (de ex. unsorile grafitaîe); soli-dolurile emulsionate, cari au proprietăfi asemănătoare cu cele ale solidolurilor grase. Unsorile pe bază de săpun de sodiu pot fi încălzite peste puncful lor de picurare, fără a se descompune. Ele sunt folosite la temperaturi până la 160°. Lipsa de rezistentă Ia apă le face improprii fo!os;rii în locuri cu acces de spă. Unsorile sodice folosife cel mai mult sunt: unsorile penfru rofi dinfate şi penfru transmisiuni, cari au proprietatea de a adera perfect la dinfii rotii sau ai melcului şi de a nu se desprinde în timpul lucrului; unsorile consistente preparate pe bază de săpun de sodiu şi de uleiu de ricin, întrebuinţate prin depunere pe suprafefele în mişcare, cu ajutorul unor bucăfi de stofă cari au unul dintre capete înmuiat în unsoare, iar celălalt capăt, pe suprafafa de frecare. Unsorile pe bază de săpun de sodiu şi de calciu au o temperatură de topire înaltă. Deşi au un confinut de săpun egal cu cel pe care îl au în mod obişnuit unsorile normale pe bază de săpun de calciu sau de sodiu, ele sunf mai consistente. Structura unsorlor preparate pe baza acestor două săpunuri (deshidratate) se apropie mult de structura celor sodice. Penfru bucele, penfru mecanismele de cuplare ale rofilor de locomotivă, penfru palierele deschise ale maşinilor grele, etc., se prepară, de cele mai muite ori, unsori sub formă de brichete sau de blocuri, din uleiuri minerale grele şi cantităfi mari de săpun. Pentru osiile vagoanelor de cale ferată şi ale vagoanelor de mine se întrebuinfează unsori emulsionate obfinute la rece, de cele mai multe ori din uleiu de cocos sau dă palmier, şi cari confin până la 50% apă. Aceste unsori au început să fie înlocuite cu unsori pe bază de săpun de calciu, cari sunt mai ieftine. Unsorile consistente pe bază de săpun de potasiu sunt mai pufin importante şi mai pufin folosite decăt cele pe bază de săpun de sodiu sau de metale uşoare. Aceste unsori sunf mai solubile decât cele pe bază de săpun de sodiu şi mai pufin consistente decât acestea. Unsorile pe bază de săpun de aluminiu pot fi semifluide şi sa prepară din uleiuri minerale cu viscozitate mare, în cari se dispersează stearat, oleat sau naftenaf de aluminiu. Aceste unsori sunt întrebuinfate la ungerea pârghiilor oscilante ale motoarelor de aviaţie, a palierelor, a elicelor şi, în multe cazuri, la ungerea pieselor de automobil, unde sunt frecări importante (mai ales la cutia de vitese). Pe bază de săpun de aluminiu se pot prepara şî unsori plastice. Acestea se prepară din uleiuri minerala cu viscozitaie mijlocie (6*~10°E/50°) cu săpun de stearat de aluminiu. Unsorile plastice se întrebuinfează la mecanismele strâmte şi complicate, cu regim de lucru normal. Unsorile pe bază de săpun de zinc se prepară ca şi cele pe bază de săpun de aluminiu. Ele nu se întrebuinfează singure, ci în amestec cu unsori pe bază de săpun de aluminiu, de sodiu, calciu, etc. Unsorile pe baza de săpun de plumb se întrebuinfează în special ia ungerea transmisiuni'or de automobile, ele rezistând bine la vitesă şi la presiune. Prin incorporarea într'o unsoare consistentă a săpunului de aluminiu şi de plumb, cum şi a unor adausuri de sulf, de compuşi de sulf sau de produşi activi de clor sau de fosfor, se obfin unsori activate, cari se înfrebuirfează în angrenajele cari trebue să reziste la scpctări de peste 2000 kg/cm2. Ele trebue să fie foarte onctuoase şi destul de fluide la temperaturi joase şi să aibă o mare aderenţă la metal. Proprietăţile de mai sus ale acestor unsori trebue să fie constante chiar la temperaturi de peste 60°. Unrori pe bază de siliconi se obfin înlocuind uleiul mineral cu siliconi fluizi (polimeHsiloxani şi polifenilsifoxani). Fabricaţia acestor unsori e deosebită de aceea a unsorilor pe bază de uleiuri minerale. Singurul săpun care corespunde în acest scop e sfearatul de litiu. Penfru ca acest săpun să fie incorporat, el are nevoie de un solvent (benzen, esterul di-2-etllhexil-adipic; di-2-etilhexil-sebacic, bufilffalat, efc.). Unsorile pe bază de siliconi sunt adezive, onctuoase şi pot fi folosite într'un interval mare de temperatură ( — 51°+ 163°). Unsorile consisfenfe de protecfiune se întrebuinţează pentru a apăra suprafefele metalice contra coroziunii, pieile brute şi tăbăcite contra crăpării şi a uscării, copitele cailor contra umezelii, 252 mobilele, linoleumurile, etc., contra distrugerii. Ele trebue să fie neutre. Unsorile de protecfiune contra coroziunii au consistenfe cari variază dela aceea a unui uieiu gros până la aceea a unsorilor consistente obişnuite. Ele trebue să poată fi îndepărtate uşor, chiar fără solvent. în compoziţia lor intră, de obi-ceiu, grăsimi solide (de ex. seu de vacă), sapo-nificate cu hidroxid de calciu (sau cu oxid de magneziu), uieiu mineral, etc. Uneori* se întrebuinţează lanolină, colofoniu, acizi graşi din untură de peşte, etc. ’ Pentru conservarea materialelor cari lucrează cu combustibili antidetonanţi se folosesc unsori pe bază de uieiu extras din seul de porc, pe bază de trietanolamină, alcool butilic normal, stearat de aluminiu, etc. Unsorile consistente de fricţiune măresc frecarea; ele au rolul de a împiedeca alunecarea şi de a mări adezivitatea. Unsorile trebue să împiedece alunecarea curelelor sau a cablurilor pe roţi şi, în acelaşi timp, să protejeze cureaua, în special pe cea de piele, contra agenţilor atmosferici. Pentru fabricarea acestor unsori consistente se întrebuinţează grăsimi şi uleiuri minerale, ceruri, cerezină, co!ofoniu, etc. Colofoniul şi grăsimile pot fi folosite ca atari sau saponi-ficate cu hidroxid de sodiu. Aceste unsori au consistenţă solidă sau semifluidă; ele pot fi preparate şi cu săpun de plumb cu cerezină sau parafină. Săpunul de plumb conferă bune calităţi de aderenţă.— Sin. Unsori de adeziune. Unsorile de dispersiune se întrebuinţează, în locul apei, la călirea oţelului. în acest scop se folosesc, printre altele, şi unsori pe bază de emul-siuni de săpun, de uieiu de ricin, sulfonat şi neutralizat, de uieiu mineral. Din această categorie fac parte şi uleiurile de tăiere, întrebuinţate ca mediu de răcire şi lubrifiere în operaţiuni de aşchiere, de tras şi tăiat metalele. Unsorile de etanşare se întrebuinţează la crearea unui sistem etanş. Aceste unsori sunt foarte compacte; unele dintre ele conţin ca adausuri (în dispersiune de naftenat de sodiu în păcură uleioasă), între altele, şi fibră de asbest. Din această categorie fac parte unsorile folosite la pres-garnituri, la diverse robinete, la îmbinări, etc. Aceste unsori se întrebuinţează şi pentru a permite, în caz de mărire accidentală a frecării, continuarea lucrului un timp oarecare, fără a schimba piesele (de ex. pentru bucelele avariate ale unui arc, la o roată de vagon, până la transportul acestei piese la atelier, pentru reparaţie). V. şi Unsoare de robinet. 1. Unsoare de adeziune: Sin. Unsoare de fricţiune. 2. Unsoare de piele [KomeBeHHajî Ma3b; graisse pour le cuir; Lederfett; leather grease; borzsir]. Ind. piei: Produs de consistenţă pastoasă, constituit dintr'un amestec de petrolatum sau de alte ceruri şi cerezine, cu motorină. Se întrebuinţează la întreţinerea supleţei şi Ia impermea-bilizarea pielei, în special a bocancilor. s. Unsoare de robinet [cMa3Ka RJin KpaHa; graisse â robinet; Hahnfett; cock (tap) grease; csapzsir], Fiz.: Substanţă cu aspect unsuros, întrebuinţată în tehnica vidului pentru a asigura etanşeitatea diferitelor rodaje, în special a robinetelor dintr'o instalaţie. Tensiunea de vapori a unei astfel de substanţe trebue să fie foarte mică (mai nflfcă decât presiunea reziduală a gazelor din instalaţia respectivă). Se întrebuinţează mai multe tipuri de astfel de unsori, cele mai cunoscute fiind: unsoa-rea Ramsay, compusă dintr'un amestec de 16 părfi cauciuc nevulcanizat, 8 părfi vaselină şi circa o parte parafină, topite pe o baie de apă şi apoi fierte mult timp în vid, pentru a se evapora componentele cu tensiune mare de vapori; unsoarea Apiezon, compusă din derivaţi ai hidrocarburilor grele, din cari au fost îndepărtafi componenţii cu tensiune de vapori, prin încălzire în vid. Se pot obţine produşi cu tensiunea de vapori de 10'10 mm Hg. 4. Unt [KOpOBbe MaCJIO; beurre; Butter; butter; vaj]. Ind. alim.: Grăsime animală comestibilă, obfi-nută prin aglomerarea globulelor grase din lapte. Fabricarea untului cuprinde următoarele ope-rafiuni: smântânirea laptelui, adică separarea globulelor de grăsime din lapte, cari se ridică la suprafafa lichidului, formând smântână; matu-rafia smântânii, care consistă într'o uşoară fer-mentafie lactică a ei; baterea smântânii, pentru aglomerarea globulelor de grăsime până la mărimea boabelor de grâu; frământarea untului, pen.tru reunirea particulelor de unt obţinute prin baterea smântânii şi eliminarea apei; sărarea untului cu sare de bucătărie, pentru a-i da gust şi a-l conserva. Compozifia medie a untului de vacă e următoarea: grăsime 84%, apă 14,7%, sub-stanfă uscată (proteine, lactoză şi acid lactic, săruri) 1,3%. s. Unf vegeta! [pacTHTeJibHoe MacJio; beurre vegetal; Pflanzenbutter; vegetable butter; no-venyi vaj], Ind. alim., Tehn.: Grăsime solidă sau pastoasă ta temperatura ordinară, obfinută prin presare sau prin extracfie cu solvenfi din seminfe, din boabe sau din miezul unor fructe, în general tropicale. Exemple: «. ~ de cacao [KaKa0B0e MacJio; beurre de cacao; Kakaobutter; cocoa butter; kakaovaj]: Unt vegetal obfinut prin extracfie cu solvenfi, în cantitate de 48-”57%, din seminfele uscate de Theobroma cacao, din familia sterculiaceelor. E o grăsime întrebuinfată în alimentafie şi în medicină. Are cifra de saponificare 192-**202 şi cifra de iod 34-38. 7. ~ de cocos [K0K0C0B0e MacJio; beurre de noix de coco; Kokosfett; cocoanut butter; ko-kuszvaj]: Unt vegetal obfinut prin extracfie cu solvenţi, în cantitate de 57—75%, din endosper-mul uscat, numit coprah, al nucilor de Cocos nucifera, din familia palmierilor. E o grăsime întrebuinfată în alimentafie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 246--268 şi cifra 253 de iod 8—10. — Sin. (popular) Unt de nuca (Transilvania). 1. Unt de palmier [najibM0B0e mbcjio; huile de palme; Palmol; palm butter; pâlmavaj]: Unt vegetal obfinut prin extracfie cu solvenfi, în cantitate de 51—67%, din carnea fructului de Elaeis guineensis, din familia palmierilor. E o grăsimeîntre-buinfată tn alimentafie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 196*--210 şi cifra de iod 43,8-58,5. 2. ~ de sâmbure de palmier [naJibMOHAep-Hoe MaCJlO; huile de palmiste, huile de noix d'lnde; Palmkernol; palm nut oii, palm kernel oii; pâlmamag-olaj]: Unt vegetal obfinut prin ex-tracfie cu solvenfi, în cantitate de 43—53%, din sâmburii fructului de Elaeis guineensis, din familia palmierilor. E o grăsime întrebuinfată în alimen-tafie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 240—257 şi cifra de iod 12—16. s. Untdelemn [0JiHBK0B0e MaeJio, Macjio; huile; Dl; oii; etelolaj], Ind. alim.: 1. Uleiu de măsline. — 2. Orice uleiu vegetal comestibil. (V. sub Uleiu vegetal). 4. Untişor [}Ka6HHK; ficaire; Feigenwarzen-kraut, Butterblume; pilewort, (lesser) celandine; gyermeklâncfu]. Bot.: Ficaria ranunculoides Roth.; plantă ierboasă, cu frunze groase, lucitoare, de coloare verde închisă, cu flori galbene, care creşte prin locuri umbroase şi umede, pe la marginea pădurilor, prin râpe şi pe viroage. Se cultivă pentru frunzele fragede şi suculente, întrebuinfate în alimentafie, ca salată verde. — Sin. Grâuşor, Salată de câmp. 5. Untură [caJlO, JftHp; graisse; Fett, Schmalz; grease, fat; zsir]. Ind. alim.: Grăsime animală comestibilă, în general de consistenfă pastoasă Ia temperatura ordinară, extrasă din diferite părfi ale corpului unui animal (excluziv bovinele şi ovinele, a căror „untură" se numeşte seu). 6. ~ de gâscă [ryCHHoe caJio; graisse d'oie; Gănsefett; goose fat; libazsir]: Untură obfinută, prin topire, din grăsimea diferitelor părfi ale corpului de Anser domesticus L., din familia anatri-delor. E întrebuinfată în alimentafie. Are cifra de saponificare 191—198 şi cifra de iod 59—81. 7. ~ de porc [cBHHOe caJio; graisse de porc, saindoux; Schweinefett, Schmalz; lard; serteszsir, disznozsir]: Untură obţinută prin topire, în cantitate de 75*-88,4%, din osânză, şi de 65—70%, din slănină de Sus domestica, din familia suidee-lor. E întrebuinfată! în alimentafie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 193—200 şi cifra de iod 46—66. — s. Untură de peşte [pbi6nâ tfrap; huile de poisson; Tran; fish oii; halzsir]. Tehn., Farm.: Termen impropriu pentru uleiul care se extrage din animale marine (peşti şi mamifere), având întrebuinţări în tăbăcărie sau în alte scopuri tehnice şi alimentare. Uleiul extras din ficatul de morun, datorită confinutului în vitaminele A şi D este folosit în Medicină. Untura de peşte se caracterizează prinfr'tm confinut de acizi graşi foarte nesaturafi, cari exercită asupra pielei o acfiune tanantă. După contactul îndelungat cu pielea gelatină, în procesul de tăbăcire (şamizare), untura de peşte oxidată care nu s'a fixat în piele S3 strânge şi se întrebuinfează ca nvsellon şi ca degras. V. şi Uleiu de ficat de morun. 9. Unu [oahh; un; eins; one; egy]. Mat.: Numărul cardinal al unei mulfimi caracterizate prin următoarea proprietate: x e identic egal cu y, dacă x şi y sunt elemente ale mulţimii. — Unu e deci numărul cardinal al mulţimilor unitate (v. Unitate, mulfime ~). Unu e cel mai mic număr al următoarei serii a numerelor naturale: 1, 2, 3, . . . . 10. Uracil [ypaiţHJi; uracii; Uracil; uracil; uracil]. Chim.: 2-4-dioxipirimidină. Combinafie organică heterociclică cu caracter aromatic. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p. t. 338°. Se / \ prepară tratând un ames- S tec de uree şi acid ma- NH------- CH lic, cu acid sulfuric fu- mans, cum şi prin hidroliza totală a polinucleo-tidelor. Uracilul intră în constitufia acizilor nucleici. n. Uragan [yparaH; ouragan; Orkan; hurrica-ne; orkân, hurrikân]. V. sub Perturbaţii atmosferice şi sub Vânt. 12. Uralian [ypaJlbCKHB OTfleji; ouralien; Ural-Karbon; uralian; uralian]. Geo/.: Seria superioară a Carboniferului de facies marin, desvoltat în URSS. E caracterizat prin prezenfa dolomitelor cu Spirifer supramosquensis, Fusulina şi Schwa-gerine. Cuprinde zăcăminte de cărbuni în basinul Moscovei, al Donefului şi în Urali. îs. Uralit [ypaJiHT; uralite; Uralit; uralite; uralit]. Mineral.: Varietate de hornblendă cu aspect fibros, rezultată din metamorfozarea hidrotermală şi epizonală a augitului. Uralitul e mai rezistent la acfiunea acizilor decât asbestul, dar fibrele sale, cari ating lungimea de 30 mm, sunt mai greu de filat decât fibrele de asbest. Filarea se face după amestecare cu 3 —5% bumbac, frecând apoi printr'o flacără firele obfinute, pentru a îndepărta bumbacul. Din uralit se confecfionează fesături pentru costume ignifuge, pentru termoizolare, etc. 14. Uralifizare [ypaJiHTH3an;Hfl; uralitisation; Uralitisierung; uralitisation; uralitizâlâs]. Mineral.: Proces de transformare pseudomorfă a piroxeni-lor din roce eruptive în hornblendă, în general fibroasă (uralit). 15. Uranină [ypaHHH; uranin; Uranin; uranine; uranin]. Chim.: Sarea de sodiu a fluoresceinei. Colorant acid întrebuinfat în reproducerea fotografică a imaginilor colorate, ca sensibilizator de emuîsiune; este un sensibilizator puternic pentru emuîsiune cu colodiu, în verde, însă are un efect de scurtă durată. — Sin. Fluorosceinat de sodiu. ie. Uraninit [ffByoKHCb ypaHa, ypaHHHHT; uraninite; Uraninit; uraninite; uraninit]. Mineral.: UO2. Oxid de uraniu, natural, care cristalizează în sistemul cubic. Se găseşte în pechblendă, alături de numeroşi compuşi rezultafi prin desintecjrări radioactive succesive. 254 1. Hrănit: Sin. Autunit (v.). 2. Uranifă [nOMeT, hsbc3; fumier; verrottete Diinger; roften manure; elkorhadt trâgya]. Agr.: Produs negricios, pulverulent, rezultat din descompunerea completă a băligarului. Se foloseşte în răsadniţe. s. Uraniu [ypaH; uranium; Uran; uranium; urâ-nium]. Chim.: U; nr. at. 92; gr. at. 238,07; gr. sp. 18,7; p.t. 1150°. Element din grupul al şaselea al tabloului periodic. Se găseşte în natură ca oxid, U3O8, în pechbiendă şi în cleveit. Se obţine prin reducerea cu cărbune a trioxidului de uraniu, UO3, care se prepara prin disolvareapschblen-dei în acid azotic, urmata de calcinarea azotatului de uraniMormat. — E un metal alb, care se disoivă uşor în acizi şi care arde în aer cu formare de UsOg. Se cunosc următorii isotopi ai uraniului: uraniul 228, care se desintegrează atât prin emisiune de particule a (în proporţie de 80%), cât şi prin captură K (în proporţie de 20%), cu timpul de înjumătaţire de 9,3 min, obţinut prin reacţia nucleară Th232 («, 8 n) U228, cum şi prin desinte-grarea, cu emisiune de particule a, a plutoniului 212; uraniul 229, care se desintegrează cu emisiune de particule a (în proporţia de cca 20%) sau prin captură K (în proporjia de cca 80%), cu timpul de înjumătaţire de 58 min, obţinut prin reacţia nucleară Th232 (?, 7 n) U229; uraniul 230, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătaţire de 20,8 zile, obţinut prin reacţii'e nucleare Th232 (a, 6 n) U2£0, Pa231 (d, 3 n) U230, Pa231 (a, p 4 n) U230, cum şi prin desintegrarea protactiniului 230 cu emisiune de electroni; uraniul 231, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăţire de 4,2 zile, obfinut prin reacţiile nucleare Pa231 (d, 2 n) U231, Pa231 (a, p 3 n) U231; uraniul 232, care se desintegrează cu emisiune de particule y, cu timpul de înjumătăţire de 70 de ani, obţinut prin reacţiile nucleare Th232 (a, 4 n) U232, Pa231 (d, n) U232, Pa231 (3c, p 2 n) U232; uraniul 233, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăţire de 1,6X105 ani, obţinut prin desintegrarea cu emisiune de electroni a protactiniului 233, în fihaţiunea familiei radioactive 4 n -h 1; uraniul 234, numit uneori şi uraniu II (U ll), care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăţire de 2,35 X 115 ani, care se găseşte în proporţia de 0,005 î % în uraniul natural şi e obţinut prin desintegrarea cu emisiune de electroni a uraniului X2 în fiiiaţiunea familiei radioactive a uraniului (V. Uraniului, familia ~); uraniul 235, numit şi actinouraniu, capul familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~), care se găseşte in proporţia de 0,71% în uraniul natural şi se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătaţire de 8,91 X1G8 ani; uraniul 237, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 6,8 zile, obţinut prin reacţiile nucleare U238 (n, 2 n) U237, U238 (d, t) U237 (t reprezentând nucleul tritiului), cum | şi prin desintegrarea cu emisiune de particule a a plutoniului 241 în fiiiaţiunea familiei radioactive 4 n— 1; uraniul 238, care se găseşte în proporţia de 99,28% în uraniul natural şi se desintegrează cu emisiune de pariicule a, cu timpul de înjumătăţire de 4,51 X109 ani, fiind capul familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~); uraniul 239, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 23,5 min, cbfinut prin reacţiile nucleare U233 (n, r) U239, U238 (d, p) U239.- Uraniul formează următorii compuşi mai importanţi: Oxizi: bioxidul de uraniu, (UO2), negru-brun, obţinut prin încălzirea celorlalţi oxizi într'un cure ni de hidrogen, şi care se găseşte şi în natură, ca pechbiendă; triox'dul de uraniu, (UO3), pulbere galbenă-roşietică, obţinută prin încălzirea azotatului de uraniu; oxidul mixt de uraniu, (^0^), negru-verde, obţinut prin încălzirea la aer a celorlalţi oxizi. Acidul uranic, H2UO4, obfinut sub formă coloi-dală prin tratarea cu apă a trioxidului de uraniu, şi ale cărui săruri, uranafii, se obfin prin topirea trioxidului de uraniu cu hidroxizl alcalini. Se cunosc, de asemenea, şi diuranafi, de exemplu Na2U207-6H20, cum şi poliuranafi. Acidul uranic are, fafă de alţi acizi, rolul unei baze a radicalului uranil,(UO2), formând seruri de uranil, de exemplu azotatul de uranil, U02(N03)2*6H20, sare galbenă solubilă în apa. Compuşi ai uraniului tetravalent, obfinufi prin reducerea sărurilor de uranil. Compuşi ai uraniului pentavalent sau hexavalent, ca hexafluorura de uraniu, UFg. care se prezintă sub formă de cristale cari sublimează h 56°. 4. Uraniu X! [ypaH Xi; uranium Xi; Uran Xi; uranium Xj; Xi uranium]. Fiz.: U Xj; nr. at. 90; gr. at. 234; element radioactiv obfinut în filiafiunea fcmiîiei uraniului, prin desintegrarea acestuia cu emisiune de particule a (v. şi Uraniului, familia ~). Se desintegrează cu timpul de înjumătăţire de 24,1 zile, cu emisiune de electroni, trecând în uraniu X2. 5. Uraniu X2 [ypaH X2; uranium X2; Uran X2; uranium X2; X2 uranium]. Fiz.: U X2; nr. at. 91; gr. at. 234; element radioactiv obfinut în filiafiunea familiei uraniului, prin desintegrarea uraniului Xi cu emisiune de electroni (v. şi Uraniului, familia ~). Se desintegrează cu timpul de înju-mătăfire de 1,14 min, cu emisiune de electroni, trecând în uraniul II, un isotop al uraniului. e. Uraniu II [ypaH II; uranium II; Uran ll; uranium II; II uranium]. Fiz.: U ll; nr. at. 92; gr. at. 234; element radioactiv, iso4op al uraniului (v. Uraniu), obfinut în filiafiunea familiei uraniului prin desintegrarea uraniului X2 cu emisiune de electroni (v. Uraniu!ui, familia ~). Se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 2,7 X1C5 ani, cu emisiune de particule a, trecând în ioniu. 7. Uraniului, familia ~ [ceMeăCTBO ypaHa; familie de l'uranium; Uran-Familie; uranium tamily; 255 urânium-csalâd]. Fiz.: Familie radioactivă, plecând dela şi care are următoarea filiafiune: 238, şjUI-* 2|qUXi -> "ÎUX, -» ^UII-^Jo 234 234, .230, 2*UZ ' - 22ftRa 2g^Rn 2l8ARa A -» 2^Ra B - 88 84 -2,^RaC -»284RaC' 83 2,?RaC“^2g°RaD ->2J°RaE -* 2^Po->2^RaG 83 1. Uranocircit [ypaHOiţnpiţHT; uranocircit; Uranocircit; uranocircit; uranocircit]. Mineral.: Ba [UC2/(P04)2] • 8 H20, uranofosfat de bariu, natural, asemănâfor autunitului. 2. Uranofan. V. Uranotil. s. UranopiliJ [ypaHOiHJiaT; uranopilite; Urano-piiit, Uranocker; uranopilite; uranopilit]. Mineral: (U03)5[U03/S03i-16H20, cristalizat în ace tricii-nice sau monoclinice, de coloare galbenă. — Sin. Uranocker. 4. Uranosferit [ypaHOC^epHT; uranospherite; Uranosphărit; uranospherite; uranoszferit]. Mineral.: B^OH, U02H20. Uranit de bismut, natural, care se prezintă sub formă de globule roşii-portocalii, cu densitatea 6,36. 5. Uranospinit [ypaH0CJ3HHHT; uranospinite; Uranospinit, Calciumarsenuranit; uranospinite; ura» noszpinit]. Mineral.: Ca [U02/As04]2• 8 H20. Mineral dm grupul uranitelor sau al micelor de uraniu, cristalizat în sistemul rcmbic, cu duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 2,14***2,15; are coloare verde, cu luciu sticlos, sidefos. — Sin. Calcioarsenuranii. o. Uranothallit [ypaHOTajuiHT; uranothal.ite; Uranothcllit; uranoihallite; uranothallit]. Mineral.: C?2 (U02) 1_C03]3 *10 H20. Carbcnat de calciu şi de uran u, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 2,1. 7. Uranotil [ypaHOTHJl; uranotil; Uranophan; uranotil; uranotil, uranofan]. Mineral.: CaU2 [(0H)3/Si04]2i 4 H20. Silicat hidratat de calciu şi de uraniu, natural, cristalizat în sistemul triclinic sau rcmbic, sub forma de ace galbene cu duritatea 2,5 şi gr. sp. 3#8*-3,9. 8. Uranus [YpaH; Uranus; Uranus; Uranus; Urânus]. Astr.: Planetă a cărei depărtare de Soare variază între 2736-106 şi 3000*1G6 km, adică e de cca 19,1 ori mai mare decât depărtarea dintre Pământ şi Soare. Volumul său e de 64 de ori, şi masa, de 14,6 ori mai mare decât volumul, respectiv decât masa Pământului. Diametrul planetei e de cca 50 700 km. Densitatea medie a planetei e 1,26 şi temperatura medie, cca—210°. Durata revolufiei e de 84,02 ani, iar durata de rotafie e de 10 ore şi 42 de minute. Orbita planetei e înclinată cu 46'22"6 fajă de ecliptică. Uranus apare ca un astru de mărimea a şasea. El are cinci satelifi, ale căror orbite sunt foarte înclinate fafă de planul orbitei planetei, şi cari au o mişcare retrogradă. #. Urbanism [rpaAOCTpoHTejibCTBo; urba-nisme; Stâdtebaukunde; town planning; vâros- rendszeriles]. Urb.: Ştiinfa şi arta studiului, proiectării şi planificării lucrărilor de construire, de sistematizare sau de amenajare, de reconstruire sau de restructurare a aşezărilor omeneşti (oraşe, safe, colonii, tabere de şantiere, etc.) şi a teritoriilor aferente, împreună cu complexul de măsuri social-economice, sanitare, igienice şi tehnice-economice cari se iau în vederea organizării lor adecvate nevoilor materiale şi culturale ale societăţii. Urbanismul studiază şi stabileşte raporturile mutuale dintre teritoriu, construcţii şi populare, cari constitue elementele caracteristice ale unei aşezări omeneşti, şi determină întinderea spafiilor construite, a spafiilor de circulafie, a spafiilor libere şi a refelei de lucrări edilitare, în funcfiune de nevoile societăfii din punctul de vedere al activităţi, al adăpostirii, al circulafiei, al repausului şi al recreajiei. Din punctul de vedere al întinderii teritoriului asupra căruia se face proiectarea urbanistică, se deosebesc: urbanismul teritorial sau regional, care se ocupă de mai multe localităfi, cu teritoriile respective, şi care formează un ansamblu cu legături strânse, d:n punctele de vedere economic, cultural, estetic, etc.; urbanismul local, care se ocupă cu o singură localitate şi cu 2ona din imediata vecinătate a ei, care o deserveşte; urbanismul partal, care se ocupă cu porfiuni limitate dintr'o localitate (zone, cartiere, cuartale). Din punctul de vedere al împărţirii spafiului clădit al localităfii, se deosebesc diferite zone, cu utilizări şi caracteristice bine determinate, şi anume: zone de locuinfe, de diferte categorii, zone industriale, comerciale, administrative, de învăţământ, zone speciale (de ex. zone de monumente ş' de clădiri istorice, militare), zone mixte, etc. Numărul şi felul zonelor diferă dela o localitate la alta, în raport cu aşezarea şî caracterul predominant al localităţii. Aşezarea şi distribuirea zonelor trebue să asigure condifiuni favorabile de vieafă, în ce priveşte munca, locuirea, circulafia între locuinfe şi locurile de muncă, igiena şi manifestările sociale. Spafiile libere cuprind: piefe de diferite categorii, terenuri plantate, numite şi zone verzi, cari pot fi interioare (scuaruri, grădini, parcuri de cartier), marginale sau exterioare (păduri, parcuri-păduri, grădini botanice şi zoologice, zone de protecfiune sau de separaţie sanitară, cimitire, pepiniere, sere), terenuri de sport, suprafefe de apă (lacuri, etc.) şi malurile lor, locuri de repaus, de turism sau de cură, terenuri rezervate pentru lucrări edilitare, cum şi rezerva de teren pentru extinderea ulterioară a localităfii. Spafiile de circulafie sunt constituite din refeaua căilor de comunicafie (străzi, căi ferate, căi navigabile şi zone portuare, linii de tramvaie, alee, pasaje, scări, paserele, terenuri de aviafie, piefe de circulafie, p efe de parcare, etc.). Sistemul de circulafie se adaptează, pentru fiecare caz în parte, unei bune deserviri între zonele localităfii şi e adaptat la configurafia terenului, la specificul activităţi populafiei sau al majorităţi locuitorilor, ia 256 activitatea economica, la desvoltarea forjelor de producfie, etc. Refeaua lucrărilor edilitare deserveşte atât zonele clădite, cât şi zonele libere; ea cuprinde conductele şi instalafiile indispensabile unui mediu salubru şi confortabil, ca, de exemplu, conductele de apă potabilă şi industrială, canalizarea apelor uzate "(menajere şi industriale) şi a apelor de ploaie, conductele de alimentare cu energie electrică şi cu gaze naturale, canalizarea de termificare, cea de telecomunicafii, etc. Proiectarea urbanistică e determinată de sarcina de bază, stabilită de economia nafională, de prevederile de desvoltare economică în viitor, cum şi de folosirea justă a terenului. Ea e condifionată de următorii factori: desvoltarea forfelor de producfie, regimul social, nivelul de desvoltare al culturii, tehnica construcfiilor şi condifiunile geografice naturale. în cazul urbanismului teritorial, proiectarea urbanistică trebue să rezolve problemele legate de desvoltarea economică a teritoriului în diferitele ramuri de activitate (extractivă, silvică, agricolă, industrială), problemele demografice (de ex. repartiza populafiei pe localităţi), problemele legate de echiparea tehnică a teritoriului (drumuri, căi ferate, căi navigabile, amenajarea apelor, lucrări edilitare de interes regional, instalafii energetice, etc.). în cazul urbanismului local, proiectarea urbanistică trebue să rezolve următoarele probleme: delimitarea localităfii şi a teritoriului din imediata vecinătate a ei; împărţirea teritoriului în zone şi stabilirea refelei de căi de comunicafie; stabilirea claselor de construcţie, finând seamă de principiile de compozifie plastică; distribuirea zonelor verzi, a piefelor şi esplanadelor, în raport cu peizajul, cu perspectivele naturale şi cu pozifiile dominante; stabilirea şi plasarea diferitelor clădiri de deservire interioară a localităfii (de ex. şcoale, cămine, cluburi, săli d& spectacol, spitale, dispensare, etc.). Proiectarea urbanistică se face în diferite faze/| după întinderea teritoriului şi volumul investifiilor. Pentru urbanismul teritorial, succesiunea fazelor de proiectare e următoarea: studiul preliminar, memoriul tehnic-economic şi planul regional de sistematizare. Pentru urbanismul local, fazele de proiectare sunt: schifa principală, planul director şi planurile de detaliu. Când trebue să se facă proiectarea pentru o fază mai înaintată, fără a trece prin fazele anterioare, acestea sunt înlocuite cu un studiu preliminar. Proiectarea urbanistică se termină cu proiectarea complexă a investifiilor, care se 'face în trei faze: sarcina de proiectare, proiectul tehnic — şi desenele de execufie. Proiectarea complexă cuprinde întocmirea concomitentă, coordonată de un proiectant general şi într'o succesiune rafională, a tuturor studiilor şi proiectelor necesare ansamblului generai al lucrărilor, sau pentru lucrări ori grupuri de lucrări cari formeazăobiectul unor investiţii separate. 1. Urbanit [yp6aH£T; urbanite; Urbanii; ur-banite; urbanit]. Mineral.: Egirin care confine MnO, MgO şi CaO. Se găseşte în zăcăminte meta-rporfice de mangan şi de magnetit. 2. Urcare [noflbeM, B03pacTaHae; montee, hausse; steigen; rise; emelkedes]: 1. Mişcare ascendentă. — 2. Variafie în care creşte valoarea pozitivă a unei mărimi scalare. s. Urcare relativă de tensiune [0TH0CHTeJib-HoenoBbimeHHe HanpHEceHHH; elevation relative de tenslon; relative Spannungserhohung; relative voltage rise; relativ fesziiltsegnovekedes]. Elf.: Variafia relativă de tensiune electrică (v.) a unui generator, respectiv a unui transformator electric de putere, în ipoteza că tensiunea în gol e mai joasă decât tensiunea în sarcina considerată. 4. Urdă [ypfla; fromage blanc mou; weicher Weîfjkăse; white soft cheese; orda]. Ind. alim.: Produs alimentar obfinut din zerul scurs dela prepararea caşului — închegând zerul la cald, cu ajutorul fermenţilor naturali, şi îndepărtând, după fer-mentafie, lichidul neînchegat. Urda confine o cantitate mare de lactoză; e albă; are gust plăcut, dulce, şi e înnecăcioasă. Fiind uşor alterabilă, se consumă scurt timp după ce a fost preparată. s. Urdiniş [jieTOK b yjibe; trou de voi d'une ruche; Bienenstockeinflug; beehive bottom en-trance; kaptâr-berepiiles]: Deschiderea prin care intră şi ies albinele dintr'un stup. Uneori, se fac două deschizături, una deasupra alteia, pentru a înlesni circulafia albinelor, cari îşi stabilesc un sens unic de plecare şi sosire. 6. Urează [ypea3a; urease; Urease; urease; ureâza]. Chim.: Enzimă din grupul amidazelor, clasa hidrolazelor. Ureaza descompune ureea în bioxid de carbon şi amoniac. Se găseşte în unele plante leguminoase, de exemplu în fasole, în unele bacterii şi, în cantitate mică, în organismul animal. A fost izolată în stare pură, sub formă cristalină. Este o proteină cu greutatea moleculară 483 000. 7. Ureche [yxo; oreille; Ohr; ear; fiill]. 1. Gen..* Ansamblul organelor prin cari animalele percep sunetele. La om, urechea e formată din urechea externă, cea medie şi cea internă. Urechea externă cuprinde pavilionul şi canalul auditiv extern, cari formează, împreună, un cornet acustic. Canalul auditiv are formă cilindrică neregulată, e lung de 25*-30 mm şi se termină la membrana timpanului, care separă urechea externă de cea medie. — Urechea medie, formată dintr'o cutie, a cărei bază externă e membrana timpanului, cuprinde aparatul transmifător al sunetului şi organul de acomodare al urechii, împreună cu anexele pentru aerare. Este situată în interiorul osului temporal, având, spre exterior, un perete osos, subfire (bula timpanică). în cavitatea urechii medii, care are o deschidere exterioară acoperiiă de membrana timpanului, şi una interioară, ocupată de o proeminenfă osoasă (promontoriul), perforată de două orificii (fereastra ovală şi fereastra rotundă), se găseşte ciocanul, care se sprijine pe fafa internă a timpanului, fiind legat de altă piesă, nicovala, articulată, la rândul ei, prin intermediul osului lenticular, cu scărifa, care astupă fereastra ovală, transmifând vibrafiile sonore spre urechea internă, 257 Scărifa poate fi depărtată de fereastra ovală de un muşchiu, care intră în acfiune când urechea primeşte sunete prea stridente, oprind astfel propagarea lor mai departe. Urechea medie comunică şi cu faringele, prin trompa lui Eustachio, a cărei mucoasă căptuşeşte perefii urechii medii şi înveleşte piesele osoase, acoperind şi fereastra rotundă, unde formează un timpan secundar. Trompa lui Eustachio are şi rolul de a egaliza presiunea din urechea medie cu presiunea atmosferică. — Urechea internă e săpată în osul temporal. Are două părfi cu funcfiuni diferite: melcul şi canalele semicirculare. Prima parte e constituita din cavităfi osoase (labirint osos), în cari se găsesc cavităţi membranoase (labirint membranos), umplute cu un lichid (endolimfă) şi separate de învelişul lor osos, prin alt lichid (perilimfă). Labirintul osos cuprinde o cavitate centrală, vestibulul, care comunică cu trei canale semicirculare, prin şase orificii, şi, spre cutia timpanului, prin fereastra ovale. 1) pavilion; 2) canalul auditiv; 3) timpanul; 4) ciocănaşul; 5) nicovala; 6) scărifa; 7) trompa lui Eustachio; 8) nervul auditiv; 9) fereastra ovală; 10) melcul; 11) canale semicirculare. Comunică, de asemenea, prin mai multe orificii, cu canalul auditiv intern şi cu melcul. Labirintul membranos e constituit, în principal, dintr'un buzunăraş şi un săculef membranos, cum şi din canalul cochlear, unde se găsesc unele celule, din cari o parte formează organul lui Corii, care recepfionează undele sonore şi, prin intermediul membranei bazilare, transmite sensafiile spre scoarfa cerebrală, prin ramura cochleară a nervului auditiv. — Canalele semicirculare alcătuesc organul sim}ului echilibrului, fiind în legătură cu ramificaţiile vestibulare ale nervului auditiv-acustic. — Undele sonore din exterior, cari produc vibrarea membranei timpanului, se transmit, prin piesele osoase şi prin aerul din cutia timpanului, spre lichidele urechii interne, spre melc şi spre organele lui Corti, ajungând la creier. — Sunetele de diferite frecvenfe sunt recepfionate, conform unor teorii ale auzului, datorită faptului că •membrana bazilară e o asociaţie de rezonatoare cari sunt excitate de sunete de diferite frecvente, iar conform altora, datorită faptului că membrana bazilară vibrează ca o membrană cu linii nodale şi ventrale ale căror pozifii depind de frecvenfă sunetului, şi cari excită astfel diferite filamente ale nervului auditiv. Urechea e un receptor selectiv, fiind sensibilă numai la sunetele cu frecvenfe cuprinse între cca 16 şi cca 20 000 per/s. Chiar în acest domeniu de frecvenfe, sensibilitatea nu e constantă. V. şi Audibilitate. 1. Ureche. 2. Mine. V. Dinte. 3» Ureche [yuiKO, neTjin; oreille; Ohr, Ohr, O'se; ear, eyehole, eyelet; full]. 3. Tehn.: Proeminentă la suprafafa unei piese, cu una sau cu mai multe găuri regulate sau neregulate, constituind inele. Serveşte, fie la apucarea sau acăfarea piesei la care e montată, fie la ghidarea, fixarea sau încastrarea unei piese sau a unui organ de tracţiune (de ex. urechea de ghidare dela bordul navelor), de mânuire (de ex. urechea lopefii) sau de ghidare (de ex. urechea cutiilor de formare). Sin. (parfial) Toartă, Teacă (v.). — Exemple: 3. Ureche de etanşare [ynJi0THHTeJibH08 KOJlblţO; oreille d'etancheite; Seitendichtungs-schild; tightness ear; tomitesi lemez]. Hidrot.: Coroană circulară de tablă de ofel, aşezată la fiecare dintre capetele unui stăvilar mobil, pe care se fixează garnitura (de tablă sau de cauciuc) pentru etanşarea laterală a stăvilarului. 4. ~ de ghidare [0flH0meKHH 6jlOK;chaumand; Verholklampe, Lippklampe; check block, monk'ey block; elorehajtâsi szeg]. Nav.: Piesă de lemn sau metalică (fontă, ofel turnat, bronz de aluminiu sau alamă), fixată pe punte sau pe copastie, care serveşte la ghidarea parâmelor şi la asigurarea acestora contra deplasărilor. Se construeşte ca ureche simplă (cu ghidare dreaptă sau oblică), care poate fi închisă sau deschisă, şi ca ureche cu 1—3 role, deschisă (v. fig.). „ r? CI V b d Urechi de ghidare, a) ureche simplă, închisă; b) ureche simplă, deschisă; c) ureche cu o rolă; d) ureche cu două role; 1) ureche; 2) rolă. 5. Ureche artificială [ncKyccTBeHHoe yxo; oreille artificielle; kunstliches Ohr; artificial ear; mesterseges full]. Telf.: Instrument pentru măsurarea presiunii sunetului emis de receptorul 258 telefonic, când acesta lucrează pe o impedanfă acustică simulând pe cea datorită unei urechi mijlocii. î. Ureche de legătură [KOHTaKTHbrâ 333KHM; oreille de jonction; Fahrdrahtverbindungsklemme; splicing ear; osszekoto kapocs]. Elf.: Bornă electrică (v.) folosită pentru legarea în serie, între ele, a două conductoare ale unei linii de tracfiune electrică, stabilind continuitatea ei. Are rolurile de element de rezistenfă mecanică şi de conductor. Trebue să prezinte o rezistenfă mecanică cel pufin egală şi o rezistenfă electrică cel mult egală cu rezistenfă conductoarelor pe cari le leagă. 2. Ureche de suspensiune [noABecKa, no#-BesHOe KOJIblţO; oreille de suspension; Fahrdraht-klemme; contact wire clip; vezetekkapocs]. Elf.: Clemă metalică folosită pentru suspendarea conductelor unei linii electrice de contact. Susfine conductele direct, la suspensiunea simplă, — sau indirect, la suspensiunea catenară (v.), prin intermediul cablului de suspensiune şi al pendulelor. E folosită şi pentru asigurarea legăturii electrice dintre linia de contact şi linia ei de alimentare. — Sin. Clemă de suspensiune în tracţiunea electrică (v.). 3. Urechi [hstbspth; oreilles; Rundkropfe; mitre round; fullek]. Arh.: Ieşinduri de zidărie (de cărămidă, de beton sau de piatră), amenajate pe fafa unui zid sau în jurul unui gol (de uşă, de fereastră, de poartă, nişă), pentru a uşura fixarea unui toc de uşă sau de fereastră, pentru a susfine tencuiala trasă cu şablonul a unei muluri, — sau pentru fixarea unui ornament prefabricat. — Sin. Şpalefi, 4. Uree [MCHeBHHa; uree; Harnstoff; urea; hugy-anyag, karbamid]. Chim.: H2NCONH2i diamida acidului carbonic. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p. t. 133°, uşor solubile în apă şi în alcool, greu solubile în hidrocarburi. Sinteza ureei consistă în încălzirea cianatului de amoniu, în solufie apoasă: [OCN] NH4 H2N-CO-NH2. Industrial, se prepară prin încălzirea bioxidului de carbon, cu amoniac, sub presiune, Ia 130—150°: CC2 + 2NH3 -> H2N — CO — NH2 -f-H20. Se mai prepară tratând fosgenul cu amoniac: COCI2 + 2NH3 -» CO(NH2)2 + 2HCI. Ureea e întrebuinfată ca îngrăşământ agricol (sub numele de Floranid), cum şi la fabricarea unor răşini sintetice şi a unor produse farrraceutice. — Sin. Carbodiamidă. 5. Ureide [ypeHjţbi; ureîdes; Ureide; ureides; ureidek]. Chim.: Compuşi derivafi din uree, prin substituirea prin radicali de tipul R—CO—, a hidrogenilor grupurilor NH2; de exemplu, acetil-ureea, NH2—CO —NHCO —CH3, eo monoureide; diacetilureea, CH3-CO-NH-CO-NH-CO*-CH3, e o diureidă. Ureidele rezultă prin condensarea acizilor carboxilîci cu ureea. Ureida acidului brom-dietilacetic, adalina, şi cea a acidului bromisova- lerianic, bromuralul, sunt medicamente cu acfiune soporifică. Acizii bibazici dau diureide ciclice (v. şi Barbituric, acid ~), 6. Ureido-. Chim.: Prefix care indică prezenfa, în molecula substanfei la care se referă, a radicalului P2N-CO-NH. 7. Urefanî [ypeTaHbi; urethanes; Urethane; urethanes; uretânok]. Chim.: Clasă de compuşi organici, esteri ai acidului carbamic, HO— OC — NH2. Se prepară din amoniac şi esteri sau cloroesteri ai acidului carbonic. Uretanii sunt întrebuinfafi în medicină, în industria răşinilor sintetice şi ca mijloc de identificare a alcoolilor. s. Urgonian [yproHCKHi! npyc; Urgonien; Ur-gonian; Urgonian; Urgonian]. Geol.: Etaj al Cre-tacicului inferior, format din depozite calcaroase litorale, de facies recifal, alcătuite din coralieri şi caprotine. Corespunde etajelor Barremian şi Apfian. 9. Uric, acid ~ [MoneBan KHCJiOTa; acide urique; Harnsăure; uric acid; hugysav]: HN—CO I I OC C—NH\ I II >CO. HN—C—NhK Produs organic de excrefie al organismului animal, rezultat din degradarea nucleinelor. Omul elimină zilnic 0,2'"0,6 g acid uric. în anumite cazuri patologice, acidul uric se acumulează la articulaţi, cauzând boala numită gută. Dozarea acidului uric se bazează pe reacfia de coloare pe care o dă cu acidul fosfo-wolframic. 10. Uricază [ypHKasa; uricase; Urikase; uricase; urikâza]. Chim. biol.: Enzimă prezentă în organismul unor mamifere şi care are rolul de a oxida acidul uric în alantoină. Omul şi maimufele superioare elimină produşii de degradare normală a derivafilor purinici din organism sub formă de acid uric, fără intervenfia uricazei. 11. Uridină, fypHAHH; uridine; Uridin; uridine; uridin]. Chim. biol: Nucleozid format dintr'o bază pirimidinică, uracilul, şi din d-riboză. Uridina se obfine prin hidroliza bazică a acidului uridilic. 12. Urină [MO^a; urine; Harn; urine; hugy]. Chim. biol.: Produs lichid de excrefie, la mamifere, secretat la nivelul rinichiului, cu rolul de a elimina din organism substanfele inutile sau dăunătoare, cum şi excesul de apă. Secrefia urinară, sub dependentă neuro-hormonală, e dirijată de metabolismul apei, care e dirijat de numeroşi factori (eliminare sau reţinere de săruri, etc.). Formarea urinei nu e un simplu proces de filtrare, de difuziune sau osmoză, ci un proces combinat, în două faze: un proces de ultrafiltrare, fizic, în glomerul, care dă un ultrafiltrat lipsit de proteine, etc., asemănător uItrafiltratului plasmei sanguine; un proces de concentrare, de modificare a raporturilor componentelor din ultrafiltrat, care duce la urina propriu zisă, şi care consistă într'o reab-sorpfie selectivă a ultrafiltratului, cu consum de energie, fesutul renal intervenind în mod activ. 259 Glomerulul are rolul de filtru, iar reabsorpfia e realizată de mecanisme chimice complexe, catalizate de sisteme enzimatice. Cantitatea de urină excretată în 24 de ore depinde de condifiuni fiziologice şi patologice, de exemplu vârsta, ali-mentafia, temperatura, diferite boale, intoxicafii (cu. mercur, fenol), etc. Coloarea urinei e, de obiceiu, galbenă, datorită unor pigmenfi (urocrom, urobilină, uroporfirină şi indoxil urinar). Urina e folosită în agricultură pentru stropitul gunoiului, al câmpurilor de trifoiu, de lucerna, al grădinilor de iarbă şi, uneori, al semănăturilor, iar urina mamiferelor gravide constitue materia primă pentru extragerea unui hormon oestrogen: oestrona sau foliculina (v.). Industrial, foliculina se obfine, prin diferite metode, din urina iepelor gravide, colectată între a cincia şi a şaptea lună de gestafie; aceasta e concentrată, prin evaporare sub vid, iar extractul obfinut e hidrolizat în mediu acid, prin fierbere. Produsul obfinut după răcire, care confine foliculină, se tratează, în mai multe reprize, cu toluen cald, care se concentrează şi se supune unor spălări cu carbonat de sodiu. Se hidrolizează din nou în mediu alcalin, se acidulează şi se extrage cu eter; se concentrează şi se tratează cu solufii de hidroxid de sodiu, de diferite concentrafii. Prin evaporarea eterului se obfine o cantitate de foliculina cristalizată. i. Urluiaiă [MyKa rpy6oro no]vnj]a, Kpyaa; cereaies broyes grossierement; Grief}, Futter-griel}, Kraftfutter; coarse grinded cereals; takar-mânydara]. Agr,: Măcinătură grosolană a nutre-fului consistent, concentrat (boabe de cereale către vite cornute mari şi mici, de către cabaline şi porcine. Granulafia trebue să fie astfel, încât vitele să asimileze cât mai complet unităfile furajere din urluiaiă, fără pericolul ca, prin măcinarea prea fină, pulberea de nutref concentrat să plutească în aerul ieslelor şi al ulucilor dehrănire şi să pătrundă astfel în căile respiratorii ale animalelor — provocând îmbolnăvire sau asfixie. 2. Urluire [KpynHbift homoji; broyage gros-sier de cereaies; grobkornige Getreidezerkleine-rung; coarse grinding of cereals; vetules]: Mă-runţirea nutrefului concentrat (boabe de cereale şi turte de oleaginoase) cu ajutorul urluitorilor, pentru a-l preface în urluiaiă (v,), s. Urluifoare [,a;po6HJiKa; broyeuse; Zerklei-nerungsmaschine; grinder; szecskâzogep, aprito-gep]. Mş. agr.: Maşină de lucru care serveşte la mărunfirea grosolană a nutrefului concentrat (boabe de cereale sau turte de oleaginoase), până la dimensiunea de 0,5 ■•0,75 mm. Mărunfirea se efec-tuea7ă prin rupere sau despicare, prin apăsare şi frecare sau prin percusiune, după nutreful prelucrat. Exemple de urluitori: 4. Urluifoare cu doi cilindri, penfru turte de oleaginoase: Urluitoare ai cărei organ de lucru e constituit dintr'o pereche de cilindri orizontali, paraleli, cari au la periferie dinfi aşezafi în direcfia generatoarelor; cilindrii se rotesc în sensuri contrare. Dinfii se angrenează cu joc, astfel încât prind turtele şi Ie mărunfesc în principal prin rupere. Cu ajutorul unui mecanism cu exentric se poate varia distanta dintre cilindri şi deci şi mărimea de mărunfire. De obiceiu se folosesc /. Urluifoare pentru furfe de oleaginoasa, a) cu două perechi de cilindri; b) cu cilindru unic; 1) cilindru de lucru, cu dinfi; 2) pereche de cilindri pentru faza a doua de merunfire; 3) confrabătător crenelat; 4) grătar; 5) mecanism de reglare. V7777777777///////////// II. Urluifoare de grăunfe cu cilindri. 1) pereche de cilindri de lucru; 2) sabot (confrabătător); 3) mecanism de reglare; 4) coş (pâlnie) de alimentare. sau turte de oleaginoase), cu dimensiunea până la 0,5”’0,75 mm, efectuată pentru a uşura meşterea şi digerarea nutrefului consistent de maşini cu două perechi de cilindri, pentru mărun-firea în două faze (v. fig. la). Maşina e acfionată, de cele mai multe ori, mecanic. 17 260 1. Uriuifoare cu cilindru unic, penfru furfe de oleaginoase: Uriuifoare al cărei organ de lucru e constituit dintr'un cilindru orizontal cu dinfii montafi la periferie, pe o familie de elice paralele. Turte'e introduse în maşină se sprijină pe un contrabătător crenelat (crestat) şi sunt mărunfite în principal prin despicare. Sub cilindrul de lucru rotitor e montat un grătar în formă de jghiab amovibil, cu secţiunea în semicilindru. La acţionarea manuală se scoate grătarul şi turtele sunt mărunfite până la mărimea unei nuci; la acţionarea manuală, cu ajutorul grătarului, dinfii efectuează o a doua mărunfire (v. fig. I b). 2. Uriuifoare cu cilindri, penfru grăun}e: Urlui-toare al cărei organ de lucru e constituit dintr'o pereche de cilindri paraleli cari se rotesc în sensuri contrare (un cilindru fiind antrenat direct şi al doilea antrenat de primul, prin angrenare); se folosesc, fie cilindri netezi, cari mărunfesc prin strivire datorită, în principal, apăsării, fie cilindri riflefi, cari macină prin apăsare şi frecare; pentru mărunfire suplementară, maşina cu cilindri rifiafi are un sabot riflat (numit şi contrabătător), montat sub III. Uriuifoare cu ciocane. I) moară cu ciocane; 2) ventilator; 3) ciclon; 4) coş alimentare. cilindrul antrenat direct (v. fig. II). Jocurile dintre cilindri şi dintre cilindru şi sabot pot fi reglate cu ajutorul unui mecanism cu melc, şi determină gradul de mărunfire. Cilindrii netezi au aceeaşi tura(ie; când se folosesc cilindri rifiafi, turafia cilindrului antrenat direct e de 1,5"-3 ori mai mică decât turafia cilindrului antrenat prin angrenaj. 3. Uriuifoare cu ciocane: Uriuifoare care poate fi utilizată pentru mărunfirea diferitelor tipuri de nutref (afară de cele suculente), cum sunt grăun- tele, porumbul în ştiulefi, turtele, etc. şi chiar a mineralelor amestecate în nutref. Urluitorile cu ciocane sunt mori cu ciocane (v.) la cari sunt adaptate site şi, fie un melc, fie un ventilator şi un ciclon, pentru evacuarea produsului mărunfit (v. fig. III). Urluitorile cu ciocane prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de a fi folosite la nutreţuri foarte diferite; reglarea în limite largi a gradului de măcinare; produsele măcinate nu S3 încălzesc; posibilitatea de prelucrare a nutreţului cu grad de umiditate mare şi a grăunfelor (de orz, ovăs) cu pleavă; etc. 4. Urluifor: Sin. Urluitoare (v.). 5. Urmă [CJie#; trace; Spur; trace; nyom]. Geom. d.: 1. Punctul în care o curbă intersectează o anumită suprafafă. — Punctele în cari o dreaptă înfeapă planul vertical, respectiv planul orizontal de proiecţie, se numesc urma verticală, respectiv orizontală a dreptei. — 2. Curba de-a-lungu! căreia o suprafaţă intersectează o anumită suprafafă. — Dreptele de-a-lungul cărora un plan intersectează planul vertical, respectiv planul orizontal de pro-iecfie, se numesc urma verticală, respectiv orizontală a planului. Aceste urme se întâlnesc într'un punct de pe linia de pământ. e. Urnă [ypHa; urne; Urne; urn; urna]. Arh.: 1. Vas de pământ ars, de faianfă sau de bronz, care servea în Antichitate la scoaterea şi la transportul apei dela o fântână sau dela un izvor. — 2. Vas sau cutie de ceramică, de piatră sau de metal, în care se păstrează cenuşa celor decedafi şi incinerafi. — Urnele funerare din Antichitate erau împodobite, în general, cu motive ornamentale şi aveau, uneori, un cartuş mic, înconjurat de palmete, de rozase sau de alte motive, şi pe care se grava o inscripfie. — 3. Cutie de lemn sau de tablă, închisă cu un capac, în care se introduc, la o votare secretă, buletinele de vot, printr'o fantă tăiată în capac sau în perete. 7. Urnă. Unit.: 1. Unitate de măsură de capacitate, folosită de Romani, egală cu o jumătate de amforă, adică egală cu 2,804 litri. — 2, Veche unitate de măsură de capacitate, folosită în Transilvania, egală cu 54,30 litri. s. Urnă Bernoulli [ypHa BepnyjuiH; urne de B.; B. Urne; B. urn; B. urna], Maf.: Urnă care confine bile de raze şi densităfi egale, albe şi roşii, în proporfie cunoscută, din care se fac extracfii succesive, punându-se bila din nou în urnă, după fiecare extracfie. Urna Bernoulli constitue o schemă simplă a unor evenimente aleatorii independente, cari au aceeaşi probabilitate de a se verifica la fiecare probă. 9. ~ Poisson [ypHa nyaccona; urne de P.; P. Urne; P. urn; P. urna]: Şir de urne U\, U2, . . . , Un, cari confin bile de raze şi densităfi egale, albe şi roşii, jn proporfii cunoscute, din cari se fac succesiv extracfii. Schema lui Poisson generalizează schema reprezentată de urna Bernoulli (v.). 10. Urne dispuse circular [ypHbi pacn0Ji05Ke-Hbi no Kpyry; urnes disposees en cercle; kreis-formig angeordnete Urnen; urns disposed in a 261 glucoza. Au asupra organismului animal o acfiune de desintoxicare. 6. Uroporfirină [yponopc|)HpHH; uro-porphy-rine; Uroporphyrin; uro-porphyrin; vizelet-porfirin]. V. sub Porfirină. 7. Urofropină. V. Hexametilentetramină. 8. Urs [6aJlKa; poutre principale en bois; hol-zerner Tragbalken; timber beam; fa-artogerenda]. 1. Pod.: Fiecare dintre piesele de lemn rotund, cioplit sau ecarisat, cari alcătuesc grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. Se execută din lemn de stejar sau de brad şi poate avea, fie secfiunea brută (circulară) a trunchiului, fie două fefe plane, realizate prin cioplirea acestuia, fie secfiunea dreptunghiulară, obfinută prin ecarisare. Urşii constitue elementele de rezistenfă ale suprastructurii podurilor de lemn; ei au rolul de a Secfiune printr'un tablier de pod de lerrin. 1) pilofi; 2) moaza superioara a paleei; 3) juguri penfru solidarizarea urşilor; 4) confravântuirea verticală a pachetelor de urşi; 5) urşi; 6) pene penfru solidarizarea urşilor; 7) pene penfru menfinerea urşilor Ia dislanfă; 8) traversă; 9) podină; 10) parapet; 11) longrina parapetului. circle; korbehelyezett urnâk]: Şir de n urne U\, U2, . . . , Un, cşri confin bile de raze şi densităfi egale, albe şi roşii, în proporfii cunoscute, aşezate pe un cerc, în ordinea indicilor. Se face următoarea convenfiune: Dacă bila extrasă din Un e albă, extracfia următoare se face din Un^ ; dacă a fost extrasă o bilă roşie, extracfia următoare e efectuată din urna Un_x . Sistemul constitue o generalizare a urnei Bernoulli, la care se reduce când toate urnele Ui au aceeaşi proporţie de bile albe şi roşii. î. Urohilină [ypo6HJiHH; urobiline; Urobilin; uro-biline; urobilin]. Chim. biol.: C32H40N4O7. Produs final normal de degradare a hemoglobinei, în organism, urobilina se transformă în pigmenfi biliari, între cari bilirubina, excretată în căile biliare şi eliminată prin fecale şi urină sub formă de stercobilină şi urobilina. în mod normal, în urină nu se găseşte urobilină, ci cromogenul ei, urobiiinogenul, care e o substanfă incoloră. Aceasta, sub influenfă luminii şi a unor oxidanfi, se transformă în urobilina, care, sub formă solidă, e o pulbere amorfă, brună, roşie sau brună-roşcată. Degradarea hemoglobinei şi ciclul enterohe-patic pot fi redate schematic cum urmează: Hemoglobină i Verdohemoglobină i“Fe Bilirubinoglobină J —globină Biliverdină | | reducere Bilirubină------------> Mesobilirubină --^ | reducere ...dltij—> Mesobilirubinogen *■-----^THCkM----------' +4H Stercobilinogen enterohepatic Urobilinogen I 1 -2H- Stercobilină 46--------------------------Urobiline (fecale) (urina) 2. Urobilinogen [ypodHJiHHOren; 'urobilino-gene; Urobilinogen; uro-bilinogene; urobilinogen]. Chim. biol.: Cromogen incolor al urobilinei (v.). Urobiiinogenul se formează, în organism, din bilirubină, care pătrunde cu bila în intestin, unde, sub influenfă florei intestinale, se transformă în stercobilină. Aceasta e absorbită şi, pătrunzând îr. sânge, trece în urobilinogen, care se elimină prin urină, în cantitatea de 0,02---0,08 g, în 24 de ore. 3. Uroforminăc V. Hexametilentetramină. 4. Urometină. V. Hexametilentetramină. 5. Uronici, acizi ~ [yp0H0Bbie KHCJiOTbi; acides uroniques; Uronsâuren; uronic acids; uron-savak]. Chim.: Acizi organici derivafi din aldoze, gruparea carboxil provenind din oxidarea grupării de alcool primar terminală. Numele lor se formează adăugind la aldozele respective sufixul -uronic; de exemplu, acidul glucuronic provine din transmite paleelor şi culeelor greutatea proprie a suprastructurii şi a căii, ca şi încărcările mobile cari circulă pe pod. Fiecare grindă principală poate fi alcătuită, fie dintr'un singur urs, fie din doi până la patru urşi suprapuşi (pachete de urşi), după distanfa dintre palee şi mărimea încărcărilor mobile. La podurile de şosea, urşii sau pachetele de urşi sunt aşezafi, pe lăfimea podului, la distante egale, iar la podurile de cale ferata, Ia cari se folosesc numai pachete de urşi, acestea sunt grupate câte două sub fiecare fir de şine, lăsându-se între pachete un spafiu de cel pufin 8 cm. Urşii sau pachetele de urşi se reazemă pe palee, fie direct pe moezele superioare sau pe o grindă aşezată pe capetele piloţilor (babă)j fie prin intermediul unui suburs, *care e o piesă scurtă de lemn, de aceeaşi secfiune ca şi urşii, şi care e aşezată transversal pe moazele superioare ale paleei sau pe babă, rămânând în consolă în ambele părfi laterale ale paleei sau fiind sprijinită prin contrafişe la capetele libere. Pe culee sau pe pilele de zidărie, urşii sau pachetele de urşi se reazemă direct pe moaze sau pe babe. Fixarea capetelor urşilor sau ale pachetelor de urşi pe moaze sau pe babe se face cu şuruburi cu piulifă. Solidarizarea urşilor dintr'un pachet se 262 face, fie numai prin şuruburi cu piulifă, fie prin şuruburi cu piulifă şi pene de lemn de esenţă tare (stejar) sau pene metalice. între urşii unui pachet, ca şi între urşi şi suburşi, trebue să se lase un interval de 2- -3 cm, pentru a permite circulafia aerului, în vederea evitării stagnării apei între urşi şi a putrezirii lemnului. Stabilitatea pachetelor de urşi se asigură prin juguri şi contra-vântuiri verticale, în formă de X, aşezate între pachete şi fixate de juguri. Urşii se calculează ca grinzi simplu rezemate. în cazul rezemării directe sau pe suburşi fără contrafişe, deschiderea de calcul se ia egală cu distanfa dintre axele babelor sau ale moazelor a două palee alăturate; în cazul rezemării pe suburşi cu contrafişe, deschiderea de calcul se ia egală cu media distantei dintre axele pilofilor şi distanfa dintre capetele contrafişelor. Lungimea fiecărui suburs se ia, de obiceiu, egală cu 20i*>25% din distanfa dintre axele paleelor. La pachetele de urşi solidarizate prin şuruburi cu piulifă, se consideră că fiecare piesă lucrează independent şi că buloanele nu pot prelua alunecările. La pachetele solidarizate prin şuruburi cu piulifă şi pene, se consideră că piesele lucrează parfial împreună, luându-se pentru caicul, din modulul de rezistenfă total, numai 85%, în cazul pachetelor cu două piese, respectiv 75%, în cazul pachetelor cu trei piese. î. Urs. 2. Arh., Ind. ţar.: Fiecare dintre stâlpii cari susfin talpa prispei unei case fărăneşti. (Termen regional, Oltenia). 2. Urs [HaCTbiJib; ours; Bar; bear; medve]. 3. Metl.: 1. Fonta solidificată în creuzetul cuptorului înalt, din cauza „mersului rece" al cuptorului şi a înfundării cu sgură a orificiilor de insuflat aerul de combustie. — 2. Metalul sau aliajul solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întreruperii accidentale a alimentării cu combustibil sau cu aer comburant, respectiv cu energie electrică. — 3. Ofelul solidificat în oala de turnare, din cauza înfepenirii dopului în orificiul de scurgere. (Termen de atelier). 3. Ursa mare [BoJibinan MeABeAHiţa; jQ grande Ourse; der grofje Bar; Ursa Major, the Great Bear; Nagy Medve]. Astr.: Constelafie din emisfera boreală, formată din şapte stele, dintre cari patru, şi anume stelele ol, p, ţ, b, constitue corpul Ursei (sau carul propriu zis), iar următoarele trei, s, £, V, constitue coada Ursei. Steaua numită Mizar, e dublă, iar în apropierea ei se găseşte o stea mică, numită Alkor. Sin. Carul mare. *4. ~ mică [MaJian MeABeAHiţa; |a petite Ourse; der kleine Bar; Ursa Minor, the Little Bear, the Little Dipper; Kis Medve]: Constelafie situată lângă polul Nord al sferei cereşti, asemănătoare ca aspect cu Ursa mare, dar mai mică şi, ca orientare, opusă acesteia. Steaua din fa[a Ursei mici e Steaua polară. Sin. Carul mic. 5. Ursoli. Chim.' Substanfe organice întrebuin-fate pentru a produce direct coloranţi bruni sau negri, pe fire sau pe piei. Substanfa colorantă se formează, de obiceiu, prin oxidare cu apă oxigenată, bicromat de potasiu, chinone sau diferiţi peroxizi. Vopsirea se execută, fie direct, fie pe mordanfi de fier, de crom sau de cupru. Se cunosc: Ursol D, care e format din p-fenilen-diamină şi diaminodifenilamină; Ursol P, format din clorhidrat de p-aminofenol; etc, (N. C.). e. Urticaceae. Bot.: Familie de plante dicotilo-monohlamidee, care cuprinde cca 1500 de specii, dispuse în opt triburi, cari ar putea constitui familii distincte. în această familie se găsesc plante anuale, perene sau lemnoase. Triburile mai importante sunt: Ulmeele, cu genurile Ulmus şi Olanera; Celtideele, cu genul Celtis; Cannabineele, cu genurile Humulus şi Cannabis; Moreele, cu genurile Ficus şi Artocarpus; Urticeele, cu genurile Urtica, Laportea, etc. 7. Uruială: Sin. Urluială (v.). s. Uruire: Sin. Urluire (v.). 9. Uruitoare: Sin. Urluitoare (v.). 10. Urunday [YpyHAaH; bois d'Urunday; Urun-dayholz; Urunday wood; Urundayfa]: Specie de arbori din aceeaşi familie ca şi cei de Quebracho, cari cresc în America de Sud; lemnul confine 11 ■■•16% tanin, din care se prepară extractul de Urunday, întrebuinfat în tăbăcărie. u. Urzeală [0CH0Ba;chaîne;Kette; warp;nyust]: Ansamblu de fire textile dispuse paralel pe o lungime şi o lăfime stabilită, pregătite pentru obfinerea fesăturilor şi a unor tricoturi. Urzeala se caracterizează prin numărul de f:re pe lăfimea urzelii, prin desimea firelor pe unitatea de îăfime, prin greutatea urzelii, prin natura şi coloarea firelor. 12. Urzeală, maşină de albit ~ [6e;iHJibHaH ManiHHa AJIH OCHOBbi; machine â blanchir Ies fils de chaîne sur ensouples; Kettenbaum-Bleich-maschine; vertical warp beam bleaching machine; lânchenger-feheritogep]. Ind. text.: Maşină folosită^ pentru albirea urzelii pe sul; lichidul de aj- 7 Maşină de albit urzeala pe sul. 1) cameră de vizitare; 2) racorduri; 3) suporturi cu perefii perforaţi; 4) suluri de urzeală; 5) conductă de trimitere în maşină a lichidului de albit; 6) pompă; 7) cazan; 8) conductă de evacuare a lichidului. bire circulă prin maşină, în timp ce materialul textil stă fix în maşină. Maşina cuprinde (v. fig.): o cameră de vizitare (I), cu adâncimea de 1,50---2,50 m sub ni- 263 velul pardoselii, care permite accesul la insfalafia maşinii; două sau mai multe racorduri (2), ale căror capete superioare se pot înşuruba cu capetele suporturilor (3), ale sulurilor cu urzeală (4), şi ale căror capete inferioare comunică cu o conductă comună (5), care serveşte la trimiterea lichidului de albire în maşină; o pompă (6), care permite atât refularea lichidului de albire prin conducta (5), prin racordurile (2), prin perefii per-forafi ai suporturilor (3) şi prin straturile de urzeală (4), cât şi aspirarea lichidului din cazanul (7), prin conductele de evacuare (8), conducte şi robinete cari permit inversarea sensului de circulafie. i. Urzeală, maşină de vopsitsuluri de ~ [ManiH* Ha fljia KpanieHHH HaBOeB; machine â teindre Ies ensouples; Kettenbaum-Fărbemaschine; beam-dying-machine; lânchenger-festogep]: Maşină folosifă pentru vopsirea urzelii pe suluri; lichidul de vopsire circulă prin maşină în timp ce materialul textil stă fix în maşină. Maşina de vopsit urzeală pe suluri cuprinde (v. fig.): o cameră de viz:tare (1), săpată la adâncimea de 1,50'*'2,50 m, în fundul căreia se gă- Maşină de vopsit suluri de urzeală. 1) cameră de vizitare; 2) canal de scurgere; 3) fevi metalice perforate; 4) conductă de refulare a lichidului de vopsit; 5) suporturi cu perefii de sită; 6) suluri de urzeală; 7) dopuri de închidere; 8) pompă; 9) conductă; 10) cazan; 11) conductă de aspirare a lichidului de vopsit. seşte un canal (2) de scurgere; fevi metalice perforate (3), ale căror capete inferioare comunică cu o conductă comună de refulare (4), în timp ce capetele superioare pot fi înşurubate cu suporturile cu perefii de sită (5) ale sulurilor cu urzeala .(6); un fel de dopuri (7), cari închid capetele superioare ale suporturilor, constrângând lichidul de vopsire refulat de pompa (8), — prin conductele (9), (4) şi prin suporturile (5), — să străbată straturile de urzeală ale sulurilor de urzeală; un cazan (10), din care lichidul de vopsire poate fi aspirat prin conducta (II); conductele şi robinetele necesare pentru inversarea sensului de circulafie al lichidului de vopsire, în scopul obfinerii unei vopsiri uniforme. Introducerea sulu- rilor în maşină şi scoaterea lor după vopsire se fac cu ajutorul unor macarale. 2. Urzică [KpaiiHBa; ortie; Brennessel; nettle; csalân]. Bot., Ind. text.: Plantă erbacee bianuală din familia urticaceelor, specia Urtica dioîca, din tulpina căreia se ©bfin fibre textile. E acoperită, în general, cu peri cari secretă un lichid care confine acid formic, din care cauză produc o mâncărime dureroasă când sunt atinşi. Are frunzele opuse şi florile verzi şi pufin aparente. înfloreşte din Iunie până în Octomvrie. Fibrele de urzică se separă prin procedee chimice, din corpul tulpinei, rezultând un material cotonizat, adică sub formă de complexe celulare de aceeaşi lungime ca a fibrelor de bumbac. Proprietăfile tehnice ale fibrelor de urzică sunt superioare proprietăfilor fibrelor de bumbac. Prelucrarea lor se face cu utilajul folosit în industria bumbacului. De când producfia fibrelor artificiale a luat o desvoltare mai mare, producfia fibrelor de urzică a încetat. Urzica se întrebuinfează şi ca furaj, iar în medicină, la fustigafii în paralizie şi în come. Se administrează pe cale bucală, sub formă de suc de urzică; e un bun galactogen; se foloseşte şi contra leucoreei. 3. Urzire [CHOBKa; ourdissage; Zetteln; warping; veteles], Ind text.: Operafiunea de transpunere a firelor de pe bobine, de pe mosoare sau fevi, sub formă de sistem de fire paralele, pe o suprafafă cu o anumită lungime şi lăfime, înfăşurată transversal pe un sul, sau pe o tobă rotitoare intermediară. înainte de urzire, firele sunt supuse unei operafiuni preliminare, depănarea, pentru a le transpune pe mosoare sau pe bobine şi pentru a le curăfi de noduri necorespunzătoare, de cârcei şi de impurităţi aderente. Urzirea se poate face în lăfime, în brâuri, sau secfionat. După sistemul de urzit în lăfime (sistemul englez), se face urzirea unor fracfiuni (1/10---1/3) din numărul de fire necesare urzelii finale, cari se depun succesiv pe mai multe suluri. Dacă, de exemplu, fesătura are nevoie de o urzeală de 3 000 de fire pe lăfimea de 1,20 m, lungă de 400 m, se urzesc succesiv câte 500 de fire pe şase suluri cu distanfa între şaibe de 1,20 m, de 400 m fiecare sul. Cele şase suluri (1), (2), (3)» (4), (5),(6),(v. fig.), se desfăşură apoi simultan, 1), 2), 3), 4). 5) şi 6) suluri, parfiale; 7j sulul final de urzeală; 8) greutate; 9} pieptene. astfel încât firele lor să se suprapună, iar ansamblul de fire rezultat, cu desimea de fire necesară fesăturii, se depune pe un alt sul (7), cu 264 distanfa între şaibe de t,20 m. Rotirea sulurilor e frânată de frânghii cu greutăfi (8), iar parale-lizarea firelor în urzeală e asigurată de un pieptene (9). Transpunerea urzelilor fracfionare pe sulul final se face, în general, la maşina de încheiat. Urzitul în lăfime se aplică la urzeli simple, cu lungimi mari şi de material uniform.— în sistemul de urzit cu brâuri (sistemul saxon), urzirea se face tot cu fracfiuni din numărul total de fire, iar depunerea urzelii fracfionare se face în brâuri pe o tobă rotitoare. După depunerea unui brâu, a cărui lungime e egală cu lungimea urzelii' finale, firele se taie şi se depune un nou brâu, lângă cel precedent. — Se continuă acest mod de depunere până când se obfine numărul de fire necesar urzelii finale. Cu ajutorul unor cuie sau al unor discuri separatoare, sau făcându-se o depunere a brâurilor pe suprafefe conice, se poate preveni încurcarea firelor.— în sistemul secţionat, urzirea se face cu fracfiuni din numărul total de fire, depuse pe mosoare mari, cu discuri limitoare, cari se aşază cap în cap pe un ax orizontal comun, iar ansamblul de mosoare rezultat se aşază direct pe războiu, îndeplinind rolul sulului de urzeală.— în cazul urzelilor cu fire pufine (panglici, fesă-turi înguste), când numărul de fire total pe lă-fimea ţesăturii e mic, urzirea se face deodată cu toate firele, depunerea urzelii făcându-se direct pe sul. Urzirea se face cu maşini numite urzitoare (v. Urzitor), alimentate cu fire de pe bobine, de pe mosoare, sau de pe fevi cât mai egal încărcate, pentru uniformitatea întinderii firelor. Urzirea de pe bobine conice permite alimentarea cu solicitări minime şi uniforme penfru fire, cu ruperi mai pufine, cum şi, lucrul cu vitese mai mari. î. Urzîf, ramă de ~ [cHOBajibHan paMa; cadre pour ourdir; Spulenfeld, Spulengatter; creel; vetelesi keret]: Dispozitiv de susfinere a bobinelor, a fevilor sau a mosoarelor încărcate cu fire, pentru alimentarea urzitorului cu fire. Axa de simeirie a ramei de urzit trece prin planul median perpendicular pe axa tobeiînfăşurătoare (v. Urzitor). Mărimea ramelor se exprimă prin numărul suporturilor de bobine, de mosoare sau de fevi. Pentru buna supraveghere a procesului de urzire, numărul de bobine alimentatoare poate fi de cel mult o mie. După modul de aşezare a bobinelor, a fevilor sau a mosoarelor, ramele pot avea desfăşurare axială, radială, sau mixtă. Rama cu desfăşurare axială serveşte la alimentarea cu bobine şi cu fevi. Ea cuprinde două rastele (v.) unite în formă de V, cu deschiderea spre urzitor, având montate suporturile pentru bobine sau pentru fevi şi inele conducătoare de porfelan. Alimentarea ramei se face prin exteriorul unghiului format de rastele. Pentru fiecare fir de urzeală se pot prevedea două cuie patent alăturate (suporturi); când o bobină s'a descărcat complet, capul firului ei se înnoadă cu capul firului bobinei de rezervă. Rama cu desfăşurare radială serveşte la alimentarea cu mosoare şi cu bobine. Rastelele ei formează un V cu vârful unghiului spre urzifor, alimentarea cu bobine sau cu mosoare făcându-se prin interiorul Junghiului. în tîmpul urzirii, mo-soarele se rotesc pe axe rezemate în paliere de sticlă. Rama cu desfăşurare mixtă (axială şi radială) se caracterizează prin existenta unor lineale cari se pot roti cu un anumit unghiu, pentru a aduce suporturile bobinelor, după necesitate, în pozifia de desfăşurare axială sau radială. 2. Urzitor [CHOBaJibHan Mampraa; machine â ourdissage; Zettelrriaschine; warping machine; felvetogep]. Ind. text.: Maşină care serveşte la transpunerea firelor de pe bobine, mosoare sau fevi, în formă de urzeală, în scopul pregătirii lor pentru producerea fesăturilor. După sistemul de urzire, se deosebesc: urzitor cu depunerea urzelii în lăţime, urzitor cu depunerea urzelii în brâuri, şi urzitor secfionat. Urzitorul cu depunerea urzelii pe toată lăfimea stabilită cuprinde (v. fig. /): o ramă de alimen- I. Urzifor cu depunerea urzelii în lăfime. 1) ramă de alimentare; 2) pieptene; 3) cilindru conducăfcr; 4) cilindru de frânare; 5) vârtej de reglare a cilindrului-frâns* 6) cilindru măsurător; 7) cilindri plutitori; 8) cilindri compensatori de întindere; 9) controlorul firelor rupte, al dispo-zitivuluide oprire automată; 10) pieptene extensib I; U) tobe; 12) sul de urzeală. tare (1), dela care firele trec, prin pieptenele (2), de forma unei spete rezistente cu intervale mari, peste cilindrul conducător (3), apoi pe sub un cilindru de frânare (A), care apasă asupra cilindrului conducător (3) cu o presiune reglabilă, prin manevrarea vârtejului (5), — (înşurubând vârtejul, se obfine urzeală densă, iar prin deşu-rubarea lui se obfin urzeli afânate, cari se vopsesc pe sul) — şi apoi peste un cilindru măsurător (6), cu lungimea circumferenfei de 0,5 m, care e înfăşurat cu postav sau cu pâslă şi care se roteşte datorită fricfiunii firelor în mişcare; un dispo-zitivmăsurătorcarepermife citirea pe un cadran a lungimii urzite; un dispozitiv de oprire automată a urzitorului, în momentul când pe sul s'a depus o anumită lungime^ie urzeală; controlorul firelor rupte (9) 265 al dispozitivului de oprire automată, care acţionează asupra mecanismului de oprire a urzitorului când firele se rup; pieptenele extensibil (10), care poate fi strâns sau lăţit, pentru a menţine firele paralele dela ieşirea lor din controlor; o tobă de lemn (11), cuplată cu motorul, care, prin fricţiune, roteşte sulul de urzeală (12). Urzitorul cu depunerea urzelii în brâuri cuprinde aproape aceleaşi dispozitive şi mecanisme, cu deosebirea că urzeala fracţionară se depune în brâuri pe o tobă scheletică intermediară. După modul de formare a brâurilor, toba poate fi: cu cuie separatoare între brâuri, cu discuri separatoare între brâuri sau cu conicitate la un cap. Urzitorul secţionat are dimensiuni mici şi cuprinde două părţi distincte, separate prin spata de urzit, numită şi pieptene de rost. Prima parte seamănă cu urzitorul cu depunere în lăţime, iar a doua parte serveşte la depunerea urzelii direct pe mosoare sau pe o tobă intermediară, de pe care urzeala se transferă ulterior pe mosoare. Urzitorul secţionat cu depunere directă pe mosoare cuprinde (v. fig. II): o ramă de alimentare, dela care firele (1) trec prin pieptenele (2), pe 13 /I. Urzitor sec|ionat. 1) fire; 2) pieptene; 3), 4), 5), 6) şi 7) cilindri conducători şi întinzători; 8) controlul firelor rupte al dispozitivului de oprire automată; 9) şi 10) piepteni; 11) pieptene extensibil' 12) cilindru măsurător; 13) mosor cu c’iscuri. cilindrii conducători şi întinzători (3), (4), (5), 6) şi (7), dintre cari (4) şi (6) sunt cilindri plu-titori-compensato'i, pentru tensionarea urzelii, în timpul cutării şi înnodării firelor rupte; un controlor cu călăreţi (8), care controlează ruperea firelor şi acţionează pentru oprirea maşinii în caz de rupere a firelor; un pieptene obişnuit (9); un pieptene pentru rost (10), care are căsuţele cu număr par deschise, iar căsuţele cu număr impar despărţite prin câte două punţi, pentru încrucişarea firelor; un pieptene (11), cu care se poate mări sau micşora lăţimea urzelii fracţionate, prin căsuţele căruia trec 8—12 fire; un ciiindru măsurător (12), care acţionează asupra unui contor; moso?re cu discuri (13), pentru depunerea urzeiii, şi cari servesc, la războiul de ţesut, drept seg-menţ; de sul de urzeală. î. Uşă [#Bepb; porte; Tur; door; ajto]. Arh.,Cs.: 1. Deschidere amenajată într'un perete exterior sau interior al unui spaţiu închis (clădire, vehicul, dulap, etc.), fie pentru a permite trecerea din exteriorul spaţiului în interior şi invers, respectiv pentru a permite trecerea dinfr'o încăpere sau dintr'un compartiment al spaţiului în altul, fie pentru a permite introducerea sau scoaterea unui material din inferiorul spaţiului. — 2. Dispozitivul care închide'uşa în accepţiunea 1, format dintr'unu sau din mai multe panouri verticale mobile (ca-nate sau batante), legate prin balamale de marginile deschiderii amenajate în perete, sau de un cadru (toc sau căptuşeală) montat în golul deschiderii, ori susţinute de ghidaje aşezate la marginile golului. Deschiderea şi închiderea uşii se pot face, fie prin rotirea fiecărui panou în jurul unei axe verticale, formate de balamalele cu cari e prins de marginea deschiderii sau de un panou vecin, ori formate de două fusuri aşezate la părţile superioară şi inferioară ale panoului, fie prin deplasarea laterală a panourilor, cari sunt conduse de ghidaje, — ori prin combinarea acestor două mişcări (v. planşa). Dimensiunile plane ale uşilor se stabilesc în funcţiune de mărimea încăperilor, de importanţa şi destinaţia lor, pentru a permite trecerea fără dificultate a persoanelor, a mobilelor sau a utilajelor. Aşezarea uşilor se face în funcţiune de distribuţia încăperilor, de amplasarea ferestrelor sau a altor elemente arhitectonice, şi de destinaţia încăperilor, pentru a permite distribuirea cât mai bună a mobilelor sau a utilajelor şi deschiderea canatelor, fără să se împiedece circulaţia pe coridoare, pe scări sau în celelalte încăperi, şi fără să se lovească mobilele, utilajele sau alte uşi, aşezate în apropiere. La uşile montate în pereţi groşi, deschiderea trebue să se facă astfel, încât canatele să acopere faţa golului, pentru ca porţiunea de canat care înaintează în încăpere să fie cât mai mică. Numărul canatelor unei uşi se stabileşte în funcţiune de lărgimea ei. Canatele se aşază, fie în planul median vertical al peretelui, fie în planul uneia dintre feţele peretelui, ori într'un plan paralel cu una dintre feţe şi foarte aproape de aceasta. în general, canatele rabatante se aşază în planul feţei peretelui care e opusă încăperii în care se deschide uşa, iar deschiderea se face din spre coridoare sau din spre încăperile de trecere cari dau acces în celelalte camere (de ex. hall-uri). Din punctul de vedere al deschiderii canatelor, se deosebesc uşi-stânga şi uşi-dreapta. La uşi le-stânga, deschiderea canatelor se face astfel, încât canatul pe care sunt montate broasca sau mânerul e situat în stânga persoanei care deschide uşa prin împingere (canat-stânga). La uşile-dreapta, canatele se deschid astfel, încât canatul pe care sunt montate broasca sau mânerul e situat în dreapta persoanei care deschide uşa prin împingere (canat-dreapta). Broaştele şi balamalele se numesc Hpe stânga", sau „pe dreapta", după cum sunt montate pe canate-stâpga sau pe canate-dreapta. Din punctul de vedere al aşezării în clădire, se deosebesc: 2. Uşă exterioară [HapyJKHan ABepb, bxoa-Hafl ABepb; porte exterieure, porte d'entree;Au-Ijentur, Eingangstur, Haustur; housedoor; kulsoajto, £ 19 20 22 'WJLs 23 ’t c/y/y/////.//.///// , '4^4 27 ’777777777777/7777T?7 (/////////////////^ 777777777777777777^/ vyyyyyyyyy^ ă cu unu sau cu mai multe canate, de lemn, de metal sau mixtă, ale cărei canate sunt constituite din panouri cu perete plin şi fără ochiuri de geam. — Din punctul de vedere al modului de fixare a canatelor, se deosebesc: 2. Uşă pe căptuşeală [flBepb c o6-IHHTblMH OTKOCaMH; porte â fourrured'huis‘ serie; Futtertur; door with lined casing; be-lestokos ajto]: Uşă la care canatele sunt fixate cu balamale pe o ramă de lemn care căptuşeşte fefele interioare, laterale şi superioară, ale golului uşii. Căptuşeala se execută, fie din scânduri geluite pe fefele văzute, fie din frizuri şi tăblii. Fixarea căptuşelii în interiorul golului se face cu şuruburi sau cuie, înfipte fie în ghermelefie într'un toc sau în două tocuri (dacă peretele e prea gros). Canatele uşii se montează la una dintre marginile căptuşelii, de obiceiu în planul uneia dintre fefele peretelui, şi se fixează cu balamale îngropate (v. fig.). Pot fi cu falf sau fără falf. în cazul canatelor fără falf, rostul dintre canate şi căptuşeală e mascat de pervazuri, ale căror margini depăşesc marginile căptuşelii. Când canatele au falf, acesta se îmbină cu un falf fals, realizat prin aşezarea pervazurilor în pozifie retrasă fafă de marginile căptuşelii. Rosturile dintre căptuşeală şi Uşă inferioară, pe căptuşeală, cu un canat, în tăblii. A) elevaţie; B) secţiune verticală; C) secţiune orizontală; f)toc dublu, mascat; 2) pervaz retras, pentru a forma falţ; 3) pervaz; 4) canat cu falţ, în tăblii; 4 a) frizurile canatului; 4 b) tăbliile canatului; 5) frizurile căptuşelii; 6) tăbliile căptuşelii; 7) duşumea oarbă; 8) duşumea de lemn de esenţă tare; 9) ghermele. I. Uşă interioară, cu toc (secţiune orizontală). 7) toc vizibil; 2) pervazuri; 3) ghermele; 4) canat; 4 a) frizuri; _ _f_________ 4 b) tăblii. fafa peretelui se acoper cu pervazuri. Uşile pe I Uşile duble au toc comun pentru amândouă rân-căptuşeală se folosesc la clădirile de locuit, ca | durile de canate, dacă perefii sunt subfiri, sau uşi interioare, s'mple sau duble, şi ca uşi exterioare, de obiceiu duble, în tăblii. s. ~ pe foc [flBepb c kopo6koh; porte â huisserie; Stocktur, Zargenfur; framed door; tokos ajto]: Uşă la care canatele sunt fixate cu balamale pe un cadru (toc) dreptunghiular (v. fig. I) sau de contur special, de lemn sau de metal, format, de obiceiu, din două piese verticale (mon-tanfi) şi din două piese orizontale (traverse). Traversa superioară poate fi dreaptă (la tocurile dreptunghiulare), curbă, în arc frânt, ori de altă formă (la tocurile cu contur special). Traversa inferioară, numită prag, poate să lipsească la uşile interioare. Tocurile de lemn se folosesc la uşile de lemn ale construcfiilor civile şi industriale. Se execută din dulapi groşi sau din rigle de cca 10 cm grosime, cari se asamblează prin îmbinări cu colfi. Fixarea tocurilor în golul uşii, la perefii de zidărie, se face cu şuruburi sau cuie înfipte în piese scurte de lemn (ghermele) îngropate în zidărie, sau cu ajutorul unor prelungiri ale traverselor (urechi) introduse în goluri amenajate în zidărie şi cari se zidesc după montarea tocului (v. fig. II).1 n perefii de paiantă, focurile se fixează cu şuruburi sau cuie înfipte în uşori. La perefii de bârne, montanfii tocului sunt constituifi de uşori, dacă tocul nu e executat separat. Lăfimea tocului este egală cu grosimea peretelui (la perefii subfiri), sau mai mică decâl aceasta (la perefii groşi), pentru a se face economie de material, iar tocul se aşază, fie la mijlocul golului, fie la una dintre marginile lui. Uneori se montează câte un toc la fiecare margine a golului, iar deasupra lor se fixează o căptuşeală, constituită dintr'o scândură simplă sau profilată, ori executată în tăblii. în acest caz, dacă uşa e simplă, canatele se fixează numai pe unul dintre tocuri. 270 au tocuri separate, pentru fiecare rând de canate, mascate cu o căptuşeală, dacă perefii sunt groşi. Rosturile dintre perete şi toc sunt acoperife cu pervazuri, dacă marginile tocului sunt în acelaşi plan cu fefele peretelui. Tocurile aparente se execută din piese de lemn geluite pe toate fefele sau cel pufin pe fefele văzute; tocurile mascate se execută, de obiceiu, din piese negeluite. Tocurile metalice (v. fig. ///) se execută din bare de ofel profilai, cu secfi-uni în L, U, X, Z, sau de forme speciale, ori din tablă presată. Tocul poate acoperi întreaga fafă interioară a gblului sau numai coifurile (toc-colfar). Traversa inferioară a tocurilor metalice e formată dintr'o platbandă aşezată sub pardoseală. Fixarea tocului, la perefii de zidărie, se face cu ancore metalice, iar la perefii cu schelet de metal, se face prin sudare sau ni- ii. Toc de iemn pentru uşă. 1) montanfi; 2) prag; 3) tra-versă superioară; 4) urechi. Din punctul de vedere al modului cum se deschid canatele, se deosebesc: III. Uşi metalice cu toc (secfiuni orizontale). A) uşă cu toc-colfar; B) şi C) uşi cu toc lat; 1) toc-cclfar, din corniere; 2) canat; 3) ancoră; 4) toc lat.de ofel profilat cu înălfime mare. i. Uşă-armonică [CKJiaAnaTan ABepb; porte montee en soufflet; Scherengittertur, Harmonika- Uşă-armonică cu două canate. A) elevafie (canaful din stânga întins, canatul din dreapta pliat); B) vedere a-a; C) secfiune orizontală; I) foc; 2) pervazuri; 3) ghidaj superior; 4) ghidaj inferior; 5) monianfi intermediari; 6) montanfi de margine, ficşi; 7) montanfi de margine, mobili; 8) bare articulate; 9) căptuşeală de placaj, de piele sau de material textil; 10) şipci penfru etanşarea canatelor. tuire de scheletul metalic al construcfiei (direct sau prin intermediul unor piese intermediare). Tocurile metalice se folosesc la uşile metalice, la uşile mixte şi, uneori, la uşile de lemn, cu sau fără ramă metalică. — tur; bellow-framed door; harmonikaajto]: Uşă cu unu sau cu două canate, alcătuite din montanfi legafi între ei prin bare articulate, şi cari sunt căptuşite pe ambele fefe cu făşii de placaj, cu fesătură textilă groasă, cu piele, etc., cari se fixează pe mon- 271 tanfi (v. fig.). Deschiderea şi închiderea uşii se fac prin deplasarea laterală a montanfilor în planul canatului, astfel încât se alătură unii lângă alţii la marginea tocului, respectiv se depărtează unii de alţii, constrângând căptuşeala să se plieze, respectiv întinzând-o. Canatele sunt fixate de toc printr'un montant şi au la marginea liberă un montant mai gros, pe care sunt fixate mânerele pentru manevrare şi broasca. Capetele montanfilor au câte un fus axial care alunecă în locaşuri amenajate în pardoseala şi în tavanul încăperii sau în traversa superioară a tocului, pentru a ghida deplasarea montanfilor şi a împiedeca răsturnarea canatului. Uşile-armonică se folosesc pentru încăperi interioare de dimensiuni mari (de ex. magazine, săli de gimnastică, săli de recepţie, etc.), ale căror dimensiuni trebue micşorate uneori şi la cari nu se pot ameinaja uşi obişnuite, fie din cauza dimensiunilor prea mari, cari le-ar face greu de manevrat, fie pentru a nu strica aspectul unitar al încăperii, când uşa e deschisă. în acest scop, canatul poate fi mascat, în pozifie deschisă, într'un spafiy amenajat în perete, pentru a nu ieşi din planul lui. t. Uşă batantă [ABepb OTKpbiBaiomaHCfl b o6e CT0p0Hbi; porte oscillante; Pendeltur, Wind-fangtur, Spieltur; swing door; lengoajto]: Uşă simplă, cu unu sau cu două canate, care se deschide şi se închide prin rotirea fiecărui canat în jurul unei axe verticale (aşezată la una dintre marginile acestuia), cu un unghiu de 90°, atât într'un sens de circulafie, cât şi în celălalt sens, canatele revenind, de obiceiu, singure, în pozifie închisă (v. fig). Uşile batante sunt echipate cu balamale speciale, cari permit rotirea canatelor printr'un dispozitiv pneumatic, montat, de obiceiu, în pardoseală. Marginile libere ale canatelor sunt rotunjite şi distanfste cu un mic spafiu, pentru a împiedeca lovirea canatelor. De obiceiu, în lungul lor se montează o garnitură de piele sau de cauciuc, flexibilă, cu secfiuneatransversală în formă de bucla, pentru a împiedeca trecerea curenfilor de aer. Canatele uşilor batante se execută, de obiceiu, din lemn, în tăblii sau în panel, şi pot avea geamuri protejate de o grilă metalică sau de bare metalice orizontale. Uşile batante se folosesc la încăperi cu circulafie mare (de ex. cantine, birouri, magazine, localuri publice, etc.). Sin. Uşă oscilantă. 2. ~ culisantă. V. Uşă glisantă. s. ~ cu tambur. V. Uşă turnantă. 4. ~ glisantă [pa3ABH>KHaH ABepb; porte â coulisse; Schiebetiir, Schubtjr; sliding door; tolc-ajto]: Uşă simplă, cu unu sau cu mai multe canate, care se închide şi se deschide prin alunecarea laterală a canatelor, fie într'un singur plan (la uşile cu un canat, sau cu două canate cari se deschid în ambele părfi), fie în plane paralele foarte apropiate (la uşile cu mai mult decât două canate sau la uşile cu două canate cari se deschid într'o singură parte). Canatele cari alunecă în plane paralele se acoper, în pozifie închisă, unele pe altele; în pozifie deschisă, ele se acoper numai pe o făşie îngustă dela margini (uşi telescopice). Uneori, marginile cari se acoper au câte un prag, înalt cât distanfa dintre fefele opuse a două canate alăturate, pentru ca închiderea să fie mai Uşă bafanfă în două canate. A) elevafie; B) secfiuni orizontale (parfiale), pentru arătarea modului de închidere a canafelor; 1) toc; 2) canat; 3) balama specială. în ambele sensuri. închiderea automată a uşii se face, fie printr'un resort montat în corpul balamalei, fie printr'un resort montat pe toc şi echipat Cu un braf legat printr'o articulafie de canat, sau Uşi glisante (scheme). A) uşă glisantă telescopică; B) uşă glisantă după coif. etanşă (v. fig. A). Când uşa e deschisă, canatele pot acoperi fafa peretelui în care e amenajată uşa, sau sunt' introduse într'un spafiu lateral, amenajat în perete. Când nu se poate amenaja un spafiu în perete sau când acesta nu are o porfiune liberă pe care să se suprapună canatul, se folosesc canate glisante alcătuite din mai multe panouri, articulate între ele, şi cari se deplasează până la marginea tocului şi apoi se rotesc cu 90° (v. fig. 8), alunecând în lungul peretelui longitudinal al încăperii (canate glisante după coif). Părfi le superioare şi inferioare ale canatelor glisante sunt ghidate prin dispozitive mascate în pardoseală şi în traversa superioară a tocului, sau în tavan ori în buiandrugul de deasupra golului uşii. Canatele uşilor glisante pot fi de lemn, de metal, sau mixte, şi se execută, fie cu perete plin, fie cu goluri 272 sau cu ochiuri de geam. Uşile glisante sunt folosite, mai ales, la încăperi la cari deschiderea canatelor prin rotire ar ocupa prea mult spafiu, sau ar fi împiedecată (de ex. în magazine, birouri, săli de spital, vagoane de cale ferată sau de tramvaiu, etc.). — Sin. Uşă culisantă. 1. Uşă-ghilotină. V. sub Uşă ridicătoare. 2. ~ pivotantă. V. Uşă turnantă. s. ~ pliantă [CKJiaflHaTaH /ţBepb; porte pliante; Falttiir; folding door; spalettajto]: Usă simplă, alcătuită din două sau din mai multe canate (formând un singur grup sau două grupuri laterale) legate între ele prin balamale, care se deschide, respectiv se închide, prin rotirea canatelor tn jurul axelor verticale formate de balamale, şi prin deplasarea lor către una dintre marginile tocului, astfel că se alătură unele altora, respectiv se aşază unul în prelungirea celuilalt. Unul dintre cele două canate extreme e legat de toc prin balamale. Canatele pot fi cu rost curat, cu rost mascat printr'o şipcă, cu falf sau cu uluc şi lambă (pană). Deplasarea canatelor, pentru deschiderea uşii, se poate face lateral sau în sus (v. fig.). Ele pot fi Uşi piianie (scheme). A) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginile canatelor, mascată în perete; B) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la mijlocul canatelor, şi cu aşezarea simetrică a canatelor fafă de axa peretelui; C) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginile canatelor, rabatabilă pe fafa laterală a peretelui; D) uşă pliantă în sus, cu ghidaj vertical la marginile canatelor. ghidate, în timpul deplasării laterale, prin fusuri fixate, fie la marginile canatelor, fie la mijlocul lor. în pozifie deschisă, canatele se pot alipi la marginea tocului, sau pot fi mascate într'un spafiu amenajat în perete (de obiceiu când uşa ocupă întregul spafiu dintre perefii longitudinali ai încăperii), ori se pot rabate pe una dintre fefele peretelui în care e amenajată uşa. Uneori, canatul de lângă toc este mai îngust decât celelalte, fie pentru a permite aşezarea canatelor lângă toc simetric fafă de axa peretelui, fie pentru a uşura rabaterea canatelor pe fafa laterală a peretelui. Uşile pliante sunt folosite pentru deschideri mari, la hall-uri, săli, magazine, ateliere, garaje, hale, etc. Pot fi executate din lemn, uneori cu geamuri (cu ochiuri numeroase sau cu un panou de geam cât interiorul cadrului canatului), sau din metal (în special uşile pentru clădirile industriale). 4. ~ rabatantă [cTBop^aTafl ABepb; porte â battants, porte battante; Flugeltur; wing door; szârnyajtoj: Uşă simplă sau dublă, cu unu sau cu două canate, care se deschide şi se închide prin rotirea fiecărui canat (în jurul unei axe verticale aşezate la una dintre marginile acestuia) cu un unghiu de cel mult 90°, — într'un singur sens de circulafie (la uşile simple sau la uşile cuplate), sau prin rotirea unui rând de canate într'un sens şi a celuilalt rând de canate în sens invers (la uşile duble, necuplate). Uşile rabatante se folosesc, atât ca uşi exterioare, cât şi ca uşi interioare, şi pot fi de lemn, de metal sau mixte. 5. ~ ridicătoare [nOA'beMHan ABepb; porte retombante; Falltur; trap door; emeloajto]: Uşă cu unu sau cu mai multe canate, care se deschide şi se închide prin deplasarea verticală a fiecărui canat. La uşile cu un canat, acesta poate glisa, fie numai în plan vertical, fie în plan vertical şi în plan orizontal. La primul tip (uşă-ghilotină), canatul alunecă în două ghidaje, fixate pe montanfii tocului sau pe perete. Prezintă desavantajele că reclamă un perete plin deasupra golului uşii, egal cu înălfimea canatului, şi că în acest perete nu se pot amenaja ferestre. Se foloseşte la hale, la garaje, hangare, etc., cu înălfime mare. La uşile cu canat glisant în plan orizontal şi în plan vertical, canatul se roteşte, pe măsură ce se ridică, din pozifia verticală, în pozifia orizontală, aşezându-se sub tavanul încăperii (v. fig. A). în timpul mişcării, canatul e ghidat orizontal prin fusuri aşezate la partea superioară a lui, cari alunecă în ghidaje fixate sub tavan, iar vertical, canatul e ghidat, fie prin fusuri aşezate la partea inferioară a lui, fie prin fusuri mobile cari Uşi ridicătoare (scheme). A) uşă ridicătoare cu canat glisant în plan vertical şi în plan orizontal; B) uşă ridicătoare cu mai multe canate cu gJisaj sub tavan. alunecă atât în ghidajele verticale ale tocului, cât şi în ghidaje fixate în lungul marginilor canatului. Sunt folosite la clădirile industriale (hale, ateliere), la garaje, hangare, etc. Uşile cu mai multe canate se deschid prin ridicarea fiecărui canat şi prin rotirea lui până ajunge în pozifie orizontală, aşezându-se sub tavanul încăperii (v. fig. B). Canatele sunt ghidate prin fusuri aşezate la cele patru coifuri, cari alunecă întâi în ghidajele verticale fixate pe toc — şi apoi în ghidajele orizontale fixate sub tavan. Sunt folosite la magazine, la ateliere, garaje, hale, etc. Uşile ridicătoare se execută, în general, din metal; ele sunt echilibrate, de obiceiu, prin contragreutăţi, pentru a uşura deschiderea şi pentru a evita eventualele accidente în timpul manevrării. Canatele se pot fixa şi în poziţii intermediare, prin dispozitive de înzevorire fixate pe toc, pentru a varia înălţimea deschiderii, după nevoie. i. Uşă turnantă [epamaiomaHCH £Bepb; porte tournante; Drehtur; revolving door; forgoajtâ]; Uşă de lemn sau de metal, cu trei sau cu patru canate cari formează între ele unghiuri de 120°, respectiv de 90°, solidarizate la marginile din spre curenţilor de aer. Rotirea canafelor se face în jurul unei axe centrale, fie prin împingerea unui canat de către persoanele cari circulă, fie cu ajutorul unui electromotor care roteşte uşa continuu sau când e declanşat printr'un mâner. De obiceiu, canatele se execută cu geamuri (protejate de bare metclice sau de o grilă), fie cu un singur panou care umple întregul interior al ramei canatului, fie cu ochiuri numeroase, aşezate pe tot panoul sau numai pe jumătatea lui superioară. La marginile libere ale canatelor se montaază o garnitură de fibre, de ţesătură sau de cauciuc, care alunecă pe faţa interioară a tamburului, pentru a împiedeca intrarea aerului rece. Canatele sunt menţinute la distanţă unele de altele prin braţe metalice articulate, cari se pot rabate pentru a permite alăturarea canatelor şi realizarea unei circulaţii continue. Canatele se pot ală- Uşi turnante. A) elevafie; B) secfiune orizontală printr'o uşă turnantă, cu patru canate; C) secfiune orizontală printr'o uşă turnantă, cu patru canate, strânse la milocul su la marginea tamburului-(punctat); D) secfiune orizontală printr'o uşă turnantă cu trei canate; î) peretele tambirului; 2) panouri glisante pentru închiderea famburu'ui; 3) canaia turnante; 4) pivot central; 5) braje metalice pentru solidarizarea canatelor; 6) garnitură flexibilă penfru etanşare. vârful unghiurilor, şi cari se rotesc împreună pentru a permite intrarea şi ieşirea persoanelor (v. fig.). Canatele sunt aşezate în interiorul unui spaţiu circular, numit tambur, închis cu doi pereţi subfiri de lemn, penfru a împiedeca pătrunderea tura la mijlocul tamburului, sau pot fi deplasate lateral. — Uşile turnante sunt folosite la intrările localurilor publice cu mare circulafie, de exemplu magazine, restaurante, oficii poştale, etc. —Sin. Uşă pivotantă, Uşă cu tambur. — II 274 A) uşă de scânduri, simplă, fără toc (elevaţie şi secfiune orizontală); B) uşă de scânduri, cu toc, căptuşită cu scânduri aşezate la 45° (elevafb, secfiune verticală şi secfiune orizontală); C)---E) uşi de scânduri, căptuşite cu piese de lemn de forme speciale sau ornamentale (elevafiH; /) stinghie pentru fixarea scândurilor; 2) scânduri verticale; 3) balama forjată, fixată în perete; 4) toc; 5) pervazuri; 6) frizuri; 7) umplutura de scânduri aşezate vertical; 8) scânduri aşezate la 45° 275 Din punctui de vedere al materialului din care sunt construite uşile, se deosebesc: 1. Uşă de lemn [AepeBHHHafl ABepb; porte en bois; Holztiir, holzerne Tur; wooden door; faajto]: Uşă ale cărei elemente (toc, căptuşeală, canale, pervazuri) sunt executate, fie din piese de lemn masiv (şipci sau scânduri), fie din plăci de panel, fasonate şi asamblate între ele, sau dintr'un schelet de piese masive căptuşit cu placaj sau cu contraplacaj. Uşile interioare se execută, de obiceiu, din lemn de brad sau de molid. Uşile exterioare se execută, de obiceiu, din lemn de pin sau de lari}ă. Uneori, atât pentru uşile interioare, cât şi penfru cele exterioare, se foloseşte lemnul de stejar, pentru a fi mai estetice, deoarece pot fi împodobite cu sculpturi sau cu muluri mai bogate şi se pot lustrui frumos. Lemnul folosit pentru execuţia uşilor trebue să fie bine uscat, sănătos, fără pungi de răşină, fără găuri de cari şi fără noduri. Uşile cari nu se lustruesc trebue să fie grunduite şi acoperite cu vopsea de uleiu, pentru a fi ferite de variafiile de umiditate şi de temperatură, de atacul insectelor xilofage, cum şi pentru a li se da un aspect mai frumos. 2. ~ de scânduri [AOiiţaTan ABepb; porte en planches; Brettertur; ledged door, board door; deszkaajto]: Uşă de lemn, cu unu sau cu două canate, la care fiecare canat e executat din scânduri înguste, aşezate alăturat sau îmbinate, şi fixate de piese de lemn transversale sau într'o ramă exterioară făcută din scânduri. Uşile de scânduri de execufie simplă sunt. constituite din scânduri brute sau geluite, aşezate vertical, alăturate (cu rost curat, liber sau acoperit cu o şipcă), sau îmbinate cu falf sau cu uluc şi lambă, şi cari sunt fixate pe două sau pe trei stinghii orizontale şi sunt întărite cu o diagonală, pentru a împiedeca deformările (v. fig A). Scândurile se fixează pe stinghii cu cuie sau cu şuruburi, şi pot fi îmbinate cu stinghiile printr'o îmbinare de lăfire (v.) cu uluc în coadă de rândunică.. Canatele se pot monta fără toc sau pe un toc simplu, şi se fixează cu balamale simple (uneori de ofel forjat), încastrate în zidărie sau fixate pe uşori sau pe toc. Se folosesc ia încăperi de mică importanfă, la cari totuşi trebue să se asigure o închidere bună, de exemplu la intrări de pivnife, de subsoluri, de poduri de case, magazii, barăci, depozite, construcfii agricole, etc. — Uşile de execufie îngrijită au canatele constituite din scânduri montate într'o ramă făcută din scânduri mai groase sau de aceeaşi grosime, şi îmbinate cu falf sau cu uluc şi lambă. Rama poate fi întărită cu una sau cu două piese transversale intermediare, iar scândurile se montează în golurile acestui schelet. Uneori, canatele pot fi căptuşite cu un al doilea rând de scânduri, aşezate vertical, orizontal sau înclinate la 45°, într'un sens sau în două sensuri (v. fig. 8 şi £), seu pot fi căptuşite cu piese de lemn de diferite forme şi împodobite cu muluri sau cu sculpturi, pentru a fi mai decorative (v. fig. C şi D). în acest caz, uşile se execută din lemn de stejar şi sunt folosite, în special, ca uşi exterioare. Canatele pot fi montate fără toc sau pe toc, cu balamale obişnuite sau cu balamale ornamentale de ofel forjat cari au, uneori, aripa fixată pe canate, constituită dintr'o platbandă lungă, aparentă, ornamentată, fixată cu şuruburi s :u cuie cu cap forjat decorativ. 3. ~ de şipci [penieTnaTafl ABepb; porte â lattes, porte en voliges; Latientiir; batten door; Iecajto]: Uşă de lemn, de obiceiu cu un canat, alcătuită din şipci verticale, distanfate, alăturate sau îmbinate (cu falf, cu uluc şi lambă), fixate pe două stinghii orizontale întărite cu o diagonală (v. fig.). Capătul inferior al diagonalei se aşază către marginea canatului pe care se fixează balamalele, pentru ca diagonala să fie solicitată la compresiune. Uneori, şipcile dela marginile verticale ale canatului sunt înlocuite cu dulapi sau cu scânduri înguste, pentru a mări rigiditatea canatului şi a uşura montarea balamalelor şi a broaştei. Şipcile se u?ă de Ş'Pcl- fixează pe stin- stinghii; 2) şipci; 3) balama forjată, ghii şi pe dia- fixaiă direct în Perete. gonale cu cuie sau cu şuruburi; ele se potîmbinacu acestea în coadă de rândunică, pentru a împiedeca rotirea relativă a şipcilor şi a stinghiilor în jurul cuielor sau al şuruburilor, şi deformarea canatului. Montarea canatului se face prin balamale simple, de obiceiu de ofel forjat, încastrate direct în zidăria perefilor sau fixate pe stâlpii (uşorii) perefilor de lemn, fără intermediul unui toc. Uşile de şipci se folosesc la încăperi de mică importanfă sau la cari trebue să se lase liberă circulafia aerului pentru aerisire, ca: boxe de pivnife seu de poduri de case, grajduri, hambare, etc. 4. ~ în panel [naHeJibHan ABepb; porte â panneau; Sperrholztur; panelling door; panelia-ajto]: Uşă simplă, cu un singur canat constituit dintr'o placă de panel (v.) de dimensiuni corespunzătoare. Fefele canatului pot fi acoperite cu foi de furnir de lemn de esenfă tare sau de lemn exotic, pentru a se lustrui frumos şi a fi decorative. De obiceiu, canatul se execută fără falf, etanşarea rostului dintre foc şi canat făcân- 18* 276 du-se printr'un falf fals, format dintr'o şipcă aşezată la marginea tocului sau cu ajutorul pervazurilor cari depăşesc marginea acestuia. Pervazurile, tocul şi căptuşeala se execută din piese masive de lemn de aceeaşi esenţă ca foile de furnir ale panelului. Uneori, tocul se execută din bare de ofel profilat (în special la uşile în panel cu ramă metalică). Uşile în panel se folosesc numai ca uşi interioare, pentru a fi ferite de intemperii. Prezintă avantajele că nu se deformează prin uscare şi că au canate relativ uşoare. î. Uşă în tăblii [$HJîeHqaTafl ABSpb; porte â panneaux, porte d'assemblage; Sperrholz-Fullungs-tur, gestemmte Tur; panel,ed door; lemez-ajto]: Uşă de lemn, la care fiecare canat e format din-tr'un cadru (alcătuit din piese masive de lemn, numite frizuri) al cărui interior e împărfit, prin piese intermediare orizontale sau încrucişate, în două sau în mai multe câmpuri egale sau diferite, ale căror goluri sunt umplute cu panouri (tăblii) de lemn masiv, de panel sau de contraplacaj, îmbinate în uluc şi lambă cu frizurile cadrului şi cu cele intermediare (v. fig. / şi II). Unele tăblii pot- fi înlocuite cu psnouri de geam, pentru a permite iluminarea încăperilor cari nu primesc j lumină directă sau rile se montează într rilor, şi se fixează cu şipci de lemn, simple sau profilate cu muluri asemănătoare cu cela dela marginile frizurilor. Fefele şi marginile aparente ale tăbliilor pot fi simple, profilate cumuluri, sau sculptate. Uşile în tăblii se execută, de obiceiu, cu faif, fie că tocul are falf propriu, fie că se realizează un falf fals, cu ajutorul pervazurilor uşii sau cu ajutorul unor piese de lemn montate la marginile tocului sau ale căptuşelii. în cantitate suficientă. Geamu-'un falf fasonat la marginea frizu- 3. II. Diferite profiluri de frizuri şi tăblii. I) frizurile uşii; 2) tăblii subfiri; 3) tăblie groasă; 4) piese profilate intermediare între tăblii şi frizuri. Montarea uşilor în tăblii se /. Tipuri de uşi în tăblii. m poate face, fie pe toc, fie pe căptuşeala. Tocurile sau căptuşeala, ca şi pervazurile, se execută din lemn de aceeaşi esenfă ca lemnul canatelor şi au aceeaşi ornamentaţie ca şi acestea. Când grosimea peretelui e mai mare decât o jumătate de cărămidă, căptuşeala se execută din frizuri şi tăblii, ca şi canatele. Frizurile inferioare ale canatelor şi ale căptuşelii, ca şi partea inferioară a pervazurilor, pot fi mai late, mai groase şi mai bogat ornamentate, formând un soclu, în special la încăperile cu pl'ntă sau cu lambriu, pentru a realiza continuitatea decorafiei interioare a încăperii. Frizurile transversale trebue dispuse astfel, încât să nu fie la acelaşi nivel cu broasca uşii, pentru ca scobitura făcută pentru montarea broaştei să nu slăbească îmbinarea frizurilor. îmbinarea tăbliilor cu frizurile nu se consolidează cu cuie, şuruburi sau prin încleire, pentru a permite deformafiile pieselor datorite variaf ii lor de temperatură şi de umiditate. fn acest scop, ulucul tăiat în frizuri se face mai adânc decât lamba. Uneori, tăbliile nu se îmbină direct cu frizurile uşii, ci prin intermediul unor piese profilate cari formează un chenar în jurul fiecărei tăblii, ieşit în relief fafă de planul cadrului uşii. Acest sistem prezintă avantajul că evită crăparea tăbliilor prin uscarea lemnului, datorită faptului că variaf?ile dimensiunilor plane ale tăbliilor sunt uşurate, atât prin îmbinarea dintre tăblii şi piesele intermediare, cât şi prin îmbinarea dintre acestea şi frizuri. Uşile în tăblii se folosesc, atât ca uşi interioare, cât şi ca uşi exterioare; în ultimul caz, fafa exterioară a canatelor e împodobită cu muluri mult mai bogate şi mai ieşite în relief, cu sculpturi, cornişe, frontoane, etc. Uneori, una dintre fefele canatelor e căptuşită cu scânduri îmbinate cu falf, sau cu uluc şi iambă, pentru a se realiza o suprafafă plană, sau e căptuşită cu piese de lemn de esenfă tare, de diferite forme, mărimi şi colori, aranjate pentru a forma motive ornamentale geometrice, ori e acoperită cu un lambriu sau cu un tapet, cari maschează uşa (v. Uşă mascată). i. Uşă placată [cjDatiepHaH ABepb; porte en contreplaque; Sperrholztur, (glatte) abgesperrte Tur; plywood door; lemezes ajio]: Uşă simplă, cu un singur canat alcătuit dintr'un cadru de scânduri înguste, rigidizat cu piese intermediare Uşă placată (secfiune orizontală, parfială). 1) toc mascat; 2) pervaz; 3) HzjJ căptuşelii; 4) tăblia căptuşelii; 5) montanfii scheletului canatului; 6) contraplacaj. (orizontale, verticale sau încrucişate), şi ale cărui fefe sunt acoperite cu câte o foaie de placaj sau de contraplacaj, fixată prin încleire, pentru a prezenta suprafefe plane (v. fig.). Uneori, fafa văzută a placajului sau a contraplacajului e constituită din furnir de lemn de esenfă tare sau de lemn exotic, pentru a se putea lustrui frumos. îh acest caz, cadrul canatului se execută din piese masive de lemn de aceeaşi esenfă ca şi furnirul aparent, sau se acoper numai fefele văzute ale cadrului cu piese mai subfiri de acelaşi lemn ca furnirul. Pervazurile, tocul sau căptuşeala se execută, de asemenea, din piese masive de lemn de aceeaşi esenfă ca furnirul feţelor văzute. Uşile placate se folosesc numai ca uşi interioare, pentru a fi ferite de intemperii. Prezintă avantajul că au canate uşoare. 2. ~ metalica [MeTaJiJiHqecKan ABepb; porte metallique; Stahltur, eiserne Tur, Eisentur, Metall-tjr; raetal door; femajto, vasajto]: Uşă la care canatele şi tocul sunt executate din piese de metal. Canatele se execută, fie dintr'un schelet alcătuit din bare de ofel laminat (cu secfiunea în L, C»T, sau de forme speciale), întărit cu diagonale sau cu bare orizontale şi verticale, şi pe cari se aplică o căptuşeală de tabla de ofel (v. fig. /) pe una sau pe. ambele fefe ale canatului, fie dintr'un cadru de bare de ofel laminat, în interiorul căruia se montează unu sau mai multe panouri de geam, protejate uneori de o grilă con- /. Uşă metalică cu schelet de fiare profilate. A) elevafie; 8) secfiune verticală; C) secfiune orizontală (parfială); 1) toc-colfar; 2) ancoră pentru foc; 3) fiarele profilate ale scheletului canatelor; 4) iablă; 5) apărătoare de ploaie. fecfionată din bare drepte de ofel sau din bare de ofel forjat (pentru a fi mai dacorativă), — sau din piese de tablă presată, de forme speciale, asamblate pentru a forma scheletul canatului şi umplutura golurilor (v. fig.//). Uneori, la uşile cu căptuşeală dublă de tablă, spafiul dintre cele două căptuşeli se umple cu un material izolant 278 termic. Asamblarea pieselor metalice se face de j placa] (v. fig. II), şi pot fi acoperite sau nu cu obiceiu prin sudură, mai rar prin nituire. | o foaie subfire de tablă. Tocul uşii se execută II. Uşă metalică, executată din piese de tablă presată. A) elevafie; B) secfiune verticală; C) secfiune orizontală; 1) toc-colfar; 2) piese speciale pentru alcătuirea scheletului canatelor; 3) piese de umplutură; 4) ancorele focului; 5) canat de dimensiuni mici, pentru accesul persoanelor. Uşile metalice sunt folosite la clădirile de locuit, în special ca uşi exterioare, pentru a le da aspect monumental; ca uşi interioare sunt folosite la încăperile instalafiilor (de ex. la încăperile căldărilor de calorifer), la intrarea în podurile caselor, ca uşi antifoc, Ia garaje, etc. Sunt folosite pe scară foarte mare la clădirile industriale, atât ca uşi exterioare, cât şi ca uşi interioare, la ateliere, hangare, magazii, depozite, clădiri pentru transformatoare, etc. Când dimensiunile uşii sunt prea mari (de ex. la uşile de hangare sau de ateliere), se amenajează, pentru circulafia oamenilor, un canat mai mic în unul dintre canatele uşii. Uşile metalice de dimensiuni mici se execuiă ca uşi rabatante; cele de dimensiuni mari se execută ca uşi glisante sau pliante, pentru a putea fi deschise mai uşor. 1. Uşă mixtâţpoMoHHHp0BaII[IaH JţBepb; porte mixte, porte en bois et meta*; Stahlholzfur; wooden and steei door; vegyesajfo]: Uşă executată în parte din piese de ofel, şi în parte din piese de lemn. Canatele se^execută, fie dintr'un schelet metalic în interiorul căruia se montează piese verticale şi orizontale de lemn (v. fig. /), fie dintr'un schelet de lemn peste care se aplică o căptuşeală de din metal. Se foloseşte ca uşă antifoc, la podurile caselor, la subsoluri, etc. — /. Uşă mixtă cu schelet metalic (secfiune orizontală). 1) rama canatului din fiare profilate; 2) rama umpluturii; 3) umplutură de dulaoi; 4) montant pentvu fixarea cantului mic; 5) căptuşeală de tablă; 6) canat de dimensiuni mici, penfru accesul persoanelor; 7) toc din profile Z. Din punctul de vedere al modului special de execufie sau al destinafiei speciale, se deosebesc: II. Uşă mixtă cu schelet de lemn (secfiune orizontala parfială; 1) toc de tablă presată, de formă speciale; 2) ancoră; 3) montanfi de lemn; 4) contraplacaj; 5) căptuşeală de tablă. 2. Uşă antifoc [orHesanţHTHaH ABepb; porte â l'obri du feu, porte â l'epreuve du feu; feuer- 279 feste Tur, feuerbestăndige Tur, Brandtur; fire-proof door; tuzâllo ajto]: Uşă metalică sau mixtă, folosită la încăperile în cari se pot produce uşor incendii (de ex. la instalafii cu căldări de abur, in-stalafii pentru producerea oxigenului, a acetonei >4) elevafie; B) secfiune verticală;. Br) variantă a secfiunii verticale (partea inferioară a canatului); C) secfiune orizontală; 1) toc-colfar; 2) ancore; 3) rama canatului de fiare profilate; 4) căptuşeală de tablă perforată; 5) căptuşeala de tablă netedă; 6) straturi de material incombustibil (asbesf, vată de sgură, etc.). sau a altor substanfe chimice, posturi de transformatoare, poduri de case, etc.), pentru a împiedeca ll. Uşă metalică antifoc executată din piese speciale. A) elevafie; B) secfiune verticală; C) secfiune orizontală; 1) toc de profile Z; 2) rama canatelor executată din pro-file speciale; 3) piesă de tablă presată; 4) umplutură in-combustibilă. întinderea incendiului la încăperile învecinate. Uşile metalice antifoc au spafiul dintre cele două căptuşeli umplut cu un material incombustibil sau refractar, ca, de exemplu, fibre de asbesf, praf de şamotă, beton uşor (de piatră ponce, de sgură), vată de sgură, pămânfel, etc. (v. fig. I şi II). Sunt folosite, în special, la încăperile instalaţiilor termice. Uşile mixte antifoc sunt de tipul cu căptuşeală de tablă pe ambele fefe. Uneori, între căptuşeală şi placaj se aşază un material izolant (de ex. plăci de asb^st). Se folosesc la încăperi de mică importantă (de ex. la podurile caselor, la încăperile căldărilor pentru calorifere, etc.);Tocul uşilor antifoc trebue ancorat bine în zidărie, pentru a evita dislocarea acesteia din cauza dilatafiei uş:i. Cadrul canatelor ş« tocul trebue ajustate bine, pentru ca închiderea să se facă perfect, împiedecând trecerea fumului şi a gazelor în celela te încăperi. în cazul când uşa trebue să aibă panouri de geam, acestea se execută din sticlă greu fuzibîlă sau din sticlă armată cu o plasă de sârmă.— Sin. Uşă de incendiu, Uşă parafoc. i. Uşă cu persiană [5Kajii03HâHHafl flBepb; porte â persienne; Jalousientur; shutter door; sza~ ius ajto]: Uşă de lemn, cu una sau cu două canate, la care fiecare canat e constituit dintr'un cadru exterior de frizuri, care are unu sau mai multe goluri (formate din frizuri intermediare), în interiorul cărora sunt montate lamele de lemn, paralele şi distanfate între ele, aşezate transversal în Uşă cu persiană. A) elevafie (din exterior); B) secfiune verticală; C) secfiune orizontală (parfială); î) toc; 2) pervaz; 3) frizuri; 4) umplutură de scânc’uri; 5) persiană. planul canatului şi cu fafa superioară înclinată în afară, pentru a permite ventilafia încăperii, când uşa e închisă (v. fig.). Lamelele pot fi fixe (încastrate la capete în piesele verticale ale cadru- 280 lui), sau pot fi mobile (montate prin intermediul unor fusuri axiale), inclinafia lamelelor mobile poate fi variată printr'un dispozitiv format din bare articulate, pentru a se putea varia debitul de aer sau pentru a se închide complet. De obiceiu, lamelele se montează în golurile situate în jumătatea superioară a canalelor, golurile jumătăţii inferioare fiind umplute cu tăblii sau cu scânduri îmbinate între ele. Uşile cu persiene se folosesc la încăperi în interiorul cărora aerul se poate umezi foarte mult (de ex. la spălătorii, camere de baie, încăperi agricole, etc.), la încăperi în cari se pot degaja diferite gaze nocive (de ex. la săli de acumulatoare), la uscătorii cu circulafie de aer, la depozite şi magazii, la grajduri, etc. i, Uşă de cameră de fum [ABepb ammoboh K0p06KH; porte de boite â fumee; Rauchkammer-tur; smoke-box door; fustszekreny-ajto]. C. Uşă montată la partea din fafâ a camerei de fum a locomotivelor cu abur (v. fig.). Se confecfionează din tablă de ofel, se deschide spre exterior şi are formă bombată sau conică (pentru micşorarea rezistenfei aerului), fiind apărată la partea inferioară cu o tabiă de protecfiune contra arderii. Serveşte la curăfirea şi la scoaterea fevilor de fum ale căldării; de aceea, diametrul uşii trebue să fie cel pufin egal cu cei al fasciculului tubular a Uşă de cameră de fum. locomotivei. La locomotivele la cari curăfirea şi scoaterea fevilor de fum se efectuează prin cutia de foc, iar curăfirea fraisî-lului, prin pâlnii de golire, uşa camerei de fum înzâvoririi se obfine prin chei montate pe perimetrul uşii, cari strâng uşa de placa frontală. 2. ~ de focar [TonOHHan ABepqa; porte de foyer; Feuerraumtur, Feuertur; fire door; tuzterajto, tuzeloajto]. Mş. term,: Uşă montată în peretele portal al focarului unei căldări de abur sau al unui cuptor industrial. Serveşte la închiderea, respectiv la deschiderea gurii de alimentare cu combustibil solid a focarului. Se confecfionează din plăci de ofel sau de fontă şi are formă dreptunghiulară, circulara sau eliptică. De obiceiu, uşa de focar se construeşte cu perefi dubli, ia distanfa de 40“i60'mm între ei, pentru a micşora pierderile de căldură prin transfer efectuat prin peretele uşii şi penfru a preîncăizi aerul secundar care intră în focar prin deschiderile practicate în peretele acesteia. Fixarea uşii în pozifia închisă trebue asigurată astfel, încât uşa să nu poată f» deschisă prin efectul unor suprapresiuni provocate în focar. Sistemele de uşă folosite la focare sunt următoarele: Uşă simplă (v. fig. /), cu deschidere spre exterior, care prezintă avantajul unei construcfii simple; e însă din ce în ce mai pufin folosită şî numai la unităfi mici de focar, din cauza intrării unor cantităfi mari de aer rece în focar în timpul aî’mentării cu combustibil, şi nu prezintă suficientă siguranfă contra deschiderii accidentale.— Uşă cu!isantă(v. fig. II), formată din două aripe alunecătoare, care permite deschideri variabile şi deci reglarea canti-tăfilor de aer comburant şi nu se deschide sub efectul suprapresiunilor accidentale de focar.— Uşă basculantă (v. fig. III), care se deschide spre exterior şi poate fi menfinută în pozifii de deschideri variabile, putându-se regla cantităfi le de aer şi direcfia de curgere a aerului în focar.— Uşă cu acfionare mecanizată, formată din două aripe cari se închid, respectiv se deschid prin deplasarea unui piston acfionat de aer comprimat. Uşile cu acfionare mecanizată sunt folosite în special la focarele cu alimentare mecanizată a combustibilului (de ex. la locomotive cu stoker), pentru alimentare suplementară cu combustibil. /. Uşă de focar simplă. I. Uşă de focar culisanfă. are diametrul mic şi rămâne închisă în permanenfă. închiderea etanşă a uşii, pentru menfinerea depresiunii necesare în camera de fum, se realizează, printr'un dispozitiv de înzăvorire cu roată de mână (volan) şi şurub, prin apăsarea peretelui uşii (cca 10 kg pe centimetru de perimetru) pe placa frontală a camerei de fum. Asigurarea $. ~ de incendiu. V. Uşă antifoc. 4. ~ de puf [ABepb HiaxTbl; porte de puits; Schachtverschlufj; shaft door; kutajto]. Mine: Uşă sau barieră care închide orificiul pufului, în dreptul rampelor, şi care trebue să rămână închisă în timpul când colivia se deplasează în interiorul pufului şi nu e oprită ia nivelul rampelor. 281 1. Uşădevagon[jţBepbBaroHa;porfedewagon de chemin de fer; Eisenbahnwagentur; railway car-riage door; vesutikocsi-ajto]. C.f,: Uşă folosiră la vagoanele de călători şi de marfă, de cale ferată. La vagoanele de călători, după destinaţia uşilor se deosebesc: uşi de intrare, uşi frontale pentru comunicaţia între vagoane, uşi despărţitoare pe coridor şi uşi între compartimente şi coridor. Uşile de intrare sunt uşi cu balamala cu un singur canat, confecţionate dintr'un schelet de lemn de stejar sau de oţel profilat (după felul de construcţie al cutiei vagonului), având la partea superioară o fereastră. Se deschid spre exterior sau spre interior. — Uşile frontale se construesc, în general, cu balamale cu un singur canat şi cu deschidere spre interior; la sistemele de vagoane mai vechi, uşile frontale sunt cu două canate şi cu deschidere spre exterior (prezintă desavantajul că provoacă răcirea coridorului şi că permit accesul fumului în vagon). — Uşile despărţitoare se montează la capetele coridorului şi, la vagoanele cu mai multe clase, între dase. Se execută ca uşi batante.— Uşile dintre compartimente şi coridor sunt, în general, uşi rulante cu role cari rulează pe şine. La vagoanele de marfă se folosesc, în general, uşi rulante cari se deplasează la exteriorul vagonului, pe lâagă pereţii laterali, pe şina de rulare, prin două role aşezate la partea de jos a uşii. 2. ~ etanşă [6pOHHpOBaHHan xseph; porte interieure etanche; gassicherinnere Tur, Schutz-tur; infernal armoured door; tomifett ajto]: Uşă executată din tablă de oţel, consolidată cu nervuri sau corniere şi echipată cu garnituri de etan-şare, folosită la adăposturi şi cazemate. 3. ^-grilă [pemeTHaTan ABepb; porte gril-iee, porte â claire-voie; Gittertur; lattice door; râcsos ajto]: Uşa cu unu sau cu două canate, la care fiecare canat e alcătuit dintr'o reţea de piese subfiri de lemn sau de metal (uneori de oţel forjat, pentru a fi mai ornamentale). Canatele pot fi rigide sau deformabi'e în plan, putându-se strânge lângă toc. Canatele rigide sunt alcătuite din piese izolate sau legate între ele, fixate pe un cadru sau pe bare transversale de solidarizare, Uşi t< A) uşă cu deschiderea în afară: Aj) secfiune orizontal?; fiune orizontală; Ba) secfiune verticală. 1) toc; 2) frizurile bliile canatelor; 6) balama-şarnier; 7) platbandă pet şi se deschid prin rabatere sau prin glisare laterală. Canatele deformabile sunt alcătuite din bare paralele, legate între ele prin articulafii şi de alte r *' I / -3 & -'f Uşă-grila. j4) elevafie; B) secfiune orizontală (canatul din stânga, în-chis; canatul din dreapta, deschis); î) montanfi; 2) bare articulate; 3) ghidaj; 4) spafiu pentru rabaterea canatelor. piese verticale, ale căror capete se pot deplasa în planul canatului în ghidaje aşezate !a părfile inferioară şi superioară ale tocului; deschiderea, respectiv închiderea, se fac prin apropierea pieselor verticale cari antrenează deformarea patrulaterelor formate de bare şi apropierea acestora (v. fig.). Uşile-grilă se folosesc la ascensoare, la boxe de pivnife sau de subsoluri, la magazine (pentru o închidere mai sigură la uşile exterioare sau pentru desparfirea difer iţelor secfiuni ale magazinului), etc. 4. ~ mascată [3aMacKHpoBaHHaH flBepb; porte derobee, porte secrete, porte cachee; Ta-petentur; secret door; rejtett ajto]: Uşa interioară ^2) secfiune verticală. B) uşă cu deschiderea înăuntru: Bj) sec-aptuşelii; 3) tăbliile căptuşelii; 4) frizurile canatelor; 5) tă-ru limitarea cursei canatelor; 8) tapet; 9) pardoseala. 282 cu un canat, — în tăblii, în panel sau placată, — la-care una dintre fefele canalului e executată asemănător cu fafa peretelui, pentru a fi mai pufin vizibilă. Cel mai des folosite sunt uşile cu lambriu şi uşile tapetate, — Uşile cu lambriu au una dintre fete acoperită cu un lambriu (v.) asemănător lambriului din cameră. Marginile canatului uşii se îmbină cu lambriul camerei, în acelaşi fel cum se îmbină între ele piesele lambriului, în dreptul unor rosturi curente ale acestuia. — Uşile tapstaie au una dintre fefe plană şi acoperită cu un tapet asemănător tapetului din cameră, sau acoperită cu un strat de pânză pe care se aplică o zugrăveală imifafie de tapet (în cazul când camera e zugrăvită la fel). La canatele în tăblii, pentru a se realiza fafa plană, marginile frizurilor şi ale tăbliilor se execută la acelaşi nivel şi fără muluri, folosindu-se tăblii mai groase şi executându-se ulucul şi lamba îmbinărilor mai aproape de marginea fefei tapetate a canatului (v. fig.). Pentru racordarea uşii cu tencuiala, se fixează la marginile canalului şi ale golului din perete platbande metalice, cari se acoper cu tapet. Uşile mascate se execută pe toc sau pe căptuşeală şi se pot deschide în afara sau în interiorul golului. Canatul se fixează cu balamale-şarnier. Uşile mascate au dimensiuni mai mici decât uşile normale şi se folosesc, de obiceiu, pentru accesul în încăperi accesorii (camere de baie, bucătării, cămări, debarras-uri, etc.). î. Uşă parafoc. V. Uşă antîfoc. 2. ~ tapetată [ABepb OKJieeeHan o6ohmh; porte perdue, porte recouverte de tapisserie; Ta-petentur; tapestried door; tapeftaajto]. V. sub Uşă mascată. s. ~ tapisată [ABepb c MarKOH o6hbkoh; porte rembourree, porte matelassee; Polstertur; padded door; tapetâzott ajto]: Uşă de lemn, cu unu sau cu două canate, la care fiecare canat e căptuşit, pe una sau pe amândouă fefele, cu un strat de material fibros, izolant termic şi fonic, care e acoperit cu o tapiserie de material textil sau dejDiele. E folosită ca uşă interioară, simplă sau duolă, izolantă termic şi fonic, la cabinete medicale, săli de operafie, birouri, studio-uri de radio, încăperi pentru înregistrări muzicale, etc. 4. Uşa de siguranfă: Sin. (impropriu).Clapetă de siguranfă. V. S:guranfă, clapetă de 5. Ushekif [y36eKHT; usbekite; Usbekit; us-bekite; uzbekit]. Mineral.: CugfVO^, 3H20. Va-nadat de cupru, natural. e. Uscăciune [cyxocTb, 3acyxa; secheresse; Trockenheit, Durre; dryness, aridity, drought; szâ-razsâg]. Meteor. Perioadă caracterizată prin lipsa precîpitafiilor timp de cel pufin cinci zile consecutive. ?. Uscăciunea aerului [cyxocTb B03Ayxa; siccite de l'air; Trockenheit der Luft; air dryness.; levego szârazsâga]: Diferenfa dintre umezeala relativă de saturafie (100) şi umezeala relativă actuală (u) a aerului. 8. Uscare [cyniKa, BbicyniHB3HHe; sechage; Trocknung, Trocknen; drying; szâritâs, szâradâs]. Tehn.: Pierderea parfială, sau îndepărtarea totală sau parfială a umidităfii din materiale. Prima se numeşte uscare naturală, iar ultima, uscare artificială. — în cele mai multe cazuri, lichidul care se găseşte ca umiditate în materia! şi care se pierde sau trebue îndepărtat prin uscare e apa Cantitatea de lichid extrasă în urma uscării unu material e dată de relafia "W — U\ * Cri — U2 ' G"2 i în care u\ şi u2 sunt gradele de umidi+ate (v. Umiditate, grad de **) înainte şi după uscare, iar G\ şi G2 sunt greutăfile materialului umed, înainte şi după uscare. Uscarea e un proces tehnologic folosit în aproape toate ramurile industriale, în scopuri foarte variate. Astfel, în urma uscării combustibililor, puterea calorifică inferioară a acestora creşte, iar condifiunile de ardere se îmbunătăfesc; uscarea lemnului se face pentru a-i mări rezistenfa, pentru a înlătura posibilitatea unor deformări ulterioare şi pentru a-l proteja contra degradării prin putrezire şi mucegăire; în industria alimentară, numeroase produse, atât intermediare cât şi finite, sunt supuse uscării, fie în vederea unor prelucrări ulterioare, fie pentru a fi păstrate, etc. Procedeele de. uscare se clasifică după modui de îndepărtare a umidităfii din material. în numeroase cazuri se folosesc combinafii ale acestor procedee. Uscarea se face cu ajutorul unor instalafii speciale, numite uscătoare (v. Uscător). Se deosebesc uscare naturală şi uscare artificială. 9. Uscare naturală [ecTecTBeHHaa cyiHKa; sechage naturel; natiirliches Trocknen; natural drying; termeszetes szâritâs]: Pierderea parfială a umidităfii din materiale, prin evaporare naturală. Procesul de uscare se realizează datorită trecerii spontane a umidităfii din material în aerul atmosferic (v. Uscare termică), fără vreo interventie exterioară în scopul activării sau al încetinirii' evaporării. Prin uscare naturală, umiditatea materialelor nu poate fi redusă decât până la o anumită valoare, apropiată de starea de echilibru cu aerul atmosferic. Uscarea naturală a materialelor se face în urma depozitării acestora, fie în aer liber, fie sub şoproane, în magazii, etc., special construite. Uscarea naturală e un procedeu ds uscare simplu, în general ieftin, şi care nu are nevoie de instalafii speciale. El prezintă numeroase desavantaje, cari îi limitează domeniul de aplicare. Astfel, durata uscării e mult mai lungă decât în cazul uscării artificiale, gradu! şi durata uscării depinzând de anotimp şi, în general, de starea atmosferică; sunt necesare suprafefe mari pentru depozitarea îndelungată a materialelor; uscarea materialului depozitat e neomogenă, astfel încât el trebue răscolit şi întors, operafiuni cari, în cele mai multe cazuri, sunt foarte laborioase; procesul de uscare nu poate fi reglat, ceea ce, în anumite cazuri, are repercusiuni defavorabile asupra calităţii materialelor; pentru obfinerea unei uscări omogene, cu un anumit grad de umiditate, us- 283 carea naturală tr,ebue să fie urmată, în numeroase cazuri, de o uscare artificială; cu toată simplicitatea ei, datorită inconvenientelor pe cari ie prezintă, uscarea naturală devine uneori destul de costisitoare. Uscarea naturală se foloseşte pentru uscarea în masă a unor cantităţi mari de materiale: lemne de foc, cherestea, turbă, etc. 1. Uscare artificială [HCKyccTBenHafl cyiHKa; sechage artificiel; kunstliche Trocknung; artificial drying; mesterseges szârităs]: îndepărtarea parţială sau totală a umidităţii din materiale, prin alte mijloace decât acela al evaporării naturale. Uscarea artificială a materialelor se face în instalafii speciale, numite uscătoare. Prin uscarea artificială pot fi îndepărtate din material, după procedeul folosit, atât umiditatea liberă, cât şi umiditatea legată. Durata şi gradul uscării pot fi reglate după necesităfi şi sunt independente de condifiunile atmosferice. Datorită vitesei mari de uscare rea'i-zabile, suprafefele ocupate de uscătoare sunt, la producfie egală, mult mai mici decât cele necesare pentru depozitarea materialelor supuse uscării naturale. în numeroase cazuri, uscarea artificia ă trebue efectuată după uscarea naturală, şi trebue să o completeze, pentru a se putea obfine uscarea dorită. Datorită posibilităfilor de reglare a vitesei şi a gradului de uscare, cum şi datorită omoge-neităfii realizate, uscarea artificială e, în general, calitativ superioară celei naturale. Ţinând seamă de avantajele pe cari le prezintă, uscarea artificială e, în majoritatea cazurilor, preferită uscării naturale. Domeniul de utilizare a uscării artificiale cuprinde, practic, toate cazurile în cari se impune necesitatea de a usca: în industria chimică, în industria materialelor plastice şi a materialelor de construcfie; în industria lemnului, în industria alimentară, în industria metalurgică, în industria textilă, în vopsitorii, instalafii pentru prepararea combustibilului, etc. Uscarea artificială poate fi termică, chimică sau mecanică. 2. Uscare termică [Tenjiosan cyiHKa; sechage thermique; termische Trocknung; therrrvcal drying; termikus szârităs]: îndepărtarea umidităfii din materiale, prin evaporare provocată artificial, prin mijloace termice. Pentru ca evaporarea lichidului confinut în material să fie posibilă, presiunea parfială a vaporilor la suprafafa materialului trebue să fie mai mare decât presiunea parfială a vaporilor confinufi în mediul care înconjură materialul, respectiv în agentul de uscare (aer, gaze de ardere, etc.). Sub acţiunea dife-renfei dintre aceste două presiuni parţiale, vaporii existenţi la suprafaţa materialului difuzează în agentul de uscare, care ia astfel umiditatea materialului. Cu cât diferenţa dintre presiunile parţiale (a vaporilor existenţi la suprafaţa materialu'ui şi a vaporilor din agentul de uscare) e mai mare, cu atât vitesa de îndepărtare a umidităfii de pe suprafaţă creşte. Umiditatea se evaporă din material numai la suprafaţa acestuia. în urma evaporării, concentraiţa umidităţii în straturile superficiale de- vine mai mică decât în interiorul materialului. Din aceste cauze se produc atât difuziunea internă a umidităţii, din spre interior spre straturile superficiale ale materialului, cât şi evaporarea umidităţii. Pentru ca uscarea să fie posibilă, materialul trebue să fie încălzit şi, în acelaşi timp, să se asigure evacuarea continuă a vaporilor produşi prin uscare, pentru a menţine la o valoare cât mai mare capacitatea de uscare a agentului de uscare. După procedeul folosit, materialul supus uscării primeşte căldura necesară fie direct, fie prin intermediul agentului de uscare, care astfel îndeplineşte şi rolul de purtător de căldură. Vaporii produşi prin evaporare trec în agentul de uscare şi sunt evacuaţi din uscător odată cu acesta. Dacă vitesa de evaporare la suprafaţa materialului e*prea mare, straturile superficiale se usucă repede, în timp ce interiorul materialului îşi pierde mult mai încet umiditatea. Deoarece majoritatea materialelor, în special cele de origine vegetală, se contractă în urma uscării, datorită variaţiei neuniforme a umidităţii, apar în material tensiuni interne, cari provoacă deformaţii, crăpături, etc-Pentru evitarea acestora, vitesa de evaporare nu trebue să depăşească vitesa maximă de deplasare a umidităţii în material. Aceasta din urmă depinde însă de structura materialului, de viscozitatea lichidului care umezeşte materialul, etc., astfel încât nu poate fi modificată, spre deosebire de vitesa de evaporare la suprafaţa materialului, care poate fi modificată în limite largi, prin schimbarea capacităţii de uscare a agentului de uscare. Uscarea lentă poate fi realizată atât la temperaturi joase, cât şi la temperaturi înalte, cu condiţiunea ca, în acest ultim caz, agentul de uscare să aibă o umiditate destul de mare pentru a menţine capacitatea de uscare la valoarea corespunzătoare vitesei de uscare dorite. Uscarea materialelor pe cale termică se face în uscătoare speciale, de tipuri foarte diferite. Aplicarea procedeelor termice de uscare impune consumarea unor cantităţi importante de energie, atât pentru asigurarea căldurii necesare evaporării, câtşi pentru activarea circulaţiei agenţilor de uscare. Avantajele pe cari le prezintă procedeele de uscare termică (cele mai importante sunt scurtarea duratei de uscare şi posibilitatea de reglare a procesului de uscare) fac ca acestea să fie larg răspândite, a*tât singure, cât şi în combinaţie cu alte procedee, de uscare naturală sau artificială. După procedeul utilizat, se deosebesc uscare prin convecfie, prin contact, prin iradiere, prin sublinare şi prin curenţi de înaltă frecvenţă. s. ~ prin convecfie [KOHBeKUHOHHan cyiHKa; sechage par convection; Konvektionstrocknung; convection drying; konvekcios szârităs]: Procedeu de uscare termică, caracterizat prin faptul că materialul supus uscării primeşte dela agentul de uscare căldura necesară pentru evaporarea umidităfii. Agentul ajunge în contact direct cu materialul, căruia îi cedează căldură şi dela care se încarcă cu vapori. în urma acestui schimb, temperatura a-gentului de uscare scade, iar umiditatea lui creşte. 284 Studiul procesului de uscare se face comod cu ajutorul diagramei entalpie-umiditate. în uscătorul teoretic (v. fig. /), agentul de uscare (în cele mai multe cazuri, aerul atmosferic) e preluat din exterior cu starea 0 (tempera- I. Schema uscătorului teoretic. 1) uscător; 2) baterie da încălzire; 3) agent de uscare (aer); 4) material de uscaf; q) căldura dată agentului de uscare. tura t$, umiditatea relativă cpo» confinutul de umiditate d0 şi entalpia /q); prin încălzire în schimbătorul de căldură, temperatura agentului de uscare creşte la t\, umiditatea relativă scade la ^i, conţinutul de umiditate rămâne constant d^- d\, iar entalpia creşte la I\. Datorită acestei încălziri, capacitatea de uscare a agentului creşte. în urma desfăşurării procesului de uscare, temperatura agentului de uscare scade în uscător la t2, umiditatea relativă creşte Ia y2, iar confinutul de umiditate creşte la d2. Deoarece, în condifiuni teoretice, evaporarea umidităfii din material, datorită căldurii primite dela agentul de uscare, se face isentalpic: I2 — h ■ Cantitatea de vapori preluată de fiecare kilogram de gaz uscat e (d2r-d\) kg/kg. Cantitatea de agent de uscare (în stare uscată) necesară pentru a prelua cantitatea de umiditate W kg (v. Uscare) e: (D a=^=i~t0 0, pentru care I2>h> adică entalpia agentului de uscare la ieşirea din uscatorul real e cu - (kcal/kg) mai mare decât d entalpia la ieşirea din uscătorul teoretic (v.fig. IV); A<0, pentru care /20. la care A<0. des întâlnit în uscătoarele reale); A —0# pentru care 12 = h, în care caz, pierderile de căldură fiind egale cu căldura introdusă suplementar, funcfionarea uscătorului real poate fi asimilată cu funcţionarea uscătorului teoretic. în uscătorul real, consumul specific de agent de uscare e dat de (2); consumul specific total de căldură este (1 4) °l + (qm + 9t + <}p) (exprimat în kcal/kg umiditate). Consumul specific de căldură în bateria principală de încălzire: (15) q — ~r—r (kcal/kg umiditate). «^ — «0 Consumul specific de căldură în bateria secundară de încălzire: 81 + (foca!;:2) 9?fe d" arde.rei.3 aer ' . , . . , rece; 4) uscător; 5) material su- trecute^ printr O insta- pus uscării; 6) ventilator; 7) gaze Iafie de captare a evacuate din uscător. prafului. Dacă uscarea trebue făcută la temperatură înaltă şi cu o umiditate cât mai nrcă a agentului de uscare, gazele cari părăsesc uscătorul sunt evacuate în atmosferă (v. fig. /). Dacă uscarea se face la temperatură joasă şi, în special, la un grad mare de umiditate al agentului de uscare, o parte din gazele ieşite din uscător jj Uscarea cu recircularea parfială a sunt reîntoarse ji gazelor evacuate din uscător. introduse în usca- ^ focar; 2) gaze de ardere; 3) aer tor, după ameste- rece; 4) gaze recirculate; 5) ventilator; carea prealabilă cu uscător; 7) material supus uscării; gazele de ardere 8) gaze evacua)e în ex)erior. ieşite din focar şi cu aerul rece (v. fig. II). Restul gazelor ieşite din uscător se evacuează în exterior (v. şi Uscător cu recirculafie). Alături de uscarea cu aer, uscarea cu gaze de ardere e unul dintre cele mai răspândite procedee de uscare. s. Uscare cu abur supraîncălzit: Procedeu de uscare prin convecfie (v.)« în care agentul de uscare e aburul supraîncălzit. Acest procedeu nu se deosebeşte principial cu nimic de uscarea prin convecfie cu aer sau cu gaze de ardere. Aburul supraîncălzit, intrat în uscător, cedează materialului supus uscării o parte, din căldura de supraîncălzire, care provoacă evapcra'ea umidifăfii. în urma acestui schimb de căldură, gradul de supraîncălzire al aburului scade. Parametrii şi 287 debitul aburului se aleg — în funcfiune de con-difiunile de exploatare — astfel, încât, la ieşirea din uscător, aburul să mai fie pufin supraîncălzit. Acest procedeu e folosit pentru uscarea materialelor uşor inflamabile, sau a celor cari se alterează în prezenta oxigenului din aer sau a gazelor de ardere, însă nu poate fi folosit pentru uscarea materialelor în formă de pulbere, din cauza imposibilităţii practice de a separa particulele de material antrenat, de aburul care părăseşte uscătorul. Pentru o bună funcfionare, instalaţiile de uscare cu abur supraîncălzit trebue să fie perfect etanşe, astfel încât să nu pătrundă deloc aer sau gaze în spafiul de abur. Menjinerea acestei etanşeităţi e relativ dificilă la instalafiile mari. Deoarece căldura confinută în aburul care părăseşte uscătorul poate fi recuperată aproape integral, fie prin recircularea aburului, fie prin folosirea acestuia la încălzire, acest procedeu e deosebit de economic, când e aplicat într'o schemă tehnologică rafională. Inconvenientul cel mai importanta! acesrui procedeu consistă în necesitatea de a dispune de un supraîncălzitor voluminos, a cărui exploatare e incomodă, şi C3re trebue scos des din funcfiune, pentru curăţire. i. Uscare prin contact [KOHTaKTHan cyniKai sechage par contact; Beruhrungstrocknung; contact drying; hovezeteses szârităs]: Procedeu de uscare caracterizat prin faptul că materialul supus uscării, primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităţii dela o suprafaţă caldă, cu care e în contact direct. Datorită evaporării umidităţii la suprafafa liberă a materialului, pe aceasta temperatura este mai joasă decât pe suprafafa prin care materialul primeşte căldura. Astfel, căderea de temperatură în interiorul materialului având acelaşi sens ca şi deplasarea umid tăfii (dela suprafafa de încălzire spre suprafafa liberă), procesul de uscare e mult intensificat, durata lui fiind uneori foarte mică. Variaţia temperaturii şi a umidităfii e mult mai accentuată la uscarea prin contact (v. fig.), decât la uscarea prin convecfie. Aceasta limitează domeniul de aplicare a uscării prin contact, deoarece, la materialele în strat gros, stabilirea unor grade de umiditate mult diferite în interiorul materialului provoacă tensiuni interne cari determină deformarea, fisurarea şi chiar ruperea Reparfifia şi variafia umidităfii şi a temperaturii în materialul uscatprincontact (curbele cu linie continuă reprezintă varis-fia umidităfii, iar curbele cu linie întreruptă, variafia temperaturii). Wq) umiditatea la începutul uscării; wn) umiditatea Ia sfârşitul uscării; t0) temperatura Ia începutul uscării; tn) temperatura la sfârşitul uscării; 6) grosimea materialului. acestuia (v. Uscare prin convecfie). în cazul materialelor în strat subfire şi cari nu au de suferit din cauza tensiunilor interne, cum sunt: cartonul, celuloza, placajul, materialele textile, diferite paste, etc., uscarea prin contact poate fi realizată chiar în câteva minute, cu rezultate deosebit de bune. La uscarea prin contact, procesul se desfăşură la presiunea atmosferică sau în vid. 2. Uscare prin contact ia presiunea atmosferică: Procedeu de uscare prin contact, în care interiorul uscătorului se găseşte la presiune atmosferică. 3. Uscare prin contact, în vid: Procedeu de uscare prin contact, presiunea în interiorul uscă-toruiui fiind mai joasă decât presiunea atmosferică. Presiunea la suprafafa materialului fiind joasă (0,1--0,2 ata), temperatura de evaporare e joasă, astfel încât se poate obfine o cădere importanfă de temperatură în material, care să mărească vitesa de uscare, fără ca suprafafa încălzitoare să aibă o temperatură prea înaltă. Aceasta e deosebit de important în cazul uscării materialelor textile, a produselor alimentare şi a altor materiale cari se degradează la temperaturi înalte. 4. ~ prin iradiere termică [cyuiKa TepMO-H3JiyHeHKeM; sechage par irradiation thermique; fhermisches Bestrahlungstrocknung; thermical irra-diation drying; hosugârzâsos szaritâs]: Procedeu de uscare caracterizat prin faptul că materialul supus uscării primeşte căldura (necesară evaporării umidităfii) prin iradiere termică (radiafii infraroşii) emise de suprafefe radiante corespunzătoare. Deoarece căldura transmisă prin iradiere unui corp care are o anumită temperatură creşte cu outerea a patra a temperaturii absolute a corpului radiant, se poate mări cantitatea de căldură transmisă materialului supus uscării, numai prin ridicarea temperaturii suprafeţei radiante, ceea ce se poate realiza uşor, fără a fi nevoie să se mai mărească vitesa şi temperatura agentului de uscare. în uscătoarele prin iradiere se pot transmite uşor materialului cantităfi de căldură de zeci de ori mai mari decât în uscătoarele prin convecfie. Vitesa de uscare nu poate fi mărită însă în aceeaşi măsură, deoarece ea dep:nde de vitesa de deplasare a umidităfii în interiorul materialului şi e limitată de deformarea materialului, care se produce la vitese de uscare prea mari. în situaţii favorabile, durata de uscare poate fi de câteva ori mai mică decât în cazul uscării prin convecfie. La începutul uscării, temperatura materialului e egală cu temperatura dată de termometrul umed. în cazul uscării materialelor în strat subţire (până la 15 mm) şi poroase, astfel încât să poată fi pătrunse de radiafiile termice, dacă temperatura agentului de uscare e destul de joasă, suprafafa materialului e răcită de acesta şi temperatura maximă se stabileşte în interigrul 288 materialului. în astfel de cazuri, deplasarea umidităfii spre exterior e accelerată de căderea de temperatură, ceea ce măreşte mult vitesa de * uscare. La materialele în strat gros, cari nu pot fi pătrunse de radiafii, temperatura în interior rămâne inferioară temperaturii straturilor periferice. Iniţial, sub influenta acestei diferente de temperatură, umiditatea se deplasează dela periferie spre interior, astfel încât umiditatea creşte în regiunea centrală a materialului (v. fig. ). La astfel de materiale, temperatura în zona centrală rămâne inferioară temperaturii straturilor periferice. La materialele în strat gros, dar poroase, în cari radiafiile pot pă- ferialului. Reparfifia şi variafia umidităfii şi afemp^raturii în materialul usca* prin radiere (curbele cu linie continuă reprezinfăvariafia umidifăfii, iar curbele cu l-inie întreruptă, variafia temperaturii). w0) umiditatea Ia începutul uscă-trunde pe O anumită rji; wn^ umiditatea la sfârşitul us-adâncime, dacă tem- c^r*'î *o) temperatura la înce-peratura agentului de Pu*ul uscării; fn) temperatura la USCare e mai joasă de- sfârşitul uscării; 8) grosimea macat cea a suprafeţei, temperatura maximă se stabileşte într'unul dintre straturile intermediare ale materialului. Pe măsura uscării se constata tendinfa de uniformizare, atât a umidităţii, cât şi a temperaturii, în interiorul maferialu'ui. Prin distribuirea judicioasă a lămpilor sau a suprafefelor radiante, cum şi a intensităţii radiaţiei, se poate obfine uscarea uniformă a materialului, indiferent de forma suprafefei acestuia. Acest procedeu e mult folosit pentru uscarea superficială a pieselor vopsite sau lăcuite, în industria automobilelor, în electrotehnică, în aviafîe, în industria lemnului, unde uscarea poate fi terminată astfel în câteva minute. De asemenea, materialele de grosime mică şi destul de poroase pentru a permite pătrunderea radiafiei infra-roşii, ca materialele textile, hârt'a, piesele^ de lemn, cheresteaua, formele de turnare, produsele alimentare, ele,, sunt uscate din ce în ce mai des prin iradiere. Ca surse radiante se folosesc, fie lămpile cu incandescenfă cu filament de wolfram sau de cărbune, fie suprafefe metalice sau ceramice încălzite cu gaze de ardere. Uscătoarele de iradiere sunt mai simple, mai ieftine şi mai uşor de intercalat în procesul de producfie, decât uscătoarele de alte tipuri. Uscătoarele în cari se folosesc drept surse radiante lămpi cu incandescenfă sunt mai pufin economice decât cele eu suprafefe radiante, din cauza cantităfii mari de energie electrică de care au nevoie pentru iradierea unităfii de căldură în infraroşu. î. Uscare prin sublimare în vid [cyoiKa B03-TOHKOH npH BaKyyMe; sechage par subiimation dans le vide; Trocknung durch Vakuumsubli-mieren; drying by vacuum subiimation; szubljmâ-cios szârităs vâkuumban]: Procedeu de uscare în care umiditatea confinută în material în stare solidă (ghiafă) se evaporă direct, fără a mai trece prin faza lichidă. Pentru a menfine umiditatea în stare solidă, în tot timpul uscării, temperatura materialului şi a spafiului înconjurător trebue să fie inferioară temperaturii de congelare; la astfel de temperaturi joase, presiunea de saturafie a vaporilor e foarte joasă, astfel încât presiunea în uscător trebue să aibă valori foarte mici (0,02"*2 mm coi. Hg). Accentuarea vidului măreşte diferenfa de temperatură dintre material şi spafiul în care frec vaporii, accelerând procesul de uscare. Congelarea materialelor supuse uscării se realizează, fie în prealabil, fie chiar în instalafia de uscare. Căldura necesară sublimării e luată din exterior, prin perefii buni conducători ai uscătorului, sau e transmisă materialului prin iradiere, dela suprafefe încălzite la temperatura de 40"*60°. Fn timpul sublimării, temperatura materialului rămâne constanta şi joasă, în echilibru cu vidul din uscător. După îndepărtarea umidităfii libere, temperatura materialului începe să crească. Materialele uscate prin sublimare au un aspect spongios. Acest procedeu e folosit pentru uscarea materialelor uşor alterabiie la ridicarea temperaturii, cum sunt produsele farmaceutice şi cele biologice (antibiotice, plasma sanguină, etc.), cum şi a unor produse alimentare. Proprietăfile active ale materialelor uscate in acest fel nu scad; ele şi le pot păstra apoi timp îndelungat. Uscătoarele prin sublimare în vid sunt complicate şi scumpe. De asemenea, exploatarea acestor instalafii este dificilă şi costisitoare. Cu toate aceste desavantaje, în cazul uscării materialelor' sensibile la ridicarea temperaturii, uscarea prin sublimare nu poate fi înlocuită printr'un alt procedeu. 2. ~ prin curen}i de înaltă frecven}ă [eyiHKa TOKaMH BbicOKOH HaCTOTbj; sechage par cou-rants â haute frequence; Hochfrequenzstrom-trocknung; high-frequency current drying; magas frekvenciaâramu szârităs]: Procedeu de uscarâ în care materialul (dielectric) se introduce într'un câmp de unde electromagnetice de înaltă fre-cvenfă, şi în care, prin disiparea energiei electromagnetice în interiorul materialului, se des-voltă în acesta căldura necesară evaporării umidităfii. Factorul care limitează vitesa de uscare în cele mai multe procedee e difuziunea prea lentă a umidităfii din interiorul materialului spre regiunile periferice (v. Uscare termică). încercările de 289 a accelera această difuziune prin stabilirea unei căderi de temperatură dela interiorul spre exteriorul materialului întâmpină, în general, dificultăţi creats de posibilităţile practice de obţinere şi de reglare a acestei căderi de temperatură.— Sub acţiunea curentului de înaltă frecvenfă, materialul supus uscării se încălzeşte simultan în toate regiunile (creşterea temperaturii e mai accentuată în regiunile mai uscate). Datorită, însă, evaporării şi schimbului de căldură care se produce la suprafafa materialului, temperatura straturilor superficiale rămâne, în general, inferioară temperaturii regiunilor centrale. în acest fel, în cazul uscării prin curenţi de înaltă frecvenţă se stabileşte spontan căderea de temperatură spre exterior, care provoacă accelerarea difuziunii interne a umidităţii. Această cădere de temperatură — deci vitesa de propagare a umidităţii, respectiv vitesa de uscare — poate fi reglată uşor prin modificarea intensităţii curentului. Afară de aceasta, datorită vaporilor cari se produc în interiorul materialului, aici presiunea creşte; se stabileşte astfel şi o diferenfă de presiune care provoacă deplasarea umidităfii spre exterior, mărind vitesa de uscare^ de câteva ori faţă de vitesa care se obţine la uscarea prin convecţie. Mărirea vitesei de uscare se datoreşte faptului că, în timp ce la uscarea prin convecfie umiditatea la suprafafa materialului e Repartiţia şi variafia umidităţii şi a temperaturii în materialul uscat prin curenfi de înaltă frecvenfă (curbele cu linie continuă reprezintă variafia umidităfii, iar curbele cu linie întreruptă, variafia temperaturii), a) material a cărui umiditate era înainte de uscare mai mare la exterior decât în interior; b) materia! a cărui umiditate era înainte da uscare mai mare în inferior decât Ia exterior; w0) umiditatea la începutul uscării; wn) umiditatea la sfârşitul uscării; f0) temperatura îa începutul uscării; fn) temperatura la sfârşitul uscării; 8) grosimea materialului. în echilibru cu atmosfera înconjurătoare, la uscarea prin curenfi de înaltă frecvenfă, în majoritatea cazurilor, umiditatea la suprafafă e mai mare decât în interior (v. fig.), ceea ce permite realizarea unor vitese mari de evaporare la suprafafa materialului. Afară de aceasta, materialul fiind încălzit în întregime Ia acest procedeu de uscare, umiditatea are de parcurs spre exterior numai jumătate din drumul pe care-l parcurge în cazul uscării prin contact (v.). — Deci, în cazul uscării prin curenfi de înaltă frecvenfă, la temperatură şi umiditate dată sau reglebilă la suprafafa materialului se poate regla şi menfine în interiorul materialului o temperatură mai înaltă decât la suprafafă. Astfel, vitesa de uscare prin curenfi de înaltă frecvenfă e de 5**> 10 ori mai mare decât vitesa de uscare prin convecfie, fără a dăuna calităfii materialului. în cazul uscării materialelor lemnoase pot apărea crăpături sau deformafii numai când, în urma existenfei unor regiuni cu permitivităfi mult diferite (provocate prin variafii mari ale umidităfii, prin orientarea diferită a fibrelor, etc.), gradul de încălzire al materialului diferă prea mult dela o regiune la alta. Uscarea prin curenfi de înaltă frecvenţă poate fi aplicată în industria lemnului, a hârtiei, a cartonului, a produselor alimentare, a produselor textile, a pielei, a ceramicei, a materialelor plastice, etc. Ea e indicată pentru uscarea materialelor în straturi groase, cari se usucă greu prin alte procedee, deoarece, la uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă, durata uscării e foarte puţin influenţată de grosimea materialului. Uscarea artificială de bună calitate a lemnului cu secţiuni mari nu e posibilă decât prin curenţi de înaltă frecvenfă, celelalte procedee dând foarte multe rebuturi. Desavantajele pe cari le prezintă încă acest procedeu de uscare au limitat folosirea lui excluzivă la numai câteva cazuri speciale. Aceste desavantaje sunt: aparatura şi deservirea complicată; necesitatea de a respecta cu strictefă regimul de uscare şi regulile de tehnică a securităfii muncii şi, în special, consumul mare de energie electrică (cca 5 kWh pentru evaporarea unui kilogram de umiditate), care face ca uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă să fie de câteva ori mai costisitoare decât uscarea prin convecţie. Combinarea uscării prin curenţi de înaltă frecvenţă cu alte procedee de uscare termică permite însă o mare reducere a consumului de energie. î. Uscare chimică [xHMHqecKan cyniKa; sechage chimique; Trocknung durch chemische Mittel; chemical drying; vegyi szâritâs]: Procedeu de uscare în care umiditatea din materiale e îndepărtată prin tratarea acestora cu anumite substanţe, cari au proprietatea de a reţine umiditatea sau de a forţa ieşirea ei din materiale. Procedeele de uscare chimică se folosesc, în cea mai mare parte, în industria chimică, pentru îndepărtarea apei din materiale. După modul în care substanţa folosită pentru uscare, acţionează asupra umidităţii se deosebesc uscarea prin absorpfie şi prin osmoză. 2. ~ prin absorpfie [cyniKa TBepflbiMH hjih 7KHAKHMH llOrJIOTHTeJiaHMH; sechage par absorption; Trocknung durch Absorption; absorption drying; abszorpcios szaritas]: Procedeu de uscare \9 290 în care se foloseşie ca agenf de uscare o substanţă avidă de apă (de ex.: acid sulfuric concentrat, clorură de calciu, oxid de calciu, etc). Prin această tratare a materialului, umiditatea din material e preluată de substanţa folosită pentru uscare. Instalafii le de uscare prin absorpfie sunt simple, ieftine şi, în general, uşor de exploatat. Prin regenerare după saturarea cu apă, substanfele folosite pentru uscare pot fi utilizate din nou. Acest procedeu, folosit în special în industria chimică, e uşor de intercalat în procesul tehnologic, cu rezultate bune atât în privinfa gradului de uscare, cât şi din punctul de vedere economic. 1. Uscare prin osmoză [cyniKa 03M0CCM; sechage par osmose; Osmosetrocknung; osmose drying; ozmozises szârităs]: Procedeu de uscare bazat pe accelerarea difuziunii interne a umidităfii, sub ac(iunea presiunii osmotice provocate prin diferenfe de concentraţie.—înainte de a fi introdus în uscător, materialul e finut într'o solufie saturată a unei sări ieftine, de exemplu sare (clorură de sodiu) industrială, până când stratul superficial al materialului se imbibă cu sare. Apoi, materialul e supus uscării prin unul dintre procedeele obişnuite, de exemplu prin convecfie. Deoarece presiunea vaporilor la suprafafa solufii lor de săruri e mai joasă decât la suprafafa lichidelor pure, presiunea vaporilor în stratul superficial, îmbibat cu sare, e mai joasă decât presiunea vaporilor în interiorul materialului, unde concentrafia sării e din ce în ce mai mică. Sub acţiunea acestei diferenfe de presiune, umiditatea din interior e împinsă spre periferie, unde se evaporă. în urma evaporării, concentrafia creşte — şi o nouă cantitate de umiditate e adusă spre suprafaţa materialului, astfel încât deplasarea şi evaporarea umidităfii se produc continuu. Accelerarea deplasării umidităţii, combinată cu mărirea vitesei de evaporare prin creşterea capacităţi de uscare a agentului de uscare (temperatura înaltă şi umiditate mică), creează posibilitatea măririi vitesei de uscare, fără ca prin aceasta se fie afectată calitatea materialului. De exemplu, prin aplicarea acestui procedeu, durata de uscare a lemnului scade până la jumătate din durate necesară pentru uscarea prin convecfie, fără ca prin aceasta să crească rebuturile. Instalafiile, cum şi modul de aplicare a acestui procedeu, sunt relativ simple şi pufin costisitoare. Necesitatea de a coji materialul, după uscare, de stratul superficial, gros de câfiva milimetri, care, rămânând imbibat cu săruri, devine foarte higroscopic, a împiedecat până în prezent extinderea acestui procedeu. 2. Uscare mecanică [MexaHHnecKaH cyniKa; sechage mecanique; mechanische Trocknung; mechanical drying; mechanikus szârităs]: Pro- cedeu de uscare care consistă în îndepărtarea umidităfii din materiale prin forfe produse cu mijloace mecanice. Prin uscare mecanică nu se poate extrage din material decât cel mult umiditatea liberă (v.), astfel încât, după uscare, confinutul de umiditate poate fi, după natura materialului, de 50—100%. De câte ori e necesar ca materialul sa aibă o umiditate mai mică, uscarea mecanică etrebue să fie urmată de alt procedeu de uscare, care să permită obfinerea umidităfii dorite. Uscarea mecanică se face în uscătoare speciale, a căror exploatare e simplă şi economică. Acest procedeu de uscare e caracterizat prin cel mai mic consum de energie petru kilogramul de umiditate îndepărtată din material; de aceea, uscarea mecanică e utilizată mult ca fază preliminară în uscarea unor materiale cari în decursul procesului tehnologic ajung să aibă umiditate mare, cum sunt materialele textile, celuloza, unele produse alimentare, etc. După modul în care se realizează îndepărtarea umidităfii din material prin mijloace mecanice, se deosebesc uscare prin presare, prin centrifugare şi prin aspirare. 3. ~ prin presare [cyniKa CJKaTHeM; sechage par pression; Pressentrocknung; presses drying; nyomâs alatti szârităs]: Procedeu de uscare prin îndepărtarea umidităţii din materiale, prin supunerea acestora la presiune. Creşterea presiunii în interiorul materialului face ca umiditatea liberă să fie expulsată în exterior. Uscarea prin presare se face, fie în prese obişnuite, cari lasă să se scurgă umiditatea, fie în prese-filtru, cari refin umiditatea din materiale. Acest procedeu simplu şi economic e folosit pentru uscarea materialelor cari pot fi supuse la presiune fără să se deterioreze, cum sunt: materialele textile, unele paste industriale, etc. Cantitatea de umiditate extrasă depinde de mărimea presiunii aplicate materialului. 4. ~ prin centrifugare [OTTKaTHe, oyniKa u;eHpH(J)yrHpOBaHH8M; sechage par centrifu-gation; Schleuderntrocknung; centrifugal drying; centrifugâlâs âltali szârităs]: Procedeu de uscare prin separarea umidităţii din materiale prin efectul de forfă centrifugă. Prin acest procedeu, care e folosit pentru îndepărtarea umidităfii libere din materialele cari nu pot fi supuse la presiune, se poate realiza aceeaşi umiditate finală ca şi la uscarea prin presare. Uscarea prin centrifugare e folosită în industria produselor alimentare (zahăr), în industria chimică-farmaceutică, etc. 5. ~ prin aspirare de aer prin material [eyiHKa BcacbiBHHeM B03flyxa qep63 MaTepHan; sechage par aspiration d'air du materiei; Trocknung durch Luftsaugung; drying by air suction; szârităs legszivâssal]: Procedeu de uscare prin îndepărtarea din materiale a umidităfii, prin antrenarea acesteia de un curent de aer care străbate materialul supus uscării. Acest procedeu e folosit în special pentru extragerea umidităfii lihere din materialele spongioase. — 6. Uscare, agent de ~ [eymfîJihHbiS areHT; agent de sechage; Trocknungsmittel; drying agent; szâritokozeg]: Corp folosit în tehnica uscării, pentru a lua umiditatea extrasă din materialul supus uscării şi pentru a o evacua din uscător. în marea majoritate a cazurilor, agentul de uscare e un gaz, adeseori aerul. Agentul de uscare are, un rol deosebit de important în uscarea termică (v.), 291 la care, în cele mai multe cazuri, e atât purtător de umiditate, cât şi purtător de căldură. în această situafie, valorile mărimilor de stare ale agentului de uscare — deci şi capacitatea de uscare (v. Uscare, capacitate de ~) a agentului — condiţionează şi limitează desfăşurarea procesului de uscare. Afară de aer, agenfii de uscare foloslfi cel mai mult sunt gazele de ardere şi aburul supraîncălzit. 1. Uscare, capacitate de ~ [noTeMiţuaJi cym-KH, BOAOeMKOCTb; potentiel de sechage; Trock-nungsfăhigkeit; dryieg capacity; szâritâsi kepesseg]: Capacitatea pe care o au gazele nesaturate cu vapori de a prelua umiditatea corpurilor cu cari sunt în contact. Capacitatea de uscare e dată de diferenfa c — f ___f * ~ us vum*a, unde t^ e temperatura gazului, măsurată cu termometrul uscat, iar tum_a e temperatura de evaporare adiabatică în gaz, în starea considerată. Temperatura de evaporare adiabatică are valoarea minimă şi deci s e maxim, când umiditatea relativă a gazului e nulă, adică gazul e lipsit complet de vapori. Când gazul e saturat cu vapori, temperatura de evaporare adiabatică e egală cu temperatura măsurată cu termometrul uscat şi, prin urmare, capacitatea de uscare a gazului e nulă. Capacitatea de uscare a gazului se poate exprima şi prin diferenfa dintre confinutul de umiditate al gazului la saturafie şi confinutul real de umiditate în starea considerată. Capacitatea de uscare e o mărime folosită în studiul proceselor de uscare şi în calculul uscă-toarelor. 2. Uscare, vitesă de ~ [cKopocTb cyuiKH; vitesse de sechage; Trocknungsschnelligkeit; dry-ing pace; szâritâsi sebesseg]: Masa de umidi- tate eliminată dintr'un material, raportată la unitatea de suprafafă şi la unitatea de timp. Vitesa de uscare e dată de relafia: (D TT d*W fL / 2 M £'=,ds^(k9/n*-h)' în care W e masa umidităfii eliminate în timpul t ^i S e aria suprafeţei materialului prin care se elimină umiditatea. Durata uscării unui material care, în sfare complet uscată, are masa Gu (kg), e (2) unde w\ şi w2 sunt gradele de umiditate {v. Umiditate, grad de ~) ale materialului, înainte şi după uscare — şi U e presupus constant. Factorii cei mai importanfi de cari depinde vitesa de uscare sunt: natura, structura, forma şi dimensiunile materialului care se usucă; modul de legare a umidităfii de material (umiditate liberă sau legată); umiditatea inifială, umiditatea finală şi umiditatea critică (v.) a materialului; natura, valorile mărimilor de stare ale agentului de uscare; condifiunile de contact între material şi agentul de uscare; variafia capacităţii de uscare a agen- tului; tipul uscătorului; gradul de uniformitate cu care trebue realizată uscarea. Variafia umidităfii în timp, (3) se reprezintă prin curba de uscare (v. fig. /). Vitesa de variafie a umidităţii medii în unitatea de timp, adică derivata funcfiunii (3) în raport cu timpul, se reprezintă prin curba vitesei de uscare (v. fig. II). I. Curbă de uscare. 1) punctul critic; 2) umiditatea de echilibru; U) vitesa î) punctul critic; w) umiditatea de uscare; w) umiditatea 1 materialului; r) durata uscării. terialului, Aceasta prezintă un pronunfat punct de frângere, corespunzător umidităţii critice medii a materialului şi care împarte curba în două porfiuni. Prima porfiune, dreaptă, indică scăderea lineară a umidităfii, la vitesă de uscare constantă. La începutul uscării, vitesa de difuziune a umidităfii în interiorul materialului e mai mare decât vitesa de evaporare la suprafafa materialului, vitesă care, în condifiuni exterioare neschimbate, rămâne constantă şi determină excluziv vitesa de uscare. Pe măsura micşorării umidităfii materialului, vitesa de difuziune internă scade şi, din momentul în care aceasta scade sub valoarea vitesei de evaporare la suprafafa materialului, vitesa de uscare începe să descrească, fiind limitată de vitesa de difuziune internă; acestei a doua faze a uscării îi corespunde, în curba vitesei de uscare, porfiunea de vitesă descrescătoare. în faza a doua, vitesa de uscare depinde de grosimea materialului şi de gradul Iui de umiditate. în ipoteza simplificatoare că umiditatea agentului de uscare rămâne neschimbată, pentru prima perioadă de uscare se poate admite că masa de umiditate evaporată e direct proporfională cu căldura cedată materialului: (4) dW=b-dQf unde b e un factor de proporfionalitate. Deoarece (5) dQ = «-S(t-*)-df (v. Transfer de căldură prin convecfie), unde (£—fr) e diferenfa dintre temperatura agentului de uscare şi a materialului supus uscării, din (1), (4) şi (5) rezultă expresiunea vitesei de uscare în prima perioadă: (6) U = b-) (kg/m2 • h). în aceste condifiuni, vitesa de uscare fiind egală cu vitesa de evaporare la suprafafa materialului, ea e, în acelaşi timp, direct proporfională cu diferenfa dintre presiunea vaporilor la suprafafa 19* 292 materialului şi presiunea parfială a vaporilor din agentul de uscare (v Uscare termică), ceea ce S3 exprimă prin: (7) U = K\ (psat —pvap) = b\ ■ a (psat—pvap)i unde b\ e un factor de proporfionalitate. Rezultă că ambii coeficienţi Kq şi K\ depind de aceiaşi factori ca şi coeficientul de trecere a căldurii, oc, care, pe baza teoriei similitudinii, e dat de relaţia: (®) *=A(c-r)“, în care A depinde de natura, de valorile mar'mi-lor de stare şi de condifiunile de mişcare a agentului de uscare, c e vitesa acestuia, iar y e greutatea lui specifică. Din (7) şi (b) rezultă expresiunea coeficientului de evaporare (9) Kl = b1A(c-t)n=Al(c-f)n. Dacă agentul de uscare e aerul care se mişcă paralel cu suprafafa materialului, din condifiunile de similitudine rezultă (10) Ki = 0,0745 (c-v)0,8, respectiv (11) £/ = 0,0745 (C'f)0'8. (Psat~Pvap)- Dacă direcfia aerului e perpendiculară pe suprafafa materialului, K\ are o valoare aproximativ de două ori mai mare. în calculul uscătoarelor e mai comod să se exprime vitesa de uscare în funcfiune de diferenţa umiditătilor suprafefei materialului dsat şi a agentului de uscare dvap cu care, de asemenea, e proporfională: (12) U=K2(dsat-dvap). Din (11), (12) şi din relafia existentă înfre presiunea vaporilor şi gradul de umiditate, rezulta (13) K2*]220-Kv în cazul evaporării apei în aer, (14) tf2 = 4,35-<*. Din relafiile anterioare şi din condifiunile de similitudine rezultă (15) Kq-K2=\ 220‘Ki = 4,35 • a. Rela}ia (12) permite calculul vitesei de uscare — constante — în timpul primei perioade de uscare, în ipoteza că umiditatea agentului de uscare e constantă. Stabilirea expresiunii vitesei de uscare penfru a doua perioadă a uscării e mult mai dificilă, deoarece, în lipsa unor date experimentale suficiente, nu s'au putut stabili criterii de similitudine în procesele de difuziune internă a umidităfii. în primă aproximafie, se poate admite ce vitesa de uscare scade linear, anulându-se la atingerea umidităfii de echilibru (linia întrerupte din curba vitesei de uscare). Dacă se fine seamă şi de variafia valorilor mărimilor de stare ale agentului de uscare în timpul uscării, relafiile cari dau vitesa şi durata de uscare devin mult mai complicate; rezultatele obfinufe cu aceste relafii sunt, însă, şi în acest caz, mult diferite de cele constatate experimental; pentru acest motiv, în stadiul actual, calculele de cinetică a uscării se fac cu ajutorul unor date experimentale, * cari sunt date în tablouri sau în diagrame. III. Variafia umidităfii în fimpul uscării, în funcfiune de grosimea materialului. w) umiditatea materialului; t) durata uscării; 1), 2), 3) şi 4) materiale cu grosimea de 5, 10, 15, 20 mm. Se constată că vitesa de uscare variază continuu în timpul uscării, scăzând odată cu umiditatea materialului. în majoritatea cazurilor, în prima jumătate a perioadei de uscare materialul cedează aproximativ 80*-90% din umiditate, restul fiind evacuat în a doua jumătate, astfel încât umiditatea tinde asimptotic în timp către o umiditate limită (v. fig. III). î. Uscarea cărbunilor [BbicyiHHBaHHe yi\nH; sechage du charbon; Trocknung der Kohle; drying of coal; szenszâritâs]. Ind. do.: îndepărtarea excesului de apă din cărbunii cari nu sunt anhidri. Se poate realiza pe cale mecanică (apa fiind eliminată în stare lichidă) sau termică (apa fiind eliminată în stare de vapori). Gradul de deshidratare a cărbunilor depinde de următoarele elemente: structură (cărbunii bruni tineri, fiind pufin compacfi, cedează greu apa pe care au absorbit-o), granulafie (cărbunii mărunfi cedează greu apa de imbibifie), procedeele tehnice folosite şi durata de deshidratare. Prin procedeele mecanice se pot realiza deshidratarea prin gravitafie (în care caz apa se scurge), prin forfă centrifugă (în care caz, fie apa e îndepărtată prin centrifugare în maşini centrifuge, fie cărbunii sunt separa^ de apă în hidrociclon), prin aspirare sau prin presare. Deshidratarea prin scurgere (egutarea) se poate realiza pe drumul dela maşinile şi aparatele de spălare spre silozuri, şi anume: în cupele elevatoarelor (construite din tablă perforată), pe benzi de împletilură metalică, pe ciururi fixe sau mobile (cari realizează în acelaşi timp deşlamarea, îndepărtarea apei de spălare sau de stropire, uneori şi micşorarea#procentului de cenuşă); egutarea se poate realiza în silozuri special amenajate, cu fund piramidal sau conic (cu perefii dublaţi uneori cu tablă perforată sau cu tuburi perforate cari pătrund în masa cărbunilor cari se egutează). în silozuri, la început, egutarea e rapidă şi apoi scade, umiditatea tinzând către o valoare limită. 293 Deshidratarea prin centrifugare se face cu centrifuge cu ax vertical (cu sau fără racloare), sau cu centrifuge cu ax orizontal. Prin uscarea cărbunilor pe cale termică se poate reduce atât umiditatea de imbibifie, cât şi cea higroscopică (în parte sau în total). Uscarea se realizează, fie prin evaporare în mediu nesaturat cu vapori (prin încălzire directă cu gaze arse sau prin încălzire indirectă cu vapori), fie prin evaporare în mediu saturat cu vapori. Evaporarea apei începe la suprafafa bucăfilor de cărbune şi înaintează spre interior mai repede, dacă bucăjile sunt agitate mecanizat (radare pe o masă de uscare, dispersare pe polifele din interiorul unei tobe rotitoare, etc.). Din cauza relei conductibilîtăfi, bucăţile de cărbune, calde Ia suprafajă dar reci în interior, crapă şi se mărun-tese (în cazul mediului nesaturat cu vapori.). La unele procedee, degradarea e evitată încălzind în prealabil cărbunii în mod uniform în toată masa lor, cu vapori supraîncălzii la 15--20 at şi începând numai după aceasta vaporizarea prin destindere în mod uniform, în toată masa. în instalaţiile de uscare, mediul de uscare (gaze calde) şi fluxul cărbunilor pot avea fie sensuri contrare (în care caz există pericol de explozie), fie acelaşi sens. Există numeroase tipuri de uscătoare cu încălzire directă (cu tobă rotativă, cu contact, cu turbină, cu patfluidizant,cu mori uscătoare). Principalele tipuri de uscătoare cu încălzire indirectă sunt constituite, fie dintr'un ax vertical care poartă brafe cu mese suprapuse, pe cari cărbunii sunt raclafi alternativ dela periferie spre centru şi invers (mesele au perefi dubli, între cari circulă abur condus prin ax şi brafe), fie dintr'o tobă uşor inclinată, cu fevi longitudinale, prin care circulă cărbunii cari se usucă, în exteriorul fevilor fiind condus abur cu care se încălzesc fevile. Ambele tipuri sunt folosite pentru reducerea umidităfii cărbunilor bruni dela 45% la 10*** 12%, adică până la umiditatea necesară brichetării. Când trebue să se reducă umiditatea, fără să se degradeze însă bucăfile cari se supun uscării, se foloseşte procedeul de uscare în spafiu saturat cu vapori (de ex. la lignifi). Instalafia e compusă din perechi de autoclave; în una dintre autoclave, cărbunii sunt supuşi încălzirii cu vaporii saturafi cari au părăsit cealaltă autoclavă; după încălzirea cărbunilor, se introduc în autoclavă vapori supraîncălzifi la 25 at. La această presiune, o parte din umiditatea cărbunilor e eliminată în stare Ifchidă. După eliminarea canti-tăfii posibile de apă, vaporii trec în stare saturată în cea de a doua autoclavă, care s'a încărcat între timp cu lignit umed; în timpul destinderii aburului se produce evaporarea apei din lignit. Lignifii se pot deshidrata şi prin depozitare în stive de 100--1000 t, acoperite cu un strat format dintr'un bitumen de petrol amestecat cu 20% cocs sau semicocs; învelişul împiedecă degajarea vaporilor de apă din interior, provenifi în urma încălzirii lignifilor, prin autooxidare; temperatura stivei creşte şi, după cca 2 luni, atinge 75--800. La această temperatură se fac în înveliş câteva coşuri pentru degajarea vaporilor de apă şi, deci, pentru scăderea umidităfii lignifilor până la 12% (3 luni de depozitare) sau 6% (6 luni). î. Uscarea formelor şi a miezurilor [cyuiKa »— 10 20 30 M 50 60 ' cmy700g< II. Adsorpfia gelului de siliciu la S = 15°. 1) benzină; 2) alcool; 3) apă. vaporilor adsorbifi, iar a şi n, respectiv A şi B, sunt constante determinate experimental, funcfiune de temperatură. Fig. II dă aspectul isoter- melor de adsorpfie a gelului de siliciu. Vitesa de adsorpfie poate fi exprimată prin: dx . , . 1F=P(c->), unde p e un coeficient cinetic, c e concentrafia de vapori în gaz, iar y (kg/m3) e concentrafia de echilibru cu absorbantul. Activitatea statică a adsorbanfilor se caracterizează prin cantitatea maximă de substanfă adsor-bită, până în momentul atingerii echilibrului, de unitatea de volum sau de greutate a adsorbantului, la o anumită temperatură şi concentrafie. Activitatea dinamică a unui adsorbant, mai mică decât cea statică, e o caracteristică a lui care se referă la trecerea unui amestec de vapori şi aer printr'un strat de adsorbant, până în momentul în care adsorbantul îşi pierde puterea de refinere (activitatea). Separarea gazelor prin metoda adsorpfiei e posibilă numai când se lucrează cu un amestec de gaze ai cărui componenfi au temperaturi de condensare diferite. Adsorpfia vaporilor din amestec e avantajoasă când concentrafia vaporilor în gazul de uscat e mică. Ea trebue preferită când e necesară o purificare completă de vapori. Pentru realizarea adsorpfiei sunt necesare ridicarea temperaturii şi înlăturarea, din mediul înconjurător a! adsorbantului, a vaporilor cari pot fi adsorbifi de adsorbant. Procesul de uscare prin absorpfie se datoreşte solubilităfii vaporilor într'un lichid. Concentrafia gazului disolvat în lichid e proporfională cu presiunea parfială a gazului deasupra lichidului. 2. ~ gazelor [cyniKa ra30B; sechage des gaz; Trocknung der Gase; drying of gases; gâzszâritâs]. 2. Ind. pefr.: Operafiunea de eliminare a vaporilor de apă cari se găsesc în gazele de sondă, în scopul purificării acestora. Vaporii de apă, cari se găsesc în proporfie mare (15—25 g/m3), stânjenesc operafiunile de separare a gazolinei, prin micşorarea eficacităfii procedeelor de prelucrare, şi împiedecă manipularea, din cauza formării de hidrafi ai hidrocarburilor. La temperaturi sub 4- 10°, mai ales în prezenfa unor urme de bioxid de carbon, apa formează cu hidrocarburile gazoase compuşi complecşi solizi, cari se depun pe perefii conductelor sub formă de cristale mari. Uscarea se face trecând gazele prin turnuri încărcate cu substanţe higroscopice (clorură de sodiu şi apoi clorură de calciu) sau cu substanfe adsor-bante (silicagel, hidrosilicat de aluminiu activat, etc.). Ca adsorbant se foloseşte adeseori şi dietî-lenglicolul, spălându-se gazele în contracurent, la temperatura de 22—30° şi la presiunea de 20—30 at; apa e refinută, iar gazele astfel uscate sunt pompate în conducta de transport. Adsorbantul e apoi deshidratat prin încălzire la 130—160° şi la presiunea de 1,5 at. 3. Uscarea imprimatelor [cyuina nenaTHbix KpacOK; sechage des imprimes; Trocknung der 295 Drucksachen; drying of printed maffers; nyom-tatvânyszâritâs]. Arte gr.: Uscarea cernelurilor de tipar pe suprafafa imprimatelor, astfel încât să se evite copierea (v. S.)» care se produce, în principal, prin absorpfia Iianfilor în materialul imprimat, când se întrebuinfează materiale absorbante (de ex. hârtia neîncleită) la tipărirea ziarelor, prin evaporarea Iianfilor, când se întrebuinfează cerneluri cu solvenfi volatili, de exemplu la tipar rotoheliografic, sau prin oxidarea şi polimerizarea sicativilor, când se întrebuinfează cerneluri cusica-ti'vi, de exemplu la imprimarea pe materiale neabsorbante, ca celofan, hârtie puternic încieită, etc. Accelerarea uscării imprimatelor, necesară pentru evitarea copierii Ia vitese mari de imprimare, se obfine prin întrebuinţarea cernelurilor de tipar speciale, cu lianfi foarte volatili sau cu mult sicativ, sau prin încălzirea imprimatelor (v. Tipar cu cerneluri vaporin, şi Uscarea tablelor imprimate). La presele de tipar se pot adapta .aparate de uscat cari cuprind lămpi cu radiafie în infra-roşu aşezate în reflectoare separate sau într'un reflector comun care dirijează astfel radiafiile, încât să acopere întreaga suprafafă a coalei de hârtie imprimate; timpul de câteva secunde dintre imprimarea a două coaie succesive e, în general, suficient pentru ca razele infraroşii să producă efectul dorit. Dacă nu se poate asigura o uscare destul de rapidă a imprimatelor, copierea se evită împiedecând contactul direct al coaielor imprimate (v. S. sub Copiere). i. Uscarea materialelor textile [cyniKa tgk-CTHJIbHblX MaTepaaJlOB; sechage des matieres textiles; Trocknung von Spinnstoffen; drying of woven fabrics; textilanyagok szâritâsa]: Operaţiunea de eliminare a apei din produsele textile, cum şi de reducere a umidităfii higroscopice a tulpinelor de in şi de cânepă, cari au devenit jilave prin depozitare în perioadele umede ale anului şi cari trebue uscate, pentru a putea fi prelucrate apoi la sdrobitor şi la melifă. în cazul produselor textile, uscarea urmează după alte operafiuni, efectuate în mediu umed (spălare, calandrare, scămoşare umedă, vopsire, imprimare, apretare, etc.); eliminarea apei aderente se efectuează prin stoarcere şi absorpfie, iar eliminarea apei capilare se face prin evaporarea apei, în urma încălzirii materialului. Uscarea trebue făcută astfel, încât să se păstreze calităfile fizicochimice şi tehnologice ale fibrelor (moliciunea, elasticitatea, rezistenfa, higro-scopicitatea, neşifonabilitatea, etc.). Cu cât uscarea se face în condifiuni de temperatură mai apropiate de cele ale unei evaporări în aer liber, cu atât calită}ile materialelor textile se păstrează mai bine. Din necesitatea creşterii producfiei se folosesc în practică mijloace tehnice cu cari se pot usca repede mari cantităfi de materiale (fibre, fire, fesături, tricoturi, etc.). în industria textilă, uscarea se face deci mai pufin în aer liber, sub şo-proane cu stel.aje, pe platforme şi pe terenuri amenajate — şi mai mult în încăperi înzestrate cu calorifer, cu dispozitive de ventilafie, cu dispozitive de susfinere şi de transport al materialelor — şi cu maşini mai complicate, cari prezintă mai mare siguranfă în funcfionare şi au randament mai bun. (V. Uscat, maşină de ~ materiale textile). Uscarea produselor textile prin conducfie şi prin convecfie e cea mai frecventă, dar prezintă desavantajul că, în prima fază, uscarea se produce numai la exteriorul fibrelor — şi deci suprafafa acestora se prăjeşte şi se degradează înainte de a se încălzi interiorul fibrelor. Uscarea prin, radiafie, în aer liber sau prin metode artificiale, se bazează pe penetrafia mare a radiaţiilor infraroşii în fibre, care permite o re-partifie omogenă a căldurii în toată masa fibrelor, micşorarea duratei de uscare şi păstrarea calităţilor materialelor textile. Uscarea tricoturilor se face atât prin centrifugare sau absorpfie (în cazul apei aderente), cât şi prin curenfi de aer cald (în cazul apei capilare \ Uscarea se face în camere de uscare sau pe maşini speciale. în camerele de uscare, tricoturile pot fi atârnate liber în curent de aer cald, sau pot fi purtate continuu în contracurent cu aerul cald, care circulă pe una sau pe două linii elicoidale. în lungul camerelor de uscare, în părfile laterale, sunt instalate ventilatoare, iar în partea inferioară, calorifere. Uscarea, întinderea (în lăfime) şi calandrarea tricoturilor plane sau tubulare se efectuează cu maşini speciale, dintre cari unele efectuează şi aburirea şi înfăşurarea în rulouri a tricoturilor. Uscarea ciorapilor se face pe forme plate de lemn sau de metal, în cuptoare cu aer cald (70-900), în cari ciorapii sunt introduşi pe cărucioare mobile, îmbrăcafi pe forme fixe sau mobile. Durata de uscare şi fasonare a ciorapilor depinde de natura şi de finefa firelor din cari sunt tricotafi. 2. Uscarea pieilor [cyinKa kojk; sechage du cuir; Ledertrocknung; drying of leather; borszâ-ritâs]. Ind. piei.: Operafiunea de îndepărtare a umidităfii din pieile crude, în scopul conservării lor, cum şi din pieile în curs de fabricaţie, în diferite faze ale procesului tehnologic. Uscarea pieilor crude reprezintă forma cea mai simplă, cea mai sigură şi cea mai pufin costisitoare de conservare a acestor piei; ea e necesară, deoarece bacteriile cari pot distruge pielea au nevoie, pentru desvoltare, de un substrat nutritiv cu o umiditate de cel pufin cca 20**-35%. Pielea care ajunge la uscare trebue să fie curată, eliberată de sânge, de băligar şi de alte impurităţi, cari sunt foarte bogate în bacterii. Dacă e posibil, uscarea trebue să se facă imediat dupa jupuire, înainte ca bacteriile să-şi fi început activitatea dăunătoare. Uscarea trebue să se facă astfel, încât îndepărtarea umidităfii să se producă mai repede decât înmulfirea microorganismelor; ea e favorizată prin ridicarea uniformă a temperaturii. Totuşi, de cele mai multe ori, uscarea prea rapidă dă un strat interior al pielei, gelatinizat sau putrescibil, care provoacă, 296 la reînmuiere, o „autodespicare" în două straturi, pe toată întinderea sau numai în regiuni izolate. Uscarea pieilor nu trebue să se facă în bătaia directă a razelor solare. Uscarea prea puternică produce totdeauna o capacitate mica de înmuiere şi o capacitate insuficientă de umflare la cenuşărire. De aceea, din pieile uscate prea tare se obfine adeseori o piele tăbăcită subfire, prea pufin afânată şi cu fafa fragilă. Uscarea pielei se face în modul cel mai convenabil prin întindere sau atârnare sub un acoperiş, în încăperi deschise, aerisite, destul de calde, astfel încât curenfii de aer să poată circula pe ambele părfi. Uscarea pielei prin atârnare la aer se face în cazuri izolate; de obiceiu, ea se efectuează prin . uscare accelerată cu aer cald, în încăperi încălzite sau în instalafii speciale de uscare. Durata uscării depinde de aerisire şi de temperatura de uscare. La rândul ei, temperatura e determinată de felul pielei care se usucă. Durata uscării e cu atât mai iungă, cu cât structura pieilor e mai deasă şi cu cât pieile sunt mai groase. Substanfele higroscopice incluse în fesutul fibros al pieilor, ca substanfele netanante de natură zaharoasă, sarea amară, glicerina, uleiurile sulfonate, prelungesc durata uscării. Pe măsură ce progresează uscarea, fesutul fibros al pieilor devine mai poros, evaporarea făcându-se din ce în ce mai repede. în prima parte a procesului de uscare, în care e cedată apa inclusă cap;lar în spafiile interfibri-lare, vitesa de uscare e independentă de felul tăbăcirii. Apa legată de substanfa pieilor e cedată mai încet, acest depinzând de felul şi de intensitatea tăbăcirii pieilor. Pentru pieile tăbăcite vegetal, temperatura de uscare nu trebue să depăşească 30*"35°, deoarece pielea tăbăcită vegetal sufere modificări defavorabile chiar la temperaturi pesie 40 -*50°, mai ales în stare umedă. Pielea cromată o mai pufin sensibilă; totuşi, nici în acest caz temperatura de uscare nu trebue să depăşească 50°. în practică, uscarea pieilor se face în următoarele feluri: în uscătorii încălzite cu fevi de încălzire aşezate sub podea şi în cari pielea e atârnată de tavan; în turnuri de uscare, în cari pielea e atârnată în mai multe etaje, încălzite cu fevi de încălzire montate sub podeaua etajului celui mai de jos (uscarea se efectuează în contracurent); în camere de uscare echipate cu ventilatoare pentru sistemul de încălzire a aerului (uscare în curent de aer cald preîncălzit); în instalafii de uscare cu canal sau cu tunel (folosite în specia! pentru sorturile de piei mai fine, la cari se cere o uscare uniformă, reglarea exactă a temperaturii de uscare, uscarea în absenfa prafului, etc.); cu întindere pe plăci (de obiceiu de sticlă), în tuneluri speciale (metodă folosită penfru pieile cromate). în mod obişnuit, pieile tăbăcite cu crom se usucă Ia prima uscare după vopsire şi ungere, atârnate liber. în timpul uscării, fibrele se scurtează, se lipesc între ele şi pieile devin dure, iar suprafaţa lor se micşorează. în această stare, pieile se depozitează un timp oarecare, apoi se umezesc prin împăturare în rumeguş umed şi se stoluesc. Prin aceste operaţiuni se redau pielei moliciunea şi fafa pierdută prin uscare. O piele care a fost uscată liber nu-şi recapătă niciodată în întregime fafa pe care a avut-o înainte de uscare. Aceste piei nu trebue uscate supuse la întindere, deoarece, prin uscarea cu întindere, fibrele cari alcătuesc ţesutul dermic se rup. Astfel de ruperi de fibre nu se produc când pieile uscate în stare liberă se usucă din nou supuse la întindere, trase pe rame, după o prealabilă umezire şi stoluire, deoarece prin stoluire fibrele au recăpătat independenfa de mişcare. Uscarea cu întindere, care nu scade calitatea pielei, prezintă mare importanfă economică, prin fapful că se obfine un randament în suprafafă cu 5-*'10% mai mare decât cel obişnuit. O astfel de uscare se realizează printr'o reglare convenabilă a temperaturii, a umidităţii relative şi a vitesei de circulafie a aerului în tuneluri de uscare special construite. Pieile pot fi finute în stare de întindere, fiind fie bătute în cuie pe rame de lemn, fie prinse cu clame speciale pe plase de sârmă, fie lipite pe rame sau pe fafa unor plăci netede de sticlă, de email, de metal lucios, etc. Uscarea prin lipire pe plăci prezintă avantajul că, ne mai făcându-se găuri Ia marginea pieilor prin baterea cuielor, se reduce ştufuirea (îndepărtarea marginilor perforate), rezultând un surplus de randament în suprafafă; dacă lipirea se face cu fafa pe placă, se obfine o fafă deosebit de netedă, cum nu se poate obfine prin niciunul dintre celelalte procedee. De asemenea, pieile uscate prin lipire se caracterizează prin netezimea fefei, alungirea mică şi }inuta specifică. Alungirea mică prezintă o importanfă deosebită pentru industria încălţămintei, unde inegalitatea de alungire a pieilor din diferite partide şi fabrîcafîi provoacă numeroase perturbafii cari influenfează defavorabil calitatea încălfămintei. 1. Uscarea tablelor imprimate [eyniKa nenaT-Hbix KpacOK; sechage des toles imprimees; Trocknung der bedruckten Blechtafeln; drying of prin-ted tins; nyomott tâblâk szâritâsa]. Arte gr.: Uscarea stratului de cerneală dela suprafafa tablelor imprimate, prin oxidarea şi polimerizarea sau prin evaporarea liantului cu care a fost preparată cerneala. Uscarea se face în cuptoare fără circulafie, în cari tablele imprimate sunt aşezate pe rame, sau în cuptoare cu circulafie continuă, în formă de canal, în cari tablele, aşezate pe rame în cărucioare sau acăfate de cârlige, înaintează contra unui curent de aer cald. Pentru accelerarea uscării, necesară executării fără întrerupere a tiparului policrom, temperatura de uscare poate fi ridicată până la 180°; în acest caz, cernelurile cu cari se execută imprimarea tablelor se prepară cu lianfi şi colori rezistente la căldură. 297 î. Uscarea tutunului [cyiHKa Tadana; dessi-cation du tabac; Tabaktrocknung; tobacco drying; dohânyszâritâs]. Ind. tuf.: Operafiunea de îndepărtare parfială a apei din foile de tutun, efectuată prin expunerea şirurilor de tutun la soare. Prin evaporarea apei, foile încep să se usuce şi îşi schimbă coloarea. Operafiunea trebue făcută cu foarte multă atenfiune, deoarece de ea depinde calitatea tutunului. 2, Uscaf, maşină de ~ materiale textile [cy-UIHJlbHafl ManiHHa; machine â secher des matieres textiles; Trocknungsmaschine fur Spinnstoffe; drying apparatus for woven fabrics; szârito gep]. Ind. fexf.: Maşină cu ajutorul căreia se elimină total sau parfial umiditatea capilară şi, uneori, umiditatea higroscopică din materialele textile (v. sub Umiditatea materialelor textile). După principiul de funcfionare, se deosebesc: maşină de uscat cu cilindri, folosita mai mult în industria bumbacului şi a fibrelor artificiale, funcfionarea ei bazându-se pe principiul evaporării apei cu ajutorul căldurii transmise prin conducfie; maşină de uscat cu aer cald, care are o răspândire mai mare (în special în industria lânii) şi a cărei funcfionare se bazează pe principiul evaporării apei cu ajutorul căldurii fransm se prin convecfie; maşină de uscat cu radiafii infraroşii, folosită în industria, textilă şi înlocuind parfial celelalte tipuri de maşini de uscaf, şi care produce evaporarea apei prin încălzirea prin iradiere. Maşina de uscat cu cilindri poate fi maşină orizontală, ai cărei cilindri uscători au axele în unu sau în două plane orizontale, fesătura circulând de-a-lungul maşinii după o cursă sinusoi-dală sau maşină verticală, ai cărei cilindri uscători sunt aşezafi unul deasupra altuia, cu axele longitudinale dispuse orizontal, fesătura mişcându-se sinusoidal în direcţie verticală. Maşina orizontală de uscat cu cilindri e precedată de o maşină de apretat; ea cuprinde (v. fig. /): un foulard de apretat (0» ta care fe-săfura (2) frece peste barele întinzătoare (3), lăfime şi e condusă de cilindrii (7); unsistem de 16 cilindri uscători rotitori (8), de tablă de cupru, încă Izifi prin interior cu abur, cari sunt dispuşi în două etaje şî printre cari fesătura circulă pe un traseu ocolit, păstrând contactul cu suprafafa lor laterală; cilindrii conducători (9), dela cari fesătura uscată ajunge la dispozitivul cu mişcare pendulară (10), care o depune în falduri pe o rampă. II. Maşină verticală cu 20 de cilindri de uscat fesătură. 1) perefii verticali ai cadrului metalic; 2) cilindri uscători; 3) fesătură; 4) bare conducătoare; 5) cilindri conducători; 6) dispozitiv pendular de depunere a fesăturii în falduri. Maşina verticală de uscat, cu 20 de cilindri uscători, cuprinde (v. fig, II): un batiu compus dintr'un cadru metalic, care are doi perefi verticali (1), susţinători a câte cinci perechi de paliere ale cilindrilor uscători (2) ; fesătura (3), susfinută de un sistem de bare conducătoare (4), e condusă la cilindrii uscători (2), printre cari circulă, păstrând contactul cu suprafafa lor încălzită şi efectuând întâi o cursă ascendentă pe un grup de cilindri uscători, apoi o cursă descendentă pe alt grup, simetric de cilindri, uscători; un sistem de cilindri conducători (5), cari aduc III. Maşină verticală cu opt cilindri de uscat fesătură. I) lineal; 2)bare cilindrice de conducere a fesăturii; 3) fesătură; 4) cilindri uscători; 5) dispozitiv pendular. /. Maşină plană cu cilindri de uscat fesătură. 1) foulard de apretat; 2) fesătură; 3) bare întinzătoare; 4) cilindru conducător; 5) cilindri storcători; 6) zonă de introducere a fesăturii în maşină; 7) şi 9) cilindri conducători; 8) cilindri uscători; 10) dispozitiv pendular de depunerea fesăturii în falduri. apoi peste cilindrul conducător (4), care e cufundat în cada de apret şi e stoarsă între cilindrii (5); o zonă (6) de introducere a fesăturii în maşină, de-a-lungul căreia fesătura circulară e întinsă în fesătura la dispozitivul (6), care efectuează o mişcare pendulară şi depune fesătura în falduri. Maşina verticală de uscat, cu opt cilindri, cuprinde (v. fig. III): un lineal (I) şi mai multe bare 298 cilindrice (2), cari conduc ţesătura (3), asigurând contactul ei cu o suprafaţă cât mai mare a cilindrilor uscători; opt cilindri uscători (4), ai căror pereţ sunt de tablă de cupru de 3 mm grosime şi cari au dispozitive de încălzire cu abur prin interior, dispozitive pentru eliminarea apei condensate, valve pentru eliminarea aerului, armaturi de siguranfă, cum sunt valvele, manometrele, oalele de condensafie, etc.; un dispozitiv (5) cu mişcare pendulară, care depune în falduri ţesătura uscată şi care e însoţit, în general, de un alt dispozitiv, pentru învălăiucirea ţesăturii, când e cazul. Maşinile de uscat cu cilindri pot funcfiona cu rotirea în acelaşi sens sau în sensuri diferite a cilindrilor uscători vecini. în primul caz, uscarea ţesăturii se face pe o singură parte; în celălalt caz, uscarea ţesăturii se face pe ambele părfi. Aceste maşini pot fi antrenate de un electromotor cu colector cuplat direct, care permite schimbarea vitesei din mers. Vitesa cilindrilor uscători poate fi modificată şi cu o cutie de vitese cu 10"*12 trepte sau cu discuri conice în trepte. Primele grupuri de cilindri ajung în contact cu fesătura mai rece şi mai umedă; de aceea e bine ca ele să fie încălzite la o temperatură mai joasă. — Posibilitatea de încălzire a unor grupuri de cilindri la temperaturi diferite se obfine prin armaturi separate pe grupuri de cilindri, pentru încălzire cu abur, pentru condensare şi pentru eliminarea condensatului. întinderea puternică a fesăturii în direcfia de parcurgere produce înclinări ale firelor de bătătură fafă de firele urzelii, ca rezultat al micilor inegalităfi ale vitesei de înaintare a părfilor de ţesătură repartizate dela un capăt la capătul opus al cilindrilor. Corectarea pozi}iei firelor de bătătură deplasate se face cu un dispozitiv compus din 10*"12 cilindri, montat pe maşină, care intră în funcfiune după ce fesătura a parcurs aproximativ jumătate din cursă în maşina de uscat. Desavantajul principal al maşinilor cu cilindri consistă în lipirea fesăturii apretate de suprafafa cilindrilor uscători, defect care aspreşte fesătura. Ţesăturile uscate cu aceste maşini intră în lăfime (se îngustează) din cauza întinderii puternice în direcfia lungimii. Maşinile Cu cilindri sunt indicate pentru uscarea ţesăturilor cari ulterior se măn-găluesc sau se calandrează, îmbunătafindu-şi astfel comportarea la pipăit. Maşina de uscat cu curent de âer cald poate fi de următoarele tipuri: maşină-tunel, în care materialul textil efectuează un singur parcurs în plan orizontal, transportat pe o bandă fără fine sau cu un cărucior, fiind întâmpinat de aer încălzit de elemente calorigene fixe sau de un curent de aer cald introdus cu ventilatoare puternice; maşină de uscat cu etaje, în care materialul textil efectuează mai multe parcursuri în plane orizontale, la diferite înălfimi (etaje); maşini cu parcursul vertical al fesăturii, în care aceasta circulă continuu în 50-*-100 de curse în plane verticale, trecând succesiv prin vreo cinci camere de uscare; maşină de uscat cu ramă, care poate fi plană, adică cu o singură cursă a fesăturii într'un plan orizontal — sau cu etaje, adică cu mai multe curse în plane orizontale diferite. Maşina-tunel cu cărucior cuprinde (v. fig. IV): un tunel (I) de cca 10 m lungime, care are 4 4 4 IV. Maşină-funel cu cărucior de uscat fire textile, lână spălată, etc. 1) tunel; 2) ventilatoare; 3) curenfi de aer; 4) zone de uscare; 5) coş de evacuare a aerului umed; 6) .uşă de ieşire a căruciorului. perefii îmbrăcafi cu plăci de material termoizolant şi pe podeaua căruia sunt montate, în direcfia lungimii, două maşini pentru cărucioarele încărcate cu materiale textile; ventilatoarele (2), repartizate, câte unul pentru fiecare dintre cele trei zone de uscare ale maşinii, cari asigură formarea curenţilor (3) de aer pe principiul contra-curentului şi uscarea mai intensă în centrele zonelor (4) de uscare; un coş (5), prin care se elimină aerul care a străbătut tunelul, încărcându-se cu vaporii de apă absorbifi din materialul textil purtat de cărucioare; o uşă (6), prin care cărucioarele ies din tunel, intrarea lor făcându-se pe la capătul opus al tunelului, pe o uşă identică; elemente calorigene, cari sunt montate lângă unul dintre perefii laterali, aproape de zona de intro- V. Maşină de uscat lână. 1) cameră cu perefi izolatori; 2) serpentine penfru încălzire; 3) uşă de alimentare; 4) elevator; 5) cilindru cu'lineale; 6) pânză fără fine; 7) dispozifiv de evacuare; 8) ventilator; 9) coş- ducere a cărucioarelor; cărucioare cu tăvi de sită metalică sau cu rame de susfinere a sculurilor, cari se încarcă cu materiale textile umede (lână 299 spălată, etc.)» se introduc în tunel şi se prind de un lan} acfionat manual sau mecanizat, tras cu o vifesă determinată, spre capătul opus al maşinii. Maşina de uscat fibre cu aer cald şi cu mai multe etaje, de felul celor cari sunt folosite la carbonizarea lânii nefilate, cuprinde (v. fig. V): o cameră (î), cu perefii îmbrăcafi cu plăci de material termoizolant şi care are la bază serpentinele pentru încălzire (2); o uşă de alimentare (3), un elevator (4) şi un cilindru cu lineale (5), care trage fibrele umede din elevator şi le depune în camera cu aer cald; pânze fără fine (6), de sârmă metalică, situate una sub alta, ale căror sensuri de mişcare alternează dela o pânză la cea următoare, pentrucă materialul textil ajuns ia capul unei pânze să cadă pe pânza situată dedesubt; un dispozitiv de evacuare (7) a materialului uscat, după ce el a fost transportat de toate pânzele fără fine, întâmpinând curentul de aer cald după principiul contracurentului; un ventilator puternic (8), care elimină, printr'un coş (9), aerul încărcat cu vapori de apă şi gazele desvoltate în maşină. Maşina de uscat fesături cu aer cald, care e agregată cu un foulard de apretat,cuprinde(v. fig. VI): care depune fesătura uscată în falduri, pe o rampă; un ventilator (11), care aduce aer cald prin tubul (12) şi-l refulează de-a-lungul maşinii, realizând principiul contracurentului; un ventilator (13), care absoarbe aerul încărcat cu vapori de apă şi îl elimină printr'un tub de evacuare, situat aproape de zona de introducere a fesăturii în maşină. Rameza, adică maşina orizontală de uscat, cu ramă, cuprinde (v. fig. VII): un tunel (1), împărfit în mai multe camere de uscare; un schelet pentru susfinerea sulului (2), de pe care fesătura trece, printr'o zonă (3) de introducere, în dispozitivul de întins fesătura în lăfime şi parcurge tunelul; un sul (4) care susfine fesătura, şi un sul (5), pe care se înfăşură fesătura uscată; mai multe perechi de picioare de ofel (6), consolidate cu traverse, cari susfin rama cu rondele şi lanful cu clupe, întinzător în lăfime şi transportor al fesăturii; un dispozitiv care permite lăfirea sau îngustarea ramei, în raport cu lăfimea fesăturii care se usucă; un dispozitiv de scurtare sau de lungire a lanfului cu clupe, penfru a menfine fesătura sub întindere constantă; un mecanism diferenfial pentru variafia vitesei de parcurgere VI. Maşină de uscai fesătură cu aer cald. 1) sul cu fesăfură; 2) foulard de apret; 3) cadă cu apret; *4) cilindri conducători; 5) cilindri storcători; 6) fesătură; 7) cilindri conducători; 8) maşină de uscaf; 9) cilindri rotitori (conducători); 10) dispozitiv pendular; 11) ventilator de aducerea aerului cald; 12) tub prin care pătrunde aerul cald; 13) ventilator de evacuarea aerului cald. un sul (f), pe care e depusă fesătura înainte de apretare; un foulard (2), care cuprinde cada cu apret (3), cilindrii conducători (4) şi cilindrii storcători (5), dela cari fesătura (6) trece peste un sistem de cilindri conducători (7), intrând apoi în maşina de uscat (8); un sistem de cilindri a unuia sau a celuilalt lanf cu clupe, care intră în funcfiune când trebue efectuată îndreptarea firelor de bătătură; un grup de radiatoare cu cca 800 de fevi cu diametrul de 40 mm, în cari aburul şe găseşte la un regim de presiune de3-”6 at; câte un ventilator pentru fiecare grup de radia- VII. Maşină orizontală (rameză) de uscat fesături. j) tunel; 2) sul cu fesătură; 3) zonă de introducere a fesăturii în dispozitivul de întins în lăfime; 4) sul de susfinere; 5) sul de înfăşurare a fesăturii uscate; 6) picioare de ofel. conducători rotitori (9), pe suprafafa cărora fesătura circulă orizontal şi în plane succesive din ce în ce mai ridicate, ieşind din maşină prin partea ei superioară; un mecanism pendular (10), toare, care e aşezat deasupra şi serveşte la circulafia aerului cald în maşină, după principiul contracurentului; un coş de evacuare a aerului încărcat cu vapori, care poate fi înlocui! cu un 300 preîncălzitor de aer, în vederea unei noi folosiri a luU Mărimea maşinii şi vitesa de circulafie a aerului depind de grosimea şi de lăfimea fesăturii, de cantitatea de apret şi de umiditate, etc. Maşina orizontală cu ramă e folosită penfru uscarea fesăturilor uşoare, prin porii cărora poate pătrunde aerul cald. Maşina de usca! cu ramă, cu două şi cu mai multe etaje, se deosebeşte de maşina orizontală cu ramă prin dispozitivele cari permit fesăturii să efectueze mai multe parcursuri prin maşină. Ele sunf caracterizate prin numărul de etaje şi prin numărul de camere de uscare. Introducerea ţesăturii în clupele lanfurilor se poate face manual sau mecanizat, Uscarea suplementară a marginilor de fesătură acoperite de clupe se poate face cu cilindri încălzifi cu abur, cari sunf aşezafi în ultima parte a maşinilor de uscat. Maşina de uscaf cu radia]ii infraroşii poafe fi simplă (numai cu radiafii infraroşii) sau mixta (cu radi-afii infraroşii şi cu aer cald). Maşina simplă de uscaf cu radiafii infraroş'i cuprinde dispozitive cari conduc fesătura întinsă în lăfime şi în lungime, o ramă pe care sunf montate „în fagure" sau în diagonală 150—500 de lămpi electrice şi dispozifive de învălătucit fesă-tura uscată (sau de depunere a fesăturii în falduri). — Maşina mixtă cuprinde o parte în care fesătura frece pe deasupra unei rame cu becuri penfru radiafii infraroşii (Ia depărtarea de 0,15”-0,25 m de becuri) şi o a doua parte, în care fesăfura continuă să se usuce în curent de aer cald. Pe măsură ce fesătura se apropie de ieşirea din maşină, temperatura aerului scade dela 100 la 40°. ■1. Uscător [cyniHJIKa; sechoir; Trockner; drier, drying device; szârifo berendezes]. Tehn.: Sistem tehnic folosit pentru uscarea materialelor. Sistemul poafe fi un aparat, o maşină sau o instalafie. Criteriile cari stau la baza construirii şi alegerii uscătoarelor penfru diferitele ramuri industriale sunt: realizarea uscării fără a dăuna calităfii ma* terialului; obfinerea unei uscări câf mai uniforme; atingerea unei vitese de uscare cât mai mari, respectiv reducerea Ia minim a duratei uscării; posibilitatea de a regla procesul de uscare; consum de energie cât mai mic; construcfie cât mai simplă; deservire cât mai uşoară şi sigură; chel-tueli de exploatare şi de înfrefinere cât mai mici. O caracteristică importantă pentru uscătoare e valoarea factorului de umplere, adică raportul dintre volumul materialului de uscat şi volumul camerei de uscare. — După presiunea din uscător, se deosebesc: 2. Uscător atmosferic: Uscător în care presiunea e egală sau foarte apropiată de presiunea atmosferică. Cele mai multe uscătoare folosite în practică sunt de acest tip, deoarece lipsa unei di-ferenfe de presiune între inferiorul uscătorului şi exterior simplifică construcfia şi exploatarea, reducând mult cheltueliie. 3. Uscător cu vid: Uscător în care presiunea e sensibil inferioară presiunii atmosferice. în principiu, uscăfoarele cu vid se compun (v. fig. /) dintr'o cameră etanşă în care se introduce materialul supus uscării. O pompă de vid aspiră în perma-nenfă aerul care pătrunde prin neetanşeităfi, cum şi vaporii de umiditate, aceştia din urmă fiind evacuafi din instalafie după ce sun? condensafi. /. Schema de principiu a unui uscăfor cu vid. 1) cameră de uscare; 2) material de uscat; 3) suprafafă de încălzire; 4) condensator; 5) pompa de vid; 6) evacuarea condensatului. Cu acest tip de uscător, uscarea poafe fi făcută la temperaturi joase (v. Uscare prin sublimare în vid)r astfel încât, cu toată construcfia şi deservirea, mai complicate şi mai costisitoare, uscăfoarele cu vid sunt folosite excluziv pentru uscarea materialelor cari se alterează uşor la ridicarea temperaturii. La aceste uscătoare, pierderile de căldură sunf mai mici decât Ia alte tipuri, substanfele volatile (valoroase sau dăunătoare) rezultate din uscare sunt uşor de capfat, pierderile de material sunt minime, iar vitesa de uscare e de câtev; ori mai mare decât în uscăfoarele atmosferice cu convecfie. — După regimul de uscare, se deosebesc: 4. Uscăfor cu acfiune periodică: Uscător a cărui funcfionare e întreruptă de operafiunile de încărcare şi descărcare a materialului. în timpul uscării, temperatura şi umiditatea agentului de uscare variază. Acest tip de uscăfor permite reglarea foarte precisă a procesului de uscare, astfel încât e preferit la uscarea materialelor sensibile. La descărcarea şi încărcarea uscătorului se pierd cantităfi importante de căldură; timpul necesar pentru realizarea acestor operafiuni reduce mult durata de folosire efectivă a uscătorului. 5. Uscător cu acfiune continuă: Uscător în care încărcarea şi descărcarea materialului se fac continuu sau periodic, prin părfi diferite ale instalafiei, fără ca aceste operafiuni să întrerupă uscarea materialului existent în uscăfor. Acest tip de uscător e echipat cu dispozitive de deplasare a materialului în timpul uscării, dela uşa de încărcare spre uşa de descărcare. în regim permanent, fiecărui punct din uscător îi corespund anumite valori ale mărimilor de stare constante ale agentului de uscare; regimul de uscare e însă greu de reglat, atât în ansamblu, cât şi în lungul camerei de uscare. Deoarece la aceste uscătoare opririle sunt rare, pierderile de căldură prin răcirea instalaţiei sunt foarte mici; din acelaşi motiv, la capacitate de încărcare egală, durata de folosire, respectiv producfia în unitatea de timp, a uscătoarelor cu acfiune continuă, sunt superioare celor dela uscăfoarele cu acfiune periodică. Uscăfoarele cu acfiune continuă se folosesc pentru uscarea în masă a materialelor cari nu cer respectarea strictă a unui anumit regim de uscare. — 301 După starea de agregare a materialului supus uscării, se deosebesc uscătoare pentru solide, în cari se usucă materialele solide, sub formă de bucăfi, pastă, materiale mărunte (granule, boabe) sau pulberi; uscătoare pentru lichide, în cari se usucă soluţiile, suspensiile lichide, etc. şi uscătoare pentru gaze, în cari se usucă gazele. — După natura procesului de uscare, se deosebesc: 1. Uscător termic: Uscător în care evaporarea umidităfii se realizează prin mijloace termice (v. Uscare termică). Majoritatea uscătoarelor folosite în industrie sunt uscătoare termice. 2. Uscător chimic: Uscător în care materialul supus uscării e tratat cu substanje cari au proprietatea de a refine sau de a forfa ieşirea umidităfii din material (v. Uscare chimică). Uscătoarele chimice se compun din recipiente în cari se face tratarea materialului de uscat cu substanfa care refine umiditatea. în general, aceste recipiente sunt echipate cu agitatoare. în uscătoarele prin absorpfie, umiditatea rămâne în substanfa absorbantă, care astfel îşi pierde treptat capacitatea de absorpfie. Substanfa absorbantă trebue regenerată periodic prin încălzire, fie în afara, fie chiar în interiorul recipientului de uscare (golit de materialul de uscat). Pentru a asigura continuitatea producfiei se prevede, fie un număr dublu de uscătoare — cari funcfionează alternativ —, fie posibilitatea de înlocuire rapidă a substanfei absorbante. Uscătoarele prin osmoză se compun din recipiente în cari materialul de uscat se imbibă superficial cu saramură, şi din uscătoare cu convecfie obişnuite, în cari se produce apoi uscarea propriu zisă a materialului (v. Uscare prin osmoză). Uscătoarele chimice sunt simple, ieftine şi uşor de exploatat; se folosesc în deosebi în industria chimică. s. Uscător mecanic: Uscător în care îndepărtarea umidităfii din materiale se realizează prin forfe produse cu mijloace mecanice. Aceste uscătoare nu pot elimina din materiale decât cel mult umiditatea liberă (v.), însă cu un consum specific de energie foarte mic, ceea ce face să fie utilizate pentru uscarea preliminară a materialelor (v. Uscare mecanică). — După natura agentului de uscare, uscătoarele termice se împart cum urmează: 4. Uscător cu aer: Uscător în care agentul de uscare e aerul (v. Uscare cu aer caid). Tempe-; ratura acestuia e ridicată până la valoarea impusă de procesul de uscare, cu ajutorul unui schimbător de căldură prin suprafafă. 5. Uscător cu gaze de ardere: Uscător în care gazele rezultate din arderea unui combustibil1 constitue agentul de uscare (v. Uscare cu gaze de ardere). Arderea trebue să se producă cu exces mare de aer, valoarea excesului depinzând de temperatura Ia care trebue introduse gazele în uscător. Uscătoarele cu gaze de ardere se folosesc în deosebi când uscarea trebue să se producă la temperatură înaltă. o. Uscător cu amestec de aer şi gaze de ardere; Uscător în care agentul de uscare e un ames- tec de aer proaspăt şi gaze de ardere. Amestecarea se produce între focarul în care arde combustibilul şi uscătorul propriu zis. Raportul dintre can-tltăfile de aer şi gazele de ardere depinde de temperatura pe care trebue să o aibă agentul de uscare. 7. Uscător cu abur supraîncălzit: Uscător în care agentul de uscare e aburul supraîncălzit (v. Uscare cu abur supraîncălzit). Acest tip de uscător se foloseşte pentru uscarea materialelor uşor inflamabile sau a celor cari se alterează în prezenfa oxigenului. Nu poate fi folosit pentru uscarea materialelor sub formă de pulbere, deoarece pulberea antrenată de abur nu mai poate fi separată de acesta, Consumă mai pufină căldură decât cele cu aer sau cu gaze de ardere; con-strucfia şi exploatarea sunt însă mai costisitoare şi mai complicate. — După sensurile de mişcare relativă a materialului şi 3 agentului de uscare, se deosebesc: 8. Uscător în echicurent: Uscător în care materialul şi agentul de uscare circulă în acelaşi sens. Capacitatea de uscare a agentului şi vitesa de uscare scad de-a-lungul uscătorului. Principalul avantaj al acestui tip consistă în faptul că materialul părăseşte uscătorul cu temperatură relativ joasă, deoarece, la ieşirea din uscător, agentul de uscare are temperatură joasă şi umiditate mare. Aceasta limitează însă posibilitatea reducerii umidităfii finale a materialului. Reglarea procesului de uscare e simplă şi sigură, mai ales în faza finală. Aceste uscătoare sunt de preferit în următoarele cazuri: materialul suportă mai bine o uscare intensă în stare umedă, decât în stare uscată; materialul uscat e sensibil la temperaturi înalte; materialul are la sfârşitul uscării higroscopicitate mică; materialul e foarte higroscopic la sfârşitul uscării, dar menfinerea calităţii lui primează asupra economiei operafiunii de uscare. 9. Uscător în contracurent: Uscător în care materialul şi agentul de uscare circulă în sensuri contrare. Capacitatea de uscare (v. Uscare, capacitate de ~) a agentului nu variază prea mult în lungul uscătorului, diferenfa dintre temperaturile, respectiv umidităfile agentului de uscare şi cele ale materialului rămânând la o valoare aproape constantă. Aceste uscătoare sunt de preferit în următoarele cazuri: materialul nu suportă uscarea intensă în perioada în care umiditatea lui e mare; materialul nu e sensibil la temperaturi înalte; materialul uscat trebue obfinut cu umiditate foarte mică; materialul e foarte higroscopic şi sensibil la temperaturi înalte, iar necesitatea de a-l obfine cu o umiditate minimă la temperatură joasă primează asupra duratei şi economiei operafiunii de uscare. în regiunea de încălzire a materialului e posibilă condensarea pe material a umidităfii din agentul de uscare, ceea ce reduce vitesa de uscare. Acest inconvenient poate fi înlăturat prin realizarea curentului mixt (introducerea agentului de uscare pe Ia ambele capete ale uscătorului şi evacuarea lui pe la mijloc, sau invers). io. Uscător cu curenfi încrucişafi: Uscător în care materialul şi agentul de uscare circulă formând 302 curenfi încrucişafi. Capacitatea de uscare e mare. Uscătoarele cu curenfi încrucişafi se folosesc în următoarele cazuri: materialul suportă bine uscarea intensă, atât în stare umedă, cât şi în stare uscată; materialul nu e sensibil la temperaturi înalte; vitesa mare de uscare şi obfinerea unei umidităfi finale mici primează asupra consumului specific de agent de uscare, şi de căldură. — După modul de mişcare a agentului de uscare, se deosebesc: 1. Uscător cu circulafie naturală: Uscător în care circulafia agentului de uscare e provocată şi întreţinută numai de diferenfa dintre greutăfile specifice ale agentului în diferitele părfi ale uscătorului. Acest tip de circulafie, care nif permite realizarea unor vitese mari de uscare şi provoacă dificultafi la reglarea procesului de uscare, prezintă avantajul simplicităţii; se foloseşte numai la uscătoarele de capacitate mică, la cari primează ieftinătatea instalafiei. 2. Uscător cu circulafie artificială: Uscător în care mişcarea agentului de uscare e provocată de maşini sau aparate speciale (ventilatoare, pompe, ejectoare). Mărirea vitesei de uscare şi posibilitatea de a regla procesul de uscare sunt avantaje cari, în general, impun folosirea circulafiei artificiale, cu toate că aceste uscătoare sunt mai complicate, mai costisitoare şi consumă cantităfi importante de energie electrică. — După circuitul realizat de agentul de uscare, se deosebesc: 3. Uscător cu circuit deschis: Uscător în care agentul de uscare trece o singură dată prin el, după care e evacuat în exterior (v. Uscare cu gaze de ardere). Uscătoarele cu circuit deschis sunt relativ simple, consumă energie electrică pufină penfru antrenarea ventilatoarelor şi sunt sigure în exploatare. Se folosesc pentru uscarea la temperaturi înalte şi când recircularea ar constitui un pericol (din cauza vaporilor inflamabili sau nocivi cu cari se încarcă agentul de uscare). 4. Uscător cu recirculafie: Uscător în care agentul de uscare ieşit din el e readus în parte în acesta (v. fig. II). II. Schema de principiu a unui usca for cu recirculafie. 1) venfilator; 2) baterie de încălzire; 3) uscător; 4) material de uscaf. în locul agentului de uscare (în majoritatea cazurilor: aer) folosit şi evacuat în exterior, cu parametrii corespunzători punctului C din diagrama l-d (v. fig. III), (/ fiind entalpia, iar d con- finuful în umiditate; v. Umiditate, confinut de ~ în gaz), se introduce o cantitate egală de aer proaspăt cu valorile mărimilor de stare corespunzătoare punctului A, care se amestecă cu aerul recirculaf. Amestecul, cu valorile mărimilor de stare corespunzătoare punctului M, se încălzeşte în bateria de încălzire până la starea reprezentată prin punctul B şi apoi e introdus în uscător. Consumul specific de aer proaspăt e (kg/kg a2~~UQ umiditate), unde d$ e confinutul de umiditate al aerului preluat din exterior, iar cfe e confinutul de umiditate al aerului la ieşirea din camera de uscare; cantitatea totală de agent de uscare care trebue să circule prin uscător pentru a prelua dela material 1 kg umiditate e ac{rc = ^— 2 dam (kg/kg umiditate), unde dam e confinutul de umiditate al amestecului de aer (corespunzător punctului M în diagrama I-d), la intrarea acestuia în camera de uscare. Aşa dar, debitul total al agentului de uscare e mai mare decât la uscătorul cu circuit deschis, ceea ce face să crească energia necesară pentru antrenarea ventilatorului. Consumul specific teoretic de căldură e q = a (Ii — Iq) (kcal/kg umiditate). Recircularea se foloseşte când agentul de uscare trebue să aibă umiditate mare (uscarea materialelor lemnoase, ceramice, etc.). Fa}ă de uscătoarele cu circuit deschis, uscătoarele cu recircu- III. Reprezentarea în diagrama l-d a procesului de uscare din uscătorul teoretic cu recirculafie. A) starea aerului proaspăt; B) starea agentului de uscare după încălzire; C) starea agentului de uscare la ieşirea din uscător; M) starea agentului de uscare (amestec) înainte de încălzire. IV. Schema de principiu a unui uscăfor cu circuit închis. /) ventilator; 2) baterie de încălzire; 3) uscăfor; 4) material de uscaf; 5) condensator; 6) evacuarea umidităfii condensate. Iafie sunt mai complicate, mai costisitoare, consumă mai multă energie pentru antrenarea ventilatoarelor. BOB V. Reprezentarea în diagrama l-d a procesului de uscare din uscă-iorul teoretic cu circuit închis, dar prezintă posibilităţi mai mari de reglare a parametrilor agentului şi a regimului de uscare. 1. Uscător cu circuit închis: Uscător în care agentul de uscare descrie un circuit închis (v. fig. /V). După ieşirea din uscător, agentul de uscare trece printr'un condensator, în care umiditatea preluată dela material rămâne sub formă de condensat. Acesta e evacuat continuu sau periodic, putând fi recuperat (dacă constitue un produs valoros). Agentul de uscare părăseşte condensatorul cu umiditate scăzută, trece prin bateria de încălzire, unde primeşte căldură, şi apoi intră din nou în uscător. în diagrama I-d (v. fig. V), segmentul AB reprezintă încălzirea agentului de uscare, BC reprezintă uscarea, CD reprezintă răcirea agentului — în condensator — până la saturafie, iar DA reprezintă condensarea umidităţii. Acest tip de uscător, care aduce complicafii constructive şi de exploatare, e folosit în mod limitat în industria chimică, în deosebi când e necesară recuperarea umidităfii extrase din material. — După modul de îndepărtare a umidităfii din uscătoarele termice, se deosebesc: 2. Uscător cu schimbarea agentului de uscare: Uscător în care umiditatea e preluată de agentul de uscare, care apoi e evacuat în exterior (v. Uscător cu circuit deschis). 3. Uscător cu condensafie: Uscător în care vaporii de umiditate preluafi de agentul de uscare sunt condensafi într'un condensator aşezat în drumul agentului, după ce acesta părăseşte materialul de uscat. în general, după condensarea umidităţii se face recircularea agentului de uscare. Aceste uscătoare sunt mai răspândite în industria chimică, în deosebi când e necesară recuperarea vaporilor valoroşi cari s'au produs în timpul uscării (v. şi Uscător cu circuit închis). — După locul de încălzire a agentului de uscare, se deosebesc: 4. Uscător cu încălzire exterioară: Uscător în care încălzirea agentului de uscare se face în afara instalafiei propriu zise (într'un focar sau într'un schimbător de căldură). încălzitoarele exterioare pot deservi simultan unu sau mai multe uscătoare (încălzire centrală). Avantajul încălzirii centrale consistă în simplicitatea instalafiei. Desavantajele sunt: dificultatea de a regla parametrii agentului de uscare în mod diferit, la uscătoare diferite; consum mare de energie pentru antrenarea ventilatorului central. 5. Uscător cu încălzire inferioară: Uscător în care încălzirea agentului de uscare se face chiar în spafiul de uscare (prin arderea unui combustibil sau cu un schimbător de căldură). Aceste uscătoare sunt mai compacte decât cele cu încălzire exterioară, dar reglarea regimului de uscare e mai dificilă. e. Uscător cu încălzire intermediară: Uscător în care agentul de uscare e încălzit de mai multe ori, între diferitele zone din uscător (v. fig. VI). VI. Schema de principiu a unui uscător cu încălzire intermediare. 1) ventilator; 2) baterii de încălzire; 3) uscător; 4) material de uscat. în fiecare dintre aceste zone, agentul de uscare realizează un proces de uscare simplu, asemănător uscării în circuit deschis. Agentul de uscare, preluat din exterior cu valorile mărimilor de stare corespunzătoare, în diagrama l-d (v. fig. VII), punctului A, e încălzit într'o primă baterie până la temperatura t\ (punctul Z?i). Urmează uscarea unei prime porfiuni de material, la sfârşitul căreia parametrii agentului de uscare corespund punctului Q. Urmează alte perioade de încălzire (Q#2i C2B3i etc.), până la aceeaşi temperatură t\, şi de uscare (B2C2, B3C3, etc.). în aceste con-difiuni, consumul de căldură şi efectul cantitativ de uscare sunt egale cu consumul de căldură şi cu efectul de uscare corespunzătoare uscării obişnuite, în care însă agentul de uscare ar trebui încălzit până la o temperatură t, mult mai înaltă (punctul B). Astfel, fără a mări debitul agentului de uscare şi fără a depăşi limita admisibilă de temperatură, se pot obfine regimul şi gradul de uscare necesare. Acest tip se foloseşte pentru uscarea materialelor cari nu suportă temperaturi înalte şi cari au nevoie de un anumit regim de temperatură în lungul uscătorului. Construcfia e relativ complicată, dar uscătorul prezintă mari posibilităfi de reglare a regimului de uscare, —* VII. Reprezentareaîn diagrama l-d a procesului de uscare din uscă-torul teoretic cu încălzire intermediară. 304 După modul de încălzire a agentului de uscare, se deosebesc; 1. Uscăfor cu schimbător de căldură: Uscăfor în care agenful de uscare primeşte căldura într'un schimbăfor de căldură. Natura fluidului încălzitor care alimentează schimbătorul de căldură depinde de regimul de uscare şi, în primul rând, de valorile mărimilor de sfare ale agentului de uscare. în cele mai multe cazuri, fluidul încălzitor e aburul. Cu acesta, temperatura agentului de uscare poate fi ridicată până la 40"-120°, rareori mai sus. Chiar în acest interval de temperatură, schimbătoarele de căldură cari trebue să reziste la presiuni de 3-”6 ata sunt grele, voluminoase şi costisitoare. Ridicarea temperaturii peste această limită impune şi mărirea presiunii aburului, ceea ce ridică pre}ul instalafiei la valori prohibitive. în ultimul timp există tendinţa de a folosi fluide cu temperaturi de fierbere înalte, ceea ce permite ridicarea temperaturii agentului de uscare la 300"*400°, în schimbătoare de căldură cari funcfionează la presiuni mai joase decât 10 ata. în cele mai multe cazuri, însă, ridicarea temperaturii agentului de uscare pesfe 120° se face prin încălzirea cu gaze de ardere. 2. Uscător fără schimbător de căldură: Uscător alimentat direct cu gazele de ardere (amestecate sau nu cu aer proaspăt) cari părăsesc focarul în care se arde combustibilul (v. Uscător cu gaze de ardere). Acest tip de uscăfor e foarte răspândit şi se foloseşte dacă e admisibil ca agentul de uscare să confină unele impurităţi. 3. Uscător cu încălzire electrică: Uscător în care agentul de uscare e încălzit prin rezistenfe electrice. Aceste tipuri de uscătoare, cari consumă foarte multă energie electrică, sunt folosite numai în lucrările de laborator şi în câteva ramuri industriale în cari e necesară reglarea foarte fină a regimului de uscare. — După modul în care se transmite materialului căldură, se deosebesc: 4. Uscăfor cu convecfie: Uscător în care materialul supus uscării primeşte prin convecfie căldura necesară pentru evaporarea umidităfii, dela agenful de uscare. Acesta e cel mai răspândit tip de uscător termic (v. Uscare prin convecfie). 5. Uscăfor cu contact: Uscător în care materialul supus uscării primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităfii, dela o suprafafă caldă, cu care e în contact direct (v Uscare prin contact). 6. Uscător cu iradiere: Uscător în care materialul supus uscării primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităţii prin radiafie termică emisă de suprafefe radiante montate în uscător (v. Uscare prin iradiere termică). 7. Uscător cu curenfi de înaltă frecventă: Uscător în care în materialul (dielectric) situat într'un câmp de unde electromagnetice de înaltă frecventă se desvoltă căldură, care e utilizată pentru evaporarea umidităţii (v. Uscare prin curenţi de înaltă frecventă). Instalafia de uscare se compune din generatorul de curent de înaltă frecvenfă şi din camera de uscare propriu zisă. Generatoarele sunt constituite, fie de tuburi electronice, fie de convertisoare de frecventă; primele sunt mai complicate şi au randament inferior ultimelor. Există şi generatoare combinate, cu tuburi electronice şi convertisoare. Frecvenfă curentului de uscare poafe fi reglată în gama de 300***1000 Hz, tendinţa fiind de a se ajunge la 8000 Hz fără a micşora randamentul generatorului, care are, în actualele construcfii, valoarea de cca 55%. Cele mai multe instalafii au puteri de cca 50 kW. Camera de uscare are un sistem de aerisire pentru evacuarea umidităţii evaporate, dispozitive pentru transportul materialului de uscat şi un -V v =d V fi 1 a T U VIII. Diferite forme şi moduri de aşezare a elecfrozilor în uscăfoarele cu curenfi de înaltă frecvenfă. a) uscarea capetelor palplanşe/or, stâlpilor, etc. (curbele Q şi w reprezintă variafia femperafurii şi a umidităfii în inferiorul materialului); b) uscarea grâneior în tub de cuar}; c) uscarea continuă a materialelor granulare pe transportor; el) uscarea unui cilindru compact; e) uscarea stivelor cu electrozi introduşi în material; 1) electrozi; 2) canale pentru circulara aerului; 3) maferial de uscat. 365 sistem de electrozi, forma, dimensiunile şi modul de amplasare a acestora depind de caracte-risticele materialului (v. fig. VIII). Foarte utili pentru uscarea materialelor în stive sunt aşa numiţii electrozi cu dren, înveliţi în pânza hidrofilă care absoarbe umiditatea evaporată din material, drenând-o în exteriorul acestuia, ca un fitil. La uscarea în stive a materialelor lemnoase, electrozii pot fi aşezaţi vertical, de-a-lungul stivei, fără a ajunge în contact cu materialul, sau pot fi introduşi în stivă în poziţie orizontală (v. fig. IX). Primul sistem e folosit din ce în ce mai mult, fiind mai comod şi dând, în IX. Aşezarea electrozilor Ia uscarea materialelor în sfive. a) aşezarea fără contact între electrozi şi material; b) aşezarea electrozilor în inferiorul sfivei, în contact cu materialul de uscat; 1) electrod; 2) material; 3) baterie de încălzire; 4) ventilator. majoritatea cazurilor, rezultate mai bune. Deoarece uscarea numai prin curenfi de înaltă frecvenţă e prea costisitoare, se recurge 1a combinarea ei cu alte procedee de uscare termică, în sistemul combinat de uscare, energia curenţilor de înaltă frecvenţă se consumă numai penfru a realiza căderea de temperatură din interiorul materialului spre exterior, sau numai penfru îndepărtarea umidităfii legate (v. Uscare prin curenfi de înaltă frecvenţă). în acest fel, scade până la 1 kWh/kg, fată de 5 kWh/kg, cât e consumul specific în cazul uscării numai prin curenţi de înaltă frecvenţă. Uscarea combinată permite folosirea succesivă a unui singur generator, la 2—3 camere de uscare cari funcţionează continuu. Uscătoarele cu curenţi deînaltă frecvenţă sunt costisitoare, au deservire complicată, impun nevoia de a respecta strict regulile de tehnică a securităţii muncii şi au consum mare de e-nergie electrică; ele prezintă însă marele avantaj de a permite uscarea rapidă şi corectă, independent de umiditatea şi grosimea, materialului, chiar în X. Graficele uscării scândurilor de pin groase de 65 mm (curbele 0 şi w reprezintă variafia temperaturii şi a umidităfii materialului). a) prin convecfie; b) combinată (convecfie şi curenfi de înaltă frecvenfăj; c) prin curenfi de înaltă frecvenfă; t) durata uscării, în zile. cazurile în cari alte procedee de uscare dau rezultate nesatisfăcătoare. Din aceste motive, uscarea prin curenfi de înaltă frecvenfă e folosită din ce în ce mai mult, mai ales în combinaţie cu alte procedee de uscare termică, în deosebi penfru uscarea materialelor lemnoase groase (stejar, fag, etc.), cari sunt greu de uscat cu rezultate bune prin alte metode, cum şi în cazurile în cari nu e necesară decât uscarea anumitor porfiuni ale materialelor (marginile palplan-şelor, capetele stâlpilor, etc.). — După principiile constructive şi de funcfionare, uscătoarele termice cu convecfie se împart cum urmează: i. Uscător-cameră: Uscător cu acfiune periodică (v,), compus dintr'o cameră în care se introduce materialul, care rămâne nemişcat în tot timpul uscării. încărcarea şi descărcarea materialului se fac prin acelaşi loc. Cele mai multe uscătoare funcfionează la presiunea atmosferică, folosind aerul ca agent de uscare. Materialul e aşezat pe vagonete speciale, cari nu trebue să împiedece circulafia agentului de uscare şi cari sunt imobile în timpul uscării. După necesităfi, volumul camerei de uscare poate atinge câteva sufe de metri cubi. Uscătoarele-cameră cu circulafie naturală, cari au avut o mare răspândire în prima fază a teh-nicei uscării, se compun din camera de uscare (v. fig. XI), în care se găsesc bateriile de încălzire. Camera are un sistem de aerisire. Aerul pătrunde din exterior prin nişte canale, trece prin bateriile da încălzire, se ridică pe lângă material, pătrunde în partea superioară a acestuia şi coboară prin el pe măsură ce se încarcă cu umiditate. O parte din aerul umezit se eva- durata uscării se reduce la aproximativ o treime din cea corespunzătoare uscării prin convecfie I cuează în exterior prin canale, iar restul aerului e (v. fig. X), iar consumul de energie electrică I recirculat. Aerul evacuat e înlocuit cu o canfi- 20 306 XI. Schema de principiu a uscăforu-lui-cameră cu circuit naturală, î) cameră ds uscare; 2) canale penfru intrarea aerului; 3) canale penfru evacuarea aerului; 4) baferie de încălzire; 5) material. tafe egală de aer proaspăt. Un sistem de clapete montate în canale permite reglarea circuiafiei agentului de uscare. Uscătoare le-cameră sunt simple şi ieftine. Durata de uscare e însă foarte lungă, iar uscarea nu e uniformă; în timp ce straturile superioare ale materialului se usucă prea mult, straturile inferioare rămân a-deseori cu o umiditate care impune o nouă uscare. A-cest inconvenient poate fi înlăturat parfial prin aşezarea rafională a materialului (cu un spafiu liber central), astfel încât să se asigure cir-culafia mai uniformă a agentului de uscare. în industria chimică, în cazurile în cari trebue recuperate sau refinute produsele volatile sau nocive cari sa dasvoltă din material în timpul uscării, se folosesc usca-* toare-cameră cu circuit închis. Umiditatea e extrasă, din agentul de uscare, fie cu ajutorul unui condensator montat chiarîn camera de uscare (v. fig. X/l), fie cu ajutorul unor absorbanfi chimici (silîcagai, cărbune activat, carbonat de potasiu, clorură de calciu, acid sulfuric, etc.). în a-cest caz, pentru a asigura funcfionarea continuă a uscătorului, se folosesc alternativ două mase absorbante, fiecare uscându-se succesiv prin încălzire. Datorită cantităfii mari de căldură care se desvoltă în timpul absorpfiei, la acest tip de uscător bateria de încălzire nu are de acoperit, în general, decât pierderile de căldură. Uscătoareie-cameră cu circulafie naturală se folosesc numai pentru producfie mică, penfru uscarea materialelor cari nu suportă vitese mari de uscare — şi unde lipseşte energia electrică necesară pentru antrenarea ventilatoarelor, Uscătoarele-cameră cu circulafie artificială au ventilatoare centrifuge sau axiale. Montarea ventilatoarelor în exteriorul camerei de uscare permite supravegherea uşoară a ‘instalafiei şi reduce gabaritul camerei, mărind însă consumul de energie electrică, din cauza creşterii importante a rezis- XII. Schema de principiu a uscăforului-cemeră cu circuit închis, cu condensafie. 1) cameră de uscare; 2) material; 3) condensator; 4) baterie de încălziră. tenfei hidraulice a circuitului agentului de uscare (v. fig. Xlll). Montarea ventilatoarelor în interio- XIII. Schema de principiu a uscăforului-cameră cu circulafie artificială. 1) cameră de uscare; 2) vagonefe penfru maferial; 3) ventilator; 4) baterii de încălzire; 5) clapetă de reglare; 6) aer uzat; 7) aer proaspăt. rul camerei (v. fig. X/V) măreşte gabaritul acesteia şi îngreuiază supravegherea, reducând X/V. Uscător-cameră ca ventilator inferior. I) cameră ole uscare; 2) vagonet penfru material; 3) ventilator; 4) baterii de încălzire; 5) coş de aerisire. însă de câteva ori consumul de energie electrică, în raport cu cel al uscătoarelor cu ven- tilatoare exterioare. Folosirea ventilatoarelor axiale reversibile, cu cari se poafe inversa sensul d© 307 circulafie al agentului de uscare, permite realizarea unei uscări mai uniforme şi într'un timp mai scurt. în numeroase cazuri, folosirea uscătoarelor-ca-meră cu ejecfie (v. fig. XV) dă rezultate bune. Ventilatorul aspiră un amestec de aer proaspăt şi aer de recirculafie, pe care-l trimite în ejec-tor sub presiune înaltă. Aici, datorită efectului de ejecfie, se aspiră o altă cantitate de aer de recirculafie. Amestecul refulat trece printr'o baterie de încălzire şi apoi prin materialul supus uscării. Excesul de aer e evacuat printr'un coş de aerisire. în condifiunile obişnuite din uscătoare, factorul de ejectare e de 3-*4 kg/kg. Uscătoarele-cameră cu circulafie artificială sunt mai costisitoare şi mai complicate în exploatare decât cele cu circulafie naturală; ele permit însă utilizarea mai bună a spafiului camerei de uscare, mărirea importantă a vitesei de uscare şi îmbu-nătăfirea califăfii materialului, datorită omogenei-tăfii superioare a procesului de uscare. Uscătoarele-cameră se folosesc numai în cazul unei producfii mici şi, în deosebi, când se impune reglarea foarte precisă a procesului de uscare, ceea ce e mult mai fgreu de realizat cu alte tipuri de uscătoare. 1, Uscator-tunel: Uscător cu acfiune continuă, format dintr'o cameră în lungul căreia se mişcă materialul supus uscării. Materialul se introduce pe la un capăt al tunelului, cu ajutorul unui dispozitiv de transport, iar după uscare părăseşte tunelului, iar pe la celălalt capăt ies simultan acelaşi număr de vagonete, cu material uscat (v. fig. XVI). Deplasarea vagonetelor se face manual, pe un plan înclinat (panta 1 : 200), sau cu ajutorul unor dispozitive mecanice. 3 U 3 6 XV/. Uscător-tunel cu intermediară ■10) ca- vagonete, cu încălzir pe zone. 1) vagonete; 2) ventilatoare; 3) baterii de încălzire; 4 mere pentru dirijarea aerului. în uscătoarele cu bandă, încărcarea şi descărcarea materialului se fac continuu, pe la cele două capete, deplasarea fiind asigurată de o bandă rulantă (v. fig. XVII) metalică, de bumbac sau de cauciuc. Uscătoarele cu o singură bandă prezintă inconvenientul că stratul de material nu se usucă uniform pe toată grosimea. în uscătoarele cu mai multe benzi (v. fig. XVIII), acest inconvenient e înlăturat datorită amestecării materialului în timp ce cade de pe o bandă pe alta. Usca- XV/t. Uscător cu o bandă. 1) role de antrenare, 2) ventilator de circulafie; 3) baterie de încălzire; 4) ventilator de evacuare; 5) bandă transportoare; 6) sită pentru reţinerea materialului; 7) motor electric. tunelul pe la capătul opus. Lungimea tunelului poate atinge 60 m. La capete, tunelul e închis cu uşi etanşe. Uscătoare le-tunel se construesc numai cu circulafie artificială, în contracurent, sau cu curenfi încrucişafi. Agentul de uscare circulă în circuit închis sau e recirculat, recirculafia făcându-se pe zone — din cauza lungimilor mari. Uscătoarele-tunel sunt costisitoare şi nu dau posibilitatea reglării precise a proceselor de uscare, dar sunt economice. Pentru aceste motive se folosesc în întreprinderile cu producfie mare şi continuă, la uscarea materialelor cari nu au nevoie de condifiuni grele de uscare. Pentru deplasarea materialului în interiorul tunelului se folosesc vagonete, benzi rulante întinse, benzi cu bucle, şi şuruburi fără fine. Uscătoarele-tunel cu vagonete au şine pe cari se deplasează încet vagonetele cu material de uscat. La intervale regulate de timp se introduc yn vagonet sau mai multe, ps la un capăt al toarele cu bandă sunt instalafii de mare producfie orară şi se folosesc la uscarea materialelor fibroase XVIII. Uscător cu mai multe benzi. I) cameră de uscare; 2) benzi transportoare; 3) role de antrenare; 4) role de susfinere; 5) baterie de încălzire; 6) pâlnie de alimentare. (lână, bumbac), a materialelor granulare (boabe diverse, grâne), cum şi a pieselor vopsit© cari şe fabrică în seri©, 20* 308 în mdustria chimică se folosesc mult uscătoarele cu bucle pentru uscarea pastelor şi a semifluide-lor obfinute din filtrarea suspensiilor. La acestea, banda constituită dintr'o plasă metalică rezistentă la coroziune formează numeroase bucle (v.fig. X/X), astfel încât lungimea ei e mult mai mare de- XIX. Uscător cu bucle. 1) buncăr cu cilindri de alimentare; (2) cilindri de presare; 3) plasă metalică; 4) mecanism de antrenare; 5) dispozitiv de lovire; 6) buncăr penfru maferial uscaf; 7) transportor elicoidal; 8) ventilatoare. cât cea a camerei de uscare. Pasta de uscat confinută într'un buncăr de alimentare se aşterne pe plasă într'un strat a cărui grosime e egală cu adâncimea ochiurilor plasei (5—25 mm). Un sistem de cilindri de presare îndeasă materialul în ochiurile plasei, care introduce apoi materialul în camera de uscare. Banda e susfinută de un grup de role cari constitue în acelaşi timp sistemul de antrenare. Pe măsură ce banda se deplasează, materialul se usucă şi, la capăt, un sistem de ciocănele loveşte plasa, din ochiurile căreia materialul uscat cade într'un buncăr, din care apoi e scos de un şurub fără fine. Datorită suprafefei mari de uscare (pe ambele fefe ale plasei), încălzirii materialului în interior (unde e în contact cu plasa) şi continuităfii procesului de uscare, aceste tipuri de uscătoare sunt instalafii de mare producfie orară. La unele uscătoare cu bucle, încărcarea materialului pe plasă se face prin trecerea acesteia printr'un recipient în care materialul se găseşte în stare semifiuidă. în uscătoarele cu şurub fără fine, materialele —: mărunte — se deplasează cu ajutorul unui transportor elicoidal. u Uscător cu cuvă: Uscător cu acfiune continuă (v.), în contracurent, folosit pentru uscarea cerealelor, a cărbunelui, a argilei şi a materialelor friabile, constituit dintr'o cuvă la a cărei parte superioară e adus materialul, care e introdus în cuvă şi e lăsat să cadă prin aceasta. După modul de mişcare a materialului, se deosebesc următoarele cazuri: materialul cade liber; căderea liberă e încetinită de un sistem de şicane; întreaga cuvă e plină cu material afânat, care coboară pe măsură ce se scoate materialul a cărui uscare e terminată. Primele două tipuri se folosesc mai ales pentru îndepărtarea umidităfii superficiale. în ultimul tip de uscător, materialul nu rămâne decât câteva secunde; în al doilea, dela câteva minute până la câteve ore. Cele mai des folosite sunt uscătoarele cu cuvă cu şicane (v. fig. XX): Uscătorul reprezentat în figură e împărfit în mai multe etaje. Materialul ridicat Ia partea superioară a cuvei de un elevator e introdus cu un alimentator în camera de sus şi e lăsat să cadă pe grătarul XX. Uscăior cu cuvă cu şicane. I) elevator; 2) alimentator; 3) con rotativ; 4} disfribuifor; 5) exhaustor; 6) canal de gaze fierbinfi; 7) grătar. acesteia, la margine. Un sistem de palete fixate sub conul rotativ din această cameră adună materialul spre centru, lăsându-l să cadă apoi în camera de dedesubt, unde conul împrăştie materialul spre periferie, etc. Agentul de uscare pătrunde în cuvă prin camera inferioară şi se ridică, trecând din cameră în cameră, prin straturile de material de pe fiecare grătar. Materialul uscat e evacuat cu vagonete sau cu un alt sistem de transport. La uscătoarele cu cuvă se folosesc, în general, ca agent de uscare, gazele de ardere, cari însă trebue curafite, în prealabil, de praf. La unele uscătoare cu cuvă, şicanele sunt constituite din rafturi oscilante. Există şi uscătoare cu cuvă transportabile, folosite în special pentru uscarea cerealelor Ia gospodăriile agricole. Uscătoarele cu cuvă se folosesc în deosebi când, datorită procesului tehnologic, materialul de uscat e situat la înălfime. Cu toate perfecţionările aduse, uscătoarele cu cuvă sunt inferioare uscătoarelor cu tobă (v.)* 309 i. Usca for cu tobă: Uscător în care partea principală e o tobă conică sau cilindrică lungă, înclinată (v. fig. XX/), în interiorul căreia se deplasează uscare frece printr'o instalafie de refinere a prafului, care altfel ar distruge ventilatorul. La uscătoarele cari au rezistenfă mică pe circuitul agen- XXI. Uscător cu tobă. 1) focar; 2) alimentator; 3) tobă; 4) motor electric; 5) reductor; 6) roată dinfafă penfru antrenare; 7) role de sprijin; 8) role de ghidare; 9) etanşare-labirint. tului de uscare, ventilatorul poate fi înlocuit cu un coş de tiraj. în cazurile în cari nu se admite contactul între material şi agentul de uscare, toba are perefi dubli — şî materialul care se găseşte în cilindrul exterior primeşte căldura gazelor cari circulă prin cilindrul interior. La extremităfi, toba are etanşeri în labirint. Uscătoarele cu tobă se folosesc pentru uscarea cărbunelui, a nisipului, a argilei, a calcarului şi a altor materiale minerale sub formă de praf sau de bulgări. Aceste uscătoare au o mare producfie orară. Caracteristic pentru dimensionare e factorul de încărcare specifică a tobei U/V t, adică umiditatea evaporată în timp de 1 oră pe 1 m3 volum de tobă. Valoarea acestui factor depinde de tipul tobei, de factorul de umplere a acesteia, ds turafia tobei, de caracteristicele materialului şi ale agentului de uscare, etc. 2. Uscător tubular; Uscător constituit dintr'o tobă închisă Ia ambele capete cu câte o placă tubu-Iară în care sunt mandrinate tuburi cu diametrul mai mare decât 100 mm. în axa tobei se găseşte şi se amestecă/materialul supus uscării. Toba se roteşte cu 1—8 rot/min şi are fafă de orizontală o înclinare de 1/15—1/50, după vitesa cu care trebue să treacă materialul prin tobă. Instalaţia cuprinde un sistem de sprijinire şi de rotire a tobei. Pentru ca materialu' să nu adere la tobă şi pentru a asigura o amestecare cât mai omogenă a Iui, sunt fixate în interiorul tobei şicane (v. fig. XXII) a că- , ror formă şi dispo- '/C zifie depind de ca-racteristiceie materialului. în cele mai multe cazuri se folosesc, ca agent de uscare, gazele de ardere, cari trec prin interiorul tobei în a-celaşi sens cu materialul. Mai rar se folosesc aerul încălzit şi circulaţia în contracurent. La ieşire, agentul de XXII. Şicane’montate în interiorul 'tobelor. 310 un tub central cu diametru mai mare (v. fig. XXIII). Materialul de uscat, sub formă de bulgări, intră printr'un distribuitor în tuburile cu diametru mai mic, prin cari se rostogoleşte până la celălalt capăt al tobei. Pentru o mai bună amestecare a materialului, în fiecare tub există câte un ghidaj elicoidal. Prin tuburi circufă şi un curent de aer care ia umiditatea materialului. încălzirea se face cu abur de căteva atmosfere, care intră în tubul central, din care apoi se răspândeşte în spaţiu] intertubular al tobei, unde se condensează, cedând căldura către tuburile cu material. Condensatul e colectat în partea inferioară a tobei şi e evacuat. în timpul uscării, toba se roteşte cu 4--8 rot/min. Deoarece cantitatea de căldură transmisă materialului pe metru cub de tobă e, la uscătoarele tubu!are, de câteva ori mai mare decât la uscătoarele cu tobă, factorul de încărcare specifică (v. sub Uscător cu tobă) al primelor are valori mai mari. Consumul specific de căldură e de 750-"800 kcal/kg umiditate evaporată. Uscătoarele tubulare se folosesc în industria chimică — şi în centralele termoelectrice, pentru uscarea cărbunilor. 1. Uscăfor pneumatic: Uscător în care materialul se usucă în timp ce e menfinut în suspensie într'un curent de aer fierbinte sau de gaze de ardere. Uscătorul pneumatic cu tub reprezentat în fig. XXIV face parte integrantă din instalafia de preparare a combustibilului (cărbune pulverizat) XXIV. Uscător pneumatic cu tub, intercalat într'o instalafie pentru preparat cărbune pulverizat. I) buncăr; 2) alimentator; 3) tub de uscare; 4) moară; 5) separator; 6) ciclon; 7) buncăr penfru pulbere de cărbune; 8) alimentator cu praf; 9) ventilator; 10) injectoare de cărbune pulverizat; 11) conductă penfru readucerea bucăfilor mari; 12) conductă de aer; 13) conductă de gaze; 14) căldare de abur. pentru centrale termoelectrice. Bucăfile de cărbune umed, cu dimensiuni cuprinse între 1 şi 12 mm, trec din buncăr în partea inferioară a tubului de uscare. Mai jos intră un curent de gaze fierbinfi luate din circuitul de gaze al căldării. Curentul de gaze antrenează în sus bucăfile de combus- tibil, împingându-le apoi în mori cu bile, unde sunt măcinate. Pulberea de cărbune urmează apoi circuitul indicat în figură, până e introdusă în focarul căldării. Uscarea se produce numai în timpul scurt, care e necesar pentru ca bucăfile de combustibil să parcurgă tubul de uscare. Acest timp se reduce la numai câteva secunde. Pentru ca materialul să poată fi antrenat în sus, în interiorul tubului de uscare, vitesa gazelor trebue să fie mai mare decât vitesa de cădere liberă a materialului (numită impropriu şi vitesă de plutire). După dimensiunile bucăfilor de material, această vitesă limită e cuprinsă între 10 şi 30 m/s. Uscarea e cu atât mai eficace şi mai economică, cu cât vitesa gazelor e mai apropiată de vitesa limită. După natura materialului, temperatura gazelor poate fi cuprinsă între 2C0 şi 900°. Construcfia uscătoarelor pneumatice cu tub e simplă, putând fi realizată, în cele mai multe cazuri, cu mijloace proprii. Uscătoarele pneumatice sunt cu atât mai economice, cu cât bucăfile de material au dimensiuni mai mici şi confin mai multă umiditate liberă (v.). Desavantajele acestor uscătoare sunt următoarele: tubul de uscare şi, în special, cotul de deasupra acestuia, se uzează repede prin eroziunea pe cere o produce materialul, astfel încât aceste părfi ale instalafiei trebue să aibă perefi cât mai groşi; consumul de energie electrică e mare, condifiunile sanitare sunt destul de grele şi, la uscarea anumitor materiale (de ex. cărbune), există pericol de explozie, contra căruia trebue să se ia măsuri speciale. Uscătoarele cu tub sunt folosite nu numai la uscarea cărbunilor, ci şi la a unor cereale, cum şi la a anumitor materiale friabile. Consumul specific de căldură e de 1100-** 1200 kcal/kg umiditate evaporată. Din categoria uscătoarelor pneumatice face parte şi uscătorul cu vână de gaze (v. fig. XXV). Materialul umed, cu dimensiuni mici, e antrenat în tobă de cu-rentul de gaze fierbinfi. Aici, /ZJdl H. odată cu înain- I I I y3 tarea uscării, \ / greutatea spe- I / \ I cifică a mate- Lv'lj u* rialului scade, astfel încât ma- -----------jţj * terialul care a J I atins un anumit — J gradde uscare e antrenat de tlssa curentul de gaze în ciclon, XXV. Uscător pneumatic cu vână de gaze. de unde e apoi 0 ventilator; 2) tobă; 5) ciclon; 4) frans-colectat. porfor penfru maferial umed; 5) buncăr; Acest tip de 6) ieşirea materialului uscaf; 7) gaze de uscător e sim- ardere; 8) aer. piu, ieftin, uşor de realizat şi dă rezultate bune. El e folosit la uscarea cerealelor, a rumeguşului, a materialelor fibroase (bumbac), etc. Durata de us- 311 care e de câteva ori mai mare decât la uscă-toareîe pneumatice cu tub, însă mult mai mică decât la alte tipuri (de ex. la uscătorul cu cuvă) folosite pentru uscarea aceloraşi fejuri de materiale. i. Uscsfor cu pulverizare: Uscător cu acţiune continuă, în care materialul lichid, de uscat, e pulverizat fin, uscarea producându-se în timp ce materialul e în suspensie în agentul de uscare. Uscătorul cu pulverizare se compune dintr'o cameră (v. fig. XXV/), în care materialul e adus şi pulverizat, în aceeaşi cameră e adus şi agentul de uscare — aeruî. Datorită dis-persiunii foarte înaintate a materialului, se obţine o suprafaţă mare de contact între acesfa şi ^XVI. Schema uscăioruiui cu pulverizare. agentul de us- ^ conduciă de alimentare; 2) pulveriza- care, ceea ce tor: 3) cameri de uscare; 4) baterle de permite să se încSlzire'' 5) '™sportor; 6) exhausfor; reducă durata 7) fntru: 8) lichid de usca,i 9) aer: (0) ma' uscării dela câ- terial uscat. teva zecimi de secundă până la câteva secunde şi să se obţină o uscare foarte intensă (umiditatea finală a materialului poate coborî sub 1 %). Timpul scurt cât materialul se găseşte în contact cu ayentul de uscare permite ca acesta să aibă temperaturi foarte înalte (câteva sute de grade), fără ca materialul să sufere vreo alterare, deoarece temperatura iui nu are timp să depăşească temperatura de evaporare a umidităţii. Materialul uscat se depune sub formă de pulbere pe duşumeaua camerei, de unde e evacuat cu un transportor. Agenful de uscare trece prinfr'un filtru de postav, care reţine particulele de material antrenate, şi e evacuat de un exhaustor. Filtrul e scuturat periodic, pentru a nu se îmbâcsi, iar pulberea căzută de pe el ajunge tof la transportor. Pentru a reduce la minimum cantităţile de material antrenat, acesfa şi agentul de uscare trebue să circule în echicurent, iar vitesa agentului să nu depăşească 0,2***0,4 m/s. Pulverizarea lichidului se face prin mijloace mecanice (lichidul e trecut printr'un injector sub presiunea de 30—200 at), pneumatice (pulverizare cu aer comprimat la presiunea de 1,5***5 at), sau prin centrifugare pe un disc special cu turaţia de 5000**-20 000 rot/min. Cea mai economică e pulverizarea mecanică, dar cea mai eficace şi mai sigură e pulverizarea prin centrifugare, Acest procedeu se foloseşte penfru uscarea unor lichide cari conţin substanţe uşor alterabile: laptei ouă, sânge, etc. Desavantajele pe cari le prezintă uscătoarele cu pulverizare sunt: gabarite foarte mari, instalaţie complicată şi costisitoare, consum mare de energie electrică şi de căldură. Avantajele sunt; rapiditatea şi intensitatea uscării, fără alterarea sau modificarea proprietăţilor fizicochimice ale materialului, obţinerea materialului direct sub formă de pulbere solubilă, care permite uşor revenirea la soluţia iniţială. — După principiile constructive şi funcţionale, uscătoarele termice cu contact se împart cum urmează: 2. Uscător cu cilindri: Uscător cu acţiune continuă, în care materialul — lichid sau pastă — se usucă pe suprafafa unuia sau a mai multor cilindri metalici orizontali, încălziţi în interior (valfuri). Materialul de uscat e luat dintr'un rezervor de cilindrul sau de cilindrii cari se rotesc continuu. în interiorul cilindrilor se introduce un purtător de căldură (abur, apă caldă sau substanfe organice cu temperatură de fierbere înaltă), a cărui temperatură depinde de condifiunile de uscare cari trebue realizate. Stratul de material, gros de 0,1 — 1 mm, care aderă la suprafafa caldă a cilindrului, se usucă XXVII. Schema uscătorului atmosferic cu doi cilindri. 1) carcasă; 2) cilindri; 3) cujite; 4) material de uscat; 5) aer; 6) material uscat. înainte ca acesta să facă o fură, e răzuit de un cufit (v. fig. XXVII), şi e îndepărtat de un transportor. Durata de uscare e de 5---30 s, iar turafia cilindrilor, de 2"-8 rot/min. Uscătoarele atmosferice cu cilindri sunt folosite în industria chimică, în cea alimentară, farmaceutică, în industria tananfiior, etc., penfru uscarea pastelor, a solufiiîor şi a suspensiilor lichide cari nu pot suporta o durată de uscare îndelungată (coloranfi, mase plastice, etc.). Consumul specific de căldură e de 750-*90Q kcal/kg umiditate evaporate. Uscatorul cu cilindri în vid e efanş şi cuplat la un condensator (v. fig. XXVIII). Uscătorul cu vid are un consum specific de căldură mai mic decât al uscătorului atmosferic cu cilindri, o vi-fesă de uscare mai mare şi pierderi de căldură mai mici; el permite captarea şi, în caz de necesitate, recuperarea umidităfii, şi realizează uscarea la temperatură joasă, fără a amesfeca materialul cu eventuale impurităţi. Instalafia e însă complicată, costisitoare — şi exploatarea ei e difi- 312 cilă. Uscăfoarele cu cilindri în vid se folosesc în industria chimică şi în industria farmaceutică pentru XXVIII. Uscător cu cilindri în vid. 1) carcasă etanşă; 2) cilindru; 3) conduclă pentru alimentare cu abur; 4) conductă pentru alimentate cu material de uscat; 5) material uscat; 6) cufit; 7) vagonef; 8) cameră de descărcare; 9) conductă de legătură cu condensatorul; 10) fereastră de observafie; 11) serpentină de încălzire. uscarea materialelor sensibile Ia temperatură, a celor explozive şi toxice, cum şi în cazurile în cari se impune recuperarea umidităfii (v. şi Uscător cu vid). î. Uscător cu cilindri, penfru material în bandă: Uscător cu acfiune continuă, compus din mai muifi cilindri încălzifi, cu a căror suprafafă ajunge în contact materialul de uscat, care se prezintă sub formă de bandă. Cilindrii, al căror număr poate fi mai mare decât 30 şi al căror diametru e cuprins între 300 şi 800 mm, sunt executaţi din tablă de cupru sau de ofel inoxidabil, fundurile fiind de fontă. Prin câte unul XXIX. Cilindru uscător. 1) intrarea aburului; 2) evacuarea condensatului. dintre fundurile fiecărui cilindru se introduce abur care se condensează în cilindru; condensatul se evacuează prin celălalt fund (v. fig. XXIX). Axele cilindrilor sunt paralele. După pozifia re- lativă a cilindrilor şi după modul de înfăşurare a materialului, acesta poate ajunge în contact cu cilindrii numai pe o singură fafă a sa, sau pe ambele fefe (v. fig. XXX). în primul caz, cilindrii sunt folosifi mai bine, datorită unghiului de înfăşurare mai mare, dar construcfia e mai complicată. Cilindrii pot fi dispuşi vertical sau orizontal. Dis^^ifia verticală cere mai pufin spafiu, dar complică exploatarea. Pentru ca transmiterea căldurii să nu fie stânjenită, aburul de încălzire trebue să nu confină uieiu şi alte impurităfi cari se depun în inferior, iar suprafafa exterioară a cilindrilor trebue să fie curată (fără uieiu, vopsea şi alte impurităfi preluate dela materialul de uscat). Turafia cilindrilor depinde de vitesa de uscareşipoate atinge40---50 rot/min. Uscătoarele atmosferice cu cilindri se folosesc în industria textilă, în industria hârtiei, a celulozei, etc. Producfia specifică e de 10---15 kg/m2 h umiditate. Desavantajele pe cari le prezintă aceste uscătoare consistă în greutatea şi în gabaritul lor mare. în timpul uscării, uscătorul desvoită cantităţi importante de căldură şi de vapori. Pentru ca acestea să nu modifice condifiunile din încăperea în care se găseşte uscătorul, acesta e închis într'o cabină cât mai etanşă, cu sistem propriu de ventilafie. Deoarece temperatura aerului umed din cabină poate atirîge 65-**75°, temperatură la care aerul confine o cantitate mare de căldură utilizabilă, în numeroase cazuri această căldura e recuperată, fiind utilizată, fie pentru tratarea aerului în instalafia de ventilafie, fie pentru încălzirea apei folosite în procesul tehnologic. Uscătorul cu cilindri în vid e închis într'o carcasă şi e cuplat Ia un condensator. Pentru menţinerea vidului, locurile de intrare şi de ieşire a materialului au dispozitive speciale de etanşare. Producfia specifică e de cca 18 kg/m2 h umiditate, adică mai mare decât Ia uscătorul atmosferic. La producfie egală, uscătorul cu vid are un număr mai mic de cilindri decât uscătorul atmosferic, şi ocupăr deci, un spafiu mai mic. Consumul specific e de asemenea mai mic —aproximativ 1,3 kg abur/kg umiditate evaporată. Datorită temperaturii de uscare joase, materialele uscate în vid (pânză, hârtie, celuloză) au proprietăţi mecanice superioare. Desavantajele pe cari le prezintă instalafia cu vid sunt costul mare şi exploatarea complicată. 2. Uscăfor-cameră cu vid: Uscăfor cu acfiune periodică, compus dintr'o cameră sau dintr'un dulap etanş (tip etuvă), în care se găsesc rafturi încălzite cu abur, pe cari se aşază maferia- XXX. înfăşurarea materialului pe cilindrii de uscare. 1) contact pe ambele fefe ale materialului; 2) contact pe o singură fafă a materialului. 313 Iul supus uscării v. g. XXXI). în uscător se menţine un vid înalt (presiunea absolută de cca 35 mm col. Hg), cu ajutorul unei instalafii de XXXI. Schema de principiu a instalafiei de uscare, cu acfiune periodică prin contact, în vid. /) uscăfor;j2) condensator; J) pompă de vid; 4) abur penlru încălzire; 5) aer; 6) vapori; 7) apă de răcire. condensare. Se foloseşte în special în industria chimică şi în cea farmaceutică, !a producfie mică şi când e necesară reglarea precisă a regimului de uscare, la temperaturi joase (v. şi Uscător cu vid). — După natura sursei de energie radiantă, uscă-toareie cu iradiere se împart cum urmează: i. Uscăfor cu lămpi: Uscăfor în care căldura e radiată de lămpi electrice cu incandescenfă. Acestea pot fi lămpi obişnuite, folosite penfru iluminat, sau lămpi speciale, cu oglinzi. Lămpile obişnuite trebue montate în reflectoare speciale, acoperite cu un strat de argint, de crom sau de aluminiu, perfect lustruite. Tensiunea de alimentare a acestor lămpi e cu 10—15% mai joasă decât tensiunea lor nominală, ceea ce măreşte mult durata de funcfionare. Sub acfiunea vaporilor şi a aerului, capacitatea de reflectare a oglinzilor scade repede. Acest inconvenient e înlăturat la lămpile speciale, la cari chiar suprafafa interioară a lămpii e argintată şi serveşte drept reflector. Din e- nergia electrică consumată, 70-80% trec în radiafiile calorice, cu spectrul cuprins între 0,8 şi 5,3 {i, intensitatea maximă a ra- diafiei având lungimea de undă de cca 1 {a. Densitatea radiafiei e de 0,2-2 W/cm2, distanfa dintre lămpi şi materialul de us- cat fiind de 50—400 mm. Deoarece în intervalul —*s-^ti3=a- XXXII. Schemele uscătoarelor cu suprafefe radiante, a) cu suprafefe încălzite direct de flacără; b) cu suprafefe încălzife cu gaze de ardere; î) injectoare; 2) suprafafă radiantă; 3) transportor; 4) cameră de ardere; 5) preîncălzitor de aer; 6) gaz combustibil; 7) ejector; 8) ventilator; 9) coş da evacuare; 10) aer cald; 11) gaze recircuiate. capacitatea de absorpfie a radiafiilor depinde în mare măsură de coloarea corpului radiat, în numeroase cazuri, la aceeaşi intensitate de radiafie, se stabilesc temperaturi diferite, la suprafefele corpurilor diferit colorate, ceea ce face ca uscarea să fie neuniformă. Acest inconvenient e accentuat de faptul că lămpile au mai mult caracterul de surse punctuale de radiafie decât cel de suprafefe radiante, astfel încât fluxul primit de suprafefele iradiate e neuniform, ceea ce poate duce .uneori la degradarea materialului. Desavantajul principal pe care-l prezintă uscătoarele cu lămpi e consumul mare de energie electrică. Totuşi, în anumite cazuri, datorită duratei scurte de uscare şi prefului mic al instalafiei, uscarea prin iradierea cu lămpi poate fi de câteva ori mai ieftină decât uscarea prin convecfie. Caracteristică e inerfia termică, mai mică decât la orice alt tip de uscător. Uscătoarele cu lămpi se folosesc pentru uscarea vopselei de pe piesele metalice fabricate în industria avioanelor, a tractoarelor şi a automobilelor, în electrotehnică, etc., a celei de pe materiale nemetalice, ca articole de carton, de lemn, materiale plastice, asbociment, cum şi pentru uscarea unor materiale fibroase sau poroase, ca textile, lemn, forme de turnare, produse alimentare, etc. (v. şi Uscare prin iradiere termică). 2. Uscăfor cu suprafefe radiante: Uscător în care căldura e radiată de suprafefe metalice sau ceramice încălzife. La temperaturi de 600 —800 °K a^e suprafefelor radiante, intensitatea maximă a radiafiilor se găseşte în iptervalul de lungimi de undă de 3,5—5 \i. Radiafiile cu aceste lungimi de undă sunt absorbite şi radiate în mod uniform de majoritatea corpurilor. în aceste condifiuni pot fi folosite cu succes suprafefe radiante de ofel, de fontă sau de materiale ceramice. Acestea se încălzesc, fie direct la flacără, fie cu gaze de ardere (v. fig. XXXII). Pentru reducerea pierderilor de căldură, gazele de ardere sunt folosite, fie pentru preîncălzi-rea materialului de uscat (a), fie pentru pre-încălzirea ae- —9 de lungimi de undă de 0,7—1,5 ja, în care se găseşte cea mai mare parte din energia radiată de lămpi, rului necesar arderii (b). Unde nu există refea de qaze combustibile, pentru alimentarea instalafiei de uscare se foloseşte gaz de generator. 314 în ultimul timp au început să se folosească drept surse radiante injectoare cu ardere fără flacără, iar ca purtătoare de căldură pentru încălzirea suprafefelor radiante, în locul gazelor de ardere, substanţe organice cu temperaturi de fierbere înalte. Uscătoarele cu suprafefe au o inerfie termică pufin mai mare decât uscătoarele cu lămpi (v.), dar sunt mai simple, mai ieftine şi, la producfie egală, energia consumată e de 5 ■■•10 ori mai ieftină. Uscătoarele cu suprafefe radiante se folosesc — ca şi uscătoarele cu lămpi — pentru uscarea vopselei de pe diferite piese metalice şi nemetalice, penfru uscarea unor materiale fibroase sau poroase, a produselor alimentare, a hârtiei, a materialelor textile, etc. (v. şi Uscare prin Iradiere termică). — După modul în care se realizează îndepărtarea umidităfii, uscătoarele mecanice se împart cum urmează: i. Uscător prin presare: Uscător în care umiditatea e îndepărtată din materiale prin supunerea acestora la presiune. Uscătoarele mecanice prin presare sunt: uscătoare cu cilindri (v. fig. XXXIII), cari, antrenând materialul şi presându-i în acelaşi timp, storc umiditatea din el; teascuri (v.fig. XXXIV), în cari XXXIII. Schema uscătoului XXXIV. Schema teascului de mecanic cu cilindri. uscare. 1) cilindri; 2) resort; 3) ma- f) cilindru cu perefi găurifi; terial de uscat. 2) piston; 3) material de uscat. materialul, introdus într'un cilindru cu perefi găurifi, e apăsat de un piston; prese-filfru (v.). Uscătoarele prin presare sunt folosite mult pentru îndepărtarea umidităfii libere din materiale textile, din materiale fibroase, din pastă, în principal din materiale cari suportă bine presiunea. 2. Uscăfor centrifug: Centrifugă folosită pentru îndepărtarea umidităfii libere din materiale. Aceste uscătoare sunt constituite dintr'o tobă rotativă cu perefi găurifi (v. fig. XXXV), în , care se introduce materialul de uscat. Jobae aşezată XXXV. Schema centrifugei de uscare, intr O alta toba. In ^ tobă rotaHvă. 2) tobă; 3) material de timpul rotim pn- uscaf; 4) evacuarea umidităfii; 5)palier mei umidl- radial-axial; 6) roată de antrenare. tatea libera părăseşte materialul — sub efectul forfei centrifuge —, trece prin găurile peretelui, — şi se colectează în toba exterioară. în funcfiune de dimensiunile tobei şi de gradul de uscare care trebue realizat, turafia centrifuge,lor e cuprinsă între câteva sute şi câteva mii de rotafii pe minut. Uscătoarele centrifuge, sunt relativ costisitoare, dar sunt uşor de exploatat. Ele sunt folosite pentru uscarea materialelor cari nu pot fi supuse la presiune, în deosebi în industria alimenferă şi în industria chimică-farmaceutică. 3. Uscător cu aspira- fie: Uscător cu acfiune continuă, în care materialul e străbătut de un curent de aer care antrenează umiditatea liberă. în aceste uscătoare, materialul se deplasează deasupra unor fante prin cari se aspiră XXXVI. Schema uscătorului continuu aerul din atmo- cu aspirafie. sferă, într'o cameră cu vid 1) placă cu fante; 2) cameră (v. fig. XXXVI). Aceasta de vid; 3) material de uscat; e în comunicaţie cu un 4) curent de aer; 5) conden-condensator şi CU O pom- sator; 6) pompă de vid; 7) e-pă de vid. vacuarea umidităfii. Uscătoarele cu aspirafie au un consum specific de energie mai mare decât celelalte tipuri de uscătoare mecanice. Ele sunt folosite pentru uscarea materialelor spongioase. După domeniul de folosmfă, se deosebesc numeroase tipuri de uscătoare: 4. Uscifor de agregate [cyniHJiKa sanoJi-HHTejieH; secheuse d'agregats, sechoir d'agre-gats; Aggregattrocknungsmaschine, Aggregaf-trocknungsanlage; aggregate drying apparatus; halmazanyag-szâriio]. Cs.: Maşină sau instalafie folosită pentru uscarea materialelor minerale (pietriş, piatră spartă, balast, nisip) întrebuinfate la lucrările de construcfii (betoane, asfalturi). V. Maşină de uscat agregate, sub Maşini din construcţii. 5. ~ de borhot [cynifîJibHbiH annapaT %nH * 6ap/ţ*>i; sechoir â dreche; Trebertrockner; draff scum drier ,* torkoiyszârifo]: Uscător cu care se îndepărtează apa din borhotul rezultat Ia fabricarea zahărului din sfeclă sau a amidonului din porumb, în scopul obfinerii unui material furajer. Pentru borhotul de sfeclă se folosesc uscătoare cu tobă cu tura}ie reglabilă, lungi de 12 m şi cu diametrul de 2,4 m, montate pe paliere. în inferiorul tobei sunt aşezate rafturi în formă de cruce. De obiceiu, borhotul se usucă cu gaze de ardere dela secfia căldărilor de abur, sau obfinute într'un focar propriu. Borhoful presat şi gazele de ardere (cari sunt aspirate cu un exhaustor) pătrund printr'o parte a tobei care se roteşte, şi cad de pe un raft pe celălalt, fiind tot timpul „spălate" de gazele fier-binfi. Descărcarea borhotului uscat se face prin gaura de descărcare dela cealaltă extremitate a tobei. Pentru borhotul de porumb rezultat la fabricarea amidonului din porumb se folosesc uscătoare cilindrice încălzite în interior cu abur de 315 8 at. Borhotul de porumb, filtrat cu filtre-prese sau cu filtre rotative, e introdus înfr'o rezervă deasupra acestor cilindri şi se usucă înfr'o peliculă subfire, care e desprinsă de pe suprafafa cilindrilor cu ajutorul unor cufite racloare. i. Uscător de cereale [3epH0CyfflHJiKa; se-choir â cereaies; Getreidetrockenvorrichtung; cereai drier; gabonaszârito]: Uscător transportabil, derivat din uscătorul cu cuvă, folosit pentru uscarea cerealelor, în special a porumbului. Uscarea se face printr'un curent de aer cald, uscat, care circulă în' contracurent cu porumbul; Uscător de cereale „Semănătoarea" tip AU-1 (schemă). /) cadru; 2) cameră de încălzire a aerului, cu două ventilatoare (penfruaer cald şi pentru aer rece); 3) cameră de amestec; 4) ventilator; 5) cameră de uscere; 6) sita; 7) mecanism de mişcare a sitelor; 8) gură de scurgere a materialului uscat. acesta cade de obiceiu pe un traiect care e prelungit prin diferite şicane. în uscătoarele mai mici, porumbul e trecut pe deasupra unor site mişcate continuu şi prin găurile cărora trece aerul cald, uscat, care preia umiditatea boabelor de porumb. 2. ~ de flancuri [cyniHJiKa fljin 6yMaJKHbix MaTpHiţ; secheur des flancs; Matrizentrockner ; flong drier; matricaszârito]. Arte gr.: Cuptor cu ventilafie naturală sau artificială, folosit pentru a usca flancurile de stereotipie umede, după mu-larea lor şi înainte de turnarea plăcilor. Se deosebesc : uscătoare de flancuri în formă de tobă, penfru uscarea flancurilor destinate turnării plăcilor de stereotipie cilindrice, şi uscătoare cu pereţi plani, pentru uscarea flancurilor destinate turnării plăcilor de stereotipie plane. încălzirea us-cătorului se face cu gaze, sau electric. Uscarea flancurilor, înainte de turnarea plăcilor, evită contractarea lor la prima turnare, şi deci evită diferenfe de dimensiuni între plăcile turnate după acelaşi flanc. 3. ~ de forme şi de miezuri [cyniHJiKa (J)OpM H CT0p5KHGH; sechoir de moules et noyaux; Gufjformen- und Kernetrockner; moulds and cores drier; forma es magszârifo]. Metl.: Cuptor folosit la uscarea formelor sau a miezurilor, având fie mers continuu (cuptor-tunel), fie mers periodic (cuptor cu cameră). Pentru uscarea forme- lor din solul turnătoriei se foloseşte un uscător transportabil cu ventilator sau cu aer comprimat, sau un uscător transportabil, electric, cari se aşază deasupra formei. Uscăfo-rul cu ventilator (v. fig.) are un grătar (f), pe care arde combustibil solid (cocs, huilă, antracit); gazele de ardere pătrund în formă prin ţeava (2) şi prin canalul de turnare, usucă suprafafa inferioara a for- grătar; 2) jeavă de aducîie; 3) ră-m€Î şi sunt eva- sufJafoare; 4) ventilator; 5) cavitatea CUate prin rasu- formei; 6) cutie de formare. flătoarele (3). — Uscătorul electric se bazează pe efectul electro-caloric al curentului electric care trece prin conductoarele spiralate, introduse în formă. V. şi Cuptor de uscat forme şi miezuri, 4. ~ de fructe şi de legume [cyiUHJlKa AJIH nJIOftOB h OBOHţeH; sechoir a fruits et legumes; Obst- und Gemusefrockner; fruif and vegefables drier; gyumolcs es zoldsegszârifo]: Uscăfor prin care se îndepărtează apa din fructe sau din legume, în scopul conservării acestora. Deshidratarea se poate face atât pe cale naturală, utilizând căldura solară, cât şi pe cale artificială, utilizând căldura produsă prin arderea unui combustibil. Uscarea naturală se face pe tărgi pe cari se aşază legumele sau fructele, tratate în prealabil, astfel încât razele solare să cadă vertical pe material. Ea se face, în general, în regiuni cu regim solar constant şi cu atmosferă lipsită de praf şi de insecte. Uscarea naturală e foarte pufin folosită pentru legume, dar e folosită pentru caise, pentru struguri, prune şi mere. Uscarea artificială se poate face în trei moduri: prin încălzirea fructelor sau a legumelor prin contact direct cu gaze de ardere, ceea ce poafe provoca alterarea gustului şi a aromei (în modul acesta se mai usucă astăzi, în uscătoare primitive, prunele afumate); — prin încălzire pe valfuri de fontă sau de ofel inoxidabil (se aplică penfru obfinerea de fulgi de cartofi, praf de suc de tomate, praf de sucuri de fructe, etc.); — prin încălzire cu ajutorul aerului cald (procedeul cel mai des folosit). Uscătoarele cu aer cald pot fi cu tiraj natural sau cu tiraj artificial; în ultimul caz se folosesc atât uscătoare cu o singură trecere a aerului cald, fie în echicurent, fie în contracurent cu materia primă, cât şi uscătoare cu recirculafie. Temperatura de uscare depinde de materia primă. La începutul uscării, ea e de maximum 85°. 316 Pentru legume, temperatura maximă e de 756 şi trebue să scadă la sfârşit până sub 65°. Pentru unele fructe, această temperatură e la început de 40°, pentru a atinge la sfârşit 75°. Uscătoarele cu tiraj natural sunt de mai multe tipuri : Uscătorul de tip „Cuptor cooperator" (cu tiraj natural, în care transmiterea căldurii se face prin tuburi de fontă cu diametrul de 200 mm, prin cari trec gaze de ardere) e un uscător simplu, economic, însă greu de reglat, putând provoca supraîncălzirea produselor; — uscătorul tip dulap (cameră în care legumele sau fructele sunt aşezate, fie pe tărgi sau pe site de grătare de lemn, fie pe rame cu refea de sârmă galvanizată), cu uscare foarte inegală, din cauza diferenfelor importante (până la 20°) dintre temperatura dela partea inferioară şi cea dela partea superioară a dulapului; — uscătorul cu bandă rulantă, folosit mai des în ultimul timp, în special pentru uscarea legumelor. î. Uscător rutier: Sin. Maşină de uscat şi încălzit îmbrăcămintele rutiere (v. sub Maşini din con-strucfii). 2. Uscătoria maşinii de hârtie [cywHJlbHbrâ annapaTflJIH 6yMarH;secherie;Trockenpartie; drying installation for paper; szâritoszakasz]. Ind. hârf.: Ansamblul instalafiei de uscat hârtia pe maşină. s. Uscăforie [cyuiHJibHaa ycTâHOBKa; sechoir; Trocknenanlage; drying plant; szâritoberendezes]. Ind. cb : Instalafie în care se face uscarea termică a cărbunilor şi a minereurilor. Uscarea se poate face cu aer cald sau cu abur, la o temperatură sub 140° (pentru a evita aprinderea cărbunilor), respectiv mai înaltă decât 140° (pentru minereuri), în scopul reducerii umidităfii dela 45...62% (în cărbuni şi, eventual, în minereuri), până la 12*18% (la cărbuni) şi chiar la mai pufin (la minereuri). 4. Uscăforie cu rulouri: Sin. Uscăforie cu cilindri. V. şi sub Uscat, maşină de ~ materiale textile. 5. Usnă [pacnmpeHHe Konbeâ; elargissement special de puits de sel; untere Ausweitung der Salzschâchte; (special) enlargemenf of salt shaffs; soaknabovites]. Mine: Lărgitura dela bază a pufurilor ocnelor de sare vechi, pe înălfimea de 4--6 m şi adâncimea de 2---3 m, cu formarea unui prag, executată pentru sprijinirea armaturii de lemn. — Penfru ca apele de infilfrafie să nu disolve pragurile, acestea se căptuşeau, împreună cu perefii pufului din dreptul usnei, cu piei de bivol tăbăcite. 6. Uşor [JierKHH; leger; leicht; light; konnyu]. Gen.: 1. Calitatea unui corp de a avea greutate mică. — 2. Calitatea unui material de a avea greutate specifică mică. 7. Uşor [kochk, 6okoboh 6pyc paMbi (ABepu, OKHa); bord; Zarge; vertical framework of rustic windows; kâva]. Arh., Ind. ţar.: Fiecare dintre cei doi stâlpi de lemn cari formează marginile laterale ale unui gol de fereastră sau de uşă, la casele fărăneşti de lemn. — La casele de bârne, uşorii servesc la solidarizarea capetelor bârnelor din spre golul ferestrei sau al uşii, prin îmbucarea părfii ascufite a capătului fiecărei bârne (limba sau căfelul) într'un uluc longitudinal, săpat în lungul uşorului. La casele de paiantă, uşorii servesc la susfinerea traverselor superioare şi inferioare cari limitează, Ia partea de sus şi de jos, golurile uşilor şi ale ferestrelor, cum şi la susfinerea traverselor panourilor alăturate. De uşori se prind canatele uşilor şi cercevelele ferestrelor, fie direct, fie prin intermediul unui toc. — Sin. Uscior. Uşcior. s. Uspulun: Preparat fungicid cu bază de clorură de mercur, întrebuinfat la desinfectarea puie-filor, înainte de plantare, contra cancerului coletului. (N. C.). 9. Ussingi! [yccirarHT; ussingite; Ussingit; ussingite; uszingit]. Mineral.: Na2 [OH| Al SigOs]. Silicoaluminat 4e sodiu, natural, din grupul pla-gioclazilor. 10. Ustensilă [opyflHe, HHCTpyMeHT; ustensile; Gerăt; tool; szerszâm]. Gen.; Obiect solid care serveşte la efectuarea sau la înlesnirea efectuării de operafiuni curente în îndeletnicirile casnice (de ex. în bucătărie, etc.), în laboratoare (de ex. în laboratoarele de chimie), în meserii, etc., operafiuni cari în general nu sunt prelucrări. (V. şi Unealtă). Exemple: vase, refrigerente, eprubete, cleme, etc., folosite în laboratoare chimice; vase, tacâmuri, sife, etc., folosite în bucătărie, etc. iu Usfuroiu [qeCHOK; aii commun; Knoblauch; garlic; foghagyma]- Bot.: Allium sativum Linn., din familia aliaceelor, legumă cultivată pe toată suprafafa Pământului. Are frunze plane, până la vârf, tulpină dreaptă, flori purpurii şi un bulb format din tunici albicioase, cari acoper felii mici *. (căfei de usturoi) rotunde, ovale sau oblong-ovale, albe, cărnoase, cu gust şi cu miros caracteristic, datorite unui uieiu eteric. Usturoiul de primăvară se cultivă pentru foile sale, înainte ca bulbul să ajungă la maturitate, iar usturoiul de toamnă, pentru bulbul care se consumă după uscare.. Prin distilare cu abur se obfine din usturoiu un uieiu eteric (0,005--0l009%) galben-brun, cu d. 1,04—1,06, optic inactiv, cu confinut de sulfură de alîl (60%), frîsulfură de a Iii (20%), etc., cu proprietăfi iritante şi inflamatorii, — Sin. Aiu. 12. Usuc [HCHPOBOH BwnoT, JKHPOIIOT; suint; Wollfett, Wollschweilj; yolk, suint wool-grease; gyapjuzsir]. Ind. text.: Amestec de grăsimi şi biruri, format din secrefiunile celor două glande sebacee dela baza firului de lână al ovinelor, din produsul glandelor sudoripare şi din resturile de celule cornoase ale pielei. Usucul e unsuros, cu miros particular; el confine substanfe solubile în apă, ca sărurile de potasiu, şi substanfe insolubile în apă, ca oleina, palmitina, sfearina, etc. Usucul apără lâna, în timpul creşterii, de acfiunea ploii, a vântului, a soarelui, etc., ungând-o la bază şi lipind firele între ele, vârful fiind expus mai mult degradării. Coloarea usucului variază după rasă şi după felul creşterii; la rasele de oi ameliorate (merinos) e alb, bogat în oleină; la rasele primitive e galben, galben-roşcat sau verzuiu. Lânurile moi şi fine sunt mai bogate în usuc; cele de calitate inferioară au mai pufin usuc, grăunfos, care nu acopere suficient fibrele de lână. 317 Prin spălarea lânii, usucul e îndepărtat; din apa în care s'a spălat lâna se pot recupera săruri de potasiu şi lanolină. 