LEXICONUL TEHNIC ROMÂN ACEASTĂ LUCRARE ESTE ELABORATĂ DE ASOCIAŢIA ŞTIINŢIFICĂ A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN RPR (A S I T) BUCUREŞTI ACEST VOLUM S'A IMPRIMAT LA ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ SIBIU I. ABREVIAŢII Şl SIMBOLURI A amper at atmosferă tehnică ata atmosferă absoluta ati atmosferă litrică ats atmosferă suprapresiu B. baci! ®C grade Ceîsius cal calorie CCS circa cm centimetru cm2 centimetru pătrat cm3 centimetru cub conc. concentra! const. constant, constantă cP centipoise d. densitate dexfro- 0 diametru eic. el caetera °F grade Fahrenheit f. fierbere $ accelerafia gravitaţiei g gram gr, ai. greutate atomică gr, moi. greutatea moleculara gr. sp. greutate specifică h ora ha hectar kcal kilocalorie kq kilogram kV kilovolt kVA kilovoltamper kVAr kilovoltamper reactiv kW kilowatt Barare simpla (a, b,,..) vector I litru I- levo” m- meta- m metru rrr metru pătrat m* metru cub mg miligram mm milimetru mo!. moleculă micron nr« at. număr atomic ■N.C. nume comercial Q~ orto» obs. observafie P poise P- para- p. pagina p. punct de fierbere pl. plural pr. presiune p. s. punct de solidificară p. t. punct de topire r rază °R grade Reaumur s secundă sin. sinonim t tonă temp. temperatură V volt V. vezi V. vezi vo! volum V. S. vezi Suplement W watt Barare multiplă (AT,...) t< Simbolurile de matematică folosite sunt ce!© din STAS 1254/1950 II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE IN LEXICON A E Acustică...........................Acust. Agronomie ........ Agr. Algebră ...........................A/g. Analiză matematică.................An. mat. Arboricultură......................Arb. Arheologie..................... . Arh g. Arhitectură ....... Arh. Aritmetică.........................Arif. Artă...............................Artă. Arte grafice.......................Arfe gr. Artilerie..........................Arf. Astronomie ....... Asfr. Automobilism ....... Auto. Aviaţie ......... Av. B Balistică..........................B/s. Beton..............................Bef. Biologie...........................Biol. Botanică ........ Bot. Economie agrară.....................Ec. a. Economie generală...................Ec. g. Economie tehnică....................Ec. tehn. Edilitate...........................Edil. Electricitate.......................El. Electrocăldură......................Elecfroc. Electrochimie.......................Electrochim. Electromagnetism....................Elm. Electrotehnică .....................Elt. Exploatarea petrolului .... Expl. pefr. Explozivi ........ Expl. F Farmacie ...........................Farm. Fizică..............................Fiz. Fotografie..........................Foto. Fotogrammetrie................... Fotogrm. Fotomefrie..........................Fotom. Fundafii............................Fund. Fungicide ..........................Fung. C Cadastru............................Cad. Căi ferate..........................C. f. Calculul erorilor...................CIc. e. Calculul probabilităţilor . . . CIc. pr. Calculul tensorial..................C/c. t. Calculul vectorial..................C/c. v. Canalizare..........................Canal. k Carieră de piatră.................Cr. p. Cartografie.........................Cart og. Chimie..............................Chim. Chimie biologică....................Chim. biol. Chimie fizică . ..................~ Cfiim. fiz. Cinematică .........................Cin. Cinematografie. . . . ... Cinem. Comunicafii.................. Com. Construcţii • . . . . . . Cs. Construcţii civile ...... Cs. civ. Construcjii metalice . . . Cs. met. D Dendrologie.........................Dendrl. Dendrometrie ....... Dendrm. Dinamică . ......................Din. Drumuri . ......................Drum, O Gaze ................................Gaze Generalităţi.........................Gen. Geodezie.............................Geod. Geofizică............................Geofiz. Geografie ...........................Geog. Geologie.............................Geo I. Geometrie ...........................Geom. Geometrie analitica .... Geom. a. Geometrie descriptivă .... Geom. d. Geometrie perspectivă . . . Geom. persp. Geotehnică. ....................Geot. H Hidraulică . '.......................Hidr. Hidraulică agricolă..................Hidr. a. Hidraulică edilitară ..... Hidr.e. Hidrotehnică.........................Hidrot. Horticultură.........................Hort. I Igiena industrială...................Ig. ind, Iluminat.............................II. Iluminat electric....................li el. industria alimentară...................fnd. a/im. industria artelor grafice . . Arfe gr. industria cărbunelui...................Ind. cb. industria cauciucului .... Ind. cc. industria celulozei....................Ind. cel. Industria chimică .....................Ind. chim. industria cimentului...................Ind. cimt. Industria frigului.....................Ind. frg. Industria hârtiei......................Ind. harf. Industria lemnului.....................Ind. lemn. industria microbiologică . . Ind. micrb. industria mijloacelor de transport..........................Ind. mij. tr. , industria petrolului.................Ind. pefr. Industria pielăriei ..... Ind. piei. industria sticlei şi a ceramicei .................................Ind. st. c. industria textilă......................Ind. text. industria tutunului . . . . Ind. tuf. industria uleiurilor şi a gra- . . Ind. ulei. si * similor ....... gras. industrii ţărăneşti..........Ind. far. instalafii sanitare ..... Inst. san. L Legumicultură ...............L egcult. Logică . . ■.................Logică M Magnetism ........ Magnt. Mase plastice................Mase pis. Maşini .........................Mş. Maşini agricole.....................Mş. agr. Maşini de ridicat...................Mş. rid. Maşini electrice....................Mş. el. Maşini hidraulice ..................Mş. hidr. Maşini miniere....................../Vlş. min. Maşini navale ..... Mş. nav. Maşini termice......................Mş. ferm. Maşini-unelte . ........Mş.-unelte Măsuri.........................M s. Matematice ... ... A4af. Mecanică.......................Mec. Mecanica fluidelor...........Mec. fl. Metalografie..................Mefgr. Metalurgie . . . . . Metl. Meteorologie..................Meteor. Metrologie ....................Metr. Microchimie............................Microchim. Mine ..........................Mine Mineralogie..................Mineral. N Navigafie......................Nav. Nâvigafie aeriană.............Nav. a, Navigafie fluvială...........Nav. fl. Navigafie maritimă....................Nav. m. Nivelment......................... N/v. Nomografie............................Nomg. O Optică................................ Opt P Paleontologie ........................Paleont. Petrografie ....... Pefr. Piscicultura ........ Pisc, Poduri..................... Pod. Prepararea mecanică a ml- nereurilor şi a cărbunilor . . Prep. min. R Radiofonie..................... Radio Rezistenfa materialelor . . . Rez. mai, S Siderurgie............................Sidg. Silvicultura .........................Si/v. Standardizare.........................Stand: Statică........................... . Stat. Statistică............................Statist. Şfiînfă . ..................... Şt. T Tehnică...............................Tehn. Tehnică militară......................Tehn. mii. Telecomunicafii.......................Tek. Telefonie.............................Telf. Telegrafie............................Telg. Televiziune ..........................Telv. Teoria mulfimiior ..... Teor. m. Terasamente...........................Ier. Termochimie...........................Termochim. Termodinamică..................... Termod, Termotehnică ... ... Terrnot. Topografie ...........................Top og. Topologie ............................Topol. Transporturi ....... Transp. Transporturi aeriene . . Transp. a. Transporturi pe apă .... Transp• ap* Transporturi terestre ... Transp. i. Tuneluri............................... . Tnl. u, V, z Urbanism..............................Urb. Vopsitorie ......... Vops. Zootehnie.................. ZooU LEXICONUL TEHNIC ROMÂN Voi. vi Se-Tr VOLUMUL AL ŞASELEA CUPRINDE 4654 TERMENI 1. Se Chim.: Simbol literal pentru elementul Seleniu. 2. Secale. Bot.: Gen din familia gramineelor, subfamilia poloideelor, cu spicul mai mult sau mai pufin dens, fără spiculef terminal, cu rahisul tenace la formele cultivate şi fragil la cele sălbatice. Spiculefele au două, mai rar trei, patru flori, sesile pe călcâiul rahisului, puţin comprimate lateral. Glumelsle sunt foarte înguste, cu o singură nervură, ascufite sau aristate. Prezintă fecundafie încrucişată. Cuprinde două specii: Secale cereale L. (v. Secară) şi Secale fragile L. 8. Secantă [ceKynţan, ceKaHC; secante; Se-kante; secant; metszo]. Mat.: 1. Dreaptă care intersectează o curbă în cel pufin două puncte distincte. — 2. Funcţiune trigonometrică de argument egală cu valoarea reciprocă a cosinusului de acelaşi argument: sec a= 1/cos cu. 4. Secară [po)Kb; seigle; Roggen; rye; rozs]. Agr.: Cereală cultivată în regiunile nordice cu ierni aspre şi soluri sărace şi acide, cum şi în solurile nisipoase uşoare. Cuprinde zece specii: nouă specii sălbatice şi o specie cullivată (Secale cereale, var. vulgare). Dintre speciile sălbatice, Secale montanum Guss, sau secara de munte, şi Secale Kuprijanovi Grossh, sunt plante perene; celelalte specii sunt anuale. Toate soiurile de secară cultivate aparfin speciei Secale cereale. în fara noastră se cultivă secara Petcus, provenită din Germania, şi secara locală, provenită din regiunile de Nord şi de Vest, unde se cultivă pe suprafeţeVnai mari. Unele soiuri se cultivă primăvara, iar altele, toamna. Un interes deosebit prezintă secara da toamnă, care e cultivată mai mult în fara noastră; se seamănă devreme, în luna Septemvrie, cantitatea de sămânfă necesară fiind de_ 120 kg la hectar. Iarna suportă bine gerurile, dar nu suportă stagnarea apei pe teren, din care cauză piere devreme primăvara, sau târziu toamna. Ajunge la maturitate cu o săptămână înaintea grâului de toamnă, sau chiar cdată cu el, fiindcă se prelungeşte foarte, mult perioada înfloritului şi a coacerii. Producţia de boabe variază între 1500 şi 2500 kg/ha. Secara e întrebuinţată la fabricarea pâinii. Pâinea de secară e gustoasă şi destul de hrănitoare, dar nu are calitatea pâinii de grâu (v. sub Panificaţie). în stare verde, secara e folosită pentru hrana vitelor. Paiele de secară sunt folosite ca material de acoperit, de legat, împletit, şi ca aşternut, pentru vite. 5. Secară cornută. V. Cornul secarei. e. Secărif [y^aJieHne pjkh H3 nineHn^Horo IIOJlH; sarclage du seigle des champs de ble; Jăten des Roggens von Weizenfelder; ryeweedîng of the wheat fields; rozslevâlasztâs]. Agr.: înlăturarea secarei din lanurile de grâu. Secara infestează foarte uşor culturile de cereale, dar mai ales grâul. Pentru a obfine sămânţă de grâu curată, se practică secăritul în lan. Secara are un ritm de creştere mai rapid decât cei al grâului şi un port mai înalt. în timpul înspicatului, spicele de secară sunt cu cca 20 cm deasupra plantelor de grâu; ele pot fi retezate, deci, uşor, cu secerea sau cu coasa. Prin secărit se pierde o cantitate mare de secară; de aceea, această lucrare se face numai la o porţiune din lan, din care se alege sămânţa curată de grâu, iar restul, care rămâne pentru consum, se lasă nesecărit. în \or turile semincere, se recomandă ca secăritul să fie făcut prin smulgere, nu prin retezarea spicelor de secară cu secerea sau cu coasa, deoarece rămân fraţi de secară, cari pot să înspice şi să impurifice grâul de sămânţă. 7. Secator [ceKaTop, caflOBbie mmîmnbr, secateur; Baumschere, Heckenschere, Garten-schere; pruning shears; kerti ollo, faollo]. Agr.: Foarfeci cu cuţite scurte şi mânere lungi, acţionate manual (cu ambele mâini), folosite în lucrări de grădinărie, la tăierea gardurilor vii şi a lăstarilor tineri. 8. Secătuire. V. Epuizarea unui zăcământ. 9. Seceră. V. Secere. 10. Secerat [>KaTBa; faucillage; Absicheln; reap-ing; aratâs]. Agr.: Operaţiunea de recoltare a cerealelor păioase, care consistă în tăierea iul-pinelor acestora manual, cu secerea sau cu coasa, sau mecanizat, cu secerătoarea, cu secerătoarea-legătoare sau cu combina. Cu secerea se recol-t3ază numai cerealele căzute, cari nu pot fi recoltate prin alte mijloace; acest secerat se practică numai în mod izolat. Prezintă desavantajul că în timpul lui se scutură foarte mult boabele. Seceratul cu secerătoarea-legătoare se face în timp scurt şi fără pierderi. în ultimul timp, seceratul cerealelor păioase se face cu combina, care seceră şi treieră în acelaşi timp. 11. Secerătoare [maTKa, HcaTBeHHan Ma-UIHHa; moissoneuse; Măhmaschine, Erntemaschine; mowing machine, reaping machine; aratogep]. Agr.: Maşină agricolă de recoltat, care seceră cereale (v. sub Recoltat, maşină de ~ cereale). ia. ~-Iegătoare [5KaTKa-CHonoBfl3aJiKa; mois-soneuse-lieuse; Bindemăher; harvester and binder; kevekoto-aratogep]: Maşină agricolă de recoltat, care seceră şi leagă tulpinele de cereale (v. sub Recoltat, maşină de ~ cereale). 13. ~-treierătoare: Sin. Combină (v.). 2 t. Secere [cepn; faucille; Sxhel; sîckle, reaping-hook; sarlo]. Agr.: Urealtă pentru recoltarea manuală a cerealelor, prin tăierea tulpinelor acestora (v. Secerat), Se compune (v. fig.) dintr'o lamă de o}el (de iOO—600 A mm) curbată în semicerc şi cu tăişul \( în interior, lama fiind fixată într'un mâner de lemn radial, exferior. De obiceiu, secerea are tăişul cu dinfi // fini (6---10 dinfi/cm), inclinafi spre (( mâner; unele seceri, cari se folo- \\ sesc la tăiatul ierbii, au tăişul ne- dinfat. Sin. Seceră. 2. Seceriş. 1. Agr,: Sin. Secerat Secere. (v.). . s. ^ [BpeMH JKSTBbi; rroisson; Erntezeit; har-vest. period; aratâsideje]. 2. Agr.: Perioada în care se face seceratul. 4/ Secetă [3aeyxa; secheresse; Durre; droughi; szărazsag]. Agr.: Timp în care plantele nu primesc, prin precipitaţii, cantitatea de apă necesară creşterii şi desvoltării lor. în timpul secetei nu plouă sau plouă foarte pufin, temperatura creşte şi umezeala din sol şi din atmosferă scade. în general, se consideră că este secetă când cad precipifafii sub media precipitafiilor regiunii, sau când nu cad deloc precpitafii, cel pufin 14 zile în perioada rece, şi cel pufin 10 zile consecutive în perioada caldă a anului. Pentru fara noastră, s'a adoptat următoarea caracterizare lunară a timpului: timp normal, dacă precipifafiile scad cu cel mult S% sub regimul normal de precipitaţii; timp pufin secetos, când scăderea e de 10*• ■ 15%; timp secetos, când scăderea e de 20—*29%; timp foarte secetos,, când scăderea e de 30***49%, şi timp excesiv de secetos, când precipitafiile scad cu mai mult decât 5C% sub cele din regimul normal. Dacă durata în care precipitafiile scad sub normal depăşeşte o lună, un anotimp sau un an, limitele de mai sus se reduc la jumătate. Din punctul de vedere agricol, interesează atât totalul precipitafiilor dintr'un an, cât şi, mai ales, cele căzute în perioada de vegetajie a plantelor cultivate. Secetele dela începutul primăverii, mai lungi decât 50 de zile şi cu un deficit de precipitaţii mai mare decât 5G% din cantitatea nor- mală lunară, sunt cele mai periculoase. Seceta e cu atât mai pufin periculoasă, cu cât întârzie, cu cât are o durată mai scurtă şi un deficit mai mic de precipitafii. Cele mai frecvente perioade de secetă sunt la sfârşitul verii sau la începutul toamnei; cele mai pufine sunt la începutul verii. Pentru a lupta contra secetei se folosesc mai multe feluri de mijloace: Crearea unei structuri g'ome-rulare stabile a solului, prin aplicarea asolamen-telor rafiona!e, cu ierburi perene. — Aplicarea corectă a sistemului de lucrare a solului: desmi-riştirea, arătura cu plugul cu antetrupifă, adâncirea stratului arabil, evitarea arăturilor de primăvară, reafânarea solului îndesat şi distrugerea buruenilor răsărite prin lucrări cu cultivatorul, cu extirpatoruj, grapa, netezitoarea, cizelul, preşi-toarea. Pe pantele dealurilor trebue să se lucreze de-a-lunguj curbelor de nivel şi să se execute brăzduirea arăturii de toamnă. — Aplicarea raţională a îngrăşămintelor. — Crearea perdelelor de protecfiune, cari micşorează vitesa vânturilor până la 35-*-40%, îmbunătăfesc starea higrometrică a aşrului până la 30%, rejin zăpada pe sol, sporesc rezervele de apă ale solului şi micşorează eroziunea. — Irigaţia cu ploaie artificială, care prezintă avantajul că umezeşte şi aerul, ceea ce face ca plantele să piardă mai pufină apă prin evaporare şi să dea recolte sporite. — Cultivarea unor plante rezistente la secetă. 5. SecEuziuite ciclonică. V. sub Perturbaţii atmosferice. e. Secrefiune [ceKpeiţHH, BbJfleJieHHe; secre-tion; Sekretion; secretion; szekrecio], Bof.; Substanţă organică de tip special, elaborată de plante în timpul activităţii lor vitale şi care, spre deosebire de substanţele de creştere (plastice), e fie reţinută în interiorul celulelor (sau în spaţiile dintre celule), de unde poate fi folosită, apoi, de plante, în diferite procese biochimice, fie eliminată în med natural sau artificial, prin intervenţia omului. Principalele secrefiuni (produse de patru grupuri de ţesuturi secretoare: glande, no-duli, vase şi canale) sunt: uleiurile esenfiale (v.J, cari se prezintă sub formă de lichide uleioase, volatile şi aromate; răşinile, cari se formează din cele dintâi, prin oxidare, şi se prezintă sub formă solidă, colorate diferit; oleorezinele, cari siînt amestecuri de răşini şi uleiuri esenfiale; balsamurile, cari sunt amestecuri de acizi ofganici şi oleorezine; latexuriie, cari se prezintă sub formă de emulsii (cu aspect lăptos) şi cari confin amestecuri de răşini, amidon, substanţe album noide, grăsimi, alcaloizi, cauciuc, etc. Secrefiunile sunt întrebuinţate în induslria alimentară, a cauciucului, a medicamentelor, în cosmetică, etc. Fermenfii şi fitohormonii sunt, de asemenea, secrefiuni produse de plante (asemănătoare se-crefiunilor interne, produse de animale), cari le folosesc în principal în unele procese biochimice. 7. Secrefiune [ceKpeiţHH, npo#yKT BbiaeJie-HHfl; secretion; Absonderung; secretion; szekrecio]. Bici.: Substanfă organică de tip special, produsă de celulele unor glande, şi care intervine în diferite procese biochimice ale organismului animal. Se cunosc Secrefiuni externe şi secrefiuni interne. Secrefiunile externe sunt elaborate de unele elemente glandulare, pentru a fi întrebumfate în procesele de nutrifie, fiind resorbite ulterior (de ex., secrefiunile digestive, etc.)* sau pentru a fi eliminate ca produse de excre-fiune (de ex., secrefiunile urinare). Aceste două tipuri de secrefiune externă contribue la menfi-nerea unei compozifii constante a mediului intern (sânge, limfă), fiind'produse de glandele salivare, mamare, sudoripare, biliare, pancreatice,'etc. Secrefiunile interne (sau endocrine) confin diferite principii active, cari, spre deosebire de secrefiunile externe, trec direct în sânge, prin intermediul căruia sunf vehiculate în tot organismul în perioada de creştere a unui organism, secrefiunile interne reglează desvoltarea corpului, iar în fot timpul viefii reglează activitatea organelor, cum şi activitatea de secrefiune. Acfiunea lor e de natură chimică, fiecare glandă elaborând secrefiuni cu roluri variate, în interac-fiune chimică. Activitatea glandelor cu secrefiune internă, ca aceea a tuturor organelor, e reglată de sistemul nervos, glandele fiind subordonate, în activitatea lor, scoarfei cerebrale, ceea ce asigură adaptarea optimă a organismului la condifiunile mediului extern. Aceste influenfe au un caracter reflex. în zootehnie, administrând animalelor anumifi hormoni, sau extirpând anumite glande cu secrefiune internă, se poate dirija desvoltarea animalului, în sensul dorit. Castrarea, de exemplu/provoacă depozitarea în corpul animalelor a unei mari cantităţi de grăsime. Cu ajutorul hormonilor se intensifică creşterea animalelor; se măreşte cantitatea de carne şi producfia de Ouă, îmbunătăfindu-le calitatea; se măreşte prolificitatea animalelor; se influenţează desvoltarea penelor, a lânii, etc. u Secrefiune laterală [donoBoe BbmeJieHHe; secretion laterale; Laterălsekretion; lateral secretion; oldalelvâlasztâs]. Geo/.: Procesul de ump!ere a cavităfilor din scoarfă, prin depunerea substanţelor confinute în apele de circulafie din roce, pe perefii cavităţilor şi filoanelor, dela exterior către interior. Prin secrefiune laterală se formează geode, filoane sau vine, amigdale în melafire, diabaze şi bazălfe. 2. Secrefor, ţesut ~ [cjiH3HCTaa TKaHb; tissu secreteur; Absonderungsgewebe; secretory tissue; szekrecioszovet]. Bot.: Ţesut format, fie din celule izolate, fie din şiruri sau din straturi de ceiule, fie din pungi, tuburi, etc., care produce, la unele plante, secrefiuni, ca: uleiuri, latexuri, răşini, etc., nefolosite de obiceiu în nutriţie. Acestea sunt, fie refinute de plantă, ca rezervă, fie eliminate, în scopuri de apărare. 3. Secţionarea liniei de contact [pa3AeJieHHe K0HTaKTH0r0 npOBOAa; sectionnement de la ligne de contact; Streckentrennung; contact-line switching; vonalszakaszolâs]. Elf.: împărfirea unei linii de contact în secţiuni de anumite lungimi, izolate electric unele de altele. 4. Secţionat, maşină de ~ [ceKUHOHapHaa MaiHHHa; machine â sectionner le caoutchouc; Kautschuksschneidmaschine; caoutchouc cutting machine; kaucsukmetszo gep]. Ind. cc.: Maşină de tăiere, compusă dintr'o presă hidraulică cu o platformă mobilă şi o garnitură de cufite fixe (v. fig. sub Maşinile de tăiere din industria cauciucului), care debitează cauciucul prin apăsarea balotului de cauciuc brut, pe garnitura de cufite. 5. Secfionor: Sin. Separator (v.). 6. Secţiune [cTaHAapTHan KJieTHaTaa KapTa; feuille de la carte; Kartenblatt; craticulated map leaf; metszet]. 1. Topog.: Planşă de format standardizat, pe care e reprezentată o refea formată din doua familii de drepte paralele, dreptele unei familii fiind perpendiculare pe dreptele celeilalte familii; ele constiţue, astfel,caroiajul planşei. Pe această planşă se raportează desenul, redând harta sau planul tppografic, cadastral sau c|e situafie# al unei porfiuni de teren, care corespunde mărimii cadrului ales, sub forma unei foi de hart^. 7, Secfiune [paspe3, ce^eime; section; Schnitf; section; metszet], 2. Tehn.: Suprafafă determinată de întretăierea dintre un plan şi un sistem tehn/c (piesă, maşină, construcţie, drum, etc.) sau un sistem natural (strat geologic, etc.). La piesele lungi se deosebesc secţiuni longitudinale, făcute în lungul lor, şi secţiuni transversale (sau normale), perpendiculare pe cele dintâi; uneori se fac şi secfiuni oblice. în construcţii se deosebesc secfiuni verticale (longitudinale sgu transversale) şi orizontale. Prin secţiunea unei grinzi se înfelege, în general, o secfiune transversală a ei. Secţiunea unei grinzi încărcate, în care se desvoltă tensiunile maxime, şi în care se poate produce ruperea, se numeşte secfiunea periculoasă a grinzii. Secţiunea verticală transversală, prin corpul unei nave, în planul cuplului maestru, se numeşte sşc-fiune maestră. Partea din secfiunea unui canal, care e ocupită de apă, se numeşte secfiunea muiată sau secţiunea udată a canalului. 8, ~ conică. V. Conică. 9, ~ liberă [CB060flH0e ceqetrae; section libre; freier JQuerschnitt; free section; szabad keresztmetszet]. Tehn.: Secfiunea pe care un sistem tehnic (canal, conductă, grătar, etc.) o prezintă trecerii unui fluid. Exemple: secfiunea Liberă a unei conducte (care e întreaga ei secfiune interioară), secfiunea liberă a unui grătar, etc. Când sistemul (de ex. un grătar) are mai multe secfiuni libere, totalitatea acestora se numeşte suprafafa liberă a sistemului tehnic. Exemplu: suprafaţa liberă a unui grătar. ic. ~ maestră [MH^ejieBoe ceneHHe; maître couple; Hauptspant-Querschnitt, Mittschiffssektion; midship section; foborda-keresztmetszet]. Nav. m.: Secfiunea printr'o navă, făcută într'un plan vertical, perpendicular pe planul longitudinal de simetrie, în dreptul locului de lăţime maximă a navei. Secfiunea maestră poate avea, fie o formă fină sau stelată (v. fig. a, b, şi c), fie o formă plină (v. fig. d, e şi f). Secfiunea maestră arată legăturile longitudinale continue ale corpului navei. în general, secfiunea maes-tră e cotată, indicând astfel sugestiv secfiunea rezistentă a na- vei, modul ei de con- Secfiu e maedră. strucfie (transversal, longitudinal, mixt), cum şi elementele principale transversale de construcţie. Uneori, termenul secfiune maestră se foloseşte, I în aceeaşi accepţiune, şi la alte vehicule. 4 1. Secfiune moarta(MepTfeoe ceAn). 5. ~ utilă a unui cablu [nojiesHQe ceqeuHe KaHaTa; section utile d'un câble; nutzbarer Querschnitt eines Seils; useful cross section of a cable; egy kotel hasznos keresztmetszete]. Mine: Suprafafa totală a secfiunilor firelor cari compun cablul, excluziv suprafafa inimii cablului sau a inimilor şuvifelor, indiferent dacă acestea sunt metalice sau vegetale (aioe, cânepă, etc.). 6. ~ utilă a unei lucrări subterane [noJiesHoe ceneHHe nofl3eMHoft BbipaâGTKH; section utile des travaux souterrains; nutzbarer Querschnitt einer unterird'scher Arbeit; useful cross section of an underground work; egy foidalatfi munka hasznos keresztmetszete]. Mine: Suprafafa interioară a lucrării, delimitată de perefi, tavan şi talpa, când aceasta nu e armată, sau de armatura respectivă, când lucrarea e armată. 7. Secţiune de bloc: Sin. Sector de bloc (v.). s. Secfiune de indus [ceKiţHH HKopn; section d'induit; Ankerspule; winding element; armatura-tekercs]. Elf.: Element ai înfăşurării de indus al unei maşini electrice da tipul de curent continuu, ale cărui extremităţi sunt legate la două lame de colector. .9. Secfiune de şosea [oiocceitHbiH yqacTOK; section de chaussee; Strafjenabschnitt; road section; utszakasz]. Drum.: Porţiunea din traseul unei şosele, amenajată cu acelaşi tip de îmbrăcăminte rut’eră. io. Secfiune izolată [H30jrap0BaHHbiH pejibc; rail isoje; isoiierter Schienenabschnitt; insulated rail; szigetelt sinszakasz]. C.f.: Porţiune de linie ferată, izolată electric de restu! liniei; în general, secfiunea are la o extremitate o sursă de curent, iar la cealaltă extremitate, un releu. Acest ansamblu formează circuitul de cale. Secfiunea izolată poate fi formată prin izolarea unui singur fir al căii sau prin izolarea ambelor fire. Izolarea de restul şinelor se face prin joante speciale, numite joante izolante. Izolafia dintre cele două fire de şină e formată din ansamhlul de traverse şi balast. Joantele izolante pot fi construite cum urmează: cu eclise de lemn, iar între capetele şinelor se aşază un profil izolant de fibră sau de alt material izolant; cu eclise de lemn şi cornieră metalică pentru,mărirea rezistentei mecanice, corniera metalică fiind izolată prin-tr'o cornieră de fibră sau de alt material izolant, şuruburile de legătură fiind izolate prin inele şi rondele izolante; cu eclise metalice, izolate de şine prin profile speciale de fibră sau de alt material izolant. Rezistenta electrică de izolament a joantelor izolante variază în funcfiune de calitatea materialului izolant, de starea lui şi de conditiunile atmosferice. în condifiuni favorabile, poate fi de ord’nul câtorva megohmi; în general, are însă valoarea de 0 &. Şinele din interiorul secfiunii izolate sunt legate prin joante cu eclişe metalice; construcfia 6 îoanfei nu asigură o conducfie electrică suficientă; de aceea, joantele intermediare sunt scurtcircuitate prin două fire, numite conexiuni. Aceste conexiuni se prind de şină, fie prin pene tron-conice speciale, numite broşe, fie prin buloane tronconice, fie prin sudură. — Cu toate acestea, rezistenfa electrică a unui fir de şină variază în raport cu temperatura şi condifiunile atmosferice, în general, în curent continuu, ea are valoarea de 0,3”*0,6 Q/km, iar în curent alternativ, im-pedanfa şinelor este de ordinul a 0,5--*1 Q/km, cu un factor de putere de 0,5"-0,7. Şinele fiind aşezate pe traverse, acestea au o anumită conductivitate, care depinde de natura lor (traverse impregnate cu săruri naturale, creozotate sau de beton armat); traversele fiind în contact şi cu balastul, se introduc o serie de derivaţii. Rezistenta electrică totală opusă trecerii curentului se numeşte rezistentă de izolament a balastului; ea variază în limite foarte largi în raport cu condi-fiunile atmosferice, dela cca 1 Q/km, pe timp umed, până la cca 200 Q/km, pe timp de ger uscat. Secjiunile izolate cari cuprind ramificaţii pot fi izolate pe simplu fir (legătura în paralel), cu ambele fire izolate, dintre cari unul sau ambele sunt legate în serie. O secfiune izolată poate cuprinde una sau mai multe ramificat ii. în general, macazurile, dublele joncţiuni şi bretelele se izolează prin două secfiuni izolate. Sin. Şină izolată. 1. Secţiunii, coeficientul ~ [xapaKTepHCTHKa ceneHHfl; coefficient de la section; Profilwert; section coefficient; szelvenyertek]. Rez. mat,: Raportul dintre secfiunea transversală a unei bare metalice şi pătratul razei ei de girafie, referitoare la o anumită direcţie. Coeficientul secţiunii depinde de forma secfiunii şi variază pufin cu mărimea acesteia. El e utilizat Ia dimensionarea barelor supuse la flambaj. Valoarea coeficientului k al secfiunii e: pentru secfiuni circulare, k — A; pentru secfiuni pătrate, k=12; pentru profile dublu T, k = 4,25, 2. Secţiunilor, ipoteza ~ plane [nmoTe3a riJîOCKHX ceqeHHă; hypothese des sections pla-nes; Hypothese der ebenen Schnitte; hypofhesis of the plane sections; sikmetszetek hipotezise], Rez. mat,: Ipoteză conform căreia secţiunile plane ale unui solid, înainte de deformare, rămân plane şi după deformarea lui sub acfiunea unor forfe sau momente. La grinzi, ipoteza e realizată dacă nu se depăşeşte limita de proporfionalitate. 3» Sector [ceKTOp, cernem; secteur; Kreis-ausschnitt; sector; korszelet, szektor]. Mat.: 1. Porfiune dintr'un plan, limitată de două raze concurente şi de arcul unei curbe cuprins între raze. Când curba e un cerc (cu centrul în punctul de concurenfă), sectorul se numeşte circular (v. Sector circular). — 2. Porfiunea din spafiu limitată de o suprafafă conică şi de porfiunea dintr'o suprafaţă strâmbă pe care o interceptează suprafafa conică. Când suprafafa strâmbă e o sferă (cu centrul în vârful suprafejei conice), sectorul se numeşte sferic.. E! se obfifi© prin rofirea unui sector circular în jurul axei sale de simetrie. — 3. Tehn.: Organ de maşină cu o secfiune în formă de sector de cerc. 4. ~ circular [ceKTOp Kpyra; secteur circu-laire; Kreisausschnitt; sector of a circie; korszek-tor, korcikk]. Mat.: Porfiune dintr'un cerc, cuprinsă între circumferenfă şi două raze. V. şi sub Cerc. 5. ~ dinfat [3y6qaTbifi ceKTOp; secteur dente; Zahnsegment, Zahnsektor, Zahnbogen; toothed segment, toothed sector; fogas szektor]: Sector cu dinfare pe periferia sa în arc de cerc, folosit la transmiterea unei mişcări de rotafie limitată, prin angrenare cu un alt sector dinfat, cu o roată dinfată, cu un melc, cu un şurub fără fine, etc. Sectorul dinfat al casetei de direc-ţie a unui autovehicul Case|. de direc|ie a unuI (v. fig.) şi sectorul din- autovehicul, at al unui zăvor de () co|oan5 (arbore|e dlrec)iel), blocare electrică (v. 2) ,urub fări flne. 3) sedor dinfat; fig. sub Câmp de blo- pârghie de direcţie, care electrică) sunt exemple de sectoare dinfate. a. ~ gradat [rpaAynpoBaHHaH njiacTHHKa; secteur gradue; Teilplatte; index plate; fogazott târcsa]: Sector cu grada{ie după un arc de cerc, folosit pentru efectuarea citirilor la instrumente de măsură. Sin. Cadran în formă de sector. 7. Sector [ceKTOp, ynacTOK; secteur; Sektor; sector; osztâly]. 4. Gen.: Parte dintr'o întreprindere productivă, de transport, etc., care formează o unitate tehnică-administrativă distinctă din punctul de vedere al conducerii lucrărilor de pro-ducfie sau de exploatare. Activitatea unui sector al unei întreprinderi de fabricafie se poate concentra asupra fabricării unui anumit produs (de ex.: sectorul vagoane, sectorul motoare), sau poate cuprinde utilaj de o anumită categorie, la care se execută o parte din procesul de fabricafie a produselor întreprinderii (de ex.: sectorul turnătorie, sectorul tratamente, sectorul laminoare). s, ~ de exploatare [yqacTOK paspadOTKH; secteur d'exploîtation; Abbausektor; exploitation sector; fejtesi osztâly]. Mine : Grup de şantiere de abataj, formând o unitate particulară din punctul de vedere al supravegherii, al dirijării operaţiunilor de abataj, de transport al produselor şi, uneori, chiar al aerajului. 9, Sector [ceKTOp, Bbipe30K; secteur; Hell-sektor; sector; kornyilâs]: 5, Cinem.: Deschizătura obturatorului, Ia aparatele de luat imagini sau de proiecfie cinematografică. to, Sector al unei depresiuni [30Ha HHCKoro 6apoMeTpHHecKoro flaBJieHHH; secteur d'une depression; Sektor eines niedrigen Barometer-stands; sector of a depression; egy alacsony baro-m^terâllcisi szakasz], V. sub Perturbafii âtitiosfenee 7 i, Sector de bloc [6Ji0K-y*iacT0K, 0JiOK-ne-perOH; section de block; Blockabschnitf; block section; blokkszakasz]. C. f.: Spafiul minim care trebue menfinut între două trenuri cari circulă în acelaşi sens, pe aceeaşi linie, între două stafii vecine, dând circujafia trenurilor se face după sistemul bloc de linie (bloc sistem). Blocul de linie se foloseşte pentru mărirea capacităfii de transit a liniei curente. Linia curentă se împarte în sectoare de bloc prin semnale fixe, mecanice sau luminoase; lungimea sectoarelor de bloc şi amplasarea semnalelor se ale§ după timpii de mers ai trenurilor predominante de pe linia respectivă şi după schema de urmărire adoptată, asigurându-se un interval de timp dinainte fixat pentru urmărirea între trenuri. Intervalul de timp pentru urmărirea dintre trenuri se fixează în funcfiune de capacitatea de transit necesară în linie curentă şi de intervalul de timp, la primirea şi expedierea trenurilor în stafiile de pe secfiunea de circulafie respectivă. Intervalul de timp pentru urmărire variază între 10 şi 1,5 min (în cazul trenurilor metropolitane). Lungimea minimă a unui sector de bloc nu poate fi mai mică decât distanfa de frânare a trenurilor pentru cari se calculează amplasarea semnalelor. în cazul blocului automat cu trei indicafii, amplasarea semnalelor de bloc se face în ipoteza urmăririi la trei sectoare de bloc. Celelalte scheme de urmărire sunt admise numai în mod excep-fional. în acest caz, intervalul de urmărire e dat de relafia Dj 3 lb+l în ipoteza că vitesa e constantă şi că sectoarele de bloc sunt egale, iar capacitatea de transit a liniei va fi: AT=1440:/ trenuri în 24 de ore. Deoarece vitesa de circulafie nu e constantă — din cauza rezistenfei variabile a liniei — amplasarea semnalelor de bloc se face prin metoda grafică, pe baza curbei timpului de mers al trenului predominant. Sin. Distanfă de bloc, Secfiune de bloc, Interval de bloc. 2. Sector de şosea [uiocceHHbiâ ceKTop; secteur d'une route; Strafyenstrecke; road sector; utszakasz]. Drum,: Porfiunea din traseul unei şosele principale, între două localităfi importante, Sectorul poate fi compus dintr'o singură secfiune, când pe tot traseul său există un singur tip de îmbrăcăminte, sau din mai multe secfiuni, corespunzătoare porfiunilor cu tipuri de îmbrăcăminte diferite. 5* Secundă [ceKyn^a; seconde; Sekunde; second; mâsodperc]. Mat.: Unitate de măsură a unghiurilor, submultiplu al gradului. Secunda sexa-gezimală este a 2600-a parte dintr'un grad sexa-gezimal, iar secunda centezimală este a 10 000-a parte dintr'un grad centezimal. 4, Secundă [ceKyH#a; seconde; Sekunde; second; mâsodperc], Fiz.: Unitate de măsură a t'mpului în sistemele de unitSfi CGS şi MKS, egală cu a 1/86 400-a parte din durata zilei solare mijlocii, Sin. Secundă solară. 5. ~ siderala [3Be3AHaa ceKyH#a; seconde siderale; siderische Sekunde; sideral second; szi-derâlis mâsodperc], Asfr.: Unitate de măsură a timpului egală cu a 1/86 164-a parte din durata unei zile siderale. 6. Secundară, era ~: Sin. Mesozoică, era ~ (v.), 7. Secure [Tonop, KOjiyH; hache; Axt; axe;fej-sze], Gen.: 1, Uneallă tăietoare compusă dintr'un corp de ofel cu un tăiş, şi dintr'o coadă de lemn cu axa în planul tăişului, care serveşte la doborî-tul copacilor din pădure, la scurtatul sau despicatul lemnelor şi, uneori, la cioplitul prin lovire (v. fig.). ,st\ Securi de mină, standardizate, a) secure pentru despicat; b) secure pentru tăiat şi cioplit; 1) corp; 2) leafă; 3) ochiu; 4) fafă; 5) muchie a fefei; 6) tăiş curb; 7) vârful lefii; 8) călcâiul lefii, redus la un punct. La corpul securii, care are un plan de simetrie care trece prin axa cozii, se deosebesc următoarele părfi: capul, care e terminat cu o fafă plană sau bombată; ochiul, în care se fixează coada; leafa, care se termină cu tăişul curb (cuprins în planul de simetrie al securii). — Corpul se confecţionează din ofel, prin forjare, cu ochiul ştanfat şi cu fafa şi tăişul polizate, călite şi revenite. Forma şi dimensiunile corpului şi ale cozii depind de scopul în care sunt folosiie. Securea se mânueşte, în general, cu ambele mâini. Securea e mai mare decât toporul (v.) şi se deosebeşte adesea de acesla prin forma lefii, care, la topor, are un prag pronunfat. în Estul fării, termenii secure şi topor se folosesc cu sensurile schimbate între ele, fafă de cele indicate mai sus. — 2. Corpul de ofel al securii, în accepţiunea 1. 8» ~ de mină [Tonop, KOJiyH; hache de mine; Grubenbeil; mine axe; bânyafejsze]: Secure care serveşte la prelucrarea (cioplirea, ascufirea, ajustarea, etc.)!emneIor de mină folosite la construcţia susfinerilor pentru lucrările subterane (pufuri, galerii, plane înclinate, abataje, etc.), la bătutul cuielor, al scoabelor, etc., Ia dat lovituri în armaturi (de ex. pentru fixarea sau scoaterea penelor, a pernelor, papucilor, etc. dela ermaturi), etc. 8 în mineritul nostru se folosesc două tipuri de jşcuri. de mină standardizate, cu coada de cca 60 cm: un tip cu greutatea de 2,2 kg, care serveşte la despicat lemnele de mină, şi un. tip cu greutatea de 2 kg, care serveşte la operafiuni de tăiere şi de fasonare a lemnelor de mină pentru susfineri (v. fig. a şi b sub Secure). î. Secure pentru ghiafă [Tonop flJifl pesâHHH Jlbflă; herminette â glace; Eispickel; ice adze; jegfejsze]: Secure care are tăişul dinfat şi e folosită la tăiat blocurile de ghiafă naturală de pe suprafafa apelor. 2. Securit: Sin. Sekurit. V. sub Sticlă de siguranfă. 3. Securitatea muncii [6e30nacTH0CTb Tpyjţa; securite du travail; Arbeitssicherheit; work safety; munkabiztonsâg]. V. sub Protecfiunaa muncii. 4. Secvenfă [ceKBemiHK; sequence; Sequenz; sequence; szekvenc]. I.Cinem.: Porfiunea dintr'un film de cinematograf, care reprezintă o scenă din totalitatea celor cari constitue o acfiune. — 2. F/z. V. sub Spectru de bande şi sub Sistem polifazat. 5. Sedafiv [ycnoKaHBaiomHiî; sedatif; besănf-tigend, beruhigend; sedative; szedâtiv]. Gen.: Calitatea unui medicament de* a calma durerea. o. Sedativ [ycnoKaHBaiomee epefleTBo; sedatif; Besănftigungsmittel; sedative; szedătiv]. Farm.: Medicament care calmează durerea. 7. Sediment. V. sub Sedimentare. s. Sediment de acumulator electric [oca/ţon ajieKTpHqecKoro aKKyMyjiHTopa; depot d'accu-mulateur electrique, boue d'accumulateur electri-que; Schlammabsatz des elektrischen Akkumulators; sediment of an electric accumulator; elektromos akkumulâtor-ulledek], E/f.: Material provenit din materia activă, depus pe fundul bacului unui acumulator electric. Sedimentele provin din următoarele cauze: Un contact rău între materia activă şi alveolele grătarului, Ia plăcile cu pastă, datorit unei confecţionări defectuoase a plăcilor; cantitatea prea mare de materie activă pastată pe placă, ceea ce face ca stratul exterior, mai slab susfinut de pereţii alveolelor, să fie expulsat sub acfiunea gazelor cari se desvoltă în timpul încărcării; fisuri cari se formează în masa materiei active, după uscare sau după formare, din cauza unei paste prea uscate, folosită la pasfare, fisuri cari micşorează coeziunea masei active din alveole; supraîncărcarea prelungită a acumulatoarelor, care produce o desvoltare excesivă de gaze şi antrenarea materiei active, în special Ia plăcile pozitive. Sedimentul se compune din materia activă a plăcilor pozitive, care se degradează. Se prezintă ca o pulbere fină, brună, care, după ce s'a desprins de pe plăci, alunecă printre acestea şi separatoare şi se adună pe fundul bacului. în general, bacul are la fund şanfuri în cari sedimentul e colectat şi cari sunt suficient dimensionate pentru a primi tot sedimentul care se formează în funcţionarea normală, pe toată durata de funcfionare a plăcilor. Necesitatea îndepărtării sedimentului apare rareori. Dacă acesta atinge nivelul inferior al plăcilor, produce şcurf-circuife, fiind cpnducfor, în genferaf, sedimentul e abundent îă bateriile mobile de mare capacitate, supuse la încărcări şi descărcări repetate şi intense. Pentru îndepărtarea sedimentului e necesar să se demonteze bacul. Dacă bateria de acumulatoare e insuficient încărcată, şe produce o sulfatare superficială a plăcilor. Pe măsură ce porii plăcilor sunt colmatafi de cristalele de sulfat de plumb, materia activă e eliminată din alveole. Materia activă a plăcilor sulfatate e mai deschisă, apărând uneori şi pete albe de sulfat de plumb. Sedimentul depus se prezintă, cu timpul, ca o pulbere albă, aspră la pipăit, constituită în special din sulfatul de plumb care se depune de câte ori se reîncarcă acumulatorul. Pierderea de materie activă a plăcilor pozitive de suprafafă e compensată de o nouă formare de material activ. La plăcile pastate se prevede o cantitete de material activ mai mare decât cea necesară, pentru a compensa pierderile prin depunerea de sediment. 9. Sedimentare [ceflUMeHTaiţHH, OTJiOHrâHHe, HaMblB; sedimentation; Absetzen; sedimentation; lerakodâs, leuîlepedes]. Gen.: Depunerea în strat a unei materii solide, care se găseşte în stare de suspensie într'un fluid. în mod normal, sedimentarea se produce sub acfiunea gravitafiei. Vitesa de sedimentare poate fi activată prin centrifugare sau, în cazul suspensiilor lichide, cu ajutorul unor substanfe chimice, cum este alaunul potasic; ea poate fi încetinită prin prezenfa sub-stanfelor coloidale. — în natură s'au format prin sedimentare roce noi şi forme noi de relief, prin depunerea materialului produs prin desagregarea şi descompunerea rocelor preexistente. Astfel s'au format soluri vegetale, dune, depozite torenfiale, fluviale, lacustre, marine şi glaciare. ~ /. Aducerea apei prin conducte forfate şi transportul noroiului prin scurgere liberă. 1) sursă de alimentare cu apă; 2) stafiunea de pompare; 3) conducta forjată; 4) hidromonitor; 5) locul de săpare; 6) noroiul care se scurge; 7) scurgerea liberă a noroiului; 8) lucrarea executată prin depozitarea aluviunilor. Sedimentarea e folosită în hidromecanizarea executării lucrărilor de păminţcarecuprinde următoarşlş 9 Cjnn i n 111’ u r n»jnnmnmTiTrg - b— idiijiiiiiauintiiafl,1 operafiuni: excavarea, transportul şi sedimentarea ; materiaMui solid în construcţiile de pământ. Straturile de teren din frontul de lucru sunt transformate într'o masă fluidă, numită pulpă, prin lovire cu o vână de apă sub presiune, proiectată cu un hidromonitor. Pulpa e strânsă într'un colector şi e pompată cu pompele de noroiu, sub presiune, în conducte de noroiu, către locul de construcfie, pentru sedimentare (v. fig. I). După importanfa lucrărilor, sedimentarea materialului se face într'o anumită ordine, pentru asigurarea compacităfii şi reducerea infiltrafiei. Prin sedimentare hidromecanică se execută baraje, diguri, rambleuri de cale ferată, drumuri, etc. Sedimentarea materialului adus la locul construcfiei prin conducte forfate, jghiaburi sau şanfuri deschise, se face în spafii special amenajate, numite halde (v. fig. II). Când sedimentarea nu e folosită pentru realizarea de con-strucfii, depozitarea se face liber în terenuri cu depresiuni, sau conductele se descarcă în cursuri de apă cari desăvârşesc pro-cesul. Haldele se execută din mici zăgazuri, . . "■ Schema haldei- Cari limitează 0 c^rificiu pentru evacuarea apei limpezite; locul de lucru 2' puf; 3) conductă de noroiu; 4) îndi' şi permit eva- 9uirea initials- cuarea apelor limpezite, cu ajutorul unor pufuri special amenajate (v. fig. III). Pentru păstrarea continuităţii depunerii pământului, conducta de noroiu are două sau mai multe ramificaţii, cari funcfionează pe rând şi sunt prelungite pe rând (v.fig./V). Str atif icar ea depunerilor în haldă se face pe axa transversală a construcfiei. Conducta de refulare se aşază pe taluzele interioare ale zăgazurilor executate în prea'abil, şi înălfate pe măsura creşterii construcfiei. Sedimentarea materialului în haide se poate face, fie prin sortare, fie omogen. Sedimentarea prin sortare se face prin descărcarea conductelor de noroiu pe taluz, astfel încât aşezarea materialului grosier să se facă în exterior, iar în inferior şi central să se realizeze un sâmbure compact din materialul cel mai fin. în cazul construcfiilor cu secfiune omogenă, depunerea şi scurgerea apelor şe fac longitudinal, Conductele dş refulare III. Evacuarea apelor cu ajutorul pufului. 1) stratul care se revarsă; 2) conductă de noroiu; 3) corpul construcfiei; 4) îndiguirea inifială; 5) tub de evacuare a apei limpezite. sunt sprijinite pe diguri de pământ sau pe estacade. Sedimentarea se face în etaje cu înălfirnea. de 2—3 m (v. fig. V). ' *% ■ IV. Depunere unilaterală a pământului, cu ajutorul apei. /) taluz ridicat prin îndiguire pe măsura depunerilor; 2) conductă de noroiu; 3) taluz liber. In timpul sedimentării se efectuează următoarele lucrări: prelungirea treptată a conductelor de noroiu şi ridicarea continuă a zăgazurilor, * V. Diguri neomogene, executate prin hidromecanizare. a) faza întâi; b) faza a doua; c) faza a treia; f) material grosier; 2) material mărunt; 3} şi 4) dig executat în uscat; 5) conductă de refulare. construirea estacadelor pentru etaje şi aşezarea conductelor pentru distribuirea noroiului, ridicarea continuă a pereţilor pufurilor de evacuare a apelor, pe măsura înălfării perefilor construcfiei. î. Seferisf. V. sub Muncitori de port. 2. Seger-Kegel. V. Con Seger. 3. Segment, pi. segmente [cerMeHT, 0Tpe30K; segment; Segment, Abschnitf; segment; szegmens], Geom.: Porfiune dintr'o figură. 4. ~ de cerc [Kpyr0B0H cerMeHT; segment circuiaire; Kreisabschnitt; circular segment; kor-szegmens]. V. sub Cerc. 5. ~ de dreaptă [0Tpe30K npnMOH; segment de droife; Segment; straight line segment; szegmens]: Porfiune dintr'o dreaptă, mărginită de două puncte. :: o. Segment,pl. segmenfi [nopnweBoe KOJibixp; segment de piston; Kolbenring; piston ring; dugaty-tyugyuru]. Mş.: Garnitură elastică a unui piston, de formă inelară, confecţionată dinfr'un material metalic, servind la etanşarea spafiului liber dintre piston şi cilindrul în interiorul căruia.se deplasează — şi la raclarea uleiului depus pe perefii interiori jj^pfeî^ylui. După funcfiunea pe care pjndepH- 10 nese în prineipal, se deosebesc segmenfi etan» şori sau de compresiune, şi segmenfi raclori sau de ungere (v. fig. /). I. Pistoane cu segmenfi montafi. a) cu trei segmenfi efanşori; b) cu trei segmenfi etanşcrl şi un segment raclor comun; c) cu trei segmenfi etanşori şi un segment raclor canelat; d) cu trei segmenfi etanşori şi un segment raclor cu nas; e) cu doi segmenfi etanşori şi doi segmenfi raclori cu nas; f) cu doi segmenfi efanşori şi doi segmenfi raclori (comun şi cu nas); I) segment efanşor; 2) segment raclor comun; 3) segment raclor canelat; 4) segment raclor cu nas. Segmentul, care se montează în canale (şanfuri) practicate pe suprafafa laterală a pistonului (v. fig.11), e supus unor solicitări mari în serviciu, şi anume: solicitări datorite presiunii fluidului din camera de J 3 rj--- II. Montarea segmenfilor în piston. ?) piston; 2) segment liber în canal; 3) segment în pozifîâ de lueru; 4) canal; h) înălfimea segmentului; &h) jocul axial al segmentului; f) grosimea (ra-diala) a segmentului; A t) jocul radiai. III. Modificarea dimensiunilor segmentului şi ale cilindrului, prin uzură. a) piston cu segmenfi uzafi; b) efectele montării segmenfilor noi la un cilindru uzat, fără înlăturarea pragului de uzură ; 1) piston; 2) cilindru uzat; 3) prag de uzură; 4) segment uzat; 5) segment nou; 6) peretele fupt al canalului. compresiune (de ex, gazele de ardere au o presiune de 25"*35 ata la motoarele cu electroaprin-dere, sau de 50***70 ata la motoarele cu auto-aprindere, iar aerul comprimat poate avea o presiune mai înaltă decât 300 ata la unele com-presoare); solicitări termice, datorite variafiilor mari de temperatură (de ex, în camera de combustie a unui motor cu electroaprindere, temperatura gazelor de ardere variază până la 1800"*2000°); solicitări prin foirfels inerfiale, datorite maselor în mişcare rectilinie alternativă (cari sunt foarte mari la motoare ale căror pistoane au o vitesă medie până la 20 m/s, şi provoacă uzura flancurilor segmentului şi a canalului din piston); solicitări prin forjele de frecare dintre zona de contact a segmentului şi suprafafa interioară a cilindrului (v. fig. III). Trebue să se fină seamă şi de modificările eventuale ale caracteristicelor materialului, datorite temperaturii înalte a segmentului în serviciu, de cca 250"*300° (v. fig. /V). /V. Temperaturile de regim pe suprafefele pistonului, a) la motoare cu autoaprindere, pe suprafafa frontală; b) la motoare cu electroaprindere, pe suprafafa frontală; c) la motoare cu autoaprindere, pe suprafafa laterală; d) la motoare cu electroaprindere, pe suprafafa laterală; /) curba de variafie a temperaturii la pistoane de fontă; 2) şi 3) curbele limită de variafie a temperaturii la pistoane de aluminiu, în general, segmentul trebue să satisfacă următoarele condifiuni: închiderea etanşă a camerei de compresiune a unei maşini, în momentul când orificiile de admisiune şi de evacuare sunt închise, V. Reprezentarea schema-iică a pierderilor de fluid sub presiune. 1) peretele cilindrului; 2) cc?pul pistonului; 3) segment, (săgefile indică orientarea circuitului de fluid), VI, Efanşarea sub segment, a) la cursă descendentă; b) la cursă ascendentă; î) cilindru; 2) piston; 3) segment; 4) uleiu, pentru a împiedeca scăparea pe lângă piston a fluidului sub presiune, în timpul cursei de compresiune sau de detentă (v, fig. V); închiderea etanşă a spafiuîui din spre carterul maşinii, în special Ia motoarels cu ardere internă, pentru a împiedeca pătrunderea uleiului de ungere în camera de compresiune, în timpul arderii (ceea ce ar provoca depuneri de reziduuri pe fundul pistonului sau în canalele acestuia), (v. fig. VQ; transferul de căldură de la piston Ia perefii cilindrului, care reprezintă cca 60% din căldura absorbită de piston, în timpul cursei de compresiune, respectiv în timpul arderii la motoarele cu ardere internă; raclarea uleiului de pe suprafafa interioara a cilindrului, 11 Etanşarea trebue să fie astfel realizată, încât gazele sub presiune din cilindru să nu poată scăpa în carterul maşinii, nici printre suprafafa exterioară (de contact) a segmentului şi suprafafa interioară a cilindrului (oglindă) sau prin rosiul (crestătura) segmentului (v. fig. V//) — şi nici printre flancurile T şi fundul canalului de segment din piston. Scăparea fluidului pe lângă suprafafa exterioară a segmentului, care reprezintă pierderile cele mai importante, e in-fluenfată de ovali-tatea şi de forfa elastică a segmen- VII. Dispunerea rosturilor, la o garnitură de segmenfi montafi. a) dispunere cu rosturi încrucişate; b) dispunere cu rosturiparalele; 1) pis- ton; 2) segment; 3) rost» tului, de ajusfajul dintre segment şi canal, şi de calitatea prelucrării suprafeţei exterioare. Ovalizarea segmentului, datorită, în general deformafiei acestuia, are drept consecinfă un contact parfial între segment şi cilindru; pentru ca segmentul să păstreze un contact intim cu oglinda cilindrului, pe întreaga sa suprafafă exterioară, forfa de apăsare a segmentului pe oglinda cilindrului trebue să fie suficient de mare şi uniformă de-a-Iungul periferiei sale, ceea ce se obfine prin elasticitatea segmentului. în acest scop, segmentul e tensionat, fie la uzinare, fie după uzinare, prinlr'un tratament termic sau mecanic adecvat. Segmenfii se confecfionează prin următoarele procedee: turnare în bucele, în care caz se taie din semifabricate, la dimensiunile necesare; turnare individuală (procedeu recomandat mai ales pentru segmenfii folosifi la motoarele cu ardere internă), în care caz semifabricatul are forma finală a segmentului, fiind turnat cu supradimen-siunile de uzinare. Tensionarea în timpul uzinării se realizează strunjind semifabricatul turnat la un diametru mai mare decât cel nominal şi, după o dublă secfio-nare transversală (cu detaşarea unei porfiuni), se strânge până când capetele astfel obfinute ajung în contact, şi se strunjeşte din nou în exterior, la diametrul nominal; de asemenea, semifabricatul se strunjeşte în interior la un diametru pufin mai maredecâtce! al fundului canalului de piston. — Tensionarea după uzinare, folosită în general la segmenfi turnafi individual, se realizează în special prin tratament termic. După polisarea fefelor frontale şi strunjirea fină a fefei laterale exterioare (incluziv tăierea pentru obfinerea rostului), segmentul e supus unui tratament termic adecvat, astfel încât să se producă tensiuni proprii în material, cari să asigure elasticitatea necesară, stabilitatea termică (mai ales la temperaturi înalte) şi indefor-mabilitatea în serviciu a segmentului, adică menţinerea cilindricifăfii iui. Uneori, după uzinare, se aplică un tratament mecanic, care consisfă în cio-cănirea sau în rolarea fefei interioare a segmentului, prin loviri repetate cu ciocanul, respectiv prin rotirea cu apăsare a unei role, pentru a mări raza de curbură a segmentului; tratamentul mecanic e pufin folosit, deoarece nu asigură satisfăcător stabilitatea tensiunilor şi cilindricitatea segmentului. Rostul (crestătura), adică inferstifiul dintre capetele segmentului, poate avea diferite forme, şi anume poate fi (v. fig. VIU): drejat, oblic, cotit, VIII. Rosturi de segment, a) drept; b)^oblic; c) cotit; d) înfundat, cu fafă de sprijin rotundă sau plană; e) scobit. înfundat sau scobit. Rostul drept (v. fig.|V///Ja), folosit mult la segmenfii motoarelor cu ardere internă; asigură o robustefă mai mare a segmentului şi nu provoacă rotirea acestuia în canalul pistonului; deşi interstifiul dintre capetele segmentului nu e obturat, totuşi scăpările prin acest interstifîu sunt neglijabile. Rostul oblic (v. fig. VHIb) asigură o etan-şeifate mai mare, deoarece secfiunea de trecere a gazelor prin rost e mai mică, dar provoacă rotirea segmentului în canal, din care cauză segmenfii succesivi pe piston trebue să aibă rosturile cu înclinări formând 90° una cu alta. Rostul cotit (v. fig. Vlllc), folosit la motoare cu abur şi la motoare cu autoaprindere mari, asigură o bună etan -şeitate, dar e mai greu de executat. Rostul înfundat (cu fafa de sprijin plană sau rotundă), (v. fig. VIII d) şi rostul scobit (v. fig. VIII e), cari se numesc rosturi ermetice, asigură o foarte bună etanşeitate, dar prezintă desavantajele că execufia e costisito are (ne-justificată prin reducerea pierderilor prin rost, care este neglijabilă fafă de celelalte pierderi, datorite segmentului), capetele segmentului sunt sensibile la rupere, şi presiunile radiale devin inegale, Uneori, pentru a evita rotirea segmentului pe piston, acesta se calează cu un spin situat, în general, în drepiu! axei rostului (v. fig. IX); prin acest fel de calare, care se foloseşte mai ales la motoarele în doi timpi (la cari trebue împiedecat orice schimb de gaze între spafiul de deasupra pistonului şi de sub el, pentru a nu perturba acfiunea de baleiaj), se asigură o şicanare la trecerea gazelor, indiferent de forma rostului. Pe lângă J>„■'(?) d 1< Pi fiind una dintre componente, iar şi 4v* ^'nc* funcţiunile de undă ale stărilor caracterizate prin numerele cuantice n' şi n". {p^n^n” constitue un element de matrice al componentei pi a dipolului electric. Dacă elementele de matrice cu indicii n’ şi n" sunt nule pentru toate componentele dipolului, îîrtia spectrală a Interzisă, Dacă numai unele coirK5 ponente au elemente de matrice nule, se poate stabili cărei componente îi este datorită linia spectrală şi, deci, se poate stabili starea ei de polarizare. 1. Selectiv, radiator ~ [cejieKTHBHbiH pa-AHaTop; radiateur seleclif; selektiver Radiator; selective radiator; szelektiv radiator]. Fiz.: Sursă de radiafie care radiază în principal în anumite intervale de frecvenfă. 2. Selectivă, absorpfie V, Absorpfie selectivă. 3. Selectivă, cristalizare ~ [H36npaTejibHax KpHCTaJiJlH3aiţHH; cristallisation selective; selekti-ve Kristallisation; selective crystailisation; szelektiv krisztâlyosodâs]. Chim.: Cristalizare succesivă, în1 fracjiunif a substanfelor dintr'o solufie, în scopul separării lor. Cristalizarea selectivă se poate obfine, fie prin răcirea treptată a solufiei şi filtrarea, din timp în timp, a cristalelor formate, fie diluând treptat solventul şi filtrând cristalele formate după fiecare diluare. 4. Selectivă, protecfiune ~ [ceJieKTHBHOe npeAOxpaHHTejibHoe ycTpofiCTBo; protection selective; selektiver Schutz; selective protection; ^szelektiv vedelem]. Elf.; Sistem de protecfiune pentru sezisarea defectelor în linii, în generatoare şi aparate electrice, care decuplează atât de repede partea cu defect a instalaţiei — şi numai pe aceasta — încât restul instalafiei îşi poate continua serviciul fără întrerupere. O bună protecfiune selectivă are nevoie de releuri cu mecanismele corespunzătoare de măsură, peniru sezisarea felului defectelor, şi având o caracteristică de declanşare care să poată fi reglată astfel, încât să fie posibilă o succesiune mulfumitoare a timpurilor de declanşare ale releurilor legate în serie, în urma căreia să intre în funcfiune releu] următor, numai dacă nu lucrează releu] din fafa lui. Totuşi, timpurile de decuplare trebue să fie destul de scurte (cca 0,1 *”0,3 s)f pentru a putea menfine serviciul şi a evita distrugeri mai mari. s. Selectivitate [H3ânpaTejibHOCTb» ceJieK-THBnaa cn0C06H0CTb; selectivite; Trennschărfe; selectivity; szelektivitâs], Tehn.: 1, Capacitatea unui sistem f zicochimic sau tehnic de a efectua o alegere între elementele unei cîase. Exemple: Capaci- tatea instalafiei de protecfiune a unei refele electrice de a decupla foarte repede partea cu defect a refelei, fără a perturba serviciul celorlalte părfi ale ei, cari mai pot funcfiona (selectivitatea insta-iafiei de protecfiune, care se numeşte cu protecfiune selectiva); capacitatea unui receptor de a diferenfia semnale de frecvenfe diferite. — 2. Proprietatea unui sistem fizicochimic sau tehnic de a avea o curbă a valorii rec:proce a factorului de selectivitate ale cărei ordonate să fie cât mai apropiate de unitate în intervalele de trecere şi cât mai apropiate de zero în intervalele de oprire a mărimii în raport cu a cărei variafie se consideră selectivitatea. e. Selectivitate, factor de ~ [$aKTop hsSh-paTejibHOCTH; facteur de selectivite; Trennsci faktor; selectivity factor; szejektivltâsi tânyezo]: Raportul dintre maximul prm care trece sensibilitatea unui sistem fizicochimic sau tehnic, când se variaza mărimea fafă de care se consideră selectivitatea — toate mărimile sistemului cari sunt independente de aceasta fiind menfinute constante — şi dintre valoarea pe care o are sensibilitatea sistemului, la valoarea mărimii pentru care se consideră factorul de selectivitate. Selectivitatea circuitelor oscilante [H3dnp£-ŢejibHOCTb Kan aiouţHxcH ueneâ; selectivite dşs circuits oscillants; Selektivitătder Schwingunskreise; selectivity of oscillating circuits; rezgokordk sze-lektivitâsa]: Proprietatea circuitelor oscilante, bazată pe fenomenul de rezonanfă (v. şi sub Rezo-nanfă neparametrică a sistemelor cu un grad de libertate, şi sub Rezonanfa circuitului derivafie) de a reduce amplitudinile oscilafiilor ale căror frecvenfe sunt diferite de frecvenfă de rezonanfă. Selectivitatea unui circuit serie este definită prin curba raportului dintre amplitudinea OSci" Curba de selectivitate a circuitului Iafiei (curentului) oscilant, rezultând la o frecvenfă oarecare, şi amplitudinea oscilafiei la frecvenfă de rezonanfă, când oscilaţia aplicată circuitului (tensiunea electromotoare) rămâne constantă, Circuitul este cu atât mai selectiv cu cât curba de selectivitate este mai ascuţită. Curba de selectivitate a circuitului oscilant se reprezintă prin ecuafia: ^ 1 A0 ; V ’+ - 7? în care A e amplitudinea la frecvenfă ft A0 e amplitudinea la frecvenfă de rezonanfă /0, Q e factorul de calitate al circuitului, egal cu raportul dintre reactanfa inductanfei la frecvenfă de rezonanfă şi rezistenfa circuitului. Amplitudinea se reduce la 1 /V 2 din valoarea maximă (atenuare de 3 db) la doua frecvenfe f± şi f2 situate de o parte şi de alta a frecvenfei de rezonanfă (v, fig.) astfel că: h-k = J_ U Q' Cu cât Q-ul circuitului este mai mare, cu atât curba de selectivitate este mai ascuţită şi deci selectivitatea este mai bună. s. Selectivitatea radioreceptoarelor [H36npa-TeJibHOCTb paftHonpneMHHKOB; selectivite des recepteurs radioelectriques; Selektîyităt der Funk» empfănger; selectivity of the radio receivers; râdiovevok szelektivitâsa]. Radio: Proprietatea unui radioreceptor de a separa, dintre toate radioeiectrice de frecvenfe diferite, cari ie acfionează asupra antenei de recepţie, oscilafiile a căror frecventă e egală cu frecvenfă] pe care este acordat radioreceptorul. Selectivitatea radioreceptorului depinde de numărul şi de calitatea circuitelor sale oscilante şi de felul în care acestea sunt cuplate între ele (v. şi sub Cuplaj). Cantitativ, selectivitatea radioreceptoarelor se poate caracteriza prin mărimea desacordului necesar pentru ca intensitatea semnalelor să scadă într'un anumit raport; cu cât acest desacord e mai mic, cu atât selectivitatea e mai mare. Unei selectivităţi mari îi corespunde o fidelitate (v. S.) mică, a radioreceptorului, şi invers; de aceea, uneori, este necesar ca selectivitatea să poată fi reglată. Radioreceptoarele cari au această proprietate se numesc radioreceptoare cu selectivitate variabilă. 1. Selector [ceJieKTop, HCKaTeJib; selecteur; Wăhler; selector; szelektor, kivâlaszto]. Tehn.: Dispozitiv mecanic sau electric, pentru alegerea unui obiect sau a unei direcfii anumite, dintr'un grup de obiecte sau de direcfii accesibile dispozitivului. 2. Selector [copTHpoBoqHâH MaiHHHa; machine de triage et nettoyage; Sortier- und Rei-nigungsmaschine; sorting and cleaning machine; szelektor, vâlasztogep, osztâlyozogep], Mş. agr.: Maşină combinată, pentru separarea seminfelor de impurităfi, de corpuri străine şi de boabele sparte, sterpe sau vătămătoare, şi pentru sortarea seminţelor curăţite, pe calităfi. Separarea e efectuată prin-tr'un proces complex de lucru, în general în scopul condiţionării boabelor pentru însămânfare. în general, un selector are următoarele trei grupuri de organe active: un exhaustor, respectiv un ventilator; un sjstem de site cu ochiuri de diferite mărimi; unu sau mai mulfi cilindri triori cu alveole (v. sub Trior), sămânfa trecând succesiv sub acfiunea acestor organe (v. fig./); uneori, selectorul are şi un al patrulea organ activ, masa de sortare (v. Sortare, masă de ^). Deobiceiu.pri-mâ operafiune e separarea pneumatică, pentru înlăturarea impurităţilor uşoare(praf, pleavă, boabe seci, etc.). A doua operaţiune e separarea boabelor sau a corpurilor străine mai mari şi a celor mai mici decât sămânfa aleasă, prin cernere cu ajutorul sitelor; ultima operafiune e separarea după formă a boabelor rămase, cu ajutorul cilindrului trior şi, eventual, separarea după greutate, cu ajutorul mesei de sortare. Antrenarea selectorului poate fi manuală, dar de cele mai multe ori e mecanizată, prin roată de curea sau prin motor individual. /. Schema unui selector, î) pâlnie de alimentare; 2) ventilator; 3) sită; 4) cilindru trfor. Selectorul poafe fi transportabil, prin^incărcare pe un vehicul, cum e, de exemplu, selectorul II. Schemarfselectorului „Semănătoarea", fabricat^ în rfara noastră (cu capacitate de prelucrare de 1000 kg/h). I) ventilator; 2) pâlnie (coş) de alimentare; 3) gură de evacuare a aerului cu impurităţile uşoare; 4) sita de curăţire pentru reţinut impurităfi mari (pietre, befe, etc.); 5) ciocănaş scuturătcr ; 6) perie pentru curăţit (frecat) sita de sortare; 7) sită de sortare, pentru refinut boabele mari; 8) jghiab pentru evacuarea impurităţilor mari; 9) jghiab pentru evacuarea impurităfilor mgrunte; 10) jghiab pentru evacuarea boabelor bune (după triorare); 11) gură pentru evacuarea boabelor rele; 12) jghiab interior, pentru colectarea boabelcr rele; 13) cilindru trior, alveolar (care antrenează boabele rele). „Semănătoarea", fabricat în fara noastră (v. fig. II), sau poate^avea rofi pentru deplasare^fprin trac- , i? III, Schema de funcfionare a selectorului sovietic VIM-SM-1. 1) materialul de prelucrat, adus de elevator; 2) sită pentru impurităfi voluminoase (spice, pietre); 3) sită pentru impurităfi mari; 4) evacuarea impurităţilor mari; 5) sită de sortare cu ochiuri dreptunghiulare; 6) sită de cernere pentru evacuarea impurităfilor mărunte (nisip, seminfe mărunte de burueni); 7) evacuarea impurităfilor mărunte; 8) sita corectoare, în continuarea sitei (6); 9) exhaustor; 10) canal de aspiraţie; ÎI) evacuarea plevei; 12) ieşirea aerului; 13) evacuarea boabelor seci (şistave); 14) evacuarea impurităfilor voluminoase; 15) cilindru trior pentru separarea impurităfilor lungi (obsigă); 16) separator pentru neghină; 17) evacuarea obsigei; 18) evacuarea neghinei; 19) trior suplementar (corector); 20) evacuarea impurităfilor scurte şi a boabelor sparte; 21) evacuarea boabelor mărunte; 22) evacuarea boabelor de calitate; 23) transportor-melcpentru boabele mărunte evacuate de sita (8). tare, cum e, de exemplu, selectorul sovietic tip VIM-SM-1 (v.fig III şi IV) cu elevator (cucupe)pen= 21- fru ridicarea materialului dela pâlnia de alimen» I mând o suprafaţă cilindrică. Capetele din interi-fare la intrarea în circuitul de lucru. ] orul bancului cilindric sunt libere, pentru a îi IV. Secfiune printr'un selector sovietic VIM-SM-1 (cu capacitatea de prelucrare de 1000 kg h). I) pâlnie de alimentare, cu sită; 2) elevator; 3) sită pentru impurităfi voluminoase (pietre, spice); 4) sită pentru impurităfi mari; 5) sită de sertare, cu ochiuri dreptunghiulare; 6) sită de cernere, pentru evacuarea impurităfilor mărunte; 7) evacuarea impurităfilor mărunte; 8) sită corectoare, în continuarea sitei (6); 9) exhaustor; 10) canal de aspiraţie; II) evacuarea plevei; 12) ieşirea aerului; 13) evacuarea boabelor seci; 14) cameră de sedimentare a prafului; 15) ci- lindru trior principal (pentru obsigă); 16) ladă pentru păstrarea sitelor; 17) jghiaburi de evacuare a impurităfilor; 18) guri de evacuare a impurităţilor; 19) trior suplementar, corector; 20) transportor-melc pentru boabele mărunte cari au ieşit ; _ de pe sita (8); 21) perii pentru curăţirea sitelor. i. Selector telefpnic [Tejie$OHHbiâHCKaTeJib; selecteur telephonique; Wahler; telephone selector; szelektor, kivâlaszf6]:Organdin centrala telefonică automată, compus dintr'o parte mobilă, exploratoare, şio parte fixă, explorată, servind la alegerea şi conectarea unei joncţiuni sau a unei linii spre un echipament telefonic dintr'un grup anumit, în vederea stabilirii unei legături telefonice. Selectorul telefonic din centralele automate e, în general, un aparat electromecanic. Numai în ultimul timp s'a încercat realizarea unui selector pur electric sau electronic. Părfile principale ale unui selector electromecanic sunt: câmpul de contacte, care formează grupul de linii explorate; organul mobil, care explorează linia căutată şi conectează cu ea —şi dispozitivul de antrenare a organului mobil, care asigură pornirea şi explorarea. După modul de realizare a câmpului de contacte, se deosebesc câmpuri individuale şi câmpuri comune. Câmpurile individuale sunt formate din lamele sau broşe metalice, izolate unele de altele şi strânse la un loc, într'un banc de contacte, propriu unui selector anumit. în general, aceste lamele sau broşe sunt aşe-?afe radial, în segmente dş cerc suprapuse, for- explorate prin frecare, iar capetele din afară sunt legate, prin fire izolate sau cabluri speciale, fie în paralel cu alte contacte similare ale selectoarelor de acelaşi ordin, fie direct cu alte organe de selec{iune sau de conexiune. Câmpurile comune pot fi formate, de exemplu, dintr'un grup de coarde metalice paralele, fixate vertical pe o ramă, pentru ca să poată fi explorate, printr'o mişcare orizontală, de mai multe selectoare suprapuse pe aceeaşi verticală. Câmpul de contacte aferent sau accesibil unui selector poate avea capacitatea de 10, 25, 50, 100, 300 sau 500 de linii, după tipul selectorului şi sis- _ temui centralei. Prin linie se înjelege, în acest car, un ansamblu de trei contacte, prelungite prin trei fire, corespunzând unei anumite poziţii a selectorului; două dintre fire reprezintă circuitul de convorbiri, iar al treilea fir serveşte la comandă şi semnalizare. — După felul mişcării organului mobil, se deosebesc selectoare cu una şi cu două mişcări de seleefiune. — Selectoarele din prima categori-pot avea o mişcare rectilinie verticală sau o mişe care de rotaţie într'un plan orizontal. Din această categorie fac parte preselectoarele. Selectoarele din a doua categorie pot avea ambele mişcări 22 de acelaşi fel, de exemplu rectilinii verticale (sistemul panou), sau circulare orizontale (sistemul rotativ), sau pot avea mişcări de feluri diferite, de exemplu o mişcare rectilinie verticală şi una de rotafie orizontală (sistemul pas cu pas decadic), sau o mişcare de rotafie într'un plan orizontal şi una de translafie radială, în acelaşi plan (sistemul cu maşini radiale). Se folosesc şi selectoare cu bare încrucişate, la cari mişcările sunt numai nişte deplasări mici ale unor lamele cari formează un sistem de coordonate rectangulare. — După felul de antrenare a organului mobil, se deosebesc selectoare cu antrenare individuală şi selectoare cu antrenare comună. Antrenarea individuală se poate face, fie cu ajutorul unor electro-magnefi, cari fac să avanseze organul mobil pas cu pas (oprindu-se pufin la fiecare contact explorat), fie cu ajutorul unui electromotor individual, care mişcă rotorul în mod continuu, până la linia ciutată. Antrenarea comună se face prin angrenarea selectorului respectiv cu un arbore în rotaţie permanentă şi rotirea lui continuă până la punctul de destinafie (sistemul rotativ şi cel cu maşini radiale). Cele mai răspândite tipuri de selectoare sunt cele pas cu pas, cele rotative şi cele cu maşini radiale. Selectorul pas cu pas (v. fig. /) econstituit din următoarele părfi: câmpul de contacte,format din trei bancuri semicilindrice de contacte lamelars (corespunzând celor trei conductoare ale liniei telefonice); dispozitivul mobil, format, în principal, I. Selector pas cu pas, Sg ) Sb) şi Sc) sectoarele da confacfe (a), (b) şi (c); a), b) şi c) periile de explorare; C) cremalieră; RD) roaia dinfaiă cilindrică; U) electromagnef de urcare; R) elecfromagnet de rotire. dintr'un ax echipat cu o cremalieră şi o roată din}ată cilindrică şi cu un grup de trei brafe port-perii; organul motor, format din doi electromagneti, acfionafi de impulsii de curent, unul pentru mişcarea de ridicare a periilor la nivelul necesar şi altul pentru rotirea lor până la linia căutată. Selectoarele de tip mai vechiu au şi un al treilea electromagnet, pentru liberarea dispozitivului mobil, Lş selectoarele de tip nou, după terminarea conexiunii, organul mobil continuă rotafia pe contactele neexplorate ale nivelului pe care se găseşte, până când iese din arcul de contacte, apoi cade la nivelul de repaus şi revine, printr'o rotafie inversă, în pozifia inifială, spre a fi disponibil pentru o altă selecfiune. Vitesa de rotafie a organului mobil, în secfiunea liberă, e de 30—40 de paşi pe secundă. Capacitatea câmpului de contacte e de 10 niveluri a câte 10 linii (deci 100 de linii). Selectorul rotativ (v. fig. II) e constituit din următoarele părfi: câmpul de contacte, format din 10 arcuri suprapuse, de câte 30 de linii (cu cele trei contacte grupate); căruciorul port-perii, echipat cu 10 II. Selector rofafiv, A) arbore motor; B) banc cu confacte; C) car cu perii; Di) şi D2) discuri flexibile dinfafe; E) elecfromagnefi de am-. breiere; F) fus cu came; I) cama de impulsii inverse; P) brafe porf-perii; S) sul de şiergere (de anclanşare a periei declanşafe). ansambluri de câte trei parii; fusul cu came, pentru alegerea periilor (stânga), şi fusul „ştergător", pentru readucerea periilor în poz:fia inactivă (dreap- / ta); doi elecfromagnefi, unul pentru rotirea fusului cu came şi altul pentru rotirea căruciorului port-perii, împreună cu rofile de angrenare respective, Capacitatea de explorare a selectorului e de 10 niveluri (etaje) a câte 30 de linii (adică 300 de linii). * Mişcarea e transmisă dela un arbore în rotafie permanentă, acfionat de un electromotor comun mai multor arbori. în momentul începerii selec-fiunii, rotafia arborelui e transmisă fusului cu came, prin ambreiajul unor rofi dinfate elastice, sub acfiunea unui electro-ragnet. Fusul se roteşte până când seria de impulsii comandă oprirea, într'o pozifie care corespunde numărului de impulsii emis, astfel încât o camă anumită din cele zece iese în relief în drumul periilor. Urmează a doua mişcare de rotafie, comandată de un alt electro-megnet, prin care se roteşte căruciorul port-perii. Grupul de trei perii din etajul care corespunde camei ieşite în relief e declanşat, astfel că poate freca pe etajul de contacte respectiv, explorând celş 30 de linii din aceşt arc, După terminare^ 23 III. Selector-maşină. C) câmp de confacfe; BP) braf cu perii; CV) şi CR) elecfromagnefi de control ai celcr două mişcări (rotativă şi radială); A) electromagneji de ambreiere» convorbirii, căruciorul îşi continuă rotafia şi revine în pozifia inifială, după ce grupul de trei perii declanşate a fost reintrodus în locaşul Iui, prin fusul de „ştergere". Selectorul cu maşini radiale (v. fig.111) e constituit din următoarele părfi: câmpul de contacte, format dintr'un manunchiu de coarde metalice paralele, întinse, pentru mai multe selectoare suprapuse; o roată dinfată mare, în plan orizontal, echipată cu un braf port- ____ perii, solidar în "*'* mişcarea de ro-tafie, dar care poa- < te să se deplaseze radial, sub acţiunea unei alte rofi din}ate mai mici; trei electromag-ne}i, unul special, pentru angrenare, altul pentru comanda rotafiei şi al treilea pentru comanda mişcării de translafie radială, printre coardele de contact. Ambele mişcări de selecfiune sunt în acelaşi plan, formând o explorare „polară". Mişcările sunt transmise dela un arbore în rotafie permanentă. Din punctul de vedere al funcf'unii în centrală, selectoarele pot fi: preselectoare, selectoare de grup şi selectoare finale. Preselectoarele au o singură mişcare de selecfiu-ne necomandată de vreun număr, deci o singură selecfiune liberă sau automată. Prin această mişcare, preselectorul caută — în intervalul de timp dela ridicarea microreceptorului până la începerea formării numărului, un selector primar liber din grupul respectiv. Selectorul de grup are două mişcări de selec-}iune, pnma fiind comandată de impulsiile numerice, iar a doua fiind liberă (automată). Prin selecfiunea numerică se găseşte grupul de selectoare următoare, printre cari se poate găsi, prin selecfiunea automată, un selector următor liber Selectorul final (de linie) are două mişcări ambele comandate de impulsiile numerice ale ultimelor două cifre din numărul abonatului. Prima mişcare alege nivelul corespunzător cifrei zecilor, iar a doua alege linia corespunzătoare ultimei cifre a unităţilor. După ce s'a fixat în această pozifie, selectorul final face încercarea electrică, dacă linia chemată e liberă sau ocupată; în primul caz, el comandă trimiterea apelului spre abonatul chemat, iar în al doilea caz, trimiterea tonului de ocupat, spre abonatul chemător. i. Selector octanic [0KTaH0BHH HCKaTeJib; selecteur octanique; oktaniseher Wăhler; octanic selector; oktânvâlaszto], Aufoj Dispozitiv reglabil de avans, folosit la motoarele cu electroaprindere, la cari capul distribuitor e echipat cu un regulator de avans prin depresiune. Selectorul octanic trebue reglat astfel, încât, la caracieristicele combustibilului folosit, motorul în plină sarcină să aibă avansul maxim. 2. Seleniafi [ceneHaT, cojib cejieHOBOâ kho JlOTbi; seleniates; Se Jenate; selenates; sze'enâtok]. Chim.: Săruri ale acidului selenic, H2Se04. Sunt compuşi asemănători cu sulfafii; seleniatu! de sodiu, Na2Se04, e, de exemplu, isomorf cu sulfatul de sodiu, Na2S04; seleniatul de bariu, BaSe04, e insolubil în apă, ca şi sulfatul de bariu, etc. s. Selenic, acid ^ [ce,ieHOBaaKHCJîOTa; acide selenique; Selensâure; selenic acid; szelensav]: H2Se04. Cristale cu p. t. 57°, solubile în apă. Se prepară prin oxidarea acidului selenios (v. Selenios, acid ~) cu acid cloric sau cu alfi oxidanţi puternici. E un acid tare, foarte avid de apă, asemănându-se în multe privinfe cu acidul sulfuric; este, însă, mai oxidant decât acesta. Sărurile sale pierd mai uşor oxigenul decât sulfafii şi trec în seleniuri. 4. Selenios, acid ~ [ceji^HHCTan KHCJiOTa; acide seienieux; selenige Săure; selenious acid; szelenes sav]. Chim.: H2Se03. Cristale higroscopice. Se prepară prin disolvarea bioxidului de seleniu în apă. E un acid dibazic slab, formând cu metalele selenifi neutri şi seleniti acizi. Spre deosebire de acidul sulfuros, acidul selenios se poate obfine în stare pura. 5. Seleniu [ceneH; selenium; Selen; selenium; szelenium]. Chim.: Se; nr. at. 34; gr. at. 78,96. Element bi-, tetra- şi hexavalent din coloana a şasea a tabloului periodic, care se găseşte în natură însofind sulful în combinafii ale acestuia (pirita, calcopirită, blendă, etc.), cum şi în claus-thalit, PbSe, în eucairit, (Ag, Cu)2Se, în crookesit (Cu, Ag,Tl)2Se, în naumannit, Ag2Se, etc. Se cunosc următorii isotopi ai seleniu'ui: seleniu! 71, care se desintegrează cu emisiune de pozitrcni, cu timpul de înjumătăfire de 44 minute, obfinut prin reacţia nucleară As75 (d,6 n) Se71; seleniul 7?, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 9,5 zile, obfinut prin reacfia nucleară As75 (d,5 n) Se72; seleniul 73, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni sau prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 6,7 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Ce70 (ol, n) Se73, As75 (d,4 n) Se73; seleniul 74, care se găseşte în proporfie de 0,87% în seleniul natural; seleniul 75, care se desintegrează prin captură K sau prin emisiune de electroni şi de radiafie y» cu timpul de înjumătăfire de 127 de zile, obfinut prin reacţiile nucleare As75 (p, n) Se75, As75 (d,2 n) Se75, Se74 (n, if) Se75; seleniul 76, care se găseşte în proporfie de 9,02% în seleniul natural; seleniul 77, care se găseşte în proporfie de 7,58% în seleniul natural; seleniul 78, care se găseşte în proporfie de 23,52% în seleniul natural; seleniul 80, care se găseşte în proporfie de 49,82% în seleniul natural; seleniul 81, care se desintegrează 24 cu emisiune de electroni, cu timpul deJnjumătă-fire de 17 minute, obfinut prin reacfiile nucleare Se80 (d, p) Se81, Se80, (n, ?) Se81, Se82 (ţ, n)Se“, Br81 (n,p) Se81, cum şi prin fisiunea uraniului; seleniul 82, care se găseşte în proporfie de 9,19% în seleniul natural; seleniul 83, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie f, cu timpul de înjumătăfire de 25 minute, obfinut prin reacfiile nucleare Se82 (d,p) Se83, Se82 (n, y) Se83, cum şi prin fisiunea uraniului; seleniul 84, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de cca 2,5 minute, obji-nut prin fisiunea uraniului. Seleniul se prezintă în mai multe forme alotropice; seleniul roşu a şi seleniul roşu p cristalizează în sistemul monoclinic (seleniul a trece, la 110*'120°, în seleniu metalic, iar seleniul p# la 125”» 130°); ambele forme alotropice se obfin din solufii ale seleniului în sulfură de carbon fierbinte; — seleniul cenuşiu A se obfine încălzind seleniul amorf la 175°; e o formă alotropică instabilă, care trece în seleniu metalic; — seleniul metalic (seleniu cenuşiu B) are luciu metalic şi e maleabil, cu p. t. 220,2° şi gr. sp. 4,8; cristalizează în sistemul hexagonal; Ia întunerec este un izolant electric; când e expus ia lumină, devine bun conducător de electricitate, conductivitatea sa fiind proporfională cu intensitatea radiafiei incidente (pe această proprietate a seleniului metalic se bazează con-strucfia celulelor fotoelectrice cu seleniu); — seleniul amorf, roşu, obfinut prin reducerea seleniului din compuşii săi; — seleniul amorf negru, obfinut prin solidificarea seleniului topit. Se cunosc diferiţi compuşi ai seleniului, asemănători cu compuşii respectivi ai sulfului. Hidrogenul seleniat, H2Se, e un gaz incolor, cu p. f. —41°. Seleniurile metalice pot fi considerate derivafi ai hidrogenului seleniat, prin înlocuirea atomilor de hidrogen cu atomii metalului respectiv. Ele se obfin, fie prin combinarea directă a seleniului cu metalul, fie prin precipitarea soluţiei unei sări a metalului respectiv, cu hidrogen seleniat. Seleniurile metalelor grele sunt colorate şi insolubile în apă. Seleniurile alcaline sunt incolore, solubile în apă, dar pot da poliseleniuri colorate în roşu. • "Halogenurile de seleniu mai importante sunt: fluorura de seleniu, SeF4, lichid incolor cu p. f.93°; clorurile Se2CI2# lichid galben-brun, şi SeCI4, pulbere cristalină incoloră, oxiclorura SeOCI2, etc. Oxizii de seleniu Se02 şi SeOa sunt solubili în apă dând, respectiv, acidul selenios (v. Selenios, acid ~) şi acidul selenic (v. Selenic, acid ~). Se cunosc diferifi compuşi organici cu seleniul, în cari acesta e, fie divalent, ca în selenomercaptani, RSeH sau în eterii selenici, RSeR', fie tetravalent, ca în iodura de trimetilseleniu, (CH3)3Sel, sau în alfi compuşi de trialchilselenoniu, fie hexavalent, ca în unii compuşi de tipul (C6H5)2Se02. î. Selfacfor [ceJib$aKTop; selfacteur; Selfaktor; seif acting muie; szelfaktor], Ind. text.: Maşină textilă pentru filat alternativ, la care benzile de şemitprt primesc întinderea şi torsiunea necesare. iar firul se mosorează pe fevi. Toate tipurile de selfactoare au un principiu comun de lucru, asemănător filării manuale, şi anume: se filează o lungime limitată de semitort (cca 1,75 m), iar firul rezultat se mosorează pe feava fixată pe fus; se repetă alimentarea cu o nouă porfiune de semitort, filarea ei şi mosorarea firului. în aceste cicluri de operafiuni, alimentarea şi răsucirea alternează cti mosorarea. După felul alimentării, selfactoarele pot fi cu sistem fix de alimentare sau cu sistem de alimentare pe cărucior mobil. — După felul laminării semitortului, selfactoarele pot fi fără tren laminor sau cu tren laminor. — După vitesa fuselor, se deosebesc: selfactoare cu 2—3 trepte de vitesă a fuselor şi selfactoare cu vitesa fuselor constantă. — După felul deturnării, adică al rotirii fuselor în sensul invers celui în care se rotesc în operafiunea de răsucire, se deosebesc: selfactoare fără diferenfial şi selfactoare cu diferenfial. — După natura fibrelor pe cari le prelucrează, se deosebesc: selfactoare de lână şi selfactoare de bumbac. Selfactorul de lână cu vitesa fuselor în trepte, cu sistem fix de alimentare, fără tren laminor şi fără diferenfial, e cei mai răspândit. El e constituit din următoarele părfi principale: o capră centrală, pe care se găsesc cele mai multe mecanisme; două bănci laterale, cari susfin semitortul; o ramă metalică, pe cadrul căreia circulă un cărucior, cu o parte din mecanisme; un sistem de transmisiune auxiliară sau directă. Funcţionarea acestui tip de selfactor, într'un ciclu de filare, cuprinde următoarele faze: ieşirea căruciorului, caracterizată prin pornirea căruciorului cu fuse, cu o vitesă care descreşte treptat, pe măsura încărcării maşinii; alimentarea fuselor, cu vitesă constantă, mai mică decât vitesa de ieşire a căruciorului; încetarea alimentării, când căruciorul ajunge aproape de sfârşitul cursei; rotirea fuselor, cu diferite vitese (în generai, se folosesc 2-”3 trepte de vitesă); oprirea căruciorului, după terminarea unei curse (de cca 1,65—1,85 m); trecerea în repaus a baghetei aplecătoare şi a contrabaghetei ridicătoare de fir, cari intră în funcfiune în timpul operaţiunilor următoare, pentru conducerea firului; completarea torsiunii, care începe dela oprirea căruciorului şi se termină la încetarea rotirii fuselor. în timpul completării torsiunii se efectuează următoarele operafiuni: rotirea fuselor cu vitesa cea mai mare, până la completarea torsiunii; trecerea în pozifia de repaus a cilindrilor de alimentare, a căruciorului şi a baghetelor; reculul căruciorului, în scopul atenuării tensionării firelor; deturnarea şi pregătirea firelor pentru mosorare, prin rotirea fuselor în sens invers (desfăşurarea spirelor depuse între fevi şi vârfurile fuselor); trecerea cilindrilor de alimentare şi a căruciorului în pozifia de repaus; coborîrea baghetei, pentru aducerea firului Jn pozifie perpendiculară pe lungimea fusului, şi ridicarea contrabaghetei, pentru întinderea firului; intrarea căruciorului, când se rotesc fusele,,şi se mgsorşpzl firul pe fevile fixate de ele (concg- 25 -mitent cu intrarea căruciorului spre capră); trecerea în repaus a mecanismului de alimentare; oscilarea, Selfactor cu sistem fix de alimentare, f) tobă de desfăşurare a semitortului de pe bobină; 2) bobină cu semitort dispusă fix; 3) ochiuri de conducere a firului; 4) cilindri de debitare; 5) bara de susfinere a cilindrilor de debitare; 6) feava cu firul tors; 7) fus; 8) tobă de tablă zincată peste care frec şnururile cari acţionează fusele; 9) căruciorul; 10) bagheta ridicătoare; 11) bagheta aplecătoare; 12) rotile căruciorului; 13) şinele pentru deplasarea căruciorului; 14) rama metalică fixă, care susţine bobinelede semitort, în sus şi în jos, a baghetei de conducere a firului în timpul mosorării pe feavă; trecerea contrabaghetei în pozifia de întindere a firului (cu mici oscilări, pentru uniformizarea tensiunii), apoi ridicarea baghetei şi coborîrea contrabaghetei, când căruciorul ajunge aproape de sfârşitul cursei de intrare; oprirea căruciorului. Pentru obfinerea firelor de diferite calităfi se reglează vitesa de alimentare şi vitesa de rotire a fuselor. Prin scurtarea duratei alimentării creşte finefa firelor, deoarece se produce o laminare mai mare. î. Selfinducfie: Sin. Inducfie proprie (v.). 2. Selfsfromif. V. Davidit. 3. Self-frimmer. Nav. m.: Cargobot de construcţie specială, pentru transportul cerealelor şi •al materiilor pulverulente, încărcăturile putându-se arima dela sine, fără a lăsa spafii superioare goale, dăunătoare stabilităfii. 4. Semafor [ceMacjDOp; semaphore, mât de signaux; Signalmast; semaphore; szemafor]. 1. Nav.; Instalafie sau aparat cu aspectul de catarg, la intrarea porturilor sau a şenalelor navigabile im portante, care se foloseşte pentru a semnaliza vaselor informafii referitoare la navigafie, şi anume: avertisarea apropierii furtunilor (direcfia vântului,timp rău probabil, uragan sau vânt violent probabil, schimbarea direcţiei vântului), mişcarea navelor Ia intrarea în porturi saua şenalelor (interdicfia de intrare, interdicfia de ieşire, interdicfia de intrare şi ieşire), date privind mareea şi adâncimea apei. Semnalizarea se realizează, în timpul zilei, prin ridicarea la catarg a unor sfere, conuri şi cuburi, iar în timpul nopfii, cu ajutorul felinarelor cu Surpi nş roşie, cjalbenă şi vşrdf, Semafor, stânga) semnal de zi indicând interdicfia de intrare şi de ieşire; dreapf=>) semnal de noapte indicând interdicfia de intrare şi de ieşire; a) verde; b) galben; c) roşu, 5. Semafor [ceMa<|>op; semaphore; Signalmast; semaphore; szemafor, karos jelzo]. 2. C. f.: Semnal optic mecanizat, format dintr'un catarg fix şi unul sau mai multe brafe montate la o înălfime determinată de condifiunile de vizibilitate, cari pot avea o mişcare de oscilafie în plan vertical, în jurul unei axe orizontale. Catargul se constru-eşte din tub metalic, din bare profilate, din stâlpi cu zăbrele, etc., iar braţele sunt de lemn sau de tablă, vopsite, în general, în două colori: alb şi roşu, pentru a putea fi distinse mai bine.— Indicaţiile de semnalizare se dau prin diferitele pozifii relative pe cari le au braful sau brafele fafă de catarg. Semafoarele se construesc cu unul, cu două sau cu trei brafe. în pozifia opreşte, braful de sus e orizontal, iar celelalte brafe au pozifia verticală, în lungul catargului; în pozifia liber, brafele sunt înclinate la 45°. Semafoarele cu un braf dau .două indicafii (liber şi opreşte); semafoarele cu două brafe dau trei indicafii (liber, opreşte — şi liber cu vitesă redusă); semafoarele cu trei brafe dau patru indicafii (liber, opreşte, liber cu vitesă redusă, direcfia de mers). în semnalizarea de noapte, fiecărei pozifii a brafului îi corespunde o lumină de o anumită coloare, conform codului de semnalizare. 6. Semănare. V. Semănat. ?. Semănat [ceB, nocee, 3aceHBaHHe; ense-mencement; (Ein)Săen; sowing; vetes]. Agr,: Lucrare prin care boabele sau organele de în-mulfire (tubercule, bulbi, etc.) sunt puse în câmp, în condifiunile de încolfire şi de creştere necesare pentru a obfine recolte bune. în sens propriu, semănatul se referă numai la plantele cari se înmulfesc prin seminfe, pe când pentru plantele cari se înmulfesc prin tubercule sau prin bulbi se folosesc termenii plantare, sădire sau punere (se pun cartofii, etc.). Modul de semănare depinde de natura plantei. Pentru fiecare plantă e nevoie de o anumită distanjă între rânduri şi pe rând, spre a i se da spafiul necesar pentru hrană, apă şi aer. Plantele păioase (grâul, secara, orzul, ovăsul), de exemplu, se seamănă cu maşina de semănat, fie în rânduri obişnuite, b 12,5*”15 cm între rânduri, fie în rânduri apropiate, la 7**-8 cm între rânduri, fie cruciş (se reglează maşina de semănat la jumătate din sămânfa necesară la hectar şî, cu această deschidere a maşinii, se seamănă întâi în lungul lanului, iar apoi, de-a-curmezişul lui sau în cruce). Plantele semănate cruciş se hrănesc mai bine, nu se înghesue unele pe altele şi nu lasă între ele locuri goale, cari favorizează creşterea buruenilor; se obfine astfel o prcducfie la hectar mai mare. Desavantajele acestei metode consistă în faptul că cere lucru mai mult, dsoarece pe acelaşi loc trebue să se treacă de două ori cu semănătoarea (odată în lung şi a doua oară de-a-curmezişul) şi că se bătătoreşte pământul şi e nevoie de mai mult timp. Pentru a înlătura acest des-avantaj, semănatul cruciş se înlocueşte adeseori cu semănatul în rânduri apropiate, Ia 7“‘8 chn. 2* Plantele prăşitoare (porumbul, floarea-soarelui, bumbacul, sfecla) se seamănă cu maşina în rânduri, la 25, 40, 50, 60, 70, 80 cm, după condifiunile de climă şi de sol, şi după felul plantei, — Se foloseşte semănatul în pătrat, în care se lasă aceeaşi distanfă atât între rânduri, cât şi între plantele unui rând. Lucrarea se face, fie cu maşini de semănat construite în mod special, fie cu marcatorul. Cu maşini speciale se seamănă ce! mai bine şi mai uşor cuiburile în pătrat. Uneori se folosesc şi semănători simple, cu cari se seamănă plantele la distanfa obişnuită între rânduri, dând o cantitate mare de sămânfă la hectar, După ce plantele au răsărit, se trece de-a-curmezişul cu un cultivator ale cărui cufite sunt aşezate Ia distanfa care urmează să fie lăsata între plante pe rând. Astfel se fac buchete sau grupuri de plante (buchetaj). Aceste buchete se răresc apoi cu mâna şi se lasă o plantă sau două, după cum e necesar. Cartoful se plantează, fie cu maşini speciale de pus cartofi, fie cu marcatorul, fie cu mâna, pe brazdă. Cel mai uşor şi mai repede lucrează maşina de pus cartofi în cuiburi dispuse la di-stanfe mai mari între rânduri şi mai mici între cuiburile aceluiaşi rând, sau în cuiburi dispuse în pătrat. î. Semănat, maşină de ^ [noceBHaa Maurana, CPHJIKa; semeuse; Săemaschine; sower, sowing-machine; vetogep]. Agr.: Maşină de lucru care e> I. Distribuitoare, a) cu lingurije extensibile; b) cu cilindru canelat; î) cutie de distribuţie; 2) cilindru canelat; 3) fund mobil al cutiei; 4) disc cu linguriţe; 5) lingurifă; 6) ax longitudinal; 7) intrarea tubului de conducerea seminţelor. efectuează semănatul, adică distribue uniform sămânfa pe sol şi o îngroapă în pământ la o anumită adâncime uniformă. Maşinile de semănat sunt de-plasabile prin tracfiune manuală, animală, sau mecanică. Se folosesc şi dispozitive de semănat prin împrăştiere, montate pe avioane. După felul semănatului, se deosebesc: maşini de semănat în rânduri (obişnuite, rare, dese, în benzi sau în cruce), maşini de semănat prin împrăştiere, maşini de semănat în cuiburi şi maşini de semănat bob cu bob. După flelul plantelor cari se seamănă, se deosebesc: maşini de semănat cereale, maşini de II. Brăzdare de maşini de semănat, a) brăzdar cu ancoră; b) brăzdar cu ISezH patină; c) brăzdar cu discuri. W semănat ierburi, maşini de pus porumb, maşini de semănat bum-—r‘ţ bac şi alte plante industriale, etc. wf 0J După gradul de complexitate i Vl j al operaţiunilor pe cari le efec- C tuează, se deosebesc: maşini de semănat speciale (pentru semănat un anumit fel de seminfe), universale (pentru semănat diferite feluri de seminfe) şi combinate (pentru semănat concomitent mai multe feluri de seminfe sau pentru executat alte operafiuni, concomitent cu semănatul). La o maşină de semănat se deosebesc următoarele parii principale: cadru, pe care e montat coşul de alimentare cu distribuitoarele; tuburi de conducere a seminfelor; brăzdare; mecanisme de reglare a adâncimii de lucru şi de ridicare a brăz-darelor; dispoz'tive de conducere şi de orientare a maşinii. Dintre aceste părfi, distribuitoarele şi brăz-darele condifîonează calitatea semănatului şi, deci, a recoltei. — Distribuitoarele trebue să distribue continuu şi uniform seminţele, indiferent de cantitatea care se gsseşta în coşul de alimentare sau de poziţiile şi sguduirile maşinii în timpul lucrului, De asemenea, ele trebue să fie uşor reglabile, şi să funcfioneze cu mai multe feluri de seminfe, fără să le spargă. Se folosesc diferite tipuri de distribuitoare: cu cilindru canelat, cu lingurife fixe, cu lingurife extensibile, cu perii, cu cablu, cu sertăraşe, cu discuri orizontale, etc. Cele mai răspândite distribuitoare sunt cele cu cilindru canelat, şi cele cu lingurife extensibile (v. fig. I). -— Brăzdarele trebue să deschidă brazda, fără a scoate la suprafafă pământul umed din straturile inferioare, şi să conducă seminfele la adâncimea stabilită. Se folosesc diferite tipuri de brăzdare (v. fig. II): brăzdare cu ancoră, brăzdare cu patină, brăzdare cu discuri. Maşinile de semănat în rânduri sunt cele mai răspândite. La maşina de semănat în rânduri (v. fig. III), seminfele depuse în coşul de alimentare sunt lăsate să iasă continuu şi uniform, de către distribuitoare, şi cad prin tuburile de conducere (tuburile de semănat) în brăzdare cari, prin deplasarea maşinii, formează în pământ şanfuri, pe fundul cărora 27 s& cfepun seminfele; apoi, perefii brazdelor surpân-du-se, acopeV seminfele cu' pământ. \ Maşina de semănat BB- 512, fabricată în f ara noastră, este o maşină universală de semănat în rânduri, care lucrează prin fracţiune animală. Are şase distribuitoare cu lingurife extensibile, cari alimentează 12 brăzdare canelat, cari alimentează tot atâtea brăzdare cu disc şi.cari pot fi reglate între 15 kg/ha (lucerna, porumb, floarea-soarelui, fasole, sfeclă) şi 240 kg/ha 5 IV. Maşina de semănat 511 (îăfimea de lucru 3,66 m; seamănă 1,2 --1,6 ha/h), f) cadru; 2) furcă de fracţiune; 3) roată; 4) coş de alimentare; 5) tub de conducere {a seminfelor; 6) brăzdar. III. Schema organelor de lucru ale maşinii de semănat în rânduri, 1) coş de alimentare; 2) distribuitor; 3) cutia distribuitorului; 4) agitator; 5) pârghie de golire a coşului şi a cutiei distribuitorului; 6) tub de conducere a seminjelor; 7) brăzdar. î) disc; 2) ax; 3) bară; 4) suport de fixare; 5) lant. cu ancoră, iar fiecare distribuitor deserveşte câte 1 (mazăre). Distanfa dintre trecerile alăturate ale două brăzdare şi poşte fi reglat între limite largi | maşinii sa menfine cu ajutorul a două marcatoare (10--25 kg/ha); maşina are şi o ffansmisîune su-plementară, pentru semănatul în cuiburi. Conducerea şi orientarea maşinii se fac cu un avantren cu lăfimea dintre rofi reglabilă şi cu o cârmă diferenţială. Lăfimea sa de lucru este de 1,44 m, iar capacitatea de semănare, de cca 0,4 ha/h. — Maşina de semănat 511, fabricată tot în fara VI» Maşina de semănat in SL-44 (lăţimea de lucru 3,3 m; seamănă 1,5—2,5 ha/h). noastră, este o maşină universală de semănat în rânduri, şi lucrează prin tracfiune mecanică (v. fig. IV). Are 24 de distribuitoare cu cilindru cu discuri, prinse de părfile laterale ale cadrului maş!nii (v. fig. V). — Maşi-nadesemănatin, SL-44 (v.f:g. VI), e o maşină specială de semănat în rânduri şi lucrează prin tracfiune mecanică. Are distribuitoare cu cilindru ca-ne'at, cari alimentează 44 de brăzdare cu ancoră, dispuse pe două rânduri. Po&te fi folosită şi la semănatul cerea- lelor. — Maşina de semănat bumbac SSK, sovietică, este o maşină combinată, care seamănă bumbacul în rânduri şi execută concomitent şan- 28 furile de irigaţie. -lucrează prin tracfiune meca= nică şi are două organe pentru deschiderea şanţurilor de irigafie şi patru distribuitoare cu discuri VII. Maşina de semăna! cereale şi ierburi (maşină tip SZT-19, cu lăfimea de lucru 1,35«**1f5m, care seamănă Q]6 ha/h), î) roată; 2) coş pentru seminfe de ierburi; 3) coş pentru seminfe de cereale; 4) agitator; 5) distribuitor; 6) cadru; 7) tub de conducere a seminfelor; 8) brăzdar. (cu degete dispuse radial), cari alimentează patru brăzdare cu patină. Are lăfimea de lucru de 2,8 m, şi seamănă 1,2 ha/h. — Maşina de semănat cereale şi ierburi, SZT-19 (v. fig. VII), e o maşină combinată, care seamănă concomitent cereale şi ierburi, şi lucrează prin tracfiune animală. Are un coş pentru seminfe de cereale şi altul pentru seminfe de ierburi; are 19 brăzdare cu ancoră, dispuse pe două rânduri, cel din fafă pentru seminfele de ierburi şi cel din spate pentru seminfele de cereale. — Maşina de semănat SR*Î0 e x> maşină de semănat combinată uni-versală, cu. fracţiune mecanică, care seamănă şi introduce în pământ îngrăşăminte minerale. Are VIII. Secfiune de semănat a ma.şinii SS-6. f) brăzdar; 2) ghidul brăzdarului; 3) disc orizontal; 4) galet; 5) «cutie de seminfe. un coş cu distribuitoare cu cilindru canelat, pentru seminfe, şi un coş cu distribuitoare cu tambur cu palete, pentru îngrăşăminte; cele zece brăzdare sunt cu ancoră şi distribue seminfe şi îngră-şăminte. — Maşina de semănat SS-6 e o maşină X. Brăzdar pentru maşina forestieră de semănat. de semănat în cuiburi, pe două direcfii perpendiculare (în pătrate), a principalelor plante prăşi-toare (porumb, floarea-soarelui, ricin şi cucurbi-tacee). Are şase secfiuni de semănat (v. fig. VIU), compuse fiecare din cutie de seminfe, distribuitor! IX. Maşina de semănat forestieră, tip SL=4 (lăfimea de lucru 1,5 m; seamănă 0?5 ha/h), Cu dhc prizonfa1, brăzdar cu patina şi doi galefL Adâncimea de lucru e determinată de pozifia galeţilor fafă de brăzdar. —wMaşina de semănat SL-4 (v. fig. IX), numită şi semănătoare forestieră# seamănă seminfe de arbori şi de arbuşti de diferite mărimi şi forme, şi lucrează cu tracfiune animală. Are distribuitoare cu palete şi alveole, şi patru brăzdare de construcţie specială (v. fig.X), cu limitoare de adâncime şi cu un dispozitiv de astupat brazda. —- Maşina de semănat SM-1 (v. fig. XI), fabricată în fara noastră, este o maşină manuală de semănat plan- Maşină manuală de semănat, te prăşitoare în cui- 1‘P SM-1. buri. Coşul său de ^ mâner de acfionare; 2) corp; alimentare are capa- ^ capacul coşului de alimeniare; citatea de cca 1,5 kg 4) co? de alimentare; 5) perie de seminfe, iar ma- pentru °Pr/rea seminţelor cari nu nipularea ei se face intră în inelul de dozare; 6)'ali-manual, prin înfigerea menfafor; 7) Hmitor al adân-în pământ a sapei (8) cjmji de semănare; 8) sapă; 9) re-şi aplecarea înainte a sorf de închidere a fălcilor sapei; semănătorii. — Maşi- w) iâlPă> M) braî de abonare na de semănat SO-1 a alimentatorului; 12) orificiu de e o maşină manuală, a,imen*are (prevăzut cu inel de de semănat legume dozare a canfităt'i de seminfe), în rânduri sau în cui- n) tub de c0nducer« a semin-buri. Are un distri- felor. buitor cu fluture, şi sămânfa depusă este acoperită cu pământ de un nivelator. Sin. Semănătoare. î. Semănătoare: Sin. Maşină de semănat (v. Semănat, maşină de ~). 2. Semănătoare forestieră. V. sub Semănat, maşină de 3a Semănătură [noceB; semaille; Aussaat; sow-ing; vetes]. 1. Agr.: Rezultatul acfiunii de semănare cu seminfe a unui teren. 4, ~ [noceB, saceHHHOe MecTO; champ seme; Aussaat; sown field; vetes]. 2. Teren semănat. s. Semănătură [pa3BefleHHe jieca nyTeM noceBa; semis; Saat; sowing; vetes], Silv.: 3. Arboret format artificial, din sămânfă semănată direct. — 4. Operafiunea răspândirii pe pământ a seminfei, fie în pepinieră, fie în locul care se va transforma în pădure. Sin. Semănare. Se deosebesc: 6. ~ prin împrăştiere [noceB Bpa30poc; semis en plein, semis â lavolee; Vollsaat; broad-cast sowing; szorvavetes]: Semănătură în care sămânfa se împrăştie pe toată suprafafa. 7. ~ în fâşii [JieHTOHHblă noceB; semis par bandes; Streifensaat; sowing in broad strips; sza-lagos vetes]: Semănătură în care se seamănă sămânfa numai în făşii fate de_40**-*7_0 cm, depărtate unele de altele cu 1*-1,20 m. 8» ~ în rigole [phaobo# noces» noceB b KaHaBKH; semis en rigoles; Rillensaat; gutter sowing, rill sowing; sorvetes]: Semănătură în care sămânfa se seamănă în şănfulefe distanfate dela 1 f ,5 m, după specia semănată. 9. în cuiburi [rHe3#OBOH noceB; semis par places; Plătzesaaten; sowing in patches; feszkes vetes]: Semănătură în care se pun câteva seminfe în cuiburi. 10. SemiacetaltnoJiyaiţeTajiîsemi-acetal; Semi-azetal; semi-acetal; felacetâl]. Chim.: Compus chi- /0H mic organic, cu formula generală: R-~ CH » NORf provenit prin adifia unui alcool la o aldehidă: H OH R-C=^0 + R'0H-*R-CH^ OR' Semiacetalii sunt compuşi instabili. Prin reacfie cu o nouă moleculă de alcool, în prezenfa unui acid mineral, un semiacetal trece într'un acefal R —CH(OR')2. Această reacfie se foloseşte în sinteze, când e nevoie să se protejeze gruparea aldehidă fafă de un reactiv mai energic. Sin. Alcoolat de aldehidă, u. Semiacuplare flexibilă [rnâKoe coe^nHe-HHe; accouplement de tuyaux flexibles; Brems-kupplung; hose (pipe) coupling; tdmlokapcso-lâs], Tehn,: Piesă flexibilă, demontabilă, montată pe vehicule (de ex. pe vagoane), la capetele conductei generale de aer, şi care serveşte la realizarea unei conducte continue pe toafă lungimea ansamblului de vehicule cuplate (de ex. într'un tren de cale ferată). Semiacuplarea flexibilă e constituită dintr'o scoică de acuplare, un tub de cauciuc (în general, cu inserfii de pânză), un racord drept sau curb (pentru fixarea la robinetul de acuplare) şi două brăţări (v. fig.). Semiacuplare flexibilă, f) scoică de acuplare; 2) tub de cauciuc; 3) brăjară; 4) racord, Scoica de acuplare are o garnitură de cauciuc, pentru etanşarea conductei la legarea celor două semiacuplări. Se montează la traversa frontală a vehiculului. 12. Semiarticulatie. V. Articulafie, semi 18. Semiautomat. V. sub Automat (v. S.). 14. Semiautomatizare. V. sub Automatizare (v.S.). 15. Semicapră: Sin. Macara semicapră (v.), ie. Semîcarbazidă [noJiyKap6a3HA; semicar-. bazide; Semikarbazid; semicarbazide; felkarbazid], Chim.-î H2N — CO — NH — NHg, Âre p.l 96*; e Insolubilă în apă, solubilă în alcool şi în eter, Reacţionează uşor cu combinaţiile cari conjin gruparea carbonil (aldehide şi cetone), dând compuşi nu-mifi semicarbazone: R-HCO + HaN-NH-CO-NH2-* R~HC = N~NH~C0~NH2 + H20. Semicarbazonele sunt substanţe cristelizate, Prin hidroliza lor, se poate regenera aldehida sau cetona. Conform reacţiei de mai sus, semicarbazida serveşte atât la identificarea grupării carbonil, cât şi la purificarea aldehidelor şi a cetonelor. 1, Semicarbazonă [n0JiyKap6a30H; semicarbazone; Semikarbazon; semicarbazone; felkarba-zon], Chim. V. sub Semicarbazidă, 2. Semicarbonizarea cărbunilor [nojiyKOKCO- BaHHe yrjien; semi-carbonisation; Brennstoff-schwelung; low-temperature. carbonization; fel-karbonizâlâs], Ind, cb.: Procesul de degazare pirogenetică a cărbunilor, în absenta aerului, la temperaturi până la cca 500-’*600°, Se deosebeşte de procesul de cocsificare, care reprezintă degazarea pirogenetică a cărbunilor în absenta aerului, la temperatura de cca 1000°. — Uneori semicarbonizarea se numeşte şi distilare primară, — termen impropriu, — deoarece produsele rezultate nu se găsesc ca atari în cărbuni, ci sunt consecinfa unei pirogenări. Produsele principale rezultate din semicârbo-nizare sunt: semicocsul (v.) sau cocsul de temperatură joasă; gudronul de temperatură joasă, numit uneori gudron primar; gudronul de semi-carbonizare sau de semicocsificare; gaze de temperatură joasă, numite uneori gaze de semi-carbonizare, sau de semicocsificare. Semicocsul fiind derivatul obţinut în cantitatea cea mai mare, de valorificarea lui se leagă însăşi aplicarea economică a procesului. în }ări|e lipsite de fifeiu, semicarbonizarea, deşi trebue să valorifice toate produsele rezultate, are ca scop principal producerea derivatelor lichide, gudroanele, în vederea fabricării unor substituenfi locali ai derivatelor de fifeiu. Totuşi, semicocsul fiind derivatul care se obţine în cea mai mare cantitate, valorificarea lui hotărăşte aplicabilitatea procesului. în alte tari, semicarboni* zarea are ca scop o înnobilare a cărbunvlor, obfi-nându-se fie un cărbune de calitate superioară din cărbuni de calitate inferioară, fie un combustibil care nu produce fum. Dacă operaţiunea se aplică huilelor cocsificabile, semicocsul obţinut, fiind uşor reactiv, păstrează o temperatură de aprindere destul de joasă (40G”*500°); el se obfine în bucăţi, ceea ce îl face foarte indicat pentru încălzitul locuinţelor, unde lipsesc antracitul şi cocsul, deoarece arde fără fum, datorită îndepărtării gudroanelor. Semicocsul prezintă şi avantajul că 59 aprinde uşor în focare. Când se prelucrează cărbuni tineri, turbe, lignifi şi cărbuni bruni, semicarbonizarea e considerată terminată la cca 500°, adică imediat după eliminarea gudroanelor formate, deoarece se urmă- reşte producerea cât mai multor derivate lichide, cari pot fi folosite ca substituenfi ai derivatelor din t*te*u- Evacuarea imediată a gudroanelor le fereşte de pirogenare ulterioară şi deci randamentul lor e mărit. Semicocsul din cărbunii tineri iese pulverulent — şi trebue prelucrat pentru a fi valorificat. El poate fi brichetat prin adăugirea unui liant şi poate fi transformat, astfel, într'un combustibil ameliorat. Dacă operafiunea se aplica la cărbunii din specia huilelor agîutinante, obţinerea da produse lichide e legată de economia procedeului jşi de valorificarea semicocsului. De aceea, temperatura la care se semîcarbonizează se urcă până la 6C0°, pentru ca să se atingă temperatura de cimentare a semicocsului; se obfine astfel un semicocs compact, în bucăfi cari pot fi valorificate direct, fără o prelucrare ulterioară. Uneori, prin semicarbonizare se urmăreşte obţinerea unui semicocs cu proprietăţi anumite, care să fie folosit ca degresant, prin adaus la huilele cu multe substanfe volatile, în vederea fabricării cocsului metalurgic. Semicarbonizarea deschide şi perspectiva de a produce un cocs metalurgic din cărbuni ne-cocsificabili sau insuficient cocsificabil», deci de a extinde speciile de cărbuni utilizabile în siderurgie. Cantitatea şi constitufia chimică a produselor de pirogenare depind de specia de cărbuni, consecinfă a materialului genetic (sapropelic, humic, sapropelo-humic, humo-sapropelic), de vârsta cărbunilor (turbă, lignit, cărbune brun, huilă) şi de condifiunile de tratament termic (tempera-, tură, mersul şi durata pirogenării, încălzire directă sau indirectă, şi presiune). Dacă materialul genetic e sapropelic, cărbunii sunt foarte boqafi în substanfă bituminoasă. Materialul sapropelic dă produse asemănătoare derivatelor de fifeiu, deci hidrocarburi impurificate cu compuşi fenol ici, produse caracteristice pirogenării substanfei humice. în acest scop, cel 'mai indicat cărbune a fost, pe la jumătatea secolului trecut, cărbunele „pyropissit" din Germania, astăzi epuizat, prin semicarbonizarea căruia se fabrica petrol lampant, parafină pentru lumânări şi smoală. Astăzi, deoarece rezervele de cărbuni cu Substanţă sapropelică predominantă sunt foarte rare, semicarbonizarea fo'oseşte cărbuni cu" substanfă humică predominantă. Se folosesc curent cărbunii cari dau numai 6• *• 12% gudron, căutându-se sa se mărească procentul de gudroane prin condifiunile de tratament termic şi aparatură. în general, cu cât substanfă humică va predomina mai mult în cărbuni, cu atât compuşii oxigenafi vor rezulta în cantitate mai mare, iar randamentul în semicocs va fi mai mare. Din bitumene (alcătuire complexă de ceruri şi răşini, mai mult sau mai pufin bitu-minizate) se formează, deci, hidrocarburi şi pujinr crezoli; din substanfa xiloidă huminizată se formează uleiuri de creozot şi cea mai mare parte de semicocs. tabloul care urmează cuprinde, în procenfe, randamentele de semicocs, gudroane şi gaze, obfinute prin semicarbonizarea cărbunelui de huilă. Produse de distilare uscată a cărbunilor (valori medii) Caracteristice Regimul de temperatură 500-.-5500 (semicarbonizare) Randamentul în semicocs, în % în raport cu greutatea huilei . . o °? o Conţinutul în materii volatile, în % în raport cu masa combustibilă . 8 —12 Randamentul în gaz a) în greutate, în % de greutate a cărbunelui .... 6*.-8 b) în m8/t cărbune .... 60--80 Greutatea specifică a gazului , . 0,8- *0,9 Puterea calorifică, kcal/m8 . . , 6000—8000 Randamentul în gudroane, în % în raport cu greutatea cărbunelui 10--12 Greutatea specifică a gudronului o “>o o Distilă (în % în raport cu greutatea gudronului) între 0 şi 170° . . . 8---12 „ 170»**230 ..... (fracţiunea benzinelor) 12-.*15 „ 230-270 (white-spirit) 15» * *25 „ 270-300 ..... (petrol lampant) 5-.-8 Reziduu (peste 300°) smoală . . (uleiuri) 35-40 Randamentul în amoniac, în % fafă de greutatea cărbunelui , . . , urme Fracfiuni uşoare în gaze, în % fată 0,3 —0,5 Greutatea specifică a fracţiunii (gazolină) 0,75 Gudronul apare, în general, între 350 şi 400° şi încetează de a apărea între 420 şi 470°. Grupurile principale de componenfi din gudroanele de semicarbonizare sunt: hidrocarburi parafinice, cupnnse între C7şi C32# şi cari constîtue, în general, cca 50"-60% d, racletele fixe de deasupra deplasează cărbunii, dela periferie spre centrul mesei. Prin pâlnia-telescop din mijlocul mesei, cărbunii cad de pe VII. Cuptor Abderhalden cu sole mobile, sistem continuu, cu încălzire directă, a) pâlnie de alimentare; b) zona de uscare; c) canal de fum; d) ieşirea gazelor; e) ieşirea semicocsului; /) ventilator de răcire; g) gaz; h) zona de carbonizare; /) aer cald. prima pe cea de a doua masa mobilă, în zona de semicarbonizare, de unde, fot prin raclete fixe, ei sunt purtafi dela centru spre periferie. Semicocsul format este apoi evacuat. — încălzirea se face cu gaze arse din focarul cuptorului, şi anume: prin contact direct în zona de preuscare, vaporii de apă şi gazele arse fiind evacuate în atmosferă; prin contact indirect în zona de semicarbonizare, astfel încât vaporii de gudron şi gazele de semicarbonizare să poată fi captate. Sin. Semicocsificare, Distilarea cărbunilor la temperatură joasă. î. Semicoeoaşă [nojiyrop6; demidos d'âne; Halb-Ablaufberg; haif-hump; fel-guritodomb], C. f.: Rampă cu declivitate mică, amenajată în stafiile de cale ferată cu trafic mic, şi care serveşte la accelerarea trierii vagoanelor, înlocuind cocoaşa şi liniile de manevră din stafiile mari. Semico-coaşa prezintă avantajul că, datorită pantei mici pe care o are, dă vagoanelor vitese finale de coborîre mai mici decât vitesele obfinute cu ajutorul unei cocoaşe normale, astfel încât numărul frânărilor sau al frânelor de cale, penfru oprirea vagoanelor, e mult mai mic decât cel necesar la cocoaşa normală. 2. Semicocs [nDJiyKOKC; semi-coke; Schwel-koks, Halbkoks; semi-koke; felkoksz]. Ind, cb.: Reziduul solid rezultat în procesul de semicarbonizare a cărbunilor (v.). Semicocsul din cărbuni tineri, deci neaglutinanfi, e pulverulent, poros, păstrând neschimbat scheletul iniţial; cel de lignit are aspectul de mangal. E foarte reactiv şi se poate autoinflama. Temperatura maximă de fabricare e de 500°. Semicocsul din huile aglutinante se obfine prin efectuarea semicarbonizării la temperatura de 600°, penlru a se folosi proprietatea de cocsi- 3’ 36 ficare a huilelor şi penfrucă la aceasfă femperatură începutul de compacizare e terminat, astfel încât se obfin bucăţi. Rezistenfa mecanică a semicocsului de huilă e mult mai mică decât aceea a cocsului din acelaşi cărbune. Semicocsurile fiind poroăse, au greutate volumetrică mică, cca 500 kg/m3. Ele confin procente destul de mici de materii volatile (8-"20%), dar mari fafă de cele din cocsul de temperatură înaltă al aceluiaşi cărbune, în care confinutul de materii volatile e de 0.5---1,5%. Puterea calorifică a semicocsului din cărbuni tineri e mai mare decât aceea a cărbunilor din cari provine, deoarece cărbunii tineri au un confi-nut mai mare în oxigen, care se reduce prin semicarbonizare. Semicocsul e foarte higroscopic, datorită porozităfii Iui. Umiditatea poate proveni dela stingere, sau din absorpfia în stivă. în aer liber, umiditatea semicocsului poate atinge 70%. Fiind foarte autoinflamabil, se recomandă ca Ia depozitare să aibă umiditatea de cca 30%. Randamentul în semicocs creşte cu vârsta cărbunilor (v. tabloul). Randamentele de semicarbonizare în funcfiune de vârsta cărbunilor. Specia de cărbune Gudroane 0/ /o Apă % Semicocs % 3 O N Huilă de cocs , . 6,4 1,0 85,3 64 Huilă de gaz . . 14,2 4,9 73,3 68 Cărbune brun lucios 16,2 10,7 71,6 88 Cărbune brun amorf 14,9 8,1 56,5 105 Lignit 12,9 10,3 55,8 110 Cărbune pentru semicarbonizare cu mult bitumen . . 37,9 6,2 48,0 126 Turbă ..... 11,8 26,4 47,3 120 Randamentul în semicocs depinde şi de durata încălzirii şi de temperatura finală de semicarboni-zare, cari determină procentul de materii volatile reziduale dîn semicocs. Sin. Cocs de temperatură joasă. Caracteristice chimico-tehnice ale unor semicocsuri. Semicocs de cărbune brun Samicocs de huilă Umiditate . . . • ■ % 5--25 4.01 Cenuşă . . . . • * % 23,oa 12,09 Puterea calorifică . kcal/kg 5990 6767 C • • % 68,50 76,47 • • % 2,30 2,30 Materii volatile ■ • % 19,00 8,92 i. Semicoloid [noJiyKOJUiCHfl; semicollo:de; Semikolloid; semicolloid; felkolloid]. Chim. fiz.: Coloid care, în solufie apoasă, difuzează prin membrane, şi care are o presiune osmotică apreciabilă. Semicoloizii ocupă o pozifie intermediară între coloizii propriu zişi şi substanfele disolvate I molecular, fn solufie concentrata, semicoloizii dau sisleme coloidale tipice cari, prin diluare, trec progresiv în solufii adevărate. 2. Semiconductor [nojiynpoBOflHHK; semicon-ducteur; Halbleiter; semiconductor; felvezeto]. E/f.: 1. Substanfă definită, solidă la temperatura camerei şi având, în aceste condifiuni, o rezisti-vitate mare în raport cu aceea a metalelor şi o dependenfă pronunfată a ei de condifiunile externe (de ex. de temperatură). Afară de pufine excepfiuni, semiconductoarele sunt reprezentate de oxizi, miruri, carburi, sulfuri, seleni.uri şi halogenuri ale metalelor, şi de elementele germaniu, seleniu şi siliciu. Din punctul de vedere al caracterului conduc-fiei lor electrice, se deosebesc semiconductoare electronice, ionice şi mixte. — Semiconductoarele electronice pot avea conducfie electronică proprie; în acestea ar fi realizate condifiunile con-ducfiei şi dacă ar avea o refea cristalină perfectă; ele pot avea şi conducfie de defect, care rezidă în faptul că au în refeaua cristalină perturbaţii provocate, în cele mai multe cazuri, de intrarea în reţea a unor atomi de mefals sau de metalo-izi în exces, sau a unor atomi străini, cu alia valenţă. Se adaugă şi clasificarea în semiconductoare prin exces şi semiconductoare prin lipsă, dintre cari primele se comportă ca şi când curentul electric prin ele ar consista în mişcarea unor particule cari au sarcină negativă, iar ultimele, ca şi când acest curent ar consista în mişcarea unor particule pozitive (deşi în ambele cazuri se mişcă numai electronii negativi). La semiconductoarele prin lipsă, reţeaua are o specie de ioni în exces şi deci ele au, în exces, în stare neutre, şi electroni, iar aceştia asigură conducţia. Semiconductoarele prin lipsă se caracterizează prin sens anormal al tensiunii electromotoare de natură termoelectrică şi prin efect Hal! (v.) anormal. Ele au goluri în reţeaua cristalină şi, deci, penfru a fi neutre, la acestea unii dintre ionii din apropierea locului de defect au o ionizare dublă faţă de rest; conducţia se produce prin trecerea unui electron dela un ion ionizat normal la unul dublu ionizat, fenomen în cursul căruia punctul de dublă ionizare se mufă în sensul liniilor de câmp ale câmpului electric (macroscopic) din conductor. — în semiconductoarele ionice, conducţia poate fi asigurată, fie prin trecerea de ioni printre locurile reţelei cristaline normal ocupate, fie prin faptul că golurile existente în reţea se deplasează în aceasta, prin faptul că sunt ocupate succesiv de alţi ioni ai reţelei, cari lasă astfel alte goluri, — în semiconductoarele mixte (de fapt, în toate semiconductoarele) apar ambele feluri de con-ducţie; semiconductoarele electronice, respectiv cele ionice, se caracterizează numai prin importanţa deosebită a unuia dintre aceste feluri de conducfie. Cristalele macroscopice sunt, în general, mozaicuri de blocuri cristaline, textură’provocată de atomi străini, de formarea simultană a mai multor germeni de cristapzare cu diferenfe m*ci de 37 orientare — şi de prezenta suprafeţelor la cari particulele au în jurul lor mai puţine particule decât cele din interior. Abaterile fafă de reţeaua perfectă provin din distorsiuni, din atomi în exces sau în lipsă, din exces de atomi printre elementele reţelei, compensat prin goluri — şi din intrarea în refea a unor atomi străini. Semiconductoarele pot fi cristale naturale sau produse artificiale, cari pot fi monocristale, corpuri cristaline compacte, pulberi presate, topi-turi solidificate, straturi subfiri, sau fire. Semiconductoarele au numeroase aplicafii tehnice, ca^ rezistenţe mari de diferite forme, etc. — 2. într'un sens mai pufin precis, dar destul de răspândit, se numeşte semiconductor orice conductor cu rezistivitate mare fafă de aceea a metalelor, chiar dacă nu e constituit dintr'o substanfă definită (lemn, etc.). u Semiconservi [n0JiyK0HcepBHp0BaHHbiâ npo/ţyKT; demi-conserve; Halbkonserve; short-fime preserve; felkonzerv]. Ind. alim.i Conservă cu durată limitată. Dintre semiconserve fac parte conservele fabricate prin sărare, cele fabricate prin afumare, acidificare, fierbere în zahăr, adăugire de substanfe antiseptice, fermentare. 2. Semidirsă [ceMHAHH; semidine; Semidin; semidine; szemidin]. Chim.: Amină (primară-se-cundară) obfinută din parametoxihidrazobenzen, prin transpoziţie semidinică (v.). Se cunosc orto-şi parasemidina, cu următoarele formule: h r* ■ H/X/X/ \/ Or.'osemidină H N / \ H.Oc'X/ \//XNH3 Parasemidina Sunt folosite în sinteze organice, ca substanţe intermediare. 3. Semidisîilare. V. Semicarbonizarea cărbunilor. 4. Semidiurn [nQJiycyTOHHbiH; semidiurne; haibtăglich; semidiurnal; felnapos]. Gen.: Calitatea unui fenomen de a dura 12 ore (jumătate din perioada diurnă de 24 de ore). s. Semlefrler protector [npeAOxpaHHTejib-HblH nOJiyxOMVT; demi-efrier protecteur; Schutz-halb*hiige!; hook guard; szimetrikus protektor]. Eli,: Arc metalic fixat la baza izolatoarelor-suport ale liniilor electrice aeriene, pentru ca să împiedece căderea conductoarelor pe pământ, în cazul ruperii legăturii [or de izolator. Nu se mai foloseşte la liniile electrice aeriene moderne. 6. Semifabricat [3ar0T0BKa, ncgiy<|)a6pHKaT; produit demi-fabrique; Haibzeug; half-manufactu- red goods; felgyârtmâny]. Gen..* Material sau piesă cari mai au nevoie de operafiuni de prelucrare, pentru a reprezenta un produs finit. — Exemplu: fabricatele sau produsele intermediare, obfinute prin laminarea şi forjarea lingourilor de metale, cari au diferite forme (bare, benzi, plăci, discuri, fevi, etc.),dimensiuni şi greutăfi, şi cari pot fi folosite pentru prelucrare ulterioară, prin laminare sau forjare. 7. Semiînchis, profejaf contra apei de stropire [nojiy3aKpbiToe npeAOxpaHHTejibHoe ycTpoâ-CTBO; semi-ferme protege contre la pluie; halbge-schlossen spritzwassergeschutzt; semi-enclosed protected against rain; feligzârt]. Elf.: Tip de protecfiune mecanică a maşinilor sau a aparatelor electrice (P 22). V. sub Protecfiunea mecanică a maşinilor, aparatelor şi instrumentelor electrice. 8. Semilână [noJiyniepCTb; mi-laine; Haib-wolle; half wool yarn; felgyapju], Ind. texf.: Amestec de lână cu fibre de altă natură (de ex. bumbac), mai frecvent sub formă de fesătură, la care urzeala e de bumbac şi bătătura de lână. Prin semilână se realizează economie de lână, efecte de vopsire (lâna şi bumbacul fiind vopsite în tonuri diferite, de acelaşi colorant), efecte de apretură, etc. Măsurarea greutăfii componenfilor semilânii se face, în general, prin cântărirea unei probe reprezentative cu umiditate standard, tratarea probei cu un reactiv cu acfiune disolvantă asupra unuia dintre componenţi, spălarea cu apă şi uscarea până la umiditatea standard a componentului neatacat de reactiv, şi prin cântărirea acestuia şi calculul procentajului. Lenajul, adică produsul fsxtil compus din lână şi fibre artificiale scurte, e o semilână specială. g. Semincer [ceMeHHHK; arbre â semences; Samenbaum; seed-tree; magfa]. Silv.: Arbore des, cu fructifica}se abundentă şi sănătoasă, care la exploatare se lasă în pădure, pentru a produce sămânfa necesară regenerării naturale a pădurii. io. Semincer, lot ~ [ceMeHHHKOBbiSyqacTOK; un lot de semenciers; ein Posten von Samen-băume; a lot of seed-trees; vetomag-telep]: Parcelă în câmp, destinată producerii de sămânfă a plantelor agricole. Lotul semincer trebue să producă seminfe de soiu, de mare puritate, sănătoase, de calitate superioară şi cari să asigure o producfie mare şi stabilă. în vederea semănatului loturilor semincere, solul trebue bine pregătit. Pe loturile semincere se vor semăna seminfe de cea mai bună caii-® tate, din soiuri raionate sau din populafii locale valoroase. Semănatul se poate face bob cu bob, în rânduri larg disfanfate şi în benzi. Loturile semincere prezintă o deosebită importanţă în desvoltarea producţiei agricole, prin faptul că asigură fondul de seminţe pentru aprovizionarea sectorului socialist, a întovărăşirilor şi a gospodăriilor individuale. 38 î, Seminfe oleaginoase [MacJiHiiibie ceMeHa; semences oleagineuses; olhaifiger. Samen; oleagi-nous seeds; olajmagvak]: Seminfe cari confin o proporfie mare de uleiu. Cele mai importante perioadă aleasă astfel, încât mărimea să aibă în cursul ei valori de un singur semn, se numeşte alternanfă (v.). 7. Semipermaneniă, îmbrăcăminte ~ [He/ţOJi- plante cu seminfe oleaginoase sunt specificate în j rOBeqnoe ftopOJKHOe noKpblTHe; revetement tabloul care urmează: I demi-permanent; halbbestăndige Decke; semi- Specia Uleiu brut % Specia Uleiu bruf % FIcarea-scarelui 25 — 27 Alune de pământ 30-..35 Bumbac 15—17 Susan 46—48 In penfru uLiu 35-36 Muştar alb 28---29 Răpită 36-.-38 Muştar negru 35-45 Soia 17--.18 Perilla 44—46 Ricin 43-45 Lalimanfia 32-35 Mac 30—31 Tomate 18-23 Dovleac 30-32 Ardei 18 —19 Cânepă 30---32 Pepene verde 25—40 Sfruguri 14 Pepene galben 40 Prune 10—20 Dovlecel 35-36 Caise 39-..45 Fag (jir) 23—24 Vişin 25*.-36 Alun 40—65 Piersec 45 Molid 27- -35 Nuc 35 Porumb 4---6 Germeni de porumb uscat 46---48 2. Seminfiş [eaMOCGB; semis; Aussaat, Samling, Anwuchs; sowing, seedîing; vetes]. V. sub Stadiu de desvoltare. 3. SeirJosie[nojiyocb; demi*essieu; Halbachse halfaxle; feltengely]. Auto.: Fiecare dintre axele pe cari sunt montate rotile unui autovehicul cu rofi independente. Semiosiile din fafă, respeciiv din spate, pot fi separate sau articulate între ele. V. şi sub Suspensiune. 4. Semiparazîf [nOJiynapaSHT; demi-parasite; Halbparasit; half-parasite; felelosdi]. Biol.: Organism adaptat la vieafa de parazit, dar care, în cursul desvoltării lui, trăieşte şi casaprofit. Exemplu: ciuperca Taphrina deformans, care produce boala numită „băşicarea frunzelor de piersec"; ciuperca trăieşte cea mai mare parte din vieafă (în frunze) ca parazit obligat, iar când intră în faza de ier-nare, trăieşte ca saprofit pe solzii mugurilor şi în crăpăturile din scoarfa ramurilor plantei-gazde. 5. Semipenefraf, macadam ~ [nojiynpoira-TaHHoe ManaAaMHoe noKpblTHe; macadam demi-penetre; halbdurchgedrungenes Makadam; half-penetrated macadam; feiigiiaioit makadam], Drum.: îmbrăcăminte rutieră semipermanenfă, executată după principiul macadamului, cu cel pufin două sorturi de piatră (de rezistenfa şi de acoperire). Legarea pietrelor se face prin penetrare parfială cu bitum (într'o singură repriză) şi cilindrare. Bitumul nu pătrunde decât în partea superioară a rosturilor dintre pietre, acestea rămânând umpiute în rest cu nisip. e. Semiperloadă [nGJiynepHOA; demi-periode; Halbe-Periode; half-period; felperioda]: Jumătate din perioada unei mărimi periodice. Dacă mărimea periodică este o mărime scalară care trece prin zero după fiecare jumătate de perioadă, o semi- permanent covering; feligtarto burkolat]. Drum.: îmbrăcăminte rutieră confecfionată astfel, încât să poată rezista un timp relativ scurt (5***10 ani) traficului specific din regiunea respectivă. îmbră-cămintele semipermanente prezintă avantajul că pot asigura exploatarea şoselelor în orice anotimp, cu vitese mari, cu maximum de siguranfă; nu produc praf şi noroiu prin circulafie, deoarece agregatele minerale cari alcătuesc stratul de protecfiune au o rezistenfă mare la uzură şi sunt legate cu lianfi cari asigură o bună legătură a lor. Din această categorie fac parte macadamurile bituminoase (macadamul asfaltic penetrat, îndopat sau prin amestec, şi macadamul gudronat), macadamulcimentat şi pavajul de klinker pe fundaţie fare. Ce! mai des folosiie sunt primele două categorii. — Macadamurile bituminoase sunt con-fecfionaie din straturi succesive de pietriş, aşternute şi cilindrate separat, granulele cari formează agregatele fiind legate între ele printr'un liant bituminos. în felul acesta se realizează consolidarea îmbrăcămintei, prin încleştarea pietrelor şi lipirea lor cu liant, dar golurile nu sunt umplute complet cu liant, astfel încât, pentru a împiedeca pătrunderea apei în goluri, trebue să se etanşeze îmbrăcămintea, prin aplicarea unui tratament superficial bituminos. —- Macadamul cimentat se execută, după aceleaşi principii ca şi macadamul bituminos, cu deosebirea că, în loc de material de agregare, se foloseşte un mortar de ciment care umple golurile şi leagă granulele materialului mineral. Macadamul cimentat se foloseşte pe şoselele cu circulafie uşoară sau mijlocie, cu un trafic maxim de 1500t pe zi. Prezintă avantajul că are o suprafafă aspră, astfel încât e foarte indicat pentru şoselele cu declivităfi mari (până la 10%). De asemenea, e indicat pentru şoselele la cari drenarea apelor e dificilă. Când e bine executat şi întrefinut, poate avea o duraiă de 6"*8 ani. Uneori se execută ca îmbrăcăminte transitorie, pentru o durată de 3'"5 ani, după care e folosit ca fundafie pentru o îmbrăcăminte asfaltică, pentru un covor asfaltic, sau pentru un pavaj cu piatră. Poate fi ameliorat prin acoperirea cu split, înainte de întărirea mortarului, şi prin vibrare cu vibratoare mecanice. Profilul transversal al şoselei trebue să fie executat cu pante de 2**'25%, pentru a putea aplica ulterior îmbrăcămintea asfaltică, fără a fi raevo:e de o reprofilare. 1. Semipieptenare [noJiyqecaHHe; demi-peig-nage; Halbkămmen; semi-worsting; felfesules]. Ind, text,: Metodă de filare, intermediară între metodele de filare prin cardare şi prin piep-tenare, caracterizată prin excluderea din utilaj a maşinii de pieptenat. Se aplică lânii de pieptenat, din care nu se mai elimină fibrele scurte prin pieptenare, obfinându-se fire mai grosolane decât cele obfinute prin această operafiune. La filarea lânii semipieptenate, vălul de fibre produs de cardă se divide, chiar pe cardă, în câteva făşii; fiecare dintre acestea trece printr'o pâlnie, se depune într'o cană, de unde se alimentează maşinile de laminat. Laminarea se face cu 2**»3 treceri prin laminoare (mai puţine treceri decât 1a laminarea lânii pieptenate), după sistemul propriu lânii pieptenate. Filarea finală a pretoriului obfinut se face, în general, cu selfactorul. 2. Semiportală: Sin. Macara semiportală. 3. Semiportelan [n0Jiy(î)ap$)0p; semi-porce-laine; Halbporzellan; semi-porcelain; felporcellân], Ind. st. c.: Produs ceramic intermediar între gresia ceramică fină şi porfelan, întrebuinfat penfru produse ceramice sanitare (cuvete, bideuri, etc.). 4» Semiprotejaf [nojiy3aiu,Hii;eHHbiH; semi-protege; halbgeschutzt; half-protected; feligve-dett]. Elf.: Tip de protecfiune mecanică a maşinilor Şi aparatelor electrice (P 10). V. sub Protecfiunea mecanică a maşinilor, aparatelor şi instrumentelor electrice. 5. Semirefractar, produs ~ [nojiyorHeynop-HOe H3#6JlHe; produit semirefractaire; halbfeuer-festes Erzeugnis; semi-refractory product; feligtuz-allo termek]*. Produs refractar de calitate inferioară, care confine mai pufin decât 30% Al2Os + Ti02; are refractaritatea sub 1580°; retragerea suple-mentară > 1,0% la temperatura 1250°; limi- ta de rezistenfa la compresiune 2’*-80 kg/cm2; Se fabrică din argile refractare slabe. Are pufine utilizări practice. r„ Semiremorcă [noJiynpniţen; remorque â un seul essieu; Anhângermit einer einzigen Radachse; trailer with only one axle; egytengelyu potkocsi]: Remorcă cu o singură osie, a cărei parte frontală se sprijine pe puntea din spate a vehiculului motor. Legarea remorcei de şasiul vehiculului motor se face prin cuplaje cu articulaţie, permiţând pivotarea acesteia până la un unghiu de aproape 90° între cele două vehicule, V. şi sub Remorcă rutieră. 39 7. Semiscuf. Tnl.: Sin. Scut parfialvY.^ub s. Semiton [iiOJiyTOH; demi-ton; Halbton; half-tone; felhang]. 1. Fiz.: Interval muzical de un anumit număr de savarfi; valoarea semitonului major din gama naturală e de 28 savarfi; cea a semitonului minor din aceeaşi gamă e de 18 savarfi; cea a semitonului diatonic din gama pitagoreică e de 22 savarfi; cea a semitonului cromatic din aceeaşi gamă e de 28 savarfi, iar cea a semitonului temperat (din gama temperată) e de 25,08 savarfi. g* Semiton [nOJiyTOH; demi-teinte; Halbton; half-tone; felhang]. 2. Arte gr.: Trecerea continuă de tonalitate, dela părfile luminoase, la părfile umbrite ale unei figuri. io. Semitort [pQBHHiţa; meche; Vorgarn, Vor-gespinst, Lunte; slubbing, roving; elofonâl, kanocj. Ind, text.: Semifabricat obfinut în filaturi, constituit din fibre textile (bumbac, lână, celofibră, fibre liberiene, etc.), din care se fac fire (tort), printr'o prelucrare ulterioară. Semiforfu! se obfine, de exemplu în filatura normală de bumbac, în modul următor: vălul continuu, fibros şi dreptunghiular, desprins cu un cufit de pe suprafafa garniturii cu ace a cilindrului perietor al cardei, e condus printr'o pâlnie, luând forma de bandă, iar banda e colectată în tuburi cilindrice (cane, oaie, tuburi); 3"-5 benzi reunite trec succesiv prin mai multe laminoare, obfinându-se o bandă finală omogenă, uniformă, cu fibrele mai bine orientate, care trece la o maşină de filare preliminară (flyer), unde se răsuceşte parfial, devenind semitort. în semitort, fibrele au o coeziune suficientă, pentru a rezista solicitărilor la cari sunt supuse în maşina de filat propriu zisă. Uneori, răsuciturile semitortului pot fi false. De exemplu, în filatura de lână cardată, benzile obfinute prin divizarea vălului fibros trec printre două suprafefe de frecare, unde primesc o răsucire falsă, care asigură coeziunea între fibre. Banda cu răsuciri false se numeşte pretort. Finefa semitortului (gradul de subfirime) depinde de finefa firului în care se transformă şi de gradul de întindere pe care-1 mai capătă înainte de a fi tors. u. Semfundă [nOJJyBOJlHa; demi-onde; Halbe-Welle; half-wave; feihullâm]: MuSfimea valorilor pe cari le ia o mărime periodică în cursul unei alternanţe, în ipoteza că mărimea periodică admite alternanţe (v. sub Semiperioadă). 12. Semivelină, hârtie ~ [noJiyBeiieHeBan 6y~ Mara; papier mi-pâie mecanique; halbhoizfreies Papier; semi-vellum; felvelinpapir]. Ind. harf.: Hârtie bine încieiiă, care confine până la 50% pastă de lemn, întrebuinfată pentru scris. ts. Semn [3HaK; signe; Zeichen; sign, mark; jel]. Gen.: Element sensibil care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi. Semnele pot fi sisteme fizicochimice, evenimente, sau fenomene (optice, acustice, tactile, etc.). Elementul reprezentat de un semn poate fi prezent sau absent, concret şau abstract. Semnul se numeşte 40 natural, respectiv convenfional, după cum depinde, respectiv nu depinde, conform unsi legi, de elementul reprezentat. De exemplu, fumul e un semn natural al focului, dar literele sunt semne convenfionale ale sunetelor articulate. Semnele în cari asemănarea dintre ele şi elementele reprezentate e posibilă şi esenţială, şi e păstrată într'o anumită măsură, se numesc imagini. Semnele cari se asociază lucrurilor reprezentate pe baza unor convenfiuni naturale sau generale, sau conform unor corespondente analog ce, se numesc simboluri (v.). Semnele cari servesc la citirea de va’ori, la localizare şi aliniere, sau la regăsirea punctelor corespunzătoare la asamblări, se numesc repere (v.). Semnele folosite pentru a transmite ştiri, penfru a atrage atenfiunea, etc. se numesc semnale (v.). 1. Semn de coală [3HaK JiHCTa; signature; Bogenziffer; printed sheet sign; ivjel]. Arfe gr Semn de orientare, folosit în tipografie: o cifră, o literă, o stelufă imprimată jos, în partea dreaptă a primei pagini din fiecare coală, după care se ghidează legătorul la adunarea coaielor. într'o carte, semnul de coală apare la fiecari 16 sau 32 de pagini, indicând numărul de coaie de hârtie folosite. 2. Semn de identificare de aerodrom [onos-HasaTejibHbie 3naKH aapoApoMa; signe d'iden-tification d'aerodrome; Kennzeichen des Flug-platzes; aerodrome identification sign; repuloter-ismertetojel]. Nav. a.: Semn aeronautic, pe câmpul de sbor al unui aerodrom sau apropiat de acesta, care e folosit pentru identificarea lui. în general, acest semn e format dintr'un cerc alb, marcat pe centrul câmpului de sbor, şi dintr'o săgeată cu direcfia Nord-Sud; în interiorul cercului, sau sub el, se înscrie, tot cu alb, numele aerodromului. 3. Semnal [cHrHaJi, ono3HaBaTejibHbiH npe-flynpeflHTejlbHblH 3Han; signal; Signal; signal; jelzo]. 1. Gen.: Semn convenfional sau cu semnificare evidentă, folosit pentru transmiterea de informafii, de avertismente, de ordine sau de comenzi la distanfă. După natura lor fizică, semnalele se împart în semnale acustice, semnale optice, semnale prin unde electromagnetice, şi semnale combinate. Semnalele acustice consistă în sunete de diferite durate şi cu timbru diferit (sunete de fluier, de sirenă, trompetă, etc.), sau în succesiuni de sunete de diferite durate. Semnalele acustice prezintă des-avantajul că durează relativ pufin şi că imcresiu-nile nu au persistenfă; ele permit să se realizeze numai o gamă restrânsă de semnale, din cauza eror lor posibile în recunoaşterea lor. De aceea, semnalele acustice sunt folosite mult mai pufin decât cele optice; ele sunt utilizate, în special, când nu se pot transmite semnale optice (de ex. pe timp de ceafă, la manevre de nave sau de trenuri, etc.). Semnalele optice consistă în emisiunea, în filtrarea sau în reflexiunea difuză de lumină de diferite colori, sau din diferite pozifii. Ele pot fi date de instalafii fixe sau portative (felinare, fanioane, efc.). Au o utilizare largă, fiindcă pot fi observate dela dis^anfe mari. Semnalele prin unde electromagnetice pot fi semnale radioelectrice, de videofrecvenfăi de audiofrecvenfă, telegrafice, efc. Semnalele combinate sunt optice şi acustice; se dau cu instalafii de semnalizare optică, dublate cu instalafii de semnalizare acustică. 4. Semnal de cale ferată [}Kejie3HO,a;opoHCHbiH CIirHaJT; signal de chemin de fer; Eisenbahnsignal; raiiway signal; vasuti jelzo]. C. f.: Semnal (acustic, optic, sau combinat) prin care se emite un ordin sau o comandă pentru circulafia pe căile ferate. Semnalele de cale ferată trebue să îndeplinească numeroase condifiuni de bază: să indice oprirea şi avertismentul de oprire al trenului, cum şi calea liberă, într'un mod uşor de perceput şi distinct; să impresioneze net şi să aibă un efect psihologic pronunfat; să transmită separat diferitele indicafii (cale liberă, vitesă, direcfie); să folosească coloarea roşie excluziv penfru indicafiile de oprire, coloarea semnalelor complementare fiind aleasă astfel, încât ele să poată fi recunoscute uşor. Semnalele acustice se dau cu fluierul locomotivei, cu fluierul de gură, cu trompeta, cu capse pocnitoare, etc. Ele sunt aceleaşi atât ziua cât şi noaptea; au o utilizare limitată, din cauza distantei mici la care pot fi auzite. Semnalele optice se dau prin instalafii fixe şi portative (felinare, fanioane, etc.). Ele au o largă utilizare, fiindcă pot fi percepute dela disfanfe mari; în general, semnalele optice de zi diferă de cele de noapte. Semnalele combinate sunt optice şi acustice; ele se dau cu instalafii optice portative (felinar, fanion, etc.), dublate cu instalafii acustice (fluier de gură, capse pocnitoare, etc.). Au o utilizare limitata, în special la serviciul de manevră. După gradul de libertate pe care-1 dau circu-lafiei, se deosebesc semnale absolute şi semnale permisive. Semnalul se numeşte absolut dacă, indicând oprirea, nu poate fi depăşit de tren decât în baza unei autorizafii speciale date mecanicului trenului. Semnalele de intrare şi de ieşire din stafii şi semnalele de trecere pe linie curentă sunt semnale absolute. Autorizarea depăşirii unui semnal absolut de oprire, după ce s'a marcat oprirea, se poate transmite printr'o indicafie suplernentară, numită semnal de chemare. Semnalul se numeşte permisiv dacă, indicând oprirea, pcate fi depăşit de tren în anumite condifiuni. Semnalele de bloc de linie automat sunt semnale permisive. Semnalele absolute pot fi deosebite de cele permisive prin indicafii distincte, marcate pe in-sfalafiile de semnalizare; la semafoare se folosesc palete de forme şi de colori deosebite penfru cele două sisteme de semnele, iar la semnalele permanent luminoase, semnalul permisiv e marcat printr'o unitate luminoasă suplernentară, de coloare albă-aibastră, numită foc sau lumină de reper, 41 în telecomunicaţii se deosebesc următoarele semnale: 1. Semnal audio [cnrHaJi 3ByK0B0H nac-TOTbl; signal audiofrequence; Horfrequenzsignal; audiofrequency signal; hangfrekvenc>a-jelzo]. Te/c..' Semnal electric cu frecvenţa între 50 şi 10000 -per/s, capabil să producă sunefe audibile într'un telefon. Semnalele audio modulează unda purtătoare de înal:ă frecvenţă a emiţătoarelor radio-electrice. — în telefonie, pentru o inteligibilitate satisfăcătoare, semnalele audio au frecvenţe între 300 şi 3000 per/s. în emisiunile muzicale e necesară o bandă de frecvenfe de 4,5 kHz. Sin. Semnal de joasă frecvenţă. 2. ~ de baleiaj [cnrHaji pa3JiOJKeHHH K30-6paH£eHHH;signaldebalayage; Bildsynthesesignai; scanning signal; kepszintezis-jelzo]: Semnal care comandă deplasarea spotului de electroni al agentului explorator al imaginii dela emisiune şi pe cel al agentului explorator dela recepţia imaginii. Semnalele de baleiaj aplicate pe unul dinire cele două sisteme de deflexiune şi cari comandă deplasarea spotului de electroni pe orizontală se numesc semnale de baleiaj pe orizontală; ce!e aplicate pe celălalt sistem de deflexiune, perpendicular pe primul, comandă deplasarea spotului pe verticală şi se numesc semnale de baleiaj pe verticală. 3. ~ de imagine [cHrnaJi H3o6paJKeHHH; signal de vision; Bildsignal; vision signal; kepjel, video-je'zo]: Semnal electric a cărui intensitate e proporţională cu iluminarea punctelor imaginilor cari trebue transmise prin procedeele folosite în televiziune. 4. ~ de sincronizare [CHHxpOHH3HpyionţHH CHrEaJi; signal synchronisant, signal de synchro-nisation; Gleichlaufzeichen, Synchronisierzeichen, Synchronisierimpuls; synchronizing signal, syn-chronizing impulse; szinkronozojel, egyuttfutâs-jelzo]: Semnal pentru sincronizarea bazelor de t mp ale agenţilor exploratori dela emisiune şi dela recepţie, cari generează semnalele de baleiaj pe orizontală şi pe verticală, necesare explorării unei imagini în televiziune. Aceste semnale sunt, în genera1, rectangulare. 5. ~radioelectric [pa/ţHOCHrHaJl; signal radio-electrique; Funksignal; radio signal; râdiojelzo]: Semnai electric de înaltă frecvenfă, destinat transmiterii unuia sau mai multor corespondenţi, a unei comunicaţii radioelectrice, prin indicaţiile date de reproductorul unui aparat radioreceptor. Aceste indicafii pot fi acustice, optice sau grefice. Unda purtătoare, de înaltă frecvenţă, a semnalului radioelecfric, e modulată de semnalul audio (v.). 6. ~ telegrafic [TeJierpa^îHbm CHrnaJi; signal tejegraphique; Telegraphierzeichen; tele-graph signal; tăvirojelzo]: Grup de impulsii electrice transmise de un aparat telegrafic, care reprezintă o literă, o cifră sau un semn ortografic. Numărul, felul şi durata impulsiilor de curent electric cari alcătuesc un semnal telegrafic sunt diferite, după codul utilizat, Codul Morse e folosit în transmisiunile telegrafice cu aparate Morse şi, mai ales, în transmisiunile radiotelegrafice. Codul Baudot e folosit în transmisiunile telegrafice cu aparatul Baudot, sau în transmisiunile cu aparatele teleimprimăfoare (teletip). Codul pentru transmisiunile prin cabluri submarine de mare distanţă are semnale formate din combinaţia a trei feluri de impulsii (plus, minus şi zero), sau din combinaţia a două impulsii diferite, de durate egale, luate câte şase (cod hexavalent). • ?. ~ video [CHrnaJi H306patfceHHfl; signal video; Bildsignal; video signal, vision signal; video-jeizo]: Semnalul transmis pe o singură cale de transmisiune, cuprinzând semnalele de imagine şi cele de sincronizare. în figură sunt repreze itate două linii succesive de semnale video. O perioadă completă (AÂf) conţine: un semnal (A MB), semnalul de imagine, de amplifudine proporţională cu strălucirea punctului explorat de pe imagine; două paliere (B C) şi (F A'), a căror amplitudine, numită nivelul negrului, serveşte ca nivel de referinţă şi corespunde nivelului celui mai jos atins de punctul cel mai negru al imaginii, şi semnalul de sincronizare a liniei (CDEF), care cade în zona de infranegru. 8. ^ video compozit [cHrHaji H3o6paJKemiH; signal video compose; zusammengesetzter Bildsignal; composite video signal, composife vision signal; kompozit video-jelzo]: Semnalul transmis pe o singură cale de iransmisiune, cuprinzând semnalele de imagine şi pe cele de sincronizare, şi semnalele audio. 9. Semnal [CHraaJl; signal; Signal;signal; jelzo]. 