1. Utilaj [odopyAOBaHHe; outillage; Werkge-rat, Werkzeug, Ausstattung; equipment, tools; felszereles]. Tehn.: Ansamblul maşinilor, uneltelor, mecanismelor, aparatelor, instrumentelor, vehiculelor şi instalafiilor cari sunt necesare, fie pentru executarea unei anumite lucrări, fie pentru asigurarea procesului de lucru într'o unitate tehnică (de ex.: în industriile siderurgică, mefalotehnică, minieră, textilă, etc.; în agricultură, silvicultură, etc.). Exemplu: 2. Utilaj de transport apropiat [nOAbMHO-xpaHcnopTHoe oSopyAOBaime; outillage de transport et d'elevation; Forderung-und Elevator-gerăte; conveyance and elevating plant; szâllitâsi es emelesi felszereles]. Tehn.: Mecanisme, maşini, vehicule şi instalafii cari servesc Ia deplasarea pe distanfe mici a sarcinilor, în special în incinta unei întreprinderi (hală, atelier, depozit acoperit sau descoperit, etc.), în instalafii portuare, în interiorul unei construcfii, etc., în general pentru deservirea unui proces de producfie — spre deosebire de instalaţiile de transport îndepărtat (transport rutier, feroviar, naval sau aerian), cari deplasează sarcini pe distanfe mari. Utilajul de transport apropiat deserveşte, de exemplu: transportul în interiorul uzinelor, care consistă în distribuţia materialelor ia diverse ateliere, transportul materialelor şi al semifabricatelor între ateliere, transportul în atelier dela un loc de muncă la altul şi la depozitele din atelier, transportul produselor finite la locurile de încărcare ale sistemului de transport îndepărtat, transportul deşeurilor la punctele de evacuare a acestora; transportul în incinta unui port şi încărcarea navelor sau a vehiculelor de cale ferată; transportul minereului sau al sterilului într'o mină sau la zi; etc. Un transport special e transportul materialelor între operafiuni tehnologice succesive (cari se execută, în general, în interiorul unui atelier, însă de multe ori şi între ateliere), care prezintă o importanfă deosebită la fabricafia în serii mari şi la fabricafia în masă, legând locuri de muncă independente, penfru a asigura desfăşurarea procesului de producfie după un anumit plan şi într'un anumit ritm de lucru. Utilajul de transport apropiat se poate clasifica după numeroase criterii, de exemplu: după direcfia transportului, după principiul de funcfionare, după mobilitate (stabil sau mobil), după caracteristice constructive, după modul de acfionare (cu acfionare prin forfă musculară sau cu acfionare mecanizată), după felul şi numărul mişcărilor de lucru pe cari le poate efectua, după domeniul de utilizare (utilaj de transport pentru porturi, penfru metalurgie, pentru construcfii, etc.). Din punctul de vedere al direcfiei transportului, se deosebesc: utilaj de ridicat, cu direcfia principală de transport pe verticală (cu unu sau cu mai multe mecanisme de ridicare a sarcinilor pe verticală, însă efectuând şi transporturi în plan orizontal, fie prin mişcări de rotafie, fie prin mişcări de translafie;) utilaj transportator, cu direcfia principală de transport diferită de cea verticală. — Din punctul de vedere al principiului de funcfionare se deosebesc: utilaj pentru transport continuu şi utilaj pentru transport intermitent sau discontinuu (ultimul putând fi utilaj pentru transporturi pe sol şi utilaj pentru transporturi pe căi suspendate). — Utilajul de transport continuu deplasează sarcini în general omogene (granulare, în bucăfi), în direcfia principală de mişcare, într'un singur sens, mişcările repetându-se ca direcfie, ritm, vitesă, etc.; el poate fi automatizat cu uşurinfă, atât în privinfa transportului, cât şi a operafiuniior de încărcare şi descărcare. Se deosebesc următoarele categorii importante: elevatoare, pentru deplasarea de obiceiu verticală-ascendentă a sarcinii; tobogane, pentru deplasarea inclinată-descendentă a sarcinii; transportoare (incluziv escalatoare, încărcătoare, alimentatoare. etc.)» pentru deplasarea orizontală sau inclinată a sarcinii; funiculare, pentru deplasarea orizontală sau inclinată a sarcinii, suspendată de cabluri sau şine; etc. — Utilajul de transport discontinuu deplasează sarcini individuale şi uneori sarcini omogene (în cupe, în bene, etc.), în unul sau în ambele sensuri ale direcfiei de mişcare, mişcările fiind intermitente; în general, acest utilaj nu poafe fi automatizat. Se deosebesc următoarele categorii importante: palane pentru deplasarea de obiceiu verticală, prin tragere, a sarcinii; cricuri, pentru deplasarea de obiceiu verticală, prin împingere, a sarcinii; ascensoare (în special pentru persoane), pentru deplasarea verticală a sarcinii; trolii, pentru deplasarea într'o direcfie oarecare, prin tragere, a sarcinii; cărucioare (cu autopropulsie, de ex. manipulatoare sau fără autopropulsie, de ex. roabe), pentru deplasarea de obiceiu orizontală a sarcinii; vagonefe, pentru deplasarea orizontală sau inclinată a sarcinii, pe căi cu şine de rulare; transbordoare, pentru deplasarea orizontală a sarcinii, de pe o cale de rulare pe alta; macarale, pentru deplasarea principală verticală a sarcinii, combinată cu mişcări de translafie sau de rotafie într'un plan orizontal sau înclinat, etc. — Din punctul de vedere al mobilităţi, se deosebesc: utilaj stabil, la care numai organul de transport execută mişcările necesare pentru deplasarea sarcinii, de exemplu elevatoare, transportoare, funiculare, ascensoare, transbordoare, macarale stabile, etc.; utilaj mobil, care se poate deplasa împreună cu sau fără sarcină, de exemplu plane, cricuri, cărucioare, macarale automobile sau plutitoare, etc. 3. Utilare[o6opyAOBaHHe, ocHameHne; outil-lage; Werkgerăte; equipment; felszereles]. Tehn.: înzestrarea unităfilorsau a instalafiilor tehnice cu utilajul necesar desfăşurării procesului lor de lucru, de exemplu cu maşini, unelte, aparate, instrumente,etc. 4. Utilizare, grad de ~ [cTeneHb ncnojib-30BaHHfl; degre d'utilisafion; Nutzungsgrad; uti-lization degree; kihasznâlâsi fok]. Mş. pneum.: Raportul dintre debitul de gaz Qr (m3/min) măsurat după ultimul etaj de refulare (debit refulat), 318 şi convertit la starea gazului în faza de aspirafie, şi dintre produsul cilindreei Vc (m3) prin turafia n (rot/min)# la un compresor de gaze cu piston: Gradul de utilizare e cuprins între 0,7 şi 0,95; el depinde de sistemul compresorului (numărul de etaje), de etanşeitate şi de raportul dintre presiunea de refulare şi cea de aspirafie. t. UV, ofel ~ : Sin. Ofel U pentru vagoane. V. sub U, bară 2. Uvansf [yBaHHT; uvanite; Uvanit; uvanite; uvanit]. Mineral.: (U02)2 [V6O17], 15 H20. Vana-dat de uranii, natural, cristalizat în sistemul rombic. 3. UvioS [yBHOJi; uviol; Uvioi; uviol; uviol]: Sticlă transparentă în ultraviolet. O lamă de uviol cu grosimea de 1 mm lasă să treacă 100% din radiafia incidenţă Ia 3600 A, 80% la 3000 A, 40% la 2800 A şi 15% la 2700 A. 4. Uvologse [yBOJiorHH; uvologie; Traubenwis-senschaft; uvology; uvologia]: Capitol al Oenolo-giei, care se ocupă cu studiul strugurilor din punctul de vedere al compozifiei lor mecanice şi chimice. s. Uvraj. Cs.: Sin. Lucrare. 6. Uwarowif [ysapOBHT; uwarowite; Uwaro-wit, Kalkchromgranat, Chromgranat; uvarovite; uwarowif, kromgrânât]. Mineral.: Ca3Cr2Si3012. Silicat de crom şi de calciu, natural, din grupul granafilor, de coloare verde şi cu luciu sticlos. 7. Uzină [3aBOfl; usine; (Herstellungs)-Werk, Fabriksanlage; plant; mu,muvek]: 1. Mare instalafie industrială organizată pe bază de diviziune a muncii, în care, prin transformări de compozifie sau de structură a unor materii prime, se produc în principal ufilaje, semifabricate sau materii prime pentru alte industrii. Uzina, ca şi fabrica sau manufactura, fiind organizată pe bază dă diviziune a muncii, se deosebeşte esenfîal de atelierul meşteşugăresc; ea se deosebeşte de fabrică, în care predomină munca mecanizată, sau de manufactură, în care predomină munca manuală, mai ales prin faptul că în acestea din urmă se produc în principal bunuri de larg consum. — Uzina cuprinde adesea mai multe subdiviziuni, numite ateliere, secfii sau fabrici, cari constitue unităfi productive distincte, interdependente. Uzina poate fi metalurgică, chimică, etc., după felul produselor sale. — 2. Instalafie producătoare de energie, în această accepţiune, termenul e un sinonim impropriu al termenului centrală de energie (de ex. electrică), centrală de alimentare cu apă sau de pompare. s. ~ chimică [xHMHHecKHH 3aB0fl; usine chimique; chemisches Werk; chemical plant; vegyeszeti mu]: Uzină de produse chimice, putând cuprinde instalafii de mărunfirs (concasoare, mori, etc.), de cernere (site, trioare, etc.) sau de amestecare (amesfecăfoare, malaxoare, etc.) a materiei prime, instalafii de reacfie (cuve, turnuri, coloane, camere, autoclave, etc.), instalafii de distilare (blaze, coloane, rezervoare, etc.), instalafii de fil- trare, da spălare sau decantare (cuptoare industriale, prese, valfuri, etc.). 9. ~ de acumulare: Sin. Centrală de acumulare (v. S.). 10. ~ de apă: Sin. Centrală de alimentare cu apă (v. S.). 11. ~ de apă brută [CTaHiţHH fljifl Cbipoă BOftbi; usine d'eau brute; Rohwasserfabrikanlage; raw water plant; vizmii]: Stafiune de pompare a apei brute (termen impropriu). Uneori, aceste sta-fiuni cuprind şi o parte din instalaţiile de limpezire, situate în uneie cazuri chiar lângă priza captării. 12. ~ de apă filtrată [cTaHiţHfl flJlfl (|)HJib-TpOBaHHOâ BOAbi; usine d'eau filtree; Filter-wasserfabrikanlage; filîered water plant; sziiroff-viz-mu]: Termen impropriu (utilizat rar) pentru stafiune de pompare a apei filtrate, eventual pentru ansamblul filtre-stafiune de pompare, sau pentru stafiunile complexe de alimentare cu apă (v.). 13. ~ de baraj: Sin. Centrală de baraj (v. S.). 14. ~ de cădere mare: Sin. Centrală de cădere mare (v. S.). îs. ~ de cădere mică: Sin. Centrală de cădere mică (v. S.). 16. ~ de cădere mijlocie: Sin. Centrală de cădere mijlocie (v. S.). 17. ~ de forfă: Sin. Centrală (v.), Centrală energetică, Centrală de forfă. 18. ~ electrică: Sin. Centrală electrică (v.). 19. ~ fluvială: Sin. Centrală fluvială (v. S.). 20. ~ hidroelectrică: Sin. Centrală hidroelectrică (v.). 21. ~metalurgică [MeTaJiJiyprHneCKHH 3aB0#; usine metallurgique; Hiitte, Huttenwerk; metal-Iurgical works; femkohâszati mii]: Uzină de pro-duse metalice, putând cuprinde cuptoare înalte, ofelărie şi instalafii de tratament termic, forje, laminoare, ateliere* de prelucrare mecanică sau ateliere de montaj. 22- ~ siderurgică [3aBO/ţ qepHOH MeTaji-JiyprHH; usine siderurgique; Eisenhiittenwerk; iron works, metallurgical works; vaskohâszati mii]: Uzină metalurgică pentru produse executate din materiale feroase. 23- ~ submersibilă: Sin. Centrală submersibilă (v. S.). si- ~ subterană: Sin. Centrală subterană (v. S.). 25 ^ termică: Sin. Centrală termică (v.). 26- ~ termoelectrică: Sin. Centrală termoelectrică (v.). 27- Uzinare [ocTaHOHHaHo6pa6oTKa; usinage; Bearbeitung; machining; feldolgozâs]. Tehn.: Prelucrarea materialelor prin operafiuni de aşchiere, de deformare plastică, de forfecare sau uneori, de tăiere, efectuate cu ajutorul maşinilor-unelte. Exemple de operafiuni de uzinare: strunjirea, burghierea, frezarea, rabotarea, ştanfarea, abra-zarea la maşini-unelte. 28* Uzură [H3HOC, HSHaiHHBâHHe; usure; Ver-schleifj, Abnutzung; wear end tear; kopâs, elhasz-nâlodâs]. Tehn.: 1. Desprinderea progresivă rif- 319 intenţională a straturilor superficiale ale unui solid (organ de maşină, instrument, unealtă, cale de transport, etc.), datorită unei acţiuni mecanice (atac mecanic), în special prin frecare sau prin eroziune. Mărimea uzurii unui material e măsurată, fie prin grosimea, fie prin greutatea pe unitatea de arie de suprafaţă, a stratului său superficial îndepărtat. — 2. Modificarea progresivă a dimensiunilor unei piese sau aie unui sistem tehnic (organ de maşină, instrument, unealtă, maşină, cale de transport, fir aerian, etc.), în timpul funcţionării sau utilizării lor relativ îndelungate, cauzată de acţiuni mecanice (uzură în accepţiunea 1), de atac chimic (coroziune), de solicitări termice, etc. Uzura poate duce la scoaterea din serviciu a pieselor sau a sistemelor tehnice, ca urmare a pierderii proprietăţilor lor de serviciu; de exemplu, prin modificarea jocului funcţional dintre piesele asociate în serviciu (ceea ce poate produce şocuri în articulaţii, înrăutăţirea condiţiunilor de ungere, pierderi de fluid mofor, etc.), prin subţierea pereţilor pieselor (ceea ce le reduce rezistenfa sau rigiditatea), prin micşorarea puterii sau a capacităfii maşinii, etc. Caracteristicele procesului de uzură sunt intensitatea uzării şi vitesa de uzare. Intensitatea uzării se exprimă — după sistemul tehnic considerat — prin raportul dintre mărimea uzurii şi o mărime care caracterizează funcfionarea sistemului (de ex.: la glisiere, prin greutatea stratului desprins, raportată la lungimea căii pe care se produce frecarea; la un cilindru de locomotiva, prin creşterea diametrului cilindrului, raportată la 10 000 km parcurşi; etc.). Vitesa de uzare se exprimă prin raportul dintre mărimea uzurii şi timpul în care ea s'a produs (de ex.: prin uzura lineară, în milimetri, raportată la ora de funcfionare; prin pierderea de greutate, în grame, raportată la ora de funcfionare), şi depinde: de material şi de starea suprafefei lui; de natura şi de proprietăţile produselor uzurii (de ex., dacă uzura se produce cu sau fără oxidare superficială, adică cu produs al uzurii total sau parţial oxidic, sau numai metalic) sau a prafului care exista dela început, şi de condifiunile de evacuare a acestora; de vitesa relativă şi de apăsarea dintre materialul care se uzează şi materialul care-l atacă, cum şi de natura stratului gazos sau lichid interpus între acestea; de temperatură, de duritatea, structura şi tenacitatea materialului; de natura frecării şi, în mod esenfia!, de materialul corpului care atacă, de starea lui de agregare şi de starea suprafefei lui, când acesta e solid. Uzura unui maferial nu e deci o proprietate care depinde numai de acel material şi de starea lui fizică; ea depinde într'un mod complex şi de materialul corpului care-l atacă, de forma şi dimensiunile pieselor în contact, de existenfa şi mărimea solicitărilor superficiale variabile. De exemplu, la frecarea uscată pe fontă, cuprul prezintă uzură mai mică decât numeroase bronzuri, însă la frecarea uscată pe ofel, cuprul prezintă uzură mai mare decât acestea. De asemenea, la frecarea cu un material de referinfă, unele materiale prezintă uzuri mai mici la temperaturi mar joase, iar alte materiale la temperaturi mai înalte. în tehnică prezintă importanfă: uzura la frecarea uscată de rostogolire sau de alunecare a solidelor; uzura la frecarea umedă (produsă prin ungere) de rostogolire sau de alunecare a solidelor; uzura solidelor atacate de o vână de particule solide (împroşcare cu nisip); uzura solidelor atacate de fluide pure (cavitafia) sau confinând nisip (de ex. apa, care produce astfel eroziune), de gaze şi de vapori umezi sau uscafi. în tabloul de mai jos sunf date exemple de uzură. Tipul pieselor sau al materialului care atacă Modul de frecare | I Ungerea Exemple Fiecare dintre piesele asociate în serviciu, ale unui sistem tehnic Frecare de alunecare cu ungere Fus-palier; piston-cilindru Fiecare dintre piesele asociate în serviciu, ale unui sistem tehnic Frecare de alunecare fără ungere Sabot de frâna-roafă de vagon Fiecare dintre piesele asociate în serviciu, ale unui sistem tehnic Frecare de rostogolire cu ungere Bilă-inel de rulment Fiecare dintre piesele asociate în serviciu, ale unui sistem tshnic Frecare de rostogolire fără ungere Roată stelata-şenilă de tractor Corp compact dur Frecare de alunecare - Cufit de aşchiere-piesă prelucrată; calibru de control-piesă măsurată Corp compact dur Frecare de rostogolire — Cale de rulare dură-anvleopă Particulele dure dintr'o masă plastică Frecare de alunecare — Sol-brăzdar de plug Part icul ele dure dintr'o masă plastică Frecare de rostogolire — Masa de argilă prelucrată-paletă de malaxor Particulele dure dinfr'o vână de fluid Curent de lichid-piesă - Apă cu particule de nisip-palete de pompă Particulele dure dintr'o vână de fluid Curent de gaz-piesă — Gaze de ardere-palete deexhaustor Fluid în mişcare Lovitura picăturilor de apă Abur-palete de turbina cu abur (în treptele de joasă presiune) Fluid în mişcare Cavitafie Apă-pa/efe de pompă centrifugă; aer-pale de elice Fiindcă nu există relafii univoce între uzură şi constitufia chimică sau celelalte proprietăfi fizico-chimice şi tehnologice ale materialelor (de ex. ecruisarea), rezistenfa la uzură (v.) a unui material nu poate fi determinată printr'o singură încercare la uzură, cu un singur maferial de atac sau la o singură apăsare. încercări uzuale sunt, de exemplu: încercarea la uzură prin frecare de rostogolire, cu o anumită alunecare relativă (de ex. 1 %), care se efectuează cu două role de diametri inegali — sau egali (una executată din materialul de referinfă şi cealaltă din materialul de încercat), cu apăsare reglabiîă şi cu sau fără ungere; încercarea la uzură prin frecare de alunecare, care se efectuează cu apăsare reglabilă, cu sau fără ungere, folosind un disc rotitor, executat din materialul de referinfă, care, apăsat cu o anumită forfa pe o probă fixă de material, Iasă o canelură pe suprafafa acestuia; încercarea la uzură prin frecare de alunecare, care se efectuează, fie cu două piese cu fefe plane, fie cu doua piese cu fefe curbe (ca fusul şi palierul) cu apăsare reglabilă, şi cu sau fără ungere; încercarea Ia suflaiu, care se efectuează împroşcând materialul de încercat, un anumit timp, cu nisip de cuarf de o anumită granulafie; etc. V. şi sub încercare, maşină de ^ la uzură. în funcfionarea sistemelor tehnice complexe, de exemplu a maşinilor-unelte sau a maşinilor de transport, se deosebesc trei stadii de uzură: uzura de rodare (necesară pentru asigurarea jocurilor func-fîonale între piese, şi controlată în timpul roda- jului); uzura normală de funcfionare (consfanta sau aproape constanta o perioadă de timp); uzura ulterioară uzurii normale, corespunzătoare unei vitese mai mari de uzare şi care poate împiedeca funcfionarea normală (v. fig.). Defectările datorite uzurii pot fi evitate sau întârziate prin folosirea de materiale adecvate în fabricare şi prin măsuri luate în timpul utilizării sistemelor tehnice (de ex. maşini); folosirea lor corectă şi fără suprasolicitări, ungere, îngrijire, reparafii periodice şi înlocuirea de piese; mărirea rezistenţei la uzură printr'un tratament termochimic (de ex. cromarea suprafefelor expuse uzurii); montarea de exhaus-toare în locurile expuse prafului, etc. î. Uzură, încercare Ia , V. încercare de pre-lucrabilitate prin uzură, sub încercare tehnologică a metalelor. 2. maşina de încercare la V. încercare, maşină de ~ la uzură; Bohme, maşina* Dorry, maşina Deva!, maşina s. rezistenfă Ia V. Rezistenfă la uzură. Curba de variafie a uzurii unor organe de maşini, în funcfiune de iimpu! de utilizare. 0) timp de utilizare; u) uzură (în % din dimensiunea nominală a piesei); 1) şi- 2) porfiunea corespunzătoare rodajului, respectiv funcfionării normale; 3) porfiunea corespunzătoare depăşirii condiflunilor optime’ de funcfionare. V 1. V EL: Simbol literal pentru volt, folosit după valori numerice. 2. V Chim.: Simbol literal penfru elementul Vanadiu. 3. V Maf.: Simbolul numărului 5 în sistemul roman de simbolizare a numerelor. 4. V El.: Simbol literal pentru potenfialul scalar sau pentru diferenfa de potenfial scalar (de ex. diferenfa de potenfial electric). s. v 1. Maf., Fiz.: Simbol literal pentru volum. — 2. Fiz.: Simbol literal pentru vitesă. o. V El.: Simbol literal pentru volt-amper, folosit după valori numerice. 7. Vaalif [BaajieT; vaalite; Vaalit; vaalite; vaalit]. Mineral.: Mineral din grupul biotit-diorit-vermiculit. 8. Văcălie. V. Ocol. V. şi sub Piatră de moară. 9. Vacaf [BâKaT; page blanche; Vakat; white page; văkât, uresoldal]. Arte gr.: Termen pentru paginele neimprimate ale unei lucrări (de ex. spatele copertei interioare, spatele filei de gardă, pagina cu sof dela sfârşitul unei părfi, etc.). La paginafie şi la aşezarea formei în presă, locul corespunzător acestor pagini e completat cu albitură. — Sin. Pagină albă. io. Vaccin [BaKiţHHa, npHBHBKa; vaccin; Impf-flufjigkeit, Impfstoff; vaccinium, vaccine; oltoanyag, vakcina]. Biol.: Substanfa de origine microbiană, care se prezintă sub forma de emulsiune a unui virus (v.) atenuat prin diferite procedee şî având proprietatea de a modifica durabil celulele vii şi umorile economiei animale. — Atenuarea virusului se poate realiza prin acflunea aerului şi a luminii, a căldurii, a uscării, a antisepticelor, a înaltei tensiuni, a d îl uf ie i, etc. — Vaccinurile sunt greu dializabiie; ele precipită în alcool concentrat, iar precipitatul se disolvă din nou în apă; confin substanfe chimice solubile, produse de microbi. — Când se injectează un vaccin, se produce o acfiune complexă între antigenul introdus (care are proprietatea de a produce substanfele imunizatoare) şi anticorpul format (care slăbeşte acfiunea toxinelor şi a microbilor); cantităfile respective de antigen şi anticorpi intervin împreună în apărarea organismului contra infecfiunii datorite virusului neatenuat. — Se prepară vaccinuri preventive, cari imunizează un organism, pentru o durată limitată, înainte de a se contamina (antitific, antipestos, antiholeric^ etc.), şi vaccinuri curative, cari se folosesc în boalele cronice (enterită, etc.). Se cunosc vaccinuri mono-valente (preparate cu o singură varietate de microbi), polivalente (cu diferite specii de microbi) şi mixte (asociafie de vaccin microbian cu una sau cu mai multe anatoxine). — Se întrebuinţează mult vaccinul antiholeric, vaccinul anti-gonococic, cel antimeningococic, antidifteric,,anti- # v tetanic, antipestos, antitifoparatific, antivariolic, antirabic, etc. 11. Vaccinacee. Bot.: Familie de plante dicotilo-gamopetale, de obiceiu lemnoase şi semper-virente, cu flori hermafrodite şi cu fructul o bacă. Cuprindă cca 320 de specii, dispuse în două triburi, dintre cari mai important e tribul euvac-cineelor, cu genurile vaccinium şi oxycocos. Dintre speciile mai importante sunt: Vaccinium myrtillus Linn. (afinul) şi Vaccinium vitis idaea (merişorul), cari cresc în fara noastră. 12. Vaccinare [npHBHBKa, BaKiţHHaiţHH; vac-cination; Vakzination, Impfung; vaccination; oltâs]. Gen.: Operafiunea de inoculare a unui vaccin, pentru a imuniza un organism contra unei boale infecfioase. Vaccinarea se efectuează cu ajutorul unei lanfete sterilizate, pe care se ia o picătură din vaccinul respectiv, care e introdus sub piele, după ce s'a executat o uşoară incrustare. Se lasă apoi câteva minute, fără a şterge locul şi fără a folosi antiseptice sau pansamente. — E o metodă terapeutică energică şi care determină şi unele reacfiuni secundare, nepericuloase. 13. Vachette [BameTbi, HJiQBKa; vachette; Wachetfenleder; vachette leather; butorbor]. Ind. piei.: Piei mari a căror grosime a fost redusă la maşina de şpalt, cari au fost tăbăcite vegetal, vopsite, unse şi lucrate pentru a le face moi şi flexibile, întrebuinfate la îmbrăcarea mobilelor şi în confecfiuni. 14. Vacuum. Fiz.: Sin. Vid* (v.). îs. Vacuum. Auto, Av.: V. Exhaustor. ie. Vacuum, aparat ~ [BaKyyM-annapaT; appareil â vide; Vakuumaparat; vacuum apparatus; vâkuumkeszuiek]. Ind. alim.: 1. Aparat pentru fierberea în vid, la temperaturi joase (40*<*65°), a fructelor şi a legumelor, în vederea preparării mârmeladelor, a geleurilor, a musturilor concentrate, a bulionului, etc. — 2. Aparat în care se face cristalizarea solufiilor de zahăr. E alcătuit dintr'un cilindru de cupru, la partea inferioară a căruia se găseşte un sistem de încălzire (fie o serpentină, fie un fascicul de tuburi prin cari circulă abur). Pe la partea superioară, aparatul e pus în legătură cu condensatorul şi cu pompa de vid. între aparat şi condensator se găseşte un aparat numit hodek (v.). i7. Vacuumarea betonului [BaKyyMHpoBahhş 6eTOHa; execution du vide dans le beton; Vaku-mieren des Betons; vacuum execution in the concrete; betonviztelenites]. Bet.: Operafiunea de extragere a apei în exces din masa unui beton proaspăt turnat, înainte de a face priză, în vederea îmbunătăfirii calităfilor lui, realizând o sub-presiune la suprafafa betonului. Vacuumarea se execută cu ajutorul unor panouri speciale, numite 21 m camere de vacuumare, echipate cu un perete perforat care se aplică pe suprafafa betonului, şi în interiorul cărora se realizează subpresiunea cu ajutorul unei pompe de vid, cu care sunt racordate panourile. Datorită subpresiunii, apa excedentară din beton se ridică la suprafafa acestuia şi e evacuată din camera de vacuumare, datorită sucfiunii produse prin realizarea subpresiunii. Afară de îndepărtarea apei excedentare, vacuumarea realizează şi îndesarea betonului, prin apăsarea exercitată de panouri asupra acestuia, datorită diferenfei dintre presiunea atmosferică ce se exercită pe fafa superioară a panourilor şi presiunea scăzută din interiorul camerei de vacuumare, care se transmite la suprafafa betonului prin peretele perforat al panoului. Panourile se comportă ca un piston care comprimă betonul, micşorând spafiile inter-granulare ale agregatelor şi uşurând eliminarea apei antrenate la suprafafa betonului, datorită subpresiunii. îndesarea betonului şi eliminarea apei sunt uşurate prin vibrarea exterioară a betonului în timpul vacuumării. Vacuumarea se efectuează, de obiceiu, după o scurtă vibrare a betonului, imediat după turnare, înainte de rea-Jizarea subpresiunii în camera de vacuumare. Presiunile exercitate de panouri asupra betonului ating curent valoarea de 8 t/m2, dar pot ajunge până la 40 t/m2, dacă se foloseşte o cameră de vacuumare auxiliară, aşezată deasupra camerei care lucrează direct asupra betonului. Camera superioară are suprafafa mai mare decât cea inferioară; ea se sprijine, la mijloc pe aceastaj iar la margini, pe un cofraj special în care se toarnă betonul proaspăt. Camera inferioară se aplică pe betonul proaspăt. Prin realizarea subpresiunii în cele două camere, apăsarea datorită camerei superioare se transmite în întregime camerei inferioare, pe o suprafafă mşi mică, astfel încât presiunea asupra betonului creşte foarfe mult. Acest procedeu se foloseşte, în special, la executarea pieselor prefabricate şi precomprimate. Panourile sau camerele de vacuumare sunf executate din metal sau din lemn; ele au perefii laterali şi peretele superior etanşi, iar peretele inferior, perforat şi aşezat la mică distanfă de cel superior. Panourile de lemn (v. fig.) sunt constituite dintr'un schelet de contraplacaj, pe care se fixează, pe una dintre fefe, o foaie de contraplacaj, uneori căptuşită cu o foaie de tablă subfire, şi care formează peretele etanş. Panourile metalice pot fi constituite, fie dintr'o ramă metalică, pe care se fixează o foaie de tablă (peretele superior), fie din piese laminate, de obiceiu profiluri în U, asamblate şi rigidizate cu piese transversale. La panourile de lemn şi la cele metalice cu ramă, peretele perforat e constituit dintr'o plasă de rabif sau de metal desfăşurat, acoperită cu o fesătură textilă sau cu o foaie subfire. de cauciuc perforat. Uneori, între rabif şi fesătură, se intercalează o plasă deasă de sârmă subfire, pentru a împiedeca intrarea fesăturii sau a foii de cauciuc în ochiurile rabi-fului sau ale metalului desfăşurat, şi formarea de adâncituri pe fafa exterioara a peretelui perforat. Plasa de rabif sau de metal desfăşurat şi plasa de sârmă servesc la rigidizarea peretelui perforat şi la repartizarea uniformă a presiunii pe Cameră de vacuumare, de lemn. A) fafa inferioară; B) fafa superioară; C) secfiune a-a; f) ramă; 2) confraplacaj; 3) plasă de rabif; 4) fesătură metalică; 5) fesătură textilă, cauciuc perforat sau cauciuc spongios; 6) orificiu pentru racordarea conductei de sucfiune; 7) cornieră de întărire; 8) mâner penfru manipularea camerei. beton, iar fesătura textilă sau foaia de cauciuc servesc la filtrarea apei extrase din beton, împiedecând pătrunderea granulelor de ciment sau de nisip în 'inferiorul' camerei de vacuumare, în conducte şi în pompa de vid. La ui^ele panouri, stratul perforat e executat dintr'o foaie continuă de cauciuc spongios, foarte permeabil, itratul permeabil e partea care se uzează cel mai mult, astfel încât trebue schimbat după cca 100 de utilizări. în acest scop, panoul e echipat cu dispozitive simple de prindere a stratului permeabil, penfru a putea fi înlocuit rapid, fără a deteriora panoul. Uneori, stratul permeabil nu e fixat pe panou, ci e derulat pe suprafafa betonului. Pentru a împiedeca pătrunderea aerului atmosferic prin rostul diritre beton şi marginile panoului, se montează, în lungul acestora, o garnitură de cauciuc. Panourile sau camerele de vacuumare au formă dreptunghiulară; ele pot fi plane sau curbe, şi pot avea dimensiuni diferite, după felul şi dimensiunile construcfiei sau ale piesei de beton la care se folosesc. Ele pot fi folosite de 200U—3000 de ori. Stratul permeabil trebue demontat şi spălat după câteva folosiri, pentru a îndepărta granulele refinute pe el» iii instalaţia penfru realizarea subpresiunii e formată dintr'o pompă de vid, dintr'un rezervor pentru separarea apei antrenate, din conducte de racordare a panourilor cu pompa de vid şi din dispozitive auxiliare de siguranfă şi de control. Instalaţiile pot fi fixe (în special cele folosite în atelierele sau în fabricile de prefabricate) sau mobile, montate pe autocamioane (în special cele folosite pe şantiere). Pompele de vid folosite cel mai des în aceste instalaţii sunt pompe pentru vid industrial, rotative, cu aer uscat, deoarece sunt robuste, ocupă spaţiu puţin, au nevoie de o întreţinere minimă şi consumă puţină energie. Ele trebue să realizeze o sub-presiune de 500--600 mm coloană de mercur, care dă rezultatele optime, deoarece o subpre-siune prea avansată e dăunătoare betonului, fie fiindcă antrenează cimentul, fie fiindcă extrage o cantitate de apă prea mare, lipsind betonul de apa necesară pentru hidratare, — iar o sub-presiune insuficientă cere o tratare prea îndelungată şi are eficacitate mică asupra betonului. Rezervorul de separare a apei e situat între camerele de vacuumare şi pompa de ‘vid; el serveşte la reţinerea apei extrase din beton şi a particulelor solide, pentru a împiedeca oprirea pompei în urma emulsionării uleiului care se găseşte în corpul ei. La interior, rezervorul e echipat cu un dispozitiv de reţinere a picaturilor fine de apă şi a particulelor solide. Conductele sunt formate din tuburi flexibile de cauciuc armat cu sârmă; ele sunt conduite din una sau din mai multe conducte principale şi din conducte de racordare a panourilor, cari se cuplează etanş la nişte robinete montate în peretele etanş al panoului. Diametrul conductelor e mai mare decât diametrul celor folosite la instalaţiile de aer comprimat. îmbinarea conductelor, între ele şi cu robinetele de pe panouri, trebue făcută astfel, încât să se asigure o foarte bună etanşeitate. Dispozitivele de control şi de siguranţă sunt: manomefre (pentru controlul subpresiunii); indicatorul nivelului apei din rezervor; filtre de praf (pentru protejarea pompei); unu *sau mai multe rezervoare-tampon de separaţie (pentru uniformizarea vidului la toate panourile şi pentru împiedecarea revenirii brusce a subpresiunii din cauza opririi pompei); supape (pentru izolarea automată a panourilor, în cazul opririi pompei, menţinând în continuare subpresiunea). Durata de vacuumare a betonului se stabileşte în funcţiune de grosimea stratului de beton supus tratamentului, de granuiometria, dozajul şi consistenţa betonului. Pentru plăci de grosime mijlocie, durata de vacuumare e, în general, de 5'"10 minute; pentru straturile de grosime mare, durata poafe atinge 20 de minute sau chiar mai mult. De exemplu, pentru un strat de 8***10 cm e suficientă o vacuumare de 7 minute. Vacuumarea constitue unul dintre procedeele cele mai avantajoase de tratare ulterioară a betonului, atât din punctul de vedere tehnic, cât şi din punctul de vedere economic. Ea se poate aplica atât betonului simplu şi armat, turnat monolit, cât şi pieselor de beton prefabricat sau pretensionat. Instalaţiile de vacuumare pot servi, pe şantiere sau în fabricile de prefabricate, la ridicarea, transportul şi manipularea pieselor de beton. Subpresiunea realizată în camera de vacuumare produce o forţă destul de mare pentru a împiedeca deslipirea de panou a piesei de beton, sub acţiunea greutăţii sale proprii. în acest scop, după vacuumare, se menţine subpresiunea, iar panourile sunt acăţate de dispozitivele de transport (macara, pisică, monorai, etc.), pentru a fi ridicate şi transportate împreună cu piesele de beton. Penfru desprinderea piesei de panou, se echilibrează presiunea din camera de vacuumare cu presiunea atmosferică. Transportul pieselor de beton cu ajutorul panourilor de vacuumare prezintă avantajele că evită distrugerea prin manipulare a betonului, care încă nu are rezistenfe destul de mari, şi reduce consumul de ofel-beton, deoarece nu mai sunt necesare armaturile pentru preluarea solicitărilor suplemen-tare la cari sunt supuse piesele în timpul transportului şi al manipulării lor, ca şi armaturile de montaj pentru acăţarea pieselor de mijloacele de ridicat şi de transport. Vacuumarea prezintă următoarele avantaje: îmbunătăţeşte în mare măsură calitatea betonului, în special măreşte rezistenţele mecanice; permite decofrarea rapidă a betonului, economisind costul cofrajelor; permite aburirea betonului fără cofraj, economisind combustibil şi scurtând timpul de aburire; permite realizarea de economii mari de ciment şi de mână de lucru pentru punerea în lucrare; permite realizarea de rosturi etanşe între elementele de construcţie; uşurează manipularea şi transportul pieselor de beton. Folosirea vacuumării e foarte avantajoasă, în special la tratarea betonului pus în lucrare în straturi groase de 30---75 cm, la fabricarea în serie a pieselor prefabricate de beton şi la executarea construcţiilor cu suprafeţe mari. Vacuumarea se aplică în mod curent Ia executarea planşeurilor, a radierelor de fundaţii, a pistelor de aerodrom, a îmbrăcămintelor rutiere de beton, a zidurilor de cheuri sau de baraje, a dalelor simple sau cu nervuri, a traverselor de beton, a grinzilor, a stâlpilor, etc. 1. Vacuumaf, beton ~ [06e3B03AymeHHbiH 6eTOH; beton sous vide; vakuumiertes Beton; vacuum concrete; viztelenitett beton]. Bef.: Beton de ciment, simplu sau armat, ale cărui calităţi au fost îmbunătăţite printr'un tratament executat imediat după turnare — şi care consistă în extragerea excesului de apă din masa lui, prin realizarea unei subpresiuni Ia suprafaţa betonului, cu ajutorul unor dispozitive speciale. La prepararea unui beton trebue să se folosească o cantitate de apă mult mai mare decât cantitatea de apă necesară pentru hidratarea cimentului, deoarece, altfel, prepararea şi punerea în lucrare a betonului sunt foarte anevoioase şi costisitoare. Apa în exces are, în primul rând, 11* 324 rolul de lubrifiant, uşurând amestecarea pastei de beton, transportul şi turnarea ei în cofraje; în al doilea rând, ea are rolul de a forma cu cimentul o suspensie foarte fluidă (laptele de ciment), care să asigure şi să uşureze învelirea agregatelor minerale ale betonului cu o peliculă subfire şi continuă de ciment hidratat. Prezenfa acestei ape în masa betonului, în timpul prizei şi, ulterior, în timpul perioadei de întărire, prezintă desavantajul că micşorează calităfile betonului şi, în special, rezistenfele lui mecanice, deoarece acestea sunt cu atât mai mici, cu cât e mai mare raportul dintre cantitatea de apă şi cantitatea de ciment din beton, adică factorul apă/ciment al betonului. La prepararea unui beton, cantitatea de apă de amestec se determină în funcfiune de cantitatea de ciment folosită, de valorile rezistenfelor mecanice şi de calităfile pe cari trebue să le aibă betonul, cum şi de consistenfa pe care trebue să o aibă pasta de beton pentru a putea fi uşor lucrată. O cantitate mare de apă de amestec măreşte lucrabilitatea betonului, dar îi micşorează rezistenfele mecanice şi îi înrăutăţeşte calităfile, iar o cantitate mică de apă măreşte rezistenfele şi ameliorează calităfile betonului, dar micşorează lucrabilitatea, astfel încât stabilirea unei valori optime a cantităţii de apă e dificilă şi, uneori, valoarea stabilită e neeconomică. Micşorarea cantităţii de apă de amestec, deci a factorului apă/ciment, sub o anumită limită, e periculoasă, deoarece o micşorare neînsemnată a umidităfii agregatelor betonului poate reduce cantitatea de apă la o valoare inferioară celei necesare pentru hidratarea cimentului şi, în acest caz, betonul obfinut va avea rezistente mecanice foarte mici. Pentru a evita această dificultate şi pentru a obţine betoane de calitate superioară şi lucrabile, se folosesc diferite procedee, fie aplicând betonului, după turnare, diferite tratamente, fie preparând pasta de beton în mod special, pentru a-i mări lucrabilitatea. Procedeele folosite cel mai des sunt: vibrarea, care se face pentru a îndesa betonul, a elimina o parte din apa în exces şi aerul înglobat în masa lui, şi care permite folosirea unor betoane de consistentă vârtoasă; aburirea pieselor de beton, pentru a accelera priza şi întărirea, în vederea unei decofrări mai rapide, şi pentru a micşora retragerea betonului prin întărire; adăugirea de plastifianfi, adică de substanţe cari au rolul de a mări plasticitatea pastei de beton, fără a fi necesară o prea mare cantitate de apă; mărirea dozajului de ciment, pentru a ob{ine betoane cu rezistenfe mecanice mari, chiar în cazul când se foloseşte o cantitate mare de apă de amestec; aerarea, adică înglobarea în masa betonului a unei mari cantităfi de bule de aer, pentru a mări lucrabilitatea pastei; vacuum area, prin care se extrage apa în exces din betonul proaspăt turnat, după ce aceasta şi-a îndeplinit rolul de a mări plasticitatea pastei de beton. Afară de vacuumare, niciunul dintre aceste procedee nu poate fi folosit, însă, peste o anumită limită, deoarece poate înrăutăfi unele cali- tăfi ale betonului sau poate deveni neeconomic. Folosirea vacuumării prezintă avantajul că îmbunătăţeşte apreciabil calităfile betonului şi e economică, deoarece reducerea cantităfii de apă cu un procent oarecare, înainte de priză, echivalează cu o sporire a dozajului de ciment, practic, în aceeaşi propor}ie, cum şi datorită faptului că permite o decofrare rapidă şi micşorează chel-tuelile de punere în lucrare (v. sub Vacuumarea betonului). Betoanele vacuumate pot avea orice consistenfa, dela cea fluidă până la cea vâscoasă, rezistentele mecanice şi calităfile lui fiind mult superioare celor ale betoanelor confecţionate prin alte procedee. Folosirea betoanelor mai consistente e însă recomandată, deoarece rezistenfele mecanice ale betonului supus vacuumării Vor fi cu atât mai mari şi calităfile lui cu atât mai bune, cu cât factorul apă/ciment va fi mai mic. De aceea, vacuumarea nu exclude vibrarea, care e necesară în cazul folosirii unor betoane vârtoase, ci trebue asociată cu aceasta. în acest scop, betoanele vacuumate se vibrează imediat după turnare (vibrare primară), cum şi în timpul vacuumării (vibrare secundară). Durata vibrării şi intensitatea ei sunt mult mai mici decât la betonul vibrat, ceea ce micşorează cheltuelile de punere în lucrare, prin reducerea mâinii de lucru şi a utilajului. Afară de acestea, betoanele vacuumate sunt mult mai economice decât betoanele confecfionate prin alte procedee, din următoarele cauze: pot fLdecofrate foarte repede după confecţionare, cela ce micşorează costul cofrajelor, deoarece acestea pot fi folosite imediat din nou şi de mult mai multe ori decât în cazul cofrajelor pentru betoanele obişnuite; realizează economii mari de ciment, deoarece sporirea rezistentelor mecanice permite folosirea unor dozaje mici de ciment; având o lucrabilitate foarte mare, reclamă mână de lucru mai putină pentru confecţionare şi pentru punerea în lucrare; realizează economii de utilaj pentru ridicarea şi transportul pieselor, deoarece acestea pot fi manipulate cu ajutorul instalafiilor de vacuumare. Avantajele betonului vacuumat provin din calităfile superioare pe cari le are, fafă de ale betoanelor confecfionate prin alte procedee. Rezistenţa la compresiune a betoanelor vacuumate preparate cu un factor apă/ciment egal cu 0,6 (adică cu factorul apă/ciment cu care se confecţionează de obiceiu betoanele) prezintă un spor până la 100% în primele zile dela confecţionare, şi de 25-..30% |a sfârşitul perioadei de întărire. Rezistenţa la tracţiune poate prezenta creşteri finale până la 75%, iar rezistenţa la încovoiere, până la 50%, pentru un acelaşi factor apă/ciment. Betoanele vacuumate prezintă, de asemenea, îmbunătăţiri apreciabile ale celorlalte calităţi: a rezistenţei la îngheţuri şi desgheţuri repetate, a rezistenţei la abraziune şi la şocuri, a permeabilităţii, a elasticităţii, a' retragerii, etc. Rezistenţa la cicluri repetate de îngheţ şi desghef măreşte până la de două ori rezistenfă betoanelor obişnuite, iar rezis- 325 fonfa la abraziune şi la şocuri, până la de trei ori. Permeabilitatea betoanelor vacuumate, Ia presiunea de 28 kg/cm2, după 28 de zile dela confecţionare, e de şase ori mai mică decât aceea a betoanelor obişnuite. Modulul de elasticitate al betoanelor vacuumate, după 90 de zile dela confecţionare, poate ajunge până la 4,27X104 kg/cm2. Retragerea betoanelor vacuumate e micşorată apreciabil şi e echivalenta cu retragerea unui beton obişnuit, confecţionat cu un factor apă/ciment egal cu factorul apă/ciment corespunzător cantităfii de apă care rămâne în beton după vacuumare. Datorită calităţilor lui superioare, betonul vacuu-mat e foarte mult folosit la executarea construcţiilor supuse la înghejuri şi desgheturi repetate, la şocuri şi la abraziune, ca: îmbrăcăminte rutiere, baraje, deversoare, conducte pentru lichide, pile de poduri, perefi de canale, ziduri de cheuri, etc. i. Vacuummefru [BaKyyMMeTp; manometre â vide, jauge â vide; Vakuummeter; Jow pressure manometer, low pressure gauge; vâkuummero]. F/z.: Manometru folosit pentru determinarea presiunilor de ordinul unui milimetru coloană de mercur şi mai joase. Se folosesc numeroase tipuri de vacuummetre. în vacuummetrul bazat pe legea lui Boyle-Mariotte se comprimă un volum cunoscut de gaz Ia o presiune inifială egală cu cea care trebue determinată, până când el ocupă un alt volum cunoscut, sub o presiune care poate fi măsurată cu un manometru cu mercur. Instrumentul de acest fel folosit cel mai mult e vacuummetrul Mac Leod, care e bazat pe următorul principiu: Se izolează un volum V determinat, din gazul a cărui presiune P trebue măsurată; se comprimă acest gaz până la un volum v şi se mă- »/ţ soară presiunea p a gazului comprimat. Din expresiunea legii lui Boyle-Mariotte se calculează v P—~y P' — Vacuumme- b irul Mac Leod se compune dintr'un rezervor(B), continuat cu un tub strâmt (C). Rezervorul comunică în (A) cu recipientul (R), care confine gazul a cărui presiune se măsoară. într'un tub lateral se găseşte mercur, al cărui nivel poate fi ridicat prin ridicarea re- vacuummefru Mac Leod. zervorului cu mercur (G), prin capcana de bule de aer (H). Când nivelul mercurului, în ridicare, depăşeşte comunicafia (A), e închisă în rezervorul (B) o masă de gaz la presiunea (P), volumul (V) fiind volumul rezervorului, incluziv cel al tubului (C). Ridicând rezervorul (G), mercurul comprimă gazul în tubul (C), iar când nivelul mercurului a atins un indice (£), el a atins, în tubul (AA1) de legătură cu recipientul, un nivel (D); v e volumul cunoscut din tubul (C) situat deasupra indicelui (£), iar p e dat de înălfi-mea h a coloanei de mercur dintre indicele (E) şi(D). Instrumentul poate fi folosit pentru a măsura presiuni până la 10-7 mm coloană de mercur. La unele vacuummetre de acest tip, tubul (AA1) e ramificat în mai multe tuburi paralele, de diametri crescători, folosite penfru măsurarea presiunilor de diferite ordine de mărime. Vacuummetrul bazat pe determinarea conduc-tibilitătii termice a gazului a cărui presiune se măsoară se bazează pe faptul că această con-ductibilitate depinde de presiunea gazului, când acesta se găseşte la presiune joasă. Se foloseşte, fie un fir metalic încălzit electric la o temperatură superioară celei a gazului şi introdus în recipientul care confine gazul, determinând pierderea de căldură prin conductibilitate, prin scăderea temperaturii (deci a rezistenfei electrice a firului) sau prin variafia intensităţii curentului electric necesar menfinerii temperaturii, deci la rezistentă constantă (vacuummetrul Pirani; v. şi Pirani, vacuummefru ~), fie un cuplu termoelectric, căruia i se determină variafia tensiunii electromotoare (vacuummefru Voege de Rhon), fie o lamă bimetalică, căreia i se măsoară dilatafia (vacuummetrul Klumb şi Haase). în vacuummetrul bazat pe relafia dintre presiunea şi viscozitatea gazului se determină, mai ales, amortisarea de către gaz a unei oscilafii de pendulare sau de torsiune. Vacuummetrul bazat pe efectul radiometric foloseşfe faptul că moleculele gazului au o vitesă cu atât mai mare, cu cât temperatura peretelui de care s'au lovit a fost mai înaltă. Instrumentul cuprinde o paletă suspendată de un fir în dreptul unei plăci încălzite; se determină, fie unghiul cu care s'a rotit paleta sub acfiunea ciocnirilor moleculelor cari provin după o lovire de placa încălzită (unghiu care depinde de presiunea gazului), fie intensitatea curentului electric care trebue trecut printr'o bobină care acfionează asupra unui miez de fier legat de firul de suspensiune al paletei, pentru a menfine sistemul în pozifie fixă (v. şi Gaede, manometru ~). Vacuummetrul bazat pe descărcările electrice foloseşte, pentru măsurarea presiunii, determinarea intensităţii curentului dintre doi electrozi introduşi în gaz, curent care consistă în mişcarea de particule ionizate prin ciocnirea moleculelor gazului cu electronii produşi fie de un filament metalic încălzit, fie prin efect fotoelectric, fie prin aplicarea unei tensiuni constante între electrozi. 2. Vadră. Ind. far.: 1. Veche măsură de capacitate, folosită în trecut în Jara noastră, egală cu zece ocale (12,88 litri în Muntenia, 15,2 litri în Moldova). — 2. Găleată pufin adâncă, folosită în gospodăria rurală. — 3. Vas mare, hârdau. s. Vadră [npoxoA^ecKan 6aj\hH\ cuffat; Ab-teufkubel; bucket; veder]. Mine: Găleată tron-conică sau paralelepipedică, servind la transporturile efectuate (în instalafii le primitive) într'un 326 puf de mina, cum şi în timpul lucrărilor de săpare sau de adâncire a pufurilor. — Sin. Chiblă. î. Vadul mare [rjiaBHbiă KaHaji; canal; Kanal; main channel; focsatorna]: Canalul principal prin care apa pentru irigafie e condusă dela sursă către o grădină de legume. 2. Văduv iţă [fl3b; Idus melanotus; Aland, Nerf-ling; Idus, Danube cyprinid; onos jâsz]. Pisc.: Idus melanotus; Cyprinus idus; Leuciscus jeses. Peşie din ordinul teleosteenilor, familia ciprinelor, lung de 30--60 cm. Are corpul lunguef şi pufin turtit; capul, mic; gura, terminală şi mică, ajungând numai până la narine; oasele faringiene, groase şi puternice; dinfii, netezi şi comprimafi lateral, cu vârfuri câriigate; solzii, mici. Partea superioară şi capul sunt negre-albăstrui, sau verzui, cu luciu auriu; laturile sunt albăstrui deschise, iar burta e "argintie; dorsala şi caudala sunt cenuşii-violete; celelalte, roşii. — Trăieşte în Dunăre şi în bălfile acesteia, cum şi în regiunea gurilor râurilor. — Se hrăneşte cu viermi, cu muşte, iarbă, etc. Se prinde cu vârşa (coş mai mare, de nuiele de răchită), la garduri, cu leasa şi cu năvodul. — Sin. Văduvioară, Joltomeasă, Davifă. s. Vagon [BarOH; wagon; Wagen; car, wagon; vasuti kocsi]. Transp.: 1. Vehicul feroviar, cu sau fără autopropulsie, folosit penfru transportul unei sarcini utile (de ex. călători, mărfuri) sau pentru servicii. în general, vagonul cu autopropulsie se numeşte vagon-motor (de ex. vagon-motor electric, vagon de tramvaiu) sau automotor (adică vagon echipat cu motor termic de propulsie), iar vagonul fără autopropulsie se numeşte vagon-remorcă sau, abreviat, vagon. — 2. Vehicul rutier de transport, fără autopropulsie, tractat mecanizat (de ex. de un autovehicul, de un tractor), sau cu tracţiune animală. Vagonul penfru transportul călătorilor se numeşte şi tramcar, iar cei pentru transportul mărfurilor se numeşte remorcă, camion (cu tracţiune animală), etc. 4. Vagon de cale ferată [HceJie3H0fl0p0}KHbiH BarOH; wagon de chemin de fer; Eisenbahnwa-gen; railway wagon, railway-car; vasuti kocsi], C. f.: Vagon feroviar fără autopropulsie, care se deplasează tractat de o locomotivă, de un vagon-motor, de un automotor, etc. Părfile principale ale unui vagon de cale ferată sunt: suprastructura (cutie, platformă, rezervor, etc.), în care se transportă sarcina utilă; şasiul, pe care se montează suprastructura; aparatul de rulare (osii libere, boghiuri, etc.), pe care reazemă elastic suprastructura şi şasiul; suspensiunea. Cutia, cu schelet metalic sau de lemn, are perefi laterali şi frontali, îmbinafi cu un planşeu şi, eventual, cu un acoperiş. — Şasiul, uneori împreună cu perefii şi cu acoperişul cutiei, ia atât sarcinile permanente (greutatea cutiei şi greutatea proprie) şi utile (încărcătura de transportat), cât şi sarcinile accesorii (forfa de tracfiune, forfe iner-fiale, forfa de frânare, forfa provenită din ne-regularităfile căii, etc.) şi accidentale (presiunea vântului, încărcarea din zăpadă, etc.). Ca părfile sale frontalei şasiul e echipat cu aparate de ciocnire (v.) şi cu aparate de tracfiune (v.), cu cu-respective; de asemenea, pe şasiu sunt montate instalafia de frână, instalafia de încălzire (incluziv conducta generală de încălzire), instalafia de iluminat (incluziv dinamul şi bateria de acumulatoare), etc. — Aparatul de rulare asigură conducerea şi stabilitatea în mers a vagonului pe cale. El cuprinde osiile montate, cutiile de osii (numite şi cutii de unsoare), o parte din instalafia de frână, etc.; la unele vagoane, osiile sunt grupate în boghiuri. — Suspensiunea, necesară pentru transformarea mişcărilor perturbatorii importante în oscilaţii nesupărătoare, e montată între aparatul de rulare şi şasiu, şi e alcătuită, în general, din resorturi, amortisoare şi legături pendulare. Dimensiunile exterioare ale vagoanelor de cale ferată trebue să permită încadrarea acestora într'un gabarit prescris (prin prescripfii interne sau internaţionale), adică trebue ca în timpul circulafiei să nu atingă construcţiile sau instalaţiile din apropierea căii. Lăţimea ^ 1 r -» / exterioară trebue să fie mai mică decât lăţimea gabaritului, penfru ca acesfa să nu fie depăşit în curbe (v. fig. I); depăşirea interioară maximă se poate produce la mijlocul vagonului, iar cea exterioară, la capetele acestuia. Dacă raportul dintre lungimea şi ampatamentul vagonului e 1,4, depăşirile interioară şi exterioară maxime sunt egale, ceea ce permite o formă paralelepi- . încadrarea în gabarif a vagonului în curbe. 1) conturul exferior al cutiei; 2) osia montată; d) distanfa dintre osii; L) lungimea vagonului; lg) lafimea gabaritului; lv) lafimea vagonului; E) ecar-famentul căii. te# ti - ta 1 pedică a cutiei vagonului (v. fig. f/a). Dacă (din motive de stabilitate sau de rezistenţă) acest raport e mai mare, capetele vagonului se teşesc (v. fig. II b) penfru a nu se pierde prea mult din lăţimea cutiei. Vagoanele de cale ferată se clasifică: dupăecarta-mentul căii, în vagoane de cale normală, de cale largă şi de cale îngustă; după numărul osiilor, în vagoane cu două sau cu trei osii şi în vagoane cu mai multe osii (vagoane cu boghiuri); după destinaţie, în vagoane de călători, vagoane de marfă şi vagoane tehnice, II. Formele conturului exterior al cutiilor de vagon, a) cutie paralelepipedică; b) cutie cu capeie teşite; 1) contur exterior; 2) osie montată; d) distanfa dintre osii; L) lungimea vagonului; G) gabaritul maxim. 3 27 u Vagon de călători [naccaJKHpcKHfi BaroH; wagon de voyageurs; Personenwagen; passenger car; szemelykocsi]: Vagon care intră în compunerea unui tren de călători, destinat transportului de călători sau deservirii lor în timpul călătoriei. Vagoanele de călători se caracterizează prin coeficientul de tara kc=T/n, adică prin raportul dintre tara vagonului T şi numărul n de locuri penfru călători, care variază între 0,3 şi 1,45, după confortul vagonului; Ia vitese mai mari de circulafie, în locul tarei reale se consideră tara fictivă, care include şi rezistenfa aerodinamică (în special penfru vitese de mers de peste 90 km/h şi cu vânt frontal de cca 12 km/h). Diferenfa dinfre tara fictivă şi cea reală e mare la vagoanele uşoare şi pentru vitese mari, deci vagoanele uşoare (cari reclamă o forjă de remorcare mică) se folosesc avantajos numai la trenurile cu vitese mici şi cu opriri dese, ca şi la cele pentru linii cu declivităfi. Vagoanele de călători pot avea cutia cu schelet de lemn sau metalic, în general îmbrăcat cu tablă. — Vagoanele cu schelet de lemn au un cadru inferior şi unul superior, de grinzi de lemn (grinzile longitudinale principale fiind, în general, de pitch-pine), consolidate cu grinzi transversale, longitudinale şi intermediare (formând scheletul planşeului, respectiv al acoperişului); între cadre se montează stâlpi şi diagonale (cari formează scheletul perefilor), iar îmbinările se consolidează cu benzi de ofel şi cu şuruburi. Desavantajele vagoanelor cu schelet de lemn consistă în rezistenfa mică la şoc, în degradarea datorită agenfilor atmosferici (în special umezelii) şi în deformabili-tatea datorită cedărilor la îmbinări. La interior, scheletul e învelit cu scânduri de brad vopsite sau acoperite cu materiale decorative (la va- filat, cu îmbrăcăminte exterioară de tablă, astfel încât e mai pufin deformabil (la tamponări, răsturnări, etc.) şi prezintă siguranfă mai mare contra accidentelor sau incendiilor (v. fig. /). Rezistenfa mecanică fiind relativ mare, se pot construi vagoane spa}ioase şi uşor de întrefinut, cu o durată de serviciu mai lungă, mai aies dacă suprafeţele metalice sunt protejate contra coroziunii; transmiterea sunetului şi a căldurii prin perefii metalici ai cutiei e în mare parte evitată prin folosirea da izolanfi, ca plută expandată, alfol, iporea, lână degresată, etc. în general, se folosesc vagoane de tip autoportant, având şasiul solidarizat cu cutia, la cari perefii şi acoperişul participă la rezistenfa ansamblului, şi cari se construesc în următoarele variante: construcfia cu „osatură", la care solicitările sunt preluate de şasiu şi de scheletul perefilor laterali (în formă de grinzi cu zăbrele, contravântuite prin acoperiş), tabla învelişului exterior având rolul să împiedece deformata întregului schelet; construcfia cu „perefi laterali purtători", la care tablele în/elişului exterior al perefilor preiau în principal momentele ncovoietoare; construcţia „tubulară", Ia care tablele planşeului, ale învelişului exterior al perefilor şi acoperişului formează un tub autoportant, astfel încât scheletul e mai uşor şi serveşte numai la rig'dizarea tablei. Materialul de construcfie e ofelul carbon sudabil (în fara noastră, ofel OL 38), pentru ca elementele cutiei să poată fi îmbinate prin sudură electrică, şi numai rareori se folosesc mefale uşoare (de ex. aliaje de aluminiu), deoarece sunt costisitoare, greu sudabile, au rezistenfă relativ mică şi coeficient de alungire mare, şi sunt sensibile la umiditate. Perefii sunt căptuşifi în interior cu placaj furniruit şi, uneori, cu tablă, iar plan- J) şasiu; 2) cutie metalică; 3) uşă; 4) scară; 5) boghiu; 6) şină. goanele capitonate), de exemplu tapet, stofă, linoleum, etc. La exterior, scheletul perefilor e îmbrăcat cu tablă de ofel (cu grosimea) de cca 2 mm. Planşeul e constituit dintr'un strat dublu de scânduri, având interpus un izolant termic şi fonic (de ex. un strat de plută); scândurile planşeului sunt vopsite sau acoperite cu linoleum, cu covoare, etc. Acoperişul e constituit din scânduri de brad (îmbinate prin lambă şi uluc), cari pot fi acoperite cu o pânză groasă de in vopsită (la vagoanele mari) sau cu tablă de ofel cu grosimea de cca 0.65 mm (la vagoanele mici). Plafonul, de lemn, e vopsit sau acoperit cu linoleum, cu carton presat, etc. — Vagoanele cu schelet metalic au scheletul confecfionat în întregime din ofel pro- şeul şi acoperişul sunt dublate, având un strat intermediar izolant. După scopul în care sunt folosite, se deosebesc: 2. Vagon-clasă: Vagon destinat transportului de călători, cu sau fără bagaje de mână, care e amenajat cu bănci şi port-bagaje. în general, va-goanele-clasă se împart în mai multe categorii, numite clase, după felul de amenajare interioară şi după gradul de confort pe care-l oferă călătorilor; uneori, vagoanele-clasă pot fi combinate, având două sau trei clase. Cele mai multe va-goane-clasă sunt înzestrate cu una sau cu două cabine de toaletă. După felul împărţirii spaţiului interior, vagoanele-clasă pot fi: compartimentate şi fără culoar, la 328 cari compartimentele comunică direct cu exteriorul prin uşi individuale exterioare, şi cari se folosesc rar, deoarece construcfia lor nu poate fi autoportantă şi nu asigură călătorilor un confort optim (de. ex.: urcarea e dificilă; lipseşte accesul la toaletă sau la alte vagoane, în mers); compartimentate şi cu culoar (v. fig. II), la cari ^( unde s = 100//G e utilizarea procentuală de încărcare, P fiind greutatea mărfurilor încărcate; coeficientul de exploatare a tarei ^=104 T/(Gq s §)^>kîn0, unde p reprezintă parcursul în gol al vagonului, raportat la parcursul cu încărcătură (într'un anumit interval de timp), Vagoanele de marfă sunf de diferite tipuri, după felul mărfurilor şi condifiunile de transport, în general, capacitatea de încărcare a vagoanelor de marfă e de 10***30 t în fările europene, sau până la 60 f (unele vagoane-plafforme au chiar 80 t) în URSS şi în fările din emisfera de Vest. Vagoanele de marfă de mare capacitate sunt mai economice în exploatare decât cele de capacitate mică, pe două osii, deoarece se pot compune trenuri de mare tonaj fără cheltueli de invesfifie pentru sporirea lungimii stafiilor; de asemenea, preful lor de revenire pe tona de capacitate e cu cca 20% mai mic, dar rentabilitatea lor e pronunfată mai ales la transporturi continue şi pe distanfe mari. După scopul în care sunt folosite, se deosebesc: 4. Vagon de marfă descoperit: Vagon destinat transportului de mărfuri cari nu se degradează sau nu se alterează din cauza intemperiilor. Se con-sfruesc vagoane-plafformă şi vagoane cu perefi. Vagonul-platformă e constituit dintr'un planşeu (de scânduri sau de tablă de ofel), eventual cu perefi scunzi (cu înălfimea de 20--40 cm) şi rabatabili, suspendat elastic pe aparatul de rulare, care poate fi cu două osii sau cu boghiuri (v. fig. /). Unele vagoane-platformă au pianşeul coborît (v. fig. //), pentru a permite transportul utilajului greu şi voluminos (care altfel ar depăşi înălfimea gabaritului). Aceste vagoane se folosesc pentru transportat maşini, autovehicule, produse laminate, produse agricole în baloturi (fân, bumbac), pietriş, piatră de pavaj, nisip, etc. — Vagonul descoperit cu perefi are o cutie cu perefi I. Vagon-platformă cu perefi. f) platforma vagonului; 2) perete rabatabil; 3) fepuşă (stâlp metalic sau de lemn); 4) boghiu; 5) şină. iar Gq e sarcina medie dinamică a vagonului încărcat (adică t-km raportate la vag.-km); Vq — V/G e volumul specific la vagoane acoperite, iar /q = FjG relativ înalfi (de obiceiu, de lemn), solidarizaţi de stâlpi metalici verticali (v. fig. III). Pentru înlesnirea descărcării, vagonul poate fi înzestrat cu II. Vagon-platformă fără perefi, cu planşeu coborît. 1) şasiu; 2) grindă principală; 3) boghiu; 4) cabina frânarului; 5) şină e suprafafa specifică la vagoane descoperite, ştiind că V e volumul geometric al vagonului şi F e suprafafa planşeului. instalafie de descărcare automată, ca, de exemplu: vagonul „dumcar" (v. fig./V), cu autodescărcare prin bascularea laterală a cui iei (folosind aer conv 330 primat); vagonul „gondolă" (v. fig. V), cu auto-descărcare prin plane înclinate, formate de uşile de fund deschise (încărcătura căzând prin greutate proprie); vagonul „ hooper", cu autodes* cărcare prin guri de scurgere practicate în planşeu; vagonul CFR pentru minereuri (v, fig. V/), cu descărcare laterală prin deschidereasimultană a uşilor, eventual cu descărcare prin ra-baterea planşeului. Aceste vagoane se folosesc în general pentru mărfuri în vrac (vărsate). î. Vagon de marfă acoperit: Vagon pentru transportul mărfurilor cari se degradează sau se alterează III. Vagon descoperii, cu perefi. I) şasiu; 2) perefi laterali; 3) uşă; 4) cabina frânarului (însofito-rului); 5) şină. un planşeu suplementar, la vagoane pentru legume şi fructe (cari au greutate specifică mică); uşi de încărcare în acoperiş, la vagoane penfru obiecte grele, mangal, etc.; belciuge, la vagoane penfru vite; bănci, la vagoane pentru persoane (de ex. pentru trupe); etc. 2. Vagon special: Vagon, de obiceiu acoperit, cu instalajii penfru anumite transporturi sau servicii. Astfel, se deosebesc animale, automobile, vagoane pentru alimente, lichide, praf de cărbune, etc. Vagonul pentru alimente perisabile are perefii dubli, izolanfi, penfru menfinerea temperaturii rrr—^ '3 <^J ? grc t v 1 4 IV. Vagon „dumcar", î) cuîia vagonului; 2) uşă laierală; 3) şasiul vagonului; 4) cilindru de aer comprimai. V. Vagon „gondolă". I) cufia vagonului; 2) planşeu mobil; 3) şasiu. VI. Vagon penfru minereuri, fip CFR. 1) cufia vagonului; 2) uşă laierală; 3) planşeu mobil; 4) plan înclinat. din cauza intemperiilor, cum şi al celor cari reclamă o siguranfă deosebită, de exemplu maşini mici, obiecte mici (sticle, lădife, etc.), produse alimentare VII. Vagon de marfă, acoperif. I) şasiu; 2) acoperiş; 3) perefi; 4) uşă culisaniă; 5) fereastră; 6) şină. (zahăr, făină, fructe, legume, etc.), butoaie (cu vin, cu bere, uieiu, etc.), animale (boi, oi, cai, etc.), mangal, etc. Cutia vagonului, cu schelet de lemn sau metalic, are planşeul de scânduri (în general de esenfă tare), perefii de scânduri (de brad) şi acoperişul de scânduri montate pe ferme de lemn sau metalice; în perefii laterali sunt practicate uşi culisanfe de acces şi ferestre pentru aerisire (v. fig. VII). Acest vagon poate avea unele amenajeri, ca, de exemplu: pâlnii de descărcare în planşeu, la vagoane pentru cereale în vrac; corespunzătoare mărfurilor transportate. Se con-struesc: vagoane frigorifere, înzestrate cu maşini frigorifice (v. şi Frigorifer, vagon ~); vagoane refrigerente, cari au un compartiment sau un recipient cu ghiafă; vagoane isotermiee, cari sunt izolate termic — şi în cari alimentele se introduc după ce au fost răcite în prealabil. Vagonul pentru ânîmale are amenajeri adecvate, cari permit transportul animalelor în condifiuni optime. Se construesc: vagoane pentru peşte viu, înzestrate cu basine de apă, instalafii pentru aerisire şi pentru împrospătarea apei (prin introducere de oxigen din butelii sau prin căderea dela înăl}ime a apei în basin); vagoane pentru pasări domestice, cu perefi în formă de jaluzele, şi cari au în interior cuşti suprapuse; vagoane pentru animale mici, cu deschizăjjjri în pefefi, şi cari sunt etajate în interior (pentru mărirea capacităţii de încărcare); vagoane pentru cai de curse, cari au compartimente separate pentru fiecare cal, perefii despărfitori fiind capitonafi; etc. Vagonul pentru automobile are uşi mari, frontale sau laterale, articulate cu podeaua, astfel încât la deschidere să formeze un plan înclinat pentru îmbarcare sau debarcare. Aceste vagoane au în interior dispozitive de ancorare şi calare, cum şi o placă turnantă dreptunghiulară, folosită ca pod la îmbarcarea automobilelor de pe rampe laterale. 331 Vagonul-cisternă pentru lichide e constituit dintr'un rezervor de tablă (sudat sau nituit), care are un dom de dilatare (deschis în timpul încărcării) şi robinete laterale de golire, şi care e montat pe şasiul vagonului (v, fig. VIII). Se con- 1) rezervor; 2) dom; 3) şasiu; 4) şină. struesc: vagoane pentru păcură, cu serpentine în inferior, pentru încălzirea cu abur a păcurii, la descărcare; vagoane pentru gaze lichefiate, cu perefi groşi; etc. Pentru transportul produselor chimice agresive se folosesc vagoane descoperite, în cari se montează oale de argilă arsă. Vagonul pentru praf de cărbune are două rezervoare verticale, terminate la partea inferioară cu o zonă conică penfru descărcare. în general, încărcarea se efectuează mecanic, iar descărcarea, cu aer comprimat (2—3 at). 1. Vagon tehnic [xexHHHecKHfi Baron; wagon de service de la voie; Bahndienstwagen, Mefjwa-gen, technischer Wagen; service car; muszaki kocsi], C. f.i Vagon amenajat special pentru efectuarea unor operafiuni tehnice sau pentru instruirea personalului. Se construesc vagoane tehnice cu instalafii pentru operafiuni metalotehnice, pentru încercări ale materialului rulant, verificarea csii, măsurări, ridicarea materialului rulant deraiat sau răsturnat, montarea podurilor, etc.; ele nu sunf folosite la transportul de călători sau de mărfuri, însă au compartimente amenajate pentru personal. Exemple: 2. /v/ -atelier [BaroH-MacTepcKaa; voiture atelier; Werkstaffwagen; workshop car; muhely-kocsi]: Vagon tehnic amenajat cu maşini-unelte, cu unelte, şi cu instrumente de măsură, la care energia necesară e luată dela un vagon-uzină sau dela o linie electrică de energie; serveşte la montarea podurilor metalice, la verificarea podurilor-bascule, etc. s. ~-căldare. Sin. Vagon de încălzit (v.). 4. ~ de ajutor [BaroH CKopoft TexHHnecKOH nOMOmn; wagon de secours, wagon â outils; Hilfswagen, Gerătewagen; ambulance wagon, tool wagon; menfokocsi]: Vagon cu unelte şi cu aparate pentru punerea pe linie a materialului rulant deraiat. Face parte din componenta trenurilor de ajutor pentru accidentele de cale ferată. 5. ~ de încălzit [BaroH c kotjiom flJin oto-nJieHHH; wagon de chauffage; Heizwagen, Dampf-kesselwagen; boiler truck for heating; futo-kocsi]: Vagon acoperit, pe două sau pe patru osii, echipat cu instalafie de căldare de abur (presiunea nomi- nală, 6—8 kg/cm2; suprafafa de vaporizare, 25—50m2)* Serveşte la încălzirea trenurilor lungi de călători (peste 48 de osii), remorcate de locomotive cu abur, sau a celor remorcate de locomotive electrice sau Diesel, fără instalaţie de încălzire a garniturilor. — Sin. Vagon-căldare. e. ~ dinamomefric [jţHHaMOMeTpHHeCKHiî BarOH; wagon-dynamometre; Dynamometerwagen; dinamometer wagon;dinamometrikus kocsi]: Vagon pentru măsurarea caracteristicelor mecanice a|e unei locomotive. Vagonul dinamomefric e de tipul celor penfru călători, pe patru osii (două boghiuri), amenajat special pentru efectuarea încercărilor de locomotive în mers. La un capăt, vagonul e echipat cu un dinamometru cu resort sau hidraulic, prin intermediul căruia se ataşează la cârligul de tracfiune al locomotivei de încercat. Variafiile forjei de tracţiune desvoltate la cârligul de fracjiune al locomotivei F=i(v) sunt măsurate în fiecare moment de dinamometru şi înregistrate pe o bandă care rulează. Cunoscând curba de variajie a forjelor de fracjiune în funcfiune de vitesă (drumul parcurs), se deduce, prin integrare, lucrul mecanic (şi deci puterea) de care e nevoie pentru remorcarea unui tren pe o anumită secfiune de cale. Vagoanele dinamometrice sunt înzestrate şi cu aparate penfru determinarea forfelor de inerfie, a şocurilor în locomotivă, a vitesei de mers, a puterii utile, a randamentului total al locomotivei, a vitesei vântului, a forfei de frânare, a drumului de frânare, etc. în general, vagoanele dinamometrice sunf înzestrate şi cu aparate de înregistrare a neregulari-tăfiior ceii. încercările dinamometrice ale locomotivelor cu abur fiind conjugate cu încercările căldării de abur, în vagonul dinamomefric se înregistrează şi datele de încercare a căldării (analiza gazelor de ardere, depresiunile pe drumul gazelor de ardere, intensitatea tirajului, etc.). Vagonul dinamomefric serveşte la verificarea calculelor de timpi de mers şi de remorcări — şi la întocmirea caietelor cu datele caracteristice de funcfionare a locomotivelor. 7. ~-macara [KpaHOBbiH BarOH; wagon grue; Kranwagen; crane truck; darukocsi]: Vagon-plat-formă pe care e montată o macara. Are 4—8 osii, pentru a putea repartiza greutatea macaralei (v. sub Macara feroviară). 8. ~ penfru măsurări electrotehnice [BaroH flJIH 3JieKTpOTeXHHHeCKHX H3M6peHHH; voiture electrotechnique; elektrotechnischer Mefjwagen; electrotechnical wagon; villamos merokocsi]: Vagon pentru încercarea în mers a locomotivelor electrice. E de tipul vagoanelor de călători, pe patru osii (două boghiuri), amenajat pentru efectuarea în mers a încercărilor mecanice şi electrice ale locomotivelor electrice. Pentru încercările mecanice, vagonul e echipat cu instalafiile obişnuite ale vagoanelor dinamometrice (instalafii pentru măsurarea şi înregistrarea forfei de tracţiune, a puterii la cârlig, a vitesei de mers, etc.). La fiecare extremitate a vagonului e montat câte un dinamometru, finând seamă de reversibilitatea 332 locomotivelor electrice. Pentru încercările electrice, vagonul cuprinde aparatura de control, de măsură şi înregistrare a caracteristicelor motoarelor electrice (ampermetre, voltmetre, wattmetre, contoare, fazmetre, potenţiometre, oscilografe, etc.), montată pe tablouri şi pupitre, legate prin cabluri la motorul sau la motoarele de tracfiune cari se încearcă. Se efectuează şi măsurarea apăsării pantografului pe firul de tracfiune, a deplasării relative dintre pantograf şi firul de tracfiune, a înălfimii firului de tracfiune fafă de planul de rulare şi a ridicării lui de către pantograf în funcfiune de apăsare şi de vitesa de me*s, etc. Energia electrică pentru instalafiile şi aparataju! din vagon e primită direct dela firul de tracfiune, prin pantograful propriu al vagonului şi prin cablul dela locomotivă. Vagonul are mai multe grupuri motor-generator pentru alimentarea bateriilor de acumulatoare şi a instalaţiilor auxiliare. Protecfiunea instalafiilor e asigurată prin disjonc-toare, releuri, fuzibile, etc. 1. Vagon pentru verificat calea [nyTeH3MepH TGJibHbiH BarOH; wagon pour la verification de la voie permanente de chemin de fer; Oberbau-meljwagen; wagon for verifying of the railway superstructure; vâganymero kocsi]: Vagon penfru controlul stării şi pentru determinarea deformaţilor unei căi ferate, când ea se găseşte sub ac{iunea sarcinilor dinamice provocate de trecerea materialului rulant. Vagonul e de tipul pentru călători, cu patru osii (două boghiuri). în mijlocul vagonului e montat, penfru măsurări, un al treilea boghiu, care se poate deplasa transversal, perpendicular pe axa vagonului. Echipamentul de măsură e format din aparatul de măsurat ecartamentul, montat pe unul dintre boghiu-rile extreme, aparatul de măsurat pozifia căii în plan, montat pe boghiul din mijloc, cutia cu dispozitive de integrare a mişcărilor transmise dela osiile vagonului, mas3 de înregistrare, releuri electromagnetice pentru înregistrarea distantelor kilometrice şi hecfometrice, vitesometrul, etc. Energia electrică e dată de o baterie de acumulatoare. Vagonul ridică următoarele diagrame: pozifia căii în plan, luată pe unul dintre firele căii, oscilaţiile cutiei vagonului în jurul axei sale longitudinale, ecartamentul căii, profilul longitudinal al celor două fire, pozifia relativă în profil transversal al celor două fire fafă de nivelul mediu al căii, torsionarea planului căii format de cele două fire (rampa supraînăltării). 2. ~ psihotehnic [ncHXOTGXHHHecKHH BarOH; wagon psychotechnique; psychotechnischer Wagen; psychotechnical wagon; pszichotechnikus kocsi]: Vagon amenajat cu instalafii de conducere şi de comandă a locomotivelor, cu aparate de înregistrare, pentru controlul psihotehnic al personalului de cale ferată. s. ~ psofomefric [nc0(|)0MeTpHHecKHH Ba-rOH; wagon psofometrique; Mefjwagen fur Ge-răuschme^ungen; wagon for noise measurements; pszofometrikus kocsi]: Vagon pentru măsurarea tensiunii psofometrice (a tensiunii de sgomot) între circuitele de telecomunicaţii şi firul aerian de cale al liniilor electrice de cale ferată. Vagonul e amenajat şi penfru măsurarea oscilafiilor vehiculelor, cum şi penfru încercări de rezonantă a diferitelor părfi a!e suprastructurii căii şi a elementelor de construcfie a vehiculelor. 4. ~ -şcoală [BarOH-niKOJia; wagon ecole; Unterrichfswagen; school-wagon; iskolakocsi]: Vagon amenajat cu instalafiile necesare (frână, aparataj electric, etc.) pentru instruirea personalului de specialitate. 5. ~ -uzină [BarOH-siieKTpocTafflţHH; wagon usine; Krafiwerkwagen; power station wagon; eromukocsi]: Vagon de marfă acoperit, echipat cu un motor termic sau cu un grup motor termic-generator electric — şi care serveşte la producerea energiei necesare vagoanelor-ateiier. 6. Vagon-motor electric [Baron - 3JieKTpo-noe3A; automotrice electrique; elektrischer Motor-wagen;electrical motorcoach; viîlamos motorkocsi], C. {.: Vagon feroviar cu autopropulsie, pentru transport de călători (sarcină utilă), a cărui sursă de energie e constituită de o centrală electrică independentă, dela care energia de alimentare se transmite vehiculului printr'o linie electrică. O priză ia dela linia electrică (fir de cale — sau şina a treia la metropolitane) curentul electric care, după ce frece prin circuitele vagonului-motor, se închide prin şină, pământ şi priza de pământ a alimentării. Pe vagonul-motor, energia electrică alimentează motorul sau motoarele electrice de tracfiune cari antrenează individual osiile. Forfa de tracfiune, realizată prin cuplul motor al motoarelor electrice, e limitată de încălzirea admisibilă a motoarelor, de condifiunile de comufafie a motoarelor serie cu colector şi de condifiunile de aderenfă. Vagonul-motor electric se deosebeşte de locomotiva electrică prin faptul că transportă şi sarcină utilă (călători); de automotor, fiindcă nu are pentru propulsie sursă de energie proprie, iar de vagon, fiindcă produce singur forja de tractiune necesară pentru deplasare (autopropulsie). Vagoanele-motor electrice se împart după felul căii ferate şi al traficului pe care-l deservesc (vagoane-motor electrice pentru căi ferate de interes general, vagoane-motor pentru căi ferate urbane rapide de mare trafic, adică metropolitane, şi vagoane-motor electrice pentru tramvaie), şi după felul şi conducerea curentului electric (va-goane-motor de curent continuu, curentul trecând, fără transformare, din linia de curent prin motoarele de tracfiune; vagoane-motor de curent alternativ, 1a cari curentul dat de linia electrică e transformat printr'un transformator sta'fic, înainte de a trece prin motoarele de tracfitne, de curent alternativ; vagoane-motor cu ignitron, la cari curentul dat de o linie monofazată, înainte de a trece la motoarele de tracfiune, e redresat în curent continuu, prin redresor-ignitron). Vagoanele-motor electrice folosesc, în generai, Ia căile ferate de interes general, sisteme de curent şi tensiuni uzuale, ca în cazul tracfiunii cu locomotive electrice; nu se construesc linii separate pentru vagoane-motor electrice, cu excep-fiunea unor linii cu cremalieră, cari deservesc numai un trafic de călători (v. sub Locomotiva electrică); la metropolitane se foloseşte curenf continuu şi tensiunea de 600, 750, 825, 1000 sau 1500 V (v. şi sub Metropolitan); la tramvaie se foloseşte curent continuu şi tensiunea de 550, 750 sau 1100 V. (V. şi sub Tramvaiu). Vagonui-motor electric pentru căile ferate de interes general serveşte la înlocuirea automotoarelor pe liniile cu tracfiune electrică. El se caracterizează prin mobilitate şi accelerafie mari (0,1 •*•0,3 m/s2), utilizează întreaga greutate ca greutate aderentă şi are nevoie de un timp scurt de echipare. Vagonul-mofor electric e format din partea mecanică, din partea electrică şi din echipamentele anexe. Partea mecanică cuprinde şasiul, cutia care reazemă pe şasiu, aparatul de rulare, suspensiunea şi transmisiunea dintre motoarele de fracţiune şi osiile motoare. — Şasiul e, în general, solidarizat cu cufia, care e integral metalică, vagonul-motor fiind astfel de tipul autoportant (v. sub Vagon de călători). Cutia are forma cutiilor metalice ale vagoanelor de călători; ea cuprinde cabina de comandă şi compartimentele penfru deservirea călătorilor (compartimente de călătorie, cu fotolii sau bănci, compartimente de bagaje, bar, etc.). Pe şasiu se montează: aparatele de tracţiune cu cuplele respective, aparatele de ciocnire, cutii de aparataj electric, instalafia de frână; pe acoperişul cutiei sunt montate prizele de curent şi o parte din aparatajul de comandă (reostate) şi de protecfiune. Aparatul de rulare e format din două boghiuri cu câte două osii, toate osiile fiind motoare. Suspensiunea e alcătuită din resorturi şi din legături pendulare cu blocuri silenfioase şi (uneori) cu antivibrafoarecu cauciuc, pentru a asigura confortul. — Aparatul de rulare şi aparatele de tracfiune şi de ciocnire se construesc după prescripfiile generale de circulafie. Cutiile de osie au în general rulmenfi; Ia vagoanele-motor de construcfie nouă se tinde să se înlocuiască plăcile de alunecare ale cutiilor de unsoare, cu un dispozitiv cu bielete şi blocuri silenfioase. — Motoarele de tracfiune se montează pe boghiuri; ele antrenează prin transmisiune osiile motoare. Pentru ca vagonul-motor să aibă în mers o stabilitate maximă, şi pentru protecfiunea căii, trebue ca greutatea nesuspendată a vagonului-motor să fie mică; motoarele de tracfiune se dispun deci în partea suspendată a vagonului, în care caz transmisiunea (care cuplează motorul suspendat elastic cu osia motoare nesuspendată) trebue să urmeze jocul suspensiunii vagonului. Fiecare osie motoare e acfionată de unu sau de două motoare electrice, suspendate elastic (parfial sau integral). Sistemul folosit pentru motorul cu suspensiune parfială e suspensiunea prin nas (suspensiune prin palier cu ghiare, suspensiune tip tramvaiu).'Pentru motorul cu suspensiune integrală, sistemele de transmisiune folosite sunt: cuplajele mecanice cu resorturi cilindrice; cuplajele mecanice cu resorturi 333 dispuse în hexagon pe roată; arborele tubular cu resorturi elicoidale cu ghidaje inelare; arborele cardanic simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şi sector dinfat; arborele cardanic cu fusuri ghidate şi bloc silenţios; inele dansante cu bielete articulate pe bloc silenfios; etc. (V. S. sub Acfionarea locomotivei electrice). — Transmisiunea cu motorul suspendat prin nas se foloseşfe la vagoane-motor cu vitesa maximă de cel mult 100 km/h; la vagoanele-motor de mare vitesă (peste 100 km/h) se foloseşfe excluziv transmisiunea cu motoarele suspendate integral, fiindcă motoarele de înaltă turafie (cari au o mare densitate de curent şi izolafie subfire a înfăşurărilor) au nevoie de protecfiune speciala contra şocurilor şi a oscilafiilcr de amplitudine mare. Partea electrică cuprinde: motoarele de tracfiune, transformatorul (la vagoanele-motor de curent alternativ), redresorul (la vagoanele-motor cu redresarea curentului), şi aparatajul electric. Motoarele vagoanelor-motor electrice sunt adaptate condifiunilor speciale de funcfionare: spafiu pufin disponibil, greutate cât mai mică, deci densitate de curent şi inducţie magnetică mare, ventilafie bună, cum şi reglabilitate largă a caracteristicei cuplu motor-turafie. în curent continuu se folosesc numai motoare cu excitata în serie, de obiceiu cu două perechi de poli şi cu poli de comutafie; la unele vagoane-motor se folosesc motoare cu trei perechi de rey>, l ■ —|j|.. I. Vagon-motor electric în curent continuu (schema simplificată a conexiunilor). I) linie de tracfiune; 2) pantograf; 3) întreruptor principal; 4) separator; 5) paratrăsnet; 6) ventilator; 7) grup compresor; 8) grup converfisor; 9) încălzire electrică; 10) iluminat electric; II) şi 12) circuite de comandă; 13) baterie de acumulatoare; 14) motor de tracfiune. poli şi cu înfăşurare de compensafie. Izolafia se face cu gumă, cu asbest, cu materiale bogate în m mică sau cu fire de sticlă. Forma caracterisficei cuplu motor în funcfiune de turafie Cm=f (n) a motoarelor serie se adaptează cerinţelor de tracţiune (v. sub Tracţiune feroviară), astfel încât vitesa de mers se adaptează automat sarcinii. Vitesa se reglează prin următoarele mijloace: variaţia între limite largi a excitaţiei, folosind shun-tarea cu 50*"75% a inductorului sau deconectarea din circuitul de excitaţie a unui număr de spire; schimbarea legăturilor electrice dintre motoare (în serie, în paralel, sau în serie-paralel), numărul motoarelor de tracţiune fiind de obiceiu patru (v. fig. /). Sensul de mers se inversează prin comutarea legăturilor inductorului. Răcirea motoarelor e asigurată prin ventilaţie naturală sau prin ventilatoare montate pe arborele indusuîui; motoarele lucrând rar în suprasarcină, ventilaţia e mai simplă decât la locomotivele electrice. — în curent monofazat (v. fig. II) se foloseşte numai motorul serie monofazat cu colector pentru II. Vagon-motor electric în curent monofazat (schema simplificată a conexiunilor). 1) linie de tracfiune; 2) pantograf; 3) întreruptor principal; 4) transformator în trepte; 5) circuitele echipamentelor auxiliare; 6) redresor; 7) iluminat electric; 8) mc^lzit electric; 9) şi 10) circuite de comandă; 11) baterie de acumulatoare; 12) ^notor de tracfiune. 16% per/s, echipat cu înfăşurare de compensaţie şi cu poli de comutaţie cu înfăşurarea shuntată prin rezistenţa electrice. Sunt în curs încercări pentru introducerea motoarelor cu colector cu frecvenţa industrială de 50 per/s. Motoarele sunt multipolare şi au un colector cu diametru mare şi perii multe, din cauza intensităţii mari a curentului. Vitesa se reglează prin variaţia tensiunii de alimentare cu ajutorul a 10*"30 de derivaţii ale secundarului transformatorului în trepte (tipul în uieiu sau uscat). Motoarele (de obiceiu patru) se leagă în paralel sau două câte două în serie. Ventilaţia e naturală sau cu ventilatoare montate pe arborele motoarelor. Sensul de mers se inversează prin comutarea legăturilor statorului. Puterea în regim permanent a motoarelor e limitată, în cea mai mare măsură, de condiţiunile unei bune comutaţii în curent alternativ; din acest motiv, colectorul e mai mare decât Ia motoarele de curent continuu de aceeaşi putere. în curent trifazat se folosesc motoare asincrone de inducţie (în colivie sau cu inele). Vitesa putând fi reglată numai prin comutarea numărului de poli sau prin legarea în"cascadă a motoarelor, motoarele au dimensiuni mari; de aceea se folosesc rar vagoane-motor electrice în curent trifazat. Aparatajul electric e constituit din echipamentul de tracţiune (priza de curent, întreruptorul principal, reostatele de demarare, reostatele de excitaţie, aparatele de contact pentru comanda mersului) şi din aparatele de protecţiune a maşinilor şi a diferitelor instalaţii (siguranţe, releuri, disjonctoare, secţionoare, paratrăsnete, iimitoare de curent). Priza de curent e formată din unu sau din două pantografe obişnuite, având piesa de contact mixtă, metalică şi de cărbune, pentru a se micşora uzura firului de tracţiune, întreruptorul principal e în general pneumatic sau cu expansiune; el se montează după pantograf. Reostatele sunt de obiceiu cu corpuri de rezistenţă de fontă, cu răcire naturală — şi amplasate pe acoperişul vagonului. Aparatele de conectat ale comenzii mersului cuprind contactoarele şi circuitele respective, pentru asigurarea demarării, pentru diferitele cuplaje ale motoarelor, reglarea vitesei şi inversarea sensului de mers. — Contactoarele folosite în general sunt cu acţionare electropneumatică individuală, prin supape electrice; la unele vagoane-motor se folosesc contactoare cu acţionare mecanică colectivă, prin arbori cu came, acjionaţi de un servomotor. în opoziţie cu demararea locomotivelor electrice, demararea vagoanelor-motor electrice se efectuează automat, ele având în general la demarare aceeaşi sarcină (demarările în rampe sunt rare, cu excepţiunea vagoanelor-motor pentru liniile cu cremalieră) şi deci valori constante ale forţei de tracţiune. Programul de demarare e stabilit de mecanicul vagonului-motor, iar comanda demarării (pentru trenuri cu un singur vagon-motor sau compuse din mai multe vagoane-motor) se realizează prin contactoare. Prin comanda automată se elimină rapid rezistenţele de demarare, se menţine forja de tracţiune aproximativ constantă şi se măreşte acceleraţia. La unele sisteme se montează un semnalizator cu releu, pentru indicarea neuniformităţii de turafie a motoarelor şi pentru a evita astfel pericolul de patinare. în aparatajul de protecţiune există tendinţa de înlocuire a siguranţelor fuzibile prin disjonctoare^ cu declanşoare de tensiune, de curent, şi diferen-| ţiale, în circuitele de mare intensitate a curentului, Releurile de protecfiune sunf cele folosîfe în mod obişnuit la protecfiunea maşinilor şi a instalafiilor electrice. Circuitele electrice sunf constituite din cabluri cari trebue montate astfel, încât supravegherea lor să fie uşoară. Din cauza locului mic disponibil, aparatajul vagoanelor-motor e montat în parte sub cutia vagonului. Cofretul (caseta de contactoare trebue să se protejeze contra intrării prafului, a zăpezii şi a apei, având nevoie în acelaşi timp de o ventilafie bună, pentru evacuarea gazelor ionizate. Comanda aparatajului e concentrată în blocuri de comandă montate în cabinele de conducere dela cele două capete ale vagonului. Conducerea vagonului-motor se face dela masa de comandă pe care sunt instalate aparatajul de bord (butoane de comandă a contactoarelor de demarare şi de mers, aparafele indicatoare electrice, de vitesă, de presiune a aerului, de presiune a uleiului, termometre, manometre, lămpi de control, închiderea mecanizată a uşilor, etc.), butonul de inversare a sensului de mers, robinetul de comandă a frânei, comanda încălzirii electrice, etc. în cabină se montează şi instalafia de „om mort". Echipamentul anex e format din: bateria de acumulatoare, grupuri de ventilatoare şi de aer condiţionat, grupuri de compresoare (pentru frână, aparatajul elecfropneumatic, pantograf, nisipare, fluier), instalafii de încălzire (cu radiatoare electrice sau cu aer cald propulsat), instalafia de iluminat (grup motor-generator, energia electrică fiind luată direct dela firul de tracfiune; există tendinţa de introducere a iluminatului fluorescent), instalafia de nisipare, aparate şi filtre de uleiu, aparate de degivrare, instalafia cu termostate şi anemo-state pentru prevenirea incendiilor, instalafia de frână cu aer comprimat şi pentru frânarea electrică, etc. Deschiderea uşilor dela cabinele diferitelor instalaţii electrice ale vagoanelor-motor de construcţie nouă e înzăvorifă prin pozifia pantograf ului pentru a proteja personalul (zăvoarele sunt blocate în timpul cât priza de curent e în contact cu linia aeriană). Vagoanele-motor de curent continuu sunt echipate cu convertisoarele necesare pentru curentul necesar diferitelor servicii auxiliare, fiindcă ele funcfionează la tensiuni sub 3000, respectiv 15 000 V, cât e tensiunea firului de tracţiune.— Vagoanele-motor de curent alternativ sunt echipate cu convertisoare, respectiv cu redresoare, pentru producerea curentului continuu necesar diferitelor servicii auxiliare. — Vagoanele-motor cu ignitron sunt echipate cu aparataj auxiliar de răcire. Vagonul-motor electric pentru metropolitane deserveşte excluziv circulafia urbană rapidă pe căi ferate, în trenuri formate din vagoane-motoare şi din vagoane-remorcă. EI e caracterizat prin accelerafii mari la demarare (0,8--1 m/s2) şi prin încetiniri rapide la frânare (0,8 "1,2 m/s2). Construcfia şi funcfionarea lui se aseamănă cu cele ale vagoanelor* motoare electrice penfru căi ferate de interes general. V. şi sub Metropolitan. 53$ Vagonul-motor electric pentru tramvaiu deserveşte excluzivjcirculafia urbană pe căi ferate, în trenuri formate din vagonul-motor şi dintr'un vagon-remorcă (v. şi sub Tramvaiu). 1. Vagonet [BaroHeTKa; wagonnet; Kleinwa-gen; trolley; csille]. Transp.: 1. Vehicul feroviar de cale îngustă, în general fără autopropulsie şi fără suspensiune, folosit pentru transportul unei sarcini (de obiceiu materiale), în mine, în cariere, pe şantiere de construcţii, în întreprinderi forestiere, în incinta fabricilor, etc. Uneori (de ex. în mine) se numesc vagonefe şi vehiculele cari servesc în acelaşi scop, dar nu rulează pe şine. — 2. Vehicul de funicular, care e suspendat de un cablu, purtător sau de rulare, şi are cutia asemănătoare celei a unui vagonet. 2. ~ de mină [pyflHHqHan BaroHeTKa; wagonnet de mine; Grubenwagen; miner's trolley; bânyacsille]: Vagonet folosit pentru transportul subteran şi suprateran al produselor miniere. La un vagonet se deosebesc: cutia, montată pe un şasiu, în care se transportă sarcina; aparatul de rulare, pe care reazemă cutia, direct sau uneori elastic, prin intermediul unor resorturi (la vagonetele mari). Cutia are diferite forme, de exemplu parale-lepipedică, tronconică, trapezoidală, semicilindrică, etc. (v. fig. I) — şi poate fi de lemn sau metalică. pMmnmvm* pnr»ir «i»i| pw nroa wn1» 14 #4 IhM) m I. Tipuri de cutii de vagonet. Cutiile de lemn prezintă avantajul că sunt uşoare, ieftine şi rezistente la acfiunea apelor corozive, dar au rezistenfă mică la şoc şi la uzură, şi de aceea nu pot fi folosite la încărcarea automată şi la transporturi mecanizate. Cutia metalică e confecfionată, în general, din tablă de ofel; uneori se construeşte din duralumin, care prezintă avantajul că reduce cu cca 40% greutatea proprie a vagonetului, dar nu rezistă la acfiunea apelor corozive şi e costisitor. — Şasiul e constituit dintr'o ramă de ofel profilat şi serveşte la pre-â . 2 4' 3 II. Vagonet de mină cu şasiu coborît. 1) cutia vagonetului; 2) perete lateral; 3) cuplă; 4) şină. luarea sarcinilor permanente şi utile ale vagonetului; la unele vagonefe, şasiul e simplificat sau lipseşte în întregime, cutia având o construcţie specială, obfinându-se astfel o reducere a greu-făfii brute. Unele vagonefe au şasiul coborît, păstrând astfel o înălfime mică, la o capacitate convenabilă (v. fig. II). La părfile sale frontale, 336 şasiul e echipat cu aparate de ciocnire şi cu dispozitive de tracţiune (cârlige, lanţuri cu za dublă, sau cuple automate). — Aparatul de rulare cuprinde osiile montate, ale căror roţi pot fi calate, semiarticulate, sau montate combinat cruciş pe osii (v. sub Roată de vagon). Diametrul roţilor e, în general, de 300--400 mm (la unele vagonete speciale e de 600 mm); distanţa dintre osii e de 500‘"1700 mm, iar ecartamentul, de 600--1000 mm. După capacitatea cutiei, se deosebesc: vagonete mici, cu capacitatea volumică de 500--750 I; vagonete mijlocii, cu capacitatea de 1000—1500 I; vagonete mari, cu capacitatea de 1500"-5000 I. — Vagonetele mici sunt folosite în mine cu reţele de galerii complicate, unde pot pătrunde până în punctele cele mai strâmte. Pot fi uşor manevrate manual, de un singur cuplător, chiar pe rampele pufurilor şi pe planele înclinate. Coeficientul de tara e de 0,6*"0,7. — Vagonetele mîjlocii sunt folosite în mine cu galerii bine construite şi întreţinute. Pot fi manevrate manual, dar reclamă mai mulţi cuplători la manevrarea pe rampe şi la încărcarea coliviilor. — Vagonetele mari, înzestrate cu suspensiune elastică (cu resorturi lamelare sau elicoidale), sunt folosite în unele mine şi numai în reţeaua principală de galerii, transportul materialelor până Ia acestea făcându-se cu alte mijloace. Tracfiunea e animală sau mecanizată. Prezintă următoarele avantaje: coeficient de tara mic (0,39*"0,35), coeficient de tracfiune mic (având rofi cu rulmenfi), greutate utilă mare pe unitatea de lungime a trenului, timpi morfi mici (numărul cuplărilor şi decuplărilor fiind proporţional cu numărul vagonetelor), încărcare mecanizată, reducerea lungimii gărilor şi a rampelor în raport cu scurtarea trenurilor (la un tonaj determinat), simplificarea circufa(iei prin folosirea galeriilor simple (numărul trenurilor în circulafie fiind mic), întrefinerea uşoară şi ieftină. Desavantajele consistă în faptul că au nevoie de: gabarite mari pentru căile de circulafie (galerii şi pufuri), profiluri mari de şine (minimum 18 kg/m), cale ferată consolidată şi bine întrefinută, raze de curbură mari (ceea ce implică lărgirea galeriilor), manevrare în întregime mecanizată, accesul numai în galerii principale (transportul materialului dela locul de muncă efec* tuându-se cu benzi, scocuri sau— la transportul sterilului — cu vagonete mici), şi în faptul că parcul de vagonete reclamă o rezervă de 15% (fafă de 10%, la I vagonetele mici şi mijlocii). j După sistemul de golire, se deosebesc: i. Vagonef cu cutie fixă: Vagonet la care cutia e solidarizată cu şasiul, descărcarea efectuându-se r fll. Vagonet cfe mină, cu cufie şi perefi ficşi. I) cutie semicifindrică; 2) şasiu; 3) cuplă; 4) şină. fie pe sus, fie prin deschideri în perefii frontali sau laterafi. Din această categorie iac parte: va- IV. Vagonet cu cufie fixă, pentru mine de cărbuni. /) cufie de lemn; 2) perete frontal mobil; 3) zăvor; 4) şină. gonetul cu pere}i -ficşi, tuează prin răsturnarea acestuia de pe şină, manual sau cu ajutorul unor culbutoare (v. fig. III); vagonetul / cu perete frontal mobil, folosit în abataje, a cărui cutie (confecţionată din lemn) se descarcă prin bascularea unui perete frontal, în jurul unei balamale montate la partea superioară a cutiei (v. fig. /V); vagonetul cu perefi laterali mobili, a cărui cutie (cu fundul la care golirea se efec- V. Vagonei basculant cu descărcare frontală, i) cupă cu perefi ficşii 2) suport; 3) balama; 4) şasiu; 5} zăvor; 6) tampon de lemn; 7) şină. in V/. Vagonef basculant cu descărcare laterală. J) cutie basculantă înformă de V; 2) ax; 3) şasiu; 4) suporturi axiale; 5) aparat de cuplare; 6) şină. la formă de V întors) se descarcă prin uşi latera--7- le, acfionate ' printr'un mecanism cu pâr-ghii (acest vagonet prezintă desavantajul că sistemul de închidere e nesigur şi se poate defecta u-şor). 2. Vagonet cu cufie basculantă: Vagonet care cutia se goleşte prin basculare în jurul ui ax paralel sau perpendicular fafă de axa vagonetului. Din aceasta categorie fac parfe va-gbneteîe cu descărcare frontală, laterala sau în orice direcfie. — Vagonetul basculant cu descărcare frontală (v. fig. V), folosit jn general în minele metalifere, are cutia în formă de cupă (cu capacitatea de 500—750 l), care se descarcă prin rotire în jurul unei balamale montate la partea inferioară a peretelui frontal, şi care e imobilizată printr'un zăvor în timpul transportului.—Vago-neful basculant cu descărcare laterală poate avea cutie cu perefi ficşi sau cu perefi mobili. Vagonetul cu perefi ficşi (v. fig. VI), folosit în minele metalifere şi în cariere, are cutia în formă de V (cu capacitatea de 2000 I), care Se descarcă lateral prin basculare în jurul unui ax longitudinal (acest vagonet prezintă avantajul că poate fi descărcat în orice punct). Vagonetul cu perefi mobili poate fi: cu ambii perefi laterali mobili, folosit în minele de cărbuni, la care în timpul descărcării perefii pendulează în jurul unui ax dispus la partea superioară a cutiei; vagonetul cu un perete lateral mobil (v. fig. VII), folosit ia descărcarea în . ;/ puncte fixe şi ,> din mers, la care în timpul descărcării peretele mobil e împins lateral şi în sus printr'un mecanism cu pârghii (acest vagonet prezinte avaptajul yj^ yag0nef basculant cu perete mobil, ca descarcarea ^ cufja vagonefu|ui; 2) p8rete |aferal e automată şi închiderea e e- mobii; 3) şasiu; 4) mecanism cu pârghii; . w „ , 5) şină. tanşa in timpul transportului). — Vagonetul cu descărcare în orice direcfie are cutia (cu capacitatea de 450—7001) pivo* tantă în jurul unui ax vertical fixat pe şasiu, cu o uşă dispusă în peretele frontal, şi se descarcă prin rotirea şi bascularea cutiei în direcfia necesară. — Exemple de vagonete speciale: i. Vagonef-platformă: Vagonet folosit pentru transportul materialelor stivuite (lemn, şine, fevi, etc.), al pieselor mari, etc. Platforma e constituită dintr'o ramă de ofel profilat, montată pe un şasiu de VIII. Vagonef-frană. I) cutie; 2)suspensiune cu resorturi lamelare; 3) cabina frâna-rului; 4) roata frânei de mână; 5) şină. lemn, putând pivota în jurul unui ax vertical, astfel încât să permită înscrierea căruciorului în curbe. Aparatul de rulare are aceeaşi construcţie şi aceleaşi dimensiuni ca vagonetul cu cutie. 3â7 *. Vagonef-frână: Vagonet de-3—4 t, înzestrat cu suspensiune şi cu frână de mână, care e ataşat la sfârşitul trenului pentru frânarea suplementară a acestuia (v. fig. VIII). Se foloseşte când frâna locomotivei e insuficientă sau pentru evitarea desfacerii cuplelor şi a solicitării tampoanelor. Frânarea se face din cabină, de însofitorul trenului. 3. Vagonet de persoane: Vagonet obişnuit (de mină) amenajat special, sau vagonet de construcfie specială, folosit pentru transportul personalului în galeriile principale. Vagonetul obişnuit e amenajat cu bănci de lemn sau cu leagăne de pânză groasă, prinse cu cârlige de buza cutiei (v. fig. IX). IX. Vagonet de mină, pentru persoane. /) cutie; 2) leagăn de pânză; 3) cârlig de prindere; 4) şină. Vafcjonetul special are cutia cu acoperiş (pentru evitarea accidentelor), şi permite transportul a circa zece persoane, aşezate pe două rânduri pe o bancă dispusă central în axa vagonetului. 4. Vagonet-aufomobil: Vagonet de mină, cu autopropulsie, care circulă direct pe vatra galeriilor şi a abatajelor, folosit penfru transportul produselor pe distantă mică (200—300 m) în unele mine de cărbuni, Ia strate orizontale exploatate prin camere şi stâlpi. Cutia, metalică (cu lungimea de cca 6 m şi capacitatea de 3—6 t), are montat pe fund un transportor cu raclete, pentru încărcare şi descărcare; rofile sunt cu bandaje pneumatice. Vagonetul are un motor electric de tracţiune, alimentat fie dela o baterie de acumulatoare proprie, fie dela o sursă exterioară de curent, prin trolley sau printr'un cablu care se desfăşură de pe o tobă montată pe vagonet. Vitesa de rulare e 5—8 km/h. — Sin. Electrovagonet. 5. Vagonetar[BaromiţHK; rouleur; Fordermann; trammer; csilles]. Mine: Lucrător minier însărcinat cu încărcarea vagonetelor şi cu transportul lor până Ia puf sau până la locurile de formare a trenurilor. — Sin. (regional) Râznar. 6. Vagotonin [Bar0T0HHH; vagofonine; Va-gotonin; vagofonine; vagofonin]. Biol.: Principiu hormonal care se găseşte în secrefiunea internă a pancreasului, alături de insulină şi de alfi hormoni. Constitufia lui chimică exactă nu e cunoscută. Se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă, cu p. t. 255°. 7. Văiugă. Ind. ţar.: 1. Piuă pentru fesături de iână. (Termen regional, Banat şi Transilvania). —2. Cărămidă nearsă (v,)f confecfionată din ciamur (v.) n 33a şi fumată în forme. (Termen popular, Banat), — Sin. Chirpiciu. t. Văl [BaTKa; voile; Vlies, Faserflor; web; fâfyol]. Ind. text.: Sfrat străveziu de fibre de bumbac, desprins de un pieptene oscilant de pe dofferul cardei din filaturile de bumbac, care se condensează într'o pâlnie şi se depune în formă de bandă, într'o cană rotitoare. 2. Val [BOJlHa; onde, onde de surface; Welle, Oberflăchenwelle; wave; hullâm]: Mişcare oscilatorie, în câmpul de gravitaţie, a suprafefei unui lichid cu suprafaţă liberă (prin care se propagă unda). Valurile pot fi produse prin acfiunea vântului, de vibrafii sau de variaţii de debit, de greutatea proprie a lichidului (valuri gravitaţio-nale, cari apar în urma unei perturbafii impulsive, prin care se schimbă forma suprafefei libere), de atracfiunea Soarelui sau a Lunii (maree), de mişcarea unui corp solid în interiorul lichidului, în combinafie cu tensiunea superficială, cu viscozitatea, etc. Valurile pot fi stafionare sau progresive, schimbându-şi sau nu forma, după cum prezintă sau nu prezintă dispersiune. Forma valului se apropie de forma unei tro-hoide. Aparent, apa s'ar deplasa odată cu valul; de fapt, în valurile periodice, particulele de apă descriu curbe închise. Distanfa dintre două creste succesive ale valului e lungimea lui; diferenfa pe verticală, dintre creasta şi fundul valului, e înălfimea lui. în cazul oscilaţiilor periodice stafionare, în cari vitesa derivă dintr'un potenfial scalar cp, acesta se poate pune sub o formă în care se .separă timpul t de variabilele spafiale x, y şi z: cp (*, y,2, t) = cos (cu t + oc) 4> (x, y, z). în cazul valurilor progresive plane armonice, nivelul Zq al suprafefei apei fafă de nivelul ei inifial Zq = 0 are expresiunea: y — a sin (k x—wt), dacă co:£e vitesa de propagare în direcfia x, k e numărul de unde, a e amplitudinea valului, şi lungimea de undă are expresiunea X = 2_jc/&, iar perioada e x = 2rc/ci). La oscilaţii mici, condifiunea de suprafafă liberă e satisfăcută de o mişcare al cărei potenfial complex e f (z, t) = b cos {kz—(sit), cu b— —ac/sh (kh), unde h e adâncimea lichidului; deci expresiunile pofenfialului cp şi funcţiunii de curent $ sunt p= — '^^cos(fex—u)t)chky; d>= ,aC— sin (kx — aot) sh ky, sh kh ar pătratul vitesei de propagare are expresiunea 2tc> X Traiectoriile particulelor sunt elipse cu semiaxele __ a ch ky sh kh a sh ky sh ,kh Energia cinetică a valului progresiv (pe unitatea de arie transversală şi pe lungimea egală cu o lungime de undă X) eT= ya2X/4, unde y e greutatea specifică a lichidului, iar energia potenfială e V=^a2X/4, adică' energia totală corespunzătoare e W=T+V=*(a2X/2. — în general, perturbarea suprafefei unui lichid produce valuri cari nu sunf armonice, dar cari pot fi descompuse în componente armonice simple. în cazul sistemelor de valuri cari au aproximativ aceqasi lungime de undă şi cari formează un grup de valuri, propagarea se caracterizează prin vitesa de grup (v.). Puterea medie transportată cu vitesa de grup vg într'o perioadă x, prin unitatea de arie de plan vertical care e normal pe direcfia x de propagare, e Pm — Xd2 vgj2, deoarece \a2j2 e energia pe unitatea de volum a valului. Dacă un corp se mişcă pe suprafafa unui lichid, perturbafiile produse dau un şir de valuri, cari transportă cu ele o anumită energie, fapt care conduce la aparifia unei rezistenfe la înaintare a corpului 4 ^ sh 2 kh) Valurile progresive simple cari înaintează în sensuri contrare, având aceeaşi amplitudine a/l şi perioade egale, produc un val stafionar (stătător) simplu: y = a sinkx cos wt. Punctele fex — nn, cari rămân în planul suprafefei libere neperturbate, se numesc puncte nodale; în celelalte puncte, suprafafa liberă se deplasează alternativ în sus şi în jos fafă de pozifia de echilibru, iar într'un moment oarecare t, profilul suprafefei e o sinusoidă de amplitudine a cos o>£. Vitesa de propagare e nulă şi potenţialul complex al valurilor stafionare e f (z, t) = - sh kh sin kz sin a)t, 2 2rcgAL 2 Kh ,u=—th — x- = 2 it — ctg h £jliî. g ^ Traiectoriile particulelor sunt segmente de linii drepte, pe cari particulele oscilează în jurul poziţiei lor medii; la noduri, traiectoriile sunt orizontale, iar la creste şi tălpi (umflăturile valurilor), traiectoriile sunt verticale. Energia potenţială a valurilor staţionare are expresiunea U— f a2 X cos2 u)t/4, iar energia cinetică: T— a2 X sin2 ooj/4. Tensiunea superficială x, care există la suprafaţa de separaţie dintre lichid şi atmosferă, produce o presiune suplementară, care schimbă condiţiunile la limită. Pentru valurile' armonice simple, al căror potenţial complex e f (z, t) = A cos (kz — wt), vitesa de propagare e th {kh). 339 La suprafafa de separafie dintre doua lichide de mase specifice p şi p', de adâncimi h şi h' foarte mari, valurile au vitesa de propagare c,=*zTTi(ifî+*0' unde le o lungime care poate fi considerată ca o măsură a tensiunii superficiale (x = (p—p') gl2), p' . . fard^—. Această expresiune are un minim P pentru km=-\IU care corespunde lungimii de undă Xm = 2K/kmşi vitesei de propagare âm- = 2g/(1 - d)/(H-5); din raportul c2______1 f X , \ £ ~ rezultă că valurile se produc mai ales sub efectul greutăfii dacă X>Xm — şi mai ales sub efectul tensiunii superficiale dacă XJ Se deosebesc următoarele forme de valuri: Clapotiu: Mişcarea suprafefei apei prin interferenţa mai multor valuri. Hulă: Sistem de valuri amortisate, cari se succed după încetarea vântului sau cari se transmit din depărtare. Resac: întoarcerea violentă a unui val care a lovit un obstacol. Val brizant: Val care se revarsă când întâlneşte funduri mici. Val seismic: Val marin izolat, care inundă uscatul în timpul cutremurelor submarine puternice. Valuri asemănătoare pot fi provocate, uneori, de maree. — Sin. Val de cutremur. — 1. Val de căldură .V. Aer, invazie de ~ cald. 2. ~ de frig. V. Aer, invazie de ~ rece. 3. ~ frohoidal [TpoxoHAaJibHan BOJiHa; onde trohoidale; trohoiddale Oberflâchenwelle, gerstner* sche Oberflâchenwelle; trohoidal wave; trochoid-hullâm]: Val plan, în care suprafafa liberă a lichidului e o suprafafă cilindrică de curbă directoare trohoidală fără bucle, sau cisoidală cu puncte de întoarcere; traiectoriile particulelor sunt cercuri 2 xz de raze r$e * , unde r$ e raza cercurilor parcurse de particulele dela suprafafă (2=0), X e lungimea de undă, iar z e adâncimea sub nivelul inifial (z=0) al lichidului. — Aceste valuri sunt descrise sub Oscilafia periodică a apelor adânci, în câmpul de gravitafie (v.). 4. Val [CBepTOK; piece de toile enroulee; ein Stuck Gewebe auf die Rolle eingewickelt; a piece ofweb on the roii wound; tekercs]. Ind. fexf.: Bucată de pânză sau de altă fesătură, înfăşurată. s. Val [BaJIHK; rouleau; Walze; roller; henger], Arfe^gr.: Piesă cilindrică, aproape totdeauna metalică, CU' suprafafa laterală liberă sau îmbrăcată, servind la transportul şi la frecarea cernelii de tipar, la ungerea cu cerneală sau la umezirea cu apă a formelor de tipar, la conducerea hârtiei prin presele de imprimat sau prin maşinile de fălfuit, etc. Valurile aparatului de cerneală al preselor de imprimat — cu excepfiunea valului ductor (v.) şi a valurilor trecătoare de diametru mai mare — şi valurile de mână (v.) sunt îmbrăcate, de cele mai multe ori, cu cleiu de valuri, dacă nu ajung în contact cu apa (de ex. la tipar înalt), şi cu piele sau cauciuc, dacă ajung în contact cu ea (de ex. Ia tipar p\an)P Valurile de umezit (v.) sunt îmbrăcate cu materiale cari absorb şi refin apa (flanelă). Valurile de lemn îmbrăcate cu cleiu de valuri se folosesc rar, deoarece se deformează uşor la umezeală şi au rezistenfă mecanică mică. — în serviciu, valurile efectuează, în principal, o mişcare de rotafie în jurul axei lor; în secundar, ele pot efectua şi alte mişcări. — După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: s. Val alimentator [noAHMaK)mHH(nHTaTejib-HblH) BaJIHK; rouleau preneur; Hebwalze; vibra-ting roller; emelo henger]: Val al aparatului de cerneală al unei prese de imprimat, care, printr'o mişcare oscilantă, ajunge alternativ în contact cu valul ductor şi cu primul val frecător, luând cerneala de pe primul val şi cedând-o celui de al doilea. — Sin. Alimentator, Val de transport, Val ridicător. 7. ~ conducător [HanpaBJiHioiu.HH BaJIHK (3arn6H0r0 CTaHKa); rouleau de guidage; Leit-walze; guiding roller; vezeto henger]: Val de metal cu suprafafa laterală liberă foarte netedă, folosit, în presele de tipar rotative, la susfinerea, ghidarea şi modificarea direcfiei de înaintare a făşiei de hârtie în presă. —■ Sin. Val de ghidare. 8. ~ de corectură. V. sub Val de mână. 9. ~ de corodat. V, sub Val de mână. 10. ~ de fălfuit [3arH6o»iHbiH BaJIHK; rouleau plieur; Falzwalze; folding roller; hajtogato henger]: Val de metal cu suprafafa laterală liberă aspră sau brăzdată cu şanfuri mărunte, folosit la maşina de fălfuit (v.) pentru prinderea şi plierea coalei de hârtie. 11. ~ de ghidare. V. Val conducător. 12. ~ de mână [pyHHOft BaJIHK; rouleau â main; Handwalze; hand roller; kezihenger]: Val de metal cu suprafafa laterală îmbrăcată, având unu sau două mânere, folosit la ungerea manuală cu cerneală a formelor de tipar, pentru executarea tiparelor de corectură — în care caz se numeşte val de corectură — sau pentru acoperirea suprafefei clişeelor cu un strat protector de cerneală în timpul corodării — în care caz se numeşte val de corodat. Valurile de corectură sunt îmbrăcate cu cleiu de valuri bogat în gelatină, sau cu cauciuc, iar valurile de corodat, cu cleiu de valuri foarte dur, sau cu piele. Un tip special de valuri de corectură e format de valurile de mână pentru rânduri; acestea sunt valuri de lungime mică şi cu diametrul de 3---30 mm, folosite la aplicarea cernelurilor de diferite . colori pe 22* 340 elementele formelor lucrărilor de accidenfă (rânduri, chenare, ornamente, ele.), pentru scoaterea de tipare de corectură policrome, înainte de separarea formelor pe colori. î. Val de marmorat [BaJIHK ftJiH OTtfejiKH no# MpaMOpOM; rouleau â marbrer; Marmorier-walze; marbling roller; mârvânyozo henger]: Va! cu îmbrăcăminte de cauciuc, având pe suprafaţa sa laterală un desen în relief care imită marmura; e folosit în îegătorie, pentru marmorarea tranşelor registrelor. 2. ~ d# transport. V. Val alimentator. s. ~ de umezit [ysJiaîKHfliomHH BaJirra; rouleau mouilleur; Feuchfwalze; damping roller; nedvesito henger]: Val de metal cu suprafafa laterală îmbrăcată cu un maferial care absoarbe şi refine apa (de obiceiu flanelă), făcând parte din aparatul de umezire al preselor de tipar plan şi servind la umezirea formei de tipar înainte de a fi unsă cu cerneală. La construcfiile moderne ale preselor de tipar offset, cu turafie înaltă, valurile de umezit suni înlocuite cu un dispozitiv de umezit prin stropire. 4. ~ ductor [eajiHK jţJiH HaâHBKH nânaTHOH KpaCKH; cylindre de l'encrier; Duktor; inking-cylinder; festekvâlyu-henger]: Primul val al aparatului de cerneală al unei prese de imprimat, construit din metal cu suprafafa laterală liberă şi cu diametrul mai mare decât diametrul valurilor următoare. Valul ductor se reazemă pe rigla jghiabu-lui de cerneală; rotindu-se, el scoate din jghiab cerneala, care e luată periodic, prin contact, de valul alimentator. — Sin. Ductor. 5. ~ frecător [naKaTHHK; rouleau broyeur; Verreibwalze, Ulmer; waver roller; felso festek-dorzsolo henger]: Val al aparatului de cerne ale al unei prese de imprimat care, împreună cu celelalte valuri trecătoare, freacă cerneala de tipar, pentru a realiza un strat de cerneală omogen, de grosime uniformă. în acest scop, valurile trecătoare execută, pe lângă mişcarea de rotafie, şi o mişcare alternativă în direcfie axială. Dela ultimul val frecător, cerneala trece la primul vai ungător (v.). 6. purtător. V. Val ungător. 7. ~ ridicător. V. Val alimentator. s. ~ ungător [cMa30HHbiS BaJIHK; rouleau toucheur; Auftragwalze; inking roller; felrako henger]: Val al aparatului de cerneală al unei prese de imprimat, care ia cerneala dela ultimul val frecător sau dela un val ungător intermediar şi o cedează valului ungător următor sau o aplică pe suprafafa activă a formei. — Sin. Val purtător. g. Valanginian [saJiaHîKHHCKHH apyc; valan-ginien; Valanginian; valanginian; valanginiân]. GeoL: Etaj situat în baza Cretacicului inferior, caracterizat, în zonele de geosinclinal, printr'un facies marnos, caicaros, cu multe specii de amonifi, între cari Neocomites neocomiensis. 10. Vălătuc. Ind. far. V. Cărămidă uscată. 11. Vătătucîre. Ind. far. V. învălătucire. 32. Vălău. Ind. far.: Masă de lemn, pufin înclinată, mărginită lateral de perefi verticali şi ali- mentată la partea superioară cu apa, printrfun canal de lemn. E folosită ca mijloc primitiv pentru concentrarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate în şteampuri. Concentrarea se bazează pe greutatea specifică mare a aurului şi pe antrenarea de către apă a grăunfilor cu greutate specifică mai mică. 13. Vâlcea [jiOtftdHHa; vallon; kleines Tal; small valley; kis volgy]. Hldrof.: Vale pufin adâncă, cu basin de recepfie, în general mic, şi de formă mai mult ovală decât alungită. De obiceiu, se prezintă cu versante stabilizate şi consolidate printr'o vegetafie viguroasă şi deci cu pante atenuate având racordări lente, şi cu regim torenfial micşorat în mod considerabil. în lungul vâlcelei poate exista un curs de apă — sau acesta poate lipsi. — Sin. Vălcea. 14. Vale [ftOJiHHa; vallee; Tal; valley; volgy]. Geogr.: Adâncitură lungă în scoarfa Pământului, de-a-lungul căreia curg apele, fie în permanenfă, fie numai în timpul ploilor. După felul de formare, văile pot fi văi de eroziune sau vai tectonice. Văile de eroziune se formează prin aefiu-nile de eroziune şi de transport al materialului distrus de curentul apei, cari depind de panta terenului şi de cantitatea de apă care curge pe valea respectivă. Factorul predominant e panta terenului, de care depinde vitesa de curgere a apei. Când panta e mică, apa care curge pe o vale aie o acfiune de eroziune şi de transport neglijabilă, iar materialul distrus în amonte începe să se depună. Apele cari curg prin regiuni muntoase, cu pantă mare, având o vitesă mare, rod şi transportă mult material erodat, fără a-l depune. Valea are astfel un profil transversal ascufit la fund, în forma literei V. Acest tip de vale se numeşte „vale tânără". Apele cari curg în regiuni cu panta mai mică, având o vitesă de curgere mai mică, rod şi transportă mai pufin intens — şi depun o parte din materialul transportat. Văile de acest tip au profil mai larg şi mai pufin adânc, în forma literei V cu vârful tăiat. Astfel de văi alcătuesc tipul „vale matură". Apele cari curg prin regiuni cu pantă foarte mică, în şesuri, au un curs liniştit, iar acfiunea lor de eroziune şi de transport e practic nulă. Ele au o acfiune puternică de depunere, materialele cele mai uşoare — nomolurile — fiind depuse în lunci sau în şesuri aluvionare sau albii majore. Aceste văi alcătuesc tipul „vale bătrână". Fiindcă multe cursuri de apă străbat de obiceiu porfiuni de teren cu reliefuri diferise, se pot deosebi în lungul unei văi lungi toate cele trei tipuri de vale: în sectorul muntos se observă tipul de vale tânără (valea superioară), în sectorul deta ieşirea din zona muntoasă, la trecerea prin zona colinară, se observă tipul de vale matură (valea mijlocie), iar la şes, tipul de vale bătrână (valea inferioară). Unele văi foarte lung? (Valea Dunării, a Oltului, a Mureşului, etc.), cari, în cursul lor, taie 341 mai multe regiuni de munte şi de şes, repetă în drumul lor diferitele tipuri de vale. Văile de eroziune sunt cele mai numeroase. După direcfia lor fafă de cutele din zonele muntoase, văile de eroziune pot fi văi longitudinale, când merg paralel cu cutele lanfului muntos (ex. Valea Lotrului) şi văi transversale, când taie de-a-curmezişui lanful muntos (ex. Valea Oltului, a Jiului, a Prahovei, a Tro^uşului, etc.). Văile transversale sunt cele mai răspândite. Acţiunea de eroziune a unei văi e activă cât timp există o diferenfă pronunfafă de nivel între punctul de izvorîre şi cel de vărsare (nivelul de bază). Când această diferenfă devine neglijabilă, valea intră în faza de bătrânefe, acfiunile ei de eroziune şi de transport devin aproape nule — şi valea atinge profilul de echilibru. Profilul de echilibru poale fi stricat, de exemplu prin mişcările pe verticală ale scoarfei Pământului (fie prin ridicarea zonei de izvorîre, fie prin cufundarea zonei de vărsare): acfiunile de eroziune şi de transport ale văii devin din nou active, până la atingerea unui nou profil de echilibru. Valea îşi adânceşte astfel patul, lăsând în malurile ei resturi din fostul şes aluviaf, cari formează terasele fluviale.— Văile tectonice se întâlnesc de-a-lungul unor linii de falii, în lungul cărora au avut Ioc cufundări în scoarfa Pământului. Văile tectonice sunt mai rare. Un exemplu tipic de vale tectonică e Valea Rinului.— O vale care e mai veche decât regiunea muntoasă pe care o străbate se numeşte vale antecedenţă. în cazul unei astfel de văi, regiunea muntoasă s'a ridicat treptat, râul continuând să sape în adâncime, pe măsură ce se ridica pragul muntos. O vale care s'a format prin eroziune continuă în adâncime, după ridicarea sistemului muntos, se numeşte vale epigenetică. La început, râul a curs la un nivel mai înalt, peste pachete de strate cafi au dispărut prin eroziune. 1. Valencianit [BaJiemţ&iaHHT; valencianite; Valencianit; vaiencianite; valencianit]. Mineral.: Adular (v.) cu aspect lăptos. *, Vclenciennius. Pafeont.: Gen de gasteropode, pulmonat, cu cochilia turtită, foarte caracteristic pentru Ponfianul din fara noastră şi din Sud-Estul Europei. — E cunoscut şi sub numele de Valenciennesia. 3. Valenţă [BaJieHTHOCTb; valence; Valenz; valency; vegyertek, ertek]. Chim., Fiz.: 1. Număr egal cu numărul de atomi de hidrogen cu cari un atom al elementului sau radicalul are proprietatea de a se putea combina chimic, sau pe cari atomul elementului sau radicalul îi pot înlocui într'o moleculă. Pentru elementele cari nu for- mează combinafii cu hidrogenul sau formează combinafii pufin stabile, valenfa se exprimă prin numărul de atomi ai unui alt element mcnovalent, cari pot fi legaţi chimic de un atom al elementului respectiv. De exemplu: hidrogenul, sodiul şi clorul sunt elemente monovalente; oxigenul, zincul, sulful şi calciul sunt divalente; aluminiul şi cobaltul sunt trivalente; siliciul şi carbonul sunt tetravalente, etc.; hidroxilul (OH) şi gruparea amino (NH2) sunt radicali monovalenfi; radicalul SO4 e divalenf, etc. Cei mai mulfi metaloizi au o anumită valenfa invariabilă în raport cu hidrogenul şi cu metalele electropozitive — şiK altă valenfă în raport cu elementele electronegative (cum e oxigenul), această ultimă valenfă putând diferi, penfru un acelaşi element, în diferitele Iui combinafii; de asemenea, unele metale apar cu valenţe diferite (de ex.: fierul, ca di-, tri- şi hexavalent; mercurul, ca mono-şi divalent; manganul, ca di-, tri-, tetra-, hexa-şi heptavalent). — Uneori, se numeşte valenţă şi fiecare dintre numerele cari reprezintă valenfa în accepţiunea de mai sus. Se spune, în acest sens, că oxigenul are două valenfe, aluminiul trei, etc. —-Câtul dintre „greutatea" atomică şi valenfă se numeşte greutatea echivalentă (v.) a elementului considerat. — 2. Numărul de atomi activi de hidrogen din molecula unui acid. cari pot fi înlocuiţi cu metale, respectiv numărul de hidroxili din molecula unei baze, a unui alcool, etc. în acest sens, acidul clorhidric, HCI, de exemplu, e monovalent, acidul sulfuric, H2SO4, e divalenf, hidroxidul de calciu, Ca(OH)2» e o bază divalentă, glicerina, Cs^OM^, e un alcool trivalent, etc. — 3. Forfa de legătură dintre atomii unui edificiu poliatomic (adică moleculă în sensul restrâns, moleculă de polimer sau de substanfă asociată, moleculă de complex, refea metalică, etc.). Forfe de valenfă există şi între atomii dela suprafeţele de separafie a două substanfe. — După modul în care se face legătura între atomii unui astfel de edificiu, se deosebesc valenfe principale, cari leagă între ei atomii unei molecule în sens restrâns, şi valenfe secundare, cari leagă între ei atomii celorlalte tipuri de edificii poli-atomice. Valenfele principale corespund ia circa 40*-* 100 kcal/mol, iar cele secundare, la circa 2--5 kcal/mol. (Legăturile nucleare au de circa 106 ori mai multe kilocalorii pe,mol decât valenfele principale). Valenţa principală poate fi electrova-lenfă, covalenfă, sau valenţă metalică; există şi treceri între aceste tipuri de valenţe principale. Eiecfrovalenţa e o legătură interatomică între ioni de semne diferite. Configuraţiile electronice de tipul gazelor rare din atmosferă sunt foarte stabile, adică atomii tind să realizeze astfel de configuraţii, fie cedând electroni (dintre electronii al căror număr cuantic principal în starea energetică normală are valoarea maximă), fie primind electroni dela alţi atomi. în acest mod se formează ioni, între cari se exercită forţe coulom-biene. Astfel, de exemplu, când un atom de sodiu e în prezenţa unui a!om de clor, cedează acestuia electronul său cu numărul cuantic principal = 3 şi trece în ionul Na+, cu configuraţia electronică a neonului, iar atomul de clor primeşte acel electron, completându-şi numărul de electroni cu numărul cuantic principal n = 3 Ia opt electroni — şi trecând astfel în ionul CI', cu configuraţia electronică a argonului. între ionii 342 Na+ şi CI" apar forje coulombiene de atracfiune. Legătura prin electrovalenfă se numeşte şi legătură eteropolară, (heteropolară), legătură ionică sau ionogenă. Moleculele în cari atomii sunt legafi prin legături eteropolare sunt disociabile cu producere de ioni. Electrovalenfa se reprezintă prin notafii deforma Xn+(Ym~)p sau (Xm+)p Y”-. unde m şi n sunt numerele de cuante electrice elementare ale ionului, astfel încât n — mp. Electrovalenfele nu sunt dirijate. Compuşii în cari atomii sunt legafi prin electrovalenfe sunt solubili în solvenfi cari au molecule asociate: apă, alcool, etc. în solufie şi în topitură, ionii combinafiilor elec-trovalente sunt independenţi unii de alfii. în cristale, ionii sunt aranjafi în refele în cari fiecare dintre ei e înconjurat de numeroşi ioni cu sarcini electrice de nume contrare. în aceste cazuri, nofiunea de moleculă îşi pierde semnificafia. în stare gazoasă, însă, ionii cu sarcini de nume contrare se apropie unii de alfii şi dau molecule distincte. Covalenfa e o legătură între atomi neionizafi, realizată prin crearea unei perechi (uneori a mai multor perechi) de electroni comuni atomilor moleculei. Se întâlneşte des Ia substanfele organice — de obiceiu, dar nu totdeauna — când atomii sau radicalii legafi covalent sunt electronegativi. Compusul format nu e ionizabil. Astfel, în cazul unui ansamblu de doi atomi de hidrogen, energia totală a celor doi atomi, când ei sunt foarte de-părtafi unul de celălalt, e practic egală cu suma energiilor atomilor, cari pot fi individualizaţi, atribuind fiecăruia dintre electroni câte un anumit nucleu atomic. Când cei doi atomi se apropie şi când energia totală scade în urma apropierii, cei doi atomi tind să formeze un edificiu stabil: molecula de hidrogen. în acest caz, valoarea minimă a energiei corespunde unei anumite distanfe între atomi. Legăturile covalente sunt dirijate. Ele se numesc şi legături omeopolare sau prin perechi de electroni; ele se reprezintă prin linii, de exemplu: C —C. în unele cazuri se obfin legături covalente prin faptul că ambii electroni sunt puşi în comun de acelaşi radical A, care ia parte la covalenfă; astfel Se obfine astfel o legătură semipolară, compusul rezultat având moment electric spontan. Pentru realizarea unei legături semipolare trebue, fie ca donorul de electroni să aibă o pereche de electroni nelegafi, — iar acceptorul, fie să poată primi o pereche de electroni pentru a trece într'o configurafie de gaz inert, v fie să-şi poată mări numărul de electroni de valenfă peste cei opt din stratul exterior al unui gaz inert. Dacă donorul şi acceptorul pot exista izoiafi, legătura se rupe uşor; când e foarte stabilă, afară de producerea unui moment electric apreciabil, nu diferă de o covalenfă obişnuită. Stereochimic, legătura semipolară (care se numeşte şi semiionică) se comportă ca o legătură simplă. Un tip de legătură covalentă semipolară cu transferul unei perechi de electroni dela un atom la altul e legătura coordinativă. în general, un astfel de tip de legătură leagă două edificii atomice cari, ambele, pot exista independent. Prin legături coordinative se formează astfel compuşi numifi „combinafii moleculare". Exemple de legături coordinative întâlnim la complecşii de tipul complecşilor Iui Werner, în cari valenfele principale cari leagă de atomul central atomii din sfera interioară sunt electrovalenfe, iar legăturile sunt coordinative, V. şi Legătură coordinativă. Un caz particular interesant e cel al atomului de hidrogen care, legat stabil cu o pereche de electroni de un alt atom, poate primi o alta pereche de electroni, mai ales când prima legătură e realizată împreună cu un element foarte elec-tronegativ: O, N, F. V. şi Legătură de hidrogen. în anumite cazuri, reprezentarea valenfelor în formularea compuşilor chimici e foarte importantă pentru recunoaşterea proprietăfilor acestora. De exemplu, nitrometanul se poate reprezenta cum urmează: :0: 2,0 < ”2 1 z CH8:N3 3 0 :0: Formulare Formulare Formulare clasică electronică convenţionala Legătura 1 din formularea convenfională e o covalenfă simplă, care e reprezentată convenfio-nal printr'o linie; legătura 2 e o dublă covalenfă, care e reprezentată prin două linii; legătura 3 e o covalenfă semipolară, formată din doi electroni ai atomului de azot, reprezentată printr'o săgeată îndreptată dela azot (donor) Ia oxigen (acceptor). în reprezentarea clasică nu se poate pune în evidentă deosebirea dintre anumite feluri de valenţe. în tabloul periodic al elementelor, trecerea dela electrovalenfă la covalenfă se face oarecum treptat. Astfel, de exemplu, apare o tendinţă de trecere a electrovalenfei în covalenfă când ca-tionul şi anionul au sarcini mari (deci valen}e mari) şi când cationul are rază mică şi anionul rază mare, datorită unei deformări a configuraţiilor electronice, ceea ce micşorează forfele inter-atomice, şi deci şi pe cele intermoleculare, scăzând temperaturile de topire şi pe cele de fierbere ale compuşilor formafi, şi mărind conductivitatea acestor compuşi în stare topită. De exemplu, în coloana a treia a sistemului periodic, conduc-tivităfile la punctul de topire, ale clorurilor diferitelor elemente, sunt (în siemenşi cm"2): BCI3 (O); AICI3 (1,5 ■ 10-5); ScCI3 (15); YCI3 (9,5); LaCI3 (29). BCI3 şi AICJ3 sunt legafi prin covalenfe, iar ceilalţi compuşi, prin electrovalenfe. —- Valenfa metalică, al treilea tip de valenfe principale, e o legătură între atomii unei refele metalice, datorită electronilor reparfizafi astfel, încât aparfin întregului cristal, adică norului de electroni ai refelei V. Legătură metalică. 343 Valenţele secundare sunt datorite forfeior van der Waals (v. Forfă van der Waals). Ele se exercită între molecule saturate din punctul de vedere al valenfelor principale, sau între atomii unei aceleiaşi molecule, între cari nu există în moleculă forfe de valenfă principală. Forfele van der Waals sunt de trei tipuri principale: Forje de dipol, cari sunt forfe electrice între dipolii spontani ai moleculelor interesate în legătură; forfe de efect de inducfie, cari sunt forfe de dipol între dipolii „induşi" prin „influenfă electrică" în câmpurile dipolilor moleculari spontani sau în câmpurile ionilor; forfe de dispersiune, cari provin prin acfiunea câmpului electric alternativ, datorit componentei alternative a momentului dipolar spontan al unei molecule, asupra celeilalte molecule (v. Forfă de dispersiune). — Sin. Legătură chimică. 1. Valenfinif[BaJieHTHHHT.cypbMHHbiHâJiecH; valentinite; Weifjspieljjglanzerz, Antimonblute, Va-lentinit; valentinite; antimonvirâg, valentinit]. Mi-neral.: Sb203. Oxid de antimoniu, natural, cristalizat în sistemul rombic. E un produs de oxidare al stibinului sau al altor minerale de stibiu. Apare sub formă de agregate grăunfoase sau fibroase, în pojghife-sau în praf fin, iar uneori pseudomorf, după mineralul din a cărui oxidare provine. 2. Valeriană [BaJiepbHHa; valeriane; Baldrian; valerian; valeriân]. Bof., Farm.: Valeriană offici-nalis Linn., din familia valerianaceelor; plantă erbacee, perenă, care creşte în locuri păduroase şi de-a-lungul cursurilor de ape. Are tulpina găunoasă, striată, ramificată spre vârf, cu frunze opuse; florile, de coloare albă-roză, au miros plăcut; seminfele sunt mici, uşoare, însofite de papus. Are rădăcina trunchiată, care confine: cca 1 % uieiu eterat, cca 0,6% acid valerianic, 5% zaharuri, substanfe grase, ceroase, tanice, răşinoase, gumoase şi mucilaginoase, 13% amidon, 15% substanfe minerale, etc. Rădăcina de valeriană are proprietăţi antispasmodice, calmante, sudorifice, tonice şi stimulente, fiind întrebuinfată în medicina umană şi în medicina veterinară, sub formă de pulbere, de infuziune, de extract, de tinctură alcoolică şi eterată, ca atare sau în amestecuri. — Se cunosc numeroase specii de valeriană, dintre cari unele sunt mai pufin întrebuinfate. 3. Valerianic, acid~[BaJiepbHHOBaHKHCJiGTa; acide valerianique; Baldriansăure; valerianic acidî valeriânsav], Chim.: CH3— CH2—CH2— CH2—COOH-Lichid incolor cu p. f. 187°, cu miros neplăcut/ solubil în apă, eter, alcool. Se găseşte în „acidul pirolignos" dela distilarea lemnului. E întrebuinfat în diverse sinteze chimice. 4. Valex. Ind. piei.: Extractul obfinut din cupele de Valonea, la extragerea cărora se amestecă şi solzii (Trillo), pentru mărirea conţinutului în substanfe tanante. Extractul confine 64*-69% substanfe tanante şi 21 ■••26% substanfe netanante. Se livrează sub formă de pulbere, ambalat în saci. (N. C.). V. şi sub Tanant. 5. Valină [BajiHH; valine; Valine; valine; valin]. Chim. biol.: Acid a amino-isovalerianic. Valina e un aminoacid, component al celor mai multe dintre proteinele vegetale sau animale. E indispensabilă CH3 NH2 pentru creşterea şi func- H(1-----iH_c0OH fionarea normala a orga- j nismului animal. Din va- q\-\3 lină se sintetizează în organism acidul pantotenic. Intră în mică pro-porfie în compozifia gliadinei şi a gluteninei din cereale. 6. Valleriif [$aJUiepHHT; valleriite; Valleriit; valleriite; valleriitJ.Minera/.: Cu2 Fe4 S7. Sulfură de fier şi cupru, naturală, cristalizată în sistemul rombic, în forme pseudohexagonale. 7. Valoare [3HaHeHHe; valeur; Wert; value; ertek]. Maf.: Fiecare dintre elementele mulfimii care formează domeniul unei variabile (v.). Dacă valoarea e un număr real, un număr complex, un vector, un tensor, o matrice, etc., variabila se numeşte variabilă reală, complexă, vectorială, tensorială, matricială, etc. 8. ~ absolută a unui număr complex [a6co-JuoTHoe 3HaneHHe KOMiuieKCHoro HHCJia; valeur absolue d'un nombre complexe; absoluter Wert einer zusammengesetzten Nammer; absolute value of a complexed number; egy komplex szâm abszolut erteke]: Număr pozitiv c, egal cu radicalul din suma pătratelor părfilor reală a şi imaginară b ale unui număr complex ct-\-jb, unde ______ c = Ya2 + b2. 9. ~ absolută a unui număr real [a6c0JIK)T-Hoe 3Ha*ieHHe /ţeHCTBHTeJibHoro HHCJia; valeur absolue d'un nombre reel; Absolutwert einer reelen Nummer; absolute value of a real number; egy valodi szâm abszolut erteke]: Număr nenegativ | a |, egal cu numărul dat a, dacă acesta e nul sau pozitiv — şi egal şi de semn contrar cu a, dacă acesta e negativ; valoarea absolută se defineşte deci cum urmează, în funcfiune de numărul real dat: \a\ — at dacă a ^0; \ a\ = —a, dacă a<0. „ Rezultă imediat egalitatea \~a\ = \a\. Dacă ab^O, rezultă | a-{-b | = | a | -f| b |, iar dacă ab<0, rezultă, fie \a + b\ = \a\-\b\<\a\ + \b\, fie ,ajrb\ = \b\ — \a\<\a\ + \b\, după cum | a |<| b | sau \b\>\a\. Rezultă următoarele relafii, oricari ar fi numerele reale a şi b: \\a\-\b\ |2,75 m/s la cilindri de porfelan). Raportul dintre vitesele celor doi cilindri asociafi în serviciu depinde de felul suprafefei cilindrilor, de natura cerealelor măcinate şi de faza măcinişului (de ex., la măcinarea netedă a secarei, raportul viteselor periferice e 1 : 3; la şrotuirea grâului e 1 : 2,5, iar la măcinarea fină a grâului e 1 :1,25). Uneori, materialul măcinat e desprins de pe cilindrii de lucru cu ajutorul unor cufite de lemn sau al unor perii. — Alimentatorul e compus, în general, dintr'un coş, un cilindru de alimentare, un cilindru distribuitor (care repartizează uniform materialul pe întreaga lungime a cilindrului de lucru cu vitesa mai mică), un sector sau o clapă de reglare a debitului şi o clapă de închidere. Cilindrii de alimentare şi cel distribuitor sunt rifiafi; la ultimele măcinişuri, cari curg greu, se folosesc cilindri „cu fepi", cari au şi caneluri transversale. Cilindrii de lucru 348 sunt acfionafi prin angrenaja cilindrice sau prin transmisiune cu lanf sau cu curea. După operafiunea pe care o efectuează, se deosebesc: vaifuri de sdrobit şi valfuri de şrotuit (cu cilindri rifiafi şi cu raportul dintre vitesele periferice als cilindrilor 1 :: 3), valfuri de fărâmiţat, cari produc grişurile si dunsturiîe (cu cilindri cu riflură fină sau cu cilindri netezi, şi cu diferenfă de vitesă periferică a cilindrilor mică), valfuri de măcinat fin (cu cilindri netezi şi cu raportul dintre vitesele periferice ale cilindrilor 1 :1,3). — După felul de aşezare a cilin- drilor în maşină se deosebesc valfuri orizontale, vaifuri verticale şi valfuri în diagonală, iar după numărul de cilindri dintr'un valf, se deosebesc: valfuri simple, cu o singură pereche da cilindri; valfuri duble, cu două perechi de cilindri, constituind două locuri de măciniş; valfuri cu două ©3 @© i§! §!j \ / \ / 7 [% # 0© \ / e f g II. Schemă de vaiţuri de moară, a) valf simplu, orizontal; b) valf dublu, orizontal; c) valf simplu, vertical; d) valf dublu, vertical; e) valf dublu, diagonal; /) valf cu perechi de cilindri suprapuse, pentru trecere unică; g) valf cu trei cilindri, în diagonală. perechi de cilindri suprapuse, cu trecere unica pentru două operafiuni, cum sunt unele valfuri pentru măciniş ţărănesc; vaifuri cu trei cilindri, cu trecere unică pentru două operafiuni, cum sunt unele valfuri pentru porumb (v. fig. II). î. Valf pentru piele [Maninea rjih BajmoBa-HHH KQ3K; machine â cylindrer; Karrenwalze; rol-ling machine; talpborhenger]: Maşină folosită în industria pielăriei penfru comprimarea fesuturilor pieilor grele (pentru talpă, penfru curele de transmisiune, pentru blanc, etc.), la cari pielea e călcată cu un cilindru mobil, pe o placă de ofel, lustruită şi încălzită. Valfurile de construcfie mai nouă funcfionează cu apăsare hidraulică, spre deosebire de tipurile mai vechi, la cari apăsarea se obfinea cu ajutorul unor resorturi puternice. Cilindrul are lăfimea de 200 sau de 300mm şi diametrul de 600 mm. Forfa de apăsare a cilindrului e reglabilă între 15 şi 50 t. Mişcarea cilindrului e comandată automat, dacă se lasă valfu| să meargă până la capătul cursei sale, dar poate fi inversată şi manual, în orice punct al cursei. — Sin. Maşină de călcat pielea, cu cilindru. 2. ~ penfru tablă. Meii.: Sin. Maşină de îndoit tablă, cu cilindri. V. îndoit, maşină de cu cilindri. 3. Valf; 3. Sin. Dudgeon, Mandrin pentru lărgit fevi. V. sub Mandrinarea fevilor. 4. Vâlfoare [BOflOBOpOT; remous; Wirbel; whirl; orveny]. Hidrof.: Umflare şi curgere foarte turbulentă a apei într'un sector local al unui curs de apă, cu formare de vârtejuri puternice (periculoase pentru lucrările de construcfie amplasate în acel loc şi pentru stabilitatea albiei şi a malurilor). Vâlforile se formează, de obiceiu, în perioadele de viitură; ele sunt provocate, fie de neregularităfi importante ale albiei, cari pot modifica regimul de curgere, fie de lucrări amplasate în albie (baraje de fund pentru prize, pile de poduri, construcfii de prize, etc), cari împiedecă scurgerea debitului, sau de cantifăfi mari de debit solid, cari produc regimuri de curgere foarte violentă. 5. Văifuirea tălpii [npOKaTKa no^ouiBSHHOH KOJKFî; laminage du cuir de semelle; Walzen des Sohlenleders; sole leather rolling; talpbor-hengereles]. Ind. piei,: Operafiune de finisare a pieilor grele tăbăcite vegetal, sau uneori mineral, care urmează operafiunilor de finisare obişnuite pentru prelucrarea suprafefei pieilor, în care se realizează netezirea sau formarea fefei pieilor şi comprimarea fesutului fibros, dând pieilor o anumită consistenfă, şi făcându-le tari la pipăit. în anumite cazuri (penfru piei de blancuri sau de curele de transmisiune, şi în special pentru piei de talpă), prelucrările obişnuite de finisare nu sunt suficiente şi, pentru a le consolida structura, aceste piei trebue vălfuite sau ciocănite. Operafiunea se efectuează la maşina de călcat pielea (V. sub Maşini din industria de prelucrare a pieilor). La fabricarea tălpii, vălfuifea e ultima operaţiune de finisare, prin care pielea capătă o anumită rigiditate şi compacitate, o oarecare egalizare a grosimii şi un luciu potrivit. Totodată, suprafafa tălpii se măreşte cu până la 5% şi grosimea se reduce. Această operafiune are mare influenfă asupra calităfii tălpii, influenfă care dispare parfial în urma umezirii şi în urma unei depozitări de lungă durată. Proprietăfile utile conferite tălpii prin vălfuire se pierd deci parfial în cursul purtării încălfămintei. Văifuirea se face cu un cilindru metalic de apăsare, cu diametrul de 60 cm, care efectuează o mişcare de rostogolire de-a-lungul unei plăci de ofel pe care se aşază pielea (axa cilindrului efectuează o mişcare alternativă). Cilindrul calcă pielea în făşii paralele, exercitând o apăsare reglabilă de 15*-*40 t. Prin apăsări prea mari se distruge fesutul dermic. La fiecare deplasare a cilindrului dela un cap la altul al maşinii, pielea e împinsă mai departe — şi astfel e valf uită în făşii înguste pe toată suprafafa, în mod uniform. Masa de lucru şi suprafafa de lucru a cilindrului fiind foarte bine lustruite, odată cu presarea structurii fibroase se realizează o lustruire a fefelor pielei. Apăsarea e foarte mare pe marginile pielei; de aceea marginile devin uşor casante şi închise la coloare. Acest neajuns se evită, aşezând la ambele margini, în dreptul locului de suire pe piele şi de 34$ coborîre de pe piele a cilindrului, câte o bucată de talpă cam de aceeaşi grosime ca şi a pielei care se vălfueşte. Gradul de comprimare realizat prin vălfuire depinde de plasticitatea tâlpiif de structura originală a pieilor crude, de procesul tehnologic şi de condi-fiunile de executare a vălfuirii, de specia animalului, de climă, sex, vârstă, de condifiunile detraiu şi de sănătatea animalului, de locul de pe corpul lui, etc. Plasticitatea originală a fibrelor şi elasticitatea fesutului sunt influenţate de fazele anterioare ale prelucrării. Astfel, cenuşarul produce o afânare şi rărire a fesutului, cum şi deformafii permanente ale structurii originale a pielei. Felul tăbăcirii determină porozitatea tălpii. Talpa tăbăcită lent are o porozitate de cca 1,5“*2 ori mai mare decât talpa tăbăcită rapid. Fibrele tălpii tăbăcite lent sunt compacte, pe când cele ale tălpii tăbăcite rapid sunt defibrate. Talpa tăbăcită rapid nu poate fi finisată fără o vălfuire care completează lipirea materialelor depuse în spafiile interfibrilare. Cea mai mare influenfă asupra rezultatului vălfuirii o au umiditatea tălpii şi modul de executare a tăbăcirii. Rezultatul urmărit poate fi atins numai dacă pielea are o anumită umiditate care cauzează o oarecare mobilitate şi elasticitate a fiecărui fascicul de fibre în parte, pe când pielea uscată e prea pufin elastică şi nu poate fi comprimată. Fibrele uscate, rigide, se pot frânge când sunt comprimate şi deci tăria pieilor poate scădea; de aceea, înainte de efectuarea operaţiunii, pieile trebue umezite pufin, fie prin tamponare, fie pr/n depozitarea umedă sau în alt mod. Confinutul optim de umiditate pentru vălfuire e de 20%. Reducerea grosimii tălpii poate să ajungă, în momentul vălfuirii, până la 50%, având ca urmare o comprimare remanentă de 25—30% din grosime. Prin această reducere a grosimii se realizează o îndesare a fesuturilor tălpii, în urma căreia se măreşte rezistenfa la întindere raportată la unitatea de suprafafă a secfiu-nii, se reduce alungirea, se măreşte rezistenfa la smulgerea cuielor sau a şuruburilor, se măreşte rezistenfa la sfâşiere a cusăturii şi la uzură şi se reduce mult absorpfia de apă. Pentru vălfuirea tipurilor mai uşoare de piei, la cari e necesară numai o apăsare mai mică, se folosesc uneori maşini cu cilindri pendulanfi, mai uşori, în locul maşinii grele de vălfuit (călcat) cu cilindru rostogolitor antrenat de un cărucior; î. Vălfuirea fevilor. Mefl. V. Mandrinarea fevilor. 2 Vălung. Ind. far. V. Fachie. 3. Vălurire [B0JiH006pa30BaHHe; ondulation; Wellenbildung; undulation; hullâmosodâs, hullâm-kepzodes]. Drum.: Degradare a suprafefei părfii carosabile a unei şosele, caracterizată prin formarea de încrefituri cu aspect sinuos, mai mult sau mai pufin regulate (valuri sau ondulafii), dispuse în lungul căii sau transversal pe ea. Vălurirea se produce în special la şoselele cu îmbrăcăminte cu liant hidrocarbonos. Distanfa dintre crestele ondulafiilor poate fi cuprinsă între 20 şi 3Q cm şi între 70 şi 160 cm, iar amplitudinea, între ± 10 mm şi ± 20 mm. Vălurirea e provocată de unele defecte de execufie, de variafiile temperaturii şi ale umidităfii aerului şi terenului, şi de circulaţia vehiculelor. în general, primele produc amorsarea văluririi; circulafia măreşte apoi vălurirea. Defectele de execufie cari produc, de obiceiu, vălurirea, sunt: fundafii necorespunzătoare (din punctul de vedere al grosimii, al materialului sau al îndesării) şi aşezarea corpului şoselei pe un teren pufin rezistent, cari pot produce tasări neuniforme sau locale, sub acfiunea încărcărilor; răspândirea neuniformă a agregatelor minerale ale stratului-suport sau ale îmbrăcămintei, atât în ce priveşte grosimea, cât şi granulometria, care poate crea porfiuni mai rezistente, sau mai pufin rezistente, mai îndesate sau mai afânate şi cari, sub acfiunea circulafiei, pot provoca denivelări cari se transformă în vălurire; cilindrarea insuficientă (cu cilindre compresoare prea uşoare), neuniformă (cu cilindre compresoare diferite sau cu număr de treceri diferite peste fâşii sau porfiuni de şosea vecine), sau rău executată (cu demarări brusce, cari pot provoca deformarea stratului încă neconsolidat, cu stafio-nări ale cilindrului pe stratul în execufie, cu vitese diferite); reîncărcarea neuniformă cu maferial, fie penfru reprofilare, fie pentru repararea unor denivelări mai mari sau pentru completarea neregu-larităfilor de execufie a îmbrăcămintelor, care poate crea porfiuni de straturi cu grosimi diferite, a căror îndesare va fi diferită, chiar dacă cilindrarea se face în bune condifiuni (porţiunile mai subfiri se vor îndesa mai mult, iar cele mai groase se vor îndesa mai pufin şi se vor tasa ulterior); legătura insuficientă dintre îmbrăgămintele subfiri şi stratul-suport sau dintre covoarele asfaltice noi şi îmbrăcămintea veche, care permite alunecarea îmbrăcămintei pş stratul-suport sau a covorului pe îmbrăcămintea veche, sub acjiunea circulafiei şi a variaţiilor de temperatură; răspândirea neuniformă a liantului sau folosirea unui exces de liant, cari creează porfiuni din îmbrăcăminte cu agregate mai pufin legate între ele, astfel încât îmbrăcămintea e laminată de vehicule, datorită mobilităfii granulelor, şi e refulată lateral, în special spre marginile şoselei, formând valuri longitudinale caracteristice, numite „piele de elefant". — Variaţiile de temperatură pot provoca vălurirea, fie prin înmuierea liantului, care uşurează ondularea îmbrăcămintei datorită dilatafiei sau datorita circulafiei sau stafionării vehiculelor, fie prin desprinderea îmbrăcămintei de pe stratul-suport, care uşurează alunecarea îmbrăcămintei în sens longitudinal sau transversal, fie prin înghefarea şi desghefarea pământului sau a materialului îmbrăcămintei (de ex. la împietruiri sau la macadamuri). — Variafiile de umiditate pot provoca vălurirea prin mărirea sau micşorarea umidităfii terenului, a stratului-su-port sau a îmbrăcămintei (la macadamuri). Mărirea umidităfii, datorită apelor de infiltrare sau apei ridicate prin capilaritate din pânza de apă subterană, poate provoca umflarea straturilor de pământ din patul şoselei sau din fundale, în urmi 350 imbibării lor cu apă sau în urma înghefării apei. Micşorarea umidităfii solului, datorită variaţilor de temperatură sau datorită rădăcinilor arborilor plan-tafi pe marginea şoselei, poate provoca tasări, prin micşorarea legăturilor dintre granulele pământului, ale stratului-suport sau chiar ale îmbrăcămintei (de ex. la macadamuri). — Circulafia vehiculelor poate provoca vălurirea datorită greu-tăfii vehiculelor, solicitărilor tangenfiale produse de rofi la suprafafa îmbrăcămintei, şi acfiunii dinamice a rofilor, sau poate mări ori extinde vălurirea amorsată de celelalte cauze. Vălurirea datorită greutăţii vehiculelor se constată, în special, la benzile de staţionare de lângă trotoare, la pieţele sau locurile de parcare şi la încruci-şerile de străzi; ea se datoreşte, fie tasării fundaţiei, fie comprimării stratului îmbrăcămintei. Solicitările tangenfiale produse de rofi pot provoca, fie vălurirea transversală, fie vălurirea longitudinală, la îmbrăcămintele cu liantul înmuiat sau cu liant în exces, datorită micşorării aderenfei dintre stratul-suport şi îmbrăcăminte, care uşurează alunecarea acesteia pe suprafaţa stratului-suport, cum şi datorită mobilităţii agregatelor, care uşurează laminarea şi refularea îmbrăcămintei spre marginile şoselei. Vălurirea transversală, datorită solicitărilor tangenfiale, se produce în special pe porfiunile de şosea în pantă (de obiceiu e mai accentuată la partea inferioară a pantei) şi pe porfiunile în cari vehiculele trebue frânate (de ex. la încrucişeri de străzi, la pasaje de nivel, la rampele de acces ale podurilor, etc.). Vălurirea longitudinală se produce, în special, pe porţiunile de şosea pe cari circulă vehicule grele (de ex. pe porţiunile arterelor de penetraţie în oraşe, sau ale arterelor din vecinătatea pieţelor, a fabricilor, a porturilor, etc.), pe benzile de circulaţie de lângă acostamente sau de lângă trotoare (pe cari circulă vehiculele încărcate) şi pe şoselele cu inclinare mare a bombamentului. Acţiunea dinamică a rofilor vehiculelor poafe provoca vălurirea îmbrăcămintelor înmuiate sau cu exces de liant, datorită oscilafiijor suspensiunii; ea poate mări sau poate extinde vălurirea amorsată de alte cauze (de ex. de variaf ii le de temperatură, de umiditate, de tasarea fundafiei, etc.), datorită căderii ritmice a rofilor de pe ridicăturile văluririi inifiale. — Măsurarea şi înregistrarea grafică a văluririlor se fac cu ajutorul profilografelor (v.). Văluririle se repară prin executarea de lucrări cari înlătură cauzele lor — de exemplu prin asanarea platformei prin drenuri, prin consolidarea fundafiei şi a stratului-suport, saturarea cu agregate minerale a îmbrăcămintelor la cari apare fenomenul de ex-sudare (v.) — şi prin refacerea sau înlocuirea îmbrăcămintei în porfiunile vălurite. La împietruirile simple, refacerea îmbrăcămintei se execută prin scarificarea stratului superficial al împietruirii, prin trierea materialului şi completarea lui cu material nou, de bună calitate, prin nivelarea împietruirii refăcute şi înnoroirea ei cu apă şi prin cilindrarea cu cilindre compresoare uşoare. Macadamurile obiş- nuite se refac în acelaşi fel ca împietruirile, cu deosebirea că înainte de înnoroire se execută o cilindrare uscată. Adâncimea scarificării trebue să fie cel mult egală cu grosimea unui strat din vechea împietruire. îmbrăcămintele provizorii şi cele semipermanente se repară prin îndepărtarea porţiunilor vălurite şi a celor cari s'au desprins de pe stratul-suport, prin curăfirea suprafefelor des-velite şi amorsarea lor cu bitum, şi prin completarea îmbrăcămintei cu mixtură de aceeaşi compozifie ca vechea îmbrăcăminte, îndesată bine cu maiul. Când vălurirea se datoreşte excesului de liant, repararea consistă în aplicarea unui covor nou. înainte de aplicarea covorului se nivelează suprafafa îmbrăcămintei, prin cioplire cu târnăcopul, se saturează excesul de liant cu criblură (sortul 8—15 mm sau sortul 15—25 mm) şi se cilindrează cu un compresor uşor. Operafiunea se repetă de 5—10 ori, pe timp călduros, până la fixarea definitivă a masei asfaltice. Covorul asfaltic trebue să confină cel pufin 60% criblură, pentru a putea absorbi excesul de liant al îmbrăcămintei vechi, îmbrăcămintele permanente se repară prin înlocuirea întregului strat de uzură, în porfiunile vălurite, după amorsarea suprafefei stratului-suport. Amorsarea trebue executată cu o caniitate mică de liant, deoarece aceste îmbrăcăminte sunt compacte şi alunecoase, şi noul covor poate aluneca pe vechea suprafafă, dacă pelicula stratului de amorsare e prea groasă. Pavajele de calupuri se repară prin desfacerea pavajului în porfiunile vălurite — şi refacerea lui, înlocuind capetele de pisică (adică pavelele uzate şi cu muchiile rotunjite). Când vălurirea pavajului se datoreşte unui substrat prea gros de nisip, se micşorează grosimea substratului sau se face consolidarea acestuia prin imbibare cu lapte de ciment cu dozajul de cca 200 kg ciment la 1 m3 nisip. î. Valvă [KJianaH, BeHTHJib; valve; Ventil; valve; szelep], Mş., Tehn.: Organ de maşină, sau armatură, care serveşte la stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulafiei unui fluid printr'o conductă, printr'o tubulură, un ajutaj, etc. După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: valve cari permit întreruperea sau dirijarea circulafiei fluidului în ambele sensuri, numite în general robinete — şi valve cari permit întreruperea sau dirijarea fluidului într'un singur sens, numite refinătoare (v.), evacuatoare (v. S.) şi valve de siguranţă (v.) sau siguranţe. Ele pot fi pentru una sau pentru mai multe căi de dirijare. Valvele pot fi comandate din ex— Valvă cu scaun dubiu, terior, manual sau meca- 0 corp; 2) şi 2') scaunele su-nizat, — sau pot fi automa- %%%. te. — Sin. (parfial) Ventil. Exemple de organe de maşină numite valvă: 2. Valvă cu scaun dublu [KJianaH c ABOâHbiM ce/ţJlOM; soupape â double siege; Doppelsitz- 351 ventil; doiible seat valve; ketuleses szelep]. Mş.: Organ de închidere-deschidere comandat, la care obturatorul (supapa) se reazemă, atât la partea superioară, cât şi la cea inferioară, pe câte un scaun circular (v. fig.). La valvele cu diametru şi cursă mică, această construcfie permite mărirea secfiunii de trecere a aburului şi deci micşorarea vitesei acestuia în valvă, cum şi compensarea apăsării aburului pe supapă. Aceste valve se folosesc, în general, la motoarele cu abur. 1. Valvă Horbiger [KJianaH X3p6Hrepa; sou-pape de H.; H.-Ventil; H. valve; H. szelep]. Mş..* Organ de închidere-deschidere automat (valvă automată), folosit la , unele compre-soare cu piston, care are scaunul şi obturatorul inelare (v. şi Supapa inelară sub Supapă 1). E constituită, în principal, din următoarele părfi: Scaunul inelar, Grup de două valve (de aspirafie şi de supapa (în formă refulare) Horbiger. de disc CU goluri 1) culasa compresorului; 2) scaun ine-inelare, de tablă Iar, cu nervuri; 3) piesă-suporf; 4) su-de ofel), limi- papă inelară Horbiger; 5) placă amorti-torul de cursă şi soare; 6) tijă de asamblare; 7) di-tija de asam- stanfier. blare. E folosită ca valvă -de aspirafie şi ca valvă de refulare, montate de obiceiu pe aceeaşi tijă (v. fig.). — Exemple de armaturi numite valvă: 2. Valvă de amestec: Sin. Amestecător (v. S.). 3. — de cameră [BeHTHJib KaMepbi; valve de gonflement; Schlauchventil; tire valve; tomlo-szelep], Transp.: Valvă automată montată la camera de aer a rofilor de vehicul cu bandaj pneumatic (automobil, bicicletă, etc.), care funcfionează ca refinător (v.), permifând introducerea în cameră a aerului sub presiune şi închiderea automată a acesteia, la comanda presiunii din interior. E constituită, de obiceiu, din următoarele părfi (v. fig. a): un corp tubular, un organ de închidere montat în corp, coaxial cu acesta — şi un capace! de închidere; uneori căpăcelul e protejat cu un al doilea capac, numit şi obuz (v. şi fig. sub Dimensiunile anvelopelor). Corpul e constituit dintr'o feavă de alamă (cu oflanşă la partea care se fixează la cameră) filetată la exterior; el se fixează pe cameră cu ajutorul unei rondele şi al unei piulife. Corpul poate fi drept, cotit sauşerpuit (după profilul jantei). Uneori, corpul e constituit dintr'un tub de cauciuc, îmbinat etanş cu camera şi în înteriorul căruia e introdus un tub de alamă cu obturatorul. Organul de închidere — numit în mod curent ventil — e constituit din următoarele părfi: un niplu cu filet la o extremitate, un scaun conic la cealaltă şi o garnitură inelară de cau-ciuj:ţ o supapă cu garnitură de cauciuc, a cărei tijă străbate niplul, şi o piesă cu nervuri; un resort elicoidal prins între supapă şi piesa cu nervuri; un căpăcel de închidere cu garnitură de etanşare şi două urechi pentru eventuala deşurubare a niplului (la scoaterea aerului din cameră). — Unele valve de cameră (v. fig. b) au organul de a b Valve de cameră. a) cu ventil de tub de cauciuc; b) cu supapă inelară, cu mişcare de translaţie; 1) corp cu flanşa; 2) şaibă; 3) piulifă de fixare; 4) suport de ventil; 4') fijă-suporf de supapă inelară, cu resort; 5) tub-ventil, de cauciuc; 5') supapă inelară; 6) piesă de etanşare, de cauciuc; 7) piesă filetată de fixare; 8) piulifă olandeză; 9) capac de protecfiune; 10) garnitură. închidere constituit dintr'o piesă tubulară închisă la extremitate şi cu găuri radiale în perete; rolul resortului şi al supapei îl are un tub scurt de cauciuc, care îmbracă piesa tubulară. 4. ~ de cimentare: Sin. Valvă de plutire (v.). 5. ~ de confrapresiune: Sin. Refinător (v.). 6. ~ de descărcare: 1. Sin. Valvă de sigu-ranfă la cilindrul motorului cu abur (v.). 7. ~ de descărcare: 2. Sin. Dispozitiv de deblocare, Dispozitiv de descărcare. V. Descărcare, dispozitiv de ~ a frânei. 8. ~ de egalizare [ypaBHOBeniHBaioiu.HH KJianaH; valve egalisatrice; Ausgleichventil; easing (reducing) valve; kiegyenlitesi szelep], C.f.: Valvă pentru reducereaeventualelorsuprapresiuni provocate în rezervorul de comandă al unei triple valve cu valvă diferenfială de defrânare Rihosek-Leuch-ter, care face parte din instalafia de frână continuă automată a trenurilor. Prin creşterea presiunii, în rezervoarele auxiliare şi de comandă, peste valoarea presiunii nominale de regim (5 kg/cm2), *nu se poate efectua o defrânare completă, decât dacă în conducta generală se realizează o suprapresiune cu valoare mai mare decât cea din rezervoare. Valva de egalizare (v. fig. sub Valvă diferenţială) reglează presiunea din rezervorul de comandă la 4,8 kg/cm2 prin deplasarea pistonului cu membrană, provocată de variafia apăsărilor pe suprafefele lui şi ale căror mărimi şi sensuri sunt determinate de presiunea dif> rezervorul de 352 comandă şi de un resort de egalizare, şi prin închiderea, respectiv deschiderea supapei de reţinere. Resortul de egalizare e precomprimat corespunzător presiunii de 4,8 kg/cm2, pentru a asigura funcţionarea frânei chiar dacă indicaţiile mano-metrelor se fac cu erori. 1. Valvă de evacuare: Sin. Evacuator (v. S.). 2. ~ de gradaţie [ypaBHHTejibHbiPi KJianaH, qpaBHHTeJlbHblft CTepJKeneK; valve de gradua-tion; Abstufventil; auxiliary braking valve; fokozo szelep]. C. Valvă montată pe tija pistonului triplei valve din instalaţia de frână continuă automată a vehiculelor de cale ferată (v. fig. sub Valvă, triplă ~ şi sub Valvă diferenţială). Serveşte la închiderea, respectiv la deschiderea circuitului pentru curentul la aer comprimat între rezervorul auxiliar şi cilindrul de frână. E acţionată prin variaţia presiunii în conducta generală de frână a trenului, comandată de robinetul mecanicului (v. şi sub Valvă, triplă ~). s. ~ de întoarcere [oSpaTHblH KJianaH; cla-pet de retenue; Riickschlagklappe; non-return flap; visszacsapo szelep]. Tehn.: Reţinător cu supapă hidraulică, folosit la gazogene, la generatoare de acetilenă, etc., pentru a împiedeca inversarea sensului de circulaţie a gazului, adică intrarea oxigenului în generator (v. fig. a). — O altă valvă a) obişnuit, fără refinător; b) cu refinător cu bila; 1) intrarea acefilenei; 2) robinet cu cep; 3) rejinător; 4) bilă (acfionată hidraulic); 5) cameră colectoare de gaze; 6) conductă în elice; 7) colector de gaze; 8) robinet de ieşire a gazului la suflaiuri; 9) robinet de control al nivelului apei; 10) robinet de golire; 11) pâlnie de umplere. de întoarcere (v. fig. b) are, afară de reţinătorul cu bilă (3), care împiedecă intrarea oxigenului în generator (la o eventuală întrerupere a curentului de acetilenă), şi o supapă hidraulică (5), care împiedecă întoarcerea flăcării oxiacetilenice spre generatorul de acetilenă. întoarcerea flăcării oxiacetilenice dela suflaiu e datorită diferenţei de presiune dintre compartimentele (5) şi (7), cauzată de frânarea undei de propagare a flăcării, la frşcerea prin serpentina (6), * Valvele de întoarcere hidraulice se folosesc în locul valvelor uscate (refinătoare cu supapă), cari nu prezintă suficientă siguranţă în exploatare. — Sin. (impropriu) Valvă de siguranţă a generatorului. 4. ~ de inversare [peBepcHpyiomHH (pe-BepCHBHMH) 30JI0THHK; valve d'inversion; Strom-umkehrschieber; reversal valve; visszateresi szelep]. Mefl.: Valvă folosită la cuptoarele Siemens-Martin pentru schimbarea sensului (inversarea) curentului de aer de combustie (respectiv de combustibil gazos, la cuptoarele cari folosesc acest combustibil) şi de gaze de ardere, dirijându-le alternativ spre cele două grupuri de camere pre-încălzitoare, respectiv spre coş. Valva de inversare penfru aer (valva de aer) se montează la întretăierea canalului de fum cu canalele cari funcfionează alternativ pentru aer şi gaze de ardere şi cu conducta de aducfie a aerului atmosferic, iar valva de inversare penfru gaze combustibile (valva de gaz) se montează la întretăierea canalului de fum cu canalele cari funcfionează alternativ pentru combustibil gazos şi gaze de ardere, cu conducta de aducfie a combustibilului gazos. Tipurile constructive de valve de inversare folosite curent sunt valva cu clapă, valva cu clopot şi valva cu sertar, tip Foster. — Valva cu clapă I. Valvă cu clapă’. /) cutie metalică; 2) supapă conică; 3) clapă cu două poziţii; 4) conductă de aducfie a aerului comburant; 5) canal de aer penfru prima cameră preîncălzitoare; 6) canal de fum; 7) canal penfru gazele de ardere dela a doua cameră preîncălzitoare. (v. fig. I) are ca organ activ o clapă cu două pozifii (l-l şi ll-ll) posibile şi în care aerul comburant atmosferic e introdus şi reglat printr'o supapă conică. Valva cu clapă e folosită numai pentru aer. — Valva cu clopot are ca organ de dirijare un clopot, care se poafe roti într'un jghiab inelar cu apă şi care e împărfit în patru cadrane egale, prin două rigole, perpendiculare una pe alta şi cari traversează diametral jghiabul inelar (v.fig. II). Cadranele comunică, respectiv, cu conducta de combustibil sau de aer, cu canalul de legătură cu una dintre camerele preîncălzitoare, cu canalul de fum şi cu canalul de legătură cu a doua cameră de preîncălzitor. Clopotul are un perete interior diametral care, la rotirea clopotului, se aşază alternativ în una dintre cfele două rigole, 353 astfel încât în cele doua pozifii succesive stabileşte legăturile netcesare şi inversarea sensului de curgere a gazelor. Valva cu clopot e folosită atât II. Valvă cu clopot, a) secfiune transversale; b) secfiune longitudinală; 1) clopot cu două pozifii; 2) jghiab inelar cu apă; 3) rigole; 4) conducta de aducfie a combustibilului sau a aerului; 5) şi 6) canale spre camerele preîncălzitoare; 7) canal de fum. ca valvă de aer, cât şi ca valvă de gaz. — Valva cu sertar e constiiuitl dintr'o cutie metalică în interiorul căreia se poate mişca un sertar; la partea superioară, cutia are o supapă conică, prin care pătrunde combustibilul gazos, respectiv aerul; la partea inferioară se găseşte o placă de fontă cu trei orificii pentru canalele de legătură cu cele două camere preîncăîzTtoare şi cu coşul. Sertarul permite 1) cutie metalică; 2) sertar; 3) supapă conică; 4) conducta de aducfie a combustibilului sau a aerului comburant 5) canal spre prima cameră preîncălzitoare; 6) canal de fum; 7) canal spre a doua cameră preîncălzitoare. circulafia combustibilului gazos (respectiv a aerului) spre una dintre camere şi circulafia gazelor de ardere din cealaltă cameră spre coş (v. fig. III). închiderea cutiei şi a sertarului se face hidraulic, ca şi la valva cu clopot, penfru a fi cât mai ermetică. Valva cu sertar e folosită atât pentru aer, cât şi pentru gaze combustibile. x. Valvă de nomol: Sin. Dispozitiv de purjare. V. Purjare, dispozitiv de 2. ~ de plutire [KJianaH e mapoBbiM saT-BOpOM; valve de fiottaison; RuckschlagventiJ; easing float valve; torlo szelep]. Expl. petr.; Refinător cu bilă sau cu supapă, montat în coloană în timpul introducerii acesteia, pentru a permite ca circulafia să se facă numai de sus în jos. Astfel, noroiul din gaură nu poate pătrunde în coloană, care poate fi menfinută total sau parfial goală, pentru a micşora solicitările mecanice din instalafia de suprafafă, până când începe circulafia noroiului (introducând noroiu proaspăt de afară). — Sin. Valvă de cimentare. 3. ~ de pompă de adâncime [KJianaH rJiy-6HHH0r0 HaCOCa; soupape pour pompe de profon-deur; Kugelventil; ball ventil; melyszivattyu-szelep]. Expl. petr.: Refinător cu bilă montat în corpul pompei de adâncime pentru extracfia fifeiului. Pompele au valve fixe (cari sunt montate în cilindru) şi valve mobile (solidare cu pistonul). Uneori, valva fixă e solidarizată, la baza cilindrului, printr'un inel elastic, permiţând scoaterea ei fără a se extrage pompa. — Sin. (impropriu) Ventil de pompă de adâncime. (V. fig. sub Pompă de adâncime pentru extracfia fifeiului). 4. ~ de purjare: Sin. Dispozitiv de purjare. V. Purjare, dispozitiv de 5. ~ de reducere: Sin. (impropriu) Supapă de reducere. Sin. Reductor de presiune (v.). 6. ~ de reducere automată la frâna continuă automată: Sin. Regulator de presiune al conductei generale de frână (v.). 7. ~ de reglare a presiunii la frâna continuă automată: Sin. Regulator de presiune al conductei generale de frână. . * 8. ~ de respirafie [flbiniamHH BeHTHJlb; soupape de respiration; Atmungsventil; governor valve; legzo szelep]. Tehn.: Valvă automată (v.) cu resort antagonist, montată pe capacul rezervoarelor închise, care e folosită pentru menfinerea, între anumite limite, a presiunii din acestea. Valva poate acţiona în ambele sensuri. 9. ~ de refinere: Sin. Refinător (v.). 10. ~ de siguranfă [npe^oxpaHHTejibHbiH KJianaH; soupape de surete; Sicherheitsventil; safety valve; biztonsâgi szelep]. Tehn.: Valvă automată care funcfionează când presiunea fluidului d ntr'o conductă sau dintr'un recipient (rezervor, căldare, cilindru, etc.) depăşeşte o limită stabilită în prealabil, presiunea de regim provocând — prin acţiunea valvei — restabilirea presiunii de regim la acea valoare limită, pentru a proteja sistemul asigurat contra distrugerii sau a altor avarii. Valva de siguranfă, ca şi refinătorul, e un înţrerup-tor (v.) care permite circulafia fluidului într'un singur sens. Se compune, în general, din următoarele părfi: un corp cu elementele de legare (flanşe sau mufe filetate) la sistemul tehnic deservit; unu sau mai multe organe de închidere 23 354 (obturatoare); organul care exercită forfa antagonistă asupra organului de închidere. — După forma corpului, valva de siguranfă poate fi deschisă (când are organe de legare numai la sistemul tehnic deservit, evacuarea efectuându-se direct în atmosferă) sau închisă (când are organe de legare la sistemul asigurat şi la una sau la "mai multe conducte de evacuare a fluidului); ea poate fi dreaptă sau de coif (v. fig. /). — După numărul de organe de închidere, se deosebesc valve de siguranfă simple (cu un singur organ a b c I. Valve de siguranfă. a) deschisă; b) închisă, dreaptă; c) închisă, de coif. de închidere) şi valve de siguranfă duble (cu două organe de închidere). — După natura şi felul organului de închidere, valva de siguranfă poate fi hidraulică, sau stereomecanică (la care organul de închidere poate fi o clapă, o supapă, o bilă, etc.). Valva de siguranfă hidraulică are ca organ de închidere o supapă hidraulică, forfa antagonistă fiind greutatea unei coloane de fluid. Ea e folosită numai* la presiuni joase, în instalafii de gaze sau de abur, de exemplu la căldări de încălzire centrală cu abur (de joasă presiune).— Valva de S'guranfă cu clapă e un refinător cu clapă, cu pârghie cu contragreutate (v. fig. III sub 2 Refinător cu clapă). — Valva de siguranfă cu bilă e un refinător cu bilă (v.). — Valva de siguranfă cu supapă poate menfine obturatorul pe scaunul său printr'o greutate aplicată direct (valvă de siguranfă cu greutate), printr'o greutate aplicată pe braful unei pârghii (valvă de siguranfă cu contragreutate) sau printr'un resort elicoidal: valvă de siguranfă cu resort (v. fig. II a şi b şi / a, fa. c). Când distrugerea sistemului tehnic prin supra-presiune interioară poate produce accidente de persoane sau avarierea unor instalafii importante (de ex. la căldări de abur, la rezervoare de gaz comprimat,etc.), montarea valvelor de sigu- II. Valve de siguranfă. a) valvă de siguranfă (cu corpul placat cu maferial anficoro-ziv) cu greutate; b) valvă de siguranfă cu contragreutate. ranfă e impusă prin prescripţii de protecfiune a muncii şi de siguranfă a instalafiilor. — Exemple de valve de siguranfă: 1. Valvă de rrers în gol [KJianaH flJW XOJIO-CT0r0 XO#a; valve de marche â vide; Leerlauf-ventil; run idle valve; uresjârati szelep]. C. Valvă de siguranfă montată la conducta de aer comprimat dintre compresor şi rezervorul principal, în instalafia de frână la automotoare. Serveşte la menfinerea presiunii maxime în rezervorul principal, fixată prin regulatorul de mers în gol, evacuând aerul debitat de compresor în atmosferă, când e depăşită limita maximă de presiune în rezervorul principal. 2. Valvă de siguranfă la cilindrul motorului cu abur [npefloxpaHHTej}bHbiH BJianan iţHJiHHflpa napoBoro flBHraTejia; valve de sGreteducylindre du moteur â vapeur; Sichercheitsventil des Dampf-motorzylinders; safety valve of the steam motor J o ///.Ţ Valve de siguranfă, pentru scurgerea apei de condensafie din cilindru, a) cu supapă verticală cu piston de ghidare (şi cu fixare prin înşurubare); b) cu supapă orizontală cu aripioare de ghidare (şi cu fixare prin înşurubare); t) corp cu scaunul supapei; 2) supapă monobloc cu pistonul de ghidare (3); 2') supapă cu aripioare; 3) piston; 4) segment; 5) resort antagonist; 6) corp tubular; 7) capac cu filet pentru şurubul de reglare a resortului (5); 8) garnitură; 9) garnitură de cupru (lentilă). cylindre; gozgephenger-biztonsâgi szelep]: Valvă de siguranfă automată pentru protejarea cilindrului motorului cu abur contra suprapresiunilor provocate, de exemplu, de loviturile de apă (Ia locomotivele cu abur). E constituită în principal dintr'un corp (cu mufă filetată sau cu flanşă), o supapă cu dispozitiv de ghidare (nervuri sau piston), un resort antagonist (elicoidal sau lamelar) cu şurub de reglare (v.fig.///). Resortul antagonist se reglează astfel, încât valva să acţioneze la o presiune egală cu timbrul căldării plus 0,5”-1 at. Se montează câte o valvă la partea inferioară a fiecărui capac al cilindrului. — 1. Valvă de siguranfă, principală. Expl. petr.: Sin. Prevenitor de erupfie tip robinet. V. sub Prevenitor de erupfie. 2. ^ de suprapresiune: Sin. Valvă de siguranfă (v.). 3. ~ Olva: Sin. Opritor de uieiu (v.). 4. ~ diferenţială [pa3H0n0pniHeB0H KJianaH; valve differentielle R.-L.; Ventil R.-L.; differential valve; Rihosek-Leuchter szelep]. C. /..* Valvă diferenţială de defrânare, montată la triplele valve cu acţiune rapidă şi servind la amenajarea triplei valve pentru a permite defrânări gradate. Astfel, valva diferenţială asigură funcfionarea frânei prin evitarea epuizării forfei de frânare. Valva diferenţială sistem Rihosek-Leuchter e formată dintr'un corp de piston cu două capete. Capul superior e legat cu rezervorul de comandă, alimentat cu aer comprimat la presiunea nominală din conducta generală de frână (5 kg/cm2), care apasă asupra fetei inferioare a pistonului cu membrană. între corpul valvei şi capul inferior se mişcă un ai doilea pisto», a cărui fafă superioară e în legătură cu aerul atmosferic şi a cărui fafă inferioară e sub acfiunea presiunii din cilindrul de frână; între cele două pistoane se găseşte un resort elicoidal (v. fig.). Valvă diferenfială de defrânare. 1) ia rezervorul auxiliar; 2) la cilindrul de frână; 3) triplă valvă cu acfiune rapidă; 4) valvă de gradaţie; 5) robinet de izolare; 6) piston cu membrană; 7) la conducta generală; 8) dela rezervorul auxiliar; 9) capac superior; 10) corpui valvei; 11) resort de compensare; 12) capac inferior; / 3) orificiu de legătură cu aerul atmosferic; 14) valvă de egalizare; 15) resort- de egalizare; 16) la rezervorul de comandă; 17) valvă de rejinere; 18) valvă de descărcare. Valva diferenfială se montează în locul capacului camerei pistonului triplei valve cu acfiune rapidă, fiind legată printr'un robinet de izolare cu cilindrul de frână. între valva diferenfială şi rezervorul de comandă se montează valva pentru egalizarea supraîncărcărilor şi valva de descărcare. 355 Prin acfiunea conjugată a resortului şi a celor două pistoane supuse unor presiuni diferite, în funcfiune de variafia presiunii din conducta generală de frână, fiecărei valori a presiunii din conducta generală îi corespunde o valoare anumită a presiunii în cilindrul de frână. Astfel se realizează deplasarea gradată a pistonului de frână şi deci defrânarea gradată. Valva diferenfială Rihosek-Leuchter e folosită în special la vagoanele trenurilor de călători cari circulă pe pante mari şi lungi. Sin. Valvă Rihosek-Leuchter. 5. ~ electropneumatică [3JieKTponH6BMâTH-qeCKHH KJiaiaH; soupape electropneumatique; elektropneumatisches Ventil; electropneumatic valve; elektropneumatikus szelep]. C. f.: Valvă formată de obiceiu din două supape electromagnetice şi un mecanism pneumatic. Ea serveşte la acfionare pneumatică, comanda fiind efectuată electric. Supapele electromagnetice sunt constituite din două bobine electromagnetice, una servind la comanda de punere în serviciu a sistemului, iar a doua, la întreruperea serviciului. Mecanismul pneumatic e constituit dintr'un cilindru cu aer comprimat, în care se deplasează un piston, distribufia aerului comprimat în cilindru fiind comandată de supapele electromagnetice. Uneori sistemul e înzestrat şi cu un dispozitiv de în-zăvorire. Centralizare de cale ferată, cu valvă electropneumatică. 1) macaz centralizat; 2) cilindru de aer; 3) piston; 4) conductă de aer comprimat; 5) supape de distribuţie a aerului comprimat; 6) bobină electromagnetică; 7) dispozitiv de înzăvorire. Valvele eledropneumatice sunt folosite la frânele trenurilor de foarte mare vitesă pentru acţionarea rapidă a sabofilor de frână (v. fig. sub’Frână electropneumatică şi sub Frână pentru trenuri de 23* 356 foarfe mare vitesă), la unele sisteme de centralizare electropneumatică a stafiilor de cale ferată (v. f»g.), la frâne de cale cu acţionare pneumatică în triaje de cale ferată, la închiderea automată a uşilor dela automotoare şi dela vagoane de cale ferată, etc. Avantajele valvei electropneumatice sunt următoarele: vitesă de acţionare mare (O.S'-O^ m/s faţă de 1,5—2,2 m/s în acţionarea electrică şi faţă de 2,5"-3,5 m/s în acţionarea pneumatică); comandă simplă printr'un buton electric, dela distanţă; posibilitatea de variere a forfei de acţionare; mecanisme de acfionare simple. Des-avantaje: nevoia de a folosi două surse de energie şi două reţele de distribuţie (electrică şi pneumatică); dublă transformare de energie; dependenţă de temperatură (la temperaturi joase înghiaţă conducta de aer comprimat); necesitatea folosirii unei instalaţii de deshidratare a aerului comprimat; necesitatea unei etanşeri bune a conductelor de aer comprimat; necesitatea protec-ţiunii conductelor contra coroziunii. î. Valvă electrică [>;ieK rpHHecKHft BeHTHJib; valve eiectrique; elektrisches Ventil; electric valve; elektromos szelep]. E/f.: Aparat electric care, supus unei tensiuni alternative la borne, e străbătut practic într'un singur sens de curentul electric, adică prezintă rezistenţă electrică foarte mare într'un sens şi foarte mică în celălalt sens. Valvele electrice pot fi electrolitice (v.), electronice (v. sub Redresor şi sub Tub electronic) şi cu contact (v. sub Redresor). — Sin. (impropriu) Supapă electrică. 2. Valvă, triplă ~ [TpOHHOâ KJianaH; triple valve; Sfeuerventil; triple valve; kormânyszelep, hârmasszelep], C. f.: Distribuitor de aer comprimat, cu trei comunicaţii principale (de unde a primit numirea), folosit la unele sisteme de frână continuă automată (Westinghouse, Knorr, etc.) pentru vehiculele feroviare. Tripla valvă se montează între conducta generală de frână şi cilindrul de frână, fiind în legătură şi cu rezervorul auxiliar de aer (v. fig.). Serveşte ca organ Poziţia *riplei valve înfr'o insfalafiede frână continua automată. 1) pompă de aer; 2) rezervor principal; 3) robinetul mecanicului; 4) conductă generală de frân?; 5) cilindru de frâna; 6) tripla valvă; 7) rezervor auxiliar. de executare a comenzilor de frânare în serviciu, efectuate prin robinetul mecanicului, respectiv al comenzilor accidentale efectuate prin robinetul de alarmă sau prin ruperea conductei generale de frână (comandă automată). Tripla valvă serveşte la efectuarea următoarelor operaţiuni, prin variaţia presiunii aerului în conducta generală, conform comenzilor primite: alimentarea cu aer comprimat a rezervoarelor auxiliare ale vehiculelor (locomotivă, tender, vagoane, automotor), la presiunea din conducta generală; admisiunea aerului din rezervoarele auxiliare şi, respectiv, din conducta generală (tripla, valvă cu acţiune rapidă) în cilindrii de frână, adică operaţiunea, de strângere a frânelor, evacuarea în atmosferă a aerului din cilindrii de frână, adică de strângere a frânelor. Tripla valvă permite frânarea moderată, în trepte, prin reducerea treptată a presiunii aerului în conducta generală, deci prin admisiunea gradată a aerului în cilindrii de frână şi deplasarea gradată a pistonului care acţionează sabofii de frână; ea nu permite însă defrânarea treptată pentru ridicarea sabofilor, fiind necesară alimentarea din nou cu aer a conductei generale de frână. Astfel, tripla valva nu poate evita epuizarea frânei şi nu corespunde pentru instalafiile de frână ale trenurilor de marfă. — După modul de acfionare, aceste valve se împart în triple valve cu acfiune ordinară şi în triple valve cu acfiune rapidă. 3. 'v, triplă ~ cu acţiune ordinară [npoCTOă TpOHHOfi KJianaH; triple valve ordinaire; einfach-wirkendes Sfeuerventil; common triple valve; egy-szeru mukodesii kormânyszelep]: Triplă valvă care efectuează distribuţia aerului pentru efectuarea operaţiunilor de frânare în mod lent. E formată I. Triplă valvă cu acfiune ordinară. I) sertar de distribuţie; 2) valvă de gradafie; 3) spre cilindrul de frână; 4) spre aerul atmosferic; 5) spre conducta generală; 6) piston; 7) tija de limitare a cursei pistonului; 8) resort da rapel; 9) rondelă de piele; fO) spre rezervorul auxiliar. dintr'un corp în care se poate deplasa un piston pe o cursă anumită, un sertar de distribuţie şi o 357 valvă de gradaţie, fixată pe tija pistonului şi care deschide şi închide alternativ orif'ciul din corpu* sertarului (v. fig. /). Pe faţa inferioară a pistonului apasă aerul din conducta principală, iar faţa superioară e în legăfură cu rezervorul auxiiiar. Când echilibrul dintre cele două feţe e deranjat, pistonul se deplasează împreună cu sertarul care, după poziţia sa, descopere un număr de orificii şi canale, punând cilindrul de frână în legătură fie cu rezervorul auxiliar, fie cu aerul atmosferic. Pistonul triplei valve are trei poziţ-i: de alimentare şi de defrânare, de frânare, de întrerupere a frânării. — în poziţia de alimentare şi defrânare (v. fig. II.a), presiunea aerului din conducta generală creşte, pistonul se deplasează în sus şi între rezervorul auxiliar şi cilindrul de frână se deschide complet şi întreaga cantitate de aer din rezervorul auxiliar trece în cilindrul de frână, provocând deodată strângerea completă a sabofilor pe roţi. Tripla v^lvă cu acţiune ordinară e echipată cu un robinet de izolare cu două poziţii, montat pe conducta de legătură cu conducta generală: poziţia de serviciu (mânerul aşezat vertical^ şi poziţia de izolare (mânerul aşezat orizontal). Triplele valve cu acţiune ordinară se construesc astfel, încât să corespundă capacităţii cilindrului de frână. Ele sunt folosite, de exemplu, la locomotive şi la automotoare, pentru a nu se provoca frânări rapide cari să le ODrească brusc şi să producă tamponarea vagoanelor remorcate. II. Triplă valvă cu acfiune ordinară în poziţiile de serviciu, a) pozifia de alimentare şi de defrânare; b) pozifia de frânare; c) pozifia de întrerupere a frânării; 1) rezervor auxiliar; 2) sertar de distribuţie; 3) valvă de gradaţie; 4) spre aerul atmosferic; 5) piston; 6) cilindru de frână; 7) resort de rapel; 8) dela conducta generală; 9) spre conducta generală. aerul trece în rezervorul auxiliar prin canalul de umplere: astfel, cilindrul de frână e pus în legătură, prin sertarul de distribuţie, cu aerul atmosferic; prin scăderea presiunii în cilindrul de frână, pistonul de frână se deplasează sub acţiunea resortului de rapel, care învinge presiunea atmosferică şi, în consecinţă, saboţii se ridică de pe roţi. — în poziţia de frânare (v. fig. II b) se produce o depresiune în conducta generală; pistonul se deplasează în jos, valva de gradaţie se deschide şi aerul din rezervorul auxiliar trece prin sertarul de distribuţie în cilindrul de frână; prin acfiunea aerului comprimat, pistonul de frână e deplasat în sens contrar şi saboţii se aplică pe roţi. — în poziţia de întrerupere a frânării (v. fig. II c) se întrerupe micşorarea presiunii în conducta generală, înainte de a se ajunge la egalizarea presiunilor din rezervorul auxiliar şi cilindrul de frână. Sub piston se produce o mică suprapresiune care deplasează pistonul puţin în sus şi astfel trecerea aerului din rezervorul auxiliar spre cilindrul de frână e întreruptă. Pesiunea rămânând constantă în cilindrul de frână, treapta de frânare se închide. Treapta de frânare e cu atât mai mare, cu cât depresiunea.provocată în cilindrul de frână e mai mare. Provocând prin robinetul mecanicului depresiuni gradate în conducta generală, mecanicul de locomotivă poate efectua strângerea frânelor fără sguduituri, folosind până la valoarea ei maximă forţa de frânare desvoltată în cilindrii de frână. Dacă reducerea presiunii în conducta generală se face brusc, orificiul de comunicaţie î. Valvă, tripla ~ cu acţiune rapidă [6biCTpo-#eHCTByK)m,HH TpoâHoft KJianaH; triple valve â action rapide; schnellwirkendes Steuerventil; fast triple valve; gyorsmukodesu kormânyszelep]: Triplă valvă care distribue aierul pentru operaţiunile de frânare rapidă. La frânările obişnuite, modul de funcţionare al triplei valve cu acţiune rapidă e identic cu cel al triplei valve cu acţiune ordinară; ea diferă la frânările rapide, cari sunt provocate prin reducerea presiunii în conducta generală (cu aproximativ 1 at) şi când se introduce în cilindrul de frână atât aerul din rezervorul auxiliar, cât şi cel din conducta generală. Tripla valvă cu acfiune rapidă e formală din două corpuri: unul vertical şi unul orizontal, în fiecare deplasându-se câte un piston (v. fig. /). Tripla valvă cu acfiune rapidă are trei poziţii: poziţia de alimentare şi de defrânare, poziţia de frânare de serviciu şi poziţia de frânare rapidă. — în poziţia de alimentare şi de defrânare (v. fig. II a), sertarul de distribuţie pune în legătură cilindrul de frână cu aerul atmosferic. Astfel, resortul de rapel se destinde şi deplasează pistonul de frână spre dreapta, ridicând saboţii depe roţi. — în poziţia de frânare de serviciu (v. fig. II b), pistonul triplei valve efectuează o jumătate de cursă, iar prin valva de gradaţie deschisă şi prin sertarul de distribuţie trece aerul din rezervorul auxiliar în cilindrul de frână. Sub acfiunea aerului comprimat, pistonul de frână se deplasează spre stânga şi sabofii sunt aplicafi pe rofi. La întreruperea frânării, procesul din tripla 358 valvă e identic cu cel dela tripla valvă cu acfiune ordinară. — în pozifia de frânare rapidă (v. figJ/c), presiunea din conducta generală scade brusc şi. /. Triplă valvă cu acfiune rapidă. 1) corp orizontal; 2) piston orizontal; 3) tijă de limitare a cursei pistonului orizontal; 4) resort de rapel, orizontal; 5) rondelă de piele; 6) valvă de gradafie; 7) spre rezervorul auxiliar; 8) sertar de distribufie; 9) piston vertical; 10) spre cilindrul de frână; 11) corp vertical; 12) resort de rapel, vertical; 13) pozifie de frânare ordinară; 14) pozifie izolat; 15) supapă de refinere; 16) cameră de colectat apă; 17) pozifie de frânare ordinară şi rapidă; 18) robinet de izolare cu trei căi; 19) opritor de praf; 20) spre conducta generală. sub acfiunea aerului, pistonul triplei valve e deplasat la extremitatea cursei. Sertarul de distribufie, II. Triplă valvă a) pozifia de alimentare şi de defrânare; b) pozifia de fi 2) valvă de gradafie; 3) sertar de distribufie; 4) spre con 7) resort de rapel; 8) spre aerul atmosferic; care e deplasat odată cu pistonul, face legătura conductei generale, prin intermediul unui robinet de refinere, cu cilindrul de frână. Astfel, cilindrul de frână e alimentat concomitent cu aer din rezervorul auxiliar şi din conducta generală. Admisiunea aerului în ciPndrul de frână durează până când presiunea dinacesta depăşeşte presiunea din conducta generală, când supapa de refinere se închide automat. Tripla valvă mai e înzestrată cu un robinet de izolare cu trei că? şi care poate avea trei pozifii: pozifia de serviciu — mânerul în pozifie verticală; pozifia de suprimare a acfiunii rapide — mânerul în pozifie orizontală; pozifia izolată — mânerul în pozifie inclinată la 45°, în care tripla valvă e complet izolată, toate comunicafiile cu conducta generală fiind întrerupte. Această valvă e folosită în echipamentul de frână al tenderelor şi al vagoanelor de călători, la trenuri cu vitesa sub 100 km/h. (V. şi sub Frână continuă cu aer comprimat). î. Valvolină. Tehn.: Uleiu mineral foarte vâscos, folosit mai ales la ungerea cutiei de vitese şi a diferenfialului autovehiculelor, cum şi a anumitor angrenaje închise. Valvolina de iarnă are viscozitatea cuprinsă între 11,5 şi 12,5°E la 50°, iar cea de vară, între 4,3 şi 4,8° E la 100°. Se fabrică din păcură neparafinoasă sau semiparafinoasă, prin rafinare cu acid sulfuric. (N. C.). — Sin. Uleiu pentru cutie de vitese şi diferenţial. 2.. Valv&iră [iiOJieBOfi bgphiok; petit liseron; Ackerwinde; bindweed, small morning glory; apro-szulăk], Bof.: Plantă acăjătoare din familia con-voivulaceelor, care creşte în culturile de cereale. Seminfele sale nu sunt toxice şi pot fi separate uşor cu triorul. s. Van der Waals, forfe V. Forfa van der Waals. 4. Van der Waais, ecuafia lui ~ [ypaBHeHHe BaH flep BaaJlbCa; equation de v. d. W.; v. d. W.s Zustandsgleichung; v. d. W.'s equation; v. d. W. egyenlete]. F/z.: Ecuafie de stare a flui- acfiune rapidă. are de serviciu; c) pozifia de frânare rapidă; 1) piston; :ta generală; 5) supapă de refinere; 6) cilindru de frâna; 9) rezervor auxiliar; 10) valvă de descărcare. 359 delor, care are, penfru unitatea de masă a unui fluid, forma (p+j?) i-°~b)=rT> unds p e presiunea, v e volumul specific, T e temperatura absolută, iar a, b şi r sunt trei constante ale căror valori depind de natura fluidului, r fiind constanta gazelor pentru unitatea de masă R r=—, în care R e constanta gazelor perfecte M şi M e masa („greutatea") moleculară a fluidului considerat. Ecuafia lui van der Waals reprezintă starea fluidelor mai precis decât ecuafia gazelor perfecte; în ea se fine seamă, prin termenul de forfele intermoleculare, iar prin termenul b, de faptul că volumul fluidului nu poate scădea la zero când w T I a creşte presiunea exterioara. Termenul care are dimensiunile unei presiuni şi reprezintă presiunea internă a fluidului, devine neglijabil, ca şi b, pentru presiuni mici şi volume specifice mari. Ecuafia lui van der Waals, deşi conduce Ia rezultate numerice cari nu concordă destul de precis cu datele experimentale, reprezintă calitativ bine fenomenele. Astfel, ecuafia, care poate fi scrisă ca o ecuafie de gradul al treilea în v, pune în evidentă diferenfa dintre forma isoter-melor cari corespund unor temperaturi mai înalte decât temperatura critică, şi dintre forma isoter-melor cari corespund unor temperaturi mai joase decât aceasta. Totuşi, ecuafia prevede, pentru acestea din urmă, exisfenfa a trei valori ale volumului pentru unanumit domeniu de valori ale presiunii, ceea | ce experienţa nu poate pune în eviden}ă. Coordonatele punctului critic pot fi obfinute în funcfiune de constantele din ecuafia lui van der Waals scriind că, pentru temperatura critică, ecuafia de gradul al treilea în volum are trei rădăcini reale identice şi că isoterma critică are în punctul critic un punct de inflexiune cu tangentă orizontală. Se obfine astfel, dacă pc, vc, Tc sunt, respectiv, presiunea critică, volumul critic şi temperatura critică: * -iui* 8a 27 b2 ' Vc ' c~' 27 br ' de unde rezultă, invers: 1 Pcve reintroducând aceste valori în ecuafia lui van der Waals, şi folosind ca variabile valorile reduse v p T 9=-.*=-. Q=y~‘ C rc 1 c ecuafia se transformă în ecuafia redusă HeXHK" valabilă pentru toate fluidele. î. Vană [KJianaH, 3aflBH3KKa,BeHTHp;vanneî Ventil; valve; tolozâr, vizzăro, csozâro]. Tehn.: 1. Obturatorul robinetelor cu sertar. V. Sertar; Robinet cu sertar. — 2. Numire uzuală (improprie) pentru robinet cu sertar (v.), în special pentru robinetele de dimensiuni mari, folosite la conductele pentru lichide. — 3. Numire uzua’ă pentru unele tipuri de stavile. V. Stavilă şi sub Stăvilar. Exemple de vane în accepţiunile 2 şi 3: 2. Vană cilindrică orizontală [iţHJiHBApHHec-KH& r0pH30HTaJlbHbift 33TB0p; vanne cylin-drique horizontale; zylindrisch-horizontales Ventil; cylindric horizontal valve; vizszintes hengeres tolozâr]: Vană compusă dintr'un cilindru 'corp) în fafa căruia e aşezat un ecran conic, fix. Apa curge prin spafiul dintre cilindru şi ecran. în jurul cilindrului se Vană cilindrică orizontală. 1) manşon mobil; 2) ecran fix; 3) corpul vanei; 4) dispozitiv de acfionare a manşonuli/i mobil. găseşte un sertar în formă de manşon, care poate glisa în lungul lui. Când inelul ajunge să se sprijine pe ercan, admisiunea apei e oprită (v. fig.). Manşonul e acfionat cu ajutorul unui mecanism roată dinfată — cremalieră. Forfa necesară pentru acfionare e mare, astfel că sunt preferite vanele la cari obturatorul are o mişcare de rotafie. — Sin. Robinet cu sertar cilindric orizontal. s. ~ cilindrică rotativă [iţHJiHEmpHqecKHH BpauţaiomHScfl 3aTB0p; vanne cylindrique rotative; zylindrisch rotatives Ventil; cylindric ro-tary valve; forgo hengeres tolozâr]: Vană la care organul obturator e constituit din doi cilindri aşezaţi într'o carcasă echipată cu două nişe. Cilindrii au perete lateral numai pe o porfiune din circumferenfă. în pozifia deschisă, porfiunea cu perete pătrunde în nişă, şi deci nu se produce strangularea secfiunii. Prin rotire, cei doi perefi ajung să se sprijine unul pe altul şi închid complet secfiunea (v. fig.). Pentru etanşare se foloseşte o garnitură de cauciuc. 360 Se execută cu diametri până la 3 m. Avantajele acestei vane sunt: asigurarea unei bune etanşeităţi; rapiditatea şi uşu-finfa manevrării; lipsa aproape completă a pierderilor de sarcină, când e deschisă. Poate fi folosită şi pentru reglarea debitelor, când e aşezată la capătul din spre aval al conductei, iar scurgerea se face direct în atmosferă, evitându-se fenomenul decavi-tafie. — Sin. Robinet cu sertare rotative. „ i. Vană cilindrică verticală [iţHJMHflpH* HeCKHH BepTHKaJlb-HblH 3aTB0p; vanne Vană cilindrică rotativă, cylindrique verticale; 1) n«?ă; 2) cilindru-vană; 3) ob-zyiindrisch vertikales Curatoarele vanei; 4) pozifia ob-Ventil; cyiindric ver- turafoarelor, când vana e închisă, tical valve; fuggoleges hengeres tolozâr]: Vană alcătuită dintr'un cilindru metalic sau de lemn, folosită penfru închiderea unui orificiu sau-a capului din amonte al golirilor de fund. Pentru înălfimi mici şi pentru variaf ii mici ale nivelului apei se foloseşte vana formată dintr'un cilindru simplu, care se aşază deasupra orificiului (v. fig. a). care acopere orificiile laterale ale turnului, fie Ia interior, fie la exterior (v. fig. b şi c). Vana e acfionată cu ajutorul unor tije, dela partea superioară a turnului. Astfel de vane se execută penfru presiuni până la 100 m coloană de lichid şi cu diametri până la 10 m. Un alt sistem de vane cilindrice verticale e reprezentat în fig. d. La aceste vane, cilindrul e închis la partea inferioară printr'o porţiune conică. Cilindrul se execută din metal şi poate fi gol sau umplut cu nisip, cu beton, etc. Acfionarea vanelor cilindrice verticale poate fi şi hidraulică (v. fig. e). în acest caz, cilindrul obturator alunecă în interiorul unui al doilea cilindru, închis Ia parfea superioară. Pentru închiderea vanei, se introduce apă sub presiune în interiorul cilindrilor. în spafiul dintre cilindri se găseşte totdeauna apă sub presiune, el fiind legat cu porfiunea de conductă din amonte. Pentru deschiderea vanei se pune inferiorul în legătură cu conducta din aval. — Sin. Robinet cu sertar cilindric vertical. 2. ~ circulară [npyrJibiS 3aTB0p; vanne cir- culaire; kreisformiges Ventil; circular valve; kor-tolozâr]: Vană constituită dintr'o carcasă în interiorul căreia se găseşte o capotă fixă, legată de carcasă prin nervuri. în interiorul capotei se găseşte un cilindru fără fund, terminat la exterior cu o parte conică. Apa circulă prin spafiul inelar dintre capotă şi carcasă. Spafiul inelar d'ntre cilindru şi capotă poate fi pus în legătură cu amon- Vane cilindrice verticale. a) vană cu cilindru simplu; b) vană cilindrică interioară; c) vană cilindrică exterioară; d) vană cu cilindru-dop; e) vană cilindrică cu acfionare hidraulică; f) cilindru obturator, mobil; 2) tijă de manevrare; 3) ghidaje; 4) cilindru fix; 5) pozifia cilindrului mobil, când vana e deschisă; 6) lest. Pentru deschiderea vanei, cilindrul se ridică cu tele sau cu avalul conductei. Penfru închiderea ajutorul unui tirant, fiind ghidat de tije verticale, vanei, se pune acest spafiu în comunicafie cu La prizele în formă de turn, cari au înălfimi avalul, în timp ce spafiul din interiorul cilindru-mari, se folosesc vane formate dintr'un cilindru, lui se pune în legătură cu amontele. Sub pre?* 361 siunea apei, cilindrul se deplasează înainte, până ajunge Ia inelul de etanşare al carcasei. Pentru deschiderea vanei se pune spafiul dintre cilindru şi capotă în legătură cu amontele, iar spafiul din interiorul ci indrului se pune în legătură cu avalul (v. fig.)* Vanele circulare prezintă avantajul că permit reglarea debitului. Pentru aceasta, cilindrul e oprit într'o pozifie intermediară, Vană circulară. 1) carcasă; 2) capotă fixă; 3) cilindru mobil; 4) ac de reglare; 5)t4ja de acţionare a acului; 6) conducte pentru fluidul care deplasează cilindrul mobil; 7) conducta curentă. fie printr'o transmisiune mecanică, fie reglând presiunea din cilindru cu ajutorul acului din interior. Pierderea de sarcină datorită vanelor circulare e destul de mică. Pentru reducerea ei, se dau spafiului circular prin care circulă apa forme cu profil hidrodinamic. în pozifia deschisă, coeficientul de pierdere de sarcină e circa 0,2. Acest tip de vană e recomandat pentru căderi mari, deoarece asigură o reglare precisă a debitului fără a avea fenomene de cavitafie, etan-şează foarte bine şi nu uzează garnitura de etanşare. Se execută pentru presiuni până Ia 800 m coloană de lichid şi cu diametri până la 6,50 m. Desavantajul principal al vanei circulare consistă în costul mare, deoarece are o construcfie foarte complexă. De asemenea, ea are nevoie de un gabarit foarte mare, depăşind în lungime de cfinci ori gabaritul unei vane-fluture.— Sin. Robinet cu sertar cilindro-conic, Vană conică. î. Vană conică: Sin. Vană circulară, Robinet cu supapă conică. 2. ~ de fund [flOHHblH 3aTBOp; vanne de vidange de fond; Grundablafjventi!; bottom out-let sluice; fenek-tolozâr]: Vană aşezată (pe perete sau pe fund) la partea inferioară a unui basin de apă şi care serveşte la golirea totală a basi-nului sau la spălarea lui de impurităfi şi de depuneri. De obiceiu, se folosesc robinete cu sertar, consolidate pentru a rezista aefiunii distrugătoare a depunerilor antrenate de curentul lichidului care se evacuează. Consolidarea e necesară, în special, la vanele conductelor de golire ale barajelor (conducte de fund), deoarece aceste vane se uzează foarte repede, datorită presiunilor mari de serviciu, permanente, şi produc pierderi importante de lichid pe la garniturile de etanşare. 3. ~ de perete [CTeHHOît 3aTB0p; vanne de mur; Mauerventil; wall valve; fal-tolozâr]: Vană cu obturator plan, folosită penfru închiderea orificiilor de scurgere amenajate în perefii verticali ai rezervoarelor. Corpul vanei e constituit dintr'o ramă care serveşte atât la fixarea ei de perete, cât şi la ghidarea obturatorului şi la adăpostirea lui, când vana e deschisă (v. fig.)* Vană de perete. /) ramă; 2) obturator; 3) ghidaje; 4) şurub fără fine fixat pe obturator; 5) şurub fără fine penfru aefionarea vanei; 6) tijă de manevrare. Aefionarea obturatorului se face printr'o tijă cu şurub fără fine, care se angrenează cu un şurub fără fine sau cu o cremalieră fixată pe spatele obturatorului. De obiceiu, tijele sunt rotite printr'un volan care poate avea un stâlp de manevră sau un simplu suport de susfinere (fasonat din ofel beton sau din fier profilat). Vanele de perete se confecţionează, în general, din fontă. Prezintă avantajele că sunt economice şi uşor de exploatat, însă şi desavantajul că, în cazul când tija de manevră nu poate depăşi peretele în care e fixată vana, manevrarea acesteia trebue făcută cu o cheie specială. Se folosesc în mod curent la instalafiile de alimentare cu apă (basine, go-litoare prin6perefi, etc.), mai rar la cele de canalizare, deoarece fonta e atacată cu timpul. Reclamă o montare foarte îngrijită, deoarece se pot produce pierderi importante de apă, datorită neetanşeităfii dintre zidăria peretelui şi rama vanei. Vanele de dimensiuni mai mari şi cari suportă sarcini importante sunt întărite la exterior cu un sistem de nervuri. Stâlpul de manevră sau suportul volanului sunt înzestrate uneori cu un indicator al gradului de închidere a seefiunii. — Sin. Robinet cu sertar plan, de perete. 4. ~ de refulare [HarHeTaTejibHbîH 3aT~ Bop; vanne de refoulement; Stauhventil; upset-ting valve; nyomo-tolozâr]: Vană folosită pentru a împiedeca refularea apelor într'o direefie anumită, sau pentru reglarea debitului în conductele de refulare dela stafiunile de pompare. De obiceiu, însofeşte un refinător cu clapă. Pe conductele de refulare dela stafiunile de pompare, vanele de refulare sunt aşezate după I clapeta de refinere şi au rolul să permită de- 362 montarea clapetei în cazul defectării acesteia, fără a scoate din funcfiune întreaga instalafie. Uneori vana şi refinătorul cu clapă sunt reunite într'o singură piesă, numită valvă sau piesă contra refulării (v.). 1. Vană-fluture: Sin. Robinet cu fluture, Robinet cu clapă (v.). 2. ~ normală [HQpMaJIbHblH 3aTBop; vanne normale; Normalventil; normal valve; normălis tolozâr]: Numire folosită curent în practică penfru robinetele cu sertar cu corpul rotund (v. sub Robinet cu sertar). 3. ~ plană [nJîOCKHă IlţHT; vanne plane; flaches Ventil; plain valve; sik tolozâr]: Vană alcătuită dintr'o placă dreptunghiulară sau circulară, folosită pentru a închide o conductă sau o galerie, şi care intră, la deschidere, într'o carcasă specială. Manevrarea vanei se face, prin intermediul unei tije, manual (numai la vanele mici) sau cu ajutorul unui servomotor. Punerea în funcfiune a vanelor mari se face electric sau hidraulic, prin acfiunea apei din conductă. Pentru a micşora forfa de frecare care se produce la deschidere, marginile vanei şi nişele în cari glisează acestea trebue să fie bine ajustate; de asemenea, vana e echipată cu conducte de ocolire, cari permit să se echilibreze presiunea pe cele două fefe ale ei. Vanele plane prezintă avantajul că sunt foarte simple, ca instalafie şi manevrare, ele asigură o etanşeitate perfectă, dau pierderi de sarcină foarte mici (mai ales vanele circulare) şi permit reglarea debitului, însă numai la presiuni mici. Desavanta-jele vanelor plane consistă în faptul că au nevoie de o înălfime de construcfie foarte mare, provoacă uzura rapidă a garniturilor şi reclamă forfe mari la manevrare. — Sin. Stavilă plană, scufundată. 4. ~ plată [nJIOCKHH HţHT; vanne plate; flaches-Ventil; flat valve; siklapos tolozâr]: Numire folosită curent în practică penfru robinetele cu sertar cu corpul plat. E folosită, în special, la însfalafiile interioare ale stafiunilor de pompare şi ale staţiunilor de filtrare, deoarece prezintă avantajul că au un volum de construcţie mic, astfel încât se pot realiza gabarite de construcţie mai mici. 5. ~ -segment [ceKTOpnaH 3a£BH}KKa; vanne segment; Segmentventil; segment valve; szeg-mens-tolozâr]: Stavilă-segment care are efanşare şi la partea superioară, nu numai la părţile laterale şi de jos. Având de suportat presiuni mai mari, vana-segment trebue să fie rezistentă şi nu ajunge la dimensiunile suprafeţei acoperite de stavila-segment. S'au construit astfel de vane pentru căderi până la 40 m, pentru orificii având o suprafaţă până la 30 m2. Nu se pot folosi la căderi mai mari, fiindcă etanşerile nu mai rezistă bine. 6. ~ sferică: Sin. Robinet cu supapă sferică. V. sub Robinet cu supapă. 7. Vână de fluid [cTpyn jkhjikocth; veine fluide; Flufjigkeitsstrahl; stream line; folyadek- sugâr]: Curent de fluid în curgere laminară, de secfiune relativ mică fafă de lungimea lui şi neavând feţe'e laterale limitate de corpuri solide. 8. Vână liberă [eBo6o/ţHaa CTpya; veine libre; freie Flufjigkeitsader; free liquid vein; szabad sugar]. Mec. fluidelor: Vână de fluid care iese dintr'un orificiu într'un spafiu umplut cu acelaşi fluid, dar imobil (vâna înnecată), sau cu un alt fluid, de asemenea imobil (vână neînnecată). Se studiază vinele libere, pentru fluidele cu sau fără viscozifate. La fjuide fără viscozifate se determină coeficientul de contracfiune al vinei fluide după ieşirea printr'un orificiu (cu neglijarea influentei gravitaţiei), folosind teoria suprafefelor de discontinuitate, deoarece vitesa variază discontinuu, dela o valoare oarecare la zero, pe suprafafa de contact dintre vână şi fluidul înconjurător. — în mişcarea plană, contracfiunea vinei care iese printr'o fantă practicată într'un perete plan se studiază cu ajutorul reprezentării conforme. Câtul dintre secfiunea vinei la infinit în aval şi dintre secfiunea fantei (coeficientul de contracfiune) se obfine egal cu & = —7—^0,611, rezultat care concordă rc+2 bine cu experienfa; în cazul unui ajutaj Borda, r, r, 8 b Vâna de fluid, ia ieşirea din orificiu, tn mişcare plană, a) penfru perefi oarecari; b) pentru perefi rectilinii; yi) Ş* Y2) perefii recipientului; Pj) şi P2) punctele din planul xOy ale orificiului; Xj) şi *2) contur ale vinei, după ieşirea din orificiu; a) unghiul de convergentă al perefilor. se obfine prin aceeaşi metodă |i = 0,5. — în mişcarea tridimensională, determinarea coeficien-jului de contracfiune e dificilă. El a fost calculat teoretic pentru orificiul de formă circulară, iar pentru orificii de alte forme există numeroase rezultate experimentale. La fluidele cu viscozitate se consideră de obiceiu vinele înnecate, ca să nu mai intervină greutatea proprie a fluidului, pentru ca vâna să aibă axa rectilinie; astfel se simplifică mult calculul. Interes practic prezintă numai vinele turbulente, la cari dispersarea e provocată de schimbul turbulent dintre vână şi fluidul înconjurător. Vâna înnecată turbulentă e compusă, în porţiunea din apropierea orificiului, dintr'un nucleu de vitesă constantă şi un strat turbulent exterior, care antrenează în vână particulele din fluidul exterior; pe măsură ce se îngroaşă stratul turbulent exterior, nucleul scade, iar în secfiunea de „trecere" dispare complet (porţiunea vinei situată între secţiunea iniţială şi secţiunea de trecere se numeşte porţiune iniţială, iar cea care urmează după 363 aceasta, porjiune principală). — Pentru vinele neînnecate se folosesc formule empirice spre a calcula înălfimea şi bătaia lor, ştiind că o astfel de vână are o parte compactă, una strivită şi o alta pulverizată. Dispersarea vinei se produce sub acfiunea greutăfii proprii, a rezistenfei fluidului înconjurător şi a forjelor interioare cari provoacă turbulenta; pentru a mări partea compactă, cum e necesar uneori (de ex. ia hidro-monitoare), se caută să se micşoreze turbulenta şi să se utilizeze piese directoare în ajutajul de ieşire a vinei, cari pot distruge caracterul elicoidal al mişcării din vână. 1. Vanadat [BaHaAaT, cojib BaHa^HeBofi KHCJiOTbl; vanadafe; Vanadinsalze; vanadafe; va-nadât]. Chim.: Oricare dintre sărurile acizilor va-nadici (v. Vanadici, acizi ~). După cum corespund acidului met a-, piro- ^au ortovanadic, au prefixul meta-, piro- sau orto- şi formula generală MeVOa; Me^Oj; MesVO^ Me fiind un metal monovalent. Cei mai importanfi vanadafi sunt metavanadafii, cari se obfin, de exemplu, prin disolvarea anhidridei vanadice, V2O5, în soluţia apoasă a hidroxidului metalului respectiv. 2. Vanadici, acizi ~ [BaHaA«eBbie KHCJiOTbi; acides vanadiques; Vanadinsăuern; vanadic acids; vanadium-savak]. Chim.: Acizii anorganici rezul-tafi teoretic din combinafia anhidridei vanadice, V2O5, cu apa. Nu au fost obfinufi în stare liberă, ci numai sub formă de săruri (v. Vanadat). Acidului metavanadic ipotetic, rezultat prin combinarea anhidridei vanadice cu o moleculă de apă, îi corespunde formula HVO3; acidului pirovanadic, V2O5+2 H^O, îi corespunde formula H2V2O7, iar acidului ortovanadic, V2O5+3 H2O, îi corespunde formula H3VO4. 3. Vanadinii [BanaAHHHT; vanadinite; Vana-dinit; vanadinite; vanadinii]. Mineral.: Pbg CI (V04)3. Cloţov9anadaf de plumb, natural, de coloare gal-benă-brună, cu duritatea 6,8*”7,1 şi gr. sp. 3. E un minereu de vanadiu. 4. Vanadinocker [Ba;HaAHHOKep; vanadinocker; Vanadinocker; vanadium pentoxide; Vanadinocker]. Mineral.: V2 Og. Oxid de vanadiu, natural, care se prezintă sub formă de pulbere pământoasă de coloare galbenă. 5. Vanadiu [BaHaAHn; vanadium; Vanadium; vanadium; vanadium]. Chim.: V; nr. at. 23; gr. at. 50,95; gr. sp, 5,8; p. t. 1715°; p. f. 3400°. Ele- tefra- şi pentavalent din grupul al cincilea al sistemului periodic. Se găseşte în natura ca^ patronit (sulfură de vanadiu, V2S5, amestecată cu bioxid de siliciu, cu oxid de aluminiu şi asfalt), ca vanadinit (v.), cum şi în unele minereuri de fier. Se obfine din oxidul de vanadiu, prin reducere cu aluminiu metalic. E un metal dur, de coloare cenuşie, asemănătoare cu aceea a ofelului. E întrebuinfat la fabricarea unor ofeluri (v. Ferovanadiu). Se cunosc următorii isotopi ai vanadiului: vanadiul 47, care se desintegrează cu emisiune de po-zitroni, cu timpul deînjumătăfire de 33 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ti4^ (d, n) V47, Ti47 (p, n)V47; vanadiul 48, care se desintegrează cu emisiune de po-zifronisau prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 16 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Se^a.n) V48, Ti47 (d, n) V48, Ti48 (p, n) V4*, Cr50 (d, a) V4*; vanadiul 49, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 600 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Ti48 (d, n) V49; vanadiul 51, isotopul natural al vanadiului; vanadiul 52, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3,74min, obfinut prin reacfiile nucleare V51 (n,y) V52, V51 (d, p) V52, Cr52 (n, p) V52, Cr53 (7, p) V52, Mn55 (n, a) V52. Principalele combinafii ale vanadiului sunt: Pentoxidul de vanadiu,V2O5, pulbere cristalină de coloare roşie-portocaiie, solubil atât în solufii apoase de alcalii, cu formare de vanadafi, cât şi în acizi, cu formare de săruri de vanadiu. Acidul vanadic, corespunzător acestui oxid, şi vanadafii respectivi, formează combinafii complexe: poli-vanadafi, fosfovanadafi, arsenovanadafi, molibdo-vanadafi, etc. — Oxiclorura de vanadiu, VOCI3, lichid de coloare galbenă cu p. f. 127°.— Principala combinafie a vanadiului tetravalent e bioxidul de vanadiu, VO2, de coloare albastră, obfinut prin reducerea blândă a penfoxidului. E solubil în solufii apoase de alcalii, cu formare de vanadifi, cum şi în acizi, cu formare de săruri de vanadil, de exemplu sulfat de vanadil, VOSO4, clorură de vanadil, VOCI2, etc. Combinafii ale vanadiului trivalent sunt: Sescvioxidul de vanadiu, V2O3, pulbere de coloare neagră, cu caracter amfoter.— Hidroxidul de vanadiu, V(OH)3, obfinut sub forma de precipitat fioconos de coloare verde, prin adăugire de hidroxizi alcalini la solufii ale sărurilor vanadiului trivalent.— Triclorura de vanadiu, VCI3, de coloare roşie când e anhidră, şi verde în solufie apoasă în absenta aerului. Sulfatul de vanadiu, V2(S04)3, de coloare galbenă, care formează cu sulfafii elcalini sulfafi micşti. — O combinafie a vanadiului divalenf e monoxidul de vanadiu, VO, de coloare neagră, cu caracter bazic, obfinut prin reducerea penfoxidului de vanadiu, cu hidrogen, la 1700°. E solubil în acizi diluafi, cu formare de săruri de vanadiu. 6. Vanadomagneti! [BaHajţOMarHeTHT; vana-domagnetite; Vanadomagnetit; vanadomagneMţe; vanadomăgnetit]. Mineral.: FeV204. Vanadat de fier, natural. Mineral din grupul spinelilor. 7. Yânar Ind. ţar.: Curea componentă a hamului, care trece peste partea dinapoi a calului şi se leagă cu cele două exlremifăfi de extremităfile pieptarului. Fiind, prin pieptar, în legătură cu oprifoarea, se foloseşte la oprirea vehiculului când acesta merge la vale, sau la împingerea lui înapoi. s. Vandenbrandeif [BaFAeH6panAeHT; Van-denbrandeite; Vandenbrandeif; vandenbrandeite; vandenbrandeit]. Mineral.: 2 CuO, 2 UO3, 5 H2O. Uranai de cupru, natural, cristalizat în sistemul triclinic, cu duritatea 4 şi gr. sp. 4,96, de coloare verde închisă până la neagră. 364 1. Vandrug. Mine: Lemn rotund, lung de 3—4 mf despicat în două. (Termen minier). 2. Vang [Kocoyp jiecTHaiţbi, JiecTHHHHan TeTHBa; limon (de l'escalier); Wange, Wangentra-ger, Wangenbaiken, Treppenwange; string (board), stair horse; lepcsopofa, oldalfal]. Arh.,Cs.: Element de construcfie, de lemn, de metal, de beton armat sau, uneori, de zidărie, aşezat în lungul uneia sau al fiecăreia dintre cele două margini ale unei scări fixe, şi pe care se reazemă capetele treptelor. E constituit, în general, dintr'o grindă dreaptă, inclinată (Ia scările cu rampe drepte), dintr'o grindă Curbă (la scările curbe), dintr'o grindă cu porfiuni drepte şi curbe (la scările întoarse), sau dinfr'o grindă în elice (la scările elicoidale). Uneori, la scările cu rampe drepte, vangul e format dintr'un arc rampant (de zidărie sau de beton armat), penfru a da scărilor aspect monumental (v. fig. sub Scară 4). VanguriJe drepte ale scărilor de lemn sunt constituite, de obiceiu, dintr'un dulap gros, aşezat cu fefele în plane verticale, în care se îmbină dulapii treptelor şi ai contratreptelor (v. fig. I); vangurile întoarse (cu porfiuni drepte /. Scară de lemn cu vanguri. A) secfiune longitudinală; B) secfiune transversală; C) detaliu de fixare a vangurilcr Ia treapta inferioară; 1) vang exterior; 2) vang interior sau fals; 3) trepte; 4) podesf; 5) grinda podestului; 6) tencuială pe scânduri, penfru mascarea intradosului scării; 7) şipcă pentru mascarea rostului dintre vang şi tencuială; 8) stâlpul inferior al balustradei. şi curbe) sunt alcătuite din dulapi drepfi, racor-dafi cu piese curbate sau tăiate curb (după şablon) din piese mai groase; vangurile curbe sau în elice sunt alcătuite din piese curbate sau tăiate curb sau în elice, din piese mai groase, şi îmbinate în prelungire între ele. Vangurile scărilor metalice cu rampe drepte sunf constituite din grinzi de ofel profilat T, I sau U, ori din grinzi cu inimă plină construite din ofel profilat; vangurile curbe sau în elice sunt constituite din piese scurte de ofel profilat, curbate şi îmbinate între ele în prelungire, prin sudură sau prin niiuire. Vangurile scărilor cu trepte masive (de piatră sau de beton) sunt formate, fie din grinzi metalice, alcătuite în mod asemănător cu vangurile scărilor metalice, fie din grinzi monolit de beton armat, sau din arce rampante de zidărie sau de beton armat; uneori sunt constituite din ziduri de cără- midă, cari se numesc, impropriu, vanguri. Vangurile scărilor de beton sunt constituite, fie din grinzi de beton armat, turnate monolit cu treptele sau cu o placă de beton armat care susfine treptele (v. fig. II), fie din grinzi de beton pre- II. Scară de beton armat, cu placă şi v&nguri (secfiune longitudinală). 1) trepte de beton; 2) placă de beton armat; 3) vang de beton armat; 4) podeşte; 5) grinzile podestelor. fabricate, turnate separat sau împreună cu treptele unei rampe (la scările cu rampe prefabricate). Vangul din spre marginea liberă a scării se numeşte vang interior (in mod curent, numai vang), iar vangul din spre peretele casei scării se numeşte vang exterior sau vang fals. Vangul interior se întâlneşte la toate tipurile de scară, afară de scările autoportante, şi poate rămânea aparent sau poate fi mascat (în special vangurile metalice). Vangul exterior lipseşte la scările aufo-portante şi la scările cu trepte încastrate în zidul casei scării. La celelalte tipuri de scări, el poate rămânea aparent sau poate fi mascat în zidul casei scării. 3. ~ exterior: Sin. Vang fals. V. sub Vang. 4. ~ fals: Sin. Vang exterior. 5. ~ inferior [BHyTpeHHHH KOCOyp;, limon interieur; Innenwange, Freiwange; inner string; belso oldolfal]. V. sub Vang. 6. Vanilie [BaHHJib; vanilie; Vanilie; vanilia; vanilia]. Bot.: Fructul plantei Vanilia planifolia Andr. şi al altor specii înrudite, din familia orhi-daceelor, originare din Mexic şi cultivate în toate regiunile tropicale. Vanilia e o plantă acăfătoare, care se desvoltă în climă caldă şi umedă, în pământ bogat în humă şi poros. Fructul de vanilie e format dintr'o capsulă alungită (15—25 cm), numită impropriu păstaie; e cărnos, verde înainte de maturizare, apoi galben, iar la completa maturizare devine brun-ciocolatiu, când se despică în două valve inegale. Confine numeroase seminfe mici şi negre. — Se recoltează Ia maturizare, înainte de a se despica, pentru a se obfine calitatea cea mai bine aromată, după care se prelucrează, fie prin uscări şi aerări succesive, la soare şau în cuptoare, penfru a se înlătura umiditatea superficială şi pentru a se completa maturizarea, fie cu apă caldă (80—85°), după care se trece la uscări succesive. Fructul de vanilie confine, în principal, între 1 şi 3% vani-lină, cum şi cantităfi mai mici de acid vanilinic şi piperonilic, substanfe azotate, substanfe grase, ceroase şi mucilaginoase, zaharuri reducătoare, 365 OH H; H! -OCH3 H I CHO substanfe neazotate, celuloza, etc. — Se întrebuinţează, în industria alimentară şi pentru uz casnic, drept condiment aromatizant, la prepararea dulciurilor, a ciocolatei, a lichiorurilor, a zaharurilor, cum şi în industria parfumurilor. 1. VaniIină[BaHHJlHH;vanilline; Vanilline; vanil-lin; vanillin]. Chim.: 4-oxi-3-metoxibenzaldehidă. Se prezintă sub formă de cristale cu p.t. 83°. E principiul mirositor al vaniliei (v.), al orhideei din Bucegi (Ni-gritella angustifolia) şi al altor plante. O preparare industrială mai veche consistă în oxidarea coniferinei (v.) şi în hidroliza acidă sau enzi-matică a glucovanilinei formate. Azi se prepară industrial prin oxidarea isOeugenoIului (v. Eugenol), sau plecând dela gaiacol. 2. Vanisare [nJiaTHpOBKa; vannissage; Rechts und Rechtswirkerei; warp knitting; jobbra-kurkolâs], Ind. fexf.: Procedeu de tricotare a două fire de naturi sau de colori diferite, unul dintre ele apărând pe o parte a tricotului şi altul pe cealaltă parte a lui, în scopul obţinerii unor tricoturi rezis-tente şi cu desene variate (v. Tricot vanisat). Vanisarea se realizează cu dispozitive adaptate la maşinile de tricotat, cari depun pe ace firele (de naturi sau de colori diferite), prin două conducătoare de fir separate, cu o distantă oarecare între ele, având în acelaşi timp un nivel diferit fată de acele maşinii de tricotat, pentru a aşterne individual firele 1a două înălfimi diferite. Maşina mai e dotată cu ace cari au picioare suplemen-tare, de diferite înălfimi. Vanisarea se poate realiza prin flotarea, schimbarea sau acoperirea firului de vanisare. Sub acfiunea dispozitivului de vanisare prin flotare şi prin intermediul unui lacăt, acele cu pictare suplementare de înălfimi mai mari sunt pufin coborîte, astfel încât prind numai firul de bază, din care formează ochiuri, plasând în spatele lor firul de vanisare, spre a flota pe dosul tricotului, în dreptul acelor respective. Vanisarea prin schimbare se obfine cu un dispozitiv adaptat la maşinile de tricotat, care schimbă pozifia firelor unul fafă de altul, cum şi fafă de acele maşinii, astfel încât, în porfiunile desenului cu faguri, firul de fond devine fir de bază, iar firul de bază devine fir de fond. Dispozitivul realizează o deplasare a acelor către centrul cilindrului şi, în acelaşi timp, o înaintare a platinelor de întoarcere. Deplasarea acelor către centrul cilindrului se face sjjjb acfiunea unui braf al împingăto-rului, care ridică în acelaşi timp platina care se găseşte în canalele inelelor. împingătoarele sunt acfionate de un picior special (de butoanele lanfului pentru desene), prin intermed u| unei pârghii cu rolă şi al selectoarelor. Cu ajutorul unor arcuri, dispozitivul de vanisat e readus în pozifia inifială. Vanisarea prin acoperire se obfine cu un dispozitiv adaptat la maşinile circulare de tricotat ciorapi, care asigură conducerea individuală a firelor de efect, prin intermediul pasetelor, pe anumite ace ale cilindrului maşinii. Dispozitivul poate fi adaptat numai la maşini cu cilindrul fix. în general, dispozitivul se compune din pa-sete aşezate în capul pasetelor şi acfionate prin selectoare. Selectoarele au 2—10 picioare de desene, pentru a fi acfionate diferit. Pasetele sunt pufin îndoite, astfel încât, prin înaintarea lor, acele sunt împinse spre stânga, iar când pasetele se retrag sub acfiunea selectoarelor, ele împing acele spre dreapta, făcându-şi loc de trecere pentru depunerea firelor de efect. Lacătul selectoarelor intră şi iese din activitate sub acfiunea butoanelor unui lanf de desene. .3. Vânf [BeTep; vent; Wind; wind; szel]. Meteor.: Curent, în principal orizontal, al aerului atmosferic, datorit deformării suprafefelor isobare, ale căror urme pe sol sunt linii isobare. Acestea delimitează regiuni de presiune înaltă şi regiuni de presiune joasă. Aerul tinde să curgă din regiunile cu presiune înaltă în cele cu presiune joasă, formând vântul. Deformarea suprafefelor isobare şi, prin urmare, repartiza isobarelor pe sol, se datoreşte fie unor cauze dinamice (întâlnirea unor mase de aer diferite), fie încălzirii inegale a solului. După cauzele cari le generează, se deosebesc: — vânturi produse de răciri sau de încălziri locale (trombe, brize, etc.); vânturi produse de încălziri sau de răciri pe arii geografice mari şi având caracter periodic (musoni, alizee, contraalizee, etc.); vânturi datorite mişcărilor ciclonice şj anticiclonice; vânturi generate de alte vânturi: fohn, etc. V. Vânt, tipuri de Direcfia din care suflă vântul se apreciază în raport cu punctele cardinale. în mod obişnuit se folosesc 16 direcfii: N, NE, E, SE, etc. şi cele intermediare NNE, ENE, SSE, etc. Notafia se face cu litere sau cu cifre: N = 32, NNE = 2, NE = 4, etc. în notafia obişnuită, cifrele merg din 2 în 2; considerând şi pe cele intermediare (i.f 3, b, etc.), se creează posibilitatea de a exprima direcfia vântului după 32 de direcfii. Frecvenfă vântului se exprimă pe direcfii şi în procente. Efectul produs de vânt, apreciat după o scară arbitrară, se numeşte tăria vântului. Se foloseşte, de obiceiu, scara empirică. Ea com-~ portă următoarele 12 grade de apreciere: 0 = ca|m; 1= aproape liniştit, fumul se ridică aproape vertical (0—0,5 m/s); 2 = vânt foarte slab, care mişcă un stegulef şi, din când în când, frunzele arborilor (0,6—1,7 m/s); 3 = vânt slab, care mişcă un steag, agită continuu frunzele, încrefeşte suprafafa apelor (1,8—3,3 m/s); 4= vânt potrivit, care menfine 'ntinsun stegulef, mişcă ramuri subfiri fără frunze (5,3—7,4 m/s); 5 = vânt taricel, care menfine întins un steag mai mare, mişcă ramuri mai groase neînfrunzite, produce valuri pe ,ape stătătoare (7,5—v,8 m/s); 6 = vânt destul de tare, care începe să fie auzit la adăpostul caselor şi al altor obiecte, mişcă arbori mai mici, produce valuri uneori înspumate pe creastă (9,9-12,4 m/s); 7 = v|nt 366 tare, care mişca arbori neînfrunzifi de dimensiuni potrivite; produce valuri cu creste spumegânde (12,5—15,2 m/s); 8=vânt foarte puternic, care mişcă arbori mari, rupe ramuri şi crăci, o persoană care înaintează împotriva vântului întâmpină o rezistenfă destul de mare (15,3—18,2 m/s); 9= furtună (vijelie), care rupe ramuri neînfrunzite mari, smulge acoperişurile de pe case (18,3—21,5 m/s); 10= furtună puternică (vijelie mare), care răstoarnă arbori (21,6—25,1 m/s); 11 = tempestă, care produce stricăciuni mari (25,2—29,0 m/s); 12 = uragan, care produce stricăciuni foarte mari (peste 29,0 m/s).— Forfa exercitată de vânt asupra unităfii de arie expusă normal e presiunea vântului. Ea se calculează cu diferite formule emp'rice; de exemplu: P = 0,125 S V2] P= 0,11 d 51,1 V2; P = 2’hdS, unde P e presiunea; V (m/s) e vitesa vântului; S (m2) e suprafafa; d e greutatea unui metru cub de aer la V2 15° şi 760 mm (1,186 kg); şi h = -~, g fiind 2% accelerafia gravitafiei. Orice situaţie atmosferică fără vânt apreciabil sau cu slabe şi scurte deplasări strict locale ale aerului, cauzate de diferenfa de încălzire dintre diferitele feluri de sol, se numeşte acalmie. Dintre toate vânturile cari suflă într'o regiune, vântul care e cel mai frecvent ca direcfie se numeşte vânt dominant. Fluctuafiile rapide în vitesa vântului se numesc rafale. Creşterea bruscă şi puternică a vitesei vântului, însofită de schimbarea direcfiei acestuia, se numeşte vijelie. Vijelia nu e un fenomen izolat; ea se produce în aceiaşi timp în localităfile vecine, cari se dispun pe hartă după o linie convexă (linia de vijelie). Vijeliile se produc în toate sezoanele, însă mai ales primăvara şi vara. Dacă nu s'ar exercita alte forfe, vântul ar sufla în sens contrar gradientului de presiune, deci perpendicular pe isobare, —forfa /, care se exercită asupra unităfii de masă de aer având expresiunea 9râd p, unde p e densitatea aerului. Asupra maselor de aer în mişcare se mai exercită forfa geostrofică (forfa deviantă a Pământului) fg şi o forfă ciclostrofică mică, în cazul în care vântul are o mişcare circulară, V2 forfa centrifugă unde V e vitesa vântu- lui, iar R e raza după care se produce mişcarea. Când aceste trei forfe se echilibrează, vântul suflă tangent la isobare. în cazul isobarelor circulare, vitesa V a vântului e dată de relafia V2 1 (1) 2a> Ksin Ae-HH6, HCCJie^OBaHHe BeTpa; sondage de vent; Windsonde; wind sounding; szelszonda]. V. sub Sondaj meteorologic. 2. tipuri de ~ [BHflbi (mnbi) BeTpoB; types de vent; Windtypen; windtypes; szeltipusok]: 24 370 Principalele vânturi tipice, întâlnite pe glob. Ele sunt următoarele (incluziv vânturile din fara noastră): 1. Alizeu: Vânt regulat care se produce în tot timpul anului dela paralelele He 30° latitudine (unde presiunea e înaltă) căfre ecuator (unde presiunea e joasă). Datorită rofafiei Pământului, alizeele deviază spre dreapta, devenind astfel vânturi de NE în loc de N în emisfera nordică, şi vânturi de SE în loc de S, în cea sudică. Alizeele la sol şi contraalizeele în înălfime formează un circuit închis între zonele de calm tropical şi cele de calm ecuatorial. 2. Austru: Vânt cald de S şi SV, care suflă cu deosebire în Banat, în Oltenia şi în Dobrogea. In timpul verii produce secetă, iar iarna, timp caid, pioaie şî zăpadă. s. Băltăreful: Vânt slab de S şi E, care suflă din spre bălfi şi mare, din Aprilie până în Octomvrie. E un vânt cald şi umed, care aduce ploaie. 4. Bora: Vânt violent, uscat şi rece, care se observă cu deosebire pe coastele de NE ale Adriaticei (dela Trieste spre Fiume) şi pe cele ale Mării Negre (în regiunea Novorosiisk). E produs de revărsarea maselor de aer puternic răcite pe platourile înalte. Suflă în rafale, cari depăşesc uneori 60 m/s. 5. Briză: Vânt cu intensitate mai mult sau mai pufin mare, în general regulat, în creştere sau în descreştere, E, în special, un vânt de origine convectivă, care se stabileşte alternativ în cursul a 24 de ore, suflând din zona cu temperatură mai joasă spre cea cu temperatură mai înaltă. Schimbă sensul odată cu schimbarea repartiţiei temperaturii. Astfel de vânturi se produc cu deosebire la marginea lacurilor şi .pe litoralul marii (brize marine, respectiv brize de apă şi de uscat), în regiunile accidentate sau muntoase (brize de relief, respectiv brize de va!e şi de deal sau de munte) şi în regiunile cu contrast termic (de ex. într'o regiune acoperită cu păduri şi cea alăturată, neacoperită). 6. Contraalizeu: Vânt regulat, care suflă din spre ecuator până la 30° latitudine, la înălfimea norilor cirrocumulus (4-"l0 km). în înaintarea lor, contraalizeele se răcesc şi, din cauza rotafiei Pământului, ele deviază treptat, dela direcfia inifială E în zona ecuatorului, la SE, S, SV şi V în emisfera nordică şi la NE, N, NV şi V în cea sudică. Contraalizeele în înălfime şi alizeele la sol formează un circuit închis între zonele de calm ecuatorial şi cele de calm tropical. ?. Coşava: Vânt care bate din Jugoslavia şi care coboară pe versantul răsăritean al Munfilor Banatului, luând caracterul de fohn. E un vânt de SE foarte violent, care suflă mai ales iarna, uneori o săptămână întreagă, fără întrerupere. — Sin. Cosava. 8. Crivăf: Vânt de E şi NE, adeseori foarte violent. E produs de anticiclonul rusesc şi de depresiunea mediteraneană. Frecvenfă crivăfului reprezintă 1/5 din frecvenfă totală a vânturilor din fara noastră. Suflă în tot timpul anului, frecvenfă maximă producându-se în Aprilie (25,3%), iar cea minimă, în Iunie (14,8%). Având caracterul unui vânt con» tinental, crivăful aduce mase de aer cald vara şi excesiv de rece iarna (cu scăderi de temperatură până la 20° în două ore, la Bucureşti). însofit de zăpadă, crivăful produce viscole puternice. 9. Fohn: Vânt descendent, cald şi uscat. Fohnul e generat de un curent de aer ascendent, umed şi rece, care urcă pe panta unui munte. Prin destindere adiabatică, aerul se răceşte, iar vaporii se condensează, dând precipitafii. După ce devine uscat, el coboară pe versantul opus şi, prin compresiune adiabatică, se încălzeşte. Temperatura rezultată pentru un nivel dat e mai înaltă decât cea pe care o avea aerul în urcare, la acelaşi nivel. în consecinfă, la început umed şi rece, aerul ajunge la sol uscat şi cald. Observat şi studiat prima oară pe văile de Nord ale Alpilor austrieci şi elvefieni, fohnul a fost regăsit, cu unele particularităfi, în foarte multe alte regiuni ale continentului. — Sin. Foehn. 10. Mistral: Vânt uscat şi rece, adeseori violent, specific Sudului Franfei şi Nordului Spaniei (cu deosebire în delta râului Rhone). Direcfia lui variază cu localitatea în care e observat. E un vânt descendent, produs de masele de aer rece cari coboară din regiunile înalte. Canalizat de-a-lungul văii Rhone-ului, mistralul capătă o vitesă considerabilă, producând mari stricăciuni. 11. Muson: Vânt cu caracter periodic, vara suflând dela mare către uscat, iar în timpul iernii, în sens invers. Musonii se datoresc diferenfei de temperatură dintre aerul marin şi cel terestru. (Vara, aerul în contact cu apa e mai rece decât cel în contact cu uscatul, iar iarna, situafia e inversă). Cei mai cunoscufi musoni — şi în acelaşi timp cei mai regulaţi —se produc în Oceanul indian. t2. Nemera: Vânt rece şi puternic, care suflă dela NE şi E şi se produce în Sud-Estui Transilvaniei. 13. Sarâcilă: Nume dat Vântului Negru (v.), în regiunea Constanfa. 14. Simun: Vânt uscat şi arzător, care porneşte brusc şi suflă timp de câteva minute, în timpul zilei. Extrem de violent, el e însofit de vârtejuri de praf cari întunecă cerul. E specific deşerfuri-ior Saharei, Arabiei şi Persiei. îs. Siroco: Vânt cald din Sud, umed în unele regiuni, uscat în alfele, care se observă pe coastele basinului mediteranean. — Sin. Sirocco. 16. Tornadă: Trombă terestră, care produce stricăciuni mari. Vitesa vântului înfr'o tornadă depăşeşte de obiceiu 40 m/s. Diametrul părfii inferioare poate atinge 100---200 m. Tornadele sunt frecvenfe în Africa Occidentală şi mai ales în Statele Unite. Sunt rare în Europa. 17. Trombă: Vânt turbionar ascendent, cu axă verticală sau pufin înclinată. înălfimea Iui e variabilă şi e totdeauna mai mare decât câteva sute de metri, iar diametrul turbionului e de 40*"200 m la sol şi creşte cu înălfimea. Tromba se formează sub norii de furtună (cumulonimbus) şî determină o scădere locală şi bruscă a presiunii atmosferice, care produce antrenarea în vârtej a aerului din 371 straturile Inferioare. Particulele de aer urca şi descriu elice cu pasul foarte micf dar cu vitese foarte mari (4-50 m/s). în ridicarea lui, aerul sufere o destindere adiabatică şi vaporii de apă se condensează, dând o ceafă care face tromba vizibilă. Diametrul şi vitesa vântului în tromba marină sunt considerabil mai mici decât în cea terestră (v. şi Tornadă). 1. Uragan. V. sub Vânt. 2. Vânt dominant. între tropice şi cele două fronturi polare, aerul tinde să se deplaseze, din cauza rotafiei Pământului, după direcfia SV —NE în emisfera nordică şi după direcfia NV —SE în cea sudică; datorită diferitelor influenfe, în special repartiţiei uscatului şi a apelor, în emisfera nordică vânturile de SE se transformă în vânturi de V, cari uneori îşi schimbă sensul; în emisfera sudică, vânturile oscilează între NV şi SV; acestea sunt vânturile dominante. Regimul vânturilor, la latitudinile temperate şi superioare, e sub dependenţa depresiunilor şi anticiclonilor mobili, cari se formează de-a-lungul fronturilor polare. Vânturile dominante sunt mai regulate şi mai constante deasupra oceanelor decât deasupra continentelor. s. Vânt etesian: Vânt periodic, care se produce pe coastele Mediteranei orientale. Vânturile ete-siene sunt asemănătoare musonilor şi se datoresc diferenfei de temperatură dintre mare şi uscat. Ele suflă numai în timpul zilei, dela începutul lunii Iulie până pe la mijlocul lunii Septemvrie. 4, Vânlul Negru: Vânt foarte uscat şi cald, care suflă în Dobrogea, în timpul verii, distrugând recoltele. — Sin. Sărăcilă. 5. Vârtej de căldură: Mişcare elicoidală a aerului, cu pas mic, în jurul unei axe verticale sau înclinate. Diametrul vârtejului creşte cu înălfimea, fiind de 0,3'-3 m la sol. Are o durată scurtă, uneori numai de câteva secunde. Se produce în regiunile şi anotimpurile calde, şi se datoreşte încălzirii aerului în contact cu solul. Gradientul termic depăşeşte gradientul adiabatic uscat. e. Zefir: Vânt slab, caracteristic regiunilor de câmpie, în jumătatea caldă a anului. ,7. Van fHoff, legea lui ~[3aK0H BaHTr0(|)(|)a; loide van t'Hoff; van t'Hoff Gesetz; van t'Hoff's Jaw;. van t'Hoff torvenye]. Chim. fiz.: O substanfă în solufîe exercită o presiune osmotică egală cu presiunea pe care substanfa ar exercita-o dacă ar fi gazoasă şi ar ocupa singură un volum egal cu cel pe care-l ocupă solufia. Legea lui van t'Hoff e valabilă numai^ pentru concentrafii mici. s. Vanfhoffif [BaHTFQ(|>4>HT; vanthoffit; Vanthof-fit; vanthoffite; vanthoffit]. Mineral.: NagMgjSOj^ Sulfat dublu de magneziu şi de sodiu, natural. 9. Vâniurare [npoceaBamie, rpoxo^eHHe; vannage; Schwingen; winnowing; rostâlâs]. Mefl.: Operafiune de afânare a amestecului de formare, pentru a-i mări permeabilitatea fafă de gaze şi pentru a obfine la formare pretutindeni acelaşi grad de tasare. Se efectuează cu ajutorul unor maşini speciale, numite vânturători (v.); se reco- manda ca amestecurile supuse vânturării să aibă umiditate mică. 10. Vânturarifă. V. Cascadă. 11. Vinfurătoare [BeHJiKa, Tapap; vanneuse; Kornreinigungsmaschine; winnower; magtisztito gep], Mş. agr., Ind. alim.: Maşină de separare care serveşte la curăfirea seminfelor de impuri-tăfi, cu ajutorul unor site, şi la sortarea lor printr'un curent de aer produs de un ventilator (v. fig. a). Unele vânturători, numite vânturători-sortatoare, au un număr variabil de site (v. fig. b). Sitele a b Vânturători. a) vânfurătoare simplă; b) vânturătoare-sortatoare; /) pâlnie de alimentare; 2) ventilator; 3) curent de aer; 4) grupul de site superior; 5) sita inferioară; 6), 7) şi 8) ieşirea grăunţelor de greutăfi diferite. şi ventilatorul sunt montate într'un batiu de lemn. Pe batiu e fixat un coş (pâlnie) pentru materialul de sortat. Acfionarea ventilatorului maşinilor manuale se face prin manivelă. în industria morărî-tului, vânfurătorile cu site sunt numite tarare (v.). V. şi sub Tarar aspirator. i2. Vânfurăfoare [BenjiKa; boîte â secousse; Ruttelschachtel, Ruttelschuh; fanning device; râzo doboz], Mefl.: Maşină de lucru folosită în turnătorie pentru vânturarea amestecurilor de formare. Se deosebesc vânturători stabile şi vânturători mobile. Vânturătorile stabile se compun în principal din două rotoare (colivii) cari se învârtesc în sensuri opuse şi cari sunt constituite din câte un disc circular în care sunt înfipte bare de lovire (v. fig. /); f) carcasă; 2) pâlnie de §limentare; 3) rotoare; 4) bare de lovire. granulele de amestec sunt lovite de barele coliviilor şi aruncate în toate direcfii le, iar aglomerările sunt mărunfite, încărcarea amestecului de 24* 372 formare în vânturătoare se face continuu. Vân-turătoriie stabile dau o productivitate peste 15 m3/h şi sunt folosite în turnătoriile cu volum mare de producfie. Vânturătorile mobile se compun dintr'o bandă transportoare fără fine, metalică, înclinată. Pe bandă sunt fixate lame transversale, cari antrenează amestecul de formare şi-l proiectează pe o sită cu ochiuri rare, de unde iese mărunfit, sub forma de vână (v. fig. //). Maşina e montată II. Vânturătoare mobilă. ?) bandă transportoare cu lame de antrenare; 2) rofi de ghidare; 3) grătar; 4) vână de nisip; S) cutie de alimentare; 6) motor. pe rofi, putând deservi diferite locuri de muncă. Dă o productivitate de 4•-•5 m3/h şi e folosită în turnatorii mici. 1. Văpaif. V. Fachie. 2. Vapor. Nav.: Sin. Navă cu motopropulsie (v.). 3. Vapori [nap; vapeur; Dampf; vapours, steam; goz]. F/z., Termot.: Corp în stare de agregare deosebită de cea lichidă şi de cea solidă, Ia temperatură mai joasă decât temperatura critică a substanţei care-l constitue; comportarea vaporilor se abate cu atât mai mult dela ecuafia caracteristică a gazelor perfecte, cu cât starea vaporilor e mai apropiată de condifiunile de lichefiere; cu cât temperatura e mai înaltă şi presiunea e mai joasă (adică cu cât gradul de supraîncălzire e mai mare), cu atât comportarea vaporilor e mai apropiată de cea a gazelor perfecte. Legea de stare a vaporilor se exprimă — ca şi la gazele reale — prin ecuafia lui van der Waals: p+JL (v-b) = RT, în care at b şi R sunt constante ale căror valori numerice depind de valorile mărimilor de stare Pk' vk ?' vaporilor fn stare critică, —sau prin alte ecuafii de acelaşi tip (v. Tabelă de abur). Utilizarea acestor ecuafii fiind în general dificilă, iar rezultatele nefiind totdeauna destul de exacte, se recurge în practică, în general, la folosirea tabelelor şi a diagramelor de vapori, pentru a determina valorile mărimilor de stare termică. Pentru vaporii fiecărei substanfe sunt caracteristice curba de vaporizare (v. Vaporizare, curbă de ~) şi valorile mărimilor de stare în punctul critic. — După temperatură, vaporii se clasifică în modul următor: 4. ~ saturafi [HaGblliţeHHblS nap; vapeur saturee; Sattdampf; saturated steam; telitett goz]: Vapori a căror temperatură e egală cu temperatura de saturafie corespunzătoare presiunii vaporilor. O scădere oricât de mică a temperaturii vaporilor saturafi provoacă condensarea lor parfială. Vaporii saturafi pot fi saturafi uscaţi şi saturafi umezi. 5. ^ saturafi uscafi [Haebim,eHHbiB cyxon nap; vapeur saturee seche; Trockensattdampf; dried saturated steam; szâraz telitett goz]: Vapori saturafi din cari lipseşte cu totul faza lichidă (titlu! x = 1). O ridicare oricât de mică a temperaturii vaporilor saturafi uscafi provoacă supraîncălzirea lor, iar o coborîre oricât de mică a temperaturii provoacă condensarea lor parfială. Vaporii saturafi uscafi se găsesc deci într'o stare limită. Comportarea vaporilor saturafi uscafi diferă mult de comportarea gazelor perfecte. în practică, mărimile de stare ale vaporilor saturafi uscafi se iau direct din tabele sau din diagrame (v. Tabelă de abur). 6. ~ saturafi umazi [HaCbmţeHHbift BJiaac-HblH nap; vapeur saturee humide; Na^dampf; . wef saturated steam; nedves feliteff goz]: Amestec format din vapori saturafi uscafi şi lichid, la temperatura de saturafie. Lichidul poate fi repartizat % omogen în toafă masa vaporilor, sub formă de picături fine în suspensie (de ex. în conductele prin cari circulă vapori saturafi umezi), sau poate coexista în acelaşi spafiu cu vaporii, sub forma de masă lichidă distinctă (de ex. în recipientele în cari se produce evaporarea lichidelor sau condensarea vaporilor). Titlul vaporilor (x) e egal cu raportul dintre cantitatea de vapori saturafi uscafi din amestec şi cantitatea totală a amestecului (sau a vaporilor saturafi umezi). Titlul poate varia între zero (pentru lichidul în starea de saturafie) şi unu (pentru vaporii saturafi uscafi). Valorile mărimilor de stare ale vaporilor saturafi umezi se determina, fie direct din diagrame, fie prin calcul, în funcfiune de mărimile de stare ale vaporilor saturafi uscafi şi de titlul vaporilor saturafi umezi. 7. ~ supraîncălziţi [nâperpeTbîH nap; vapeur surchauffee; uberhitzter Dampf; superheated steam; fulhevitett goz]: Vapori a căror temperatură e mai înaltă decât temperatura de saturafie corespunzătoare vaporilor cu aceeaşi presiune. Pentru condensarea vaporilor supraîncălzifi e necesar ca temperatura acestora să scadă până sub temperatura care corespunde vaporilor saturafi. Diferenfa dintre temperatura vaporilor supraîncălzifi (temperatura de supraîncălzire) şi temperatura de saturafie se numeşte grad de supraîncălzire. Cu cât acesfa e mai înalt, cu atât comportarea va- porilor se apropie mai mult de comportarea gazelor perfecte. în practică, valorile mărimilor de stare ale vaporilor supraîncălzifi se iau direct din tabele sau din diagrame (v. Tabelă de abur). — Se deosebesc şi următoarele feluri de vapori: 1. Vapori de apă. TermotSin. Abur (v.). 2. ~ cu temperatură de saturafie joasă [nap TeMnepaTypw HH3ftoro HacbimenHfl; vapeur â basse temperature de saturation; Kaltdampf; cold steam; hideggozj: Vapori a căror temperatură de saturafie, la presiunea de 1 ata, e inferioară temperaturii de 100°. Curba de vaporizare (v. Vaporizare, curbă de ~) a acestor vapori e situată în domeniul temperaturilor joase, în general sub temperatura mediului ambiant, ceea ce face ca aceste substanfe să poată fi folosite ca agenfi frigorigeni (v.). Dintre aceştia sunt folosifi în tehnică în special amoniacul, etanul, clorură de metil, bioxidul de sulf, freonul, etc. 3. ~ cu temperatură de saturafie înaltă [nap TeMnepaTypbi BbieoKoro HacbinţeHHfl; vapeur â haute temperature de saturation; Heil^dampf; warm steam; forrogoz]: Vapori a căror temperatură de saturafie, la presiunea de 1 ata, e superioară temperaturii de 100°. Curba de vaporizare (v. Vaporizare, curbă de ~) a acestor vapori e situată în domeniul temperaturilor înalte, pentru care motiv aceste substanfe sunt folosite ca agenfi purtători de căldură în unele instalafii termice, în cari se urmăreşte să se obfină temperaturi înalte la presiuni relativ joase (instalafii energetice binare, uscătorii, etc.). Substanfele cu temperatură de saturafie înaltă folosite cel mai mult sunt mercurul şi difeniloxidul. 4. ~ secundari [BTopocTeneHHbiM nap; vapeur secondaire; Sekundărdampf; secondary steam; mâsodlagos goz]. Ind. chim.: Vapori produşi în timpul evaporării sau vaporizării unei solufii care e supusă concentrării. Vaporii secundari pot fi evacuafi în atmosferă (în instalafiile simple, neeconomice); ei pot fi condensafi în scopul recuperării lichidului — dacă acesfa e o substanfa valoroasă — sau pot fi condensafi într'un schimbător de căldură sau într'o instalafie de vaporizare în trepte, în scopul principal al recuperării căldurii confinute în vapori şi, eventual, în scopul recuperării condensatului. 5. Vaporii de apă din atmosferă [boahhoh nap; vapeur d'eau atmospherîque; Wasserdampf; atmospheric water vapour; vizgoz]: Cantitatea de apâ care se găseşte în stare de vapori în atmosferă. Se exprimă cu ajutorul mărimilor cari caracterizează umezeala aerului. Presiunea parfială s datorită vaporilor de apă cuprinşi într'o masă de aer se numeşte tensiunea vaporilor (sau forfa lor elastică). în aerul nesaturat, ea variază cu temperatura şi cu volumul specific vv (sau cu densitatea pv), conform legii de stare a gazelor: z~Rv~ = Rv?vT, v unde Rv e constanta gazelor pentru vaporii de 373 apă. Valoarea acestei constante e: Rv-4,60X106--------^------r = 1.604 R gram-grad la temperatura de 30°. La 0°, coeficientul e pufin mai mic: 4,5813X106, Presiunea parfială a vaporilor de apă confinufi într'un moment dat într'o masă de aer se numeşte tensiunea actuală a vaporilor de apă, iar presiunea parfială a vaporilor de apă din aerul saturat e tensiunea maximă a vaporilor; ea reprezintă tensiunea E a vaporilor în echilibru cu apa lichidă sau solidă. Aceasta variază cu temperatura conform formulei empirice a lui Magnus: 7.45 t 7,451 £ = 4.58X10235+* mm Hg = 6.10X 10235 +' mb sau a lui Kirchhoff, corectată de Hilding şi Kohler: log £=26,1380455 _3051^7763_5 8691014|ogr date penfru apa chimic pură, mărginită de o suprafafă plană de evaporare, pentru temperaturi peste 0°. între 0 şi 40°, valorile lui E sunt: t°= 0° 10° 20° 30° 40° £mbr=6,105 12,277 23,378 42,428 73,758 Sub 0°, tensiunea maximă are câte două valori, după cum vaporii sunt în echilibru cu apa lichidă Ea, sau cu ghiafa Eg (totdeauna £<î>£g). Aceste valori variază cu temperatura, între 0 şi —60°, valorile lui E sunt: *°= 0 -5° -10° -20° -30° -40° -50° -60° Ea mmHg=4,58 3,17 2,16 0,96 0,39 0,142 0,C480 0,0146 Eg mm Hg=4,58 3,03 1,97 0,79 0,29 0,095 0,0293 0,0072 Când într'un nor se pot găsi atât picături în stare de suprafuziune, cât şi cristale de ghiafă, dacă valoarea tensiunii maxime e cuprinsa între Ea şi Eg, aerul va fi nesaturat fafă de apa lichidă, dar suprasaturat fafă de ghiafă. Se produce astfel un transport de apă dela picături la cristale. Tensiunea maximă depinde de puritatea apei. Dacă în m grame de apă se disolvă o cantitate m' dintr'un corp oarecare, tensiunea maxinpă scade conform legii lui Raoult, valabilă pentru solufiiîe foarte diluate: m^m Tensiunea max:mă depinde de curbura suprafefei de evaporafie a apei. în acest caz, la valoarea normală E se adaugă sau se scade valoarea: a As=1.47------ mm Hg, v r V unde a e constanta capilară a apei şi r e raza de curbură a meniscului sau a picăturii de apă, 374 după cum suprafafa e concavă (menise) £’=£- As sau convexă (picături): E' = E 4* As. 1. Vaporizare [nap006pa30BaHHe; vaporisa-tion; Verdampfung; vaporization; elgozolges, el-pârolgâs]. Termof.: 1. Trecerea unui lichid în stare de vapori, fie numai la suprafafă (v. Evaporare), fie în toată masa (v. Vaporizare 2). — 2. Proces termic endoterm, isobar-isoterm, prin care un lichid trece, în întreaga sa masă, în stare de vapori, la o temperatură la care presiunea lichidului e egală cu presiunea din spafiul înconjurător. Pe măsură ce lichidul care urmează să fie supus vaporizării primeşte căldură, temperatura lui creşfe şi, odată cu aceasta, creşte şi energia cinetică medie a moleculelor de lichid. Moleculele a căror energie e destul de mare părăsesc lichidul. Dacă energia medie a moleculelor rămase în fază lichidă e mentinută prin primire de căldură din exterior, numărul de molecule cari părăsesc lichidul creşte continuu până când întreaga cantitate de lichid se transformă în vapori. Dacă presiunea se menfine neschimbată, temperatura rămâne constantă în timpul vaporizării, cu fot schimbul de căldură care se produce între exterior şi lichid; în adevăr, la cea mai mică ten-dinfă de depăşire a temperaturii de echilibru (temperatura de saturafie), datorită creşterii energiei moleculelor de lichid, procesul de vaporizare se intensifică, astfel încât echilibrul energetic se menfine; invers, fendinfa de scădere a temperaturii lichidului sub temperatura de echilibru — determinată de intensificarea vaporizării sau a schimbului de căldură cu exteriorul — provoacă încetinirea vaporizării, astfel încât temperatura rămâne neschimbată. O parte din căldura necesară vaporizării unei cantităfi de lichid măreşte deci energia internă a moleculelor până la limita necesară pentru învingerea forfelor de afraefiune intermoleculare; cealaltă e echivalentă cu lucrul mecanic produs prin creşterea volumului la trecerea din faza lichidă în faza de vapori (v. şi Căldură de vaporizafie). în timpul vaporizării, lichidul e separat de vaporii produşi printr'un strat limită, la a cărui traversare variază foarte repede (practic în mod dis-coriinuu) cele mai multe dintre proprietăţile corpului (volumul specific, densitatea, energia internă, indicele de refracfiune, etc.),— deşi, la presiune constantă, temperatura rămâne neschimbată. Relafia dintre mărimile de stare ale vaporilor e exprimată prin ecuafia lui Clapeyron-Clausius: ni dp ~ r u; dT~A(v"-v')T ' în care p e presiunea, T e temperatura absolută la care se produce vaporizarea, r e căldura latentă de vaporizare, A e echivalentul caloric al lucrului mecanic, vn, respectiv v\ sunf volumul specific al vaporilor saturafi uscafi, respectiv al lichidului în stare de saturafie. Deoarece, în cazul vaporizării, partea a doua a ecuafiei poate fi numai pozitivă, rezultă că ■—> 0, adică presiunea şi tem- di peratura variază în acelaşi sens (v. Vaporizafie, curbă de ^). în diagra-map-v (v.fig. I), curba pe care se găsesc toate punctele cari reprezintă lichidul în stare de saturafie se numeşte curba limită a lichidului la saturaţie (AK), iar curba pe care se găsesc toate punctele cari reprezintă vaporii saturafi us- I. Reprezentarea vaporizării în diagrama p-v. A-K) curba limită a lichidului la saturafie; K-B) curba iimită a vaporilor saturafi uscafi; K) punctul critic; 1) isoterma critică; 2)isofermă subcrifică; 3) isofermă supra-critică; A-B) vaporizare. cafi se numeşte curba limită a vaporilor safu-rafi uscafi (BK). Cele două curbe au un punct comun, punctul critic (K) — în care admit o tangentă orizontală.— Odată cu creşterea presiunii la care se produce vaporizarea, volumul specific v' al lichidului creşte, iar volumul specific v” al vaporilor saturafi uscafi scade. Aceste volume devin egale la presiunea critică pk, căreia îi corespund voiumul critic vk şi temperatura critică Tk . în diagrama p-v, regiunea lichidului e situată în stânga curbei lichidului; regiunea vaporilor saturafi e situată între curba lichidului şi curba vaporilor saturafi uscafi; regiunea vaporilor supra-încălzifi e situată în dreapta şi deasupra curbei vaporilor saturafi uscafi. Fluidul nu poate fi lichefiat la temperaturi superioare isotermei critice, oricât de înaltă ar fi presiunea la care e supus. Căldura de vaporizare scade cu creşterea presiunii şi devine nulă la presiunea critică; la această presiune (şi la presiuni mai înalte), trecerea din starea de lichid saturat în starea de vapori saturafi uscafi se face brusc, fără consum de căldură de schimbare de fază şi fără modificarea volumului specific al fluidului. Egalitatea dintre temperatura lichidului care se vaporizează şi temperatura vaporilor formafi — respectiv cea dintre presiunea lichidului şi presiunea vaporilor — e o situafie limită, de echilibru. în procesele de vaporizare din tehnică, temperatura lichidului e pufin mai înaltă decât a vaporilor (la vaporizarea apei sub presiunea de 1 ata, temperatura lichidului depăşeşte temperatura vaporilor cu ,0,6-0,8°). Această diferenfă relativ mică creşfe mult în stratul de lichid gros de 2-”5 mm, de lângă suprafafa de încălzire. Practic, temperatura acestui strat de lichid e egală cu temperatura tp a suprafefei de încălzire, astfel încât în această regiune lichidul e supraîncălzit cu \t — tp — ts (unde ts e temperatura de saturafie a vaporilor), acest crescând cu solicitarea termică a suprafefei de încălzire. 375 Globulele de vapori se formează numai tn stratul de lichid supraîncălzit şi numai în anumite puncte, numite centre de vaporizare, cari au pro-eminenfe sau neregularităfi ale suprafefei de încălzire, depuneri de nomol, piatră, etc. în restul lichidului, globulele se produc numai la supraîncălziri foarte puternice (cari pol surveni, de exemplu, în cazul scăderii brusce a presiunii). Datorită tensiunii superficiale a lichidului, presiunea pi din interiorul globulelor de vapori e mai înaltă decât presiunea p a lichidului înconjurător. La echilibru, * 2o (2) - = unde a e tensiunea superficială a lichidului, iar p e raza de curbură a globulei. Deoarece, practic, presiunii p îi corespunde temperatura ts, iar presiunii plt temperatura £S+A£, din desvoltarea în serie a ecuafiei (2) rezultă (3) dpmp'-bt, uncie e dat de (1). Rezultă că raza minimă de curbură a globulei de vapori e: (4) p . = ----- , rmm p! * At mărime de ordinul micronilor. în momentul formării globulei, raza de curbură a acesteia e egală cu raza de curbură a asperitafii care constitue centrul de vaporizare respectiv. Cu cât pmin are o valoare mai mică, cu.atât apar mai multe centre de vaporizare, cu raze de curbură din ce în ce mai mici, astfel încât vaporizarea devine mai intensă. Din (4) rezultă că intensitatea vaporizării creşte cu gradul de supraîncălzire Ata lichidului fi cu presiunea la care se produce vaporizarea (creşterii acestei presiuni îi corespunde scăderea mărimii a şi creşterea mărimii p'). După formare, globulele cresc, se desprind de perete şi se ridică pţîn lichid până la suprafafa liberă a acestuia. Dimensiunile globulei în momentul desprinderii depind de valoarea acceleratei gravitafiei, de valoarea tensiunii superficiale a lichidului, de con-ditiunile de mişcare a lichidului din jur şi de capacitatea lichidului dea uda sau de a nu uda suprafafa de încălzire. Lichidele cari o udă (v. fig. II) antrenează în mişcarea lor globulele formate, datorită stratului subfire de lichid care intră ca o pană sub globule; această antrenare grăbeşte desprinderea globulelor şi intensifică vaporizarea. La lichidele cari nu udă suprafafa nu se produce această intensificare prin antrenarea globulelor. Chiar după desprinderea globulelor, există schimb de căldură între lichid şi interiorul globu- II V//7777, a b Forma globulelor de vapori la: a) lichide cari „udă" suprafafa de încălzire; b) lichide cari „nu udă" suprafafa de înăclzire. lelor, astfel încât acestea continuă să crească, în timp ce se deplasează prin lichid. Creşterea şi mişcarea globulelor de vapori intensifică circu-lafia lichidului, activând prin aceasta schimbul de căldură dintre suprafafa de încălzire şi lichid şi, implicit, vaporizarea. Cât timp diferenfa dintre temperatura suprafeţei de încălzire şi temperatura de saturafie e mai mică decât o anumită valoare, numită diferenfă critică de temperatură (&tcr), vaporizarea se produce în condifiunile arătate mai sus (vaporizare cu globule). La atingerea diferenfei critice de temperatură şi peste aceasta, datorită înmulţirii excesive a centrelor de vaporizare, globulele formate se unesc între ele, constituind o peliculă de vapori care se interpune între suprafafa de încălzire şi lichid, înrăutăfind condifiunile de schimb de căldură între acestea, ceea ce are ca urmare încetinirea vaporizării. Trecerea dela vaporizarea cu globule la vaporizarea în regim cu peliculă depinde de natura fluidului, cum şi de condifiunile termice şi hidraulice ale acestuia. — în tehnică, vaporizarea e folosită, fie pentru producerea vaporilor cari urmează să fie folosifi ca atari (de ex. vaporizarea apei în căldările de abur), fie pentru concentrarea solufiilor sau distilarea lichidelor (de ex. vaporizarea solufiilor în instalafii de concentrare sau de distilare). — După presiunea la care se produce vaporizarea, se deosebesc: î. Vaporizare atmosferică [aTM0C(|)epH0e na-p006pa30BaHHe; vaporisation atmospherique; at-mosphărische Verdampfung; atmospherical vapori-zation; legkorî elgozolges]: Vaporizare care se produce Ia presiunea atmosferică. Constitue cel mai simplu procedeu de vaporizare, folosit în insfaîafiile de fierbere, de concentrare sau distilare, de tip deschis. 2. ~ în vid [BaKyyMHoe napoo6pa30BaHHe; vaporisation a vide; Vakuumverdampfanlage; vacuum evaporation plant; vâkuumelgozolges ]. Termof.: Vaporizare care se produce la o presiune inferioară presiunii atmosferice. Vaporizarea în vid e folosită în industria chimică şi în maşinile frigorifice, când e necesar ca procesul tehnologic să se producă la temperaturi joase. Presiunea la care se produce vaporizarea se alege în funcfiune de temperatura la care e util să se producă procesul. 3. ~ sub presiune [nap006pa30BaHHe no# AaBJieHHeM; vaporisation sous pression; Verdampfung unter Druck; vaporization under pressure; nyomâs allatti elgozolges]: Vaporizare care se produce la o presiune mai înaltă decât presiunea atmosferică. Constitue cel mai răspândit procedeu de vaporizare, folosit atât în căldările de abur, cât şi în insfalafii'e de concentrare, de distilare, sterilizare, etc. Presiunea la care se produce vaporizarea se alege în funcfiune de temperatura la care trebue să se producă procesul. — După modul în care căldura din vaporii produşi prin vaporizare e folosită chiar în procesul de vaporizare, se deosebesc: 376 1. Vaporizare cu acfiune multiplă [nap005pa30-BâHHe MH0r0KpaTH0r0 A6HCTBHH; vaporisation â action multiple; atmosphărische Verdampfung mit mehrfacher Wirkung; atmospherical vaporization with multiple action; tobbakcios elgozolges]: Vaporizare la care creşterea pe care o sufere entalpia vaporilor la producerea lor prin vaporizare e folosită pentru vaporizarea unor noi cantităfi de lichid; vaporii produşi în prima treaptă a instalafiei se condensează în treapta a doua, unde, cedând căldura de vaporizare, se vaporizează o nouă cantitate de lichid, etc. Vaporizarea cu acfiune multiplă e caracterizată printr'un consum specific de căldură de câteva ori mai mic decât la vaporizarea simplă (v. şi Vaporizator cu acfiune multiplă). Procedeul e folosit la concentrarea şi distilarea soluţiilor în industria chimică şi a produselor alimentare, cum şi în instalafiile de epurare termică a apei industriale. — Sin. Vaporizare în trepte. 2. ~ cu pompă de căldură [nap006pa30-BaHHe TenJIOBbIM HaeoeOM; vaporisation â pompe de chaleur; Verdampfung mit Warmpumpe; haat pump vaporization; elgozolges hoszivaty-lyuval]: Procedeu de vaporizare în care presiunea, respectiv temperatura de saturafi© a vaporilor secundari, e ridicată cu ajutorul unui compresor, astfel încât aceşti vapori pot fi folosifi ca agent de încălzire în instalafia de vaporizare. Prin aceasta, căldura de vaporizare e recuperată integral; echivalentul în căldură al energiei mecanice sau electrice consumate pentru antrenarea compresorului corespunde deci unui consum specific foarte mic. Procedeul, e folosit la concentrarea şi la distilarea solufiilor în industria chimică şi a produselor alimentare (v. şi Vaporizator cu pompă de căldură). 3. ~ în trepte: Sin. Vaporizare cu acfiune multiplă. 4. ~ simplă [npocToe napoo6pa3osaHHe; vaporisation simple; einfache Verdampfung; simple vaporization; egyszeru elgozolges]: Vaporizare la care creşterea pe care o sufere entalpia vaporilor la producerea lor prin vaporizare nu e folosită pentru vaporizarea unei alte cantităfi de lichid, în aceeaşi instalafie de vaporizare. 5. Vaporizare [o6pa6oTKâ nap006pa30-BaHHGM; vaporisation; Verdampfung; vaporization; elgozolges, elpârolgăs]. Meii: Operafiune metalurgică pe cale uscată, utilizată la prepararea şi afinarea unor metale şi aliaje, şi la care procesul final e obfinut prin trecerea prin starea de vapori. în general, e însofită de'fenomene chimice (ox:dare, reducere, etc.) şi e numită după natura acestor fenomene (vaporizare oxidantă, vaporizare reductoare, etc.). O vaporizare fără fenomene chimice e, de exemplu, separarea în stare de vapori a unui metal de ganga sa, sau îndepărtarea în stare de vapori a impurităţilor din unele aliaje (de ex. a mercurului din amalgame). 6. ~ cu precipitare [o6pa6oTKa napocrâpa-30BaHH6M c 0CaAK0M; vaporisation avec pre-cipitation; Niederschlagverdampfung; vaporization with precipitation; csapadekos elgozolges]: Procedeu metalurgic de purificare a unor metale cu temperatură de vaporizare joasă, prin precipitarea impurităfilor la temperaturi superioare temperaturii de vaporizare a metalelor respective. Acest tip de vaporizare e aplicat, de exemplu, în metalurgia zincului; impurităfile (ZnS, Fe) sunt precipitate, fie cu ajutorul carbonului (2 ZnS + C->2 Zn-f-CS2), fie reacfionând între ele (ZnS-f Fe->Zn + FeS) la temperaturi cuprinse între 1200 şi 1300° (superioare temperaturii de vaporizare a zincului, care e de 918°), obfinându*se astfel vapori de zinc pur. Vaporizarea cu precipitare se aplică şi în metalurgia mercurului, în procedeul, folosit foarte rar de obfinere a acestuia din sulfura sa (HgS), prin precipitare cu Fe, la o temperatură de cca 500° (superioară temperaturii de vaporizare a mercurului, care e de 356,9°). ?. ~ oxidantă [o6pa6oTKa OKHCJiHTeJibHbîM nap006pa30BaHHeM; vaporisation oxidante; oxi-dierende Verdampfung; oxidizing vaporization; oxidâlo elgozolges]: Procedeu metalurgic de obfinere a anumitor metale cu temperatură de vaporizare joasă, prin oxidarea minereului la o temperatură superioară celei de vaporizare a metalului respectiv. Acest procedeu are o aplicafie importantă în metalurgia mercurului, care se obfine oxidând cinabrul, HgS, la o temperatură de cca 400°; vaporii de mercur formafi se conden-1 sează în vase de distilare, numite aludele; pierderile de mercur sunt de cel mult 1%. s. ~ reductoare [o6pa6oTKa BQCCTaHGBH-TejlbHblM napooopaSGBaHHeM; vaporisation re-ductrice; reduzierende Verdampfung; reducing vaporization; redukălo elgozolges]: Procedeu metalurgic de obfinere a unor metale cu temperatură de vaporizare joasă, prin reducere'a oxizilor la temperaturi superioare temperaturii de vaporizare a metalelor respective. Acest tip de vaporizare e aplicat, de exemplu, în metalurgia zincului şi a cadmiului (ca subprodus). Oxizii respectivi, obfinufi prin prăjirea oxidantă a blendei (sulfură de zinc, asociată cu sulfură de cadmiu şi, uneori, cu sulfură de fier); 2 ZnS-f 3 02 = 2 ZnO + 2 S02 Ş' CdS+3 02 = 2Cd0 + 2S02, sau prin prăjirea simplă a carbonafilor: ZnCOg ZnO -f- C02 Ş' CdC03-Cd0 + C02, sunt reduşi cu ajutorul carbonului: # 2 ZnO-f C = Zn-f C02 ?l 2 CdO + C = Cd + COj. Reacţia de reducere are un randament superior la o temperatură cuprinsă între 1150 şi 1500°, deci superioară temperaturii de vaporizare a zincului (918°) şi a cadmiului (765°). Vaporii de zinc şi de cadmiu, astfel obfinufi, sunt condensafi; ei antrenează şi anumite impurităfi (Fe, ZnS, etc.) rezultate din reacfii secundare. Acestea se elimină prin procedeul de vaporizare cu precipitare (v.). 377 1. Vaporizafie, căldură latentă de ~ [cKpbî-ran TenjiOTa napoo6pa3C>BaHHH; chaleur latente de vaporisation ; latente Verdampfungshitze; latent heat of vaporization; rejtett elgozolgesi ho]. Termof.: Căldura care trebue dată unităfii de masă dintr'un lichid la temperatura T şi presiunea p, pentru a o transforma în vapori la aceeaşi temperatură şi presiune; uneori se numeşte căldură latentă totală de vaporizafie căldura necesară pentru a ridica temperatura unităfii de masă de lichid dela 0° la temperatura de fierbere şi pentru a o vaporiza la această temperatură. 2. curbă de ~ [KpnsaH napoodpasoBa-HHfl; courbe de vaporisation; Verdampfungskurve; curve of vaporization; elgozolgesi gorbe]: Curbă prin care se reprezintă variafia temperaturii de saturafie în funcfiune de presiune, respectiv tensiunea vaporilor saturafi în funcfiune de temperatură. Relafia dintre temperatura de vaporizafie şi presiune e dată de ecuafia lui Clapeyron-Clausius: d p _ r dT~A(v"-v')T (v. sub Vaporizare). Deoarece căldura de vaporizafie r, variafia de volum în timpul vaporizării — şi temperatura de vaporizafie T sunt toate mărimi pozitive, rezultă că e pozitiv, şi deci tensiunea de vapori creşte cu temperatura (v. fig.), Fiecărei substanfe îi corespunde o Sfjst Curbe de vaporizafie pentru diferite fluide folosite în tehnică. f anumită curbă de vaporizafie, care împarte planu! diagramei în două regiuni: dedesubtul şi în dreapta curbei e situată regiunea vaporilor; deasupra şi în stânga curbei e situată regiunea lichidului. Curba de vaporizafie se opreşte la presiunea cri-t-ica, deoarece deasupra acesteia vaporizafia nu maj poate fi observată şi nu mai există o legătura univocă^ între presiune şi temperatură. t. Vaporizator [HcnapHTejib;vaporisateur; Zer-stauber, Verdampfer; vaporizer, vaporizating de-vice; elgozologteto]. Termof.: Instalafie folosită pentru vaporizarea solufiilor, în scopul concentrării sau al distilării acestora. Vaporizatorul e în principiu un schimbător de căldură (v. fig. /), în fa,re .^dura cedată de agentul de încălzire e tolosită pentru încălzirea solufiei până la temperatura de fierbere, şi pentru vaporizarea lichi- dului (solventului). Vaporizatoarele se compun dintr'un corp metalic, al cărui spafiu ioterior e împărfit în două, prin suprafafa de încălzire. Pe corp sunt fixate flanşe la cari se leagă conductele pentru intrarea şi ieşirea agentului de încălzire, cele pentru intrarea solufiei care j-urmează să fie vaporizată, —ţ* cum şi pentru evacuarea so- Jp-lufiei concentrate şi a vapori-lor secundari produşi. Vapori- ?\ zatoarele sunt echipate şi cu /. Schema de principiu aparate şi dispozitive de mă- a vaporizatorului. sură, de control şi de reglare, î) corpulvaporizatoruhii; cari permit supravegherea 2) suprafafa de încălzire; funcfionării şi exploatarea 3) cameră de vaporizare; instalafiei, cum şi CU anexe 4) Gamera agentului de (pompe, separatoare de pică- încălzire; 5) intrarea li-turi, instalafii de vid, etc.), chidului de vaporizat; a căror necesitate rezultă 6) ieşirea vaporilor se-din condifiunile specifice de cundari; 7) agent de în-funcfionare. călzire; 8) ieşirea lichi- în urma schimbului de dului concentrat, căldură din vaporizator, o parte din solventul solufiei se vaporizează. Vaporii secundari cari rezultă sunt evacuafi din vaporizator pe măsură ce se produc; ei pot fi folosifi ca agent de încălzire într'un schimbător de căldură — eventual în alt vaporizator (în acest caz se recuperează atât căldura de vaporizare, cât şi condensatul respectiv); ei pot fi trecufi printr'un răcitor sau printr'un condensator (când se recuperează numai condensatul) sau pot fi evacuafi în atmosferă (când se pierde atât căldura confinută în vaporii secundari, cât şi condensatul). Solufia concentrată care rezultă în urma vaporizării unei părfi din solvent se evacuează continuu sau periodic; eventual, căldura confinută în soiufia concenirată poate fi recuperată, în parte, prin folosirea acestei solufii ca agent încălzitor într'un schimbător de căldură. în majoritatea vaporizatoarelor folosite în tehnică, solventul care se vaporizează e apa, iar agentul de încălzire e aburul. Pentru a asigura transferul de căldură, presiunea aburului de încălzire trebue să fie mai înaltă decât presiunea în camera de vaporizare, astfel încât temperatura de saturafie a aburului de încălzire să depăşească temperatura de fierbere a solufiei. în general, diferenfa care rezultă astfel între temperatura aburului de încălzire şi temperatura aburului secundar e destul de mare (uneori câteva zeci de grade), deoarece temperatura de fierbere a solufiilor e mai înaltă — la aceeaşi presiune — decât temperatura de fierbere a lichidului pur, crescând odată cu concentrafia. De asemenea, la stabilirea temperaturii aburului de încălzire trebue să se fină seamă de faptul că temperatura de fierbere e mai înaltă în straturile inferioare ale solufiei decât Ia suprafafa acesteia, din cauza presiunii hidrostatice pe care straturile superioare de lichid o exercită asupra celor inferioare. 176 Factorii cel mai importanfi cari influenfează funcfionarea vaporizafoarelor sunf următorii: vitesa de circulafie a lichidului, care determină în mare măsură mărimea coeficientului de transfer de căldură; diferenfa de temperatură dintre agentul de încălzire şi solufie, de care depinde atât vitesa de circulafie a lichidului — la vaporizaioarele cu circulafie naturală —, cât şi mărimea suprafefei de încălzire; vitesa vaporilor secundari în fevi, cu care vitesa lichidului variază în acelaşi sens; presiunea vaporilor secundari, cu a cărei mărire scade viscozitatea lichidului, mărind corespunzător coeficientul de cedare a căldurii dela suprafafa de încălzire la lichid; creşterea presiunii vaporilor secundari, care reduce căderea de temperatură provocată de presiunea hidrostatică a coloanei de lichid; înălfimea nivelului lichidului în fevile de vaporizare, deoarece transferul de căldură se produce în condifiuni optime când fevile confin lichid numai pe V2'“3/4 din înălfimea lor; concentraţia soluţiei, de a cărei valoare depind greutatea specifică, viscozitatea şi căldura specifică — respectiv coeficientul de cedare a căldurii, cum şi vitesa de depunere a crustei pe suprafafa de încălzire; dimensiunile şi modul de aşezare a fevilor de încălzire, deoarece circulaţia lichidului depinde de aceste elemente; eficacitatea evacuării din evaporator a aerului şi a celorlalte gaze necondensabile, cari înrăutăfesc condifiunile de transfer de căldură; menfinerea în stare curată a suprafefei de încălzire (îndepărtarea depunerilor); menfinerea unui vid cât mai înaintat în evaporatoarele cari funcfionează cu depresiune. Vaporizatoarele sunf foarte răspândite, în special în industria chimică şi a produselor alimentare, unde sunt folosite pentru concentrarea şi distilarea soluţiilor. Ele sunt folosite şi în instalaţiile de căldări cu abur, pentru tratarea pe cale termică (distilare) a apei de alimentare a căldărilor. în acest caz, vaporizatoarele se numesc distilatoare. După regimul de funcfionare, se deosebesc următoarele tipuri de instalafii: vaporizatoare cu acfiune alternativă, în cari, după introducerea unei cantităfi de solufie, aceasta e supusă vaporizării până Ia obfinerea concentratei necesare, după care solufia se evacuează din vaporizator, care se încarcă cu o nouă cantitate de solufie de concentrafie mică; vaporizatoare cu acfiune continuă, în cari, atât solufia de concentrafie mică, cât şi solufia concentrată, intră — respectiv ies — în mod continuu, pe măsură ce se desfăşură procesul de vaporizare, Vaporizatoarele cu acfiune alternativă se folosesc numai la instalafiile mici, cu randament mic, când consistenta solufiei concentrate nu permite evacuarea ei prin pompare, sau Tn cazurile în cari e necesară vaporizarea totală a solventului. Vaporizatoarele cu acfiune continuă sunt mai economice şi mult mai răspândite decât cele cu acfiune alternativă, După modul de folosire a căldurii -necesare penfru vaporizare, se.deosebesc următoarele tipuri de instalafii: vaporizatoare cu acfiune simplă, în cari căldura consumată e folosită o singură dată pentru vaporizare (v. şi Vaporizare simplă); vaporizatoare cu acfiune multiplă (v.), în cari aceeaşi cantitate de căldură e folosită de mai multe ori, pentru vaporizarea succesivă a diferitelor cantităfi de lichid (v, şi Vaporizare cu acfiune multiplă). După presiunea din came/a de vaporizare, se deosebesc: vaporizatoare cu suprapresiune, în a căror cameră de vaporizare presiunea e mai înaltă decât presiunea atmosferică; vaporizatoare atmosferice, în a căror cameră de vaporizare presiunea e egală cu presiunea atmosferică; vaporizatoare cu vid, în a căror cameră de vaporizare presiunea e mai joasă decât presiunea atmosferică. Vaporii secundari ai vaporizatoarelor cu suprapresiune pot fi folosifi ca agent de încălzire în diferite instalafii termice, ceea ce permite realizarea unor randamente mari; vaporizatoarele atmosferice sunt simple, dar neeconomice, căldura de vaporizare pierzându-se odată cu vaporii secundari; vaporizatoarele cu vid sunt indicate în cazurile în cari solufia, fie că se alterează la temperatură înaltă, fie că are temperatură de fierbere înaltă, iar agentul de încălzire are temperatură joasă, sau când se urmăreşte mărirea diferenfei dintre temperatura agentului de încălzire şi a solufiei, în scopul reducerii suprafefei de încălzire, respectiv a gabaritului instalafiei; pierderile de căldură sunt mai mici, dar acest tip de vaporizator e mai complicat, deoarece are ca anexă o instalafie de vid (v. fig. II). i—'—i * ' r k II. Schema vaporizaforului cu vid. /) vaporizator; 2) condensator; 3) pompă de vid; 4) intrarea soluţiei slab concentrate; 5) vapori secundari; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) ieşirea agentului de încălzire; 8) ieşirea distilatului. După pozifia fevilor de încălzire, se deosebesc: vaporizatoare cu fevi orizontale, cu fevi verticale şi cu fevi înclinate. Cele mai răspândite sunt vaporizatoarele cu fevi verticale, al căror gabarit, la producfie egală, e cel mai mic. După tipul suprafefei de încălzire, se deosebesc: vaporizatoarele cu cămaşă, cu fevi drepte, şi cu serpentine. Cele mai răspândite sunt vaporizatoarele cu fevi drepte. După agentul de încă zire, se deosebesc: vaporizatoare încălzite cu abur, cu gaze, cu uleiu, şi cu apă. Cele mai răspândite sunt vaporizatoarele încălzite cu abur. Gazele de ardere, ca şi uleiul fierbinte, se folosesc în deosebi când e 379 71 5 st v necesara realizarea unor temperaturi de vaporizare înalte (200*»300°)f fără a mări presiunea în circuitul de încălzire. Folosirea ca agent de încălzire a apei cu temperatură de peste 100° impune realizarea unor presiuni înalte în circuitul de încălzire (până la 200 at), pentru a evita producerea vaporilor, cum şi utilizarea apei distilate, pentru a exclude depunerea sărurilor. încălzirea electrică a vaporizatoarelor nu e folosită decât în instalaţiile de laborator, sau în cazurile în cari se impune reglarea foarte precisă a procesului, deoarece acest mod de încălzire e de 2*-3 ori mai costisitor decât încălzirea obişnuită cu abur. După modul de circulafie a solufiei, se deosebesc: vaporizatoare cu circulafie naturală şi vaporizatoare cu circulafie forfată, primele fiind cele mai răspândite. — Există numeroase tipuri constructive de vaporizatoare. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt descrise mai jos. î. Vaporizator cu cămaşă [HcnapHTGJib c py6a-IHKOH; vaporisateur â chemise; Mantelverdampfer; jacket vaporizer; pârnâs el-gozologfeto]: Vaporizator a cărui cameră de vaporizare are perefi dubli, agentul de încălzire circulând prin cămaşa exterioară (v. fig.). în majoritatea cazurilor, aceste aparate — cu acfiune alternativă — se folosesc penfru vaporizarea solufiilor din cari precipită sub-stanfe solide cari se depun pe perefi, cum şi pentru vaporizarea solufiilor corozive. Uneori, aceste vaporizatoare sunt echipate cu dispozitive penfru răzuit perefii, cari pot fi căptuşifi cu materiale anti-corozive. Deoarece suprafafa de încălzire e mică, acest tip de aparate are o producfie orară mică. —Sin. Vaporizator cu manta, 2. ~ cu serpentină [3MeeBHKOBbiH ncnapn-Tejlb; vaporisateur â serpentine; Schlangenrohr-verdampfer; serpent coil vaporizer; kigyocsoves elgozologteto]: Vaporizator a cărui suprafafă de încălzire e constituită din una sau din mai multe serpentine de feavă, introduse în camera de vaporizare. Agenful de încălzire circulă prin serpentinele cari sunt cufundate în solufie. La vaporizatoarele cu mai multe serpentine, acestea sunt legate în paralel, astfel încât, după condifiunile de exploatare, agentul de încălzire poate fi introdus în toate sau numai în unele serpentine; scoaterea din funcfiune a unei părfi din suprafafa de încălzire interesează în deosebi aparatele cu acfiune alternativă, în cari nivelul solufiei scade pe măsură ce se produce vaporizarea. Vaporizatoarele cu serpentine se folosesc în deosebi pentru vaporizarea solufiilor corozive, în care caz perefii aparatului se protejează contra acfiunii solufiei, iar serpentinele se execută din material rezistent la coroziune. Schema vaporizaforului cu cămaşă, f) cameră de vaporizare; 2) cămaşă; 3) solufie; 4) ieşirea vaporilor secundari; 5) agent de încălzire. Vaporizator cu fevi inteMoare, ori» zontale. î) cameră de vaporizare; 2) suprafafă de încălzire; 3) spafiul agentului de încălzire. s. ~ cu fevi interioare, orizontale [ncnapn-TeJIh C BHyTpQHHflMH rOpHSOHTaJIbHbIMH Tpy- 6aMH; vaporisateur â tubes interieurs horizon-tales; Verdampfer mit inneren gera-den Zirkulations-rohren; vaporizer with interior ho-rizontal circulation tubes; vizszintes belsocsoves elgozologteto]: Vaporizator în interiorul căruia se găseşte suprafafa de încălzire, constituită dintr'un fascicul de fevi drepte, orizontale. Agenful de încălzire circulă prin fevi, iar solufia se vapori-zează în spafiul intertubular din corpul aparatului (v.fig.). înălfimea stratului de solufie fiind mică —sub 0,5 m— căderea de temperatură provocată de efectul presiunii hidrostatice e foarfe mică. Datorită volumului mare al camerei de vaporizare, aceste aparate sunt indicate penfru vaporizarea solufiilor cari spumează mult; ele nu se folosesc în cazul solufiilor cari depun cristale pe suprafafa de încălzire, deoarece aceasta e greu de curăţit. La suprafafă de încălzire egală, sunt mai grele şi ocupă un volum mai mare decât alte tipuri de aparate; de aceea, aceste vaporizatoare sunf folosite din ce în ce mai pufin. 4. ~ cu cameră de încălzire interioară şi cu feavă de circulafie [hc-napHTeJib c KaMepoii BHyTpsHHera corpeBa-HKH H C Tpy60np0B0-flOM; vaporisateur â cham-bre interieure de chauf-fage et conduite de cir-culafion; Zerstăuber mit innerer Heizungskammer und. Zirkulationsrohren; vaporizer with inner hea-ting chamber and circulation pipe; belsofuto kamrâs es keringocsoyes elgozologteto]: Vaporizator în care suprafafa de Vaporizator cu cameră de încălzire interioară şi cu feavă de circulafie. 1) corp; 2) fevi de încălzire; 3) feavă de circulafie; 4) cameră de vapori; 5)-separator de picături; 6) intrarea solufiei de vaporizat; 7) ieşirea solufiei concentrate; 8) ieşirea vaporilor secundari; 9) intrarea aburului de încălzire; fO) ieşirea condensatului. 380 încălzire e constituita dintr'un fascicul de fevi verticale, în al cărui ax se găseşte o feavă cu diametrul de peste 300 mm. Camera de vaporizare în care se găseşte solufia comunică cu interiorul fevilor; agentul de încălzire circulă prin spafiulintertubular (v. fig.). Suprafafa de încălzirea fiecărei fevi fiind proporfională cu diametrul ei, iar volumul confinut fiind proporfional cu pătratul diametrului, vaporizarea solufiei e mai intensă în fevile cu diametru mic decât în feava centrală, ceea ce face ca greutatea specifică a emulsiunii li-chid-vapori să fie mai mică în fevile cu diametru mic decât în feava cu diametru mare. Datorită acestei diferenfe, circulafia naturală a solufiei se intensifică, îmbunătăţind condifiunile de transfer de căldură şi reducând depunerile pe suprafafa de încălzire. Vaporizatoarele cu debit mare au mai multe fevi de circulafie. La unele vaporiza-toare, feava de circulafie e scoasă în afara aparatului, astfel încât lichidul mai primeşte căldură şi circulafia e şi mai activă. Suprafafa de încălzire a vaporizatoarelor de acest tip poate atinge câteva sute de metri pătrafi, lungimea fevilor putând depăşi 6 m. Producfia specifică de vapori e de 8--10 kg/m2h. Construcfia simplă şi uşurinfa curăfirii suprafefei de încălzire au făcut ca acest vaporizator să fie foarte răspândit, mai ales pentru vaporizarea solufiilor cu viscozitate mare şi a celor cari depun cruste şi sedimente. i. Vaporizatorcu peliculă ascendentă [ncna-pHTejib c BoexoAHiiţeH IlJieHKOH; vaporisateur â pellicule ascendente; Verdampfer mit aufsteigen-dem Hăutchen; vaporizer with ascending film; emel-kedo hârtyâs elgozologteto]: Vaporizator la care suprafafa de încălzire e constituită dintr'un fascicul de fevi lungi — până la 10m — aburul de încălzire circulând prin spafiul intertubular (v. fig.). — Solufia nu umple decât 1/5---1/4 din înălfimea fevilor. Bulele de vapori cari se formează în această regiune, în mişcarea lor ascendentă, antrenează şi lichid, care se deplasează de-a-lungul perefilor sub formă de peliculă, astfel încât vaporizarea conti- nuă pe toata lungimea fevilor, Amestecul vapori-lichid care părăseşte fevi le prin capătul de sus izbeşte separatorul de picături, care e constituit dintr'un rotor cu palete răsucite astfel încât, sub impulsul vaporilor, se roteşte, aruncând spre periferie picăturile de lichid concentrat, cari se colectează pe fundul domului. Vitesa mare a peliculei — până la 20 m/s — face ca transferul de căldură să se producă în condifiuni foarte bune. Datorită înălfimii mici a coloanei de lichid, influenfă presiunii hidrostatice asupra temperaturii de fierbere e neglijabilă. Acest tip de vaporizatoare, cari pot atinge producfia specifică de 35 kg vapori/m2h, fiind foarte răspândit, se construeşte într'o gamă largă de dimensiuni, cu suprafefe de încălzire între 50 şi 1500 m2. Vaporizatoarele cu peliculă ascendentă dau rezultate foarte bune la vaporizarea solufiilor cari emulsionează puternic; nu sunt recomandabile pentru vaporizarea solufiilor foarte vâscoase şi a celor cari cristalizează, deoarece există pericolul înfundării aparatului. 