2. Tehn., C. f.: Instalaţie sau aparat prin care se transmite un semnal în accepţiunea de sub Semnal 1. Poate fi fix, portativ, sau aplicat la vehicule. Semnalele fixe sunt montate într'un loc deier-minat, pentru a semnaliza o comandă sau un ordin. Ele se compun, în general, din următoarele părţi: piciorul, adică partea care se fixează în pământ sau pe o construcţie (pod, paserelă, punte de navă, perete, etc.); catargul, construii din tuburi, din bare profilate, din stâlpi cu zăbrele, etc., şi care susţine dispozitivul de semnalizare la înălţimea corespunzătoare condiţiunilor de vizibilitate; dispozitivul de semnalizare propriu zis, cu organele de acţionare, şi care realizează indicaţiile de semnalizare, Semnalele fixe se fg- 42 losssc pentru semnalizarea circulaţiei la căile ferate, în navigafie, în navigaţia aeriană, etc. Ele pot fi semnale optice, cari au luat o mare desvoltare (semafoare, semnale permanent luminoase, palete, etc.), semnale acustice (geamanduri marine) şi semnale prin unde electromagnetice (posturi de radar). Semnalele optice fixe la cari indicafiile sunt date prin schimbarea pozifiei dispozitivului de semnalizare fafă de catarg se numesc semnale mecanizate sau mecanice. Noaptea, dispozitivul de semnalizare e conjugat cu lumini, astfel încât fiecărei pozifii a dispozitivului îi corespunde o lumină bine determinată'.— Semnalele mecanice se folosesc în semnalizarea feroviară, în semnalizarea navigaţiei, etc. în general, un semnal mecanic e constituit dintr'un semafor sau din semnale cu palete; forma paletelor poaie fi dreptunghiulară sau rombică. El poate fi acfionat manual, local sau dela distantă (prin cablu metalic), sau mecanizat (printr'un motor electric), dela un post centralizat de comandă. Semnalele optice fixe cari folosesc pentru semnalizare numai lumina, atât ziua cât şi noaptea, se numesc semnale permanent luminoase. Ele pot fi cu focuri colorate, sau semnale luminoase de poziţie. Dispozitivul care produce lumina de semnalizare se numeşte unitate luminoasă sau foc.- O y O P P ol O & 6 o 0 ■0 R 0 0 o o o 0 0 o & O 0 o P r o TT Tr SV 2 3 I. Semnal permanent luminos, cu un singur panou, f) opreşte; 2) liber fară oprire; 3) liber pe linie directă, cu oprire în staţie; 4} liber pe linie abătută, cu oprire în stafie; 5) opreşte; R) roşu; V) verde; P) portocaliu; r) roşu de rezervă (se aprinde când s'a defectat ce! principal). Semnalele luminoase cu focuri colorate sunt con-stitOite, în general, dintr'un panou pe care sunt montate focuri cari se aprind penfru a da semnalul necesar. Dau, în general, trei indicafii de bază: foc verde, pentru cale liberă, foc portocaliu, penfru avertisare (mers încet), şi foc roşu, pentru oprire; aşezarea focurilor pe panou poate fi în linie orizontală, în linie verticală, sau în triunghiu. Semnalele pot avea mai multe focuri sau un singur foc, cu ecran colorat mobil. — Semnalele luminoase de pozifie sunt consiituite din semnale cu o singură coloare (albă, cu o nuanfă uşor gălbuie, pentru ca semnalul să poată fi văzut mai uşor la distanţă mai mare) şi cari dau indicafii prin aşezarea diferită a focurilor Focurile sunt montate pe un panou circular cu trei rânduri de unităfi luminoase, semnalul având trei indicafii: cale liberă, cu linia de focuri verticală; avertisare, cu linia de focuri înclinată la 45°; oprire, cu linia de focuri orizontală (v. fig.11). Fa}ă de semnalele cu focuri colorate, semnalele de pozifie prezintă desavan-tajul unei vizibilifăfi mai mici, în speciaî prin / ? 3 II. Semnale permanent luminoase de .poziţie. 1) liber; 2) avertisment; 3) oprire. ceaţă, când semnalul se vede, din cauza difuziunii luminii, ca o pată luminoasă care nu formează o linie definită, şi impresionează ochiul mai slab decât luminile colorate; de asemenea, punerea lor în direcfie e mai grea. Ele prezintă avantajele că înlătură confuziile de .semnale pentru personalul de locomotivă care sufere de daltonism, că pot da indicafii precise chiar când un foc este stins, şi că semnalele sunt identice pe timp de zi şi de noapte. Semnalele portative sunt adesea semnale acustice (de fluier, de clopot, etc.). Semnalele aplicate la vehicule pot fi semnale acustice (fluiere, claxoane, etc.), semnale optice (felinare, discuri colorate, etc.). Semnal de cale ferată: Semnal prin care se transmite la calea ferată o comandă penfru circulafie, printr'un semnal în accepţiunea de sub Semnal 1. Un semnal de cale ferată trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: vizibilitate bună dela distanfă destul de mare, pentru ca mecanicul trenului să se poată conforma comenzilor transmise prin semnal şi penfru ca semnalul să nu poată fi depăşit de tren fiindcă nu a fost observat; formă simplă a elementelor cari îl consti-tue; posibilitate de manevrare uşoară şi dela distanfă. După felul indicafiilor transmise, semnalele se împart în indicatoare de semnalizare şi în semnale fixe. Indicatoarele de semnalizare sunt semnale cari dau totdeauna o singură indicafie fixă. Exemple: indicatorul de deciivifate, stâlpul de manevră, masa de siguranfă, indicatorul de vitesă, indicatorul pentru punctele periculoase la ruperea trenurilor, indicatorul kilometric şi hectometric, indicatorul stâlp de fluier, etc. Indicatoarele de semnalizare cari se montează pe linia curentă servesc la semnalizarea unui punct sau a unei anumite caracteristice a liniei. în stafii se fo!oseşte mai ales masa de siguranţă. Semnalele fixe sunt aparate de semnalizare montate pe linia curentă sau în staţii, în anumite puncte fixaie de regulamentele de exploatare; ele pot da indicafii variate, referitoare la circulaţia trenurilor şi la mişcările de manevrare. Semnalul fix e constituit, în general, din trei părfi principale: piciorul, adică partea fixată în pământ sau pe o construcţie (pod, paserelă, efc.); 41 calargul, construit din tuburi, din bare profilate, grinzi cu zăbrele, şi care susfine dispozitivul de semnalizare la înălţimea cerută de condifiunile de vizibilitate; dispozitivul de semnalizare propriu zis, cu organele de acfionare, şi care realizează indicaţiile de semnalizare, — Din punctul de vedere al construcfiei, se deosebesc semnale simple, semnale mecanice (v. fig. III şi IV) şi semnale permanent luminoase. — Semnalele simple sunt formate dintr'un stâlp sau din table vopsite într'o anumită coloare, având uneori şi o inscripfie indicatoare. — Semnalele mecanice realizează semnalizarea prin diferitele pozifii pe cari le iau dispozitivele de semnalizare, Ele pot fi cu brafe (se- mafoare), cu fa** ^ disc sau cu palete. Semafoarele pot avea unul, două ssu trei brafe. în pozifia opreşte, braful de sus e în pozifie orizontală, iar celelalte braţe în pozifie verticală, în lungul catargului; în pozifia liber, brafele semaforului sunt înclinate la 45° în sus fafă de orizontală (un singur bra{ înclinat indică intrnrea sau ieşirea pe linia directă; două brafe înclinate indică mersul pe linia abătută, iar trei brafe înclinate indică mersul după o direcfie). Pentru semnalizarea de noapte, semafoarele dau o semnalizare luminoasă colorata şi de pozifie; fiecărei pozifii a brafelor îî corespunde o lumină a cărei coloare se schimbă odată cu schimbarea pozifiei brafelor. Semafoarele sunt folosite ca semnale principale (de intrare, de ieşire, acoperire, interval) în circulafia pe căile ferate. — Semnale la, mecanice cu disc sau cu paletă dau o semnalizare de pozifie prin forma şi coloarea discurilor sau a paletelor, cum şi prin pozifia pe HI. Semnale mecanice cu brafe (semafoare), a) opreşte; b) liber; c) liber cu vitesă redusă. 3 b C d IV. Semnale mecanice cu disc, a) opreşte; b) încet; c) manevră oprită; d) liber (pentru toate tipurile); R) roşu; P) portocaliu; A) albastru, pe care o iau fafă de catarg. Ele pot da numai două indicafii — liber şi oprire, — şi sunt mult mai greu de observat decât semafoarele (in pozifia liber, planul paletei, respectiv al discu- lui, sunt orizontale şi deci din tren se observa numai muchia lor, ceea ce constitue o semnalizare negativă). Noaptea, dau o semnalizare luminoasă colorată şi de pozifie; fiecărei pozifii a paletei, respectiv a discului, îi corespunde o lumină a cărei coloare se schimbă odată cu schimbarea pozifiei paletei, respectiv a discului. Semnalele mecanice cu disc sau cu paletă se folosesc ca semnale auxiliare sau de manevră şi ca semnale principale pe liniile secundare. — Semnalele luminoase de zi, sau permanent luminoase, folosesc numai lumina, ele dând indicafiile cu aceleaşi mijloace, atât ziua cât şi noaptea. Ele folosesc semnale luminoase cu focuri colorate şi semnale luminoase de pozifie. Prin faptul că semnalele luminoase dau o vizibilitate bună, indiferent de starea limpuiui şi de condifiunile locale, se tinde la introducerea în semnalizarea circuiafiei pe liniile principale. După locul în care sunt amplasate, semnalele de cale ferată se împart în semnale de intrare, semnale de ieşire, de trecere, prevestitoare, de sec!or de bloc, de manevră, de triere, de macaz.— Semnalul de intrare în stafii e montat pe linia curentă, înaintea macazurilor de intrare în stafie. El dă mecanicului trenului indicafii dacă intrarea în stafie e permisă şi în ce cond:fiuni (cu vitesa normală de mers, sau cu vitesă redusă), sau dacă intrarea în stafie e oprită. Distanfa de amplasare depinde de importanta liniei (principală sau secundară), de vitesa de circulaţie, de condifiunile locale şi de vizibilitate, etc. Pe liniile principale, semnalul de intrare e combinat cu semnalul prevestitor şi cu balize avertisoare. — Semnalul de ieş;re e montat, în staţii în apropierea macazurilor de ieşire; prin indicafia sa, el dă, mecanicului autorizata de a ieşi cu trenul din staţie; el deserveşte o linie sau un grup de linii din staţie, în cazul staţiilor cu mai multe direcţii de mers, semnalul de ieşire indică uneori şi direcţia de mers. — Semnalul de trecere semnalizează con-dijiunile de circulaţie peste punctele de ramificaţie din linia curentă sau în punctele de treceri de nivel a două linii de cale ferată. El funcţionează, în general, conjugat cu un semnal preves-fitor şi cu bai:ze avertisoare. — Semnalul prevestitor e montat pe linia curentă, în faţa semnalului principal de intrare sau a semnalului de trecere, fiind conjugat cu ele şi neputând funcţiona singur. El informează pe mecanicul trenului despre pozifia semnalelor principale cu cari este în legătură, penfru ca să poată asigura frânarea trenului pe distanţa admisă. în general, semnalele prevestitoare sunt semnale cu disc, respectiv cu paiete, sau semnale permanent luminoase. — Semnalul de sector de bloc serveşte la comanda circulaţiei trenuriior pe linia curentă; el acopere sectoarele de bloc pe liniile înzestrate cu blocuri; se folosesc semafoare şi semnale luminoase ziua. — Semnalul de manevră serveşte la semnalizarea parcursurilor de manevră în punctele în cari acestea se întretaie cu parcursurile de circulaţie din staţii. — Semnalul de triere se 44 foloseşte în triaje, la cocoaşele de triere; el dă indicafii asupra mişcărilor de manevră pe cocoaşe (manevra oprită, comanda împingerii vagoanelor la triere, comanda de tragere a vagoanelor dela triere). -— Semnalul de macazuri e montat la aparatele de manevrare a macazurilor; el semnalizează poziţia pe linia directă sau pe linia abătută a macazurilor. Semnal de navigafie: Semnal fix sau plutitor (v. fig. V), folosit penfru a transmite mesaje sau a indica puncte periculoase pentru navigafie. Se folosesc semnale acustice, optice, combinate, şi prin unde electromagnetice. Semnalele acustice (de fluier, de clopof, de sirenă, efc.) se folosesc în special în navigafia cu vizibilitate redusă (pe ceafă sau pe ploaie intensă). Semnalele de sirenă pof fi transmise aerian sau submarin. a) semnale plutitoare; b) semnale fixe Ca semnale optice se folosesc semnale prin colori şi prin pozifii variate ale dispozitivelor de semnalizare emise de faruri, de pe nave, din puncte de pe coastă, etc. Semnalele combinate sunt semnale optice şi acustice. Semnalele prin unde electromagnetice sunt emise de radiofaruri, prin radar, efc. 1. Semnal [CHrHajl, 3H3K; signal; Signal; signal; je|, jelzo]. 3. Gen.: Semn convenfional care pune în evidenfă prezenta şi pozifia unui corp, a unui loc sau a unui punct. în geodezie, cadastru, topografie şi fotogrammetrie se deosebesc numeroase semnale: 2. ~ aerofofogrammefric [a3po(|x>TorpaMMe-TpHHGCKHH CHrHaJI; signal aerophotogrammefri-que; Signal der Luftbiidaufnahme; aerophofogram-metric signal; legfotogrammefriai jelzo]: Semnal constituit, fie din panouri de formă triunghiulară (v. fig. a), pătrată (v. fig. h) sau de coroană circulară (v. fig. c), fie din grămezi de pietriş, conturate în forme regulate şi vopsite cu var, care se aşază în punctele caracteristice ale terenului şi se fotografiază din avion, odată cu terenul de măsurat prin aerofotogrammetrie. Panourile sunt construite, fie din scânduri, şi vopsife în alb, fie cin pânză albă lăcuită, întinsă pe vergele metalice. ADO a b c Semnala aerofofogrammefrice. 3. ~ artificial [HCKyccTBeHHbift eurnaJi; signal arlificiel; kunstliches Signal; artificial signal; mujelzo]: Semnal geodezic sau topografic, construit special spre a pune în evidenfă un punct geodezic sau topografic şi a-l face observabil cu aparatele geodezice, dela distanţă mare sau foarte mare; este materializat printr'o piramidă, o baliză, etc. 4. ~ cadastral [Ka/ţaCTpOBblH CHrHaJ]; signal cadastral; Kafastersignal; cadastral signal; kataszter-jeizo]: Semnal provizoriu sau permanent, folosii penfru fixarea pe teren a limitelor de cultură, a limitelor de zone ferestre destinate anumifor folosinfe obşteşti, a limitelor teritoriilor comasate, efc.; este materializat prin balize cu tăblife in-dic afoare. 5. ~ de disfanfă [npe^ejibHbiH ctoji6hk; signa/ de disfance; Sfreckensignal; disfance signal; tâvolsâgjelzo]: Semnal folosit penfru fixarea anumitor disfanfe pe traseul unei baze geodezice frânte sau în pante variate, sau pa traseul unui poligon de nivelmenf de precizie; e materializat prin balize cu tăblife indicatoare. o. ~ de nivelmenf [HHBejmpHbiH CHrnaJi; signal de nivellement; Nivellmentsignal; nivelle-menf signal; szinfezesi jelzo]: Semnal folosit penfru fixarea traseelor de nivelmenf de înaltă precizie. 7. ~ de pantă [carnaji HaKJlOHa; signal de changement de pente, signal d'inciination; Signal des Gefăllsnwechsels, Signal der Gelăndeneigung; signal of inclination changsng; lejfojelzo]: Semnal folosit penfru fixarea punctelor în cari traseul bazelor geodezice îşi schimbă panta; e materializat prin balize cu tăblife indicatoare. s. ~ de poligonafie [cnreaji nojraroHaiţHH; signal de sommets de polygones fopogra-phiques; Polygonpunkfsignal; polygonal signal; poligoncsucs-jelzo]: Semnal topografic care pune în evidenfă punctele vârfuri de poligoane geodezice, dela disfanfă mare. 9. de friangulafie topografică [cHFHaJi TO-norpacJm^ecKOH TpnaHryjifliţHH; signal de friangulation fopographique; Signal der niederen Triangulation; signal cf topographic friangulation; topografia-hâromszogelesi jelzo]: Semnal topografic care pune în evidenfă vârfurile unei tri-angulafii topografice şi le face observabile cu aparate topografice dela disfanfe de 0,1-”1 km. io. ~ fotogrammetrie [cf)OTOrpaMMeTpHHec-KHH CHrnaJi; signal photogrammetrique; phofo-grammefrisches Signal; photogrammetric signal; fotccjrammetriai jelzo]: Semnal folosit în ridicările fotogrammetrie© aeriene (semnal aerofofogrammefric) şi în ridicările fofogrammefrice feresfre (semnal fofogrammefric). 1. Semnal geodezic [reo/ţesH^ecKHH CHrHaJi; signal geodesique; geodăfisches Signal; geodefic signal; geodeziai jelzo]: Construcţie mefalică sau de lemn, în formă de piramidă sau de furn, care pune în evidenţă puncful geodezic marcat la sol printr'o bornă de piatră sau de beton şi îl race observabil dela distantă mare, în general între 2 şi 60 km. După natura friangulaţiei geodezice, se deosebesc: samnale geodezice de ordinul înfâiu, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea. După natura formei, se deosebesc: semnale geodezice în formă de piramidă geodezică (v. Geodezică, piramidă ~) şi în formă de turn geodezic (v. Geodezic, furn ~). După durata lor, se deosebesc: semnale geodezice permanente şi semnale geodezice provizorii, cele permanente putând fi fixe sau demonfabile şi schimbate, după plan, din friangulafie în triangulaţie. 2. geofofogrammetric [reoc|)OTorpaMMeT-pHHeCKHH CHrnaJi; signal geophofogrammetri-que; Signal der Erdbildaufnahme; geophoiogram-mefric signal; geofofogrammefriai jelzo]: Baliză cu înălfimea de 2---B m, având la capătul de sus o tablă de scândură sau mefalică, de formă pătrată sau dreptunghiulară, de 60 X 40 cm2 sau 80 X 60 mm2, vopsită în alb şi orientată către baza de fotografiere. Astfel de balize sunt aşezate în punctele geodezice şi caracteristice ale terenului de măsurat şi se fotografiază de pe sol, cu un fofofeodolif, odată cu întreaga zonă terestră ; ele marchează punctele geodezice şi cele de reperaj fotogrammetrie; în locul balizei poate fi improvizat un semnal natural. 3. ~ natural [ecTecTB6HHbiH CHrnaJi; signal nafurel ; naturliches Signal; natural signal; ter-meszefes jelzo]: Semnal geodezic sau topografic construit pe un arbore, pe un grup de arbori sau pe o stâncă, evitându-se prin aceasta construirea infrastructurii semnalului (baliza, piramida sau turnul) şi deci consumul de materiale de construcţie şi de manoperă. Are un caracter provizoriu. 4. ~ topografic [T0ii0rpa(})HHeCKHH cnrHaJi; signal topographique; topographisches Signal; fopographic signal; topografia} jelzo]: Semnal, de lemn sau de metal, în formă de baliză sau de piramidă, folosit penfru punerea în evidenţă a unui punct topografic. s. Semnal de alarmă : Sin. Frână de alarmă (v.). 6i Semnale aeronautice [B03#yX0nJiaBaTeJib-Hbie CHFHaJIbI; signaux aeronautiques; aeronau-tische Signale; aeronautical signals; leghajozăsi jelzesek]. Nav.'a.: Semnale şi lumini aeronautice sau radioemisiuni folosite pentru transmiterea de informaţii sau comunicări codificate, dela sol la bordul unei aeronave şi invers, cari privesc dirijarea şi securitatea sborurilor. Semnalele aeronautice se transmit prin mai multe mijloace: panouri sau figuri condiţionale, după un cod care condiţionează forma şi modul de aşezare pe teren a acestor semne aeronautice; lumini emise de surse fixe sau mobile, după un cod care condiţionează coloarea şi variaţia perioadei de emisiune a luminii; rachete lansate în sus după un cod care condiţionează coloarea şi numărul de stele ale rachetei; emisiuni radio-telegrafice, codificate prin puncte şi linii, sau comunicări radiotelefonice, prin folosirea unor abreviaţii şi a unor fraze tip, codificate. Unele semne şi lumini aeronautice constitue mijloace de semnalizare vizuală (optică), şi pot fi folosite numai penfru sborul la vedere; pentru sborul instrumental se folosesc numai emisiunile radio-felegrafice şi radiotelefonice. 7, Semnalizare [cHrHaJlB3an;HH; signaiisation; Signalisierung; signaiisation; jelzes]. Geod.,Fofgrm.t Topog.: Operaţiunsa de construire a semnalelor ferestre cari pun în evidenţă pozifia punctelor geodezice sau topografice, şi înlesnesc observarea lor dela distanţă mare, cu ajutorul aparatelor geodezice-fopografice. 8. Semnai ilare [cHrHaJiB3au,Hfl; signaiisation; Signaiisieren; signaliing; jelzes]. Te/c,: Ansamblu! operaţiunilor de transmitere a unui semnal (acustic, optic, combinat, prin unde electromagnetice). Semnalizare în centrale electrice: în centrale şi staţiuni electrice, instalaţia de semnalizare e alimentată dela circuitele lor secundare, de cele mai multe ori în curent continuu, la 110 sau 220 V. Circuitele de semnalizare sunt separate de circuitele de comandă şi pot fi alimentate, prin siguranţe separate, dela bare proprii, sau alimentate dela barele de comandă cari alimentează în acelaşi timp toate circuitele secundare de curent continuu. Se foloseşte şi alimentarea dela bare separate numai a semnalizării, care nu e legată de comanda întrerupfoarelor. Pentru siguranţă, barele sunt divizate în două secţiuni, alimentate dela două coloane diferite şi cari pot fi comutate între ele. Penfru semnalizarea acustică se folosesc hupe sau, uneori, gonguri, comune penfru întregul tablou de comandă; semnalizarea optică se face prin lămpi de semnalizare (albe sau colorate), prin iămpi cu lumină pâlpâiefoare, prin dispozitive cu iluminarea parţială a schemei prin sticlă translucidă, indicatoare de poziţie a separatoarelor, chei de comandă cari indică în acelaşi timp şi poziţia întrerupfoarelor, clapefe de semnalizare. Sistemul de semnalizare e conectat pe tabloul de comandă. El trebue amenajat astfel, încât să se poată determina uşor şi repede caracterul semnalului apărut şi cauza care a produs apariţia iui. Semnalizarea poziţiei indică poziţia aparatelor de comutare şi de reglare (întreruptoare, separatoare, contactoare, comutatoare de reglare sub sarcină a transformatoarelor, vane reglabile sau nu, etc.) şi schimbările survenite, permiţând să se supravegheze în permanenţă situaţia circuitelor. Sem~ nalizarea poziţiei întrerupfoarelor şi a altor aparate de comutaţie comandate dela distanţă se realizează cu ajutorul unor lămpi de semnalizat*© 46 cari formează o parte componentă a schemei de comandă a apăratului, montate în cheia de comandă a aparatului respectiv. Semnalizarea pozifiei separatoarelor comandate dela fafa locului se face prin câte două lămpi de semnalizare, conectate prin contactele auxiliare ale aparatului respectiv sau prin indicatoare de pozifie cu comandă electromagnetică. Cea mai răspândită schemă de conectare e schema numită cu două conductoare. Semnalizarea pozifiei vanelor şi mecanismelor reglabile, şi aceea a comutatoarelor de reglare sub sarcină a transformatoarelor se realizează cu ajutorul maşinilor autosincrone. Pentru vane nereglabile se folosesc câte două lămpi de semnalizare, conectate prin contactele auxiliare ale limitoarelor de cursă. Semnalizarea de avarie atrage atenţiunea asupra deconectării intempestive (de avarie) a unui aparat de comutare. Există două semnale: unul acustic, comun pentru întregul tabiou, care atrage atenţiunea asupra deconectării produse — şi unui optic, folosind, în general, pâlpâirea luminii lămpii de semnalizare dela cheia de comandă a aparatului, şi care identifică aparatul la care s'a produs deconectarea. — Producerea semnalelor se bazează pe necorespondenţa dintre pozifia cheii de comanda şi pozifia aparatului respectiv. Până la îndepărtarea avariei trebue întrerupt semnalul acustic, penfru ca el să poată acţiona imediat, în cazul altor avarii. Această întrerupere poate fi locală (se înlrerup concomitent semnalul acustic şi cel optic, pri'n aducerea cheii de comandă în pozifia de concordanfă), centrală şi fără repetarea acfiunii (semnalul acustic se întrerupe separat de cel optic, însă nu poate înlra din nou în acţiune până când nu s'a adus cheia de comandă în pozifia de concordanfă), sau centrală şi cu repetarea acfiunii (semnalul acustic se întrerupe şi poate intra imediat din nou în acfiune, independent de pozifia cheii de comandă). întreruperea centrală cu repetarea acfiunii se poate realiza prin diferite scheme: cu releuricu cortfacte auxiliare alunecătoare, cu releuri cu sensibiiităfi diferite, cu reductor de tensiune, etc., urmărindu-se realizarea unei impulsii scurte dela circuitul de necorespondenfă a cheii, impulsie care fixează apoi semnalul acustic, care devine astfel independent de pozifia cheii. Semnalizarea de prevenire atrage atenfiunea asupra apariţiei unui regim anormal de lucru al agregatelor, sau asupra unei situaţii anormale în instalafie, cari reclamă măsuri de înlăturare. Se foloseşte pentru următoarele situa fii: supraîncărcarea generatoarelor şi a transformatoarelor; funcfionarea releu-rilor Buchholz, ale transformatoarelor; depăşirea temperaturii admisibile a uleiului transformatoarelor; funcfionarea protecfiunii contra ajungerilor la pământ; defecte în izolafia circuitelor de curent alternativ sau continuu; defecte în circuitele de tensiune ale protecfiunii prin releuri; defecte în circuitele de comandă (în schemele cu control acustic al acestora); alte cazuri de funcfionare anormală. Sunt necesare două sem- nale: unul acustic, comun, diferit ca sunet de semnalele de avarii, şi unul optic, individual, sub forma unei clapete de semnalizare a defectului. Există două grupuri principale de semnale: cu acfiune instantanee (semnalizări dela releurile Buchholz, dela cele de temperatură, controlul izolafiei de curent continuu, etc.); cu acfiune întârziată (semnalizări de suprasarcină, protecfiunea contra ajungerilor la pământ, controlul izolafiei circuitelor de curent alternativ, etc.). Semnalele se dau prin releuri individuale cari acfionează sub acfiunea modificării parametrilor circuitelor supraveghiate. întârzierea se obţine prin releuri de temporizare individuale sau printr'unul comun pentru toate semnalele. întreruperea semnalului acustic se poate realiza central, fără repetarea acfiunii, cu punerea automată în stare de acfii-ne după îndepărtarea defectului (admisibil numai în centrale şi în stafiunile cu semnalizări pufine),— sau central, cu repetarea acfiunii, în toate celelalte cazuri. Penfru aceasta se pot folosi scheme asemănătoare celor pentru semnalizarea de avarii, schema cu reductor de tensiune având însă unele particularităfi. Semnalizarea acfionării protecfiunii identifică natura defectului care a produs deconectarea intempestivă (de avarie) a unui aparat de comutare. De aceea, afară de semnalul acustic şi de cel luminos al deconectării de avarie, se folo-seşfevşi o semnalizare prin clapetă, care indică natura avariei. Pentru a controla ridicarea manuală a clapetei după funcfionare e necesar un semnal suplementar, care indică personalului că nu a fost ridicată clapeta. Aparatul de semnalizare „clapeta nu e ridicată" poate fi montat, fie individual pe panoul respectiv al aparatului deconectat, fie central, pentru toate clapetele protecfiunii. Semnalizarea acţionării automatizării se realizează printr'un semnal optic individual: pâlpâirea lămpii respective. Semnalizarea pe sectoare de informare centrală se foloseşte la tablourile mari, situate pe un perimetru întins, pentru descoperirea rapidă a semnalelor optice date de celelalte semnalizări. Permite să se determine imediat sectorul în care a apărut semnalul luminos, de exemplu cu ajutorul unei lămpi de semnalizare prin iluminarea parfială a schemei. Panoul respectiv se montează în centrul tabloului, sau pe masa electricianului de serviciu dela tablou. Uneori, oportunitatea acestei semnalizări e pusă Ia îndoială din cauza complicafiilor suplementare introduse în instalafie, mai ales că, în general, semnalizarea de avarie prin lumină p.âlpâietoare e uşor de descoperit. - Semnalizarea de comandă serveşte la transmiterea unui număr limitat de ordine, în general dpla un atelier la altul şi, îh special, din camera de comandă în sala maşinilor, şi invers. Se foloseşte aparatul de comandă numit telegraf mecanic, compus din câte o pereche de tablouri de semnalizare cu butoane sau cu chei de transmisiune, de fiecare agregat. Un tablou se mon- iaază pe pupitrul generatorului din camera de comandă, iar al doilea, pe tabloul agregatului din sala maşinilor. Comenzile sunt precedate de comanda „atenţiune", însoţită de un* semnal acustic. Semnalizare în navigaţie: Semnalizare de transmitere a mesajelor între nave sau între nave şi posturi de semnalizare terestre, da indicare a punctelor periculoase pentru navigafie, de indicare a şenalelor practicabile pentru nave, şi de chemări în ajutor. Semnalizarea optică folosită în navigafie poate fi de zi, de noapte, de mare distanfă, de mică distanţă, de ajutor, de recunoaştere. — Semnalizarea optică de zi poate fi de următoarele feluri: semnalizare cu brafele sau cu semaforul de mână, care permite transmiterea mesajelor literă cu literă, în text clar sau cifrat, cu ajutorul unui cod; semnalizare cu proiectorul de semnalizare, folosind alfabetul Morse, putând transmite mesaje în text clar sau cifrat, cu un cod de semnale; semnalizare cu pavilioane de semnale ridicate la catarg, izolat sau formând o serie de semnale, folosind un cod de semnalizare şi un număr de pavilioane cari reprezintă literele alfabetului, cifrele dela zero până la nouă şi un număr de flamuri suplementare, cari au funcţiunea de repetitoare, şi caracteristica codului. — Codul internaţional de semnalizare preveds: semnale cu un pavilion (de ex. semnalele „sunt în ziua plecării"; „aştept vizita sanitară"; „am materiale explozive la bord"), semnale cu două pavilioane, cari reprezintă mesaje cu caracter excepfional sau de urgen(ă; semnale cu trei şi cu patru pavilioane, cari conţin fraze uzuale şi un dicţionar de cuvinte. Codul internaţional permite înţelegerea între nave de naţionalitate diferită.— Semnalizarea optică de noapte se face cu eclipsa (lampă la catarg sau deasupra cabinei de comandă, vizibilă de jur împrejurul navei, din toate direcţiile), cu felinare sau cu proiectorul de semnalizare (în text clar, sau cu codul de semnalizare). — în cadrul semnalizărilor optice trebue enumerate balizajul şenalelor navigabile pe fluvii şi la intrările în porturi, balizajul bancurilor de mică adâncime, etc. — Semnalizarea optică la mare distanţă pentru anunţarea fenomenelor cari ar putea periclita navigaţia se face pe unele coaste prin ridicarea la catargul staţiunilor de coastă a unor elemente vizibile dela distanţe mari (conuri, cilindri, sfere), acăţate unul sub altul, în serie de două sau trei. Combinarea acestor elemente şi poziţia lor relativă permit anunţarea unui număr mic de avize cu caracter de urgentă (avize de furtună, de venire a gheţurilor, etc.). Noaptea, semnalele de mare distanfă se dau cu felinare colorate divers, acăţate unul sub altul, într'o anumită ordine. — Semnalizarea optică a navei de ajutor sau a unor situafii critice în cari se găseşte o navă se poate face prin folosirea conurilor, a sferelor, cilindrilor, sau, noaptea, prin felinare colorate suspendate în serii suprapuse la catarg, Ia coşul navei, etc. — Pentru cereri urgente se folosesc: focuri, făclii, focuri bengale, butoaie cu catran sau răşini aprinse pe punte. Semnalizarea acustică e folosită în navigaţia pe ceaţă şi la manevrele navelor. Pe timp de ceaţă se folosesc semnalele fonice emise de staţiunile de coastă, de faruri de coaslă sau plutitoare, şi de nave. Se folosesc sirene cu fon special sau cu mai multe tonuri, fluiere cu abur, clopote submarine, cornul de ceaţă, goarna, tobele, clopotul navei, detunături. Navele cari navighează pe ceaţă emit un semnal lung de circa cinci secunde, la intervale de unul sau două minute, după cum sunt vapoare sau veliere. La semnalizarea acustică de manevră se folosesc sunete emise cu ajutorul fluierului cu abur sau al claxoanelor puternice speciale, folosite pe orice vreme (şi la vizibilitate bună); prin acestea, o navă comanda navelor din apropiere manevra de făcut (întoarcere la dreapta, întoarcere la stânga, punerea maşinii înapoi). Semnalizarea prin unde electromagnetice se face radiogoniometric (v.), prin radar (v.), etc. Semnalizare la căile ferate: Semnalizare pentru comunicarea comenzilor şi a ordinelor referitoare la circulaţia trenurilor, la efectuarea manevrelor şi pentru asigurarea siguranţei circulaţiei. La căile ferate, semnalizarea prezintă importanţă deosebită prin faptul că trenurile formate din vehicule cu greutate mare şi circulând cu vitese mari pot fi oprite numai după ce s'a parcurs distanţa de frânare, după momentul începerii frânării. Distanţa de frânare depinde de greutatea şi de vitesa trenului în momentul începerii frânării, de caracteristicele liniei şi de sistemul de frânare; ea variază între 700 şi 1200 m. Din cauza distanţei de frânare mari, un tren nu poate fi condus numai la vedere, ca un vehicul rutier (automobil, motocicletă, etc.) sau ca un vagon de tramvaiu (cari pot fi oprite pe o distanţă de frânare mică); mecanicul conducător a! trenului trebue să primească în timp util ordine precise despre modul de conducere a trenului, spre a-l putea opri în faţa semnalelor indicate de siguranţa circulaţiei. Cum comanda circulaţiei se efectuează din posturi fixe (staţii), iar executarea circulaţiei (mişcarea trenurilor) se face în posturi mobile (locomotiva), semnalizarea a fost impusă de necesitatea de a realiza o legătură rapidă între personalul de comandă şi personalul de execuţie a ei. Semnalizarea are două aspecte: indicaţiile cari se dau mecanicului trenului sub raportul conducerii lui, pentru a satisface condiţiunile de siguranţă cu maximul de supleţă în exploatare şi a se conforma condiţiunilor de funcţionare a materialului rulant în raport cu caracteristicele căii; codificarea semnalizării, adică aspectul semnalelor pentru traducerea în ordine a indicaţiilor date. Sub raportul indicaţiilor date mecanicului, semnalizarea se bazează pe două sisteme: semnală zarea parcursului sau a direcţiei, şi semnalizarea de vitesă. — în semnalizarea parcursului, cunos-cându-se direcţia de mers şi condiţiunile de circulaţie legate de parcurs, se iau măsuri pentru 48 reducerea sau mărirea vitesei, respectiv pentru oprirea trenului (de ex. semnalizarea ieşirilor din stafii, trecerea pe linii abătute, etc.). — în semnalizarea de vitesă se -indică vitesa pe care o poate avea trenul, fără a se arăta condifiunile legate de parcurs (de ex. semnalizarea intrărilor în stafii). Codul de semnalizare e legat de condifiuni în raport cu realizarea semnalelor (v. Semnale de cale ferată sub Semnal 2). După felul instalaţiilor, se deosebesc semnalizare cu semnale mecanice şi semnalizare cu semnale permanent luminoase. Condifiunea principală pe care trebue să o îndeplinească semnalizarea este o bună vizibilitate, pentru a nu putea fi depăşit niciun semnal fiindcă nu a fost observat. Vizibilitatea depinde de felul semnalului şi de locul de amplasare, de mediul înconjurător şi, în special, de fondul pe care se proiectează semnalul (datorită contrastului cromatic şi acromatic), de condifiunile de iluminare, de starea atmosferică (praf, ceafă), de ochiul agenfifor cari observă indicaţiile de semnalizare, în general, semnalele se aşază pe dreapta, în După locul în care se efectuează semnalizarea, se deosebesc: semnalizarea intrărilor în stafii, semnalizarea ieşirilor din stafii, semnalizarea ramificaţiilor şPa traversărilor în linie curentă, semnalizarea sectoarelor de bloc, semnalizarea manevrelor, semnalizarea macazurilor, semnalizarea trenului, semnalizarea trecerilor de nivel. — Semnalizarea intrărilor în stafii depinde de felul liniei (principală, secundară, îngustă), de vitesele de circulafie şi de numărul direcfiilor de intrare în stafii, condifiuni cari determină felul semnalelor şi numărul indicafiilor date. în semnalizarea cu un singur semnal se foloseşte un semnal mecanic (disc, semafor), montat la distanfa de frânare de la punctul periculos, şi precedat de balize avertisoare (v. fig.). în semnalizarea cu două semnale, semnalul principal poate fi aşezat la cel pufin 200 m dela punctul periculos şi e precedat de semnalul prevestitor şi de balize avertisoare (v.fig.). în semnalizarea intrărilor la cari sunt atinse vitese de circulafie mai mari decât 60 km;h, semnalele principale trebue să dea trei indicafii: opreşte; liber pe linie directă; liber cu vitesă redusă pe linie abătută. Ele sunt precedate de semnale prevestitoare. în semnalizarea intrărilor cu vitese mai mari decât 90 km/h, semnalul principal va şi o indicare în plus pentru trecerile fără oprire. în semnalizarea intrărilor cu vitesa de Semnalizare la căile ferate. I) semnalizarea unei ramificafii în linie curentă, cu semnale mecanice; II) amplasarea semnalelor permanent luminoase într'o stafia; III) amplasarea semnalelor mecanice într'o stafie; 1) semnal principal (semafor); 2) semnal prevestitor; 3) balize avertisoare; 4) semnal principal (semnal permanent luminos); 5) semnale de ieşire; 6) linii de garare; 7) reper şi balize. sensul de mers, ele trebuind să fie vizibile dela înălfimea ochiului mecanicului. (V. şi sub Vizibilitatea semnalelor). circulafie mai mare decât 120 km/h, semnalul prevestitor are trei indicafii (semnalul principal pe liber, pe oprire, pe liber pe linie abătută), 49 pe tângă cete patru indicafii ale semnalului principal. în cazul intrărilor pe mai multe linii, semnalizarea se efectuează astfel, încât semnalele fiecărei direcţii să nu poată fi confundate între ele. — Semnalizarea ieşirilor se efectuează prin semnale aşezate 1a extremitatea stafiei, după importanta stafiei şi după densitatea de trafic, 9 b IV, Semnalizarea cu un singur semna! de ieşire, a) amplasarea corectă a semnalului de ieşire; b) amplasarea greşită a semnalului de ieşire. cu~un singur semnal de ieşire (v. fig. IV), cu semnale de ieşire pentru fiecare linie (v. fig. V), cu semnale de ieşire pe grupuri de linii (v. fig. VI). Când ieşirea din stafie se face pe mai multe <2=____ l— l^—~ ^ V, Semnalizarea cu semnale VI. Semnalizarea cu semnale de’ieşire pentru fiecare linie de ieşire pe grupe, în cazul unei (amplasarea în scară), căi duble. direcfii, se fine seamă atât de semnalizarea parcursului, cât şi de semnalizarea de vitesă. — Semnalizarea ramificafiilor şi a traversărilor în linie curentă se face prin semnale de acoperire aşezate la 50--200 m, respectiv la 700 mdela punctul periculos şi precedate sau nu de semnale prevestitoare, după cum vitesa de circulafie e mai mare sau mai mică decât 60 km'h. — Semnalizarea sectoarelor de bloc pe linie curentă se efectuează prin semnale principale (semnal de interval), precedate de semnale prevestitoare. Punerea semnalelor în serviciu depinde de modul de funcfionare a blocului de linie (bloc automat sau semiautomat). — Semnalizarea manevrelor se efectuează cu semnale de mână, date de personalul de manevră, şi cu semnale fixe (în triaje mari, în punctele în cari parcursurile de manevră se întretaie cu parcursurile de circulafie, etc.). Semnalizarea manevrelor are un cod aparte.— Semnalizarea macazurilor schimbătoarelor de cale se efectuează cu felinare cu diferite figuri, cari indică linia directă şi linia abătută; schimbarea semnalizării se face odată cu manevrarea macazului. — Semnalizarea trenurilor se împarte în semnalizarea de acoperire a trenului, care indică începutul şi finea trenului şi se efectuează cu felinare şi prin semnale portative, şi în semnalizarea de repetare a semnalelor de linie pe locomotivă (v.). — Semnalizarea trecerilor de nivel dela încrucişarea dintre un drum public şi o cale ferată, pentru prevenirea conducătorilor de vehicule de cale ferată şi de drumuri, se efectuează atât la calea ferată, cât şi la drumul public. Ca semnale de cale ferată se folosesc stâlpii de fluier; ca semnale de drumuri se folosesc panouri triunghiulare, cari indică micşorarea vitesei de circulafie până la o limită care permite oprirea imediată a vehiculului, panouri dreptunghiulare la vitese de circulafie pe drumuri mai mari decât 70 km/h, indicatoare de atenfiune în cruce, cari se montează la orice trecere de nivel cu sau fără barieră. — Semnalizarea automată a trecerilor de nivel a fost introdusă în punctele în cari circulara e intensă, pentru a mări siguranfa de ci/culafie. Semnalele automate se montează de ambele părfi ale trecerii de nivel şi sunt comandate de trecerea trenului; ele sunt dirijate astfel, încât să fie vizibile pentru personalul vehiculelor rutiere, fără să stânjenească însă personalul de tren (adică să nu fie vizibile din tren). Uneori, aceste semnale sunt combinate cu semnale de atenfiune pentru personalul de locomotivă. Acfionarea instalafiei de semnalizare se face de rofile trenului, prin circuite de cale, nu prin pedale de şină. Semnalizare rutieră: Semnalizare pentru dirijarea circulafiei pe drumurile publice şi pe străzile oraşelor. Semnalizarea se realizează prin următoarele mijloace: semnale fixe, semnale date de agenţi de circulafie, semnale data de vehicule. Semnalizarea rutieră poate fi optică €au acustică. Semnalizarea prin semnale fixe se efectuează cu semnale permanent luminoase, şi prin indicatoare. — Semnalele permanent luminoase se folosesc în oraşe, la întretăierea străzilor, pentru dirijarea circulafiei pietonilor şi a vehiculelor, şi în semnalizarea automată a trecerilor de nivel dela încrucişarea drumurilor cu o linie de cale ferată. Indicafiile pe cari Ie dau semnalele permanent luminoase sunt: liber (coloarea verde), opreşte (coloarea roşie) şi interzicerea de a intra în încrucişare (coloarea galbenă). — Semnalele indicatoarelor sunt semnale fixe formate din table cari indică prin inscripţii sau prin semne convenţionale dispozifii de circulafie pentru vehicule şi pietoni. Ele se montează în diferite puncte ale drumurilor publice (la treceri de nivel de cale ferată, drum cotit, coborîre periculoasă, drum accidentat), dând indicafii de direcfie, vitesa maximă admisă, etc. Semnalizarea prin semnale date de agenfii de circulafie se efectuează prin pozifia corpului lor şi cu semnale date cu mâna dreaptă, cu o paletă sau cu un baston. Afară de semnalele optice, agenfii de circulafie pot semnaliza şi prin semnale acustice anumite nereguli în circulafie. în punctele de mare circulaţie, semnalizarea e uneori dublă, prin semnale permanent luminoase şi prin semnale date de agenfii de circulaţie. Semnalizarea vehiculelor se face cu claxoane, cu felinare (în timpul nopţii, la vehiculele automobile schimbându-se de câteva ori „faza" mare cu Jaza“ mică), cu arătătoarele laterale, sau cu braţul. Semnalizarea vehiculelor se face pentru I a preveni un pericol sau o stânjenire a circulafiei. 50 u Semnalizare, centralizare, blocare, insfalafii de ~ [ycTpoflcTBa ClţB (cHrHaJiHsaiţHfl-iţeH-TpaJIH3an«H-6JIOKHPOBKa); insfallations de signaiisation, centra|isation,blocage; Melde-Zentrali-sierungs-erblockungsanlagsn; signaliing, centralisa-tion, blocking planfs; jelzo, kozpontosito es blokk berendezesek]. C. f.: Ansamblul instalaţiilor de semnalizare, centralizare şî blocare, pentru siguranţa circulaţiei trenurilor pe căile ferate. Instalaţiile de semnalizare cuprind instalaţiile de transmitere şi de recepţie a semnalelor fixe necesare pentru efectuarea diferitelor comenzi de circulafie (v. sub Semnalizare la căile ferate, sub Semnalizare). Instalaţiile de centralizare cuprind instalaţiile pentru efectuarea mecanizată a diferitelor comenzi în legătură cu circulafia trenurilor (realizarea parcursurilor, desfacerea parcursurilor, etc.), dând comanda dela un post central de comandă (stafie) şi efectuând acţionarea dela posturile centralizate de manevrare (v. şi sub Stafie de cale ferată, centralizată). Instalaţiile de blocare cuprind instalaţiile de realizare a dependenfei între comandă şi manevrarea aparatelor de acoperire a căii (macazuri şi semnale fixe), din stafie şi de pe linia curentă, astfel încât manevrarea aparatelor să fie posibilă numai conform comenzilor date de postul de comandă a circulafiei din sectorul respectiv (v. şi sub Bloc, instalafie de ~). a. Semnalizare, colori de ~ [iţBeTa ajih CHr-HaJIH3au;HH; couleurs de signaiisation; Signal-farben; signal colours; jelzesi szinek]. Gen.: Colorile folosite în semnalizarea optică. Pentru a da o vizibilitate bună, ele trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: o bună diferenţiere între colorile de semnalizare, de o parte, şi între colorile de semnalizare şi luminile din apropierea locurilor în cari se transmit semnalele, de altă parte; intensitate uniformă pe întreaga distanfă pe care se transmite semnalul; rapiditate suficientă de sezisare a colorii de semnalizare, indiferent de vitesa vehiculului pe care se recepfionează semnalul. * în perceperea luminilor (focurilor) de semnalizare intervin următoarele elemente: sursa luminoasă; dispozitivul de semnalizare, de transmitere şi dirijare a razelor luminoase (reflector, proiector, sticlă colorată, lentile, etc.); atmosfera în care se transmit razele luminoase; ochiul. După natura şi temperatura lor, Sursele dau o anumită repartifie spectrală a radiafiei electromagnetice emise. Dispozitivele de semnalizare din fafa sursei luminoase acfionează ca filtre de lumină. Atmosfera prin care se transmit radiafiile luminoase are, de asemenea, un rol de filtru, prin absorpfia şi difuzarea unei părfi din energia radiantă, aceasta depinzând de lungimea de undă a radiafiei, de starea higrometrică a atmosferei, de cantitatea de particule în suspensie, etc. Sensibilitatea ochiului variază cu lungimea radiafiei luminoase, prezentând un maxim pentru lumina verde (lungimea de undă de cca 550 mji). Difuziunea atmosferei crescând cu frecvenfă radiaţiei electromagnetice şi ochiul fiind miop pentru radia{ii cu lungimi de undă mai scurte (violet şj; albastru) şi hipermetrop pentru radiaţii cu lungimi de unc^ă mai mari (galben, portocaliu, roşu),, urmeaza că, de exemplu, roşul e mult mai vizibil la distan}e mari, decât albastrul. Dintre aceste elemente, două sunt date: atmosfera şi ochiul; cel de al treilea element, sursai luminoasă, e şi ea limitata, în instalaţiile de semnalizare, ia lămpi cu petrol, cu acetilenă şi electrice;, filtrul de lumină poate fi variat, însă între limite largi. Cu ajutorul unor dispozitive de filtrare adecvate se pot obfine uşor, indiferent de starea atmosferei, cele şase colori de semnalizare. Luminile (focurile) violetă şi albastră sunt însă prea-slabe pentru a putea fi folosite în semnalizarea căilor de comunicafie parcurse de vehicule de mare vitesă, iar colorile galbenă şi portocalie sunf prea apropiate între ele peintru a putea fi diferenţiate uşor. De aceea se utilizează în semnalizare roşul, portocaliul şi verdele drept colori de bază, iar albastrul, violetul, alb-albastrul şi albul opalin sunt rezervate pentru semnale auxiliare. Roşul dând o bună vizibilitate, are nevoie de o intensitate luminoasă de vreo patru ori mai mică decât verdele şi portocaliul, pentru a fi vizibil dela aceeaşi distanfa, adică, la o aceeaşi intensitate luminoasă, distanfa dela care poate fi distins e de două ori mai mare decât pentru verde şi portocaliu. De aceea, roşul se foloseşte în semnalizare pentru a indica oprirea. Din cauza contrastului pronunfat fafă de roşu, verdele e folosit pentru ca să indice cale liberă cu vitesa de mers admisă. Portocaliul dând o bună vizibilitate şi prezentând şi un contrast pronunfat fafă de verde, a fost ales pentru a indica în semnalizere avertismentul de oprire (vitesă redusă). Albastrul dând o vizibilitate redusă, se foloseşte în semnalizare numai pentru comenzi la mică distanţă (serviciu de manevră). s. Semnalizator [ctbojioboh, CHrHajiHCT; son-neur; Anschlăger; signalman; jelzo]. Mine: Muncitor însărcinat cu darea semnalelor, la transportul prin pufuri sau pe plane înclinate. 4. Sentnafor [MapKHpOBm,HK; marqueur; Stern-pier, Marqueur; marker; belyegzo]. Gen.: Muncitorul care efectuează marcarea obiectelor produse într'un proces de fabricafie. s. Semne aeronautice [BOSAyxonJiaBaTejib-Hbie 3HâKH; signes aeronautiques; aerohautische Zeichen; asronautical signs; leghajozâsi jelek]. Nav. a.: Figuri plane sau spafiale, cu forme geo,-metrice convenfionale, sau cifre, litere, etc., cari servesc la înlesnire^ circulafiei şi a navigafiei aeriene, în scopul obfinerii securităfii sborurilor. la vedere, pe aerodroame şi pe căi aeriene. Aceste semne aeronautice pot fi marcate direct pe sol, sau sunt confecfionate din pânză (panouri), lemn, etc. Se deosebesc; semne aeronautice de identificare (de ex. a unui aerodrom sau a unui reper de navi-gafie aeriană); semne de delimitare (de ex. a 5Î perimetrului aerodromului şi a benzilor de sbor); de dirijare a circulafiei (indicând aliniamente de urmat la sol şi în aer, direcfia vântului sau direcfia de decolare-aterisare, pragul benzilor de decolare-aterisare, etc.); de obstacol (indicând punctele sau zonele periculoase); de semnalizare (servind, prin forma şi aşezarea lor, la transmiterea de semnale aeronautice). Pentru timpul nopfii sau pe timp cu vizibilitate redusă, semnele aeronautice sunt dublate cu semne luminoase, folosite în aceleaşi scopuri. Toate se caracterizează prin faptul că sunt invariabile. 1. Semne de corectură [KOpeKTypHbie 3HâKH; signes de correction; Korrekturzeichen; reader's mark; korrektura-jelek]. Arte gr.: Simboluri grafice folosite pentru notarea, pe proba de tipar executată după textul cules sau după forma de imprimare, a erorilor, a modificărilor sau a completărilor necesare tipăririi textului în bune condifiuni. Corectura se face numai pe marginea albă (cu creionul sau cu cerneală), indicându-se în text, prin simboluri grafice locul precis la care se referă. înfepător. Senevolii se găsesc în unii produşi naturali, liberi sau sub formă de glicozizi; de exemplu alil-senevolul, CH2 = CH — CH2 — N = C = S, ci* p.f. 150°, se găseşte în hrean; butii (sec.) senevoîuU (CH3)-(C2H5)CH8-N = C = S, cu p. f. 159°, se găseşte în lingurea (Cochlearia officinalis). Unii-senevoli sunt înţrebuinfati în medicină. 5. Sens [HanpaBJieHHe; sens; Richtungssinn; sense; irânyertelem, irâny]. Geom., Fiz.: Fiecare dintre cele două ordini posibile de succesiune a „punctelor" unuicontinuum cu osingură dimensiune (de ex. o curbă, o dreaptă, timpul, etc.). Exemple^ Sensul de mişcare a unui mobil de-a-lungul traiectoriei sale; sensul de rotafie a unui corp în jurui unei axe. — în spafiu, ansamblul dintre o dirşcfie (v.) şi un sens determină o orientare (v.)‘ (în. limbajul curent se confundă adesea direcfia, % cu sensul, fie cu orientarea). Sin. Sens în spafiu. — în timp, fiecare dintre cele două ordini de succesiune a momentelor în timp (raportate la un anumit sistem de referinfă). Sin. Sens în timp. 6. Sens de circulafie [HanpaBJieHHe ABHHce-HHH; sens de circulation; Fahrtrichtung; circulation Semne de corectură Semnele de corectură sunt formate d»n linii drepte sau frânte (IL1JH te L ea Ţ F 1) cu carl se notează fjfcare greşţjă de culegere. Semjul se repetă J n pe marginQa Coloanei, tar corectura se scrie după el. ItC 0 Literele i03te. cele defeţţe. murdare sau fcefeiculese grgfeit, cu alte ca- L^ ractere, se încercuesc în text şi se scriu pe margine, în cerc. Locul cuvântului sauţ^ipsesc se notează cu unui dintre semnele VV\f. Dacă omisiunea de text e mai mare, se anexează manuscrisul, însemnând cu o âcoladă partea omişă.V” ^ ^ Cuvintele unite greşit sejdesparf cu semnul de separereX tY care se re- petă pe margine. "T Spefiil© preaTmari intre cuvintele unui rând se notează cu T sau X . care se repetă pe margine. Semnele, literele sau cuvintele culese în plus se notează în text cu o linie /zy dreaptă sau frântă. 1ar pe margine/se foloseşte semnul ^ (inifiala cuvântu- lui „deleatur"). Deschiderea unui nou alineat se notează cu o linie dublu frântăjf*Desfiinfa-rea unui alineat se notează cu o linie continuă, care uneşte sfârşîŞ*d>#ali-l teu. neatuj precedent cu începutul celui care trebue desfiinţat. Părfile can urmează să fîe culese cu caractere diferite se subliniază in text, iar pe margine se scrie caracterul cu car© trebue se culeagă Exemplu Semne de corectură \Fy6ulfcn&$3Jt cote \T1/tZt fif>. 20.. 2/ ' $ hi ----cz£c&ruz, * & Semne meteorologice convenfionale [ycJio-BHbie MeTeopoJiorHHecKHe 3HaKH; signaux me-teorologîques conventionnels; konventionelle me-teorologische Zeichen; convenţional meteorolo-gical signals; meteorologiai konvencionâlis jel-zesek]. V. sub Meteorologice, observafii s. Senarmontif [ceHapMOHTHT; senarmontite; Senarmontit; senarmontite; szenarmontit]. Mineral.: Sb203. Oxid de stibiu natural, cristalizat în sistemul cubic. 4. Senevoli [ropHHţtHoe Macjio, HSOTHOiţHa-HGBblfi 3tf)Hp; senevols; Senfole; mustard oils; mustârolaj]. Chim.: Esleri ai acidului isoiiocianic, S — C = N — H, cu formula generală S = C = N — R, R fiind un radical. Sunt lacrimogeni şi au miros sense; menetirâny]. Drum.: Sensul în care se deplasează vehiculele cari circulă pe o aceeaşi1 făşie (bandă de circulafie) din partea carosabilă a unei şosele. Sensul de circulafie se numeşte direct, când vehiculele se deplasează în sensul creşterii kilometrajului şoselei, şr indirect (sau contrar), când ele se deplaseză în sensul descreşterii kilometrajului. Şoselele obişnuite au câte o bandă rezervata penfru fiecare sens de circulafie, cele două benzr fiind alăturate, fie fără nicio marcare a liniei de* separafie dintre ele (mai ales la străzi), fie prin* marcarea acestei linii (printr'un rost longitudinal, printr'o făşie îngustă, vopsită în alb, printr'un* şir de pietre de colori diferite,, etc.). 52 Unele şosele, şi în special unele străzi, auf .afară de benzile rezervate celor două sensuri de circulafie, o bandă suplernentară, situată între celelalte două, destinată depăşirilor cari se efectuează în cele două sensuri. Autostradele şi unele străzi importante au câte două benzi pentru fiecare sens. Circulafia normală, eventual stafionarea, se fac pe benzile din spre acostamente (respectiv din spre trotoare, la străzi), iar circulafia cu vitese mari şi depăşirile se fac pe benzile din spre interior. Benzile rezervate circulafiei într'un sens sunt separate de celelalte printr'un refugiu sau printr'o zonă verde (plantată). 1. Sens giratoriu [HanpaBJieHHe KOJibiţeBOro JţBmKeHHfl; sens giratoire; Kreisverkehr; gyratory sense; korforgalom]. Drum.: Sistam de circulafie cu sens unic, folDsit în piefele circulare sau poligonale în cari debuşează mai multe străzi, la care vehiculele sunt obligate să ocolească în-Vun singur sens partea centrală a piefei (unde poate fi amenajat un refugiu, poate fi plasat un monument sau poate fi trasată, cu vopsea albă, direct pe pavaj, o simplă circumferenfă). Astfel, normal, firele de circulafie nu se întretaie. Sensul giratoriu e indicat prin table de semnalizare, pe cari e desenată o săgeată în spirală, aşezate astfel, încât să fie vizibile la ieşirea din toate străzile cari debuşează în piafa .respectivă^ 2. ~ unic [oAHC)CTopoHHee yjiHHHoe abh-3KeHHe; circulation en sens unique; Verkehr in •einer Richtung; one way traffic; egyetlen menet-irâny]. Drum.: Sistem de circulafie în care toate vehiculele cari se deplasează pe o şosea sau pe «o stradă sunt obligate să circule în acelaşi sens, stabilit dinainte, pe toată lăfimea părfii carosabile. Sistemul constitue unul dintre procedeele folosite pentru îmbunătăfirea şi mărirea capacităţii de circulafie pe străzile şi şoselele supraaglomerate; Ja aplicarea lui trebue asigurată circulafia în ambele sensuri, însă pe artere diferite. Sensul unic e semnalizat prin table indicatoare, «aşezate pe partea dreaptă, la intrarea străzilor pe cari se aplică acest sistem. La celălalt capăt •al străzilor sunt aşezate plăci indicatoare pentru interzicerea circulafiei în sens ccntrar. s. Sensafie diferenfială [jţH(J)(J)9peHi;HaJib-îHOe OIIţymeHHe; sensation differentielle; diffe-fentialle Empfindung; differential sensation; diffe-rrenciâlis erzes]. Fiz.: Câtul diferenţei minime B* — B dintre strălucirea B1 a unui obiect şi strălucirea B a fondului de aceeaşi coloare, pe care e aşezat şi de care poate fi distins obiectul, prin strălucirea B a acestui fond: . _B'-B >d~ B ■ Acest raport este sensibil constant, pentru străluciri cuprinse între 0,0007 şi 0,3 Sb şi este de ordinul 0,01. Pentru valori ale strălucirii mai mici decât 0,0007 Sb, sensafia diferenfială creşte, iar detaliile se disting mai pufin clar. Pentru valori mai mari decât 0,3 Sb, percepfia detaliilor este de asemenea diminuată. 4. Sensibilitate [qyBCTBHTeJibHOCTb; sensibilite; Empfindhchkeit; sensibility; erzekenyseg]. Fiz.: Termen comun pentru sensibilitate absolută (v.) şi peniru sensibilitate relativă (v.). s. Sensibilitate absolută [a6c0Jii0THaH nyB-CTBHTeJlbHOCTb; sensibilite absolue; absolute Err-pfindhchkeît; absolute sensibility; abszolut erzekenyseg]. Fiz.: 1. Limita câtului dintre creşterea unei mărimi scalare restituite da un sistem fizicochimic sau tehnic, şi dintre creşterea corespunzătoare a mărimii scalare prin care se acfionează asupra sistemului, când această ultimă creştere tinde către zero. Sin. Sensibilitate absolută diferenfială. — 2. Câtul dintre valoarea unei mărimi scalare restituite de un sistem fizicochimic sau tehnic şi valoarea corespunzătoare a mărimii scalare prin care se acfionează asupra sistemului. Sin. Sensibilitate absolută integrală. a. ~ absolută de măsură [adcoJnoTHafl nyB-CTBHTeJIbHOCTb H3MepeHHfl; sensibilite absolue de mesure; absolute Mefjempfindlichkeit; absolute measuring sensitivity; abszolut meresi erzekenyseg]. Tehn.: Raportul dintre creşterea mărimii scalare observate într'un instrument de măsură şi creşterea corespunzătoare a mărimii scalare de măsurat. Nofiunea nu se aplică instrumentelor integratoare sau diferenfiatoare, ale căror înregistrări nu pot fi repetate. în orice punct al unei scări de instrument de măsură gradată uniform, unei variaţii date a mărimii de măsurat îi corespund deplasări egale ale indicatorului şi, deci, sensibilitatea instrumentului e cpnstantă pentru orice punct al scării. La instrumentele cu scară gradată neuniform, unei variafii date a mărimii de măsurat îi corespund, în diferitele puncte ale scării, deplasări diferite ale indicatorului şi, deci, sensibilitatea nu e constantă pe toată scara. Sensibilitatea instrumentelor de măsură depinde de sistemul mecanismului lor, de construcţia instrumentului şi de calitatea materialelor din cari sunt fabricate. — Se pot construf instrumente de măsură electrice cu sensibil tate foarte mare. De exemplu, sensibilitatea galvanometrelor cu magnet permanent, fafă de intensitatea curentului, care se exprimă prin deplasarea unui spot pe o scară gradată, corespunzătoare creşterii cu o unitate a intensită|ii curentului electric, atinge valori de ordinul a 1011 mm/A. 7. ^ relativă [0TH0CHTeJibHaH nyBCTBH-TeJlbHOCTb: sensibilite relative; relabve Empfind-lichkeit; relative sensitivity; relativ erzekenyseg]: Limita câtului dintre creşterea relativă a unei mărimi scalare restituite de un sistem fizic sau tehnic şi creşterea corespunzătoare a mărimii scalare prin care se acfionează asupra sistemului, când 53 această ultimă creştere tinde către zero. Sin. Sensibilitate relativă diferenfială. 1. Sensibilitate relativă de măsură [othoch-TejlbHaH HyBCTBHTeJlbHOCTb H3Mep9HHfl; s?nsi-bilite relative de mesure; relative Mefyempfindlich-keit; relative measuring sensitivity; relativ meresi erzekenyseg]: Raportul dintre creşterea mărimii scalare observate într'un instrument de măsură şi creşterea relativă, corespunzătoare, a mărimii scalare de măsurat. 2. Sensibilitate fotochimică[(|)OTOXHMHHecKaH ^yBCTBHTeJibHOCTb; sensibilite photochimique; photochemische Empfindlichkeit; photochemical sensibility; erzekenyseg]. Foto.: 1. Raportul dintre cantitatea de substanfă, raportată la unitatea de arie iluminată, care iniră în reacfie sub acfiunea luminii albe, şi dintre expunerea E, exprimată prin produsul E = It dintre iluminarea I şi timpul de iluminare t. Sensibilitatea fotochimică e datorită unor reacfii fotochimice produse în stratul sensibil al materialului (în cazul materialului fotografic, un strat sensibil de gelatină, care confine o halogenură de argint). Dacă granulele de sare au dimensiuni foarte variate, materialul fotografic are o mare sensibilitate, dar dă contraste mici. Dacă granulele sunt mici şi au aceleaşi dimensiuni, sensibilitatea e mică, dar materialul fotografic dă contraste bune. Dimensiunile granulelor şi repartifia lor depind de condijiunile în cari a fost preparată şi prelucrată emulsiunea fotosensibilă. Sensibilitatea la lumină a granulelor de sare de argint pare să fie localizată în anumite zone, pe suprafafa lor, în cari se găseşte o substanţă chimic diferită de cea care constitue granulele, substanţă (probabil sulfura de argint) obfinută prin reacfia halogenurii cu un constituent al gelatinei. Maturizarea emulsiunii e datorită, probabil, atât creşterii granulelor de halogenură, cât şi formării zonelor sensibile. — în practică, sensibilitatea unui material fotografic se exprimă jn grade, în diferite sisteme. —2. Proprietatea unui material fotografic de a reacfiona la iluminarea cu radiafii electromagnetice de anumite frecvenfe, spre deosebire de iluminarea cu radiafii electromagnetice de alte frecvenfe, sub ac}iunea cărora materialul nu reacfionează. Sensibilitatea unui material fotografic depinde de natura substanţelor cari constitue stratul sensibil, şi poate fi schimbată prin adăugire de sensibilizatori. 3. Sensibilitate, indice de~ a avionului [noKa-3aTeJib ^yBCTBHTejibHOdH caMOJieTa; indice de sensibilite de l'avion; Empfindlichkeitszeichen des Flugzeugs; sensitivity sign of the airplane; repulogep-erzekenysegi mutatoszâm]. Av.: Limita raportului dintre variafia unghiului de atac al avionului şi variafia unghiului debracaj al comenzii respective, efectuată de pilot, adică S^di/d^, unde i e unghiul de atac şi y e unghiul de bracaj. Indicele de sensibilitate, care determină mani-abilitatea avionului, creşte cu distanfa dintre cârmă şi centrul de greutate sl aeronavei, şi cu suprafafa cârmei respective. 4. Sensibilitate, prag de ~ [nopor 4yBCTBH-TejibHOCTH; seuil de sensibilite; Empfindlichkeits-schwelle; sensitivity threshofd; erzekenysegi kii-szob]. Tehn.: Valoarea minimă a variafiei mărimii scalare de măsurat, care poate provoca o schimbare apreciabilă a indicafiei unui instrument de măsură. 5. Sensibilitatea avionului: Sin. Maniabilitatea avionului (v.), o. Sensibil tatea reacţiei de recunoaştere [*iyB- CTBHT^JlbHOCTb ono3HaBaTejibHGH peaKiţHH; sensibilite de la reaction d'identification; Empfindlichkeit der Identifizierungsreaktion; sensiti-vity of the identification reaction; felismero reakcio erzekenysege]. Chim.: Valoarea reciprocă a concentraţiei unui mediu în substanfa de identificat,, care provoacă, după ce s'a produs reacfia de recunoaştere, un efect care se găseşte la pragul de sezisare. Exemplu: Iperita se recunoaşte în aer, cu ajutorul unei solufii de iodură de sodiu* cu care produce un precipitat de sulfura de etH diiodată: ch2-ch2ci ch.2-ch,i +2Nal^S ~f2NăCI. nch2-ch2ci xch2-ch.2i Sensibilitatea acestei reacţii, păstrând anumite condifiuni de lucru, este dată de concentrafia minimă de iperită de 100 mg/m3 de aer la care se poate percepe vizual precipitatul de sulfura de etif diiodată, format. Sensibilitatea unei reacfii de recunoaştere poate fi mărită prin folos:rea de aparate cari fac să scadă pragul de sezisare (fotometre, colorimetre, turbidimetre, etc.), — Reacfiile de recunoaştere bazate pe gust sau- pe miros sunt mult mai pufin sensibile decât cele bazate pe precipitare, pe coloare, sau pe lumines-cenfă. Sin. Sensibilitatea probei chimice de recunoaştere, Sensibilitatea probei chimice de identificare. 7. Sensibilitatea resortului. V. Resortului, sensibilitatea 8. Sensibilizare [ceHCH6HJiH3aiţHfl; sensibili-sation; Sensibilisierung; sensitization; erzekenyites, szenzibilizâlas], Fiz., Tehn.: 1. Operafiunea de extindere a intervalului în care un sistem tehnic, sau fizicochimic prezintă o anumită sensibilitate. — 2. Operafiunea de mărire a sensibilităţii unui sistem tehnic sau fizicochimic. o. Sensibilizator [ceHeH6HJiH3aTop; sensibili-sateur; Sensibilisator; sensitizer; erzekenyito]. Foto.: Substanfă care, adăugită în stratul foto-sensibil al unui material fotografic (placă, film), face ca acest material să fie sensibil în domenii de radiafii în cari materialul nesensibilizat nu e sensibiL Pentru ca o substanfă să poată fi folosită ca sensibilizator, ea trebue să absoarbă radiafiile pentru cari sensibilizează materialul fotografic şi să fie adsorbită pe granulele de sare din stratul foto-sensibil. Se folosesc curent următorii sensibilizatori: eozină, eritrozină, etc. pentru galben-verde (materialul fotografic respectiv fiind numit mate- 54 rial ortocromatic); pinacrom, pinacianol, etc. pentru roşu (materialul fotografic respectiv fiind numit material pancromatic); derivafi din grupul tiocar-bocianinelor, pentru acelaşi domeniu, dar cu proprietatea de a mări sensibilitatea materialului fotografic (material pancromatic hipersensibil); derivafi din grupul lepidinelor, pentru infraroşu: cripto-cianina, cu sensibilitate maximă în jurul lungimilor o de undă de 7500 A; neocianina, cu sensibilitate o maximă la cca 8500 A; xenocianina, cu sensibili- o tate maximă la cca 9600 A, etc., astfel încât domeniul de fotografiere în infraroşu a fost extins o până la lungimi de undă de 13 000-*14 000 A. 1. Sensibilizator fotochimic [(J)OTOXHMHHec-KHH ceHCH6HJM3aTop; sensibilisateur photo-chimique; photochemisches Sensibilisator; photo-sensitizer; fotokemiai erzekenyito]: Substanfă care absoarbe o radiafie, a cărei energie o poate transfera, printr'un mecanism oarecare, unei alte sub-stanfe, care, în mod normal, nu absoarbe acea radiafie. 2. Sensifomefrică, curb ~ : Sin. înnegrire, curbă de ~ (v.). 3. Sensitometrie fotografică [cf)0T0rpa(|)HHec-Kaa ceHCHTOMeTpHfl; sensitometrie photogra-phique; photographische Sensitometrie; photogra-phic sensitometry; fenykepeszeti szenzitometria]. Foto.: Metodă de determinare cantitativă a sensibilităţii materialului fotografic la acfiunea radiaţiilor (la influenta intensităfii şi a repartifiei spectrale a radiafiei incidente), a duratei şi a modului de expunere, a modului de developare, fixare, spălare şi uscare a materialului. Realizarea practică cere izvoare de lumină de intensitate şi distribuie spectrală cunoscute, constante în timp, o metodă de obfinere a unor expuneri gradate şi cunoscute, condifiuni de developare, fixare, spălare si uscare bine definite, o metoda de determinare cantitativă •a densităfii materia’ului expus, developat şi fixai. 4. Semitomefm [ceHCHTOMeTp; oen^.tometre; Sensitometer; sensitometer; szenzitometer]. Fofo.: Instrument folosit pentru determinarea curbei caracteristice a unei plăci fotografice, care exprimă sensibilitatea ei (5) în funcfiune de expunere (£).— în unele sensitometre se menfine timpul t constant, variindu-se expunerea E — It, prin variafia intensităfii I a radiafiei incidente. Aceasta se poate face, fie variind distanfa dintre izvorul luminos şi materialul fotografic, fie folosind arii de diferite întinderi dintr'un izvor uniform, fie reducând intensitatea cu ecrane absorbante convenabile, cu o pană fotometrică sau cu doi nicoli cari formează Jnlre ei un unghiu variabil. — în alte sensitometre ^e menfine iluminarea I constantă şi se variază timpul t, în general cu ajutorul unui disc rotitor opac, cu deschideri de mărimi variabile. Cele doua tipuri de instrumente nu dau rezultate absolut identice, fiindcă nici placa fatografică nu se impresionează în acelaşi fel, la iluminări continue sau intermitente, penfru o expunere E constantă. 5. Separare [cenapaiţHH, OT/ţeJieHHe, BbiAe-JieHHe; separationi; Stofftrennung, Trennungsver-fahren, Separ aton; separation; szetvâlasztâs, levâ-lasztâs, szeparâcio]. 1. Gen.: Operafiunaa de despărţire şi izolare, după anumite criterii, a sub-mulfimilor unei mulţimi de obiecte (lot de piese, ansamblu montat, material mărunfit, etc.). Operaţiunea poate fi dusă şi numai până la un anumit grad de izolare, de exemplu în cazul elementelor unui corp compus (separare chimică), sau în cazul componenţilor sau al unor grupuri de com-ponenfi dintr'un amestec de mai multe corpuri (separare fizică). — 2. Sin. Separare fizică (v.). 6. Separare chimică [xHMH^ecKafl cenapaiţHH, BblflejieHHe; separation chimique; Absonderung, Ausscheidung; chemical separation; vegyilevâlasz-tâs]. Chim.: Izolarea unuia sau a mai multor componenţi dintr'un amestec, folosind metode şi reactivi chimici specifici. Separarea pe cale chimică se aplică în cazul când proprietăfile componentului care trebue izolat sunt foarte apropiate de ceîe ale celorlalţi componenfi şi deci nu se poate face o separare cu mijloace fizice. Principiul separării chimice a unui component dintr'un amestec consistă în transformarea acestuia, cu ajutorul unui reactiv chimic specific, într'un compus cu caracteristice fizice deosebite de cele ale celorlalfi componenfi, fapt care permite apoi separarea lui pe cale fizică, în urma operafiunii de separare, componenfii amestecului sufer transformări chimice susceptibile de a-i diferenfia fizic. — De exemplu, aldehida acetică, CH3—CHO, poate fi separată din amestec cu alcoolul etilic C2H5OH, prin tratare cu amoniac şi filtrarea precipitatului cristalin (aldehidă-amoniac) format. Prin tratarea acestui precipitat cu un acid, se poate obfine din nou aldehida acelică. în Chimia analitică se cunosc numeroase metode de separare de cationi şi anioni din amîstecuri, metode cari permil identificarea şi dozarea precisă a acestora. Prin separare de cationi şi anioni se înfelege, în general, separarea lor sub forma unor sarurî oarecar!. Un exempfu de separare de cationi e separarea aluminiului care se găseşte sub formă de hidrat de alumin:u A (OH)3 nfr'un amestec cu hidrat feric Fe(OH)3 şi hidrat cromic Cr(OH)3 şi care se face tratând amestecul cu hidrat de sodiu în exces, la cald; numai hidratul de aluminiu e transformat, trecând în aluminat de sodiu, care, fiind solubrl în apă, poate fi separat prin filtrare. Prin adăugire de bioxid de carbon în filtrat, se precipită hidratul de aluminiu curat. Un exemplu de separare de anioni e separarea iodului de clor, aceştia găsindu-se în amestec ca iodură şi clorură de a^gint, şi care se face tratând cu soîufie de amoniac, care diso'vă numai clorurade argint, formândclorura de argint-amoniu. lodura de argint, respectiv anionul iod, poate fi separată apoi prin filtrare. Un gen aparte de separare chimică este separarea electrochimica a elementelor (v. Electroliză). 7. Separare fizică [(})H3HH0CKaH cenapaiţHH; separation physique; phys'sche Trennung; phy«Jca! separation; fizikai szeparâcio], Fiz.: Separarea 55 dintr'un amestec a unor componenfi sau a unor •grupuri de componenfi, cari diferă între ei prin natura, prin mărimea particulelor, greutatea specifică, starea de agregare, — folosind procedee fizice tum sunt: procedeele bazate pe mijloace mecanice, procedeele termice, cele de difuziune şi distilare, cele electromagnetice, etc. Procedeele prin mijloace mecanice se aplică sistemelor neomogene şi consistă în separarea fazelor fără a se distruge echilibrul dintre acestea, deci fără schimbarea stării de agregare. Exemple: absorpfia, ad-■sorpfia, centrifugarea, cernerea, clasarea, cristalizarea, decantarea, dializa, difuziunea prin materiale poroase, distilarea, extracfia, filtrarea, flotafia, licuafia, rectificarea, sedimentarea, spălarea, strip-pingu!, turnarea, uscarea, (v. tofi aceşti termeni), etc. — Procedeele termice sunt folosite la separarea amestecurilor omogene prin varierea parametrilor sistemului (presiune, temperatură, concentrafie), ceea ce provoacă schimbarea stării de agregare a uneia sau a unora dintre "faze. Exemple: condensarea (v.), distilarea (v.), evaporarea (v.). — Procedeele electromagnetice se aplică pentru separarea corpurilor feromagne-tice de corpurile neferomagnetice. Operafiunile de separare fizică diferă după starea de agregare a componenfilor amestecului. Din acest punct de vedere, se deosebesc: separarea între ele a corpurilor solide, separarea între ele a corpurilor lichide, separarea între ele a corpurilor gazoase şi separarea din amestecuri de solide cu lichide sau din amestecuri de solide -cu gaze. Operafiunile pot fi efectuate manual sau mecanizat; la cald sau la rece; la umed sau la uscat; la subpresiune, la presiune normală, sau la ^uprapresiune. Separarea între ele a corpurilor solide se efectuează folosind procedee bazate pe diferenfe ' de dimensiuni ale particulelor componenfilor, de greutate specifică (fie prin cădere liberă, fie prin mişcare forfată, de exemplu cu ajuforul unor curenţi de aer), de permeabilitate magnetică, de ■temperatură de topire sau de temperatură de fierbere, de solubilitate, de coeficienţi de frecare, etc. Separarea între ele a corpurilor lichide 53 efectuează folosind procedee bazate pe diferenfe de greutate specifică (fie prin cădere liberă, fie prin mişcare forfată, de exemplu prin centrifugare), de temperatură de fierbere, de solubilitate, etc., sau procedee bazate pe difuziune. Separarea între ele a corpurilor gazoase se efectuează folosind procedee bazate pe diferenfe de greutate specifică sau de puncte de lichefiere, sau procedee bazate pe difuziune. — Separarea de amestecuri de solide cu lichide se efectuează tolosind diferenfe de greu+ate specifică, de solubilitate, etc., sau procedee bazate pe difuziune, cum şi antrenarea cu vapori. Separarea din amestecuri de solide cu gaze se efectuează folosind procedee de filtrare (cu presiune sau cu depresiune), de sedimentare, de spălare, de centrifugare (v.), de precipitare, de aglomerare, de iprecipitare electrostatică, de precipitare sonică, etc. 1. Separare electrostatică [ajieKTpocTaTHHec-KaH cenapaiţHfl; separation electrostatique; elek-trostatische Trennung; electrostatic separation; elektrosztatikus szeparâcio]. Tehn.: Separare de corpuri solide fin granulate, având dimensiunile lineare sub cca 1 mm, sau separare a pulberilor din gaze, bazate pe acfiunea unui câmp electrostatic asupra particulelor solide uscate şi electrizate în prealabil. Electrizarea particulelor se face, de exemplu: prin ionizare, ca în cazul desprăfuirii electrostatice (v.) a gazelor; prin contactul cu plăci electrizate în prealabil, ca în cazul separării electrostatice a minereurilor (v. şi sub Separator electrostatic); etc. 2. ~ magnetică [MarHHTHan cenapaiţHH; separation magnetique; magnetische Trennung; magnetic separation; mâgneses szeparâcio]. Tehn.: Separare de corpuri solide, folosind procedee bazate pe diferenfa de permeabilitate magnetică a componenfilor. E aplicată, de exemplu, în metalurgie (pentru refinerea părfilor feromagnetice din amestecul deformare; pentru curăţirea aşchiilor de aliaje de cupru, etc.), în industria textilă, în industria alimentară, la prepararea minereurilor, etc. s. ~ pneumatică [nHeBMaTHHecKaa cena-panHfl; separation pneumatique; pneumafische Trennung; pneumatic separation; pneumatikus szeparâcio]. 1. Tehn.: Separare a fracfiunilor de mărimi diferite dintr'un material pulverulent, efectuată cu ajutorul unui curent de aer cu vitesă constantă sau cu vitese diferite, începând cu un curent cu vitesă mică — care antrenează fracfiunile cele mai fine — şi mărind treptat vitesa curentului de aer. Separarea pneumatică sau cu vânt se aplică, de exemplu, în industria morăritului (pentru a separa fracţiunea fină de griş, din produsele măcinate, folosind un separator cu vânt, care confine şi site de cernere); în industria materialelor de construcfie (pentru separarea particulelor fine de ciment, de filer, etc.); în industria chimică, etc. Sin. Separare cu vânt. — 2. Separare cu vânt în accepfiunea 1, aplicată pentru determinarea compoziţiei, după finefa, a unui material pulverulent 4. Separare, factor de ~ [$aKTop o6orame-HHH; facteur de separation; Trennfaktor; separation factor; levâlasztâsi tenyezo]. Fiz.: Câtul njn2 dintre raportul n\!n\ al numărului de atomi ai isotopului îmbcgăfit într'un procedeu de separare a doi isotopi şi numărul de atomi ai celuilalt isotop, şi dintre raportul njnt al numărului de atomi ai fiecăruia dintre isotopi înainte de separare. Cu cât valoarea factorului de separare e mai mare, cu atât îmbogăfirea în isotopul dorit e mai bună* Un factor de separare 5=1 corespunde unei îm-bogăfiri nule; de aceea, mărimea 5—1 se numeşte, uneori, factor de îmbogăfire. 5, Separare, linie de ~ a apelor. V. Cumpăna apelor. s. Separare, pâlnie de ~ [zţejiHTejibHaa BOpOHKa; separateur, vase de depart; Scheide- 56 gefăf}; separator; levâlasztâsi tolcser], Chim.: Aparaf de laborator, de sticlă, cu capacitatea de 50 cm3 • • • 4 dm3, în forma unei pere întoarse, având la capătul inferior un tub cu robinet, iar la cel superior, un gât cu dop. Serveşte la separarea de lichide nemiscibile şi cu densităfi diferite, şi la spălări, extracfii, neutralizări de lichide, etc. Este unul dintre aparatele cele mai folosite în laboratoarele de sinteză organică. Sin. Pâlnie de agitare, Pâlnie de extracfie. u Separare, tub de ~ [cenapaiţH-OHHaH Tpy6Ka; tube de separation; Trennrohr; separation tube; levâlasztâsi cso]. Ind. chim. sp.: Aparat bazat pe folosirea simultană a termodifuziunii şi a convec-fiei într'un gaz. Serveşte la separarea isotopilor. E constituit dintr'un tub cilindric vertical, cu lungime destul de mare, în axa căruia se găseşte un fir metalic încălzit cu curent electric. Perefii tubului sunt menfinufi la temperatură joasă. în gradientul de temperatură dintre axă şi perete se produce termodifuziunea, care are ca rezultat o îmbogăfire a gazului dela perete în componentul greu (în general). în acelaşi timp se produce o convecfie, gazul cald de lângă fir ridicându-se spre extremitatea superioară a tubului şi cel rece, dela perete, coborînd la baza tubului, unde se obfine astfel o acumulare de component greu. 2. Separarea aburului [oT^ejienHe napa; separation de la vapeur; Dampfabscheidung; steam separation; gozlevâlasztâs]. Mş. ferm.: Ansamblul operafiunilor prin cari aburul produs într'o căldare de abur e separat de apă, de sărurile depuse şi de uleiu, pentru a se obfine, la priza de luat abur la intrarea în supraîncălzitor, un abur uscat şi lipsit de impurităfi. Titlul aburului saturat, con-centrafia de săruri în abur şi confinutul în uleiu al aburului depind de caracterişticele de construcţie ale căldării, de condifiunile de exploatare şi de calitatea apei de alimentare. Din cauza contactului permanent cu apa, aburul saturat, produs în căldare, confine, sub forma de picături, o cantitate de apă care determină titlul aburului. Picăturile de apă se formează la suprafafa apei din căldare, prin crăparea bulelor de abur cari se ridică din partea de jos a spafiului de apă al căldării, datorită fierberii apei în timpul luării de abur din spafiul de abur al căjdării; ele sparg pelicula superficială, formată datorită coeziunii moleculare a apei, producând astfel picăturile de apă. Mărimea acestora variază între limite largi; diametrul lor depinde de tensiunea superficială a apei din căldare (constanta capilară), de viscozitatea apei, de vitesa bulelor de abur şi de raportul dintre volumele specifice ale apei şi aburului, mărimi cari depind de presiunea din căldare. Picăturile de apă sunt în echilibru instabil, presiunea care acfionează asupra lor fiind pufin mai înaltă decât presiunea de saturafie; ele se vaporizează cu o vitesă care depinde de presiunea şi de mersul curbei de saturafie (v. Dia- grama Mollier). Astfel, dintre picăturile de apă proiectate în spafiul de abur, unele se vaporizează; picăturile mari — a căror greutate nu poate fi echilibrată de presiunea curentului de abur ascendent — revin în spafiul de apă, iar altele rămân în stare de suspensie în spafiul de abur. Particulele de apă în stare de suspensie sunt duse de curentul de abur la priza de luat abur din căldare şi sunt antrenate în conductele de abur, respectiv şi în motoarele cu abur alimentate de căldare, provocând primajul. O parte din bulele de abur formate în spafiu! de apă se adună sub suprafafa apei (sub oglinda de apă), tinzând să ridice pelicula superficială formată prin coeziunea moleculară a apei; prin acumularea de particule de abur închise sub pelicula superficială se formează stratul de spumă dela suprafafa apei. Bogăfia spumei depinde de alcalinitatea apsi, de prezenfa uleiurilor şi a sub-stanfelor în suspensie în apă, de spafiul de abur prea mic (dimensionarea greşită a corpului căldării), de descărcarea bruscă a căldării prin luarea unei cantităfi mari de abur (deschiderea bruscă a regulatorului de abur la locomotive, reglarea prin laminare bruscă Ia turbinele' cu abur, etc.), în general, din datele experimentale rezultă că, în cazul apelor de alimentare cu un confinut mic de substanfe producătoare de spumă, cantitatea de apă antrenată din căldare e, de asemenea, mică. Mărirea bruscă a cantităfii de apă care se găseşte în abur în formă de picături (gradul de umiditate al aburului) apare când căldarea se alimentează cu apă cu confinut mare de substanfe producătoare de spumă (v. şi sub Spumă, formarea de ~ în căldarea de abur). Dacă la căldările de abur cu supraîncălzire, aburul intră în elementele de supraîncălzitor cu un> titlu mult sub unitate, adică având o mare umiditate (picături de apă), e necesară o cantitate de căldură suplernentară pentru vaporizarea apei confinute în curentul de abur. Vaporizarea efec-tuându-se isoterm, temperatura aburului rămâne constantă pe porfiunea de supraîncălzitor, în care confine picături de apă; deci suprafafa de supraîncălzire se reduce, pe aceste porfiuni, — şi temperatura finală de supraîncălzire va fi mai joasă, în general, fiecărui procent de confinut de apă în curentul de abur care intră în supraîncălzitor îi corespunde, în medie, o scădere a temperaturi? cu 7-8°. Antrenarea picăturilor de apă odată cu aburul d:n căldare e însofită şi de antrenarea sărurilor confinute în apă. Picăturile de apă antrenate fiind vaporizate în supraîncălzitor, sărurile se depun pe perefii elementelor, provocând micşorarea temperaturii de supraîncălzire şi a presiunii (prin reducerea secfiunii vii la trecerea aburului şi prin micşorarea coeficientului de transmisiune a căldurii către abur), cum şi scoaterea prematură din serviciu a fevilor de supraîncălzitor. Prin vaporizarea picăturilor de apă introduse în elementele supraîncălzitorului creşte concentrajia de săruri din picătura de apă, datorită reducerii volumului 5T de apă. Pe măsura creşterii concenfrafiei de săruri, sub efectul hidratului de sodiu (NaOH) conţinut, se ridică temperatura de vaporizare a picăturii de apă; astfel, şi aburul supraîncălzit va confine picături de apă, mărindu-se primajul. De exemplu, Ia un confinut de 75% NaOH şi la presiunea de 15 at, temperatura de vaporizare a apei e de aproximativ 300°, fafă de temperatura de vaporizare de 200° a apei fără hidrat de sodiu şi la aceeaşi presiune. Există deci o umiditate maximă admisibilă a aburului saturat şi o valoare limită a confinutului în săruri al aburului. Normele de exploatare a căldărilor de abur stabilesc, în general, o umiditate maximă admisibilă de 0,5% şi o concentrafie limită de săruri de 3 mg/l. Pentru obţinerea unui abur care să îndeplinească condifiunile de calitate şi pentru evitarea formării de spumă şi a primajului, se folosesc metodele de separare descrise mai jos: Separarea aburului prin circulafie naturală. Prin trecerea aburului umed prin diferite compartimente ale căldării, picăturile de apă se depun, în parte, pe perefi, de unde cad în spafiul de apă al căldării. Fenomenul se produce în domul cu abur sau, la căldările cu mai mulfi cilindri acvatubulari, într'un cilindru anterior, care în-locueşte domul cu abur şi prin care trece întreaga cantitate de amestec apă-abur, produs de supra-fefele de încălzire ale căldării. Aburul saturat şi parfial uscat se adună în partea superioară a domului, respectiv în cilindrul principal al căldării, unde e supus, eventual, unui nou proces de separare, înainte de a fi trimis la priza de luai abur. La căldările cu trecere forfată, la cari amestecul apă-abur are un parcurs unic, într'un singur sens, vaporizarea se produce continuu în timpul parcursului şi astfel gradul de umiditate al aburului descreşte progresiv, el ajungând complet uscat, înainte de intrarea în supraîncălzitor. Separarea aburului prin separatoare montate în căldare, pe drumul aburului. Metoda se bazează pe trecerea aburului umed prin şicane mecanice (table perforate, table deflegmatoare, paravane, etc.), în cari picăturile de apă se desprind din abur şi cad în spafiul de apă a! căldării, sau pe centrifugare; la ultima metodă, amestecul apă-abur, provenit, din fevile de vaporizare, întră tangenfial într'un ciclon, în care se provoacă un vârtej al curentului de abur, picăturile de apă fiind astfel proiectate la periferia ciclonului, de unde cad în partea de jos şi sunt evacuate în spafiul de abur al căldării. Uneori, separarea aburului cu ajutorul separatoarelor e combinată şi cu spălarea lui cu o vână de apă, pentru a reduce concentrata de săruri înainte de intrarea aburului în separator, sau la trecerea între două separatoare. Separarea prin introducerea în drumul aburului a unor camere de distribufie sau de coledare, în cari aburul pierde o parte din umiditatea lui. Metoda corespunde numai pentru separarea unor cantităfi masive de apă antrenată. Separarea prin vaporizarea în trepte a ape? din căldare. Unul dintre compartimentele căldării este împăr}it, sub raportul circulafiei apei, în două sau în mai multe compartimente; primul compartiment serveşte ca spafiu de apă pură, iar compartimentele următoare servesc ca spafii de apă cu concentrafii de săruri diferite, întru cât trecerear apei prin compartimente constitue, pentru primul compartiment, o acfiune de purjare, iar pentru celelalte, o simplă alimentare. Aburul frece din* primul compartiment la priza de luat abur (spre supraîncălzitor) aburul din celelalte compartimente, având de parcurs un drum mai lung, e separat astfel de picăturile de apă. Metoda se foloseşte combinată eu separarea prin separai oare», la căldări de mare producfie de abur. Separarea prin prevaporizarea apei de alimentare, înainte de a fi introdusă în corpul căldării. Prevaporizarea apei se efeduează până la temperatura de saturafie a aburului, obfinându-se astfel un abur uscat. Metoda e folosită, în special, la căldările cu trecere forfată; ea implică o preparare prealabilă foarte îngrijită a apei de alimentare. î. Separarea fraisilului [oTyţejieBHe mTbi6a;; separation du fraisil; Kohlenloschentrennung; coal cinder separation; pernyelevâlasztâs]. Mş. ferm.: Separarea amestecului sburător de fun ngine, cenuşă şi cocs, de gazele de ardere cari îl antrenează în instalafiile de căldări de abur. Separarea fraisilului se impune, în special, în căldările cu ardere de cărbune pulverizat, la cari fraisilul reprezintă-cca 80*-*85% din produsele solide de ardere, şi la căldările cu focare cu grătar cu ardere de cărbuni inferiori cu confinut mare de cenuşă. Prin separare, de o parte se reduce conţinutul de praf al gazelor de ardere evacuate pe coş, conform prescripţiilor sanitare (de ex.: conţinutul de praf admis în apropierea oraşelor este de 1 g/m3, cantitatea granulelor mai mari decât 20 [1 nefiind admisă decât până la 0,3"*0,5 g'm3; în regiuni pufin populate se admite un confinut maxim de 2"-2,5 g/m3, cantitatea de granule mai mari decât 20 p. admisă fiind de 0,8*" 1 g/m3), iar de altă parte se micşorează pierderile în căldare, prin recuperarea combustibilului confinut în fraisil sau prin utilizarea fraisilului în scopuri, industriale. Fraisilul poate fi separat: în separatoare formate din camere de decantare, prin gravitaţie şi efecte de izbire, prin centrifugare, turbionare, procedee de umezire, metode electrostatice, sau prin combinarea lor. Metodele de separare folosite sunt determinate-de regiunea în care e situată instalafia de căldare,, de felul combustibilului ars şi de granulafia fraisilului (de ex., nu e rentabil să se execute separarea cu filtre electrice fine, a unui fraisil cie granule dure, având ordinul de mărime de 20***30|i). 2. Separarea isotopilor [pa3/ţeJieHHe H30T0-IlOB; separation des isotopes; Isotopentrennung; separation of isotopes; izotopok levâlasztâsa]. A 58 F/z.î Ansamblul operaţiunilor efectuate pentru izolarea isotopilor unui element chimic. Separarea isotopilor se realizează, fie asupra elementului în stare chimic pură, fie, cel mai adesea, asupra unui compus al elementului respectiv. Ea se face, fie într'o singură etapă, fie, în cele mai multe procedee, în mai multe etape, în fiecare etapă amestecul de isotopi fiind îmbogăţit în unul dintre ei. fîn cazul unui amestac de numai doi isotopi se poate 'defini astfel, pentru fiecare procedeu de separare, factorul de separare al unei etape (v. Separare, factor de ^). Se folosesc următoarele procedee mai importante de separare a isotopilor: Separarea prin spectrografie de masă. în acest ►procedeu, separarea e datorită deviaţiilor diferite pe cari le sufer, în câmpurile electrice şi magnetice ale unui spectrograf de masă, ionii de mase specifice diferite ai isotopilor unui element sau ai unui aceluiaşi compus al acestor isotopi. Separarea cu spectrograful de masă fiind o separare totală într'o singură etapă, factorul de separare e 5 = oo. Debitele de isotopi sunt mici.— Separarea prin difuziune: Se foloseşte, fie difuziunea prin perefi poroşi, fie difuziunea într'o coloană de gaz străin. Separarea isotopilor prin difuziune se efectuează, fie asupra isotopilor elementelor gazoase, la temperatura la care se execută, fie asupra unui compus gazos al elementului ai cărui isotopi se separă. — Separarea prin termodifuziune (v. Termodifuziune). Isotopul greu se concentrează în zona cu temperatura mai înaltă. Dacă m\, respectiv m2, sunt masele celor doi isotopi, Ti e temperatura peretelui cald şi T2 e temperatura peretelui rece, factorul de separare e/=1 4*-r-——--In Sepa- 3 m\-\- m2 T9 Tarea prin termodifuziune se face cu un tub de •separare (v. Separare, tub de^) şi se aplică atât amestecurilor gazoase, cât şi celor lichide, de sotopi în stare de elemente sau de compuşi. Separarea prin electroliză. Procedeul e folosit, mai ales, pentru separarea isotopilor hidrogenului, prin electroliza apei. Gazul desvoltat e mai bogat în isotopul uşor, iar lichidul rămas e mai bogat în isotopul greu, decât apa supusă electrolizei. — Separarea prin ultracentrifugare. Metoda e folosită mai ales în combinafie cu separarea prin -termodifuziune. Factorul de separare e (m1 — m2)r2 m2 S~e 2~RT ' unde mt e masa moleculară a isotopului greu, m2 e masa moleculara a isotopului uşor, R e constanta gazelor perfecte, T e temperatura absolută, r e raza centrifugei şi u> e vitesa unghiulară. Factorul de separare depinzând numai de diferenfa dintre masele moleculare ale celor doi isotopi, metoda poate fi folosită atât pentru a separa isotopii elementelor uşoare, cât şi pe cei ai elementelor grele. — Separarea prin distilare fracfionată. Procedeul e ■folosit la o temperatură puţin superioară ceîei'a punctului triplu, adică, în cazul celor mai multe gaze, la temperaturi foarte joase. — Separarea prin reacfii chimice. Această separare se obfine datorită faptului că constanta de echilibru a unei reacfii la care ia parte o substanţă ce confine molecule cu isotopi diferifi ai unui anumit element nu este aceeaşi pentru moleculele cari confin isotopul greu, ca pentru cele cari confin isotopul uşor. Astfel, dacă RM\ şi RM2 sunt moleculele unui compus RM, în cari M este atomul elementului cu doi isotopi M± şi M2, iar R este restul moleculei, şi dacă corrpusul RM reacfionează cu o substanfă AB, reacfiile sunt RMi+AB=RA+BMt, resp.“ RMA-AB~RA+BMit cu constantele de echilibru _[RMt] [AB] Al [RA][BMi]’ respectiv [RMJ [AB] 2 [KA] [BMt]' Ansamblul celor doua reacfii poate fi înlocuit cu RM\ + BM2 = BM\ + RM2, cu o constantă de echilibru [RM,] [BM2]_K1 [BMt] [RM2-\ K2 ' s fiind factorul de separare. î. Separat, maşină de~ magnetică : Sin. Separator magnetic (v.). 2. Separat, maşină de ~ radicelele [MauiHHa RJIH 0T6hBKK P0CTK0B OTCyiIieHHOrO C0J10-Aa; degermeuse; Entkeimungsmaschine; scre-ening machine ; csirâtlanito gep]. Ind. alim.: Maşină care serveşte la desfacerea de pe bobul de malf, a radicelelor cu cari acesta vine dela aparatele de uscare. Maşina e compusă, în principal, dintr'un cilindru rotitor orizontal, de tablă perforată, în interiorul căruia e montată o tobă cu organe de lovire (formate din lame de ofel elicoidale), fixate pe un arbore rotitor ; sensul de roţ^fie al arborelui e contrar sensului de rotafie al crlindru'ui şi turaţia lui e mai înaltă decât a acestuia. Radicelele detaşate prin lovire ies prin găurile din mantaua cilindrului. în timpul lucrului, praful şi corpurile uşoare, cari se găsesc amestecate cu malful, sunt aspirate de un exhaustor. a. Separare [nOBepxHOCTb pa3£ejia; separation; Trennung; separation; szeparecio, elvâlasztâs, kulonvalasztâs]. Mefl.: 1. Fiecare dintra suprafeţele plane sau strâmbe prin cari un model de turnătorie e divizat în piese distincte, pentru a se efectua operafiunea de formare în cutii distincte (de ex. într'o cutie inferioară şi într'una fuperioară, la formarea cu model din două jumătăţi). în separaţii sunt fixate cepuri pentru asamblarea corectă, la formare, a celor două părfi de model adiacente. Sin. Suprafafă de separaţie, Suprafafă de secfionare. V. şi sub Model. — 2. La formarea în cutii, fiecare dintre suprafefele plane sau strâmbe ale masei de amestec de formare, cari ajung în contact la împerecherea cut ilor. După îndesa-rea amestecului de formare în fiecare cutie, sepa-rafiile sunt presărate cu nisip fin, pentru a împie- 59 •deca lipirea celor două cutii. Sin. Suprafafă de ^separafie. V. şi sub Formare. . u Separaţie [nepeGopita ,* cloison en bois; Schottplatte; bulk head; vâlaszfal-borda]. Nav. m.: 1. Panou vertical demontabil, cu care se împarte magazia unei nave, pentru a preveni deplasarea mărfurilor sau pentru a le separa unele de altele, când sunt încărcate în vrac. 2. ~ [MâT; toile, natte; Matte; mat; csisza]. 2. Pătură care se aşterne peste o marfă încărcată în vrac, în magazia unei nave, când pesfe aceasta se încarcă o altă marfă, care nu trebue să se amestece cu cea dintâi. în acest scop se folosesc, uneori, rogojini. 3. Separatoare [jihhha TeHH; separatrice; Ei-genschattengrenze; line of shade; szetvâlaszto]: Curba de contact al unui obiect opac cu conul sau cu ciiindrul de lumină emisă de o anumită sursă luminoasă punctiformă, la distanfă finită sau infinită, ta separă zona luminată de zona în umbră proprie. 4. Separatoare de acumulator electric [pas^e-AHHRTejib 3jieKTpH^ecKoro aKKyMyjiHTopa; separateur d'accumulateur ejectrique; Scheider ei-nes elektrischen Akkumulators; electric accumu-Jatorseparator; elektromos akkumulâtor-elvâlaszto]. Eli.: Piese de distanfa, aşezate între plăcile adiacente, de polaritate diferită, ale unui acumulator cu plumb sau alcalin, cari îndeplinesc una sau mai multe dintre următoarele funcfiuni: distanfier, care stabileşte distanfe determinate între plăci, pentru a ev:ta scurt-circuite prin atingerea accidentală a plăcilor, prin deformarea lor sau prin disloca- 9 rea masei active din plăci; diafragmă electrolitică, de porozitate suficientă, pentru a permite trecerea curentului, dar prevenind constituirea formaţiunilor arborescentă de cristale de plumb pe plăcile negative (în care caz ele se numesc separatoare-diafragmă); refinerea materialului activ pe plăci, împiedecând dislocarea lui. Separatoarele trebue să prezinte stabilitate chimică fafă de acfiunea substanfelor din acumulator, să nu elibereze substanfe dăunătoare acumulatorului (fier, arsen, cupru) şi să prezinte rezistenfă mecanică suficientă, fiindcă suportă acfiunea mecanică a strângerii sub care se montează şi a plăcilor cari se dilată în timpul descărcării. în acumulatoarele alcaline, separatoarele sunt bastoane mici de ebonită, ceri îndeplinesc numai funcfiunea de distanfiere mecanice. în acumulatoarele cu plumb se folosesc separatoare simple — la plăcile Plante, — separatoare-diafragmă sau combinafii de separatoare. Separatoarele-diafragmă se construesc din lemn, din ebonită perforată şi nervurată, din ebonită cu inserfii de bumbac, din foi de celuloid perforate, din fire de sticlă împletite, din ebonită sau cauciuc poros şi din alte mase plastice. Cele mai frecvente combinafii de separatoare sunt următoarele: Diafragme de lemn pentru baterii ieftine, cu durată relativ scurtă; cauciuc perforat şi diafragme de lemn, pentru baterii cu plăci plane, în serviciu periodic; cauciuc microporos, pentru acumulatoarele cu plăci tubulare; diafragmă de lemn sau de cauciuc perforat şi diafragmă de lemn sau împletitură de fire de sticlă, cauciuc perforat şi diafragmă de lemn, pentru celulele bateriilor stafionare; diafragme de lemn montate în suporfi despicaţi, de lemn, pentru baterii mari, cu plăci plane; diafragme de lemn, în suporfi despicafi, de ebonită, pentru celulele cu plăci cu spirale de plumb presate în găuri cilindrice. 5. Separator [pa3rbe/ţHHHTej]b; sectionneur; Trennschalter; disconnecting switch, separating swifch, isolating switch; szakaszolo]. Elf.: Aparat de întrerupere electric, neautomat, de înaltă (sau de joasă) tensiune, folosit pentru conectarea şi deconectarea vizibilă, în aer, a unui circuit electric sub tensiune, dar fără sarcină. Prin conectarea şi deconectarea unui circuit electric fără sarcină se înfelege o conectare, re-ipectiv deconectare a lui, la care intensitatea curentului prin separator e nulă sau foarte mică, putând avea cel mult 1% din intensitatea curentului nominal, însă nu mai mult decât 10 A. Un separator se compune din următoarele părfi principale: Cadrul de ofel, izolatoarele de sprijin, câte unul sau mai multe contacte fixe şi câte un contact mobil de fiecare conductor, putând stabili sau putând întrerupe contactul cu contactele fixe ale conductorului (v. fig.). Separatoarele se con- X* f Separator fripolar. sfruesc cu partea mobilă a contactului având o deplasare în planul izolatoarelor de sprijin ale unui pol (separatoare-cufit), cu partea mobilă a contactului oscilând în planul axei izolatoarelor (separatoare basculante), sau cu partea mobilă a contactului având o mişcare de translafie perpendiculară pe axa izolatoarelor părfii fixe a contactului şi în planul axelor izolatoarelor de sprijin ale unui pol (separatoare cu translafie). — După numărul de conductoare pe cari le întrerup, separatoarele se numesc unipolare, respectiv multipolare. Ele se con-struesc cu sau fără contacte de punere la pământ.— La separatoarele pentru curenfi nominali cari depăşesc 2000 A, căile de curent trebue să nu formeze bucle, pentru ca, în caz de scurt-circuit, forfele electrodinamice să nu deschidă separatorul. — Separatoarele pot fi manevrate cu o prăjină izo-lantă de manevrare, care acfionează asupra arborelui de care sunt legate părfile mobile ale contactelor, prin pârghii izolante; ele pot fi co- mandate şi mecanizat, dela distanfa, sau pot fi acfionate prin servomotor. Separatoarele pentru curenfi nominali de cel pujin 1000 A au, fie cufite multiple, fie şuruburi de contact speciale, cari pot fi strânse şi slăbite cu ajutorul prăjinii, deoarece cu contacte arcuitoare nu se pot obfine presiuni de contact destul de înalte pentru curenfi cari depăşesc 600 A — şi deci s'ar produce o uzură rapidă a contactelor. Din motive de stabilitate termică, secfiunile căilor de curent ale separatorului trebue să fie cel pufin egale cu secfiunile conductoarelor blanc ale circuitului electric. Separatoarele basculante, pentru tensiuni nominale cari depăşesc 60 kV, se construesc cu câte două întreruperi vizibile, în aer, pentru fiecare pol, partea mobilă a contactului având forma un^i pârghii de ordinul întâiu. Separatoarele se folosesc penfru ca, prin izolare, să scoată de sub tensiune o parte a instalafiei electrice şi să creeze astfel posibilitatea de a atinge fără pericol această parte, în vederea lucrărilor de întrefinere sau de reparare. Ele sunt necesare fiindcă la liniile, maşinile şi aparatele de înaltă tensiune se pot executa lucrări numai dacă acestea sunt izolate din toate părfile, prin separatoare, de sursele de tensiune. Separatoarele trebue să fie manevrate numai când circuitul de după ele este întrerupt în altă parte, de exemplu de un întreruptor de putere, dar ele pot deconecta la curentul în gol al transformatoarelor mici sau al liniilor de cablu scurte. Izolatoarele de trecere ale liniilor cu tensiunea depăşind 60 kV pot avea însă un curent capacitiv atât de mare, încât acestea nu mai pot fi conec-tale şi deconectate prin separatoare. La tensiuni în serviciu mai înalte decât 1 kV, orice întreruptor trebue să aibă între el şi barele de alimentare un loc de separare vizibil, în aer, pe care-l realizează separatorul, pentru ca aparatele din circuit şi, în particular, contactele în-treruptorului, să fie accesibile fără pericol, când separatorul e deschis. Dacă există o eventuală posibilitate de alimentare şi din partea de după întreruptor, trebue să se monteze şi după el un separator. Ele sunt necesare în special la liniile aeriene, cari se pot încărca cu sarcini electrice de origine atmosferică. Generatoarele şi transformatoarele cari se conectează şi deconectează dintr'un singur Ioc, pe partea de înaltă şi de joasă tensiune, nu au nevoie de separatoare. Separatoarele se folosesc uneori şi în fafa disjonctoarelor în aer, pentru ca dispozitivele de declanşare şi contactele acestora să poată fi examinate fără a fi sub tensiune, chiar şi în timpul serviciului celorlalte părfi ale instalafiei. în instalaţiile cu duble bare colectoare, separatoarele servesc la comutarea de pe un sistem de bare pe celălalt (separa-toare-comutatoare). Separatoarele combinate cu siguranfe fuzibile de înaltă tensiune se folosesc în stafiuni mici, penfru racordarea, la barele colectoare de înaltă tensiune, a transformatoarelor legate în paralel, a căror parte de joasă tensiune e protejată prin disjonctoare de putere, cu condifkinea de a fi zăvorite cu aceste disjonctoare, pentru ca* Excitarea şi desexcitarea transformatoarelor să se poată face numai prin disjonctoare. Conectarea şi deconectarea transformatoarelor se pot face pr în» separatoare combinate cu siguranfe fuzibile număr până Ia puteri aparente de cca 50 kVA şi până Ia tensiuni de 20 kV. Tensiunile de încercare a separatoarelor sunt mai înalte decât tensiunile corespunzătoare pentru celelalte aparate de aceeaşi tensiune nominală, fiindcă în cazul sistemelor de duble bare colectoare pot apărea tensiuni de două ori mai înalte decât tensiunile în serviciu corespunzătoare. Separatoarele de punere la pământ servesc la punerea la pământ a diferitelor părfi ale instalaţiilor. Acestea se folosesc în special la liniile aeriene, pe cari se pot produce supratensiuni de origine atmosferică. — Sin. Secfionor. î. Separator-înfrerup-tor [pas'teAHHHTeJib-BbiKJîîO^aTeJib; section-neur-interrupteur; Trenn-schalter; disconnector-switch; szakaszolo-kap-csolo]. Elf.: întreruptor care poate să întrerupă curentul nominal al unei linii sau instalafii, cu loc de întrerupere vizibil, în aer, şi care corespunde, din punctul de vedere al izolafie», condifiunilor impuse pentru separatoare. Separatoarele-întrerupto-are se folosesc în special montate pe stâlpii liniilor electrice aeriene, pentru a conecta şi deconecta tronsoanele de linie şi micile posturi de transformare. Ele pot fi formate şi dintr'un întreruptor auto-pneumatic (v. fig.), de construcfie adecvată. Sin. Secfionor, întreruptor. 2. Separator [cena-paTop,QTaejiHTejib; se-parateur; Separator; separator; levâiaszto]. Tehn.: 1. Aparat, d spozitiv sau maşină de prelucrarer cari servesc Ia separarea prin mijloace fizice, după anumite criterii, a elementelor unei mulfimr de corpuri, a unui component sau a unui grup de componenfi dintr'un amestec de mai multe corpuri. Construcfia separatoarelor diferă după starea de agregare a materialelor cari sunt supuse separării şi după procedeul de separare folosit. — 2. Centrifugă fără sită (v. sub Centrifugă). — 3. Separator de lapte (v.). — 4. Mine: Sin. (parfial) Clasor (v.). Exemple: Separafor-înfreruptor auto-pneumatic. 1) racord superior; 2) fuzibifc de înaltă tensiune; 3) cameră de cecuplare; 4) evacuarea gazelor; 5) întrerupere vizibilă; 6) tub de contact; 7) ghidajul tubului de contact; 8) bielă de cuplare-de--cuplare; 9) racord inferior; î0) perete separator între faze; f f)cadrudeofelprofilat; 12) dispozitiv de cuplare-de-cuplare; 1 3) bare de manevră. 1. Separator cu aer [B03#yuiHbifl cenapaTOp; separateur â air; Luftseparator; air separator legel-vâlaszto]. 1. Tehn.: Separator folosit pentru a des-părfi, cu ajutorul unui curent de aer cu vitesă constantă sau cu vitese diferite, fracfiunile de diferite mărimi ale unui material pulverulent, sau ale pulberilor dintr'un material fibros. Se folosesc separatoare cu aer în.industria textilă, în industria chimică, In industria materialelor de construcfie, în industria metalurgică, etc. V. şi sub Separare cu vânt. Exemple: 2. ~ cu aer [B03AyiHHbiîî cenapaTOp; separateur â air; Luftseparator; air separator; legel-vâlaszto]: 2. Aparat folosit pentru sortarea după mărime a granulelor materialelor fărâmate, prin deplasarea acestora într'un curent de aer, bazat pe principiul forjelor centrifuge, al forjelor inerţiale şi de gravitafie. Se deosebesc trei tipuri de separatoare: centrifuge, prin curent de aer, şi rotative. Separatorul centrifug cu aer (v. fig. I) e format din două conuri aşezate concentric unul în celălalt, în conul interior (!) se găsesc paletele ventilatorului (3), talerul (4) şi rotorul centrifug cu palete (5). II. Separator cu aer. I) tub pentiu introducerea produsului de prelucrat; 2) con interior; 3) con exterior; 4) palete direcoare elicoid-ale; 5) tubulură penfru evacuarea particulelor mari, în vederea urei noi măcinări; 6) tubulură penfru evacuarea produsului fin. f. Separatcr centrifug cu aer. 1} con interior; 2) con exterior; 3) rotorul (paletele) ventilatorului; 4) taler rotitor pe care se introduce materialul; 5} rotor pentru separarea particulelor mici de cele mari; 6) tubulură p«fenfru evacuarea particulelor mari penfru o noua măcinare; 7) tubulură pentru evacuarea produsului fin. Produsul măcinat în moară se introduce pe talerul (4) şi e aruncat spre peretele conului, datorită forfei centrifuge. Ventilatorul, dispus deasupra talerului, creează un curent de aer dirijat în sus. Particulele de material sunt antrenate de aer şi trec prin rotorul cu palete (5), unde se separă particulele mici, cari intră în spafiul inelar dintre conuri. Particulele mari cari nu cad sub acfiunea forjei gravitafiei sunt aruncate spre perefii conului interior şi sunt evacuate în moară prin ajutajul (6), pentru a fi măcinate din nou. Particulele mici aîunecă pe perefii conului exterior (2) şi se eli- mină ca produs finit prin ajutajul (7). Aerul se întoarce în conul inferior al separatorului prin spafiile dintre paletele de ghidaj şi efectuează în felul acesta un ciclu. Separatoarele în cari separarea se face cu ajulo-rul unui curent de aer, fiind lipsite de piese în mişcare, sunt mai avantajoase decât cele mecanice, în separatorul propriu zis se separă numai particulele mari, iar produsul finit e evacuat într'un ciclon separat,ventilatorul fiind situat în afara separatorului. Un astfel de separator e cel reprezentat în fig. II. Produsul măcinat e adus, cu vitesa de 15**-20 m/s, de un curent de aer, prin feava (I) — şi intră în spafiul inelar dintre conul interior (2) şi cel exterior (3). Aici vitesa curentului scade la 4—6 m/s, din care cauză se separă din curent, sub acfiunea gravitafiei, particulele solide mari. Apoi curentul trece peste marginea superioara a conului interior şi printre paletele directoare elicoidale (4), cu ajutorul cărora capătă o mişcare de rotafie. Cantitatea de material care se separa depinde de pozifia paletelor. Dacă paletele sunt d spuse tangenţial, separarea particulelor în conul interior se efectuează în special sub acfiunea forfei centrifuge, iar dacă paietele sunt dispuse radial, separarea particulelor se face datorită forjelor de inerfie cari apar la schimbarea direcţiei de mişcare. în conul exterior se separă particulele mari, cari sunt trimise din nou în moară, prin ajutajul (5). Produsul separat, cu finefa de măcinare impusă iese, împreună cu aerul, prin feava (6), şi intră într'un ciclon, unde se separă de curentul de aer. Separatoarele rotative, în cari separarea se face cu un curent de aer, au ca părfi principale, fie plăci fixate pe corniere, cari se rotesc împreună cu moara, fie mai multe plăci sau discuri cu palete, cari se rotesc într'un plan orizontal şi cari se instalează direct deasupra morii (separatoare cu turbină). 3. Separator cu aer [B03flyx00TAeJiHTejib, BOStfyiHHbltt cenapaTOp;separateur d'air; Luftab-scheider; air separator; legelvâlaszto]. 3. Ind. text.: Maşină de separare, folosită pentru a despărţi fibrele de bumbac de praful şi de impurităfile mărunte, şi care se instalează pe conducta de transport pneumatic al pufului de bumbac cules. Separatorul cu aer (v. fig. Separator cu aer, sub Maşinile de separare din industria texilă) e constituit dintr'o cameră de recepţie având un perete ciuruit, legată printr'un tub de conducta pentru transportul pufului de bumbac. în inferiorul camerei de recepfie se roteşte un ax cu palete echipate cu raclete de cauciuc, care împroaşcă puful pe perefi, îl raclează de pe aceştia şi îl constrânge să cadă în altă cameră, situată dedesubt, de unde un exhaustor cu palete îl aspiră şi-l antrenează spre maşina de egrenare. Aerul încărcat cu praf şi cu impurităfi mărunte e aspirat printr'o conductă legată cu camera de recepfie. — Separatorul sovietic H. S. C. curăfă 12-*■ 15 t bumbac neegre-nat, în timp de 8 ore, fiind acfionat de un electromotor de 3,8 kW. 62 1. Separator de abur: Sin. Separator de apă din abur (v.). 2. Separator de apă din abur [BO/ţQOTAejra-TBJib; separeteur d'eau; Wafjserabscheider; water separator; vizlevâlaszfo]. Mş. ferm.: 1. Aparat sau dispozitiv pentru separarea, fie a apei antrenate de aburul produs într'un generator de abur (căldare), fie a apei de condensafie din aburul dintr'o conductă. Construcfia separatorului diferă după instalaţia în care e folosit, deosebindu-se separatoare pentru căldare (v.), montate în generatoarele de abur, şi separatoare de condensat, montate pe o conductă de transport de abur. — 2. Sin. Separator pentru căldare. Exemple de separatoare de apă din abur: a. ~ penfru căldare [BOflOOTAeJiHTeJib napo-Boro KOTJia; separateur d'eau de chaudiere; Kessel-Wasserabscheider; boiler water separator; kazânvizlevâlaszto]. Mş. ferm.: Separator pentru separarea apei, uneori şi a sărurilor, din aburul produs în căldarea de abur. Separatoarele de apă se montează pe parcursul amestecului apă-abur, de exemplu în cilindri, la căldările cu fevi de apă, sau la intrarea în dom, la căldările de locomotivă. Construcfia separatoarelor diferă după procedeul de separare folosit. Se deosebesc separatoare cu şicane, cu table perforate, cu paravane, cu cicloane, etc. Separator de apă cu şicane: Dispozitiv constituit din mai multe şicane montate pe parcursul aburului; cari constrâng aburul să-şi schimbe direcfia brusc şi de mai multe ori. Particulele de apă, având o masă mult mai mare decât particulele de abur, se separă sub acfiunea forjelor de înerfie din curentul de abur şi se depun pe perefii separatorului, de unde picăturile sunt colectate şi conduse în spafiul de apă al căldării. Şicanele sunt de construcţii diferite; în general, ele sunt formate din table ondulate, sau din combinafia unor table plane cu table ondulate (v. fig. a). a) separator cu şicane; b) separator cu table perforate; 1) intrarea apei; 2) intrarea amestecului apă-abur; 3) ieşirea apei; 4) ieşirea aburului; 5) tablă perforată plană; 6) tablă perforată profilată; 7) cilindru de căldare; 8) şicane. Separator de apă cu table perforate: Dispozitiv format, de obiceiu, din două table perforate dispuse în formă de pod, montate atât în spafiul de apă, cât şi în spafiul de abur al cilindrilor de căldare (tamburele căldării). Modul de aşezare, numărul tablelor perforate şi diametrul găurilor diferă după tipul căldării, după natura exploatării şi după calitatea apei de alimentare. Aburul e constrâns să treacă prin orificiile tablei perforate şi, astfel, se separă de picăturile de apă carp cad în partea de jos a separatorului. Uneori se construesc separatoare cu mai multe table perforate, prin cari trece succesiv aburul; la unele tipuri de căldări cu cilindri sau cu fevi de apă, una dintre tablele perforate e aşezată în spafiul-de apă; astfel, aburul produs în fevi trece prin stratul de apă curată, unde depune o parte din sărurile antrenate (v. fig. b). Separator de apă cu paravane: Dispozitiv constituit din paravane de table de ofel montate în cilindrii de căldare, astfel încât compartimen-tează spafiile de apă şi de abur din cilindri. Lovindu-se de paravane, picăturile de apă antrenate de abur cad în spafiul de apă, iar aburul separat de apă trece prin partea de sus a cilindrului de căldare, la supraîncălzitor. Separator de apă cu cicloane: Separator la care amestecul de abur cu apă e introdus tan-genfial în corpul unor cicloane constituite din cilindri de tablă ondulată, montate în cilindrii de căldare. Curentul de amestec apă-abur e supus forfei centrifuge şi, sub efectul, acesteia picăturile de apă sunt proiectate pe perefii ciclonului, de pe cari se scurg în spafiul de apă al cilindrilor de căldare. La partea de sus, cicloanele au capace cu jaluzele, prin cari trece aburul, fiind supus astfel unei separări suplementare, jaluzelele având rolul de şicane. Sin. Separator de abur, Separator de apă din abur. 4. ~ de condensat [oTAeJiHTejib kohagh-caTa: separateur d'eau condensee; Kondensat-scheider; condensate separator; kondenzvizlevâl-aszto]: Aparat pentru colectarea şi evacuarea condensatului şi a apei antrenate in suspensie în abur* din conductele de abur, ain schimbătoarele de căldură (de ex. preîncălzitoare, corpuri de încălzire cu abur), etc., fără a lăsa să treacă şi abur (aburul care nu se condensează complet în schimbător reprezintă o pierdere, uneori până la 15%, şi înrăutăfeşte funcfionarea conductelor de condensai * mărind rezistenfa de curgere). Separatoarele se clasifică în separatoare cu acfiune continuă, cari evacuează continuu condensatul (cum sunt separatorul cu labirint, zăvorul hidraulic, diafragma de laminare, oala de condensafie cu plutitor închis, etc.) şi în separatoare cu acfiune intermitentă, cari evacuează periodic condensatul (cum sunt separatoarele termostatice, oala de condensafie cu plutitor deschis, etc.). Exemple de separatoare de condensat cu acfiune continuă: Separator de condensat, cu labirint: Separator constituit din următoarele părfi: un recipient îr? care sunt montate discuri metalice profilate, între cari se formează canale în labirint (canale con- 63 centrice largi, comunicând între ele prin canale radiale strâmte); un robinet cu trei funcfiuni (permiţând, fie funcfionarea normală, cu trecerea condensatului prin labirint, fie ocolirea labirintului, cu ieşirea directă, fie obturarea completă a intrării în oală, de ex. în scopul curăţirii aparatului); o sită de reţinere a impurităfilor; un labirint secundar, I. Separator de condensafie, cu labirint. 1) intrarea condensatului cu abur; 2) robinet cu trei funcfiuni (închidere, funcfionare normală, trecere directă a condensatului); 3) supapa robinetului în poziţia de funcfionare normală; 4) plăci cu canale în labirint; 5) capac; 6) şurub de presiune; 7) con de închidere; 8) placa de strângere a labirintului; 9) sită; 10) labirint de reglare, secundar; 11) ieşirea condensatului fără abur. cu dimensiuni mai mici, pentru adaptarea aparatului în funcţiune de debitul de condensat (v. fig. /). Diafragmă de laminare: Separator constituit dintr'un tub obturat printr'o diafragmă, în care se înşurubează un niplu cu orificiu mic (cu diametrul d), care constitue orificiul de laminare (v. fig. II). Relafia dintre diametrul d (mm), debitul G (kg/h) II.Diafragmă de laminare. 1) feavă; 2) diafragmă; 3)niplu de laminare; 4) disc cu niplu, pentru reţinerea impurităfilor; 5) tubuluri cu robinete, pentru racordarea de aparate de control. şi diferenţa de presiune Ap(kg/m2) dintre presiunea înainte şi după orificiul de laminare, care rezultă din ecuafia de continuitate şi din ecuafia lui Bernoulli, e: G = 0,01252 Cad[ în Care C e un coeficient de corecfie (care are valoarea 1 pentru fluide constituite dintr'o singură fază, şi valoarea 0,3 pentru amestecul apă-abur la temperaturi mai mici decât 100°), a e coeficientul de debit al ajutajului (cu valoarea 0,65*--0,85), iar T (kg/m3) e greutatea specifică a fluidului înainte de laminare. La valori constante pentru a, 4p şi d, debitul de abur e de câteva zeci de or> mai mic decât debitul de apă (deoarece Yabur e mult mai mic decât Tapă), ceea ce determină efectul de separare al diafragmei cu niplu; chiar în cazul când în conductă intră abur cu foarte pufin condensat, nuirec prin niplu decât 3'**5% din debitul total (în kg/h). Pentru debite mari, dacă diametrul ajutajului depăşeşte 5 mm, se folosesc două diafragme în serie. Pentru reţinerea impurităfilor, se montează înaintea diafragmei cu niplu o sită sau un alt disc cu niplu, cu orificiul de 5 mm. Oală de condensafie cu plutitor închis: Separator constituit dintr'un recipient în care intră condensatul şi care are un orificiu obturat J de o supapă comandată de un plutitor (v.sub Oală de condensafie). La debit constant al condensatului, oala evacuează continuu, iar la debit variabil, intermitent (v. fig. III). Zăvor hidraulic: Separator constituit dintr'o conductă în formă de S şi dintr'un rezervor colector de condensat, aşezat la înăl-fime (v. fig. IV). înălfimea Ha presiunea corespunzătoare diferenfei de nivel (H—b) dintre suprafefele libere ale rezervorului şi schimbătorului să fie egală cu presiunea de regim a schim-bătoruîui.luând în considerafie şi pierderile k prin frecări în conductă. Aburul condensat din schimbător e refinut în lichidul din po; Pa) presiunea în schimbător f re; apoi condensatul intră în plutitor şi-i măreşte greutatea astfel că el cade la baza oalei; presiunea din recipientul separatorului împinge lichidul din pahar, prin tubul de ghidaj, spre orificiul de ieşire. Paharul se goleşte mai repede decât spafiul din jurul său, se ridică şi închide din nou orfficiul de ieşire. Avantaje: nu are piese cari să se blocheze din cauza temperaturii înalte; funcţionează şi la 'debite mici. Separator de condensat, termostatic: Separator la care organul de comandă este un tub metalic îndoit în senvcerc, umplut cu un lichid volatil, închis ermetic şi montat într'o carcasă (v. fig. VI), care are o tubulură de intrare a aburului şi una de ieşire a condensatului. Un capăt al tubului e fixat în carcasa, iar extremitatea cealaltă e solidară cu o supapă conică. Când interiorul carcasei se umple cu vapori, lichidul din interiorul tubului se vaporizează şi tubul tinde să se îndrepte, închizând orificiu! de evacuare a condensatului. La obturarea ieşirii, condensatul «umple carcasa, se răceşte (prin radiafie prin perefii separatorului) sub temperatura aburului; lichidul din tub se condensează şi tubul deschide orificiul, astfel încât condensatul se poate descărca. Reglarea VI. Separator termostatic cu tub. I) tub în semicerc; 2) supapS dfc închidere; 3) şurub de reglare; 4) resort de reglare; 5) carcasă; 6) ieşirea condensatului; 7) intrarea aburului. aparatului se face printr'un şurub care măreşte, cu ajuto ul unui resort elicoidal, tensiunea inifială a tubului. — Un alt tip de separator termostatic e constituit dintr'o carcasă cilindrică cu tubulură de intrare şi de ieşire, la care organul de comandă este un tub ondulat, umplut cu un lichid uşor volatil. Funcfionarea este analoagă cu aceea a separatorului cu tub metalic curbat, descris mai sus. î. Separator de condensafie: Sin. Separator de condensat (v.). 2. Separator de condensafie, cu labirint [3Me-SBHKOBblH OT/ţeJlHTeJIb KOHfleHCaTa; separateur de condensation; Kondenstopf; Kondenswasserab-scheider; steam trap, steam separator; kondensz-viz levâlaszto], V. sub Separator de condensai s. Separator de fire [uiJieeqHaH MauiHHa; eplucheuse â filaments; Fadenklauber; thread pic-ker; fonâlszedo, fonâlkiszedoj. Ind. texf.: Maşină de separare pentru destrămarea şi curăfirea deşeu- Separator de fire. f) pâhie de încărcare; 2) lada; 3) ax cu linea/e; 4) grătar; 5) ventilator; 6) bandă transportoare. rilor de bumbac cari confin, sub formă de fibre, resturî de fire toarse (măturătură şi inele din filatură), pentru a le elimina, prezenfa acestora printre fibre putând cauza distrugerea cijindrilor de piele ai laminoarelor. Separatorul de fire (v. fig.) e compus din următoarele părfi: o pâlnie 65 de încărcare (î), în care se găsesc şi un separator de metale (v.) şi un separator de corpuri străine mai grele (v. Separator de pietre^; o ladă (2), în care intră deşeurile şi în care se rotesc trei axe orizontale (3), paralele, cari au fiecare câte patru rânduri de lineale (rigle) radiale bătătoare, pe cari se înfăşură firele; câte un grătar (4), compus din cufite metalice, sub fiecare ax, prin cari se elimină cojile de seminfe şi alte impurităfi uşoare; un ventilator (5), care aspiră praful; o bandă transportoare (6), pentru evacuarea fibrelor curăfite. Firele se înfăşură desordonat pe axele rotitoare şi pe lineale, de unde sunt extrase periodic, prin tăiere cu un cufit în formă de cârlig, pentru a fi destrămate la un defibrator sau pentru a fi folosite la ştergerea maşinilor. i. Separator de fraisil [oTfleJiHTejib yroJib-HOit HWJJH, OTZţfîJlHTeJlb lHTbl6a; separateur de fraisil; Kohlenloschenscheider; coal cinder separator; pernyelevâlaszto], Mş. ferm.: Separator pentru separarea fraisilului antrenat de gazele de ardere, într'o instalafie de căldare de abur. După metoda de separare, se deosebesc mai multe iipuri de separatoare de fraisil: Separatorul prin gravitafie e format dintr'una sau din mai multe camere de separare, montate în drumul gazelor de ardere, şi în cari părfile de separat din gazele de ardere se depun în trecerea lor prin şicanele separatorului. Şicanele sunt formate din jaluzele, din plăci de izbire, corniere, etc.; la trecerea prin şicane, vitesa gazelor de l. Separator de fraUil prin gntviiajie, cu jaluzele, t) infrarea gazelor de ardere; 2) gaze separate de fraisil; 5) jaluzele; 4) cameră de separare. ardere scade, şi astfel cad din ele particulele de fraisil (v. fig. /). Fraisilul separat se adună într'un colector, de unde e evacuat. Serveşte la separarea fraisilului cu granule mari; ocupă loc mic şi elementele supuse la uzură pot fi înlocuite uşor. Separatorul prin centrifugare e format dintr'unul sau din mai multe cicloane. Granulele de fraisil, cari se găsesc în suspensie în gazele de ardere, sunt îzbite, prin efectul forfei centrifuge, de perefii camerei de separare, de unde cad în colectorul aşezai la fundul acestei camere. Efectul de centrifugare e cu atât mai mare, cu cât vitesa gazelor de ardere e mai mare, cu cât diametrul ciclonului e mai mic, parcursul perpendicular pe direcfia curentului de gaze al granulelor de fraisil e mai scurt, penfru a se depune, şi cu cât drumul gazelor de ardere pe parcursul de separare e mai lung. în general, separatoarele prin centrifugare sunt constituite din mai multe cicloane aşezate în serie (multicicloane), (v. fig. II). Separatorul prin vârtej e format dintr'o cameră, în care gazele de ardere sunt supuse unei mişcări turbionare, prin efectul unor palete. Izbindu-se de perefii camerei de 2 separare, granulele de . , fraisil cad din curentul de gaze şi sunt evacuate (v. fig. III). II. Separator de fraisil prin centrifugare. 1) infrarea gazelor de ardere; 2) ieşirea gazelor separate de fraisil; 3) ieşirea fraisilului. III. Separator de fraisil prin vârtej. 1) intrarea gazelor de ardere; 2) ieşirea gazelor separate de fraisil; 3) ieşireafraisilulut. Separatorul prin umezire (v. fig. IV) e constituit, fie din ecrane umede, montate în canalul de gaze, fie din plăci elicoidale, prin cari curge apă, f'e din elemente cilindrice umede, etc. La trecerea gazelor prin şicanele umezite cu apă, particulele solide se separă din curentul de gaze şi cad în colector. Apa e adusă, fie dintr'un rezervor, fie. prin pompare. Părfile cari ajung în contact cu apa şi cu gazele umede se construesc din materiale ceramice, 7 din oţeluri inoxidabile ^ sau din fontă cu plăci de cauciuc. — Separatoarele prin umezire pof fi folosite numai daca fraisilul absoarbe bine apa şi nu se cimentează prin amestecul cu apă. Consumul de apă e relativ mare (cca0,15***0,5m3 apă pentru 1000 m3 gaze de ardere). Pentru reducerea efectelor de coroziune, în cazul gazelor de ardere cu confinut mare de sulf, apa de spălare se neutralizează cu lapte de var; din aceleaşi cauze nu se economiseşte apa printr'o închis. IV. Separator de fraisil prin umezire. I) rezervor de apă; 2) şicane umezite, din bare de fontă; 3) drumul gezelor de ardere. circulafie în circuit 66 Separatorul electrostatic e constituit din electro-filtre, în cari separarea se realizează prin acfiunea unui câmp electrostatic asupra curentului de fraisil electrizat prin ionizare. Se stabileşte între electrozi o tensiune de 50—80 kV; astfel, gazele se ionizează, particulele de fraisil se încarcă cu sarcină electrică şi sunt atrase spre electrozii de precipitare, de mare suprafafă, pe cari se depun. Particulele depuse se detaşează prin acfiunea unor vibratoare şi sunt colectate într'un colector. Instalafia realizează o separare foarte fină; ea este însă costisitoare, având nevoie de instalafii complicate pentru producerea înaltei tensiuni. Separatoarele combinate sunt combinafii de mai multe sisteme de separatoare montate în serie — şi în cari separarea se efectuează în trepte V. Separator combinat de fraisil (prin gravitaţie şi centrifugare). 1) pâlnie de sgură; 2) separator prin gravitaţie; 3) separator prin centrifugare; 4) colector de fraisil. de diferite granulafii. Separatoarele combinate pot fi formate din separatoare cu şicane prin gravitaţie şi cicloane, separatoare centrifuge şi separatoare cu umezire, etc. (v. fig. V). i. Separator de fund: Sin. Gas anchor; Separator de gaze din fifeiu, de fund (v.). s. Separator de gaze din fifeiu, de fund [ra-30Bblâ HKOpb; separateur sousterrain de gaz du petrole; unterirdischer Ol-Gas-Scheider; boffom gas trap, bottom gas anchor; foldalatti âsvâny-olaj-gâzlevâlaszto]. Expl. pefr.: Dispozitiv aşezat la partea inferioară a fevi lor de extracfie, sub pompă, şi care serveşte la separarea amestecului bifazic fiteiu-gaze în fazele componente, fiindcă prezenfa gazelor libere în lichid micşorează productivitatea pompei, împiedecând uneori complet exploatarea sondei. Acest separator e construit, în general, din două tuburi concentrice perforate, dintre cari unul se înşurubează în conul de aspirafie al pompei (v. fig. a şi c), iar celălalt, având diametrul mai mare, îii mufa de jos a pompei. Amestecul de fiteiu şt gaze intră prin orificiile din partea de sus a tubului exterior şi se întoarce în jos, spre sorbul pompei. Din cauza micşorării vite-sei de curgere şi a schimbărilor de direcfie, separarea gazelor de lichid e favorizată. Gazele se ridică şi trec prin orificiile de sus, în sondă, iar fi-feiul din tubul interior trece spre aspirafia pompei. Eficacitatea separării în separator a gazelor din fifeiu depinde de raportul dintre vitesa de ridi- care a bulelor de gaze în lichid şi vitesa mişcării amestecului de fifeiu şi gaze în separator. Vitesa de ridicare a bule!or depinde de diametrul lor şi de viscozitatea lichidului. Cu cât viscozitatea e mai mare, cu atât vor fi mai mari bulele cari — la aceeaşi vitesă a amestecului — vor fi antrenate de lichid. Vitesa mişcării amestecului în separator, la un anumit debit al pompei, depinde de secfiunea separatorului de fund; eficacitatea separării gazelor din fifeiu e deci cu atât mai bună, cu cât secfiunea separatorului e mai mare. 3« ^ de gaze din fifeiu, de suprafafă [Tpan, noBepxHOCTHMH yjio-BHTeJib ra3a H3 He$TH; separateur des gaz du petrole; Ul-Gas-Scheider; gas trap, gas-oil separator; âsvânyolaj-gâz levă-laszto]: Separator constituit dintr'un recipient tubular prin care trece amestecul gaze-fifeiu, cu o vitesă inferioară vitesei din conducta de amesfec dela ieşirea din capul de erupfie, în care se efectuează separarea fifeiului, de gaze, prin dife-renfă de greutate specifică. Efectul de separare (a bulelor de gaz din lichid şi a picăturilor de lichid din gaze) e mărit prin admisiunea tangenţială a amestecului în separator şi prin schimbări de directe datorite şicanelor montate în el. în vederea economiei de investifie şi de manoperă de deservire, separatoarele nu se instalează decât excepfional individual, la capul de erupfie, ci se instalează concentrate în grupuri de cel pufin trei sau patru separatoare, cari deservesc un grup de sonde. în mod accesoriu, ele servesc adeseori şi ca vas-tampon, acumulând — prin presiunea fluidelor confinute — o cantitate de energie po-tenfială suficientă pentru transportul acestora la oarecare distanfa. în cazul când presiunea amestecului de separat e mare, separarea se efectuează în trepte de presiune, astfel încât se produce o eliberare din solufie a gazelor din fifeiu, mai apropiată de eliberarea diferenfială decât de cea Mde contact". Prin aceasta, fracţiunile intermediare (propan--hexan) sunt menţinute în mare măsura în solufie în fifeiu, ceea ce, de o parte reduce cheltuelile de eventuală desbenzinare a gazelor, iar de altă parte permite o recuperare mai completă a energiei potenfiale a gazelor sub presiune,, care s'ar pierde, la separarea într'o singură treapta. Separatoare folosite în exploatări petroliere, a) şi c) separator de gaze din fifeiu, de fund, cu tuburi concentrice, simplu, respectiv combinat cu separator de nisip; b) separator de nisip, penfru montat sub separatorul de gaze. Separarea în trepte, pe lângă un spor relativ neînsemnat de cheitueli de investifie, cauzează pierderi simfitoare de fracfiuni benzinoase din fifeiu, dacă acesta nu e supus unei manipulări ulterioare în condifiuni de conservare speciale, sau dacă nu e supus unei operafiuni de stabilizare. Cele mai uzuale trepte de presiune eu limitele 8, 16 şi 40 at; treptele de presiune cu valoare superioară acestora nu dau decât un suplement mic de energie; treptele cu presiuni superioare limitei de 16--*20at nu dau decât un suplement neglijabil de produs lichid. î, Separator de grăsimi [}KHp0yji0BHTejib, HCHpOJIOBKa; separateur de graisses; Fettabschei-der; fat separator; zsirlevâiaszto], Ind. alim.: Basin prin care trece apa menajeră sau industrială uzată, şi în care sunt refinute grăsimile şi uleiurile cari ar împiedeca epurarea în instalafiiie cu nomol activat sau ar colmata porii materialelor filtrante, în filtrele biologice. în întreprinderile industriale în cari deşeurile conţin multe grăsimi (de ex. abatoare, fabrici de conserve, etc.) se instalează separatoare locale de grăsimi, pe canalele de colectare, înainte de intrarea apelor uzate în refeaua publică de canalizare. Separatoarele de grăsimi sunt basine de trecere, în cari apa uzată lasă grăsimile. Pentru a a * 17 de material poros (4), prin cari se«suf|ă aer, pentru accelerarea separării substanfelor grase şi pentru împiedecarea sedimentării; aerul e adus prin tuburile (5), legate la conducta principală (6). Grăsimile cari s'au ridicat la suprafafă se scurg în pâlnia (7) şi, prin conducta (8), trec într'un colector. Peretele transversal (9), care separă decantorul de camera de evacuare, împiedecă circulafia directă a apei spre ieşire şi favorizează ieşirea la suprafafă a grăsimilor. Apele uzate se scurg din camera de evacuare a separatorului, spre celelalte instalafii de purificare. Timpul de trecere a apei prin separatorul de grăsimi, Ia debitul maxim, este de 5--*7 min, iar cantitatea de aer necesară este de 0,3 “0,8 m3aer/m3apă uzată (v. fig.). 2. Separator de lapte [cenapaTOp ajih mo-JlOKa; ecremeuse; Milchseparator, Milchzentrifuge, Milchschleuder; cream separator; tejszeparâtor, tejfolozogep, tejcentrifuga]. Ind. alim.: Centrifugă fără sită, care serveşte la separarea mecanică a smântânii din lapte (smântânire). Separatorul de lapte e compus, în principal, din următoarele părfi: vasul de recepfie, toba rotitoare, formată din talere de formă tronconică, şi mecanismul de acfionare, montate pe soclul separatorului. în toba rotitoare, laptele se repartizează în straturi subfiri, printre talere. La rotirea to- b Separator de grăsimi. a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală; c) plan; 1) canal de admisiune; 2) decantor; 3) cameră de evacuare; 4) plăci de material poros; 5) conducte de aer; 6) conducta principală de aer; 7) pâlnie de colectare a grăsimii; 8) conductă spre colectorul de grăsimi; 9) perete de separafie; 10) conductă de evacuare. evita depunerea în separatorul de grăsimi a sub-stanfelor grele, insolubile (adică sedimentarea), basinul este echipat cu o instalafie de suflare cu aer comprimat, pe la partea inferioară. Apa uzată, curăfită în prealabil de nisip, intră prin canalul (1) în basinul (2) al separatorului, se scurge încet şi trece în camera de evacuare (3). Fundul basinului are adâncituri, în cari se găsesc plăci bei, smântână (care e uşoară) se adună către mijlocul acesteia, iar laptele smântânit (care e mai greu) este aruncat spre perefii exteriori ar tobei; smântână şi laptele smântânit sunt evacuate prin tuburi separate (v. fig. I). La separatoarele de lapte, toba are turafia de 6500--*10000 rot/min* la o turaf*ie a manivelei separatoarelor antrenate manual de 60---70 rot/min. 68 După consfrucfie, separatoarele de lapte se clasifică în trei^grupuri: deschise, semiînchise şi închise. /. Schema lob»} rotitoare a separatorului de lapi«. î) corp; 2) capac; 3) talere; 4) intrarea laptelui integral-5) evacuarea laptelui smântânit; 6) evacuarea smântânii. »» »») fapte integral;®-^) smântână;—*►) lapte smântânit II. Separator de lapte, manuaî, „Dzerjînet" (prelucrează 55 --60 l/h). l)^soclu; 2) corpul tobei; 3) capacul tobei; 4) talere; 5) vas de recepfie; 6) manivela de acţionare; 7) angrenaj multiplicator de turafie; 8) arborele tobei; 9) plutitor; 10) rezervor intermediar, de nivel constant; 11) robinet cu cep; 12) tub de^ evacuare a smântânii; 13) tub de evacuare a laptelui smântânit. La separatoarele deschise,-laptele care se introduce şi produsele separate sunt în contact cu asrul. După mărime, ele pot fi .ac{ionate manual (v. fig. II) sau mecanic şi pot prelucra 60***2000l/h.— La separatoarele semiînchise (sau semiermetice), laptele care se introduce este în contact cu aerul, iar produsele separate sunt evacuate sub presiune, printr'un sistem de fevi. Sunt acfionate numai mecanic şi se construesc pentru o cantitate de 1000---5000 l/h. — La separatoarele închise (sau ermetice), circuitul laptelui şi al produselor separate nu are contact cu aerul. Sunt acfionafe numai mecanic şi pot prelucra 1200--5000 l/h. î. Separator de metale. V. Separator magnetic. 2. Separator de nisip [necKOJiOBKa; separateur de sabie; Sandabscheider; sand separator; homok-levâlaszto]. Canal.: Instalafie pentru îndepărtarea, din apele uzate, a particulelor minerale cu greutate specifică mare, pentru a micşora cantitatea de nomol care urmează să fie tratată ulterior. Pentru ca să se depună numai nisipul, vitesa apei în separatoarele de nisip trebue să fie de 0,02“-0,30 m/s. Se deosebesc separatoare cu circulafie orizontală şi separatoare cu circulafie verticală. Separatorul de nisip cu circulafie orizontală e format din mai multe compartimente dreptunghiulare echipate cu vane, astfel încât pot fi izolate unul de celălalt. Pe fund are un dren, care se închide în timpul exploatării. Când se opreşte trecerea apei, se deschide dre- , , 3 nul şi apa din separator e evacuată; dupăscur-gereaapei, nisipul se îndepărtează manual sau mecanizat (v. fig. / şi IV). Din categoria separatoarelor de nisip cu circulare orizontală fac parte şi separatoarele cu fantă, construite de Stroganov. Funcfionarea separatorului de nisip cu fantă se bazează pe faptul că, la curgerea apei uzate pe canal, nisipul şi alte corpuri grele se deplasează pe fundul canalului, asemănător debitului solid de fund; pe fund sunt fante, prin cari cad particulele grele, iar cele uşoare (mâlul) se deplasează mai departe. Colectorul de nisip al separatorului cu fantă e constituit dintr'un puf aşezat sub canalul apelor uzate, despărfit de fundul acestuia printr'un capac cu două sau cu trei fante transversale (cu lăfimeab — 7---10 cm). Nisipul căzut prin fante e evacuat din colector printr'un procedeu oarecare (v. fig. II). Vitesa de trecere a apei în aceste separatoare e de 0,10-“0,30 m/s. I. Separator de nisip, cu circulaţie crizon-tală şi curăţire manuală, a) plan; b) secfiune transversală; I) puf colector; 2) dren. II. Separator Stroganov. 69 Separatorul de nisip cu circulafie verticală a apei are nevoie de un spafiu mai mic decât cel cu circulafie orizontală, iar îndepărtarea sedimentelor se face mecanizat. Apa uzată curge prin separator pa direcfie verticală, de jos în sus, cu vitesa de 0,02"*0,05 m/s, în- tâlneşte în drumul ei o şicană care-i schimbă dircC{ia (v. ///.Separator de nisip, cu circu-fig-W) şi» prin aceasta, jajje verticală a apei. nisipul se depune pe fundul lui, iar apa desnisipată este evacuată. Scoa- rator; kolevâlaszto]. Ind. texf.: Maşină de separare care refine pietrele şi alte impurităfi grele din bumbac. Maşina e constituită dintr'o carcasă metalică cu o gură de alimentare şi o gură de evacuare a bumbacului curăjit. în carcasă sunt montate: un ax rotitor cu palete radiale, care desfoa’e bumbacul; un plan înclinat pe care alunecă pietrele şi alte impurităfi grele; un colector pentru impurităfi, închis cu o clapă basculantă cu contragreutate; un ventilator care refulează un curent de aer pentru antrenarea bumbacului în direcfia unui grătar; un grătar curb, prin care trec impurităţi uşoare; o tubulură de aspirare penfru impurităţile uşoare; un al doilea plan înclinat, pentru impurităfi grele. Uneori (de ex. la egrenare), maşinile de separat pietre sunt combinate cu un separator de impu- ^^3 /V.Separator de nisip, cu circulafie orizonfală şi curăfire mecanică, a) secfiune longitudinală; b) plan. ferea nisipului se face mecanizat, cu ajutorul unui lanf cu cupe. Sin. Desnisipator, Groapă de nisip, Basin de desnisipare. u Separator de nisip, de fund [necOHHbiâ HKOpb, AOHHHft neCKOyJlOBHTejib; separateur de sabie; Sandscheider; sand trap; homokle-vâlaszto]. Expl. pefr.; Separator montat la partea inferioară a fevilor de extracţie, sub pompă, uneori sub separatorul de gaze, iar alteori combinat cu acesta (v. fig. b şi c sub Separator de gaze din fifeiu, de fund), constituit din tuburi concentrice prin cari fifeiul cu nisip e proiectat, în general, în jos, ceea ce are ca efect depunerea nisipului. Eficacitatea separatorului e limitată de debitul de fluid (în volum) şi de volumul ds nisip care se poate acumula în e!. Golirea de nisip a separatorului implică, în general, extragerea lui din sondă, şi deci scoaterea temporară a acesteia din producţie. Unele separatoare au o valvă de descărcare a nisipului, care nu rezolvă însă decât temporar problema spaţiului de acumulare. Dacă debitul de nisip e mai mare, solufia rafio-nală nu consistă în folosirea separatoarelor, ci trebue aplicată o metodă de extracţie care să micşoreze cantitatea de nisip antrenat de tifeiu. 2. Separator de pietre [kaMHeyjiOBHTejib; separateur de pierres; Steinseparator; stone sepa- rităfi uşoare, cu aer, bumbacul. ... cari prelucreazăjsuccesiv Separator de pietre, f) carcasă matalică; 2) gurăjde alimentare; 3) ax rotitor cu palete; 4) plan indinat; 5) colector; 6) clapă basculantă; 7) tub de intraie a aerului la ventilator; 8) grătar; 9) tubulură de aspirare; 10) plan înclinat; 11) gură de evacuare a bumbacului curăţit. A, Separator de seminfe [cenapaTOp; sepa-raieur de semences; Samenscheider; seed separator; magelvâlaszto]. fnd. texf.: Maşină care 70 separă seminfele sănătoase de bumbac de seminfele seci, uşoare, inapte pentru agricultură. Maşina cuprinde o tobă orizontală ciuruită (1), care are o gură de încărcare (2) şi care e străbătută longitudinal de un ax rotitor cu baghete radiale (3), pentru agitarea şi antrenarea seminfelor spre Separator de seminţe. 1) tobă ciuruită; 2) gură de încărcare; 3) ax rotitor cu baghete radiale; 4) transportor elicoidal; 5) colector; 6) conductă prin caie .curg seminţele sănătoase; 7) conductă de evacuare a prafului. capătul opus capătului de alimentare al tobei; un transportor elicoidal (4), pe care cad numai seminfele mici, pentru a fi transportate la un colector (5); o conductă (6), prin care curg seminfele sănătoase; o conductă (7) de evacuare a prafului, care e în legătură cu un exhaustor. i. Separator de uleiu [MacJiooT/ţeJiHTejib; separateur d'huile, capturateur d'huile; Ulsepa-rator, Dlfănger, Olabscheider; oii separator; olaj-fogo, olajlevâlaszto]. Tehn.: Aparat pentru separarea uleiului din fluidele (aer, apă, etc.) în cari este antrenat în cursul unui proces de lucru sau de fabricafie. Construcfia lui diferă după fluidul din care se separă uleiul, după procedeul de separare şi după locul unde .e folosit. Exemple: Separatorul de uleiu confinut în gazele comprimate folosite în instalafii f rigorigene (montat, în general, pe conducta de ieşire din compresor) e constituit dintr'un recipient în care gazul îşi schimbă direcfia de curgere, astfel că picăturile de uleiu antrenat se depun pe fundul recipientului (v. fig. I); uleiul depus e descărcat periodic. în instalafiile frigorigene cu amoniac, uleiul e trecut în aparate rectificatoare, cari separă gazul de uleiu, şi cari sunt constituite dintr'un rezervor pentru încălzirea gazului cu apă caldă sau cu abur. Separatorul de uleiu din aer comprimat se foloseşte, de exemplu, în instalafiile de frână I. Schemă de montare a separatorului şi a rectificatorului în instalaţii frigorigene cu amoniac, î) separator; 2) rectificator; 3) intrarea gazului; 4) ieşirea gazului purificat, spre condensator; 5) ieşirea gazului separat din uleiu, spre compresor. continuă cu aer comprimat ale trenurilor şi automotoarelor, unde are concomitent şi funcţiunea de separator de apă. Un tip folosit la noi, la frânele automotoarelor (v. fig. //), e constituit^ dintr'un recipient ciiin-— dric, de metal, care are la partea superioară un compartiment, cu fundurile de tablă perforată, umplut cu material filtrant, de obiceiu cu insle Raschig de alamă. Aerul comprimat intră în partea de jos a separatorului, printr'un racord tubular tangenfiai; o parte din uleiu şi din apă se depune pe perefi, iar restul se separă prin depunere pe inelele din compartimentul superior. Separatorul de uleiu din apă se foloseşte pentru refinerea uleiului an- ll\ Separator de uleiu pentru instalaţie de frână continuă. /) corp; 2) compartiment umplut cu material filtrant; 3) fund de tablă perforată; 4) intrarea aerului comprimat; 5) ieşirea aerului filtrat; 6) racord (mufă) pentru robinetul trenat de abur din maşi- de scurgere a uleiurilor şi ni!e de forjă (motoare a a?6ii separale. cu piston, turbine) sau a uleiului din apa de spălare sau din apa impurifi-cată în procese tehnologice. Se folosesc separatoare de construcfie diferită, după procedeul de separare aplicat şi care poate fi: decantarea; depunerea uleiului pe o umplutură de cocs, de pietriş, inele Raschig, etc. confinute într'un compartiment; schimbări de direcfie a curentului de lichid prin piese de tablă cu suprafafă mare, la cari aderă uleiul; fixarea uleiului cu hidrat de aluminiu, etc. 2. Separator electrostatic [aJieKTpocTHTHHec-KHH cenapaTOp; separateur electrostatique; elek-frosfăfsscher Scheider; electrostatic separator; elektrosztatikus elvâlaszto]. 1. Tehn.: Aparat penfru desprăfuirea gazelor prin acfiunea unui câmp electrostatic asupra prafului din gazul electrizat prin ionizare. Exemplu: Separatorul electrostatic Cotrell-Moeller (v. Cotrell-Moeller, filtru ~), V. şi sub Desprăfuire electrostatică. Sin. Desprăfuitor electrostatic. 3, ~ electrostatic [ajieKTpocTaTHHecKHâ ce- napaTOp; separateur electrostatique; elektro-statischer Scheider; electrostatic separator; elektrosztatikus elvâlaszto]. 