2. ~ cu peliculă descendentă [HCnapHTeJlb C HHCXOAHiiţeH nJieHKOfi; vaporisateur â pellicule descendente; Verdampfer mit fallendem Hăutchen; vaporizer with descending film; leszăllo hărtyâs elgozologteto]: Vaporizatorcu două treceri: prin una urcă solufia, iar prin cealaltă coboară spre separator emulsiunea lichid-vapori secundari. Se foloseşte pentru vaporizarea solufiilor cu viscozitate mare. s. ~ cu cameră de încălzire exterioară, verticală [HcnapHTejib c BepTHKâJibHOH KaMepoâ BHeuiHero eorpeBatraa; vaporisateur â chambre de chauffage verticale; Verdampfer mit senkrechter ăufjerer Heizungskammer; vaporizer with exterior vertical heating chamber; fuggoleges kulso fiito-kamrâs elgozologteto]: Vaporizator la care camera de încălzire e situată în afara corpului (v. fig. /). Prin aceasta, înălfimea vaporizatorului scade, iar funcfionarea devine mai eficace deoarece, feava de circulafie ne mai fiind încălzită, circulafia solufiei e mai intensă. Prin legarea a două sau a mai multor camere de încălzire la un singur separator, aparatul poate funcfiona continuu, deoarece e posibilă curăţirea uneia dintre camere în timpul funcfionării celorlalte. Camera exterioară e uşor accesibilă pentru curăfire şi reparafii. Aceste aparate pot fi construite pentru capacităţi mari de producfie (lungimea fevilor poate atinge 7 m) şi pot funcfiona atât pe principiul vaporizatoarelor cu cameră de încălzire şi cu feavă de circulafie, cât şi pe principiul vaporizatoarelor cu peliculă ascendentă, dând rezultate bune la vaporizarea oricărui fel de solufii, incluziv a solufiilor cari emulsionează puternic. Pentru a evita ancrasarea suprafefei de încălzire, pentru vaporizarea solufiilor cari cristalizează se folosesc vaporizatoare de acelaşi tip, însă cu camera de încălzire situată jos (v. fig. II). La acestea, nivelul lichidului e mult deasupra camerei de încălzire, astfel încât, datorită presiunii hidrostatice h a coloanei de lichid, tempe- din această feavă nu Vaporizator cu peliculă ascendentă. I) corp; 2) dom; 3) fevi de încălzire; 4) plăci tubu-lare; 5} intrarea solufiei; 6) separator; 7) ieşirea solufiei concentrate; 8) ieşirea vaporilor secundari; 9) feavă penfru evacuarea gazelor; 10) intrarea aburului de încălzire; II) evacuarea condensatului. m rafura de fierbere a.soluţiei în camera de încălzire e mai înaltă decât în separator. Solufia e încălzităja o temperatură la care 7. să nu fie posibilă fier- ^?TL 7 2 X I. Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară, verticală, î) cameră de încălzire; 2) separator; 3) feavă de circulaţie; 4) agent de încălzire; 5) intrarea solufiei; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) ieşirea vaporilor secundari. II. Aparat penfru vaporizarea solufiilor cari cristalizează. I) cameră de încălzire; 2) separator; 3) feavă de circulafie; 4)agentde încălzire; 5)intrarea solufiei; 6) ieşirea solufiei concentrate; 7) ieşirea vaporilor secundari; 8) indicator de nivel. berea în camera de încălzire, ci ia nivelul superior al lichidului, astfe! încât cristalele nu se produc şi nici nu se depun pe suprafafa de încălzire, ci în separator, de unde pot fi evacuate uşor,' după ce se separă de lichidul concentrat. î. Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară orizontală [ncnapniejib c ropHsoHTajibHoft Kaivxepoft BHeniHero eorpeBaRHH; vaporisateur â chambre externe de chauffage hori-zontale; Verdamp-fer mit wagrech-ter ăul^erer Hei-zungskammer; vaporizer with exterior horizontal heating chamber; vîzszintes kulso fu-tokamrâs elgozologteto]: Vaporizator pe al cărui separator vertical e fixată camera de încălzire orizontală (v. fig.). Pentru a uşura demontarea şi curăfirea, aceasta e montată pe rofi. Circulafia solufiei, care e foarte slabă, face ca acest Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară, orizontală, î) cameră de încălzire; 2) separator; 3) agent de încălzire; 4) intrarea solufiei; 5) ieşirea solufiei concentrate; 6) ieşirea vaporilor secundari. tip de vaporizator să aibă greutate şi dimensiuni mari, Tipul e folosit pentru tratarea leşiilor şi a solufiilor cari depun cruste şi sedimente dure. în general, separatorul se execută din fontă, iar camera de încălzire, din tablă de ofel. §. ~ cu cameră de încălzire exterioară, inclinată [ncnapHTejib c HaKJiOHHOM KaMepoft BHeniHero cro- ^ paHHfl; vapori sa- 8 L teur â chambre de chauffage exteri-eure inclinee; Ver-dampfer mit schră-ger ăufjerer Hei-zungskammer; vaporizer with externai inclined heating chamber; fer-de kulso futokam-râselgoz616gtet6]: Vaporizator cu cameră de încălzire oblică, cu fevi de încălzire şi o feavă de circulafie ne- Vaporizator cu cameră de încălzire încălzită; el OCU- exterioara, inclinată. pă O Suprafafă mai 1) cameră de încăFzire; 2) feavă de mică decât cel cu circulafie; 3) camera vaporilor se-cameră orizontală cundari; 4) deflector; 5) capac deşi e mai scund montabil; 6) intrarea solufiei; 7) in-decât cel CU ca- trarea agentului de încălzire; ) ie-meraverticala.Prin şirea vaporilor secundari, demontarea capacului camerei de încălzire (v. fig.), aceasta poate fi curăfifă uşor. Circulafia e mult mai bună decât la aparatele cu cameră orizontală, atât datorită diferenfei de nivel mai mari, cât şi fevii de circulafie, care nu e încălzită. 3> ~ cu circulafie forfată [HcnapHTeJib c npHHyAHTejibHOH iţHpKyjlHIţHeH; vaporisateur â circulation forcee; Verdampfer mit Zwangs-umlauf; vaporizer with forced circulation; keny-szerkeringos elgozologteto]: Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară, la care circulafia solufiei e asigurată de o pompă. Prin mărirea vitesei lichidului în interiorul fevilor de încălzire, coeficientul de cedare a căldurii e îmbunătăfit, astfel încât suprafafa de încălzire se reduce. Datorită căderii de presiune provocate de vitesa mărită de circulafie, temperatura de fierbere e mai înaltă în camera de încălzire decât în separator, astfel încât e posibilă vaporizarea solufiilor cari cristalizează, fără ancrasarea suprafefei de încălzire, ca şi în vaporizatorul cu cameră de încălzire exterioară verticală (v.), situată jos. Fafă de acesta însă, vaporizatorul cu circulafie forfată are o înălfime mult mai mică (v. fig.). Cristalele cari se produc sunt separate şi evacuate periodic, cu ajutorul unui filtru special. Cu câf vitesa de circulafie e mai mare, cu atât nivelul la care începe fierberea lichidului e mai înalt. în general, la vitesa de aproximativ 2 m/s, nivelul de fierbere a lichidului se găseşte la capătul superior al fevilor. Folosirea unor vitese mai mici dscât 1 m/s nu are sens, deoarece, în acest caz, nivelul de fierberea 382 lichidului fiind jos, iar influenfă vitesei asupra coeficientului de cedare a căldurii fiind neglijabilă, procesul se apropie de cel care se produce în Vaporizator cu circulafie forfafă. 1) pompă de circulafie; 2) cameră de încălzire; 3) separafor; 4) filtrupenfru cristale; 5) evacuarea condensatului; 6) feavă de circulafie; 7) ieşirea vaporilor secundari; 8) intrarea solufiei; 9) ieşirea solufiei concentrate; 10) intrarea aburului de încălzire. vaporizatoarele cu circulafie naturală. De asemenea, folosirea unor vitese mai mari decât 4 m/s nu e indicată, deoarece peste această limită creşterea coeficientului de cedare a căldurii e neglijabilă, în timp ce consumul de energie necesară pentru antrenarea pompei creşte foarte repede. De aceea, în majoritatea cazurilor, vitesa e cuprinsă între 1,5 şi 3,5 m/s, ea neputând să scadă sub 2,5 m/s în instalafiile în cari se vaporizează solufii cari cristalizează. La producfie egală, vaporizatoarele cu circulafie forfată ocupă spafiu mult mai mic decât cele cu circulafie naturală; de aceea ele sunt folosite în instalafii de capacitate mare şi foarte mare, unde vaporizatoarele cu circulafie naturală ar ocupa spafii exagerat de mari. i. Vaporizator cu acfiune multiplă [HCnapHTeJlb MH0r0KpaTH0r0 #eHCTBHfl; vaporisateur â action multiple; Verdampfer mit vervielfăltiger Wirkung; vaporizer with multiplied action; tobbszoroshatâsu elgozologteto]: Instalafie în care vaporii secundari produşi de un vaporizator sunt folosifi ca agent de încălzire într'un al doilea vaporizator; vaporii secundari produşi de acesta sunt folosifi ca agent de încălzire într'un al treilea vaporizator, etc. în general, toate vaporizatoarele cari fac parte din aceeaşi instalafie sunt identice. Pentru ca funcfionarea să fie posibilă, trebue să existe o diferenfă de temperatură — respectiv de presiune — între vaporii secundari din fiecare treaptă şî solufia din treapta următoare. Condifiunile în cari se produce vaporizarea şi numărul de trepte ales determină diferenfa totală de temperatură dintre prima şi ultima treaptă, respectiv presiunea aburului de încălzire al primei trepte şi presiunea aburului secundar al ultimei trepte. în numeroase cazuri, pentru realizarea intervalului necesar trebue ca aburul de încălzire al primei trepte să aibă presiune destul de înaltă, iar ultima sau ultimele trepte să funcţioneze în vid (în acest caz, instalafia are nevoie şi de un condensator şi de o pompă de vid). — După modul de legare între ele a diferitelor trepte, există numeroase scheme de vaporiza-toare cu acfiune multiplă, dintre cari se folosesc mai mult cele descrise mai jos. în instalafiile în echicurent, aburul de încălzire, aburul secundar şi solufia se mişcă în acelaşi sens dela o treaptă la alta (v. fig. a). Solufia trece dintr'o treaptă în alta, datorită diferenfei de Instalafii de vaporizare cu acfiune multiplă, a) în echicurenf; b) în contracurent; c) cu alimentare separată; î) vaporizator; 2) intrarea solufiei brute; 3) ieşirea solufiei concentrate; 4) intrarea aburului de încălzire; 5) abur secundar; 6) pompă de circulafie; /), II) şi IU) trepte de vaporizare. presiune existente, concentrafia atingând valoarea maximă în ultima treaptă. Aceasta e schema cea mai răspândită în întreprinderile industriale. în instalafiile în contracurent, solufia brută intră prin ultima treaptă, trecând apoi succesiv prin toate treptele, până la prima (v. fig. b). Pentru ca circulafia solufiei să fie posibilă, deoarece presiunea creşte dela ultima treaptă spre prima treaptă, se găsesc între trepte pompe de circulafie. Solufia atinge concentrafia maximă în prima treaptă. Instalafiile în contracurent se folosesc pentru vaporizarea solufiilor a ciror viscg- 383 zitate creşte repede cu concentrafia şi cu scăderea temperaturii, deoarece, dacă în astfel de cazuri s'ar folosi schema în echicurent, viscozitatea ar creşte exagerat în ultima treaptă, îngreunând sau chiar împiedecând circulafia. înălfimea temperaturii de vaporizare, odată cu creşterea viscozităfii solufiei, determină intensificarea transferului de căldură. Fafă de instalafia în echicurent, instalafia în contracurent prezintă desavantajele unui consum mai mare de abur de încălzire (cu 3*"5%), cu pref mai mare, exploatare mai complicată şi consum mai mare de energie electrică, datorită pompelor de circulafie montate între trepte. în instalafia cu alimentare separată, fiecare treaptă e alimentată independent cu solufie, aceasta trecând prin câte un singur va-porizator (v. fig. c), în acest fel, concentrafia solufiei e aceeaşi în toate treptele. Schema cu alimentare separată se foloseşte pentru vaporizarea solufiilor saturate, cari cristalizează puternic, deoarece în celelalte scheme depunerea cristalelor ar înfunda repede armaturile şi conductele de legătură dintre trepte. Afară de acestea, există şi alte scheme, mai pufin folosite, dintre cari cea mai interesantă e schema instalaţiei cu prelevare de abur, în care o parte din aburul secundar produs nu mai e trimis în vaporizatoarele treptelor următoare, ci e folosit în diferite alte procese tehnologice, sau în instalafia de încălzire a uzinei. Marele avantaj pe care-I prezintă instalafiile de vaporizare cu acfiune multiplă fafă de cele cu acfiune simplă consistă în realizarea unei economii importante de abur de încălzire, respectiv de combustibil. Teoretic, în vaporizatoarele cu acfiune simplă, fiecare kilogram de abur de încălzire poate vaporiza un kilogram de solufie, iar în vaporizatoarele cu acfiune multiplă cu n trepte, fiecare kilogram de abur de încălzire poate vaporiza n kilograme de solufie. Datorită pierderilor de căldură spre exterior şi creşterii căldurii de vaporizare cu scăderea presiunii, consumul rea! e pufin mai mare, fiind cuprins între 1,1 kg/kg solufie evaporată la vaporizatoa-rele cu o treaptă, şi 0,27 kg/kg solufie evaporată la vaporizatoarele cu cinci trepte. Consumul specific real poate fi determinat cu aproximafie satisfăcătoare din relafia: d= q"^"^ kg/kg solufie evaporată, din care rezultă că economia realizabilă prin adăugirea unei trepte suplementare scade repede cu creşterea numărului total de trepte (de ex., trecând dela o treaptă de vaporizare |a două trepte, economia de abur încălzitor e de aproximativ 50%; dela patru la cinci trepte, economia scade la 10%, iar prin trecerea dela zece la unsprezece trepte, economia se reduce la numai 1%). Prin mărirea numărului de trepte se scumpeşte şi se măreşte şi instalafia, cresc cheltuelile de întreţinere şi de reparafii, iar exploatarea se complică. Din aceste motive, cele mai multe instalafii cu acfiune multiplă au trei sau patru trepte de vaporizare, deşi se poate ajunge până la zece trepte în anumite cazuri speciale (instalafii de mare debit, la cari se dispune de abur încălzitor de înaltă presiune şi când diferenfa de temperatură pe treaptă, între aburul de încălzire şi solufie, e mică). i. Vaporizator cu pompă de căldură [ncnapH-TejiB c TenJiOBblM HacocoM,” vaporisateur â pompe de chaleur; Verdampfer mit Wărmepumpe; vaporizer with heating pump; hoszivattyus elgozologteto]: Vaporizator în care vaporii secundari produşi sunt aspira(i de un compresor care le ridică presiunea şi-i refulează în camera de încălzire a vaporizatorului (v. fig.). Prin ridicarea presiunii Instalaţii de vaporizare cu pompă de căldură, a) cu turbocompresor; b) cu ejector; 1) vaporizator; 2) tur-bocompresor; 3) mofor electric; 4) ejector; 5) intrarea solufiei brute; 6) ieşirea solufiei concentrate; 7) vapori secundari; 8) vapori secundari comprimafi; 9) abur de încălzire; 10) condensat. creşte şi temperatura de saturafie a vaporilor refulafi, astfel încât căldura de vaporizare a acestora poate fi utilizată pentru vaporizarea solufiei. în acest fel se realizează „recirculafia" căldurii în interiorul vaporizatorului cu un consum minim de energie, necesar numai pentru comprimarea vaporilor secundari. Economia realizabilă e cu atât mai mare, cu cât raportul de compresiune e mai mic, respectiv cu cât e necesară o cădere mai mică de temperatură în vaporizator. Aceasta limitează domeniul de aplicare a vaporizatoarelor cu pompă de căldură, deoarece la vaporizarea solufiilor a căror temperatură de fierbere creşte repede cu concentrafia, temperatura vaporilor secundari produşi poate fi cu câteva zeci de grade mai joasă decât temperatura solufiei, astfel încât ridicarea temperaturii vaporilor prin comprimare poate deveni cu totul nerentabilă. Vaporizatorul e alimentat cu abur de încălzire numai la punerea în funcfiune, până când începe să se producă abur secundar. Apoi, se pune în funcfiune compresorul şi se opreşte accesul aburului dela căldare. Compresorul poate fi cu piston, cu turbocompresor (în cele mai multe cazuri), sau cu ejector cu abur. Teoretic, economia realizabilă prin vaporizarea cu pompa de căldură e nelimitată; practic, în condifiunile întâlnife în mod obişnuit, economia e pufin mai mare decât la un vaporizator cu acfiune multiplă cu patru trepte, iar investiţiile şi 584 dimensiunile sunt mai mici. Aceasta instalafie permite vaporizarea la temperaturi joase, ceea ce prezintă mare importanfă penfru tratarea solurilor uşor alterabile la ridicarea temperaturii. Vaporizatoarele cu pompă de căldură se folosesc în industria chimică, pentru vaporizarea soluţiilor a căror temperatură de fierbere creşte în urma concentrării cu maximum 10°, în industria produselor alimentare, în deosebi pentru concentrarea laptelui şi a sucurilor de fructe, şi, în general, în cazurile în cari trebue evitată supunerea soluţiei la temperaturi înalte, şi în cari, prin urmare, vaporizatoarele cu acţiune multiplă nu pot fi folosite. Folosirea vaporizatoarelor cu pompă de căldură nu e raţională în cazurile în cari vaporii secundari, produşi prin vaporizare, pot fi folosiţi pentru încălzire. 1. Vaporizator [ecnapHTejib sanopasaTop; vaporisateur; Dampfer; steamer; gozolo], Ind. fexf,: Maşină folosită în imprimeria textilă pentru flui-dificarea, cu ajutorul aburului saturat, a pastei colorate imprimate pe ţesături, pentru mărirea reactivităţii dintre coloranţi şi fibre, în vederea înviorării şi realizării stabilităţii colorilor imprimate. După modul de acfionare a aburului, vaporizatorul poate fi: vaporizator cu acfiune continuă şi cu presiune normală; vaporizator cu presiune joasă, şi vaporizator mic, pentru imprimeuri cu coloranfi indantren. Vaporizatorul cu acfiune continuă cu presiune normală cuprinde (v. fig.): o cameră paralelepipedică metalică (1), îmbrăcată cu plăci de material termo-izolant, în care se introduce abur saturat, cu temperatura de 96-*100o; un preîncălzitor compus dintr'un canal (2), cu perefi metalici, în care se trimite aer cald şi prin care fesătura (3) circulă întinsă în lăfime, peste barele condu-cătoare (4); un sistem de cilindri rotitori conducători (5), cu ajutorul cărora fesătura, după ce a trecut prin preîncălzitor şi după ce efectuează o cursă orjzontală prin camera (1), circulă formând falduri verticale şi iese apoi prin preîncălzitor; un dispozitiv cu mişcare pendulară, care depune în falduri orizontale fesătura imprimată şi vaporizată sau un sistem de bare, cari conduc fesătura spre o maşină de uscaf, când ea nu trebue depusă în falduri. — Cu această maşină, vaporizarea imprimeului se face în 2*"15 minate. ' « 2. Vaporizator: Sin. impropriu, folosit uneori pentru Pulverizator. s. Vaporizator de alcool [cnHpTOBOîî Hcna-pHTeJlb; vaporisateur d'alcool; Spritzverdampfer; alcohol vaporizer; szeszgozologtefo]. C. /..* Vaporizator care produce vaporii de alcool necesari în Vaporizator cu acfiune continuă şi cu presiune normală. 1) cameră metalică; 2) canal preîncălzitor; 3) fesătură; 4) bare conducătoare; 5) cilindri conducători. conducta generală de frână a trenurilor. Amestecul aerului comprimat cu vapori de alcool se face penfru reducerea pericolului de înghef al aparatelor de frână. Vaporizarea alcoolului se realizează prin pulverizarea acestuia cu ajutorul unui curent de aer comprimat. Vaporizatorul de alcool se montează între rezervorul principal de aer şi conducta generală de frână. 4. Var [Bap; var; Var; var; var] El.: Unitatea de măsură a puterii electromagnetice reactive, în sistemul de unităfi MKSA. Un var e puterea reactivă care se obfine când cele două mărimi de stare sinusoidale, lineare, cari intervin în expresiunea puterii reactive — tensiunea şi curentul electric — au valorile efective de 1 V, respectiv de 1 A, şi sunt în cuadrafură. — Sin. Voltamper reactiv. 5. VÂr EL: Simbol literal pentru var. 6. Var [HSBecTb; chaux; Kalk; lime; mesz]. Tehn., Ind chim.: Material obfinut prin calcinarea, sub temperatura de vitrifiere, a rocelor calcaroase (calcar obişnuit, marmură, cretă, aragonit, calcit, calcar argiios, marnă calcaroasă, etc.), fără nicio preparare prealabilă, şi folosit ca liant pentru mortare, ca adaus la fabricarea fontelor şi a oţelurilor, ca material de polisat, ca materie primă în industria chimică (de ex. la fabricarea carburii de calciu, a cioratului de potasiu, a clorurii de var, a feromanganului, etc.), în industria lacurilor şi a vopselelor, în industria celulozei, a zahărului, a pielăriei, a sticlei, etc. Compozifia chimică a varurilor diferă după felul rocei folosite la fabricarea lor. Din punctul de vedere al modului de întărire, se deosebesc: 7. Var aerian [B03#yuiHaH H3BeCTb; chaux aerienne, chaux ordi-<5 naire; Luftkalk, ^ge-wohnlicher Kalk; ordi-nary lime; legmesz]: Var care, după hidratare, se întăreşte şi prezintă o creştere a rezistenfelor mecanice numai în aer, şi care rezistă numai la lucrări cari nu ajung în contact permanent cu apa. întărirea varurilor aeriene se ,dato-reşte atât cristalizării unei părfi din hidroxidul de calciu format la hidratarea varului, prin saturarea solufiei în urma evaporării apei, cât şi carbonatării unei alte părţi din hidroxidul de calciu, sub acţiunea bioxidului de carbon din aer, conform reacţiei Ca(OH)2 + C02 = CaCOş-f- H20. în general, carbonatul de calciu se formează la suprafafa de contact cu aerul, iar hidroxidul de calciu cristalizat se formează în interiorul masei mortarului, deoarece, după formarea unui strat superficial de carbonat de calciu, bioxidul de carbon pătrunde mai greu în masa mortarului, astfel încât întărirea acestuia se datoreşte numai cristali- 3â5 zării hidroxidului de calciu, tn urma evaporării lente a apei. Carbonatarea hidroxidului de calciu se poate face numai dacă mortarul conţine 2,5—5% apă; din această cauză, zidăria trebue umezită înainte de aplicarea tencuelii, pentru ca apa necesară carbonatării să nu fie absorbită de zidărie. întărirea mortarelor de var aerian se face încet, în special la pereţii groşi sau în straturile groase de mortar. La perefii foarte groşi, mortarul dela interior poate rămânea mult timp neîntărit, sau hir se întăreşte deloc, dacă bioxidul de carbon nu poate pătrunde în masa zidăriei sau dacă evaporarea apei e împiedecată. Varurile aeriene se fabrică din roce calcaroase cari conţin cel mult 10% impurităţi argiloase. Prin calcinarea acestor materii prime se obţine varul ars (nestins), în formă de bulgări, al cărui component principal e oxidul de calciu anhidru (CaO); componentul său secundar e oxidul de magneziu (MgO). Afară de aceşti componenţi, varurile aeriene arse conţin impurităţi provenite din calcinarea altor substanţe cari se găsesc în materia primă (de ex. substanţe argiloase, cuarţ, etc.), cari influenţează atât procesul de fabricare a varului ars (arderea) şi de hidratare a acestuia (stingerea), cât şi proprietăţile de liant ale varului hidratat. Din această cauză, la fabricarea varului trebue să se aleagă cu grijă regimul de ardere a materiei prime, adică vitesa şi temperatura de ardere. Prin adăugire de apa, oxidul de calciu din varul ars se combină chimic cu apa şi se transformă în hidroxid de calciu, care constitue componentul principal al varului stins (v. Varului, stingerea ~). După cantitatea de apă folosită la stingere, varul stins se poate prezenta, fie sub forma de praf, fie sub forma de pastă. — Varurile aeriene folosite cel mai mult în construcţii şi în industrii sunt varul gras sau alb şi varul dolomific. Varul gras pentru construcţii se fabrică din roce calcaroase cari conţin cel pufin 95% carbonat de calciu şi cel mult 5% carbonat de magneziu, prin caîcinare la temperatura de 1 ;00"*1200°. Produsul obfinut se prezintă sub forma de bulgări albi, a căror compoziţie, după calitatea materiei prime, e următoarea: oxizi de calciu şi de magneziu (CaO + MgO) activi, cel pufin 90% pentru varul de calitatea!, cel pufin 80% pentru varul de calitatea a i l-a, şi cel pufin 70% pentru varul de calitatea a IIl-a; oxid de magneziu, cel mult 5%; impurităţi nearse (reziduu la stingere), cel mult 7% pentru varul de calitatea I, ce! mult 10% pentru varul de calitatea a ll-a, şi ce! mult 12% pentru varul de calitatea a II l-a. Varul gras se caracterizează printr'o hidratare (stingere) foarte violentă, cu des-voltare mare de căldură şi creştere apreciabilă a volumului. Apa folosită pentru stingerea varului gras nu trebue să confină sulfat de calciu sau de magneziu, ori clorură de sodiu, deoarece stingerea nu se mai face cu desvoltare mare de căldură şi în locul hidroxidului de calciu se °bfin alfi compuşi, ca hidroxidul de sodiu sau carbonatul de calciu, cari nu au proprietăţi de liant. Calitatea varului gras pentru construcfii se stabileşte prin încercări de laborator, determi-nându-se randamentul în pastă al varului, şi consistenfa pastei şi confinutul ei în părfi nestinse. Randamentul în pastă al varului gras, adică volumul pastei de var obfinute prin stingerea unităfii de masă de var, trebue să fie de cel pufin 2,2 l/kg pentru varul de calitatea I, de cel pufin 1,8 l/kg pentru varul de calitatea a ll-a, şi de cel pufin 1,6 l/kg pentru varul de calitatea a II l-a. Consistenfa pastei de var se determină cu ajutorul unui con etalon, de formă, greutate şi dimensiuni standardizate; ea se exprimă prin numărul de centimetri cari măsoară pătrunderea conului în masa pastei, sub acfiunea greutăfii sale proprii. Cantitatea de apă necesară pentru a obfine pasta de consistenfă prescrisă e egală cu cea folosită la determinarea randamentului în pastă. Standardele noastre prescriu, pentru varul de calitatea I, o consistenfă de cel mult 10 cm, iar pentru varurile de calităfile a ll-a şi a IIl-a, o consistentă de cel mult 12 cm. Părfile nestinse din pasta de var provin fie din granulele de calcar nearse, cari nu au proprietatea de liant, fie din granulele supraarse, cari sunt învelite într'o peliculă sticloasă provenită dintr'o vitrifiere parfială a materiei prime şi cari se pot stinge mult mai târziu, în interiorul mortarului întărit, în urma fisurării peliculei şi a pătrunderii umezelii aerului, producând umflarea şi desagregarea mortarului. Standardele noastre limitează continutu! în părfi nestinse, pentru fiecare dintre cele trei calităfi de varuri, Ia cel mult 1 %, 3%, respectiv 5%. Rezistenfele mecanice iniţiale ale mortarelor confecfionate cu var gras sunt mici, iar creşterea lor în timp e foarte lentă. Rezistenfă la întindere a unui mortar cu dozajul 1:3 (1 parte pastă de var la 3 părfi nisip) atinge 1 "-3 kg/cm2 după 7 zile dela confecţionare, şi cca 8*** 10 kg/cm2 după 3 luni. Rezistenfă la compresiune atinge 20—30 kg/cm2 după 3 luni.— Varul gras pentru construcţii se livrează, fie în bulgări (var ars în bulgări), transportat în vrac, fie în praf (var ars măcinat şi var stins în praf), ambalat în saci, sau în pastă (var stins în pastă), ambalat şi transportat în cutii sau în recipiente speciale. Varul gras industrial e folosit, fie ca materie primă, fie ca adaus la fabricarea unor produse industriale. .Varul gras industrial folosit la fabricarea carburii de calciu, a clorurii de var, a cloratului de potasiu şi a feromanganului, are următoarea compoziţie chimică: CaO, cel puţin 94%; MgO, cel mult 2%; CaCOq, cel mult 3%; Fe203+A^Os, cel mult 2%; Si02 liber, cel mult 1%. Conţinutul în aceşti compuşi se referă la materialul uscat la 105°. Randamentul în pastă trebue să fie de cel pufin 2,2 l/kg var, iar reziduul la stingere, de cel mult 5%. Varul gras industrial folosit în industria lacurilor are următoarea compozifie chimică: CaO, cel pufin 95%; MgO, cel mult 2%; Fe203 + Al203, cel mult 0,5%. Nu trebue să confină CaS04 şi Si02, liber. Randamentul în pastă trebue să fie de cel puţin 2,2 l/kg var, iar reziduul la stingere, de cel mult 5%. Varul gras industrial folosit ca adaus 25 386 pentru formarea sgurii ia fabricarea ofelurilor şi a fontelor are următoarea compozifie chimică: CaO, cel pufin 94%; MgO, cel mult 1%; Fe203 +Al203, cel mult 1%; Si02 liber, cel mult 1%; sulf legat, cel mult 0,1%. Nu trebue să confină CaS04, iar pierderile la calcinare trebue să fie de cel mult 3%. Varul gras industrial se livrează în bulgări, ferindu-l de umezeală în timpul transportului sau al depozitării. — Varul dolomitic se fabrica prin ardere la temperatura de 900*'*1050°, din roce calcaroase cari confin în cantitate mare (10--50%) carbonat de magneziu. Produsul obfinut se prezintă sub formă de bulgări de coloare cenuşie închisă, cari confin ce! pufin 90% CaO+MgO (amestec de oxid de calciu şi de magneziu) şi cel mult 10% impurităfi. Proporfia de oxid de magneziu, în raport cu cantitatea totală de oxid de calciu şî de magneziu, din varurîle dolomitice, e de cel pufin 5%, şi poate atinge 40%. Spre deosebire de varul gras, varul dolomitic se hidratează (se stinge) mai pufin violent, desvoltând mult mai pufina căldură. Pasta de var dolomitic are co!oare închisă, dela cenuşie până la cenuşie închisă, din care cauză varul dolomitic se numeşte şi var negru. Randamentul în pastă al varului dolomitic (1,5"* 1,8 litri la 1 kg de var) e mai mic decât al varului gras. Varul dolomitic se foloseşte în construcfii la prepararea mortarelor, fiind livrat, fie nestins (în bulgări sau măcinat), fie stins în praf (ambalat în saci). în industria chimică se foloseşte în locul magnezitului caustic, sub forma de dolomit caustic, obfinut prin arderea mai îngrijită a materiei prime; în industria metalurgică se foloseşte sub forma de var mort, numit dolomit metalurgic, obfinut prin calcinarea până la vitrifiere a unei materii prime care confine în cantitate mare impurităfi argiloase. Varurile aeriene prezintă următoarele avantaje: se sting uşor, astfel încât nu prezintă dificuitsfî de preparare pe şantier; se întăresc lent, astfel încât pot fi preparate în cantităfi mari şi folosite treptat, după nevoie; sunt spornice, deoarece îşi măresc apreciabil volumul prin hidratare; permit incorporarea unor cantităfi mari de nisip şi dau mortare plastice şi foarte lucrabile. Prezintă desavantajul că nu se pot obfine mortare cu rezistenfe mecanice mari şi că nu pot fi folosite la lucrări expuse umezelii sau sub apă. i. Var alb: Sin. Var gras. V. sub Var aerian. t. ~ dolomitic: Sin. Var negru. V. sub Var aerian. s. ~ gras*. Sin. Var alb. V. sub Var aerian. 4. ~ negru: Sin. Var dolomitic. V. sub Var aerian. 5. ~ obişnuit: Sin. Var aerian, (v.). e. Var hidraulic [rHflpaBJiHHecKan HSBecTb; chaux hydraulique; hydraulischer Kalk; hydraulic lime; hidraulikus mesz]: Var care, după hidratare, se întăreşte şi prezintă o creştere a rezistenfe-lor mecanice, atât în aer, cât şi în apă; după întărire, materialul rezultat nu e desagregat prin acfiunea apei. întărirea şi creşterea rezistentelor varului hidraulic se datoresc, în principal sau ex- cluziv, reacţiei chimice dintre unii componenfi ai lui (numifi hidraulici) şi apa cu care a fost amestecat. Componenfii hidraulici din var sunt constituiţi de silica{ii şi de aluminaţii de ca!ciu, formafi prin combinarea unei părfi din oxidul de calciu din var cu bioxidul de siliciu şi cu trioxizii de fier şi de aluminiu din argila confinută de materia primă folosită la fabricarea varului. Prin hidratare, aceşti componenfi se transformă în hidro-aluminafi de calciu cristalini, în hidrosilicafi de calciu cristalini şi în geluri de hidrosilicaţi de calciu, făcând priză şi întărindu-se prin pierderea, apei (v. sub Priză şi sub întărire hidraulică). Din acest punct de vedere, varurile hidraulice se aseamănă cu cimentul Portland, de care se deosebesc prin faptul că sunt fabricate dintr'o materie prima naturală, care nu e dozată artificial şi care se calcinează la o temperatură mai joasă decât 1200°. Proprietăţile hidraulice ale unui var hidraulic sunt cu atât mai accentuate, cu cât proporţia de componenţi hidraulici, fafă de componentul nehidraulic (oxidul de calciu), e mai mare. Cantitatea de oxid de calciu nelegat din varurile hidraulice e cu atât mai mare, cu cât cantitatea de argilă din materia primă e mai mică. Datorită oxidului de calciu liber, unele varuri hidraulice se întăresc în apă numai după o întărire inifială în aer. Această întărire inifială se datoreşte carbonatării hidroxidului de calciu format prin hidratarea oxidului de calciu liber din var. Din această cauză, varurile cu exces de oxid de calciu reclamă o hidratare parfială înainte de punerea în lucru, necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu, cum şi menfinerea lucrării în aer, un anumit timp, necesar întăririi hidroxidului de calciu. — Din punctul de vedere al hidraulicităţii, se deosebesc trei tipuri de varuri hidraulice: var slab hidraulic, var hidraulic obişnuit şi var superhidraulic. Varul slab hidraulic sau varul de apă conţine cel puţin 10% componenţi acizi solubili (Si02, Al203, Fe203), raportaţi la cantitatea totală a componenţilor cari determină caracteristicele varului (CaO, MgO, Si02, AI2O3, Fe2C>3). Când confinutul în MgO e mai mare decât 5%, se numeşte var de apă „dolomitic". Varul slab hidraulic se hidratează (se stinge) lent, cu desvoltare mică de căldură şi se desaşregă total, transformându-se în praf. Prelucrat cu grijă, e stabil la apă. Rezistentele mecanice ale mortarelor de var siab hidraulic pot atinge, după 28 de zile dela preparare, 15 kg/cm2 la compresiune, şi 3 kg/cm2 la întindere. Se livrează şi se transportă, fie în bucăfi (var ars), fie în praf (var ars măcinat sau var stins în praf), ambalat în saci. — Varul hidraulic obişnuit (numit, de obiceiu, numai var hidraulic) se fabrică prin calcinarea calcarelor cu un confinut mare de argilă (calcare argiloase, marne), sub temperatura de vitrifiere (adică la cca 900>i*1000°). Produsul rezultat din ardere confine cel pufin 15% componenfi acizi solubili. Greutatea specifică a varului hidraulic obişnuit e de 2,5-*2,9, iar greutatea specifică aparentă, în grămada şi în stare afinată, @ de 0f5”*0,8 t/m3, Prin hidratare, varul hidraulic obişnui! se stinge parfial, şi anume numai oxidul de calciu liber, iar bulgării se desagregă prin stingere şi se transformă în praf, în m'că măsură. Din această cauză, la prepararea mortarelor, varul hidraulic obişnuit nu se foloseşte sub forma de bulgări cari se sting, ci sub forma de praf, obfinut prin măcinarea bulgărilor de var, fie înainte de stingere, fie după stingerea parfială a varului. înainte de folosire, praful de var e stins numai cu o cantitate de apă necesară hidratării oxidului de calciu liber; apoi se depozitează în silozuri, unde se păstrează până la confecfionarea mortarului. Mortarele de var hidraulic trebue ţinute la aer 7*.*21 de zile, pentru întărirea hidroxidului de calciu, după care pot fi introduse sub apă. Rezistenţele mecanice ale varului hidraulic obişnuit sunt mult mai mari decât ale varurilor aeriene, şi anume, după 28 de zile dela prepararea mortarului (cu dozajul 1 :3), rezistenfă la compresiune poate atinge 40 kg/cm2, iar rezistenfă la întindere poate atinge 5 kg /cm2. — Varul superhidraulic se fabrică prin calcinarea, sub temperatura de vitrifiere, a marnelor cari confin 23—30% argilă; el se deosebeşte de varul hidraulic obişnuit numai prin faptul că dă mortare cari pot atinge rezistente mecanice mult mai mari, de exemplu 80 kg/cm2 la compresiune, după 28 de zile dela confecfionare, datorită proporfiei mult mai mari de componenfi hidraulici pe cari îi confine şi datorită faptului ca nu conţine oxid de calciu liber. — Din grupul varurilor superhidraulice face parte şi varul roman, care e fabricat dintr'o ma-terie primă bogată în siiice. Se caracterizează prin faptul că se întăreşte excluziv hidraulic, astfel încât poate fi folosit şi la lucrări sub apă. Datorită calităţilor iui cari îl apropie de cimenturi, varul roman se numeşte şi ciment roman (v,), Se foloseşte numai sub forma de praf nestins, ambalat în saci. Varurile hidraulice se folosesc la confec|io“ narea mortarelor pentru zidării şi penfru tencueli, Putând înlocui mortarele slabe de ciment folosite la executarea fundaţiilor de piatră brută. Varul superhidraulic poate fi folosit şi ia confecţionarea betoanelor cu mărci inferioare şi a blocurilor de beton cu sgură. î. Var de apa: Sin. Var slab hidraulic. V. sub Var hidraulic. 2. ~ roman: Sin. Ciment roman (v.). V. sub Var hidraulic. 3. ~ slab hidraulic: Sin. Var de apă. V. sub Var hidraulic. 4. ~ superhidraulic [cBepxrH^paBJiHHecKan HSBeCTb; chaux eminemment hydraulique; hoch-hydraulischer Kalk; super hydraulic lime; szuper-hidraulikus mesz]. V. sub Var hidraulic. — _ După modul de prezentare în momentul folo-sirii, se deosebesc: s. Var ars. V. Var nestins. a. ^ caustic. V. Var nestins. ~ nestins [HerameHan H3secTb; chaux vive, chaux caustique; gebrannter Kalk, unge-|o?ehf©r Kalk, Branntkalk; not ilaktd lime; szlraz m mesz]: Numire comerciala pentru varul în forma în care se prezintă după calcinarea materiei prime, adică la care oxidul de calciu nu a fost hidratat şi transformat în hidroxid de calciu. — Sin. Var ars, Var caustic. V. sub Var aerian, Var hidraulic — şi sub Varului, fabricarea 8. ~ stins [rameHafl H3BeCbT; chaux efeinte; gsloschter Kalk; slaked lime; oltott mesz]: Termen uzual pentru produsul obţinut prin hidratarea varului şi transformarea oxidului de calciu în hidroxid de calciu. După cantitatea de apă folosită la hidratare, se poate prezenta sub diferite forme: lapte de var, pastă de var (var stins în pastă) şi praf de var (var stins în praf). V. sub Varului, stingerea După modul de prezentare la livrare, ia transport sau la depozitare, se deosebesc: o. Var în bulgări [KOMKOBaa H3B6CTb; chaux en morceaux; Stuckkalk; lime-stone in blocs; darabos mesz]: Var nestins format din bucăţi de 5***15 cm, aşa cum rezultă dela fabricaţie. Serveşte la obţinerea varului stins în pastă. Se transportă şi se livrează în vrac. 10. ~ în pastă: Sin. Pastă de var (v.). V. şi sub Varului, stingerea 11. ~ în praf [nyuiOHKa; chaux en poudre; Staubkalk, Loschkalk, pulverformig geloschter Kalk; powdered lime; por mesz]: Var stins, obţinut prin stingerea varului numai cu cantitatea de apa necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu. Se prezintă sub forma de pulbere foarte fină. E folosit la prepararea mortarelor, a betoanelor de ciment cu var, ca filer (v.) în lucrările rutiere şi în diferite procese tehnologice industriale. La prepararea mortarelor, se amestecă în stare uscată cu nisipul, după care se adaugă apa. Se transportă şi se livrează ambalat în saci. V. şi sub Varului, stingerea 12. ~ măcinat [MOJiOTan HSBecTb; chaux broyee; gemahlener Branntkalk; ground lime stone; orlott mesz]: Var nestins, format din particule foarte fine, obfinut prin măcinarea bulgărilor de var. Serveşte Ia prepararea mortarelor cu liant de var-ipsos, sau de var-argilă, la prepararea mortarelor obişnuite de var pentru zidării, cum şi la fabricarea unor blocuri sau a unor plăci aglomerate folosite în consfrucfii. La prepararea mortarelor poate fi folosit, fie după o stingere prealabilă, fie amestecat în stare nestinsă cu nisipul sau cu sgura, după care se amestecă cu apa. Când cantitatea de apă e determinată corect (de obiceiu, de 0,9"*1,5 ori greutatea varului), mortarul se întăreşte foarte repede. Datorită autoîncalzirii mortarului, întărirea e accelerată, astfel încât folosirea varului măcinat e recomandată pentru executarea zidăriilor şi a tencuelilor în timpul iernii. Afară de aceasta, folosirea varului măcinat prezintă avantajul că evită formarea deşeurilor de stingere (var incomplet stins sau înnecat) cari, prin stingere ulterioară, pot provoca desagregarea tencuelilor şi a zidăriilor prin umflare (exfolieri şi împuşcături). Varul măcinat se transportă şi sş păstrează în saci bine închişi. îs. apă de V. Api de var, m* 388 i. Var, cupfor de ~ [neqb flJin odJKHra H3BecTH; four â chaux; Kalkofen; lime kiln; mesz-kemence]: Cuptor utilizat pentru calcinarea materiei prime folosite la fabricarea varului. Din punctul de vedere al modului de funcţionare, se deosebesc: cuptoare intermitente (sau cuptoare de câmp) şi cuptoare continue. Cuptoarele intermitente se caracterizează prin faptul căf după arderea fiecărei încărcături (şarje), se întrerupe funcfionarea lor şi se lasă să se răcească, pentru a putea evacua încărcătura arsă şi pentru a introduce o nouă încărcătură de materie primă. Se folosesc cuptoare intermitente fără zidărie permanentă şi cuptoarecu zidărie permanentă.— Cuptoarele intermitente fără zidărie sunt folosite pentru producţii mici (100-250 tone pe an) şi se amplasează, de obiceiu, în apropierea carierei de unde se extrage materia primă, sau chiar în interiorul ei. Se caracterizează prin faptul că pentru construirea cuptorului se utilizează înseşi blocurile şi bulgării de calcar cari constitue materia primă. Pentru construcţie se sapă în pământ o groapă adâncă de cca 2 m, în interiorul căreia se construesc, din blocuri de calcar, mai multe focare pentru arderea combustibilului (cu lemne uscate sau turbă). Aceste focare se acoper cu o boltă executată de asemenea din blocuri de calcar, deasupra căreia se aşază, în straturi, materia primă. în mijlocul cuptorului se lasă un canal vertical pentru realizarea tirajului, iar în masa încărcăturii se aşază butuci de lemn cari ard şi formează alte canale, mai mici. Partea exterioară a încărcăturii se ten-cueşte cu argilă şi se acopere, de obiceiu, cu un strat de pământ sau de brazde. Arderea durează circa şapte zile, iar răcirea, trei zile, după care se demontează cuptorul şi se sortează materialul ars. — Cuptoarele intermitente cu zidărie permanentă (v. fig. /) sunt formate dintr'un perete de cărămidă care nu se demontează după arderea încărcăturilor. Aceste cuptoare se folosesc pentru pro-ducf ii până la 500 tone pe an. Zidăria cuptorului e constituită dintr'un perete exterior de cărămidă obişnuită, care e căptuşit cu cărămidă refractară. Uneori, între peretele exterior şi căptuşeală se lasă un spafiu care se umple cu material1 izo- I. Cuptor de var, intermitent, zidărie permanentă. 1) perete exterior; 2) căptuşeală refractară; 3) umplutură izolantă; 4) bolta focarului; 5) camera focarului,^) gura de alimentare a focarului; 7) strat de piatră de var; 8) strat de combustibil. jant (de obiceiu, sgură), penfru a se micşora pierderile de căldură. La partea inferioară a cuptorului se amenajează un canal, pentru alimentarea focarului cu combustibil. Focarul e realizat prin executarea unei bolfi din blocuri de calcar, care susfine încărcătura cuptorului. Materia primă, formată din bulgări mici de calcar, se aşază deasupra bolfii, în straturi alternate cu bulgări de cărbune. Arderea durează 3"*4 zile şi se execută prin alimentarea continuă a focului din focar cu lemne uscate. După răcire (2—3 zile), se scoate încărcătura arsă şi se introduce o nouă încărcătură. Cuptoarele intermitente prezintă următoarele desavantaje: au nevoie de manoperă multă pentru încărcare şi descărcare; se pierde prea mult timp pentru încărcare, descărcare şi răcire; au un consum mare de combustibil; o mare parte din combustibil se pierde prin răcirea cuptorului şi prin încălzirea Iui, după fiecare ciclu, până la realizarea temperaturii de ardere a materialului; dau un mare procent de rebuturi (var supraars şi var ars incomplet), deoarece reglarea şi conducerea regimului de ardere sunt grele. — Cuptoarele continue se caracterizează prin faptul că cele cinci faze ale procesului de fabricafie (încărcarea, preîncălzirea materiei prime, decarbonatarea materiei prime, răcirea varului şi descărcarea lui) se efectuează fără întrerupere. Din punctul de vedere al mersului arderii, la orice cuptor continuu se deosebesc trei zone: zona de preîncălzire a materialului, zona de ardere şi zona de răcire. Zona de preîncălzire e situată spre partea prin care se face încărcarea cuptorului. în această zonă, materialul e încălzit de gazele de combustie, ridicându-şi temperatura până la temperatura de ardere, pe măsură ce înaintează spre zona de ardere. Preîncălzirea materialului economiseşte o mare cantitate de combustibil şi micşorează durata de ardere. Zona de ardere^ e situată imediat după zona de pre-încăjzîre. în interiorul acestei zone se realizează temperatura cea mai înaltă a cuptorului, prin arderea combustibilului. Zona de răcire e situată după zona de ardere, până la ieşirea materialului din cuptor. în această zonă, materialul ars e răcit de aerul proaspăt care intră prin grătarul cuptorului şi care se ridică spre zona de ardere, preîncălzindu-se, astfel încât ajunge în această zonă la o temperatură destul de înaltă. în felul acesta, realizarea temperaturii înalte din zona de ardere e uşurată — şi se face economie de combustibil. Din punctul de vedere al mişcării materialului supus arderii, se deosebesc două tipuri de cuptoare continue: cuptoare la cari materialul stă pe loc şi cuptoare la cari materialul se deplasează în interiorul lui. Cuptoare la cari materialul se deplasează sunt cuptoarele verticale şi cuptoarele rotative. Cuptoare la cari materialul stă pe loc sunt cuptoarele circulare şi cuptoarele circulare în zigzag. Cuptoarele la cari materialul se deplasează se caracterizează prin faptul că materialul parcurge întregul interior al cuptorului, iar focul rămâne fix, înfr'o anumită regiune a acestuia. Cuptoarele la cari materialul stă pe loc se caracterizează prin faptul că materia primă e plasată în mai multe camere, în cari rămâne în tot timpul fa-bricafiei, iar focul e mutat pe rând la fiecare 389 dintre ele. — Cuptoarele verticale sunt folosite cel mai des. Ele sunt constituite dintr'o zidărie exterioară de cărămidă obişnuită şi dintr'o zidărie inferioară de cărămidă refractară, între cari se aşază, de obiceiu, un strat de material izolant. Forma zidăriei cuptorului poate fi cilindrică, tron-conică sau în formă de două trunchiuri de con cu bazele mari alipite. La cuptoarele cu înălţime mare, zidăria e căptuşită uneori la exterior cu o manta de tablă. La partea inferioară a cuptorului se găseşte un grătar de bare de ofel, printre cari cade varul ars, singur sau prin aplicarea de lovituri de rangă. La unele cuptoare, grătarul se roteşte în plan orizontal sau se mişcă alternativ în două sensuri, pentru a realiza evacuarea automată a varului. De asemenea, încărcarea materiei prime se poate face mecanizat, cu ajutorul unui skip sau al unei benzi rulante. Varul ars şi evacuat din cuptor poate fi înmagazinat într'un buncăr aşezat sub grătar, de unde e descărcat în mijloacele de transport, sau poaie cădea pe o bandă rulantă care-l transportă într'un siloz, încărcarea materialului se face pe la partea superioară şi se deplasează de sus în jos, pe măsură ce materialul ars e evacuat pe la partea inferioară. Din punctul de vedere al arderii, se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare verti- II. Cuptor de var, cu ardere în masa încărcăturii, f) perete exterior de cărămidă; 2) căptuşeală refractară; 3) coşul cuptorului; 4) gură de încărcare; 5) platformă de încărcare; 6) grătar; 7) guri de evacuare a varului; 8) strat de piatră de var; 9) strat de combustibil; 10) var ars; 11) zona de preîncălzire; 12) zona de ardere; 13) zona de răcire. cale: cuptoare cu ardere în masa încărcăturii cuptorului, cuptoare cu arzătoare centrale, cuptoare cu arzătoare laterale (sau cuptoare cu flacără lungă) şi cuptoare cu injectoare. La cuptoarele cu ardere în masa încărcăturii (v. fig. II), încărcătura e formată din straturi de calcar, groase de cca 25 cm, cari alternează cu straturi de combustibil (an- tracit, huilă săracă, cocs mărunt), groase de 5"*10 cm, care arde în zona de ardere. Cuptoarele cu ardere în masa încărcătorii prezintă desavantajul că varul poate fi impurificat de cenuşă şi de sgură. Cuptoarele cu focare exterioare funcfionează cu cărbune brun, cu lemn, turbă, etc., cari ard pe grătare aşezate lateral, în afara corpului cuptorului, sub zona de ardere (v. fig.111). O parte din aerul necesar combustiei (aerul secundar) intră în cuptor pe la partea inferioară, prin gurile de descărcare a varului preîncăl-zindu-se în zona de răcire a cuptorului. Cuptoarele cu focare exterioare prezintă a-vantajul că varul nu mai e impurificat de cenuşă şi de sgură, Cuptoarele cu arzătoare centrale funcfionează cu gaze (gaze naturale, sau UI. Cuptor de var, cu focare gaze obţinute prin perefe pa- gazeiticarea com- refe interior de cărămidă refractară; bustibilului într'un 3) coşul cuptorului; 4) gură de în-qazoqen). Arză- cărcare; 5) focare exterioare; 6) grătar; f , A 7) auri de evacuare a varului, torul e situat in ' partea centrală a cuptorului şi ajunge cu capătul superior în zona de ardere. Cuptoarele cu injectoare funcfionează cu gaze, cu combustibil lichid (păcură), sau solid (praf de cărbune). Injectoarele sunt situate în orificii amenajate în peretele cuptorului, după o circumfe-renfă (v. fig. IV). La cuptoarele cu arzătoare centrale şi cu injectoare, aerul de combustie intră în zona de răcire a cuptorului pe la partea inferioară, prin grătarul de evacuare a materialului ars. Pentru activarea şi îmbunătăfirea tirajului, u-nele cuptoare verticale sunt echipate cu un coş montat la jumătatea distanfei dintre gura cuptorului şi partea superioară a zonei de ardere, şi cu un ventilator. în felul acesta, arderea e mai uniformă, iar randamentul creşte cu 20—25%. La cuptoarele cu gaze, pentru a se uniformiza arderea şi a se realiza o IV. Cuptor de var cu injectoare. 1) peretele cuptorului; 2) injectoare; 3) grătar rotitor; 4) guri de evacuare a varului ars; 5) coşul cuptorului. BfO pinza de loc continuă la nivelul zonei de ardare, cum şi pentru a se micşora puterea calorifică a gazelor naturale, care altfel ar putea provoca supraarderea varului, se amestecă gazele naturale, înainte de introducerea în arzător, cu gaze arse captate dela gura cuptorului,— Cuptoarele rotative folosite pentru arderea varului sunt construite în acelaşi fel ca şi cele folosite penfru fabricarea cimentului,— Cuptoarele circulare şi cuptoarele circulare în zig-zag folosite la fabricarea varului sunf asemănătoare cu cele folosite pentru arderea ma-terialelor ceramice. Se caracterizează prin faptul că materialul e imobil, iar focul se deplasează continuu. Pentru a realiza continuitatea fabricatei, materialul e distribuit în mai multe camere, iar focul e distribuit pe rând la fiecare dintre ele, astfel încât, în timp ce în unele camere se face arderea materialului, în camerele precedente se realizează răcirea şi evacuarea materialului, iar în camerele următoare se realizează preîncălzirea. Pentru aceasta, aerul necesar combustiei traversează întâi camerele în cari se face răcirea, şi se preîncalzesc, apoi intră în camerele de ardere, iar gazele arse sunt conduse, spre evacuare, prin camerele în cari se face preîncălzirea materialului. 1. Var, groapă de^ [H3BecTK0BEH HMa; fosse â chaux; Kalkgrube; lime pit; meszgodor]: Groapă amenajată în pământ, folosită pe şantier penfru depozitarea laptelui de var, după stingerea varului, în vederea terminării procesului de stingere şi a formării pastei de var. Perefii gropii de var pot fi căptuşi}! cu lemn, cu cărămidă sau cu beton, penfru a împiedeca surparea pământului şi amestecarea lui cu varul. Fundul gropii se lasă ne-căptuşit, pentru ca excesul de apă să se poată infiltra în pământ. V. şi sub Varului, stingerea 2. lapte de V. Lapte de var. 3. piatră de V. Calcar. 4. ~r sapă de ~ [jionaTa ajih rameiiHB ws- B6CTH; beche â chaux; Spafen fur Kalkbearbeifen; spade for lime working; meszkapa]: Unealtă folosită pe şantier pentru amestecarea varului în timpul stingerii sau pentru amestecarea mortarului în timpul preparării. E constituită dintr'o lamă de ofel plană, cu marginea inferioară dreaptă şi eu coifurile superioare drepte sau rotunjite, şi Sapă de var. care are la marginea superioară o teacă în care se fixează o coadă de lemn. Lama are grosimea uniformă şi e găurită, pentru a permite trecerea fluidului dintr'o parte în alfa, realizând o amestecare mai bună. — Sin. Sapă de mortar. 5. Vară [jieTO; ete; Sommer; summer; nyâr]. Astr.: 1. Anotimp care, din punctul de vedere astronomic, începe la solstifiul de vară (21 Iunie) şî se termină la echinoxul de toamnă (23 Septemvrie). — 2. Anotimp care, din punctul de veder© meteo* rologic, e cuprins în intervalul dintre 1 Iunie şi 31 August. 6. Vara Sfâniului Martin [6a6be JieTO; ete d@ la Saint Martin; Flugsommer, Nachsommer, Alt-weibersommer; St. Martins's summer, Indian summer; Szent Mârfon nyara, venasszonyok nyara]. Meteor*: Perioadă de încălzire care se produce în Europa Centrală şi Estică pe la 11 Noemvrie. O perioadă similară se constată uneori în fara noastră către sfârşitul lunii Septemvrie şi începutul lunii Octomvrie. Ea se datoreşte formării unui antî-ciclon în jumătatea sudică a U R S S. 7. Varangă [^JiopHan paMKa; varangue; Bo-denwrange; floor, frame-floor; bordafalp, bokony-talp]. Nav, m.; Piesă de lemn sau de tablă, montată într'un plan vertical, transversal fafă de fundu! navei, pentru consolidarea acestuia. Varangele sunt legate de coaste, la înălfimea gumelor (v.), şi sunt montate câte una la fiecare coastă. — După forma constructivă, se deosebesc: s. ~-cadru [6paKeTHbiH (oTKpbiTbiH) c).— Pentru condifiuni de lucru speciale sau pentru uşurarea condifiunilor de fixare în locaş, se confecfionează vârfuri de strung speciale, cum sunt: vârful cu 392 resort (cu un vârf port-piesă şi un disc limitor, aplicat pe fafa frontală a vârfului), pentru păpuşa fixă, care asigură piesei prinse o poziţie independentă de adâncimea găurii de centrare (v. fig. d) şi care e folosit la lucrul în serie efectuat cu limitoare de cursă a căruciorului; vârful cu degajare, pentru păpuşa mobilă, care permite strunjirea frontală a pieselor până Ia centru (v. fig, e); vârful cu gaură de centrare, care e folosit la strunjirea pieselor cu extremitate conică (v. fig. f); vârfurile cu tăietură pentru cheie (v. fig. g) sau cu piulifă de demontare (v. fig. h), cari se demontează uşor. 1. Vârf de inimă [H3biK cepfleqHHKa KpecTO-BHHbl; pointe de coeur matricee; Herzstuckspitze; frog point, Crossing centre; keresztezesi csucs]. C. f.: Vârful triunghiular al unei inimi de schimbător de cale, respectiv de traversare-joncţiune, situat Ia întretăierea celor două şine. Vârful inimii se execută din ofel, fie prin forjare şi tratament termic, inima având şi labele de iepure executate din acelaşi material ca vârful, — fie prin sudare, din şine pline asamblate. Vârful fizic al inimii unui schimbător de cale, respectiv al unei tra-versări-joncfiuni, e retras spre călcâiul inimii cu 50--140 mm fafă de vârful „matematic" al inimii, pentru ca vârful real să nu fie prea ascuţit şi deci să nu fie expus unei ştirbiri şi uzurii rapide, provocate de şocuri, Ia trecerea roţilor peste vârful inimii. 2. Vârf de seară [BegepiinH iihk; point de soir; Abendspitze; evening peak; esti csucs]. E/f.: Vârful maxim de sarcină al unei centrale sau reţele electrice, provocat în primele ore ale serii de coincidenfa cererii industriilor cu cererea iluminatului. s. Vârf de sufîaiu. Mefl.: Sin. Bec de sudură (v.). 4. Vârf de unghiu [ BepiUHRa yrjia; point d'intersection des tangentes; Winkelpunkt, Tan-gentenschnittpunkt; point of intersection of tan-gents; szogpont]. Drum., C. f.; Punctul de întretăiere a două aliniamente consecutive ale axei unei căi de comunicafie terestră. Vârfurile de unghiu sunt elemente caracteristice unui traseu, cu ajutorul cărora se determină pozifia acestuia pe planurile de situafie, se identifică traseul pe teren (prin repere fixe şi uşor de recunoscut, — ca arbori, unghiuri de case, stânci izolate, borne de cotă, arbori izolafi, etc., — indicate pe planurile de situafie), şi se trasează axa căii pe teren. Vârfurile de unghiu sunt notate, în piesele desenate ale proiectelor tehnice sau de execufie, cu litera V, scrisă lângă punctul care marchează vârful de unghiu şi însofită de un indice care reprezintă numărul vârfului, în sensul creşterii kilometrajului traseului. Pe teren, vârfurile de unghiu se marchează, provizoriu, cu făruşi şi, definitiv, cu borne de beton. Pe una dintre fefele bornelor se scrie, cu vopsea roşie de uieiu, indicativul vârfului de unghiu şi kilometrajul. Pentru o mai bună conservare a bornelor şi pentru o identificare mai uşoară a locului în care se găsesc, se recomandă ca în jurul lor sa se execute un mic şanţ circular, iar bornele să se acopere cu pământ, formându-se un muşuroiu, 5. Vârf matematic al inimii. V. Punct matematic a! inimii. 6. Vârfar. Ind. far.: Unealtă de forma unei furci, folosită pentru clădirea stogurilor sau a clăilor de fân, cum şi a şirelor de paie.— Sin. Tăpoiu. 7. Vârful literei [roJiQBKa 6yKBbi; tete de la lettre; Typenkopf; letter block head; betufej], Arte gr.: Trunchiul de piramidă de la partea superioară a unei litere de tipografie, pe care e gravată floarea literei. s. Varga. M/ne: Corpul sfredelului de mină. (Termen regional). s. Vărgată, textură Sin. Textură rubanată. V. sub Textură. 10. Vârghie. Ind. ţar.: Fiecare dintre parii de tufan, ciopliţi şi bătuţi în pământ, pe cari se împletesc nuielele Ia coşare, la case, etc.—Sin. Vârghină. 11. Variabilă [nepeMeHHafl; variable; Verănder-liche, Variable; variable; vâltozo]. Maf.: Simbol care indică fiecare element aS unei mulţimi care are numărul cardinal (finit sau transfinit) mai mare decât unu. Fiecare element al acestei mulţimi se numeşte o valoare a variabilei sau o valoare pe care o poate „lua" variabila, — iar mulţimea se numeşte domeniul variabilei sau domeniul ei de variaţie. Dacă toate elementele mirfţimii sunt numere reale, variabila se numeşte reală; ea se numeşte variabilă complexă, vectorială, tensorială, spino-rială, matricială, etc., dacă toate elementele mulţimii care constitue domeniu! ei sunt numere complexe, vectori, tensori, spinori, matrice, etc. Dacă elementele mulţimii-domeniu sunt discrete, variabila se numeşte discretă. De exemplu, variabila x = 0,± 1,±2,±3,*,a, se numeşte variabilă (reală) continuă în intervalul (a, b)\ intervalul poate fi deschis (când a0 când comufatoarea se roteşte în acelaşi sens cu câmpul învârtitor, în care caz /2>/iî n<.0 când comutatoarea se roteşte în sens invers, în care caz /2 lq) curenfii în înfăşurările motorului; X^) reactanfe capaci-*lve; ^LP *L2) reactanfe inductive; 11 şi Z2) impedanfe. gol nu poate fi modificată între limite prea largi. Procedeul prezintă desavantajul unor mari pierderi şupbmentar#, din cauza @n©rgi©i consumat© pentru producerea câmpului de frânare. — Fig. X reprezintă schema de principiu a variaţiei turafiei unui m.otor asincron trifazat cu rotorul în colivie, prin conectare monofazată, Impedanfele (Zj) şi (Z2) sunt constituite dintr'un condensator şi un reactor cu saturafie variabilă, legate în serie, Sensul de rotafie al motorului variază după cum Xq, X^^>Xq, respectiv X^ Xqi Xq. Variind curenfii de magnetizare suplementară, se poate regla lin turafia motorului dela o valoare maximă oarecare până la zero. Alunecarea critică a motorului trebue să fie apropiată de unitate, pentru a putea obfine o reducere apreciabilă a turafiei. Comanda motorului se face cu un tub electronic. Se obfin o variafie a turafiei într'o gamă largă şi inversarea sensului de mers fără să fie necesară schimbarea conexiunilor. Motorul se încălzeşte mult la turafii joase, datorită pierderilor prin alunecare. Procedeul se aplică motoarelor până la câteva sute de wafi, pentru aefionarea avansurilor la freze de copiat şi la alte maşini-unelte de aşchiat metale, la dispozitive de acfionare cu variafia turafiei, cu porniri şi inversări frecvente, în special în regim de scurtă durată. La motoarele cu rotorul cu inele se aplică următoarele procedee de variere a turafiei: Variafia turafiei prin conectarea unor rezistent© în circuitul rotorului. Dacă cuplul şi curentul ro-toric al unui motor asincron au valori constante, alunecarea e proporfională cu rezistenta circuitului rotoric. Cea mai bună utilizare a motorului e realizată în cazul variafiei turafiei la cuplu con-stant, în care caz e valabilă relafia (3) în care R2r e rezistenfă legată între inelele motorului, R21 e rezistenfă înfăşurării rotorului, an e alunecarea când rotorul e în scurt-circuit, iar a e alunecarea corespunzătoare valorii R2r a rezistentei exterioare. Fig. XI reprezintă caracteristice! e de reglare prin conectarea unor rezistente în rotor. Curba (?) reprezintă cazul în care rotorul e în scurtcircuit, iar curbele (2), (3) şi (4), ca-zu| în care se conectează rezistente exterioare de valori crescânde. Se observă că nu se poate obfine o variafie a turafiei de mers în gol — şi că turafia variază mult cu sarcina, în special în domeniul turafiilor joase; de asemenea, că pentru rezistenfe exterioare mari, valoarea cuplului maxim scade simţitor. Acest proctd©u di plşr* y0n 200 100 u 20 40 60 80 100 °/an XI. Curbele cuplului’unui motor asincron obfinute prin introducerea unor rezistenfe în circuilul rotorului. 1) rotorul în scurt-circuit; 2), 3) şi 4) rotorul conectat în serie cu rezistenfe exterioare. 399 deri importante când alunecarea e mare (pierderile rotorice fiind proporfionale cu alunecarea); acestea sunt disipate în reostatul de reglare. în cazul motoarelor mari, aceste pierderi pot fi recuperate (de ex. în căldări electrice). Variafia turafiei prin conectarea rezistenfelor în rotor se aplică în cazul acfionării ventilatoarelor şi a pompelor centrifuge, cari au nevoie de un cuplu motor mic Ia vitese reduse. Ea se aplică şi la variafia continuă a turafiei maşinilor mari, în cazul când turafia lor trebue reglată întreSO şi 100% din turafia nominală şi variafiile de turafîe provocate de variafia sarcinii nu sunt supărătoare; vârsta clasei întâi, a doua, etc.; s\, s2t $3'”$ suprafafa de baza a claselor, iar m\, rri2, 171%,"', volumele claselor. s. Vârfej. Ind. făr.: 1. Unealtă folosită în dogărie, care serveşte la strângerea doagelor 26 402 pentru butoaie, ciubere, etc. — 2. V. sub Osia carului. — 3. Par gros, prins de peretele de bârne al stânei, care se poate învârti şi de care se atârnă căldarea sau ceaunul cel mare. — 4. Parte componentă a teascului (v. sub Teasc). — 5. Sin. Coacă (v.). 1. Vârtej. 6. Nav.; Sin. Ţâfână (v.). 2. Vârtej [BHXpb; tourbillon; Wirbel; vortex; orveny]. 7. Mec. fl.: Vectorul vitesei unghiulare a particulelor de fluid, egal cu jumătate din rotorul vitesei lineare a particulelor. în cinematica fluidelor, mişcarea particulelor de fluid de vitesă lineară v, se descompune într'o translafie, o deformafie — şi o rotafie în jurul unei axe instantanee care trece prin particulele respective, Vitesa unghiulară corespunzătoare w are expre- 1 i - 1 = - rot v = - 2 2 unde vx, vy şi vx sunt componentele vitesei lineare v. Dacă vârtejul e nul peste tot, vitesa lineară derivă dintr'un potenfial scalar cp, adică ^ = — grad cp şi mişcarea fluidului se numeşte potenfială. în cazul special, în care vitesa lineară v are atât rotor, cât şi divergenfă, ea e egală cu suma a doi termeni, dintre cari unul derivă dintr'un potenfial scalar cp (v. Potenfial scalar), iar celălalt derivă dintr'un potenfial vector w (v. Potenfial vector): v — — grad cp + rot w. Dacă fluidul e nelimitat şi se cunosc divergenfă şi rotorul vitesei lineare, se obfine (v. sub Potenfial scalar şi Potenfial vector): 1 fdiv v . _ 1 f rot v . = grad — 0, 4k unde T e intensitatea inelului, iar 0 e unghiul solid sub care se vede inelul din punctul în care se calculează vitesa. — Dacă forfele de masă cari se exercită asupra unui fluid derivă dintr'un potenfial şi masa specifică a fluidului depinde numai de presiune (fluid barotrop), vârtejul satisface următoarea ecuafie a lui Helmholtz: d rot v ~~dt~' ■ (rot v grad) v + rot v V v — 0, unde V e operatorul nabla. Cu ajutorul acestei ecuafii se pot demonstra cele două teoreme ale lui Helmholtz pentru fluidele barotrope supuse unor forje exterioare cari derivă dintr'un potenfial: particulele de fluid cari formează într'un moment oarecare o linie de vârtej aparfin tot timpul mişcării aceleiaşi linii de vârtej; intensitatea unui tub de vârtej e constantă în lungul tubului şi rămâne constantă în timp. — în aceleaşi ipoteze, circulafia pe un contur închis e constantă în timp (teorema lui Thomson) şi mişcarea irotafională sau rotafio-naiă îşi păstrează tof timpul acest caracter (teorema lui Lagrange). — Legătura dintre vârtej şi circulafia vitesei se face prin teorema lui Stokes (v.). — Dacă forfele exterioare nu derivă dintr'un potenfial scalar sau fluidul nu e barotrop, crearea sau distrugerea vârtejurilor devine posibilă. Astfel, în fluidele baroctine, a căror masă specifică depinde nu numai de presiune, ci şi de temperatură sau de umiditate, se formează vârtejuri din cauza intersectării suprafefelor isobare cu suprafefele isostere (teorema Iui Bjerknes); exemple de acest fel se întâlnesc în atmosferă, unde prin influenfă temperaturii suprafefele isobare nu mai coincid cu cele isostere, şi în apa mărilor, unde poate interveni gradul de salinitate diferit a două pături de apă. O altă cauză de formare a vârtejurilor e viscozitatea fluidelor. — Interes practic deosebit prezintă tuburile de vârtej infinit subfiri, rectilinii şi de lungime infinită, cari se numesc de asemenea vârtejuri. Considerând un plan normal pe tub, toate vitesele induse se găsesc în acest plan şi sunt normale pe raza care uneşte punctul respectiv cu urma vârtejului pe plan; deci mişcarea e plană şi ad- r mite un potenfial de vitese: 9 = 2^a' ° un~ ghiul polar. Un astfel de vârtej poate fi conside- 463 Val ca un corp de aceeâşî masa specifică cu fluidul înconjurător, purtat de curent ca orice particulă de fluid într'un câmp de vitese. — Un vârtej izolat într'un fluid indefinit în repaus rămâne în echilibru: centrul său are vitesă nulă. — Un sistem de două vârtejuri egale şi de sensuri contrare se deplasează rectiliniu cu aceeaşi vitesă v = T/2 k d, ştiind că V e intensitatea (pozitivă la un vârtej şi negativă la celălalt) şi d e distanfa dintre vârtejuri. Dacă intensităfile celor două vârfejuri sunt diferite, Ti şi T2» fiecare vârtej se roteşte în cerc în jurul celuilalt, distanfa dintre ele rămânând constantă. Asimilând intensităţile cu două mase punctiforme, centrul lor de greutate rămâne imobil în timpul mişcării. — Un sistem de n vârtejuri, de intensităfi r\, T2M..» Tk, asimilate cu mase punctiforme si- tuate în punctele Z\, z2, ■ • • > zk,..., zn (ştiind că zk=xk-\-iyk), satisface relafiile următoare: n n Yi ?kxk = const., S 1^* = const., k-X n £ r*(r~lţX^) = ^£rArV k=i în cari rk e raza vectoare şi vk e vitesa; deci momentul impulsului „maselor" Fk fafă de origine n e constant şi T^(x| + y2k) = const., de unde *=1 rezulta că suma momentelor de inerfie ale „maselor" fafă de origine e constantă. Teoria vârtejurilor prezintă importanfă în explicarea a numeroase fenomene din Hidrodinamică şi din Aerodinamică (teoria suprafefelor de discontinuitate, teoria vârtejurilor alternate, teoria aripei, etc.). 1. Vârtej de căldură. V. Vânt, tipuri de 2. Vârtej legat [CBH3aHHbiH BHxpb; tourbillon liejverbundener Wirbel; hold-on vortex; kofott 6r-veny]. Mec. fi: Vârtejul a cărui linie (v. Linie de vârtej) e legată de corpul în jurul căruia se efectuează o mişcare turbionară. Termenul se utilizează des pentru a indica vârtejurile legate de aripa unui avion. a. ~ liber [cB060AHblfi BHxpb; tourbillon libre; freier Wirbel; loose vortex; szabad orveny]: Vârtejul a cărui linie nu e legată de un solid şi care se poate întinde indefinit în mediul fluid, în direcfia vitesei. 4. ~ marginal [KOHiţeBOH BHXpb; tourbillon marginal; Randwirbel; wing-end vortex; hatâror-veny]: Vârtejul liber care se produce la extremitatea unei aripe. Se produce pufin în spatele aripei, după ruperea pânzei de vârtejuri care se formează la bordul de ieşire al acesteia — şi după concentrarea vârtejurilor de pe suprafafa pânzei în două nuclee marginale. 5. Vârtelniţă [mOTOBHJIO; devidoir; Haspel; winch; vitla, motolla]. 1. Meii.: Maşină de asamblare care serveşte Ia înfăşurarea sau la desfăşurarea sulurilor sau a colacilor de metal laminat, în cursul laminării sau al tragerii. După materialul care e asamblat, se deosebesc vârtelnife pentru sârmă şi vârtelnife pentru tablă sau benzi. După modul de lucru şi după felul de construcfie, se deosebesc: vârtelnifa cu tobă de înfăşurat cu întindere; vârtelnifa de înfăşurat obişnuită (numită de obiceiu înfăşurător); vârtelnifa cu tobă de înfăşurat fără întindere (numită de obiceiu maşină de făcut suluri); vârtelnifa de deşeuri; etc. Vârtelnifa cu tobă de înfăşurat cu întindere e o maşină care întinde banda de metal în timpul operafiunii de înfăşurare şi e folosită la laminarea la rece a tablei şi a benzilor late şi subfiri. La laminoarele ireversibile se instalează vârtelnifa în spatele cajei, iar la cele reversibile se instalează câte o vârtelnifă de fiecare parte a trenului de laminare (v. fig. I şi fig. sub Tablă laminată la I. Schema de dispoziţie a vârtelnifelor cu tobă de înfăşurat cu întindere, la un laminor de tablă la rece, reversibil. 1) cilindrii csjei cuarto; 2) bandă laminată; 3) şi 4) tobele vârtelniţelor. rece), înfăşurarea şi desfăşurarea făcându-se alternativ pe acestea. întinderea benzii uşurează procesul de laminare şi îmbunătăfeşte calitatea suprafefei. Vârtelnifa are ca organ de lucru o tobă orizontală rotitoare în două paliere, care are un mecanism de prindere a benzii, pentru a se putea realiza întinderea acesteia chiar la începutul în-rulării — şi un mecanism de micşorare a diametrului tobei, pentru uşurarea scoaterii sulului. Aefionarea prin rofi de friefiune se face cu motoare electrice; acestea sunt individuale şi reglabile la instalafiile noi şi asigură variafia vitesei periferice a benzii odată cu diametrul de înfăşurare, vitesa de laminare fiind constantă. Vârtelnifa pentru sârmă efectuează o înfăşurare obişnuită pe o tobă sau pe o traversă specială, a căror axă, în majoritatea cazurilor, e verticală; e folosită Ia laminarea la cald a sârmei şi a profilurilor mici; ea se montează la ieşirea din laminor. Se construesc vârtelnife cu tobă fixă şi vârtelnife cu tobă rotitoare; la vârtelnifa cu tobă rotitoare, materialul (sârma) se aduce tangenfial spre colacul care se formează, şi care se roteşte odată cu toba în timpul înfăşurării (v. fig. II). Organul de lucru e o tobă verticală (1), acfionată de un motor şi fixată la capătul unui arbore tu-bular (3); sârma se aduce oblic, printr'un tub (4), 26* sub clopotul (5). Turafia se alege tn funcfiune ghiarele de susţinere a colacului (6) şi acesta de viiesa de laminare, astfel încât firele de sârmă cade pe o bandă transportoare. Vârtelnifa poafe să se aşeze liber împrejurul tobei. Pentru scoaterea fi folosită pentru vitese de înfăşurare până la //. Vârtelnifa* înfăşurăfor cu fobă rotitoare. 1) tobă verticală cu clopot (5); 2) motor; 3) arbore tubular; 4) orificiul de intrare a tubului în clopotul (5); 6) motor de comandă a‘mişcării de degajare a colacului prin ridicarea tijei (7) şi strângerea ghiareior de susfjrere (8); 8') pozifia ghiarelor (8) Ia desprinderea colacului din maşină; 9) scaun conic de susjinete a tobei vârtelniţei. pe jos a colacului, un mofor (6) transmite unei tije (7) o mişcare de ridicare, astfel că se strâng HI. Vârtelnită-înfăşurător cu tobă fixă. f) sârmă de înfăşurat; 2) iub curb; 3) arbore tubular, vertical; 4) tobă fixă; 5) cilindru pneumatic pentru coborîrea tobei la scoaterea colacului; 6) schimbător de curea. 10 m/s. — La vârtelnifele cu fobă fixă (v. fig. ///), materialul (I) intră într'un tub curb (2), care are o extremitate solidară cu arborele tubular vertical (3). împreună cu arborele, tubul se roteşte în jurul axei tobei fixe (4), formând colacul. După înfăşurare, toba fixă e ccborîtă cu ajutorii I unui cilindru pneumatic (5), iar colacul e scos lateral. La instalafii vechi, acfionarea se face dela laminor, prin intermediul unei transmisiuni. Ele se pot folosi pentru vitese de înfăşurare până la 23 m/s. Desavantajul lor consistă în faptul că la fiecare rotafie a tubului curb se produce o răsucire a materialului cu 360°; astfel, acest tip poate fi folosit numai pentru sârmă. — Sin. înfăşurător de sârmă. Vârtelnifa cu rulouri formează sulurile prin îndoirea materialului cu ajutorul unor rulouri speciale (v. fig. IV); materialul frece printr'o pereche IV. Grup de vârtelnife cu rulouri pentru laminor continuu de tablă subfire. a) şi b) vârtelnifă la terminarea înfăşurării sulului, respectiv ia începerea înfăşurării; /-.-6) rulouri de curbare a benzii de tablă, ruloyl (1) având axa fixă, iar celelalte, axa deplasabilă; 7) rulouri de avans; 8) clapă basculantă pentru dirijarea tablei pe una dintre maşinile grupului; 9) ghidaj (cu plane de ghidare tangente la ruloul de tablă); 10) camă de co- 9 mişcării rulourilori 11) tacnet; 12) cilindru pneumatic penfru asigurarea contactului forfat dintre tachet şi camf, 405 de rulouri de avans (7) şi apoi se înfăşură pe tobă, trecând succesiv între cele trei sau şase rulouri de îndoire şi toba de înfăşurare. Pentru ca diametrul sulului să poată creşte, patru dintre cele şase rulouri (rulourile 2*-5) sunt comandate de o camă prin intermediul unor pârghii, pentru a putea fi distanfate automat. Vârtelni}a de deşeuri e o maşină de construcţie simplă, formată dintr'o tobă (constituită de obiceiu din câteva bare dispuse la periferia unui disc circular), acţionată mecanic sau manua! şi montată pe un cărucior, care serveşte la înfăşurarea deşeurilor (de ex. sârma cu defecte, sau sârma scăpată în canale le de întoarcere, în timpul laminării). Vârtelnifa folosită la trefilare serveşte la susţinerea colacului de material de prelucrat şi e constituită, de obiceiu, dintr'un ax rotitor (rezemat în două paliere) şi din câteva bare montate în jurul acestui ax, formând o tobă scheletică (colivie) verticală, orizontală sau înclinată (v. fig. I sub Trefilat, maşină de i. Vârtelniţă [motobhjio; devidoir; Haspel; winch; motolla]. 2. Ind. text.: Dispozitiv al maşinii de bobinat fire, care susţine şi roteşte firele sub formă de sculuri, în scopul derulării acestora în timpul pregătirii (bobinării) lor pentru fesere, tricotare, împletire, etc. După modul de construcţie, vârtelnifele pot fi cu role, sau în formă de stea. Vârtelnifele în formă da stea (v. fig.) .au înlocuit aproape în întregime pe cele cu role. Vârtelnifa în formă de stea poate fi: cu brafe fixe (constituită dintr'un butuc cilindric în care sunt fixate ra-dial 3***4 perechi de brafe pliante), o parte din perechile de brafe putându-se deplasa în «jurul butucului, ceea ce permite plierea lor în dreptul a două perechi de brafe fixe, situate diametral opus fafă de butucul cilindric; ea poate fi extensibilă, butucul ei fiind dotat cu un dispozitiv care angrenează dinfii de lemn sau de sârmă dela baza brafelor. Prin acfionare manuală, brafele pot fi scurtate sau lungite, micşorând sau mărind raza poligonului pe care se îmbracă sculul susfinut de o vergea de sârmă sau de lemn (uneori de o sfoară) care uneşte cele două capete ale fiecărei perechi de brafe. Această vârtelnifă poate fi folosită pentru sculuri de orice mărime; prin construcfia şi modul de manipulare e superioară celorlalte sisteme de vârtelnife. întinderea (tensionarea) firului în timpul desfăşurării variază în raport cu finefa şi cu natura firelor; ea se reglează prin greutăfi atârnate de butucul vârtelnifei. Vârtelnifele, în număr egal cu numărul fuselor maşinii de bobinat, sunt susfinute în palierele brafelor special amenajate la partea superioară a maşinilor de bobinat, 2. Văruiala [nodejma; bîanchimenf; Weiţj-waschen; whitewashing; meszeles]. Cs.: Strat de lapte de var aplicat pe suprafafa unei construcfii sau a unui element de construcfie. — Sin. Spoială. s. Cs. V. Spoire. 4. Văruire. Cs. Sin. Spoire (v.). • 5. Varulit [eapyjiHT; varulite; Varulit; varulite; varulit]. Mineral.: (Na2, Ca)(Mn, Fe^PO^. Fosfat de sodiu şi de calciu, cu mangan sau fier, natural, de coloare verde-măslinie, cu gr. sp. 3,45. 6. Varului, arderea V. Varului, fabricarea 7. fabricarea ~ [np0H3B0ACTB0 H3BecTH; fabrication de la chaux; Kalkfabrikation, Brennen des Kalkes; lime stone manufacture; meszgyârtâs]: Operafiunea de calcinare a rocelor calcaroase (calcar obişnuit, marmură, cretă, aragonit, spat de Islanda, calcar argilos, marnă calcaroasă, etc.), pentru obfinerea varului. Fabricarea varului se bazează pe disociata termică a carbonatului de calciu din aceste roce, conform reacţiei reversibile C3CO3 CaO + COg. Calcinarea (arderea) materiei prime se face în cuptoare de var de forme şi dimensiuni diferite, în funcfiune de producfie, de regiune, de combustibilul disponibil şi de caliiăfile cerute varului. Reacfia de disociafie a carbonatului de calciu e endotermică, penfru disocierea unei molecule-gram de carbonat de calciu fiind nevoie să se consume 42,5 kcal. La presiunea atmosferică e necesară, deci, o temperatură de ardere de 900*. Totuşi, pentru accelerarea procesului de disociafie şi pentru a compensa pierderile de căldură, temperatura de ardere a materiei prime calcaroase se ridică până la 1100---1200° ssu chiar la 1300°, după calitatea şi compozifia rocei. Această temperatură trebue să fie, însă, mai joasă decât temperatura de vitrifiere a componenti'or rocei. Temperatura de ardere influenfează în mică măsură proprietâfile varurilor obfinute din calcare alcătuite din carbonat de calciu pur sau cari confin impurităfi pufine (sub 5%), dar influenfează în mare măsură proprietăţile varurilor obfinute din calcare cari confin cantităţi mari de impurităţi (carbonat de magneziu şi substanfe argiloase); de aceea, ea trebue stabilită pentru fiecare materie primă, în funcfiune de compoziţia ei mineralogică. Calităfile principale (vitesa de stingere şi sporirea de volum) ale varurilor obfinute din calcare pure sunt foarte pufin influenţate de temperatura de stingere. Se constată o singură influentă apreciabilă asupra greutăfii specifice; ea e cu atât mai mare, cu cât temperatura de ardere e mai înaltă (de ex., la varurile obfinute prin ardere la 900°, greutatea specifică e de 3,16, iar la varurile obfinute prin ardere la 1200°, greutatea specifică e de 3,30). Calcarele cari confin cantităfi mari de carbonat de magneziu trebue arse la temperaturi mai joase decât calcarele pure sau cari confin cantităfi mici de carbonat de magneziu, deoarece oxidul de magneziu, care se obfine în urma §rd§rii? ilătyri Vârtelnifa pliantă. 406 d© oxidul de calciu, se hidratează cu atât mai încet, cu cât temperatura de ardere a fost mai înaltă. în timpul arderii, materia primă îşi micşorează volumul în mică măsură, însă pierde foarte mult din greutate, deoarece bioxidul de carbon degajat şi apa evaporată constitue până la 44% din greutatea totală a calcarului. Regimul de ardere trebue condus astfel, încât în varul obfinut, cantitatea de var insuficient ars sau nears, ori de var supraars, să fie cât mai mică. Varul poate fi ars insuficient, fie din cauză că materia primă a fost alcătuită din bucăfi prea mari, temperatura de ardere fiind insuficient de înaltă pentru disocierea materialului în profunzime, fie din cauza neuniformifăfii temperaturii în interiorul cuptorului. Varul ars insuficient sau nears constitue un balast inert, care nu se stinge complet, însă nu e periculos pentru mortare şi tencueli. Varul supraars se stinge foarte încet (în timp foarte îndelungat), din care cauză e periculos pentru lucrările executate, deoarece, prin stingerea ulterioară sub acfiunea umidităfii, produce umflarea fencuelilor şi chiar distrugerea zidăriilor (exfolieri şi împuşcături). Varul supraars se formează prin aglomerarea oxidului de calciu cu impurităfi de silice, de alumină şi de oxid de fier, datorită temperaturii prea înalte din timpul arderii, sau se formează datorită unui confinut prea mare de carbonat de magneziu, care se descompune la o temperatură mai joasă decât carbonatul de calciu, astfel încât oxidul de magneziu rezultat va avea o vitesă de stingere mai mică decât aceea a oxidului de calciu. — Sin. (impropriu) Arderea varului. i. Varului, înnecarea ~ [cBepxHacbniţeHHe H3BeCTH BO/ţOH; noyer !a chaux; den Kalkersaufen lassen; to slake the lime with too much water; meszolfâs]: Accident survenit în timpul stingerii varului, datorit introducerii, dela început, în masa varului, a unei cantităfi prea mari de apă rece. V. sub Varului, stingerea .2. întărirea ~ [3aTBep/ţeBaHHe H3BecTH; durcissement de la chaux; Erhărtung des Kalkes; lime hardening; meszkemenyedes]: Fenomenul de creştere a rezistenţelor mecanice ale varului după hidratare. Varurile aeriene se întăresc datorită combinării hidroxidului de calciu cu bioxidul de carbon din aer (carbonatare), din care rezultă carbonat de calciu, şi cristalizării hidroxidului de calciu. întărirea varurilor hidraulice se datoreşte, atât carbonatării hidroxidului de calciu, cât şi transformării, prin hidratare, a aluminafilor de calciu din var, în hidroaluminafi de calciu cristalini, şi a silica-filor de calciu, în hidroxid de calciu cristalin şi în geluri de hidrosilicafi de calciu cari se întăresc prin pierderea apei (întărire hidraulică). V. sub Var aerian, Var hidraulic, întărire hidraulică. s. stingerea ~ [rameHHe H3BecTH; ext nc-tion de la chaux; Loschen des Kalkes; slaking of lime; meszolfâs]: 1. Fenomenele de hidratare a oxidului de calciu din var, în prezenfa apei, şi de frcnsformare a lui în hidroxid de calciu. — 2. Operafiunea de tratare cu apă avarului nestins, pen- tru a-l transforma în hidroxid de calciu, în vederea folosirii acestuia ca liant în lucrările de construcfii sau ca materie primă, ori ca reactiv în anumite procese tehnologice industriale. Prin hidratare, o parte (în greutate) de oxid de calciu leagă 0,32 părfi de apă, formându-se hidroxid de calciu, conform ecuafiei CaO 4- HsO =Ca(OH)2 adică, în grame, 56,07 -f-18,02 = 74,09. Reacfia de hidratare a oxidului de calciu e exotermică; la stingerea unui kilogram de oxid de calciu se desvoltă 275 kcal. Datorită cantităfii mari de căldură desvoltate, temperatura amestecului de var şi apă se ridică, la varurile aeriene, până la 350°, deşi o parte din căldura desvoltată se pierde în mediu! înconjurător. Afară de ridicarea temperaturii, prin hidratare, oxidul de calciu îşi măreşte foarte mult volumul, astfel încât bulgării sau granulele de var se fărâmifează, transformându-se într'o pulbere foarte fină de hidroxid de calciu. Mărirea sau sporirea aparentă a volumului varului, după stingere, depind de condifiunile de stingere şi de cantitatea de impurităfi confinute de var. Astfel, la varurile aeriene, sporirea volumului varului stins poate fi de 2---3 ori volumul aparent al varului înainte de stingere. Metodele de stingere diferă după felul varului şi după modul de prezentare a produsului hi-dratat. Penfru varurile aeriene se folosesc stingerea uscată şi stingerea umedă. Stingerea uscată consistă în tratarea varului numai cu cantitatea de apă necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu. Produsul rezultat se prezintă sub forma unei pulberi foarte fine, uscate. — Conform ecuefiei de hidratare a oxidului de calciu, cantitatea de apă necesară pentru cbfinerea hidroxduîui de calciu uscat e de 32% din greutatea varului nestins. în practică se foloseşte o cantitate de apă mai mare, verificată prin încercări de laborator, pentru fiecare var, deoarece o parte din apa foîcsită Ia stingere se evaporă datorită căldurii desvoltate prin hidratarea oxidului de calciu. Excesul de apă serveşte, de asemenea, la umezirea şi Ia menfinerea fluidităfii hidroxidului de calciu, pentru a foima o solufie coloidală vâscoasă, plastică şi cu aspect gras-lucios. Lipsa-vnui exces de apă la hidratare, cum şi încălzirea excesivă a varului, produc fercrr.enul de scpra-, ardere a varului la stingere, adică formarea de granule de var incomplet stinse, foarte compacte şi foarte rezistente la o hidratare ulterioară. După tratarea cu apa, varul e aşezat în grămezi, acoperite cu nisip, sau e depozitat în silozuri, pentru terminarea procesului de hidratare. Varul stins în praf poate fi folosit pentru prepararea mortarelor de zidărie, după două zile de depozitare, iar pentru prepararea tencuelilor, după cel pufin opt zile de depozitare. înainte de folosire, trebue trecut prin ciururi cu cca 400 ochiuri/cm2, penfru îndepărtarea impurifăfilpr (granule scjuri- 407 ficate ori vitrifiate) sau a granulelor de var nestinse ori supraarse la stingere. Pentru prepararea mortarelor sau a tencuelilor, varul stins în praf se amestecă întâi cu nisipul, după care se adaugă apa. Varurile stinse în praf prezintă următoarele avantaje: nu confin impurităţi provenite dela arderea calcarelor sau granule nestinse ori stinse incomplet, deoarece acestea pot fi îndepărtate uşor prin ciuruire; sunt economice, deoarece nu reclamă manipulări multiple şi operafiuni de preparare (stingere), utilaj şi mijloace de transport speciale, pe şantiere; permit un control mai bun al dozajelor mortarelor şi al tencuelilor; permit folosirea imediată a lor, deoarece nu mai e necesară păstrarea lor pe şantier un timp îndelungat pentru desăvârşirea procesului de stingere, ca pentru varurile stinse în pastă; permit prepararea mai rapidă a mortarelor şi a tencuelilor, deoarece pot fi amestecate în stare uscată cu nisipul, înainte de introducerea apei, astfel încât omogeneizarea amestecului se obfine în timp mai scurt decât în cazul folosirii pastei de var. — Stingerea umedă consistă în tratarea varului cu o cantitate mult mai mare de apă decât cantitatea necesară procesului de hidratare. De obiceiu se foloseşte, pentru stingerea umedă, o cantitate de apă de 2"-3 ori mai mare decât greutatea varului nestins. După stingere se obţine o bar-botină foarte fluidă (laptele de var), care se depozitează în gropi sau în rezervoare în cari se termină procesul de hidratare, iar hidroxidul de calciu se depune sub forma unei paste care confine cca 50% hidroxid şi 50% apă. în timpul depozitării, impurităfile provenite dela arderea calcarului (sguri, granule vitrifiate), granulele de var nestins (provenite din supraarderea varului la stingere) sau de var stins incomplet se depun la partea inferioară a pastei şi pot fi îndepărtate la prepararea mortarelor şi a tencuelilor. Pasta de var poate fi folosită, pentru mortare de zidărie, după 3**-4 săptămâni dela stingerea varului, iar pentru tencueli, după 6*"8 săptămâni. La stingerea umedă trebue să se evite adăugirea dela început a întregii cantităfi de apă; se adaugă numai cantitatea de apă necesară pentru ca stingerea să înceapă cu violenfă (cu desvoltare mare de căldură şi cu sporire mare de volum). Numai după începerea acestei sporiri se poate adăugi apă, treptat, astfel încât temperatura să fie menfinută constantă până la sfârşitul stingerii. De asemenea, trebue evitat ca bucăfile sau granulele de var dela suprafafa apei să stea prea mult timp în coiftact cu aerul, deoarece nu se pot stinge complet (se produce supraarderea varului). Excesul prea mare de apă produce răcirea varului (înnecarea varului), astfel încât stingerea se termină prea repede şi hidratarea oxidului de calciu din interiorul bulgărilor sau al granulelor e împiedecată. Această auto-frânare a stingerii se datoreşte faptului că hidroxidul de calciu e pufin solubil în apă rece (cca 1,7 g la litru) şi mai pufin solubil în apă caldă. Hidroxidul format la început e dişolvaţ de apa răcită prin adăugirea ulterioară a unei cantităfi prea mari de apă rece, formându-se o solufie saturată. Pe măsură ce hidratarea continua, apa se încălzeşte, astfel încât o parte din hidroxid se depune pe suprafafa varului încă nehidratat, împiedecând pătrunderea apei în masa varului. La partea superioară, dacă varul nu e acoperit în întregime de apă, există un exces mic de apă, astfel încât hidroxidul formează o pastă care se depune pe suprafafa varului nehidratat şi împiedecă pătrunderea apei în masa acestuia. De aceea, pentru a împiedeca aceste accidente de stingere, cum şi pentru a accelera hidratarea, se recomandă următoarele măsuri: ridicarea temperaturii inifiale a apei de hidratare, fie folosind apă încălzită, fie împiedecând răcirea apei în timpul stingerii, prin adăugire treptată de apă sau prin folosirea unor recipiente închise; amestecarea energică şi continuă a varului şi a apei în timpul stingerii, penfru uniformizarea concenfrafiei solufiei de hidroxid; mărunfirea varului în bucăfi cât mai mici, deoarece varul în granule de 10—20 mm se stinge de 1,5 ori mai repede decât varul în bulgări de 50--80 mm; adăugirea de acceleratori (CaCI2, HCI, HNO3) în apa folosită la stingere. Varurile stinse în pastă prezintă avantajul că particulele de hidroxid sunt dispersate mai fin în masa pastei, ceea ce asigură un randament mai mare şi o prelucrare mai uşoară a mortarelor, datorită plas-ticităfii pastei. Stingerea varurilor hidraulice se deosebeşte de aceea a varurilor aeriene, deoarece varurile hidraulice confin silicafi, aluminafi şi ferifi de calciu în cantităfi mult mai mari decât cele de oxid de calciu. Din această cauză, formarea hidroxidului de calciu, care e însofită de procesele caracteristice stingerii (pulverizarea varului datorită hidratării şi desvoltării de căldură), e cu atât mai mică, cu cât cantitatea de componenfi hidraulici (silicafi, aluminafi şi ferifi de calciu) e mai mare (la varurile superhidraulice, practic, stingerea e inexistentă). Varurile hidraulice cari confin o cantitate mare de compuşi cari nu se sting reclamă, uneori, o stingere suplementară, prin umezirea din nou a granulelor nestinse şi prin depozitarea lor un timp mai îndelungat, sau prin măcinare. Deoarece căldura desvoltată în timpul stingerii varurilor hidraulice e mică, trebue să se evite pierderile de căldură prin folosirea silozurilor de stingere cu perefi groşi şi cu capacitate mare. Stingerea varurilor hidraulice se face în următoarele faze: în prima faza se umezeşte varul, folosindu-se o cantitate de apă de cca 1,5 ori mai mare decât cantitatea de apă necesară teoretic penfru stingerea lui. Un exces mic de apă e necesar pentru a compensa pierderea apei prin evaporare în silozuri.^ în cazul când excesul de apă e prea mare, există pericolul ca silicafii şi aluminafii de calciu să se hidrateze, transformându-se prea curând în hidrosjlicafi şi în hidroaluminafi. A doua fază e constituită de păstrarea în silozuri, unde prin căldura desvoltată în masa materialului | sş accelerează procesul de stingere şi se evaporă g 406 parte din apa folosită, care pătrunde în masa varului mai pufin încălzit. A treia fază e constituită de hidratarea parfială a silicafilor şi a aluminafilor de calciu, cari se transformă în hidrosiiicafi şi tn hidroaluminafi de calciu. A patra fază e constituită de perioada de macerafie a varului, în care se hidratează tot oxidul de calciu liber din var, datorită apei legate de silicafi şi de aluminafi în faza anterioară—şi care e adsorbită de oxidul de calciu, deoarece presiunea vaporilor de apă ad-sorbifi de granulele de hidrosil cafi e mult mai mare decât presiunea vaporilor adsorbifi de hidroxidul de calciu.— Varurile superhidraulice cari nu mai confin oxid de calciu liber, ca, de exemplu, varul roman, nu se pot stinge, astfel încât pentru folosirea lor e necesară numai măcinarea. — Din punctul de vedere ai utilajului folosit, stingerea varurilor poate fi stingere manuală sau mecanizată. Stingerea manuală, umedă, se execută într'un basin de lemn sau de beton, numit var-nifă, în care se introduce varul, fărâmat în bulgări cu dimensiunile de cca 10 cm, sau în granule cu diametrul de 10---20 mm. După nivelarea varului introdus în varnifă se toarnă o parte din apa necesară stingerii, astfel încât varul să rămână deasupra nivelului ei. Când apa începe să fiarbă, datorită căldurii desvoltate de hidratarea varului, se «adaugă treptat şi restul de apă, ames-tecându-se cont nuu şi energic, cu o sapă de mortar, până la terminarea stingerii, adică până când tofi bulgării de var s'au fărâmat şi s'a obfinut un fluid subfire (laptele de var). Adăugirile de apă trebue făcute astfel, încât temperatura amestecului să fie menfinută constantă în tot timpul stingerii şi sa fie de cca 80°. Dacă se foloseşte apă caldă, se poate turna dela început întreaga cantitate de apă. După terminarea stingerii, laptele de var e lăsat să se scurgă, printr'un ciur, într'o groapă amenajată lângă varnifă. în groapa de var, hidroxidul de calciu se depune sub forma unei paste gelatinoase, varul incomplet stins se hidratează complet, iar impurităfile şi granulele de var nestinse se depun la fund. Stingerea manuală, uscată, se execută prin cufundarea varului (aşezat în coşuri metalice sau în cutii perforate) într'un basin cu apă, în care e finut până când încetează ridicarea buîe'or de aer. După aceasta, varul umezit e depozitat în grămezi cu înălfimea de cca 1 m, sau în gropi, acoperit cu nisip, şi lăsat 2***8 zile pentru terminarea procesului de hidratare. înainte de folos:re e trecut printr'o sită, pentru îndepărtarea impurităfilor şi a granulelor nestinse. — Stingerea mecanizată se efectuează cu maşini, cu agregate de maşini, cu silozuri sau cu instalafii speciale. Utilajul folosit poate funcfiona intermitent sau continuu. Maşinile cu funcfionare intermitentă sunt de două t’puri: cu tcbă fixă, verticală, şi cu tobă rotitoare, orizontală. Maşinile cu tobă fixă sunt constituite dintr'un recipient vertical, cilindric sau tronconic, în interiorul căruia se roteşte un ex cu palete sau un ax care an-trene^ă două rple cari şe rostogolesc pe fundul recipientului (v. fig. /). Varul e introdus printr'o deschidere laterală, cu ajutorul unui elevator de încărcare. în partea opusă se găseşte orificiul pentru evacuarea laptelui de var. Introducerea /. Maşină de sfins var, cu tobă fixă (sec{iune). /) tobă metalică, fixa; 2) role cu două trepte, pentru fărâ-marea şi amestecarea varului; 3) arborele rolelor; 4) resort de presiune; 5) roată dinfată; 6) motor electric; 7) transmisie; 8) dispozitiv de blocere; 9) gură de încărcare; 10) fante penfru ieşirea aburului degajat; îl) conductă de apă. apei se face printr'un robinet racordat la un rezervor sau la un dozator automat. Maşinile cu role prezintă avantajul că, în timpul stingerii, varul e măcinat, pentru a se scurta durata timpului de stingere. Maşinile cu tobă orizonta ă sunt constituite dintr'un cilindru metalic, care se roteşte fie pe un sistem de role aşezate în părfile laterale, fie în jurul unui ax central. încărcarea şi descărcarea se fac prin unu sau prin două orificii laterale, cari se închid etanş cu câte un capac. Introducerea apei se face, fie prin gura de încărcare şi descărcare, fie printr'un orificiu amenajat în axul tobei. Unele maşini sunf echipate cu orificii şi cu robinete penfru introducerea aburului, în vederea accelerării stingerii şi a ridicării temperaturii amestecului (v. fig. II). Maşinile cu funcfionare intermitentă sunt folosite, în special, la stingerea varului în pastă, deoarece permit dozarea exactă a apei şi a varului, ca şi menfinerea materialului în maşină până la stingerea completă a Iui. — Maşinii cu funcfionare continuă pot fi cu tobă cilindrică rotitoare, sau cu tobă cilindrică fixă. Maşinile cu tobă cilindrică rotitoare sunt formate dintr'un cilindru metalic orizontal, care se roteşte pe un sistem de role aşezate în parfile laterale. în interiorul tobei se găseşte un ax cu palete aşezate după o elice sau un ax elicoidal (melc), penfru amestecarea şi împingerea materialului în interiorul tobei, dela gura de încărcare spre gura de descărcare. încărcarea varului nşştinş şi introducerea apei ş© 409 fac pe fa unul dintre capetele tobei, iar descărcarea se face pe la celălalt capăt, prin decantare. Maşinile cu tobă fixă sunt constituite dintr'un cilindru metalic orizontal, în interiorul căruia se roteşte un ax cu palete aşezate după o elice sau un ax elicoidal, pentru amestecarea şi deplasarea materialului (v. fig. III). încărcarea varului nestins aşezate etajat. Materialul trece succesiv prin toate tobele şi e evacuat prin orificiul de descărcare al tobei inferioare. Datorită faptului că materialul trece mai mult timp prin maşina de stins, amestecarea şi fărâmifarea varului sunt foarte muit activate, astfel încât procesul de stingere e mult accelerat. Durata de trecere a varului prin tobele II. Maşină de stins var, infermjfentă, cu fobă rotitoare (secfiune). 1) fobă metalică; 2) roată dinfată de antrenare; 3) a^renaj de transmisiune; 4) dispozitiv de blocare a tobei; 5) conductă de apă; 6) conductă de abur sub presiune; 7) manometru. ///. Maşină de stins var, cu tobă fixă (schemă). I) toba maşinii; 2) arbore; 3) palete de amestecare; 4) gură de încărcare a varului nestins; 5) gurâ de evacuare a varului stins; 6) stropitoare; 7) robinet pentru dozarea apei de stingere; 8) rezervor ds apă; 9) prea-piin; 10) conductă de abur pentru încălzirea apei. se face pe la unul dintre capetele tobei, iar evacuarea varului stins se face pe la capătul opus. Umezirea varului nestins se face prin stropire, fie imediat după intrarea materialului în tobă, fie în mai multe puncte de pe traseul acestuia. Dozarea spei se face printr'un robinet reglabil, în funcfiune de vitesa de rotire a tobei şi de cantitatea de material introdusă în maşina. Maşinile cu funcfionare continuă prezintă desavan-tajul că nu asigură stingerea completă a varului sub forma de var hidratat, deoarece materialul nu rămâne timp suf cient în maşină, mai ales dacă varul se stinge lent. — Agregatele de maşini sunt constituite din două sau din mai multe tobe cu funcfionare continuă, de obiceiu fixe, maşinilor continue de stins varul se determină în funcfiune de vitesa de stingere a varului şi se reglează prin modificarea unghiului de înclinare al paletelor şi prin turafia axu'ui. Maşinile de stins varul cu funcfionare continuă se folosesc, in special, pentru stingerea uscată şi pentru stingerea varurilor hidraulice. — Stingerea în silozuri se face prin umezirea varului, de obiceiu măcinat în prealabil, în maşini cu.tobă, în cari materialul trece mai repede — şi prin depozitarea varului umezit în silozuri, până la terminarea procesului de stingere. Silozurile pot fi cu funcfionare continuă sau intermitentă. Stingerea varului în silozuri e recomandată, în special, pentru varurile cu stingere lentă şi pentru stingerea uscată, de- IV. Scheme de instalaţii penfru stingerea varului. A) instalafie pentru stins varul în pastă, în maşină cu fobă; B) instalafie pentru stins varul în praf; C) instalafie pentru stins varul în praf, în silozuri; 1) concasor pentru varul nestins; 2) elevator; 3) buncăr penfru varul nestins; 4) maşină de stins varul, cu tobă; 5) ciur vibrant; 6) colector penfru past3 de var; 7) buncăr pentru deşeuri; 8) vagonet pentru transportul deşeurilor; 9) pompă penfru pasfa de var, 10) conducta; 11) rezervoare pentru pasta de v=)r; 12) transportor; 13) moară pentru măcinarea varului nestins; 14) dozator; 15) maşină de stins varul în praf; 16) buncăr pentru pfaful de var ştins; 17) maşină de stins varul în praf, cu şurub fără fine. 410 oarece materialul rămâne în depozit un timp suficient pentru a se stinge complet. — Instalaţiile de stingere sunt formate dintr'un complex de maşini cari lucrează în lanf, şi anume: con-casoare pentru mărunfirea bulgărilor de var, elevatoare, ciururi vibrante, mori penfru măcinarea varului nestins, dozatoare, maşini de stins, silozuri, transportoare, etc. Fig. IV reprezintă trei scheme tehnologice pentru stingerea varului, în instalafii de stingere. 1. Varului, supraarderea ~ [rcepeodîKHr H3-BecTH; surcuisson de la chaux; Uberbrennen des Kalkes; overburning of lime stone; mesz tulege-fes]: Defect de fabricafie a varului, caracterizat prin formarea de var care se stinge foarte greu şi în timp îndelungat. V. sub Varului, fabricarea 2. Varză [KanycTa; choux; Kohl, Kraut; cab-bage, sprout; kâposzta]. Agr., Bot.: Brassica ole-racea Linn., din familia cruciferelor, originară din Europa; plantă leguminoasă cultivată pentru hrana omului şi a animalelor, în climă umedă şi neguroasă, sau pe terenuri irigate. Cere teren gras, o arătură adâncă, toamna, una sau două primăvara şi un grăpat pentru a mărun[i bine pământul; în aceste condifiuni, produce căpăfâni mari şi îndesate. Varza se obfine din seminfe, în răsadnife aerisite şi bine udate, din cari se transplantează pe un teren rigolat, pentru a putea fi irigat; se prăşeşte de mai multe ori, în timpul verii. — După transplantare, rădăcina devine fibroasă, partea inferioară a trunchiului se îngroaşe şi devine cărnoasă înăuntru; frunzele se desvoltă, vârfurile lor se încovoaie spre interior, iar apoi frunzele se acoper una pe alta şi. formează căpăfâna. Uneori se formează în frunze o substanfă colorantă, roşie sau violetă (varză roşie). Se recoltează toamna sau, uneori, de timpuriu, înainte de completa desvoltare. Pentru a produce sămânfă, varza nu se taie, ci se smulge cu rădăcina şi se păstrează bîne adăpostită, îngropată, de unde se replan-tează primăvara următoare. Sămânfa se păstrează în locuri uscate. Confine cca 80-"93% apă, 1'-4,8% substanfe azotoase, 0,2-*-0(9% grăsimi, 0,8---1,9% zaharuri, 3---10% substanfe extractive neazotoase, 0,5*-1f9% celuloză, 0,3'" 1,5% substanfe anorganice. 3. Vas. Nav.: Sin. Navă (v.). 4. Vas [npneMHHK, cocyA; vase; Gefălj; jar,, container; edeny]. Gen..* Recipient de material, metalic sau nemetalic (de ex. ceramic, compact sau poros), smălfuit sau nesmălfuit, cu forme şi întrebuinţări diferite. Vasele ceramice compacte sunt impermeabile; cele poroase sunt calorifuge (menfin lichidele reci în timpul verii). 5. ~ de celulă electrolitică [6aTapeHHbiH HHţHK; bac d'element electrolytîque; ZellengefăI}; cell box; cellaedeny]. Elf.: Vas care limitează celula electrolitică şi serveşte ca suport pentru fixarea electrozilor şi ca recipient pentru electro-lif şi pentru celelalte materiale constitutive ale celulei, uneori şi ca electrod al celulei. Pentru celulele electrice primare (pile electrice), vasul se confecfionează din sticlă, din mase plastice sau din metal. La pilele electrice industriale, de tipul pilelor uscate şi semiumede, se folosesc, în special, vase de zinc, cari constitue şi polul negativ al pilei. Ele se fac, fie cu cusătură lipită cu cositor sau cu zinc lichid, sudată sau fălfuită, fie dintr'o singură bucată, prin extruziune. Pentru a evita pătrunderea în interiorul vasului a materialului cu care se lipeşte (ceea ce ar favoriza autodescărcarea celulei prin acfiuni locale), şi pentru a menfine temperatura în timpul lipirii sub limita la care se produc modificări în structura cristalină a zmeului (ceea ce ar scurta vieafa celulei printr'o coroziune mai activă în . dreptul cusăturii), procesul de lipire e automatizat. Penfru a preveni autodescărcarea rapidă a celulelor, vasele de zinc sunt amalgamate. Pentru celulele electrice secundare stafionare (acumulatoare electrice) se folosesc vase de sticlă presată sau suflată. Vasele de sticlă presată sunt mai grele şi prezintă tensiuni interne greu de îndepărtat prin recoacere; au însă abateri mai mici în dimensiuni şi pot fi profilate şi în interior. Vasele suflate prezintă neuniformităti în grosimea perefilor şi abateri mai mari în dimensiuni; sunt însă mai uşoare şi prezintă tensiuni interne mai mici. — Bateriile de acumulatoare pentru autocare, trol-leybuse şi trenuri electrice se montează în vase de ebonită presată. Bateriile ieftine pentru automobile se montează în vase confecfionafe din mase asfaltice cu argilă şi materiale fibroase presate la temperaturi înalte. Bateriile de acumulatoare alcaline se montează în vase de ofel nichelat, complet sudate. — Sin. Bac de celulă electrolitică. 6. ~ de celulă electrolitică, poros [nopHCTbiă COCyjţ (3JieMeHTa); vase poreux d'element electro-lytique; Tonzelle; porous pot; agyagcella]: Vas de argilă sau de porfelan ars şi nesmălfuit, de cau-* ciuc poros sau de carton, folosit în celulele electrolitice pentru separarea substanfelor active cari se găsesc la electrozii celulei, permifând" însă schimbul de ioni. în celulele de construcfie mai nouă, vasul poros a fost înlocuit cu membrane poroase sau cu diafragme semipermeabile (v.). 7. ~ de expansiune [pacuiHpHTeJibHbiH co-cy#; vase d'expansion; Ausdehnungsgefăfj; ex-pansion jar (receptacle); kiterjesztesi edeny]. Tehn.: Recipient montat în punctul cel mai înalt al unui sistem tehnic prin care un lichid cald circulă în circuit închis, — sau deasupra unui recipient în care un lichid e încălzit sau depozitat şi expus încălzirii neintenfionate — şi care serveşte, în principal, la preluarea diferenfelor de volum produse prin dilatarea lichidului. Exemple: vasul de expansiune dela bordul navelor petroliere, vasul de expansiune din instalaţiile de încălzire centrală cu apă caldă. — La bordul navelor petroliere, vasul de expansiune e un rezervor montat deasupra rezervoarelor de produse petroliere. — în instalafiile de încălzire centrală cu apă caldă, vasul de expansiune e un rezervor montat în punctul cel mai înalt al instalafiei şi e legat la 411 Vase de expansiune, a) fără circulafie; b) cu circulafie; I) recipient de tablă; 2) capac; 3) legătură cu conducta de plecare din căldare; 4) legătură cu conducta de întoarcere în căldare; 5) conductă de control a nivelului (cu robinet în sala căldărilor); 6) conducta de prea-plin; 7) conductă de aerisir?. aceasta prin conducte fără robinete. La rezervor j sunt legate şi alte conducte, cari permit evacua- | rea aerului care a pătruns în instalafie, scurgerea excesului de apă din instalafie, şi evacuarea aburului, în cazul când apa a atins temperatura de fierbere. Uneori, legăturile vasului de expansiune permit circulafia apei în acesta (v. fig.). Vasul de expansiune are volumul de cca 4% din volumul apei din instalafie, finând seamă de valorile volumului specific al apei la 4° (1000 dm3/kg) şi la 95° (1,0396 dm3/kg). 1. Văsăriş. Mine: Canalul de scurgere a apelor din mină. (Termen minier). 2. Vâsc [OMeJia; gui; Mistel; mistle-toe; fa-gyongy]. Bof.: Viscum album Linn. şi Loranthus europaeus Linn.; plante parazitare, din familia lo-rantaceelor. Primul e subarboret care creşte parazit pe diverse specii de arbori (pe pomacee, pe brad, fag, plop, paltin, salcie) sub formă de tufe rotunde şi ramificate. Păstrează frunzele verzi în timpul iernii. — Vâscul galben (al stejarului) e lipsit de frunze verzi, iarna; are fructe galbene şi trăieşte pe stejar, pe gorun, pe castan, etc.; e un sub arbust ma: mic decât primul.— Aceşti pa-razifi vatămă lemnul, sugând hrana arborilor; se combat, rupând sau tăind ramurile cu vâsc. — Din fructe, din frunze şi din coajă se prepară un extract apos, care se usucă la aer, iar cu pufin uieiu, devine păstos, elastic, adeziv, — şi se întrebuinţează la vânarea pasărilor, la prepararea viscinei, tratând sucul de vâsc cu carbonat de sodiu sau de calciu, spălând cu apă şi cu benzină, şi evaporând solufia ultimă, până la consistenfă siropoasă. Se amestecă cu uleiuri, cu grăsimi, răşini, etc. şi se întrebuinţează la prepararea unor emplastre, adăugind acid salicilic sau săruri de mercur, de zinc, etc. —, folosite în Medicină. 8. Vască [KaMeHHb.H 6accenH $OHTaHa; vasque; flaches Becken; centre bassin; lapos me-dence]. Arh.: Recipient deschis, de piatră, de marmură, de metal sau de beton (simplu sau armat), cu contur circular, oval sau poligonal, cu adâncime mică în raport cu dimensiunile orizontale Şi cu partea laterală evazată, folosit ca basin decorativ în grădini, în parcuri, în interiorul unor clădiri, sau ca basin de colectare a vinelor de apă ale unei fântâni fâşniloare. Poafe fi aşezat la nivelul terenului sau pe un suport înalt (piedestal, coloană) care, de obiceiu, e împodobit cu muluri, cu basoreliefuri, sculpturi, etc. 4. Văscălie. Ind. făr. V. sub Piatră de moară. 5. Vaschy, teorema lui~. V.Teorema lui Vaschy. e. Vasculare, plante ~ [cocy-AHCTbie pacTe-hhh; plantes vas-culaires; gefăţj-haltige Pflanze; vascular p'ants; eres novenyek]. Bof.: Planfe cari au vase în lemnul lor; de exemplu pteridofitele şi fa-nerogamele. Bri-ofitele au numai elemente pufin diferenţiate spre vasele propriu zise. 7. Vasculariza-fie [cocyfloo6pa-30BaHHe; vascu-larisation; Gefăljabbildung; vascularisation; erkep-zodesj. 1. Bof.: Procesul de formare a vaselor noi, în feşuturile de nouă formaţiune, cum şi de formare a unor noi vase pe lângă cele exis- tente. — 2. Biol.: Sistemul de vase superficiale, vizibile sub piele, de origine inflamatorie sau ca stare anormală, permanentă. 8. Vase [cocyftbi; vaisseaux; Gefăţje; vessels; erek, edenyek]. 1. Bof.: Canale prismatice sau cilindrice, cari se găsesc în lemnul plantelor vasculare (v.). Vasele rezultă din celule alungite, suprapuse în şiruri longitudinale. Perefii longitudinali ai acestor celule sunt lignificafi şi groşi (neuniformi). Se deosebesc: vase punctate, inelate, areo-!ate, scalariforme, spiralate, reiiculate. Perefii transversali persistă, uneori, formându-se vase întrerupte în interior din loc în loc (vase imperfecte sau traheide), sau se resorb, vasele fiind neîntrerupte în interior (vase perfecte sau trahee). Vasele sunt elemente moarte; ele confin apă şi gaze şi servesc la transportul lichidelor absorbite de rădăcina plantei, fiind, astfel, elemente conductoare.— 2. Gen.: Canalele prin cari circulă sângele animalelor şi al omului. Se cunosc: vase sanguine arteriale (arterele), vase sanguine ve-noase (venele) şi vase sanguine capilare. 9. Vase comunicante [cooânţaiomBecfl co~ CyAW; vases communicantes; kommunizierende Gefă^e; connected vessels; kozlekedo edenyek]. Fiz.: Ansamblu de două sau de mai multe recipiente, cari comunică între ele prin conducte de legătură situate sub nivelul liber al lichidului pe care îl corifin ele când sunt pline. Dacă într'un sistem de vase comunicante se introduce un lichid, suprafafa liberă a lichidului (presupusă deasupra conductei de legătură) e la acelaşi nivel în toate vasele. Dacă în sistemul de două vase comunicante se intro- 412 duc două lichide nemiscibile, de greutăfi specifice diferite, raportul lînălfimilor coloanelor de lichid deasupra nivelului suprafefei de separafie dintre lichide e egal cu valoarea reciprocă a raportului greutăfilor lor specifice. 1. Vase de recep|ie. Ind. petr. V. Forlagăre. f. Vaseiirsă [Ba36JiHH; vaseline; Vaseline, Va-selin; vaseline; vazelin]. Chim., Farm.: Amestec de hidrocarburi, cu p. t. între 35 şi 40°, onctuos, aparent amorf, incolor sau slab colorat în galben-verzuiu, obfinut din unele produse pstroliere sau de distilare a cărbunilor. Confine hidrocarburi solide (parafină), din cari o parte sub formă micrp-cristalină, şi hidrocarburi uleioase de natură naf-teno-parafinică. După scopul în care sunt fabricate, vaselinele îndeplinesc şi condifiuni de analiză specifice. Se deosebesc vaseline tehnice, penfru scopuri industriale, şi vaselina farmaceutică, întrebuinfată în med cină şi în cosmetică. Deosebirea dintre vaselina tehnică şi cea farmaceutică consistă în gradul de rafinare. Vaselinele cari se ob|in prin rafinarea unor produse parafinoase, (de ex. păcură, petrolatum) se numesc vaseline naturale. Vaselinele obfinute prin amestec din uleiu mineral şi parafină sau ceară de petrol amorfă se numesc vaseline artificiale. Ultimele sunt, în general, inferioare vaselinelor naturale (nu sunt filante, separă parafina, etc.). Vaselinele tehnice naturale se prepară prin rafinarea cu acid sulfuric şi pământuri decolorante a unor păcuri parafinoase seîecfionate, sau a petro-iafumului. Vaselina farmaceutică naturală se prepară din aceeaşi materie primă, rafinarea făcân-du-se însă cu acid sulfuric oleum, în scopul de-coforării complete şi al disparifiei gustului şi mirosului. Vaselinele tehnice sunt înfrebuinfafe la ungerea y suprafefelor metalice pentru protejare contra coroziunii, ia prepararea unor unguenfi penfru articole de piele, etc. Vaselina farmaceutică e întrebuinfată ca atare 2' sau cu diverse adausuri, ca: borax (vaselină bori-cată), oxid de zinc (vaselină zincată), camfor (vaselină camforafă), etc. 3. **** oxigenată: Sin. Vasogen (v). ^ 4. Vâslă [BecjiO; avi-ron; Ruder, Riemen, Pad-del; oar; evezo]. Nav.: Pârghie cu o extremitate plată, folosită la propul-siunea îmbarcafiilor, care e acţionată prin forfa musculară, când extremitatea ei plată e cufundată în apă, astfel încât să provoace mişcarea îmbarcafiei datorită reacfiunii apei. Vâsla se confecfionează, A Vâsle. a) vâslă obişnuită (cu pană plană); b) vâslă cu pană curbă; cj pad lă dublă; d) pa-delă simplă; 1) mâner; 2) mijloc; 3) manşon; 4) pană de obiceiu, din lemn. La vâslă se deosebesc: mânerul, mijlocul — şi pana (partea lăfită, care intră în apă şi care poate fi plană sau curbă); de obiceiu, o parte a mijlocului e înfăşurată cu un guler (manşon) de piele, penfru a preveni uzura datorită frecării de furchet, strapazan sau damă. Pentru a imprima îmbarcafiei mişcarea, vâsla poate fi sprijinită în copastie (în furchet, strapazan sau damă), sau se fine cu ambele mâini, fără a fi sprijinită în copastie; în ultimul caz, vâsla se numeşte padelă (v. fig.); unele padele au pene la ambele extremităfi. Ansamblul de mişcări efectuate cu vâslele, pentru a imprima îmbarcafiei mişcarea de înaintare, de întoarcere sau de oprire, se numeşte vâslit. La vâsiif, un om poafe mânui două vâsle sau una singură, sau doi ori mai mulfi oameni pot mânui o vâslă. Sin. (parfial) Lopată, Ramă. 5, VâiBif [rpe6JJfl; ramer; rudern; rowing; eve-zes]. V. sub Vâslă. e. Vasogen [Ba30reH; vasogene; Vasogen; vasogen; vazogen]. Farm: Vaselină oxigenată, semiîichidă, care are proprietatea de a disolva unele substanfe medicamentoase: ihtiol, iod, creozot, gaiacol, acid salicilic, iodoform, cari nu se disolva în apă. Aceste amestecuri formează cu apa solufii sau emulsiuni. Datorită acestei calitafi, vaso-genul, în care s.'a incorporat un medicament, e emulsionat cu secrefiile externe ale organismului şi uşurează absorpfia medicamentului. — Se întrebuinţează, de asemenea, ca lubrifiant. — 7. Vasomotor [cocy^o-ABHraTejibHbiâ; vaso-moteur; vasomotorisch; vasomotor; veredenytâ-gito]: Calitate a unui agent fizic sau chimic de a contracta vasele sanguine (vasoconstrictor) sau de ale dilata (vasodilatator). 8. Vată [Baia; ouate; Wafte; wadding; vatfa]: Material de natură minerală, vegetală sau animală, alcătuit din fibre elastice cari se întrepătrund fără a avea o orientare privilegiată (spre deosebire de pâsiăj, astfel încât, în medie, vata reprezintă un sistem omogen şi isotrop. Fibrele au posibilitatea de deplasare relativă unele fafă de celelalte, dar aceste deplasări se fac cu frecare într'un număr foarte mare de puncte, ceea ce dă vatei proprietatea de a amortisa vibrafiile. Golurile dintre fibre având dimensiuni foarte mici, vata poate fi întrebuinfată ca material filtrant pentru suspensiile în gaze şi în lichide. De asemenea, datorită forjelor capilare din aceste goluri,, vata se poate imbiba cu uşurinfă cu lichid. Masa d^ gaz, în particular cea de aer, reţinută în golurile din vată, conferă acesteia proprietăfi de termo-izolafie. 9. ~ de bumbac [xjlOliKOBafl BaTa; ouate, coton hydrophile; Watfe; wadding; vatla]. Farm.: Produs de origine vegetală, obfinut prin prelucrarea bumbacului brut sau a deşeurilor de bumbac din filaturi, constituit în cea mai mare parte din celuloză, care, supus unor operafiuni mecanice sau manuale, e transformat în bumbac dărăcit (vată dărăcită) sau în bumbac hidrofil (vată hidrpfilă). Vata dărăcită se obfine prin dpuă 413 serii de operafiuni, şi anume: curăţirea (în care se desfac fibrele aglomerate, se scămoşează şi se vântură cu ajutorul unui curent puternic de aer, eliminându-se resturile de coji şi de seminfe) şi scărmănarea (în care bumbacul e trecut printr'un darac, din care iese sub formă de făşii întinse, cari formează bumbacul dărăcit neînălbit). Dacă bumbacul e tratat, înaint6 de dăracire, cu anumite substanfe chimice oxidante, se obfine vata dărăcită, albită. Vata dărăcită mai confine substanfe grase, absoarbe cu încetul apa, şi e folosită, în principal, pentru acoperirea externă a pansamentelor, şi la prepararea vatei iodate. — Vata hidrofilă (absorbantă, permeabilă sau higroscopică) se obfine din bumbacul neprelucrat, care e supus unor operaţiuni de curăţire (ca şi la produsele anterioare), de degresare, de albire, de uscare şi de dărăcire. Degresarea, care e operafiunea cea mai importantă, ss poate realiza, de exemplu, în autoclave ia circa 150°, prin tratare cu solufii alcaline, urmată de spălare cu apă caldă; pentru albire, se poate folosi clorul. După albire, vata se usucă în etuve, la 35"*40°; produsul albit şi uscat e înfoiat şi trecut la darac, unde e transformat în făşii regulate de diferite dimensiuni. — Vata hidrofilă trebue să fie albă, lipsită de miros; să nu confină corpuri străine; să fie neutră; să aibă un coeficient mare de ab-sorpfie pentru apă, etc. E întrebuinfată, ca atare, în Medicină, pentru pansamente, cum şi la confecţionarea unor sortimente de vată antiseptică şi aseptică, medicamentoasă. Cele mai importante forme de vată medicamentoasă se obţin, fie prin impregnarea cu ajutorul vaporilor (de iod, de fenol, etc.), sau cu solufii de diverse substanfe medicamentoase ca, de exemplu: fenol, acid boric, sublimat, salo!, iodoform, acid picric, timol, feripirină, perclorurâ de fier, etc., fie prin imersiune sau pulverizare. 1. Vată de cuarţ [KBapueBan BaTa; ouate de quartz; Kuartzwolle; quartz wadding; kvarc-vatta]: Material de aspectul vatei obişnuite, alcătuit din fibre elastice şi subfiri, întrepătrunse şi fără orientare, obfinut prin suflarea unui gaz sub presiune într'o masă vâscoasă de bioxid de siliciu topit. Spre deosebire de vata de sticlă, vata de cuarf se topeşte la temperaturi înalte (peste t700°), putând deci fi calcinată. E stabilă faţă de tofi acizii curenfi, fiind atacată de alcalii. Vata de cuarf e folosită ca suport pentru catalizatori în industria chimică şi pentru confecţionarea unor filtre speciale. 2. ~ de hârtie [6yMa?KHaH BaTa; ouate cellu-lose; Zellstoffwatte; cellulose wadding; celluloz-vatta]: Produs asemănător vatei, care se obfine din celuloza de lemn. în general, se întrebuinţează celuloza sulfitică sau celuloza natron. Se tntrebuinfează în Medicină, în locul vatei de bumbac, şi la ambalaj. s. ~ de sgură [imiaKOBafl BaTa; ouate de laitier, ouate de scorie; Schlackenwolle; slag wadding; salakgyvafta]: Material format din ilamente elastice, lungi şi subfiri, obfinute prin dirijarea unei vine de abur sau de aer comprimat (cu diametrul de 6"*8 mm) asupra unei şuvife subfiri (de 10--* 15 mm) de sgură acidă de furnal, topită. E un material calorifug foarte bun, întrebuinfat pentru izolarea conductelor. — Sin. Lână de sgură, V. şi sub Sgură. 4. ~ de sticlă [cTeKJiHHHan BaTa; ouate en verre; Glaswatte; glass-wool; iivegvatta]: Masă de fibre scurte de sticlă, incombustibilă, cu aspectul vatei ordinare, fabricată prin suflarea cu vapori a unei topituri vâscoase de sticlă. Se întrebuinţează ca material care izolează termic şi acustic. 5. Vafală [6aTaH; battant; Weblade; weaver's reed; bordalâda]. Ind. text.: Organ al războiului de fesut, care susfine spata şi are următoarele funcfiuni: permite dirijarea mişcării suveicii prin rost; refine suveica în timpul îndesării firului de bătătură; îndeasă firul de bătătură în gura fesăturii; repartizează firele de urzeală în lăfime. Se deosebesc numeroase tipuri de vatale: Vatala obişnuită e rezemată pe două picioare metalice; axa ei de oscilaţie e situată în partea inferioară a războiului (vatala folosită la cele mai multe războaie mecanizate). Vatala suspendată are axa de oscilaţie în partea superioară a războiului (vatala folosită la războaiele manuale de lemn şi la războaiele de ţesjf panglici); vatala alunecătoare efectuează o mişcare de translaţie (vatală folosită rar). Fig. / reprezintă o vatală obişnuită, cu câte o singură căsuţă în fiecare parte, pentru războaie cu bătaia sus (v. Războiu mecanizat), formată dintr'o grindăde lemn sau de fontă (1), (corpul vatalei), acoperit cu o placă de lemn dens (2), (patul vatalei), pentru a forma o suprafaţă netedă şi rezistentă la uzură, montat pe două sau pe mai multe picioare de fontă (3), fixate pe un ax (4), care permite deplasarea vatalei în poziţie corectă. în mijlocul vatalei e montată spata (5) /. Vafală obişnuită. pacul vatalei; 7) bielă; urzeală. 8) fire de care, la războaiele ’> c0'pul ".A pa,u' va'alei* cu spafa fixă, are 3) p,c,oare: 4> aX8; 5> spatal 6> marginea inferioară fixată într'un şanţ practicat în corpul vatalei, iar marginea superioară, într'un şanţ al capacului (6) al vatalei, fixat la cele două capete de partea superioară a celor două p;cioare. Spata formează cu patul vatalei un unghiu de 85*-90o, pentru a da o mai mare stabilitate suveicii în timpul trecerii ei prin rpst? 414 Corpul vatalei are la cele doua capete căsufele pentru suveică. Patul vatalei, suprafafa pe care alunecă firele de urzeală şi suveica, formează o săgeată de 2—5 mm în jos, pentru a imprima suveicii ten-dinfa de a rămânea lipită, în timpul mersului, de Fig. III reprezintă vatala suspendată a războiului manual de lemn, formată din corpul vatalei (I), cu câte o căsufă (2) la cele două capete, susţinut de montanfii (3), articulafi cu traversa (4), sus}inută de grinzile (5) prin intermediul cuţitelor (6). Vatala e acţionată cu o mână, iar cu II. Mecanism de oprire a războiului cu spaiă mobilă. 1), 2) şi 3) pârghii; 4) tampon; 5) ax; 6) arc; 7) spată; 8) şi 11) contratampon; 9) corpul vatalei; 10) suveică. patul vatalei şi de spată, împiedecându-se astfel ieşirea ei din rost. Războaiele mecanizate uşoare, cari prelucrează urzeli din fire fine şi dese, au spata mobilă, astfel încât, dacă suveica rămâne în rost, odată cu înaintarea vatalei, suveica apasă asupra spatei pe care o roteşte în jurul marginii superioare, războiul e oprit, iar firele de urzeală nu se rup. Un astfel de mecanism (v. fig. II a, b şi c) e format din trei pârghii (1), (2), (3) şi tamponul (4), solidare şi mobile în jurul unui ax (5), fixat sub corpul vatalei. în timpul trecerii suveicii prin rost, arcul plat (6) apasă asupra pârghiei (3) prin intermediul unei role, epăsare care se transmite asupra spatei (7), cu ajutorul pârghiei (2). Spata fiind fixată elastic, asigură suveicii un mers liniştit prin rost. în momentul apăsării firului de bătătură în gura ţesăturii, tamponul (4), (v. fig. II b) e prins sub conţratamponul (8), spata fiind fixată în vatală. Dacă suveica (10), (v. fig. II c), nu ajunge în căsu}ă ci rămâne în rost, odată cu înaintarea 6 7‘ S III. Vatala suspendată pentru războiul manual de lemn. 1) corpul vatalei; 2) căsufele suveicii; 3) montanţi; 4) traversă; 5) grinzi; 6) cufite; 7) suveică; 8) mâner; 9) şi 10) sfori; 11) picăr, vatalei, ea apasă asupra spatei, pe care o roteşte în jurul laturii superioare, aducând astfel tamponul (4) în pozifie orizontală; acest tampon fiind mai lung decât pârghia (3), loveşte în contratamponul {11), producând oprirea războiului. lealaltă mână se aruncă suveica (7) prin rost, cu ajutorul mânerului (8) şi al sforilor (9)-(IO), cegate de picărul (11). Vatala suspendată a războiului de fesut panglic,iH (v. fig. IV) e susfinută de axul (1) şi primeşte mişcarea de oscilafie dela arborele războiu]ui. IV. Vatala suspendată a războiului de fesut panglici. 1) ax de susfinere a vatalei; 2) role; 3) spată; 4) urzeală; 5) cremalieră; 6) suveică. în planul spatei sunt montate alternativ role dinfate de lemn sau metalice (2) şi spate înguste (3)' corespunzătoare urzelilor înguste (4) ale benzilor. Rolele sunt angrenate cu cremaliera (5) şi cu suveicile (6). în timpul înaintării vatalei, crema- «i* 415 tiera se mişca într'un sens sau în altul, deplasând astfel suveicile, prin intermediul rolelor, în sens contrar, prin rostul urzelilor; în momentul bătăii vatalei, suveicile sunt deplasate şi refinute în aceeaşi parte, pentru ca în timpul bătăii următoare să fie imobilizate în cealaltă parte. Fig. V reprezintă o vatală glisantă, care are corpul propriu zis susfinut de rolele (I), cari calcă pe şinele (2); corpul (3) e solidar cu culisa (4), ghidată astfel încât mişcarea primită dela arborele războiului (5) produce o deplasare a vatalei pe un pian orizontal. După destinafie, vatala are o mişcare de oscilafie pe care o primeşte, fie cu ajutorul mecanismului cu manivelă, fie cu ajutorul camelor; ultimul V. Vatală glisantă. 1) rolă; 2) glisieră; 3) coipul vatalei; 4) culisă; 5) arborele războiului. procedeu e pufin răspândit, deoarece Ia vitese mari produce uzura mecanismelor războiului. Transmisiunea mişcării vatalei cu ajutorul mecanismului cu manivelă e reprezentată în fig. VI. Arborele principal (0) al războiului are două manivele (1), articulate cu picioarele vatalei prin bielele (2). în urma rotirii arborelui principal, se transmite vatalei o mişcare de oscilafie a cărei amplitudine e determinată de lungimea manivelei. Mecanismul vatalei trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: vatala trebue să-şi micşoreze vitesa în timpul trecerii suveicii prin rost; să aducă firul de bătătură în gura fesăturii, nu printr'o lovitură, ci printr'o pre- V/. Mecanism cu manivelă penfru mişcarea vatalei. 0) arbore; 1) manivelă; 2) biele; 3) bulon. sare liniştită şi destul de energică, şi să aibă un mers liniştit pentru a nu deregla şi uza celelalte mecanisme ale războiului. Mecanismul vatalei e, astfel, un mecanism patrulater planar cu patru elemente: manivela, biela, piciorul vatalei şi peretele războiului. După pozifia axei arborelui principal (0) a! războiului fafă de coarda descrisă de bulonul (3) al legăturii dintre bielă şi piciorul vatalei, mecanismele vatalei se împart în mecanisme axiale şi neaxiale. în mecanismul axial, prelungirea coardei trece prin axa arborelui principal; în cele neaxiale, coarda trece deasupra şau dedesubtul acesteia. Spafiul s parcurs de« bulonul vatalei e dat de expresiunea: 1 R2 j = (1—cosa) 4-- -j- sin2a, în care R e raza manivelei, a e unghiul de rotaţie al manivelei în raport cu pozifia anterioară a vatalei, iar L e lungimea bielei. Vitesa bulonului e deci: ‘y = ujJR^sin a + sin 2&J , unde <0 e vitesa unghiulară a manivelei, iar accelerafia lui e a-(i)2A^co5a-f y cos ^ a)‘ Vitesa bulonului e nulă când e nul sau egal cu ir; în aceste momente, accelerafia e maxime. Vitesa şi accelerafia bulonului, la mecanismul axial, cresc odată cu raportul R/L dintra raza manivelei şi lungimea bielei. La R/L foarte mic, mişcarea se apropie de cea armonică. Mecanismele de mişcare ale vatalei se numesc.* mecanisme cu bielă lungă, normală, respectiv scurtă, după cum R/L <1/6, respectiv 1/3, respectiv R/L> 1/3. La vatala cu bielă scurtă, accelerafia e mai mare în momentul îndesării firului de bătătură, iar timpul de trecere a suveicii prin rost, în pozifia posterioară a vatalei, e mai lung în cazul când celelalte condifiuni sunt egale. Din această cauza, vatala cu bielă scurtă e adaptată războaielor late şi grele, cu mers încet, la cari neuniformitatea mersului vatalei nu are influenfă asupra războiului, iar valoarea maximă a accelerafiei în momentul bătăii contribue la o îndesare mai energică a firului de bătătură. Vatalele cu bielă normală asigură o mişcare mai lină; de aceea se folosesc la războaiele înguste şi cu număr mare de bătăi în unitatea de timp. Vitesa bulonului unui mecanism anaxial e dată, cu aceeaşi aproximafie, de expresiunea: v — mR ^sin a+ Yj~ sin 2 a + cos « ^ iar accelerafia e: a — (d 2R ^cos a-f — cos 2a---------j- sin d ^, unde e e distanfa dintre axa geometrică a arborelui şi prelungirea coardei arcului descris de bulonul vatalei. Valorile amplitudinii mişcării bulonului vatalei, ale vitesei şi accelerafiei acestuia, cresc odată cu mărirea distanfei „eu. De aceea, mecanismele anaxiale sunt adaptate numai războaielor cu mers încet şi grele. — Axul arborelui se găseşte de obiceiu sub prelungirea coardej arcului descris de bulonul vatalei. Vitesa şi accelerafia bulonului, la mecanismul axial, depind în mare măsură de raportul R/L dintre lungimea manivelei şi cea a bielei, cu cari cresc. La o lungime foarte mare L a bielei, mişcarea tinde către o mişcare armonică; odată cu micşorarea acestei lungimi, simetria mişcării se pierde, 416 VII. Vatala unul războiu de postav. 1) arborele războiului; 2J bielă; 3) triunghiu fix; 4) piciorul vatalei, Mişcarea vatalei cu bielă scurtă e mai pufin simetrică, cu schimbare bruscă a vitesei, i r acce-lerafia e mai mare în momentul îndesării firului de bătătură. După sistemul de transmitere a mişcării dela arborele războiului la vatală, mecanismele se împart în mecanisme cu bielă-manivelă — şi mecanisme cu came închise. Primele sunt utilizate cel mai mult, având o construcfie mai simplă şi randament mecanic mai mare. Ultimele nu pot fi adaptate la războaie cu vitese mari, deoarece se uzează foarte repede. Mecanismul de acfionare a vatalei cu bielă scurtă (v. fig, Vil), la războiul de postav, are intercalat, între biela (L) şi piciorul vatalei, un triunghiu solidar cu vatala, pentru a permite folosirea unei biele scurte şi montarea arborelui cu manivele mult mai jos decât la războaiele cu bielă normală, cel de postav neavând arbore secundar; în acelaşi timp se măreşte spafiul în care se montează ansamblul ifelor. Raportul dintre lungimea manivelei şi a bielei, *-_L __L_ L~ 2 1,83 ' e elementul care creează condîfiuni favorabile trecerii suveicii prin rost. In cazul fesăturilor buclate, cari au pe suprafafa lor bucle formate dintr'o parte a firelor de urzeală, pentru formarea buclelor anplitudinea oscilafiilor vatalei trebue să se schimbe după o anumită regulă. Pentru aceasta, biela (1) din fig. V/// e articulată cu piciorul vatalei ~ j ^ , (2) printr'o pâr- ^7 TT\ ghie cu două brafe (3)-(4), articulată cu pârghiile (6) şi (7). Rola (8), soPdară cu pârghia (7), circulă prin cama închisă (9), fixată pe arborele secundar al războiului. Prin rotirea ei, cama ridică şi coboară rola (8) şi pârghia (7), articulată cu pârghia (6), astfel încât pârghia cu cele două brafe (3)-(4) oscilează între Mecanismul vatalei pentru fesături buclate. 1) bielă; 2) piciorul vatalei; 3) şi 4) pârghie cu două brafe; 5) corpul vatalei; 6) şi 7) pârghii; 8) rolă; 9) camă închisă. două pozifiî extreme, cărora le corespund cele două pozifii ale vatalei fafă de gura fesăturii, la punctul mort din fafă. Ţesăturile grele foarte dese, cum sunt covoarele, fesăturile tehnice, etc., au nevoie de o bătaie dublă, care se obfine cu ajutorul manivelelor şi ai bielelor. Mişcarea se transmite dela arborele (I), (v. fig. IX), prin manivela (2), bielei (3) articulate cu pârghiile (4) şi (5). Pârghia(4) oscilează într'un punct fix, iar pârghia (5) e articulată cu piciorul vatalei. Presarea firului de bătătură se face când pârghiile (4) şi (5) sunt în linie dreaptă, ceea ce se întâmplă de două ori în timpul unei rotiri a arborelui războiului. Războaiele grele pentru postav, la cari arborele efectuează un numai; mic de rotafii în unitatea de timp, iar bătaia e dată cu mecanisme cu arc, au vatala Mecanism de mişcare a vatalei cu mişcare dublă. 1) arbore; 2) manivelă; 3) bielă; 4) şi 5) pârghii; 6) piciorul vatalei. acfionată cu o arborele războiului prin intermediul rolei montate pe pârghia (2). Aceasta din urmă e articulată cu pârghiile cu două brafe (3)-(4), al căror punct de rotire e situat pe traversa de piept. camă (î)i (v. fig. X), fixată pe X. Mecanism de acfionare a vatalei cu camă. f) camă; 2), 3) şi 4) pârghii; 5) arc; 6) şi 7) biele. Arcul (5) e articulat cu vatala în acelaşi mod ca pârghiile (3) şi (4), prin biela (6). Cama, prin rotirea ei, aduce yatala spre gura ţesăturii, iar arcul (5) o retrage spre punctul mort din spate. Profilul camei e ales astfel, încât vatala rămâne complet imobilizată în timpul trecerii suveicii prin rost, după care urmează o bătaie energică. Construcfiile mai noi au înlocuit arcul (5) cu o camă, asigurând prin aceasta un mers mai lin al vatalei, fără şocuri, şi o vitesă mai mare a războiului. — Sin»; Vătală. i. Vătămare mecanică [MexaHHHecKHe no-Bp.e>K/ţeHHfi; endommagements mecaniques; me-chanische Beschădigung; mechanical damages; 417 toresekj. Mefl.: Defect al pieselor turnate, care consistă în rupturi (de ex. ştirbiri) ale acestora, produse în timpul „desbaterii" lor din forme, al curafirii, manipulării sau al îndepărtării maselo-telor. î. Vătămătoare [fi3BeHHHK; vulneraire; Wund-klee; anthylis; nyulhere, szapuka], Bot., Farm.: Ant-hylis vulneraria Linn.; plantă erbacee, din familia le-guminoase-papilionacee, cu tulpina culcată sau ascendentă, cu frunzele inferioare bazilare, lung-pefio-late, oblong-ovale, simple, cu frunzele superioare caulinare, evident penate, cu florile galbene-aurii, grupate în capătul globular, la vârful tulpinei, cu fructul, legumă monospermă, terminat printr'un cioc curbat. Creşte prin păşunile şi fânafele regiunilor muntoase şi, în principal, pe calcare.— E o plantă de nutref, fiind cultivată uneori în acest scop. Are proprietăţi rezolutive, şi de aceea e folosită, ca plantă medicinala, în cataplasme şi Io-(iuni, pentru vindecarea contuziunilor şi a plăgilor.— Sin. Iarbă de vătămâtură, Iarba ranei.— 2. Vafelină [BaTeJIHH; toile d'ouatage; Wat-telin; wadding linen; vatelin]. Ind. text.: Tricot scămoşit, care se introduce între stofă şi căptuşeală, penfru a face mai călduroasă îmbrăcămintea exterioară de iarnă. Vatelina are legătura unui tricot urzit cu fire de bătătură, obfinut pe maşina de tricotat Raschel, cu o fontură şi cu trei bare cu pasete. Prima bară (cu înşirere plină) depune firele de bumbac, cari sunt transformate într'un tricot foarte rar (12—15 rânduri de ochiuri pe 5 cm) şi cari constitue legătura de fond a vatelinei. A doua şi a treia bară, cu înşirare alternativă 1:1, depun firele de umplutură (bătătură) printre şirurile şi rândurile de ochiuri ale legăturii de fond. Firele de umplutură trec, la fiecare al patrulea rând de ochiuri, dintr'un interval al şirurilor de ochiuri în intervalul vecin, revenind după alte trei rânduri de ochiuri. Bara a doua şi a treia au, în mod alternativ, pozifii identice, astfel că, în rândul de ochiuri în care firele de umplutură ale barei a doua se dispun pe fafa tricotului, firele de umplutură ale barei a treia se dispun pe dos, şi invers. După producere, tricotul e supus unui proces de scămoşire pe ambele părji, ceea ce-i dă moliciune. 3. Vaferif [ într'un spafiu afin, în care nu e definită o metrică, se deosebesc vectori contravarianfi, de- finiţi prin componentele lor contravariante, şi vectori covarianţi, definiţi prin componentele !©r covariante. Vectorii pot fi definiţi în toate aceste spafii cu ajutorul regulii după care se transformă componentele lor contravariante şi covariante când se trece dela raportarea lor la un sistem de coordonate, la raportarea lor la un alt sistem. Aceste componente se definesc cu ajutorul vectorilor de bază ev e2, eş-'en ai sistemului de coordonate oarecari x1, x2, x3-"xn în spafiul cu n dimensiuni, cari sunt vectori tangenfi la liniile de coordonate (linii de-a-lungul cărora variază numai câte una dintre coordonate) şi au valorile absolute aiese astfel, încât „distanfele" (dj)i, (ds'fe, (d*)3,-"(d*)w cari corespund, respectiv, creşterilor dx1, dx2, dx?,"'dxn, măsurate în valorile absolute ale vectorilor de bază ca unităţi, să fie numeric egale cu dx1, dx2, dx3,—dx». Componentele contravariante ale unui vector sunt „proiecţiile" lui pe axele locale de coordonate, făcute paralel cu hipersuprafeţele locale ale sistemului şi măsurate într'o unitate egală cu valoarea absolută a vectorului de bază corespunzător; ele sunt pozitive sau negative, după cum proiecţia extremităţii cade, faţă de proiecţia originii lui, în sensul coordonatelor crescătoare, respectiv în sensul coordonatelor descrescătoare. Sistemul de mărimi scalare variante A\ în număr egal cu numărul dimensiunilor-spaţiului, sunt componentele contravariante ale unui vector A într'un sistem de coordonate oarecari x1, x2, x3,**1 dacă, la schimbarea sistemului din x1 în altul x,k, mări” mile A* se transformă linear şi omogen în mărimile scalare corespunzătoare A'k din sistemul x,k, după regula _____ Dacă e\, e2, ez,'"en şi e\ e’2 e’2, ••• e'n sunt vectorii de bază ai celor două sisteme de coordonate considerate, urmează, în aceste condifiuni: A=Y)ei a‘= a k, i k unde s'au folosit suma mai multor vectori şi produsul unui vector printr'un scalar. Componentele covariante ale unui vector într'un spafiu metric sunt produsele lor scalare prin vectorii de bază ei respectivi: A^Ae-, Pentru regula de transformare a acestor componente, v. sub Covariant. în spafiul metric, deosebirea dintre cele două clase de vectori se reduce la deosebirea de reprezentare a lor prin componentele lor contravariante şi covariante. V. şi Diferenfă a doi vectori, Divergenfă, Flux, Integrală curbilinie, Produs mixt, Produs scalar. Produs vectorial, Produsul contractat al unui tensor de ordinul al doilea printr'un vector, Produsul unui vector printr'un scalar, Rotor, Sumă de vectori, 17* 420 Numeroase mărimi fizice fac parte din clasa vectorilor. Deplasarea rectilinie, vitesa şi accelerafia, impulsul şi forfa, momentul electric şi megnetic, densitatea curentului electric, intensitatea şi in-ducfia câmpurilor electric şi magnetic sunt exemple de vectori. 1. Vector contravariant [KOHTpaBapnaHTHblH BGKTOp; vecteur contravariant; kontravarianter Vektor; contravariant vector; kontravariâns vektor] V. sub Vector. 2. ~ covarianf [KOBapnaHTHbiH BeKTop; vecteur covariant; kovarianter Vektor; covariant vector; kovariâns vektor]. V. sub Vector. s. ~ de bază [ochobhoh BeKTop; vecteur de base; Grundvektor; ground vector; alapvektor]. V. sub Vector. 4. ~ unitate [eAHHHHHbiH BeKTOp; vecteur unite; Einheirsvektor; unit vector; egysegvektor]: Vectorul care are numai o componentă egală cu unitatea, celelalte fiind nule. — Sin. Versor. s. Vectori echipolenfi. V. Vectori egali. e. ~ egali [sKBHBaJieHTHbie BeKTOpbi; vec-teurs egaux; gleichwertige Vektoren; equal vec-tors; egyenerteku vektorok]. C/c. vecf..' Vedori cu valori absolute egale, cu direcfii paralele şi cu aceleaşi sensuri. — Sin. Vectori echipolenfi. ?. Vecforî, câmp de V. Câmp de vectori. s. Vectorilor, reprezentarea grafică a ~ [rpa-$nqecKoe H3o6paJKeHHe BeKTopoB; represen-tation graphique des vecteurs; graphische Dar-stellung der Vektoren; graphic representation of vectors; vektorok grafikus abrâzolâsa], C/c. veef.: Un vector se reprezintă (de obiceiu) grafic în-tr'unuldintre următoarele două moduri: Printr'o săgeată de lungime (la o scară convenită) ega'â cu valoarea lui absolută şi având orientarea (adică direcfia şi sensul) Iu', originea săgefii fiind în punctul de aplicafie al vectorului în cazul vectorilor legafi (v. fig. a); printr'o sferă cu un punct Reprezentare grafica a vectorilor, a) printr'un segment de dreaptă; b), printr'o sferă cu un punct pe ea, legată de reprezentarea din fig. a în felul arătat în fig. c. pe ea, care ind;că punctul de aplicafie al vectorului, aleasă astfel, încât să intercepteze pe fiecare dreaptă care trece prin punctul de aplicafie un segment egal (la o scară convenite) cu componenta vectorului după orientarea dreptei (v. fig. b). Această sferă are deci săgeata din prima reprezentare drept diametru şi punctul specificat de pe ea în originea săgefii (v. fig. c). Componentele vectorului sunt pozitive în orientările pentru cari sfera interceptează pe dreapta orientării un segment în partea din spre origine în sensul orientării (ca Av din fig. b) şi negative în cazul contrar (ca A : din fig. b). 9. Vectorul Iui Poynting [BeKTop IloSHTHHra; vecteur de P.; P. Vektor; P.'s vector; P. vektor]. V. sub Vectorul radiant. to. ~ lui Umov [BGKTOp YMOBa; vecteur d'U.; U. Vektor; U.‘s vector; U. vektor]. V sub Vectorul rad ant. ii. ~ radiant [BeKTop riOHHTHHra; vecteur radiant; Strahlungsvektor; radiant vector; sugârzâsi vektor]: Vectorul densităfii locale a curentului (fluxului) de energie. Vectorul radiant al energiei elastice în lichide se numeşte vectorul Iui Umov (v. sub Putere). Vectorul radiant al energiei electromagnetice se numeşte vectorul lui Poynting. Vectorul S al densităfii locale a curentului de energie electromagnetică, corespunzătoare câmpurilor microscopice, e egal cu câtul prin 4 re al produsului dintre valoarea reciprocă a permeabilităţii magnetice absolute a vidului jiq prin produsul vectorial dintre intensitatea microscopică e a câmpului electric ş; inducfia magnetică micro-scopică b: iio“1 ~eXb 4 ic Se obfine pentru vectorul S, al densităfii locale a curentului de energie electromagnetică liberă (fafă de starea macroscopică neutră), o valoare egală cu câtul prin 4rc al produsului vectorial dintre intensitatea macroscopică E a câmpului electric şi intensitatea macroscopică locală H a câmpului magnetic: 4rc Cu ajutorul acestei expresiuni a vectorului lui Poynting se deduce că puterea instantanee pe care un circuit electric o schimbă în regim cuasistafionar pe la borne cu exteriorul lui e egală cu produsul dintre valoarea instantanee a tensiunii la borne ub şi intensitatea curentului electric de conducfie i care trece prin suprafafa tensiunii la borne care separă circuitul considerat de exteriorul lui: p = ubL Din expresiunea vectorului lui Poynting mai urmează că puterea instantanee pe care un c'rcuit inductor o transmite unui circuit indus e egală, în regim cuasistafionar, cu produsul dintre tensiunea electromotoare ue, indusă în el, de circuitul inductor, şi dintre valoarea instantanee a curentului electric care trece prin circuitul indus: P~ue i' 12. Vectorului, integrala de linie a ~ câmp [jih-ueHHbiâ HHTerpan BeKTopHoro iiojih; integrale de ligne du champ de vecteurs; Spannung, Linienintegral des Feldvektors; line integral of the 421 field vector; vonalintegrâl]. Integrala de linie a vectorului câmp A al unui câmp de vectori de-a-lungul unei curbe C, între punctele Pi şi P2, e integrala, efectuată de-a-lungul curbei, dela P\ la P2, asupra produselor scalare A ar, dr fiind vectorul tangent la curbă şi de valoare absolută egală cu lungimea d* a elementului de linie al curbei, cu sensul din spre Pi spre P2. Dacă u e versorul sensului dela P\ spre P2 de pe curba presupusă deschisă C, avem ăr=u di — şi expresiunea integralei de linie u a vectorului câmp de-a-lungul curbei C, între punctele P\ şi P2, e u = C f Ă a d* = C f^2 A dr. J p, Jpt 1. Vectorului/integrala de suprafafă a~câmp: Sin. Fluxul vectorului câmp. V. Flux şi sub Integrală de suprafafă. 2. Vedere ortoscopică [ 0pT0CK0nHHecK0e 3peHHe; vision orthoscopique; orthoskopisches Sehen; orthoscopical vision; ortoszkopikus lâtâs]. Foto.: Privirea unei fotografii în condifiunile necesare pentru a obfine perspectiva peizaju'ui. 3. Vedere, distanta maximă de^disfinctă [Man-CHMajibHoe paccTOHHHe Acnoro 3p9HH«; dis-tance maxima de vision distincte; Fernpunkt-abstand; max'mum distance of distinct vision; tâvpont-tâvolsâg]. F/z.: Distanfa dela ochiu până la punctul cel mai depărtat pe care un ochiu în stare de repaus îl vede distinct. Pentru ochiul normal, această distanfa e infinită. 4. distanfa minimă de ~ distinctă [mh-HHManbHoe paecTOHHHe HCHoro 3peBHa; distance minima de vision distincte; Nahpunkt-abstand; minimum distance of distinct vision; kozelpont-tâvolsâg]: Distanfa dela ochiu până la punctul cel mai apropiat pe care ochiul îl poate vedea clar când acomodarea e maximă. Pentru ochiul normal, această distanfa e egală cu aproximativ 25 cm. 5. Vedeta. V. sub Navă mică de luptă. 6. Vega [Bera; Vega; Vega; Vega; Vega]. Asfr.: Stea foarte strălucitoare (de mărimea 0,14) din constelafia Lira, care se aăseşte la o depărtare de cca 26 de ani-lumină de sistemul solar. ‘7. Vegetalin. Ind. alim.: 1. Uleiu de floarea-soarelui solidificat până la punctul de topire al untului de vacă (adică până la 23--240), pentru "a forma o grăsime vegetală comestibilă. (N. C.).— 2. Pământ decolorant constituit, în general, din bentonită activată cu ajutorul acidului sulfuric sau clorhidric. E fo'osit la decolorarea grăsimilor vegetale comestibile. (N. C.). V. şi Rafinarea uleiurilor alimentare. 8. Vegetaţie [pacTHTeJibHOCTb; vegetation; Pflanzenwelt; vegetation; novenyvilâg]. Bot.: Ansamblul plantelor dintr'un loc, distribuţia şi asociafia lor în funcfiune de factorii pedologiei şi fitosanitari, cum şi organizarea formafiu-nilor şi asociaţiilor vegetale. Astfel, există o vegetafie a'pină,, o vegetafie campestră sau una arctică, tropicală, etc. 9. Vegraj [BHyTpeHHHH AepeBHHHan 06-iHHBKa oyTţHa; vaigrage; Wegerung; foot walling; padlozat], Nav. m.: Bordaj interior care separă mărfurile încărcate într'o navă,'de osatura navei, adică de coaste, de varange, etc. 10. Vehicul [KapSTKa; vehicule; Umkehrlinse; revers ng lens; kepforditolencse ]. Fiz.: Piesă optică intrând în constituţia lunetelor terestre, intercalată în drumul razelor luminoase între obiectiv şi ocular, pentru a răsturna imaginea produsă de obiectiv şi a da o imagine definitivă dreaptă. E compusă dintr'un sistem de lentile convergent. 11. VehicyS [TpaHcnopTHoe cpe/ţCTBO; vehicule; Fahrzeug; vehicle; jârmu]. Tehn.: Sistem tehnic construit pentru a se putea deplasa pe o cale de comunicafie — prin rulare, alunecare sau plut re — spre a transporta o încărcătură (marfă, persoane, etc.) sau spre a efectua o anumită lucrare. Vehiculele pot fi cu autopropulsie sau fără autopropulsie.— Vehiculele cu autopropulsie (cum sunt automobilele, locomotivele, avioanele, navele cu motopropulsie, etc.)» echipate cu unu sau cu mai multe motoare sau aparate propulsoare (reactoare), se deplasează prin consum de energie din interiorul sistemului.— Vehiculele fără autopropulsie (trăsurile şi cărufele, săniile, vagoanele, planoarele, îmbarcafiile cu vâsle sau cu vele, şlepurile, etc.) se deplasează prin consum de energie din exterior, folosind forfa musculară, forfa vântului, forfe de remorcare, etc. Se deosebesc vehicule terestre, subterane, nautice, submersibile, aeriene — şi suspendate, după natura căii de comunicafie pe care se deplasează. Vehiculele terestre sunt înzestrate, fie cu rofî sau cu şenile, fie cu organe de paginare (tălpi), după cum se deplasează prin rulare (de ex. automobilele, tractoarele, etc.) sau prin alunecare (de ex. săniile). Ele pot fi rutiere sau feroviare. La vehiculele terestre cu autopropulsie, numite şi vehicule motorizate, se folosesc motoare cu ardere internă (în general motoare cu electroaprindere sau cu autoaprindere, rapide), motoare cu abur, motoare electrice, etc. Uneori, p = ntru îmbunătăfirea transmisiunii cuplului motor la rofi, se folosesc agregate, ca la autobusele sau la locomotivele D) coeficient adlmensional de debit; t|>) coeficient adimensio-nal de presiune; r|) randament; I) şi 2) caracteristicele de presiune a două tipuri de ventilator radial; 3) şi 4) caracle-risticele de presiune a două tipuri de ventilator axial; !')•■ -4') curbele de randament corespunzătoare. greutăţile specifice ale celor două gaze .deplasate de ventilatoare. Coeifcienfii adimensionali folosifi în studiul similitudinii ventilatoarelor sunt: coeficientul adimensional de debitqp = ^ coeficientul adimensional de presiune = 102 PÎ2 P_ ■*J' N ■V coeficientul adimensional de putere X = Q1/2 turafia specifica ns= - n, *îP14> randamentul ?]= —— , unde F2=tz r\ (m2) -e aria corespunzătoare cercului în care sunt înscrise extremităfile . palelor rotorului, (în ms*1) e vitesa periferică a roto- rului, P= - (în kg s2m*4) e densitatea gazului, Y (în kg/m3) e greutatea specifică a gazului n (în rot/min) e turafia rotorului şi g (în ms"2) e accelerata gravitafiei. Reprezentarea grafică a funcfiunilor $ = /i(qf), X=/2 (<¥>) Ş■ v^hiv) constitue caracteristicele adimensionale ale ventilatorului (v. fig. II), 431 Valori uzuale ale unor coeficienţi adimensionali sunt: turafia specifică »s=10—100 la ventilatoare radiale şi «s = 70*-600 la ventilatoare axiale; coeficientul de presiune cţ>= 0,8*”1,6 la ventilatoare radiale cu palete curbate înainte, 4,==0»4,,,Ol6 la ventilatoare radiale cu palete curbate înapoi şi c|> = 0,05”-0,4 (de obiceiu, în jurul valorii 0,1) la o treaptă de rotor de ventilator axial; coeficientul de debit cp = 0,03‘**0,9 la ventilatoare radiale şi 9 = 0,05"*0,6 la ventilatoare axiale. Ventilatoarele se construesc pentru debite cuprinse între sute de metri cubi şi milioane de metri cubi pe oră. Tipurile constructive şi funcţionale de- lii. Domenii de utilizare a principalelor tipuri de ventilator. A) pentru gaze corozive şi vapori de acizi; B) penfru injectoare de păcură; C) pentru instalafii de transport pneumatic; D) pentru aeraj artificial în mine şi tuneluri; E) pentru instalafii de căldări de abur; F) pentru instalafii miniere; G) pentru ventilaţii în imobile industriale şi de locuit; Q) debit, în ms/s; p) presiune finală în mm col. apă. pind de domeniul de folosinfă (v. fig. III); pentru ventilatoarele folosite curent se prevede tipizarea fabricatelor, astfel încât să se acopere game întinse de debite şi de presiuni, cu un tip de ventilator executat în serii geometric asemenea, şi cari au curbe caracteristice adimensionale identice. Spre deosebire de ventilatoare, maşinile cari comprimă fluidul la presiuni mai înalte decât 0,1 ats se numesc suflante (v.), respectiv compresoare (v.\ după presiunea finală a fluidului (v. fig. IV). Pentru ventilafie şi în instalafii de condiţionare a aerului în clădiri industriale şi de locuit se folosesc ventilatoare cu palete curbate înainte, caracterizate prin vitese mici ale aerului şi prin sgomot mic (cari au însă randament relativ mic). — Pentru aerajul în mine, în galerii, în tuneluri de cale ferată şi de metropolitan se folosesc agregate foarte mari cu ventilatoare cu palete curbate înapoi (cu turafii joase şi cu randament mare) sau cu ventilatoare axiale bi- sau trietajate (superioare primelor din punctul de vedere al randamentului, al posibilităţilor de reglare şi al economiei de spafiu) şi cari pot fi aetrenate direct cu motoare de turafie înaltă (puterea maşinilor de antrenare poate atinge zeci de mii de kilowafi). ■— î-n instalaşi termotehnice se folosesc: ventilatoare radiale înaltă sau de medie presiune, cu debit relativ mic, pentru aerul comburant la injectoare de păcură; ventilatoare radiale de medie presiune, pentru alimentarea focarelor cu aer comburant primar şi secundar; ventilatoare aspirante sau exhaustoare (v.), pentru gaze de ardere în instalafiile cu tiraj artificial. Aceste tipuri de ventilatoare trebue să fie reglabile (prin varierea turafiei sau prin la- kg/cm‘ A 3150 1000 315 100 31 10 3 y/ afja Va \c~> ¥ Vers \ \ c / [v s \ \ ‘ \ -v \ \ i \ V X \ \ % S \ \ \ \ \ \ \ \ \ N v \ \ \ \ V 10 3,15 1,00 k \P 0,01 OJ w loomfe —~Q IV. Domeniile de funcfionare ale unor maşini de comprimat gaze. Q) debit; p) creştere de presiune; A) ventilatoare; B) turbo-suflante şi turbocompresoare; C) suflante şi compresoare cu piston; 1) puterea absorbită (în CP). (Limitele sunt numai valori informative). minare), să funcţioneze fără vibraţii, să ocupe loc pufin, iar cele pentru gaze de ardere trebue, în general, să poată rezista la coroziune (construcţii de tablă groasă), să aibă răcire artificială (fa paliere, la arbore şi, uneori, la discurile ventilatorului) şi să poată fi curăţite de cenuşa antrenată. — în instalafii de transport pneumatic (pentru talaşi, praf, nisip, scame, impurităfi diverse, etc.), în industrie şi la maşini agricole, se folosesc în general ventilatoare radiale, cu rotor fără discuri laterale şi cu număr mic de palete (de obiceiu, la maşinile agricole, paletele sunt de lemn). — Pentru gaze corozive sau pentru vapori de acizi se folosesc ventilatoare bine etanşate, construite prin acoperire sau placare cu materiale anticorozive (plumb, cauciuc, lac, etc.). — Pentru răcirea motoarelor cu ardere internă se folosesc ventilatoare radiale (la răcirea cu aer) sau axiale (la răcirea cu apă), de construcfie simplă şi cu greutate mică. — Pentru aparatele de uz casnic se folosesc ventilatoare axiale (pentru ventilafie) şi radiale (de ex. în aspiratoare de praf), cu motor de antrenare cu puterea de ordinul unor fracfiuni de kilowatt. Sgomotul produs de ventilatoarele în funcfiune poate avea cauze aerodinamice (vârtejuri locale, mişcarea rotorului într'un mediu gazos, trecerea curentului de gaz prin locuri cu rezistenfe mari) sau 432 mecanice (echilibrarea necorespunzătoare a rotorului, centrarea defectuoasă a agregatului, sgo-motul produs de corpurile de rostogolire ale rulmenfilor). Pentru atenuarea sgomotelor se iau diferite măsuri, cari pot fi: legături emortisoare (text le sau de cauciuc) între ventilator şi conducte, rezemarea elastică a ventilatorului pe fundaţie (prin discuri sau perne de cauciuc), utilizarea de paliere de alunecare, echilibrarea statică şi dinamică riguroasă a rotorului, centrarea corectă a agregatului şi, la nevoie, folosirea de ventilatoare cu turafie joasă şi cu vitese mici ale aerului. Reglarea ventilatoarelor, pentru varierea debitului, se poate realiza prin: schimbarea turafiei rotorului (prin transmisiune cu curele, cutie de vitese, electromotor cu turafie reglabilă, turbine cu turafie reglabilă, etc.), laminare în conducta de aspirafie sau de refulare, schimbarea numărului de palete ale rotorului, adoptarea de palete directoare reglabile la intrarea în rotor. — După direcfia fluxului de fluid în raport cu axa rotorului, se deosebesc: i. Ventilator axial [oceBQft BeHTHJiHTop; souf-flante axiale; Axialgebiăse; axial blower, axial blowing engine; axiâlis szellozteto]: Ventilator cu unu sau cu două rotoare cu pale, la care direcţia principală a fluxului de gaze în rotor e paralelă cu axa de rotafie a acestuia, imprimându-se gazului şi o uşoară mişcare de rotafie la ieşirea din rotor. în procesul de comprimare a gazului intervine forfa portantă datorită învârtirii rotorului, provenită din diferenfa dintre presiunile pe cele două fefe ale palelor rotorului (cauzate de existenta unei circulafii a gazelor în jurul palelor). Ventilatorul axial poate avea unu sau două rotoare (v. fig. /), antrenate de un motor direct sau prin transmisiune cu curea. Palele rotorului sunt, fie de tablă curbată, fie constituite din două elemente de tablă sudate cu gol interior, fie turnate; la ventilatoare de putere mare, palele au profil aerodinamic şi sunt asemănătoare palelor de elice de avion. Statorul e constituit dintr'o carcasă cilindrică, continuată uneori cu un difuzor tronconic şi cu un con interior în prelungi- /. Ventilator axial cu două rofoare. 1) carcasă; 2) difuzor (cu con inferior solidar cu rotorul); 3) rofor; A) stator cu pale directoare. rea butucului rotorului; unele statoare au palete directoare la intrare, Ia ieşire sau între cele două rotoare, pentru a transforma presiunea dinamică @ gazului în presiune statică. La unele ventilatoare, palele sunt reglabile prin rotirea în jurul axului de fixare în butuc, astfel că e posibilă reglarea debitului şi a presiunii (v. fig. II). Randamentul ventilatoarelor axiale e mai mare decât cel al II. Ventilator axial cu rofor unic, cu pale reglabile. /) carcasă evazată ia exterior; 2) carcasă interioară; 3) rotor cu pale reglabile; 4) piesă semisferică solidară cu rotorul; 5) arbcre; 6) palier combinat radial şi axial. ventilatoarelor radiale, însă la diametru de rotor şi turafie egală, realizează o presiune totală mai mică. 2. ~ centrifug: Sin. Ventilator radial (v.). 3. ~ radial [paflHHJibHbiH BeHTHJiHTop; souf-flante radiale; Radialgeblăse; radial blower, blowing engine; radiâlis szellozteto]: Ventilator cu unu sau cu două rotoare cu palete, Ia care gazul intră în rotor paralel cu axa de rotafie a acestuia, e condus de paleta radial spre periferia rotorului şi-l părăseşte într'o direcfie perpendiculară sau inclinată fată de axa de rotafie. La ieşirea din rotor, particulele de gaz se deplasează pe o traiectorie în formă de spirală ioga-ritmică; din această cauză, carcasa de colectare a gazului comprimat are axa în spirală, secfiunile ei transversale crescând continuu spre gura de ieşire (de refulare). în procesul de comprimare a gazului intervine şi forfa centrifugă; transmiterea energiei către gazul pompat se face de către paletele rotorului, organele statorului fiind elemente de conducere şi de transformare a energiei cinetice în energie potenfială (transformare a presiunii dinamice în presiune statică). Presiunea 453 f of ala creată de ventilator (v. fig. /) e dată de relafia CÎ) + (»1~»Î) + (WÎ — o4)J.kgf/ kgf/m2, în care f (kg/m3) e greutatea specifică a gazului, g (m/s2) e accelerafia gravitaţiei, iar c, u şi w I. Elementele geometrice ale rotorului de ventilator radial. Dj) şi D2) diametrul interior, respectiv exterior a! rotorului; Qi) Ş> Q) vitese absolute a gazului la intrare, respectiv la ieşire; Ui) şi u2) vitesa tangenţială ia intrarea, respect iv la ieşirea din rotor; Wj) şi w2) vitesa relativă a gazului la intrarea, respectiv Ia ieşirea din roior; pt) şi j32) unghiu de înclinare a paletelor la intrare, respectiv la ieşirea din rotor. (m/s) sunt vitesa absolută a gazului, respectiv vitesa tangenfială a rotorului şi vitesa relativă a gazului; indicele 1 se referă la intrarea în rotor, iar indicele 2, la ieşirea din rotor. Realizarea presiunii e datorită creşterii energiei cinetice a gazului prin accelerarea particulelor de gaz dela vitesa Cjl la c2 (termenul corespunzător diferenfei cf—cj). creşterii presiunii datorite forfei centrifuge (termenul corespunzător diferenţei u\ — u\) şi creşterii presiunii datorite efectului de difuzor al canalelor rotorului, în cari vitesa relativă scade dela w\ la w2 (termenul corespunzător diterenfei wf — wj). Ventilatorul radial (v. fig. II) e compus din unu sau din două rotoare şi un stator. Statorul cuprinde carcasa care îmbracă rotorul, gurile de aspirafie şi de refulare, şi palierele arborelui. Rotorul e alcătuit dintr'un arbore sprijinit în două paliere şi care poartă butucii cu discurile principale şi de acoperire între cari sunt prinse paletele. Se II. Ventilator radial cu simplu flux, cu rotorul în consolă, pentru gaze nocive. /) gură de aspirafie; 2) rotor; 3) carcasă de ieşire, în spirală; 4) gură de refulare; 5) disc principal al rotorului; 6) paletă; 7) disc de acoperire; 8) butuc; 9) deflector; 10) arbore; 11) cuplaj; 12) palier cu doi rulmenfi; 13) presgarnifură; 14) dop de scurgere; 15) batiu. folosesc următoarele tipuri principale de palete (v. fig. ///): palete drepte radiale, palete curbe terminate radial O2 = 90°), palete curbate înainte III. Tipuri principale de palete la ventilatoare radiale t) şi caracteristiceie de presiune corespunzătoare, a) rotor cu palete radiale; b) rotor cu palete curbe şi cu terminaţie radială (j32—90°); c) rotor cu palete curbate înainte (Pv>90°); d) rotor cu palete curbate înapoi (|3290°), palete curbate înapoi sau spre spate (fe<90°), P2 unghiul dintre vitesa relativă la ieşirea din rotor şi sensul negativ al vitesei periferice #2 (v- fig* M)- Ventilatoarele cu paletele curbate înainte şi cu raportul dintre diametrul interior şi cel exterior al rotorului sub 0,8 sunt silenfioase şi sunt folosite curent în ven-filafii, Randamentul ventilatoarelor cu paletele curbate înapoi e mai mare decât la celelalte tipuri. Vitesa periferica maximă a rotoarelor poate atinge valori între 100 şi 150 m/s, la vitese cari depăşesc 100 m/s rotorul execufându-se din ofel de rezisfenfă mare. Din punctul de vedere al fluxului de gaze, ventilatoarele radiale se împart în ventilatoare cu simpiu flux, cu o singură gură de aspirafie, şi în ventilatoare cu dublu fiux, cu două guri de aspirafie. — Din punctul de vedere al suprapresiunii produse, se deosebesc ventilatoare de joasă presiune (cari produc o diferenfă de presiune sub cca 100 kg/kgf/m2), ventilatoare de medie presiune (cari produc o diferenfă de presiune de 100*"300 kgf/m2), ventilatoare de înaltă presiune IV. Ventilator radial de înaltă presiune, cu două rotoare. (cari produc o diferenfă de presiune mai mare decât 200--300 kgf/m2). Ventilatoarele de înaltă presiune sunt construite uneori ca ventilatoare cu simplu flux şi cu două rotoare (v. fig. /V). — Sin. Ventilator centrifug. 1. Venfru [nyHHOCTb; ventres; Băuche; antino-des; hullâmhasak], Fiz.: Punct, respectiv linie sau suprafafă, care face parte dintr'un sistem de unde stafionare şi în care e maximă valoarea absolută a amplitudinii mărimii a cărei undă se consideră. Ventrele unei mărimi pot corespunde nodurilor altei mărimi ale aceleiaşi unde a unui mediu. La undele stafionare sonore longitudinale, de exemplu, nodurile de presiune sunt ventre de vitesă, şi reciproc. — Sin. Umflături. 2. Venturi, efect ^ [3(|)(|)eKT BeHTypH; phe-nomene de V.; V. Effekt; V.'s effect; V. hatâs]. Hidrot.: Efect care consistă în faptul că, într'o conductă orizontală cu secfiune variabilă, prin care curge un fluid perfect şi incompresibil, presiunea p e mai joasă în locurile în cari secfiunea S e mai mică, adică în cari vitesa v~Q/S e mai mare, conform relafiei: Q2 P + PJJ2 ==const-' dedus! din teorema Iui Bernoulli (Q e debitul în volum al lichidului prin conducta, iar p e densitatea lichidului). « 3. ~r fluometru V. Fluometru Venturi. 4. Ventuză [aBTOMaTHqecKHH BaHTys, bo-3#ymHbiH KJianaH; ventouse; selbsttătiges Luft-ventil; automatic ventilating valve, automatic air escape valve; legszelep]. Tehn.: Valvă automată pentru evacuarea aerului care se acumulează ia punctele cu nivel înalt ale conductelor de lichide (de ex. ale conductelor de alimentare cu apă). E un evacuator (v. S.) constituit adesea dintr'un corp cu un orificiu care poate fi obturat de un ac sau de o tijă cu corp rotunjit, comandat de un plutitor sferic; plutitorul e ghidat în mişcarea lui pe verticală (v. fig. a). Uneori, de exemplu la con- . Ventuze. a) ventuză simplă; 0) ventuză dublă; 1) corp; 2) plutitor; 3) ghidaj; 4) obturator; 5) şi 6) orificiu de evacuare a aerului la conducta în funcfiune, respectiv la umplerea sau la golirea conductelor mari. duetele lungi şi cu diametru mare, se folosesc ventuze duble, cu două plutitoate sferice: un plutitor care închide un orificiu mic (cu diametrul de cca 10 mm) şi serveşte la evacuarea aerului în timpul serviciului şi un alt plutitor, care închide direct un orificiu mare (cu diametrul de cca 125 mm) şi evacuează aerul la umplerea conductei, re-spectiv permite intrarea aerului în conductă la golirea ei (v. fig. b). La conductele de apă, plutitoarele sunf de obiceiu de cauciuc. 5. Venus. Paleonf.: Gen de lamelibranhiate, cu scoica rotundă sau ovală. A dat specii cari se întâlnesc din Jurasic până sstăzi. e. Venus [BeHepa; Venus; Venus; Venus; Venusz], Âstr.: Planetă mică, interioară, a sistemului solar. Apare de pe Pământ ca o stea a cer el mărime variază între —3,3 şi —4,4. Planeta se roteşte în jurul Soarelui, la o depărtare mijlocie egală cu de 0,72 ori depărtarea dintre Pământ şi Soare, orbita ei având o rază veefoare mijlocie de cca 108 milioane de kilometri şi o excentricitate de 0,007. Volumul ei e 0,9 din volumul Pământului (diametrul fiind de cca 12 400 km; turtirea ei la poli e aproape nulă), iar masa, 0,826 din masa Pământului. Durata de revolufie e de 225 de zile, iar durata rotafiei în jurul axei sale e necunoscută. Planeta, care are faze asemănătoare cu cele ale Lunii, e acoperită de nori; de aceea compozifia atmosferei şi aşpectul discului ei planetar sunf necunoscute.— Sin. (popular) Luceafărul. 435 1. Verandă [BepaHAâ; veranda; Veranda; ve-randah; tornâc, veranda]. Arh.: 1. Galerie exterioară, acoperită şi închisă cu perefi (de lemn sau de metal), cu ferestre numeroase, aşezată la nivelul parterului unei clădiri, alipită de fafada principală sau de fafadele laterale, şi accesibilă atât din exterior, cât şi din interior. Serveşte ca încăpere de primire sau de locuit în timpul verii, ca sufragerie, ca seră, etc.— 2. Balcon sau terasă acoperită şi închisă cu perefi cu ferestre numeroase, situată la nivelul unui etaj şi accesibilă numai din interior (prin extensiunea sensului de sub Verandă 1). 2. Verant [sepaHT; verant; Verant; verant; verant-nagyito]. Foto.: Lupă specială pentru examinarea fotografiilor. Pentru a obfine o imagine fidelă a peizajului, distanfa focală a verantului trebue să fie egală cu aceea a obiectivului aparatului fotografic cu care a fost obfinută fotografia. 3. Veratiină [BspaTpHH; veratrine; Veratrin; veratrine; veratrin]. ind. chim., Farm.:Amestec de veratrină cristalizată (C32H49O9N =cevadină), vera-trină amorfă (C37H53O11N =veratridină) şi alfi alca-loizi extraşi din seminţele plantei Asagraea offi-cinalis Lindley (popazul), din familia liliacee-lor.— Se prezintă sub formă de pulbere albă, pufin solubilă în apă, solubilă în alcool, în cloroform şi în eter; cu acizii, formează săruri, solubile în apă; e iritantă; provoacă strănut şi e toxică. — Veratrina se obfine încălzind seminfele mărunfite, cu acid clorhidric foarte diluat şi concentrând extractul obfinut, după care se tratează cu lapte de var, care pune în libertate alcaloizii impuri; aceştia se purifică prin esteri-ficări succesive, alcalinizări, extracfii, etc.— Se întrebuinfează, în medicină, în afecfiunile nevralgice, reumatice şi pulmonare, în doze foarte mici; pe cale externă, se întrebuinfează ca revulsiv, antireumatic, etc. OCH3 4. Verafrol [Bepaîpoji; vera- I trole; Veratrol; veratrole; veratrol]. Chim.: Eter dimetilic al piroca- Hi OCH3 techinei, cu p. t. 22° şi p. f. 205°. E un produs de degradare al H alcaloizilor. Se întrebuinfează în medicină. H 5. Veratrum. Bof.: Gen de plante din familia liliaceelor melanthoidee, care cuprinde plante rizomoase, cu tulpina puternică, cu frunze late şi flori albe, verzui sau roşietice, dispuse în inflo-rescenfe mari, terminale, cu foarte multe flori. Cuprinde zece specii, cari cresc în regiunile păduroase ale emisferei nordice; la noi cresc două specii ale acestui gen: Veratrum album Linn. (stirigoaia) şi Veratrum nigrum Linn., întrebuinfate în medicina veterinară ca insecticide şi contra scabiei. 0. Verbascum. Bot.: Gen de plante din familia scrofularineelor, tribul verbasceelor, care cuprinde cca 140 de specii de plante erbacee, bisanuale, rar perene sau subfrutescente, cari cresc în Europa, în nordul Africei şi în Asia H occidentală şi centrală. La noi cresc Verbascum Thapsus Linn. (coada-lupului, coada-vacii, coro-vaticul, lumânărica); Verbascum phlomoides Linn. (coada-boului, coada-mielului, lumânărica-mielu-lui, etc.), V. blattaria Linn., V. nigrum Linn., V. phoeniceum Linn., etc.— Sunt plante întrebuinţate în medicină, sub formă de infuzie, ca emoliente, calmante şi pectorale. 7. Verbel, solutie^[paCTBop Bep6ejifl; solu-tion V.; V. Losung; V.'s solution; V. oldat]. Chim.: Solufie formată din: 1000 cm3 acid clorhidric 0,01 n şi 6,71 g clorură de potasiu, care are pH = 2,04. Se întrebuinfează ca solufie cu pH cunoscut, la determinarea prin metoda electrome-trică, a concentratei în ioni de hidrogen a solufiilor. 8. Verbenacee. Bot.: Familie de plante dico-tilegamopstale, în general lemnoase, cu frunze opozite sau verticilate, cuprinzând cca 700 de specii tropicale şi subtropicale, dispuse în mai multe triburi, dintre cari unele prezintă importanfă forestieră. 9. Verde [3eJieHbiH; vert; griin; green; zold]. 1. Fiz.: Calitatea sensafiei de lumină produse de o radiafie electromagnetică având lungimea de o o undă cuprinsă între cca 5000 A şi cca 5600 A (verde monocromatic), sau de un amestec de radiafii de astfel de lungimi de undă.— 2. Chim.: Materie colorantă care colorează un material în verde. Exemple de materii colorante verzi: 10. Verde benzoil. V. Verde maiachit. 11. ~ Bindschădler [3eJieHb BHHAinaAJiepa; vert de B.; B. Griin; B.'s. green; B. zold]: [(ch3) 2n=<=>=n-<;~)-n(ch3)2]+ cr Colorant din clasa indaminelor. Se obfine prin oxidarea unui amestec de dimetil p-fenilendi-amină şi dimetilanilină. E pufin rezistent fafă de acizi, din care cauză nu e întrebuinfat ca materie colorantă. E folosit ca materie intermediară la prepararea albastrului de metilen. — Sin. Verde dimetilfenilen. 12. ~ caledon-jade. V. Verde indantren briliant. 13. ~ chinezesc [KHTaâCKaa 3eJieHb; vert de Chine; Chinagriin; China green; kinaizold]: Colorant textil de coloare verde, extras din coaja de pe ramurile şi rădăcina plantelor Rhammes chlo-rophorus şi Rhammes utilis, cari cresc în China. Se prezintă în foife colorate în verde închis sau în violet. în apă, se moaie fără a se solvi total. Confine acid locaonic, C42H48O27. E pufin întrebuinfat. 14. ~ de alizarină [ajiH3apHH 3ejieHbifi; vert d'alizarine; Alizaringrun; alizarin green; alizarinzold]; OH OH I O 1 O HU ! II I 1 I I 1! I O Colorant din clasa fta|eine|or. Se prepari prin 28* 436 acfiunea acidului sulfuric asupra galleinei, o materie colorantă obfînută prin condensarea piro-galolului cu anhidridă ftalică. E întrebuinfat !a vopsitul lânii, al bumbacului şi al mătasei. — Sin. Verde de antracen# Coeruleină. 1. Verde de antracen; V. Verde de alizarină. 2. ~ de China. V. Verde malachit. s. ~ de esenfă de migdale amare. V. Verde malachit. 4. ~ de mefilen [MeTHJieHOBbiit 3ejieHbrâ; vert de methylene; Methylengrun; meihylen-green; metyhlenzold]: N02 S I (CH3)2N -fYYV N(CHa'2 N Colorant textil bazic din grupul tiazinei. Se obfine prin nitrarea albastrului de metilen. 5. ~ de Paris: Sin. Verde de Schweinfurt. V. Cupru, acetoarsenit de e. ~ de Schweinfurt. V. Cupru, acetoarsenit de 7. ~ dimetilfenilen. V. Verde Bindschădler. 8. ~ indantren briliant: Dieter metilic al violan- O li S\/\f\ I II 1 ii ^/\/^/\ \ ^ i! I I II O \#\/%/\S I :! I I H3C—O H3C—O tronei. Se prepară din metoxi-benzantronă. E o materie colorantă de cadă, penfru fibre vegetale, bumbac, in, mătase vegetală. (N. C.). — Sin. Verde indantren strălucitor, Verde caledon-jade. 9. ~ malachit [MajiaxHTOBaa 3ejieHb; vert solide; Malachitgrun; malachite-green; malachit-zold]: Colorant din clasa trifenilmetanului. Se ob- (CHâ)2N-(=)- -c-o-N(cH8)2ra- s\ I II fine prin condensarea benzaldehidei cu dimetil-amlină, în prezenfa clorurii de zinc sau a acidului sulfuric şi oxidarea cu bioxid de plumb a leuco-derivatului care se formează. E o materie colorantă bazică. Dă colorafii frumoase verzi, cu nuanfe albastre, pufin rezistente. Vopseşte bumbacul pe mordant de tanin. — Sin. Verde Victoria; Verde de esenfă de migdale amare; Verde de China; Verde benzoil. io. ~ meiil [MeTHJl seJieHbifi; vert methyle; Metylgrun; methyl green; methylzold]: Colorant din clasa trifenilmetanului. Se obfine din violetul cristalizat sau din metil-violet, prin metilare totala (CH3)2 N-O-C-O- N(CH3)2]+t 2 CI- j\ - i II N(CH3)2 cu iodură sau cu clorură de metil. E pufin rezistent la căldură, schimbându-şi coloarea în violet. ii. ~ pinacriptol [imHaKpHiiTOJi 3e,neHbiH; vert pinacryptol; Pinakryp-tolgrun; pinakryptol green; pinacryptolzold] : Colorant din clasa coloranfilor fena-zinici. Se obfine prin con* NHo I densarea o-aminodifenilami-nei cu 2-aminofenantrenchi- ^ - X~ nonă. E întrebuinfat ca de-sensibilizator fotografic pentru developare la lumina zilei. i2. ~ strălucitor [6pHjuiHaHTOBbiH 3ejieHbifi; vert briliant; Glanzgrun; brilliant green; fenylo zold]: (C2H5)2N-C6H4 >c-c6h5 ci (C2H5)2N-C6H4 J Colorant textil din clasa verdelui maiachit (v.). E un colorant bazic, cu nuanfă frumoasă. Se prepară din benzaldehidă şi dietilanilină. E'pufin rezistent fafă de alcalii. Se întrebuinfează şi ca antiseptic în amestec cu cristal-violetul. îs. Verdelit [BepAeJlHT; verdelite; Verdeiith; verdelite; verdelit]. Mineral.: Turmalină de coloare verde. 14. Verdet. Fung.: Acetatul cupric întrebuin- ţat ca fungicid. Se deosebesc: verdet neutru: (CHsCOO)2Cu • H2C>, acetat neutru de cupru; verdet cenuşiu : (CH3COO)2 Cu ■ Cu (OH)2 • 5H2Of acetat bazic de cupru. (N. C.). 15. Verdet, constanta lui ~ [nocTOHEtian Bep-/ţe; constante de V.; V. Konstante; V.'s constant; V. âllandoja], V. sub Faraday, efect ie. Verfafor [JlHceJib-cnnpT; bout-dehors de bonnette; Raanoch; studding-sailboom; vitorlarud]. Nav. m : Bară de lemn montată provizoriu la capătul şi în prelungirea unei verge, pentru a susfine o velă ajutătoare numită bonetă. — Se instalează numai pe timp frumos şi cu vânt din pupă, la extremitatea velelor pătrate mascate. 17. Vergă [peH; vergue; Segelstange; yard; vitorlafa, szeru]. Nav. m.: Bară metalică sau de lemn, fixată (în general transversal, „în cruce"), pe partea dinainte a arborilor, care serveşte la susţinerea velelor. Verga are partea centrală (baza) de secfiune cilindrică sau prismatică, iar capetele, subţiate şi rotunjite (v. fig.). Pe bază sunt montate trofele (v.), iar la capete are brăfări cu ochiuri pentru prinderea balansinelor — şi ferestre cu raiuri (scripeţi) pentru scotele velefor superioare. Vergele se numesc după arborii pe cari îi încrucişează şi după velele invergate pe ele. 437 Exempîei verga trinchet, verga gabierului, verga rândunicii, verga mare, etc. Verga poate fi prelungită prin verge suplementare — numite ver-fafori (v.), fixate de aceasta prin brâfâri. Vergele dispuse pe arborele artimon în planul longitudinal ^ a —i___ =^= =i=^ b —=£*» c 5 Vergi. a), b) şi c) diferite forme de vergă; d) prinderea velei la vergă; 1) vergă; 2) trofă; 3) verfafor; 4) fapapie; 5) velă; 6) margine de cădere; 7) balansină. al navei se numesc pic (v.) şi ghiu (v.). V. şi sub Arboradă; v. şi fig de sub Velă. î. Vergea [CTepJKeHb; barre; Stab; bar; rud]: Bară cu dimensiuni transversale mici în raport cu lungimea, adeseori flexibilă. Exemple: 2. Vergea [apMBTypHbiH CTepjKeHb; barre d'armature; Bewehrungsstab; reinforcing bar; vas-betet-rud]. Bef.: Fiecare dintre barele de ofel moale, cu secfiunea circulară sau pătrată, ori de fabricafie specială (bare cu spirală, cu proemi-nenfe răsucite, fiare Isteg, etc.), care constitue armatura pieselor de beton armat. 3. Vergea [npyTKOK; barre; Stab; rod; vesszo]. Ind. texf.: Bară de lemn sau metalică, plasată (Ia războiul detesut), împreună cu altele, între sulul de urzeală şi ife, pentru a separa firele de urzeală şi a le întinde, uşurând formarea rostului. 4. Vergea compensatoare [npyTOK; barre com-pensatrice; ausgleichender Stab; compensating rod; kompenzâlo vesszo]. Ind. text.: Vergea plasată între cele două vergele situate între ife şi sulul de urzeală a războiului de fesut, care are rolul de a regla forfa de întindere a firelor mobile ale urzelii ţesăturilor gazeu (v). ş. Vergea împărfitoare [pacnpeAejiHTejib-Hblâ CTepmeHb; barre disfributrice; Ablegestange; distributor bar; eloszto rud]. Arfe gr.: Bară metalică aşezată deasupra canalelor magaziei de matriţe a maşinilor de cules linotip (v.) şi a celor similare, care constitue piesa principală a distribui- torului lor. Vergeaua are în partea ei inferioară secţiunea de forma unui trapez isoscel; suprafefele laterale înclinate au şapte perechi de nervuri, întrerupte din loc în loc într'o ordine determinată, pecari alunecă dinfii matrifeîor de linotip (v. sub Matriţă de linotip), antrenate de un şurub fără fine. Ma-trifele unei anumite litere sau ale unui anumit semn grafic sunt caracterizate printr'o anumită combinafie de dinfi existenţi, astfel că o matriţă nu se sprijine decât pe unele dintre cele şapte perechi de nervuri ale vergelei. în dreptul canalului magaziei în care trebue să cadă matriţa respectivă, nervurile pe cari sesprij 1, totdeauna fd>n). Pericolul de'distrugere a paletelor datorită rezonanfei scade cu cât k are o valoare mai mare, deoarece paleta în rezonanfă primeşte o impulsie la k oscilaţii amortisate, astfel încât, cu cât numărul oscilaţiilor amortisate cari se produc între două impulsii succesive e mai mare, cu atât amplitudinea paletei în momentul primirii impulsiei e mai mică şi efectul de rezonanţă e mai slab. La valori ale lui k^7. oscilaţiile se amortisează complet între două impulsii succesive — şi pericolul de distrugere prin rezonanţă dispare. — Turaţiile la cari se produce rezonanţa rezultă din relafia fd ^st (3) n ~-r = -7= (rot/s). r k ^&-B Ţinând seamă de dispersiunea frecvenţelor proprii ale paletelor, cum şi de alte condifiuni cari pot favoriza producerea rezonanfei, normei© 446 /V. Vibrafia axiala a paletelor de turbină. impun ca turafia nominală să difere de turafia de rezonanfă, dată de (3), cu cel pufin 15% pentru k=2. Acest coeficient de siguranfă scade cu creşterea lui k, până la 4% pentru k = 6.— Vibrafiile axiale ale paletelor de turbină (v. fig. /V) se produc mult mai rar decât cele tangenfiale, fiind provocate de vibrafia axială a discurilor de turbină, cu cari pot intra în rezonanfă. Frecvenfă proprie a paletelor la vibrafie axială se determină numai experimental, pe bancul de probă, ca în cazul vibrafiei tangenfiale, deoarece, în majoritatea cazurilor, rezultatele obţinute din calcul diferă mult de cele date de experiment. — Vibrafiile de torsiune, cari consistă în mişcări alternative de răsucire a paletei în jurul unei axe longitudinale, se produc rar, în special la paletele lung», cu profil variabil, dela ultimele trepte ale turbinelor de mare putere. în general, vibrafiile de torsiune sunt mai frecvente la paletele dela capetele pachetelor, decât la cele din mijlocul pachetelor de palete. Frecvenfă proprie a paletelor la vibrafii de torsiune se determină experimental pe bancul de probă, prin metode stroboscopice. — Penfru a evita pericolul de rezonanfă, trebue modificată frecvenfă proprie respectivă. Aceste măsuri, al căror efect e rigidizarea paletelor — deci mărirea frecvenfei proprii — sunt: întărirea fixării paletelor pe rotor; întărirea nituirii bandajului pe palete; lipirea bandajului de capetele paletelor; găurirea paletelor, la aceeaşi distanfa fafă de axa rotorului; trecerea unor bucăfi de sârmă (cu diametru! de 3***6 mm) prin găuri şi lipirea sârmelor de fiecare dintre paletele prin cari trec (la paletele lungi se pot pune 2*”3 rânduri de sârme, de diferifi diametri). Cu aceste măsuri, în general, se obfine scoaterea frecvenfei proprii din zona periculoasă; în caz contrar, e necesară modificarea profilului paletelor. — în unele cazuri, la paletele cari, în stare nouă, nu prezintă pericolul de rezonanfă, cu timpul, se constată distrugeri datorite vibrafiilor. Acestea pot fi provocate de modificarea profilului paletelor, cum şi de slăbirea prinderii în rotor şi bandaj, în urma coroziunii; uneori, rezonanfa poate fi provocată de modificarea turafiei turbinei, determinată, de exemplu, de schimbarea frecvenfei în refeaua la care e legat generatorul electric antrenat de turbină. Tensiunile produse în paletele turbinelor la vibrafiile cari nu au caracter de rezonanfă, au valori neglijabile. în cazul rezonanfei, însă, datorită oboselii rapide a materialului — după maximum 107 oscilafii — se produce ruperea paletelor, ceea ce poate provoca, în unele cazuri, distrugerea turbinei. Problema vibrafiei paletelor şi a distrugerii prin rezonanfă se pune numai la turbinele cu abur şi eu gaze. La turbinele hidraulice, apa care umple I. Schema de principiu a unui vibrator. B) baterie electrică; L) lamă vibrantă; /) întreruptor; R) releu cu întârziere; T) transformator. spafiul dintre paiete exercita un puternic efect de amortisare a vibrafiilor cari s'ar putea produce. î. Vibraţie [BH(5paiţHH; vibration; Schwingung; vibration; rezges]. F/z.: Oscilafie de frecvenfă înaltă. V. sub Oscilafie. 2. Vibrator [Ba6paT0p; vibrateur; Summer; vibrator; zummogo, berego], Elf.: 1. Aparat elec-troacustic, bazat pe principiul soneriei electrice (v.), dar fără clopot, sunetele de semnalizare fiind produse prin vibrafia unei lame metalice şi prin lovirea ei repetată de contactele între cari vibrează. — 2. Ondulor cu întrerupere mecanică, pentru a converti, la puteri, mici curentul continuu în curent alternativ monofazat. Vibratorul cuprinde, în principal, un releu cu întârziere, o lamă vibrantă şi un transformator (v. fig. /). în pozifia de repaus, lama vibrantă (L) e situată între contactele (1) şi (2), pe cari nu le atinge, închizând întrerup-torul (/), releul cu întârziere (R) atrage lama (L), care închide contactul în (1) şi bateria (8) alimentează cu curent electric înfăşurarea (T, 0) a primarului transformatorului (T); în acelaşi timp, releul (R) fiind scurt-circuitat, liberează cu întârziere lama (L) care, fiind inertă, închide contactul în (2), şi bateria (B) alimentează înfăşurarea (2', 0) a primarului transformatorului cu un curent electric de sens contrar primarului; după scurt timp, releul (R), care nu mai e scurt-circuitat, atrage din nou lama (L)' — şi procesul se repetă în acelaşi fel. Datorită variaf iilor de curent în înfăşurările primare ale transformatorului (T), se obfine la bornele secundarului o tensiune alternativă, care poate fi adusă la valoarea dorită prin modificarea raportului de transformare al transformatorului. Vibratorul e folosit frecvent la alimentarea aparatelor cu tuburi electronice dela baterii de acumulatoare de tensiune joasă (de ex. la radioreceptoarele din autovehicule). în aceste sisteme se obfine o tensiune alternativă, de ordinul sutelor de volfi, la bornele secundarului transformatorului, care e redresată într'un redresor cu vid sau cu strat de baraj — şi e filtrată; se obfine astfel tensiunea continuă necesară alimentării tuburilor electronice. — Uneori, prin vibrator se înfelege, în mod impropriu, ansamblul format din vibratorul propriu zis, din transformator, redresor şi filtrul electric. — 3. întreruptor electromagnetic automat, I l : zc ✓ II. Schema unui circuit oscilant prin vibrator. L) bobina circuitului oscilant; C) condensatorul circuitului oscilant; B) baterie; V) yibra-tor; R) rezistenfă în derivafie. 447 vibrator, cu frecventa proprie în intervalul frecventelor audibile, folosit în locul eclatorului la excitarea circuitelor electrice oscilante (v. fig. II), în scopul producerii unor oscilafii slabe, de înaltă frecvenfă, pentru măsurări şi încercări electrice.-- 4. Sin. Buzzer (v.).— 5. Sin. Oscilator (v.). î. Vibrator de volum: Sin. Cavitate rezonantă (v. S.). 2. ~ sincron: Sin. Redresor oscilant (v.). s. Vibrator [BH6paT0p; vibrateur; Vibrator, Ruttler; vibrator; vibrator]. 6. Bet.: Aparat care serveşte la producerea vibrafiilor necesare pentru vibrarea unui material. Se folosesc mult vibratoarele de beton pentru îndesarea (vibrarea) betonului. Vibrafiile sunt imprimate betonului, fie direct, prin aplicarea părfii active a vibratorului pe suprafafa piesei de beton sau prin introducerea părfii active în masa betonului, fie indirect, prin intermediul cofrajului, pe care se fixează partea activă a vibratorului. Un vibrator se compune din următoarele părfi principale: partea activă sau elementul vibrant al aparatului, care produce oscilaţiile, motorul de antrenare a părfii active, transmisiunea energiei mecanice dela motor la elementul vibrant, dacă acesta e separat de motor — şi dispozitivul de comandă (mâner, întreruptor, etc.). — Vibratoarele se împart după felul energiei folosite, după modul de transmitere a oscilaţiilor dela vibrator la material şi după posibilităfile de folosire. După felul energiei folosite, se deosebesc: vibratoare electrice, vibratoare pneumatice, vibratoare cu abur, vibratoare hidraulice şi vibratoare cu motoare cu ardere internă. Vibratoarele electrice pot fi electromecanice sau electromagnetice („magnetice"); vibratoarele antrenate cu aer comprimat, cu abur sau cu apă, pot fi cu piston sau cu rotor. După posibilităfile de folosire, vibratoarele se împart în vibratoare fixe şi în vibratoare mobile. După modul de transmitere a vibrafiilor la beton, se deosebesc: vibratoare de beton de suprafafă, vibratoare exterioare (de cofraj), vibratoare interioare sau pervibratoare, şi mese vibrante. Vibratoarele electromecanice sunt antrenate de un electromotor. Partea activă a acestor vibratoare poate avea forma de tijă (v. fig. /), de butelie, (v. fig. II), de placă (v. fig. IX), etc., după modul de transmitere a oscilafiilor la beton. Oscilafii le sunt produse prin învârtirea unui sistem de greutăfi neechilibrate (excentrice). Excentricele pot fi aşezate direct pe arborele rotorului motorului, în care J) carcasa vibratorului; 2) motor electric; 3) excentric; ■ pârghie; 8) ci caz chiar electromotorul formează partea activă (v. fig. II), sau pot fi legate de electromotor printr'o transmisiune flexibilă (v. fig. III), I. Tije penfru vibratoare interioare. A) tijă cu pendul, cu ciocnire exterioară; B) fijă cu pendul, cu ciocnire interioară; C) tijă cu ax excentric; f) pendul cu excentric; 2) manşon de izbire; 3) pendul cu cavitate; 4) corp de izbire; 5) ax excentric. Vibratoarele magnetice sunt constituite, în principal, din următoarele părfi: un electromagnet fix, o piesă mobilă (armatură) de material fero-magnetic, ' şi resorturi elicoidale, cari cuplează electromagnetul cu piesa mobilă, lăsând acesteia libertatea de a vibra (v. fig. /V şi V). — Pentru variafia frecvenfei proprii de oscilafie, după nevoile serviciului, se folosesc mase suplementare, cari se adaugă masei armaturii electromagnetului. Piesa mobilă a vibratorului magnetic se prinde, cu ajutorul unor piese cu contact, de piesa care trebue vibrată, iar ansamblul e suspendat sau e sprijinit prin resorturi moi (fig. V), pentru a evita transmiterea vibrafiilor la obiectele înconjurătoare. înfă- 7 4 WM \ _/ „ Jrhl s interior, cu butelie. amorfisor; 5) conducte electrice; 6) tijă; 7) întreruptor cu u! vibratorului. 448 şurarea electromagnetuiui se racordează Ia refeaua i o forfă de atracfiune variabilă în fimp, ceea ce de curent alternativ de 50 Hz, fie direct (v. fig. V/a), | provoacă o vibrafie a armaturii şi a obiectului III. Vibrator electric interior, cu arbore flexibil şi ax excentric. i) motor electric; 2) talpa vibratorului; 3) angrenaj multiplicator; 4) arbore flexibil; 5) butelie; 6) conjunctor; 7) mâner. fie prin intermediul unui redresor cu o cale, cu tub termionic sau cu seleniu (v. fig. VI b şi c). — 4 IV. Vibrator magnetic. 1) piesă, mobilă; 2) miezul electromagnetuiui; 3) întrefier; 4} suprafefer de prindere; 5) mase suplementare; 6) resort pentru conducerea curentului. V. Vibrator magnetic (schemă). 1) piesă mobilă; 2) electromagnet; 3) înfăşurare; 4) masă suplementară; 5) resorturi de cuplaj; 6) sarcină utila; 7) resorturi de sprijin. înfăşurarea electromagnetuiui fiind parcursă de eurent alternativ, respectiv pulsatoriu, determină solidar cu aceasta, cu o frecvenfă de 6000 de vi-brafii/min Ia montajul direct, şi de 3000 de vi-brafii/min la montajul prin redresor (la frecvenfa de 50 Hz a curentului alternativ). Amplitudinea vibrafiilor poate fi modificată, în mare, fie prin modificarea maselor suplementare, fie printr'un reostat de reglaj (v. fig. VI); în toate cazurile, VI. Montajul vibratorului magnetic (schema). aJ'Vnontaj direct; b) montaj prin intermediul unui redresor cu tub termionic; c) montaj prin intermediul unui redresor cu seleniu; 1) vibrator; 2) întreruptor pentru montarea vibratorului; 3) întreruptor pentru curentul de încălzire; 4) reo-sfat; 5) siguranfă. amplitudinea vibrafiilor se alege astfel, încât piesa mobilă să nu lovească electromagnetul. — Avantajele vibratoarelor magnetice sunt: uzură mică, deoarece nu au piese cari se freacă sau se ciocnesc în timpul funcfionării; paralelismul perfect al mişcărilor; axialitatea forfelor de antrenare; reglarea uşoară a amplitudinii vibrafiilor (şi în timpul funcfionării vibratorului). 449 Fig. VII reprezintă câteva scheme de utilizare a vibratorului magnetic, care se foloseşte în numeroase scopuri. — bratoarele. Ele transmit betonului vibraţiile prin intermediul cofrajului (tiparului) pe care sunt fixate rigid. Fixarea vibratoarelor pe cofraj se poate a) ia un scoc oscilanf; b) la o masă oscilantă; c) la o sită vibratoare; d) la un buncăr; I) vibrator; 2) sarcină utilă; 3) direcfia forţelor masice; 4) masa suplementară; 5) resorturi de sprijin. VIII. Vibrator cu piston, î) carcasa vibratorului; 2) piston; 3) cutie de distribuie a aburului sau a aerului comprimat; 4) ori-ficii penfru evacuarea aerului, a apei sau a aburului; 5) orificii de disfribufie. Vibratoarele cu piston sunt constituite dintr'un cilindru gol, în interiorul căruia se mişcă un piston (v. fig. VIII). Distribujia aerului comprimat, a aburului sau a apei sub presiune se face cu ajutorul unei cutii de distribufie, aşezată pe cilindru, şi al unui sistem de mici canale pe piston. Vibratoarele cu rotor sunt asemănătoare, din punctul de vedere al construcţiei, cu vibratoarele electromecanice, cu deosebirea că sunt antrenate de un motor cu rotor, care lucrează cu presiune joasă (4-"5 at). Aşezarea excentricelor şi a părfii active e asemănătoare cu aceea dela vibratoarele electromecanice. Vibratoarele cu motor cu ardere internă sunt antrenate de motoare cu combustibil lichid. Excentricele sunt antrenate printr'o transmisiune cu curea. Se construesc în acest fel, în special, vibratoarele rutiere grele, cari, de obiceiu, sunt cuplate cu alte maşini de lucru, formând agregate ca, de exemplu, finisorul (v.). — Vibratoarele de suprafafă (vibratoarele superficiale) se folosesc la vibrarea pieselor sau a construcţiilor de beton cari se întind pe suprafefe mari: pardoseli, drumuri, planşeuri, etc. Vibratoarele de suprafafă transmit betonului vibrafii prin intermediul unei plăci de diferite dimensiuni şi forme, fixată rigid de partea activă a vibratorului şi care, în cursul vibrării, e aplicată pe suprafaţa betonului (v. fig. IX). Vibratoarele exterioare (de cofraj) se folosesc la vibrarea elementelor de beton cu dimensiuni transversale mici, când nu se pot folosi pervi- face, fie prin intermediul unor urechi metalice cari fac corp comun cu vibratorul şi cari sunt fixate IX. Vibrator de suprafafă, cu placă. 1) placă vibratoare; 2) postamentul motorului; 3) braf de manipulare, fixat pe placă; 4) carcasa părfii active; 5) ax excentric; 6) roată pentru cureaua de transmisiune; 7) motof electric; 8) carcasa transmisiunii cu curea; 9) comutator cu trei pozifii. de cofraj cu ajutorul buloanelor (v. fig. X), fie cu ajutorul unor cleşte sau al unor plăci cu cari e echipat vibratorul (v. fig. XI), sau cu ajutorul unor lanfuri sau al unor cabluri metalice. Plăcile se prind înainte de începerea turnării betonului. Cleştele de fixare pe cofraj se fixează pe chingile cofrajului. Fixarea cu lanf a vibratoarelor se foloseşte, în special, Ia elementele de construcfie cu secfiune circulară şi cu diametru mic. Vibratoarele interioare sau pervibratoarele se folosesc la vibrarea pieselor de beton cu volum mare sau cu dimensiuni transversale mari. Se folosesc cel mai des pervibratoarele flotante şi 29 450 X. Vibrafor exterior, electric, cu excentric. 1) carcasa motorului electric; 2) statorj 3) roicr; 4) ax cu exentrice; 5) exentrice; 6) lagăre; 7) conductă electrică; 8) urechi de fixare pe cofraj. XI. Vibrator exterior, electric, cu excentric şi plăci de fixare. 1) carcasa vibratorului; 2) stator; 3) rofor; 4) ax; 5) excentric; 6) lagăr; 7) plăci pentru fixare pe cofraj; 8) şuruburi de strângere, penfru fixarea pe cofraj; 9) resorturi; 10) mâner; 11) adaus la plăcile de fixare; 12) cutie de contacte. 451 pervibratoarele-ace. Pervibratoarele flotante sunt constituite dintr'o butelie metalică în care e montat motorul (pneumatic sau electric)^care produce vibratile. Pervibratoa-rele-ace sunt formate dintr'o tijă metalică goală, închisă la capătul inferior, în interiorul căreia e situat elementul sau motorul (electric sau pneumatic) care produce vi-brafiile. Motorul poate fi aşezat ia partea superioară (v.fig. XII) sau la partea inferioară a tijei. în ultimul caz, tija se termină cu o capsulă în care e situat motorul (v. fig. XIII). Mesele vibrante servesc Ia îndesarea elementelor prefabricate de beton sau de beton armat. Sunt formate dintr'o platformă aşezată pe un sistem de resorturi, şi dintr'un mecanism vibrant. Complexul format din mecanismul vibrant şi platformă constitue partea activă a mesei. De obiceiu, mecanismul vibrant e un electromotor cu excentrice montate pe axul rotorului, sau un sistem de excentrice fixate pe platforma mesei şi antrenate, cu ajutorul unei transmisiuni, de un electromotor aşezat în apropierea mesei. Vibratoarele electromagnetice sau pneumatice se folosesc rar pentru producerea oscilaţiilor la mesele vibrante. La unele tipuri de mese vibrante, vibrafiile platformei sunt produse prin aplicarea de lovituri, fie cu ajutorul unui mecanism cu rofi dinfate, fie cu ajutorul unui mecanism cu came, sau cu ajutorul unui mecanism cu bielă şi manivelă. Toate tipurile de vibratoare, afară de mesele vibrante, sunt mobile — şi deci pot fi mutate, 11 XII. Pervibrator-ac, cu pendul, f) motor electric; 2) tijă; 3) piesă intermediară; 4) manşon; 5) amortisor; 6) cuplaj cu ghiare; 7) ax intermediar; 8)lagâr; 9}ii-ja pendulului; 10) capul pendulului; 11) corp de izbire. volum de beton turnat. Mesele vibrante sunt fixate totdeauna pe o fundafie, iar elementele de construcfie sunt aduse şi aşezate pe platforma acestora, pentru a fi vibrate. Vibratoarele mobile pot fi manipulate manual, sau numai cu mecanisme de ridicare. Ele pot fi folosite câte unul, sau grupate în baterii de vibratoare, în funcfiune de volumul betonului de prelucrat. O baterie de vibratoare e constituită din mai multe mecanisme vibrante, de obiceiu pervibratojre, montate pe un cadru comun şi manipulate cu ajutorul mecanismelor de ridicare (macarale). — Fiecare tip de vibrator de beton are caracteristice de fabricafie specifice, cari depind de scopul în care a fost construit vibratorul. Dintre aceste caracteristice, cele mai importante sunt amplitudinea şi frecvenfa oscilafiilor, de cari depinde capacitatea de producţie a vibratorului. Amplitudinea oscilafiilor variază dela câteva zecimi de milimetru până la câfiva milimetri. Din punctul de vedere al felului oscilafiilor cari provoacă îndesarea betonului, la vibratoarele de suprafafă şi la mesele vibrante, îndesarea e provocată de oscilafiile verticale, iar Ia vibratoarele exterioare şi la pervibra-toare, de cele orizontale. Frecventa oscilafiilor variază, în general, între 1500 şi 6000 de perioade pe minut. Pentru o îndesare eficace a betonului e necesar un anumit regim de vibrare al vibratorului, care se stabileşte experimental, în funcfiune de frecvenfa oscilafiilor şi de amplitudinea lor. Producfia specifică a acestor vibratoare se exprimă prin cantitatea de beton care poate fi vibrată în unitatea de timp. Ea depinde de mărimea razei de acfiune a lui, care depinde de frecvenfa oscilafiilor. Raza de acfiune a vibratorului reprezintă distanfa, măsurată dela punctul de aplicafie a forţelor de vibrare, până la care oscilafiile mai sunt destul de puternice pentru a realiza îndesarea betonului. V. şi Lamă vibratoare, şi Pervibrator. î. Vibropilă. V. Lamă vibratoare. 2. Vicia. Bof.: Gen important de plante, din familia leguminoaselor papilionacee, tribul vi-ceelor; cuprinde vreo 180 de specii de plante erbacee, anuale sau perene, cu portul variabil, scadente prin cârcei, sau mici şi întinse pe pământ, sau suberecte. Sunt răspândite prin regiunile temperate. Ca plante de nutref se cultivă următoa-rele specii: Vicia sativa Linn., Vicia villosa Rothi; XIII. Vibrator electric, interior, cu excentric. 1) corpul capsulei; 2) fundul capsulei; 3) axul motorului electric; 4) excentric; 5) lagăr; 6) rotor; 7) stator; 8) capacul capsulei; 9) tijă; 10) manşon; 11) conducte electrice; 12) mâner; 13) întreruptor; 14) cablu electric. în cursul vibrării, în diferite puncte ale elemen-I Faba vulgaris Moench, cultivată, de asemenea, tului de construcfie, pentru a putea vibra întregul | ca plantă alimentară,* 29* 452 î. Vid [BaKyyM; vide; Vakuum; vacuum; vâ-kuum]. Fiz.: 1. Spafiu lipsit de particule corporale, în Fizică şi în tehnică se spune că într'un recipient e vid când a fost îndepărtat din el gazul pe care-l confinea, când adică presiunea gazului din recipient e atât de mică, încât drumul liber mijlociu al moleculelor e mare fafă de dimensiunile recipientului. îndepărtarea nu e niciodată completă. Se poate ajunge până la presiuni de 10~9 mm col. mercur. — ^ Spafiu în care nu se găsesc nici particule corporale, nici câmpuri de forfă (de ex. câmp electromagnetic). în acest sens, nu există vid în natură. 2. ~ baromefric [ToppHneJiJiHeBa nycTOTa; vide barometrique; barometrisches Vakuum; baro-metrical vacuum; barometrikus vakuum]: Vidul dintr'un tub barometric, deasupra lichidului din barometru. E un vid relativ, spafiul fiind saturat cu vaporii lichidului barometric. 3. Vid [nyCTOTHblfi; vide; leer; empfy; ures]. Fiz.: 1. Calitatea de a nu confine particule corporale. — 2. Calitatea de a nu confine nici particule corporale şi nici câmpuri de forfă (de ex. câmp electromagnetic). 4. Vidă, mulfime ~ [nycToe MH0}KecTB0; ensemble vide; leere Menge, Nullmenge; empty quantity; zerushalmaz, nullhalmaz]. Maf.: Mulfime caracterizată prin proprietatea că, dacă x ar fi un element al ei, ar trebui ca x să fie diferit de x. V, şi sub Mulfime. 5. Vidanj [oqHCTKa Bbirpe6HbJX am; vidange; Entleerung; emptying; kuintes]. Tehn., Hidrof.: Operafiunea de extragere, prin mijloace manuale sau mecanice, a depozitului de nomol sedimentat în basinele de decantare cu două etaje (sistem Emscher), în hasnalele septice cari deservesc canalizările menajere, sau în căminele gurilor de scurgere. La decantoarele cu două etaje, această operafiune se face în două faze: în prima, nomolul trece prin sifonare dela etajul inferior la nivelul etajului superior, într'un cămin special, destinat acestui scop; în a doua fază, nomolul e îndepărtat din cămin, fie manual, cu linguri speciale, fie mecanizat, prin vacuumare cu ajutorul cisternelor automobile echipate special. La hasnalele cu un singur etaj, în cari se produc fermentafii în mediu acid, operafiunea se execută numai prin vacuumare în cisterne, pentru a evita efectele nocive ale gazelor degajate în atmosferă. Toate lucrările de acest fel trebue să aibă căile de acces necesare pentru ca autocisterna de vidanj să poată ajunge cât mai aproape de căminul din care se extrage nomolul. 9. Videofrecventă [BH^eonacTOTa; video fre-quence; Videofrequenz; video-frequency; video-frekvencia]. Radio: Frecvenfă cuprinsă în intervalul de frecvenfe de 40-‘100 MHz, folosită ca frecvenfă purtătoare în televiziune (v.). 7. Videofrecvenfă, semnal de V. Semnal video. s. Vidi, capsulă ~ [K0p06Ka BHflH; boîte de V.; Vidi-Dose; V. box; V. szelence]. Fiz.: Cutie cilindrică, plată şi etanşa, care confine aer la presiune joasă. Presiunea atmosferică exterioară tinde’să comprime cutia; ea e echilibrată de forfa dată de un arc interior care menfine capacele la distanfă convenabilă unul de altul. Orice variafie a presiunii atmosferice provoacă o variafie a distanfei dintre capace. Capsula serveşte ca element sensibil pentru barometrul aneroid, pentru baro-graf şi altimetru. 9. Vidmer, coloană ~ [KOJiOHHa BHflMepa; colonne V.; V. Kolonne; V.'s column; V. oszlop]. Chim.: Coloană de distilare fracfionată adiabatică, folosită în laborator, compusă din următoarele părfi: o manta exterioară, prelungită la partea inferioară cu un tub prin care se adaptează la balonul de distilare; un tub cilindric intermediar, terminat la partea inferioară cu un cot care realizează o închidere hidraulică; coloana propriu zisă, cu umplutură uniformă spirală şi cu un ajutaj de legătură la refrigerent. 10. Vidră [Bbmpa; loutre; Otter, Fischotter; otter; vidra]. Zoo/.: Lustra vulgaris; mamifer din ordinul carnivorelor, familia mustelidelor, care trăieşte în Europa şi în Asia. Are corpul cu lungimea de cca 50 cm, capul turtit, nasul şi urechile mici, degetele unite printr'o pelifă (pentru înnotat). Pielea vidrei e acoperită cu păr aspru, lung de 3***4 cm (cu diametrul de cel mult 140 p.), lucios, rar, iar sub acesta are un puf des, pe spate, de coloare brună închisă, şi pe burtă, cenuşie. — Carnea se întrebuinfează în alimentaţie, iar blana de vidră se prelucrează. 11. Vie [BHHOrpaflHHK; vignoble; Weinberg; vineyard; szolo, szolohegyj: 1. Teren plantat cu vifâ de vie. — 2. însăşi vifa de vie (v. Vifă de vie). 12. Viea)ă medie [cpe/ţHHH cpoK CJiyHidbi; vie moyenne; mittlere Lebensdauer; average life; kozepes elettartam]. V. sub Radioactivitate. îs. Vienez, procedeul ~ [BencKHH MeTOA; procede viennois; Wiener Verfahren; Viena me-thod; becsi eljârâs]. Ind. alim.: Procedeu pentru fabricarea drojdiei presate, din malf de orz, secară şi porumb. Mustul fermentescibil e pregătit dintr'un amestec din cele trei cereale, în anumite proporfii şi în anumite condifiuni. Mustul gata pregătit e însămânfat cu drojdii superioare; după un anumit timp dela începerea fermentaţiei, se face recoltarea drojdiei. Drojdia recoltată e apoi spălată cu apă şi trecută la filtre-prese. 14. Vierme [nepBb; ver; Wurm; worm; fereg]. Zoo/.: Animal nearticulat, nevertebrat, cu corpul moale şi prelung. Viermii formează o încrengătură foarte numeroasă şi eterogenă, răspândită pe întreg Pământul. Viermii se împart în viermi plathelminfi, viermi nemathelminti şi viermi ane-lafi. — Subîncrengătura viermilor plathelminfi cuprinde viermii de formă turtită, lipsiţi de tub digestiv, sau cu tub digestiv incomplet, având un singur orificiu de ingestie şi digestie (buco-anal), sunt hermafrodifi (cu organe de reproducere femele şi mascule), şi au organele incrustate într'un fesut conjunctiv (parenchim). — Subîncren-gătura viermilor nemathelminfi cuprinde viermi 453 de formă cilindrică, cu corpul nesegmentat, cu o cavitate plină cu un lichid, în care se găsesc organele digestive complete (cu un orificiu bucal şi unul anal) şi organele reproducătoare separate (animale mascule şi animale femele); viermii din această subîncrengătură prezintă fenomenul de năpârlire. — Subîncrengătură viermilor anelafi cuprinde viermi cu corpul divizat în inele sau în segmente (cu peri locomotori sau cu ventuze). Numeroşi viermi sunt, în stare larvară sau adultă, paraziţi omului şi ai animalelor; de exemplu: Taenia solium, Taenia saginata, Dibotriocephalus latus, Ascaris lumbricoidis, Trichinella spiralis, Oxyurus spiralis, etc. Combaterea acestora din urmă se face, dela caz ia caz, prin mijloace mecanice, chimice sau biologice (vermifuge, etc,). 1. Vierme de mătase [niejiKOBHHHbiH qepBb; ver â sole; Seidenraupe; silk worm; selyemhernyo]: Insectă din ordinul lepidopterelor, familia bonrv-bicineelor, a cărei larvă (vierme) prodyce o secre-fiune de structură macromoleculară, pe care o filează sub forma de fibră continuă cu lungimea până la 3000 m, numită fir de mătase, depus în formă de gogoaşă (v. Gogoaşă de mătase). Se deosebesc: viermi domestici, cari trăiesc numai în culturi organizate şi cari se hrănesc cu frunză de dud; viermi semidomestici, cari pot trăi atât în culturi organizate, cât şi în stare sălbatică — şi cari se hrănesc cu frunză de stejar; viermi sălbatici, ale căror gogoşi de mătase sunt depuse pe arborii (stejar, prun, etc.) cu ale căror frunze se hrănesc. Vieafa viermilor de mătase se caracterizează prin faze de metamorfoză complicate. După numărul de generafii pe cari le pot da anual, diferitele varie-tăfi de viermi de mătase pot fi: monovoltine (caracterizate printr'o singură generafie anual) şi polivol-tine (caracterizate prin două sau prin mai multe generafii anual). Viermele de mătase domestic, din genul Bombyx mori, e cunoscut în variefă}i europene (Rolland, Brianze, Tubio, Ascoli) monovoltine, sensibile la boale şi la condifiunile de creştere, cari produc o mătase de foarte bună calitate, cu 430-^500 de gogoşi la 1 kg, gogoşile fiind de mărime mijlocie, de coloare albă sau galbenă, de formă ovală, cu rugozitate mijlocie şi uşor de devidat; în varietăfi asiatice (Wu-Sih, Nagan-Holi, Hon-Pe, Hao-Hing, Chan-Tong, Masu, Ao-Zicu, Kasuri, Araya, Sira-Ta, Vietnam, Canton, Tuchetsu, etc.), monovoltine şi polivoltine, cari produc o mătase de calitate foarte bună, superioară mătasei europene, cu gogoşi cari confin însă o lungime mai mică de fibră, de forme şi colori diferite (albă, gălbuie, roza, verzuie); în varietăfi levantine (de ex. varietatea Bagdad), cari produc gogoşi cu confinut fibros mai mare decât gogoşile viermilor de varietăţi europene, din cari însă se poate frage o cantitate de mătase continuă mai mică decât cea produsă de varietăfile europene şi asiatice. Viermele de mătase se naşte din ouă, după o incu-bafie artificială (la cel domestic) de 2’"3 săptă- mâni, la temperatura de 12»*24°. După 5—6 zile de hrănire cu frunze de dud, îşi ridică capul, restul corpului rămânând fixat pe ramuri, pe frunze sau etajere; în această pozifie cade într'o amorţeală care durează cca 24 de ore. Apoi începe să se agite, pielea veche crapă longitudinal, iar din ea iese un vierme nou, regenerat şi mărit, cu pielea încrefita şi moale. După alte cca 6 zile cade în a doua amorfeală; continuând astfel, viermele trece prin patru vârste aproximativ egale, separate prin câte o fază de amorfeală. Vârsta a cincea are o durată mai lungă (până Ia 21 de zile). Fibra de mătase e produsă ia sfârşitul vârstei a cincia a viermelui. Cu fibra care rezultă, viermele îşi construeşte împrejurul corpului său un înveliş de protecfiune, numit gogoaşă de mătase, în care rămâne închis, transformându-se apoi în crisalidă. încăperea în care se cresc viermii de mătase trebue să fie spafioasă, luminoasă, aerisită, încălzită, igienică, cu umiditate convenabilă. Temperatura, favorabilă unei bune desvoltări, este de 20***21 °, fără variafiuni brusce; ferestrele trebue să fie mari, cu orientarea spre Sud, şi să pri*-mească lumină indirectă (prin perdele); introducerea aerului proaspăt şi eliminarea vaporilor de apă din respirafîa viermilor se asigură prin ventilafie naturală şi mecanică. Desvoltarea viermilor se face pe paturi (de lemn, de nuiele, coceni, lujeri de floarea-soarelui, etc.), suprapuse sau suspendate, cu plasă de sfoară groasă, pe care se aşterne hârtie perforată, saci, coşuri, mături, etc. Hrana viermilor o constitue frunza de dud, de bună calitate (de ex. a dudului alb), care se culege zilnic, dimineafa sau seara, şi care se svântă şi se aduce la temperatura camerei. După a 20-a zi dela formarea crisalidei, aceasta trece în faza de fluture. Cu ajutorul unei secre-tiuni alcaline, fluturele perforează peretele gogoşii de mătase şi iese, având corpul umed şi aripele inerte. După uscare, fluturii devin viguroşi. Ei trăiesc 3*"5 zile, în care timp are loc fecun-dafia. în această perioadă ei nu se hrănesc. Fluturii-femele depun câte 500—700 de ouă (sămânfă), acoperite cu un fel de cleiu cu care se fixează pe hârtia sau pe pânza albă pe care sunt depuse. Pentru un nou ciclu, sămânfa se selecfionează. Viermele de mătase sălbatic e producător de gogoşi de mătase nedevidabilă, care se prelucrează prin destrămare. Aceşti viermi trăiesc jiber, în stare sălbatică, depunându-şi gogoşile pe arbori. Varietăfile mai răspândite sunt: Theo-phila mandarina, Fagara sagara (viermele Atlas), Distyplaca japonica (Kuriwata), cari trăiesc în Asia răsăriteană, — Theophila religiosa şi Eria, cari trăiesc în India, — Phylosoma, etc. Viermele de mătase semidomestic, din genul Antherea, creşte mai mult în Asia, sub formă de varietăfi între cari unele cu gogoşi deschise la capete şi nedevidabile, iar altele, cu gogoşi devidabile. 454 Mătasea produsă de viermii semidomestici se numeşte, ca şi mătasea viermilor sălbatici, mătase tussah sau tussor (v. Tussah). Ciclul evolutiv al viermilor de mătase semidomestici e acela al yiermilordomestici. în general, viermii semidomestici sunt polivoltini; faza de iernare o petrec în forma de crisalidă (în gogoşi). î. Viespe [oca; guepe; Wespe; wasp; darâzs]. Zoo/.; Insectă din ordinul himenopterelor, familia vespidelor. Cele mai multe specii aparfin subordinului aculeatelor, având un ac ascuns, ca armă de apărare, la extremitatea abdomenului. Se cunosc şi viespi cari nu au ac, ci un scapt, cu care străpung nervurile de pe fafa inferioară a frunzelor de stejar, de măceş, etc,, unde introduc ouăle, formând umflături (gogoşi, gale). Cuibul viespii comune e format din mai multe straturi subfiri, suprapuse, confecfionafe din fărâmături de lemn şi salivă. Cuiburile se găsesc, de obiceiu, în scorburi de copaci, în podurile caselor, în pământ, etc. — în interior se găsesc câfiva faguri paraleli, orizontali, cu celule pe o singură fafă (spre deosebire de fagurii albinelor, cari sunt verticali, cu celulele pe ambele fefe, îndreptate lateral şi pufin ascendent); iarna, cuibul e părăsit. Unele viespi formează galerii în pământ, Ia capătul cărora depun ouăie pe hrană animală, care va folosi larvei. s. Viezure [6apcyK; blaireau; Dachs; badger; borz]. Zoo/.; Mamifer curat, cu înfăfişarea asemănătoare porcului, având capul alungit (cu rât), mai înalt ia şolduri, cu mersul legănat, şi care hibernează, consumând grăsimea acumulată sub piele în timpul verii. Se hrăneşte cu ierburi, cu rădăcini, râme, şoareci, şobolani, miere (fără a suferi din cauza înfepăturilor albinelor). îşi sapă vizuina cu mai multe ieşiri. E folositor, curăfind locul unde trăieşte deviefuitoare mărunte, cari aduc pierderi economiei. E vânat intens, pielea lui fiind întrebuinfată la confecfionarea geamantanelor, iar părul, pentru perii şi bidinele. — Sin. Bursuc. 3. Vigie [Ha6jiK)flaTejib; vigie; Ausguck; look out; figyeles]. Nav. m.: Persoană din echipajul dela bordul unei nave, care supraveghiază şi semnalează ofiferului de cart, fie din gabie, fie din crucetă, orice aparifie de uscat, sau mişcări de nave. Termenul e pufm folosit în marina noastră. De obiceiu, în marina militară se foloseşte termenul „facfionar", iar în cea comercială, termenul „vardie". 4. Vignefă [3acT8BKa, BHHbeTKa; vignette; Vignette, Verzierung; vignette, cut; vignetta, cim-ke]. Arte gr.: llusfrafie de dimensiuni mici (1/5--1/8 din formatul unei pagini),' executată din lemn, din metal sau din linoleum, folosită ca ornament tipografic, la completarea porfiunilor albe din pagină (la începutul sau la sfârşitul unei părfi sau al unui capitol, între două grupuri de text, etc.), izolată sau aşezată între linii de ornament. — Sin. Vinietă. s. Vigonie, fir de ~ [BHrOHb; fii de vigogne; Vigognewolle; vicuna yarn; vikunyafonal]. Ind. fexf.: 1. Fir textil obfinut din deşeurile dela filarea nor- mală a bumbacului, din rămăşifele de fire, din sorturi de bumbac cu fibre scurte, din sdrenfe ale deşeurilor confecfiunilor din fesături şi tricoturi de bumbac, lână şi celofibră, după filarea lor în amestec cu o fibră da legătură, de obiceiu cu bumbac pur sau cu lână. F:rele de vigonie sunt caracterizate prin numere mici (Nm 12) şi prin torsiune mică; ele sunt moi şi pufoase, asemănătoare ca aspect exterior cu firele de lână. — Procesul tehnologic din filatura de vigonie e asemănător celui din filatura de lână cardată. Firele de vigonie sunt întrebuinţate, ca fire de umplutură sau de căptuşeală, la fabricarea fesăturilor şi a tricoturilor cari urmează să fie scămo-şite, sau ca fire de fond la fabricarea stofelor de mobilă, a stofelor uşoare de îmbrăcăminte, a vestelor fărăneşti tricotate, a jambierelor, fularelor, ciorapilor, etc., în scopul de a obfine produse textile ieftine. — 2. Fir filat din părul mătăsos şi de coloare castanie roşcată al unei specii de capre, numită capră vigonie. 8. Vîgreux, coloană ~ [KOJiOHHa BHrpB; co-lonne V.; V. Saule; V.'s column; V. cso]. Chim.: Coloană de distilare (v.) de laborator, formată dintr'un tub de sticlă echipat cu un sistem de adâncituri spre interior, care prezintă o suprafafă mare de contact pentru vapori. E folosită pentru rectificarea în laborator a produselor distilabile şi, în special, în industria petrolieră. 7. Viitură [HaBOflHemîe; entraînement de mas-ses de terre; Mitrei^en von Erdmassen; earth masses driving; hordalek]. Hidrof.: Creştere bruscă şi excepţional de mare a debitului unui curs de apă, datorită căderii unor precipitafii abundente (de ex. ploi torenfiale) pe o mare parte a basmului de recepfie, sau topirii brusce a ghefurilor şi zăpezilor. Are, de obiceiu, durată scurtă. Pe cursurile de apă cu basin de recepfie mare, viiturile se limitează la revărsarea din albie şi la inundarea terasei inferioare a cursului de apă. în aceste cazuri, consecinfele viiturilor nu sunt, de obiceiu, grave, datorită debitului solid nepe-riculos şi datorită faptului că, în general, vitesa de curgere scade. Pe cursurile de apă cu regim de curgere torenfiai, cu basine de recepfie mici şi cu pante puternice şi albii înguste, viiturile prezintă caracter catastrofal, atât din cauza creşterii nivelului apelor şi, aproape fără excep-fiune, a viteselor de curgere, cât şi din cauza debitului solid foarte mare pe care-l transportă. La aceste cursuri de apă, cari de cele mai multe ori au un caracter nepermanent, termenul viitură se aplică mai mult debitului solid transportat. Rezultatul viiturilor Ia torenfi îl'constitue conurile de dejecfie. Contra efectelor viiturilor de pe aceste cursuri de apă trebue luate măsuri de stingere a torenfilor şi de protecfiune a construcţiilor şi a lucrărilor expuse. 8. Vijelie [rp03a, 6ypn; orage; Sturm, Ge-witter; storm; vihar]. V. sub Vânt. 9. Vijelie, cârlig de ~ [rp030B0H hoc; crochet d'orage; Boenase; nose of storm; viharkampo], Meteor.: Anomalie produsă în curba de variafie 455 a presiunii, înregistrată de un barograf în cursul trecerii unei vijelii. După o scădere lentă care anunfă vijelia, presiunea creşte brusc cu 1***4 mm. După o foarte mică scădere, presiunea continuă să crească, dar mult mai încet. 1. Vijelie, linie de V. sub Vânt. 2. Vilă [flana; villa; Villa; villa; villa]. Arh., Cs.: Casă de locuit, spaţioasă şi confortabilă, numai cu parter sau şi cu un etaj, de obiceiu cu aspect arhitectonic particular, construită pe o suprafafă de teren amenajată cu p|anta}ii, în cartierele cu regim de construcfie dsschis ale oraşelor, sau în stafiunile balneo-climafice. 3. Vilhrochen: Sin. Arbore cotit (v.). 4. Villafranchian [bhJiJia(|) paHCKHH apyc; Villa-franchian; Villafranchien; Villafranchien; Villafran-chian], Geol.: Etaj al Pliocenului superior, reprezentat prin depozite de facies continental, desvoltat în partea de Vest a Europei. 5. ViHamaninit [bhjiJiaMâHHHHT; villamaninite; Villamaninit; villamaninite; vîllamaninit]. Mineral.: (Cu, Ni, Co, Fe) (S, Se)2- Sulfoseleniură de cupru, nichel, cobalt şi fier, naturală, cristalizată în sistemul cubic, de coloare verde-neagră, cu luciu metalic, cu duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,5. e. Villiaumif [bhjijihomht; villiaumite; Vilii-aumit; villiaumite; villiaumit]. Mineral.: NaF. Fluo-rură de sodiu, naturală, cristalizată în sistemul cubic, cu duritatea 2 şi gr. sp. 2,79. 7. Vin [bhho; vin; Wein; wine; bor]. Ind. alim.: Băutură obţinută prin fermentarea mustului provenit din presarea strugurilor. în general, vinurile se clasifică după coloare, după gust (dulce sau acid), conţinutul în alcool şi efervescenţa naturală sau artificială. Coloarea vinurilor se datoreşte unui colorant din clasa antocianinelor — conţinut iniţial în peliţa strugurelui. Vinurile albe se obţin în mod curent şi din struguri coloraţi dacă, după ce a început fermentaţia, musiul nu rămâne în contact cu boabele strivite. După conţinutul în zahăr, se deosebesc: vin sec, care are numai mici cantităţi de zahăr nefermentat, sau chiar deloc, şi vin dulce care, de obiceiu, se obţine fie printr'o fermentare parfială, întreruptă prin tăiere (adică cu ajutorul bioxidului de sulf sau al metabisulfitului de potasiu), fie prin adăug:rea, după terminarea fermentaţiei, a unei cantităţi determinate de must dulce nefermentat, sau de must concentrat. — Conţinutul în alcool a! vinului natural variază între 7 şi 16%; el depinde de cantitatea de zahăr conţinută în boabele de struguri. Când vinul e şi dulce (până la 4% zahăr reductor) şi are şi grad alcoolic mare, e un vin cu fermentaţia întreruptă prin adaus de spirt de vin sau chiar de spirt rafinat, de cereale sau de cartofi. Unele categorii de vinuri, alcoolizate artificial, de exemplu vinurile de Porto sau vermutul, conţin până la 19 şi 21 % alcool. Conţinutul în alcool influenţează durata de păstrare, un vin cu alcool sub 10% fiind mai repede supus îmbolnăvirilor. Efervescenţa sa datoreşte, fie fermentaţiei în sticlă, prin adăugirea unei cantităţi de licoare de zahăr, cum este efervescenţa şampaniei (v. Şampanie, Şam-panizare), fie unui adaus de bioxid de carbon gazos sub presiune (v. Vin spumos). Prin învechire, vinul obfine un buchet mai plăcut, în urma esteri ficării în mici cantităţi a alcoolului, de către acizii organici conţinuţi în vin. Vinul se păstrează în vase de lemn de stejar pline, penfru a-l feri de contactul cu aerul, care-l oţeteşte, datorită fermentaţiei acetice aerobe. Păstrarea cantităţilor mari e mai economică în cisterne de beton, ai căror pereţi interiori sunt căptuşii cu plăci de sticlă sau de faianţă prinse cu un chit special, rezistent la acizii din vin. în ţara noastră, cele mai importante regiuni cu podgorii sunt următoarele: în Transilvania şi Banat: Satu-Mare, Sălaj şi Bihor, cu plaiurile Aleşd-Seini, Valea lui Mihaiu, Diosig, Secuieni, Coliu, Oradia, Episcopia-Bihorului, Mar-ghifa, Lugasul-de-Jos, Zalău-Cehul Silvaniei, Tăş-nad-Şimlăul-Silvaniei, etc.; Cluj, Someş, Năsăud, cu plaiurile Clujului, Dejului şi Bistriţei, — Alba, Târnave, Sibiu, Hunedoara, Turda, Mureş, Arad, Timiş-Torontal, cu plaiurile Alba lulia, Târnave, Macău, Măderat, Mâsca, Miniş, Tomnatic, Teremia-Mică, Nerău, Sânnicolaul-Mare, Periam, Recaş, Lugoj, Jamul Mare, Silagiu, Nicolinţi, Ciuchici, Moldova-Nouă, Moldova-Veche, etc. — în Muntenia şi Oltenia: Mehedinţi, Romanafi, Olt, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, etc., cu plaiurile Cri-vina, Poiana-Mare, Goicea-Mare, Dabuleni, Gaîi-ciuica, Segarcea, Greaca, Drăgăneşti, Căscioarele, — Giurgiu, Ilfov, Prahova, Ialomiţa, Buzău, Brăila, cu plaiurile Curcani, Tăriceni, Amara, Movila-Miresei, Găvăneşti, Gherăseni, Fulga, Gherghiţa, Cocioc, Buftea, Crevedia,— Mehedinţi, Dolj, Gorj, Vâlcea, Olt, Argeş, Buzău, Râmnicul-Săraf, cu plaiurile Oprişor, Drincea, Oravija, Rogova, Turnu-Severin, Corcova, Butoeşti, Corneşti, Dobriţa, Negoeşti, Pleniţa, Jiu, Olteţu, Balş, Cârcea, Robă-neşti, Ceparti, Caracal, Drăgăşani, Copăceni, Piteşti, Târgovişte, Valea-Căfugărească, Coteşfi. în Dobrogea:pIaiuri|eTulcea-Babadag, Constanta, etc. — în Moldova: Putna, Bacău, Roman, Fălticeni, laşi, Vaslui, Fălciu, Tecuci, Galaţi, cu plaiurile Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Iveşti, Răducăneni, Huşi, Băseşti, Ciureşti, Mândreşti, Fileşti, Galaţi, Lieşti, Bârlad, Răcuceni, Valea-Seacă, Negrileşti, Strunga, Liteni, Buciumeni, Miroslăveşti, Tomeşti, Copou, Uricheni, Cotnari, Băiceni, Cărjoaia, Rădeni, Hârlău, etc. — Cele mai importante tipuri de vin (alb şi roşu) cari se obţin la noi sunt următoarele: Riesling italian, Ardeleană, Riesling, Braghină, Gordan, Furmint, Riesling de Rin, Muscatei, Muscat Ottonel, Pinot alb, Sauvignon, Fetească, Pinot gris, Gordan, Grasă, Clevner, Sylvani, Rulanda, Mustoasă, Chasselas, Semillon, Braghină, Traminer, Berbecel, Grasă, Tămâioasă, Coarnă, Cărlogancă, Crâmpoşie, Iordan verde, Iordan galben, Plavac, Mustoasă. s. ~ medicinal [JieKâpcTBeHHoe bhho; vin medicinal; medizinischer Wein; medicinal wine; 456 gyogybor]: Produs care se obfine disolvând în vin (ca vehicul) una sau mai multe substanfe medicamentoase. Se prepară, fie din seminfe, rădăcini, frunze, flori, etc. ale unor plante medicinale (v.).» prin infuziune sau macerare în vin natural, — fie din substanfe diferite, cari se introduc în vinul respectiv. — De obiceiu se întrebuinfează vinurile dulci, cum sunt: vinul de Malaga, de Porto, Tokay, Xeres, etc., dar se pot între-buinfa şi alte vinuri de bună calitate. Se întrebuinfează, în Medicină, în tratamentul diferitelor boale, după principiul activ pe care-l confine. Exemple de vinuri medicinale: vinul antiscorbutic, vinul aromatic, de aloe, de boldo, de coajă de chinină (simplu sau feruginos), de condurango, de pepsină, diuretic, emetic, febrifug, feruginos, iodurat şi iodoferat, purgativ, etc. — Sin. Tinctură vinoasă. 1. Vin spumos [neHHCToe bhho, nrpHCToe bhho; vin mousseux; Schaumwein; sparkling wine; habzobor]: Vin dulce în care, după filtrare şi clarificare se introduce, sub presiune, bioxid de carbon gazos. 2. Vincennită [BHHCeHHHT; vincennite; Vin-eennite; vincennite; vincenit]. V. sub Cianhidric, acid 3. Vinciu [Jie6e,HKa; treuil; Winde, Hebewalze, Haspel; winch; csorlo, vitla]: 1. Troliu (v.) pe bordul navelor, care serveşte la virarea lanfu-rilor de ancoră şi la fundarisirea ancorelor, cum şi la virarea sau filarea parâmelor pentru ridicarea şi îmbarcarea încărcăturilor (v. fig.). Sin. Troliu — 2. Numire improprie pentru cricul cu şurub Vinciu manual pentru ancore (cu forfă de tracfiune de 2- -5 t). I) axul de manevră interior; 2) axul de manevră exterior; 3) manivelă; 4t) şi 42) rofile centrale ale unui mecanism planetar de antrenare; 5j) şi 52) angrenaj de demultiplicare; 6) arbore principal; 7) fobă penfru tribord; 8) fobă pentru babord; 9) barbotină; 10) piesă de cuplare. say cu cremalieră. în această accepţiune, se numesc vinciuri în special cricurile pentru sarcini mari. 4. Vinciu: 1. Sin. Colfar (v.). — 2. Sin. Cornier (v.). & Vindobonian [BHHflodoHCKHă npyc; vin-dobonien; Vindobonian; vindobonian; vindobo-niân]. Geo/.: Etajul superior al Miocenului, desvoltat tipic în basinul Vienei. Se împarte în subetajele Helvetian şi Tortonian. Ca forme fosile se întâlnesc asociafii de Lamelibranhiate şi Gasteropode.— Sin. Al doilea etaj mediteranean. e. Vindzichter: Sin. Separator cu aer. V. Separator cu aer 2. 7. Vinefeală [cHHeBa; brunissure; Blattbraune, Brunissur; browning; kekito]. Agr.: Boală a vifei de vie, cu deosebire a vifei americane, care apare de obiceiu vara şi se manifestă prin apa-rifia unor pete brune-roşietice pe fafa superioară a frunzelor. Petele se pot întinde, cuprinzând toată frunza, care se usucă şi cade de timpuriu. E, probabil, o boală datorită turburărilor fiziologice. 8. Vingălac. V. Culegar. 9. Viniden. Ind. chim.: Masă plastică obfinută din clorură de polivinil. (N. C.). V. sub Masă plastică polimerizată. 10. Vinidur. Ind. chim.: Masă plastică obfinută din clorură de polivinil. (N. C.) V. sub Masă plastică polimerizată. u. Vinificare [BHHOAejrae; vinification; Wein-bereitung; wine making, vinification; borkeszites]. Ind. alim.: Ansamblul de operafiuni prin cari se obfine vinul ca produs finit. Boabele de strugure se sdrobesc şi apoi se presează. Mustul astfel obfinut, se pompează sau se scurge în vase de fermentare, în cari zahărul confinut e transformat în alcool şi în bioxid de carbon, fie prin fermentaţie produsă spontan de drojdiile prezente totdeauna în must (drojdii din specia Saccharomyces ellipsoideus), fie prin adăugirea de fermenfi sau de drojdii selecfionate. în cazul vinificării pentru obfinerea de vin colorat roşu sau roz, presarea şi deci separarea pelifelor şi a seminţelor din mustul parfial sau complet fermentat se face după ce fermentafia e mai mult sau mai pufin înaintată. Vinurile albe, galbene-verzui sau galbene rezultă prin fermentarea mustului separat de pelife şi de seminfe. Fermentafia se produce în zahărul direct fer-mentescibil (dextroză şi levuloză) din boabele de strugure, care e transformat în părfi aproape egale de bioxid de carbon şi alcool, ca produşi secundari formându-se glicerină, acid succinic, alcooli superiori, esteri, etc., în cantităfi foarte mici. De obiceiu, bioxidul de carbon se degajă şi se pierde în atmosferă; uneori, în cazul producerii şampaniei (v.), el e refinut în aceasta, iar alteori e captat şi folosit la producfia de băuturi gazoase nealcoolice. Fermentarea se conduce, de obiceiu, în două faze: una de fermentafie primară şi cealaltă, de fermentafie secundară. Fermentafia primară durează 4*" 10 zile, în care timp cea mai mare parte din zahăr e transformată în alcool, după care vinul proaspăt e tras de pe drojdia de pe fundul vasului de fermentare. Drojdia confine aproape toate substanfele solide antrenate în must în cursul presării, celulele de fermenfi moarte prin creşterea concentratei în alcool, şi aproape toate sărurile (bicarbonat de potasiu, tartrat de potasiu şi tartrat de calciu) din must. Sărurile precipită din cauza creşterii conţinutului în alcool. Drojdia se valorifică 457 prin uscare şi prelucrare în tartrat de potasiu sau de sodiu.— Fermentarea primară se face în vase mari de lemn sau în cisterne de beton deschise, oxigenul ajutând şi grăbind fermentafia. Temperatura optimă este între 20 şi 25°. Fermentafia secundară continuă lent după primul tras de pe drojdie şi durează până când tot zahărul a fost transformat în alcool. Ea se face în vase sau în cisterne închise, cari au un orificiu care permite ieşirea bioxidului de carbon şi opresc accesul aerului, pentru a nu se introduce în vin microorganisme, cari ar putea provoca fermentafii străine, dăunătoare vinului.— în cursul fermentaţiei secundare, temperatura vinului e scăzută, din cauza anotimpului înaintat, cum şi datorită reducerii activităfii enzimatice. Temperatura scăzută favorizează clarificarea vinului. Pentru a fi finisat, vinul e tras a doua oară de pe drojdie, apoi este filtrat prin filtre speciale perfect închise, spre a evita introducerea de microorganisme din aer şi de substanfe străine. Sitele cari suportă masa filtrantă, formată în general din asbest-fulgi sau din plăci de asbesf, sunt de bronz argintat. După confinutu! în substanfe străi'ne solubile sau în suspensie fină, din vin, se procedează la o separare a acestora, fie înainte, fie după filtrare. Metoda cea mai larg aplicată e „cleirea", care se face prin introducerea în vin a unei cantităfi, determinată în prealabil în laborator, de cleiu de peşte sau de gelatină alimentară, disol-vate în vin. Acestea coagulează şi antrenează prin depunere substanfele în suspensie şi în solufie (cleire albă). Pentru îndepărtarea sărurilor de cupru, .de fier şi de alte metale, odată cu solufia de gelatină se introduce şi o cantitate determinată de ferocianură de potasiu (cleire albastră). Cleirea e urmată de o nouă filtrare. înainte de tragerea vinului în butoaie sau în sticle se face cupajul lui, care consistă în amestecarea vinurilor de diferite categorii, pentru ameliorarea calităfilor vinului finit. Prin cupaj se dau vinurilor cu confinut slab în alcool, gradul necesar unei bune păstrări, aciditatea necesară, şi aromă. Transvazările, necesare în cursul cupajului, aerează vinul suficient pentru a favoriza, în cursul depozitării în vase de lemn sau în cisferne de befon căptuşite cu plăci de sticlă sau de faianfă speciala, formarea substanţelor cari, în prezenfa acizilor, a alcoolilor superiori şi a extractului, desvoltă gustul, aroma şi buchetul vinului. Acest proces se finisează apoi, în absenfa aerului, în vinul tras în sticle. i. Vinilacetilenă [BHHHJiaiţemneH; vinylace-tylene; Vinylacefyleri; vinyl acetylene; vinilace-tilen]. Chim.: H2C = CH — C^CH. Compus chimic gazos cu p. f. 5°. Se prepară prin polimerizarea catalitică a acetilenei cu ajutorul sărurilor cuproase în solufie apoasă clorhidrica. Vinilacetilena e foarte reactivă; prin adifia acidului clorhidric, ea dă clorbutadiena, H2C = CH — C = CH2. Clorbutadiena I CI se polimerizează cu uşurinfă şi serveşte la fabricarea cauciucului sintetic numit neopren. 2. Viniplast [BHHHliJiacT; vinyplaste; Viny-plast; vinyplast; viniplaszt]. Ind. chim.: Policlorură de vinii amestecată cu plastifianfi şi cu stabilizatori de temperatură, ultimii având rolul de a absorbi acidul clorhidric rezultat prin degradarea policlorurii de vinii în timpul şocurilor termice cari depăşesc 100°. Viniplastul prezintă următoarele calităţi: poate înlocui în multe cazuri aliajele necorodabile, greu de procurat sau neeconomice;— se fabrică relativ uşor, din materii prime accesibile; prezintă stabilitate chimică în aproape toate mediile corozive; se prelucrează mai uşor decât metalele, prin ştanfare, presare şi sudare; are rezistenfă mecanică mare, până la 360 kg/cm2; se poate aplica uşor pe aparatură de fier, dând un strat izolator. Scăderile viniplastului sunt următoarele: poate fi în-întrebuinfat numai între —10° şi 100°; are conduc-tibilitate termică mică, deci nu e un material potrivit pentru construirea aparatelor cu transfer de căldură; e sensibil la lovituri şi deci reclamă un utilaj metalic de profecfiune (blindaje, jghiaburi, etc.); din viniplast nu se pot construi vane cu o funcfionare acceptabilă, ci numai ventile; se contractă în timpul prelucrării cu cca 2%. 3. Vintir [ceTeBOH MernoK, MoniHa; verbeux aile; Flugelreuse, Reusche; pound net; szârnyas varsa]. Pisc.: Unealtă în formă de capcană, folosită la pescuitul în bălfi şi în râuri, la apă mică. Vintirul se compune din următoarele părfi: un sac cu limbi, împletit din afă de bumbac, cu ochiuri de 4*-*5 cm şi întins pe cinci cercuri de lemn cu diametri cari descresc dela gură spre fund, gura sacului fiind întoarsă înăuntru şi având la mijloc o deschidere mică (pătrată), pe unde intră peştele, aripa (canatul), o plasă lungă de 3---4 m, care conduce peştele spre sac; potigacele (cordacele), adică două nuiele cari se înfig în pământ, pentru a fixa vintirul pe fundul apei. Uneltele de forma vintirului, confecfionate din nuiele împletite sau din sârmă, se numesc vârşe. 4. Vinylife. Ind. chim.: Masă plastică obfinută din clorură de vinii şi din acetat de vinii. (N. C.). V. sub Masă plastică polimerizată. 5. Vinyon. Ind. chim.: Masă plastică obfinută din clorură de vinii şi din acetat de vinii. (N. C.). V. sub Masă plastică polimerizată. Vioară. 6. Vioară [IIIKHB; poulie a 0 carcasă de lemn; violon; Violineflaschenzug; vio- ^ ^parâmă!6^1' line sheave; hegedu-csigasor], Nav. m.: Muflă de lemn dublă (cu doi scripefi), a cărei carcasă are forma unei viori (v. fig.). 7. Violan [ (|)HOJiaH; violan; Violan; violan; vio-lân]. Mineral.: Diopsid de coloare albastră-violetă. 458 1. Vlolantronă [$HOJiaHTpOH; violanthrone; Violanthron; violanthrone; violantron], Chim.: Maferie colorantă antra- n chinonică de cadă. Se jj obfine prin topirea alea- #\/\#\ lină a benzantronei. Vop- I ii I II seşte fibra vegetală în o violet-albastru închis. E \#\/%/\r întrebuinfată în amestec îl I I cu indantrenul, cu care dă colorafii de albastru închis. — Sin. Dibenzantronă. 2. Violarif [(})HOJiapHT; violarite; Violarit; vio-larite; violarit]. Mineral.: (Ni, Fe) S4. Sulfură de fier şi nichel, naturală. a. Violet [$HOJieTOBbiH; violet; violett; violet; ibolyaszin]. 1. Fiz.: Calitatea sensafiei de lumină produse de o radiafie electromagnetică având o lungimea de undă cuprinsă între cca 4400 A şi limita spectrului vizibil spre lungimile mici de undă (violet monocromatic), sau de un amestec de radiafii de astfel de lungimi de undă. — 2. Chim.: Materie colorantă care colorează un material în violet. 4. Violet ametist [4)HOJieTOBbiH aMeTHCT; violet amethyste; Amethystviolelt; amethyst violet; ametisztibolyaszin]: Colorant fenazinic. E un deri- H C6H5 H ~l+ C N C (C2HS)2N—xc/ \—N(C2Hb)2 I II I II HC C C CH \/ N \/ H * H cr vat tetraetilat al fenosafraninei. Se prepară prin oxidarea amestecului de: dietil-p-fenilendiamină, dietilanilină şi anilină. Se întrebuinfează la vopsirea mătasei naturale şi a celei artificiale. 5. ~ de Lyon [JIhohckhh (JpHOJieTOBbiH; violet de Lyon; Lyonviolett; Lyon-violet; lyoni ibolyaszin]: Colorant trifenilmetanic. E un amestec de derivaţi metilafi ai parafuchsinei, în care predomină derivatul pentametilat. Se obţine prin metilarea parafuchsinei cu alcool metilic. Se întrebuinţează la fabricarea cernelii, la vopsirea mătasei, a bumbacului, a lânii şi, în Medicină, ca desinfectant. — Sin. Violet de metil, Violetul lui Hofmann. e. Violetul lui Doebner [c})HOJieTOBbifi #36-Hepa; violet de D.; D. Violett; D.'s violet; D. ibolyaszin]. Chim.: Colorant trifenilmetanic, care [h2n—c6h4—c=<^)=nh2] Cl-c6h5 se prepară prin condensarea anilinei cu feniltri-clormetan. E o materie colorantă pufin rezistentă şi deci fără aplicafii practice. 7. ~ lui Hofmann. V. Violet de Lyon. 8. ~ lui Lauth [4)HOJieTOBbiâ Jlocca; violet de L.; L. Violett; L.’s violet; L. ibolyaszin]: H H c s c u M r* V/ V MU HoN—C C C C-— NHo 1 11 11 1 ch HC C CH \/ \/ C H * H Colorant bazic. Se prepară prin topirea difenil-aminei cu sulf, urmată de nitrare şi reducere. Se întrebuinfează la colorarea mătasei şi a bumbacului. 9. Viplă. V. Wipia. 10. Vipuşcă [KaHT, o6uiHBKa, BbinyniKa; passe-poil; Paspel; braid; lampasz]. Ind. fexf.: Panglică îngustă, cu o margine îngroşată de un grup de fire de urzeală, folosită pentr.u marcarea cusăturilor, mai ales la haine militare. 11. Viraj [BHpaîK, n0B0p0T; virage; Weg-kurve; road curve; kanyar, fordulo]. Drum.: Curbă de şosea, cu raza de curbură mică, la care, pentru siguranfa circulaţiei, se face convertirea profilului transversal format din două versante plâne, din aliniament, într'un profil cu pantă transversală unică. La curbele proiectate cu raza curentă, pentru a asigura circulafia în bune condifiuni cu vitesa de proiectare respectivă, se face numai convertirea profilului transversal, iar la cele proiectate cu raza minimă e necesar să se execute şi o supraînălfare, adică o mărire a valorii pantei transversale unice a profilului transversal. 12. Viraj [BHpaîK; virage; Wendung; turn; for- dulâs]. Nav. a.: Evoiufie a avionului pe o traiectorie curbilinie orizontală, menţinând constante raza de curbură, înclinarea transversală a aripei şi vitesa de sbor. - „ Virajul e corect, pentru fiecare vitesă de sbor, dacă înclinarea transversală a aripei avionului corespunde razei de curbură a virajului. Relafia dintre vitesă (V), inclinare (ft) şi raza de curbură (r) se stabileşte finând seamă de forfele cari se exercită asupra avionului (v. fig.). Astfel, din condifiunile de echilibru Rz sin (3 Pozifia în viraj a unui avion. iîjCos jî = G şi -Rasinp = mV2 rezultă r = F2/(gtgp), unde Rz e portanfa, G şi m sunt greutatea şi masa avionului, iar g e accelerata gravitafieî. Dacă se fine seamă că R2—9 CZSV2/2 şi că în sborul orizontal RZ0~P C^5V§/2 = G, se obfine r=Vll{Z sin p), ştiind că Vq e vitesa de sbor orizontal rectiliniu, 459 Cz e coeficientul de portanfă, şi p e densitatea aerului, Pentru a evita glisarea („deraparea") în viraj trebue ca — la vitesă dată — să se menfină constante raza de curbură şi unghiul de înclinare transversală a planurilor. în viraj, portanfa e mai mare decât în sbor rectiliniu, deoarece trebue să echilibreze rezultanta greutăfii avionului şi forjei centrifuge, astfel încât planurile sunt supraîncărcate. Coeficientul de supraîncărcare într'un viraj corect e n = R2/G = 1/cos [i, şi nu depinde decât de unghiul de înclinare a aripei. Vitesa de sbor în viraj e V = Vo/VcosŞ=Vo -in, adică e cu atât mai mare decât vitesa de sbor rectiliniu, cu cât unghiul de înclinare p e mai mare, respectiv cu cât supraîncărcarea e mai mare. Trac}iunea necesară pentru efectuarea virajului corect, la vitesă de viraj dată, se determină din condifiunea de echilibru T—Rx = p CXSV*/2 sau r=r0/cosp=r0*», dacă Tq e tracfiunea în sbor orizontal rectiliniu (exprimată în funcfiune de vitesa Fq). Puterea necesară pentru viraj e P = Po/Vcos3P» unde Pq e puterea pentru sbor orizontal rectiliniu. 1. Virare [BHpanc; virage; Seitenwendung, Len-kung, Einlenkung; turning; oldalfordulâs], 1 Transp.: întoarcerea unui vehicul în mers, spre dreapta sau spre stânga, până la aproximativ 90°. La vehiculele cu tracfiune animală şi la unele tractoare, virarea se efectuează prin rotirea osiei din fafă. — La autovehiculele cu rofi (automobile, tractoare, etc.), virarea se efectuează prin bracarea rofilor directoare, combinată cu diferenţierea turafiei rofilor motoare (folosind un mecanism diferenţial); unele autovehicule (de ex. automobilele cu tracfiune în fafă) au rofi motoare-directoare, cari trebue ca la virare, concomitent cu bracarea, să se rotească cu turafii diferite. La autovehiculele cu şenile (tractoare, tancuri, etc.), virarea se efectuează prin desincronizarea mişcării şenilelor, folosind ambreiaje laterale, diferenţiale duble, etc. — La avioane, virarea se efectuează prin orientarea convenabilă a ampenajului vertical (a „direcfiei") şi a aripioarelor, astfel încât avionul să se încline lateral, dar fără să pice sau să cabreze; virarea se numeşte normală, dacă înclinarea e de maximum 45°, respectiv strânsă, dacă înclinarea depăşeşte 45° (ceea ce corespunde unei raze de curbură mai mici). — La navele cu autopropulsie, virarea se efectuează numai prin orientarea cârmei. 2. Virare [Bpaiiţeime Ka6ejibHoro 6apa6aHa; virage; Auftrommeln; turn, coil; dobforgatâs], 2. Nav. m.: învârtirea unei tobe, pentru a înfăşură pe ea un cablu, o funie, o parâmă, etc. 3. Virare [H3MeHeHHe iţBeTa; virage; Ton-wechsel, Farbwechsel; indicating turn; vâltozâs], 3. Chim.: Schimbarea colorii unei substanfe, datorită fie schimbării exponentului de hidrogen al mediului în care se găseşte acea substanfă (de ex. virarea unui indicator), fie acţiunii unui agent fizic (de ex. virarea colorii iodurii mercurice, din roşu în galben, prin ridicarea temperaturii peste 127°). 4. Virare [BHpnpoBaHHe (cJjotochhmkob); virage; Tonung; turn; tonusvâltozâs]. 4. Fofo.: Schimbarea colorii unui pozitiv fotografic, din negru în sepia, .în albastru, etc. Se efectuează, fie în băi de virare cari confin reactivi adecvafi — şi în cari se introduce pozitivul fotografic după fixare, fie chiar în baia de fixare, căreia i s'a adăugit reactivul de virare. 5. Virare de bord [noBopoT cy^na; action de virer de bord; Kursănderung; putting about ship, going about; hajo-irânyvâltozâs]. Nav. m.i întoarcerea unei nave. 6. Virga. V. sub Meteori apoşi. 7. Virgafites. Paleont.: Gen de amonit caracteristic pentru Jurasicul superior de tip boreal (Volgian). s. Virglorian [BHprJiopHaHCKHH npyc; vir-glorien; Virglorian; virglorian; Virglorian]. Geol.: Al doilea etaj al Triasicului alpin, caracterizat prin brahiopode şi amonoidee între cari Ptychites, Monophyllites, Ceratites trinodosus. — Sin. Anisian. 9. Virgulă [3anflTafl; virgule; Beistrich, Komma; comma; vesszo]. Gen.: Simbol grafic cu care se notează pauzele dintre cuvinte şi dintre propozifii şi se despart părfile de propozifie de acelaşi fel. 10. ~ decimală [AecHTHqHaa 3anHTaa; virgule decimale; Dezimalkomma; decimal comma; tizedes vesszo]. Mat.: Virgulă care desparte partea întreagă de partea fractionară a unui număr scris în sistemul decimal. — Sin. Virgulă zecimală. 11. Virial [BHpHaJi; viriel; Virial; viriel; virial]. Fiz.: 1. Semisuma cu semn schimbat a produselor scalare ale forjelor Fi aplicate unui sistem de puncte materiale, prin razele vectoare "ri ale punctelor lor de aplicafie, în raport cu originea unui sistem de referinfă inerţial (vîrialul sistemului de puncte materiale în raport cu originea acelui sistem de referinfă): v=4i Ku. . i=i 2. Valoarea medie, pentru un timp T destul de lung, a virialului în sensul Virial 1: 0 12. Virialului, teorema ~ [TeopeMa BHpnajia; theoreme du viriel; der Satz vom Virial; theorem of viriel; viriâltetel]. Fiz.: Valoarea medie a virialului V al unui sistem de puncte materiale (v. Virial 1), referitoare la un timp destul de lung T, 460 e egală cu valoarea medie, pentru acelaşi timp, a energiei cinetice Wc a sistemului de puncte materiale: T T V=y j Vdt = — J" Wc dt. 0 0 Teorema se obfine transformând expresiunea virialului (v. sub Virial 1), cu ajutorul legii de mişcare a punctului material. Se obfine î=1 *=1 Media virialului pentru un timp destul de lung T e deci 0 o unde ultimul termen devine oricât de mic dacă T e destul de mare, de unde rezultă teorema. Teorema virialului se utilizează în Mecanica statistică. Dacă se calculează, de exemplu, virialul unui sistem de N puncte materiale cari ocupă un volum V şi între cari nu se exercită forfe (gaz perfect), se obfine V = - pV şi deci V= - pV = - nRT, unde p e presiunea, n e numărul de moli ai gazului, R e constanta gazului perfect şi T e temperatura lui absolută. Conform teoremei echi-partifiei, energia cinetică medie a gazului e w=\m, unde 0 e modulul de repartifie (v.). Deci AT0 = nRT. Cum R — kL, unde k e constanta lui Boltzmann, L e numărul Avogadro şi N = nL, rezultă relafia importantă Q = kT între modulul de repartifie, constanta lui Boltzmann şi temperatura absolută. î. Viridin [BHpHAHH; viridine; Viridin; viridine; viridin]. Mineral.: Andaluzit de coloare verde, care confine Mn203 şi Te203 2. Viridin. 1. Arte gr.: Colorant verde-gălbuiu, cu aspect plăcut, însă nerezistent la apă şi la lumină, folosit la prepararea cernelurilor cu acelaşi nume pentru tipar înalt. (N. C.). — 2. Foto.: Placă fotografică ortocromatică, sensibilă în special pentru zona verdelui spectrului, folosită pentru fotografierea de peizaje în cari predomină verdele. (N.C.). s. Viroagă [oBpar; flaque; Tumpel; pond; tocsa]. Hidrot.: 1. Şanf săpat de apele de ploaie cari şiroiesc pe suprafafa unui teren înclinat. — 2. Partea unui torent, formată de albia foarte ravinată, în majoritatea timpului seacă, dela ieşirea din basinul torentului, până la vărsarea lui. Se prezintă, de obiceiu, cu malurile relativ adânci şi abrupte, cu secfiunea, în general, în formă de V, cu pantă generală foarte pronunfată, ca efect al regimului de curgere violentă şi cu transport important de debit solid în perioadele de viitură, fără depuneri. Viroagele sunt. tăiate adeseori în vechiul con de dejecţie al torentului. 4. Virolă [3B8HO, 6apa6aH, Kojibiţo; virole; Schufjring; collar; ov, kazânov]. Tehn.: 1. Element de construcfie al corpurilor tubulare metalice cilindrice (de ex. căldare de abur, rezervor, conductă de diametru mare, etc.), constituit din una sau din mai multe tole asamblate prin nituire sau prin sudură longitudinală, formând un cilindru fără funduri. 5. Virolă [odpyHHK; virole; Prăgering; coining ferule; domboru karika]: 2. Piesă inelară de ofel călit, folosită la presele monetare, în care se introduce materialul de stampat şi în care alunecă cele două poansoane gravate ale matrifei. Suprafafa interioară a virolei poate fi netedă sau zimfată, după natura marginii mo-netei stampate (v. fig. sub Matriţă de stampat). e. Viroză [BHpycHoe 3a6ojieBaHHe; virose; Viruskrankheit; virosis; virozis]: Boală provocată de un virus (v.). 7. Virtual [BHpTyaJibHbiH, MHHMbiă; virtuel; virtuell; virtual; virtuâlis]. Fiz.: 1. Calitatea de a putea surveni când apar anumite circumstanfe. Exemple: o deplasare a unui sistem fizic e virtuală, dacă e geometric posibilă (adică dacă, la efectuarea ei, două sisteme fizice nu ajung să ocupe, de exemplu, simultan, acelaşi loc în spafiu, etc.); o deplasare virtuală coincide deci nifmai incidental cu deplasarea actuală a sistemului fizic considerat; ea poate surveni dacă se aplică sistemului fizic forfe adecvate. — Lucrul mecanic al tuturor forfelor efectiv aplicate unui sistem de puncte materiale, corespunzător unor deplasări virtuale ale punctelor sistemului, se numeşte lucru mecanic virtual. — în acest sens, virtual se opune lui actual. — 2. Calitatea unei imagini de a părea că provine din întretăierea fizică a unor raze de lumină divergente, cari, de fapt, nu se întretaie, fiindcă nu au existenfă până în punctul de inter-secfiune aparentă. V. şi Virtuală, imagine — în acest sens, virtual se opune lui real (de ex. imagine virtuală — imagine reală). 8. punct ~ [MHHMafl TOHKa; point virtuel; virtueller Punkt, Virtualpunkt; virtual point; virtuâlis pont].* Fiz.: Punctul obfinut prin întretăierea prelungirilor razelor de lumină cari au traversat un sistem optic. Dacă aceste raze pornesc inifial dintr'un punct luminos P, A e imaginea virtuală a lui P. Imaginea unui obiect se numeşte virtuală, dacă e formată din imaginile virtuale ale diferitelor puncte ale obiectului, 9. Virtuală, imagine ~ [MHHMoe H3o6pa-JKeHHe; image virtuelle; virtuelles Bild, Virtual-bild; virtual image; virtuâlis kep]. V. sub Virtual, punct 461 î. Virtuală, femperafură ~ [BHpTyaJibHan TeMnepaTypa; temperature virtuelle; virtuelle Temperatur, Virtualtemperatur; virtual temperature; virtuâlis hofok]. V. sub Temperatura aerului. 2. Virus [BHpyc; virus; Virus; virus; virusz]. Chim., Biol,: Agent infecţios, caracterizat prin dimensiuni foarte mici şi prin calitatea de a se reproduce numai în interiorul celulei vii. — Până acum, nu s'a reuşit să se reproducă virusuri pe medii artificiale. — Forma şi dimensiunile lor variază foarte mult. Astfel, virusul poliomielitei e sferic, cu diametrul de 25 milimicroni; virusul mozaicului tutunului are formă de basto-naşe (15X200 milimicroni); virusul poliedrei viermelui de mătase e sferic (diametrul, 10 milimicroni); virusul bacteriilor, bacteriofagul, are aspectul unui spermatozoid (250"-400 milimicroni). Aceste microorganisme nu au metabolism autonom, activitatea lor vitală fiind complet dependentă de activitatea vitală a celulei-gazdă, iar înmulfirea lor e legată de procesele de metabolism ale acestor celule. — Virusurile sunt cristalizabile (cu structură fibri-Jară) şi ultrafiltrabile prin filtre de colodiu; ele prezintă fenomenul dublei refracţiuni de curgere. Studiul electroforetic al virusurilor indică existenţa unei sarcini electrice a lor care depinde de exponentul de hidrogen al mediului. Punctul isoelectric al virusului gripal e 4,8"-5; al poliedrei viermelui de mătase, 5,6*-6;al mozaicului tutunului, 3,5--*8.— Pot fi sedimentate, sub acfiunea câmpurilor centrifuge de 50 000 până la 100 000 de ori mai mari decât cel al gravitafiei. Prin electroforeză sau prin centrifugare diferenfială, s'a reuşit purificarea lor. Virusurile confin acizi nucleici şi proteine; uneori confin lipide şi glucide. Virusurile plantelor au structura cea mai omogenă, fiind constituite în totalitate din nucleoproteine (de unde şi numirea de virus-proteine). Compozifia chimică elementară a virusurilor e analoagă cu cea a proteinelor obişnuite; fosforul e incorporat în molecula acizilor nucleici; sulful, în tioaminoacizi (în cistină, în cisteină, metionină, etc.). Compozifia chimică a virusurilor omului şi ale animalelor se apropie de cea a componentelor citoplasmatice normale ale celulei şi diferă de cea a virusurilor plantelor.— Cantitatea de acid nucleic din diversele virusuri variază între 6% (virusul mozaicului tutunului) şi 40% (virusul petelor circulare ale tutunului). Confine peste 50% proteine bazice, de tipul protaminei şi al histo-nei. — Sin. Inframicrob. i. Viscoză, procedeul ~ [BHCK03Hbiiî Me-TOft; procede de viscose; Viskoseverfahren; vis-cose process; vizkozis-eljârâs]. Ind. chim.: Procedeu de obfinere a firelor artificiale de celuloză, folosind o solufie de xantogenat de celuloză (viscoză). Materia primă folosită e celuloza obfinută, în general, din lemn de molid, rareori din lemn de fag, în special prin procedeul de bisulfit. Celuloza în foi e întâi mercerizată, adică tratată cu solufii de hidroxid de sodiu (NaOH) cu concentrafia de cca 230 g/l, în care timp au loc două procese principale: hidroxidul de sodiu se combină cu celuloza, dând alcaliceluloză; solufia de NaOH disolvă fracfiunile de celuloză cu molecule mici (hemiceluloze). După mercerizare, aicaliceluloza e stoarsă şi apoi e supusă desfibrării, în vederea măririi capacităţii de reac}ie prin creşterea suprafefei. Urmează prematurafia alcalicelulozei, care consistă în finerea acesteia la cald, un anumit timp, pentru a obfine o depolimerizare. Cu cât temperatura e mai înaltă, cu atât durata prematura-ţiei e mai mică. Prin desfibrare la cald (50“*55°) se poate realiza concomitent şi prematurafia. După prematurafie, aicaliceluloza e supusă xantogenării, prin tratare cu sulfură de carbon (cca 35% fafă de celuloză). Se formează xanto-genatul de celuloză: OCeHgO^ C6H10O5 1 C0H1OO5 • C6H9O4 • ONa -f- CS2 C = S SNa Grupările xantogenice sunt disociate electrolitic, astfel încât macromolecuia de celuloză se transformă într'un macroanion solubil în apă şi în solufie de hidroxid de sodiu. Prin disolvarea xantogenatului în solufii diluate de NaOH (3-<>4%), se obfine o solufie vâscoasă, viscoză. De buna disolvare a xantogenatului depind filtrabilitatea şi, în mare măsură, filabilitatea viscozei. Tendinfele moderne în prepararea viscozei se caracterizează prin: prelucrarea celulozei umede, în loc de celuloză uscată, ceea ce evită operafiunea de uscare a celulozei; tendinfa de a înlocui operaţiunile discontinue cu operafiuni continue şi, pe cât posibil, de a condensa mai multe operaţiuni într'una singură. Viscoză e filtrată de 3***4 ori penfru îndepărtarea impurităţilor şi a fibrelor nedisolvate şi pentru eliminarea bulelor de aer, spre a evita întreruperile în parcursul de filare. Concomitent cu filarea şi cu desaerarea are loc şi maturaţia viscozei, care consistă în saponificarea progresivă a xantogenatului, având drept rezultat micşorarea stabilităţii viscozei şi creşterea capacităţii ei de coagulare. Pentru a obţine un fir de grosime constantă pe toată lungimea sa, fiecare loc individual de filat e înzestrat cu o pompă de dozare a viscozei, care are un debit constant. Viscoză e presată de pompa de dozare printr'o filieră confecţionată din metal rezistent la acţiunea solufiilor acide şi alcaline (aliaje de metale nobile sau tantal), având un număr de orificii calibrate, cu diametrul cuprins între 0,07 şi 0,12 mm, care separă viscoză în fire fine. Prin coagularea acestor fire în băi acide, celuloza e regenerată şi se obţin fire textile (celofibră). în compoziţia băii de coagulare intră acid sulfuric şi diferiţi sulfaţi, 462 în special Na2S04, ZnS04 şi, uneori, (NH4)2S04 şi MgS04, săruri cari micşorează disociafia acidului sulfuric. Sărurile produc coagularea xanto-genafului — iar acidul, descompunerea acestuia. Filarea şi colectarea firelor se fac după trei sisteme principale: filarea pe bobine, filarea centrifugă şi filarea pe maşini continue. Maşinile cu bobine dau un fir acid şi neră-sucit. Maşinile centrifuge dau un fir acid, însă răsucit. Maşinile continue dau un fir spălat, uscat, răsucit, finisat, şi care e livrat direct în forma în care poate fi întrebuinfat mai departe, ceea ce reduce considerabil durata fabricafie*. Firele filate pe bobine sunt supuse operafiuniior de finisare: spălare, în unele cazuri de sulfurare şi albire, avivare, uscare, răsucire şi rebobinare. Firele obfinute pe maşini centrifuge suportă aceleaşi operafiuni, cu excepfiunea răsucirii, iar când răsucirea dată de maşina centrifugă nu e suficientă, se dă numai un plus de răsucire. Firele obfinute se sortează după aspectul exterior. Ele se numesc şi fibre de viscoză. 1. Viscoză, fire ~ [BHCK03Haa npHJKa; fils de viscose; Viskosefaden; viscose thread; vizkozis-fonal]: Fire artificiale obfinute din celuloză prin procedeul viscoza (v. Viscoza, procedeul Firele de viscoză se caracterizează prin ter-mostabilitatea lor mare (ceea ce a condus la înlocuirea cordului de bumbac cu cord de viscoză) şi prin scăderea pronunfată a rezistenfei la rupere în stare umedă (firele umede au o rezistenfă de numai 50---60% fafă de cele în stare uscată). Din firele de viscoză se fac în general fesături numite fesături de mătase vegetală. s. Vîscozîmefru [BHCK03HMeTp; viscosimetre; Viskosimeter; viscosimeter; viszkozimeter]. Fiz.: Instrument pentru măsurarea viscozităfii. în tehnică se folosesc, fie viscozimetre absolute, cari dau direct valoarea viscozităfii unui fluid prin măsurarea valorii unei alte mărimi şi deducerea viscozităfii din relafii cari confin atât mărimea a cărei valoare a fost măsurată, cât şi viscozitatea (cum şi, eventual, alte mărimi cunoscute), — fie viscozimetre relative, asemănătoare constructiv cu primele, cari dau va'oarea căutată a viscozităfii măsurând valoarea unei alte mărimi şi cunoscând viscozitatea unui fluid de referinfă, — fie viscozimetre convenţionale, cari dau viscozitatea în grade convenţionale, determinate cu instrumente tipizate şi cari lucrează în condifiuni anumite. Principalele tipuri de viscozimetre sunt: Viscozimetre bazate pe legea lui Poiseuille (v. Poiseuille, legea lui ~). Principiul lor consistă în a provoca curgerea fluidului printr'un tub capilar şi în a deduce viscozitatea dinamică din dimensiunile tubului, din volumul de fluid care ştrabate tubul»în unitatea de timp şi din presiunea sub care se produce curgerea. Conform legii lui Poiseuille, volumul V de lichid care trece într'un timp t printr'un tub â'e lungime L şi de rază R, între extremităfile căruia e aplicată _ »4 diferenfa de presiune P, e dat de V = —rPt. Viscozimetrele bazate pe legea lui Poiseuille sunt construite astfel, încât se poate determina timpul necesar curgerii unui volum dat de fluid printr'un tub capilar dat. Aceste tuburi trebue să fie alese astfel, încât să asigure o curgere laminară a fluidului. în determinările de precizie trebue să se fină seamă de faptul că curgerea laminară e perturbată la intrarea în tubul capilar, cum şi de faptul că o parte din diferenţa de presiune dintre extremităţile tubului.serveşte nu la învingerea frecării interne datorite viscozităfiî, ci la stabilirea vitesei de curgere, adică la atingerea unei anumite energii cinetice a masei de fluid. Măsurările făcute pe baza legii lui Poiseuille pot fi efectuate atât cu viscozimetre absolute, cât şi (mai ales) cu viscozimetre relative. Azi, fiind cunoscute viscozităfile unui mare număr de substanfe, sunt folosite numai viscozimetre relative. Tipul clasic pentru studiul lichidelor îl constitue viscozimetrul Ostwald. Pentru a determina viscozitatea cu acest instrument, se introduce în el un volum determinat din lichidul cercetat, se suge acest lichid în M ^ ramura din stânga, până când ni- II velul lichidului se ridică deasupra ( j trăsăturii (M) — şi se lasă să curgă \/ lichidul. Se determină timpul t M' în care nivelul lichidului coboară din dreptul lui (M) până în dreptul trăsăturii (M'). Se măsoară timpul t§ în care se produce coborîrea din (M) în (M') a nivelului liber al unui volum egal dintr'un lichid etalon. Dacă y]q e viscozitatea lichidului etalon, p e densitatea lichidului cercetat şi Po e densitatea lichidului etalon, ipoteza că diferenfa de viscozimeirui presiune sub care se produce curge- Ostwald. rea prin capilar e datorită greutăfii coloanei de lichid conduce Ia relafia y = %——# P o*o de unde se deduce valoarea viscozităfii yj. Pentru măsurările precise se utilizează un factor de corecfie datorit ridicărilor diferite ale coloanelor de lichid în tuburi capilare, din cauza tensiunilor superficiale diferite ale celor două lichide. în unele tipuri de viscozimetre, analoage cu viscozimetrul Ostwald, au fost aduse modificări cari fac neglijabile erorile datorite acestor cauze de erori. De asemenea, sunt folosite viscozimetre cari permit determinarea cu lichide volatile sau cu lichide opace. în tehnică se foloseşte adesea un instrument construit pe acelaşi principiu, viscozimetrul Vogel-Ossag, care se compune dintr'un rezervor cilindric de metal (A) cu nivel constant, închis la partea superioară cu un capac echipat cu un tub pentru termometru (f) şi cu un orificiu filetat la care se montează un tub capilar cu bulă de sticlă (c). Dedesubtul şi deasupra bulei capilare sunt gra-vate două repere. Rezervorul, capilara şi tubul pentru termometru sunt cufundate într'o baie (v.) de 463 lichid, de obiceiu uieiu mineral sau glicerina, a cărei temperatură, dată de termometrul (f')« se reglează cu ajutorul unor rezistenfe electrice (R şi Ri) şi al unui curent de aer produs cu o Viscozimetrul Vogel-Ossag. pară de cauciuc (P). Capilara de sticlă (C) poate fi observată din exterior printr'o fereastră de sticlă (F). — Determinarea viscozităjii unui lichid se face prin măsurarea timpului de scurgere al acestuia dintre cele două repere ale capilarei. Umplerea capilarei se face prin aspirarea lichidului din rezervorul (A) pe la partea superioară a acesteia. Viscozitatea cinematică, exprimată în centistokes, e dată de formula Vc=*Kt, în care t e timpul în secunde, necesar scurgerii lichidului dintre repere, iar K e o constantă a capilarei, determinată, în prealabil, cu ajutorul unui lichid cu viscozitate cunoscută. — Viscozimetrul Vogel-Ossag e un instrument foarte robust şi uşor de manipulat; el e folosit mult în industria petrolieră. Din aceeaşi clasă de viscozimetre fac parte viscozimetrele cu perete poros, folosite mai ales pentru determinarea viscozităfii lichidelor cu vis-cozităfi foarte mici şi cari, deci, au curgeri turbulente în toate viscozimetrele cu tub capilar. Peretele poros are rolul unui mănunchiu de capilare legate în derivafie. Aceste viscozimetre, cu cari nu se pot face măsurări în condifiuni corn parabile cu cele deduse din legea lui Poiseuille, sunt pufin folosite.— Pe fenomene asemănătoare sunt bazate mai multe viscozimetre convenfionale: în viscozimetrul Engler (v. Engler, viscozime tru ~) se determină raportul dintre timpul de scurgere a 200 cm3 din lichidul cercetat şi a 200 cm3 apă la 20°, printr'un orificiu cu diametrul de 2,9 mm, dintr'un recipient tipizat. Acest raport reprezintă viscozitatea într'o scară convenţională, în grade Engler. în viscozimetrul Redwood, scurgerea se face printr'un orificiu cu diametrul de 1,6 mm, dintr'un vas cilindric cu diametrul de 46,5 mm. Timpul de scurgere a 50 m3 de lichid, din acest vas, se exprimă în secunde Redwood şi constitue o reperare convenfională a viscozităfii. în viscozimetrul Saybolt (v. Saybolt, viscozi-metru ~) se determină timpul de scurgere a 50 cm3 de lichid printr'un orificiu situat la fundul unui recipient cilindric. Diametrul acestui orificiu depinde de refeaua lichidului cercetat, în practica petrolieră fiind folosite două tipuri de instrumente. Viscozitatea e exprimată convenţional în secunde Saybolt, timpul necesar scurgerii celor 50 cm3 de lichid. în viscozimetrul de tip Barbey (v. Barbey, ixo-metru ~) se determină fluiditatea unui iichid care se scurge printr'o deschidere inelară. Metode bazate pe legea lui Poiseuille pot fi folosite şi pentru determinarea viscozităfii gazelor, dar nu există instrumente tip pentru acest scop. Viscozimetre bazate pe legea Iui Stokes (v. Stokes, legea lui ~). Principiul lor consistă în a urmări căderea unei mici sfere într'un fluid şi a determina vitesa constantă de cădere după momentul în care se echilibrează greutatea rela- 4 tivă G= — re r3(p — pe)g a sferei în lichid (r e raza sferei, p e densitatea materialului din care e compusă sfera, pe e densitatea lichidului vâscos şi ge accelerafia gravitafiei) şi rezistenfă R-=^6KT‘qv, v fiind vitesa sferei în lichid. în acel moment, 2 r2(p-pe)g G = R şi deci y}=----------------. Metoda e aplica- 9v bilă riguros numai pentru sfere mici cari se mişca cu vitesă mică într'un volum mare de fluid. în tehnică se folosesc viscozimetre în cari aceste condifiuni nu sunt îndeplinite. De aceea, instrumentele cari se bazează pe legea Iui Stokes trebue etalonate prin determinări efectuate în prealabil, cu lichide a căror viscozitate e cunoscută. Un astfel de instrument e viscozimetrul Hoppler (v. Hoppler, viscozimetru ~), în care se determină timpul t în care o bilă de diametru anumit cade între două repere trasate pe un tub calibrat care confine lichidul cercetat. Viscozitatea dinamică e dată de v] = C(p~p^, unde Ce o constantă a instrumentului, a cărei valoare se determină printr'o etalonare prealabilă. Un instrument asemănător, care diferă constructiv de viscozimetrul Hoppler, e viscozimetrul Lawaczek, în care corpul care cade e un cilindru de sticlă, de aluminiu sau de ofel, cu diametrul foarte apropiat ds cel al tubului care confine lichidul. — Un viscozimetru de tip Lawaczek, în care atât corpul care cade, cât şi tubul exterior, sunt de ofel, a fost folosit pentru studiul viscozităfii lichidelor la presiuni până la 12 000 kg/cm2. Viscozimetre bazate pe relafia de definire a vis-cozităfii: în viscozimetrele din această clasă se folo- 464 seşte legea lui Newton, care exprimăf forfa de inter- ăv acfiune F=ifiA-^ dintre două arii A cari se deplasează una fafă de cealaltă, într'un fluid cu viscozitatea vj, cu un gradient de vitesă relativă dv în direcfia x, vitesa v fiind perpendiculară pe x. La un prim tip de instrumente se folosesc doi cilindri circulari concentrici, între cari e confinut fluidul a cărui viscozitate se determină. Dacă unul dintre cilindri, de exemplu cilindrul exterior, e rotit cu o vitesă unghiulară constantă, fluidul ia o stare de mişcare stafionară şi antrenează în mişcare cilindrul interior, în instrumentele obişnuite, cilindrul interior e atârnat de un fir în care se produce astfel un moment de torsiune. Când momentul de torsiune (a cărui valoare creşte cu unghiul cu care s'a rotit cilindrul interior în raport cu pozifia sa de repaus) devine egal cu momentul cuplului care produce rotirea, cilindrul interior ia o nouă pozifie de repaus. Dacă N e momentul de torsiune, a e unghiul cu care s'a rotit cilindrul interior, co e vitesa unghiulară a cilindrului exterior, iq e visco- zitatea fluidului şi K e o constantă a instrumentului (a cărei valoare depinde de razele celor doi cilindri şi de lungimea lor comună), la echilibru Na. = Kria0 Această relafie nu mai e aplicabilă, dacă co are valori prea mari. In tehnică se folosesc astfel de instrumente pentru determinarea viscozităfii metalelor topite şi, mai ales, a viscozităfii sgurilor topite. în acest caz se folosesc adesea, afară de instrumentele cu cilindru exterior rotitor, şi instrumente în cari cilindrul exterior e fix, constituind recipientul în care e confinută topitura — şi se roteşte cilindrul interior, determinându-se fie numărul de rotafii pe cari le efectuează acest cilindru într'un anumit interval de timp, sub acfiunea unui cuplu dat, fie timpul în care se efectuează o rotafie completă. într'un alt tip de instrumente se foloseşte amortizarea pe care o capătă, datorită viscozităfii, mişcarea de oscilafie a unui disc aşezat paralel cu un alt disc fix, între ele fiind confinut fluidul studiat. Atât instrumentele cu cilindri coaxiali, cât şi cele cu disc oscilant pot fi folosite şi pentru determinarea viscozităfii gazelor. Din această clasă de instrumente face parte şi un viscozimetru bazat pe amortisarea vibrafiilor unei lame de ofel, care vibrează prin magne-tostricfiune. 1. Viscozitate [bh3K0CT£>; viscosite; Viskosi-tăt, Zăhigkeit, innere Reibung; viscosity; viszkozitâs, nyulossâg].F/z,: 1. Proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare tangenfiale la oricare element de secfiune care separă două por-fiuni de fluid în mişcare relativă locală de alunecare una fafă de cealaltă. în regimul de : . dFt curgere laminară, tensiunea tangenfială x= -j-^- » care e aplicată unui elerrîent de arie dS din această secfiune ideală, e dată de legea lui Newton, numită şi ipoteza Iui Navier: c)^ — fiind gradientul vitesei tangenfiale v, presu-qz pus dirijat de-a-iungui normalei pe eiemenful de arie dS, iar V], mărimea de material numită viscozitatea dinamică a fluidului. — 2. Termen comun pentru viscozitate dinamică (v.) şi pentru viscozi-tafe cinematică (v.). 2. ~ cinematică [KHHeMaTHHecKaflBfl3K0CTb; viscosite cinematique; kinematische Viskosităt; cinematic viscosity; kinemafikus viszkozitâs]: Raportul v dintre viscozitatea dinamică 1Q a unui yj fluid şi dintre densitatea y a acelui fluid: v = - • T Unitatea de viscozitate cinematică e viscozitatea cinematică a unui fluid a cărui viscozitate dinamică e egală cu unitatea, când densitatea lui e egală cu unitatea. — Unitatea CGS de viscozitate cinematică se numeşte stokes. Raportul dintre viscozitatea cinematică a unui fluid şi viscozitatea cinematică a unui fluid de referinfă, ambele exprimate în aceleaşi unităfi, se numeşte viscozitatea cinematică relativă a fluidului respectiv (în raport cu fluidul 'de referinfă). în general, ca fluid de referinfă se ia, în cazul lichidelor, apa la temperatura de 20°, iar în cazul gazelor, aerul în stare normală. — 3. ~ dinamică [AHHaMH^ecKaH Bfl3K0CTb; viscosite dynamique; dynamische Viskosităt; dy-namical viscosity; dinamikus viszkozitâs]: Mărimea de material 73 din expresiunea legii lui Newton de sub Viscozitate 1. în cazul unei mişcări oarecari a fluidului, viscozitatea dinamică e jumătate din raportul dintre componenta tangenfială a tensiunii şi dintre componenta corespunzătoare a tensorului vitesei de deformafie specifică. Unitatea de viscozitate dinamică e viscozitatea dinamică a unui fluid omogen în curgere laminară rectilinie, paralelă cu un plan dat, în care se stabileşte o tensiune egală cu unitatea, când gradientul vitesei tangenfiale dirijat după normala pe acel plan e egal cu unitatea. — Unitatea de viscozitate dinamică în sistemul CGS se numeşte poise. Mărimea de material a cărei valoare e egală cu valoarea reciprocă a viscozităfii dinamice a unui fluid se numeşte fluiditatea fluidului: Raportul dintre viscozitatea dinamică a unui fluid şi viscozitatea dinamică a unui fluid de f 465 referinfă, ambele exprimate în aceleaşi unităfi, se numeşte viscozitatea dinamică relativă a fluidului respectiv (în raport cu fiuidul de referinfă). în general, în cazul lichidelor, se alege ca fluid de referinfă apa Ia temperatura de 20°, iar în cazul gazelor, aerul în stare normală. în cazul unui gaz, expresiunea viscozităfii dinamice se poate deduce finând seamă că forfa cu care masa de gaz aşezată deasupra unei suprafefe piane £ acţionează asupra gazului de sub această suprafafă e egală cu creşterea can-tităfii de mişcare a gazului în unitatea de timp datorită faptului că în gaz există un gradient de vitese în direcfia normală pe £ şi că moleculele cari străbat suprafaţa £, venind dintr'o regiune în care vitesa e mai mare, transportă prin £ un exces de cantitate de mişcare fafă de cea pe care gazul de sub suprafaţa £ o pierde prin moleculele cari străbat această suprafaţă în sens invers. Suma algebrică a acestor cantităţi de mişcare, în unitatea de timp şi prin unitatea ncm Xdv , de arie, are-expresiunea—-— -5-» unc*e n e nu" 3 dz mărul moleculelor din unitatea de volum de gaz, cm e vitesa medie a moleculelor, Xe drumul liber mijlociu şi ve vitesa de ansamblu. Rezultă = ^dcmX, d fiind densitatea gazului. Dacă se ţine seamă de repartiţia maxwelliană a viteselor în gaz, se obfine expresiunea y\ — kdcmX, k fiind o constantă a cărei valoare e aproximativ 0,499. Introducând pentru drumul liber mijlociu valoarea cunoscută X = —j=-------, unde a e diametrul mo- y2 na2n leculelor şi n e numărul de molecule din unitatea k d. cm de volum, se obfine vj = ~l= y2noz n La temperatură constantă, densitatea fiind proporfională cu numărul de molecule de gaz perfect din unitatea de volum şi deci cu presiunea, viscozitatea unui gaz nu ar depinde de presiune. Experienţa arată că, totuşi, pentru presiuni ale gazelor reale cari depăşesc câteva zeci de atmosfere, viscozitatea creşte cu presiunea. — Vitesa cm variind proporfional cu rădăcina pătrată a temperaturii absolute, rezultă că viscozitatea unui gaz creşte cu temperatura (spre deosebire de viscozitatea lichidelor, care scade când creşte temperatura). Experienfa arată că legea de variafie a viscozităfii gazelor reale cu temperatura e mai complicată decât rezultă din această relafie. Relafia, semiempirică, prin care se reprezintă cel mai bine modul de variafie cu temperatura a viscozităfii gazelor e relafia lui Sutherland K şi C fiind două constante. — Nu se poate deduce teoretic o expresiune a vhscozităfii lichidelor. Experienfa arată că viscozitatea scade când temperatura creşte, şi creşte odată cu presiunea exterioară. Au fost propuse mai multe formule, empirice sau semiteoretice, pentru a reprezenta variafia viscozităfii lichidelor cu temperatura. Niciuna dintre ele nu reprezintă însă satisfăcător variafia viscozităfii. — Viscozitatea amestecurilor de lichide,înfuncfiune de procentul unuia dintre constituenţi în amestec, are o variaţie care se abate dela forma lineară care ar corespunde unei viscozităţi obfinute prin legea amestecurilor. De asemenea, în cazul soluţiilor de neelectrcliţi în apă, viscozitatea solufiei nu variază conform cu legea amestecurilor în funcfiune de concentrata solufiei. Scăderea viscozităfii solufiei cu creşterea temperaturii fiind mai rapidă decât scăderea viscozităfii apei, viscozitatea relativă a solufiei, în raport cu apa, scade când temperatura creşte. în cazul solufiilor de electrojifi în apă, în general, viscozitatea relativă a solufiei fafă de apă creşte când temperatura creşte. Solubile unor săruri ale metalelor alcaline prezintă viscozităfi mai mici decât cea a apei, într'un anumit domeniu de concentrafii şi de temperatură. — Dacă se determină viscozitatea unei solufii coloidale cu ajutorul unui viscozimetru bazat pe legea lui Poiseuille, se observă că volumele de solufie cari se scurg prin tubul capilara! viscozi-metrului nu sunt proporfionale cu presiunile cari produc curgerea, ci cresc mai repede decât presiunile. Fenomenele se produc ca şi când viscozitatea ar depinde de gradientul de vitesă. Solurile liofobe şi suspensiile, ca şi solurile liofile deasupra temperaturii de 40°, nu mai prezintă această anomalie. — Viscozitatea suspensiilor stabile şi cea a solurilor liofobe cresc cu con-centrafia şi nu depind de vârsta solufiei sau a suspensiei. Coeficientul de temperatură al solufiei, respectiv al suspensiei, e acelaşi cu cel al fazei lichide. în cazul unor soluri de tipul emulsiu-nilor, coeficientul de temperatură e mai mare decât cel al fazei continue. Dependenfa viscozităfii de concentrafie e dată, pentru solurile liofobe şi pentru suspensii de particule sferice indefor-mabile, de formula lui Einstein: ^ = ^0 0 +2.5 protahisterol -*> tahisterol vitamina D2~>toxisierol ->suprasferol I şi II. Produsele intermediare şi cele de iradiere prelungită sunt toxice. Se prezintă în cristale aciculare sau prismatice, cu p. f. 114,5*** 117°. E insolubilă în apă, uşor solubilă în acetonă, în alcool, eter, eter de petroi, grăsimi, uleiuri. E stabilă la 100°. E pufin influenţată de acizii minerali; spre deosebire de ergo-sterol, nu precipită cu digitonina. — Sin. Calci-ferol, Vitamină antirahitică. Vitamina D3 se obfine prin iradierea cu raze ultraviolete a 7-dehidrocolesteroIului (provîta-mina D3). Se prezintă în cristale cu p. t. S2*”84°. Are proprietăfi vitamin»ce asemănătoare celor ale vitaminei D2. (CH3)2 • CH ■ CH2 • CH2 ■ CH2 • CH • CH3 H H3 “2 C HVC\ I H H2 C- CH H2 p l l I /c\hH2G\ /CH2 H 2 c)y cos V+gi COSav unde c* , şi av2 sunt unghiurile directoare ale orientării v. Aceasta arată că derivata de direcţie a vitesei dintr'un mediu continuu reprezintă vectorul asociat acelei orientări de un tensor de ordinul al doilea v, ale cărui componente vik sunt cK- ^■*=0V (,< y■z)■ Tensorul derivatei de direcfie a vitesei dintr'un mediu continuu are deci următoarea matrice: a elementului de volum considerat solid rigid, care e vectorul asociat acestui tensor antisimetric sau tan-genfial; această parte nu interesează în studiul vitesei de deformafie specifică. Partea simetrică a tensorului derivatei de direcfie a vitesei, de componente Aik\ 1 / &vj 5pA ,*~2\c)*i &xj' (i, k, xit Xk — x, y, z), caracterizează starea locală a viteselor de deformafie specifică şi constitue tensorul vitesei de deformafie specifică. Componentele lui de prima spefă (de indici egali) d)Vx kyy dvv dvg dx' ~yy dy' « reprezintă vitesele de lungire specifică în direcfia axelor Ox, Oy şi Oz, iar componentele lui de a doua spefă (de indici diferifi) reprezintă jumătate din vitesele de lunecare specifică în planele axelor de coordonate ale indicilor lor: A =A J.(*s+®^V ** y* 2U W 1 /dv o)v„ V A =4 " " 2\Qx q)z J Componentele scalare Aik, (i, k — x, y, z) ale tensorului vitesei de deformafie specifică sunt deci derivatele în raport cu timpul ale componentelor scalare yik (i, k=x, y, z) ale deformafiei specifice: A A jt' Tensorul A, de componente Aik, e deci derivata în raport cu timpul a tensorului y, de componente yiik : T=±. dt Vitesa de deformafie specifică e o mărime utilă în problemele de plasticitate şi de viscozitate. V. sub Plasticitate şi Viscozitate. — t. ~ generală. V. Vitesă. 3. Vifesă lagrangiană. V. Vitesă. Exemple de vitese lagrangiene sau vitese generale: 4. ~ ciclică [ijHKJiHHecKafl CKopocTb; vitesse cyclique; zyklische Geschwindigkeit; cyclic velocity; ciklikus sebesseg]. Fiz.: Derivata în raport , d^ cu timpul --jj a unei coordonate general© qi a 480 unui sistem fizic, coordonată care intervine în expresiunea energiei cinetice a sistemului fizic nu prin ea însăşi, ci numai prin derivata ei în raport cu timpul (adică numai prin vitesa generală corespunzătoare, care se numeşte vitesă ciclică). Vitesa ciclică e o mărime utilă în special în studiul sistemelor ale căror coordonate generale se împart în două grupuri: uneie cari variază atât de lent, încât vitesele generale corespunzătoare sunt neglijabile (şi deci intervin numai ele, însă nu şi vitesele generale corespunzătoare în expresiunea energiei cinetice) — şi altele, numite coordonate ciclice, la cari intervin numai vitesele generale corespunzătoare în expresiunea energiei cinetice. — De exemplu, energia cinetică a unui lichid incompresibil care circulă printr'un tub închis pe care-l umple complet nu depinde de pozifiile particulelor în tub fiindcă, în cursul mişcării, când o particulă înlocueşte pe alta, ea ia şi vitesa ei; energia cinetică depinde însă de vitesa ciclică, reprezentată, de exemplu, de debitul de fluid printr'o secfiune oarecare a tubului. în cazul circuitelor electrice imobile sau cari se mişcă cu vitesă foarte mică, vitesele corespunzătoare coordonatelor de pozifie ale circuitelor sunt neglijabile. în acest caz, energia magnetică a sistemului se asimilează energiei cinetice. Energia magnetică depinde numai de coordonatele de pozifie ale circuitelor, dar nu depinde de vitesele generale corespunzătoare; ea depinde însă de intensităfile curenţilor electrici, cari trebue asimilate viteselor ciclice, dar nu depinde de coordonatele „electrice" generale corespunzătoare, cari sunt sarcinile electrice trecute prin circuite. Aceasta prezintă importanţă în forma lagrangiană a legilor electromagnetismului (v. sub Oscilaţia sistemelor olonome cu n grade de libertate). 