2. Prep. m/n.: Aparat pentru concentrarea minereurilor prin separarea efectuată sub acfiunea unui câmp electrostatic, asupra particulelor de minereu mărunfit şi uscat în prealabil, şi eledrizat prin contactul cu plăci metalice încărcate. Separatorul^ se compune, în principiu, dintr'un sistem de plăci metalice înclinate, cu interstiţii, şi cari au, unele, sarcină pozitiva, iar altele, negativă — şi pe cari alunecă granulele de minereu. în timpul alunecării pe plăci, granulele de minereu cu conductivitate mai mare se încarcă cu sarcină de acelaşi nume cu placa, mult mai repede decât minereurile cu conductivitate mai mică. Particulele cu sarcină electrică mare sunt respinse mai puternic de placă, astfel încât, la alunecare, sar peste ipterstifiile dintre plăci, iar cele cu sarcină ©lecfrică mai mică cad prin intersfifii (v.fig.). Sepa- Scheme de separatoare electrostatice. а) schema unui separator electrostatic cu plăci încărcate; б) schema unui separator electrostatic cu curentul particulelor ionizate între electrozi; 1) alimentare; 2) placă electrizată pozitiv; 3) placă electrizată negativ; 4), 5) şi 6) colectoare de concentrate de categoria I, respectiv de concentrate de ca.tegoria II (mixte), respectiv de steril; 7) electrod (tobă) pus la pământ; 8) electrod încărcat negativ; 9) tub cu neon încărcat negativ; 10) concentrate din materiale neconductive; HJ-produs intermediar; 12) concentrate din materiale cu con* cfuctivitafe mare. rarea se repetă pe alte plăci ale aparatului, astfel încât, la ieşirea din aparat, se colectează, de cele mai multe ori două concentrate de categoria întâi, două concentrate de categoria a doua (mixte) şi sterilul. Se pot separa materiale mărunfite, cu dimensiuni mai mici decât 2 mm şi, în general, cuprinse între 0,1 şi 1 mm, cari sunt în prealabil •clasate după dimensiuni şi desprăfuîte. i. Separator elicoidal [qepBH^Hbiâ cenapaTOp; separateur helicoTdal; spiralformiger Scheider; helicoidal separator; csigavonalas elvâlaszto]. Agr.: Aparat pentru separarea amestecurilor de boabe de seminfe lunguefe şi de boabe rotunde (de ex. secară şi măzăriche), sau a amestecurilor de boabe de seminfe rotunde sănătoase şi de boabe rotunde seci sau atinse de dăunători (de ex. mazăre gărgărifată), sub acfiunea forfei centrifuge care se exercită asupra boabelor, cari se rostogolesc cu vitese diferite pe suprafeţe elicoidale cu axă verticală. Aparatul e constituit dintr'un schelet sau dintr'un cilindru drept, vertical, în care sunt montate: o pâlnie de alimentare (cu sau fără sertar plan de reglare a debitului), o cale elicoidală exterioară şi, în general, trei căi elicoidale interioare mai înguste, decalate în spafiu şi coaxiale cu cele exterioare. Boabele ro* tunde sau cele grele se rostogolesc mai repede decât cele lunguefe sau uşoare, şi sunt aruncate de forja centrifugă pe elicea exterioară, la capătul căreia sunt colectate. Uneori, partea inferioară a elicei exterioare are un perete mobil, pentru a separa două categorii de boabe (v. fig.). Capacitatea de prelucrare creşte cu înălfimea aparatului (de ex. aparatul cu înălfimea de 1,75 m separă 250 kg/h, iar cel cu înălfimea de 2,5 m separă 650 kg/h). Sin. Trior elicoidal. Sin. (impropriu) Separator spiral. 2. Separator lamelator [njiacTHHHaTbiH cenapaTOp; separateur lamellateur; Separator-Lamel-lator; separator-lamellator; lemezes elvâlaszto]. Ind. alim.: Separator prin sedimentare, folosit în industria amidonului, constituit din două prisme cu secfiune triunghiulară, alăturate, cu muchii orizontale, cari au la muchia inferioară câte un melc transportor, şi în interiorul cărora sunt montate plăci plane de sticlă groasă, paralel cu una dintre fetele prismei (v. fig.). Laptele de amidon intră Separator elicoidal. f) pâlnie de alimentare; 2) sertar plan; 3) con de distribufie; 4), 5) şi 6)]căi elicoidale interioare, înguste; 7) cale elicoidală exterioară, lată; 8) şi 9) gură de scurgere a boabelor rotunde, grele, re-spediv mai pufin rotunde, grele; 10) gură de scurgere a boabelor lungu-eje sau uşoare. Schema separatorului lamelator. 1) carcasă; 2) lamă de sticlă; 3) transpcrfor-meic; 4) infrarea laptelui de emidon; 5) ieşirea laptelui de amidon prelucrat. în aparat, circulă cu vitesă mică prin el şi iese printr'un colector de prea-plin. Amidonul se depune *din suspensie pe plăcile oblice de sticlă, până când stratul de amidon, îngroşându-se, se rupe datorită greutăfii proprii şi alunecă pe acestea» sub formă de pastă, în melcii transportoarelor. Aparatul e robust şi consumă energie putină. 3. Separator magnetic [MarHHTHbiâ cenapaTOp ; separateur magnetique; Magnetscheider; magnetic separator; mâgneses levâlaszto]. 1 .Tehn.: Maşină de separare care reţine corpurile fero- 72 magnetice dintr'un materia! care are forma de granule, de grăunfe, pulbere, fire, etc. Separarea se efectuează, în general, prin trecerea materialului printr'un câmp magnetic. Se aplica, de exemplu, în metalurgie (pentru curăţirea amestecului de turnare, pentru curăţirea aşchiilor de aliaje de cupru, etc.), în industria textilă, în industria alimentară, în prepararea minereurilor, etc. Exemple: î. Separatormagneîic[MarHHTHbiH cenapaTOp; separateur magnetique; Magnetscheider; magnetic separator; mâgneses levâlaszto]. 2. Prep. min.: Maşină pentru concentrarea minereurilor, bazată pe diferenfa de permeabilitate magnetică a componenfilor. Construcfia diferă după felul materialului prelucrat şi după gradul lui de umiditjte. Se folosesc separatoare cu inele, separatoare cu bandă şî separatoare cilindrice. Separatorul magnetic cu inele are unjefecfro-magnet cu 4*** 10 poli radiali, cu suprafafa superioară inclinată, acoperită cu câte o foaie de tablă. Deasupra polilor sunt 2**’4 inele de ofel, cu baza inferioară ascufită, prinse într'o coroană rotitoare, astfel încât distanfa dintre muchii şi pâlnie să difere dela unul la altul. Inelele se magnetizează; pe ele se prind particule de material de permeabilitate diferită, după distanfa dintre ele şi pâlnie. Când inelele ajung în zona neutră, dintre polii radiali, materialul se desprinde şr cade în diferite cutii sau jghiaburi; sterilul alunecă pe tablele de pe poli şi e colectat (v, fig. /). Separatorul cu bandă are. elementul de lucru constituit din una sau din mai multe perechi de elecfromagnefi, montafi unul deasupra celuilalt, cu_ polii de nume opus aşezafi fafă în fafă, şi din /. Separator magnetic cu inele, a) vedere laterală şi vedere de sus; b) detaliu; 1) electromagnet cu poli radiaJi; 2) bobină; 3) coroană cu inele; 4) inel; 5) tablă inclinată;, 6) jghiab de alimentare; 7) colector de sterii; 8) colectoare de concentrate diferite; 9) roată de antrenare a corcanei cu inele. II. Schema separatorului magnetic cu bandă. 0. şJ T) electromagnet inferior, respectiv superioi; 2) bandă transportoare iată; 3) bandâ transportoare îngusiă; 4) rulou c'e antrenare; 5) colector de concentrat; 6) colector de steril; 7) alimentarea benzii. 73 sistemul de benzi transportoare (v. fg. II)- Polii magneţilor superiori sunt mai laţi şi depăşesc într'o parte polii inferiori, corespunzători. SistemuJ de, benzi transportoare e compus dintr'o bandă lată, care trece printre polii perechilor de electro-magneţi, şi din câte două benzi înguste pentru fiecare pereche de elecfromagnefi, perpendiculare pe prima, şi cari sunt situate între aceasta şi polii superiori. Materialele feromagnetice sunt atrase pe partea inferioară a benzilor înguste, sunt antrenate de acestea şi — la depăşirea polilor — cad în colectoare; sterilul nefromagnetic e antrenat de banda transportoare lată. Separatorul cilindric e constituit din unu sau din mai mulţi cilindri orizontali rotitori, paraleli, de material diamagnetic (în general, alamă), în care sunt montate concentric, într'o zonă corespunzătoare unui unghiu de 200° (v. fig. III), electro- III. Schema separatorului magnetic cilindric (eu dci cilindri), î) cilindru rotitor; 2) electromagnet fix; 3) alimentare; A) colector de steril; 5) şi 6) colectoare de concentrate. magneţi, sau e montat un magnet permanent. Materialul cade pe toba rotitorului. Corpurile feromagnetice şi paramagnetice sunt atrase şi menţinute pe tobă, până când depăşesc unghiul care limitează zona de magnetizare şi apoi cad într'un colector sau sunt aduse pe cilindrul al doilea, cu câmp magnetic mai mic, unde se face o nouă separare. Spre deosebire de celelalte tipuri de separatoare magnetice, separatoarele cilindrice pot fi utilizate pentru material cu dimensiunile până la 30 mm. 1. Separator magnetic [MarHHTHbiH cenapaTOp; separateur magnetique; Magnetscheider; magnetic separator; mâgneses levâlaszto]. 3. Ind. alim.: Aparat care separă toate impurităţile feromagnet:ce din grăunţele cari urmează să fie măcinate şi din făina măcinată. E format din electromagneţi aşezaţi într'o montură de lemn. Serveşte, înaintea măcinării, la protejarea pietrelor sau a cilindrilor (valţurilor), iar după măcinare, la îndepărtarea din făină a aşchiilor foarte fine de fier, cari rezultă din uzura riflurii valţurilor. 2. ~ magnetic [MarHHTHUÎî CenapaTOp; separateur de metaux; Metallscheider; metal separator; mâgneses levâlaszto]. 4. Ind. fexf.: Maşină de separare,- care reţine corpurile feromagnetice din bumbac (cuie, sârme, segmente din cercurile baloturilor, piuliţe, etc.), pentru a proteja maşinile şi a preîntâmpina incendiile cari ar putea fi provocate de scântei. Separatorul e constituit, în principal, dintr'o tobă rotitoare de alamă (cu turaţia de 60 rot/min), în care e montat concentric un magnet permanent fix,pe o zonă corespunzătoare Separator de metale. 1) tobă de alama; 2) magnet permanent; 3) bandă transportoare orizontală; 4) bandă transportoare verticală; 5) !adă> colectoare a corpurilcr metalice. unui unghiu de 200° (v. fig.), din benzi transportoare orizontale şi verticale, şi din mecanismul de antrenare. Bumbacul de pe banda transportoare orizontală (3) trece pe sub toba (1); corpurile feromagnetice, fiind atrase de magnet, sunt antrenate de toba de alsmă până când depăşesc unghiul care limitează zona de magnetizare, şi apoi cad într'o ladă de colectare (5). 3. Separafor-rafinor [cenapaTop-pa(]3HHaTop^ separateur-raffineur; Separator-Raffinor; separator-refiner; finomito levâlaszto]. Ind. alim.: Aparat care serveşte la separarea rapidă (în timp de câteva se-cunde)aamidonului dinterciul de cartofi şi la rafinareas amidonului din laptele de amidon, pentru a sustrage grăunţii de amidon acfiunii hidrolizante şi coloranfe a enzimelor şi a substanţelor colorante din sucul tuberculelor de cartofi. Pentru separare, se folosesc, în general, separatoare-rafinoare-centrifuge orizontale (v. fig., p. 74), iar pentru separare şi rafinare, fie separatoare-rafinoare centrifuge verticale, de construcţie asemănătoare cu aceea a separatoarelor de lapte (v.), fie separatoare lamelatoare (v.). 4* Separator spiral. V. Separator elicoidal. 5. Septarii [cenTapHH; septarias; Septarien; sep-tarias; szeptâriânok]. Geo/.: Separaţii (concreţiuni) calcaroase, în masa unor marne sau a unor argile,, de formă discoidaîă, cu crăpături inferioare cari se întretaie. Aceste crăpături pot fi umplute cu calcit. Ele provin din pierderea apei prin uscare şi pot avea diametri de câţiva metri. s. Ser [cepyM; serum; Serum; serum; szerum]* Gen..* Produs constituit din ser sangvin (de bou» de măgar, catâr, oaie, capră şi, în special, de cal), imunizat contra acţiunii unor microorganisme* patogene. Serurile sunt, în general, lichide gălbui până la roşcate, limpezi sau puţin opalescente, uneori cu un slab sediment. Prin evaporare se pot obţine şi sub formă solidă (granule sau solzi); 14 acestea se folosesc disolvate în apă distilată sau In ser fiziologic. Cantităţi determinate de seruri lichide se introduc în fiole de sticlă, în cari se sterilizează, fiind active un timp limitat, indicat pe fiecare fiolă. Se prepară seruri atât pentru a preveni, cât şi pentru a vindeca unele boale infecfioase: ser antidifteric, ser antitetanic, anticarbonos, antimeningococic, antigonococic, antistafilococic, antipneumococic, antistreptococic, antitific, etc. — Se folosesc seruri, de asemenea, în medicina veterinară, preparate după aceleaşi metode, cum şi serurile „normale", obţinute din sânge de cal sănătos, neimunizat, folosite în unele procese infecfioase, în medicina veterinară, ca hemostatice, etc. 1. Ser sangvin [cepyM KpOBH; serum sanguin; Serum, Blutwasşer; serum; szerum, versavo]. Biol.: Partea lichidă a sângelui, care se obfine prin coagulare, adică în urma precipitării fibrinoge-nului din plasmă sub formă de fibrină (fibrino-genul în stare solidă). Serul e constituit din filamente compacte şi împletite, filamentele de fibrină formând o refea asemănătoare unui burete, care confine elementele figurate ale sângelui şi restul plasmei. Acest burete (chiagul) se retractează în timp, eliminând serul sangvin, care e un lichid clar, gălbuiu. Elementele figurate, sau o parte dintre acestea, rămân în refeaua de fibrină, dacă sângele coagulează repede. Dacă acesta nu coagulează imediat, toate elementele figurate (uneori numai în parte) se depun pe fundul vasului; chiagul obfinut astfel e mai pufin colorat sau chiar e incolor. Sângele lipsit de fibrină (sângele defibrinat) e constituit din ser sangvin şi din elemente figurate. Serul sangvin se deosebeşte de plasmă prin faptul că confine trombină, în loc de trombogen (v.), şi nu confine fibrinogen. 2. Seră [TeruiHiţa, opamKepen; serre; Warm-haus, Treibhaus; hot-house, greenhouse; meleg-hâz]. Gen.: Sistem de încăperi încălzite, închise, «cu acoperişul (adeseori şi cu perefii) de sticlă, Separafor-rafinor centrifug orizontal, î) rotor (cu lamele radiale) pentru centrifugarea laptelui de amidon; 2) carcasă cu lamele cari detaşează amidonul -separat; 3) cutie cu angrenaje de antrenare; 4) con distribuitor; 5) infrarea lapte/ui de amidon; 6) ieşirea amidonului separat; 7) ieşirea apei şi a impurităţilor uşoare. care serveşte la cultivarea plantelor, în special în timpul iernii şi al primăverii. E destinat creşterii răsadurilor, culturilor fbrfate şi culturilor de flori şi de plante exotice. în sere, plantele cresc direct în pământ, sau pe stelaje pe cari se aşază pământ sau ghivece. Sursa de căldură pentru încălzirea serelor cu plantare directă în pământ e gunoiul; la serele cu stelaje, încălzirea se face printr'un canal orizontal de fum (ogeac), cu un calorifer cu apă sau cu aer, sau electric. Cea mai simplă seră cu plantare directăecon-stituită dintr'un culoar strâmt, situat parfial în pământ; de o parte se prevede o încăpere care se umple 5 I. Seră ijidimentară. f) culoar de circulafie; 2) strat de gunoiu; 3) pământ; 4) geam; 5) umplutură. cu gunoiu şi cu pământul în care se face plantarea. Partea superioară a acestei încăperi se acopere cu geamuri duble, aşezate înclinat (v. fig. /). Serele cu stelaje sunt mult mai răspândite. Pereţii se execută din zidărie, iar acoperişul, dintr'un schelet cu geamuri de sticlă. La multe sere, perefii exteriori, începând dela 75 cm dela sol, se fac, de asemenea, din sticlă (v. fig. II). Ventilafia e naturală şi se face cu ajutorul unor ferestrutcr practicate în acoperiş şi al unor canale de aer, practicate în perefii longitudinali. 75 La serele cu ogeacuri se prevede câte un ogeac pe lângă fiecare perete longitudinal. Toate cele patru ogeacuri dintr'o secfiune debuşează într'un singur coş de fum, înalt de 6—7 m. lung, Preisverzeichnis; price list; ârsorozat]. Gen..* 1. Lucrare scrisă aparfinând unui proiect, în care sunt specificate prefurile unitare ale materialelor folosite la executarea lucrărilor din proiectul re- La serele cu calorifer cu apă, încălzirea se face prin;conducte netede prin cari trece apa, aşezate în Jungu! pereţilor, sub stelaje şi sub acoperiş spectiv. — 2. Lucrare scrisa în care sunt specificate toate materialele folosite la executarea unui anumit fel de lucrări (de ex. lucrări de construcţii, de III. Planul unei sere cu cotlon. }) camerele serei; 2) cameră de încălzire; 3) tambur de intrare; 4) cotlon; 5) stelaj. (v. fig. III). Toate conductele se montează înclinat, pentru a putea goli în întregime instalafia. Steiajele sunt lăzi de lemn situate la 53 cm dela pământ, pe o carcasă de tuburi metalice. Lăfimea poate fi de 85-*-17 cm, după necesităfi. Pentru a completa iluminarea naturală, care e insuficientă în lunile de iarnă (Noemvrie-Februarie), serele au şi o iluminare artificială, sursa de lumină având o mişcare permanentă, pentru a obfine o iluminare uniformă. Astfel, durata de cultură se reduce. Serele se amplasează astfel, încât axa longitudinală să fie orientată pe direcfia Nord-Sud, cu o abatere de ±20° fafă de această pozifie. Temperatura care trebue asigurată în sere e de 20'"25° pentru tomate, pătlăgele vinete, flori, etc.; de 10--*15° pentru culturile nordice, şi de 3--*5 pentru apărarea de înghef a plantelor exotice. 1. Seraj. Tehn. V. Strângere. 2. Seria modulelor [cepHHMOflyJiefi; serie des modules; Modulenserie; serie of modules; modu-lussorozat]. Tehn.: Serie standardizată a modulelor de rofi dinfate. Sin. (v.) Gama modulelor. 3. Seria prefurilor [iţeHHHK, KaTajior eflH-HHqHbrx pa3Ii;eHCK; serie des prix; Preisaufstel- instalafii electrice, etc.), împreună cu prefurile unitare respective. 4. Sericicultură [meJiKOBOACTBO; sericiculture; Seidenwurmzucht; sericiculture, sericulture; selyem* hernyo-tenyesztes]. Gen.: Cultura viermilor de mătase, incluziv obfinerea, selecţionarea şi conservarea seminfei de mătase, adică a ouălor depuse de fluturi. Pentru a obţine o cantitate cât mai mare de gogoşi de mătase normale, trebue respectate următoarele reguli: întrebuinţarea de sămânţă sănătoasă, folosirea unor camere de cultură suficient de spaţioase (permanent curăţite şi aerate), ferirea viermilor de schimbări brusce de temperatură şi ale umidităţii atmosferice, hrănirea abundentă cu frunze proaspete şi sănătoase de dud (sau de stejar, în cazul viermilor de mătase de stejar) şi administrarea unei porţii noi de hrană, numai după ce porţia anterioară a fost consumată. 5. Sericină [cepniţHH, nţeJiKOBbiH KJieît; seri-cine; Serizin; sericin, silk size, silk rubber; szericin]. Chim.: Proteină de consistenţă cleioasă, asemănătoare colagenului, şi care intră în compoziţia mătaseî produse de larvele Bombyx mori, înconjurând firul 76 propriu zis. Reprezintă cca 30% din greutatea totală a firului. în procesul de prelucrare a mă-tasei, aceasta se degomează, sericina fiind îndepărtată prin fierbere cu apă, care o disolvă. Constituentul principal al sericinei e serina (v.). x. Serîcif [cepHlţHT; sericite; Serizit; sericite; szericit]. Mineral.: Varietale de mică albă (muscovit) secundară, rezultată din alterarea ortozei printr'un proces de automefamorfism. 2. Sericifizare [cepHu,HTR3PipoBaHHe; serici-tisation; Serizitisierung; sericitization; szericitizâlâs]. Mineral.: Proces chimic datorit unui autometa-morfism prin care feldspafii potasici, în special ortoza, se transformă în sericii 3. Serie [pHA» cepHH; serie; unendliche Reihe; series; sorozat, sor, szeria]. 1. Mat.: Expresiune matematică obfinută legând prin semnele + sau — termenii unui şir infinit. Dacă limiia către care tind termenii şirului format de sumele parfiale succesive ale termenilor seriei e finită, ea se numeşte suma seriei, iar seria se numeşte serie convergentă. Seriile cari nu sunt convergente se numesc serii divergente. Dacă limita către care tind termenii şirului sumelor parfiale ale seriei e infinită, seria se numeşte determinat divergentă, iar dacă această limită nu există, seria se numeşte nedeterminat divergentă. Dacă seria formată de valorile absolute ale termenilor unei serii e convergentă, seria se numeşte absolut convergentă. Orice serie absolut convergentă e convergentă. O serie care e convergentă, fără a fi absolut convergentă, se numeşte serie semiconvergentă. Daca uk e termenul general al unei serii, seria se reprezintă prin simbolul 00 Dacă termenii unei serii sunt funcfiuni de o variabilă complexă z, nofiunea de convergenfă se aplică numai pentru o valoare determinată z = z0 a variabilei (v. sub Cerc de convergenfă). 4. ~ absolut convergentă [a6c0JiK>TH0 cxo- PHAI serie absolument convergente; absolut konvergente Reihe; absolute convergent series; abszolut konvergens sorozat]. V. sub Serie, şi Convergenfă absolută. 5. ~ convergentă [cxOAsnţHHCH pn/ţ; serie convergente; konvergente Reihe; convergent series; konvergens sorozat]. V. sub Serie. 6. ~ de polinoame [pa# MH0r0HJieH0B; serie de polynomes; Polynomenreihe; pojynom series; polinomsorozat]: Serie de funcfiuni, ai cărei termeni sunt polinoame. Exemplul cel mai simplu de serie de polinoame îl constitue seriile de puteri. 7. ~ de puteri [CTeneHHbiH pHA; serie de puissances; Potenzreihe; power series; kitevc-sorozat]: Serie de forma k-\ x fiind o variabilă reală sau complexă. Seria de pu- teri e o serie de poli noame, fiecare polinom fiind ur> monom al cărui grad e ega! cu indicele termenului. e. ~ divergentă [pacxoAHiiţHHCH P^Aî serie divergente; divergente Reihe; divergent series; divergens sorozat]. V. sub Serie. 9. ~ Fourier. V. Fourier, serie 10. ~ Fourier generalizată. V. Fourier, serie ~ generalizată. u. ~ Laurenf [pHA JIopaHTa; serie de L.; L. Reihe; L. fs series; L. sorozat]. Mat.: Serie de puteri de forma + GO £ ak{z-za) , ks—GO în care 25 e o valoare determinată a argumentului. O funcfiune f (2) olomorfă într'o coroană circulară cu centrul în z0 se poate desvoita într'o serie de forma de mai sus, unde 1 f f (2) dz * ; ah = —. \ :............................ .^'pentru k> 0 2kiJc(z-z0)^ 1 f f (2) d2 L ak-------\ -------bH7 pe^ru k <. 0, * 2Ki)c.{z-z,?+' * C fiind cercul exterior, iar C', cercul inferior al coroanei. 12. ~ Maclaurin [paA MaKJiopeHa; serie de M.; M. Reihe; M. ’s series; M. sorozat]: Serie de puteri care reprezintă, într'un interval (a, b), o funcfiune dată y = 1 (x), continuă, împreună cu derivatele ei, în intervalul dat, coeficienţii seriei fiind dafi de -*=hiik)w. valoarea x — 0, pentru care se calculează coeficienţii, aparfinând intervalului. 13. ~ oscilatorie [KOJie6aK)mHHCfl paAî serie oscillatoire; oszillierende Reihe; oscillatory series; lengo sorozat]: Serie în care suma primilor ei n termeni rămâne finită, dar nu tinde eăfre o limită, când n -> 00, 14. ~ semiconvergentă [pHA noJiycxoAH-JHHHCH; serie semiconvergente; halbkonvergente Reihe, semikonvergente Reihe; ncn absolutei/ convergent series, conditionally convergent series; felkonvergens sorozat]. V. sub Serie; v. şi Convergenfă, semi 15. ~ Taylor [p«a TsHJiopa; serie de T.; T, Reihe; T. series; T. sorozat]: Serie k--0 care da valoarea funcfiunii f (2) într'un punct z din cercul de olomorfie cu centrul în punctul ordinar z0. 16. uniform convergenfă. V. Convergenfă uniformă. 17. Serie [pHA; serie; Reihe; series; sorozat, sor], 2. Fiz., Chim.: Şir de elemente de aceeaşi natură, cari se succed într'o anumită ^ordine. îs. ^ spectrala [cneKTpaJibHbiH pPA» serie spectrale; Spektralserie; spectral series; szpektrâl-sorozat]. V. sub Spectru de linii. 77 1. Serie omoloaga [rOMOJiorHqecKHit pa#; serie homologue; homologe Reihe; homologous series; homologus sorozat]. Chim.: Şir de compuşi chimici organici omologi (v. sub Omolog). Există numeroase serii omoloage, după clasa combinaţiei dela care se porneşte. Exemple: seria omoloagă a hidrocarburilor saturate (alchilice) CH4i C2H6, C3H8, C4H10, etc.; seria omoloagă a hidrocarburilor benzinice: C6H5—CH3; C6H5—CH2—CH3, etc. 2. Serie [CBHTa; serie; Reihe; series; sorozat, sor]. 3. Geo/.: Succesiune de terenuri în scara stratigrafică, corespunzând în timp unei epoce. Numirile seriilor corespund cu cele ale epocelor respective. V. Geologice, subdiviziuni a. Serie de locomotivă [cepHH nap0B03a: sărie de locomotive; Lokomotivserie; locomotive series; mozdonysorozat]. C. f.: Grup*de numere şi de litere cari reprezintă convenfional anumite caracteristice constructive şi de funcfionare, identice pentru un număr de locomotive, în interiorul aceluiaşi tip de locomotivă. în general, seria de locomotivă determină şi nomenclatura ei. — Astfel: în sistemul de notafie a locomotivelor cu abur care se bazează pe dispozifia osiilor, prima parte din grupul de litere şi numere reprezintă tipul locomotivei, iar partea a doua reprezintă numărul de ordine al seriei locomotivei. în notafia locomotivelor Diesel, seria se indică după aceleaşi criterii ca la locomotivele cu abur, numerele fiind precedate de litera D, iar indicele 0, care afectează literele sau cifrele, indică antrenarea individuală a osiilor. în notafia locomotivelor electrice, la cari aceasta se bazează pe dispozifia osiilor, prima parte din notafie reprezintă tipul locomotivei şi, uneori, seria. 4. Serie de vagon [cepHHHbm BOMep Ba-rOHa; serie de wagons; Waggonserie; wagon series; vasutikocsi-sorozat]. C. f.: Grup de litere cari indică anumite caracteristice constructive şi de funcfionare, identice pentru un anumit grup de vagoane, în interiorul aceluiaşi tip de vagon, în general, seria indică codificarea vagoanelor. Codul de serie diferă după tipul vagonului: vagon-clasă, vagon de marfă acoperit, vagon de marfă descoperit, etc. 5. Serie statistica [cTaTHCTHHecKHH pa/ţ; serie statistique; statistische Serie; statistical series; sztatisztikus sorozat], Statist.: Corespondenţă între două şiruri de valori (de ex. între altitudinea diferitelor localităfi ale fării şi temperatura lor medie anuală, între zilele anului şi cantitatea de ploaie căzută, etc.). s» Serină [cepHH, OKCHaMHHOnpoiiHOHOBaH KHCJlOTa; serine; Serin; serine; szerin]. Chim.: CH2 (OH) CH (NH2) COOH. Acid a-amino-p-oxi-propionic, cu p. t. 246°, care se prezintă sub două forme optic active, dintre cari cea levogiră, |-serina, se găseşte în organismul animal, în compoziţia unor proteine, 0,3% în globulmă, 2,9% în chera-tina din lână, 1,8% în fibroină, 0,5% în cazeina din lapte, 0,4% în gelatină, 7,8% în protombină, 0,2% în hemoglobină, etc. Ea poate fi obfinută din acestea prin hidroliză. Liberă,, se găseşte în sudoare. Se sintetizează în laborator, prin acfiunea acidului cianhidric şi a amoniacului asupra glico!-aldehidei, sau prin condensarea formiatului de etil cu hipuratul de etil. 7. Serj [eapraa; serge; Seroch, Serge; serge; serge]. Ind.text.: Ţesătură care se întrebuinţează, de obi-ceiu, pentru căptuşeli. Urzeala se face din mătase, iar bătătura, din bumbac penfru serjul bărbătesc şi din mătase pentru serjul de femei. Legătura fesăturii este diagonală, CU efect de D«ag°nal de urzeală cu sensuf urzeală (v. fig.) care sPre stân9a (raPortul 5/5). prezintă un diagonal cu raportul de 5/5. V. Raport. 8. Sernifif [cepHH(J)HT; sernifiie; Sernifit, Ver-rucano; „Verrucano" rock; szernifit]. Geo/..* Conglomerate şi gresii sericitoase de vârstă permiană, cu aspect de gneise oculare, formate din porfire cuarfifere, cuarf şi alte roce, metamorfozate prin laminare. Denumirea se extinde la toate conglomeratele vechi paleozoice metamorfozate. 9 Serpentin [eepneHTHH; serpentine; Serpentin; serpentine; szerpentin]. Mineral.: H4Mg3Si209. Mineral rezultat printr'un proces de hidroliză a silicatului de magneziu. Există mai multe varietăfi, şi anume: serpentin nobil, compact, colorat în gălbuiu sau în verde deschis, cu duritatea 3--4 şi gr. sp. 2,5*'*2,7; serpentinul comun, compact, de diferite colori, pătat în galben, în verde închis sau în negru; serpentinul fibros (crisotilul), cu luciu mătăsos, şi colorat în verde; antigoritul, format din agregale fibro*ase, neregulate, verzi sau negre. 10. Serpentină [3MeeBHK; serpentin; Schlangen-rohr; coil, serpent coi!, serpentine pipe; kigyocso* szerpentin]. Mş. ferm.: Tub, în general metalic, îndoit în formă de spirală, de elice, sinusoidă, etc., folosit ca schimbător de căldură sau ca element al unui schimbător de căldură. în schimbătoarele de căldură cu serpentine, acestea pot fi dispuse individual, în fascicule, sau concentric (de ex. la aparatele de lichefiere a aerului). — Exemple: radiatorul în serpentină (în general, cu aripioare penfru mărirea suprafefei de radiafie) al unei instalafii de încălzire centrală, obfinut prin îndoirea conductei curente; serpentina de încălzire (cu abur dela locomotivă sau dela o centrală de abur, fixă) a păcurii, dintr'un vagon-cisternă de cale ferată; serpentina de răcire dintr'un condensator, dintr'un distribuitor (la aparatele de laborator, serpentina poate fi de sticlă); etc. 11. Serpentină [cepneHTHHa, neTJia; serpentine; Serpentine; serpentine; szerpentinut]. Drum.: Traseu şerpuit al unui drum, adoptat în terenuri foarte accidentate (regiuni de munte), 78 pentru a obfine o desvoltare (lungire) mai mare a traseului şi deci o micşorare, până la limita maximă admisibilă, a declivităfilor. Se compune din aliniamente aproape paralele, racordate între ele prin curbe speciale: bucle sau turnante, alcătuite uneori din curbe şi contracurbe (curbe auxiliare). Datorită terenului, turnantele au raze mici (15"‘25 m pentru curbele principale şi 50”* 150 m pentru cele auxiliare). Vitesa maximă de circulafie admisă pe serpentine este de 20"*25 km/h, iar declivităfile sunt de 3,0”'3,5%. Pentru siguranfa circulafiei, turnantele au supra-înălfări, supralărgiri şi vizibilitate corespunzătoare vitesei de proiectare adoptate. în punctele periculoase se construesc parapete de piatră sau de beton. Prezenfa serpentinelor pe traseul unui drum este semnalizată prin table indicatoare. î. Sertar [3OJIOTHHK; tiroir; Schieber; sliding valve; tolattyu, tolozâr], Mş.: Organ al unui întreruptor sau al unei instalafii de comandă a circulafiei unui fluid (de ex. al distribufiei unui motor cu abur), care asigură în general printr'o mişcare de alunecare, deschiderea şi închiderea accesului acestui fluid, la anumite intervale de timp sau în anumite direcfii şi sensuri de circulafie. Sertarul are forma de placă, de cochilie sau de disc, cu o zonă de contact plană (sertar plan) sau cilindrică (sertar cilindric); el e asamblat cu un alt organ, prin care circulă fluidul. Sertarul îndeplineşte funcfiunea de întreruptor, având o mişcare rectilinie alternativă sau oscilantă, care-i este transmisă prin sistemul de pârghii al mecanismului din care face parte. Pentru a reduce solicitările în zonele de contact, se construesc sertare echilibrate sau cuasiechilibrate. Sertarele cu funcfiune ocazională servesc la închiderea sau deschiderea, după necesitate, a circuitului de fluid (deex. sertarul unei vane), iar cele cu funcfiune programată servesc la obfinerea unui ciclu de evolufie a fluidului în cilindrul unei maşini (de ex. sertarul dis-tribufiei unui motor cu abur). 2. Sertarde compresor [30-JIOTHEK KOM- npeccopa; tiroir de com-presseur; Kom-presorschieber; compressor sliding valve; kompresszor tolattyu]: Sertar folosit la dis-tribufia comandată a anumitor compre-soare şi pompe de vid, la care presiunea de aspirafie are valori sub 0,2 0,3 ata. în ge- neral, se folosesc sertare plane cu canal de oco- I. Serfar plan, de compresor, f) camera sertarului; 2) serfar; 3) canal de ocolire; 4) supapă de refulare aufomafă; 5) cameră de compresiune; 6) oglinda sertarului; 7) canal de admisiune, respectiv de refulare; 8) aspirafie; 9) refulare; i) acoperire de admisiune; e) acoperire de emisiune; u) lăfimea canalului de occ lire; a) lăţimea luminii canalului din oglindă. lire şi cu cameră de compresiune în corpul sertarului, echipate cu supape de refulare automată (v. fig. /); la compresoarele în două etaje, sertaruf primei trepte nu are supape automate. Camera de compresiune serveşte la reglarea presiunii care se stabileşte în interiorul cilindrului, la începutul refulării. Canalul de ocolire serveşte la mărirea cantităfii de fluid aspirate, deci a randamentului volumetric. Sertarul e comandat de o tijă legată, prin intermediul mecanismului excentricului, de arborele principal al compresorului; datorită mişcării rectilinii alternative, el realizează o legătură periodică a canalelor cilindrului, fie cu spafiul de aspirafie, fie între canale, fie cu spafiul de refulare. Raportul dintre cursa pistonului din relafia şi cursa sertarului se determină -'mp ?p = s* „ în care Spe cursa pistonului; Ss=2a + e + i e cursa sertarului; Cmp şi Cms sunt vitesele medii ale pistonului, respectiv ale sertarului. Pentru realizarea unei uzuri minime a sertarului se alege Cmp< 0,3 m/s, de unde rezultă valori mici pentru Sp, respectiv pentru dimensiunile sertarului (a, e şi i). în general, se aleg următoarele dimensiuni: acoperirile sertarului i = e (valorile minime fiind 6 •••8 mm); lăfimea canalului de ocolire ^=(0,2*"0,4)^; lăfimea canalului de trecere, egală cu lăfimea canalului de admisiune şi refulare din cilindru; lăfimea oglinzii sertarului / = (0,5-*-0,7) D, unde D e diametrul cilindrului. Uneori se construesc compresoare^cu sertare oscilante (v. fig. II). a. Sertar de motor cu abur [30JI0THHK napo-BOrO flBHraTeJIfl; tiroir de moteur â vapeur; Dampfmotorschieber; steam motor sliding valve; gozgep-tolattyu]: Organ al distribufiei interioare a unui motor cu abur, care, datorită deplasărilor sale alternative rectilinii sau oscilante, permite obfinerea fazelor de evolufie a aburului în cilihdru; uneori, sertarul e folosit şi ca organ auxiliar, servind la reglarea duratei de expansiune a aburului în cilindru (v. sub Sertar de expansiune). După forma geometrică a zonei de contact, se deosebesc sertare plane şi sertare cilindrice, iar unele tipuri de sertare pot fi construite atât ca sertare plane, cât şi ca sertare cilindrice. Din> punctul de vedere constructiv, sertarul plan poate avea forma unei plăci sau a unei cutii (scoica^ II. Sertar oscilant, de compresor, 1) cilindru; 2) piston; 3) serter; 4) canal de admisiune, respectiv de refulare. 79 cochilie), cu marginile în forma de talpa, cu care alunecă pe oglinda sertarului — şi e acfionat printr'o tijă comandată de un excentric; sertarul cilindric e alcătuit, în general, din două pistoane (discuri) calate pe o tijă, cari pot fi separate sau legate între ele. Tălpile sertarului trebue să fie mai late decât luminile canalelor de admisiune din oglindă, pentru realizarea fazelor de distribufie, incluziv admisiu-nea şi emisiunea anticipată, în condifiunile impuse. Mărimile cu cari talpa sertarului depăşeşte, de o parte şi de alta, lumina canalului din oglindă, (notată cu a), se numesc acoperirile sertarului. Astfel, se deosebesc: acoperirea de admisiune (notată cu e) şi acoperirea de emisiune (notată cu i), cari corespund fazelor respective ale ciclului termic şi cari se determină considerând sertarul în pozifia sa medie. La sertarul plan, e se numeşte şi acoperire exterioară, iar i, acoperire interioară (v. fig. /); la sertarul cilindric, e este I. Acoperirile sertarului plan. II. Acoperirile serfatului I) sertar; 2) oglinda sertarului; cilindric. 3) talpa sertarului; e) acope- I) sertar; 2) admisiune inte-rire exterioară (acoperire de rioară; e) acbperire de admi-admisiune); i) acoperire inte- siune; i) acoperire de emisiu-rioară (acoperire de emisiune); ne; a) lumina canalului din a) lumina canalului din oglindă; oglindă. A) şi B) muchii active sau di- » rectcare. acoperirea interioară şi i este acoperirea exterioară, deoarece pozifiile acoperirilor fafă de lumina de admisiune se inversează (v. fig. II). în general, acoperirile e şi i nu sunt egale, deoarece expansiunea şi compresiunea pe cari ie determină nu sunt egale (adică nu se produc la aceeaşi frac- — Muchiile A şi B se numesc muchii active sau directoare, deoarece trecerea lor peste muchiile luminii a determină începutul şi sfârşitul fazelor de admisiune şi de emisiune. Urmărirea fazelor distribufiei şi stabilirea anumitor dimensiuni ale sertarului se obfin prin reprezentarea pozifiei sertarului în funcfiune de mişcarea pistonului. Diagramele folosite în acest scop pot fi: diagrame bazate mai mult pe mişcarea sertarului, cum sunt diagrama Muller-Reuleaux (y.) şi diagrama Muller-Seeman (v.); diagrame analitice, cum e diagrama Zeuner; diagrame geometrice,, cum sunt diagrama eliptică şi diagrama sinusoidală (pufin folosită). V. şi sub Diagrama sertarului. Pentru a realiza un ciclu de evolufie a aburului în cilindru, cât mai apropiat de diagrama teoretică, se folosesc sertare suprapuse (plane sau cilindrice) şi sertare cu deschideri multiple (de ex. sertar cu canal de ocolire, sertar-bicochilie, sertar-tricochilie, sertar-grătar); la sertarele suprapuse, unul se numeşte sertar de bază, iar celălalt, sertar de expansiune. Pentru îmbunătăţirea randamentului distribufiei, prin reducerea sau suprimarea integrală a apăsării sertarului pe oglindă,, se construesc: sertare neechilibrate (de ex. ser-tarul-placă, sertarul-cochilie, sertarul Corliss), folosite pentru aburul saturat până la 7 ata (la cilindrii de joasă presiune); sertare cuasiechilibrate (de ex. sertarul Penn); sertare echilibrate (de ex. ser-tarul-ramă, sertarul cilindric), cari permit utilizarea* aburului supraîncălzit de 12*-20. ata. La unele motoare cu abur (de ex. la cele de-locomotive) se folosesc sertare cilindrice egalizatoare (în acest caz nu mai sunt necesare robinete de egalizare, supape de aer, etc.), pentru egalizarea' presiunilor pe cele două fefe ale pistonului şi reducerea uzurii acestuia, la mersul în gol ai* maşinii. Exemple de sertare de motor cu abur: i. Serfar cilindric [iţHJiHHflpHHecKHH 30JI0-THHK; tiroir cylindrique; Kolbenschieber; piston^ valve; dugattyus tolattyu, hengeres tolattyu, korto-lattyu]: Sertar de motor cu abur, care are formă Sertar cilindric. a) tara garnituri de etanşare; b) cu garnituri de etanşare (segmenfi); 1) cămaşa sertarului; 2) sertar; 3) garnitură de etanşare; 4) bucea; 5) tija sertarului; 6) canal de admisiune. cilindrică, cu axa paralelă cu axa cilindrului motor şi care ci lisează pe o oglindă cilindrică, efectuând' o mişcare rectilinie alternativă sau oscilantă. Abu~ jiune din cursa pistonului); acoperirea i poate fi uneori şi negativă (adică, în pozifia mijlocie, sertarul deschide canalul de emisiune cu valoarea i). rul viu trece, în general, prin interiorul sertarului, iar emisiunea aburului uzat se face prin exteriorul tui, astfel încât presgarnitura tijei sertarului trebue să menfină etanşeitatea numai pentru o diferenţă mai mică decât 1 ata. Sertarul alunecă în inferiorul unei bucele, ale cărei suprafeţe interioare constitue oglinda sertarului, iar aburul intră radial într'un tor care înconjură bucelele, având o traiectorie cotita înainte de a pătrunde în cilindru; spafiul vătămător al cilindrului motor creşte cu volumul torului. La a). Avantajele pe cari Ie prezintă acest sertar, fafă de sertarul-placă, sunt următoarele: reducerea numărului de organe ale distribufiei interioare, fiind necesare,în general, două sertare-cochilie pe cilindru (v. fig. II), iar la motoarele cu canei de emisiune comun pentru cele două părfi ale cilindrului, numai un sertar simetric; simplificarea distribufiei exterioare, care canalelor de admisiune şi de emisiune (deoarece sertarul trebue să aibă o suprafafă cât mai mică, pentru reducerea rezistenfei la frecare, canalele se apropie de mijlocul cilindrului); rezistenfa mare de mişcare, datorită suprafefei mari a sertarului. Sin. Sertar-unicochilie. 1, Sertar-grătar [peme*rqaTbiâ 30JIOTHHK; tiroir â griile; Gittersehieber; grate sliding valve; râcsos tolattyu]: Sertar plan, constituit din plăci simple, dispuse paralel şi rigidizate prin două plăci laterale, formând un grătar (v. fig. a). Sertarul-grătar e un organ de distribufie de mare precizie, care se montează câte unul pentru fiecare fază a ciclului (admisiune şi emisiune). Sertarele sunt montate în capacul cilindrului (v. fig. b), şi anume sertarul de admisiune deasupra, grătarul oglinzii find montat între cilindru şi serfar, iar sertarul de emisiune dedesubt, cu spatele spre cilindru, despărfind cilindrul de grătarul oglinzii. Avantajele pe cari le prezintă acest sertar sunt: realizarea unui spafiu vătămător, mult redus, efectuarea admisiunii şi a emisiunii aburului în condifiuni optime, prin lumini lungi şi înguste. 2. ~-placă [npoCTOH 30JI0THHK; tiroir simple; einfacher Schieber; simple sliding valve; egy-szeru tolattyu]: Sertar plan, neechilibrat, cdnsti-tuit dintr'o placă metalică simplă, dreptunghiulară, cu una dintre fefe bine lustruită, folosit la motoarele cu abur cari au cilindrii orizontali. Dato- I II Sertar-placă. j) sertar de admisiune; II) sertar c’e emisiune; I) sertar; 2) cilindru; 3) cameră de admisiune; 4) canal de emisiune. rită construcfiei sale simple, sunt necesare patru sertare pentru fiecare cilindru, fiecare sertar comandând numai o fază a ciclului motor, de exemplu admisiunea sau emisiunea. Sertarul de admisiune a b Sertar-grătar. î) placă; 2) fantă; 3) tija sertarului; 4) capacul cilindrului; 5) serfar de admisiune; 6) sertar de emisiune; 7) canal de admisiune; 8) canal de emisiune. r se^reduce la un ^excentric. Desavantajele sunt: | (v. fig. /) e plasat pe peretele cilindrulu’ şi mărirea spafiului vătărrător, prin lungirea şicurbarea | e menjinut e«anş pe oglinda canalului de admisiune (cu lumină dreptunghiulară), de presiunea aburului viu din camera de distribufie. Sertarul de emisiune (v. fig. II) e plasat cu spatele spre peretele cilindrului, iar oglinda canalului de emisiune pe care alunecă e separată de peretele cilindrului; menfinerea etanşă a sertarului se obfine prin presiunea aburului de emisiune, care e mai mare decât presiunea atmosferică sau decât cea din condensator. — Sertarele-placă sunt pufin folosite, deoarece prezintă următoarele desavantaje: prelucrarea greoaie a fefei şi a oglinzii sertarelor de emisiune, pentru obfinerea etanşeităfii; distribuţia - exterioară complicată şi nesigură, tija sertarului nefiind în acelaşi plan cu excentricele mecanismului. Sin. Sertar simplu. î. Sertar-ramă [paMHbiH 30JI0THHK; tiroir â cadre; Rahmenschieber; frame sliding valve; keret-folatytyu]; Sertar plan, constituit din două plăci reunite lateral, formând o ramă, cu fefele paralele şi lustruite (v. fig.). Sertarul culisează între oglinda obişnuită şi o placă de echilibrare, întărită pe spate cu nervuri pentru rigidizare. Placa de echilibrare e fixată lateral, astfel ca suprafafa e Sertar-ramă. f) ramă; 2) placă de echilibrare; 3) nervuri de rigidizare; 4) tija sertarului; 5) canal de admisiune; 6) canal de emisiune. inferioară (prelucrată) să fie paralelă cu oglinda sertarului; datorită acestei construcţii, aburul viu nu apasă sertarul pe oglindă. între placă şi piu-lifele buloanelor de fixare se interpun, în general, resorturi cari permit ridicarea sertarului împreună cu placa de echilibrare, când compresiunea, la admisiuni prea mici sau la mersul în gol, ar depăşi presiunea de admisiune. Partea centrală a plăcii de echilibrare rămâne neprelucrată şi retrasă, pentru ca muchiile interioare şi cele exterioare ale sertarului să depăşească totdeauna muchiile corespunzătoare ale plăcii, la care nu trebue să se producă praguri de uzură. Avantajul pe care-l prezintă sertarul-ramă consistă în faptul că poate fi mai lung şi* deci, se scurtează canalele de abur (cari nu trebue să mai fie mult curbate). Desavantajele apar la presiuni mari şi la abur supraîncălzit, deoarece jocul vertical al sertarului, care-i asigură o alunecare uşoară, cum şi formarea filmului de uleiu pe supra-fefele glisante, nu poate fi făcut mai mare decât 0,1 mm — şi acest joc nu e suficient pentru a permite o funcfionare sigură în cazul unor mici deformafii ale plăcii de echilibrare sau ale sertarului, respectiv; resorturile dela buloanele de fixare ale plăcii atenuează parfial efectul deformării. Sertarul-ramă echilibrat se foloseşte când excentricitatea e variată printr'un regulator axial, calat pe arborele principal al motorului, âlăfuri de excentric. Acest fel de regulator, care nu poate funcfiona decât cu rezistente mici, reclamă un sertar complet echilibrat, ca sertarul-ramă. 2. ~ simplu: Sin. Sertar-placă (v.). 3. ~ Weiss: Sin. Sertar-bicochilie (v.). — Exemple de sertare cari pot fi construite atât ca sertare plane cât şi ca sertare cilindrice: 4. Sertar-cochilie compartimentat [ceKiţHOH-HblH nJlOCKHH 30JI0THHK; tiroir â coquille â com-partiments; E-Schieber; three port Sliding valve; rekeszes kagylos tolattyu]: Sertar plan sau cilindric, constituit dintr'o cochilie cu două compartimente (v. fig.). Luminile de admisiune şi de emisiune din oglinda sertarului sunt identice cu cele dela sertarul-cochilie obişnuit. Disfribufiaaburului SeHar cochilie compartimentat. e asemănătoare cu e) ac°Peri'e. de Emisiune; i) aco-cea dela sertarul- !>•"" * • lumina cana u- cochilie, cu deo- lul de adml2"Jne; a»>lum,na canalulul . . v i „ de emisiune; m) lăfimea tomparti-sebirea că, la ser- mentului sertarului, tarul-cochilie compartimentat, lumina de emisiune e acoperită de talpa centrală a sertarului (peretele separator), iar luminile de admisiune sunt în legătură cu interiorul compartimentului respectiv; la sertarul-unicochilie, luminile de admisiune sunt acoperite de tălpile sertarului, iar lumina de emisiune comunică cu interiorul cochiliei. Figura reprezintă un sertar-cochilie compartimentat, cu care se realizează aceeaşi distribufie ca şi cu un sertar-cochilie care s'ar mişca în sens contrar. Când sertarul se deplasează cu distanfa i, din pozifia medie către dreapta, începe emisiunea din spafiul din stânga pistonului; la distanfa e de pozifia medie în stânga, începe admisiunea în spafiul din dreapta pistonului. Se aleg dimensiunile a^a şi pentru a împiedeca strâmtarea canalelor de abur spre cilindru, când sertarul se găseşte în punctele moarte. Din acelaşi motiv se alege *2 —f+e# de unde rezultă că m^2r-\-a. Spafiile m din compartimentele sertarului sunt permanent în legătură cu cilindrul, fapt care măreşte mult spafiul vătămător. Acest sertar se foloseşte, în general, la maşinile cu dublă expansiune, cu cilindrii în tandem; de obiceiu, la locomotive se construeşte ca sertar cilindric* Sin. Sertar în E. 5. ~ combinat [KOMdHHHpOBaHHblâ 30JI0T-hhk; tiroir combine; kombinierter Schieber; com-bined sliding valve; kettos tolattyu]: Sertar dublu, constituit din două sertare plane sau cilindrice, numite respectiv sertar de baza şi sertar de expansiune, ambele lucrând în aceeaşi cameră de distribufie. Sertarul combinat permite adaptarea motorului cu abur la sarcini variabile (ceea ce nu e posibil la sertarul unic, decât cu o distribufie cu excentricitate şi unghiuri de avans variabile), 85 deoarece sertarul de expansiune întrerupe venirea aburului la sertarul de bază, înainte ca acesta din urmă să se închidă; dacă timpul după care sertarul de expansiune închide aburul spre sertar e variabili adică dacă închiderea se face la diferite puncte ale cursei pistonului, — anterioare închiderii sertarului de bază — se obfine o admisiune variabilă. Sertarul de bază are excentric fix şi admisiune mare, iar sertarul de expansiune (antrenat de un excentric numit excentric de expansiune) comandă durata admisiunii şi a expansiunii. Sin. Sertare suprapuse. —- Exemple de sertare combinate: i. Serfar Meyer: Serfar combinat, constituit din doua sertare plane suprapuse sau cilindrice con- I. Sertar Meyer. 1) sertar de expansiune; 2) sertar de bază; 3) tijă filetată, pentru reglare; 4) tija sertarului; K) cameră de expansiune centrice, sertarul de bază mişcându-se pe oglindă şi sertarul de expansiune, format dîn două plăci sau pistoane, mişcându-se deasupra (v. fig. /) sau în interiorul celui de bază. Cele două părfi ale sertarului de expansiune se fixează pe tija de comandă prin filete cu sens contrar. Rotirea tijei determină apropierea sau depărtarea plăcilor sau a pis-toanelor sertarului, şi, deci, modificarea admisiunii aburului în cilindru (acoperiri mici la admisiuni mari şi acoperiri mari la admisiuni mici). La capetele sertarului de II. Dimensiunile sertarului Meyer. I) lungimea plăcii de expansiune; o) acoperire de siguranfă; x) acoperire exterioară a plăcii de bază sunt dispuse camerele de expansiune (K in tig. /); pentru admisiunea ma-acestea au, la ambele capete, xima; w) deplasarea to câte o deschidere ^ = 0,8 a. Lungimea necesară a plăcii de expansiune se alege (\ .fig. II): unde y e acoperirea maximă (negativă) pentru admisiunea maximă; deplasarea totală a plăcilor de expansiune w^x+y (rezultată din diagrama sertarului). Tija de comandă a plăcilor de expansiune este acfionată manual sau de regulator (v. şi sub Distribufie cu sertare suprapuse). 2. Sertar Rider: Sertar combinat, constituit din două sertare plane suprapuse (v. fig. I) sau cilindrice concentrice, sertarul de expansiune fiind tală a plăcii de expansiune; e) şi i) acoperirile exterioare şi interioare ale sertarului de bază; a) lumina canatului de admisiune; aj) lumina camerei de expansiune. unde c = 5”'10 mm e o aco perire de siguranfă; lungimea L a jumătăfii sertarului de bază până la muchia din stânga canalului L=y + l=y + x + ai + rr + a, I. Sertar Rider. I) sertar de expansiune; 2) tija sertarului de expansiune; 3) sertar de bază (de distribufie); 4) tija sertarului de bază; 5) canal de admisiune. format dintr'o singură placă trapezoidală sau dintr'un singur piston care se mişcă deasupra sertarului de bază (pe , . t suprafafa exteri- 3 2 oară plană sau cilindrică), sau în interiorul lui (pe suprafafa cilindrică interioară). Variafia expansiunii se obfine prin deplasarea laterală a plăcii (la sertarul plan) sau prin rotirea relativă a celor două sertare (la sertarele cilindrice). La sertarul Rider plan, camera de expansiune are o deschidere în oglinda sertarului, paralelă cu marginea plăcii Irape-zoidale; pe spatele sertarului de bază II. Mişcarea sertarului de expansiune. 1) pozifia sertarului de expansiune pentru admisiunea nulă; 2) pozifia sertarului de expansiune pentru admisiunea maximă; 3) direcfia de mişcare a sertarului combinat; 4) direcfia de mişcare a sertarului de expansiune pentru reglarea admisiunii; a) înclinarea luminilor de admisiune pe direcfia mişcării; hj) înălfimea canalului de admisiune; h) înălfimea canalului de expansiune; aj) lăfimea luminii de admisiune; u) deplasarea transversală maximă a sertarului de expansiune; w) deplasarea maximă longitudinală a sertarului de expansiune (pentru trecerea delaadmisiunea minimă la cea maxima); o) acoperire de siguranfă. luminile de admisiune sunt înclinate cu un unghiu a (40—60°) pe direcfia mişcării (v. fig.//). Acoperirile se 86 obfin prin deplasarea transversală a sertarului de expansiune. Deplasarea maximă longitudinală, necesară pentru a trece dela admisiunea minimă la cea maximă, e w — x+y (cum rezultă din diagrama sertarului) şi se realizează prin deplasarea transversală a sertarului de expansiune cu« = ie>tga. înălfimea trapezului se alege H = h-\-u + 2o, unde o = 10— 15 mm e o acoperire de siguranfă; lăfimea luminii de admisiune #1 = 0,8 a, undele lăfimea canalului, şi înălfimea canalului hi=h, undeb e înălfimea canalului de expansiune (se mai poate alege a\~a şi ^ = 0,8 b), — Sertarele plane se construesc, în general, cu două sau cu mai multa canale de fiecare parte, paralele şi dispuse la disfanfe egale de mijlocul sertarului. Contactul între sertarul de expansiune şi cel de bază nu are loc pe toată suprafafa ssrtarului de bază, ci anume numai pe anumite porfiuni şi pe părfile proeminente din jurul canalelor. Astfel, sertarul de expansiune e parfial echilibrat, iar pierderile prin frecare sunt mai mici. O altă variantă a acestui sertar este şi aceea în care sertarul de distribufie e plan, iar cel de expansiune e cilindric, dispus pe spatele celui dintâi. Sertarele Rieder cilindrice sunt folosite la maşinile mari cu abur saturat, sertarul de expansiune fiind dispus în interiorul celui de distribufie. î. Serfar cu canal de ocolire [30JI0THHK c ABOH-HblM BnycKOM napa; tiroir plan â canal; Kanal-flachsch eber; canal flat sliding valve; seged-csatornâs tolattyu]: Sertar-cochilie, cu canal, care permite trecerea aburului de admisiune atât direct, cât şi prin canal (v. fig.). Deoarece aburul proaspăt (abur v u) poate întră şi din spre partea sertarului opusă celei pe la care se face admisiunea, se realizează o admisiune mare la deplasări mici ale sertarului. Dimensionarea sertarului se face ca şi dimensonarea serta-rului-cochilie; se fine seamă, însă, că, la începerea admisiunii (deplasarea sertarului cu e), marginea canalului de ocolire trebue să se găsească la marginea oglîîizii, deci la distanfa e — s de muchia exterioară a sertarului (s fiind grosimea peretelui sertarului până la canalul practicat în acoperire). Datorită acestei construcfii se reduc dimensiunile sertarului şi laminarea aburului, iar pierderile prin frecare (în zonele de frecare dintre sertar şi cilindru) sunt mici. Sin. Sertar Trick. 2. ~ cu canal compensator [30JI0THHK c KOM-neHCHpyiomeH KaHaBKOfi; tiro;r â canal com-pensateur; Kompensationskanalschieber; compen-sating canal sliding valve; kompenzâlo csatornâs tolattyu]: Sertar cu canal, |a care lăfimea canalului Sertar cu canal de ocolire. 1) sertar-cochilie; 2) canal de ocolire ( ranal Trick); 3) canal de admisiune; 4) canal de emisiune; e) şi i) acoperirile exterioară şi interioară; k) lăţimea canalului de ocolire; a) lumina canalului de admisiune, în oglindă; s) gr -simea peretelui canalului de ocolire. e atât de mare, încât, în poz:fia mijlocie a ser= tarului, luminile rămân parfial deschise (pe ambele părfi ale pistonului), (v. fig.). Datorită acestei deschideri c, se obfine o oarecare egalizare par-fială a presiunilor pe cele două fefe ale pistonului (în timp ce sertarul parcurge drumul 2 c). Această compensaţie e necesară la maşinile cu condensafie, la cari se întrebuinfea-ză abur supraîncălzit, de- Sertar cu canal compensator, f) sertar-cochilie; 2) canal compensator; c) deschiderea luminilor de admisiune în po-r ziţia medie a sertarului. oarece la acestea se tinde să se realizeze o compresiune cât mai îndelungată, ceea ce reclamă reducerea la minimum a admisiunii anticipate. 3. ~ în E. V. Sertar-cochilie compartimentat. 4. ~ Penn. V. Sertar-tricochilie. 5. ~ Trick. V. Sertar cu canal de ocolire. 6. ~ -tricochilie [TpexKopoSHaTbiHSOJiOTHHK; tiroir â trois coquilles; Dreifachmuschelschieber; triple three port sliding valve; hârom kagylos tolattyu]: Sertar plan sau cilindric, constituit dintr'o cochi ie exterioară, care comandă distribuţia aburului prin luminile principale, şi din două cochilii interioare, cari comandă distribufia aburului prin luminile auxiliare (ramificafii), (v. fig. /). Cochilia /. Sertar-tricochilie. I) cochilie exterioară; 2) cochilie interioară; 3) tija sertarului; 4) cameră de distribufie; e) şi /) acoperirile de admisiune şi de emisiune; a/2) lăfimea luminilor de admisiune. exterioară poate fi cu sau fără canal de ocolire, iar cochiliile interioare sunt în comunicaţia (lateral) cu camera de distribufie a aburului proaspăt; la sertarele cu canal se obfin deschideri triple la admis une, şi duble la emisiune (v. fig. II). Reducerea solicitărilor în zonele de contact (datorită construcfiei mari ) se obfine prin echilibrarea parfială a sertarului. Echilibrarea se realizează printrfun inel de etanşare, solidarizat pe spatele sertarului (suprafafa exterioară a sertarului), care culisează pe suprafafa plană (plafonul) a camerei de distribufie, formând astfel un spafiu închis, numit cameră de descărcare. CameVa de descărcare este despărfită, prin acest inal, de spafiul de abur, şi comunică în permanenfă cu emisiunea, în care scop sunt practicate orificii pe spatele seriarului. Suprafafa spatelui sertarului, corespunzătoare camerei de descărcare, este supusă Ia aceeaşi presiune de ambele părfi, astfel încât sertarul e descărcat de .o parte din forfa care-l apasă pe oglindă. Sertarul-tricochilie e folosit la motoarele marine cu expansiune fracfionată, pentru cilindrii de joasă presiune, La aceşti cilindri, admisiunea 87 şî emisiunea durează 50—60% din carsă. Deoarece [ obiceiu, prin îndesarea materialului cartuşului, aburul are volum mare la emisiune, sunt necesare | — 2. Operafiunea de închidere a unui cartuş de II. Sertar-tricochilie cu canal de ocolire, f) cochilie exterioară; 2) cochilie interioară; 3) canal de ocolire; 4) canal de admisiune; 5) canal de emisiune; 6) cameră de distribufie. deschideri mari la emisiune, ca şi la admisiune. Sin, Serfar Penn. î. Serfar de bază [ochobhoB 30JI0THHK; tiroir da base; Grundschieber; base sliding valve; alaptolattyu]: Sertar plan sau cilindric, folosit la distribuţia cu sertare duble, deasupra sau în exteriorul căruia se deplasează un alt sertar, numit sertar de expansiune (v.). 2. Serfar de expansiune [pacuiHpHTeJibHbiâ KJianaH; tiroir d'expansion; Expansionsschieber; expansion sliding valve; expanzios tolattyu]: Sertar auxiliar, plan sau cilindric, al unei distribufii cu sertare suprapuse sau cu camere separate, şi care poate aluneca pe suprafafa superioară sau în interiorul sertarului de distribufie, sau într'un locaş separat. El comandă expansiunea aburului în cilindru. s. Serfar de motor cu ardere internă [30JI0THHK ABHraTejiH BHyTpeHHero cropaHHn; iro\r de moteur â combustion; Verbrennungsmotorschieber; (infernal) combustion mofor şlid»ng valve; belso-egesu motor-tolaftyu]: Sertar folosit în unele motoare cu ardere internă, la care distribufia gazelor proaspete şi a celor uzate se realizează printr'un organ cu mişcare rotativă oscilantă, sau rectilinie alternativă. La acest fel de distribufie, sertarul poate fi: unul sau două manşoane concentrice cu cilindrul motorului, în mişcare recf linie alternativă (de ex. la motoare în patru timpi); un manşon rotativ, concentric cu cilindrul motorului (de ex. la motoare în stea, cu răcire cu aer); un obturator rotativ, cu axă perpendiculară pe axa cilindrului motorului sau coax»al cu acesta; un sertar-placă, sertar sferic; pistoane de distribufie, câte unul pentru adnrvsiune şi evacuare; pistonul motor (de ex. la motoarele în doi timpi, cu trei fante), etc. V. şi sub Distribufie la motorul cu ardere internă. 4» Serfisare [BCTaBJieHHe b onpaBy; sertissage; Bordelung; crimping; peremezes]. Tehn.; 1. Operafiunea de fixare a unui proiectil în tubul cartuşului, astfel încât interiorul tubului se închide etanş, protejând pulberea confinufă în acesta, contra acfiunii agenfilor externi, Şerfişarea se face, de armă de vânătoare, prin răsfrângerea interioară a extremităţii tubului de carton, peste un disc introdus în acesta, astfel încât să împiedece ieşirea încărcăturii din tub. — 3. Fixarea unei pietre ornamentale sau a unei pietre prefioase într.'o montură, prin apăsarea marginii sau a unor ghiare din marginea locaşului în care*se fixează piatra.— Sin. Sertisaj. 5. Serumalbumină [cbipoBopoTOHHbiti ajib6y-MHH; serumalbumine; Serumalbumin; serumalbu-min; szerumalbumin]. V. sub Albumine. e. Serumglobulină [cbipoBopoTOHHbiă rjio6y-JIHH; serumglobulvna; Serumglobulin; serumglo-bulin; szerumglobulin], V. sub Globuline. Serviciu [paâOTa, CJiyîKâa; service; Be-trieb; service; uzem], 1. Tehn.: Succesiunea în timp a regimurilor (v.) de funcfionare ale unui sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), împreună cu duratele lor. Mărimile cari caracterizează serviciul pot fi puterea, cuplul, turaţia, accelerafa unghiulară, temperatura, tensiunea electrică, etc. — Din punctul de vedere al condiţiunilor generale de funcţionare, se deosebesc servicii normale şi servicii accidentale. 8. Serviciu accidental [cjiyqaHFraa pa60Ta; service accidente|;zufălliger Betrieb; accidental service; esetleges uzem]: Serviciu neregulat sau neprogramat, provocat de un defect în interiorul sistemului tehnic considerat, sau de o cauză exterioară. Exemple: mersul neregulat sau în condi-ţiuni anormale al unui vehicul, datorit unui defect; serviciul unei centrale electrice în care s'a defectat unul dintre grupurile în funcţiune, etc. o. Serviciu normal [HppMaJibHaa padOTaj service normal; Normalbetrieb; normal service; normâlis uzem]: Serviciu regulat sau programat al unui sistem tehnic. Când un sistem tehnic se găseşte într'un serviciu oarecare, se determină serviciul standardizat echivalent, care serveşte la proiectarea sistemului, sau la determinarea comportării lui în serviciul considerat. — în cazul maşinilor electrice, se deosebesc cinci servicii normale, standardizate în cele mai multe ţări: serviciul de durată, serviciul de scurtă durată, 88- serviciu! de durată cu încărcare de scurtă durată, serviciul intermitent şi serviciul de durată 1 cu încărcare intermitentă (v. î. Serviciu de durată r,n;jiHTejibHaH padoTa; service conţinu; Dauer-betrieb; continuous service; âllando uzem]: Serviciu al unui sistem tehnic, în care acesta se găseşte în regim nominal un timp suficient de lung pentru ca toate mărimile cari caracterizează sistemul să atingă valoarea lor permanentă finală. De exemplu, un motor electric se găseşte în serviciu de durată, dacă debitează puterea nominală la turaţia nominală un timp destul de lung, pentru ca să se stabilească în motor supratemperatu-ra permanentă finală corespunzătoare pierderilor nominale ale motorului (v. fig. 1 sub Serviciu normal). Alte exemple sunt mersul înpalierşiîn aliniament, cu o anumită vitesă, al unui vehicul încărcat cu o sarcină dată şi în condifiuni exterioare invariabile; funcfionarea fig.). ta ■t Servicii normale. 1) serviciu de durată; 2) serviciu de scurtă durată; 3) serviciu dfe durată cu încărcare de scurtă durată; 4) serviciu intermitent; 5) serviciu de durată cu încărcare intermitentă; P) putere; t) timp; fl-) temperatură. unei uzine hidroelectrice la înălfime invariabilă de cădere a apei de alimentare a turbinelor hidraulice şi la încărcare constantă a refelei e'ec-trice alimentate de ea. 2. ~ de scurtă durată [KpaTKOBpeMeHHaH pa60Ta; service de courte duree; kurzzeitiger Betrieb; service of short duration; rovidideju uzem]: Serviciu al unui sistem tehnic, în care acesta se găseşte în regim activ un timp destul de scurt, pentru ca mărimile cari caracterizează sistemul să nu atingă toate valoarea lor permanentă finală'(v. fig. 2 sub Serviciu normal), acest timp fiind urmat de o pauză atât de mare, încât toate mărimile caracteristice sistemului tehnic să atingă •valorile pe cari le au când sistemul se găseşte permanent în pauză. De exemplu, un motor electric se ‘găseşte în serviciu de scurtă durată, când mersul lui în sarcină durează destul de pufin pentru ca supratemperatura lui să nu atingă valoarea permanentă finală, corespunzătoare pierderilor în acea sarcină, iar apoi .urmează o pauză în care motorul e scos de sub tensiune şi se găseşte în repaus, pauza fiind destul de lungă pentru ca motorul-să se răcească până la temperatura mediului ambiant. Puterea maximă pe care o poate debita acest motor, în timpul de încărcare convenit, fără să depăşească încălzirile prescrise, se numeşte puterea nominală, de scurtă durată a motorului. Când această durată este ds o oră, puterea de scurtă durată se numeşte putere uniorară. s* ~ de durată cu .încărcare de scurtă durată [flJiHTejibHaH pa6oTa c kpbtkobpsmshhoh Harpy3KOH; service conţinu â charge de courte duree; Dauerbetrieb mit kurzzeitiger Belastung; continuous service with intermittent load; âllando uzem rovidideju terhelessel]: Regim al unui sistem tehnic, care se deosebeşte de regimul de scurtă durată prin faptul că după perioada activă nu urmează o pauză, ci o perioadă de regim în gol (v. fig. 3 sub Serviciu normal) al sistemului tehnic, având o durată destul de mare pentru ca toate mărimile cari caracterizează sistemul să atingă valorile pe cari le au când sistemul se găseşte permanent în regimul în gol. Acest regim se defineşte, deci, numai pentru sistemele tehnice la cari pauza se deosebeşte de mersul în gol, cum sunt maşinile de forfă şi maşinile de lucru. De exemplu, un motor electric care se găseşte continuu în serviciu, şi care nu se răceşte, deci, în timpul mersului său în gol, până Ia temperatura mediului ambiant, ci numai până la temperatura sa la mersul permanent în gol, efectuează un serviciu de durată cu încărcare de scurtă durată. 4. ~ intermitent [nepHOAHqeCKan pa^OTa (pa6oTa c nepepbiBaMH); service intermittent; aussetzender Betrieb; intermittent service; szaka-szos uzem]: Serviciu al unui sistem tehnic, în care perioadele active ale acestuia, în cari se găseşte în serviciu, alternează periodic cu pauze de lucru, durata unui joc (compus dintr'o perioadă activă şi o pauză) fiind atât de mică, încât mărimile cari caracterizează sistemul nu ating toate, nici valorile finale pe cari le-ar avea sistemul dacă s'ar găsi permanent în perioada activă, şi nici valorile finale pe cari le-ar avea sistemul dacă pauza ar dura indefinit (v. fig. 4 sub Serviciu normai). Penfru maşinile electrice, durata jocului e de 10 minute. Raportul dintre durata perioadei active şi durata jocului se numeşte durata relativă de activitate. S'au standardizat următoarele durate relative de activitate: 15% (de ex. la motoarele de macarale folosite rar), 25% (de ex. Ia motoarele de poduri rulante de atelier) şi 40% (de ex. la motoarele de poduri rulante de ofelării). Puterea nominală de intermitenţă a unui motor e puterea pe care o poate debita indefinit, cu raportul relativ de activitate respectiv, fără ca încălzirea lui să depăşească temperaturile prescrise ds standarde. 5. ~ de durată cu încărcare intermitentă [AJmTejibHâfl padoTa c npepbiBHCTOH Harpy-3K0H; service conţinu â charge intermittente; Dauerbetrieb mit aussetzender Belastung; continuous service with intermittent load; âllando uzem szakaszos terhelessel]: Serviciu al unui sistem tehnic, care se deosebeşte de regimul intermitent prin faptul că după perioada activă ny 89 urmează o perioadă de pauză, ci o perioadă de mers în gol al sistemului, durata jocului (suma duratelor perioadelor activă şi de mers în gol) fiind destul de mică pentru ca mărimile cari caracterizează sistemul să nu atingă toate, nici valorile finale pe cari le-ar avea dacă sistemul s'ar găsi permanent în activitate, şi nici pe cele pa cari le-ar avea dacă sistemul s'ar găsi permanent în gol (v. fig. 5 sub Serviciu normal). Serviciul de durată cu încărcare intermitentă se defineşte numai pentru maşini la cari există deosebire între pauză şi mersul în gol. Şi acest regim poate fi caracterizat prin durata relativă de activitate, egală cu câtul dintre durata perioadei de activitate şi durata joculu>. După relafia dintre sistemele tehnice în serviciu, se deosebesc: 1. Serviciu individual [He3aBHCHMâtf pa6oTa; service individuel; individueller Betrieb; individual service; egyeni uzem]: Serviciul unui sistem tehnic care funcfionează independent de altele ana-loage, cari aparfin aceleiaşi instalafii. 2. ~ în paralel [napaJuiejihHafl pa6oTa; service en parallele; Parallelbetrieb; parallel service; pârhuzamos uzem]: Serviciul unor sisteme tehnice sub aceeaşi valoare a unei mărimi intensive care determină fluxul de energie (presiune, diferenfă de nivel, tensiune electrică, etc.), şi cari sunt legate în paralel pe fluxul de energie, pentru ca acesta să fie egal cu suma fluxurilor de energie ale acestor sisteme. Aceasta echivalează cu faptul că sistemele lucrează în paralel pe mărimea extensivă care determină fluxul lor de energie. Exemple: serviciul în paralel a două pompe cu rotor, cari au aceeaşi înălfime de refulare (debitul total e suma debitelor acestor pompe); serviciul în paralel a două generatoare electrice cari au aceeaşi tensiune la borne (intensi-tataa instantanee rezultantă a curentului este suma intensităfilor instantanee ale acestor generatoare). a* ~ în serie fcepHHHan pa6oTa; service en serie; Reihenbetrieb; service in series; soros uzem]: Serviciul unor sisteme tehnice în serie pe fluxul lor de energie, sub aceeaşi valoare a mărimii extensive care determină fluxul lor de energie (debit de căldură, de apă, intensitatea curentului electric, etc.) şi cari sunt legate în serie, pentru ca mărimea intensivă care determină fluxurile de energie (presiunea, înălfimea de refulare, tensiunea electrică, etc.) aplicată grupului de sisteme să fie egală cu suma valorilor acelei mărimi intensive aplicate fiecăruia dintre aceste sisteme. Exemple: serviciul în serie a două pompe cu rotor, cu acelaşi debit (înălfimea totală de refulare fiind suma înălfimilor de refulare ale celor două pompe); serviciul în serie a două generatoare electrice de curent continuu cari debitează curenfi egali, tensiunea instantanee la bornele extreme fiind egală cu suma tensiunilor instantanee la bornele celor două generatoare. 4. ~ mixt [cMemaHHan pa60Ta; service mixte; gemischler Betrieb; mixed service; vegyes uzem]: Serviciul unor sisteme tehnice cari lucrează în paralel sau în serie, succesiv sau concomitent, şi cari au caracteristice corespunzătoare. Exemplu: serviciul mixt al motoareler electrice de tramvaiu, cari lucrează la demarare în serie, după care sunt legate în paralel. Sin. Serviciu în serie-paralel, Serviciu cu transifie serie-paralel. , Alte servicii: 5. Serviciu de mers [xoAOBan pa6oTa; service de marche; Laufbetrieb; running service; menetuzem]: Serviciul unui sistem tehnic, în timpul căruia sistemul sau organele sale mobile se găsesc în mişcare. Din punctul de vedere al turafiei, serviciul de mers poate fi: Serviciu la turafie accelerată: Serviciu de mers, în care turafia ia valori crescătoare sau descrescătoare. Când accelerafia e constantă, serviciul se numeşte de turafie uniform accelerată, iar când accelerafia e variabilă, el se numeşte serviciu de mers variabil. Exemplu: serviciul de mers al unui vehicul pe o cale cu declivităfi mari. Sin. Serviciu de mers accelerat. Serviciu la turafie constantă: Serviciu de mers, în care se succed regimuri de funcfionare la aceeaşi turafie. Sin. Serviciu de mers uniform. Serviciu la turafie joasă: Serviciu de mers, în care se succed regimuri de funcfionare la o turafie mai joasă decât turafia nominală şi apropiată de turafia minimă de mers în gol. Serviciul se defineşte în special pentru vehicule. — Sin. Serviciu de mers încet. Serviciu la turafie înaltă: Serviciu de mers, în care se succed regimuri de funcfionare la o turafie cuprinsă între cea nominală şi cea maximă admisibilă. Exemplu: mersul unui vehicul în suprasarcină, cu demultiplicator. Serviciu Ia turafie redusă: Serviciu de mers, în care se succed regimuri de funcfionare la o turafie pufin mai joasă decât cea nominală. Exemplu: serviciul de mers al unui vehicul în rodaj. Serviciu la turafie nominală: Serviciu de mers, în care se succed regimuri de funcfionare la turafie nominală. — Din punctul de vedere al sarcinii, serviciul de mers poate fi: Serviciu cu sarcină intermitentă alternată: Serviciu de mers, în care duratele de funcfionare şi cele de repaus se succed într'un anumit fel, iar sarcinile reclamă o schimbare de sens a mişcării organelor mobile ale sistemului tehnic considerat. Serviciu în sarcină nominală: Serviciu de mers al unui sistem tehnic, în care acesta funcţionează la puterea pentru care a fost construit. Exemplu: serviciul de mers al unui vehicul cu încărcătura nominală. Sin. Serviciu în plină sarcină. Serviciu în suprasarcină: Serviciu de mers al unui sistem tehnic, în care acesta funcfionează la o putere care depăşeşte puterea nominală. Exemplu: serviciul unui vehicul supraîncărcat. Serviciu în sarcină parfială: Serviciu de mers al unui sistem tehnic, în care acesta funcfionează la o pulere mai mică decât puterea sa nominală. 90 Serviciu economic: Serviciu de mers al unui motor cu ardere internă, în care acesta funcţionează cu un consum minim de combustibil. Exemplu: mersul unui motor cu carburator, cu un amestec combustibil-aer- cu un exces de aer de 10-30%. 1. Serviciu de probă [npo6fiafl pa6oTa; service d'essai; Probebetrieb; service on trial; proba-uzem]: Succesiunea regimurilor necesare la efectuarea probelor unui sistem tehnic. Exemplu: serviciul de probă al unei centrale electrice, în timpul căruia trebue să se înlăture defectele constatate. 2. ~ de rodaj [pa6ora bo BpeMH npapa-6 OTKH; service de rodage; Einlaufenbetrieb; run-ning in service; bejâratâsi uzem]: Succesiunea regimurilor folosite în perioada de rodaj a unui sistem tehnic. Serviciul de rodaj e necesar pentru a aduce sistemul tehnic considerat la condifiunile de funcfionare pentru cari e construit. s. Serviciu [X03HHCTB0, CJiyJKâa; service; Dienst; service; szolgâfat]. 2. Tehn.: Ansamblu de instalafii tehnice cari concură la desvoltarea în bune condifiuni a unei activităfi tehnice, industriale sau publice principale. Exemple: Serviciile auxiliare ale unei centrale electrice (pompele de alimentare, filtrele de aer, instalafiile de protec-fiune, etc.); serviciul alimentării cu apă şi al canalizării unui oraş; serviciul telefoanelor, etc. 4. Serviciu mobil [noflBHJKHaH cJiy?K6a; service mobile; beweglicher Funkverkehr; mobile service; mozgo uzem], Te/c.: Termen comun pentru serviciile mobile maritim, aeronautic şi terestru, folosite pentru a stabili radiocomuni-cafii între două stafiuni mobile, sau între una mobilă şi una fixă, terestră. în serviciul mobil maritim funcfionează atât stafiuni mobile instalate pe nave maritime, cât şi stafiuni terestre, instalate pe coastă. în serviciul mobil aeronautic funcfionează de asemenea stafiuni mobile, instalate pe avioane sau pe aeronave, şi stafiuni terestre aeronautice, instalate de obiceiu lângă aeroporturi. Serviciul mobil terestru are stafiuni mobile pe vehicule şi stafiuni de bază. Fiindcă acest serviciu se execută, de obiceiu, între puncte situate în fări diferite, el este ghidat de reguli internaţionale de exploatare, stabilite prin Regulamentul internafional al Radiocomunicafiilor. Astfel, în banda undelor medii, frecvenfă internaţională de apel şi anunf de catastrofă pe mare e de 500 kHz (lungimea de undă de 600 m). în serviciul mobil aeronautic se utilizează de obiceiu, ca frecvenfă de apel în unde medii, frecvenfă de 333 kHz (lungimea de undă de 900 m). Serviciul mobil de radiocomunicafii se efectuează prin comunicaţii telegrafice sau telefonice, sau prin semnalizare. Pe lângă telegramele şi convorbirile telefonice ale pasagerilor de pe nave, se transmit în serviciul de corespondenfă publică şi cornunicafii de serviciu, cari ajută navigafia navei maritime sau aeriene care dă sau primeşte mesajul. în această privinfă e de menfionat serviciul de radionavigafie care, prin radiolocafie, deter^ mină direcfia sau pozifia unor puncte mobile sau fixe. Un sistem utilizat în radionavigafie e radio-goniometria care, cu ajutorul unor cadre orientate, determină la recepţie direcfia din care se primeşte emisiunea unei stafiuni. Radarul (v.) e, de asemenea, un sistem de radiolocafie utilizat în radionavigafie, el folosind proprietăţile de reflexiune sau de retransmisiune ale obiectelor, în scopul determinării pozifiei lor, emisiunea şi re-cepfia fiind situate în acelaşi loc. 5. Servo- [cepBO-; servo-; Servo-; servo-; szer-vo-]. Tehn.; Prefix care arată că o operafiune care reclamă un consum mare de energie se realizează folosind energie relativ pufină, care serveşte la declanşarea energiei auxiliare mari, necesară manevrei considerate. Prefixul precede numirea sistemului cu care sau asupra căruia se acfionează, a operaţiunii care se efectuează sau a unei mărimi importante în operaţiune (servoelement, servomotor, servofrână, servocomandă, servomărime, etc.). e. Servoambreiaj [cepBOCiţeiuiemie; servo-embrayage; Servokupplung; servocoupling; szervo-kapcsolo]. Tehn.: Ambreiaj al unei maşini, la care cuplarea sau decuplarea motorului ei de antrenare sunt inifiate prin deplasarea unei pedale (de ex. la autovehicule), prin manevrarea unei manete (de ex. la maşini-unelte) sau automat, şi sunt efectuate de un servomotor (v.), prin aport de energe auxiliară. După forma energiei folosite, servoambreiajul poate fi pneumatic, hidraulic, electric, etc. Fig. / reprezintă un servoambreiaj pneumatic, cu depresiune, care e decuplat când pedala (1) e în pozifie liberă (pozifia din figură), ceea ce corespunde regimului de mers încet al motorului; în acest caz, comutatorul (5) stabileşte legătura colectorului de admisiune (4), (în care presiunea e mai mică decât cea atmosferică) cu cilindrul I. Servoambreiaj pneumatic, cu depresiune, f) pedală de ambreiaj; 2) şi 3) pârghii pentru acţionarea clapetei de accelerare; 4) colector de admisiune; 5) comutator; 6) pârghie de acţionare a comutatorului; 7) servomotor; 8) diafragmă; 9) ambreiaj; fO) resort antagonist. servomotorului (7) şi întrerupe legătura dintre acesta şi atmosferă, astfel încât diafragma (8) se deformează, datorită diferenfei de presiune, şi decuplează ambreiajui (învingând forfa elastică a resbrfurilor ÎO). Când se apasă pe pedala (I), ambreiajui (9) se cuplează, iar turafia motorului creşte, deoarece pârghia (2) variază pozifia cla-petei de accelerare a carburatorului; în acest caz, comutatorul (5) întrerupe legătura colectorului (4) cu cilindrul servomotorului (5) şi stabileşte legătura acestuia cu atmosfera, astfel încât pe ambele fefe ale diafragmei (8) se exercită presiunea atmosferică, şi ambreiajui se cuplează sub acfiunea resorturilor (10). Acest servoambreiaj prezintă desavantajul că rămâne decuplat la mersul încet al motorului de antrenare al maşinii. Fig. II reprezintă un servoambreiaj hidraulic, cu presiune, care e decuplat când pedala (1) e în pozifie liberă (pozi{ia a), ceea ce corespunde regimului de mers încet al motorului; în acest caz, datorită deplasării culisei curbe (5), sertarul (6) întrerupe legătură pompei de uleiu (7), cu agregatul servomojor-ambreiaj (9), şi stabileşte legătura acestuia cu cuva de uleiu (8), şi deci ambreiajui se decuplează. Dacă se apasă pe pedala (0# până când aceasta [ajunge în pozifia (b) (pozifia din figură), ambreiajui se cuplează,dar motorul rămâne la regimul de mers încet, deoarece capătul pârghiei (2) se deplasează nUrnai până la marginea fantei din capătul pârghiei (3) şi nu poate pune în mişcare a-ceastă pârghie; totuşi, culisa curba (5) se deplasează şi împinge spre stânga sertarul (6), care stabileşte legătura pompei (7) cu ambreiajui şi întrerupe legătura acestuia cu cuva (8), — şi ambreiajui se cuplează, datorită presiunii exercitate de ule:u pe diafragma ondulată (10), Dacă se apasă mai mult pe pedala (I), până când aceasta ajunge în pozifia (c), ambreiajui rămâne cuplat, dar turafia motorului creşte, deoarece pârghia (3) modifică pozifia clapetei de accelerare a carburatorului, sub acfiunea pârghiei (2). La acest servoambreiaj, motorul de antrenare al maşinii continuă să fie cuplat cu maşina, chiar II. Servoambreiaj hidraulic, cu presiune, î) pedală de ambreiaj; 2) şi 3) pârghii pentru acţionarea clapetei de accelerare 4) carburator (I — pozifia închis a cla petei da accelerare, la mersul încet D — pozifia deschis a clapetei de a:ce lerare, la recimul de plină sarcină) 5) culisă curbă; 6) sertar; 7) pompă de uleiu; 8) cuvă de uleiu; 9) agre-at servo^ motor-ambreiaj; 10) di-fragma; 11) arbore cotit. *1 la regimul de mers încet, ceea ce permite utilizarea motorului ca frână, de exemplu la vehicule cari rulează în palier sau în rampă. î. Servocomandă [aBT0MaTHHecK0e ynpa-BJieHHe, cepBoyripaBJieHHe; servo-commande; Servosteuerung; servodrive control; szervovezer-les], Tehn.: Comandă automată sau semiautomată indirectă, la care forfa de acfionare e forfa de inifiere a comenzii, amplificată prin aport de energie auxiliară. Servocomanda e o comandă automată sau semiautomată, deoarece exercitarea forfei de inifiere a acesteia (de ex. forfa musculară) serveşte numai la influenfarea unor circuite cu fluxuri de energie mult mai mari (energie auxiliară), folosite pentru efectuarea comenzii, şi e indirectă, deoarece între dispozitivul de comandă şi sistemul tehnic comandat sunt interpuse organe auxiliare (organe de comandă). Forfa de inifiere a comenzii e relativ mică, adică atât cât e necesar pentru a putea închide sau întrerupe (de ex. prin apăsarea pe un buton, prin manevrarea unei manete, etc.) un circuit electric, pneumatic, hidraulic, etc.; prin intermediul acestui circuit se realizează forfa de acfionare, care poate fi forfa de apăsare a unui fluid sub presiune, cuplul unui servomotor (montat în circuit), etc. De obiceiu, comanda transmisă la distanfă, numită telecomandă, e o servocomandă. 2. Servoelemenf [cepB03Ji6MeHT; servo-ele-ment de regulateur; Servoreglerelemenl; servo-governor element,; szervoelem]. Tehn.: Element al mecanismului unui regulator, prin care regulatorul variază, direct saujndirect, o servomărime (v.)f Servoelemente. a) regulator cu plutitor; f) plutitor; 2) servoelement; 3) organ de reglare; b) regulator centrifug; f) mase grele (ghiulele); 2) servoelement; 3) pârghie de acfionare. până când intervalul reglant scade la zero. Servo-elementul poate fi o pârghie (care poate varia rezistenfa’(servomărimea) unui reostat). un manşon, etc. Servoelementul poate fi acfionat de regulator direct sau prin intermediul unui servomotor. 3. Servofrână [cepB0T0pM03; servo-frein; Va-kuumbremse; booster brake; szervofek]. Tehn.: Frână auxiliară, intercalată în serie pe fluxul energiei de frânare a unei maşini, care asigură amplificarea forfei de frânare, folosind în acest scop un aport suplementar de energie. După forma energiei folosite, servofrână poate fi pneumatica, hidraulică, mecanică, etc. în general, sunt înzestrate cu 92 Servofrână pneumatică, cu depresiune. I) pedala de frână; 2) 3) 4) 5) servofrână maşinile mari, de exemplu vehiculele grele, la cari forfa musculară, transmisă printr'o pedală sau printr'o manetă la organele de frânare, e insuficientă pentru a realiza încetinirea mersului maşinii sau oprirea acesteia. Figura alăturată reprezintă o servofrână pneumatică, cu depresiune, la care exercitarea forfei de frânare e inifiată manual rifă de aerul acumulat într'un recipient, în cape se găseşte la o presiune mai mică decât cea atmosferică. La această servofrână a unui autovehicul greu (de ex. un camion), frânarea e inifiată prin apăsarea pe pedala (f), ceea ce provoacă, prin pârghiile mecanismului 2-3-4-5 deschiderea supapei (6); astfel se obfine comunicafia dintre ii) şi î2) pârghii; 6) supapă rezervorul de depresiune dublă; 7) conducta de legă- (8) şi.cilindrul (9), în care tură cu camera de amestec pistonul (10) se deplasea- a carburatorului; 8) rezervor ză şi acfionează pârghiile de depresiune; 9) Cilindrul (11) şi (12) cari frânează servofrânei; 10) piston, vehiculul. 1. Seryomarime [cepBOBejiHHHHa;servo-gran-deur; Servogrofje; servomagnîtude; szervoertek, szervomennyiseg]. Tehn.: Mărime a cărei valoare e variată, direct sau indirect, de servoelementu! unui regulator (v.), pentru ca acesta, prin intermediul ei, să reducă la zero intervalul reglant, adică să restabilească condifiunile de consemn ale reglării. De exemplu, la un regulator de nivel, mărimea reglată e nivelul fluidului dintr'un recipient, iar servomărimea e debitul fluidului care intră sau iese din acest recipient, şi care e variat printr'o vană (servoelement). V. şi sub Reglare şi Regulator. 2. Servomotor [cepB0M0T0p, BcnoMoraTeJi-bHMH ABHraTeJlb; servo-moteur; Hilfsmotor, Servomotor; servomotor; szervomotor, bojtârmotor]. Tehn.; Motor auxiliar, intercalat în serie pe fluxul de energie al comenzii pe care o efectuează, impulsiile necesare penfru iniţierea comenzii servind numai la punerea sau la scoaterea din serviciu a acestui motor. Servomotorul se foloseşte, în general, când penfru efectuarea comenzii e nevoie de o forfă mai mare decât cea disponibilă, sau când această forfă trebue transmisă Ia distanţă. Astfel, servomotorul permite realizarea unei comenzi indirecte, prin aport suplementar de energie. După forma de energie folosită, se deosebesc: servomotor electric, servomotor hidraulic, pneumatic, etc. Figura reprezintă un servomotor hidraulic (1), la care impulsiile de comandă se exercită asupra unui distribuitor (5), care dirijează spre motor, după caz, circuitul de fluid sub presiune. De exemplu, dacă sertarul distribuitorului (6) se deplasează în sus, conducta deaducfie (7) a fluidului sub presiune e pusă în legătură cu canalul de distribufie (3), astfel încât pistonul servomotorului (2) e împins în sus şi realizează comanda (prin tija lui, legată cu mecanismul de comandă); la deplasarea în sens invers a sertarului (6), fluidul sub presiune frece prin canalul (4), şi pistonul (2) se mişcă în jos, executând o altă comandă. Servomotoarele sunt folosite la maşini, in- Servomotor hidraulic, f) servomotor; 2) piston; 3) şi 4) conducte de legătură; 5) distribuitor; 6) sertar; 7) conductă de aducfie. stalafii, etc., de exemplu la manevre (manevrarea cârmei unei nave, frânarea unsi maşini, etc.)f când forfa musculară e insuficientă pentru aceasta; la instalafii de reglare, când impulsiile regulatorului sunt prea .mici pentru a acfiona organul de reglare; la unele releuri, când forfa de acfionare a elementului condus al acestuia nu poate asigura întreruperea sau restabilirea unor circuite cu fluxuri de energie foarte mari (v. Releu hidraulic sau Releu pneumatic); etc. 3, Servoreglare [cepBoperyJiapoBaHHe; ser-vo-reglage; Servoregelung; servoregulating; szer-voszabâlyozâs]. Tehn.: Reglare automată, indirectă, la care forfa care s'ar exercita asupra servoele-mentului regulatorului, datorită abaterilor dela consemn ale mărimii sezisate de regulator, e insuficientă pentru acfionarea servoelementului, şi deci e amplificată prin aport de energie auxiliară, folosind, în general, un servomotor. V. şi sub Reglare. 4. Sescviferpeni. V. sub Terpeni. Sescviplan [npJiyTOpanJiaH; sesquiplan; Ein- einhalbdecker, Anderthalbdecker; sesquipjane, biplane with overhang, one and a half plane; mâsfelfedelu repulogep]. Av.: Avion cu două plane de sustentafie, la care suprafafa planului inferior e aproximativ jumătate din suprafafa planului superior. Suprafeţele de sustentafie în dispozifia sescviplan reprezintă o construcfie mai bună din punctul de vedere aerodinamic, decât cea cu plane egale, deoarece reduce pierderile de portanfă şi limitează creşterea rezistenfei la înaintare, datorită interacfiunii dintre zqnele de presiune şi de depresiune ale celor două plane, care afectează mai pronunfat planul inferior. e. Se! [pacTOHHHe MeîKAy 6yKBaMH, ceT; approche, droite, epaisseur; Dicke des Buchsta-ben; set, type width; betuvastagsâg]. Arte gr.: Unitate de măsură pentru grosimea literei de monotip, egală cu 0,938 puncte tipografice. 7. Sefa. Bot.: Organ piliform, care se întâlneşte la plantele inferioare. — La ciuperci, aceste organe se desvoltă, uneori, în jurul fructificafiilor (de ex. la genul Colletotrichum); alteori mărginesc osteolul, adică orificiul de deschidere al periteciilor (organe de fructificafie, în formă de sac sau de butelie), de exemplu la unele specii de endostigme,* ciuperci cari produc boala numită „pătarea frunzelor şi a fructelor" şi „rapănul merilor şi al perilor". Alteori se găsesc în interiorul fructifica} ii lor, de exemplu în himeniul, adică în stratul fertil al apoteciilor de diferite specii de pezizale, sau se găsesc pe suprafafa fructificaţîilor, de exemplu la unele specii de Ophioboius. La muşchi, se numeşte seta prelungirea subţire care poartă sporoforul şi care se găseşte la extremitatea (Polytrichum) sau pe laturile plantelor cu frunze (Hypnum). 1. Sefcă [ceTKa; tramail; Stellnetz; trammel-nef; fiiggo halo]. Pisc.; Plasă de pescuit, aşezată vertical în apă, şi menfinută în acest fel prin bucăfile de plută dela marginea ei superioară şi prin plumbii dela marginea ei inferioară. 2. Seu [cajio, JKHp; suif; Talg; tallow; faggyu]. 1. Gen.: Depozit de grăsime care se formează în fesuturile conjunctive ale organelor interne, la rumegătoare. E un amestec de stearină şi ole-ină. — 2. Ind. alim.: Grăsimea animală, separată, prin topire, din fesuturile grase ale bovinelor, ovinelor şi cabalinelor. Compozifia seujui depinde de specia dela care provine, seul de cabaline având o proporfie de oleină mai mare decât seul de bovine şi, mai ales, decât seul de ovine. Punctele de topire ale seului acestor animale sunt: seul de ovine, 44-*51°; seul de bovine, 41 •■■49°; seul de cabaline, 36--46°. Ca materie primă alimentară se foloseşte numai seul separat prin topirea grăsimii de lângă'organele interne (inimă, rinichi). Pentru obfinerea seului alimentar, se separă grăsimea de organele interne, se spală şi se usucă într'un curent de aer. Separarea trebue să se facă în cel mult 12 ore dela sacrificarea animalului. Se recomandă uscarea într'o cameră ventilată, ferită de soare. După uscare, grăsimea e fărâmifată într'o maşină pentru tocat carne, şi topită în căldări cu duplicat, echipate cu malaxor. Temperatura nu trebue să depăşească 80°. Jumările se strâng de pe suprafafa seului topit, care apoi se lasă liniştit, pentru limpezire. Seul topit se răceşte şi se omogeneizează. Această opera-fiune se face penfru obfinerea unui seu de coloare deschisă, din care nu s'a separat partea mai lichidă, oleina. Ea se face într'un vas cu duplicat, în care circulă apă rece, echipat cu malaxor. Seul pentru prelucrări industriale se obfine prin topirea grăsimii dela anumite animale, de pe intestine, dela animale moarte înainte de sacrificare,*del a curăfituri şi alte deşeuri. El se obfine cu ajutorul aburului sub presiune, în autoclave, după o mărunfire prealabilă a fesutului gras. După terminarea topirii, se separă seul de restul de apă şi de deşeurile de carne. Seul tehnic poate fi prelucrat în industria săpunului ca atare, sau se rafinează. Rafinarea se face în acelaşi mod ca şi rafinarea uleiurilor vegetale, şi cuprinde următoarele faze: tratarea cu acid sulfuric pentru descompunerea mucilagiilor; neutralizarea 93 cu sodă caustică, penfru îndepărtarea acizilor graşi liberi; decolorarea cu pământ decolorant sau cu cărbune activ, şi desodorizarea prin antrenare cu vapori. Schema procesului tehnologic al obfinerii seului tehnic e următoarea: Deşeuri de abator J Mărunfire Topire Strecurarea seului şi separarea de restul componenfilor 'i' ^ ^ Solufie Deşeuri Presare ! j Evaporare Măcinare | Uscare închegare Cernere ✓ \ Faină furajeră de carne Ambalare Rafinare Seul obfinut ca reziduu solid dela presarea, la temperaturi sub 50°, a seului crud, proaspăt, de Bos taurus, se numeşte seu presat. E o grăsime animală, întrebuinfată în special în scopuri industriale şi, mai rar, ta fabricarea margarinei cu punct de topire înalt. Seul obfinut prin topire, în cantitate de 60--90%, din seul crud de Ovis aries L., se numeşte seu topit, de oaie. E o grăsime animală, întrebuinfată în special în scopuri industriale şi, mai rar, în alimentafie. Seul obfinut prin topire, în cantitate de 64—94%, din seul crud de Bos taurus, se numeşte seu topit, de vacă. E o grăsime animală, întrebuinţată mai mult în scopuri industriale, şi mai pufin, ca atare, în alimentafie. Sub formă de emulsiune cu uleiu vegetal, cu sau fără adaus de apă, este întrebuinţat în alimentafie. 3. Sextant [ceKCTaHT; sextant; Sextant; sex-tant; sextâns]. Opt.: Instrument optic, folosit pentru măsurarea distantei unghiulare dintre două astre. Pentru construcfia sextantului se foloseşte faptul că, dacă o rază de lumină se reflectă succesiv, în acelaşi plan de incidenţă, pe două oglinzi plane cari formează între ele un unghiu raza reflectată pe a doua oglinda formează un unghiu 2 ® cu raza incidenţă pe pri-pna oglindă. în cazul sextantului, prima oglindă (3), (v. fig.), e mobilă în jurul unei axe perpendiculare pe planul ,w , w unui limb circular gradat > un,f: °.9"^'.pla,h.# . , . fixa; 3) oglinda plana rotişi care trece prin cen- 1 ' * , , .. , 7 . , . r toare; 4) braf mobil; 5) limb trul cercului respectiv. , t Pozif ii le acestei oglinzi gra a ‘ sunt reperate cu ajutorul unei alidade. A doua oglindă (2)’e formată dintr'o lamă de sticlă cu fefe paralele, argintată numai pe jumătate d«n u înălfimea ei. Insfrumenful e complefat cu o luneta fixa. (f)r care are axa paralelă cu planul limbului gradat, şi care e dirijată astfel, încât să aibă aceeaşi înclinare pe oglinda (2), ca şi linia centrelor celor două oglinzi. Pentru a măsura distanfa unghiulară dintre două astre (S) şi (S')f se aduce planul limbului sexlantului astfel, încât să treacă prin cele două astre, şi se orientează instrumentul spre a viza direct unul dintre astre, prin porfiunea neargintată a oglinzii (2), iar apoi, rotind oglinda (3), se aduc în coincidenfă imaginile celor două astre. Unghiul 0 e unghiul cu care a fost rotită oglinda (3). Uneori, gradafia de pe limb e făcută astfel, îrţcât pe ea nu se citeşte unghiul 0, ci direct unghiul 2 0. î. Sexlîcă [KpHBan mecToro nopHAKa; courbe du sixieme degre; Kurve sechsten Grades; curve of the 6th order; hafodfoku gorbe]. Geom.; Curbă algebrică de gradul al şaselea. 2. Sezisor [/ţaTHHK; element sensible; saisis-seur; Fuhler; feeler; ado], Tehn,: Organ al unui regulator, care sezisează o mărime în forma ei inifială şi o transformă în forma folosibilă în reglare. Exemple: plutitoare, piese cu dilatafie, fermoelemente, termometre cu rezistenfa, celule fotoelectrice, giroscoape, etc. — Sezisorul mecanic se numeşte palpator. 3. Sfalerif: Sin. Blendă (v.). 4. Sfărâmare [zţpoâJieHHe, H3MejibqeHne; broyage;Zerk|einerung; crushingjszetzuzâs]. Tehn,: Operafiune de desagregare sau de mărunfire prin şocuri repetate, a materialelor solide de duritate mare, în părfi cari au o formă neregulată. Sfărâmarea se poate efectua manual (de ex. cu ciocanul) sau mecanizat (de ex. cu moara cu ciocane). Când mărunfirea se efectuează prin solicitări de compresiune fără şoc (de ex. prin sdrobirea în rr.ori cu cilindri), operafiunea se numeşte fărâmare. — Concasarea şi granularea sunt sfărâmăfuri. 5. Sfărâmător cu cilindri. Mş.: Sin. Concasor cu cilindri (v.). 6. Sfărâmător de blocuri. Metl.: Sin. Berbec (v.). 7. Sfârlează: Sin. Giroscop (v.). 8. Sfârşeală: Sin. Fading (v.). 9. Sfâr)aiu. Pisc.: Perete de stuf sau de befe de alun, care măreşte capacitatea de pescuire a cotefelor. 10. Sfâşiere [pa3pbiBaime, pBaHte; dechirure; Rifj; fissure;- fepes]: Ruperea în făşii, a hârtiei, a fesăturilor textile, etc., fără folosirea unui instrument tăietor. 11. Sfâşiere, rezistenfa la V. Rezistenfă Ia sfâşiere. 12. Sfâşierea frunzelor de orz [noJiocaTan nHTHHCTOCb HHMeHH; maladie des stries de l'orge, moucheture de l'orge; Streifenkrankheit der Gerstenblăfter; stripe disease of barley, leaf stripe; ârpalevelek csikos betegsege]: Boală produsă de două ciuperci parazite, Helminthosporium gramineum (Rabh.) Erikss. şi Helminthosporium teres Sacc.,din grupul ciupercilor imperfecte (Fungi imperfecţi). Produce pagube mari Culturilor de orz, în toată perioada de vegetafie, dar mai ales in perioada de înspicare a plantelor. Âfacă, în deosebi, frunzele dela bază, pe cari produce pete lungi, în formă de dungi, de coloare brună, pe suprafafa cărora se desvoltă fructificafiile parazitului — conidioforii şi conidiile. De-a-lurgul petelor, fesutul se rupe, şi frunza capătă un aspect caracteristic de sfâşiere. Conidiile purtate de conidiofori par să fie foarte rezistente, putând germina chiar după trei ani. Dela o plantă la alta, boala se transmite prin conidiile duse de vânt sau de curenţi de aer; dela un an la altul, boala se propagă tot prin conidii, fie prin cele căzute pe pământ şi cari au iernat acolo, fie prin conidiile de pe seminfele cari au venit în contact în timpul seceratului şi treieratului. Sunt folosite următoarele metode de prevenire şi combafere: — cultivarea de soiuri de orz rezistente; — respectarea măsurilor de igienă, în timpul treieratului, treierând întâi orzul sănătos şi apoi pe cel infectat; — tratarea seminfei, înainte de semănat, cu aceleaşi produse desinfecfanfe cari sunt întrebuinfate şi la combaterea mălurii. 13. Sfeclă [CBeKJia, CBeKJIOBHiţa; betterave; Rube; beetroot; repa]. Bot.: Beta vulgaris Linn; plantă erbacee din familia chenopodiaceelor. Se cunosc numeroase forme, obfinute din sfecla sălbatică (Beta maritima), care creşte spontan pe litoralul mediteranean, ca plantă anuală. Prin cultivare, s'a obfinut îngroşarea rădăcinii, planta devenind bisanuală. în primul an, rădăcina îngroşată, pivotanta, desvoltă în general numai frunze (verzi, suculente, ovale, aproape cordiforme, cu margini întregi), iar în al doilea an se desvoltă tulpina, înaltă de 0,6—1,5 m, care poartă florile. Se cunosc următoarele forme ale acestei specii: B. vulgaris maritima L., fără importanfă deosebită; B. vulgaris cicla Garcke (B. brasiliensis, şi B. ahi-lensis), cu frunzele foarte mari, cu pefiolul lat ^ şi gros (de cca 10 cm), de coloare verde, gălbuie, roşie-yerzuie, roşie sangvină, purpurie-violetă, sau cu luciu metalic, cari sunt folosite în alimentafie, cum şi ca plante de ornament; B. vulgaris cruenta Alef. (B. hortensis, B. rubra), sfecla roşie, cu rădăcina de 100--600 g, de coloare roşie sangvină, roşie închisă sau galbenă-roşietică, cu frunzele roşii până la purpurii, verzui-roşietice, sau verzi, cu nervuri galbene, folosită în alimentafie, şi, uneori, ca plantă ornamentală; B. vulgaris rapa Dum. (B. vulgaris rapaceâ Koch var. cras sa), sfecla de nutref, care e întrebuinfată excluziv ca hrană pentru animale; B. vulgaris saccharifera L., de coloare albă la interior, şi albă, cu o nuanfă roş’etică sau verde, la exterior, cu un confinut de 10---18% zahăr. După întrebuin-farşa şi importanţa lor, speciile cultivate la noi se împart cum urmează: sfecla furajeră (v.), sfecla potajeră (v.), şi sfecla de zahăr (v.). 14. ~ furajeră [KOpMOBaa CBeKJia; betterave fourragere; Runkelriibe, Futterrube; mangel-wurzel; takarmânyrepa]: Varietate de sfeclă, de formă cilindrică, sferică, rotundă, lunguiafă sau ovoidală, de obiceiu voluminoasă, cu un confinut dş Cca 6% zahăr, 1 % substanfe proteice, 1 % celuloză, 8% substanfe neazotoase şi 84% apă; la interior e albă, gelbenă, roză sau roşie (uniform sau învrăstat). Constitue un nutref de mare valoare pţentru bovine, mai ales pentru vacile de lapte, datorită compozifiei sale, gustului, cum şi calităfii de a fi uşor asimilabilă, fiind întrebuinfată singură (întreagă sau tocată), sau în amestec cu furaje uscate (fân, trifoiu, lucernă, paie). Frunzele sfeclei confin, de asemenea, substanfe nutritive (50-”60%, fafă de rădăcini), şi pot fi întrebuinfate ca nutref, mai ales murate. — Rădăcinile unor varietăfi se desvoltă mai mult în pământ, cu o producfie mai mică la hectar; altele se desvoltă mai mult decât jumătate la suprafafa solului şi dau o producfie mare la hectar. în general, sfecla rotundă şi de coloare albă e cea mai bogată în substanfe hrănitoarei după care urmează cea lungă, de coloare albă. Clima, terenul, asolamentele şi în-grăşămintele din fara noastră convin sfeclei furajere. — Lucrările de pregătire a terenului şi semănatul sunt aceleaşi ca pentru sfecla de zahăr (v.). — Sfecla furajeră măreşte cantitatea de lapte, la vaci; ajută creşterea vifeilor, şi, în general, e indispensabilă pentru îngrăşarea vitelor. 1. Sfeclă potajeră [oropojlHaH CBeKJia; betterave potagere; rote Rube, Salatbete; garden beet; ceclarepa]: Sfeclă întrebuinfată în alimentafie. Se cunosc numeroase varietăfi, cari pot fi clasificate, după coloarea pulpei, în galbene şi roşii. Mai importante sunt: sfecla roşie mare, cu rădăcina voluminoasă, lungă, cilindrică, foarte productivă, potrivită pentru cultura mare; sfecla roşie lungă, netedă, cu rădăcina subfire, cu pulpa roşie-neagră, care se păstrează uşor; sfecla roşie pitică, precoce, cu rădăcina regulată, subfire, care e foarte apreciată în nutrifie; sfecla roşie de Egipt, foarte precoce, cu rădăcina foarte turtită, cu peîifa roşie-neagră, pulpa roşie ca sângele, potrivită pentru cultura în straturi; sfecla galbenă mare, cu rădăcina lungă, cilindrică, care se des-voltă, pe jumătate, la suprafafa solului, şi este foarte productivă; sfecla rotundă, cu pulpa moale şi foarte zaharată. Sfecla potajeră creşte 'mai bine în pământurile argilo-nisipoase şi argilo-calcaroase, bine gunoite. Gunoiul nefermentat, păios, provoacă aparifia rădăcinilor ramificate. Semănatul se face, în general, la locul definitiv, în Martie—Aprilie. Uneori se seamănă şi în răsad-nife. Prin înmuierea prealabilă a seminfelor în apă, se înlesneşte germinafia. Ca lucrări de întreţinere, sunt necesare udatul repetat şi două, trei praşile. — Sfecla potajeră e atacată de para-zifi vegetali (bacterii, rugină, etc.), cum şi de inimici animali (melci, viermi, larve, etc.), cari se combat prin arderea plantelor bolnave şi prin asolamente sau injecfii cu sulfura de carbon în sol, emulsiuni de uleiuri de rapifă, etc. 2. ~ de zahăr [caxapHan CBeKJia; betterave a sucre; Zuckerriibe; sugar-beet; cukorrepa]: Varietate de sfeclă, folosită ca materie primă la fabricarea zahărului. în acest scop, sfecla trebue să fie conică, alungită, fără rădăcini suplementare, cu pelifa sgrunfuroasă şi încrefită circular, cu şănfulefe bine definite longitudinal, cu miezul alb, tşre şi fragil, cu coletul redus, orizontal, cu pivotul central fibros, tare, distinct. Se cunosc varietăfi cari confin până la 22% zehăr, însă, în general, sfecla confine 14"-18% zahăr, cca 80% apă, 4% celuloză, mici cantităfi de substanfe azo-toase, pectice şi mucilaginoase, cum şi acizi organici, săruri minerale, etc. — Sfecla de zahăr cere o climă constantă, cu multă căldură şi lumină, fără ploaie prea multă, fără vânturi reci sau violente. Ploile prea multe măresc volumul sfeclei, scăzând confinutul în zahăr, iar seceta lemnifică rădăcina sfeclei şi o închirceşte. Clima fării noastre corespunde, în general, acestei culiuri. Cele mai bune terenuri sunt cele argilo-nisipoase de pe coaste şi platouri, cari confin humus. Ca îngrăşăminte chimice se folosesc sărurile cari confin azot, potasiu, fosfor şi calciu, iar ca îngrăşăminte naturale, verzi şi fermentate, se folosesc leguminoase cari nu au ajuns la maturitate (măză-riche, trifoiu, sparcetă, etc.), îngropate sub brazdă; se folosesc, de asemenea, în acest scop, amendamentele sau îngrăşăminte indirecte, cum sunt: calcea, gipsul, etc., sau varul rezultat dela defecarea zahărului, din fabrici. Terenul pentru sfecla de zahăr se pregăteşte prin arat, gră-pat, răscolit şi tăvălugit. Arătura de bază se face adâncă de 25*-40 cm. Adâncimea la care se îngroapă sămânţa e de 2*-4 cm, după care se dă un tăvălugit. Lucrările de întrefinere încep imediat după semănare, fie grăpând, fie prăşind, stârpind buruenile, rărind şi repicând, fiind urmate de prăşitul al doilea, de recoltare, de curăfire şi de transportul la siloz sau la locurile de producfie. — Păstrarea sfeclei de sămân}ă, în timpul iernii, se face după ce se taie foile la 2-3 cm deasupra mugurelui terminal. 3. Slen [ccJjeH, THTaHHT; sphene; Sphen; sphene; szfen]. Mineral.: Mineral din grupul silico-titanafilor, cu formula chimică Ca,TiSi03, care se găseşte în roce eruptive amfibolice (diorite, fonolite, sienite) şi în ortoroGele amfibolice. Cristalizează în sistemul monoclinic holoedric. Se prezintă în macle după bază, de juxtapozifie sau de penetrafie. Colosrea lui e brună, verde sau galbenă; are duritatea 5”*5,5 şi gr. sp. 3,5. Sin. Titanit. 4* Sferă [c4>epa, rnap; sphere; Kugel; sphere; gomb]. Geom,: 1. Suprafafă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct dat, numit centrul sferei. Un segment de dreaptă care uneşte un punct al sferei cu centrul ei se numeşte rază a sferei. — Un plan intersectează o sferă după un cerc. Dacă planul e dus prin centru, sfera determină în secfiune un cerc mare. — 2. Solidul limitat de o sferă. Un plan diametral determină două emisfere. Partea sferei cuprinsă între două semicercuri mari, duse prin acelaşi diametru, se numeşte fus sferic. — Aria sferei de rază re 4 kt2, 4 iar volumul ei e 27cr3, — 3* într'un spafiu metric, mulfimea tuturor punctelor a căror distanfă, fafă u de un punct P, e mai mica decât o valoare r, numită raza sfarei. 1. Sfera cerească. V. Cerească, bolta 2. Sferă tip lucioasă [3epKaJibHaH c(J)epa; sphere type polie; Glanzkugel; glazed sphere; fenyes gomb]: Sfşra pe care se trasează umbrele uzuale la 45°, punctul strălucitor şi curbele de egală strălucire, $tât în zona luminată, cât şi în umbra proprie. Apestea sunt nişte curbe ovale, cari nu traversează conturul aparent al sferei, înscriindu-se în formele celor două zone. Paralelele boltii cereşti fiind cpnsiderate echidistante, curbele de egală străluciri obfinute conduc la o gradare a luminii şi a umbrşi în progresie aritmetică, adică, ^practic, prin tente suprapuse, alegându-se două tente: de exemplu cea mai deschisă în punctul strălucitor şi cea mai închisă în curba ovală centrală din umbra proprie. Separatoarea rămâne, în acest caz, într'p tentă intermediară, iar zona luminată e conturat^, de asemenea, de această tentă. După ce a fost construită sfera tip lucioasă, ea poate servi la construirea curbelor de egală strălucire pe orice alta suprafafă lucioasă, cu ajutorul scărilor de tentă respective. 8. ~ tip mafă [MaTOBBH C(})epa; sphere type depolie; Normalkugel; normal unpolished sphere; normal gomb]: Sfşra pe care se trasează umbrele uzuale la 45° şi curbele de egală iluminare, atât în zona luminată, qât şi în cea în umbră proprie. Aceste curbe se reduc la cercuri mici ale sferei în plane echidistante şi perpendiculare pe direcfia luminoasă. Astfel determinate, ele corespund, conform legilor luminii directe, unor gradări ale luminii şi ale umbrei în progresie aritmetică, încât, practic, gradarea se poate obfirte prin tente supra* puse, alegându-se două fente: de exemplu cea mai. deschisă în punclul cel mai luminat şi cea mai închisă, în prima zonă după separatoare (curba de iluminare, curba de iluminare nulă). După ce a fost construită sfera tip mată, ea poate servi la construirea curbelor de egală iluminare pe orice altă suprafafă mată, cu ajutorul scărilor de tentă respective. 4. Sferă Ulbricfit. V. Ulbricht, sferă 5. Sferiacee. Bot.: Familie de ciuperci microscopice din ordinul pirenomicetelor, caracterizată prin prezenta fructificaţilor (periteciilor) în formă de pungă rotundă, de consistenţă membranoasă sau cărbunoasă, brune până la negre, în interiorul cărora se desvoltă ascele cu ascosporii. Fructificările se desvoltş izolat, în interiorul ţesuturilor plantelor. Cuprinde numeroase genuri şi specii de ciuperci, în majoritate saprofite — şi numai câteva parazite pe diferite plante de cultură sau spontane, pe cari produc boale importante. Dintre acestea, mai importante sunt: Ascospora Beijerinckii Vuill., care produce boala numită ciuruirea frunzelor, la pomii fructiferi; Guignardia Bidwelli (EHis) Vjala et Ravaz., care produce putrezirea strugurilor sau blank-rot; Glomerella Lindemuthiana Sc|iaffn et Bohning, care produce antracnoza fasojeii; Rosellinia necatrix (R. Hartig) Beri., care produce putrezirea rădăcinilor de vită, şi £ndosl:g-ne înaequalis şi Endostigme pirine, cari produc pătarea fructelor şi rapănul merilor şi al perilor. Mai sunt şi alte genuri şi specii importante din punct de vedere fitopatologic, cari produc, de asemenea, pagube mari (dintre acestea, de ex., speciile de Ophiobolus, produc îngenuncherea cerealelor, şt cele de Leptosphaeria, uscarea frunzelor de diferite plante cultivate). Sin. Sfericacee. 6. Sferice, funcfiuni ~ [c^epHHecKHe (|)yHK-iţHH; fonctions spheriques; Kugelfunktionen; sphe-rical functions; gombfuggvenyek]. Mat.: O funcfiune Yn( ‘«-S+g+P-” pe sfera unitate: ^c = cos cp sin 0, y — sin sin 0, z — cos 0. Funcţiunea Yn (q>, 9) depinde, ca şi Hn (x* y> z)> de 2 n + 1 constante arbitrare. Yn (9,6) sunt solufii ale ecuafiei corespunzătoare ecuafiei (1), adică: (2) l^ + îi^‘4 (sin® y»=°- Expresiunea generală a funcţiunii Yn (ţ, 0) este: » ■ ■ d^PK(cose) (3) Zi (aP cos PV + h sin pcp) sinp 0 ——----— *>=a d (cos 0)r unde apt bp sunt 2 »+1 constante arbitrare, iar Pn (cos 0) sunt polinoamele lui Legendre. O funcfiune f(0, cp) poate fi desvoltată în serie în raport cu funcfiunile sferice: (4) f(e.)=fX(e,¥), unde (5) yft(0.q>)=-^'1A \ f (0'.HHr03HH; sphingosine; Sphin-gosin: sphingosine; szfingozinj. Chim. biol.: C H3— (C H2)12—C H =CH—CH—(NH2)—C H—(O H)—C Hă—O H. Aminoalcool care se găseşte în organismul animai, în creier, în sânge şi în unele organe, component al unor fosfatide numite sfingomieline (v.). El îndeplineşte aici, din punctul de vedere chimic, rolul glicerinei din celelalte fosfatide, şi e legat, prin intermediul grupării aminice, de un acid gras şi, prin gruparea alcool secundar, de acidul fosforic şi de colină. în cerebrozide (fosfatide din creier), sfingozină e legată degalactoză şi de un acid gras. e. Sfoara [nraaraT, umyp; ficelle d'embal-lage; Bindfaden, Ruckschnur, Şpagat; packing thread, binding thread; zsineg, spârga]. Ind. text.: Cablu vegetal rotund, cu diametru mic (sub cca 6 mm, materialul cu diametrul mai mare decâi 6 mm fiind numit frânghie), constituit din două sau din mai multe coarde (toroane) răsucite între ele (coarda având cel pufin două fire groase, răsucite între ele), care se întrebuinfează la legarea pachetelor, a cărfilor, a snopilor de paie, etc. După felul materiei prime, se deosebesc: sfoară -de bumbac, de in, cânepă, iută, manila, sisal, etc. Sfoara se confecfionează cu mijloace simple* în industria fărănească, sau cu maşini complexe* în industria mare. — In industria ţărănească, de exemplu, fabricaţia sforii începe dela fibrele de cânepă pieptenată, din cari frânghierul confecţionează coarde (cu lungimea de cca 50 m), prin răsucirea cu ajutorul unui cârlig antrenat în rotaţie de un angrenaj mişcat manual. Frânghierul poartă cu sine cânepa, din care acaţă de cârlig un mănunchiu de fibre; depărtându-se de cârlig, după ce acesta începe să se rotească răsucind firul, el lasă cu mâna dreaptă să se desprindă fibre din rezerva pe care o poartă, şi să se răsucească pe firul format» Torsiunea firului e reglată prin frecarea dintre fibre şi o bucată de material textil pe care frânghierul o mânueşte cu mâna stângă. Două sau mai multe coarde formate astfel sunt torsadate cu ajutorul unei maşini simple* antrenate manual, cu un număr corespunzător de cârlige, cari primesc o mişcare de rotafie în sens invers sensului de răsucire a coardelor (v. fig.) — €3)-; Q Maşină de răsucii sfoara, acţionată manual, î) roaiă moioare, antrenată cu manivela; 2) roată antrenată» cu cârlig pentru răsucirea toronului; 3) întinzătcr cu cârlig rotitor; 4) greutate de întindere; 5) piesă de distanţare» în industria mare, coardele sunt fabricate prin filare, după procedee şi cu maşini anaîoage celor din filatura de cânepă, şi apoi sunt răsucite în cablu cu maşini antrenate mecanic, cari efectuează aceleaşi mişcări ca şi maşina antrenată manual. înainte de a fi făcută ghem sau păpuşă, coarda sau sfoara e apretată, penfru netezirea suprafefei ei (v. Sfoară, maşină de apretat ~). Uneori se folosesc, ca materie primă, fire de hârtie (v. Hârtie, fire de ~) şi se obţine o sfoară cu rezistenţă mică de rupere 1a tracfiune. Sfoara fabricată din trei sau din patru coarde (şuvife), din fire de cânepă de Manila, se numeşte sfoară de Manila. Sfoara e îmbibată cu uleiu, pentru a o face impermeabilă şi, în acelaşi timp, pentru a micşora uzura fibrelor prin frecare. E foarte rezistentă şi se întrebuinfează, de exemplu, la legatul snopilor, la înşurubarea şi deşurubarea prăjinilor de sapă, la înşurubarea burlanelor pentru introducerea lor în puf, etc. 7. Sfoară cu plumb: Sin. Fir cu plumb (v.). s. Sfoară de trasat [niHyp fljin pas6HBKH JIHHHH; cordeau; Trassierschnur, Absteckschnur* tracing tape; kituzo zsineg]. Cs.: Bucată de sfoară cu grosimea de 1"'2 mm, folosită la trasarea liniilor drepte lungi, în diferite lucrări de construcfie. 99 1. Sfoară, maşina de aprefaf ^ [MaiiiHBa /ţJiH noJlHpOBKHHinaraTa; machine â lusf-rer pour ficelie; Poliermaschinefur Bindfaden; polishing ma-chinefor binding thread; zsinegsimitogep]. IndJexf.: Maşină care serveşte la apretarea sfori lor. E compusă, în principal, din următoarele părfi: o ramă de alimentare, pe care se sprijine mosoare cu sfoara care trebue prelucrată; inele şi piepteni de conducere, prin cari sforile circulă dela rama de alimentare până la o pereche de cilindri îmbrăcafi cu o garnitură de ace cari se înfig în sfori şi le dau porozitatea necesară pătrunderii apretului; două perechi de cilindri polisori, îmbrăcafi, prin înfăşurare, cu sfoară de cocos, şi între cari se află un basin cu apret (cu bază de amidon); o cameră de uscare, în care se găsesc cilindri încălzifi, pe suprafafa cărora sforile apretate şi lustruite circulă până la uscarea deplină; dispozitive de înfăşurare pe mosoare. 2. Sfredel [ceepjio fljin ^epesa, 6ypaBHHK; vriile; Nagelbohrer; gimlet; hegyesvegu furo].1. Ind, lemn.: Burghiu de lemn, cu vârf ascufit (v. sub Burghiu pentru lemn). 3. Sfredel [6yp; fleuret; Bohrer; bit, drill-bit; furo]. 2. Mine: Unealtă cu muchii ascufite la o extremitate, care, prin mişcarea care i se imprimă manual sau cu un perforator, execută perforarea găurilor de mină, în roce sau în substanfe minerale utile. Sfredelele se confecţionează din bare de ofel de scule de diferite calităţi (oţeluri carbon obişnuite, oţeluri carbon de calitate, oţeluri aliate, cu rezistenţa la rupere = 90---140 kg/mm2 şi duritatea HB = 760--8Q0), masive (pline) sau tubulare (canelate), şi cu secţiunea transversală circulară, poligonală (cu 4, 6 sau 8 muchii) sau specială (profil rombic sau sabie, profil lopată, etc.); sfredelele cu secfiune rotundă pot fi cilindrice simple sau cu una sau două nervuri longitudinale, răsucite în elice. Sfredelele se confecfionează, în general, cu diametrul, respectiv cu distanţa dintre două feţe opuse, de 16*--60 mm şi cu lungimea de 30 cm până ia maximum 18 m. După energia folosită la perforare şi după modul în care se execută perforarea, se deosebesc: sfredele de mână (cari pot fi sfrea'ele percutante sau rotative) şi sfredele de perforator mecanic (cari pot fi, de asemenea, percutante sau rotative). Sfredelul are trei părţi distincte: capul sau tăişul (partea terminală care desagregă rocele sau substanţele minerale utile), corpul (partea de legătură între cap şi coadă), coada sau cepul (partea care primeşte loviturile ciocanului de mână, ale pistonului ciocanelor perforatoare, sau care transmite mişcarea de rotaţie la perforatoarele rotative); între coada şi corpul sfredelului, la sfredelele pentru ciocanele perforatoare, există o porţiune cu diametru mai mare, numită guler, care-i permite să intre în corpul ciocanului perforator numai cu o anumită lungime. Sfredelele pot fi monobloc sau cu tăişul raportat (detaşabil); uneori, tăişul detaşabil e confecţionat din metal dur, sau e armat sau încărcat cu metal dur. Sin. (parţial) Burghiu pentru stâncă. — După detalii de construcţie, se deosebesc: 4> ~ canelat: Sin. (impropriu) Sfredel perforat (v.). 5. ~ cu nervuri elicoidale [bhhtoboh 6yp; fleuret â nervures helicoîdales; spiralig gerippter Bohrer; helicoidal ribbed drill-bit; csavarbordâs furo]: Sfredel masiv sau perforat, cu secţiunea circulară, care are la exteriorul corpului său una sau două nervuri longitudinale în elice, cari uşurează evacuarea detritusului din inferiorul găurii de mină. Sin. Sfredel şerpuit; Sin. (impropriu) Sfredel spiral. e. ~ de mână, percutant [pyHHOH y/ţapHbiH 6yp; burin, batrouille; Handbohrer; hand drill-bit; kezifuro]: Sfredel monobloc, masiv, cu secfiunea circulară sau poligonală (cu şase sau cu opt muchii)» Se construeşte cu diameiri, respectiv cu distanfa* dintre două fefe opuse, de 18-*-20 mm şi, excepţional, până la maximum 45 mm, şi cu lungimi de 40-**15Q cm. Tăişul este ascufit (pentru roce moi şi semitari) sau lăfit şi drept sau puţin curbat (pentru roce tari şi foarte tari) şi are diametrul de 20--45 mm (după adâncimea găurii). Unghiul de ascuţire al tăişului (măsurat între cele două fefe) este de 40°, pentru roce moi şi semitari» de 50°, penfru roce tari, şi de 60°, penfru roce foarte tari. 7. ~ elicoidal [cimpaJIbHblH 6yp; fleuret en spirale; Spiralbohrer; auger drill-bit; csavarfuro]: Sfredel masiv, al cărui corp e constiiuit dintr'o bară dreptunghiulară sau rombică, răsucită în elice.. După forma secfiunii transversale, sfredelele elicoidale cu secfiunea corpului în romb cu laturile drep’re se numesc şi sfredele elicoidale cu profil sabie, iar cele cu secfiunea corpului în romb cu laturile curbe se numesc şi sfredele elicoidale cu profil lopată. Sin. (impropriu) Sfredel spiral. 8. ~ masiv [iţeJlbHblH 6yp; fleuret massif; fester Bohrer; solid drill-bit; tomor furo]: Sfredel cu corpul confecfionat dintr'o bară de ofel plină (masivă), de diferite secfiuni. V. şi sub Sfredel* şi sub Sfredel de perforator mecanic rotativ. 9. ~ perforat [nyCTQTeJlblH 6yp; fleuret can-neie; Hohlbohrer; hollow bit; iireges furo]: Sfredel cav (tubular), cu un canal axial de secfiune circulară, prin care se injectează apă sau aer comprimat pentru curăfirea de detritus (praf sau particule mărunte) a găurii de mină şi pentru răcirea tăişului; secfiunea transversală a corpului poate fi rotundă sau poligonală. Diametrul canalului axial e de 5-6mm penfru sfredele cu diametrul corpului de 19--’22mm, şi până la 14—16 mm pentru sfredele cu diametrul corpului de 38---50 mm. Sin. (impropriu) Sfredel canelat. 10. ~ plin: Sin. Sfredel masiv (v.). u. ~ şerpuit. V. Sfredel cu nervuri elicoidale w 12. ~ spiral. V. Sfredel elicoidal.— După energia folosită la perforare şi după modul în care se execută perforarea, se deosebesc: 7* 100 i. Sfredel de mână, rofafiv [py^HOH Bpanţa-TejibHblH 6yp; burin rotatîf; drehender Hand bohrer; rotary hand drîlî-bit; kezi csigafuro]: Sfredel masiv, confecţionat prin răsucirea în elice a unei bare de ofel cu secfiunea dreptun-gh ulară sau, de cele mai multe ori, rombică, şi care are la o extremitate un ochiu pentru un mâner de lemn, pentru apăsare şi rotire în fmpul lucrului. Corpul are, de obiceiu, 18--24de paşi (răsuciri) pe metru de bara. Poate avea capul (tă'şui) fix, în formă de Sfredele de mână,- rotative, a) sfredel de mână cu tăiş nedetaşabil; b) cap în pană dublă (la corp cu secfiune rombică); c) cap în coadă de rândunică (la corp cu secfiune dreptunghiulară); d) şi e) cap detaşabil nemontat, respectiv montat; !) corp; 2) cap (tăiş) nedetaşabil; 2')cap (tăiş) detaşabil; 3) mâner. pană simp ă, de pană dublă sau de coadă de rândunică, sau poate avea un cap detaşabil, de diferite forme (v. fig ). 2. ~ de perforator mecanic percutant [6yp yAapHoro mpx iHMHSCKoro nep^jopaTOpa; f.eu-ret de perforatrice percutante; schbgender Bohrer; bit for percuting driilmg mach ne; kigyofuro]: Sfredel constituit dintr'o bară de otel masivă (cu secfiunea circulară, hexagona’ă, octogonaiă sau rombică, cu profil sabie sau cu profil lopată) sau perforată (cu secfiune circulară, hexagonală sau octogonaiă), cu diametri de 19--50 mm şi cu lungimi de 30 cm "Sfredel de perforator mecanic percutant. -a) sfredel masiv, cu cep (coadă) pătrat, cu secfiunea circulară; ~b) sfrede! masiv, cu cep pătrat, cu secfiunea circulară cu nervuri (sfredel cu nervuri eli-oidale); c) sfredel masiv cu profil rombic (sabie); c() sfredel masiv cu profil lopată. până la maximum 18m, după tăria rocelor şi adâncimea de forare, care se foloseşte la peiforarea găurilor de mină cu ajutorul perforatoarelor pneumatice percutante • (v. fig.). Uneori, sfredelul e format dintr'un cap sau tăiş şi dintr'un corp constituit dintr'o feavă de ofel. Tăişul sfredelului detaşabil poate avea difer te forme (de ex. daltă simplă, dublă, forma de Z, de X, cruce, rozetă); el poate fi simplu sau armat cu plăci de metal dur (pobedit). îmbinarea se face cu filet sau prin cep conic şi manşon conic. 3. ~ de pârforafor fiie'&ffirie rofafiv [dyp M©-xaHH^ecKoro Bp&HţaTejibHOFo nep4>0paT0pâ^ fleuret de perforatrice rotative; drehender Bohref; bit for rotary drilling machine; csigafuro]: Sfredel constituit dintr'o bară de ofel masivă, cu secfiunea dreptunghiulară sau, de cele mai multe ori, rombică (cu p ofil sabie sau lopată), răsucită în elice şi terminată cu un cap (tăiş) frx sau detaşabil, de formă apropiată celei a capetelor sfredelelor de perforatoare percutante (v. sub Sfredel, cap de ~) sau de forme speciale (simple, încărcate sau armate cu materiale dure), care se foloseşte la perforarea găurilor de mină cu perforatoare rotative electrice sau pneumatice. 4. Sfredel orizontal. Av.: Sin. Tonou (v.). s. Sfredel, cap de ~ [roJiQBKa (KopoHKa, PP38I1;) 6ypa; trenchant de perforateur; Bohrer-schneide, Bohrerspitze; drill bit cutter; furo-hegy]. Mine: Partea dela extremitatea sfredelului de perorator, care dâsagregă rocele sau substanţele utile în timpul executării găurilor de mină. în timpul lucrului, capul de sfredel e solicitat prin forţe axiala statice şi dinamice şi printr'un cuplu. Forma şi dimensiunile Sui depind de felul rocelor de perforat şi de principiul de funcfionare al perforatorului în care e folosit. Capul de sfredel poate fi monobloc cu corpul sf-edelu’ui (cap de sfredel fix), sau raportat şi îmbinat cu corpul (cap de sfredel detaşabil). Capetele detaşabile se confecţionează din ofel carbon de calitate sau din ofel aliat, corpul sfredelului confecfionându-se din ofel carbon ob:şnuit. Folosirea capetelor detaşabile prezintă şi avantajele că uşurează armarea şi ascuţirea sfredelelor şi transportul lor la locul de lucru, şi permite mărirea stocului de unelte de rezervă la locul de lucru şi organizarea centralizării fabricării şi întreţinerii uneltelor. La capetele fixe sau detaşabile folosite la perforarea rocelor tari şi foarte tari, muchiile şi fsţeie active se încarcă prin sudură sau se armează cu metale dure cu carburi metalice, îmbinarea capului cu corpul sfredelului se face: cu cep în coadă de rândumcă (îmbinare care nu mai e folosită, din cauza dificultăţilor de construcţie); cu mufă la cap şi cu cep Sa extremitatea corpului sfredelului; cu cep la cap şi cu mufă în corpul sfredelului (îmbinare care are nevoie de o execuţie precisă şi nu se poate aplica decât !a sfredele cu diametrul mai mare decât 44 mm); cu f*I Bt stânga, în ferestrău, sau cu «filet trape-zoidal (reacţiunea rocei se transmite corpului prin supra£ata inelară care reprezintă umerii sfrede-lulu ), ultimul tip de îmbinare fiind cel mai des folosit (v. fig. /). Sin. (impropriu) Tăiş de sfredel. — Din punctul de vedere al modului în care se execută perforarea, se deosebesc capete de sfredel pentru perforare percutantă şi capete de sfredel penfru perforare rotativă. Capul de sfredel percutant poafe fi fix sau detaşabil, şi simplu, încărcat sau armat; ei lucrează prin sfărâmarea rocei, în perforarea percutantă. în general, se fclosesc capete cu un orificiu de suflare centra! sau lateral, de 6*** 10 mm 0, care con- 101 sfifue partea terminală a canalului axia! din corpul sfredelului şi care serveşte la suflarea sau ia spălarea prafului de perforare din gaura de mină; roce tari; 130-«-140 mm pentru^roce foarte tari); o, conicitatea corpului capului de sfredel (unghiul dintre muchia tăietoare şi axa sfredelului) şi care are L Capete de sfredel pentru sfredele rotitoare (a şi b) şi pentru sfredele percutante (c—g). a) capete fixe nearmate: t) penfru roce'moi, 2) penfru roce mijlocii, 3) pentru roce tari; b) cap detaşabil, armat prin încarcare prin sudură; c) şi d) capete detaşabile, armate cu plăcufe de metal dur, cu îmbinare prin cep, la cap, şi muf^, la sfredel, respectiv prin cep la sfredel şi mufă Ia cap; e) şi f) capete detaşabile nearmate cu îmbinare cu filet ^în ferestrău, respectiv cu filet trapezoidal; g) cap detaşabil, armat cu plăci de metal dur, în formă de daltă. orificiul lateral asigură o mai bună suflare sau spălare. Capul de sfredel percufant trebue să foreze o gaură rotundă şi cu diametru constant; să nu împiedece eliminarea prafului de forare; II. Cap de sfredel percufant. a) cap de sfredel fix, în formă de cruce; 0) detaliu; c) cap de sfredel detaşabil, în daltă simplă, cu lamă curbă; 1) corp; 2) filet; 3} lamă; 4) orificiu de suflare; EJ grosimea lamei; D) diametru! capului de sfredel; y) unghiu de ascuţire; R) raza de curbură a muchiei tăietoare; o) unghiu de coricitate al corpului capului de sfredel; 0) conicitatea vârfului de sfredel. să aşchieze roca prin acfiunea de pătrundere a penei, şi nu prin sdrobire; să nu se blocheze în gaură; să poată fi uşor ascufit şi recondifionat. Elementele constructive ale capului sunt: corpul, mufa filetată, lamele, muchiile active, fefele, orificiul de suflare. Elementele de formă ale capului sunt anaîoage celor ale capetelor de sfredel rotativ, iar elementele de formă specifice acestui cap sunt: E, lăfimea (grosimea) lamelor (0,30**‘0f35 D, D fiind diametrul capului); R, raza de curbură a muchiei tăietoare (de ex., la forma de daltă simplă; 40—90 mm pentru roce moi; 100*"130mm pentru valorile: peste 28° pentru roce foarte moi şi moi/28° penfru roce semitari şi tari, sub 28° penfru roce foarte tari; 0, conicitatea vârfului cepului de sfredel (unghiul dintre tăiş şi corpul capului de sfredel) şi care e de 5-*-7° (v. fig. II). Formele uzuale ale capului de sfredel percufant sunt: daltă simplă,, fie III. Forme de capete de sfredel percutant, aj cap în daltă simplă, cu lamă curbă; b) cap în daltă simplă, cu centru proeminent; cj cap în daltă dublă; d) cap în formă de cruce. cu centru proeminent, fie cu lamă rotunjită (folosită pentru roce compacte, fără fisuri şi moi); daltă dublă, cu două lame paralele (folosită pentru găuri cu diametri mari, în roce foarte tari, chiar cu fisuri); cru- 102 ce cu două lame perpendiculare (folosită pentru roce tari şi semitari, fisurate, şi pentru găuri adânci); stea cu trei lame la 120° (folosită pentru •forarea în roce foarte tari şi cu fisuri); cap în formă de Z, asemănător capului în formă de cruce, având însă lamele curbate (folosit pentru forarea în roce moi şi semitari şi în cărbuni tari), (v. fig. III). Sin. Coroană de sfredel, Coroană. Capul de sfredel rofafiv poate fi fix sau detaşabil şi simplu (nearmat şi călit), încărcat sau armat; el lucrează prin desprindere de aşchii, în Elementele lui constructive perforarea rotativă, sunt: corpul, coada, penele, despicătura penelor, muchiile tăietoare, fefele (v. fig. IV). Elementele de formă ale capului rotativ sunt: Y» unghiul de ascufire, format de fafa de degajare şi cea de aşezare a fiecărei pene (sfredelul pătrunde mai uşor în rocă, dacă 7 este mic); a, unghiul de aşezare, format de fafa de aşezare a penei şi planul de tăiere şi care e, de regulă, mai mic decât 20°; p, unghiul de degajare, format de fafa de degajare şi planul perpendicular pe planul de tăiere; d, unghiul de tăiere, format de fafa de degajare a penei cu planul de tăiere (8 = Ţ+a); cp, unghiul terminal, format de prelungirile muchiilor principale de tăiere a două pene (durabilitatea capului de sfredel creşte odată cu cp); cp1, unghiul la vârful anterior al penei, format de muchia principală de tăiere cu muchia secundară (auxiliară); cp, unghiul de deschidere a pene- lor sau unghiul de a t) c spintecare, format de fefele auxiliare ale V> ^ape,e de s,redel roia,iv’ penelor; o, unghiul de a) ln formS de coad8 de rânduni-conicilafe al corpului cS; b'tn:,orm8 d tăişului. După durita- formS depana dubla“. tea rocei perforate, capetele de sfredel rotativ au diferite forme, de exemplu^ cap în formă de coadă de rândunică, folosit la roce foarte moi; cap în formă de pană, folosit îa roce semifari IV. Cap de sfredel rofafiv (elementele consfrucfive şi de formă), aj vedere; bj secfiune prin pană; 1) corp; 2) coadă; 3) pană; 4) muchia tăietoare principală; 5) muchia tăie_ foare auxiliară a despicăturii; 6) des-picătură; 7) fafa de degajare; 8j fafa de aşezare; 9j planul de tăiere; a) unghiu de aşezare; |3) unghiu de degajare; y) unghiu de ascufire; 6) unghiul de tăiere; j) unghiul la vârful penei; t]>) unghiu de deschidere a penelor (unghiu de spintecare); o) unghiu de conicitate c corpului capului de sfredel. (v. fig. V). Sin. Cap de sfredel pentru perforare rotativă. 1. Sfredel, cap de ~ cu orificiu de suflare: Sin. Cap de sfredel perforat. V. sub Sfredel, cap de 2. Sfredel, cap de ~ detaşabil [c'beMHan roJIQBKa 6ypa; tranchant de perforateur defa-chable; losbare Bohrenspitze, abnehmbahre Bohren-spitze; detachable drill bit cutter; levâlaszthato furohegy]. V. sub Sfredel, cap de 3. Sfredel, coroană de ~ : Sin. Cap de sfredel percutant. V. Sfredel, cap de ~ percufant. 4. Sfredele, garnitură de ~ [Ha6op 6ypoB; jeu de fleurets, assortiment de fleurets; Bohrer-satz; drilling bit set; furoszerelveny]. Mine: Totali-taiea sfredelejor, manuale sau mecanice, folosite succesiv pentru executarea unei găuri de mină. Sfredelele garniturii au valorile lungimilor şi ale diametrilor tăişurilor crescătoare, diferenfa dintre dimensiunile sfredelelor folosite succesiv variind după tăria rocelor în cari se perforează. Diferenfa de lungime: 100-”300 mm, la roce foarte tari; 300 "*500 mm, la roce tari; 500 ”-900 mm, la roce semitari; până la 1 m, la roce moi. Diferenfa de diametru e : 1,5 2 mm, Ia rocele moi şi semitari, şi 3 ■■■ 6 mm, la rocele foarte tari. 5. Sfredeiiforul ramurilor [apeBecHHiţa (6a-6ont{a); zeuzere pyrine; Blausieb; leopard moth of Europe; almafaronto lepke]: Zeuzera pyrina. Fluture din ordinul lepidopterelor-cosside, cu aripele albe, cu numeroase pete negre-albăstrui, cu o deschidere de 70 mm. Omida, albă-gălbuie, cu lungimea de 60 mm, se desvoltă în interiorul ramurilor arborilor fructiferi sau forestieri, rozând galerii. Are o generaţie la doi ani. Combaterea se realizează prin tăierea ramurilor atacate, în luna August, şi distrugerea lor prin ardere, cum şi prin aplicarea măsurilor de combatere folosite contra sfredelitorului tulpinelor (v.), e. ~ tulpinelor [naxyqira ApeeoToneiţ; cos-sus gâte-bois; Weidenbohrer; goat moth; fuzfa-ronto lepke]: Cossus cossus. Fluture din ordinul lepîdopferelor-cossîde, cenuşiu, cu deschiderea aripelor de 7*-9 cm, cu aripele anterioare străbătute transversal de linii sinuoase, de coloare mai închisă, şi cu cele posterioare, cenuşii-brune, cu linii mai întunecate. Omida, cu lungimea de 8—10 cm are coloarea roşie-brună, dorsal cu pete (sclerite) de coloare închisă, cu capul negru. Fluturii sboară prin lunie-lulie, sunt nocturni şi depun în scoarfa copacilor circa 500—800 de ouă, în grupe de câte 30--50. Incubafia durează 7—8 zile. Larvele ieşite pătrund în scoarfă, apoi în lemn, în cari îşi sapă galerii ascendente. Larvele se desvoltă timp de doi ani. Prezenfa acestui dăunător se recunoaşte după excrementele pe cari le aruncă la gura galeriei. Insecta atacă mai ales pomii bătrâni sau debilitafi. Combaterea se realizează prin introducerea în galerii a unor tampoane de vată sau de câlfi îmbibate cu sulfura de carbon, şi prin astuparea acestora cu ceară sau cu lut amestecat cu var, sau prin introducerea a 0,4 g paradiclorbenzen şi astuparea galeriei; — prin scormonirea în galerii cu 103 sârme de ofel, pentru distrugerea larvelor; — prin ungerea trunchiurilor cu un amestec format din |utf var şi baligă de vacă, în perioada sborului fluturilor. t Sgâriecsu [napanHHK; traceur de charpentier; Reifjblei des Zimmermams; carpenter's scraper; âcs-irovesszo]. Ind. lemn.: Instrument constituit dintr'o piesă prismatică, numită căpăjână, prin care trec două rigle sau tije cu sec-jiunearotundă sau dreptunghiulară, cari pot aluneca în căpăfână şi poartă la o extremitate câte un cu iu metalic, şi care serveşte la trasarea liniilor paralele cu marginile pieselor de lemn. Se confecţionează din lemn, din metal, sau din lemn cu armaturi metalice. Tijele 3 fo pot fi gradate în unităfi SgârieciuH. de lungime, sau negra- a) cu doui rig|e simp|e , •date; ele potf. blocate în cu blocare pr|n panî. b) cu orice pozifie, cu ajutorul rig,s grada)5 şl cu blocare unor pene sau al unor prin şlm]b de preslune. şuruburi de presiune (v. fig,). Pentru trasare, se potriveştefca distanfa dintre cuiu şi fafa căpăfânii să fie egală cu distanţa până la marginea piesei la care trebue să se facă trasarea; apoi se poartă sgârieciul cu fafa căpăfânii de-a-lungui marginii piesei şi se apasă cuiul pe piesa care e, de obiceiu, netezită în prealabil cu rindeaua. Sin. Sgârietor, însemnător. 2. Sgârciu. Ind. ţar.: Unealtă manuală, folosită de dogar pentru curăfirea muchiilor vaselor mici de lemn, constituită dintr'o lamă de ofel curbată în formă de cilindru scund, fixată la un mâner de lemn; muchia din spre mâner a cilindrului e ascufită (v. fig.). Sin. Scoabă. s. Sgâriere, scară de duritate prin V. Duritate, scară de ~ mineralogică. 4. Sgârîefor. Ind. lemn. V, Sgârieciu. s. Sgâriefura [iţapaîIHHa; egratignure; Kratzen; scratch; karcolâs]. Gen..* Urmă lineară de adâncime mică, lăsată pe suprafafa unei piese de un obiect ascufit, de duritate mai mare decât a piesei (de ex. urme lăsate, la polisare, de granulele pietrei abrazive; urme lăsate pe piesele de cherestea, de dinfii rău ceaprăzuifi ai pânzelor de feresfrău; etc.). 6* Sgomof [niyM; bruit; Gerăusch; noise; zaj]. Gen.: Sunet care consistă într'o mişcare oscilatorie audibilă, dar neperiodică, a atmosferei. Spectrul acustic al unui sgomot e un spectru continuu. 7. Sgomof de fond [myMOBOH (j?OH; bruit de fond, effet thermique; Bodengerăusch, thermische leistung; background noise, thermal agitation noise; alapzaj]. Fiz.: Curentul electric de conducfie din conductoarele de prima speţă sau din tuburile elec- tronice consistă în mişcare de electroni. Mişcarea acestor particule fluctuând, la tensiune constantă, din cauza agitaţiei termice, (respectiv, la tuburile electronice, din cauza fluctuaţiei emisiunii catodice), în jurul unei mişcări mijlocii, intensitatea curentului electric corespunzător variază, de asemenea, în jurul unei valori mijlocii. Valoarea medie a pătratului abaterilor intensităţii curentului în raport cu valoarea medie i a acestei intensităţi, calculată pentru timpul Lt, are expresiunea: (TO* =| unde q0 e sarcina electrică a electronului. Dacă se calculează puterea corespunzătoare fluctuaţiei, datorită agitaţiei termice, se obţine expresiunea Pf=4kTkf, unde k e constanta lui Boltzmann, T e temperatura absolută a rezistentei, respectiv a catodului tubului electronic, iar A/ e intervalul de frecvenţă în interiorul căruia interesează această putere. Fluctuaţiile curentului şi puterea corespunzătoare se amplifică în montajele cu tuburi electronice, împreună cu valorile medii corespunzătoare — şi se manifestă sub forma unui sgomot la audiţie, numit sgomot de fond. Dacă puterea Pf, corespunzătoare unei rezistenţe R, se pune sub forma P j~U^R, mărimea Up astfel definită, se numeşte tensiune de sgomot de fond, şi are expresiunea Uf = i 4kRTlf. Un tub electronic poate fi înlocuit, din punctul de vedere al sgomotului de fond, cu o rezistenţă de sgomot de fond echivalentă, a cărei valoare e R / «MV 5 yr b' unde ia e componenta alternativă a curentului anodic, /a şi Ic sunt curenfii anodic şi catodic, S e panta tubului, iar q~\. în condifiuni date, sgomotul de fond al unui tub electronic e cu atât mai puternic, cu cât rezistenfa lui de sgomot e mai mare. La tuburile electronice obişnuite, el creşte cu numărul de grile şi numai prin construcfii speciale poate fi redus până la valori caracteristice triodelor. în radioreceptoare, sursa principală de sgomot de fond e primul tub amplificator, fiindcă pe grila lui se aplică un semnal destul de slab, care e apoi amplificat, împreună cu tensiunea de sgomot a tubului, de către toate etajele de amplificare următoare, astfel încât, la ieşirea din amplificator, raportul dintre tensiunea semnalului şi cea de sgomot e aproape acelaşi ca şi la intrare. Pentru ca semnalul recepfionat să fie inteligibil, trebue ca acest raport să fie supraunitar. De aceea, pentru a mări sensibilitatea radioreceptoarelor,, primul tub amplificator (tubul de intrare) trebue să aibă o rezistentă de sgomot cât mai mică. V. şi sub Tensiune de sgomot. 104 î. Sgrafif [crpac|)<î>HTO; sgraffite; Sgraffito; sgraffito; sgrafitlo]. Ind. st. c.: Mijloc de orna-mentafie a obiectelor ceramice, obfinut prin sgâ-rierea parfială a angobei albicioase de pe un fond colorat închis. 2. Sgreceni [TKaiţKHe KOHiţbi, pBaHb; dechets; Textilfasern-Abfălle; waste; hulladek], Ind. text.: Rămăşife de cânepă, in sau lână. s. Sgură [iIIJiaK; scorie; Schlacke; slag; salak]. Tehn.: Termen comun pentru sgură de focar (v.), sgură de sudură (v.) şi sgură metalurgică (v.). 4. Sgură de focar [TOncmbiH HlJiaK; scorie de foyer; Feurungsschlacke; furnace slag; tuze-lesi salak]. Tehn.: Partea minerală fuz«bilă d n cenuşa cărbunilor, care se ag'omerează la soli-dificarea din stare de fuziune. Compuşii minerali din cărbuni, cari constitue cenuşa, frec în decursul arderii prin patrg faze principale: o fază solidă, la o temperatură în jurul a 400°, în care se vapori-zează apa confinută în compuşi; o fază de muiere, care începe în jurul temperaturii de 900°; o fază de fuziune — şi o fază de solidificare. Formarea sgurii începe odată cu trecerea compuşilor minerali din cărbune în stare de muiere şi, în continuare, în stare de fuziune, datorită următoarelor cauze: transformările chimice cari se produc în timpul stării solide, cari dau produse cu diferite grade de fuziune; med ui comburant oxidant şi reductor în care se produce arderea, punctele de fuziune ale diferifi!or compuşi diferind cu 100-*300° de punctul de fuziune maxim obfinut în atmosferă oxidantă; formarea de eutectice în amestecul format prin diferitele reacfii chimice, eutecticele ajungând în faza de fuziune la o temperatură mult mai joasă decât temperatura de fuziune a fiecăruia dintre compuşii din cari sunt constituite. So idh ficarea (care urmează după fuziunea cenuşii) se produce prin cristalizare exotermică sau, dacă răcirea e rap dă şi cristalele nu mai au timpul necesar să se formeze, prin vitrificare; în acest caz, căldura de fuziune nefiind liberată, muierea cenuşii se prelungeşte pe un lung interval de timp. Partea din cenuşă care trece în stare de fuziune (cenuşa topită) provocând numeroase inconveniente (micşorarea transferului de căldură prin acoperirea suprafefelor de încălzire, înfundarea grătarului, formarea de cuiburi de rândunică), arderea în focare se conduce astfel, încât solidificarea cenujii care se găseşte în stare de fuziune, adică formarea sgurii, să se producă într'un interval de timp care să nu permită curgerea ei. în timpul arderii în focare, cenuşa fiind în amestec cu cărbunii, nu poate fi transformată în sgură decât pe măsura în care se consumă cărbunele; astfel, trecerea cenuşii în stare de sgură depinde de amestecul de cocs şi cenuşă. Cenuşa trece în stare de fuziune, în general, la temperaturi de 1200—1600°. Cenuşile cari au punctul de fuziune între 1200 şi 1400° se numesc uşor fuzibile şi produc sgură multă; cele cari au punctul de fuziune între 1400 şi 1600° se numesc cenuşi greu fuzibile şi produc sgură pufină. Cenu- şile cari se topesc Ia o temperatură peste 1600^ se numesc cenuşi ’gnirezistente. Sgura de focar e formată, în general, din următorii compuşi minerali: Si02, Al203, Fe203, CaO* MgO, K20, Na2Of S, etc.; sguriîe cu umiditate conjin, afară de compuşii minerali, şi resturi de cărbune nears. în general, punctul de fuziune al cenuşilor, care determmă şi formarea sgurii, depinde de compuşii minerali din cărbune. Câtul dintre componenfîî acizi şi cei bazici £ Si02 + A!203 “Fi^TMgO + CaO dă o indicafie asupra punctului de fuziune al cenuşilor, care e cu atât mai înalt, cu cât acest cât emai mare. Cenuşile cari confin cantităţi mari de oxizi de fier, oxid de magneziu şi var, trec deci uşor în stare de fuziune şi produc, în consecinfă, sgură multă, iar cenuşile cu un confinut mare în oxid de siliciu şi de alumină trec greu în stare de fuziune şi produc deci sgură putină. Sgurile în cari predomină Si02 faţă de oxizii da fier sunt sguri acide* iar cele cu un confinut predominant în oxizi de fier sunt sguri bazice. Materialele refractare carf formează perefii focarelor putând fi şi ele ac de sau bazice, lipirea sgurii de perefi depinde de caracterul celor două materiale (sgură şi material refractar). Materialele cari au acelaşi caracter nu se lipesc între ele. în cazul arderii de cărbuni cu sguri acide se folosesc, deci, la căptuşirea perefilor focarului, materiale refractare acide, iar în cazu£ arderii de cărbuni cu sguri bazice, materiale refractare bazice. Confinutul în sgură variază după felul cărbunilor şi, la acelaşi fel de cărbune, după granu-lafia lui. Coloarea sgurii diferă după felul cărbunilor», fiind influentată de coloarea compuşilor minerali-cari predomină în sgură; astfel,se deosebesc sgurr cenuşii-violete, cafenii deschise, cafenii închise*, roşii-cărămizii, cărămizii deschise, etc. Un confinut mare în sgură influenfează defavorabil indicii de exploatare ai unei instalafii de căldare, prin reducerea intensităfii arderii, datorită depunerilor de sgură pe grătar (limitarea accesului aerului), prin sgurificarea perefilor focarului şi a fevilor din căldare, prin creşterea consumului de combustibil, prin creşterea energiei consumate de instalafiile auxiliare ale căldării (ventilatoare, dispozitive de evacuat sgura, aparate de stropit, etc.). Fiindcă există tendinfa de a arde în focare combustibili solizi inferiori- cari, în general, au un mare procent de compuşi cari dau sgură, conducerea focului trebue adaptată fiecărui fel de cărbune," spre a reduce cantităfiie de sgură şi a evita sgurificarea (v.) diferitelor su-prafefe din căldare. Greutatea sgurii produse de arderea cărbunilor e de 6---16% din greutatea combustibilului ars» confinutul în cenuşă e cuprins între 47 şi 85% (cărbunii cari ard cu flacără lungă şi au confb nut mare în substanfe volatile confin o cantitate mare de cenuşă); confinutul de apă e de cca 0,5%. 105 î. Sgura de sudură [CBapOHHbiH HiJiâK; lattier de soudure; Schwei^schlacke; welding slag; he-gesztesi salak]: Strat de oxizi metalici, cu aspect sticlos, care se formează deasupra cusăturilor de sudură executate prin sudură cu arcul electric. Constitue un strat izolant între sudură şi aer, împiedecând răcirea rapidă a sudurii. Trebue să fie casantă şi să se desprindă uşor prin ciocănire. Calităţile ei depind de învelişul electrozilor folo-sifi la sudare. 2. Sgură metalurgică [MeTajJiyprHHecKHH HIJiaK,* laitier, scorie; Schlacke; slag; kohâszati salak], Metl.: Produs obfinut la extragerea metalelor din minereuri şi la topirea metalelor, constituit din oxizii nereduşi şi din cei formafi în cursul procesului tehnologic, cum şi din compuşii chimici, în majoritate silicai, rezultaţi din reacţiile dintre oxizii acizi şi cei bazici. Sgura are un rol tehnologic important în procesul metalurgic şi, în general, e un produs secundar folosibil al acestui proces. în unele procese metalurgice, sgura constitue produsul principal; de exemplu, sgura aluminoasă, obţinu'ă la reducerea bauxitelor, e produsul principal (care serveşte ca produs intermediar în fabricarea aluminiului), ferosiliciul constituind produsul secundar. Oxizii cari intră, în general, în compoziţia sgu-rilor (Si02, CaO, Al203, MgO), au temperaturi de topire înalte, însă amestecul lor în anumite proporţii constitue un sistem relativ uşor fuzibil. De aceea, anumiţi oxizi trebue introduşi în şarjă sub forma de fondanţi. Dacă sgura e constituită din silicafi cu baze metalice (Fe, Mn, Cu, Pb, etc.), ea e numită, uneori, sgură metalică; unele sguri metalice sunt reintroduse în procesul metalurgic, pentru recuperarea metalului. Dacă sgura e constituită din silicafi cu baze de metale alcalino-pă-mântoase şi pământoase (Ca, Mg, Al), e numită sgură pământoasă; în general, sgurile pământoase sunt inutilizabile. Sgurile trebue să îndeplinească, în general, următoarele funcfiuni: să creeze condifiuni cât mai favorabile pentru dasfăşurarea procesului metalurgic; să se separe uşor de metal şi să poată fi îndepărtate din cuptor fără dificultăţi; să asigure producerea reacţiilor de oxidare sau de reducere; în timpul elaborării, ca şi reducerea adausurilor şi a impurităţilor dăunătoare din metal (de ex. sulf şi fosfor), la limitele admisibile; să nu reacţioneze cu căptuşeala cuptorului. Studiul proprietăţilor sgurii se face reducând sistemul fizicochimic la un sistem cu trei componenţi şi, în mod excepţional, la un sistem cu patru componenţi. La extragerea metale'or din minereuri, sgura rezultă din ganga (sterilul) acestora, din fondanţii adăugiţi şi din cjnuşa combustibilului; la topirea metalelor, ea rezultă din oxizii acestora, din fondanţi, din căptuşeala refractară a cuptorului şi, uneori, şi din cenuşa combustibilului întrebuinţat la topire. După cuptorul folosit şi după procesul în care e obţinută, se deosebesc: sgură de cuptor înalt, sgură de convertisor, sgură Martin, sgură de cuptor electric, sgură de cubilou, sguri obţinute la topirea minereurilor şi a metalelor neferoase. 3. ~ de convertisor [6ecceMepoBCKHHiniiaK; laitier de convertisseur; Konverterschlacke; con-verter slag; konvertersalak]: Sgură metalurgică, obţinută la fabricarea oţelului în convertisor, rezultată din ox:darea elementelor din compoziţia fontei (Fe, Si, Mn, S, P, etc.), din materialele' căptuşelii convertisoruîui şi din varul adăugit ca fondant. După natura procesului din converlisor*-e|e se clasifică în sguri acide şi în sguri bazice. Sgurile acide, obfnute la elaborarea oţelului* în converfisorul Bessemer, au următoarea compoziţie: 45-68% SiO , cca 1% CaO, 12-18% MnO/ 2—3% Al203, 12—18% FeO, max. 3% Fe304, cca 0,01 % P, cca 0,01 % S, urme de MgO. Componenţi principali ai sgurilor acide sunt silicaţii de fier şi cei de mangan. Practic, sgura de convertisor acid nu se întrebuinţează decât la recuperarea manganului sau a vanadiului (când sgura1 conţine procente mari din aceste elemente). — Sgurile bazice se obţin la elaborarea otelului în convertisorul Thomas şi se numesc sguri Thomas.