1. Vitesă de filtrare [CKOpoCTb (JmJIbTpOBa-hhe; vitesse de filtration; Filtrierungsgeschwindig-keit; filtration speed; szuresi sebesseg]. Tehn.: Vitesa cu care un lichid supus filtrării străbate un strat filtrant. Se exprimă prin debitul de amestec eterogen (solid-lichid, suspensie) care trece prin unitatea de suprafafă de filtru (permeabilă pentru faza lichidă). Vitesa de filtrare determină atât ritmul în care se desfăşură filtrarea, cât şi tipul instalafiei. Există filtre lente, cu vitese de 3-*-6 m3/m2h, filtre rapide, cu vitese până la 10 m3/m2h, şi filtre ultrarapide, cu vitese până la 100 m3/m2h. 2. ~ de reacţie [cKopocTb B3aHM0AeH-ctbhh, CKopoeTb npoTeKaHHH peaKiţHH; vitesse de reaction; Reaktionsgeschwindigkeit; reaction velocity; reakciosebessegj. Chim., Fiz.: Limita câtului dintre variaţia concentraţiei unei substanţe definite care ia parte la o reacţie chimică şi timpul în care se produce această variaţie, când timpul considerat tinde către zero; limita considerată e afectată deseori de semnul plus sau minus, după cum concentraţia substanţei considerate creşte sau scade în cursul reacţiei, pentru ca vitesa de reacţie să fie pozitivă. în cazul general al unei reacfii -* ->pC + 2D + ,... într'un sistem omogen, vitesa de reacţie e dată de relafia: dc__d x____________ tn ~df ~d7 A 'CB ' în care c e concentrafia uneia dintre substanfele cari iau parte la reacfie, exprimată în mol/l, iar x e cantitatea de substanţă transformată. Factorul de proporţionalitate k se numeşte constantă de vitesă şi e vitesa unei reacfii pentru care concentrafia substanfelor inifiale e egală cu unitatea, adică e o vitesă de reacfie specifică. Vitesa de reacfie depinde în special de concentrafie şi de temperatură; constanta de vitesa depinde numai de temperatură. — în cazul reacţiilor totale sau inversibile de ordinul întâi A-> B sau A->B + C, vitesa de reacţie e dată de expresiunea: CA ~JF=k^ în care CA reprezintă concentraţia într'un moment oarecare în care se produce reacţia. Dacă a reprezintă concentraţia substan}ei A la începutul reacţiei şi x cantitatea de substanţă care s'a trans- format până în momentul t, cu a — x, vitesa de reacţie e când CA e egal d(a —x) dx , --------------— —.—— fe(a- ât v d t •x). de unde rezultă £i=- In t a - x O mărime importantă în legătură cu vitesa de reacţie e timpul de înjumătăfire, adică timpul tQl&, după care x~^ : ^0»5 Reacfiile pseudomonomoleculare verifică expresiunea obfinută în cazul reacfiilor de ordinul întâi.— în reacfiile de ordinul al doilea se deosebesc mai multe cazuri. în primul caz, A + A->B + C+...t vitesa de reacfie e dată de dcn d t — k2 C2a, unde CA reprezintă concentrafia substanfei A într'un moment oarecare. Dacă a reprezintă concentrafia inifială a substanfei A şi x, cantitatea transformată până în momentul t, când CA e egal cu a — x, vitesa de reacfie e d (a — x) dx de unde d t d t = k2(a — x)2 t a (a — x) 481 în ai doilea caz: A-j- B ->C *f* D -f-..., vitesa de reacţie e dată de dC^ ■ dr dC* d t - — k2CA • CL unde C A şi CB reprezintă concentraţiile substanţelor A şi B într'un moment oarecare. Dacă a şi b sunt concentraţiile iniţiale ale celor două substanţe şi x e cantitatea din fiecare substanfă transformată până în momentul t, concentraţiile CA şi CB vor fi, respectiv, de reacfie e dată de dx d t deci 1 -x: şi b — x, iar vitesa k2(a—x) (b — x)-, t(a — b) Timpul de înjumătătire e b (a — x) a (b—x) ini?,—■ 1 _ k2a în cazul reacţiilor de ordinul al treilea, cari pot fi 2 Am\‘B~>C'\-D-\~... sau v4+£ + C-> £> + £ + ..., vitesa de reacfie într'un moment oarecare e dr dCB d t — k% CA ' CB • Cc Fie a, b şi c concentraţiile inifiale şi x, cantitatea din fiecare, transformată până într'un moment t. Se pot deosebi trei cazuri: în primul caz, a = b~c\ vitesa de reacfie e dată de dX L t Tt-ks(a- ■*)* • în al doilea caz, = vitesa de reacfie e dată de ~t=h{a-x)Hb-x) şi valoarea lui k% se deduce în acelaşi mod ca în primul caz. în al treilea caz, ajtb^zc) vitesa de reacfie e dată de dx df = k3(a — x) (b—x) (c — x). fiecare, vitesa de reacfie, considerând a~b, e dată de ^- = k(a-x)*=k'x*. d t în reacfiile electrochimice şi, în general, în reacfiile cari se produc în prezenfa catalizatorilor, vitesa de reacfie e constantă. Când sistemele chimice cari reacfionează nu sunt ideale, concentraţiile trebue înlocuite cu activi-tăfile chimice. O reacfie chimică e aproape totdeauna accelerată cu creşterea temperaturii. Se numeşte co- ^+10 ai constan- Pentru o reacfie reversibilă k A+B-B+C, k' unde k reprezintă constanta de vitesă a reacfiei dela stânga la dreapta şi k' reprezintă constanta de vitesă a reacfiei dela dreapta la stânga, decă a, b şi c reprezintă concentraţiile substanfelor la începutul reacfiei şi x, cantitatea transformată din eficient de temperatură raportu! telor de vifesă măsurate la două temperaturi cari diferă cu 10°. Pentru temperaturi pufin depărtate de temperatura obişnuită, acest coeficient e cuprins între 2 şi 3. Influenfă temperaturii asupra constantei de vitesă se explică în modul următor: Dacă toate ciocnirile dintre molecule ar fi eficace, vitesa de reacţie ar fi maximă şi foarte mare. în realitate, reacfionează numai o parte dintre moleculele cari se ciocnesc, şi anume cele cari au o energie mai mare decât energia critică de activare E. Fracţiunea de molecule cari au o energie de activare mai mare decât E e dată de factorul E exponenfial al lui Boltzmann e RT, R fiind constanta gazelor perfecte. Constanta de vitesă va fi: E RT In A?=ln E_ RT' log & = log k — 4,573 T relafie care corespunde celei stabilite de S. Ar-rhenius pe cale empirică: log k~A— ţ;. în cazul unui sistem eterogen, vitesa de reacfie depinde de anumifi factori (difuziune, agitaţie, etc.) cari nu intervin în reacfiile dintr'un sistem omogen, cum şi de aria suprafefei de contact dintre fazele cari reacfionează. — î. Vitesă inifială [HanaJibHafl CKopoCTb; vitesse iniţiale; Anfangsgeschwindigkeit; iniţial velo-city; kezdo sebesseg]. Mec.: Vitesa unui mobil în momentul în care începe mişcarea considerată. 2. Vifesă lineară [JiHHeHHan CKopoCTb; vitesse lineaire; Lineargeschwindigkeit; linear velocity; lineâris sebesseg]: Mărime vectorială de stare instantanee a unui punct material fafă de un sistem de referinfă, egală cu limita câtului vectorului coardă care subîntinde pe traiectorie arcul parcurs de mobii, prin timpul în care l-a 31 482 parcurs, când acesl timp tinde către zero. Daca r(t) e vectorul de pozifie al mobilului fafă de un punct fix oarecare al sistemului de referinfă şi Ar e vectorul coardă care subîntinde (din spre pozifia anterioară spre cea ulterioară) arcul de traiectorie parcurs de mobil între momentele t şi £ + vectorul Ar e creşterea corespunzătoare (vectorială) a razei vectoare, şi vitesa lineară instantanee a mobilului e Ar d r v — lim — = —# Af—o At dt adică e egală cu derivata în raport cu timpul a vectorului razei vectoare a mobilului. Vitesa lineară e deci un vector legat, cu originea în punctul material considerat, tangent la traiectorie în punctul în care se găseşte mobilul şi având valoarea absolută egală cu derivata în raport cu timpul a lungimii arcului parcurs: - d* V — Hf-j i *dt unde ut e versorul tangentei indicate, în sensul în care înaintează mobilul. Componentele vx, vy şi vx ale vectorului vitesă lineară în raport cu un sistem de coordonate cartesiene Oxyz sunt dx dy dz v =s —-; v y~ —; -u = -p , % dt y dt z dt fiindcă x—xq, y— Jo» z — zosunt componentele respective ale vectorului de pozifie r (x, y, z), dacă jq» jo» zq sunt coordonatele originii vectorului de pozifie. Dacă, în mişcarea plană, se descompune vitesa lineară v într'o componentă vf în direcfia razei vectoare r şi în una perpendiculară pe ea v@, aceste componente au expresiunile: dr d9 di dacă r şi 0 sunt coordonatele polare ale mobilului, componentele pozitive fiind dirijate în sensul în care cresc mărimile r, respectiv 8. Vitesa lineară a unui punct material e complet determinată numai în raport cu sistemul de referinfă fafă de care se consideră, adică e o mărime relativă din punctul de vedere cinematic. — în Mecanica clasică şi în teoria relativităfii restrânse, vitesa fafă de un sistem de referinfă inerfial prezintă importanfă deosebită, fiindcă serveşte la calculul impulsului, a cărui derivată în raport cutimpul e egală cu forfa rezultantă care se exercită asupra punctului material considerat. Vitesa poate avea valori diferite fafă de diferitele sisteme inerfiale, iar experienfa nu permite recunoaşterea, printre sistemele inerfiale, a unuia care să poată fi considerat imobil pentru rafiuni mai importante sau mai multe decât oricare altul dintre ele. De aceea se poate alege unul oarecare dintre ele, şi vitesa lineară fafă de el se poate numi vitesă absolută; în acesf caz, vitesa lineară a unui mobil, faţă de un sistem de referinfă care e mobil în raport cu cel fafă de care vitesa e considerată absolută, se numeşte vitesă relativă, iar vitesa absolută a acelui punct fix în sistemul de referinfă mobil (adică în sistemul de transport), cu care coincide, într'un moment dat, punctul dotat cu mişcare relativă, se numeşte vitesă (instantanee) de transport a punctului material. Analiza relafiei dintre vitesa absolută, cea de transport şi cea relativă a unui punct material, făcută pe baza principiilor Cinematicei clasice, arată că vectorul vitesă absolută va e egal cu suma vectorilor vitesa de transport vt şi vitesă relativă vf : va = vt + vf. Analiza făcută pe baza principiilor relativităfii restrânse arată că această egalitate nu e satisfăcută, eroarea dată de ea fiind cu atât mai mare, cu cât produsul vitesei de transport prin cea relativă se apropie mai mult de pătratul vitesei de propagare a luminii în vid (v. sub Relativităfii, teoria ~ restrânse). — Exemple de vitese lineare importante în Ştiinfă şi în Tehnică: î. Vitesă absolută. V. sub Vitesă. 2. ~ „absolută" a avionului [a6cojiK>THafl CK0p0CTb caMOJieTa; vitesse absolue d'un avion, vitesse reelle; Geschwindigkeit uber Grund; absolute speed; repulogep abszolut sebesseg]. Nav. a.; Rezultanta viteselor lineare proprie şi a vântului. Reprezintă vitesa fafă de sol, considerat ca sistem de referinfă. s. ~ adevărată a avionului: Sin.Vitesa „absolută" a avionului (v.). 4. ~ ascensională [BepTHKaJibHafl cKopocTb nOA'beMa; vitesse ascensionneile; Steiggeschwin-digkeit; climbing speed; emelkedesi sebesseg]. Nav. a.: Componenta verticală (pozitivă) a vitesei lineare a unui mobil (de ex. un avion) în urcare. s. ~ comercială [KOMMepqecKan cKopocTb noe3fla; vitesse commerciale; Verkehrsgeschwin-digkeit; commercial speed; kereskedelmi sebesseg]. Transp.: Raportul dintre distanfa parcursă de un vehicul sau de un tren de vehicule şi timpul total de parcurs, incluziv opririle, 3>60 (km/h), unde Yis e suma distanfelor parcurse, în km, Y±tm e suma timpilor de mers, în minute, iar e suma timpilor de oprire, în minute. Vitesa comercială e totdeauna mai mică decât vitesa de mers. Ea constitue un indice tehnico-economic, fiindcă determină vitesa transporturilor. Raportul dintre vitesa comercială şi vitesa de mers constitue randamentul mersului. Există tendinfa de a mări continuu vitesa comercială. 6. ~ critică [KpuTHHecKaa cKopocTb; vitesse critique; kritische Geschwindigkeit; criticai speed; 483 kritikus sebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară a unui avion, corespunzătoare sborului de regim la unghiul de portanfă maximă. E vitesa minimă, sub care urmează pierderea de vitesă. î. Vitesă critică de curgere [KpHTHHecKan CKO-POCTB TeqeHHH; vitesse critique d'ecoulement; kritische (Gas) Fliefîgsschwindigkeit; criticai flo-wing speed; kritikus âramlâsi sebesseg]. Mec. //.: Vitesa pe care o ia un gaz în urma detentei adiabatice până la presiunea critică de detentă. Valoarea vitesei critice e dată de relafiile: wer = “ry V\V\ = Y g*Pcr ^ g*RTcf. în care pi şi sunt presiunea şi volumul specific al gazului în starea inifială,^ = p\ [2/(x+ 1)]^~1 e presiunea critică de detentă, vcr şi Tcr sunt volumul specific şi temperatura absolută a gazului la sfârşitul detentei (corespunzătoare presiunii critice pcr), x, e exponentul curbei de transformare adiabatică a gazului, iar R e constanta gazului. Vitesa critică e egală cu vitesa de propagare a sunetului în gaz, în starea pe care acesta o are la sfârşitul detentei (la presiunea pcr şi tempera-tura T„). Vitesa critică se obfine în secfiunea de ieşire din ajutajele convergente, după care presiunea e mai mică sau cel mult egală cu presiunea critică corespunzătoare presiunii pe care o are gazul la intrarea în ajutaj; de asemenea, vitesa critică se obfine în secfiunea minimă a ajutajelor convergent-divergente, după care presiunea e mai mică decât presiunea critică corespunzătoare presiunii pe care o are gazul la intrarea în ajutaj (deoarece în secfiunea minimă se stabileşte chiar presiunea critică), Deplasarea gazelor cu vitesa critică e folosită în turbinele cu abur şi cu gaze, în ejectoare, în reactoare, etc. 2. ~ de amerisare [cKopocTb nocaflKH Ha BOfly; vitesse d'amerrissage; Seelandungsgeschwin-digkeit; water landing speed; vizreszâllâsi sebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară cu care un hidroavion ia contact cu apa în cursul amerisării, în aceleaşi condifiuni ca şi avioanele la aterisare. (V. şi Vitesă de alerisare). 3. ~ de antrenare [nepeHOCHan CKopodb; vitesse d'entraînement; Antriebsgeschwindigkeit; driving speed; hajtâsi sebesseg]. Hidrof.: Vitesă lineară superioară vitesei la a cărei depăşire un curs de apă antrenează particule materiale de o anumită formă şi greutate şi le poartă în suspensie, imprimându-le o mişcare în salturi egală sau mai mică decât aceea a cursului. Fiecărui fel de material aluvionar îi corespunde, în raport cu aşezarea lui relativă în patul cursului de apă respectiv, o vitesă „critică", deasupra căreia începe fenomenul de antrenare. 4. ~ de aşchiere [cKopocTb pe3aHHH; vi-tesse de coupe; Schnittgeschwindigkeit; splintering velocity; forgâcsolâsi sebesseg]. Mş.-une/fe: Vitesa lineară a tăişului uneltei aşchietoare, în mişcarea principală (relativă) de lucru, în raport cu suprafafa de aşchiat. Vitesa de aşchiere e un element important al procesului aşchierii, condiţionând economia prelucrării şi calitatea produsului. Valoarea care trebue aleasă pentru această vitesă depinde de numeroşi factori, ca: proprietăfile fizice şi chimice ale materialului care se prelucrează şi ale materialului părfii aşchietoare a uneltei, forma geometrică a acesteia, capacitatea de lucru continuu a tăişului între două reascufiri succesive, mărimea şi forma secfiunii aşchiei desprinse, gradul de netezime prescris pentru suprafafa aşchiată, compozifia şi debitul lichidului de tăiere şi de răcire, forma şi rigiditatea piesei prelucrate, rigiditatea maşinii-unelte şi a dispozitivelor folosite pentru prinderea piesei şi a uneltei. Din cauza numeroaselor condifiuni cari determină valoarea optimă a vitesei de aşchiere, într'un caz dat, se utilizează relafii simplificate şi de aproxi-mafie, în cari intervin coeficienfi empirici şi cari dau o aproximare suficientă pentru uzul atelierelor prelucrătoare. Valoarea optimă a vitesei de aşchiere se numeşte, de obiceiu, vitesă economică de aşchiere (ve), care corespunde duratei de fo-losinfă a uneltei (v. sub Folosinfă, timp de ~ a uneltei). Durata de fo!osin}ă depinde de felul aşchierii şi de felul maşinii-uneite; ea e mai mare, de exemplu, la strungurile automate decât la cele paralele, deoarece potrivirea uneltelor la strungurile automate cere mai mult timp decât la cele paralele. De obiceiu, durata de folosinfă se consideră de 60 de minute la strungurile paralele, de 120 şi de 240 de minute la strungurile-revolver, de 480 de minute la strungurile automate, de 180 de minute la maşinile de frezat, etc., iar vitesele de aşchiere corespunzătoare se notează cu vqq, V\2$* etc. Una dintre relafiile uiilizate la determinarea vitesei economice de aşchiere, la strunjire, e următoarea : — c unde t (mm) e adâncimea de aşchiere, s (mm/rot) e avansul, c e o constantă a materialului piesei (corespunzătoare unei secţiuni a aşchiei de 1 mm2), iar x şi y sunt exponenfi; valorile c, x şi y sunt date în tabele. Se folosesc, de asemenea, reprezentări grafice şi tabele, cari dau valori de orientare pentru vitesa economică de aşchiere. După stabilirea vitesei de aşchiere se determină regimul adecvat pentru mişcarea principală. Pentru aceasta se utilizează, la fiecare fel de prelucrare, relafia dintre vitesa de aşchiere şi mărimea care caracterizează regimul maşinii-uneite. Astfel, pentru strunjire, găurire, alezare şi frezare se utilizează relafia dintre vitesa de aşchiere (v.) şi turafia arborelui principal (n), adică _k- D-n v~ 1000 ’ în care D (mm) e diametrul maxim al piesei pe 31 484 porfiunea care se prelucrează, respectiv al burghiului, al ale2orului sau al frezei, iar n (rot/min) e ttrafia piesei la strunjire, respectiv a uneltei pentru celelalte trei cazuri; vitesa de aşchiere se obfine în m/min. — S'n. Vitesă de tăiere. 1. Vifesă de aşchiere efectivă [CKopoCTb 9t|)(|)eKTHBHoro pssaHHH; vitesse de coupe ef-fective; effektive Schnittgeschwindigkeîf; effective splintering velocity; effektiv metszosebesseg]. Mş.-unelfe: Vitesa lineară a tăişului uneltei aşchie-toare, în mişcarea rezultantă dintre mişcarea principală de lucru şi mişcarea de avans, în raport cu suprafafa de aşchiat. în practică, pentru simplificare, se consideră numai mişcarea principală. (V. sub Vitesă de aşchiere). 2. ~ de aterisare [noca^o^Han CKopoCTb; vitesse d'atterrissage ; Landungsgeschwindigkeit; landing speed; leszâllâsi sebesseg]. Nav. a.: Vi-tesa lineară cu care avionul ia contact cu solul, în cursul aterisării. Pentru o manevră corectă, această vitesă e egală cu vitesa minimă pe care o are avionul în sbor, la unghiul de portanfa maximă. 3. ^ de avans [CKopoCTb nOAanH; vitesse d'avancement; Vorschubsgeschwindigkeit; rate of feed; elotolâsi sebesseg]. Mş.-unelfe: Vitesa lineară a tăişului uneltei aşchietoare, în mişcarea (relativă) de avans, în raport cu suprafafa de aşchiat. 4. ~ de bază: Sin. Vitesă de mers (v.). 5. ^ de coborîre [CKopoCTb onycKâHHH; vitesse de descente; Sinkgeschwindigkeit; speed of vertical descent, downward speed; suilyedesi sebesseg]. Nav. a.: Componenta verticală a vitesei lineare a unei aeronave în coborîre. 6. ~ de creştere a cristalelor [CKopoCTb Ha-paCTaHHH KpHCTaJlJiOB; vitesse de croissance des cristaux; Kristallwachsgeschwindigkeit; crystal growth velocity; kristâlynovekedesi sebesseg]. Chim. fiz.: Vitesa lineară de creştere a dimen siunilor lineare ale cristalelor; ea depinde de gradul de subrăcire. 7. ~ de croazieră [KpeScepcKafl CKopoCTb; vitesse de croisiere; Reisegeschwîndigkeit; crui-sing speed; utazâsi sebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară normală de sbor a unei aeronave, corespunzând unui regim al motorului la 75% din puterea nominală. La avioanele obişnuite, vitesa de croazieră reprezintă cca 90% din vitesa maximă. s. ~ de decolare [CKopoCTb npn BSJieTe; vitesse de decollage, vitesse d'envol; Startsge-schwindigkeit, Abfluggeschwindigkeit; take off speed; felszâllosebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară necesară a unei aeronave pentru a se desprinde de sol, respectiv de apă, în cursul manevrei de decolare. 9. ~ de detonafie [CKopoCTb /ţeTOHaiţHH; vitesse de detonation; Detonationsgeschwindig* keit; detonation speed; detonâciosebesseg], Expl.: Vitesa lineară de propagare a undei detonante, sub acfiunea căreia se descompun explozivii de-tonanfi sau brizanfi. Această vitesă variază, după compozifia explozivu'ui, dela cca 3000 m/s (ani-nita), până la cca 7800 m/s (dinamita gomă). io. ~ da explozie [CKopoCTb BcnbiniKH; vitesse d'explosion; Explosionsgeschwindigkeit; ex-plosion speed; robbanâsi sebesseg]. Expl.: Vitesa lineară cu care se propagă arderea sau deflagraf'a explozivilor def'agranfi sau lenfi. într'o atmosferă deschisă (aer liber), vitesa e de câf va milimetri sau centimetri pe secundă, iar într'o atmosferă închisă (de ex. : gaură de mină) variază dela câfiva metri până la câteva sute de metri pe secundă (maximum 400 m/s). u. ~ de extracfie [CKopoCTb Ao6biHH; vitesse d'extraction; Fordergeschwindigkeit; hoisting speed; szâllitâsi sebesseg]. Mine: Vitesa lineară de translafie a coliviilor unui puf de extracfie. Această vifesă e, de obiceiu, mai mică pentru transportul personalului (2 ”-8 m/s) şi mai mare pentru transportul materialului (3-*-12 m/s). 12. ~ de fază [4>a30BaH CKopoCTb; vitesse ds phase; Phasengeschwindigkeit; phase velocity; fâzissebesseg]. Fiz.: Vitesa lineară cu care se propagă o suprafafă echifază a unei unde progresive de frecvenfă unică (adică a unei unde nemodulate, monocromatice) în direcfia normală pe suprafafa echifază. Expresiunea mărimii a care oscilează într'o undă monocromatică de perioadă T, de frecvenfă f şi de lungime de undă X, e: a—A sin {iat—-y)~A sin (2rc/£ —0 Uneori se utilizează în loc de vitesa de grup, durata de grup tg a propagării undelor, pe o 486 anumită distanfa /, definită prin: v a dcu & Vitesa de grup se utilizează spre a caracteriza vitesa de propagare a centrelor de energie ale undelor cari prezintă dispersiune în electrocomu-nicafii, a grupurilor de unde de încovoiere în plăcile groase, etc., în general, în medii în cari variafia vitesei de fază cu pulsafia e mică. Un exemplu important în Fizică îl constitue vitesa de grup a undelor funcfiunii de undă asociate de de Broglie mişcării cu vitesa v a unei particule care are masa m. Aceste unde au vitesa de fază: adică prezintă dispersiune(deoarece v poate varia). Ţinând seamă de variafia masei cu vitesa v (v. sub Relativităfii, teoria ~ restrânse): m0 m- ------------- Vi—i>2/c2 unde mo e masa proprie a particulei, cum şi de relafia dintre masă şi energie: W~mc2 şi de relafia lui Bohr dintre energie şi frecvenfă W=hf, rezultă că unda asociată particulei de masă m şi vitesă vg are frecvenfă I ____wo_c2 Tf-t Vitesa de grup a undelor asociate are deci valoarea: 1 vs =~3—7-7— = v, h£) adică vitesa de grup a undelor asociate e egală cu vitesa de deplasare a particulei căreia i se asociază undele. 1. Vifesă de mers [CKopoCTb /ţBHJKGHHH noe3Aa; vitesse de course; Fahrgeschwindigkeit; travelling speed; menetsebesseg]. C. f.r Vitesă lineară corespunzătoare timpului de mers fixat prin mersul de tren. Valoarea maximă admisă a vitesei de mers se determină pentru diferitele secfiuni de circulafie şi pentru diferitele tipuri de vehicule. La determinarea vitesei de mers maxime admise se fine seamă de drumul de frânare şi de condifiunile de stabilitate în mers a vehiculelor. Ea e, în general, cu 20% mai mică decât vitesa tehnică. — Sin. Vitesă de bază. 2. ~ de migrafie a unui ion [CKopoCTb flBHîKeHHH HOHa; vitesse de migration d'un ion; Wanderungsgeschwindigkeit eines lons; ion migration velocity; egy ion vândorlăsi sebessege]. El.: Vitesa lineară cu care se mişcă un ion, sub acfiunea unui câmp electric, în direcfia liniilor de câmp, Depinde de natura ionului, de caracteristicele fluidului în care se mişcă şi de intensi- tatea câmpului electric: în câmpurile electrice slabe e proporfională cu intensitatea câmpului, iar în câmpurile electrice intense e proporfională cu rădăcina pătrată din intensitatea câmpului. — Sin. Vitesa de transport a unui ion. s. ~ de picaj [CKopoCTb npn nHKHpo-BciHHH; vitesse en voi pique; steile Abflugge-schwindigkeit; diving velocity; zuhanâsi sebeseg]. Nav. a.: Vitesa lineară în sborul de coborîre al unei aeronave, pe o traiectorie care are un unghiu de pantă mai mare decât 45°. Vitesa de picaj are expresiunea V ? Rz în care G e greutatea aeronavei, cp e unghiul de inclinafie a axei de sbor a aeronavei fafă de orizontală şi Rz e coeficientul total de portanfă. La sborul în coborîre la verticală (picaj la verticală), vitesa maximă de picaj (când forfa inerţială e nulă) se numeşte vitesă limită şi are expresiunea W„+«) în care Tm e tracfiunea teoretică a elicei, p e densitatea aerului, e coeficientul total de re» *0 zistenfă minimă la înaintare, iar a e coeficientul de frânare al elicei (în general, a e foarte mic) dacă motorul e calat sau merge încet (au ralenti), există relafia Tm ~ 0. V. şi sub Picaj. 4. ~ de plin mers [yCTaHOBHBOiaflCfl CKO-poCTb,CKopoCTb noJraoro XOAa; vitesse de pleine marche; voile Fahrgeschwindigkeit; full speed; teljes menetsebesseg]: Vitesa lineară a unui vehicul, după ce a trecut prin perioada de accelerare. 5. ~ de proiectare [pacqeTHan CKopoCTb B npoeKTHpOBaHftH; vitesse de projection; Projek-tierungsgeschwindigkeit; projection speed; terve-zesi sebesseg]. Drum.: Vitesa lineară maximă a vehiculelor pe traseul unui drum, care mai e compatibilă cu siguranţa circulaţiei; ea se stabileşte la proiectarea drumului şi constitue elementul de bază pentru stabilirea valorilor elementelor geometrice ale drumului în plan, în profil longitudinal şi în profil transversal; serveşte şi la clasificarea tehnică a drumurilor. Vitesa de proiectare se alege în funcfiune de importanfa drumului pentru desvoltarea economiei nafionale, de intensitatea şi felul traficului probabil şi de relieful regiunii. Standardele noastre specifică următoarele vitese de proiectare: 100 km/h, 80 km/h, 60 km/h, 40 km/h şi 25 km/h. 8. ~ de propagare [CKopoCTb pacnpocT-paHeHHfl; vitesse de propagation; Fortpflanzungs-geschwindigkeit; velocity of propagation; terjedesi sebesseg]. C. f.: Raportul dintre lungimea conductei generale de frâna fără ramificafii, între robinetul mecanicului şi robinetul final al unui tren — şi dintre timpul care trece din momentul punerii robinetului mecanicului în pozifia de strângere a frânelor şi momentul când aerul comprimat 487 în prealabil intră în cilindrul de frână al ultimului vagon al trenului. Vitesa de propagare prezintă importanfă în special la trenurile lungi; ea trebue să fie de cel pufin 100 m/s la trenurile de marfă cu până la 200 de osii — şi de cel pufin 150 m/s la trenurile de călători cu până la 80 de osii. î. Vitesă de semnal [cKopocTb cnreajia; vitesse du signal; Signalgeschwindigkeit; signal velocity; jelsebesseg]. Te/c.; Vitesa lineară cu care se propagă partea principală a unui semnal de electro-comunicafii. în cursul propagării în medii dispersive, un semnal, care cuprinde un grup de frecvenfe, se împarte în mai multe grupuri de unde, cari se propagă cu vitese diferite. Grupul principal, care formează partea principală a semnalului, e precedat de grupuri precursoare, cari se propagă cu vitesă mai mare, intermediară între vitesa luminii în vid (cu care se propagă frontul semnalului) şi vitesa semnalului. în medii slab dispersive, vitesa semnalului e aproximativ egală cu vitesa de grup, diferind mult de ea în domeniile de dispersiune anomală. Valorile vitesei de semnal obfinute prin măsurări depind de sensibilitatea instrumentului folosit: cu cât sensibilitatea instrumentului e mai mare, cu atât valorile măsurate sunt mai mari; la limită, un instrument cu sensibilitate infinită măsoară vifesa frontului semnalului, egală cu vitesa de propagare a luminii în vid. 2. ~ de transport a unui ion. V. Vitesă de migrafie a unui ion. s. ^ de trefilare [CKopoCTb BOJlOneHHfl; vitesse de trefilage; Drahtziehereigeschwindikeif; wire drawing velocity; huzâsi sebesseg]. Metl.: Vitesa lineară a sârmei trefilate la ieşirea din filieră. Vitesa de trefilare v (în m/min) determină timpul de lucru la maşină (timp de maşină) prin relafia L G — — = — (min), m v gv K în care L (m) e lungimea colacului, G (kgf) e greutatea lui, iar g (kgf/m) e greutatea sârmei pe unitatea de lungime. La maşini cu tobă unică şi cu filiere de ofel, vitesa de trefilare e de cca 1 m/s. La maşini cu treceri mu'tiple, echipate cu filiere de metal dur, vitesa de trefilare poate depăşi mult valoarea indicată şi depinde de diametrul sârmei (v. tabloul). Vitese maxime de trefilare Diametrul sârmei mm Numărul de treceri Reducerea totală a secfiunii % Felul maşinii V m/s Peste 3,05 j 1... 9 Maximum 90 j Cu trecere unica Max.1,5 1,6 •••3,0 5- • • 10 80- 86 Cu treceri multiple 3,5-.-5,0 0,28--.1,55 7 n 75- • -94 Cu treceri multiple 5,0—9,2 Sub 0,25 7 - 16 75- • -94 Cu treceri multiple 5,0- • 15,3 La depăşirea unei vitese limită, numită vitesă „critică" de trefilare, încălzirea filierei prin frecare duce la distrugerea rapidă a ei. La depăşirea acestei vitese şi la atingerea unei valori mai mari, numită vitesă „su-pracritică" de trefilare, tempera- vs —- v tura filierei scade Variafia temperaturii filierei în func-(v. fig.) şi filiera fiune de vitesa de trefilare. lucrează fără uzură v) vitesa de trefilare; 0 temperatura mare, iar produc- filierei; Vc) vitesa „critică"; Vs) vitesa tivitatea permisă „supracritică"; 1) zona critica, de maşină creşte. 4. ~ de undă: Sin. Vitesă de fază (v.). 5. ~ economică [3K0H0MHHeCKan GKopoCTb; vitesse de voi economique; Sparfluggeschwindig-keit; economic speed; gazdasâgos repuîesi sebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară corespunzătoare sborului unui avion cu un consum minim de combustibil. b. ~ indicată [cKopocTb yKa3aHan npiiâo-poM; vitesse indiquee; angezeigte Geschwindigkeit; indicated air speed; jelzett sebasseg]. Nav. a.: Vitesa lineară dedusă din citirea indicafiei unui vitesometru, după aplicarea corecfiilor intrinsece; inerente instrumentului. 7. ~ indusă [HHflyKTHBHHafl cKopocTb; vites-se induite; induzierte Geschwindigkeit; induced speed; indukâlt sebesseg]. Mec. flVitesa lineară pe care o au particulele de fluid prin faptul că în masa fluidului există un vârtej sau un sistem de vârtejuri. în teoria aripei, acest sistem e generat de circulafia care se stabileşte în jurul ei şi vitesa indusă se măsoară în dreptul aripei. V. şi sub Vârtej. s. ^ limiiă [npe/ţeJibHan CKopocTb; vitesse limite; Grenzgeschwindigkeit; limiting speed; hafârsebesseg]. 1. Mec.: Vitesă lineară pe care tinde să o ia un corp care cade într'un fluid vâscos când rezultanta forjelor cari acfionează asupra corpului devine nulă în urma creşterii rezistenfei opuse de fluid. în cazul unui corp de formă sferică, această rezistenfă e dată de formula lui Stokes: R=6 Ttr r^v, r fiind raza sferei, Yj, viscozitatea fluidului şi v, vitesa de cădere, în prepararea minereurilor, vitesa limită de cădere a grăunfilor minerali în apă e utilizată pentru un anumit fel de clasare a lor, numită clasare simptotică.— 2. Av.: Vifesa de regim pe care o ia un avion în picaj. 9. ~ limită de târîre [npeAeJibHaH cKopocTb nOji3aHHfl; vitesse limite d'entraînement; Grenzgeschwindigkeit; limiting velocity of drag; tere-lesi hafârsebesseg]. Hidrof.: Vitesa lineară medie la care un material de anumite dimensiuni, care se găseşte pe fundul albiei unui torent, e la limita de a fi târît de apă. 10. ~ lineară de cristalizare [jiHHeHHan CKO-pocTb KpHCTaJlJiH3au;HH; vitesse lineaire de cris- 488 tallisation; lineare Kristallisationsgeschwindigkeit; linear crystallisation velocity; linearis kristâlyo-sodâsi sebesseg]. Chim. fiz.: Vitesa lineară cu care înaintează suprafafa de despărţire dintre un lichid şi cristalele formate în baia lichidă şi depuse pe fundul băii. 1. Vitesă lineară de filtrare [CKopoCTb $HJib-TpoBBHHfl; vitesse lineaire de filtration; lineare Filtriergeschwindigkeit; filtering lineary speed; szuresi (lineâris) sebesseg]. Expl. petr.: Vitesa lineară teoretică pe care ar trebui să o aibă un fluid care curge printr'un mediu poros, pentru a da un debit egal cu debitul real, în ipoteza că secfiunea de trecere nu ar fi micşorată de prezenfa solidelor cari alcătuesc mediul poros. — Sin. Vitesă de filtrafie. 2. ~ luminii în vid. V. sub Invarianfa vitesei de propagarea luminii în vid. s. ~ maximă admisă [MaKCHMaJibHaa #o-nycKaeMan CKopoCTb; vitesse maximum admise; hochste zugelassene Geschwindigkeit; admitted maximum speed; megengedett legnagyobb sebesseg]. C. f.: Valoarea maximă a vitesei lineare de circulafie pe care o poate atinge un tren pe o secfiune de circulafie anumită. Ea e determinată de cea mai mică dintre vitesele de circulafie admise de caracteristicele căii, respectiv ale vehiculelor cari compun trenul. 4. ~ minimă [MHHHMaJibHaH CKopoCTb; vitesse minimum; Kleinstgeschwindigkeit; minimum speed; minimâlis sebesseg]. Nav. a. V. sub Vifesă critică. 5. ~ optimă [onTHMajibHan CKopoCTb; vitesse d'utiiisation; Verkehrşgeschwindigkeit; com-mercial speed; cptimâlis sebesseg]. Nav. a,: Vitesa lineară corespunzătoare sborului unui avion în cele mai bune condifiuni din punctul de vedere al randamentului său economic. a. ~ proprie [co6cTBeHHan CKopoCTb; vitesse propre, vitesse aerodynsmique; Eigengeschwin-digkeit; air speed, relative speed; onsebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară de translafie a centrului de greutate al avionului fafă de aerul înconjurător. 7. ~ radială [pa#HaJIbHaH CKopoCTb; vitesse radiale; Radialgeschwindigkeit; radial velocity; radiâlis sebesseg]. Alee..* Componenta vitesei lineare de-a-lungul razei vectoare care defineşte, în raport cu un punct fix, pozifia mobilului pe traiectorie. s. ~ reală [aapoAHHaMHHecKan CKopoCTb; vitesse aerodynamique; Eigengeschwindigkeif; air speed; reâlis sebesseg]. Nav. a.: Vitesa lineară care se obfine din vitesa indicată, dată de un vitesomefru, după ce se aplică corecfiile necesare pentru a finea seamă de diferenfele dintre atmosfera reală şi atmosfera standard. 9. ~ tehnică [TexHHHecKaa CKopoCTb: vitesse technique; technische Geschwindigkeit; technical speed; muszaki sebesseg]. C. f.: Vitesa lineară maximă care se poafe realiza pe o cale în bună stare, situată în palier şi aliniament, pe timp favorabil, de un vehicul feroviar de un anumit tip şi în bună stare de funcfionare. Valoarea vite- sei tehnice e determinată de construcfia vehiculului şi a căii şi de interaefiunea dintre cale şi vehicul. Pe o cale cu o mai mare greutate pe osie admisă, aceiaşi vehicul poate avea o vitesă tehnică mai mare, şi invers: în cazul unei căi sau at unui vehicul în stare de funcfionare mai pufin bună, vitesa tehnică devine mai mică. io. ~ transversală [nonepeqHan CKopoCTb; vitesse transversale; Quergeschwindigkeit; transversal velocity; keresztirănyu sebesseg]. Asfr.: Vitesa lineară a unei stele de-a-curmezişul liniei de vedere.— u. ~ unghiulară [yrjiOBan CKopoCTb; vitesse angulaire; Winkelgeschwindigkeit; angular velocity; szogsebesseg]. Mec.: Mărime vectorială de stare instantanee a unui solid rigid în mişcare de rotafie în jurul unei axe definită în raport cu un anumit sistem de referinţă, sau a unui punct material în mişcare circulară, egala cu limita catului creşterii Aa a unghiului cu care s'a rotit corpul în jurul axei, respectiv cu care s'a rotit raza vectoare în raport cu centrul cercului-traiectorie al punctului material în mişcare circulară, prin creşterea corespunzătoare A t a timpului, începând cu momentul considerat, când acest timp tinde către zero. Cum unghiurile de rotafie cari tind către zero se pot reprezenta prin vectori de valoare absolută egală cu măsura lor, perpendiculari pe planul lor şi cu sensul asociat, după regula burghiului drept, sensului în care cresc unghiurile de rotafie, urmează că vitesa unghiulară e un vector liber w, definit prin: - - da dt unde u e versorul sensului vectorului unghiu de rotafie tinzând către zero.— 12. Vifesă de variafie a unei mărimi [CKopoCTb H3MeHeHHH BejlHHHHbl; vitesse de variation d'une grandeur; Anderungsgeschwindigkeit einer Grofje; velocity of variation; egy mennyiseg vâltozâsi sebessege]. Mec., Fiz.: Derivata mărimii considerate în raport cu timpul. Vitesa de variafie a unei mărimi e deci un tensor care are acelaşi ordin (scalar, vector, tensor de ordinul al doilea, etc.) ca şi mărimea considerată. Vitesa de variafie a vectorului de pozifie al unui punct material, de exemplu, adică vitesa lui lineară, e un vector, ca şi vectorul de pozifie, etc. — Vitesa de variafie se numeşte adesea şi numai vitesă. — Vitesa de variafie a temperaturii, de exemplu, se numeşte vitesă de încălzire; când aceasta e negativă (când temperatura scade cu timpul), i se schimbă semnul şi se numeşte vitesă de răcire, etc.— Vitesa lagrangiană e cazul particular de vitesă de variafie, în care mărimea a cărei variafie se consideră e o coordonată generală. Exemple de vitese de variafie: 13. ~ de telegrafiere [CKopoCTb Tejierpacfm-pOBâHHH; vitesse telegraphique; Telegraphier-geschwindigkeit; telegraph operation speed; tâvrrâsi sebesseg]. Te/c..* Câtul dintre numărul 489 de impuls'i telegrafice elementare (de lucru şi de repaus) transmise şi timpul (scurt) în care s'a făcut transmisiunea. Unitatea de măsură reprezentată de o impulsie elementară pe secundă se numeşte baud. Dacă tQ secunde e durata unei impulsii telegrafice elementare, vitesa de telegrafiere e = bauzi. ( to La aparatele tip Morse, vitesa de telegrafiere depinde de calificarea telegrafistului operator; la aparatele teleimprimatoare, ea depinde de vitesa de rotafie a distribuitorului de impulsii şi e iîmitată de distorsiunile transmisiunii, cari depind de caracteristicele circuitului. Vitesa de telegrafiere variază între cca 15 bauzi, la telegraful Morse ac}ionat de un bun telegrafist, şi cca 160 bauzi, la aparatul Baudot multiplu, folosit în radiotelegrafie. Pe liniile de telecomunicaţii normale, vitesa de telegrafiere e de 50 bauzi, ceea ce permite comunicaţii stabile, cu un minim de distorsiuni. u Vitesă de formare a cristalelor [cKopocTb 06pa30BaHHfl KpncTaJijiQB; vitesse de formation des cristaux; Formationsgeschwindigkeit der Kris-tallen; formation velocity of cristals; kristâlykepzo-ides sebesseg]. Chim. fiz.: Limita catului dintre numărul de centre de cristalizare formate în unitatea de volum şi dintre timpul în care s'au format, când acest timp tinde către zero. Ea depinde de gradul de subrăcire. — Sin. Vitesă de formare a nucleelor cristaline. 2. ~ de formare a nucleelor cristaline. V. Vitesă de forthare a cristalelor. 8. ~ de încălzire [cKopocTb HarpeBa; vitesse de chauffage; Heizgeschwindigkeit; heating velocity; futo sebesseg]: Derivata în raport cu timpul a temperaturii unui punct al unui corp a cărui temperatură variază (creşte) cu timpul. 4. ~ de răcire [cKopocTb OXJiaJKfleHHfl; vitesse de refroidissement; Abkiihlungsgeschwindig-keit; velocity of cooling; huto sebesseg]: Derivata în raport cu timpul a temperaturii unui punct al unui corp, considerată cu semn schimbat,în ipoteza că temperatura din acel punct scade cu timpul. 5. ~ de răcire în tratamente termice. Meii. V. Răcire, vitesa de ~ în tratamente termice. 6. ^ de vaporizare [cKopocTb nap0C)6pa30-BaHHfl; vitesse de vaporisation; Verdiinstungs-geschwindigkeit; vaporizing velocity; gozolog-tetesi sebesseg]. Fiz.: Limita catului dintre masa de lichid care se vaporizează şi timpul în care s'a produs vaporizarea, când acest timp tinde către zero, la temperatura de vaporizare a lichidului, la presiunea de 760 mm Hg. 7. Vitesă, ecart de ~ [flHana30H CK0p0CTH; ecart de vitesse; Geschwindigkeitsunterschied; speed range; sebesseg-kulonbseg]. Nav. a.: Diferenfa dintre vitesa lineară maximă a unui avion, obfinută cu motorul în plin şi cu un unghiu de incidenfă minim, şi vitesa minimă. 8. Vitese, triunghiu de ~ [TpeyroJibHHK cko-poCŢeă; triangle de vitesses; Geschwindigkeits-dreieck; speed triangle; sebesseg-hâromszog]. Mş.: Diagramă vectorială, folosită pentru determinarea grafică a vi-teselor şi a direcţiilor de deplasare a fluidului în maşinile cu rotor hidraulice, eoliene,sau termice. Considerând o particulă m de fluid, în rotorul unei maşini, elementele cari determină triunghiul de vitese într'un anumit moment sunt (v. fig./): vitesa absolută a fluidului, c; vitesa periferică a rotorului, u, în punctul ocupat de particula m\ direcfia vitesei absolute a fluidului, care formează unghiul a cu direcfia vitesei tangenfiale. aleasă ca direc}ie de referinfă. Prin compunerea acestor două vitese după regula paralelogramului, şi prin proiectarea pe direcfia vitesei tangenfiale şi pe perpendiculara pe această direcfie, se obfin elementele rezultante ale triunghiului: vifesa relativa w a fluidului fafă de rotor; direcfia vitesei relative fefă de vitesa periferică, determinată de unghiul p; componenta tangenţială a vitesei absolute cw; componenta tangenfială a vitesei relative wu; componenta axială a viteselor absolută ca şi relativă (ca=wa, la maşinile axiale), respectivcomponenta radială a acestor vitese cr şi wf (cr—wr la maşinile radiale). Relafiile principale dintre aceste mărimi sunt următoarele: w~^c22’H'C'coscu-c-cosa; wu—cu—w cri — wa — cr — wr—c's\r\'&~w sin p; Q * fi cos 8 = —i sin B ---- w w Triunghiurile de vitese se construesc, în general, atât pentru intrarea, cât şi pentru ieşirea din rotor (respectiv din fiecare etaj al rotorului), deoarece, atât pentru determinarea elementelor geometrice ale paletelor, cât şi pentru studiul mişcării fluidului prin maşină, e necesar să se cunoască condifiu-nile de mişcare a fluidului în aceste două puncte. în cele două triunghiuri de vitese ale unui etaj sau ale unei trepte, se notează cu indicii 1 şi 2 mărimile corespunzătoare fluidului la intrarea, respectiv la ieşirea din etaj sau din treaptă. I. Elementele deferminanie ale triunghiului de vitese. m) particulă de fluid; c) vitesa absolută a fluidului; u) vitesa periferică a rotorului; w) vitesa relativă a fluidului; Cy) şi Wjj) componenta tangenfială a vitesei absolute c, respectiv a vitesei relative w; ca) şi wa) componenta axială a vitesei absolute c, respectiv a vitesei relative w; cr)şiwr) componenta radială a vitesei absolute c, respectiv a vitesei relative w; a) unghiul vitesei absolute cu direcfia vitesei periferice; (3) unghiul vitesei relative cu direcfia vitesei periferice. 490 La maşinile axiale, fiecare triunghiu de vitese determină un plan tangent la cercul descris de punctul considerat al rotorului, punct care se deplasează cu vitesa periferică u. II. Triunghiurile de vitese ale unui etaj de turbină cu abur axială. I) stator; 2) paletă rotorică; u) vitesa periferică a rotorului; 1)1 v/j), a^) şi Pj) elementele determinante ale triunghiului de vitese, la intrarea aburului în rofor; c2), w2), 02) şi (32) elementele determinante ale triunghiului de vitese, la ieşirea aburului din rotor. Triunghiurile de vitese la intrarea şi ia ieşirea din paletele rotorului pot fi construite separat (v. fig. II), sau împreună (cu un punct sau cu vitesă tangenfială comună; v. fig. III). - - L I V jT î \r r* u ^ 1 r U- 4 pi"^. 9> e';ce transmisiune flexibilă P ,n,d,c,ton,lu,i are acfionare electro- Spre 'n lca or‘ magnetică şi arbore flexibil legat la una dintre osiile vehiculului. Se deosebesc: vitesometrul cu acfionare prin curenfi turbionari, neînregistrator, la care arborele flexibil roteşte un magnet permanent, care induce într'un disc de aluminiu curenfi turbionari, cari dau un cuplu crescând cu turafia, şi la care un mecanism indicator legat cu discul de aluminiu indică vitesa de mers (v. fig. III); vitesometrul cu acfionare prin curenfi turbionari, înregistrator; vitesometrul cu generator electric şi neînregistrator, care e antrenat de arborele flexibil (tensiunea la bornele generatorului fiind direct proporfională cu turafia lui, un cadran cu o scară anumită de reducere montat pe un voltmetru, indică vifesa de mers). Vitesometrele cu acfionare electromagnetică sunt uneori combinate cu instalafiile de reproducere a semnalelor pe locomotivă. î. Vifesomefru [CKopoCTeMep; compteur de vitesse, tachymetre; Geschwindigkeitsmesser; ta-chometer, speedometer, speed indicator; sebesseg- III. Vitesometru electromagnetic. î) magnet permanent; 2) ax legat cu osh vehiculului, prin arbore flexibil; 3) rotor; 4) resort spiral; 5) ac indicator. mero]. 2. C. f.: Instalafie de măsurare a vitesei trenurilor în anumite puncte fixe ale traseului de cale ferată, formată dintr'un indicator cu cadran şi un aparat de înregistrare, montate într'un circuit electric care se închide prin acfiunea rofilor vehiculului feroviar a cărui vitesă se măsoară. Vitesometrul e conjugat cu instalafia de reproducere a semnalelor pe locomotivă; el comandă automat frânarea trenului la depăşirea vitesei de mers admise. Sistemul e folosit în special pe liniile cu circulafie de trenuri de mare vitesă şi echipate cu vitesometre neînregistratoare. z. Vitraliu [BHTpatfC; vitrail; Glasfenster, Glas-gemălde; stained glass window; festtet ablak]. Arh., Artă: Ansamblu format din bucăfi de sticlă colorată montate într'o refea de baghete metalice, aşezat în golul unei ferestre (într’o cercevea, de obiceiu metalică), pentru a produce un efect decorativ când e traversat de lumină. Vitraliile au fost folosite foarte mult în arta şi în arhitectura gotică, în special pentru decorarea bisericilor, înlocuind decoraţiile picturale. Frumusefea vitraliilor vechi, din secolele XII şi XIII, se datoreşte strălucirii puternice a coloritului, care compensează imperfecfiunile tehnice de execuţie, deoarece bucăfile de sticlă au grosimi variabile, şi sunt încovoiate, încreţite, sau cu bule de eer în masa lor. Aceste imperfecţiuni contribue la accentuarea coloritului, prin reflexele şi re-fracţiunile pe cari ie produc— şi cari pun în evidentă varietatea de tonuri şi de nuanfe. începând cu secolul XIV, tehnica confecţionării vitraliilor se perfecţionează, însă adeseori în detrimentul aspectului estetic. începând din secolul XVI, vitraliile devin mari panouri de sticlă pictată. Plăcile de, sticlă sunt mai subfiri şi sunt pictate cu emailuri. Deşi tehnica de execufie s'a perfecţionai, emailurile nu au putut egala transparenta şi strălucirea obfinute prin procedeele folosite în epocele anterioare. a. Vifreosil. Ind. st. c.: Sticlă opacă, de cuarf topit, cu coeficient de di'atafie foarte mic. Fiind rezistentă la cei mai mulfi acizi, e fofosită în industria chimică, fiind un material anticoroziv la temperaturi înalte. (N.C.). 4. Vitrifiabil [0CTeKJi0BbiBaTeJibHbiH; vitrifia-ble; sinterfăhig; vitrifiable; uvegesitheto]. Ind. st. c.: Calitatea unui material de a se vitrifica. V. Vi-trificare. s. Vifrificare [ocTSKJiOBbiBaHHe; vitrification; Sinterung; vitrification; uvegesedes]. Ind. st. c.: Transformarea într'o masă amorfă sticloasă a unui silicat sau a unui amestec de silicafi, cu sau fără adăugire de fondanfi, prin topire urmată de soli-dificare. — Sin Vitrifiere. e. Vitrină [BHTpHHa; vitrine; Schaufenster, Ladenfenster; shop window, show window; kirakat, vitrin]. Arh.: 1. Spafiu amenajat într'un magazin, rn spatele unei ferestre din spre stradă, în care sunt expuse mărfurile. — 2. Fereastră de dimensiuni mari, de obiceiu cu un singur panou de geam gros, care închide, spre stradă, o vitrină în sensul de sub 1. 492 î. Vitrină [BHTpHHa; vitrine; Schauschrank, Glasschrank; show-window, show-frame; kirakat]. 3. Arh.: Mobilă de lemn sau de metal, cu perefi de geam (de obiceiu de cristei), în care se păstrează sau se expun obiecte de artă, într'un apartament, înfr'o expozifie sau într'un muzeu, ori în care sunt expuse mărfuri, în interiorul unui magazin. Poate avea forma de dulap cu rafturi (de lemn sau de sticlă), sau de masă cu partea superioară de sticlă, orizontală sau pufin inclinată (în special pentru expunerea obiectelor cu suprafafă întinsă, de ex. a covoarelor). 2. Vitriol: Sin. Acid sulfuric. (Termen popular). s. Vitrif [BHTpHT; vitrite; Glanzkohle; glance coal; vitrit, fenyîoszen]. Mineral.: Minera! organic, component petrografic al cărbunilor, compact, negru, lucios-strălucitor, cu spărtură concoidală. E un gel humic întărit, lipsit de structură şi fără urme din materialul de provenienfă, rezultat al unui proces complex de transformare a substanfelor vegetale. Dă pufină cenuşă şi, singur, cocsifică bine, dar pierde această proprietate în cărbunii cu o incarbonizafie foarte înaintată (de ex. antracitul). Se moaie prin încălzire şi se transformă într'o masă vâscoasă sau slab fluidă, care dă un cocs aglomerat. 4. Vitrif [BHTpHT; vitrite; Vitrit; vitrite; vitrit]. Elf.: Izolafie constituită dintr'o sticlă cu mangan, între soclul becurilor electrice şi capsă. 5. Vifrofir [ByjiKaimqecKoe CTemio; vitro-phyre; Eruptivglas; volcanic glass; uveges]. Petr,: Fiecare dintre varietăţile cu structură sticloasă ale rocelor eruptive efuzive (cuprinzând ca varietăfi: pechsteinul şi obsidianul). 6. Vivacitate [jkhboctb; vivacite; Lebhaftig-keit; vivacity; elhetoseg], Expl.: Cantitatea de gaze desvoltată, în unitatea de timp, de unitatea de volum de pulbere care arde la presiunea de o atmosferă. 7. Viviani, curba lui ~ [KpHBan BHBHaHH; fenetre de V.; V. Schleife; V.'s curve, V.'s window; V. gorbeje]. Geom. a..* Curba de întretăiere a unei emisfere cu un cilindru de rotafie tangent emisferei şi care trece prin centrul ei. Ecuafiile cartesiene ale curbei sunt x2-hy2+z2 — a2 = 0; x2+y2—ax = 0, a fiind raza emisferei şi z> 0. Pe planul de bază al emisferei, xOy, curba se proiectează după un cerc care trece prin centrul emisferei şi a cărui rază e jumătate din raza sferei. Pe planul xOz, curba se proiectează după un arc al parabolei z2 + a(x—a) = 0, y = 0. Folosind reprezentarea parametrică a sferei: x~a cos u cos v\ y = a cos u sin v, z~a sin u, curba lui Viviani e definită de ecuafia cos u~ cos v adică u~±v. s. Vivianif [BHBH3HHT; vivianite; Vivianit, Blau-eisenerz; vivianite, blue iron earth; vivianit, kek vasko]. Mineral.: FegfPO^SF^O. Fosfat de fier, natural, care cristalizează în sistemul monoclinic holoedric, formând cristale mici, alungite, grupate în rozete, în nodule sau având un aspect pământos. E incolor, iar la aer se oxidează devenind albastru. Are duritatea 2 şi gr.sp, 2,6—2,7. Se depune ca mineral secundar pe crăpăturile din argile, din marne, turbă. E întrebuinfat local, ca pigment colorant. 9. Viviparus. Paleont.: Gen de gasteropode, caracteristic pentru faciesurile de apă dulce, întâlnit din Jurasicul superior până astăzi. La noi, speciile de Viviparus se întâlnesc în PliocenuJ superior (Dacian şi Levantin). în lucrările mai vechi e descris sub numele ds Vivipara sau Paludina. 10. Vizibil [BHflHMbiă; visible; sichtbar; visi-ble; lâthato]. Fiz : Calitatea unei radiafii electromagnetice de a impresiona ochiul (omenesc). u. Vizibil [BHflHMbiit; visible; sichtbar; visible; lăthato], Fiz.: Domeniul spectral în care e sensibil ochiul (omenesc). Limitele vizibiluiui variază pufin dela un observator la altul, dar se găsesc o în jurul lungimilor de undă de 4000 A spre violet şi 7500 A spre roşu. 12. Vizibilimefru [npnftop fl/ia onpeAeJieHHH BHAHMOCTH; visibilimetre; Sichtmesser; visibility meter; lâthatosâgmero]. V. sub Vizibilitate. îs. Vizibilitate [BHAHMOCTb; visibilite; Sicht-we te; visibility; lâthatosâg], Fiz.: Distanfa maximă până la care se mai poate vedea un obiect. Vizibilitatea depinde de numeroşi factori, printre cari se găsesc următorii: contrastul dintre diferitele părfi ale obiectului şi fondul pe care se proiectează, difuziunea şi absorpfia atmosferică a luminii primite dela obiect, difuziunea luminii solare între obiect şi observator, etc. Picăturile de aoă foarte mici (ceafă), picăturile mari (ploaie), fulgii de zăpadă, fumul, pulberile şi, în general, impurităfiie atmosferice produc scăderea vizibilităfii. Vizibilitatea se apreciază folosindu-se repere fixe s tuate la distanfe cunoscute (arbori, clădiri, turnuri, coşuri de fabrică, etc.). Se notează ca limită a vizibilităfii reperul cel mai apropiat care încetează de a mai fi vizibil. Notarea vizibilităfii se face prin cifre, după următorul cod internaţional: Cifră Vizibilitate 0 0-50 m 1 50-.. 200 m 2 200-•-500 m 3 500--1000 m 4 1—2 km 5 2* -4 km 6 4—10 km 7 10-20 km 8 20—50 km 9 pesfe 50 km La alegerea reperelor, unghiul sub care se observă acestea trebue să nu fie mai mare decât 1°,* observafiile se fac evitând momentele în cari norii produc umbrirea parfială a reperelor; pe cât e posibil, reperele nu trebue să se qăsească •* în planul orizontului (se evită munfii înalfi); se aleg repere cari să nu contrasteze, prin coloarea lor, unele cu aitele. Se preferă ^reperele negre, Diafanometrul lui Wigand e unul dintre instrumentele de măsură a vizibilităfii (numite şi vizi- 493 bilimetre) folosite cel mai mult. Aprecierea vizibilităţii se face cu ajutorul unei pene fotometrice circulare sau al unui disc care are la periferie un sistem de filtre de sticlă de opacităţi diferite, cunoscute. Această piesă se poate roti între două discuri solidare, cari au două găuri cari corespund şi prin cari poate fi privit reperul fix. Se notează opacitatea a la care reperul încetează de a mai fi vizibil. Vizibilitatea se exprimă prin depărtarea, în kilometri, la care opacitatea aerului e egală cu cea corespunzătoare diviziunii 1 de pe scara instrumentului. Ea se calculează cu relafia V = l în care l (km) e distanfa reperului observat, c e constanta aparatului (14,3), iar 6 e un termen corectiv, nul pentru repere apropiate şi egal cu 0,06 pentru repere depărtate. Nu există niciun instrument care să fină seamă de tofi factorii cari influenfează vizibilitatea. Pentru scopuri practice, observafiile vizuale şi cele făcute cu diafanometrul sunt suficient de precise. — Distanfa minimă până la care conducătorul unui autovehicul (care circulă cu vitesa de proiectare) vede un obstacol de pe partea carosabilă a unui drum (obiect sau vehicul care stafionează ori circulă în sens invers) se numeşte vizibilitatea drumului. Această distanfa trebue să fie cel pufin egală cu distanfa necesară pentru ca un conducător să poată evita ciocnirea cu obstacolul, frânând, sau ocolindu-l. Minimul de vizibilitate e determinat de condifiunea ca un conducător de vehicul, ai cărui ochi se găsesc la înălfimea de 1,20 m deasupra şoselei, să vadă un obstacol înalt de 0,20 m şi să aibă timpul necesar penfru a frâna şi a opri înaintea obstacolului. Problema vizibilităţii se pune în special la încrucişeri de drumuri şi de străzi, la curbe, iar în profilul în lung, la creste. La încrucişeri, vizibilitatea trebue asigurată astfel, încât vehiculele cari circulă pe cele două drumuri, spre încrucişare, cu vitesele respective de proiectare, să se poată opri înainte de punctul de întâlnire al traiectoriilor lor (v. fig. /). Conducătorii de vehicule trebue să se vadă unul pe altul din punctele (B) şi (C) situate la distanfei© respectivele frânare (Ei) şi (E2) fafă de punctul de întâlnire <(A), pentru a avea timp să frâneze. Penfru aceasta, tot spaţiul cuprins între marginea drumului şi raza vizuală (BC) trebue să fie liber de orice obstacol (dădiri.pomi, etc.); dacă drumul e în fiind considerat la înălfimea de 1,20 m dela nivelul şoselei, pentru economie, se poate de-bleia numai porfiunea de deasupra unui plan situat cu un metru deasupra nivelului şoselei. La încrucişer'le străzilor, în oraşe, pentru asigurarea unei bune vizibilităţi, coifurile clădirilor se teşesc prin tăieturi la 45° fafă de axa străzii (v. fig. II). Această amenajare a încru- 1( , . i , w - II. Amenajarea colturilor, la încruci-cişeriior ae sirazi . , .e. , w serile de drumuri. trebue specmcata f pe planul de sistematizare a oraşului. Schema fiecărei intersecfiuni sa stabileşte dela caz la v, Er dru- III. Vizibilitatea drumurilor în curbe. AB), A'B') şi A"BU) razele vizuale dintre cele două vehiculej MN) înfăşurătoarea razelor vizuale. caz, finând seamă de lărgimea părfii carosabile şi a trotoarelor. Lărgimea trotoarelor are un rol I. Vizibilitatea la încrucişeri de muri. A) punctul de întâlnire a vehiculelor (B) şi (C); E-() şi E2) distantele de frânare a le celor două vehicule; partea haşurată: spafiu liber de orice obstacol. debleu, se debleiază această porfiune. în ultimul caz, ochiul conducătorului B IV. Amenajarea curbelor pentru a se asigura vizibilitatea. A) trasarea înfaşurătoarei razelor vizuale; B) trasarea profi-lelor transversale pentru calcularea săpăturilor lărgirii pentru vizibilitate (partea haşurată). important în asigurarea vizibilităţii, putând înlocui teşitura, dacă spafiul liber pe care-l creează 494 poate asigura o bună vizibilitate. Vizibilitatea la coifuri nu trebue stânjenită prin chioşcuri, arbori, etc. în curbe,vizibilitatea trebue asigurată astfel, încât vehiculul să se poată opri înaintea unui ob-stacol care e \ \ j / / / situat pe partea \ \ i / // carosabilă, sau să poată evita 'W ciocnireacu un alt vehicui care Racordarea declivităfilor peniru a se circulă în sens asigura vizibilitatea. OpUS pe ace- distanfa de vizibilitate; k) înălţimea eaşi bandă de ochiului conducătorului de vehicul; h) înal-circulafie. în t>mea obstacolului; R) raza curbei de acest Caz di- racordare; TE) tangenta de ieşire din stanfa (AB) din- cUrbă; TI) tangenta de intrare în curbă; tre cele două v) vârf de unghiu. vehicule, măsurată în direcfia razei vizuale, trebue să fie egală cu lungimea coardei unui arc a cărui lungime e egală cu distanfa de frânare. Raza vizuală determină limita până la care suprafafa terenului trebue sâ fie liberă de orice obstacol. Linia înfăşurătoare a diferite lor poziţii ale razei vizuale determină limita câmpului de vizibilitate spre interiorul curbei, care trebue degajat de orice obstacol (v. fig.///şi/V). în practică, determinarea distanfei de vizibilitate şi a limitei câmpului de vizibilitate se face cu ajutorul tabelelor. La curbele la cari nu se poate asigura o vizibilitate bună, se măreşte siguranfa circulafiei prin marcarea vizibilă a mijlocului căii sau prin separarea căii în două sensuri de circulafie, despăr-fite printr'o făşie liberă de cel pufin 0,75 m lăfime. La crestele profilului în lung (frânturile convexe) e nevoie să se asigure vizibilitatea printr'o racordare convexă a declivităfilor, cu o curbă în arc de cerc (v. fig. V). Racordarea trebue făcută astfel, încât să se asigure vizibilitatea pe o distanfă egală cu distanfa de frânare (v. sub Racordarea de-clivităţilor). Când nu se poate realiza o vizibilitate suficientă, se recomandă marcarea mijlocului căii, sau instalarea unor dispozitive (de ex. oglinzi sau dispozitive cu prisme) cari să permită vederea vehiculului care circulă pe porfiunea de decli-vitate contrară. t. Vizibilitate, factor de ~ [4>aKTOp bh^h-MOCTH; facteur de visibilite; Sichtbarkeitsfaktor; visibility factor; lâthatosâgi tenyezo]. V. sub Vizibilitate, coeficient de 2. coeficient de ~ [Koecf)ţ>HijHeHT bh^h-MOCTH; coefficient de luminosite; Empfindlichkeits-koefMzient; visibility coefficient; lâthatosâgi egyut-hato]. F/z.: Raportul dintre fluxul luminos (exprimat în lumeni) şi fluxul energetic (ex- primat în wafi) transportat de un fascicul de radiafie de o anumită lungime de undă. Acest raport depinde de lungimea de undă X şi e maxim &w=621 pentru X = 5550 A. Valoarea sa reciprocă dă puterea, în wafi, corespunzătoare h fluxului de un lumen, şi se numeşte echivalent mecanic al luminii. Valoarea lui, pentru X=5550 A , e de cca 0,0016 W/Im. — El se poate defini şi pentru lumina albă. Raportul V (X) = ~ s@ numeşte uneori factor m de vizibilitate şi e maxim şi egal cu unitatea pentru X = 5S50 Â. s. Vizieră de protecfiune [npe/ţoxpaHHTeJib-HblH (aaiIţHTHblâ) 9KpaH; visiere de protection; Lichtschutz, Augenschirm; protecting shade; vedo-lemez]. Tehn.: Ecran transparent susţinut de un cadru uşor, care se fixează prin intermediul unei legături elastice pe frunte sau pe umeri, pentru a proteja în cursul muncii ochii sau fafa contra proiecfiilor dăunătoare de praf, lichide, scântei, întoarceri de flacără, etc. 4. Vizionare, masă de ~ şi montare [moh-TaiKHbiă ctoji B KHHOiipOBKiţHH; table de mon-tage; Filmschneidetisch; cutting table; filmbeâl-lito asztal]. Cinem.: Dispozitiv pentru examinarea bandei de imag ne, în cinematografie, în vederea montării în ritmul dorit. 5, Vizitare, gură de V. Gură de vizitare, e. Vizomaf. Foto.: Aparat cu celulă fotoelec- trică şi amplificare electrică, folosit în instalabile de fotoreproducere la întreruperea automată a expunerii — prin închiderea obiectivului aparatului fotografic sau prin întreruperea curentului electric în instalafia de iluminat — când iluminarea materialului fotosensibil expus atinge o anumită valoare. Fafă de întreruptoarele cu mecanism de ceasornic, vizomatul prezintă avantajul că reglează automat timpul de expunere în funcfiune de variafiile iluminării în acest timp. (N. C.). 7. Vizor [BB3HP; viseur; Visier; visor; nezores]. Opt.: Dispozitiv adaptat la instrumentele go-niometrice de vizare, la aparatele fotografice, la camerele fotogrammetrice şi aerofotogramme-trice — şi care permite determinarea liniei de vizare dela^ ochiul observatorului la obiectivul vizat, cum şi, uneori, câmpul instrumentului, s. ~ cu reflexiune. V. Reflex-Vizor. 9. Vizual, plan ~ [BH3yajibHbiH (3pHTeJib-Hbifl) nJiaH; plan visuel; Blickebene; vertical aiming plane; lâtâsi sik]. B/s.: Planul determinat de verticala locului din punctul de observafie şi de finta (punctul, linia mij'ocie verticală) vizată. io. Viaicu, avion ~ [caMOJieT BjiaftKy; avion V.; ** V.^FIugzeug; V.'s aeroplane; V. repulogep]. Av.: Avion având ca piesă centrală un tub de aluminiu lung (10 m), care sqstine cârmele din fafă, cele două elice, aripele, nacela pentru motor şi pilot, cum şi planele auxiliare de coada (în formă 495 de cruce), comenzile fiind situate în fafa aripei (avion de tip „rafă"); prin pozifia lor, cârmele sunt foarte eficace, dând avionului o maniabili-tate deosebită. Aripa, cu un mic diedru în sus, de construcfie foarte simplă, e formată dintr'o ramă de lemn de brad, fără nervuri, pe care e întinsă pânza. Cârmele sunt rame de frasin curbat; am-penajui cruciform de coadă are rolul planelor fixe dela ampenajele recente. Nacela are forma unei bărci, motorul fiind aşezat la înălfimea scaunului pilotului; rezervorul de benzină e situat deasupra aripei. Rofiie trenului de aterisaj sunt înzestrate cu frâne. — Avionul, foarte uşor, construit de Aurel Vlaicu în anul 1910 la Bucureşti, era echipat cu un motor Gnome-Rhone; între motor şi eiice se găsea un reductor, inovafie introdusă de constructor, ca şi comenzile din fafă aripei. Motorul antrena două elice contrarotative, prin transmisiune cu lanf, în scopul anulării cuplului de răsturnare, inovafie introdusă de asemenea de constructor. Cu acest avion, Vlaicu a executat sboruri în vara anului 1910. Cu un al doilea avion de acelaşi tip, construit de el în anul 1911, a obfinut rezultate remarcabile la concursul internaf.onal dela Aspern (lângă Viena), în Iunie 1912; cu acest aparat, el s'a prăouşit în Septemvrie 1913 la Băneşti, în încercarea de a trece Carpafii în sbor. Al treilea avion construit de Vlaicu, având două locuri, a fost terminat după moartea lui; el a adus noutăfi constructive, însă a fost abandonat din neglijenfă şi apoi distrus în timpul primului războiu mondial. t. Voal [ByaJlb; voile; Schieier; veil; fâtyol]. Ind, text.: Ţesătură simplă, uşoară, transparentă, executată din fire de bumbac sau de mătase, răsucite mai mult, repartizate în urzeală şi în bătătură, câte două răsucite spre dreapta şi câte două spre stânga. Datorită numărului mare de răsucituri pe unitatea de lungime, fesătura intră cu 10---12% în apretură, căpătând un aspect oarecum granulos. 2. Voal [ByaJlb; voile; Schieier; veil, fog; fâtyol]. Foto.: 1. înnegrire reziduală a unui material fotografic neexpus, datorită fabricaţiei sau developării. Efectul voalului se suprapune înne-gririi datorite expunerii, deplasând curba de înnegrire paralel cu ea însăşi, în lungul axei ordonatelor. V. înnegrire, curbă de — 2. înnegrire accidentală a unui material fotografic, produsă de lumină difuză parazită. — Lipsa de precizie a imaginii radiologice, datorită razelor difuzate sau, în cazul radiogramelor, expunerii excesive sau developării defectuoase, se numeşte voal radiologie. s. Voalare [ByaJinpoBaHHe; voi ier; Schleiern; veiiing; fâtyolosodâs]. Foto.: Producerea unui voal pe un material fotografic, în urma acfiunii radiafiei (luminii) difuze parazite (v. Voal 2). 4. Vocar. Metl.: Aliaj dur în formă de praf (grăunfe), fuzibil la flacăra arcului electric. Are următoarea' compozifie chimică: 88% wolfram, 10% carbon, 0,5% siliciu şi 1,5% fier; duritatea sa e: 74**>78 Rockwell A. Se întrebuinfează ca material dur la încărcarea uneltelor cari lucrează în roce dure şi în condifiuni grele: sape de foraj, tăişuri de sfredele, fălci de concasor, dinfi de excavator, etc. (N. C.). s. Voelkerît [B3JibKepHT; voelkerite; Volkerit; voelkerite; voelkerii]. Mineral.: Apatit în care doi atomi de fluor sunt înlocuifi cu un atom de oxigen. e. Vogesit [boîkgcht; vogesite; Vogesit; vogesite; vogezit]. Petr.: Rocă eruptivă bazică, din grupul lamprotirelor. E formată din ortoză şi horn-blendă, cu pufin plagiociaz şi diopsid. 7. Vogiit [(JîorJiHT; voglite; Voglit; voglite; voglit]. Mineral.: 2U(C03)2, CaC03, Cu3(COs)2, MHgO. Carbonat de uraniu, de calciu şl de cupru, natural, de coloare verde. 8. Voigt, corp ~ [TeJio OoHrT; corps Voigt; Voigtscher Korper; Voigt's body; Voigf-fest]. Fiz., Tehn.: Material solid şi isotrop, care are proprietatea că tensiunile sale tangenfiale zik sunt egale cu suma a doi termeni, dintre cari unul e proporfional cu deformafiile specifice (v.) corespunzătoare Yifc» |ar al doilea e proporţional cu vitesele de deforma}ie specifică (v.) corespunzătoare. Ecuafia caracteristică a corpului Voigt e deci: G o>t G ' unde G e modulul de elasticitate transversală, iar K e o mărime care are rolul unei mărimi de frecare interioară. Corpul Voigt şi corpul (mai general) Maxwell-Voigt prezintă interes în probleme de plasticitate (v.) şi de rezistenfă a materialelor. 9. Voiu [KaMbiuiHTOBbie nJieTGHKH; tresse de massette; Rohrgeflecht; roithe; nâdfonat]. Pisc.: împletitură de papură, cu care se leagă pleterul şi gardurile pescăreşti (v. Garduri pescăreşti). 10. Volan [MaxoBHK, pyjib; volant; Lenkrad; hand-wheel, steering wheel; kormânykerek], Tehn.: 1. Piesă în formă de roată cu spife, la care obada are aproximativ forma de tor, şi care serveşte la efectuarea manuală a unor comenzi. Volanul, în general metalic sau cu schelet metalic (îmbrăcat cu lemn, cu mase plastice, etc.), e folosit: la maşini-unelte, de exemplu pentru schimbarea viteselor; la autovehicule, pentru dirijarea rpfilor directoare; la tablouri de distribufie, de exemplu pentru comanda unor întreruptoare; etc. Uneori se încastrează pe obada volanului unu sau mai multe degete, cari înlesnesc manevrarea lui. — 2. Sin. Volant. 11. ~ inclinabil. V. Manşă. 12. Volant [MaxoBHK; volant; Schwungrad; fly-wheel; lenditokerek]. Mş..* Roată cu mare moment de inerfie, montată pe arborele unei maşini cu piston, de forfă sau de lucru, şi care serveşte la uniformizarea cuplului motor în cursul unui ciclu, respectiv a turafiei, prin acumularea temporară a excesului de energie cinetică (când cuplul motor e mai mare decât cuplul rezistent), însofită de o uşoară creştere a vitesei unghiulare, 496 penfru a o ceda când cuplul motor e mai mic decât cuplul rezistent. — La maşinile cu piston, forfele periferice variază în cursul unui ciclu, deoarece presiunea în cilindru şi vitesa pistonului variază în timpul cursei pistonului; volantul echilibrează aceste forfe variabile, datorită energiei cinetice acumulate, obfinându-se astfel un cuplu motor mai uniform la arborele motorului. Volantul poate fi folosit: ca roată de transmisiune (prin curea sau cablu); la maşinile de forfă cuplate direct cu generatoare electrice, la cari sunt mon-tafi, de obiceiu, pe volant, polii maşinii electrice; ca organ de antrenare a motorului (la pornirea cu un demaror), cum şi ca suport pentru organele mobile ale unui cuplaj (de ex. la motoare de automobil). Condifiunea ca energia absorbită de volant să fie egală cu cea cedată, se exprimă prin relafia: L-Mv^b, în care M e masa volantului, v e vitesa periferică medie a centrului de greutate al secfiunii coroanei (considerându-se că cea mai mare parte din masa volantului se găseşte în coroană), iar ^ famax ^max e gradul de neregularitate a vitesei, (vm şi nm fiind vitesa, respectiv turafia medie de regim), care /. Volant din două bucăfi asamblate prin şuruburi. I) butuc; 2) spiţă; 3) coroană; 4) legătură cu şuruburi. depinde de felul maşinii antrenate şi de maşina de forfă, şi care poate avea valorile: 6 = 1 /20-*t /30 pentru pompe, suflante, maşini de forfecat şi ştanfat; 5=1/35"* 1/40 pentru transmisiuni în ateliere; £=1/40 pentru maşini de fesut şi pentru maşini de fabricat hârtie;5 = 1/50 pentru mori; 6=1/100**« 1/200 pentru generatoare de curent continuu; d= 1/300 pentru generatoare de curent alternativ, etc. în practică, energia acumulată de volant se exprimă în funcfiune de momentul de girafie GDJ (kgm2) al volantului — prin relafia: ; -rn* — 3580 în care G(kg)e greutatea volantului, Dq (m) diametrul cercului care trece prin centrul de greutate al secfiunii coroanei volantului, n (rot/min) e turafia nominală. Construcfia şi materialele folosite depind de turafia maşinii, şi anume: pentru turafii joase (la cari t> = 25***45 m/s) volantul se construeşte din fontă, ca roată cu diametru mare şi cu spiţe, monobloc sau din mai multe bucăji asamblate prin şuruburi sau pene (v. fig. /); pentru turafii înalte (la cari ^<150 m/s) se construeşte în formă de disc, din fontă specială sau din ofel turnat. Solicitările la cari e supus volantul sunt: forfele de întindere a coroanei, datorite forfei centrifuge, şi forfele cari provoacă încovoiere, datorite rigidităţii spifelor (cari sunt cu atât mai mari, cu cât numărul de spife e mai mic); tensiunile din turnare ale spifelor, cari sunt importante şi pot fi eliminate prin măsuri speciale de răcire la turnare, prin racordări şi, eventual, prin segmentarea butucului între spife, spafiile dintre seg- r___T_^ menfi fiind um-plute, prin turnare, cu aliaje de zinc, iar segmenfii, le-gafi prin inele de fretare (v. fig. II). Pentru evitarea con centrării tensiunilor în locuri le de racordare a spifelor cu coroana, se con-struesc coroane cu secţiuni în formă de T, I sau n, ceea ce permite de asemenea o îmbinare bună a volantului din două bucăfi. Pentru evitarea concentrafiei de material între spife (de ex. în locurile de legătură ale coroanei), volantul de fontă se toarnă, în general, dintr'o bucată, separarea celor două părfi la locurile de legătură efectuându-se după prelucrare. Pentru volantul cu turafie înaltă se foloseşte legătura din fig. III a, în centrul de greutate al secfiunii coroanei, fără concentrare de material, iar pentru volantul cu turafie joasă se folosesc legăturile din fig. III b şi III c; uneori, locul de legătură e legat direct cu butucul, pentru a evita efectul de încovoiere, cea mai sigură fiind însă legătura în spife (v. fig. III d). Volantul cu diametru foarte mare se construeşte cu spife forjate; II. Volant cu butuc segmentat. 1) butuc segmentat; 2) spiţă; 3) coroană; 4) inel de fretare. 497 uneori, penfru realizarea unei prinderi uniforme a coroanei se utilizează discuri pline în locul spifelor, evitând astfel solicitările de încovoiere în coroană — Sin. Volan. Din punctul de vedere al modului de deschidere, se deosebesc volete amovibile, volete glisante, volete pliante şi volete rabatante, a căror deschidere, respectiv închidere, se fac la fel ca III. Legături. a) legătură în centrul de greutate al|secfiunii coroanei; b) şi c) legături în coroană, prin fretare; d) legătură în spife. 1. Volantului, momentul ^ [MOMeHT Maxo-BHKa; moment du volant; Schwungsradmoment; flywheel moment; lenditokerek-nyomatek]. V. sub Volant. 2. Volatil [jieTyHHH; volatile; fluchtig; volatile; illo, illekony]. Fiz.: Calitatea unei substanfe de a se evapora uşor la temperatura ordinară, datorită tensiunii de vapori mari la această temperatură. s. Volatilitate relativă [0TH0CHTejibHaH JieTy-HSCTb; volatilite relative; relative Fluchtigkeit; relative volatility; relativ illosâg]. Fiz.: Raportul dintre tensiunile de vapori a două corpuri dintr'un amestec binar, la o aceeaşi temperatură. Pentru un interval restrâns de temperatură se poate presupune, pentru cele mai multe amestecuri, că volatilitatea relativă e constantă. 4. Volatilizare [yjieTyqHBaHHe; volatilisation; Schnellverdunstung; volatilization; elillanâs]. F/z.: Evaporare rapidă la temperatura ordinară. s. Volbortit [BOJlbdopTHT; volborthite; Vol-borthit; volborthite; volborthit]. Mineral.: CaCu [0H|V04l. Vanadat hidratat de cupru şi calciu, natural. Se găseşte sub formă de plăci mici hexagonale, de coloare verde-măslinie sau galbenă. — Sin. Tangeit. 6. Volet [CTaseHb; volet; Fensterladen; win-dow shutter; volet]. Arh.: Oblon de lemn sau de metal, format dintr'unu sau din mai multe panouri mobile, aşezate în spatele unei deschideri amenajate într'un perete al unei uşi, al unei ferestre sau vitrine, pentru a realiza o închidere mai sigură. Panourile pot fi executate sub forma de perete plin sau cu goluri; ele pot fi făcute, fie dintr'o singură bucată, fie din scânduri asamblate sau din tăblii fixate pe un cadru (alcătuit din frizuri), ori pot fi alcătuite dintr'o persiană (v.), pentru a permite ventilafia şi iluminarea încăperii, când voletul e închis, împiedecând vederea din exterior (volet-persiană). la obloanele cu numirea corespunzătoare (v. sub Oblon). Termenul oblon se aplică tuturor dispozitivelor alcătuite din panouri şi folosite pentru a asigura închiderea unei deschideri amenajate într'un perete, a unei uşi sau ferestre, indiferent de pozifia lor şi de modul de închidere şi deschidere; termenul volet se aplică numai obloanelor montate la interior. — Sin. Voleu (pl. voleuri). 7. Volet de curbură [3aKpbiJlOK; volet de courbure; Spreizklappe; wing camber adjustable slof; terpesz fekszârny]. Av.: Dispozitiv hipersus-tentator format dintr'o aripioară dispusă pe intradosul aripei, începând dela bordul de fugă, şi care se roteşte în jurul unui ax paralel cu anvergura. Axul de rotafie e situat pe linia opusă bordului de fugă, obfinându-se astfel o mărire a curburii pe fafa inferioară a planului, în timp ce extradosul rămâne nemodificat. Efectul-consistă într'o mărire a unghiului de incidenfă şi deci a portanfei profilului, cum şi înfr'o modificare importantă a rezistenfei la înaintare şi a coeficientului de moment la portanfă nulă. s. Volgian [B0Ji5KCKHHflpyc;Volgien;Volgian; Volgianr Volgiân]. Geol.: Etaj echivalent al Jurasicului superior (Portlandian) în marea platformă podolică rusă, caracterizat prin genurile: Aucella (lamelibranhiat), Virgatites şi Cadoceras (amonifi). 9. Volhinian [BOJ]biHCKH&; Volhynien; Volhy-nian; volhynian; Volhyniân]. Geol.: Partea inferioară a Sarmafianului din Podişul Moldovei. 10. Voloc. Ind. far.: Plasă de prins peşti, având cca 50 m lungime şi 10 m lăfime. (Termen folosit în Moldova). — Sin. Luptaciu. 11. Volomit. Mefl.: Aliaj care face transifia între produsele turnate şi cele obfinute pe cale metalo-ceramică, întrebuinfat la armarea pieselor de maşini supuse unei uzuri mari. Are următoarea compozifie chimică: 87,5% wolfram; 4,5% carbon; 2,8% fier; 3,9% molibden şi 1,3% diverse. (N. C). 32 498 î. Volt [bojibt; volt; Voit; volt; volt]. EL: Unitate de măsură (absolută, respectiv internaţională) în sistemul de unităfi MKSA a tensiunii electrice (în sens larg), în particular a tensiunii electromotoare şi a diferenfei de potenfial electric. Un volt absolut e tensiunea electrică din lungul unui fir conductor, între două puncte ale lui, când trece prin e! un curent constant de un amper absolut şi puterea disipată între aceste două puncte e de un watt absolut. Un volt internaţional e tensiunea electrică (în sens restrâns) din lungul unui tir conductor cu rezistenfă electrică de un ohm internaţional prin care trece un curent electric cu intensitatea de un amper internaţional. între voltul internaţional şi cel absolut există relafia 1 V^= 1,00035 Vabs. — Ca sursă de comparafie în măsurările de tensiune se folosesc pile-etalon (v.). *. ~-amper [BOJlbTaMnep; volt-ampere; Volt-Ampere; volt-amper; volt-amper]. EL: Unitate de măsură (absolută, respectiv internaţional^) pentru puterea electromagnetică aparentă, în sistemul de unităfi MKSA. Un volt-amper (absolut) e puterea aparentă pe care o schimbă (în regim cuasistafionar) un circuit electric, pe la borne, cu exteriorul său, când tensiunea, lui la borne, are valoarea efectivă de 1 V absolut şi curentul de care e parcurs are valoarea efectivă de 1 A absolut. 3. ~-amper reactiv: Sin. Var (v.). 4. ~ pe centimetru [bojibt Ha caHTHMeTp; volt par centimetre; Volt per Zentimeter; volt per centimeter; volt per centimeter]: Unitate de măsură pentru intensitatea câmpului electric. Un volt pe centimetru e intensitatea pe care o are un câmp electric într'un punct în care ar exercita o forfă de 102 newtoni (107 dyn) asupra unui corp punctyal care are sarcina de un couiomb. 5. ~ pe metru [bojibt Ha M6Tp; volt per metre; Volt per Meter; volt per meter; volt per meter]: Unitate de măsură (absolută, respectiv internaţională) a intensităfii câmpului electric în sistemul de unităfi MKSA. Un volt (absolut) pe metru e intensitatea pe care o are un câmp electric într'un punct în care câmpul ar exercita forfa de un newton asupra unui corp punctual care are sarcina electrică adevărată de un couiomb (absolut). 6. Voltă [raJic; amure; Halse; tack; âtfarolâs, fordulâs], 1. Nav. m,; Schimbarea bordului din care nava cu vele primeşte vânt. Navigafia în volte, respectiv în zig-zag, e necesară când nava nu poate înainta într'o anumită direcfie, oricât ar fi de strâns vântul, deoarece această direcfie se găseşte în sectorul neutru, în care acţiunea vântului e nulă. Se deosebesc: volte în vânt, când, pentru a schimba vântul dintr'un bord în celălalt, nava trece cu prora prin vânt, adică taie cu prora direcfia vântului — şi volte sub vânt, când nava frece cu pupa prin vânt. ?« Voltă [lHJiaî>tour d*un cordage; Schlagtorn: Tauwindung; turn, fake; csucsok kotel]. 2. Nav. m.f Nodul format de o parâmă, când înconjură un obiect (tobădecabestan, coloana unei babale, etc.). Exemple: Voltă la cavi-lă: Voltă folosită la legarea manevrelor curente la o cavilă a cercului de caviliere, pe un arbore (v. fig. a).~ Voltă la ta-chet: Volta unei manevre în jurul unui tachet prins de copastia parapetului sau de punte. E folosit de asemenea pentru legarea curentului, adică a capătului liberal unei macarale (v. fig. b). — Voltă la o baba dublă: Voltă Volte. a) voltă la cavilă; b) voltă ia fachef; c) voltă la babale; d) şi e) voltă la scondru; I) manevră curentă; 2) ca-vilieră; 3) cavilă; 4) tachet; 5) parâmă; 6) baba dublă; 7) scondru. folosită pentru legarea parâmelor de manevră şi de acostare. Această voită se obfine făcând unu sau mai multe opturi în jurul celor două coloanş ale babalei (v. fig. c). Pentru ca parâma să nu se desfacă, capătul liber se leagă cu o sfilată. — Volta la scondru: Voltă obfinută prin înconjurarea parâmei de două ori în jurul scondrului, şi trecând-o apoi pe sub acesta (v. fig. d şi e). s. Voltait [BOJlTaHT; voltaite; Voltaît; voltaTte; voltait]. Mineral.: K2Fe5 Fe4'(S04)i2, 18 H20. Sulfat de fier şi de potasiu, natural, de coloare verde închisă până la neagră, cu duritatea 3 şi gr. sp. 2,6-*\2,8. 9. Voltametru[BOJibTaMeTp;voltamefre; Volta-meter; voltameter; voltameter]. Elf.: Instrument de măsură pentru măsurarea sarcinii electrice trecute printr'un conductor, respectiv a intensităfii curentului electric, după cantitatea de substanjă liberată la un electrod prin electroliză (v.). Cuprinde, în principal, un recipient pentru electrolit şi doi electrozi; uneori recipientul serveşte şi ca electrod. Masa m de substanfa, de greutate atomică (sau de grupare) A şi de valenfă n, care apare în mod primar prin electroliză în timpul t la un electrod e: A . , m~~T 1 idt, nFo J o unde i7o=96490C e constanta lui Faraday, iar f* . q— | idt e sarcina electrică trecută în timpul t J o prin conductor, 499 După metoda prin care se măsoară masa substanfe i liberate, se deosebesc voltametre de greutate, la cari se cântăreşte masa substanfei liberate (de obiceiu, în stare solidă), voltametre de volum, la cari se măsoară volumul de gaz liberat, şi voltametre de titrare, la cari se titrează chimic substanfa liberată. Pentru măsurări precise, de etalonare a amper-metrelor (în amperi internafionali), se foloseşte voltametrul cu argint, care are drept catod un recipient de platină pe care se depune argintul — şi drept anod, o bară sau o elice de argint pur. Spre a împiedeca desprinderea particulelor de argint de pe anod, ceea ce ar da erori de măsurare, se înfăşură anodui cu tifon, sau se aşază pe fundul recipientului un pahar mic de sticlă. Ca electrolit se întrebuinfează o solufie de 30 g azotat de argint în 100 g apă distilată, fără clor. Densitatea curentului electric la catod în timpul măsurării se alege egală cu cca 2 A/dm2. 1. Voltampermefru [BOJibTaMnepMeTp; volt-ampermetre; Voltampermeter; (combined) voit-ampermeter; voltampermeter]. Elf.: 1. Instrument electric de măsură indicator, combinat, care cuprinde într'o cutie comună un voltmetru şi un ampermetru. Se foloseşte în special |a măsurări simultane de tensiune şi de curent în instalafiile electrice, pentru determinarea puterii aparente. — 2. Instrument electric de măsură indicator, care poate fi folosit succesiv, fie ca voltmetru, fie ca ampermetru. Cuprinde, în principal, un singur galvanometru sensibil, al cărui circuit de măsură se leagă — prin deplasarea unui comutator — fie în serie cu rezistenfe adifionale (când e folosit ca voltmetru), fie în paralel cu shunturi (când e folosit ca ampermetru). 2. Voltmetru [BQJibTM6Tp; voltmetre; Span-nungsmesser, Voltmeter, Voltmesser; voltmeter; voltmeter], Elf.: Instrument electric de măsură indicator, folosit la măsurarea tensiunii electrice sau a tensiunii electromotoare. De obiceiu, voltmetrele indică tensiunea măsurată direct în volfi, sau în multipli sau submultipli de volfi, ca multiplu folosindu-se de cele mai multe ori kilovoltul, iar ca submultiplu, milivoltul; în ultimele două cazuri, instrumentele corespunzătoare se numesc kilovoltmetru, respectiv mili-voltmetru. Voltmetrele pentru curent alternativ indică valoarea efectivă a tensiunii măsurate. Pentru măsurarea directă, cu voltmetrul, a tensiunii electrice la bornele unui circuit electric sau a unui element al circuitului, în regim stafionar sau cuasistafionar, se leagă conductele exterioare ale volfmetrului (presupuse perfect conductoare) Ia bornele respective (v. fig. a); la frecvenfe înalte, conductele voltmetrului mai trebue duse de-a-lungul unei linii a tensiunii la borne, spre a împiedeca măsurarea şi a tensiunii părfii sblenoidale a câmpului electric (măsurarea tensiunii electrice induse în conducte) şi, deci, abateri ale indicafiei voltmetrului fafă de valoarea tensiunii''la borne, Voltmetrele se construesc cu impedanfă interioară foarte mare, atât pentru a mări precizia măsurărilor — care e cu atât mai mare, cu cât raportul dintre impedanfa interioară a voltmetrului O Legarea voitmetrelor. a) legare directă; b) legare cu rezistenfe adifionale în serie,; c) legare în secundarul unui transformator reductor de tensiune; -{-) şi —) linie de curent continuu; R), S) şi T) faze;! U) şi V) bornele primare şi u) şi v) bornele secundare ale transformatorului reductor de tensiune. şi cea exterioară e mai mare — cât şi pentru a le reduce consumul propriu. în acest scop, cum |si pentru extinderea intervalului de măsură, servesc rezistenfele adifionale, cari se leagă în serie cu înfăşurarea mecanismului de măsură, în interiorul sau în exteriorul cutiei voltmetrului (v. fig. b). Intervalele de măsură ale voitmetrelor (afară de cele electrostatice) sunt cuprinse între 10 şi 750 mV şi între 1,5 şi 6000 V, cele în milivolfi aplicându-se numai la voltmetrele cu cadru mobil (v.). Rezistenfe adifionale separate se construesc pentru curenfii nominali de 3; 7,5 şi 30 mA. Pentru măsurarea directă a tensiunilor alternative mai înalte decât 600 V nu se construesc voltmetre; măsurarea acestor tensiuni se face indirect, folosind voltmetre de 100 V, legate în secundarul transformatoarelor reductoare de tensiune (v. fig. c). După locul în care sunt destinate să fie folosite, se deosebesc voltmetre portative, de laborator, de pupitru de comandă şi de tablou de distribufie. După numărul de scări, se deosebesc voltmetre cu o scară şi cu mai multe scări. După felul mecanismelor lor de măsură (v. sub Instrument electric), se deosebesc: Voltmetru cu cadru mobil: Voltmetru cu mecanism de măsură cu cadru mobil. Voltmetrele cu cadru mobil pot fi folosite numai în curent continuu; scara lor de măsură e lineară. Sunt instrumente foarte precise, fiind pufin influenţate de câmpurile magnetice exterioare, din cauza intensi-tăfii mari a câmpului magnetic propriu — şi de variafiile de temperatură, a căror influenfă poate fi practic eliminată printr'un montaj de compensare termică; consumul lor propriu e neglijabil (cca 0,7---0,8Wla un voltmetru de 150 V). Se construesc mai ales ca milivoltmetre de laborator, intervalul de măsură putându-se lărgi cu ajutorul rezistenfelor adifionale. Se folosesc în deosebi la măsurări de precizie în laborator. -r-Sin. Voltmetru magnetoelectric, 32* Voltmefru cu fier moale. V. Volfmefru electromagnetic. Volfmefru cu fir cald. V. Voltmefru electrotermic. Voltmetru cu inducfie: Voltmefru cu mecanism de măsură cu inducfie. Voltmetrele cu inducfie pot fi folosite numai în curent alternativ de frecvenfă industrială; scara lor e aproximativ lineară. Indicaţiile lor depind de frecvenfă şi, în mare măsură, de temperatura mediului înconjurător. Se folosesc rar, fiind mai costisitoare şi mai pufin precise decât voltmetrele electromagnetice. Volfmefru cu redresor: Voltmetru alcătuit dintr'un mic redresor cu cuproxid sau cu seleniu, în iegătură cu un mecanism de măsură cu cadru mobil. Voltmetrele cu redresor pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ. Comportarea lor în serviciu e asemănătoare cu aceea a voltmetrului termoelectric (v.). Voltmefru electrodinamic: Voltmetru cu mecanism de măsură electrodinamic. Voltmetrele electrodinamice pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ; scara lor e aproximativ pătratică. Indicafiile lor sunt influenfate numai la frecvenfe înalte; până la frecvenfe de 200 Hz, eroarea lor de frecvenfă e sub 0,3%. Temperatura nu influenfează mult indicafiile; în schimb, câmpurile magnetice exterioare le influenfează apreciabil (peste 3% la 5 Oe). Se folosesc aproape excluziv ca instrumente de laborator, pentru măsurări de precizie. Voltmetru electromagnetic: Voltmetru cu mecanism de măsură electromagnetic. Voltmetrele electromagnetice pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ; scara lore pătratică. Indicafiile lor în curent continuu sunt mult influenfate de istereza miezului magnetic; în curent alternativ, erorile datorite isterezei sunt neglijabile; apar însă erori datorite curenfilor turbionari; din aceste motive, indicafiile în curent continuu diferă de cele în curent alternativ. Sunt mult influenţate de câmpurile magnetice exterioare (afară de construcţiile astatice) şi de variafiile de temperatură. Au un consum propriu relativ mare (4-8 W). Fiind instrumente simple, robuste şi ieftine, sunt mult folosite (ca voltmefre industriale, portative sau de tablou) pentru măsurări în cari nu e nevoie de precizie mare.—Sin. Voltmetru cu fier moale. Volfmefru electrostatic: Voltmetru cu mecanism de măsură electrostatic. Voltmetrele electrostatice pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ. Au scară pătratică. Indicafiile lor nu depind de frecvenfă. Consumul lor propriu e neglijabil. Ele desvoltă cuplu mic. Se folosesc, ca voltmetre cu oglindă, pentru măsurări de laborator, iar ca voltmetre cu ac, pentru măsurarea directă a tensiunilor înalte. Voltmetru electrotermic: Voltmetru cu mecanism de măsură electrotermic (cu fir cald sau CU rezistenfă). Voltmetrele electrotermice pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ. Scara lor e pătratică. Indicafiile lor nu depind de frecvenfă şi nu sunt influenfate de câmpurile magnetice exterioare; în schimb, depind direct de variafiile de temperatură. — Nu suportă suprasarcini. Se folosesc aproape excluziv pentru măsurări în înaltă frecvenfă. — Sin. Voltmetru cu fir cald. Voltmefru ferodinamic: Voltmetru cu mecanism de măsură ferodinamic, variantă a voltmetrului electrodinamic. Deoarece indicafiile lui depind în mare măsură de frecvenfă şi instrumentul are o construcfie complicată, e folosit rar, ca voltmetru de tablou. Voltmetru magnefoelecfric. V. Voltmetru cu cadru mobil. Volfmefru termoelectric: Voltmetru cu mecanism de măsură termoelectric. Voltmetrele termoelectrice pot fi folosite în curent continuu şi în curent alternativ. Au un consum propriu mic şi nu sunt influenfate de câmpurile magnetice exterioare şi de frecvenfa tensiunii măsurate. Indicările lor depind de valoarea medie a tensiunii măsurate; de aceea, cele pentru valorile efective ale tensiunilor dau indicafii valabile numai în regim pur sinusoidal. Se folosesc pentru măsurarea tensiunilor joase în joasă frecvenfă şi în înaltă frecvenfă. î. Volfmefru de maxim [MaKCHMaJibHbiH BOJIbTMeTp; voltmetre de maximum; Maximum-Voltmeter; maximum voltmeter; maximâlis voltmeter]. V. sub Voltmetru de sincronizare. 2. ~ de sincronizare [cHHXp0HH3aiţH0HHbiH BOJIbTMeTp; voltmetre de synchronisme; Syn-chronisiervoltmeter, Synchronisierungsvoltmeter; synchronising voltmeter; szinkronozâsi voltmeter]: Voltmetru cu deviafii în ambele părfi şi cu diviziunile mai rare în jurul unei valori centrale a scării de măsură, folosit la sincronizarea alter-natoarelor şi a refeielor electrice. în montajele prin stingere se folosesc voltmetre de sincronizare cu valoarea zero ca valoare centrală, numite voltmetre de zero, iar în montajele prin aprindere se folosesc voltmetre cu valoarea dublă a tensiunii de faza ca valoare centrală, numite voltmetre de maxim. Spre a putea fi folosite la sincronizare, aceste voltmetre trebue să fie dimensionate pentru dublul tensiunii de fază. Voltmetrele de zero pot fi folosite şi în laboratoare, penfru constatarea lipsei tensiunii între două puncte ale unor circuite electrice, când nu e necesară o precizie prea mare. V. şi sub Sincronizare şi sub Sincronoscop. 3. ~ de zero [HyJieBOft BOJIbTMeTp; voltmetre de zero; Nullvoltmeter; nought voltmeter; null-voltmeter]. V. sub Voltmetru de sincronizare. 4. ~ dublu [abohhoh BOJIbTMeTp; voltmetre double; Doppelvoltmeter; double voltmeter; keitos voltmeter]: Instrument electric de măsură, care cuprinde două voltmetre (de obiceiu electromagnetice sau electrotermice) montate suprapus într'o cutie comună şi ale căror ace dau indicafii pe o scară comună sau pe două scări 501 alăturate. Serveşte la determinarea ordinii de succesiune a fazelor generatoarelor cari urmează să fie puse în paralel şi a momentului de punere în paralel, fiecare dintre voltmetrele componente fiind dimensionat pentru dublul tensiunii de fază respective. V. şi sub Sincronizare.— Sin. Dubiu voltmetru. 1. Voltmetru electronic [9JieKTpoHHbifiBOJibT-M8Tp; voltmetre electronique; Rohrenvoltmeter; vacuum tube voltmeter; elektroncsoves voltmeter]: Voltmetru care cuprinde unu sau mai multe tuburi electronice servind, în principal, la redresarea, eventual şi la amplificarea tensiunii de măsurat — şi un mecanism de măsură pentru curent continuu (de obiceiu cu cadru mobil sau electrostatic), care măsoară tensiunea redresată. Caracteristicele voitmetrelor electronice depind esenfial de caracteristicele redresorului şi amplificatorului său cu tuburi electronice. Voltmetrele electronice au următoarele caracteristice comune: indicaţiile lor sunt practic independente de frecventă între limite foarte largi; impedanfa lor proprie de intrare e foarte mare, astfel că energia electrică pe care o consumă din circuitul asupra căruia se execută măsurările e neglijabilă. Din cauza acestor caracteristice, voltmetrele electronice sunt instrumentele de măsură cele mai potrivite pentru măsurarea tensiunilor de audiofrecvenfă şi de radiofrecvenfă.— După regimul de funcfionare al redresorului, se deosebesc voltmetre electronice cu funcţionare în clasele A, B şi C. La funcfionarea în clasa A, punctul de funcfionare pe caracteristica redresorului se stableşte astfel, încât prin tubul redresor trece în permanentă un curent anodic; dacă această caracteristică e o parabolă sau poate fi asimilată cu o parabolă în porfiunea corespunzătoare tensiunii alternative aplicate (ceea ce e totdeauna posibil la amplitudini mici), tensiunea redresată la bornele mecanismului de măsură e proporfională cu pătratul valorii efective a tensiunii alternative aplicate.— La funcfionarea în clasa B, punctul de funcfionare se prin tub numai în cursul alternantelor de un anumit sens ale tensiunii; în acest caz, tensiunea redresată e proporfională cu valoarea medie a tensiunii aplicate. — La funcfionarea în clasa C, punctul de funcţionare e deplasat a+ât de mult în sensul tensiunilor negative, încât prin tub trece curent anodic numai în intervale foarte scurte de timp, corespunzătoare vârfurilor de un anumit sens ale tensiunii aplicate; în acest caz, tensiunea redresată e aproape «gală cu valoarea maximă a tensiunii aplicate, şi voltmetrul se numeşte voltmetru electronic de vârf.— După felul tuburilor folosite la redresare, se deosebesc voltmetre electronice cu diodă, şi cu triodă. Fig. I reprezintă scheme de montaj caracteristice ale voitmetrelor electronice cu diodă, şi anume montajul serie (v. fig. ./a) şi montajul derivare (v. fig. I b).— Dacă se elimină condensatorul C în montajul serie, respectiv se scurtcircuitează bornele lui în montajul derivaţie, voltmetrul funcfionează în clasa B şi mecanismul de măsură indică valoarea medie a tensiunii redresate. Prezenfa condensatorului C în aceste montaje are ca efect aplatisarea variafiilor tensiunii redresate. La tensiuni aplicate înalte, ambele montaje pot fi folosite la măsurarea valorii de vârf a tensiunii aplicate, dacă suma dintre rezistenfa interioară a mecanismului de măsură şi rezistenfa adifională e atât de mare, încât curentul anodic devine neglijabil. în acest scop se foloseşte ca instrument indicator un electrom^tru cu izolafie bună. La măsurarea valorii de vârf a tensiunilor destul de înalte se foloseşte şi montajul cu negativare variabilă (v. fig. I c). La acesta, după aplicarea tensiunii alternative de măsurat, se stabileşte, cu ajutorul potenjiome-trului (P), o astfel de tensiune de negativare, încât curentul anodic, care se citeşte la mili-ampermetrul (M), e readus la valoarea sa inifială (apropiată de zero); valoarea acestei tensiuni de negativare, care se citeşte la voltmetrul (V), e foarte apropiată de valoarea de vârf a tensiunii de măsurat. I. Voltmetre electronice cu diodă, a) montaj serie; b) montaj derivaţie; c) montaj cu negativare variabilă; A) şi B) borne de intrare; M) mecanism de măsură pentru curent continuu; V) voltmetru; R) rezistenfă adifională; C) condensator; Cd) condensator de decuplare; P) potenfiometru; Un) tensiune de negativare. stabileşte cât mai aproape de punctul zero al 1 Fig. II reprezintă montaje caracteristice pentru caracteristicei, asffe| încât curentul anodin frece j vojtmeţrele electronice cu tripdă, Ficj. //a reprş- 502 zintă schema unui voltmetru electronic cu trioda, j condifiuni: Volumul poliedrului e pozitiv sau nul; cu redresare anodică. El prezintă desavantajul ! două poliedre congruente au volume egale; volu-că absoarbe un curent apreciabil şi în lipsa ten- ; mele sunt aditive, adică, dacă un poliedru e descom- Bo—|s|l- :C' 1# B o- --- Br A o~ Ba II, Voltmetre electronice cu triodă. a) monfaj cu redresare anodică; b) montaj cu redresare pe grilă; c) montaj cu nega*ivare variabilă; A) şi B) borne de intrare; M) mecanism de măsură pentru curent continuu; R) rezistenfă; C) condensator de redresare; C') condensator de shuntare; Rc) reoslai de compensare; P) potenfiometru; Ba) baterie anodică; Bn) baterie de negativare; Bc) baterie de compensare; V) voltmetru. siunii alternative, dacă negativarea grilei e mai mică decât cea corespunzătoare tensiunii de tăiere a curentului anodic. Pentru aducerea la zero a acului mecanismului de măsură înainte de efectuarea măsurării, se foloseşte un circuit de compensare format dintr'o baterie (Bc) şi un reostat (Rc). Fig. II b reprezintă schema unui voltmetru electronic cu redresare pe grilă; el e echivalent cu un voltmetru electronic cu diodă, urmat de un amplificator al curentului redresat. Fig. Ilc reprezintă schema unui voltmetru electronic de vârf, cu triodă. Cu ajutorul acestuia se pot măsura valorile de vârf ale tensiunii aplicate, compensând curentul anodic prin variafia nega-tivăriî grilei. Tensiunea anodică a voltmetrelor cu triodă e, de obiceiu, stabilizată. în locul triodelor se pot folosi şi pentode, în montaj echivalent. Penfru măsurarea tensiunilor foarte joase, de ordinul milivoifilor, acestea se amplifică înainte de redresare într'un amplificator, de obiceiu cu reacfie negativă, care dă o amplificare uniformă pe o bandă largă de frecvenfe. Montajele cu tuburi electronice pot fi folosite şi la măsurarea tensiunilor continue foarte joase. Un voltmetru electronic de curent continuu e, în principiu, un amplificator în clasa A sau în contratimp, cu tuburi electronice, căruia i se aplică la intrare tensiunea de măsurat şi la care se măsoară tensiunea de ieşire, amplificată. 1. Voltoî: Sin. Uieiu voltolizat (v.). 2. Volfolizare [B0JibT0JiH3au,HH; voitolisation; Voltolisierung; voitolisation; voltolizacia]. V. sub Uieiu voltolizat. a. Voltolizat, uieiu V. Uieiu voltolizat. 4. Voltzin [BOJIbiţHH; voltzine; Voltzin; voltzine; voltzin]. Mineral.: Zn5S40. Oxisulfură' de zinc, naturală,' cristalizată în agregate hexagonale de coloare galbenă până la roşie, cu duritatea 4,5 şi gr. sp. 3,66. 5. Volum [od'beM; volume; Volumen; volume; terfogat]. Geom.: 1. Mărimea scalară asociată unui poliedru neorientat în virtutea următoarelor pus în două poliedre fără puncte interioare comune, volumul său e egal cu suma volumelor părfilor în cari a fost descompus.— Aceste condifiuni definesc volumul numai până la un factor pozitiv arbitrar. Volumul paraleiepipedului dreptunghic care are muchiile de lungimi a, b, c rezultă egal cu: V(a, b, c) — abc V 1, 1), unde V (1,1,1) e volumul cubului cu muchiile egale cu unitatea de lungime. Factorul arbitrar e. fixat deci prin condifiunea ca volumul cubului cu muchii egale cu unitatea de lungime să fie egal cu unitatea de volum V(1, 1, 1 )= 1; rezultă astfel V (a, b, c)~abc. Astfel, volumul unui tetraedru neorientat e egal cu 0 treime din produsul dintre aria unei fefe şi înălfimea corespunzătoare. Volumul oricărui poliedru poate fi obfinut prin descompunere în tetraedre fără puncte interioare comune şi însumarea volumelor acestor tetraedre. Unui poliedru orientat, ale cărui elemente geometrice fundamentale sunt considerate într'o ordine determinată, i se asociază ca volum o mărime scalară pozitivă, negativă sau nulă. De exemplu, un paralelepfped are ca elemente geometrice fundamentale trei vectori eit având originile într'un acelaşi vârf. Se orientează paralelepipedul considerând aceşti vectori într'o ordine determinată e\, ^3. Prin con- ventiune, volumul paraleiepipedului orientat se exprimă prin scalarul care are ca valoare absolută numărul care măsoară volumul paraleiepipedului neorientat — şi căruia i se asociază semnul + sau semnul —, după cum triedrul (e\, e2, £3) e un triedru direct (drept) sau un triedru invers (stâng). Volumul unui poliedru orientat se evaluează prin descompunere aditivă în tetraedre orientate, cari au un vârf comun într'un- punct arbitrar din spafiu. Acest punct poate fi ales în mod arbitrar, deoarece rezultatul evaluării e independent de pozifia ace5tui punct auxiliar în spafiu. 503 Spre deosebire de ariile din plan, unde două poligoane cu arii egale se pot descompune aditiv în acelaşi număr de triunghiuri congruente două câte două, — în spafiu, două poliedre cari au volume egale nu se pot descompune, în cazurile cele mai generale, într'un acelaşi număr de poliedre congruente câte două (adică două poliedre de acest fel nu sunt echivalente aditiv). De exemplu, un cub şi un tetraedru regulat, cari au volume egale, nu sunt echivalente aditiv. Condifiunea necesară şi suficientă pentru ca două poliedre să fie echivalente aditiv e ca între unghiurile diedre ait a't- ale poliedrelor să existe o relafie de forma: S n{ ai~'Ln'ia’i, unde nit nsunf numere întregi pozitive, convenabil alese. — 2. Mărime scalară V asociată unui domeniu (D), număr care — dacă există — e mai mare decât volumul oricărui poliedru P ale cărui puncte sunt toate situate în interiorul domeniului (D) şi e mai mic decât volumul oricărui poliadru P' ale cărui puncte sunt toate în exteriorul domeniului (D). — El satisface condifiunile volumului poliedrelor. Se poate spune că volumul e o mărime scalară asociată unui domeniu mărginit (D), care satisface următoarele condifiuni: fiind dat un număr pozitiv s arbitrar, există un pol'edru având volumul V± şi care confine domeniul (D), cum şi un alt poliedru având volumul V2 şi care e confinut în domeniul (D), astfel încât e satisfăcută inegalitatea Vl-V2dz' $(s/dz dx- în cazul în care spafiul e raportat la un sistem de coordonate curbilinii u\, u2, u3\ x = ii(ni, u2t u3), y = f2(ult u2, u3), z = i3{ui, u2% u3) în cari elementul de linie are forma: 3 dî2= IC Sii dlt’dt*K' («<*=«*)> volumul e dat de V = SSS(Z>)V« eM; volume cylindrique; Walzenmasse; cylindrical volume; kobtartalom]. Silv.: Produsul dintre suprafafa de bază a unui arbore şi înălfimea sa totală. Volumul real e mai mic decât cel cilindric, deoarece trunchiul arborelui se subfiază spre vârf. Raportul dintre volumul real şi volumul cilindric se numeşte coeficientul de formă al arborelui. 5. Volum critic [KpHTHHecKHH OfceM; volume critique; kritisches Volumen; criticai volume; kritikus terfogat]. Chim. fiz.: Volumul ocupat de o masă de fluid la temperatura critică şi la presiunea critică. e. ~ molecular [MOJieKyjiapHbiH o6rbeM; volume moleculaire; Molekularvoiumen; molecular volume; molekulâris terfogat]. Chim. fiz.: Raportul dintre masa („greutatea") moleculară a unei substanfe şi densitatea ei. E volumul ocupat de o moleculă-gram de substanfă. Volumul molecular al oricărei substanfe în stare gazoasă, la temperatura de 0° şi la presiunea atmosferică, e de 22 410 cm3. 7. ~ redus [npHBe^SHHbiH o6rbeM; volume reduit; reduziertes Volumen; reduced volume; re-dukâlt terfogat]. Fiz.: Raportul dintre volumul specific al unui fluid şi volumul său critic specific. s. Volum specific [yAeJibHbiH oâ'beM; volume specifique; spezifisches Volumen; specifica! volume; fajlagos terfogat]. Fiz.: Volumul ocupat de unitatea de masă a unei substanfe, la o temperatură dată şi la presiune dată. Volumul specific al vaporilor la tensiunea vaporilor saturanfi se numeşte volumul specific al vaporilor saturanfi. * a. Volumenomefru [BOJiiOMeHOMeip; volume-nometre; Volumenometer; volume meter; terfogat* mero]: Instrument care serveşte la măsurarea greutăţi specifice a prafului de piatră, de ciment, etc. pe principiul picnometrului, folosind ca lichid neutru benzina. 10. Volumetrică, maşină V. Volumică, maşină 11. Volumetrie [BOJiiOMeTpHH; volumetrie; Malj-snalyse; volumetry; terfogat-analizis, titrimetria]. Chim,: Capitol al Chimiei analitice cantitative, care cuprinde metodele de dozare a unei substanfe în solufie, prin titrare, adică prin măsurarea volumului unei solufii titrate (v.) care reacfionează cantitativ cu o cantitate anumită a solufiei acestei substanfe. Reacfiile utilizate se produc cu vitesă mare de reacfie. Momentul final al reacfiei se poate recunoaşte, după caz, fie prin schimbarea colorii când solufia e colorată, fie prin schimbarea colorii unui indicator care i s'a adăugit în acest scop, fie prin schimbarea bruscă a potenţialului electric al unui electrod indicator cufundat în solufie, sau a conductivităţii electrice a solufiei. Când reacţia se face între acizi şi baze, când adică ionii (H+) se combină cu ionii (OH") cu formare de apa, se obfine o neutralizare a celor două solufii. Una dintre principalele metode de lucru din volumetrie e acidimetria şi alcalimetria, metodă volumetrică de neutralizare în care se determină cantitativ un acid sau o bază, sfârşitul reacfiei fiind marcat de un indicator, pe cale electrică, etc. Metodele de precipitare sunt metode volumetrice în cari reacţia dintre anionii şi cationii celor două solufii dă un precipitat insolubil, şi ionii respectivi sunt scoşi din solufie; în momentul în care nu se mai formează precipitat, reacfia e completă. Uneori nu se poate observa bine momentul final şi atunci se adaugă un indicator care se colorează sau virează coloarea la prima picătură de solufie titrată care a căzut după ce precipitarea a fost completă. — Dacă ionul precipitat sau precipitant e argintul, metodele se numesc argentometrie. Metodele de oxidare-reducere sunt metode volumetrice în cari reacfiile sunt caracterizate prin schimbarea de valenfă sau prin cedare şi primire de electroni. Dintre aceste metode fac parte: Manganometria (v.), care cuprinde toate metodele în cari e folosit ca oxidant permanganatul de potasiu, care cedează o parte din oxigen în prezenta reductorilor, manganul devenind bivalent. Reacfia se face în mediu acid. Titrând solufia de analizat cu solufia titrată de permanganat, acesta se decolorează. Când reacfia ajunge în stadiul final, solufia se colorează în roz cu prima picătură de permanganat în exces. Prin această metodă se pot analiza: acidul oxalic, oxalafii şi, indirect, calciu! şi alte metale ai căror oxalafi sunt insolubili, apa oxigenată, nitrifii, fierul feros (Fe")f manganul. — Dintre metodele de oxidare-re-ducere face parte şi iodometria (v.), în care fie iodul reacfionează cu reductori, adiţionează electroni şi se transformă în anioni: J2 + 2e->2* J', fie anionii J' reacfionează cu oxidanfi, cedează electroni şi eliberează iod liber: 2J’ —2e->J2. — Cu această metodă se pot analiza: acidul sulfuros, şulfurile, trioxidul de antimoniu, staniul (Sn), fierul* 505 Cuprul, clorul, bromul, iodafii, periodafii, bromafii, cromafii, etc. Iodul pus în libertate se titrează cu sulfit sau cu hiposulfit de sodiu. — Sin. Titrimetrie. î. Volumică, maşină ~ [od'beMHaa ManiHHa; machine â refouler des fluides; Fluidenstauch-maschine; fluid upsetting machine; tomorito gep]. Mş.: Maşină de refulat fluide, care realizează comprimarea acestora prin creşterea presiunii lor statice într'unu sau în mai multe compartimente închise şi al căror volum e micşorat progresiv, până Ia evacuarea fluidelor prin orificiile de ieşire Spre deosebire de maşinile volumîce, la maşinile cu flux continuu (cu rotor cu palete), comprimarea fluidului se obfine pe cale dinamică, creşterea presiunii fiind datorită variafiei energiei lui cinetice şi potenfiale, într'un rotor cu palete. Exemple de maşini volumice: suflanta volumică cu piston (v.)f pompa rotativă cu inel de lichid (v. Pompă cu inel lichid). 2. Volummefru [H3MepHTejib rpoMKoeTH; volumetre; Volumeter; volumeter; terfogat-mero, volumeter]. Te/c.; Instrument electric de măsura indicator, cu citire directă, pentru măsurarea volumului (v.) în transmisiunile de electrocomu-nicafii. Există trei tipuri mai importante de voiummetre: vumetrul, volummetrul Comitetului consultativ internaţional de Telefonie — şi volummetrul ca aparat de referinfă pentru atenuările echivalente de netezire. — Vumetrul e un voltmetru cu redresor, ale cărui caracteristice principale sunt următoarele: E eta-lonat în vu (v.), astfel încât indică nivelul în decibeli, fafă de o undă sinusoidală cu frecvenfă de 1000 Hz care, în regim stabil, disipă o putere de 1 mW într'o rezistenfă de 600 Q. Impedanfa de intrare e de minimum 7500 Q. îndicafiile sunt independente de inversarea legăturilor la borne şi, practic, independente de frecvenfă; fafă de indicafiile corespunzătoare frecvenfei de 1000 Hz, se admit abateri de maximum ±0,2 dB în banda de 35—10000 Hz şi de maximum ±0,5 dB în benzile de 25-35 Hz şi 10000-16 000 Hz. Constanta de timp e aleasă astfel, încât, la aplicarea bruscă a unei tensiuni sinusoidale cu frecvenfă între 35 şi 10000 Hz, acul instrumentului să nu depăşească deviafia corespunzătoare în regim permanent cu mai mult decât 1—1,5% şi să indice 99% din această deviafie (cu o toleranfă de 10%) după 0,3 s. Durata de integrare (durata minimă cât trebue aplicată o tensiune sinusoidală la bornele instrumentului, până când acul atinge deviafia de regim permanent, cu o aproximaţie de 2 dB) şi durata de întoarcere la zero a acului sunt de 165 ms. Redresorul vumetrului trebue să aibă o caracteristică exponenţială de exponent 1,2 ±0,2 şi să nu provosce semnalului măsurat distorsiuni apreciabile; valoarea efectivă a armonicelor produse de redresor la măsurarea unei unde sinusoidale cu frecvenfă între 25 şi 1000 Hz trebue să fie şub 0f2% din valoarea şfecMvă a undei măsurate. în transmisiunile de electrocomunicafii intervenind variafii mari şi brusce de amplitudine, instrumentul indicator trebue să reziste la suprasarcini scurte de 10 ori mai mari decât nivelul de referinfă şi permanente de 5 ori mai mari decât acesta. Vumetrul se foloseşte la reglarea volumului în telefonie şi în radiofonie. — Volummetrul Comitetului consultativ internaţional de telefonie are următoarele caracteristice principale: E etalonat astfel, încât indică nivelul în neperi sşu în decibeli fafă de o undă sinusoidală de 800 sau de 1000 Hz care, în regim permanent disipă o putere de 6 mW într'o rezistenfă de 600 Q. Impedanfa de intrare e de minimum 10000 2. Indicafiile sunt independente de inversarea legăturilor şi, practic, independente de frecventă; fafă de frecvenfă undei-etalon se admit abateri de maximum ±1 dB în banda de200—3500 Hz şi de maximum ±2 dB în benzile de 30—200 şi 3500—7000 Hz. Depăşirea balistică e de maximum 1 dB, iar durata de integrare şi durata de întoarcere Ia zero a acului sunt de 200 ms, ceea ce corespunde duratei mijlocii a unui logatom (v.). Caracteristica redresorului e pătratică. Acest volum-metru se foloseşte la reglarea volumului în telefonie. — Volummetrul ca aparat de referinfă penfru atenuările echivalente de netezire, folosit recent în încercările telefonometrice, se etalonează în raport cu o tensiune sinusoidală de 1 V la frecvenţa da 1000 Hz. Celelalte caracteristice sunt asemănătoare cu cele ale volummetruiui precedent, cu excepfiunea duratelor de integrare şi de întoarcere a acului la zero, cari sunt de 100 ms. 3. Volumul porilor [nopHCTOCTb, o6i>em nycTOT; volume des vides; Poreninhalt, Poren-raum; volume of pores; hezagterfogat]. Geof.: Raportul, exprimat în procente, dintre volumul golurilor Vg confinute într'un anumit volum de pământ, şi volumul total Vt (Vt~volumul golurilor 4- volumul plinurilor): Vg n% = ]QQ~- Volumul porilor prezintă importanfă, deoarece dă indicafii asupra gradului de afânare sau de îndesare al unui pământ asupra posibilităfii de îndesare a acestuia pe cale mecanică — şi asupra capacităfii de tasare a lui sub acfiunea încărcărilor (construcfii, vehicule, etc.). — Sin. Volumul procentual al porilor. 4. Volumului, controlul ~ [peryjinpoBKa rpoMKGCTH; controle du volume; Lautstărkere-gelung; sound intensity regulating; hangero-s^a-bâlyozâs]. Te/c.: Comanda sau reglarea volumului, la ieşirea dintr'un amplificator de audio-frecventă. După modul de acfionare a organului de reglare, se deosebesc controlul manual şi controlul automat al volumului. De obiceiu, la controlul manual al volumului se folosesc ca organe de reglare elemente de circuit, iar la cel automat şe folosesc tyburi electronice. 50 6 Dispozitivul de control manual al volumului cuprinde, în principal, un atenuator variabil (de ex. un potenfiometru de rezistenfă mare, eventual şi un instrument de măsură). Cu ajutorul atenuatorului se variază amplitudinea tensiunii de intrare alternative, aplicată grilei de comandă a unui tub amplificator cu factor de amplificare constant, obfinându-se la ieşire un volum proporfionai cu amplitudinea tensiunii aplicate, care poate fi citită la un milivoltmetru, dacă se urmăreşte reglarea volumului. Prin acest dispozitiv se poate realiza atât comanda volumului, aducându-l la o anumită valoare dorită, în limitele permise de amplificator, cât şi reglarea lui. Dispozitivul de control automat al volumului cuprinde, în principal, unu sau mai multe tuburi amplificatoare cu pantă variabilă (v. sub Tub electronic) — de obiceiu pentode sau hexode — şi un tub detector —- de obiceiu o diodă. Componenta continuă a tensiunii de ieşire detectate serveşte, după filtrare, ca tensiune de negativare a grilei de comandă a tuburilor cu pantă variabilă. Cu cât tensiunea de intrare în tubul detector e mai înaltă, cu atât e mai înaltă şi componenta continuă a tensiunii da ieşiVe, deci şi negativarea tuburilor cu pantă variabilă — şi reciproc. Factorul de amplificare al tuburilor cu pantă variabilă variind în sens invers cu negativarea, rezultă că tensiunile mar joase vor fi amplif cate mai mult, iar cele mai înalte mai pufin, reaiizându-se astfel, la ieşirea din amplificator, o tensiune aproximativ constantă. Prin acest dispozitiv se poate realiza numai reglarea volumului. Dintre variantele dispozitivelor de control automat al volumului se foloseşte frecvent dispozitivul de control automat cu întârziere; la acesta, anodul diodei detectoare e negativat, astfel că dioda furnisează tensiuni de negativare tuburilor amplificatoare numai când componenta continuă a tensiunii detectate depăşeşte tensiunea de negativare la anodul diodei. Prin aceasta se asigură o amplificare maximă penfru toate tensiunile sub o anumită limită, care se stabileşte în funcfiune de caracteristicele etajului următor. — Controlul automat al volumului se foloseşte în emifătoare, pentru asigurarea unui grad de modulafie cât mai constant, apropiat de cel maxim; la înregistrări sonore, pentru asigurarea unui nivel constant, apropiat de cel maxim; la amplificatoarele de microfon, pentru a menfine constant nivelul la ieşire, când în fafa microfonului se emit sunete de intensitate diferită sau când sursa sonoră se apropie sau se depărtează de microfon; în aparatele de radiorecepfie. Aici controlul automat al volumului se face numai în etajele de înaltă sau de medie frecvenfă; pentru a realiza un efect antifading, e suficient controlul unui singur etaj, iar pentru a obfine o egalizare a volumului la recepfia diverselor staţiuni de emisiune, e necesar controlul a cel pufin două etaje.— Figura alăturată reprezintă schematic dispozitivul de control al volumu^ii la un radioreceptor superheterodina. în partea de medie frecvenfă, volumul e controlat automat, şi anume fără întârziere în etajul de amestec şi cu întârziere în etajul amplificator de medie frecvenjă; tensiunile Dispozitiv de conirol al volumului într'un radioreceptor. 1) dublă diodă detectoare; 2) tub de amestec; 3) tub amplificator de medie frecvenfa; 4) tub amplificator de joasă frecvenfa; 5) potenfiometru; 6) medie frecvenfă; 7) joasă frecvenfă; 8) tensiunea de întârziere; 9) tensiunea de conirol fără întârziere; 10) tensiunea de control cu întârziere. de negativare sunt date de o dublă diodă re-dresoare.— Controlul manual al volumului se face cu ajutorul unui potenfiometru în partea de joasă frecvenfă, după detecfie, pentru a nu influenfă controlul automat. i. Volută [BOJJlOTa; volute; Volute, Schnecke; volute; csiga]. Arh.: 1. Element de ornamentale liară (la scară mare); OB) cateta volutei, egală cu de 9 ori raza OA a ochiului volutei; A), M), N) şi P) puncte principale pe cercul ochiului valutei; 1), 2), 3) şi 4) puncte principale pe laturile pătratului înscris în ochiul volutei; 5) — 72) puncte secundare aşezate la distante egale, pe segmentele cari unesc mijlocurile laturilor pătratului A MNP; 1—2), 3—4)-*-/f—12) drepte auxiliare cari limitează arcele de cerc trasate din punctele U--12, succesiv, ca centre, până la dreptele deterrr inate de punctul dincare se trasează şi punctul’ cu cifră imediat superioară cifrei centrului respectiv. arhitectonică, sculptat în piatră, în formă de spirală, folosit în Antichitate la decorarea părfii superioare a capitelurilor ordinelor ionic, corintic şi compozit. — 2. Ornament în formă de spirală, sculptat în piatră sau în lemn, turnat (din ipsos, din stuc, etc.) în forme, sau forjat, folosit la decorarea capitelului unei coloane, la decorarea unui cartuş (v.), a unei console, a unei mobile, a unei grile, a unei rampe de scară, etc. î. Vonsenit [BOHceHHT; vonsenite; Vonsenit; vonsenite; vonzenit]. Mineral.: (Fe", MgS2Fe-[(02|B03)]. Oxiborat de fier şi de magneziu, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 5 şi gr. sp. 4,2. s. Vopsea [KpaCKa; couleur; Farbe; paint; fes-tek]. Ind. chim.: Suspensie de pigmenfi colorafi, simpli, sau amestecafi cu diverse umpluturi, într'un lichid (uleiu sicativ, apă, etc.), care dă după uscare o peliculă solidă cu aspect dela mat până la semilucios. După natura mediului de suspensie folosit, vopselele se împart în vopsele pe bază de uleiu, vopsele emulsionante, vopsele pe bază de cazeină, vopsele pe bază de cleiu, etc. După scopul în care sunt folosite, vopselele se împart cum urmează: vopsele antirugină, vopsele protectoare contra florei şi faunei marine, vopsele ignifuge, vopsele luminescente, vopsele decorative.— Prima operafiune în fabricafia vopselelor e amestecarea (malaxarea) pigmenfilor cu lichide greu volatile (uleiuri, plastifianfi). Umectarea şi desaglomerarea pigmentului sunt legate de efectuarea unui amestec cât mai intim. Amestecă-torul folosit cel mai mult e amestecătorul „planetar" cu funcfionare periodică, având arborele mobil, ceea ce permite înlocuirea rezervorului ori de câte ori e nevoie. Rezervoarele au capacităţi cuprinse între 100 şi 500 litri. Paletele agitatorului au o mişcare complexă: se învârtesc atât în jurul axului pe care sunt montate, cât şi în jurul axului arborelui maşinii. Pentru a se realiza o productivitate mai mare şi o manipulafie mai uşoară, au început să fie folosite în ultimul timp amestecătoare cu funcfionare continuă. După amestecare urmează frecarea, operafiune prin care particulele de pigment sunt dispersate fin în mediul lichid. Dispersarea pigmen-filor în liant se face în principal prin distrugerea aglomerărilor şi prin umectarea particulelor primare. Acest proces e legat în bună parte de îndepărtarea aerului sau a umidităfii adsorbite în microfisurile pigmentului sau incluse în interiorul aglomeratelor. La începutul desaglomerării, amestecul are o viscozitate mare, care poate atinge 10 000 poise. Frecarea se face prin mărirea apăsării în locurile de trecere forfată a suspensiei prin orificii în formă de fantă. Aparatele de frecat folosite cel mai mult sunt cele cu valfuri şi cu bare de frecare şi filtrare. în vede- 507 rea evitării uzurii locale, valfuriie execută, afară de mişcarea de rotafie, şi mişcări „de du-te vino", în acelaşi scop se folosesc şi mori cu bile. în vederea obfinerii produselor corespunzătoare, vopselele trebue separate de impurităfi. îndepărtarea impurităfilor se face prin decantare, filtrare, sau centrifugare. Pentru finisare, vopselele sunt aduse la viscozitatea necesară cu ajutorul diluanfilor.— Vopselele emulsionante sunt emulsiuni în apă ale unor răşini simple sau modificate, cu adaus de uleiu şi de pigmenfi. După uscare, vopselele emulsionante dau pelicule cu aspect dela semi-mat până la semilucios. Condifiunea principală pe care trebue să o îndeplinească vopselele emulsionante e stabilitatea în timp şi la variafii de temperatură. Penfru prepararea emulsiunilor solubile în apă se întrebuinfează diferifi emulgatori: săpunuri ale acizilor alifatici cu metale mono-valenţe (Na, K, NH4); săpunul de trietanol-amină; alcoolul cetilic, etc. în vopseaua emulsionantă se introduc şi substanfe conservante: fenol, timol, etc. Pentru producerea emulsiilor insolubile în apă, se întrebuinfează, de obiceiu, emulgatori hidrofobi (săpunuri aie metalelor polivalente), sau pigmenfi speciali. Peliculele rezultate din emul-siunile insolubile în apă au duritate mai mare. Vopselele de cazeină sunt suspensii în apă de pigmenfi cu cazeină parfial solubilă, cu adaus de substanfe conservante şî emoliente. După uscare, vopselele de cazeină dau pelicule cu aspect semimat până la lucios. Sunt întrebuinţate la acoperirea pieilor de încălfăminte şi ca grund pentru fafade. Vopselele de cleiu sunt suspensii de pigmenfi într'o solufie de cleiu în apă, cu adaus de substanfe conservante şi emoliente. După uscare rezultă pelicule cu aspect maf. Vopselele de cleiu sunt întrebuinfate ca grund pentru fafade.— Vopselele ignifuge sunt suspensii de pigmenfi în medii peliculogene cu caracter ignifug. Rolul vopselelor ignifuge consistă în a localiza, a opri sau a întârzia propagarea flăcărilor. După modul cum exercită acfiunea protectoare, vopselele ignifuge pot fi: vopsele ignifuge confinând substanfe cari nu se volatilizează la temperaturi înalte şi iau, sub influenfă căldurii, un caracter sticlos sau spumos, izolând materialul combustibil de contactul cu flacăra sau cu aerul înconjurător; vopsele ignifuge confinând produse ceri, sub acfiunea căldurii, se descompun, dând gaze inerte cari diluează gazele combustibile. Substanfele ignifuge folosite cel mai mult sunt: silicatul de sodiu, unele săruri ale acizilor fosforic, sulfuric, clorhidric şi boric; săruri de zinc; unele răşini sintetice (răşini carbamidice); titanatul de butii ; parafina clorurată (70% clor); polisilicatul de etil, etc.— Vopselele antirugină (anticorozive) sunt vopsele cari formează pelicule cari împiedecă ruginirea fierului. în acest scop sunt folosifi ca pigmenfi oxizii de plumb (în special miniul de plumb), 508 oxidul de zinc, etc., ca lianfi uleiul de in, iar ca diluanfi, white-spirit-ul şi terebentina. în ultimul timp se folosesc foarte mult vopsele confinând ca pigment pulbere de aluminiu. Pentru prbtec-fiunea aliajelor uşoare contra coroziunii se folosesc, de obiceiu, ca pigmenfi, oxidul şi cromatul de zinc.— Vopselele protectoare contra florei şi faunei marine sunt vopsele cari, afară de pigmenfi, confin în suspensie substanfe toxice. Aceste vopsele sunt aplicate pe părfile imersabile ale vaselor plutitoare, pentru a împiedeca formarea depozitelor de plante şi de animale acvatice, cari îngreuiază navigaţia. Ca substanfe toxice se folosesc săruri de cupru, săruri de mercur, zeolifi cu bază de mercur sau de cupru, difenilclorarsină şi difenilaminoclorarsină, fenoli superiori, etc. în general, acoperirea navelor se face în două straturi: un strat de vopsea antirugină — şi un strat de protecfiune contra viefuitoarelor marine.— Vopselele luminescente sunt vopsele cari conţin în suspensie pigmenfi luminofori. La prepararea acestora, alegerea liantului depinde de natura pigmentului folosit. Vopselele luminescente trebue să îndeplinească numeroase condifiuni speciale: mediul de dispersiune trebue să fie incolor şi să nu absoarbă radiafia excitatoare; liantul trebue să nu reacfioneze cu pigmentul, pentru a nu-i distruge luminescenfa; liantul trebue să nu confină urme de metale grele, cari sunt otrăvuri puternice pentru pigmenfii luminofori. Vopselele luminescente se aplică în general pe un grund format din vopsele obişnuite, cu pigmenfi albi (oxid de zinc, bioxid de titan, litopon, etc.). 1. Vopsea pentru forme [ţcpacna ajih jiHTefi-HHX (|)OpM; couleur pour formes; Formenfarbe; form-paint, form-varnish; formafestek]. Met/..* Vopsea refractară, de diferite compozif i, constituită dintr'o suspensie de pulberi într'o fază solidă, care se aplică pe suprafafa formelor de turnatorie, la turnarea în forme uscate, pentru a împiedeca aderarea amestecului de formare la piesă. Ea înlocueşte praful pentru forme (v;), care e folosit numai |a turnarea în forme crude (deoarece, la uscare, acesta se desprinde de pe suprafafa formelor). Vopselele pot avea următoarea compozifie: nis!p fin cuarfos şi leşie sulfitică cu bentonită (ca liant), la turnarea pieselor de ofel carbon mici şi mij'ocii; magnezit fin măcinat şi leşie sulfitică, la turnarea pieselor de ofel manganos mici şi rrrjlocii; pulbere de crommagnezit şi leşie sulfitică, la turnarea pieselor de ofel mari; pulbere de g-afit, mangal, cocs, argilă şi apă cu melasă sau pulbere de grafit şi bentonită cu apă, la turnarea pieselor de fontă şi de aliaje neferoase, etc.— Vopseaua se aplică cu pensula sau cu stropitorul. *. Vopsirea materialelor textile. V. S. Colorarea materialelor textile, 3* Vopsirea pieilor [OKpacna KOJK; teinture du cuir; Fărben des Leders; dying of leather; borfestes]. Ind. piei.: Operafiunea de colorare a suprafefei pieilor. Se efectuează în două faze şi prin două procedee distincte. în prima fază, după neutralizare, pieile sunt vopsite cu coloranfi sintetici sau, mai rar, naturali, solubili, în flote calde; aceasta constitue vopsirea fondului. în a doua fază, după uscare, pieile sunt vopsite cu apreturi de pigmenfi insolubili, suspendaţi fie într'un mediu apos de lianfi proteici (cazeină, albumină) sau în emulsiuni de rezinoplaste (acrilafi, meta-crilafi), fie într'un mediu de solvenţi organici în care e disolvată, ca liant, nitroceluloză. Aplicarea apreturilor colorate se face prin frecare cu peria sau prin stropire cu pistolul de aer comprimat. Această fază constitue vopsirea de acoperire. Din punctul de vedere al tehnologiei procesului de vopsire, coloranfii penfru piele se clasifică, în practică, după comportarea lor din punctul de vedere al colorii, în strânsă legătură cu structurară lor chimică. Se folosesc mai multe grupuri de coloranfi. Coloranfii anionici cuprind coloranfi acizi, şi substantivi. Din cauza deosebirilor în structura lor chimică, diferifii coloranfi din grupul colo-ranfilor anionici se comportă foarte diferit din punctul de vedere al colorii. Coloranfii acizi prind uşor pe materiale acide. Pielea cromată leagă direct aproape tofi coloranţii acizi în concentraţii mici. La concentraţii mai mari e necesar un mic adaus de acid. Pentru vopsirea pieilor tăbăcite vegetal e nevoie, de obiceiu, de un adaus de acid (acid formic şi uneori acid acetic). La vopsirea pieilor tăbăcite vegetal, coloranfii acizi prezintă avantajul de a scoate în evidenfă defectele fefei mai pufin decât coloranfii bazici, deoarece, spre deosebire de aceştia, cei acizi nu formează lacuri colorate cu substanfele tanante vegetale; de asemenea, le lipseşte tendinfa acestora de a „bronza" în concentrafii mai mari. Coloranfii substantivi sunt întrebuinfafi în special Ia vopsirea pieilor cromate, pe cari le colorează fără adausuri de acizi. Ei nu pătrund adânc în interiorul pielei, ci se depun mai ales în straturile exterioare. Coloranfii substantivi mai pufin sensibili la acizi pot fi întrebuinfafi şi la vopsirea pieilor tăbăcite vegetal.— Coloranfii cationici (bazici) formează cu substanfele tanante vegetale compuşi insolubili (lacuri colorate), ceea ce-i face apfi pentru vopsirea pieilor tăbăcite vegetal. Coloranfii bazici au tendinfa de a comunica suprafefei pielei vopsite un lustru bronzat cu reflexe metalice („bronzează"), în general, coloranfii bazici sunt mai pufin rezistenţi la lumină decât coloranfii din celelalte grupuri. — Pieile cromate pot fi vopsite cu coloranţi bazici numai după ce au fost retăbăcite în prealabil cu substanfe tanante vegetale sau sintetice, sau după o vopsire premergătoare cu colo- I ranfi acizi şau substantivi, Prin „remontare" cu 56$ coloranţi bazici, nuanja colorii pieilor vopsite acid devine mai închisă şi mai saturată.— Coloranfii de sulf sunt solubili numai în soluţii concentrate de sulfură de sodiu şi nu pot fi întrebuinfati la vopsirea pieilor tăbăcite vegetal sau cu crom, deoarece aceste piei nu sunt destul de rezistente fafă de o flotă de vopsire alcalină. Ei se întrebuinfează, în special, la vopsirea pieilor chamois, iar în anumite condifiuni pot fi întrebuinfa}i şi la vopsirea pieilor glace re-cromate.— Coloranfii de mordant, în principal cei naturali vegetali, sunt întrebuinfati, în special, la vopsirea pieilor tăbăcite glace (uneori şi la vopsirea în negru a pieilor cromate şi la vopsirea blănurilor).— Coloranfii de developare sunt întrebuinfati, în general, numai la vopsirea în negru a pieilor de velur şi nubuc cromate, cari sunt vopsite întâi cu un colorant acid sau substantiv cu o grupare amino aromatică liberă care se diazotează pe fibră şi reacfionează cu un component de cuplare penfru developarea unui nou colorant azoic. De obiceiu, aceste vopsiri sunt foarte rezistente la lumină şi la spălat. — Coloranfii de cadă propriu zişi sunt întrebuinfajî excluziv pentru obfinerea vopsirilor lavabile pe piei glace, la vopsirea pieilor de mănuşi şi, mai ales, la vopsirea blănurilor. — în reacfiile cari se produc la vopsirea pieilor, coloranfii acizi şi cei substantivi se comportă cu totul altfel decât cei bazici, iar aceste două grupuri de coloranfi se comportă cu totul diferit la vopsirea pieilor cromate şi a celor tăbăcite vegetal. La vopsirea cu coloranfi acizi a pieilor tăbăcite vegetal se produce o combinare între grupările bazice ale pieilor şi acizii coloranfi. în cazul pieilor cromate, la cari, pe lângă compuşii cromului, există şi acizi legafi cu proteina şi cu cromul, absorpfia de colorant acid e influenfată de valoarea exponentului de hidrogen al sistemului. Reacfia se produce numai în solufie acidă. O altă posibilitate de legare între coloranfi şi pielea cromată e dată de o reacfie a agregatelor de crom cu coloranfii, sub formă de compuşi complecşi. Vopsirea cu coloranfi substantivi se desfăşură asemănător cu vopsirea cu coloranfi acizi. Ei formează o legătură ireversibilă cu substanfa dermică numai în mediu acid şi dau vopsiri rezistente la apă. La legarea coloranţilor acizi şi a celor substantivi pe piele au roi important şi reacfiile de valenfă secundară. Coloranfii cari au efect de vopsire numai prin intermediul electrovalenfelor pătrund bine în piele, „trag" încet şi egal, dar dau vopsiri pufin rezistente la apă. Coloranfii în a căror aplicare intervin şi valenfe reziduale vopsesc repede şi mai puternic pielea cromată, însă superficial şi mai pufin uniform. Reacfiile de valenfă secundară au rol subordonat în vopsirea pieilor tăbăcite vegetal, deoarece valenfele reziduale ale acestora sunt în mare măsură blocate de substanfele tanante vegetale. Legarea coloranţilor bazici în piele se produce prin formarea de lacuri colorate, insolubile, stabile, între substanfa tanantă vegetală şi substanfa colorantă, — proces chimic de combinare între substanfele tanante vegetale cu reacfie acidă şi bazele colorante. Pieile tăbăcite mineral pot fi vopsite cu coloranfi bazici numai după o pre-tăbăcire corespunzătoare cu substanfe tanante vegetale. La vopsirea cu coloranfi acizi a pieilor tăbăcite vegetal e necesar să se încarce grupările pozitive ale colagenului prin adăugire de acid. Dacă la tăbăcirea pielei au fost întrebuinfate, împreună cu substanfele tanante vegetale, şi substanfe tanante sintetice cu grupări sulfonice cari blochează în parte grupările bazice ale colagenului, e nevoie să se adauge la vopsire substanfe cationactive, cari dau suprafefei pieilor o mare densitate de sarcină pozitivă. Aplicarea de apreturi pigmentare pe pielea tăbăcită se face pentru a îmbunătăţi calitatea ei prin ameliorarea aspectului, pentru uniformitatea colorii, pentru lustru şi anumite proprietăţi fizice (impermeabilitatea la apă, permeabilitatea la aer, rezistenfa contra influenfei umidităfii, a aerului şi a luminii). Pentru finisarea pielei cu coloranfi de acoperire pe bază de nitroceluloză trebue ca pielea să nu confină prea multă grăsime, deoarece, în acest caz, colorantul de acoperire aplicat nu aderă bine. în acest scop, suprafafa ei e frecată cu acid lactic, acetonă, etc. Pieile cari urmează să fie supuse unei finisări cu coloranfi de acoperire pe bază de nitroceluloză sunt, în general, vopsite în prealabil cu coloranfi acizi. Pieile pot fi vopsite şi cu pigmenfi, folosindu-se emulsiuni de uleiu în apă ale coloranfilor de acoperire pe bază de nitroceluloză. Pe lângă reducerea costului prin eliminarea solvenţilor organici, metoda prezintă avantajul obfinerii unui film mai uniform cu o aderenfă mai bună la suprafafa lor. în cazul coloranfilor de acoperire pe bază de proteine (cari confin ca elemente componente principale: apa ca so'vent, proteine ca liant, pigmenţi coloranfi, substanfe colorante solubile, plastifianfi, agenfi de conservare, agenfi de fixare şi, uneori, agenţi de lustru), se formează straturi cu constituie poroasă. Ca lianţi, se întrebuinfează albu-mina şi cazeina, cleiul, gelatina, cum şi unele răşini sintetice. Cele mai multe dintre aceste substanţe sunt solubile în apă. — Finisarea pieilor cu coloranfi de acoperire pe bază de proteine se face în acelaşi mod ca şi finisarea cu coloranfi de acoperire pe bază de nitroceluloză. Pieile sunt degresate superficial prin frecare cu o solufie de acid lactic, căreia i se adaugă alcool, acetonă sau alt solvent penfru grăsimi. După uscare, se aplică colorantul de acoperire diluat cu apă. Pentru o revopsire ulterioară cu coloranfi de acoperire pe bază de proteine, pielea complet uscată e tratată prin stropire cu o solufie carş 510 confine formaldehida şi amoniac concentrat. Pieile astfel apretate pot fi prelucrate mai departe în mod normal. Folosirea de lianfi pe bază de rezinoplaste (finisarea cu liant) conferă filmului proprietăfi mecanice mai bune, un efect bun de acoperire şi strălucire. Procedeul consistă în folosirea ca liant a coloranţilor de acoperire pe bază de proteine în combinafie cu emulsiuni de polimeri şi, uneori, în acoperirea stratului de apret pigmentar cu un lac de protecfiune pe bază de emulsiuni de polimeri şi apreturi de cazeină, sau cu un lac incolor de nitroceluloză. 1. Vorbitor. Te/c..* Sin. Difuzor (v.). 2. ~ telegrafic. Telc.: Sin. Sounder telegrafic (v,). V. şi sub Telegraf Morse. 3. Vrac [Kyna; marchandises en vrac; Sturz-guter; bulk goods; halmazâru]: Marfă în stare solidă (cereale, cărbuni, minereuri, etc.), încărcată şi transportată vărsată, adică neambalată. 4. Vraeonian [BpaKOHbHHGKHH npyc; Vra-conien; Vraeonian; Vraeonian; Vrakoniân]. Geol.: Etaj al Cretacicului, caracterizat prin amonitul Mortoniceras (Schionbachia) inflatum, pe care unii autori îl trec la partea superioară a Albianului, iar alfii, la baza Cenomanianului. 5. Vrană. Ind. far.: Orificiul vaselor de lemn înfundate (de ex. butoaie), prin care se introduce şi se evacuează lichidul (apă, vin, etc.). 6. Vranifă. Arh.: 1. Poartă mică de scânduri sau de împletitură de nuiele. — 2. Poartă la intrarea într'un sat. (Termen popular). 7. Vrbait [Bp6aHT; vrbaite; Vrbait; vrbaite; vrbait]. Mineral.: T^S, 2AS2S3, Sb2S3. Sulfură de stibiu, de arsen şi de taliu, naturală, cristalizată în sistemul rombic, cu duritatea 3,5 şi gr. sp. 5,3. e. Vrie. V. Vrilă. 9. Vrilă [ilITOnop; vriile; Trudeln; spin; onpor-ges, „dugohuzo"]. Nav. a.: Mişcarea de autorotafie a unui avion în jurul unei axe verticale. Vrila poate fi normală, când axa longitudinală a avionului e verticală sau aproape verticală, sau plată, când axa longitudinală a avionului formează cu orizontala un unghiu mai mic decât 45°. Vrila normală e o acrobafie curentă, uşor controlabilă; vrila plată e o pozifie anormală a avionului şi periculoasă, iar avionul care intră uşor în această vrilă e defectuos din punctul de vedere a! pilotajului. — Sin. Vrie. 10. Vu: Unitate de măsură a volumului semnalelor audio în transmisiunile de electrocomunicafii. Un vu e volumul unui semnal audio care dă aceeaşi deviafie la vumetru (v.) ca o undă sinusoidală al cărei nivel e de un decibel fafă de unda sinusoidală standard (cu frecvenfa de 1000 Hz, care disipă în regim stabil puterea de 1 mW într'o rezistenfă de 600 Q). 11. Vuia, avion ~ [caMOJieT Byn; avion V.; V. Flugzeug; V.'s aeroplane; V. repulogep]: Avion cu scheletul format din tuburi de ofel fără sudură, legate prin Ieruri, care are cadrul inferior suspendat pe patru rofi cu cauciucuri, cele din fafă fiind orientabile; pe acest cadru sunt montate accesoriile motorului (căldare de 45 at, rezervor cu bioxid de carbon, rezervor cu petrol), organele de comandă şi locul pilotului. Suspendarea avionului e făcută pe rofi (primul avion înzestrat cu tren de aterisaj), iar cadrul superior al scheletului, mobil fafă de cel inferior, poartă motorul cu bioxid de carbon, elicea, aripele, cârmele de profunzime şi de direcfie. Aripele in-clinabile fafă de cadrul inferior sunt constituite din două plane laterale (monoplane) cu anvergura de 7 m, fixate pe cadrul superior al aparatului; scheletul aripelor e format din tuburi de ofel, fixate de un platou central şi legate la periferie printr'un cadru metalic, iar pânza de înveliş e cusută de tuburi şi lăcuită. Motorul, care desvoltă 20 CP pentru scurt timp, are 50 kg şi, împreună cu accesoriile, are 105 kg. Elicea are diametrul de 2,20 m şi dă la punct fix o tracfiune de 45 kg. Greutatea totală a avionului e de 240 kg. Cu acest avion, care prezintă interes istoric, conceput de Traian Vuia în 1903 şi construit de el la Paris între toamna anului 1904 şi primăvara anului 1906, el a executat o experienfă la Mon-tesson, în primăvara anului 1906, reuşind să se ridice dela pământ la 18 Martie 1906; la 19 August 1906, avionul a parcurs 24 m la înălfimea de 2,5 m, realizând astfel prima decolare cu mijloace proprii la_ bord, deoarece toate sbo-rurile anterioare erau făcute cu aparate lansate pe plane înclinate sau prin alte mijloace exterioare. 12. căldare ~ [KOTeJI Byfl; chaudiere V.; V. Dampfkessel; V. *s boiler; V. gozkazân]: Căldare cu tub focar centra! şi cu trecere forfată printr'un număr par de serpentine (în general 4), legate în serie şi coaxiale cu un tub focar central, dispus vertical (v. fig.)- Spafiul parcurs de gazele de ardere e izolat de mediul înconjurător printr'o manta cilindrică de tablă (căptuşită cu un strat d.e material termoizolant), limitată la extremităfi prin două capace fixate de manta cu flanşe cu şuruburi. — Tubtil central, constituit în general dintr'o feavă trasă, turnată sau sudată, de ofel termorezistent, e îmbinat demontabil la capacul inferior al căldării, având la partea inferioară o flanşă de care se fixează injectorul de combustibil. — Drumurile de gaze, paralele cu axa tubului central, sunt limitate de şicane cilindrice de tablă (coaxiale cu tubul central) şi fixate alternat, prin îmbinare demontabilă sau prin sudură, la capacul inferior şi la cel superior al căldării. Pe fiecare drum, gazele încălzesc câte o serpentină. La partea superioară, căldarea are un colector de gaze, legat la conducta de evacuare. — Serpentinele se compun dintr'una sau din mai multe fevi de ofel (2--8),fără sudură, înfăşurate în paralel; înfăşurarea e strânsă, astfel încât spirele serpentinei se ating între ele. Uneori, în drumul respectiv de gaze se folosesc două serpentine coaxiale, lipite una de alta. Extremifăfile serpentinelor străbat 511 capacele şî se racordează prin legaturi speciale, parte la conducta de alimentare,; parte la serpentina următoare a circuitului apă-abur sau la colec- \13 Căldare Vuia cu patru serpentine. 1) tub focar; 2) serpentină; 3) manta; 4) capac inferior; 5) capac superior; 6) colectorul gazelor de ardere; 7) bu'ie; 8) şicană; 9) injector; 10) intrarea apei de alimentare; 11) ieşirea aburului supraîncălzit; 12) intrarea aerului de combustie; 13) infrara combustibilului; 14) ieşirea gazelor de ardere. torul de abur. în cadrul capacului superior e montată o bujie, pentru aprinderea combustibilului la pornire. Căldarea funcfionează ca un schimbător de căldură în contracurent: fluidul de încălzit, refulat de o pompă de circulafie, pătrunde în serpentina exterioară şi trece apoi prin celelalte serpentine, părăsind căldarea după ce trece prin ultima serpentină de lângă tubul central; fluidul încălzitor, constituit din gazele produse prin arderea unui combustibil lichid sau gazos în tubul central, străbate drumurile de gaze dela interior spre exterior, spălând serpentinele şi fiind evacuat prin colectorul superior. — Arderea în tubul central e completă, deşi tubul e relativ scurt (1—1,5 m, în funcfiune de debitul căldării). Aceasta se dato-reşte acfiunii catalitice pe care o au asupra arderii fierul şi cromul din peretele tubului încălzit până la incandescenfă (temperatura medie a peretelui focarului fiind de aproximativ 1000°).— încărcarea termică a focarului e de 100—400 -106 kcal/m3h; temperatura gazelor la ieşirea din focar e de 1600—1800°; la ieşirea din primul drum de gaze (de lângă focar) ede aproximativ 900°— şi la coş e de 80—100°; vitesa gazelor de ardere în primul drum de gaze e de 100—1 20 m/s, în celelalte drumuri, fiind de 15—60 m/s; vitesa apei în serpentine e de aproximativ 0,5 m/s, iar a aburului, de cca 25 m/s; coeficienfii de transmisiune a căldurii sunt: 300—400 kcal/m2h° în primul drum de gaze — şi 50—110 kcal/m2fv° în celelalte drumuri. Avantajele căldării consistă în: simplicitatea construcţiei, în posibilitatea înlocuirii uşoare a serpentinelor la reparafi'1, demaraj rapid (câteva minute), inerfie termică mică, randament mare (aprox. 95%), productivitate specifică foarte mare (aprox. 800 kg abur/m2h), gabarit mic. Desavantajele căldării consistă în, debitul mic, necesitatea automatizării complete a funcfionării, nevoia de a folosi combustibili de calitate superioară. Căldarea e folosită, în general, pentru producerea unor debite mici de âbur (^10 t/h), la presiuni de 1,2—10 ata şi la temperaturi dela cele corespunzătoare saturaţiei aburului până la 700°, în centrale termoelectrice de vârf, în centrale industriale, pe nave şi automotoare; poafe fi folosită şi pentru producerea apei supraîncălzite în instalafii de încălzire centrală. Căldarea e concepută de inginerul Traian Vuia. î. Vulcacif.V. sub Vulcanizare, acceleratori de~. 2. Vulcamaf. Arte gr.: Flaric de stereotipie compus din straturi alternate de hârtie şi de răşini fenolice, folosit lamularea matrifelor pentru stereotipia, în cauciuc sau în materiale plastice. Mularea se face presând flancul pe formă la temperatura de 80—100° şi lăsându-l să se răcească pe formă, pentru a-i păstra dimensiunile originalului. De pe un flanc se pot obfine 10—12 clişee plastice. (N. C). s. Vulcan [ByjiKaH; volcan; Vulkan; volcano; vulkân, tiizhânyo]. Geol.: Loc de pe suprafafa Pământului, având în general forma unei ridicături muntoase conice, prin care ies din interiorul scoarfei sale materii solide, topite sau gazoase, la temperaturi foarte înalte. Amestecul acestor materii e constituit din silicafi ai topiturilor magmatice, din diverse gaze (CO2, N, CH4, H, CI, H2S) şi din vapori de apă foarte fierbinfi, la cari se adaugă materiale solide rupte de erupfia vulcanică din stratele superficiale ale scoarfei. în momentul ieşirii la suprafafa Pământului, materia fluidă topită (lavă) are temperatura cuprinsă între 1000° (lavele fluide bazice) şi 1300° (lavele vâscoase acide). — Prin explozia gazelor în timpul erupfiilor, se aruncă la suprafafă material solid (proiecfiuni sol'de). După mărimea fragmentelor, se deosebesc: Cenuşă vulcanică, care provine din pulverizarea lavei şi a materialului solid spart din perefii canalului în timpul exploziei; fragmentele cele mai mari din cenuşă pot atinge mărimea unui bob de mazăre. — Lapilli, formate din fragmente de mărimea unui bob de mazăre, până la mărimea unui pumn, constituite din fragmente de lavă, d© sgură vulcanică, din piatra ponce şi din alte roce.— Bombe vulcanice, constituite din bucăfi mari da lavă, cari au fost aruncate în aer în stare plastică. — Blocuri vulcanice, formate din bucăfi de lavă răcite şi solidificate, cari astupau din timpul unor erupţii anterioare canalul de erupfie al vulcanului, şi cari au fost sparte sub presiunea exercitată la noua erupfie. Emanaţiile gazoase pot precede noi erupfii de lave şi de proiecfiuni solide, fie că însofesc acele erupfii, fie că se produc şi după fazele de erupţie de lave şi de proiecfiuni solide. Emanafii formate din anumite feluri de gaze, în special CO2, se produc şi în legătură cu regiuni vulcanice în cari nu se mai manifestă, demult, ieşiri de lave sau de proiecfiuni solide. Emanaţiile de CO2 se numesc mofete. Ele se degajă la temperaturi joase. Emanafiiie de gaze din faza precedentă sau din cea care însoţeşte erupţiile de lave şi de produse de explozie sunt mult mai complexe din punctul de vedere al compoziţiei chimice. Aceste emanaţii se împart cum urmează: Fuma-role, cari au temperaturi înalte. Unele dintre ele, a căror temperatură depăşeşte 400°, numite şi fuma-role acide, sunt constituite, în principal, din HCI, SO2, CO2 cu vapori de: Fe2Cla, NaCl, KCI, CuCI2, AS2S3 (realgar), CaCl2, MgCfe, acid boric, etc. Alte fumarole, cu temperaturi sub 400°, numite şi fumarole alcaline, sunt constituite mai ales din NH4O, NH3, COatNH^, etc. — Solfatare, cari au temperaturi până la 100°, alcătuite din vapori de apă şi compuşi ai sulfului. Confin mult H2S, care, prin descompunere, în contact cu atmosfera, depune sulf. — Erupfia vulcanică se produce printr'un aparat vulcanic, constituit din: coş (canal), care străpunge scoarfa Pământului şi a cărui adâncime e necunoscută, muntele conic sau conul vulcanic (v.) şi craterul (v.).— După felul în care se manifestă la suprafafa Pământului şi după gradul de fluiditate, respectiv de viscozitate al lavei lor, diferifii vulcani actuali se împart în numeroase categorii. Vulcanii efuzivi se manifesta, în principal, prin curgeri de iavă (cenuşile fiind în cantitate foarte mică). Când lava e fluidă, acest tip de vulcan se numeşte şi tipul hawaian, deoarece e caracteristic pentru vulcanii din insulele Hawai. Vulcanii de tip hawaian au un canal prin care lava fierbinte îşi face loc spre suprafafă, venind dela o adâncime de câteva zeci de kilometri de sub scoarţa solidă a Pământului (din rezervorul magmatic). Prin viiturile succesive de lavă cari se suprapun în jurul deschiderii canalului la suprafafă, se formează conul vulcanului, care nu atinge înălfimi prea mari. Craterele au uneori diametrul superior considerabil, de ordinul câtorva kilometri. Perefii craterului sunt abrupţi, lava găsindu-se în repaus pe fundul lui, acoperită de o crustă subfire, rezultată prin răcirea ei. In timpul erupfiilor, lava fluidă începe să se ridice liniştit de sub crusta formată, până se revarsă peste marginile craterului şi curge în diferite direcfii pe panta conului vulcanic, formând pânze vulcanice cari acoper uneori suprafefe enorme. Vulcanii cu lava pufin mai vâscoasă (tipul strom-bolian, caracteristic vulcanului din insula cu acelaşi nume din Marea Tireniană) se pot înălfa cu timpul cu câteva mii de metri fafă de altitudinea planului de pornire. Vulcanii explozivi se manifestă prin explozii puternice de gaze, cari pulverizează atât lava care iese din canalul vulcanic, cât şi rocele solide din jurul acestui canal, astfel încât, de cele mai multe ori, conul vulcanic nu se mai formează în jurul canalului. Tipul extrem al acestui fel de activitate e vulcanul Krakatoa, situat în strâmtoarea Sunda, între insulele Sumatra şi lava. — Anumifi vulcani explozivi au depuse în jurul canalului numai strate de cenuşă vulcanică şi de blocuri şi lapilli, fără curgeri de lavă. De exemplu, vulcanul Volcano, din insulele Lipari (Marea Mediterană), are un con înalt de cca 400 m, format din strate de produse explozive, fără intercalafii de lave. Erupfiile sale se produc ca şi când gura craterului ar fi astupată cu un dop, care cedează din când în când sub presiunea gazelor dm canal. Acestea pulverizează lava din canalul vulcanic şi o proiectează în înălfime, de unde o parte cade în jurul craterului, înălfând treptat conul vulcanic. Erupfiile vulcanilor micşti (stratovulcani) au, alternativ, caracterul efuziv (lave), cât şi exploziv (cenuşe, lapilli, bombe, blocuri). în acest fel, în jurul craterului se ridică un con format din strate alternative de produse de explozie (strate de cenuşă vulcanică, lapilli, aglomerate de bombe şi blocuri) şi de curgeri de lave. Tipuri de astfel de activitate vulcanică prezintă Vezuviul şi Etna. — în general se observă că, după o fază mai îndelungată de linişte, urmează o erupfie explozivă, urmată de mai multe curgeri de lave. — Pantele conului vulcanic al vulcanilor micşti şi efuzivi (în special la Etna) au conuri vulcanice mai mici, numite conuri adventive sau parazitare, al căror canal e în legătură cu canalul principal, formând un fel de supape ale acestuia. — Erupfiile submarine se produc pe fundurile adânci ale mărilor şi oceanelor. Prin aglomerarea treptată a produselor vulcanice se pot forma, astfel, insule în mijlocul oceanelor. Erupfiile submarine provoacă valuri puternice în oceane, cari se desvoltă circular în jurul punctului de erupfie. — Jinând seamă de aşezarea vulcanilor, de-a-lungul coastelor oceanelor mărginite de fundurile cele mai adânci, rezultă că ei s'au format pe liniile de cea mai slabă rezistenfă, unde s'au produs prăbuşiri, deci fracturi în scoarfă, prin cari lava a ieşit până la suprafafă. Fazele erupfiilor consecutive pot fi separate uneori prin perioade de linişte de sute şi chiar de mii de ani. Din acest punct de vedere, vulcanii pot fi stinşi (nu mai au activitate din timpurile geologice), adormifi (liniştiţi pentru o anumită perioadă de timp) — şi în activitate. 513 Numărul vulcanilor stinşi, în special după Pliocen, e foarte mare. Din această categorie fac parte şi lanţul vulcanic Hărghita-Căliman şi Ţibleş-Gutăi-Ouaş, cum şi alfi vulcani mai mici din Munfii Apuseni. — în legătură cu unele veniri de lave se formează filoane metalifere în crăpăturile rocelor prin cari au străbătut lavele, prin pătrunderea în ele a solufiilor fierbinfi, în cari sunt disolvate diferite săruri, mai ales sulfuri metalice (blendă, galenă, pirită, calcopirită, etc.) şi în cari se găsesc uneori şi aur şi argint. în acest fel s'au format zăcămintele de minereuri auroargentifere din Munfii Apuseni şi din regiunea Baia Mare. 1. Vulcan noroios [syJIKaii; voican de boue; Schlamsprudel, Salze; mudlump, maccalube, mud volcano; iszapvulkân]: Ieşire de noroiu la suprafafa scoarfei Pământului, de-a-lungul unei axe anticlinale, în regiunile petrolifere sau gazeifere. Se produce acolo unde se găsesc în adâncime strate purtătoare de hidrocarburi (petrol şi gaze, sau numai gaze). Gazele îşi fac loc spre suprafafă, mai ales de-a-lungul unor plane de falii, iar dacă în drumul lor întâlnesc roce îmbibate cu ape sărate sau dulci, antrenează şi aceste ape. Astfel, la suprafafă ajung nomoluri îmbibate cu gaze, sub presiune. Aceste nomoluri se revarsă peste marginea orificiului dela suprafafă, orificiu care poate avea o lărgime dela câfiva centimetri până la câfiva metri, iar excepfional depăşesc 100 m. O parte din nomolul uscat formeazji în jurul orificiului de ieşire conuri înalte, de câfiva metri, uneori de zeci sau de sute de metri. — Sin. Fierbătoare, Salfă, Pâclă. 2. Vulcanfiber: Sin. Fibră Vulcan (v.). s. Vulcanism [ByjmaHH3M; volcanisme; Vulka-nismus; volcanism; vulkanossâg]. Geol.: Totalitatea manifestafiunilor vulcanice. 4. Vulcanife [ByjiKaHHTbi; vulcanites; Eruptiv-gestein; vulcanites; vuikânitek]. Petr.: Roce eruptive de origine vulcanică, provenite prin răcirea lavelor la suprafafa Pământului. Din cauza scăderii brusce a temperaturii, rocele provenite din lave au o structură fie sticloasă, fie microcristalină. în masa rocei se găsesc uneori cristale mai mari de minerale (fenocristale). Din grupul vulcanitelor fac parte: riolitele şi porfirele cuarfifere, trahitele, porfirele, andezitele, dacitele, bazaltele, etc. Vulcanitele sunt însofite de material piroclastic (cinerite, lapilli, bombe vulcanice, etc.). — Sin. Roce efuzive. 5. Vulcanizare [ByjmaHHsaiţHfl; vulcanisation; Vulkanisation; vulcanization; vulkanizâlâs]. Ind. cc.: Operafiunea de modificare a structurii cauciucului, prin care cauciucul sau un amestec de cauciuc trece dintr'o stare în principal plastică într'o stare în principal elastică. Cauciucul brut, nevulcanizat, are numai între-buinfări restrânse, deoarece e elastic numai într'un mic interval de temperatură, prezintă deformafii remanente mari, cari cresc cu creşterea temperaturii, are rezistenfe mici Ia rupere, Ia uzură, Ia sfâşiere, nu rezistă la acfiunea solvenţilor, etc. Prin vulcanizare se îmbunătăfesc caracteristicele lui fizice, în special cale mecanice. în cazul cauciucului natural, variafia principalelor proprietăfi fizice în funcfiune de durata vulcanizării Ia temperatura de 135° sunt reprezentate în diagrama din fig. /. — Curbele cari reprezintă variafia proprietăţilor fizice şi chimice ale vulcani-zatelor în cursul vulcanizării prezintă maxime şi minime. Când, după o anumită perioadă de încălzire Ia o anumită temperatură, majoritatea indicilor ating valori optime, s'a ajuns la optimul de vulcanizare; timpul necesar în acest scop se numeşte durată optimă de vulcanizare. Intervalul de timp în care se menfine optimul de vulcanizare se numeşte platoul de vulcanizare. Platoul poate fi mai lung sau mai scurt; el depinde în primul rând de grupul vulcanizant introdus în amestec. Cu cât platoul de vulcanizare e mai lung, cu atât riscurile unei supravul-canizări sunt mai mici şi operafiunea se execută cu mai multă siguranfă. Dacă vulcanizarea se întrerupe înainte de a atinge optimul de vulcanizare, produsul rămâne subvulcanizat, iar proprietăţile lui sunt intermediare, între cele relative la stările plastică şi elastică. Dacă, din contra, durata optimă de vulcanizare e depăşită, se obfine un produs supravulcanizat. Prin continuarea încălzirii, vulcanizatele de cauciuc natural trec din nou în stare plastică. Acest fenomen se numeşte uneori devulcanizare. în cazul cauciucurilor sintetice, fenomenul de supravulcanizare e observat în mai mică măsură, deoarece la căldură cauciucurile sintetice au tendinfa de a se cicliza şi de a se întări. O durată de vulcanizare prelungită e totuşi dăunătoare, ea influenfând defavorabil unele proprietăţi fizice ale vulcanizatului —şi mai ales rezis-tanfa la sfâşiere. Durata vulcanizării şi temperatura la care se execută operafiunea depind una de alta: cu cât temperatura e mai înaltă, cu atât timpul necesar vulcanizării e mai scurt. — Raportul dintre durata necesară obfinerii unor anumite caracteristice ale vulcanizatelor la o anumită temperatură şi durata necesară atingerii aceloraşi indici Ia o temperatură, care diferă de ea cu 10°, se numeşte coeficientul de temperatură al vulcanizării, mărime specifică fiecărui amestec. Coeficienţii de temperatură ai vulcanizării sunt utilizafi la stabilirea optimului de vulcanizare, la diferite temperaturi. în tehnică, vulcanizarea se execută la temperaturi cuprinse între 130 şi 160°, în prezenfa unor substanfe cari alcătuesc grupul vulcanizant şi I. Variajia proprietăţilor fizice ale cauciucului natural în procesul vulcanizării la 135°. î) rezistenta la rupere; 2) alun-gire relativă; 3) umflare; 4) elasticitate; 5) duritate; 6) sulf combinat; 7) sulf liber. 33 514 cari se introduc în masa de cauciuc brut sau în amestecurile de cauciuc. — Grupul vulcani-zant e format din agenfi de vulcanizare, acceleratori ai vulcanizării şi activatori ai acceleratorilor de vulcanizare. Unele cauciucuri sintetice pot fi vulcanizate şi în absenfa agenfilor de vulcanizare, numai prin ridicarea temperaturii; operafiunea se numeşte, în acest caz, termovulcanizare. în pre-zenfa anumitor agenfi de vulcanizare, de exemplu a protoclorurii de sulf, vulcanizarea se execută la temperatura camerei, iar operafiunea se numeşte vulcanizare la rece. Din cauza toxicităfii ei, protoclorura de sulf e foarte rar întrebuinfată. — Deoarece în tehnică agentul de vulcanizare întrebuinfat e suifui, vulcanizarea ceh mai muit studiată a fost vulcanizarea cu sulf. Formarea structurii spafiale a cauciucului vul-canizat e considerată ca o consecinfă a aparifiei unor punfi de sulf între moleculele cauciucului, cari sunt astfel unite prin covalenfe. în acest fel se explică transformările cari rezultă în urma vulcanizării, ca, de exemplu: scăderea solubilităfii, scăderea plasticităţii, creşterea rezistenfei la rupere, a modulului de elasticitate şi a rezilienfei, etc. Ipoteza formării punfilor de sulf în cauciucul vulcanizat nu pare să fie însă compatibilă, în special în cazul cauciucurilor sintetice, cu numeroase fapte stabiiite experimental. Astfel, s'a arătat că punfile de sulf reprezintă, în cel mai bun caz, 7*• * 10% din cantitatea totală de sulf legat în cazul cauciucului natural şi 2***6% în cazul cauciucului sintetic. Ţinând seamă că în amestecurile de cauciuc se poate introduce şi o cantitate de numai 1-2% sulf, numărul punfilor cari se pot forma devine insuficient. De altă parte, la vulcanizare, sulful reacfionează şi intramolecular cu cauciucu! la dublele legături, mărind astfel polaritatea moleculelor şi deci atracfiunea dintre lanfurile polimerului. La ridicarea temperaturii, atracfiunea dintre dipoli slăbeşte, rezultând modificări apreciabile în proprietăfile fizice-mecanice ale polimerului. Aceste fapte indică existenfa, în vulcanizate, mai curând a unor formafiuni datorite grupărilor polare, decât existenfa unor punfi cari leagă lanfurile polimerului prin covalenfe. — Prin ridicarea temperaturii de vulcanizare a cauciucurilor sintetice la ISO'^OO0, rolul agenfilor de vulcanizare devine din ce în ce mai mic, iar vulcanizatele devin din ce în ce mai pufin stabile. Aceasta indică, de asemenea, că legăturile intermoleculare ar fi mai curând o consecinfă a interacfiunii grupărilor polare şi a existenfei legăturilor de hidrogen cari se pot forma în cursul amestecării, când se introduc în material cantităfi mari de oxigen. — Pe baza ipotezei punfilor ar trebui ca rezistenfă la rupere a vulcanizatelor să crească odată cu creşterea numărului punfilor de sulf formate în urma unirii sulfului cu moleculele de cauciuc într'o re-fea spafială, prin covalenfe. Acest lucru nu se constată în cazul cauciucului sintetic SKB, nici chiar la introducerea în amestec a unei fracfiuni de peste 12% sulf. Contra ipotezei punfilor s'au adus şi argumente bazate pe încercări de vulcanizare a latexurilor, pe absorpfia solventului de către polimeri în timpul gonflării, pe încercări de vul-canizare a cauciucului natural cu iod în loc de sulf, etc. — Jinând seamă de caracterul structurilor formate, e totuşi probabil că în cursul vul-canizării se produc atât reacfii intramoleculare, cât şi reacfii intermoleculare. în urma reacfiiior intramoleculare dintre sulf şi cauciuc, pot rezuitâ: o sulfură de tipul ch3 ch3 I - I —CH2—C—CH—CHv—CHv— O—CH— ; —s—1 1-s-1 1-s o disulfură de tipul CH3 CH3 I I —CH2— C—CH—CHt—CH2—C— CH— ; s------s—1 1 -s-------s----1 l—s—s— o hidrosulfură de tipul ch3 I — CH—C = CH—CH2— , I SH cum şi alte combinafii analoage. — în urma reacţiilor de acest tip, structura cauciucului rămâne, în general, neschimbată. Prin pătrunderea sulfului în moleculă, forfele de coeziune dintre lanfuri cresc. Când reacfia intramoleculară a sulfului cu cauciucul se extinde la un număr mare de duble legături, pot apărea însă modificări apreciabile aîe proprietăfiior vulcanizatelor. Aceasta se produce la ebonită, care confine cca 32% sulf legat. —• în cazul vulcanizatelor moi cari conţin 2% sulf legat, proprietăfile obfinute prin vulcanizare nu pot fi explicate excluziv prin reacfiile intramoleculare de formare a sulfurilor sau hidrosulfurilor. în acest caz se admite existenfa reacfiiior intermoleculare, cari se pot produce după următoarele scheme: Condensarea a două molecule de cauciuc cu ajutorul a doi atomi de sulf: Ri R3 Ri R3 I ! II H—C C—CH3 H—C—S—C—CH3 ll+Sa+ll --> I I H3C—C C—H H3C—C—S—C—H ' II II R 2 R4 R2 R 4 unirea a două molecule cu formarea unui ciclu confinând un atom de sulf: Ri R3 Ri R3 il II H—C C—CH3 H—C-C—CH3 II +S+ II —► I I H3C—C C-H H:iC—C —S— C—H II 'II l?2 515 formarea unei legături tioeterice cu eliminare de hidrogen sulfurat: Ri R3 Ri R3 II I I CH2+S2+CH2 hc —S - CH II II H—C C—CH8—> HC C“CH3 + H2S; II II II I! H3C—C C-H H3C«~C CH II II R2 R 4 R>2 ^4 polimerizare: R1 R3 R1 R3 ii ii H—C C—CH3 H—C — C—CH3 !l ~b II —-> I I H3C—C C-H H3C-C — C—H I I I I R 2 R4 ^2 ^4 Sunt posibile şi alte tipuri de reacţii intermo-leculare. Oricare ar fi însă tipul de reacfie, ele determină toate o modificare pronunfată a structurii cauciucului, prin apariţia structurilor moleculare ramificate (împânzite), cari duc în cele din urmă la formarea unei structuri spafiale unitare. Afară de reacfiile chimice expuse mai sus, în cursul vulcanizării se produc şi procese fizice. Astfel, o parte din sulf (sulful liber) rămâne în vulcanizat fie sub forma de dentrite, fie sub forma de sulf amorf, fin divizat, care are rolul unui ingredient activ, determinând o îmbunătăţire a caracteristicelor fizice, în special mecanice. Vulcanizarea apare deci ca un fenomen complex, în care, datorită încălzirii, se produce în primul rând o muiere a cauciucului, în urma degradării lui oxidative. Sulful confinut în amestec trece în stare topită, e activat în urma acţiunii acceleratorilor şi reacfionează cu cauciucul atât intra-molecular, cât şi intermoiecular. Datorită creşterii polarităţii moleculelor, forfele de coeziune dintre lanfuri cresc, iar în urma reacfiilor intermoleculare, lanfurile de molecule se leagă prin covalenfe, formând în cele din urmă, la un anumit grad de vulcanizare, o refea tridimensională. Baza acestei refele o formează lanfurile moleculare de cauciuc, cari sunt împânzite prin punfi de sulf sau legate direct prin atomii de carbon. în această masă împânzită se înglobează sulful liber şi ceilalţi componenfi ai amestecului. Datorită acestei structuri, vulcanizatul prezintă rezistenfe mari la rupere, la uzură, la sfâşiere, e elastic şi e insolubil în solvenfii obişnuifi ai cauciucului nevulcanizat. Sulful e introdus în amestecurile de cauciuc sub forma de sulf elementar Ss, format dintr'un ine! de 8 atomi. Pentru a putea reacfiona cu moleculele cauciucului, sulful elementar trebue să fie transformat (practic, cu ajutorul acceleratorilor de vulcanizare), înfr'o formă activă cu catena deschisă — S — S — S —. — Procesele prin cari acfionează acceleratorii sunt şi mai pufin cunoscute decât reacfiile dintre sulf fi cauciuc. Se admite totuşi că acceleratorii ar putea reacfiona după următoarele două scheme: — accelerator 4* S-» accelerator S; accelerator S -> accelerator +S activat; S activat + cauciuc -> cauciuc S . . . ; — accelerator + S -* accelerator S; accelerator S -f cauciuc -> cauciuc S-f-accelerator Lucrând cu isotopul radioactiv S35, s'a putut demonstra că vulcanizarea cauciucului consistă într'un şir continuu de reacfii de schimb ale atomilor de sulf. Atomii de sulf sunt în continuă mişcare între diferitele substanfe cari iau parte la reacfii: sulf elementar, accelerator, hidrogen sulfurat, sulfură de zinc, cauciuc legat prin punfi de fipui — C — (S)n — C —. S'a dovedit totodată imobilitatea punfilor de sulf de tipul C — S — C —, cari constitue deci faza finală a vulcanizării. — Cele mai multe procedee de vulcanizare utilizate curent în industrie folosesc încălzirea semifabricatelor în a căror componenfă intră amestecuri de cauciuc cu un anumit procent de sulf. Aceste procedee se deosebesc între ele prin mediul de transmisiune a căldurii (abur, aer încălzit, suprafefe metalice încălzite, lichide fierbinfi), care trebue să asigure o bună transmitere a căldurii între mediul înconjurător şi obiectul supus vulcanizării, o temperatură uniformă a mediului şi o reglare rapidă a temperaturii; metoda de evitare a formării porilor cari tind să se formeze în prima perioadă a încălzirii semifabricatelor din cauza creşterii volumului aerului, al vaporilor de apă şi al gazelor rezultate în urma reacfiilor chimice din timpul vulcanizării — şi care se obfine prin exercitarea asupra obiectului de vulcanizat a unei presiuni exterioare, fie prin vulcanizarea în mediu de gaz sau de lichid sub presiune (vulcanizare în căldări), fie prin vulcanizarea în prese; modul de pregătire a semifabricatelor (încălfămintea se vulcanizează pe calapoade; tuburile cu diametri mici şi şnururile, în pulbere de talc; furtunurile cu diametri mari, bandajate pe priboaie etc.). Se utilizează mai multe procedee de vulcanizare la cald. — Vulcanizarea în căldări de vulcanizare e utilizata penfru articole confecfionafe pe calapoade (încălţăminte de cauciuc), pentru articole bandajate, după confecfionare, cu fesături umede (furtunuri confecfionafe pe priboiu, covoare şi plăci înfăşurate pe tobă, pe rofi, etc.), pentru articole tehnice şi chirurgicale vulcanizate liber în pulbere, pentru articole vulcanizate în forme (mingi, jucării), pentru articole vulcanizate în apă (ebonită, burefi). — Vulcanizarea în aer cald în etuve e utilizată pentru articole înmuiate; vulcanizarea în prese, în matrife, e utilizată pentru tălpi de cauciuc, garnituri, încălţăminte presată, pentru curele de transmisiune, benzi de transport, covoare, plăci tehnice. — Vulcanizarea în prese-autoclave e utilizată pentru anvelope — şi articole tehnice de dimensiuni mari.— 33* 516 Vulcanizarea în prese individuale e utilizată pentru anvelope şi camere de automobil. — Vulcanizarea prin introducerea aburului în interiorul obiectului e utilizată pentru aparatura chimică de mari dimensiuni» căptuşită cu cauciuc. — Vulcanizarea prin procedee de vulcanizare continuă e utilizată pentru pânze cauciucate în maşina cu tobă încălzită sau în camere cu role de ghidare, şi pentru cabluri în dispozitive cu manta de abur. Căldările de vulcanizare (autoclavele) pot fi de două tipuri: fie cu abur direct (fără manta), fie cu abur indirect sau cu aer cald (cu manta sau cu serpentine de încălzire). Fig. II reprezintă schema unei căldări de vulcanizare cu aer cald, de tipui ceior folosite la vulcanizarea încălfămintei de cauciuc. de rotire a ramelor pe cari se găsesc piesele nevulcanizate. Presele hidraulice pot avea diferite construcfii. în industria cauciucului sunt folosite prese cu coloane, prese cu rame şi prese cu fălci. Fig. III reprezintă schema unei prese de vulcanizare cu rame. Presele-autoclave sunt aparate de vulcanizare destinate vulcanizării articolelor de mari dimensiuni, cu perefii groşi. Ele sunt o combinafie între prese şi căldări de vulcanizare. Presele-autoclave pot fi de trei tipuri: cu capac demon-* tabil şi căldare fixă, cu capac fix şi căldare mobilă, cu căldare demontabilă (cu clopot) Manipularea preseior-autociave se face atât după regulile cari trebue respectate Ia vulcanizarea în II. Căldare de vulcanizare cu aer cald. I), 2) şi 3) serpentine; 4) fund; 5J capac; 6) ventilator; 7) electromotor; 8) şi 9) conduclă de aer; 10) preîncălzitor; II) intrarea aburului; 12) evacuarea aburului; 13) supapă de siguranfă; 14) manometru; 15) şi 16) conducte pentru aer preîncălzit; 17), 18) şi 19) ventile; 20) conductă pentru aer comprimat; 2/) feavă de control. Etuvele de vulcanizare sunt camere cu perefi dubli şi cu un sistem de încălzire electric sau cu buitor de abur. abur, uşor de manipulat. Pentru uniformizarea temperaturii, etuvele au ventilatoare şi mecanisme prese, cât şi după cele cari se aplică la vulcanizarea în căldări. Presele individuale de vulcanizare au o construcfie specială, cu matrifa montată pe presă. Partea inferioară a matrifei e montată pe corpul IV. Presă individuali. 1) cilindru; 2) piston; 3) partea inferioară a matrifei; 4) partea fixă a matrifei; 5) partea mobilă a presei; 6) canal pentru abur; 7) suport. fix al presei, iar partea superioară e montată pe partea ©i mobilă, Presele de vulcanizare indivi~ 517 duale au aparate de control şi de măsură, cum şi aparate automate de comandă. Fig. /V reprezintă schifa unei astfel de prese. în industria articolelor de cauciuc se utilizează, uneori, afară de procedeele de vulcanizare la cald, procedee de vulcanizare la temperaturi joase. Acestea sunt folosite numai la vulcanizarea articolelor cu perefi subfiri. Procedeul uzual consistă în cufundarea semifabricatului într'o solufie apoasă de ultraacceleratori, de tipul ditiocarba-mafilor. Temperatura vulcanizării e de cca 80°; procesul durează 20-*40 min. i. Vulcanizare, agenfi de ~ [areHTbi ByjiKaHH-3aiţHH; agents de vulcanisation; Vulkanisations-agenten; vulcanizing agents; vulkanizâiâsi kozegek]: Substanfe cu ajutorul cărora se realizează vulcanizarea. Ca agent de vulcanizare a fost întrebuinfat la început numai sulful. în prezent se întrebuinfează şi alte substanfe ca agenfi de vulcanizare. Astfel, afară de sulf şi de combinaţiile lui, mai pot fi agenfi de vulcanizare: polinifrobenzeni şi nafta-line, peroxidul de benzoil, diazoaminobenzenul şi derivafii săi, chinona, compuşi organo-meta-lici, isocianafi, unii oxizi metalici. Sulful e însă agentul de vulcanizare cel mai des întrebuinfat în practică, deoarece numai prin întrebu-infarea lui se pot obfine vulcanizate cu proprietăţi fizice-mecanice optime şi stabile. Până azi, ceilaifi agenfi de vulcanizare prezintă importanfă mai mult teoretică: cu ajutorul lor s'a încercat să se explice unele aspecte ale fenomenelor complicate ale vulcanizării. Sulful se adifionează la dublele legături ale moleculelor cauciucului, dând combinafii foarte complexe. Adifia sulfului la cauciuc poate fi exprimată, în funcfiune de durata procesului, prin relafia K= i In t st- •So în care K e o valoare constantă pentru amestecul dat şi condifiunile de vulcanizare; t e durata vulcanizării; St e confinutul total de sulf în amestec, exprimat în procente fafă de cauciuc, iar St — So, exprimat în procente fafă de cauciuc, e cantitatea de sulf rămasă necombinată în momentul t. Cantitatea de sulf combinată cu cauciucul şi exprimată în porcente fafă de cauciuc se numeşte^coeficient de vulcanizare. 2. Vulcanizare, acceleratori de ~ [ycKOpn-TeJIH ByJIKaHH3aiţHH; accelerateurs de vulca nisation; Vulkanisationsbeschleuniger; vulcanisation accelerators; vulkanizâiâsi gyorsitokj: Substanfe cu ajutorul cărora se scurtează timpul necesar vulcanizării şi se obfine o îmbunătăţire a carac-teristicelor fizice, în special mecanice, ale vulcani zatelor. La început s'au întrebuinfat ca acceleratori unele substanfe anorganice, ca hidroxidul de calciu (varul stins), oxidul de plumb (litarga), oxidul de magneziu, etc. Acceleratorii anorganici sunt întrebuinfafi mai rar; se întrebuinfează însă în măsură mare acceleratori organici, cari fac parte din diferite clase de compuşi organici. Una dintre aceste clase e aceea a tiazolilor, de exemplu mercaptobenztiazolul (vulcacit M, captax, tio-tax sau MBT), care e unul dintre cei mai răs-pândifi acceleratori; formula lui e: HOTOMeTp Be6epa; photometre de W.; W. Photometer; W.'s photo-meter; W. fotometer]. V. sub Lumina cerului nocturn. s. Weberii [ Be6epHT; weberite; Weberit; weberite; weberit]. Mineral.: AIF3, MgF2, 2 NaF. Fluorură mixtă de aluminiu, de magneziu şi de sodiu, naturală, care se prezintă în mase verzi-cenuşii, cu gr. sp. 2,96. 4. Weckr borcan ~ [6aena Bana; pot W.; W. Glas; W. glass; W. uveg]. Ind. alim.: Borcan de sticlă închis ermetic, cu ajutorul unui guler de gumă fixat între gura borcanului şi capacul său. Se foloseşte pentru sterilizarea fructelor şi a legumelor conservate. (N. C.). s» Wehnelf, catod ~ [KaTOfl BerHeJibTa; cathode de W.; W. Kathode; W.'s cathode; W. ka-tod]. Fiz.: Sursă de electroni de mică vitesă, constituită dintr'un fir sau dintr'o bandă de platină, de wolfram sau de nichel, acoperită cu un strat de oxizi alcalino-pământoşi, care emite electroni când firul sau banda sunt încălzite slab cu un curent electric. 6. cilindru ~ [MOflyjiHpytoiiţHH 3JieK-Tpo#; cylindre de W.; W. Zylinder; W.'s cylin-der; W. henger]. Elf.: Dispozitiv care serveşte ca izvor de fascicul electronic dirijat şi ca modulator de intensitate pentru acest fascicul. E alcătuit dintr'un catod încălzit, de dimensiuni cât mai mici, după care urmează (în sensul propagării fasciculului) un electrod având o tensiune negativă şi producând un câmp electric care prezintă simetrie de rotafie. Prin varierea tensiunii acestuia se acfionează asupra divergenfei şi intensităfii fasciculului. Un anod completează dispozitivul. 7. întreruptor electrolitic ~ [ 9JieKTpo- JiHTHnecKHH BbiKjnoqaTeJib BerHeJibTa; inter-rupteur electrolytique de W.; elektrolytischer W. Schalter; W.'s electrolytîc switch; W. elektrolitikus kapcsolo]: întreruptor periodic de curent con- tinuu, compus dintr'un vas de plumb, formând catodul umplut cu un electrolit, în care e cufundată o tijă de platină, formând anodui. încălzirea datorită trecerii curentului produce în jurul anodului un strat izolant de vapori, care întrerupe brusc curentul; acesta se stabileşte imediat după condensarea vaporilor. Dispozitivul poate întrerupe de 1000—2000 de ori pe secundă un curent de 12-"15 A. Se întrebuinfează la întreruperea curentului în primarul bobinelor de inducfie mari. 8. Wehrlit [sepJlHT; wehrlite; Wehrlit; wehrlite; wehrlit]. Petr.: Rocă eruptivă plutonică ultraba-zică din familia peridotitelor, care confine, pe lângă olivin, şi dialag. 9. Weinschenkif [BeftmeHKHT; weinschenkite; Weinschenkit; weinschenkite; weinschenkit]. M/ne-ral.: (Y, Eb) PO^ 2 H2O. Fosfat de ytriu, natural, care confine şi erbiu, cristalizat în sistemul mo-noclinic. 10. Weissbachif [BeftcâaXHT; weissbachite; Weiljbachit; weissbachite; weiszbachit]. Mineral.: Anglezit (v.) în care o parte din plumb e înlocuită cu bariu. u. Weissîî [BeHCCHT; weissife; Weifyt; weissite; weiszit]. Mineral.: CU2 Te. Telurură de cupru, naturală, de coloare cenuşie. 12. Weldon, procedeul ~ [cnoco6 YejiflOHa; procede W.; W. Verfahren; W.'s process; W. eljâ-râs]. Chim.: Procedeu de preparare a clorului prin acfiunea acidului clorhidric asupra bioxidului de mangan. Din reacfie se obfine şi clorură de mangan, însă prin tratarea acesteia cu carbonat de calciu şi lapte de var se regenerează bioxidul de mangan, care poate fi introdus din nou în reacfie. 13. WeSI-deck. V. Navă cu punte cu pufuri. 14. Wenner,dispozitiv^ [ycTpoficTBO BeHHe-pa; dispositif de W.; W. Anordnung; W.'s equipment; W. keszulek]. Mine: Dispozitiv folosit în prospecfiunea electrică a solului prin metoda rezistivităfilor aparente, caracterizat prin egalitatea distanfelor dintre cei patru electrozi ai săi. 15. WenfzeSi! [BemţejiHT; wentzelite; Went-zelit; wentzelite; wentzelit]. Mineral.: (Mn, Fe, Mg) H (PO4), 2HJO. Fosfat de mangan, fier şi magneziu, natural, cristalizat în sistemul monoclinic. ie, Werfenian [ Bep<|)eHCKHâ (chhc|)CKhh) tfpyc HHJKHero Tpnaca; Werfenien; Werfener Schichten; Werfenian; werfenian]. Geol.: Trîasicul inferior de tip alpin. Se caracterizează prin amonitul Tirolites cassianus şi lamellibranhiatul Pseudo-monotis clarai. 17. Weslfalian [BecT(|)aJibCKHH npyc; West-phalien; Westfaiien; Westphalian; Westfaliân ]. Geol.: Subdiviziunea mijlocie a Carboniferului de facies continental; cuprinde Westfalianul inferior (Namurian) fără cărbuni şi Westfalianul superior (Carboniferul productiv), alcătuit dintr'o serie grezoasă-şistoasă foarte puternică, ce confine importante strate exploatabile de cărbuni (basinul franco-belgian, basinul Ruhr). îs. V/esffalifă. Expl.: Exploziv antigrizutos care confine 91% azotat de amoniu, 4% azotat de potasiu şi 5% răşină. (N. C.). 19. Wesfon, pilă V. Pilă Weston. 20. Weffer-detonit C. Expl.: Exploziv antigrizutos cu bază de azotat de amoniu şi nitroglicerină (max. 5%), care confine 64,5% azotat de amoniu, 4% nitroglicerină, 7% trinitrotoluol, 1,5% făină de lemn şi 23% sare gemă. Caracte- 524 risticele balistice ale acestui exploziv sunt: vitesa de detonafie, 3200 m/s; căldura de explozie, 531 kcal/kg; temperatura de explozie, 1490°; presiunea specifică de explozie, 4740 atl/kg; brizanfa Kast, 15,9; greutateaspedfică, 1,05 kg/l.(N.C.). î. Wefferdînamîtă. Expl.: Exploziv ant’gri-zutos care confine 52,9% nitroglicerină, 14,4% pământ de infuzorii, 32,7% sulfat de magneziu cristalizat. (N. C.). 2. Weffer-lignosîf D. Expl.: Exploziv antigri-zutos care confine 82% azotat de amoniu, 4% nitroglicerină, 1,5% binitrotoluol, 1% făină de lemn, 0,5% pulbere de cărbune şi 11 % clorură de potasiu. Caracteristicele balistice ale acestui exploziv sunt: vitesa de detonafie, 3000 m/s; căldura de explozie, 518 kcal/kg; temperatura de explozie, 1480°; presiunea specifică de explozie, 5620 atl/kg; brizanfa Kast, 17,5; greutatea specifică, 1,04 kg/l. (N. C). s. Weffer-nobelif B. Expl.: Exploziv antigri-zutos care confine 30% nitroglicerină, 3% solufie de azotat de Ca (50%), 265,% azotat de amoniu, 0,5% făină de lemn şi 40% sare gemă. Caracteristicele balistice ale acestui exploziv sunt: vitesa de detonafie, 5650 m/s; căldura de explozie, 568 kcal/kg; temperatura de explozie, 1615°; presiunea specifică de explozie, 3690 atl/kg; brizanfa Kast, 35,4; greutatea specifică, 1,7 kg/l. (N. C.). 4. Weîfer-salif A. Expl.: Exploziv antigrizutos care confine 12% nitroglicerină, 57% azotat de amoniu, 1,5% cărbune, 2% făină de lemn şi 27,5% clorură de potasiu. Caracteristicele balistice ale acestui exploziv sunt: vitesa de detonafie, 330 m/s; căldura de explozie, 607 kcal/kg; temperatura de explozie, 1830°; presiunea specifică de explozie, 5300 atl/kg; brizanfa Kast, 19,2; greutatea specifică, 1,1 kg/l. (N. C.). 5. Whewellif [eeBejiHT; whevellite; Whewellit; whevellite; whewellit]. Mineral.: CaC2C>4, H2o. Mineral din grupul sărurilor organice, care se întâlneşte în zăcăminte de cărbuni, ca produs de oxidafie. 6. Whisky [bhckh; whisky; Whisky; whisky; whisky], hd. alim.: Băutură alcoolică obfinută prin fermentare şi distilări succesive din sucul extras din cereale (grâu, ovăs, orz, secară, malf de orz, etc.). După materia primă întrebuinfată şi după metodele de preparare aplicate, se obfin diverse calităfi, cu diferite arome şi concentraţii alcoolice. Astfel, se deosebesc: produsul de alambic şi cel de rectificare. Primul se prepară prin distilarea sucului fermentat, obfinut din orz încolfit, în alambice mici, la foc direct sau pe baie de apă, după care se redistilă, fracfionat, produsul obfinut. Produsul de rectificare preparat în utilaje mari, e mai sărac în impurităfi. De obiceiu confine, pe lângă alcool etilic (45--500), alcooli superiori, acizii formic, caprilic şi capronic, aldehide, eteri, etc. 7. Whife-spirif[yaHT-crmpT; white-sp4)2. Fosfat de calciu, natural. 9. Whitneyit [BHTHeHT; whitneyite; Whitneyit; whitneyite; whitneyit]. Mineral.: (Cu, As). Solufie solidă, naturală, de arsen în cupru, care se prezintă în mase cristaline de coloare roşie deschisă, cu duritatea 3-*-4 şi gr. sp. 8.3—8,7. 10. Widia. Meii.: Metal dur, din grupul metalelor dure cu carburi metalice concrefionate (v. Carburi, metale dure cu ~ metalice), cu adaus de cobalt ca liant, obfinut fie din carbură de wolfram, fie dintr'un amestec de carbură de wolfram şi carbură de titan. — în primul caz, widia are compozifia chimică 5,4--*6% C, 6---11 % Co |i restul W şi are duritatea Rockwell A cca 87, iar duritatea Mohs, 9--9,5. Se foloseşte, sub formă de plăcufe, la armarea uneltelor pentru aşchierea materialelor casante (fontă, bronz, sticlă, răşini).—-în cel de al doilea caz, widia confine şi titan (7• *■ 12%) şi mai pufin cobalt (5---6%) — şi are duritatea Rockwell A cca 88*”89, iar duritatea Mohs, 9"*9,8. Se foloseşte la armarea părfii active a uneltelor pentru aşchierea materialelor tenace (ofel), la filiere de trefilat, etc. (N. C.). 11. Wîdmannsfâfien, figurile Iui V. Figurile lui Widmannstătfen. 12. structură ~ [cTpoeHHe BHAMaHiiiT9T-Ten; structure W.; W. Struktur; W. structure; W. struktura]. Meii.: Structură caracteristică ofe-lului cu grăunfi mari, turnat sau supraîncălzit, caracterizată prin separare de lamele şi de ace de ferită (la ofelurile hipoeutectoidice) sau de cementită (la ofelurile hipereutectoidice), pe planele de clivaj ale grăunfilor de austenită. Structura Widmanstătten e mai grosolana decât structura normală a ofelului; ea apare la microscop la măriri mici. Lamelele de ferită şi cele de cementită nu mai formează o refea, ci se aşază formând un unghiu între ele. Ea condifionează caracteristice mecanice inferioare (în special în privinfa plasticităfii şi rezistenţei la rupere). Se înlătură prin normalizare. îs. Wiedemann-Franz, „legea" lui ~ [3âKOH BHaeMaHHa-OpaHiţa; loî de W.-F; W.-F. Gesetz; W.-F. law; W.-F. torvenye]: Raportul dintre con-ductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică e acelaşi pentru toate metalele, la o aceeaşi temperatură. Acest raport creşte proporfionai cu temperatura absolută. — Acest enunţ al „legii" nu e valabil la temperaturi joase. 14. Wien, legea de deplasare a lui V.Teo- rema lui Wien. t5. Wîîkit [bhhkht; wiikite; Wiikit; wiikite; wiikit]. Mineral.: Mineral cu compozifie inconstantă, alcătuit dintr'un amestec de Ca3U(Nb05H)8 (a —wiikit) şi V4(NbOsH)3 (p — wiikit). 1. Wilkeif [BHJJKeHT; wilkeite; Wilkeit; wilkeite; wilkeit]. Mineral.: Mineral din grupul apatitului, cu formula probabilă Ca5[(F, 0)|(P04, Si04S04)]3. 2.'Willemit [BHJiJieMHT; willemite; Willemit; willemite; willemit]. Geol.: Zn2Si04. Silicat de zinc, natural, cristalizat în sistemul romboedric, în agregate de cristale fine, de coloare albă, verde, brună, cu luciu sticlos, cu duritatea 5,5 şi gr. sp. 4--4,2. E un minereu de zinc. s. Willyamit [BHJiJIHaMHT; willyamite; Willya-mit; willyamite; willyamit]. Mineral.: (Ni, Co)SbS. Ullmanit în care o parte din nichel e înlocuită isomorf cu cobalt. 4. Wilsonf cameră ~ [KaMepa YHJicoHa; chambre de W.; W.'s Nebelkammer; W.'s cloud chamber; W. kamra, kodkamra]. Fiz.: Dispozitiv folosit pentru punerea în evidenfă a traiectoriilor radiafiilor ionizate, bazat pe proprietatea vaporilor cu un anumit grad de suprasaturare de a se condensa pe ionii produşi. Camera Wilson se compune dintr'un recipient cilindric de sticlă, acoperit la unul dintre capete cu un capac de sticlă etanş, în care se poate deplasa, la cealaltă extremitate, un piston etanş, permifând astfel modificarea volumului interior al camerei. în cameră se produc vapori saturanfi, iar prin mărirea bruscă, practic adiabatică, a volumului camerei, se obfine o răcire şi deci o suprasaturare a vaporilor. Când gradul de suprasaturare 5 — ^±V^\} al vaporilor (în P2V2T2 care v, p, T, şi v2, p2, T2 sunt valorile inifiale, respectiv finale ale volumului, tensiunii de vapori, respectiv ale temperaturii absolute) e cuprins între anumite limite, se produce o condensare pe ionii formafi. Gradul de condensare optim e acela pentru care picăturile de lichid formate prin condensare sunt în echilibru cu lichidul care menfine suprasaturarea. în cazul vaporilor de apă, gradul de suprasaturare trebue să depăşească 4,2, ceea ce corespunde unei destinderi v2fvL> 1,25. Pentru destinderi guprinse între 1,25 şi 1,31 se produc condensări numai pe ionii negativi; pentru destinderi până la 1,38 se obfin condensări pe ioni pozitivi; pentru destinderi cari depăşesc 1,38 se obfine ceafă şî fără prezenfa ioni!or. Traiectoriile particulelor ionizate ale radiafiilor sunt puse în evidenfă prin iluminare laterală şi pot fi fotografiate, de obiceiu stereoscopic. — Sin. Cameră cu ceafă. 5. Wimshursf, maşină ~ [ManiHHa Yhm-HiepCTa; machine de W.; W. Maschine; W.'s machine; W. gep]. Elf.: Maşină electrică de influentă (v.), autoamorsabilă, care cuprinde, în principal, două discuri identice de material elec-troizolant, pe fiecare dintre ele fiind repartizate uniform, radial, numere egale de sectoare metalice izolate unul de altul. Discurile se pot roti în sensuri contrare, în jurul unui ax comun. Pe sectoarele metalice ale fiecărui disc freacă, în timpul rotirii lor, două perii diametral opuse şi legate printr'o vergea metalică; cele două vergele metalice sunt perpendiculare între ele (v.fig.). 525 Polii electrici ai maşinii sunt formafi din doi piepteni metalici în formă de potcoavă, cu dinfii îndreptaţi spre sectoarele metalice. — Presupunând că sectorul /) şi V) discuri; 2) şi 2') sectoare metalice; 3) perii; 4) vergele; 5) piepteni; 6) eclator. metalic (2) de pe discul (0 e încărcat cu sarcină electrică pozitivă q, aceasta încarcă, prin influenfă, sectorul corespunzător (2') de pe discul (I') cu o sarcină egală şi de nume contrar —q\\n acelaşi timp, o sarcină pozitivă egală e respinsă prin vergea pe sectorul diametral opus. Rotind cele două discuri în sensuri contrare, se obfin mereu, prin influenfă, noi sarcini electrice pe sectoarele metalice, cu repartifia din figură. Acestea sunt conduse prin pieptenii maşinii, de obiceiu, la un eclator. — Maşina Wimshurst e folosită pentru experienfe de laborator. 6. Wiplă: Gfel cu 15-••16% crom şi 7***10% nichel, inoxidabil şi rezistent la acizi, întrebuinfat în dentistică. (N. C.).— Sin. Viplă. 7. Witherif [BHTepHT; witherite; Witherit; wi-therite; witherit]. Mineral.: BaC03. Carbonat de bariu, natural, isomorf cu aragonitul, de coloare albă sau cenuşie, cu duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,28. 8. Witfichenif [BHTTHKeHHT; wittichenite; Wit-tichenit; wittichenite; wittichenit]. Mineral.: 2Cu2S, B:2S3. Sulfură de bismut şi de cupru, naturală, cristalizată în sistemul rombic, de coloare cenuşie, cu duritatea 2,5 şi gr. sp. 4f3-”4j5. 9. Wdhlerif [BeJiepHT; wohlerite; Wohlerit; wohlerite; wohlerit]. Mineral.: Ca2NaZr[F, (Si04)2]. Silicofluorură de calciu, sodiu şi zirconiu, naturală, care cristalizează în sistemul monoclinic, cu duritatea 5--6 şi gr. sp. 3,44. 10. Wolf, numărul lui ~ [hhcJIO BoJib^a; coefficient de W.; W. Koefficient; W.'s number; W. szâma]. Asfr.: Număr care caracterizează activitatea solară, definit prin r = k(f+10 g), în care g e numărul grupurilor de pete cari apar în fiecare lună, / e numărul total al petelor din aceste grupuri, iar k e un coeficient caracteristic instrumentului de observa}ie. Există corelafii între numerele lui Wolf şi magnetismul terestru, auror@|§ polare şi fenomenele ionosferice, 52d i. Wolfram [BGJibtjppaM; wolfram; Wolfram, Tungsten; wolfram, tungsten; wolfram], Chim,: W; nr. at. 74; gr. at. 183,92; gr. sp. 19,3; p. t. 3370°; p. f. 4730°. Element di-, tri-, tetra-, penta- şi hexavalent, din grupul al şaselea ai sistemului periodic. Wolframul se găseşte în natură sub forma de wolframit (amestec isomorf de FeWC>4 şi MnWOj, de scheelit, CaW04, stoltzit, PbW04, tungstit, WO3, etc. Pentru extragerea wolframului, minereurile de wolfram sunt transformate în wolframat de sodiu, prin topire cu carbonat de sodiu. Din wolframatul de sodiu, prin tratare cu un acid şi prin calcinarea acidului wolframic produs, se obfine trioxidul de wolfram, WGS, care e redus cu hidrogen în wolfram. în stare de pulbere, wolframul are coloare cenuşie; în stare masivă, are aspect metalic. încălzit la aer, la roşu, se transformă în trioxid de wolfram. Wolframul e întrebuinfat în stare de element la fabricarea filamentelor pentru becurile cu incan-descenfă. E întrebuinfat la fabricarea unor ofaluri speciale (v. ferowolfram), cum şi, sub forma de carburi (W2C, WC, W3C2), ca material dur pentru fabricarea de unelte speciale sau de piăcufe aplicate pe unelte de tăiere. Se cunosc următorii isotopi ai wolframului: wolframul 180, care se găseşte în proporfie de 0,122% în wolframul natural; wolframul 181, care se desintegrează, fie prin captură K, fie prin emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 140 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Ta 181 (d, 2n) W181; wolframul 182, wolframul 183 şi wolframul 184, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 25,77%, 14,24% şi 30,68% în wolframul natural; wolframul 185, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 73,2 zile, obfinut prin reacfiile nucleare W*84 (n, y) W*85; W*86 (n, 2n) W185; W184 (d, p) W185, Re187 (d, a) W185; wolframul 186, care-se găseşte în proporfie de 29, 17% în wolframul natural; wolframul 187, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 24,1 ore, obfinut prin reacfiile nucleare W186 (n, r) Wi87, W«» (d, p) W18?. Afară de carburile de wolfram, prezintă importantă următorii compuşi ai lui: Trioxidul de wolfram, WO3, pulbere galbenă, care se disolvă în solufie de hidroxizi alcalini cu formare de wol-framafi, având astfel rolul de anhidridă a acidului wolframic, H2WO4, care se precipită când se adaugă un acid tare unei solufii de wolframat alcalin. Acidul wolframic se prezintă, fie sub forma unei pulberi galbene, fie sub forma unui gel alb. — Bioxidul de wolfram, W02, pulbere brună obfinută prin reducerea, la cald, a trioxidului, într'un curent de hidrogen. — Albastrul de wolfram, oxid complex, care se obfine, fie în cursul reducerii trioxidului de wolfram, fie adăugind câteva picături de clorură sta-noasă într'o solufie a unui wolframat. Această din urmă reacfie fiind foarte sensibilă, serveşte |§ identificarea wolframului. Wolframul da săruri ale mai multor acizi wolfra-mici. Afară de wolframafii normali se cunosc derivaţi din acidul wolframic, H2WO4, a cărui anhidridă e trioxidul (W03), pirowolframafii de tipul Me2 W2O7 (în cari Me e un metal mono-valent), parawolframafii de tipul 3 Me20, 7 WO3, n H2O şi metawolframafii Me20, 4 WO3, n H20, cum şi numeroşi heteropoliacizi, ai căror anion are structura generală (X% Wy 02) n • % ^'nc^ un atom de fosfor, de arsen, siliciu sau bor. Se cunosc trei clase de heteropoliacizi ai wolframului: clasa x=1, y=6‘, clasa x=1, 3/= 12 şi clasa cu *>1, 6< ^<12. — Sin. Tungsten. s. Wolfram, bronzuri cu ~ V. Bronzuri cu wolfram. s. Wolframîf[BOJîb$paMHT; wolframite; Wolf-ramit;wolframite;woiframit].Minera/.; (Fe, Mn)W04. Wolframit de fier şi de mangan, natural, care cristalizează în sistemul monoclinic şi se prezintă în mase compacte şi în agregate foioase sau radiare. E opac, cu luciu adamantin sau gras; are coloarea neagră sau brună, duritatea 5”'5,5 şi gr. sp. 7,09**-7,5. Se găseşte în pegmatite, în filoane pneumatolitice, legate de erupfii acide, în filoane hidrotermale tinere, în zăcăminte elu-viale şi în aluviuni stanifere, asociat uneori cu casiterit şi cu cuarf. E cel mai important minereu de wolfram. 4 woifsbergif [BDJib(|)c6eprHT, xajibKocTH-6ht; wolfsbergite; Wolfsbergit, Kupferantimon-glanz, Guejarit, Chalkostibit; wolfsbergite, anti-monial copper glance; kalkosztibit, wolfszbergit]. Mineral.: CU2S, SbaS3. Sulfură de cupru şi stibiu, naturală, care cristalizează în sistemul rombic. Are coloarea cenuşie-plumburie, cu strălucire vie, duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,8—5. — Sin. Chalcostibit, Calcosfibit. 5. Wollasfon, fir ~ [miTb YojuiacTOH; fii de wollaston; Wollastondraht; wollaston wire; Wollaston-huzal]. Fiz.: Fir de platină cu diametrul de 2--5 jj-, care serveşte ca fir de suspensiune şi de torsiune pentru echipajele mobile uşoare ale unor instrumente de măsură (de ex. ale electro-metrelor) sau constitue el însuşi partea mobilă a unor astfel de instrumente. Până la montare, pentru protecfiune, e îmbrăcat într'o cămaşă de argint, care se disolvă apoi într'o solufie diluata de acid azotic. 6. Wollasfon, prismă ~ [npH3Ma y0JiJiaCT0Ka; prisme de W.; W. Prisma; W. prisma; W. prizma]. Opt.: Dispozitiv polarizor format din două prisme i Prismă Wollasion. / PI) raza incidenfă; SS) razele emer- genîe, în cazul unei prisme de spaf; CC)razele emergente, în cazul unei prisme de cuarf; <— ->) axa opiică în \ planul figurii; x) axa opfică perpen- ^ diculară pe planul figurii. de cuarf cu axele optice perpendiculare, alipite de-a-lungul fefei ipotenuze, lumina cade norma) 527 pe fata de intrare a primei prisme (care are axa optică paralelă cu această fafă şi perpendiculară pe muchii) şi apoi străbate prisma a doua (care are axa optică paralelă cu muchiile prismei). î. prismă redresoare V. Prismă Wol-lasfon. 2. Wollasfonif [y0JiJiaCT0HHT; wollastonite; Woilastonit, Tafelspat; wollastonite; wollastonit, tâblăs pat]. Mineral,: CaSiO^ Silicat de calciu, natural, din grupul piroxenilor triclinici, care se prezintă în crista'e tabulare şi în mase compacte radiale, foioase sau fibroase. Are coloarea în general albă şi duritatea 4,5*-*5. Se întâlneşte frecvent în roce calcaroase de contact eruptiv, asociat cu granat, cu diopsid şi epidot. s. Wongsky [BOHrcKHH; wongsky; Wongsky, Chinesische Geibschoten; wongsky; wongsky]. Bof.: Fructele plantei Gardenia grandiflora Lour., cum şi ale altor specii de Gardenia, din familia rubiaceelor, cari cresc în China, în lndochina, în Japonia, etc. Aceste fructe, lungi de 3-»5 cm şi groase de 1*"2cm, conţin o substanfă colorantă identică cu cea din şofran, care e întrebuinfată la vopsirea în galben a bumbacului, a lânii şi a mătasei. 4. Wood, aliaj ~ [cnjiaB Byfla, MeTajui ByAa; alliage W.; W. Legierung; W. alloy; W. otvozet]. Mefl,: Aliaj caracterizat printr'un punct de topire foarte jos (60°). E compus din două părfi plumb, patru părfi bismut, o parte staniu şi o parte cadmiu. 5. Woodhouseif [ByAxay3âHT; woodhouseite; Woodhouse’ît; woodhouseite; woodhouseit]. Mine-ral.: CaAl3[(0H)e(S04-P04)]. Sulfofosfat de calciu şi aluminiu, natural, incolor sau colorat în roşu. 8. Wooîf, flacon ~ [Byjib(|)OBa CKJiflHKa; flacon de W.; W. Flasche; W. flask; W. uveg]. Chim,: Recipient cilindric de sticlă groasă, având la partea superioară două sau trei deschideri tubulare. E folosit la montarea unor aparaturi chimice, Ia filtrări în vid, etc. 7. Wronskian pţeTepMHHaHT Bp0HCK0r0; wronskien; Wronskische Determinante; wronskian; Wronski fele determinâns]. An. mat.: Determinant de ordinul n, confinând în prima linie n funcfiuni de o singură variabilă, într'a doua derivatele lor în raport cu această variabilă şi, în general, în linia de ordinul k, derivatele lor de ordinul k- 1. Wronskianul intervine în teoria ecuafiilor diferenţiale lineare. s. Wulfenii [ByJib(J)eHHT; wulfenite; Wulfenit, Molybdănbleispat, Gelbbleierz; wulfenite; wulfenit]. Mineral.: PbMo04. Moiibdat de plumb, natural, care cristalizează în sistemul tetragonal, cu luciu adamantin sau gras; are coloarea galbenă, cenuşie, roşie, rar albă sau oranj; are urmă albă-gălbuie, duritatea 3 şi gr. sp. 6,3‘"6,9. Se găseşte în cristale tabulare, rar prismatice, compact şi în cruste. Când confine 56,4% plumb, e un minereu de plumb, — iar când confine 39,27 Mo03, e şi un minereu de molibden. Se întâlneşte în zona de oxidare a zăcămintelor galenifere sau în calcare (cuiburi). 9. Wiirm, glaciafia ~ [BiOPMCKaH KOBan anoxa; glaciafion de W.; W.-Eiszeif; W. glacial stage; W. jegkor]. Geol.: Ultima epoca glaciară din Cuaternarul Europei, ale cărei urme au fost identificate, pentru prima dată, în Alpii bavarezi. 10. Wiirfz, balon ~ [KOJlda Btopiţa; ballon W; W. Destillierblase; W.'s reaction; W. lepârlo lombik]. Chim.: Balon de sticlă cu forma de sferă, cu gât lung de care e sudat un tub lateral drept (descendent când gâtul e sus), folosit pentru distilare în laborator. Se fabrică de capacităfi dela 5 cm3 la câfiva litri şi cu diferite dimensiuni ale gâtului, ale tubului lateral, etc. Balonul folosit la distilarea Engler (v.) e un balon Wurtz de 100 cm3, cu dimensiuni standard. 11. reacfia ~ [peaKiţHH Bfopiţa; reaction W.; W. Reacktion; W's. reaction; W. reakcio]. Chim.: Reacfie de sinteză organică prin care se cuplează doi radicali, tratând derivafii lor haiogenafi cu sodiu metalic, conform ecuafiei: R—; Hal Na ! ! + : -» 2Ha/Na + R—R R—; Hal Na j Reacfia e utilizată mai rar şi pentru obţinerea de compuşi cu moleculă nesimetrică, Rj — R, în care caz se tratează cu sodiu un amestec echimole-cular de derivafi haiogenafi ai radicalilor R şi RL. în acest caz, randamentul e mic, deoarece se formează simultan şi compuşii R —R şi RL — ^ | Reacfia Wiirtz se produce, probabil, prin inter- i mediul radicalilor liberi. | 12. Wuifzif [BiopTiţHT; wurtzite; Wurtzit; wurt- i zite; wurtzit]. Mineral.: ZnS. Sulfură de zinc, na-! turală, cristalizată în sistemul hexagonal, în mase ! sferoidale, reniforme sau stalactitice, cu structură j concentrică sau fibroasă. E un minereu de zinc. X, x; S, g i. x Mat.: 1. Simbol literal pentru necunos- cuta unei ecuaţii cu o singură necunoscută — sau pentru una dintre necunoscutele unui sistem de ecuafii cu mai multe necunoscute. — 2. Simbol literal pentru variabila independentă a unei funcţiuni de o singură variabilă — sau pentru una dintre variabilele unei funcţiuni de mai multe variabile. — 3. Simbol literal pentru prima dintre coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii. — Afectat de indici, simbolul se utilizează spre a indica una dintre coordonatele unui sistem de coordonate oarecari, sau pentru una dintre variabilele independente ale unei funcfiuni de mai multe variabile. ,2. X Elt.: Simbol literal pentru reactanfă. s. X Chim.: Simbol literal pentru elementul Xenon. 4. X: Simbol literal pentru numărul 10 în sistemul roman de simbolizare a numerelor. .5. X, raze V. Raze X. V. şi Spectru de raze X. e. X unitate ~ [e/ţHHHiţa X; unite X; X-Ein-heit; Xr-unity; X-egyseg]. Fiz.: Unitate de lungime utilizată în spectroscopia razelor X, valorând 1 X = 10”11 cm. 7. Xanfină [KCaHTHH; xanlhine; Xanthin; xan-thine; xantin]. Chim.: 2,6 dioxi-purină. Se prezintă ca o pulbere cristalină, pufin solubilă în apă şi în alcool. Xantina se gă- q = C C______________N I II HN —C— N \ CH seşte în cantităfi mici în urină, în sânge şi în boabele de cafea. Se formează în organism prin degradarea acizilor nucleici. Adenina poate fi transformată pe cale enzimatică în hipoxantină, iar aceasta trece, prin oxidare, în xantină. & Xanfînoxidază [KcaHTHH0CH/ţa3a; xanthin-oxidase; Xanthinoxydase; xanthinoxydase; xantin-oxidâz]. Chim. biol.: Enzimă prezentă în ficatul şi în rinichiul mamiferelor, cum şi în lapte. Xan-tinoxidaza oxidează acidul uric, trecându-l în xantină. De asemenea, poate oxida aldehidele în acizi, îndeplinind rolul unei aldehidoxidaze. — Sin. Enzima lui Schardinger. 9. Xanfocon [KcaHTOKOH; xanthokone; Xan-thokon; xanthokon; xantokon]. Mineral.: AgsAsSg. Sulfoarseniură de argint, naturală, cristalizată în sistemul monoclinic, cu duritafea 2-"3 şi gr. sp. 5,5-5,6. 10. Xanfocroit[KcaHT0xp0HT;xanthocroite;Xan-thokroit; xanthocroite; xanthokroit]. Mineral.: CdS. Sulfură de cadmiu, naturală, aparent amorfă. u. Xanfofilă [KcaHTO$HJiJi; xantophylle; Xan-thophyll; xanthophyll; xantofil]. Chim.: C40H56O2. Carotinoid, dioxiderivat al a-carotinei. Are două grupări oxidril cari sunt legate de cele două cicluri iononice. Xantofila se găseşte în frunzele verzi şi în fesuturile grase animale. Sub numirea de luteină, a fost izolată şi din gălbenuşul de ou, din placentă şi din penele de canar. 12. Xanfofilit [KCaHTO(t>HJ]JlHT; xanthophyllite; Xanthophyllit; xanthophyllite; xanthofilit]. Mineral.: Amestec isomorf, de coloare roşie, galbenă sau verde, din grupul clintonitului. 13. Xanfogenare [KcaHToreHaiţHfl; xanthogeneration; Xantogenierung, Sulfurierung; xanthogeneration; xantogenâlâs]. Chim.: 1. Procesul chimic prin care aicaliceluloza trece în xantogenat de celuloză, prin tratare cu sulfură de carbon, în pro-cesul de fabricare a viscozei pentru fibre artificiale celulozice. Xantogenarea se execută într'o căldare de amestec rotativă, numită barată; ea durează două ore. Pentru 2.12 kg alcaliceluloză (198,2 celuloză uscată) sunt necesare 62 kg sulfură de carbon (32% în greutate fafă de celuloza uscată). — 2. Operafiunea în care aicaliceluloza trece în xantogenat de celuloză, prin tratare cu sulfură de carbon, în procesul de fabricare a viscozei. 14. Xanfogenare, grad de ~ [cTeneHb KcaH-| TOreHaiţHH; degre de xanthogeneration; Xantho-| generationsgrad; xanthogeneration degree; xanto-| genâlâsi fok]. Chim.: Numărul de grupări hidro- I xilice ale celulozei cari reacfionează în procesul ; de esterificare a alcalicelulozei cu sulfură de I carbon, corespunzător la 100 de radicali glucozici. j Gradul de xantogenare (indicele y) teoretic j al celulozei complet esterificate e 300. In cursul xantogenării în conditiuni normale se obfine, de obiceiu, un indice 7 = 50, adică la doi radicali glucozici se esterifică o grupare hidroxil. Reacţia de xantogenare a alcalicelulozei e următoarea: OC6H9O4 • CeHioOă C6H10O5 * C6Hg040Na-|-CS2->S=C SNa Gradul de xantogenare reprezintă numai o mărime medie statistică pentrucă, în esterificarea incompletă, reacfia grupărilor hidroxil cu sulfură de carbon nu e identică pentru toate moleculele celulozice. — Gradul de xantogenare e direct proporfionai cu gradul de solubilitate al xantogenatului. 15. Xantogenat [KcaHToreHaT; xanthogenate; xanthogensaures Salz; xanthogenate; xantogenat]. Chim.: Ester-sare a acidului ditiocarbonic. Se obfine prin combinarea sulfurii de carbon cu un afcoolat alcalin: °r RONa + CS2 S—C XSNa Când în locul unui alcoolat alcalin se foloseşte 52$ alcaliceluloză, se formează xantogenat de celuloză. Pe această reacfie se bazează procedeul viscoza pentru obfinerea fibrelor artificiale celulozice. Xantogenatul de celuloză e solubil în apă, dând o solufie coloidală pufin stabilă (viscoza), care se modifică după condifiunile fizicochimice (tem* peratură, adifionare de substanfe chimice, etc.). — Xantogenatul de potasiu, obfinut prin agitarea unei solufii alcoolice de hidroxid de potasiu cu sulfură de carbon, se prezintă sub formă de cristale incolore sau gălbui, mătăsoase, cu miros deosebit, solubile în apă şi în alcool, insolubile în eter. — Xantogenatul de sodiu e un produs asemănător celui de potasiu, care se obfine în acelaşi mod, folosind hidroxidul de sodiu. — Aceste produse au fost propuse pentru a combate filoxera şi alfi parazifi ai plantelor, fiind folosite sub formă de pulbere sau de solufii, cari se împrăştie pe sol unde, prin acfiunea acizilor slabi, pune în libertate acidul xantogenic care, la 20°, se descompune în alcool şi în sulfură de carbon. Se întrebuinfează la conservarea substanfelor vegetale şi animale, cum şi cu rolul de reductor, la prepararea tiofenolilor şi a compuşilor de diazoniu. în flotafia minereurilor sunt întrebuinfafi ca reactivi xantogenafii de metil, de etil, propil şi amil. — Sin. Xantat. 1. Xanfonă [KcaHTOH; xanthone; Xanthon; xan-thone; xantona], Chim.: O H || H CCC s/ V/ V/ ^ HC' CH C 1 II 1! I HC C C CH xo/ xc^ H H Combinaţie chimică heterociclică, în cristale incolore cu p. t. 174° şi p. f. 35l-°. Se prepară prin deshidratarea acidului salicilic. Unii derivafi ai xantonei au fost găsifi în natură; de exemplu derivatul dioxi-1-7, care a fost separat din urina vacilor hrănite cu frunze de Mango, în India.— Xantona serveşte la prepararea unor materii colorante. 2. Xanfosiderîf [KcaHTOCH^epuT; xanthoside-rite; Xanthosiderit, Gelbeisenerz; xanthosiderile; xanthosziderit]. Mineral.: Fe2Os, 2 H20. Mineral din grupul oxizilor de fier hidratafi. 3. Xe. Chim.: Simbol literal pentru elementul Xenon. 4. Xenoblasf [KceHOâJiaCT; xenoblaste; Xeno-blast; xenoblaste; xenoblaszt]. Mineral.: Cristal de neoformafiune în şisturi cristaline, desvoltat într'o formă cristalografică diferită de cea proprie. 5. Xenocianină [KceHOiţnaHHH; xenocyanine; Xenocyanin; xenocyanine; xenocianin]. Chim., Fofo.: Substanfă din clasa daninelor (tricarbocianină), întrebuinfată ca sensibilizator în infraroşu. Are o maximul de sensibilitate la 9600 A şi se poate o întrebuinţa până la 1 f 500 A, V. Cianine. e. Xenolit [KceHOJlHT; xenolithe; Xenolith; xenolithe; xenolit]. Petr.i Fiecare dintre enclavele cu rupturi din rocele străbătute de masele eruptive de magmă şi pe cari le înglobează în inferiorul lor. -7. Xenomorfă, structură ~ [KceHOMopcjpHoe CTpoeHHe; structure xenomorphe; xenomorphische Struktur; xenomorphous structure; xenomorfus struktura]. Petr. V. sub Structura rocelor. .; 8. Xenomorfie [KceHOMQpcJmH; xenomorphie; Xenomorphie; xenomorphy; xenomorfia]. Mineral.: Proprietatea unui mineral de a lua şi altă formă decât cea obişnuită. V. sub Structura rocelor. 9. Xenon [kcshoh; xenon; Xenon; xenon; xenon]. Chim.: Xe; nr. at. 54; gr. at. 131,2; p. t. —111,5°; p. f. —107,1°. Element din grupul gazelor rare din atmosferă, în care e confinut, la suprafafa Pământului, în proporfie de 0,008 cm3 la 100 litri de aer. Xenonul se extrage dirr aer prin distilarea fracfionată a aerului lichid, cum şi prin adsorpfie urmată de desorpfie pe cărbune activ, xenonul desorbindu-se ultimul. Se cunosc următorii isotopi ai xenonului: xenonul 124 şi xenonul 126, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 0,094% şi 0,088% în xenonul natural; xenonul 127, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 34 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Xe126 (n, y) X127, J127 (p, n) Xe127, J127 (d, 2 n) Xe127; xenonul 128, xenonul 129, xenonul 130, xenonul 131 şi xenonul 132, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 1,90%, 26,23%, 4,07%, 21,17% şi 26,96% în xenonul natural; xenonul 133, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5,3 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Te133 (a, n) Xe133, Xe132 (d, p) Xe133, Xe132 (n, ţ) Xe133, Cs133 (n, p) Xe1£3, Ba136 (n, a) Xe133, cum şi la fisiunea uraniului cu electroni; xenonul 134, care se găseşte în proporfie de 10,54% în xenonul natural; xenonul 135, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,2 ore, obfinut prin reacfiile nucleare : Xe134 (d, p) Xe135, Ba138 (n, or) Xe135, cum şi la fisiunea uraniului cu neutroni; xenonul 136, care se găseşte în proporfie de 8,95% în xenonul natural; xenonul 137, care se desintegrează cu emisiune de ekctronii cu timpul de înjumătăfire de 3,8 min, obfinut prin reacfia nucleară Xe133 (n, y) Xe137, cum şi la fisiunea uraniului cu neutroni; xenonul 138, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 17 min, obfinut la fisiunea uraniului cu neutroni; xenonul 139, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu frmpul de înjumătăfire de 41 s, ob(inut la fisiunea uraniului şi a toriuiui cu neutroni; xenonul 140, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 16 s, obfinut la fisiunea uraniului şi a toriuiui cu neutroni, cum şi la fisiunea uraniului cu deuteroni; xenonul 141, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,7 s, obfinut la fisiunea uraniului cu neutroni sau cu deuteroni; 34 530 xenonul 143, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,3 s; xenonul 144, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu un timp de înjumătăfire foarte scurt, şi xenonul 145, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 0,8 s, tofi obfinufi la fisiunea uraniului cu neutroni. î. Xenoiim [KceHOTHM; xenotime; Xenotim, Ytterspat; xenotime; itterpât]. Mineral.: YPO4. Fosfat de ytriu, natural, cristalizat în sisiemul tetra-gonal, cu duritatea 4—5 şi gr. sp. 4,5—5,1. 2. Xerofîf [Kcepo(ţ)HT; xerophite; xerophitisch; xerophyte; xerofit]. Bot.: Calitatea unor plante de a avea nevoie de un mic consum specific de apă, datorită alcătuirii lor anatomice şi fiziologice, şi cari sunt deci rezistente la secetă. Exemplu: cacteele. s. Xeroform [Kcep0(|D0pM; xeroforme; Xeroform; xeroform; xeroform], Ind. chim.: (Ce^B^O^ * Bi0H + BÎ203; sarea bazică de bismut a tribromfenolului, care se prezintă sub formă de pulbere galbenă, inodoră, insipidă şi insolubilă în solvenfii obişnuifi. Se descompune în acizi şi în alcalii. Prin calci-nare, se obfin cca 50% oxid de bismut. Se întrebuinfează în medicină, ca antiseptic, ca desin-fectant şi sicativ. 4. Xerogel [KceporeJib; xerogel; Xerogel; xe-rogel; xerogel]. Fiz.: Sistem fizicochimic obfinut prin uscarea gelurilor obişnuite, ale căror spafii se umple la uscare cu aer. Xerogelul e constituit dintr'un sistem de capilare cu diferifi diametri. Din cauza marii lor suprafefe interne şi din cauza structurii lor, care permite condensarea capilară, xerogelurile prezintă mare importanfă în industrie, ca absorbanţi (de ex. cărbunele activ, silicagelul, etc. sunt xerogeluri). — 5. Xeroserie [KcepocepHH; xeroserie; Xero-serie; xeroserie; xeroszeria]. Bot.: Comunitate vegetală stabilită în mediu secetos. 6. Xilan [KCHJlâH; xylane; Xylan; xilane; xilăn]. Chim.: Polizaharid mixt format din resturi de d-xiloză şi arabinoză. Prin tratare cu acizi la cald trece în furfurol. Se găseşte în celulele lignificate ale lemnului, în paie, Coceni, etc., ca însofitor al celulozei. Lemnul de fag confine cca 25% xilan; cel de mesteacăn cca 27%. Se separă din celuloză prin tratare cu hidroxid de sodiu, în care e solubil. E solubil şi în solufie Schweitzer. 7. Xilen [KCHJieH; xylene; Xylol; xylene; xilen]. Chim.: CsHiq. Derivat al benzenului, car© confine două grupări metil în moleculă. După pozifia acestora, se deosebesc trei isomeri: o-xilen, m-xilen şi p-xilen. Produsul comerciale un amestec al celor trei isomeri (70% meta, 20% para şi 10% orto), cari nu se pot izola puri prin distilare, deoarece punctele lor de fierbere sunt foarte apropiate şi deci separarea e incompletă. Izolarea se bazează pe metode chimice; de exemplu, pe sulfonarea selectivă. Produsul comercial e un lichid incolor, cu miros asemănător cu cel al benzenului, cu .d^ss 0,587, Inflamabil la 236, volatil. Se găseşte în petroluri şi în gudroanele cărbunilor de pă-rfrânt din cari se extrage prin distilare (uieiu uşor, fracfiunea 80*»170°). Se obfine ş\ prin distilarea uscată a lemnului. E întrebuinfat ca solvent pentru lacuri, pentru grăsimi, unele răşini — şi în sinteze organice. o-xilenul e un lichid incolor, cu miros benze- nic, cu p. f. 144°, 18, p. t. —25,25°, df =0,88009; m-xilenul e incolor, cu miros benzenic, p. f. 139°,2, p.t. 47°,87, df=0,86415. Se găseşte în gudroanele cărbunilor de pământ (uleiul uşor, fracfiunea 80—170°) şi în petroluri, de unde se extrage prin distilare, alături de cei-lalfi isomeri. Se găseşte şi în cele mai multe esenfe de terebentină şi în produsele de distilare a bixinei (pigment carotinoid). E materia primă pentru fabricarea moscului artificial. Serveşte la prepararea coloranfilor de tip Ponceau şi a xilenolilor. E bun disolvant al lacurilor. A fost preconizat şi pentru resorbirea chisturilor sebacee. p-xilenul se prezintă în cristale cu p.t. 13°,27, p. f. 139,08, df = 0,86415. - Sin. Xilol, Dimetil-benzen. 8. Xilenol [KCHJieHOJib; xylenol; Xylenol; xyle-nol; xilenol]. Ind. chim.: Fiecare dintre monofe-nolii cu formula generală (^3)2 ■ C6H3OH. Xile-nolii sunt compuşi omologi ai crezolilor, cari se găsesc în gudroanele de huilă, împreună cu aceştia. Se obfin din fracfiunile cari distila la temperatura cea mai înaltă, la rectificarea crezolilor. Se cunosc şase xilenoli isomeri. Aceştia au o mare putere bactericidă, asemănătoare celei a crezolilor — şi de aceea sunt folosifi ca antiseptice. Aceeaşi proprietate o au şi compuşii clorurafi, de exemplu clorcxilenolul (clor-5-oxi-1,3-dimetil-benzen), etc. — Sin. Oxix len, Dimetilfenol. 9. Xilidină [KCHJIHflHH; xilidine; Xilidin; xili-dine; xilidin]. Ind. chim.: (Cb^ • C6H3 • NH2. Produs obfinut prin reducerea, cu fier şi acid clorhidric, a nitroxilenului. Xiiidina e un amestec de isomeri (40—60% metaxilidină, 10—20% pars-xilidină şi, mai pufin, ortoxilidină), cari se pot separa prin cristalizări fracfionate ale clorhidratuiui sau acetatului acestui amestec; ei se pot separa şi transformând amestecul în acid xilidin-mono-sulfonic, obfinându-se: acidul sulfonic al meta-xilidinei (insolubil în apă), şi acela al paraxilidi-nei (solubil în apă); din aceşti acizi se separă xiiidina liberă. — Xiiidina brută (tehnică) e un lichid gălbuiu, care se brumează uşor la aer, cu miros particular, cu d. 0,98—0,99, cu p. f. 210—225°; mete-xilidina e lichidă, are d. 0,918 şi p. f. 212°; pare-xilidina e solidă la temperatură joasă, cu p. t. 15—16°, cu d. 0,98 şi p. f. 215°. Xilidinele formează cu acizii săruri cristalizabile, solubile în apă. — Se întrebuinfează la prepararea unor cc-loranfi roşii, pentru bumbac, şl a jamino-azoxile- 531 nului; la cald, cu formaldehida şi un acid mineral diluat, formează o bază, care produce colorarea pe fibre; amestecul de m- şi p-xilidină e întrebuinfat, de asemenea, la prepararea tanin-heliotropului, etc. Se prepară numeroşi derivafi ai xilidinei, dintre cari mai importanfi sunt: acizii xilidin-sulfonici, (CH3)2 • CqH2' SO3H • NH2, cari se întrebuinfează la prepararea m-xilidinei pure; amino-azo-xilenul, (CH3)2 ■ CeH3 ■ N : N ■ CgH3* NH2 • (CH3)2, care se întrebuinfează la prepararea de bordeaux BX; trimetil-aminobenzen, (CH3)3 ■ CeH2 ■ NH2, întrebuinfat la prepararea altor coloranfi; dehidro-tio-m-xilidina, mezidina, etc., întrebuinfafi la prepararea coloranfilor azoici, etc. — Sin. Dimetil-amino-benzen, Aminoxilen. 1. Xilobalsam [KCHJlo6aJib3aM; xilobalsamum; Xylobalsam; xylobalsamum; xilobalzsam]: Lemnul de Balsamodendron opobalsamum Kunth., arbust din familia burseraceelor, care creşte în Arabia, în Siria şi în Egipt, din care se extrage balsamul de Mecca. Se întrebuinfează ramurile noduroase, friabile, striate — şi cu miros balsamic plăcut, care se desvoltă mai intens la încălzire. 2. Xilograf [KCHJlorpacJ); xylographe; Xylo-graph, Holzschneider; wood engraver, xylogra-pher; fametszo], Arfe gr.: Lucrător care execută clişee de tipar gravate în lemn. s. Xilografie [KCHJiorpa(f)HH, rpaBHpoBKa Ha flepeBe; xylographie, gravure sur bois; Holzschnit-tdruck; wood engraving; fametszes]. Arte gr.: Procedeu de tipar înalt (v.) la care se folosesc clişee gravate în lemn. V. şi sub Xilogravură. 4. ~ în colori [iţBeTHan KCHJiorpa(|)nfl; chro-moxylographie; Farbenholzschnittdruck; chromo-wood engraving; kromo-fametszes]: Procedeu de imprimare în mai multe colori, cu clişee gravate în lemn. Se foloseşte numai la tipărirea lucrărilor speciale (cataloage, desene de maşini, fonte complicate, tipare în acuarelă, etc.). 5. ~ japoneză. V. Tipar japonez în acuarelă. 6. Xilogravură [pe3b6a no AepeBy; gravure en bois; Holzschnitt; wood engraving; fametszet, fagravura]. Arfe gr.: 1. Ansamblul procedeelor de confecfionare a clişeelor de lemn imprimabile, prin gravarea manuală sau mecanică, într'o placă de lemn, a elementelor neutre (la clişeele de tipar înalt) sau a elementelor active (la clişeele de tipar adânc). Placa e formată dintr'una sau din mai multe bucăfi de lemn de merişor, tăiate transversal pe fibre şi cu suprafafa lustruită. Xilogravura, care a fost primul procedeu de confecfionare a formelor de tipar, se foloseşte rar în prezent şi numai ia lucrări de tipar speciale (reproduceri de imagini artistice, imprimarea hârtiilor cu valoare nominală, clişee de maşini, etc.), clişeele de lemn fiind înlocuite, în majoritatea cazurilor, cu clişee de metal confecfionafe prin procedee fotochimice. Deoarece clişeele gravate în lemn nu rezistă la tiraje mari, clişeele originale se transportă pe metal — prin stereotipie sau prin galvanoplastie. — 2. Clişeu confecfionat prin xilogravură. — 3. Copie imprimată folosind un clişeu confecfionat prin xilogravură. 7. Xiloid [flpeBeCHbin; xyloide; xyloid, holz-artig; xyloid; xiloid]: Calitatea unui material de a fi de natură lemnoasă; de exemplu, lignifii cu structură lemnoasă vizibilă sunt cărbuni xiloizi. 8» Xilolifografie [KCHJiQJiHTorpacjDHH; xyloji-thographie; Xylolithographie; xylolithography; xilc-litogrâfia]. Arfe gr.: Procedeu de tipar litografic (v.), la care forma se confecfionează pe o placă de lemn acoperită cu un strat de calcar preparat din cretă pulverizată, pentru a economisi piatra litografică naturală. Acest procedeu a fost înlocuit în întregime prin zincografie, aluminografie şi tipar offset. 9. Xilomefru [KCHJlOMeTp; xylometre; Xyfo-meter; xylometer; xilometer]: Instrument pentru determinarea volumului sortimentelor de lemn de formă neregulată (buturugi, crengi), bazat pe măsurarea volumului de apă deslocuit. 10. Xilotipie [KCHJioTiinHH, neqaTanne Aepe-BOm; xilotypie; Holzdruck; xylotypy; xilotipie, fametszetnyomâs]. Arte gr.: Procedeu de tipar cu obiecte naturale (v.), folosit pentru a reproduce structura lemnului din care se prepară forma de tipar. Pentru tiraje mari, imaginea imprimată prin xilotipie se transportă pe metal. 11. Xiloză [ApeBecHbiâ caxap, KC»Jio3â; xy-lose; Xylose; xylose; xiloza]. Chim.: Aldopen-toză care se prezintă în cristale aciculare cu p. t. 1 53—4°, solubile la cald în apă. Se disolvă în soluţia Fehling. Nu fermentează. în natură se găseşte, sub formă de xilan (polizaharidă), în celulele lignificate din lemn (stejar, cireş), în paie, în coceni de porumb, etc. 12. Xonotlif [kcohotjiht; xonotiite; Xonotlif; xonotlite; xonotiit]. Mineral.: Ca3Si3Og-H20. Silicat de calciu, natural, care se prezintă în agregate asemănătoare cu calcedonia. OH H OH III 1 H2C—C— C—C—CH I l 1 \ H OH H OH 34* Y, y; *, d i. y Mai.: 1. Simbol literal pentru una (a „doua") dintre necunoscutele unui sistem de ecuafii cu două sau cu mai multe necunoscute. — 2. Simbol literal pentru o variabilă dependentă. — 3. Simbol literal pentru a doua dintre coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii. s. Y: 1, Eli.: Simbol literal pentru admitanfă. — 2. Eli.: Simbol literal pentru conexiunea electrică în stea. 3. Y: 3. Chim.: Simbol literal pentru elementul Ytriu. 4. Yachf: Sin. Iaht. V. sub Nava specială. 5. Yak [hk, TH6eTCKHH dblK; yak; Yak; yak; jak]. Zoo/.: Mamifer rumegător domestic, din tribul bo-videelor, care populează munţii Tibetului şi ai Himalaiei. Are părul lung şi mătăsos, şi coada asemănătoare cu a calului. E folosit ca animal de transport şi io munci agricole, iar carnea, gustoasă, în alimentafie. 6» Yatren [flTpeH; yatrene; Yatren; yatrene; yatren]. Ind. chim,: C9H5JNO ■ S03Na; sarea de sodiu a acidului meta-iodo-oxichinolinsulfonic, care se prezintă sub formă de pulbere galbenă, solubilă în apă caldă, în alcool, eter, cloroform, etc. — Se întrebuinfează ca antiseptic şi ca sica-tiv, în ginecologie. în combinafii sau în amestecuri cu metale şi cu sărurile lor, cu seruri sau cu alte produse, yatrenul intră în compozifia multor medicamente. 7. Yawl [BJI, flJlâOT; yawle; Jolle; yawl; sajka]: V. sub îmbarcefie de sport. 8. Yb Chim.: Simbol literal pentru elementul Yterbiu. 9. Yenerit [eHepHT; yenerite; Yenerit; yenerite; yenerit]. Mineral.: 11 PbS-4 Sb2$3. Sulfură de plumb şi de stibîu, naturală, cristalizată în sistemul monoclinic. 10. Yohimbic, acid ~ [HOXHMdOBan khcjiots ; acide yohimbique; Yohimbinsăure; yohimbic acid; yohimbinsav]. Chim. V. sub Yohimbină. 11. Yohimbină [h0Xhm6hh; yohimbine; Yohim-H2 H2 N HI H2 'H2 H \l H2 H2 CH3OOC' H OH bin; yohimbine; yohimbin]. Chim.: Alcaloid care se găseşte în coaja arborelui Corynanthe yohimbe din Africa de Vest. E esterul metilic al acidului yohimbic C20H24O3N2 care, prin decarboxilare, trece în alcoolul secundar, numit yohimbol. Yohim-bina e un afrodiziac puternic. 12. Yohimbol [hoxhm6oji; yohimbol; Yohimbol; yohimbol; yohimbol]. Chim. V. sub Yohimbină. 13. York [HopK; race porcine de Yorkshire; Yorkshire Schwein; yorkshire swine; yorkshire-sertes]. Zoot.: Rasă de porcine care cuprinde trei varietăfi: Yorkul mare sau „marele alb" are corpul foarte lung, capul şi membrele potrivite, gâtul şi râtul lungi, coloare albă, peri scurfi şi moi; e rezistent, cu prolificitate mare, cu creştere rapidă, precoce, şi e apt pentru îngrăşat. — Yorkul mijlociu sau „albul mijlociu" rezultă din încrucişarea marelui alb cu cel mic. E excelent penfru în-crucişerile cu rasele de porci comune. Are talie potrivită, coloare albă-roză, cap scurt, rât lat, îndreptat în sus, corp îndesat, păr fin şi des. Nu creşte atât de repede ca primul şi nu e atât de prolific. — Yorkul mic sau „albul mic" are talia mică, multă grăsime — şi e foarte precoce. 14. Yperită. V. Iperită. 15. Ypresian[HnpecCKHHflpyc; ypresien; Ypre-sian; ypresian; ypresziân]. Geol.: Denumire în-trebuinfată, în lucrările geologice franceze moderne, pentru partea superioară a Landmianului. Ypresianul e caracterizat prin formele: Nummu-lites planulatus elegans, Alveolina oblonga, Ostrea ravillamella, Natica splendida, Fusus longaevus, Velates schmidelianus, etc. 16. Yferbif. V. Gadolinit. 17. Yterbiu [HTTep6HH; ytterbium; Ytterbium; ytterbium; ytterbium]. Chim.: Yb; nr. at. 70; gr. at. 173,04. Element din familia pământurilor rare. Se separă de celelalte elemente din această familie prin cristalizări fracfionate, deoarece se găseşte în diferite minerale, cele mai importante fiind nisipul de monazit, gadolinitul, etc. Se cunosc următorii isotopi ai yterbiului: yter-biul 168, care se găseşte în proporfie de 0,06% în yterbiul natural; yterbiul 169, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 33 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Tm169 (d, 2n) Yb169, Yb168 (n, 7) Yb169; yterbiul 170, yterbiul 1 71, yterbiul 1 72, yterbiul 17 3, yterbiul 174, confinufi respectiv în proporfie de 4,21%, 14,26%, 21,49%, 17,C2% şi 29,58% în yterbiul natural; yterbiul 175, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 99 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Yb174 (n, 7) Yb175; yTerBîul 176, care se găseşte în proporfie de 13,38% în yterbiul natural; yterbiul 177, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,4 ore, obfinut prin reacfia nucleară Yb176 (n, j) Yb177. 533 Yterbiul e un element di- şi trivalent, ionii de Yb2+ fiind diamagnetici, iar cei de Yb3+# para-magnetici. Compuşii yterbiului nu prezintă importantă deosebită. — 1. Yfrif. V. Gadolinit. 2. Yfriu [HTTpHH; ytrium; Ytrium; yfrium; ytrium]. Chim.: Y; nr. at. 39; gr. at. 88,92; gr. sp. 4,3; p. t. cca 1500°; p. f. cca 2500°. Element trivalentjdin grupul al treilea al sistemului periodic. Se găseşte în anumite minerale, cari confin şi elemente din familia pământurilor rare. Se cunosc următorii iso-topi ai ytriului: ytriul 87, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 80 de ore, obîinut prin reacflie nucleare: Sr87 (p, n) Y87, Sr86 (d, n) Y87; ytriul 88, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 2 ore* obfinut prin reacfiile nucleare Sr87 (d, n) Y88, Sr88 (p, n) Y88, Y89 (n, 2n) Y88; ytriul 89, isotopul natural al ytriului; ytriul 90, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 62 de ore, obfinut prin reacfiile nucleare: Y89 (d, p) Y90, Y89 (n, 7) Y90, Zr90 (n, p) Y^O, Zr92 (d, a) Y£°, Nb93 (n, a) Y9°, cum şi prin fisiunea uraniului cu neutroni; ytriul 91, care se des:ntegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 57 de zile, obţinut prin reacfia nucleară: Zr91 (n, p) Y91, cum şi prin fisiunea uraniului, a toriuiui şi a plutoniului cu neutroni; ytriul 92, care se desintegrează cuemisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3,5 ore, objhut prin reacfia nucleară Zr92 (n, p) Y92, cum şi prin fisiunea uraniului, a toriuiui şi a plutonului cu neutroni; ytriul 93, care se desintegrează cu emisiune de etectroni, cu timpul de înjumătăfire de 10 ore, obfinut prin fisiunea uraniului, a toriuiui şi a plutoniului cu neutroni; ytri»! 94, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 20 de minute, obfinut prin reacfia nucleară Zr94 (nf p) Y94, cum şi prin fisiunea uraniului cu neutroni, ca şi ytriul 97, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu un timp de înjumătăfire foarte scurt. Se cunosc diferifi compuşi ai ytriului, cari nu prezintă importanfă practică. 3. Yflrocerif [HTTpoiîepKT; yttrocerite; Yttro-cerit; yttrocerite; yttrocerit]. Mineral.: Mineral din grupul fluorinului, care confine şi fiuoruri de ytriu, de ceriu şi de erbiu. 4. YlfrofluorSt [HTTpocjpJiioopHT; yttrofluorite; Yttrofluorit; yttrofluorite; yttrofluorit]. Mineral.: (Ca, Y) F2...3. Fluorură de calciu cu fluorură de ytriu, naturală, cristalizată în sistemul cubic. 5. Yffrotanfalif [HTTpoTaHTaJiHT; yttrotanta-lite; Yttrotantalit; yttrotantaiite; yttrotantalit]. Mi-neral: Y4(Ta207)3. Tantalat de ytriu, natural, care confine şi erbiu, uraniu, calciu, fier, etc., cristalizat în sistemul rombic. 6. Yucca, fibre ds ~ [BOJiOKHa K)Ka; fibres de yucca; Yuccafaser; yucca fibres; yukkarostok]. Bot., Ind. text.: Fibre textile obfinute din frunzele unor specii de Yucca, plante monocotiledonate, cultivate în India şi în America (în Europa, ca plante ornamentale). Frunzele de Yucca filamen-tosa Linn. şi cele de Yucca treculeana Carr. dau fibre groase, întrebuinfate la confecţionarea frânghiilor, şi fibre mai subfiri, pentru fesături. Se mai întrebuinfează fibre de Yucca australis Trei., de Yucca valida Brand, de Yucca rostataEug., etc. Fibrele de Yucca sunt constituite din filamente albe, lucioase, rigide, rezistente, formate din celule lungi de 3,5--4 mm şi groase de 7'"20 j*. Se întrebuinfează la confecfionarea frânghiilor şi la fabricarea hârtiei; în unele fări se întrebuinfează neprelucrate, pentru împletituri sau pentru ambalaje. Z, z; Z, £ 1. z Maf.: 1. Simbol literal pentru una (a „treia") dintre necunoscutele unui sistem de ecuaţii cu trei sau cu mai multe necunoscute. — 2. Simbol literal pentru una (a „doua") dintre funcţiunile unui sistem de două sau de mai multe funcfiuni de o variabilă. — 3. Simbol literal pentru variabila complexă (z = * + ;>; j—\f— 1) a unei funcfiuni de variabilă complexă f (z). — 4. Simbol literal pentru a treia dintre'coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii. 2. Z Elf.: Simbol literal pentru impedanfă. Sa £ (z). funcfiunea ~ [cjpyHKiţHH £{z); fonction î (z); £ (z)-Funktion; £ (z) function; £ (z) fugg-veny]: Funcfiune meroformă impară, cu expresiunea £ (z) = - -f S1 ["I “f" 5 w"]' 2 [jz—-2co 2u) (2to)2J în care 2 co = 2 m^ + 2 nw2, a>j şi o>2 fiind două perioade, iar m şi n sunt numere întregi. (V. şi sub Eliptică, funcfiune ~). Funcfiunea £(2) e legată de funcfiunea eliptică J) (2) a Iui Weierstrass prin relafia (z)=~J> (2), 4, Z, ofel ~ [CTaJlb Z; acier Z.; Z. Stahl; Z. steel; Z. acel]. Mef/..* Ofel profilat în bare cari au în secfiune o inimă şi două tălpi perpendiculare pe inimă, aşezate de o parte şi de cealaltă parte a acesteia (v. fig.). Dimensiunile sunf standardizate. Ofelul cu profilul în Z poate fi ofel Z normal, pentru construcfii ge- . * nerale, sau ofel ZV, pentru otel zv pentru vagoane. vagoane. 5. Za de lanf [3B6H0 iţexiH; anneau de chaîne; Schake; link; lânctag], Tehn.: Fiecare dintre elementele constitutive ale unui lanf, cari sunt legate în serie. Zalele de mijloc sunt legate (fie direct, fie printr'un alt element de legătură, de ex. o brăţară sau un bulon) de alte două zale, iar cele de capăt (zalele terminale), de o singură za şi eventual de o cheie de lan} (v. Lanf, cheie pentru ~ de ancoră). Zaua poate fi constituită din: o verigă sudată prin laminare (v. Lanf laminat) sau prin sudură cu gaz sau electrică (v. Lanf sudat), fără sau cu traversă de consolidare (v. Lanf sudat); o verigă turnată (v. Ewart, lanf ~); un ochiu de sârmă deschis şi legat la zaua alăturată prin două cârlige (v. Lanf cu cârlige), sau un ochiu dublu (v. Lanf înnodat); două sau mai multe eclise unite prin bucele sau bu-loane (v. Lanf rotary); etc. 0. Zăbala. Ind, far,: Piesă de metal a frâului sau a căpefelei, care se foloseşte la caii pentru cari comanda numai cu zabălufa nu e suficientă, în special fa caii de călărie, E formată dintr'o bară orizontală, care se introduce în gura calului, şi din patru inele; cele două inele de sus se leagă de fălcare şi de ele se acafă struna, iar de cele de jos se leagă dârlogii sau hăfurile. 7. Zabălufa. Ind. făr.: Piesă a frâului sau a căpefelei, care se trece prin gura calului înhămat. E formată din două bare de metal unite la mijloc prin două ineluşe; are la capete câte un inel mare, de care se acafă curelele fălcarelor şi dârlogilor sau ale hăfurilor. 8. Zăblău. Ind. făr.: Ţol mare pe care cade grâul, când se vântură sau se dă prin ciur. 9. Zăbrea [CTepjKeHb peuieTKH $ePMbIî barre de treillis; Fachwerkstab; latticed bar; râcsrud]. Cs.: Fiecare dintre barele unei grinzi formate dintr'o refea de bare îmbinate între ele la capete şi cu elementele dela marginile grinzii. Poate fi de lemn, de metal sau de beton armat, după materialul din care e executată grinda. Totalitatea zăbrelelor unei grinzi cu zăbrele formează un sistem de zăbrele. V. sub Grindă cu zăbrele. 10. Zăbrelufă [cTepjKeHb; bar de treillis; Git-terstab; latticed bar; râcsrud]. Cs.: Fiecare dintre bucăfile scurte, de platbandă sau de ofel profilat, cari servesc la solidarizarea pieselor principale, longitudinale, ale unei bare compuse, pentru ca solicitarea la care e supusă bara să fie repartizată egal pe toate piesefe principale, iar bara să lucreze ca o singură piesă. 11. Zăbun. Ind. făr.: Haină cu mâneci pui4aiă iarna, vătuită — şi lungă, uneori, până la genunchi. 12. Zăcământ [sajientb, MecTopow^eHHe; gi-sement; Lagerstătte; deposit; felep]. Geol.: 1. Locui în care se găsesc, în scoarfa Pământului, un mineral sau o rocă. — 2. Acumularea naturală a unei substanfe minerale utile. Zăcămintele se numesc primare, când concentrata s'a produs în timpul formării mineralelor respective, — şi secundare, când concenfrafia s'a produs după formarea lor, prin procese ulterioare de desagregare |i de transport al mineralelor dela locul de formare la cel de depunere. Din punctul de vedere al vârstei zăcărrvntelor în raport cu cea a rocelor în cari sunt cuprinse, se deosebesc: zăcăminte singenetice, cari s'au format odată cu rocele în cari sunt depuse, şi zăcăminte epigenetice, cari s'au format ulterior în rocele în cari sunt cuprinse, fie prin depunere din solufii, fie prin substituie chimică (parfială sau totală). Astfel, concentraţiile de pirotină FeS, formând zăcăminte în roce bazice, sunf singenetice cu roca în care sunt cuprinse. Sideritele de calcar, formate pe cale metasomatică (înlocuire treptată a ionului Ca cu ionul Fe) sunt epigenetice. — Din punctul de vedere al folosirii şi al industrializării lor, zăcămintele se împart cum urmează; 535 Zăcăminte de combustibili minerali, în cari sunt cuprinse zăcămintele de petrol, de gaze şi cele de cărbuni; —• zăcăminte de minereuri, în cari sunt cuprinse zăcămintele de minereuri feroase (zăcăminte de fier şi de mangan) şi zăcămintele de minereuri neferoase (zăcăminte auroargenti-fere, zăcăminte formate din sulfuri de plumb, de zinc, de cupru, etc.); — zăcăminte de minerale şi de roce comune (zăcăminte de sare, de calcar, de diatomee, roce de pavaje şi pentru şosele, etc.); — zăcăminte de pietre preţioase; — ape minerale şi curative. Din punctul de vedere genetic, zăcămintele se împart cum urmează: Zăcăminte de origine eruptivă sau magmatică, şi zăcăminte neeruptive. Zăcămintele magmatice sau eruptive sunt formate în legătură cu substanfa topită din interiorul scoarfei Pământului (magma), care ajunge în păturile superficiale ale scoarfei, răcindu-se treptat. Magmele pot ajunge, prin vulcani, până la suprafafa Pământului. Substanfa topită care iese prin craterele vulcanilor se numeşte lavă. Lavele se răcesc brusc şi se consolidează. în legătură cu magmele şi cu lavele vulcanice se formează numeroase zăcăminte: Zăcămintele formate în faza lichidă magmatică sau ultramagmatică cuprind zăcămintele cari se formează în perioada când magmele sunt încă în stare topită, prin separarea, din topitura de silicafi (care e magma), a minereurilor, cari pot fi sulfuri, fosfafi sau chiar minerale native. în general, zăcămintele intramagmatice sunt concentraţii puternice de fier, de nichel, titan, crom, având ca elemente accesorii elemente din grupul platinei şi, subordonat, cupru şi sulfuri de fier. — Zăcămintele pegmatitice pneumatolitice se prezintă cu aspectele cele mai felurite, dar toate sunt caracterizate printr'o temperatură de formare cuprinsă între 300 şi 500°. Pegmatitele sunt roce larg cristalizate, consolidate mai ales sub formă de filoane. Ele pot cuprinde, ca minerale accesorii exploatabile: minerale cu pământuri rare, cu zir-con, apoi mică, berii, turmaline nobile, grafit, minereuri de staniu, de wolfram şi molibden, minereuri de fier, de cupru, de plumb şi de zinc. — Zăcămintele hidrotermale sunt depuneri din solufii reziduale apoase termale, caracterizate prin asociafii de minereuri dintre cele mai variate, în deosebi de sulfuri metalice (lamprite). Sunt în general filoniene. Cele mai multe dintre mine-reurile cunoscute sunt de origine hidrotermală. Printre formaţiunile principale şi frecvente sunt: cuarful aurifer, asociafia de blendă-galenă, formaţiunile cu cobalt, cu nichel, argint, bismut, uraniu, chalcopirite, cu cupru uneori nativ, însofite de pirită, blendă, galena, de minereuri auroargenti-fere, sulfuri de arsen, minereuri de mercur, minereuri de fier, etc. în acest grup se cuprind formafiuni şi grupări metalifere foarte variate şi, odată cu extinderea mineritului în adâncime şi în suprafafă, se întâlnesc noi asociafii metalifere. — Zăcămintele neeruptive sunt zăcăminte formate din concentrafii de origini foarte diferite, cari nu au niciun raport genetic direct cu magmatitele. — Cele mai multe dintre aceste zăcăminte au origine sedimentară. Se deosebesc zăcăminte reziduale, concentrafii aluvionare, concentrafii sedimentare din suspensii şi din solufii, zăcăminte de săruri, decaus-tobiolite şi alte zăcăminte biogene. Zăcămintele reziduale sunt rezultatul desagregării şi descompunerii superficiale, provocate şi susfinute în special de apa de infiltrafie. Unele minerale din roce se descompun sub acfiunea acestei ape şi trec mai mult sau mai pufin în solufii; substanfele utile pot fi apoi depuse în anumite locuri sub formă de reziduuri, la suprafafa sau în interiorul scoarfei. Se pot forma astfel: zăcăminte de caolm şi de argilă caoiinoasă, prin descompunerea feldspafilor şi depunerea reziduului; concentrafii de fier şi de mangan, acumulate în golurile din relieful carstic, provenite tot din reziduurile din solufii; din reziduurile de pământ roşii — terra rossa; tot pe reliefuri carstice se formează zăcăminte de bauxit. — Zăcămintele rezultate prin concentrafii aluvionare sunt formate prin îmbogăfiri în anumite substanfe minerale, cari se produc în aluviunile depuse în lungul cursurilor apelor. Astfel, pot fi exploatate din aluviuni: aur, magnetit titanifer, platină, pietre preţioase (corindon nobil, topaz, spineli, etc.). — Zăcămintele rezultate din concentrafii sedimentare, din suspensii şi din solufii coloidale sau necoloidale, pot fi zăcăminte de betonită, de argilă caoiinoasă, etc. Zăcămintele de săruri depuse prin cristalizare din lagunele marine pot fi, de exemplu, zăcăminte de sare de bucătărie, de gipsuri, de săruri de potasiu şi de magneziu, cari s'au depus în anumite condifiuni, în unele golfuri marine în cari apa s'a evaporat, iar din solufia concentrată s'au depus aceste săruri în ordinea inversă a solubil'tăfii lor. — Zăcămintele de caustobiolite (roce cari ard) cuprind zăcămintele de cărbuni, de petrol şi de gaze naturale. — Alte zăcăminte biogene, cari nu ard, şi cari provin din procese biologice, cum şi din însăşi substanfa organică, cuprind zăcămintele de azotafi şi de fosfafi, formate şi conservate în anumite condifiuni climatice. Din această categorie fac parte şi unele zăcăminte de minereuri de oxizi de fier, formate în anumite condifiuni speciale, Ia a căror precipitare au avut un rol important bacteriile. î. Zăcământ de fifelu [HecJjTHHoe MecTO-poJKjţeHHe; gisement de petrole; Erdollagerstătte; oii pool, oii reservoir; koolaj-telepl. Expl. petr.: Acumulare, de obiceiu secundară, de hidrocarburi lichide, prin migrafiunea, din locul de formare, în capcane litologice, tectonice sau strati-grafice, — care poate fi exploatată pentru extracte în condifiuni economice. Caracterul de exploatabilitate economică ai unui zăcământ de fifeiu e determinat de dimensiuni (rezervă suficientă $i grosime de strat suficientă), de proprietăfile fiteiului (viscozitate care nu depăşeşte o anumită limită, lipsa de fracfiuni şolide în condifiunile de zăgsmânf sşy şplidîfi- cabile în condifiuni apropiate de acestea), de proprietăţile rocei colectoare (permeabilitate destul de mare şi, mai ales, destul de uniformă, saturaţie în ţiţeiu destul de mare pentru asigurarea unei rezerve economice înainte de a ajunge la saturaţia ireductibilă), de umidibilitatea selectivă pentru apă (pentru a nu refine fifeiul, etc,)» de natura şi cantitatea de energie proprie disponibilă pentru transportul până în gaura de sondă (împingerea unei ape externe, expansiunea gazelor inifial libere sau ieşite din solufie la scăderea presiunii, energia gravitafională potenfială, etc ), cum şi de nivelul actual al tehnicei. O acumulare de hidrocarburi economic neex-ploafabilă poate deveni un zăcământ în urma progresului tehnicei extractive. Zăcământul de fifeiu cuprinde, afară de zona petroliferă (v.), şi zona de gaze libere sau acvi-feră (v.J, când acestea există. i. Zadă [JiBCTBeHHHna; meleze; Lărche; larch; vorosfenyo]. Bof.: Larix europaea D.C., sau Pinus larix Linn., sau Larix sibirica Linn.; conifer înalt de 20"*30 m, care creşte în Europa centrală şi septentrională. Are trunchiul drept şi conic, cu scoarfa cenuşie sau cenuşie-roşietică. Lemnul zadei e alb-gălbuiu, sau roşcat, la arborii mai bătrâni (zadă albă şi zadă roşie); e compact; are fibra lungă, pufin elastică şi foarte răşinoasă; rezistă timp îndelungat la acfiunea apei. Din trunchiul şi din ramurile acestui arbore se obfine, prin inciziuni, terebentina; pe frunzele sale se formează o exsudafie zaharată, sub formă de boabe mici, moi şi cleioase (mană). Coaja confine 8*"10% tanin şi e întrebuinfată în tăbăcărie. Lemnul e întrebuinfat la construcfii hidraulice, pentru nave, traverse, la confecfionarea de mobilă, de obiecte de tâmplărie, etc. s. Zahăr: Sin. Zaharoză (v.). 8. Zahăr inverfif [HHBepTHpOBaHHbiH caxap; sucre interverti; Inverfzucker; invert sugar; invert-cukor]. Ind. chim.: Produs obfinut prin hidroliză sub acfiunea acizilor, a maltazei sau a inverfazei (v.) asupra zaharozei, şi care se găseşte şi în natură, în sucurile multor fructe (struguri, etc.). Zaharoza se hidrolizează dând d-glucoză şi d-fructoză. Ultima, fiind puternic levogiră, iar zaharoza şi d-g'ucoza fiind slab dextrogire, solufia devine levogiră după hidroliză ([*]□=— 20); această hidroliză se numeşte inversiune, iar amestecul celor două monozaharide formează zahărul in-vertit.— Inversiunea zaharozei prin acizi e o cataliză specifică prin ioni de hidrogen. Vitesa reacţiei e proporfională cu concentrafia ionilor de hidrogen. Scindarea zaharozei se mai poate face de două enzime deosebite, confinute în drojdia de bere: a-glucozidaza (maltaza) şi invertaza (invertina sau zaharaza). Acestea acfionează în condifiuni foarte deosebite: a-glucozidaza arată activitatea optimă în solufie practic neutră (pH = 7), iar invertaza.are cea mai mare activitate în mediu acid (pH = 4,7), unde activitatea primei e aproape inexistentă, Scin- darea zaharozei prin două enzime deosebite se explică prin faptul că cele două legături glicozidice cari compun legătura carbonilicăau nevoie, fiecare, de o enzimă specifică. — Industrial, se prepară prin acfiunea acizilor (clorhidric, tartric, citric) la temperatură convenabilă (67---700), sau sub acfiunea invertazei asupra unei solufii concentrate de zaharoză. Astfel, se obfine un produs sub formă de sirop dens (gălbuiu, cu gust foarte dulce şi plăcut) sau sub formă de pastă albă, neutră, foarte dulce. Zahărul invertit pur e solid; e constituit în părfi egale din glucoză şi levu-loză; e solubil în apa şi reducător al licoarei lui Fehling; are putere rotatorie levogiră, şi anume: 1 g disoivat în 100 cm3, în tub de 200 mm, la zaharimetru, deviază cu 1 °, 1774; e cu 25% mai dulce decât zahărul.—- E întrebuinfat, ca înlocuitor al zahărului şi al glucozei în industria alimentară, a tutunului, a medicamentelor, etc. — Sin. Miere artificială. 4. Zahăr sanguin [kpobhhoh caxap; sucre sanguin; Blutzucker; blood sugar; vercukor]. Chim. biol.: Formă sub care glucidele hepatice sunt transportate pe cale sanguină, spre celelalte celule şi organe. Zahărul sanguin (valoarea glicemiei) variază, la organismele normale, între 0,70 şi 1,20%o, determinat sub formă de zahăr reductor. între sângele arterial şi cel venos există deosebiri foarte mici; eritrocitele confin mai pufin zahăr reductor decât plasma. Cea mai mare parte se găseşte sub formă liberă, o mică parte fiind legată de proteine. între degradarea glicogenu-lui hepatic în glucoză sanguină şi sinteza acestui glicogen în fjcat există în organismul sănătos un echilibru chimic, datorită căruia nivelul glicemiei e menfinut între limitele normale. Glicemia e reglată astfel, încât între glicoge-nul hepatic, zahărul sanguin şi glicogenul muscular există un schimb continuu, în acord cu resursele şi necesităţile din fiecare moment ale organismului. Reglarea se face, fie prin acfiune hipoglicemiantă, care porneşte dela sistemul pancrealic-duodenal şi acfionează prin eliberare de insulină, — fie prin acfiune hiperglicemiantă, care porneşte dela sistemul cerebro-hipofizo-adrenalinîc şi acţionează în special prin liberare de adrenalină şi contrainsulină, hormoni fundamentali ai metabolismului glucidelor, cu acfiune antagonistă asupra lui. Asigurarea menfinerii nivelului glicemiei la valoarea ei normală (0,80*"1.20 %q) e importantă, glucoza sanguină constituind sursa imediată a glicogenului din toate celulele. — Reglarea cu efect hipoglicemiant porneşte dela insulină, care acfionează cum urmează: activează stocajul lacunar, glicogenopexia (sinteza glicogenului), capacitatea de utilizare a glucozei în fesuturi şi transformarea glucidelor în lipide; inhibă absorpfia intestinală şi resorpfia renală. — Reglarea cu efect hiperglicemiant e datorită unor hormoni (adrenalina, contrainsulina, hormonii corticosupra-renali, tiroxina), cari acjionează prin: activarea | glicogenolizei hepatice şi musculare; inhibirea 53? utilizării glucozei în fesuturile periferice şi activarea absorpfiei intestinale şi a resorpfiei renale. 1. Zaharat [caxapaT; saccharat; Sacharat; sac-charate; szaccharoz]. Chim.: Alcoolat al zaharozei. Hidroxilii din zaharoză au un caracter mai acid decât hidroxilii alcoolici obişnuifi.* Zaharatul de calciu şi cel de stronfiu sunt insolubili în apă. 2. Zahariftcare [caxap006pa30BaHHe; sacchari-fication; Verzuckern; saccharifying; cukrositâs]. Chim.: Acfiunea hidrolitică de convertire a poli-zaharidelor superioare în monozaharide sau în dizaharide. s. Zaharîficarea lemnului [caxap006pa30Ba-HHe ftpeBeCHHbi; saccharification du bois; Holz-verzuckerung; saccharifying of wood; facukrositâs]. Chim.: Obfinerea de zaharuri din celuloză. Industrial se utilizează, fie procedeul Bergius, care consistă, în principiu, în tratarea celulozei cu acid clorhidric concentrat, obfinându-se glucoză pură cristalizată; fie procedeul Scholler, cu acid diluat, obfinându-se o solufie diluată de glucoza, care poata fi supusă fermentafiei pentru a obfine alcool. 4. Zaharimefrie [caxapHMeTpHH; saccharime-trie; Saccharimetrie; saccharimetry; szaccharime-tria], Fiz.: Metodă polarimetrică de determinare, fie a concentraţiilor solufiilor de zahăr, fie a pro-porfiei de zahăr dintr'o substanfă, bazată pe faptul că zahărul e o substanfă optic activă. Concentrafia C a unei solufii de zahăr în apă poate fi de terminată cu un polarimetru cu care se determină unghiul a cu care e rotit planul de vibrafie(v.) al radiafiei, optice polarizate linear, incidente, de către solufia zaharată respectivă. Rotafia specifică (v. sub Activitate optică) a zahărului la temperatura de 20°, pentru radiafia galbenă a sodiului, de lungimede O p undă medie X = 5893 A, fiind [a]20=66,523, unghiul a e dat de a = 0,66523 IC, l fiind lungimea tubului în care e conţinută solufia, iar C, numărul de grame de substanfă optic activă în 100 cm3 solufie. Rezultă C= 1,5032 y* Procentul x de zahăr dintr'o substanfă zaharată se determină folosind solufii cari confin 26,016 g substanfă în 100 cm3 solufie, tuburi de 2 dm lungime, şi lucrând la 20° cu radiafia galbenă a sodiului. Instrumentele de măsură a procentului x se numesc zaharimetre (v.). Ele dau, fie unghiul a cu care e rotit planul de vibrafie al radiafiei incidente, fie direct procentul de zahăr. în instrumentele de primul tip, valoarea unghiului a e legată de x prin relafia 2-0,26016-66,523 x 100 "2,889' , sau jc = 2,889 a. 5. Zaharimefru [caxapHMeTp; saccharimetre; Saccharimeter; saccharimeter; szacharimeter, cu-kormerol. 1. Fiz.: Instrument folosit în zaharimefrie (v.) penfru determinarea procentului de zahăr dintr'o substanfă, bazat pe proprietatea zahărului de a roti planul de vibrafie al luminii polarizate linear. în sens restrâns, se numesc zaharimetre instrumentele cu cari se determină procentul x de zahăr dintr'un amestec solid, după disolvarea acestuia în apă. în zaharimetrul Soleil, procentul x de zahăr se citeşte direct pe o scară. Se folosesc solufii cari confin 26,016 g substanfă de cercetat în 100 cm3 solufie, care e confinută într'un tub de 2 dm lungime, aşezat între nicolii zaharimetrului. Instrumentul se bazează pe compensarea rotafiei p!a~ Zaharimefru Soleil. L) lentilă; P) polarizor; B) bicuarf Soleil; T) tubul cu solufie; Q) lamă de cuarf dextrogir; C) prismă de cuarf levogir; A) analize»-; L') lunetă. nului de vibrafie al luminii incidente, prin rotafia de sens contrar, variabilă, a unui compensator alcătuit dintr'o lamă de cuarf dextrogir de grosime constantă, şi dintr'o pereche de prisme de cuarf levogir cu fefele ipotenuze în contact, dintre cari una poate aluneca de-a-lungul celeilalte, astfel încât grosimea stratului de cuarf levogir poafe fi variată; în pozifia zero, ea e egală cu grosimea lamei dextrogire. Axele optice ale pieselor cari compun compensatorul coincid cu direcfia de propagare a luminii. Deplasarea prismei mobile poate fi citită pe scara gradată a instrumentului— şi e proporfională cu procentul x de zahăr din solufie. Compensarea e controlată observând prin instrument şi oprind deplasarea prismei mobile în momentul în care câmpul lunetei V e colorat uniform în tenta sensibilă datorită uriui bicuarf Soleil. în acest moment, dacă n e numărul de diviziuni de pe scara instrumentului cu cari s'a deplasat prisma mobilă: 26,016 jc =—^q- n = 0,26016 n. s. Zaharimefru [caxapHMeTp; saccharometre; Saccharometer; saccharometer; szacharimeter]. 2. Ind. alim.: Areometru gradat care, introdus în lichide zaharate, indică direct concentrafia de zahăr din solufiile apoase. De obiceiu, zahari-metrele se folosesc la 15°, iar pentru alte temperaturi se fac corectări ale indicafiilor, după tabele. Concentrafia procentuală se poate cunoaşte direct, din tabela existentă pe areometru, la care se ataşează şi un termometru. 7. Zaharină [caxapHH; saccharine; Sachharin; saccharine; szaccharin]. Chim.: Imida acidului orfo-sulfobenzoic, cu p. t. u 223°. Se obfine ple- q O când dela toluen. Za- / ^ N harina e de 500 Hjj' | \fslH de ori mai dulce decât ^ zahărul şi serveşte la \ # ^ ^ îndulcirea alimentelor C q q pentru bolnavii de dia- H bet, sub forma sării de sodiu Cybl^NSNa-Sb^O (cristaloza), care e mult mai solubilă în apă. 538 t. Zaharoză [caxap03a; saccharose; Saccharose; saccharose; szaccharoza]. Ind. chim.: Substanţă din clasa hidrafilor de carbon, subclasa oligozaharidelor, cu formula generală Cn(H20)m. Zaharoza e o dizaharidă, — şi anume o d-gluco-piranozido-d-fructo-furanozidă, cu formula: H—C------- I H—C-OH I HO—C—H I H—C-—OH I H— C------- 1 H2COH O h2coh -c- I HO—C—H 1 H—C—OH O I • I H—C-------1 I H2COH Molecula ei e alcătuită dintr'o moleculă de glucoză şi una de fructoză, legate dicarbonilic. Hidroxilii din zaharoză au un caracter acid mai accentuat decât hidroxilii alcoolici obişnuifi, de unde urmează formarea zaharaţilor prin reacţia zaharozei cu baze ca hidroxidul de calciu sau cel de stronfiu. E uşor solubilă în apă (din care cristalizează în cristale mari, monoclinice) şi greu solubilă în alcool. în solufie apoasă e dextrogiră, cu [a]D = 66,5°. Zaharoza se găseşte aproape în toate plantele (în special în sucul florilor), dar mai ales în sfeclă, în trestia de zahăr şi în cocenii tineri de porumb. Sub influenfă acizilor, zaharoza se hidrolizează în d-glucoză şi d-fructoză. Zaharoza e o substanţă nutritivă, care se asimilează repede şi uşor în organism. Dulceafa relativă a diferitelor zaharuri, considerând dulceafa zaharozei egală cu unitatea, e următoarea: glucoză, 0,53; fructoză, 1,73; maltoză, 0,33; rafi-noză, 0,22, etc. Extragerea zahărului. Materiile prime principale din cari se extrage industrial zahărul sunt sfeclă de zahăr şi trestia de zahăr. Fabricafia zahărului din trestie diferă întru câtva de fabricafia lui din sfeclă, deşi, în principiu, procedeele sunt asemănătoare. în {ara noastră, zaharoza se obfine excluziv din sfecla de zahăr (Beta vu'garis). Partea mijlocie a sfeclei e cea mai bogată în zahăr, iar cantifatea cea mai mică de zahăr se găseşte în căpăfână. De aceea, imediat după recoltare, când se îndepărtează frunzele, se taie şi o parte din căpăfâna sfeclei. Cea mai bogată în zahăr e sfecla albă, de formă conică. Sfecîa galbenă şi, mai ales, cea cu coajă roşie, conţine mai pufin zahăr. în medie, sfecla confine 75% apă şi 25% substanfa uscată (pulpă). Cantitatea de zahăr din pulpă e de 17,5% şi cea de nezahăr 7,5% (fafă de sfeclă ). Din cele 7,5% nezahăr, 5% reprezintă nezahărul insolubil şi 2,5% nezahărul solubil. în acesta din urmă, 2% reprezintă nezahărul organic şi 0,5% nezahărul anorganic (cenuşa). Din nezahărul organic, 0,8% reprezintă nezahărul fără azot, iar 1,2%, nezahărul care confine azot (în special albumine). Indicii de ordin secundar, cari caracterizează calitatea unei sfecle, sunt: conţinutul de azot vătămător, cenuşa, şi confinutul de zahăr invertit. — Sfecla se păstrează, de obiceiu, în silozuri. Pentru insilozare în timpul iernii, se fac grămezi, cari se acoper cu un strat de pământ de 20—30 cm şi apoi cu rogojini. De obiceiu, silozurile se stropesc şi cu lapte de var, pentru a împiedeca desvolfarea mucegaiurilor. Uneori, sfecla se păstrează, fie prin congelare şi prelucrare înainte de a se desghefa, fie prin uscare. — în extragerea şi fabricarea zahărului din sfeclă se deosebesc următoarele etape: obfinerea zemii din sfeclă, purificarea zemii de difuziune, evaporarea zemii, şi obfinerea zahărului. Sfecla transportată dela locurile de depozitare şi dela centrele de colectare e depozitată în curtea fabricii, în canale înclinate, de cărămidă sau de beton, cari servesc şi la transportul sfeclei în fabrică, cu ajutorul transportorului hidraulic. Descărcarea sfeclei în aceste canale-transportor se face manual sau mecanic. Din canalele-trans-portor, sfecla e ridicată şi transportată în fabrică cu ajutorul unor elevatoare, şi ajunge la maşina de spălat, care refine pietrele, pământul, paiele şi, în general impurităţile. Cu ajutorul unui elevator cu cupe perforate (pentru a permite scurgerea apei), sfecla e dusă apoi la cântarul de sfeclă, situat la ultimul etaj al fabricii. După cântărire, sfecla trece, printr'un jghiab închis, la maşinile de tăiat. Pentru ca extragerea zahărului să fie efectuată cât mai repede, iar zeama obfinută să fie cât mai concentrată şi pierderile să fie mici, sfecla trebue tăiată în aşa fel, încât suprafafa bucăfilor să fie cât mai mare, iar secfiunea lor, cât mai mică. Forma cea mai potrivită e aceea de taiefei de sfeclă lungi şi subfiri. Lungimea optimă a 100 g tăiefei, puşi cap la cap, e de 25 cm. în fabricile de zahăr se întâlnesc trei tipuri de maşini de tăiat sfeclă: maşini cu disc, maşini cu tobă şi maşini centrifuge. La maşinile cu disc, cufitele sunt fixate pe un disc mobil, orizontal, peste care se aşază sfecla, care rămâne imobilă; la cele centrifuge, cufitele sunt fixate pe suprafafa laterală interioară a unui ciPndru vertical fix, iar sfecla se mişcă în interiorul cilindrului, împinsă de un şurub-melc; la maşinile cu tobă, cufitele sunt fixate pe suprafafa interioară a unui cilindru orizontal rotitor, iar sfecla pătrunde în interiorul acestui cilindru. Pentru obfinerea fale-feilor se folosesc cufite speciale, formate dintr'o placă de ofel lată de 70-*-90 mm şi lungă de 140—190 mm, cari sunt adaptate la maşina de tăiat cu ajutorul unor rame. Tăiefeii rezultafi dela maşina de tăiat sunt diri-jafi la o baterie de difuzoare, cu ajutorul unui transportor cu bandă sau cu greble. Bateria de difuziune se compune din 12-* 16 difuzoare cari funcfionează în contracurent, zeama cea mai concentrată ajungând în contact cu tăiefeii proaspefi, iar apa proaspătă, cu tăiefeii din cari s'a extras cea mai mare cantitate de zahăr. în di fu- 539 zoare, zeamă de zahăr din celulele sfeclei difuzează prin fesuful membranei în apă. Această trecere continuă până când cele două lichide, lichidul din difuzor şi lichidul din interiorul celulelor, au aceeaşi concentrafie în zaharoză. Temperatura apei de difuziune e de 70---840. Un difuzor se compune dintr'o căldare de tablă în formă de cilindru, cu părfile inferioară şi superioară în formă de con, cu capacitatea de 50*120 hl, într'un hectol tru intrând cca 60 kg sfeclă în tăiefei. O deschidere, dispusă lateral S3U la fund, permite eliminarea tăiefeilor epui-zafi, adică a borhotului. Etanşarea capacelor difu-zoarelor se realizează prin inele de cauciuc, iar fiecare difuzor e echipat cu o supapă de circulaţie sau de comunicafie, prin care zeama trece dintr'un difuzor în cel următor, cu supape pentru zeamă, cari permit evacuarea ei din difuzor, — şi cu supapa de aer. Temperatura de regim în baterie e menfinută, fie prin calorizatoare cu tuburi intercalate între difuzoare, zeama trecând prin tuburi, iar aburul de încălzire printre tuburi, fie prin injectare directă de abur în zeama de difuziune. Cantitatea de zeamă de difuziune care se obfine din 100 kg sfeclă e de 105-** 120 I. Pentru eliminarea borhotului, sub difuzoare se găseşte un jghiab larg de fier, înclinat, pentru uşurarea dirijerii borhotului către transportorul de borhot, care asigură şi eliminarea apei prin stoarcere. în unele instalafii moderne, transportorul e înlocuit cu o maşină de amestecat, unde borhotul se amestecă cu o cantitate dublă de apă; cu ajutorul unei pompe centrifuge, amestecul e dirijat pe o feavă spre basinul de păstrare a borhotului, unde apa e strecurată prin site, fiind îndreptată către câmpurile de irigafie, iar borhotul e rostogolit în gropile de depozitare. Unele fabrici de zahăr au instalafii de uscat borhotul; în acestea, în loc ca borhotul să fie pus în gropi şi apoi dat consumului, se usucă şi apoi se depozitează în magazii. Atât borhotul umed, depozitat în gropi, cât şi cel uscat, depozitat în magazii, constitue un nutref prefios pentru bovine şi ovine. Cele mai multe fabrici de zahăr au baterii de difuzoare tip Robert, cu funcfionarea periodică descrisă mai sus. S'a preconizat — şi uneori se folosesc în practică — sisteme de extracfie prin difuziune continuă. Dintre acestea, mai importante sunt: sistemul Steffen, de extracfie prin difuziune şi presare, — şi cele de extracfie prin difuziunea continuă; sistemeje Guzenko şi Berger. — în sistemul Steffen se urmăreşte extracfia, prin presare şi încălzire, a aproximativ 80% din zahărul confinut în sfeclă; celelalte 20% se lasă în borhot, care apoi e uscat. Zeama obţinută e foarte concentrată, ceea ce constitue un mare avantaj pentru evaporarea ei. în schimb, se pierde mult mai mult zahăr în borhot decât la extracfia prin difuziune, prin sistemul Robert. Acest procedeu e rentabil numai în fările cu lipsă de nutref pentru vite şi unde nu e mare deosebire de pref între zahăr şi furaje. în niciun caz borhotul nu se păstrează umed, deoarece se produc pierderi de zahăr. Unele fabrici folosesc procedeul Steffen combinat cu difuziune (după extracţia cu presare se trec tăieteii şi la difuziune). — La extracfia cu difuziune continuă prin sisternul Guzenko se folosesc difuzoare rotative cu cupe. Mişcarea tăiefeilor de sfeclă se face cu ajutorul unor cupe de sită în formă de melc, fixate pe carcase în interior; zeama se scurge în aceste cupe, în mod continuu, prin site, în direcfie contrară mişcării tăiefeilor. —- La extracfia cu difuziune continuă prin sistemul Berger se foloseşte principiul extracfiei în contracurent, procesul difuziunii efectuându-se astfel, încât tăie-feii sunt spălafi succesiv cu zeamă de concentrafie descrescândă. Fiecare fracţiune de zeamă spală tăiefeii după ce s'a separat din ei zeama cu concentrafie mai mare. Se asigură astfel o extracfie sistematică a zahărului din tăiefei, deoarece se exclude posibilitatea amestecării zemu-rilor de concentrafii diferite. Pierderile de zahăr în borhot sunt de 0,2--0,3%. — Zeama obfinută din bateria de difuziune nu poate fi prelucrată direct penfru producerea zahărului, deoarece confine o mare cantitate de ne-zahăr, care împiedecă cristalizarea zahărului, cum şi coloizi hidrofili; Ia evaporare se obfin solufii foarte vâscoase, colorate. Zeama de difuziune are şi reacfie acidă (pH = 5,5-**6,5), ceea ce face ca, în timpul evaporării, zaharoza să se invertească. Chiar operafiunea propriu zisă a evaporării e dificilă din cauza marii capacităfi de spumare a zemii. Au fost propuse numeroase substanfe pentru purificarea zemii de difuziune. în prezent, purificarea se face cu var sub forma de praf sau de lapte de var. — Schema cea mai simplă de purificare a zemii de difuziune cuprinde: încălzirea până la SS^^O0 a zemii, cu ajutorul preîncălzitoare-lor; defecarea, adică adăugirea de var în proporfie de 2-*3% din greutatea sfeclei; saturarea întâi, care e carbonatarea primară cu bioxid de carbon până la alcalinitatea de 0,06‘*’0,07% CaO; filtrarea în filtre-prese; saturarea a doua, care e carbonatarea secundară cu bioxid de carbon până la alcalinitatea optimă; filtrarea. Laptele de var întrebuinfat în operafiunea de defecare se obfine prin stingerea varului în aparate speciale cu apă provenită dela spălarea fil-trelor-prese. Laptele de var rezultat trebue să aibă concentrafia de 23° Be. Varul necesar se obfine de obiceiu în aceeaşi fabrică, prin arderea pietrei de var în cuptoare în cari se obfine şi bioxidul de carbon necesar carbonatării zemii defecate. Zeama de difuziune extrasă din baterie şi trecută prin măsurătoare are temperatura de 40*”50°. înainte de a se face defecarea, zeama e preta-călzită până la 90°, când a!bumine|e se coagulează, şi apoi merge la prima etapă a defecării, la pre-defecare, unde se adaugă numai 0,25-*0,30% var din greutatea sfeclei, şi apoi la defecarea propriu zisă, unde se adaugă restul de var, până la 2,5"»3%. Adăugirea varului se face automat. 540 Prin defecare se urmăreşte, afară de coagularea albuminelor şi a substanfelor colorate, şi depunerea unor anioni cari dau săruri insolubile cu ionul calciu din var, cum şi produşi de descompunere a unor nezaharuri (amide, zahăr inverfit, substanfe pectice). Zeama defecată, cu substanfele sedimentate, din ea, e dirijată la prima etapă de saturare, unde se produce barbotarea cu bioxid de carbon (gazul de saturare confine cca 32% bioxid de carbon în volum) în saturatoare metalice. Prin saturare, excesul de var, cum şi varul legat sub forma de zaharafi de calciu solubili, se precipită din nou sub formă de carbonat de calciu (până când se realizează o alcalinitate de 0,07—0,08% CaO), precipitatul înlesnind şi adsorpfia unor nezaharuri din solufie. După prima etapă de saturare urmează filtrarea prin filtre-prese, după ce întâi s'a efectuat o preîncălzire până la 1C0°, pentru a micşora viscozitatea şi a îmbunătăfi proprietăfile necesare filtrării. Filfrele-prese folosite cel mai des sunt cele cu rame. Precipitatul (nomolul), care confine până la 7—8% zahăr, se spală cu apă fierbinte, până când procentul de zahăr e redus la 0,5%. Nomolul se subfiază apoi cu apă şi se întrebuinfează la în-grăşarea pământului. După filtrare, zeama se încălzeşte din nou până la 100—103° şi se trece la etapa a doua de saturare, unde, printr'o nouă barbotare cu bioxid de carbon, se reduce confinutul de var şi de săruri de calciu până la limita minimă posibilă, mărindu-se astfel puritatea zemii. Prima etapă de saturare se termină Ia un exponent de hidrogen egal cu 10,5—11, iar a doua saturare, Ia unul de 8,8—9,5. Saturarea a doua se face în căldări cilindrice cu un volum mai mic decât cel al căldărilor dela prima saturare, iar durata saturării e jumătate din cea a primei saturări. Zeama dela saturarea a doua se încălzeşte în preîncălzitoare până la 100° şi apoi pătrunde în a doua instalafie de filtre-prese. După ce părăseşte aceste filtre, zeama e supusă unei filtrări de control în filtre mecanice, sub o presiune corespunzătoare unei coloane de lichid de 2m, în multe fabrici se aplică zemii şi o purificare ulterioară cu bioxid de sulf, urmată de o filtrare, operafiune numită suîfitare, Rolul sulfi-tării e de a înlătura în parte coloarea zemii, prin reducerea unor materii colorante organice sub acfiunea anhidridei sulfuroase. Bioxidul de sulf micşorează şi alcalinitatea, datorită caracterului său acid, şi micşorează viscozitatea, favorizând astfel cristalizarea ulterioară a zahărului. în ultimul timp, pentru purificarea suplementară a zemii dela Scturarea a doua se foloseşte procedeul numit al „schimbătorilor de ioni", cu ajutorul permutifilor, cum şi, uneori, procedee de purificare prin electroliză. Zeama care intră în stafiunea de evaporare trebue să aibă o coloare galbenă deschisă şi concentrafia de 14—16° Bx (v. Brix-Fischer, scara ~). Prin evaporare, zeama eu un cort-finut de 14—16% substanfe uscate e concentrată până când capătă consistenfa de sirop, când confinutul de substanfe uscate atinge 65%. Printr'o astfel de concentrare, se evaporă din zeamă aproximativ 90—95% apă (fafă de greutatea sfeclei prelucrate). în acest scop se folosesc eva-poratoare multiple. La un evaporator cu cinci elemente, temperatura de fierbere a zemii în primul element e de 115—120°, iar în ultimul, de cca 60°, concentrafia zemii mărindu-se treptat dela î4■ ■ ■ 16% la 65%. Scăderea treptată a temperaturii de fierbere a solufiilor se obfine prin micşorarea corespunzătoare a presiunilor, ceea ce se realizează practic prin introducerea aburului din ultimul element într'un condensator barometric. în practică sunt folosite, fie evaporatoare cari au fevi de încălzire orizontale, zeama circulând printre fevi, iar aburul prin ele, fie evaporatoare cari au fevi verticale, zeama circulând prin fevi, iar aburul printre ele. Pentru prinderea picăturilor de zeamă antrenate de ebur, la partea superioară a aparatelor sunt instalate separatoare cu grătare în şicană, cari micşorează vitesa picăturilor de zeamă şi le constrâng să cadă înapoi în aparat. La unele fabrici de zahăr se foloseşte sistemul evaporării sub o presiune mai înaltă decât pres:unea atmosferică. Fafă de procedeul prin evaporare sub presiune joasă, acest procedeu prezintă avantajul că se poate folosi abur proaspăt inifial la o temperatură mai înaltă, mărindu-se astfel randamentul de evaporare şi micşorându-se pierderile de căldură, datorite unui coeficient mare de transmitere a căldurii, dar şi desavantajul că orice deranjament în regimul tehnologic de evaporare poate duce la caramelizarea parfială a zahărului şi deci la închiderea colorii siropului. în stafiunile de purificare a zemii se îndepărtează aproximativ 30—40% din totalul substanfelor nezaharoaşe; restul de nezahăr pătrunde, împreună cu siropul, în stafiunea de fierbere şi de cristalizare, unde zahărul se separă de nezahăr prin cristalizare. Siropul care vine dela stafiunea de evaporare are concentrafia de 65° Bx (confinutul în zahăr de 59—61%), puritatea de 91 —93, alcalinitatea 0,005% CaO, şi coloarea de 15—20 unităfi Stammer (v.Stammer, colorimetru^). înainte de cristalizarea zahărului, siropul e supus unei noi purificări, care consistă în decolorarea lui parfială prin sulfitare şi tratarea cu pămânfel sau cu cărbune activ. în acest scop, siropul trece din evaporator într'o căldare-amestecător, unde i se adaugă pămânfel şi lapte de var; amestecul se sulfitează apoi la temperatura de 90° până la exponentul de hidrogen de 7,5—8 — şi se filtrează prin filtre mecanice. Pentru decolorare suplementară, siropul se tratează uneori şi cu cărbune activ, iar apoi se filtrează. După filtrare, siropul trece în rezervoarele de sirop, de unde frece în aparatele cu vid pentru produsul I, unde se fierbe până la densitatea de 92,5° Bx, 541 Masa obţinută se numeşte fiertura produsului I sau masa groasă I; ea e compusă dintr'un amestec de cristale de zahăr şi solufie-mamă. Aceasta din urmă conţine o parte din zahăr şi tot nezahărul siropului. Procesul de cristalizare în cursul fierberii are două faze principale distincte: concentrarea siropului prin evaporarea unei părfi de apă până la apariţia centrelor de cristalizare, şi creşterea cristalelor până la mărimea bobului dorit, prin introducerea în aparat a unor noi cantităfi de sirop. Drept impulsie pentru aparifia centrelor de cristalizare se foloseşte adausul de pudră de zahăr. Fiertura produsului I trece din aparatul cu vid în malaxor, care serveşte în acelaşi timp atât ca răcitor, cât şi ca distribuitor de fiertură. Dela distribuitor, fiertura întâi trece la centrifugele pentru produsul I, unde cristalele de zahăr se separă de solufia-mamă şi se înălbesc cu apă şi cu abur. La albirea fierturii produsului l în centrifuge se obfin două solufii: prima se numeşfe sirop verde şi e solufia-mamă a fierturii; a doua se numeşte sirop alb şi se compune din resturi de solufie-mamă, din apa de spălare a cristalelor şi din zahăr disolvat în apa şi în aburul de spălare. Siropul verde şi siropul alb intră, prin curgere liberă, în colectoarele aşezate dedesubtul centrifugelor. Siropul alb se pompează în aparatele cu vid pentru fierberea produsului I, iar siropul verde se trimite de obiceiu în aparatele cu vid pentru fierberea produsului II. Zahărul alb se descarcă din centrifuge şi se transportă, cu ajutorul unui transportor oscilant şi al unui elevator, la uscare. Uscarea zahărului se face cu aer cald şi cu aer rece, în două tobe de uscare. Zahărul uscat ajunge la un transportor cu bandă, care-l duce la un sortator oscilant cu site. Zahărul cernut prin site ajunge într'o cadă, iar bulgării trec Ia disolvare, pentru obfinerea cîersei. Zahărul din căzi se împachetează în saci, dacă se urmăreşte obfinerea de zahăr tos, sau se trimite mai departe, la presare sau topire şi turnare, urmată de tăiere, dacă se urmăreşte obfinerea de zahăr cubic. Zahărul cristalizat în bulgări mari, cunoscut ca zahăr candel, se obfine prin disolvarea zahărului tos până la concentrafia unei solufii suprasaturate, care apoi se lasă să cristalizeze în căzi de tablă, de-a-lungul unor fire de bumbac. în aparatele cu vid pentru produsul II, siropul verde, rezultat dela albirea fierturii produsului I, se fierbe până la densitatea de 95-”96 Bx, ob-finându-se fiertura produsului II, numită şi masă groasă II, formată de asemenea din cristale şi sirop-mamă. Aparatele cu vid pentru fierberea produsului II nu se deosebesc de cele pentru fierberea produsului I. Numai malaxoarele în cari se scurge fiertura a doua se deosebesc de malaxoarele pentru fiertura întâi, deoarece în acestea se produce o cristalizare suplementară. Malaxorul cristalizor de fiertură, cu răcire artificială, folosit şii, are forma de albie, având în interior o ser- pentină de răcire confecfionată dintr'una sau din două fevi. în majoritatea fabricilor, malaxoarele cristali-zoare lucrează periodic, adică în fiecare malaxor se realizează cristalizarea fierturii dela începutul până la sfârşitul răcirii, prin scăderea temperaturii dela 80° la 40°. în malaxorul cristalizor cu funcţionare continuă, răcirea fierturii se face cu apa în contracurent, în serpentine unite paralel-con-tinuu. Malaxoarele unite între ele prin jghiaburi de trecere formează un singur sistem circulant. Fiertura din aparat e golită totdeauna în primul malaxor şi trece succesiv în toate celelalte, iar din ultimul trece la centrifugare. La centrifugarea produsului al doilea se obfin zahărul galben şi două siropuri: siropul verde II, Care e solufia-mamă din fiertura a doua — şi s:ropu! alb II, care rezultă din spălarea în centrifugă a zahărului galben. Dacă se lucrează numai cu două produse, siropul verde, numit melasă, e pompat într'un rezervor, de unde e dat în consum ca nutref pentru vite sau ca materie primă pentru fabricile de spirt, deoarece confine până la cca 50% zaharoză. Melasa constitue deci un deşeu de fabricafie. Siropul alb II e pompat în aparatele cu vid pentru produsul al doilea. Dacă se lucrează cu trei produse, siropul verde II e trimis în aparatele cu vid pentru fierberea produsului al treilea, care, după răcire şi cristalizare suplementară în malaxoare, e centrifugat, rezultând zahăr galben şi melasă. Zahărul galben, obfinut prin centrifugarea produselor al doilea şi al treilea, e dus, cu ajutorul unui transportor elicoidal, în căldările de clersă. Aici, zahărul galben e disolvat în zeamă purificată. Clersa obfinută, împreună cu siropul, sau separat, se sulfitează, se filtrează prin cărbune activ şi intră în colectoarele de sirop pentru alimentarea aparatelor cu vid penfru produsul întâiu. Elementul principal care determină schema cu două produse sau schema cu trei produse e calitatea zemurilor. O zeamă superioară conduce la schema cu trei produse, ceea ce antrenează obfinerea unui zahăr de calitate superioară şi o epuizare mai înaintată a siropurilor-mamă, prin reducerea melasei. în unele fabrici, obfinerea unui zahăr de calitate superioară se realizează numai prin rafinare. Această operafiune e de altfel absolut necesară în orice fabrică, dacă produsul întâiu e gălbuiu după centrifugare. Rafinarea consistă în redisolvarea zahărului alb şi în decolorarea clersei cu cărbune activ, urmata de fierbere, fără adaus de alte siropuri. De obiceiu, produsul rezultat e folosit la obfinerea zahărului cubic, fie prin turnare, fie prin presarea în cuburi a zahărului umed rezultat la centrifugare. *— O fabrică de zahăr modernă prelucrează zilnic până la 5000 t trestie de zahăr sau 4000 t sfeclă de zahăr. O astfel de fabrică lucrează numai o anumită perioadă din an (B--7 luni), după ce începe recoltarea trestiei, respectiv a sfeclei de zahăr. După o astfel de „campanie" de fabricafiş 545 a zahărului urmează perioada de remont, adică de reparaşi capitale pregătitoare pentru campania următoare. 1. Zală: Sin. Za (v.). 2. Zale, lanf cu ^ demonfabile. V. Ewart, lanf ~. 3. Zâmbru [ch6hpckhh Ke/ţp; pin cembro, arolle; Zirbelkiefer, Arve; stone pine; cirbolya fenyo, havasi fenyo]. Bot.: Pinus Cembra L. Arbore răşinos, înalt până la 20 m, care creşte în regiunea subalpină şi alpină. Are un lemn roşu, omogen, care se lucrează bine, întrebuinfat în sculptură şi în tâmplărie. Lemnul confine o terebentină fluidă. Seminfele (coconari) sunt comestibile. 4. Zăpadă [cner; neige; Schnee; snow; ho]. V. sub Meteori apoşi. 5. Zăpadă de acid carbonic [AByxoKHCb yr-Jiepo,tţa; neige d'acide carbonique; Kohlensăuren-schnee; carbon dioxide snow; szensavho]: Bioxid de carbon solid. — Sin. Ghiafă uscată. 6. Zăpor [nOTOK; barrage de glace; Eisstauung; stopping of ice; jegtorlasz]. Hidr.: Baraj format prin îngrămădirea blocurilor de ghiafă în dreptul curbelor mici ale unui curs de apă sau în dreptul strâmfării albiei minore ale acestuia, şi care provoacă ridicarea nivelului apei şi chiar inundafii. 7. Zarafif [3apaTHT, HHKejieBbiH H3yMpyfl; zaratite; Zaratit, Nickelsmaragd, Texasit; zaratite; nickelsmaragd, zaratit]. Mineral.: NÎ3f(0H)4|C03] • • 4H2O. Carbonat bazic de nichel, natural, de coloare verde. s. Zarzăr [aSpHKOCOBoe AepeBO; abricotier; Aprikosenbaum ; apricot-tree; kajszinbarack-fa]. Bof.; Prunus armeniaca vulgaris Linn.; pom fructifer din familia rozaceelor, originar din Asia. Prezintă asemănări cu caisul, care e l considerat ca o formă înnobilată, prin cultură, a zarzărului. Fructele zarzărului sunt drupe, de obiceiu mai mici, cu pulpa mai pufin cărnoasă, mai acră şi mult mai parfumată decât cea a fructelor caisului; are sâmburii mai mici şi mai bombafi, cu coaja mai subfire şi cu marginile teşite mai mult, cu miezul amar. Coroana zarzărului e deasă şi mai îngustă decât cea a caisului; frunzele sunt mici, subfiri şi cu marginile zimfate. Zarzărul e pufin pretenfios la climă şi sol. Puiefii de zarzăr se întrebuinfează ca port-altoi pentru caişi (mai pufin pentru pierseci). Fructele confin cantităfi importante de vitamine A şi C, cum şi cantităfi mai mici de vitamine Bi şi B2. Varietăfile mai importante sunt: zarzărul alb, cu fructul rotund, mic sau mijlociu, de coloare albă-gălbuie, cu pulpa suculentă, dulce şi parfumată; zarzărul galben, timpuriu, cu fructele mari, acrişoare şi parfumate; etc. — Fructele zarzărului se întrebu;nfează în alimentafie şi în industria alimentară, la fabricarea marmeladei, a conservelor, a rachiului, etc. — Sâmburii de zarzăr se întrebuinfează la fabricarea unui uieiu eteric. 9. Zaf: Sin. Compozifie (v.). 10. Zăvoiu [npHâepeJKHafl ponţa; saulaie; Weidenwald, Weidenhein; willow copse; fuzerdo]. Silv,: Pădure de sălcii şi de plopi, la şes. 11. Zăvor [3aABH}KKa, 3acoB, 3aTB0p; verrou; Riegel; bar, boit; zar, retesz]. 1. Cs.: Lamă sau vergea de metal care poate efectua o translase într'un ghidaj fixat pe un canat al unei uşi sau al unei ferestre, pe o clapă, etc., astfel încât să pătrundă într'o ureche fixată pe tocul acestora (eventual, pe un alt canat, care stă de obiceiu închis), pentru a împiedeca deschiderea uşii, a ferestrei, etc. Sin. Pie-decă. — 2. Dispozitiv care serveşte la împiedecarea deschiderii Linei uşi, ferestre, clape, etc., compus dintr'o lamă sau o vergea (constituind un zăvor în accepţiunea 1), CU sau fă- /, Zăvor îngropat, cu degefar, ra mâner fix sau raba- pentru uşi cu două canafe. tabil, din piese de ghi- f) p|3Că de fafă (pentru fixare dare a ^ lamei, cari se ja Uş§). 2) tijă; 3) capul ză-fixeaza În canat, şi din vorului; 4) degefar; 5) placă urechea sau placa de jg acoperire solidară cu (4); fixare, care se fixează şj 7) ghidaje. pe toc sau pe un canat fix. Zăvorul poate fi aparent sau îngropat (v. fig.). 12. Zăvor [3aTB0p, 3aflBH>KKa; verrouillage, dispositif de verrouillage; Schalfschfof3, Verrie-gelung; locking; kapcsolozâr, retesz]. 