* Compoziţia acestor sguri e următoarea: 6—17% Si02, 44-54% CaO, 1-2% Al203, 7-14% FeO, 4 • ■ ■ 7 % Fe304, 3-6% MnO, 2-5% MgO,- 17—25% P205. Pentaoxidul de fosfor, P205, se găseşte în sgură legat sub forma de fosfat' de calciu, P205(Ca0)4l care constitue componentul principal al sgurii Thomas. Sgura Thomas se întrebuinţează ca îngrăşământ agricol, fiind utilă partea de P205, solubilă în acid cifric diluat. Partea utilă depinde de conţinutul în P205 al sgurii (de ex. se disolvă 90%, când sgura conţine 16% P205, şi numai 75%, când conţine 25% P205). Solubilitatea în acid citric a pentaoxidului de fosfor şi, deci, partea utilă a sgurii Thomas, scade când se foloseşte, la fabricarea oţelului, fluorură de calciu sau var cu conţinut mare în oxid de magneziu (MgO). 4. ~ de cubilou [iiiJiaK BarpaHOHHbm; lai--tier de cubilot; Kuppelofenschlacke; cupola furnace slag; kupolokemence-salak]: Sgură metalurgică, obţinută la elaborarea fontei în cubilouri, din elementele încărcăturii, din fondant, din impurităţile introduse în cubilouri odată cu fonta şi combustibilul, şi din căptuşeala refractară a cubi-loului. în majoritatea cazurilor, elaborarea fontei se face în cubilouri cu căptuşeală refractară acidă, din care cauză sgurile au un caracter acid, cu compoziţia: 42-50% Si02, 7-20% Al203l 5-15% FeOr 2-10% MnO, 15-30% CaO, 1-8% MgO,. 0,1-0,5% P205, 0,05-0,30% S. 5. ~ de cuptor electric [MeTaJiJiyprH^ecKHfi UIJiaK OT 3JieKTponeHq; laitier de four e.'ectri-que; elektrische Ofen-Schlacke; electric furnace slag; villamoskemence-salak]: Sgură metalurg că, obţinută în procesele de elaborare a oţelurilor (topire, rafinare) în cuptoare electrice, din elementele chimice ale încărcăturii metalice, din* adausuri (oxizi de fier, fondanţi), din materialele- 106 zidăriei refractare şi din impurităfile introduse în cuptor odată cu încărcătura metalică. Compoziţia sgurii diferă după procesul metalurgic în care e produsă, Sgurile de topire au compozifia: 8-15% Si02f 1-10% Al20„ 30-40% CaO, 10—30% MgO, 10-20% FeO, 0-5% MnO, iar sgurile de rafinare au compozifia: 7—18% Si02, 0-20% Ai203, 60-70% CaO, 10-20% MgO, €-20% FeO, 0-1% MnO. î. Sgură de cuptor înalf [jţOMeHHbifi HIJiaK; laitier de haut fourneau; Hochofenschlacke; blast furnace slag; nagyolvaszto-salak]: Sgură metalurgică, obfinută la fabricarea fontei în cuptorul înalt din ganga minereurilor de fier, din calcarul adăugit ca fondant şi din cenuşa combustibilului. în compozifia ei intră, în principal, oxizii Si02, CaO, Al203; ea confine şi oxizii MgO, MnO, FeO, P2O5 şi, uneori, şi sulfuri, cum sunt sulfura de calciu, CaS, şi sulfura de mangan, MnS. Componenfii principali şi temperaturile lor de topire se studiază, reducând-o la sistemul "ternar Si02 — CaO — Al203 (v. fig.), prin neglijarea componenfilor cari se găsesc în cantităfi mici în sgură, W25 cuptor înalt confin atât oxizi amfoterî, cât şi oxizi de calciu şi magneziu, cari au influenfe contrare asupra proprietăfilor sgurii. Pentru aceste motive, determinarea bazicităfii sau a acidifăfii sgurilor se face cu ajutorul raportului CaO + MgO Si02+AI203 numit şi modul de compozifie. Sunt considerate bazice, sgurile la cari acest raport e supraunitar, şi sguri acide, cele la cari el e subunitar. Sgurile bazice se obfin, în general, la cuptoarele înalte cari funcfionează cu cocs; ele au compozifia: 25-38% Si02, 5-20% Al203, 32-45% CaO, 2-12% MgO, 0,2-1,5% FeO, 1,5-8% MnO, 1,5—7% CaS. Sgurile bazice se obfin sub formă de blocuri sau sub formă granulată. Sgura granulată (v.) se întrebuinfează fîn industria materialelor de construcfie, fie la fabricarea cimentului de sgură (v.) sau a cimentului metalurgic (v.), fie ca materie primă pentru fabricarea cărămizilor de construcfie. Sgura de cuptor înalt, obfinută în blocuri» prin turnare în forme metalice, se în- CaO 2570 Diagrama temperaturilor de topire ale sistemului ternar SiOa—CaO—AI2Os. ■şi a corrponenfilor cari influenfează pufin proprietăţile ei. Diagrama de echilibru (v. fig.) a sistemului ternar Si02 — CaO — Al203 reprezintă componenfii principali ai sgurilor de cuptor înalt şi temperaturile lor de topire. După compozifia lor chimică, sgurile de cuptor tnalt se clasifică în sguri bazice şi în sguri acide. Spre deosebire de sgurile Martin, sgurile de trebuinfează ca material de construcfie (calupuri de pavaj, cărămizi). Fărâmată, poate fi întrebuinţată la pietruirea şoselelor sau ca agregat la betoane normale sau uşoare. Sgurile acide se obfin, în general, în cuptoarele cari funcfionează cu mangal; ele au compozifia: 40-65% SiOa, 0-20% Ai203, 25-45% CaO, 5-15% MgO,0-5% FeO,0-10% MnO,0-2% CaS. Sgurile acide se întrebuinfează la fabricarea vatei 107 «de sgură, prin turnare într'un curent de abur .sau într’un curent de aer comprimat. 1. Sgură de cuptor Martin [MapTeHOBCKHH mJiaK; laitier de four Siemens-Martin; Siemens-Martin-Ofenschlacke; open hearth furnace slag; Siemens-Marfin-kemence salak]: Sgură metalică, obfinută la elaborarea ofeîului în cuptoarele Martin, din elementele chimice ale încărcăturii metalice .(Fe, Si, Mn, Sf P, etc.), din adausuri (oxizi de fier, fondanfi), din materialele zidăriei refractare şi din impurităfile încărcate odată cu încărcătura metalică (pământ, resturi de cărămizi, etc.). Sgurile Martin au compozifia: 8—25% Si02, 30—50% CaO, 8-35% FeOf 5-20% MnOi 5—6% Al203, max. 10% MgO. • în sgurile Martin se găsesc oxizi bazici (CaO, MgO, MnO, FeO, CrO, uneori NasO şi KaO), oxizi acizi (Si02, Ti02, P205f V205, W03, MoOs) .şi oxizi amfoteri (AI2Oa, Fe203, Cr2Os). Oxizii sunt, fie legafi cu oxidul de calciu provenit din var, sub formă de silicafi sau de fosfafi, fie liberi, sub formă de solufii lichide cu CaO în exces, o parte din var rămânând chiar solidă în sgură. Componenfii principali ai sgurii Martin sunt: silicafii de fier, mangan, calciu, magneziu şi aluminiu, fos-fafii de calciu, magneziu, fier şi mangan; feritul de calciu. în compozifia sgurilor Martin mai intră şi compuşi chimici complecşi, cum sunt: monticelli-~tu! (v.), mervinitul, silicocarnatitul, (Ca0)5P205Si02; nagelschmidtitul, (Ca0)7P205Si02; tomasitul, S mAi Când bazicitatea e subunitară, sgura e acidă, Sar când bazicitatea depăşeşte valoarea 1,3, sgura e bazică. Deoarece nu e posibil să se determine în timpul elaborării tofi componenfii sgurii, practic, determinarea bazicităfii acesteia se face cu ajutorul raportului Ca0/Si02, în care concentrafiile în CaO şi Si02 sunt date în procente. Sgura Martin poate fi întrebuinfată ca materie primă la cuptoarele pentru recuperarea manganu-]ui sau a fierului. 2. ~ din metalurgia neferoasă [niJiaKH n,B6T-HOH MeTaJIJiyprHlî; laitier de la metallurgie non ferreuse; Schlacke aus der nichteisenhaltigen Metallurgie; slag from the non-ferrous metallurgy; nemvasfem-kohâszati salak]: Sgura metalurgică obfinută Ia extragerea metalelor neferoase din ganga (sterilul) minereurilor şi din fondanfii adău-gifi — şi a cărei compozifie depinde de minereul şi de fondanfii folosifi. Când sterilul confine -oxizi acizi, se adaugă ca fondant oxid de calciu (var) sau oxizi de fier. Când sterilul are confinut mare în oxizi bazici, se adaugă ca fondant nisip cuarfos, Si02. Sgurile obfinute la extragerea cuprului sunt silicafi sau silicoaluminsfi complecşi de fier şi de calciu; ele sunt caracterizate prin indicele de aciditate SiQ2+Al2Q3 CaO-f FeO ' egal cu mărimea reciprocă a modulului de compozifie (v. sub Sgură de cuptor înalt). Pentru o fluiditate normală, ei trebue să aibă valoarea de aproximativ 1,5. Tabioul care urmează cuprinde analiza unor sguri obfinute la extragerea cuprului: Sgura C o m pozifie o/0 Si02 AiOs FeO CaO Cu 1 . 38.2 4,9 47,8 3,9 0,42 2 37,6 4,9 46,8 6,5 0,34 3 37,2 5,3 47,2 7,2 0,30 Sgurile cu un confinut mai mare decât 0,5% cupru sunt retopite, iar cele cu un confinut mai mic se transportă la haldă. Sgurile obfinute la extragerea plumbului au, drept componenfi principali, silicafii de fier de forma FeO, Si02, şi compozifia lor aproximativă este: 33% Si02, 39«/o FeO, 10% CaO. 3. Sgură de laminaj: Sin. (impropriu) Arsură de laminaj (v. sub Arsură). 4. Sgură granulată [3epHHCTbiB mJiaK; laitier granule; gekornte Schlacke, granulierte Schlacke; /. Instalafie de granulare umedă a sgurii, cu cameră de granulare. 1) cameră de granulare; 2) jghiab pentru sgura lichidă; 3) jghiab pentru evacuarea apei cu sgură granulată; 4) cana! colector pentru apa cu sgură granulată; 5) colector de evacuare a aburului; 6) conductă de apă; 7) orificiu pentru apă. granulated slag; szemcses salak]. Metl.: Sgură de cuptor înalt, obfinută sub formă de granule, la 108 răcirea bruscă a sgurii lichide, prin procedeele de granulare umedă, semiuscată sau uscată. Granu-larea umedă se face cu apă, fie în camere de granulare (v. fig. /), fie în basine de granulare (v. fig. Il\ în cari sgura lichidă e turnată în vine subţiri. Camerele de granulare sunt montate în imediata apropiere a cuptoarelor înalte, fiecare dintre acestea având instalafia proprie. Basinul de granulare deserveşte un grup sau toate cup- 11. Instalafie de granulare a sgurii, cu basin de granulare (schemă). f) basin de granulare; 2) vagon cu oală basculantă; 3) pod rulant cu benă apucătoare; 4) vagon pentru sgură granulată. toarele înalte ale unei uzine, iar sgura e transportată, la acesta, în oale (v. Oală pentru evacuarea sgurii). Sgura granulată în acest fel e foarte umedă (confine până la 50% apă). — Granularea semiuscată se face în jghiaburi de ofel aşezate în scară (v. fig. ///), în cari curge apa pentru granulare. Sgura e descărcată în vână subfire, din oală, în jghiabul superior — şi e uscată şi apoi împinsă pe jghiab, cu ajutorul aerului III. Instalafie de granulare semiuscată a sgurii. î) jghiaburi în scară; 2) clapă de închidere; 3) fevi cu ajutaje pentru apa de granulare; 4) şi 4') ajutaje de aer comprimat pentru împingerea sgurii pe jghiab, respectiv pentru uscarea ei. comprimat adus prin ajutaje, deasupra jghiaburi-lor. — La granularea uscată se întrebuinfează o cantitate mică de apă, principiul de funcfionare fiind următorul: sgura lichidă, cu un adaus mic de apă, e introdusă în maşina de granulare, al cărei organ de lucru e constituit din discuri rotitoare. Forfa centrifugă aruncă sgura spre periferia discurilor şi o pulverizează. Datorită apei de răcire, sgura e transformată în granule; apa folosită la granulare e transformată în vapori, şi sgura rămâne uscată. Sgura granulată, întrebuinfată ca adaus la fabricarea cimentului, trebue să aibă următoarele caracteristice: structura sticloasă, indicele de activitate Si02/Al203 ^ 4,25; modulul de compozifie, supraunitar, şi să nu confină impurităţi (pământ, pietre, nisip cuarfos, etc.). Sgura granulată, întrebuinfată la fabricarea cărămizilor de construcfie trebue să aibă modulul de compozifie supraunitar. 1. Sgură, lână de V. Lână de sgură, 2. S&urăr vaîă de Sin. Lână de sgură (v.)» s. Sgură părr ântoasă. V. sub Sgură metalurgică» 4. Sgură Thomas [ToMacoBGKHâ niJiaK; laitier de T.; T.-Schlacke; basic slag, phosphatic slag, I. slag; T. salak]. V. sub Sgură de convertisor. 5. Sgurlficare [onijiaKOBaHHe; scorification; Verschlacken; slag formation; elsalakodâs]. 1. Mş. ferm,: Obturarea parfială s,au totală a orificiilor din căldarea de abur, prin depunere de sgură. Se pot obiura: suprafafa liberă a grătarului, fevile de fum, spafiul dintre fevile de apa, etc. Sgurificarea e datorită formării de cantităţi mari > de sgură, din cauza cantităfilor mari de reziduuri de ardere formate din combustibil, din cauza conducerii defectuoase a focului şi fiindcă nu se curăfă la timp focul. — La arderea de combustibil cu confinut mare de reziduuri de ardere e nevoie de suprafeţe de grătar destul de mari, pentru a evita formarea de straturi groase de ardere, producătoare de sgură. Modul de introducere a combustibilului în focar (aruncarea cărbunilor de sus şi aprinderea pe dedesubt, împingerea cărbunilor din fafă şi aprinderea lor de sus, împingerea cărbunilor pe dedesubt şi aprinderea pe deasupra, injectarea cărbunilor pulverizaţi şi aprinderea lor din toate părfile) contribue la realizarea unui strat uniform de combustibil şi, deci, la evitarea formării de grămezi de sgură în focar. — Conducierea focului, pentru a preveni înfundarea timpurie cu sgură a focarului, diferă după sistemul focarului şi, mai ales, după felul cărbunilor. Sgurificarea depinde în mare măsură de modul de întreţinere a focului (v. şi sub Focului, conducerea Dacă evacuarea sgurii de pe grătarul focarului (curăfirea focului), când stratul de sgură devine atât de gros, încât micşorează pătrunderea aerului la combustibil, nu e efectuată Ia timp*, grătarul se acopere cu un strat gros de sgură * care obfurează secfiunile libere, provocând sgurificarea lui. înfundarea grătarului cu sgură provoacă numeroase inconveniente în exploatarea căldărilor de abur, prin micşorarea intensităţii arderii, din cauză că aerul comburant nu poate pătrunde în cantităţi suficiente la stratul de combustibil. Efectele sgurifi-cării apar în special la focarele cu suprafaţă mică de grătar. La locomotivele cu abur, la cari curăfirea focului nu se poate efectua decât în locuri şi în, condifiuni anumite, sgurificarea provoacă o reducere considerabilă a puterii de vaporizare,, cara duce la epuizarea căldării (v.). 10 9 î. Sgurifîcare fniJiăK50â0He;scorificafic?ff; Ver* -’sclhîacken; siag formation; elsalakodâs], 2. Mş.Jerm.: Depunerea, prin lipire, a particulelor de sgură şi de cenuşă în stare de fuziune, pe diferitele psrfi ale unei căldări de abur (bare de grătar, perefii ‘focarului, bordurile fevilor de fum de pe placa tubulară a cutiei de foc, interiorul fevilor de fum, peretele exterior al fevilor de apă şi de supraîncălzire). Sgurificarea se produce când temperatura din focar e mas înaltă decât temperatura corespunzătoare punctului da mu ere a cenuşii, astfel încât cenuşa şi sgura care se formează prin solidificarea cenuşii topite, în stare de fuziune, aderă Sa părfile de căldare cu cari ajung în contact. Gradul de sgurificare depinde de felul combustibilului (cantitatea de sgură produsă şi temperatura de fuziune a cenuşii) şi de modul de conducere a focului. Cărbunii cari dau mari cantităfi de sgură, cu putere mare de aglutinare şi cu punct jos de muiere a cenuşii, provoacă sgurificarea mai uşor decât cărbunii cu confinut mic de reziduuri şi cu punct înalt de muiere a cenuşii. La focarele cu grătar, dacă stratul de combustibil e repartizat uniform, arderea fiind uniformă, temperaturile în stratul de ardere variază în adâncimea stratului şi sunt aproape egale în diferitele plane orizontale ale acestuia. Sgurif carea intervine rar din cauza scăderii brusce de temperatură în nivelul mijlociu al stratului de combustibil, până sub temperatura de muiere a cenuşii şi, deci, sgura se formează înainte de a ajunge cenuşa în stare de fuziune la barele grătarului. Dacă temperatura c'in camera d3 combustie a focarelor cu ardere de cărbune pulverizat, nu depăşeşte o valoare care asigură, pentru gazele de ardere, — la intrarea în fasc'culul de fevi de fum, respectiv în spafiul dintre fevib de apă, — o temperatură inferioară celei de topire a cenuşii, sgurile se formează înainte de aderarea cenuşii la perefii fevilor. Pentru realizarea acestor condifiuni se caută să se realizeze, într'un focar cu ardere de cărbune pulverizat, de o parte o temperatură înaltă, care să asigure arderea cât mai rapidă a cărbunelui pulverizat, iar de aită parte, o răcire a curentului de gaze de ardere înainte de fasciculul de fevi, până Sa o temperatură care să asigure granularea sgurii şi a cenuşii muiate. Sgurificarea prezintă următoarele inconveniente: prin depuneri pe barele grătarului se micşorează secfiunile libere de trecere a aerului comburant şi se reduce intensitatea arderii; depunerile pe fasciculele de fevi reduc secfiunea de trecere a gaze!or de ardere, reducerea putând ajunge până fa astuparea completă a trecerii, astfel încât se micşorează tirajul ş:, deci, capacitatea de vaporizare a căldării, stratul de sgură având o conductibilitate termică mică (aproximativ 0,07*-0,12 kcaf/mh°); sgurificarea stânjeneşte transferul de căldură la căldare şi deci şi randamentul suprafefelor de încălzire ale căldării. Sgurificarea se combate îngreuind formarea sgurii prin conducerea exploatării căldării (incluziv conducerea foculur), cum şi pnr? msfalafiî da reducere a efectelor de sgurifkrsre. Mijloacele de exploatare folosite penfru reducerea sgurificării sunt: micşorarea încărcării termice a suprafefelor de încălzire, fără a provoca însă micşorarea producţiei de abur, ceea ce se rea izează prin ridicarea temperaturii apei de alimentare (prevaporizare); reglarea cantităţilor de aer, factorul de exces de aer fiind ales d&jpă felul combustibilului şi după volumul camerei de ardere a focarelor; reglarea poziţiei flacăm,, penfru ca să fie mai intensă în mijlocul camerei de combustie, fără a atinga perefii focarului şi fasciculul de fevi, ceea ce se obfine prin yariafia curenfilor de aer comburant şi prin un formizarea stratului de combustibil; suflarea, la anumite intervale, a suprafefelor expuse sgurificării, înainte ca stratul de sgură să fi ajuns în stare de vitrificare (cementare); Ia focarele cu ardere de cărbune pulverizat, gradul de finefă al prafului, pulverizarea şi dozarea uniformă în arzătoare. Instalafiile de reducere a efectelor sgurificării sunt: ecrane de răcire suplernentară pe perefii expuşi sgurificării; pâlnii de răcire cu peref» cari au un unghiu de înclinare fafă de orizontală mai mare decât 60°; fevi fierbătoare cu curbură mare în primele rânduri ale fasciculului de fevi. 2. Sgurii, evacuarea ~ [yAaJieuHe niJiana; evacuation de scories; Ausschlacken; ash conve-ying; salakeltă^olitâs]. Mş. ferm.: Ansamblul operaţiunilor de evacuare, eventual de răcire şi de transpoit ai sgurii din focarele căldărilor de abur. Operafunile şi instalaţiile folosite pentru evacta'ea şi transportul sgurii diferă între ele după felul instalaţiilor de căldare de abur (căldări stabile sau căldări de locomotivă), dar nu diferă după felul combustibilului ars (cărbuni în bucăfi sau cărbune pulverizat). La căldările stabile, evacuarea sgurii se efectuează prin procedeele cu intermitenţă, şi continuu. în procedeul de evacuare intermitentă, evacuarea se face manua'. La căldările m:ci (focare cu grătare plane), sgura şi cenuşa colectate în cenuşar sunt evacuate cu lopata, la anumite intervale de timp; la căldările mai mari, sgura cade în pâlniile de sgură, de unde e evacuată la anumite intervale de timp, cu vagonete. La ambele sisteme se produc mari cantităţi de gaze fierbi nfi şi de praf, dăunătoare sănătăţii personalului care deserveşte focarele. Răcirea sgurii şi pro-tecţiunea vagonetelor se fac prin curenţi de apă; pentru evitarea formării de abur în pâlniile de sgură, răcirea sgurii prin curenţi de apa se face în conducte, în serpentine închise. La focarele cu ardere da cărbune pulverizat, de regu.ă, partea inferioară a pâlniilor de colectat sgură este echipată cu clapete; prin aceste goluri, sgura colectată este evacuată în vagonete. în procedeul de evacuare continuă, evacuarea se face mecanizat, prin instalafii stereomecanice, hidraulice sau pneumatice. — La evacuarea prin instalaţii stereomecanice, sgura topită din pâlniile 110 de sgură ale focarelor cade în basineie de colectare de sub curenfii de apă, din cari sgura răcită şi granulată e condusă cu un transportor cu lanf (v. fig.), cu mecanisme cu pistoane, prin a b Instalafie stereomecanica de evacuat sgura (cu lanf transportor), a) lanf transportor în serviciu; 6) lanf transpoftor în pozifie de oprire; 1) pâlnie de sgură; 2) lanf transportor; 3) clapetă de evacuare; 4) rolă de conducere; 5) albie de sgură. palete rotitoare, etc. Transportul în continuare al sgurii se realizează prin curenfi de apă injectată sub presiune. Sgura care se formează în bucăfi mari se granulează, înainte de transport, în concasoare cu cilindre sau cu ciocane rotitoare. — Evacuarea sgurii cu instalafii hidraulice se face în canale sau în conducte, prin curenfi de apă injectată sub presiunea de 2—3 ats. Nomolul produs din amestecul de sgură cu apă cade într'un jghiab de beton, în care e spălat cu apă. Consumul de apă fiind mare, la unele instalafii, conducerea amestecului sgură-apă se face cu screpere cari circulă în canalele cu apă. — Evacuarea sgurii cu instalafii pneumatice se face prin curenfi de aer sub presiune, cari antrenează sgura într'un ciclon, în care aceasta se separă după granulafie şi se colectează într'un buncăr, din care se evacuează direct în vagonete. La focarele de căldări mari, cu ardere de cărbune pulverizat, evacuarea sgurii se face în stare lichidă, ridicându-se temperatura din focar deasupra temperaturii de fuziune a sgurii. Pentru a evita formarea de blocuri prin solidificarea sgurii, ea se granulează într'un basin cu apă. La locomotive, evacuarea sgurii din focar se efectuează manual, în timpul curăfirii focului, locomotiva fiind aşezată deasupra unui canal de curăfire (groapă de cenuşă) din depoul de locomotive sau din stafie. Sgura e împinsă în cenuşar prin grătarele basculante, de unde e evacuată, prin clapele de fund, în canalul de curăfire. în depourile cu parc mare de locomotive, evacuarea şi transportul sgurii din canalele de curăfit se execută mecanizat. Sgura se evacuează din cenuşar direct în vagonete, cari rulează în canalele de curăfit; vagonetele încărcate cu sgură sunt ridicate de o macara-capră şi sunt golite în vagoanele de transportat sgura. în instalafiile mari, perfecţionate, sgura e evacuată din cenu- şarul locomotivelor direct în coledoareie de sgură, prin cari circulă un curent de apă, care o răceşte; din colectoare, sgura e transportata cu ajutorul unui pod de încărcare. Colectoarele-de sgură sunt acoperite cu grătare. î. Shadedeck: Sin. Punte-tendă (v.). 2. Shaping: Sin. Maşină de rabotat transversal,. V. Rabotat, maşină de ~ transversal. 3. Shaping, maşină de ~ : Sin. Maşină de rabotat transversal. V. Rabotat, maşină de ~ transversal. 4. Shaving: Sin. Răzuire de dinfare (v.). 5- Shaving, netezire ~: Sin. Răzuire de dinfare (v.). 6. procedeu Sin. Răzuire de dinfare(v.).. 7. Shed, acoperiş în ~: Sin. Acoperiş în dinf? de ferestrău (v.). 8. Shellac. V. Gumă lac. 9. Shelferdeck [HaBecHaa najiyda; pont-a brf leger; Schutzdeck; shelter deck; vedfedelzet],, Nav.: Sin. Punte de manevră uşoară. V. sub Navă cu punte de manevră uşoară. 10. Sherardizare: Sin. Zincare prin difuziune. V,. sub Zincare. u. Shever: Sin. Răzuitor de dinfare (v.). 12. Sheveruire: Sin. Răzuire de dinfare (v.), 13. Ship. V. Meteorologice, mesaje m. Shore, duritate V. Duritate Shore şi Scle-romefru, 15. Shori, procedeul ~ de metalizare [cnocof> MeTaJUlH3aiţHH IHopa; procede de melallisa-tion S.; S. Metallisierungsverfahren; S. metalliza-tion process; S. feluletbevonâsi eljârâs], V. sub Metalizare prin pulverizare. îs. Shof-mefai. Metl.: Plumb impurificat cu un adaus de maximum 3% arsen, şi, adesea, cu numai 0,9% arsen. Aliajul e folosit la fabricarea alicelor, prin răcirea metalului topit în cursul căderii dela înălfime mare, în apă. Adausul de arsen coboară punctul de topire a aliajului, uşurând solidificarea picăturilor în formă de sferă, şi măreşte duritatea aliajului. (N. C.). 17. Shungif [myHrHT; shungite; Shungit; shun-gite; shungit]. Pefr.: Varietate de antracit, dir& Jatulian, care se găseşte la Shunga. 18. Shunf [inyHT; shunt; Shunt, Zweigwider-stand; shunt; sont]. Elf.: Rezistor care uneşte doua puncte ale unui circuit electric şi prin care se derivă o parte a curentului care ar trece prin acel circuit. Shuntu! se foloseşte conectat în paralel cu un ampermetru, pentru a micşora intensitatea curentului care străbate instrumentul şi a extinde*, de un anumit număr de ori, intervalul de măsură al instrumentului. Acest număr n, numit coeficient de shuntare, sau multiplu, depinde de rezistenfa Rţ a instrumentului şi de rezistenfa R$ a shuntului: Ri "=’+V Pentru ca multiplul n să fie egal cu o. putere' întreagă a numărului zece: 10, 100, etc., trebue* 11 r ca raportul Ri/Rs să fie egal cu (n—1), adică egal cu 9, 99, etc. Indicafia ampermetrului cu diviziunile corespunzătoare funcfionării fără shunt, înmultită respectiv cu 10f 100f etc., dă intensitatea curentului în circuitul exterior. Shunturile se construesc din manganină, aliaj compus din 80 — 84% cupru, 10—13% mangan, 1,7 *■■2,6% nichel şi 0,24 "*0,82% fier, având rezistivitatea de 0,5 2 mm2/m şi uri coeficient de temperatură mic. în general, ele se calculează pentru a avea o cădere de tensiune de maximum 100 mV. Se montează în interiorul instrumentului, sau separat. Sunt echipate cu două perechi de borne: perechea exterioară serveşte la legarea shuntului în circuitul curentului de măsură, iar cea interioară, la legarea conductoarelor dela instrumentul de măsură. Shunturile pentru instrumente de panou se con-ştriiesc ca rezistoare individuale; cele pentru instrumente portative se construesc ca rezistoare combinate, pentru mai multe limite de măsurare. Sin. Shunt electric. î. Shunt magnetic [MarHHTHbiH rnyHT; shunt magnetique; magnefischer Nebenschlufo magnetic shunt; mâgneses sont]: Ramură de circuit fero-magnetic, de fier moale, asociată în paralel cu un circuit feromagnetic, folosită pentru a deriva prin ea o parte din fluxul magnetic care ar trece prin circuit. Shunturile magnetice conectate în paralel cu circuitele feromagnetice ale magnefilor permanenfi sau ale electromagnetilor instrumentelor de măsură se folosesc spre a reduce fluxul magnetic din acele circuite feromagnetice. 2. Siaj [KHJlbBaTep; sillage; Mitstrom; ship-track; shipwake; orvenyâram]. Nav. m.: 1. Efectul produs de carena navei, care face să scadă vitesa firelor de apă spre elice. Datorită acestui efect, randamentul elicei creşte. — 2. Dâra pe care o navă o lasă pe apă în urma ei, în timpul înaintării. Sin. Silaj. 3. Sial, zona ~ [CHaJi; sial; Sial; sial; szial]. Geo/.: Zona superficială a scoarfei Pământului, constituită, în mare proporfie, din roce bogate în silicafi de aluminiu. Adâncimea sialului în interiorul continentelor atinge 120 km spre fărmul oceanelor; pe fundul lor, învelişul de Sial e mai pufin adânc. Densitatea medie a Sialului e de cca 2,8. 4. Siberian, scutul ~ [ch(5hpckhh iiţHT; bou-clier siberien; siberischer Schild; Siberian shield; sziberiai pajzs], Geo/.: Una dintre cele trei regiuni din emisfera nordică, formate din rocele cele mai vechi ale scoarfei Pământului (arhaice şi proterozoice), cari se ivesc la zi, metamorfozate, rămase ca resturi ale unor sisteme vechi muntoase, azi erodate şi aduse la starea de peneplenă. Scutul siberian se găseşte în partea de Est a Siberiei; el cuprinde şi Nordul Mongoliei şi Nord-Estul Chinei. Celelalte două scuturi din emisfera nordică sunt Scutul baltic şi Scutul canadian. 5. Sicafiv [CHKKaTHB; siccatif; Sikkativ, Troc-kenol; siccative, drying oii; szârito, szikkativ.]. Ind. ( chim.: Substanfă care măreşte catalitic vitesa de-uscare a uleiurilor vegetale, prin mărirea vitesei proceselor de oxidare şi de polimerizare a acestor uleiuri. Ca sicativi se folosesc, în general, săpunurile de cobalt, cele de mangan, plumb, nichel, cupru* fier, cadmiu, crom, zinc, strontiu, bariu, calciu, magneziu ale unor acizi organici, ca acizii din uleiul de in, acizii din colofoniu, acizii naftenici, etc» Mărirea vitesei de uscare prin acfiunea sicati-vilor nu variază monoton cu cantitatea de sicativ introdusă în uleiu, ci creşte până la o anumită concentrafie, după care începe să scadă; concentrata optimă în metal este, penfru săpunul de cobalt, de0,13%, pentru cel de mangan, de 0,12%, pentru cel de zinc, de 0,15%, pentru cei de plumb» de 0,45%, iar pentru cel de calciu, de 0,10%. — Se pare că partea organică a sicativului nu are nicio influenfă asupra vitesei de uscare. — Se preferă, totuşi, naftenafii, cari, fafă de ceilalfi sicativi, prezintă următoarele avantaje: confinutul mare în metal, partea anionică având o greutate moleculară mică; solubiiitatea mare în solvenfi obişnuifi, fără a avea tendinfa de turburare sau de gelificare; posibilitatea de a fi incorporafi în uleiuri la temperatura ordinară, datorită marii solubilităfî a naftenafilor; coloarea deschisă, care nu influenţează nuanfa substanfei pelicuiogene. Excesul de sicativi formează uneori o peliculă de uleiu într'un timp mai scurt decât timpul normal, dar, la un moment dat, pelicula începe să se moaie. Absorpfia oxigenului de către pelicula de uleiu depinde de concenirafia sicativului. Excesul de sicativ, fără a accelera procesul de uscare, reduce indicele de oxigen. Natura sicativului influenfează procesul de formare a peliculei. în cazul sicativului de cobalt, uscarea peliculei începe la suprafafă. Folosind sicativi cu bază de plumb sau de mangan, procesul de uscare se produce invers, din spre interior spre suprafafa peliculei. Amestecurile de sicativi au o activitate mai mare decât activitatea fiecăruia dintre ei, luat în parte. Amestecurile cele mai active de catalizatori de sicativare sunt amestecul mangan-plumb şi amestecul mangan-cobalt. Sicativii lichizi se obfin, fie prin precipitare, fie prin încălzire directă a uleiului cu oxizij metalelor, fie prin neutralizarea acizilor liberi. încălzirea uleiurilor cu oxizii metalici se face la 200—250°. Prin precipitare, sicativii se obfin preparând săpunul, de obiceiu de sodiu, al acizilor respectivi, şi precipitând sicativul din acest săpun în solufie, cu ajutorul unei sări solubile a metalului polivalent. c. Siciiian [cHiţHJiHăcKHâ Ben neTBepTH-HH0r0 nepHQAa; sicilien; Sizilian; Sicilian; sziciliân]. Geo/.: Etajul inferior al Cuaternarului din domeniul Mării Mediterane, tipic desvoltat în Sicilia, unde depozitele sale te găsesc la 80—100 m deasupra nivelului actual al mării. Fauna siciliana se caracterizează prin unele forme de apă rece, cari se întâlnesc în Atlanticul de Nord (Cyprina 112 islandica, Mya truncata, Buccinum undatum, Tri-chotropis borealis, etc,). 1. Sâderit [cHflepKT, }Kejîe3HbîH rnnaT; side-rite, siderose, fer spath que; Eisenspat, Spateisen-stein, Siderit, Sphărosiderit; siderite, spaihic iron, chalybife; vaspât, sziderit]. Mineral.: FeCOs. Carbonat de f er, natural, cu luciu sticlos, de coloare gălbuie şi care, prin descompunerea carbonatului, devine brun până la negru, cristalizat în sistemul romboedric hcloedr c. Se prezintă în cristale mari, în romboedri, adeseori curbaţi, în mase compacte. Sidentul e foarte slab feromognetic. Confine totdeauna isomoif mangan, magneziu şi calciu. în zăcământ poate fi impurif cat cu argilă sau cu sii ce. Prin calcinare trece în oxid; pe cărbune lasă o pulbere feromagnetică. în zona de oxidare se transformă uşor în limonit şi în hematit. Se găseşte ca depuneri hidrotermale, în filoane, singur sau în grupul zăcămintelor metalifere. Poate forma zăcăminte puternice în calcare şi în dolomite, ca produs metasomatic al unor aporturi hidrotermale. Poate fi şi de origine organică, fiind concrefionat în agregate cu structură radiarâ (sfe-rosiderite), în sedimente argiioase din turbiere ş< mlaştini. Poate forma bancuri sau lentile în sedimente argiioase; amestecat cu argilă şi cărbuni, se poate găsi în patul unor strate de cărbuni. E un minereu de fier important, care ccnfine ş» carbonat de mangan, carbonat de calciu, carbonat de magneziu şi, uneori, argilă sau cărbune. Sin. Sideroză. 2. Siderale [c^epHT, MeTPopHT C0Aep>Ka-HţHH HseJP 30; sidentes; Siderite; siderites; szi-deritek]. Peir.: Meteorifi constitu ţi aproape în întregime din fier, cu un confinut variabil de nichel, troil't FeS, carburi şi fosfuri de fer, niche şi cobalt, grafit, cromit, diamant, etc. Prin ctac cu acid azoiic se pun în ev denţă figurile lui Widmandstătlen. S:der te'e ating uneori dimensiuni şi greutăfi considerabile, cum sunt meteoriţii dela V\iilomette, 15 t; Bambirita (Mexx), 27 t; Adrar (Mauntania), cca 1C0 0G0000 t, etc. 3. Sidejofiî [cHAepocf)HJ]; siderophile; Sidero-phil; siderophile; sziderofil], Geo/.; Calitatea unor elemente de a avea concentraţia maximă în sâmbure.e metalic fero-nichelifer al Pământului. Exemple: fier, nichel, cobalt, carbon, fosfor, molibden, ruieniu, rod;u, osmiu, iridiu, platină. 4. Sideroză. V. Siderit. 5. Siderurgie [qepna« MeTaJUiyprHF; siderurgie; Metallurgie des Eisens, Eisenhuttenkunde, Eisenhuttenwesenjsiderotechny, vaskohâszat]. Gen.: 1. Ştiinţa care se ocupă cu siudiul proprietăţilor fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui, şi cu studiul proceselor fizice şi chimice cari sb produc în operaţiunile industriale de extragere, de preparare din minereuri şi de prelucrare a acestora prin turnare, prin deformars plastică sau prin tratamente termice, până la obţinerea de semifabricate pentru laminare şi forjare. — 2. Tehnica extragerii fierului şi a extragerii şi preparării aliajelor indus- triale ale fierului, cum şi. a prelucrării lor în semi-fabr.cate pentru laminare şi forjare (adică semifabricate de primă eboşare), prin operaţiuni de turnare şi de deformare plastică sau prin tratamente termice. — 3. Prin extensiune, tehnica extragerii fierului şi a extragerii şi preparării aliajelor indusfriale ale fierului, cum şi a prelucrării lor în semifabricate sau în fabricate finite, prin operaţiuni de turnare şi de deforrr are plastică sau prin tratamente termice, — producerea de semifabricate şi de fabricate finite făcând parte din siderurg e numai dacă prelucrarea respectivă a aliajelor fierului se face prin transformarea structurii de bază a acestora. în această accepţiune, sid rurgia cuprinde deci operafiunile de preparare a minereurilor de fier, procedeele de elaborare şi topire, cum şi operafiunile de prelucrare plastică a aliajelor, dacă sunt îrisofite de transformarea structurii de bază a acestora, — celelalte operafiuni de prelucrare făcând parte din Metalotehnică (tehnica prelucrării mecanice a metalelor). Siderurgia se împarte în siderurgie extractivă şi în siderurgie prelucrătoare. Sin. Metalurgia fierului. <$. ~ extractiva [AoâbiBaiomafl MeTaJiJiyp-rwn; siderurgia extractive; Gewinnungs-Eisen-huttenkunde; extractive siderotechny; kitermelesi vaskohâszat]: Partea siderurgiei care se ocupă cu extragerea fierului şi cu extragerea şi prepararea aliajelor industriale ale fierului direct din minereu. Principalele operafiuni siderurgice sunt: separarea minereurilor în gangă şi mineral; concentrarea, care consistă în mărirea confinutului de metal din minereu sau din mineral; fabricarea fontei brute, albe sau cenuşii, a fontelor speciale şi a fero-a iajelor; fabricarea ofelului în stare păstoasă (lupe) şi a oţelului de fuziune. Procedeele folosite în separare şi concentrare sunt, de regulă, procedee uscate ale metalurgiei (v.); de exemplu: concasarea, ciuruirea, separarea electromagnetică, prăjirea pentru descompunere (a carbonatilor de fier: FeC0;i-»Fe203-»Fe0) şi prăjtrea oxidantă (pentru transformarea unor oxizi Fe203). Procedeele folosite în elaborare sunt, de exemplu, topirea reducătoare, topirea oxidantă, topirea carburantă, topirea electrotermică pentru aliere (la feroaliaje), etc. (v. şi sub Topire). Fabricarea fontei prin topirea reducătoare în cuptoarele înalte (furnale) e cea mai răspândită metodă de transformare a minereurilor de fier în fontă. Transformările complexe car1 se produc în cuptorul îna.t (v.) sunt, în esenţă, următoarele (v. şi sub Fontă brută): Combt stifcilu) (cocs sau mangal), ajuns până în creuzet cu temperaturi mai înalte decât 1500°, arde cu ajutorul aerului cald, şi dă un produs al arderii incomplete, oxidul de carbon, însoţit de azotul aerului. Amestecul de gaze atingând temperatura de 1800°, se ridică în cuptor şi încălzeşte materialele de topire cari se mişcă în sens invers, răcindu-se. Oxidul de carbon reduce oxizii de fier, apoi gazel© răcite părăsesc cuptorul înalt, oxidul de carbon fiind parfial transformat în bioxid de carbon. 113 fvlinereurile şi combustibilul, încărcate în straturi «alternate, se încălzesc treptat în drumul lor descendent; ele pierd materiile volatili (apa, bioxidul de carbon şi produsele de descompunere a combustibilului) şi apoi o parte din oxigenul minereului, suferind efectul reducător al oxidului •de carbon. în acest timp, oxizii de fier sunt reduşi •din ce în ce mai mult, transformându-se în fier metalic, care se carburează, procesul de carburare începând din zonele superioare ale cuptorului înalt, adică din zona de reducere, cu temperaturi mijlocii (400—700°). în cursul trecerii minereului prin zona temperaturilor mai înalte (1000*** 1100°) se termină aproape complet reducerea fierului, care se carburează repede, ceea ce contribue la reducerea direct cu carbonul a silicei şi a oxidului de mangan. Aliajul de fier, carburat şi cu •siliciul redus, se topeşte, iar lichidul rezultat se scurge la fundul creuzetului, sub stratul mai uşor de sgură. Aliajul de fier obfinut în creuzet e fonta, care poate fi fontă cenuşie (cu 2—3% Si şi mai pufin decât 0,06% S), în cazul unui mers cald al cuptorului înalt, sau fontă albă (cu cel mult 1,5% Si, minimum 1,5% Mn şi mai pufin decât 0,08% S), la un mers recâ. Sterilul din minereuri şi cenuşa din combustibil sunt transformate în sgură (v.) prin adăugirea fondanfilorîn încărcătură.Cuptoarele Înalte folosite la reducerea minereurilor de fier dau trei produse: fonta albă sau cenuşie, folosită la tabricarea ofelului, respectiv a pieselor turnate din tontă; gazele de ardere, folosite drept combustibil la unele cuptoare siderurgice şi la bateriile de cocsificare a cărbunilor; sgura, folosită, de exemplu, la prepararea cimentului metalurgic. Fabricarea fontelor speciale (fonta manganoasă, tonta silicioasă) şi a feroaliajelor prin topirea reducătoare în cuptoare înalte electrice e procedeul Ja care căldura de topire pentru reducerea minereurilor de fier se obfine în creuzet prin efect Joule, în arcuri electrice, între 6 şi 8 electrozi de grafifsau de cărbune (cu diametru Ide 500-••600 mm şi lungimea de * 15001800 mm) şi materialul metalic din creuzet. Cuptoarele înalte electrice au construcfia mai simplă decât al celor comune, sunt mai scunde şi folosesc cocs sau mangal, în cantităţi mici, numai pentru reducerea minereurilor şi carburarea fierului rezultat din reducere. Gazele de cuptor înalt electric au o cantitate mai mare de CO decât gazele de cuptor înalt comun (au compozifia: 75% CO; 16% C02; 6% H; 1 % CH4 şi numai 2% N2) şi puterea calorifică mai mare (cca 2500 kcal/m3). Fonta obfinută e foarte pură (confine sulf şi fosfor sub formă de urme). Cuptoarele înalte electrice sunt utilizate în regiunile cari dispun de cantităfi mari de energie ieftină. Fabricarea ofelului în stare păstoasă se face în cuptoare de pudlat. Metoda pudlajului — folosită azi pe scară mică — consistă în afinarea fontei pe vatra unui cuptor cu flacără. Produsul obfinut în stare păstoasă e un ofel moale, de cele mai multe ori cu un confinut foarte mic în carbon. Fabricarea ofelului de fuziune se face în cuptoare cu creuzet, în convertisoare (Bessemer şi Thomas), în cuptoare Martin, în cuptoare electrice (cu arc şi cu inducfie): Fabricarea ofelului în cuptoare cu creuzet con-stitue cel mai simplu procedeu de obfinere a ofelului. Topirea încărcăturii se face într'un recipient refractar (creuzet), fără a da naştere la procese de afinare. Singurele reacţii cari au loc sunt reacfiile între aliajul topit şi perefii creuzetului, şi acestea, în măsură destul de mică. în acest procedeu se foloseşte o încărcătură compusă din materiale foarte pure (ofeluri moi, fonte, feroaliaje, etc.) cari, amestecate între ele după topire, trebue să ducă la compozifia chimică dorită, încărcătura metalică şi, mai târziu, baia topită, nu vin în contact cu combustibilul sau cu produsele de ardere ale acestuia. Ofelul obfinut nu confine decât foarte pufine incluziuni nemetalice şi de gaze; deci e de calitate superioară. Procedeul este costisitor, din cauza consumului mare de combustibil şi de manoperă şi a materiei prime foarte pure (fără S şi P), astfel încât aplicarea lui este din ce în ce mai restrânsă. Fabricarea ofelului în convertisoare dă posibilitatea să se obfină cantităfi mari de ofel, într'un timp foarte scurt. Se folosesc convertisoare acide (Bessemer) şi convertisoare bazice (Thomas). în convertisoarele acide, căptuşite cu cărămidă silica, cu nisip cuarfos (minimum 95% Si02) sau cu micaşist, pentru elaborarea ofelului se folosesc fonte cu confinut mic în fosfor şi în sulf, deoarece procedeul acid nu asigură condifiunile pentru eliminarea acestor impurităfi din baia topită. în convertisoarele acide se folosesc fonte cu următoarea compoziţie: 3,0-4,0% C; 1,0-1,8% Si; 0,5-1,2% Mn; P max. 0,09°/o şi S max. 0,06%. Fonta este introdusă în convertisor în stare lichidă şi este afinată, frecând prin masa ei un curent de aer rece suflat printr'un sistem de canale practicate în fundul convertisorului. Prin reacfiile exotermice de oxidare a fierului, a siliciului şi a manganului se ridică temperatura băii. La sfârşitul perioadei de oxidare* care durează câteva minute, baia e desoxidată (şi, uneori, carburată) cu feromangan sau cu fontă-oglindă, în convertisor, şi cu ferosiliciu, în oală. Ofelul obfinut se toarnă în lingotiere. Pentru turnarea pieselor de ofel se folosesc convertisoare acide mici (cu capacitatea de 0,5--St), de obiceiu cu suflare de aer laterală. în convertisoarele bazice, căptuşite cu dolomita arsă amestecată cu gudron, pentru elaborarea ofe^-lului se folosesc fonte cu confinut mare în fosfor şi în sulf, deoarece există posibilitatea eliminării fosforului şi a eliminării parfiale a sulfului. Compozita chimică a fontelor folosite în convertisoarele bazice e cuprinsă în limitele: 3,0 ••■3,5 % C; 0,2 ■•■0,7 % Si; 1,1-1,8% Mn; 1,6-2,2% P şi cel mult 0,10% S. Procedeul bazic se bazează pe oxidarea fosforului sub formă de P205, care reacţionează cu oxidul de calciu din sgură, formând compuşii stabili (P04)2Ca3 sau P205(Ca0)4. Desulfu-rarea se produce simultan cu defosforarea. Perioada de defosforare coincide cu o perioadă de supraîncălzire a băii, reacfia de oxidare a fosforului 114 fiind exotermică. Sgura fosforoasă trebue să se elimine din cuptor, înainte de corectarea compozitei cu fontă-oglindă sau cu feromangan. Fabricarea ofelului în cuptoare cu vatră (cuptoare Martin) e cel mai răspândit procedeu de producere a ofelului. Temperaturile înalte necesare se obfin prin preîncălzirea combustibilului gazos şi a aerului de combustie în recuperatoare intermitente (v.)f cu câte două camere pentru gaz şi pentru aer, la cuptoarele cari funcfionează cu gaz de gazogen sau bigaz, respectiv cu două camere pentru preîncălzirea aerului, la cuptoarele cari funcfionează cu păcură, cu gaz metan sau cu gaz de cocserie. Procedeul Martin poate fi bazic sau acid; cuptoarele pot fi cu vatră bazică sau cu vatră acidă. Cuptoarele Martin bazice au vatra constituită din cărămizi de magnezită sau din dolomită arsă. Fonta de afinare folosită la procedeul bazic are următoarea compozifie chimică: 3—4% C; cel mult 1,5% Si; 1,5—5% Mn; cel mult 0,1 % S; cel mult 0,9% P; ea se încarcă în cuptor în stare lichidă sau în stare solidă. Elaborarea ofelului în cuptoare cu vatră bazică consistă din două operafiuni importante: oxidarea impurităfilor şi a elementelor însofitoare din baia de metal (atinarea) şi desoxidarea ofelului obfinut. în funcfiune de natura încărcăturii, se deosebesc trei procedee: procedeul fontă-minereu (numai fontă); procedeul fier vechiu-cocs (numai fier vechiu); procedeul fier vechiu-fontă (fontă şi fier vechiu). Ultimul procedeu e folosit cel mai mult, cantitatea de fontă variind dela 15 la 75% din totalul încărcăturii. Cuptoarele Martin acide au vatra construită din cărămizi silica şi din nisip de cuarf; celelalte părfi ale construcfiei cuptorului nu prezintă deosebiri fundamentale fafă de cuptorul bazic. Fonta de afinare folosită la procedeul acid comportă un confinut mare în siliciu şi mangan, concomitent cu confinuturi mici în fosfor şi în sulf (cari nu pot fi eliminate, prin acest procedeu, din baia de ofel). La acest procedeu, compozifia fontelor e următoarea: 3-4% C; 1,5-3% Si; 1-2% Mn; S<0,1%; P^0,1%. Elaborarea consistă, în principiu, în aceleaşi operafiuni fundamentale ca la procedeele bazice (oxidare şi desoxidare), deosebirea esen-frală consistând în caracterul sgurii. în timp ce sgura bazică este bogată în oxid de calciu, cea acidă e bogată în bioxid de siliciu. Cuptoarele cu vatră se folosesc pentru elaborarea ofelului de turnătorie (capacităfi mici,5—251) şi, în deosebi, pentru elaborarea în lingouri a ofe-luliii destinat prelucrării ulterioare prin deformare plastică (capacităfi mari, 25—3501). în marile combinate siderurgice, se plasează în circuit, între cuptoarele înalte şi cuptoarele Martin un melanjor, al cărui rol este să atenueze fluctuafiile în calitatea, cantitatea şi temperatura fontei dela cuptoarele înalte, asigurând o aprovizionare regulată cu fontă desulf urată a cuptoarelor Martin. Melanjoarele se construesc cu capacităfi cuprinse între 200 şi 20001 şi, de obiceiu, de 1300 t. Fabricarea ofelului în cuptoare electrice se face în cuptoare cu arc voltaic (tipul cel mai obişnuit e cuptorul Heroult) sau în cuptoare cu inducfie* Cuptorul Heroult (v.) se construeşte cu vatră bazică sau acidă şi se foloseşte la elaborarea ofelurilor în lingouri şi a celor de turnătorie, mar ales a ofelurilor bogat aliate. Ofelurile elaborate în cuptoarele electrice cu arc sunt de calitate superioară, datorită desoxidării şi desulfurării foarte înaintate (în cuptorul bazic). Capacitatea uzuală a acestor cuptoare variază între 1,5 şi 301. Cuptoarele cu inducfie pot fi de joasă frecvenfă (5—50 per/s), cu miez feromagnetic, sau de înaltă frecvenfă (400—20000 per/s), fără miez feromagnetic. Ofelurile elaborate sunt de calitate superioară. Capacitatea acestor cuptoare variază dela 100 kg la 5-St. — Procedee noi în siderurgie sunt cele prin cari se urmăreşte valorificarea minereurilor sărace, fie la fabricarea fontei prin topire reducătoare, fie la fabricarea ofelului în stare păstoasă (în lupe). Fabricarea fontei prin topirea reducătoare în cuptoarele cu cuva scundă e un procedeu folosit recent pentru prelucrarea minereurilor sărace. Cuptoarele cu cuvă scundă folosite sunt asemănătoare cu cuptoarele înalte, din punctul de vedere al formei şi al modului de funcfionare, însă sunt mult mai mici, construcfia lor fiind încă obiect de studiu. Dimensiunile obişnuite ale acestor cuptoare sunt: secfiunea creuzetului, 1,1 X2,5 m; înălfimea interioară a cuptorului, 4,6 m; înălfimea utilă (peste nivelul gurilor de vânt), 3,5 m. Cuptoarele au, de regulă,secfiunea dreptunghiulară şi, la dimensiunile indicate, produc zilnic q între 60 şi 801 fontă. La nivelul gurilor de vânt, latura mică nu depăşeşte 2 m, ceea ce permite să nu se ob-fină zoneinactive în cuptor, deoarece curenfii de aer cari intră prin cele ? două laturi mai lungi se întâlnesc în zona centrală (v. fig. /). La cuptoarele cu cuvă scundă se folosesc pentru topire cocs sau brichete constituite dintr'un a-mestec de minereu şi cărbune brut (în primul caz, gazul de cuptor are L Secfiuni schematice printr'un cuptor cu cuvă scundă. î) cuvă; 2) conductă de aer; 3) dispozitiv de încărcare; 4) buncăr; 5) şi 6) jghiab de scurgerea sgurii, respectiv a fontei; 7) ieşirea gazelor de ardere. puterea calorifică de 900—1000 kcal/m8, iar în aî doilea caz, de 1300—1450 kcal/m3). Pentru alcătuirea amestecului necesar brichetării se pot folosi minereuri sărace, cu până la 15—16% Fe, confinând minerale alcaline şi chiar sulf, şi cărbuni prăfoşi de cafitate relativ inferioară. Confinutul în cenuşă 115 al cărbunilor folosifi la cuptoarele în funcfiune variază între 5 şi 23%; ei au între 4 şi 35% materii volatile, Calcarul se introduce în stare brută. Temperatura gazului de cuptor variază între 250 şi 350°, având următoarea compozifie medie: 3% CC2; 30% CO; 5% CH4; 6% H2 şi 56% N2. La funcţionarea cu brichete de cărbune şi de minereu brut, gazele obfinute se prelucrează pentru obfinerea gudronului care serveşte apoi, ca liant, la prepararea mecanică a brichetelor. Repartifia intimă a materialelor mărunte sau prăfoase (cocs sau minereu), presate în brichete, şi confinutul mare în metan şi în hidrogen al gazului, concură la o reducere bună şi rapidă a minereului de fier. Contactul şi difuziunea între cărbunele fin măcinat şi minereu, la cuptoarele cu cuvă scundă, se produc în condifiuni mult mai favorabile decât în cuptoarele înalte. Fonta obfinută e foarte caldă şi de calitate bună şi are compozifia: 3,4—4,0% C şi max. 0,38% C legat; 0,2—9,0% Mn; 0,025% S; 1,6—4,2% Si. Randamentul în mangan variază între 40 şi 60%; desulfurarea produsă în cuptor este foarte avansată. Reglajul sgurii e precis. Sgura produsă are bazicitatea 1,2—1,6, ceea ce o face aptă penfru fabricarea cimentului metalurgic. Cuptoarele cu cuvă scundă sunt foarte avantajoase pentru regiunile cu cărbune necocsificabil şi cu minereuri sărace. Fabricarea fontei prin topirea reducătoare în cuptoare rotative orizontale permite prelucrarea minereurilor prăfoase sărace şi a piritelor prăjite inferioare (neaglomerate), folosindu-se pentru reducerea oxizi lor de fier Ia starea mefalică şi pentru carburare, combustibili inferiori (de ex. praf de cocs, praf de antracit, praf de cărbune brun spălat şi degazeificat). Temperatura necesară penfru reacfiile de reducere şi pentru a asigura fluiditatea fontei şi a sgurii se poate obfine folosind aceiaşi combustibili, pulverizafi, sau gaz metan, ars cu flacără reducătoare, cu aer preîncălzit la 800°. Consumul de energie termică e de cca 6—106 cal la tona de fontă produsă. Aerul folosit la ardere se preîncălzeşte la 800°. Pentru formarea sgurii se foloseşte var ars (250 kg/t de fontă pentru căptuşelile \acide, respectiv 430 kg/t de fontă pentru căptuşelile bazice); din cuptor se scoate 1,3 t sgură bazică pentru fiecare tonă de fontă produsă (v. fig. //). Elaborarea unei şarje de fontă de cca 10”-12 t durează 6—8 ore. Cuptorul poate pr,oduce anual, în funcfiune de minereurile folosite, 10000—120001 fontă brută. Fonta produsă în acest cuptor e de calitate^uperioară, având următoarea compozifie chimică?* normală: 4-4,8% C; 0,02-0,07% P; 0,015-0,020% Si; 0,02-0,06% Mn; S sub 0,02%. Sgura produsă confine: 27% Si02; 5% Al2Oa; 57% CaO; 3—5% MgO şi 3% Fe; ea poate fi folosită în industria cimentului. Fabricarea lupelor în cuptoare orizontale rotative, e un procedeu de prelucrare a minereurilor acide sărace şi cu praf, în proces continuu. Cuptorul folosit e cilindric, aproape orizontal (în- clinat cu 2—3°), şi are lungimea de cca 60 m şi diametrul de 3,6 m. Căptuşeala cuptorului e constituită, începând dela capătul unde se găseşte II. Instalafie de topire reducătoare a fontei, cu cuptor rotativ orizontal (schemă). 1) şi I') cuptor rotativ în pozifia de lucru, respectiv în pozifia de încărcare; 2) placă turnantă; 3) maşină de încărcare (şarjare); 4) injector de cărbune pulverizat; 5) şi 6) conducte de aer primar preîncălzit, respectiv de aer secundar preîncălzit; 7) cuptor rotativ de var; 8; cot de racordare; 9) cuptor de preîncălzit minereu; 10) preîncălzitor de aer; 11) uscător de cocs; 12) canal de fum; 13) exhausfor pentru gazele de ardere; 14) ventilator pentru aerul de combustie; 15) preîncălzitor suplementsr pentru aer. injectorul, din cărămizi de caolin arse (pe 7 m), din cărămizi de cuarf-şist nearse (pe 10 m), dir* cărămizi de caolin arse (pe 7 m) şi din cărămizii de şamotă calitatea I (pe restul cuptorului). Minereul, amestecat cu combustibilul de reducere şi cu adausuri de sgură, toate la o granu-lafie de 5—7 mm, se introduce în mod continuu, printr'o pâlnie, la capătul ridicat al cuptorului,, urmând un drum în contracurent cu gazele arse. Materialul încărcat parcurge întreaga lungime a cuptorului în timp de 6—8 ore, trecând printr'o *zonă de preîncălzire (20—600°), cu lungimea de cca 12 m, apoi prin zona de reducere a oxizilor la forma de burete (600—1000°), cu lungimea de cca 36 m, şi, în sfârşit, prin zona de formare a lupelor metalice (1000—1250°), cu lungimea de circa 12 m. Cărbunele pulverizai folosit penfru reducere poate fi cocs, antracit, mangal praf, cocs din cărbune bituminos şi lignifi,. cărbuni brufi, efc. Pentru încălzire, cele mai bune rezultate le dă cărbunele cu 15—25% materii? volatile, pulverizat. Sgura din cuptorul rotativ de produs lupe e semifluidă la temperatura de 1200—1300°, cu care părăseşte cuptorul. Ea trebue să fie în proporfie de cel pufin 1000 kg la tona de lupe produse, pentru a împiedeca lipirea lupelor de fier de* căptuşeala cuptorului; din acest motiv, la mine-reurile mai bogate, cu pufin steril, se adauga nisip şi calcar pentru formarea sgurii. 8* 116 în esenfă, procesul care se produce în cuptor e următorul: Gazele produse la arderea cărbunelui pulverizat încălzesc încărcătura, în zona de preîncălzire, şi apoi creează, în zona de reducere temperatura necesară reducerii minereului şi sin-terizării produsului de reducere, cu formarea bu-retelui de fier. Temperatura înaltă permite ca, în continuare, buretele să elibereze o sgură fluidă şi bogată în oxizi de fier, sgură care se separă de granulele de fier, iar acestea se sudează între ele, datorită rotafiei cuptorului. Spre capătul de evacuare a lupelor, cuptorul rotativ este prevăzut cu un prag inelar care permite formarea unui strat gros de material, la care oxidarea superficială este redusă în raport cu masa şi în care părjile oxidate au timp suficient ca să fie reduse din nou, înainte de a părăsi cuptorul. în acest fel, cuptorul rotativ de produs lupe atinge un randament metalurgic foarte bun, recuperând dintr'un minereu cu 20% Fe, până la 90% din confinutul în fier, iar dintr'un minereu cu 25--30% Fe, până la 92”*94% din acest confinut. Lupele obfinute au diametrul între 1 şi 50 mm. Sgura păstoasă, având lupele înglobate în masa ei, părăseşte cuptorul. După răcire, amestecul este concasaf şi se sortează lupele mari; sgura rămasă se fărâmă la o granulafie de un milimetru şi apoi se supune unei separări magnetice, pentru culegerea lupelor mici din masa de sgură. Acest procedeu de prelucrare a minereurilor în cuptoare rotative orizontale e indicat penfru tmbogăfirea minereurilor sărace, cu confinut mare în sulf şi în bioxid de siliciu, lupele fiind prelucrate, în continuare, în cuptoarele înalte, penfru a fi transformate în fontă sau folosite în cuploarele electrice, în locul fierului vechiu, şi pentru producerea de lupe din minereuri acide dar cu sulf pufin, lupele fiind folosite în locul fierului vechiu, în cuptorul Martin. — Procedeul este indicat pentru regiunile lipsite de cocs şi cu minereuri sărace. i. Siderurgie prelucrătoare [o6pa6âTî>iBaio-HţaH MeTaJlJiyprHH; siderurgie d'usinage; verar-beitende Eisenhuttenkunde; machining sidero-fechny; vaskohâszat]: Partea Siderurgiei care se^ ocupă cu prepararea aliajelor de fier din produse intermediare, obfinute în siderurgia extractivă, şi cu prelucrarea lor în semifabricate sau în fabricate linite, prin operafiuni de turnare şi de deformare plastică sau prin tratamente termice, producerea de semifabricate şi fabricate finite făcând parte din siderurgie numai dacă prelucrarea aliajelor fierului se face prin transformarea structurii de bază a acestora. Siderurgia prelucrătoare cuprinde deci turnarea -fontelor şi a ofelurilor în semifabricate sau în fabricate, prelucrarea ofelului prin laminare, trefilare,forjare şi tratamentele termice (v.) ale semifabricatelor. Prelucrarea fontei cenuşii pentru turnarea în piese se face în cubilouri, în cuptoare cu flacără sau în cuptoare electrice. în aceste cuptoare se obfin foate aliajele necesare turnării pieselor de fontă cenuşie pentru construcfii de maşini, etc., a piese- lor de fontă aliafă şi a pieselor de fontă albă penfru maleabilizare. în general, aceste prelucrări consistă în simple retopiri ale unei încărcături, dozate corespunzător fontei finale care trebue obfinută. în retopirea fontelor, sgurile nu influen-fează procesul tehnologic de elaborare a acestora, având numai un rol limitat, de strat protector. Prelucrarea ofelului penfru furnare în piese se face prin aceleaşi procedee şi în aceleaşi cuptoare ca şi cele utilizate la fabricare, însă cuptoarele au 'capacitatea mult mai mică. Prelucrarea ofelului prin deformare plastică se execută prin: laminare, forjare, forjare prin laminare, presare, mafrifare, ambutisare; tragere, trefilare. Lingourile de ofel se prelucrează prin deformare plastică la cald, iar semifabricatele obfinute se prelucrează prin deformare plastică, atât la cald, cât şi la rece. Laminatele finite rezultă din laminarea la cald a lingourilor (în uzinele vechi) sau a semifabricatelor (în uzinele moderne). Tehnologia modernă a laminării la cald a lingourilor comportă» deci: laminarea la cald a lingourilor în semifabricate, la laminoare eboşoare (blooming, slabing) şi laminarea semifabricatelor în laminate finite, fie fără încălzire intermediară (în starea în care vin dela laminoarele eboşoare), fie după o încălzire suplernentară, fie după răcirea completă a semifabricatelor şi reîncălzirea lor la temperatura de laminare. Laminarea la rece se face numai din semifabricate (table de diferite lăfimi, benzi, efc.). — Forjarea şi presarea lingourilor de ofel se execută numai la cald; forjarea şi presarea semifabricatelor se execută la cald sau ia rece (forjarea la cald prin laminare se aplică în cazul laminării fevilor după procedeul „pas de pelerin"; forjarea la rece prin laminare se aplică în cazul prelucrării la rece a fevilor); matrifarea, adică executarea în matrife a forjerii sau a presării, se execută la cald sau la rece; ambutisarea, adică îndoirea şi fasonarea tablelor şi a benzilor, se execută la cald sau la rece. — Tragerea se execută Ia cald sau Ia rece şi se aplică, de exemplu, fevilor, respecliv barelor de ofel; trefilarea se execută numai la rece şi se aplică, în special, sârmelor de ofel. Prelucrarea prin frafament termic a semifabricatelor şi a fabricatelor finite de ofel sau de fontă se efectuează penfru obfinerea unor proprietăfi mecanice sau chimice superioare, sau în scopul unei prelucrări mai uşoare prin aşchiere. Cele mai importante operaţiuni de tratament termic sunt recoacerea, normalizarea, călirea, revenirea, ce-mentarea, nitrurarea, cianizarea, alitarea, cromarea şi silicizarea. 2. Siemens. V. Mho. 3. Siemens-Marfin,cuptor Sin. Cuptor Martin. V. Cuptor Siemens-Martin. 4. Siemens-Martin, ofel V. Ofel Martin. 5. Siemensită. Ind. st. c.: Produs ceramic refractar, obfinut prin topirea în arcul electric a unui amestec de alumină sau de bauxită, cu cromit şi magnezit. Masa ceramică topită se fasonează prin turnare în cochilii şi e răcită foarte încet în cuptoare-funel. Siemensită e întrebuinfată la căp- 117 tuşirea celor mai vulnerabile zone ale cuptoarelor Martin, ale cuptoarelor de sticlă solubilă, etc. (N. C.) 1. Sienit [CHeHHT; syenite; Syenit; syenite; szîenifl. Pefr,*’ Rocă eruptivă plutonică, constituită din feldspafi alcalini şi din minerale melanocrate, mai ales hornblendă, fără cuarf. Varietăfile calco-alcafine confin şi feldspafi plagioclazi. Uneori confine şi cuarf (sienite cuarfifere). Varietăfile alcaline nu confin plagioclazi; în schimb, predomină ortoza, iar mineralele melanocrate sunt alcaline sodice. Dacă magma a fost subsaturată cu silice, apar feldspatoizi (sienite nefelinice şi sienite sodalitice). 2. Sifon [CH<|)OH; siphon; Siphon; siphon; szifon], t. Paleont.i Tub membranos de legătură între ultima cameră a cochiliei calcaroase a cefa-lopodelor (amonoidee, nautiloidee şi belemnifi), ocupată de animal, şi celelalte camere ale cochiliei calcaroase, ocupate, pe rând, de animal, şi părăsite pe măsură ce creşte partea moale a corpului său. Sifonul serveşte la reglarea presiunii de aer în cămărufe şi, deci, la plutirea animalului la anumite adâncimi ale apei. La unele lamelibranhiate se întâlnesc, de asemenea, sifoane constituite din alipirea în formă de tuburi a extremităfii mantalei. Sifoanele lameli-branhiatelor servesc, unul la intrarea apei spre branhii şi a substanţelor hrănitoare, iar altul, la evacuarea apei care a servit la respirafie, şi a c'ejecfiunilor. 3. Sifon [CH(J)OH; siphon; Siphon; syphon, siphon; szivornya,szifon]. 2. F/z., Tehn.: Conductă curbată în formă de U răsturnat, folosită pentru a transvaza un lichid între două niveluri hidrostatice separate printr'un obsfacol mai înalt decât ele, care împiedeca o curgere cu nivel liber. Curgerea lichidului începe numai în momentul în Sifoar.e care întreaga con- a) scurgerea prin sifon; b) sifon de ducta e plină CU sticlă cu robinete, penfru lichide coro-lichid. Funcfiona- zive; I) şi 2) vase cu lichid; 3) sifon; rea sifonului e da- Hj şi H2) presiunile (în coloană de torită presiunii at- lichid) în cele două vase; h) diferenfa mosferice pe su- de nivel; h) înălfimea deasupra nive-prafafa liberă a lului lichidului din vasul (2), până la lichidului de trans- secfiunea s; A) diferenfa de presiune vazat, presiune ca- în secfiunea s: A = Hi-}-h — H3 — p, re, in cazul apei, unde p e suma pierderilor la curgerea e echilibrată de prin sifon, o coloană de apă înaltă de 10,33 m; astfel, în principiu, ramura ascendentă a sifonului pentru apă poate atinge cel mult această înălfime. 4. ~ aspirant [BCaCbiBaiollţHi! CH(|)OH; siphon aspirant; Heber; syphon, siphon; szivornya, heber]: Sifon a cărui ramură amonte e ascendentă. în acest caz, presiunea în sifon e mai joasă decât presiunea atmosferică şi atinge un minim în punctul cel mai înalt; trebue să existe, deci, un dispozitiv de evacuare a aerului, penfru amorsare şi pentru siguran}a funcfionării. în practică, nu e posibil să se realizeze un vid complet şi să se ridice apa până la înălfimea de 10,33 m, corespunzătoare vidului, ci numai până la 80"-90% din această înălfime. De asemenea, vidul se micşorează datorită presiunii vaporilor de apă corespunzătoare temperaiurii apei ridicate. La determinarea înălfimii de ridicare a apei în sifon trebue să se t*nâ seamă şi de pierderea de presiune datorită frecării dintre apă şi perefii părfii ascendente a sifonului. într'un sifon aspirant, înălfimea maximă de aspirafie, în metri, la care se poate ridica apa, e: Hs= 10,33 ri-(bs+p), unde y] = 80--90% e randamentul sifonului, p e înălfimea corespunzătoare presiunii vaporilor de apă, la temperatura ta apei, iar^ e pierderea de „presiune" datorită frecărilor pe conductă. Valoarea presiunii vaporilor de apă fiind foarte mică» p poate fi neglijat, şi formula devine Hs= 10,33 Y)—hS' Sifonul funcfionează numai dacă punctul său cel mai înalt se găseşte sub linia de presiune piezo-metrică. 5. ~ forfaf [fliOKep HanopHblM; siphon (ren-verse); Duker, Duker, Ducker, Ducker; bib pipe; szifon, szivornyâs bujfato]: Sifon a cărui ramură amonte e descendentă. Presiunea e mai înaltă decât presiunea atmosferică şi atinge maximul îrs punctul cel mai jos; trebue să existe, deci, un dispozitiv de descărcare, putând servi şi la umplerea sifonului de jos în sus, spre a îndepărta aerul. Sifonul forfat e folosit, de exemplu, în canalizare, la traversarea râurilor şi a văilor. El este o conductă aşezată în planul vertical, după o curbă sau un poligon, formată din trei sectoare: sectorul central, aşezat cu o uşoară pantă, şi două sectoare marginale, dintre cari unul e descendenf şi altul e ascendent. Apele uzate se scurg prir> sifon, sub o diferenfă de presiune care se obfine prin diferenfa de nivel dintre capetele conductei descendente şi, ale celei ascendente. în general, sifoanele forfate se execută cu cel pufin două conducte paralele. Vitesa apei în sifon se ia, în medie, de 1,5 m/s, şi de cel pufin 0,9 m/s» Curgerea se face cu secfiune plină, sub acfiunea presiunii H, creată de diferenfa cotelor de nivel al apei la intrarea în sifon, Zlf şi după ieşire, Z2* Această presiune e necesară pentru învingerea rezistenfelor provocate de trecerea apei prir> conductă. Pierderile pe conductă sunt pierderi prin frecare, pe lungimea conductei, şi pierderi locale (la intrare, la ieşire şi la coturi). Un sifon forfat se realizează astfel: la intrarea în sifon se prevede o cameră de acces, camera amonte, în care apa intră prin curgere liberă şi 118 ^rece în conductele sifonului, La celălalt capăt al sifonului se găseşte o cameră aval, în care regi-muj de curgere sub presiune trece în regim de curgere liberă. Afară de conductele pentru regim normal de lucru, se construesc o conductă de rezervă şi una de evacuare. Diametrul conductelor e de cel pufin 150 mm. 1. Sifon [CH(|)0H; siphon; Geruchverschlu^, Syphon; siphon; szifon, szagrekeszto]. 3. Tehn,: Piesă fasonata, de metal, de porfelan, de gresie, etc., care se montează pe o conductă (de ex. pe o conductă de canalizare, de cuvetă, lavoar, baie, efc.), penfru ca, prin dopul de apă pe care-1 creează, să împiedece trecerea gazeior din conductă în încăperea pe care o protejează sifonul. Rezervorul pentru dopul de apă poate fi format prin curbarea tubului din care e fabricat sifonul, dintr'un clopot sau dintr'o pungă metalică, etc. (v. fig.). Materialul şi execufia diferă după locul în care trebue montat sifonul.— Exemple: fa cuvete de bucătărie sau de spălătorie se folosesc sifoane de plumb, în formă de S sau de P; la closete şi la conducte de scurgere cu diametrul peste 50 mm se folosesc sifoane de fontă, în S, în sau de alamă), cu gura închisă cu un grătar, şi care se^montează cu grătarul la nivelul pardo- Sifoane de pardoseală, standardizate, a) sifon de pardoseală rotund, cu ieşire verticală; b) sifon de pardoseală pătrat, cu ieşire laterală. selii. Se construeşte cu ieşire verticală sau laterală a apei (v. fig.). 3. Sifon [cH(|)OHHbm AK)Kep; siphon; Heber; siphon; szivornya].M, Hidrof,: Dispozitiv metalic d e f g Sifoane penfru canalizări. a) şi b) sifon de fontă tip S şi sifon de fonia tip U, standardizate, pentru conducte de scurgere; c) sjfon de fontă lip P, cu picior, standardizat, pentru coftducte de scurgere; d) sifon de plumb tip P, pentru cuvete; e) şi f) sifoane penfru cuvete şi lavoare, cu pungă c’e colectare; g) closet cu fund plat, cu ieşirea din sifon, verticală. F sau în U; la lavoare se folosesc sifoane de alamă, în general nichelate, cu pungă de colec-iare. — Unele obiecte sanitare au sifon monobloc cu ele. 2. ~ de pardoseală [Tpaiin; siphon de decan-îation de plancher; Fu^bodensinkkasten; floor sink water trap; padlo-szivornya]: Piesă pentru evacuarea la o conductă de canalizare a apei de pe podele, de pe terase, etc., şi pentru împiedecarea pătrunderii în cameră a gazelor din canal. E constituită dintr'o cutie metalică (în general, de fontă emailată sau de beton armat, bazat pe principiul sifonului, folosit pentru trecerea apelor peste un obsfacol, dintr'un bief în altul. Sifonul automatizează acfiunea de deversare a apei, în cazul variafiilor mici de nivel în bieful amonte şi are rafide-mentul de 0,70*"0,75. Un sifon se construeşte aproape excluziv în combinafie cu alte lucrări cari asigură sau reglează circulafia apei. Pentru a fi ferit de îngheţ şi pentru ca gwa lui să nu fie descoperită în ttmpul valurilor, capătul amonte al sifonului se cufundă în apă, ia 119 Or7Q*“1i° m £U^ T1*ve*u^ l°r ob«Şnuif- P^gul conductei sifonului se aşază la nivelul normal de refinere a apei în basin. Conducta sifonului se deschide în aval sub nivelul bietului, sau într'un puf de amortisare cu cota de reţinere la .cota buzei superioare a sifonului. ’ Sifonul intra automat în funcfiune, după ce începe deversarea unei lame subfiri, care antrenează aerul din curba superioară a sifonului. Pentru a accelera acest proces e necesar ca vâna din sifon să fie aruncată, la începutul funcfionării, dela suprafafa de deversare, spre capota sifonului. Când panta din conducta sifonului permite formarea unei perdele de apă, amorsarea se realizează prin construirea unui perete în corpul sifonului, imediat după pragul deversor, sau a unei trambuline care împinge vâna de apă spre peretele superior al conductei. Trambulina se realizează prin aplicarea unor dinfi (sistem Heyn) cari fracfionează vâna, formează o perdea de apă, opresc intrarea aerului din afară, măresc depresiunea interioară şi accelerează punerea în funcfiune a sifonului. Acelaşi efect se obfine prin instalarea pe conductă a unor şicane, trepte sau coturi, sau prin sifoane mici auxiliare, aşezate alături sau sub sifonul principal. Sifoanele auxiliare (în general două) sunt legate prin tuburi atât între ele, cât şi cu sifonul principal; punerea în funcfiune şi accelerarea acesteia prin evacuarea aerului se fac cu ajutorul sifoanelor auxiliare. Secfiunea tuburilor Stavilar cu sifon, f) nivelul stăvilarului; 2) linie de presiune; 3) sifon; 4) vână ohom; couler par syphon; durch Siphon gie^en; casting through syphon; szivornyaontes], Metl. V. sub Turnare. e. Sifonare [cjihb ch(|>Ohom; siphonnage; Duckerung, Diikerrung; siphoning; csatorna alul-vezetes]. 1. Tehn.: Trecerea unei conducte pe sub un obstacol care are nivelul mai jos decât supra- Trecerea unei conducte tn sifon pe sub un râu (sifonare). fafa terenului. Exemplu: Trecerea unui râu, prin aşezarea conductei pe albie, sau prin îngroparea ei sub albie (v. fig.). 7. Sifonare [cjihb chcJdohom; siphonnage; Ab-fliefjen mittels Saugheber; siphoning; szivornyân valo lefolyâs]. 2. F/z., Tehn.: Curgerea unui lichid dintr'un recipient deschis, peste un obstacol mai înalt decât nivelul lui, cu ajutorul unui sifon care are unul dintre capete introdus în lichid, celălalt capăt fiind la un nivel inferior nivelului lichidului. 120 Exemplu: Curgerea unui lichid dintr'un vas dela suprafafa solulu», într'un vas dintr'o pivnifă, printr'un furtun introdus în vas, prin vrană. Sifonarea se opreşte la desamorsarea sifonului prin pătrunderea aerului în sifon, sau la egalarea nivelului din recipientul în aval de sifon cu nivelul dela care curge lichidul. 1. Sifonoplasf. Bot.: Filamentele cari constitue corpul unor plante inferioare (unele alge, unele ciuperci), şi cari au forma unui tub alungit (sifon), simplu sau ramificat, neseparat prin perefi despărţitori. în interiorul acestui tub se găsesc citoplasmă şi mai multe nuclee. 2. Sigiliu [cypryn; cachet; Siegelwachs; sealing-wax; peesetviasz]. 1. Gen.: Obiect de material plastic sau termoplastic, având imprimat un semn distinctiv, cu care, prin aplicare la cald, s'a astupat o cavitate, s'a acoperit o îmbinare, în care s'au înglobat capetele unui fir, etc. pentru a putea controla dacă legătura sau îmbinarea nu au fost desfăcute sau dacă piesa montată în cavitate nu a fost atinsă. 3» Sigiliu [nenaTb, niTeMnejib; sceau; Siegel; seal; pecset]. 2. Gen.: Piesă, în general de metal, cu care se imprimă, prin apăsare, un semn distinctiv pe material plastic sau termoplastic, pentru a executa un sigiliu în accepfiunea de sub Sigiliu 1. 4» Sigma, funcfiunea ~ [(JyHKiţHH curaia; fonction sigma; Sigma-Funktion; sigma function; szigma - fuggveny]. An. mat.: Funcfiunea întreagă de variabilă z: (2 \ co 2co2 1 — — J e , unde (0 = mt>2y£o. V. sub Eliptice, funcfiuni 5. Sigmalium. Metl.: Aliaj de aluminiu conţinând 1% siliciu, 4% cupru şi 0,7% magneziu. (N. D.). e. Signafoare [jianKH; preneurs de feuilles; Greifer; gripper, frisket-finger; ivfogo]. Atfe gr.: Pereche de clape metalice, fixate de o vergea, la cilindrul de presiune al presei de imprimare, cari pr+nd coala care urmează să fie imprimată. 7. Signatura literei [py6HHK JiHTepbi; cran; Signatur des Buchstabens, Einschnitt; nick; betus-szlgnatura]. Arfe gr..* Mic şanf tăiat în blocul literei, în apropiere de bază, paralel cu linia literei. Signatura literei înlesneşte muncitorului cunoaşterea, pozifiei literei, după pipăit, fără să fie necesar să privească floarea. Pentru o orientare corectă fiecare garnitură de litere are signatura sa specifică. V. sub Literă de tipografie. s. Siguranfă [ape/ţoxpaHHTejib; dispositif de surete; Sicherung; safety device; biztosito]. Tehn.: Organ de maşină, dispozitiv sau aparat servind la protejarea unui material sau a unui sistem tehnic, contra efectelor dăunătoare sau nedorite ale anumitor acfiuni interioare sistemului sau exterioare lui, prin acfiune directă, de exemplu împiedecând o mişcare (de ex. deşurubare), împiedecând creşterea unei mărimi de stare peste o limită stabilită în prealabil (de ex. creşterea presiunii, a intensităfii curentului electric, etc.), etc. Forma ei diferă după sistemul în care e folosită. Se folosesc, ca siguranfe, de exemplu: cuiul spintecat, la piuliţe crenelate; rondela (şaiba) de siguranţă (v.), la piuliţele obişnuite; valva de siguranfă (v.), pentru asigurarea căldărilor de abur contra suprapresiunii; siguranfele fuzibile (v.) şi disjonctoarele (v.), la circuite electrice; bieleta de ruptură, la sistemul distribuitor al turbinelor Francis; capsa de siguranfă, la cajele de laminor, etc. Exemple: 9. Siguranfă electrică [sJieKTpHqecKHPi npe-AOXpaHHTeJlb; coupe*circuit electrique;elektrische Sicherung; electric cut-out; villamos biztosito]. Elf.: 1. Aparat care întrerupe automat un circuit electric, spre a-i proteja conductele, maşinile, aparatele sşu instrumentele, contra încălzirilor periculoase provocate de scurt-circuite şi de suprasarcini. Siguranfele cari se bazează pe fuziunea unui metal prin efectul electrocaloric mărit, dai de scurt-circuite sau de' suprasarcini, se numesc siguranfe fuzibile, iar cele bazate pe acfiunile electromagnetice ale conductoarelor parcurse de^ curent electric şi sunt echipate, eventual, cu de-clanşoare termice, se numesc disjonctoare de protecfiune, şi, uneori (când au dimensiuni mar mici), automate de protecfiune sau de instalafie (v.). — 2. Siguranfă fuzibilă (v.). 