3. Tehn.: jDispozitiv care serveşte la blocarea mecanică a unui -organ mobil al mecanismului unui sistem tehnic şi subordonează deblocarea mecanică a acestuia unei stări, unei pozifii, sau satisfacerii anumitor condifiuni, impuse în prealabil (de ex. zăvorul unui aparat electric, care împiedecă deschiderea capacului când anumite piese ale aparatului sunt sub tensiune). Un zăvor trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: să fie sensibil, să fie sigur în funcfionare, să nu deszăvorescă datorită şocurilor sau vibrafiilor, să aibă nevoie pentru deszăvorire de forfe mici sau de cantităfi mici de energie. Piesa care efectuează blocarea poate fi o lamă, o tijă, o pârghie, etc., numite zăvor (v. Zăvor 1), clichet, opritor, piedecă, pinten, pârghie, etc. de blocaj; mişcarea ei e o oscilafie de transiafie sau de rotaţie. Zăvorul poate fi acţionat manual, din exteriorul sistemului, sau automat, prin intermediul uneia dintre mărimile caracteristice ale sistemului tehnic. Din punctul de vedere al naturii mărimilor prin a căror variafie se acfionează asupra piesei care realizează blocajul, zăvoarele se împart în ză-voare stereomecanice, pneumatice, hidraulice, electrice şi magnetice, şi combinate. — Din punctul de vedere al modului de realizare a blocării, se deosebesc: zăvoare simple sau cu acţiune sim- 543 plă, şî zăvoare cu acfiune multiplă. Zăvoarele simple au un organ de blocaj unic (v. fig. /), difiuni impuse în prealabil, chiar dacă organul de ^acfionare manuală comandă blocajul (de ex. zăvoarele disjonctoarelor); zăvorul cu blocare mu- I. Zăvoare stereomecanice simple, cu clichet. a) cu piedecă simpla; b) cu piedecă cu rolă; I) clichet; 2) ( şi 2') piedecă simplă, respectiv cu rolă, caiafă pe axul de în-zăvorit; 3) ax înzăvorif. acţionai din exterior sau din interiorul sistemului asigurat. Zăvorul cu acfiune multiplă are două sau mai multe organe de blocaj, pentru a fi folosit în condifiuni speciale; de exemplu: zăvorul multiplu automat (zăvor dublu, zăvor triplu, etc.), cu două, trei sau chiar mai multe cupluri cinematice de blocaj în serie, cari lucrează succesiv, ceea ce face ca forfa necesară pentru deszăvo-rire să fie mai mică (v.fig. II şî XII); zăvorul cu de- / IV. Zăvor electromagnetic, cu declanşare liberă, cu genunchiu. a) întreruptor închis; b) întreruptor deschis sub comanda declanşorului; c) întreruptor cu mânerul manevrat penfru armarea mecanismului; I) contact fix; 2) contact mobil; 3) genunchiu; 4) mâner; 5) declanşor. tuală, cu două sau cu mai multe elemente cari se blochează unul pe altul, asigurându-se astfel succesiunea riguroasă a anumitor faze cari nu trebue să fie simultane (v. fig. V); zăvorul cu //. Zăvor sfereomecanic dublu. 1) clichet în formă de pârghie curbată; 2) clichet în formă de manetă (cu suprafafă de rulare pentru rolă); 3) piesă (manetă) cu rolă caiafă pe axul de înzăvorif; 4) declanşor; 5) ax înzăvorif. clanşare liberă (v. fig. III, IV şi XII), care nu permite înzăvorirea dacă nu sunt îndeplinite anumite con- V. Zăvor sfereomecanic cu blocare mutuală prin mişcare de rofafie. î) şi 2) piese cari se blochează mutual; 3) mişcare a piesei (2), interzisă; 4) mişcare a piesei (/), permisă. VI. Zăvor electrodinamic. 1) contact fix; 2) contacte mobile; 3) armaturi de ofel ale contactelor mobile; 4) dispozitiv de reglare a apăsării, cu resorf. acumulare de energie, de obiceiu un zăvor dublu, la care, în pozifia de blocare se acumulează energie în resorturi sau în greutăfi cari se ridică, energie liberată brusc la comanda deszăvoririi,— a) întreruptor deschis; b) întreruptor în pozifie intermediară de anclanşare; c) întreruptor închis; i) contacf fix; 2) contact mobil; 3) mâner de anclanşare; 4) clichet de declanşare liberă; 5) ax de rotafie mobil; 6) bobina declanşorului; 7) ax de rofafie fix; 8) lamelă bimetaiică. 544 Exemple de zăvoare, numite după natura mărimii a cărei variafie realizează blocajul: Zăvor electric şi magnetic: Zăvor la care blocajul se realizează prin variafia unei mărimi electrice sau magnetice. Se construeşte ca zăvor cu acfiune simplă şi ca zăvor cu acfiune multiplă. Exemple: zăvorul electrodinamic (v. fig. VI), folosit pentru a împiedeca deschiderea separatoarelor prin curenfi ds scurt-circuit, la care blocajul dintre contactul fix şi contactele mobile se produce prin frecare; zăvorul electromagnetic, alcătuit în principal dintr'un electromagnet, a cărui armatură mobilă comandă mişcarea unui organ mobil de blocare (v. fig. VII), sau a cărui armatură mobilă VII. Zăvor electromagnetic, a) înzăvorif; b) deszăvorif; 1) solenoid de comandă a desză-voririi; 2) armatura elecfromagnetului; 3) piesă oscilantă de blocare; 4) piesă caiafă pe axul de înzăvorif. constitue elementul blocat, iar armatura fixă constitue piedecă. La zăvoarele electromagnetice, liberarea armaturii mobile se poate produce fie prin anularea fluxului magnetic, datorită întreruperii curentului de alimentare, fie prin abaterea fluxului magnetic. Zăvoarele cu acfiune de deszăvorire prin anularea fluxului magnetic se folosesc, de exemplu, la întreruptoare, la capace de aparate, uşi de stafiuni de înaltă tensiune; zăvoarele cu acţiune de deszăvorire prin 0 11 VIII, Zăvor elecfromagnefic cu deszăvorire prin abaterea fluxului magnetic al unui de-cla şor rapid. 1) bobină alimentată cu cu-rentsub tensiune constantă U; 2) bobina alimentată cu curent derivai dela bornele bobinei (3); 3) bobină cu miez de fier, cu rezisfenfă ohmjcă mică; 4) contactul de întrerupt; la supracurent, fluxul creat de bob'na (2) în ramura e-c-b-a-e e orientaf astfel, încât anulează fluxul creat de bobina (I) şi realizează des- zăvorirea. IX. Zăvor pneumatic. 1) cilindru; 2) piston; 3) fijă-zăvor; 4) resorf antagonist; 5) piesă de bloca] caiafă pe arborele care trebue înzăvorif; 6) intrarea gazului. abaterea fluxului magnetic (v. fig. VIII) au acţiunea mai rapidă decât primele (datorită inerfiei magnetice mai mici) şi sunt folosite, de exemplu, la disjonctoare ultrarapide în refele de tracţiune electrică, sau în instalafii de măsură, când comenzile efectuate trebue îndeplinite instantaneu. Zăvor hidraulic şi pneumatic: Zăvor la care blocajul se realizează prin variafia presiunii unui fluid (lichid, respectiv gaz comprimat), de exemplu până la atingerea unei presiuni limită înfr'o conductă de aer comprimat (v. fig. /X); zăvorul e constituit dintr'un cilindru pneumatic cu un resort antagonist, care exercită o apăsare pe cea de a doua fafă a pistonului — şi a cărui tijă pătrunde în- jf . . wRBN0 X. Zăvor cu mecanism cu genunchiu. 1) pârghii ariiculafe în genunchiu; 2) pârghie de comandă a mecanismului înzăvorit; 3) şurub de reglare a pozifiei de declanşare; 4) declanşor. XI. Zăvor cu blocare stereomecanică, I) corp cu ghidajul zăvorului; 2) resort elicoidal; 3) tijă de blocare; 4) piesă caiafă pe axul înzăvorif. tr'o scobitură a unei piese de blocaj, calată pe arborele care trebue zăvorit. Zăvor sfereomecanic: Zăvor la care zăvorirea se face datorită unor acfiuni mecanice, iar forfele cari intervin se transmit prin mecanisme stereo-mecanice. Se folosesc zavoare cu acfiune simpla sau cu acfiune multiplă (v. fig. / şi II), iar organul de blocaj e, de obiceiu, un clichet în formă de pârghie cu cioc (v. fig. / şi II) sau de pârghie cotită (v. fig. II şi XII) sau un mecanism cu pârghii articulate în genunchiu (v. fig. X). ^Zăvorul sfereomecanic se construeşte sub formă de zăvor simplu, de zăvor cu declanşare liberă (v. fig. XII), de zăvor multiplu automat, de zăvor cu blocare mutuală (v. fig. III) sau de zăvor penfru zăvorire intermitentă (v. jig. Xjll). XII. Zăvor cu mecanism de declanşare liberă, cu dublu zăvor (în pozifie anclanşaf). 1) disc de anclanşare, calaf pe axul de înzăvorit, cu proeminenţă în formă de camă; 2) pârghie solidară cu organul de manevră; 3) clichet simplu;4) clichefcurb; 5) sen- sul da mişcare penfru an- Zăvorcombinaf: Ză- clanşare; 6) declanşor. yor cu mu|tip|g la care blocajul şi deblocajul se realizează prin variafia a două forme diferite de energie: de XIII. Zăvor penfru înzăvo-rire intermitentă (pentru manevrare în trepte). I) roată dinfafă cu profil special (analoagă crucii de Malfa); 2) arbore de antrenare cu zăvor şi rolă de antrenare; 3) rolă de antrenare. 545 âicempiu zăvorul acjionat de un eieciromagnei şi de un resort elicoidal. — Sin. Zăvor cu releu mecanic. t u Zăvor de macaz [cTpejiOHHbiă 3aM0K;ver-rou d'aiguille; Weichenriegel; swilch boit; vâl-tozâr]. C. {.: Aparat, manevrat dela distanfa, pentru înzăvorirea unui macaz de cale ferată, într'o anumită pozifie. Serveşte de obiceiu la asigurarea pozifiei macazurilor depărtate de cabinele de comandă. Zăvoarele sunt formate din clichete cari intră în crestături determinate, la fiecare pozifie a macazului. Ele pot fi cu înzăvorire într'o singură pozifie sau în ambele pozifii ale macazului (v. fig,). Zăvor de macaz, a) pozifie de ac neînzăvorit; b) pozifie de ac înzăvorit pe abafere; î) linie directă; 2) linie abătută; 3) zăvor de macaz. 2. Zăvorire [3aniipaHHe; verrouillage; Ver-riegelung; locking; reteszeles]. 1.: Sin. înzăvorire (v.). — 2. Tehn. mii.: Operafiunea de împiedecare a acţionării percutorului unei arme de foc, care se realizează prin manevrarea unei piedeci de siguranfă. — 3. Sin. Zăvor (v. Zăvor 3). s« Zbat. V. Sbat. 4. Zdrobire. V. Sdrobire. s. Zdrobitor: 1. Sin. Sdrobitoare (v.). — 2. Laminor. V. Laminor pentru argilă, Laminor pentru piatră. 6. Zeamă [CQK, KAaHCKHe cyTKH; jour civil; Konventionstag, burgerlicher Tag; civil day; pol-gâri nap]: Intervalul de timp de 24 de ore, dintre miezurile a două nopfi. consecutive. 9. mijlocie. V. Zi solară mijlocie. 10. ~ siderală [GHAepHHecKHe cyTKH; jour sideral; siderischer Tag; sideral day; sziderikus nap]: Unitate de timp sideral, corespunzătoare intervalului de timp egal cu durata unei rotafii aparente complete a sferei cereşti în jurul axei lumii. Reprezintă intervalul de timp necesar unei stele ca să descrie întregul ei paralel, adică inter- valul de timp dintre doua cuiminafii consecutive ale unei aceleiaşi stele. 11. ~ solară LcoJiHeHHhiît AeHb, coJiHen-Hbie cyTKH; jour solaire; Sonnentag; solar day; szolâris nap]: Intervalul de timp dintre doua treceri succesive ale Soarelui la meridian. Se deosebesc: 12. ~ solară adevărată [tiCTHHHbie C0J1H6H-Hbie cyTKH; jour solaire vrai; wahrer Sonnentag; real solar day; igazi szolâris nap]: Intervalul de timp dintre două cuiminafii consecutive ale Soarelui adevărat. 13. ~ solară mijlocie [cpeAHHe cojmeHHbie cyTKH; jour solaire moyen; mittierer Sonnentag; mean solar day; kozepso szolâris nap]: Intervalul de timp dintre două cuiminafii consecutive ale Soarelui mijlociu. E media aritmetică a tuturor zilelor solare adevărate dintr'un an tropic. 14. ~ solară reală [HCTHHHbie cojraeHHbie cyTKH; jour solaire reel; wahrer Sonnentag; real solar day; valodi szolâris nap]: Intervalul de timp dintre două amieze succesive, determinat cu ajutorul ceasornicelor solare; acest interval de timp e variabil din cauza elipticităfii şi a înclinării orbitei pământeşti fa|ă de ecuatorul Pământului. 15. ~ stelară [3Be3AHbie cyTKH; jour stellaire; Sterntag; stejiar day; csillaynap]: Intervalul de timp dintre două treceri succesive, prin meridian, ale uneia şi aceleiaşi stele fixe. Ziua stelară e cu 3 minute şi 56 de secunde mai mică decât ziua solară, măsurată din momentul în care punctul echinoxial de primăvară trece prin meridian. — în terminologia meteorologică, se deosebesc: 16. Zi de iarnă [3HMHHH AeHb; jour d'hiver; Wintertag, Eistag; winter day; teii nap]: Zi în care temperatura maximă nu depăşeşte 0°. 17. ~ de desghef [AeHb TaflHHfl; jour de degel; Tautag; thawing day; olvadâsi nap]: Zi în care temperatura maximă depăşeşte 0°. îs. ~ de îngheţ [Mopo3Hbifl AeHb; jour de gel; Frosttag; freezing day; fagyos nap]: Zi în care temperatura minimă coboară sub 0°. 19. ~ de vară [JieTHHH AeHb; jour d'ete; Sommertag; summer day; nyari nap]: Zi în care temperatura creşte până la 25° sau mai mult, fără a atinge 30°. 20. ~ noroasă [o6Jia^HblH AeHb; jour nuageux; wolkiger Tag; cloudy day; felhos nap]: Zi în care nebulozitatea mijlocie e de 3,7••■7,6. Când aceasta e de 1,0-**3,6, ziua e pufin noroasă. 21. — tropicală [TpoilHHeCKHH AeHb; jour tropical; Tropentag; tropical day; tropiKus nap]: Zi în care t-mperatura creşte până la 30° sau mai mult. 22. Ziar [ra3eTa; journal; Zeitung; newspaper; ujsâg, napilap]. Arfe^-gr.: Publicafie periodică tipărită, care apare zi|m€ (uneori de mai multe ori pe zi) şi care cuprinde, într'un număr relativ mic de pagini de format mare, ştiri şi comentarii asupra ultimelor evenimente, în special asupra celor po-litice-sociale. Ziarele se adresează maselor largi de cititori; ele constitue o importanfă arma de luptă politică. 35 ‘ 548 Pentru culegerea şi tipărirea ziarelor se adopta, sn industria poligrafică, procedeele cele mai rapide şi mai productive. De cele mai multe ori, textul ziarului se culege la linotip; apoi se paginează şi se execută după el, prin stereotipare, o formă de tipar înalt pentru presele rotative rapide, cari imprimă hârtia din sul, o taie şi împăturesc ziarul. Tipărirea ziarelor a contribuit şi contribue în mod esenţial la desvoltarea şi perfecţionarea procedeelor şi a utilajului poligrafic; — Sin. Jurnal, Cotidian, (parfial) Gazetă. 1. Zibelină [HCKyccTBeHHbiâ Mex; zibeline; Zobel; sabie; coboly-fonal]. Ind. text.: Ţesătură executată din fire pufin răsucite, din lână de calitate bună, dărăcită sau pieptenată, amestecată cu păr de angora, cu legătură pânză, diagonal, etc. Prin scămoşire intensă, părul de angora e scos la suprafafa fesăturii, acoperindu-i desenul şi dându-i aspectul blănii de zibelină. Se foloseşte pentru paltoane, pentru mantouri, pelerine, etc. 2. Zid [cTeHa; mur; Mauer; wail; fal, falazat]. Cs.: Element de construcfie, de grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, aşezat vertical sau pufin înclinat, executat din cărămidă sau din blocuri de orice formă, din piatră naturală sau artificială, legate sau nelegate între ele cu mortar sau cu piese metalice şi aşezate ordonat după reguli prescrise, — sau executat din beton turnat; e destinat să limiteze, să separe şi să izoleze un spafiu sau o suprafafă (de ex. o cameră, un teren), să preia forfe exterioare aplicate direct sau prin intermediul unor elemente de construcfie — şi să transmită la teren, la fundafii sau la alt fel de elemente de construcfie, greutatea proprie a altor elemente de construcţie şi forfele exterioare.— Din punctul de vedere al modului de execufie, se deosebesc: 3. Zid cu goluri [nycTOTejian CTeHa, nojias CTeHa; mur creux; Hohimauer; hoilow wall; ure-ges fal]: Zid de cărămidă sau de materiale ceramice, al cărui interior are un sistem de goluri, amenajate fie prin aşezarea specială a materialului, fie prin folosirea unor blocuri cu goluri în interior (de ex. cărămizi cu goluri, cărămizi găurite, blocuri de beton cu goluri, etc.). Zidurile cu goluri sunt neportanie şi se folosesc la clădiri, ca perefi de umplutură sau ca perefi despărţitori. Prezintă avantajul că au greutate proprie mică şi izolează bine termic şi fonic. 4. ~ masiv [MacCHBHaH CTeHa; mur massif; Massivmauer; massive wall; tdmor fal]: Zid cu grosimea relativ mare, executat din blocuri de materiale grele (cărămidă, piatră, blocuri de beton, etc.) sau din beton turnat. Zidurile masive sunt, de obiceiu, ziduri de rezistenfă şi sunt rezemate pe funda}ii. Se folosesc ca perefi portanfi, exteriori sau interiori, ca ziduri de sprijin, ca ziduri de baraj,' de fundafii, etc. 5. ~ perforat [amypHan CTeHa; mur evide, mur â jour; durchbrochene Mauer; perforated wall; âtlyukasztott fal]: Zid cu grosime mică, având un sistem de goluri (cu forme geometrice sau fiord©) cari î| traversează şi cari sunt realizate, fie prin aşezâreâ corespunzătoare a blocurilor, daca zidul e de cărămidă sau de piatră, fie prin aşezarea unor piese de lemn între perefii cofrajului, dacă zidul e de beton. Zidurile perforate sunt folosite ca ziduri de gard, ca balustrade, parapete, ca elemente arhitectonice sau ornamentale, etc. 6. ~ uşor [oâJierneHHaH CTeHa; mur leger; Leichtmauer; light wall; konnyii fal]: Zid cu grosimea relativ mică, constituit din materiale cu greutate specifică mică (de ex. blocuri de beton de sgură, de beton celular, de materiale uşoare aglomerate, etc.). Se foloseşte numai ca perete interior despărfitor, la clădiri, ca perete de umplutură, ca perete izolant la încăperile instalafiilor frigorifere, etc., deoarece izolează bine termic şi fonic.— Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: 7. Zid anfifoc [6paH/ţMay3p; mur refractaire; Brandmauer; fire wall; tuzfal]: Zid de coamă, care depăşeşte planele învelitorii unui acoperiş, pentru a împiedeca propagarea incendiului dela o parte a unei clădiri la părfile vecine, prin şarpanta aco-perişului. — Sin. Zid de incendiu, Zid parafoc. s. ~ de căptuşire [06JiHu;0B0HHaH CTena; mur de revetement; Futtermauer, Bekleidungs-mauer; revetment wall; belesfal]: Zid de piatră sau de beton, care căptuşeşte fafa unui taluz a cărui inclinare e mai mare decât unghiul taluzului natural, pentru a mări stabilitatea taluzului şi a împiedeca degradarea lui sub acfiunea agenţilor atmosferici şi a apelor de ploaie, sau care căptuşeşte fafa rocelor degradabile, la săpăturile în stâncă, pentru a împiedeca alterarea rocelor sub acfiunea agenfilor atmosferici. 9. ~ de coamă [iiţHnuoBafl CTeHa, cjppOH-TOHHBH CTeHa; mur mitoyen; Giebelmauer; geble wall; oromfal]: Zid de cărămidă aşezat transversal într'o clădire şi care e ridicat până sub înve-litoarea acoperişului, pentru a susfine panele acestuia şi pentru a împărfi spafiul podului în mai multe compartimente. io. ~ de fundafie [(JjyHAaMeHTHan CTeHa; mur de fondation; Grundungsmauer; foundation wall; alapzatfal]: Zid de beton, simplu sau armat, de piatră sau (mai rar) de cărămidă, construit sub nivelul terenului, într'o săpătură al cărei fund se găseşte sub adâncimea de înghef a pământului, şi care constitue fundafia unui perete, a unui zid portant sau a unui element de construcţie, ori a unei piese care se reazemă pe toată lungimea lui (de ex. planşeu, grindă de rulare, gard, etc.). Zidurile de fundafie de cărămidă sau de piatră trebue să fie executate din zidărie legală cu mortar de ciment sau de alt liant hidraulic, pentru ca mortarul să nu fie desagregat de apele de infiltraţie sau de apele subterane. Zidurile de fundafie se execută mai late decât elementele pe cari le susfin, pentru ca încărcările să fie repartizate pe teren pe o suprafafă mai mare, cum şi pentru a se putea alinia mai bine elementul aşezat pe fundafie. Dacă încărcările pe zidul de fundafie sunt prea mari, acesta $ş 549 executa cu fefele laterale înclinate dela inferior I spre marginile inferioare, sau se execută în trepte, pentru ca presiunea pe teren să nu depăşească limitele admisibile. 1. Zid de gard [cieHa-orpa/ţa; mur de clo-ture, mur cPenceinte; Einfriedigungsmauer; fencing wall, enclosure wall; keritesfal]: Zid de cărămidă, de piatră, de beton simplu sau de beton armat, cu înălfimea relativ mică, folosit ca împrejmuire la grădini, la parcuri, terenuri de sport, etc. Poate fi executat ca perete plin sau cu goluri, continuu sau aşezat între stâlpi (de zidărie sau de beton), ori întărit prin contraforturi; poate avea grosimea uniformă pe toată înălfimea sau poate fi mai gros la bază. Uneori, partea inferioară e mult mai groasă, pentru a constitui un soclu. Partea superioară e executată în formă de acoperiş, cu una sau cu două pante, şi e acoperită cu figle, cu olane, plăci de piatră, etc., pentru a uşura scurgerea apelor. Zidurile de gard executate din zidărie şi din beton simplu au fundaţii continue, executate, de obiceiu, din acelaşi material ca şi zidul, iar cele de beton armat pot avea fundafii continue de beton simplu sau fundafii izolate, dacă zidul are stâlpi de susfinere. 2. ~ de rezistenfă [Hecyman CTeHa; mur portant; Tragmauer; supporting wall; tartofal]: Zid executat din materiale grele şi cu rezistenfe mecanice mari, destinat să preia forfe exterioare aplicate direct sau să susfină celelalte elemente ale unei construcfii (planşeuri, acoperiş, perefi despărfitori, etc.) şi să transmită la teren, prin intermediul fundafiilor, forfele şi greutatea proprie a elementelor pe cari le susţine, cum şi încărcările directe şi incidentale cari acfionează asupra acestora. Poate fi executat din cărămidă, din piatră, din blocuri de beton, din beton turnat, simplu sau armat, şi e aşezat totdeauna pe o fundofie. Zidurile de rezistenfă sunt folosite ca perefi interiori sau exteriori de rezistenfă, ca ziduri de sprijin, culee de poduri, ziduri de diguri sau de baraje, etc. 3. ~ de sprijin [noAnopHafl CTeHa; mur de soutenement; Stutzmauer; retaining wall, abutment wall; tâmfal]: Zid masiv de rezistenfă, de zidărie, de beton simplu sau de beton armat, aşezat vertical sau pufin înclinat, destinat să preia împingerile orizontale ale unui teren, ale unei mase de material granular sau ale apei, cum şi eventuale încărcări utile, şi să le transmită la teren, direct sau prin intermediul unei fundafii. Din acest punct de vedere, afară de zidurile pentru reţinerea şi consolidarea taluzelor, fac parte din categoria zidurilor de sprijin şi culeele de poduri, zidurile de cheuri şi unele diguri. Din punctul de vedere al modului cum sunt preluate forfele exterioare, se deosebesc: ziduri de greutate sau masive, cari rezistă la forfele exterioare prin acfiunea greutăţii proprii, şi la cari stabilitatea e asigurată prin echilibrarea momentului de răsturnare datorit împingerii, prin momentul de stabilitate datorit greutăfii proprii; ziduri uşoare, la cari elementele componente sunt solicitate la compresiune, îa întindere sau la încovoiere— şi ia cari momentul de răsturnare e echilibrat de momentul forfelor de reacfiune ale terenului. Zidurile de greutate se execută din beton simplu, din zidărie de piatră şi din căsoaie de beton armat, turnat sau prefabricat, umplute cu piatră, cu nisip sau cu pământ. Din punctul de vedere al poziţiei pe care o pot avea, se deosebesc ziduri de sprijin verticale şi ziduri de sprijin înclinate. Din punctul de vedere al formei axei mediane a secfiunii transversale, se deosebesc ziduri de sprijin drepte, la cari axa mediană e o linie dreaptă, ziduri de sprijin frânte, la cari axa e o linie frântă — şi ziduri de sprijin curbe, la cari axa mediană e o linie curbă. Alegerea formei secfiunii transversale depinde de mărimea împingerilor, deoarece rezultanta împingerilor şi i. Compunerea forfelor cari acţionează asupra zidurilor de sprijin de greutate (masive), a) zid dreptunghiular, vertical; b) zid dreptunghiular, incli-nat; c) zid vertical cu baza îngroşată; d) zid trapezoidal, inciinat; e) zid frânt; f) zid curb; Cp) curba de presiune; E), Ej) şi E2) împingerea pământului; G) greutatea proprie totală a zidului; Gj) şi G») greutăfile proprii parfiale ale zidului; G§) greutatea proprie a tundafiei; R) rezultanta forfelor; Rj) rezultanta la nivelul superior al fundafiei; a) şi b) limitele treimii mijlocii. a greutăţii proprii trebue să cadă în interiorul bazei secfiunii verticale transversale, penfru a asigura stabilitatea, respectiv să cadă în treimea mijlocie a bazei , la zidurile executate din materiale cari nu rezistă la tensiuni de întindere (v. fig. /), penfru a evita aceste tensiuni. Forma secfiunii transversale verticale a zidurilor de greutate poate fi un dreptunghiu, un paralelogram, un trapez sau un poligon. Zidurile dreptunghiulare se folosesc pentru împingeri mici şi pentru înălfimi mici de construcţie, fiind mai uşor de executat, deoarece pentru împingeri şi înălfimi mari de construcfie secfiunea 550 trebue sa aibă o bază mare pentru a se realiza condifiunea de echilibru a zidului. Zidurile cu sec-fiuni în formă de paralelogram, de trapez sau de poligon, au o stabilitate mai bună şi realizează economii de material, deoarece rezultanta e deplasată către mijlocul bazei, iar !ă{imea zidului creşte progresiv către bază. Secfiunea cea mai rafională e cea de egală rezistenfă, adică aceea la care axa mediană coincide cu linia de presiune. în practică, zidurile de egală rezistenfă se folosesc rar, deoarece prezintă dificulfafi de execufie, şi se folosesc ziduri cu secfiuni apropiate de ale acestora şi cari asigură stabilitatea construcfiei şi realizarea de economii cât II. Tipuri de ziduri de sprijin de greufafe (masive). f) şi 2) ziduri verticale; 3) şi 4) ziduri înclinate; 5) zid curb; 6) zid vertical cu parsment curb; 7) zid curb cu grosime variabilă, în trepte; 8) zid frânt. mai mari de material şi de execufie. Uneori, pentru a mări stabilitatea şi a împiedeca alunecarea zidului, fundaţia acestuia se execută înclinată, pentru ca rezultanta forfelor să fie perpendiculară pe planul de reze-mareal fundafiei (v.fig.//). Zidurile de greutate cu căsoaie se execută, fie din chesoane deschise de beton armat, cari se umplu cu materiale grele, fie din elemente prefabricate, cari se îmbină între ele d o rvknall!’ Zid de sPr'j,n cu căsoaie şi îormeaza o casoaie executafe din piese prefa. care se umple cu mate- bricate. riale grele (v. fig. III). ncăsoaieexecutatedinpiese Zidurile cu chesoane de . t . i) piese de ancorare. beton armat se folosesc, în special, la executarea cheurilor, deoarece che-soanele pot fi aduse la locul de execufie prin plutire. Zidurile cu chesoane executate din piese prefabricate se folosesc, în special, la lucrări provizorii, deoarece pot fi demontate fi transportate în alte locuri, —* Zidurile de sprijin uşoare se execută din zidărie de piatră, din beton simplu sau din beton armat. Zidurile de zidărie şi de beton simplu se execută sub forma de bolfi verticale sau înclinate rezemate pe contraforturi cari transmit forfele la fundaţii izolate (v. fig. IV). Grosimea zidăriei bolfii IV. Ziduri de sprijin uşceie, cu boltă de zidărie (secfiuni transversale). a) zid cu boltă verticală; b) zid cu bolta inclinată; 1) boltă de zidărie cu grosime variabilă, în trepte; 2) boltă orizontală; 3) contratort; 4) coronament; 5) fundafie; 6) boltă inclinată; 7) taluzul natural al umpluturii. poate fi constantă pe toată înălfimea zidului, sau poate creşte spre baza lui, progresiv sau în trepte. Zidurile uşoare de beton armat se execută cu placă şi contraforturi, cu bolfi multiple şi contraforturi, cu talpă (ziduri de sprijin în unghiu) sau cu ancoraje (ziduri ancorate). Zidurile de beton cu contraforturi sunt constituite dinfr'o placă de beton armat, verticală, încastrată în contraforturi de zidărie de piatră sau de beton. Placa poate avea grosimea uniformă pe toată înălfimea, în care caz armarea se măreşte către partea inferioară a zidului, se poate îngroşa progresiv către bază, în care caz armarea e aceeaşi pe toata înălfimea zidului, sau se poate îngroşa în trepte, armarea fiind aceeaşi pe toată înălfimea u-nui tronson. — Zidurile de beton armat cu bolfi multiple sunt constituite din bolfi cilindrice sau conice (v. fig. V), aşezate vertical sau înclinat, şi cari sunt încastrate în contraforturi cu secfiune constantă sau variabilă (triunghiulare). Grosimea boltii poate fi constantă pe toată înălfimea zidului, sau poafe creşfe către bază, progresiv sau în trepte. Armarea bolfii se face în consecinfă, ca şi la plăcile zidurilor cu placă şi contraforturi. împingerea laterală a bolfilor poafe fi preluată de tiranfi sau de contraforturile dela marginea zidului. Zidurile de sprijin cu bolfi prezintă avantajul că realizează economii de material, mai ^Işs dacă bolţile şunf executate ca suprafefe V. Zid de sprijin cu boifi conice, multiple (schemă). 551 âufoportanfe, — Zidurile de beton armat în unghiu sunt folosite cel mai mult şi sunt constituite, în principal, dintr'o placa verticală, care formează peretele zidului, şi dintr'o placă orizontală sau pufin înclinată, care formează talpa zidului. Se deosebesc trei tipuri de ziduri de sprijin în unghiu: ziduri în unghiu fără nervuri, ziduri în unghiu cu V/. Ziduri de sprijin în unghiu. a) zid simplu; b) zid cu nervuri; c) zid cu nervuri şi cu pinten; d) zid cu nervuri, cu talpa inclinată; e) şi f) ziduri cu nervuri şi cu grinzi orizontale; g) zid cu nervuri şi cu placă de descărcare; h) zid inclinat,cu pinteni şi cu placă de descărcare; î) nervura; 2) grinzi orizontale; 3) pinteni; 4) placă de descărcare. nervuri, şi ziduri în unghiu cu nervuri şi cu grinzi (v. fig. VI). Zidurile în unghiu fără nervuri sunt constituite dintr'o placă verticală de beton armat şi dintr'o placă orizontală, încastrate una în alta — şi cari lucrează la încovoiere, ca nişte console. Placa verticală se execută, fie de grosime egală pe toată înălfimea, fie de grosime variabilă progresiv sau în trepte. Armarea ei se execută în consecinfă: se măreşte progresiv către bază, se măreşte dela o porfiune ia alta, fiind constantă pe înălfimea unei trepte, sau e constantă pe întreaga înălţime. încastrarea celor două plăci se întăreşte, de obiceiu, printr'o vută. Zidurile în unghiu cu nervuri sunt constituite dintr'o placă verticală, dintr'o placă orizontală şi din nervuri verticale, aşezate în plane paralele şi perpendiculare pe planul plăcii verticale, şi a căror secfiune creşte progresiv către baza zidului. Toate elementele sunt încastrate unele în altele, iar încastrarea poate fi întărită prin vute. Plăcile se calculează şi se armează ca o placă continuă, iar nervurile se calculează şi se armează ca o grindă în consolă cu secfiunea în T, variabilă. Grosimea plăcii verticale poate fî constanta sau variabilă, ca la zidurile fără nervuri. Zidurile în unghiu cu nervuri şi cu grinzi sunt asemănătoare celor cu nervuri, cu deosebirea că placa verticală reazemă nu numai pe nervurile verticale, ci şi pe grinzi orizontale aşezate între acestea, — Stabilitatea zi- durilor în unghiu e asigurată de greutatea pământului de deasupra tălpii, care produce un moment de sens contrar momentului produs de împingerea pământului. Pentru a mări stabilitatea se execută, între nervuri, una sau mai multe platforme de descărcare, iar placa orizontală se prelungeşte şi dincolo de planul* plăcii verticale. Pentru a împiedeca alunecarea zidului, placa inferioară se execută cu unu sau cu doi pinteni, cari se încastrează în teren, sau se execută înclinat, dela peretele vertical către masivul de teren. Zidurile în unghiu prezintă avantajul că sunt economice şi uşor de executat. Pot fi executate din beton turnat sau din beton prefabricat, în formă de tronsoane cari pot fi demontate, la nevoie, şi pot fi transportate la altă lucrare. Folosirea zidurilor prefabricate pre- vf/t zici de sprijin uşor, an-zinta avantaje, în special coraf (secfiunetransversală), la executarea zidurilor de ^ z\& de pa|pianşe; 2) tirani; sprijin dela rampele de 3) ancoraj. încărcare şi dela peroane, cum şi la executarea cheurilor.— Zidurile de sprijin ancorate sunt constituite din plăci de beton armat încastrate în teren şi ancorate prin tiranfi de beton armat îngropafi (v. fig* VII). Prezintă avantajele că se execută uşor şi repede, că pot fi executate din prefabricate şi sunt economice. Se folosesc la lucrări de mică importanfă, sau provizorii (de ex. la sprijiniri). 1. Zid despărjitor [neperopoAKa, pa3A0Jifl-toman CTeHa; mur de separation; Zwischenmauer; partition wall; vâlaszfal, kozfal]: Zid interior construit, în general, din materiale uşoare, şi destinat să separe spafiile mari, limitate de zidurile exterioare, în compartimente mai mici, ale căror dimensiuni să corespundă destinafiei lor. Se execută' din cărămizi găurite sau cu goluri, din beton uşor, din blocuri de materiale uşoare aglomerate. 2. ~ pinion [mKimoBaa CTeHa, 4)P0HT0H" Han CTeHa; mur pignon; Grenzgiebelmauer; boun-dary wall; oromtuzfal]: Fiecare dintre zidurile transversale, de formă triunghiulară, cari prelungesc, până la învelitoarea acoperişului, zidurile exterioare frontale ale unei clădiri cu acoperiş cu unul sau cu două versante, şi cari închid, la capete, spafiul de sub învelitoare — şi suportă coama şi panele acoperişului. Zidul poate ajunge până sub învelitoare sau poate să o depăşească; el poate avea marginile superioare drepte sau executate în trepte (dacă depăşesc învelitorile), pentru a constitui un element ornamental de exterior. .3. Zidar [KaMeHfHHK; maţon; Maurer; bricklayer; komuves]. Cs..* Lucrător calificat care execută lucrări de construcfie din zidărie de cărămidă, de piatră na* turală sau artificială şi din mortar (ziduri, perefi, scări, pardoseli, mozaicuri, tencueli, etc.), cum şi lucrări de finisare a betonului după turnare, 552 1. Zidăria căldării. îermot., Mş. ferm.: 1. Sin. înzidire (v.). — 2. Sin. Căptuşeală (v.). 2. Zidărie [KJiaflKa; maţonnerie; Mauerwerk; masonry; falazat]. 1. Cs.: Masă de material alcătuită din blocuri sau din plăci, de piatră naturală sau artificială, aşezate ordonat după anumite reguli prescrise şi legate sau nelegate între ele cu mortar sau cu piese metalice — din care sunt formate unele elemente de construcfie (perefi, ziduri, stâlpi, bolfi, etc.), unele construcfii (ziduri de sprijin, diguri, baraje, drenuri, etc.) sau care realizează o umplutură masivă. — Prin extensiune, se consideră zidării şi betoanele simple şi pământul turnat în cofraje. — Din punctul de vedere a! destinaţiei, se deosebesc: 3» Zidărie de placare [06jnnţ0BKa; maţon-nerie de revetement; Verblendungsmauerwerk; veneering masonry; burkolo falazat]: Zidărie destinată să acopere fafa văzută a unei lucrări de zidării, pentru a o apăra de intemperii şi pentru a-i da aspectul corespunzător destinaţiei construcfiei sau compozifiei arhitectonice a acesteia, sau pentru a-i mări capacitatea de izolare termică şi fonică. Poate fi executată din blocuri sau din plăci de piatră naturală (granit, bazalt, sienit, diorit, marmură, etc.) sau artificială (cărămizi smălfuite, faianfa, teracotă, gresii ceramice, mozaicuri turnate, beton, etc.), ori poate fi turnată din beton, într'un strat continuu, a cărui fafă se prelucrează ulterior (prin buciardare, raşchetare, şpifuire, ciocă-nire, gradinare, etc.) şi se împarte, de obiceiu, prin rosturi false, săpate, penfru a imita apareia-jele de piatră naturală. Zidăria de placare alcătuită din blocuri sau din plăci poate fi executată odată cu zidăria pe care se aplică, sau ulterior, în primul caz, fixarea blocurilor sau a plăcilor se face, fie prin încastrarea unora dintre piesele zidăriei de placare, în zidăria placată, fie prin ţeserea pieselor de placare cu piesele zidăriei placate. în al doilea caz, piesele zidăriei de placare Ancorarea zidăriei de placare, a) zidărie ancorată cu cârlige de sceiment; b) zidărie ancorată cu cârlige-furculife; c) zidărie cu blocuri legate cu scoabe speciale; 1) zidărie placată; 2) zidărie de placare; 3) strat de mortar; 4) cârlig d« sceiment; 5) cârlig-furculită de sceiment; 6) scoabă specială. se fixează printr'un strat de mortar, intercalat între ele şi fafa zidăriei placate, şi prin piese speciale de ancorare (v. fig.). Pentru ca legătura realizată prin stratul de mortar să fie mai bună, fafa zidăriei p’acafe se amenajează cu ieşinduri, iar pe fafa pieselor de placare se executa nervuri, şan-furi sau ieşituri (de obiceiu în formă de coadă de rândunică). Zidăria de placare turnată se execută odată cu executarea zidăriei placate, prin turnarea betonului între fafa interioară a cofrajului şi fafa zidăriei placate. 4. ~ de umplutură [sa6yTKa; maţonnerie de remplissage; Fuilungsmauerwerk; filling masonry; kitoltesi falazat]: Zidărie executată între elementele de rezistenfă ale unui schelet de lemn, de metal sau de beton armat, pentru a realiza un perete destinat să izoleze o încăpere de mediul exterior sau de o altă încăpere, fără a prelua încărcări, sau care se execută penfru a umplea golul dintre două construcfii, dintre teren şi o construcfie, etc., în diferite scopuri (de ex. pentru drenarea apelor). Zidăria de umplutură dintre elementele de rezistenfă ale unei construcfii se execută, fie din materiale cu greutate mică, fie din piese fabricate special pentru a fi cât mai uşoare (de ex. cărămizi găurite sau cu goluri, blocuri de beton uşor sau celular, blocuri ceramice uşoare, etc.), sau se execută zidaria special (de ex. cu goluri), penfru ca încărcările permanente moarte ale elementelor de rezistenţă să fie cât mai mici. 5. ~ neportantă [neperopoAKH; maqonnerie non portante; nicht tragendes Mauerwerk; not bea-ring masonry; nemtarto falazat]: Zidărie executată cu grosimi mici sau din materiale uşoare — şi care e destinată să separe spaţiile mari, limitate de zidăria de rezistenfă, în compartimente mai mici, ale căror dimensiuni să corespundă destinafiei lor, — şi să izoleze termic şi fonic. Se execută din cărămizi găurite sau cu goluri, din blocuri de materiale uşoare aglomerate, dîn beton uşor, din pietre naturale uşoare (deex. tufuri vulcanice), etc. 6. ~ portantă [Heeymafl KJiaAKa; maţon-nerie portante; tragendes Mauerwerk; bearing masonry; tarto falazat]: Zidărie executată cu grosimi mari sau din materiale grele şi cu rezistenfă mecanică mare (cărămizi pline, piatră naturală, blocuri de beton), şi care e destinată să preia direct forfe exterioare (de ex. ziduri de sprijin, baraje, diguri, etc.) sau să suporte alte elemente de construcfie şi să transmită la teren greutatea acestora, cum şi încărcările cari acţionează asupra lor şi forţele exterioare. — Din punctul de vedere al modului de legare a elementelor componente, se deosebesc: 7. Zidărie cu mortar [KJiaAKa Ha pacTBope; maţonnerie avec mortier; Mortelmauerwerk; mortar walling; habarcsbarakott falazat]: Zidărie ale cărei elemente componente sunt legate între ele printr'un strat de mortar aşezat între fefele lor vecine, printr'o masă de mortar care umple golurile dintre piesele zidăriei sau prin înglobarea acestora în mortar. s. ~ uscată [cyxafl KJiaflKa; ma^onnerie â sec; Trockenmauerwerk; dry masonry; szâraz falazat]: Zidărie ale cărei elemente componente nu sunt legate printr'un strat sau printr'o masă de mortar, ea fiind executată numai prin aşezarea ordonată a pieselor. Stabilitatea zidăriei şi repartizarea în- Carcarilor la întreaga ei masa se obfin numai prin aşezarea strânsă a pieselor componente şi prin dispunerea acestora astfel, încât să formeze legături transversale şi longitudinale, sau prin, folosirea unor piese metalice cari se îmbină cu piesele zidăriei şi cari sunt aşezate în rosturile dintre acestea. Din punctul de vedere al modului de aşezare a materialului, se deosebesc: i. Zidărie cu rosturi [KJiaAKa H3 niTyqHbix MaTGpaaJlOB; maţonnerie â joints; Fugenmauer? werk; masonry with joints; hezagos falazat]: Zidărie alcătuită din piese izolate (blocuri, plăci) şi care se execută prin aşezarea fiecărei piese lângă şi peste piesele vecine, astfel încât acestea să se alipească prin fefele lor laterala (la zidăriile uscate) sau să rămână între acestea spafii strâmte cari se umplu cu mortar (la zidăriile cu mortar). Pe fefele văzufe ale zidăriei, rosturile se prezintă sub forma unor şănfulefe sau a unor benzi înguste, cu traseu rectiliniu sau neregulat, cari încadrează fefels văzute ale pieselor zidăriei. s. ~ turnată [KJiaAKa iioa 3ajiHBKy; maţon-nerie coulee; Gu^mauerwerk; walling castinsitu; ontott falazat]: Zidărie la care materialul e turnat, sub forma de pastă fluidă sau vâscoasă, în co-fraje, în cari se întăreşte. Fefele văzufe ale zidăriei sunt netede. Din această categorie face parte zidăria de beton obişnuit şi ciclopian, şi, prin extensiune, zidăria de pământ monolit. — Din punctul de vedere al modului de execufie, se deosebesc: ——sr Zldlrle^cTcIopiană [6yTOBaa iţHKJioriHHec-KaH KJiaAKa; maţonnerie cyclopeenne; Zyklopen-mauerwerk; cyclopic masonry; ciklop falazat]: Zidărie de piatră naturală, fără mortar, executată din blocuri de dimensiuni mari, legate sau nelegate între ele prin piese metalice. Poate fi executată din piatră bruta, din piatră cioplită sau de talie, sub forma de zidărie în straturi, de zidărie mozaic, sau poligonală. 4. ~ cu goluri [KJiaAKa c B03AyniHbiMH KBHaJiaMH (KJiaAKa c nycTOTaMH); maţonnerie creuse; Hohlmauerwerk; hollow wall; iireges fa-lazat]: Zidărie al cărei interior are un sistem de goluri de diferite forme şi dimensiuni, realizate fie prin folosirea unor materiale fasonate cu goluri interioare, fie printr'o astfel de aşezare a pieselor, încât să se realizeze spafii goale, izolate sau comunicante (v. fig). Materialele cu goluri folosite cel mai des sunt cărămizile găurite sau cu goluri — şi blocurile ceramice sau de beton, cu goluri-sau celulare. Zidăria confecfionată cu aceste materiale se foloseşte la executarea zidurilor despărfitoare de umplutură, a zidurilor neportante, a umpluturilor dintre grinzile planşeurilor, a boltişoarelor, etc. Zidăria cu goluri realizate prin aşezarea pieselor poate fi executată din cărămizi, din blocuri de piatră naturală, din blocuri de beton, din blocuri ceramice, etc. E formată din doi perefi continui, distanfafi şi consolidat» prin legături transversale de blocuri sau de plăci de acelaşi ma- 553 terial sau de material diferit, ori prin legături metalice (platbande, rabif, metal desfăşurat, refea de ofel-beton, etc.). Legăturile transversale alcă- Tipuri de zidărie .cu goluri. J) zidărie cu rânduri confinue de iegătură (cu cărămizi aşezate pe lat) şi cu legături izolate; 2) zidărie cu cărămizi aşezate pe lat, cu legături izolate; 3) zic'ărie cu cărămizi aşezate pe muchie, cu legaturi izolate; 4) zidcrie de cărămidă cu goluri; 5) zidărie de cărămidă găurită. tuite din piese de acelaşi material ca restul zidăriei se realizează, fie aşezând din loc în loc piese transversale pe toată grosimea zidăriei. sau a Tipuri de zidărie de cărămidă, cu umplutură-1) zidărie cu legături transversale metalice; 2) zidărie cu legături transversale din diafragme de rabif tencuite; 3) zidărie cu două rânduri continue de legătură; 4) zidărie cu curmezişuri aşezate alternat; 5) zidărie cu blocuri de umplutură de beton uşor şi cu un rând de legătură; 6) zidărie cu legături continue de curmezişuri. până la fafa interioară a unuia dintre pereţi, fie prin aşezarea unui strat sau a două straturi de material, continue pe toată lăţimea zidăriei şî realizând o diafragmă orizontali — sau prin corn- 554 binarea acestor două procedee. Zidăria cu legaturi izolate prezintă avantajul că permite realizarea de goluri comunicante, prin cari aerul poate circula împiedecând condensarea apei în interiorul zidăriei. Diafragmeleorizontale prezintă avantajul că realizează o legătură mai bună. Zidăria cu goluri se foloseşte numai ca zidărie neportantă, de umplutură sau despărfitoare, şi prezintă avantajele că e uşoară şi izolează bine termic şi fonic. 1. Zidărie cu umplutură [KJia/ţKa c 3anojiHe-HHfîM; maşonnerie â remplissage; Fullmauerwerk; baked walling; kitoltoft falazat]: Zidărie cu goluri interioare mari, cari sunt umplute cu diferite materiale (v. fig., p. 553), fie pentru a realiza o zidărie masivă, folosind materiale mai ieftine (de ex. zidăria cu umplutură de beton, de pământ, de moloz), fie pentru a mări capacitatea de izolare termică şi fonică a zidăriei (de ex. zidăria cu umplutură de sgură, de beton celular, de beton de sgură, de rumeguş, etc.). 2. ~ masiva [cmioiiiHafl kjia^na; maţonnerie massive; Massivmauerwerk; massive masonry; to-mor falazat]: Zidărie executată din materiale grele, fără goluri la interior, şi care are grosime mare. Se execută din cărămidă plină, din piatră naturală sau din beton şi e, de obiceiu, portantă. is. ^ placată [odjmiţoB arman KJiaAKa; maţon-nerie â revetement; Verblendmauerwerk; pare-ment masonry; burkolt falazat]: Zidărie la care fafa sau fefele văzute sunt acoperite cu blocuri sau cu plăci de piatră naturală sau artificială (v. fig.), ori cu un strat de beton, pentru a le face mai rezistente la intemperii şi a le da un aspect corespunzător destinatei construcfiei, sau compozifiei arhitectonice a acesteia, sau pentru a asigura o izolafie termică şi fonică mai bună. V. şi Zidărie de placare. 4, splină fcmiom-Han K/ia/ţKa; ma<;on= nerie pleine; Voii-mauerwerk; solid masonry; teii falazat]: Zidărie de diferite grosimi, executată fără goluri la interior şi din materiale dispuse în acelaşi fel pe toată grosimea ei. Poate fi portantă, neportantă, sau de umplutură. — Din punctul de vedere al materialului din care se execută zidăria, se deosebesc: 5. Zidărie de pământ [KJiaAKa c 3eMJiH-HbiMH MaTepnajiaMH; maţonnerie de bousillage; Lehmmauerwerk; mud walling; fold falazat]: Zidărie executată dintr'o pastă vâscoasă de pământ argi-los, fie fasonata în blocuri cu forme regulate Zidărie placată-/) zidărie de cărămidă placată cu plăci de beton armat; 2) placă de beton armat; 3) ancoră pentru plăcile de beton armat. (chirpiciu), legate între ele cu mortar de acelaşi material, fie turnată în cofraje, sau îndesată între doi perefi de nuiele sau de şipci. Se foloseşte la executarea perefilor unor clădiri în mediul rural, a unor construcfii agricole, etc. 6. ~ de piatră naturală [KJiaAKa H3 ecTecT-eeHHbix KaMHen; maţonnerie en pierres natu-relles; Mauerwerk aus naturlichen Steinen; natural stone masonry; termeszetes kofalazat]: Zidărie executată din piese de piatră naturală de diferite forme şi dimensiuni (bolovani,blocuri, plăci). Piatra naturală folosită la executarea zidăriei trebue să satisfacă următoarele condifiuni: să provină din masive mari şi cât mai compacte; să nu prezinte începuturi de desagregare fizică sau chimică; să nu fie desagregată uşor de agenfii atmosferici; să aibă compozifia chimică şi mineralogică, cum şi structura, cât mai omogene; să nu prezinte crăpături sau goluri umplute cu material oământos sau cu alte substanfe; să fie lipsită de pirită, de limonitşi de săruri solubile; să fie cât mai rezistentă la acfiunea agenfilor chimici din atmosferă (apă de ploaie încărcată cu bioxid de carbon, cu anhidridă sulfurică, etc.); să-şi modifice volumul cât mai pufin la variafiile de temperatură şi de umiditate; să fie cât mai pufin permeabilă şi cât mai pufin gelivă; să fie cât mai tare; să aibă rezistenfe mecanice corespunzătoare destinaţiei zidăriei; să dea un sunet clar când e lovită cu ciocanul; prelucrată prin spargere sau prin cioplire, să prezinte fefe cât mai netede şi muchii cât mai vii, şi să aibă coloare cât mai uniformă. în general, piatra folosită la executarea zidăriei trebue să aibă calitafi cu atât mai bune, cu cât zidăria va fi expusă mai mult intemperiilor (de ex. zidăria aparentă de fafadă) şi agenfilor distrugători (de ex. acfîunii valurilor, a vântului, etc.), cu cât trebue să suporte o sarcină mai mare,— sau dacă nu e protejată prin tencuire sau prin placare cu un material mai rezistent. La alegerea naturii rocei şi la stabilirea condi-fiunilor pe cari trebue să le îndeplinească pietrele folosite la executarea zidăriei de piatră naturală, trebue să se fină seamă şi de următoarele considerente: condifiunile climatologice particulare ale localităfii în care se execută con-strucfia; categoria, destinafia şi concepţia arhitectonică a construcfiei; pozifia în clădire a zidăriei şi rolul pe care trebue să-l îndeplinească piatra în construcfie; uşurinţa şi posibilită|ile de prelucrare a pietrei. Pietrele naturale cari pot fi folosite la executarea zidăriei sunt: granitul, sienitul, dioritul, porfirul, gabbro-ul, andezitul, bazaltul, ardezia, marmura, gresiile,’unele conglomerate, unele calcare, tuful cai* carosşi dolomitul. Piatra de granit se foloseşte la executarea fundafiilor, a soclurilor pentru monumente, a soclurilor clădirilor monumentale, a coloanelor, a pilelor şi culeelor de poduri, a cheurilor şi digurilor, a scărilor monumentale, etc. Granitul folosit la executarea zidăriilor trebue să nu prezinte fisuri şi să nu confină feldspat alterat sau mică neagră, deoarece acestea îl fac des- 555 agregabil' la intemperii şi geliv. Cele mai bune varietăfi sunt cele cari confin cât mai mult cuarf şi au granulele cât mai mici şi mai regulate, deoarece prezintă un aspect agreabil şi au rezistenfe mecanice mai mari. Granitul prezintă des-avantajul că se fisurează Ia variafiile brusce de temperatură. Prin lustruire, rezistenfă lui la intemperii creşte. — Sienitul are aceleaşi domenii de fo!osin}ă ca şi granitul, fiind preferit la executarea soclurilor pentru monumente, deoarece se poate lustrui mai bine, datorită lipsei micei — şi fiindcă are un aspect mai agreabil, datorită contrastelor de colori ale mineralelor componente. — Dioritul se poate folosi la soclurile clădirilor şi monumentelor, la scările monumentale şi la coloane, deoarece se lustrueşte frumos. — Porfirul e folosit la executarea coloanelor, a scărilor şi, mai pufin, la executarea soclurilor, deoarece e pufin rezistent la intemperii. Prin lustruire, devine mai rezistent la acfiunea agenfilor atmosferici. — Gabbro-ul e folosit la executarea soclurilor de clădiri şi de monumente. — Andezitul, piatră prin excelenfă bună pentru pavaje, e folosit uneori la executarea coloanelor şi, mai rar, la executarea zidurilor. — Bazaltul şi diabazul sunt folosite, în special, la executarea de pavele, calupuri, borduri, etc., pentru drumuri, iar în construcfii, la fundafii de poduri, la diguri, etc., la socluri, şi ca material de zidărie penfru încăperi reci în subsoluri. — Ardezia se foloseşte, sub forma de plăci, la executarea placajelor interioare de perefi şi, mai rar, a placajelor exterioare, a plăcilor de acoperiş, etc. E cu atât mai bună, cu cât confine mai multă silice. Nu trebue să confină oxid de calciu, sulfuri, sulfafi, cărbune, materii vegetale sau bitum, cari o fac alterabilă. Nu absoarbe apa, nu e gelivă şi izolează foarte bine termic. — Marmură e folosită la executarea placajelor interioare şi exterioare pentru perefi, a soclurilor monumentelor, a scărilor şi a coloanelor clădirilor monumentale. — Gresiile silicioase sunt folosite (ca piatră brută, ca piatră cioplită sau ca piatră de talie) la executarea zidurilor de fundafie, a zidăriilor de fafadă, a soclurilor de clădiri şi de monumente, a pilelor şi culeelor de poduri, a cheurilor, deoarece sunt tari, rezistente la acfiunea agenfilor atmosferici şi la acfiunea unor acizi. Gresiile calcaroase sunt folosite numai la lucrările de zidărie cari nu sunt expuse umezelii şi acfiunii apelor agresive, deoarece au duritate mică, sunt higroscopice şi pot fi desagre-gate uşor de apele cari confin bioxid de carbon şi de sulf. — Dintre conglomerate sunt folosite numai cele silicioase, la executarea de socluri şi zidării, prelucrate sub forma de piatră brută. —* Dintre calcare se folosesc: calcarul tare, la executarea placajelor, a zidăriei de fafadă şi a soclurilor, înlocuind, uneori, marmura; calcarul oolitic, calcarul cochilifer, şi calcarul numulitic, la executarea zidăriei de fafadă. — Tuful calcaros e folosit la placarea perefilor (la interior şi la exterior), a scărilor, a soclurilor de clădiri şi de monumente, etc., deoarece are greutate specifică mică, e rezistent la acfiunea agenfilor atmo* sferici, şi se poate prelucra uşor prin tăiere cu ferestrăul. Cu timpul, capătă o coloare brună închisă, cu aspect plăcut. — Dolomitul se foloseşte la executarea zidăriei obişnuite de piatră brută sau cioplită. — Din punctul de vedere al modului de prelucrare, al aşezării şi ai dimensiunilor pietrelor folosite la executarea zidăriei de piatră naturala, se deosebesc: zidărie de piatră brută, zidărie de piatră cioplită, zidărie de piatră lucrată şi zidărie mixtă. 1. Zidărie de piatră brută: Zidărie executată din bolovani de râu sau din blocuri cu fefele şi muchiile neregulate, obfinute prin debitarea blocurilor mai mari, extrase din cariere. Zidăria de piatră brută se foloseşte la executarea fundaşilor, a zidurilor portante de fafadă şi a unor zidării de umplutură. înainte de punerea în lucrare, blocurile se cioplesc uşor cu ciocanul, pentru a îndepărta pământul de pe ele şi părfile moi sau crăpate, şi pentru a corecta denivelările mai mari de pe fefele de aşezare. Grosimea zidurilor da piatră brută trebue să fie de cel pufin 60 cm dacă piatra e spartă neregulat sau se folosesc bolovani de râu, şi de cel pufin 50 cm dacă piatra e regulată şi se poate aşeza în straturi. Când grosimea zidăriei se stabileşte pe baza izolării termice şi dacă zidăria se tencueşte, grosimea stabilită se poate micşora cu 5 cm, pentru fiecare strat de tencuială aplicată. Zidăria de piatră brută se execută, fie fără mortar (zidărie uscată), fie cu mortar, cu rosturi orizontale sau neregulate (v. fig. /), sau cu pietrele înglobate în I, Tipuri de zidărie de piatră brută. 1) zidărie cu rosturi orizontale (sus: elevafie; jos: secfiune orizontala); 2) zidărie cu rosturi orizontale, cu rânduri regulate de piatră pentru legătură (elevafie); 3) zidărie poligonală sau opus incertum (elevafîe); 4) aşezarea pietrelor la coifurile zidurilor (liniile intrerupte indică legătura pietrelor la asfza interioară). mortar sau în beton. Zidăria uscată e folosită la pe-reuri, la unele ziduri de sprijin, la unele diguri, la fundaţiile şi soclurile clădirilor de lemn şi ale îm- 556 prejmuirilor. Pietrele sunt aşezate în straturi cât mai apropiate unele de altele, fără goluri. După aşezare, straturile de piatră se baf uşor cu maiul, pentru ca pietrele sa se îndese mai bine. Zidăria cu mortar, în straturi, se foloseşte ia fundafii, la ziduri de sprijin, ziduri de împrejmuiri, perefi de subsoluri, pereuri, socluri şi perefi de clădiri, bolfi, coloane, etc. Pietrele se aşază în rânduri continue, orizontale, folosindu-se, pe cât se poate, pietre de aceeaşi înălţime (v. î, fig. /). întâi se aşază pietrele dela fafa zidăriei — (aliniindu-le cu ajutorul unei sfori), apoi pietrele dela mijlocul zidăriei. Golurile dintre pietrele mai mari se umplu cu pietre mai mici sau cu fărâmături de piatră. După aşezarea fiecărui rând de pietre se aşterne un pat de mortar, care se îndeasă cu mistria, penfru a pătrunde în toate golurile dinfre pietre. Deasupra fiecărui rând de pietre se aşază un pat de mortar, în care se îndeasă cu ciocanul pietrele din rândul de deasupra. Aşezarea pietrelor dintr'un rând trebue făcută astfel, încât rosfurile verticale dintre pietrele a două rânduri consecutive să nu fie în prelungire. în special la fafa văzută, pietrele trebue alese şi aranjate astfel, încât rosturile orizontale să fie cât mai drepte, iar cele verticale, alternate. Lăfimea rosturilor trebue să fie de 2**»5 cm. Fafa văzută a pietrelor trebue să aibă un contur poligonal, fără unghiuri intrânde şi fără muchii ştirbite — şi să nu aibă aşchii aparente. Dacă pietrele prezintă stratificafii şi au două fefe plane şi aproximativ paralele, ele trebue aşezate astfel, încât planul stratificafiei să fie perpendicular pe direcfia forfelor cari acfionează asupra zidăriei, Pentru a asigura o legătură mai bună a pietrelor, cum şi pentru a uniformiza transmiterea încărcărilor, se recomandă să se aşeze, la fiecare doi metri înălfime de zidărie, câte un rând sau două de pietre regulate sau de cărămidă aleasă, cari să dea rosturi orizontale (v. 2, fig. Q. Legătura pietrelor la coifurile formate de două ziduri, la încrucişeri sau la ramificafiile zidurilor, se face prelungind alternativ câte un strat de pietre al unui zid peste stratul inferior al celuilalt (v. 4, fig. /). La coifuri şi la muchiile superioare ale zidurilor se folosesc pietre cioplite pe două fefe. Zidăria de piatră brută cu rosturi neregulate (zidăria poligonală sau „opus incerfum") se execută numai din pietre de carieră, cari trebue să prezinte cel pufin o fafă cât mai mare (fafa văzută), cu muchii de cel pufin 15 cm lungime, dar cu muchia cea mai lungă de cel mult 1,5 ori dimensiunea cea mai mică a pietrei. Fafa văzută trebue să aibă un contur poligonal neregulat, cu unghiurile ieşinde, pentru a se putea adapta cât mai bine unghiului intrând format de două pietre alăturate (v. 3, fig. /). Pietrele se aşază astfel, încât să nu se rezeme direct unele pe altele, ci prin intermediul mortarului — şi în niciun punct de pe fafa văzută a zidăriei să nu se întâlnească mai mult decât trei rosturi, iar rosturile verticale să nu fie în linie dreaptă. Legătura pietrelor la coifurile, la încrucişerile şi la ramificafiile zidurilor se realizează aşezând pietrele astfel, încât rosfurile verticale §1 nu coincidă cu planele fefelor zidului. Zidăria de piatră brută poligonala se foloseşte numai Ia elevafii de ziduri. La zidăria cu rosturi orizontale sau neregulate, fafa văzută poate fi tencuită, poate avea rosfurile şi neregularităfile acoperite cu mortar până Ia nivelul suprafefei pietrelor, sau poate fi rostuită după modelul cerut de planurile de arhitectură. Zidăria de piatră brută cu pietrele înglobate în mortar sau în beton se execută, fie cu cofraj pe o singură parte a zidăriei (la zidurile exterioare), fie cu cofraj pe ambele părfi (la zidurile interioare de subsol). Cofrajul e constituit din panouri de scânduri sprijinite cu bile scurte şi cu contrafişe — şi cari se aşază pe măsură ce înaintează execufia zidăriei. La zidăria cu pietre înglobate în mortar, pietrele dela marginile zidului se aşază cu fafa liberă lipită de cofraj. Golurile dintre pietre şi fafa interioară a cofrajului se umplu, cu piatră spartă. După aşezarea fiecărui rând de pietre se aşterne mortarul, care se îndeasă bine în goluri. La zidăria în cofraj pe ambele fefe se poate folosi un mortar mai subţire şi se poate executa şi o uşoară vibrare. Zidăria în cofraj prezintă avantajul că se pot realiza suprafefe perfect plane. Zidăria cu pietre înglobate în beton se execută în cofraj pe ambele părfi ale ei. Fiecare rând de pietre se aşază pe un strat de beton, gros de15***20cm, turnat înainte de aşezarea pietrelor. După aşezare, pietrele se înfig în stratul de beton prin bafere cu maiul. Aşternerea betonului şi baterea pietrelor cu maiul trebue făcute astfel, încât pietrele să fie învelite complet în beton. Pietrele dela marginile zidăriei se aşază la distanfa de ce! pufin 5 cm de fefele interioare ale cofrajului. Zidăria executată din pietre înglobate în beton prezintă avantajele că are rezistenfe mecanice mai mari şi poate fi prelucrată mai bine şi mai uşor pe fefele văzute. Deşi zidăria cu pietre înglobate reclamă consum de lemnărie pentru cofraje, ea e mai economica decât celelalte tipuri de zidărie de piatră brută, deoarece manopera e simplificată (în special operafiunile de trasare şi de control) şi se execută mai repede. î. Zidărie de piatră cioplită: Zidărie executată din blocuri de piatră de carieră, grele de 25—30 kg, de formă aproximativ cubică, paralelepipedică sau poliedrică, fabricafă prin cioplirea sumară a blocurilor mai mari şi mai regulate, extrase din carieră. Zidăria de piatră / ' cioplită se foloseşte Ia aceleaşi categorii de Iu- J— r~~-/v j, 2 crări ca şi zidăria de M']/ piatră brută, şi, în spe- \f 'L ',1^1 ’ Jy 3 cial, la executarea soclu- 1 rilor de clădiri. în acest „ nI , . ± . , i i i vi/. Bloc de piatra cioplita, caz, pietrele trebue sa () fa)a vSz^iS; 2) [Ţoada; aibă fafa văzută (para- 3) fefe cioplite la echer. mentul) fără defecte. Fafa văzută a pietrelor e cioplită din gros, cu muchiile vii, cât mai regulate. Fefele laterale ale pietrelor, perpendiculare pe fafa văzută, se cioplesc la 55? echer, cu ciocanul, pe o făşie lată de 3**-7 cm, pentru a obfine rosturi cât mai drepte şi a uşura aşezarea pietrelor (v. fig. II). Zidăria de piatră cioplită se execută în trei tipuri: zidărie cu rosturi orizontale, zidărie mozaic şi zidărie poligonală (v.fig. III). Zidăria cu rosturi III. Tipuri de zidărie de piairă cioplită, î) zidărie cu asize orizontale egale; 2) zidărie cu asize orizontale şi cu blocuri inegale; 3) zidărie mozaic; 4) zidărie poligonală. orizontale se execută cu pietre cubice sau paralele-pipedicede înălfimi egale şi ale căror fefe inferioară şi superioară sunt cât mai plane şi paralele. Pietrele se aşază în straturi orizontale, de înălfimi cât mai egale; ele sunt separate prin rosturi orizontale continue şi prin rosturi verticale alternate, astfel încât rosturile straturilor vecine să nu fie în continuare (v. f, fig. ///). Pentru micşorareatasărilor trebue să se realizeze o corespondenfă cât mai perfectă între rosturile orizontale, iar pentru uniformizarea presiunilor trebue să se aşeze, la fiecare 2 m înălfime de zidărie, câte un strat de pietre cioplite pe toate fefele, pe toată grosimea zidăriei. Uneori, din motive arhitectonice, zidăria se execută cu pietre de înălfimi diferite; în acest caz rosturile verticale pot fi în continuare, dar numai pe înălţimea a două straturi de pietre, iar rosturile orizontale pot fi întrerupte (v. 2, fig. III). Acest fel de zidărie se numeşte zidărie modernă. Pentru repartizarea uniformă a încărcărilor trebue să se realizeze, la fiecari 2 m înălfime de zidărie, câte un rost orizontal continuu. Lăfimea rosturilor la zidăria cu rosturi orizontale trebue sa fie de 1,5-*-3 cm. — Zidăria mozaic se execută cu pietre poliedrice, cu fafa văzută poligonală (de obiceiu cu 4—6 laturi) şi de dimensiuni diferite. Pietrele se potrivesc după muchiile fefei văzute, completându-se cu pietre mai mici golurile dintre pietrele mai mari, astfel încât rosturile de pe fafa văzută să aibă lăfimi egale. Pietrele trebue aşezate astfel, încât în niciun punct de pe fafa văzută a zidăriei să nu se întâlnească mai mult decât trei rosturi (v. 3, fig. ///.).— Zidăria poligonală se.execută cu pietre cari au fafa văzută de aceeaşi mărime şi cioplită după un poligon regulat (pentagon sau hexagon). Fafa văzută a zidăriei are aspectul de fagure (v. 4, fig. III). La coifuri şi la marginile superioare ale zidăriei se folosesc pietre cioplite special, cu două fefe văzute. La coifuri, la încrucişeri şi ia ramificafiile de ziduri, legătura dintre piesele zidăriei de piatră cioplită se face în acelaşi fel ca la zidăria de piatră bruta. Executarea zidăriei de piatră cioplită e mai dificila decât a celei de piatră brută, deoarece pietrele au dimensiuni mai mari şi trebue să se realizeze rosturi egale. înainte de a fi zidite, pietrele se aşază pe pene, se potrivesc şi se controlează cu bolobocul. După aceasta se scot penele, se întinde mortarul şi se aşază fiecare piatră la locul respectiv, verificându-se din nou aşezarea lor. Fefele văzute ale zidărei de piatră cioplită pot fi lăsate cum rezultă din cioplire, pot fi prelucrate cu diferite apareiaje (buciardat, pieptenat, şpifuit, dărăcit, etc.) sau pot fi tencuite. Rosturile pot fi executate pline, adâncite sau profilate. i. Zidărie de piatră lucrată: Zidărie executată din pietre de carieră cari au fost supuse unei opera-fiuni de prelucrare regulată. Pietrele nu trebue să aibă defecte (găuri, crăpături, vine, incluziuni de argilă sau de oxid de fier, etc.) şi trebue să prezinte o fafă văzută curată şi care să poată fi prelucrată uşor. Prelucrarea fefei văzute se poafe face, fie înainte, fie după executarea zidăriei. Din punctul de vedere al modului de prelucrare şi de aşezare a pietrelor, se deosebesc: Zidărie de moloane, zidărie de piatră mozaic (poligonală) şi zidărie de piatră de falie. Zidăria de moloane se execută din pietre cari au fafa văzută dreptunghiulară, lucrată regulat şi netedă, iar cele patru fefe laterale, lucrate regulat, la echer, pe o făşie iată de 3—7 cm, 3 b IV. Moloane. a) cu coadă scurtă; b) cu coadă lungă (butisă); 1) fajă văzută; 2) coadă; 3) fefe lucrate la echer. dela marginile fefei văzute (v. fig. /V). Dimensiunile moloaneior variază între următoarele limite: lungimea fefei văzute, 20--70 cm; înălfimea fefei văzute, 12-*-30 cm; coada (distanfa dintre planul fefei văzute şi planul paralel cu ea şi tangent la fafa opusă), 12--40 cm. După raportul dimensiunilor şi după locul pe care-l ocupă în lucrare, moloanele se împart în patru grupuri: moloane obişnuite sau cu coadă scurtă, cu o singură fafă văzută; butise sau moloane cu coadă lungă, cu o singura fafă văzută; curmezişuri, cari au coada egală cu grosimea zidului şi două fefe văzute; moloane speciale de coif, cu două fefe văzute cari se întâlnesc în unghiu drept şi cari pot fi egale sau diferite. Moloanele obişnuite şî butisele se aşază în prelungire, pentru a se realiza alternarea rosturilor verticale în interiorul zidăriei, Curmezişu- 55â rile se aşaza pe foata grosimea zidurilor, pentru a realiza legătura dintre rândurile dela marginile zidăriei. Zidăria de moloane se execută în rânduri orizontale, cu rosturi orizontale drepte şi continue, şi cu rosturi verticale alternate, astfel încât două rosturi să nu fie în prelungire pe înălfimea a doua rânduri (v. a, fig. V)* Lăfimea rosturilor, la fafa văzută, trebue să fie de 1 —1,5 cm. Zidăria de moloane poate avea amândouă fefele văzute lucrate curat, sau numai una dintre ele, cealaltă V. TipuH de zidărie de piafră lucrafă (eievafii). a) zidărie de moloane; b) zidărie poligonală. putând fi lucrafă brut, sau fencuită. Fafa văzută a pietrelor poate fi prelucrată din gros cu şpiful, şpi-fuită fin, buciardată, raşchetată, dărăcită, vermicu-lata, lustruită, etc., pe toată suprafafa, cu chenar sau cu panglică, sau lucrată în bosaje. Modul de execufie al zidăriei de moloane e asemănător cu cel al zidăriei de piatră cioplită, cu rosturi orizontale, adică potrivindu-se fiecare piafră înainte de fixarea cu mortar. Zidăria de moloane se foloseşte la clădirile mai importante, numai la elevaţii. — Zidăria de piatră mozaic se execută din pietre a căror fafă văzută e poligonală (pen-tagonală sau hexagonală), Fiecare piatră se taie după şablon, penfru ca fafa văzută să aibă laturile egale cu ale pietrelor alăturate, iar unghiurile egale cu unghiurile intrânde formate de laturile corespunzătoare ale pietrelor alăturate. Fafa văzută a zidăriei de piatră mozaic are aspectul unui fagure cu celulele de mărimi diferite (v. b, fig. V). Executarea zidăriei de piatră mozaic şi prelucrarea fefe-lor văzute ale pietrelor sunt aceleaşi ca la zidăria de moloane. Formele pietrelor trebue alese astfeî, încât în niciun punct de pe faţa văzută sa nu se întâlnească mai mult decât trei rosturi, iar unghiurile dintre ele să fie, pe cât se poate, egale. — Zidăria de piatră de talie se execută din blocuri paralelepipedice sau cubice de piatră de carieră, cu dimensiuni mari şi forme geometrice regulate, şi cu fefele piane, obfinute prin tăierea după şablon a blocurilor mai mari extrase din carieră, şi fasonate şi prelucrate conform detaliilor din desenele de execufie şi conform destinaţiei construcfiei la care se foloseşte (v. fig. VI). Blocurile pot fi prelucrate pe cele patru fefe laterale, pe patru fefe laterale şi pe fafa văzută, sau pe toate feţele. Fefele laterale se prelucrează cu şpiful şi cu buciarda groasă. Fafa sau fefele văzute se prelucrează în diferite apareiaje: rustic, în bosaje, şpifuit, buciardat gros sau fin, vermiculat, ciocănit, dărăcit, în tăieturi de diamant, lustruit, etc. Muchiile trebue să aibă lungimea de cel pufin OJO m şi să fie vii şi întregi, lipsite de ştirbi- furi şi de crăpaturi. Dimensiunile blocurilor variază în funcfiune de felul lucrării şi de mijloacele folosite la transport şi ridicat. Ele trebue alese astfel, încât raportul dintre lungimea şi înălfimea blocului să nu depăşească valorile următoare; 5, pentru graniţe; 4, pentru marmuri, -—şi ?, penfru VL Tipuri de zidărie de piatra de talie, a) zidărie obişnuită; b) zidărie cu pietre tăiate în coadă de rândunică; c) zidărie cu pietre cu încheietură dreaptă cu prag; d) buiandrug de piatră de talie, cu pietre tăiate cu prag; 1) blocuri obişnuite; 2) butisă; 3) curmeziş. gresii şi calcare dure. Pietrele de talie se execută în trei tipuri (obişnuite, butise având coada de 1,5 ori mai mare decât a blocurilor obişnuite, şi curmezişuri), pentru a se putea realiza legătura transversală a zidăriei (v. a,fig. VI). La zidăria solicitată de forfe capabile să disloce pietrele, acestea trebue legate între ele prin piese metalice (priboaie, scoabe, plăci în coadă de rândunică) sau se fasonează pietrele pentru a se putea îmbina între ele, în coadă de rândunică sau cu îmbinări drepte cu prag (v. b şi c, fig. VI). Piesele metalice se fac din ofel (pentru pietre din roce vulcanice şi calcaroase) şi din bronz, din alamă, ofel galvanizat sau arămii (pentru pietre de marmură). Executarea zidăriei se face potrivind fiecare piatră Ia locul destinat şi aşezând-o pe pene de lemn groase cât lăfimea rostului definitiv. După ce s'a controlat pozifia pietrelor, se ridică fiecare piatră şi se aşterne stratul de mortar, în care penele rămân înglobate; apoi se aşază piatra Ia loc, pe penele de lemn, cari se scot după ce mortarul a început să se întărească. în timpul manipulării pietrelor, trebue să se ia măsuri pentru a evita deteriorarea muchiilor şi a feţelor prelucrate pentru fafadă. Zidăria de piatră de falie se execută în rânduri orizontale, cu rosturile orizontale şi verticale alternate, late de 3••■5 mm. Fefele văzute ale pietrelor prelucrate prin şlefuire sau prin lustruire, trebue protejate prin acoperire cu un strat de argilă grasă sau prin lipirea unei hârtii groase, pentru a nu fi pătate de stropituri de mortar sau de alte substanfe. După terminarea zidăriei şi a ros-tuirii, stratul de protecfiune se îndepărtează prin spălare cu apa caldă şi frecare cu-peria de păr 559 şi cu buretele de cauciuc. Graniţele cu fafa şpifuită, buciardată sau frecată se pot spăla cu o soluţie de 3% acid clorhidric. Marmura şi celelalte roce, în special cele calcaroase, se spală cu apă curata şi cu peria de păr. Pentru a evita deteriorarea fefei văzute, aceasta se poate prelucra după executarea zidăriei. Zidăria de piatră de falie se foloseşte la executarea elevafiilor lucrărilor de artă, a clădirilor monumentale, a monumentelor, a bol}ilor, a coloanelor, la executarea digurilor, a cheurilor şi, în general, a construcţiilor sau a elementelor de construcfie cari suporta sarcini mari sau concentrate. 1. Zidărie de piatră artificială [KJiaAKa H3 MCKycCTB6HH0r0 KaMHfl; maţonnerie en pierres artificielles; Mauerwerk aus kiinstlichen Steinen; masonry fr©m artificial stones; mesterseges ko-falazat]: Zidărie executată din biocuri sau din fasonarea unei arqile plastice şi sunf arse la o temperatură înaltă, pentru a se transforma într'o masă tare, cu aspectul pietrelor naturale* Materialul e aşezat în rânduri regulata şi e legat printr'un mortar. Piatra artificială aglomerată e formată din materiale minerale (pietriş, nisip, sgură, piatră ponce, etc.) aglomerate printr'un liant (ciment, var, ipsos, etc.) şi e folosită, fie sub forma de blocuri sau de plăci, fie sub forma monolit (obfinui prin turnarea în cofraje a amestecului plastic şi întărirea lui ulterioară). Zidăria de piafră artificială folosită cel mai des e zidăria de cărămidă, zidăria de cărămidă armată, cea de beton, de blocuri ceramice, şi cea de blocuri aglomerate. Zidăria de cărămidă e o zidărie executată din cărămizi pline, găurite sau speciale, aşezate alăturat şi unele peste altele, în straturi orizontale şi ~'T 7 7' LEO {TOI I. Modul de aşezare şi de legătură a zidăriei de cărămidă. 1} zidărie de V4 ^e cărămidă; 2) zidărie de V2 de cărămidă; 3) zidărie de 1 cărămidă; 4) zidărie de 1 */2 cărămidă; 5) zidărie de două cărămizi, cu legătură în bloc; 6) zidărie de două cărămizi, cu legătură la şase rânduri; 7) zidărie de Vg de cărămidă, cu legătură în lungime; 8) zidărie de o cărămidă, cu legătură în lăfime; 9) zidărie de o cărămidă, cu legătură în bloc; 10) zidărie de o cărămidă, cu legătură în cruce; 11) 'zidărie de ]i/2 cărămidă, cu legătură în bloc;, 12) zidărie de doua cărămizi, cu legătură în bloc; 13) zidărie de 2i/2 cărămizi, cu legătură în bloc; 14) zidărie de două cărămizi, cu legătură Ia şase rânduri; rr-r6) succesiunea rândurilor de cărămidă. plăci ori dintr'o masă turnată, de piafră artificială. Se folosesc piatra artificială arsă şi piatra artificială aglomerată (nearsă). Piatra artificială arsă se foloseşte sub forma de cărămizi obişnuite (pline), de cărămizi găurite, de cărămizi speciale, de blocuri ceramice, etc,, cari sunt fabricate prin legate între ele cu mortar de var sau de ciment. Cărămizile trebue să fie întregi, cu muchiil© drepte, să fie arse bine, sa nu fie crăpate sau deformate la ardere. Folosirea cărămizilor recuperate din dărâmături de ziduri e permisă numai daca au fost bine curăfite şi corespund catego- I 565 riei de lucrări la Care suni întrebuinţate. Spărturile de cărămidă pot fi folosite la zidăria de umplutură, la zidăria dintre golurile ferestrelor, lungul zidăriei; la cele de o cărămida se pe lat, în lung sau transversal; Ia cele c cărămidă se aşază una pe lat în lung, alătur aşaza 1A n n r - - ti fi \ t lijlll Lliii 111! JlL r r II. Modul de execufie a legăturii la fiecare rând. t) legătura !a capătul vertical al zidului, la zidăria de 1*/2 cărămidă; 2) legăiura la capătul vertical al zidului, la zidăria de două cărămizi; 3) legătura la coiful zidului, la zidăria de 1^2 cărămidă; 4) legăiura la coiful zidului, la zidăria de două cărămizi; 5) legăiura Ia ramificarea unui zid de 2^2 cărămizi, cu unul de două cărămizi; 6) legătura la ramificarea unui zid de două cărămizi, cu unul de 1*/2 cărămidă; 7) legătura la încrucişarea a două ziduri de 1*/2 cărămidă; 8) legătura la încrucişarea a două ziduri de două cărămizi; r1--r2) ordinea de succesiune a rândurilor de cărămidă. ca umplutură în mijlocul zidurilor, cum şi la zidăria portantă. în ultimul caz trebue să se asigure uniformizarea transmiterii presiunilor prin intercalarea, la fiecari4’-6 rânduri executate cu cărămidă spartă, a două rânduri executate cu cărămizi întregi, sau a unei plase metalice. Zidăria de cărămidă e numită după grosimea pe care o poate avea: zidărie de 1/4 de cărămidă, care are grosimea egală cu înălfimea unei cărămizi, adică 6,5 cm; zidărie de 1/2 de cărămidă, care are grosimea egală cu lăţimea unei cărămizi, adică 12,5 cm; zidărie de o cărămidă, care are grosimea egală cu lungimea unei cărămizi, adică 25 cm; zidărie de 1 V2 cărămidă, care are grosimea de 37,5 cm; etc. Aşezarea cărămizilor depinde de grosimea zidăriei: la zidăria de 1/4 de cărămidă, cărămizile se aşază pe muchie, în lungul zidăriei; la zidării de 1/2 de cărămidă, ele se aşază pe lat, în ; de alta pe lat, transversal; etc. Prin aşezarea com" ! binafă a cărămizilor, unele pe lat şi în lung, altele : pe lat şi transversal, se realizează legătura în di- I rectie transversală şi longitudinală a zidăriei. Din | punctul de vedere al legăturii, se deosebesc: zidă-| rie cu legătură Ia fiecare rând, la care rosturile verticale ale unui rând sunt deplasate cu 1/4 de cărămidă fafă de rosturile rândurilor superior şi inferior; zidărie cu legătură la câteva rânduri, la care ! felul de aşezare a cărămizilor se repetă la fiecare ; al şaselea rând şi la care rosturile rândurilor cu j cărămizile aşezate în lung sunt deplasate dela ; un rând la altul cu 1/2 de cărămidă. La zidăria cu , legătură la fiecare rând, legătura se poate face în ; patru feluri (v. fig. /): în lăfime, în lungime, în | cruce şi în bloc. Primul şi ultimul rând de cără-| mizi trebue aşezate transversal, oricari ar fi înăl-| fimea zidăriei şi felul legăturii. La schimbarea 561 dimensiunilor transversale aie zidăriei trebue să se facă o legătură transversală, printr'un rând de cărămizi, Sa nivelul schimbării secfiunii. La JB S0 alternativ rândurile unui zid peste rândurile inferioare ale celuilalt (v. fig. II şi III). Penfru a asigura o legătură bună a zidurilor cari se întâlnesc, zidăria pomn ISTl 0 şt /; ii—ir □cxnrTq CI1CZ3CI3IZ! Csnrni JLZlLZJL s/rs CZSLZJCD! hdmnnnP jînrffiS 5 Ii___ILZjE ii eaoa fHnni aamiEg DLjLZDI tt BC IRf ULII n ! ii i r iii UUULU JiUiULl — — ora IrC ti_________ .JcitrziH a PH 5 JjjL fecziLJL-jJi] nsfTZîiZDn U8CZXZ3D li li ii 1 ICUCZJCLJi XZ2Z------ - ^ 'f nc“ir;~jL: .ti Lffona hlJrjczjfziicq iJZXZlCZB fPJ Hun yfcas IQi-’g >’î ,T 3_i jjflcrrq paziJBcijizpd xzmiEnC III. Modul de execufie a legăturii la şase rânduri. 1) legătura la capătul vertical al zidului, la zidăria de U/2 cărămidă; 2) legătura la căpătui vertical al zidului, la zidăria de doua ^cărămizi; 3) legătura Ia coiful zidului, Ia zidăria de 1^2 cărămidă; 4) legătura Ia coiful zidJui, la zidăria de două cărămizi; 5) legătura la încrucişarea unui zid de două cărămizi cu unul de 1*/2 cărămidă; 6) legătura Ia încrucişarea unui zid de 2^2 cărămizi cu unul de două cărămjzj; rr--rg) ordinea de succesiune a rândurilor de cărămidă. zidăria cu legătură la câteva rânduri, sub grinzile sau sub alte elemente de construcfie cari reazemă pe zidărie, trebue să se facă o legătură ■ £im~ £ 0,25 m . §3§ IV. Modul de execufie a zidăriei la întreruperi. transversală, oricare ar fi ordinea norma[ă a rân-rilor. Legătura zidurilor cari se întâlnesc la coifuri, sş ramifică sau se încrucişează, se face ducând se execută în acelaşi timp la ambele ziduri.Zidurile de cărămidă se execută cu aceeaşi înăîfime pe toată lungimea. In cazul întreruperilor în lungul zidăriei, acestea se execută în trepte şi trebue să înceapă la distanfa de cei pufin 1 m dela locul de întâlnire a zidurilor şi să se termine la cel mult0,25 m de la acesfa. (v.fig. IV). Zidăria | cu grosimea până la o cărămidă se lucrează p© o fafă, iar cea mai groasa, pe ambele fefe. V. Diferite moduri de prelucrare a rosturilor de zidărie. ! f) rost plin, ras; 2) rost plin, convex; 3) rost gol, concav; | 4) rost gol, în unghiu; 5) rost gol, înclinat; 6) rost gol, drept. Zidăria da cărămidă se execută, fie cu rosturi pline, fie cu rosturi goale (v. fig. V). în primul caz, 36 562 mortarul se aşază în rost în exces — şi se îndepărtează cu mistria mortarul care iese din rost. în al doilea caz, mortarul nu umple rostul până la margini. Zidăria cu rosturi goale se foloseşte numai când se aplică o tencuială pe fafa ei, deoarece prezintă avantajul că tencuiala se prinde mai bine de aceasta, sau la zidurile cu cărămidă aparentă. Din punctul de vedere al metodei de lucru folosite la zidire, se deosebesc: zidărie zidită cu mistria şi zidărie zidită cu mâna (v. sub Zidire). Zidăria de cărămidă plină se foloseşte la executarea zidurilor de rezistenfă, a zidurilor despărţitoare, a zidurilor de umplutură, a stâlpilor, a zidurilor de împrejmuiri, a unor ziduri de sprijin, a coşurilor şi a canalelor de ventilafie dela clădiri, — la executarea zidurilor de protecfiune a izolafiilor, a unor basine, a scărilor, a unor planşeuri, a buiandrugilor, a zidurilor de fundafie pentru clădiri de mică importanfă, pentru garduri, etc., a arcelor şi a bolfilor pentru uşi şi ferestre, etc. Zidăria de cărămidă cu goluri se foloseşte numai la executarea zidurilor despărfitoare, a zidurilor de umplutură, a unor planşeuri, la placarea zidăriei, etc. Zidăria de cărămidă specială se foloseşte la executarea unor construcfii la cari cărămizile trebue să aibă forme şî dimensiuni speciale (de ex. la coşuri de fabrici, la bolfi, la cupole, etc.), sau la executarea unor lucrări cari reclamă folosirea unor cărămizi cu calităţi deosebite (de ex. la clădirile cu cărămidă aparentă). Formele şi dimensiunile lor pot fi standardizate, în funcfiune de domeniile de folosinfă, sau sunt fabricate după comandă specială.— Zidăria de cărămidă armată e o zidărie de cărămidă plină, cu mortar, în rosturile căreia e aşezată o armatură de ofel-beton (sârme sau bare cu diametrul de 3"*8 mm), care rezistă, împreună cu cărămida, la acfiunea forfelor exterioare. Armarea zidăriei prezintă următoarele avantaje: măreşte capacitatea portantă a elementelor de construcfie (ziduri sau stâlpi), astfel încât acestea pot fi executate cu secfiuni mai mici; măreşte stabilitatea construcfiilor la acfiunea vântului şi la cutremure; măreşte rezistenfa elementelor de construcfie la solicitările dinamice şi 1a vibrafii. Din punctul de vedere al modului de aşezare a armaturilor, se deosebesc două tipuri de zidărie armată: Zidăria cu armare transversală, la care armatura e aşezată în rosturile orizontale,—şi zidăria cu armare longitudinală, la care armatura principală e aşezată în rosturile verticale şi e legată cu etriere aşezate în rosturile orizontale ale zidăriei. Armarea transversală se recomandă la stâlpii şi Ia zidurile solicitate la compresiune, când secfiunea zidăriei nearmate nu poate prelua solicitările respective, în cazul când excentricitatea forfei normale nu e mai mare decât 0,15 din dimensiunea transversală a elementului de zidărie (măsurată în direcfia excentricităţii), iar gradul de subfirime al elementului respectiv nu e mai mare decât 15. Armarea transversală a zidurilor se execută, fie cu refele de sârmă sau de benzi confecfionate din deşeuri dela ştanfare, fie cu bare transversale de ofel-beton, legate sau sudate la capete cu alte bare, aşezate în lungul zidului, sau cu bare îndoite în zig-zag, în unghiu drept, legate sau sudate c VI. Ziduri de cărămidă armată transversal, a) zid armat cu refea de sârmă sau de benzi făcute din deşeuri dela ştanţare; b) zid armat cu bare drepte de ofel-beton; c) zid armat cu bare de ofel-beton îndoite în zig-zag, de bare aşezate în lungul zidului (v. fig. VI). Armarea transversală a stâlpilor se execută, fie cu refele rectangulare de sârmă cu diametrul de S---4 mm, fie cu bare de ofel-beton cu diametrul de 5»*8 mm, îndoite în formă de pieptene şi aşezate într’un rost cir îndoiturile într'o direcfie, iar în rostul următor, cu îndoiturile în direcfie perpendiculară pe cealaltă (v. fig. VII). VII. Stâlpi de cărămidă armată, a) stâlp armat transversal cu refea de bare; b) stâlp armat transversal cu bare îndoite în formă de pieptene; c) stâlp armat longitudinal, la exterior; d) stâlp armat longitudinal, la interior; e) modul de ancorare a armaturii longitudinale a stâlpilor. Procentul de armare transversală trebue să fie de cel pufin 0,1 % şi de cel mult 1 %. Distanfa dintre barele refelei, respectiv dintre porfiunile drepte ale barelor îndoite în formă de pieptene, trebue să fie de cel pufin 3 cm şi de cel mult 10 cm penfru stâlpi, şi de cel mult 12,5 cm pentru ziduri. Distanţa dela marginea zidăriei până la bara din marginea armaturii trebue să fie de cel pufin 563 2 cm. Refelele de armare transversală se aşază la cei mult 5 rânduri de cărămidă unele de altele. Pentru a putea controla aşezarea armaturii, se recomandă ca barele să depăşească fafa zidăriei cu 2"*3 mm.— Armarea longitudinală se foloseşte în următoarele cazuri: când excentricitatea forfei normale e mai mare decât 0,15 din dimensiunea transversală a zidăriei (măsurată în direcfia excentricităţii); când gradul de subfirime al elementului e mai mare decât 15; la elementele de construcfie supuse la vibrafii; la construcfiile executate în regiuni seismice. Ea serveşte la preluarea atât a forjelor de întindere, cât şi a celor de compres;une. La stâlpi se execută, fie din bare aşezate la interiorul zidăriei, fie din bare aşezate la exteriorul acesteia (în cazul excentricităţilor mari). La ziduri, se execută din bare aşezate la interiorul zidăriei (v. fig. VIII). Armatura aşezată Ia exterior se protejează cu un strat de mortar de ciment, gros de cel pufin 2 cm dacă > □nrn. ... nrnr^r . 3 LTJLXJLJO JPTI /X - 1 b VIII. Ziduri de cărămidă armată longitudinal, a) asiza inferioară; b) asiza superioară. zidăria stă în mediu uscat, sau de cel pufin 3 cm dacă stă în mediu umed. Se recomandă ca montarea ei să se facă în şanfuri executate în zidărie. Etrierele stâlpilor trebue acoperite cu un strat de mortar de ciment, gros de cel pufin 1 cm. Când armatura e montată în rosturi, acestea trebue să fie cu cel pufin 5 mm mai late decât diametrul barelor. Barele longitudinale ale armaturii trebue să aibă diametrul de cel pufin 3 mm dacă sunt aşezate în zona întinsă a zidăriei, şi de cel pufin 8 mm dacă sunt aşezate în zona comprimată. Etrierele se execută din bare cu diametrul de 3—8 mm. Procentul de armare longitudinală, pentru zona comprimată,trebue să fie de 0,1 -2%, iar pentru zona întinsă, de cel pufin 0,05%. Barele verticale se aşază la distanfa de 5 cm unele de altele. Etrierele stâlpilor se aşază la intervale egale cu de cel mult 15 ori diametrul ba-relor(dar la mai pufin decât 15 cm), dacă armatura longitudinală e aşezată la exterior,— şi Ia intervale egale cu de cel mult 25 de ori diametrul barelor (dar la mai pufin decât 50 cm), dacă armatura este aşezată la interiorul zidăriei. Armatura supusă la întindere trebue ancorată prin ciocuri având deschiderea liberă de cel pufin 2,5 ori diametrul barei. Capetele barelor se îndoaie în unghiu drept şi se ancorează în beton pe o lungime egală cu de 30 de ori diametrul barei, sau de cel pufin 20 cm.— Zidăria de beton e o zidărie executată din beton turnat în cofraje. Se execută, fie din beton obişnuit, fie din beton ciclopian, adică din beton în masa căruia se înglobează blocuri de bolovani sau de piatră brută de dimensiuni relativ mari. Betonul ciclopian se execută prin turnarea pastei de beton în straturi groase de 15—20 cm şi prin înfigerea blocurilor în masa betonului pe cel pufin jumătate din înălfimea lor. înainte de executare, blocurile trebue curăfite şi spălate cu apă, penfru a asigura legătura lor cu betonul. Aşezarea blocurilor se face înainte ca betonul să înceapă să facă priză. Blocurile trebue să aibă dimensiunile transversale egale cu cel mult 1/3 din lăfimea zidăriei, dir mai mici decât 30 cm. Ele se aşază la distanfe de cel pufin 4- 6 cm de marginile cofrajului. îndesarea betonului ciclopian se face prin vibrare. Zidăriile de beton] se folosesc la fundafii, la ziduri de sprijin, perefi de subsoluri, pile de poduri, diguri, baraje, etc. Zidăria de blocuri ceramice e o zidărie con-fecfionată din blocuri de argilă arsă, de dimensiuni şi forme variate, şi cari au goluri Ia interior IX. Forme de blocuri ceramice cu goluri. (v. fig. IX). Se foloseşte pentru executarea pereţilor de umplutură, a perefilor despărfitori, a planşeelor, etc. Zidăria %de blocuri aglomerate e o zidărie executată din blocuri de piatră artificială aglomerată, de dimensiuni şi forme variate, cu sau fără goluri, şi cari sunt legate cu mortar. Se folosesc cel mai mult blocurile de beton obişnuit, de beton de sgură, de beton de piatră ponce, 36* 564 etc.—- Se foloseşte la executarea perefilor de umplutură şi despărţitori, a planşeelor, a perefilor exteriori (dacă blocurile sunt mari), a unor pardoseli, etc. î. Zidărie mixtă [CMemaHHan KJiaAKa; macon-nerie mixte; gemischtes Mauerwerk, Mischmauer-werk; mixed masonry; vegyes falazat]: Zidărie executată din două sau din mai multe feluri de materiale, sau din acelaşi fel de material, dar cu piese prelucrate diferit. Din punctui de vedere al modului de aranjare a pieselor zidăriei, se deosebesc.* zidărie mixtă în adâncime, la care materialele sunt amestecate între ele pe toată grosimea zidului, —şi zidărie mixtă la suprafafă, la care piesele de diferite materiale sau prelucrate diferit sunf aşezate amestecat numai la suprafafa zidăriei (v. fig.). Tipuri de zidărie mixtă: zidăria de piafră brută la inferior şi de cărămidă la exterior; zidăria de beton la interior şi de cărămidă sau de piatră la exterior; zidăria mixtă mzm z I) zidărie mixtă în adâncime, de beton şi cărămidă; 2) zidărie mixiă în adâncime, de beton şi piafră brută; 3) zidărie mixtă în adâncime, de cărămidă şi piatră brută; 4) zidărie mixtă la suprafafă, de piatră de talie şi de piatră brută; 5) zidărie mixtă la suprafafă, de cărămidă şi de piafră brută. ia suprafafă, de piafră de falie şi de piafră cioplită, sau de piafră brută şi piatră cioplită; zidăria cu umplutură; zidăria placată. Zidăria mixtă e folosită, fie ţ>entru a face economie de anumite materiale costisitoare sau greu de aprovizionat, fie pentru a uşura execufia zidăriei, sau pentru a crea elemente ornamentale sau arhitectonice. 2. Zidărie [KJiaflKa; maţonnerie; Mauerwerk, Mauerung; masonry; komuves-mesterseg]. 2. Cs.: Meşteşugul executării lucrărilor de construcfie din cărămidă, din piafră naturală sau artificială şi din mortar, cum şi a lucrărilor de finisaj al betonului. Uneltele, maşinile-gnelte şi utilajele folosite tn zi- dărie cuprind unelte de trasare, de marcare şi de control, unelte pentru prepararea mortarelor, pentru punerea în lucrare a materialelor, penfru prelucrarea suprafefelor, şi utilaj pentru transportul materialelor. Uneltele de măsurare, de trasare, de marcare, şi de control sunf: firul cu plumb, pentru verificarea verticalităfii zidurilor; echerul cu cumpănă, bolobocul şi nivela cu furtun pentru verificarea orizontalităfii asizelor de cărămidă sau de piatră; dreptarul pentru trasarea şi verificarea suprafefelor plane; colfarul sau echerul, penfru trasarea şi verificarea unghiurilor drepte; scoabele şi reperele de tencuit, pentru marcarea grosimii stratului de tencuială. Uneltele folosite ia prepararea mortarului sunt: sita şi ciurul, penfru sortarea agregatelor mortarului; varnifa de stins var şi varnifa de mortar, pentru stingerea varului şi prepararea mortarului; sapa de var, penfru amestecul varului în timpul stingerii şi al mortarului. Uneltele folosite la punerea în lucrare a materialelor sunt: ciocanul de zidar, penfru cioplirea şi aşezarea cărămizilor; canciocul şi scafa, penfru aşfernerea mortarului pe zid; lopata-cancioc, pentru aşternerea mortarului în cantităfi mari şi pentru nivelarea lui; jghiabul de tencuit, penfru aşternerea fencuelii în cantităfi mari; mistria, penfru aşternarea mortarului în cantităfi mici şi pentru netezirea lui, pentru umplerea rosturilor verticale şi curăfirea de mortar a fefe lor zidului; malaua, pentru a aşeza pe ea o cantitate mai mare de mortar, care e aruncat apoi cu mistria pe perefi sau pe tavan; bidineaua, care serveşte la stropirea suprafefelor de tencuit; şablonul, pentru tras tencuelile profilate. Uneltele folosite la prelucrarea suprafefelor fencuite sunf: drişca, pentru netezirea ten-cuelii; netezitoarea de coifuri, pentru netezirea fencuelii la unghiurile infrânde; spaclul, pentru înlăturarea asperităţilor şi umplerea golurilor; fierul de rostuit, pentru netezirea mortarului din rosturi; peria de sârmă, raşchefa, buciarda, şpiful şi rola, pentru prelucrarea fefei tencuelilor. Maşinile de-lucru folosite în zidărie sunt: malaxorul pentru prepararea mecanică a mortarului; maşina de for-cretaf şi maşina de tencuit, penfru punerea în lucrare a mortarului şi a betonului, prin împroşcare cu ajutorul aerului comprimat; maşina de lustruit betonul, penfru lustruirea pardoselilor de beton sau de mozaic; maşina de drişcuit, penfru drişcuirea mecanică a tencuelilor. Utilajul folosit la transportul materialelor cuprinde: găleata, targa, roaba, tomberonul, containerul şi pompa de mortar, pentru transportul mortarului şi a! betonului; samarul şi containerul pentru transportul cărămizilor; scripetele, macaraua-furn şi ascensorul pentru transportul pe verticală al mortarului şi al cărămizilor. 3. Zidărie. 3. Mş. ferm.: Sin. înzidire (v.). 4. Zidire [KJia/ţKa; ma<;onnage; Mauerung; walling; epites, falazâs]. Cs.: Operafiunea de aşezare, după anumite reguli tehnice, a pieselor sau materialelor unei zidării şi de legare a acestora, penfru a realiza construcfii sau elemente de construcfie. Zidirea are următoarele faze de lucru? trasarea elementelor de construcfie cari trebue 565 executate; prepararea materialelor (mortar, beton, etc.); transportul materialelor la locul de lucru; punerea în lucrare a materialelor; controlul lucrării în timpul execufiei; finisarea lucrării. Prepararea materialelor şi transportul lor se fac de către lucrători cu calificare mică, sau necalificafi. Trasarea, punerea în lucrare a materialelor şi finisarea lucrării se fac de către lucrători calificaţi (zidari). Metodele de executare a zidăriilor diferă după felul materialului şi natura lucrării. (Metodele de executare a zidăriilor de beton sunt descrise sub Turnarea betonului, iar cele de executare a zidăriilor de piatră naturală sunt descrise sub Zidărie de piatră naturală). Zidăria de piatră artificială şi în special, cea de cărămidă se execută prin două procedee: prin zidire cu mistria, şi prin zidire cu mâna (v. fig.). La amândouă procedeele, pietrele sau cărămizile trebue udate bine încât adună mortarul necesar umplerii rostului şi"I împinge către aceasta. La zidirea cu amândouă mâinile, se aşază câte două cărămizi deodată. Cărămizile sunt finute depărtate şi sunt deplasate, în acelaşi timp, pentru aşezare. Cu una dintre cărămizi se împinge mortarul pentru umplerea rostului dintre această cărămidă şi cea aşezată anterior, iar cu cealaltă cărămidă se împinge mortarul pentru umplerea rostului dintre cele două cărămizi cari se aşază. La zidirea cu mâna, dacă rosturile se execută pline, mortarul ieşit din rosturi e curăfit cu ajutorul mistriei. La zidurile groase, se poate face zidirea combinată: cu mistria pentru aşezarea cărămizilor dela marginile zidăriei, şi . cu mâna, pentru aşezarea cărămizilor dintre rânduri. Zidirea cu mâna prezintă avantajul că permite o productivitate a muncii cu 20-”25% mai mare decât zidirea cu mistria* Metode de zidire. a) zidirea cu mistria, punând mortar pe muchia cărămizii; b) zidirea, cu mistria cu formarea rostului vertical cu ajutorul mistriei; c) zidirea cu o singură mână; d) zidirea cu ambele mâini. cu apă înainte de zidire, pentru a nu absorbi apă din mortar şi a-1 lipsi pe acesta de cantitatea de apă necesară întăririi. La zidirea cu mistria, mortarul e aşternut pe suprafafa ultimului rând de cărămizi, cu mistria sau cu canciocui; apoi zidarul aşterne cu mistria, pe una dintre fefele înguste ale cărămizii, un strat de mortar care va umplea rostul vertical dintre această cărămidă şi cărămida aşezată anterior. Aşezarea cărămizii şi potrivirea ei se fac prin apăsare şi lovire cu coada mistriei sau cu ciocanul. După aşezarea cărămizii, se curăfă cu mistria mortarul în exces, ieşit din rost, şi se aşază leită cărămidă. O altă variantă a acestei metode consistă în aşezarea cărămizii fără a se pune pe fafa ei mortarul pentru umplerea rostului vertical, ci prin împingerea acestuia cu mistria, de pe patul de mortar către fafa cărămizii aşezate anterior. Zidirea cu mâna se face, fie cu o singură mână, fie cu amândouă mâinile. Mortarul e aşternut pe stratul de cărămidă aşezat anterior, într'un strat mai gros, de către lucrătorii ajutori, iar zidarul execută numai aşezarea cărămizilor. La zidirea cu o singură mână, cărămida e finută oblic, e înfiptă în patul de mortar aşternut pe zid — şi e împinsă către cărămida aşezată anterior, astfel Prezintă desavantajul că reclamă lucrători cu ca- ( lificare înaltă şi cu multă îndemânare. — î. Zig-zag, fir aerian în ~ [3Hr3aroo6pa3Hbiî! KOHTHKTHbiH npOBOA; fii de trolley en zig-zag; Fahrdraht-zick-zack; trolley wire in zig-zag; cik-cak vezetek]. Elf.: Fir aerian al unei linii de tracfiune electrică dispus în zig-zag, pentru a evita uzura localizată a frotorului (dacă firul s'ar întinde în linie dreaptă, frotorul s'ar uza într'un singur Ioc şi s'ar produce şanfuri adânci, ceea ce ar provoca scoaterea prematură din uz a prizei de luare de curent, eventual deranjamente ale liniei aeriene). s. Zimază [3HMa3a; zymase; Zymase, Găr-stoff; zymase; zi maz]. Chim. biol,: Amestec de enzime confinute în celulele drojdiei, şi având proprietatea de a provoca fermentafia alcoolică a zaharurilor. — Prin dializă, poate fi despărţită în două componente: una nedializabilă, de natură proteică, termolabilă; iar a doua, dializabila, deci cu o moleculă mai mică, termostabilă. 3. Zimină [3HMHH; zymine; Zymine, Aceton-Dauerhefe; ferment, zymin tartositott eleszto]. Chim.: Pulbere obfinută prin tratarea drojdiei de bere cu acetonă (având de 10—20 de ori greutatea drojdiei), spălarea cu eter, uscarea Ia 45° şi pulverizare. Are caracterele zimazei. 566 a. Zimohexază [sHMoreKcasa; zymohexase; Zymohexase; zymohexase; zymohexâza]. Chim. biol.: Amestec de aldolază şi fosfohexamutază Izolate împreună. 2. Z-mfar, Ind. far.: Sin. Ceapraz (v, Ceapraz 1). 3. Zitnfare. Metl.: Sin. Striere, Randalinare, Zimfuire. V. sub Moietare. 4. Zimfuire. Metl.: Sin. Striere, Randalinare, Zimfare. V. sub Moietare. .5. Zinc LlJHHK; zinc; Zink; zinc; horgany, cink]. Chim.: Zn; nr. at. 30; gr. at. 65,38; gr. sp. 7,8; p. t. 419°; p. f. 906°. Element divalent din grupul al doilea a! sistemului periodic. Zincul se găseşte în natură sub forma de sulfură de zinc, blendă (ZnS), carbonat de zinc, smithsonit (ZnCOa), si-licat de zinc, calamină (Zn2SiC>4, H2O), oxid de zinc, zincit (ZnO), etc. Pentru extragerea zincului, ptât carbonatul de zinc, cât şi sulfura de zinc, sunt trecute prin prăjire în oxid de zinc, care e redus cu cărbune. Zincul e un metal cenuşiu, casant la temperatura ordinară, dar maleabil la temperaturi cuprinse între 1.00 şi 150°. încălzit la aer, arde cu flacără verde-albastră, cu formare de ZnO. Apa nu atacă zincul. Acizii diluaţi îl disolvă cu formare de săruri, iar solufiile metalelor alcaline în exces îl disolvă cu formare de hidroxizi amfoteri cu formula: Me [Zn (OH)8]. Zincul e un metal folosit foarte mult în industrie, atât singur, cât şi sub formă de aliaje (alamă). E folosit la acoperirea fierului şi a oţelului, pentru a le proteja de ruginire (v. Zincare) şi a ie mări rezistenţa la ccroziune, în industria electrotehnică la fabricarea pilelor electrice, în zincogra-fie, în industria chimică, etc, Se cunosc următorii isotopi ai zincului: zincul 62, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 9,5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Cu63(d, 3n)Zn€2, zincul 63, care se desintegrează atât cu emisiune de pozitroni (în proporţie de 93%), cât şi prin captură K (în proporfie de 7%), cu timpul de înjumătăfire de 38 min, obfinut prin rea cfiiîe nucleare: Ni60 (7., n) Zn63, Cu63(p, n)Zn63, Cu63(d, 2n)Zn63, Cu65(d, 4n)Zn63, Zn^ ln, 2n) Zn63, Zr\64(y, n) Zn63; zincul 64, care se găseşte în proporfie de 48,89% în zincul natural; zincul 65, care se desintegrează atât prin emisiune de pozitroni (în proporţie de 1,3%), cât şi prin captură K (în proporfie de 98,7%), cu timpul de înjumătăţire de 250 de zile, obfinut prin reacţiile nucleare Cu^d, 2n)Zn65, Cu6 (p, n)Zn65, Zn^(d, p)Zn65, Zn64^, Y)Zn65; zincul 66, zincul 67 şi zincul 68, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 27,81%, 4,07%, 18,61% în zincul natural; zincul 69, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 57 min, obfinut prin reacfiile nucleare; Zn^Jd, p)Zn69, Zn68(n, y)Zn6^, Ga71.(d, a)Zn69, Ga69(n, p) Zn69, As75(, 2 )Zn69; zincul 70, care se găseşte în proporfie de 0,62% în zincul natural; zincul 71, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 2,2 min, obţinut prin reacfiile nucleare Zn69(n, *f)Zn70, Ge73(n, a) Zn70; zincul 72, care se desintegrează cu emisiune de electroni cu timpul de înjumătăfire de 49 ore, obfinut prin fisiunea uraniului cu neutroni. Extragerea zincului din minereuri se face pe cale termică sau electrolitică. Ambele procedee au nevoie de transformarea sulfurii sau a carbonatului în oxid de zinc. Pentru sulfură, transfof» marea consistă într'o prăjire oxidantă, la 800”*1000®, a minereului măcinat mărunt. Se produce reacţia: ZnS 4~ 30 “3> SO2 4* ZnO. Bioxidul de sulf format e folosit de obiceiu pentru prepararea acidului sulfuric. — Transformarea carbonatului de zinc în oxid se face prin simplă calcinare, conform reacţiei: ZnCOâZnO *f C02-Procedeul termic de obfinere a zincului se bazează pe reacfiile: Zn O + CO-* Zn + C02; Zn O + C -> Zn + CO; 2 Zn O + C 2 Zn-t“C02 C02 + C ^ 2CO Operafiunea comportă următoarele faze: amestecarea minereului prăjit sau calcinat, confinând ZnO, cu cărbune măcinat, şi introducerea amestecului în cuptorul de reducere; reducerea ZnO în zinc metalic şi distilarea acestuia; afinarea zincului obfinut. Amestecarea minereului cu cărbune măcinat trebue făcută cât mai intim. Se foloseşte de preferinfă un cărbune cât mai poros. Raportul minereu-cărbune e de cca 1/0,25--1/0,4. Pentru a micşora pierderile produse prin oxidarea metalului, reducerea trebue să se facă în aparate de dimensiuni mici. Se folosesc, de obiceiu, creuzete sau retorte de argilă încălzite la exterior cu gaz metan sau cu cărbune, echipate de tuburi de condensare pentru vaporii de zinc rezultafi. Temperatura de reducere e de cca 1100°. O parte din zincul care distilă după reducere se depune pe părţile reci ale condensatorului, sub formă de praf de zinc parfial oxidat (cca 80% Zn). Există şi procedee continue de reducere în cuptoare rotative, cu ajutorul cărbunelui sau al unor uleiuri cari confin hidrocarburi. Afinarea zincului obţinut prin reducere se fac© de obiceiu prin licuafie sau printr'o redistilare a metalului brut. — Procedeul electrolitic de obfinere a zincului are nevoie de trecerea oxidului de zinc din minereul prăjit sau calcinat într'o sare solub.lă în apă. Pentru aceasta se tratează minereul cu acid sulfuric diluat, care trece oxidul în sulfat de zinc. Se filtrează solufia şi se tratează filtratul cu praf de zinc metalic, care precipită impurităfile (cadmiu, nichel, cobalt, plumb), cari sunt apoi separate, Solufia e supusa electrolizei în căzi cu catod de aluminiu (unde se depun 99,5% zinc) şi cu anod de plumb. Acidul sulfuric care se formează la anod datorită depunerii ionilor de S204~ e folosit la disolvarea unei alte porfiuni de minereu. 567 Metoda electrolitică e mult mai avantajoasă decât cea termică, dând direct un produs de puritate mare. Ea tinde să o înlocuiască complet, cu timpul. Cei mai importanfi compuşi ai zincului sunt următorii: i. Bromură de zinc, ZnBr2, pulbere granuloasă, albă, inodoră, cu gust metalic, cu p. i. 374°, delicvescentă, foarte solubilă în apă şi în alcool. Se întrebuinfează în medicină, ca sedativ, anti-spasmodic. *. Cifrat de zinc, Zn ^6^07)2 + 2 H2O, pulbere amorfă, albă, pufin solubilă în apă, solubilă în acizi, întrebuinfată ca antiepiieptic. 3. Clorură de zinc, ZnCI, sare albă, foarte higroscopică. Se prepară prin disolvarea zincului sau a oxidului de zinc în acid clorhidric diluat, sau prin acfiunea clorului gazos asupra zincului la cald. E întrebuinfată ca deshidratant, pentru impregnarea lemnului în scopul conservării, la lipirea metalelor cu cositor, la fabricarea pergamentului vegetal, etc. 4. Ferocianură de zinc, Zn2Fe (CN)6-f 3 H20, pulbere albă, insolubilă în apă, uşor descompusă de alcalii. E întrebuinfată în tratamentul reumatismului, ai gastralgiei şi al coreei. 5. Galat de zinc, produs bazic, cu compozifia pufin constantă; se prezintă sub formă de pulbere cenuşie-verzuie, insolubilă în solvenfii comuni. Se întrebuinfează în tratamentul eczemelor, ca antiseptic intestinal, şi ca antisudorific. e. Oxid de zinc, ZnO, praf alb amorf, care se obfine prin distilarea zincului într'un curent de aer, sau prin calcinarea carbonatului bazic de zinc. La încălzire se colorează în galben, iar prin răcire devine din nou alb. E întrebuinfat ca pigment pentru vopsit (cunoscut sub numele de alb de zinc), în industria cauciucului, etc. 7. Stearat de zinc, Zn[CH3—(CH2)i6 — COO]2; se prezintă sub formă de pulbere uşoară, onctuoasă, insolubilă în apă, uşor descompusă de acizi, cu separare de acid stearic. Se întrebuin-feeză în industria cauciucului, la prepararea fardurilor şi a altor produse cosmetice. 8. Sulfat de zinc, ZnS04 + 7H20, sare albă, solubilă în apă. Se objine prin disolvarea zincului sau a oxidului de zinc în acid sulfuric diluat. Se 9. Sulfură de zinc, ZnS, praf alb, obfinut prin tratarea unei sări solubile de zinc cu o sulfură alcalină sau cu hidrogen sulfurat. • E întrebuinfată ca pigment de vopsire. — Amestecul de sulfură de zinc şi sulfat de bariu (v. Litopon) e de asemenea întrebuinfat ca pigment de vopsire. — E în-trebuinjată şî în vopselele fosforescente, devenind fosforescentă în urma unei iluminări puternic©, sub acfiunea radiafiilor emise de substanfe radioactive sau a radiaf::ior ultraviolete. 10. Zinc dur [TBepAbifî h,hhk; zinc dur; Hari-zink; hard zinc; kemeny horgany]. Mefl.: Aliaj de zinc, fier şi plumb, care confine cca 4% Fe şi 1,5% Pb, şi care se formează la suprafafa pieselor de ofel introduse în zinc topit. Zincul dur se separă de baia de zinc, având o greutate specifică mai mare şi o temperatură de topire (700°) mai înaltă decât zincul, şi cade la fundul băii de zinc. 11. Zincare [QiţHHKOBaHHe; zingage; Verzin-kung; zinc coating; horganyozăs], Mefl.: Operaţiune de metalizare cu zinc a pieselor de ofel, penfru a le mări rezistenfa la coroziune, respectiv pentru a le proteja contra oxidării. Piesele supuse zincării sunt în prealabil lustruite, degresate şi decapafe. — După procedeu! folosit, se deosebesc mai multe feluri de zincare: 12. ~ ia cald [oraeBOe oiţHHKOsaHHe; zingage â chaud; Feuerverzinkung; firegalvanisation, hot zinc coating; meleg horganyozăs]: Acoperirea pieselor de ofel cu un strat protector de zinc, prin imersiune de câteva secunde, temperatura băii fiind menfinută la cca 450°. Procedeul impune trecerea pieselor de zincat prin fazele preliminare de decapare, spălare, introducere într'un flux; după scoaterea din baie, excesul de zinc e îndepărtat de pe produsul zincat. Decaparea se poate face pe cale chimică sau electrolitică. De cele mai multe ori, decaparea se face chimic, într'o solufie de acid sulfuric, sau prin reducerea oxidului de fier cu hidrat de sodiu. — Spălarea se face, fie prin imersiune într'un basin cu apă, fie prin stropire. — Trecerea pieselor prin flux poate fi realizată, fie prin imersiune într'o solufie, urmată de uscare, I. Schema zincării vaselor cu imersiune în solufie de flux urmată de uscare. M transportor; 2) basin de decapare; 3) basin de spălare; 4) basin cu ZnCI2; 5) cuptor de uscare; 6) baie de zincare; 7) basin de răcire cu apă. întrebuinţează în vopsitorie şi în imprimeria textilă, în medicină, ia obţinerea zincului electrolitic, etc. (v. fig. /), fie prin imersiune în fiux topit (v. fig. li). La aplicarea fluxului prin imersiune, urmată de uscarea pieselor de zincat, se foloseşte o solufie men- 568 finufă la cca 100°, care confine 9% NH4CI şi la care se adaugă ZnC^, până la o concentrafie H. Schema zincării vaselor cu flux topit (fipirig şi clorură de zinc). ?} transportor; 2} basin de decapare; 3) basin de spălare; 4) baie de zincare; 5) cutie cu flux. de 30 g săruri ia 100 cm3 apă; în solufie se adaugă şi 1 ■•*2% glicerina. Când solufia ajunge să confină 5,68 g/i fier, acesta trebue precipitat. La zincarea cu flux topit se foloseşte ZnCl2 şi NH4C! cu un adaus de 6% glicerină; la fiecari 2 ore se adaugă NH4CI, penfru a se menfine o concentrafie de cca 7% NH3, Penfru obifinerea unui strat protector subfire, uniform şi plastic, în baia de zinc topit se adaugă mici cantităfi de aluminiu (cca 0,23%), care apără totodată de oxidare, şi oglin* da de zinc, şi se foloseşte flux de lopitcu compo-zijia 5-6% NaF, 10-20% NH4Cl şi 74-89% ZnCI2. Fluxul topit e localizat deasupra unei zone a băii de zinc topit, fiind separat printr'un perete despărfitor de restul băii (oglinda de zinc) (v. fig. III). Fundul băii de zincare e adeseori umplut cu plumb, care are rolul de acumulator de căldură şi de protector al fundului băii, iar stratul de zinc topit e menfinut la grosimea strict necesară. Stratul de zinc format' are o grosime care diferă (e cuprinsă între0(02 şi 0,15 mm), după durata de imersiune, temperatura băii, forma şi calitatea suprafefei produselor şi impurităţile din baie. Stratul protector obfinut e format( din mai multe pături constituite de faze diferite, cari sunt, succesiv; faza « (solufie solidă de Zn în Fe), faza f (Fe5Zn2i sau FesZnio), faza 5 (FeZn7)f faza £ (FeZn13), fazele g-t-7] (în amestec eutectic) şi faza f\ (zincconfinând în solufie solidă 0,003% Fe).— Fazele cu duritate mare pot fi suprimate prin adăugire de aluminiu în baia de zinc. La un confinut de 0,2% aluminiu în baie, stratul protector obfinut e format numai din două pături: amestecul eutectic (fazele £ şi y) şi solufia solidă yj de Fe în Zn, 1. Zincare la foc. V. Zincare la cald. 2. ~ prin depunere elecfrochimică [ajieKTpo-XHMHqecKOe OLţHHKOBâHHe; zingage par depot electrochimique; elektrolytischer Zinkuberzug; UI. Baie de zincare pentru zincarea vaselor. 1) flux; 2) cenuşă. electrolytic zinc coating; eSektrokemikus horga-nyozâs]: Zincare prin depunere de zinc pe suprafaţa unei piese metalice folosite drept catod, prin electroliza unei.bai constituite în principal dintr'o sare de zinc, anodul fiind confecfionat din zinc electrolitic. După natura sărurilor cari o compun, baia de^zin-care poate fi acidă sau alcalină. Baia acidă e compusă cum urmează: sulfat sau clorură de zinc, cari formează elecfroliful propriu zis; săruri cari măresc conductibilitatea electrolitului (Na2SC>4, (Nh^SC^, NaCI, etc.); diverşi coloizi şi substanfe capilar active, cari dau luciu depozitului format (gumă arabică, dextrină, maltoză, glucoză, etc.); substanţe cari îi măresc acid taiea (acid boric, acid acetic, acid sulfuric). Baia alcalină are ca elec-trolit cianura de zinc, împreună cu alte substanfe cu caracter bazic (NaOH, KOH, KCN, etc.) şi cu substanfe capilar active. De obiceiu, baia de zincare acidă are compozifia: 20 kg sulfat de zinc, 1 kg clorură de zinc, 4 kg sulfat de sodiu, 0,5 kg acid boric şi 1 kg dextrină la 100 litri apă; ea permite o densitate de curent de 0,5—3 A/dm2, mai mare decât densitatea-de curent de 0,5—2 A/dm2, pe care o suportă baia uzuală de zincare alcalină, cu compozita: 5 kg cianură de zinc, 5 kg sodă caustică şi 4,5 kg cianură de sodiu, la 100 litri apă. Zincarea cu luciu, folosită pentru a obfine un depozit de zinc cu luciu şi coloare frumoasă, se execută în băi alcaline, cărora li se adaugă săruri de aluminiu, săruri de magneziu, dextrină, etc.; densitatea de curent utilizată e de 3—4 A dm2. Temperatura la care se execută zincarea e cuprinsră între 18 şi 25°. Grosimea depozitului de zinc are valori cuprinse între 0,005 şi 0,05 mm, după durata operafiunii; astfel, penfru a obf'ne un strat de zinc cu grosimea de 0f007***0,015 mm, la o densitate de curent uzuală, durata zincării e de 14—25 minute la baia acidă, de 50*** 100 minute la baia alcalină, respectiv de 9—18 minute la baia de zincare cu luciu. După zincare, piesele sunt spălate cu apă sau, dacă au o colorafie gălbuie (mai ales în cazul zincării cu luciu), sunt tratate, înainte de spălare, cu o solufie diluată de acid azotic şi bicromat de potasiu în apă. Depozitul de zinc e mai uniform, are aspect mai frumos şi poate fi prelucrat mai uşor decât cel obfinut prin celelalte procedee de zincare. Zincarea prin depunere electrochimică se aplică Ia piesele de automobil sau de motocicletă, la armaturi, Ia diverse unelte, etc. 3. ~ prin difuziune [uiepapAHSaiţHH; sherar-disation; Sherardisierung; sherardising; serardi-zâîâs]: Tratament termochimic de mărire a rezistenţei la coroziune a pieselor metalice, care consistă în îmbogăţirea în zinc a straturilor dela suprafafa pieselor, prin încălzirea lor într'un mediu care cedează z;nc. Piesele, în prealabil decapate, sunt introduse într'o tobă rotativă, în care se găseşte un amestec de pulbere de zinc şi oxid de zinc, în prezenfa nisipului fin sau a caolinului 569 (cari împiedecă concrefionarea pulberii) şi a unui adaus de aliaje de zinc şi fosfor (cari dau luciu stratului zincat). Toba se încălzeşte la temperatura de 250—450° şi se roteşte încet, timp de 1 — 10 ore, după grosimea dorita a stratului zincat. Zincul difuzează în piesă, formând la suprafafa ei o solufie solidă de zinc în fier, cu bune pro-priefăfi de rezistentă la coroziune, dar casantă, nesuportând îndoiri. Zincarea prin difuziune se aplică la fabricarea pieselor mici, turnate din fontă maleabilă, a pieselor de maşini agricole, a buloanelor, a şuruburilor, etc. — Sin. Sherardizare. i. Zincare prin imersiune ia cald. V. Zincare la caid. t, ~ prin pulverizare [oiţHHKOBaHHe nyjibBe-pH3au;H6H; zingage par projection; Spritzver-zinkung; zink spraying; szorâsi horganyozăs], V. sub Metalizare prin pulverizare. 3. Zincif [KpacHan iţHHKOBan py^a, d,hhkht; zincite; Zinkit, Rotzinkerz; zincite; cinkit, voros horganyerc]. Mineral.: ZnO. Oxid de zinc, natural, cristalizat în sistemul hexagonal hemimorf, cu luciu adamantin; are coloare roşie ca sângele, urma cafenie, duritatea 4 şi gr. sp. 5,4—5,7. Se prezintă în agregate grăunfoase sau în cruste concentrice. E un nrnereu de zinc. 4. Zincoafuminit [iţHHKaJiyMHHHT; zincoalu-minite; Zinkaluminit; zincoaluminite; zinkaluminit]. Mineral.: Zn3AI3 [(OHi3 | S04], H20. Sulfat bazic de zinc şi aluminiu, natural. 5. Zincofoîografie [iţHHK0(|)DT0rpa4)Hfl; zin-cophotographie; Zinkophotografie; zincophotogra* phy; cinkofotogrâfia]. V. Sub Fotocolografie. e. Zincograf [iţHHKOrpa(|); zincographe; Zin-kograph; zincographer; cinkogrâfus]. Arfe gr.: Lucrător calificat, care execută clişee zincografice (v. sub Zincografie). 7. Zincografie [iţHHKOrpacJmH; zincographie; Zinkographie; zincography; cinkogrâfia]. Arte gr.: Ansamblul procedeelor de confecfionare a clişeelor de tipar pe o placă de zinc, prin metode fotochimice sau fotoeîectrice. Placa de zinc, acoperită cu un strat fotosensibil, se expune luminii printr'un negativ al imaginii de reprodus, şi se developează. Pe placă se presară praf de asfalt, care aderă, la încălzirea acesteia, numai la părfile plăcii cari nu trebue adâncite; asfaltul se topeşte şi acopere aceste părfi cu un strat protector, iar părfile neacoperite se corodează tu acid azotic. Acoperirea cu asfalt şi corodarea se repetă de mai multe ori, până când se obţine adâncimea necesară. 8. Zincogravură [rpaBHpoBaHHe iţţraKa; zinco-gravure; Zinkogravur; zinc engraving; cinkogravura]. Arfe gr.: 1. Ansamblul procedeelor de confecfionare a clişeelor de zinc imprimabile, prin gravarea manuală sau mecanică (urmată uneori de corodarea chimică), într'o placă de zinc, a elementelor neutre (ia clişeele de tipar înalt)» respectiv a elementelor active (la clişeele de tipar adânc). Se foloseşte rar, numai la lucrări de tipar speciale (de ex. la reproducerea de imagini artistice în tipar adânc), fiind înlocuită prin procedee fotochimice (v. sub Zincografie). — 2. Clişeu confecfionat prin zincogravură. — 3. Copie imprimată folosind un clişeu confecfionat prin zincogravură. 9. Zingiber. Bot.: Gen de plante din familia zingiberaceelor ingiberee. Cuprinde plante perene, înalte, cu rizomi puternici şi cu inflores-cenfe, uneori terminale, alteori plecând direct din rizom. Sunt cunoscute douăzeci de specii, răspândite în India orientală, în arhipelagul malaez, în China, în Japonia şi în insulele Oceanului Pacific. 10. Zinîgsberacee. Bot.: Familie de plante mo-nocotiiedonate, care cuprinde plante erbacee, perene, cu rizomi şi rădăcini puternic desvolfare, cu inflorescenfe simple sau foarte variat compuse; în majoritate, au flori hermafrodite, simetrice sau asimetrice. Această familie se divide în trei $ub-familii: Hedychieae, Zinigibereae şi Globbeae, care cuprinde numeroase genuri. Sunt întrebuinţate ca plante medicinale sau sunt folosite ca plante horticole. — u. Zinkeniî [iţHHKeHHT; zinkenite; Zinkenit, Bieiantimonglanz; zinckenite; cinkenit]. Mineral.: PbS Sb2S3. Sulfură de zinc şi de stibiu, naturală, cristalizată în sistemul rombic, pseudohexagonal, cu duritatea 3 şi gr. sp. 5,3. 12. Zinnwaldif [iţHHHBaJib aht,jihthohht; zinn-waldite; Zinnwaldif; zinnwaldite; zinnwaldit]. Mineral.: K, Li, Fe, Ai [(F, OH)2 | AiSi3Oi0]. Mică de litiu, cu gr. sp. 2,9—3,1. îs. Zippeif [iţaimeiiT; zippeite; Zippeit; zip-peite;zippeit]. Mineral.: UO3 [U02 | SO4], 4—8 H20. Sulfat de uraniu, natural, de coioare galbenă. 14. Zircon [iţHpKQH; zircon; Zirkon; zircon; cirkon]. Mineral.: ZrSi04. Silicat de zirconiu, na» tural, cristalizat în sistemul tetragonal; are duritatea 7,5 şi gr. sp. 4—4,8. — Se prezintă în granule rotunjite, de obiceiu turburi sau colorate în brun sau în roşcat. Varietăţile roşii şi transparente sunt apreciate ca pietre semiprefioase (hiacint). E foarte răspândit ca element accesoriu în roce eruptive acide şi neutre, abundent mai ales în sienite. 15. Zirconiu [nnpKOHHH; zircon; Zirkon; zirco-nium;cirkonium]. Chim.: Zr; nr. at. 40; gr. at. 91,22; gr. sp. 6,5; p. t. 1700°; p. f, cca 2900°. Element di-, tri- şi tetravalent din grupul al patrulea al sistemului periodic. Zirconiu! se găseşte în natură ca zircon (silicat de zirconiu, ZrSiO^, baddeleyit (bioxid de zirconiu, Zr02), etc. E un metal dur, cu luciu metalic, care se obfine prin încălzirea în vid a tetraclorurii de zirconiu cu sodiu metalic. Se cunosc următorii isotopi ai zirconiului: Zirconiu! 89, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 mm, obfinut prin reacfia nucleară Y 89 (p, n) Zr89; zirconiul 90, zirconiul 91, zirconiul 92, zirconiul 94 şi zirconiul 96, cari se găsesc, respectiv în proporfie de 51,46%, 11,23%, 17,11%, 17,40% şi 2,80% în zirconiul natural; zirconiul 95, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 65 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Zr94(n, y) Zr95, Zr94 (d, p) Zr95, 570 Mo98 (n, d) Zr95, cum şl prin fisiunea uraniului şi a plutoniului cu neutroni sau prin bombardarea uraniului şi a toriului cu particule a; zirconiul 97, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 17 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Zr96(n, *ţ) Zr97, Mo100 (n, a) Zr97, cum şi prin fisiunea uraniului sau a plutoniului cu neutroni sau prin bombardarea uraniului sau a toriuiui cu particule a; diferifi isotopi de număr de masă nedeterminat, cari se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire, respeciiv de 5 s, 18 min, 90 min şi 70 ore. Compuşii mai importanţi ai zirconiului sunt: azo-tura de zirconiu, ZrN, şi carbura de zirconiu, ZrC, compuşi cu o foarte mare duritate, cu aspect metalic; bioxidul de zirconiu, Zr02, şi bioxidul hidratat, care, fafă de hidroxizii alcalini, are rolul de acid, acidul zirconic; halogenurile zirconiului teiravalent, în special fluorura lui, ZrF4, care, cufluo-rurile alcaline, dă săruri complexe, zirconiufluoruri. Acidul zirconic şi o varietate mai pufin hidra-tată, acidul metazirconic, dau săruri: zirconafii. 1. lif. Tehn.: Sin. Scaun de supapă (v.). 8. Ziuă. V. Zi. 3. Zizanie [panrpac, OBCflHHiţa; ivraie, ray-grass; Lolch, Raigras; ray-grass; kurtaperje]. Bof.: Lolium perenne Linn.; plantă ierboasă, din familia gramineelor. Creşte prin livezi, păşuni şi fânefe, fiind cultivată, adesea, prin parcuri şi grădini, unde formează peluze decorative. Dă o recoltă abundentă, care e întrebuinfată ca nutref. — Sin. Osigă, Obsigă. 4. Zn Chim.: Simbol literal pentru elementul Zinc. : 5. Zoană. Ind. ţăr.: Pleavă, ciuruială, rămăşiţe dela vânturatul grânelor. 0. Zob [menKH; residus; Abfallholz; wood chips; hulladekfa]. Ind. lemn.: Aşchii rezultate din tăierea arborilor cu toporul. Se folosesc ca sortiment inferior de lemn de foc. 7. Zob [tcpoxa; restes; Abfâlle; residues; hul-ladekdohâny]. Ind. fuf.: Fărâmăturile de foi şi praful de tutun cari trec printr'o sită cu ochiurile de 1/1 mm. 8. Zoizif [iţOH3HT; zoisite; Zoisit; zoisite; zoi-szit]. Mineral.: Ca2Al3[0H|(Si04)3]. Silicat de calciu şi de aluminiu, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 6 şi gr. sp. 3,23‘--3,38, cu luciu sticlos, de coloare cenuşie, gălbuie sau verzuie. 9. Zonă [30Ha, IIOHC; zone; Zone; zone; zona]. 1, Geom.: Porţiune dintr'o sferă, cuprinsă între două plane paralele. Distanfa dintre plane se numeşte înălfimea zonei. — 2. Porfiune conexă din suprafafa Pământului, ale cărei părfi au anumite caracteristice comune. — 3. Bandă de frecvenfe, în care oscilafiile au anumite caractere comune. — 4. Interval de temperatură în care se produc transformări caracteristice unui material. — 5. V. Climat. 10. Zonă [30Hâ; zone; Zone; zone; zona]. 6. Metl.: Spafiu limitat prin plane verticale sau orizontale, în interiorul unui cuptor metalurgic cu mers continuu, caracterizat prin fenomene specifice (de ex, reacfii chimice sau regim de temperatură), Delimitarea unei zone se face fie constructiv, fie prin dirijarea adecvată a procesului tehnologic. Exemple: La cuptorul înalt se deosebesc: zona de evaporare a apei si de descompunere a substanţelor volatile şi a carbonaţilor; zona de reducere; zona de carburare şi de formare a sg urii; zona de oxidare (zona gurilor de vânf). Cuptoarele cu propulsie penfru laminare pot avea fie numai doua zone, cari sunt zona de preîncălzire şi zona de încălzire la temperaturi înalte, fie (unele tipuri) trei zone, a treia zonă fiind zona de menţinere la temperaturi înalte. La cuptoarele de uscat tip tunel se deosebesc zona de preîncălzire, zona de încăizire şi zona de răcire. 11. Zonă acviferă [BOflOHOCHan 30Ha; zone aquifere; Wasserzone; zone of encroaching water; vizzona]. Expl. petr.: Porfiune dintr'un zăcământ de hidrocarburi, saturată integral (sau predominant) cu apă aparfinând zăcământului, prin rezerva de energie pe care o cedează prin împingerea fifeiului, fie din cauza alimentării dintr'o sursă exterioară (pânză freatică, sinclinal acvifer sau strat acvifer comunicant cu cel petrolifer), fie din cauza expansiunii elastice a apei (importantă numai când zona acviferă are dimensiuni mari). 12. Zona căii de comunicafie [30Ha oyTH coo6~ iiţeBHH; zone de la voie de communication; Ver-kehrswegzone; communication way zone; kozle-kedesiut-zona]. Drum., C.f.: Fâşia de teren pe care e amplasată o cale de comunicafie cu accesoriile ei (lucrări de artă şi de apărare, instalafii de semnalizare, cantoane, etc.) şi care aparfine administraţiei căii respective. Lărgimea zonei variază în funcfiune de felul şi de importanfa căii de comunicaţie. Zona e despărţită de terenurile învecinate prin pietre de hotar sau prin alte semne convenţionale. Spaţiile dintre marginile zonei căii şi picioarele taluzelor (la rambleuri) sau crestele lor (la debleuri) se numesc zone laterale. 13. Zonă critică. Metl.: Sin. Zonă de transformare (v.). 14. Zonă de admisiune [30Ha fteâeTBHfl napa; zone d'admission; Fullungsstrecke; admission zone; beomlesi zona]. Mş.: Porfiune din cursa pistonului unei maşini, corespunzătoare intervalului de timp în care orificiile de admisiune sunt deschise. 15. Zonă de amorsare [sanac yCTOHHHBOCTH; marge d'amorţage; Abstand vom Pfeifpunkte; singing margin; sipzona], Telc.: Suma câştigurilor suplementare maxime pentru cele două sensuri de transmisiune, cari se pot adăugi încă aceluia dintre repetoare, în condifiunile cele mai critice din punctul de vedere al amorsării oscilafiilor, fără ca sistemul să înceapă să producă oscilaţii întreţinute sau intermitente. în genereI, zona de amorsare e egală cu dublul zonei stabilităţii. 16. Zonă de cimenta} ie [30Ha iţeMeHTaiţHH; zone de cimentation; Zementierungszone; cement-ing zone; cementâlâsi zona]. Mineral.: Zonă de îmbogăţire secundară, la contactul cu zona primară a unui zăcământ filonian de sulfuri. Mine-reurile proprii din această zonă provin din redu- 571 cerea sulfafilor aduşi de apele de infiltraţie în prezenta lampritelor. Minereurile cele mai frecvente din zona de cimentafie sunt: calcozinul, covelinul, bornitul, chalcopirita, pirita, galena, blenda, etc. i. Zonă de compresiune [30Ha OKaTHfl; zone de compression; Kompressionszone; compression zone; kompresszio-zona]. Mş.; Porfiune din cursa pistonului unei maşini, corespunzătoare intervalului de timp în care orificiile de admisiune şi evacuare sunt închise, iar fluidul din cilindrul e comprimat. *. Zonă de detentă [30Ha pacmnpeHHfl; zone de detente; Expansionszone; expansion zone; ki-terjeszt^si zong]. Mş..' Porţiune din cursa pistonului unei maşini, corespunzătoare intervalului de timp în care orificiile de admisiune şi evacuare sunt închise, iar fluidul din cilindru se destinde. s. Zonă de evacuare [30Ha BbinycKa; zone d'evacuation; Evakuierungszone; evacuation zone; kiomlesi zona], Mş.: Porjiune din cursa pistonului unei maşini, corespunzătoare intervalului de timp în care orificiile de evacuare sunt deschise (la motoarele în doi timpi, cu trei fante, sunt deschise şi orificiile de baleiaj). 4. Zonă de filtraj [AHana30H (fmJibTpa; zone de filtrage; Durchlâ^igkeiisbereich; filtering zone; szuresi zona]. Elf.: Intervalul de frecvente în care frecventele trec fără atenuare printr'un filtru electric de reactanfe. 5. Zonă de gaze libere [30Ha CBo6o#Hbix ra30B; zone gazeifere iniţiale; iniţiale Gaszone; iniţial gss-cap; kezdo gâzzona]. Expl. pefr.: Porţiune dintr'un zăcământ de fijeiu, saturată predominant cu gaze libere, saturafia în apă sau în fifeiu fiind inferioară celei ireductibile, în situafia anterioară începerii exploatării. Ulterior acesteia, volumul zonei de gaze libere creşfe prin expansiunea acestora şi, eventual, prin alimentarea cu gaze ieşite din solufie şi separate gravitafional. Zona de gaze libere constitue o importaniă rezervă de energie a zăcământului, care trebue folosită pe cât posibil numai penfru producerea afluxului de tijeiu spre gaura de sondă. — Sin. Zonă gazeiferă. 6. Zonă de halaj [30Ha 6yKCHpoBaHHH; zone de halage; Treidelleinezone; towing zone; von-taio kotel]. V. sub Halaj. 7. Zonă de influenfă [30Ha ; zone d'infiuence; Einflufjzone; influence zone; gyujto-zona], Expl. pefr.: Suprafafa din jurul unei sonde, din care aceasta drenează fifeiul sau gazele. « ». Zonă de oprire [3anpeTHaa soea; zone d'arret; Sperrzone; security track; zaro ov]. M/ne.: Porfiune de galerie având lungimea de 50-" 100 m, umezită suficient cu pulverizaioare puternice sau putând primi cantităfi mari de pulbere de steril — şi care creează condifiuni speciale pentru amestecul exploziv de grizu sau de praf de cărbune cu aer, reducându-i simfitor sensibilitatea de aprindere. 9. Zonă de tăcere [30Ha MOJiqaHHH; zone de silence; Stillzone, Schweigegebiet; silent zone; holtzona]. Radio.: Regiunea în care, în mod normal, emisiunea unui radioemifător nu poate fi recepţionată. Zonele de tăcere apar mai ales în cursul transmisiunilor efectuate în benzile de unde scurte şi foarte scurte, şi sunf cuprinse între zona primară de serviciu (v.) a radioemifăforului, în care radiocomunicajiile se realizează prin unda terestră (v.) — şi zona în care radiocomunicafiile se realizează prin unda reflectată (v.). La frecvenfe înalte, deoarece unda terestră se atenuează repede cu distanfa, zona primară de serviciu se întinde pe o suprafafă mică, astfel că zona de tăcere începe chiar din vecinătatea radioemifăforului. Raza zonei de tăcere depinde de raportul dintre frecvenfă de emisiune a radioemifăforului şi fre~ cvenfa critică a stratului reflectant, de înălfimea acestui strat şi, în mai mică măsură, de distribuia ionizării în strat; ea e cu atât mai mare, cu cât frecvenfă de emisiune e mai înaltă, cu cât ioni-zarea stratului e mai mică şi cu cât înălfimea lui e mai mare. Fiecare strat separat al ionosferei determină, pentru fiecare frecvenfă, o anumită rază a zonei de tăcere. 10. ~ dş transformare [30Ha npeo6pa30Ba-hhh; zone de fransformation; Transformations-zone; fransformation zone; transzformâcio-zona]. Mefl,: Intervalul de temperatură în interiorul căruia se formează austenita, la încălzirea unui aliaj feros, sau se descompune austenita, la răcirea aliajului. Aceste două zone se suprapun numai parfial, fiindcă temperaturile extreme (A1 şi A3, respectiv Acem , corespunzătoare diagramei de echilibru, au valori diferite Sa încălzire şi la răcire, — istereză termică). 11. Zonă de vegetafie [30Ha paCTHTeJibuan; zone de vegetation; Vegetationsbereich; vegetal zone; vegetâcioszona]. Horf.: întindere caracterizată prin unul sau prin mai multe tipuri de vegetafie. Exerrplu: zona pădurilor de stejar, zona coniferelor, zona alpină, zona montană, etc. în fitogeo-grafie, zona delimitată de altitudine se numeşte (impropriu) etaj. îs. Zonă geologică [reoJionraecKaH 30Ha; zone geologique; geologische Zone; geologiczone; geologiai-zona, foldtani zona], Geol.: Fiecare subdiviziune stratigrafică a etajelor şi subetajelor, după fosila cea mai caracteristică pe care o confine (de ex. straiele cu Macrocephalites macro-cephalus), pentru a indica zona cu această fosilă, caracteristică etajului Dogger superior. 13. Zonă neutră [HeHTpajibHan 30Ha; zone neutre; neutrale Zone; neutral zone; semleges zona]: Adâncimea dela care variafiile anuale ale temperaturii aerului atmosferic nu mai influenţează temperatura rocelor scoarfei Pământului, caracterizată printr'o temperatură a acelor roce, constantă şi egală cu temperatura medie anuală a aerului atmosferic. Adâncimea zonei neulre variază cu locul. 14. Zonă neutră magnetică [MarHHTHan Heâ-TpaJIbHSH 30Ha; zone neutre magnetique; magne-tische neutrale Zone; magnetic neutral zone; mag-neses semleges zona]. Elf.: 1. Locul geometric al 572 tuturor punctelor situate între polii unui magnet în cari intensitatea câmpului magnetic e nulă (la periferia indusului). La maşinile electrice cu colector există câte o zonă neutră între fiecari doi poli vecini şi de nume contrare; deci numărul de zone neutre ale unei maşini electrice e egal cu numărul de poli. Dacă re acţiunea indusului e neglijabilă, zonele neutre sunt piane determinate de axa maşinii şi de bisec-toarele unghiurilor formate de axeie perechilor de poli magnetici. Tensiunile electromotoare induse în conductoarele indusului cari se găsesc de o parte şi de alta a zonelor neutre au sensuri contrare, şi sunt nule în conductoarele cari se găsesc în zonele neutre ale maşinii electrice. Pozifia şi forma zonelor neutre la maşinile electrice depind de distorsiunea fluxului magnetic provocată de reac-fiunea indusului, deci de intensitatea curentului care trece prin înfăşurarea indusului. — 2. Planele determinate de axa unei maşini electrice cu colector şi lamelele de colector corespunzătoare conductelor din înfăşurarea indusului cari se găsesc în zonele neutre (în accepfiunea 1) ale maşinii. Periile aşezate în zonele neutre ale colectorului culeg o tensiune electrică maximă. î. Zonă petroliferă [He(|)TeHOCHaH 30H8; zone petrolifere; Erdolzone; oii zone; koolaj-zona], Expl. petr.: Regiune care înglobează câmpuri petrolifere. s. Zonă primară de serviciu [nepBHHHafl 30:ia; zone primaire de service; Năhebereich; contact broadcast primary zone; kozelsegi-zona]. Radio.;: Regiune pe suprafafa Pământului, în vecinătatea unui radioemifător, în care radiocomunicafiile se realizează prin unda terestră (v.). Raza zonei primare de serviciu depinde în foarte mare măsură de frecvenfa undei terestre, micşorându-se la creşterea acesteia; ea mai depinde de conductivitatea solului şi de directivitatea antenei de emisiune. Zona primară de serviciu e zona principală a radiocomunicafiilor pe unde lungi şi medii « 2 MHz). 3. Zonă radiogoniometrică [paflHOrOHHOMe-TpHHeCKaH 30Hâ; zone radiogoniometrique; Pei-lerzone; radiogoniometric zone; irânyito zona]. Radio.: Suprafafa de teritoriu afectată unei stafiuni radiogoniometrice terestre pentru a da, prin radiocomunicafie, relafiile cerute de orice aeronavă care sboară peste acea suprafafă. 4. Zonă stratigrafică. V. Orizont. 5. Zonă subsfratosferică [cy6cTpaT:oc(|)epHafl 30Ha; zone sousstratospherique; Substratosphăre-zone; substratospherical zone; alsztratoszferikus zona]. Meteor.: Regiunea superioară a tropo-sferei, situată imediat sub tropopauză. 6. Zonă tropicală [TponH^ecKHH none, Tpoira-qecKan 30Ha; zone tropicale; Tropikalzone, Tropenzone; tropical zone; tropikus zona]. Meteor.: Zona de pe suprafafa Pământului, cuprinsă între paralelele 23°27' latitudine boreală şi 23°27' latitudine australă. V. şi sub Climat. 7. Zooeconomie [3K0H0MH«a jkhbothobo^- CTBa; zooeconomie; Tierzuchtokonomie; zco-economics; âllatgazdâlkodâs]: Gen.; Disciplina care se ocupă cu aplicarea principiilor de economie rurală la creşterea animalelor, penfru ca o întreprindere zootehnică să fie rentabilă. 8. Zoologie [300Ji0rHH; zoologie; Zoologie, Tierkunde; zoology; âllattan, zoologia]. Gen.: Ramură a Ştiinfelor naturale, care se ocupă cu studiul animalelor. — Zoologia descriptivă se ocupă cu aspectele exterioare ale animalelor; zoologia sistematică se ocupa cu repartizarea lor pe categorii, după anumite criterii. Zoologia se împarte în mai multe ramuri de studiu: Mamalogie (studiul mamiferelor), Ornitologie (studiul pasărilor), Erpetologie (studiul reptilejor), Ihtiologie (studiul peştilor), Malacologie şi Helmintologie (studiul molusceior, al viermilor şi al altor animale inferioare), Entomologie (studiul animalelor articulate). 9. Zoosferină [C00CTepHH; zoosterine; Zooste-rin; zoosterine; zooszterin]. Chim. biol.: Fiecare dintre produşii sterolici naturali, cari se găsesc în toate celulele animale, liberi sau sub formă de esteri ai acizilor graşi. 10. Zootehnie [sooTeXHHKa; zootechnie; Tier-zuchtlehre; zootechnics; âllatenyesztes]. Gen.; Ştiinfă al cărei obiect e studiul creşterii, al îmbunătăţirii şi exploatării animalelor şi pasărilor domestice. Cuprinde Zootehnia generală, care se ocupă cu sistematica animalelor domestice, înmulfirea lor, ereditatea şi variafiunile caracterelor, influenfă condifiunilor de traiu, metodele de creştere şi de îmbunătăfire, cum şi mijloacele şi instituţiile pentru încurajarea Zootehniei,— şi Zootehnia specială care se ocupă cu cercetarea raselor din fiecare specie de animale domestice, cu creşterea şi ameliorarea lor. u. Zores, ofel ~ [cTaJib Z.; acier Z.; Z. Stahl; Z. steel; Z. Z. acel]. Cs.: Ofel în bare cu profil special (v. fig.), folosit în construcţia de poduri metalice. De obiceiu, se montează între longeroane, perpendicular pe axa podului (pentru a susfine balastul). 12. Zr Chim : Simbol literal pentru elementul zir- Profiluri Zores. coniu. 13. ZV, ofel Sin. Ofel cu profil în Z, pentru vagoane. V. sub Z, ofel 14. Zvecuif [odTHHîKa, 3aTHJKKa; cambrage; Zwicken; cambering; fârafoglalâs]. Ind. piei,: Operafiunea de tragere a fefelor de încălţăminte pe calapod. V. Tragere pe calapod. 15. Zugrav [MaJiap; peintre en bâtiments; Hău-sermaler; house painter; mâzolo, fest6]. Cs.: Lu- crător calificat, specializat în executarea lucrărilor de zugrăveală. i. Zugrăveală [no6ejiKa; peinture; Malerei; painting; mâzolat], Cs.: 1. Stratul de lapte de var (spoială) colorat prin adăugirea unor substanţe minerale, aplicat pe suprafa{a unui perete. Poate fi neted sau în relief (obţinut prin stropirea sau prin împroşcarea unui material mai consistent), într'o singură coloare (monocrom) sau cu desene în mai multe colori (policrom), imitând tapetul (zugrăveală imitafie de tapet). Zugrăveala monocromă se aplică peste un strat de spoială cu lapte de var, care curăţă suprafafa peretelui şi astupă as- 573 peritafile. Zugrăveala policromă se executa prin aplicarea unei zugrăveli monocrome, care formează fondul peste care se execută desenele, fie cu ajutorul unor tipare, fie cu ajulorul unei role de cauciuc, cari imprimă desenele fiecărei colori în parte. —Sin. Zugrăvit. — 2. Zugrăvire. 2. Zugrăvire [6eJlHTb; peinture; Malerei; painting; mâzolâs]. Cs.: Operaţiunea de acoperire cu spoială colorată a suprafeţei unui perete. Comportă aceleaşi faze de lucru ca spoirea, la cari se adaugă aplicarea spoielii colorate şi, eventual, executarea desenelor. — Sin. Zugrăveală, Zugrăvit. SUPLEMENT Articole noi ' Articole de completare ** Articole corectoare A i. Abatere între purtătoare şi sgomot [otho-meHHe ypoBHeâ HecymeS nacTOTbi h rnyMa; ecart entre porteuse et bruit; Gerăuschabstand; carrier-to-noise ratio; jelzaj-viszonyl. Te/c.: Nivelul amplitudinilor undei de curent (respectiv de tensiune electrică ),purtătoare fafă de amplitudinile undei respective a sgomotului, exprimat în decibeli sau în neperi, dupâ selecfiune şi înainte de începerea oricărui proces nelinear, cum sunt limitarea amplitudinii şi detectarea. Abonament cu convorbiri taxate [a60He-MeaT c n0pa3r0B0pH0H onaaTOH; abonne-ment â conversations taxees; Einzelgebuhrenan-schlufj; message rate service; egyes-tarifa]. Te/c.: Abonament care dă abonatului dreptul la un număr limitat de convorbiri telefonice locale în schimbul taxei de abonament, convorbirile în plus fiind taxate după numărul lor. 3. ~ cu tarif fix [aSoHeMeHT c noBpeMeH-HOâ 0nJiaT0H; abonnement forfaitaire; Pauschalge-buhrenanschlufj; flat rate service (subscription); âlta-lâny-tarifa]: Abonament care dă abonatului dreptul |a un număr ilimiiat de convorbiri telefonice locale. 4. Abrazare [a6pa3HH; abrasion; Abrasion; abrasion; csiszolâs]. Tehn.: Prelucrare prin aşchiere, efectuată manual sau mecanizat, cu un abrazor. Exemple: polizarea, rectificarea, lustruirea cu discuri cu abrazivi. s. Abrazor [a6pa3HBHbiH HHCTpyMeHT; abra-sif; Schleifmittei; abrasive, abradant; csiszolo, ko-szoruio], Tehn.: Uneaită abrazivă, fabricată dintr'un aglomerat abraziv sintetic (de ex. pietrele abrazive cu liant ceramic, fabricate prin presare) sau natural (de ex. piatra ponce naturală, în bucăfi). Materialul abraziv aglomerat poate fi natural (de ex. diamant, şmirghel, corindon, granat, cuarf, etc.) sau artificial (de ex. corindon sintetic, alun-dum, carbură de siliciu, carbură de bor, sticlă, etc.), liantul folosit poate fi anorganic (de ex. ceramic mineral, etc.) sau anorganic (de ex. lacuri, răşini sintetice, cauciuc, etc.). Partea ei activă poate avea forma de disc, de con, de prismă, etc.— Sin. Unealtă abrazivă, Corp abraziv, Piatră abrazivă (v.). e. Absorpţiei, metoda ~ [enoeo6 norJionţe-HHH; methode de l'absorption; Absorbtionsme-thode; absorption mefhod; abszorpcio-eljârâs]. Te/c.: Metodă de măsurare a radiofrecvenfelor, bazată pe fenomenul de târîre a frecvenfei (v.). în această metoda, se reperează cu un undametru heterodină (v. sub Undametru) frecvenţa dafă da oscilatorul supus măsurării, astfel încât să se obfină şxtincfie în casca telefonică. Se cuplează apoi cu bobina oscilatorului un undametru de rezonanfă (v. sub Undametru), căruia i se variază frecvenfă. Rezultă o târîre afrecvenfei, oscilatorul modificându-şi frecvenfă în funcfiune de reactanfa pe care o reprezintă undametrul de rezonanfă pentru circuitul său. Abaterea de frecvenfă se manifestă în casca heterodinei printr'un fon audio, care revine la frecvenfă nulă (la extincţie) când undametrul de rezonanfă e acordat pe frecvenfă nominală a oscilatorului. Metoda se foloseşte când bobina circuitului acordat al oscilatorului e accesibilă unui undametru de rezonanfă, de precizie. Metoda poate duce la erori mari, dacă undametrul se cuplează în acelaşi timp atât cu circuitul de placă, cât şi cu •cel de grilă al tubului electronic oscilator. ?. Abur** [BOflflHOâ nap; vapeur d'eau; Was-jserdampf; steam; goz, vizgoz]. Termof.: Vapori de apă. în timpul vaporizării intenţionate, apa e des-părfită de abur printr'o suprafafă limită, la a cărei traversare cele mai multe dintre mărimile caracteristice (volumul specific, densitatea, energia internă, indicele de refracfiune, căldura specifică, etc.) variază în mod discontinuu. Legătura dintre mărimile de stare ale apei şi cele ale aburului în echilibru în timpul vaporizării, respectiv legătura dintre aceste mărimi la aburul saturat, se determină cu ajutorul ecuafiei lui Cla-peyron-Clausius: în care p e presiunea, T e temperatura absolută la care se produce vaporizarea, r e căldura latentă de vaporizare, A e echivalentul caloric al lucrului mecanic, v" şi v' sunt volumele specifice ale aburului saturat uscat şi ale apei în starea de saturafie. Ecuafia lui Clapeyron-Clausius poate fi aplicată la limită atât apei în starea de saturafie, cât şi aburului saturat uscat. în domeniul aburului supraîncălzit, ecuafia nu poate fi aplicată; se utilizează o ecuafie de tip van der Waals (v. Van der Waals, ecuafia ~): W (p+^) (v-b)=RT, în care a, b şi R sunt constante, caracteristice gazului sau vaporilor respectivi. Deoarece rezultatele numerice pe cari le dă ecuafia lui van der Waals diferă atât de mult de cele experimentale încât nu pot fi utilizate în practica, s'au stabilit ecuafii asemănătoare ecuafiei (2), dar cari fin seamă şi de unele cjinfre fenomenele pe cari 37 sn ecuafia lui Van der Waaîs le neglijează. Una dintre cele mai cunoscute e ecuafia lui Koch: (3) RT A / x \2-82 moo/ B (-Y Aioo/ + (J-Y,6 MOO/ care, îrrpreună cu rezultatele determinărilor experimentale, a stat multă vreme la baza tabelelor de abur folosite în practică; recent, Vu- Variafia căldurii specifice la presiune consfanfă (Cp), în funcfiune de temperatură şi de presiune. keîovîci şi Novikov, finând seamă de asociafia moleculelor de abur în molecule complexe (binare şi ternare) şi generalizând ecuafia lui Van der Waals, au stabilit ecuafia (4) cu care se obfin rezultate numerice comparabile — în limita diferenfelor admisibile în tehnică— atât cucele din „tabelele cadru" (v. Tabelă de abur), cât şi cu rezultatele determinărilor experimentale, Ecuafiiie de mai sus, cum şi altele asemănătoare, cari servesc la determinarea mărimilor de stare a aburului, sunt complicate şi deci nu pot fi utilizate comod în calculele tehnice. în locul acestor ecuafii, în calculele tehnice se folosesc tabele cari confin mărimile de stare ale apei şi ale aburului (v. Tabelă de abur), sau diagrame, dintre cari sunt folosite cel mai mult diagrama i-s (v. Diagrama Mollier) şi diagrama T-s (v. Diagrama entropică T-s a apei şi a aburului). La întocmirea acestora, pentru entalpie şi pentru entropie s'a luat ca origine starea tn care apa cu temperatura 0° se găseşte la presiunea de saturafie corespunzătoare (0,00623 ata).— Aburul e agentul termic cel mai mult folosit în tehnică, în agregatele producătoare de energie mecanică (motoare şi turbine cu abur) şi în cele mai variate instalafii de încălzire (în industriile chimică, alimentară, textilă, etc., în instalafii de sterilizare, de încălzire a imobilelor, etc.), deoarece se obfine din apă prin mijloace relativ simple şi poate înmagazina cantităfi mari de căldură.— După temperatură, se deosebesc abur saturat, abur supraîncălzit şi abur subrăcit. î. Âbui saturat [HacbiuţeHHbiH nap; vapeur d'eau saturee; Sattwasserdampf; saturated steam; telitett goz]. Termof.: Abur a cărui temperatură e egală cu temperatura de saturafie corespunzătoare presiunii la care se găseşte aburul. Pentru a provoca condensarea parfială a aburului saturat, e suficient ca temperatura acestuia să scadă cu o valoare oricât de mică. Aburul saturat e un amestec de două faze în echilibru termodinamic, — faza lichidă (apa în stare de saturafie) şi faza gazoasă (aburul saturat uscat), — dar la limită poate lipsi una dintre cele două faze. Fiecărei presiuni îi corespunde o anumită temperatură de saturafie a aburului; variafia temperaturii de saturafie în funcfiune de presiune e reprezentată prin curba de vaporizare a apei iar valorile respective se găsesc în tabelele de abur saturat. Pentru calcule aproximative, în locul ecuafiilor teoretice poate fi folosită relafia simplă: >•- (4)‘ în care ps şi ts sunt presiunea de saturafie şi temperatura de salurafie. Eroarea dată de relafia de mai sus e de 2'*'3%. Aburul saturat poate fi uscat, sau umed. «. Abur saturat uscat: Abur saturat din care lipseşte cu totul faza lichidă (titlul x = 1). O creştere oricât de mică a temperaturii aburului saturat uscat provoacă supraîncălzirea lui, iar o scădere oricât de mică a temperaturii provoacă condensarea parfială a aburului. Aburul saturat uscat se găseşte deci într'o stare limită. Pentru a evita utilizarea ecuafiilor de stare complicate, valabile pentru aburul saturat uscat, în 579 calculele aproximativa poate fi utilizată relafia simplificată: ps-v" = 2t unde ps e presiunea de saturafie, iar v" e volumul specific al aburului saturat uscat. Eroarea dată da această formulă între 8 şi 60 ata^e de aproximativ 2%. Anumite mărimi termice de stare ale aburului saturat uscat pot fi determinate direct, din tabelele de abur (v.), sau prin calcul, din următoarele relafii: entalpia in = i* -f r = %* -f p -î- y, energia internă Uns=Ht + p, entropia unde simbolurile cu indicele (') se referă la mărimile de stare ale apei la saturafie, şi simbolurile cu indicele (") se referă la mărimile de stare ale aburului saturat uscat, r e căldura latentă de vaporizare, p = u"—u' şi y=Ap (î>"--') şi de cel al aburului saturat uscat (vH), cât şi de titlul aburului saturat umed (x), şi anume e v = v' + x — Pentru presiuni până la cca 25 ata şi pentru valori ale titlului apropiate de unitate, se poate utiliza formula aproximativă: v&xvn. Anumite mărimi de stare termica ale aburului saturat umed pot fi determinate direct, din diagrame, sau prin calcul, din următoarele relafii: entalpia i — i’ + x ■ r — i' + x • (/" — i')f energia internă: u — n' + xp = u' x • (u" — u')t entropia r s = $’ + x — =s'-t-x ■ (*'-*'), * s unde notafiile au semnificafiile indicate sub Abur saturat uscat. Aburul saturat umed se obfine chiar în spafiul în care se produce vaporizarea apei (cameră de evaporare, tobă de căldare, etc.). Nu e indicat transportul aburului saturat unrfed la distanfe mari prin conducte, deoarece, datorită coeficientului mare de cedare a căldurii (3000-6000 kcal/m2-grad h), se produc pierderi mari prin condensare. Aburul saturat umed e foarte mult întrebuinfat în schimbătoarele de căldură (instalafii de încălzire, distilatoare, condensatoare, etc.), cum şi în unele maşini de forfă, de putere relativ mică sau de construcfie mai veche (locomobile motoare cu abur, unele locomotive, turbine, etc.). Chiar în maşinile de forfă moderne, alimentate cu abur mult supraîncălzit, în urma destinderii care se produce, aburul devine abur saturat umed în partea de presiune joasă a maşinii, dacă evacuarea se face în condensator. Creşterea excesivă a umidităfii aburului în partea de presiune joasă a maşinilor de forfă constitue un inconvenient important, care duce la uzarea rapidă sau chiar la distrugerea maşinilor (prin lovituri de berbec în cilindru, la maşinile cu piston, şi prin eroziunea paletelor, la turbine). Acest inconvenient poate fi evitat prin supraîncălzirea puternică a aburului de alimentare a maşinii sau prin supraîncălzirea intermediară a aburului. — Sin. Abur umed. *. ~ subrăcit [HeHacbimeHHbiS nap; vapeur sousref rigeree; unterkuh Iter Wasserdampf; underre- 37 $80 frigerated steam; alâhutott goz]: Abur a cărui temperatură e inferioară temperaturii de saturare corespunzătoare presiunii ia care se găseşte aburul. Aburul subrăcit se găseşte în stare instabila, iar producerea lui e favorizată de răcirea cu vitesă mare. Condensarea e posibilă şi se produce brusc, dacă în aburul subrăcit apare un nucleu de condensare (un corp străin, o particulă ionizată, o picătură de apă, etc.). Prezenfa aburului subrăcit se constată în straturile superioare ale atmosferei, unde umezeala din aer rămâne necondensată, deşi temperatura e inferioară temperaturii de saturafie corespunzătoare presiunii parfiale a aburului. De asemenea, în fenomenele de curgere prin orificii (găuri în perefii căldărilor, ajutajele turbinelor, etc.), datorită vitesei mari de scădere a temperaturii (determinată de vitesa mare de transformare, respectiv de curgere), aburul nu începe să se condenseze decât mai târziu, după ce, prin amestecul cu fire de praf, cu particule de lichid, etc., devine posibilă aparifia nucleelor de condensare.— Sin. Abur suprasaturat, Abur suprarăcit. 1. Abur supraîncălzit [neperpeTbiH nap; vapeur d'eau surchauffee; uberhitzter Wasserdampf; over-heated water steam; tulhevifettgoz]: Abur a cărui temperatură e superioară temperaturii de saturafie corespunzătoare presiunii la care se găseşte aburul. Pentru a provoca condensarea aburului supraîncălzit e necesar ca temperatura acestuia să scadă cu o valoare finită. Diferenfa dintre temperatura aburului supraîncălzit (temperatura de supraîncălzire) şi temperatura de saturafie se numeşte grad de supraîncălzire; cu cât aceasta e mai mare, cu atât aburul are o comportare mai apropiată de aceea a gazelor perfecte. Pentru a evita utilizarea ecuaţiilor de stare complicate, valabile penfru abur, în calculele aproximative se poate utiliza ecuafia empirică a iui Tumbirfz-Linde: (1) p0(v + 0,016) = RT, în care i£ = 47,06 kgm/kg grad. Erorile date de această ecuafie sunt admisibile numai dacă presiunea aburului nu depăşeşte cca 12 ata. Anumite mărimi de stare termică ale aburului supraîncălzit se pot determina direct, din diagrame şî tabele, sau prin calcul, din ecuafii de stare ca ecuafia (1), cum şi în funcfiune de mărimile de stare ale aburului saturat uscat şi de temperatura de supraîncălzire, cu următoarele relafii: & entalpia: i = i"+ ^ • dd = i + cpm («• — $s); constanta, cpm e căldura specifică medie, iar a- (°C) şi T (°K) sunt temperaturi. Căldura de producere a unui kilogram de abur supraîncălzit cu temperatura e & X^zq+r -f ■ d$ = *?+r + cpw(^"“^s), entropia: ar_ „, . r j. — 5 "1“ cpm ’ *n ţ> ' unde i" şi s" sunf entalpia şi entropia aburului saturat uscat, Cp e căldura specifica la presiune unde q e căldura necesară pentru producerea unui kilogram de abur saturat uscaf şi r e căldura latenta de vaporizare. Relafia di = Cp • de-, valabilă pentru gazele ideale, dă rezultate cu atât mai exacte la aburul supraîncălzit, cu cât gradul de supraîncălzire e mai mare. Căldura specifică a aburului supraîncălzit sufere variafii importante în funcfiune nu numai de tem** peratură, ca la gazele perfecte, ci şi de presiune. La o anumită presiune, odată cu creşterea gradului de supraîncălzire, căldura specifică scade repede până la o valoare minimă şi apoi creşfe lent. Influenfă presiunii asupra valorii căldurii specifice scade cu creşterea gradului de supraîncălzire; la presiuni mari, căldura specifică creşte foarte mult cu scăderea temperaturii, valorile maxime fiind atinse în domeniul aburului saturat uscat. în jurul punctului critic, valoarea căldurii specifice tinde către infinit. Pentru aburul supraîncălzit, exponentul adia-batic are valoarea y. = 1,3. Aburul supraîncălzit se obfine prin încălzirea aburului saturat într'un schimbător de căldură, numit supraînecizitor, prin care circulă numai aburul supus supraîncălzirii; intrarea apei în supra-încăizitor ar împiedeca supraîncălzirea aburului, deoarece căldura primită ar fi consumată pentru vaporizarea apei. Aburul supraîncălzit e mult întrebuinfat la motoare cu abur de construcfie recentă (motoare cu piston şi turbine), deoarece mărirea gradului de supraîncălzire determină o creştere mare a randamentului termic al maşinii. De asemenea, supraîncălzirea aburului reduce umiditatea şi inconvenientele pe cari aceasta Se produce în partea de joasă presiune a maşinilor (v. şi Abur saturat umed). Penfru transportul la distanfă prin conducte e recomandabil ca aburul să fie uşor supraîncălzit, deoarece coeficientul de cedare a căldurii — care e mult mai mic la aburul supraîncălzit decât la aburul saturat — face ca pierderile prin condensafie să fie foarte mici sau chiar nule. 2. ~ suprarăcit. V. Abur subrăcit. 3. ~ suprasaturat. V. Abur subrăcit. ' 4. ~ umed. V. Abur saturat umed.— După mărimea presiunii, se deosebesc abur de înaltă presiune, abur de medie presiune şi abur de joasă presiune. 5. Abur de joasă presiune** [nap HHSKoro flaB-JlSHHfl; vapeur â basse pression; Niederdruckwas-serdampf; low-pressure steam; alacsonynyomâsu goz]: Abur cu presiunea până la cca 15 ata, având temperatura până la cca 350°. Aburul de joasă presiune (numit şi abur cu parametri coborîfi) e folosit pentru încălzire (încălzirea imobilelor şi încălzirea în scopuri tehnologice), pentru alimentarea motoarelor cu piston şi a turbinelor de putere mică; de asemenea, e folosit la turbine de putere mai mare, dar de construcţie veche. în prezent, în general se evită folosirea aburului de joasă presiune pentru producerea energiei mecanice, deoarece randamentul termic teoretic e relativ mic (sub 28%). i. Abur de înalta presiune** [nap BbiCQKOro 40BJI6HHH; vapeur â haute pression; Hochdruck-wasserdampf; high pressure steam; magasnyomâsu goz]: Abur cu presiunea mai înaltă decât 50 ata, având temperatura peste 450°. Aburul de înaltă presiune (numit şi abur cu parametri înalfi) e folosit pentru alimentarea turbinelor de putere mare (de câteva zeci şi chiar peste 200 MW), cu condensafie, cum şi a turbinelor de putere mijlocie (de câţiva megawaţi)/ cu contrapresiune. Folosirea aburului cu presiunea de 100—150 ata, la temperatura de 550—600°, a intrat în practica curentă a centralelor termoelectrice mai noi; există instalafii cari funcfionează cu abur a cărui presiune depăşeşte presiunea critică, având temperaturi apropiate de 700°. Randamentul termic teoretic al motoarelor alimentate cu abur de înaltă presiune ajunge uneori până la 48%. s. ~ de medie presiune** [nap cpe^Hero AaBJieHHH; vapeur â moyenne pression; Mittel-durckwasserdampf; middle pressure steam; kozep-nyomâsu goz]: Abur cu presiunea cuprinsă între 15 şi 50 ata, având temperatura între 350 şi 450°. Aburul de medie presiune (numit şi abur cu parametri medii) e folosit pentru alimentarea turbinelor cu abur de putere mijlocie (dela câfiva megawafi până la cca 15 MW), cum şi pentru alimentarea turbinelor de putere mare, dar de construcfie mai veche; totuşi, recent s'au construit câteva tipuri de motoare cu abur, în general cu turafie înaltă, alimentate cu abur de medie presiune. Randamentul termic teoretic al motoarelor alimentate cu abur de medie presiune e cuorins între 28 şi 37%. s. ~ cu parametri coborîfi: Sin. Abur de joasă presiune (v. S.). 4. ~ cu parametri înalfi: Sin. Abur de înaltă presiune (v. S.). 5. ~ cu parametri medii: Sin. Abur de medie presiune (v. S.). e. ~ normal [HOpMaJTbHbiii nap; vapeur d'eau normale; Normalwasserdampf; normal steam; nor-mâlis vizgoz]: Abur cu presiunea de 760 mm col. Hg şi temperatura de 100°. Entalpia aburului normal e de 638,9 kcal/kg. — După modul de obfinere, se deosebesc abur proaspăt (viu), abur uzat (de evacuare), abur prelevat (de priză), şi abur laminat. 7. Abur laminat [ApocceJiapoBaHHbiH nap; vapeur etranglee; Drosselwasserdampf; throttled steam; folytott goz]: Abur a cărui presiune a fost redusă înainte de locul de folosire, printr'un aparat 581 reductor de presiune, până la valoarea impusă de consumatorul de abur. Aburul laminat e folosit în industrie pentru alimentarea instalafiilor a căror presiune de funcfionare e inferioară presiunii surselor de abur (căldare de abur, priză de abur, etc.). Entalpia aburului laminat e egală cu entalpia aburului înainte de laminare; energia mecanică realizabilă din aburul laminat e însă mai mică decât energia mecanică realizabilă din acelaşi abur înainte de laminare, diferenfa fiind cu atât mai mare, cu cât laminarea e mai puternică. întrebuinfarea aburului laminat e o solufie neeconomică, deoarece din punctul de vedere energetic e mult inferioară, fie întrebuinţării aburului uzat sau prelevat, fie chiar întrebuinfării aburului proaspăt. Totuşi, această solufie e muit utilizată în industrie penfru alimentarea micilor consumatori, a căror pondere mică în ansamblul instalafiei nu justifică complicafiile constructive şi investirile impuse de folosirea aburului uzat, prelevat sau proaspăt. s. ~ prelevat [nHTaTejibHbiH nap; vapeur de prise; Anzapfwasserdampf; steam taking off; csa-poît goz]: Abur preluat dela o priză situată între etajele unui motor cu abur (motor cu piston sau turbină). Aburul prelevat se foloseşte când presiunea aburului, impusă de consumatorul de căldură, trebue să fie mai înaltă decât presiunea aburului evacuat din maşina din care se prelevează. Presiunea aburului prelevat poate fi menfinută la valoarea impusă de consumatorul de căldură, la maşinile cu prize reglate (echipate cu regulatoare de presiune), sau creşte cu sarcina maşinii, la maşinile cu prize nereglate. întrebuinfarea aburului prelevat e deosebit de avantajoasă din punctul de vedere economic, deoarece permite producerea combinată a energiei mecanice şi a căldurii — şi anume: o parte din en-talpia aburului extras prin priză serveşte pentru a produce energie mecanică în etajele cari preced priza; restul entalpiei e utilizat de consumatorul de căldură. în acest fel, costul energiei mecanice obfinute prin detenta prealabilă în maşină a aburului prelevat revine Ia aproximativ o treime din costul energiei mecanice produse în regim de condensafie, deoarece căldura care nu a fost utilizată la producerea de energie mecanică nu se mai pierde în apa de răcire a condensatorului, ci serveşte consumatorului de căldură. Aburul prelevat e folosit, fie în instalafiile de termificare industrială (de ex. abur pentru scopuri tehnologice, pentru preîncăl-zirea apei de alimentare a căldărilor cu abur, etc.), fie în instalafiile de termificare imobiliară (de ex. abur pentru încălzirea imobilelor). — Sin. Abur de priză. 9. ~ proaspăt* [CB63KHH nap; vapeur fraîche; Frischwasserdampf; live steam; friss goz]: Abur adus la punctul de utilizare direct dela generatorul de abur, fără a fi fost folosit în prealabil într'un agregat oarecare, sau fără a fi suferit vreo reducere de presiune şi de temperatură, decât cea care se produce în conducta de transport dintre generatorul de abur şi punctul de utilizare. — Sin. Abur viu. 582 î. Abur uzat [0Tpa60TaHHbi& nap; vapeur usee; gebrauchter Wasserdampf; used steam; fârafd goz]: Abur evacuat din maşinile cu abur, după ce a expandat pentru a produce energie mecanica. Presiunea aburului uzat poate fi menţinută la valoarea impusă de consumatorul de abur, la maşinile cu contrapresiune reglată (echipate cu regulatoare de presiune), sau creşte cu sarcina maşinii, la maşinile cu contrapresiune nereglată. întrebuinţarea aburului uzat e deosebit de avantajoasă din punctul de vedere economic, deoarece în acest fel e folosită şi entalpia aburului care nu ‘ a servit la producerea de energie mecanică (v. şi Abur prelevat). Avantajul maxim se ob}ine când se foloseşte întreaga cantitate de abur evacuată din maşină, deoarece în acest caz toată energia mecanică dată de maşină e produsă în regim de termificare. Aburul evacuat din maşinile cu contrapresiune (cu presiunea de evacuare sensibil superioară presiunii atmosferice) poate fi folosit atât pentru încălzire (încălzire în scopuri tehnologice, încălzirea imobilelor), cât şi penfru alimentarea motoarelor cu abur de presiune joasă. Aburul evacuat din motoarele cu evacuare în atmosferă (cuconfra-presiune de câteva zecimi de atmosferă) sau din motoarele cu condensafie cari funcfionează cu vid relativ mic poate fi întrebuinfat] pentru încălzire, în special în scopuri tehnologice (de ex. pentru preîncălzirea apei de alimentare a căldării unei locomotive), sau pentru alimentarea unor maşini auxiliare (turboventilatoare de tiraj Ia locomotive, turbine pe nave, etc.). Aburul evacuat din maşinile cu condensafie cari funcfionează cu vid mai înaintat nu mai poate fi folosit, având presiunea foarte joasă şi temperatura numai cu pufin superioară temperaturii mediului ambiant (v.). — Sin. Abur de emisiune, Abur de evacuare. i. ~ de emisiune: Sin. Abur uzat (v. S), 8. ~ de evacuare: Sin. Abur uzat (v. S.). 4. ~ de priză: Sin. Abur prelevat (v. S.). 5. ~ viu: Sin. Abur proaspăt (v. S.) După scopul la care serveşte, se deosebesc abur pentru încălzit, abur pentru industrie, abur pentru incendiu, etc. a. Abur de fiert. V. Abur penfru industrie, 7. ~ penfru încălzit* [corpeBaiomHH nap; vapeur pour chauffage; Heizdampf; heating steam; hevito goz ]: Abur, în general de joasă presiune (■1,2*"2,5 ata), folosit pentru încălzirea imobilelor sau pentru producerea de apă caldă în acestea. Aburul penfru încălzit poate fi produs în căldări speciale de joasă presiune (şi eventual laminat), sau poate fi preluat dela o centrală termoelectrică de termificare (ca abur prelevat sau ca abur uzat), ultima solufie fiind mult mai avantajoasă decât prima (v. Termificare urbană). 8. ~ penfru incendiu* [npoTHBonottcapHbiit nap; vapeur d'incendie; Notloschdampf; fire steam; iuzgoz]: Abur insuflat sub presiune, automat sau la comandă, prin ajutaje fixe dispuse astfel, încât să dirijeze vâna de abur asupra locului în care există pericol de incendiu. 9. ~ pentru industrie[TexflOJiorHqecKHH nap; vapeur â l'usage technologique; Dampf fur techno-logische Zwecke; steam fortechnological purposes; goz technologiai celok reszere]: Abur folosit în industrie pentru alimentarea agregatelor sau a instalafiilor în cari se produc procese tehnologice cari au nevoie de căldură sau chiar de abur ca atare (de ex.: preîncălzirea apei de alimentare a căldărilor în centralele termoelectrice; alimentarea instalafiilor din industria chimică, textijă, alimentară, etc.; aburirea lemnului; etc.). Aburul pentru industrie poate fi produs în căldări speciale, sau poate fi abur prelevat sau uzat, ultima solufie fiind de preferit celei dintâi (v. Termificare industrială). — Sin. Abur industrial; sin. (impropriu) Abur de fiert. 10. Abur-deşeu [0Tpa60TaHHbiH nap; dechets de vapeur; Abfallwasserdampf; refuse steam; hulla-dekgoz]: Abur rezultat din procesele tehnologice în cari se urmăreşte alt scop decât producerea aburului (aburul rezultat la stingerea cocsului sau Ia răcirea sgurilor, aburul secundar, etc.). Datorită entalpiei mari a aburului-deşeu, acesta intervine în mod defavorabil în bilanfu! energetic al instaiafiei respective. Prin recuperarea entalpiei aburului-deşeu se pot realiza economii importante de combustibil. 11. ~ secundar [BTOpHHHbiH nap; vapeur secondaire; Sekundărwasserdampf; secondary steam; szekunder goz]. Ind. chim,: Abur produs în timpul evaporării sau vaporizării unei solufii care e supusă concentrării (v. Vapori secundari)* 12. Ac de trasare. V. Trasare, ac de 13. Acceleraţie transversală: Sin. Accelerafie centripetă (v.). 14. Accelerator de fază [$a3Hbm ycKopHTeJib; accelerateur de phase; Phasenakzelerator; phase accelerator; făzisgyorsito]. Radio: Lentilă electrică aplicată în deschiderea unei antene în formă de horn, pentru a transforma undele sferice în unde plane, prin împărfirea undei sferice în mai multe fascicule şi mărirea, într'o măsură anumită, a vitesei de fază a fiecărui fascicul. Figura alăturată reprezintă un accelerator de fază. Lentila e formată dintr'un sistem de plăci conductoare curbarea frontului undei, î) lentilă. Horn în fermă de sector, echipat cu o lentilă simplă, din făşii metalice paralele, a căror adâncime radială variază aşe- de-a-lungul deschiderii hor-zate paralel CU direcfia nului, pentru a compensa câmpului electric, la o distanfa pufin mai mare decât jumătate din lungimea de undă, cu lungimea cu atât mai mare, cu cât distanfa pe care trebue să o parcurgă fasciculele undei sferice e mai mare. Trecând prin lentila, fasciculele de undă sferică dela marginea lentilei sunt accelerate mai mult decât cele dela mijloc, astfel că, la ieşire, se obfine o undă plană. în locul lentilelor cu plăci de lungime variabilă se pot folosi lentile cu plăci de aceeaşi 583 lungime, însă aşezate ia distanfe diferite de-a-lungul deschiderii hornului, lentile cu fire conductoare aşezate la distanfa pufin mai mică decât un sfert din lungimea de undă, lentile dielec-tricef etc, 1. Acceptor de electroni [ajieKTpoHHbiă aK-iţeiiTop, n0Jiynp0B0AHHK c He£ocTaioiij,HMH SiieKTpOHaMH; accepteur d'electrons; Elektro-nenempfănger; electron acceptor; elektronakcep-tor]. Chim., Fiz.: Atom sau grup da atomi care, într'o legătură semipolară, e legat de restul moleculei care se formează, printr'o pereche de electroni cari, înainte de legătura, aparfineau acestui rest (donor de electroni). Pentru realizarea unei legături semipolare, trebue fie să-i lipsească acceptorului doi electroni din opt, pentru a se completa un grup de opt electroni periferici# fie ca acceptorul să poată avea mai mult decât opt electroni în stratul de electroni periferici. V. şi Donor de electroni. 2. Acceptor, circuit ~ [nponycKaioiiţHH koh-Typ; accepteur; Akzeptor; acceptor; akceptor]. Elf.: Circuit electric care prezintă o impedanfă relativ mică pentru o anumită frecvenfă sau bandă de frecvenfe, în raport cu impedanfa pentru celelalte frecvenfe. Un circuit acceptor e echivalent cu un circuit format dintr'un condensator legat în serie cu o bobină. fi. Acetat [aiţeTaT; acetate; Azetat; acetate; acetat], Chim.: Nume generic pentru sărurile acidului acetic (cu formula CH3—COOM) şi pentru esterii lui (cu formula CH3 — COOR); de exemplu: acetat de sodiu (CH3~COONa) şi acetat de etil (CH3-CGOC2H5). 4. Acefil, cifră de Sin. Indice de acetil (v.). 5. Acefolaf [aiţeTOJiaT; acetolat; Acetolat; acetolate; acetolat]. Farm.: Nume generic pentru produsele medicamentoase obfinute prin distilarea ofetului în prezenfa unor plante medicinale. 0. Acefofeu [aiţeTOJlb; acetole; Azetole; acetole; acetol]. Farm.: Nume generic pentru produsele medicamentoase obfinute prin disolvareâ unor medicamente în ofet oficinal. — Sin. Ofet medicinal. 7. Achromobacfer perolaus. Biol.: Microorganismul care produce în ouă mirosul desagreabil de mucegaiu, fără să schimbe prin activitatea lui proprietăfiie fizice ale ouălor, cari, ca aspect, par să fie proaspete, albuşul fiind limpede şi gălbenuşul păst/ându-se întreg. Microorganismul se introduce în ou prin porii cojii, din paiele umede ale cuibarului, pe cari el se desvoltă, în special daca acestea sunt murdărite cu pământ. Se desvoltă mai bine la temperatură joasă, astfel încât apare primăvara, timpuriu, cum şi toamna, târziu. 8. Aciditatea pieilor [KHCJlOTHOCTb ko>k; aci-dife du cuir; Lederazidităt; leather acidity; bor-savassâg], Ind. piei.: Valoarea exponentului de hjdrogen al extrasului apos al unei probe de piele tăbăcită. în mod normal, pieile reacfionează slab acid. Un confinut de ecizi organici slabi, în can-tităfi moderate, cari pot să provină, de exemplu, din zemurile de tăbăcire vegetală, nu are influenfă dăunătoare. Prezenfa acizilor tari liberi (acid clorhidric, acid sulfuric, acizi sulfonici, acid oxa-lic), cari pot să provină, de exemplu, dela o albire necorespunzătoare cu acizi, dela o spălare insuficientă după tratarea cu o cantitate în exces de tananfi sintetici auxiliari pe beză de acizi sulfonici, dela o neutralizare insuficientă a pieilor tăbăcite mineral, produce însă deteriorarea pieilor în cursul depozitării şi al îmbătrânirii. Deteriorarea pieilor în urma acfiunii acizilor tari liberi se manifestă întâi prin crăparea moale a pieilor când sunt îndoite, apoi prin scăderea generală a rezistenfei şi, în cele din urmă, printr'o descompunere totală a lor ca fesut organizat. Afară de aceasta, pielea care are un confinut mare de acizi tari, liberi, produce coroziunea metalelor cu cari ajunge în contact, distruge afa şi căptuşeala cu cari sunt confecfionafe obiectele de piele, şi provoacă iritafii pe pielea omului şi a animalelor, 9. Acidizare [khcjiothbh o6pa6oTKa CKBa-3KHH; traitement â l'acide; Săurebehandlung; acid treatment; sav-eljârâs]. Expl. petr.: Metodă de intensificare a afluxului sau a influxului sondelor, consistând în injectarea unei solufii de acid clorhidric de concentrafia 8-*15% în zona de strat imediat vecină găurii de sondă, în vederea di-solvării mineralelor carbonatice, a creării de noi canale de drenaj şi a sporirii locale a permea-bilităfiî rocei colectoare şi deci a debitului de fifeiu. în cazul aplicării la sondele de injectare a apei, afară de disolvarea carbonafilor, acidul disolvă şi depunerile de hidroxizi de fier şi asigură trecerea, în starea floculată, de volum mic, a mineralelor argiloase hidratabile reversibil. — Sin. Acidifiere. 10. Acidulare [no£KHCJieHHe; acidification; An-săuerung; acidifying; savanyitâs]. Chim.: Operaţiunea de adăugire a unui acid într'o solufie sau într'un lichid, în vederea măririi exponentului de hidrogen. — Sin. Acidificare, Acidizare. 11. Acroşaj* [BTsrHBaHHe b ckhxpohh3m; ac-crochage; Einlaufen (in den Synchronismus); craw-Iing; befutâs]. Elf.: 1. Trecerea la turafia de sincronism a unei maşini electrice sincrone sau a unei comutatoare, după conectarea ei la refea. Spre a asigura acroşajul, se aduce maşina, printr'un mijloc oarecare, la o turafie inferioară şi foarte apropiată de turafia de sincronism, şi se reglează curentul de excitafie până când tensiunea la bornele maşinii devine sensibil egală cu tensiunea refelei; prin uşoare variafii de tu-rafie, se caută coincidenfa de fază între maşină şi refea şi, când se constată aceasta, se conectează maşina la refea. — Sin. Prindere. —- 2. V. Acroşarea maşinii asincrone. 12. Acfiniului, isotopii ~ [H30T0nbi aKTHHHH; isotopes de l'actinium; Aktiniumisotope; actinium isotopes; aktinium-izolopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isoiopi ai actiniului: actiniul 222, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timp de înjumătăfire foarte scurt, obfinut prin desin- 584 tegrarea cu emisiune de particule oc, a protactiniului 226; actiniul 223, care se desintegrează atât cu emisiune de particule a (99,9%), cât şi prin captura K (0,1%), cu timpuf de înjumătăfire de 2,2 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a protactiniului 227; actiniul 224, care se desintegrează atât cu emisiune de particule a (cca 10%), cât şi prin captură K (cca 90%), cu "timpul de înjumătăfire de 2,9 ore, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a protactiniului 228; actiniul 225, care se desintegrează cu emisiune de particule «, cu timpul de înjumătăfire de 10 zile, obfinut atât prin desintegrarea cu emisiune de electroni, a radiului 225, prin desintegrarea prin captură K a toriului 225 sau prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a protactiniului 229; actiniul 226, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 22 de ore, obfinut prin bombardarea uraniului cu particule a; actiniul 227, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 21,7 ani, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a protactiniului 231, în filiafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~); actiniul 228, numit şi mesotoriu 2, care se desintegrează, cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 6,13 ore, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a me-sotoriului 1, în filiafiunea familiei radioactive a toriului (v. Toriului, familia ~). 1. Adaptare [corJiacoBaHHe; adaptation; An-passung; adaption, matching; illeszfes]. Elf.: 1. Alegerea impedanfelor parfiaie ale generatoarelor, translatoarelor şi receptoarelor în serie ale unei instalafii electrice, astfel încât puterea electromagnetică transmisă să fie maximă (şi deci să se evite pierderile de putere transmisă, prin reflexiuna). — 2. Varierea valorilor impedanfelor individuale ale generatoarelor sistemelor de transmisiune şi receptoarelor în serie ale unei instalafii electrice, astfel încât puterea transmisă să fie maximă; varierea poate fi făcută fie la receptor, sistemul de transmisiune fiind dat, fie în sistemul de transmisiune, receptorul fiind dat. Dacă un dipol generator care are impedanfa interioară 2^ e încărcat cu un dipol pasiv de impedanfă 2, puterea activă cedată de dipolul generator dipolului pasiv e maximă când valorile absolute ale celor două impedanfe sunt egale, reactanfele lor fiind egale şi de semne contrare. Adaptarea unui cuadripoi la dipolul pasiv pe care-l alimentează se realizează când impedanfa caracteristică a cuadripolului e egală cu impedanfa dipolului pasiv alimentat. în acest caz, impedanfa de intrare a cuadripolului devine egală cu impedanfa lui caracteristică, iar raportul de transformare a curenfi lor devine egai cu raportul de transformare a tensiunilor. 2. Âdapfor*[a,n;ailTep; adapfeur; Anpasser; adaptor; illeszfo]. Elf.: 1. V. Pick-up, — 2. Circuit sau cuadripoi format din elemente pasive sau active (rezistenfe, reactanfe, tuburi electronice, etc.), care se intercalează între un generator şi un receptor, sau între un transmifător şi un receptor, pentru a adapta una la alta impedanfele acestora. Cuadripolul adaptor trebue să aibă impedanfa imagine la intrare 2qi adaptată cu impedanfa internă 2\ a generatorului (2oi=2i), impedanfa imagine la ieşire 2q2 adaptată cu "impedanfa a sarcinii — Ş* partea reală a exponentului său de transfer (atenuarea) practic nulă. 3. Aderentă** [cnenjieHne, npHJiunanHe; adherence; Adhărenz; adherence; adhezio].1. Mec.: Frecarea de repaus maximă, la care un corp în mişcare de rostogolire sau în repaus relativ fafă de un altul încă nu patinează. — Câtul dintre forfa normală corespunzătoare aderenfei şi ade-renfă se numeşte coeficient de aderenfă. 4. Aderenfă [ciţenJieHHe, npHJimiaHHe; adherence; Adhărenz; adherence; tapadâs]. 2. MeîL: Defect al pieselor turnate, care consistă în lipirea — la turnare — pe suprafafa acestora, a unei cruste de amestec de formare concrefionat, cu sau fără confinut de metal. Aderenfă poate fi: mecanică (datorită pătrunderii metalului lichid în spafiile intergranulare ale amestecului deformare, când acestea sunt prea mari), termică (datorită topirii amestecului de formare, când acesta are refractaritatea joasă sau când temperatura de turnare a metalului e prea înaltă), chimică (datorită prezenfei în amestecul de formare a unor oxizi metalici, cari se combină uşor cu granule le acestuia). Crusta aderentă e greu de îndepărtat în cazul aderenfei mecanice, dar se desprinde uşor în cazul aderenfei termice;ea nu poate fi îndepărtată, constituind o cauză de rebutare a piesei, în cazul aderenfei chimice (însofită de cele mai multe ori de aderenfă mecanică). Aderenfă se evită prin introducerea în amestecul de formare a unei cantităfi de pulbere de cărbune, depinzând de grosimea perefilor piesei. în timpul turnării, cărbunele degajă substanfe volatile; acestea formează între piesă şi peretele formei un film, care împiedecă contactul dintre metalul lichid şi amestecul deformare. Alte adausuri folosite penfru evitarea aderenfei sunt smoala (în amestec cu praf de cărbune), păcura, motorina, fifeiul, etc. •5. Adeziv [kjishujhh; adhesif; Halfstoff, Adhe-siv; adhesive; tapado]: Material de lipit sau de cieit. 6. Adiahafă: Sin. Curbă adiabatică. V. Adia-bafică, curbă 7. Admitanfa de electrod (a unui tub electronic) [3JieKTpO£HaH npOBOflHMOCTb (3JieKTp0HH0H TpyâKB); admittance d'electrode (d'un tube elec-tronique); Eiektrodenscheinleitwert (einer Elektro-nenrâhre); electrode admittance (of an electron tube); elecfrodaadmittancia (egy elektroncsonel)]: Admitanfa de intrare, de scurt-circuit, dintre un electrod al tubului electronic şi un punct de referinfă, măsurată direct la electrod. 8. Admitanfa de ieşire de scurt-circuif (a unui transducfor cu tub electronic) [BHXO/ţHan npOBO-Ahmoctb KopoTKoro aaMbiKaHHH (iipeodpaso- 585 BaTeJIfl); admittance de sortie de court-circuit (d'un transducteur â tube electronique); Kurz-schlufj-Ausgangscheinleitwert (eines Dbersetzers mit Elektronenrohre); short circuit output admittance (of an electron tube transducer); kimeneti rovidzârlati admittancia (egy elektroncsoves transz-duktornâ!)]: Admitanfa de scurt-circuit la bor- nele de ieşire fizic accesibile ale unui soclu dat, pe care sunt montate tubul electronic şi circuitele respective. 1. ~ de intrare (a unui tub electronic) [bxq#-Han np0B0AHM0CTb (ejiSKTpoHHoM TpyâKH); admittance d'entree (d'un tube electronique); Eintrittadmitanz (einer Elektronenrohre); driving point admittance (of an electron tube); be-meneti admittancia (egy elektroncsonel)]: Raportul dintre componenta alternativă a curentului care circulă către o bornă terminală a tubului electronic, şi componenta alternativă a tensiunii aplicate între acea bornă şi o bornă de referinfă, toate celelalte borne având terminalii arbitrare; în această definifie se admite că sistemul e linear, iar tensiunile aplicate sunt continue, sau alternative de aceeaşi frecvenfă. 2. ~ de intrare de scurf-circuif (a unui trans-ductor cu tub electronic) [bxoahhh npoBOflH-MocTb KopoTKoro saMbiKaHHH (npeo6pa3o-BaTeJlfl); admittance d'entree de court-circuit (d'un transducteur â tube electronique); Kurzschlufj-Einjaufadmiftanz (eines Dbersetzers mit Elektronenrohre); short circuit input admittance (of an electron-tube transducer); bemeneti rovidzârlati admittancia (egy elektroncsoves transzduktorno!)]: Admitanfa de intrare de scurt-circuit la bornele fizic accesibile ale unui" soclu dat, pe care sunt montate tubul electronic şi circuitele respective. s. ~ de intrare de scurt-circuit (a unui tub electronic) [BXOAeafl np0B0AHM0CTb (3JieK-TpOHHOH Tpy6KH); admittance d'entree de court-circuit (d'un tube electronique); Kurzschlulj-Ein-laufadmittanz (einer Elektronenrohre); short-circuit driving-point admittance (of an electron tube); bemeneti rovindzârlati admittancia (egy elektroncsonel)]: Admitanfa dintre o bornă a tubului electronic şi un punct de referinfă, toate celelalte borne având componentele alternative ale tensiunilor nule fafă de punctul de referinfă. 4. ~ de transfer de scurt-circuit (a unui tub electronic) [npoxoAHan np0B0AHM0CTfe (3JieK-TpOHHOH TpydKH); admittance de transfer de court-circuit (d'un tube electronique); Kurzschlul}-Obertragungsscheinleitwert (einer Elektronenrohre); short-circuit transfer admittance (of an electron tube); rovidzârlati âtadâsi admitiancia (egy elek-troncsonel)]: Admitanfa de transfer dela o bornă Ia alta a unui tub electronic, toate bornele, afară de prima, având componente de tensiune nule fa|ă de un punct de referinfă. 5. ~ dintre electrozii unui tub electronic [MejKflyajieKTpo/ţHan npoBO/ţHMOCTb 3JieK-TPOHHOH TpydKH; admittance entre Ies elec- trodes d'un tube electronique; Zwischenelektroden-Dbertragungsscheinleitwert einer Elektronenrohre; interelectrode transadmittance of an electron tube; eiektroda korotii admittancia (egy elektroncsonel)]: Admitanfa de transfer de scurt-circuit dintre doi electrozi ai unui tub electronic. s. ~ directă de scurt-circuit (a unui transducfor cu tub electronic) [npHMan npoBOflHMOCTb KopoTKoro 3aMbiK3HHH (npe06pa308aTejiH); admittance directe de court-circuit (d'un tube electronique transducteur); direkter Kurzschlufj-Schein-leitwert einer Elektronenrohre; short circuit forward admittance (of an electron tube transducer); direkt rovidzârlati admittancia (egy elektroncsoves transz-duktornâl)]: Admitanfa de transfer de scurt-circuit dintle borna de intrare fizic accesibilă şi borna de ieşire fizic accesibilă ale unui soclu, pe care sunt montate tubul electronic şi circuitele respective. 7. ~ inversă de scurf-circuif (a unui trans-ductor cu tub electronic) [o6paTHan np0B0£H-MocTb KopoTKoro 3aMbmaHHH (npeoGpaso-BaTeJlfl); admittance inverse de court-circuit (d'un transducteur â tube electronique); Ruck-Kurz-schlufj-Scheinleitwert eines Elekîronrohrtransdu-cers; short-circuit feedback admittance (of an electron tube transducer); inverz rovidzârlati admittancia (egy elektroncsoves trariszduktornâl)]: Admitanfa de transfer de scurt-circuit dintre borna de ieşire fizic accesibilă şi borna de intrare fizic accesibilă ale unui soclu datr pe care sunt montate tubul electronic şi circuitele respective ale trans-ductorului. s. ~ unui fub electronic. V. Admitanfa de intrare, Admitanfa de electrod, Admitanfa dintre electrozi, Admitanfă directă de scurt-circuit, Admi-tanfă inversă de scurt-circuit, Admitanfă de intrare de scurt-circuit, Admitanfă de ieşire de scurt-circuit, Admitanfă de transfer de scurt-circuit. 9. Âdmifantmefru [npn6op rjih H3MepeHHH npOBOAHMOCTH; admittancemetre; Scheinleitwert-messer; admittancemeter; admittancia-mero ]. Radio: Instrument e-lectric pentru măsurarea admitanfei, folosit în special în ra-diofrecvenfă. Figura alăturată reprezintă schema de principiu a unui admitanfmetru. Admitanfa necunoscută se conectează la bornele (x—x) şi se aduce circuitul (LCV) la rezonanfă, generatorul fiind acordat pe frecvenfă de lucru; se notează indicafia volt-metruluielectronic. Se deconectează admi- Schema de principiu a unui ad-mifantmeiru. O) generator de frecvenfă variabilă; L) bobină; C) condensator; Cv) condensator variabil; R) rezistentă variabilă; V) voltmetru electronic; X—X) bornele la cari se conectează admitanfa de măsurat. tanfa necunoscută şi se variază condensatorul (Cv), până se aduce din nou circuitul la rezonanfă, şi re- 586 zistenfa (Rv), până când voltmefru! electronic dă aceeaşi indicajie. Din aceste variafii ale lui (Cv) şi (Rv) se deduce valoarea admitanfei de măsurat. i. Aerafie 'aapaniHfl; aeration; Luftung, Durch-luftung; airing; legellâtâs]. Tehn.: Operafiune care consistă în introducerea de aer în apă, pentru a îndepărta gaze (hidrogen sulfurat, bioxid de carbon, etc.), mirosuri străine, săruri solubile de fier (cari prin aerajie devin insolubile, precipită şi pot fi separate prin filtrare), .sau compuşi organici putrescibili (cari ppn aerafie sunt în parte oxidaţi şi mineralizaţi). *. Aerului compozifia V. sub Atmosferă. 5. Afinare** [oqfîiii,eHHe, pacJmHHpOBaHiie, nepe/ţeJi; affinage; Affinierung; refining; finomitâs], Metl.: Operafiune metalurgică de îndepărtare a impurităţilor pe cale uscată sau pe cale umedă, efectuată în cuptoare, în convertisoare sau în bai electrolitice, pentru a obfine metale sau aliaje pure, din metale brute, respectiv din aliaje brute. Metodele de afinare pe cale uscată, aplicate în practică, se bazează pe reacfii chimice de oxidare şi de reducere, pe diluare, sau pe fenomenul de licuafie, iar cele de afinare pe cale umedă, pe procedee de electroliză a solufiilor. Afinarea prin oxidare se realizează prin prăjire oxidantă sau prin topire oxidantă. — La afinarea prin prăjire oxidanta, materialul de afinat e încălzit, sub temperatura de topire, într'un mediu oxidant; impurităfile se oxidează şi apoi sunt îndepărtate prin diso'vare, prin volatilizare, etc. Exemple: afinarea aliajelor Au-Ag prin disolvarea cuprului oxidat într'o solufie acidă; afinarea aliajelor nobile prin volatilizarea oxizilor de As şi Sb, etc. — La afinarea prin topire oxidantă, materialul de afinat e încălzit de asemenea într'un mediu oxidant, însă peste temperatura de topire, iar impurităfile oxidate insolubile în masa topită trec în sgură. Exemple: afinarea fontei în con-vertisor (Bessemer sau Thomas), prin oxidare cu in-suflare de aer; afinarea foniei în cuptorul Siemens-Martin sau în cuptorul electric, prin oxidare cu minereuri oxidante; cupelafia engleză a plumbului argentifer; etc. Afinarea prin reducere se realizează prin topire reductoare, aplicată penfru distrugerea ox'zilor metalici cari au rezultat din topirea oxidantă şi cari s'au disolvat în baia metalică (deci nu pot trece în sgură). Ea urmează totdeauna afinării prin topire oxidantă şi consistă în reducerea oxizilor din baia metalică, cu ajutorul unor substanfe reductoare (desoxidanfi) cari formează oxizi insolubili în baia metalică. Exemple: afinarea prin reducere a bronzului sau a alamei, cu ajutorul cadmiului, magneziului, siliciului, fosforului; afinarea aliajelor de nichel, cu ajutorul manganului sau al magneziului; afinarea produselor siderurgice cu ajutorul feroaliajelor; etc. Afinarea prin diluare se realizează prin topirea şi amestecarea materialului de afinat, cu un metal sau un aliaj cu grad de puritate înalt, reducân-du-se astfel confinutul în impurităfi al celui dintâi. Exemplu: afinarea fontei prin topirea ei cu fier vechiu, pentru fabricarea ofelului (procedeul Martin cu fier vechiu); etc. Afinarea prin licuafie se realizează prin topirea selectivă a aliajului sau a metalului brut. Impuri-tăfile cu punct de topire mai înalt rămân în stare solidă, iar metalul sau aliajul pur, mai uşor fuzibil, se separă în stare topită. Exemple: afinarea sta-niului prin separarea Iui de fier; afinarea fontei prin pudlare; etc. Afinarea prin electroliză se realizează prin electroliza solufiei unei sări a metalului de afinat, metalul impur fiind întrebuinfat ca anod solubil într'o baie acidă sau într'o sare a Iui, iar catodul fiind de metal pur. Curentul folosit trebue să aibă intensitate şi tensiune constante, iar electrolitul, o compozifie fixă. La trecerea curentului, metalul din sarea disociată se depune pe catod, iar sarea se regenerează din metalul anodului (impurităfile rămânând la anod, cad la fund sau se disolvă în baie). Exemple: afinarea cuprului, electrolitul fiind o solufie de CUSO4 + H2SO4; afinarea argintului, electrolitul fiind o solufie de AgNOs-f-HNO3; afinarea aurului, electrolitul fiind o solufie de AUCI3; afinarea plumbului, electrolitul fiind o solufie de fluosilicat de plumb hidratat (PbSiFg • 4 H2O); afinarea fierului, electrolitul fiind o solufie de FeS04+ MgS04+H2S04 sau de FeCl2+ MgCl2+ HO; etc. — Sin. Rafinare. 4. Afinitate chimică [xHMHHecnaH cpo/ţCTBH; affinife chimique; chemische Affinităt; chemical affinity; vegyi affinitâs]. Chim.: Lucrul mecanic maxim pe care un sistem îl poate efectua asupra exteriorului, când trece reversibil din starea sa inifială în starea, finală, în condifiunile impuse reactanfilor şi produşilor reacfiei. Cu cât acest lucru mecanic — care depinde de natura elementelor sau a compuşilor prezenfi în sistemul chimic dat, de concentrafie, de temperatură şi de presiune — e mai mare, cu atât elementele sau compuşii au o tendinfă mai mare de a reacfiona între ei. Afinitatea chimică se poate calcula în raport cu funcfiunile termodinamice (v.), stabilind potenţialul termodinamic în condifiunile impuse evo-lufiei reactanfilor şi produşilor reacfiei. Dacă sistemul chimic reacfionează isocor, adia-bafic (şi reversibil), potenfialul termodinamic e energia internă dU = TdS — pdv—SA'max, unde U e energia internă, T e temperatura absolută, S e entropia, p e presiunea, v e volumul şi A'max e lucrul mecanic maxim efectuat de sistem asupra exteriorului, egal cu afinitatea chimică a reacfiei. în condifiunile impuse (d^ = Q; dS = 0) se obfine relafia: dU=-SA’max 11 11 [ dU = A’m„ = jdU, adică A, _ \ tt 1 Atnaxx=z~'^U'' | în acest caz, afinitatea e deci egală cu scăderea 587 energiei interne a sistemului între stările iniţiala şi. finală. în cazul unei reacfii chimice care se produce isobar, adiabatic (şi reversibil), potenfialul termodinamic e entalpia Hi dH = TdS+ldp~SA'mai-, în condifiunile impuse, dH — —5 A'max şi deci adică, în acest caz, afinitatea chimică e egală cu scăderea entalpiei H a sistemului între stările inifială şi finală. Pentru o reacfie care se produce isocor şi iso-ferm, potenfialul termodinamic e energia libera( F): dF=-pdv-Sdt-A'max; în condifiunile date, 6F= — 5 A'max şi deci: ^ max ~ ”” în acest caz, afinitatea chimică e reprezentată de scăderea energiei libere a sistemului între starea inifială şi cea finală. De cele mei multe ori, reacfiile chimice se produc isoterm şi isobar. în acest caz, poten* fialul termodinamic e potenfialul isobar 2: dZ = Vdp-SdT-SA'max, în condifiuni cari dZ — 5 A max şi deci Amax— A2, în acest caz, afinitatea e egală cu scăderea potenfialului isobar al sistemului între starea iniţială şi cea finală. Se observă că afinitatea chimică a unei reacfii nu depinde numai de reactanfi şi de produşi, adică numai de stările inifială şi finală, ci şi de condifiunile în cari se găsesc reactanfii şi pro-duşii în cursul reacfiei; ea nu depinde însă, în condifiuni date, de drumul urmat de reacfia chimică, fiind exprimată prin variafia unor mărimi de stare — şi nici de eventualii catalizatori prezenfi. Ea se exprimă cu ajutorul funcfiunilor termodinamice şi se măsoară cu ajutorul datelor termo-chimice şi electrice. î. Agaricuscampestris. Agr.; Ciupercă întrebuinţată în alimentafie. E cultivată în paturi speciale de cultură, la întuneric, la umezeală şi căldură. Se pretează foarte bine la uscare şi conservare. Confine 0,07 mg vitamină C în fiecare gram de ciupercă proaspătă, cum şi enzimele: amilază, maltază, glicogenază, protează şi catalază. — Sin. Ciupercă de gunoiu. 2. Agregat [arperaT; aggregat; Aggregat; ag-gregate; csoport, aggregâtum]. Tehn,: Sistem tehnic alcătuit din două sau din mai multe ansambluri legate între ele. Uneori, Agregatul cuprinde un ansamblu motor şi unul de lucru (ex.: agregatul de sudură e alcătuit dintr'un motor şi un generator de sudură; autovehiculul e alcătuit din ansamblul motor şi vehicul). s. Agrominim [arpoMHHBMyM; agrominime; Agrominimum; agrominimum; agrominimum]. Agr,: Ansamblul regulilor agrotehnice din sectorul pro-ducfiei vegetale, care constitue un minim recomandat pentru obfinerea unor recolte sigure şi abundente. Aceste reguli se referă la lucrările solului, la îngrăşăminte, Ia condifiunile pe cari trebue să le îndeplinească seminfele, la semănat, la igiena câmpului, etc. Pentru fiecare cultură principală în parte (legume, pomi, vii, etc.), recomandările din agrominim arată cum trebue executate lucrările de bază ale solului (desmiriştit, arături, etc.), semănatul, lucrările de întrefinere (grăpat, plivit, prăşit, copcit, omizit, etc.), cum şi momentul optim de însămân-fare, de plantare, recoltare, şi, în general, modul de executare a lucrărilor. 4. Agrotehnică [arpoTexHKKa; agrotechnique; Agrotechnik; agrotechnics; agrotechnika, fold-muvelestechnika]. Agr.: Ştiinfa care are ca obiect studiul îngrăşămintelor, al lucrărilor şi metodelor de cultură şi asolamentelor cari trebue aplicate solului pentru a-i mări fertilitatea, în scopul obfinerii unei producfii cât mai mari şi de calitate cât mai bună. Agrotehnica e coordonată cu Pedologia, care studiază şi stabileşte legile de formare şi de des-voltare a solurilor şi proprietăfile lor, cu Fitotehnia, care se ocupă cu studiul plantelor agricole şi cu tehnica culturii lor, cu Zootehnia, care se ocupă cu creşterea, înmulfirea şi ameliorarea animalelor domestice, cu Agrobiologia, ştiinfa legilor biologice cari acfionează în agricultură şi în creşterea animalelor, cu Agrochimia şi Agrofizica, ştiinfele cari studiază din punctele de vedere fizic şi chimic, folosirea îngrăşămintelor, alimentarea şi protec-fiunea plantelor. 5. Alb* [6ejibiâ; blanc; wei^; white; feher]. F/z.: Calitatea unui corp de a reflecta integral şi difuz toată radiafia vizibilă care cade asupra lui. #. Alb de zinc* [iţHHKeaftc; blanc de zinc; Zinkweify; zinc white; cinkfeher]: Termen comun pentru oxid de zinci litopon şi sulfură de zinc. 7. Alcani. Chim.: Sin. Hidrocarburi parafinice. V. sub Hidrocarburi. 8. Alchiîare* [aJiKHJiHpOBaHHe; alchilation; Alkylierung; alchiling; alkylâlâs]. Chim.: Reacfie de introducere a unuia sau a mai multor radicali alchil în molecula unei substanfe organice. Operafiunea de alchiîare se poate efectua cu alcooli alchilici, cu halogenuri de alchil, esteri alchil-sul-fonici, etc. Ca exemple de alchiîare se dau mai jos câteva etilări: Etilarea cu alcool etilic se aplică la prepararea eterilor şi, în special, a eterului obişnuit, Acidul sulfuric are rolul de catalizator: C2H50 H + H2S04 C2H5 - O - S03H -f H20; C2H5 • O • SO3H+ HOC2H5 - C2H5-0-C2H5+H2S04. Etilarea aminelor aromatice se face sub presiune, în prezenfa acizilor minerali. Etilarea ani-linei se realizează, de exemplu, fie prin încălzirea vaporilor de anilină la 4C0° cu alcool etilic în prezenfa oxidului de aluminiu, fie încălzind ani-Iina la 230° cu alcool etilic, în prezenfa unor mici cantităfi de iod, fie prin încălzirea la 180°, sub presiune, a clorhidratului de anilină cu alcool etilic (se obfine, în acest caz, dietil-anilină). 588 Etilarea cu halogenuri de etil se aplică la prepararea omologilor benzenului. Halogenurile de efil reacfionează cu derivafii haiogenafi aromatici în prezenfa sodiului metalic (reacfia Fittig). Reacfia e folosită în special la sinteza etilben-zenului, substanfă foarte mult întrebuinfată în sinteza organică: C6H5Br4-C2H5Br+2 Na-»C6H5 • C2H5+2 NaBr. Halogenurile de etil reacfionează, de asemenea, cu hidrocarburile aromatice, în prezenfa clorurii de aluminiu, dând omologi ai benzenului (reacfia Friedel-Crafts): AICI, C6H6+C2H5CI -> C6H5-C2H5+HCI. Sărurile cuaternare de amoniu se prepară, de asemenea, prin alchilare: R3N+QH5I -> [R3C2H5N]+r. Amoniacul şi aminele primare şi secundare reacfionează în acelaşi fel, dând un amestec de amine. Dacă în timpul tratării aminei cu halogenură de alchil se adaugă hidroxid de sodiu în cantitatea calculată, transformarea aminei în sarea cuafer-nară de amoniu e completă. Reacfia se numeşte alchilare totală sau exhaustivă (Hofmann). Toate aminele alifatice şi cele primare aromatice pot fi alchilate total. Aminele secundare şi cele terfiare aromatice, de felul difenilaminei şi trifenilaminei, nu pot fi alchilate, fiind baze prea slabe şi neadifionând halo-genura de alchil. Alchilarea cu sulfat de alchil e economică, sulfafii de metil şi de efil fiind materii prime ieftine. Are aplicafie, de exemplu, !a alchilarea fenolului. Reacfia se execută la rece, în prezenfa hidroxidului de sodiu, sulfatul de alchil reacţionând cantitativ cu o solufie alcoolică apoasă a fenolului: C6H5OH + (c2h5)2so4 -» C6H5OC2H5 + HC2H5S04. 1. Alfof. Transp.: Material metalic folosit ca izolant termic şi fonic, la vagoanele feroviare de călători. E constituit dintr'un aliaj de aluminiu, tras în foi. Are corlductibilitatea § = 0,047 cal h la 50° şi greutate specifică mică (3 kg/m3); e durabil, nu arde şi e inodor. Se montează în pachete, în golurile dintre perefi sau la acoperişul vagonului, imobilizând straturile de aer dintre foi. (N. C.). î. Alimentare, circuit de ~ [imTatoman iţenb; circuit d'alimentation; Stromversorgungsschaitung; supply circuit; tâplâtlo âramkor]. Tehn.: Circuit electric penfru alimentarea cu energie electromagnetică a unei instalafii de telecomunicaţii sau de semnalizare. Se deosebesc circuite penfru alimentarea în curent continuu '— sau în curent alternativ, de una sau de mai multe frecvenfe. De exemplu, în sistemele de telefonie multiplă cu 12 şi cu mai multe căi, circuitul de alimentare cu curenfi purtători cuprinde generatorul de armonice cu multiplicatorul de frecvenfă, filtre de separafie, dispozitive de siguranfă, toate destinate să asigure alimentarea mai multor sisteme cu frecventele purtătoare necesare pentru modulafie şi demodulafie. s. Alimentator de antenă [ HHTHblH aMOpTH3aTOp; amortisseur electromag- netique; elekfromagnetischer Dampfer; electrical buffer; elektromâgneses csillapito]. Elt.: Amorfisor a cărui forfă de amortisare e forfa exercitată de un câmp magnetic asupra unei piese conductoare care se roteşte în el şi în care se induc curenfi turbionari (Foucault). Se foloseşte mai ales la instrumentele electrice de măsură. — La contoarele electrice, piesa principală a amorlisorului e un disc metalic care se roteşte între polii unui magnet permanent. La instrumentele de măsură cu cadru mobil serveşte ca amorfisor însuşi cadrul metalic, în masa căruia se induc curenfi turbionari când el se deplasează în înirefierul magnetului permanent. 5. ~ magnetic [MarHHTHbiS aM0pTH3aT0p; amortisseur magneiique; magnetischer Dampfer; magnetic damper; mâgneses csillapito]: Dispozitiv de amortisare a oscilafiilor unui sistem prin acfiunea curen{i!or turbionari (Foucault) induşi într'un disc sau în alt corp metalic, care se roteşte în câmpul unui magnet permanent. e. Amovibil [c'beMHbiH, OT/ţejiHMbin; amo-vible; abnehmbar; detachable; elvâlaszthato]. Gen.: Calitatea unui obiect (piesă, organ de maşină, element component al unei maşini sau aparat, etc.) de a putea fi separat de un altul, cu care a fost asamblat. 7. Amplidină [aMium/ţHH, ycHjiHTenb c no-nepe^HbiM B036yJKAeHHeM; amplidyne; Ampli-dyne; amplidyne; amplidin]. Elt.: Maşină electrică de curent continuu, cu câmp magnetic transversal, amplificatoare de putere. Amplidină are două înfăşurări de excitafie, dintre cari una serveşte la producerea fluxului magnetic primar, iar a doua, la compensarea reacfiunii magnetice a indusului după axa fluxului magnetic longitudinaj. Pe colectorul amplidinei freacă două perechi de perii, dintre cari una are periile aşezate pe axa longitudinală, la care se leagă circuitul de lucru, şi a doua are periile aşezate pe axa transversală şi legate în scurt-circuit. Presupunând că în înfăşurarea de excitafie primară se disipa o putere mică Pi = U\1\, ceea ce produce un flux primar longitudinal i, în circuitul periilor transversale scurt-circuitate se induce, la rotirea indusului, o tensiune electromotoare joasă Ue2t care provoacă un curent electric intens I2, din cauza rezistenfei mici a circuitului; acest curent, străbătând indusul, produce, prin reacfiunea acestuia, un flux transversal <&2, care determină, la periile longitudinale, o tensiune £/3 şi un curent /3 în circuitul lor, cu mult mai mari decât Ui şi I\. Fluxul longitudinal i e independent de curentul /3, datorită acfiunii înfăşurării de compensaţie. Puterea Pi = U\Ii e astfel amplificată, într'o primă treaptă, la valoarea P2 — iar în a doua treaptă, la valoarea P3 = £/3/3. Factorul de amplificare statică al amplidinei e Factorul de amplificare dinamică kd e raportul dintre factorul de amplificare statică ks şi con- II. Montaj amonte al watt-meirului. 5n stanta de timp a amplidineî T La amplidiniie obişnuite, 3r=0,05—0,2 s, iar ks< 10000. 1. Amplificator contrafază [cHMMeTpHqHbif! ycHJiHTejib, AByxTaKTHbiâ ycnjmTejib; amplificateur â montage symmetrique, push-pull; Gegsn-taktverstărker; balanced amplifier, push-puil(am-plifier); ellenutemu erosito]. Te/c.: Circuit electric amplificator, cu două căi identice pentru semnal, conectate în aşa fel, încât să funcfioneze în opozifie de faza, conexiunile la intrare şi la ieşire fiind ambele echilibrate fafă de pământ. *. ~ cu rezonanfă dublă [flpyxpe30HaHCHbifi yCHJIHTejib; amplificateur â resonance double; zweifachrezonahz-Verstărker; double-tuned ampli» fier; ketkor-hangolâsu erosito]: Amplificator electric cu unu sau cu mai multe etaje, în care fiecare etaj foloseşte circuite electrice cuplate având două frecvenfe de rezonanfă, pentru a obfine benzi mai largi decât cele obfinute cu rezonantă simplă. 3. ~ cu rezonanfă simplă [o^HopesonaHC-HblH ycHJIHTeJIb; amplificateur â resonance simple; Einfachresonanz-Verstărker; single tuned am-plifier; egykor-hangolâsu erosito]: Amplificator electric caracterizat prin rezonanfă la o singură frecvenfă. 4. ~ limitor de volum [ycHJiHTenb, orpa-HHHaiomHH: rpOMKOCTb; amplificateur-ecreteur; Lautstărkebegrenzungsverstărker; volume-limiting-amplifier; terfogathatârolo erosito]: Amplificator electric confinând un dispozitiv automat care menfine volumul la ieşire destul de constant, când volumul la intrare depăşeşte un anumit nivel. 5. ~ modulator [MOflyjrapyK)mH& ycmiH-T6Jlb; amplificateur modulateur; modulierender Verstărker; modulating amplifier; modulâlo erosito]: Etaj de amplificare a mărimilor electrice, în care e introdus semnalul modulator spre a modula purtătorul. ~ separator [pa3flejiHTejibHbiii ycHJîH-TeJlb; amplificateur-separateur; Trennverstărker; buffer amplifier (buffer); eivâlaszto erosito]: Amplificator al mărimilor electrice, construit penfru a izola un circuit de efectele circuitului următor. 7. Amplitudinea unei impulsii [aMnJiHTyrţa HMnyjibCa; amplitude d'une impulsion; Stofr* hochstwert; puise amplitude; impuizus-amplitudo]. Elf.: Valoarea instantanee maximă a mărimii care variază în felul caracteristic unei impulsii. 8. Analagmafîcă, geometrie ~ [aHajianvraTH-HeCKafl reOMeTpflHH; geometrie analagmatique; analagmatische Geometrie; analagmatic geometry; analagmatikus geometria]. V. sub Geometrie. 5 9. Analiză de cicluri: Sin. Cicloanaliză (v.). io. Analiza imaginii [pa3Ji05KeHHe H3o6pa-HC0HHH; analyse d'image; Bildabtastung; image scanning; kepanalizis]. Te/v.: Explorarea punct cu punct a imaginii de transmis prin televiziune. An^jiza se realizează deplasând, cu o mişcare repetată periodic, un element analizor (spot) peste punctele suprafefei imaginii de transmis; elementul analizor traduce strălucirea punctelor explorate în modulari de curent electric sau de amplitudine a unei unde electromagnetice, cari sunt transmise unui receptor. — La recepfie, semnalul recepfionat comandă strălucirea unui spot, care se mişcă sincron cu spotul dela analiză, astfel încât distribufia strălucirii pe ecranul de recepfie reproduce distribuia ei pe imaginea de transmis. 11. Angiosperme [iiOKpbiTOceMeHHbie; angio-spermes; Angiospermen (bedecksamige Pflanzen); angiospermes; zârvatermok]. Bot.: Subîncren-gatură de plante ierboase sau lemnoase, din încrengătura fanerogameior, cu seminfele închise în interiorul fructelor. Angiospermele cuprind majoritatea arborilor cu frunze şi aproape toate plantele erbacee din fara noastră. După structura seminfei, respectiv după numărul cotiledoa-nelor (frunzişoarele embrionare), se împart în monocotiledonate şi în dicotiledonate. Ultimele se împart în dialipetale, gamopetale — şi apetale. 12. Anhidru [6e3BOflHbili; anhydre; Wasserfrei; anhydrous; viztelen]. Chim.: Calitatea unei substanfe chimice sau a unui material de a fi lipsit complet de apă. 13. Anionit [aHHOHHT; anionite; Anionit; ani-onite; anionit]. Chim.: Produs schimbător de anioni. Anionifii sunt produşi sintetici de tipul amine-plastelor sau al răşinilor de anilină. Introduşi într'o solufie, anionifii leagă anionii existenfi cu ajutorul grupărilor active amino ( — NH2) sau imino ( = NH). V. şi Schimbător de ioni. 14. Anod de aprindere [3aH£HraK)m,HH aHOflî anode d'allumage, anode d'amorţage; Erregerano-de; ignition anode, exciting anode, excitation anode; gyujtoanod]. Elf.: Anod auxiliar al unui redresor cu mercur, alimentat de un circuit electric auxiliar, şi care serveşte la menfinerea arcului electric din redresor în perioadele în cari redresorul nu e încărcat. 15. Antenă auxiliară [BcnoMoraTejibnaH airre-HHâ; antenne auxiliaire; Behelfsanienne; auxi-liary antenna; segedantenna]. Radio: Conductor filar izolat, paralel cu pământul, aşezat radial fafă de un post de radioemisiune. Constitue o antenă de emisiune dirijată, tensiunile din ea fiind induse de curenfii de înaltă frecvenfă pe cari postul de radioemisiune îi provoacă în pământ. — Sin. Antenă Beverage. 10. ~ de televiziune [aHTeHHa TeJieBEfle-hhh; antenne de television; Fernsehenantenne; television antenna; televizios antenna]. Te/v.: Antenă folosită la emiterea sau la recepfionarea semnalelor de televiziune. în televiziune folosindu-se aproape totdeauna unde polarizate orizontal, antenele de televiziune sunt în general orizontale. Antenele de emisiune au următoarele caracteristice: caracteristică de frecvenfă aplatisată, deoarece semnalele emise ocupă o bandă largă de frecvenfe; radiază energia, pe cât posibil, numai în plan orizontal; au o caracteristică de radiafie circulară, deoarece stafiunea de emisiunş se aşază în centrul zonei deservite? 59â 90° ' Antenele de emisiune pol fi grupate în două clase: prima clasă cuprinde sistemele în cari elementul sau elementele radiante sunt constituite din dipoli obişnuiţi (v. fig. /); a doua cuprinde sistemele în cari elementele radiante nu sunt filiforme, ci au forma unor corpuri solide (v. fig. //). Rezultatele cele mai bune referitoare Ia aplatisarea ca-racteristicei de frecvenfă se obfin cu sistemele din clasa a doua. Antena de recepfie comună pentru televiziune e dipolui orizontal, orientat astfel, încât să capteze semnalul de intensitate maximă (perpendicular pe direcfia emifătorului). La instalarea antenei trebue să se tină seamă şi de eliminarea semnalelor perturbatoare, chiar dacă prin aceasta antena nu mai dă răspunsul maxim la semnalul direct. La limita zonei de serviciu a emifătorului de televiziune se folosesc dipoli cu reflector, antena V, sau cortina de dipoli. Semnalul captat de antenă e condus la receptor prin cablu coaxial, prin linie bifilara ecranată sau deschisă, sau prin două fire torsadate, coborîrea cu linie coaxială sau cu fire torsadate fiind cazurile cele mai frecvente. I. Antenă „morişcă" formată din două şiruri de dipoli radianfi în X/2; dipolii di îtr'un şir suni perpendiculari pe dipolii celuilalt şir, iar fiecare şir e excitat cu curenfi echifazaji şi în cuadra-fură cu curenfii din celalalt şir. /. Construcfii de antene cu badă largă de emisiune (în secfiune). a) antenă cilindrică; b) antenă ccnică; c) antenă sferoidală; d) antenă romboidală simplă; e) anienă romboidală dublă; A—A) planul neutru. i. Antenă dleleclrică [£B3JieKTpHHeCKaH an-TGHHâj antenne dielectrique; dielektrische (nicht leitende) Antenne; dielectric aerial; dielektrikus antenna]. Radio: Antenă de emisiune formată dintr'o bară de material dielectric, a cărei secfiune transversală scade progresiv dela capătul alimentat spre capătul ei liber (v. fig.). Alimentarea ei se face, de obiceiu, printr'un cablu coaxial, al cărui conductor interior se introduce în bară, aproape de baza antenei; partea din spate a antenei se acopere cu un strat metalic, spre a obfine o propagare unidirecţională a undelor. ■— în apropierea punctului de alimentare, undele sunt supuse unei reflexiuni inferioare totale; la oarecare de- părtare de punctul de alimentare, dimensiunile transversale ale antenei micşorându-se, condi-fiunea de reflexiune totală nu mai e satisfăcută — 3 2 t. Antenă dielectrică conică, a) secfiunea longitudinală; b) secfiunea transversală după B-B; c) caracteristica de radiafie; 1) cablu coaxial; 2) vârf de metal; 3) stra't de metal; 4) dielectric. şi o parte din unde se refractă la suprafafa barei şi e radiata în spafiu. Antenele dielectri.ce sunt folosite în gama undelor decimetrice şi centi-metrice. Ca material pentru aceste antene se folosesc dielecfrici cu unghiu mic de pierderi prin istereză şi cu permetivitate mare. 2. ~ echilibrată [K0MneHCHp0BaHHafl aHTe-HHa; antenne equilibree; ausgeglichene Antenne; balanced aerial; kiegyensulyozott antenna]. Radio: Antenă de emisiune alimentată în mai multe puncte, sau 'antenă de recepfie cu mai multe coborîri, — montaje prin cari se obfine o reducere a lungimii de undă proprii a ansamblului, fără a se modifica puterea radiată sau captată. 3. Antenă-imagine [HCKyccTBeHHan aHTeHHa; antenne-image; Abbildungsantenne; image antenna; muantenna]. Radio: Antenă fictivă care, împreună cu o antenă reală, aşezată în apropierea unui corp care reflectă undele electromagnetice, produce în întreg spafiul — exceptând volumul corpului reflectant — acelaşi câmp electromagnetic ca şi antena reală împreună cu corpul reflectant. Cazul cel mai obişnuit e cel al unei antene lineare în prezenfa unui corp plan conductor (solul) de dimensiuni practic infini- j te. în acest caz, repartifia j curentului în antena-ima- | gine se calculează în "7” / 2^1 I. Unda reflectată de sol poate II. Componentele orizontale fi considerată ca provenind şi verticale ale curentului în dela o antenMmagi ^e. antena reală şi în antena-1) antenă reilă; 2) antenă-ira- imagine, gine; 3).undă directă; 4) unda re flectată. funcfiune de repa;tifia lui din antena reală şi de situaţia relativă a acesteia fată de suprafafa conductorului. Dacă acesta are o conductivitate infinită, componenta verticală a curentului din antena-imagine e egală şi paralelă cu componenta respectivă din antena reală, iar componenta ori- 38 zonfală din antena-îmagine e egală şi antiparalelă cu componenta orizontală a curentului din antena reala» <1 . 7777/^77 ' 7PP7T77' 77ZW77' 777777777 '’i 41 u \^l vvl ^ v 1 1 777777?//?? /J. 77777777777/ W777777777/ ¥777777777?, 777777777777, ' -Vv- III. Imaginile unor fipuri curente de antene, a) antene puse la pământ; b) antene izolcfe. Dacă antena reală se găseşte în prezenfa unui reflector diedru, ea are mai multe .imagini, poziţiile lor fiind date de regulile opticei geometrice, corpurile fiind presupuse perfect conductoare şi de dimensiuni practic infinite. Dacă corpul din apropierea antenei reale nu e perfect conductor (cum e cazul antenelor cari radiază în apropierea solului), curenţii din antenele-imagine vor avea amplitudini şi faze diferite de cele calculate în ipoteza că solul ar fi perfect conductor. Pentru undele medii şi chiar pentru cele scurte, rezultatele calculului exact nu conduc însă ia rezultate mult diferite de cele reale, astfel încât se pot folosi acele antene-imag:ne. în domeniul mcroundelor, rezultatele sunt afectate de conductibilitatea finită a solului. î. Antenă în jumătate de undă [iiOJiyBOJiHOBafl aHTGHHa; anfenne de demi-onde; Halbwellean-tenne; half wave antenna; feihullâm-antenna]: Antenă rectilinie care, la frecvenţa de serviciu, prezintă o impedanfă de intrare care, priviră din centrul antenei, e pur rezistivă. Dacă antena e rect.lime şi de grosime neglijabilă, lungimea ei e egală cu X/2, X fiind lungimea de undă în vid, corespunzătoare pulsafiei tensiunii cu care se excită antena. Impedanfa ei de intrare, privită din centrul antenei, e pur rezistivă, antena fiind în rezonanfă. Lungimea antenelor a căror grosime nu e neglijabilă e, în general, mai mică decât X/2, abaterea fiind cu atât mai mare, cu cât antena e mai groasă. Antenele în jumătate de undă nu se pun la pământ, şi se excită fie simetric, fie la o extremitate (antenă Zeppelin). 2. Ânfenă penfru microunde [aHTSHHa rjih caHTHMeTpOBblX bqjih; antenne pour micro-ondes; Mikrowellenantenne; microwaves antenna; mikrohullâm-antenna]: Antenă utilizată la emiterea şi recepfionarea undelor radioelectrice cu lungime de unda, tn aer, mai mică decât 1 m. Microundele având o propagare cuesioptică, se pot real za în acest domeniu sisteme de antene cu câştig mare, la cari energia electromagnetică e concentrată într'un fascicul care ocupă un unghiu solid mic. De cele mai multe ori, aceste antene folosesc ghiduri de undă şi reflectoare parabolice, cari servesc la concentrarea energiei într'un fascicul îngust. Sursa radiantă se dispune în focarul reflectorului, spre a evita radiaţiile secundare parazite, cari ar modifica caracteristica paraboloidului; sistemul radiant se orientează cu lobul principal spre apexul reflectorului, iar în spatele radiatorului se dispune un ecran, spre a-i reduce lobii secundari. *. Antene, şir de ~ [aHTeHHOe hojiotho, ceTKa aHTenHbix npoBOflOB; fi|e d'antennes; An-tennenreihe; row of antennas; antennasor]. Radio: Sistem de antene identice, paralele, cu centrele pe aceeaşi dreaptă şi dispuse la distanfe egale una de alta. Distanfa dintre antene şi curenfii din ele se aleg astfel, încât să se obfină caracteristica de emisiune dorită. — Principalele tipuri de şiruri de antene sunt: şiruri cu radiafie longitudinală, la cari caracteristica de emisiune are lobul principal în lungul şirului; şiruri cu radiafie transversală, la cari caracteristica de emisiune are lobul principal în direcfia perpendiculară pe şir; şiruri binomiale, la cari caracteristica de emisiune are un singur lob. Primele două tipuri de şiruri se folosesc în radiodifuziune; în particular, primul şir, având o directivitate mai pro-nunfaîă, se foloseşte în radiotelefonie şi în radio-telegrafie. Ultimul şir se foloseşte în radiolocafie, deoarece, având un singur lob, se evită ecourile parazite cari provin dela lobii secundari ai carac-feristicei de emisiune. Şirurile de antene se realizează, fie cu antene în sfert de undă puse la pământ, fie cu sisteme de antene în jumătate de undă departe de sol, fie cu antene rombice. 4. Antenei, aria efectivă a ~ de recepfie OcjpcjDeKTHBHafl miomaflb npneMHOH aHTeHHbi; aire effective de l'antenne de reception; wirksame Fiăche der Empfangsantenne; effective area of the reception antenna; vevoantenna effektiv terti-lete]. Radio: Raportul dintre puterea maximă care poate fi extrasă de antenă din câmpul undei radioelectrice şi utilizată în rezistenfa ei de sarcină, şi puterea care trece prin unitatea de suprafafă a frontului de undă considerat nedistorsionat. Dacă lungimea antenei de recepfie e mică fafă de lungimea de undă X, aria ei efectivă e aria unui dreptunghiu a cărui înălfime e egală cu înălfimea antenei şi a cărui bază e ega'ă cu 2X/5. în cazul antenelor lungi, aria efectivă e mai mare, baza dreptunghiului neputând depăş* însă valoarea 2X/4. 5. schema echivalentă a ~ de emisiune [3KBHBajieHTHan cxeMa nepe/ţaiomeH aHTeH- Hbi; schema equivalente de l'antenne d'emission; Aequivalentschema der Sendeantenne; equiva-lent scheme of the emission antenna; adoantenna 595 egyenerfeku jeîrajza]: Dipol care, la frecvenfa de lucru a antenei, prezintă aceeaşi impedanfa de intrare ca şi antena considerată. Impedanfa dipolului e egaiă cu suma dintre impedanfa de radiafie şi impedanfa de pierderi a antenei. i. Antenei, schema echivalentă a ~ de recepfie [sKBHsaJieHTHan cxeMa npHeMHOH aHTeHHbi; schema equivalente de l'antenne de reception; Aequivalentschema der Empfangsantenne; equiva-lent scheme of the reception antenna; vevoan-tenna egyenerfeku jeîrajza]: Dipol activ care cuprinde un generator de tensiune electromotoare U = hejE cos cp cos fr, unde hej e înălfimea efectivă a antenei de recepţie, E e intensitatea câmpului electric incident, q? e unghiul dintre planul de polarizafie al undei şi antenă şi & e unghiul dintre frontul de undă şi direcfia antenei (presupusă lineară) şi o impedanfă 2a, egală cu suma dintre impedanfa de radiafie a antenei şi impedanfa de pierderi* t. Antibiotice* [aHTHâHOTHHecKHe BenţecTBa; antibiotiques; antioiotische Stoffe; antibiotics; anfi-biotikus anyagok]. Chim. biol.: Substanfe antibac-teriene, produse prin activitate metabolică de anumite specii de microorganisme şi având acfiune inhibitoare asupra creşterii altor specii de microorganisme. Speciile producătoare de antibiotice se cultivă în medii de cultură adecvate. Sulfami-dele, deşi au o acfiune anaioagă, nu fac parte dintre aceste antibiotice naturale. Antibioticele se clasifică fie după originea lor, fie după structura lor chimică. După criteriul chimic, se deosebesc: antibiotice cu structură acicJcă, cu structură aromatică, cu structură chinonică, cu structură polipeptidică, derivaji ai furanului şi ai piranului, cu structură heterociclică conţinând azot, cu structură nedeterminată. — Cele mai importante produse din aceste clase sunt următoarele: Alicina, care se extrage din usturoiu (1,5 g, dintr'un kilogram de usturoiu); are structură aciclică. A fost obfinută sub formă purificată, fiind activă în concentrafia de 1/250C00; e foarte toxică; face parte din grupul fitoncidelor (emanafii volatile ale unor plante, cari constitue unul dintre mijloacele lor de apărare). Acidul gentizilic, produs da Penicillium patu-lum; e un alcool 2,5 - dioxibenzilic, cu structură aromatică şi fără acfiune antibiotică specifică. Acidul penicilic se obfine din filtratele culturilor de Penicillium phaseolum; e un derivat toxic al furanului. Acidul peniciloic e un acid bibazic, care se obfine prin descompunerea penicilinelor, în solufii apoase sau alcaline, sau în metanol. Tratat cu acizii, la cald, eliberează bioxid de carbon, din gruparea COOH, formând doi compuşi: penicil-amina şi G-acidul penaldic. Acidul paldic sau penaldioic rezultă din degradarea G-penicilinei; e un aldehidoacid. Aerosporina e elaborată de Bacillus B aero-sporus Green; e o substanţă bazică, ninhidrino- pozitivă, opHc actîvă, cu caracter polîpeptidicbazic. Confine treomină şi fenilalanină. E activă fafă de microorganismele gramnegative. Aureomicina e elaborată de Streptomyces aureo-faciens; e folosită sub formă de clorură. în concentraţii de 1—5 ng/cm3 inhibă desvoltarea multor germeni grampozitivi şi a unor specii gramnegative. Citrinina are structură chinonică; e bacterio-statică pentru numeroase bacterii; fiind toxică, se întrebuinfează, de obiceiu, în infecfiuni locale. Clavacina se extrage din Aspergillus clavatus; inhibă desvoltarea unor importante microorganisme grampozitive şi gramnegative. Cloromicetina se izolează din actinomicetul Streptomyces venezuelae; alături de penicilină şi streptomicină, e unul dintre antibioticele cele mai active* Are formula brută: C11H12O5N2CI2. E 1-p-nitrofenol-2-dic!oracetamidă, 1,3-propan-diol, cu act'une asupra unor germeni din grupul coli şi tific, asupra cărora penicilina nu are nicio acţiune. Acfiunea bacteriostatică şi bactericidă a cloro-micetinei asupra acestor germeni e datorită capaci-tăfii ei de a împiedeca sinteza şi degradarea triptofa-nului, care e indispensabil desvoltârii acestor germeni. Are acfiune şi asupra altor germeni, cu un larg spectru bacteriostat c. — Sin. Cloramfen:col. Eritrina e un antibiotic izolat din eritrocitele mamiferelor. Are acfiune locală, fară a pătrunde în fesuturi, asupra multor germeni grampozitivi, în principal asupra bacilului difteric; nu e toxică şi e stabilă. Fumigatina e produsă de Aspergillus fumi-gatus; apar|ine grupului de antibiotice cu structură chinonică. Gramicidina e de origine bacteriană; a fost preparată din bacillus brevis (o bacterie izolată din pământ), având structură polipeptidică. Prin hidroliză, liberează cinci aminoacizi şi etanolamină; confine 50% d-aminoacizi. Se obfine sub formă de cristale plate, insolubile în apă, uşor solubile în acetonă şi în alcool, în care e optic activă, dextrogiră. Gramicidina „,S" e constituită dintr'un ciclu decapeptidic, având, în cantităfi echimole-culare, următorii aminoacizi: l-valina, l-ornitina, l-leucina, d-fenilalanina, l-prolina; are o grupare bazică liberă; nu are grupare acidă libere; e combinată cu un radical de clor, fiind un ciclo-peptohidroclorid. Gramicidina „S" are ecfiune bacteriostatică fafă de microorganismele grampozitive şi gramnegative, având analogie cu tirocidina (v.). Lizozimul e un antibiotic de natură animală; se găseşte în albuşul de ou, în laptele matern, în lichidul lacrimal (cu rol protector pentru ochi). E o carbohidrază şi are caracterul unei enzime. Are o acfiune de desintegrare a capsulei bacteriene. Penicilinamina e, alături de acidul penaldic (v.), un produs rezultat din tratarea cu acizi a acidului peniciloic, la cald. E un d-cminoecid, comun tuturor penicilinelor (d-p-dimetilcisîeina) şi care nu a fost încă întâlnit în nicio substanţă biologică. — 38* Penicilina (v.). Plumbagina e 3-metil-5-oxi-1,4-naftochinonă, cu acfiune antibiotică asupra unor ciuperci patogene pentru om. Streptomicina (v.). Tirocidina e un polipeptid cu grupări bazice libere, izolată, ca şi gramicidina (v), din BaciJIus brevis, bacterie izolată din pământ. Prin hidro-liză, liberează următorii aminoacizi: fenilalahină, ieucină, prolină, valină, tirozină, acid glutamic, acid asparfic, tripfofan şi ornitina. E bacteriostatică pentrţi toţi germenii grampozitivi şi gramnega-tivi, fiind foarte toxică. — în general, ac}iunea antibioticelor e bacterio-sfatică în concentrafii mici şi bactericidă în concentrafii mari. Ea depinde şi de durata contactului dintre bacterie şi antibiotic/ de stadiul evolutiv al bacteriei (multiplicarea activă a germenului, corespunzătoare fazei logaritmice de creştere, favorizează acfiunea antibiotică), de prezenfa diferitelor substanfe în mediul de cultură (unele sunt stimulente, altele inhibante), cum şi de densitatea microbiană (la densitate mai mare, pentru o activitate eficace e nevoie de o concentrafie mai mare de antibiotic). Tulpine diferite ale aceluiaşi germen pot avea sensibilităfi diferite fafă de un acelaşi antibiotic. Acfiunea antibioticelor consistă, în principal, într'o interferare a acestora cu unele procesa metabolice esenfiale ale celulei bacteriene, cu una sau cu unele dintre funcfiunile sale vitale, pe mai multe căi, de exemplu: combinarea cu un component esenfial al celulei; competiţie cu o enzîmă necesară bacteriei, pentru un substrat esenfial; blocarea unor' funcfiuni chimice sau enzimatice esenţiale; interferenţă cu utilizarea vitaminelor; modificări fizicochimice esenţiale (tensiune superfcială, potenţial de oxidoreducere); etc. Acestea,, cum şi alte numeroase căi de atac ale antibioticelor, duc la inhibirea diviziunii celulare, respectiv la moartea celulei. Atât peniolina, cât şi streptomicina, modifică metabolismul oxidativ al celulei bacteriene. Această modificare poate fi realizată pe căi identice pentru diferite antibiotice, sau pe căi proprii, specifice fiecărui antibiotic, şi-poate fi rezultatul unui singur mecanism, de bază. — Blocarea grupărilor sulf-hidrilice pare să fie un mecanism comun ?cfiunii celor mai multe antibiotice, cu structură chimică eterogenă, cum şi al unor substanfe chimice cu acţiune bactericidă. — Se interpretează acfiunea bacteriostatică a acestor antibiotice, prin oxidarea grupării — SH, în grupareS —S —.Cercetările asupra variaţiei potenţialului de oxidoreducere în mediul de cultură al germenilor supuşi acţiunii unor antibiotice arată o creştere a acestuia. Antibioticele lucrează prin oxidarea mediului, acfionând astfel prin competiţie cu mecanismele fizicochimice ale celulei bacteriene, cari desvoltă energie liberă în mediu, pentru a o folosi în creşterea şi diviziunea ei. «— Variaţiile potenţialului de oxidoreducere sunt expresiunea absorpţiei de către antibiotice a energiei libere produse de enzimele de oxidoreducere ale germenilor. -Astfel, anti- bioticele pot lucra, la rândul lor, ca sisteme de oxidoreducere. — Acfiunea antibiotică a penicilinei se exercita (bacteriostatic şi bactericid), în principal, asupra bacteriilor grampozitive şi se manifestă, din punctul de vedere al modificărilor metabolice, sub numeroase aspecle: modifică respirafia germenilor (care e stimulată la concentraţii mici şi inhi-bită la concentrafii mai mari de antibiotic); modifică potenţialul de oxidoreducere a! mediilor de cultură a germenilor supuşi acţiunii ei; modifică metabolismul acizilor nucleici, inhibind ribo-nucleaza (ceea ce produce o turburare a metabolismului acidului ribonucleic, în sensul unei acumulări precoce a acestui component), modifică asimilarea unor aminoacizi indispensabili, blocând asimilarea acidului glutamic, ceea ce e în corelaţie cu caracterul de selectivitate al penicilinei faţă de germenii grampozitivi şi gram-negafivi. — în concentraţii foarte: mici, inhibă "microorganismele grampozitive, pe când în concentrafii chiar foarte mari are un efect foarte slab asupra organismelor gramnegative. — Penicilina inhibă o reacţie biochimică esenţială pentru primul grup de microorganisme, dar neesenfială pentru un al doilea grup. — S'a constatat că organismele gramnegative pot sintetiza amino-acizii necesari, pe când cele grampoz tive depind, în mare măsură, de aportul lor din exterior, de prezenfa lor în mediul de cultură. Unul dintre mecanismele de apărare ale unor germeni gram-negativi e proprietatea acestora de a produce enzime, penicilinaze, cari au proprietatea de a degrada şi a înlătura activitatea antibiot;că a penicilinei. — Astfel, s'a constatat prezenţa unei penicilinaze la Bacillus coli. î. Anîicabraj [npHcnoco6jieHHe, npe#OT~ Bpamaioinee Ka6pHpoBaHHe; dispositif antica- brage; Vorrichtung gegen Achsenentlastung;rearing (prancing), device against; tengelyferhelenetesel-leni keszulek], C. f.: Dispozitiv pentru reducerea tendinţei la cabrare a locomotivelor electrice şi a locomotivelor Diesel-electrice cu boghiuri motoare. Dis-pozifivele de anticabraj folosite sunt, fie stereome-canice (cuplaj elastic comun între boghiu şi şasiul locomotivei), fie electrice (reglarea excitafiei motoarelor de tracţiune, pentru a micşora cuplul mofor al electromotorului osiei descărcate şi a-l mări pe cel al osiei supraîncărcate), fie pneumatice (aplicarea unei forfe verticale suplemenfare pe anumite puncte determinate ale boghiurilor, printr'un cilindru cu piston, pneumatic). 2. Ânficoroziv [aHTHK0ppc>3HHHbiH; anticor-rosif, inhibiteur de corrosion; Korrosionsschutz-mittel, Korrosionsinhibifor, Korrosionsverzogerer; inhibitor (restrainer) of corrosion; korrozio-gâflo]. Chim., Tehn.: Reactiv chimic anorganic sau organic care, adăugit unui sistem chim’c care ajunge în contact cu suprafefe metalice, încetineşte sau chiar opreşte practic complet coroziunea. Acfiunea protectoare a anticorozivilor e complexă. Se admite că (indiferent de structura lor chimică) ei realizează-, pe suprafaţa,metalului asupra căruia 597 acţionează, un strat protector de dimensiuni atomice sau moleculare, împiedecând astfel trecerea oxigenului din aer, care are un rol preponderent în amorsarea procesului coroziunii, când metalele ajung în contact cu solufii apoase. Ceilalţi factori cari determină direct acfiunea protectoare a unei substanfe anticorozive sunt: puritatea metalului, caracterul lui chimic şi elec-trochimic, natura şi temperatura mediului coroziv, ■structura şi compozifia inhibitorului de coroziune, presiunea oxigenului difuzat pe suprafafa metalului, raportul dintre suprafafa zonelor anodice şi catodice, etc. - Se cunosc numeroase substanfe anticorozive; ele sunt întrebuinfate la combaterea coroziunii atât în solufii apoase, cât şi în suspensii sau în emulsiuni de medii neapoase. Din punctul de vedere al mecanismului de protecfiune, se deosebesc anticorozivi anodici, catodici, pasivizanfi şi prin adsorpfie. Anticorozivii anodici măresc polarizafia anodului pilelor cari se formează pe suprafafa metalului corodat (v. Schema de principiu sub Coroziune), dând astfel o peliculă protectoare pe suprafa(a metalului, care împiedecă accesul oxigenului şi deci micşorează apreciabil sau chiar anulează vitesa de coroziune. Din această categorie fac parte unele substanfe anorganice, cum sunt hi-drafii, carbonafii, cromafii şi fosfafii metalelor alcaline. Când se întrebuinfează anticorozivi de acest fel, e necesar să se cunoască cu precizie concentrata lor optimă, pentru care coroziunea e inhi-bită, deoarece la concentrafii mai mici decât aceasta se pot produce puternice focare de coroziune. Anticorozivii catodici formează pe catod, prin cationii lor, pile locale de hidroxid, realizând un film protector şi limitând, prin aceasta, accesul oxigenului spre catod. Astfel, sărurile de magneziu, cele de zinc şi de nichel, şi bicarbonatul de calciu disolvat în apă, .reduc vitesa de coroziune a metalelor feroase. Anticorozivii pasivizanfi, când sunt adăugiţi în concentrafii mici în mediul coroziv, schimbă potenfialul de depunere a metalului, fixându-se prin electroni neparticipanfi pe suprafaţa metalului şi formând un compus metalic de dimensiuni mono-moleculâre. Acest strat monomolecular, uneori monoatomic, constitue o barieră fizică contra atacului mediului coroziv asupra metalului. Cro-matul de potasiu şi cel de amoniu, de exemplu, sunt buni pasivizanfi ai fierului pentru unele solufii apoase. Anticorozivii prin adsorpfie se adsorb pe suprafafa metalului, datorită anumitor orientări ale moleculelor, formând o peliculă monomoleculară care izolează metalul de mediul coroziv. Pentru ca aceşti anticorozivi să-şi exercite acfiunea protectoare, gradul de concentrafie al inhibitorului trebue să depăşească gradul de concentrafie critică coies-punzătoare formării peliculei monomoleculare. Pelîcula protectoafe fiind sensibilă la creşterea temperaturii şi la frecare, fiecărui inhibitor de adsorpfie îi corespunde o temperatură optimă, deasupra căreia se produc fenomene de desorpfie. în acest caz, refacerea peliculei e asigurată prin adăugirea unui exces da inhibitor. Sunt anticorozivi prin adsorpfie numeroşi compuşi organici, ca unii acizi organici cu moleculă mare, acizi sulfonici şi sărurile lor, amidele cu moleculă mare, diverse amine, diverşi alcooli, esteri, etc. — Există anticorozivi anorganici şi anticorozivi organici. — Anticorozivii anorganici sunt foarte numeroşi. Exemple: Substanfele alcaline şi alcalino-pămân-toase sunt întrebuinfate atât pentru a reduce aciditatea mediului coroziv, cât şi pentru a exer-cta o acfiune anticorozivă, fie anodică, fie cato<-dică. Astfel, hidroxidul de sodiu e întrebuinfat, în solufii de anumite concentrafii, la combaterea coroziunii ciorhidrice din unele instalafii de prelucrat fifeiul, cum şi la conducte de transport al unor produse petroliere cari confin sulf. De asemenea, sulfatul de calciu, sau cel de magneziu, în amestec cu carbonat de amoniu, protejează contra coroziunii principalele metale feroase. Cromafii şi bicromafii combat cu rezultate bune coroziunea metalelor feroase provocată de apă şi de multe solufii alcaline. Ei combat formarea hidra-tului feros chiar în locul unde se formează, oxi-dându-l în hidrat feric. De asemenea, cromafii şi bicromafii au acfiune anticorozivă asupra supra-fefeior de aluminiu, când mediul coroziv e apa, sau e constituit de solufii de clorură de sodiu, acid fosforic, etc. Ei sunt întrebuinfafi şi asociafi cu borafii, cu nitrafii sau cu alte substanfe anorganice sau organice. Acestea sunt folosite pentru combaterea coroziunii la presele hidraulice şi la construcfiile de acumulatoare, la cricuri şi amor-tisoare hidraul-ce, la fevi de înaltă presiune, la vasele de presiune, la sistemele de răcire cu apă a motoarelor, la sistemele de răcire cu apă a maşinilor frigorifere, la infuzoareîe de gaz cu obturatoare hidraulice şi la generatoarele de gaz. Borafii combat cu rezultate bune coroziunea în radiatoarele motoarelor de automobil sau de avion, cari confin solufii anticongelante formate din amestecuri de apă cu alcooli sau cu polialcooli. Silicafii împiedecă coroziunea aparatelor de fier cari lucrează cu apă sărată. în amestec cu fluo-silicafii, ei fac ca solufiile alcaline să nu atace aluminiul sau fierul galvanizat. Nitrafii de zinc şi de magneziu împiedecă atacul aluminiului de către solufii apoase de clorură de sodiu. Nitrifii, în specia! ce! de sodiu, împiedecă atacul fierului de către solufiile de clorură de sodiu. Adausurile de nitrit de sodiu devin deosebit de eficiente dacă exponentul de hidrogen al solufiei corozive e menfinut în jurul valorii 6. Sunt între-buinfafi cu deosebire la protecfiunea pieselor de ofel chiar în cursul fabricării lor, sau în cursul depozitării lor mai îndelungate, la protecfiunea ofelului contra coroziunii de către lichidele de curgere şi de răcire, la protecfiunea conductelor de benzină şi de fifeiu, la protecfiunea căldărilor de locomotivă contra coroziunii, etc. 598 Derivafii arsenului, de exemplu arsenltul de sodiu, apără metalele feroase contra coroziunii provocate de sărurile higroscop'ce ale haloge-nurilor alcalino-pământoase folosite la deshidra» tarea gazelor. Triclorura de arsen împiedecă coroziunea fierului de către clorură de aluminiu în mediu organic, cum şi atacul acidului clorhidric. Permanganafii reduc coroziunea cuprului de către sărurile sale în solufii apoase. Sărurile de cupru divalent combat coroz:unea fierului de către solufiile apoase de etanolamine.— Anticorozivii organici au o acfiune specifică bine definită, între activitatea lor şi structura lor chimică existând o corelafie strânsă. Hidrocarburile în amestec cu hidrocarburi sul-fonaie sub formă de sare de sodiu şi emulsio-nate cu apă reduc coroziunea ofelul.ui la valori neglijabile în dispozitivele de răcire cu apă ale unei maşini. Ele împiedecă coroziunea metalelor neferoase şi întrerup procesele de coroziune amorsate. Derivafii cu azot, de exemplu aminele şi ami-dele alifatice superioare, împiedecă coroziunea fierului şi a aluminiului de către solufiile acidului clorhidric în concentrafie de cel mult 5%. Hidro-xiiaminele superioare, ca N-laurilhidroxilamina, tioureea, guanidina, iminele şi imideie combat coroziunea diferitelor metale feroase, şi se întrebuinfează în special la acidifierea sondelor. Derivafii oxigenafi, de exemplu unii alcooli cu triplă legătură, sunt buni anticorozivi. Gluconatul de sodiu protejează contra coroziunii produse de lichide apoase cari se separă în unele rezervoare de stocaj al carburanfilor. Gluconatul de crom împ;edecă cu succes coroziunea în instalafiile de desulfurizare a qazelor. Aldehida form'că (1***2% în solufie apoasă) combate coroziunea echipamentului de foraj al sondelor, în cursul acidifierii (v. sub Inhibitor de acidifiere). Se întrebuinţează şi anumite amestecuri de naftenafi şi sulfonaftenafi. Combustibilii motoarelor cu ardere internă pot deveni necorozivi prin adăugirea unor substanfe ca p-hidrox;benzofenona sau eterul monoetilic al etilengUcoIului. Unii compuşi cu sulf (di- şi tetrasulfuri de xantogenafi), unele amide superioare mono- sau disubstituite, cum şi unii acizi policarboxi|ici, adăugifi în anumite concentrafii uleiurilor lubrifiante, inhibesc coroziunea principalelor piese ale motoarelor cu ardere internă. La substanfele anticorozive organice se poate stabili un raport între structura mo'eculară şi acfiunea anticorozivă exercitată de mediile acide. Astre|, s'a constatat că adăugirea unei alte grupări substituite măreşte anticorozivitefea substanfei, dacă persistă asimetria moleculară (de ex. fenil-tioureea e mai slabă decât dHeniltioureea asimetrică, în aceleaşi concentrafii moleculare). Importanfa grupării funcfionale inhibitoare e mai mare decât efectul greutăfii moleculare mari. Se deduce că, dacă configurata sferică a anticoro-zivului organic rămâne aceeaşi, factorul cel mai important care determină activitatea e concentra- ţia grupărilor inhibitoare. Pentru o aceeaşi concentrafie dată, anticorozivul cel mai eficient e acela care are grupări de substituire mai active (de ex.: difeniltioureea simetrică e mai slabă decât piridilfeniltioureea, care are o a doua grupare activă, datorită azotului din piridină).— Sin. Inhibitor de coroziune. 1. Antieniimice, proteine ~ [aHTH3H3HM-Hbie npoTeHHbi; proteines antienzymiques; anti-enzymische Proteina; antienzymic pro+eins; anti-fermentum-proteinek]. Chim. bici.: Proteine cu acfiune inhibitoare, cari se formează în sistemul sanguin al unor animale vertebrate, când enzi-mele corespunzătoare sunt introduse prin injecţie în sângele lor. Acfiunea inhibitoare asupra enzimelor se datoreşte combinafiilor formate cu componentul proteinic al enzimelor. 2. Anfifading. V. Regulator de sensibilitate şi sub Volumului, controlul s. Anfifading, dispozitiv V, sub Volumului, controlul 4. Anfifazat [c dtothboiiojiojkhoh (J)a30H; antiphase, en opposition de phase, antiphase; gegenphasig; in phase opposition; ellenfâzisu]’. Calitatea a două mărimi armonice de aceeaşi frecvenfă de a avea o diferenfă de fază care corespunde unei jumetăfi de perioadă. — Sin. în contrafază. 5. Anfimoniului, isofopii ~ [H30T0nbi cypb-Mbi; isotopes de l'ant:moine; Antimonisotope; anti-mony isotops; antimoniurrMzotopok]. Fiz.: Se curosc următorii isotopi ai anfimoniului: antimoniul 177, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,8 ore, obţinut prin reacfiile nucleare Sn116 (d, n) Sb117; anti-moniul 118, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 3,3 minute, obfinut prin reacţiile nucleare In115 {cf, n) Sb118, Sn118 (p, n) Sb118 (acest isotop al anfimoniului se desintegrează şi cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5,1 or^); anfl-moniul 119, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 39 de ore, obiinuf prin reacfiile nucleare Snlls (d, n) Sb119, Sn119 (p, n) Sb“9, Sbi2l (d, p, 3n) Sb119; antimoniul 120, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumăfăfre de 17 minufe, obfnuf prin 'reacfiile nucleare Sn119 (d, n) Sb120, Sn*20(p( n)Sb120, Sn^d. 2n) Sb120, Sb12*(n, 2n) Sb12°, Sb121 (y, n) Sb120, Sb121 (p, pn) Sb120 (acest isotop se desintegrează şi prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 6 zile); antimoniul 121, care se găseşte în proporfia de 57,25% în antimoniul natural; antimoniul 122, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie *f# cu timpul de înjumătăfire de 2,8 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Sb*2* (d, p) Sb121, Sb12* (nf y) Sb*22, l125(n,oc) Sb122, Sn122 (d,2n) Sb122; antimoniul 125, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie y# cu timpul de înjumătăfire de 2,7 ani, obfinut prin reacfia nucleară Sn124 (d, n) Sb125 şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; antimoniul 126, care se desintegrează cu emisiune de electroni, eu timpul de înjumătăfire de 60 de minute, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; antimoniul 127, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie 7, obfinut prin bombardarea uraniului şi prin cea a plutoniului, cu neutroni; antimoniul 129, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,2 ore, obfinut prin bombardarea uraniului şi prin cea a plutoniului, cu neutroni; antimoniul 132, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5 minute, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; antimoniul 133 şi antimoniu! 134, cari se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpuri de înjumătăfire sub 10 minute, obfinufi prin bombardarea ureniu'ui cu neutroni. 1. Antioxidant [aHTHOKCH/ţaHTbi; antioxydant; Antioxydierer, Oxydierungsverbinderer; anti-oxi-dizing substances, anti-oxidizers; antioxidâlok], 1. Ind. alim.: Orice compus care, adăugit unor produse vegetale comestibile, previne râncezirea. Antioxidanfii întrebuinfafi sunt compuşi fenolici: catechină, hidrochinonă, pirogalol, etc. Unele uleiuri vegetale (de ex. uleiul de germene de grâu, uleiul de bumbac, uleiul de susan) confin produşi inhibitori proprii, cari funcfionează ca antioxidanfi. Substanfele confinute de aceste uleiuri fac parte din grupul vitaminelor E, apropiindu-se, din punctul de vedere chimic, de o-, p- sau Y-tocoferol. — 2. Ind. pefr.: Oricare dintre substanfele organice cari, adăugite în concentrafii mici produselor petroliere (benzine, uleiuri), întârzie sau împiedecă oxidarea lor, când sunt supuse acfiunii oxigenului din aer. Eficienfa inhibitorilor de oxidare e în strânsă legătură, atât cu structura lor, cât şi cu originea şi felul produselor petroliere în cari se introduc. Antioxidanfii sunt substanfe cari se oxidează uşor; de aceea acfiunea lor nu e permanentă, ci încetează după un anumit t:mp, în funcfiune de eficacitatea şi de concentrafia lor, cum şi de condifiunile de utilizare a produsului în care sunf adăugifi. Antioxidanfii sunt foîosifi pentru prevenirea fenomenelor de oxidare în benzinele de cracare, în petrolurile lampante, dar mai ales în uleiurile de uns. Pentru prevenirea fenomenelor de oxidare în benzinele de cracare sunt întrebuinfate, ca antioxidanfi, substanfe din clasa fenolilor, aminelor, aminofenolilor, amidelor, etc. Printre substanfele folosite ca inhibitori de oxidare pentru uleiurile de motoare cu ardere internă sunt unele amine (neftilamina, difenilamina), crezoli alchi-lafi, esteri ai fenolilor alchilafi, amide ale acizilor superiori, derivafi organici ai fosforului (tri-crezilfosfat), selenonofosfafi, sulfuri şi polisulfuri organice, ale hi lice sau arilice, xantegenafi, sulfuri şi disulfuri ale xantogenafilor, derivafi organome-talici ai unor structuri organice complexe în cari metalul e zinc sau argnt, etc. Acfiunea anti-oxidantă a acestor substanfe depinc'e foarte mult de natura uleiului şi de gradul lui de rafinare, de condifiunile de lucru din motor, de natura suprafefelor metalice cu Cari uleiul ajunge în contact, m cum şi de concentrafia (optima) în care sunt folosite. Astfel, în cazul uleiurilor suprarafinate, inhibitorii de oxidare manifestă o eficacitate mare, iar la cele pufin rafinate sunt aproape fără efect. De asemenea, acelaşi produs, la o concentrafie mică îşi poate manifesta din plin acfiunea sa inhibitoare, iar fa o concentrafie pufin mai mare poate avea din contra, o acfiune de promovare a oxidării. Un rol deosebit îl au antioxidanfii adăugifi în uleiurile de transformatoare, cu ajutorul cărora durata de serviciu e considerabil merită (dela câfeva mii de ore la câteva zeci şi chiar sute de mii de ore). Antioxidanfii trebue introduşi în uleiuri înainte de folosirea lor; după ce oxidarea uleiurilor a început, acfiunea lor antioxidant ă e foarte slabă sau chiar nulă. Prin urmare, antioxidanfii trebue foîosifi pentru a îmbunătăţi şi a prelungi timpul de folosire a uleiurilor bune, iar nu pentru a ameliora pe cele necorespunzătoare. — Sin. Antioxigen, Inhibitor de oxidare. 2. Antiparazit, dispozitiv ~ [npoTHBonoMe-XOBOe ycTpOHGTBO; dispositif antiparasite; Ent-storungsschaltung; antiparasiiie device; zavarel-hârito berendezes], Razio: Dispozitiv care reduce (respectiv elimină) efectul parazifilor electromagnetici, prin împiedecarea producerii sau a propagării lor până la aparatul de radiorecepfie. V. şi sub Parazifi electromagnetici. 3. Antirezonanf, circuit ~ [napaJijiejibHbiH pS30HaHCHbiH KOHTyp; circuit antiresonnant; anti-resonsnter Stromkreis; antiresonant circuit; an*i-rezonância-âramkor]. Elf.: Circuit care prezintă antirezonanfă (v.). 4. Antirezonanfă [pe30HaHC tokob; anfire-sonance; Gegenresonanz; antiresonance; antirezo-nancia]. Elf.: Proprietate a unui circuit electric caracterizată prin faptul că, la o anumită frecvenfă, reactanfa din impedanfa de intrare frece dela valori pozitive (penfru frecvenfe mai joase decât frecvenfă de antirezonanfă) la valori negative (pentru frecvenfe mai înalte decât frecvenfă de antirezonanfă), prin valoarea zero — în cazul circuitelor disipative —, sau prin valori infinite, în cazul circuitelor nedisipative. în cazul unui circuit cu rezonanfă multiplă, frecvenfele de antirezonanfă alternează cu frecvente de rezonanfă (la cari reactanfa trece dela valori negative la valori pozitive). Circuitele cu constante repartizate (liniile de transmisiune şi antenele) prezintă un număr infinit de frecvenfe de rezonanfă şi de antirezonanfă. 5. Ânfişerpuire [np0THB0K0Jie6aTej]b; anti-la-cet; Vorrichtung gegen das Schlengejn; anti-hunt'ng (device); kigyozâs elleni keszulek]. C.f.: Dispozitiv, montat la anumite locomotive electrice de mare vitesă, pentru reducerea amplitudinii osci-lafiilor de şerpuire. E format dintr'un sistem cu resort, jug de sprijin şi piesă de legătură triunghiulară, care menfine în aliniament boghiul pe axa căii, iar în curbe permite să ia pozifiile impuse de acestea» 600 î. Anfivlbrafer [aHTHBHdpaTOp; antivibrateur; antivibrierend; antivibratinq; antivibrâtor]. Gen.: Calitatea unui sistem tehnic de a se opune transmiterii vibrafiilor de o anumită frecvenfă. 2. Antrenarea locomotivei electrice [npHBOA 3JieKTp0B03a; entraînement de ia locomotive electrique; Antrieb der elektrischen Lokomotive; drive of the electric locomotive; villamos moz-dony hajtâsa]. C. f.: Transmiterea cuplului motor dela arborele motorului (respectiv al mofoarelor) de tracfiune la osiile locomotivei. Motoarele de tracfiune fiind montate pe partea suspendată a locomotivei (cadrul locomotivei, respectiv cadrul boghiuriîor motoare), iar osiile motoare fiind ne-suspendate, antrenarea trebue realizată astfel, încât legătura dintre arborele motoarelor de tracfiune şi osiile motoare să urmeze jocul suspensiunii locomotivei. Antrenarea poate fi colectivă sau individuală. Antrenarea colectivă e realizată cu unu sau cu două motoare de tracfiune montate pa cadrul locomotivei, suspendate integral şi legate în comun la osia motoare. Legătura dintre arborele motorului electric şi osia motoare se obfine prin- nea locomotivei electrice). Condifiunea e realizată prin mecanisme bielă-manvelă cu bielă orizontală şi prin amplasarea motorului de tracfiune jos fafă de osia motoare (v. fig. /). Penfru a putea monta motorul în cutia locomotivei e necesară introducerea unei osii false. Antrenarea directa e posibilă cu motoare electrice de turafie joasă. — La antrenarea cu arbore intermediar, motorul electric de tracfiune transmite mişcarea, printr'un angrenaj reductor (raportul de reducere are de obiceiu valorile 1 :2,5"*1 ; 5,5), unui arbore intermediar legat la o osie falsă (v. fig. II), prin biela motoare şi prin două manivele. Legătura dintre osia falsă şi osiile cuplare se realizează prin biele cupiare şi prin butoane cuplare. — La sistemele cu cadran triunghiular sau cu biele montate în triunghiu (v. fig. III), mişcarea se transmite dela un electromotor sau dela două electromotoare, prin angrenaje reduc-toare şi cadran, la osia motoare, legată, la rândul ei, prin biele cuplare şi butoane, cu osiile cuplare, evitându-se astfel osiile false (v. fig. IV). La primele locomotiva electrice s'a folosit excluziv antrenarea prin mecanisme bielă-manivelă. I. Antrenare cu biele orizontale. 1) bielă motoare; 2) angrena] reductcr; 3)^ bielă cuplare; A) osie falsă. //. Antrenare cu arbore intermediar. 1) osie falsă; 2) bielă motoare; 3) arbore intermediar;^) bielă cuplară. III. Antrenare cu două motoare şi cu biele montate în triunghiu. 1) mctor electric; 2) bielă cuplară; 3) bielă triunghiulară (motoare). IV. Antrenare cu cadran triunghiular, 1) angrenaj reductor; 2) bielă cuplări; 3) cadran triunghiular. V. Anirenare cu mofor parfial suspendat. V/. Antrenare prin cuplaj mecanic cu /) osie motoare; 2) angrenaj reductor; resorturi elicoidale. 3) palier cu ghiare; 4) motor electric 1) motor electric de tracfiune; 2) an- de trac|iune. grenaj reductor; 3) resort elicoidal. tr'un mecanism bielă - două manivele, direct sau prin intermediul unui arbore intermediar, cu sau fără osie falsă, respectiv prin cadran triunghiular. — La antrenarea directă, deplasările arcului de cerc descris de capătul interior al bielei (legat la manivela arborelui electromotorului) în mişcarea ei în jurul osiei motoare, datorite jocullui suspensiunii cadrului locomotivei, trebue să fie cât mai mici (v. fig. sub Suspensiu- Sistemul prezintă avantajul reducerii tendinţei de patinare şi de cabrare a locomotivei, datorită cuplării mecanice a osiilor motoare. Din cauza rigidităţii acestui sistem şi din cauza necesităţii folosirii de contragreutăţi pentru echilibrarea maselor în mişcare, se tinde să se înlocuiască antrenarea colectivă cu antrenarea individuală, în specia! la locomotivele de mare vitesă (peste 100 km/h).. 601 :■ Antrenarea individuală se realizează cu mai multe electromotoare, fiecare motor de tracfiune antrenând o osie motoare; numărul motoarelor de tracfiune e determinat de puterea pe care trebue să o desvoite locomotiva. La unele sisteme de locomotive, fiecare osie motoare e antrenată de două motoare. Din cauza limitării ancombra-mentului motoarelor de tracfiune şi a introducerii motoarelor electrice cu turafii înalte, sistemul de antrenare cu motorul de tracfiune montat direct, fără redudor, pe osia motoare, nu se mai foloseşte. Sistemele de antrenare individuală folosite în prezent la locomotivele electrice sunt: sistemul cu motorul parfial suspendat, şi cel cu motorul integral suspendat. Antrenarea cu motorul parfial suspendat se realizează cu motoare cu paliere cu ghiare.— Electromotorul e legat de şasiul locomotivei printr'o traversă, prin intermediul unor resorturi lamelare sau elicoidale (partea suspendată a motorului), cari urmează jocul suspensiunii şasiului locomotivei. Legătura dintre electromotor şi osia motoare se realizează prin două paliere cu ghiare, prin intermediul cărora motorul reazemă pe osie (partea nesuspendată). Curentul electric e adus la motor prin cabluri flexibile, pentru a putea urma jocul suspensiunii (v. fig. V). Mişcarea se transmite, prin angrenaje cilindrice, dela arborele motorului la osie. Sistemul e folosit la locomotive cu vitese de mers mici (sub 100 km/h), fiindcă motorul, rămânând nesuspendat elastic cu aproape jumătate din greutatea sa pe osia motoare, provoacă la vitese mari şocuri importante în cale şi mărirea amplitudinii mişcărilor perturbatorii ale locomotivei. Antrenarea cu motoare de tracfiune integral suspendate se realizează prin transmisiune ste-reomecanică între arborele motorului electric de tracfiune şi osia motoare. Motoiul electric e montat pe cadrul locomotivei, respectiv pe cadrul boghiului motor, şi urmează jocul întregii suspensiuni a cadrului şi a cutiei locomotivei, respectiv a cadrului boghiului motor, transmisiunea stereomecanică adaptându-se deplasărilor verticale şi orizontale ale osiei motoare. Locomotivele electrice sunt antrenate prin sisteme de antrenare variate. La antrenarea prin cuplaj mecanic cu resorturi elicoidale (sistemul AEG-Kieinow), transmisiunea dintre arborele motorului electric şi osia motoare e formată din angrenajul reductor, arborele cav, coaxial cu osia, şi un sistem de resorturi elicoidale dispuse în hexagon pe roata motoare. Roata dinfată mare a reductorului e monlată pe arborele cav, care reazemă pe palierele montate pe partea de jos a electromotorului. La ambele capete,-arborele cav are câte şase brafe terminate cu câte o cameră în care sunt montate resorturile elicoidale; camerele sunt montate între spifele rofilor, resorturile fiind limitate de spife. Osia motoare se poate deplasa fafă de arborele cav în limita jocurilor resorturilor, realizându-se astfel o legătură elastică între osie şi arborele motorului (v. fig. VI). — La antrenarea prin cuplaj mecanic cu resorturi elicoidale cu suporturi alternative (sistem Wes-tinghouse-Secheron), transmisiunea e constituită din angrenajul reductor, un arbore cav coaxial cu osia, şi un sistem de resorturi elicoidale, montate în suporturi fixate alternativ pe roata motoare şi pe roata dinfată solidară cu arborele cav. Osia motoare se poate deplasa vertical şi orizontal în limita jocului resorturilor, realizându-se astfel legătura elastică dintre ea şi arborele motorului de tracfiune. — La antrenarea prin cuplaj mecanic cu resorturi elicoidale şi cu semiarbore cav (sistem Brown-Boveri), transmisiunea e formată dintr'un angrenaj reductor, un semiarbore cav concentric cu osia motoare şi cu lungimea de aproximativ ^3 din lungimea osiei, şi dintr'un sistem de resorturi elicoidale, montate pe roata dinfată mare a re-ducforului, şi care reazemă pe semiarborele cav. Osia se poate deplasa vertical şi orizontal, în limita jocului sistemului de resorturi. Sistemul de resorturi fiind montat într'o cutie, e protejat de praf şi de umiditate. Mijlocul osiei nefiind acoperit de arborele cav, sistemul poate fi folosit şi la boghiuri Krauss-Helmholtz. — La antrenarea prin sistemul cu bielete şi sectoare dinfate (sistemul Buchli),trans-misiunea e formată din două sectoare dinfate, angrenate între ele. Capetele sectoarelor dinfate sunt legate de corpul rofii prin bielele cu articulare sferică. Roata dinfată mare a reductorului reazemă în paliere montate în şasiul locomotivei, la exteriorul rofii motoare. Deplasările verticale ale osiei motoare în raport cu şasiul locomotivei (suspendat) sunt preluate de sectoarele dinfate, iar articulafii|e sferice permifdeplasările laterale ale osiilor fafă de şasiu. Astfel, osia motoare se poate deplasa liber, atât vertical, cât şi orizontal (v. fig .VII). La antrenarea prin cuplaj elastice şi arbore de torsiune (sistem Brown-Boveri), transmisiunea e formată din doua discuri subfiri flexibile, de ofel, foarte elastice, montate pe arborele cav al motorului electric. Discurile sunt fixate pe arbore cu piese de antrenare. Cuplul motor e transmis dela electromotor, prin intermediul pieselor de antrenare decalate cu 90° fafă de primele, la arborele intermediar, care trece prin indusul motorului, şi la capătul de arbore, pe care e calat pinionul motor angrenat cu roata dinfată mare, montată direct pe osia motoare. Arborele intermediar, cuplând cele două discuri VII. Antrenare cu bielele şi sectoare dinfate. 1) motor electric de tracţiune; 2) pinion motor; 3) roată dinfată mare; 4) articulafie sferică; 5) bieletă; 6) roată motoare; 7) arborele rofii dinfate; 8) osiemotoare; 9) sector dinfst. mecanic cu discuri 602 elastice şi traversând indusul electromotorului, e solicitat numai la torsiune — şi de aceea are diametru mic. Osia se poate deplasa liber, vertical şî orizontal, prin elasticitatea sistemului de transmisiune, care prezintă avantajul că nu are suprafefe de frecare, pivofi şi paliere, nefiind necesar un sistem de ungere (v. fig. VIII). VIII. Anirenare cu discuri flexibile şi cu arbore cav. f) disc flexibil; 2) piesă de anfrenare (bridă); 3) manşon cav; 4) arbore de torsiune; 5) arborele pinionului de an-t enare. La antrenarea cu arbore cardanic simplu, transmisiunea e formată dintr'un arbore cardanic lung sau scurt, care leagă arborele motorului electric cu pinionul motor, roata dinfată msre fiind rezemată direct pe osia motoare. La unele sisteme, legăturile se fac prin blocuri silenfioase, pentru amortisarea oscilaţiilor. La antrenarea prin cuplaj mecanic cu inel dansant şi cu bielete (sistemul Alsthom), transmisiunea e formată din următoarele părfi: angrenajul elastic, având pinionul montat pe arborele motorului şi roata mare dinfată solidară cu arborele cav, eo-axial cu osia motoare, cuplajul format din patru bielete dispuse în romb, articulate pe blocuri silenfioase între arborele cav şi osia motoare, şi câte un inel dansant, montat pe steaua rofilor motoare, în exterior. Cuplajul nu are piese supuse frecării; oscilafiile sistemului de antrenare sunt amortisate prin blocurile silenfioase. Astfel, sistemul se comportă foarte bine la locomotivele de vitese foarte mari (200-330 km/h). Antrenarea individuală fiind adecvată serviciului electromotoarelor şi prezentând, prin elasticitatea transmisiunilor, o mare stabilitate în mers, e folosită, de cele mai multe ori, la locomotivele cu osii montate în cadrul locomotivei şi în mod excluziv la locomotivele cu boghiuri motoare (cu aderenfă totală). La vitese de mers peste 100 km/h se foloseşte numai sistemul de antrenare individuală cu motoare integral suspendate. î. Antrenarea vagonului-motor electric [npn-bo# BaroHa 3JieKTpo#BHraTeJifl; entraînement du vagon-moteur electrique; Antrieb des elektrischen Motorwagens; driving of the motor coach; villamos motorkocsi hajtâsa]. C.f: 1. Transmiterea cuplului mofor dela motorul sau motoarele de tracfiune ale unui vagon-motor electric la osiile motoare. — 2. Sistemul de transmisiune a cuplului motor la osiile motoare ale vaqonului-motor electric. Motoarele de tracfiune fiind montate pe partea suspendată (şasiul vagonului sau cadrul boghiului), iar osiile motoare neftind suspendate, legătura dintre motor şi osie trebue să urmeze jocul suspensiunii. La vagoanele-motor electrice pentru liniile de tramvaiu şi de metropolitane se folosesc, în general, sistemele de antrenare cu motor semisus-pendat (motor cu palier cu ghiare) şi (uneori) cu motor integral suspendat, cu arbore cardanic cu articulaţii pe blocuri silenfioase. La vagoanele-motor electrice pentru căile ferate publice, sistemele de antrenare sunt în mare parte analoage celor dela locomotivele electrice, motoarele de tracfiune fiind montate pe boghiuri motoare. s. Antrenarea vehiculelor motoare [npHBOft aBTOMOTOpHbJX TpaHCUOpTHblX cpeflCTB; entraînement des vehicules moteurs; Antrieb der Motorfahrzeuge; driving of the motor vehicles; motorosjârmuvek hajtâsa], Tehn.: 1, Transmiterea cuplului motor la osia motoare a autovehiculului. — 2. Sistemul de transmisiune a cuplului mofor la osia motoare a autovehiculului. La automotoare, antrenarea transmite cuplul motor dela arborele transmisiunii la osia motoare. Motorul principal Diesel şi transmisiunea fiind amplasate pe partea suspendată a automotorului (cadrul automotorului, respectiv cadrul boghiului motor), iar osiile motoare fiind nesuspendate, antrenarea trebue să urmeze jocul suspensiunii automotorului. Sistemul de antrenare e analog cu sistemul de anfrenare al locomotivelor Diesel; la automotoarele cu transmisiune mecanică şi hidraulică, antrenarea e individuală (osie sau boghiu mofor) şi se efectuează prin arbore cardanic şi atac de osie cu angrenaje, legate cu arborele schimbătorului de vitesă. La locomotivele cu motor cu piston, antrenarea e realizată direct prin transmisiunea mişcării dela piston la osia motoare, cu ajutorul mecanismelor bielă-manivelă, şi dela osia motoare la osiile cuplare, prin mecanismele bielă cuplară-buton cuplar. La locomotivele cu turbine cu abur, antrenarea e realizată prin angrenaj redactor, osie falsă şi mecanisme bielă-buton cuplar la osiile cuplare.— La locomotivele cu turbine cu abur şi cu motoare electrice, antrenarea transmite cuplul motor dela motoarele de tracfiune la osiile motoare. Sistemele de antrenare sunt cele folosite la locomotivele electrice cu antrenare ind viduală. La locomotivele Diesel, cuplul motor se transmite dela arborele transmisiunii la osia motoare. Motorul principal Diesel şi transmisiunea fiind amplasate pe partea suspendată a locomotivei (cadrul locomotivei, respectiv al boghiurilor motoare), iar osiile motoare fiind nesuspendate, antrenarea se realizează astfel, încât legătura dintre arborele transmisiunii şi osia motoare să. urmeze jocul suspensiunii locomotivei. — La locomotivele Diesel cu transmisiune mecanică, sistemul de antrenare e format din arborele cardanic, care prin inversor de mers şi atac de osie (cu angrenaje) se leagă cu osia falsă, care e cuplată prin mecanism bielă-manivelă cu osiile motoare ale locomotivei. Elasticitatea sistemului e asigurată de legăturile cardanice. — La locomotivele Diesel cu transmisiune hidraulică, s'stemul de antrenare e format dintr'un arbore intermediar cu angrenaj reductor, o osie falsă, biele cuplare sau arbore cardamc (de obiceiu cu articulaţii echipate cu blocuri silenfioase) şi atac de osie (cu angrenaje conice). — La locomotivele Diesel cu transmisiune electrică, antrenarea e individuală, cu motoare electrice de tracfiune integral sau parfial suspendate, montate pe cadrul locomotivei sau pe cadrul boghiurilor motoare. La locomotivele cu vitesă de mers mică (până la 80--90 km/h) se folosesc, de obiceiu, motoare electrice cu suspensiune cu palîer-ghiară, iar la locomotivele de mare vitesă, motoare electrice integral suspendate, cu un sistem de antrenare ana!og celui dela locomotivele electrice (v. şi sub Antrenarea locomotivei electrice). 1. Aparat de îndoit fevi [npecc Ajjh 3arn-6auun Tpy6; pl'euse pour tubes; Rohrricht- und Biegeapparat; pipe puller; csohajlito berendezes]. Tehn.: Presă cu şurub portativă, manuală, constituită dintr'un corp metalic în formă de U şi un mecanism şurub-piulit* ('*. fig.)» care serveşte la îndoit sau la îndreptat fevi de ofel (până la 3"). Corpul în U are la extremităfile celor doua brafe locaşuri pentru sprijinit feava în timpul lucrului; în traversă e practicat filetul piulifei. Şurubul are la extremitate o piesă semiarticulată, prin care se transmite forfa de apăsare necesară pentru deformare. t. Aparat integrator. Metr. V. Instrument integrator, . 3. Apăsare [ftaBJieHHe; pression; Druck; pres-sion; nyomâs]. Tehn.: 1. Exercitarea unei forfe de presiune asupra unui corp, (eventual pentru ca acesta să exercite o forfă de presiune asupra altui corp, în contact cu el). — 2. Forfa de presiune dintre două corpuri în contact. 4. Aplafîsare [crJiaJKHBaHHe, BbipaBHHBa-HHfî; compensation; Abflăchung; flattening; csil-lopitâs]. Telc.: Eliminarea, prin montarea de bobine şi de condensatoare în liniile telegrafice, a oscilafiilor de foarte înaltă frecvenfă cuprinse în semnalele telegrafice şi datorite timpului foarte scurt de cuplare a releului de emisiune, şi cari altfel produc perturbaţ i în circuitele telegrafice şi telefonice apropiate. s. Aprindere de întoarcere [oâpaTHoe 38JKH-raHHe flHrH;allumageenretour, retourd'arc; Ruck-zundung; arcback, backfire; visszagyujfâs]. Elt.: Dis- pariţia bruscă a efectului de supapă al unui redresor cu mercur, din cauza unui defect interior. Aprinderile de întoarcere se produc mai ales când presiunea vaporilor de mercur e prea mare, din cauza supraîncălzirii catodului. 6. Arahide [3eMJiHH0â opex; arachides; Erd-niisse, Mandubibohner; peanuts; foldi mogyoro]: Seminfele, de obiceiu câte două sau cel mult trei în acelaşi înveliş, ale plantei Arachis hypo-gaea, care creşte în reg:uni cu climă caldă sau temperată. Arahidele sunt întrebuinfate în producţia de uleîu — şi în alimentafie. — Ele confin 30%"’45% uieiu, format din gliceride ale acizilor lignoceric, arahidic, stearic, palmitic. oleic şi linoleic. — Sin. Alune americane, Alune de pământ. 7. Argintului, isotopii ~ [nsoTonbi cepeSpa; isotopes de l'argent; Silbsrisotope; silver isotopes; ezust-isotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai argintului: argintul 104, care se desintegrează cu timpul de înjumetăfire de 16,3 min, obfinut prin reacfia nucleară Pd104 (p, n) Ag101; argintul 105, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 45 de zile, obfinut prin reacfia nuclsară Pdl05 (p, n) Ag105; argintul 106, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 24.5 min, obfrut prin reacfiile nucleare Rh103 (tf, n) Ag1C6, Pd10^ (d.n) Ag106, Pd105 (p, y) Ag106; Pd1®6 (p, n) Ag106, Ag107 (n, 2n) Ag106, Ag107 (d, t) Ag103, Ag107 (y, n) Ag106, Ag107 (d, p 2n) Ag1C6f Cd106 (n, p) Ag106 (se cunoaşte şi un isotop argint 106, care se desintegrează cu emis;une de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 8,2 zile); argintul 107, care se găseşte în proporfie de 51,35% în argintul natural; argintul 108, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,3 min, obfinut prin reacfiile nucleare Pd108 (p. n) Ag108, Ag107 (n, y) Ag108, Ag109 (y-. n) Ag108, Ap107 (d, o) Ag1C8, Cd108 (n, p) Ag108 (se cunoaşte şi un isotop argint 108, care se desintegrează cu emisiune de electroni cu timpul de înjumătăfire de 40,4 s); argintul 109, care se găseşte în proporfie de 48,65% în argintul natural; argintul 110, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 24,2 s, obf'nut prin reacţiile nucleare Ag109 (n, y) A110, Cd110 (n, p) Ag110, Cd111 (y, p) Ag110 (se cunoaşte şi un isotop argint 110, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 225 de zile); argintul 111, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,5 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Pd110 (d, n) Ag111, Pd108 (*, p) Ag111, Cd111 (n, p) Ag111, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni sau cu particule a, a toriului cu particule a şi a plutoniului cu neutroni; argintul 112, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3,2 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Cd112 (n, p) Ag112, Cd113 (Tf p) Ag"2, |nii5 (n, a) Ag**2, cum şi prin bombardarea uran;ului cu neutroni sau cu particule a: argintul 113, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu t:mpul de înjumătăfire de 5,3 ore, obfinut prin reacfia nucleară 604 Cd114 (Y, p) Ag113, cum şi prin bombardarea uraniului cu electroni; un isotop de masă atomică neidentificată, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpui de înjumătăfire de 22 min, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni. 1. Argonului, isotopii ~ [H30T0nbi aproHa; isotopes de l'argon; Argonisolope; argon isotopes; argon-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai argonului: argonul 35, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,88 s, obfinut prin reacfiile nucleare S32 (a, n) A35f CI35 (p, n) A35; argonul 36, care se găseşte în proporfie de 0,307% în argonul natural; argonul 37, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 34,1 zile, obtinut prin reacfiile nucleare S34 (oc, n) A37, CI37 (d, 2n) A37, CI37 (p, n) A37, K39 (d, a) A37, Ca40 (n, a) A37; argonul 38, care se găseşte în proporfie de 0,06% în argonul natural; argonul 39, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4 min, obfinut prin reacfia nucleară K39 (n, p) A33; argonul 40, care se găseşte în proporfie de 99, 633% în argonul natural; argonul 41, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 110 min, obfinut prin reacfiile nucleare A40 (d, p) A41, A4° (n, -) A41, K41 (n, p) A4*, 2. Aripioară. V, Nervură. 3. Armatură de laminare [nponaTHan apMa-Typa; armature de laminage; Walzenarmierung; rolling armature; hengerarmatura], Mefl.: Ansamblul de piese de ghidare folosite la laminoarele de tablă şi de profiluri, pentru asigurarea direcfiei de laminare. Armatura de laminare e formată din ghidajele de introducere a laminatului între cilindri (fălci de ghidare), din ghidajele de ieşire a laminatului dintre cilindri (fălci de ghidare sau dălfi de ghidare), cum şi, în unele cazurj, din ghidaje elicoidale de întoarcere şi de introducere automată între cilindri. 4. Armco, fier Mefl.: Fier tehnic pur, cu maximum 0,16% impurităfi (C<0,05%, Si<0,05%, Mn<0,1%, P<0,02% şi S<0,02%), produs pe scară industrială. Are rezistivitate electrică mică (p=12|i2 cm), permeabilitate relativă inifială mică {|iro=200--*300), permeabilitate relativă maximă mare (}j.f#w = 5000‘"10000), câmp magnetic coercitiv mic (Hc~ 1,0 Oe) şi inducfie de saturafie magnetică mare (Z?s=21630 G); nu confine bule de aer; rugineşte greu. E întrebuinfat la fabricarea miezurilor feromagnetice. (N. C.). 5. Armură [3anţHTH0e, riOKpbiTHe; armure, blindage; Armierung; sheath, armour; păncel]: înveliş protector de cablu. — Sin. Blindaj. Aromafizare [apoMaTH3au,Hfl; aromatiser; Aromatisieren; aromatizing; aromatizâlâs]. Ind. petr,: Operafiunea de transformare a hidrocarburilor parafinice normale, sau a celor cicloparafinice, în hidrocarburi aromatice monociclice. De exemplu, heptanul normal poafe fi transformat în toluen, conform reacfiei: C7H16 C6H5—CH3 + 4 H2 , iar ciclohexanul, în benzen, conform reacfiei: CgHi2 -> 0^6 + 3 H2« Practic, aromatizarea se efectuează, fie prin piro-liză, fie catalitic. Piroliza se efectuează încălzind hidrocarburile respective la 620--7100. Se obfin, pe lângă hidrocarburile aromatice corespunzătoare, şi 40% olefine cu mai pufini atomi de carbon, metan şi hidrogen. La aromalizarea catalitică (prin metoda Zelinski) se foloseşte un catalizator confinând oxizi de crom şi de aluminiu, peste care sunt trecute, la 480*-*520°, gazele hidrocarburilor la presiune normală. Randamentele obfinute prin acest procedeu sunt cuprinse între 19,5 şi 52 moli hidrocarburi aromatice la 100 moli hidrocarburi parafinice. • Se pot folosi şi catalizatori cu oxizi de plumb şi de zinc; în acest caz, temperatura de conversiune e de 540-,‘56Q°, iar randamentul de aro-matizare e de cca 70*--80 moli hidrocarburi aromatice la 100 moli hidrocarburi ciclohexanice. Aromatizarea se efectuează în scopul obfinerii de hidrocarburi aromatice, necesare industriei chimice, cum şi ca adausuri penfru mărirea cifrei octanice a benzinelor. 7. Arsenului, isotopii ^ [H30T0nbi MbiuibHKa; isotopes de l'arsenic; Arsenisotope; arsenic isotopes; arzen-izotopok], Fiz : Se cunosc următorii isotopi ai arsenului: arsenul 71, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni cu timpul de înjumătăfire de 52 min, obfinut prin reacfia nucleară As75 (d, p 5n) As71; arsenul 72, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 26 de ore, obtinut prin reacfiile nucleare Ga69 (a, n) As72, Ge72 (p, n) As72, As75 (d, p 4n) As72, Se74 (d, a) As72 sau prin captură K din seleniu! 72; arsenul 73, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 90 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Ge72 (d, n) As73, I Ge70 (a, p) As73; arsenu! 74, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 17,5 zile, obtinut prin reacfiile nucleare Ga71 (a, n) As74, As75 (n, 2n) As74, As75 (d, p 2n) As74, Ge73 (d, n) As74, Se76 (d, a) As74, Ge74 (p, n) As74; arsenul 75, care e işotopul natural al arsenului; arsenul 76, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 26,8 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ge76 (p, n) As76, As75 (d, p) As76, As 75 (n, ?) As76, Se76 (n, p) As76, Se77 (r» p) As76, Se78 (d, a) As76, Br79 (n, a) As76; arsenul 77, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 40 de ore, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni sau a toriuiui cu particule a; arsenul 78, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 80 min, obfinut prin reacfiile nucleare Br81(n, a) As78, Se78(n, p)As78. s. Ascendent** [BoexoA^mm*, HAymHH BBepx; ascendant; aufsteigend; ascending; fel-szâllo]. Gen.: 1. Calitatea mişcării unui mobil de a avea sensul în care mobilul câştigă în înălfime.— 2. Calitatea unei orientări de a fi îndreptată din spre un punct de înălfime mai mică spre unul de înălfime mai mare, i. Aşchiere** [pe3aHîie MeTajiJiOB; "action de detacher des copeaux; Zerspannung; splintering; forgâcsolâs], Tehn.: Prelucrare prin tăiere cu detaşare de aşchii. Se execută cu ajutorul unei unelte aşchietoare, care are unu sau mai multe tăişuri, de formă regulată (de ex. cufit de strun-jire, cufit de rabotare, freză, burghiu, broşa, dalfă) sau neregulată (unelte abrazive). Aşchierea se poate efectua, fie manual (de ex. prin pilire, ferestruire, filetare cu filiera, dâltuire), fie cu o maşină-unealtă stabilă (strung, maşină de rabotat, ferestrău mecanic, etc.) sau portabilă (de ex. maşină de burghiat). La aşchiere prezintă importanfă caracteristice geometrice, mecanice şi termice. Caracteristicele geometrice sunt: forma geometrică a părfii aşchietoare a uneltei; forma, dimensiunile şi netezimea suprafefei obiectului, înainte şi după prelucrare; pozifia uneltei fafă de obiectul prelucrat, în timpul aşchierii. Caracteristicele mecanice sunt, fie cinematice, adică privind mişcările- relative dintre unealtă şi obiect (mişcarea principală şi mişcările secundare), fie dinamice, adică privind forfele de aşchiere dintre unealtă şi obiect, cum şi lucrul mecanic şi puterea de aşchiere, corespunzătoare acestor forfe. — La mişcările relative dintre unealtă şi obiectul care se prelucrează, interesează cine efectuează mişcarea, cum şi felul şi vitesa mişcării. Mişcării principale îi corespunde vitesa de aşchiere, iar mişcărilor secundare le corespund vitesa de avans (respectiv avansul corespunzător unei rotiri a axului principal al maşinii) şi adâncimea de aşchiere (pătrunderea). Valorile acestora determină secfiunea aşchiei (q), volumul specific de aşchii (Vg) şi greutatea orară de aşchii (Gh); în cazul strunjirii, acestea se determină prin relafiile: q — t'a mm2, Vs — 6-q-vr 1G4 mm3/h; Gh=VsY = 6-q-V‘y' 10-2 kg/h, în cari t (mm) e adâncimea de aşchiere, a (mm/rot) e avansul, v (m/min) e vitesa de aşchiere şi Ţ (kg/dm3) e greutatea specifică a materialului aşchiat. — Forfele cari intervin în cursul aşchierii sunt: forfa activă a uneltei (adică apasărea uneltei, efectuată mecanic sau manual), reacfiunea aşchiei pe fafa de degajare a uneltei, reacfiunea obiectului asupra uneltei, cum şi forfele de frecare corespunzătoare dintre aşchie şi unealtă, respectiv dintre suprafafa prelucrată şi unealtă. Forfa activă e egală şi de sens contrar cu apăsarea de aşchiere, care e rezultanta reactiunilor (apăsărilor) exercitate pe fefele cufitului (la aşchiere, materialul fiind deformat plastic şi elastic), şi a forfelor de frecare (v. fig. /). Apăsarea de aşchiere se poate descompune în componente, după direcfiile mişcărilor principală şi secundare, adică în apăsare principală, respectiv apăsare de avans, şi apăsare de pătrundere; în unele cazuri, de exemplu la strunjire şi la frezarea cu freză cilindrică cu tăişuri elicoidale (v. fig. II), aceste componente se numesc apăsare tangenfială, respectiv apăsare axială şi apăsare radială. Raportul dintre apasarea principala şi secfiunea aşchiei se numeşte apăsare specifică de aşchiere (p). — Energia de aşchiere se consumă (prin efectuare de lucru me- I. Forfele de aşchiere. a) unealtă, b) obiect prelucrat; c) aşchie; d) direcfia mişcării uneltei; P) forfa activă a uneltei; Rj) apăsarea aşchiei asupra uneltei; Râ) apăsarea obiectului prelucrat asupra' uneltei; forfa de frecare dintre aşchie şi unealtă; Fj forfa de fracare dintre suprafaf i prelucrata şi unealtă; (ii) şi fio) coeficienţii de frecare dintre aşchie şi fafa de degajare, respectiv dintre suprafafa prelucrată şi fafa da aşezare. canic) la deformările plastice şi elastice ale materialului, cum şi la frecarea dintre unealtă şi material. Puterea de aşchiere e egală cu suma ll. Forţe de aşchiere. A) la strunjire; B) ia frezare; a) unealtă; b) obiect prelucrat; c) sens de rotire; P) apăsare de aşchiere; P^'apăsare tangenţială; Pa) apăsare axială; Pr) apăsare radială. produselor dintre apăsări şi vitesele mişcărilor respective; de obiceiu, se neglijează puterea aferentă mişcărilor secundare. Caracteristicele termice ale aşchierii suni’ căldura de deformafie plastică (care creşte cu apă- III. împărfirea căldurii de aşchiere. Q) căldură de aşchiere; q^) căldură transnisă aşchiei; q2) căldură transmisă uneltei; q3) căldură transmisă obiectului care se prelucrează; căldură transmisă mediului înconjurător şi maşinii-uneite, sarea de aşchiere), provocată de deformafiile din corpul aşchiei, şi căldura de deformafie elastică (care creşte cu vitesa de aşchiere), provocată de deformafia materialui din fafa uneltei şi de căldura de frecare (care creşte cu vitesa de aşchiere); suma acestor călduri se numeşte căldură de aşchiere (v. fig. HI), care se transmite mediului înconjurător sau corpurilor vecine, prin conducfie, prin 606 Prelucrări prin aşchiere, grupate după mijlocul de aşchiere folosit. Tabloul I Prelucrarea Unealta folosită Acfionarea uneltei Mişcarea principală Mişcări secundare Felul mişcării Efectuată de Felul mişcării Efectuată de Burghiere Burghiu Manual (coarbă, etc.) Mecanizat (strung, maşină de burghiat, etc.) Rotire Unealtă Obiect* (uneori) Rectilinie Unealtă Bro$are Broşa Meca izat (maşină de broşat) Rectilinie Unealtă Rotire (uneori) Unealtă Dâlfuire Daltă Manual Meca izat (maşini pneumatice, maşini eiectrice) Deplasări succesive cu şoc Unealtă Diferite Unealtă Ferestruire Pânză de ferestrău Manual (ferestrău manual) Mecanizat (ferestrău mecanic) Rectilinie alternativă Rotire Uneallă Rectilinie Unealtă Obiect Frezare Freză Mecanizat (maşină de frezat) Rotire Unealtă Rectilinie Obiect Unealtă Hohuire (honing) Hon Mecanizat (maşină de honuit) Rotire Unealtă Rectilinie Unealtă Lepuire (lapping sau rodare mecanizată) Discuri sau man-şoane de lepuit (cu particule abrazive înglobate) Meca-izat (maşină de lepuii) Rotire complexă Unealtă Complexă (uneori) Obiect Morîezare Cufit de morfezaf Mecanizat (maşină de mortezat) Rectilinie alternativă în plan vertical Unealtă Rectil.nie Obiect Pilire Pilă Manual Mecanizat (maşină de p^it) Rectilinie alternativă Rotire (uneori) Unealtă D.f rite Unealtă Rectilinie Obiect Polizare Corp abraziv (piatră de pclizor) Mecanizat (polizor) Rotire Unealtă Diferite Unealtă Obiect Rabotare Cuţit de rabotat Mecanizat (maşină de rabotat) Rectilinie alternativă în plan orizontal Obiect (rabotez; lonqitudinală) Rectilinie Unealtă Unealtă (rabcteză transv«= rsala) Rectilinie Obiect Răzuire Răzuitor Manual Rectilinie alternattvă Unealtă Diferite Unealtă Rectificare Corp abraziv (phtră de rectificat) Mecanizat (maşină de reciificat) Rotire Unealtă Rotire Obiect Rectilinie Obiect Unealtă Rodare (rodare mutuală) Pastă abrazivă, grăunfiabrazivi în suspensie Manual Mecanizat (instalafie de rodare) Diverse Obiect fafă de obiect Unealtă fafă de obiect " Sablare Gtăunfi abrazivi Mecanizat Mişcare în vână, cu şoc Unealtă Diverse Obiect Unealtă Şeveruire (shaving) Şever Me.anizat (maşină de şeveruit) Rectilinie alterna ivă Rotire Unealtă Complexă Obiect Strunjire Cufit de sfrunjif Mecanizat (strung) Rotire Obiect Unealtă (uneori) Rectilinie Complexă (un ori) Unealtă Super- finisare Bare abraziva Mecanizat (maşină de superfinisat) Rectilinie alternativă Unealtă Rectilinie (îndi-recfia mişcării princioale) Unealtă Rectilinie (transversală) Rotire Obiect * Obieciul de prelucrat 607 IV. Prelucrări prin aşchiere, grupate după mijlocul de aşchiere folosi}. "1________________________________ UZ zn ®2 - a PE CO? b A) burghiere; B) broşare; C) dăltuire; D) feresfruire; E) frezare; F) honulre (honing); G) lepuire (lapping); H) morfe-zare; 1) pi Ii re; J) polizare; Kj) rabotare pe raboteză longitudinală (cu masă mobilă); K2) rabotare pe rabofeză transversală (cu cufit mobil); L) răzuire; M) rectificare; N) rodare; O) şeveruire (shaving); P) strunjire; Q) superfinisare (super-finish); a) unealtă; b) obiect prelucrat; 1) orientarea mişcării principale; 2) şi 3) orientările mişcărilor secundare. Observafii: Săgeţile negre indică orientările mişcărilor (cele continue, pentru unealtă, şi cele întrerupte, penfru obiectui prelucrat); slgefile albe indică apăsări exercitate manual asupra uneltei. aoa Prelucrări prin aşchiere, grupate după rezultatul urmărit. " - ' Tabloul II Prelucrarea Rezultatul urmărit Modul de execufi3 Ajustare Suprafefele unor obiecte de asamblat, cu un anumit ajus) obiect prelucrai; 1) orientarea mişcării principale; 2) şi 3) orientările mişcărilor secundare. Observaţii: Săgeţile negre indică orientările mişcărilor (cele continue, pentru unealtă, şi cele întrerupte, pentru obiectul prelucrat); săgefile albe indică apăsări exercitate manual asupre uneltei. 39 6tâ convecţie şi radiaţie, De asemenea» caracteristice termic© pot fi considerat© temperaturile uneltei aşchiei şi materialului supus prelucrării; prezintă importanfăi în special, temperatura părfii active a tăişului uneltei, care condiţionează durata de folosinţă (v.) a uneltei, temperatura limita a tăi-şului (care nu poate fi depăşită fără a distruge tăişul) depinzând de natura materialului din care e confecfionat. Datorită căldurii de aşchiere transmisă uneltei şi frecării dintre unealtă şi aşchie, respectiv obiect, se produce uzura uneltei tocirea tăişulu»). Folosirea lichidelor de răcire şi de ungere la aşchiere coboară temperatura tăişului uneltei şi micşorează frecările, mărind prin aceasta durata de folosinfă a uneltei. Prelucrările prin aşchiere se pot clasifica după calitatea suprafefelor obfinute, după succesiunea în timp a fazelor unei operafiuni, după mijlocul de aşchiere folosit şi după rezultatul urmărit, — După calitatea suprafefelor obfinute, prelucrările prin aşchiere pot fi de degroşare, când nu se impun condifiuni de calitate a suprafefei (prelucrarea efectuându-se în general prin îndepărtarea celei mai mari părfi sau a întregului adaus de prelucrare) şi de netezire sau finiţie, când se impune o anumită calitate a suprafefei (prelucrarea efectuându-se, în general, prin îndepărtarea de straturi relativ subfiri din adausul de prelucrare), — După succesiunea în timp a fazelor unei operaţiuni, prelucrările prin aşchiere pot fi: de eboşare, adică prelucrarea sau prelucrările preliminare, şi de finisare, adică prelucrarea finală. — După mijlocul de aşchiere folosit, se deosebesc prelucrările indicate în tabloul I şi în fig. IV, iar după rezultatul urmărit prin aşchiere, cele indicate în tabloul II şi în fig. V. 1. Aşchiere intensivă [cRJiosoe pesaHHe; corn-pensation intensive; starke Abflâchung; intense flattening; intensiv forgâcsolâs]: Aşchiere caracterizată printr'un regim de lucru cu avans şi adâncime de aşchiere (pătrundere) foarte mari şi cu vitesă de aşchiere medie, maşina-unealtă fiind în general încărcată la valoarea nomina ă a puterii ei. După felui prelucrării, aşchierea intensivă poafe fi strunjire intensivă (v.), rafcotare intensivă, etc. Metodele de aşchiere intensivă asigură un debit orar de aşchii foarte mare şi netezimea suprafefei prelucrate. 2. ~ rapidă [CKopocTHoe pe3aHHe; com-pensation rapide; schnelle Abflâchung; rapid flattening; gyors forgâcsolâs]: Aşchiere caracterizată printr'un regim de lucru cu vitesă de aşchiere foarte mare şi cu avansuri şi adâncimi de aşchiere mici, maşina fiind, în general, încărcată la valoarea nominală a puterii ei. După felui prelucrării, ea poate fi strunjire rapidă (v ), rafcotare rapidă, frezare rapidă, filetare rapidă, etc. Prin aplicarea metodelor de aşchiere rapidă se realizează un debit orar de aşchii foarte mare, reducându-se considerabil timpul de efectuare a operafiuniior de prelucrare a obiectelor. Metodele de aşchiere rapidă se caracterizează în special prin unealta folosită. s. Ascultător cu audiţie normală tcJîyuiâTejib C HGpMaJiBHoă CJlbiniHMOCTb; auditeur d'audh bilit4 normale; Horer mit Normalhorbarkeit; lis-tener with normai audibilify; normâlis hallhaidsâgu hallgato]. Te/c.î Ascultător a cărui aidifie corespunde cu pozifia de maxim a curbelor de disfribufe cari se obfin examinând la diferite frecvenfe calităţile de audifie ale unui număr mere de ascultători fără defecte evidente de audifie. 4. Ascuţimea rezonanţei. V. Acuitatea rezonantei. s. Asfalt lac. V. şi sub Lac de asfalt. e. Ascuţire [ToneHHe, OTTa^HBaHHe; aiguisage; Schărfen; sharpening; eiesites]. Met!.: Operaţiunea de aşchiere efectuată asupra unei unelte cu ajutorul unui abrazor (v. S.), pe polizor, maşina de ascufit, etc., penfru a obfine tăişurile uneltei. 7. Ascuţire anodomecanică. MefL: Sin. Ascuţire electromecanică. V. sub Electroprelucrare. 8. Asolamenf [ceB0060p0T,‘ assolement; Frucht-folge; crop rotation; vetesforgo]. Agr.: Ordinea periodică a culturilor pe o solă, împreună cu ansamblul de lucrări şi de îngrăşămir^e cari esi-gură creşterea fertilităţii folului şi sporirea recoltelor. Necesitatea asolamentului e datorită impo-sibil'tăfii de a cultiva mereu aceeaşi plantă pe o porfiune de sol, fără a se ajunge la sărăcirea acestuia. Adoptarea sistemului de asolament se face pe baza particularităţilor biologice ale fiecărei plante, cum şi a condifiunilor naturale şi economice. Astfel, de exemplu, după ce o porţiune de sol a fost cultivată cu o cereală care sărăceşte solul în substanţe azotate, trebue cultivată o leguminoasă, care produce o îmbogăţire a solului în azot, etc. Prin introducerea ierburilor perene 'n asolament se reface structura solului şi se măreşte considerabil fertilitatea acestuia. Asolamen-tul cu ierburi perene poate fi efectuat cu ierburi de câmp sau cu plante furajere. Se folosesc şi asolamente speciale (cu legume sau cu plante industriale), cum şi asolamente mixte, de exemplu cu ierburi perene şi cereale, cu ierburi perene şi leguminoase, etc. 9. Asfatiniu [aCTaTHHHH; astatinium; Astatin; asfatin; asztatinium]. Chim,. Fiz.: At; nr. at. 85. Element din coloana a şaptea a sistemului periodic, ai cărui isotopi sunt toţi radioactivi. Se cunosc următorii isotopi ai astatiniului: astatiniul 207, care se desintegrează cu emisiune de particule cu timpul de înjumătăţire de 1,7 ore, obfinut prin reacfia nucleară Bi209 (a, 6 n) At207; astatiniul 2G9, care se desintegrează cu emisiune de particule 0; mărimea de intrare e funcfiune armonică de timp (v. fig. b), definită prin condifiunea a (t) = A sin w t la t ^ 0. — Funefiunea în treaptă se poate.desvolfa, cum urmează, în integrală Fourier: A r -0, înecare simbolul săgefii cu bucla de sub semnul 614 integrala indică ocolirea valorii a> = 0, A e amplitudinea funcfiunii, m sunt pulsaţiile tn cari se descompune fucfiunea, ; = V —1, iar e e baza logaritmilor neperieni. î. Automat, sistem ^în circuit deschis [aBrOMa-TH^ecşan CHCTeMa b pa30MKHyT0ft ijeim; un systeme automatique en circuit ouvert; automatisches System in offenem Kreis; control system in open circuit; automatikus-rendszer nyilt korben]: Sistem automat (v.) la care variafiile mărimii de ieşire p (t) urmăresc variafiile mărimii de intrare a.(f)» ^ră ca el să controleze dacă această urmărire a fost, îndeplinită. Se foloseşte când nu se cer condifiuni speciale de precizie. Un sistem automat în circuit deschis e format din instalafia pe care o deserveşte şi din următoarele organe (v. fig. /): un sezisor sau organ f~7 m. "ip- 1 s- mi CD 1. Schema funcţională a unui sistem automat în circuit deschis. A) aufomat; A + B) sistem aufomat; 1) organ de măsură a mărimii de intrare; 2) organ de acfionare; 3) organ de execuţie; 4) sursă exterioara de energie, pentru amplificare; 5) sarcină. de măsură, care măsoară mărimea de intrare ol (t) şi o converteşte sau o transformă într’o mărime d(£); un organ de acfionare, care, sub efectul mărimii 8 (t), realizează o mărime Ţ (t), aptă de a comanda un organ de execufie, care realizează mărimea de ieşire P (t). Automatul în circuit deschis, format din organele de măsură şi acfionare, se racordează într'un singur punct la in-staîafia automatizată. Organul de acfionare are rolul de a realiza o mărime de valoare relafiv mare, necesară penfru a exercita comanda asupra organului de execufie; acest organ se numeşte şi organ de amplificare, dacă amplifică (linear sau nalinear) mărimea transmisă organului de execufie. Organul de execufie e format din instalafia în care se efectuează procesul tehnic, respectiv se realizează mărimea de ieşire P(0* Pentru realizarea mărimii de ieşire p (/:), de cele mai multe ori nu e suficientă energia primită dela organele precedente — şi e necesar ea organul de execufie să aibă un aport suple-menfar de energie, dela o sursă exterioară. Un exemplu de sistem automat în circuit deschis e sistemul de aprindere automată a lămpilor de iluminat public, în funcfiune de iluminarea exterioară (v, fig. II), folosind o celulă fotoelec-trică, pentru măsurarea acestei iluminări. Dacă iluminarea exterioară e mare, tensiunea electromotoare dată de celu'ă e înaltă — şi deci tensiunea dela ieşirea amplificatorului celulei va fi de asemenea înaltă, şi se excită ambele releuri (IR) şi (2R); la scăderea iluminării, tensiunea electromotoare generată de celulă scade — şi releurile se desexcită pe rând, deschid contactele şi determină aprinderea uneia sau a alteia dintre lămpi, ceea ce condifionează un flux luminos mai a(t) < c ZR* *<8h 8 i 5 C U. Sistem automat de aprindere .a iluminatului public, a) organ de măsură; b) organ de acţionare; c) organ de execufie; 1) celulă foioelectrică; 2) amplificator; 3) releu (des-excitat); 4) lampă pentru iluminat public; 5) refea. mare sau mai mic, dat de lămpile cu incandescentă. Sistemul creează deci o relafie de interdependentă între mărimea de intrare a (t): iluminarea exterioară, şi mărimea de ieşire p (*): fluxul luminos produs de becuri, astfel că p (t)~k a (t), unde k e o constantă. Se observă că se poate ca relafia de interdependentă să nu fie respectată în cazul uzurii lămpilor, a celulei, a amplificatorului, sau din cau?a variaţiilor tensiunii refelei. Un alt exemplu e sistemul automat reprezentat în fig. III, format din următoarele parfi: o roată rft) CD m III, Schema unui sistem automat în circuit deschis. î) roată de mână; 2) organ de amplificare şi acfionare; 3) organ de execufie sau motor; 4) sursă exterioară de energie, pentru amplificare; 5) sarcină. de mână, care da mărimea de intrare ă.(t); un organ de amplificare şi acfionare, care primeşte energie dela o sursă exterioară; un organ de execuţie sau un motor, care roteşte sarcina cu unghiul dorit. t. sistem ~ în circuit închis [aBTOMâTH-necKan CHCTGMa b 3âMKHyT0H iţenn; systeme automatique en circuit ferme; automatisches System mit geschlossenem Kreis; control system in closed circuit; automatikus rendszer zărt korben]: Sistem automat la care variafiile mărimi? de ie~ şire p (t) urmăresc variafiile mărimii de intrare a (t), sistemul controlând dacă urmărirea a fost îndeplinită, Sistemele automate acfionează, în general, în sensul ca abaterea sau „eroarea" »(t) = a(0-PM. adică diferenfa dintre mărimea de intrare şi cea de ieşire (ultima înmulţită eventual şi cu o constantă), respectiv intervalul activ, să scadă la zero. Un sistem automat în circuit închis, numit şi sistem , servo, cuprinde instalafia pe care o deserveşte şi următoarele organe (v. fig.!): un or- I. Sisfern automat în circuit închis. A) automat; B) obiectul automatizării; A-{-B) sistem automat; I) organ de măsură a mărimii de intrare; 2) organ de măsură a mărimii de ieşire; 3) organ de comparare; 4) organ de amplificare şi acfionare; 5) organ de execufie; 6) sursă exterioară de energie, pentru amplificare; 7) sarcină. gan de măsură a mărimii de intrare a (f)î un organ de măsură a mărimii de ieşire p (*); un organ de comparare, care face diferenfa s (t) dintre rezultatele măsurii mărimilor de intrare şi ieşire; un organ de amplificare şi acfionare; un organ de execufie. Automatul în circuit închis, spre deosebire de cel în circuit deschis, se racordează la instalafia automatizată în cel pufin două puncte, unul la ieşirea instalafiei şi celălalt la locul unde trebue să se exercite acfiunea; dacă unui sistem servo i se suprimă legătura de confirmare a comenzii, numită si legătură inversă, se obfine un sistem automat în circuit deschis sau o comandă automată. Organele de comandă, împreună cu cele de control, * formează un circuit închis, care caracterizează toate aceste sisteme automate. Organul de comparare realizează o mărime proporfională cu diferenfa dintre mărimile de intrare şi de ieşire (abaterea activă); mai general, el realizează intervalul activ. Organul de amplificare şi acfionare, cum şi organul de execufie, sunt amorsate prin mărimea intervalului activ, sezisat de organul de comparare. Deci mărimea de ieşire p (f) poate influenfă condifiunile de serviciu ale instalaţiei automatizate, astfel încât intervalul activ să se reducă la zero. Pentru a reduce oscilaţiile în perioada de re= stabilire şi pentru a realiza stabilitatea sistemului, unele sisteme automate sunt înzestrate cu sisteme de amortisare, 1a cari comanda se efectuează dela organul d# comparare spre ieşire, iar confirmarea comenzii se face în sens invers. Exemple de sisteme automate în circuit închis; Sistemul servo simplu din fig, II, considerat cu organe cari lucrează linear, la care mărimea de intrare % (t) e dată de pozifia unei manivele. Abaterea s (f), realizată de organul de comparare (2), devine mărimea y (t) la ieşirea din or- ait- i , «<& , —r-1 1 . t.T ii e(t) ii. Sistem automat sin piu in circuit închis. î) manivela; 2) organ de comparare; 3} organ de acţionar© 4) organ de execufie; 5} sursa exterioară de energie, pentru amplificare; 6) sarcinL ganui de acfionare-amplificare (3); mărimea de ieşire p (f)» realizată de organul de execufie (4), ajunge şi la organul de comparare (2), printr’o readucere. Sistemul servo penfru comanda turelei unui tun (v. fig. III), la care pozifia manivelei (I) in- i/i. Sistem automat pentru comanda pozifiei unei turele. 1} manivelă; 2) organ de comparare; 3) organ de acfionare; 4) organ de execufie sau mofor; 5) turelă; 6) sursă exterioară de energie, penfru amplificare; 7} legătură inversă. dica pozifia pe care trebue să o ocupe turela. Organul de comparare (2) realizează diferenfa s (t) dintre mărimea de intrare a (t), care e o rotaţie a axului manivelei, şi mărimea de ieşire $ (£), transmisă prin legătura inversă (7), iar această abatere s (i) influenţează organul de acţionare (3); organul de execuţie (4) acţionează corespunzător asupra turelei (5), printr'un sistem de transmisiune cu roţi dinţate. Acest sistem automat nu mai acţionează dacă abaterea e nulă, condiţiune care e îndeplinită când poziţiile turelei şi manivelei corespund una alteia. Sistemul servo pentru o maşină de copiat (v. fig» IV) e format dintr'un suport (10), deplasat manual sau de un motor, pe care se fixează modelul (11) şi obiectul de prelucrat (12), Organul ds măsură (0 urmăreşte modelul (11) şi, prin pârghia (2), transmite mărimea de intrare a (t) organului de comparare (3), care e format dintrun scripete mobil; organul de comparare realizează diferenţa dintre mărimea de intrare « (t), dată 616 de pârghia (2), şi mărimea de ieşire p (t), dată de pozifia brafului (6’) al organului de execufie. Motorul (5) e pus în mişcare prin organul de acfionare şi amplificare (4), care e comandat de IV. Sisiem automat penfru o maşină de copiat. 1) organ de măsură; 2) pârghia organului de măsură; 3) organ de comparare; 4) organ de acfionare şi amplificare; 5) servomotor; 6) organ de execufie; 6’) pârghia organului de execufie; 7) freză; 8) mişcarea frezei; 9) mişcarea organului de execufie; 10) suport; 11) model; 12) obiectul de prelucrat. mărimea abaterii în tensiune, corespunzătoare pozifiei potenfiometrului diferenfial. în funcfiune de rotafia servomotorului (5) prin intermediul tijei (6) se stabileşte pozifia frezei (7), astfel încât tăişul frezei să ocupe în orice moment aceeaşi pozifie ca şi vârful organului de măsură (I), pentru ca să se poată copia modelul considerat. i. Automatizare [aBT0MaTH3au,Hfl; automati-safion; Automatisierung; automatization; aufomafi-zâlâs]. Tehn.: Echiparea cu automate, penfru efectuarea automată a unei operafiuni sau a unui complex de operafiuni tehnice. Cele mai importante sisteme de automatizare sunt cele penfru reglarea automată (v.), comandă automată, comandă la distanţă şi telecomandă (v), semnalizare şi tele-semnalizare (v)f semnalare, protecfiune, control, blocare, etc. Prin reglarea automată şi comanda automată se urmăreşte realizarea sau menfinerea valorilor de consemn ale anumitor mărimi ale unui sistem tehnic. Prin semnalizare automată se comunică automat anumite semnale frecvente, iar prin semnalare automată (care poafe fi preventivă sau de cjefecfiune) se indică automat aparifia unor con-difiimi noi de serviciu. Prin protecfiunea automată se evită depăşirea limitelor de consemn ale unei anumite mărimi a unui sistem tehnic (de ex. a temperaturii), modificând automat regimul de serviciu. Prin controlul automat se supraveghează automat şi continuu un anumit proces tehnic, de exemplu procesul tehnologic dinfr'o instalafie. Prin blocarea automată se împiedecă automat efectuarea unor operafiuni incorecte* cari s’ar produce din neglijenfă sau prin defectarea reglării; etc. — Automatizarea e introdusă în principal în centrale de energie, în industriile carbonieră şi petrolieră, în industria chimică, în industria uşoară, în uzine metalurgice, în fabrici constructoare de maşini, în transporturile feroviare, etc. Automatizarea prezintă numeroase avantaje: mărirea capacităfii de producfie, a randamentului şi a viefii (duratei) medii a utilajului sau a instalafiilor, reducerea consumului de energie, de combustibil şi de materiale, diminuarea pierderilor, reducerea investiţiilor prin folosirea unor încăperi mai mici, îmbunătăţirea calităfii produselor obţinute, mărirea preciziei şi siguranfei de funcfionare a utilajului sau a instalafiilor, mărirea securităţii personalului sau a persoanelor deservite, reducerea duratei comenzilor de acţionare a maşinilor şi a duratei lor de pornire sau de oprire, scurtarea ciclurilor de fabricafie, reducerea personalului necesar, îmbunătăţirea condifiunilor de muncă şi schimbarea caracterului muncii prestate (deoarece automatizarea reclamă o înaltă calificare tehnică penfru operaţiunile de producfie, montare, reglare şi deservire a instalafiilor). Introducerea automatizării reclamă investifii suplementare, cari în majoritatea cazurilor sunt amortisabile relativ repede (în 5 până la 8 ani în centralele termoelectrice şi hidroelectrice), prin importante economii anuale şi prin reducerea volumului clădirilor (aferente instalafiei industriale şi locuinfelor personalului). — în centralele hidroelectrice, automatizarea se poate realiza la instalafiile hidrotehnice, la grupurile hidroelectrice şi la instalaţiile interne ale centralei. — La instalaţiile construcţiilor hidrotehnice se automatizează vanele operative, celelalte urmând să fie acţionate local. Vanele operative ale barajelor sunt înzestrate cu comandă la di^ stanţă, cum şi cu semnalare de control a pozi-^ ţiei vanelor şi a nivelului apei în lac; vanele neoperative ale barajelor sunt acţionate, fie dela un post comun de comandă, fie local. Vanele instalaţiei de captare sunt acţionate local, însă, dacă există pericolul de inundare a clădirii centralei, din cauza ruperii conductelor forţate, aceste vane sunt înzestrate cu mecanisme de închidere automată (de ex. la ruperea conductelor), pentru a opri admisiunea apei în conductă. Vanele din casa vanelor conductelor forţate, cum şi cele din castelul de apă, sunf înzestrate cu mecanisme de închidere automată, cari acfionează când se ava-riază conducta sau se defectează sistemul de reglare a turbinelor. Vanele montate în amonte de turbină sunt înzestrate cu comandă la distanţă şi cu semnalare, şi sunt incluse în sistemul de comandă a pornirii şi opririi turbinelor. Celelalte vane, neoperafive, cum sunt cele de fund, de spălare, de îndepărtare a ghefei mărunte, etc. nu sunt automatizate. — La grupurile hidroelectrice se automatizează comanda de pornire sau de oprire a. acestora (care e iniţiata printr'o sin- gura impulsie de comandă), instalafiile de ungere, de răcire şi de aer comprimat, sincronizarea generatoarelor electrice, controlul funcfionării instalaţiei, etc. — în camera de comandă, pentru exploatarea rafională a amenajerii hidroenergetice, sunt montate instrumente de măsură şi aparate de semnalare a nivelului apei din lac, a pozifiei vanelor operative. în plus, se prevăd protecfiunea penfru prevenirea ruperii conductelor forjate, controlul înfundării grătarelor şi semnalarea apariţiei ghefei de fund.- — în centralele termoelectrice cu motoare cu ardere internă, automatizarea se poate realiza la grupurile termoelectrice (la cari motorul de antrenare e aproape excluziv un motor Diesel) şi (a insta-lafiile electrice. — La grupurile termoelectrice se automatizează comanda de pornire şi de oprire a motorului termic (care e inifială printr'o singură impulsie de comandă), instalafia de ungere (la paliere), aducerea combustibilului la pompa de injecfie, admisiunea în cilindrii motorului a aerului comprimat pentru demararea acestuia şi întreruperea admisiunii după ce motorul a atins jumătate din turafia nominală, întreruperea alimentării in-jectoarelor cu combustibil (penfru oprirea motorului), decuplarea şi oprirea agregatului în cazul supraîncălzirii periodice a palierelor sau a perturbării regimului de ungere, semnalarea nivelului anormal al uleiului în carter, semnalarea temperaturilor apei de răcire şi a uleiului de ungere, cuplarea şt decuplarea turnurilor de răcire (când temperatura apei de răcire depăşeşte 40°, respectiv scade sub 40°), scurgerea aoei de răcire din capacele cilindrilor, reglarea sarcinii grupului şi a tensiunii generatorului, etc. în general, motorul e echipat cu regulator centrifug, iar generatorul, cu regulator de tensiune. — La instalafiile electrice se automatizează sincronizarea generatoarelor, comanda la distantă a echipamentului electric, etc. — în centralele termoelectrice cu abur, automatizarea se poate realiza la instalafia de căldări de abur, la grupurile termolectrice (de obiceiu turbogeneratoare), la serviciile auxiliare şija instalaţiile electrice. — La sala căldărilor de abur se automatizează prepararea cărbunelui pulverizat, reglarea arderii şi a tirajului, reglarea alimentării cu apă a căldărilor de abur, reglarea temperaturii şi a presiunii aburului, comanda la distanfa a valvelor de abur şi de apă, controlul şi semnalarea operafiunilor tehnologice (v. Reglarea căldării de abur). — La grupurile turbo-generatoare se automatizează reglarea turaţiei şi a puterii turbinelor cu abur (v. Reglarea turbinei cu abur), comanda pompelor de uieiu şi de condensat, reglarea tensiunii generatoarelor, etc. — La serviciile auxiliare se automatizează comanda pompelor de apă de alimentare, controlul caii» tativ al aburului şi a! apei de alimentare a căldării de abur, controlul instalafiilor de reducere şi al preîncălzitoarelor de înaltă presiune, etc. — La instalafiile electrice se automatizează sincronizarea generatoarelor, protecfiunea, semnalarea şi blo- cajele, comanda la distanţă a echipamentului electric, etc. — în industria carbonieră, automatizarea se poate realiza la operaţiunile din mină şi la transportul supraferan (numit „la zi"), prin sisteme de semnalare, centralizare şi blocare. — în unele mine de cărbuni e introdus sistemul de dispecer, prin care se conduce, se semnalează şi se controlează toate operaţiunile din mină. Semnalarea permite supravegherea continuă a funcţionării egrsdatelor principale ale minei, a circulaţiei vagoanelor goale şi încărcate, a nivelului apei în basine, a funcţionării sau opririi combinelor, havezelor, maşinilor de extracţie, transportoarelor, etc. — La suprafafă se automatizează uneori transportul cărbunelui şi al sterilului, cum şi încărcarea cărbunelui în vagoanele de cale ferată. — în industria petrolieră, automatizarea se poate realiza la procesele de prelucrare a ţiţeiului, cum şi la procesele de explorare, forare şi de extracţie a ţiţeiului, sau a gazelor. — în industria chimică, automatizarea se realizează în special la procesele tehnologice cari sunt vătămătoare şi periculoase penfru sănătatea personalului. De exemplu, în unele fabrici chimice e automatizat controlul presiunii, al temperaturii, al debitului, etc. (de ex. la fabricarea azotului sau a cauciucului), iar în altele e automatizat procesul de producţie (de ex. la fabricarea acidului clorhidric sintetic, a anilinei, a îngrăşămintelor minerale, a acizilor sulfuric şi azotic, a amoniacului, a sodei calcinate şi electrolitice, etc.). — în industria uşoară, automatizarea se poate realiza la utilajul sau la instalaţiile din diferite ramuri industriale, de exemplu în industria pielăriei, în cea textilă, etc.» pentru producerea bunurilor de larg consum. — în industria metalurgică, automatizarea se poate realiza la anumite procese tehnologice de producţie, la cuptoarele înalte, Ia cuptoarele Siemens-Martin sau la laminoare, cum şi la transportul cocsului sau al minereului, etc. — în fabricile constructoare de maşini, automatizarea se realizează în special în procesele tehnologice din atelierele de prelucrare. în unele ateliere se introduc linii automate de prelucrare a pieselor cari reclamă multă manoperă, cum sunt blocul-cilindru şi carcâsa cutiei de vitese a automobilelor, culasa motorului de tractor, carcasele motoarelor electrice, etc.; în alte ateliere se automatizează procesele termice (de ex, în cuptoarele de tratamente termice), operaţiunile de ştanţare la rece, fabricarea pieselor de mase plastice şi ceramice, etc. De asemenea, se poate automatiza controlul pieselor, în şi după prelucrare, cum şi sortarea pieselor pe dimensiuni. — în transportul pe calea ferată, automatizarea se poate realiza în staţii centralizate, prin introducerea unui sistem centralizat de comanda a macazurilor şi a semnalelor, sau la frânarea trenurilor, —• în staţiile centralizate se foloseşte un post central de comandă, pentru executarea şi asigurarea parcursului în staţie. Uneori se folosesc 618 instalafii de comandă centralizată a macazurilor pentru un întreg sector de linii, care permite ca, dela un post central de dispecer, să se efectueze comanda macazurilor dintr'o stafie situată la mare distanfa; în triajele mari, pentru reducerea timpilor morfi în cursul manevrelor, comenzile dela postul central de dispecer sunt transmise direct radio-electrie în cabina locomotivei.— La trenuri se poate obfine oprirea automată a trenului, pentru cazul când mecanicul locomotivei nu a oprit la semnalul de stop. i. Automatică [aBTOMâTHKa; automatique; Automatik; automatic, control; automatika], Tehn.; Totalitatea mijloacelor tehnice cari permit conducerea automată a unui proces tehnologic sau realizarea automată a unei operafiuni (adică fără intervenfiunea omului, când aceasta ar fi fost necesară). Mecanismele cari îndeplinesc operafiunile indicate mai sus se numesc automate (v.). Aplicarea automaticei într'o instalafie oarecare se numeşte automatizare (v.), iar autpmatul şi instalafia pe care o deserveşte constitue un sistem automat (v.). s. Aval, montaj ~ [hHJKeee coe^aHeHHe; montage aval; Unterhalbschaltung, Avalmontage; aval connection; also kapcsolâs]. Elf.: Montaj electric folosit la măsurarea rezistentelor prin metoda voltmetrului şi ampermetrului, la măsurarea puterii în curent continuu cu voltmetrul şi cu amperme-trul — şi la măsurarea puterii în curent continuu, respectiv a puterii active în curent alternativ, cu ajutorul wattmetrului (v. sub Măsuri electrice). Caracteristic penfru montajul aval e conectarea voltmetrului în derivafie, după ampermetru, astfel {. Montaj aval ai voltmetrului. G) generator; V) voltmfetru; A) am- II. Montaj aval aî watt-permetru. metrului. încât si măsoare tensiunea la bornele receptorului (v. fig, I), respectiv conectarea bobine? de tensiune a wattmetrului astfel, încât borna ei de intrare (marcată) să fie legată cu borna' de ieşire (nemarcată) a bobinei de curent (v. fig. II). i. Avans de laminare [cKopoctb npOKâTKH; avance de laminage; Walzenvorschub; rollingfeed; hengerlâsi elosietes], Mefl.: Diferenfa dintre vitesa de ieşire a laminatului dintre cilindrii unui laminor şi vitesa periferică a cilindrilor. Avansul de ţ laminare depinde de dimensiunea materialului înainte de laminare şi după laminare, de diametru! cilindrilor, de vitesa de laminare, de calitatea materialuiui laminat, etc. Se exprimă în procente din vitesa periferiea a cilindrilor şi, în practică, în cazul laminării ofelului, are valori cuprinse între 0 şi 5%. Determinarea lui prezintă importanfă la calibrarea laminoarelor continue. 4. Ax triunghiular [yrilOBOâ pbmar; levier d'equerre; Winkelhebel; crank equaliser; szog» emelo]. C.f.: Piesă în formă de triunghiu din timoneria frânei unui vagon de cale ferată şi care transmite forfa de frânare la sabofi. E constituit din bare cu cepuri sau din fevi cu cepuri (v, fig). Ax triunghiular, pentru vagoane. 5, Azotului, isotopii ~ [HSGTonbi asoxa; isotopes de Tazote; Stickstoffisotope; azote isotopes; nitrogen-izofopok], Fiz.; Se cunosc următorii isotopi ai azotului: azotul 13, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,93 min, obfinut prin reacfiile nucleare B10 (a, n) N13, C12 (d, n) N13, C12 (p, *f) N13, N« (n, 2n) N13, N14 (d, t) N13, N*4 (y,.n) N13. O16 (n, p 3n) N13; azotul 14 şi azotul 15, cari se găsesc, respectiv, în proporfiile de 99,62* şi 0,38% în azotul natural; azotul 16, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,35 s, obf'nut prin reacfiile nucleare N15 (n, y) N16, N15 (d, p) N16, O16 (n, p) N16, F19 (n, a)'N16; azotul 17, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,14 s. B u Babcock, aparatul ^ [npndop B36kok; appareil B.; B. Apparat; B.'s apparatus; B. keszii-lek], Chim.: Aparat de sticlă, care serveşte ia dozarea hidrocarburilor aromatice din produsele petroliere albe (v. fig.). Dozarea consistă în agitarea, în acest aparat, a unei cantităfi de 10 cm3 din produsul de analizat, cu 25 cm3 amestec de acid sulfuric şi pentoxid de fosfor. —-Hidrocarburile aromatice sunt absorbite de acest amestec. După ce lichidele se separă, se citeşte pe gâtul gradat al balonului volumul de produs neabsorbit. — Prin diferenfă se obfine cantitatea absorbită. 2 Bacillus mesentericuş. Biol,: Microorganism aerob sporogen, Aparafui Babcock. ; care se găseşte, de obiceiu, ca microorganism nepatogen, în cavitatea abdominală a vitelor cornute mari. în cursul fabricării conservelor, la curăfire nacorespunzătoare a cărnii, el trece în conserve, unde poate provoca bombaje biologice (v. Bombarea conservelor), prin desvoltarea sporilor, cari rezistă îa temperatura de sterilizare. Bacillus mesentericus e rezistent la clorură de sodiu, însă e distrus de solufii de 0,2% acid acetic sau 0,3% acid lactic. Astfel de solufii sunt folosite pentru îndepărtarea lui de pe carcasa vitelor sacrificate. a. Bacon [6eK0H; lard; Speck, Bacon; bacon; bacon]. Ind. alim.: Carne de porc special preparată în scop alimentar. După sacrificarea animalului şi desparfirea capului de trunchiu, se împarte carcasa în două, de-a-jungul coloanei ver- i tebrale; apoi se păstrează jumatăfile timp de minimum 25 de zile la temperatura de 2°, în basine căptuşite cu faianfă sau cu plăci de sticlă, presărându-se între ele un amestec de sare şi zahăr fin măcinat, cum şi mici cantităfi de azo-tit şi azotat de sodiu; după ce basinele se umplu complet, masa de carne se presează; apoi, după trecerea perioadei de macerafie, se afumă la rece, •4. Badger, aparalul ~ [npHdop Ba^Hcepa; appareil B.; B. Apparat; B.'s apparatus; B. keszulek]. Chim., Ind. petr.: Aparat de laborator.p?ntru distilare fracfionată, cu reflux total. Are o eficacitate de separare foarte mare şi, deci adeseori, pentru nevoile curente fracfiunile obfinute nu mai trebue rectificate, Se compune din următoarele elemente; un balon de distilare (1), încălzit ps o sobă electrică (2); © coloană isoiermă (3), umplută cu inele d@ aluminiu, — menfinută la temperatură constantă cu ajutorul unei mantale, prin care circulă aer condifionat de un încălzitor-elice şi al unei spirale Schema aparatului de distilai jifeiul cu reflux total, sistem Badger, f) balon de 150 ms; 2} sobă electrica; 3) coloană isotermi; 4) condensator de reflux; 5) răcitor d© condensat; 6) şi 7) robinete; 8) şi 9) răcitoare terminale; f0), f î}, 12) şi Î3) termometre, de încălzire electrică; un condensator de reflux (4); două rădioare terminale (8 şi 9) cu acetona şi bioxid de cârbon, cari opresc ieşirea gazelor; 620 un refrigerent pentru lichidul condensat (5); un recipient gradat şi patru termometre* pentru controlul'temperaturilor (10, 11, 12 şi 13). Aparatul Badger e folosit în special în laboratoarele din industria petrolieră. 1. Baghetă [CTeKJiHHHan naJionna; baguette de verre; Glasstab; glass rod; uvegvesszo]. Chim.: Vergea de sticlă, lungă de câteva zeci de centimetri şi având grosimea de ordinul milimetrilor. 2. Baie de aer [B03AyiHHaH BâHHa; bain d'air; Luftbad; air bath; legfiirdo]. Chim.: Aparat de laborator, confecfionat din tablă de fier, de formă conică, şi care serveşte la încălzirea babanelor de sticlă în timpul distilării, al reacfiilor, etc. Are un sistem radial de benzi de asbest, cari nu permit balonului să ajungă în contact direct cu conul de metal. s. Bainită [6eâHHT; baînite; Bainit; bainite; bainit]. Mefl.: Constituent structural al ofelului (eutectoidic sau hipereutectoidic), care apare la călirea isotermică (v. S.) prin transformarea austenitei (v. şi Transformare isotermică), în zona de temperaturi cuprinse între punctul de inflexiune a curbelor în C, şi temperatura Ms de început al transformării marîensitice. Bainita e constituită dintr'o refea perturbată de fier a suprasaturat cu carbon. Spre deosebire de martensita, bainita e formală printr'un proces de difuziune, cementita rămânând fin dispersată în masa de ferită. E un constituent intermediar între troostită şi martensita, având aspect acicular (provocat de marea vitesă a procesului de difuziune); cu timpul, procesul de difuziune continuând, acele de bainită manifestă o tendinfă de creştere, formafiunile aciculare se aglomerează — şi rezultă o structură asemănătoare troosîitei de revenire. Bainita contribue la menfinerea austenitei reziduale. Ofelul cu structura bainitică are tenacitate mare. Formarea bainitei e favorizată de anumite elemente de adaus (de ex. de molibden). — Sin. Troostită aciculară. 4. Băifuire [npOTpaBJieHHe; mordanţage; Bei-zung; mordanting; pâcolâs]. 1. Tehn.: Aplicarea unui baif (v.), fie cu ajutorul pensulei (de ex. în industria mobilei), fie prin imersiune (de ex. în vopsitorie sau în tăbăcărie), etc. $. Băifuire.2.MefL:Sin. (impropriu)Decapare(v.). g. Balansare [KOJie6aHHe, 6aJiaHCHpoBKa; ba-lancement; Abgleichen; balancing; himbâlâs]. Tehn,: Oscilafie a unui obiect în jurul unei axe care nu trece prin vreuna dintre extremităfile sale. 7. Baleiaj [pa3JiKeHHH; ba-layage, exploration; Abtastung; scanning; letapo-gatâs], 2. Te/v.; Trecerea punctului de incidenfă ai unei raze de lumină sau de electroni peste o imagine de transmis prin televiziune, în ordinea citirii rândurilor de pe o pagină, pentru a reda confinutul imaginii prin fiuctuafiiie în timp ale intensităţii razei. Baleiajul complet al unei imagini se face într'o mică fracfiune dintr'o secundă. — Sin. Explorare. 9. Balizaj [paceTaHOBKa (SaKeHOB; bafisage, construction de balises; Vermarkung; beaconing; kituzes]. 1. Topog., Fofgrm,, Geod.; Construirea de balize şi amplasarea lor deasupra punctelor caracteristice ale scoarfei terestre, în vederea observării lor dela distanfa cu un teodolit, cu un tahimetru, etc., astfel încât să se poată efectua o triangulafie topografică sau geodezică sau altă operafiune de măsurători terestre. — 2. Transp,: Amplasarea de semnale de diferite forme în diverse puncte caracteristice ale unei căi de comunicafie, spre â atrage atenfiunea personalului care conduce un vehicul pe acea cale de comunicafie. — 3. Nav.; Construirea şi amplasarea de balize marine, fixe sau plutitoare, fie de-a-lungul unei coaste, spre a indica zona de naviga-fie maritimă, fie în punctele caracteristice ale unui port, pentru a semnaliza diferite sectoare ale lui. — Sin. Balizare. 10. Balizaj hertzian [repijHaHOBaH CHCTeMa CHruaJlHSaiţHH; baiisage hertzien; hertzsche Be-tonung; herzian buoyage; Hertzfele kituzes]. Radio: Sistem radioelectric de semnalizare pentru urmarea unei căi de navigafie (maritimă sau aeriană), când condifiunile de vizibilitate nu permit navigatorului să urmeze corect ruta. Sistemul permite ghidarea navei sau a aeronavei în direcfia corectă şi determinarea precisă a poziţiei; ghidarea se obfine prin radiofaruri, radiogoniometru, sau prin cablu director, adică printr'un cablu conductor străbătut de curenfi de înaltă frecvenfă, cufundat în apă de-a-lungul fărmului sau în fundul unui râu, care poate fi urmărit de navă prin detectarea câmpului electromagnetic din vecinătatea cablului. 11. Bandă laterală reziduală [0CTaT0HHaH 6o-KQBafl nOJlOCa; bande laterale residuelle; rema-nentes Seitenband; vestigial sideband; remanens oldalsâv], Telc.: în modulafia de amplitudine, porţiunea transmisă a unei benzi laterale de frecvenfe, suprimată parfial printr'un transductor care are o tăiere gradată în vecinătatea frecvenfei purtătoare. 12. ~ oprită a unui filtru [nojioca saTyxaKHfl $HJIbTpa; bande affaiblie d'un filtre; Sperrbereich (eines Filters); filter attenuation band (filter stop band); egy szuro eizâro sâvja]: Bandă de frecvenfe cu atenuare, adică sbandă în care, chiar dacă filtru! e nedisipativ sau disipafia e neglijabilă, constanta de atenuare nu e nulă. îs. ~ transmisă a unui filtru [nojioca nponyc-KaHHH cjpHJifoTpa; bande passante d'un filtre; Durch lăssigkeitsbereich (eines Filters); filter trans-mission band (filter pass band); egy szuro âtbo-csâfo sâvja]: Bandă de frecvenfe optim transmise, adică bandă în eare, dacă filtrul e nedisipativ sau disipafia e neglijabilă, constanta de atenuare e nulă. 6t\ 1. Bară de cuplare [ciţeimon CTep/KeHb; barre d'accouplement; Kupplungspindel; coupling bar; vonorud]. Metl.: La . laminoare, bara metalică de legătură dintre motor, respectiv dintre organul de antrenare şi cilindrul de lucru (v; şi sub Laminor 1). 2. Bară port-ghidaje [HanpaeJiHioiiţHH crep-HceHb; barre porte-guidage; Fuhrungsholderstab; guiding holder bar; vezetohordo rud]. Metl.: Piesă a armaturii de laminare, care se fixează pe stâlpii cadrelor de laminor, paralel cu axa cilindrilor de laminor, şi care sus}ine fălcile şi daifile de ghidare. Acestea sunt asamblate cu bara port-ghidaje (prin pene sau şuruburi), sau, uneori, sunt turnate monobloc cu bara. 5. Barbotină* [rjMHHHoe TecTO; barbotine; Schlicker; slip, slop; barbotin]. 2. Ind. st. c.: Masă ceramică întrebuinţată la fasoharea fluidă prin turnare. Se obţine din masa ceramică corespunzătoare piesei care urmează să fie obtinută, prin adăugire de 0,5**-1 % electrolifi alcalini (is^COg, NaOH, Na2Si03, etc.) şi o cantitate de 33"'35% apă. O bună barbotină trebue să nu prezinte fenomenul de tixotropie, să confină o proporfie cât mai mică de apă, pentru a forma peretele cât mai uşor, să nu fie vâscoasă, penfru a putea fi turnata uşor în formele de turnare şi pentru a se putea evacua uşor surplusul din formă, să umple toate coifurile formei, să nu sedimenteze, rămânând tot timpul omogenă, să formeze peretele produsului într'un timp cât mai scurt. Prepararea barbotinei se face, fie direct în morile de măcinare cu bile, fie în agitatoare cu palete sau agitatoare pendulare. Barbotina se transportă prin conducte metalice, folosind pompe cu membrană. 4. Barefor [6apperrep; bareteur; Eisenwas-serstoffrohre; baretter; barefor]. Elt.: Tub electronic folosit pentru menfinerea constantă a curentului electric într'un circuit la bornele căruia variază tensiunea. Bareforul e constituit, în principal, dintr'un balon de sticlă umpluf cu hidrogen la presiunea de 60—200 mm col. Hg, în care sa găseşte un fir de fier sau de wolfram. Caracteristica curent-tensiune a baretorului are o porfiune de stabilizare, în care unor variafii mari ale tensiunii aplicate le corespund variafii de curent de numai ±3“*5%. Pentru a obfine un efect maxim- de stabilizare, tensiunea medie la bornele baretorului trebue să corespundă tensiunii medii a intervalului de stabilizare. — Sin. Stabilizator de curent. 5. Baretter [âappeTep (TepMHnecKHH ^eieic-Top); baretter; Baretter; baretter; baretter]. Radi o: Radiodetector termic folosit la bolometre (v.). >o. Bariului, isotopii ~ [H30T0nbi âapun; isotopes du baryum; Bariumisotope; barium isoto-pes; bârium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai bariului: bariul 130, care se găseşte în proporfie de 0,101% în bariul natural; bariuM31, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 12 zile, obfinut prin reacfia nucleară Ba130(n, y) Ba131; bariul 132, care se. găseşte în proporfie de 0,097% în bariui natural; bariul 133, care se desintegrează prin captura K, cu timpul de înjumătăfire de peste 20 de ani, obfinut prin reacfia nucleară Ba132 (n* ţ) Ba133 (se cunoaşte şi un isomer al bariului 133, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 38,8 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Cs133 (p, n) Ba133, Cs133 (d, 2n) Ba133, Ba134 (n, 2n) Ba133, Ba132(d, p) Ba133; bariul 134, care se găseşte în proporfie de 2,42% în bariul natural; bariul 135, care se găseşte în proporfie de 6,59% în bariul natural (se cunoaşte şi un isomer al bariului 135, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 28,7, ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ba134 (n, ţ) Ba135, Ba134 (d, p) Ba135, cum şi prin bombardarea uraniului cu particule a); bariul 136, bariul 137 şi bariul 1 38, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 7,81%, 11,32% şi 71,66% în bariul natural; bariul 139, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjuma-tăfire de 84 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ba138(d, p)Ba139, Ba^n, tfBa*», La139(n, p)Ba«» Ce142(n, a)Ba139, cum şi prin bombardarea uraniului, a toriului şi a plutoniului, cu neutroni; bariul 140, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 308 ore, ob}inut prin bombardarea uraniului cu neutroni; cu deuteroni sau cu particule a, prin bombardarea toriului cu neutroni sau cu particule ce, sau a plutoniului, cu neutroni; bariul 141, care se desim tegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 18 min, obţinut prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni; bariul 142, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 6 min, ob{inut prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni; bariul 143, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire mai scurt decât 1 min, obfinut prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni; bariul 144 şi bariul 145, cari se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpuri de înjumătăfire foarte scurte, obfinufi prin bombardarea uraniului cu neutroni. ,7. Baston cu ghiulea [}K63Ji; bâton â boulef; Kugeistab; bal! rod; golyos rud]. C. f.: Unealtă formată dintr'o tijă de lemn sau de metal (lungă de 80-*100 cm), care are la unul dintre capete o piesa masivă de metal, în formă de pară sau de sferă (cu diametrul de cca 10 cm), şi care se foloseşte la ciocănirea traverselor unei, linii de cale ferată, pentru a verifica dacă există goluri sub traversă şi dacă balastul a fost bine burat. 8. Băutură [HanHTOK; boisson; Getrănk; drink, beverage; Hai]. Gen.: Lichid care se ingeră, pentru a fi întrebuinfat de organism pentru înlocuirea lichidelor eliminate continuu, sau în procesul de digestie al alimentelor, sau pentru a servi ca mediu în care se produc fenomenele chimice şi fizicochimice în celule; unele băuturi au şi rolul de stimulent şi excitant al organismului (cafeaua, ceaiul, băuturile alcoolice, etc.). — Cea mai importanta băutură pentru metabolism e apa, care; are 622 funcfiuni multiple tn organism. Ea îndeplineşte un rol plastic (ca material de construcţie); e mediul generai de reacfie, şi anume: prin ionii H* şi OH*, intervine în reacfiile de famponare, de hidroliză, de cataliză; prin puterea ei de solubilizare, per= mite formarea solufiilor adevărate şi a celor co= loîdale şi, prin permetivitatea mare, permite disociaţia electrolitică în ioni a diferitelor substanfe, respectiv reacfiile lor chimice, Apa e şi mediul de transport al substanfelor în organism; ea reglează temperatura prin evaporare cutanată. Aportul d® apă prin alimentafie lichidă e indispensabil. Necesitatea zilnica, la adult, pe kilogramul de corp, e de 35 g, iar la noul născut, de 140 g (sensafia de sete e provocată de creş ferea presiunii osmotice a mediului intern). — Se consumă, de asemenea: băuturi acidulate (de ex. limonada din fructe şi zahăr, sau limonadă minerală, etc.); băuturi efervescente (de ex. solufii de acid citric, tarfric, cu bicarbonat de sodiu); băuturi aromatice (de ex. cafea, ceaiu, infuzii de plante, etc.); băuturi obfinute prin fermentare (de ex. vin, bere, cidru, etc.); băuturi alcoolice (de ex* rachiuri, rom, licheruri, etc.). i. Bază liberă de colorant [cBOdOAHan OC-HOBa KpaCHTeJiH; base iibre de colorant; Farben-freibase; free base; szabed iugl. Ind. chim.: Combinafie trifenilmetanică slab colorată, având proprietatea că, prin tratare cu un acid mineral, trece în sare colorantă mai închisă, care constitue materia colorantă propriu zisă. Astfel, clorhidratul auraminei (sare colorantă), colorat în galben viu, trece prin tratare cu alcalii In baza liberă incoloră: Ni'*2 (CH3)2N~ V ;-c = P = N(CH3)2CI- Auramins, clorhjdrai gaiben (CH3)2N NH \, ,,/ " W. ' Auramin?, baza liberă incoicră -N(CH3'2 Se deosebesc baze libere de colorant carbb nolice, de imoniu — şi leucobaze, Bazele earbinolice rezultă prin tratarea sărurilor colorante trifenilmetanice cu hidroxizi alcalini. Astfel, cristal-violetul trece, prin tratare cu hidroxid de sodiu, în baza carbinolică respectivă: (CH3‘N*CeH4. + 1 NaCH C=( x = N(CHaUcf acizi, regaherează materia colorantă respectiva. Pe această proprietate se bazează întrebuinţarea ca bază carbinolică a aibastrului alcaiî la vopsirea lânii sau a mafasei. Baza carbinolică se fixează direct pe fibră şi regenerează din baie acidă materia colorantă respectivă, — Bazele de imoniu sunt combinafii colorate, foarte instabile. Existenfa lor a putut fi pusă în evidentă, în solufie, prin conductibilifafea lor electrică. Prin tratarea sării colorante cu oxid umed de argint, în prezenfa hidroxidului de sodiu, se formează baza de imoniu, instabilă, care se transformă în baza carbinolică respectivă* Astfel: (OVN-CeH. 'V HCI (CH3)2 • N • C6H4 Cristal violet, sere cclcranfă OH N:- \= /• -N(CH3)2 (CH3)2 • N ■ CeH/ Baza carbinolică h2n • c6h4 \, H2N • QH/ ‘\= cr AgCH NaCH Parafuchsină sere colorantă, sare de imoniu H,N • C6H4x <1>*h h2n • c6h4/ Baza de imoniu instabila OH ' H2N • CeH4x?H ^___________ c-f n)-nh, h2n • cjh/ p»trsamino-trifenil'Carbinol, baza carbinolică stabilă Conductibilifafea electrică scade direct proporţional cu transformarea în baza carbinolică, — Leucobazele (sin. Leucoderîvatele, v. şt Leuco-baza) se obfin prin hidrogenarea sărurilor colorante respective. Astfel: H2N • C6H4 > = nh2 H2N • C6H4'" Parafuchsină, sare colorantă cr -f 2 H -2 H h2nc6h4. H \ I /y' 'N- Sunt pseudobâze şi se formează din bazele de imoniu formate intermediar. Prin tratare cu h2nc6h/ P‘tf iamino-frifenilmetan leuco-parafuchsină Având structura benzoidă a trifenilmetanului, sunt incolore. Se oxidează uşor în prezenfa alea-liilor chiar cu oxigenul din aer, regenerând materia colorantă respectivă. Datorită acestei proprietăfi se utilizează în vopsirea cu materii colorante de cadă, cari sunt insolubile şi nu formează nici săruri solubile. Acestea sunt transformate în leuco-derivafi solubili în hidroxizi alcalini. Sărurile acestor leucobaze au caracter substantiv, fixându-se direct pe fibră. în contact cu aerul regenerează materia colorantă respectivă, care rămâne fixată pe fibră. Se găsesc şi în natură, de exemplu ca derivafi $23 ai O'iugionei (oxi-naftdehinonă), în cojile nucilor verzi. La aer se oxidează, coiorându=se tn brun închis, .. i. Seilsfeinf proba ^ [npo6a BeitJiniTeHHa; preuve B.; B. Probe? B/s test,* B, proba]. Chimj proba analitică calitativă penfru identificarea halogenilor. Consista în calcinarea unei cantităfi mici ,de substanfă, la flacăra unui bec Bunsen, pe o sârmă sau pe o plăcufă de cupru oxidat. Când substanfş analizată confine vreun halogen, apare o coloare verde, caracteristică halogenurilor de cupru volatile, cari se formează. t, Beladonă* [6eJDia#OHa; belladone, morelle furieuse; Belladonna, Tollkraut; belladonna, dwale, deadly nightshade; belladonna, nadragulya], Bot., FarmÂtropa belladonna Linn.; plantă vivace, din familia solaneelor, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1,5 m şi cu diametrul de 4“*2$ mm, care creşte în regiunile muntoase ale Europei centrale şi meridionale. Organele acestei plante confin diferifi alcaloizi; în principal, atropină, hio-sciamină şi beladonină, cărora li se datoresc proprietăţile otrăvitoare şi medicinale. Frunzele confin 0,2”*0,6% alcaloizi, iar rădăcina, până la 0,7% alcaloizi; fructele, bace sferice, turtite, cu caliciul persistent, cari, la maturitate, au coloarea.neagră-violacee, cu suc “abundent şi numeroase seminfe, confin 0,2***0,3% alcaloizi. — în industrie se extrag alcaloizi din toata organele plantei* însă, în principal, din frunzele uscate, din cari se prepară de asemenea extractul şi tinctura de beladonă, care se întrebuinfează, în medicinş, ca antispasmodic, calmant, etc. — Sin. Mătrăgună. — s. Benzen anorganic. Chim.: Sin. Borazol (y.). 4. Benzi caracteristice de frecvenfe [xapaKTe-pHCTHneCKHe IlQJlOCbl hhctot; bandes caracte-ristiques; Formantbereiche; characteristic frequen-cies; formanstartomâny]. Acust.: Benzile înguste de frecvenfe vocale, în cari sunt confinute for-mantele esenfiele ale unui sunet vocal. 5. Benzii [6eH3HJi; benzyle; Benzii; benzyle; benzii]. Chim.: H O HC CH C C C CH HC' \/ \/ HC CH 6 H ^C' H Compus care confine doi radicali fenil si două grupări cetonice. Se prezintă sub formă de cristale galbene deschise, cu p, t. 95° şi p. f. 347°. E solubil în alcool şi în eter. Se obfine prin oxidarea benzoinei cu acid azotic. E folosit în sinteze organice. o. Benzii, radicalul ~ [pa/ţHKaji 6eH3HJi; radical benzyl, radical benzyle; Benzi Iradikal; benzyle radical; benzilgyok]. Chim : C6H5—CH2—, Radical organic rezultat prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din gruparea metil a toluenului. t. Benzină** [deH3HH; benzine; Benzin; petrol, benzine; benzin]. Chim.t Ind. petr,: Amestec de hidrocarburi cari distila după metoda Engler (y.-Distilare Engler) în intervalul de temperatură 30”“200°. E un lichid Incolor sau slab gălbuiu, inflamabil,cu miros aromat, cu greutatea specifică mai mică decât unitatea. Benzinele pot confine uneori şi sulf în fracfiuni mici, compuşi organici aî acestuia, compuşi organici cu oxigen sau cu azot. După materia primă şi după procedeul de obţinere, se deosebesc benzine de distilare primară sau benzine primare şi benzine de preparare (benzine de sinteză, de cracare, de reformare, de polimerizare, etc.). După domeniul de folosire, se deosebesc benzine auto sau benzine de turism, benzine de avion, benzine de extracfie, etc. Benzinele de distilare primară se obfin prin distilarea fracfionată, în special a fifeiului. în ge-* nsral, din fifeiu se obfin numeroase fracţiuni cu intervale de distilare mai strânse, cari sunt apoi amestecate în diverse proporţii, preparându-se benzine cu caracteristicele dorite. Compozifia benzinelor de distilare primară depinde de natura fifeiului din care au fost separate. în general, conţin hidrocarburi normale (parafinice) cu patru pana la zece atomi de carbon, isoparafine, cicloparafine (naftene) şi hidrocarburi aromatice. Hidrocarburi etilenice nu au fost identificate decât în cazuri rare. Benzinele de preparare se obfin, fie prin pre*? lucrarea termică şi chimică a cărbunelui, a gazului metan seu a altor hidrocarburi gazoase (benzinele de sinteza), fie prin degradare moleculară pe cale termică sau catalitică, urmata uneori de hidro-genare, a unor produse mai grele: păcură, motorină, petrol, benzină grea, uleiu primar de distilare a cărbunilor, uleiu de şist, etc. (benzinele de cracare şi cele de reformare),— Benzinele de sinteză obfinute prin hidroge-narea cărbunelui prin procedeele Bergius(v. Bergius, procedeul ~), Fischer-Tropsch (v. Fischer-Tropsch, procedeul ~), Berthelot, etc., sunt foarte stabile şi au o cifră octanică mare. Compozifia lor depinde de procedeul de fabricare, dar e asemănătoare cu a benzinelor de distilare primară din fijeiu. Benzina de sinteză numită benzină „alchilat" se prepară, fie prin condensarea isobutanuiui cu butenii din fracfiunea cu patru atomi de carbon în moleculă, separată din gazele obfinute la cracarea păcurii sau a motorinei, cu ajutorul acidului sulfuric, fie dintr'un amestec de hidrocarburi cu trei, patru sau cinci atomi de carbon în moleculă. Benzinele „alchilat" sunt foarte stabile, au cifră octanică mare (83—87) şi sunt întrebuinţate în specia! în amestecuri cu benzină de distilare primară, ca benzine de avion.— Alte tipuri de benzine de sinteză sunt benzinele de polimerizare, obfinute prin polimerizarea termică (la presiunea de 40*--55 kg/cm3 şi la temperatura de 480*"520°) sau catalitică (de ex. cu acid fosforic la 135*-330° şi 1»*15 at) a hidrocarburilor nesaturate din gazele de cracare. După temperatura şi presiunea la cari se lucrează şi 624 după gazel© folosite, ie obfin diverse benzine cu cifre octanice mari, dar cu stabilitate mica din cauza conţinutului mare de olefine şi de diolefine. Benzinele de polimerizare stabilizate prin adausuri de antioxidanfi (v.) suni întrebuinfate în amestec cu benzine de distilare primară sau cu benzine de cracare, ca benzine auto. Din grupul benzinelor de polimerizare fac parte şi „neohe-xanut'1 — un concentrat de 2-2-dimetil-butan — şi „triptanul", un concentrat de 2-2-3-trimetiI-butan, — obfinute din fracfiuni selecţionate de gaze concentrate în propen, respectiv pro-pen şi buten. — Benzinele de cracare (v.) şi cele de reformare (v.) se deosebesc de cele de distilare primara prin procentul lor mare de hidrocarburi nesaturate, cari influenfează defavorabil stabilitatea lor. Ele confin ^şi sulf şi compuşi ai acestuia (v. Sulf în produsele petroliere), cari le micşorează susceptibilitatea la tetraetil-plumb. Compozifia benzinelor de cracare în hidrocarburi depinde de procedeul de cracare (termic, catalitic). Prin procedeele termice se obfin benzine cu un procent mai mic de isoparafine decât prin procedeele catalitice, fapt care explică cifra octanică mai mare a acestora din urmă. în general, hidrocarburile saturate aciclice confinute în benzinele de cracare termică au 5***8 atomi de carbon în moleculă, iar olefinele sunt reprezentate prin hidrocarburi cu 6**8 atomi de carbon. Benzinele de cracare confin cca 0,1 '"0,3% diolefine, cari trebue îndepărtate prin rafinare (v. Rafinarea benzinelor de cracare). Proporfia de hidrocarburi aromatice din benzinele de cracare creşte cu temperatura de obfinere a benzinei. în benzinele de cracare, spre deosebire de cele de distilare primară, se găsesc şi fenoli (0,2—0,5%) şi acizi parafinici (acid butiric, vale-rianic, capronic şi omologi superiori). Aceşti compuşi sunf îndepărtaţi în cursul rafinării cu solufii alcaline. Compuşii răşinoşi existenţi în unele benzine de cracare mai vechi rezultau prin polimerizarea şi oxidarea diolefinelor şi a olefinelor. Benzinele de cracare sunt folosite, în general, ca benzine auto. Penfru a putea fi folosite în aviafief ele trebue hidrogenate.— Diversitatea motoarelor la cari se întrebuinţează benzină drept carburant, cum şi condifiunile diverse în cari funcfionează un astfel de motor, au impus crearea de tipuri de benzină adecvate. în general, orice benzină întrebuinfată drept carburant trebue să aibă următoarele proprietăfi: Volatilitate (determinată prin distilare Engler) potrivită condifiunilor de funcfionare a motorului în care e întrebuinfată. Empiric, s'a stabilit că, pentru pornirea uşoară a motorului, benzina fre-bue să distile 10% în volum până la temperatura tio# dată de relafia: *io^1f25 (594*0, în care t e temperatura motorului înainte de pornire. De asemenea, pentru a evita formarea de dopuri de gaze în conducte şi în carburator, datorite unei volatilităfi prea mari, temperatura !a care distilă 10% în volum din benzina trebue să satisfacă relafia: *10-46,7 +0,5 t. Penfru a * asigura o uniformitate de funcfionare, temperatura până la care distila 30% în volum din benzină, *30, trebue să satisfacă relafia: t3Q^62 +1,5 t', în care V reprezintă temperatura de preîncălzire a amestecului aer-behzină care intră în motor. O altă condifiune generală, impusă benzinelor, e * ca temperatura până la care distilă 90% în volum să fie cuprinsă între 150 şi 170°, la benzinele pentru motoarele cari funcfionează sub 15° (avion), şi între 195 şi 205°, la cele pentru motoarele cari funcţionează între 15 şi 30° (auto). Afară de condiţiunile de distilare, volatilitatea benzinelor e controlata prin tensiunea de vapori (Reid), care nu trebue să depăşească 500 mm col. Hg la benzinele auto şi 390 mm col. Hg la benzinele de avion. Alte condifiuni generale, cerute benzinelor întrebuinţate drept carburant, sunf: lipsa de compuşi corozivi, cari dăunează organelor motorului; stabilitate chimică, penfru a nu-şi modifica proprietăfi le în timp; cifră octanică mare, în special pentru motoarele cu compresiune mare (peste 6:1), care asigură un randament maxim al motorului. înlăturarea compuşilor corozivi se face prin rafinare (v. Rafinarea benzinelor); stabilitatea chimică şi proprietatea antidetonantă sunt legate de natura materiei prime şi de procedeul de prelucrare — şi pot fi ameliorate uneori prin adausuri de stabilizatori antioxidanfi şi de tetraetil-plumb. Cele mai stricte condifiuni de calitate sunt impuse benzinelor pentru motoarele folosite în aviaţie, spre a asigura funcţionarea perfectă a acestora. Caracteristicele unei astfel de benzine sunt următoarele: Cifra octanică (C. O.)...........min. 70 Cifra octanică (C. O.) după adaus de max. 4 ml/kg etil fluid .... min. 89 Distila: Inifial........................... 40° 10% voi...............max. 88° 40% .............min. 75° 50% .............max. 105° 90% ........................max. 145 97,5%............................max. 180 Reziduu -f- pierderi % ...... max. 2,5 Reziduu %.................................. max. 1,5 Tensiune de vapori (Reid), în mm Hg max. 360 Aciditate organică în mg KOH/100 ml max. 1,2 Tempeiatura de congelare . . . max.—60° Cifra de iod, în g I Ia 100 cm? . . max. 15 Gume actuale, în mg la 100 ml . . max. 2 Sulf % . . ................max. 0,05 Proba de coroziune (lama de cupru) negativ Aciditate şi alcalinitate minerală . . lipsă Impurităfi mecanice-}-apă . ... lipsă Transparenfă...............................transparenfă Coloare ........................incoloră Benzinele întrebuinfate în industrie ca solvenţi trebue să aibă: volatilitate mică, pentru a nu se evapora în timpul lucrului şi pentru a nu prezenta pericol de incendiu; remanenfă nulă, penfru ca aceasta să poată fi îndepărtată complet din produsele cu cari a ajuns în contact; indiferenţă faţă de aceste produse. Volatilitatea şi remanenta benzinelor folosite ca solvenţi sunt determinate de constantele de distilare; neutralitatea chimică se obţine prin rafinare. în ţara noastră se fabrică 625 patru tipuri de benzine solvenfi, numite benzine de extracfie: Benzină de extracfie tip A . . , . (60*”100°) Benzina de extracfie tip B . . . . (70 **100°) Benzina de extracfie tip C . . . . (80—115°) Benzină grea de extracfie (whiie-spiriî) (140-"200°) i. Benzină îndulcită [oâeccepeHHbifl 6eH3HH; benzine adoucie; versufjtes Benzin; sweetened petrol; doctorizâit benzin]: Benzină rafinată cu plumbit de sodiu, — Sin. Benzină doctorizată. V. Doctorizare; Rafinarea benzinelor prin procedeul „doctor". s. Benzoxazol [6eH30KCa30Ji; benzoxazol; Benzoxazol; benzoxazol; benzoxazol]. Chim.: Combinafie chimică hetero- j_j ciclică, care se obfine de q exemplu prin cuplarea orto- # \ aminofenolului cu acid for- , y mic. Are p. t. 30° şi p. f. 182°. j_jq q Prin hidroliză cu acizi minerali ^r / \KI^ se scindează în orfoamino- fj fenol şi acid formic. Prin cuplarea ortoaminofenolului cu alfi acizi sau anhidride organice se obfin benzoxazoli subsfituifi. s. Benzpiren [6eH3nHpeH; benzpiren; Benz-piren; benzpiren; benzpiren]. Chim.: Fiecare dintre hidrocarburile polinucleare aromatice, cu formula generală C20H12, conţinând un nucleu ben-zenic alipit la piren (v.). 1. 2-benzpirenul se găseşte în unele reziduuri petroliere şi în gu-droane de lemn. Se prezintă sub formă de cristale galbene, cu p. t. 177° şi p. f. 310---312°/10 mm. E solubil în benzen, soluţia prezentând fluorescenţă în violet. Are acfiune cancerigenă şi e folosit pentru provocarea cancerului experimental la animale. — 4. 5-benzpirenul se găseşte de asemenea în p9fro| şi în gudroane de lemn. Se prezintă sub formă de cristale cu p. t. 178—179°. Sublimează la 250° sub presiunea de 3—4 mm. Nu are acfiune cancerigenă. 4. Benztiazol [6eH3THa30Ji; benztiazol; Benz-tiazol; benztiazol; benztiazol]. Chim.: Combinafie organică heterociclică, care se j_ţ prezintă ca lichid cu p.f. 230°, q miscibil cu alcoolul şi cu sul- # \ fura de carbon, foarte pufin V ^ ^ solubil în apă. Formează să- q ruri cu acizii minerali. Un ^ / \ / derivat al său, sprimulina, e un colorant substantiv pentru H bumbac, pe care-l colorează în galben. — Sin. Benzotiazol. » 5. Benzfriazol [6eH3Tpna30Ji; benztriazol; Benztriazol; benztriazol; benz-triâzol]. Chim.: Combinafie organică heterociclică, care se prezintă sub formă de cristaleaciculare cu p.t. 100°, Se prepară prin tratarea orto-fenilendiaminei cu acid azo-tos. — Sin. Benzdfriazol. «. Beriliului, isofopii ~ [H30T0nbi 6epHJiJiHH; isotopes du beryliium; Berylliumisotope; beryliium isotopes; berilium-izotopok], Fiz.: Se cunosc ur- mătorii isotopi ai beriliului: beriliul 7, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de în-jumăfăfire de 52,9 zile, obfinut pr«n reacfiile nucleare Li6(d, n)Be7, Li7 (p, n) Be7, B10(p, a) Be7, B10(d, an)Ba7; beriliul 8, care se desintegrează formând două particule a, cu timpul de înjumătăfire de ordinul a 10”15 — 10'17 s, obfinut prin reacfia nucleară Be9(y, n)Be8; beriliul 9, care e isotopul natural al beriliului; beriliul 10, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,5 ■ 1G6 ani, oblinut pr»n reacţiile nucleare Be9(d, p)Be10, Be9(n, -f)Be10f B10(n, p) Be10, Ci3(n, a) Be10. 7. Berthelot, principiul lui ~ [npHHiţnn BepT-JîO; principe de B.; B. Prinzip; B.'s principie; B. elve]. Chim.: Principiu din Chimie, formulat de chimistul Berthelot (1876): „Orice transformare chimică produsă fără infervenfia energiei din exterior tinde să formeze substanfa sau sistemul de substanfe la care se desvoltă cantitatea maximă de căldură". Acest principiu derivă din ipoteza că afinitatea chimică e egală cu efectul termic al re-acfiilor. E un principiu empiric cu valabilitatea limitată de presiunea şi de temperatura dela începutul şi sfârşitul reacfiei chimice, cari trebue să fie aceleaşi; variafia entropiei în cursul reacfiei trebue să fie nulă (temperaturi cât mai joase). Pentru reacfii cari se produc la temperaturi înalte, principiul lui Berthelot nu e aplicabil. 8. Berfluire: Sin. Bordurare (v.). 9. Bertrand, metoda ~ [MeTOA BepTpaHa; methode de B.; B. Verfahren; B.'s methode; B. eljârâs]. Chim.: Metodă analitică de laborator pentru dozarea zaharurilor. Se bazează pe reducerea sulfatului de cupru în cupru metalic de către zaharurile reducătpare. Operafiunea consistă în fierberea unei cantităfi cunoscute din proba de cercetat, cu o solufie de sulfat de cupru, sare Seignette şi hidroxid de sodiu, de anumite concentrafii. Precipitatul de cupru metalic e filtrat şi cântărit. Cantitatea de zahăr reducător se calculează cu ajutorul unor tabele speciale, cari arată raportul dintre cantitatea de zahăr reducător şi cantitatea de cupru găsită. — Metoda e folosită mai ales în industria alimentară, la vin, bere, zahăr, glucoză, etc. 10. Beton aerat [ra306eT0H; beton aere, beton â occlusion d'air; Gasbeton, Porenbeton; air en-training concrete; sejtbeton, likacsos beton]. Bef.: Beton preparat în mod special, pentru ca, după întărire, să rămână înglobate în masa lui numeroase bule de aer microscopice, răspândite uniform, şi al căror volum total reprezintă 3—5% din volumul betonului. Formarea bulelor de aer se obfine cu ajutorul unor substanfe chimice, cari sunt adăugite, fie în ciment, la prepararea acestuia, fie în apa de amestec a betonului. Substanfele folosite cel mai des sunt apa oxigenată şi pulberea de aluminiu sau de zinc, cari sunt adăugite în apa de preparare a betonului, — şi substanfele cari confin anumite hidrocarburi sau H HC'S— II I HW H H 40 626 trietanolamină, cari pot fi adăugite atât în apa de amestec, cât şi în ciment. Caracteristica principală a betoanelor aerate consistă în rezistenfa lor foarte mare la înghefuri şi desghefuri repetate. Prezenfa bulelor de aer în pasta de beton măreşte lucrabilitatea acestuia (ceea ce permite micşorarea cu 10"*20% a cantităfii de apă de amestec), micşorează permeabilitatea betonului întărit, şi împiedecă segregarea agregatelor în timpul turnării betonului. Cantitatea de aer înglobată în beton depinde de următorii factori: plasticitatea, granulometria şi natura agregatelor, felul şi dozajul cimentului, intensitatea amestecării în betonieră, cantitatea de nisip folosită la prepararea betonului, etc. în general, o cantitate mai mare de nisip, respectiv o cantitate mai mică de ciment, provoacă refinerea unei cantităfi mai mari de aer. Betoanele aerate sunt folosite, în special, la executarea îmbrăcămintelor rutiere şi a pistelor de decolare, a tuburilor de canalizare* a barajelor, a pilelor de poduri, a zidurilor de sprijin, a rezervoarelor, a ecluzelor, etc. — Sin. Beton eu aer oclus. 1. Beton coloida! [kojijiqH^aJibHbiâ 6eT0H; beton colloîdal; Kolloidalbeton; colloidal concrete; kolfoidbeton]: Beton confecfionat dintr'un agregat mineral şi un mortar coloidal preparat separat. Prepararea mortarului se face în malaxoare speciale, echipate cu două compartimente de amestecare; în primul compartiment se realizează emulsiunea de apă şi de ciment, iar în al doilea, amestecarea emulsiunii cu nisipul necesar, pentru a obfine mortarul coloidal. Mortarul obfinut prin acest procedeu e atât de fluid şi de stabil, încât umple complet golurile dintre agregate, iar nisipul rămâne dispersat uniform în masa mortarului până la întărirea acestuia, fără a se depune în timpul punerii în lucrare; turnai direct în apă, nu se amestecă cu aceasta şi nu produce lapte de ciment prin spălarea cimentului de către apă. Raportul apă/ciment trebue ales astfel, încât să se asigure hidratarea totală a cimentului folosit şi umezirea nisipului — şi să se obfînă un mortar destul de fluid pentru a putea fi pompat prin conducte. Scheletul mineral al betonului coloidal e constituit din agregate cu dimensiuni de cel pufin 20 mm, penfru ca golurile din inferiorul lui să fie destul de mari, astfel încât mortarul să poată circula uşor în masa agregatului. Punerea în lucrare a betonului se face, fie turnând mortarul peste stratul de agregate, aşezat în prealabil, fie turnând mortarul înainte şi introducând ulterior agregatele în masa lui, sau prin amândouă procedeele, în două reprize (folosind primul procedeu în prima repriză, şi procedeul al doilea în a doua repriză). Procedeul combinat se foloseşte, în special, la executarea îmbrăcămintelor rutiere, stratul superior fiind confecfionat cu agregate mai mici decât 20 mm. Betonul coloidal prezintă următoarele avantaje: permite realizarea de betoane tot atât de impermeabile ca şi betoanele hidrofuge preparate în mod special; e desagregat de apa de mare numai în mică măsură şi numai la suprafafă; permite răspândirea agregatului mineral în mod mai regulat şi mai uniform, evitându-se formarea de goluri prea mari sau de cuiburi cu pietriş; permite executarea lucrărilor şi pe timp de ploaie; permite realizarea de economii mari, deoarece e folosită cantitatea de mortar strict necesară pentru umplerea golurilor agregatului, iar cantitatea de material care trebue amestecată e mult mai mică decât la betoanele obişnuite (aproximativ V4 din cantitatea de materiale cari sunt amestecate la confecfionarea acestora). Datorită calităţilor lui, betonul coloidal e întrebuinfat în măsură mare la executarea îmbrăcămintelor rutiere şi a pistelor de decolare, la lucrări hidraulice şi maritime, la betonări sub apă sau în te~ renuri acvifere, la consolidarea fundaţiilor sub apă, la executarea construcţiilor supuse la îngheţuri şi desghefuri repetate, la executarea pieselor prefabricate, etc. 2. ~ înspumat [iieHOSeTOii; beton mousse, beton spongieux; Schaumbeton; spongy concrete; habbeton]: Beton poros, obfinut prin amestecarea pastei de beton, în momentul preparării, cu o masă spumoasă preparată cu ajutorul unor substanţe chimice numite spumanfi (v.S.). După întărirea pastei, în masa betonului rămân pori destul de mari pentru a fi vizibili cu ochiul liber. Betonul înspumat se întrebuinfează la executarea zidăriilor de umplutură ale perefilor exteriori ai cons-trucfiilorcu schelet (de lemn, de metal sau de beton armat), a zidurilor interioare neportante, la izolarea perefilor, a planşeurilor, a acoperişurilor, a rezervoarelor, etc. E pus în lucrare, fie prin turnare în cofraje, fie sub forma de plăci, blocuri sau cărămizi, pline sau găurite. j. Bianodă [abo^hoh flH0#î biplaque; Dop-peldiode; duodiode; duodioda, ketlos dioda]. Radi o: Tub electronic cu doi anozi şi un catod, folosit în montajele de redresare şi de detecfiune. Sin. Biplacă, Duodiodă (v.). 4. Bîbloc** [flByx6jî0HBbiftj bibloc; Biblock; biblock; kătblokk]. Gen.: Calitatea unui sistem tehnic de a fi confecfionat din două părfi, cari se pot asambla între ele demontabil sau nede-montabil. 5. Bifenil biphenyle; Biphenyl; bi- phenyl; bifenil]. Chim.: Hidrocarbură aromatică H H H H C-C C—C \ HC^ sCH c=c xc=c/ H H H H constituită prin legarea a doi radicali fenil. Se prezintă în cristale gălbui cu miros caracteristic, cu p. t. 70,5°; p. f. 254°. Se prepară de exemplu prin trecerea vaporilor de benzen printr'un tub la 700° Bifenilul e folosit în unele sinteze organice şi ca lichid transportor de căldură în diverse instalaţii, penfru temperaturi peste punctul sau de topire. — Sin. Difenil. 627 1. Bigrilă [flByxceTOHHan Jiaivma; bigriile; Raumladegitterrohre; double-grid valve; tertolteses râcsoscso]. Radio: Tub electronic cu patru electrozi: un anod, un catod şi două grile, dintre cari grila mai apropiată de anod e grila de comandă, iar a doua, mai apropiată de catod serveşte la reducerea sarcinii spafiale (grila de sarcină spafială). V. sub Tub electronic. 2. Binodă [6hho#, aho#-tphoa; binode; Bi-node; binode; binoda], Radio: Tub electronic care cuprinde, în acelaşi înveliş, elementele unei diode şi ale unei triode, cu catod comun. E folosită ca detectoare (prin diodă) şi amplificatoare (prin triodă), şi în montajele de control automat al volumului. t. Biplacă: Sin. Bianodă (v,). 4. Birdseye, procedeul ~ [enoco6 Bnpflcen; procede B.; B. Verfahren; B. ’s process; B. eljârâs]. Ind. alim.: Procedeu de congelare rapidă a alimentelor (fructe, legume, carne, peşte), în prealabil tratate şi ambalate în pachete, cu ajutorul frigului produs prin destinderea amoniacului. Temperatura de congelare e de cca —30°. Desavantajul procedeului consistă în faptul că volumul aparatului folosit e limitat, şi deci are o productivitate mică. 5. Bismutului, isotopii ~ [H30T0îibi BHCMyrra; isotopes du bismuth; Bismuthisotope; bismuth iso-topes; biszmut-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai bismutului: bismutul 197, bismutul 198, bismutul 199, bismutul 200, cari tofi se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire respectiv de 2 min, 9 min, 27 min şi 62 min, obfinufi prin bombardarea plumbului cu deuteroni; bismutul 204, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 12 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Pb204 (d, 2n) Bi204, TI203 (a, 3n) Bi204; bismutul 206, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătă-fire de 6,4 zile, obfinut prin reacfiile nucleare TI*» (a, 3n) Bi2^, Pb2*** (d, 2n) Bi*» Pb207 (d, 3n) Bi206, cum şi prin desintegrarea, prin captură K, a poloniului 206; bismutul 208, care se desintegrează prin captură K, cu un timp de înjumătăfire foarte scurt, obfinut prin reacfia nucleară Bi209 (n, 2n) Bi208; bismutul 209, care e isotopul natural al bismutului; bismutul 210, numit şi radiu E, care se desintegrează cu emisiune de electroni, în filiafiunea familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~), cu timpul de înjumătăfire de 5 zile, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a radi ului D (plumbul 210) (v. şi Radiu E); bismutul 211, numit şi actiniul C, care se desintegrează atât cu emisiune de particule a (99,68%), cât şi cu emisiune de electroni (0,32%)» în filiafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~), cu timpui de înjumătă-fire de 2,16 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a actiniului B (actiniul 211); bismutul 212, numit şi toriu C, care se desinte-grează atât cu emisiune de particule a (33,7%), cât şi cu emisiune de electroni (66,3%), în filiafiunea familiei radioactive a toriului (v. Toriului, familia ~), cu timpul de înjumătăfire de 60,5 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a toriului B (plumbul 212), cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a astatiniu-lui 215 (v. şi Toriu C); bismutul 213, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 47 min, obfinut prin desintegrarea cu emisiune de particule oe, a asta-tiniului 217; bismutul 2l4, numit şi radiu C, care se desintegrează atât cu emisiune de particule oc (0,04%), cât şi cu emisiune de electroni (99,96%), în filiafiunea familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~), cu timpul de înjumătăfire de 19,7 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a radiului B (plumbul 214), (V. şi Radiu C). 6. Bivalent: Sin. Divalent (v,). 7. Blanşisare [6jiaHinapoBKa; blanchissage; Oberbruhen; scalding; feherites]. Ind, alim,: Operafiunea de opăriră cu apă, cu o solufie slabă de sare sau cu abur, a legumelor, înainte de introducerea lor în cutii sau în borcane de conservare. Blanşisarea e urmată de sterilizare. Prin blanşisare se urmăreşte să se îndepărteze gustul de crud, să se distrugă microorganismele prezente la suprafafa legumelor, să se întrerupă activitatea enzimatică şi să se confere legumelor o oarecare elasticitate, care să permită umplerea mai rafională a recipientelor. Prin blanşisare se pierd din legume substanfe nutritive, în special hidrafi de carbon solubili, Blanşisarea poate fi efectuată, fie în „grătare" (coşuri de tablă galvanizată sau de aluminiu, perforate), fie în aparate de tip continuu, în cari un dispozitiv de transport (melc sau bandă transportoare) transportă legumele, trecându-le prin apa sau prin solufia în fierbere. Sin. Opărire. 8. Bloc [cjihtok; bloc; Block; block; blokk]* Metl.: Semifabricat metalic, obfinut prin turnare în forme permanente sau semipermanente, folosit fie ca material la prelucrarea prin deformare plastică (de ex. blocurile de ofel, de cupru şi de aliaje de cupru, de aluminiu şi de aliaje de aluminiu, de aliaje de zinc, de aliaje de magneziu), fie ca materie primă la cuptoare de topit, în vederea elaborării unor aliaje (de ex. blocurile de fontă brută, de cupru, de aluminiu, de magneziu, de zinc, etc.) sau în vederea turnării de piese (de ex. blocurile de aliaje neferoase, de fontă brută). Blocul de ofel obfinut prin turnare în lingotiere se numeşte lingou (v. S.). o. Bloc de piatră [6jiqk KaMeHHbifî; bloc; Block; block; kotomb]. Cs.: Semifabricat de piatră, de formă mai mult sau mai pufin apropiată de aceea a unui paralelepiped dreptunghiular, extras din carieră cu ajutorul penelor şi al ciocanelor, sau tăiat din masiv cu ferestrăul cu cablu şi destinat unei prelucrări viitoare în piese finite (plăci, etc.). Blocurile au dimensiuni diferite, limitate de condifiunile de zăcământ, de natura pe-trografică a rocei respective şi de posibilităţile de transport din regiune. Blocurile mai mari sunt folosite pentru tăierea plăcilor, iar cel® mai 40* 628 mici, pentru confecţionarea pietrelor de talie, a moloanelor, etc. Blocurile brute se extrag în următoarele tipuri: blocuri simple, cu colturi rectangulare, a căror suprafaţă, cioplită cu barosul sau cu ciocanul greu, are neregularităti cari variază, după natura şi tăria pietrei, între 7 şi 20 cm; blocuri fasonate, ale căror suprafefe au fost prelucrate cu ajutorul ciocanului de sbofat (pentru pietrele tari) sau al toporului dinţat (pentru pietrele moi), şi cari prezintă denivelări de 3-*5 cm; blocuri speciale, cu forma şi cii dimensiunile blocurilor finite cerute, ala căror suprafefe se prelucrează din blocurile fasonate, netezite ulterior cu dalta cu vârf ascufit (pentru pietrele tari) sau cu scalpelul (pentru pietrele moi), rămânând pe suprafaţă denivelări de 2-*4 cm; blocuri cioplite brut (din gros), la cari s'a cioplit aproape tot surplusul de piafră fafă de dimensiunile cerute, cari nu au dimensiunile finite cerute, dar suprafefele lor sunt mai netede (cu denivelări maxime de 1 cm). Condifiunile tehnice pentru blocuri sunt: să fie rezistenfe la acfiuni mecanice; să nu prezinte fisuri în cazul rocelor eruptive şi sedimentare calcaroase, iar în cazul rocelor marnoase, fisurile să nu fie vizibile şi să nu poată fi urmărite pe o lungime mai mare decât 1/5 din dimensiunea respectivă a blocului (dacă sunt mici şi nu străbat blocul, se admite o fisură de 1 m lungime de bloc); să nu prezinte urme vizibile de alterare, de fărâmifare a cristalelor, de cojire, etc. (produse de agenfii atmosferici). u Bobină cu aer [KaTyniKa c B03flyumbiM cepAGHHHKOM; bobine â air; Luftwicklung; air bobbin; legtekeres]: Bobină electrică (v.) cu unu sau cu mai multe straturi de spire, executată de obiceiu pe o carcasă din material izolant cu bune proprietăfi dielectrice la înaltă sau joasă frecvenfă. Se foloseşte în circuitele oscilante, ca bobină de şoc de înaltă frecvenfă şi ca etalon de inductivitate Ia frecvenfe joase. în general, se caută ca bobina să prezinte pierderi cât mai mici la frecvenfă de lucru, ceea ce se exprimă printr'un mare factor de calitate Q = ^^, unde Le A inductivitatea bobinei şi R e rezistenfa ei la fre-cvenfa de lucru Induciivitatea bobinei ZîZ e cu atât mai mare, cu cât numărul de spire şi diametrul sunt mai mari. Constructiv, se deosebesc numeroase tipuri de bobine cu aer: Bobină cu un singur sfrat: Bobină construită din conductoare masive sau tubulare, sau din conductoare formate din mai multe fire izolate între ele (lifă de înaltă frecvenfă); spirele bobinei sunt aşezate una lângă alta, şi d'stanfafe în cazul conductoarelor neizolate. Prezintă avantajul unei rezistenfe mici în înaltă frecvenfă. La puteri mari, bobinele se construesc din conductoare tubulare răcite cu apă. Bobina cu un singur strat se construeşte pe carcase de obiceiu cilindrice, sau fără carcasă, forma înfăşurării păstrându-se, în ultimul caz, prin distanfiere izolante între spire, sau numai prin rigiditatea conductorului. Materialul carcasei se alege după frecvenfă Ia care funcfionează bobina. Se folosesc carcase de carton, de lemn impregnat cu ceară naturală, sau din materiale plastice ori ceramice (trolit, porfelan, călit). După forma înfăşurării, bobinele pot fi cilindrice (v, fig. /), toroidale (v, fig. II) sau poligonale. I. Bobină cilindrică. II. Bobină toroidala. Bobină cu mai multe straturi: Bobină cilindrică construită din mai multe straturi suprapuse, formate din spire izolate. Cu aceste bobine se realizează o inductivitate mare într'un spafiu mic, Bobină în fagure: Bobină cu înfăşurare specială, având între spirele succesive un mic decalaj de 6---100 (v. fig. III). Se construeşte din con» ductoare masive sau din lifă de înaltă frecvenfă, pe carcase izolante. Prezintă avantajul unei capacităţi proprii mici (v, Capacitatea proprie a unei bobine). III. Bobină în fagure. IV. Bobină în fund de coş. Bobină în fund de coş: Bobină cu înfăşurare în spirală, realizată pe un disc izolant cu tăieturi radiale (v. fig. IV) sau pe o singură fafă a unei plăci izolante. Prezintă avantajul unei capa-cităfi proprii mici (v. Capacitatea proprie a unei bobine). Bobină cu inductivitate variabilă: Sin. Variometru (v.). t. Bdhi-Seifz, procedeul ~ [cnoco6 B3XH-3eăiţa; procede B.-S.; B.-S. Verfahren; B.-S. pro-cess; B.-S.-eljârâs], Ind. alim.: Procedeu de tratare a sucurilor de fructe în vederea conservării, care consistă în depozitarea sucurilor în tancuri de presiune, emailate sau căptuşite cu un material plastic rezistent la aciditate organică, sub presiune de 7'-*8 at, la 14—15°, în prezenta bioxidului de carbon. Microorganismele prezente în sucurile de fructe nu sunt distruse, ci sunt transpuse într'o stare latentă, astfel că nu mai produc fermentafii. s. Bombă de reacfie. Chim.: Sin. Autoclavă (v.). 629 . i. Bombajul cutiilor de conserve [B3#yTHe KOHCepBHblX Kopo6oK; bombement des con-şerves; Ausbauchung der Konservenbuchsen; bellyingofthe boxes; konzervdoboz-domborodâs]. Ind. alim.: Umflarea capacelor cutiilor de conserve. Bombajul poate fi: chimic, când e datorit coroziunii metalului sub influenfă acidităfii conservei; fizic, când e datorit degajerii aerului închis în conservă; biologic, când e datorit fermentării alimentelor cari nu au fost suficient sterilizate şi confin Bacillus mesentericus (v,S.). — Natura bom-bajului se stabileşte prin probe speciale de laborator. Bombajul fizic nu e dăunător alimentelor conservate. Cel chimic şi cel biologic fac conservele improprii pentru consum. 2. Bombeu** [ncecTKHâ hocok, iioahocok, 60M6e; bout dur; Vorderkappe; toc-puff; orrme-revito]. Ind. piei.: F esă de material rigid, care se inserează între vârful şi căptuşeala fefelor încălţămintei, pentru a da acesteia rigiditatea necesară unei protecfiuni suficiente a degetelor şi menjinerii formei. Bombeuriie se croiesc prin ştanfare, fie din talpă de gât sau de poale, tăbăcită vegetal şi pregătită în mod special în acest scop, fie din pânză sau din pâslă îmbibată (granitol) sau unsă (pe una sau pe ambele părf») cu solufie de nitroceluloză sau celuloid în solvenfi organici adecvafi, de obiceiu în acetonă, cu adaus de plastifianfi (numită adesea solufie ago), fie din materiale termoplastice cari se prelucrează după ce se moaie cu vapori de solvenfi organici (acetonă sau acetat de etil), iar după evaporarea acestora păstrează forma calapodului. Bombeuriie corifecfionate din pânză sau din pâslă prezintă, fafă de bombeul de talpă, avantajul de a fi mai uşoare şi mai uşor de prelucrat; de a nu prinde umezeală, nitroceluloza fiind hidrofobă; de a lua mai bine forma calapodului, fără a produce un vârf gros, fiind mai subfiri decât bombeuriie de talpă. Bombeul, uns eu pap sau cu ago, se introduce între fafă şi căptuşeală. Pentru a evita deplasarea bombeurilor, acestea se capsează de piele cu sârmă de ofel, a. Bora kh iii. Chim.: Sin. Borani (v.). 4. Borat [CopHOKHCJibie COJin; borates; bor-saure Salze; borates; borâtok]. Chim. V. sub Bor. 5. Borhot de amidon [aMHfl0H0B0e 6aptţa; re-sidude lafabrication de l'amidon; Ruckstand bei der Starkefabrikation; residue at the starch manufactu-ring; kemenyiîocefre]./nd. alim.: Deşeu insolubil, obfinut la fabricarea amidonului din porumb şi din cartofi. Borhotul din porumb e format din partea glutenică, galbenă, a bobului de porumb, din celuloza celulelor bobului şi din cantităfi mici de amidon, mărunt. El e separat din apele de fabricafie şi de spălare a amidonului, în basine decantoare. în cursul decantării se produce şi un început de fermentafie lactică. Separarea din masa groasă decantată se face prin filtrare în filtre-prese sau prin centrifugare. Borhotul care rezultă, sub formă de turte compacte sau de bucăfi neregulate, e uscat pe valfuri sau în tuneluri de uscare, şi apoi e măcinat. în cazul unei fabri-cafii bine puse la punct se obfin circa 30—35% borhot cu 12% umiditate, confinând 22—23% proteine asimilabile, 5% celuloză şi amidon,— şicca 65% grăsime. Borhotul de amidon din porumb e întrebuinţat ca furaj pentru vite de lapte. Borhotul din cartofi confine toată partea celulozică şi amidonul care nu e confinut în cursul fabricării acestuia din cartofi. Are următoarea compozifie: 94%--15% apă; 0,3% —3,8% proteine; 4,8%••■67,6% substanţe fără azot; 0,02%—0,16% grăsime; 0,7%—9,4% celuloză; 0,17%—5% cenuşă, după cum se găseşte în stare umedă, respectiv uscată. La 100 kg cartofi se obfin 75 kg borhot umed, confinând cca 55% amidon. Bprhotui de cartofi e bun ca nutref numai în stare proaspătă. «. ~ de fructe [BblJKHMKH (})pyKTOB; residu de fruits; Fruchtruckstand; fruit residue; gyu-molcs cefre}: Reziduu solid rezultat la strecurarea prin pasatrice a fructelor fierte în vederea fabricării sucurilor. Confine, de obiceiu, pelifele, sâmburii şi mici porfiuni de fructe nefierte. Datorită cantităfii de zahăr fermentescibil pe care-l confine, serveşte ca materie primă pentru prepararea, prin fermentare, a rachiurilor naturale de fructe. 7. ~ de sfeclă [cBeKJiOBHHHan 6ap/ţa; residu de betterave; Rubenruckstand; beetroot residue; repa cefre]: Tăiefeii de sfeclă, rezultafi după extragerea cu apă a zahărului, la fabricarea zahă» rului din sfeclă. Atât în stare proaspătă, cât şi în stare acidă (acidificarea făcându-se prin păstrarea borhotului în gropile de borhot), e întrebuinfat ca nutref pentru vitele mari. Confinutul său mare de apă îngreunând transportul, borhotul e uscat în tobe, utilizând fie gaze de ardere din fabrică, fie gaze obfinute în instalafii echipate cu focare proprii, în cari se ard cărbuni sau păcură. în cursul depozitării în gropi, borhotul pierde, prin fermentare lactică şi butirică, cca 40% din valoarea furajeră. Procentul de substanfa uscată e de cca 6%. Rafia de furajare e de circa 40 kg de cap de vrtă pe zi. 8. ~ de spirt [0TX0/ţbi cimpTOBoro npona-BOflCTBa; residu de la fabrication de l'alcool; Alkoholruckstand; alcohol residue; szeszcefre szesz*» moslek]: Material furajer rezultat dela separarea spirtului din plămada fermentată prin distilare în coloana de distilare. El are, de obiceiu, valoare nutritivă egală cu jumătate din valoarea nutritivă* a materiei prime din care s'a fabricat spirtul, Rafia de furajare pentru vite mari puse la îngră® şat e de 60—751, pentru vite de muncă 401, pentru vaci de lapte 30 I, pentru fiecare 100 kg porc greutate vie 3—5 I. în prealabil, borhotul serveşte la opărirea paielor tocate, a fânului sau a nutreţurilor combinate. Vitele hrănite cu borhot de spirt nu mai au nevoie să fie adăpate. Pro-porfia de substanfă uscată din borhot e de 6%. ». Borni! [6opHHJi; bornyl; Bornyl; bornyle; bornil]. Chim.: Radical organic, corespunzător borneolului (v.). io. Borului, isotopii ~[H30Tonbi6opa; isotopes du bore; Borisotope; boron isotopes; bor-izoto- 630 pok], Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai borului: borul 10 şi borul 1 1, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 18,83% şi 81,17% în borul natural; borul 12, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 0,027 sf obfinut prin reacfiile nucleare B11 (d, p) B12, N15 (n, a) B12. u Bofulism [6oTyjiH3M; botulisme; Botulismus; botulismus; husmergezes]. Biol.: Intoxicare provocată de prezenfa unui microorganism (Closfri-dium botulinium) în conservele de legume sau de carne insuficient sterilizate. Acest microorganism anaerob sintetizează produşi toxici, în special toxina botulismului, cari provoacă paralizia sistemului nervos central după 1 ••• 4zile dela ingerare. De obiceiu, sfârşitul e letal, precedat de greafă, vomitări şi turburări digestive puternice. Individul intoxicat sufere în acelaşi timp de diplopie (vedere dublă) şi de sufocări datorite paraliziei muşchilor diafragmei. Ca tratament se recomandă antitoxina injectată intramuscular. Clostridium botulinium e distrus uşor prin încălzire, timp de 0,5-**3 minute, chiar la 80°. Toxina produsă rămâne însă activă şi e distrusă numai la temperatura de sterilizare, adică la minimum 114°. Dacă în conserva în care s'a desvoltat Clostridium botulinium se găsea zahăr sau amidon solubilizat, prin fermentafie sacharolitică se formează acid butiric care, prin mirosul său caracteristic, indică degradarea alimentelor. Când însă activitatea microorganismului a fost numai pro-teolitică, degradarea şi pericolul nu se remarcă prin miros sau prin gust. Sporii de Clostridium botulinium sunt foarte rezistenfi la căldură, mai ales dacă se găsesc pe alimente deshidratate. s. Branf* [CTeJIbKa; semelle premiere; Brand-sohie; insole; talpbeles, brandzol]. Ind. piei.: Piesă de talpă care face parte din încălfăminte, ca piesă de rezistenfă penfru ancorarea cusăturii principale care uneşte fafa şi căptuşeala cu rama şi, uneori, chiar cu talpa intermediară şi de uzură. Branfurile se fac dintr'un maferial de talpă, special pregătită din gâturile sau poalele pieilor de bovine, tăbăcite vegetal, uneori şi din piele de porc. Talpa penfru branf trebue să absoarbă uşor transpirata şi umiditatea piciorului şi să o cedeze la uscare. Penfru încălţămintea cusută pe ramă se cere o talpă de branf mai flexibilă, iar pentru încălţămintea cusută prin branf se foloseşte o talpă de branf mai rigidă. Branfurile pentru încălfămintea cusută pe ramă se ştanfe.ază de preferinfă din gâturi, pe când cele pentru celelalte sisteme de confecfionare se ştanfează şi din poale. Branfurile trebue să fie egalizate Ia o maşină care taie surplusul de grosime fafă de grosimea dinainte fixată. Suprafafa lor se răzueşte cu maşini speciale, în cari branful se introduce între doi cilindri de cauciuc, dintre cari cel inferior e acoperit cu o pânză abrazivă. Cilindrul inferior în-vârtindu-se mult mai repede decât cel superior, pânza abrazivă răzueşte suprafafa branfului în timpul când acesta trece printre cilindri. Răzuirea fefei tălpii e necesară penfru a da branfurilor o suplefă mai mare, penfru ca fafa să nu mai crape în urma purtării îndelungate sau din cauza trans» piraflei piciorului, pentru a evita sensafia de arsură a piciorului (deoarece porii deschişi ai branfului răzuit absorb mai uşor transpirafia), pentru a permite îngroparea mai bună a afei în fafa branfului, Ia încălfămintea confecţionată după sistemul cusut prin branf. După răzuirea suprafefei se subţiază marginea branfului, penfru ca aceasta să nu deterioreze fafa încălfămintei prin frecare şi să nu producă o deformare a încălfămintei, în special Ia vârf, Pentru a da branfurilor forma tălpii calapodului pe care vor fi lucrate, se execută operafiunea de formare la o maşină cu două forme de fontă, una pozitivă şi alta negativă, între cari se presează branful. s. Brenoire, ungerea pieilor prin ~ [CMasna KOJK; corroiyage, graissage du cuir; Einbrennen, Ledereinfetten durch geschmolzenes Fett, heifjes Einschmelzen; currying pot, greasing of leather; bovzsirozâs beegefessel]. Ind. pie!.: Operafiune de ungere a pieilor prin impregnarea ei cu grăsimi în stare topită. Se utilizează la pieile cu fesutul fibros (crupoane pentru curele de transmisiune, piei pentru harnaşamente, p’ei de talpă cromate, etc.), în cari trebue să se introducă o cantitate mare de grăsimi cu punct de topire înalt, penfru a Ie conferi elasticitate bună şi, totodată, rigiditate, şi a le face hidrofobe. Penfru brenoire se întrebuinfează, de obiceiu, amestecuri de seu, sfearină, parafină, cerezînă, lanolină şi ceruri, în proporfii cari depind de punctul de topire dorit, Penfru brenoire, pieile bine uscate şi preîn-călzite în uscăforii la temperaturi de 50*-60° se cufundă în amestecul de grăsimi, topit. Temperatura amestecului de grăsimi e cu cca 10**-15° mai înaltă decât temperatura lui de topire. După brenoire, pieile se atârnă câtva timp în camere calde, pentru ca grăsimea să nu se solidifice imediat pe suprafafă, ci să intre în fesutul fibros; apoi se Iasă să se răcească, se introduc în apă pentru o durată relativ lungă, în care interval pielea recapătă confinutul de umiditate normal; apoi se degresează pe ambele fefe prin frecare cu solufie diluată de sodă calcinată, după care se albesc prin tratare cu solufii diluate de acizi, şi se usucă. Brichefare* [6pHKeTHpoBaHne; briquetage; Brikettierung; briquetting; briketfâlăsj. Tehn., Ind. cb.: Aglomerarea materialelor mărunte (praf, aşchii, sgură, etc.) în forme regulate, de obiceiu paralelepipedice sau ovoidale, numite brichete. Brichetarea se execută prin comprimare, uneori şi prin încălzire, ca liant servind substanfe existente în maferial sau adăugite special. Tn industria carbonieră, brichetarea se foloseşte la cărbunii mărunfi, în scopul valorificării, deoarece sub această formă ei pot fi mai uşor manipuiafi şi arşi. Se pot bricheta următorii combustibili: turba, lignitul, cărbunele brun, huila, antracitul, 631 mangalul, semicocsul, mărunfiî de cocs, resturile de lemn, efc. Brichetarea se obfine prin acfiunea presiunii, a căldurii, a liantului; procedeul {folosit depinde de materia primă întrebuinfată şi de calitatea cerută brichetelor. Turba, cu umiditatea de 25—30%, se brichetează după o măcinare prealabilă. Nu se adaugă liant, rolul acestuia avându-l apa adsorbită, datorită legăturilor de hidrogen şi acizilor humici liberi. Cărbunele brun pământos, care confine acizi humici liberi, se brichetează fără adaus de liant, în prese-funie (la presiuni de 1000*** 1500 kg/cm2) după o măcinare prealabilă în mori cu ciocane sau în desintegratoare (pentru a ajunge la gra-nulafia de 0*-4 mm), şi e uscat până la umiditatea de 6***16%, cu abur rezidual, sau cu gaze de combustie. Lignitul, chiar uscat, nu e un material potrivit penfru brichetare, din cauza elasticifăfii lui. De aceea, el se supune unei semicocsificări până la temperatura de 300--*350°, când se îndepărtează o mare parte din materiile volatile şi din umiditate, obfinându-se un material bun pentru brichetarea cu. liant. Cărbunii bruni bătrâni şi huilele tinere se pot bricheta fără adaus de liant, în urma uscării granulelor de cărbune într'un curent de gaze arse şi a încălzirii lor până la 150--3000, când gudronul confinut iese la suprafafa particulelor de cărbune, constituind liantul necesar. Unele huile se pot bricheta fără lianfi, la presiuni înalte (de 2000--3000 kg/cm2) şi în granulafii fine de 0--0.5 mm. Pentru brichetarea fără liant se folosesc două tipuri de prese: presa de brichetat prin extruziune (v. Presă de brichetat, cu forme deschise) şi presa cu cilindru interior (v. Presă de brichetat cu cilindru interior). Huilele aglutinante se pot bricheta prin încălzire în forme, până ajung în stare plastică (400--4500); prin răcire, cărbunele se aglomerează datorită liantului său propriu. în general, însă, huilele se brichetează numai cu lianfi. Antracitul se brichetează numai cu liant şi, de obiceiu, cu adausuri de cărbuni mai tineri (fiind ne-plastifiabil la încălzire). Cărbunele de lemn mărunt se brichetează cu liant (gudron de lemn), carbonizându-se apoi pentru eliminarea materiilor volatile, deoarece, prin eliminarea lor rapidă în procesul de combustie, ar desintegra brichetele înainte de arderea lor completă. Brichete de cărbune de lemn se mai pot obfine prin brichetarea resturilor de lemn şi carbonizarea lor ca atari. Semicocsul şi praful de cocs se brichetează cu liant, supunându-le, în mod obişnuit, unei noi carbonizări, după brichetare. Brichetarea cărbunilor cu lianfi impune o granu-iafie între 0,3 şi 8 mm, repartizată cât mai uniform, întru cât legăturile de coeziune se formează între granulele de cărbuni învelite pe suprafafa lor cu un strat de liant. Cantitatea de liant necesară creşte odată cu mărirea suprafefei specifice a cărbunelui. — Rezistenfă mecanică a brichetei e cu atât mai mare, cu cât spafiul gol din materialul gata de brichetare e mai mic. — Umiditatea de imbibifie a cărbunilor micşorează rezistenţa brichetelor, împiedecând contactul dintre cărbune şi liant. Umiditatea optimă a cărbunelui susceptibil de brichetare e în jurul umidităfii lui higroscopice. La brichetarea cărbunelui uscat sub umiditatea higroscopică se consumă mai mult liant pentru umplerea capilarelor rămase goale. Sterilul în cărbuni, în cantitate de peste 15%, duce la micşorarea rezistenfei brichetelor, datorită micşorării aderenfei liantului la suprafafa granulelor de cărbune. Cărbunii bătrâni, cari au o greutate specifică mai mare, au nevoie de mai pufin liant decât cărbunii tineri, cari au, pentru aceeaşi greutate şi granulafie, o suprafafă mai mare. Semicocsul şi cărbunele de lemn cer, la brichetare, cantităfi mai mari de liant decât cărbunii, datorită suprafefei lor specifice mai mari. Lianfii cari se adaugă masei de cărbune, pentru aglomerarea ei, trebue să aibă o mare aderenfă şi o bună plasticitate, să nu se modifice sub influenfă agenfilor atmosferici, să se împrăştie uşor în masa de cărbune, să se solidifice repede, să nu mărească cantitatea de cenuşă din brichete, să nu se topească înainte de aprinderea cărbunelui şi să aibă o mare putere calorifică. Se pot întrebuinţa ca liant smoala de petrol din tifeiuri asfaltoase, smoala de cărbune rezultată din distilarea gudro= nului dela semicocsificare sau dela cocsificare, emulsiuni de smoală, sapropel, asfalturi, reziduuri petroliere şi leşii bisulfitice concentrate. Greutatea de smoală necesară pentru obfinerea unei brichete de calitate bună variază între 5 şi 9% din greutatea cărbunelui brut; ea depinde de mărimea granulelor cărbunelui şi ale smoalei, de rezistenfă cerută brichetelor, de proprietăfile cărbunelui mărunt, de proprietăfile smoalei, de gradul de încălzire ai amestecului de brichetat şi de presiunea de brichetare. Smoala, având o putere calorifică superioară celei a cărbunelui, măreşte puterea calorică a brichetei. Procesul tehnologic al brichetăriî cu smoală cuprinde numeroase faze: Prepararea cărbunilor pentru brichetare, cuprinzând uscarea, măcinarea şi sortarea lor, cum şi eliminarea corpurilor feroase cu ajutorul unui electro-magnet, instalat deasupra benzii de transport. Smoala poate fi întrebuinfată, fie în stare solidă, după sfărâmare şi măcinare, fie topită. Amestecul smoalei cu cărbunele şi omogeneizarea amestecului se fac, la procedeul cu smoală solidă, într'un desintegrator şi apoi în malaxor. La procedeul cu smoală lichidă, amestecul se face într'o tobă de amestec, orizontală, având înjnterior şicane elicoidale; apoi materialul trece într'un desintegrator şi în malaxor. Aici, temperatura medie a amestecului se ridică la 80’**95°. Durata malaxării şi temperatura la care se produce determină omo-geneitatea amestecului. Presarea amestecului se face în prese speciale. După presare e necesară o răcire a brichetelor, deoarece la ieşirea din presă acestea au 70"’80°, temperatură la care smoala e încă moale şi rezistenţa brichetelor e mică. Brichetele ovoide să răcesc pe benzi de sârmă cu ochiuri pentru circulafia aerului, iar cele prismatice, în stive mici, cu canale de răcire. Brichetele trebue se reziste la stocare, la manipulare şi la intemperii. Brichetele de cărbuni se întrebuinfează drept combustibil şi la fabricarea cocsului din cărbuni neaglutinanfi. Se fabrică şi brichete mixte, din cărbuni, liant (smoală) şi minereu de fier, cari, supuse carbonizării, dau fier-cocsul, întrebuinfat în cuptoarele cu cuvă joasă. în industria metalurgică, brichetarea se aplică şi prafului de minereu brut sau prelucrat, resturilor metalice şi sguriior metalelor neferoase, întrebuinfând drept lianţi varul, gipsul, silicatul de sodiu, kieselgurul, argila, gudronul, smoala, păcura, leşiile bisulfitice şi dextrina, în procedee şi utilaje asemănătoare celor pentru brichetarea cărbunilor. Brichetarea se aplică şi în industria alimentară penfru fructe şi legume uscate (v. Presă de brichetat legume uscate). 1. Brişcă. Pisc,: Undifă formată dintr'o bucată de metal luciior (tablă galvanizată, alamă, etc.) sau viu colorat, reprezentând o nadă artificială (peştişori, broaşte, coropişnife) şi având la un capăt un vârf ascufit şi întors în sus, sau un cârlig cu 1—3 brafe. E folosită la prinderea peştilor răpitori şi în special a ştiucii, în timpul iernii, sub ghiafă. — Sin. Lingură, Nălucă. 2. Bromului, isotopii ~ [H30T0!3bi 6poMa; isotopes du brome; Bromisotope; bromine isotopes; brom-izotopok]. F/z.; Se cunosc următorii isotopi ai bromului: bromul 75, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,7 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Se74 (d, n) Br75, Se74 (p, *f) Br75; bromul 76, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 15,7 ore, obfinut prin reacfia nucleară As75 (a, 3n) Br76; bromul 77, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăţire de 57,2 ore, obfinut prin reacfiile nucleare As75 (a, 2n) Br77, Se74 (a, p) Br77, Se76 (d, n) Br77; bromul 78, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 6,4 min, obfinut prin reacţiile nucleare As75 (a, n) Br78, Se77 (d, n) Br78, Se78 (p, n) Br78, Br79(*f, n) Br78, Br79 (n, 2n) Br78; bromul 79, care se găseşte în proporfie de 50,5% în bromul natural; bromul 80, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 18 m*n, obfinut prin reacfiile nucleare Se80 (p, n) Br80, Br79 (n, *f) Br80, Br79 (d, p) Br80, Br81 (*f, n) Br81 (n, 2n) Br80 (se cunoaşte şi un isomer al bromului 80, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 4,4 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Se77 (a, p) Br80, Se80 (p, n) Br80, Br79 (n, f) Br8®, Br79 (d, p) Br8®, Br8* (ţ, n) Br80, Br8* (n, 2n) Br80; bromul 81, care se găseşte în proporfie de 49,5% în bromul natural; bromul 82, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 34 de ore, obfinut prin reac- fiile nucleare Se82 (p, n) Br82, Se82 (d, 2n) Br82f Br8i (n, f) Br82, Br8* (d, p) Br82, Rb85 (n,«) Br82, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; bromul 83, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,4 ore, obfinut prin reacfia nucleară Se82 (d, n) Br83, cum şi prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; bromul 84, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 30 min, obfinut prin reacfia nucleară Rb87 (n, a) Br84, cum şi prin bombardarea uraniului sau a toriuiui cu neutroni; bromul 85, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3 min, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; bromul 87, care are doî işomeri, ambii desintegrându-se cu emisiune de electroni, unul cu timpul de înjumătăfire de 55,6 s, iar celălalt, cu timpul de înjumătăfire de 4,51 s, obfinufi prin bombardarea uraniului cu neutroni; bromul 88, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 16 s, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni. i. Bronz cu beriliu [6epHJiHeBan 6p0H3a; bronze de beryllium; Berylliumbronze; berillium bronze; berilliumbronz]: Bronz special, constituit dintr'un aliaj de cupru şi beriliu. Din cauza costului său mare, beriliul se întrebuinfează numai în proporfie de 2 --3%. Prin călire urmată de revenire sau de îmbătrânire, bronzul cu beriliu capătă o mare elasticitate, duritate, rezistenfă mecanică, rezistenfă la coroziune, sudabilitate, etc., ceea ce-I face corespunzător penfru arcuri, pentru diafragme, sârme, etc. 4. ~ cu cadmiu [KaAMHeBan BpOH3apbronze au cadmium; Kadmiumbronze; cadmium bronze; kadmiumbronz]: Bronz special, constituit dintr'un aliaj de cupru şi cadmiu. Adăugit în cantităfi mici, cadmiu! măreşte mult rezistenţa mecanică a cuprului, la aceeaşi conducfibilifate electrică. Bronzul cu cadmiu se întrebuinfează la confecţionarea de conductoare electrice şi de bare de distribufie. s. ~ cu siliciu [KpeMHHCTan 6poH3a; bronze siliceux; Siliciumbronze; silicium bronze; sziiicium-bronz]: Bronz special, constituit dintr'un aliaj de cupru şi siliciu. In practică, bronzul cu 2 "5% Si, cu adausuri de Zn, Mn, Fe, etc., se întrebuinfează ca înlocuitor al bronzului cu staniu, având greutate specifică şi segreqafie mai mici, caracteristice mecanice, rezistenfă la coroziune şi compaci-tate mai mari, şi fiind mai ieftin decât acesta. De obiceiu, bronzul cu siliciu e întrebuinfat la confecţionarea de produse laminate (sârme, benzi, bare, etc.). e. Buco-camfor [nHOc^eHOJi, 6yKKO-KaM~ <|)Opa; buccocamphre; Buccokampfer; bucco-camphor; buccokâmfor]. Chim.: Cetonă din seria terpenelor monodclice, care se obfine, sub formă de cristale, din uleiul extras din frunzele de buco (Barosma betulîna Bartl. şi alte specii), din familia rutaceelor. Are p. t. 83°; e optic inactivă; are miros mentolat. I se atribue structură enolică, având proprietăţile unei dicetone. Una dintre sintezele buco- 63 3 camforului consistă tn oxidarea mentonei cu clorură ferică, în solufie de acid acetic. Se între- CHâ i ch3 1 CH CH H2C/ NCO +4H h2c/ vcoh | J H2C^ /CO + 2 0 1 1 H2Cn ch CH CH J (CH8)2CH 1 (CH3)2 CH buinfează în parfumerie. — Sin. Diosfenol, Camfor de buco. 1. Bucşă: Sin. Bucea (v.), 2. Bumbac* [xjioiîok; coton; Baumwolle; cotton; gyapott, pamut]. Bof., Ind. fexf.: Plantă textilă anuală sau vivace din familia malvaceelor, genul Gossypium, care creşte în regiunile tropicale şi subtropicale, aclimatizată şi în regiunile temperate — şi care e cultivată pentru fibra ei, folosită ca materie primă textilă. Specia de bumbac cultivată cel mai mult e Gossypium hirsutum L. Bumbacul de cea mai bună calitate e cel al speciei Gossypium barbadense L., cultivat mai mult în Egipt. Specii de mai mică importanfă sunt Gossypium herbaceum L., Gossypium arboreum L., etc. Soiurile de bumbac Sreder 1306 din URSS, AK Dshura 182 şi Golaş din Bulgaria, au dat rezultate bune în fara noastră, în regiunile din valea Dunării, favorabile culturii bumbacului. Bumbacul se seamănă când pământul are temperatura de germinafie (12--140), temperatura optimă pe toată perioada de vegetafie fiind de 20—28°* La noi, epoca de semănat e de obiceiu după 20 Aprilie. Pământul trebue să fie arat adânc din toamnă. Ca îngrăşăminte sub arătura adâncă de toamnă se dau gunoiu de grajd, superfosfat şi sare potasică. Primăvara, înainte de semănat, se dă azotat de amoniu. Bumbecul e o plantă rezistenfă la secetă. Dă recolte şi la un regim pluviometric de 300--350mm precipitaţii anuale. Cele mai mari recolte şi de cea mai bună calitate se obfin în regiunile în cari plouă foarte pufin sau chiar deloc — şi unde cultura bumbacului se face numai prin irigare. Precipitafiile abundente în perioada August — Oc-tomvrie sunt foarte dăunătoare. în toamnele ploioase, cea mai mare parte din recoltă rămâne pe câmp. Bumbacul îşi parcurge stadiul de lumină în condifiuni de zile scurte. în timpul vegetaţiei are nevoie de un număr mare de zile senine. Ca să producă recolte bune, el are nevoie de 1500 de ore de strălucire a soarelui pe toată perioada de vegetafie, iar umiditatea aerului trebue să fie de 50%. — Fibra de bumbac e un produs unicelular al epidermei seminfelor, cari sunt închise într'o capsulă, lungă până la 60 mm (în medie, 30 mm), cu grosimea de cca 20 ja. Lungimea, luciul şi coloarea fibrelor de bumbac depind de soiu şi de condifiunile de cultură a plantei. Fibra e alcătuită dintr'un învelif subfire (cuticula), din peretele celulozic care corespunde protoplasmei celulare, dintr'un canal central (lumenul) şi dintr'un nucleu care dispare după maturarea fibrei. Suprafafa fibrei e acoperită de un strat ceros, care-i dă o anumită viscozitate, calitate care permite prelucrarea bumbacului în bune condifiuni. La microscop, fibra de bumbac apare ca o panglică uşor răsucită, cu marginile îngroşate. Până la limita care nu compromite omogeneitateaf pentru filatură e mai importantă lungimea maximă decât lungimea medie, deoarece fibrele lungi, chiar dacă sunt în proporfie mai mică, leagă între ele şi fibrele scurte, dând posibilitatea filării unor fire mai subfiri. Fibrele de bumbac pot absorbi până la 20% apă, fără să se poată simfi prin pipăit. Pentru bumbac se admite o anumită umiditate, numită procent de condif'onare legală, şi anume 8,5%. Rezistenta fibrei de bumbac e de 37,6 kg/mm2. Tulpina plantei de bumbac are două feluri de ramuri: fructifere sau simpodiale, şi vegetative sau monopodiale. Ramurile fructifere apar la a patra frunză dela bază şi în continuare, până la vârf. La subsuoara primelor trei, patru frunze dela bază apar ramurile vegetative, cari se înlătură prin ciupit. Seminfele de bumbac confin 20—27% uieiu slab sicativ, care se întrebuinfează în industrie la fabricarea margarinei, a săpunului, a stearipei, a glicerinei şi a altor produse. Uleiul de bumbac e considerat unul dintre uleiurile comestibile bune. Coaja seminfelor (rezultaiă prin decorticare) poate fi întrebuinfată ca materie primă la fabricarea hârtiei şi ca nutref cu valoare nutritivă mică. Prin presare, cojile seminfelor pot fi transformate în brichete combustibile, cari produc câte 3840 kcal/kg. Turtele de bumbac, cari rămân după extragerea uleiului, constitue unul dintre cele mai valoroase nutrefuri. Cele standardizate confin 34% albumină şi 115 unităfi nutritive la 100 kg turte. Cantitatea de albumine din turte poate atinge 45—50%. Turtele de bumbac mai confin 0,31% calciu şi 0,79% fosfor. Ele sunt cu 0,14% mai bogaje în fosfor decât turtele de floarea-soarelui, cu 0,16% mai bogate decât turtele de in şi cu 0,69% mai bogate decât orzul. Turtele de bumbac confin carotină, tiamină, riboflavină, acid nicotinic şi acid pantotenic, cari fac parte din complexul vitaminei B. Turtele de bumbac confin şi gossypol, care, în cantităfi prea mari, e toxic pentru organismul animai. Cojile confin 45% celuloză şi numai 4% proteine. Din rădăcină se obfin diferite preparate farmaceutice. — Bumbacul e şi o valoroasă plantă meliferă. s. Burghiere [CBepjieHHe; perţage â foret; Bohren; drilling; furâs]. Tehn.: Găurire prin aşchiere, cu ajutorul unui burghiu (v. sub Găurire prin aşchiere). Sin. (parfial, în cazul nemetalelor) Sfredelire, 1. Cablaj [Ka6ejibHfîH np0B0AKa; câblage; Kabelverseilung, Kabelverbindung, Verkabelung; twisting of cable; kâbelberendezes], Elf.: Ansamblul legăturilor electrice dintr'un aparat sau dinfr'o instalaţie de electrocomunicafii, format din mănunchiuri de fire izolate (colorate diferit, pentru a uşura identificarea lor). în general, cablajul e format din fire izolate !n mătase sau în bumbac, emailate, şi cuprinde fire simple (simplu fir) sau multiple (perechi, tertete sau cuarte, răsucite). 2. Cablu coaxial. Elf.: Sin. (impropriu) Cablu (electric) concentric. s. ~ combinat [nadejib c pa3HbiMii napaMH; câble combine; gemischtpaariges Kabel; combi-nation (composite) cable; vegyeserpâru kăbel]: Cablu electric pentru complemente de mai mulfe feluri, de exemplu pentru complemente de trunchiuri şi complemente de abonafi. 4. ~ cuarfaf [CKpyHeHHbia qeTBgpKaMH Ka-6eJIb; câble â quartes; Kabel mit Viererseilen; quadded cable; negyesvezeteku kabel]: Cablu electric în care cel puţin unele conductoare sunt grupate în cuarte. 5. ~ cu perechi coaxiale [KOâKCHaJibHbiH Ka6ejlb; câble â paires coaxiales; konzentrisches Kabel; coaxial cable; koncentrikus kabel]: Cablu electric care conţine una sau mai mulfe perechi de conductoare, coaxiale. — Sin. Cablu coaxial. 6. ~ cu perechi simetrice [Ka6eJib napHQH CKpyTKH; câble â paires symmetnques; paarver-seiltes Kabel; paired cable (non-quadded cable); pârossodrâsu kabel]: Cablu electric care conţine numai perechi de conductoare simetrice, răsucite fie în perechi, fie în cuarte. 7. ~ de distribuţie [pacnpe/ţeJiHTeJibHbiâ KaCeJIb; câble de diştribution; Verteilungskabel; disfribution cable; eloszto kabel]: Cablu electric aerian în care toate conductoarele sunt sau vor fi terminate la cutii terminale pe o secţiune uniformă de cablu. 8. ~ de trunchiuri urbane [coe^HHHTejibHblfi KadeJIb; câble pour lignes auxiliaires; Ortsver-bindungskabel; exchange trunk cable; helyiossze-kofefesi kabel]: Cablu electric destinat excluziv unuia sau mai multor complemente de cablu cu trunchiuri urbane. 9. ~ principal (de alimentare) [nHTaTejib-Hblft Ka6ejlbj câble principal; Hauptkafcel; feeder cable (main cable); fokâbel]: Cablu electric subteran sau aerian, confinând conductoare cari nu sunt şi nu vor fi terminate la cutii terminale pe lungimea unei secţiuni uniforme de cabluri. 10. Cablu de coborîre, de antenă [aHTSHHbiH CîtyCKHOft Katfejlb; câble de descente d'antenne; Niederfuhrungskabel (von der Hochanfenne); antenna descent cable; levezetoanfennakâbel]. Radio: Cablu izolat, uneori şi faradizat, cu capacitate mică pe unitatea de lungime, folosit pentru a stabili legătura dintre antena de recepfie şi aparatul radioreceptor. — Penfru asigurarea unei recepfii bune, lungimea cablului de coborîre trebue să fie cât mai mică; unghiurile brusce trebue evitate, iar extremităfile lui trebue să fie protejate contra umidităfii. Când coborîrile lungi nu pot fi evitate, cablul e format din două conductoare izolate şi răsucite — şi e cuplat la antenă printr'un transformator coborîtor de tensiune, iar la receptor, printr'unul urcător de tensiune, care-i redă caracteristicele inifiale. în locul lui se pot folosi şi autotransformatoare, sau dispozitive de compensare complexe. 11. Cablu de suspensiune [HecyiiţHH ipoc, BepxHHH noAAepJKHBaioiniHH Tpoc; câble porteur; Tragseil; bearer cable, carrying rope; tartokotăl, legkâbel]: Funie confecţionată din fire de ofei, întinsă între stâlpi sau între alte suporturi, folo* sită pentru susfinerea cablurilor electrice aeriene sau a mănunchiurilor de fire izolate. 12. Cabrare [KaSpnpoBaHHe; cabrage; Achsen» entlastung; tendency fo up rear; tengelynyo-mâs-eltolodâs, felemelkedes]. Transp.: Tendinfa de descărcare a osiilor din fafă al© unui vehicul, cu rotirea şasiului în jurul unei axe transversale, în sensul de ridicare a părţii anterioare a acestuia, — La locomotivele electrice sau Diesel-electrice cu boghiuri motoare, legate la tren, cabrarea e provocată de cuplul datorit forţei de remorcare, care se exercită la cârligul de tracfiune la o .anumită înălfime fafă de planul căii, ştiind că forfa de tracfiune efectivă e Ia contactul dintre rofi şi şină. Repartifia inegala a şasiurilor pe boghiuri le motoare provoacă patinarea rofilor şi, deci, imposibilitatea de folosire integrală a greutăfii aderente a locomotivei. Cabrarea e combătută prin dispozitive de anticabraj (v.); la locomotivele cu antrenare colectivă, cabrarea e eliminată prin repartifia egală a forfei de tracfiune, pe osiile motoare, prin mecanismele bielă cuplară-buton cuplar. — La autovehicule, cabrarea e provocată în principal de cuplul de cabrare (care tinde să răstoarne axul rofilor motoare, în sens invers sensului de rotafie aî acestora), cum şi de cuplurile datorite forfei inerfiale de accelerare şi rezisfenfei aerodinamice. is. Cadmiului, isotopii ~ [H30T0nbi KaflMHfl; isotopes du cadmium; Cadmiumisotope;'cadmium isotopes; kadmium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai cadmiului: cadmiu! 106, cad-miul 108, cadmiu! 110, cadmiul 111, cadmiu! 112, cadmiul 113, cadmiul 114 şi cadmiul 116, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 1,215%, 0,875%, 12,39%, 12,75%, 24,07%,' 12,26%, 635 28,86% şi 7,58% în cadmiu! natural; cadmiul 107, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 6,7 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ag107 (p, n) Cd107, Ag107 (d, 2n) Cd107, Ag107 (ol, p 3n) Cd*°7, Câ™ (n, y) Cd^7; cadmiul 109, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 330 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Ag109 (d, 2n) Cd109, Ag107 (a, pn) Cd109, Cd108 (n, y) Cd109; un isomer al isotopului natural, — cadmiul 111, care se desin-fegrează cu timpul de înjumătăfire de 48,7 min, obfinut prin reacf'ile nucleare Pd108 (a, n) Cd111, Ag109 (&, pn) Cd111, Cd110 (n, y) Cd111, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; un isomer al cadmiului 113, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 2,3 min, obfinut prin reacfia nucleară Cd118 (n, n) Cd113; cadmiu! 115, cu doi isomeri cari se desintegrează cu emisiune de electroni, unui cu timpul de înjumătăfire de 2,33 zile, celălalt cu timpul de înjumătăfire de 43 de zile, obfinufi prin reacfiile nucleare Cd114 (d, p) Cd115, Cd114 (n, y) Cd115, Cd1® (n, 2n) Cdi», lnU5(n, p) Cd115, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; cadmiul 117, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 170 min, obfinut prin reacfiile nucleare Cdlî6(d, p) Cd**7. Cd“6 (n, y) Cd117. 1. Calciului, isotopii ~ [H30T0îibi Kajibu.HH; isotopes du calcium; Kalziumisotope; calcium iso-iopes; kalcium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii tsotopi ai calciului: calciul 39, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 min, obfinut prin reacfia nucleară Ca40 (n, 2n) Ca39, şi care are un isomer care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 1,06 s, obfinut prin reacfia nucleară Ca40 (y, n) Ca39; calciul 40, calciul 42, calciul 43 şi calciul 44, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 96,96%, 0,64%, 0,15% şi 2,06% în calciul natural; calciul 45, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 152 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Ca44 (n, 7) Ca45, Ca44 (d, p) Ca45, Se45 (n, p) Ca45, Ti43 (n, a) Ca45, Sc45 (d, 2p) Ca45; calciul 46, care se găseşte în proporfie de 0,0033% în calciul natural; ca?ciul 47, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5,8 zile, obfinut prin reacfia nucleară Ca46 (d, p) Ca47; calciul 48, care se găseşte în proporfie de 0,19% în calciul natural; calciul 49, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,5 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ca48 (d, p) Ca49, Ca48 (n, 7) Ca49 şi care are un isomer, care se desintegrează cu emisiune de electroni cu timpul de înjumătăjîre de 30 min. 2. Căldare pentru ofelării şi turnătorii de fontă, Metl.: Sin. Oală pentru ofeTrii şi turnătorii de fontă. V. sub Oală de turnare, Oală penfru evacuarea sgurii. Oală pentru transportul fontei lichide. s. Căldură de isomerizare [TenJiOTa H30Me-PH3aHHH; chaleur d'isomerisation; Isomerisierungs-wărme; isomerisatio.i heat; izomerizâlâsi ho]. Chim. fiz,: Cantitatea de căldură care se desvoltă, respectiv se absoarbe la trecerea unei forme isomere într'o altă formă isomeră, raportată la o moleculă-gram de isomer. în general, când o isomerizare se face spontan, ea e însofită de desvoltare de căldură. Se desvoltă însă căldură şi când trecerea se face către un isomer mai stabil. Astfel, trecerea acidului maîeic (forma cis) în acid fumărie (forma trans), forma mai stabilă a compusului COOH—-CH = CH — COOH, se face cu desvoltarea a 6 kcal/mol; trecerea aci' dului alocinamic (forma cis) în acid cinamic (forma trans), forma mai stabilă a compusului C6H5-CH = CH—COOH, se face cu desvoltarea a 6,7 kcal/mol. 4. ~ de polimerizare f[TenJiOTa noJiHMepH-3au,HH; chaleur de poiymerisation; Polymerisie-rungshifze; poiymerisation heat; polimerizâlo ho]; Căldură care se desvoltă, respectiv se absoarbe, Ia polimerizare, raportată la o moleculă-gram de polimer. în general, polimerizarea se face cu desvoltare de căldură, indicând astfel că polimerul format reprezintă o stare mai stabilă. De exemplu, reacfia de polimerizare a formaldehidei în parai-dehidă se produce conform ecuafiei 3 HCHO-*(HCHO)3+7(3 kcal. 5. ~ molară [MOJinpHaH TenJiOTa; chaleur molaire; Molwărme; mole heat; molâris ho]: Produsul dintre căldura specifică şi greutatea unui mol dintr'un corp. în tehnică se utilizează pro» dusul dintre căldura specifică raportată la un kilogram şi greutatea unui kilomol, s. Cale de fugă [cBOdOflHbifî nyTb; chemin de fuite, voie de grimpement; Kriechstrecke; cree-ping distance, leakage path; kuszo âramut. Elt: Curba de lungime minimă de pe suprafafa unui corp izolant care uneşte două piese metalice (izolate de el) şi de-a-lungul căreia poate trece curentul, când se aplică tensiune electrică între cele două piese metalice, 7. Cale de telecomunicaţie [KaHaJi CBflSH; canal; Kanal; channel; fâvkozlekedâsi vonal]. Te/c,; Comunicafie care are, în comun cu alte comunicafii, mijloace sau organe de transmisiune determinate (linii, amplificatoare, etc.), în care diferitele comunicafii se disting între ele prin diferitele benzi de frecvenfe utilizate. 8. ~ pilot de felecomunicafie [KOHTpojib-HbiB KaHaJi; voie pilote; Steuerweg; pilot channel; vezervonal]: Cale de felecomunicafie prin care se transmite o frecvenfă-pilot. 9. ~ telefonică [Tejie(|)ORHbiH KaHaJi; voie telephonique; Fernsprechkanal; telephone channel; tâvbeszelo vonal]: Cale de felecomunicafie adecvată pentru transmiterea semnalelor telefonice. io. ~ telefonică auxiliară [BcnoMoraTejib-Hbift KaHaJi, o6x0ahbih nyTb; voie auxiliare; Ersatzweg; auxiliary route (path), (alternate route); segedvonal]. Câle telefonică de folosit când căile normale sunt ocupate. u. ~ telefonică cu curent purtător [TeJie<|)0H-Hbifi KaHaJi Hecymeti ^acTOTbi; voie telepho- 636 nîque â courant porteur; Fernsprechkanal mit Trăgerfreqyenz; carrier telephone channel; vivo-frekvenciâs tâvbeszeîo vonal]: Cale telefonică în care se utilizează curenfi purtători pentru transmisiunea telefonică. 1. Cale telefonică normală [HOpMaJibHbiif nyTb; voie normale; Regelweg; normal route (path); normâlis vonal]: Cale telefonică ce trebue folosită în primul rând pentru traficul telefonic între două localităţi date. 2. ~ telefonică ocolitoare [oQxo/ţHbiH nyTb; voie de secours; Hilfsweg; emergency route (path); seged vonal]: Cale telefonică de folosit când căile normale şi cele auxiliare sunt total întrerupte sau deranjate şi nu mai pot fi folosite. s. ~ telegrafică de îndrumare [MapmpyT CBH3H; voie d'acheminement; Leitweg; routing; vezeto utvonal]: Itinerar urmat sau de urmat, sau cale telegrafică de transmisiune, folosită sau de folosit pentru transmisiunea unei telegrame sau pentru stabilirea unei comunicaţii. 4, ~ televizuală [TeJieBH3H0HHbiH KaHaji; voie televisuelle; Fernsehkanal; television channel; televizios vezetek]: Cale proprie pentru transmiterea semnalelor de televiziune. Calea asociată penfru transmisiunea vocală poate fi considerată sau poate să nu fie considerată ca parte a căii de televiziune. s. Călibilifaîe** [3aKaJiHBaeM0CTb; capacite d'itre trempe; Hărtbarkeit; capacity of being hardened; edzhetoseg], Mefl.: Capacitatea unui ofel de a se căli cât mai mult în adâncime. Adâncimea zonei călite scade când creşte vitesa critică de călire şi, deci, vitesa de transformare a austenitei în perlită; cu cât transformarea aus-fenitei se produce mai încet, curbele de transformare isotermică a ausfenifei (curbele în C) sunt deplasate spre dreapta, vitesa critică de călire e mai mică şi călibilitatea creşte. Pentru aceasta se cere o valoare mică a viteselor de formare şi de creştere a cristalelor, realizată prin evitarea prezenţei în ofel a incluziunilor nemetalice (cari sunt germeni suplementari de cristal;zare) şi folosind austenită de compozifie omogenă, bogată în elemente de aliere şi cu grăunte mare. Călibilitatea influenfează caracteristicele mecanice ale ofelului: la o valoare mare a călibilităjii, structura ofelului călit e omogenă, la revenire se ob}ine o structură globulară, iar caracteristicele mecanice sunt aceleaşi pe întreaga secfiune a piesei; la o valoare mică a călibilitătii, structura ofelului călit e neomogenă (martensitică la periferie şi troosfitică sau sorbitică în miez), la revenire se obfine o structură globulară la periferie şi lamelară în miez — şi deci caracteristicele mecanice variază în secfiune (miezul va avea rezistenfe mari, iar limita de curgere, lungirea, duritatea şi rezistenfa la curgere vor fi mai mici decât la periferie). 6. Călibilitafe, încercare de ~ în adâncime. V.S. sub încercare Jominy. 1. Călire isotermică [H30TepMH*iecKaH 3a-KaJiKa; trempe isofherme; isolherme Hărtung; isothermal hardening; izotermikus edzes]. Mefl,: Călire Ia care transformarea austenitei se produce la temperatură constantă. Consistă în încălzirea deasupra punctelor de transformare Ac& şi în răcirea rapidă până ia temperatura de 200—350° (interioară celei corespunzătoare inflexiunii curbelor în C) — pentru evitarea transformării austenitei în constituenfi perlitici —, urmată de menfinerea la această temperatură un anumit timp (conform diagramei transformării isotermice a austenitei), prin introducerea în medii de răcire încălzite la temperaturi adecvate (săruri topite, uleiu fierbinte), După trecerea perioadei de incubafie respective, austenita începe să se transforme în bainită (v.S.) — constituent asemănător madensitei, cu duritatea mai mică decât a acesteia (40—50 unităfi Rockwell C), dar mai tenace. Prin călire isotermică, în locul transformării martensitice fără difuziune, se produce, deci, transformarea bainitică, cu difuziune. Avantajul călirii isotermice fafă de călirea obişnuita e faptul că tensiunile proprii din piese sunt mult reduse (vitesa de răcire fiind micşorată); astfel, pericolul de crăpare şi de deformare e micşorat. Călirea isotermică se foloseşte la piesele subţiri de ofel carbon, ştiind că la piesele masive căldura internă ar micşora vitesa de răcire inifială şi ar provoca transformarea austenitei în constituenfi perlitici. în cazul pieselor de ofel aliat, călirea isotermică se poate folosi şi la piesele masive, deoarece nu e necesară o vitesă de răcire iniţială prea mare, curbele de transformare fiind deplasate spre dreapta. (V. şi Transformare isotermică a austenitei). 8. ~ superficială [noBepxHOCTHan 3aKaJiKa; trempe superficielle; oberflăchliche Hărtung; surface hardening; feluleti edzes]: Tratament termic special, pentru călirea unui strat superficial subfire al pieselor de ofel cari reclamă la suprafafă duritate mare şi o mare rezistentă la uzură, miezul rămânând tenace şi cu rezistenfa de ofel necălit. Călirea superficială se aplică în special la arbori cotiţi, Ia arbori cu came, la rofi dinfate, tachefi, sabofi de frână, axe, etc., după ce piesele au fost supuse, în prealabil, unui tratament de îmbunătăţire. Procedeele de călire superficială trebue să as gure o încălzire rapidă până Ia temperatura de călire, urmată de răcire imediată, penfru a împiedeca propagarea căldurii în adâncime şi deci călirea miezului. După metoda de încălzire pentru căfirea superficială, se deosebesc călirea cu flacără şi călirea cu ajutorul curentului electric. La călirea superficială cu flacără, încălzirea se realizează cu ajutorul unei flăcări oxiacetilenice. Arzătorul — de formă corespunzătoare piesei de încălzit — e deplasat de-a-lungul piesei, încălzind-o la o temperatură superioară celei corespunzătoare punctului Acg, până la adâncimea de 2—6 mm sau mai mare (uneori chiar 25 mm) şi care depinde de vitesa de deplasare (în general, 1CO—200 mm/min), de temperatura flăcării şi de timpul până la răcirea piesei. Răcirea se realizează cu un dispozitiv cu 637 vână de apă, de uieiu sau de aer comprimat, care se deplasează în urma arzătorului, cu aceeaşi vitesă (v. fig. /); distanfa dintre arzător şi instalafia de răcire e de 8—15 mm. Uneori, deplasarea e 5 I. Schema călirii unei piese plaie cu ajutorul flăcării oxi-acetilenice. 1) bec de gaz; 2) fub pentru apa de răcire; 3) strat căliţi 4) apă; 5) direcfia de mişcare a arzătorului. efectuată de piesă (arzătorul fiind fix); alteori se deplasează atât piesa, cât şi arzătorul, în sensuri contrare. Desavantajul călirii superficiale cu flacără consistă în dificultatea de măsurare a temperaturii şî în neomogeneitatea structurii stratului călit. La călirea superficială cu ajuforul curentului electric, încălzirea se realizează prin efectul Joule, fie al unui curent electric la contactul dintre piesa şi un electrod, fie al unor curenfi de inducfie. — în primul caz, curentul electric e adus la piesă prin intermediul unor role, cari sunt în contact permanent cu ea; pentru suprafefe mari se imprimă piesei o mişcare de rotafie. Lafimea suprafefei de călit e egală cu lafimea rolei. Răcirea se realizează, fie cu dispozitive de răcire (cu apă, cu uieiu, cu aer comprimat), cari urmăresc mersul rolelor, fie prin însăşi masa metalică a piesei, rămasa rece. Adâncimea stratului călit e de 4—5 mm şi depinde de intensitatea curentului şi de timpul de men{inere a suprafefei metalice sub acfiunea curentului (câteva secunde), respectiv de vitesa de rotire a piesei. Desavantajul consistă în lipsa de uniformitate a gradului de călire al stratului superficial. — în al doilea caz, piesa de călit e aşezată în interiorul unei bobine inductoare de formă corespunzătoare, prin care trece curent de înaltă frecvenfă; curenfii turbionari induşi în piesă prezintă efect peli-cular, adică se repartizează la suprafafa acesteia şi încălzesc stratul superficial prin efect Joule sau prin istereză magnetică. încălzirea se poate face: simultan pe toată suprafafa piesei (cu inductor II. Călirea unei piese cilindrice prin încălzire cu ajutorul curenţilor de inducţie, a) poziţia pregătitoare; b) încălzirea; c) răcirea penfru călire; I) piesă; 2) bobină inductoare; 3) inel de răcire cu apă, perforaţii la interior. fix), parfial şi în faze succesive (inductorul se montează succesiv pe diversele părfi ale piesei), parfial în proces continuu (inductorul sau piesa au o mişcare de translaţie). Rădrea se face, fie cu o instalafie de răcire separată (v. fig. I), fie cu ajutorul apei de răcire din inductor (v. fig. II şî HI). Adâncimea stratului călit e proporfională cu durata de menţinere a curentului (care, de obiceiu, e de 2—5 s) şi invers proporfională cu frecvenfa lui. Călirea superficială cu ajutorul curentului electric de inducfie realizează o călire omogenă, cu o adâncime de călire uşor reglabilă, iar piesele călite au o deformafie foarte mică şi nu se oxidează în timpul încălzirii; procedeul e avantajos numai la piesele fabricate în serie, din cauza costului mare al instalafiei şi al numărului mare de inductoare necesare. Un procedeu recent de călire superficială cu ajutorul curentului electric e călirea în electrolit, care consistă în introducerea piesei într'o baie electrolitică la care anodul e format de mantaua meta ică a băii şi catodul e însăşi piesa de călit, iar electrolitul — care pătrunde în baie sub forma de vână şi parcurge un circuit închis — e format din solufii alcaline-{de ex. solufia de 5—15% Na2C03 în apă) şi e încălzit la 60°. La trecerea curentului electric prin electrolit, suprafafa piesei se încălzeşte (la locul de atingere cu electrolitul) deasupra temperaturii de călire, datorită formării în jurul piesei a unui înveliş de hidrogen cu rezistivitate mare. Răcirea piesei se efectuează, fie în acelaşi electrolit, la întreruperea curentului, fie folosind alte lichide de răcire (sub formă de băi, duşuri, etc.). î. Calmare [ycnoKoeHHe; calmer; Beruhtgung, Mâijigung; calming; csillapifâs]. Mefl.: Liniştirea agitaţiei la turnare a ofeluki predesoxidat cu feroaliaje pe bază de mangan, prin adăugirea de feroaliaje pe bază de siliciu (fontă silicioasă, silicomangan, ferosiliciu, silicocalciu) şi de aluminiu. Feroaliajele se introduc în ofel în cuptor, pe jghiab sau în oalele de turnare, iar aluminiul în baia de topire sau uneori în lingotiere, şi au ca efect mărirea solubilităfii gazelor în ofel. Acestea, disolvându-se în ofel, nu se mai elimină în timpul solidificării lui, iar lingourile obţinute au o structură compactă şi sunt lipsite de sufluri. Când se adaugă ferosiliciu în cantităfi mici sau când se foloseşte numai fontă silicioasă, calmarea nu e completă şi se numeşte semicalmare (v. şi Ofel calmat). 2. Cafoiic [TenjioBoB, KaJiopHqecKHft; calo-rique; kalorisch, wărme-; caloric; kelorikus]. Gen..* Calitatea de a se referi la căldură. s. Calorifer, agent ~ [TeittiOHOCHTejib; agent calorifere; Zentralheizungsagent; central heatirig agent; h6hordo]. Termof.: Fluid folosit, în anumite III. Inductor pentru călirea cu curenţi de înaltă frecvenţă. î) capete de intrare şi ieşire a curentului electric; 2) conducte de a-ducţie a apei în inelul de răc ire; 3) orificiile penfru stropirea cu apă a piesei. 6-38 instalafii termice, pentru a transfera căldura dela un agent calorigen la un mediu de încălzit. — Sin. Mediu calorifer. 1. Calorifer, mediu Sin. Agent calorifer (v. S. Calorifer, agent ^). *. Calorific [TenJiOTBOpHbilî; calorique; erhi-tzend; calorific; kalorifikus]. Termof.; Termen comun pentru calorigen şi calorifer. s, agent ~ [TenJlOHQCHTeJlb; agent calori- que; erhitzender Agent; calorific agent; hofej-leszto]. Termof.; Fluid folosit, în instalafii termice, ca agent calorifer (v.) sau ca agent calorigen (v.). — Sin. Mediu calorific. 4. ~r mediu Sin. Agent calorific (v. S. Calorific, agent ~). 0. Calorigen [TenJiOTBOpHbiâ; caiorigene; wârmeproduzierend, hitzeerzeugend; calorigenous, heat-generating; hotermelo]. Termof.: Calitatea unui sistem fizicochimic de a putea efectua transformări de stare însofite de producere de căldură. o. agent ~ [TenjiOTBopHafl cpe/ţa; agent caiorigene; hitzeerzeugender Agent; calorigenous agent; hotermelo], Termof.; Fluid folosit, într'o instalafie termică, pentru realizarea ciclului energetic al acestuia. Exemplu: gazele de ardere ale unui motor cu ardere internă. — Sin. Mediu calorigen. 7. mediu Sin. Agent calorigen (v. S. Calorigen, agent ~). 8. Câmp coercitiv. Fiz. V. Câmp magnetic coercitiv. s. ~ cu sarcină spafială [none c npocTpaH-CîfîeHHMH 3ap*3A; champ â charge d'espace; Raumladungsfeîd; space charge field; fertolfes villamos fere ]. Fiz., E/f.; Câmp electric în care există sarcină electrică a unor purtători de sarcină liberi, repartizată cu densitate de volum, io. ~ de forfă: Sin. Câmp fizic (v. S.), n. ~ electromagnetic [3JieKTpoMarHHTHoe iîOJie; champ electromagnetique; elektromagne-tisches Feld; electromagnetic field; elektromâg-neses mezo]: 1. Ansamblul câmpurilor electric şi magnetic coexistente, cari, odată excitate, se produc unul pe altul, prin inducfie electromagnetică, respectiv prin efectul de curent de deplasare.— 2. Sistemul fizic ale cărui mărimi de stare microscopică sunt intensitatea microscopică a câmpului electric şi inducfia magnetică microscopică. i2. ~ fizic** [(JmsHHecKoenojie^ojie; champ; Feld; field; mezo, fer]: 1. Regiune a spafiului, susceptibilă de a se exercita în ea acţiuni pon-deromotoare (forfe şi momente) asupra corpurilor, când acestea se găsesc în anumite stări. — 2. Starea fizică particulară din regiunile spafiului numite câmpuri în accepţiunea Câmp fizic 1. — 3. Sistemul fizic ale cărui mărimi de stare sunt mărimile cari caracterizează starea fizică în sensul de sub Câmp fizic 2. Există câmpuri fizice de naturi diferite, adică sisteme fizice ale căror stări se descriu cu mărimi ireductibile unele la altele. Astfel de câmpuri sunf: câmpul gravific sau de gravitafie; câmpul electric şi câmpul magnetic, cari sunt două laturi ale câmpu- lui electromagnetic; câmpul neutri nic; câmpul elec-trono-pozitronic; câmpul mesonic (sau nuclear) şi câmpul nucleonic (v. şi sub Structura materiei). Unui câmp fizic îi corespunde un anumit fel de cuante (v. sub Structura materiei). Cuanta corespunzătoare câmpului electromagnetic se numeşte foton ca particulă (v.); cuanta corespunzătoare câmpului neutrinic se numeşte neutrino ca particulă; cuantele corespunzătoare câmpului electrono-pozi-tronic se numesc electroni, respectiv pozitroni, ca particule; cuantele corespunzătoare câmpului mesonic sau nuclear se numesc mesoni ca particule, iar cuantele corespunzătoare câmpului nu-cleonic se numesc nucleoni (protonul şi neutronul) ca particule. Un element constitutiv al materiei (foton, neutrino; electron; pozitron; meson nucleon) are proprietăfi duale în sensul Fizicei clasice: în anumit© condifiuni, proprietsfile de câmp ale câmpului corespunzător, iar în altele, proprietăfile de particulă (cuantă) ale cuantei corespunzătoare. Fotonii, de exemplu, au în anumite condifiuni proprietăfile de fotoni ca particule, iar în altele, proprietăfile de câmp electromagnetic; faptul ca transformările de fotoni dau forfe electromagnetice se prezintă, deci, ca schimb de fotoni ca particule, respectiv ca forfe exercitate în câmpul electromagnetic; faptul că transformările electronice dau forfe de valenfă de legături omeopolare se prezintă ca schimb de electroni între atomi, respectiv ca forfe exercitate între ei în câmpul electrono-pozitronic; faptul că forfele nucleare, cari asigură stabilitatea nucleilor atomici, sunt date de transformări mesonice se exprimă ca schimb de mesoni între nucleoni, respectiv ca forfe exercitate între nucleoni în câmpul mesonic (care se numeşte şi câmp nuclear), etc. De aceea câmpurile fizice se numesc obişnuit câmpuri de forfă. is. ~ nuclear [HApeHHoe DOJie; champ nu-cleaire; Kernfeld; nuclear field; magter, atom-mag-eroter]. V. (S.) sub Câmp fizic. 14. Canal aval: Sin. Cana! de fugă (v.). 15. Cana! de cufundare [HMa ajih KOJieCHbix nap; canal pour le montage des essieux; Achsen-senkeinrichfung; axle pit; sullyeszto godor, ten-gelysullyeszto-berendezes]. C. f.: Instalafie formată, de obiceiu, din două canale de lucru paralele, legate între ele, şi un cufundător de osii, pentru deslegarea fără ridicare a osiilor montate ale vehiculelor de cale ferată. Canalele de cufundare se montează în depourile de locomotive şi de automotoare — şi se dimensionează după vehiculele pe cari le deservesc. (V. fig. sub Cufundător de osie). ie. Canelare [KaJieBaTb; cannelage; Riffelung; grooving; horonyozâs, hornyolâs]. Tehn.; Operafiune de aşchiere executată mecanizat, cu cufitul, cu freza, etc., prin care se obfine o suprafafă cane-Iată (cu caneîuri axiale). i7. Cap de cablu [KadejibHafl OKOHeHHan My$Ta, KaâeJibHbiH Ookc; tete de câble; Kabel-endverschlufj; cable terminal; kâbelfej], Telc.: Cutie care se leagă la capătul unui cablu pentru a per- mite legarea oricărui conductor din cablu cu firele exterioare. i. Capacimetru [H3MepHTeJib eMKOCTH; capa-cimetre; Kapazitâtmesser; capacitymeter; kapacitâs-mero]. Elf.: Instrument electric de măsură, pentru măsurarea directă sau indirectă a capacităţi electrice. De obiceiu, se folosesc drept capacimetre insirumen-te electrodinamice sau punfi de măsură în curent alternativ. Schema unui capacimetru electrodinamic e dată în fig. I. Indicafiile lui sunt proporţionale cu valoarea capacităţi C, la frecvenfă constantă a curentului electric. Deoarece constanta riguroasă a frecventei nu poate fi realizată în măsurările în înaltă frecventă, capacimetre Ie pentru a-cest scop sunt construite astfel, încât indicaţiile lor să fie pufin influenţate, chiar de variafii apreciabile ale frecvenfei. Fig. II reprezintă o schemă a unui capacimetru în punte. Pentru ca tensiunea electrică dintre I. Schema unui capacimetru elecfrodi-namjc. î) miez feromagnetic; 2) bobină fixă; 3) şi 4) bobine mobile; R) rezistenfă fixă; l) reactanfă fixă; C) capacitatea de măsurat. II. Schema unui capacimetru în punte. 1) vibrator; 2) transformator; 3) blindaj; Rt) rezistenfă cu ploturi; R2) şl 64) reostate; C) şi D) bornele legăturii în punte; T) receptor telefonic; C4) capacitate fixă (două valori); Cx) capacitate de măsurat; Rxj rezistenfă condensatorului cu capacitatea de măsurat. punctele C şi D să fie nulă, trebue să fie satisfăcute relafiile — C4 şi 9^ = 94; prima con- diţune se realizează prin alegerea potrivită a rezistenfelor R2, Ri şi a capacităţi C4, iar a doua, prin variafia rezistenfei . Din prima relafie se deduce valoarea capacităţi necunoscute Cx. 2. Capacifanfă: Sin. Capacitate (v.).~ Termenul capacitanfă e utilizat recent, uneori, prin analo* gie cu inductanfă, în locul termenului mai vechiu şi standardizat: capacitate. în acest lexicon se utilizează numai termenul capacitate (şi analogul său: inductivitate). s. Capacitate calorică specifică. Fiz.: Sin. Căldură specifică. 4. Capacitate de ieşire a unui tub electronic [Bbixo^Haa nojiHan eMKOCTb 3JieKTp0HH0â JiaMllbi; capacite de sorfîe d'un tube electronique; Ausgangskapazitât einer Elektronenrohre; let out capacitance of an electron tube; egy elektroncso kilepesi kapacitâsa]: Capacitatea corespunzătoare admitanfei de ieşire a unui tub electronic. 5. Capacitate de ieşire de scurt-circuit a unui tub electronic cu n borne de acces [BbiXO/ţHaH aojmafl eMKOCTb KopoTKoro saMbmaHHH ajien-TpOHHOH JiaMllbi; capacite de sortie de court-circuit d'un tube electronique avec n bornes d'ac-ces; Kurzschlul^Ausgangskapazităt einer Elektronenrohre mit n Klemmen; short-circuit output capacitance of an electron tube with n entrance clamps; egy bevezetokapcsos elektroncso rovidzârlati kilepesi kapacitâsa]: Capacitatea corespunzătoare admitanfei de ieşire de scurt-circuit a unui tub electronic. 8. Capacitate de intrare a unui tub electronic [BXOAHan eMKOCTb 3JieKTpoHHofi JiaMnbi; capacite d'entrance d'un tube electronique; Eintritts-kapazităt einer Elektronenrohre; input capacitance of an electron tube; egy elektroncso belepesi kapacitâsa]: Capacitatea de transfer în scurt-circuit, dintre borna de intrare şi toate celelalte borne legate la un loc, exceptând borna de ieşire. E echivalentă cu suma capacităţilor dintre electrodul de intrare şi tofi ceilalţi electrozi, exceptând electrodul de ieşire. 7. Capacitate de intrare de scurt-circuit a unui tub electronic [BXOAHan eMKOCTb KopoTKoro 3aMbiKaHHH 3JieKTp0HH0â JiaMnbi; capacite d'admittance de court-circuit d'un tube electronique; Kurzschlu^-Eingangskapazităt einer Eîek-tronenrohre; short-circuit input of an electron tube; egy elektronscso rovidzârlati bejârata]: Capacitatea corespunzătoare admitanfei de intrare, în scurtcircuit, a unui tub electronic. 8. Capacitate de transfer de scurt-circuit a unui fub electronic [nepeHOCHan eMKOCTb KopoTKoro saMbiKaHHH 9JieKTp0HH0fl JiaMEibi; capacite de transfert de court circuit d'un tube electronique; Kurzschlufc-Ubertragungskapazităt einer Elektronenrohre; short-circuit transfer capacitance of an electron tube; egy elektroncso âtadâsi rovidzârlati kapacitâsa]: Capacitatea corespunzătoare admitanfei de transfer de scurt-circuit a unui tub electronic. 9. Capacitatea dintre electrozii unui fub electronic [MeHqjy9aeKTpo£Hafl Smkocti» 9JieK- TpOHHOÎI JiaMilbi; capacite entre Ies electrodes dfun tube electronique; Elektrodenkapazitat einer Elektronenrohre; interelecfrode capacitance of an electron tube; egy elektroncso elektrodkozoti ka-pacitâsa]: Capacitatea corespunzătoare admitanfei în transfer, în scurt-circuit, dintre doi electrozi ai unui tub electronic. 1. Capacitatea proprie a unei bobine [co6-CTBSHHaH eMKOCTb KaTyiHKH; capacite propre d'une bobine; Eigenkapazităt einer Spule; seif capacity of a coil; egy tekercs ongerjesztese]. Eli.: Capacitatea echivalentă care, legată în derivaţie la bornele unei bobine, are acelaşi efect total ca ansamblul capacităţilor repartizate de-a-lungul înfăşurării, între spirele bobinei şi între acestea şi corpurile conductoare din apropiere (de ex. ecrane). Bobinele cu capacitate proprie relativ mică sunt cele cu înfăşurare în fagure sau formate din mai multe secfiuni legate în serie, 2. Capacităţi electrodice ale unui tub electronic. V. Capacitatea de intrare, Capacitatea dintre electrozi, Capacitatea de ieşire, Capacitatea de intrare în scurt-circuit, Capacitatea de ieşire din scurt-circuit, Capacitatea de transfer în scurt-circuit. j. Capacitiv [eMKOCTHbM; capacitif; kapazitiv; capacitive; kapacitiv]: Calitatea unei mărimi de a fi de natura celor cari se referă la capacitate. Exemple: curent capacitiv; reactanţă capacitivă. 4. Capăt [ynop; butee; Anschlag; stop; veg]. Elf.: Fiecare dintre părfile fixe cu cari ajunge în contact paleta unui electromagnet. Unul dintre aceste capete e de lucru, iar celălalt e de repaus. 5. Capăt mort [MepTBbifi KOHeiţ; bout-mort; totes Ende; dead end; holtveg]. Elf.: Extremitatea neutilizată a unei înfăşurări sau a unei legături electrice. în montajele electrice, capetele moarte trebue evitate, fiindcă introduc inductivităfi şi capacităfi parazite, cari schimbă caracteristicele circuitelor, în special în înaltă frecventă. Capetele moarte ale bobinelor cu prize multiple provoacă, în aparatele de radiorecepfie, defecte de sintonie, şi măresc amprtisarea circuitelor. Aceste desavantaje se evită prin folosirea de bobine interschimbabile sau de bobine fracfionate, fără inducţie mutuală între fracfiuni, cari se introduc pe rând în circuit, cu ajutorul unui comutator. 8. Capsicină [KanCHiţHH; capsicine; Kapsizin; capsicine; kapszicin]. Chim., Ind, alim,: Alcaloid prezent în ardeiul de cultură, Capsicum annuum, şi care-i dă aroma specifică. Se găseşte în cantitate mare în seminfe, din cari se poate extrage cu solvenfi volatili. Extractul se adaugă la boiaua măcinată, provenind numai din carnea uscată a ardeilor, fără codite şi venele interioare — pentru a obfine astfel calităfi superioare de boia de ardei. 7. Capfor fonografic [aflamep, SByKOCHH-MaTeJlb; lecteur phonographique; Schalldose; phonograph pick-up; hangszedo]. Tele.: Trans-ductor electromecanic acfionat de o placă fono-gnafică şi care transmite putere unui sistem electric, în care curentul electric are mersul în timp al oscilafii lor înregistrate pe discul fonografic, s. Căpuire [odpasoBaHHe 3aMbiKaioin;eft ro~ JIOBKH; formation de la tete d'un rivet; Nietkopf-bilden; forming the head of a rivet; tejeles]. Mefl.: Operafiune de formare a capului de strângere al nitului, prin deformare plastică executată Ta cald sau la rece, manual sau mecanizat (cu ciocan pneu» matic sau cu presă). 9. Caracter chimic [xHMHHecKoe cbq&ctbo; caractere chimique; chemisches Merkmal, Reak-tionseigenheit; chemical mark; vegyi jelleg]. Chim.: Proprietatea unei substanfe chimice, legată de structura ei, de a reacfiona specific în anumite condifiuni. De exemplu, acidul clorhidric are caracter chimic acid, fiindcă prin disociere liberează un proton; hidroxidul de sodiu are caracter chimic bazic, fiindcă prin disociere liberează un oxidril care are proprietatea de a lega un proton; amoniacul şi aminele, cari şi ele pot lega (coordi-nativ) un proton au de asemenea caracter bazic, Etanul, C2H6» are caracter saturat, pentrucă principalele reacfii chimice la cari participă sunt cele de substitufie; benzenul, CgHe, are caracter chimic aromatic, pentrucă are o structură ciclică plană, lipsită de tensiune, cu şase atomi de carbon în moleculă şi cu trei duble legături conjugate, şi prezintă mai ales reacfii de substitufie. Pentru substanfele cu structură chimică complexă, cu mai multe grupări funcfionale, caracterul chimic e multiplu, sau rezultant. De exemplu, stirenul, CgHs—CH — CH2, prezintă un dublu caracter chimici aromatic, datorit grupării fenil — CeHg—, şi nesaturat, datorit grupării vinii — ch=ch2. Compusul H2N — CHg—COOH: acidul aminoace» tic (glicocol sau glicină) are un dublu caracter chimic: bazic, datorit grupării amino—NH2 —, şi acid, datorit grupării carboxil — COOH. Rezultă un caracter chimic amfoter. 10. Caracteristica arcului electric [xapaKTepHC-THKa 3JieKTpHqecKO0 flyrw, caracteristique de l'arc electrique; Lichtbogencharakteristik; charac-teristic of the electric arc; viilamos fenyiv jelleggorbeje]. Elf.: Curbă care reprezintă relaţia dintre intensitatea curentului care trece printr'un arc electric şi tensiunea la bornele electrozilor. Forma caracteristicei (v. fig.) depinde de materialul din care sunt alcătuiţi electrozii, de dimensiunile lor şi de distanfa dintre electrozi, de natura, presiunea şi mişcarea gazului dintre electrozi, cum şi de variafia în timp a tensiunii dintre electrozi. Se deosebesc: caracteristica statică a arcului, corespunzătoare unor variafii ale tensiunii dintre electrozi atât de lente, încât „inerţia" termică a coloanei de arc nu influenţează caracteristica, şi caracteristica dinamică, pentru o anumită frecvenfă, la care apar efectele inerjiei termice a coloanei. Caracteristica statică a arcului stabil de curent continuu având lungimea /=0,5"-5 cm se poate 641 construi adunând, pentru valori date ale curentului, căderile de tensiune la catod Uc, la anod Ua, cu cea din zonele de trecere din fafa electrozilor Ut, şi cu căderea de tensiune în coloană £/*. — La lungimi mai scurte decât 0,5 cm, căderea în coloană se poate neglija fafă de căderile la electrozi. I) caracteristica corespunzătoare arcului scurt-circuitat; 2) caracteristica statică a arcului electric; 3), 4) şi 5) caracteristice dinamice penfru joasă, medie şi înaltă frecvenfă; U) tensiunea electrică; /) curentul electric; A) punct de funcfionare stabil; B) punct de funcfionare nestabil. Figura reprezintă caracteristica statică a unui arc electric stabil, de curent continuu, considerând o sursă cu o tensiune electromotoare Ue şi o rezistenfă R, în serie cu arcul. Caracteristica sursei cu arcul scurt-circuitat e dreapta U — Ue — IR, iar caracteristica arcului e o curbă asemănătoare cu o hiperbolă. Punctul de funcfionare al arcului e situat la întretăierea A a celor două caracteristice, unde unei creşteri a intensităfii curentului arcului îi corespunde o scădere a tensiunii la bornele electrozilor Iui. Dacă unui curent continuu i se suprapune un curent alternativ, la joasă, medie sau înaltă frecvenfă, rezultă caracterisfice dinamice aproape eliptice, ale căror axe nu sunt paralele cu tangenta caracteristicei statice, respectiv cu nor-% mala pe ea. La frecvenfe foarte înalte, caracteristica arcului poate deveni ascendentă, deoarece inerfia termică a arcului are efecte importante (v. fig.). i. Caracteristică de emisiune [xapaKTepHC-THKa 3MHCCHH; caracteristique d'emission; Emis-sionscharakteristik; emission characteristic; adâsi karakterisztika]. Fiz.: 1. Funcfiune caracteristică sistemelor radiante, proporfională cu valorile intensităfii câmpului electric radiat, pe o sferă de rază mult mai mare decât lungimea de undă şi cu centrul în sistemul radiant (presupus de dimensiuni neglijabile fafă de raza sferei). Se exprimă, de obiceiu, în funcfiune de unghiul de ţlevafie 0 şi de azimutul 9. De cele mai multe ori, funefiunea se dă însă numai în două plane, şi anume în cel ecuatorial şi în cel meridian al sistemului. Meridianul se alege după direcfiile de radiafie de intensitate maximă. — 2. Curbă, respectiv suprafafă, care reprezintă polar funefiunea indicată sub 1 şi care dă, cum s'a arătat sub 1, repartifia după diferitele direcţii din spafiu a intensităfii câmpului electric radiat de un sistem radiant. Caracteristica de radiafie a unui sistem depinde de frecvenfă. Pentru o frecvenfă dată, în cazul unei antene filare rectilinii, care radiază departe de pământ, şi a cărei lungime e un număr impar de jumătăfi de lungime de undă, caracteristica de radiafie F (0, q>) are expresiunea: L TS — COS 0 A sin 0 L fiind lungimea antenei, exprimată în aceleaşi unităfi ca şi lungimea de undă X. Dacă antena are o lungime egală cu un număr par de jumătăfi de lungime de undă: sin ^ rc — cos 9 ^ Deoarece caracteristicele de radiafie depind numai de unghiul de elevafie 0 dintre axa dipolului şi direcfia considerată, rezultă că în plan ecuatorial caracteristica de radiafie e circulară. La şirurile de antene, caracteristica de radiafie se calculează ţinând seamă de faptul că, într'un punct considerat, câmpul rezwltant e egal cu suma câmpurilor produse de fiecare radiator în parte. Aceste câmpuri parfiale se compun vectorial, spre a da câmpul total. Faza lor depinde atât de faza curenţilor din diferitele antene, cât şi de diferenfa de drum dintre diferitele raze cari unesc punctul considerat cu radiatoarele şirului. în cazul antenelor verticale puse la pământ, în expresiunile caracteristicelor de radiafie intervine dublul lungimii fizice a antenei, spre a finea seamă de imaginea antenei fafă de sol. Caracteristica de emisiune a hornurilor, a reflectoarelor şi a fantelor, se calculează cu formule complicate, în cari se fine seamă de repartifia intensităfii câmpului în planul de radiafie, şi de corecfii. Dacă antena radiază aproape de pământ, ea fiind verticală şi având centrul la distanfa H deasupra planului pământului, presupus perfect conductor, caracteristicele de radiafie date mai sus se înmulfesc cu anumifi factori, cari fin seamă de contribufia imaginilor antenelor fafă de suprafafa pământului. în cazul antenelor a căror lungime e egală cu un număr impar de jumătăfi de lun- gime de undă, factorul e 2 sin(2 rc — sin 0); în cazul antenelor a căror lungime e egală cu un număr par de jumătăfi de lungime de undă, coeficientul e 2cos(2 rc — sin 0). A F (8, 9)=- 41 642 Dacă pământul nu e conductor perfect, ci e caracterizat printr'un coeficient de reflexiune care are modulul A şi faza a, factorul e |j + A2 ± 2 A cos (a -f- 4 re ~ sin ()) J semnul -f- corespunzând unui L egal cu un număr par de X/2, iar semnul —, unui L egal cu un număr impar de X/2. în cazul unei antene filare verticale, de lungime H, neîncărcată, pusă la pământ, caracteristica de radiafie e cos 2 II ~— cos ( 2 rc — sm 0 ) F% ,)------------------------^----------------—L. La sistemele de două antene identice, situate la distanfa d, alimentate de curenfii I\ şi I2, de faze inifiale cp1 şi cp2, caracteristica de radiafie e = [l +^+ 2 k cos (T + «)] ^ Fi unde k = It II2, a = cp2 —cpî» 7= ~~d cos cp cos 0/ unghiul qp fiind măsurat într'un plan orizontal fafă de linia celor două antene, iar unghiul 0, într'un plan care confine antenele, ca origine fiind luat planul ecuatorial. F* e caracteristica de emisiune a uneia dintre cele două antene cari formează sistemul. S'a presupus că cele două antene sunt paralele şi au centrele în acelaşi plan ecuatorial. Formula de mai sus se aplică şi sistemelor de două antene identice puse la pământ, sau radiind în apropierea solului. în acest caz, Ft e caracteristica de emisiune a sistemului format de o antenă şi imaginea ei. La cadrele verticale, situate departe de pământ, caracteristica de emisiune e F (0, 9) 58 cos cp. 1. Caracteristice metrologice [MeTpoJiorHnec-KHe xapaKTepHCTHKH; caracteristiques metro-logiques; metrologische Charakteristike; metro-logical characteristics; meresi karakterisztikâk]. Mefr.: Ansamblul proprietăfi lor unui instrument de măsură, de cari depind relaţiile dintre valorile mărimilor măsurate şi rezultatele măsurărilor. Caracteristicile metrologice sunt: sensibil tatea, exactitatea şi stabilitatea (constanţa) instrumentului de măsură. t. Carbon secundar. Sin. Carbon de temperare; Grafit de temperare (v.). s. Carbonului, isotopii' ~ [h3otoih>i ynie-po/ţa; isotopes du carbone; Kohlenstoffisotope; carbone isotopes; szen-izotopok]. F/z.: Se cunosc următorii isotopi ai carbonului: carbonul 10, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu t mpul de înjumătăfire de 20 s, obfinut prin reacţia nucleară B10 (p, n) C10; carbon 11, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 20,5 min, obfinut prin reacfiile nucleare Bs9 (a, 2n) Cu, B10 (d, n) C11, B10 (p, Ţ) B11 (p, n) C“, O2 (Ţ, n) C“, C« (n, 2n) C“, C** (d, d n) C“, C*2 (p, pn) C“, C*2 («, an) C“, m (p, a) C“; N14 (n, p 3n) C“ Ni4 (Ţ, p2n) C11, O16 (n, a 2n) Oh, carbonul 12, care se găseşte în proporfie de 98,9% şi carfc bonul 13, care se găseşte în proporfie de 1,1% in carbonul natural; carbonul 14, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5100 de ani, obfinut prin reacfiile nucleare C13 (d, p) C14, C13 (n, 7) C14, N'Hn, p)C'\ O'? (n, a) C14. 4. Cardiografie [KapAHOrpa$HH; cardiogra-phie; Kardiographie; cardiography; kardiogrâfia]: înregistrarea mişcărilor muşchilor cardiaci prin măsurarea şi ridicarea oscilografică a curenţilor electrici produşi prin aceste mişcări, cum şi a impulsiilor audibile. Diagrama obţinută prin oscilo-grafie se numeşte cardiogramă. Frecvenţele acestor mişcări sunt cuprinse între cca 20 şi 800 Hz, 6. Cardiogramă [KapflworpaMMa; cardiogram-me; Kardiogramm; cardiogram; kardiogramm], V. sub Cardiografie. e. Carene isobate [H306aTHHecKHe khjih; carenes isobates; isobate Kiele; isobates keels; fzobat hajotest]. Nav.: Carenele unei nave la imersiune constantă. 7. ~ pantobate [ naHTOâaTHHecKHe kh-JIH; carenes pantobates; pantobate Kiele; pantoba-tes keels; pantobat hajotest]: Carenele unei nave la imersiune variabilă. 8. Carius, metoda ~ [cnocoâ Kapbiocca; methode C.; C. Verfahren; C.'s method; C. el-jârâs]. Chim,: Metodă de analiză pentru dozarea halogenilor dintr'o combinafie organică. Utilizează oxidarea substanţei cu acid azotic într'un tub închis, la 200*-300°, în prezenţă de azotat de argint, şi dozarea halogenurii de argint formate. 9. Cârlig comutator [KpîOHOK-nepeKJiiOHa-TeJIb; crochet commutateur; Hakenumschalier; switchhook (hookswitch); âtvâito horog]. Te/c.; Dispozitiv la un aparat telefonic receptor, echipat cu un cârlig sau cu o furcă pentru susţinerea micro-telefonului. E acţionat prin ridicarea sau prin punerea microtelefonului pe furcă sau pe cârlig. 10. Cârlionf. Pisc,: Sin. Târboc, Chipcel (v.), 11. Cască [HayniHHKH; recepteur, serre-tete; Kopfhorer; head-telephone; fejhalgato]. Te/c.; Receptor telefonic format din una sau din două capsule receptoare, echipat cu un resort curb, care menţine capsulele pe urechile ascultătorului, lăsându-f mâinile libere. 12. Cascadă, legare în ~ [KacKa/ţHoe coejţn-HeHHe; montage en cascade; Kaskadenschal-tung; cascade connection; kaszkâdkapcsolâs]. Elf.: Legarea unor aparate sau a unor maşini electrice, astfel, încât curentul electric dela ieşirea dintr'un aparat sau dintr'o maşină să fie egal cu cel dela intrarea în aparatul următor sau în maşina următoare. Legarea în cascadă e mai generală decât legarea în serie, fiindcă, la cascadă, curentul care intră într'un element nu trebue să fie egal cu cel care iese din el. 13. Caşeu [paMKa, H3MeHHiomaH (JjopMy Kan-pa; cache; Kasche; cache; boritek]. Cinem.: Mască folosită la filmarea combinată pentru a acoperi o parte din cadru, astfel încât pe fotogramă s| 643 nu fie înregistrată fracfiunea acoperită; conturul caşeului are o formă specială, specifică cadrului combinat respectiv. Fracfiunea acoperită se filmează la o altă trecere a peliculei prin aparatul de filmat, de data aceasta, fracfiunea filmată anterior a cadrului, fiind acoperită cu alt caşeu. 1. Câşfîg [yc.HJieHHe; gain; Gewinn; gain, kinyeres]. Elf.: 1. Raportul dintre tensiunea armonică dela ieşire şi cea dela intrare a unui amplificator de tensiune. Dacă tensiunea dela ieşire e distorsionată, se consideră numai fundamentala ei. — 2. Raportul dintre puterea dată unui radiator isotrop şi puterea dată unui sistem radiant pentru a produce, la o aceeaşi distanfă (mare în raport cu lungimea de undă a radiafiei), un acelaşi câmp max;m, într'o singură direcfie. Uneori, în cazul şirurilor de antene, nu se ia ca element de referinfă radiatorul isotropic, ci unul dintre elementele şirului, considerat izolat în spafiu. Câştigul unui sistem radiant depinde numai de sistem, nu şi de intensitatea curenfilor cu cari e alimentat. Câştigul se poate exprima în decibeli, atât în cazul amplificatoarelor, cât şi al sistemelor radiante, în acest caz, se f>ne seamă că, în cazul amplificatoarelor, se aplică formula relativă la raportul tensiunilor, iar la sisteme radiante, formula relativă la raportul puterilor. 2. Câştigul unei antene [K03$4)Hi];HeHT na- npaBJietiHLCrH aHTeHHbi; gain d'une antenne; Antennengewinn; gain of an antenna; antenna-nyereseg]. Radio: Numărul de decibeli care. corespunde câtului dintre pătratul intensităfii câmpului radiat de antenă în direcfia considerată, şi pătratul intenshăfii câmpului radiat, în planul său median, de o antenă în jumătate de lungime de undă, izolată în spafiu, câmpul fiind măsurat la o distanfa destul de mare de antenă, cele două antene fiind alimentate cu aceeaşi putere. s. Catod Wehnelt [KaTOfl BeHejlbTa; cathode Wehnelt; Wehneltzyi nder; Wehnelt cylinder, control electrode; Wehnelt katod]: Cilindru metalic care înconjură catodul unui tub catodic şi se găseşte la potenfial mai jos decât catodul. Influenfează câmpul electric Hjntre catod şi anod şi provoacă astfel concentrarea razei de electroni, pe care o emie catodul. 4. Cauciuc* [myqyK; caoutchouc; Kautschuk; rubber; kaucsuk, nyersgum ]. Bof., Ind. ce.: Polimer catenar al isoprenului, de origine vegetală, care se extrage din plante din regiunile tropicală, subtropicală ş», în mai mică măsură, temperată. Principalele familii de plante producătoare de cauciuc sunt: — euforbiaceele, din cari fac parte speciile de Hevea cari cresc în stare sălbatică în America de Sud, şi cultivată, mai ales în Indochina şi în Indonezia, cea mai importantă fiind Hevea brasiliensis; — moraceele, cu diferite specii de Castilloa şi Ficus, cari cresc de asemenea în America de Sud, în America Centrală, Indonezia, Malaya şi în alte regiuni tropicale; — apocin'aceele, dintre cari Landolfia, care creşte în Africa, este specia cea mai importantă; — compozeele, în cari sunt cuprinse plantele producătoare de cauciuc ce cresc în zona temperată: kok-saghizul, krâm-saghizul, tau-saghizul, guaiula, chondrilla, etc. Din punctul de vedere al local zării cauciucului, plantele enumerate mai sus pot fi împărfite în trei grupuri: Primul grup cuprinde plantele cari au un sistem de canale lactifere în cari cauciucul se găseşte sub formă de latex (suc lăptos). Din acest grup fac parte principalele plante industriale. Al doilea grup cuprinde plantele la cari cauciucul se formează în celulele parenchimului cojii, tulpinei şi rădăcinii, în celulele măduvii şi ale razelor medulare (de ex. guaiula). Din al treilea grup fac parte plantele cari au canale lactifere, dar la cari, totuşi, cea mai mare parte a cauciucului se formează în celulele frunzelor şi ale crengilor tinere (de ex. chondrilla). Latexul de hevea eun lichid alb-gălbuiu, asemănător ca aspect cu laptele,care confme33,99—37,30% cauciuc. Latexul constitue un sistem polidispers, în care mediul dispersant e serumul, o solufie apoasă de zaharuri şi de săruri, organice şi anorganice de potasiu, decalciu, magneziu, cum şi răşini şi proteine. Cauciucul se găseşte în latex sub formă de globule, cu dimensiuni, în general, sub 0,5 pt. Latexul proaspăt colectat are o reacfie slab alcalină (pH = 7,2), ceea ce explică sarcina electrică negativă a particulelor. De obiceiu, dacă nu e stabilizat, latexul nu poate fi pastrat mai mult decât 6—12 ore dela colectare, deoarece, sub acfiunea fermenfilor pe cari îi confine şi a microorganismelor, pH-ul scade dela 7,2 la 6,6—6,9 — şi cauciucul se coagulează. Coagularea spontană a latexului (autocoagularea) poate fie vitată printr'un adaus de 0,5% amoniac, care ridică pH-ul la 10. Latexul fiind întrebuinfat şi direct, în industrie, la obfinerea unor articole de cauciuc, pentru a uşura manipularea — şi în special transportul lui, e concentrat fie prin centrifugare, fie prin evaporare în aparate speciale (cari permit evitarea formării spumei, răcirea latexului la suprafafă, pentru a evita aparifia unei pelicule coagulate, etc.), fie prin decantare, care consistă în separarea stratului superior, mai bogat în cauciuc. Cea mai mare parte a latexului e prelucrată în scopul obţinerii diferitelor calităfi de cauciucuri brute industriale. Prelucrarea latexului se bazează pe operafiunea de coagulare, care se poate executa în diferite moduri. Cauciucul preparat din varietăfile sălbatice de arbori se numeşte cauciuc para. El se obfine prin coagularea latexului cu ajutorul fumului produs prin arderea unui lemn bogat în răşini. Coagularea se produce datorită substanfelor acide obţinute prin ardere, temperaturii de cca 65° şi evaporării apei. Caueucul coagulat se usucă la aer; e de coloare închisă la suprafafă şi deschisă la interior — ş> e format din cauciuc de calitate superioară. Fenolii şi aifi componenfi ai produselor de ardere, cari au fost absorbifi de cauciuc, servesc drept antiseptici şi antioxidanfi. Din latexul colectat în plantafii, cauciucul se obfine prin coagularea latexului, urmată de spălare şi uscare, mod în care se obfin astăzi 41 cele mai multe cauciucuri industriale de tip standard,—Crepul deschis se poate prezenta sub formă de baloturi de foi subfiri, sau sub formă de foi groase, fie sub forma de foi afumate. Pentru obfinerea crepului deschis, se introduce în latex întâi o cantitate mică de amoniac, pentru a evita coagularea timpurie; apoi latexul e diluat până la 20% şi filtrat, pentru îndepărtarea impurităfilor mecanice.— Se introduce o solufie de bisulfit de sodiu 1%, care are roiul de a albi produsele de oxidare şi de a împiedeca activitatea bacteriilor. Coagularea se face cu o solufie de acid acetic 1 %. Bucafile de coagulat sunt spălate întâi prin trecerea lor prin două rânduri de valfuri cu fricfiune, cari au cilindri cu suprafafa striată — şi apoi printr'un rând de valfuri fără fricfiune şi cu cilindri cu suprafafa netedă, din cari ies foi cari sunt atârnate şi uscate la temperatura de 30"-35°f timp de 2**-3 săptămâni. în latexul destinat fabricării de foi afumate nu se mai introduce bisulfit de sodiu. Coagularea se face tot cu ajutorul unei solufii de acid acetic 1%, necesară pentru ca pH-ul latexului să coboare până la 4,4«"4,7. Coa-gulatul e spălat pe valfuri fără fricfiune, din cari cauciucul iese sub forma unor foi cu grosimea de 6 mm, cari apoi sunt trecute prin valfuri cu cilindri canelafi, din cari se obfin foi cu grosimea de 2,5*-*3 mm, având imprimat un desen caracteristic care măreşte suprafafa, favorizând o uscare mai rapidă şi împiedecând lipirea foilor în cursul prelucrărilor ulterioare. Urmează o înmuiere de cca 10--15 ore în apă curentă, penfru îndepărtarea substanfeîor solubile din latex şi a urmelor de acid acetic; apoi foile sunt uscate şi afumate timp de 7---10 zile, la 40—50°. Afară de cauciucul de calitate superioară, se obfine şi cauciuc de calitate inferioara, din deşeuri sau din latex coagulat spontan sau impurificat cu coajă de copac sau cu pământ. Acest cauciuc poate fi întrebuinfat la fabricarea unor articole tehnice mai pufin pretenţioase .Din latex stabilizat cu form-aldehidă şi coagulat cu acid formic se obfine, după spălare şi uscare în vid, un cauciuc de calitate superioară. Cauciucul sub formă de praf (cauciucul Hop-kinson) se obfine prin evaporarea apei din latex, trimifând latexul filtrat pe suprafafa unui disc care are turafia de câteva mii de rotafii pe minut. Cauciucul de acest tip confine tofi componenfii latexului, deci şi substanfele solubile în apă. El e foarte elastic şi mai greu prelucrabil mecanic decât celelalte tipuri de cauciuc. Extragerea cauciucului din plantele cari cresc în zona temperată şi cari confin cauciucul în rădăcină, în tulpină sau în frunze (de ex. kok-sa-ghizul), e mai complicată, deoarece trebue să se distrugă celuloza care formează perefii canalelor lactifere, ceea ce se realizează, fie prin fierberea masei măcinate cu o bază slabă, fie printr'o fermentare provocată de microorganisme. Cauciucul e un polimer al isoprenului, cu formula (C5Hs)ni cu o structură catenară. Se admite macromolecula cauciucului e formată din cca 5000 de grupări îsoprenice, corespunzând unei greutăfi moleculare de 350 000. Prin această structură a moleculelor se explică elasticitatea cauciucului. Prin tensionare, moleculele sunt îndreptate şi orientate în sensul întinderii. La încetarea tensionării, din cauza mişcării continue a atomilor de carbon, moleculele îşi reiau forma neregulată inifială. Datorită elasticităţi, cauciucul vulcanizat îşi poate mări lungimea mai mult decât de zece ori şi poate atinge o rezistenfă la rupere de 350 kg/cm2. în stare nevulcanizată, cauciucul are o rezistenfă la rupere de cca 40 kg/cm2. In practică, modulul de elasticitate la întindere al cauciucului se determină prin stabilirea sarcinii necesare pentru alungirea unei epruvete cu 100, 200, 300, 500%. Valorile obfinute diferă destul de mult de valoarea reală a modulului de elasticitate. Deformările elastice sunt influenfate de vitesa deformării, de temperatură şi de gradul de vulcanizare. — Cauciucul poate fi supus şi unor deformări plastice ireversibile, în care caz se comportă ca un material plastic care poate fi uşor prelucrat şi format. Plastifierea poate fi realizată pe cale mecanică, termică sau chimică. în anumifi solvenfi (cloroform, eter, toluen, benzen, etc.)» cauciucul întâi se imbibă, formând un gel care, apoi, dacă solventul se găseşte în cantitate suficientă, se dispersează în solvent, formând o solufie. în aceste solufii, cauciucul se comportă ca o substanfă lio-r filă, având o pronunfată afinitate pentru solvent. Din această cauză, solufiile de cauciuc prezintă o mare viscozitate. Totuşi, disoivarea cauciucului nemodificat prin prelucrare termică sau mecanică nu e completă. Raportul dintre fracfiunea solubilă şi cea insolubilă depinde într'o oarecare măsură de solvent. Fracfiunea solubilă se numeşte sol-cauciuc, iar cea insolubilă, gel-cauciuc. Acest fenomen provine din faptul că fracfiunea solubilă ar avea o structură moleculară lineară, iar fracfiunea insolubilă, o structură ramificată, tridimensională, care a putut fi observată cu ajutorul microscopului electronic. Permeabilitatea cauciucului la vapori şi ia gaze e mică şi depinde de natura gazului, de concentrafia lui, de temperatură, etc. Constanta dielectrică a cauciucului e 2,37; factorul de putere, când e folosit ca un dielectric într'un condensator, 0,15% la 1000 per/s, rezistivitatea, 5X10l62cm; rigiditatea dielectrică, cca 1000 V/mm; conductibilitatea termică, 0,00032**‘0,00044 cal/cm2 s°C. Proprietăfile adezive ale cauciucului sunt utilizate în practică. Ele depind de natura suprafefei, de gradul ei de curăfenie, de temperatură, etc. Valoarea adeziunii cauciucului pe cauciuc (autoadeziunea) e de 3500—5000 g/cm2. Prin încălzire la 120°, cauciucul se înmoaie. La temperaturi mai înalte, cauciucul se transformă întâi într'un uieiu gros, brun, care, la creşterea temperaturii, se subfiază, şi la cca 300°, se descompune, pentru a da numeroase produse. Cu halogenii, cauciucul reacfionează, obfinându-se produse cari au multe Intrebuinfări, Cau- 645 cîucui clorurat sau clorcauciucul (Pergut, Allopren, Tegofan) e întrebuinfat la fabricarea lacurilor şi a vopselelor rezistente la acfiunea agenfilor chimici. Clorcauciucul nu e inflamabil şi are o mare impermeabilitate la apă. Proprietăfi asemănătoare au derivafii obfinufi prin reacfia dintre cauciuc şi ciorura stanică sau stanoasă, cum şi cu clorurile altor metale amfotere. Prin tratarea cauciucului, la cald, cu acid sulfuric sau cu acizi sulfonici, se obfin produse termoplastice (termoprenr), cari sunt întrebuinfate la fabricarea unor uleiuri, lacuri şi vopsele rezistente la agenfii chimici, cum şi la lipirea cauciucului pe metale. Printr'o oxidare controlată a cauciucului şi în prezenfa unor catalizatori (de ex. linoleat de cobalt), se obfin răşini întrebuinfate la fabricarea lacurilor şi a vopselelor rezistente la agenfii chimici, la izolafii electrice, la impregnarea fesăturilor impermeabile la gaze, cum şi la lipirea cauciucului pe metale. Cu sulful, cauciucul reacfionează în operafiunea de vulcanizare (v.). i. Cauciuc sintetic* [cHHTeTHHSCKHH KaynyK HCKyccTBeHHbiH Kay qyK; caoutchouc synthetique; Kunstkautschuk, Kunstgummi; synthetic rubber; mukaucsuk]: Produs sintetic macromolecular, vul-canizabil, care are, în stare brută sau vulcanizată, proprietăfi elastice asemănătoare celor ale cauciucului natural. Spre deosebire de cauciucul natural, cele mai multe cauciucuri sintetice nu pot fi întrebuinfate decât în anumite scopuri, corespunzătoare proprietăfilor lor. Se întrebuinfează cauciucuri sintetice cari aparfin următoarelor grupuri de substanfe: polimeri ai butadienei, copoli-meri ai butadienei cu stirenul, copolimeri ai butadienei cu nitrilul acidului acrilic, policloropreni, 'copolimeri ai isobutilenei cu isoprenul. Afară de grupurile de mai sus, există şi alte materiale, cari nu sunt vulcanizabile în felul cauciucului, dar cari au unele proprietăfi asemănătoare celor ale cauciucului, şi cari sunt numite, uneori, înlocuitori ai cauciucului natural. Din această categorie fac parte poliisobutilenele (oppanol, vistanex, isolen), cauciucurile pe bază de polisulfuri (tiocolii), compuşi silico-organici (siliconi?), etc. Fabricarea cauciucurilor sintetice cuprinde două faze: obfinerea monomerilor; polimerizarea, co-polimerizarea, sau policondensarea. Cauciucurile sintetice obfinute prin polimerizarea monomerilor au o structură mai pufin regulată decât cea a cauciucului natural, având molecule în mare parte ramificate. Ele au, în general, o greutate moleculară mai mică decât cea a cauciucului natural. Din cele mai multe dintre ele se obfin produse vulcanizate cu bune caracteristice fizico-mecanice, numai dacă li se înglobează ingrediente active, mai ales negru de fum. Din punctul de vedere al proprietăfilor elastice la temperaturi joase, cauciucurile sintetice uzuale sunt inferioare cauciucului natural. Cauciucurile sintetice sunt mai pufin sensibile la acfiunea oxigenului sau a altor medii agresive, decât cauciucul natural. — Polimerii butadienei (cauciucul sodiu-butadie-nic) se obfin prin polimerizarea acesteia în prezenfa sodiului metalic. Polimerizarea se efectuează după două metode: cu butadienă în fază lichidă, sub presiune, sodiul fiind introdus sub formă de pelicule fixate pe bare de fier (metoda cu bare); cu butadienă în fază gazoasă, sodiul fiind introdus în reacfie sub formă de pastă sau fiind pulverizat (metoda fără bare). Din materialul brut obţinut se îndepărtează substanfele volatile şi aglomerările cu un grad de polimerizare înalt. Se introduc antioxidanfi şi plastifianfi speciali. Polimerizarea începe prin adifionarea la molecula de butadienă a doi atomi de sodiu, în pozifiile 1,2 sau 1,4. Urmează polimerizarea propriu zisă, în cursul căreia se formează polimeri legafi în pozifiile 1,2, polimeri legafi în pozifiile 1,4 şi polimeri legafi atât în pozifiile 1,2 cât şi în pozifiile 1,4. Greutatea moleculară medie a cauciucului sintetic sodiu-butadienic e de 20 000---100 000, corespunzătoare unui grad de polimerizare mediu de 400---2000. Datorită caracterului său nesaturat, cauciucul sodiu-butadienic se comportă, în general, în mod analog cauciucului natural. Prin oxidare, însă, deşi cinetica reacfiei cu oxigenul nu diferă de cea a oxidării cauciucului natural, se obfine un produs dur şi rigid. Prin încălzirea cauciucului sodiu-butadienic la aer, la temperatura de 145"*150°, se produc fenomene analoage vulcanizării cu sulf: alungirea relativă se micşorează, rezistenfa la rupere creşte, solubilităfile în benzen şi în cloroform scad şi gradul de saturafie se micşorează. Sub acfiunea radiafiilor cu lungimi O de undă sub 4000 A apare o structură reticulară, formându-se un produs insolubil. Datorită acfiunii oxigenului, piastifierea mecanică a cauciucului sodiu-butadienic se poate realiza numai în prezenfa antioxidanfi'or. Fafă de solvenfi, el se comportă ca şi cauciucul natural. în comerf se găsesc sub numele de Buna sau Sk-B. Copolimerii butadienei cu stirenul se obfin în emulsiuni apoase. Ca emulgatori se întrebuinfează săpunuri ai acizilor graşi, săpun de colofoniu, săruri ale acizilor sulfonici alchilafi, etc. Ca stabilizatori se introduc cazeină, amidon, etc. Catalizatorii (promotorii) polimerizării sunt peroxizi organici, persulfafi, perborafi, etc. Polimerizarea se realizează în prezenfa unor substanfe reducăfoare, organice sau anorganice. Se mai introduc în reactor substanfe necesare micşorării tensiunii superficiale, reglării pH-ului şi polimerizării, şi substanfe cari împiedecă formarea structurilor tridimensionale. în mod curent, copolimerizarea se execută la temperatura de SO’-'âO0 şi se obţine un amestec de copolimeri cis şi trans. Când copolimeri-zarea se execută la temperaturi joase (cca 0°), se obfine aşa numitul /#cauciuc rece", formai numai din isomerul trans, care are rezistenfă foarte mare la rupere şi la uzură — şi elasticitate mare. Calitatea cauciucurilor obfinute variază foarte mu!t în funcfiune de raportul cantitativ dintre butadienă şi stiren, Cu cât proporţia 646 de stiren e mai mare, cu atât rigiditatea cauciucului creşte şi elasticitatea vulcanizatelor scade. Cauciucul butadien-stirenic, ca şi cauciucul natural, e format din lanţuri de molecule de diferite lungimi. Greutatea mol sculară a diferitelor sorturi variază, în medie, între 12 000 şi 85 000. Cauciucurile butadien-st-renice prezintă o rezistenfă la rupere mai rn'că decât a cauciucului natural (mai a'es la temperatură înaltă), rezistenfă slabă la căldură, şi au tendinfa de crapare în cazul unor deformări repetate (când există defecte superficiale); ele au nevoie de un consum mare de energie pentru p'astifiere şi pentru amestecare; au o slabă putere de lipire, etc. Ca şi în cazul cauciucului sodiu-butadienic, vulcanizatele au proprietăţi fizico-mecanice siabe, iar cele cari con-fin ingrediente active (negru de fum, oxid de magneziu, oxid de z'nc, silicafi de calciu) au proprietăţi asemănătoare ce’or ale cauciucului natural. Slaba putere de lipire poate fi îmbunătăţită prin introducerea în amestec a 5—20% plastifianfi (răşini cumaron-indenice, colofoniu, cerezină). La îmbătrânire în oxigen sau în aer, rezi tenfa la rupere, modulul şi duritatea cresc, alungirea relativă scade, iar rezistenfă la sfâşiere variază foarte pufin. în comerf se găsesc sub numele de Buna S, Buna SS, SKS, GR-S, etc.— Copolimerii butadienei cu nitrilul acidului acrilic se obfin în emulsiuni apoase. Raportul dintre butadienă şi nitrilul acidului acrilic variază destu! de mult, cantitatea de butadienă predominând însă totdeauna. Cauciucurile sintetice de acest tip sunt întrebuinfate mai ales la obfinerea unor vulcanizate rezistente la acţiunea uleiuri'or şi a benzinei. Aceste vulcanizate rezistă la temperaturi înalte mai bine decât cauciucul natural şi au o bună rezistenfă la uzură şi la îmbătrânire. Prezenfa grupărilor polare în moleculă explică solu-bilitatea acestui tip de cauciuc în solvenfi polari (cetone). Rezistă bine la hidrocarburi alifatice, la grăsimi şi Ia uleiuri vegetale. în vederea unei prelucrări mai uşoare, nu se foloseşte plastifierea termo-oxidativă, rezultate mai bune obfinându-se prin prelucrarea pe valfuri reci. Plastifierea la temperaturi mai înalte se poate efectua în prezenfa unui procent mic de catalizatori de oxidare (1% xililmercaptan). Vulcanizarea se realizează în condifiuni asemănătoare cu vulcanizarea cauciucului natural. Se întrebuinfează aceiaşi agenfi de vulcanizare şi aceiaşi acceleratori. Se găsesc în comerţ sub numele de Buna-N sau Perbunan, SKN, GRN, etc. Policloroprenii se obfin prin polimerizarea clo-roprenului în emulsiune. în reactor se introduc un emulgator şi substanfe de tipul mercaptanilor, cari favorizează formarea unor produse mai moi şi mai uşor prelucrabile. Polimerizarea progresează mai repede decât în cazul butadienei, datorită prezenfei în moleculă a atomului de clor. Se formează policloroprenul a, constituit din molecule lineare, care însă nu e stabil, el trans^or-mându-se cu uşurinfă în po’icloropren |i cu structură tridimensională, îndată ce temperatura depă- şeşte 35°. Această transformare e încetinită prin introducerea în material a unor antioxidanfi de tipul fenil-g-naftilaminei, în cursul polimerizării, în prezenfa unor săruri metalice sau în contact cu perefi metalici ai reactorului, se poate forma şi policloroprenul a), sub formă de granule insolubile şi rigide, cari scad valoarea produsului. Po'icloroprenul e format din molecule de cloro-pren legate în pozifia 4,1 şi are o configuraţie trans. Greutatea mo'eculară medie variază între 100 000 şi 300 000. Proprietăfile chimice sunt determinate de prezenfa în moleculă a legaturilor etilenice şi a atomului de clor. Fiind o hidrocarbură nesaturată, policloroprenul dă reacfi’le de ad»fe cari sunt specifice şi penfru cauciucul natural. Atomul de clor încetineşte însă, în unele cazuri, aceste reacfii. Astfel se explică stabilitatea mare a cauciucului policloroprenic la acfiunea oxigenului şi a ozonului. La păstrare se constată o desvo tare constantă, dar foarte lenta, de acid c'orhidric. Transformarea Ia cald a policloropre-nului într'un produs elastic cu structură tridimen-s:onală poate fi considerată ca vulcanizare. Unele substanfe, ca, de exemplu, oxidul de magneziu, oxidul de zinc» clorură de zinc, etc., favorizează acest tip de vulcanizare, contribuind la împânzirea mo’eculelor de pojicloropren. O acfiune ana-loagă pot avea şi unele substanfe organice, dintre cari cele mai eficace sunt aminele aromatice primare (anilina, naftilamina, benzidina). Acceleratori ai procesului pot fi diverşi fenoli, ca rezor-cina, pîrogalul, etc. Introducerea sulfului în amestec modifică numai în mică măsură procesul, sulful având numai un slab efect de accelerare. Policloroprenul se disolvă în hidrocarburi aromatice (benzen, toluen), în hidrocarburi dorurate (cloroform), în esterii etilacetic, butilacetic, amilacetic, în terebentină, etc. Spre deosebire de alte cauciucuri sintetice, policloroprenul are o bună putere de lipire şi o bună aderenfă Ia metale. Policloroprenul mai prezintă următoarele avantaje: desvoltă căldură mai mică la deformaţii repetate, se descompune Ia temperaturi înalte (233*”258°), e practic neinflarpabil; are o permeabilitate mică *afă de gaze; e foarte rezistent la uleiuri minerale, la acfiunea oxigenului şi a ozonului, fafă de cari se comportă până la sfârşit în mod asemănător cauciucului sodiu-butadienic. Vulcanizatele prez:ntă bune caracteristice fizico-mecanice. Negrul de fum Ie măreşte într'o oarecare măsură reristenfa la rupere şi la sfâşiere. Desavantajele policloroprenului sunt prelucrare g-ea; nu umec-tează ingredientele şi acestea se înglobează foarte greu. Ţesăturile cauciucate cu poiic’oropren sunt distruse în cursul exploatării la temperaturi înalte, din cauza acidului clorhidric care se desvoltă. Vu'canizatele de pojicloropren au rezistenfă slabă la temperaturi înalte şi la temperaturi joase. Totuşi, datorită proprietăţilor lor, policloroprenii sunt întrebuinţaţi în toate cazurile în cari cauciucul natural nu dă rezultate satisfăcătoare. — Copolimerii isobutilenei cu isoprenul (butil-cau-ciucul) se obfin prin copolimerizare în fază lichidă, 647 la temperaturi de —80-*—100e, în aşa fel, încât polimerul să confină un număr mic de grupări isoprenice. Copolimerizarea e catalizată de fluo-rura de bor sau de ciorura de aluminiu. Greutatea moleculară a butil-cauciucului e de 40000-80000. Datorită gradului mic de nesaturare al moleculelor sale, butil-cauciucul e foarte rezistent la acfiunea oxigenului şi a altor agenfi chimici. Sub acfiunea razelor solare, butil-cauciucul se degradează însă puternic. Degradarea poafe fi împiedecată prin introducerea în material a unei proporfii de cel pufin 30% negru de fum. Pentru vulcanizare, dintre acceleratori sunt indicafi disulfura de tetra-metiltiuram şi mercaptobenztiazolul. Butil-cauciu-cul e un material termoplastic. Elasticitatea lui e mică la temperatura normală, însă creşte considerabil cu temperatura. în general, butil-cauciucul se prelucrează uşor, nefiind nevoie să fie plasti-fiat. Ingredientele active nu măresc rez'stenfa la rupere a vulcanizatelor, însă le ameliorează modulul şi rezistenfa la sfâşiere. Proprietăfile elastice sunt îmbunătăfite simfitor prin plastifianfi speciali (eteri triclordifenilici, eteri benzilici, etc.). Vulcanizate le îşi păstrează elasticitatea în intervalul de temperatură — 62--* 150°. De aceea, ele sunt foarte indicate Ia fabricarea fesături!or cauciucate şi a camerelor de automobil. La întindere, butil-cauciucul poate da alungiri de 500***600% la tensiuni foarte mici. Fafă de solvenfi, butil-cauciucul are o comportare care diferă pufin de cea a cauciucului natural. El se îmbibă mult şi se di-solvă mai mult în hidrocarburi alifatice decât în hidrocarburi aromatice. Nu se îmbibă în eteri, în esteri şi în solvenfi cari confin grupările amino şi nitro. Permeabilitatea fafă de gaze e de 10-*20 de ori mai mică decât a cauciucului natural. Prelucrarea pe valfuri a butil-cauciucului e mai grea decât a cauciucului natural, din cauza slabei sale coeziuni. Butil-cauciucul e rezistent la acfiunea uleiurilor vegetale şi animale; el are bune proprietăfi electroizolante î. Căutarea unui trunchiu [HCKaHHe cbo6o£-HOft JIHHHH; recherche d'une ligne auxiliaire libre; Wahl einer freien Verbindungsleitung; trunk hun-ting; osszekoto vezetek keresese]. Te/c..* în telefonie, operafiunea unui selector sau a altui dispozitiv asemănător, efectuată pentru a stabili legătura cu un circuit liber al unui grup ales. Aceasta se obfine, de obiceiu, prin încercarea terminalelor succesive din acest grup, până când se găseşte un terminal cu o stare care arată că e liber. 2. Cav [nycTOTejibiH; cave, creux; hohl; hol-low; ureges]. Gen.: Calitatea unui corp (pahar, butelie, butoiu, tub, ax tubular, etc.) de a avea o cavitate (un gol) de dimensiuni mari, cu sau fără una sau mai multe comunicafii cu exteriorul. s. Cavaler [ce^Jio fljin noaepjKKH paSonero npOBOAa; cavalier; Reiter; V-link; lovas]. Te/c.: Conactor curb, care serveşte la conectarea electrică a două fire, direct sau prin intermediul unor jackuri. — Sin. Călăreţ, Conector V. 4. Cavitate rezonanfă [HacTpoeHHan noJiocTb; resonateur â cavite; Hghlraumrespnator; resonant cavîty; uregrezonâtor]. Fiz.: înveliş metalic în care se pot întreţine oscilafii electromagnetice sub formă de unde spafiale stafionare. Incinta poate fi simplu sau multiplu conexă, delimitată de unu sau de mai mulfi perefi conductori, în interiorul căreia pot exista undele staţionare de frecvenfă superioară unei valori caracteristice şi având un spectru discret de frecvenfe de rezonanfă, când e excitată cu câmpuri electro-magnetice sau cu fluxuri de electroni. Cavităfile rezonante se folosesc ca circuite de rezonanfă pentru frecvenfe foarte înalte (în domeniul microundelor). Se caracterizează printr'un factor de calitate (v.) foarte mare, care, penfru cavităfi de Dlumb cufundate în heliu lichid, poate ajunge la 2 • 106. Se deosebesc două mari tipuri de cavităfi rezonante: convexe, şi cu concavităfi. Tipurile folosite în practică sunt cele cu concavităfi, deoarece în concavităfi se produce o mărire a intensităţilor câmpului electromagnetic. Repartifia câmpului electromagnetic în cavită-file rezonante se poate calcula exact pentru ca» vităfile de forme regulate şi cu perefi perfect conductori, şi cu aproximaţie, pentru forme mai complicate, cum şi pentru perefi imperfect conductori. Tabloul de mai jos cuprinde frecventele de rezonanfă pentru modul fundamental de osci|afie, ale unor cavităfi rezonante simple. Ele admit, afară de frecvenfă fundamentală, un spectru infinit de frecvenfe de rezonanfă, cari nu sunt totdeauna multipli întregi ai frecvenfei fundamental». Tabela uprinde şi factorul de calitate Q, definit, ca şi pentru circuitele cu constante concentrate, prin câtul dintre lăfimea curbei de rezonanfă care corespunde unei atenuări de 3 db şi dublul frecvenfei de rezonanfă. Tipul de cavitate rezonaniă Frecvenţa fundamentală de rezo-nanfă Q Sferă de rază a c 2,28 a 1,024 ~ 0 Cilindru circular de rază a şi înălfime Zq c 2,61' a 1,414 a ' 5,+ • 2 So Prismă cu baza pătrată de latură a, şi înălfime *o c 2,83 a 1,41 * ' '+-57- 2 Zq Cuplajul cavităfilor rezonante cu alte circuite se poate realiza cu ajutorul unor bucle, al unor sonde, sau al unor fluxuri de electroni unde c e vitesa de propagare a luminii în vid, 8= yp/rcci), p fiind rezistivitatea materialului din care sunt făcufi perefii, iar o), frecvenfă de lucru. Formulele din tabelă sunt calculate în ipoteza că grosimea perefilor e mult mai mare decât d şi că ei nu prezintă fante, fiind continui. De asemenea, ş’a admis ca spafiul din interiorul 646 cavităţii rezonante e vid. Dacă acest spafiu e umplut cu un material care prezintă o permitivi-tate s şi o permeabilitate fi, valorile frecvenţelor fundamentale vor fi de Vejjl ori mai mari, materialul respectiv fiind omogen, isotrop şi nedisipativ. între două distribufii de câmp Em, Hm, respectiv En, Hn, corespunzând unor pulsafii proprii de rezonanfă com şi con, există totdeauna relafiile \lm-EnHJlbTp; circuit electrique antiresonnant, circuit oscillant parallele; Parallelschwingkreis; antireso-nance circuit, parallel-resonance circuit, rejector circuit; pârhuzamos nezgokor]; Circuit electric format în principal din legarea în paralel a unei bobine cu un condensator. Prezintă fenomenul de rezonanfă de curent — prin opozifie cu circuitele electrice de rezonanfă, formate prin legarea în serie a unei bobine cu un condensator şi cari prezintă rezonanfă de tensiune. 4. ~ electric cu întoarcere prin pământ [iţenb C BQ3BpaT0M Hepe3 seMJIrO; circuit â retour par la terre; Stromkreis mit Erdruckleitung; ground-return circuit; foldvîsszavezeteses âramkor]: Circuit electric care are pentru ducere un conductor (sau două, sau mai multe conductoare în paralel), iar pentru întoarcere, pământul. i. ~ electric de apel [iţenb nocbiJiKH bm-30Ba; circuit d'appel; Ru^stromkreis; ringing circuit; felhivo âramkor]: Circuit electric alimentând un curent de apel care permite operatorului dela centrala telefonică de institufie să facă apelul posturilor dela această centrală fără folosirea unui inductor de mână. t. ~ electric de ascufire [nacCHBHan OTBeT-BJieHHan Iţenb; circuit d'aiguisage; Scharfen-stromkreis; sharpening circuit; elesito âramkor]. Te/c.: Cuadripol electric care transformă o impulsie dreptunghiulară sau lent variabilă în timp, într'o impulsie ascufită, care variază repede în timp. Se realizează adeseori, în mod simplu, cu ajutorul unui circuit de derivare pasiv. 7, ~ electric de axare [KOHTyp, ocesofl pery-JlHTOp; circuit d'axer; Achsenstromkreis; axing cir- cuit; tengelyvâlto âramkor]: Cuadripol electric folosit în tehnica impulsiilor, care schimbă axa impulsii-lor, fără a le schimba forma. Se deosebesc axarea pozitivă, în care valoarea medie a impulsiilor la ieşirea din circuit e mai mare decât la intrare, şi axarea negativă, la care valoarea medie la ieşire e mai mica decât la intrare. Acfiunea de axare se poate face continuu, sau periodic, sincronizat. 8. ~ electric de compensafie [K0Mll6HcaiţH0H« Han iţenb; circuit de compensation; Kompen-sationsstromkreis; circuit of compensation; kom-penzâlo âramkor]. Eli.: Circuit electric, cu ajutorul căruia se compensează, prin aport de energie, energia (de obiceiu în înaltă frecvenfă) parfial disipată în alt circuit electric, numit, în acest caz, circuit compensat. 9. ~ electric de ieşire [BbiKOAHafl iţenb; circuit electrique de sortie; Ausgangskreis; output circuit; belepesi âramkor]: Ultimul circuit electric al unui cuadripol, din care fac parte bornele sale de ieşire sau bornele sale secundare. io. ~ electric de intrare [BXO/ţHaH iţenb; circuit efacfrsque d'entree; Eingangskreis; input circuit; kilepesi âramkor]: Circuitul unui aparat de recepfie, care serveşte la acordarea acestuia pe frecvenţele de recepfie. it. ^ electric de operare matematică [3JI6K- TpH4ecKas iţenb c MaxeMaTH^ecKoe onepa- pOBaHHHe; circuit electrique d'operation mafhe-matique; elektrischer Stromkreis fur mathematische Operationen; electric circuit of mathematical operaţi on; villamos âramkor matematikai operâcioval]. Msi,, Elt.: Multipol ia care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire se obfine efectuând o anumită operafiune matematică cu tensiunile instantanee dintre bornele de intrare (şi, eventual, masa circuitului). Circuitele se numesc după felul operafiuniior matematice. Circuitul de adunare e un multipol la care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire e proporfională cu suma tensiunilor instantanee dintre bornele de intrare şi masa circuitului. Se realizează cu ajutorul circuitelor electronice şi al amplificatoarelor cu reacfie. Se foloseşte în special în maşinile matematice de tip analogic, şi la integratoare. Pentru adunarea a numai două mărimi, circuitul se reduce 1a un amplificator cu două tuburi electronice, având o sarcină anodică comună; tensiunile de adunat se aplică pe grilă, iar ieşirea se consideră între masă şi anod. Circuitul de derivare e un cuadripol la care tensiunea instantanee între bornele de ieşire e proporţională, în fiecare moment, cu derivata în raport cu timpul, a tensiunii dela intrare. Se realizează cu un circuit serie rezistenfă-capacitate, la care tensiunea de ieşire se ia ia bornele rezis-tenfei. Se foloseşte mai ales în tehnica impulsiilor, pentru obfinerea unei impulsii ascufite, plecând dela un semnal dreptunghiular. 47 658 Circuitul da împărfire e un multipol la care tensiunea instantanee de ieşire e proporţională, In fiecare moment, cu câtul a două tensiuni instantanee aplicate la bornele de intrare ale circuitului. Se foloseşte în maşinile matematice şi în unele servomecanisme. Circuitul de înmulfire e un multipol la care tensiunea instantanee de ieşire e proporfională, In fiecare moment, cu produsul tensiunilor instantanee aplicate la bornele de intrare. Se foloseşte în maşinile matemaHce şi în unele servomecanisme.j Circuitul de integrare e un cuadripoi la care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire e proporfională, în fiecare moment, cu integrala în raport cu timpul a tensiunii instantanee dela intrare. Se realizează, fie cu ajutorul unui circuit serie rezistenfă-capacitate, la care tensiunea de ieşire se consideră la bornele capacităfii, fie, mai bine, cu montaje de amplificatoare cu re-acfiune. Se foloseşte atât în tehnica impulsiilor, cât şi în maşinile matematice, la integratoare. Circuitul de logaritmare e un cuadripoi la care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire e proporfională, în fiecare moment, cu logaritmul tensiunii instantanee la intrare. Se poate realiza cu ajutorul unui fub electronic, având o rezistenfă foarte mare, în serie cu grila de comandă, ieşirea fiind la bornele rezistenfei ano-dice. Se foloseşte mult în voltmetrele electronice logaritmice, cari dau o indicafie proporţională cu logaritmul tensiunii aplicate. Circuitul de ridicare la putere e un cuadripoi la care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire e, în fiecare moment, proporfională cu tensiunea instantanee la intrare, ridicată la o putere dată. Se folosesc în special circuite de ridicare la pătrat, realizate cu ajutorul tuburilor electronice cari funcfionează în puncte în jurul cărora caracteristica poate fi aproximată cu o parabolă pătratică. Se foloseşte în maşinile matematice. Circuitul de scădere e un multipol la care tensiunea instantanee dintre bornele de ieşire e proporfională, în fiecare moment, cu diferenfa dintre două tensiuni aplicate între bornele de intrare ale sistemului. Se realizează cu ajutorul unui amplificator diferenfial. Se foloseşte atât în maşinile matematice, cât şi la măsurarea mărimilor electrice, la servomecanisme, etc. î. Circuit electric echivalent [SKBHBaJieHTHan iţeilb; circuit equivaîent; Ersatzsîromkreis; equi-valent circuit; potâramkor]. Elf.: Combinafie de elemente care, în domeniul care interesează, are o caracteristică electrică echivalentă (aceeaşi impedan-fă, etc.) cu aceea a circuitului sau a dispozitivului care funcfionează efectivşi al cărui echivalent este. 2. ~ electric eliminator [sarpaJK/ţaiomiîH (J)HJIbTp; circuit eliminateur; Ausscheidungsstrcm-kreis; eliminaiory circuit; vâlaszto âramkor]. Radio: Circuit electric acordat pe o anumită frecvenfă, care se introduce într'un lanf de transmisiune pentru a împiedeca transmiterea oscilafiilor cari au fre- Montarea circuitului eliminator în lanţul de transmisiune, a) circuit antirezonant montat în serie; b) circuit rezonant montat m derivafie; C) capacitate; L) inducfanfăj -A) şi B) secfiuni ale lanfului de transmisiune. cvenfa pe care e acordat. în forma lui cea mal simplă.circuitul eliminator e format dintr'un circuit antirezonant, montat în serie (v. fig. a), sau dintr'un circuit rezonant, montat în derivafie (v. fig.b) între două secfiuni ale lanfuluide transmisiune. Prima dispoziţie e recomandată când secfiunea a doua are o impedanfa d© intrare mică, iar a doua e recomandată când prima secfiune are o im-pedanfă de ieşire mare. s. ~ electric fantomă cu pământul [cjpaHTO MHaa TejierpacJmaH iţenb; circuit composite; Si-multanleitung; simplex circuit; foldeit fantomâram-kor]. Te/c.: Circuit fantomă format dintr'o pereche de fire în paralel, cu întoarcere prin pământ. — Sin. Circuit semifantomă. 4. ~ electric intermediar [îlpOMeHCyTQ^Hhiii KOHTyp; circuit intermediaire; Zwischenkreis;. intermediate circuit; kozbensoâramkor]. Radio: Circuit de acord, intercalat între două circuite osci-lante, cuplat şi acordat cu fiecare dintre ele. E constituit, de obiceiu, de un ansamblu de două bobine, cuplate inductiv cu circuitele oscilante respective şi legate printr'un condensator variabil. Se foloseşte, de exemplu, pentru mărirea selectivităţi recepfiei în radiocomunicafii.— şi pentru eliminarea parazifiîor. 5. ~ electric longitudinal [npoAOJibHaniţenb; circuit longitudinal; Lăngsleitung; longitudinal cir-, cuit; hossz-âramkor]. Te/c.: Circuit format dintr'un fir telefonic (sau din două ori mai multe fire telefonice în paralel) cu întoarcere prin pământ» sau prin oricari alte conductoare, afară de cele din compunerea circuitului metalic. o. ~ elecfric metalic [MeTaJiJiKqeCKafl iţenb? circuit metallîque; Metallisierstromkreis; metallic circuit; fem-âramkor]: Circuit elecfric din care nu face parte solul sau pământul. 4 7. ~ elecfric rejector [sarpamflaioiiţaniţeiib? circuit electrique rejecteur, circuit electrique bou-chon; Sperrkreis; rejector circuit, block circuit? zaro âramkor]: Circuit electric antirezonant, montat în linia de alimentare a unui receptor şi acordat pe frecvenfa care trebue blocată. — Sin. Circuit buşon. 8. ~ elecfric superfantomă fCBepX(|)aHTOM-Haa uenb; circuit superphantorne; Achterkreis^ superphantom circuit; szuperfantom âramkor]. Te/c..* Circuit telefonic combinat, obfinut din combinare® a două circuite fantomă, cari, Ia rândul lor, suntobfi-nute fiecare din combinarea a două circuite reale. Cu montajul cu două fantome şi o superfantomă se 659 pot transmite simultan, fără interferenfe mutuale, pa-truconvorbiri telefonice pe circuitele reale, doua pe circuitele fantomă şi una pe circuitul superfan-tomă, deci în total şapte convorbiri distincte. în practică, circuitele superfantomă se folosesc rar, din cauza dificultăţii de a obfine antiinductarea lor fafă de circuitele fantomă şi fafă de cele reale, ceea ce are ca rezultat un sgomot permanent, care perturbă convorbirea. 1. Circuif-poartă [HSMepHTeJibHaa iţenb; circuit porfe; Stromkreistur; door circuit; âramkor-kapu]. Elf.: Cuadripol care prezintă o rezistenfă de transfer infinită în momentele în cari e „închis11 şi o rezisfenfă de transfer mică şi constantă, în momentele în cari e „deschis". Comanda „închiderii" şi „deschiderii" se face prin impulsii. Există circuite-poartă cari rămân deschise numai cât timp se aplică o impulsie de amplitudine şi polaritate convenabilă pe electrodul de comandă al circuitului. La alte tipuri, poarta e deschisă de o impulsie şi închisă de alta, ambele trebuind să aibă amplitudini şi durate convenabile, destul de mari. Circuitele-poartă se folosesc Ia circuitele de numărat şi în reprezentarea pe ecranul oscilografului catodic a mărimilor electrice. 2. Circuit telefonic suprapus [HaJiOJKeHHHH îUJieHC]?; circuit superpose; zus.ătzlicher Stromkreis; superposed circuit; adalek âramkor]. Telc.: Cale telefonică adifională, obfinută din unul sau din mai multe circuite prevăzute normal penfru alte căi, astfel încât toate căile să poată fi folosite simultan, fără interferenţă mutuală. s. Citronelal [iţHTpoHeJiaJib; citronnellal; Citronelal; citronelal; citronnellal]. Chim.: CH3~C = CH—CH2—CH2-CH-CH2—CHO I 1 ch3 ch3 Aldehidă din clasa terpenilor aciclici, care se găseşte în uleiurile eterice de eucalipt, de lămâie şi de melisă. E dextrogiră şi are p. f. 204°. 4. Ciuntire [HCKameHHe cjigb; mutilation (de la parole transmise); Wortverstummelung; clip-ping; szocsonkitâs]. Telc.: Pierderea părţilor inifiale sau finale ale cuvintelor sau ale silabelor, datorită funcfionării imperfecte a dispozitivelor unui circuit telefonic acfionat de voce. 5. Ciur [rpoxoT, chto, perneTO; crible; Sieb; screen; rosta]. Tehn.: 1. Ţesătură de fire metalice sau tablă perforată, având ochiuri cu dimensiuni mai mari decât 1 mm, folosită penfru separarea prin cernere a granulelor de diferite mărimi ale unui maferial granular, sau pentru separarea unui fluid de dorpurile solide pe cari le confine. — Ţesăturile se execută cu ochiuri poligonale, de obiceiu pătrate, iar tablele perforate se execută cu ochiuri circulare sau poligonale (pătrate, dreptunghiulare, rombice, hexagonale, etc.). Dimensiunile ochiului, distanfa dintre ochiuri, modul de aranjare a lor, cum şi diametrul firului fesăturii, respectiv grosimea tablei, sunt standardizate. în standarde, ciururile sunt notate cu numere, egale cu mărimea diametrului sau a laturii interioare a ochiului de ciur (exprimată în milimetri). Ţesăturile şi tablele perforate ale căror ochiuri au dimensiuni mai mici decât 1 mm se numesc site. — 2. Unealtă constituită, în principal, dintr'o fesătură metalică sau dinfr'o tablă perforată (cu ochiuri ale căror dimensiuni sunt mai mari decât 1 mm) plană sau în formă de cilindru sau de trunchiu de con, montată pe una sau pe mai multe rame de lemn sau de metal, şi care e folosită la separarea prin cernere a granulelor de diferite mărimi ale unui material sau pentru separarea unui fluid de corpurile solide pe cari le confine. Ciururile sunt folosite la analiza granulometrică a materialelor, la eliminarea granulelor de var nestins din laptele de var, la sortarea seminfe lor, la obfinerea sorturilor de agregare minerale penfru lucrări de construcfie, la clasarea minereurilor, etc. — Din punctul de vedere al mobilităfii lor, se deosebesc ciururi fixe şi ciururi mobile. Ciururile fixe pot fi aşezate orizontal (penfru fluide) sau înclinat (pentru materiale granulare). Ciururile înclinare pot avea inclinafie mică, materialul fiind mişcat pe ele prin mijloace mecanice, sau pot avea inclinafie mare (50-*45°), materialul mişcându*se pe ele prin gravitafie. Materialul poate fi adus pe ciur la partea superioară a lui (manual, cu lopata, — sau mecanizat, cu benzi transportoare, cu transportoare cu cupe, cu ra-clete, etc.), sau poafe fi aruncat de jos în sus, cu lopata (de ex. la ciururile de şantier). Ciururile mobile pot fi aşezate orizontal sau pufin înclinat. Ele pot fi acfionate manual sau prin dispozitive mecanice. După felul mişcării se deosebesc: ciururi oscilante, cari execută o mişcare de „du-te, vino", în planul lor, sau o mişcare pendulară; ciururi vibrante cu ramă mobilă, Ia cari mecanismul de producere a vibrafiilor acfionează asupra ramei; ciururi vibrante cu ramă fixă, la cari mecanismul de producere a vibrafiilor acfionează asupra suprafefei de cernere; ciururi cu impact, cari sunt scuturate prin aplicarea de lovituri, Ia intervale rare; ciururi rotitoare, constituite dintr'un cilindru care se roteşte în jurul axului său; etc. e. Ciuruire [npoceHBaime; criblage; Sieben; screening; rostalâs]. Tehn.: Operafiunea de separare, cu ajutorul ciururilor, a granulelor de diferite dimensiuni ale unui material granular, sau de separare a unui fluid de corpurile solide pe cari le confine. Granulele, respectiv corpurile solide, sunt separate prin trecerea materialului granular, respectiv a fluidului, prin unul sau prin mai multe ciururi (de obiceiu suprapuse). Prin ciuruirea cu un singur ciur, separarea materialelor granu!are se poate face numai în două clase (sorturi): în sortul format din granule cu dimensiuni mai mari decât ale ochiurilor ciurului (cari rămân pe ciur) şi în sortul format din granule cu dimensiuni mai mici decât ale ochiurilor ciururilor (cari trec prin ciur). Prin trecerea succesivă a materialului prin mai mulfe ciururi cu ochiuri 42’ 660 de mărimi diferite, se pot separa unu sau mai multe sorturi de materia!, cu granule de mărimi cuprinse între doua limite; pentru a obfine n sorturi de material sunt necesare n — 1 ciururi diferite. 1, Clacare [apofiofi (H30JlHT0pa); claquage; Durchschlag; disruptive discharge; âtutes], Elf, Străpungerea materialului dielectric dintr’un element de circuit sau dintr'un aparat elecfric, sub o tensiune superioară celei corespunzătoare rigi-dităfii dielectrice a materialului respectiv. 2. Clachetă [xrconymKa; ciaquette; Klaquett; claquette; klakett]. Cinem.: Tablou cu inscripfii, care se filmează la începutul fiecărui cadru al filmelor artistice, în vederea identificării uiterioare a cadrului respectiv (în scopul prelucrării şi ai montării). De obiceiu, pe clachetă sunt notate: numirea filmului, felul filmării (sincronă sau mută), numărul de ordine al cadrului din scenariul regi-sorial şi numărul de ordine al dublului (al filmării repetate a aceluiaşi cadru). s. Clădire [3/ţaHHe, CTpoeHHe, coopy>KeHHef AOM; bâtiment; Gebăude; building; epulet]. Arh., Cs.: Construcţie supraterană alcătuită din perefi, planşeuri, acoperiş, şi din alte elemente de construcfie auxiliare (ferestre, uşi, scări, etc.), care serveşte la adăpostirea oamenilor, a animalelor, a materialelor, a unor instalafii sau utilaje, a unor servicii sau institufii publice, etc. Din punctul de vedere al destinafiei, clădirile se împart cum urmează: clădiri de locuit (case, vile, blocuri, etc.), clădiri de utilitate publică (clădiri de administrafie, şcoale, muzee, teatre, băi, gări, etc.), clădiri industriale (hale de fabrici, centrale, remize, uscătorii, etc.), clădiri pentru depozitarea produselor sau a mărfurilor (magazii, silozuri, docuri, etc.) şi clădiri agricole (grajduri, sere, etc,). Clădirile de utilitate publică şi cele de locuit cari au aspect şi proporţii monumentale se numesc edificii. i. Clapef elecfric [3JieKTpnqacKHH KJianaH; clapet electrique; elektrische Klappe; elecfric clack; vîllamos csspanttyu]. Elf.: Dispozitiv electric format, în principal, din doi electrozi df simetrici, cufundafi într'un electrolit, care permite curentului electric să treacă prin electrolit într'un singur sens. — Sin. Supapă electrolitică. s. Cleisen, balon ~ [KOJi6a KjieH3eHa; ballon C.; C.-Kolben; C.fs flask; C. iombik]. Chim.: Recipient de sticlă, folosit în laborator penfru distilări în vid. E consîituit dintr'un balon sferic, dintr'un gât cu două ramuri şi un tub de sticla pentru ieşirea vaporilor. o. Clemensen, metoda ~ [ctioeo6 KjieMeHceHa; methode C.; C.-sches Verfahren; C.'s method; C. eljârâs]. Chim: Metoda de reducere a grupării carbonil cu zinc amalgamat şi acid clorhidric. 7. Cleşte de scoatere a crampoanelor [KJienţH BbiTaCKHBaHHH EOCTbiJien; pince â cram-pons; Schienennagelzange; spike tongs; sinszeg- Balon Cleisen. fogoj, C. Unealta formată^ dintr'un cieşfe ale cărui mânere sunt legate 'printr'o articu-lafie de capătul unei pârghii asemănătoare cu pârghia de cale (v.). Pentru scoaterea crampoanelor, se prinde capul cramponului între fălcile deştelor şi Se apasă pe capătul Cleşte de ^scoaterea a crampoa- pârghiei, al cărei căi- .. . , ,vnel?r\. . . . ». ... 1) cleşte; 2} pârghie; 3) sabo*u! caiu sa sprijine pe co- pârghiei! 4) călcâi!,, roana şinei. «. Cleşte fixe [KjieiiţH llihh; tenaille fixe; feste Zange; fixed tongs; fix fogo]. V. sub Cleşte pentru şine. s. ~ mobile pentru transportat şine [KJiema fljm nepe^BHJKeHHH tenailles â rails; Schie- nentragzange; rai 1 tongs; sinszâllitâsi fogo], V. sub Cleşte pentru şine. 10. Cleşte pentru traverse [KJienţH ftJix mnaJi; tenaille pour traverses de chemin de fer; Eisen-bahnschwellenzange; railwây sleeper tongs; talp-fa-fogo]. C. f.: Cleşte de dimensiuni mari (lung de cca 85 cm), cu fălcile arcuite şi terminate cu câte un cioc ascuţit şi cu mânerele fermina- Cleşte pentru traverse, a) vedere laterală; b) vedere de sus. te cu un ochiu (circular sau oval), folosite la manipularea traverselor de cale ferată, când sunt introduse sau scoase din cale. 11. Clidonograf [KJIHAOHOrpa(J>; klydonographe; Klydonograph; klydonograph; klidonogrâf]. Elf.: Aparat în care efluviile sau egretele înregistrate fotografic (figurile Lichtenberg) permit detectarea supratensiunilor, determinarea naturii, a polarităfii şi a ordinului lor de mărime. Se compune dintr'un electrod fix cu vârf care apasă un film fotografic rotitor pe un cilindru rotitor. La aparifia unei supratensiuni între electrod şi cilindru, se produce o descărcare care provoacă pe film figuri Lichtenberg, din a căror formă şi mărime se deduc amplitudinea şi polaritatea tensiunii de descărcare cum şi inclinarea frunfii undei mobile respective. Aparatul se racordează la linia electrică prin intermediul unui divizor de tensiune capacitativ. Ei dă o precizie de evaluare cuprisă ntre cca 15 şi 30%. 12. Clorfenoli [XJlGpO(|)eHOJibi; chlorphenois; Chlorphenole; chlorphenois; klorfenoiok]. Chim,: Compuşi obfinufi prin clorurarea fenolului, Se formează, în părfi egale, orto- şi para-clorfenol, iar prin clorurare mai avansată, 2,4- şi 2,6-di-clorfenoli, şi, final, 2, 4, 6-triclorfenol. Orto-clorfenolui e un lichid cu p. t. 70°, p. f. 175°, cu miros neplăcut şi persistent, solubil în solufie de sodă. Se prepară industrial prin încălzirea o-diclorbenzenului cu alcalii şi săruri 66 f de cupru sub presiune puternica. O-clorfenolul e întrebuinfat la prepararea brenzcatehinei, a oxi-mercurortoclorfenolatului de sodiu, HOKg- Cgl^-ClONa, care e întrebuinfat ca săpun desinfectant, iar amestecat cu sulfat de sodiu, cu un colorant şi păcură, ca baif. i. Para-clorfenolul se prezintă în cristale foarte pufin solubile în apă şi foarte solubile în alcool şi în eter, cu p. t. 37° şip. f. 217°; are miros neplăcut şi persistent. Se poate prepara prin: acfiunea clorurii de sulfuril asupra fenolului; încălzirea p-diclorbenzenului la 190*s*195°, cu leşie de sodiu în solufie de alcool metilic. Clorului, isotopii ~ [H30T0EJbi xjiopa: isotopes du chlore; Chlorisotope; chlorine isotopes; klor-izotopok]. Fiz.; Se cunosc următorii isotopi ai clorului: clorul 33, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăjire de 2,4 s, obfinut prin reacfiile nucleare S32 (d, n) CI33, S33 (p, n) CI33; clorul 34, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 33 min, obfinut prin reacfiile nucleare P3* (a, n) CI34, S33 (d, n) Ci34, S32 (t, n) CI34, CI35 (n, 2n) CI34, CI35 (y, n) CS34; clorul 35, care se găseşte în proporfie de 75,4% în clorul natural; clorul 36, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni sau prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 2 • 106 ani, obfinut prin reacţiile nucleare CI35 (n, y) CI36, CI35 (d, p) CI26; clorul 37, care se găseşte în proporfie de 24,6% în clorul natural; clorul 38, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 38,5 min, obfinut prin reacfiile nucleare CI37 (d, p) CF, CI37 (n, y) H38, K41 (n, y) Ci38. s. Coală de autor [aBTopcKHH jihct; feuille d’auteur; Autorbogen; author paper sheet; szer-zoiv]. Arfe gr.: Unitate de măsură a „volumului" părfii elaborate de autor dintr'o lucrare editată sau destinată editării, egală cu 40 000 de semne tipografice, respectiv cu 3000 cm2 de desen. Serveşte ca indice de apreciere a muncii autorului. 4. ~ de editură [H3^aTejiBCKHH jihct; feuille d'edition; Ausgabebogen; edition sheet; kiadoiv]: Unitate de măsură a „volumului" unei opere editate sau destinate editării, egală cu 40 C00 de semne tipografice, respectiv cu 3000 cm2 de desen. Se măsoară în coaie de editură atât parfea elaborată de autor, cât şi cea adăugită de editură (prefafa editurii, comentarii redacfionale, coîontitluri, ilustraţii şi vignefe adăug;te de editură, etc.). Serveşte-ca indice de apreciere a producfiei editurii. 5. ~ de hârtie [6yMaîKHbîH JIHCT; feuilie de papier; Papierbogen; sheet of paper; pepiriv]: Hârtie de formă dreptunghiulară şi de format mare, folosită la tipărit/ la scris, desenat, împachetat, etc. Coaiele de hârtie pentru tipar au formatele de 540X840, 610X860, 700X10C0 şi 700X1080mm. e. ~ de tipar [nenaTHbJH jihct; feuille d'impres-sion; Druckbogen; printed sheet; nyomdaiiv]: Unitate de măsură a volumului unâi lucrări tipărite, egală cu o jumătate de coală de hârtie (v.) tipărită; serveşte ca indice de apreciere a muncii prestate în întreprinderile poligrafice penfru realizarea lucrărilor. 7. Coastă [npHTBOp (GKOHHblH HJ1H AB6p-hoh); battee; Schlagleiste; frame Iedge; utkozolec]. Ind. lemn.: Riglă (cu secfiune dreptunghiulară sau profilată) aplicată pe latura din spre axa de simetrie a unei uşi sau a unei ferestre duble de mobilă, pentru a asigura o închidere etanşă. — Sin. (impropriu) Şlaglaist. 8. Cobaltului, isotopii ~ [H30T0nbiK06ajibTa; isotopes du cobalt; Kobaltisofope; cobalt isotopes; kobalt-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai cobaltului: cobaltul 55, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul* de înjumătăfire de 18,2 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Fe54 (d, n) Co55, Fe54 (pf v) Co55.' cobaltul 56, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 72 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Fe56 (d, 2n) Co56, Fe54 («, np) Co56, Ni58 (d, a) Co56; cobaltul 57, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 270 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Fe56 (d, n) Co57, Fe56 (p, 7) Co57; cobaltul 58, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni sau prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 72 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Mn55 (a, n) Co58, Fe57 (d, n) Co58, Fe58 (p, n) Co58, Fe56 (a, np) Co58, Ni60 (d, a) Co58; Ni53 (n, p) Co58; cobaltul 59, care e isotopul natural al cobaltului; cobaltul 60, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înju-măfăfire de 5,3 ani, obfinut prin reacfiile nucleare Co59 (d, p) C06O Co59 (n, y) Co^o, Ni62 (d, a) Co60, Cu63 (n, a) Co60 (se cunoaşte şi un isomer al cobaltului 60, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 10,7 min), 9. Coeficient de aderenfă [KC3$c|)Hi3iHeHT CiţenJieHHfl; coefficient d'adherence; Adhărenz coeffizient; adhesion coeficient; csafolasi tenyezo]: Coeficient de frecare corespunzător unei frecări egale cu aderenfa (v.). 10. Coeficient de atenuare: Sin. Atenuare (v.). u. Coeficient de corecfie [nonpaso^HbiH K03$- 4)Hn;HeHT; coefficient de correction; Korrektur-koeffizienf; correction coefficient; javitotenyezo]. Metr.: Numărul cu care trebue înmulfită o indicaţie a unui instrument de măsură, pentru a obfine valoarea mărimii măsurate. 12. Coeficient de direcfivifafe a! unei antene [ko-3(J)(i)HiTHeHTH HarjpaBJieHHCCTH aRHTeH w; coefficient de directivite d'une antenne; Antennen-richtfaktor; directivify coefficient of an antenna; antenna*irânyszâm]. Radio: Numărul de decibeli corespunzător raportului dintre pătratul infensităfii câmpului radief în direcfia la care se referă coeficientul şi media pătratelor intensităfilor câmpurilor radiate în toate direcfiile spafiului, câmpurile fiind măsurate ia distanfa destul de mare. 13. Coeficient de inferacfiune [K03(|)(|)HiJ1HeHT BSaHMOAeKCTBHH; coefficient d'interaction; Wech-selwirkungsglied; inferaction factor; kolcsonha-tâsnak megfelelo fag]. Telc.: Factorul din expresiunea curentului la recepfie al unui fransductor, care provine din reflexiunile multiple la cele două capete. Penfru un fransductor care are o constantă 662 de transfer 0, impedanfeie imagine ZIt şi Zj2 şi impedanfeie terminale Zs şi ZRt acest coeficient k$ are expresiunea: l d . ~zR zIt -Zs zh+zR zlt — zs 1. Coeficientul de ocupare al unui circuit [epe-MH saHHTHOCTH; coefficient d'occupation d'un circuit; Belegungsdauerkoeffizient (-prozentsatz); operating time; lefogla!âsi idoszâm]. Telc.: Valoarea procentuală a raportului dintre suma „duratelor de ocupare" relative la diferitele convorbiri dintr'o perioadă determinată (de ex. 60 de minute consecutive) — şi durata perioadei considerate. 2. Coaficientul de pierderi prin reflexiune [ko-9<|)c})nu;eHT noTepb npa OTpaHceîmH; coefficient d© perte due aux reflexions; Reflektionsverlustfak-tor; reflection factor (nrsmatch factor); reflexio-vesztesegi szâm]. Elf.: Raportul r dintre curentul absorbit de o sarcină a cărei impedanfa nu e adaptată sursei, şi curentul care ar fi absorbit de o sarcină a cărei impedanfa ar fi adaptată sursei. Dacă Zi şitZ2 sunt impedanfeie sursei şi a sarcinii = 42i r X+ZjT s. Cofref de branşament [oTBeTBHTeJibHan ko-po^Ka; coffret de branchement; Verteilungskasten, Verteilungsschrank; branch box; elosztoszekreny]. Elf,: Cutie metalică sau de material izolant, în care se face legătura dintre o linie electrică şi coloanele de alimentare cu energie electrică ale unei clădiri. Afară de piesele de legătură, co-fretul cuprinde siguranfe, uneori şi întreruptoare, pentru fiecare ramificafie.—Sin. Cofret de distribuţie. 4. Cofret de disfribufie: Sin. Cofret de branşament (v.). 5. Cojre [06/ţHpaHHe; ecorţage; Schălen; stripping; hântolâs]. Tehn.: Operafiune de aşchiere efectuată mecanizat, prin care se îndepărtează de pe lingouri sau de pe produse laminate stratul exterior degradat (stratul de oxizi, de scorii, incluziuni). — Sin. Decojire. 6. Coloană Glinsky. Ckim.: V. Glinsky, co-oană 7. Coloare* [iţBeT; couleur; Farbe; colour; szin]. Fiz.: Proprietate a câmpurilor vizuale, care perm'te ochiului să deosebească între ele două părfi vecine, omogene şi eg^l iluminate, văzute simultan. Excitaţia care provoacă sensafia de coloare poate fi datorită, fie unei radiafii electomagne-tice monocromatice cu o lungime de undă în vizibil (coloare spectrală), fie unui amestec de două sau de mai multe colori spectra'e. Pentru reperarea unei excitafii de coloare (adică a unei anumite colori de o anumită strălucire) sunt necesare şi suficiente trei colori spectrale de referinţă, de străluciri egale, date. (Termenul coloare se utilizează şi cu sensul de excitafie de coloare). Orice excitafie de coloare e reprodusă prin amestecul, în proporfii (adică în străluciri) determinate, a celor trei excitafii de colori de referinfă (colori fundamentale), cari trebue alese astfel, încât niciuna dintre ele să nu poată fi obfinută prin amestecul celorlalte două (sistem tricromatic). în colorimetrie se folosesc, fie sistemul tricro-matic RVI, în care colorile fundamentale sunt roşul, verdele şi indigoul, fie sistemul tricromatic RGB (definit mai precis), în care colorile fundamentale sunt roşul corespunzător radiaţiei pe lungimea de undă de 7000 A (R), verdele corespunzător radiafiei pe lungimea de undă de 5461 A (G) şi indigoul corespunzător radiafiei pe lungimea de undă 4358 A (B). — în sistemul RVI, orice excitafie de coloare c' C e reprezentată printr'o ecuafie fricromatică de tipul c* C~r R+v* V+i' I, în care c\ r', v' şi i' sunt valorile „cantităţilor" (strălucirilor) de coloare, respectiv de roşu, verde, şi indigo, iar C, respectiv R, V, I sunt unităfile de măsură tricro-matice (egale) ale strălucirilor acestor colori. Unităfile tricromatice R, V, I formează, împreună cu C, un sistem coerent de unităfi, astfel încât în sistemul tricromatic c' = r’ + v' + i'. Rapoartele f v’ i' r' + v' -bi’ 1 r'-f'y'-H' r'+v'-f i* se numesc coeficienfi tricromatici. Folosind coeficienţii tricromatici, cari verifică relafia r -f z;4-i= 1, ecufia fricromatică se scrie sub forma \C=*rR+vV + il, care, pentru albul de referinfă (cu unitatea d© măsură S) devine = /, albul de referinfă fiind coloarea obfinută prin amestecul în „cantităţi" egale al celor trei colori fundamentale.— în sistemul RGB se foloseşte ca alb de referinfă albul standard, care e coloarea spectrului de egală energie (spectru care cuprinde energii radiate în unitatea de timp egale, în intervale de lungimi de undă egale). Penfru reprezentarea grafică a colorilor se foloseşte, fie triunghiul colorilor, fie diagrama lor, Triunghiul colorilor e un triunghiu echilateral, a cărui înălfime reprezintă unitatea de măsură a strălucirii şi ale cărui vârfuri reprezintă unităfile excitafiilor de colori fundamentale. Drept coordonate se folosesc coeficienţii tricromatici, coordonatele r, v, respectiv i, ale punctului reprezentativ al unităfii unei excitafii de coloare C fiind di-stanfele dintre punct şi laturile VI, RI, respectiv RV ale triunghiului; coordonatele punctelor din interiorul triunghiului sunt considerate pozitive. Punctul reprezentativ al unităfii de excitafie a albului de referinfă e situat în centrul triunghiului. Diagrama colorilor e o reprezentare a unităţilor de excitafie a colorilor într'un sistem de două axe rectangulare, în care abscisa şi ordonata reprezintă doi dintre coeficienţi tricromatici, de obiceiu r şi v, al treilea coeficient fiind egal cu diferenfa dintre unitate şl suma celorlalfi doi,. 66S Prin amestecul în diferite proporţii a două cantităţi11 de excitaţii de colori Ci şi C2 se obfine unitatea de excitaţie a unei a treia colori C3, al cărei punct reprezentativ e situat pe dreapta Q C2.— Se numesc colori complementare două colori cari, prin amestecul lor într'un anumit raport de cantităfi, reproduc albul standard. Punctele reprezentative ale unităfilor de excitafie a două colori complementare sunt situate daci pe o dreaptă care trece prin punctul reprezentativ al unităţii albului standard. Locul geometric al punctelor reprezentative ale unităfilor de excitafie a colorilor spectrale, într'o reprezentare grafică, se numeşte curba colorilor. Punctele dreptei care uneşte extremităţile curbei colorilor reprezintă unităfile de excitaţie a colorilor purpurii, obfinute prin amestecul roşului cu violetul. Regiunea dintre curba colorilor şi dreapta colorilor purpurii extreme cuprinde toate colorile posibile şî se numeşte câmpul colorilor. Afară de sistemele tricromatice RVj şi RGB, se ■foloseşte, uneori, sistemul tricromatic XYZ, ale cărui colori fundamentale X, Y şi Z sunt colorile aşezate în vârfurile unui triunghiu ales astfel, încât latura XY să fie tangentă în punctul R la v ■ > c, V. curba colorilor spectrale din sistemul RGB (v. fig), latura YZ să fie tangentă la aceeaşi curbă în llh Curba colorilor. IV, Reprezentarea unei colori în sistemul monocromafic. punctul corespunzător colorii radiafiei cu lungimea de undă de 5030 A, iar latura XZ să fie locul geometric al colorilor de „strălucire nulă". Unităţile tricromatice X, Y, Z safisfac condifiunea ca punctul reprezentativ al unităfii de excitafie a albului standard E, să fie în centrul triunghiului, deci: 1 E=^X + ^r + | 2. Afară de sistemele tricromatice, se foloseşte un sistem monocromafic de reprezentare a colorilor, prin amestecul unei colori spectrale cu alb standard. în acest sistem, o coloare e caracterizată prin luminozitatea ei, prin nuanţa spectrală şi prin saturafie. Luminozitatea unei colori C se exprimă prin strălucirea acelei colori (suma strălucirilor colorii spectrale şi a albului standard necesar penfru reproducerea colorii), exprimată în unifăfi fofometrice. Nuanfa spectrală a colorii se exprimă prin lungimea de undă a radiatei corespunzătoare colorii spectrale respective. Lungimea de undă se determină prin punctul de întâlnire M al curbei colorilor spectrale cu semi-dreapta care frece prin punctul reprezentativ al albului standard şi prin punctul reprezentativ al CE colorii C. Saturaţia e dată de raportul ---al segmentelor acestei drepte. 1. Coloranfi. Chim.: Sin. Materii colorante (v.). *. Colorarea materialelor textile [onpaCKa TeKCTHJibHbix MaTepaaJiOB; peinture des ma-teriaux textiles; Textilfărberei; dying of textil ma-terials, tissue colouring; textilanyag-szinezes], Ind. text.: Ansamblul operaţiunilor prin cari se fixează materiile colorante pe diferite materiale textile. Fixarea se poate face, fie prin reacţie chimică între anumite grupări ale fibrei textile şi ale materiei colorante, fie prin absorpţie, adică prin deplasarea materiei colorante din solufia colorantă în lichidul din spaţiile intramicelare ale fibrei, fie prin adsorpţie, sau prin forţe coulombiene dintre ionii din baia de colorant şi fibrele de bumbac cari, în contact cu apa mai puţin disociată, se încarcă cu sarcină electrică negativă. La fenomenul complex al colorării participă, de obiceiu, mai multe, sau chiar toate procesele indicate mai sus. Colorarea materialelor textile se face, de obiceiu, în două faze: operaţiuni preliminare — şi colorarea propriu zisă, incluziv refratarea eventuală a materialului colorat, pentru ameliorarea aspectului colorării sau mărirea rezistenţei faţă de lumină, faţă de substanţe chimice, ac}iuni mecanice, temperatură, etc. în cazul fibrelor vegetale, operaţiunile preliminare mai importante sunt: înmuierea (v. înmuierea textilelor), descleirea (v.), albirea (v, Albitorie), mercerizarea (v.) şi fierberea timp de 3"-6 ore, sub presiune, într'o soluţie de hidroxid de sodiu 3°, cu adaus de 1 % înmuiant. . Operaţiunile preliminare pentru fibrele animale sunt: albirea, carbonizarea (v. sub Carbonizarea lânii), piuarea (v.), spălarea, mărirea afinităţii pentru coloranţi (care se foloseşte, în anumite cazuri, pentru ţesături uşoare, şi care se poate realiza prin tratare cu acid clorhidric, cu sulfocianură de potasiu, cu hidroxid de sodiu), înlăturarea încâlcirii (care se face prin introducerea materialului într'o baie cu apă rece, în care se adaugă hipo-clorit de sodiu şi apoi acid clorhidric). Materialele textile artificiale şi sintetice nu au„ de obiceiu, nevoie de operaţiuni preliminare colorării. 664 Colorarea propriu zisă depinde de natura materialului textil, cum şi de natura colorantului cu care se face vopsirea. Se deosebesc mai multe colorări. — Colorarea cu materii colorante acide (electrolifi cu grad mare de disociafie, cari conţin un anion colorant) e utilizată, în general, la colorarea fibrelor animale, pe cari acestea se fixează prin formare de săruri cu grupările COOH şi NH2 din lanţurile poiipeptidice conţinute în moleculele acestor fibre. în baia de colorare se adaugă acid mineral, care activează reacţia. Pentru menţinerea unui echilibru şi pentru reglarea procesului, se introduce în baie sare Glauber (v.), ca regulator. — Se folosesc următoarele sisteme de colorare cu coloranţi acizi: Colorare cu colorant? cari egalizează bine; temperatura de colorare e de cca 100°, şi durata colorării, de V2 oră; se obfin colori rezistente la alcalii şi la frecare; — colorare cu coloranfi cari egalizează slab, în care caz e necesar un procent mare de sare Glauber şi un procent mic de acid; temperatura de colorare inifială e de 50° şi cea finală, de 100°; durata de colorare e de o oră; se obfin colori cu aceleaşi calităfi ca şi cele din cazul precedent; — colorare cu coloranfi rezistenfi la lumină; temperatura de colorare inifială e de 35° şi cea finala, de 100°; durata e l1^ ora; se obfin colori durabile;—colorare cu coloranfi slabi acizi; baia se acidulează cu acid acetic sau cu acid formic, iar la sfârşit se adaugă o cantifate mică de acid sulfuric; temperatura de colorare inijialâ e de 40°, iar cea finală, de 100°; durata colorării e de o oră;— colorare cu coloranfi cari colorează în acetat de amoniu în locul acidului care ar produce o absorpfie inegală; temperatura inifială e de 40°, iar cea finală, de 100°; durata e de o oră; —colorare cu coloranfi universali cari colorează în baie neutră, la temperatura inifială de 60° şi, finală, de 100°, timp de l/2 oră; colorile obfinute nu sunt prea rezistenfe;—colorare cu derivafi ai fenoiftaleinei la temperatura inifială de 50° şi, finală, de 80°, timp de l/2 oră; colorile obfinufe sunt destul de rezistente;—colorare în prezenfă de alcalii, la temperatura inifială de 60° şi, finală de 90°, timp de o oră; colorile obfinute sunt vii, strălucitoare, însă foarte pufin rezistente; —colorare în prezenfă de săpun, penfru obfinerea de tonuri delicate. Colorarea cu maferii colorante bazice se face cu substanfe cari confin un cation colorant şi grupări aminice -întregi sau substituife (fuchsina, indaminele, oxazinele, tiazinele, fenezinele, cum şi multe maferii colorante azoice). în comerf se găsesc, de obiceiu, sub forma de săruri a!e acizilor clorhidric şi acetic — şi se disociază prin disolvare, punând în libertate acidul şi elementul colorant, care dă un lac cu mordantul. Pe fibrele animale şi pe mătasea artificială viscoză, se fixează direct. Materiile textile vegetale sunt slab colorate; de aceea, acestea se mordansează în prealabil prin tratare cu substanfe pe bază de tanrn (uieiu turcesc şi katanol). Temperalura de colorare e de cca 70°; colorafiile obţinute sunt frumoase, vii şi curate, însă pufin rezistente. Colorarea cu coloranfi direcfi sau azocoloranf? se face cu substanfe cari confin în molecula lor gruparea —N = N— şi fac parte din clasa materiilor colorante azoice. Aceşti coloranfi sunt în-trebuinfafi sub forma de săruri cari se disociază în solufie; colorează materiile textile animale şr vegetale direct, în baie slab alcalină sau neutră şi, în cazuri speciale, în baie slab acidă. în baie se introduce un procent mare de sulfat sau de clorură de sodiu, pentru a micşora solubilitatea materiei colorante (floculare). Se folosesc următoarele sisteme de colorare cu coloranfi direcfi : colorare în baia alcalină cu sare Glauber şi sodă calcinată; temperatura inifială e de 35°, iar cea finală, de 100°; durata colorării e de î/2,,,1 ora; — colorare în baie neutră fără sodă calcinată; procesul e similar celui precedent; — colorare în baie alcalină cu adaus de fosfat de sodiu şi săpun, la temperatura de colorare inifială de 35° şi, finală, de 100°; durata de colorare e de Vg-’l ora; — colorare în baie acidă, la temperatura da colorare inifială de 35° şi, finală, de 100°; durata de colorare e de oră; pentru ameliorarea rezis- tenfei, se adaugă 3% acid acetic. Pentru mărirea rezistenfei colorii fafă de diferifi agenfi mecanici* fizici, sau chimici, materialul textil colorat poate fi retratat cu bicromat de potasiu, cu sulfat de cupru, formaldehidă, clorură de var, paranitro-anilină diazotată, sau prin diazotare. Colorarea cu materii colorante de cadă se face cu substanfe cari nu sunt solubile în apă şi nu formează săruri solubile. Prin tratare cu acizi re-ducători, ele devin solubile, trecând în hidroderi-vafi sau în leucoderivafi. Sărurile acestor hidro-derivafi au caracter substantiv şi se fixează pe fibră. în contact cu aerul, hidroderivafii regenerează materia colorantă, care rămâne fixată pe fibră. Agenjii reducăfori, întrebuinfafi în practică pentru prepararea căzilor de colorare, sunt hidrosulfituf de sodiu şi rongalita (v.), în mediu alcalin. Băile de colorare ale materiilor colorante de cadă fiind puternic alcaline, nu se pot colora cu ele decât materialele textile vegetale. Unele maferii colorante din seria indigoului şi cele numite helindon pot fi, totuşi, reduse în prezenfa carbonatului de sodiu sau a amoniacului — şi pot servi la colorarea lânii. Coloranfii întrebuinţaţi sunt indigoul şi derivaţii lui, materiile colorante antrachinonice (in-dantrenice), indigosolii. Colorarea cu indigo comportă două operafiuni: prepararea băii mame (cada) şi prepararea băii de colorare. Baia mamă trebue să fie destul de alcalină, pentru ca colorantul să se disoive complet. Operaţiunea durează cca V4 oră. Baia de colorare trebue să fie cât mai pufin alcalină, penfru a nu altera calităfile materialului textil. Oxi-darea ieucobazei se face la aer, în cca 20 min. Colorarea cu materii colorante antrachinonice (indantrenice) şi cu derivafi hidron e similară celei cu indigo, baia fiind însă puternic alcalină. Oxi-darea se face tot la aer, în cca 30 de minute; ea poate fi accelerată prin spălarea materialului 665 colorai cu apă care confine bicromat de potasiu şi acid sulfuric. Colorarea cu indigosoli consistă în esterificarea leucoderivatului cu acid clorsulfonic, în prezenfa aminelor terţiare, şi în trecerea în sarea de sodiu a acestor sulfafi acizi. Indigosolii pot colora orice fel de materiale textile în solufie neutră, regenerând materia colorantă direct pe fibră, prin hidro-lîză acidă şi oxidafie. Afară de aer, oxidarea se poafe face *şi cu clorură ferică sau cu bicromat de potasiu, Colorafiile obfinute sunt foarte frumoase şi rezistente la lumină, la spălare şi la agenfi chimici. Colorarea cu materii colorante de sulf e asemănătoare celei cu coloranfi de cadă. Coloranfii respectivi se solubilizează prin reducere cu sulfură de sodiu, frecând în leucobază. După ce, sub formă de leucobază, colorantul pătrunde în fibră, el se reface prin oxidare. Excesul de sulfură de sodiu deschide nuanfa colorafiei. Coloranfii de sulf colorează bine bumbacul şi fibrele artificiale. Lâna nu poate fi colorată, fiind atacată de sulfura de sodiu din baie. Colorarea se face în prezenfa sodei calcinate (al cărei rol e de a menfine solufia alcalină) şi a sării Glauber. Tem» perafura de vopsire e de cca 100°. Operafiunea durează % oră. Se obfin colorafii foarte rezistente la spălat şi destul de rezistenfe la lumină, îa călcat, la acizi şi alcalii; sunt însă şterse (nu au vioiciune). Pentru o nuanfare mai frumoasă, materialul textil e retratat în ultima baie de vopsire cu perborat de sodiu, iar pentru obfinerea unei nuanfe închise, profunde, e retratat, după clătire, cu săpun, untdelemn şi sodă calcinată. — Colorarea cu materii colorante de developare, în care materia colorantă se formează chiar pe fibră, se foloseşfe, fie ca o colorare cu coloranfi de ghiafă (naffol), fie ca una cu coloranfi de oxidare (negru de anilină). — Pentru colorarea cu coloranfi de ghiafă, fibra se imbibă cu un component de cuplare (g-naffol, m-fenilendiamină şi naffol AS); apoi se înmoaie în solufia componentului diazotat. Se aleg astfel de componenfi, încât să rezulte o materie colorantă insolubilă, care să rămână Strâns legată de fibră. Spre deosebire de celelalte procedee de colorare, în cari se lucrează Ia cald, în acest procedeu se lucrează cu amestecuri refrigerente, — Colorarea cu coloranţi cari se desvoltă pe fibră prin oxidare (de ex. negrul de anilină) se poate face, fie prin im-bibare şi oxidare înfr'o singură baie, fie prin im-bibare şi oxidare în băi separate, fie prin imbi-bare şi oxidare în băi separate cu vaporizare. Se utilizează în special penfru materiile texiile vegetale (bumbac). Anilină se întrebuinfează sub formă de clorhdrat, iar ca ox’dant se întrebuinfează bicromat de potasiu în prezenfa unui acid mineral. Se pot obfine nuanfe dela roşu la negru, caracterizate printr'o mare rezistenfă. Nu se obfin colorafii galbene sau verzi. —- Colorarea cu materii colorante de mordanfi se obfine fixând coloranful pe fibre impregnate cu mordanfi. Materialul textil formează cu mordanţii „lacuri colorantei cari sunt combinaţii complexe, insolubile şi frumos colorate. Ca mordanfi se întrebuinţează săruri de fier, de crom, aluminiu, staniu sau antimoniu. Când se întrebuinţează ca mordant bicromatul de sodiu sau de potasiu* aceştia se descompun în acid cromic şi se fixează sub această formă pe fibră. Bicromatul oxidează o parte din materia colorantă, trecând în trioxid de crom, care se combină cu restul materiei colorante. Operaţiunea se numeşte cromare. Materiile colorante cu cari se face colorarea aparţin grupului antrachinonei, şi colorează lâna şi mătasea; nu colorează bumbacul, deoarece această fibră se combină greu cu sărurile metalice ale mordanţilor. Pentru colorarea materiilor textile de origine animală (lâna) se operează ca şi în cazul coloranţilor acizi. Ca mordanţi se întrebuinţează în special săruri de aluminiu în amestec cu acid tartric şi acid oxalic, cum şi săruri de crom în amestec cu acid lactic. Temperatura băii poate atinge 100°. Pentru colorarea mătasei, mordan-sarea se face, în general, cu sare de aluminiu. Pentru colorarea bumbacului, principalul coloranf întrebuinţat e roşul turcesc. Colorile obţinute sunt vii şi, uneori, mai închise decât materia colorantă inifială; ele sunt rezistente la lumină şî Ia agenfi chimici. Fibrele artificiale au o mare afinitate pentru coloranfii acizi. După vopsire, ele devin hidrofuge şi au o mare afinitate pentru grăsimi. Se deosebesc următoarele moduri de colorare a fibrelor artificiale : Colorare cu coloranfi solubili, cu adaus de sare Glauber în baie; temperatura de vopsire inifială e de 20°, iar cea finală» de 70°; durata operaţiunii e de o oră; după colorare, materialul se clăteşte şi se acidulează; — colorare cu coloranţi prin diezotare şi developare, la temperatura inifială de 40° şi, finală, de 75°; — colorare cu coloranţi bazici, ia temperatura iniţială de 50° şi, finală, de 70°, timp de V2 oră; — colorare cu coloranţi în suspensie, insolubili sau greu solubil? în apă, Ia temperatura iniţială d© 60° şi, finală, de 70°, timp de o oră. Materiile textile sintetice se colorează, în general, prin adaus de pigmenfi coloranţi în masa de filare. Grupările polare speciale —CO—NH, —CO—O» etc. uşurează fixarea coloranţilor. Lipsa acestor grupări se face simţită la vopsirea fibrelor poli-vinilice sau poliacrilice, colorarea lor prezentând mari dificuliăţi şi fiind posibilă numai sub presiune şi cu mordanţi. Aparatele în cari se efectuează colorarea depind de natura materialului şi a colorantului. — Colorarea bumbacului se face la maşini cu acţiune discontinuă (căzi de vopsit şi jiggere (v.) şi la maşini cu acţiune continuă — cele mai des folosite astăzi (foulard şi maşini cu trecere continuă). Firele de bumbac se colorează în sculuri, în bobine, suluri de urzeală şi funii, cu coloranţi direcţi, de sulf, de reducere şi, uneori, bazic*, în căzi sau în aparate cu trecere continuă. Colorarea firelor în bobine şi în suluri de urzeală se 666 face tn aparate în cari solufia de colorant circulă dela centrul căldării spre periferie. Bumbacul puf se colorează tn aparate cu acfiune continuă sau discontinuă, cu coloranfi de sulf (negru de sulf). Defectele Ia colorarea fesăturilor de bumbac sunt: pete, din cauza disolvării incomplete a colorantului, cum şi din cauza petelor existente în fesătură; dungi formate la maşinile de colorat, din cauza coaserii greşite a bucăfilor de fesătură; locuri nevopsite, din cauză că fesătura nu a fost bine fiartă; bronzarea colorii, din cauza unui exces de colorant; colorare inegală, din cauza preparării neregulate a fesăturii înainte de colorare, sau din cauza stoarcerii inegale sau a adăugirii neuniforme a solufiei de colorant în timpu! colorării. — Colorarea lânii se face în cazi asemănătoare cu cele folosite la colorarea bumbacului, sau în căzi închise, de ofel inoxidabil, în cari se realizează o reducere a consumului de abur cu 30—40% fafă de cel din căzile deschise. — Colorarea mătasei depinde de structura materialelor de colorat, cum şi de coloranfii întrebuinţaţi: fesăturile de mătase naturală şi artificială se colorează tn funie, fără întindere, sau în lăfime; cele de crep se colorează în căzi mecanice cu acfiune discontinuă, de tip închis sau deschis; cele netede (şaten, atlas, poplin, etc.) se colorează în jiggere automate, închise sau deschise. Colorarea în aparate continue nu e economică. E utilizată foarte mult colorarea pe foulard. Defectele ivite la colorarea materialelor de mătase sunt: inegalitatea colorii, consistând în dungi şi pete, rezultat al pregătirii defectuoase a procesului de colorare şi al nerespectării regimului şi a refetelor stabilite; cutele permanente, cari se formează pe fesătură din cauza răsucirii prea mari a funiilor; evantaliile sau razele, locuri necolorate cari apar la înnodarea capetelor funiilor de fesătură, când colorarea se face în căzi mecanice; marginile închise, cari se formează când fesătura a fost înfăşurată greşit pe sulurile jigge-relor, în special când colorarea se face cu colo-ranfi de cadă şi de sulf; locuri mai deschise sau «purici", cari se' formează din cauza unor substanfe chimice cu efect mecanic prea energic. Defectele de colorare pot fi înlăturate, prin recolorarea materialului în colori mai închise sau în negru. Locurile mai deschise sau cutele permanente nu mai pot fi înlăturate. Colorarea materialelor de bast (in, cânepă, urzică, ramie, iută, etc.) se efectuează în jiggere, în foulard sau în maşini cu trecere continuă. Stoarcerea se face pe calandre, iar uscarea, pe tobe uscătoare. Firele de bast se colorează manual, în căzi sau în centrifuge cu acfiune discontinuă. Defectele cari apar la colorarea materialelor de bast sunt: colorare inegală; pete; locuri murdare; etc., cauzate de nerespectarea procesului de colorare şi de spălarea defectuoasă a materialului, — cum şi slăbirea fesăturii, cauzată de nerespectarea regimului tehnologic la prelucrare. i. CoS©rimetrie[K0Ji0pHMeTpHfl; colorimetrie; kolorimetrische Probe; coloration test, colour test; kolorimetria]. Ch/m.: Metodă de determinare a concentraţiei unei solufii care confine un component colorat, prin măsurarea scăderii intensităţii unui fascicul de lumină când frece printr'un strat de grosime cunoscută din solufia considerată; măsurarea se poate face prin metode subiective, sau obiective, prin comparare cu o solufie de concentrafie cunoscută. Metoda se bazează pe „legea" Iui Beer-Lambert, care exprimă intensitatea It a unui fascicul de radiafie după trecerea lui printr'un strat de solufie absorbantă, în funcfiune de intensitatea Iq a fasciculului incident, de grosimea l a stratului de solufie şi de coeficientul de extincfie k al substanfe! absorbante: /^=/o* 10’w. Valoarea coeficientului de extincfie depinde de natura substanfe! disolvate absorbante, de lungimea de undă a luminii folosite şi de concentrafia solufiei, conform relafiei & = s • C, unde s e un coeficient care depinde numai de natura substanfei disolvate şi de lungimea de undă a luminii folosite, iar C e concentrafia solufiei în moli pe litru. Exprimând legea lui Beer-Lambert în forma: It=h- 10~6’c‘*, considerând coeficientul s constant pentru o substanfă disolvată dată, la o temperatură dată ş» pentru o lumină cu lungime de undă anumita, şs menjinând constantă grosimea l a stratului de lt solufie, transparenfa solufiei T = — depinde nu- h mai de concentrafia ei: T — YQ~~cCl. Se utilizează mai multe metode de determinare a concentrafiei necunoscute: Metoda solurilor etalon: în această metodă se întrebuinfează solufii etalon de concentrafii cunoscute. Solufia de cercetat se compară cu acestea în grosimi de strat egale. Concentrafia necunoscută e egală, respectiv foarte apropiată de concentrafia aceleia dintre solufiile etalon, a cărei transparenfă e egală, respectiv cea mai apropiată de transparenfa solufiei cercetate. Se fine seama că ochiul omenesc poafe distinge variafii de transparentă de cca 7%. Metoda nu are nevoie de respectarea legii lui Beer-Lambert. (Uneori, în loc de solufii etalon, se folosesc sticle colorate sau solufii preparate cu alte substanfe decât cea analizată, mai stabile în timp). Metoda fitrării colorimefrice: în această metodă, un volum anumit de solufie de analizat se compară cu un volum egal de apă, căreia i se adaugă dintr'o biuretă solufie colorată de concentraţie cunoscută, până la egalizarea transparentelor. Printr'un calcul simplu se obfine concentrafia necunoscută. Metoda egalizării: în această metodă se utilizează faptul că, pe baza celor de mai sus, pentru două solufii ale aceleiaşi substanfe, Sa extincţii egale, se obfine /î/^—Q/Q, şi deci concentrafiile sunf invers proporfionale cu grosimile 667 straturilor de solufie străbătute de lumină, dacă legea Iui Beer-Lambert e respectată. E metoda cea mai exactă, dar are nevoie de aparate speciale, uneori complicate, numite colorimetre. 1. Coloxilenă [KOJiOKCHJieH; coloxilene; Ko-loxilen; coloxilene; koloxilen]. Chim.: Substanfă obţinută prin purificarea mecanică şi chimică a bumbacului, urmată de tratarea lui într'o solufie de acid azotic şi sulfuric, până la nitrarea la un .anumit grad. E o substanfă intermediară la fabricarea celuloidului. 2. Combinaţie. Chim.: Sin. Corp compus (v.). 3. Combinaţie complexă. Chim.: Sin. Complex; Combinafie coordinativă. V. Combinafii coordi-native. 4. Combinor [T0K0pacnpe;ţeJiHTejih; combi-neur ou commutateur sequentiel; Steuerschalter; sequence switch; vezerkapcsolo]. Te/c.: Comutator folosit în telefonia automată pentru a produce, într'o anumită ordine de succesiune, variafii în constifufia circuitelor. 5. Combustie, analiză prin ~ [aaaJiH3 cnoco-€om CtfiHraHHH; analyse par combustion; Analyse durch Verbrennung; combustion analysis; eges âltali analizis]. Chim.: Metodă de analiză elementară a substanfeior organice, consistând în arderea unei cantităfi de substanfă în prezenfa unui oxidant şi în dozarea bioxidului de carbon şi a apei sau a azotului rezultat. Aparatul de combustie e format dintr'un tub de sticlă greu fuzibilă, de o anumită lungime, care poate fi încălzit cu gaz sau cu o rezistenfă electrică, şi încărcat, după o anumită regulă, cu o substanfă oxidantă anorganică, de exemplu cu un amestec de oxizi de cupru, de crom, plumb şi argint (oxidul de plumb are şi rolul de a fixa sulful, iar oxidul de argint, halogenii, dacă aceste elemente sunt confinute în substanfa de analizat). Determinările carbonului şi hidrogenului se fac simultan, prin arderea substanfei în curent de oxigen, în tubul de mai sus. Apa şi bioxidul de carbon cari se formează sunt absorbifi în vase speciale, cântărite în prealabil — şi cari confin materiale absorbante (de exemplu pentoxid de fosfor, pentru apă — şi asbesf impregnat cu hidroxid de sodiu, pentru bioxidul de carbon). La sfârşitul analizei, aceste vase se cântăresc din nou, calculându-se din diferenfele de greutate procentele de carbon şi hidrogen confinute de substanfă. Analiza elementară a azotului se face separat, substanfa arzându-se într'un tub asemănător, în curent de bioxid de carbon; gazele cari rezultă trec într'un azofometru încărcat cu solufie de 'bidrox'd de potasiu, care indică direct volumul de azot ^confinut în substanfă. După dimensiunile aparaturii de combustie şi cantitatea de substanfă necesară unei analize, se deosebesc: metoda macro, în care se folosesc cca 0,2 g, metoda semimicro, în care se folosesc cca 0,02 g şi metoda micro, în care se folosesc cca 0,002 g de substanfe. e. Compatibilitate [(îOBMecTHMOCTb; compa-fibilife; Vertroglichkeit; compatibilify; osszeferes]. Mat.: Proprietatea unui sistem de axiome de a nu se putea deduce din ele atât o teoremă, cât ş* negafia ei.— Sistemul Peano al axiomelor Aritmeticei (v.) şi sistemul Hilbert al axiomelor Geometriei euclidiene (v.) sunt exemple de sisteme de axiome cari au proprietatea de compatibilitate. ?• Compensare intramoleculară [MetfCflyMOJie-KyjinpHoe ypaBHGBSUiHBaHHe; compensafion intermoleculaire; Intermolekularkompensation; in-fermolecular compensafion; intramolekulâris kom-penzâcio]. V. sub Isomerie optică. a. Compensator de impedanfa [KOMneHcaTDp HMIie^aHCa; compensateur d'impedance; Schein-widerstandsausgleicher; impedance compensator; impedância-kiegyenlito]. Elf.: Refea electrică destinată să fie conectată cu o altă reţea sau linie, pentru a obfine o impedanfa rezultantă având o caracteristică de frecvenfă dată, într'un anumit interval de frecvenfe. b. Complex critic [kphthhsckhh KOMiuieKC; complexe critique; kritischer Komplex; criticai compound; kritikus komplex]. Chim.: Ansamblul produşilor din stările de transifie într'o reacfie chimică. V. sub Reacfie chimică. 10. Componentă activă [aKTHBHan cocTaBJia-lOilţaH; composante active; Wirkkomponente; active component; aktivkomponens]: 1. Curent sinusoidal în fază cu tensiunea la borne sinusoidală sau cu tensiunea electromotoare sinusoidală, şi care, adunat cu un curent sinusoidal de amplitudine adecvată şi în cuadratură cu această tensiune, dă o sumă egala cu intensitatea curentului elecfric a cărui componentă activă se consideră. — 2. Tensiune la borne sinusoidală şi în fază cu intensitatea curentului electric, care, adunată cu o tensiune electrică sinusoidală de amplitudine adecvată şi în cuadratură cu acest curent, dă o sumă egală cu tensiunea electrică sinusoidală, a cărei componentă activă se consideră. 11. Componentă reactivă [peaKTH3Han coc-TaBJlfliomaH; composante reactive, composante de reactance; Blindkomponente; reactive component, reactance component; reactivkoponens]: 1. Curent sinusoidal în cuadratură cu tensiunea la borne, care, adunat cu un curent sinusoidal de amplitudine adecvată şi în fază cu această tensiune, dă o sumă egală cu intensitatea curentului electric, a cărui componentă reactivă se consideră. — 2. Tensiune electrică sinusoidală în cuadratură cu intensitatea curentului electric, care, adunată cu o tensiune sinusoidală de amplitudine adecvată şi în fază cu acest curent, dă o sumă egală cu tensiunea electrică a cărei componentă reactivă se consideră. 12. Compresor cu jet. V. Compresor cu ejecfie. îs. Compresor cu vână. V. Compresor cu ejecfie, 14. Compresor cu e>cfie [3HţeKTop; compres- seur â jet; Strahlverdichter; jet compressor; ejek-toros kompresszor]. Termof.: Ejector folosit pentru comprimarea fluidelor (gazelor). Pentru ca fluidul comprimat să poată fi folosit fără inconveniente, e necesar ca fluidul motor să fie de aceeaşi 668 natură ca fiuidui comprimat. Compresorulcurejecfie funcfionează între frei rezervoare de fluid cu presiuni diferite: fluidul motor, cu presiunea mai înaltă ps; fluidul aspirat la presiunea mai joasă fluidul refulat, la presiunea medie pm (v. fig. /). Energia cinetică obfinută prin detenta fluidului motor dela presiunea p5până la presiunea pi e folosită pentru a comprima amestecul de fluid mofor şi fluid aspirat, dela presiunea până la presiunea pm. Factorul teoretic de ejecfie, care reprezintă cantitatea de fluid aspirat în timpul în care trece prin ejector 1 kg de fluid motor, e unde H* e diferenfa de entalpie corespunzătoare detentei adiabatice a fluidului mofor dela presiunea ps la presiunea pit iar H e diferenfa de entalpie corespunzătoare comprimării adiabatice a ameste cului de fluid motor şi fluid aspirat, dela presiunea p4- la presiunea pm. Factorul real de ejecfie e: unde 0,35-"Q,6 e un coeficient a cărui valoare depinde de pierderile prin frecare şi şoc, cari se produc în ejector. Deoarece factorul de ejecfie scade repede cu creşterea raportului pmjpcompresorul cu ejecfie nu e folosit decât pentru realizarea unor raporturi de compresiune relativ mici (în genera! pmlp.x<2); în cazuri excepfionalef pentru realizarea unor raporturi de compresiune mai mari se pot folosi compresoare cu ejecfie etajate (cu ejectoare montate în două sau chiar in mai multe etaje). Randamentul compresoareior cu ejecfie e de 15*”25%, ceea ce, în numeroase cazuri, nu con-stitue un inconvenient important, deoarece, fafă de alte tipuri de compresoare, prezintă avantajele unei mari simplicităfi şi ale unui pref mic de revenire, la care se adaugă marea simplicitate şi siguranfă în funcfionare. Compresorul cu ejecfie permite reducerea consumului de fluid (de ex. abur) cu presiune înaltă ps, care altfel ar trebui laminat până la presiunea de utilizare pm, însă în schimb consumă fluid cu presiune joasă pit mai pufin valoros din punctul de vedere energetic; el permite solufii simple pentru recuperarea şi folosirea aburului deşeu, evacuat de agregatele şi instalafiile industriale. Compresorul cu ejecfie e folosit în locurile în cari există surse de fluid cu presiunea mai înaltă sau mai joasă I. Schema instalaţiei compresorului cu ejecfie, }) compresor cu ejecfie (ejector); 2) sursă de fluid cu presiune înalta, ps; 3) sursă de fluid cu presiune joasă, p;*; 4) consumator de fluid cu presiune medie, pm. decât presiunea necesară la locul de utilizare situafie frecventă la refelele de abur, în centralele termoelectrice cu abur, etc. în câmpurile de gaze naturale, compresorul cu ejecfie permite exploatarea la maximum şi în condifiuni optime a sondelor cu presiune joasă, gazele cu presiune înalta (extrase din sondele noi) fiind întrebuinfate ca fluid motor pentru comprimarea — până la presiunea din conducta de transport — a gazelor extrase din sondele cari debitează la o presiune mai joasă decât cea necesară în conducta de transport (v. fig. //); JL Folosirea compresorului cu ejecfie în exploatările de gaze-naturale. 1) compresor cu ejecfie; 2) sondă cu presiune înaltă, ps; 3) sondă cu presiune joasă, P|; 4) conductă de transpori, cu presiune medie, pm. folosirea compresoareior cu ejecfie în exploatările de gaze nafurale asigură realizarea unor economii importante la investiţii şi în exploatare, datorită debitelor mari de gaze cari intervin. — Sin, Compresor cu jet, Compresor cu vână, Ejector. î. Compresor de volum [aBTOMaTHqecKHtt peryjiHTOp rpOMKOCTH; compresseur de volume; Volumenpresser; vogad (voice operated gain adjusting device); terfogatnyomo]. Telc,: Dispozitiv acfionat de voce, folosit în telecomunicaţii pentru* a da volum aproape constant la ieşire, pentru variafii mari de volum la intrare. .2. Compresor-expansor [KGMnpeccop-pac-IHHpHTejib; compresseur-extenseur; Presser-Deh-ner; compounder; preseîo-tâgulo]: Ansamblul format din compresorul de volum dintr'un punct într'o cale de telecomunicaţie, care reduce variafia de volum a semnalelor, împreună cu expansorul din alt punct, care restabileşte variafia originală de volum. De obiceiu, rolul lui e să îmbunătăţească raportul dintre semnal şi sgomotul care intră în cale, între compresor şi expansor. a. Comprimat [TadJieTKa; comprime; Kom-prette, Tablette; tabiet; komprimâlt]. Ind. chim., Ferm : Formă de preparat galenic, care se obfine prin aglomerarea unor substanfe medicamentoase, cu ajutorul unor prese. Comprimatele se prezintă sub formă de discuri compacte, cu suprafafa netedă, mai mult sau mai pufin fragile; se conservă uşor şi se ingerează ca atari, sau disolvate în apă,, în scopuri medicinale foarte variate, după principiile active pe cari le confin. Unele substanfe (de ex. cloratul de potasiu) pot fi comprimate direct; cele nrai multe se comprimă numai după o prelucrare, adăugindu-se un excipient (gumă arabică, glucoză, unt de cacao* amidon, etc.), cu ajutorul căruia se prepară o pastă, care se granulează, se usucă şi se comprimă» 669 u Comunicafie felefonică de transit [Tpaa-3HTHaH CBH3b; communication de transit; Durch--gangsverbindung; transit communication; âtmenet ^apcsolâs]. Te/c.: Comunicafie telefonică stabilită cu cel pufin doua circuite interurbane. 2. ~ telefonică directa [npHMae CBH3b; com-K^aîomHH K0H&eHcaT0p; con-densateur de blocage; Sperr-Kondensator; blo-cking capacitor (bîocking condensator); reteszelo kondenzâtor]. Radio: Condensator care introduce o reactanfă serie relativ mare, pentru a limita trecerea curentului de joasă frecvenfă sau a curentului continuu, fără a afecta simţitor trecerea curentului de înaltă frecvenfă. î4. ~ electric de shuntare [6.i0KHp0B0HHblH KOH^eHCaTOp; condensateur de derivation; Ab-leitkondensator; by-pass capacitor (by-pass condensator); sont-kondenzâtor]: Condensator care prezintă curentului alternativ o cale de reactanfă mică în paralel cu elementul care se shuntează. 15. Conducătoare de fir [HHTeBOAHTejib; con-ducteur de fii; Fadenleiter; thread take -up lever, thread guide; fonalvezeto], Ind. text.: Organ al unor maşini textile (depănătoare, maşini de tricotat, etc.), care are rolul de susfinere şi de cură-fire a firelor. Conducătoarele de fir sunt construite din metal sau din sticlă. îs. Conductă de unde: Sin. Ghid de unde (v.). i7. Conductă laterală (de distribuţie) [pacnpe-jţejiHTejibHafl KaSejibHan KaiiajiHsaiţHH; conduite de distribution; Verteilungskabelrohrstrang; subsidiary duet; eloszto vezetek]. Te/c.: Conductă 670 care duce, dela canalizata de telecomunicaţii principala, la un sfâjp sau la o clădire. 1. Conexiune în cascadă [KacKaAHoe bkjiio- neHHe, nocjieftOBaTejibHoe coeAHHeHHe; con-nexion en cascade; Kaskadenschaltung; cascade connection cascade; kaszkâdkapcsolâs]: Mod de legare a, două sau a mai multor organe componente similare, în care ieşirea unuia e conectată la intrarea organului următor. — Sin. Conexiune în tandem. 2. Constantă chimică [HCTHHHan xhmkhsc-KaH noCTOHHHaH; constante chimique; chemische Konstante; chemical constant; vegyi âllando]. Chim. fiz.: Constanta de integrare C, care intervine în relafia dintre logaritmul decimal al tensiunii de vepori k a unei substanfe şi temperatura absolută: log iî=f(7’) + C, obfinută fără ajutorul celui de al treilea principiu al Termodinamicei. Constantele chimice au un rol important în calculul constantelor de echilibru ale reacţiilor chimice. s. Constanta crioscopică [KpHOCKOiiHpecKaH n0CT0HHHafl; constante cryoscopique; kryoskopi-sche Konstante; cryoscopic constant; krioszkopi-kus âllando]. V. sub Raoult, „legile" iui 4. Constantă de atenuare [ncCTOHHHaa 3a-TyxaHHH; constante d'affaiblissement; Dămp-fungskonstante; attenuation constant; csillapitâsi âllando]. Elf.: Logaritmul natural a al raportului dintre amplitudinile într'un anumit punct şi la o distanfă de acel punct egală cu unitatea, în sensul propagării, a unei mărimi lineare de stare a unei unde plane progresive, de o anumită frecvenfă: Aq l unde A0 şi Ai sunt amplitudinile mărimii lineare în punctul origine şi într'un punct la distanfa l de acesta, în direcfia propagării. în cazul liniilor electrice de transmisiune filare, uniforme, situate în medii fără proprietăfi de vis-cozitafe, constantă de atenuare se exprimă, în funcfiune de constantele liniei, prin: 2 = Yy[V (A2 + w2I.2)(G2 + + GR-^LC ] R, L, C şi G fiind, respectiv, rezistenfa, induc-tivitatea, capacitatea şi conductanfa de izolafie a liniei pe unitatea ei de lungime. în cazul liniilor cu pierderi neglijabile (&>!>/?, 4uC> G) ■iv + G\iL 2 V C ‘ La cabluri rezultă w C G, R ui L, unde d = arctg —, (si C arctg V în toate cazurile, pentru pulsaţii foarte joase, •- V^SVSRI. în cazul undelor plane cari se propagă în medii omogene şi isotrope, cu permitivitatea relativă s şi fără proprietăfi de viscozitate, în general a = Vi[ •r+ Vv^OaX)2], X fiind lungimea de undă, iar a, conductibilitatea, ambele în sistemul MKSA rafionalizat. Pentru mediile conductoare, penfru cari, în> aceleaşi unităfi: 60 0A^>sr, rezultă a = y 30 o X. 5. Constantă de desintegrares Sin. Constantă radioactivă. V. Radioactivă, constantă e. Constantă de fază [(|)a30BaH nocTOHHHaaj constante de phase; Phasenkonstante; phase constant; fâzisâllando]. Elf.: Creşterea pe unitatea* de lungime, în sensul propagării, a întârzierii fazei unei mărimi lineare de stare a unei unde plane progresive, de o anumită frecvenfă. în cazul liniilor electrice de transmisiune filare-uniforme, situată în medii cari nu prezintă pro, prietăfi de viscozitate, constanta de fază se exprimă, în funcfiune de constantele liniei, prin P = Vt[V(R2+*2I2) (G2+o>2 C^+oj2 L C-R g] R, L, C şi G fiind respectiv rezistenfa, inductivitatea, capacitatea şi conductanfa de izolafie liniei pe unitatea ei de lungime. în cazul liniilor cu pierderi neglijabile co C>G) P = co V L C La cabluri cu G<€u> C L rezultă 0 + rr> G K R unde X = arct g 7, iar, op = ------arctg —~. ^ (si C Y 2 - ml în toate cazurile, penfru pulsafii foarte joase f,/ţg; -i/MT VT L\ 2CR V2LGJ în cazul undelor plane cari se propagă în medii omogene şi isotrope cu permitivitatea relativă e^fără proprietăfi de viscozitate, în general P = Vid - *,+i*2'+ (60 o X) 2]. în cazul mediilor conductoare, la cari, în unităfi MKSA rafionalizate, 60cX>sf: &=V30a X. În cazul mediilor dielectrice, la cari, în acelaşi unităfi, erp 60 a X: 30 a X ^ vr' 7. Constantă de propagare [KOacixÎJHiţHeHT pacnpocTpaHeHHfl; constant© de propagation; Fortpfîanzungskonstante; propagation constant; terjedesi âllando]: Mărimea complexă a cărei parte reală e constanta de propagare (v. S.) şi a cărei parte imaginară e constanta de fază (v. S.). Dacă A0 reprezintă în complex, în amplitudine şi fază, mărimea lineară armonică a undei într'un punct ales ca origine, mărimea lineară are, la distanţa l de origine, în sensul propagării, expresiunea Â, = 70 e ~ yl In care e reprezintă baza logaritmilor naturali, iar y e constanta de propagare. Dacă & s constanta de atenuare şi £ e constanta de fază, există relafia i = a + ; p: în cazul liniilor de transmisiune filare, uniforme situate în medii fără proprietăţi de viscozitate, constanta de propagare are expresiunea r = yzT. unde 2 = R~h j<£ L,Y = G + j o> C, R, L, C şi G fiind respectiv rezistenţa, inductivitatea, capacitatea şi conductanfa de izolaţie a liniei pe unitatea ei de lungime. în cazul frecvenţelor foarte înalte şi al liniilor cu pierderi neglijabile, 1 = ; co \'L C. în cazul undelor plane cari se propagă în medii uniforme, isotrope şi fără propriefăţi de viscozitate, T = V® 1*. unde s e expresiunea în compiex a pfermitivităţii mediului {s — s -f- ~ )» iar e permeabilitatea \ ; u> / magnetică a mediului. î. Constantă de timp [n0CT0HHHâH BpeMeHH; constante de temps; Zeitkonstante; time constant; ido âilando]. Elf.: Timpul (durata) după care valoarea unei mărimi care variază exponenţial a crescut de e ori, unde e e baza logaritmilor naturali. s. Constantă de timp la descreştere [nOdOflH-Han BpeMeHH npn OTKJiiOHemm; constante de temps de decroissance; Ausschalfzeitkonstante; time constant of fall; kikapcsolo-idoâllando]: Timpul necesar pentru ca o impulsie să descrească dela 70,7% la 26,0% din amplitudinea sa maximă, excluzând zimţul. s. Constantă de viscodensifate: Sin. Constantă de viscozitate-densitafe. V. sub Viscozitate dinamică. 4. ~ ebulioscopică [36yjiH0CK0nHqecKafl EOCTOflHHafî; constante ebuilioscopique; ebullio-skopische Konstante; ebullioscopic constant; ebu-lioszkopikus âllando]. V. sub Raoult, „legile" lui 5. Constanţă [yCTOHqHBOCTb; constance; Ste-figkeit; constancy; folytonossâg]. Mefr.: Proprie- tatea unui instrument de măsură de a da oricând indicaţii corespunzătoare relaţiei matematice care leagă valoarea mărimii pe care se bazează măsurarea, de valoarea mărimii care o provoacă, şi de a indica astfel, pentru fiecare valoare a acesteia, câte o singură valoare. Ex.: pentru o creştere a temperaturii dela 12° la 90°, acelaşi termometru, trebue să indice, oricând aceeaşi dilataţie a coloanei de mercur, ori de câte ori trece dela 12° la 90°. 6. Constanfei, „legea" ~ unghiurilor [saKOB noCTOflHOCTH yrJiOB; loi de la constance des angles; Gesetz von der Stetigkeit der Winkel;, constancy low of angles; szogâilandosâg torvenye]. Mineral.: Legea cristaiografică fundamenlala, care exprimă egalitatea unghiurilor diedre dintre două, feţe sau dintre două muchii, corespunzătoare diferiţilor indivizi cristalizaţi ai unei aceieeaşi specii minerale. Această egalitate e valabilă totdeauna la o anumită presiune şi temperatură; ea rămâne satisfăcută cât timp nu variază aceşti factori. 7. Contact, procedeul de ~ [cnoco6 kqh-TaKTa; procede de contact; Kontaktverfahren; contact process; kontakt eljârâs]. Chim. V. sub Sulfuric, acid «. Contact rectifiant [BbinpHMHTeJibHbiâ koh-TaKT: contact rectifiant; Gleichrichterkontakt; rec-ttifging contact;egyenirânyi1o erintkezes].Elf.: Contactul dintredouă corpuri minerale cristaline, sau dintre un corp metalic şi unul mineral cristalin* de forme şi naturi diferite, prin care se realizează, practic, conductivitate electrică într'o singură direcţie. V. şi sub Detector cu contact. s. Container [KOHTeHHep; conteiner; Behăl-ter; conteiner; kontener], Cs.: Sistem de ambalare format din rame, lăzi, etc., care serveşte în mod repetat la transportul încărcăturilor (materiale obiecte, produse, etc. în stare fluidă, plastică, pulverulentă sau în bucăţi), dela locul de producţie, direct la focul de depozitare sau de punere în operă, evitând operaţiunile dificile de manipulare în punctele de transbordare dela un sistem de transport la altui. Containerele au dimensiuni standardizate, astfel încât, de o parte sa cuprindă un anumit număr sau o anumită cantitate c!e încărcătură, iar de altă parte să încapă de un număr exact de ori într'un mijloc de transport (vagon de cale ferată, autocamion, roabă, etc.). Dimensiunile, gabaritul şi greutatea containerelor se stabilesc în strânsă legătură cu dimensiunile şi capacitatea de ridicare a mijlocului de transport corespunzător — şi astfel, încât să permită încărcarea şi descărcarea rapidă şi mecanizată. Din punctul de vedere a! exploatării lor, con-tainerele pot fi universale (pentru transportul diferitelor tipuri de încărcături) şi speciale (pentru transportul anumitor încărcaturi sau grupuri de încărcături de acelaşi fel, — materiale de construcţie, acizi, produse perisabile, etc.), sau în anumite condifiuni de păstrare (lăzi isotermice). Din punctul de vedere constructiv, containerele pot fi închis© sau deschise (lăzi), cu grile 672 (rame) ori cu perefi plini, rabatabili, demontabiîi, pliabili sau ficşi. Containerele se confecfionează din iemn, din metal sau din materiale mixte, şi trebue să asigure posibilitatea de încărcare şi descărcare rapidă, uşurinfă în manipulare, şi supraetajarea lor la încărcare. Din punctul de vedere al stării materialelor de transportat pentru cari sunt destinate, containerele se împart în trei categorii: pentru materiale în bucăfi, pentru materiale în stare de pulbere, pentru materiale în stare plastică şi lichide. Din prima categorie, cele mai răspândite sunt containerele pentru cărămizi şi blocuri de zidărie. Acestea pot fi de diferite capacităfi şi construcfii; de exemplu: container-cadru, pentru 42*-*49 de cărămizi, respectiv pentru 6'"7 blocuri de zidărie (v. fig. /), format dintr'un cadru I, Container-cadru. *3) rigid; b) cu perefi rabatabili; c) ramă metalică pentru 7 cărămizi sau un bloc de zidărie. (rigid sau cu perefii rabatabili) în formă de U, pe care se pot înşira rame metalice penfru 7 cărămizi sau un bloc de zidărie (containerele-cadru pot fi transportate — câte unul sau în pachete de mai mulfe containere — cu macaraua sau — pe distanfe scurte — cu o roabă specială); container-la-dă(v.fig. II)pentru transportul cărămizilor (60---300 de cărămizi), cu perefi laterali de grile, cari pot fi desprinşi de fundul lăzii, permiţând recuperarea imediată a containerului după II. Container-ladă. III. Container-apucăior. efectuarea Transportului, fără a mai aştepta punerea în operă a cărămizilor — şi recuperarea fundului —la fiecare container de acest fel folosindu-se 2”*3 funduri (se transportă cu macaraua, pe platforme de cale ferată, cu autocamioane sau cu roabe speciale); container — apucător sau container-greifer (v. fig. III), construit după principiul apucătorului cu două fălci; — container - pieptene, pentru transportul blocurilor de zidărie cu goluri, compus dintr'un sistem de bare de ofel îndoite (cu două bare pentru opt blocuri, cu trei bare pentru 12 blocuri, etc.), sudate de un fund, de asemenea din bare de ofel, barele îndoite fiind introduse în golurile blocurilor şi transportul fiind făcut cu roabe sau cu macarale. Din categoria a doua fac parte containerele pentru ciment, constituite din lăzi sau bidoane metalice, etanşe, cu fundul mobil şi cu dispozitive pentru încărcare, descărcare — şi transportabile cu macarale, cu roabe, etc. Din categoria a treia sunt folosite în construcfii containerele pentru mortar (v. fig. fV) şi penfru beton. Acestea au forma de cupe sau de lăzi metalice, etanşe, transportabile cu o roabă specială sau cu macaraua. 1. Contracurent, /V. Container pentru mortar, franspor-circuiafie în ~ tat cu roabă specială. [npOTHBOTOK; circulation en contre-courant; Gegenstromungsumlauf; counter current circulation; el lenâramu kozlekedes]. Tehn.: 1. Circulafie a unui fluid într'o maşină sau într'o instalafie, astfel încât sensul la ieşire să fie contrar celui dela intrare. Ex.: curentul de baleiaj, la unele motoare în doi timpi. — 2. Circulafia în sensuri opuse a două sau a mai multor fluide, într'un sistem tehnic în care îşi pot influenţa mutual mărinrle de stare, prin contact direct sau indirect. Ex.: curenfii de apă şi de aer într'un turn de răcire. 2. Confrafip [KOHTpaTHn; contre-type; Kontra-type; counter-type; kontratfpus], Cinem.: Copie negativă a unui film, obfinută prin copierea după o lavandă (un pozitiv intermediar), folosită pentru obfinerea unui număr mai mare de copii pozitive pentru exploatare. Pelicula pentru confrafip poate avea o sensibilitate mult mai mică decât cea pentru negativul original, care se obfine direct prin cinematografiere, deoarece expunerea m confrafîpului se face într*© maşini de copiat şi nu în aparatul de cinematografiat. — Sin. Negativ intermediar. i. Control [K0HTp0JIb; controie; Kontroiie; control; elienorzes]. Tehn.; Examinarea sau încercarea unui material înainte şi după prelucrare, respectiv a unui sistem tehnic după montare sau după un timp de funcţionare, împreună cu verificările corespunzătoare. c. Conveior: Sin. Transportor cu elemente flexibile de tracfiune, Conveier. V. sub Transportor. 3. Copie de control [KOHTpoJibHan koiihh; copie de controie; Kontrollkopie; control copy; ellenorzesi mâsolat]. Cinem,: Film cinematografic pozitiv, care se copiază după un negativ contratip şi se păstrează în filmoteca unei institufii centrale (de ex. studio), în vederea comparării cu ea a copiilor comerciale, de exemplu înscopuri artistice. 4. Coplanar [KormaHapEbift; coplanaire; korrt-planar; coplaner; egystkos]. Geom,: Proprietatea a două (sau a mai multor) drepte de a fi conţinute într'un acelaşi plan. 5. Corector de fază [c|)a303bipaBHHBaTeJib; compensateur de phase; Phasenentzerrer; phase corrector; fâzisjavifo]. Te/c.,' Refea construită pentru corectarea distorsiunii de fazăî ntr'un sistem de transmisiune a semnalelor electromagnetice. e. Corector de tonalitate [KOHTyp psryJiHpo-BaHHH TOHa (nepeAaTqiiKa); correcteur de to-nalite; Tonungskorrektor; tone-control circuits; tonusjavito]. Radio: Circuit folosit la amplificatoarele de audiofrecvenfă spre a modifica într'un sens dorit caracteristica lor de frecvenţă, favorizând anumite benzi de frecvenţă şi atenuând suple-mentar altele. Corectoarele de tonalitate se folosesc în scopuri diverse: obţinerea unor efecte estetice, reproducerea cât mai naturală a înregistrărilor sonore, reducerea sgomotului, etc. Fiindcă urechea, Ia intensităţi sonore mici, e mai puţin sensibilă la tonurile joase decât la cele înalte, controlul volumului amplificatoarelor e proiectat uneori astfel, încât reducerea volumului e mai pronunţată la tonurile înalte şi medii, decât la cele joase. Un astfel de dispozitiv se numeşte volum-control cu compensare de ton. 3*5 Schema unui amplificator cu trei benzi, î) intrare; 2) preamplificator; 3)filtre; 4) atenuatoare; 5) amplificatoare; 6) ieşire. La unele amplificatoare recente se prefera, pentru controlul tonalităţii, o solufie mai complexă: se împarte întreaga bandă de amplificat în trei benzi, fiecare fiind amplificată pe o cale separată, pentru a obfine astfel o mare flexibilitate în efectele sonore urmărite, intensitatea tonurilor dintr'o bandă fiind independentă de a tonurilor din celelalte benzi (v. fig.). ?. Corecturi [KoppeKTypa; £preuve; Korrek-tur; proof (for correctîon); korrektura, javitâs]. Arte gr.: înlăturarea erorilor strecurate într'o forma de tipar cu text, culeasă manual sau mecanic, Corectura cuprinde următoarele operafiuni: executarea unui tipar de corectură de pe forma culeasă, pe care să se poată urmări şi nota erorile strecurate (darea corecturii); notarea erorilor pe tiparul de corectură, de către corector, revizor sau autor, cu semne convenfionale de corectura (facerea corecturii); îndreptarea în tipografie a erorilor semnalate, prin scoaterea literelor, a semnelor şi a porţiunilor de text culese sau aşezate greşit în formă — şi înlocuirea lor cu cele corecte (scoaterea corecturii). 8. Coroiaj [OT/ţeJiKa; corroyage; Verformungs-grad; refining; âtalakitâsi fok].Mef/.: Raportul dintre secfiunile inifială şi finală ale unei piese supuse la prelucrare pr n deformare plastică (laminare, forjare). Coroiajul variază după felul pieselor prelucrate, fiind cuprins, de obiceiu, între 2 şi 8. Alegerea unui coroiaj adecvat prezintă importanţă atât sub raportul rezistenţei mecanice a piesei, cât şi sub raportul economiei de material. 9. Coroziune catodică [KaTO^Han Koppo3HH; corrosion cathodique; kathodfsche Korrosion, Kathodenzerfressung; cathodsc corrosion; katodi-kus korrozio]: Coroziunea care rezuită din starea de catod a unei construcţii; e produsă de obiceiu prin reacfia produselor alcaline ale electrolizei cu un metal amfoter. iq. Corp. Ind. lemn.: Sin. Cutie (v. S.). u. Covor asfaliic* [ac$aJibTOBbiH KOBep; tapis asphaltique; asphaîfischer ieppich; asphalticcarpet; 3szfaltsz6nyeg]. Drum.: Strat superficial, groş de 2,5’"3,5 cm, de mixtură bituminoasă, aplicat pe o îmbrăcăminte rutieră existentă, fără intermediul unui strat de legătură (binder) şi folosit, fie pentru acoperirea macadamurilor simple (când tratamentele superficiale sau tratamentele întărite nu pot rezista traficului decât cu înirefineri costisitoare, sau când trebue să reziste unui trafic semigreu), fie pentru acoperirea îmbrăcămintelor la cari stratul de uzură e executat din piatră de calitate inferioară, sau pentru acoperirea îmbrăcămintelor uzate de asfalt, de beton, de macadam cimentat, ca şi a pavajelor de piatră, pentru a le salva. Se foloseşte pe drumurile sau pe sectoarele de drum cu un trafic de 1000"1500 t pe zi, Ia tracfiune în principal animala —sau cu un trafic de 2000--30001 pe zi, la tracfiune în principal mecanică. Aşter-nerea mixturii covorului trebue să fie precedată de pregătirea suprafeţei stratului-suport (îmbrăcămintea veche), prin curăţire, reprofilare (Ia pa» vajele de piatra), umplerea denivelărilor şi a fisurilor cu mixtură de binder (la îmbrăcămintele de asfalt de beton şi de macadam cimentat) sau cu beton de ciment (la macadamul cimentat, dacă denivelările sunt mai mari decât 2 cm), şi prin amorsare cu bitum cald, cu bitum tăiat sau cu suspensie de bitum filerizaţ, 43 Covoarele asfaltice se execută fie la cald, fie la rece. — La covoarele executate la cald, mixtura e formată, fie din 70—80% criblură (1 parte sortul 3—8 mm şi 3 părfi sortul 8-15mm), 2—5% filer, 5—5,5% bitum, iar restul, nisip de concasaj |î nisip de cariera, — fie dintr'un beton asfaltic, din asfalt turnat, amiezită, etc, Mixtura e preparată la temperatura de 120—150° sau de cel mult 170° (când confine agregate fine, ca filer sau nisip de concasaj), şi se aşterne la caid pe stratul-suport (la cel pufin 120°). După aşternere, covorul se cilindrează cu cilindre compresoare de 8—12 t (afară de cele de asfalt turnat). Covoarele asfaltice executate la cald trebue să fie etanşate prin aplicarea unui tratament superficial de închidere, fie executat cu nisip bitumat sau cu criblură bitumată, fia executat în două reprize, în prima reoriză cu nisip b turnat — şi în a doua repriză, cu bitum şi criblură. — La covoarele executate la rece, mixtura e formată dintr'un mortar asfaltic preparat cu nisip (cu 26—30% goluri) şi suspensie de bitum filerizat (j3% bitum, 15% var hidratat şi 52% ape) Dozajul optim se determină prin încercări, astfel încât mixtura să confină, după uscare şi comprimare, 9—11 % bitum şi sa nu aibă mai mult decât 3% goluri neumplute cu bitum. Mixtura se aşterne într'un strat uniform (cu 50% mai gros decât grosimea covorului după comprimarea definitivă), care se răspândeşte după şablon, cu drişca, se lasă 3—6 zile să se usuce, după care se cilindrează, dela margini spre axa drumului, cu cilindre compresoare de 8—12 t. i. Criifuire: S!n. Dlltuire (v.). s. Creion [KapaHAaili; crayon; Bleistift crayon; ceruza, iron]: Vergea cu miez cilindric, numit mină, ccnf ecf'onatd ntr'un mineral care poate lăsa o urmă pe hârtie, pe piele, etc. Uneori e format numai din acest mineral. Serveşte la scris, desenat, colorat, etc. 3. Cremă [Kp, Cr5<> (n, 2n) Cr^, Cr50 (y, n) Cr49; cromul 50, care se găseşte în proporfie de 4,49% în cromul natural; cromul 51, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 26,5 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Ti48 (a, n) Cr51, V51 (p, n) Cr51, Cr50 43* m (d, p) Cr«, Cr»> (n, f) CrSi, Cr® (n, 2n) CrSt; cromul 52, cromul 53, cromul 54, cari se găsesc, respectiv, în proporfie de 83,78%, 9,43% şi 2,30% în cromul natural; cromul 55, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 1,3 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Cr54 (n, y) Cr55, Cr54 (d, p) Cr55. i. Cr^nometrie [xpOHOMeTpHfl; chronometrie; Chronometrierung; time keeping; kronometria]. Fiz,, Tehn.: Capitol al Metrologiei, care se ocupă cu metodele de măsurare a timpului. t. Cuartă Diesselhorst-Marfin [qeTBepna M-, HeTBepKaABOMbOH CKp>TKB; quarte Diesselhorst-Martin (ou quarte D.- M.); D.*M. sches Vierer;multiple twin quad; D.-M. negypâszmâs kotel]: Cuartă în care cele patru conductoare sunt aranjate în două perechi torsadate (răsucite) fiecare, iar acestea sunt torsadate (răsucite) împreună. a. ~ în stea [qeTBepKa 3Be3,n;H0H CKpyTKH; quarte en etoile; Sternviererkabel; spira! quad (spiralfourstar quad); csillag negypâszmâs kotel]: Cuartă în care cele patru conductoare sunt torsadate (răsucite) împrejurul unei axe comune, conductoarele opuse fiind folosite ca perechi. 4. Cufundător de osie [BbiKJiioqaTeJib ocen; platforme â monter ou demonter Ies roues; Achs-senke; wheel lifting device; tengelysuilyeszto]. C. f.: Aparat pentru deslegarea din cadru a osiilor montare ale vehiculelor de cale ferată (locomotive, automotoare, vagoane), fără ridicarea vehiculului. în general, cufundătorul de osie e format dintr'un cărucior cu tije filetate şi platformă cu pod cu şine (v. fig.), sau dintr'un cărucior room; szedoterem]. Arfe gr.: 1. Secfie a unei întreprinderi poligrafice, în care se execută operafiunea de culegere. După felul în care se face culegerea, se deosebesc culegătorie manuala şi cule-gătorie mecanizata, iar după lucrările executate, culegătorie de text şi culegătorie de accidenfe. — 2. încăpere, sala de dimensiuni mai mari sau atelier compus din mai multe săli, destinate lucrărilor de culegere. — Sin. Zefărie. 6. Cuplaj magnetic critic [MarHHTHoe KpHTH-HecKoe BKJiioqeHHe; couplage magnetique cri-tique; magnetische kritische Schaltung; criticai magnetic coupling; kritikus mâgneses kapcsolâs]. Elf.: Cuplajul magnetic a două circuite electrice, pentru care se obfin în secundar curentul optim şi puterea adivă maximă. La cuplaj critic e valabilă în circuitele cuplate magnetic relafia: Xh = RlF2 sau k* = - 1 Q1Q2 în care XM e reactanfa de cuplaj dintre circuite şi R\, li2 Sunf rezistenfa primarului, respectiv a secundarului; Qj, Q2 sunt factorul de calitate al primarului, respectiv al secundarului, iar kc e factorul de cuplaj critic. Dacă Qi = Q2 Ş> circuitele sunt acordate pe aceeaşi frecvenfă de rezonantă, deasupra cuplajului critic curba amplitudinii curentului din secundar în funcfiune de frecvenfă prezintă două maxime, iar sub cuplajul critic, un singur maxim. % Cuplaj rezisfenfa-capacifafe [cBH3b nepe3 eMKQCTb h conpoTHsJieBne; couplage par re-sistance et capacite; R. C. Kopplung; R. C. coup- Cufundător de osie. î) canal de cufundare; 2) tijă filefafă; 3) traversă de ridicare; 4) piulifa de fixare; 5) pod de şine deplasabil; 6) cărucior; 7) canal de lucru. cu bară cu ghiare şi cilindru cu piston hidraulic. Vehiculul e adus pe canalul de cufundare, iar osia e coborîtă cu ajutorul cufundăforului, fiind apoi transportată în dreptul celui de al doilea canal şi ridicată la suprafafă. Deplasările căruciorului se efectuează, în general, cu motoare electrice. (V. şi sub Canal de cufundare). 5. Culegătorie [HaSopHan; atelier de corn-posifeurs; Setzerei; composing room, compositor's ling; R. C. kapcsolâs]. E/f.: Cuplajul a două circuite (de obiceiu etaje de amplificare), printr'o combinafie de elemente rezistive şi capacitive. — Sin. Cuplaj RC. s. Cuproxid, element cu ~ [sJieMeHT c OKHCbK) M0#h; element â cuproxyde; Kupfer-oxydulelement; copper oxid eelement; rezoxidos eiem]. Eli.: Element nelinear, care utilizează pro-prietăfile de semiconductor ale contactului cupru- 677 oxîd de cupru pentru redresarea curenfilor electrici de joasă frecvenfă, — uneori şi pentru detectarea semnalelor de radiofrecvenfă modulate în amplitudine. Elementul e format dintr'un disc de cupru pe suprafafa căruia e dispus un strat de oxid de cupru, care face contact cu un disc de plumb prin intermediul unui strat subfire de grafit, între discul de cupru şi stratul de oxid de cupru se formează un strat de baraj, cu grosimea de 10_4"-10"5 mm, a cărui rezistenfă în sensul plumb -> cupru (rezistenfă directa) e mult mai mică decât rezistenfă în sensul cupru->plumb (rezistenfă inversă). Proprietăfile elementului cu cuproxid depind de temperatură. Când temperatura scade, cresc atât rezistenfă directă, cât şi cea inversă, cea directă crescând mai repede. La temperatura de —25°, rezistenfele cresc atât de mult, încât redresorul nu mai poate fi utilizai. La creşterea temperaturii, ambele rezistenfe scad, cea inversa scăzând mai repede. Aceasta face ca, la temperatura de 60°, redresorul să nu mai poată fi utilizat, ne mai prezentând o diferenfă suficientă între cele două rezistenfe. Intensitatea maximă a curentului care poate trece printr'un astfel de redresor depinde de suprafafa plăcilor sale, densitatea de curent maxim admisibilă fiind de 0,5—0,15 A/cm2. Tensiunea maximă pe care o suportă un element variază între 9 şi 12 V la temperatura camerei, şi scade cu temperatura, ajungând la 2-**4 V spre limita superioară de funcfionare. Elementele cu cuprox'd prezintă un fenomen de îmbătrânire care consistă în creşterea rezistenfei în sens direct, în aceleaşi condifiuni de temperatură, odată cu durata de funcfionare. Proprietăfile de redresor ale elementelor cu cuproxid depinzând de presiunea de contact dintre discuri şi de temperatura lor, aceste discuri se presează cu ajutorul unui bulon de prindere care trece printr'un orificiu practicat în centrul discurilor. i. Cuprului, isotopii ~ [H30T0iibi Me/ţn; isotopes du cuivre; Kupferisotope; copper isotopes; rez-îzotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai cuprului: cuprul 68, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,9 min, obfinut prin reacfia nucleară N.58 (p, n), Cu58; cuprul 59, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de în/umătăfire de 81 s, obfinut prin reacfia nucleară Ni59 (p, n) Cu59; cuprul 60, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 24,6 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ni60 (p, n) Cu60, Ni63(d, 2n)Ct6:)( Ni5S(a,pn)Cu60, Cu63 (d, p4n)Cu60; cuprul 61, care se desintegrează cu emisiune de electroni sau prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 3,4 ore, obfinut prin rescfile nucleare Ni60 (d, n) Cu61, Ni61 (p, n) Cl61, Ni60 (p, y) Cu61, Ni58 (a, p) Cu61, Cu63 (y« 2n) Cu61, Cu63 (d, p3n) Cu61; cupru! 62, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 10,5 min, obfinut prin reacfiile nucleare Co59 (a, n) Cu62; Ni62 (p, n) Cu62, Ni61 (p, ţ) Cu62, Cu63 (n, 2n) Cu62, Cu^3 (y, n) Cu62, Cu63 (d, t) Cu62, cum şi prin desintegrarea zincului 62 prin captură' K; cuprul 63, care se găseşte în proporfie de 69,09% în cuprul natural; cuprul 64, care se desintegrează atât prin captură K, cât şi cu emisiune de pozitroni sau de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 12,8 ore, obfinut prin reacţiile nucleare Ni64(p, n) Cu64, Cu63 (d, p) Cu64, Cu63 (n, 7) Cu^4, Cu6S (n, 2n) Cu64, Cu65 (p, pn) Cue4, Zn66 (d, a) Cu64; cuprul 65, care se găseşte în proporf e de 30,91% în cuprul natural; cuprul 66, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5 min, obfinut prin reacfiile nucleare Cu65 (n, y) Cu66, Cu65 (d, p) Cu63( Zn66 (n, p) Cu« Ga<» (n, a) Cu™, cum şi prin desintegrarea cu emisiune de electroni a nichelului 66; cuprul 67, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 56 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Zn68 (y, p) Cu67. 2. Cuptor de calcinare [n6}KHraTeJibHafl nenb; fourneau de calcinage; Rostofen; calcining fu^nace; kalcinălâsi kemence]. Chim.: Cuptor de laborator, pentru calcinat creuzete. Se deosebesc două procedee principale: Cuptorul cilindric, pentru 6 1.7 —r—■\------- r 3 D Cuptoare de calcinare. 3) cuptor cilindric penfru un singur creuzei; b) cuptor cu cameră penfru mai muHe creuzete; 1) creuzet de porfelan; 2) rezistenfă electrice; 3) capac de şcirtotă; 4) masă izolanfă; 5) suport metalic; 6) cameră de porfelan poros; 7) uşă de şamotă; 8) cutie metalică. un singur creuzet (v. fig. a) şi cuptorul cu cameră, oentru mai multe creuzete (v. fig. b). Modelul din fig. b poate avea şi dispozitiv de reglare şi menţinere constantă a temperaturii. s. Cuptor de var. V. Var, cuptor de 4. Curbă de absorpfie [KpHBaa norjiomeHHH; courbe d'absorption; Absorptionskurve; absorp-tion curve; abszorpciogorbe]. Elf.: Curbă care reprezintă variafia intensităfii unei radiafii, când traversează un mediu absorbant de o anumită grosime, în funcfiune de numărul atomic al ele-mentu’ui absorbant, sau de lungimea de undă. 5. Curbă martensiticâ. V. S. Martensitice, curba transformării 6. Curgere [TG^eaHe; ecoulement; Stromung; flow; ârsmlâs]. Mec. //.: Mişcarea unu? mediu fluid.Tipul curgerii depinde denatura fluidului (ideal sau real, respectiv compresibil sau incompresibil). în cazul fluidelor a căror viscozitate nu e neglijabilă, curgerea poate fi lanrnară sau turbulentă, în cazul gazelor, cari sunt fluide compresibile, se deosebesc curgeri subsonice şi curgeri super- 678 sonice, după cum vitesa fluidului e mai mică sau mai mare decât vitesa de propagare a sunetului, în interiorul său. V. şi sub Curent. 1. Curiului, isotopii ~ [H30T0nbi KypayMa; isotopes du curium; Curiumisotope; curium iso-topes; curium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai curiului: curiul 238, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de cca 2,5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Pu239 (a, 5n) Cu238; curiul 240, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 26,8 zile, obfinut prin reacfia nucleară Pu239 (or, 3n) Cu240; curiul 241, care se desintegrează orin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 55 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Pu239 (a, 2n) Cu241; curiul 242, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 150 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Pu239 (<7, n) Cu242, cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a unuia dintre isotopii americiului 242. 2. Curmeziş [tbihok; boutisse; Binder, Strecker; header; nyujiotegla]. Cs..* Fiecare dintre cărămizile sau pietrele unei zidării, cari sunt aşezate cu axa longitudinală perpendicular pe planul longitudinal vertical al zidului, pentru a lega între ele piesele aşezate cu axa longitudinală paralel cu acest plan. La zidurile de o cărămidă (adică a căror grosime e egală cu lungimea unei cărămizi), curmezişurile străbat zidăria în întregime, şi capetele lor sunt aparente pe amândouă fefele zidului. La zidurile mai groase, curmezişurile străbat zidăria parfial, dela una dintre fefele pe care sunt aparente. La zidurile de piatră, curmezişurile străbat zidăria în întregime, fiind fasonate după grosimea zidului. 8. Cursor [6eryHOK; courseur; Lâufer; slider; csuszo]. Tehn.: Piesă care poate avea o mişcare de translafie ghidată de-a-lungul unei glisiere, al unei rigle gradate, al unei şine, etc. 4. Cutie [hihhk; boîte; Buchse; box; szekreny]. Ind. lemn.: Element de construcfie al unei mobile, compus din patru sau din mai multe panouri încheiate în formă de prismă. — Sin. Corp. 6. Cutie de capacitate [MarasHH eMKOCTeH; boîte â condensateurs; Kondenstopf; condenser box; kondenzâtor-doboz]. Fiz.: Cutie care cuprinde mai multe condensatoare (de obiceiu cu aer sau cu mică) cu capacităfi etalonate, cari se pot conecta în serie şi în derivafie, prin acfionarea unor chei sau a unor manete, obfinându-se astfel grupări de condensatoare cu diferite capacităfi echivalente. După construcfie, se deosebesc cutii pentru laborator şi cutii pentru şantier. Se folosesc în montaje pentru măsurarea capacităfii. 6. Cutie de distribufie. V. Cofret de branşament. 7. CuSie de joncfiune [coeAHHHTejîbHan ko~ po6na; boîte de jonction; Verbindungsmuffe; connection box; osszekofo-karmantyu]. Telc.: Manşon sau mufă de fontă, pentru protecfiunea mecanică a joncfiuniior (punctelor de legătură), la cablurile de telecomunicafii armate, îngropate în săpătură. Cutia de joncfiune îmbracă manşonul de plumb — care închide joncfiunea mănunchiului de fire, apărându-le contra umezelii. Ea preia toate forfele cari, în lipsa ei, ar solicita manşonul de plumb şi firele din joncfiune, şi protejează joncfiunea contra loviturilor incidentale. 8. Cufit de formă, de sfucafor. Cs.: Sin. Lan-fetă (v.) de stucator. D 1. Daltă cu coadă. Mefl.: Sin. Ciocan-daltă (v.). 1 2. Daltă de ghidare [HanpaBJiaiomee AOJigto; ciseau de guidage; Fuhrungsbeitel; guiding chisel; vezetoveso]. Meii.: Eiement a! armaturii de laminare, care serveşte la dislocarea laminatului din calibru şi la evitarea înfăşurării lui în jurul cilindrului de laminor, la ieşirea dintre cilindri. Dălfile de ghidare se confecfionează din ofel. Ele pot fi individua’e sau turnate împreună cu bara port-ghidaje (constituind panouri de ghidare). Dălfile de ghidare individuale se montează cu un capăt liber sprijinit pe bara port-ghidaje, iar cu celălalt rezemat direct pe cilindrul de laminare. 3. Debitmetru cu indice plutitor [nomiaBKO-BblH H3MepHTeJIb fteOHTa; debitmetre â index flottant; Mengenmesser mit Schwimmindex; debit-meter with floating index; hozammero uszomu-tatovel]. Metr.: Debitmetru pentru fluide, bazat pe variafia secfiunii de trecere, pe care o provoacă un plutitor mişcat de fluid, într'un tub tronconic aşezat vertical, cu baza mare în sus. înălfimea de deplasare a plutitorului e proporfională cu debitul de fluid, care se citeşte pe scara aparatului, gradată direct în unităfi de debit. Se foloseşte mai ales pentru măsurarea debitelor de lichide corozive. 4. Debleiere [BbieMKa; deblai; Ausqrabung; cutting; kiâsâs]. Drum.: Ansamblul operafiuniior efectuate pentru a realiza o săpătură sub nivelul terenului natural (debleu), prin care urmează să treacă o cale ds comunicafie (drum, cale ferată, canal navigabil). Cuprinde operafiuni de trasare, de săpare a pământului, de îndepărtare a materialului săpat şi de consolidare şi apărare a săpăturii. Trasarea consistă în stabilirea intersecfiunii dintre taluzuri şi suprafafa terenului, în marcarea adâncimii săpăturii şi în marcarea pantei taluzuriîor. Săparea poate fi efectuată manual, mecanizat, hidromecanizat, sau cu explozivi (la săpături în terenuri stâncoase). îndepărtarea pământului se poate face manual, — cu lopefi, sau cu mijloace de transport purtate sau împinse cu brafele (targi, roabe, vagonete),— cu vehicule rutiere sau feroviare, — mecanizat, cu maşini şi instalafii speciale (buldozere, gre-dere, benzi transportoare, screpere, excavatoare, dragline, etc.), — sau hidromecanizat. 5. Decaâajui frecvenfelor [cj,BHr qacTOT; de-calage de frequences; Frequenzstaffelung; stagge-ring; frekvencia-eltolâs]. Elf.: Deplasarea frecventelor purtătoare ale unui sistem fafă de un altul asemănător, pentru a evita interferenfa lor. 6. Decojire: S n. Cojire (v. S.). 7. Deco!oranf*[c6eciţBeqtfB8K)mee cpejţCTBo; decoîorant; Entfărbungsmittel, Bieichmittel; btea-ching powder, decolorizer; szinteleniio]. Chim., Ind. text.: Material sau agent fizic cu care se poate realiza o decolorase. Se deosebesc decoloranfi fizici şi decoloranfi chimici. Decolorantii fizici sunt substanfe cari nu modifică chimic colorantul, ci îl extrag prin adsorpfie. Din această categorie fac parte: pământurile de-colorante, cărbunele animal, cărbunele vegetal, cărbunele activ, pământurile active, etc. Decoloranfii chimici sunt substanfe cari intră în reacfie cu colorantul, dând produse necolorate, inofensive pentru materialul decolorat, şi cari pot rămânea în acesta sau pot fi îndepărtate uşor. După natura reacfiei care se produce între deco-iorant şi colorant, se deosebesc decoloranfi oxi-danfi şi decoloranfi reducători. Decoloranfii oxidanfi întrebuinfafi cel mai mult sunt hipoclorifii, peroxizii, persăruriîe, ozonul şi clorul. Un hipoclorit e, de exemplu, ciorura de var (CaCCy. în contact cu bioxidul de carbon din aer, solufia de clorură de var se turbură, precipitând carbonat ds calciu OCI ■ Ca/ + C02 + H20-*C10H + CaC03+HCI; Nci în faza decolorării se produc şi reacfii secundare: OCI Ca^ + HCI-HOCI+CaCla, CI si se degajă şi clor, care reacfionează cu apa CI2+HOH-*HOCl + HCI. Acidul hipocloros produs se transformă în acid clorhidric, punând în libertate oxigen în stare născândă, căruia i se datoreşte dec0!0'area. Efectul de decolorare se măreşte prin adaus de acid acetic sau formic, cari pun în libertate acid hipocloros, care, la rândul său, pune în libertate oxigen născând 2CaOCI2+CH3COOH^Ca(CCO-CHs)2-f 2 HOCI+CaCis. Se întrebuinfează la decolorarea fibrelor vegetale (bumbac, in, cânepă, paie, rogojini, etc.), a amidonului, a shellacului în sol uf e, etc. Hipocloritul de sodiu, NaOCi, hipocloritul de potasiu (KOCI) şi cel de magneziu (MgOC^) re« acfionează ca şi ciorura de var. Sunt întrebuinfafi la decolorarea fibrelor vegetale. Activinul (sarea de sodiu a acidului p-ioluen-sulfocloraminic, CHsCgHi-SC^NClNa) poate libera 35% clor activ. E întrebuinfat în aceleaşi cazuri ca şi hipocloritul de sodiu. Acfionează energic în mediu acid. Decolorarea cu hipoclorifi e influenfată de exponentul de hidrogen al soluţiei (alcalinitatea micşorează vitesa de decolorare, iar aciditatea o măreşte). m Clorul rămas după decolorare tn materialul decolorat © dăunător şi trebue îndepărtat, fie prin neutralizare cu acid sau cu apă oxigenată (pentru fesături fierte în prealabil), fie cu bisulfit de sodiu, tiosulfat de sodiu, hidrosulfit de sodiu, etc. — Un peroxid e, de exemplu, apa oxigenată, H2O2, în solufie de 0,5-"1% la 40,,,100°; e un decoio-rant pentru fibre animale şi vegetale, pene, fildeş, păr, blănuri, corn, coarde de intestine, piele brută, lemn, oase, ceară; intră în compozifia cremelor cosmetice decolorsnte, împreună cu perborat de sodiu, acid lactic, acid citric, — şi a lofiunilor cosmetice decolorante, împreună cu acid lactic, acid citric, peroxizi metalici, perborat de sodiu, de magneziu şi de zinc, clorat de potasiu, sare de lămâie, subnitrat de bismut. Peroxidul de sodiu, S8 9®seşte în co- merf ca pulbere gălbuie, cu un confinut de 95% Na2C2l e un decolorant foarte bun pentru mătase, lână, semiiână, semimătase, paie, fulgi, păr, lemn, corn, oase, fildeş, burefi, păr de porc, blănuri. Peroxidul de benzoil, CsPgCOOOCOCeHs, e un decolorant pentru uleiul de bumbac, de porumb, de măsline, de muştar, de susan şi de palm. Decolorarea cu peroxizi e mai costisitoare, însă prezintă pericole mai mici penfru materialul textil, deoarece aceştia degajă direct oxigenul şi deci conducerea decolorării se poate face cu mai multă siguranfă. O persare e, de exemplu, perboratul de sodiu, NaBC>3-4 HsO, folosit ca decolorant în locul peroxi-dului de sodiu sau al apei oxigenate, în special în decolorările casn'ce, în amestec cu săpun cu praf de spălat (ozonil, perşii); altele sunt permanganatul de potasiu, KMn04, pentru decolorarea rapidă a unei cantităfi de produse textile de bumbac, la rece, penfru decolorarea pieilor brute, a uleiurilor şi a grăsimilor, a săpunurilor, etc.; persulfatul de potasiu, perboratul de magneziu, perboraxul, percar-bonatul de sodiu, percarbonatul de potasiu, etc. Ozonul, O3, e cel mai energic mijloc de decolorare. Nu se întrebuinfează ozon curat, ci aer ozonizat. E întrebuinfat pentru fesături de in şi, mai rar, de bumbac, şi pentru uleiuri şi grăsimi. Clorul e întrebuinfat ca decolorant în stare gazoasă (mai rar) sau în solufie. Decoloranfii redudori se întrebuinfează cei mai mult. Bioxidul de sulf, SO2, în solufie apoasă, se întrebuinfează pentru lână, mătase, hârtie, cleiu, pene, pete de fructe, pete de rugină, etc.; bisulfitul de sodiu (NaHSC>3); hidrosulfitul de sodiu (N32S2O4) e întrebuinfat cu adausuri sub numele de „blsnkit I" (decolorant penfru lână, paie, fulgi, piele, lemn, melasă, etc.), „burmol" (decolorant pentru pete, confecfiuni de flanelă, etc.), etc. 1. DecoSorare* [o6eciţBeqHBaHHe; decolora-tion; Entfărbung, Bleichen; discolouring, blea-ching; szintelentes]. Chim.: Operafiunea de înlăturare a coloraţiei unui material. Decolorarea se poate face pe cale chimică sau pe cale fizică (v. Decolorant). Procesul de decolorare trebue condus astfel, încât materialul de decolorat să nu fie deteriorat, înainte de a începe decolorarea, ei trebue curefit de substanfe străine (praf, grăs:mi, răşini, etc.). La alegerea mijlocului chimic de decolorare trebue sa se fină seamă de natura materialului. — De exemplu, lâna, mătasea, penele sau fulgii, coarnele, etc. nu trebue spălate cu solufii alcaline, mai ales la cald, deoarece îşi pierd luciul superficial, devin casante şi dure sau, uneori, se di-solvă complet în alcalii. Aceste materiale suportă foarte bine un tratament cu solufii acide. — Materialele de origine vegetală, ca, de exemplu, burr bacul, inul, cânepa, etc. fiind distruse de acizi concentra}:, ii se aplică tratamente cu solufii alcaline, sub presiune. 2- Decroşaj [BbinaAemie H3 CHHxpoHH3Ma; decrochage; Ausfall; stop, loss of synchronism; kieses], Elf.: Trecerea la un regim de funcfionare instabilă a unei maşini electrice sincrone, asincrone sau a unei comutatoare, datorită micşorării turafiei ei în urma vanafiei uneia sau a mai multor condifiuni de funcfionare. Pentru o maşină sincronă sau o comutatoare alimentată pe partea alternativă, decroşajul se produce: când cuplul rezistent depăşeşte cuplul motor maxim; când tensiunea de alimentare scade sub o limită la care cuplul maxim corespunzător are o valoare inferioară cuplului rezistent; când se reduce prea mult excifafia maşinii; când se produc variafii în frecvenfa refelei de alimentare. Un motor asincron se decroşează când cuplul rezistent depăşeşte cuplul maxim sau când tensiunea de alimentare scade sub ~j= din tensiu- Vs nea nominală, S fiind raportul dintre cuplul maxim şi cuplul nominal. — Sin. Desprindere. s. Defazare de inserfie [bhochmhS c/ţBHr 4)33; dephasage d'insertion; Einsatzphasenver-schiebunq; inserticn phase shift; inszercâs fazis-talo]. Elf.: Schimbarea de fază cauzată prin in-serfia unui cuadripoi într'un sistem de transmisiune. 4. Defs2©r[TpaHC(J)0pMaT0p (J»a3; dephaseur; Phasenverschieber; phase-displacer; fâzistolo]. E/f.: Cuadripoi care introduce un defazaj reglabil între semnalul dela ieşirea şi cel dela intrarea într'un cuadripoi, atenuarea introdusă rămânând aceeaşi pentru toate defazajele, la o frecvenfă dată. Se deosebesc: defazoare goniometrice, de-fazoare cu IinJe de întârziere şi defazoare cu circuite rezistenfo-capacitate. Defazoarele goniometrice (v. fig.) sunt constituite din trei bobine coaxiale, dintre cari două fixe, perpendiculare una pe alfa şi alimentele cu curenfi defazafi între ei cu un sfert de perioadă, spre a produce un câmp învârtitor; a treia bobină, mobilă în jurul axului comun, e parcursă de un flux magnetic variabil în timp; deci, la bornele ei se culege o tensiune de amplitudine constantă, a cărei fază depinde de pozifia bobinei în câmpul învârtitor. 681 Defazoarele cu linie de întârziere sunt constituite dintr'o linie artificială, realizată cu bobine îegate în serie şi cu condensatoare în derivaţie, pe bobine putându-se deplasa un cursor. Pe linie se stabilesc unde progresive, semnalul la ieşire fiind defazat fafă de cel dela intrare cu un unghiu care depinde de pozifia cursorului pe linie. Linia artificială se termină pe impedanfa ei caracteristică. 3 b Tipuri de defazoare. a) defazor cu rezistenţă variabilă; b) defazor goniomefr;c; c) defazor cu condensator variabil; 1) intrare; 2) ieşire; 3) bobine fixe; 4) b'obină mobilă; Rf) rezistenfe fixe; R) rezisfenfă variabila; C) condensator fix. Defazoarele rezistenfă-capacifafe sunt, fie de tipul din fig. a, folosite în domeniul frecvenfelor audio, cum şi în cel al frecvenfelor radio, fie de tipul care are un condensator de construcfie specială, având patru statoare şi două rotoare, ambele pe acelaşi ax folosite numai în domeniul frecvenfslor radio. .i. Befsrmafie critică [KpHTHHecKan A^c|)op-MaiţHH,' deformation crifique; kritische Verzerrung, kritischeFormănderung;critica! deformation; kritikus deformâcio], Tehn.: Valoarea limita a deformafiei uneipiese, pentru care elementul de construcfie sau de maşină în constituia căruia intră acea piesă nu mai satisface condifiunile de rigiditate. 2- Defosforare** [flecjpoc^opaiţHH, o6eccî)oc* cf)Opf?BaTb; dephosphorer; Entphosphorung; de-phosphorizing; foszformentesites]. Met!.: Fază din perioada de afinare a elaborării ofelului în cuptoarele cu căptuşeală bazică (convertisorul Tho-mas, cuptorul Siemens-Martin bazic, cuptorul electric bazic), care consistă în îndepărtarea prin oxidare din ofel a fosforului (element dăunător, care micşorează rezilienfa şi măreşte fragilitatea la rece a ofelului). Când fosforul se găseşte în baia de ofel sub forma de fosfură de fier, reacfia e: 2 Fe3P -f 5 FeO + 4 Ca0^(Ca0)4P205 +11 Fe+q cal. Se defineşte o constantă de echilibru a acestei reacfii prin: _(FeO)5 (CaO)4 [P]2 p (P2O5) şi un gradul de defosforare prin: (P2O5) (FeO)5 (CaO)4 11 “ [pj2 kp Valoarea constantei de echilibru kp fiind proporfională cu temperatura, pentru asigurarea unei bune defosforări sunt necesare: o sgură bazică (cu un confinut de cca 40% CaO) cu mare putere de oxidare (bogată în FeO) şi temperatură joasă. Pentru evitarea reducerii oxidului de fosfor şi a descompunerii fosfatu’ui de calciu, trebue ca de-fosforarea să se facă în absenfa carbonului (deci după decarburarea completă a băii), respectiv în absenfa siliciului sau a oxidului de siliciu (S1O2)» liber. a- Degaxor de apa de răcire [/ţera3H<|)HKaTOp OXJiaîKfl4K)meâ BOflbU degazage d'eau de refroidissement; Kuhlwasserentgaser; deg sifying device of cooling water; hutoviz-gâztalanito]. Mş. ferm.: Aparat de desaerare a apei din circuitul de răcire al unui motor de avion, pentru a evita pungile sau bulele de aer, cari produc puncte calde, provocând astfel autoaprindere şi detonafii. 4. Degenerare [AereHepaiţfcH; degeneres-cence; Entartung; degeneration, degeneracy; de-generâlâs]. Mec.: 1. Proprietatea unui nivel de energie al unui sistem (în Mecanica cuantică) de a putea fi descompus în mai multe niveluri sub acfiunea unor câmpuri exterioare. Numărul maxim al acestor niveluri se numeşte gradul de degenerare. Din punctul de vedere matematic, acest grad coincde cu numărul de funcfiuni proprii linear independente ale ecuafiei lui Schrodinger (v.), corespunzătoare nivelului dat de energie. — Exemplu: Energia unui sistem liber nu depinde de orientarea în spafiu a momentului cinetic, adică nu depinde de numărul cuantic magnetic m (v.), ci numai de mărimea acestui moment, dată de numărul cuantic Sub acfiunea unui câmp magnetic exterior, nivelul de energie considerat se descompune în 2; 4-1 niveluri, corespunzătoare celor 2y+1 valori ale lui m. — 2. Distincfia netă dintre comportarea la temperaturi joase a gazelor perfecte, prevăzută de Statistica cuantică, şi dintre comportarea prevăzută pentru ele de Statistica clasica. — Sin. Degenerare cuantică. Penfru un gaz perfect care e supus Statisticei Fermi, temperatura absolută 0, sub care încep să se manifeste fenomenele de degenerare, e dată de 3/2 0=7— n , km unde h e constanta iui Planck, k e constanta lui Boltzmann, m e masa particulelor, iar n e numărul de particule pe unitatea de volum. Pentru gazul electronic din metale, 0 e de ordinul a IO4 °K. 6S2 1. Delintersare [nejiHHTepH3aiţHH; delinteri-sation; Entlintersierung; delinterisation; gyapot-hântâs]. Ind. text.: Operafiunea de separare a pufului (lintersuîui) de pe seminfele de bumbac. 2. Demarare asincronă [asTonycK; demarrage asynchrone,autodeman a :je; asynchrones Anlassen; self-starting, asynchronous starting; aszinkron in-ditâs]: Procedeu pentru demararea unui motor sincron prin efectul de motor asincron, care se obfine practicând o colivie conductoare în tălpile polare ale polului motorului. s. Demolare [pa36opKa, choc; demolition; Abbruch; demolition; lebontâs]. Cs.: Operafiunea de desfacere a unei zidării. Zidăria de cărămidă şi cea de piatră s© demolează, fie prin aplicarea de lovituri în rosturi, cu ciocanul de zidar sau cu târnăcopul, fie prin baterea, în rosturi, a unor pene de ofel, astfel încât fiecare piesă a zidăriei să fie detaşată fără a fi ruptă, pentru a putea fi folosită din nou. Zidăria de beton se demolează prin spargere cu barosul, cu dălfile, cu ciocanele pneumatice sau, uneori, cu ajutorul explozivilor. 4. Dendri$ă [AeHApHT; dendrite; Dendrit; den-drit; dendrit], Metl.: Formafiune cristalină arborescentă, care constitue primul stadiu al formării cristalelor, la solidificarea metalului turnat. Formarea dendritelor e provocată de creşterea fiecărui cristal în direcfia pierderii de căldură; astfel, se unesc centrele ds cristalizare şi se formează un trunchiu princ'pal, ale cărui dimensiuni cresc apoi — şi pe care apar ramificaţii secundare. 5. Depanare [peMOHT, ycTpaHHTb 3a{ţepmKy: depannage; Storungsbeseitigung; removal of the breakdown; hibo-kikuszoboles]. Tehn.: înlăturarea unei pane a unui sistem tehnic, printr'o reparafie efectuată pe loc sau într'un atelier. «. DepSasabii [iioabhjkhoh; deplaţable; ver-ruckbar; displaceable; mozgat-hato]. Gen.: Calitatea de a putea fi mutat dintr'un loc într'altul. Un sistem tehnic deplasabil poate fi portabil, transportabil, locomobil, etc. ?. Depiasarea potenţialului punctului neutru [cMeiiţeHHe noTewiţHaJia HeSTpajibHOH to^kh; deplacement du potentiel du point neutre; NulI-punktpotentialsverschiebung; displacement of neutral point potenfial; nullpontpotenciâlis-eltolâs]. E/t.: Stabilirea unei diferenfe de potenfial electric între punctul neutru al unui receptor polifazat şi punctul neutru al generatorului polifazat care-l alimentează, în cazul sistemelor polifazate nesimetrice din punciul de vedere al tensiunilor sau al impedanfelor de fază. Dacă U\, UajibTaiţHH nponaHQM; desasphaltation â propan; Entasphal-tierung mittels Propan; disasphalting with pro-pane; propânâltali aszfaltalanitâs]. Ind. petr.: Eliminarea cu ajutorul propanului a substanfelor răşinoase-asfaltoase din uleiurile reziduale sau din reziduuri-le uleioase, pentru a obţine uleiuri cu indice de viscozitate mare, — bazată pe proprietatea propanului lichid de a disolvă uleiul, precipitând asfaltenele şi răşinile. E utilizată în special pentru desasfaltarea păcuriior parafinoase sau semiparafinoase. Cu cât temperatura de extracfie e mai înaltă, cu atât uleiul e mai pufin solubil în propan; cu cât se adaugă mai mult propan în uleiul care confine asfalt, cu atât rămâne disolvat mai pufin asfalt. Propanul gazos, comprimat la anumite temperaturi, disolvă mai mult uieiu decât propanul lichid la temperatură şi presiune pufin mai joase. Rafinarea uleiului cu propan se face, fie prin amestecarea solventului şi a uleiului într'un ames-tecător special, urmată de decantarea solufiei de uieiu în propan, de stratul de asfalt format (procedeu vechiu), fie prin desasfaltarea în coloană (procedeu nou). în acest ultim procedeu, materia primă reziduală e circulată într'un schimbător de căldură cu abur, unde se încălzeşte şi intră în coloana de desasfaltare, cam pe ia mijlocul ei. Materia primă circulă spre partea inferioară a coloanei şi întâlneşte, pe talerele acesteia, curentul ascendent de propan lichefiat, în care se disolvă părfile componente ale uleiului. Substanfele asfaltoase-răşinoase insolubile în propan se separă în partea inferioară a coloanei şi sunt evacuate în mod continuu. Din solufia de uieiu în propan care se ridică în partea de sus a coloanei, se separă şi compuşi asfaltoşi şi polidclici, din cauza temperaturii mai înalte în această parte a coloanei, datorită încălzirii solufiei cu abur indirect. Temperatura părfii superioare şi a celei inferioare a coloanei se stabileşte după caracterul 683 materiei prime, şi poate fi modificată pentru obfinerea calităfii de produs dorite. Solufia de uleiu în propan, care iese prin partea de sus a coloanei de desasfaltare, trece printr'un evaporator încălzit cu abur la presiune joasă, iar apoi prin alt evaporator, încălzit cu abur la presiune înaltă. Uleiul care iese din al doilea evaporator — şi care confine resturi de propan incomplet evaporat — e dirijat într'o coloană de stripare, unde propanul se separă de uleiu prin distilare cu abur direct. Uleiul desasfaltat e pompat, din partea de jos a coloanei de stripare, într'un vas de depozitare. Solufia de asfalt intră într’un cuptor vertical, unde e încălzită până ia 220° şi e dirijată apoi într'un evaporator, unde se evaporă, sub presiune, cea mai mare parte a propanului. Resturile de propan se evaporă într'o coloană de stripare. Asfaltul e evacuat, din partea de jos a coloanei, cu ajutorul unei pompe, într'un rezervor de depozitare. Vaporii de propan la presiune înaltă, cari ies din evaporatoare, se dirijează spre un sistem de răcitoare-condensatoare, iar apoi în vasul pentru propan lichefiat. Vaporii de propan îa presiune joasă sunt separaţi de vaporii de apă într'un condensator, trec printr'un compresor şi un sistem de răcitoare-condensatoare, şi sunt dirijafi în vasui pentru propanul lichefiat. Temperatura la vârful coloanei de desasfaltare se menfine aproape de 75-85°. Desasfaltarea cu propan e un procedeu foarte eficace, obfinându-se uleiuri de foarte bună calitate. Prezintă şi avantajul de a întrebuinţa un produs necoroziv, care se obfine în industria petrolului — şi de a obfine ca produs secundar asfaitul. Desavantajul metodei consistă în făptui că se lucrează la presiuni înalte şi că, deci, instalafiile sunt costisitoare. Unele procedee industriale combină procedeul de desasfaltare cu propan, cu deparafinarea şi rafinarea păcurilor cu solvenfi. î. Descendent [hhcxoahihhh; descendant; absteigend; descendmg; leszâ'lo]. Gen.: Calitatea unei orientări sau a unei mişcări de a fi îndreptată din spre un punct de înălfime mai mare spre unul de înălţime mai mică. 2. Desintegrator [Ae3imTerpaTop; desintegra-teur; Desintegrator; disintegrator; dezintegrator]. !nd, chim.: Agregat folosit pentru separarea din gaze, pe cale umedă, a particulelor solide în suspensie, în desintegrator se realizează un amestec intim între gazul cu impurităfi solide şi apa de separare, care e dispersată fin (sub formă de ceafa) printr'o mişcare cu numeroase schimbări de direcfie şi şocuri, astfel încât particulele solide se umezesc şi sunt evacuate, fiind împroşcate pe un perete de separare. Epurarea gazelor prin spălare în scrubere nu permite în general un grad de curăfire mai bun decât ~ 1 g/m3, ceea ce reprezintă un confinut de impurităfi care în numeroase cazuri e inadmisibil (de ex. la gazele combustibile folosite pentru alimentarea motoarelor cu ardere internă), deoarece straturile super- ficiale ale particulelor solide (praf) refin gaze prin adsorpfie, cari împiedecă pătrunderea sau chiar aderarea apei la suprafafa acestor particule; cu cât dimensiunile particulelor solide sunt mai mici, cu atât adsorpfia gazelor e mai puternică — şi posibilităfile de separarea prafului prin umezire devin nesatisfăcătoare. Desintegratorul (v. fig.) cuprinde o carcasă în spirală (1), asemănătoare carcaselor de ventilator, în interiorul căreia se găseşte un disc (3) cu câte 3—4 cilindri coaxiali (4) pe fiecare fafă, discul fiind fretat pe arborele rotitor (2); în intervalele dintre cilindrii discului se găsesc alfi cilindri coaxiali, imobili (5), solidari cu carcasa. Gazul supus curăţirii intră în desintegrator prin tuburile (6), ajungând în partea centrală a rotorului, iar prin tuburile (7) se introduce apă, care, înainte de a ajunge în partea centrală a des ntegratorului, e dispersată prin tobe găurite, în interiorul cărora se învârtesc şi nişte palete fixate pe ax. Amestecul de gaz şi apă e trimis spre periferia carcasei, sub efectul de ventilafie produs de cilindrii discului în mişcare, cari au vitesă tangenfială mare. Datorită numeroaselor schimbări de direcfie şi şocurilor, se produc o dispersiune foarte fină a apei (până când aceasta ajunge sub forma de ceafă) şi un contact foarte intim între particulele de apă şi gaz, incluziv particulele solide confinute în acesta; aproape toate particulele solide sunt udate şi se separă de gaz, fiind împroşcate pe suprafafa de spălare (8); apoi, ele sunt evacuate prin jghiaburile (9) şi tuburile (10). Gazul des-prăfuit e colectat în carcasa în spirală (I) şi e evacuat prin tubulură (11). Schema unui desintegrator. 1) carcasă spirala; 2) arbore; 3) disc; 4) cilindru rofitor; 5) cilindru fix; 6) itab de intrare a gazului; 7) tub de intrare a apei; 8) zona de spălare a particulelor solide; 9) jghiab; 10) tub de evacuare a particulelor solide; 11) tubulură de evacuare a gazului. Desintegratoarele prezintă următoarele avantaje: au o producfie orară mare (40 000—60 000 m3/h), pentru dimensiuni relativ mici; folosirea lor e simplă şi sigură, permiţând o bună curăfire a gazu- 684 iui (la un confinut inifial de impurităfi solide de 6—12 g/m3, gazul mai confine numai 0.02—0,04 g/m3 după curăfire); consumul ds apă e de 0,6—1 l/m3, iar consumul de energie electrică e de 5,5—7,5 kWh/1000 m3. Desinfegratoarele sunt fo’osite în industria siderurgică şi metalurgică, pentru curăfirea gazelor utilizabile rezultate din procese tehnologice, în deosebi a gazelor de cuptor înalt. î. Desoxidare [pacKHCJienHe, BOCCTâHOBJie-HHe; desoxydation; Desoxydation; desoxidation; kioxidâlâs]. Mefl.: Perioadă principală în procesul de elaborare a ofelului, care urmează perioadei de oxidare şi care consistă în reducerea oxidului feros din baia metalică. Desoxidarea e necesară deoarece oxidul de fier (FeO) nu se disolvă în ofelul solid decât până la un confinut de 0,035% în ox;gen, iar surplusul se depune la marginea cristalelor, provocând fragilitatea la roşu şi constituind germeni de incluziuni; de asemenea, prezenfa acestor oxizi poate să provoace continuarea oxidării carbonului şi a formării oxidului de carbon, deci a obfinerii, la turnare, de lingouri sau piese cu sufluri. în diversele agregate de elaborare a ofelului se folosesc, în general, următoarele procedee de desoxidare: Desoxidarea prin precipifare care consistă în îndepărtarea oxigenului din oxidul de fier, prin reducerea acestuia cu un element desoxidant care să formeze oxizi cu căldură de formare superioară celei a oxidului feros, cu punct de topire şi cu greutate specifică mai mici decât cele ale ofelului, insolubili şi separabili din baia lichidă. Elementul desoxidant poate fi carbonul,-, manganul, siliciul, aluminiul, calciul şi, uneori, titanul, zincul, borul. Acestea se introduc în baia metalică sub formă de feroaliaje (feromangan, fontă-oglindă, fonta silicioasă, ferosiliciu, silicomangan, silicocalciu, ferotifan, etc.), cu excepfiunea aluminiului, care se introduce pur. — La ofelurile necalmate, desoxidarea se face cu fontă-oglindă cu feromangan, iar în cazul ofe!uri|or semicalmate şi cu fontă silicioasă sau cu ferosiliciu, în cantităfi mici, şi cu aluminiu. — La ofelurile calmate se face o pre-desoxidare cu fontă-oglindă şi cu feromangan, urmată de desoxidarea finală cu ferosiliciu, silicomangan sau silicocalciu, etc. — şi aluminiu. Desoxidarea prin precipitare e aplicată atât la ofelul de convertisor, cât şi la ofelul Siemens-Martin şi la ofelul electric. Desoxidarea prin difuziune, care se bazează pe tendinfa oxidului feros liber de a se repartiza într'un raport constant în baia metalică şi în sgură, astfel că micşorarea concentraţiei oxidului feros din sgură provoacă micşorarea concentraţiei oxidului feros din baia metalică, prin difuziunea acestuia în sgură. — Desoxidarea prin difuziune se realizează, Ia ofelul Siemens-Martin, prin adăugire, pe sgură, de carbură de calciu sau de cocs măcinat sau, la ofelul electric, prin adăugire de amestec desoxidant pe o sgură nouă, formată din var şi fluorină. La ofelurile moi, amestecul des- oxidant e compus din 5—6 părfi var ars, 1-4 părfi fluorină şi o parte cocs, obfinându-se sgură albă; la ofelurile cu procent mare în carbon, amestecul desoxidant e compus din 5—6 părfi var ars, 1,5—2 părfi fluorină şi 2 părfi cocs, obfinân-du-se sgură carbidică. Desoxidarea e completată, uneori, cu adaus de ferosiliciu şi apoi de aluminiu. Desoxidarea cu sguri sintetice, care e bazată pe aceleaşi principii fizicochimice ca şi desoxidarea prin difuziune, însă se deosebeşte de aceasta din punctul de vedere al realizării practice, desoxidarea făcându-se prin —turnarea ofelului dela nalfime mare şi cu vitesă mare —în oala de turnare care confine sgură sintetică. Difuziunea oxidului feros din metal în sgură, care se produce încet în con-dif'un'le desoxidării prin difuziune, se face cu vitese mari şi pe o suprafafă de contact mult mai mare în cazul amestecării intense a metalului lichid şi a sgurii, datorită emulsiunii sgurii în metal. Compozifia sgurilor sintetice recomandate pentru desoxidare e: 40-60% Si02, 15% Al203,5-15% CaO, 4% MnO, 10- 25% Na20. Folosirea sgurilor sintetice, afară de faptul că as:gură o desoxidare înaintată, prezintă avantajul de a reduce timpul de elaborare a ofelului (perioada de desoxidare producându-se în afara cuptorului), de a asigura şi o bună de-sulfurare şi de a contribui la eliminarea incluziunilor şi la obfinerea unui ofel de calitate. 2. Destearinizare [fleCTeapHHHsaiUîH; destea-rinisation; Entstearinisierung; destearin;zing; lesz-tearinizâlas]. Ind. chim.: Operafiune care consistă în separarea prin răcire şi prin filtrare a părfii solide din uleiul de bumbac, în scopul de a-l face propriu spre a fi întrebuinfat în alimentafie. Partea solidă separată, confinând stearină, fitosterină, acid stearic, etc., e •ntrebuinfată la fabricarea margarinei. s, Defeefie electromagnetică [pajţHOJiOKa-UEH; detection electromagnetique; Funkortung; radar; râd'o helymeghatârozâs] Radio: Radioreperaj în care emisiunea şi recepfia se efectueazăînacelaşi punct şi care utilizează proprietăţile de reflexiune sau de transmisiune a undelor electromagnetice de către obiect, pentru a determina forma şi pozifia lor. Detecfia electromagnetică în care se utilizează numai proprietăfile de reflexiune ale obiectelor pentru a determina forma şi pozifia lor se numeşte deteefie primară. «, Detector rezislenfă-condensator pe grilă [ceTO^HbiH fleTeKTOp; detecteur â fuite de grille; Gitterableitungsdetektor; grid-leak detector; râcs-detektor]. Radio: Triodă sau tub mulţi-electrod în care redresarea se produce prin curentul electronic din circuitul grilei de comandă. Tens'unea asociată acestui curent printrro rezistenfă mare din circuitul-grilă apare amplificată în circuitul-placă. 5. Detentă. Fiz., Chim., Tehn,: Sin, Expansiune (v). 6. Diacetildioximă. Chim.: Sin. Dimetilgli- oximă (v.). 7. Diafilm [AHa(|)HJibM; diafilm; Diafilm; dia-film; diafilm]. Gen..* Film fotografic, cu lungimea de aproximativ 1,5*»2 m, pe care se găsesc 685 numeroase diapozitive fotografice în legătura cu un anumit subiect, cari pot fi proiectate pe un ecran cu ajutorul unui aparat de proiecfîe. 1. Diazol [AHa30ib; diazoie; Diazol; diazole; diazoi]. Chim.: Combinafie organică heterociclică având un ciclu de cinci atomi, dintre cari trei de carbon şi doi de azot. Unii derivafi ai diazolilor sunt întrebuinfafi în medicină. Combinaţiile dia-zolice cele mai importante suni imidazolul (v.) şi pirazolul (v.). 2. Dicianină [zţHiţHaHHH; dicianine; Dizianin; dicianine; dicianin]. Chim.: Materie colorantă din grupul chinolinei, omolog vinilenic al cianinelor simple, în cari inelele chinolinice sunt unite prin trei atomi de carbon. a. DifeniL Chim. V. Bifenil. 4. Diluani [ pa36aBHT6Jib, pacTBOpHTejib; diluant; Verdunnungsmittel; diluent; gyengito]. Chim., Tehn.: Solvent adăugit unei solufii pentru a-i micşora concentrafia. 5. Dinamică de modulafie [zţHHaMHKa M0-AyJIfllţfîH; dynamique de modulation; Modula-tiondynamik; dynamics modulation; modulâlo dinamika]. Radio: Raport exprimat în decibeli, între gradele de modulafie maxime şi minime existente în unda emisă de o stafiune de radiodifuziune. Valoarea maximă a gradului de modulafie fiind limitată de aparifia supramodulafiei la 100%, iar valoarea minimă, de sgomotul emiţătorului şi al receptorului, la cca 3%, rezulta că dinamica de modulafie a posturilor de radiodifuziune nu poate depăşi 30 decibeli, valoare insuficientă pentru redarea dinamicei sonore a orchestrelor simfonice. Pentru a remedia acest inconvenient, se folosesc compresoare şi expan-soare de modulafie. 8. Dinfare de crabotaj [3y6'iaToe 3au;enJi0HHe; denture de crabotage; Kfauenverzahnung; daw toothing; kormos-fogazâs]. Mş.: Totalitatea dinfilor tăiafi pe fafa frontală a unei rofi, numită roata crabotată. 7. Dipol, moment V. Moment dipol. *. Directivifate, caracteristică de ~ [xipaKTe-pHCTHKa Ha îpaBJISHHOCTH; caracteristique de directivite; Direktivitătscharakteristik; directivity characteristic; direktivitâsi karakteristika]. Radio: 1. Funcfiune care reprezintă, de obiceiu în coordonate polare, variafia raportului dintre densitatea de putere radiată de un sistem radiant într'un unghiu solid elementar, luat în jurul unei anumite direcfii, şi densitatea de putere radiată medie, după diferitele direcfii. Acest raport e egal cu câtul dintre pătratul intensităfii câmpului radiat după direcfia respectivă şi pătratul câmputui mediu radiat. Funefiunea caracteristice} de directivitate se notează cu D (0, cp), 6 fiind unghiul de elevafie, iar unghiul azimutal? D (9» 9)— ţ. F2 1 m unde Sq şi Sm sunt densităfile de putere în jurul unei anumite direcfii, şi medie, iar £0 Şl *nten" sităfile câmpurilor radiate respective. §e demonstrează că, în general, D (8, 9) = ~kF2 (0O, ?o) unde F (Oq, ®o) e caracteristica de emisiune pentru o anumită direcfie* iar k e o constantă; penfru antenele filare; D (., Kr Rr fiind rezistenfă de radiafie a antenei. Pentru antena în jumătate de lungime de undă, situată departe de sol: 01/2=1,64 0co,e) *1* ' sin2 0 în planul ecuatorial, D^/2= 1.64. — 2. Raportul dintre puterea dată de antena unui sistem de recepţie la o anumită orientare, şi puterea medie extrasă de antenă, raport egal cu câtul dintre pătratul tensiunii dela bornele sistemului respectiv, corespunzând unei orientări date, şi pătratul tensiunii medii care apare la bornele sistemului. La sistemele lineare, cari pot funcfiona atât la emisiune, cât şi la recepfie, directivitatea la recepfie e egala cu cea dela emisiune. 9. Dirijată, emisiune ~ [HanpaBJieHHan 3mhc-chh (nepe/ţana); emission dirigee; gelenkte Aussendung; routed emission; vezetetf ieadâs]. Radio: Emisiune efectuată cu un sistem de radiatoare (electromagnetice) cari radiază cea mai mare parte a energie? în una sau în mai multe direcfii privilegiate. 10. recepfie ~ [HanpaBJieHHbiH npHeM; reception dirigee; gelenkter Empfang; routed reception; vezetett veves]: Recepfie efectuată cu un sistem care captează numai energia undelor (electromagnetice) cari au direcfii de propagare privilegiate. u. Discriminator de amplitudine [(J)a30BbiH AeTeKTOp aMELiHTyAbi; discriminateur d'ampli-tude; Amplitudenunterscheider; amplitude discriminator; amolitudokivalâszto], Elt.: Cuadripoi, în general cu tuburi poliode, care produce la ieşire o impulsie standard, dacă semnalul aplicat la intrare are o amplitudine mai mare decât o valoare dinainte stabilită. 12. Disipafie locală [ MecTHoe paccearme; dissipation locale; lokal Vergeudung; place dissi-pation; helyi disszipâcio]. Tehn.: Pierdere locală de energie, care se produce prin desvoltarea de căldură într'un mediu dis:pativ. în cazul câmpurilor electromagnetice. disipafia locală se datoreşte conductibilităfii mediului şi proprietăfilor lui de viscozitate. în cazul undelor elastice, pierderile de energie provin din viscozitatea mediului. 13. Disipativ, circuit ~ [paccensafoniiHH (ahc-CHnaTHBHbiiî) KQHTyp; circuit dissipatif; ver-schwenderischer Stromkreis; dissipative circuit; disszipalo korfolyamat]. Elf.: Circuit în ale cărui elemente se desvoltă căldură când sunt parcurse de curent electric de conducfie. 636 1. Disipafiv, mediu ~ [pacceHBaiomaHcpeAa; milieu dissipatif; verschwenderischer Mittei; dissi-pative medium; dissizipâlo korzeg, dissizipâlo me* diurn], Elt.: Mediu în care propagarea undelor electromagnetice e însofită de desvoltare de căldură. Gazele ionizate, de exemplu, sunt medii disipative, iar cele neionizate sunf medii nedisi-pative. 2. Dispecer [flHClieTqep; dispatcher; Dispatcher; dispatcher; diszpecser], Tehn.: Persoană care controlează şi reglementează operativ şi în perma-nenfâ mersul procesului de producfie al unei institufii sau al unei întreprinderi. Dispecerul, care e un tehnician sau un funcţionar, urmăreşte asigurarea tuturor condifiuniior necesare pentru îndeplinirea producfiei prescrise (aprovizionarea la timp cu materii prime, materiale, semifabricate în cantitafile necesare şi de calitatea prevăzută, — existenfa şi starea de funcfionare a marinilor, a mecanismelor, a mijloacelor de transport, existenta locurilor de depozitare, asigurarea mâinii de lucru calificate, etc.), în fiecare parte (atelier, secfie, serviciu, sector, etc.); el coordonează legătura dintre toate părfile întreprinderii sau ale institufiei, previne întreruperile în desfăşurarea normală a procesului de producfie şi avariile, iar în cazul apanfiei acestora conduce operaţiunile de lichidare a lor. în acest scop, dispecerul dispune de mijloacele necesare de comunicafie, de semnalizare, control şi comandă, având de o parte legătura directă cu fiecare serviciu, secfie, sector, atelier, de unde primeşte şi centralizează semnalările şi, de altă parte, legătura cu conducerea întreprinderii sau a institufiei, căreia îi raportează, îi supune propuneri şi dela care primeşte dispoziţiile respective. în întreprinderile mecanizate sau automatizate, dispecerul supraveghiază şi conduce toate fazele producfiei dintr'un punct central al întreprinderii, echipat cu aDaratura necesară de semnalizare şi de comandă la distanfă. 3. Dispecerizare [^HcneTHepnsaiţHH; dispat- cherisation; Dispatcherisierung; dispatcherisation; munkairânyitâs]. Tehn.: Complex de măsuri organizatorice prin cari se urmăreşte centralizarea controlului şi a comenzii permanente a proceselor de producfie, în scopul asigurării îndeplinirii exacte şi la timp a producfiei prescrise, a circulafiei, a transportului, a lucrărilor de construcfie şi agricole, a aprovizionării cu energie electrică, etc. Dispecerizarea contribue la exploatarea mai economică a resurselor, la micşorarea timpului de lucru, a consumului de energie şi de materiale; la prevenirea, localizarea şi lichidarea rapidă a întreruperilor şi a averiilor; ea permite o manipulare mai rafionaiă a rezervelor şi aprovizionarea neîntreruptă a producfiei cu materii prime, cu materiale, semifabricate, unelte, utilaj, ambalaje, etc.; măreşte securitatea muncii; îmbunătăfeşte exploatarea mijloacelor de transport şi asigură coordonarea necesară între diferitele faze şi părfi ale procesului de producfie. Astfel, în industrie, conducerea şi reglementarea operativă centralizată a proceselor de producfie se realizează prin primirea la centrul de dispecerizare a tuturor datelor, informafiilor cu privire la îndeplinirea sarcinii de producfie şi compararea lor cu planul operativ, prin controlul gradului în care producfia principală e asigurată de unităfile anexe şi de deservire (ateliere, secfii, etc.). Conducerea e concentrată, prin dispecerizare, în unu sau în mai multe puncte de dispecerizare, reunite în cadrul serviciului de dispecerizare al întreprinderii. La sistemele energetice, prin dispecerizare se realizează conducerea centralizată operativă a centralelor, staţiunilor, posturilor de transformare, a sistemelor de transmisiune şi a receptoarelor de energie, cari întră în acelaşi sistem energetic. Prin dispecerizare se controlează îndeplinirea de către centralele electrice a mersului în timp prescris al sarcinii de rezerve şi se efectuează modificările operative în acest mers odată cu schimbarea condifiuniior de funcfionare a sistemului energetic şi a diferitelor stafiuni. Prin controlul circulafiei puterilor active şi reactive, se asigură menfinerea tensiunii şi repartizarea energiei cu pierderi cât mai mici şi fără a turbura stabilitatea funcfionării în paralel a stafiunilor. Panourile şi tablourile punctelor de dispecerizare au atât scheme luminoase pe cari sunt reprezentate toate obiectele sistemului energetic şi toate schimbările intervenite în ele, cât şi aparate de felerrăsură cari indică automat puterile stafiunilor, încărcarea liniilor, tensiunile în diferitele puncte ale refelei, frecvenfă la deconectarea unei părfi a sistemului în caz de avarii. Starea generatoarelor şi a transformatoarelor, pozifia întreru Dtoarelor principalelor linii de transmisiune sunt reprezentate automat pe schema luminoasă, prin intermediul instalaţiilor de telesemnaiizare, iar conectarea, deconectarea şi modificarea sarcinilor se realizează prin intermediul aparatelor de telecomandă, dela punctul centra! de dispecerizare. în construcfii, prin dispecerizare se urmăresc conducerea centralizată a lucrărilor de construcfie şi de montare pe şantiere, controlul şi reglementarea 'ndeplinirii planurilor de execufie şi de producfie a unităfilor anexe, controlul asigurării Ia timp a şantierelor cu braţele de muncă necesare, a aprovizionării cu materiale, cu semifabricate, mijloace de transport, utilaje, coordonarea muncii diferitelor sectoare, prevenirea şi lichidarea întreruperilor în activitate şi a avariilor. întreprinderile (trusturile) de conslructie mar» au un dispecer şef şi dispeceri de şantiere, dispeceri de puncte de lucru, de unităfi anexe, de transport, de utilaje, dispeceri de excavafie (la construcţii de căi ferate şi de drumuri), dispeceri de linie (la construcfii de tuneluri), etc. Punctele de dispecerizare şi de aparatură de semnalizare şi telecomunicaţie pot fi montate şi demontate când trebue mutat frontul de lucru. Personalul de pe şantiere neavând un loc fix de lucru, chemarea se face cu ajutorul unei reţele locale de difuzoare, iar convorbirile se fac dela posturile de telefoane de serviciu sau dela prize speciale de telefon, amplasate în diferite locuri pe şantier, 1. Dispozitiv antiparazit [3*arpaAHTejib no-Mex, cfHJlbTp nOMex; dispositif anti-parasite; Sforspsrre; interference suppression device; za-varhaiârolo]. Radio: Dispozitiv aplicat fie la o sursă producătoare de perturbaţii radioelectrice, fie într'un post de recepţie, pentru a reduce sau pentru a suprima perturbafiile. 2. Disprosiului, isotopii ~ [H33T0nbi ahc-npoCHa; isotopes du dysprosîum; Dysprosiumiso-tope; disprosium isotopes; dyszprozium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai disprosiului: disprosiul 156, disprosiul 158, disprosiul 160, disprosiul 161, dhprosiul 162, disprosiul 163 şi disprosiul 164, cari se găsesc, respectiv, în proporţie de 0,0524%, 0,0902%, 2,294%, 18,88%, 25,53%, 24,97%, 28,18% în disprosiul natural; disprosiul 165, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 145 min, obţ.nut prin reacţia nucleară Dy164 (n, 7) Dy165 (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăţire de 1,25 min); un isotop de masă neidentificată, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăţire de 2,2 min, obţinut prin reacţia Dy (n,^) Dy, cu un isotop natural neidentificat. s. Disrupfivă, descărcare ~ [hckpoboh (npo-6hbhoh) paspHA; decharge disruptive; Durch-schlagentladung; disruptive discharge; âfuto leszâ-litâs]. Elf.: Descărcare bruscă între doi electrozi despărţiţi printr'un dielectric, care se produce când intensitatea câmpului electric dintre electrozi depăşeşte rigiditatea di electrică a substanţei respective. 4. tensiune ~ [npo6H3Hoe HanpHJKeime; tension disruptive; Durchschlagspannung; disruptive voltage; ăîuto feszultseg]. Elf.: Minimul tensiunii necesare spre a produce o descărcare disruptivă între doi electrozi despărţiţi printr'un dielectric. V. şi sub Străpungere elecirică. 5. Distilare subterană [noAseMHoe nojiyKOK-COBaHHe; disiillation souterraine; unterirdische Destillation; sublerranean distiliation; foldalatti desz-tilăcio], Mine: Semicocsificarea cărbunilor şi a şisturilor combustibile, chiar în zăcământ, prin arderea intenţionată a unei părţi din combustibil (v. şi Exploatare, metoda de ~ prin gazeificarea subterană a cărbunilor). Prin încălzire în lipsa aerului, la temperatura de cca 500°, cea mai mare parte a materiilor combustibile se transformă în gudroane şi în gaze combustibile cu putere calorifică mare; în zecărrânt rămân o cantitate relativ mică de maferii combustibile solide (se-micocs), cum şi materiile incombustibile (cenuşa), cari pot ajunga la 50—70% din greutatea totală a şistului. Compozifia gudronului de şist care se obţine e — spre deosebire de compoziţia gudronului de huilă — foarte apropiată de compozifia ţiţeiului; de aceea gudronul de şist e fo'osit la fabricarea carburanţilor lichizi, a iubrifianţilor, etc. 6. Distilarea cărbunilor [neperoFKa yrjin; distiliation des charbons; Kohlendestillation; coal distilling; szendesztilâcio, szenlepârlâs]. Ind. cb.: Procesul termic de încălzire pentru degazeificare a cărbunilor fără accesul aerului, tn retorte, în cuptoare de zidărie refractară, în cuptoare metalice, la temperaturi de 400—500°, sau de 800—1000°, după cărbunele întrebuinţat şi după caracteristicele produselor cari urmează să fie obţinute. Natura descompunerii termice, pentru un acelaşi cărbune, e diferită daca temperatura de regim e de 400“*500°# respectiv de 800—1000°. Descompunerea termica la 800—1000° se numeşte distilare la temperatură înaltă sau cocsificare, iar descompunerea termică la 400—500° se numeşte distilare la temperatură joasă, semicarbbnizare, sau semicocsificare. Produsele rezultate depind, atât calitativ, cât şi cantitativ, de temperatura la care se face distilarea. Produse Temperatura înaltă Temperatură joasă ■ Gaze % 18—25 3-.-10 Gudroane % 3-4 7--12 Uleiuri uşoare % 0,4 --1 1-1,5 Benzen % 0,2-0,4 Cantităfi neînsemnate Amoniac din ape amoniacale % 0.4---0,5 Cocs % 65—75 — Semicocs % — 73—85 Gazele de distilare la temperatură joasă au o putere calorifică mai mare decât 8000 kcal/m3, iar cele de distilare la temperatură înaltă, mai mare decât 4000—4300 kcal/m3. Gudroanele de distilare la temperatură joasă sunt mai bogata în compuşi fenol ci superiori (crezoli, xiienoli) şi în fracţiuni uşoare, decât gudroanele de temperatură înaltă, cari sunt mai bogate în fenol propriu zis. Pentru un acelaşi cărbune, cocsul da distilare la temperatură înaltă e mai rezistent şi mai pufin reactiv decât semicocsul (reziduul so'id obţinut la temperatură joasă, eventual la temperatura mijlocie de 600—800°). 1 Procesul termic de distilare se aplică cărbunilor cari au peste 10---15% materii volatile şi anume: la temperatură joasă pentru turbe, şisturi bituminoase, cărbuni bruni, cărbuni bruni superiori (huiloşi); la temperatură înaltă, atât huilelor cu proprietăţi aglutinante (singure sau în amestec cu huile neagiutinante, cu huile antracitoase, cu cărbuni bruni huiloşi sau cu semicocs din cărbuni bruni inferiori), cât şi antraciţilor, pentru a obţine termoantraciţi, şi cocsului de petrol, pentru prelucrarea lui în cocs devolatilizat. Descompunerea termică a cărbunilor, în procesul ţermic de încălzire fără accesul aerului, e datorită modificărilor şi scindărilor (depolimerizări, cracări şi condensări) survenite în grupările moleculare ale constituenţilor cărbunilor şi aie gazelor şi gudroanelor cari rezultă în timpul încălzirii. Cărbunii conţin constituenţi de natură sapropelică sau de natură humică, în diferite proporţii şi cu diferite grade de incarbonizare. Modificările structurii acestor constituenţi depind de natura cărbunilor, un rol important în m procesul de descompunere termică avându-l proprietatea de a trece, tn timpul încălzirii, printr'o fază de fuziune pasfoasă (cărbuni aglutinanfi). Cărbunii din cari se pot extrage cu benzen mai mult decât 5% bitumen cu proprietăfi aglutinante pot fi întrebuinfafi pentru obfinerea unui bun cocs metalurgic. După proprietatea de a trece prin starea de fuziune pastoasă (starea plastică), cărbunii se clasifică în modul următor: cărbuni graşi (uşor fuzibili) cari trec prin starea plastică cu umflare şi se contractă în faza finală a procesului termic; — cărbuni graşi cari trec prin starea plastică cu umflare şi cu contracfiune mică; — cărbuni graşi cari trec prin starea plastică fără umflare şi se contractă pufin în faza finala; — cărbuni slabi (greu fuzibili) cari trec prin starea plastică cu umflare, la o temperatură mai înalta decât aceea a cărbunilor graşi, iar în faza finală se contractă; —■ cărbuni slabi cari trec prin starea plastică cu umflare şi cu contracfiune mică; —-cărbuni slabi cari trec prin starea plastică fara umflare, iar în timpul solidificării pastei îşi măresc volumul; — cărbuni pufin fuzibili (cari trec prin starea plastică la temperatură mai înaltă decât a cărbunilor graşi sau slabi, şi având durată foarte mică a stării plastice);— cărbuni infuzibili (sau neaglutinanfi), cari nu trec prin starea plastică, în descompunerea termică a cărbunilor fără accesul aerului se produc următoarele fenomene: — până la 105° se evaporă apa de imbibifie, apa higroscopică, şi se degajă gazele ocluse; — dela 105° până la aproximativ 375° (faza de prede-gazare) se formează şi se degajă apa de piro-genare, se descompun parfial componenfii cărbunilor (începând chiar dela 300°) degajând HoS, C02» CO, omologi ai metanului — şi începe faza de fuziune pastoasă (starea plastică) prin înmuierea datorită anumitor constituenfi cari înglobează particulele solide de cărbuni, dând masei de cărbune aspectul de masă topită; — dela 375--*475° se trece prin faza de de-gazare şi de stare plastică (în cazul cărbunilor cu proprietăfi aglutinante), se degajă gaze şi apoi gu-droane provenite prin pirogenarea componenţilor cărbunilor, în timp ce masa topită trece printr'un maxim de fluiditate, începând ^ 30 să devină mai vâs- ^ ^ coasă, să se solidifice; dacă în timpul cât ^ ^ masa topită devine vâscoasă se produce şi o desvoltare abundentă de gaze (o pi-rogenare puternică), masa topită se umflă datorită gazelor cari o străbat; cu urcarea temperaturii sau stafionarea la o temperatură din acest 90 37P U75' Zona curbelor de desgazare pentru cărbuni buni penfru cocs. 1) zona cărbunilor buni pentru cocs. interval, masa topită se solidifică, luând un aspect mai mult sau mai pufin poros, după regimul termic aplicat şi după componenfii cărbunelui respectiv; — dela 475■••1000° se trece prin faza de postde-gazare, se produc pirogenări ale vaporilor de gudron desvoitafi din masa de cărbuni, desvoltări abundente de gaze (bogate în metan până la temperatura de 750° şi apoi în hidrogen) şi cimentarea masei solidificate. Se obfine cocs compact din cărbuni aglutinanfi (graşi sau slabi) cari, în perioada de posfdegazare, desvoltă 18"-20% din totalul final de gaze degajate, iar până la sfârşitul fazei de degazare, când începe solidi-ficarea masei pastoase, 40“-60%. în acest caz, în faza de posfdegazare, de cimentare, trebue să nu se producă degajeri mari de gaze, cari slăbesc rezistenfa cocsului. Pentru unii cărbuni, spre a obfine un cocs bun, se corectează condifiunile de cocsificare prin cocsificarea de diferite amestecuri de cărbuni cu proprietăţi de aglutinare diferite, sau de alte adausuri. Produsele de descompunere termică obfinute din cărbuni depind de natura cărbunelui supus tratamentului termic şi de condifiunile de lucru (cenuşa, granulafia, umiditatea cărbunilor, diferite adausuri pentru formarea amestecurilor optime de cocsificare, stampare, dimensiunile camerelor de cocsificare, tipul cuptoarelor în cari se lucrează, timpul cât stafionează cărbunele în zona de încălzire.. temperatura de regim a cuptoarelor, in-stalafiile de câptare şi de prelucrare a produselor volatile) şi de instalafiile de extragere şi de răcire a cocsului şi a semicocsului. i. Distilarea fifeiului [^hcthjijihi^hh cbipofi H0(J)TH; distillation du petroie brut; Destillation des Rohols; disfillafion of crude pefroleum, dis-tillation of crude oii; koolaj desztillâcio ]. Ind. petr.: Operaţiunea de separare a fracţiunilor de ţifeiu cu puncte de fierbere diferite, realizată prin captarea fracţiunilor lichida, obfinute prin condensarea vaporilor degajafi între anumite temperaturi. Fracfiunile rezultate prin distilare sunt amestecuri complexe de substanfe, în majoritate hidrocarburi, cu puncte de fierbere foarte apropiate, în practică, se separă următoarele fracfiuni, numite după întrebuinfarea lor: benzine (întrebuinţate drept combustibili pentru motoarele cu explozie şi ca solvenfi pentru grăsimi, răşini şi lacuri), petrol (întrebuinfat drept combustibil pentru. lămpile cu fitil şi combustibil pentru motoarele grele cu explozie), motorină (întrebuinfată drept combustibil pentru motoarele Diesel), uleiuri lubrifiante, uleiuri izolante, parafină, unsori, asfalt, păcură. Benzinele, petrolul şi motorina sunt produsele unei prime distilări a fifeiului, numită distilare primară. Anumite păcuri, rămase ca reziduuri din distilarea primară şi cari reprezintă circa 50% din cantitatea din fifeiu supusă distilării, se supun unei distilări secundare, care se face astfel, încât să se evite descompunerea produselor grele, cari distilci la temperaturi înalte. în acest scop, păcura e distilată „în vid", iar produsele rezultate sunt antrenate cu vapori de apă. Fracfiunile grele obţinute în distilarea secundară a păcurii fiind destinate să fie transformate în uleiuri de uns, în uleiuri izolante şi în fracfiuni cari se descompun şi se resintetizează pe cale chimică, numai anumite pacuri sunt supuse distilării secundare. Păcura care nu poate fi întrebuinfată pentru fabricarea uleiurilor e întrebuinfată drept combustibil. Prelucrarea fifeiului cuprinde; operafiuni de separare a lui de gazele disolvate şi de impurităţile minerale; fracţionarea pe cale fizică (separarea fracfiunilor volatile sub 330°: benzine, petrol, motorină) de reziduu nevolat I (păcură); d stilarea păcurii în vid şi separarea uleiurilor; fracţionarea uleiurilor şi separarea parafinei, a vaselinei şi a cerezinei; ra(inarea fracfiunilor prin mijloace fizice (îndepărtarea compuşilor cu sulf, a acizilor graş1 şi naftenici, a răşinilor, etc ); cum şi diferite tratamente prolifice; cracarea motorinei şi a păcurii; polimerizarea olefinelor, etc. Pentru distilarea fifeiului se folosesc atât instalaţii pentru dis*ilare discontinuă, cât şi instalaţi' de distilare continuă. Primele (azi aproape părăsite) se compun din cazane fără legătură unul cu celălalt, cari au atât inconvenientul că intervalele de fierbere a deferitelor tracfiuni se suprapun producându-se pierderi de produse volatile, ceea ce cere redistilari, cât şi inconvenientul unei fracfionări grosolane. Instalafiile de disti ere continuă cuprind ca dările legate în serie. într'o instalafie de distilare continuă se produc mai muite distilări, iar din fiecare căldare distilă un amestec a cărei compozifie este mereu aceeaşi, temoeratura rămânând constantă. — Agregatul de bază al unei instalafii de distilare continuă se compune dintr'o căldare de distilare, un defleg- de rectificare cu reziduul distilării din cazanul anterior* încălzirea lichidului de alimentare care se vaporizează parfial, se face prin vaporii cari se ridică din căldare şi cari intră în coloana de rectifcare pe la fundul ei, cum şi prin abur, într'o proporfie care depinde de greutatea moleculară mijlocie a componenfilor. Lichidul din căldare este evacuat în mod continuu, cu un debit constant, în agregatul următor. Fiecare cazan are un separator pentru separarea fracţiunii distilate de apa provenită din condensarea aburului. Bateriile de distilare continuase compun de obiceiu din 8-»t2 cazane, diferenfa de temperatură dintre două cazane vecine fiind 20-3G0. Instalafiile de distilare continuă în vid funcţionează după acelaşi principiu ca şi cele de distilare la presiunea atmosferică, agregatul de baza fiind însă diferit, dat fiindcă el funcfionează la temperatură înaltă şi în vid. Instalafia confine 4--12 agregate formate fiecare dintr'un cazan, un condensator barometric, un aparat de recepfie, cum şi pompe de alimentare, preîncălzitoare de mare volum, preîncălzitoare tubulare, răcifoare de reziduu, pompe de vid. Instalafiile de distilare continuă cu baterii de cazane prezintă atât desavantajul că din cauza încălzirii îndelungate la temperaturi cari ajung până a 340°, motorina şi păcura sunt alterate, cât şi desavantajul unui consum mare de abur necesar activării circulafiei lichidului şi unui consum mare de combustibil, datorită pierderilor de căldură prin radia} e, din cauza suprafeţelor mari ala instalaţiei. Afară de aceasta, vaporizarea producându-se în imediata apropiere a focurilor, constitue un pericol de incendiu* Instalaţie tubulară de distilare la presiunea atmosferica cu capacitatea de 4500 t/zi, de construcfie sovietica. 1) cuptoare Nerseso*; 2) evaporatcr; 3) coloană de fracţionare; 4) coloană de revaporizare; 5) decantoare; 6) răcifoare; 7) preîncălzitoare de ţifeiu; 8) condensator; 9) separatoare; 10) benzină; 11) reflux intermediar; 12) white-spirit; 13) petrol; 14) motorină; 15) păcură; 16) fifeiu. mator sau coloană de rectificare, un răcitor şi un separator, cum şi o pompă de alimentare, o coloană de rectificare a benzinei uşoare, un decantor, etc. într'o instalafie de distilare continuă, alimentarea unei căldări se face din coloana în instalafiile moderne de d:stilare continuă cu cuptoare tubulare este posibilă o utilizare mult mai bună a căldurii; aceste instalafii funcfionează după principiul condensărilor succesive ala componenfilor cu diferite greutăfi moleculare, vapo- 44 690 rizaţi prin încălzirea în cuptor şi prin destinderea ulterioară într'un spafiu de vaporizare. Separarea lor din starea de vapori se face prin condensarea succesivă a componenfilor în coloanele de fracfionare. Prelucrarea ţiţeiului într'o instalafie de distilare cu cuptor tubular consistă în încălzirea până la vaporizarea parfială, vaporizarea prin destindere şi separarea amestecului de reziduu, fracfionarea într'o coloană a amestecului de vapori, condensarea vaporilor cari ies prin capul coloanei, răcirea condensatului şi a fracfiunilor lichide cari ies din coloană lateral, cum şi a reziduului din fundul coloanei. Utilajul unei instalafii cu cuptor tubular se compune, afara de cuptorul tubular, din coloane de fracfionare, schimbătoare de căldură, pompe, separatoare, recipiente şi instrumente de control. i. Disforsiomefru [^ncTopcHOMeTp; distorsio-m&tre; Verzerrungsmeter; distorsion meter; tor-zitâsmero]. Elf.: Instrument pentru măsurarea factorului de distorsiune nelineară ai unei tensiuni sau al unui curent alternativ nesinusoidal. Cuprinde un filtru eliminator al tensiunii de frecvenfă fundamentală (sau o punte cu reactanfe, echilibrată Schema de principiu a unui disforsiomefru. 1) filtru; 2) atenuator; 3) comutatoare; 4) volfmefru. pentru oscilaţia pe fundamentală), un atenuator reglabil etalonat şi un voltmetru care măsoară valoarea efectivă a tensiunii (v. fig.). Măsurarea se face în două etape: se măsoară valoarea efectivă a tuturor armonicelor, după eliminarea componentei fundamentale (comutatoarele în pozifia dssenată cu linii continue), no-tându-se indicafia voltmetru lui; apoi se măsoară atenuarea necesară pentru a readuce instrumentul la aceeaşi indicaţie (comutatoarele în pozifia desenată cu linii. întrerupte). Raportul de atenuare, egal cu V s# ^ ^ y ws=2 V n — 2 e însuşi factorul de distorsiune; atenuatorul se etalonează direct în procente. Factorul de distorsiune se defineşte prin relafia: Măsurările efectuate cu acest instrument corespund cu suficientă aproximafie pentru valori mici ale factorului de distorsiune 2. Distorsiunea semnalelor [HCKaHteHMe cnr-HaJlOB,* distorsion des signaux; S’gnalverzerrung; signal distorsion; jelzestorzitâs]. Telc.: Modificarea nedorită a semnalelor de electrocomunicafii în sistemele de transmisiune, având ca rezultat imposibilitatea sau dificultatea de a reconstitui înfe-leşul lor inifial. Distorsiunea unui semnal se evidenţiază prin schimbarea imaginii lui oscilogra-fice, în urma modificării amplitudinii sau a fazei armonicelor componente ale semnalului, sau prin adăugirea de noi armonice, datorită variaţiei cu frecvenţa a valorii reactanţelor din sistemul de transmisiune şi nelinearităţii lui. Penfru evitarea distorsiunii unui semnal transmis, sistemul de transmisiune trebue să aibă atenuarea compusă şi vitesa de grup egale pentru toate frecvenţele cuprinse în semnal — şi impedanfa de transfer lineară, astfel încât să nu apară armonice ale frecvenţelor originale. 3. Disulfură [/ţHcyjibtJîWft; disulfure; Disulphid; disu.phide; diszulfid]. Chim.: Orice combinaţie organică a sulfului, cu formula ger^rală R—S—-S-—R. Disulfurile sunt substanfe, în general, incolore, mai slab mirositoare decât mercaptanii, din cari provin prin oxidare. Disulfurile nefiind acide, nu sunt corozive, fapt care stă la baza unor metode de rafinare a produselor petroliere cari confin mercaptani (v. Rafinarea benzinelor; Sulf în fifeiu şi în produse petroliere). 4. Divizor al numărului de impulsii [/ţ6JlHT6J]b HMnyJIbCOB; diviseur du nombre d'impulsions; Impulszahlenteiier; scale circuit; impulzusszâm-oszto]. Fiz.: Circuit la care numărul de impulsii produs la ieşire e un submultiplu al numărului de impulsii aplicat la intrare, indiferent de ordinea în timp a impulsiilor dela intrare. Astfel de circuite sunt folosite în contoarele electronice asociate contoarelor Geiger-Miiller, s. Divizor de frecvenţă [jţeJlHTejib qacTOTbi; diviseur de frequence; Frequenzteiler; frequency divider; frekvenciaoszto], £/t.: Aparat electric care, când i se aplică un semnal periodic cu frecvenţa fundamentală fi, produce la ieşire un alt semna! periodic, cu frecvenţa de repetiţie $2) raportul dintre fi şi /2 e un număr raţional şi supraunitar, de cele mai multe ori un număr întreg. Din punctul de vedere al tipului de semnal obţinut, se deosebesc divizoare cari produc semnale în impulsii şi divizoare cari produc semnale sinusoidale. Primul tip foloseşte circuite basculante bistabile, iar al doilea tip, generatoare cuasistabile. Divizoarele de trecvenţă se folosesc la standardele de frecvenţă, la contoarele electronice, la instalaţiile de radiolocajie şi la controlul frecvenţei staţiunilor de emisiune modulate în frecvenţă. o. Divizor de tensiune [jţejiHTeJib HanpaHce-HHfl; diviseur de tension; Spannungsteiler; po-tency divider; feszultsegoszto]. Elt.: Aparat electric format în principal dintr'o rezistenţă cu prize fixe, sau variabile, între bornele cărora se pot 691 obfine anumîie fracfiuni din tensiunea aplicată rezistenfei totale (v. fig. I). în gol (practic, când curenfii luaţi la prize sunt neglijabili fafă de curentul total), raportul dintre tensiunea la bornele u-nei prize şi tensiunea totală e egal cu raportul dintre rezistenfa corespunzătoare prizei respective şi rezistenfa totală; I, Schema unui divizor de tensiune. U) tensiunea totala; I) curentul total; R) rezistenfa totală; II. Schema unui potenfiometru. J?i)i R2) ?• Rt) rezistenfe co- U) tensiunea totali; u) tensiu-respunzătoare prizelor; U^, nea la bornele prizelor; J) cu-U2) şi Us) tensiuni la bornele rentul fotal; 1) priză fixă; prizelor; 1), 2), 3) şi 4) prize. 2) priză variabilă. cu cât cresc curenfii luafi la prize, cu atât tensiunea la bornele lor scade sub această valoare. Un divizor de tensiune cu două prize, dintre cari una variabilă, se numeşte potenfiometru (v.fig. II). în curent alternativ, în locul rezistenfelor se pot folosi reactanfe sau impedanfe. 1. Dolly [flOJiJiH (KapeîKa); dolly; Dolly; dolly; dolly]. Cinem.: Cărucior cu macara cu braf mic, pe care se montează aparatul de filmat, pentru realizarea de cadre panoramice şi vederi dela înălţimi până la maximum doi metri. E un dis-pozitiv intermediar între travlingul (v.S.) obişnuit şi macaraua de travling, la care aparatul de filmat se poate ridica la înălfimi de 2--*15 m şi care este adesea montată pe un şasiu de autocamion. *. Donor de electroni [flOHOp; donneur d'elec-trons; Elektronenangeber; electron donor; elektro-nado]. Chim., Fiz.: Grup de atomi care poate pune, în comun cu un acceptor de electroni, o pereche de electroni, pentru a forma o legătură semi-poiară. V. şi Acceptor de electroni. 3. Drâglu. Ind. ţar.: Sin. Darac. V. Darac 1 şi 2. 4. Dragor [TpajlbllţHK; dragueur; Baggerar-beiter; dredger; kotros]: Lucrător care manevrează comenzile dragei. .5. Dublaj [nepesanHCb, /ţyâJiHJK; dubbing; Dubbing; dubbing; dubbing]. Cinem.: Complexul da operafiuni necesare penfru a obfine înregistrarea vorbirii dintr'un film sonor, tradusă în altă limbă decât cea a filmului original. Fonograma dublată trebue să fie, pe cât posibil, sincronizată cu fotograma originală. s. Dublor de frecvenfă [yflBOHTejib qacTOTbi; doubleur de frequence; Frequenzverdoppler; frequency doubler; frekvencia kettoxo]. Elf.: Etaj al unui lanf de transmisiune, care dă la ieşire o tensiune electrică de frecvenfă egală cu dublul frecvenfei tensiunii electrice aplicate la intrare. Etajul cuprinde elemente nelineare; dacă la infrare se aplică o tensiune de frecvenfă /, apar deci la ieşire şi frecvenfe noi, printre cari şi armonica a doua. Aceasta se separă apoi cu circuite acordate sau cu filtre. 7. Dudgeonare: Sin. Mandrinare (v.). 8. Durabilitate [AOJirObeqHocTb; durabiiite; Dauerhaftigkeit, durabilify; tartossâg]. Tehn.: Timpul cât poate fi utilizat în serviciu nominal un sistem tehnic sau un organ component ai său, până la scoaterea lui din uz, după toate reparafiile sau recondifionările admise (în general, prin prescripfii). 9. Durata de creştere a unei impulsii [BpeMfl Hapa.CTâHKH HMiiyjibca; duree d'etablissement d'une impulsion; Stromsfoljansteigdauer; puise rise time; âramlokes-bekapcsolăsi ido]. E/f.: Intervalul de timp în care partea inifială a unei impulsii urcă dela 10 la 90 % din amplitudinea impulsiei. 10. ~de descreştere a unei impulsii [epeMS cnaAaRHfl HMnyJibca; duree de decroissance d'une impulsion; Stromstoţjabfalldauer; puise decay time; âramlokes-kikapcsolâsi ido]: Inter- valul de timp în care partea finală a impulsiei descreşte dela 90% la 10% din amplitudinea impulsiei. 11. Durată de ocupare [npoAOJibîKHTejibHOCTb 3aHHTHfl; duree d'occupaUon; Belegungsdauer; holding time; lefoglalâsi ido]. Telc.: Intervalul de timp în care circuitul sau circuitele electrice rămân ocupate de o comunicafie telefonică (adică pentru convorbire şi pentru durata manevrelor necesare la stabilirea şi întreruperea legăturii). 12. ~ manevrelor [npOflOJiJKHTeJibHOCTb Ma-HeBpoB; duree des manoeuvres; Verlustzeit; ope-rafing time; vesztesegi ido]: Diferenfa dintre durata de ocupare şi durata totală a unei convorbiri telefonice. îs. Durata unei impulsii [jţJîHTejibHOCTb hm-nyjlbca; duree (ou longueur)d'une impulsion; Stromsto^dauer; puise duration,. pu’se length, puise width; âramldkesi ido]. Elf.: Intervalul de timp dintre momentele inifial şi cel final ale impulsiei, definite de raportul dintre valoarea instantanee în aceste puncte şi amplitudinea impulsiei (în general, acest raport e ife). 14. Durez. Chim.: Masă plastică (v.) obţinută prin condensarea formaidehidei cu fenol sau cu orto-, meta- sau paracrezol. (N. C.).—Sin. Bakelit; Neorezit; Trolitan; Troian; Resinox. 15. Durificare: Sin. Durcisare (v.). 44* E t. Echer cu cumpănă [ypoeeHb c 0TBec0M; niveau de maţon; Maurerwage; mason's level; merleges hâromszog]. Cs.: Unealtă de lemn, în formă de A sau detriunghiu iso-scel, echipată cu un fir cu plumb, folosită la verificarea orizontalităţii asi-zelor de cărămidă sau de piatră ale zidăriilor. 2. Echilibrare [chmMeTpwpoBaHHe; £qui|i-brage; Ausgleich; balancing; kiegyensulyozâs]. Te/c.: Compensarea desechi.ibrelor de capacitate, de rezistenfă sau de inductivitate mutuală dintre circuitele cuprinse în acelaşi cablu de telecomunicafii. Echilibrarea circuitelor are ca efect reducerea cuplajelor electrice, magnetice sau galvanice dintre circuite, sau fafă de pământ. Aceste cuplaje constitue căi parazite de diafonie sau de perturbafii electrice în general. Cele mai importante desechilibre, mai ales la cablurile de frecvenfă vocală, sunt cele de capacitate. Pentru reducerea lor se procedează la echilibrarea cablurilor, întâi în fabrică, apoi pe şantierul de pozare, înainte şi în timpul joncfiunii lungimilor de fabricaţie (cca 230 m). Echilibrarea cablurilor pe şantier poate fi uniform distribuită, sau concentrată. Echilibrarea uniform distribuită se poate realiza prin două metode: prin încrucişeri şi prin condensatoare. — Metoda încruci-şerilor consistă în principiu în alegerea circuitelor şi, eventual, în încrucişarea firelor sau a perechilor cari se joncfionează, în aşa fel, încât desechilibrele unei lungimi de cablu (lungime de echilibrare), de exemplu din stânga, să compenseze cât mai complet desechilibrele celeilalte lungimi, din dreapta» Metoda e cu atât mai eficace, cu cât sunt mai multe fire în cablu, deoarece astfel se pot găsi mai uşor, de o parte şi de alta a joncţiunii, circuite cu desechilibre aproximativ egale, cari se pot compensa prin conectare directă, când desechilibrele sunt de semne contrare, sau prin încrucişare, când sunt de acelaşi semn. — în metoda prin condensatoare, cuolajeie electrice se reduc prin conectarea în joncţiune a unor mici condensatoare de valoare egală cu desechilibrul găsit prin măsurări (aceste condensatoare au forma de tuburi mici de sticlă şi valori cuprinse între 10 şi 100 pF). Echilibrarea desechilibrelor magnetice şi rezis-tive se face, în genera!, numai prin încrucişeri. La cablurile de înaltă frecvenţă (pentru sisteme cu curenfi purtători) se foloseşte uneori echilibrarea concentrată. Aceasta se realizează prin conectarea unei refele de compensafie, într'un punct al secţiunii de amplificare (distanfa dintre două staţiuni succesive de repetoare), care e de obiceiu ch:ar punctul de amplificare. Reţeaua de compensaţie, formată din rezistenţe şi capacităţi, sau din inductivităţi mutua!e şi rezistenţe, ambele reglabile, introduce în punctul respectiv o admi-tanţă mutuală complexă, care compensează admi-tanţa mutuală dintre circuite, pentru telediafonie (diafonie în sensul propagării semnalului). s. Echilibrarea circuitelor în curenţi iari [Ha-CTpofttia J1HHHH CHJibribix TOKOB; equilibrage des circuits de courants forts; Ausbalanzierung der Starkstromnetze; balancing of power circuits; eros âramkorok kiegyenlitese]. Elf.: Conectare a receptoarelor de energie electrică la o reţea de distribuţie polifazată alimentată sub un sistem de tensiuni simetrice, astfel încât rejeaua să debiteze puteri active şi reactive egale pe diferitele faze. în acest scop, sarcinile pe fază trebue să fie simetrice; în cazul încărcărilor nesimetrice apar curenţi de secvenţă inversă, cari influenţează defavorabil funcţionarea maşinilor electrice legate la reţea. Dacă distribuţia are fir neutru, nesimetria curenMor celor trei faze poate provoca şi o ne-simetrie a tensiunilor stelate cari se aplică receptoarelor, prin deplasarea potenţialului electric al punctului neutru al receptoarelor. Pentru remedierea acestor neajunsuri, se evită să se lege toate receptoarele nesimetrice importante (cuptoare electrice monofazate, transformatoare de sudură, etc.) pe o singură fază a reţelei, căutându-se un astfel de mod de conectare, încât, la funcţionarea simultană a receptoareler, curenţ.i să se repartizeze simetric pe fazele sistemului. Echilibrarea circuitelor de distribuţie de joasă tensiune se realizează împărţind egal pe faze receptoarele monofazate cari au aceeaşi putere insta ată. în iluminatul public, echi.ibrarea sarcinilor se poate realiza pe baza puterii instalate şi a factorului de simultaneitate, ceea ce permite să se grupeze lămpile astfei, încât pe fiecare fază să se consume aceeaşi putere. 4. Echilibrat, montaj ~ [AByxTaKTnan chc-TeMa;montage equilibre; quersymmetrische Schal-tung; balanced network; kisgyensulyozott k?p-csolâs]. Elf.: 1. Montaj de cuadripoi cu simetrie transversală, adică având elementele componente simetrice faţă de o axă longitudinală ( n sensul transmisiunii de energie), (v. fig. /). — 2. Cuadripoi pasiv sau activ, la care impedanfa echivalentă măsurată între o bornă dintr'o parte (de ex. 1) şi borna corespunzătoare din cealaltă parte (2) e egală cu impedanţa echivalentă măsurată între celelalte două borne (1 '-2'), (v. fig. II). Un montaj echilibrat, care are şi impedanţele (admi-tanţele) faţă de „pământ® egale, e ferit de perturbaţii exterioare, Echer cu cumpăna. 693 O jinîe de felecomunicafii e echilibrată când tofi parametrii longitudinali şi transversali ai celor L Cuadripol echilibrat, II. Cuadripol echilibrat. 1), 2), 3) şi 4) conJuc'oara a!c za),Zb)?iZc) impeuanie; cuartei; C,„), Cw) C!0) 5i Q„)_ca- ^ ^ ^ pacităli pârtia . fa ă d, pamant; ^ ^ V) ^ C„). Cjg)i CM , Cţjgb C24) şi C34) , . ; f . , secundare sau de ieşire, capaclfăfl partiaîe intre fire, fiecare punct (echilibrare repartizată). Aceasta asigură proteefiunea liniei contra psrfurbafiilo' electrice din afară, cari se echilibrează pe cele două fir2 şi se anulează unele pe altele. Montajele cari se conectează pe linie trebue să fie şi ele echilibrate, pentru a nu strica echilibrul liniei şi a nu-i mări deci susceptibilitatea la perturbaţii. Montajele neechilibrate interior pot fi făcute echilibrate în exterior, dacă se conecteaz? câte un transformator echilibrat la intrare şi la ieşire. 1. Ecou electric [3X0; echo; Echo; echo; vissz-hang]. Telc.: Fenomenul întoarcerii undelor reflectate la capetele unei linii lungi, ca repetoare la vorbitor, respectiv ia ascultător. 2. Ecou radioelectric [panHO 3X0; echo radio* electrique; radioelektnsrhes Echo; radio-electnc echo; râdio-visszhang]. Radio: Recepfie repetată, la interva!e de timp scurte, a aceluiaşi semnal radioelectric la o staţiune receptoare, datorita diferenfei de drum dintre unda terestră şi, fie undele aeriene cari au suferit una sau mai multe reflexiuni în ionosferă, fie undele cari au încon- jurat odată Pământul. în ultimul caz, întârzierea semnalului repetat e de ordinul a 1 /7 s. Ecourile cu întârzieri mai mari provin din faptul că, în anumite condifiuni, undele pot ocoli de mai multe ori Pământul, între două straturi ionizate ale atmosferei, înainte de a străpunge stratul ionizat inferior, pentru a atinge Pământul. Eventualele ecouri mult mai lungi provin din f jptul că unda s'a propagat în spafiul interplanetar, de unde e întoarsă la Pământ de electronii cari sosesc spre Pământ dela Soare şi cari au traiectorii curbe. 3 Ecran electrostatic [3JieKTpocTaTHHecKHfi 3K0aFr; ecran electfostatique; elektrostatischer Schirm; electrostatic screen; elektrosztatikt s ernyo]. Elf..* Refea de conductoare electrice sau foaie conductoare legată la pământ, care separa regiunea din spafiu care trebue ecranată de restuJ spafiului, astfel încât câmpul electric al corpurilor exterioare încărcate să nu pătrundă în spafiul ecranat şi, în acelaşi timp, câmpul electric al corpu- rilor încărcate din interior să nu pătrundă în exte= rior. Ecranarea e eficace pentru câmpurile electrice stafionare şi cuasistafionare şi scade odată cu creşterea frecvenfei. 4. Ecran magnetic [MarHHTHbiil 3KpaH; ecran magnetique; magnetischer Schirm; magnetic screen; mâgneses ernyo]. E/f.: Refea sau foaie de material feromagnetic sau de material conductor, care serveşte la micşorarea efectului unui câmp magnetic exterior în spafiul ecranai — sau la micşorarea efectului unui câmp magnetic interior asupra exteriorului. în cazul ecranului de material feromagnetic, efectul de ecranare se datoreşte permeabilităţii mari a materialului, care prezintă astfel un drum de mică reluctanfă pentru liniile de câmp magnetic. în cazul ecranului de materia! conductor, ecranarea se datoreşte fluxului magnetic antagonist produs de curenfii Foucault cari se stabilesc în ecran (numai în câmp magnetic variabil). 5. Ecranarea focarelor [mohteîk KHnsTHJib-Hbix Tpy6; ecranage des foyers; Feuerungsab-schirmung; screening of fire places; tuzelo-berendezesek csofalazâsa], Mş. ferm.: Montarea de fevi fierbătoare în interiorul focarelor căldărilor de abur (v. şi Ecran de fevi). Ecranarea se foloseşte pentru mărirea eficacităfii suprafefei de valorizare (datorită transferului de căldură prin radiafie, crre se produce în focar), pentru protejarea zidăriei focarului (datorită răcirii rezultate în urma preluării de către ecran a unei părfi din căldura produsă prin ardere şi, în unele cazuri, datorită efectului de răcire produs de ecran) sau pentru a evita evacuarea sgurii în stare lichidă, Ecranarea focarelor se utilizează pe scară mare în construcfia căldărilor de abur cu radiaţie, şi uneori pentru modernizarea căldărilor vechi, fără radiaţie. în urma ecranării, atât producfia şi randa-mentul, cât şi durabilitatea acestor căldări se măresc simţitor. o. Ecuaţii lui Halfen [ypaBHeHHe TaJUieHa; equation de H.; H. sche Gleichung; H.'s equation; H. egyenlete]: Ecuafie integrală care dă repar» tifia de curent de-a-lungul unei antene cilindrice a cărei grosime nu e neglijabilă. în cazul unei antene simetrice, cu lungimea 2 /, cilindrică, cu secfiune circulară, cu raza a a secfiunii, excitată la mijloc de o tensiune electromotoare de pulsa-fie (1), curentul Iz, în punctul situat la distanfa z de-a-lungul axei antenei, satisface ecuafia lui Hallen Vi j — e,Q>* I ——— dz\ ~ Ci cos pz + 4 k J r r sin g j z j -2 ^ /(j) sin p (z — s) ds o r = [p2 + (z-z1)2]1/â Ig- 0 z=± 1 e impedanfa pe unitatea de ‘ unde: lungime a conductorului antenei (tn 2 se fine seamă de efectul pelicular; daca se consideră antena ca fiind perfect conductoare, termenul în Z dispare); VT e tensiunea aplicată în secfiunea efectuată la mijlocul antenei; Q eo constantă care trebue determinată finând seamă de condifiunile pe frontieră. Ecuafia lui Hallen se integrează prin metoda aproximafiilor succesive. Principalele concluzii cari rezultă din integrarea ecuafiei lui Hallen sunt următoarele: Pentru antene subfiri, cu 1/rt^60 şi pentru antene scurte, cu 1/A^0,5, distribufia curentului în antenă poate fi considerată ca sinusoidală; pentru antene mai lungi decât X, distribufia curentului diferă de cea sinusoidală, în special în regiunea minimelor de curent, distribufia reală de curent prezentând un minim cu atât mai pufin pronunfat, cu cât grosimea relativă a antenei e mai mare; pentru antenele groase, variafia fazei de-a-lungul antenei nu se mai face în trepte, ci în mod continuu; cu cât scade raportul \ja, cu atât impedanfa antenei prezintă variafii mai lente, maximele fiind mai pufin pronunfate, atât rezistenfă cât şi reactanfa ne mai trecând prin valori infinite. Ecuafia lui Hallen si concluziile cari rezultă din ea prezintă interes în studiul antenelor de televiziune, cari, în mod sistematic, se fac groase, pentru a prezenta o variafie cât mai mică a im-pedanfei în banda de transmis. 1. Ecuator magnetic [MarHHTHbift 3KBaT0p; equateur magnetique; magnetischer Aquator; magnetica! equator; mc'gneses egyenlito]. Elf.: Pian perpendicular pe dreapta care uneşte centrele polilor unui magnet sau ai unui electromagnet simetric, dus în planul de simetrie, la mijlocul distanfei dintre cei doi poli. 2. Edometru [e#OMeTp; edometre; Edomesser; edometer; edometer]. Geof..* Aparat folosit penfru determinarea n laborator a compresibilitsfii pământurilor coezive. încercarea se realizează cu probe de pământ neturburate, aşezate într'un inel metalic rigid, pentru a nu se deforma lateral, proba fiind comprimată între două plăci de p:atră poroasă, cu ajutorul unui dispozitiv cu pârghii. Valoarea încărcării aplicate probei e mărită progresiv, până la sfârşitul încărcării, fiecare spor de sarcină fiind adăugit după terminarea tasării datorite sarcinii precedente, şi anume când nu se constată tasări mai mari decât 0,01 mm într'un interval de 12 ore. Valorile tasărilor se citesc pe un micrometru care permite citiri până la 0,01 mm. Edometrele sunt de trei tipuri: edometre pentru pământuri coezive nisipoase nesaturate (luturi, argile nisipoase uscate, etc.), edometre pentru pământuri coezive argiloase saturate (argile grase, plastice) şi edornetre pentru pământuri coezive macroporice (loess-uri şi pământuri loessoide). Edometru! pentru pământuri nisipoase nesaturate (v. fig. I a) e format, în principal, dintr'o placă-suport metalică, dintr'un inel rigid fix în care se introduce proba» şi din două plăci poroase de piatră. Edometru! pentru pământuri argiloase saturate (v. fig. / b) se deosebeşte de primul prin I. Edometre pentru pământuri coezive microporlce, a) edometru pentru pământuri nisipoase nesaturate; b) edo» metru pentru pământuri argiloase saturate; 1) placă-suport de metal; 2) inel rigid, fix; V) inel rigid, mobil; 3) plăci de piatră poroasă; 4) probă de pământ; 5) placă metalică pentru repartizarea sarcinii; 6) tijă pentru aplicarea încărcării; 7) micro metru; 8) fub pentru evacuarea aerului şi a apei din proba de pămânf. faptul ca inelul în care se introduce proba e mobil, permifând scoaterea lui din aparat pentru II. Edometru pertru pământuri coezive macroporice, t) cutie inferioară de metal; 2) inel rigid, mobil; 3) capac-piston; 4) inel exterior de ghidare a capacului-piston; 5) plăci de piatră poro-să; 6) bară de aplicare a sarcinii; 7) dispozitiv de inundare a probei; 8) micrometru; 9) robinet pentru evacuarea apei. introducerea probei în el. Edorr.etrul pentru pământuri macroporice (v. fig. II) e constituit dintr'o 695 cutie inferioară metalică, dintr'un capac-piston cu goluri, dintr'un inel rigid, mobil, dintr'un inel de ghidare a capacului, din două pietre poroase şi dintr'un dispozitiv de inundare a probei. Capacul-piston permite inundarea probei cu apa, pentru determinarea tasării prin înmuiere sub sarcină. V. şi sub Pământ macroporic; Pământ, compresibiiitatea unui î. Efect de disimefrie [acHMMeTpHHHbrâ 3$-(JpeKT; effet de dissymmetrie; Dissymmetrie-wirkung; dissymmetry effect; diszimetriai hatâs]. Telc.: Efectul perturbator pe care-l are asupra electrocomunicafiei disimetria circuitelor bifilare în raport cu pământul, sau în raport cu o linie electrică perturbatoare. Disimetria uc e caracterizată de expresiunea 2.-26 M = 2 ---------» Za + Zb în care Za şi Zb sunt, respectiv, impedanfeie firelor a şi b ale circuitului de telecomunicaţii, fafă de pământ sau fafă de linia perturbatoare. Efectul de disimetrie se manifesta în circuitele telefonice prin sgomote parazite, iar în circuitele de telegrafie multiplă sau de fototelegrafie, prin distorsiuni la recepfie. 2. Efect de eclipsă [3(|)c|3eKT 3âTMeHHH; effet d'eclipse; Finsterniseffekt; eclipse effect; ârnyek-hatâs]. Radio: Afectarea propagării undelor radioelectrice de către eclipsele solare, datorită micşorării frecvenfelor critice ale straturilor ionizate E şi Flf* variafia e aprox'mativ în fază cu eclipsa optică, ceea ce arată că factorul ionizant al acestor regiuni e de origine solară şi e strâns legat de fenomenele optice. Efectul eclipselor asupra stratului F2 e mylt mai mic. Acest strat pare să fie influenfat nu atât de energia electromagnetică venind dela Soare, cât în special, de un flux cor-puscular având aceeaşi origine, care are o vitesă mult mai mică decât vitesa luminii. 3. Efect Joule-Thomson. V. Joule-Thomson, efect 4. Efect Larsen: Sin. Efect microfonic. (v.). 5. Efect local [MecTHbift 3(|)(|)eKT b Tejie* (j)OHe; effet local; Ruckhoren; side tone; ujra-hallâs]. Telc.: Efectul prin care un vorbitor îşi aude propria voce în receptor, din cauza cuplajului electric dintre circuitul microfonului şi al receptorului postului său telefonic. «. ^ microfonic [ MHKp0(|)0HHbif! 3(|)(})eKT; effet L; L. sche Wirkung; L.'s effect; Larsen hatâs]: Fenomen de rezonanfă acustică şi care apare uneori la un microreceptor telefonic, datorită faptului că microfonul şi receptorul sunt apropiate şi fixate pe acelaşi mâner; un şoc oarecare poate produce o impulsie de curent în microfon, care se transmite la receptor şi, de aici, prin aer sau prin mâner, din nou la rricrofon, provocând astfel o oscilare întreţinută de curentul bateriei, cu frecvenfa proprie a circuitului oscilant electroacustic. Pentru a împiedeca acest fenomen, se folosesc montajul antilocal şi materiale anti- vibrante în construcţia microreceptoruluî. — Sin, Efect Larsen. ?. Efect nocturn [ho^hoh 3sche Wirkung; peroxidical effect; peroxidikus hatâs]. Chim.: Reacfie catalizată de peroxizi, în cazul adifiei acidului brom-hidric la dublele legături marginale d n hidrocarburile nesaturate (olefinice). în absenta pero-xizilor, reacfia se produce normal, bromul legându-se de atomul de carbon cel mai sărac în hidrogen (regula lui Markovnikov); în prezenta lor, adifia bromului e inversată. De exemplu, în reacţia de adifie dintre acidul bromhidric şi propilenă, se poate obfine: sens normal -------------»CH3—CHBr—CH3 CH3-CH = CH~ sens peroxidic *CH3—CH2-CH2Br fie, 2-brom-propan, dacă se adaugă substanfe antioxidante cari inhibesc acfiunea peroxizilor — fie l-brom propan, dacă se adaugă un peroxid ca de exemplu perox'djl de benzoil. Efectul peroxidic nu apare la adifia acizilor clorhidric sau iod-hidric ia dubla legătură terminală a hidrocarburilor nesaturate, deoarece aceste substanfe sunt reducătoare. Existenfa efectului peroxidic se explică admifându-se un mecanism de reacfie înlănţuită, spre deosebire de sensul normala! reacţiei, unde mecanismul de reacfie e ionic. Astfel, reacfia de mai sus se produce după mecanismele: sensul normal: + CH3-CH = CH24-Br'-f H+-> CH3-CH—CH2+Br--fH+->CH3—CHBr—CHs 2» brom • propan sensul peroxidic: H—Br + O = O - H —O—O* + Br* CH3 ■- CH = CH2+ Br* -> CH3—CH—CH2—Br CH3-~CH = CH2 —Br+ HBr->CH3— CH2—CH* —Br + Br (lanf) 9. Efect perturbator relativ [0TH0CHTejibH0e BJIKHHH6 noMex;etfet perturbateur relatif; reia-tiver Storungseffekt; relative disturbing (jarring) effect; zavaro haiâs]. Te/c.: Numărul de neperi, respectiv de decibeli, care corespunde raportului dintre amplitudinea unei unde având o frecvenfă de referinfă şi acţionând într'un sistem electroacustic — şi amplitudinea undei considerate, de altă frecvenfă, când ambele dau acelaşi efect perturbator, Efectele perturbatoare se consideri 696 egale când, în aceste cazuri, încercările de apre* ciere sau de intelig'bilitate dau acelaşi rezultat. 1. Eficacitatea în funcfiune de presiune [3(J)(|)?K-THBHOCTb bKyCTHHeCKOrO flaBJieFîHH; efficacite en fonction de la pression; Schalldruckwirksamkeit; pressure sensitivity; hangnyomâs-hatekonysâg]. Te/c.: RapO'tul dintre tensiunea electromotoare a unui microfon de presiune în circuit deschis (ieşirea electrică) şi presiunea sunetului care ac}ionează asupra membranei microfonului. 2. ^ transductorului [qyBCTSHTejibHOCTb TpaHCiiyKTona; efficacite; Wirkungsgrad; sensitivity; hatâsfok]: Raportul dintre răspunsul transductorului şi excitaţia lui, în anumite condif'un'. Uneori, eficacitatea se numeşte şi răspuns, exci-tafia fiind presupusă constantă şi dată. Raportu’ dintre tensiunea electromotoare în circuit deschis a microfonului şi presiunea acustică produsă de o undă progresivă plană, într'un punct dat, unde se găseşte microfonul sub un unghiu dat, se numeşte eficacitatea microfonului în câmp deschis. s. Eficientă [3c[)(t)eKTHBH(rTb; efficacite; Wirksamkeit; efficiency; hatâsfok], Tehn.: 1. Sin. Randament (v.). — 2. Randamentul unui proces tehnologic. 4. Eficienfă [3$$eKTHBH0CTb; efficience; Wirkungsgrad; efficiency; efficiencia]. Termof.: Raportul dintre efectul termic al unei pompe termice şi energia mecanică consumată pentru a obfine acest efect. Eficienfă pompei termice utilizate ca maş!na frigorifică e egals cu raportul dintre cantitate de căldură Q2 pre'uaiă la temperatura joasă T2 şi echiva'entul caloric AL, al lucrului mecanic consumat în acest scop. în cazul maşinii frigorifice ideale, care ar funcfona (după ciclul Carnot inversat) între temperaturile T\ şi T2, eficienfă ciclului frigorific ideal (v. fig.) e: HI « _ Q2 „ suPr- l^bai _ T2 i AL supr. 12341 Ti — 7*2 Eficienfă ciclului frigorific ideal poate lua orice valori în funcf'une de valorile temperaturilor T± şi 7V între temperaturile obişnuite de funcfionare a maşinilor frigorifice, eficienta ciclului frigorific real (finând seamă de diferenfele de temperatură necesare transferului de căldură, de gradul de ireversibilitate al transformărilor, etc.) e în general, supraunitară, având de cele mai multe ori valori cuprinse între 2 şi 4. Eficienfă ciclului frigorific arată câte kilocalorii se pol lua la temperatura 7*2, când, pentru antrenarea maşinii frigorifice, se consumă echivalentul în energie mecanică al unei kilocalorii. Reprezentarea în diagrama T—s a ciclului Carnof inversat. Eficienfă pompei termice folosite ca maşină calorifică (pompă de căldură) e egală cu raportul dintre căldura Qt cedată în exterior Ia temperatura înaltă T\ şi echivalentul caloric AL al lucrului mecanic consumat în acest scop. în cazul pompei de căldură ideale, care ar funcfiona (după ciclul Carnot inversat) între temperaturile Tx şi T2, eficienta ciclului calorific ideal e: (j\ s = Qi - supr- 34*h Ti -v. < c AL supr. 12341 r4—r2 Afară de cazul li or fă T\ — 7*2» în care folosirea pompei de căldură nu are sens, în toate celelalte cazuri sc e supraunitar, deoarece căldura utilizabila Qt e egală cu suma dintre energia mecanică consumată şi căldura Q2, preluată — în general gratuit — Ia temperatura inferioară T%. Eficienfă ciclului real al pompei de căldură are valori minime la instalafiile de încălzire ale imobilelor, ajuncând la 2-*4, când diferenfa T\ — atinge 50*-70°; Ia instalafiile industriale în cari diferenfa T1—T2 poate fi mai mică decât 10°, efideifa sc poate atinge valorile 30--60. Eficienfă ciclului calorific arată câte kilocalorii se obfin la temperatura superioară Tv când, pentru antrenarea pompei de căldură, se consumă echivalentul în energie mecanică al unei kilocalorii. între eficienfă unei maşini frigorifice şi eficienfă unei maşini calorifice (pompă de căldură), ambele funcfionând între aceleaşi temperaturi T1 şi r2, există următoarea relafie: (3) sc=*/+1' deoarece Qi = Q2 -\-AL, Eficienfă pompelor termice are acelaşi caracter ca şi randamentul termic al motoarelor termice. Totuşi, se preferă termenul eficienfă în locul termenului randament, pentru a evita confuzii sau interpretări greşite, deoarece raportul dintre energia utilizabilă şi cea consumată e totdeauna supraunitar la maşinile calorifice (pompe de căldură), şi, de cele mai multe ori, la maşinile frigorifice. 5. Egalizatoare, bobină ~ [ypaBHHTeibHafl KaTyiHKa; bobine egal satrice; ausgleichende Soule; equa'iz;ng coil; kiegyenltesi tekercs]. E/f.: Autotransformator ale cărui înfăşurări sunt legate prin inele la puncte echidistante ale unui indus de generator de curent cont nuu, penfru a egaliza tensiunile pe cele două punţi ale unei d stribufii de curent continuu cu trei fire. — Sin. Bobină Dolivo-Dobrowolski (v.). s. Egalizatoare, maşină electrică ~ [ypaBHH-TeJîb; egalisatrice; Ausqleichgenerator; balancing generator, equalizer; kiecyenlitesi viI{arnorgep], E/f.: Maşină electrică cu ajutorul căreia se menfin ega'e ( ntre anumite limite) tensiunile electrice a'e punţilor unei distribuţii de curent continuu cu mai mult decât două f're. 7. Egalizator de atenuare [ypaBHHTerb 3aTy-xaRHfl; egalisateur d' affaiblissement; Dămpfungs-ausgleicher; attenuation equalizer; gyengitesi ki-egyenlito]. Telc.: Aparat care provoacă, într'un circuit telefonic, atenuarea semnalelor de anu- 697 mite frecvenfe, spre a obfine o atenuare sensibil egală pentru toate frecventele cuprinse într'o bandă de frecvenfe determinată. Un egalizator cuprinde, în principal, circuite reglabile formate din condensatoare, bobine şi rezistoare electrice, uneori şi din transformatoare, cari formează circuite rezonante şi antirezonante. 1. Egaiizor de atenuare [BbipaBHHTejib 3a-TyxaHHfl; correcteur da distorsion d'affaiblisse-ment; Dampfungsentzerrer; attenuation equalizer; csillapitâsi-kiegyeniito]. Elf.: Cuadripoi corector pentru compensarea variaţiilor de atenuare în funcfiune de frecvenfă ale unei linii sau ale unui echipament, pentru un interval de frecvenţe dat. 2. Eicozan [3tfK03aţî: eicosane; E kosan; eico-san;eikozân]. Chim :Qo^42 Hidrocarbură parafinică normală cu 20 de atomi de carbon. Are p. t. 36,5° şi p. f. 205°/15 mm col. Hg. 3. Elaborare [BbipaSOTm; elaboration; Aus-arbeitung; elaborating; kidolgozâs]. Mefl.: Ansamblul de operafiuni efectuate în cuptoarele de topit (incluziv cuptorul înalt), pentru extragerea aliajelor industriale, direct din minereu sau din alte aliaje, şi penfru prepararea lor în vederea turnării de piese, de lingouri sau de blocuri, de calitate stabilită în prealabil. Aceste operafiuni se efectuează în intervalul de timp dela încărcarea până ia turnarea şarjei, şi sunt: introducerea în încărcătură, respectiv în materialul topit, de divers = materii pr'me sau aux liare (cari deternrnă sau ajută reacfiile chimice din t'mpul topirii), crearea de condifiuni de încălzire adecvate; topire; etc. Topirea, care e operafiunea principală de elaborare, poate fi oxidantă, reductoare, carburantă, etc., sau poate avea caracter rrvxt, după felul reacfiiior chimice însofitoare, cari sunt provocate de natura materiilor prime sau auxiliare din încărcătură şi a diverselor adausuri introduse în materialul topit. La unele elaborări, topirea nu e însofită de fenomene chimice (de ex. retopirea). Exemple de elaborări importante: elaborarea ©felului, bazată pe topire oxidantă, urmată de desoxidare şi de al;ere şi recarburare cu diverse feroaliaje (procedeul prin pudlaj, procedeul Martin, procedeul electric, procedaul Bessemer, procedeul Thomas); elaborarea ofelului, bazată pe topire scorifiantă şi pe fooire reductoare (procedeul de elaborare a ofelului în stare pastoase, direct din minereu); elaborarea ofelului, bazată pe topire pentru aliere sau p3 retopire (procedeul de elaborare a ofelului de creuzet sau procedeul electric de elaborare a unor ofel uri speciale); elaborarea fontei brute sau a feroaliajelor, bazată pe topire sco'ifiantă şi pe topire reductoare şi carburantă; elaborarea fontei de a doua topire, bazată pe retopire pentru schimbarea compozifiei chimice; elaborarea aliajelor neferoase, bazată, fie pe retopire sau pe topire penfru aliere (procedeele de elaborare a alamei, a bronzului, a aliajelor de a!uminiu, etc.), fie pe topire reductoare (de ex. elaborarea metalului Monel), etc. 4. Electroacusfică [sJieKTpoaKycTtfKa; electro-acoustique; Elektroakustik; electroacouştics; elek-tro-akusztika, villamos hangtan]. F/z..* Capitol al Fizicei, care se ocupă cu studiul transformării directe sau indirecte a oscilafiilor sonore în oscilafîi da curent electric şi a oscilafiilor de curent electric în oscilafii sonore. Capitolele mari ale Electroacusticei sunt: studiul câmpurilor acustice, al aparaturii electroacustice, şi Acustica fiziologică.— în primul capitol se studiază fenomenele de propagare a oscilafiilor sonore în spaf:ul liber, câmpuri de unde piane, sferice, etc., radiatoarele acustice, fenomenele de difraefiune, reflexiune şi absorpfie, fenomenele de propagare în spafii înch se, reverberafia, tratamentul acustic, studiourile, sălile de audifie, sonorizările, izolafia fonică, etc.; în al doilea capitol se studiază: microfoanele, difuzoarele, dozele de înregistrare, dozele de reproducere, instrumentele de măsură, aparatura de sonorizare, etc.; în al treilea caoitoi se studiază proprietăfile urechii şi ale organelor vorbirii, ca organe de percepfie, respectiv de emisiune a sunetului. Scopul practic principal urmărit în aceste studii e determinarea condifiun lor pe cari câmpul acustic şi aparatura electroacustică trebue să le satisfacă, pentru ca reproducerea să fie cât mai fidelă. s. Electroerodare [sjieKTpoHCKpoBan o6pa-6oTKa MeTaJIJlOB; electro-erosion; Ehktro-Erosion; Hectro-erosion; elektromos koszorules]. Metl.: Operafiunea de erodare a suprafefei unui obiect metalic prin electroprelucrare (v.S.), pentru a ealiza găuri, cavităţi, ascuţiri de unelte, etc. La electroerodare se produc descărcări electrice prin scântei între doi electrozi, dintre cari anodul e constituit de obiectul prelucrat, iar catodul reprezintă unealta cu diferite forme, după felul prelucrării (cilindrică pentru executarea de gsuri circulare, prismă triunghiulară pentru găuri triunghiulare, disc rotitor pentru ascufirea uneltelor, etc.). Instalafia (v. fig. I) e înzestrată şi cu .i ? 1 ^ * I. Schema electrică de principiu a instalafiei pentru electroerodare. f) borne de alimentare; 2) rezistenfă variabilă; 3) baterie de condensatoare, variabilă; 4) catod (electrod-unealta); 5) anod (electrod-obiect prelucrat). un mecanism de reglare a distanfei dintre electrozi, care depinde de valoarea tensiunii la electrozi şi de dielectricul folosit. Cantitatea de material îndepărtată pnn electroerodare în unitatea de timp, cum şi netezimea suprafefelor prelucrate, depind de proprietăfile termice ale materialelor din cari sunt confecţionaţi electrozii. Duritatea şi celelalte proprietăfi 698 mecanice ale obiectului prelucrai au influenfă foarte mică; de aceea electroerodarea se utilizează cu succes în deosebi la prelucrarea metalelor dure (de ex. executarea de matrife, executarea de găuri în filiere de trefilare, executarea de şanfuri fărâmătoare de aşchii). Desprinderea de material de pe anod (obiectul prelucrat) depinde în mare măsură de repartifia câmpului electric între electrozi; pentru un acelaşi material al obiectului prelucrat, această repartifie e condifionată de materialul din care e confecfionat catodul (de obiceiu, alamă, cupru sau cupru grafitat). în timpul prelucrării, capătul uneltei (catodul) se uzează (v. fig. II). Precizia prelucrării şi netezimea obfinută pentru suprafafa prelucrată depind în mare măsură de — ,/ '/ / //A 1 i u-\ 11 4 11 13 u \! I. Fazele executării prin eiecfroerodare a unei găuri străpunse, f) catod (electrod-uneaită); 2) anod (electrod-obiecf prelucrat). valorile tensiunii la bornele de alimentare a circuitului electric al instalafiei, de intensitatea curentului în acest circuit şi de capacitatea bateriei de condensatoare. După intensitatea prelucrării, deci şi după regimul electric util zat, se deosebesc: regim intensiv, utilizat pentru prelucrări de degroşare (l50---350 mm3/min de material îndepărtat), regim mediu, utilizat pentru prelucrări intermediare (20—150 mm3/min de material îndepărtat) şi regim redus, pentru prelucrări fine (până la 20 mm3/min de material îndepărtat). Electroerodarea e indicată în special la prelucrarea metalelor şi aliajelor dure, executarea de găuri cu diametru mic şi de găuri cu axă curbilinie, executarea de cavităfi de formă complicată (de ex. la matrife). Desavantaje principa'e sunt: cantitatea mică de material îndepărtat în unitatea de timp şi consumul mare de electrod-unealtă. i. Electroîncărcare [3JieKTp03arpy3Ka; elec-tro-chargement; Elektro-Ladung; electro-cha^ging; villamos felrakâs]. Mefl.: Operafiune de încărcare cu material de aport a suprafefei unui obiect, printr'un procedeu electric de prelucrare (v. S. sub Efectroprelucrare), pentru a realiza un strat superficial cu proprietăfi diferite de cele ale materialului din care e confecfionat obiectul. La elec-troîncărcare se produc descărcări electrice prin scântei între doi electrozi, dintre cari catodul e constituit de obiectul care se încarcă, iar anodui, de mefa'ul sau aliajul de încărcare. Instalafia (v. fig.) e asemănătoare celei de electroerodare (v. S.), cu deosebirile că polarifăfile electrozilor sunt schimbate, că se foloseşte un dielectric gazos în locul celui I ch'd şi că se prinde anodui (materialul de aport) într'un vibrator care are rolul de a apropia şi depărta, cu o frecvenfă foarte înaltă, anodui de catod. Când se produce scânteia de descar» care electrică, particule de material din anod sunt transportate spre catod, unde se amestecă .1 Schema electrică de principiu a instalafiei pentru electro-încărcare. f) borne de alimentare; 2) rezistentă variabila; 3) baterie de condensatoare, variabilă; 4) vibrator; 5) ancd (de maieriai de încărcare); 6) catod (unealtă care se încarcă); 7) placă de contact; 8) borne de alimentare a vibratorului. cu materialul topit de pe suprafafa acestuia; Sa depărtarea anodului, amestecul topit se răceşte repede şi îşi schimbă structura, rezultând la suprafafa obiectului încărcat un strat superficial cu proprietăfi diferite de proprietăfi!© materialului din care e confecfionat obiectul. Electroîncărcarea se utilizează cel mai mult la încărcarea cu aliaje dure a tăişurilor uneltelor aş-chietoare, pentru a le mări duritatea, în scopul mă” ririi duratei de folosinfă a uneltei. De obiceiu, pentru uneltele folosite la degroşare, anodui se face din aliaj dur, iar pentru uneltele folosite la netezire, anodui e de grafit moale (în stratul superficial al uneltei se formează carburi dure). Prin aplicarea acestui procedeu, durata de folosinfă a uneltei aşchietoare se măreşte mult (2* -10 ori). 2. Elecfroiusfruire [3JieKTponojiHpoBKa; slec-tro-polissage; Elektro-Polieren; electro-polish'ng; villamos fenyesites]. Mefl,: Operafiune de lustruire a suprafefei unui obiect metalic printr'un procedeu electroch'mic de prelucrare (v. S. sub Electro-prelucrare). — Sin. Lustruira electrolitică (v.). s. Elecfronefezire [3JieKTpomJiH(J)0BaHHe; electro-lissage; Elektro- Glâtten; electro-smoothing; villamos simitâs]. Mefl.: Operafiune de netezire Schema unei instalafii de ascuţire eleciromecanicăauneltelor. V) voHmetru; A) ampermetru; Rj), R.J, Rs) şi R4) rezistenfe; 1) borne de alim°ntar?; 2) disc de ascuţire (catod); 3) unealtă care se ascute (a^od); 4) ajuta] de scurgere a electrolitului; 5) ax principal; 6) inel colector; 7) resort elicoidal; 8) şurub de reglare a presiunii; 9) perie de colectare (fixa). a unei suprafefe metalce printr'un procedeu electromecanic de prelucrare (v. $,, sub Electro- 699 prelucrare). Electronetezirea se utilizează, în special, pentru ascufirea uneltelor cari au plăci de metal dur.— La instalafia de ascufire electromecanică (v. fig.)» catodul e un disc metalic rotitor (de obice'u de cupru, de ofel sau fontă), menfinut apăsat de un resort (7) asupra uneltei care se ascute şi care reprezintă anodul. Aceasta e fixată într'o menghină universală, iar fo^fa de apăsare a resortului (de cbiceiu 0,1 •••1 kg/cm2) se reglează cu ajutorul unui şurub (8). Din cauza rezistenţei electrice mari a peliculei izolante formată pe suprafafa prelucrată, stratul superficial e supus unei încălziri puternice şi se topeşte. Discul rotitor, a cărui vitesă periferică e de obiceiu de 8—15 m/s, îndepărtează continuu pelicula izolantă de pe proeminenţele suprafefei care se netezeşte, cum şi particulele mărunte de metal topit. î. Electronic [ SJieKTpoHHbiit; electronique; elektronisch, Elekfronen; electronic; elektronikus]. Fiz.: Calitatea de a se referi la electroni, de a proveni dela eledroni sau de a corespunde electronilor. 2. Efecfroprelucrare [3JieKTp0HCKp0Bafl o(5-pa60TKa; electro-travail; Elektro-Verarbeiten; electro-working; villamos megmunkâlâs]. Metl.: Prelucrare a unui metal efectuată în principal prin efectele descărcărilor electrice prin scântei într'un fluid, sau prin efectele electrolizei, eventual combinate cu o acfiune mecanică. Se deosebesc trei procedee de electroprelucrare: procedeul elecfric sau prin scânteiere, cel electromecanic (anodomecanic) şi cel electrochimic. Procedeul elecfric: Prelucrare numită şi „scânteiere", care se efectuează folosind descărcări electrice în scântei, penfru a obfine erodarea ekctrică sau încărcarea electrică a suprafefei unui obiect metalic. Descărcările electrice, de durată foarte mică (10"5---10-8 s), se produc între doi electrozi sub tensiune continuă (unul fiind constituit de obiectul prelucrat), printr'un dielectric gazossau lichid. Se foloseşte o su^săde curent continuu, montată în paralel cu o baterie de condensatoare (de capacifate variabilă). Electrozii se apropie unul de altul până când se produce descărcarea, când se stabileşte un flux de electroni dela catod la anod. La temperatura foarfe înaltă care se produce, se provoacă topirea şi împroşcarea sub formă de picături, cum şi evaporarea parfială a metalului anoduîui în zona de lucru; picăturile de metal sunt aruncate în spafiul care înconîură electrozii, datorită bombardamentului de electroni provemfi dela catod. Totodată se modifică şi structura fizicochimică a stratului superficial al electrozilor, care la descărcările ulterioare, se desprinde mai uşor. La folosirea unui dielectric lichid (de obiceiu petrol lampant sau uieiu mineral, mai rar apă) care confine în suspensie parficule conductoare, suspensiile, împreună cu p>odusele de descompunere ale dielec-tricului, se dispun de-a-lungul liniilor de câmp ale câmpului elecfric dintre cei doi electrozi, formând o punte conductoare între electrozi. Datorită căldurii desvoltafe în timpul descărcării, o parte din dielectric se evaporă; se produc explozii cari aruncă particu’ele de metal desprinse de pe anod iar lichidul răceşteoHectul prelucrat şi împiedecă depunerea particulelor de metal pe catod. Prelucrarea prin scânteiere poate fi o elec-troerodare sau o electroîncărcare; în primul caz se îndepărtează material dela obiectul prelucrat, iar în al doilea se depune material pe acesta, Procedeul elecfrochimic: Prelucrare care se efectuează folosind efectele electrolizei în scopul îmbunătăfirii aspectului suprafefei unui obiect. Procedeul se foloseşte în special pentru lustruirea suprafefelor metalice. Procedeul electromecanic: Prelucrare prin electroliză combinată cu o acfiune mecanică, în scopul netezirii unei suprafefe (de ex. pentru ascufirea uneltelor). Obiectul prelucrat constitue anodul, unealta e catodul, iar electrolitul lichid e dirijat sub forma unei vine asupra suprafefei care se netezeşte. Sub acfiunea curentului electric se produce o polarizare intensă a electrozilor, anodul devenind pasiv, prin formarea unei pelicule pasive fizolante) pe suprafafa sa, care împiedecă disol-varea mai departe a materialului anodului. Prin îndepărtarea acestei pelicule, pe cale mecanica, cu o perie sau un alt corp solid (de ex. disc metalic rotitor, la ascufire), procesul electrochimic continuă periodic, fomnându-se noi pelicule îzo-lanfe, cari sunt îndepărtate succesiv. s. EIectr©ftfrimefrie**[9JieKTpoTHTpHMeTpHH; electrotitrimetrie; Electrotitrimetrie; electrotitri-mefry; villamos terfoaatelemzes]. Chim.: Metodă fitrimetrică de analiză cantitativă, care, în loc de indicatori coloraţi, foloseşte aparate electrice de măsură pentru determinarea punctului final de reacţie. V. Conductometrie, Potenţiometre, Polaro-grafie. 4. Element chimic* [xhmhhbckhh sjreMeBT; element chirrvque; chemisches Element; chemical element; vegyielem]. Chim : Corp constituit din atomi cu un acelaşi număr de protoni în nucleu (cu un acelaşi număr atomic). Există elemente chimice constituite din atomi identic', adică având în nucleu acelaşi număr de protoni şi acelaşi număr de neutroni, şi elemente constituite d;n atomi cari au numai acelaşi număr de protoni, însă diferă prin numărul de neutroni; se spune că acestea au mai mulfi isotopi. Elementele chimice se deosebesc între ele prin caracteristice fizice şi chimice, cari sunt legate de constituţia atomilor cari le compun. Proprietăfile lor fizice fără caracter de periodicitate, cum sunt greutatea atomică, spectrele de raze X, etc., depind de consHufia nucleului şi a straturilor de electroni cu număr cuantic principal mic din atomul respectiv; cele cu caracter de periodicitate, cum sunt volumul atomic, emisiunea şi absorofia radiafiilor luminoase şi ultraviolete, proprietăfile chimice, depind numai de electronii din atom cari au numărul cuantic principal maxim (electronii de valenfă). Dintre elemente sunt gazoase la temperatura obişnuită: hidrogenul, oxigenul, azotul, fluorul, clorul şi gazele inerte; lichide: bromul şi mercurul; celelalte sunt solide. Până în prezent au fost identificate în natură 92 de elemente, şi au fost sintetizate, prin reacfii nucleare, alte opt elemente. în tabloul de mai jos se dă confinutul în greutate al principalelor elemente cari se găsesc în scoarfa Pământului, sub formă liberă sau de combinafii. % | % Oxigen Siliciu Aluminiu Fier Calciu 49,13 26,00 7,45 4,20 3,25 Sodiu Pofasiu Magneziu Hidrogen Celelalte elemente 2,40 2.35 2.35 1,00 ~ 1,97 Elementele chimice se pot lega între ele, formând compuşi chimici cu proprietăfi diferite de cele ale elementelor componente. Elementele reacfionează între ele cu atât mai energic, cu cât se deosebesc mai mult în p-i* vinfa caracterului chimic (v.). în aceeaşi perioadă din tabloul periodic, două elemente reacfionează cu atât mai puternic între ele, cu cât sunt mai depărtate. V. şi Reacfie chimică; Valenfă. 1. Element desemnai telegrafic [a/ieMQHTap-HaH noCbIJlKa; elements d'un signal telegraphiq je; Elemente eines telegraph schen Signals; elements of a telegraphic signal; tâvirojelzesi-elem]. Te/c.: Fiecare dintre emisiunile de curent din cari se compune un semnal telegrafic (de durată teoretic egală cu un interval unitar, sau cu un multiplu al acestui interval). 2. Eleopfen [aJieorrreîi; eleoptsne; Elăopten; elaeoptene; eleopten], Ind. chim.: Componentă, lichidă la temperatura ordinară, care se separă prin răcirea uleiur lor eterice.— Sin. Elaiopten. s. Emisar [oTBOAHbiâ Kanaji, SMaccap; emis-saire; Entwăsserungskanai; drainage channel; le-vezeto csatorna], Hidrot.: Canal care serveşte la conducerea apelor acumulate într'un anumit loc, după trecerea lor printr'o instalafie sau printr'o refea hidrotehnică (deirigafie, de canalizare, etc.). 4. Energetică [3HepreTHKa; energetique; Ener* getik; energetics; energetika. energlagazdâlkodâs] Gen.: 1. Disciplină care are ca obiect studiul alimentării cu energie în condifiuni optime din punctele de vedere tehnic şi economic. Părfile mari ale energeticei cuprind: studiul formelor de energie şi ai agenfilor energetici; folosirea rafională a surselor de energie, prin valorificarea la maximum a disponibilităţilor; acumularea disponibilităfilor de energie cari nu sunt folosite, în vederea unei utilizări ulterioare; studiul celor mai adecvate lanfuri energetice, ca transformare şi ca transport de energie; studiul instalafiilor şi al aparate'or celor mai adecvate pentru transformarea finală a energiei la locul de consum, în forma dorită; studiul măsurilor tehnice şi de organizare pentru desfăşurarea optima a activităţii în domeniul alimentării cu energie; studiul măsurilor de ansamblu pentru economia şi gospodărirea energiei. Din punctul de vedere ai formelor de energie considerate, se deosebesc: energetică generală, care se ocupă cu toate formele de energie, şi energetică specială, după forma de energie pe care o consideră, şi anume: hidroenergetica, termoenergetica şi elec-trosnergetica. Din punctul de vedere al marilor categorii de consumatori, se deosebesc: energetică industrială, energetica transporturilor comunale, energetice agricole, etc. Din punctul de vedere al regiunilor de cari se ocupă se deosebesc: energetică locală şi energetică regională. — 2. Ansamblul activităfilor economice, desfăşurate în legătură cu asigurarea alimentării cu energie a consumatorilor. Inifial, aceste activităfi erau în principal de ordin tehnic, problemele esenţiale consistând în elaborarea bazelor tehnice pentru realizarea instalafiilor de producere, transformare şi transport de energie, cum şi a instalaţilor şi a aparatelor penfru utilizarea ei corespunzătoare, în formele necesare pentru consumatori, aspectul economic fiind de importanfă secundară fafă de rezolvarea tehnică a problemelor. Odată cu creşterea rapidă a cererilor de energie, datorită desvoltării industriei şi ridicării continue a condifiunlor de muncă şi d© traiu, şi din cauza disponibilităţilor limitate ale surselor de energie, s'a recunoscut importanfa folosirii economice a energiei. Preocupările cu aspect economic pentru alimentarea cu energie s'au accentuat pe măsura creşterii ponderii ei econonrvce în procesele industriale, în transporturi sau în cadrul viefii curente, preţul de cost a! energiei devenind o probhmă de mare importanfă. Astfel, alimentarea cu energie s'a desvoltat dela solufii izolate şi numai de importanţă locală, la formele actualelor sisteme energetice complexe, cari reprezintă îmbinările celor mai reuşite solufii din punctele de vedere tehnic şi economic* Actualmente, energetica cuprinde toate lanfurile energetice dintre sursele de energie ş» punctele de consum, grupând toate activităţile referitoare la modul cel mai economic de a produce, de a transforma şi de a transmite energia, pentru a o finea permanent la dispoziţie, în locul şi în forma în cari e necesară diferitelor procese industriale sau activităfi omeneşti. s. Enoifzare [3H0Hii38i];HfJ; enolisation; Eno-lisierung; enolizat on; enolozâs]. Chim.: Trecerea unor combinafii chimice dela forma cetonică la cea enol'că (v. sub Enoli). a. Equiienină [eKBWjieHHHa; equilenine; Equi-lenin; equilenine; ekvilenin]. Chim : Hormon oestrogen care se găseşte în urina de iapă însărcinată, împreună cu equiiina şi hipelina. E un steroid asemănăfor foliculinei (oestronei, v. Oe-stronă), de care se deosebeşte prin faptul că molecula sa confine două cicluri aromatice (1 şi 11).— Sin. Ecvilenină. 701 >i. Epurarea apelor reziduale [oHHCTKa ctoh-HblX BOepuration des eaux residuelles; Reini-gung der Abwâsser; purificaiion of waste water; szennyvizek tiszîitâsa]. V. sub Tratamentul apelor reziduale. Erbiului, isotopii ~ [H30T0nbi 3p6nfl; isotopes de l'erbium; Erbiumisotope; erbium isotopes; erbium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai erbiului: erbiul 162, erbiul 164, erbiuî 166, erbiul 167, erbiul 168 şi erbiul 170, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 0,1%, 1,5%, 32,9%, 24,4%,26,9% şi 14,2% înerbiul natural; erbiul 165, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,1 min, obfinut prin reacfia nucleară Er163 (n, 2 n) Er165; un isotop de masă atomică 169 sau 171, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 6 min, obfinut prin reacfia nucleară Er (n, y), cu iso-topul 168 sau 170 al erbiului natural; erbiul 171, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Er1 0 (n, *:) Er171 (se cunoaşte şi un isomer, care se des ntegrează cu timpul de înjumătăfire de 20 de ore). s. Erifroze [3pHTpo3 >i; erythrose; Erythrose: erythrose; eritroz]. Chim.: Tetroze (v.), Exista OH CH f ! HO-CHa-C-C-CHO I I H H sub doua forme optic active: 1-eritroza e un iichid solubil în apă şi alcooi Md + 21 *5°. Reduce soluţia Fehling. Prin oxidare trece în acid l-eritrozic. d-eritroza e un lichid cu [»]D —14*5°, 4. Eroare constantă [ooctobhh3h omnâna; erreur constante; stetiger Fehler; constant error; âlandohiba]. Metr.: Eroare sistematică de măsură, adică eroare de mărime invariabilă şi semn invariabil în curşi I unei măsurări. s. ~ de metoda [MeTo/ţHHecKan onra^Ka; erreur de methode; Methodefehler, method error; eljârâsi hiba]: Eroare de măsură provocată de aplicarea nesatisfăcătoare a procedeului (metodei) de măsură sau de cunoaşterea insuficientă a tuturor fenomenelor cari intervin în cursul măsurării. 6. ~ instrumentală [oninSna H3 3a HBCTpy-MeHTa; erreur instrumentale; Instrumentfehler; instrumental error; muszerh'ba]: Eroare sistematică de măsură, provocată de defectele constructive ale măsurii sau ale instrumentului de măsură, de starea lor rea sau de gradarea inexactă. Exemple: Eroarea provocată de inegalitatea brafelor unei balanfe care ar trebui să aibă brafe egale, de ajustarea insuficientă a măsurilor, de neparalelismul suprafefelor de măsurat ale ca.elor, etc. 7. ~ limită [npe^ejibHaH oiiiH6Ka; erreur limite; Grenzfehler; boundary error; hafârhibaj. Cea mai mare eroare de măsură întâmplătoare, la valoarea medie dată a unui şir de măsurări, Sau fa valoare măsurată dată într'un şir de măsurări. s. ~ personală [oniHdKa (norpemHGCTb) Ha6jiK)flaTejifl; erreur personelle; Personalfehler; personal error; szemelyhiba]: Eroare provocată de caracteristicele proprii observatorului. Exemplu: întârzierea sau anticiparea în înregistrarea momentului unui semnal. g. ~ redusă [ oTHOCHTejibBas omn^Ka; erreur reduite; verminderter Fehler; reduced error; redtkâithiba]. Metl.: Eroarea relativă, raportată la valoarea nominaiă a mărimii de măsurat. io. Erori progresive [nporpecnpyK>mne o-IIIHOKH; erreurs progressives; progressiver Fehler; Progressive errors; haladohibâk[. Metr.: Erori sistematice cari cresc sau descresc în cursul măsurării. Exemplu: Erorile provenite din scăderea tensiunii acumulatoarelor din circuitul potenfiometrelor, când constanfa curentului în circuitul potente-metrului e o condifiune a măsurării. u. Etaj [cryneHb; etage; Stufe; stage; emelef, fok]. Telc.: Cea mai mică parte într'un lanf de transmisiune electromagnetică în care semnalul sau unda purtătoare sufere o transformare bine definită, care e necesară penfru emisiune, respectiv pentru recepfie (de ex. schimbare de frecvenfă, deteefie, amplificare de tensiune, amplificare de putere, etc.). 12. Etalon-copie [araJiOH-jţynJiHKaT; efalon-copie; Etalon-Kop e; etalon-dupiicate; etalonmâso-lat]. Metr.: Etalon secundar, care înlocueşte etalonul primar în timpul lucrărilor de transmisiune a unităţii, el fiind o copie fidelă a acestuia în privinfa destinafiei şi preciziei. Etaîoanele-copii sunt confecfionate de obiceiu din materiale mai rezistente şi mai ieftine decât etalonul primar. Exemple: etaloanele-copii ale etaloanelor primare de rezistanfă electrică de mercur, realizate prin bobine de rezistentă construite din manganin. îs. ~decorrparafie [BTOpHHHbiSSTajiOB; etalon de comparaison; Vergleichetalon; comparison- etalon; osszehasonlitâsi etalon]: Etalon secundar care serveşte numai la confruntarea etaloanelor între ele. 14. ~ de lucru [paâOHHH 3TaJiOH; etalon de travail; Arbeitsetalon; working etalon; munka-etalon]. Etalon secundar sau fer)iar, care serveşte la lucrări metrologice curente. îs. ~ derivat [nepBHHrtbiH STa.aoH np0H3B0$-BO& eAHHHlţbi; etalon derive; abgeleiteter Etalon; derived etalon; derivâlt etalon]: Etalon primar al unei unităfi de mărimi secundare a unui sistem de unităfi, care reproduce şi materializează unitatea mărimii secundare. ie. ~ fundamental [cC^obhoh 9TaJi0H; etalon fondamental; fundamental Etalon; fundamenta! etalon; alapetalon]: Eta’on primar al unei unităţi de măsură, care reproduce şi materializează unitatea unei mărimi fundamentale a unui sistem de unităţi. Etaloanele fundamentale ale metrului şi kilogramului se numesc prototipuri. 17. ~ martor [cTaJiOH-np0T0THn; etalon te-moin; Zeugenetalon; witness etalon; tanuetalon]: tfalon secundar folosit pentru controlul invariabilităţii etalonului primar. Constanfa rezultatelor 702 obfinute Ia compararea etalonului primar cu etalonul martor duce la concluzia foarte probabilă că valorile etaloanelor au rămas neschimbate. 1. Etalon primar [nepBH4HbiH STajiOH; etalon primaire; Primăretalon; primary etalon; primer-etalon]. Etalon de Stat al unei fări, confecfionat în conformitate cu definiţia teoretică a unităfii, de obiceiu acceptată internafional. — Sin. Etalon de ordinul întâiu. 2. ~ secundar [BTOpnqHbiâ 3TaJlOH; etalon secondaire;Sekundăretalon; secondary etalon; sze-kunder etalon]: Etalon a cărui valoare se stabileşte comparându-| cu etaloanele primare, prin operafiuni de măsurare executate cu precizie metrologică. — Sin. Eraion de ordinul al doilea. 3. ~ terfiar [TpeT«HHbiH sraJiOH; etalon ter-tiaire; Tertiâretalon; tertiary etalon; tercier etalon]: Etaion a cărui valoare se stabileşte comparân-du-l cu etaloane secundare prin operafiuni de măsurare executate cu precizie metrologică (v.). — Sin. Etalon de ordinul al treilea. 4. Efalonare [STajiotiHpoBaHHe; etalonnage; Eichung; standardisation; hiielesites]. Metr.: Operaţiune metrologică prin care se compară direct o măsură model sau un instrument de măsură model cu o măsură etalon sau cu un aparat de măsură-etalon. Pentru menfinerea unităfii internaţionale a masurilor, etaloanele fundamentale şi cele derivate (secundare) se compară, direct sau prin copiile lor, cu etaloaneje internaţionale păstrate la Biroul Internafional de Măsuri şi Greutăţi de la Sevres (Franfa), cum şi cu etaloanele institutelor metrologice centrale din alte fări. ,5. Ifapă de lucru. Gen.: Sin. Repriză. V. Repriză 2 şi 3. 8. Efilenciorhidrină [xnoprHAPHHbîfi STHJieH; ethylene-chlorhydrine; Ăthylenchlorhydrin; ethy-lene-chlorhydrine; etilenklorhidrin]. Chim.: HO-CH2-CH2-CI. Substanfă cu p. f. 128’-130°, miscibilă cu apa. Vaporii ei sunt toxici, în special penfru nervi. Cu apa, în prezenfa amalgamului de sodiu, se transformă în alcoolul respectiv (glicol): CH2CI ch2oh | + HsO - | + HCI CH2OH ch2oh Transformarea etilenclorhidrinei în alcool se mai poate face şi cu baze; se ob}ine etilenoxidul, care, încălzit cu apă şi cu catalizatori acizi, trece în glicol: ch2ci hci ch2 ch2-oh | -firHî;-» 0+H20- I ch2oh +NaDH <ţH/ ch2-oh Etilenclorhidrina se prepară din acid clorhidric gazos şi glicol, la 100°, sau din etilenă şi clor în prezenta apei. Etilenclorhidrina anhidră se obfine prin distilare azeotropică. E întrebuinfată ia prepararea glicolului şi în alte sinteze organice. — Sin. Cloretilalcool, Glicolclor-hidrina, 7. Europiului, isotopii ~ [nsoTonbi eeponna; isotopes de l'europiumjEuropiumisotope; europium isotopes; europium-izotopok]. F/z.: Se cunosc următorii isotopi ai europiului: europiul 149, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 14 zile, obfinut prin reacfia nucleară Sm148 (d, n) Eu149; europiul 150, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 27 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Eu151 (n, 2n) Eu150; europiul 151, care se găseşte în proporfia de 47,77% în europiul natural; europiul 152, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjjmătăfire de 9,2 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Eu151 (n, y) Eu152, Eu151 (d, p) Eu152, Eu153 (n, 2n) Eu152; europiul 153, care se găseşte în proporfia de 52,23% în europiul natural; europiul 154, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de peste 20 de ani, obfinut prin reacfiile nucleare Sm154 (d, 2n) Eu154, Eu153 (n, f) Eu154, Eu153 (d, p) Eu154; europiul 155, care se desintegrează cu emi-siune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2--3 ani, obfinut prin reacfia nucleară Sm154 (n, y) Eul55, cum şi prin bombardarea uraniului cu neu-troni; europiul 156, care se desintegrează cu emisiune de etectroni, cu timpul de înjumătăfire de 15,4 zile, obfinut prin reacfia nucleară Eu155 (n, 7) Eu158, cum şî prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni, sau a toriuiui cu particule a; europiul 157, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 15,4 ore, obfinut prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni, sau a toriuiui cu particule a. 8. Evacuator [o^HCTHTejib; purgeur; Ablafj-armatur; evacuator; kiurito]. Tehn.: Valvă care permite dirijarea sau întreruperea circulafiei în-tr'un singur sens a unui fluid — şi care e folosită pentru purjarea, evacuarea sau desaerarea unui recipient, a unei conducte, etc. Evacuatoarele, cari pot fi acfionate manual sau automat, au ca organe de obturare supape, vsne, clape, etc. — Exemple de evacuatoare: dispozitivul de purjare al căldărilor de abur, oala de condensafie, oala de descărcare, ventuza, etc. 9. Examinare |HCCJie;ţoBaHBe; examen; Prii-fung; examination; vizsgâlâs]. Tehn.: Cperafiunea de determinare a proprietăfilor unui material sau ale unui sistem tehnic, fără ca acestea să fie supuse vreunei solicitări. (Compară cu încercare). 10. Exciziune [Bbipe3biBaiiHe; excision; Aus-schneiden; excision; kivâgâs]. Tehn.: Tăiere efectuată penfru scoaterea unuia sau a mai multor fragmente dintr'un material. 11. Expansor [8JieKTpoHHbiH ycHJiHTejib; amplificateur electronique d'audio-frequence; elektro-nischer Horfrequenzverstărker; electronic amplifier of acoustic frequency; hangfrekvencia-erosito]. Radio: Amplificator electronic de audiofrecvenfă, care are coeficient de amplificare mare la semnale puternice şi mic la semnale slabe. Cuprinde un detector auxiliar de joasă frecvenfă, a cărui tensiune de ieşire, proporfională cu înfaşurg- 703 foarea semnalului de audiofrecvenfâ, se aplica pe grilele unor tuburi electronice cu pantă variabilă, re-glându-le automat amplificarea în sensul dorit. Se foloseşte în instalafiile de reproducere a sunetului, incluziv în radioreceptoare, pentru restabilirea dinamicei sonore imfiale, micşorată la imprimarea sunetului, respectiv la emisiune, în scopul îmbunătăţirii raportului dintre semnal şi sgomote. 1. Exfensor LpacTarHBaiomHE, 9tfCTeH3op, extenseur; Ausbreiter; stretcher; extenzor]. Tehn,: Garnitură elastică, de formă inelară, care lucrează ca un resort extensibil, pentru a asigura contactul intenjionat dintre doua obiecte. Exemplu: exten-sorul anumitor segmenfi etanşori (v.). 2. Extincfiune [mhhhmym pa#tfonpHejvia; ex-tinction; Abloschung; exhnction; kioltâs]. Radio: Reducerea la zero a tensiunii electromotoare induse într'un cadru sub acfiunea unei unde electromagnetice, când cadrul e orientat perpendicular pe direcfia de propagare a undei. O ex-tincfiune netă permite, în general, determinarea, cu precizie de ordinul gradelor, a direcfiei în care e situat postul emifător. O extincfiune netă nu se poate obfine la cadre disimetrice, la cari apare efectul de antenă, produs de inegalitatea capa-cităfilor parazite dintre laturile cadrului şi sol; acesta se evită simetrizând capacităfile, cu ajutorul unui ecran dispus în jurul cadrului, şi dispunând un condensator diferenţial în circuitul cadrului, cu cele două statoare conectoare la cadru şi cu rotorul la masă. s. Extracte de substanfa utilă [bbixoa nojie3-eoro HCK0naeM0r0; extraction de substance utile; Nutzerzertrag; useful substance extraction; hasznos kitermeles]. Prep. min.: Proporfia de substanfă utilă recuperată în urma operaţiunilor de sortare a produselor brute extrase din mină. Depinde de natura produselor brute, de clasa lor granulo-metrică, de procedeul de sortare, de nivelul tehnic al instalafiei de sortare, de valoarea substanfei utile. V. Randament al preparării mecanice a minereurilor. 4. Extracţie din zăcământ [floâbina noJiesHbix HCKOIîaeMbiX; extract on du gisement; Forderung aus dem Lager, Flotzabbau; extraction from the diposit; talaj-kitermeles], Mine: Ansamblul operaţiunilor de îăiere manuală, semimecanizată, cu explozivi, sau mecanizată, şi de scoatere a substanfei utile din zăcământ. Substanfa minerală extrasă din zăcământ variază ca mărime (granulafie) după procedeul de tăiere folosit, după natura zăcământului, a substanfei utile, a întrebuinţării ulterioare a substanfei utile (pietrele naturale de construcfie se extrag în bucăfi mari; minereu-rile, în bucăţi cuprinse între limite granulometrice impuse de procedeele de prelucrare, etc ). în general, substanfele minerale sa extrag (în parte sau în total) în amestec cu substanfele cu cari suni asociate în zăcământ (jntercclafii de diferite forme, fărâmături de roce din acoperiş sau din culcuş), obţinându-se produse brute, cari trebue sortate. s. Extracfie prin puf [maxTHan Ao6biHa; extraction par puits; Schachtforderung, Forderung durch Schachtanlage; shaft hauling; akna-kiter-meles]: Ansamblul operafiunilor de transport al substanfei utile, prin pufuri special amenajate în acest scop (v. Transport prin puf; v. şi Puf de extracfie). 6. Extras ligninic [SKCTpaKT JMrHHHOBbiB; ex-trăit ligmnique; Ligninextrakt; lignine extract; lig-nin-kivonat]. Chim.: Produs obfinut la fabricarea celulozei prin metoda cu sulfit de calciu, constituit din acid ligninsulfonic. E întrebuinfat ca ta» nant auxiliar în tâbăcărie. 7. Extrudare: Sin. Extruziune (v.). F i. Factor de pierderi în dielectric [K03(|)(|)H-iţîieHT AH3JieKTpHqecKKX noTepb; facteur de pertes dens le dielectrique; dielektrischer Ver-lustfaktor; factor of loss in the dielectrics; dielek-trikus vesztesegtenyezo]. E/f.: Raportul dintre puterea activă pierdută prin desvoltarea de căldură în dielactricul dintr'un câmp electric omogen, de exemplu din interiorul unui condensator plan şi puterea reactivă pe care o cedează câmpul (con* densatorul) în regimul cu tensiune armonică şi curent alternativ armonic. Pierderile de putere în dielectricul unui condensator se exprimă cu formula (1) A/>=£/2*>C tg a, în care U2 e valoarea efectivă a tensiunii alternative sinusoidale, 6) e pulsafia ei, C e capacitatea condensatorului, iar d e unghiul de pierderi. Puterea reactivă pe care condensatorul o schimbă cu exteriorul e (2) Pr=U2&C=UIc. Rezultă, pentru factorul de pierderi în dielectric, expresiunea AP (3) fp=-f-=* g». 1 r adică factorul de pierderi e egal cu tangenta trigonometrică a unghiului de pierderi 6, dintre vectorul curentului total I care trece prin condensator şi vectorul Reprezentarea vectoriala a fen- L - UtoC siunii aplicate şi a diferitelor componente ale curentului care trece printr'un dielectric cu pierderi. 8) unghiul de pierderi; q>) defazajul dintre tensiune şi curent; curentului capacitiv !( care trece prin el (v. fig.). Unghiul 5 e complementar unghiului de defazaj ? dintre '«=U/R) curent de c°"du‘t|e; — . Ifj) curent de deplasare; M cu- curentul total / şijen- rent capadtiv, siunea aplicata U Factorul de pierderi depinde de temperatură, eî crescând odată cu temperatura dielectricului. El depinde, la anumite materiale, şi de starea lor higroscopică. Dependenta de frecvenfă e comp'i-cata şi se stabileşte de obiceiu experimental. Dependenta de tensiune se datoreşte unor goluri în material, în cari, la tensiuni înalte, apar descărcări, cari pot duce Ia distrugerea dielectricului, Tabloul de mai jos cuprinde valorile factorului de pierderi tg 6 penfru câteva clase de materiale izolante. Clasa de material tg 8 i20,ant la 50 Hz ig 8 la 1 MHz 1 Răşini sintetice Polistiren Siliconi Poliv nili Materiale ceramice 10-4-. .10-1 1...3. 10-4 7.10-3 7-10-8 1,7».2,5 -10-2 10-4-.-10-* 1 .-8.IO-4 3-10-3 6-10-8 2. Factor reductor [^03:f)4)HiUiehT SKpatfH-poeaHWfl; facteur reducteur; Schirrrfaktor; shield factor; ârnyekolâsi tenyezo]. Te/c.: Raportul dintre tensiunea sau curentul indus de sgomot într'un circuit telefonic, când mijlocul de ecranare e prezent, şi mărimea corespunzătoare, când ecranarea lipseşte. s. Factorul unei solufii titrate [(JîaKTop th-TpyeMuro paCTBopa; facteur d'une sojution titree; Faktor einer tifrierten Losung; factor of a titrated (standard) solution; titrâlcfolyadeki tenyezo]. Chim. V. sub Titru. 4. Fading [3aMHpaHHe, $eA«Hr; fading; Fa-ding; fading; fading] Radio: Scăderea temporara a intensitcfii semnalelor transmise prin unde electromagnetice, datorită variafiei caracteristice lor mediului. Exista patru tipuri principale de fading-uri: de interferenjă, de polarizare, de absorpfie şi de bătaie. Fad ngul de interferenfă se datoreşte atât interferenţei undelor cari urmează drumuri pufin diferite în paturile ionosferice, cât şi interferenfei undei terestre cu unda cerească. Fadingul de polarizare e produs de variafiile în starea de polarizafie a undelor cereşti fafă de orientarea antenei de recepfie; intensitatea câmpului indus în antena receptoare e supusa unor fluc-tuafii cu atât mai repezi, cu cât lungimea de undă e mai mică. Fadingul de absorpfie se datoreşte modificărilor în densitatea electronică a păturilor ionosferice, cari au funcf unea de pături de absorpfie; are o durată mai lungă decât a fadingurilor din primele două tipuri. Fadingul de bătaie se produce când cond'fiu-nile ionosferice sufer schimbări brusce (de ex. la răsăritul şi la apusul Soarelui) şi când, datorită acestor schimbări, se modifică traiectul undelor cereşti. Manifestarea fadingurilor variază odată cu fre-cvenfa undelor transmise. 5. Falcă de ghidare [HanpaBJifliomaH m^Ka; mâchoire de guidage; Fuhrungsbacke? cjuiding 705 jaw; vezetosin]. Metl.: Element al armaturii de laminare care, serveşte, fie la introducerea corectă â laminatului între cilindri, fie la conducerea lui în plan orizontal, la ieşirea dintre cilindri. Se confecfionează din ofel (în cazul cajelor degro-şoare) sau din fontă (în cazul cajelor finisoare). Fălcile de introducere (de intrare) sunt bare orizontale turnate împreună cu bara port-ghidaje (formând panouri de ghidare), la laminoarele de tablă, sau bare în formă de jghiab; uneori, ele se montează în casete (când barele sunt lungi şi secfiunea de laminare e mică), de exemplu la laminoarele de profiluri. Fălcile de ieşire se construesc, fie ca bare orizontale cu perefi laterali, la laminoarele cu profiluri complicate, fie ca simple bare orizontale (numite dălfi de ghidare), la laminoarele de tablă sau cu profiluri simple. i. Farmaceutică, formă ~ [cJjapMau^BTHHec-Kaa $opMa; forme pharmaceutique; pharmaze-utische Form; pharmaceutical form; gyogyszereszeti forma], Farm., Ind, chim.: Starea sub care se prezintă drogurile în medicamente, pentru a fi conservate mai mult timp sau pentru a fi mai uşor administrate bolnavilor. Se deosebesc forme farmaceutice simple sau compuse, forme farmaceutice magistrale (executate după prescripfiuni medicale) şi oficinale (executate după farmacopee, tratate sau formulare). După operaţiunile prin cari se prepară, se deosebesc forme farmaceutice obfinute prin operafiuni farmaceutice mecanice: recoltare (sucuri lăptoase, gumoase, răşinoase sau oleo-răşinoase, balsamuri, terebentine), divizare sau pulverizare (specii, pulberi, pulpe, emulsiuni, mucilagii), separare mecanica a substanfelor solide şi lichide (sucuri uleioase sau apoase); forme obfinute prin operafiuni farmaceutice fizice: disolvare (ape medicinale, limonade, tizane, tincturi, vinuri medicinale, uleiuri medicinale, etc.)» distilare (ape distilate, uleiuri aromate, alcoolate, etc.), disolvare şi evaporare (răşini, extracte, etc.); forme obfinute prin operafiuni farmaceutice chimice; forme obfinute prin sterilizare (prin procedee mecanice, fizice sau chimice): fiole injectabile, catgut, etc. După calea de administrare, formele farmaceutice se împart cum urmează: medicamente interne (administrate pe cale gastrică), medicamente externe (aplicate la suprafafa corpului) şi medicamente administrate pe căi accidentale sau naturale (prin piele, vene, ochi, nas, etc.). Din prima categorie fac parte: siropurile (v.), melitele, conservele, geleurile, pastele zaharate, pastilele (v.), tabletele (v.), ciocolatele şi granulele zaharate (din grupul zaharoleurilor), pofiunile (v.), elix-ru-rile, alcoolatele, electuarele, biscuiţii saupişcoturile medicinale, pilulele (v.), capsulele medicamentoase, drageurile, caşetele şi comprimatele (din grupul nezaharoleurilor). — Din categoria următoare fac parte: pulverizafiile, fumigafiile, băile medicinale, lofiuniîe, linimentele, pomezile, săpunurile medicinale, cânticele, cataplasmele, em-plastrele (sub formă de pasta sau de fesături), peliculele adezive ş! materialele de pansament.— Din ultima categorie fac parte: solufiile injectabile, gargarismele, colutoarele, colirele, supozitoarele, bujiurile, creioanele medicamentoase, ovulele, erinele, antisepticele dentare, etc. Formele farmaceutice se prezintă sub diferite mărimi, forme, concentrafii, etc., după indicaţiile terapeutice. — Sin. Formă galenică, Formă medicamentoasă. 2. Fascicul de unde [bojihoboh nynOK; fais-ceau d'ondes; Wellenbund; wave bundle; hullâm-nyalâb]. Radio: Undă progresivă dirijată, radiată astfel, încât se propagă practic numai în interiorul unui unghiu solid de deschidere mică (max. 30°), cu vârful în sursă; în jurul unei direcfii determinate, Fafă de radiocomunicafiile cu unde progresive obişnuite, cele cu fascicule de unde prezintă următoarele avantaje: economie de putere la postul de emisiune, datorită faptului că întreaga sa putere e concentrată într'un fascicul îngust; reducerea şi suprimarea interferenţelor şi a bruiajelor cu alte transmisiuni; imposibilitatea recepţiei transmisiunilor din puncte situate în afara fasciculului. Concentrarea undelor în fascicule se aplică mai ales în domeniul undelor scurte şi foarte scurte, deoarece concentrarea undelor lungi în fascicule prezintă mari greutăţi. s. Fasonarea produselor ceramice [(|)0pM0B-Ka KepaMHqecKHX m^ejiuu; fa<;onnage des produits ceramiques; Topfeformen, Keramikwaren-modeln; modelling of ceramic products; kerâmi-kus termekek alakitâsa]. Ind. st. c.: Totalitatea operaţiunilor de obţinere a formei produselor ceramice dintr'o masă ceramică. După starea fizică a masei ceramice, se deosebesc: fasonare plastică, fasonare fluidă, fasonare semiuscată. Fasonarea plastică se foloseşte când masa ceramică confine 18***25% apă; fasonarea fluidă, când masa ceramică confine 30*"33% apă şi se fluidifică cu ajutorul electrolifilor alea» lini (Na2C03, Na2Si03, etc.) într'o barbotină; fasonarea semiuscată, când masa ceramică confine sub 14% apă. Fasonarea plastică se execută, fie prin modelare manuală (când produsul ceramic e obfinut din masa ceramică modelată manual pe masa olarului), fie prin presare manuală (când produsul ceramic e obfinut din masa ceramică prin presare manuală într'o formă de lemn sau de ipsos), fie prin presare continuă de extruziune (masa ceramică e trecută printr'o presă, de unde iese sub formă de bandă, care e tăiată apoi de un dispozitiv la anumite dimensiuni), fie prin presare mecanică discontinuă (când masa ceramică omogeneizată se aşază pe forme de ipsos, la prese cu pârghie sau la prese-revolver, unde i se dă forma produsului ceramic), fie prin strunjire plastică (când se aşază masa ceramică pe o formă de ipsos care se montează pe capul unui strung vertical ceramic, căpătând o mişcare de rotafie, şi, cu ajutorul unui şablon, se dă produsului ceramic forma exterioară). Modelarea manuală se foloseşte pentru vase, ornamente, etc.; presarea manuală, pentru cărămizi de mâni, placi de 45 706 teracotă, etc.; presarea mecanică continuă, pentru cărămizi, ţigle trase, tuburi, olane de coş, etc.; presarea mecanică discontinuă, pentru figle presate, olane de acoperiş, etc.; strunjirea plastică, pentru farfurii, izolatoare, etc. Fasonarea fluidă se execută prin turnarea barbotinei în forme de ipsos, confecţionate din mai multe bucăfi demontabile. Apa din barbotină e absorbită într'o forma de ipsos şî astfel se formează un perete din masă ceramică. Excesul de barbotină e îndepărtat prin răsturnare, prin scurgere sau sifonare. După întărirea suficientă a masei ceramice, astfel încât să nu se producă deformafii, produsul ceramic se decofrează din forma de ipsos. Se foloseşte pentru vase de faian{ă, pentru instalafii sanitare, izolatoare, ornamente, etc. Fasonarea semiuscată se execută, fie prin strunjire semiuscată (care consistă în fasonarea, din mase ceramice plastice, de calupuri compacte de dimensiuni adecvate produsului, urmată de uscarea acestora la 8*■ • 10% umiditate şi strunjirea la strunguri orizontale), fie prin presare semi* uscată fără adausuri (când masa ceramică, bine omogeneizată, cu umiditatea de 3—8%, se aşază în matrife metalice de forma produsului şi se presează la o anumită presiune la prese cu pârghie, prese hidraulice sau cu fricfiune), fie prin presare semiuscată cu adausuri (când la masele ceram ce lips te de component liant se adaugă substanfe organice liante cari se consumă prin ardere: gudroane, dextri-nă, etc. sau substanfe minerale liante: lapte de var). Strunjirea semiuscată se foloseşte psntru izolatoare, bujii, etc.; presarea semiuscată, pentru plăci de faianfâ, plăci de gresie, cărămizi, cărămizi refractare. Produsele ceramice se confecfionează şi din bucăfi cari se fasonează separat şi se lipesc între ele în stare crudă, cu masă ceramică asemănătoare sau cu glazura care acopere tot produsul înainte de ardere. î. Fawceff, aparat ~ [npH6op OoyceTTa;ap-pareil F.; F.-scher Appa-rat; F.'s apparatus; F. keszulek]. Chim.: Aparat de laborator, de sticlă, folosit pentru distilare moleculară^. fig.). Aparatul lucrează sub vid înaintat, produs cu ajutorul unei pompe. Lichidul de distilat e introdus continuu pe la partea superioară a aparatului, prelingându-se pe suprafafa exte- | Aparatul Fawceff pentru distilare moleculară. I) lichid degazat; 2) răcitor; 3) apă; 4) distilat; 5) reziduu: 6) tub de încălzire cu fer-moelement; 7) spre pompa de vid. rioară a tubului de încălzire. Vaporii cari părăsesc lichidul încălzit se condensează pe peretele o-pus, răcit cu ajutorul unei mantale cu apă'care circulă. Condensatul se prelinge spre partea inferioară a aparatului, unde se evacuează printr'o con-ductă; lichidul nedistilat, constituind reziduul, se evacuează printr'o altă conductă, tot pe la partea inferioară a aparatului. 2. Fază, compensator de ~ [(|)a30BbipaBHH-BaTeJlb; compensateur de phase; Phasenn-entzerrer; delay equalizer; fâziskompenzâtor]: Refea corectoare, destinată să corecteze la o valoare constantă vitesa de propagare a fazei sau a înfăşuratoarei unui grup de unde pe un circuit sau sistem de telecomunicaţii, într'un interval anumit de frecvenţe. s. Fenilhidrazonă [4>eHHJirHflpa30H; phenyl-hydrazone; Phenythydrazon; phenylhydrazine; fenilhidrazon]. Chim.: Orice compus organic cu formula generală /> / C6H5— NH —N = C sau C6H5— NH-N = C \ H Fenilhidrazinele sunt combinafii cristalizate, cari se obfin prin condensarea fenilhidrazinei (v.) cu o aldehidă sau cu o cetonă. Prin hidroliză acidă, regenerează aldehida sau cetona inifială şi fenil-hidrazina. — Fenilhidr^zonele sunt folosite ca mijloc de identificare şi de purificare a aldehidelor şi a cetonelor 4. Fenolsulfonici, acizi [c|)eHOcyJib(|)OKH-CJIOTbi; acides phenolsulfoniques; Phenolsulfon-săure; phenolsulfonic acids; jfenolszulfon-savak]. Chim.: Acizi obfinufi prin sulfonarea fenolului sau â unor derivafi ai fenolului. Cei mai importanfi sunt: acidul o-fenolsul^onic, cu p. t. 50°, obfinut, împreuna cu isomerul para, prin sulfonarea fenolului cu acid sulfuric concentrat sau monohidrat, la temperatura camerei sau la o temperatură pufin mai înaltă; e greu de izolat şi nu prezintă importanfă OH OH I I C C HC^ XC—S03H HC^ XCH I II I II HC CH HC C—S03H c \/ H H Acid o-fenolsulfonic Acid m-fenolsulfonic practică; — acidul m-fenolsulfonic, care se prepară din acid m-benzensulfonic prin fuziune alcalina la 190°; se întrebuinfează la prepararea aczilor dife-nilefersulfonici; — acidul p-fenolsulfonic, care se prepară, fie din fenol şi acid sulfuric de 66°Be, prin încălzire la 90'**100°, fie d;n acid p-clor-benzensulfonic, prin încălzire la 240° cu hidroxid de calciu, apă şi sulfat de cupru, fie prin coacerea acidului p-diazobenzensulfonic. E întrebuinfat la obfinerea unor tananfi industriali, a ortoeto-xibenzidinei, cum şi a unor derivafi ai acizilor fenolsulfonici şi la prepararea unor săruri şi a 70 7 unor derivafi întrebuinţaţi în Farmacie; — acidul 2,4-fenoldisulfonic, care e un produs intermediar OH OH I C HC^ XCH I II HC CH 1 so3H Acid p-fenolsu!fonic c HC^ XC—S03H I II HC CH ■V so3h Acid 2,4-fenoldisultonic • la fabricarea acidului picric; — acidul 2,6-diiod-fenol-4-sulfonic, care se prepară din acid para-fenolsuîfonic, şi ale cărui săruri sunt întrebuinfate în Farmacie; — acidul 2-nitrofenol-4-sulfonic, OH I II HC CH V r so3h Acid 2,6“diiodfenol-4-su!fonic OH I C HC^ XC~NOs I II HC CH I so3H Acidul 2-nitrofenol-4-sulfonic care se prepară, fie prin nitrarea sării de sod u a acidului parafenolsulfonic, fie, industrial, din acid cloronitrobenzensulfonic şi alcalii, şi care e întrebuinţat la prepararea acidului 2-aminofenoI-4-sulfonic; — acidul 2,6-dinitrofenoM-sulfonic, care se prepară, fie prin coacerea sării de potasiu a acidului parafenolsulfonic cu acid azotic, acid sulfuric şi apă, fie prin suifonarea fenolului OH OsN—C^ XC—N02 I II HC CH so3H Acid 2,6-dinitrofenol-4-sulfonic OH I /x HC C-NH2 I !! HC CH I so3h Acid 2-aminofenof-4-sulfonic cu acid sulfuric de 66° Be şi nitrare cu acid azotic de 40° Be, şi care e întrebuinfat la prepararea acidului 6-nitro-2-amino-4-sulfon'C şi 2,6-diaminofenol-sulfonic; — acidul 2-aminofenol-4-sulfonic, care se obfine, fie din ortoaminofenol, prin tratare cu acid sulfuric fumans, fie prin reducerea acidului 2-nitrofenol-4-su|fon'c, şi care serveşte ca intermediar la prepararea unor coloranţi (colorant azo negru PV, palatincromblau, antracencromblau, etc.); — acidul 2,6-diamino-fenol-4-sulfonic, care se prepară prin reducerea acidului 2,6-dinitrofenol-4-suIfonic cu praf de zinc şi acid clorhidric şi care e întrebuinfat la prepararea negrului acid de alizarină SN şi SE; — acidul 6-nitro-2-aminofenol-4-su|fonic, care se prepară prin suifonarea ortoaminofenolului la cald OH I h2n—c Nc—nh2 I 11 HC CH \/ I so3h Acid OH I C o2n—cf xc- I 11 HC CH c so3H Acid nh2 2,6-diaminofenol-4-sulfonic 6»niiro-2-aminofenol-4-sulfonic şi nitrarea produsului obfinut, şi care e întrebuinţat la prepararea negrului acid de alizarină R. î. Ferestrău penfru găuri: Sin. Ferestrău coadă de şoarece (v.). t. Ferestruire [nHJiKa, paeiiHJiHBaHHe; sciage; Sagen; sawing; fiireszeles]. Metl.: Operafiune de aşchiere executată cu o pânză de ferestrău (lamă, bandă sau disc), care efectuează mişcarea principală de translafie sau de rotafie, mişcările secundare fiind efectuate de unealtă sau de piesă. Ferestruirea, care poate fi manuală sau mecanizată, se foloseşte în general pentru retezare sau pentru debitare de material. — Sin. Ferestrăire, V. şi sub Ferestrău. s. Fermentaţie oxidativă [oKHCJiHiomee 6po-JKeHHe; fermentation oxydative; Oxidationsgărung; oxidating fermentation; oxidativ erjesztes], Chim. biol.: Fermentafie produsă de anumite microorganisme şi care are ca rezultat oxidarea mediului de cultură. De exemplu, Bacillus luctillius transformă glucoza în alcool n-butilic, alcool etilic, acid butiric şi bioxid de carbon. 4. Feroviar [?Ke;ie3H0A0pc3KHbiH; feroviaire; Eisenbahn- (betreffend); refering to raiiway line; vasuti]. Tehn,: Calitatea ,de a se referi la un drum cu şine, pe cari pot rula anumite vehicule. Calea ferată, metropolitanul sau tramvaiul sunt mijloace de transport feroviar. 5. Ferrocart [(|)eppOKapT; ferrocart; Ferrokart; ferrocart; ferrokart]. Radio: Material feromagnetic pentru circuitele magnetice de înaltă frecvenfă, format din pilitură de fier cu diametrul de cca 1 {i, înglobată într’un material izolant (foi de hârtie suprapuse, acoperite cu pilitură de fier). Materialul izolant are pierderi mici prin istereză di-electrică. Permeabilitatea magnetică relativă a fer-rocartului e cca 10. o. Fertilitatea solului [ypoJKaHHOCTb; fertilite du sol; Fruchtbarkeit des Bodens; soil fertility; talajtermekenyseg]. Agr.: Capacitatea solului da a acoperi într'o măsură mai mare sau mai mică necesităfile vitale ale plantelor, prin prezenfa simultană şi asociată a apei şi a hranei plantelor. Fertilitatea e asigurată de circuitul biologic al substanfelor nutritive: Prin procesele vitale de nutrifi'e şi de creştere, microorganismele şi plantele superioare acumulează în corpul lor elementele nutritive expuse altfel pierderii prin levigare, iar prin procesele de humificare şi mineralizare a materiei organice moarte, microorganismele I 708 liberează aceste substanfe !n forme oxidate, uşor accesibile plantelor. La acestea se adaugă fixarea azotului atmosferic prin bacteriile fixatoare de azot. Prin activitatea intensă a bacteriorizei din rizo-sfera rădăcinilor, în sol se produc nu numai procese de fixare a substanfelor nutritive minerale şî de liberare treptată a lor sub forme oxidate simple, ci şi procese de sinteză a materiei organice, de formare de humus, şi de transformare a materiei organice în compuşi organici accesibili plantelor, Aprovizionarea normală cu apă, aerisirea solului, activitatea intensă a microorganismelor, condifiunile biologice necesare pentru formarea hu-musului şi pentru mineralizarea materiei organice sunt posibile numai în soluri cu structură glome-rulară, structură care e o condifiune fundamentală a fertilităfii solului. 1. Fibră acetat [bojiokho aiţeTaT; fibre acetate; Azetatfaser; acetate fibre; acetatrost]: Ind. Text.: Fibră artificială, care se obfine industrial prin saponificarea triacetatului de celuloză, disolvarea acestuia într'un amestec de acetonă şi alcool şi filarea solufiei rezultate prin metoda „la uscat", adică fără ca fibrele să mai parcurgă, imediat după filare, baia de coagulare. Se întrebuinfează la confecţionarea unor articole tehnice şi, în mică măsură, a unor articole de îmbrăcăminte. Fibra acetat se prezintă sub două forme: Fibră continuă şi celofibră acetat (fibră scurtă în lungime comparabilă cu lungimea lânii sau a bumbacului). Caracteristicele principale ale fibrelor acetat sunt următoarele: lungimea de rupere 11 ■■■ i 4 km, rezistenfa în stare umedă 55—60%, alungirea în stare uscată 22—30%, alungirea în stare umedă 28'**35%, greutatea specifică 1,32, termoplastici-tateala temperaturi mai înalte decât 100°, stabilitate fafă de acizi mai mare decât aceea a fibrelor hidratcelulozice, stabilitate mică fafă de solvenfii polari (acetonă, esteri) în cari se umflă mult şi se disolvă, lipsa de afinitate pentru coloranfii obişnuiţi şi higroscopicitate redusă. Coloranţii cari colorează fibra acetat nu colorează celelalte fibre artificiale — şi invers: coloranfii pentru diferite fibre artificiale nu colorează fibra acetat. Se dă astfel posibilitatea de a obfine efecte de coloare în fesături şi tricoturi mixte, din fibre acetat şi din fibre de altă natură. Fibrele acetat se folosesc la confecfionarea materialelor de izolare electrică de calitate superioară. ~ ardil [bojiokho „apAHJl"; fibre ardile; Ardilfaser; ardil fibre; ardilrost]: Fibră artificială care se obfine din proteina extrasă din arahide cu ajutorul hidroxidului de sodiu (dH 8). Solufia cu 20—30% proteine şi 0,5% hidroxid de sodiu se filează „la umed", baia de coagulare avind 1% acid sulfuric, 25% sulfat de sodiu şi restul apa. Fibra ardil prezintă caracteristice tehnice asemănătoare fibrelor de cazeină. — Se fabrici nu- mai sub formă de fibre scurte, în lungimi comparabile cu cele ale fibrelor de lână şi de bumbac. ~ dorin [bojiokho KJiopHH; fibre clorin; Olorinfaser; P. C. Faser; clorin fibre; klorin-rost]; Fibră sintetică de policlorură de vinii percloru-rată, obfinută prin filarea, după metoda „la umed", a solufiei în acetonă, folosind ca baie de coagulare apă simplă sau apă cu adaus de 3,5—4% acetonă. Fibrele clorin au stabilitate mare fafă de re» activi şi mai ales fafă de acizi sau baze şi fafă de acfiunea microorganismelor; prezintă termosta-bilitate până la temperatura de 80—90°, şi instabilitate fafă de acfiunea fotochimică şî a agenfilor atmosferici. Fibrele de clorin sunt întrebuinfate la fabricarea unor produse de larg consum, a materialelor fih trânte, a plaselor pescăreşti, etc. 4. ~ de cazeină: Sin. Lanital (v.). 5. — de polistiren [n0JiHcrap0ji0B0e bojiokho; fibre de polistirol; Polystyrolfaser; polystirene fibre; polisztirenrost]: Fibră sintetică carbocate-nară, care se fabrică în general în formă de mo-nofilament, din răşină presată în stare muiată, de polistiren. Se deosebeşte printr'o higroscopicitate foarte mică ceea ce face să fie întrebuinţată aproape excluziv în industria de izolanfi electrici. «. ~ de saran [capaH0B0e bojiokho; fibre de saran; Saranfaser; saran fibre; saranrost]: Fibră monofilament sintetică carbocatenară, care se obfine din copolimerul clorurii de vinii şi clorurii de viniliden (în părfi aproximativ egale). Saranul are higroscopicitate foarte mică şi fer-mostabilitate mare. Fibrele de saran sunt întrebuinfate pentru fesături decorative şi de tapiferie. 7. ~ de triacefilceluloză [TpHaiţeTHfliţejiJiK)-JiO3H0e bojiokho; fibre de triacetylcellulose; Triacetylzellulosefaser; triacetylcellulose fibre; triacetilcelluloze-rost]: Fibră artificială care se obfine esterificând celuloza de linters cu ajutorul anhidridei acetice şi al acidului acetic glacial, disolvând apoi în clorură de metilen triacetatul de celuloză şi filând solufia cu viscozitatea de 60—80s şi cu concentrafia de7'-10% triacetilceluloză* Filarea se face la umed, în baie de coagulare compusă din apă şi 12% alcool metilic, cu o vitesă de formare a firului de 30—35 m/min. Fibra de triacetilceluloză e hidrofobă, are lungimea de rupere de 15—18 km şi alungirea 15—18%. 8. ~ de zeină [iţeHHOBOe bojiokho; fibre de zeine; Zeinfaser; zein fibre; zeinrost]: Fibră proteică artificială, care se obfine din zeina aflată in făina de porumb, prin disolvare în solufie diluată de hidroxid de sodiu (pH11,3—12,7), adăugire de uree şi de aldehidă formică şi filare la umed, printr'o baie de coagulare care confine o solufie apoasa de acid sulturic, acid acetic şi sulfat de zinc. Fibra de zeină prezintă următoarele caracteristice: lungimea de rupere 9—12 km, rezistenfa în stare umedă 45—50 %, alungirea în stare uscată 42 % t iar in stare umedă 50%. 709 î. Fibră orlon [BOJlOKHO OpJlOH; fibre orlon; Orlonfaser; orlon fibre; orlonrosr]: Fibră sintetică pe bază de polimer al nifriîului acrilic, care se disolvă în dimetiîformamidă şi se filează prin metoda „la uscat" sau prin metoda „la umed", folosind băi de coagulare cu glicerina şi etilenglicol. — Fibrele rezultate se stabilizează prin tratare cu abur suparîncălzit sau cu aer cald. Fibra orlon e rezistentă la acţiunea agenfilor atmosferici şi chimici, e mai hidrofobă decât nylonul, e un bun izolant termic, are afinitate fafă de coloranfii specifici fibrei acetat şi fafă de o parte din coloranfii de cadă şi de coloranfii cu mordanfh Fibra orlon e întrebuinfată la confecfionarea de fesături de cort, pânze de caiac, plase pescăreşti, cortine, haine de ploaie, haine de sport, costume de baie, umbrele, filtre, izolafii termice, etc. 2. Fibre poliuretanice [nojraypeTaHHqeKHe 4)n6pbi; fibres polyuretaniques; polyuretanische Faser; polyuretanical fibres; poliuretanikus rostok]: Fibre sintetice eterocatenare, obfinute prin filarea răşinilor rezultate prin mecanismul de polimerizare în trepte, pe baza reacfiei dintre diiso-cianafi şi glicoli. Dintre aceste răşini, are aplicare industrială redusă polimerul care se obfine prin reacfia hexametilendiisocianatului şi a tetra-metilenglicolului, cari se obfin din hexametilen-diamină, acetilenă şi formaldehidă. Procesul tehnologic al fabricării fibrelor poliuretanice e, în general, identic cu procesul tehnologic de obfinere a capronului şi nylonului. Proprietăfile fibrelor poliuretanice sunt: higro-scopicitate foarte mică (1 * * • 1.5 % la umiditate relativă atmosferică de 100%), care crează avantaje la folosirea lor ca materiale de izolafie electrică; lungimea de rupere 36-40 km, la care corespunde o alungire relativ mică (10—12%); stabilitate fafă de acizi mai mare decât a capro-nului şi nylonului, temperatura de topire 135°, ceea ce permite aplicarea lor ca monofilamente înlocuitoare de păr de porc. s. Fibrodas [$H6pDKJiacCH$HKaT0p; fibro-classeur; Fibroklafj; fibre classer; fibrokiasz], Ind. text: Instrument pentru sortarea fibrelor de bumbac, de celofibră, mai rar de lână, în scopul aîegerii sistemului de filare, al stabilirii ecarta-mentelor şi al reglării viteselor diferitelor organe ale maşinilor din filatură. Sortarea se face cu ajutorul unor cufite călcătoare, sub cari se introduce vârful mănunchiului de fibre şi cu cari se realizează paralelizarea fibrelor şi aşezarea alăturată a câfe unuia dintre capetele lor, obfinându-se straturi suprapuse de lungimi diferite. Lungimile medii ale fiecărui grup se citesc pe o riglă gradată, iar procentele de fibre din fiecare grup se deduc prin cântărire. 4. Fibrometru [(|)H6pOMeTp; fibrometre; Fibro-meter; fibrometer; fibrometer, rostmero]. Ind. fexf,: Instrument pentru măsurarea rapidă a lungimii fibrelor de bumbac, prin sortarea probei reprezentative cu ajutorul unor cleşte, în grupuri de lungimi din 2 în 2 mm, astfel încât să pună în evidenfă grupul care confine fibrele cu lungimea cea mai frecventă în probă (lungimea modul).—-Se folosesc fibrometre manuale şi mecanizate. Fibrometrul manual e o planşetă de 35/18 cm, pe care sunt montate două cleşte şi pe eari alunecă o placă culisantă. Fibrometrul mecanizat ar© dimensiunile unei mici maşini de scris şi e acţionat de un electromotor. 5. Fidelitatea radioreceptoarelor [TOHHOCTb pa/ţHOnptieMHHKOB; fidelite des radiorecepteurs; Treue der Rundfunkempfănger; radio receiver fidelity; râdiovevo husege]. Radio: Precizia cu care un receptor radioelectric reproduce, ia ieşirea lui, modulafia semnalului dela intrare, e. Fier Armco. V. S. Armco, fier 7. Fier de fălfuit. V. Fier de coamă, s. Fierbător de bere [KHnflTHJibHHK ajih nHBa; bouiiloire de biere; Bierkocher; beer boiler; sorfozo], Ind. alim,: Căldare de formă cilindrică, cu partea superioară emisferică şi în interiorul căreia se găseşte un malaxor, în care se fierbe cu apă malful măcinat, pentru a . produce mustul de bere. Flerbătorul are un fund dublu de tablă de cupru perforată, pe care se depune, la terminarea fierberii, borhotul de malf, formând o masă filtrantă, astfel încât mustul de bere se scurge limpede. în unele fabrici, acest fierbător serveşte şi la fierberea cu hameiu; în altele, fierberea cu ha-meiu se face separat. 9. Fierbător de cereale [KHnflTHJibHHK ajih 3epH0BblX; bouiiloire de cereales; Getreideko-cher; cereai (grain) boiler; gabonafozo]. Ind. chim,: Aparat în care se produce, prin fierbere la presiunea de 3,5"*4 at, transformarea amidonului din cereale sau din cartofi într'o masă cleioasă, solubilă în apă. Fierbătoarele sunt formate, în general, dintr'un vas de ofel, având partea superioară cilindrică şi partea inferioară tronconică, de care se fixează camera de evacuare. Introducerea materiilor prime amidonoase se face pe la partea superioară, printr'o gură de alimentare, care apoi se închide etanş; introducerea aburului viu pentru fierbere şi amestecare se face pe la partea inferioară, iar descărcarea masei fierte, sub presiune, se face prin camera de evacuare. io. Fierului, isotopii ~ [H30T0Dbi HceJie3a; isotopes du fer; Eisenisotope; iron isotopes; vas-izo-topok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai fierului: fierul 52, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 7,8 ore, obfinut prin desintegrarea prin emisiune de pozitroni, a unui isomer al manganului 52; fierul 53, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 8,9 min, obfinut prin reacfiile nucleare Cr50 (a, n) Fe53, Fe54 (n, 2n) Fe53, Fe54 (y, n) Fe58; fierul 54, care se găseşte în pro-porfia de 5,81 % în fierul natural; fierul 55, care se desintegrează prin captură K, cu timpul d© înjumătăfire de cca 4 ani, obfinut prin reacfiile nucleare Mn55 (d, 2n) Fe55, Mn55 (p, n) Fe55, Fe 54 (d, p) Fe55, cum şi prin desintegrarea cu 7! O emisiune de pozitroni a cobaltului 55; fierul 56, fierul 57 şi fierul 58, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 91,64%, 2,21% şi 0,34% în fierul natural; fierul 59, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 46,3 zile, obtinut prin reacfiile nucleare Fe58 (d, p) Fe59, Fe58 (n,^) Fe59, Co59 (n, p) Fe59, Co59 (d, 2p) Fe59. î. Filmare combinată [KOMdHHHpOBaHHan kh-HOC'beiviKa; prise de vue combinee; kombinierte (fotografische) Aufnahme; combined photograph; kombinâlt filmezes]. Cinem.: Totalitatea procedeelor de filmare prin cari se obfin cadre cari nu pot fi obfinute prin filmarea obişnuită, directa, sau prin cari cadrele se obfin mult mai economic. La principalele procedee de filmare complexă se folosesc: desenele şi machetele d<* completare, retroproiecfia (v S.).filmarea combinată complexă, maşina truca, titlurile de efect, etc. Desenele de completare, de dimens;uni mici, pof înlocui o parte din decorul în mărime naturala al cadrului. La metoda desenului de completare pe sticlă e adesea suficientă o singură expunere a cadrului, care cuprinde atât decorul, cât şi desenul, aşezate în plane diferite (de ex. filmarea în natură, cu cer senin, norii fiind introduşi în cadru prin desen de completare). La metoda desenului de completare ulterioară se foloseşte expunerea dublă: întâi se expune partea reală a cadrului, cu caşeul (v.S.) respectiv, iar a doua oară, partea desenată, cu caşeul complementar. în cazul folosirii machetelor de completare, acestea fiind tridimensionale, cu ele se poate produce şi mişcare (de ex. o navă în flăcări, care se deplasează). La filmarea combinată complexă se foloseşte adesea un utilaj special pentru obfinerea unui anumit efect. Mai des se folosesc procedeul măştilor (v. S. Mască) rătăcitoare, al trsnspunerilor optice, al filmării prin transparenfă, etc. La filmarea titlurilor de efect se folosesc diverse procedee de filmare combinată şi procedee de trucaj cinematografic, spre a crea un efect artistic mai puternic decât cu un titlu s:mplu alb* negru. 2. Filou: Sin. Ferestrău cu cablu, pentru piatră (v.). s. Filfru de antenă [aHTeHHblft c|)HJlbTp; filtre d’antenne; Antennenfilter; antenna filter; antenna-szuro]. Radio: Cuadripol electric montat între antenă L a t) Filtru de antenă simplu (a) şi filtru care elimină armonicele (b). şi emiţător, sau între antenă şi feeder, penfru a adapta antena la emifător, respectiv Ia feeder, şi, eventual, penfru a elimina armonicele emifătorului. în cazul unui sistem radiant format dintr'o singură antenă, schema filtrului se reduce la un filtru Colins, la care elementele se proiectează pentru ca impedanfa privită din spre intrarea filtrului spre antenă să fie egală cu impedanfa internă a emifătorului, respectiv cu impedanfa caracteristică a liniei, iar impedanfa privită dela ieşirea filtrului spre intrarea lui să fie egală cu impedanfa de intrare a antenei. în unele cazuri, la antene cari lucrează pe o frecvenfă fixă, unul dintre elementele filtrului poate lipsi. 4. Filtru de redresor [^JHJibTp BbinpflMH-TeJlfl; filtre de redresseur; Gleichrichterfijrer; filter for power-supply system; egyenirânyito-szu o]. Elf,: Filtru electric care se montează între redresor şi sarcină, şi care serveşte la netezirea fluctuaţiilor de tensiune dela ieşirea redresorului, E format din impedanfe alternate, rezistive sau inductive în serie — şi capacitive în derivaţie, pri» mele opunându-se trecerii componentelor cari dau variafia curentului redresat, iar cele din urmă scurt-circuitând la masă aceste componente. La redresoarele cu kenotroane se folosesc de obiceiu filtre cu intrarea pe capacitate. La cele cu gazotroane, filtrele trebue să aibă intrarea prin inductivitate, pentru a nu se distruge catodul în momentul pornirii. 5. Firul al treilea [np0B0# coeflHHeHHbifi c KopnycoM nnencejiH hjih c npyîKHHOfi rHe3#a; 3-eme fii; Kader (Priifdraht); sleeve wire; vizs-gâlohuzal]. Telc.: Conductorul unui circuit telefonic care e în legătură cu dulia unui jack sau cu corpul unei f;şe. e. Fisurare hidraulică [rHflpaBjnreecKoe Tpe-IU.H H006pa 30 Ba HH e; f ract ure h y d ra u I iq ue; Sc h ic h t-spalten durch Wasserdruck; hydrauiic fracturing, hydraulic process; hidraulikus hasitâs]. Expl. petr.: Provocarea unui sistem de fisuri în direcfii aproximativ paralele cu planele de stratificaţie şi, în unele condifiuni, în plane confinând axa găurii unei sonde, prin injectarea în strat a unui fluid de viscozitate relativ mare sub o presiune mai înaltă decât pres:unea litostatică, pentru a intensifica afluxul de fifeiu spre sondă; se aplică în deosebi la stratele cu roce consolidate. închiderea ulterioară a fisurilor poate fi împiedecată prin introducerea în suspensie, în lichidul injectat, a unui nisip sortat, cu dimensiuni de 0,2”*0,6 mm. — Sin. Fracturare hidraulică. 7. Fizică ** [4)H3HKa; physique; Physik; phy-sics; fizika]: Ştiinţa despre transformările de stare ale corpurilor şi câmpurilor din natură — spre deosebire de Chimie, care e ştiinţa despre transformările de substanţe definite. s. Flacără oxibenzenică [0KCH6eH30Jl0B0e llJiaMfl;flamme oxybenzenique; Oxibenzolflamme; oxibenzenical flame; oxibenzenikus lâng]: Fiacără produsă prin arderea benzenului în aer. Penfru ca arderea să fie completă, raportul volumetric dintre benzen şi oxigen trebue să fie 1/3. 9. Fluaj [TeKyqeCTb; fluage; Kriechen; cree-ping; tartosfolyâs], Rez, mat.: Curgerea lentă 711 şl continuă, în timp, a unui material supus unei sarcini constante, chiar sub linrrta de elasticitate. în general, fluajul e cu atât mai pronunţat, cu cât temperatura în serviciu e mai înaltă (de ex. la temperaturi peste 400°). V. şi sub Limită de fluaj. i. Fluierare [cbhct, 3y MatupOBaHHe, amorţage d'oscillations; Schwingungserregung (Pfeifen); sin-ging; sipolâs], Telc.: Oscilaţie întreţinută, de frecventă audibilă, care apare neaşteptat într'un sistem de transmisiune, de electrocomunicatii. i. Fluoren [(J)JiyopeH; fluorene; Fluoren; fluo-rene; fluoren]. Chim.: H H C C hc/ Nc—~cx \:h ! !! II I HC C C CH xcx xc^ H H2 H Hidrocarbură ciclică cu nuclee condensate, care se găseşte în cantităţi mici în gudroanele cărbunilor de pământ. Se prezintă în cristale cu p. t. 113—116° şi p. f. 294—295°. E pujin solubilă în alcool rece, şi uşor solubilă în alcool cald, în eter, benzen, sulfură de carbon. Fluorenul se prepară, fie prin trecerea vaporilor de difenilmetan printr'un tub încălzit la roşu, fie prin încălzirea difenilmetanului sau diciclohexil-metanului cu platin-cârbune la 300°, fie prin reducerea fluorenonei prin încălzire, sau cu praf de zinc, sau cu acid iodhidric şi fosfor roşu la 150—160°, fie prin diazotarea 2-amino-difenilmetanului şi încălzirea solufiei apoase a sării de diazoniu astfel obţinute; etc. s. Fluo’oglucină [(|)JioporjiioqţîH;f|uoroglucine; Fluorberyllerde; fluoro-glucina; fioroglucin]. Chim.: Substanfă cristalizată în prisme romboedrice, cu două molecule de apă cari se elimină prin încălzire la 100°, solubilă în apă, în alcool şi în eter. Se oxidează uşor mai ales în mediu alcalin. Se prezintă sub doua forme: trifenolică şi tricetonică, OH O i II C C / ^ \ HC CH si H2C CH2 II I * II HO—C C—OH 0 = C C = 0 c 's" tenfele la mers ale vagonuiui-motor; Rrţ) şi Rrs) rezisten-fele la mers ale vagonului-remorcă. (Fc~Fr; Fc=Fe-(f?m/+Rms); Fr= Krf+K„). toare (de ex. la automobile sau la locomotive), la roata stelată (de ex. la tractoare cu şenile sau la tancuri), la elice (de ex. la nave sau la aeronave), etc.— Sin. Forfă de tracfiune efectivă, (parfial) Forfă de tracfiune la periferia rofii, Forjă de tracfiune la jantă. s. ~ de remorcare [CHJia 6yKCHpoBKH; force de remorquage; Schleppkraft; towing force; vonoero]: Forfă de tracfiune, la vehiculele cu consum de energie din exterior (remorcă rutieră, vegon, planor de transport, şlep, etc.), care se exercită la cârligul sau la bara de tracfiune a acestora (v. fig. sub Forfă de propulsie). La aceste vehicule, numite vehicule-remorce, forfa de remorcare e egală şi de sens contrar cu for|a de tracfiune la cârligul vehiculului care le tractează. 4. ~ de tracfiune la cârlig [cHJia THrH y KpiOKa; force de traction; Zughackenkraft; draw hook power; vono horogero]. Tehn.: Rezistenfă utilă, exercitată la cârligul de tracfiune al unui vehicul motor care tractează vehicule-remorce (de ex. la cârligul de tracfiune al unei locomotive, al unui tractor, etc.). 5. ~ de tracfiune utilă [paâonan CHJia Tnrn; force de traction utile; Zugnutzkraft; draw utile power; hasznos huzo ero]. Tehn.: Fracfiune din forfa de tracfiune efectivă a unui vehicul motor, egală şi de sens contrar cu forfa de tracfiune la cârlig (v. S.). R 8. Forja intermoleculară [MeHCMOJieKyjiflpHas CHJia; force intermoleculaire; intermolekulare Kraft; intermolecular force; intermolekulâris ero], Chim. fiz.: Forfă care se exercită între două molecule ale unui ansamblu de molecule într'un gaz real, lichid, cristal molecular, sau chiar gaz perfect, la ciocnirea celor două molecule. Forfele intermoleculare sunt forfe van der Waals (v.), Acestor forfe li se datoresc coeziunea, adeziunea, stabilitatea unei refele cristaline moleculare, etc. 7. Fosfomolibdat [cojib (]?0C(|)0PH0M0JIh5-fleHOBoă KHCJiQTbJ, moj]h6aciT 4>occ|)opa; mo~ lybdate de phosphore; Phosphore Molybdate; phosphorus molybdate; foszfomoiibdat]. Ct.im.: Sare a acidului fosfomolibdic, care nu a fosî obfinută în stare liberă. Cel mai important e fosfomolib» datul de amoniu, (NH^PO* 12 Mo03-6H20, care serveşte la dozarea fosforului în analiza chimică cantitativă. 8. Fosforului, isotopii ~ [H30T0nbi (|)oc(|)opa; isotopes du phosphore; Phosphorisotope; phosphorus isotopes; foszfor-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai fosforului: fosforul 29, ca&e se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumăfăfire de 4,6 s, obfinut prin reacfiile nucleare Si29 (p, n) P29, Si28 (d, n) P29, P31 (y, 2n) P29; fosforul 30, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumăfă-fire de 2,55 nrvn, obfinut prin reacfiile nucleare A 27 (a, n) P3°, S 33 (p, n) P3°, psi (n, 2n) P3<>, psi (y, n) P30, S32 (d, Ol) P30; fosforul 31, care e iso-topul natural al fosforului; fosforul 32, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 14,3 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Si29 (a, p) P32, psi (d, p) P32, P3* (n, 7) P32, S32 (n, p) P32, S34 (d, a) P32, CI35 (n, a) P®, CI35 (d, pa) P32. 9. Fofonic [(JîOTOHHqecKHH; photonique; pho-tonisch, Photonen- (betreffend); photonic; foto-nikus]. Fiz.: Calitatea de a se referi la fotoni, de a proveni dela fotoni sau de a corespunde fotoniîor. 10. Fofofropism [(|)OTOTPOIIH3’W; phototropisme; Phototropismus; phofotropism; fototropizmus]: Dirijarea desvoltării unor plante după orientarea pe care o are radiafia luminoasă incidenţă. Fofotro-pismu! se numeşte pozitiv, respectiv negativ, după cum organele plantei se desvolfă spre lumina incidenţă, respectiv în sens contrar. 11. Fracjiune de condensare. Ind. petr.: Sin. Fracfiune de distilare, Fracfiune (v.). 12. Fracturare hidraulică. V. Fisurare hidraulică. 13. Franciii [(j)paim^S; francium; Francium; francium; francium]. Chim., Fiz.: Fr; nr. at. 87, Element din coloana întâi a sistemului periodic, ai cărui isotopi sunt tofi radioactivi. Se cunosc următorii isotopi ai franciului: franciul 218, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire foarte scurt, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a actiniului 222; franciul 219, care se desintegrează cu emisiune de particule «, cu timpul de înju-mătăfire de cca 0,02 s, obfinut prin desintegrarea, 715 cu emisiune de particule a, a actiniului 223; franciul 220, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 27,5 s, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a actiniului 224; franciul 221, care se desintegrează cu emisiune de particule <*, cu timpul de înjumătăfire de 4,8 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a actiniului 225; franciul 222, numit şi actiniu K, care se desintegrează cu emisiune de electroni, în filiafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia /v), cu timpul de înjumătăf.re de 21 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a actiniului. î. Frecventă de tăiere efectivă [zţeâCTBH-TejibHaa npeAeJibHan nacTOTa; frequence de coupure effective; effektive Grenzfrequenz; effec-tive cut-off frequency (effective cut-off); effektiv hatârfrekvencia]. Telc.: Frecvenfa ia care pierderea prin inserfie a unui filtru terminat prin anumite impedanfe depăşeşte cu o anumită valoare pierderea prin inserfie la o anumită frecvenfă de referinfă, din banda transmisă. 2* ~ de tăiere teoretică [TeopeTHWCKafl npe/ţeJIbHaa HECTOTa; frequence de coupure theorique; theoretische Grenzfrequenz; theo-retical cut-off frequency (theoretical cut-off); eszmenyi hatârfrekvencia]: Frecvenfa Ia care atenuarea unui filtru de frecvenfă ar trece dela zero Ia o valoare pozitivă, sau invers, în ipoteza că nu există efecte de disipafie. s- Frecvenfa fundamentala [cciOBHan HaCTO-Ta; frequece fondamentale; Grundfrequenz; fundamental frequency; alap frekvencia]. F/z.: Cea mai joasă frecvenfă a armonicelor unei mărimi periodice complexe. â- Frecvenfă - imagine [nacTOTa Ka/ţpoB, BH#60HcCTOTa; frequence d'imaae; Bildfrequenz; image frequency; kep-frekvencia]. Radio.: Frecvenfă (fim) e9aIă cu suma algebrică dintre frecvenfa semnalului util (/s) recepfionat de un receptor cu schimbare de frecvenfă (superheterodină) şi dublul frecvenfei intermediare (/,•) a receptorului: /«•».=/s±2/i = /o±/i. unde /o e frecvenfa oscilatorului local (semnul plus se consideră dacă fs/o). In procesul de schimbare a frecvenfei nu se face nicio drstincfie între semnalul util de frecvenfă fs şi un semnal care ar avea o frecvenfă egală cu frecvenfa-imagine fim, ambele fiind transformate în semnale de frecvenfa /4*. Pentru a înlătura interferenfa care s'ar putea produce în acest caz, e necesar ca circuitele dela intrarea receptorului, cari sunt acordate pe frecvenfa semnalului util fs, să atenueze în măsură sufi- 1 cientă semnalul de frecvenfă-imagine fim. j 5. ~ intermediară [npoMejKyTOHHan naCTOTa; frequence intermediaire; dazwischenliegende Fre-quenz; intermediate frequency; kdzbenso frekven- cia]: Frecvenfă (/j) fixă, obfinută într'un receptor superheterodină prin schimbarea de frecvenfă (v), a semnalului util (/s). E egală cu suma algebrică dintre frecvenfa semnalului util (/s) şi aceea a oscilatorului local /o := (/s —/o)* unde semnul plus se consideră dacă fs< /o, iar semnul minus, dacă /s>/0. Prin transformarea semnalelor recepţionate, de diferite frecvenfe (fs), în semnale de frecvenfă fixă (/^), se obfin numeroase avantaje importante datorită faptului că, în acest caz, se poate realiza constanfa caracteristicelor radioreceptorului de-a-lungul întregii game de acord. Pentru ca un emi}ător pe frecvenfa intermediară să nu perturbe audifia, frecvenfa intermediară a aparatului receptor trebue aleasă în afara gamelor recepţionate; ea trebue să fie destul de înaltă spre a evita efectul de interferenţă cu frecvenfa-imagine şi suficient de joasă spre a se putea face uşor amplificarea. De obiceiu, ea se alege egală cu 472 kHz, «. ~ purtătoare [HecymaH HacTOTa; frequence porteuse; Trăgerfrequenz; carrier frequency; hordo-frekvencia]: Frecvenfă din spectrul unui semnal modulat, egală cu frecvenfa semnalului în absenfa modulaţiei. în unele cazuri, pentru a micşora banda de frecvenfe ocupafă de semnalul care transmite informafia, se elimină Ia emisiune componentele laterale superioare (sau inferioare) frecvenfei purtătoare, iar componenta de frecvenfă purtătoare e şi ea eliminată sau transmisă cu o atenuare oarecare (emisiuni cu bandă laterală unică). 7. Frecvenfă ultrasonoră[CBepx3ByKOBaH nac-TOTa; frequence ultrasonore; Ultraschallfrequenz; ultra-sound frequency; ultrahang-frekvencia]. F/z.; Frecvenfa unei unde acustice, superioară celei mai înalte frecvenfe audibile. Se pot considera ca frecvenfe ultrasonore frecvenfele mai înalte decât 20000 per/s. Cu ajutorul cristalelor pîezo-electnce se pot produce frecvenfe ultrasonore până la ordinul zecilor de milioane de perioade pe secundă. s. Frecvenfă vocală [[TOHaJibHaa n^CTOTa. 3ByKOBaH naCTOTa; frequence vocale; Ton-frequenz; voice frequency; hangfrekvencia]. Telc.: Frecvenfă din acea parte a gamei de frecvenfe care intervine în transmisiunea vorbirii. De obiceiu, frecvenfele vocale folosite pentru transmisiunea comercială a convorbirilor sunt cuprinse între 200 şi 3500 per/s. 9. Frecvenfă, demultiplicare de ~ [zţejieHHe HaCTGTbi; demulfiplication de frequence; Fre-quenzuntersefzung; frequency demulfiplication; frekvencia-Jobbszeretlinites]. Elt.: Schimbarea frecvenfei unei oscilaţii într'o frecvenfă de osci-lafie egală cu un submultiplu întreg al ei. De-multiplicări de frecvenfă se pot obfine cu ajutorul multivibratoarelor sau al altor dispozitive cari se pot sincroniza cu o frecvenfă superioară celei de oscilafie proprie, 716 u Frecvenţa, schimbare de ~ [npeodpaao-BâHH© HâCTOTbi; changement de frequenee; Frequenzănderung; frequency conversion; frek-yenciavâltozâs]. Radio: Transformarea unei osci-lafiî de înaltă frecvenfă înfr'o oscilafie de alfa frecvenfă. Se utilizează în radioreceptoarele superheterodină, în cari permite realizarea unei sen-sibilităfi şi select'vităfi constante la frecvenfe înalte şi foarte înalte, greu de realizat prin amplificarea directă a frecvenfei incidente. Se realizează de obiceiu suprapunând, într'un dispozitiv nelinear, numit schimbător de frecvenfă, semnalul recepţionat, de frecvenfă fs, cu tensiunea de frecvenfă }q obfinută dela un oscilator local. Din ansamblul frecvenfelor cari apar în schimbător (componente de sumă şi diferenfă, fundamentale, armonice) se separă ia ieşire, cu ajutorul unui circuit selectiv, frecvenfă de bătăi /f- =/s±/o, numită frecvenfă intermediară. în schemele practice de schimbătoare de frecventa, oscilafiile incidenţă şi locală se pot aplica, fie pe acelaşi electrod al tubului de amestec (schimbare aditivă), fie pe electrozi diferifi (schimbare multiplicativă). Primul caz prezintă, în schimbul simplicităfii, desavantajul interacţiunii între circuitele surselor de frecvenfe /o şi fs. în cazul al doilea se folosesc pentru amestec pentode, hexode, heptode, octode sau tuburi speciale, triode-pentode, triode-hexode, etc. La frecvenfe ultraînalte, schimbătorul de frecventă e constituit de obiceiu dintr'o diodă sau dintr'un detector cu cristal. Eficacitatea schimbării de frecventă se măsoară cu ajutorul unui parametru numit pantă de conversiune. g. stabilitate de ~ [ycTOHHHBOCTb qac-TOTbl; stabilite de frequence; Frequenzstabilităt; frequency of stability; frekvenciastabilitâs]: Proprietatea unui generator de a produce oscilafii a căror frecvenfă se menfine cât mai apropiată de valoarea ei nominală, când variază parametrii lui de cari depinde frecvenfă. Diferenfa maximă dintre frecvenfă oscilatorului f şi frecvenţa nominală /o, în condifiuni normale de lucru, se numeşte instabilitate absolută A/ = /—/0, iar raportul dintre instabilitatea absolută şi frecventa nominală se numeşte instabilitate relativă. Factorii cari determină instabilitatea frecvenfei oscilatoarelor producătoare de oscilafii electromagnetice sunt: variafia inductivităfii sau a capacităţii circuitului oscilant, provocată de deformafii mecanice, de vibrafii, variafii de temperatură, presiune, umiditate; variafia tensiunii de alimentare; varicfia sarcinii. — O bună stabilitate de frecvenfă asigură o transmisiune de calitate şi evită suprapunerea la recepfie a posturilor cu frecvenfe apropiate. Emiţătoarelor penfru diferite servicii li se impune o anumită stabilitate de frecvenfă (de ex.: penfru posturile de radiodifuziune cu frecvenfe până la 1 MHz, deviafia de frecvenfă maximă admisibilă e 20 Hz). 3s F.rigorezisfenfă [XOJIO£OCTOHKOCTb; frigo~ reşisfance; Frostwiderstandsfahigkeit; frigoresis^ fance; hidegellenâllâs], Tehn.; Proprietatea unui maferial de a nu se altera la temperaturi relativ joase. Alterarea poate consista în solidificarea (cristalizarea) unui lichid, într'o schimbare a for= mei cristaline (forma cristalină nouă dând mate" rialului proprietăfi defavorabile, făcându-l mai casant, etc.), în creşterea anormal de mare a viscozităfii, în lichefierea unui gaz, etc. 4. Frigorific ** [oxJiaTKflaiomîia; frigorifique; kălteerzeugend; refrigerating, freezing; huto]. Gen,; 1. Termen comun pentru frigorigen şi fri* gorifer. — 2. Calitatea de a se referi ia frig. 5. Frigorific, agent ^ [xoJioxţHJibHbiH areHT, XJia/ţareHT; agent frigorifique; kălteerzeugender Agent, Kâlteerzeuger; refrigerating agent; hideg kozeg]. Tehn.: Fluid folosit în instalafii frigorifice, ca agent frigorifer (v.) sau frigorigen (v.). — Sin. Mediu frigorific. 6. mediu Sin. Agent frigorific (v. S. Fri- gorific, agent ~). 7- Fugacifafe [(JjyraTHBHOCTb; fugacife; Ver-gănglichkeit, Fluchtigkeit; fugacity, fluting; fuga-citâs, illekonysâg]. Chim. fiz,: Funcfiune isoterma convenfională /, de dimenşiunea presiunii, ale cărei valori f± şi f2 în două stări 1 şi 2 sunt. date de ecuafia: 2 AZt=RT In £- = f Vd/>, h J, în care e variafia pofenfialului isobar într'un proces isoferm, R e constanta universală a gazelor, T e temperatura absolută, V e volumul molar, iar P e presiunea. în cazul gazelor perfecte, 2 f VA P= RT In • J P1 \ La apropierea gazului real de starea perfectă, valoarea fugacităfii se apropie deci de valoarea presiunii. Operând cu fugacitatea în locui presiunii, se poate menfine forma matematică simplă a relaţiilor termodinamice valabile pentru gazele perfecte, Drept origine pentru calculul fugacităfii gazelor se alege o stare ipotetică a lor, pentru care / = />= 1, când au proprietăfile unui gaz care se supune legilor gazelor perfecte. Pentru orice temperatură, fugacitatea unui gaz în starea standard e deci egală cu unitatea, deoarece, pentru gazul ideal, f~P indepedent de temperatură. Ecuafia care defineşte fugacitatea se poate pune, deci, sub forma: 2 - 2? —RT In f, în care indicele „o" se referă la starea standard, formă care permite să se găsească fugacitatea la orice presiune. Raportul dintre fugacitatea unui sistem fizic într’o stare dată şi fugacitatea lui în starea stan- 717 dard la aceeaşi temperatură se numeşte activitate. în cazul gazelor, deoarece ţ° — 1, activitatea e numertc egală cu fugacitatea. Pentru determinarea fugacităfii componenfilor unui amestec gazos se foloseşte următoarea reiate („regula fugacităfii", a lui Lewis, şi Randall): fÂ~(fr)A ' ^a> în care fA e fugacitatea componentului A în amestec; (Ît)a e fugacitatea componentului pur A la temperatura şi presiunea totală a amestecului, iar Na e fracfiunea molară a componentului A în amestec. In cazul lichidelor şi ai solidelor, fugacitatea e egală cu unitatea la o singură temperatură, deoarece faza condensată e în echilibru cu vaporii ei saturafi, iar presiunea acestora variază cu temperatura. De aceea, pentru fiecare temperatură se alege, drept stare standard, starea reală a lichidului, respectiv a solidului, la presiunea 1 at. Deoarece: Z? = Z\ -4- RT In fg (indicii g şi / se referă la starea gazoasă, respectiv lichidă) şi, în condifiuni de echilibru, Zg = Z; şi /„ = /z, rezultă Zt = Z°g + RT In /z. Considerând V & const., influenfă presiunii asupra fugacităfii fazei condensate e dată de relafia: Când coexistă mai multe faze cari se găsesc la aceeaşi temperatură, tendinfa substanfei de a se separa din fiecare fază va fi aceeaşi. Dacă nu există echilibru, faza în care această tendinfă e mai pronunfată trece în altă fază. Fugacitatea se utilizează în calculul constantelor de echilibru K ale sistemelor gaz-lichid. Legea lui Raoult, combinată cu legea iui Dalton, se poate pune sub forma: f=fyy=fx*- în care / e fugacitatea unui component din amestecul gazos; fy e fugacitatea componentului pur în fază gazoasă, la temperatura şî presiunea totală a amestecului; fx e fugacitatea componentului pur în fază lichidă la presiune proprie de vapori la temperatura sistemului; x e fracfiunea molară a componentului în faza lichidă şi y e fracfiunea molară a componentului în faza gazoasă. Pe baza valorilor fugacităfii (calculate de obiceiu din diagrame de stare reduse, alcătuite pe baza datelor P, V, T), se pot calcula coeficienţii de echilibru: K = y- = fl- * fy Fugacitifiile se calculează prin metode grafice şi analitice. i. Fulgi de cartofi [xjionbfl KapTO(t)ejiH; flocons. de pomme de terre; Kartoffelflocken; po-tato flakes; burgonyapehely]. Ind. a/im.; Produs alimentar cu aspect de fulgi, preparat din cartofi. Cartofii, aburifi la 0,5 at în fierbătoare de cartofi (v. Fierbător), sunt uscafi apoi pe tobe încălzite cu abur de 8 at, obfinându-se © pşjiculă fină care, prin răcire şi spargere, se fărâmă în fulgi cu dimensiuni între 0,5 şi 1 cm2. Sunt în-trebuinfafi în alimentafie, amestecaţi cu apă cald! sau cu lapte cald. 2 ~ de ovăs [oBCflHbie xjionbfl; flocons d'avoine; Haferflocken; oat flakes; zabpehely]: Ovăs decorticat şi aplatisat prin trecerea printre valfuri netede. Constitue un aliment uşor asimilabil, confinând, afară de amidon, mici cantităfi de proteine, de grăsimi şi vitamine. 3. Fulminat* [(|>yjibMHHaT;fulminafe; Fulminat; fulminate; fulminat]. Chim.: Oricare dintre sărurile acidului fulminic. Cei mai importanfi fulminafi sunt indicafi mai jos. Fulminatul de mercur, (CNO)2Hg-f V2H2O, e o substanfă solidă care cristalizează în ace albe, solubile în apă şi în alcool. Sub acfiunea unui şoc, a uner ridicări brusce de temperatură sau a urmelor de acid sulfuric, detonează, punând în libertate CO21 CO, N, Hg şi oxizi de azot. . E explozivul de amorsare întrebuinfat cel mai mult. Se prepară, fie prin încălzirea la 50° a mercurului cu alcool (96%) sau cu acetonă şi acid azotic, ^fie prin oxidarea unor compuşi organici (alde-hidă acetică, acetal dimetilic, acid malonic, fur-furol, etc.) cu acid azotic în prezenfa mercurului, fie prin acfiunea clorurii mercurice asupra nitro-metanului sodat. Produsul industrial e totdeauna impur, confinând mercur liber, oxa'afi şi compuşi bogafi în azot. Se purifică prin disolvare în amoniac concentrat şi reprecipitare cu acid acetic, sau prin disolvare în hiposulfit de sodiu şi reprecipitare cu tiocianat de potasiu. Mercurul liber poate fi eliminat prin încălzire în vid înaintat. Fulminatul de argint, CNOAg, cristalizează în ace albe, solubile în apă. Are proprietăţi explozive comparabile cu ale fulminatului de mercur. u Funcfiune biarmonică [dHrapMOHHHecKan (|)yHKlţHfl; fonction biharmonique; biharmonische Funktion; biharmonic function; biharmoniku fug-' gveny]. Mat.: Orice funcfiune u (x, y,—) de două sau de mai multe variabile, care verifică ecuafia cu derivate parfiale AA u — 0, undef în cazul a două variabile, operatorul lui laplace 4 e definit prin S=^+^ în cazul a trei variabile Op q)2 ^2 *, y, Z, prin 4 = ^2+^2+p-< etc.. iar sim- bolul AA reprezintă aplicarea de două ori a operatorului A asupra funcfiunii u. 5. ~ poliarmonică [ noJiHapMOHHHecKaH cjpyHKiţHH; fonction polyharmoniquef' polyharrno- 718 nische Funkt«on; polyharmonic function; polyhar-monikus fuggveny]: Orice funcfiune de două sau de mai multe variabile u (x, y,—)t care verifică ecuaţia cu derivate parjiale b? u—0, unde p e un număr natural. Simbolul indică aplicarea de p ori a operatorului lui Laplace A (v. sub Funcfiune biarmonică) asupra funcfiunii u. Numărul p e ordinul funcfiunii poliarmonice.—* Funcţiunile armonice sunt funcfiuni poliarmonice de ordinul întâiu, cele biarmonice sunt funcfiuni poliarmonice de ordinul al doilea, etc. t. Funcfiune transcendenta. V. S. Transcendentă, funcfiune t. Furcă penfru piatră spartă [BHJibi #jih ilţe6HH; fourche â pierre casee; Gabel fur ge-brocheneSteine; forkfor brokesstones; kavicsvilla]. C. f., Cs.: Furcă echipată cu mai mult decât şase coarne, aşezate la distantă mică unele de altele (cca 3 cm), folosită pentru aruncarea, transportul sau împrăştierea pietrei sparte la executarea lucrărilor rutiere sau feroviare, în cariere, etc. a. Furii [(JypHJi; furii; Furii; furii; furii]. Chim.: Radical (v.) organic heterociclic, provenit prin scoaterea unui atom de hidrogen din molecula furanului. După pozifia acestui hidrogen, se deosebesc ot-furilul şi {5-furilul HC------C-H HC-------------------C— ii il II ii HC C— HC CH \/ a-furii ^ - furi I 4. Furoil [(})ypOHJl; furoîl; Furoil; furoil; furoil]. Chim.: Radical (v.) organic acid, provenit prin în- HC-------CH O II I! ii HC C—C— oy depărtarea grupării OH deja carbonilu! moleculei acidului piromucic. 5. Furol, viscozimefru ~ [BHCKOSHMeTp ®y-POJI; viscosimetre F.; F.-Viskosimeter; F. viscosi-meter; F. viszkozimeter]. Fiz. V. sub Sayboit* viscozimetru e. Fuscel* [rpflAKa cTpeMHHKH; ăchelon; Sprosse; tread, rundle, rung; letrafok], Cs .* Fiecare dintre scândurile înguste sau barele rotunde sau prismatice, de lemn sau de metal, cari for-mează treptele unei scări simple. V. sub Scară 1 şi sub Treaptă 1, t. Galben de antracen [aHTpaiţeHOBbiâ >Reji-Tblft; jaune d'anthracene; Anthrazengelb; anthracene yellow; antracensârga]. Chim.: Colorant azoic de sinteză. Galbenul de antracen G. G. are formula: H H H H C-C C — C • HCX ^C—N = N—Cy Xc—OH, Xc=c/ c =c I H H I N02 COONa Se prezintă sub forma de pulbere galbenă, solubilă în apă. Se preperă prin cuplarea cu acid salicilic a metanitranilinei diazofate. Lacurile de crom şi de aluminiu sunt galbene. E întrebuinfat la vopsirea lânii şi a stambei. Galbenul de antracen C e un colorant azoic substantiv, obfinut prin cuplarea a două molecule de acid salicilic a tioanilinei bisdiazotate. E în^ trebuinfat la colorarea lânii. 2. ~ de cloramină [xjiopaMHH JKeJiTbift; jaune de chloramine; Chloramingelb; chloramin yellow; kloraminsârga]. Chim.: Colorant organic de sinteză, care se prepară prin acfiunea unui oxidant alcalin asupra acidului dehidro-tio-para-toluidinsulfonic. , 3. ~ de metanii [MeTaHHJiOBbiH jKejiTbiâ; jaune de methanil; Methanilgelb; methanil yellow; metanilsârga]: Colorant de sinteză azoic acid: H H H H H H .C—C /C—C. .C—Ic S/ V M-M V mu// \ C—NH—C' c=c H H HC^ /C™N=N-Cn Nc-cr c=c j H H SOgNa Se obfine prin cuplarea acidului m-aminobenzen-sulfonic diazotat, cu difenilamină. E întrebuinfat la colorarea hârtiei în galben. — Sin. Galben Victoria extra. 4. ~ direct G [JKeJlTblH G; jaune directe G; GDirektgelb; direct yellow G; kozvetlen Gsârga]: Materie colorantă de sinteză. E sarea de sodiu a acidului dinitrozostilbendisulfonic. 5. ~ Hansa [raH3a mejiTbiH; jaune H.; H. sches Gelb; H. yellow; H.-sâiga]: Pigment colorant de sinteză folosit în pictură. Se obfine prin cuplarea anilidei acidului acetilacetic cu 4-metil-2-nitro-aniiină. e. ~ indantren G [HHjţaHTpeH JKeJiTbiH; jaune indanthrene; Indanthrengelb; indanthren yellow; G indantrensârgaj: Materie colorantă an-trachinonică de sinteză. Se prepară din 2-amino-antrachinonă, prin tratare la caid cu pentaclorură de stibiu în solufie de nitrobenzen. 7. ~ indian [hhahhckhh îKeJiTbifi; jaune in-dien; Indischgelb; indian-yellQw; indiai sârga"]: Pigment colorant natural, extras în Bengal (India) d-n urina vacilor cari au mâncat frunze de mango. E o combinafie a euxantonei cu acidul glucu-ronic. în prezent, nu se mai produce acest colorant, care era întrebuinfat ca pigment în pictură. — Sin. Piuri. 8. ~ nafto'l S [xceJITbift S; jaune naphtol S; Naphtholgelb S; naphtho! yellow S; S naftolsârga]: Colorant nitric de sinteză: 2-4. dinitro-naftol-1-sul-fonat de sodiu. Se prepară prin sulfonarea şi ni-trarea a-naftolului. — E întrebuinfat la colo* rarea în galben-portocaliu a lânii şi a mătasei şi drept colorant alimentar pentru colorarea unor paste făinoase. 9. Galbenul lui Marfius [jKejiTbiH MapTHyca, jaune de M.; M. Gelb; M. yellow; M. sârgâja]. Chim.: Colorant niiricde sinteză:2,4-dinitronaftol-1, E o pulbere galbenă-portocalie, care se prepară prin sulfonarea şi nitrarea a-naftolului, urmată de scindarea grupării sulfonice. E întrebuinfat la colorarea lânii şi a mătasei în galben portocaliu. E pufin rezistent. Sarea alcalină a derivatului său sulfonat e galbenul naftol S. (v.). 10. Galiului, isotopii ~ [_H30T0iibi rajuina; iso- topes du gallium; Galliumisotope; gaflium isotopes; gallium-izotopok]. Fiz.: Sa cunosc următorii isotopi ai galiului: galiul 64, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumă-tăfire de 48 min, obfinut prin reecfia nucleară Zn64 (p, n) Ga64; galiul 65, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 15 min, obfinut prin reacfiile nucleare Zn64 (d, n) Go65, Zn64 (p, 7) Ga65; galiul 66, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,4 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Cu 63 (a, n) Ga66, Zn66 (p, n) Ga66; galiul 67, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumăfăfire de 78,3 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Zn66 (d, n) Go67, Zn64 (a, p) Ga67, Zn67 (d, n) Ga67, cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de pozitroni, a germaniului 67; galiul 68, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 68 min, obfnut prin reacfiile nucleare Cu65 (a,n) Ga68, Zn68 (p/n) Ga68, Zn67 (p, y) Ga68, Zn** (d, n) Ga*», Ga69 (n,2n) Ga68, Ga69 (y.n) Ga68, Ge7a("Y,pn) Ga68, Ge70 (d, a) Ga68, cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de pozitroni, a germaniului 68; galiul 69, care se găseşte în proporfie de 60,2% în galiul natural; galiul 70, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 20,3 min, obfinut prin reacfiile nucleare Zn70 (p d) Ga70, Zn67 (a, p) Ga™, Ga69 (n, y) Ga™, Ga69 (n, 2n) Ga™, Ga7* (y, n) Ga7*), Ge?2 (d, a) Ga70; Ge70 (n, p) Ga70; galiy] 71, care se găseşte în proporfie de 39,8% în galiul natural; galiuj 72, 720 care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 14 3 ore, obfinut prin reacţiile nucleare Ga71 (d, p) Ga72, Ga71 (n, y) Ga72, Ge72 (n, p) Ga72, As75 (d, ap) Ga72, cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a zincului 72; galiui 73, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ge73 (n,p) Ga73, Ge74 (y» n) Ga73, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni. 1. Galotaninuri. Chim. V. sub Tanant. 2. Gamă de frecvenfe [qacTOTHbiH Anana-30H, nojioca ^aCTOT; gamme de frequences; Frequenzbereich; frequency range; frekvencia-tartomâny]. Fiz A Totalitatea frecvenfelor cuprinse între două frecvenfe date. s. Garaiifoh Conservant pentru ouă, constituit dintr'un amestec de hidroxid de calciu pulverulent şi sulfat de fier. (N. C). 4. Gattermann, reacfii ~ [peaKiţHH ranep-Mana; reactions G.; G.-sche Reaktionen; G. reac-tions; G. reakdok]. Chim : Tip de reacfii de sinteză în Chimia organică, aplicare a reacfiei Friedel-Crafts (în anumite condifiuni de lucru) la sinteza aldehidelor aromatice, a fenolaldehidelor sau a eteraldehidelor aromatice. Exemple de reacfii Gattermann sunt: Sinteza de aldehide aromatice plecând dela hidrocarburile respective, întrebuinţând un amestec de oxid de carbon şi acid clorhidric gazos (care reacţionează ca şi cum ar fi clorură de formil, CICHO, produs ipotetic) în prezenfa unui catalizator care poate fi AICI3, CuCl2, AIC!3+CuCl2, NIC^ C0CI2, MoCIg. De exemplu, din toluen se obfine, la presiune normală, paratolilaldehida, conform reacfiei: HaC-^J^+CO + HCI (CICHO) AICI3-» -»H3C—=(~/—CHO + HCI Când se prepară prin această metodă benz-aldehidă plecând dela benzen, reacfia trebue să se efectueze sub presiune. Sinteza de fenolaldehide, respectiv de eter-aldehide, întrebuinţând în locul oxidului de carbon acidul eianhidric, dacă prepararea aldehidei începe dela un fenol sau dela eteroxidul corespunzător. Se formează o aldimină care, prin încălzire cu apă cu acizi d'luafi, trece în aldehida respectivă. Astfel, din anisol se poate obfine, prin reacfia Gattermann, anisaldehidă, conform reacţiei: OCH3 OCH3 HCN4-HCi(ClCH=:NH • HC() -fHCl AICIjj l .. V' Ânisfldehidă OCH3 A %/ i CH —NH ■ HCI Clorhidratul aldlnriînsi ! .. Y CH~NH-HCi Clorhidrafu! aldiminei OCH3 I 11 I CHO în cazul fenolilor liberi, reacfia dă rezultate mai bune cu ZnCf2 anhidră, care nu e atât de reactivă ca AICI3, iar în cazul fenolilor poliva-lenfi, reacfia se produce şi fără catalizatori. 5. Gaz [MapjiH, ra3; gaze; Gaze; gauze; gez]. Ind. text.: JesŞjură foarte subfire, străvezie, de obiceiu de mătase naturală, 6. Gaz de baltă. Chim.: Sin. Metan (v,). 7. Gaz ideal: Sin. Gaz perfect (v.). 8. Geleu [}KeJie; gellee; Pflanzengallerte; jelly; zsele]. Ind. alim.: Produs alimentar preparat din suc de fructe gelatinizat. Gelifrcarea e produsă de pectina confinută în mod natural în fructe şi prin adăugire de acid citric sau tartric. în anumite cazuri se adaugă şi praf sau solufie de pectina. a. Generator cu diapason [KaMepTOHHbiă reHepaTop; generateur â diapason; Stimmgabeh generator; tuning fork generator; diapazon-gene-râtor]. Radio: Generator electromecanic de audiofrecvenfă, a cărui frecvenfă e determinată de frecvenfa de vibrafie proprie a unui diapason. Se caracterizează printr'o bună stabilitate de frecvenfă, putând fi folosit ca standard primar sau secundar. Se realizează în mod curent penfru 440 Hz, sau 1COO Hz, primul în vederea aplicaţiilor muzicale, iar al doilea, în scopuri ştiinţifice. in. Geon.* Chim.: Copolimer al clorurii de vinii cu clorură de viniliden, în care predomină clo-rura de vinii. Se obţine prin polimerizarea în emulsiune a amestecului de monomeri, la temperaturi pufin peste 0°. Reglarea polimerizării se face cu diferifi derivafi sulfurafi, de exemplu cu tiofenoli. (N. C.). 11. Germaniului, isotopii ~ [hsotodbi repivia-HHfî; isotopes du germanium; Germaniumisotope; germanium isotopes; germanium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai germaniului: germaniul 66, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de cca 140 min, obfinut prin reacţia nucleară Ge70 (d, p 5n); germaniul 67, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătă}ire de 23 min, obfinut prin reacfia nucleară Ge70 (d, p 4n) Ge67; germaniul 68, care se desintegrează prin captură K, cu tmpul de înjumătăţire de 250 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Zn66 (3, 2n) G68, As75 (d, or 5n) Ge68; germaniul 70, care se găseşte în proporfie de 20,55% în germaniul natural; germaniul 71, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 11 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Ga71 (d, 2n) Ge71, Ga71 (p, n) Ge71, Ge70 (d, p) Ge71, Ge™ (n, 7) Ge7*, As7§ (d, a 2n) Ge7* (se cunoaşte şi un isomer al germainului 71, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăf re de 39,7 ore, obţinut prin aceleaşi reacfii ca şi precedentul, cum şi prin reacfiile Zn68 (%, n) Ge71, Ge72 (n, 2n) Ge71, Ge72 (y# n) Ge71, Se74 (n, a) Ge71 şi prin desintegrarea, cu emisiune de pozitroni, a arsenu-lui 71; germaniul 72, germaniul 73 şi germaniul 74, cari se găsesc, respectiv, în proporfiile de 27,37%, 7,61% şi 36,74% în germaniul natural (se cunoaşte şi un isomer al germaniului 72, m care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de-5*10”7 s, obfinut prin desintegrarea* cu emisiune de electroni, a galiului 72); germaniul 75, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 89 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ge74 (n, 7) Ge75, Ge74(d, p) Ge75, Se78 (nf 2) Ge75, cum şi prin bombardarea ura-niului cu neutroni; germaniul 76, care se găseşte în proporfie de 7,67% în germaniul natural; germaniul 77, care se desintegrează cu emisiune de ©jectronî, cu timpul de înjumătăfire de 12 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ge76 (n, 7) Ge77, Ge76 (d, p) Ge77( Se80 (n, a) Ge77, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni (se cunoaşte şi un isomer al germaniului 77, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 59 s); germaniul 78, care se des-integrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,1 ore, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni. 1. Getter [reTTep; getter; Getter; getter; getter]^ Material folosit pentru asigurarea vidului în tuburile electronice (de ex. magneziu). După evacuare, tuburile se supun unui tratament termic, în cursul acestuia, catodul se încălzeşte până la incandescenfă albă, iar prin aplxarea unei tensiuni anodice înalte se încălzesc până la incandescentă, prin bombardarea cu electroni, grilele şi anodui; astfel se evaporă o sârmă de magneziu montata în tub. O parte din gazul de magneziu se combină cu resturile de gaze, asigurând astfel vidul. Restul de gaz de magneziu se depune ca oglindă pe fafa interioară a tubului — şi absoarbe resturile de gaze cari se liberează ulterior, în cursul serviciului tubului. 2. Ghid de unde [bojihoboa; guide d'ondes; Wellenleiter; waves guide; hullâmvezeto]. Elf.: Material dielectric limitat de un perete de material dielectric diferit, sau conductor; în acesta, o perturbafie electromagnetică se propagă după legi cari depind fie de caracteristicele geometrice ale zonei considerate, fie de caracteristicele fizice als materialelor cari o limitează şi ale celor cari sunt confinute în zonă. 3. Ghidaj de întoarcere [HanpaBJiHtomee nOBOpOTa;guidagede retour; Zuruckfiihrung; back guiding; visszatero vezetek], Mefl,: Piesă a armaturii de laminare, în formă de arc de cerc, care întoarce laminatul (cu 180°) la ieşirea dintre cilindri, şi-l dirijează spre calibrul următor. E folosit în special la laminoarele de profiluri uşoare, de sârmă, benzi, etc. 4. ~ de introducere automată [HanpaBJiH-fonţee fljiH aBTOMaTHnecKoro BnycKa; guidage d'introduction automate; automatischer Walzen-feineinla^; automatical introducing guider; automatikus hengerlevezeto]. Mefl.: Piesă a armaturii de laminare, la laminoarele pentru benzi, care asigură precizie mare în introducerea laminatului între cilindri. Ghidajul e format din trei cadre dispuse unul deasupra celuilalt, confinând role şi bare, între cari se fixează capătul anterior al benzii. Gu ajutorul a doi cilindri pneumatici se imprimă cadrelor o mişcare de'coborîre şi de deplasare spre cilindrii laminorului, capătul anterior al benzii fiind astfel prins între aceştia. 5. ^ elicoidal [BHHT006pa3HbiH HanpaBJitf-tomHH MexanaSM; guidage helicoidal; schrauben-formige Fuhrung; helicoidal guiding; csavarva-nalas vezeto]. Mefl,: Piesă a armaturii de lami= nare, care întoarce laminatul (cu 180°) la ieşirea dintre cilindri şH roteşte în jurul axei longitudinale, în vederea introducerii în calibrul următor. Ghidajul elicoidal se montează |s partea de ieşire Ghidaj elicoidal penfru întoarcerea cu 180° şi rotirea cu 90° a laminatului de secfiune dreptunghiulară, la un lamînor continuu intermediar, a) vedere laterala; b) vederea din direcfia de inirodueere a laminatului în casetă; c) vedere din direcfia ieşirii laminatului din caseta de ghidare; 1) şi 2) piesă superioara, respectiv inferioară cu fafă de ghidare elicoidală; 3) pană de fixare în casetă; 4) casetă; 5) bară port-ghidaje; 6} şurub de fixare; 7) şurub de reglare; 8) cilindru de laminor. a laminatului; el e format din două piese a căror fafă interioară reprezintă o suprafafă elicoidală, montate într'o casetă fixată pe bara port-ghidaje (v. fig.). E folosit, în special, la laminoarele de profiluri. o. Ghiveciu nutritiv [ropiuoiî; pot ă fleurs nutritif; nahrhafter Pflanzentopf; nourishing garden pof; tâplâlo novenyedeny]. Agr..* Bloc de pământ de formă cubică (uneori închis într'un cadru de scânduri), amestecat într'o anumită proporfie cu turba sau cu mranifă, pământ de felină, rumeguş, nisip, adaus de băligar de bovine sau îngrăşăminte minerale (superfosfat, azotat de amoniu, clorură de potasiu, praf de var, etc,), întrebuinfat ca răsadniţă pentru încolfirea şi creşterea în bune condifiuni, până la o anumită dimensiune, a legumelor (tomate, ardei, pătlăgele vinete, varză, conopidă, castraveţi, dovlecei, etc.), cari apoi sunt transplantate (manual sau mecanizat) în câmp, cu rădăcina nevătămată. — Sin. Tub nutritiv. 7. Gimnosperme [roJioceMHHHwe; gymno-spermes; Gymnospermen, nacktsamige Pflanzen; gymnosperms; gimnoszpermek]. 8of.: Subîncren-gătură de plante din încrengătura fanerogamelor. Gimnospermele fac trecerea între criptogamele vasculare şi angiosperme (v.). Gimnospermele au ovulele descoperite, purtate de solzi — şi cuprind plante lemnoase. Există numeroase forme fosile, după cari se poate stabili trecerea dela cripto-game la gimnosperme. 8. Girard-Săndulescu, reactivul ~ [pearenT ÎKepap-CaHAyjiecKy; reactif de G. S;; G. S.- 722 sches Reagans; Ga S. reagenf; G.-S. reaktiv] Chim.; CI[(CHs)s N-CH2-0-NHNH2]. Clorură de trimetilamino-acet-hidrazidă. E întrebuinfat pentru separarea din amestecuri a aidehidelor şi cetonelor, cu cari dă compuşi cristalizaţi, în specia! pentru separarea hormonilor cetosteroizi din urină. t. Giaf [iiOftOKOHHHK; accoudoir, planche d'ap-pui; Fensterbrett, Fensterbank; window board; ablakdeszka], Arh,, Cs.: 1. Fiecare dintre fetele interioare ale unui gol d§ fereastră amenajat într'un perete de zidărie, —• 2. Piesă lată de lemn sau placă de piatră naturală ori artificială, aşezată alipită de traversa inferioară a tocului unei ferestre, pentru a constitui o suprafafă orizontală la partea interioară a acesteia. Poate fi aşezată pe fafa superioară a parapetului ferestrei, dacă acesta e mai gros decât tocul, sau poate fi montată în consolă, dacă parapetul are aceeaşi grosime ca focul. 2. Giicoiic, acid ~ [rjiHKOJieBaa KHCJiOTa; acide glycollique; Glykolsaure; glycollic acid; gli-kolsav]. Chim.: CH2(OH)COOH. Oxiacid organic, care se prezintă în cristale cu p. t. 78*”79°, uşor solubile în apă, în alcool şi în eter. Se găseşte în solufiile dela prepararea zahărului (unde formează 75"*78% din aciditatea totală), în struguri necopfi, în frunzele vifei sălbatice şi în alte plante, cum şi în apa de spălare a lânii, în laborator, se prepară din acid cloracetic, prin tratare cu var sau cu alcalii, sau prin oxidarea glicolului şi a glucozei. Industrial, se prepară prin reducerea electrolitică a acidului oxalic: HOOC-COOH + 4H HOOC-CH2OH. Acidul glicolic e întrebuinfat, ca înlocuitor al acidului tartric, în vopsitorie şi în imprimeria textilă. Esferii acidului giicoiic cu alcooli alifatici cu catena lungă au proprietatea de a se combina cu tiosuifatul de sodiu pentru a da compuşi asemănători săpunurilor. — Sin. Acid hidrbxiacetic. 3. Glucid* [rjnoiţHfl; glucide; Gluzid; glucide; giucid]. Chim.: Nume generic pentru mono-aldehidele sau monoacetonele alcoolilor poli-valenfi. Glucidele cari confin gruparea aldehidică ^C = 0 se numesc şi aldoze, iar cele cu o gru- Dv pare cetonica, ^C = Of se numesc şi cetoze. Sunt compuşi ternari, confinând carbon, hidrogen şi oxigen. După posibilităţile de hidrolizare, glucidele se împart în oze şi ozide. ({Trioze Tetroze Pentoze Hexoze . . n—ozf» I Dizanaride ---- | fOllgozaharide!™zaharide I Holozidel iTefrazaharlde Ozide J ) Pentazaharlde | (Polizaharide IHeterozide (glicozide) (oze-j-aglicon) Ozele (monozaharidele) sunt zaharurile simple cari nu pot fi hidrolizafe; după numărul carboni-lor din moleculă, se clasifică în trioze, tetroze, pentoze, hexoze, etc. (v. Oze). Ozidele sunt zaharurile hidrolizabile sub acfiunea acizilor sau a enzimelor; ele pot fi descompuse în zaharuri mai simple (în oze). Ozidele se sub-divid în două grupuri holozide şi heterozide. — Holozidele sunt formate, excluziv, din oze (mono-zaharide), şi, după numărul acestora, se împart cum urmează: oligozaharide, cari cuprind un număr mîc de monozaharide, identice sau cari diferă între ele, cu numărul lor în moleculă cunoscut; şi polizaharide, cari au în moleculă un număr mare, neprecizat, de monozaharide, şi cari formează o macromoleculă. Holozidele rezultă din oze, prin eliminarea unei molecule de apă, la punctele de legătură, care se face prin intermediul unui oxigen. Heterozidele sunt formate din oze şi dintr?o componentă neglucidică, un aglicon, Se numesc şi glicozide (v.); se descompun prin hidroliză acidă sau enzimatică, în organism, glucidele au, în principal, un rol energetic şi, în mică măsură, un rol plastic. — Sin. (învechit) Hidrat de carbon. 4. Gosipol [roccnnoji; gossypole; Gossypol; gossypole; goszipol]: Pigment toxic confinut în sămân}a de bumbac. Pentru a împiedeca trecerea lui în uieiu, se procedează fie la distrugerea lui prin încălzire, fie Ia decorticarea seminfelor, înainte de presare sau de extracfie. 5. Grad de modulafie [CTeneHb MOAyjifliţHH; degre de modulation; Verzerrungsgrad der Mode-lung; degree of modulation; modulâlâsi fok]. Radio: Raportul dintre amplitudinea înfăşurătoarei şi amplitudinea purtătoarei unei unde modulate în amplitudine. La undele modulate asimetric se deosebesc: gradul de modulafie al vârfurilor pozitive, definit prin raportul ““^0 —r0~' unde Eq e amplitudinea purtătoarei, iar Em e valoarea maximă a amplitudinii undei de înalta frecvenfă, în timpul modulării; gradul de modulafie pentru vârfurile negative, definit prin raportul Eo-Em Eo ' unde Em e amplitudinea minimă a undei de înaltă frecvenfă, în timpul modulării; gradul de modulafie mediu, definit prin raportul EM~Em 2 E0 La undele modulate sinusoidal şi ia cari nu apar distorsiuni de modulafie, cele trei grade de modulafie sunt egale. Gradul de modulafie se exprimă de obiceiu în procente. Gradul de modulafie pentru vârfurile negative nu poate fi niciodată mai mare decât 100%; dacă celelalte grade de modulafie depăşesc această valoare, unda e supramodulată. 6. Gradină [3ydHaToe /jojioto; gradine; Gra-diereisen; dented chisel; kozetveso], Tehn.: Unealtă de prelucrare a rocelor, asemănătoare cv 723 dalta şi confecţionată din acelaşi material, având lungimea tijei de cca 250 mm şi diametrul ei de 12--15 mm, cu un capăt de lucru teşit pe doua părfi opuse; capătul are lăţimea de 30 mm la gradinele folosite la prelucrarea rocelor tari — şi de 60 mm la cele folosite la prelucrarea rocelor mai moi; muchia părfii teşite e dinfată, având pasul dinţilor de 1*-4 mm. Lucrul cu gradina prezintă o precizie în dimensiuni de ± (1—2) mm şi poate constitui, fie o operafiune intermediară, fie una de finisare. ’ i. Gradul de distorsiune al modularei sau a! nestitufiei [cTenenb HCKanteHHH Ha nepeflane H/lH Ha npHeMKe; degre de distorsion de la modulation ou de la restitution; Verzerrungsgrad der Modelung oder Widergabe; distorsion degree of modulation or restitution; modulâiâs torziiâsi-foka]: Valoarea absolută a raportului dintre cea mai mare abatere care există între momentele caracteristice ale modulafiei sau ale restitufiei şi momentele teoretice corespondente de o parte, şi intervalul unitar teoretic de altă parte. 2. Gradul de percepfie imediată [cTenenb MrHOBeHHoro BOCnpimTHH; taux de comprehen-sion immediate; Prozent der Gleichverstăndigung; percentage of immediate appreciation; erthetosegi fok]. Te/c.: Procentul de fraze din totalul celor emise într'un sistem de transmisiune, înţelese imediat fără efort de deducţie conştientă, când fiecare frază transmite o idee simplă şi uşor de înţeles. s. Grafit artificial [ncKyccTBSHHbiS rpa(J)HT; graphite artificiel; Kunstgraphit; artificial graphite; mugrafit]. Ind. chim.: Produs obfinut din cocsul de antracit sau de petrol, încălzit la o temperatură foarte înaltă, în cuptoare electrice. Grafitul artificial e întrebuinfat, în principal, la confecţionarea electrozilor penfru cuptoare electrice, pentru băi de galvanizare, pile electrice, etc., cu aceeaşi conductibilitate ca a grafitului natural. Se confecţionează, în acelaşi scop, şi electrozi de cărbune grafitafi la suprafafă, prin coacere în cuptoare electrice, în băi de cărbune. — Sin. Electrografit. — 4. Graminee. Bot.: Familie de plante ierboase (cu excep}ia bambuseelor, cari sunt lemnoase), anuale, bisanuale sau perene. Gramineele sunt foarte răspândite pe suprafaţa Pământului şi cresc, spontan sau cultivate, pe diferite soluri, de preferi nfă pe- cele bogate. în fara noastră, cele mai multe plante din această familie intră în consti-tufia stepelor, sau iau parte, în asociafii mesofite sau higrofite, la alcătuirea fânefelor şi a păşunilor din regiunile de deal şi de munte. Rădăcina primară a gramineelor dispare de timpuriu, funcţiunile acesteia fiind îndeplinite de rădăcini adventive (fasciculare), cari iau naştere, fie la nodurile de înfrăfire, fie la cele bazale ale tul-pinei. Au un rol de nutrifie, cum şi de fixare şi de rezistenfă la presiune şi la încovoiere. Tulpina gramineelor anuale e aeriană, erectă sau geniculată (îngenunchiată; de ex. Ia orz), fiind constituită din internoduri, cu inflorescenţă terminală. Internodurile sunt despărţite de noduri, sunt scurte, umflate* fojmate de baza tecii frunzelor (noduri vaginale) sau= ete tulpină (noduri de tulpină). Tulpina gramineelor nu sre ligmfică, ci se usucă, după fructificare. Ramurile laterale, nas&ute d;n nodurile de înfrăfire la gramineele perene* rămân în pământ, constituind rizomii. Frujlza gramineelor poafe fi: tulpinală, inferioară, sau coleoptil. Frunzele tulpinale iau naştere din no» durile tulpinei şi sunt dispuse bilateral, pe două şiruri longitudinale fără pefiol, cu o teacă des-voltată; ele înconjură internodul ca un cilindru închis (mai rar, daschis). Frunzele inferioare nu au decât teci, iar coleoptilul e teaca cu care e acoperit embrionul la partea superioara. Inflorescenţa gramineelor nu poartă frunze, ci numai mici bractee, la subsuoara cărora se desvoltă foarte variat ramurile inflorescenfei. Spicul, in-florescenfa compusă din spiculefe, e cel mai des întâlnit la graminee. Floarea e, de obiceiu, hermafrodită, mai rar unisexuată; monoică, mai rar dioică. La unele graminee (bambusee). fructul e o bacă sau o nucă; la cele mai multe, învelişul seminfei e concrescut cu pericarpul, fructul fiind o cariopsă. La graminee, polinizarea se face cu ajutorul vântului; fecundafia e fie încrucişată, fie auto-fecundafie (la grâu). Răspândirea cariopselor se face, fie cu ajutorul vântului, fie al apei, fie al animalelor, 5. Grătar [HanpaBJifliomafî rpe6enKa; grille; Rost; grill; râcs]. Ind. text.: Suport de lemn, cu cuie dispuse în rânduri, la distanfe egale, pe cari se aşază fevile cu fir de bătătură, pentru a fi distribuite războaielor. 0. Gravare [rpaBHpoBaTb; action de graver; Gravieren; engraving; veses]. Tehn.: Operafiunea de scobire într'un anumit material, pentru adâncirea sau reliefarea unei configurafii (semne, figuri, etc.), folosind procedee mecanice, chimice, electrolitice, etc. Uneori, materialul gravat e folosit ca model (reprezentare pozitivă) sau ca tipar (reprezentare negativă), în scopul reproducerii configuraţiei dorite. 1. Greutatea (unei frecvenfe) [sec (nacTOTbi); poids; Gewicht; freight; suly]. Te/c.: înmiitul raportului convenfional dintre efectul perturbator mijlociu produs de o tensiune sinusoidală la o frecvenfă dată, aplicată unui jeceptor telefonic, şi efectul produs de o tensiune sinusoidală de ace-eaşi amplitudine, la frecvenfă de 800 Hz, aplicată aceluiaşi receptor. — Sin. Ponderea unei frecvenfe. 8. Grignard, compuşii lui Chim.: Sin. Combinafii organomagneziene (v,); v. şi Grignard, re-acfii o. reacjii ~ [peamţHH TpHHHpa; reactions G.; G.-sche Reaktionen; G. reactions; G. reakciok]. Chim.: Reacfii folosite în sinteza organica, în cari iau parte combinafii organomagneziene de tipul RMgX, unde R e un radical organic, iar X, un halogen. în reacfiile Grignard, molecula de compus organomagnezian se scindează în R şi MgX, în acest fel, compuşii Grignard reacfionează cu numeroase corpuri. 46* m Cu compuşii cari confin în moleculă hidrogen activ, reacfionează conform reacfiei* RMgX + H2NR RH + RNHMgX. Pe acest gen de reacfii se bazează metoda Zerewitinoff de dozare a hidrogenului activ» Prin tratare cu apă, compuşii magnezieni obfinufi refac compusul iniţiat. Cu halogenli, reacfionează conform reacfiei: RMgX + X' X' -*-RX'-fMgXX'. Metoda nu e practicată decât pentru înlocui-rea unui halogen*cu un alt halogen, cu o greutate atomică mai mare. Cu. halogenuri alifatice şi arilalifâtîce, reacţionează conform reacfiei: RMgX-fRX' - R-R' + XX'Mg. J Cu sulfafii organici, dau o reacfie care constitue o metodă de sinteză pentru hidrocarburi: R MgX + (CwH?w+ l)2S04-RCnH2M+1 +S04MgX. Cu peroxizi organici, reacfionează conform reacfiei: R—O-O—R + R'MgX-* R—OMgX + R - O—R'* Cu halogenurile metaloizilor (bor, siliciu, azot, fosfor, arsen, antimoniu, sulf, seleniu, telur), reacţionează de exemplu cum urmează: 3 RMgX+PCI3“»(R3) P-f 3 XMgCI. Cu metaloizii bivalenţi, dau compuşi de forma RMeMgX (Me = metaloidul bivalent care poate fi oxigen, seleniu, telur, etc ); de exemplu: RMgX + O ROMgX, iar prin hidroliză compuşilor obţinuţi se ajunge la alcooli sau fenoli. Reacţionează şi cu compuşi cari conţin grupările funcfionale: )C = 0; )>C=S; -C~:N; -N = 0; ys = 0; —P-O; P=N. Astfel, compuşii Grignard reacţionează cu alde-hîdele, dând alcooli primari (cu aldehida formica) sau alcooli secundari (cu aldehidele superioare); cu cetonele, dând alcooli terţiari; cu cetenele, dând alcooli eiilenici; cu oxidul de carbon, dând alcooli secundari; cu esterii organici, dând alcooli terţiari; cu bioxidul de carbon, care se fixează cu uşurinţă la compuşii Grignard, această reacţie constituind o metodă practică şi interesantă de preparare a acizilor; cu nitrilii, dând cetone. Unii compuşi cari conţin grupări funcţionale necarbonate reacţionează cu combinaţiile Grignard; d@ exemplu: O OMgX OH RMgX + S >R—S O Inconvenientul acestei metode de sinteză consist! în reactivitatea mare a compuşilor organomagne-zieni, fapt care impune o mare atenţiune în cursul operaţiunilor. Din această cauză, metoda e utilizată numai în laborator şi în instalafii de proporfii mici, 1. Grosime [TOJiuţHHa; grosseur; Dicke; thick-ness; vastagsâg]: 1. Cea mai mică dimensiune lineară a unui paralelepiped. 2. ~ [TOJimHHa; epaisseur; Umfang; minimum diameter of a cylinder; hengervastagsâg]: 2. Diametrul minim al unui cilindru. a. Grup de circuite [nyqOK cce/ţH HHTe Jit- ii bix jihhhiî; faisceau de jonctions; Leitungs-bundei; trunk group; vezetekkoteg]. Telc.: Totalitatea circuitelor dintre două puncte de comutaţie în telecomunicaţii. 4. ~ de trunchiuri urbane [nyqOK Coe^HHH-TejibHbix JiHHHfi ropoACKoâ T$-HOâ ceTH,* groupe de lignes auxiliaires; Verbindungleitungsbundel; exchange trunk group; hâlozatikoteg]: Grup de trunchiuri urbane similare, între două oficii, cari | pot fi folosite unele în locul altora. 5. Grup chelatic [rpynna c saMKHyTbiMH KOpAHHaiţHOHBbiMH CBH3HMH; groupe chelatique; chelatische Gruppe; chelatic group; kelatikus-csoport]. Chim,: V. sub Legătură de hidrogen. e. Grup, frecvenţă de ~ [rpynnoeaH nac-TOTa; frequence du groupe; Groupenfrequenz; group frequency; csoport frekvencia]. Fiz.: Numărul de trenuri de unde pe secundă, cari apar într'o transmisiune în care afluxul de energie se produce cu intermitenţe regulate, oscilaţiile din circuitele oscilante excitate amortisându-se în cursul pauzelor afluxului de energie. 7. Grupare acidifianfa. Chim,: Sin. Grupare reactivantă. V. Reactivantă, grupare 8. ~ auxocromă: Sin. Auxocrom (v.). V. sub Materii colorante. 9. ~ cromoforă: Sin. Cromofor (v.). V. şi sub Materii colorante. io. ~ reactivantă. V. Reactivantă, grupare n. Gudron de cărbune: Sin. Gudron de temperatură înaltă, Gudron de temperatură joasă (v.). H 1. Hafniului, isotopii ~ [H30T0nbi ra^HHfl; isotopes du hafnium; Hafniumisotope; hafnium isotopes; hafnium-izofopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai hafniului: hafniul 174, hafniul 176, hafniul 177, hafniul 178, hafniul 179, hafniul 180, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 0,18%, 5,30%, 18,47%, 27,10%, 13,84% şi35,11% în hafniul natural; hafniul 175, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 70 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Lu175 (d, 2n) Hf175, Lu175 (p, n) Hf175; hafniul 181, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 46 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Hf180 (n, y), Hf181; un isotop de masă atomică neidentificată, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 19 s, obfinut prin reacfia nucleară Hf (n, y), cu un isotop natura!, nei-dentificat, al hafniului. 2- Halogenhidrină [raJi0reH0B0A0p0A; halo-gene hydrine; Halogenhydrin; haiogen hydrine; halogenhidrin]. Chim.: Combinafie chimică organică alifatică, confinând în moleculă un atom de haiogen şi o grupare alcoolică. Halogen-hidrinele se prepară, în general, prin adifia acidului hipocloros, hipobromos sau hipoiodos la o olefină. De exemplu, prin edifia acidului hipo-cîoros la etilena se formează etilenclorhidrina. 3. Hârtie de turnesol [jiaKMycoBan dyMara; papier de tournesoî; Lackmuspapier; litmus paper; lakmuszpapir]. Chim. V. sub Turnesol. 4. Heterodină de măsură. Radio: Sin. Undametru heterodină. V. sub Undametru. ş, — modulată [M0AyJiHp0BaHHbiH reTepo-^HH; heterodyne modulee; modulierte Ober-lagerung; modulated heterodyne; modulalt hete* rodin ]: Heterodină în care unda produsă e modulată cu o anumită frecvenfă, de obiceiu acustică, O heterodină modulată de înaltă frecvenfă permite, de exemplu, obfinerea de tensiuni electrice etalonate, dela 10 {iV la 100 mV; ea are o gamă de frecvenfe dela 10*104 la 25*106 Hz, cu posibilitatea de a modula orice frecvenfă din gama de 400 Hz, cu un grad de modulafie variabil între 0 şi 30%, Serveşte la încercarea şi măsurarea caracteristicelor aparatelor radioelectrice, 6. Hexaclorbenxen [reKcaxJi0p6eH30Ji; hexa-chlorbenzene; Hexachlorbenzol; hexachlorben-zoi; hexaklorbenzen]. Chim,: Combinafie chimică rezultata prin clorurarea ben= Ci zenului la cald, în prezenfa c unui catalizator (de ex. FeCIg). rir^ ^CCI Se prezintă în cristale albe, n j cu p. i. 227 şi p, f, 326, so- ciC CCI lubile în benzen, — E;ste în- ^C^ trebuinfată ca fungicid anti- q miluric pentru grâne, 7. Hexacloran [reKcaxJiopaH; hexachloran; Hexachloran; hexachloran; hexaklorân]. Chim. V. sub Hexaclorciclohexan. s. Hexaclorciclohexan [reKcaxjiopiţHKJioreK-can; hexachlorciclohexan; Hexachlorziklohexan;* hexachlorciclohexan; hexaklorciclohexân]. Chim.: QHeCIg. Combinafie chimică a ciclohexanului cu clorul. După pozifia pe care o ocupă atomii de clor în moleculă, sunt posibili mai mulfi isomeri de pozifie. Dintre aceştia, cel mai important e hexa- clorciclohexanul simetric formula alăturată, a h H C CI V'' xcx / | | \ CI H H CI xc c' )c( \ H CI care se obfine prin clorurare fotochimică sau la temperatură joasă a benzenului în prezenfa hidroxidului de sodiu. După situafia atomilor de clor fafă de planul ciclului de carboni, sunt posibili numeroşi isomeri ai hexaclorciclohexanului simetric. Până în prezent au fost izolafi cinci isomeri: isomerul a cu p. t. 157"*158°, isomerul p cu p. t. 310*”312°, isomerul y cu p. t. 112,5-**113°, isomerul A cu p. t. 138,4°, isomerul s cu p. t. 218i'*219°, isomerul y cu p. t. 90,1° şi isomerul 8, fiecare prezen-tându-se sub formă de cristale caracteristice. — Isomerul y prezintă importante proprietăfi in-| secticide de contact şi de ingestie. Prin cloru- I rarea benzenului se obfine un amestec care conţine 12*"14% isomer y. Solufii în white-spirit sau amestecuri cu talc confinând hexaclorciclohexan sunt comercializate sub numirile Gamexan, Ni~ troxan, Analcid, Hexacloran, etc. Prin recrîstalizări repetate, se poate obfine isomer y pur, lipsit de miros — şi care se comercializează sub numirea de lindan, s. Hexadoretan [reKcaxaopeTaH; hexachlor-aethan; Hexachlorăther; hexachloraethan; hexa-kloretân]. Chim.: CI3C—CCI3. Combinafie chimici obfinută prin clorurarea etanului sau a perelor-etilenei. Se prezintă în cristale albe cu miros ter~ penic, cu p, t. 187° (în tub închis) şi p. f. 185°. E întrebuinfat ca insecticid contra moliilor şi a gândacilor. 10. Hexafaiat, sistem ~ [reHcacţasHan chc= T8Mâ; systeme hexaphase; mehrphas'iger System; multiphase system; hatfâzisu rendszer], Elf.: Sistem format din şase circuite de fază de curent aiter- ! nativ, sub tensiuni electrice de aceeaşi frecvenfă, | defazate unele fafă de altele (v. sub Sistem ! polifazat), 11. Hexalină. Chim.: Sin. Ciciohexano! (v,). 12. Hexametitendiamsnă [reKcaMeTHJieH^Ha-mhiî; hexamethylenedîamine; Hexamethylene- 726 diamin; hexamethylene diamine; hexametl'endia-min]. Chim.: H2N-CH2-CH2—CH2-CH2—ch2—ch2-nh2. Diamină alifafică; se prezintă în cristale cu p. t. 42° şi p. f, 204--2050, solubile în apă, în alcool şi în benzen. Se prepară din fenol sau din furfurol, trecându-se prin nitril adipic. E întrebuinfată ca materie primă la fabricarea fibrei sintetice Nylon. 1. Hexan [rencan; hexane; Hexan; hexan; hexan]. Chim.; CHS—CH2—CH2—CH2—CH2-CH8. Hidrocarbură parafinică lineară, cu p. t. -.94°; p. f. 69°. Se găseşte în fracfiuni le uşoare de benzină. 2. Hexil [reKCHJi; hexyle; Hexil; hexyl; hexil]. Chim.: Radical organic provenit prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula hexanului normal. După pozifia pe care a avut-o hidrogenul îndepărtat, se deosebesc hexil 1, hexil 2 şi hexil 3. s. Hexită [reKCHT; hexite; Hexit; hexite; he-xit]. Chim.: C H2OH-CHOH-CHOH-CHOH-CHOH-CH2OH. Polialcool rezultat prin reducerea cu amalgam de sodiu, de aluminiu, etc., a unei monozaharide. Datorită carbonilor asimetrici din moleculă, hexitele pot exista sub mai multe forme isomere optic active, sau inactive prin compensafie intramo-leculară. 4. Hidrazidă [rHflpa3HA; hydrazide; Hydrazide; hydrazide; hidrazid]. Chim.: Combinafie organică având formula generală: O n R — C~~NH—NH2 (hidrazidă monosubstituită) sau O O II II R—C—NH—NH—G—R (hidrazidă disubstituită). Hidrazidel© au caracter acid, dând săruri cu slcaliile. Hidrazidele monosubstitulte reacfionează eu esterii sau cu clorurile acide, dând derivafi disub--siituifi. Prin tratare cu acid azotos, se obfin azi-de acide (azoimide): R=-CO“-NH—NH2+N02H - RC0N3+2H20. Hidrazidele se obfin prin tratarea esferilor, a clorurilor acide, a anhidridelor de acizi sau a amidelor, cu hidrazină, Cu un exces de hidrazină se obfin hidrazide monosubstituite, R—CO—NH —NH2; cu un exces de ester, de anhidridă, etc. se obfin hidrazide disubslituite, R—CO—NH—NH—CO—R. în general, hidrazidele monosubstituite se prepară prin tratarea esterului metilic sau etilic al acidului respectiv cu hidrat de hidrazină la temperatura obişnuită. în cazul esterilor rezistenfi sau oxidabili, reacfia se produce în prezenfa unui solvent sau la temperatură înaltă. Hidrazidele monosubstituite reacfionează cu aldehidele şi cu cetonele, dând compuşi de forma RCCNH—N = CHR,RM, între-buinfafi în special la solubilizarea diverselor sub- stanfe naturale cu o grupare carbonii (de' ex. ce-tosteroizii). Unele hidrazide sunt întrebuinfate în industria textilă. O importanfă deosebită în medicină are hidrazida acidului isonicotinic. Hidrazidele sulfonice sunt întrebuinfate în industria coloranfilor, la developarea filmelor şi în terapeutică. Produci de condensare ai hidrazi-delor cu catenă lungă, cu maltoza, fructoză, ah dehida crotonicâ, etc., sunt buni agenfi de înmuiere. s. ^ acidului isonicotinic [rHApasn# H30-HHK0THH0B0â KHCJlOTbi; hydrazide de l'acide isonicotinique; Hydrazide der isonikotinischen Săure; hydrazide of fhe isonicotinic acid; izoni-kotinikussav hidrazidja]: Substanfă • de sinteză, cristalină, albă, inodoră, cu p. t. 169°, nehigro-scopica. Se prepară de exemplu prin tratarea esterului metiîic al acidului isonicotinic cu hidrat de hidrazină, la rece, şi purificare prin recrista-lizare din alcool. E întrebuinfată în combaterea diferitelor forme de tuberculoză, datorită excepţionalei sale valori terapeutice, cum şi în tratamentul fistulelor, al sinuzitelor, membranelor mucoase tuberculoase, tuberculozei miliare şi me-ningeale. — Sin. Hidrazid, Remifon (N.C.). «. Hidroameliorafie[rHApoaMejmopaaHfl; hy-droamelioration; Wasserregime-Verbesserung; hy-droimprovements; vizszabâlyozâs]. Agr.: Totalitatea lucrărilor hidrotehnice prin cari se îmbunătăţeşte regimul apei în sol şi la suprafafa solului, pentru a obfine producfii agricole mari, pentru a îmbunătăţi condifiunile de aerare, de nutrifie şi de temperatură din sol, pentru a influenfă procesul de solificare, etc. Principalele lucrări hidroameliorative sunt constituite din lucrări de îndiguire, de desecare, de irigare, de colmatare şi de conservare a solului de pe terenurile agricole, cum şi, uneori, din construirea de basine de acumulare pentru iri= gafii, din lucrări de împiedecare a viiturilor pentru apărarea terenurilor agricole, de aprovizionare cu apă a terenurilor agricole, etc. . ?. Hidrocenfru [rHApoyseJi; hydrocentre; Hy-draulischerzentrum; hydrocentre; vizkozeppont]: Ansamblu de construcfii hidrotehnice, în albia unui râu sau pe un canal. Se deosebesc: hidro» centre energetice, când se urmăreşte obfinerea de energie, hidraulică; hidrocentre de transport, destinate ameliorării condifiuniilor de navigaţie sau pluiărit pe porfiunea respectivă a râului; hidrocentre de captare de apă, destinate, în principal, asigurării captării de apă pentru producţia de energie, irigafii, alimentare cu apă, piscicultură, etc.; hidrocentre de regularizare sau de acumulare de apă, destinate regularizării sau redistribuirii debitului râului, pentru diferite scopuri; hidrocentre complexe, cari (în funcfiune de elementele corn-ponente ale complexului) pot fi hidrocentre de transport şi energetice, hidrocentre de irigafie şi energetice, hidrocentre de transport, energetice şi de irigafie, etc. 8. Hidrocicfon [rH£p0ilHKJi0H; hydrocyclone; Hydrozyklon; hydrocyclone; hidrociklcn]. Tehn.: Aparat pentru separarea particulelor solide din suspensii, respectiv pentru separarea suspensiilor în componenfi de diferite concentrafii. Hidro-ciclonul e format, ca şi ciclonul obişnuit, dintr’un corp cilindric terminat la fund cu o porfiune conică, suspensia intrând aproape tangenfial în camera cilindrică; el are însă dimensiuni mult mai mici decât ciclonul obişnuit, un con mult mai ascufit, iar presiunile utilizate pot atinge valoarea de 4 at. Separarea e produsă prin forfă centrifugă. Spre deosebire de centrifugă, hidrociclonul nu are părfi mobile şi deci nu e nevoie să fie construit din materiale de mare rezistenfă; în unele cazuri, perefii sunt supuşi însă unei eroziuni intense, în special în partea inferioară a conului, şi se recomandă să fie construifi din materiale rezistente la eroziune (mai ales porfelan tare, bazalt topit, fontă albă şi sticlă). Fafă de instalafiile de limpezire prin sedimentare, hidrociclonul prezintă în special avantajul economiei de spafiu. Dacă se cere o limpezire sau o concentrare mai mare decât se poate realiza într'un singur hidrociclon, se pot folosi hidrocicloane în serie. Hidrociclonul e folosit la prefiltrarea lichidelor (limpezire), la îngroşarea suspensiilor, la separarea în suspensii cu particule de diferite granulafii, la sortarea materialelor solide din suspensie după greutatea specifică, la separarea emulsiunilor din lichide. i. Hidroelevâtor [niflPoaJieBaTop, boao-CTpyHHbiH Hacoc; hydro-elevateur; Hydrohebe-zeug; hydro-lifting device, hidroelevâtor]. Cs.: Dispozitiv folosit pentru ridicarea şi îndepărtarea noroiului din excavafiile executate prin procedee de hidromecanizare. E constituit dintr'un difuzor metalic, o piesă de racordare la conducta de noroiu şi un ajutaj racordat la conducta de aducfie a apei sub presiune (v. fig,).— Funcfionarea hidroeleva-torului e asemănătoare cu cea a trompei de apă: curentul de apă sub presiune înaltă, care fâşneşte prin ajutaj, antrenează la început aerul din conducta de noroiu, astfel încât noroiul pătrunde în hidroelevâtor şi e împins de curentul de apă în conducta de evacuare. Hidroelevatoareleprezin- duela de aducfie a apei sub tă avantajul că permit ri- presiune; 2) piesă de racor-i* .«.avi dare la conducta de noroiu; dicarea noroiului pana la 3) ,ju)aj pentru ?pa sub perI înălfimea de 20—30 m. siune; 4) difuzor. Prezintă desavantajul că reclamă un consum foarte mare de apă (15»s,70 m3 de apă la 1 m8 pământ); de aceea sunt econo- 7 27 mice numai când se dispune de un basin de acumulare a apei situat Ia înălfime mare deasupra excavafiei. 2, Hidroenergeîică[rHAP03HepreTHKa; hydro-energetique; Hydroenergetik; hydroenergetics; viz» energia gazdasâg]: 1 .Ramură a tehnicei care se ocupa cu studiul energiei apelor râurilor şi al basinelor de apă, în special pentru producerea energiei electrice în centralele hidroelectrice (actualmente, producfia energiei mecanice în instalafiile hidro» mecanice ocupând un loc neînsemnat în hidroenergetică).— 2. Ramură a ştiinfei care studiază utilizarea energiei apelor în scopurile arătate sub Hidroenergetică -1. s. Hîdrogeoiogie [rHAporeoJiorHH; hydro-geologie; Hydrogeologie; hydrogeology; hidrogeologia]. Geol,: Ramură a Geologiei, care se ocupă cu studiul apelor subterane (strate acvi-fere, izvoare) în vederea captării şi folosirii lor pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a centrelor populate şi a industriilor, sau penfru scopuri terapeutice (izvoare minerale calde sau reci). Hidrogeologia studiază: provenienfă, starea de agregare, condifiunile în cari se găsesc în scoarfă (în porii, în crăpăturile şi în golurile rocelor) şi compozifia apelor subterane, comportarea rocelor la acfiunea apelor subterane, legile mişcării lor (hidrodinamica apelor subterane) şi condifiunile tehnicogeologice de captare. 4. Hidrograf [rHflporpacj?; hydrographe; Hy-drograph, Registrierpegel; hydrographer; hidro-graf]: 1. Instrument care înregistrează grafic variafiile de nivel ale râurilor. Sin. Hidrometru (v.) înregistrator. — 2. Graficul oscilafiilor de nivel ale unui curs de apă, întocmit pentru o anumită perioadă de timp. Graficul oscilafiilor pentru un an se numeşte hidrograf anual. Anul hidrografic nu coincide cu anul calendaristic, ci începe între 1 Septemvrie şi 1 Octomvrie, când nivelul apelor e cel mai scăzut. — 3. Tehnicianul care efectuează măsurările nivelului apei râurilor. s. Hidrologie [rHApojiorHH; hydrologie; Hy-drologie; hydrology; hidrologia]: Ştiinfa care se ocupă cu determinarea, prin măsurări, cercetări şi studii, & elementelor hidraulice de bază (niveluri, debite, vitese), în vederea obfinerii datelor de calcul necesare proiectării unor construcfii hidrotehnice, pentru stăpânirea şi folosirea în mod rafional a apelor superficiale, în următoarele scopuri: navigafie şi plutărit, alimentare cu apă potabilă şî industrială, ameliorări agrotehnice (secarea mlaştinilor şi irigafii), lucrări hidroenergetice, piscicultură—şi în scopuri balneare. Actualmente, hidrogeologia determină şi bilanţul hidraulic al unui obiectiv sau al mai multor obiective situate pe un anumit teritoriu, în vederea folosirii complexe a resurselor de apă da pe teritoriul respectiv. 6. Hidromecanică [rH/ţpoMexaHima; hydro-mecanique; Hydromechanik; hydromechanics; hidromechanika]: Ramură a Mecanicei, care se ocupă cu studiu! legilor mişcării şi echilibrului lichidelor şî cu interaefiunea dintre 728 acestea şi corpurile solide spălate de . ele, Se subîmparteîn Hidrodinamică (v.) şi Hidrostatică (v.). i, Hidromecanizare [rHflpoMexaHH3aii;Hfl; hy-dromecanisation; Hydromechanisierung; hydro-mechanization; hidromechanizâlâsji Cs., Mine: Procedeu de mecanizare a lucrărilor de exploatare minieră şi a lucrărilor de pământ din construcfii, care consistă în folosirea unor dispozitive sau a unor instalafii speciale, cari realizează un curent de apă cu ajutorul căruia .materialul pământos e dislocat, spălat, transportat şi, eventual, depus în straturi, când vitesa curentului de apă scade la o anumită valoare, V. şi Exploatare, metodă de ~ cu monitoare; Ram-blei'ere hidraulică; Rambleu hidraulic; Rambleu (2); Terasamentelor, mecanizarea complexă a %. Hidromonifor. V. Monitor, şi sub Terasa-mentelor, mecanizarea complexă a s. Hidrosulfură [cyJib^rHApaT; hydrosulfure; Schwefelwasserstoffverbindung; hydrosulphide; hidroszulfit]. Chim.: Nume impropriu pentru sulfurile acide. Exemplu: BHS2, sulfura acidă de bor, care se numeşte hidrosulfură de bor. — Sin. Sulfură acidă. 4. Hipofosfat [rHno(|)OCcf>aT; hypophosphate; Hypophoşphat; hypophosphate; hipofoszfât]. Chim.: Sare a acidului hipofosforic, de exemplu: NaH3p20e, 2H20; Na2H2P206, 6H20; Na3HP206, 9H20; Na4P206, 10H20 (hipofosfatul de sodiu). s. Hipofosfif [rnno4)occ{)HT; hypophosphite; Hypophosphit; hypophosphite; hipofoszfit] Chim.: Sare a acidului hipofosforos, H3P02. Hipofosfitii sunt solubili în apă şi, prin încălzire, desvoltă hidrogen fosforat, care se aprinde spontan, cu miros displăcut; cu sărurile de argint, dau un precipitat negru de argint metalic. — Se întrebuinfează numeroşi hipofosfifi, Hipofosfitul de calciu, Ca(H2P02)2, se obţine prin fierberea laptelui de var cu fosfor; se prezintă sub formă de cristale prismatice, lucioase, incolore, sau sub formă de pulbere aibă, solubilă în apă şi insolubilă în alcool. încălzit în capsulă, se aprinde şi arde cu o flacără luminoasă şi cu mîros de fosfor. E întrebuinfat în medicină. — Hipofosfitul de fier, Fe (H^Cgîg, se prezintă sub formă de pulbere cristalină, verzuie, uşor alterabilă în aer; e întrebuinfat în medicină.— Hipofosfitul de sodiu, NaHaPC^, se obfine tratând o solufie de hipofosfit de calciu cu carbonat de sodiu, filtrând şi evaporând solufia, La temperatură joasă, se prezintă sub formă de cristale sidefii şi delicvescente, sau sub formă de pulbere cristalină, albă, higroscopică, E solubil în apă şi în alcool; încălzit în capsulă, se aprind© şi arde cu flacără luminoasă şi cu mîros de fosfor, E întrebuinfat în medicină sub formă de siropuri medicinale, ca anfidîabetic, sau, împreună cu untura de peşte, în alte afecţiuni, #, Hiposulfa* [/îHTHOHaT; hyposulfate; Hypo= sulfat; hyposulfate; hîposzulfât]. Chim.: Nume comun pentru ditîonat (v.). 7. Hiposulfif {FHnocyj3bc})HT; hyposulfite; My-posulfit; hyposulfite; hyposzulfit]. Chim.: Nume comun pentru tiosulfat (v,). %. Hipsomefru: Sin. ipsometru (v.). Holmiului, isotopii ~ [H30T0nbi roJibMHfl; isotopes du holmium; Holmiumisotope; holmium isotopes; holmium-izotopok], Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai holmiului: holmiul 160, care se des- * integrează probabil prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de cca 20 min, obfinut pnn reacfia nucleară Tb159 (a, 3n) Ho160, un isotop de masă atomică 161 şi un isotop de masă atomică 162, obfinufi în amestec prin cele două reacfii nucleare Tb159 (a, 2n) Ho161 şi Tb159 (a, n) Ho162, respectiv Dy161 (p, n) Ho161 şi Dy162 (p, n) Ho162, dintre cari unul, cu timpul de înjumătăfire de 60 de zile, se desintegrează prin captură K, iar celălalt, cu timpul de înjumăfire de 4,5 ore, se desintegrează cu emisiune de pozitroni; holmiul 163, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 7 zile, obfinut prin reacfia nucleară Dy163 (p, n) Ho163; holmiul 164, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 35 min, obfinut prin reacfia nucleară Dy164 (p, n) Ho164; holmiul 165, care e isotopul natural al holmiului; holmiul 166, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 27 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Ho165 (n, y) Ho166. io. Holoeeiuloză [rojîoiţejijifejiosa; holocellu-lose; Holozellulose; holocellulose; hidroceluloie]. Ind. chim.: Amestecul de polizaharide (celuloză, etc.) care rămâne după îndepărtarea ligninei din fibră, cu clor sau cu bioxid de sulf. — Sin. Substanfe scheletice. ii- Humus [ryiviyc, *iepH03eM; humus; Humus; humus; humusz]: Principal constituent specific al solului arabil, rezultat prin acfiunea de solidificare a formafiunii vegetale asupra rocei mame. Humusul e fin dispersat, amestecat intim şi In mare parte legat fizicochimic de materia minerala alterată, dând solului, de cele mai multe ori, o coloare mai mult sau mai pufin închisă, Humusul e format dm două grupuri de componenţi; componenfii de natură specifică sau sub= stan}ele humice propriu zise, formate prin procesul de sinteză caracteristic humificării, reprezentând 85‘>‘90% din masa humusului — şi eom= ponenfii de natură nespecifică, formaji din substanfe organice ale resturilor vegetale şi animale în curs de descompunere, produse ale descompunerii acestora şi produse de sinteză organica din substanfa celulară a microorganismelor înmulfite în timpul humificării, Reprezintă 10***15% din masa humusului, Humusul e un factor determinant al unor con= difiuni optime penfru sol. Dinamica solului, acti= vitatea lui funcţională, şi deci fertilitatea soiului, pot atinge valori foarte mari, datorită în mar# măsură humusului. i, Igrasie [cbipocib (H0M6iu,eHHH); humidite das parois; Feuchtigkeit der Wănde, Mauernăsse; humidity; falnedveseg]. Cs.: Umezeala care se formează în perefii clădirilor, datorită ridicării, prin capilaritate, a apei din sol, în masa materialului. t. Imobil [HenOABHîKHbiS; immobile; unbe-weglich; immovable; mozdulatian]. Gen.: 1. Calitatea unui obiect de a nu se mişca, — 2. Calitatea unui obiect de a nu putea fi mişcat. s. Imobil [aom; immeuble; Wohnhaus; house, building; epulet]. Arh., Cs.; Clădire de locuit. 4. Impedanfă acustică de transfer [aKycTH-TiecKoe nojiHoe conpoTHBJieHHa nepeAe^H; impedance de transferi acoustique; Gbertragung-scheinwiderstand; acoustic transfer impedance; âfadâsi hangimpedância]. F/z.: Raportul dintre expresiunea în complex a presiunii motoare sinusoidale pe o suprafafă oscilantă a unui sistem acusiic, şi expresiunea în complex a fluxului de vitesă care se obţine printr'o altă suprafafă a sistemului. s. impedanfa caracteristică a unei antene [boji-H0B06 conpoTHBJieHHe aRTeHHbi; impedance caraderistique d'une antenne; charakteristische Impedanz einer Antenne; characteristic impedance of an antenna; egy antenna jellemzo impedan-ciâja]. Radio: Impedanfa caracteristică a liniei cu constante repartizate, echivalentă unei antene date. în cazul unei antene verticale, pusă la pământ şi neîncărcată, de înălfime l şi formată dintr'un conductor cu diametrul 2 r, impedanfa caracteristică are următoarea expresiune, în ohmi: 2 =138 log--- 0 Ţ 6, Impedanfa circuitului anodic [nojiHoe co» npoTHBJieHHe aHOAHOă iţeim; impedance du circuit anodique; Anodenwiderstand; plate iead impedance (anode load impedance); anoda=impe-dância], Elf.: Impedanfa totală dintre anodul şi catodul unui tub electronic, când se exclude curentul electronic. 7, Impedanfa de intrare [bxoahob nojiHoe conpoTHBJieHHe; impedance d'entree; Eingangs-scheinwiderstand; driving-point impedance (sen= ding=end impedance); bevezetoponHmpedância]. E/f.:- Raportul dintre o diferenfă de potenfial ar= monîeă şi curentul armonic rezultant în punctul în care e aplicată diferenfa de potenfial. Pentru o linie electrică uniformă şi infinit lungă, impedanfa de intrare e egală cu impedanfa caracteristică şi, pentru o linie periodică infinită, impedanfa de intrare e egală cu impedanfa iterativă. §, Impedanfi de transfer [nepeHOCHbm hm-neAâHC; impedance de transfert; Obertragungs-seheinwiderstand; transfer impedancs; atviteli •mpedância]: Câtul Zik dintre expresiunea în complex a tensiunii electrice Ui aplicate în ochiul i a unei refele electrice şi dintre expresiunea în complex lk a intensităfii curentului electric care trece în aceste condifiuni prin ochiul k al refelei: u. Impulsie [HMuyjîbc; impulsion; Stolj; puise (for relay operation); impulzus]. GenVariafia bruscă şi de scurtă durată a unei mărimi, între o valoare inifială şi una finală, egală sau aproape egală cu cea inifială. io. înălfime metacentrică: Sin. Distanfa meta-centrică (v.). u. înălfimea efectivă a unui cadru [a^hct-ByiomaH BbicoTa paMKH; hauteur effective d'un cadre; wirksame Hohe eines Rahmens; effective height of a frame; egy kerete ffektiv magassâga]. Radio: Lungimea a cărei valoare e egală cu raportul dintre tensiunea U care apare la bornele unui cadru de recepfie, —• când acesta e situat în câmpul unei unde electromagnetice plane, — şi intensitatea E a câmpului electric al undei, cadrul fiind orientat astfel, încât U să fie maximum maximorum. în cazul cadrelor plane, înălfimea efectivă se calculează cu formula \e • dr A fiind aria suprafefei plane delimitate de curba f pe care e dispus conductorul cadrului, N fiind numărul de spire ale cadrului, iar X, lungimea d# undă la car© se consideră he>. Deoarece lungimea totală L a conductorului cu care se realizează cadrul trebue să fie mică în raport cu lungimea de undă — fiind cel mult o zecime din ea —~ spre a avea curent de amplitudine practic con= sfântă de-a=!ungu! cadrului, e necesar ca, la L dat, A să fie maxim, spre a avea o înălţime h(ţ cât mai mare, Rezultă ca, din acest punct de vedere, forma circulară e cea mai convenabilă pentru cadrele cu o singura spiră, înălfimea efectivă © o mărime care caracteri= zează comportarea cadrelor atât la emisiune, cât şi la recepfie. La cadrele circulare, finând seamă de expresiunea ariei  în funcfiune de raza R, şi de relafia L/X — 1/10, se obfine &^~X/(2O0 N)* Rezultă că e convenabil să se ia N cât mai mic (ceea ce e posibil numai !n unde scurt©)* D© altă parte, se observă ci, în unde scurte, cadrele 730 sunt mult mai pufin eficace decât anteneie, deoarece înălfimea efectivă a unui dipol de o jumătate de lungime de unda e X/n:, iar a unui cadru, e de cel mult A/200, deci de cca 70 de ori mai mică. Din acest motiv nu se mai întrebuinfează cadre în unde metrice, ci se preferă să se utilizeze antene în jumătate de lungime de undă. t, Inamovibil [necMeHHeMbiH; inamovible; unabsetzbar; inamovible; mozgathatlan], Gen.: Calitatea unui corp (de ex. organ de maşină) de a nu putea fi îndepărtat sau schimbat din locul în care e montat în serviciu. 2. încălcare[cMenţeHHe, cflBHr; empietement; Unschârfe; displacement; râcselofeszutseg]. Intervalul în care se găseşte întârzierea de restitufie a modulafiilor telegrafice. s. încălfăminfe [o6yBb; chaussure; Schuhwerk; foot-covering; cipdâru, lâbbeli]. Ind. piei.: Aco-peremânt al piciorului uman, alcătuit dintr'o talpă relativ rigidă de piele, de cauciuc, etc. — şi dintr'o parte superioară (fafa), confecţionată dintr'un material mai uşor şi mai suplu (de obiceiu din piele). După înălfimea Ia care se ridică fafa pe gamba, se deosebesc: pantofi (a căror fafă ajunge până la glesnă), ghete (a căror fafă ajunge până deasupra giesnei) şi cisme (a căror fafă se ridică Ia diferite înălfimi pe gambă, putând ajunge până sub genunchi). După destinafie, se deosebesc: încălfăminte obişnuită şi încălfăminfe specială (încălfăminte militară, încălfăminte de protecfiune pentru muncitorii din agricultură şi din industrie, încălfăminfe pentru mineri, pentru muncitorii din exploatările de turbă şi din exploatările petroliere, încălfăminfe pentru pescari, penfru sportivi, pentru personalul sanitar, etc.). Piesele din fafa încălfămintei, unite între ele prin cusături cu afă, pof fi piese exterioare, inferioare, sau intermediare. Piesele exterioare ale fefe!or de ghete si de pantofi bărbăteşti sunt căputele, carâmbii, bentifele de sub capse şi, uneori, vârfurile, ştaifurile, vipuştile exterioare. Piesele exterioare ale fefelor de pantofi penfru femei sunt căputele, carâmbii, vipuştile exterioare şi, uneori, bucăfile de piele pentru îmbrăcarea tocurilor de lemn. Piesele interioare ale fefelor de ghete sunt căptuşeala, cureluşele interioare de dinapoi, bentifele, bentifele de sub capse, întăriturile şi limbile? pentru pantofii cu şiret, căptuşeala, bentifele de sub capse, întăriturile şi limbile; penfru pantofii fără şiret, căptuşeala ş\ cureluşele de sub baretă; pentru cisme, dublura pentru parfea de sus sau pentru întregul carâmb, căptuşeala pentru căpută şi curelele interioare de dinapoi. Piese intermediare sunt căptuşeala intermediară sau căptuşeala interioară, bombeurile, ştaifurile, bentifele de sub cârlige în cazul ghetelor cu cârlige, cum şi chedărul pentru cisme, După construcfia carâmbilor şi după înălfimea lor, cum şi după felul cum se execută partea dinapoi, se deosebesc: ghete şi bocanci cu carâmbii tăiaţi, ajungând până la glesnă, pantofi cu şiret, cari au carâmbii de asemenea tăiafi, însă fără să ajungă până la glesnă, şi cisme cu carâmbii întregi, cari cuprind piciorul mai sus de glesnă. După construcfia căputelor, se deosebesc: încălfăminte cu căpute tăiate şi încălfăminte cu căpute întregi. După sistemul de împreunare a căputelor cu carâmbii, se deosebesc: încălfăminte cu căputele cusute deasupra şi încălfăminte cu carâmbii cusufi deasupra. După felul limbii şi dupa sistemul de fixare a acesteia, se deosebesc: încălfăminte cu limba fixată numai în partea de jos, încălfăminte cu burduf — şi încălfăminte cu semiburduf. După sistemul fixării încălfămintei de laba piciorului, se deosebesc: încălţăminte cu şiret, încălfăminte cu nasturi, încălfăminte cu catarame şi încălfăminte cu elastic. După componenfa pieselor interioare, încălfămintea poate fi cu sau fără căptuşeală. După materialul din care e confecţionată partea de sus, se deosebesc: încălfăminte de piele cromată (box şi bizon neuns, bizon uns şi piele impermeabilă, chevreau, che-vrette, porc, velur şi nubuc), încălfăminte de piele tăbăcită vegetal (toval şi blănculef), de înlocuitori de piele, de textile, de textile cauciucate, şi combinate din mai multe feluri de materiale (de obiceiu, cu căputa de piele şi cu carâmbii de înlocuitor). După sistemul de îmbinare a fefelor cu talpa, încălfămintea se împarte în următoarele sisteme: încălfăminte cusută pe ramă, confecfionată mecanic, la care rama e fixată de o ridicătura a branfului, iar talpa e cusută pe ramă; încălfăminfe cusută prin branf, confecfionată mecanic, la care talpa exterioară sau rama se fixează pe branf printr’o cusătură care străbate branful în întregime; încălfăminfe cu ramă fixată în scoabe, confecfionată mecanic, Ia care rama se fixează pe branf prin scoabe metalice, iar talpa se coase pe ramă; încălfăminte cu ramă întoarsă, confecfionată mecanic, Ia care rama' e întoarsă deasupra fefelor în formă de L şi se coase de branf printr'o cusătură vizibilă, care străbate şi pielea; încălfăminte lipită, confecfionată mecanic, la care talpa e lijfită de fefe; încălfăminte flexibilă, confecfionată mecanic, lâ care rama şi talpa sunt cusute împreuna de fefe, prin aceeaşi cusătură; încălfăminte vul-canizâtă, confecfionată mecanic, la care talpa de cauciuc e formată în presă şi vulcanizafă la cald direct pe fefe; încălfăminte întoarsă, confecfionată mecanic, Ia care fefele şi talpa se îmbină pe dos şi apoi se întorc pe fafă; încălfăminfe confecfionată manual. Croitul pieilor de fefe şi de căptuşeală se face cu tipare întocmite pe baza formatului calapodului şi a modelului încălfămintei care urmează să fie confecfionată. Aşezarea tiparelor pe suprafafa pieilor se face finând seamă de direefia alungirli maxime, astfel încât să rezulte o cantitate cât mai mică de deşeuri. Croitul se poata face manual sau prin ştanfare. Marginea fefelor se subfiază în scopul unei îndoiri mai uşoare a acesteia, pentru a putea fi îndoită prin ardere la flacără, pentru a permite împreunarea pieselor prin coasere, sau penfru 731 compensarea diferentelor de grosime, în special în punctele de cusătură. La marginea superioară a fejelor se lipeşte un şiret de întăritură; apoi se însemnează locul bombeului., al întăriturii de pânză, etc,, se lipeşte făşia de întăritură de pânză sau de piele, penfru a forma o legătură între bombeu şi ştaif, respectiv penfru a 'ntări şi a menfine forma încălţămintei, fără a-i micşora însă flexibilitatea. Concomitent, se pregătesc căptuşelile şi piesele de piele pentru a fi date la maşina de cusut. Cusăturile prin cari se face îmbinarea pieselor efei pot fi: cusătură cu două fire de afă (numită şi tighel drept), cusătură cu un singur fir de afă (numită şi cusătură cu lanf), cusătură lan) cu două fire. Ştanfarea tălpii se execută cu ajutorul maşinilor de ştanjat. Tălpile ştanfate se egalizează penfru uniformizarea grosimii şi se trec prin maşina pentru tăierea unor şanţuri paralele cu marginea, cari vor primi cusătura prin care se fixează talpa. Şanfurile pot fi: şant închis, tăiat pe fafa tălpii, când cusătura îngropată în grosimea materialului se acQpere ulterior cu stratul tăiat, iar pentru o fixare mai bună, se unge şi cu cleiu; şant deschis, tăiat pe fafa tălpii, când cusătura nu se acopere pe deasupra, rămânând vizibilă; şant deschis rotund, tăiat pe partea cărnoasă a tălpilor de dedesubt, la încălţămintea confecţionată cu sistemul cusut prin branf, pentru a primi cusătura cu care se fixează de branf. Pentru a da tălpii forma calapodului, se presează într'o maşină cu două forme de fontă, una pozit’vă şi una negativă. Concomitent, se asamblează şi se prelucrează tocurile. Operafiunile mecanice de tălpuit diferă după sistemul de confecţionare. La sistemul de confecţionare mecanică a încălţămintei cusute pe ramă, se coase întâi rama de fafă şi de branf. Rama fixată se netezeşte prin ciocănire şi se crestează la vârf, unde se ridică în sus din cauza curburii; apoi se fixează rama la spate, manual. După aceste operafiuni urmează fixarea glencurilor pe brant, prin lipire sau prin fixare cu texuri; apoi se aplică umplutura în golul format de ramă şi se fixează talpa de branf. Se taie surplusul de talpă şi se deschide un şanf penfru cusătură, iar la o maşină speciaJă se deschide şanful tăiat pe talpă, pentru cusătură. Urmează operafiunea coaserii tălpii de ramă. Apoi se fixează talpa la spate, de branf, cu texuri—-şi se închide şanful tălpii peste cusa-tură, după ce, în prealabil, a fost uns cu o solufie de cleiu. Ordinea operafiunilor la sistemul de confecţionare cusut prin branf e următoarea: fixarea glencurilor, fixarea umpluturii, fixarea tă pii, fixarea tălpii la spate, scoaterea calapodului, coaserea tălpii la maşina specială de cusut prin branf (pe dinăuntru), fixarea şi coaserea tălpii a doua, închiderea ridiclfurii şanfului, baterea şuruburilor, baterea cuielor de lemn — şi netezirea tălpii. La încălfămintea confecfionată prin lipire, ordinea operafiunilor e următoarea: scămoşirea tălpii, scămoşirea marginii pielei, ungerea tălpii şi a pielei cu solufie de nitroceluloză, lipirea tălpilor prin presare, fixarea tălpii la spate (la fel ca la sistemul cusut pe ramă). La încălfămintea confecfionată prin sistemul flexibil, ordinea operafiunilor e următoarea: văl-cuirea carâmbului fefelor, vălcuirea vârfului la o maşină specială care trage vârful fefelor, aplicân-du-se concomitent talpa, fixarea tălpii în scoabe, lipirea pielei de talpă, cusutul tălpilor, închiderea marginii şanfului cusăturii, netezirea tălpii. La încălfămintea cu ramă întoarsă, ordinea operafiunilor e următoarea: scoaterea texurilor sau a cuielor, desfacerea marginii de jos a pielei de căptuşeală, cusutul ramei, fixarea tălpii întâi, cusutul tălpii întâi, fixarea tăipii a doua, cusutul tălpii a doua, netezirea tălpii. Un prim grup de operafiuni se execută penfru fixarea tocului şi finisarea marginii şi a tălpii în-călfămintei: baterea tocului din exterior, baterea focului din interior, frezarea marginii tălpii, cioplirea tocului, şlefuirea tocului dur*, curăţirea marginii de sus de deasupra tocului, şlefuirea tocului fin, vopsirea tocului, lustruirea marginii tălpii, şlefuirea gurii tocului, şlefuirea tălpii din gros şi fin, vopsirea tălpii, lustruirea tălpii şi a gurii tocului, darea cu rotifa pe foc, darea cu rofi}a pe talpă (stampilarea emblemei întreprinderii cu maşina), scoaterea calapoadelor. Se execută apoi operafiunile de finisare propriu zise: curăfirea cuielor din inferior şi scoaterea hârtiei, lipirea acoperişului de branf sau de falonef, spălarea căptuşelii cu benzină, spălarea fefelor şi călcarea lor, repararea defectelor, apretarea fefelor, înşiretarea, punerea în cutii. 1. încărcare în derivafie [nynHHH3aiţHH na-pajuiejibHbiM BKfliOHeHHeM KaTyiiieK; charge au moyen de bobines en derivation; Querbe-lastung; shunf loading; harânfterheles], Telc.: încărcare în care reactanfe le de încărcare sunt aplicate în derivafie pe conductoarele unui circuit sau ale unei jinii de transmisiune. 2. ~ în serie [napajuiejibHO BKJiio^eHHaH Harpy3Ka; charge au moyen de bobines en serie; Bespulung; series loading; felcseveles]: încărcare în care reacfanfele de încărcare sunt introduse în serie cu conductoarele unyî circuit sau ale unei linii de transmisiune. • a. încercare Jominy [HcnbiTaHKe(npo6a)>Ko-MHHH; essai J.: J.-scher Versuch; J.'s assay; J. vizs-gâlaf], Meii.: încercare tehnologică prin care se constată călibilitafea ofelului în adâncime (pă= frunderea eăl'rii). încercarea consistă în călirea cu apă a fefei frontale a unei epruvete cilindrice (v. fig. a şi b). care e fixată într'un dispozitiv pecia! (v. fig. c). După călire se măsoară duritatea epruvetei într'un anumit număr de puncte, de pe suprafafa ei laterală, dela fafa călită spre capătul necălif; valorile constatate se înscriu într'o diagramă în funcfiune de distanfa dela fafa călită. încercarea Jominy a fost standardizată în dife-rite fări, de exemplu în U. R. S.S., unde sunt prescrise următoarele date: diametrul interior al ajutajului de apă pentru răcire, 12,6 mmr distanfa 732 ajutajului dela fa{a epruvetei, 12,5 mm; înălţimea vinei de apă deasupra nivelului ajutajului, 65 mm; temperatura apei, 10**’20°; diametrul epruvetei, 25±0,25 mm; timpul de menfinere a m-30 - încercare Jominy. a) şi b) formă standardizată pentru epruvete de o}el obişnuit, respectiv de ofel aliat; c) schema dispozitivului de călire; 1} dispozitiv de suspendare a epruvetei; 2) ajutaj de apă de răcire; 3) epruvetă; h) înălfimea jetului de apă deasupra ajutajului. epruvetei la temperatura de călire, 30 min; intervalul de timp dintre scoaterea epruvetei din cuptor şi începutul călirii, maximum 5 s; timpul de răcire în dispozitivul de călire până la răcirea completă, 10 min. Din rezultatele încercării Jominy se poate deduce mersul duritătii şi pentru alte forme de ‘secţiune, dacă se foloseşte un anumit procedeu pentru călire, i. Inciziune [Ha#pe3, HaAceqKa; incision; Ein-sehnitt; cut; bevâgâs]. Gen,; 1. Operafiunea de tăiere spre interiorul unui material, executată pentru a obţine o deschizătură strâmtă, — 2. Tăietură strâmtă spre interiorul unui material. 2 Incompatibilitate [HeCDBMeCTHMQCTb; in-eompatibilite; Unvertrâglichkeit; Incompatibilify; dsszeegyeztethetetlenseg], Maf,; Proprietatea unui grup de axiome de a se putea deduce din ele atât o teoremă, cât şi negata ei. — Sistemele de axiome nu cuprind grupuri de axiome incompatibile. s fncrusfanf [HaKHllb; materiei incrustant; in-krustierendes Materia!; inerusfîng material; inkrusz= tacîos anyag]. Chim. fiz.; Substanfă care se poate depune ca inerustafie în conducte, în căldări, rezervoare, dintr'o solufie sau dintr’o emuîsiune, 4.. Indan indane; Indan; indan; indan]. Chim.: *C\ HC NC- HC 'c'V ch2 i ch2 H Ha -Hidrocarbura aromatică cu molecula constituita dintrun nucleu benzenie şi unul eiclopentanic, alipite. Se prezintă ca un uleiu cu p. f. 177®, Se obfine prin hidrogenarea indenului (v.). — Sin. Hidrinden. s. Indazol [HHfla30Jl; indazol; Indazol; indazol; indazol], Chim.: H X. HC/ C: I l HC, ,C, , H CH l NH H /C\ HC C- HC C XC7/ XN -CH II N H H Combinafie chimică cu molecula constituită dintr'un ciclu benzenie şi unul pirozolic, alipite. Se prezintă în cristale cu p. t. 146,5° şi p. f. 267—2700, solubile tn alcool etilic şi în eter. Derivafi ai indazolului sunt foîosifi în medicină. 6. Inden [HHfleH; indene; Inden; inden; inden]. Chim.: H HC C-------CH | l! II HWCH H H2 Hidrocarbură aromatică cu molecula constituită din™ tr'un ciclu benzenie şi unul pentadienic alipite, E un lichid cu p.t. —2° şi p.f, 182,2***182,4°. Are caracter foarte nesaturat; în prezenfa acidului sulfuric concentrat se polimerizează, dând o răşină numită parainden. Prin reducere cu sodiu în alcool etilic, trece în indan (v.). E foarte oxidabil, Gruparea CH2 din inelul ciclopentanic e foarte reactivă, hidrogenul ei putând fi înlocuit cu metale alcaline. Se găseşte în fracfiunile volatile dela distilarea cărbunilor. E întrebuinfat Ia prepararea industrială a unor răşini sintetice. 7, Indice de modulafie [noKaaaTeJJb MOAy-JlfliţHH; indice de modulation; Modulationsindex; modulation index; modulâcio-szâm]. Radio: Raportul dintre abaterea frecvenfei unei unde modulata în frecvenfă fafă de valoarea ei medie, şi frecventa modulatoare. indicele se măsoară cum urmează: generatorului modulat i se aplică un semnal modulator cu frecventa de ordinul 10 kHz şi o amplitudine car© poate fi variată lent şi continuu, plecând dela valoarea zero. Un receptor penfru modulafie în amplitudine se acordează pe frecvenfă purtătoarei; se măreşte treptat valoarea semnalului modulator şi se notează extincfiile purtătoarei. Extincfia de ordinul n corespunde unui indice de modulafie de valoare egală cu rădăcina a n-a a funcfiunii Bessel de spefa întâi şi ordinul zero, s, Indice de precipitare [ocaAOUHbiH riOKa-3aT6Jib; indice de precipitation; Niederschlag-index; precipitating index; csapadek-mutatoszâm]. Ind, pefr.; Mărime egală cu numărul de centimetri cubi de precipitat cari se depun când se amestecă şi se centrifughează 10 cm3 uleiu, 73! cu 90 cm3 benzina de @xtracfie cu următoarele constant©.* punct inifîal de distilare, min. 50°; distilare'50% la 7O*"8O0Ia punct final de distilare, max. 130e; indice de anilină, 58**,60°î gr. sp» Ia 15°, 0,692—0,702. Indicele de precipitare e constanta analitică, ce indică solubilitatea unui uieiu de uns. i. Indiului, isotopii ~ [H30T0nbi hh^hh; iso= topes de l'indium; Indiumisotope; indîum isotopes; indium-izotopokj, Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai indiului* indlul 108, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de cca 5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Ag107 (y, 3n) In108; indiul 109, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înju-matăfire de 6,5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Ag107 (%, 2n) In109; indiul 110, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 65 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ag107 (a, n) In110, Cd110 (p, n) In110, Ca110 (d, 2n) In110; indiul 111, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 2,7 min, obtinut prin reacfiile nucleare Ag109 (a,2n) In»*, Cdm (p, n) ln“t, Cd“° (d, n) In*» In113 (n, 3n) In111; indiul 112, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 9 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ag109 (7, n) In112, In113 (n, 2n) In112 (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 70 min, obfinut prin reacfiile nucleare Ag109(a,n) In112, Cdm(d,n) In112, Cd112 (p, n) In112, inii3 (n, 2n) In1!2); indiuM13, care se găseşte în proporfia de 4,23% cu indiul natural (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 105 min, obfinut prin reacfiile nucleare Cd1!3 (p, n) Ini13, Cd112 (d, n) In113, cum şi prin desintegrarea, prin captură K, a staniului 113); indiul 114, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 72 s, obfinut prin reacfiile nucleare CdH4 (p, n) lnn4, Inii5 (n, 2n) In114, lnn5 (y, n) In114 (se cunoaşte şi un isomer care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 48 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Cdli4 (p, n) InH4, cd»3 (df n) lnii4 jnii8 (n, ^ |nli4 ln“» (d, p) in114, In115 (n, 2n) In1!4, Sn»» (d, a) In114); indiul 115, care se găseşte în proporfia de 95,77% în indiul natural (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 48 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Cdn4 (d, n) In115); indiul 116, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 13 s, obfinut prin reacfiile nucleare Cd116 (p, n) In116, In115 (n, y) In116, In115 (d, p) In116 (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 54,3 min); indiul 117, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 117 min, obfinut prin reacfiile nucleare Cd116 (d, n) In117, In118 (f, p) In117, cum şi prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; un isotop, de masă neidentificată, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 72 min, obfinut prin desinte- grarea, prin captură K, a unui isotop al staniului care se desintegrează prin captura K, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 ore. 2. înducfemetru [HHAYKTOMexp; inductometre; Induktometer; inductometer; induktometer]. Elf.i Variometru ia care Variafia inductivităfii echivalente se obfine prin rotirea, în interiorul unei bobine fixe, a unui inel conductor, de obiceiu de cupru sau de aluminiu, V, şî sub Variometru. s. inel de fişa [meitKa (iHTeneejm); nuque (d'une fiche); Stopselhals; ring; dugogyuru]. TeiC4 Partea fişei de teleeomunicafii în formă de inel, aşezată imediat după vârful ei. 4. Infinit mare** [6ecKOH6HHO oojibuioe; infb niment grand; unendlich grosse Grosse; infinite; vegtelennagy], Maf.: Mărime variabilă care poat© lua valori absolute mai mari decât orice valoare absolută dată arbitrar. 5. ~ mic** [decKOneHHO MaJioe; infiniment petit; unendlich kleine Grosse; infinitesimal; veg-telen kics]: Mărime variabilă care,fără a putea lua o valoare nulă, poate lua valori absolute mai mici decât orice valoare absolută dată arbitrar. 0. Infinit, planul dela ~ [njlOCKOCTb ot 6ec-KOHe^HOCTH; plan de l'infini; unendlich grosse Ebene; plane in the infinite; vegtelen sik]. Mat.: Element analitic format din mulfimea punctelor spafiului, pentru cari a patra coordonată, introdusa pentru omogeneizarea coordonatelor cartesiene, e nulă. 1, lnfinitesimală, analiză Maf.: Sin. Analiză matematică (v.). e. înfiorare [AeKopaTHBHan pa6oTa; opera-tion d'orner; Verzierungsarbeit; decorating work; diszito csiszolâs]. Tehn.: Operafiune de aşchiere, executată manual, cu abrazivi fixafi pe un suport e^stic, pentru a obfine un aspect decorativ pe anumite suprafefe (de ex. inele deschise repetate, pe ghidajele maşinilor-unelte). 9. Infuzibil [HemiaBKHH, orHeynopHbifi; in-fusible; unschmelzbar; infusible; oldhatlan]. Gen.; 1. Calitatea unui material de a nu putea fi topit. Sunt infuzibile unele substanfe cari, la presiunea obişnuită, sublimează înainte de a se topi (de ex, iodul). — 2. Calitatea unui material de a nu se topi în condifiunile tn cari e folosit în mod obişnuit. io. Ingredient [HHrpeftHeHT; ingredient; Ingredient; ingredient; ingredient]. Gen.: Substanfa accesorie sau material accesoriu care intră în compunerea unui medicament, a unui preparat, a unei băuturi, etc., penfru a le conferi anumite calităţi. ii. Ingredient [ c|)KJiJiep; ingredient; Filler; Fullstoffe; auxiliary material for rubber; gumî-keverek-toltoanyag]. ind. cc.r Flecare dintre materialele cari se introduc în amestecurile de cauciuc, pentru a modifica unele dintre caracteristicele lor fizice şi pentru a ieftini produsele. Se deosebesc ingrediente active, cari determină o creştere a rezistenfei cauciucurilor la rupere, la uzură, la sfâşiere, etc. (mai ales negrul de fum, cum şi silicatul de calciu, carbonatuf.de magneziu, caolinul coloidal, etc.) şi ingrediente in- active sau inerte* numite şî materiale de umplutura, cari nu influenfează caracteristicele fizice şi cari se introduc în amestecuri mar ales pentru a ieftini produsele. Deosebirea dintre acestea nu e netarde exemplu, creta e inactivă în amestecurile de cauciuc natural — şi activă în amestecurile de cauciuc sintetic sodiubutadienic* Cele mai multe cauciucuri sintetice nu sunt întrebuinfate fără adaus de ingrediente active, Ingredientele întrebuinfate trebue sa fie compuse din particule fine şi de formă regulată, să nu confină aglomerări şi impurităfi dure, cupru şi mangan— şi să nu confină umiditate, care poate provoca defecte la vulcanizare. Acfiunea ingredientelor e determinată de dimensiunile particulelor, de forma şi natura suprafefei lor, de capacitatea de a fi umectate de cauciuc şi de capacitatea ingredientelor de a se dispersa în cauciuc. Activitatea unui ingredient e cu atât mai mare, cu cât e format din particule de dimensiuni mai mici. Energia necesară pentru a rupe o epruvetă dintr'un amestec de cauciuc care confine ingredient activ e utilizată atât pentru a rupe cauciucul, cât şi penfru a separa cauciucul de particulele ingredientului. Cele mai ective ingrediente sunt cele ale căror particule au dimensiuni lineare coloidale, până la Particulele cu dimensiuni foarte mici îngreuiază însă obfinerea unor amestecuri omogene, din cauza ten-dinfei lor de a se aglomera. Prezenfa în ingredient a unor particule cu dimensiuni mai mari, chiar dacă ele se găsesc înfr'o proporfie mică, determină o scădere apreciabilă a rezistenfei amestecurilor la întindere, fară să influenfeze alte caracteristice (de ex. rezistenfa la uzură). Aglomerările de particule mici determină însă o înrăutăfire a tuturor caracteristicelor fizice. Forma particulelor influenfează de asemenea caracte-risticele fizice ale amestecului de cauciuc, în special rezistenfa lui la sfâsiere. Cele mai multe ingrediente au structură cristalină. Dacă cristalele au forma de ace sau de plăcufe, amestecul de cauciuc capătă o anisotropie pronunfată, care se adaugă anisotropiei cauciucului însuşi — şi care se manifestă mai ales la profilare şi calandrare prin aşa numitul efect de calandru. Tensiunea superficială la limifa de contact a cauciucului cu ingredientele determină proprietatea acestora de, a fi umectate de cauciuc. Dacă legătura dintre cauciuc şi ingredient nu e suficient de puternică, la deformare cauciucul se desprinde de pe suprafafa ingredientului şi se formează astfel mici vacuole, cari se lărgesc mereu în direcfia întinderii şi cari constitue locuri slabe în masa amestecului. O mare influenfă asupra activităfii ingredientelor au plastifianfii cu grupări polare, cari sunt adsorbifi la suprafafa particulelor ingredientului, formându-se astfel complecşi liofili, cari se dispersează mai uşor şi se leagă puternic de cauciuc. i. Inhibitor de îmbătrânire [HHrH6HTop CTa-peHHfl; inhibiteur de vieillissement; Alterninhibi-tor; aging inhibitor; oregedesi inhibitor], Ind. cca Antioxidant (v.) folosit în industria cauciucului pentru a preveni degradarea iui prin oxidare (îmbătrânirea acestuia). Ca inhibitori de îmbătrânire sunt întrebuinfafi, în general, fenoli şi amine* ca, de exemplu, fenil-p-naftilamina şi aldoba= naftilamina. 2. Iniţiale, condifiuni V. Condifiuni inîfiaîe. s. înmagaiinarea semnalelor telegrafice [na-KanJiHBaHHe TeJierpatJmwx cHraaJiOB; emma-gasinage (des signaux telegraphiques); Zeichen-speicherung; sforage (of telegraph signals); jel-târolâs], Telc.: Procedeu care permite păstrarea înregistrărilor semnalelor telegrafice succesive — şi serveşte, în general, la o nouă emisiune. 4. înmuierea aliajelor [paSMflrqeHHe ciuia-bob; mollification des alliages; Erweichung der Legierungen; alloy softening; otvdzetlâgyitâs], Mef/.: Pierderea rigîdităfii pe care o sufer aliajele înainte de topire, în intervalul de temperatură dintre cele două puncte critice de topire: punctul de început de topire (pe curba solidus) şi punctul de sfârşit de topire (pe curba liquidus). Fac excepfiune aliajele de concentrafie eutectică, cari se topesc la temperatură constantă, fără trecere prin starea pastoasă. s. înnobilare [o6orameHae; ennoblissement; Veredeiung; ennobling; nemesitesl. Ind. text.: Ansamblul de operafiuni de finisaj (spălare, albire, mercerizare, colorare, imprimare, apretare, impermeabilizare, ignifugare, etc.) executate pentru îmbunătăfirea calităfii şi înfrumuseţarea produselor textile (fire, fesături, etc.). e. înregistrare magnetică [MarHHTHafl perH-CTpaiţHfl; enregistrement magnetique; magneţi-sche Registrierung; magnetic recording; mâgne-ses beiktatâs]. Elt.: înregistrarea oscilafiilor acustice, prin polarizarea magnetică permanentă a unui material feromagnetic şi variind corespunzător de-a-lungul lui, penfru a fi reproduse pentru studii, cinematografie sonoră, stenografie vocală, retransmisiuni de radiodifuziune, etc. în prezent se utilizează mult înregistrările pe filme de magnetofon. Acestea sunt formate, de exemplu, din celofan acoperit cu un strat subfire de pulbere feromagnetică, de aliaje de fier cu mare remanenfă şi câmp coercitiv. Filmul are lăfimea standardizată de 6,5 mm şi se păstrează în rulouri cu lungimea de panglică de 1000 m, Principiul înregistrării magnetice e următorul: Panglica feromagnetică se desfăşură de pe un rulou, antrenată cu vitesă constantă de un mecanism de rotire — şi se înfăşură pe un alt rulou gol. Vitesa de deplasare a panglicii e standardizată la valorile 770, 456, 385 şi 192,5 mm/s. Panglica trece prin fafa unui cap înregistrator (recorder).care cuprinde un electromsgnet acfionat de curentul microfonic. Variafiile fluxului magnetic produs în acest elecfromagnet sub acfiunea curentului microfonic magnefizează permanent, în mod diferit, porfiunile panglicii. Astfel sunetul e înscris sub formă de magnetizări remanente variabile, în lungul panglicii. —La recepfie, panglica magnetizată se desfăşură cu aceeaşi vitesă în fafa unui cap re- productor (lector magnetic) care, sub acfiunea polarizafiei magnetice remanente variabile, provoacă variafii de curent, iar acestea, după ce au fost amplificate, acfionează un difuzor sau un post de retransmisiune. Curentului variabil corespunzător sunetului care alimentează capul înregistrator, i se suprapune uneori şi un anumit curent continuu, pentru a se lucra în punctul cel mai favorabil de pe curba de magnetizare a panglicii. Pentru a evita distorsiuni, trebue ca acfiunea de magnetizare a capului înregistrator să se limiteze pe o porfiune cu atât mai mică din lungimea panglicii, cu cât frecvenfa curentului înregistrat e mai înaltă. Panglica cu înregistrare magnetică poate fi „reprodusă" practic de oricâte ori, fără să aibă nevoie de preparare specială. Pentru a putea primi altă înregistrare, panglica se poate „şterge" cu ajutorul unui câmp magnetic puternic, produs de un electromagnet special. înregistrarea şi ştergerea se pot repeta de oricâte ori.— înregistrarea magnetică are o aplicafie interesantă la telefonul automat de tip „ipsofon". Acesta are asociat la aparatul telefonic un dispozitiv automat de anun}are şi de înregistrare a unui mesaj vorbit, când abonatul nu e acasă. Dispozitivul anunfă, când e chemat, că abonatul lipseşte — şi poate primi „el" comunicarea, pe care o înregistrează pe bandă de magnetofon, urmând să o reproducă oricând, la comanda specială a abonatului, care poate fi dată şi dela distanfa, prin formarea unui anumit număr. La o altă comandă, înregistrarea magnetică e ştearsă — ş' panglica poate primi o nouă comunicare. Lungimea panglicii e suficientă pentru a putea înregistra până la 5 mesaje diferite, de durate mijlocii. —Sin. înregistrare pe bandă de magnetofon. 1. înregistrare sonoră pe film [3ByK0Ba« pe-THCTpaiţHH Ha DJieHKe; enregistrement sonore sur film; Tonaufnahme in der Filmtechnik; sound optica! recording; hangosfilm-iktatâs]. Cinem.: înregistrarea sunetelor prin mijloace optice, pe filme, pentru nevoiîe cinematografului sonor. înregistrarea sunetelor se face, fie pe filmul care confine şi imaginile, pe o porfiune laterală a filmului, numită pistă sonoră (v.), fie, uneori, pe un film separat, care sa desfăşură sincron cu filmul de imagini. înregistrarea se poate face, fie pe o zonă cu lărgime constantă şi înnegrire variabilă, fie cu înnegrire constantă şî lărgime de zonă variabilă, în filmele moderne se combină cele două procedee, dunga fotografiată având atât lărgime cât şi înnegrire variabilă, astfel ca să reproducă toate tonurile şi intensităfile sonore. Trecerea dela sunete la lumină modulată, pentru înregistrare, se face prin diferite procedee, cele mai răspândite fiind: procedeul valvei electro-optice, prin care o rază de lumină e modulată de vibraţia unor panglici subfiri de duralumin, acfionate de curenfii microfonici; procedeul galva-nometrului cu reflexiune; procedeul lămpii cu intensitate luminoasă variabilă; procedeul modulaţiei electrooptice prin celula Kerr. 735 Reproducerea sunetelor înregistrate pe film sa face cu ajutorul unei celule fotoelsctrice, care produce variafii de curent sub acfiunea variafiilor de intensitate luminoasă. Variafiile de curent sunt amplificate şi apoi aplicate difuzoarelor de reproducere. Deoarece înregistrarea sonoră trebue reprodusă cu o vitesă uniformă de desfăşurare â filmului, pe când imaginile au o mişcare sacadată, culegerea sunetului se face cu circa 30 cm de film înainte de proiecfia imaginii. — t. înrulare [HaMâTbiBaHHe; enroulement; Zu-sammenrollen; rolling; beâztatâs]. Gen.: încovoierea unui material solid în foi sau în bandă, în jurul unui corp cilindric sau în formă de tor. s. Instalaţie calorifică [TenJiOTBopnaH ycTa-HOBKa, Tenjiosan ycTaHOBKa; installation calo-rifique; kalorische Anlage; caloric plant; hoberen-dezes]. Termof.: Instalafie termică pentru producerea sau utilizarea căldurii. Exemple; instalafia de căldări de abur, instalafia de recuperatoare, instalafia de încălzire centrală. Instalafiile calorifice sunt instalafii termice (v. S,). 4. ~ frigorifică [oxjiancnaiomaH ycTaHOBKa; installation frigorifique; Kiihlanlage; cooiing plant; hiitoberendezes]: Instalafie termică pentru producerea sau utilizarea frigului. 5. ~ fermică** [TepMHnecKafl ycTaHOBKa; installation thermique; thermische Anlage; thermic plant; termikus berendezes]: Termen comun penfru instalafie calorifică şi frigorifică. e. Instrument comparator [KOMnapaTOp; instrument comparateur; Rundîauflehre; gauge for running true, comparator; osszehasoniito]. Mefr.: Instrument de măsură care serveşte la compararea măsurilor între ele sau la compararea directă a mărimii măsurate, cu măsuri sau cu modele. Exemple: balanfa cu pârghie, comparatorul pentru măsuri lineare, pofenfiometrul, fotometrul, manometrul cu piston. Aparatele comparatoare nu pot efectua măsurări fără măsuri sau modele (substan|e de măsură). 7. ~ de măsură tip [H3MepHTejibHbiH npH- 6op-THn; instrument â mesurer-type; Me^instru-ment-Type; measuring instrument-type; tipus mero-muszer]: Instrument care serveşte la reproducerea şi la păstrarea unităfii de măsură, cum şi la verb ficarea celorlalte instrumente de măsură, cu aceleaşi caracteristice. ’ ' ' 8. ~ model [H3MepHTejibHbiH npH6op-MO-t ASJlb; instrument modele; Modellinstrumenţ; model instrument; minta-meromuszer]: Instrument de măsură tip, care are o precizie dată, mai mică decât cea metrologică, şi care serveşte la lucrările de verificare a măsurilor şi a aparatelor de măsură de lucru. 9. Integrator [HHTerpHMeTp, HHTerpaTop; in-tegrateur; Integrator; integrator; integrator]. Maf.: Aparat care serveşte la integrarea sistemelor de ecuafii integro-diferenfiale. Integratoarele sunt folosite când metodele curente de integrare cer calcule prea laborioase, sau când nu există metode comode de determinare a comportării sistemului la care se referă ecuafiile. Se construesc integratoare mecanice şi electronice. Ambele sisteme au 736 organ# cu funcţiuni similarei dispozitive de integrare, de diferenţiere, de însumare* de scădere, de multiplicare, de generare a unor funcfiuni, de înscriere a recitatelor. Integratorul e astfel afeStyît cu aceste elemente încât mişcarea — respectiv starea electrică — a sistemului să fie descrisa printr'un sistem de ecuafii integro-dife-rentiale Identic cu sistemul dat spre integrare. Dacă se realizează această condifiune, studiul mişcării — respectiv al stării electrice a sistemului — dă-direct integrala sistemului respectiv, integrala corespunzând, se înţelege, unor anumite con-difiurii pe frontiera, Elementul esenţial al integratoarelor mecanice e dispozitivul de integrat Kelvîn (v. fig. /), con- i w*k ilfdV b I. Integrator mecanic, a) schema; b) reprezentarea simbolică; î) disc pian; 2) rotită; 3) cărucior; 4) ax; 5) ax filetat. stituit dintr'un disc plan (I), pe care se poate rostogoli o rotiţă (2)t care rămâne mereu în contact cu (1). Distanţa dela (2) la centrul discului (1) e determinată de poziţia piesei (3), care poate fi deplasată în lungul axului (5), între unghiurile de rotire u al axului (5), w al axului (4) şi v al axului discului (0, exista relaţia u &v; i deci, acest dispozitiv, poate fi considerat că efectuează integrale definite. Simbolul grafic al dispozitivului e cel din fig. I bv Alte elemente cari intră tn constituţia integra-foarelor sunt: elementele de multiplicare, la cari ţhtre unghiul de rotafie la intrare a şi cel dela ;eşire b există relafia b — cf. a, a fiind o constantă (v, fig. II a); elementele de însumare, ia cari între unghiurile a şî b de intrare şi c de ieşire exista relafia a + b — c (v, fig. II d); tablele de intrare, la cari unghiul de ieşire Pe o funcfiune dată de variabila independentă Q (v. fig. II b) şi tablele de ieşire, pe cari se înregistrează automat relafia dintre variabila dependentă S (funcfiunea de integrat) şi variabila independentă R (v. fig. II c). Un ultifn element e angrenajul dintre axe perpendiculare, notat simbolic ea în fig. II e. Tablele de !n= b = ctQ P-r(Q) S R C ~b c=Q+b ‘ c Ci IL Simboluri pentru mecanismele unui integrator, a) dispozitiv de multiplicare; fa) tablă de intrare,* c) tablă da Ieşire; cf) dispozitiv de. însumare; ej) cuplaj la dreapta; e2) cupla] la stânga. trare sunt singurul element la care se intervine manual, spre a urmări cu un vârf un contur dat, care reprezintă relafia dintre doua variabile, şi care, de obiceiu, reprezintă funcfiu-nile nelineare din sistem. în fig. III a e reprezentat un circuit electric nelinear, constituit dintr'un circuit serie cu o capacitate, o rezistentă şi o inductivitate, fotul în serie cu o diodă, în care se caută intensitatea curentului în serviciu transitoriu, care se stabileşte după ce se aplică brusc, în momentul tg, o tensiune electromotoare E. Ecuafia de integrat © (1) Lf»df: u (i) fiind caracteristica neiineară a diodei, în care s'a inclus şi R. Cu schimbarea de variabila T=tjL, sistemul ia o formă mai simpla. în fig, IV III. Schema unui circuit nelinear. 1) diodă; 2) baterie; 3) condensator; 4) bobină; 5) întreruptor. v(i) j idT MidT v(i)+ ~ [ idr Integrator Tablă Integrator 1 de ieşire 2 IV. Integrator pentru ecuaţia (î). e reprezentat sistemul mecanic cu care se poate integra acest sistem, Date fiind legăturile meca- 737 2 (wj e(t)«3[e,(the2(t)\ nice stabilite, şi proprietăfile elementelor, pe tabla de ieşire Tc se înscrie solufia regimului transitoriu, corespunzător stării iniţiale, caracterizată prin i — 0; ue—U§\ £ = 0. Integratoarele mecanice se caracterizează prin simplicitate şi robustefă. Pentru a asigura o funcţionare satisfăcătoare, e necesar ca, atunci când se integrează sisteme de ecuafii diferenţiale, să se utilizeze amplificatoare de cuplu, dispuse la ieşirea fiecărui integrator Kelvin, şi servomecanisme. Integratoarele mecanice servesc la integrarea sistemelor de cel fnult şase ecuafii diferenfiale. Precizia e satisfăcătoare pentru scopurile curente, iar vitesa de lucru e mare fafă de aceea a calculatoarelor, însă mică fafă de aceea a integratoarelor electronice.— Integratoarele electronice sunt sisteme electroni- ^ ce Ia cari tensiunea într'un anumit V. Schemelede principiu ale unor ele-punct al circuitului mente cari însumează (a) şi scad (b). variază astfel în timp, încât să satisfacă o ecuafie diferenţială dată. Şi aceste integratoare confin elemente de însumare, de multiplicare cu o constantă, de integrare, cum şi elemente cari multiplică două funcfiuni între ele şi elemente cari divid două funcfiuni între ele. Tablele de intrare sunt înlocuite cu generatoare de funcfiuni cunoscute, iar rezultatul nu se înscrie pe o tablă de ieşire, ci se vizualizează pe ecranul unui oscilograf catodic. Figurile V a şi b reprezintă schemelede principiu ale unor elemente cari Q_____________ însumează şi scad, rea- o'î "î lizate cu tuburi electronice. Figurile Via şi b reprezintă schemele de principiu ale elementelor de derivare şi integrare. Generarea funcfiunilor cunoscute se face, fie cu potenţiometre la cari se fac conexiuni într'un mod special, fie cu dispozitive pur electronice. Integratoarele electronice sunt utile în special în sisteme simple. Pentru integrarea sistemelor de ecuafii uz(t) , U2 (t) = CR du, (t) < (ft C % (t) ------; 1,---------o Ur(t) se caracterizează printr'o precizie de" acelaşi ordin de mărime cu cea a integratoarelor mecanice. Ele au însă o vitesă de lucru mult mai mare. Problema principală care trebue rezolvată la aceste integratoare e aceea a stabilităfii sistemului, prin evitarea oscilafiilor parazite. i. Intensitate sonoră mijlocie [epe^HHH hh-TeHCHBHOCTb 3ByKa, cpejţHHH cHJia 3ByKa; intensite sonore moyenne; mittlere Lautstărke; average sound intensity; kozepes hangerosseg]. Fiz.: Media intensităfii sonore într'un interval de timp dat, *-rf î dt. VI. Schemele de principiu ale elementelor de derivare (a) şi de integrare (b). diferenfiale cu coeficienfi constanfi, se utilizează scheme matriciale. Aceste integratoare electronice Dacă undele sonore sunt periodice având perioada T, intensitatea sonoră mijlocie e T ^mij ~y J* ^ 0 2. ~ sonoră subiectivă de referinfă [9TaJlOH-HblH 3ByK0B0H yp08eHb; intensite acoustique subjective de reference; subjektiver Schallstărke-pegel; reference sound level; referencia-han-gerosseg]: Tăria oricărui sunet complex care dă în aparatul pentru. măsura nivelului acustic o indicaţie egală cu cea produsă de presiunea sunetului de 0,0002 dyn/cm2 la frecvenfa de 1000 per/s. 3. ^ sonoră subiectivă normală [HOpMaJlb-Hah rpoMKQCTb, HopMajibHan CHJia 3ByKa; intensite sonore subjective normale; normale sub-jektive Lautstărke; normai loudness (sound intensity); normalis szubiektivas hangerosseg]: Intensitatea sonoră subiectivă, când ascultătorul are audifie normală. 4. Interconexiune [nonepenHoe coe/ţţmeHHe, Coe^HHeHHe HaBCTpeHy; jarretiere; Schaltdraht-verbindung; cross-connecfion; huzalozâs]. E/f.: Metodă de conexiune semipermanentă între perechile unui cablu terminate la o regletă şi perechile altui cablu, terminate la altă regletă. Interconexiunea se face între cele două reglete. 5. Interval de audifie [HHTepB3Ji cjimiiih-MOCTH; intervalle d'audibilite; Horbereich; audi-bility interval; hallâsî tartomâny]. F/z.: Diferenfa dintre nivelul pragului de audifie şi nivelul pragului de sensafie dureroasă, la o frecventă dată. — Intervalul de audifie se exprimă în decibeli (afară de cazul frecvenfei de 1000 Hz, când diferenfa se exprimă în foni). e. Interval de măsură [o6jiacTb H3MspeHHfl; domaine de mesure; Messungsdomâne; measu-rement territory; mertek-kozbeesoter]. Metr.: Intervalul de valori ale mărimii de măsurat, cuprins între limitele scării gradate ale unei măsuri sau ale unui instrument de măsură (de ex. şu-bler pentru 0---200 mm, sau pentru 0--300 mm; termometru 0-^100° C; 0*-360°C). 7. Intraatomic [HHTpaaTOMHHSCKHH; intraato-t mîque; intraatomisch; intraatomic; intraatomikus, 47 738 afcmonbeliili]. Fiz.: Calitatea unui fenomen sau a unei stări o'e a se produce, respectiv a exista In interiorul unui atom, prin participarea particulelor sale elementare şi, eventual, a fotonilor, respectiv calitatea unei acţiuni ponderomotoare de a se exercita între particulele sale elementare. 1. Inframcîeculsr [HHTpaMOJienyji^pHbiH; in-tramoleculaire; intrarrolekular; intramolecular; in-tramolekuiâr, molekulânbeluli]. Fiz.: Calitatea unui fenomen sau a unei stări de a se produce, respectiv a exista în interiorul unei molecule, prin participarea atomilor ei, respectiv calitatea unei acfiuni ponderomotoare de a se exercita între afcmii unei molecule. Exemple: câmp electric intramolecular; forje intremoleculare. 2. înfreg [iţejioe ^hcjio; nombre entier; ganze Zahf; entfre number; egesz]: Număr care se poate obfine prin adunarea repetată cu el însuşi a numărului unu, sau minus unu. s. Inversarea fazelor [o6paiu,eHHe nacTOT; inversicn des phases; Phaseninversion; phase inversion; fâzisforditâs], 1. Radio: Procedeu prin care, cu ajutorul unui dispozitiv adecvat, se obfine, dintr'o tensiune sinusoidală dată, afară de tensiunea inifială, şi o tensiune de aceeaşi amplitudine, însă defazată cu 180° fafă de prima. De exemplu, Ia un transformator cu priză mediană In secundar, tensiunile celor două extremităfi au fazele inversate. — 2. Elf.: Schimbarea sec- venţei, adică a ordinii de succesiune a mărimilor fazelor unui sistem polifazat. La sistemele trifazate există două secvenţe posibile: directă şi inversă. La maşinile electrice cu câmp magnetic învârtitor, prin inversarea fazelor, se schimbă sensul de rotafie el câmpului. în felul acesta se poate schimba sensul de rotaţie al unui motor electric. 4. tacfaimdonafă, hârtie ~ [noAKpax Majie-HaH 6yiwara; papier iodamidonne; Jodamidon-papier; iodine amidonized peper; jodemidonâlt-papir]. Chim.: Hârtie indicatoare, îmbibată cu osolufis de icdurâ de pofasiu şi amidon solubil, care se întrebuinţează ca reactiv pentru clor. Clorul pune în libertate iodul din iodura de potasiu, iar amidonul se colorează în albastru. 5. Iodului, isotopii ~ [H30T0EBI KOAa; iso-topes du iode; Jodisofope; iodine isotcpes; jod-izotcpok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotcpi ai iodului: iodul 124, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăţire de 4z'Ie, obţinut prin reacţiile nucleare Sb121(a, n)J124, Te124(p, n)J124; iodul 125, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăţire de 56 de zile, obţinut prin reacţia nucleară Te124(d, n)J125; iodul 126, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 13 zile, obţinut prin reacţiile nucleare Sbl23(a, n) J126, Te125(d, n)J126, Te126(p, n)J126, J127(n, 2n)J126; iodul 127, care este isotopul natural al iodului; iodul 128, care se desintegrează cu emisiune de elec- troni, cu timpul de înjumătăfire de 25 min, obfinut prin reacfiile nucleare J127(n, Te128(d, 2n)J128, Te128(p, n)J128; iodul 129, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumă- tăfire necunoscut, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; iodul 130, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de în-jumătefire de 12,6 ore, obţinut prin reacfiile nucleare Te130(d, 2n)J130, Te160(p, n)J130, Cs133(n, &)J130; iodul 131, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 8 zile* obfinut prin reacfia nucleară Te130(d, n)J131, cum şi prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni, sau a uraniului ori a toriuiui, cu particule &; iodul 132, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,4 ore, obfinut prin bombardarea uraniului sau a toriuiui cu neutroni, ori a uraniului, cu particule a; iodul 133, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 22 de ore, obfinut prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni, ori a uraniului* cu particule a; iodul 134, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 54 min, obfinut prin bombardarea uraniului, a toriuiui sau a plutoniului cu neutroni, ori a uraniului, cu particule a; iodul 135, care se desintegrează cu emisiune de electroni cu timpul de înjumătăfire de 6,7 ore, obfinut prin bombardarea uraniului, a toriuiui sau a plutoniului cu neutroni, ori a uraniului, cu particule o; io-* dul 136, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,8 min, cbfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; iodul 137, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 22 s, obfinut prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; iodul 138 şi iodul 139, cari se des-integrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire, respectiv, de 5,9 s şi 2,6 s, obfinufi prin bombardarea uraniului cu neutroni; un isotop de masă nedeferminată, cu timpul de înjumătăfire de 30 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Xe (n, p) J, cu un isotop neidentificat al xenonului. o. Ipoteza secţiunii plane [ranoTesa iijigc-Koro ceneHHfl; hypothese de la section plane; Hypothese des Planschnitts; hypothesis of the plane cut; sikmetszet-hipotezis]. Rez. maf.: Ipoteză utilizată în studiul rezistenfei materialelor, conform căreia o secfiune pîană şi normală pe axa unei bare sau pe suprafafa mediană a unei plăci înainte de deformafie rămâne plană şi normală ş? după deformafie. Din această ipoteză rezultă o anumită repartifie pe secfiune a tensiunilor datorite întinderii (constante în secfiune) sau încovoierii (cu variafie lineară). — Sin. Ipoteza lui Bernoulli. 7. îpsofon [rHnc0$0H; hipsophofie; Hipso-phone; hîpsophon; hipszofon]: Aparat accesoriu al unui receptor telefonic, format dintr'un magnetofon (v. S.)f care înregistrează comunicările telefonice în absenfa abonatului şi le reproduce la o comandă dată de acesta. Ipsofonul poate înregistra până la cinci comunicări de lungime medie curentă. V. si sub înregistrare magnetică. s. Iridiului, isotopii ~ [H30T0nbi HpHflHfl;: isotopes de ['iridium; Iridiumisotope; iridium iso- 739 topes; iridium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai iridiului: iridiul 190, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătă-fire de 10,7 min, obfinut prin reacfiiie nucleare Osl89(d, n)lrH»f Ir191 (n, 2n) Ir190, \im (f, n) Ir MO; iridiul 191, care se găseşte în proporfia de 38,5% în iridiul natural; iiridiul 192, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 70 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Os^d, 2n)Ir192, Ir^n, y)lr192, Iri93(n, 2n)iri92, Ir 19î(d, p)Ir192, Ir193(y, n)Ir192 (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 1,5 min); iridiul 193, care se găseşte în proporfia de 64,5% în iridiul natural; iridiul 194, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3 zile, obfinut prin reacţiile nucleare Ir193 (n, 7) Ir194; |rI93(d, p)|rlS4 Au197(d, 2p)lr194. 1. Irigafie** [opouieHHe; irrigation; Bewăsse-rung; irrigation; ontozes]: Lucrare hidroameliora-tivă consistând în completarea rezervelor de apă In solurile insuficient umidificate, pentru crearea în-acestea a regimului de apă, deci şi a regimurilor de aerare, de nutrifie şi de temperatură necesare pentru obfinerea unei recolte mari şi stabile, independent de regimul precipitafiilor. Irigafia e necesară în special în cazurile în cari, în condifiunile umidificării naturale, plantele agricole duc lipsă de apă în cursul întregii perioade de vegetafie sau în cursul unei părfi din aceasta. Irigafia asigură nevoia de apă a plantelor agricole, contribue la activizarea microorganismelor utile în sol (ceea ce îmbunătăfeşte regimul nutritiv al plantelor), influenfează favorabil asupra regimului ‘de aerare a solului şi asupra microclimei stratului atmosferic dela suprafafa pământului. 2. Is0caren[0AHHaK0B0r0,(paBH0r0) boaoh3-MenţeHHH; isocarene; Isocaren; isocaren; azonos ha jotest]. Nav.: Calitatea a două plutiri ale unei nave, la diferite inclinafii, de a determina carene de acelaşi volum. s. Isocarene pantocline [OAHHaKOBbie noA-BOAHbie HaCTH cy^Ha; isocarenes pantociines; pantoklinische Isocarenen; pantoclinic isocarenes: pantoklinikus azonos hajotestek]. Nav.: Carenele unei nave de acelaşi deplasament la oricari inclinafii longitudinale şi transversale. 4. Isokeraună [H30KepayHa; courbe isokerau-nique; isokeraunische Kurve; isokeraunic curve; izokeraunikus gorbe]: Curbă care separă două zone (înguste) isokeraunice. 5. Isokeraunic [H30KepayHHHecKHH; isoke-raunique; isokeraunisch; isokeraunic; izokeraunikus]: 1. Calitatea unei suprafefe de teren de a avea aceeaşi frecvenfă (anuală) a trăsnetelor. — 2. Calitatea unei curbe de a separa două zone isokeraunice. e. Isomeraze [nsoMepasbi; isomerases; Iso-merase; isomerases; izomerâzek]. Chim.: Enzime (v.) cari provoacă isomerizarea anumitor combinafii organice cu cari ajung în contact; de exemplu: fosfogliceromutaza provoacă isomerizarea aci- dului fosfo-3-gliceric în acid fosfo-2-gliceric, în procesul de fermentare a zaharurilor. 7. (somerie de complex, V. [somerie coordi-nativă. 8. Isomerizarea parafinelor inferioare [H30Me-PHSaiţHH napa(J)HHOB; isomerisation des paraf-fines inferieures; Isomerisierung der niederen Paraffine; isomerisation of lower paraffins; also paraffinek izomerizâîâsa]. Ind. pefr.r Operafiune prin care hidrocarburi parafinice normale cu 4*--6 atomi de carbon sunt transformate în isoparafine cu acelaşi număr de afomi de carbon. — Operafiunea se poate face prin piroliză la 600—700°, sau catalitic. La isomerizarea prin piroliză se produce şi o dehidrogenare, obfinându-se, pe lângă isoparafine, şi hidrocarburi nesaturate. De exemplu, din butan se formează, pe lângă isobutan, şi isobutilenă: ch3 I CH3—C—H ! CH3—CH,— CH2— CH3 ch3 \ ./CH» ch2=c( +H2 ch3 Pentru a se micşora procentul de isobutilenă, se foloseşte isomerizarea catalitică cu clorură de aluminiu, întrebuinfându-se ca promotor acid clorhidric gazos. în acest caz/temperatura necesară e de 100***120° şi presiunea, de 28 at. Operaţiunea se execută în atmosferă de hidrogen, pentru a împiedeca dehidrogenarea. Randamentul unei operafiuni e: 50% isobutan; 48% butan normal (neisomerizat) şi 2% isobutilenă. — în acelaşi mod sunt isomerizate pentanul normal şi hexanul normal. Pentru pentan, randamentul e 61% isopentan, 35% pentan normal (neisomerizat) şi 4% alte hidrocarburi. Condifiunile de lucru sunt 90”*100° şi 18—20 at. Scopul isomerizării industriale a parafinelor inferioare e obfinerea de isoparafine, cari sunt întrebuinfate la sinteze de carburanfi cu indice octanic mare. De asemenea, unele isoparafine obfinute prin isomerizare sunt folosite ca atari, ca adausuri penfru benzine, cărora Ie măresc indicele octanic. 9. Isonicotinic, acid ~ [H30HHK0THH0Bafl KHCJlOTa; acide isonicotinique; isonikotinischeSău-re; isonicotinic acid; izonikotinsav]. Chim.: Acid organic de sinteză, cu p.t.317°, pufin solubil în apă şi în eter. Se obfine de exemplu prin oxi-darea cu acid azotic, cu permanganat de potasiu, sau electrolitică, a gamaetilpiridinei, a gamapicoli-nei(gamametilpiridină),a2,4-!uti-dinei (2, 4~dimetilpiridină). Prin esterificare cu alcool metilic, în prezenfa acidului sulfuric, la 70° se obfine esterul acidului isonicotinic întrebuinfat la fabricarea Rimifonului. — Sin. Acid gamanicotincarbonic. COOH I HC^ NCH I II HC, CH 47* 740 î. Isoperlon [HSOiiepjiOH; isoperlone; Isoper-lon; isoperlon; izoperlon], Ind. chim.: Lac electro-îzolant care are Ia bază răşina sintetica numită etacaprolactamă, o superpoliamidă. Se întrebuinţează în special la izolarea înfăşurărilor de aluminiu şi de cupru ale maşinilor electrice. Are o mare rigiditate dielecfrică,jtermorezistenta izolanfilor din clasa B de izolajie, şi rezistentă Ia rupere foarte mare (50 kgf/mm2, ca un o}e! superior). Putând fi aplicat în straturi foarte subfiri, permite mări- rea factorului de umplere cu înfăşurare a crestăturilor maşinilor electrice. 2. Istereză dielecfrică [flH3JieKTpHHecKHâ rac-Tepe3HC; hysteresis dielectrique; dielektrische Hysteresis; dielectric hysteresis; dielektrikus hisz-terezis]. Fiz. V. sub Istereză electrică şi istereză magnetică. s. ~ dielecfrică vâscoasă. V. sub Viscozitate isterezică. i. Jghiab de tencuit [niTyKaTypHbm JKeJioâ; auge â enduire; Abputzungstrog; plastering trough; vakalatvâlyu], Cs.: Jghiab de tablă sau de lemn, închis Ia capete şi echipat cu două mânere, folosit pentru aşternerea cantităţilor mari de tencuială proaspătă pe fafa zidăriilor. i. Jocul unui aparat telegrafic [npeAen HC-npaBJIQHHH; marge (d'un appareil); Spielraum eines Apparates; margin; egy keszulek jâteka], Te/c.: Gradul maxim de distorsiune admisibilă pe o legătură Ia extremitatea căreia se găseşte aparatul considerat, pentru ca traducerea semnalelor pe cari le primeşte să fie corectă. s. Jominy, încerca/e V. S. încercare Jominy. 4. Joule-Thomson, efect ~ [3(J)(J)eKT flmoyji-Tomcoh; effet J.-T.; J.-T. scher-Effekt; J.-T. effeci; J.-T.-hatâs], Fiz.; Variafia de temperatură a gazelor reale, în urma destinderii acestora fără producere de lucru mecanic, datorită dependentei dintre energia internă şi volumul gazelor reale (contrar celor stabilite prin legea lui Joule pentru gazele perfecte, la cari energia internă depinde numai de temperatură). Efectul Joule-Thomson e descris de relafia; dr Av t 1\ O s (“-?)• în care T e temperatura; p e presiunea; A e echivalentul caloric al lucrului mecanic; v e volumul specific; Cp e căldura specifică la presiune constantă; or e coeficientul de dilatafie termică. Relafia dă rezultate în bună concordanfă cu ex-perienfele, pentru variafii de presiune de ordinul unei atmosfere. Această relafie arată că efectul Joule-Thomson e nul când coeficientul de dilatafie al gazului, a, are valoarea j;, adică în cazul gazelor perfecte. Deoarece, în cazul destinderii, totdeauna dp<0, când a> y. rezultă că dT<0, iar când a< ~ rezultă că dr>0. Aceste rezultate sunt confirmate de experienfă: când coeficientul de dilatafie al gazului real e mai mare i ; decât cel al gazelor perfecte, efectul Joule-Thom- I son produce scăderea temperaturii gazului, ceea i ce se constată — la presiunile şi temperaturile obişnuite — la toate gazele, afară de hidrogen . şi heliu; când coeficientul de dilatafie al gazului real e mai mic decât cel al gazelor perfecte, , efectul Joule-Thomson produce creşterea tempe-, raturii gazului, ceea ce se constată — la presiu-. nile şi temperaturile obişnuite — la hidrogen şi , heliu; când coeficientul de dilatafie al gazului j real e egal cu cel ai gazelor perfecte, efectul Joule-Thomson e nul. Fiecare gaz are la fiecare temperatură, o anumită presiune la care efectul Joule-Thomson se anulează, astfel încât, la pre-, siuni şi temperaturi suficient de înalte, efectul , Joule-Thomson produce creşterea temperaturii tuturor gazelor, după cum, la temperaturi suficient de joase, efectul Joule-Thomson provoacă scăderea temperaturii hidrogenului şi a heliului (de ex. la presiunea atmosferică,efectul Joule-Thomson pentru hidrogen se inversează la — 80°). Relafia (1) e valabilă numai în intervale de presiune relativ mici. Până la 5 at şi între 0 şi 90°, variafia temperaturii datorită efectului Joule-Thomson poafe fi calculată cu suficientă precizie prin relafia mai simplă: (2) At = a (pt-pn), « în care At rezultă în °C, iar p e dat în kg/cm2. Pentru aer, #^*0,27, iar pentru bioxid de carbon, <*«*1,35. O relafie cu un domeniu de valabilitate mult mai larg, deoarece fine seamă atât de in-fliienfa temperaturii, cât şi de cea a presiunii inifiale a gazului, e: (3) Af = «(p,-f2)0^ , în care, pentru aer <«=0,268 — 0,00068 pv iar pentru oxigen, £ = 0,313-0,00085 /^. Efectul Joule-Thomson, care constitue o abatere a gazelor reale dela modul de comportare al gazelor perfecte, e folosit în tehnică pentru obţinerea temperaturilor foarte joase (prin destin- ■ derea repetată a aceleiaşi mase de gaz), cum s şi pentru lichefierea gazelor prin procedeul Linde, K ts Kapron. Ind. chim.: Fibră sintetică din ciasa po-ftamidelor, obfinută prin policondensarea acidului 5-aminocapronic. Are densitatea 1 f13***1f15 g/cm3, temperatura de înmuiere 216*"218°, absorpfia de apă 3%. E întrebuinfată, sub formă de fire, pentru diferite fesături, tricotaje, articole cu utilizări tehnice, etc. Are proprietăfi asemănătoare celor ale mătasei naturale. (N. C.). 2. Kinaze [KHHâ3bi; kinoses; Kinasen; kinases; kinâzek]. Biol.: Substanfe cari au proprietatea de a transforma proenzimele în enzime. Sub acfiunea kinazelor, zimogenii (forma inactivă a enzimelor) se transformă în enzime active; de exemplu, tripsinogenul (zimogenul tripsinei) se formează în pancreas şi, ajungând în intestinul subfire, întâlneşte enterokinaza, care-l transformă în tirozînă activă. — Prin modificări ale activităfii enzimelor se poate modifica întregul metabolism al celulei, respectiv al unui organ. js. Kriptonului, isotopii ~[H30T0nbi KpnnTOHa; isotopes du krypton; kryptonisotope; kripton isotopes; kripton-izotopok]. F/z..* Se cunosc următorii isotopi ai kriptonului: kriptonul 77, care se des-integrează atât prin captură K (în proporfia de 70%), cât şi prin emisiune de pozitroni (în proporfia de 30%), cu timpul de înjumătăfire de 1,1 ore, obfinut prin reacfia nucleară Se74 (a, n) Kr77; kriptonul 78, care se găseşte în proporfia de 0,342% în kriptonul natural; kriptonul 79, care se desintegrează atât prin emisiune de pozitroni (în proporfia de 2%), cât şi prin captură K (în proporfia de 98%), cu timpul de înjumătăfire de 34 de ore, obfinut prin reacfiile nucleare Se76 (or, n) Kr79, Br79 (d, 2n) Kr79, Br79 (p, n) Kr79, Kr78 (d, p) Kr79, Kr78 (n, y) Kr79; kriptonul 80, kriptonul 82, şi kriptonul 83, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 2,223%, 11,50% şi 11,48% în kriptonul natural (se cunoaşte şi un isomer ai kriptonului 83, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 113 min, obfinut prin reacfiile nucleare Se80 (a, n) Kr83, Kr82 (d, p) Kr83, Kr82 (n, y) Kr83, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni, şi prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a bromului 83); kriptonul 84, care se găseşte în proporfia de 57,02% în kriptonul natural; kriptonul 85, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Kr84 (d, p) Kr85, Kr84 (n, y) Kr85, Rb^ (n, p) Kr8^ Sr88 (n, a) Kr85, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni, şi prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a bromului 85 (se cunoaşte şi un isomer al kriptonului 85, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,4 ani); kriptonul 86, care se găseşte în proporfia de 17,43% în kriptonul natural, kriptonul 87, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 74 min, obfinut prin reacfiile nucleare Kr86 (d, p) Kr87, Rb87 (n, p) Kr87, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni şi prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a bromului 87; kriptonul 88, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3 ore, obfinut prin bombardarea toriuiui şi a uraniului cu neutroni; kriptonul 89, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,6 min, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni sau cu deuteroni, şi prin bombardarea plutoniului cu neutroni; kriptonul 90, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 33 s, obfinut prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; kriptonul 91, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,3 s, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni sau cu deuteroni, ori a plutoniului, cu neutroni; kriptonul 92, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,3 s, obfinut prin bombardarea uraniului, a toriuiui sau a plutoniului cu neutroni; kriptonul 93, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,2 s, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni sau cu deuteroni, ori a plutoniului cu neutroni; kriptonul 94, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,4 s, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; kriptonul 97, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire foarte scurt, obfinut prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; se mai cunosc doi isotopi de mase 79 sau 81, cari se desintegrează cu emisiune de electroni, unul cu timpul de înju-matăfire de 13 s, iar celălalt, cu timpul de înjumătăfire de 55 s, obfinufi prin reacfia nucleară Br (p, n) Kr, fără a se putea identifica isofopul (79 sau 81) al bromului, care ia parte la reacfie. L 1. Lacază [JiaKKa3a; laccase; Laccase; laccase; lakaze]. Biol,: Enzimă de oxidare, extrasă din arborele de cauciuc; are proprietatea de a fixa oxigenul la compuşi polifenolici, ca guaiacolul, pirogalolul, etc. 2. Lactobaciilus acidophilus. Biol.: Ferment care se găseşte în laptele acidofil şi în iaurt, alături de Lactobacillus bulgaricus, şi care provoacă fermentarea lactozei din lapte. Temperatura lui optimă de desvoltare e de 37°, iar pentru L. bulgaricus, temperatura optimă e de 42°. 3. Lacună de miscibilifafe. V. Miscibilitate, lacună de 4. Lamare[BbipaBHHBaime; lamage; Abflăchen; surface facing; lemezeles]. Tehn.: Operafiune de aşchiere executată mecanizat, prin care se obfine o suprafafă plană, perpendiculară pe axa unei găuri. 5. Lampă-balast [6appaTTep; resistance balast; Belastungswiderstand; balast lamp; terhelo ellenâl-lâs]. Elf.: Rezistenfă de fier închisă într'un balon de sticlă umplut cu g3z inert şi servind la nivelarea variaţiilor de curent elecfric în circuitul în care e intercalată. o. Lampă de apel [BbisbiBHan JiaMna; lampe d'appel; Meldelampe, Anruflampe; line lamp; fel-hivo lampa]. Telc.: Lampă a unei linii de abonat, care, când e aprinsă, arată că abonatul corespunzător cheamă. 7. ~ de superviziune [KDHTpoJibHafl JiaMna KOMMyTaTOpa, Qt6ohhh; lampe de supervision; Oberwachungs-Lampe; switchboard supervisory lamp; jelzo lampa]: Lampă a unui circuit de cordon, controlată de unul sau de altul dintre abo-nafi, pentru a atrage afenfiunea operatoarei că abonatul chemat răspunde la apel sau că s'a terminat convorbirea. s. ~ -pilot [KOHTpoJibHan JiaMna, cnrHaJib-Han JiaMna; lampe pilote; Kontrollampe; pilot lamp; ellenorzo lampa]: Lampă care arată că sunt aprinse una sau mai multe lămpi dintr'un grup de lămpi de linie. 9. Lămurire** [ocBeTJieHHe, qhhiu,6hh6; net-toiement; Reinigungen; clearing; tisztitâsok ]. Si/v.: Operafiunea de îngrijire sau de conducere a arboretelor, care se execută când acestea se găsesc în stadiul de nuieliş-prăjiniş şi prin care se face selecfiunea exemplarelor de specii de valoare, extrăgându’Se exemplarele rănite, bolnave, cu forme neregulate, etc. — Sin. Curăţire. 10. Lanfanului, isotopii ~ L^30T0nbi JiaHTana; isotopes du lanthane; Lanthanisotope; lanthanum isotopes; lantân-izotopok]. F/z.: Se cunosc următorii isotopi ai lantanului: lantanul 135, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 19,5 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Cs133 (a, 2n) La135, Ba134 (d, in) La135, Ba135 (p, n) La135, cum şi prin desintegrarea, cu emisiuni de pozitroni, a ceriului 135; lantanul 136, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,1 ore, obfinut prin reacfia nucleară Cs133 (a, n) La136; Şantanul 137, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de peste 400 de ani, obfinut prin desintegrarea, prin captură K, a ceriului 137; lantanul 138 şi lantanul 139, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 0,089% şi 99,111% în lantanul natural; lantanul 140, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 40,4 ore, obfinut prin reacfiile nucleare La139 (d, p) La140, La139 (n, y) La140, Ce140 (n, p) La140, cum şi prin bombardarea uraniului, a toriului şi a plutoniului cu neutroni; lantanul 141, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 3,7 ore, obfinut prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni; lantanul 142, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 74 min, obfinut prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutron»; lantanul 143, lantanul 144 şi lantanul 145, cari se desintegrează cu emisiune de electroni, primul cu timpul de înjumătăfire de 20 min, iar ceiialfi cu timpul de înjumătăfire foarte scurt, tofi obfinufi prin bombardarea uraniului cu neutroni. 11. Lărgimea benzii de frecvenfe a unei radio-emisiuni [înnpHHa nacTOTHoft noJiocbi pa/ţHO-nepeflaHH; largeur de la bande occupee par une emission; Frequenzbandbreite einer Sen-dung; emission band width; frekvencia-szalagsze-lesseg egy adorendszernel]. Radio: Banda de frecvenfe care cuprinde 99% din puterea toteiă radiată, lărgită astfel, încât să cuprindă orice frecvenfă discretă având cel pufin 0,25% din puterea totală radiată. 12. Lărgire [pacarapeHHe; elargissement; Auf-weitung; enlarging; bovites], Tehn.: Operafiune de aşchiere sau de deformare plastica, efectuată manual sau mecanizat, prin care se măreşte secfiunea transversală a unei găuri. 13. Laturi conjugate ale unei refele [conpH-JKeHHbie OTBeTBJieHHH ceTH; branches conju-guees (d'un reseau); konjugierte Zweige eines Netzes; conjugated branches of a network; kon-jugâlt âgak]. Elf.: Pereche de laturi ale unei refele, astfel încât, când se aplică o tensiune electromotoare într'o latură (şi numai în ea) curentul din cealaltă latură e nul. 14. Lavabou [yMHBaJibHHK; lavabo, lavoir; Waschraum, Waschbecken; lavatory, lavabo; mosdo]. Cs., Insf. san,: 1. încăpere cu unu sau cu mai multe grupuri de favoare şi alte instalafii sanitare, care serveşte la spălatul simultan al mai ■ multor persoane, — 2, Sin, Spălător,, Lavoar (v. S.). 743 î. Lavandă [nQ3HTHB khhoiîji9hkh; lavande; lavendeî; lavander; levendula]. Cinem.: Copie pozitivă a unui film, reprodusa după negativul original, definitiv şi complet montat. După lavandă se executa negativele contratip.— Sin. Copie intermediară. t. Lavoar [yMbiBajibHbiă ctojihk; lavabo; lavoir, Waschbecken, Waschtisch; wash-stand; mosdotâl], Cs., Insf. san.: 1. Mobilă de toaletă, care poartă un recipient mobil (de ex. lighian), cană de apă, suport pentru săpun, etc., necesare spălatului persoanelor.—2. Obiect sanitar constituit dintr'un recipient deschis (de gresie, de faianfă, etc.) cu unu sau, rareori, cu două compartimente, cari au scurgere cu dop de obturare, racordată prin sifon la canalul de evacuare, şi care serveşte la spălatul persoanelor.— Sin. Spălător. $. Legătură radioeiectrică [paA^0-CBH3b; liaison cadio-electrique; radioelektrische \/erbindung; radio electric circuit; râdiokapcsolat]. Radio: Radio-comunicafie (v.) stabilită între două sau mai multe staţiuni. Se deosebesc următoarele tipuri principale de legături radioelectrice: legătura unilaterală, care se stabileşte între două staţiuni într'un singur sens, una dintre staţiuni funcţionând ca emiţătoare, iar cealaltă, ca receptoare; legătura bilaterală, care se stabileşte între două staţiuni în ambele sensuri, fiecare staţiune putând funcţiona, simultan sau succesiv, ca emiţătoare şi ca receptoare; legătura duplex, care se stabileşte între două staţiuni simultan în ambele sensuri, fiecare staţiune funcţionând simultan ca emiţătoare şi receptoare, însă pe frecvenţe diferite, legătura fiind făcută în fiecare sens pe o fung’me de undă diferită, diferenţa dintre cele două frecvenţe de lucru trebuind să fie destul de mare pentru a nu se produce perturbaţii. 4. Legătură telefonică [TeJisrpatîmaH CBH3b; liaison; Verbindung; circuit; telefon osszekotetes]. Telc.: Ansamblul căilor de transmisiune cari pot servi penfru a constitui o cale de comunicaţie cuprinsă între două posturi sau între două centre de comutaţie. 5. Lege[33K0H; loi;Gesetz; law;torveny]‘. Gen.: Expresiune a legăturii generale, esenţiale şi necesare, dintre obiectele, evenimentele, fenomenele din natură şi societate. Legea cuprinde numai ceea ce e general, stabil, esenţial' în fenomene. Caracterul necesar al legii se manifestă prin faptul că, de câte ori se repetă condifiunile date, procesul considerat se repetă. Legile au caracter obiectiv, adică nu depind de voinţa omului, care nu le poate crea, transforma sau suprima; cunoaşterea numai reflectă aceste legi. Legile ştiinţelor naturii oglindesc relafiile dintre fenomenele obiective din natură; legile desvoltării economice oglindesc procesele obiective de desvoltare economică; legile economiei politice oglindesc legile cari stau la baza proceselor economice. O astfel de lege, care determină toate laturile principale şi toate procesele prin- cipale de desvoltare economică înfr'o orânduire socială, care determină esenţa producfiei, privind scopul pentru care se realizează producfia, se numeşte lege economică fundamentală. Totalitatea legilor constitue determinismul în natură şi societate. în ştiinţele exacte, legile se formulează ca re-lafii între mărimile (sau între nofiunile) cu ajutorul cărora se redau stările, evenimentele sau fenomenele cari intervin în legi. Anumite legi sunt formulate ca relafii între stări. De exemplu, legea de conservare a energiei unui sistem fizicochimic izolat e formulată ca relafie între diferitele stări ale sistemului, cu ajutorul mărimii numite energie. — Alte legi sunt formulate ca relafii între evenimente. De exemplu, legea din teoria relativităfii generale, conform căreia intervalul de univers (v. sub Univers 2) e o formă pătratică de diferenţialele coordonatelor şi având indicele de inerţie egal cu 1, e formulată ca relafie între două evenimente. — Alte legi sunf formulate ca relafii privitoare la fenomene. O astfel de lege e, de exemplu, principiul minimei acfiuni (v.), Pentru anumite fenomene din domenii de cercetare diferite, legile se pot exprima prin ecuaţii de aceeaşi formă; numai semnificaţiile variabilelor, ale constantelor universale şi ala mărimilor de material cari intervin în ele diferă dela un domeniu ia altul. Pe această formă identică a ecuafiilor cari exprimă legi se bazează teoria modelelor (v. de ex. Model electric de zăcământ) şi metoda analogiilor din diferitele domenii ale Fizicei» Un fenomen concret nu poate fi dedus excluziv cu ajutorul legilor respective; în acest scop trebue cunoscute şi condifiunile inifiale sau condi-fiunile la limită, sau ambele clase de condifiuni ale sistemului fizicochimic respectiv —cari determină îr» mod univoc solufia ecuafiei sau a sistemului de ecuafii cari exprimă legile aplicate. De exemplu, pentru a predetermina în mod univoc mişcarea unui mic corp de masa data, într'un câmp de gravitafie dat, trebue să se cunoască, afară de legile mişcării şi gravitaţiei universale, şi pozifia şi vitesa inifială a micului corp. Condifiunile la limită şi inifiale date sunt însă compatibile cu legile. Numai expresiunile celor mai generale legături (de ex. legea gravitatei universale) se numesc legi, iar expresiunile legaturilor cari rezultă din acestea prin analiză logică (de ex. căderea unui corp la suprafafa Pământului) se numesc teoreme. Pe măsură ce înaintează ştiinţa, se descoper legi din ce în ce mai generale, fafă de cari vechile „legi" reprezintă simple teoreme. „Legea" fui Coulomb, de exemplu, care reprezenta cea mai generală legătură referitoare la câmpurile electrice cunoscută în timpul descoperirii ei, e astăzi o simpla teorema, care rezultă din legile fluxului electric şi inducfiei electromagnetice. Legile unei ştiinţe în cari intervin numai mărimi sau noţiuni definite penfru orice ramură a 744 ei, se aplică tuturor acestor ramuri, adică sunt legi nespecifice; cele în cari intervin mărimi sau nofiuni caracteristice numai unei anumite ramuri a ştiinfei se pot aplica excluziv acelei ramuri, adică sunt legi specifice acesteia. în Fizică, primele legi se numesc adesea principii (de ex. principiul conservării energiei, principiul relativităţii), iar ultimele se numesc legi în sens restrâns (de ex. legea gravitafiei universale, specifică Mecanicei; legea inducfiei electromagnetice, specifică Electromagnetismului). Pe măsură ce înaintează ştiinfa, se constată că unele legi reflectă numai cu o anumită aproximaţie legăturile dintre fenomene — şi se descoper forme din ce în ce mai precise ale lor. Astfel, de exemplu, s'a constatat că legea gravitaţiei universale, enunţată de Newton, e valabilă numai într'o primă (şi foarte bună) aproximaseşi ea a fost înlocuită, împreună cu legea inerfiei, prin legea mai precisă a gravitaţiei enunfată în teoria relativităţii generale (v.). Legile se descoper pe baza experienţei şi a practicei. Ele se descoper mai uşor în ştiinfele nafurii. Legile permit să se determine stările viitoare şi stările trecute ale sistemelor izolate, în funcfiune de starea lor într'un moment dat, adică ele permit ca, în funcfiune de această stare, să se prevadă evolufia viitoare şi să se reconstitue evolufia trecută a acestor sisteme. Oamenii pot folosi legile naturii pentru desvoltarea ştiinfei şi tehnicei; ei pot folosi legile societăfii pentru a face să acfioneze anumite procese sociale n interesul societăfii. 1. Lentilă cu conductoare filare [jiHH3a c npoBOJiOHHbiMH np0B0flaMH; lenţiiîe ă conduc-teurs fiiaires; Drahtlinsen; wire lenses; vezeto leneşe]. Radio: Structură formată din conductoare filare, dispuse în mod regulat, şi care modifică suprafefele echifaze ale microundelor electromagnetice cari o străbat. Se realizează, fie numai din conductoare paralele, perpendiculare pe direcfia de propagare şi paralele cu intensitatea câmpului electric, fie din două structuri de astfel de fire, ambele perpendiculare pe direcfia de propagare, şi ambele perpendiculare între ele. Fiind uşoare, se pot folosi şi penfru unde mai lungi decât acelea la cari se folosesc tipurile dintr'o singură structură. O astfel de lentilă funcfionează prin difraefiunea undelor cari o străbat, şi e echivalentă cu o placă conductoare în care s'au practicat numeroase fante cari radiază. Lentilele şi reflectoarele pot fi folosite, ambele, In microunde. Reflectoarele prezintă avantajul de a fi simple din punctul de vedere mecanic, uşoare, şi de a nu prezenta aberaţii cromatice. Lentilele îndeplinesc funcfiuni în cari nu pot fi înlocuite, corectând fronturile de undă ale hornurilor, — sau la unele tipuri de antene. 2. ~ de plăci metalice [jiHH3a H3 MeTajuiHHSC-KHX IlJiaCTHHOK; lentille de plaques metalliques; Metallplatenlinse; metal-plate lense; femlemez-lencse]: Structură realizată din plăci metalice paralele, care modifică suprafefele echifaze ale undelor cari o străbat. E formată din plăci metalice paralele, de secfiune convenabilă, menţinute la distanfe egale prin distanfiere nereflectante. Dacă unda electromagnetică se propagă paralel cu plăcile lentilei, dacă intensitatea câmpului electric e paralelă cu ele şi dacă distanfa a dintre plăci e mai mică decât X, însă mai mare decât lungimea de undă între plăci e x#,=x/Y1- Cum între plăci lungimea de undă e mai mare decât în spafiul liber, structura de plăci metalice paralele se va comporta ca un mediu care refractă cu indicele de refracfiune mai mic decât unitatea; acest sistem produce o accelerare & fazei pentru undele cari trec prin interiorul lui.. El reduce deci drumurile optice pentru razele cari o străbat, în opozifie cu lentilele dielec-trice. O astfel de lentilă convergentă va fi deci mai subfire în ax decât la margine. Lentilele metalice se pot realiza, fie cu plăci dispuse la distanfe egale şi prezentând un profil de grosime variabilă, fie având grosime uniformă şi distanfe inegale între plăci. Ultimul tip e folosit cel mai mult. Şi la lentilele cu plăci metalice se utilizează profiluri cu zone. s. Lentilă dielectrică [flH3JieKTpHHecKHejihh-3bi; lentille dielectrique; dielektrische Linse; di-* electric lense; dielek-trikus leneşe]: Lentilă analoagă celei folosite în Optică, construită I. Lenfilă dielectrică. 1) focar. II. Lentila dielectrică cu zone» 1) focar. din materiale cu permitivi-tate cât mai mare şi cu indice de refracfiune mai mare decât unitatea. Se utilizează secfiuni planhiperboiice (v. fig. /), sau structuri cu zone, ca la reflectoarele optice (v. fig. II), ambele servind ia transformarea unui fascicul divergent în unui paralel. în ambele cazuri, suprafefele lentilelor nu trebue să fie reflectante. Materialul folosit pentru confecţionarea acestor lentile e, de obiceiu, bioxidul de titan sau un amestec de titanafi,cu indice de refracfiune cuprins între 1,7 şi 5, şi cu un factor de putere între 0,002 şi 0,003 III. Lentilă cu dielectric metalic. 1) focar; 2) foi dir* material • plastic; 3) ramăp 4) discuri metalice. 745 1a 1Q10 Hz, după compozifie. Deoarece dimensiunile acestor lentile sunt mari fafă de lungimea de undă, lentilele realizate din dielectrici propriu zişi sunt grele. Pentru reducerea greutăfii lor, se construesc, de cele mai multe ori, antene cu dielectric „metalic", folosind o structură regulată de corpuri conductoare, care se comportă ca un dielectric (de ex. discuri de staniol dispuse regulat pe foi de celofan; v. fig. III), metalul reprezentând moleculele dielectricului. î. Lenz, regula lui ~ [npaBHJio Jlemţa; regie de L.; L.-sche Regel; L. regula; L. szabâlya]. Fiz.: Prin mişcarea unui corp într'un câmp magnetic care nu variază în timp, se induce în acesta o tensiune electromotoare de un astfel de sens, încât câmpul magnetic ar exercita o forfă direct opusă sensului de mişcare, asupra corpului presupus conductor şi parcurs de curentul pe care l'ar stabili în el singură această tensiune electomotoare. 2. Lenz-Joule, legea lui V. Legea lui Joule. s. Lepton [jienTOH; lepton; Lepton; lepton; lepton]. F/z..* Termen comun pentru elementele constitutive uşoare ale materiei (electroni, pozitroni, neutrini). 4. Lepfonic[JienTOHbiH; leptonique; leptonisch; leptonen; leptoni kus]. Fiz.: Calitatea de a se referi la leptoni (electroni, pozitroni, neutrini), de a proveni dela leptoni sau de a corespunde leptonilor. 5. Letcă. Ind. fexf.: Sin. Rodan, Sucală (v.). 6. licuafie **[jiHKBaiţHfl; liquation; Seigerung; liquation; likvâcio], Mefl.: Fenomenul de separare, prin topire selectivă, a compuşilor sau a elementelor chimice (în special a metalelor) cu puncte de topire diferite, dintr'un amestec sau aliaj, impurităfile cu punctele de topire mai înalte rămânând ca masă netopită. 7. Limifa [npe#eji; limite; Grenze; limit; hatâr]. Mat.: Fie y = f(x) o funcfiune în sensul general, adică o corespondenfă între elementele x ale unui spafiu topologic şi elementele y ale altui spafiu topologic. Se spune că f(x) tind® către linia jo când x tinde către xq, dacă,* fiind dată o vecinătate (v.) arbitrară U(y$) a lui yo, poate fi găsită o vecinătate U(xq) a elementului ^oas^el» încât tuturor punctelor din U(xq), cu excepfiunea, poafe, a Iui xq, le corespund puncte din U(yo). Exemplu: Dacă spafiul topologic căruia îi aparfin elementele y e totalitatea numerelor reale, iar vecinătăflie U(yo) ale numărului yo sunt definite ca totalitatea numerelor reale y, cari satisfac inegalitatea \y—Jo[ R-CHIg-CH3. Acidul bromhidric prezintă în anumite cazuri c exceptiune dela această regulă, când olefina are o grupare marginală = CH2. Dacă olefina e pură, adifia se face conform regulii lui Markovnikov. în prezenfa unui peroxid sau prin expunerea olefinei la aer, adifia halogenului se face contra regulii, rapid şi cu randamente mari (efect peroxidic). Efectul peroxidic se observă la acizii etilenici, fiind foarte net în cazul acidului undecenoic. El e mai pufin marcat când dubla legătură e mai aproape de gruparea carboxil. Prezenfa unui antioxidant (hidrochînonă, piro-galo!, difenil-amină, p-amino fenol, etc.) care distruge peroxidul face ca reacfia să se producă normal. Astfel, antioxidant CH8-CH = CH2 + HBr=rnro^-"CH3-CHBr-CH3, 7^-»CH3-CH2CH2Br 10- Marfensiîice, curba transformării ~ [kphbbh MapTCHCHTOBOro npeo6pa30BaHHH; courbe de la fransformation martensitique; martensitische Umwandlungskurve; martensitic fransformation curve; martenzitikusâtvâltozâsi gorbe]. Mefl.: Curbă care reprezintă grafic transformarea martensitică a ofelului la răcire continuă, în funcfiune de temperatură, raportată la un sistem de axe de coordonate, în cari sunt în ordonate confinutul în martensită,iar în abscise,temperaturi!eîn ordine descrescătoare (v. fig.). Vitesa de răcire influenfează fazele transformării martensitice şî deci şi mersul 749 curbei marfensitice. Curbele marfensitice corespunzătoare diferitelor vitese de răcire se intersectează într'un punct — notat cu Mm — care nu depinde de vitesa de răcire. Răcirea lentă 1a temperaturi cuprinse între punctele Ms şi Mm favorizează transformarea martensitică, iar răcirea lentă la temperaturi inferioare punctului Mm o împiedecă (v. S. şi Austenită reziduală). 1. Masă ceramică [KepaMHnecKaH Ma-cca; masse ceramique; keramische Masse; ceramic mass; kerami-kus tomeg]. Ind. stc.: Amestec omogen de materiale naturale, folosit la fabricarea produselor ceramice.!| Curba transformării marten-sitice. t) temperatură; M) confinut în martensita, în %; fj) curba martensitică la o răcire bruscă; /2)curba martensitică la o răcire lentă; M5) şi Mţ) temperatura de început, respectiv de sfârşii a transformării marfensitice; Mm) punctde inter-secfiune a curbelor marfensitice; A) confinut în austenită reziduală la temperaturi inferioare la Mţ , Materialele cari in- ,n 0//°' tră în componenfa linei mase ceramice se împart în materiale plastice, materiale degresante şi materiale fondante. — Materialele plastice sunt materialele cari, împreună cu o cantitate de apă, dau o masă care se poate fasona uşor. Din aceste materiale fac parte caolinurile, argilele, bentonită, etc., cari confin anumite minerale (caolinit haloisit, mont-morillonit, etc.). Materialele degresante sunt materialele cari se adaugă în masa ceramică pentru a micşora con-tracfiunea la uscare şi la ardere, uşurând procesul tehnologic. Unele dintre acestea dispar la ardere, fiind combustibile (rumeguşul de lemn, praful de cărbune, etc.), iar altele (nisipul, argila arsa măcinată, etc.) rămân în produsul final, fiind legate chimic, Materialele fondante sunt materiale cari se adaugă în masele ceramice pentru a coborî punctul de începere a fuziunii masei ceramice, prin obfinere de eutectice. Dintre acestea fac parte: feld-spafii, pegmatitele, steatitul, dolomitul, creta, unii oxizi de fier, etc. Materiile prime se întrebuinfează, sub forma sub care se exploatează, la prepararea masei ceramice pentru produsele de ceramică brută. Pentru produsele de ceramică fină, ele se înnobilează prin spălare, prin flotafie, electroosmoză, etc. 2. Masă de măsură [HcnbiTaTejibHbiH ctoji, H3MepHTejIbHblâ CTOJI; table de mesure; Pruf-schrank; test board; meroszekreny]. Te/c.: Schimbător echipat cu aparataj de verificare, amenajat astfel, încât dela el se pot face legături spre linii şi spre echipamentul din centrala telefonică, pentru a fi verificate. . ~ interurbană [MencijyropoAHbiâ KOMMy-TaTOp; table interurbaine; Fernschrank; toii switch-board; tâvosszekoto szekreny]: Schimbător folosit în primul rând pentru stabilirea legăturilor cari folosesc linii interurbane. 4. Mască [Macna; masque; Maske; mask; maszk]. Cinem.: Conturul neexpus care acopere sau descopere progresiv un cadru al unui film. Se obfine cu ajutorul unor dispozitive accesorii, cu obloane, cari se montează la aparatele de filmat speciale sau în maşina truca. După forma marginii lor, măştile pot fi: drepte, în unghiu, circulare, dinfate, etc. s. Maşină de liniat [jiHHHHneqaTaiomaH Ma-IlIHHa; machine â regler; Liniiermaschine; paper ruling machine; vonalzogep], Arfe gr.: Presă de tipar înalt, de construcfie specială, pentru executarea liniaturii în caiete, în registre şi în formulare asemănătoare. Forma de imprimat se compune dintr'un sistem de rotile, corespunzător cu numărul liniilor cari trebue trasate, confecfionate din alamă dură şi având gravate pe periferie, fie o linie subfire, fie combinafii de mai multe linii. Distanfele dintre linii se stabilesc cu ajutorul unor discuri de spafiere, de diferite grosimi. Pentru liniere se întrebuinfează o cerneală fluidă, preparată dintr'o solufie de coloranfi de anilină în alcool. Cu ajutorul unui fitil, cerneala e transpusă pe un val de cauciuc de pe care o iau rotilele de liniat. După liniere, coaiele sunt purtate pe un drum ocolit, pentru ca între timp cerneala să se usuce. e. Maşină de presat şi suflat sticla [cTeKJiOBbi-AyBaJlbHaH MaiHHHa; machine â presser et souf-fler le verre; Glasprefj- und Blasmaschine; glass pressing and biowing machine; uveg nyomo es fuvo gep]. Ind. st. c.: Maşină folosită la fabricarea obiectelor de sticlă cu gât larg. Fabricarea se face în două etape: preformarea, adică presarea’ unui semifabricat şi fasonarea gâtului obiectului; •formarea, adică fasonarea în forma finală a obiectului, introducând aer comprimat în interiorul acestuia. 7. Maşină de încărcare a cuptorului Siemens-Martin. Mef/.:Sin. încărcător de cuptor Siemens-Martin (v.). 8. Maşină Franke [ManiHHa OpaHKe; machine F.; F.-sche Maschine; F. machine; F. gep]: Mic generator de curent alternativ, care a fost folosit mult pentru efectuarea măsurilor după metoda compensatei, caracterizat prin faptul că are două rotoare în acelaşi câmp magnetic statoric. Dintre acestea, unui poate fi introdus mai mult sau mai pufin în câmpul magnetic, iar celui de al doilea i se pot da pozifii variabile fafă de primul, aşa încât raportul dintre amplitudinile tensiunilor induse şi defazajul celor două tensiuni se pot varia în mod arbitrar. 9. Mafetă. Tehn.: Daltă cu coadă, pentru prelucrarea brută a suprafefei pietrelor de construcfii. 750 1. Matrice de antene [aHTGHHâH CHCTeMa; array of arrays; Array of Arrays; array of arrays; antennamatrix]. Radio: Sisfem de antene la care elementele sunt dispuse în centrele unei refele dreptunghiulare. E un caz particular al unei matrice cubice, care e redusă la un singur plan. Poate fi considerată şi ca şir de antene, la care fiecare element ai şirului e, la rândul său, un şir. Se foloseşte mult în radiodifuziune, spre a obfine caracteristice de emisiune unidirecţionale, plecând dela şiruri cu radiafie transversală. Caracteristica de radiafie a unui matrice se obfine, fie din formula generală valabilă pentru matricele cubice, fie din formula şirurilor» 2. ~ cubică de antene [aHTeHHan CHCTeMa; antenna array; Antenenarray; antenna array; anten-nakobmatrix]: Sistem de antene dispus e regulat în punctele nodale ale unei refele paralelepipedice. Poate fi considerat ca fiind format din suprapunerea a nz plane confinând fiecare câte o matrice cu ny linii — fiecare element fiind un şir de antene cu nx elemente. Considerând distanfa dintre două elemente vecine dx, dy, dt, după direcfia considerată, şi faptul că toate elementele şirului sunt alimentate cu curenfi egali şi că defazajul dintre antene variază progresiv cu distanfa# între două antene vecine fiind &x, respectiv y, &Zt caracteristica de emisiune a matricei e l M 3 sin — cos ©cos cp-fel)! F(Q, qp) = 7(0, 9)n *=f . fdi r, ^ sin rt C — cos 0 cos cp Oi unde s'a scris 1 pentru x, 2 pentru y şi 3 pentru z, 0 fiind unghiul de elevafie, planul xy fiind considerat plan al orizontului, iar cp fiind unghiul azimutal, fafa de planul xz. Matricele de antene pot fi considerate cazuri particulare de matrice cubice de antene. 3. Mecanism director [HanpaBannioiiţHH (Be-AynţHH) MexaHH3M; mecanisme directeur; Direk-tormekanismus; director mecanismus; vezeto gepe-zet, vezermu]. Tehn.: Mecanism al unui sistem automat în circuit deschis, care comandă executarea mişcărilor prescrise, fără a controla realizarea acestora. V. şi sub Sistem director de automatizare. 4. ~ director-regulator [HanpaBJîflfom,HH-peryjiHpyKmjHH MexaHH3M; mecanisme di-recteur-regulateur; Direktor-Regulatormekanismus; director-regulator mecanismus; vezeto-szabâlyzo gepezet]: Mecanism al unui sistem automat în circuit închis, care comandă şi controlează executarea mişcărilor prescrise, putând corecta abaterile sezisate prin control. V. şi sub Sistem director de automatizare. 5. Mega-, meg- [Mera, -Mer; mega, -meg-; Mega; mega; mega]: Prefix care indică o unitate de un milion de ori mai mare decât unitatea la al cărui nume se referă. 6. Megohmmefru ]MeroMMeTep; megohm-metre; Megohmmeter; megger; megohmmeter]. Elf.: Ohmmetru (v.) penfru măsurarea rezistentelor electrice mari, de ordinul megohmului. 7. Meianjor de fontă: Sin. Amestecător de fontă. V. S. Fontă, amestecător de 8. Menghină de câmp: Sin. Menghină portativă, Pionier (v.). 9. ~ paralelă. V. Menghină de banc. 10. ~ portativă: Sin. Menghină de câmp, Pioner (v.). 11. Menfan. Chim. V. sub Terpen. 12. Mercurului, isotopii ~ [H30T0nbi pTyTH; isotopes du mercure; Quecksilberisotope; mar-cury isotopes; higany-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai mercurului: mercurul 196, mercurul 198, mercurul 199, mercurul 200* mercurul 201, mercurul 202, mercurul 204, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 0,15%, 10,1%, 17,0%,23,3%, 13,2%,29,6% şi 6,7% în mercurul natural; un isotop de masă atomică neidentificată, probabil mai mică decât 195, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 0,7 min, obfinut prin bombardarea aurului cu deuteroni; mercurul 197, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 64 de ore, obfinut prin reacfiile nucleare Au197 (d, 2n) Hg197, Au197 (p, n) Hg197, Hg198 (n, 2n) Hg197, Hg196 (n, y) Hg197 (se cunoaşte şi un isomer, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 23 de ore); un isomer al isotopulu? natural mercurul 198, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de cca 0,3 • 10"6 s, obfinut prin desintegrarea cu emisiune de electroni, a aurului 198; un isotop de masă atomică 203 sau 205, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 45,8 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Hg (n, f) şi Hg (d, p) cu un isotop neidentificat al mercurului; mercurul 205, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de injumătăfire de 5,5 min, obfinut prin reacfiile nucleare Hg204 (d, p) Hg205, Hg204 (n, r) Hg205, TI205 (n( p) Hgi05# Pb208 (n, a) Hg205. îs. Mesonic [MesoHHqecKHH; meson:que; me-sonisch, Mesonen (betreffend); mesonic; me-zomkus]. Fiz.: Calitatea de a se referi la mesoni, de a proveni dela mesoni sau de a corespunde mesonilor. 14. Mesotartric, acid Chim.: V. sub Tartric, acid 15. Mefaarsenios, acid ~ [MeTaMbinibHKO-BHCTaH KHCJlOTa; acide metaarsenieux; meta-arsenige Saure; metaarsenious acid; metaarzensav]. Chim.: AsC^H. Acid ai arsenului, ale cărui săruri monometalice, metaarsenifii, se obfin prin eliminarea unei molecule de apă din arsenifii mono-metalici. De exemplu: KH2ASO3—H20->KAs02, metaarsenitul de potasiu. ia. Metabisuifit [MeTa6Hcyjib$HT; metabi-sulfite; Metabisuifit; metabisulphite; metabiszulfit]. Chim.: Sare a unui acid ipotetic, ai cărui derivafi 751 pot fi considerafi că ar proveni prin eliminarea unei molecule de apă din două molecule ale unui sulfif acid, de exemplu din: 2 KHSO3 — — H20->K2$205, metabisulfit de potasiu. —Sin. Ânhidrosulfif, Pirosulfit. 1. Metahoraf [MeTadopaT; metaborate; meta-borsaures Salz; metaborate; metaborât]. Chim.: Sare a unui acid al borului, cu formula MBO2. M fiind un metal monovalent, de exemplu: meta-boratul de sodiu, NaBC>2 • 8 H2O. t. Mefadiazină [MeTa^Ha3HH; hc^ CH metadiazine; Metadiazin; metadia- j || zine; metadiazin]. Chim.: Diazină HC N în care atomii de azot se găsesc ^H^ în pozifia 1-3; de exemplu: 1-3 C diazina. — Sin. Pirimidină. 1-3 diazină s. Metale feroase [^epHbie MeTaJiJîbi; me-taux ferreux; Eisenmetalie; ferrous metals; vas-fenek]. Metl.: Cele trei metale (Fe, Co, Ni) din grupul al optulea al tabloului lui Mendeleiev, cari prezintă proprietăţi fizicochimice asemănătoare; de exemplu: feromagnetism cu transformare reversibilă în paramagnetism sub acfiunea temperaturii (punct Curie), greutate specifică, punct de topire, punct de fierbere, greutate atomică, sistem cristalin. 4. Mefaiografie** [MeTajUîorpa$HH; metallo-graphie; Metallkunde; metallography; metallogrâ-fia]: Ramură a Metalurgiei fizice, care studiază structurile metalelor şi ale aliajelor şi legătura dintre structuri şi proprietăţile acestora. 5. Mefalofehrâcă [MeTaJiJiOTexHHKa; metal lo-iechnique; Metallotechnik; metallotechnics; femfel-dolgozo technika]. Tehn.: Ramură a tehnicei, referitoare la prelucrarea metalelor după elaborare (turnare, laminare în semifabricate, etc,), folosind unelte sau maşini-unelte. — Sin. Metalurgie prelucrătoare. e. Metalurgie fizică” [c|)H3HHecKaH MeTaji-jiyprHH, MeTaJiJiOBejţeHHe; metallurgie physique; physische Metaliurgie; physical metallurgy; fizikai metallurgia, fizikai kohâszattan]: Ramură a Metalurgiei, care studiază compozifia chimică, structura şi proprietăfile metalelor şi ale aliajelor, legătura dintre acestea, cum şi legile de modificare a proprietăţilor sub acfiuni termice, chimice sau mecanice. Scopul Metalurgiei fizice e de a găsi compozita chimică corespunzătoare şi cel mai favorabil mod de obfinere şi de prelucrare a unui aliaj cu anumite proprietăfi. Pentru aceasta, prezintă mare importanfă studiul procedeelor de modificare a structurii metalelor şi aliajelor, şi stabilirea dependentei proprietăţilor lor, de structură şi de compozifia chimică. Metalurgia fizică cuprinde o parte generaia, teoretică, şi o parte specială, aplicată. Metalurgia fizică generală studiază natura metalelor şi a aliajelor, diagramele de echilibru şi transformările în stare solidă; ea stabileşte legile generale ale structurii şi ale transformărilor lor; Indică metodele de cercetare. Metalurgia fizică specială studiază compozifia chimică, structura, proprietăfile şi transformările aliajelor tehnice din diferite sisteme de aliaje,» după destinafia aliajului (aliaje rezistente la uzură* aliaje refractare, inoxidabile, dure, magnetice, etc.); dă clasificarea aliajelor (ofeluri, fonte, bronzuri, alame, etc.); stabileşte procedeele de cea mai bună objinere a structurii şi a proprietăfilor fiecărui aliaj în parte, indicând influenfă pe care o au asupra aliajului diferitele tipuri de tratament şi de prelucrare, cum şi condifiunile de exploatare. Metalurgia fizică foloseşte ca metode de cercetare, atât metode generale: analiza termică, analiza macroscopică şi microscopică, etc. — cât şi metode speciale: analiza roentgenostruc-turală (pentru cercetarea structurii atomice a cristalelor), analiza electronografica, bazată pe difrac-fiunea electronilor (pentru cercetarea straturilor subfiri), analiza electronomicroscopică (pentru studiul structurii de ansamblu), analiza fazelor (prin izolarea chimică a fazelor, penfru studiul incluziunilor nemetalice şi al naturii fazelor cari apar la tratamente Te termice), folosirea isotopilor radioactivi (pentru studiul modificărilor structurale, al difuziunii, segregafiei, uzurii defactelor interioare, etc.), analiza oscilografică şi microfoto-grafică (penfru studiul transformărilor rapide), studiul proprietăfilor aliajelor în condifiuni neobişnuite, la temperaturi foarte înalte sau foarte joase, în medii chimice diferite, in vid, etc. (pentru cercetări în domeniile motoarelor cu reacfiune, ale energiei atomice, etc.). 7. Mefamerie [MeTaMepHH; metamerie, Metamerie; metamery; metameria]. Chim.: Isomerie care consistă în faptul că atomii intră în moleculele de aceeaşi formulă chimică brută, grupafi în radicali rdiferifi. Dietileterul (C2H5—Q — C2H5), de exemplu, emetamerul metil-propil-eterului (CH3 —O —C3H7), ambii având formula bruta C^qO. s. Metamolibdaf [MeTaMOJinâ/ţaT; metamolyb-date; Metamolybdat; metamolybdate; metamolib-dât]. Chim.: Sare a acidului metamolibdic H2M0O4; de exemplu: metamolibdatul de potasiu: K2M0O4. 9. Meîanal. Chim.: Sin. Formaldehidă (v.). 10. Metaperiodat [MeTanepHOAaT; metaperio-date; Meteperiodat; metaperiodate; metaperiodat]. Chim.: Sare a acidului periodic, HIO^ de exemplu: metaperiodatul de potasiu, KIO4. — Sin. Periodat. 11. Metilbutadien. Chim.: Sin. Isopren (v.). 12. Metilcoianfren [MeTHJiKOJiaHTpeH; methyl-colantran; Meihyikolantran; methylcolantran; metil- H2C------CH2 H | I WC? XC/ %c/ %Z—CHS I II I I C C C CH Hn care F e numărul de finefă al maşinii de tricotat, d e unitatea de lungime din fontură pe care se numără păsurile de ac, iar D e pasul de ac (distanfa dintre axele a două ace vecine). Unitatea de lungime d din fontură, pe care se numără diviziunile de ac, depinde de tipul maşinii de tricotat, constituind astfel diferite sisteme de numerotare. 9. Nusself, criteriul ~ [KpHTepmt Hyc-cejibTa; criterium de N.; N. -sches Kriterium; N. 's criterium; N. kriterium]. V. sub Similitudine fizică, similitudinea în Mecanică şi în Termoci-netica fluidelor. o .1. Omopolar [rOMOiiOJiHpHbiH;tension homo-polaire; Restspannung; residual voltage; maradek-fesziilfseg], EL: 1. Calitatea unei maşini electrice de a avea de-a-lungul periferiei întrefierului poli magnetici succesivi de aceeaşi polaritate. — 2. Calitatea unuia dintre sistemele componente simetrice ale unui sistem nesimetric de m mărimi cari depind sinusoidal de timp, de a fi compus din m mărimi armonice simfazice, având amplitudini egale cu media aritmetică a amplitudinilor mărimilor nesimetrice inifiale, date. V. sub Sistem electric polifazat desechilibrat. 2. Ondulanţă [BOJiHHCTOCTb; coefficient d'on-dulation; Welligkeit; ripple; hullâmossâg], Radio: Raportul dintre valoarea efectivă a componentei alternative a unei tensiuni unidirecfionale şi valoarea medie a acestei tensiuni pe un număr întreg de perioade. Se exprimă, de obiceiu, în procente. s. Operaţiuni în farmacie [(jpapMau.eBTHqec-KH6 padOTbi; operations pharmaceutiques; phar-mazeutische Arbeitsvorgânge, Apothekerarbeit, Arzeneiherstellungsvorgănge; pharmaceutical operations, drug chemistry; gyogyszertâri muveletek]. Farm., Ind, chim.: Operafiuni efectuate pentru transformarea drogurilor în medicamente. După importanta lor, se deosebesc: operafiuni preliminare, operafiuni principale şi operafiuni accesorii. Operafiunile preliminare (cântărirea, determinarea volumului, inciziunea, pulverizarea, divizarea, con-casarea, trierea, agitarea, etc.) se execută pentru a avea drogul sub forma cea mai potrivită operafiunilor ulterioare. Operafiunile principale (macerare, extracfie, decocfie, emulsionare, dializare, saponificare, fermentare, torefiere, etc.) sunt cele cari duc la obfinerea medicamentului. Operafiunile accesorii (filtrarea, decantarea, sitarea, diluarea, divizarea, ambalarea, etc.) completează operafiunile anterioare şi contribue Ia prezentarea preparatului sau la îmbunătăfirea calităfii lui. — După natura modificărilor pe cari le sufere drogul, operafiunile farmaceutice se împart cum urmează: operaţiuni mecanice, privind numai forma drogului, fără a modifica starea fizică sau constitufia Iui chimică (de ex. trierea, filtrarea, pulverizarea, pulparea, concasarea, divizarea, emulsionarea, decantarea, centrifugarea, presarea, esorarea, etc.); operafiuni fizice, cari schimbă, penfru o durată mai mare sau mai mică, numai starea fizică a drogului, fără a modifica constitufia lui chimică (de ex. fuziunea, sublimarea, cristalizarea, desicarea,evaporarea, dializa,disolvarea,distilarea, macerarea, infuziunea, decocfia, extracfia, etc.); operafiuni chimice, cari modifică însăşi constitufia drogului şi, uneori, proprietăfile lui inifiale (de ex. saponificarea, fermentarea, oxidarea, reduce-rea, esterificarea, carbonizarea, etc.). Sterilizarea e o operafiune farmaceutică mixtă, deoarece tehnologia ei cuprinde, în acelaşi timp, operafiuni mecanice, fizice şi chimice. — Cu aceste operafiuni farmaceutice se obfin formele farmaceutice (v.) folosite în terapeutică (fineturi, pulberi, fiole cu medicamente injectabile, etc.). 4. Osmiului, isotopii ~ [H30T0iibi ocmhh; isotopes de l'osmium; Osmiumisotope; osmium isotopes; oszmium-izotopok]. F/z.: Se cunosc următorii isotopi ai osmiului: osmiul 184, osmiul 186, osmiul 187, osmiul 188, osmiul 189, osmiul 190 şi osmiul 192, cari se găsesc, respectiv, în proporţia de 0,018%, 1,59%, 1,64%, 13,3%, 16,1%, 26,4% şi 41,0% în osmiul natural; osmiul 185, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 97 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Os184 (n, y) Os185, Re185 (d,2n) Os185; osmiul 191, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 15 zile, obfinut prin reacfia nucleară Os190 (n, y) Os191; osmiul 193, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 32 de ore, obfinut prin reacfiile nucleare Os192 (n, y) Os193, Os192 (d, p) Os193, Ir193 (d, 2p) Os193. 5. Ofel rapid [6biCTpopejKymaH CTaJib; acier rapide; Schnellarbeitsstahl; high speed steel; gyors-acel]. Metl.: Ofel de scule aliat, cu crom, cu wolfram, vanadiu, molibden şi uneori cu cobalt, rezistent la uzură şi Ia temperaturi înalte, folosit la aşchierea cu vitese mari. După compozifia chimică, se deosebesc oteluri rapide normal aliate, cu compozifia: 0,7-'0,8% carbon,3,8"’4,6% crom, 17-—19% wolfram, 1 ■ ■ -1,4% vanadiu, restul fier, — şf ofelurî rapide slab aliate, cu compozifia 0,8~-1 % carbon, 4*"9% crom, 3,5*--10% wolfram, 1,1 *■•2,6% vanadiu şi restul fier. Confinutul în carbon determină valori foarte mari de duritate după călire şi revenire, şi măreşte cantitatea de carburi rezistente la temperaturi înalte şi la uzură. Wolframul ridică temperatura la care duritatea ofelului începe să se micşoreze, însă micşorează călibilitatea ofelului, fiindcă leagă carbonul, Cromul compensează micşorarea călibilităfii, măreşte duritatea şi rezilienfa martensifei, rezistenfă Ia uzură şi la temperaturi înalte, şi micşorează capacitatea de oxidare. Vanadiul, formând carburi foarte stabile, măreşte mult rezistenfă la temperaturi înalte; el poate înlocui wolframul, în proporfie de i % vanadiu pentru 4% wolfram. Molibdenul poate înlocui de asemenea wolframul, în proporfia de 1 % molibden pentru 2% wolfram. Cobaltul îmbunătăfeşte capacitatea de aşchiere a ofelului rapid. Elaborarea ofelului rapid se face în cuptoare electrice bazice mici, cu arc voltaic sau cu curent 16 3 de înaltă frecvenfă. Turnarea se face tn lingouri de dimensiuni mici. Prelucrarea mecanică se realizează prin următoarele operafiuni: încălzirea lentă (simultană cu încălzirea cuptorului) a iingourilor (conductibilitatea termică a ofelului rapid fiind jumătate din cea a fierului) până la 1150**• 1200°; forjarea lor penfru distrugerea refelei de ledeburită şi pentru fărâmifarea carburilor eutectice, în scopul măririi plasticităfii; laminarea în bare a Iingourilor; recoa-cerea barelor la 850---8600, timp de 4—8 ore. Ofelul turnat prezintă în structură cristale de austenită saturate cu carburi complexe (cu elemente de aliere) şi înconjurate de cristale de ledeburită (în compozifia căreia intră şi carburi complexe), care apare — Ia acest confinut mic în carbon — din cauza deplasării spre stânga a punctului E, de saturare a austenitei în carbon. La răcire normală, se obfin — după turnare — produsele de descompunere: amestec eutectoidic (de tip sorbitic) de perlită şi carburi complexe (cu elemente de aliere), şi carburi eutectice. Ofelul rapid recopt are o structură perlitico-sorbitică (cu carburi fin divizate, rotunjite, repartizate uniform); elementele de aliere, fie că se disolvă în ferită, fie că trec în carburi complexe. Tratamentul termic al ofelului rapid se face pentru călire şi revenire. Călirea se realizează, fie prin încălzire lentă la 750*-’800°, şi apoi încălzire rapidă până ia Î200'-’1300° (efectuate în băi de sare sau în cuptoare electrice) urmată de răcire în uleiu, fie prin autocălire. Temperatura înaltă de încălzire provoacă disolvarea carburilor în austenită şi deci obfinerea, Ia răcire, a unei mar-tensite saturate cu elemente de aliere, dar şi a unei mari cantităfi de austenită reziduală. Pentru asigurarea unei bune capacităţi de aşchiere, sunt necesare reveniri repetate, la 550---6000, când întreaga austenită reziduală se transformă în mar-tensită, în timp ce din martensita obfinută la călire se separă carburi. Deci ofelul revenit prezintă în structură aglomerafii de carburi, cari îi măresc rezistenfa la uzură, şi ace fine de martensita, cari îi dau duritate mare (63 "65 Rc), cum şi conductibilitate termică mare. Ofelul rapid e folosit pentru confecţionarea sculelor aşchie-toare: tarozi, freze, burghie, alezoare, cufite, etc. i. Oxidarea industrială a parafinei [npoMbim-JieHHOe OKHCJieHHe napa$HHa; oxydation in-dustrielle de la paraffine; industrielle Paraffinoxy-dierung; industrial paraffin oxidation; a paraffin ipari oxidâcioja]. Ind. chim. sp.: Procesul industrial de transformare a parafinei într'un amestec de produse oxigenate, cu ajutorul aerului, în prezenfa unor catalizatori (stearatul de zinc, stearatul de mangan, naftenatul de mangan, permanganatul de potasiu, etc.). La oxidarea în fază lichidă, cu aer, a parafinelor superioare (cu formula generală CwH2m_|_2' 'n care n e cuprins între 20 şi 35) se formează, ca produşi principali ai reacfiei, acizi graşi cu formula generală CnH2w02/ în care n are valori cuprinse între 1 şi 28. Importanţă industrială din ce în ce mai mare prezintă fracţiunea de acizi pentru care n are valori cuprinse între 10 şî 20, deoafece aceştia înlocuesc grăsimile animale şî vegetale c6~ mestibile, atât la fabricarea săpunului şi a detergenţilor, cât şi la fabricarea unor grăsimi sintetice. Afară de acizi graşi se formează oxiacizi şi ceto-acizi, esteri, lactone, cum şi unele substanţe nesaponificabile: alcooli superiori, cetone superioare şi parafină neoxidată. Procentul de produşi secundari creşte cu gradul de transformare; de aceea se preferă să se lucreze cu transformări în jurul a 50%. Amestecul brut obţinut are, după condifiunile de lucru, un indice de aciditate între 60 şi 100 mg KOH/g şi unul de saponificare între 100 şi 200 mg KOH/g. Condifiunile de lucru variază între limite largi. în general, se lucrează la presiunea ordinară, dar se cunosc şi procedee în cari se poate lucra la presiuni până la 20 at, cu aer sau cu oxigen, la temperaturi cuprinse între 100 şi 250° (mai des între 100 şi 130°); timpul de oxidare oscilează între 15 şi 30 de ore, putând fi scurtat prin ridicarea presiunii de lucru. După cercetări cinetice recente, în reacţia de oxidare a hidrocarburilor parafinice, în fază lichidă, pentru domeniul 100---1300, — calitatea produsului final de oxidare depinde de calitatea produsului inifial supus oxidării; randamentul în acizii produsului final de oxidare depinde de timpul şi de temperatura de lucru; vitesa de reacfie depinde de temperatura de reacfie; raportul dintre vitesele de reacfie Vioo°: ^135° e 1.'2,9:4,4; reportul dintre vitesa de oxidare a hidrocarburilor parafinice şi vitesa de oxidare a acizilor formafi e ~ 1:2,7:5. Reacţiei de oxidare a hidrocarburilor parafinice superioare, în fază lichidă, i se atribue un mecanism de reacţii înlănţuite, la cari participă radicali liberi, formaţi prin descompunerea hidroperoxizilor rezultaţi în prima fază, în cercetări mai vechi se admite că la oxidarea hidrocarburilor parafinice cu aer se formează, ca produşi principali ai reac-ţiei, acizi graşi având în medie aproximativ jumătate din numărul de atomi de carbon ai parafinei inifiale. Rezultă că, la oxidarea în fază lichidă, atacul moleculei de hidrocarbură se face în mare parte către mijlocul catenei. în acelaşi timp, se constată însă că se formează fracfiuni mai mici de acizi infe'riori, de apă de reacţie, cum şi unele produse secundare, cum sunt: oxiacizi, lactone, esteri, cetone, etc-, prin oxidarea degradativă înaintată a materialului oxidat. în acest caz se admite că oxidarea se produce întâi prin adifia oxigenului ' la moleculele hidrocarburilor, cu formarea peroxizilor în concentrafie de «1:105. Reacfia continuă printr'un lanf de reacfii, la care participă radicali liberi rezultafi prin descompunerea peroxizilor, cari trec în aldehide, alcooli, etc. şi cari, în urma oxidării ulterioare, se transformă în acizi graşi. Cercetări recente au condus la concluzia că degradarea oxidativă a hidrocarburilor parafinice se produce după o distribufie statistică în lungul catenei; din hidrocarburi normale, de exemplu cu 18 sau cu 17 atomi de carbon, se formează 764 întâi acizi normali cu 18 sau cu 17 atomi de carbon, însemnând că atacul oxigenului se produce chiar la capătul lanfuiui; acizii graşi obfinufi sunt oxidafi mai departe în acizi inferiori, prin atacul grupării metilenice din pozifia p. Prin aceasta se formează mai ales acizi p-cetonici şi derivafii lor. Spectrul acizilor graşi formafi arată că sunt de aceeaşi lungime ca şi hidrocarburile inifiale, fiind con-struifi nesimetric. Se formează parfial la oxidare, parfial Ia scindarea alcalină a produsului brut oxidat, când se scindează acizii cetonici primari şi produsele lor derivate, pierzându-se din moleculă 1“*2 atomi de carbon. Aceasta e explicafia aparifiei unei cifre de esterificare în oxidatele de parafină. Degradarea oxidativă a hidrocarburilor parafinice, formarea acizilor graşi şi degradarea mai departe a acizilor graşi, cu formarea produselor secundare, se produce la pufin timp după începerea reacfiei cu o suficientă constanfă a vitesei. Pe baza acestor concluzii se admite următorul mecanism de reacfie, reprezentat prin două reacfii principale posibile şi prin patru reacfii secundare: Reacfia principală 1: H R • (CH2y- CH3+Io ~6I -> R • (CH2)2 • CH - H20 -> f .......I 0 1 o H Hidroperoxid-J -* h2o+R- (CH2)2 • (CH2)2-COOH Aldehidă 1 Acid cu acelaşi nu- măr de C în moleculă ca şihidrocar-bura Reacfia principală 2: R-CH2*CH2-CH3+ IO—O: ->R*CH-CH2-CH3- H20-> f "”"i I 0 1 O H Hidroperoxid 3 Oxidare ^ -> -h2o+r-co-ch2-ch3-------------->£C-GCH3~> Cetonă 3 H I o o I o H -»r-cho+ch3-cooh I Oxidare R-COOH Acid cu doi afomi de carbon mai puţin în moleculă Mecanismul propus e dedus din cercetări făcute pe hidrocarburi individuale cu 15--30 de atomi de carbon în moleculă. Oxigenul atacă în principal poziţia 1 (la gruparea metil), şi poziţia 3 (la gruparea metilen), atacul pozifiei 2 fiind imposibil. Pozifiile 4 şi 5 sunt atacate în cantităfi mici şi cu o anumită probabilitate; s'a constatat că oxigenul nu mai poate ataca celelalte pozifii. Hidroperoxizii primari formafi se descompun în aldehide cu acelaşi număr de atomi de carbon ca şi hidrocarbura, sau în p-cetone, cari sunt oxidate mai departe în acizi. Aceştia sunt oxidafi, apoi, repede, printr'un sistem de reacfii de ramificare, formându-se ca produs principal acizii cetonici (de aici existenfa cifrei de esterificare în acizii brufi) şi produse de degradare, ca: CH3—COOH, HCOOH, CO, C02, H20, etc. Parafina întrebuinfată (parafina din fifeiu, din cărbune, gatsch-ul dela instalafia Fischer-Tropsch, cu p. f. 320-*450° la 760 mmHg) e constituită în principal din amestecuri naturale sau sintetice, de hidrocarburi parafinice normale şi isoparafinice, cum şi din cantităfi mici de cicloparafine (în anumite cazuri). E necesar ca aceste materiale să nu confină hidrocarburi aromatice, cari, prin oxidare, dau răşini ce împiedecă desvoltarea reacfiei. De asemenea, e necesar să se ndepărteze urmele de fenoli (din parafinele din cărbune) şi compuşii cu sulf, deoarece otrăvesc catalizatorii. Se recomandă, în general, o parafină cu densitate cât mai mică şi cu punctul de topire cât mai înalt, deşi s'au întrebuinfat cu succes şi parafine cu puncte de topire joase şi, foarte recent, parafine lichide sintetice cu 10*"20 de atomi de carbon, cari au dat bune randamente în acizi cu C1o*-C2o- Oxidarea se realizează în instalafii echipate cu coloane metalice antiacide (de ofel inoxidabil, aluminiu de 99,9%), pe la fundul cărora barbo-tează aerul fin divizat prin plăci poroase de ceramică sau prin ajutaje speciale. Reacfia fiind puternic exotermă, coloanele de oxidare sunt echipate cu serpentine de răcire. Oxidarea e întreruptă când aproximativ o treime din parafină a fost transformată în acizi, ceea ce se cunoaşte după valoarea indicelui de aciditate şi a celui de saponificare. Separarea acizilor formafi din masa de produse oxidate se face relativ greu. Sunt folosite în acest scop mai multe procedee. în instalafiile mari, unul dintre procedeele folosite cel mai mult e următorul: se extrag întâi cu apă caldă acizii inferiori (acidul formic, cel acetic, cel propionic), apoi se sapo-nifică în autoclave cu mers continuu produsul brut, oxidat, cu alcalii, sub presiune, la 150°. Se separă o fracfiune de material nesaponificabil, — fracfiunea superioară care se reciclează, — rămânând în stratul inferior o solufie apoasă de săpunuri. Aceasta mai confine material nesaponificabil (~20%), dar prin încălzirea ei la 300"-350° şi la 80---120 at într'un cuptor tubular, urmată de detentă la ieşirea din cuptor, se produce evaporarea nesaponificabilului şi rămâne o masă de săpun topit, care mai confine între 1 şi 3% material neantrenabil. Prin disolvarea din nou în apă şi prin acidu-larea acestei solufii cu acid sulfuric sau clorhidric, 765 se obfin acizii brufi, cari sunt apoi distilaţi cu abur în vid (3 mm Hg), separându-se următoarele patru fracfiuni: — acizii cu 4--9 atomi de carbon (7-"15% din acizii brufi), cari sunt întrebuinfafi ca agenfi de înmuiere, înlocuitori pentru oleină, şi ca agenfi de spumare» în extinctoare; acizi cu 10--20 de atomi de carbon (40-**50% din acizii brufi), cari sunt întrebuinfafi la fabricarea săpunului sau a grăsimilor sintetice; acizi cu 20*-*25 de atomi de carbon (2***5% din acizii brufi), cari sunt întrebuinfafi la unsori şi la săpunuri speciale; acizi cu peste 25 atomi de carbon (5"*20% din acizii brufi), cari sunt întrebuinfafi la fabricarea unsorilor consistente. Acizii inferiori (1—4 atomi de carbon) sunt re-cuperafi din apele de spălare şi de condensare, şi sunt foîosifi în industria tăbăcăriei. 1. Oxigaz [0KCHra3; oxygaz; Oxygas; oxigas; oxigâz]: Gaz combustibil artificial, obfinut prin interacţiunea concomitentă dintre carbon, de o parte — şi un amestec de oxigen şi vapori de apă, de altă parte —, după reacfiile: 2C 4* O2 = 2CO + 58 860 kcal (reacfie exotermică), C + H20 = C0-f H2—-28 380 kcal (reacfie en-dotermică). Pentru echilibrarea — din punctul de vedere termic — a celor două reacfii, e necesar ca la fiecare kilogram care intră în reacfie cu oxigenul, să intre în reacţie cu vaporii de apă 1,035 kg carbon. Puterea calorifică inferioară (teoretică) e de 2870 kcal/Nm3. Producfia teoretică de oxigaz pentru 1 kg carbon e de 2,82 Nm3/kg, iar randamentul teoretic al gazeificării e de 100% Oxigazul se obfine în gazogene, prin insu-flarea — peste cărbune incandescent — a unui amestec de oxigen şi vapori de apă, în absenfa aerului. Fafă de majoritatea gazelor obfinute în gazogene, oxigazul prezintă avantajul unei puteri calorifice mai mari şi a lipsei balastului de azot. Gazeificarea combustibililor solizi prin insu-flarea de oxigen şi vapori de apă e un procedeu nou, care a început să intre în practica industrială în urma desvoltării producfiei de oxigen. 2. Oxigaz, tăiere ~ [0KCHra30Baflpe3Ka; pro-cede de coupage â l'oxygaz; Oxygas-Schneide-verfahren; oxigas cutting method; oxigâz-vâgâs], Mefl.: Procedeu de tăiere a metalelor în vână de oxigen, cu încălzire prealabilă cu o flacără de gaz. V. şi sub Tăiere 2. *• Oxigenului, isotopii ~ [H30Tonbi khcjio-po#a; isotopes de l'oxygene; Sauerstoffisotope; oxygen isotopes; oxigen-izotopok]. F/z.; Se cunosc următorii isotopi ai oxigenului: oxigenul 14, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 76,5 s, obfinut prin reacfia nucleară N14 (p, n) O14; oxigenul 15, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 126 s, obfinut prin reacfiile nucleare C12 (a, n) O15, N14 (d, n) O15, N14 (p, T) O15, O16 (ţ, n) O15, O16 (n, 2n) O15; oxigenul 16, oxigenul 17 şi oxigenul 18, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 99,757%, 0,039 % şi 0,204% în oxigenul natural; oxigenul 19, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 29,4 s, obfinut prin reacfiile nucleare O18 (n, y) O19, F19 (n, p) O19. 4 Oză [caxapHA* 03a; ose; Ose; ose; sza-charid]. Chim: Glucid (v.) constituit din za-haruri reducătoare, nehidrolizabile. Din punctul de vedere al funcfiunii lor chimice, ozele se împart în aldoze (alcool-aldehide) şi cetoze (alcool-cetone). Ele sunt produse de oxidare ale polialcoolilor, în cari o grupare alcool primar e transformată în funcfiune aldehidă (în cazul aldo-zelor), iar o grupare alcool secundar e transformată în funcfiune cetonică (în cazul cetozelor). După numărul atomilor de carbon din moleculă, ozele pot fi: dioze (C2H4O2), trioze (03^03), tetroze (C^OgH^), pentoze (C5H10O5), hexoze (QH12O6), etc. în natură se găsesc numai oze cu cinci sau cu şase atomi de carbon în moleculă; sintetic, s'a reuşit să se prepare oze cu doi, trei şi patru atomi de carbon, cum şi cu şapte şi zece atomi de carbon.— Cea mai simplă oză e gli-coaldehida (glicoloza), cu doi atomi de carbon în moleculă: CH2OH Ozele sunt uşor solubile în apă, datorită numeroaselor grupări oxidrilice; sunt greu solubile în alcool, insolubile în eter, în cloroform; sunt cris-talizabile; au gust dulce; au putere rotatorie, determinată de prezenfa în moleculă a unuia sau a mai multor atomi de carbon asimetric.— Prin reducere, se obfin alcooli corespunzători (tetrite, pentite, hexite, etc.). După intensitatea acfiunii de oxidare, cum şi după calitatea ozei (aldoză sau cetoză), se obfin produse diferite, de exemplu: aldozele, prin oxidare slabă, se transformă în oxiacizii monobazici corespunzători, cu acelaşi număr de atomi de carbon; prin oxidare puternică se transformă în oxiacizii bibazici, corespunzători; etc. Alcalii puternici scindează molecula ozelor; de exemplu, glucoza (cu şase atomi de carbon) e transformată în acid lactic, (cu trei atomi de carbon); alcalii slabi, la rece, produc o transformare sterică, o isomerizare la carbonul vecin grupării carbonilice — Acizii puternici transformă pentozele în furfural; hexozele, în oxi-metilfurfural şi, apoi, în acid levulic; cu acizii minerali, ozele formează esteri; de exemplu, cu acidul fosforic, etc. — Sub acfiunea hidrazinei, ozele dau hidrazone şi ozazone, compuşi foîosifi pentru identificarea şi diferenţierea zaharurilor. Datorită prezenfei, în molecula lor, a grupărilor aldehidice sau cetonice, ozele au proprietăfi reducătoare cari sunt folosite pentru identificarea lor în laborator, cu licoare Fehling, solufie Nylander, solufie de azotat de argint amoniacal. Ozele au proprietatea caracteristică de a fermenta sub acfiunea unor enzime specifice, formându-se, ca produse finale, bioxid de carbon şi alcool.— în natură, se produc în celulele plantelor verzi, din 766 bioxid de carbon şi apă, prin procesul de fotosinteză sub acfiunea radiafiei solare.— Sin Monozaharidă. ,1. Ozidă [03H%; oside; Osid; oside; ozidek]. Chim,; Glucid constituit din zaharuri hidro-lizabile, sub acfiunea acizilor sau a enzimelor. Ozidele formează al doilea mare grup din clasa glucidelor, şi se împart în holozide şi heterozide. Holozidele se împart, după numărul monoza-haridelor din moleculă, în oligozaharide şi în polizaharide.— Oligozaharidele cuprind zaharurile formate din 2**-5 oze; legătura între acestea se face prin hidroxidul glicozidic sau prin hidroxilul semi-acetalic, prin eliminarea unei molecule de apă între oxidrilul semiacetalical unui carbon din una dintre oze; şi oxidrilul^semlacetalic sau alcoolic al altei oze. Ozele din molecula oligozaharidelor pot avea ciclul pira-nozic sau ciclul furanozic, a sau £. Dizaharidele mai importante sunt: zaharoza (v.); maltoza (v.), formată din două molecule de glucoză, legate monocarbonilic; lactoza (v.); celobioza (v.); gen-fiobioza (v.); melibioza (glucoză + 6-a-gaIac-tozid); trehaloza, obfinută din drojdie, care e un glucozo-a-glucozid, cu legătura 1,1.— Triza-haridele mai importante sunt: genfianoza (v.); rafinoza (v.). Polizaharidele (v.), cu macromole-cule, fac parte din clasa polimerilor înalfi, dove-dindu-se, prin metode chimice şi enzimatice, că „unitatea structurală" cea mai mică din molecula lor nu e oza, ci dizaharidul. — Polizaharidele sunf componente de mare importanfă biologică, folosind organismelor animale şi vegetale, ca material plastic, ca subsfantă de susfinere (cu rolul de a conferi rezistentă mecanica, cum e celuloza), sau ca substanfă de rezervă. Polizaharidele mai importante sunt: amidonul (v.), care formează cea mai importantă rezervă glucidică din plante şi sursa principală de zaharuri, pentru om şi pentru animale; glicogenul (v.); celuloza (v,), care e substanfa de susfinere a ţesuturilor vegetale; inulina (v.); galactanele (din agar-agar); arabanele (din guma arabică, materiile pectice, etc.); xilanele (din materiile pectice); chitina (v.), singurul polizaharid superior având azot în mole-culă, etc. Imunopolizaharidele sunt polizaharide extrase din celula bacteriană, fiind specifice fiecărei specii bacteriene şi fiecărui tip bacterian. Aminozaharurile sunt zaharuri cari confin grupări aminice; mai importante sunt: chitozamina şi condrozamina, care intră în compozifia chitinei.— Heterozidele (glicozidele) sunt formate dintr'o componentă glucidică şi una neglucidică (aglicon), legate prin oxidrilul glicozidic dela carbonul legat glicozidic; pot exista sub forma isomerilor a şi 0. Nu au proprietăfi reducătoare; nu dau oza-zone, gruparea carboniiică fiind blocată. Heterozidele se clasifică, după natura agliconului, în heterozide alifatice, heterozide aropnatice — şi heterozide heterociclice. în natură se găsesc numeroase heterozide (glicozide), cu întrebuinţări terapeutice şi industriale, de exemplu: arbutina, florizina, saligenina, adonina, strofantina, amig-dalina, etc, p 1. Padding [8bipâBHHBatoiu,titt KOHAQHcaTop; padding; Padding; padding; padding]. Radio: Condensator ajustabil, folosit în circuitele cu frecvenfă de rezonanfă variabilă, legat în serie cu inductivitatea şi grupul condensator ajustabil. Se foloseşte în circuitele superheterodinelor, pentru a realiza justa lor aliniere. La superheterodine e necesar ca, penfru toate acordurile posibile, diferenfa dintre frecvenfa de rezonanfă a circuitului de radiofrecvenfă (care e egală cu frecvenfa de acord) — şi frecvenfa oscilatorului local, să fie aproximativ egală cu frecvenfa de acord a circuitelor amplificatorului de frecvenfă intermediară. Aceasta se realizează cu o precizie satisfăcătoare folosind în circuitul oscilatorului şi la cel al înaltei frecvenfe două condensatoare variabile identice, montate pe acelaşi ax, şi alegând inegale inductivităfile celor două circuite (bobina oscilatorului cu o inductivitate mai mică decât inductivitatea circuitului de radiofrecvenfă); afară de aceasta, se folosesc două condensatoare auxiliare, ajustabile: trimmerul şi paddingul, primul legat în paralel, iar al doilea în serie cu circuitul oscilatorului, spre a obfine două grade de libertate în plus. Capacităţile trimmerului şi ale paddin-gului se ajustează astfel, încât diferenfa dintre cele două frecvenfe să coincidă cu frecvenfa Intermediară pentru trei pozifii ale condensatoarelor variabile, deci penfru trei frecvenfe de acord; două dintre ele se aleg la marginile şi a treia la mijlocul gamei de acord. 2. Paladiului, isotopii ~ [H30T0nbi najmaAHH; isotopes du palladium; Palladiumisotope; palla-dium isotopes; paladium-izotopok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai paladiului: paladiul 100, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 4 zile, obţinut prin reacfia nucleară Rh103 (d, 5n) Pd100; paladiul 101, care se desintegrează atât prin captură K (în proporfia de 90%), cât şi cu emisiune de pozitroni (în proporfia de 10%), cu timpul de înjumătăfire de 9 ore, obfinut prin reacfia nucleară Rb103 (d, 4n) Pd101; paladiul 102, care se găseşte în proporfia de 0,8% în paladiul natural; paladiul 103, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăţire de 17 zile, obţinut prin reacfiile nucleare Rb103 (d, 2n) Pd103, Rh103 (p, n) Pd103, Pd102 (n, ţ) Pd103; paladiul 104, paladiul 105, paladiul 106 şi paladiul 108, cari se găsesc, respectiv, în proporţiile de 9,3%, 22,6%, 27,2%, 26,8% în paladiul natural; paladiul 109, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătă}ire de 13 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Pd110 (y, n) Pd109, Pd108 (df p) Pd109, Pd108 (d, p) Pd109, Pd108 (n, ?) Pdi09, Ag109 (n* P) Pdio9, Ag1» (d, 2p) Pd1*», Ag109, (t, He3) Pd109, cum şi prin bombardarea uraniului şi a plutoniului cu neutroni; paladiul 110, care se găseşte în proporfia de 13,5% în paladiul natural; paladiul 111, care se desin-tegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţise de 26 min, obfinut prin re= acfiile nucleare Pd110 (d, p) Pd111, cum şi prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni; paladiul 112, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 21 ore, obfinut prin bombardarea uraniului, a toriului sau a plutoniului cu neutroni, sau a toriului cu particule a. s. Pantă de conversiune [KpyTH3Ha npeo-6pa30BaHHfl; pente de conversion; Konversions-neigung; conversion slope; konverzios lejto]. Radio: Raportul dintre componenta de frecvenfă intermediară fi a curentului de placă, pentru rezistenfă de sarcină nulă, şi tensiunea de frecventa fs a semnalului aplicat grilei de comandă a unui tub schimbător de frecvenfă. Se exprima, de obiceiu, ca şi panta obişnuită, în mA/V. 4. Pantă, tub cu ~ variabilă [jiaMna c nepe-M6HH0H KpyTH3H0H; tube â pente variable; Rdhre mit verănderlichem Gefălle; tube with variable fall; vâltakozolejtos cso]^ Radio: Tub electronic (în mod obişnuit pentodă) a cărui pantă a caracteristice? curentului anodic în func= fiune de tensiunea de grilă variază lent şl pro-gresiv, ca urmare a folosirii unei grile în formă de elice cu pas variabil (v. sub Tub electronic). Factorul de amplificare al unui astfel de tub poate fi variat între limite îndepărtate, prin modificarea tensiunii medii, aplicată grilei.Se foloseşte în radioreceptoarele şi în dispozitivele de compresiune şi expansiune dinamică (compresoare de modulaţie, amplificatoare de contrast), pentru controlul automat al amplificării; în radioreceptoare, ea con-tribue la reducerea intermodulafiei şi a distorsiunii înfăşurătoarei de modulafie. 5. Pantocarene i soci ine [oflHHatiOBbie no#~ BOAHbie. qaCTH cyAHa; pantocarenes isoclines; isoklinische Pantokarenen; isoclinic pantocarenes izoklinikus hajotestek]. Nav.: Carenele unei nave; de aceeaşi asietă (inclinafie) la orice pescaj (adică la orice deplasament), determinate de plane de plutire paralele între ele. 6. ~ pantocline [pasJlH^Hbie nOABOAHbie HaCTH cyAna; pantocarenes pantoclines,* panto-klinische Pantokarenen; pantoclinic pantocarenes; pantoklinikus hajotestek]: Carenele unei nave considerate pentru diferite asiete (inclinafii longitudinale şi transversale) şi pentru diferit© deplasamente. 76S 1. Papă de matcă [mojIOHKO; geiee royale; Weiselfutter(brei); royal jelly; mehtakarmâny]: Hrană de compozifie specială, bogată în proteine, secretată de albinele-doici. în primele trei zile ale viefii, larvele celor trei feluri de albine (lucrătoare, matce şi trântori) primesc toate această hrană. După acest timp, numai viitoarele matce sunt hrănite mai departe în acest fe!, pe când larvele de lucrătoare şi cele de trântori sunt hrănite numai cu un amestec de miere şi polen.— Sin. Lapte de albină. 2. Papuc [noAKJiaAKa; sole; Sohle; sole;alâtet]. Mine: Bucată de scândură, de grindă, etc. aşezată între talpa unei lucrări miniere subterane şi stâlpii armaturii, pentru a evita înfigerea stâlpului în culcuş. — Sin. Talpă. a. Parapet de fereastră [riOAOKOHHaH CTeHa; appui de fenetre; Fensterbriistung; parapet of window; ablakparapet]. Arh., Cs.: Porfiunea de perete cuprinsă între planşeu şi traversa inferioară a tocului unei ferestre, şi mărginită lateral de planele flancurilor golului ferestrei. 4. Paraziţi atmosferici [aTMOCcjpepHbie no-MexH; parasites atmospheriques; atmosphărische Storungen; atmospherics, static (disturbances); legkori zavarâsok]. Radio: Perturbaţii electromagnetice cari afectează recepţia semnalalor radioelectrice, produse de cauze naturale din atmosferă sau din afara ei. Se împart în trei grupuri: paraziţi de origine locală, datoriţi variaţiilor stării electrice a atmosferei din regiunea învecinată receptorului; paraziţi de origine depărtată, proveniţi din regiunile muntoase şi tropicale, cari se comportă ca importante centre de descărcări electrice, — şi paraziţi de natură cosmică. Se manifestă în radiorecepfie ca impulsii intermitente de mare intensitate, pârâit şi fâşăit continuu, asemănător celui datorit fluctuafiilor termice. în domeniul radiofrecvenfelor (sub 20 MHz), din cauza opacităfii ionosferei, singurii parazifi exis-stenfi sunt cei de natură terestră (locali sau depărtaţi). Intensitatea lor scade odată cu lungimea de undă (sub 30-*40 m, ei devin neglijabili). Efectul parazifilor atmosferici se micşorează utilizând receptoare selective, antene direcfionale atât la emisiune, cât şi la recepfie, dispozitive de compensare, sau modulafie de frecvenfă. 5. ~ industriali [npoMbiuuieHHbie noMexH; parasites industriels; (industriebedingte) Storungen; man-made noise; ipari zavarâsok]: Perturbaţii electromagnetice cari afectează recepţia semnalelor radioelectrice, produse de funcfionarea unor aparate sau instalafii electrice (linii de transport de energie electrică, maşini electrice cu colector, ascensoare, tramvaie, electrobuse, tuburi lumi-nescente, redresoare cu mercur, vibratoare, între-ruptoare, aparate electrice casnice şi medicale, aparate telegrafice, etc,). Perturbafiile produse de aceste surse se găsesc în întreaga bandă de frecvenfe folosită în radiocomunicaţii. Câmpul lor, puternic în apropierea surselor şi a refelei, scade sensibil deasupra acoperişului imobilelor. — Se combat atât la sursă, suprimând perturbafia cu aju» torul unor filtre de frecvenfă formate din condensatoare şi bobine de şoc, sau împiedecând propagarea prin folosirea blindajelor şi dispunerea convenabilă a conductoarelor de cablaj, — cât şi în radioreceptoare, blindând circuitele de înaltă frecvenfă şi transformatoarele de alimentare, legând la masă, prin condensatoare de 0,1 p. F, fiecare conductor al sectorului — şi folosind antene speciale, numite antiparazite, aşezate în afara câmpului de perturbare (deasupra acoperişului clădirii) şi continuate spre receptor cu o linie de înaltă frecvenfă, blindată. 6. Pas de încărcare: Sin. Pas de pupinizare (v.). 7. Pasivizarea metalelor [naccHBnpoBaHHe (noBepxHOCTHan npoTpaBKa) MeTajuiOB; passi-vite desmetaux; Metallenpassivierung; metals passi-vity; fempasszivâlâs]. Metl.: Formarea unei pelicule de oxizi stabili pe suprafafa unor piese metalice, în urma acfiunii, în anumite condifiuni, a unor agenfi externi. Dacă pelicula formată e continuă şi suficient de rezistentă, ea poate proteja metalul contra acfiunii ulterioare a agenfilor externi. De exemplu, ofelul, care reacfionează foarte energic cu acidul azotic diluat» nu reacfionează practic cu acidul azotic concentrat, deoarece în acest caz se formează o peliculă de oxid de fier insolubil în acidul concentrat, care apără piesele de coroziune ulterioară; datorită acestei pasivizări a ofelului, acidul azotic concentrat se poate transporta în cisterne de ofel. Uneori se produce şi o pasivizare internă, când se formează pelicule din oxizii elementelor cari intră în compozifia aliajului (de ex. pelicule de oxid de crom în cazul ofelurilor inoxidabile, sau de oxid de aluminiu în cazul ofelurilor rezistente la temperaturi înalte). s. Păstură: Sin. Polen. 9. Paf cald [napHHK; lit chaud; Warmbett; warm bed; melegâgy]. Agr.: Stratul de materiale de natură organică, întrebuinfat pentru încălzirea răsadnifelor până la temperatura de 25*"30°. Patul cald poate fi alcătuit din băligar,. din gunoaiele din gospodării, rumeguş, puzderie de cânepă, frunziş de copaci, paie, turbă şi, în general, din resturi organice cari, intrând în fermentafie, pot desvoltă căldură. 10. Paf cald [yTenJieHHbie coth; arbre chaud; Warmbaum; warm tree; melegâgy]: Mod de aşezare a fagurilor unui stup, în care aceştia sunt aşezafi paralel cu peretele în care se găseşte urdinişul. n. Paf rece [xoJiOAHan rpa/ţa; |it froid; Kalt-bett; cold bed; hidegâgy]. Agr.: Strat de materiale organice epuizate, din răsadniţele calde sau din stratul de sol dintr'un loc ferit, care realizează în răsadnifă o temperatură de 8”-10°. 12. Paf rece [neyTenjieHHbie coth; arbre froid; Kaltbaum; cold tree; hidegâgy]: Mod de aşezare a fagurilor unui stup, în care aceştia sunt aşezafi perpendicular pe peretele în care se găseşte urdinişul. 13. Pătrunderea undelor electromagnetice în sol [npoHHiţaHHe b noHBy ajieKTpoMarHHTHbix BOJIH; penetration des ondes electromagnetiques %69 dârr§ îe sol; Eindringung der elektrb-mâgnetîschen Wellen in der Erde; penetration of the electromagnetic waves in the soii; huilâmâttores]. El.: Pătrunderea în sol a undelor electromagnetice produse de stafiunile dela suprafafa pământului, datorită conductibiiităfii finite'¥ solului. Ca măsură a pătrunderii undelor în sol serveşte adâncimea x la care o undă care cade normal pe sol sufere o atenuare care-i reduce amplitudinea la 10‘6 din valoarea inifială. Valoarea acestei adâncimi e dată de x~2,2 "\ /» V 30 a unde x (m) e adâncimea de pătrundere, X (m) e lungimea de undă, iar a (Sm) e conductivitatea solului. i. Peltea [JKeJie; gelee (de fruits); Obst-gallerte; fruit jelly; gyumolezse!e]. Ind. alim.: Geieu fabricat din suc de fructe. Gelificarea se produce, fie prin pectîna confinută în sucul propriu zis, fie prin adaus de pectină în solufie sau în pulbere. t. Pendulare [MaHTHHK0B0e ABHHceHHe; mou-vement de pendule; pendelnde Bewegung; pen-delous motion; ingâs, lenges]. Tehn.; Oscilafie a unui corp în câmpul de gravitafie, în jurul unei axe orizontale care trece prin una dintre extremitate sale sau în apropiere de ea, corpul având în pozifia d© echilibru centru! de greutate sub axa orizontală. s. Pentaconfan [neHTaKOHTaH; pentacontane; Pentakontan; pentacontane; pentakontân]. Chim : C5qHic2- Hidrocarbură parafinică normală, cu cincizeci de atomi de carbon. Are p. t. 93° şi p. f. 421°/15 mm. 4, Perifeciic [nepHTeKTHK; peritectique; peri-tektisch; peritectic; per tektikus]. Metl,: Sistem binar format dintr'un amestec neomogen de două faze solide, care, la o presiune dată şi la temperatura peritectică, ajunge în echilibru invariant a trei faze: două faze solide şi o fază lichidă. Perifecticul se formează la solidificarea unora dintre sistemele binare cu componenfi parfial solubili în stare soidă, şi a sistemelor binare cu componenfi cari formează compuşi chimici instabili, — şi anume la aliajele de concentrafie cuprinsă între punctele g şi h (v. fig. VI şi VIII sub Solidificarea sistemelor binare) de pe linia peritectică (v. S.). 5. Perifecfică, linie ~ [nepHTeKTHSH jihhhh; ligne peritectique; peritekfische Linie; peritectic line; peritektikus vonal]. Metl.: Segmentul de linie orizontală (paralelă cu axa absciselor) din diagrama de echilibru (având în coordonate concentraţia şi temperatura) a unui sistem fizicochimic binar, pentru care — la temperatura peritectică — se produce transformarea peritectică (v.). Spre deosebire de orizontala eutecticului, linia peritectică nu e situată la cea mai joasă temperatură de solidificare. e. ~r temperatură ~ [nepHTeKTHHecKan TOHKa; temperature peritectique; peritekt sche Ţemperatur; peritectic temperature; peritektikus hofok]: Temperatura la care’ se produce transformarea peritectică (v.) a sistemelor binare, şi care corespunde, în diagrama de echilibru, liniei peritectice. 7, .'y, transformare V. Transformare peritectică. s. Perlă de fosfor [mapHK ($oc(|K)pa; perle de phosphore; Phosphorperle; phosphorus pearl; foszforgyongy]. Chim.: Grăunte de sare de fosfor topit pe vârful unei sârme de platină sau al unui bastonaş de magnezie, folosit în analiza calitativă. Când e încălzit în flacăra unui bec de gaz, capătă colorafii specifice cationilor cu cari e impurificat. o, Pernă [noAKJiazţKa; sommet; Spitze; sumrnif; alâtet]. Mine: Bucată de scândură, de grindă, etc.f aşezată între tavanul unei lucrări miniere subterane şi stâlpii armaturii, pentru a se mări suprafafa de acoperiş susţinută nemijlocit de stâlp. 10. Pertinax. Ind.chim.: Carton bache|izat.(N. C.). 11. Perturbafie de precipitaţie [ocaAOHHbie nOMexn; perturbation de precipitation; Storungs-niederschlag; precipitation static; precipitâcios zavarâsok]. Radio: Perturbafie care afectează recepţia semnalelor radioelectrice, produsă prin precipitarea pe antenă a unor particule încărcate electric. Se manifestă mai ales în timpul sborului avioanelor prin ploaie sau ninsoare, nori de praf, sau prin regiuni cu nori formafi din particule electrizate. Trecând prin aceste zone, avionul ia sarcina particulelor, astfel încât sarcina totală a acestuia creşte până când, într'un punct al lui, începe efectul corona. Acesta produce un câmp electromagnetic foarte intens, de componentă electrică mult mai intensă decât cea magnetică, şi care poate împiedeca complet orice radiole-gătură â avionului respectiv. Perturbările de precipitaţie pot fi eliminate aproape complet utilizând un cadru de recepfie ecranat, sau dând avionului posibilitatea de a se descărca, utilizând, în.acest scop, de exemplu, un conductor subfire conectat la corpul avionului printr'o rezistentă de 0,1 totul fiind dispus astfef, încât des- cărcarea corona lentă, care se produce în acest sistem, să nu- perturbe sensibil recepfionarea semnalelor. Perturbafii de preeipitafie se observă şi la stafiunile terestre, în timpul furtunilor de nisip şi a! crivăfului. 12. Perturbaţii cosmice [KOCMH^ecKHe noMexn; perturbations cosmiques; kosmische Storungen; cosmic perturbations; kozmikus zavarâsok]. Radio: Perturbafii de origine extraterestră, cari afectează recepfia semnalelor radioelectrice. Se deosebesc perturbafii solare, dela radiostele, şi perturbafii de origine galactică. Ele sunt importante la lungimi de undă sub 10 m. Cauza lor pare să., fie accelerarea protonilor de mare energie, în câmpurile magnetice interstelare. 13. Pierdere de apă [MeGTO Hcqe3aHHH bo-Abi; perte d'eau; Wasserverlust; water loss; viz-veszteseo]. Geol.: Loc în care apa intră în profunzime, în terenuri calcaroase. 49 1. Pierdere de transmisiune [3aTyxaHHe ne-peAa^H; perte (de transmission); Ubertragungs-dâmpfung; transmission loss; âtviteli veszteseg]. Te/c.: Descreşterea puterii unui semnal tn timpul transmisiunii dela un punct la altul. Se exprimă, de obiceiu, în neperi sau în decibeli, 2. Pierdere prin reflexiune [^aTyxaHHe OTpa-HCeHHeM; perte par refîexions; Ruckflussve.Tust; re-flection foss; visszaverodesi veszteseg]: Pierderea din punctul de joncfiune a doua impedanfe Z\ şi Z2, exprimată n unităfi de transmisiune, dată în neperi de relafia In Zi+Z2 2 VZiZ2 sau în decibeli de relafia: Zt+Z2 20 log 2 yziz2 s. Pirogenetică, descompunerea ~ a combustibililor [imporeHeTH4ecKOe pa3Ji0JKeHne rcp:OHHX; decomposition pyrogenetique des corn-bustibiles; pyrogenefischer Zerfall der Brennstoffe; pyrogenetical' decomposition of ihe combustibles; tuzeloanyagok pirogenetikus bomlâsa]. Ind. cb., Ind. chim.: Descompunerea combustibililor solizi, pr:n încălzire în absenfa aerului. Prin această descompunere se obfin gaze — în majoritate combustibile —, gudroane şi reziduuri solide combustibile» De exemplu, prin cocsificarea cărbunilor se obfin (afară de cocs) gudron, amoniac, benzen, gaz de cocs, etc. 4. Pirotehnie** [nupoTexHHKa; pyrotechnie; Pyrotechnik, Zundtechnik, Feuerwerkkunst; pyro-technics; pirotechn ka, tuzszereszet], Tehn.: >. Tehnica producerii, conducerii şi utilizării focului. Partea pirotehniei care se referă la întrefinerea focului, prin alimentare cu combustibil (în special cu combustibil solid), se numeşte focărit. — 2. Tehnica fabricării şi utilizării dispozitivelor de explodare. — 3. Fabrică specializată în producerea dispozitivelor de exp odare. — 4, Tehnica'fabricării focurilor de artificii. 5. Pirofehnologic, proces ~ [imp0TexH0Ji0-THHeCKHH npoiţecc; processus pyrotechnologique; pyrotechnologischer Vorgang; pyrotechnological process; pirotechnologikus folyamat]. Tehn.: Proces tehnologic care se desfăşură sub acţiunea focului (de ex. producerea fontei în cuptoare înalte, prăjirea klinkerului în cuptoare rotative, etc.). 6. Pirofermic [nHpoTepMHHecKHH; pirother-mique; pyrothermisch; pyrothermic; pirotermikus]. Tehn.: Calitatea unui proces de a desvoltă căldură prin ardere. i. Pianeifafe [ruiocKOCTHOCTb; planeite; pla-niert sein; to be levelled; sikosag]. Gen,; Proprietatea unei suprafefe de a fi plană. 8. Pianul dela infinit [nJlOCKOCTb ot 6ecKO-HeHHOCTH; plan de l'infini; Plan vom Unend-lichen; plan of the infinite; vegtelen sik]. Maf.: Dacă se consideră o colineafie (transformare proiec- tivă punctuală) a spafiului euclidian, definită analitic prin ecuafiile 3 X *ikxk+bi x'.=tzl------------, .= 1,2,3, (T) £ a4kxk + bt * = 1 unde x\, X2, *8 sunî coordonatele cartesiene (rectangulare sau oblice) ale punctului obiect, iar xl, x\, x's surjî coordonatele punctului imagine, punctele obiect situate în planul care are ecuafia (D = 0 nu au imagine, iar punctele imagine situate în planul care are ecuafia I *11 “"*1*41 *12 x\ *42 *13 — *1 *43 (2) | *21 *2 ^41 *22 ~ x2 ^42 *23 *43 j *31 ~ x3 *41 *32 x3 *42 *33 ~ *3 a43 nu au obiect. Pentru a elimina cazurile excepţionale, se consideră că punctele din planul (l) au ca imagini puncte improprii cari, în totalitatea lor, formează un pian impropriu, numit pianul dela infinit — şi că punctele din planul (2) au ca obiect punctele improprii din planul dela in- finit. Introducând coordonate omogene X: = - » Jx 4 planul dela infinit are ecuafia Xj= 0. Spafiul euclidian, completat cu planul dela infinit, se numeşte spafiu proiectiv. 9, Piafinâ [nJiaTHHa; platine; Formschuh; cop-ping p ate; plătind]. Ind. text.: Fiecare dintre lamele de ofel folosite la mecanismele pentru formarea ochiuriior la maşinile de tricotat şi la unele războaie. La maşinile de tricotat, ele au diferite forme, după sistemul maşinii în care sunt folo-S'te şi după rolul pe care-l îndeplinesc în formarea ochiurilor. Din acest punct de vedere, platinele pof fi: de buclare, de egalizare, de aruncare, sau platine universale (ce buclare, egalizare şi aruncare). V. şi Platina mecanismului Jacquard. io. Platou [fiJioma/ţKa; plateau; Drehflâche; platform; forgofelulet]. Cinem.: Suprafafă orizontală în incinta unui studio de filme, special amenajată pentru filmare. Platourile pot fi interioare sau exterioare (în natură). în general, suprafafa platourilor e de 400—3000 m2, iar înălfimea lor e de 6‘“25 m. n. Play-back [cnoco6 KHHOC'beMKH „nJieţt-6dti',u play-back; Play-back; play-back; play-bak], Cinem.: Procedeu de filmare a unui cadru de film sonor, la care se înregistrează întâi numai sunetele, fără imagine, iar ulterior se trece la filmarea mută a cadrului corespunzător — în care acfiunea se desfăşură sincron cu sunetele înregistrate anterior. Se foloseşte în cazul cadrelor cu cântece, cu dansuri, balet, scene de masă, reconstituiri istorice, etc, î- Piiotron [nJlHOTpOH; pîîotron; Piiotron; plio-tron; piiotron]. Radio: Tub electronic cu una sau cu mai multe grile, afară de catod şi anod (spre deosebire de valva diodă); în cuvinte compuse, de ex. pliodinatron, reprezintă un tub electronic într'un anumit montaj. 2. Plutirii, aria ~ [nJiomaA nOBepxHOCTH, nJiaBaHwa; surface de flottage; Schwimmflăche; suimming surface; uszâsi felulet]. Nav.: Aria conturată, pe planul de plutire, de intersecfiunea acestuia cu suprafafa plutitorului. 3. Pod natural [npoaaJl; pont naturel; Natur-brucke; natural bridge; termeszetes hid]. Geol.: Formă carstică formată prin prăbuşirea parţială a tavanului unei peşteri, "sau prin înfepenirea unui bloc între doi perefi. *• Poîja [apoBaJi b ksbsctkoboh nopoA^; polje; Polje; po’je; polje]. Geol.: Depresiune carstotectonică, întinsă uneori pe zeci de kilometri, constituită din pâlnii carstice alungite şi foarte strâmte şi cu drenaj subteran. 5. Pompa termică [TepMHHSOK’riH nacoc; pompe thermique; Wărmepumpe; thermica! pump; hoszivettyu], Mş. ferm.: lnsta!a|ie cu ajutorui căreia, prin consum de energie mecanică, se transferă căldură dela un rezervor termic cu temperatură mai joasă la unul cu temperatura mai înaltă, şi care e folosită pentru producere de căldură (v. Pomoă de căldură) sau de frig. e- Ponor. Geol: Manifestare exterioară a car-stului, caracterizată printr'o adâncitură în terenuri calcaroase, având secfiune circulară sau ovală la partea de sus şi strâmtându-se în adâncime în forma unei pâlnii. Dimensiunile unui ponor sunt, în mod obişnuit, următoarele: diametrul 20"«25 m şi adâncimea 5--*15 m, însă se întâlnesc şi ponoare mult mai mari, adevărate prăpăstii. La ponoarele noi, perefii sunt mai abrupţi, iar cele vechi au marginile rotunjite prin eroziune. . Prin intermediul unui ponor, apele adunate dintr'un basin de recepfie mai mare decât al gropii înseşi trec deia suprafafă în curs subteran sau formează uneori mici lacuri. — Sin. Dolină, Pâlnie carstica. Portabil [nepQHOCHblft; portabie; tragbar; portable; hordhato]. Gen.: Calitatea unui obiect sau a unui sistem tehnic de a putea fi purtat de un om sau de un animal până la locul în care e folosit, cum şi în timpul folosirii. 8. Portant [HecyiiţHH; portant; tragfăhig; bea-ring; tiordo], Gen.: Calitatea unei piese sau a unui sistem tehnic de a fi construit special pentru a putea suporta încărcări. — Sin. Purtător. 9. Psifafiv: Sin. Portabil (v.). 10. Posfsincronizare [nocJieAyiomee 03Byqe-HHe KHHO(|)HJIbMa; postsincronisat on; Post(Nach)-synchronisierung; postsynchronising; utânszinkro’ nizâlâs]. Cinem.: Procedeu de filmare a unui cadru sonor, folosit numai la producfia de filme originale şi nu la traduceri, la care se filmează întâi cadrul mut, iar sincronizarea şi dialogurile se înregistrează ulterior, pe baza vizionării cadrului. V. şi Dublare. m ii Potenţial termodinamic. V. Termodinamic, potenfial 12• Pozifronic [no3HTpoHHHecKHă; positroni-que; positronisch, Positronen-(betreffend); posi-tronic; pozitronikus]. F/z.; Calitatea de a se referi la pozitroni, de a proveni dela pozitroni sau de a corespunde pozitronilor. is. Preamplificator [npeABapHTejibHbifi ycn-JIHTeJIb; preamplificateur; Vorverstărker; pream-plifier; eloerosito]. Elt.: Amplificator folosit înaintea unui amplificator principal. i4. Prelucrabilitafe [06pa6aTbiBaeM0CTb; ca-pable d'etre travaille; Verarbeitungsfăhigkeit; wor-kability; feldolgozhatosâg]. Gen.: Proprietatea unui material de a putea fi prelucrat. îs. Prelucrare prin deformare la cald* [ropanan o6pa6oTKa Ae^opMHpoBaHHeM; traitement par deformat ion â chaud; Verarbeitung durch Form-ănderung in heil^sm Zustande; treatment by de-formation in hot state; megmunkâlâs melegâtala-kitâssal]. Meii.: Prelucrare a metalelor prin deformare plastică la o temperatură superioară temperaturii de recristalizare. ie. ~ prin deformare la rece* [xOJiOAHan o6pa6oTKa Ae(f)0pMHp0BaHHeM; traitement par deformation â froid; Verarbeitung durch Formăn-derung im kaltem Zustande; treatment by deformation in cold state; megmunkâlâs hidegatsâta-kitâssal]: Prelucrare a metalelor prin deformare plastjcă Ia o temperatură inferioară temperaturii de recristalizare. Prelucrarea prin deformare la rece provoacă de obiceiu ecruisarea. i7. Prelucrare, adaus da ~ [AonyeK Ha o6pa-dOTKy; surepaisseur pour usinage; Bearbeitungs-zusatz; machining allowance; megmunkâlâsi râ-adâs]. Meii.: Adaus la valorile intenfionate ale dimensiunilor, care se prevede la toate suprafefele cari urmează să fie prelucrate, de exemplu: la confecfionarea modelelor de turnătorie pentru turnarea de piese cari urmează să fie prelucrate prin aşchiere; la debitarea de materiale pentru, prelucrarea prin aşchiere sau forjare; la forjarea de piese cari urmează să fie prelucrate prin aşchiere. Mărimea adausului de prelucrare depinde de calitatea materialului, de dimensiunile piesei de prelucrat, de precizia de execufie şi, în special, de tehnolog a fabricatei. La turnarea de precizie (în forme metalice, centrifugă, sub presiune, cu. modele fuzibile), cum şi la forjarea în matri}ăf adausul de prelucrare e mai mic decât la turnarea obişnuită, respectiv la forjarea liberă. îs. Prelucrarea maselor plastice [o6pa6oTKa njiacTHnecKHX Macc; traitement des masses plast'ques; Verarbeitung der plastischen Massen; wo^king of the plastic masses; muanyagok meg-dolgozâsa]. Ind. chim.: Ansamblul de procese cari se aplică maselor plastice la transformarea lor în produse semifabricate (foi, plăci, bare, etc.) sau fabricate (obiecte de consum, piese pentru construcfii). ' După natura materialelor prelucrate si după destinafia fabricatelor rezultate, se deosebesc numeroase procedee de prelucrare, turnare directă, 49* m presare directă, presare prin transfer, presare prin injecfie, presare continua, extruziune, suflare, ştanfare, lipire, sudare, filare. Turnarea directă în forme de gips, de metal, sticlă, presşpan, etc., se face prin simplă încălzire şi fără să fie necesară o presiune exterioară, pentru a produce întărirea materialului. Acest procedeu e folosit la producerea unor articole de galanterie (nasturi, broşe, butoni) şi a unor obiecte decorative. Obiectele astfel obfinute se finisează prin prelucrare mecanică la strung, la freza, raboteză, etc. Printre principalele tipuri de mase plastice cari pot fi turnate sunt: neoleucoritul, obfinut prin condensarea fenolului cu formaldehidă in prezenfa catalizatorilor bazici cu neutralizare ulterioară la reacfie slab acide; mase plastice obţinute prin condensarea aceloraşi substanfe, în prezenfa hidroxidului de potas u drept catalizator, adsugindu-se ulterior cantităfi variabile de răşini gliptalice; mase plastice prepolimerizate ssu amestecuri de polimeri cu monomerul propriu. Presarea directa în fo^me de presare, pentru mase plastice sub formă de pulbere sau de fibre scurte (tăiefei), se face cu ajutorul preselor de înaltă sau de joasă presiune, înainte de presăr ă propriuzisă, materialele de presare sunt supuse unei operafiuni pregătitoare: măcinarea masei plastice modificate în mori, în desintegratoare sau în maşini de defibrare; amestecarea cu ingredientele necesare (materiale de umplutură, coloranţi, sgerf' de întărire); sortarea prin cernere după granulata amestecului de presare; pastilarea la rece cu ajutorul maşinilor de pastilat; preîncăiz rea în etuve (operafiunea e necesară în cazul maselor plastice termoreactive, pentru trecerea masei plastice, într'un stadiu mai înalt de poiiconden-sare sau pentru o mai bună omogenei zare, când masa plastică în stare semitopită se impregnează în materialul de umplutură). Pentru presarea directă se folosesc prese mecanice ş\ mai ales, prese hidraulicei cu comenzi automate, procesul presării putând fi condus la presiune înaltă sau joasă, după necestate. Materialele cari se presează astfel sunt, de obiceiu, prafurile de presare şi stratificatele pe bază de mese plastice termoreactive, obfinute prin policondensare bidimensională şi cari, în timpul presării, trec în macromolecule cu structură reticulară (trdimensională), insolubile şi in-fuzibile, cu rezistenfă mecanică mare. De asemenea, se prelucrează prin presare şi mase ter-mop'astîce, cari se înmoaie şi cu*g în timpul presării, luând forma obiectului respectiv. Din prafu'ile de presare se obţin obiecte d** larg consum, din industria electrotehnică, casnică, etc. Din masele plastice stratificate în foi sau în plăci se obfin piese profilate cu destinaţii foarte variate; din stratificate cu textile (textolit) se obfin cusinefi de palier de laminoare, rofi dinfate, etc.; din stratificate cu hârtie (pertinax) se obfin tuburi, bare, carcase de aparatej electric; din stratificate cu placaj (furnirj,se obifn cusinefi de paliere pentru laminoare, plăci de tablouri electrice, mo- bila, etc.; din stratificate cu asbest (asborăşini) se obfin piese termorezistente, ca discurile de ambreiaj, etc, Presarea prin transfer (turnare), pentru mase plastice sub forma de praf sau granule (ca materiala de presare), se efectuează în forme speciale de presare prin transfer, echipate cu o cameră de încărcare în care culisează un poanson şi care comunică, prin canale de legătură, cu locaşurile de formare propriu zise. Materialul de presare introdus în camera de încărcare, sub acţiunea căldurii şi a presiunii transmise prin poanson, devine plastic şi curge ca un lichid vâscos din camera da încărcare, prin canalele de transfer, în forma propriu zisă, până la egalizarea presiunilor în întregul sistem. Procesul e analog turnării metalelor în forme de turnare, cu deosebirea că, in cazul maselor plastice, intervine transferul de material dela locul de presare la forma propriu zisă. Presele folosite pentru acest tip de prelucrare sunt acfionate în general hidraulic şi au doi ci in-dri cu două pistoane (unul pentru presarea materialului în camera de încărcare, iar celălalt, pentru închiderea formei de presare, care se face înainte de începerea procesului de transfer al materialului). Se presează astfel obiecte de larg consum din materiale termoplastice şi, mai ales, termoreac-rive. Presarea prin injecfie se execută în mod asemănător cu presarea prin transfer obişnuită, ia prese verticale, însă mai ales la maşini speciale de injecfie, manuale sau automate, dispuse de obiceiu orizontal. Formele de presare ale maşinilor de injecfie sunt caracterizate prin lipsa ca* merelor de încărcare, cari sunt înlocuite aici cu ciI ndri terminafi cu un „cap de injecfie", prin care materialul e injectat în matriţă. închiderea formei de presare se produce odată cu începerea formării piesei. Materialul de presare din ci-indrul maşinii, încălzit la exterior în blocul cilindrului electric sau într'o manta exterioară cu abur, e împins de poanson,/în stare plastică, prin capul de injecfie (orificiu strâmt, ajutaj), în matrifa formei. Temperatura în forma de presare nu depăşeşte, în cazul materialelor termoplastice, temperatura materialului la intrare şi, de obiceiu, e cea a mediului ambiant. Pentru prelucrarea materialelor termoreactive prin injecfie, forma de presare trebue să fie încălzită la o temperatură egală sau chiar mai înaltă decât cea a materialului de injecfie. Presarea prin injecfie e utilizată mai ales penfru materiale termoplastice: poli-^tiren, polimeri viniiici, copo imeri de acetat de vinii şi clorură de vinii, metaacrilat de metil co-polimerizat cu stiren. Presarea continuă de profiluri se efectuează cu maşini cu alimentare continuă, cari permit fabricarea unor obiecte, practic de orice lungime. Prin procedeul presării continue se obfin piese p ofilate pline, sau cu orificii de diferifi diametri, profiluri în L, în T, dublu T, V, etc. 773 La presele penfru presarea continuă e caracteristic faptul că pistonul are o mişcare continuă, şi deci la fiecare cursă activă a lui se adaugă o nouă porfiune de piesă la porfiunea precedentă, ieşită prin capul de profilare. Presarea continuă de profiluri se aplică atât materialelor termoplastice: policlorură de vinii., copolimeri de clorură de vinii cu metaacrilat de metil, cât şi materialelor termoreactive. Exfruziunea, numită şi şprif uire.se execută la prese cu şurub fără fine, acţionate mecanic, în mod continuu. Din materiale termoplastice, prin extruziune, se profilează tuburi, bare, benzi, filamente, etc.; se îmbracă cabluri electrice cu materiale plastice electroizoîante, se trag tuburi flexibile pentru industria electrotehnică şi radio-tehnică. Extruziunsa materialelor termoreactive e o operafiune mai pretenf'oasă şi se executa numai în cazuri cu fotul speciale. Suflarea, cu aer comprimat sau cu abur sub presiune, se face pentru piesele cu cavitate sau tubulare, din foi sau tuburi prefabricate în forme de presare speciale. Agentul de suflare se suflă de obiceiu între două plăci cari, sub acfiunea căldurii agentului sau a formei de presare, devin plastice şi iau forma cavităfii formei de presare. Producerea obiectelor din mase plastice prin suflare se utilizează aproape excluziv la prelucrarea materiale'or termop astice: esteri şi eteri de celuloză, sticle organice, copolimeri de metaacrilat de metil cu stiren, viniplast, polistiren, po’ietilen, celuloid, materiale trase în prealabil în foi sau în tub, sau preformate prin ştanfare. Se fabrică astfel obiecte de galanterie (săpu-niere, etc.). Ştanfarea, la cald sau la rece, se face pentru formarea pieselor plane din sticle organice, din celuloid, pertinax, textolit. Lipirea se face pentru asamblarea părfilor pieseta* mai complicare, părfi formate prin unul dintre procedeele de mai sus. Se folosesc solufii din ma* terialele pieselor sau alte materiale, folosind ca solvenfi; dicloretan, amestec de dicloretan cu acid metaacriiic monomer, acid acetic glacial, anhidridă acetică. Sudarea se face pentru lipirea laminatelor şi a pieselor profilate (tuburi, bare, benzi) £jin termoplaste, cum sunt viniplast, plexiglas, pohtenă, poiistiren, poliisobutilenă, etc. La această operafiune se întrebuinfează, ca material de adaus, materialul piesei respective în formă de bare. Filarea, din solufii şi din topituri de mase plastice se face prin filiere adecvate şi în condifiuni variabile, după materialul care se filează. Astfel: mătasea artificială pe bază de celuloză se filează din solufii, iar firul se trece prin băi de eocgulare. i. Prelungitor de linie [y/yiHHHTejib; complement de I gne, affaiblisseur fixe; Veriăngerungs-leitungi pad (atienuatmg pad); vezetek hosszabitoj. Şţţ,; Trşnsducţor £y ştenyare daţă, penfru redu- cerea amplitudinii unei unde fără a introduce o distorsiune apreciabilă. — Sin. Atenuator fix. 2. Presiune manomefrică[MaH MSŢpHHecKOe AaBJieHHe; pression manometrique; mcnometri-scher Druck; manometrical pressure; manometri-kus nyomâs]. Tehn.; Suprapresiune, totală sau piezometrică. s. ^ relativă [0TH0CHTejibH0e jţaBJieuHe; surp^ession; Dberdruck; overpressure; relativ nyomâs]: Suprapresiune sau depresiune (v. S.), totală sau piezometrică. 4. ~ vacuummetrică [saKyyMeTpHHecKoe AaBJiePHS; pression vacuumetrique; Vckuummetri-scher Druck; vacuumetrical pressure; vâkuumme-trikus nyomâs]: Depresiune (v. S.) reiafiv mare sau subpresiune relativ mică, totală sau piezometrică. 5. Prevenirea copierii [npe/ţynpeHCAeHHe nopHH (3arpH3HeHUH) (Tthckob; prevemr le maculage; Vorbeugen des Abli^gens; prev^nting the set off; lehuzodâs-kikuszokoles]. Arte gr.: Totalitatea mijoacelor prin cari se ev'tă murdărirea imprimatelor proaspete, prin trecerea unei cantităţi din cerneala imprimată, pe suprafafa coalei următoare. Copierea se previne prin intercalarea, între două coa'e imprimate, a unui strat separator (format dintr'o coa ă de hâ fie maculatură sau dintr'un strat de izolafie aplicat prin stropire, chiar pe suprafafa coaielor imprimate), pnn accelerarea «iscării imprimatelor (prin încălz rea for cu un curent de aer cald, prin iradiere în înfraroşu sau trecând imprimatele printr'un cuptor cu tempe- atură destul înaltă), prin folos:rea unei cerneli foarte concentrate, imprimată într'un strat mai subţire, prin întrebuinfarea unei hârtii cu putere mai mare de absorpfie, prin condifionarea aerului din sala de imprimare, penfru ca uscarea cernelurilor să se facă mai uşor, sau purtând coala imprimară (la prese de construcfie modernă) pe un drum ocol t, înainte de a fi depusă. e. Principiul alegerii [npHHtiRn OT6opa; principe du choix, ax’cme du choix; Auswahlprinzip, Auswahlaxiom, multiplikatives Axiom; multiplicative ax:ome; Vermelo niomâja]. Maf: Dacă M e o mulfime de mulfimi nevide şi fără elemente comune, există o mulţime care confine un element şi numai unul din fiecare dintre mulfimile-ele-mente ale mulfimii M. Sin. Ax;oma alegerii, Axioma lui Vermelo (v.), Pnncipuil lui Vermelo. ?. Probă de ocupare [npoBepKa jihhhh na saHflTHOCTb; test d'occupafor; Besetzprufung; busy test; foglaltsâgi v:zsgâiat] Telc.: Verificare făcută pentru a constata dacă anumite mijloace, de exemplu o Iin^e de abonat sau un trunchiu, sunt sau nu sunt dispon:bi|e spre folosinfă. 8. Proces de cristalizare [upoije C KpHCTaJI-JlH3aiJHH; proces decristall sation; Krista|lis:erungs-prozess; cr^allisation process; kristâlyodâsi folya-mat]. Metl.: Formarea unei refele cristaline (cristalizare primara) la răcirea metalelor tehnice sub temperatura de solidificare—sau modificarea unei refele cristaline (cristalizare secundară) prinfr§nş-fgrmărj şlgtropigş. 774 Cristalizarea primară apare în urma proceselor de formare de centre de cristalizare şi în urma creşterii cristatelor pe aceste centre, şi e caracterizată prin vitesa de formare a cristalelor (v.) şi prin vifesa de creştere a lor (v.). Cristalizarea secundară e datorită transformărilor alotropice, cari se produc fie la răcirea după solidificare, fie la tratamente termice. (V. şi Structură de cristalizare). t. Procesul de comutare a curentului elecfric [KOMM>TaitfiH BJieKTpnqPCKOrO TGKa; commu-tation du courant e'ectrque; Stromwendung; commu* tatîon of electrica! current; villamos âramkomutacio-folyamat]. Elf.: Procesul de inversiune a sensului de circulafie al curentului electric prin înfăşurarea rotorului maşinilor electrice cu colector. Comutafia se produce la trecerea periilor dela o lamă de colector la lama vecină, când bobinele înfăşurării rotorice racordate la aceste lame sunt scurtcircuitate; după ieşirea unei lame de sub perie, bobinele considerate sunt parcurse de un curent de sens contrar celui de dinainte de scurtcircuitare. Când curentul variază linear în funcfiune de timp în cursul perioadei de comutafie, dens:tatea de curent în suprafefele de contact dintre periile şi lamele de colector e constantă, iar comutarea se numeşte lineară. în procesul de comutafie, densitatea de curent considerată variază în cursul procesului şi — dacă nu se iau măsuri de împiedecare — ea are valori foarte mari sub muchia de ieşire a periilor de lamele de colector, la la sfârşitul intervalului de comutafie. Această creştere e provocată de rezistenfă din circuitul scurtcircuitat, de tensiunile de inducfie proprie din cursul comutafiei şi de influenfă distorsiunii câmpului magnetic provocat de reacfia indusului, în ipoteza că periile rămân în zona geometric neutră a maşinii; densitafile meri de curent, cari pot surveni la sfârşitul perioadei de comutafie, provoacă uzura şi scoaterea prematură din serviciu a colectorului. Comutafia poate fi ameliorată, adică densitatea de curent considerată poate fi menfinută cât mai constantă în cursul perioadei de comutafie, alegând rezistenfe de trecere mari între perii şi colector, deplasând periile din pozifia geometric neutră în sensul de rotafie al rotorului la generatoare, şi în sens contrar la motoare — şi ma; ales prin construirea de maşini cu poli auxiliari sau de comutafie (v.); aceşfia anulează câmpul rotoric în zonele de comutafie şi produc în aceste zone un câmp magnetic suplementar, care induce în bobinele scurtcircuitate o tensiune care accelerează variafia, în sensul necesar, a curentului în cursul comutafiei — şi anulează tensiunea de inducfie proprie, de comutafie, care se opune comutafiei curentului. — Sin. Comutafie. 2. Profundare [rjiy6oKan BbiTHJKKa; tirage profond; Tiefziehen; deep drawing; melyhuzâs]. Mefl.: Ambutisarea unui obiect în formă de cupa, cg adâncime rnare în raport cu diametrul, mate^ rialul fiind un semifabricat plat sau cav. — Sîn. Tragere adâncă. V. şi sub Şfanfare 2. s. Proiectil [CHapHft; projectile; Gescholj; proiectile; lovedek]. Gen.; Corp aruncat, respectiv lăsat să cadă, asupra unei finte. 4. Proprietate constitutivă. V. Constitutivă, proprietate 5. Proptă [nponcbi; appui; Stufze; prop; tâ-maszl. Mine: Element auxiliar al unei armaturi miniere (v.), format dintr'un lemn în formă de bară rotundă, aşezat sub un unghiu de 45° fafă de orizontală, (proptă diagonală) sau mal mic decât acesta (proptă înclinată), lucrând, în general, la compresiune axială şi susţinând sau întărind un element principal al armaturii (element care primeşte direct presiunea litostatică). 6. Protactiniului, isotopii ~ [H30T0nbi npo-TaKTHHHfl; isotopes du protactinium; Protaktinium-isotope; protactinium isotopes; protakiinitm-izo-tcpok]. Fiz.: Se cunosc următorii isotopi ai protactiniului: protactiniui 226, care se desintegrează cu emisiune de particule o, cu timpul de înjumătăfire de 1,7 min, obfinut prin reacfia nucleară Th232 (d, 8n) Pa226; protactiniui 227, care se desintegrează atât cu emisiune de particule a (80%), cât şi prin captură K (20%), cu timpul de injumătăfire de 38 min, obfinut prin reacfia nucleară Th232 (d, 7n) Pa227, cât şi prin dezintegrarea cu emisiune de particule a a nep-tuniului 231; protactiniui 228, care se desintegrează atât cu emisiune de particule oc (2%), cât şi prin captură K (98%), cu timpul de înjimetăfire de 22 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Th232 (d, 6n) Pa228; protactiniui 229, care se desinie-grează atât cu emisiune de particule a (1 %), cât şi prin captură K (99%), cu timpul de înjumătăfire de 1,5 z'le, obţinut prin reacfia nucleară Th230(d,3n) Pa229; protactiniui 230, care se desintegrează atât cu emisiune de electroni, cât şi prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 17,7 zi'e, obf'nut prin reacţiile nucleare Th232 (oc, p 5n) Pe280., Th230 (d, 2n) pa230, Th232 (df 4n) Po230, Pa23* (d, p 2n) Po230, Pa231 (a, an) Pa230, U233 (d, an) Pa233; protactiniui 231, care se desintegrează cu emis:une de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 3,4 • 104 ani, obfinut prin reacfiile nucleare Th232 (d, 3n) Pa231, Th232 (n, 2n) Pa231; protactiniui 232, care se desintegrează cu, emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,32 zile, obf'nut prin reacfiile nucleare Th232 (d, 2n) Pa232, Th232 (a, p 3n) Pa232, Pa231 (d, p) Pa232; protactiniui 233, care se desintegrează cu emisiune de electroni, ev. timpul de înjumătăfire de 27,4 zile, obfinut prin reacf'ile nucleare Th232 (d, n) Pa233, Th232 (a, p 2n) Pa233, prin desintegrarea cu emisiune de electroni a toriu lui 233 şi pr>n desintegrarea cu emisiune de particule a a neptuniului 237; protactiniui 234, numit şi uraniul Z, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 6,7 ore (se cunoaşte şi isomerul UX2, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 1,14 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a uraniului Xj ^ m în filiafiunea familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~). 1. Profec|iunea naturii [sanţHTa npHpoAH; protection de la nature; Naturschutz; protection of nature; termeszetvedelem]. Gen.; Mişcare pentru păstrarea şi ferirea naturii ds distrugere şi de degradarea ei de către om. Se scot anumite terenuri de sub influenfă umană (ca vânat, pă-şunat, tăiere de păduri), atât pentru a-şi păstra neatinse compozifia şi aspectul, cât şi pentru a se putea urmări evolufia lor naturală. Se păstrează frumusefi ale naturii, aflorimente geologice caracteristice, peşteri, poduri virgine, stepe şi peizaje geografice caracteristice, urmărind salvarea speciilor de animale şi de plante ameninţate cu dis-parifia, mai ales prin vânare excesivă, cale pe care au fost stârpite sau mult reduse numeroase specii de animale utile, cum sunt cetaceele şi altele. \2. Protecfiunea sistemelor elecfrice [3aiu;HTa 3JieKTpocHCTeM; protection des systemes elec-triques; Schutz elektrischer Systeme; protection of electrical systems; villamos rendzerek vedelme]. Elf: Protecfiunea sistemelor electrice contra solicitărilor periculoase, în cazul când se produc defecte sau se instirue un regim anormal de funcfionare, prin semnalarea acestora sau prin separarea automată a porfiunilor perturbatoare de sursa de energie electrică, de obiceiu cu ajutorul întreruptoarelor automate acfionate prin releuri. Caracteristicele principale ale protecfiunii sistemelor electrice sunt: constanta de timp a protecfiunii (timpul dela sezisarea sis+emului de pro-tecfiune până la efectuarea întreruperii sau semnalării), selectivitatea (proprietatea de a separa sau semnala numai elementul perturbator din sistemul protejat) şi sensibilitatea (capacitatea de a reacfiona la perturbafii foarte mici). După constanta de tinnp a sistemelor de protecfiune, se deosebesc sisteme de protecfiune instantanee, a căror constantă de timp e, practic, nulă — şi sisteme temporizate, a căror constantă de timp nu e neglijabilă. După cum constanta de timp e independentă de valoarea mărimii care sez'sează sistemul de protecfiune, sau depinde de această valoare, tempor zarea se numeşte independentă, respectiv dependentă; dacă temporizarea e dependentă numai pentru un anumit interval de valori ale mărimii sezisate, ea se numeşte limitat dependentă. După se’ectivitatea sistemelor, se deosebesc sisteme selective şi neselective, iar după sens bilitatea lor se deosebesc sisteme de sensibilitata mai mică sau mai mare. După natura defectelor sau a deranjamentelor contra cărora trebue protejat sistemul electric, se deosebesc protecfiuni contra scurt-circuitelo^, contra ajungerilor la pământ, contra suprasarcinilor, contra subtensiunilor, etc. După princioiul de funcfionare a sistemului de protecfiune, se deosebesc numeroase sisteme. Protecfiunea de supracurent intră în acjiune £şnd curentul şlectrio djn siştemyl protejat de- păşeşte o anumită valoare, superioară valorii no-. minale a curentului; ea e cea mai răspândită metodă de protec- fiune, fiind folosită mai ales la protejarea sistemelor electrice contra scurt-circuitelor şi suprasarcinilor. Fig. I reprezintă schema u-nei protecfiuni de supracurent a unei linii trifazate, dispusă pe două dintre fazele liniei. Când curentul depăşeşte o anumită valoare, releurile de supracurent închid circuitul bobinei de declanşare a întrerupto-ruiui, care întrerupe circuitul. Protecfiunea de subtensiune intră în acfiune când tensiunea sistemului protejat scade sub o anumită valoare, inferioară valorii nominale a tensiunii. Fig. II reprezintă schema unei protecfiuni I. Schema unei protecfiuni de curent maxim, bifazată, a unei linii trifazate, î) înireruptor; 2) bobina de de-cianşa-e a înireruptorului; 3) releuri de supracurenij 4) transformatoare reducfoare de curent. II. Schema unei protecfiuni de tensiune minimă a unui motor trifazat. M) mofor; I) releu de subtensiune; 2) transformator reductor de tensiune; 3) bobina de declanşare a întreruptorului. de subtensiune a unui mofor trifazat. Când tensiunea dintre faze scade sub o anumită valoare, releul de subtensiune închide circuitul bobinei de declanşare a întreruptorului, care întrerupe circuitul. Protecfiunea diferenfială intră în acfiune când diferenfa dintre doi curenfi, care ar trebui să fie practic nuiă într'un regim normal de funcfionare, depăşeşte o anumită valoare. Fig. III reprezintă schema unei protecfiuni diferenfiale longitudinale a unui generator trifazat (pentru o singură fază). Când diferenfa dintre curenfii dela capetele fazei depăşeşte o anumită va'oare, un releu diferen-fial comandă scoaterea din circuit a generatorului. în cazul liniilor electrice paralele, se preferă aplicarea protecfiunii diferenţiale transversale, care nu are nevoie de montarea de conducte auxiliare? Fig, IV reprezinţi schema ynei protşcfiuni drferenfiale transversale a două linii electrice paralele, legate la un singur întreruptor (pentru o singură fază). în regim normal de funcfionare, cu- llt. Schema unei protecfiuni diferenţiale a unui generator trifazat (pentru o singură fază). A) releu diferenţial; lt) şi 12) curenţii la capetele fazei; /n) curentul de scurt-circuit între faze; /j) şi i2) curenfii din secundarele transformatoarelor reductoare de curent; i^) curentul diferenfial. rentii din linie (şi cei din secundarele transformatoarelor reductoare de curent) sunt egali, astfel fV. Schema unei proiecfiuni diferenfiale a două linii paralele (pentru o singură fază). 4) releu diferenfial; /A) şi /2) curenjii din linii; Jj) şi i2) curenfii din secundarele transformatoarelor reductoare de curent; î 73T-* în cazul motoarelor în curent alternativ, puterea fiind obfinută în CP; în aceste relafii, n e numărul motoarelor electrice de tracfiune, U (V), tensiunea la bornele electromotoarelor în regim uniorar în cazul curentului cont nuu, respectiv tensiunea efectivă de alimentare pe fază în regim uniorar, în cazul curentului alternativ, I (A) e intensitatea curentului în cazul curentului continuu în regim uniorar, respectiv intensitatea efectivă pe fază în regim uniorar, în cazul curentului alternativ; randamentul unui motor fără angrenaje; cos q>, e factorul de putere în regim uniorar. Pentru automotoare şi vagoane-motor electrice, puterea da referinfă se determină în mod analog. R i. Radiator isofrop [HsoTponHbifi pa^naTop; radiateur isotrope; i^otroper Radiator; isotrope radiator; izotrop radiator] Fiz.: Radiator fictiv care radiază aceeaşi putere sub toate unghiurile solide. 8. Radioreieu [pa/ţHO-pejie; radio-relais; Radio he!ais;radio-relay; râdiorendszer]: Instalafie formată din douâ stafiuni terminale şi un număr de stafiuni intermediare, permifând realizarea unei comunicafii fără fir între cele două stafiuni finale, prin intermediul stafiunilor intermediare. în căzui comunicafiei într'un singur sens, staţiunile terminale sunt echipate cu un emiţător, respectiv cu un receptor, iar staţiunile intermediare sau releul sunt echipate fiecare atât cu un receptor, cât şi cu un emifător. Astfel, semnalul provenit dela stafiunea terminală de emisiune e recepfionatşi epoi e retransmis succesiv de fiecare stafiune intermediară, până. la stafiunea terminală de recepfie. în cazul comunicafiilor bilaterale, sensul invers e deservit de un aparataj având aceeaşi compo-nenfă. Pentru a asigura o comunicafie utilizând la emisiune puteri cât mai mici, energia radiată e concentrată într'un fascicul cât mai îngust, îndreptat spre stafiunea de recepfie. Aceasta se poate realiza cu uşurinţă folosind frecvenţe foarte înalte (respectiv unde metrice, decimetrice, centime-trice). Particularităţile de propagare ale acestor unde limitează distanţa admisibilă între staţiunea de emisiune şi cea de recepfie. Această limitare poate fi evitată prin folosirea stafiunilor intermediare, cari îndeplinesc funcfiunea de releu. Instalafiile de radioreleuri pot fi folosite pentru toate felurile de transmisiuni, cari se fac şi prin cabluri, cum sunt: telegrafia şi telefonia multiplă, programele de radiodifuziune (sunet şi imagine), etc. — Sin. Cablu hertzian. 3. Radioreperaj: Sin. Radiolocafie (v.). 4. Radiofehnică [paAHOTexHKa; radiotech-nique;Funktechnik; rad;o engineering, radio techno-«4ogy; râdiotechnika]. E/f..: Sin. Radioelectricitate^v.). s. Radiofeiescop [ paAHOTejiecKOii; radio-telescope; Radioteleskop; radio telescope; radio-tele^zkop]. fiz.: Instrument care permite să se detecteze şi să se măsoare radiafia electromagnetică (din domeniul radiafiilor hertziene) emisă de corpurile cereşti. Ca radiotelescop se folosesc, fie antene multidipol, fie oglinzi parabolice în focarul cărora se găsesc antenele receptoare. 6. iafînare [nponycK „Ha TOHKyK)"; passage au fin; Dunnwa*zen; refining; finomhengerles]. Ind. CC.: Operaţiune prin care amestecul de cauciuc sau fosia de cauciuc regenerat sunt trecute prin Kaifuri rafinoare, la interval strimt între cilindri, în scopul omogeneizării şi purificării materialului. Particulele dure din material nu pot trece prin spafiul strâmt dintre cilindrii maşinii, alunecă spre margini şi apoi cad într'o tavă. în cursul opera-fiunii de rafinare, foaia de cauciuc regenerat e trasă în grosime de cca 0,15 mm. La amestecurile de cauciuc, operafiunea se execută de 2-*3 ori, materialul fiind strâns după fiecare dată în formă de sul sau de triunghiu — şi introdus pe valf în direcfie perpendiculară celei anterioare. 7. Ramă pentru confecfiunea de încălfăminfe* [paHT; trepointe; Rahmen; welt; râma]. Ind. piei.: Făşie de pieie care serveşte ca piesă de legătură între fafa încălfămintei şi talpă. Ramele sunt de mai multe tipuri şi dimensiuni, după sistemul de confecfionare a încălfămintei. Ele trebue să fie pliabile pentru a lua uşor forma încălfămintei şi, în acelaşi timp, să aibă o structură fibroasă rezistentă, pentru a finea cusătura. Pentru ca în maşina de cusut rama să aibă mers neîntrerupt, trebue ca rama să fie pregătită în prealabil cu ajutorul unui dispozitiv care curăfă surplusul de grosime al ramei, şi al unui dispozitiv care taie un şanf pe partea cărnoasă a ramei, pe locul în care se va face cusătura de fixare a ei. Rama fixată trebue să fie curăfită în interior cu ajutorul unei maşini înzestrate cu un cufit circu-Iar, cu tăişul de formă ondulată. Pentru a netezi rama încălfămintei, se trece rama prin ciocănelele maşinii de ciocănit. Maşina are un cufit care crestează rama 1a vârf, unde se ridică în sus din cauza curburii. s. Rambleiere [HacbiriKa, aaKJiaAKa; rembla-yage; Anschuttungsarbeit, Auftragsarbeit; filling up embanking; feltcltesi munka]. Ter.: AnsambluJ operafiuniior prin cari se realizează o umplutură de pământ sau un rambleu de cale ferată sau de drum. Rambleierea cuprinde operafiuni de trasare, de transport al materialului de umplutură, de nivelare şi de îndesare a straturilor de pământ, cum şi de consolidare şi de apărare a rambleului. Trasarea consistă în stabilirea intersecfiunii talu-zelor cu suprafafa terenului, în marcarea pantelor taluzelor (cu ajutorul şabloanelor de taluz), şi în stabilirea şi marcarea înălfimii rambleului (finând seamă de înfo:erea materialului pământos). Transportul materialului de umplutură se poate face, fie manual — cu lopefi (pentru transportul^ în acelaşi profil), cu tărgi, roabe sau vagonete împinse cu brafele (pentru transportul la distanfe relativ mici, în profiluri vecine), cu vehicule rutiere sau feroviare (cărufe, camioane, vagoane), mecanizat, cu maşini sau instalafii speciale (buldozere, screpere, benzi transportoare, etc.), sau hidromecanizat, cu ajutorul apei. Nivelare^ 780 straturilor umpluturii se poate face manual (cu lopeţile) sau mecanizat (cu buldozere, cu gre-dere, cu pluguri nivelatoare). îndesarea se poate face, fie manual (cu maiuri de mână), fie prin circulafia vehiculelor cari transportă materialul de umplutură, fie mecanizat (cu ma'uri cu explozie, cu maiuri vibratoare, cu excavatoare convertibile echipate cu maiuri, cu cilindre compresoare, cu cilindre picior de oaie, etc.). V. Rambleu (2); Maşina de îndesat şi Maşnă de nivelat pământul (sub Maşini din construcfii); Terasamente; Terasa-mentelor, mecanizarea Terasamentelor, mecanizarea complexă a 1. Rambleierer aparat de ~ pneumatică [nneB-MaTPiH -C Kani 3aKJiaAoqpafl ManiHHa; appareil de remblayage pneumatiqus; Blasversatzapparat; pneumatic packing apparatus; pneumatikus fel-toltesi kesziilek]: Aparat fără dispozitiv de dozare, funcfionând intermitent, care sesv^şte la transportul rambleului cu ajutorul aerului comprimat, prin fevi, dela camera aparatului până la locul d<= rambleiere, în care e proiectat cu o v tesă anumită. 2. Randament în abataj [bbixoa b 3a6oe; rendement en abatage; Abbauertrag; yie d ir workings; fejtesi hatâsfok]. Mine: Raportul d ntrf producţia unui abataj într'un anumit timp (o luna. un trimestru, un an) şi totalitatea posturilor de Iu-crători din abataj. Se exprimă în tone pe post sau îr metri cubi pe post. Randamentul în abataj creşte dacă zăcământul e uşor de exploatat (prezint' condiţiuni favorabile de tăiere, de transport ş susfinere), dacă se aplică procedee de exploatare de mare productivitate (front lung, dirijare raţională a acoperişului, susţinere corectă), dacă au fost mecanizate operafiunile de tăiere, de încărcare, transport şi susfinere, dacă s^ lucrează dup? graficul ciclic, dacă s'a organizat aprovizionarea la timp cu materiale, dacă s'a asigurat funcţionarea fără opr:re a maşinilor, dacă se dispune de energie suficientă, dacă transportul produsele prin galerii se execufă fără întreruperi, dacă ae-rajul e suficient, dacă lucrările miniere suni executate la timp şi sunt bine întrefinute, dacâ personalul e bine instruit şi supraveghiat. Pentru o exprimare corectă a randamentului în abataj trebue incluse, în numărul de postum prestate în abatai, pe lângă posturile lucrătorilor cari lucrează direct la taiere, încărcare, susfinere, transport, întreţinere, şi posturile pentru întreţi-nerea utilajului şi a maşinilor abatajului, atât în abataj, cât şi în ateliere. Randamentele în abataj sunt comparabile pentru abataje din strate cu caracteristice geologice şi de zăcământ apropiate. 3. ~ pe mină [np0H3B0AHTejibH0CTb maxTbi (PyAHHKa); rendement par mine; Grubenausbeute; mine yield; bânya-hatâsfok]: Raportul dintre producţia unei mine într'un anumit timp (o lună, un trimestru, un an) şi totalitatea posturilor de lucrători prestate în acest timp, atât în subteran, cât şi la suprafaţă. Se exprimă în tone pe post sau în metri cubi pe post. Depinde de randamentul subteran. aLminei şi trebue şă tinda sa fie cât mai apropiat de acesta, mecanizând şi raţionalizând cât mai mult operafiunile de la suprafafă, suprimând posturile şi operafiunile inutile. Randamentele pe mină sunt comparabile pentru mine cu caracteristice geologice şi de zăcământ apropiate. 4. ~ subteran [np0H3B0AHTejibH0CTb nofl-3eMH0H IIiaXTbi; rendement souterrain; Unter Tag-Ertrag; underground yield; foldalatti hatâsfok]: Raportul dintre producfia unei mine într'ur. anumit timp (o lună, un trimestru, un an) şi totalitatea posturilor de lucrători prestate în acest timp în subteran. Se exprimă tn tone pe post sau în metri cubi pe post. Randamentul subteran creşte, dacă cresc randamentele în abataj (v. Randament în abataj), dacă mina e concentrată (cu fronturi de lucru pufine şi ap-opiate), dacă toate că'le de transport şi de aeraj sunt scurte şi foarte bine întreţinute, dacă se aplică metoda de exploatare în retragere dela hotarele câmpului minei spre puful de extracţie, dacă au fost mecan zate operaţiunile de transport prin galerii şi puţuri (incluziv rampe), atât a produselor, cât şi a materialelor, dacă se aplică procedee în cari nu e nevoie de pregăt'ri în căcământ şi în rocele înconjurătoare, şi dacă se su-orimă posturile şi operaţiunile inutile. Pentru o exprimare corectă a randamentului in subteran, trebue incluse în numărul de posturi prestate în abataj, pe lângă posturi e lucrătorilor :ari lucrează efectiv în subteran, şi posturile pretate pentru întreţinerea utilajului şi a maşinilor tin subteran, a»ât în subteran, cât şi în ateliere. Randamentele subterane sunt comparabile penfru mine cu caracteristice geologice şi de zăcă-nânt apropiate. 5. Randamentul orar al unui circuit [npoiţeHT ^CMep^eCKOro KCI10JIb30BaHKfl Iţenit; rendement ho^aire d'un circuit; Gebuhrer.minuten pro-'entsstz pro Stunde; paid time ratio; egy vonalkor jrâs hatâsfoka]. Telc.: Valoarea procentuală a aportului dintre numărul minutelor de conversaţie taxate în cursul unei ore, şi numărul de 60 minute. e. Randamentul unei anfene [K.n./ţ* aHTeHHbi-’-endement d'une antenne; Ant&nnenwirkungs-grad; efficiency of an antenna; ecy antenna hatâs-fokaj. Radio: 1. Raportul dintre puterea activă radiată deo antenă de emisiune şi puterea activă cedată antene’, E egal cu raportul dintre rezistenţa de adiaţie a antenei de emisiune şi suma dintre rezistenţa de radiaţie şi rezistenţa de pierderi a antenei. — 2. Raportul dintre puterea activă luată de sarcina conectată la o antenă de recepţie şi puterea activă totală luată de antenă din câmpul undei incidente. E egal cu raportul dintre rezistenta de sarcină a antenei de recepţie şi suma dintre rezistenţa de sarcină, rezistenţa de radiaţie şi rezistenţa de pierderi a antenei. 7. Rapidogen, procedeul ~ [cnocc6 „PaiiHAO-reH„; procede Rap degen; Rap:dogenverfal-ren; Rapidrgen process; rapido-e'jârâs] /nd. text.: Procedeu de colorare utilizat în industria textilă, [la care se folosesc drept coloranţi de develg- IST pare un derivat diazoîc de tipul diazo-arhino şi un component de cuplare — în special naftolul AS. Cei doi coloranţi se depun pe ţesătură. Prin tratare cu acid acetic se produce o hidrol*ză cu eliberarea sării de diazoniur care cuplează imediat. 1. Raport de amplificare [K03$(|miţHeHT ycfi-JieHHR; rapport d'amplification (gain); Verstărkungs-verhăitnis; gain; erositesi arâny]. Telc.: Numărul de unităţi de transmisiune corespunzător catului dintre puterea, tensiunea sau curentul dela ieşirea dintr'un amplificator, şi puterea, tensiunea sau curentul deja intrare. în cazul unui raport de puteri, raportul de amplificare se numeşte de obiceiu câştig. 2. Raport de transformare** [K03$(|)HiţHeHT TpaHC(|)opMaiţHH; rapport de transformation; Ubersetzungsverhăltnis; transformation ratio; âtala-kităsi arâny]. Tehn.: Raportul dintre vitesa unui element condus al unui mecan>sm şi vitesa elementului conducător al acestuia, care e (aproximativ) egalcu valoarea reciproca a reportului dintre forjele exercitate asupra elementelor respective, adică • M VI Fi’ unde ,v\ şi v2 sunt vitesele elementelor conducător şi condus, iar F\ şi F2 sunt forfele exercitate asupra acestor elemente. în cazul unu mecanism cu roţi, raportul de transformare devine • _n2 „ Q ]12 ~~ “f-. » ni C2 unde ni şi n2 sunt turaţiile roţilor conducătoare şi condusă, iar Ci şi C2 sunt cuplurile la aceste roţi. Raportul de transformare, care se referă la transformarea mişcării, se numeşte raport de multiplicare sau de demultiplicare, după cum e supraunitar sau subunitar. s. ~ de transmitere [nepeAaT0HH0e qncjio; rapport de transmission; Dbertragungsverhăltnis; transformation ratio; âiviţeii arâny]: Raportul dintre numărul dinţilor roţilor condusă şi conducătoare ale unui angrenaj, care e egal cu valoarea reciprocă a raportului dinfre turaţiile rofilor respective, adică i 12 Zi n2 unde Zi şi z2 sunt numerele de dinţi ai roţilor conducătoare şi condusă, iar ni şi n2 sunt turaţiile acestor roţi. Raportul de transmitere, care se referă la transmiterea cuplului de forţe, exprimă raportul dintre cuplurile rezistent şi motor, adică ; -c* 12 “Q şi e valoarea reciprocă a raportului de transformare. — Sin. Raport de transmisiune. 4. Rarefiat [pa3peJKeHHbiH; rarefie; vercfunnt; rarefied; higito]. Fiz.: Calitatea unui gaz de a fi adus la o presiune mai joasă decât presiunea mediului ambiant (în particular, mai joasă decât presiunea atmosferică normală), s. Raşchelă [cKpeSoK inTyKâTypHBi® grat-toir; Kratzer; scraper; vakarovas]. Cs..* Unealtă folosită pentru a fasona pe fafa tencuelilor sau a betoanelor proaspete şanţuri mici şi dese, dispuse regulat. E y— --------------^ formată dimr'o piesă de oţel care ^ : are unul dintre capete îndoit y în unghiu drept, lăţit şi fermi- Raşchetă nat cu dinfi ca de ferestrău. «. Răspuns transitoriu [pspexoAHoft oTBeT; reponse transitoire; transiforische Antwort; transi-tory answer; âtmeneti felelet]: Funcţiunea de timp egală cu câtul dintre valorile instantanee ale unei mărimi electromagnetice care se sta> bileşte într'un element al unei refele electrice, şi dintre valoarea presupusă constantă a tensiunii care se aplică într'un ochiu l al reţelei, începând cu momentul t~0. 7. Raster. Arte. gr. V. Sită 3. s. Răsturnare, efect de ~ a domeniilor cristaline elementare [e(J)c|)eKT BapKray3eH; effet Barkhausen; Barkhauseneffekt; Barkhausen effect; Barkhausen hatâs] Fiz. Efectul schimbărilor brusce ale intensităţii câmpului magnetic la magnetizarea variabilă a corpurilor feromagnetice, provenite din răsturnarea domeniilor elementare Weiss ale acestor corpuri. Aceste brusce schimbări ale câmpului magnetic, şi deci ale inducţiei magnetice, se pot pune în evidenţă prin sgomotul care se produce într'un receptor telefonic montot în circuitul unei bobine electrice care îmbracă corpul feromagnetic, provocat de curenţii daţi de tensiunile electromotoare induse la variaţiile brusce ale inducţiei magnetice. — Sin. Efect Barkhausen. 9. Reactant [peryjinpyfOuţee BenţecTBO; re-actant; Reacktant; reactants; reaktâns]. Chim.: Fiecare dintre substanţele definite cari iau parte la o reacţie chimică. 10. Reacfie indusă [HHAyKTFpOBaHFaa pe-aKlţWfl; reaction induite; induzierte Reakt on; in-duced reaction; indukâit reakcio]. Chim.: Reacţie chimică ce se produce numai în prezenţa altor reacţii, cari o induc. Exemplu: halogenarea butanului, care nu se produce la întuneric, se produce însă în prezenţa unor urme de etilena, deoarece, în cursul acestei reacfii cu halogenul se formează atomi şi radicali liberi (v.), cari iniţiază şi induc reacţ:a dintre haiogen şi butan. — ti. Reacfie, constantă de Chim.: Sm. Constantă de vitesa de reacţie. V. sub Reacţie chimică» 12. Reacfiune, cuplaj de ^ [o6paiHaa CBA3B; couplage par reaaion; Riickkopplung; feed fack coupling; visszahatâsi kapcsolâs]: Cuplajul dintre ieşirea şi intrarea unui amplificator. 13. Recepfia benzilor [apTHKyJiHH.HH; nettete pour Ies bandes; Bandverstăndlichkeit; articulation; szallagerthetoseg]. Te/c.: Câtul dintre numărul de benzi caracteristice vorbirii, primite corect de o echipă dată, pe un sistem de transmisiune dat, şi dintre numărul total al benzilor caracteristice transmise. Se consideră adesea numărul de procente corespunzător acestui cât. 782 u Recepfie heferodină [reTepoftHHHbjfi npH» eM; reception heterodyne; Uberiagerungsem-pfang; heterodyne reception (beat reception); szuperv^tel], Radio: Recepfie în care unda de înaltă frecvenfă primită e combinată, într'un dispozitiv nelinear, cu o undă generată local, din care rezultă la ieşire frecvenfe egale cu suma şi diferenfa frecvenfelor combinate, Dacă undele primite sunt unde continue de amplitudine constantă, ca în telegrafie, se obişnueşte să se regleze astfel frecventa generată local, încât diferenfa dintre frecvenfe să fie o frecvenfă audibilă. Dacă undele primite sunt modulate, frecvenfa generată local e în general astfel, încât diferenfa frecventelor e supraaudibila; în acest ultim caz e necesară o operafiune adifională, pentru a reproduce unda de semnalizare originală. 2. Receptor termofonic [TepMpTejie^îOH; re-cepteur thermique (thermophone); Empfănger mit thermischen Horer, Thermophon; thermal tele-phonereceiver-(thermophone); termoionikusvevo]. Te/c,.* Receptor telefonic în care temperatura unul conductor variază în funcfiune de intensitatea curentului care trece prin acest conductor, pro-ducându-se astfel unde sonore, fiindcă aerul înconjurător se dilată şi se contractă, s. Rectificare. E/f.: Sin. Redresare. 4. Rectificator. Elf.: Sin. Redresor (v.). 5. Recuzită, atelier de ~ [6yîa(|)opHH; atelier pour requisites; Requisitenwerkstărte; requisites workshop; kellekmuhely]. Cinem.: Atelier-anexă al teatrelor şi al studiourilor cinematografice, în care se confecţionează accesorii şi recuzită pentru decoruri şi pentru machete, cum sunt: frunzele artificiale, articole de „papier mache", imitaţii de bijuterii, ornamente, etc.— Sin. Atelier de butaforie. 6. Redresor în punte [BbinpflMHTejib no exe-Me MQCTa; redresseur avec montage en pont; Bruckengleichrichter; bridge rectifier; hid*egyen-îrânyito], Elf.: Redresor pentru ambele alternanfe, cu patru elemente conectate într'un circuit-punte, pentru ca să se obfină o tensiune continuă la o pereche de borne, când celeilalte perechi i se aplică o tensiune alternativă. 7. ~ Stabilizat [yCTaHOBHBHIHHCH Bbmpn-MHTejib; redresseur stabilise; stabilisierter Gleich-richter; stabilized rectifier; sztabilizâlt egyenirâ-nyito]: Redresor care furnisează energie electrică sub tensiune continuă constantă, când variază — între anumite limite — sarcina, sau tensiunea alternativă de alimentare. E constituit dintr'un redresor şi dintr'un dispozitiv de compensare, care face ca tensiunea la ieşire să rămână constantă la variafiile amintite mai sus. Se caracterizează prin rezistenfă internă (care ar trebui să fie nule) şi prin coeficientul de stabilizare, definit ca raportul dintre variafia procentuală a tensiunii alternative de alimentare şi variafia procentuală a tensiunii continue la ieşire. Valoarea acestui coeficient trebue să fie cât mai mare, — Re-dresoarele stabilizate se realizează, fie cu d:ode gu neon, cu catod rece, fie cu montaje electronice. 8. Reductor de ondulafie [crJiamHBaiomHâ 4>HJIbTp; reducteur d'ondulaiion; Welligkeitsfilter; ripple filfer; hullâmossâg-szuro]. E/t.: Filtru trece-jos, care reduce ondulanfa curentului în timp ce lasă să freacă nestinghent curentul continuu, dela un redresor sau generator. 9. Reflector diedru [jţByrpaHHbiă oTpatfca-Tejib; reflecteur diedre; eben r WinkelreMektor; dihedral angle reflector; szogreflektor]. Radio. Diedru format din două plăci plan^ conductoare, dispus în vecinătatea unei antene în jumătate de lungime de undă, spre a-i modifica caracteristica de radiafie şi a-i mări câştigul, Antena se dispune în interiorul diedrului, cum arată figura alăturată. Sistemul antenă plus reflector diedru e echivalent cu un sistem de antene fără reflector, finând Schema unul re_ seama de imaginile antenei fafă de ,lecfor diedrUi planele conductoare. Se folosesc ^ refiector die-curent diedre cu unghiul la centru dru; 2) antenă, de 90°, la cari planele conductoare sunt înlocuite cu un număr de bare conductoare, spre a reduce greutatea sistemului şi rezistenfă pe care acesta o opune vântului. — Se folosesc la lungimi d 3 undă sub 2 m. 10. Refosforare [pecJoccjDopaiţHH; rephospho-rer; Wiederphosphorierung; rephosphorizing; ujra foszforozâs]. Metl.: Trecerea parfială a fosforului din sgură în ofel, după defosforare, fie în cuptor, în timpul elaborării ofelului, fie la descărcarea acestuia în oala de turnare. Refosfo-rarea e cauzată de: prezenfa în ofel a siliciului sau a bioxidului de siliciu liber, cari liberează oxidul de fosfor din fosfatul de calc'u; de temperatura înaltă a băii, după topire (reacfia de refosfo-rare fiind endotermică); de prezenfa carbonului, care reduce oxidul de fosfor, liberând fosforul. Fosforul care păfrundeîn ofel, conform reacfiiior: (Ca0)4P205 4* Si02 = (CcO)4$i(J2 4- P2O5, P205 -f 5 C=2 P+5CO-220 cal. în perioada care precede evacuarea ofelului din cuptor, ridicarea temperaturii şi predesoxi-darea cu feroaliaje de mangan şi siliciu provoacă refosforarea, deoarece acestea confin elemente (C, Mn) cari reduc oxidul de fosfor, cum şi siliciu, care atacă fosfafii din sgură. Refosforarea în cuptor poate mări confinutul în fosfor până la 0,004i**0,014% P. Refosforarea ?n oala de turnare, care ajunge până la 0,05—0,025% P, e provocată de îmbogăţirea ofelului în S1O2 şi A^Os» datorită materialului refractar al jghiabului sau al oalei de turnare şi, mai ales, ferosilicfului pus în oala de turnare pentru desoxidare. Refosforarea se evită prin eliminarea sgurii de topire — care confine mult fosfor — şi formarea unei sguri noi, şi prin îngroşarea cu var a sgurii în cuptor, înainte de destupare, sau în oala de turnare. 11. Reclaj aufomat de frecvenfă [aBTOMaTH-qeCKHH KOHTpOJJb HICTOTbl; reglage automatique de la frequence; selbsttătiger (autonr>afischer} 783 frequenzregler; automatic frequency control; on-mukodo frekvenciaszabâlyozo]. Te/c..* Dispozitiv prin care frecventa unui oscilator e menţinută automat între limite specificate. 1. Reglaj automat ds volum [aBTOMaTHHecKan peryJidpoBKa rpOMKOCTH; reglage automatique de volume; selbsttătiger Pegelregler; automatic volume contro1; onmukodo hangszintszabâlyozo]: Dispozitiv care meifine aproape constantă puterea de ieşire a unui radioreceptor sau a unui amplificator, în timp ce tensiunea la intrare variază destul de mult. 2. Reglarea frecvenfei în sistemele energetice [peryjirtpOBKa hectotbi b SHepreTanecKHX CHCreM^X; reglage de la frequence dans Ies systemes energetiques; Frequenzregelung in elek-trischen Netzen; frequencycontrol of electrical systems; trekvenciaszafcâlyozâs villamos hâloza-tokban]: Elt.: Totalitatea mij oacelor tehnice prin cari se variază, în timp, conform unei reguli de consemn, frecvenfa tensiunilor şi a curenţilor unui sistem energetic; de obiceiu, consemnul consista în ment nerea constantă a frecvenfei. Grupurile generatoare din centralele electrice, cari alimentează sistemele energetice, au, în marea lor majoritate, regulatoare de vitesă cu caracteristice statice necesare unei bune funcfionări în paralel. Dacă nu se efectuează nicio modificare a caracteristicelor regulatoarelor, adică dacă turafia de mers în go!, raportată la turaţia sincronă, e aceeaşi pentru toate agregatele, fiecare agregat se încarcă cu următoarea putere activă.* p*= unde Ş Pi e suma puterilor active cerute agre- i gatelor (adică puterea cerută de receptoare), iar Sj e gradul de sfatism al fiecărui agregat: A fn{ c. ~ _L_±. 1 P 1 tn unde e abaterea de frecvenfă fafă de cea corespunzătoare mersului în gol la puterea nominală Pn. încărcarea fiecărui grup e deci bine determinată, cu excepfiunea cazului în care grupurile au grade de statism nule (caracteristice astatiee). Rezultă că, dacă Si = S2~"-Sk"' = Snt grupurile se încarcă egal, iar când gradele de statism sunt invers proporfionale cu puterile nominale ale grupurilor (adică gradele de statism sunt egale în unităfi relative), grupurile se încarcă proporfionai cu puterea nominală a fiecăruia. Acest al doilea caz e cel mai frecvent întâlnit în exploatare, deoarece permite o încărcare judicioasă şi la diferenfe mari între puterile nominale ale agregatelor. ■— Repartifia sarcinilor între centrale, în funcfiune de considerafii teh-nico-economice, se face acfionând asupra carac- teristicelor regulatoarelor de vitesă, prin deplasarea paralelă a curbelor lor caracteristice; în acest fel, grupul de ordinul k, la care s'a făcut această acfionare, se încarcă cu puterea ta-1 * *1 r/M n *T S Pni +^2 Pn i J “ S /p PnH-Sj tei ' Pri j -----J---------Î!Î-------__J------------*1------_+ sk X p”i S pi £ Pi + ------p"*=p0J+-!------Pn m.Pk i POK s n S tPi 1 I. Variafia sarcinilor pe grupuri prin deplasarea caracteristicilor statice ale regulatoarelor. Pok) puterea constantă la agregatul k; P0(fc-H) puterea constantă la agregatul k + 1. în care fgi şi fgk sunt frecvenfele corespunzătoare mersului în gol. Se observă că agregatul debitează o putere constantă, independentă de ssr-c nă, afară de puterea proporţională cu sarcina totală (v. fig. /); în acest fel se poate realiza ca fiecare grup să fie încărcat cu o putere fixă minimă, corespunzătoare regimului minim admis de exploatare. Reglarea arătată a sarcinii repartizate pe grupuri implică însă o variafie considerabilă a frecventei sistemului. Astfel, la un grad de statism de 6% (în unităţi relative) rezultă, 1a o repartifie proporfională de sarcină, o variafie de 6% a frecvenfei între mersul în gol şi mersul în plină sarcină. Această valoare e inadmisibilă pentru exploatarea sistemelor energetice, în cari secere o variafie de maximum 0,8% (± 0,4% fafă de 50 Hz). Deci, adoptarea unui astfel de grad de statism nu e posibilă. — Pentru a menfine frecventa constantă, e necesar să se corijeze, în exploatare, funcţionarea regulatoarelor de vitesă, în funcfiune de sarcina cerută; această operafiune se numeşte reglarea frecvenfei, iar dispozitivele respective se numesc .egulatoare de frecvenfă. Reglarea frecvenfei poate fi făcută manual sau automat. Reglarea manuală consistă în deplasarea caracteristicelor de reglaj până la readucerea frecvenfei la valoarea dorită; acest lucru se poate realiza la un singur grup din sistem, sau la grupuri aparf'nând aceleiaşi centrale, deoarece altfel s'ar produce variafii considerabile ale frecvenfei în jurul valorii dorite, din cauza impos'bilităfii de sincronizare a acţiunilor. Reglarea printr'o singură centrală, care are deci scopul de a menfine con* 784 sfântă frecvenfă, ie numeşte reglare prin şef de orchestră. Din fig. II rezultă principiul reglării tn cazul a două grupuri cu ace laşi grad de statism; sistemul funcţionează la o frecvenfă- fa, gru^ puri le debitând puterile \ ?! In- tr’un moment dat se produce un spor de cerere de putere în refea, ceea 0 9ruP cu caracteristică fixă; II) grup ce atrage scă- cu caracteristică deplasată (în II'), de rea frecvenfei la valoarea f0 şi creşterea |a ph pih a puterilor debitate de grupuri. Se intervine atunci la grupul II, deplasându-se caracteristica până se ajunge la frecvenfă f0, în care caz puterea grupului / revine la valoarea inifială în schimb, grupul II cedează puterea mărită la Rolul grupului II din exemplu îl are centrala şef de orchestră. La acest sistem, şeful de orchestră preia toate variafiile de sarcină, de unde necesitatea ca această centrală să aibă o rezervă suficientă şi, în exploatare, un regim adecvat. Desavantajul reglajului prin şef de orchestră consistă în deranjarea repartiţiei sarcinii pe centrale la variafii de sarcină, cum şi în insuficienta rapiditate a acţionării manuala. . Reglarea automată se face prin metodele principale descrise mai jos. Reglarea automată prin şef de orchestră are acelaşi principiu ca reglarea manuală, însă acfionarea regulatoarelor de vitesă se efectuează automat. Sistemul prezintă aceleaşi desavantaje ce şi cel manual, afară de rapiditatea de acţionare. Reglarea automată prin metoda caracteristicei asiatice se face echipând un grup foarte important din sistem cu un regulator asfatic. în acest fel, dacă s'a efectuat la o anumită putere o funcfionare stafionară la frecvenfă dorită f0, orice variafie de sarcină e preluată de grupul re- -o spectiv. Sistemul are deci o funcfionare a-naloagă cu cea prin şef de or- , , t chestră.însă nu —^---------*------i------j---------- are nevoie de Pi Piit Pn2 pi'pii unregulatorde III. Reglare prin metoda caracteristicei frecvenfă se- astatice. parat, care să 0 grup cu caracteristică astatică; II) grup modifice ca- cu caracteristică statică, racteristica; în schimb, prezintă desavantajul că se poate aplica numai unui singur generator din sistem şi nu mai multor generatoare din aceeaşi centrala, pentrucl funcfionarea împreună a acestora ar fi instabilă, datorită faptului că ar fi echipate cu regulatoare astatice. Reglarea frecvenfei prin metoda statîsrrrului virtual consistă în faptul că fiecare grup din -sistem se echipează cu un regulator de frecvenfă care are următoarea caracteristică Lf+S^P.-x^P^O 1 şi care, spre deosebire de caracteristica statică normală a reglării vitesei: A/+S*P* = 0, . n introduce şi factorul y.k ^ Pit adică o cotă-parte 1 din puterea cerută, in esenfă, dispozitivul măsoară toată puterea cerută de receptoarele sistemului — n egală cu puterea debitată de grupuri ^ Pt—şi t deplasează în aşa fel caracteristica fiecărui grup, încât acesta să preia o cotă stabilită în n prealabil (aÂ). Deoarece ^ 1, rezultă că A/=0. 1 La aplicarea acestei metode e nevoie de un repartitor de sarcină care să măsoare toată sarcina cerută agregatelor, în primul moment, şi să o repartizeze apoi acestora. Astfel sunt necesare Jsteme de telemăsură (v.) şi de telereglej (v.) intre Socul instalării repartitorului şi diversele grupuri; pentru sisteme energetice foarte întinse, netoda poate implica instalafii costisitoare. Reglarea frec\en[ei prin metoda timpului sincron consistă in compararea timpului astronomic cu timpul măsurat de un ceasornic sincron. în funcţiune de abaterea respectivă, se acfionează roate regulatoarele de vitesă din sistemul energetic. Metoda prezintă avantajul că permite verificarea permanentă a abaterilor de frecvenţă şi corectarea lor (prin ridicarea sau coborîrea, în afara limitelor permise, în timpul nopţii, de exempju), însă prezintă desavantajul că acţionarea regulatorului se face prea lent. Reglarea frecvenţă-putere, adică reglarea frecventei prin metoda blocării de putere, se aplică sistemelor energetice prea întinse, cari în exploatarea poate deveni mult prea grea, iar reglarea frecvenţei foarte complicată, datorită instalafiilor complicate de telemăsură şi telereglaj, — şi consistă în împărţirea lor în sisteme energetice mai mici, capabile să-şi satisfacă consumatorii proprii — şi legate cu sistemele vecine prin linii de interconexiune, pentru menfinerea sincronismului şi a schimbului de putere în cazul apariţiei vreunui deficit. Această reglare de frecvenţă se bazează pe principiul şefului de orchestră: se alege în fiecare sistem o centrală adecvată, care intervine însă numai pentru 'a compensa variaţiile de frecvenţă datorite variaţiilor de sarcină exteriqare, — şi nu datorite va- //. Reglarea, frecvenfei prin şef de orchestră. 785 viafiilor de sarcină intervenite oriunde (în alte sisteme). E deci necesară găsirea unui criteriu care sa permită detectarea univocă a sistemului în care s'a produs variafia de sarcină, lucru care se realizează prin blocajul de putere al regulatorului de frecvenfă. In adevăr, dacă un sistem energetic are o legătură cu celelalte sisteme, 1a aparifia unei variafii de frecvenfă, în funcfiune de variafia A Ps a puterii pe legătura cu exteriorul, se pot deduce următoarele asupra locului în care s'a produs variafia de sarcină (v, fig. /V): Af APs Variafh sarcinii în interiorul sisfemului Locul variaţiei de sarcină ; i 4- ; -f Creşte Scade în interiorul sistemului ! 1 Practic neschimbată, r i ~ i în exterior Se observă că, dacă variafiile A / şi A sunt de acelaşi semn, variafia de sarcină s'a produs în interiorul sistemului, iar dacă sunt de semne contrare, variafia de sarcină s'a produs în exterior (şi deci reglarea nu trebue să intervină). Această reglare nu are nevoie de instalafii de telereglaj, iar de instalafii de teiemasură are nevoie numai pentru linia prin care se schimbă putere la centrala de reglaj; e deci mult mai economică. Reglarea frecvenfei prin metoda statismului de putere sau reglarea frecvenfă-putere cu statism virtual e o perfecţionare a metodei precedente, în sensul că măsura puterii pe linia de interconexiune dintre sisteme nu condiţionează funcfionarea reglajului de frecvenfă, ci modifică statismul caracteristicei de reglare. în acest scop se aleg, în centralele şef de orchestră din fiecare sistem, regulatoare de vitesă cu caracteristice astatice A / = 0, la cari se creează o dependenfă a acfionării de puterea interschim- ba,a: A f+ks- APs = 0. în acest fel (v. fig. V), conform tabloului de mai sus, dacă, de exemplu, în sistemul I a intervenit o variafie de frecvenfă, ecuafia de reglaj a regulatorului din centrala Q e : A/-f-Jfe5APs = 0, iar în centrala ea e: Sf-ksAPs = 0. Acfiunea totală de reglare va fi deci A / = 0, menţinându-se constantă puterea interschimbată. IV. Principiu! reglajului ffre-cvenfă-putere. a) centrală şef de orchestră care e reglată în funcfiune de frecvenfă şi de variafia puterii schimbate cu exteriorul. Coeficientul ks care nu are legătură cu sistemul mecanic al turbinei, ci se obfine pe cale electrică, se numeşte grad de statism virtual; acest V. Principiul reglării frecvenfa-putere cu sfafism virtual. C|) Ql) centralele şef de orchestră din sistemele energetice I şi II. sistem permite menfinerea constantă a puterii de schimb şi e mult mai stabil în funcfionare. — Regulatoarele automate de frecvenfă se realizează, pe baza principiilor de mai sus, în trei tipuri: electromecanice, electronice şi — electromagnetice. Regulatoarele electromecanice se construesc de tipul cu impulsii proporţionale cu frecvenfă sau şi cu un alt parametru, în sensul celor indicate mai sus. Fragilitatea elementelor mecanice a contribuit la părăsirea acestor regulatoare. Regulatoarele electronice prezintă avantajul simplicităţii, dar, ca toate dispozitivele la cari se folosesc tuburi electronice, sunt supuse unor defectări accidentale. Cele electromagnetice sunt folosite cel mai mult. Sistemele de reglare a frecvenţei trebue să satisfacă condifiunile de stabilitate, rapiditate şi sensibilitate, ca orice alt sistem de reglare. Ele se calculează ca sistemele automate. 1. Regulator automat al echivalentului (unui circuit) [aBTOMaTHqecKHH peryji^Top 3KBHBa-JieHTa; reguiateur automatique de l'equivalent (d'un circuit); selbsftătiger Restdămpfungsregjer; tonlar (tone operated net loss adjuster); onmukodo marado csillapitâs szabâlyozo], Telc.: Sistem pentru stabilizarea echivalentului unui circuit telefonic printr'un ton transmis între convorbiri, 2. ~ de cale pilot [ijenb ynpaBJieHKH, koh-Tpo/ibHaH iţenb; reguiateur de voie pilote; Steuer-leifungsregler; pilot wire regulator; kormânyvezetek szabâlyzo]: Dispozitiv automat care controlează câştigurile sau pierderile reglabile de pe circuitele de transmisiune, spre a compensa schimbările de nivel produse de variafiile de temperatură. Controlul depinde, în mod obişnuit, de rezistenfa unui conductor sau a unui „fir-pilot" care are aceleaşi condifiuni de temperatură ca şi conductoarele circuitelor în curs de reglare. s. ~ de transmisiune [peryjiflTop nepe^ann; reguiateur de la transmission; CJbertragungsregler; transmission regulator; âtvitelszabâlyozo]: Dispozitiv care menfine constantă transmisiunea pe un sistem de transmisiune. 50 786 1. Regulator cu acţiune direcfă [peryjiHTOp npHM0r0 fteăcTBHfl; regulateur â action directe; Vorwărtsregler; forward-ading regulator; kozvetlen hatâsu szabâlyozo].* Regulator de transmisiune, tn care reglajul făcut de regulator nu afectează mărimea fizică reglantă (adică mărimea care a provocat reglajul). 2. ~ cu acfiune indirectă [peryjiflTop o6paT-Horo flOHCTBHH; regulateur â action indirecte; Ruckwărtsregler; backwardacting regulator; kove-tett hatâsu szabâlyozo]: Regulator de transmisiune în care reglajul efectuat de regulator afectează mărimea fizică reglantă (adică mărimea care a provocat reglajul). s. Rejector, circuit ~ [ sarpa^aîoiiţHii 4)HJlbTp; rejecteur; Verwerfer; rejector circuit; rejektor vonalkor]. Elf.: Circuit care prezintă o impedanfa relativ mică în toată gama de frecvenfe, afară de o anumită frecvenfă sau afară de o anumită bandă de frecvenfe, pentru cari prezintă o impedanfă foarte mare (dacă circuitul e nedisipativ, infinită). Un circuit rejector nedisi-pativ e echivalent cu un circuit format dintr'un condensator legat în paralel cu o bobină. 4. Releu de superviziune [K0HTp0JibHce hjih GT6oimoe pejie; relais de supervision; Ufcer-wachungsrelais; supervisory relay; ellenorzo rele]. Telc.: Releu care, 1a începutul şi la sfârşitul unui apel, e controlat de curentul de alimentare al liniei de abonat, indicând operatoarei operaţiunile pe cari trebue să le execute, sau comandând mecanismele de comutaţie. s. ~ de tăiere [pasMHKatomee pejie; relais de coupure; Trennrelais; cut-off relay; kikapcsolo rele]: Releu montat pe o linie telefonică de abonat, care deconectează releul de linie când linia e luată cu o fişă de răspuns sau e prinsa de un căutător primar. e. Reofilin. Ind. chim.: Polimer al cforurii de vinii. Are o bună rezistenfă la întindere (atât în mediu umed, cât şi uscat) şi elasticitate apropiată de cea a mătasei naturale. Se poate trage în fire sau în foi. Nu e inflamabil, e bun izolant, rezistă la acfiunea acizilor, a alcaliilor şi oxidanţilor până la 55°. La 65° se deformează prin con-fracfiune. E gonflat de hidrocarburile aromatice. E întrebuinfat pentru bacuri de acumulator, plase de pescuit, fesături fine pentru filtre, etc. (N. C.). ?. Reper de tencuit. Cs. V. sub Tencuială. s. Reperforare [HHjţeKCHpOBâHHe; reperto-rage; Registerschneiden; index cutting; regiszter-vâgâs]. Arfe gr.: Tăierea în scară a uneia dintre marginile libere ale unui caiet, carnet, registru sau ale unei cărfi, şi aplicarea, pe porfiunile cari au devenit vizibile, a unui index alfabetic sau a titlurilor de capitole, pentru a putea deschide mai uşor caietul, registrul sau cartea la pagina în care sunt trecute indicafiile sau sunt făcute înregistrările căutate. Repertorarea se poate executa fie manual, cu foarfecile de repertorat, fie mecanizat, cu maşina de repertorat, care, concomitent cu tăierea repertoriului, imprimă şi indexul alfabetic. ®. Repetor [Tejie<|)OHbiH ycnjimejib; repe-teur; Verstărker; repeater; erosito]. Telc.: Ansamblu^ format din unu sau din mai multe amplificatoare şi din dispozitivele corespunzătoare, care compensează atenuarea unui circuit telefonic în ambele sensuri. Repetorul telefonic montat pe un circuit de cordon, penfru a putea fi intercalat de operatoare într'un circuit, se numeşte repetor de cordon. Repetorul telefonic care înlesneşte transmisiunea în ambele sensuri, pe un circuit telefonic cu două fire, se numeşte repetor pentru circuite-cu două fire. Repetorul pentru circuite cu patru fire se foloseşte într'un circuit cu patru fire şi cuprinde două amplificatoare, unul servind la amplificarea curenţilor telefonici într'un sens al circuitului cu patrui fire, iar celălalt, la amplificarea curenfilor telefonici în celălalt sens al acestui circuit. — io. Reprezentarea tricoturilor [H3o6pa}KeHHe TpHKOTfi}KHbix H3£ejiHH; representation des tricots; (graphische) Wirkwarendarstellung; representation of knilting; triko âbrâzolâs]. Ind. fexf.: Reprezentarea schematică, grafică sau cifrică, a tricoturilor, pentru analiza structurii, în vederea producerii lor. Tricotul neurzit poate fi reprezentat schematic sau grafic.— Reprezentarea schematică se face pe? hârtie cu semicercuri, cu linii cari se leagă în acelaşi* mod ca firele cari formează tricotul. — Repre- X X X X X c € - 5 Fa * [ [ Q * ^ 1 Reprezentarea tricoturilor, a) hârtie cu semicercuri pentru reprezentarea schematică s tricoturilor neurzite; b) c) d) e) şi f) reprezentarea grafică ar tricoturilor neurzite; g) hârtie pentru reprezentarea grafică a tricoturilor urzite; h) reprezentarea grafică a tricotului urzii. zentarea grafică se face pe hârtie cu pătrăţele sau cu dreptunghiuri cari reprezintă convenţional ochiurile tricotului. Prin diferite simboluri gra~ 787 ficese indica colorile firelor, flotările, ochiurile dublate, presate, ajur, ananas, etc. Ochiurile pe fafă se reprezintă prin pătrăfele haşurate cu linii verticale; ochiurile din fir de altă coloare, prin pătrăfele haşurate cu linii oblice, etc. Tricotul urzit poate fi reprezentat schematic, grafic sau cifric. — Reprezentarea schematică se face pe hârtie cu semicercuri, prin linii cari arată dispunerea ochiurilor în rândurile şi şirurile tricotului. — Reprezentarea grafică se face pe hârtie cu puncte echidistante; în aceasta se arată depunerea firului peste şi sub acele cari sunt reprezentate prin punctele de pe hârtie. Reprezentarea grafică a tricotului urzit se face şi pe hârtie de compozifie şi consisfă în indicarea prin colori sau prin simboluri grafice, pe hârtie cu pătrate sau cu dreptunghiuri. — Reprezentarea cifrică se face prin şiruri de cifre cari indică legătura tricotului. Cifrele indică atât intervalul inifial, dela care începe să se deplaseze bara cu pasete penfru a depune firele pe ace, cât şi intervalul fa care pasetele se opresc după depunerea firelor. La maşinile de tricotat rapide, intervalele dintre ace se numerotează dela dreapta la stânga şi dela zero tn ordine crescătoare (0, 1, 2, 3, 4, etc.), iar la maşinile cu ace cu limba se numerotează dela zero, numai cu numerele pare (0, 2, 4, 6, 8, etc.). 1. Resurgenfă [B0Kjn03KHH hctohhhk; re-surgence, source vauclusienne; Riesenquelle, Speicher; resurgence; oriâsforrâs, forrâsbarlang]. Geol.: Punctul de ieşire la zi al unui curs de apă subterană, care apare ca izvor cu debit mare. Resurgenfele sunt răspândite în masivele calcaroase. Sin. Izvor vauclusian, Izbuc. 2. Refea de anfene [ceTbaHTeHH; reseau d'an-tennes; Antennennetz; aerial net; antenna hâlozat]. Radio: Sistem de mai multe antene excitate simultan, direct sau indirect, penfru a obfine o emisiune sau o recepfie dirijată. E formată din mai multe antene dispuse şi defazate astfel, încât, într'o anumită direcfie câmpurile radiate de diferitele antene să se adune, iar în celelalte direcfii să se anuleze unul cu altul. Astfel se obfine o directivitate pronunfată şî un câştig de putere mare. s. Refea în scară [iţenHan jihhhh; reseau en echelle; Kettennetzwerk; ladder network (series-shunt network); lâncvezetek-hâlozat]. Elf.: Refea electrică formată din impedanfe serie şi din im-pedanfe derivafie, cari se succed alternativ. 4. ~ în T podif [M0CT0BaH-T-06pa3HaH iienb; reseau en T ponte; T-Bruckenschaltung; bridge T network; T hid kapcsolâs]: Refea electrică în T, având cele două impedanfe serie ale reţelei în T shuntate printr'o altă impedanfă. 5. ~ în zăbrele [qeTbipexnojiioCHHK moc-T0B0r0 THna; reseau en treillis; Kreuzglied; lattice network; kereszttagl: Refea electrică formată din patru brafe de impedanfă conectate în serie, pentru a forma un circuit închis, în care două puncte de joncfiune nealăturate servesc ca borne de intrare, iar cele două puncte de joncfiune rămase servesc ca borne de ieşire. e. Retroproiecfie [peTponpoeraţHfl; retropro-jection; Riickprojection; retroprojection; hâtt^r-vetites]. Cinem.: Proiectarea unui film cinematografic pe un ecran transparent care serveşte ca fundal pentru un cadru cinematografic la filmarea combinată sau pentru o scenă de teatru. Fundalul poate fi static sau în mişcare totală sau parfială (de ex., peizajele cari defilează la fereastra unui compartiment de tren). Aparatul de retroproiecfie trebue să funcţioneze sincron cu aparatul de filmat. 7. Retuşor [peTyinep; retoucheur; Retuscher; retoucher; retusâlo]. Arte gr.: Lucrător specializat în lucrări de retuşare. 8» Rezistenfă echivalentă de sgomot a unui tub electronic [rnyMHoe 3KBHBaJieHTHoe conpoTH-BJ16HH6 3JieKTp0HH0H Tpy6KH; resistance equi-valente de bruit d'un tube electronique; gleich-wertiger Gerăuschwiderstand einer elektronischen Rohre; equivalent noise resistance of an electronic tube; egy elektroncso egyenerteku zajellenâllâsa]: 1. Rezistenfă care, când e scurt-circuitată la temperatura de 290° K, e parcursă de un curent de agitafie termică egal cu curentul de sgomot al diodei la care se referă. Notând cu Re valoarea în ohmi a rezistenfei echivalente, cu 1 curentul în amperi care parcurge dioda, există următoarele relafii: pentru diodele cari funcfionează cu limitare prin temperatură n ___0,05 l J ' pentru diodele cari funcfionează cu limitare prin sarcină spafială 0,002 — 2. Rezistenfă care, fiind conectată între grila şi catodul poliodei considerate ideală, fără sgomot, provoacă un curent anodic care produce aceeaşi energie de sgomot ca şi curentul de sgomot real care există în polioda respectivă. — La triodele cari funcfionează cu limitarea curentului prin sarcină spafială, valoarea rezistenfei echivalente de sgomot are expresiunea: unde Re e rezistenfa echivalentă a triodei, 8 e raportul dintre energia de sgomot a tubului şi energia de sgomot a unei rezistenfe având o valoare egală cu rezistenfa internă a tubului şi care s'ar găsi la temperatura catodului (cu valoarea aproximativă 0,667); a e raportul dintre panta tubului şi conductanfa unei diode echivalente, adică a unei diode având distanfa catod-anod egală cu distanfa catod-grilă a triodei, şi care ar avea potenfialul anodic: VgJrVJp (cu valoarea aproximativă 0,75); T e temperatura catodului; Tq e temperatura camerei, iar S e panta tubului. 50* 788 Cu valorile aproximative, indicate mai sus, pentru o triodă curentă, funcţionând cu T=1000 °K, şi cu 7o= 300 °K, e valabilă relafia aproximativă *•4 5 fiind exprimat în mho, iar Re în ohmi. La tetrode, latetrodele cu emisiune dirijată, şi la pentode, energia de sgomot e mai mare decât la triodele având caracteristice analoage, fiindcă apare un sgomot suplementar, datorit repartiţiei statistice a electronilor între electrozi. Rezistenfă echivalentă de sgomot are, în aceste cazuri, expresiunea aproximativă unde Re (Q) e rezistenfă echivalentă de sgomot, Ia (A) e curentul anodic, / (A) e curentul de ecran, S (mho) e panta, şi S2 (mho) e panta de ecran. In formulele de mai sus, rezistenfă Re echivalează numai sgomotul tuburilor datorit fluctuafiilor emisiunii catodice şi repartifiei electronilor între diverşii electrozi. Afară de aceste cauze, cari sunt cele mai importante, apare în tuburi un sgomot datorit emisiunii secundare, emisiunii de ioni pozitivi, reilexiunii electronilor de către catodul virtual, etc. Sgomotul produs de aceste cauze e mic, exceptându-l pe cei produs de curentul ionic, care devine intens când curentul de grilă datorit ionilor depăşeşte câteva sutimi de microamperi. Pentru acest curent se defineşte în mod special o rezistenfă echivalentă de sgomot Rn, ca rezistenta care, fiind conectată între grilă şi catod, prezintă la borne o tensiune de agitafie termică egală cu tensiunea produsă de curentul de grilă lg, când parcurge impedanfa Zg care există Intre grila şi catodul tubului respectiv. Rn e legat de Ig şi Zg prin relafia: *,= 19.3 Ig Z|. în care Rn şi Zg sunt exprimafi în ohmi, iar Ig în amperi. Afară de sgomotul echivalat prin rezistenfă Rn, curentul ionic produce un sgomot suplementar, prin faptul că ionii cari nu sunt captaţi de grilă lovesc catodul, provocând neregularităfi în emisiunea catodică. La etajele convertoare de frecvenfă, rezistenfă echivalentă de sgomot se defineşte ca şi la tuburi, fiind definită în raport cu grila pe care se aplică semnalul exterior. După tubul şi tipul de montaj utilizat, rezistenfă echivalentă de sgomot are o altă valoare. Tabloul cuprinde montajele uzuale şi formulele rezistenfelor echivalente. în formule, So(mho)e panta tubului cu negativare nulă pe grila întâi, toate celelalte grile fiind conectate la anod; /o (A) e curentul total spafial, grila întâi având negativare nulă; Sx (mho) e panta Tipul de detector Rezistenfă echivalentă, în Q | 13 Triodă cu defecfie anodică . — Pentodă cu defecfie anodică ! 15+21 £ S Mixer cu hepfodâ 120 — •^0 $0 ^.v Converfer cu hepiodă sau mixer cu frlodă-hexoda în cazul în care tensiunea oscilatorului are valoarea maximă pozitivă, iar grila pe care se aplică semnalul are negativarea normală (în practică S^Sq); Ix e curentul anodic, în condifiunile în cari a fost definit Sx. Rezistenfă echivalentă de sgomot a unui tub funcţionând ca convertor e totdeauna mai mare decât rezistenfă echivalentă de sgomot a aceluiaşi tub care ar funcfiona ca amplificator în clasa A. Valorile uzuale ale rezistenfelor de sgomot sunt următoarele: tuburi amplificatoare: 1 000 Q; convertoare cu triode sau pentode: 1000--20000 convertoare cu heptode: 200000 2. i. Rezisfor nelinear [HeJiHHGHHoe conpoTH-BJIGHH6; resistance non îineaire; nichtlinearer Widerstand; resistor; nemlineâris ellenâllâs]. Eli.: Rezistor prin care trece un curent care nu e proporfionai cu tensiunea electrică aplicată la bor-' nele lui. Rezistoarele nelineare pot fi nesimetrice, dând redresare (redresoarele uscate sau de contact), *— sau simetrice, dând o redresare neînsemnată. i. Risc [pHCK; risque; Riziko; risk; riszk]. Mat. Calc. prob.: 1. Probabilitatea evenimentului contrar celui conjecturat. Sin. Risc relativ. — 2. Produsul dintre miză şi riscul relativ al unui jucător într'un joc de noroc, — Sin. Risc absolut. s. Rolă [poJlHK, KaTOK; rouieau-boucharde; Rauhwalze; roughing rol Ier; gorgo]. Cs.: Unealtă formată dintr'un cilindru de ofel a cărui suprafafă prezintă proeminente în formă de dinţi, folosită pentru a imprima, pe fafa tencuelilor sau a pieselor de beton, adâncituri dese dispuse regulat, prin rostogolirea şi apăsarea cilindrului pe fafa acestora, înainte de întărirea mortarului sau a betonului. 4. Rolare [npoKaTKa; rouler; Rollen; rolling; gordites, gongyoles], Metl.: Operafiunea de netezire prin deformare plastică a unui rpaterial, la cald sau la rece, obfinută prin presarea cu ajutorul unor role. Rolarea poate fi * cu sau fără alunecare. — Rolarea fără alunecare se efectuează prin rostogolirea unor role de ofel cementat, lustruite. 789 una dintre role fiind motoare, iar celelalte, antrenate prin rotirea materialului de netezit; se foloseşte pentru netezirea prin îndesare a suprafeţelor cilindrice exterioare (executate din bronz sau din compozifie de palier), a axelor sau a pivoţi lor de duritate mijlocie. — Rolarea cu alunecare se efectuează prin rotirea materialului (cu o vitesă periferică de cca 5*** 10 m/min) între nişte role (de ex. discuri de safir, etc.) cari nu se rostogolesc; se foloseşte pentru netezirea prin îndesare şi frecare a axelor, a fusurilor, etc. (de ex* axele pentru palierele mecanismelor de ceasornic, etc.). — Sin. (impropriu) Rulare. 1. Rotativa. Arfe gr.: Sin. Presă de imprimat rotativă (v.). 2. Rulare de filet: Sin. Filetare prin laminare (v.). s 1. Sac de hamsii. Pisc.: Sin. Chipce! (v. S.). 2. Sacovişte. Pisc.: Unealtă pescărească de forma unei linguri mari, mai mare decât chipcelul, al cărei schelet e constituit din două nuiele de frasin aşezate cruciş şi dintr'o prăjină de feiu, de 2—3 m, pe care se întinde plasa. E folosită pe cursul superior a! Dunării, la pescuitul de pe mai, la adâncimi de 2”*3 m. s. Sapă de mortar. Cs.: Sin. Sapă de var. V. Var, sapă de 4. Sârmă de bobinaj [c>6M0T0HHbiH npoBQ#; fii de bobinage; Wicklungsdraht; winding wire; tekercselo huzal]. Elt.: Conductă izolată (v.), folosită pentru bobinarea maşinilor, a electromaq-nefilor, a reactoarelor, etc. E compusă dintr'un conductor de cupru sau de aluminiu moale, de formă cilindrică, cu secfiune circulară (sârmă rotundă) sau dreptunghiulară (sârmă profilată sau bandă), acoperit cu un strat izolant de bumbac, simplu sau impregnat cu izolanfi de lacuri sau de răşini diferite, etc. — Diametrul conductorului rotund şi dimensiunile conductoarelor profilate sunt standardizate şi disponibile după o anumită scară. Izolafia de bumbac se confecţionează din material uscat, nemercerizat, iar cea de mătase, din mătase naturală degomată. Izolafia nu trebue să confină materiale dăunătoare penfru conductor sau cari scad rigiditatea dielectrică. — Grosimea stratului izolant e de asemenea standardizată. Firele de bumbac sau de mătase înfăşură uniform, strâns şi des conductorul. Uneori, stratul izolant are forma de împletitură. înfăşurări multiple se execută în straturi de sensuri inverse unul altuia, Sârma de bobinaj izolată cu bumbac se foloseşte pe o scară mare în construcţia înfăşurărilor maşinilor şi transformatoarelor electrice. Sârma de bobinaj izolată cu lacuri email se foloseşte în deosebi la bobinele aparatelor de telecomunicaţii, a contoarelor electrice, a aparatelor de măsură, a aparatelor electromedi-cale, etc. — Din sârmă de bobinaj emailată, cu diametrul sub 0,2 mm, se confecfionează „lifa de înaltă frecventă", la care firele conductoare sunt izolate pentru a evita efectul pelicular, deosebit de important la curenfi de foarte înaltă frecvenfă. 5. Scafă de mortar [TBopHJlo; auge de mor-tier; Morteltrog; mortar trough; habarcsmero], Cs.: Unealtă formată dintr'o cutie metalică de formă prismatică, mai mult alungită decât înaltă, deschisă îa unul dintre capete şi echipată cu două mânere, folosită pentru aşternerea mortarului pe rândurile de ^cărămidă în timpul zidirii. — Sin. Făraş! pentru mortar, 6. Schimbător de plecare [A-KOMMyTaTOp,; fabea u commutateur A (ou de depart); A-Platz-schrank; „A" switchboard; A-helyszekreny]. Telc,: Schimbător manual într'o centrala telefonică locala, folosit în primul rând penfru a primi apelurile abonatului şi a stabili legăturile, fie direct, fie printr'un alt echipament de comutafie. — Sin, Schimbător A. 7. ~ de sosire [B-KOMMyTaTOp; tableau commutateur B (ou d'arrivee); B,-Platzschrank; „8“ switchboard; B-helyszekreny]: Schimbător manual într'o centrală telefonică locală, folosit în primul rând pentru a primi şi a stabili legăturile cerute de alte centrale. — Sin. Schimbător B. 8. ~ fără cordon [6ecmiiypoBbiH KOMMyTa-Top; tableau commutateur sans cordons; schnur-loser Umschalter; cordles switchboard; zsinor-nelkuli kapcsolo]: Schimbatormanual care foloseşte chei acfionate anual pentru efectuarea legăturilor. -9. ~ multiplu [KOMMyTaTOp C MHOrOKpaTHbIM IIOJieM; tableau commutateur multiple; Vieffac-h umschalter; multiple switchboard; tobbszoros kapcsolo]: Schimbător manual în care fiecare linie de abonat e terminată la două sau la mai multe jackuri, la cari pot avea acces mai multe operatoare. ia. Schimbător de vitesă [K0p06Ka CKopocTeft; -chaugement de vitesse; Wechselgetriebe; speed change; sebessegvâlto mu], Mş.: Mecanism, în general mecanism complex sau ansamblu de mecanisme, care e montat între organul de antrenare şi mecanismul organic al unei maşini (de ex. maşină-unealtă, vehicul motor, etc.) şi care permite transmiterea cuplului motor cu raport de, transmisiune a mişcării variabil, astfel încât să se asigure regimul optim de serviciu, în funcfiune de sarcină sau de anumite condifiuni impuse (de ex. de felul prelucrării, la o maşină-unealtă). Se deosebesc schimbătoare de vitesă continue (variatoare) şi discontinue (schimbătoare în trepte), după cum schimbarea raportului de transmisiune e continuă sau discontinuă. — Schipasfî. Pisc.: Capcană deschisă, stafionare, confecfionată din plasă, având forma talianu-lui (v.), folosită la pescuit pe fărmul vestic al Mării Negre. E constituită din următoarele elemente: o cameră de prindere (tolbă), cufundata vertical şi susfinuta de un cablu, întins la suprafafa apei pe pilofi groşi şi bine ancoraţi; aripa, care are lungimea de 300—400 m şi e legată de tolbă printr’un jghiab înclinat, confecţiona! din plasă (uneori metalică), prin care peştele trece spre deschiderea de intrare în tolbă, Peştele e scos din tolba, după ridicarea acesteia din apă, 791 «cu ajutorul unor scripefi montafi pe pilofii de susfinere a tolbei; astfel, el e prins fără a-l împiedeca să intre continuu în capcană. 1. Scrobeală [KpaXMaJi; empois; Stărke; starch; kemenyito]. Amidon sub formă de granule sau de praf, folosit ca apret de uz casnic. Apre-tarea cu amidon, numită şi scrobîre, consistă în înmuierea materialelor textile într'o suspensie de amidon, în stoarcerea, uscarea şi călcarea cu fierul cald. Prin aceasta, textilele pierd din moliciune (devin mai rigide) iar prin călcat capătă lustru. — Sin. Scrobeală aibă. 2. Scrobire. V. sub Scrobeală. s. Sedilă [rpacJ)HHecKHH 3Han no;ţ 6yKsaMH; cedille; Hăckchen; cedilla; bânyaszkapa, kishorog]. Arfe gr.; Semn grafic asemănător cu virgula, care se aşază sub o literă, penfru a arăta că aceasta reprezintă un sunet articulat diferit de ce! reprezentat de litera fără sedilă. în alfabetul limbii noastre pot avea sedilă numai literele s şi t, cari devin astfel ş şi f. 4. Seegras [MOpcnan TpaBa; varech, pailleule, crin vegetal de la Nouvelle Orleans; Seegras; sea weed; tengeri fu]. Bot.: Zostera marina Linn.; plantă acvatică, monocotiledonată, din familia potamogetonaceelor, răspândită în apele marine ale coastelor, în zonele temperate.— Seegrasul e format din filamente lungi, în formă de panglică, verzi şi lucioase când sunt proaspete, şi cenuşii-brune, după uscare. Confine iod; e întrebuinfat, sub formă carbonizată, în tratamentul scrofulozei. Se întrebuinfează, ca şi „părul de cal" vegetal, ca umplutură, pentru capitonare, tn tapiferie, la împachetări, ca ambalaj, etc. — Sin. Iarbă de mare. 5. Selecfiune la distanfa [npHMOH /ţaJibHbiă Ha6op; seiection â distance (appel rapide); Fern-wahl; direct dialing (over toii circuits);tâvkivâ-iasztâs]. Te/c.: Selecfiune comandată de un post de operatoare sau de un post de abonat pentru a stabili automat legături cu posturile din alte refele urbane, depărtate. e. Semnal de fine [oTdOHHbift CHrHaJi; signal de fin; Schlu^zeichen; disconnect signal; vegjelzo]. Te/c.: Semnal transmis dela un capăt al liniei telefonice de abonat sau al unui trunchiu, pentru a indica celuilalt capăt că legătura stabilită trebue liberată. 7. ~ de superviziune [KOHTpDJlbHbiă CHrHaji; signal de supervision; Oberwachungszeichen; su-pervisory signal; ellenorzo jelzo]: Semnal pentru a atrage atenfiunea unui operator asupra unei operafiuni de comutare sau asupra altei operafiuni asemănătoare. a. Semnalare [cHrHajrasaiţHa; signalisation; Zeichengebung, Signalisieren; signalling; jelzes]. Tehn.: Indicarea unui eveniment incidental sau prevăzut, prin emisiunea unui semnal de către un aparat de control (de ex. lampă de control, sonerie, etc.), care se produce când funcfionarea sau folosirea unui sistem tehnic nu corespunde condifiuniior stabilite. 9. Sens matematic negativ [OTpHiţaTejibHaH CT0p0Ha; sens mathematique negafif; negativer Umlaufsinn; negative mathematical sense; negativ irânyjel]. Geom..* Sensul de rotafie al acelor de ceasornic. jo. ~ matematic pozitiv [noJiojKHTejibHan cropona; sens mathematique positif; positiver Umlaufsinn; positive mathematical sense; pozitiv irânyjel]. Geom.: Sensul invers sensului de rofafie al acelor de ceasornic. 11. Sensibilitate, coeficient de ^ [KOS^HiţHeHT HyBCTBine/ibHOCTH; coefficient de sensibilite; Empfindlichkeitsfaktor; current balance retio; er-zekenysegi tenyezo]: Raportul dintre tensiunea electromotoare psofometrică transversală, adică aplicată buclei circuitului de felecomunicafii şi tensiunea electromotoare psofometrică longitudinală (adică aplicată circuitului buclă-pământ), induse prin inducfie electromagnetică de o linie electrică de energie vecină. 12. Sensibilitatea radioreceptoarelor [nyBCTBH-TejibHOCTb pa/ţHOiipHeMHHKOB; sensibilite des radio recepteurs; Empfindlichkeit der Funkemp-fănger; radio receiver sensitivity; radiovevok er-zekenysege]. Radio: Mărime proporfională cu câtul dintre tensiunea care trebue aplicată la intrarea unui radioreceptor, dela un generator de semnal, de frecvenfă egală cu cea pe care e acordat, prin intermediul unei antene artificiale, şi dintre puterea dela ieşirea din receptor. — în cazul receptoarelor de radiodifuziune, condifiunile de încercare a sensibilităfii au fost standardizate, semnalul aplicat la intrare având frecvenfă purtătoare egală cu frecvenfă pe care e acordat receptorul, şi o modulafie de 30%, frecvenfă modulatoare fiind de 400 Hz. Puterea cerută ia ieşire e de 0,5 W. Sensibilitatea se exprimă, fie în microvolfi pe 0,5 W, fie în decibeli, fafă de 1 V. Dacă nu se specifică altfel, sensibilitatea se măsoară cu butoanele de control ale receptorului în pozifia care corespunde sensibilităfii maxime. Sşnsibililatea radioreceptoarelor depinzând de frecvenfă, e necesar să fie măsurată în mai multe puncte, în fiecare bandă a receptorului. 13. Serviciu uniorar [oAHonacoBaH cjiym6a}> service unioraire; Stundenbetrieb; uniorar service]: Serviciu de scurtă durată (v.), în care regimul activ durează o oră. 14. Siguranfă [Ha^emHOCTb; surete; Sicherheit; safety; biztonsâg]. Mat,, Calc. prob.: Diferenfa S dintre dublul probabilităfii p şi unitate: 15. Simboluri în chimie [xHMHnecKHe chm-60Jlbi; symboles chimiques; chemische Symbolen; chemical symbols; vegyi jelek]. Chim.: Simboluri folosite în Chimie, fie pentru a reprezenta diferitele elemente (v. Simbolurile elementelor chimice, sub Simbol), fie penfru a indica pro-priefăfi ale elementelor sau compuşilor, fie pentru a reprezenta reacfiile chimice- Principalele simboluri sunt confinute în tabloul care urmeaza: 792 Simboluri în Chimie Activitate chimică Asimetric Coeficient de activitate (pentru concentrafii molare) Coeficient de activitate stoe-chiometric Concentrafie molară Constantă de echilibru Constantă de echilibru referitoare la activitatea subsfan'elor Constantă de echilibru referitoare ia concentrafiile substanfelor Constantă de echilibru referitoare la presiunile substanfelor Constantă de ionizare a unui acid Constantă de ionizare a unei baze Cuprinde un ion Delimitarea unuiradicalsau a unei grupări funcţionale Dextrogir Gaze cari se desvoltă în reacfie Halogen Levogir Meta Moiar (concentrafia unei solufii) Normal (pentru hidrocarburi şi radicalij Normal (concentrafiaunei solufii) Numărul de cuante electrice negative ale unui anion (simboluri ca exponenfi) Numărul de cuante electrice pozitive ale unui cation (simboluri ca exponenfi) Ka ( ) d t Hal hal Hgl X I m- M N, n 2—, 3—, ef + H—h; H—M-; 4-; 2+; 3-f*; ei etc. ; etc. i C. |; etc Orto-. Para-. Potenfial chimic parfial Pozifiile atomilor dintr'un ciciu. \ Isomeri, compuşi cu structura l chimică mai complicată, ase- ( mănătoare, etc. ) Precipita# Precipitat care se depune Primar Radical, rest Racemic * | Reacjie care se produce în ambele sensuri Secundar Sensul transferului electronic în combinafii semipolare Sensul unei reacfii Simetric Terfiar Valenfa unui element (simbol ca exponent) Valenfă simplă; legătură simplă Valenfă simplă; legătură simplă, în reprezentare electronică Valenfă dublă; legătură dublă Valenfă dubla; legătură dublă în reprezentare electronică Valenfă triplă; legătură triplă Valenfă triplă; legătură triplă în reprezentare electronică Valenfa unui ion Vicinal P- a, (3, y> e^c-— (sub un co rpus) prim R dl rac sim terf I; II; III; etc. 1. Simfer [cHM(£ep (MeTaJlJi); simfer; Simfer; simfer; szimfer].- Elf.: Metal feromagnetic format din pulbere feromagnetică înglobată într'un rfia-terial izolant, cu pierderi mici prin istereză die-{ectrică. s. Sincronizarea oscilatoarelor electronice [chh-xpoHHsaiţHa ajieKTpoHHbix ocu,hjijihtopob; synchronisation des oscillateurs eiectroniques; Syn-chronisierung der elektronischen Oszillatoren; syn-chronising of the electronical oscillators; elekfro-nikus oszcillâtorok szinkronizâlâsa]: Fenomen în care, sub infiuenja unui semnal exterior, se modifică frecvenfa de oscilafie a unui oscilator electronic, până coincide cu frecvenfa semnalului exterior. Fenomenul final e o oscilafie într'un sistem neliniar. Sincronizarea se produce numai dacă, la amplitudine dată a tensiunii electromotoare exterioare, aceasta are o frecventă apropiată de frecvenfa nominală a oscilatorului, sau de un multiplu al acesteia, intervalul în care e cuprinsă frecvenfa semnalului exterior când sincronizarea se produce, fiind plaja de sincronizare. Mărimea ei, cum şi amplitudinea oscilafiei produse de oscilatorul sincronizat în această plajă, depind de am- plitudinea semnalului exterior. Notând cu y am- * plitudinea oscilafiei în plaja de sincronizare, cu jc desacordul dintre semnalul exterior şi frecvenfa nominală a oscilatorului şi cu C amplitudinea semnalului de sincronizare, pentru cazul unui oscilator cu circuit acordat pe grilă, curbele caracteristice de sincronizare au forma din fig. /. Se constată că, pentru amplitudini mici ale semnalului de sincronizare, aceste curbe prezintă o singură ramură, iar pentru amplitudini mari, două. 793 Aceste curbe prezintă interes* deoarece permit studiul stabilităfii sincronizării. Planul x-y poate fiîmpărfitîn patru domenii (v. fig. //). în domeniile l şi II se obfine o sincronizare stabilă: când se provoacă o variafie a amplitudinii oscilafiilor în plaja de sincro- nizare, aceste os- () Curbe limi)s de slncronizare. c'lftn revn la am- „ ?i |() sincronizare s)abilî; m) fl phfudmea iniţiala sinc,oni2are neslabnî. după un timp finit, scurt. în domeniile III şi IV, sincronizarea e instabila, amplitudinea oscilafiilor scăzând la zero (aperiodic sau oscilaforiu) la orice încercare de modificare a valorii ei. Sincronizarea are numeroase aplicafii practice: sincronizarea emiţătoarelor în refelele sincronizate; demuîtiplicarea frecvenfei în stafiunile releu; măsurarea tensiunilor mici prin lăfimea plajei de sincronizare. î. Sinfeză oxo [ciiHTe3 okco; sinthese oxo; Oxo Synthese; oxo synthesis; oxoszintezis]. Ind. Chim,: Procedeu industrial pentru obfinerea de aldehide prin reacfia unor compuşi organici cu duble legături olefinice, cu oxidul de carbon şi hidrogen. Oxisinteza se produce după următoarea ecuafie: \ / ll/3 c=c +co+h2~> —c-c—c / x I I \H H M Ca materii prime se folosesc olefine obfinute din gazele de cracare şi olefinele superioare obfinute prin polimerizarea celor inferioare. Prin oxosinteză se obfine un produs cu un carbon în plus fafă de olefina dela care s'a pornit. Aldehidele sunt pufin întrebuinfate ca atari. Ele servesc însă ia fabricarea alcoolilor (v. Sintol), a acizilor sau a produselor de condensare. Industria oxosintezei a fost creată ca industrie legată de industria benzinelor sintetice prin procedeul Fischer-Tropsch. Din punctul de vedere termodinamic, ea pre-merge această sinteză. Cum s'a arătat mai sus, din olefine, prin oxoreacfie, se obfine alde-hida ca produs principal. Deoarece nu se lucrează însă, cu o olefina unitară, ci cu un amestec, se obfin diverse aldehide. Chiar şi o olefină unitară, dar nesimetrică, dă însă prin oxoreacfie două aldehide isomere, ambele posibilităfi de atac ale dublei legături având probabilităţi de a se produce egale. Astfel, de exemplu: R • CH2—CH2—CHO R—CH = CH2 + CO + H/ -s —CH—CH3 CHO O altă împrejurare care provoacă formarea unei ga- me de produse principale e acfiunea isomerizantă a catalizatorului în condifiunile de reacfie, asupra olefinelor, ducând la o migrare a dublei legături: CH3 r u | CH2 = C—ch2—ch3 ch3—c=ch—ch*'" nch3-ch—ch=ch2 I ch3 Aceste olefine isomerizate, sub acfiunea oxidului de carbon şi hidrogenului, trec în aldehidele corespunzătoare. Afară de aldehide, prin oxosinteză, rezultă şi numeroase produse secundare. Cele mai importante sunt: alcoolii superiori, în proporfie de 20*”3Q%, rezultafi prin reducerea aldehidelor. Reacfia e favorizată atât de excesul de hidrogen cât şi de temperaturile ridicate. Deşi scopul principal al oxosintezei e fabricarea al-cooliilor, totuşi nu se lucrează într'un singur stadiu, deoarece !a temperaturi înalte o parte a olefinelor se pierde prin hidrogenare. Compuşii cu sulf (chiar hidrogenul sulfurat) nu otrăvesc catalizatorul dar inhibă reacfia de formare a alcoolilor în oxo-sinfeza propriu zisă. Ca produse secundare se obfin şi produse de condensare aldolică, cum şi cetone rezultate din reacfia dintre două molecule de olefine, o moleculă de oxid de carbon şi una de hidrogen. în sfârşit, afdehidele obfinute pot forma, printr'o reacfie secundară (de tip Canizzaro), acizi şi alcooli sau esteri. Hidrocarburile saturate provenite din hidrogenarea olefinelor se găsesc în cantităfi mici în produsele obişnuite ale reacfiei oxo. Condifiunile de lucru (presiunea, temperatura, catalizatorul) sunf destul de variate. Presiunea influenfează mult vitesa de reacfie. Se lucrează curent la presiuni cuprinse între 100 şi 200 at. Temperatura uzua’ă a oxoreacfiei e cuprinsă între 120 şi 160°. Temperatura de reacfie e aleasă în funcfiune de olefina folosită. Olefinele cu cafenă ramificată cer temperaturi mal înalte, cari favorizează însă isomerizările. Catalizatorul specific oxosintezei e cobaltul metalic fin divizat sau sub formă de combinafii, ca: io-dură de cobalt, naftenat de cobalt, cobalt car-bonil sau cobalt-hidrogen-carbonil. Un fenomen caracteristic întâlnit la catalizatorul de cobalt e perioada lungă de inducfie, fenomen întâlnit mai ales la reacţiile de oxidare sau polimerizare dar foarte rar în reacfiile de hidrogenare. Probabil că în acest caz inducfia se datoreşte modificării suprafefei catalizatorului în mediul substanfelor cari reacfionează. Dacă se foloseşte un catalizator în fază omogenă (solufie) nu mai apare fenomenul de inducfie. în reacfia de oxosinteză se foloseşte în mod curent catalizatorul Fischer-Tropsch: cobalt 30% amestecat cu 2% oxid de toriu şi 2% oxid de magneziu, aşezat pe 66% suport de kieselgur. Acest amestec se foloseşte în proporfie de 3*-5% fafă de olefinele luate în reacfie. 1794 Mecanismul oxosintezei nu e încă bine cunoscut. S'au formulat diferite ipoteze. Dacă se exclude posibilitatea formării unei reacfii trimoiecu-lare, pufin probabilă, reacfia se produceîn faze succesive, intermediare, elementare. După unii autori, .prin acfiunea oxidului de carbon asupra cobaltului, se formează mai întâi cobalt-carbonilul, care formează cu hidrogenul cobalt-hidrogen-carbonil Co (CO)x, (H2).y, care ar fi de fapt elementul reactiv. în sprijinul acestei ipoteze sunt următoarele fapte: cobalt-carbonilul, după unii autori, nu acfionează catalitic, ci numai sub formă de cobalt-hidrogen-carbonil. Nichelul metalic nu e activ în oxosinteză pentru motivul că nu poate da compusul nichel hidrogen-carbonil ci numai nichel-carbonil. Cercetări ulterioare par însă a demonstra că ipoteza activităţi metal-hidrogen-carbonilului intermediar nu poate fi totuşi generalizată, deoarece reacfia se poate produce chiar când acest compus se -găseşte în cantitate redusă. Există chiar şi unele fapte cari ar exclude necesitatea prezenfei co-bait-hidrogen-carbonilului în reacfia de oxosinteză. Astfel numeroase experienfe au arătat că oxosinteză se produce cu catalizator de cobalt metalic chiar 1a presiuni parfiale de oxid de carbon de 5*”10 at, la temperatura de 120-"130°. E pufin probabil ca — în aceste condifiuni să se formeze cobalt-hidrogen-carbonilul. în general, reacfiiior de oxosinteză li se pretează numeroşi compuşi organici cu duble legături. Monooiefinele reacfionează uşor (etilena trebue supusă unui tratament mai blând pentru a evita# hidrogenarea). în majoritatea cazurilor, prin oxosinteză diolefinele nu dau dioli. Diolefinele cu duble legături conjugate se transformă de obiceiu în monoaicooii, una dintre duble legături fiind hidrogenată. Diolefinele cu duble legături izolate reacfionează mai uşor la prima dublă legătură. Polimerii diolefinelor conjugate (cauciuc sintetic sau natural), ca şi alte poliolefine, reacţionează cu oxidul de carbon şi hidrogenul până la saturarea aproape totală a dublelor legături, dând polialdehide (respectiv polialcooli, poliacizi) -cu greutate moleculară mare. Deosebit de uşor reacfionează terpenii. în schimb, dubla legătură aromatică nu e afectată prin oxosinteză. Vecinătatea nucleului aromatic îngreunează chiar oxo-reacfia (dihidronaftalina reacfionează foarte greu). Acidul cinamic nu reacfionează de loc. Haloge-nul legat la atomii de carbon ai dublei legături “Cu dicloretilenul, de exemplu, nu conduce oxo-•sinteza spre formarea aldehidelor halogenate corespunzătoare, deoarece se desvoltă mai întâi acidul clorhidric, această reacfie fiind mai accesibilă din punctul de vedere^fermodinamic. Alcoolii ne-saturafi şi eterii (alcoolul alilic, eterii vinilici, etc.) •cum şi acizii şi esterii (esterul dimetilic al acidului maleic) se comportă normal. La fel şi cetonele nesaturate (de ex. metil-vinil-cetona). Oxosinteză e utilizata azi pe scară industrială pentru diverse scopuri Din etilena se obfine propionaldehîda care, transformată în acid propi- onic, serv3şfe la fabricarea propionatului de celuloză. Propilena e folosită pentru prepararea alcoolilor butilici, dintre cari n-butanolul e preponderent. Isobutilenă serveşte la prepararea alcoolului amilic în stare pură. Olefinele cu C5-*Ci2 au fost folosite pentru convertirea lor în alcooli primari întrebuinfafi la fabricarea plastifianfilor de tip palatino!. Olefinele cu Ci^-Cis constitue fracfiunea cea mai importantă pentru oxosinteză. De asemenea olefinele cu C20,,,C30 ^au alcooli cu bune calităfi de emulgatori, întrebuinfafi în special în industria cosmetică. —- Sin. Oxosinteză. 1. Sistem de intercomunicafie la abonat [nac.® THah (hjih yqpenuieHqeGKas) ycTaHOBKa ajih BHyTpeHHeă CBH3H; installation â intercomuni-cation; Reihenanlage; private branch intercommu-nicating system; sorberendezes]. Telc.: Instalafie compusă din două sau din mai multe posturi telefonice şi din una sau din mai multe linii principale, fiecare post putând fi echipat cu un dispozitiv de comunicafie cu ajutorul căruia el poate semnaliza — şi se poate conecta cu orice alt post din sistem sau cu oficiul central. *. ~ de telefonie cu releu [peJieHHafl aB-TOMaTHHeCKaa CHCTeMa; systeme automatique tout â relais; Relaissystem; allrelay system; rele-rendszer]: Sistem automat de comutafie, în car© toate operaţiunile de comutafie telefonică sunt făcute prin releuri. s. ~ de transmisiune [CHCTeMa nepe^a^H; systeme de Mransmission; Gbertragungssystem; transmission system; âtviteli rendszer]: Sistem de elemente capabile să emită, să transmită şi să primească unde de semnalizare. 4. ~ etalon de lucru [padoqan 3TaJîOHHan CHCTeMa; systeme etalon de travail; Arbeitseich-kreis; working reference system; etalon munka-rendszer]: Sistem telefonic de referinfă secundar, format dintr'o anumită combinafie de aparate telefonice, linii de abonafi şi circuite de alimentare conectate printr'un trunchiu variabil fără distorsiune — folosit în condifiuni specifice, pentru a determina, prin comparaţie, calitatea transmisiunii altor sisteme telefonice şi a altor părfi componente, 5. ~ fundamental european de referinfe pentru transmisiunea telefonică [oCHQBHafl eBponeH-CKan 3TaJiOHHan CHCTeMa Tejie(f)OHHOH nepe-JţaHH; systeme fondamental europeen de reference pour la transmission telephonique; euro-păischer Ureichkreis, SFERT; maşter reference system for telephone transmission; europai tâv-beszelo âtviteli rendszer]: Sistem telefonic de referinfă principal, penfru a determina, prin corn-parafie, calitatea celorlalte sisteme telefonice sau părfi componente, cu privire la tăria, articulara sau la alte calităfi de transmisiune ale convorbirii la recepfie. Determinarea se face prin ajustarea pierderii din trunchiul fără distorsiune al sistemului fundamental de referinfă, până se obfine acelaşi efect în ei şi în sistemul supus cercetării. 1. Solidar [coJtH/ţapHbiH; solidaire; solidarisch, verbunden; sojidary; egyiittes]. Gen.: Calitatea unui obiect de a fi legat constructiv de un altul, printr'o asamblare demontabilă sau nedemontabilă, penfru ca ambeie obiecte sâ se comporte în serviciu ca un corp unic. 2. Solidarizat [C0JIHAapH30BaHbiH; solidarise; solidarisiert, (Zeitweise) verbunden; solidarized; egyuttesitett]. Gen..* Calitatea unui obiect de a “fi fost făcut solidar cu un altul (de obiceiu temporar şi într'un anumit scop). s. Solurilor, degradarea ~ [Aerpa^aiţHa noHB; degradation du sol; Bodendegradation; soil degradation; talajâtalakulâs]. Agr.; Ansamblul de fenomene fizicochimice în urma cărora se micşorează fertilitatea unui sol. Degradarea unui sol poate fi datorită fie distrugerii parfiale sau totale a stratului de soi fertil, In urma unei eroziuni, alunecări de sol sau spălări superficiale, fie levigării unora dintre constituenţi stratului superficial, aceşti componenfi con-centrându-se în orizonturile inferioare. într'un astfel de tip de degradare, pe lângă sărăcirea orizontului superficial în humus, se produce şi o modificare a structurii glomerujare a solului degradat. 4. Spaţiu de acoperire [nepeKpoftHoe npoc-TpaHCTBO; espace de recouvrement; Dberdec-kungsraum; topologic space; âtfedesi fer]. Topologie: Perechea formată dintr'un spafiu topologic X şi transformarea continuă f dela acesta la un alt spafiu topologic Y se numeşte spaţiul de acoperire a lui Y, dacă transformarea f e deschisă şi satisface condifiunile cari permit inversarea ei locală, cu excepfiunea anumitor puncte. 5. ~ obscur Crookes [TeMHoe np0CTpaHCTB0 KpyKCa; espace obscur C,; C. dunkler Raum; C. obscure space; C. homâlyoster]. E/f.: V. sub Spafiu de descărcare electrică. 6. ~ obscur Faraday [TeMHoe apocTpancTBO 'Oapa^es; espace obscur F.; F. dunkler Raum; F. obscure space; F. homâîyoster]. Elf.: V. sub Spafiu de descărcare electrică. 7. Specie de mărimi [thiî BejiHHHH; espece de grandeurs; Grol^enart; size species; nagysâg-csoport]. 1.: Mărimi între cari există relafia de „mai mare" sau „mai mic". Două mărimi fizice aparfin deci aceleiaşi specii, dacă sunt măsurabile prin acelaşi procedeu de măsură; în adevăr, prin ^cest procedeu de măsură se stabileşte o relafie biunivocă între mărimi (sau între componentele lor scalare) şi numerele reale, între cari există relafiile de „mai mare" sau „mai mic", relafii cari se transpun astfel şi asupra mărimilor. V. şi sub Sistem de unităfi de măsură. 8. Spectru electric [sJieKTpHqecKHH cneKTp; fantome electrique; elektrisches Spektrum; electrica! spectrum; elektromos szpektrum]. Elf.: Figura ansamblului de linii de câmp din câmpul electric sau dintr'o porfiune a lui. De obiceiu, spectrul electric se pune în evidenfă cu cristale de gips sau cu praf de licopodiu, presărat pe suprafafaunui obiect situat în câmpul electric. — Sin. Fantomă electrică. a. ~ magnetic [MarHHTHbie c|)Hrypbi, Mar-HHTHMH cneKTp; fantome magnetique; rnagne-tisches Spektrum; magnetic spectrum; mâgneses szpektrum]. Elf.: Figura ansamblului de linii de câmp ale unui câmp magnetic sau ale unei porfiuni a lui. De obiceiu, spectrul magnetic se pune în evidenfă presărând pilitură de fier pe un suport plan, aşezat în câmpul magnetic. — Sin. Fantomă magnetică. io. Spross [ropSbiJib 0K0HH0r0 nepemieTa; croisillion d'une croisee; Sprosse eines Fenster-stocks; cros bar of a window frame; ablakoszfo-lec]. Arh., Cs.: Fiecare dintre barele verticale sau orizontale, de lemn sau de metal, cari împart în mai multe câmpuri golul unui canat de fereastră — şi pe cari se fixează ochiurile de geam. u. Spumant [neH006pa30BaTejib; ecumant; Schaumbilder; frothing; habzo]. Tehn.: Substanfă capilar activă, adică având proprietatea de a micşora tensiunea superficială a apei, uşurând formarea de bule de aer şi mărind suprafafa ei de contact cu aerul. Spumanfii sunt întrebuinfafi în flotafie, la prepararea betoanelor poroase, în industria textilă, în stingătoare (v.)f etc. în flotafie, rolul spumanfilor e de a forma o spumă cu bule de aer cât mai numeroase, la cari aderă particulele de minereu, fiind astfel antrenate în spumă şi separate de steril (v. şi Flotafie). La prepararea betoanelor, spuma formată e introdusă în pasta de beton în momentul preparării acestuia — în scopul obfinerii, după întărire, a unui material poros, cu greutate volumetrică mică şi mai bun izolant termic şi fonic decât betonul obişnuit. Datorită spumantului, spuma nu e distrusă prin amestecarea betonului, ci rămâne în masa acestuia până la întărire. Stabilitatea spumei e cu atât mai mare, cu cât particulele de sub-stanfă absorbite sunt mai fine, cu cât viscozitatea peliculelor e mai mare şi cu cât materialele din cari e format spumantul au higroscopicitate mai mare, deoarece particulele de spumant se adsorb mai bine în straturile superficiale ale peliculelor băşicilor dacă sunt mai ude. Stabilitatea spumei şi capacitatea ei de aglomerare trebue să fie destul de mari pantru a permite să susfină, fără a se distruge, particulele solide ale betoanelor, până 1a formarea unui schelet rezistent prin priza şi întărirea acestora. Spumanfii foîosifi la prepararea betoanelor trebue să permită obfinerea, în cel mai scurt timp, a unei cantităfi mari de spumă stabilă; să producă o spumă cu băşici de aer foarte mici şi repartizate cât mai uniform; să nu acfioneze defavorabil asupra prizei şi întăririi liantului, şi nici asupra calităfii betoanelor. Pentru mărirea stabilităfii spumei şi a rezistenfei peliculelor, se adaugă substanfe organice sau minerale, numite stabilizatoare sau mineralizatoare (cleiu, amidon, gelatină, glicerină, o solufie de agar-agar, cenuşă, praf de cărbune, argilă, talc, ciment, silicat de sodiu, acid clorhidric, etc.). Spumanfii cei mai des foîosifi la pregătirea betoanelor poroase sunt: spumanfi de cleiu, formafi dintr'o solufie de cleiu animal, fie în acid azotic, 796 fie în acid acetic sau în acid clorhidric, cu adaus de 4—5%, în greutate, de bicromat de sodiu sau de potasiu; spumanfi cu bază de sâpun naftenic, la care se adaugă, ca stabilizator, faină de lemn, de cărbune sau ciment; spumanfi cu bază de săruri alcaline, alcătuifi dintr'o sare alcalină a acizilor sulfonaftenici, amestecată cu săruri ţie aluminiu, de fier sau de alte metale cari constitue stabilizatorul; spumanfi cu bază de cleiu-colofoniu, alcătuifi din săpun de colofoniu, care constitue producătorul de spumă, şi cleiu de oase, care constitue stabilizatorul, şi cari sunt întrebuinfafi mai rar, deoarece produc o spumă mai pufin stabilă în cazul folosirii unor agregate relativ grele, astfel încât materialul dă tasări apreciabile, rezis-tenfa betonului creşte prea încet dacă întărirea nu se face într'un mediu umed, iar procesul de preparare a spumei e complicat şi reclamă manoperă prea multă; spumanfi cu bază de saponină, alcătuifi din pulbere de saponină şi dintr'un stabilizator, şi cari sunt cei mai des întrebuinfafi, deoarece produc un volum de spumă care, uneori, poate fi de 6000 de ori mai mare decât volumul spumantului uscat; spuma obfinută e foarte stabilă, iar rezistenfă la compresiune a betonului e mult mai mare decât aceea a betonului preparat cu alfi spumanfi. î. Standard primar de frecvenfă [nepBH^HbiH BTâJiOH HaCTOTbi; standard primaire de frequence; primărer Frequenzstandard; primary standard of frequency; frekvencia-primerstandard]. Elt.: Generator care produce un semnal cu o frecvenfă a cărei valoare rămâne timp îndelungat stabilă, prin compararea regulată a perioadei medii a oscilafiilor cu secunda medie de timp. Se compune dintr'un oscilator cu cuarf, de mare stabilitate, în termostat, un lanf de divizoare de frecvenfă şi un ceasornic "sincron, care indică ora medie solară. Frecvenfa nominală curentă a acestor oscilatoare e de 100 kHz. Dacă frecvenfa rămâne exact la valoarea corectă, ceasornicul indică mereu ora exactă, dată de serviciile orare ale observatoarelor astronomice. Precizia standardelor primare de frecvenfă e de 1 la 1010 pe intervale mici de timp, şi de 1 la 108 pe intervale mai mari. Se folosesc mult, atât ca standarde de frecvenfă în măsurări exacte, cât şi ca ceasornice de înaltă precizie. Când funefiunea principală e de a păstra exact ora, se numesc ceasornice cu cuarf. în mod normal, standardele primare de frecvenfă sunt asociate cu un multivibrator astabil, sincronizat pe frecvenfa oscilatorului cu cuarf, multivibrator care produce armonice ale frecvenfei fundamentale, dând astfel un spedru de frecvenfe stabile şi bine cunoscute, care se foloseşte în măsurările de precizie. 2. ~ secundar de frecvenfă [BT0pH4HbiH 3TaJiOH qaCTOTbi; standard secondaire de frequence; sekundărer Frequenzstandard; secondary standard of frequency; frecvencia-szekunderstan-dard]. Elt.: Standard a cărui frecvenfă se determină prin comparafie cu aceea a unui standard primar de frecvenfă (v.) sau cu a unui alt standard secundar de frecvenfă, care a fost etalonat în prealabil cu ajutorul unui standard primar. Standardele secundare de frecvenfă sunt constituite dintr'un oscilator cu cuarf de mare stabilitate şi din unul sau din mai multe multivibratoare. în mod curent, standardele secundare de frecvenfă au o precizie de ordinul a 1 la 106. Se folosesc la etalonarea aparatelor curente şi pentru obfinerea semnalelor de secundă în prospeefiuni. а. Stearopten [cTeaponTeH; stearopten; Stea-ropten; stearoptenes; stearopten]. /nd. chim.: Componentă, solidă la temperatura ordinară, care se separă prin răcirea uleiurilor eterice. 4. Stingere. Radio: Sip. Fading (v.). s. Străpungere: Sin. Perforare (v.). б. Strat de baraj (H30JiapyK)ii];HH Cjioh; couche de barrage, couche isolante; Sperrschicht; barrier layer, insulating coating, blocking layer; zâro-reteg]. Elt.: Strat la suprafafa de contact dintre un metal şi un semiconductor, prezentând efectul de supapă electrică sau desvoltând o slabă tensiune electromotoare, în caz de iradiere cu lumină (v. şi Celulă fotoelectrică). Efectul de supapă electrică e foarte pronunfat în cazul stratului de baraj dintre cupru şi cupru oxid, sau cupru-seleniu (v. şi sub Redresor uscat). 7. Strat T [CJlofi T; strate T; T-Schicht; T-Stra-tum; T-reteg]. Fiz,: Strat superficial transparent al unor lentile, cu coeficientul de refracfiune şi coeficientul de reflexiune superficială mult mai mici decât ai sticlei lentilei. La obiectivele foto-cinematografice cu lentile cu astfel de straturi, se reduce reflexiunea luminii pe suprafafa lentilei şi se micşorează efectul de difuziune a luminii, ceeace îmbunătăţeşte foarte mult calitatea imaginii. Stratul T se obfine prin tratare chimică sau fizică a suprafefei lentilelor. Tratarea chimică consistă în desal-calinizarea unui strat superficial al sticlei (de ex. cu solufie apoasă de acid acetic). în tratarea fizică, pe suprafafa lentilei se condensează vapori de fluorură de magneziu sau de calciu, într'un mediu cu vid înaintat. Rezultatele cele mai bune se obfin când stratul T are o grosime egala cu un sfert din lungimea de undă a radiafiei folosite — şi indicele de refracfiune egai cu rădăcina pătrată din cel al a sticlei lentilei. 8. Stratificat [cJiOHCTbiH;stratifie;geschichtete Stoffe; stratified materials; leveles]: Semifabricat sau produs finit, în formă de tablă sau bloc şi prezentând o structură spafială (textură) de stratificare. 9. Stravnichiu. Pisc.: Capcană deschisă, stafio-nară, confecfionată din plasă, folosită la pescuitul şalăului în lacurile litorale sau la pescuitul sturionilor în mare. E constituită din două oboare, o cameră de prindere (tolbă) şi două aripe. în primul obor se intră printr'o deschidere de cca 4 m, formata de cele două aripe din fafă; în al doilea obor se intră printr'o deschidere de cca 1 m, iar din acesta se trece în camera de prindere, printr'o deschidere de cca 0,5 m. Aripa e o plasă lungă de cca 200 m, dispusă vertical în apă, dela mal 797 spre gura stravnichiului, fiind susţinută de un cablu şi prinsă de pilofi la distanfe de cca 10 m. 1. Sfross [niTpocca, ycTyn; gradin, droit, strosee; strosse; side, gallery; alaguttalp]. Tn/.: Partea inferioară a excavafiei unui tunel, situată sub planul naşterilor bolfii. *. Sfufişă. Pisc.: Unealtă de pescuit, de tipul capcanelor închise, folosită la prinsul peştelui în bălfi. Stufişa, de formă cilindrică, se compune din următoarele părfi: camera de prindere, care e o plasă întinsă pe şase cercuri de lemn, având la capete câte o trompă interioară (numită limbă), prin care se pătrunde în această cameră; doi pereji executafi din plasa (numifi aripe), prinşi de trompe, cari îndrumează peştele spre orificiile de intrare în sfufişă (prin trompe). Peştele prins e scos printr'o deschizătură practicată în peretele camerei de prindere. s. Subansamblu [no'/ţaHCaMâJîb; sous-ensem-ble; Unterteil; sub-generality; alresz]. Tehn,: Unitate funcfională, alcătuită din organe cari pot fi complexe sau piese. Subansamblurile sunt asamblate ca grupuri unitare de piese (de ex. mecanisme, dispozitive, etc.). Exemple: subansamblurile unui strung sunt păpuşa fixă, schimbătorul de vitesă, căruciorul, etc.; subansamblurile unui automobil sunf motorul, schimbătorul de vifesă, diferenfialul, etc. 4. Subarmonîcă [nojţrapMOHHKa; subharmo-nique; Unterschwingung; subharmonic; alharmo-nika]. F/z.: Componentă armonică a unei mărimi periodice, a cărei frecvenfă e un submultiplu al frecventei mărimii motoare. 5. Subfiere [yTOHeHHe; amincissementj Ver-dunnung; thinning; vekonyitâs]. Mefl.: Operafiune de reducere a secţiunii unei piese, pe o anumită lungime, prin deformare plastică executată la cald sau la rece. 6. Suburs [nonepenean 6ajina; le petit pied; Stutzbalkenfufj, Querbalkenstutzer; beam, road-bearer-holder; keresztartotâmasz]. Pod.: Fiecare dintre grinzile scurte de lemn (rotund, cioplit sau ecarisat), aşezate transversal pe moazele superioare sau pe babele unei palee de pod, şi pe cari se reazemă grinzile principale ale podului (urşii). V. şi Urs 2. 7 Sudafie [oinoTeBaHHe, jiHKBaiţHH; res-suage; Schwiizen; sweating, eliquation; izzadâs]. Mefl.: Procedeu metalurgic de separare a două materiale metalice, prin încălzire lentă şi progresivă până Sa o temperatură cuprinsă între temperaturile lor de topire. Sudafia are aplicafii în metalurgia staniului, pentru îndepărtarea fierului care se găseşte ca impuritate în staniul obfinut prin reducerea casiteritului, şi în metalurgia fierului, pentru obfinerea barelor de fier, prin îndepărtarea sgurii topite (procedeul de pudlare). — Sin. Asudare. s. Supramodulafie [nepeMOAyJintţHH; surmo-dulation; Obermodulation; overmodulation; szu-permodulâcio]. Radio.: Profunzime exagerată de modulafie a undei purtătoare într'un radioemi-fător. Apare datorită utilizării unui grad de modulafie mai mare decât unitatea — şi provoacă distorsiunea semnalului modulator (distorsiuni de nelinearitate). Ş 1. Şablon de fencuit [iua6jiOH (THra) niTyKa-TypHbiH; calibre, gabarit; Putszchablone, Putz-fehrejtemplef; vakolâsi şablon], Cs.; Şablonfoiosit la tencuirea mulurilor sau a profilurilor ornamentale de pe fafa zidurilor. E format dintr'o placă de lemn care are una dintre margini tăiată după conturul mulurilor sau al profilurilor cari trebue tencuite. Tencuirea se execută aplicând un sfrat mai Şab,on de tencui). gros de mortar pe fafa zidăriei sau a ieşindurilor ei — şi mişcând apoi şablonul în lungul unor şipci sâu al unei scânduri de ghidare, pentru a netezi tencuiala şi a îndepărta excesul de mortar. 2. Şaliră [nJiocKoe ftOJiOTO; burin; Meissel; chisel; veso]. Tehn.: Daltă (v.) specială pentru prelucrarea rocelor de tărie medie, având lungimea tăişului de 25'"60 mm. 3. Şănfuire [na30BaHHe; operation de creuser une tranchee; Verschanzung; entrenching; hornyo-lâs], Tehn.: Operafiune de aşchiere, executată manual sau mecanizat, prin care se obfine un şanf sau o renură, în direcfie longitudinală, transversală sau înclinată fafă de axa piesei. 4. Şapă: Sin. Cap de bielă (v.). 5. Şapă [H30JiHpHK)mlHH CJlOH; chape; Iso-lierschicht; insulating course; szigeteloreteg]. Cs.: Izolafie hidrofugă aplicată pe una dintre fefele unei construcfii sau a unui element de construcfii (boltă, platelaj de beton armat, radier, rezervor etc.), pentru a împiedeca infiltrarea apei prin porii acestora sau pentru a le proteja de acfiunea corozivă a apelor. 8. Şpalef. Cs.: Sin. Urechi (v.). 7. Ştaif [3a£HHK odyBH; contrefort; Hinter-kappe; stiffening; hâtsokereg]. Ind. piei.: Piesă de material rigid, care se inserează între pielea şi căptuşeala fefelor încălţămintei, la partea dinapop a carâmbului, pentru a da acesteia rigiditatea necesară unei sprijiniri suficiente a călcâiului şi menţinerii formei. Ştaifurile se confecfionează din talpă pregătită special din gâturile sau din poalele pieilor de bovine tăbăcite vegetal, din pânză impregnată cu solufie de nitroceluloză, din materiale termoplastice, sau,, la încălfămintea ieftină, din carton. — Ştaifurile de piele şi cele de materiale plastice se confecţionează prin ştanfare. După ştanfare, ştaifurile sunt subţiate la margine pentru a feri laba piciorului de frecare în partea de sus a ştaifului, pentru a realiza o aplicare mai strânsă pe calapod, şi pentru ca marginea inferioară a ştaifului să se poată îndoi mai uşor,, luând forma calapodului. După subfiere, ştaifurile se răzuiesc pe amândouă părfile, pentru a obfine o îndepărtare uniformă a stratului superior al pielei, fără scobituri — şi pentru a deschide uşor porii acesteia. Pentru a înlesni tragerea fefelor pe calapod* mai ales când se întrebuinfează ştaifuri sintetice mai greu mulabile, se ştanfează crestături la partea de jos a ştaifurilor şi li se dă forma definitivă în maşini de presat cu încălzire electrică. Ştaiful astfel format se aplica cu fafa spre piele, între aceasta şi căptuşeală, după ce a* fost uns pe ambele părfi cu pap sau cu dextrinăt pentru a se fixa de piele şi de căptuşeală. La unele tipuri de încălfăminte, ştaiful se fixează printr'o cusătură de piele, astfel încât aplicarea consistă numai în ungerea cu pap a acestuia. s. Şurub de presiune [3atftHMH0â bhht; vis de pression; Druckschraube, Preftschraube; press (ing) screw; nyomo csavar]. V. sub Şurub de fixare. 9. Şurub de strângere [CTflrHBaiomHH bhht; vis de serrage; Kiemmschraube; binding screw, clamping screw; szorito csavar]. V. sub Şurub de fixare. T 1. Tablou de bord [iiţHT ynpaBJieHeH.1 ta-bieau de bord; Schaltbrett; instrument board; kap-csofo tabla]. Tehn.: Tablou de control şi de comanda, instalat în fafa conducătorului unui vehicul, pe care sunt montate aparate şi instrumente necesare pentru a supraveghia funcfionarea diferitelor organe ale vehiculului (de ex. motorul) sau pentru a asigura condifiunile corespunzătoare de deplasare a vehiculului. în general, pe tabloul de bord se găsesc: un manometru de uleiu, un am-permefru, un indicator al nivelului de combustibil, un contor de ture (în special pentru motoare Diesel), un vitesometru, (kilometraj) un contactor de pornire, un comutator de lumină, un întreruptor pentru semnalizatoare, etc. 2. Târboc. Pisc.: Unealtă pescărească având forma unui sac de plasă, cu deschiderea la gură de 2 m, şi strâmtându-se spre fund pe o distanfa de B---3,5 m, folosită pentru pescuit crapul pe fundul sau la malurile Dunării. — Sin. Târbog, Tărăbuc, Tărăbuf. 5. Târboc. Pisc.: Sin. Câriionf, Chipcel (v.). 4. Târnăcop de zidar: Sin. Ciocan de piatră, cu vârfuri (v.). 6. ţeavă dinfată pentru găurit ziduri: Sin. Burghiu tubular (v.). e. Tehnefiu [TeXHeTRH; technetium; Technetium; technetium; technetium]. Chim., Fiz.: Tc, nr. at 43. Element din grupul al şaptelea al sistemului periodic al elementelor, care nu a fost găsit în natură. Se cunosc următorii isotopi ai tehnefiului: tehnefiul 92, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 min, obfinut prin reacfia nucleară Mo92 (d, 2n) Tc92; un isotop, probabil tehnefiul 93, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,7 ore, obfinut prin reacfia nucleară Mo (d, n) Tc; tehnefiul 94, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cum şi prin captură K(65%), cu timpul de înjumătăfire sub 53 min, obfinut prin reacfia nucleară Mo94 (p, n) Tc94, Mo94 (d, 2n) Tc94; tehnefiul 95, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni (1%), cum şi prin captură K (99%), cu timpul de înjumătăfire de 56 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Mo94 (d, n) Tc95, Mo95 (p, n) Tc95, Mo95 (d, 2n) Tc95 (se cunoaşte şi un isomer care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 20 de ore); tehnefiul 96, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 4,3 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Nb93 (a, n) Tc96, Mo96 (p, n) Tc96, Mo95 (d, n) Tc96, Ru96 (n, p) Tc9®, Mo96 (d, 2n) Tc9®; tehnefiul 97, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire mai mare decât 100 de ani, obfinut prin reacfia nucleară Mo97 (d, 2n) Tc97 (se cu- noaşte şi un isomer, care se desintegrează cie timpul de înjumătăfire de 90 de zile); tehnefiul 98, care se desintegrează cu emisiune de electroni,, cu timpul de înjumătăfire de 2,7 zile, obfinut prin reacfiile nucleare Mo98 (d, 2n) Tc98, Ru98 (n, p) Tc98; tehnefiul 99, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 9,4-105 ani, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni (se cunoaşte şi un isomer care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 6 ore, obfinul prin reacfie. nucleară Ru99 (n, p) Tc99, prin-desintegrarea cu emisiune de electroni a molibdenului 99, cum şi prin bombardarea uraniului şi a toriuiui cu neutroni; tehnefiul 100, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 80 s, obfinut prin reacfiile nucleare Tc99 (n, y) Tc100, Mo100 (d, 2n) Tc100; tehnefiul 101, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 14min^ obfinut prin reacfia nucleară Ru102 (y, p) Tc101, prin desintegrarea cu emisiune de electroni a molibdenului 101, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; tehnefiul 102, care se desin-tegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire sub un minut, obfinut prin desintegrarea cu emisiune de electroni a molibdenului 102, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni;, tehnefiul 105, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu un timp de înjumătăfire foarte scurt, obfinut prin desintegrarea cu emisiune de electroni a molibdenului 105, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni; doi isotopi cu mase atomice mai mici decât 101, cari, ambii, se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire respectiv de 36,5 ore şi 18 s, obfinufi prin reacfia nucleară Mo (p, n) Tc cu un isotop neidentificat al molibdenului; un isotop cu masa atomică mai mică decât 104, care se desintegrează probabil prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 60 de zile, obfinut prin reacfia nucleară Ru (n, p) Tc, cu un isotop neidentificat al ruteniului. Mult timp elementul cu nr. at. 43 s'a numit şi Mazuriu (v ). 7. Temperatură de evaporare adiabatică [TeM-nepaTypa aAHaâaTHnecKoro HcnapeHHa; temperature d'evaporation adiabatique; adiabatische Verdampfungstemperatur; adiabatic evaporation temperature; adiabatikus pârolgâsi hofok], Termof.: Temperatură măsurată cu termometrul umed (v. sub' Temperaturii, instrumente de măsură a ^aerului; Umiditatea, instrumente de măsură pentru ~ gazelor) în spafiul în care se produce evaporarea unui lichid, fără să existe schimb de căldură cu exteriorul. Temperatura de evaporare adiabatică nu depinde de vitesa gazelor 1a suprafafa lichidului care-se evaporă; ea ia valoarea minimă când umidi- mo tatea relativă a gazului e nulă — şi devine egală cu temperatura măsurată cu termometrul uscat, când gazul din spafiul în care se produce evaporarea e saturat cu vapori.] Deoarece nu depinde de schimbul de căldură cu exteriorul şi nici de vitesa gazelor la suprafafa lichidului care se evaporă, temperatura de evaporare adiabatică e utilizată Ia determinarea capacităfii de uscare {v. Uscare, capacitate de ~), respectiv în studiul proceselor de uscare. 1. Termificare imobiliară [TenJiot^HKaiţHH; thermification imobiliaire; Imobiliăr-Thermifizie-rung; real estate thermification; lakohâzi terrni-fikâcio], Termof.: Termificare la care căldura e utilizată la încălzirea şi ventilafia imobilelor, sau la acoperirea cererilor de apă caldă (de ex. pentru băi, spălătorii, etc.) din acestea. — Sin. Termificare urbană. V. şi sub Termificare. 2. ~ industrială [npoMbiinJieHHaa Teiuic<|m-îCau,Hfl; thermification indusfrielle; industrielle Thermifizierung; industrial thermification; ipari ter-mifikâcio]: Termificare la care căidura e utilizată m procese tehnologice (de ex. în procesul de distilare a fifeiului) sau în alte scopuri industriale {de ex. penfru preîncălzirea apei de alimentare a căldărilor de abur). V. şi sub Termificare. s. ~ urbană: Sin. Termificare imobiliară (v. S.). 4. Terminal penfru curenfi purtători [oHOHen-H8H annapaTypa c Hecymen nacTOTOH; equi-pemenf terminal â courants porteurs; Trăgerfre-quenzendsfelle; carrier terminal; hordofrekvencia vegâllâsa]: Instalafia dela un capăt al sistemului de transmisiune prin curenfi purtători, în care se efectuează modulafia, demodulafia, filtrarea, amplificarea şi celelalte funcfiuni ajutătoare. 5. Termisfanfă [TepMHCTop; thermistance; Heifjleiter; ihermistor; termisztor]. Elf.: Rezistor care are o caracteristică tensiune-curent nelineară simetrică, cu un coeficient de temperatură al rezistenfei care e neobişnuit de mare. 6. Termomefru manometric: Sin. Termometru cu tub elastic (v. S.). 7. Termorezisient [TepMOCTO$KHH; thermo-resistant; wărmefest; thermoresistant; hoâllo], Gen..* Calitatea unei substanfe, a unui material sau a unui organism de a nu-şi modifica proprietăfile sub acfiunea căldurii. Refractaritatea e termore-zistenfa în privinfa înmuierii materialelor. 8. Tefraconfan [TeTpaKOHTâH; tetracontan; Te-trakontan; tetracontane; tetrakontân]. Chim : C40H82. Hidrocarbură parafinică normală cu patruzeci de atomi de carbon. Are p. t. 80,8°. 9. Tefroză [TeTp03a; tetrose; Tetrose; tetrose; tetroza]. Chim.: Fiecare monozaharidă cu patru atomi de carbon. Se cunosc d- şi 1-eritroza (v. Eri-iroze) şi d- şi l-treoza. 10. Thomson-Joule, efecf V. Joule-Thomson, efect ^. n. Timp de propagare a fazei [BpeMH pac-npocTpaHeHHH cj)a3tiî; temps de propagation de phase; Phasenlaufzeit; phase dalay; fâzis terjedesi ido]. Elf.: Câtul dintre defazarea dâ inserfiune şi pulsafia unei linii sau a unui cuadripoi. 12. ~ de propagare a grupului [BpeMH pacnpo-CTpaHeHHU rpynw, rpynnoBoe BpeMH pac-npoCTpaHeHHfl; temps de propagation de groupe; Gruppenlaufzeif; envelope delay; csoport terjedesi ido]: Timpul de propagare al înfăşurătoares unei unde, pe distanfa dintre două puncte, egal cu derivata întâi a constantei de fază (în radiani) dintre aceste puncte, în raport cu pulsafia (în radiani pe secundă). Timpul de propagare al grupului are semnificafie într'o bandă de frecvenfe numai dacă derivata e aproximativ constantă pe banda de frecvenfe ocupată de undă. — V. şi sub Vitesă de grup. 13. Timp de răspuns pe un circuit [BpeMH OTBSTa; de lai de reponse sur un circuit; Ant-wortgeschwindinkeit; speed of answer; fele-lesi ido]: Intervalul dintre momentul în care telefonista a făcut primul apel pe circuitul considerat şi momentul în care răspunde corespondenta sa dela celălalt capăt al circuitului, 14. Timp de transit [BpeMH npoJieTa; temps de transit; Laufzeit; transit time; terjedesi ido]. Fiz.: Timpul de care au nevoie electronii pentru a ajunge, într'un tub electronic, dela un electrod la altul. 15. Tinciu. Cs: Sin. Făfuială (v.). ie. Tobare [oQpadoTKa dapadaHOM; nettoyage par trommel; Trommeln, Putzen in einer Trom-melputzmaschine; cleaning by drum; dobtisztitâs], Metl.: Operafiunea de curăţire a pieselor metalice mici şi a fevilor (penfru înlăturarea arsurii), într'o fobă rotitoare, în care acestea se mişcă liber în timpul rotirii ei, curăţirea efecfuându-se prin frecarea dintre ele •— şi dintre ele şi rumeguş de lemn. 17. Toleranfă de frecvenfă [AonyCTHMoe ot-KJlOH6HHe -qaCTOTbl; tolerance de frequence; zulăssige Frequenzabweichung; frequency tole-rance; frekvenciatures]. Telc.: Abaterea maximă admisibilă a unei anumite frecvenfe caracteristice a unei emisiuni de telecomunicafîf, fafă de o frecvenfă de referinfă. 18. Tractare [THra; tractation; Forderung; extraction; vonâs]. Tehn.: Operafiunea de deplasare a unei maşini de transport (vehicul terestru, navă, planor, etc.) sau a unei maşini de lucru (maşină agricolă r dragă, etc.), exercitând asupra ei o forfă de remorcare (v. S.) din exterior. De obiceiu, tractarea vehiculelor-remorce se numeşte remorcare; uneori, tractarea vehiculelor terestre defecte se numeşte, de asemenea, remorcare. 19. Transcendent, număr ^ [TpaHCiţeHAeHTHoe HHCJIO; nombre transcendent; transzendente Zahl; transcendent number; transzcendens szâm]. Mat.: Număr care nu e rădăcina niciunei ecuafii algebrice cu coeficienfi raţionali. 20. Transcendentă, curbă ~ [TpaHCiţeH/ţeHT-HaH KpHBâH; courbetranscendente; transzendente Kurve; transcendent curve; transzcendens gorbe]. Mat.: Curbă reprezentată în coordonate cartesiene printr'o ecuafie transcendentă. - 21. ecuafie ~ [TpaHCneHA^HTHoe ypaB-HeHHe; Equation transcendante; transzendente 801 Gleîchung; franszendenf equation; transzcendens egyenlet]. Maf.: Ecuafie care nu e algebrică. 1. Transcendenta, funcjiune ^ [TpaHCtţeH-AeHTHaHcjpyFKiţHfl; fonction transcendante; trans-zendente Funktion; transcendent function; transzcendens fuggveny], Maf.: Funcfiune care nu e algebrică. 2. Transmisiune multiplă prin diviziunea câmpului de frecvenfe [MHoroKpaTHan nepeaaqa noepe^eTBOM rqj. ehhh nojiccbi nacTOTbi; transmission multiple par division de la bande de frequence*; Vielfachubertragung durch Vertei-iung des Frequenzspektrums; frequency division multiplexing; tobbszoros âtvitel frekvenciaszpek-trum oszîâssal]. Te/c..* Procedeu de transmisiune a două sau a mai multor semnale pe o cale comună, prin utilizarea unor benzi de frecvenfe diferite penfru diceritele semnale. s. ~ mu,ţiplă prin diviziunea timpului [mhopo-EpaTHaa neps^ ^ i nocpe/ţCTBOM ne jhhhh Bpe-M6HH; transmission multiple par divis on du temps; Vielfachubertragung durch Zeitverteilung; time division multiplexing; tobbszoros âtvitel ido osztâs-salj: Procedeu de transmitere a două sau a mai mu'tor semnale printr'o cale comună, utilizând intervale de timp diferite pentru diferitele semnale. 4. Transportabil [nepenocHMbiK; transporta-ble; bewegbar, fahrbar; trsnscortabel, franspor-table, moveable; szâllithato]. Tehn.; Calitatea unui obiect sau a unui sistem tehnic de a putea fi deplasat la locul de utilizare, fiind montat pe un postament sau pe platforma unui vehicul. 5. Traversă [nonepeqpna; traverse; Querstuck; traverse; kereszttarto]. Ind. lemn.: Rig'ă cu cepuri la extremităfi, dispusă transversal într'o ramă (v.) sau într'o cutie a unei mobile. Sin. Friză scurtă (cu cepuri). 6. Triacontan [TpnaKOHTaH; triacontan; Tria-kontan; friakontane; triakontân]. Chim: CsoHW Hidrocarbură parafinică normală, cu treizeci de atomi de carbon. Are p.t, 65,9° şi p.f. 304°/15 mm. 7. Tritiu [TpHTHyM; tritium; Trit'um; tritium; tritium]. Chim,, Fiz.: Isotopui cu numărul de masă trei, al elementului cu numărul etomic egal cu unitatea, ceMalfi doi isotopi ai acestui element fiind hidrogenul (cu numărul de masă unu) şi dsuteriul (cu nuTărul de masă doi). 8. Triton [TpHTOH; triton; Triton; triton; triton]: Nucleul atomului de tritiu. 9. Triunghiu podar, V. Podar, triunghiu^. 10. Truca, maşină ~ [MaiimHa Tpywa; machine T,; T.-Maschine; T.-machine; T.-gep]. Cinem.: Maşină folosită în producfia de filme artistice pentru a realiza diferite efecte de filmare combinata; de exemplu: realizări de măşti, fon-cîu-uri, fondu-uri înlănţuite, întunecări, com= binarea expunerilor multiple, supraimpresionări de titluri, etc. Cu această maşină se pot mări sau micşora cadre filmate anterior, se pot corecta unele defecte de filmare sau , de _ prelucrare a materialului filmului, se poate schimba vitesa de filmare, etc. V. şi sub Filmare combinată. ii. Trunchiu [coejţHHHTejibHaH jihhhH; ligne auxiliare; Verbindungsleitung; trunk; osszekoto vezetek], Te/c.; Cale de intercomunicafie tele-fonică (urbană sau interurbană) folosită pentru traficul dintre două schimbătoare sau dint e alte dispozitive de comutalie. Circuitul care leagă un schimbător al unei centrale la abonat cu sch.im= bătorul oficiului central se numeşte trunchiu de centrală la abonat. Trunchiul de ieşire dela un oficiu telefonic local spre un oficiu interurban, folosit numai pentru comun;cafiile cu operatoarele interurbane şi nu pentru efectuarea legă" turilor interurbane, se numeşte trunchiu de comandă. Trunchiul de ieşire dela o centrală urbană către o centrală interurbană, folosit pentru înregistrarea apelului şi penfru efectuarea legăturii interurbane, se numeşte trunchiu de comand! şi conectare. Linia dintre două centrale Interurbane se numeşte trunch:u interurban. Trunchiul dela o centrală interurbană la o centrală urbană pentru conectarea liniilor interurbane la liniile de abonat se numeşte trunchiu interurban spre urban. Trunchiul de legătură dintre două oficM centrale oarecari se numeşte trunchiu Intre oficii. Oricare dintre trunchiurile interlocale, tandem, de ieşire şi de intrare, trunchiurile de conectare la interurban şi anumite trunchiuri interurbane scurte, — se numeşte trunchiu urban (numire generică\ ia. Turbă eutrofă [eBTpo(|mbitî TopcJ); tou-be eutrophe; eutrophe Torfart; eutrophic pe^t; ettro-fikus iozeg]: Turbă provenită din plante bogate în substanfe nutritive. îs. ~ mesotrofă [Me30Tp0(|)HbIH TOp<|); tourbe mesotroDhe; mesotrophe Torfart; mesotrophic peat; mezotrofikus tozeg]: Turbă provenită din plante relativ sărace în substanfe nutritive. i4. ~ oligotrofă[oJiHraTpoc|)HbiHTOp(|);tourbe oligotrophe; oligotrophe Torfart; oligotrophic peat; oligotrofikus tozeg]: Turbă proveni:ă din plante foarte sărace în substanfe nutritive, u 1. Ulelu de camomila [poMauiicoBoe Macao; huile de camomille; Kamiilend!; camomile oii; ka-momilaolaj ]. Ind. chim.: Uieiu eteric, extras din florile plantei Matricaria chamomilla L.f familia compoziteelor (muşefel sau românită). E un lichid volatil de coloare albastră deschisă care, prin şedere la aer şi iumină, devine galbenă brună. Are mirosul caracteristic al florilor de muşeţel şi e compus dintr'un amestec de angelafi (acid a-metil butenoic) şi valerati (acid propil-acetic) de butii şi de amil. E întrebuinfat în medicină şi în farmacie. 2. ~ de hiosciam [xH0mHaM0B0e MacJio; huile de hyoscyam; Hyoscyamol; hyoscyam oii; hiosciamolaj]: Uieiu eteric obţinut prin tratarea la cald a frunzelor proaspete de măselarifă cu uleiuri sau cu grăsimi, urmată de distilare. Uleiul de hiosciam objinut în acest mod (oleum hyoscyami coctum) e un produs de coloare verde, care conţine alcaloidul numit hiosciamină. E întrebuinfat în farmacie pentru prepararea anumitor medicamente, s. Uieiu solar [coJinpHoe MacJlO; huile solaire; Solarol; solar oii; szolârolaj]. Ind. cb.r Ind. petrol.: 1. Uieiu obfinut prin distilarea gudronului produs prin semicarbonizarea cărbunelui brun, adică prin distilarea lui la temperatură joasă: 400-**600o. Are la 20®, greutatea specifică, 0,83<>*0,85, punctul de inflamabilitate 45—50°, viscozitatea la 20° max. 2°E şi puterea calorifică 10 000 cal. E constituit în cea mai mare parte din hidrocarburi olefinice şi din hidrocarburi aromatice şi alifatice, şi e întrebuinfat, în unele fări neproducătoare de petrol, drept combustibil de motoare.— 2. Tip de uieiu foarte pufin vâscos^ obfinut prin distilarea păcurii, ale cărui constante analitice sunt cuprinse între cele ale motorinei şi ale uleiului spindel. Are, în general, greutatea specifică (la 20°) cuprinsă între 0,900 şi 0,910, viscozitatea la 20° 1,4* *2° E şi punctul de inflamabilitate 80--1000, * Ungere inelară: Sin. Ungere cu inele (v. sub Ungere, sistem de ~). 5. Unghiu de degajare** [nepeAHHÎ! yroJl; angle de degagement; Spannwinckel; clearing ankle; befogâsiszog]. Tehn.: Unghiul dintre fafa de degajare a unei unelte tăietoare şi planul perpendicular pe planul de tăiere (care trece prin tăişul unaltei şi e tangent la suprafafa de tăiere). Se deosebesc unghiul de degajare principal, şi secundar, după cum planul de tăiere trece prin tăişul principal sau prin tăişul secundar. V. şi sub Unghiurile cufitului de aşchiere. e. Uniorar, serviciu. ~ V. S. Serviciu uniorar. V i. Venfurl, fub ~ [Tpyona BeHTypH; fube V.; V, Rohr; V, tube; V, cso], F/z., Tehn.: Piesă în formă de tub cu aria secfiunii transversale variabilă (penfru a mări vitesa de curgere a fluidului Tuburi Veniuri. a) cu porfiunea de intrare conică; b) cu porfiunea de intrare în formă de ajutaj normal (danaidă); f) conducta; 2) porţiune de intrare; 3) porfiune cilindrică; 4) porţiune de i şi*-e; 5) priză manomefrică; 6) sens de circulaţie a fluidului. care circulă prin tub), folosit în instalafiile de măsurare a debitului fluidelor în conducte (V. sub Debit, măsurare de ~ cu venturimetrul) şi la construcfia unor vitesometre. Prezintă o porfiune de intrare, care poate fi conică sau de forma unui ajutaj normal (danaidă), o porfiune centrală cilindrică — şi o porfiune de ieşire, conică (difuzor). Prin creşterea vitesei fluidului vitesa © maximă în porfiunea centrală şi se produce o cădere de presiune, care se măsoară cu un manometru diferenfial racordat la intrarea tubului Venturi şi la porfiunea cilindrică a acestuia. Vitesa de curgere a fluidului prin conductă deci şi debitul, sunt pro-porfionale cu rădăcina pătrată a căderii de presiune, datorite creşterii de vitesă. t, Venfurimefru [ BeHTypHOMexp; venturio-met re; Venturimeter; venturimeter; venturimeter], Tehn.: Instalafie de măsurare a debitului de fluid printr'o conductăr formată dintr'un tub Venturi (v. S.) şi un manometru diferenfial. V. şi sub Debit, măsurare de ~ cu venturimetrul. s. Volie. Pisc.: Unealtă de pescuit de tipul setcei (v.), folosită la pescuitul chefalului în mare. E constituită din trei plase dispuse vertical în apă; plasa din mijloc (numită „deasă") e împletită din afă subfire de bumbac, iar plasele laterale (numite „sirecuri") sunt împletite din afă de bumbac mai groasă, Volia are lungimea de cca 200 m şi e folosită ca unealtă de pescuit fixă,