10. Siguranfă fuzibilă [nJiaBKHft npe/ţoxpaHH-TeJib; coupe-circuit â fusible; Schmelzsicherung; fusible cut-out; olvasztobiztosito]. Elf.: Aparaf care întrerupe circuitul electric în care e montat în serie, prin topirea unui fir sau a unei lamele conductoare, când intensitatea curentului care trece prin circuit depăşeşte, un anumit timp, a valoare permisă, — pentru a proteja astfel instalafiile electrice ale circuitului contra supracuren-filor de scurt-circuite, sau de suprasarcină. Pentru a asigura o bună protecfiune şi condifiuni egale de încălzire a firului sau a lamelei fuzibile, acestea sunt introduse, cel mai adesea, într'un tub de material izolant, numit buşon sau-patron. Acesta e susfinut de un soclu izolant, pe care sunt fixate şi contactele de legătură cu circuitul protejat. La siguranfele fuzibile deschise, fuzibilul e întins între două contacte neprotejafe, în aer liber. Astfel de siguranfe fuzibile sdnt folosite din ce în ce mai pufin, fiindcă pot provoca accidente prin proiectarea materialului topit. în încăperile cu atmosferă deflagrantă, folosirea lor e interzisă chiar în cutii capsulate. Siguranfele fuzibile se folosesc în circuite de mică importanfâ, unde nu se fac conectări frecvente, sau în serie cu disjonctoare cu mică putere de rupere, asigurând protecfiunea contra scurt-circuitelor. Siguranfele fuzibile au următoarele mărimi caracteristice: tensiunea nominală, în funcfiune de care se dimensionează izolafia lor; curentul; nominal al soclului, în funcfiune de care se dimensionează contactele şi căile de curent ale siguranfei; curentul nominal al buşonului, de care depind condifiunile de întrerupere şi care poate 12t / 2 T*\ . 15 3- 5 79 fi cel mult egal cu curenful nominal al soclului pe care se montează; capacitatea de întrerupere, adică maximul intensităţii curentului de întrerupere (e cea mai mare intensitate de curent care s'ar stabili în circuit, dacă fuzibilul ar fi shuntat, şi pe care fuzibilul o poate întrerupe fără ca prin . aceasta să fie periclitată instalafia sau să se defecteze corpul siguranfei); caracteristica de topire; curba care reprezintă dependenta intensităţii curentului care străbate fuzibilul, de timpul după care întrerupe: durata topirii plus durata arcului (v. fig.)- Din punctul de vedere al acestei caracteristice, fuzibilele se împart cum urmează: fuzibile rapide (v. fig, a), cari întrerup foarte repede circuitul, dacă intensitatea su-pracurentului depăşeşte o anumită valoare, mare fafă |î de intensitatea no- § minală a circuitului, şi deci protejează numai contra ^ ^ scurt-circuitelor; § £> fuzibile inerte (v. ^ fig. b); fuzibile de mare inerfie, la cari se iau măsuri speciale pentru ca topirea la supra-curenfi trecători (de ex. la demararea motoarelor asincrone) să se facă întârziat, păstrându-se însă rapiditatea funcţionării la scurt-circuite. La aceste fuzibile se sudează, de exemplu, o bobifă de cositor sau de un alt aliaj cu punct de topire jos, care întârzie topirea fuzibilului la suprasarcini, fără a influenta topirea rapidă la curenţi de scurf-circuit, când n^L există timpul necesar pentru ca marea cantitate de căldură desvoltată în fuzibil să treacă în bobifă, etc. Fuzibilele de mare inerfie protejează deci şi contra suprasarcinilor. La fuzibilele limitoare de curent, întreruperea se produce atât de repsde (în mai pufin de un sfert din perioada curentului circuitului protejat), încât valoarea efectivă atinsă de curent în circuitul protejat e mult mai mica decât amplitudinea curentului de scurf-circuit de şoc, care s'ar fi stabilit dacă fuzibilul ar fi fost shuntat printr'o impedanfă nulă. Materialele din cari se confecţionează fuzibilul sunt argintul fin, tras în fire sau în benzi (e cel mai bun şi utilizat cel mai des, deoarece nu se oxidează nici la temperaturi înalte şi dă, pentru un acelaşi curent nominal, cea mai mică secfiune); cuprul, folosit sub formă de benzi la infensi-tăfi mari, la cari preful argintului e prohibitiv, iar oxidarea cuprului ir.fluenfează mai pufin caracteristica de topire; cuprul aliat cu argintul (nu mai e folosit, neavând calităfile dorite); cuprul ÎS 30 xln IntsnsJtăte —*- Caracterlstica de topire a unui fuzibil. a) fuzibil rapid; b) fuzibil inert. IE- I. Lamele fuzibile. argintat, folosit pentru a realiza fuzibile mai* ieftine şi a evita, în acelaşi timp, oxidarea; zincul, folosit sub formă de lame, la joasă tensiune şi la intensităfi mari; plumbul, folosit mult în trecut (astăzi numai în aliaje, unde se cere neapărat un punct de topire jos); constantanul, fo!osit unde rezistenfa mare a firului nu dăunează, ci prezintă un avantaj (siguranfe pentru transformatoarele de tensiune, firul indicatorului de funcfionare, etc.). Din punctul de vedere al formei, se deosebesc: î. Siguranfă lame Iară [npe/ţoxpaHHTeJib c iuiaBKHMH njiacTHHKa-MH; coupe-circuit â lames; Lamellensicherung; lami-nated fuse; lemezes biztosito]: Siguranfă cu fuzibilul lamelar, folosită ca siguranfă de joasă tensiune pentru intensităfi nominale cuprinse între 60 şi 600 A, mediul de stingere fiind, de cele mai multe ori, aerul. Lamela fuzibilă poate fi de zinc (v. fig / a şi d)*. de cupru argintat (v. fig. I c) sau din mai multe fire de argint lipite de papuci de cupru (v. fig. I b)i ea arde în aer liber şi are deci o putere de rupere mică. Latipurilecu mâner, fuzibilul e montat pe un mâner de bachelită, Care jj Siguranfă fuzibilă cu mâner. 3re SaU a) mâner de bachelită; b) lamelă fuzibilă;- cufite de con- c)eujitdecontactjd)protectordebachelită* tact, pentru a putea fi manevrat uşor sub tensiune (v. fig. II). Sunt folosite numai în joasă tensiune, pentru intensităţi cuprinse între 60 şi 600 A. 2. ~ tubulară [Tpy6qaTbiH nJiaBKHH npe-flOXpaHHTeJIb; coupe-circuit â fusible â tuber Schmelzrohrensicherung; tubular fusible cut-out;; olvasztocsoves biztosito]: Siguranfă fuzibilă la care firul fuzibil e introdus într'un tub izolant. A-cesta poate a-vea capetele deschise (v. fig. /) sau închise, pentru a evita accidente prin proiectarea materialu-luitopit. Laten-siuni până la 1000 V, tubul deschis poate fi de bachelită; la tensiuni mai înalte, tubul e de porfelan.. ! 0 i ■ ! I. Siguranfă tubulară deschisă, a) tub de porţelan; b) fir fuzibil; c) cufifr de contact. *122 Siguranfele deschise sunt folosite în curent alternativ, în special la tensiuni până la 15 kV inclu-ziv, unde puterea de rupere necesară nu e prea .mare. Capetele deschise ale tubului îmbunătăţesc stingerea prin suflajul vaporilor metalici şi al aeru-Jui încălzit din tub. Se construesc pentru intensităţi de curent nominale cuprinse între 5 şi 30 A. Întreruperea curentului alternativ se face la trecerea lui prin zero; nu se produce deci o limi-iare a curentului de scurf-circuit. Puterea de rupere a siguranfelor tubulare închise e relativ mică, deoarece arderea fuzibilului se face în aer. Folosirea lor în cutii capsulate e permisă şi în atmosferă deflagrantă. Siguranfele II. Siguranfă fubulară închisă. «a) confacte; b) tub izolant; c) lamelă fuzibilă; d) capac. reprezentate în fig. II se construesc pentru intensităţi cuprinse între 60 şi 600 A; cele reprezentate în fig. III sunt folosite 4n special penfru pro-teefiunea circuitelor de forfă şi de lumină dela automobile, cum şi pentru profecfiunea aparatelor de radio. — Din punctul de vedere al tensiunii nominale pentru care se construesc, se deosebesc: III, Siguranfă tip de automobile, a) tub de sticlă; b) capace-con-tact, de alamă; c) fuzibil; d) lipitură cu cositor. i. Siguranfă fuzibilă de înaltă tensiune [Bbi-'COKOBOJibTHan njiaBKa, BbicoBOjibTHbm npe-jtţOXpaHHTeJIb; coupe-circuit â fusible pour haute lension; Hochspannungsschmelzsicherung; high iension fusible cut-out; magas feszultsegu olvaszto-biztosito]: Siguranfă construită pentru a fi folosită spre a proteja contra scurt-circuitelor transformatoarele mici şi instalafiile cari nu sunt protejate prin disjonctoare. Din cauza timpului de rupere extrem de scurt, siguranfele fuzibile de înaltă tensiune nu permit completa desvoltare a curentului de scurt-circuit, protejând astfel instalafia de solicitări mari mecanice, prin eventualele scurt-circuite. Schimbarea siguranfelor fuzibile topite sau arse se face obligatoriu cu ajutorul unor cleşte izolate; se recomandă ca schimbarea să fie efectuată, totuşi, cu insfalafia deconectată. Se realizează diverse variante, cari se deosebesc, în special, prin mediul de stingere. Tipurile ce'e mai cunoscute sunt: siguran-|ele tubulare deschise, cele cu expulsie, cele «autopneumatice sau cu autoformafie de gaz, cele cu întrerupere în lichid izolant şi cele cu întrerupere în nisip (siguranfe cu mare putere de rupere). La siguranfele cu expulsie, puterea de rupere necesară e obfinută prin faptul că, la topirea firului fuzibil, temperatura arcului transformă în gaze o substanfă solidă (cel mai adesea acid boric), dispusă în jurul acestuia. Evacuarea cu mare vitesă a gazelor formata determină stingerea arcului. Sunt folosite, în special, Ia tensiuni medii (între 10 şi 45 kV). întreruperea se face la trecerea curentului prin zero. La siguranfele fuzibile autopneumatice sau cu autoformafie de gaz, firul fuzibil e introdus într'un tub de material izolant (fibră, plexiglas, efc.), care desvoltă mult gaz la temperatura arcului. La topirea firului fuzibil se formează un arc la a cărui temperatură, foarte înaltă, se descompune o parte din materialul peretelui tubului, în gaze sub presiune; acestea, ieşind din tub cu vitesă mare, sting arcul şi întrerup circuitul. Puterea lor de rupere e cuprinsă între puterea siguranfelor tubu-lare deschise şi aceea a siguranfelor cu mare putere de ranţeior cu mare putere de rJT rupere. întreruperea se face ' — în câteva semiperioade, la trecerea curentului prin zero. Ele nu limitează deci curentul de scurt-circuit. Siguranfele fuzibile cu întrerupere în lichid izolant sunt formate dintr'un tub de sticlă rezistent, umplut cu un lichid izolant, mai adesea cu tetra-clorură de carbon (v. fig. /). La funcfionarea normală; firul fuzibil, relativ scurt, e finut întins de un resort; când intensitatea curentului depăşeşte valoarea permisă, firul se topeşte şi între contactele lui se formează un arc. Topirea fuzibilului liberează resortul, care,comprimându-se, întinde repede arcul şi provoacă, astfel, stingerea lui şi întreruperea circuitului. Stingerea se produce la trecerea curentului prin valoarea zero. Siguranfele fuzibile cu întreruperea în nisip au o mare putere de rupere; sunt caracterizate prin întreruperea I. Siguranfăfuzibilă.cu întrerupere îri lichid izolant a) tub de sticlă umplut cu un mediu lichidde între rupere; b) fir fuzibil r - • . c) cufit de contact; d) con rapida (fracţiuni de semipe- tacte de arc; e) piston rioada) şi prin limitarea curentului de scurt-circuit, Se construesc pentru intensităţi de ordinul zecilor şi al sutelor de amperi şi pentru tensiuni până la 110 kV. Sunt formate dintr'un tub de porfelan în care se introduc firele fuzibi!e, spi-raîizate pe o tijă cu profil special, de porfelan. Spafiul dintre tijă şi tub e umplut cu nisip fin de f) cablu flexibil, de cupru; g) resort de ofel. 123 cuarf. Capace metalice închid ermetic tubul şi servesc, totodată, drept piese de contact (v.fig, //). a) fuzibil pe miez ceramic; b) fuzibil în spirală; 1) tub izolator; 2) fir fuzibil; 3) nisip de cuarf; 4) sârmă indicatoare; 5) indicator; 6) capac. u Siguranfă de joasă tensiune [HH3K0B0JJB-THBIH HJiaBKHH npeAOXpaHHTeJIb; coupe-circuit â fusible pour basse tension; Niederspannungs-schmelzsicherung; low tension fusible cut-out; ala-csony’feszultsegu olvasztobiztosito]: Siguranfă fuzibilă, construită pentru a proteja instalafii de joasă tensiune. Siguranfele de mare putere sunt aparate de construcfie specială, cari pot întrerupe curenfi de scurf-circuit de 10 000 30 000 A. Se construesc pentru intensităfi de curent nominale cuprinse între 100 şi 600 A. Marea putere de rupere e realizată prinjaptu! că firele sau lamele fuzibile (mai multe f. Siguranfă de joasă tensiune şi cu mare putere de rupere. a)_nisip special; b) fir fuzibil; c) rondelă de asbesi; d) tub de porfelan; e) inel; f) capac argintat; g) cufit de contact. în paralel) sunt introduse într'un tub foarte rezistent, de porfelan sau de steafită, umplut cu nisip fin şi închis ermetic cu capace metalice (v.fig./). Siguranfele unipolare cu filet sunt tipurile folosite cel mai mult pentru protecfiunea circuitelor de lumină şi a celor de forfă, penfru intensităfi nominale mijlocii ale curentului (6 ■••100 A), în instalafii interioare de joasă tensiune. O siguranfă unipolară cu filetsecompune din următoarele părfi: SO- II. Socluri pentru siguranfe unipolare cu filet, a) pentru legături în fafa tabloului; b) penfru legături în spatele tabloului. ciul de porfelan, capacul filetat, buşonul (patronul) fuzibil şi piesa de contact calibrată» Soclul se construeşte în două variante: pentru legături în fafa tabloului (v. fig. II a) şi pentru legături în spatele tabloului (v. fig. II b). Buşonul fuzibil (v. fig. III) e construit dintr'un tub de porfelan umplut cu nisip fin şi închis la capete cu^capace de contact. Firele fuzibile sunt întinse între capacele de contact, în masa de nisip. Piesa de’contact calibrată L J mm c h IV. Piesă de contact, calibrată, a) corp de porfelan; b) şurub de contact, de alamă. III. Buşon fuzibil. a) corp de porfelan; b) fir fuzibil; c) firul indicatorului de funcfionare; d) nisip fin de cuarf; e) capac de contact; f) indicator de funcfionare. V. Capac filetat, capac filetat; b) patron fuzibil. (v. fig. IV) are diametrul interior calibrat, pentru a permite introducerea buşoanelor numai până la o anumită intensitate nominală, corespunzătoare circuitului sau aparatului protejat —şi pentru a împiedeca introducerea celor de intensitate nominală mai mare. Capacul filetat închide buşonul, apă- 12 4 sandu-1 pe piesa de contact. El asigură şi legătura conductoare dintre capacul superior al buşo-nului fuzibil şi una dintre bornele soclului (cealaltă bornă e legată la piesa de contact), (v. fig. V). i. Siguranţa circulafiei pe căile ferate [6e30-nacTHocTb (HafleJKHOCTb) jţBmKeHHH noe3/ţOB; surefe de Ia circulation sur Ies chemins de fer; Eisenbahnverkehrssicherheit, Eisenbahnbetriebs-sicherheit; railway traffic safety; vasuti forgalom-biztonsâg], C. f.: Totalitatea mijloacelor prin cari se realizează protecfiunea călătorilor, a personalului, a produselor şi a instalafiilor, cum şi regularitatea circulafiei pe căile ferate. Siguranţa circulafiei pe căile ferate cuprinde protecfiunea călătorilor şi a produselor cari se transportă, protecfiunea personalului de cale ferată, a materialului rulant, a căii şi a instalafiilor de cale ferată. Scopul ei principal consistă în prevenirea şi evitarea accidentelor. Specificul circulafiei feroviare, —cu trenuri de greutate mare (mase mari) în mişcare, cu vitese de circulafie mari, rute fixate, imposibilitatea ocolirii unui eventual obstacol pe cale, opriri în locuri fixate dinainte (stafii, halte), mersuri după un program fixat (mersul trenurilor), distanfe de frânare lungi, etc., — impun condifiuni bine determinate pentru realizarea siguranţei circulafiei. Această siguranfă se realizează prin verificarea şi revizia programată a căii, a materialului rulant şi a instalafiilor, prin dispoziţii de reglementare a mişcării trenurilor şi prin instalafii de comandă a circulafiei. Controlul după un plan şi la date stabilite contribue, de asemenea, la asigurarea circulafiei continue şi regulate a trenurilor. Calea, care e formată din infrastructură (tera-samente şi lucrări de artă) şi suprastructură (material metalic, traverse şi balast), trebue să corespundă în orice moment condifiunilor tehnice fixate penfru ecartament, poza căii, razele curbelor, racordarea aliniamentelor şi a curbelor, declivităfi, coordonarea între ele a elementelor profilului în plan vertical, supraînălfări, supralărgiri în curbe, schimbătoare de cale, efc. Vitesa de circulafie maximă şi greutatea pe osie a materialului rulant determină condifiunile de construcfie a căii, sau invers. Construcţiile şi materialele depozitate în apropierea platformei căii nu trebue să depăşească limitele admise de gabaritul de liberă trecere. Materialul rulant (locomotive, vagoane, automotoare) trebue să corespundă condifiunilor de stabilitate în mersa vehiculelor şi condifiunilor tehnice de exploatare. Punerea în serviciu a unui vehicul de cale ferată nu e admisă decât dacă îndeplineşte prescripţiile de funcfionare şi după încercări, recepfii tehnice şi parcursuri de probă. Reviziile periodice asigură verificarea valorilor limită ale uzurilor şi toleranfelor admise, cum şi starea de funcfionare a diferitelor organe ale vehiculelor; aparatul de rulare, aparatele de tracfiune şi legare a vehiculelor şi echipamentele de frână sunt verificate, în special, sub raportul satisfacerii condifiunilor de circulaf/e. Mişcarea trenurilor se asigură prin dispozifii şi norme de circulafie stabilite de regulamentele de exploatare, prin coduri de semnalizare a comenzilor şi prin comanda şi acfionarea insfa-lafiilor de semnalizare, centralizare şi blocare. — Programul de circulafie al trenurilor e fixat prin graficul de mers; comanda de circulafie se poate da, în interesul siguranfei, numai de persoanele autorizate în acest scop. Primirea şi expedierea trenurilor, în stafii, vitesele de circulafie pe linie curentă şi în stafii, manevrele (în rezumat, orice mişcare a unui tren) se execută conform prescripţiilor de exploatare. —.Codul de semnalizare stabileşte felul semnalelor de transmisiune a diferitelor comenzi către personalul de stafie, de tren şi de locomotivă. — Instalafiile de semnalizare, centralizare şi blocare asigură parcursurile de mers şi parcursurile de manevră; ele diferă după importanfa liniei şi după densitatea circulafiei. Prin interdependenta comenzilor şi a manevrării instalafiilor de fixare a parcursurilor de mers şi de manevră (manevrarea semnalelor şi a macazurilor) se evită punerea în pozifia de liber a unui semnal, înainte de a fi 4 fost manevrat în pozifia corectă macazul care deserveşte parcursul respectiv, şi se împiedecă formarea parcursurilor incompatibile. Sistemul cu mecanizare şi centralizare a manevrelor, într’un post de manevrare în legătură interdependentă cu un post central de comandă, tinde să fie introdus pe toate liniile de mare trafic. (V. şi sub Stafie centralizată). Compartimentarea liniei curente prin instalafii de blocare asigură circulafia trenurilor pe sectoare de bloc şi acoperirea trenului din interiorul unui sector de bloc prin semnale prohibitive penfru alte trenuri. Pentru a mări siguranfa de recepfie a indicafiilor unui semnal de linie se foloseşte sistemul de repetare a semnalelor pe locomotivă (v.), în care indicafiile semnalului de linie sunt reproduse, pe cale auditivă sau luminoasă, direct pe locomotivă. Uneori, repetarea semnalelor e combinată direct cu comanda automată a instalafiei de frânare a trenurilor. 2. ~ circulafiei rutiere [6e30nacH0QTb b ac-POHCHOM flBHHCeHHH; Surete de la circulation routiere; Strassenverkehrssicherheit; highway traffic safety; kozuti forgaiombiztonsâg]. Drum.: Totalitatea mijloacelor prin cari se realizează protecfiunea pietonilor şi a vehiculelor cari circulă pe căile publice. Siguranfa circulafiei cuprinde toate măsurile de protecfiune şi de prevenire a accidentelorpietonilor, a tuturor vehiculelor cu tracfiune mecanică, animală, sau puse în mişcare de om (biciclete, tomberoane, cărucioare, etc.), a produselor şi a animalelor cari se transportă sau circulă pe drumuri şi străzi. Specificul circulafiei rutiere consistă în lipsa unei căi impuse şi în posibilitatea de a ocoli un obstacol întâlnit în cale, de a opri din mers sau de a. stafiona oriunde (cu excepfiunea punctelor interzise), de a varia vitesa vehicu'ului până la vitesa maximă impusă de regulile de circulafie (fără alte restricfii impuse printr'un grafic de mers sau printr'un orar). 125 Fac excepfiune, în privinţa traseului, cu itinerarul de mers şi de staţionare impus, tramvaiele, trolleybusele şi unele autobuse cu traseu fixat. Măsurile de siguranfă a circulafiei se realizează prin construcţia drumurilor sau a străzilor conform -unor condifiuni tehnice impuse în acest scop, prin semnalizarea şi iluminarea lor, prin verificarea vehiculelor şi prin regulile de circulafie impuse prin legea circulafiei. La construcfia drumurilor, condifiunile tehnice de securitate rezultă din: dimensionarea sistemului rutier pentru un anumit trafic prezumat, asigurarea vizibilităfii în plan şi în profil în lung, a spafiului de siguranfă între vehicule, racordarea, supraînălfarea şi convertirea bombamentului în curbe, stabilirea pantei transversale maxime şi a lăţimii acostamentelor. Condifiunile tehnice depind de vitesa şi de intensitatea traficului prezumat. Penfru traseele sau arterele de mare circulafie se impun condifiuni speciale de separare a circulafiei, după natura ei. Autovehiculele circulă pe benzi separate; bici-cliştii, pe piste, iar pietonii, pe trotoare. La autodrumuri, unde vitesele de circulafie ating cca 150 km/h, circulafia e rezervată excluziv autovehiculelor, benzile de circulafie penfru sensuri opuse sunt separate prin plantafii, intersecfiunile şi bifurcafiile sunt realizate prin pasaje inferioare sau superioare şi, în general, traseul ocoleşte orice centru aglomerat. Semnalizarea se realizează prin marcarea drumului cu borne, parapete, plantafii şi tabele de semnalizare. Tabelele pot fi de avertisare, de orientare, de întârziere, de indicafie. în puncte aglomerate, semnalizarea se realizează prin semnale luminoase, iluminare intensivă, posturi de dirijare a circulafiei prin agenfii de circulafie. La vehicule, prin claxoane şi prin lanternă roşie la spatele vehiculului. Măsurile de securitate privind vehiculele se realizează prin verificarea acestora înainte de a avea autorizafia de circulafie şi prin verificări periodice. Regulile generale de circulafie sunt prevăzute în legea circulafiei; aceasta stabileşte: vitesele maxime admise în centrele aglomerate sau în afara acestora, partea drumului pe care se face circulafia în direcfia mersului, partea care va fi folosită de pietoni şi de vehicule, locurile de sta}ionare obligatorii, de parcare, întâietatea de trecere la încrucişeri, regulile de depăşire, locurile de trecere pentru pietoni, produsele permise la transport pe toate căile publice, instruirea perso-naiului de conducere a vehiculelor, a pietonilor şi a călătorilor. 1. Siguranfă de suprapresiune. Termof.; Sin. Valvă de siguranfă (v.). 2. Siguranfă mărită [noBbiineHHaHnpeAOxpa-HHTejIBHOCTb; securite agrandie; vergrofjerte Si-cherheit; enlarged safety; nagyitott biztonsâg]. Elf.: Tip de protecfiune realizat la „maşini şi aparate cu siguranfă mărită", la cari s'au luat unele măsuri constructive cari asigură funcfionarea acestora într'un mediu care confine gaze explozive sau inflamabile, fără a permite însă folosirea acestor maşini şi aparate în exploatări carbonifere subterane, unde, prin natura exploatării, se impun con-strucfii antigrizutoase, cari pot fi realizate numai cu maşini capsulate. Maşinile şi aparatele în construcfie cu siguranfă mărită îndeplinesc, deci, ca protecfiune exterioară, condifiunile cerute pentru a asigura că nu va. pătrunde în inferior apa de stropire care vine din orice parte sub un unghiu de ce! mult 45° fafă de verticală, dar nu îndeplinesc condifiunile de protecfiune antigrizutoasă. Ele se folosesc în instalafiile de suprafafă ale exploatărilor carbonifere, în exploatările petroliere, cum şi în industria de sinteză a substanfelor azotoase. Fafă de maşinile şi aparatele protejate se iau, în plus, următoarele măsuri constructive, cari nu privesc capsularea: se măreşte întrefierul, se limitează supratemperatura admisibilă a înfăşurărilor la o valoare cu 10° mai joasă decât aceea a maşinilor şi a aparatelor normale; se prevede o izolafie nehigro-scopică; ventilatoarele cari funcfionează în mediu care confine gaze explozive se execută dintr'un material care nu dă scântei prin lovire sau prin frecare; gurile de aerisire se echipează cu site de sârmă având ochiurile de. maximum 10X10 mm. Aceste măsuri privesc părfile maşinii în cari nu se produc, în general, scântei la funcfionare. Părfile maşinii în cari se produc scântei, ca inelele colectoare şi cutia de borne, se capsulează cu respectarea următoarelor prescripţii: etanşarea părţilor capsulate se asigură prin labirinturi dimensionate pentru a răci flacăra, evitând transmiterea aprinderii în exterior; capsularea se face astfel, încât să reziste, fără deteriorări sau deformări, la o presiune corespunzătoare celei produse de o eventuală explozie, sau unei presiuni hidraulice echivalente de 8 at — şi să împiedece propagarea flăcării în exterior; suprafeţele de îmbinare ale cutiilor de capsulare şi trecerile axelor prin carcasă se prelucrează la gradul de prelucrare VV; pentru diverse lărgimi ale suprafefelor de îmbinare se limitează valoarea maximă a interstifiului, finându-se seamă de volumul închis; acoperirea cu vopsea a suprafefelor de îmbinare, ca şi introducerea garniturilor de etanşare între suprafefe metalice, pentru capsulare, sunt interzise, iar penfru celelalts părfi mecanice se iau măsuri asemănătoare. în standardele moderne nu se mai întâlneşte clasa maşinilor şi a aparatelor cu protecfiunea prin siguranfă mărită, dar există astfel de construcfii în funcfiune. 3. Siguranfă, capsă de ~ [npe/ţoxpaHHTejib-Hblft KancyJIb; capsule de surete; Sicherheits-kapsel; safety capsule; biztosito kupak]. Mş.: Piesă de fontă în formă de cilindru circular drept, cu borduri cilindrice pe fefele frontale, care se interpune între fiecare dintre şuruburile de presiune şi palierele cajelor de laminor, şi care e calculată astfel, încât să se spargă la depăşirea unei anumite apăsări de laminare, pentru a evita spargerea cilindrilor de laminor. în serviciu, capsa de siguranfă e montată în interiorul unei mufe de ofel, 126 care împiedecă spărturile din capsă să cadă între cilindrii laminorului, pentru ca aceştia să nu se deterioreze (v. fig.), Capsa de siguranfă la un cadru de laminor (schemă). 1) cadru de laminor; 2) şurub de presiune; 3) piulifa şurubului de presiune; 4) palier; 5) cusinef; 6) arborele cilindrului de laminor; 7) capsă de siguranfă; 8) mufă pentru spărturile capsei. t. Siguranfă, centură de ~ [npeflOxpaHHTejib-Hblfi noflC; cordon de surete; Sicherheitsgurtel; safety belt; biztonsâgi ov]. Tehn.: Dispozitiv de protecfiune folosit la susfinerea muncitorilor cari lucrează la înălfime, pe stâlpi, constituit, în prin- Cenfură de siguranfă. î) centura propriu zisă (din chingă de cânepă); 2) frânghie de susfinere; 3) catarame; 4) ochefe; 5) carabină; 6) belciug» 7) curea-suport pentru unelte. cipal, din centura propriu zisă (cu care se încinge muncitorul) şi din frânghia de susfinere (care înconjură stâlpul pe care se lucrează) şi care e prinsă, prin ochefi şi carabine, de două belciuge ale centurii (v. fig.). Pe centură e fixată o curea-suport, pentru unelte de mână (şurubelnifă, cleşte, etc.). 2. clapefă de [npe-floxpaHHTejibHbiiî KJianaH; clapette de surete; Sicherheits-klappe; safety clack; biztosito csappantyu]. Tehn.: Dispozitiv constituit dintr'o clapetă oblică, de tabjă sau de fontă, care poate oscila în jurul unei axe orizontale (v. fig.), care serveşte c,aPetade siguranfă. la asigurarea conductelor de gaz J> s'us^f protefa* de presiune redusa (de ex. a 2) clapetă; 3) arti-conductelor de gaz de cuptor culafie; 4) jghiab înalt sau a anumitor focare, cum pen. Fiecare coeficient O^ reprezintă raportul dintre o mărime reală (încărcare reală, stare reală) şi o mărime de comparafie, cum sunt, de exemplu, încărcarea de calcul, etc. Coeficienfii O pot fi descompuşi, eventual, în mai multe elemente: astfel, coeficientul , care reprezintă raportul dintre încărcarea reală şi încărcarea de calcul (Ci'=pr/pc), poate fi prezentat sub forma r _ 1 pc + qc a+1 ' unde a = pjqc e raportul dintre încărcarea permanentă şi încărcarea utilă, X = pr/pc e coeficientul de inexactitate la stabilirea sarcinii reale, j±~qrlqc e coeficientul de inexactitate la stabilirea sarcinii utile (coeficient de supraîncărcare, cantitate variabilă). Din coeficientul [i se poate separa eventualul coeficient dinamic de încărcare, care depinde de tipul de sarcină, de neechilibrarea maselor, de vitesă, etc. De asemenea, coeficientul C2 poate fi descompus în elemente, funcfiuni de etapele de preciziune ale calculului (de ex., finând seamă de faptul că se reduce sistemul la un plan, de rigiditatea nodurilor, etc.). Nu e utilă o mărire excesivă a numărului coeficienfilor, efectul acestei operafiuni fiind atenuat, în mare măsură, de erorile cari intervin la determinarea fiecăruia dintre factori; De aceea, coeficienfii se împart în trei grupuri: grupul coeficienfilor cari reprezintă regimul da încărcare (Cj), cel al coeficienfilor cari reprezintă convenfionalitatea, inexactitatea şi erorile de calcul (C2) şi cel al coeficienfilor cari reprezintă starea construcfiei (C3). Aceste grupuri de coeficienfi sunt independente unul de altul. în adevăr, dacă se admite că starea construcfiei e normală şi că exploatarea se face fără o limitare specială, condifiunile de exploatare (regimurile de încărcare), metoda de calcul şi starea reală a Construcfiei sunt fără nicio corelafie între eje. în determinarea coeficienfilor se folosesc principiile Statisticei. 9 130 1. Sil [miacTOBan jKHjia; sili; Sili; sili; szil], Petr,: Formă specială pe care o iau, uneori, magmele topite din interiorul scoarfei Pământului, când sunt constrânse să se scurgă între suprafeţele paralele ale complaxelor da strate sedimentare. în acest caz, rocele magmatice apar ca interstratificate între rocele în cari au pătruns. 2. Silaj. V. S»aj. 3. Silan [ca/iaH, KpeMHeBO/ţ")po,îţ; s:Iane; Si-lan; s> ane; szilan]. Chim : Compus al s lic ului cu hidrogenu . Si anii sunt asemănători hidrocarburilor parafinice, dar sunt mai reactivi decât acestea. Silanii se aprind exploziv în aer, reacf'onând cu oxigenul şi dâ d bioxid de si.icu şi apă. Cu apa se hidrol'zează, dând bioxid de s licîu şi hidrogen. Silanii cu mai mulf atomi de stlic'u în moleculă se descompun cu încetul la temperatura camerei. Se cunosc sihni cu unul până |3 şase atomi de si iciu în moleculă (S>H4 până h SirtHl4). Au fost prepara^ şi uni derivafi halogenafi ai monosilanului, asemănători cu dsrivaf»i respectiv ai metanului, cum şi alfi derivafi, asemănător cu dervafii respect’v din chimia carbonului. Tofi sunt mult mai reactivi decât dervafii carbonulu*. 4. Silenţioasă, descărcare ~ [thxhh pa3 decharge silencieuse; st;lleEntladung;s lant d schar* ge; csendes kisules]. Elf.: Descărcare neautonomă sau au'onomă, care nu produce efecte acustice perceptibile tără măsur spec ale. De cărcarea neautonomă, la care pu'tătorir de sarcini provin din afara procesilui de descurcare (de ex. prin fo o-ion:zare, etc.) e, în general, silenfioasă şi, 'n cele mai multe cazuri, şi obscură, la presiunea atmosferică. D'ntre descărcările autonome, cari îşi produc singure purtăto ii, numai descărcarea lumines-centă e silenfioasă. . Efectul corona fiind, în fond, o descărcare lurri-nescentă, face parte dintre descărcările silenf oase şi dintre aceste descărcări e cea mai importantă în tehnica. Pe cale experimentală s'a stab'lit că descărcările încep la câmpuri cari depăşesc 30 kV/cm, dacă raza de curbură a conductorului nu e prea m*că. Altfel, descărcarea începe !a valori ma; mari ale intensităţi câmpului. Intensitatea critică a câmpului, necesară pentru a produce un efect corona vizibil la suprafafa conductorului, este: £c=30^1 + ^|j kV/cm. unde r (cm) este raza conductorului rotund. Descărcarea corona produce efecte luminoase uşor viz'b le în ntun^rec. Ele apar la condu ctoarele liniilor de înaltă tensiune şi sunt însofite de pierderi de energe, cari se evaluează cu formula empirică: p = k(U-UcY kw/km, unde k e o constantă, care depinde de raza r a conductorului, de distanfa a dintre conductoare şi de frecvenfă / a tensiunii U dintre conductoare. Prad ic, se poate ca!cula cu valoarea i=241(/+25)^y*.10-5. Intensitatea efectului, deci şi pierderile, depind de starea ternrcă şi higroscopică a atmosferei* Zăpada, ceafa, ploaia foc să scadă valoarea in-tensităfii critice EQ a câmpului şi a tensiunii critice Uc la care apare fenomenul. La liniile de transmisiune de foarte înaltă tensiune (peste 150 kV), evitarea efectului corona constitue. un criteriu foa te important de dimensionare şi proiectare. Din cauză că unui singur conductor, chiar dacă e de formă tubulară, nu i se poate mări diametrul peste o anumită limită (cca 5 cm), conductoarele se jumelează în mănunchiuri de câte două, trei sau ma< mu!te conductoare pe fază, în acest fel scăzându-se mult tensiunea critică. Descărcarea corona produce, mai ales la linii de foarte înaltă tensiune, pert.rbafii radiofonice, pentru a căror înlăturare sunt necesare măsuri costisitoare. 5. Silenţios, bloc ~ [rJiyniHTejib KOJie6a~ hhh; bloc sifencieux; Block zum Abdămpfen. der Gerăusche; silent block; silent bloc]. Tehn.: Amortisor de oscilafii, constituit dintr'o masă de cauciuc solidarizată (de ex. prin înglobare) cu două armaturi metalice (de ex. plăci, fevi, etc.),. prin intermediul cărora se montează între două organe de maş nă, a căror legătură elastică o realizează. Blocul silenf’os e folosit, în special, la suspensiunea autovehiculelor sau a vehiculelor feroviare, deoarece poate lucra Ia compresiune ş la tracfiune, cum şi la torsiune, dato ită carac-tsristicelor constructive şi de material (cauciucul are rezistenfa la compres'unede cca 14C0 kg cm2, şi rezistenfa la tracfiune de cca 3C0 kg/cm-). Blocul silenfios prezintă avantajul că amoit sează şi sgomotele produse în timpul mişcării vehiculului pe cale, dar prezintă dessvantajul că, prin îmbătrânirea cauc ucului, îşi pierde elasticitatea după o anunrvtă durată de serviciu. La autovehicule, blocul silen ios se foloseşte la capete de arc (v. fig. I a), la bare de sus- I. Bloc silenfios. a) solicitat Ia compresii ne-lracfiune; b) soWcifat la torsiune; I) masă de cauciuc, cere, împreună cu armaturile (2), formează b/ocul silenfios; 2) armaturile blocului; 3) foaia prin« cipală a arcului lamelar; 4) alfe foi ale arcului; 5) braf de si sp’ensiu e. pensiune sau de directe (v. f'g. / b), la suspendarea elastică a motoarelor pe şasiu (v. fig. /// sub Suport de motor), etc. în toate aceste cazuri, deplasarea dintre organele între cari e montat blocul silenfios are mărimea pe care o permit# 131 II. Bloc silenfios Ia boghiu de vagon. I) piulifa de fixare; 2) inel-resort; 3) manşon de ofel, fix; 4) manşon de ofel, mobil; 5) manşon de cauciuc; 6) braf radiaI. elasticitatea cauciucului; fiecare armatură a blocului silenjios e asamblată cu unul dintre aceste organe, prin apăsare, prin şuruburi, etc., şi se mişcă odată cu organul respectiv La vehiculele de cale ferată, blocul silenţios e folosit la locomotive elecf ice, la automotoare, la vagoane de tren şi la vagoane de tramvaiu, pentru amort'sarea vibrafiilor provocate la sistemul de legătură cu brafe radiale sau cu bielete, între cutiile de unsoare şi şasiul vehiculului. Blocul (v. fig. II) e format, în genere I, din două manşoana metalice concentrice, între cari se montează o placă de cauciuc, sudată de perefii manşocna-lor; unul dintre manşoane se deplasează odetă cu piesa mobilă (braf rad al, bieletă), iar cel de al doilea efix, placa de cauciuc servind, prin elasticitatea materialului, la amor-tisarea osclaf'ilor. 1. Silei [KpeMeHb, CHJiHiţHfi; silex; Feuerstein, Flint; fiint; tJzko]. Geo/.: Varietate de bioxid de siliciu hidratat, de coloare cenuşie, galbenă, brună, negricioasă, şi c ' spărtura concoidală. E o rocă silicioasă, rezultată din disolvarea organismelor silicioase din cretă, în care se întâlneşte sub forma de concrefiuni neregulate. S-lexul e întrebuinţat la confecţionarea de căptuşe i şi de bile pentru morile din industria porţelanului. 2. Silfon. Tehn.: Sin. Tub cu perete ondulat, Tub-armonică (v.). s. Silica [tHJiHKa; silica; Siiika; silica; szlika]. Ind. st.c.: Material refractar acid, ca e confine cel pufin 93% b:oxid de siliciu, fabricat din cuarfite, cu liant de var sau cu argilă, în general şi cu adause mineralizante, arse la 1460*--1530°, timp de 24 de ore, pentru a transforma o fraefiune cât mai mare din cuarf, în tridh it. — Tran fjrmarea cuarfului în trid mit e accelerată de prezenfa mineraliza-torilor. Ca mneralizatori, pe lângă varul folosit Ca liant, se întrebuinfează şi săruri de potasiu, ferat de sod:u, magnezie, silicat de bariu, fosfat da calciu, cromit, b'otit, sguri bazice, etc. Oxizii: CaO, Fe203, Al2Of cari se găsesc în materia primă, formează, cu cca 7% din bioxidul de siliciu, un eutectic în care se solubilizează o pa te din restul de bioxid de sihc'u, care se tren,formă apo: în tridimit, iar tridimitul, fiind mai pufin solubil, recristalizează din topitură. Aceşti oxizi, cu rol de fondant, sunt*deci necesari atât procesului termic de transformare, cât şi pentru a lega granulele masei între ele. în timpul arderii se produc următoarele transformări: legarea varului cu bioxidul de siliciu sub formă de silicafi de calciu (la temperatul de 500-**70G°); transformirea cuarfului din cuarfi-tele folosite ca materie primă, în tridimit, care conferă produselor proprietăfile caracteristice; diîatafia produselor, ca urmare a transformării suferite. Pentru a evita tensiunile proprii şi deci deteriorarea produselor, răc rea produselor arse se face lent, mai ales în jurul punctelor de transformare ale diferitelor forme polimorfe ale bioxidului de siliciu. Refractaiitatea produselor silica este cuprinsă între 1690 şi 1730°. Punctul de muiere sub sarcină este cca 1600°. Produsele silica au rezistenfă mica la variaţii brusce de temperatură (şoc termic), deoarece varietăfi e polimorfe a'e bioxidului de siliciu (cuarf, cristobalit, tridimit) au coeficienfi mari de dilatafie. Dintre toate formele polimorfe, tridimitul are cel mai rr.ic coeficient de dilatafie? de aceea se urmă eşte olrfinerea lui în proporfie cât mai mare în produsul :init. Cărăr izî.e silica nu sunt fo osite la cuptoarele cu mers intermitent; ele se fo osesc 'n cuptoarele industriale cu mers continuu (cuptor Martinr cuptor de cocs, cuptoare electrice pentru topif ofelul, convertisoare Bessemar, cuptoare pentru sticlă, etc.). Greutatea specifică a produselor silica variază între 2,28 şi 2,45, iar modulul de elasticitate, între 1009 şi 2000 kg, mm2. Cărămizile silica fiind un material acid, sunt uşor atacate de sgurle bazice; deci nu pot f folosite în cup4oarele în cari se ard astfel de produse. 4. Silicagel [ch ihk Tejib; si|icage’; SUikagel; silica gel; szllikager. Chim.: Hidrogel obfnut pr r* tratarea unei solufi de siPcat de sodiu cu acid clorhidric, transformat, după s.-ălare şi încă zire* într'o substanfă cu putere mare de absorpfie* rezistenlă la agenfi chimici şi la tempe aturi înalte» Silîcagelu! e întrebuinţat ca substanfă izolantă, ca purtăto; d 3 catalizatori, ca substanţă de adso'ptie.etc. 5. Sitical. Metl : Aliaj de aluminiu J siliciu, cu compozifie apropiată de cea a aliaj Jui silumin (v.). (N. D.). e. Silicaf [chjipkit; silicate; S'likat; silicate; szilikât]. Chim., Mineral.: Compus oxigenat al siliciului cu metalele. Se cunosc silicafi ai multor meta e, cei mai mulţi având o constitufie macromoleculară. Siiicafii metalelor alcaline, cu structură simpla, sunt solubili în aoă. Silicafii constitue minerale dintre • afom 5ll,c,u' cele mai răspândite. în aceşti O atom oxigera compuşi, atomii de siliciu sunt legafi covalent de patru atomi /. Structura ionului de oxigen, dispuşi în vârfu- Siol"1 rile unui tet^aedru, în jurul atomului de s I ciu. Cel mai S'mplu ion alcătuit în acest mod e ionul Si04: prin unirea mai multor ioni de acest fel se obfin ionii tuturor silicafilor. După 9 132 structura anionilor, silicafii pot fi grupafi în următoarele clase: Silicafi cu ioni SiOJ", reprezentanţii naturali cei mai importanţi ai acestei clase fiind oli-vinul, zirconul, grenafii, cum şi alte minerale în cari siliciul e, în parte, substituit de aluminiu sau de alji ioni (v. fig. I). Silicafi cu ioni Si207“, ai căror anioni sunt formaţi prin unirea a două tetraedre Si04, cari au un atom de oxigen comun ^v. fig. II). Silicafi cu ioni ciclici (SiC^Jf* , ai căror anioni sunt formafi prin unirea mai multor tetraedre Si04 tn ciclu, tetraedrele vecine având în comun câte «un atom de oxigen (v. fig. III). $ atom siliciu O atom oxigen III. Structura ionilor (SiOg)^* « a) ionulfSiOg)!"”; b) ionul (SiOg)g~; c) ionul (SiOsJe2-. Silicafi cu ioni în lanf, ai căror anioni (SiOg)^ sunt formafi prin unirea mai multor tetraedre 5i04 în lanf, tetraedrele vecine având în comun câte un atom de oxigen (v. fig. IV). Cei mai ^ atom siliciu O oxigen IV. Sirucfura unui ion în lanf. Importanfi reprezentanţi ai acestei clase sunt piro-.xenii, amfibolii, etc. Se cunosc şi silicafi ai căror anioni sunt formafi din lanfuri duble. Silicafi stratificaţi, ai căror anioni (Si205)2~~ sunt ■formafi prin unirea mai multor tetraedre Si04, 4jnite prin câte trei vârfuri ale acestora (v. fig. V). Aceste tetraedre se pot uni, fie în grupuri hexagonale, fie în grupuri tetragonale. Din această clasă fac parte micele. Silicafi cu ioni macromoleculari tridimensionali, ai căror anioni Si02 sunt constituifi prin unirea unor ■tetraedre Si04, cari au toate vârfurile comune cu cele ale altor tetraedre. Reprezentanţi ai acestei clase sunt feldspafii (în cari o parte din atomii de siliciu sunt înlocuifi cu atomi de aluminiu), zeo-lifii, ultramarinul, etc. 0 ai om siliciu O atom oxigen II. Structura ionului Unii dintre silicafii naturali formează materia primă pentru industria materialelor de construcfie, pentru industria ceramicei, a sticlei, efc. o o o O o vv @ atom siliciu O afom oxigen V. Structura unui ion bidimensional, a) ion de tip hexagonal; b) ion de tip tetragonal. Astfel, în industria cărămizilor, a ţiglelor, a materialelor refractare de şamotă, a faianţei, porţelanului, olăriei, etc., se folosesc, ca materie primă, silicafi din clasa argilelor (v. Argilă), cari, înmuiate cu apă, pot da o pastă plastică ce poate fi fasonată uşor. în industria cimentului se folosesc, ca materie primă, marnele, amestecuri de argile cu carbonat de calciu în diferite proporfii. în industria electrotehnică se folosesc, ca materie primă, talcul, steatitul. în indusiria materialelor refractare forsferitice se folosesc, ca materie primă, roce confinând silicafi de magneziu refractari, printre cari forsteritul este cel mai bun. Fiind pufin răspândit în natură, la fabricarea cărămizilor de forsterit se pleacă, fie dela olivin care, din punctul de vedere mineralogic, e un forsterit mai sărac în oxid de magneziu, fie dela peridot sau dela dunit, olivin care nu a fost alterat prin procese de atmosferizare, sau dela serpentin, un alt produs de atmosferizare al olivinului. Penfru epurarea apelor industriale se folosesc zeolifii (v.) şi permutifii (v.), silicafi a căror refea este labilă. Cafîonfi alcalini din refeaua lor pot fi înlocuifi în mod reversibil de cationii alcâlino-pământoşi confinufi de apele dure. V. Schimbător de ioni. în industria sticlei se folosesc, ca materii prime, cuarful şi diferifi alfi oxizi: Na20, K20, PbO, etc. Sub acfiunea temperaturii se formează silicafi complecşi de sodiu, potasiu, plumb, calciu, etc., a căror stare de agregare la temperatura ordinară este cea vitroasă. i. Silicafare [cHJiHKaTHpoBaHHe rpyHTa;sili-catisation; Verkieselung; silicification; kovâsodâs], Cs.: Procedeu de consolidare a terenurilor de fundafii prin injectarea în terenuri, sub presiunea de 3—5 at, a unor solufii de silicafi; prin precipitare, aceştia formează un gel de acid silicic, care leagă particulele de nisip din teren. Sidica-tarea prezintă avantaje în raport cu metoda mai veche a injectărilpr cu ciment, fiindcă, din cauza viscozităfii mici a solufiilor de silicafi, acestea pătrund în tofi porii terenului, şi fiindcă soluţiile au o- greutate specifică mai mare decât a apei, asffel încât aceasta e îndepărtată din pori. Peliculele de gel ale acidului se formează imediat în jurul particulelor, şi deci procesul de consolidare începe chiar în primele momente ale injectării. Apele cari confin săruri cari reacfionează chimic cu cimentul nu împiedecă reacfiile ds silicatare. Prin încercările da laborator efectuate s'a constatat că terenurile nisipoase silicatate capătă o rezistenfă apropiată de cea a gresiilor — şi că permeabilitatea stratelor injectate devine practic nulă. Consolidarea prin silicatare a terenurilor de loess prezintă o importanfă deosebită în fara noastră, datorită întinderilor mari ale regiunilor cti loess. în aceste terenuri se injectează o singură solufie care confine silicat de sodiu, Na20Si02, în proporfie de 10—20% cu 25% clorură de sodiu. Proporţia optimă a solufiei se stabi'eşte, în fiecare caz în parte, prin cercetări de laborator, în funcfiune de natura loessului considerat. Sllicatarea e provocată de sulfafii de calciu şi de magneziu din teren, în prezenfa silicatului de sodiu. Adausul de clorură de sodiu măreşte puterea de solubilizare a solufiei pentru sulfafii de calciu şi de magneziu. Procesul chimic de silicatare e următorul: Na20-HSi02+NaCI + c\s04+»H20 = n ■ SiO., (n-1)HgO + Na2S04 + NaCI + Ca (0H)2. gel de acid silicic După pomparea solufiei se formează imediat o peliculă de acid silicic, de câfiva microni, care se îngroaşă repede, iar după 1—3 ore se umplu complet golurile capilare din loess. Formarea gelului mai continuă câteva zile, iar procesul de întărire, până |3 28 de zile. Prin silicatarea terenurilor de loess, cari sunt terenuri nesigure pentru fundafii, din cauza poro-zitafilor foarte mari şi a granulafiei fine, se măreşte rezistenfa lor la acfiunea apei, se măreşte rezistenfa lor mecanică până la 6—8 kg/cm2, se reduce apreciabil coeficientul de tasare, şi terenurile se impermeabilizează. Silicatarea se face prin introducerea în teren a unor tuburi de injecfie de 1—1 cari au găuri la fiecari 5 cm, terminate la partea superioară cu tuburi cu perefii plini, cuplate la o feavă flexibilă de presiune, prin care se pompează solufia Introducerea tuburilor în teren se face cu ciocane pneumatice sau cu sonete de mână, cu berbec de 100 kg. Injectarea solufiei se face la presiunea de 3—5 at, cu pompe al căror debit trebue să fie de 8-" 10 1/min pentru fiecare tub de injecfîe. Cantitatea de substanfe chimice din solufia injectată în teren se calculează cu relafia: Q = 0,8izr2 In^ş, în care r e raza de acfiune în teren a unui tub; l e lungimea tubului de injecfie; n e raportul dintre volumul golurilor din loess şi volumul total; e greutatea specifică a sulfatului de sodiu. 133 1. Silice. Chim., Mineral.: Nume comun pentru bioxidul de siliciu, Si02. 2. ~ etalon [3TaJiOHHbiit nopomoK KpeM-He3eMa; silice en poudre etalonnee; normale Kieselerdepulver; normal silicious earth powder; etalon-kovafoldpor]: Pulbere de silice având fi-ne(a potrivită astfel, încât, dacă se introduc 100 mg într'un litru de apă dist'lată, se obfine o solufie cu turbiditatea (v.) de 100 grade în „scara silicei 3. Siliciere [cHJiHiţHpOBaHHe; silicification; Silizieren; silicification; szilikatizâlâs]. Metl.: Tratament termochimic de durcisare superficială şr de mărire a rezistenfei la acfiuni chimice a materialelor feroase, care consistă în saturarea suprafefelor lor cu siliciu. Se efectuează prin împachetarea pieselor în amestecuri de pulberi adecvate şi prin încălzirea lor într'o atmosferă, fie cu gaze de reacţie, fie fără gaze de reacfie. Durata încălzirii depinde de materialul tratat şi de procedeul aplicat, în primul caz se folosesc amestecuri de pulberi de ferosiliciu cu 75—90% siliciu (3—4 părfi) şi de şamotă sau de nisip de cuarf (o parte), adău-gindu-se uneori 2—5% clorură de amoniu. Silicierea în gaze se face cu ferosiliciu sau cu carborundum în pulbere, prin care se trece un curent de clor sau de acid clorhidric; ca rezultat se formează tetraclorură de siliciu, care reacfionează cu fierul din piesele încălzite la 950—1000°, şi separă siliciu în stare atomică, conform reacfiei 4Fe + 3SiCl4 = 3Si + 4FeCl3. După siliciere, se fierb piesele în apă, pentru înlăturarea urmelor de clorură de siliciu. Silicierea pieselor de ofel, cu pulberi, fără gaze, se face prin încălzire Ia temperatura de 1100—1200°, timp de 4—10 ore, obfinându-se un strat cu adâncimea de 0,5—1 mm. Silicierea în gaze se face prin încălzire la 980°, timp de două ore, obfinându-se un stratcu adâncimea de 1,2—1,4 mm. Microstructura stratului siliciat consistă din poliedre albe, formate din solufie solidă de siliciu în fier a. Confinutul -n siliciu al stratului exterior atinge 12 ■ * * 13 %. Stratul siliciat e rezistent ia oxidare* la acfiunea acizilor şi la uzură. Piesele de ofel sfidate înlocuesc pe cele de ofel aliat cu 13—18% siliciu (de ex. piesele folosite în uzinele producătoare de acizi), cari — la turnare — dau mu te rebuturi, şi cari nu se pot prelucra mecanic, fiind fragMe. Silicierea permite să se folosească, pentru aceste piese, ofe uri de construcfie. Silicierea fontei se aplică în special la fontele maleabile. în procedeul cu pulberi, după un tratament de 20—25 de ore la 1000—1100°, se obfine un strat siliciat de 0,5—0,8 mm, ia piesele turnate din fontă maleabilă, şi de 0,1 mm, la cele turnate din fontă cenuşie. Se aplică la fabricarea conductelor şi a pieselor de pompe, de aparate şi maşini din industria ch'mică şi din exploatarea n^imeră. Sin (nepotrivit) Silicizare. 4. Silicifiere [cHJiHiţHcJmKaiţHH, cHJiHiţHTH-3au.Hfl; silicification; Verkieselung, Silizisierung; silicification; kovâsodâs]. Geo/.: Fenomen de dia-geneză, care consistă în înlocuirea lentă cu bioxid de siliciu, a unui mineral din scoarfa Pământului» 134 Astfel, se întâlnesc fosile silicifiaie, în cari car-bonatu! de calciu a fost înlocuit cu bioxid de siliciu (măsele de elefant, festuri de echinide, etc.). lemne silicfiate, în cari lignina a fost înlocuită cu bioxid de si|ic:u, argile silic fiate, etc. Sin. Silicificare. t Siliciu [KpeMHHft; silicium; Silizium; silicium; szilicium]. Chim.: Si; nr. at. 14; gr. at. 28,06. Siliciul se găseşte în natura sub forma a diferite varietăfi cristalizate sau amorfe de bioxid de si.iciu, cum şi sub forma de silicafi. Se cunosc următorii isotopi ai sil'ciului: si.iciul 27, care se desinie-grează cu emisiune da pozitroni, cu timpul de înjumătajire de 4,9 s, obfinut prin reacţiile nucleare Al-7 (p, n) Si27, Mg 4 (a, n) Si-7, Si28 (y, n) S»*7; siliciul 28, care se găseşte în proporfie de 92,28% în siliciul natural; siliciul 29, care se găseşte în proporfie de 4,67% în siliciul natural; siliciul 30, care se găseşte în proporfie de 3,05% în siliciul natural; siliciul 31, care se desin.egrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumă-tăfire de 170 min, obfinut prin reacfiile nucleare Si30 (d, p) Si31, Si30 (n, y) Si81, P31 (n, p) Si31, S34 (n, a) Si31. Silic'ul cristalizează în octaedre, cristalele fiind de coloare cenuşie, cu structură asemănătoare cu aceea a cristalelor de diamant, casante, cu duritatea 7 şi gr. sp. 7,33. Reacfionează greu la temperatura obişnuită, dar mai uşor la temperaturi înalte. în combinafiiîe sale, si.iciul se leagă mai ales prin covalenfe; el are tendinfa de a forma macromolecule, diferifii atomi de siliciu legându-se covalent ntre ei, prin intermediul atomi or altor elenri9nte. Exceptând hidru ileşi halogenurile, compuşii siliciului se prezintă în stare de macromolecule. Se cunosc următorii compuşi mai importanfi ai siliciului: Hidrur le de siliciu: compuşi ai sil ciului cu hidrogenul, asemănătoare, în ce priveşte constitufia, cu hidrocarburile, şi cari au numele generic de silani (v.).— Halogenurile de siliciu: compuşi ai siliciului cu halogeni*. Tetrafluorura de siliciu, SiF4, e un gaz inco or, stabil, care reacfionează cu apa, dând bioxid de siliciu şi acid fluosilicic, H2S«F6. Acesta este un acid tare, ale cărui săruri, fluos«licafii, se obfin, fie prin neutralizarea acidului cu hidroxidul sau carfconatul metalului respectiv, fie, uneori, prin acfiunea acidului asupra silicafilor.— Tetraclo-rura de siliciu, SiCl4, e un lichid incolor, cu miros înnecăcios, cu p. f. 57°5. în contact cu vaporii de apă, se hidrolizează, fumegând. Atomii de clor din molecula tetraclorurii de siliciu sunt reactivi, fiind înlocuifi uşor cu atomi de oxigen, cu formare de bioxid de siliciu. — Tetrabromura de siliciu, SiBr4, e un lichid incolor, cu p. t. 5°, p. f. 153°. — Tetraiodura de siliciu, SiJ4, are p. t. 123°, p. f. 290°. Se cunosc şi alte haloge-nuri de siliciu, cari pot fi considerate ca deriv; f halogenafi ai silanilor: monobromsilanul, SiH3Br, dibromsilanul, SiHaBr2, tribromsilanul, SiHBr3f tri-fluorsilanuî, SiHF3, triclorsilanul, SiHCl3 şi triiod-silanul, SiHJ3,cum şi halogenuri polisilicice: hexa- fluordisilanul, Si2F6, hexaclordisi lanul, Si2CI6 hexabromdisilanul, S»2Br6, etc. — Bioxidul de s.liciu, Si02: cunoscut, fie în stare cristalină, sub forma de cuarf (v.), tridimit (v.) sau cristobalit (v.), fie sub formă amorfă. E un compus foarte rezistent la acfiunea diferifilor reactivi, la rece fiind atacat numai de acidul fluor-hidric. Prin topire cu diferifi oxizi bazici, ca şi cu carbonafii metalelor alcaline, formează silicafi, Serveşte ca materie primă la fabricarea sticlei, în industria construcţiilor, etc. — Acidul silicic: acid slab, pus în libertate prin acidujarea solufiilor unora dintre silicafi, cum şi prin hidroliză unor compuşi ai siliciu ui (SiH4, SiCI4, etc.). Nu poate fi obfinut în stare pură, deoarece ara tendinfa de a forma macromolecule. în combinafiiîe acestui acid apare ionul Si04 ", deci formula lui probabilă e Si(OH)4.— Siliciurile metalice: combinafii ale siliciului cu unele metale, obfinute, de cele mai multe ori, prin încălzirea siliciului cu metalul respectiv, la roşu alb. Silicafii (v.). —- Carbura de siliciu, S«C, care se obfine prin încălzirea unui amestec de cuarf şi cocs într'un cuptor electric cu electrozi de cărbune. Se prezintă în cristale incolore, cu duritatea 9,5, ceea ce face să fie utilizată drept abraziv, sub mmeie de carborundum. E folosită şi pentru fabricarea unor rezistenfe electrice, sub numele de si.ită sau silundum. 2. Silicol [CHJiHKOJi; silicol; Silicol; silicol; szilikol]. Chim.: Combinafie organică a sili- ciului, cu o constitufie asemănătoare cu a alcoolilor. Silicoli sunt mai acizi decât alcoolii, dând săruri chiar cu hidroxizii a’calini. Prin deshidratarea lor se obfin combinafii anaîoage eterilor, foarte stabile. Unii silicoli poiihidratafi, cum e (CH3)2Si(OH)2, elimină apă chiar 'n timpul formării lor din clorurils respective şi dau compuşi macro-moleculari, cari confin lanfuri de forma: O---------Si-—O----~Si------O - CH CH CH XCH 3 3 3 3 sau au configurafii ciclice mai complicate. 3. Silicon [chjihkoh; silicon; Silicon; silicon; szilikon]. Chim.: Produs de condensare-polimerizare al unor compuşi organosilicici. Siliconii pot fi preparafi din tetraciorură de siliciu şi halogenuri organomagneziene, sau prin acfiunea unui derivat halogenat asupra unui aliaj aKsi.iciului cu argintul sau cu cuprul. Siliconii lichizi sunt inco ori, inodori, rezistenfi la căldură şi la oxidare. Având o mică variafie a viscoz tăjii cu temperatura (indice de viscczitate mare), sunt folosifi în locul uleiurilor minerale, în special Ia temperaturi înalte sau joase. Siliconii solizi sunt incolori, inso’ubili în apă şi n alcool, greu inflamabili şi rezistă până la temperatura de 200*”300°. Ca şi bachelita, devin infuzibili după încălzire. Prin incorporarea de materiale de umplutură şi presare la cald, se obfin din ei mase compacte şi omogene. 4- Silicospighel: Sin. Feromangansiliciu (v. sub Feroaliaj şi sub Fontă manganoasă). % 135 1. Silicoză [CHJIHK03HC; silicose; Silikosis; sîlî-ap6opyHfl; silite: Silit; silite; szilit]. Tehn.: Carbură de siliciu (carborundum) concre-fionată în piese cu forme adecvate (de ex. bastoane), pentru a se folosi ca rezistenfă electrică, sau drept corp de încălzire în cuptoarele electrice. Volumul rezistentelor de silită e cca 1/4 din cel al rezistentelor metalice pentru o aceeaşi tensiune şi putere. Sin. Silit. 7. Silifră [ce/iHTpa: salpetre; Salpeter; salfpetre, nitre; saletrom]. Gen,: Nume comun pentru azotatul de potasiu, folcsit ca îngrăşământ agricol şi ca antiseptic în industria conservelor alimentare. 'Sin. Sa’petru de potasiu (v. Salpetru). s. Silman, ofel Metl.: Ofel cu 2,1% siliciu, ‘0,85% mangan, 0,3% vanadiu, 0,25% crom şi (0,55% carbon. Siloz [chjioc, xpaHHJiHUţe; silo; Getreî-despeicher, Silo; silo; silo, târolo, magtâr]. Cs.: 1. Depozit de dimensiuni mari, pentru păstrarea materialelor pulverulente sau granulare (cereale, ciment, cărbuni, minereu, etc.), echipat cu instalaţii de uscare, de transport, etc. După modul cum se aşază materialele, se deosebesc silozuri etajate şi silozuri celulare. în silozurile etajate, spafiul de depozitare nu e compartimentat prin perefi verticali, compartimentele unui siloz ocupând un etaj întreg. Produsele (dacă sunt cereale) se aşază pe înălfimea prescrisă. Planul de alunecare a materialelor depozitate intersectează suprarafa liberă a materialului. în silozurile celulae, spafiul de depozitare e compartimentat, prin perefi verticali, în celule de diferite forme (pătrate, hexagonale, circulare). Materialul se depozitează pe înălfime mare, planul de alunecare intersectând, în acest caz, perefii opuşi ai celulelor (v. fig. /). Un siloz, fie etajat, fie celular, e format din trei părfi principale: partea inferioară (de rezemare), partea de mijloc sau depozitul propriu zis, şi partea superioară, în încăperile căreia sunt montate anumite instalafii. Partea inferioară a silozului, cuprinsă între reazemele construcfiei, se foloseşte pentru ut’lajul de transport din exterior şi pentru pâlnii’e de descărcare a hambarelor şi a celulelor. în partea superioară se montează Siloz celu,ar-uiilajul de transport pe ori- a) P,an de alunecare, zontală, cu ajutorul căruia se distribue materialul în camerele de depozitare (hambare). De o parte a slozului se prevede un turn care serveşte la comunicarea părfii inferioare cu partea superioară şi în care sunt instalafiile de transport pe verticală. înălfimea perefilor camerelor de depozitare ale silozurilor eta ate e determinată de limita intersecfiunii planului de "I— j J VW II, Siloz pentru minereu. alunecare a materialului însilozat, cu marginea superioară â peretelui opus. Fundul silozului se construeşte astfel, încât să asigure, la golire, continuitatea mişcării mate- '1-36 jialuM. La silozurile etajate, fundul silozului e • Forma sBozului depinde de natura materialului format din pâlnii cari se manevrează, la partea însilozat. De exemplu, fig. II reprezintă un siloz IV. Siloz celular pentru cereale. inferioară, cu ajutorul unor vane. Din siloz, materialul se încarcă direct în vehicule. Pâlnia are forma unui trunchiu de piramidă răsturnat, cu cel pufin patru plane de alunecare. etajat pentru minereu; partea superioară trebue alcătuită astfel, încât să poată intra în ea, spre> descărcare directă, vagonetele cu minereu. Silozurile pentru sare se construesc, de asemenea, eta- 13? jate. Din cauza higroscopicitafii se formează bulgări şi descărcarea nu se poate face prin pâlnii, trebuind să se prevadă transportoare cu cupe. . Dimensionarea silozurilor se face în funcfiune de presiunea materialului pe perefi şi pe fund. Fig. III reprezintă un siloz pentru cărbune. Pentru securitate la incendiu, astfel de silozuri se fac celulare. înălfimea stratului de depozitare nu trebue să depăşească 6 m, pentru a evita autoirtflam&rea. Silozurile penfru cereale (v. fig. IV) au înălfimi mari (25—35 m). Materialele însilozate trebue să fie perfect uscate; în acest scop, silozul are şi o uscătorie. Pentru ca materialele să nu se încingă, ele sunt deplasate dintr'o celulă în alta. Pentru înălfimi mari de depozitare sunt mult mai economice silozurile celulare. — 2. Depozit de dimensiuni mari, pentru păs* trarea produselor agricole (cereale, leguminoase, furaje, fructe, etc.). După materialul însilozat, se deosebesc numeroase tipuri de silozuri. Silozurile pentru cereale pot fi subterane, semiîngropate şi ferestre; silozurile semiîngro-pate şi cele terestre pot fi: magazii ne-compartimen -tate, magazii compartimentate, celulare (v.sub Siloz 1), etajate (v. sub Siloz 1), silozuri pentru furaje concentrate, silozuri pentru porumb cu ştiulefi (pă- tule). Silozurile subterane sunt gropi făcute în pământ, cu pardoseala tratată special, cu acoperiş şi coşuri de ventilafie; încărcarea se face prin trape, iar descărcarea, fie prin aceleaşi trape, fie printr'un culoar inferior, pe care intră vehiculul în care se încarcă cerealele (v. fig. V). Magaziile propriu zise (hambarele), necompartimentate, se execută V. Siloz subteran de cereale (secfiune). 1) nivelul pământului; 2) umplutură; 3) împletitură de nuiele cu argilă, penfru susţinerea umpluturii; 4) pardoseală de lut cu pari şi lapte de var; 5) învelitoare de carton asfaltat. culoar de 70»-80cm (la magaziile pentru seminfe). îp interior, între compartimente se prevăd culoare de circulafie. Manevrarea cerealelor se face manual sau cel mult cu un transportor cu bandă.— Silozurile pentru furaje concentrate sunt magazii în cari se depozitează grăunfele, şroturile, etc., pre-văzându-se o cameră specială pentru prepararea furajului (v. fig. VII). Silozurile pentru porumb în ştiulefi (pătulele) sunt necompartimentate. Distanfa dintre pe* refi nu frebue să depăşească anumite limite, pentru ca apa confinută în boabe să se poată evapora în bune condifiuni (v. fig. VIII). Silozurile pentru legume pot fi amenajate pentru cartofi (v. fig. IX) şi sfeclă,gulii, ridichi, pentru rădăcinoa-se, pentru varză, ceapă, arpagic, etc. Ele sunf-de două tipuri: nepermanente şi permanente. Unele W?*** VI. Magazie de cereale (secfiune transversală). I) pardoseală de asfalt pe un strat de beton; 2) învelitoare de carton asfaltat; 3) nivelul cerealelor. din lemn sau din zidărie (v. fig. VI). Magaziile (hambarele) compartimentate au perefi exteriori cari servesc drept perefi şi la compartimente (când sunt folosite pentru cereale) sau, între peretele exterior şi peretele compartimentului, se Iasă un VII. Planul unui depozit de furaje concentrate. a) cameră pentru prelucrarea furajelor; b) compartimente; c) coridor şfc încăpere penfru lopătare; 1) sdrobi-toare de şrcfuri; 2) moară de uruialăî 3) cântar; 4) canale de ventilafie sub pardoseală. VIII. Secfiune transversală printr’un siloz de porumb. sunt stive de legume, acoperite cu paie şî: cu pământ şi pot fi, fie la suprafafa pământului*, fie îngropate, cu profil triunghiular sau trape-zoidal, pentru săpătura executată; stratul de pământ cu care se acopere e suficient de gros ca să împiedece îngheţul; aerisirea se face prin coşuri verticale, cari comunică cu un şanf orizontal de ventilafie; acesta străbate întregul siloz. între straturile de rădăcinoase se aşlerne un strat de nisip uscat. Alte silozuri se fac tot în gropi, însă cu perefi de zidărie şi cu acoperiş; legumele se depozitează în compartimente de lemn; se prevede-o cameră de încălzire; temperatura de păstrare. i38 »«sje de +1,5° până la +3°. Silozurile permanente penfru morcovi, pătrunjel, felină (mate- ■jg â a 3 1 o Î ) o A 1 N 71 c O „fi s 3 a i! 1 —ui - IX. Pianul unui siloz de carfo'i. wa) compartimente; b) încăpere pentru ambalaje, scule;~c)’ca-meră pentru sobă. X. Secfiune printr'un siloz pentru morcovi, felină, pătrunjel. *riale cari nu se pot depozita în stive ~mai înalte decât 53*-80m), se prevăd cu stelajepe cari QHHHEiZit XI. Siloz penfru varză. -a) plan; b) secfiune transversală; 1) cameră de încălzire; 2) stelaje; 3) cameră de păstrare provizorie; 4) cameră pentru :scule, ambalaje; 5) coşuri de ventilafie; 6) canale pentru aer; 7} luminător. se depozitează materialul (v. fig. X). Silozurile pentru varză sunt, de regulă, semiîngropate. Varza se aşază în rafturi speciale. Se prevăd camere de încălz*re. Intrarea aerului curat, pentru ventilaţie, se face prin canale speciale, iar evacuarea, pe coşuri de ventilaţie (v. fig. X/). Silozurile penfru ceapă servesc la depozitarea cepei de consum şi a celei de sămânţă; ea se păstrează pe stelaje. Silozul are uscăforie* cameră de încălzire cu un canal orizontal de fum, care trece prin uscătorie. Temperatura de păstrare e cuprinsă între +3° şi +5°. Ventilaţia se face prin canale de aer .ş» coşuri de ventilafie. Se prevăd două sobe. Silozurile pentru arpagic se deosebesc de cele pentru ceapă prin faptul că au canale orizontale de fum, cari trec pe sub toate sfelajele. XII. Groapă de furaje murate. 1) pământ; 2) lut; 3) frunze uscate; 4) nivelul apelor subterane; 5) tencuială de lut; 6) acoperiş de paie sau destuf; 7) umplutură de pământ. în primele 20---30 de zile se usucă cu o temperatură de + 30***35o, iar apoi se menfine temperatura între +14 şi 4*18°. Ventilarea se face prin canale de aer şi coşuri de ventilafie.— Silozurile pentru fu* raje murate servesc la păstrarea masei verzi furajere sau a nutrefurilor suculente, La însilozarea furajelor, acestea tre- a bue să fie iocafe mărunt şi să fie îndesate bine, astfel încât aerul să nu pătrundă în masa de furaj. Elementul de conservare e acidul lac+ic, produs de bacteriile anae-robe-din zahărul confinut în materialul însilozat. S;lozurile primitive de firaje sunt şanfuri pregătite special, cu o învelitoare de paie sau de stuf (v. fig. XII). Pentru cantităfi mari de furaje se folosesc silozuri-turn. Acestea se execută, fie dintr'un schelet de lemn, căptuşit cu scânduri, fie din beton armat. XIII. Siloz penfru furaje murate, a) secfiune; b) plan. 13? *nono!it sau prefabrcat, fie din zidărie de căra- | «nidă. Pe înălfirne se Iasă, din ioc în loc, mici uşi | pentru încărcare şi descărcare (v. fig. XIII). u Siloz [cnJiocoBaHHbie KopaenuoAbi; silo; .Crdmiate; clamp root crops; foldverem], 3. Gen.: Loc de depozitare a legumelor rădăcinoase, !n care acestea sunt depuse direct pe plmânt sau într'un şanf, acoperite cu un strat izolant de paie şi pământ. Legumele astfel însilozate se , f)of păstra în cursul iernii, până în primăvară. Silozul trebue să fie impermeabil pentru apă, să nu permită pătrunderea luminii, să menţină o temperatură joasă şi constantă, şi să nu păstreze apă. “ 2. Siloz de stingere [racHTeJibHaH flMa; silo-'eteignoir; Loschs Io; slaking-si'o; oltosilo]. Cs.; Siloz în care se păstrează, până la stingerea vadului, amestecul de nisip, var nestins şi apă, întrebuinţat la fabricarea cărămizilor silico-calcaroase. s. Sllumin [cHJiyMHH; alpax, s'lumin; Silumin; «alpax, silumin; szilumin]. Metl.: Aliaj tehnic de «aluminiu cu 1 •••14% siliciu. Se toarnă foarte bine, are contracfiune şi porozitate mici, e fluid şl umple bine forma, având caracleristice mecanice superioare celor ale aluminiului (duritate Rockwell B 50" 70, rezistenfa Ia rupere ~ 20 kg/mrn^ şi alungirea 5-*-10%). Aceste calităfi se obfin prin modificarea alieju’ui înainte de turnare. Modificarea se obfine adăugindu-i în stare lichidă, ^fie aproximativ 0,1 % sodiu metalic, fie fluorură de . sodiu în cantităfi echivalente, ceea ce provoacă «o fărâmiţare a structurii, astfel încât eutecticul poate fi considerat ca format dm siliciu răspândit în aluminiu aproape pur. Se întrebuinfează la turnarea unor piese, ca: motoare pentru aviafie şi marină, corpuri de pompe, armaturi, etc. Se întrebuinfează şi siluminuri sărace, adică aliaje cu un confinut în siliciu mai mic (5-‘-6%). Acestea sunt calitativ inferioare siluminurilor normale. 4. Siluminii; Izolant electric, constituit din 75% material de bază (asbest, silicat de calc’u şi silicat de aluminiu), şi gudron, ca liant. (N. D.). 5. Silurian [cHJiypHficKHft nepuofl; silurien; SiJur; Silurian system, Silurique; sziluriân], Geo/.: A doua perioadă a erei paleozoice (v. tabloul sub Geologice, subdiviziuni ~). Sistemul de strate cari aparfin Siiurianului începe cu prmui orizont în care apare graptolitul Dictyonema fla-belliforma şi fine până la disparifia totală a graptolifilor. Din punctul de vedere paleontologic, pe lângă graptolifi (Dictyonema, Diplograptus, Monograptus, Rastrites, cari sunt fosile caracteristice numai pentru Silurian), se întâlnesc ca forme caracteristice şi coralieri tabulafi (genurile Ha!ys:tes şi favosites), tetracoralieri (Cysthophyllum, Gonio-phyllum, Gatoxonia), ech'noderme (reprezentate prin forme vechi, dispărute, de Blastoidee şi Cysto-idee, Paleoechinide, etc.), brahiopode (Stropho-rnena), cefalopode, caracterizate jn special prin desvoltarea mare a nautiloideelor (Orthocers, Gom- phoceras, Cyrtoceras, Phragmoceras, etc.), cum şî primele amonoidee (cu genul Agoniatites) şi tri-lobifii, cari ajung la apogeul desvoltării (cu genurile Trinucieus, Calymene, llaenus, Phacops), în Silurian apar primele vertebrate, reprezentate prin peştii placodermi (Pteraspis, Cephalaspis, etc.). Primele plante continentale apar în partea superioară a Si.urianului. La sfârşitul Siiurianului s'a ridicat sistemul muntos Caledonian, ale cărui resturi se găsesc de-a-Iungul coastei scandinave şi în Scofia. Silurianul e bine rîprezentat de-a-lungul munfilor Uraii, unde grosimea depozitelor respective depăşeşte 3000 m. în fara noastră, depozitele siluriene se găsesc în fundamentul Podişului Moldovei şi S lurianul e reprezentat, probabil, prin şisturile verzi din Do-brogea. 6. Silvă. Silv.: Unitate de măsură convenfională, folosită în amenajament pentru măsurarea volumului arborilor în pxioare şi reprezentând un metru cub în măsura în care un metru cub de lemn în picioare corespunde unui m=tru cub de lemn doborît. Volumul în sive se determină măsurând diametrul arborilor la 1,30 m dela teren şi citind volumul arborelui în silve, dat de un tablou numit „tarif unic de amenajament", care are diametrul ca singură intrare şi e construit pe baza experienţelor locale, prin măsurarea volumului lemnului doborît. Trecerea dela volumul în silve Ia volumul în metri cubi se face înmjlfind pe cel dintâi cu un factor de conversiune, determinat, de asemenea, experimental. 7. Silvani! [cHJlbBaHHT; sylvanite; Sylvanit, Schrifterz, Schriftiellur; sylvanite; sziivâna) Simbolurile îrmulfirii (între sirrbolurils lite- Limif superioară lim sup rale, simbclul înmulţi ii se poate s prima) aXb, a ■ b Limită inferioară lim inf Simbolurile împărfirii [simLo!ul / priveşf3 a Fun fiune de * *(o: mcrimile carj urmează ntmai până la b'a/b Dif.renfă finită A primul simbol de înmulţire, de exemplu: sau Diferent; finit \ iferată de n ori A n : a alb-cd = — • că\ a/bc>d = ad 1 (bc)] a: b Op ratorul d^ diferenţiere totală d b Cperatorul de c ’iferenfiere parfială Ridic'r^a la pufere ax d_f(0 Racical di a, răcăcina pătrată a lui a v« Derivata întâi a funefiunii i(x) dx \ n/— \ a no- Redăcina de ordinul n a lui a, a la puterea— Derivata întâi a funefiunii f(^), în raport cu n an timpul (în Mecanică) f | Valoarea bsoluiă a lui a, modulul lui a \a\ d-f(») Simbolul egalităţii Derivata a doua a funefiunii f(t) di* Simbolul inegalităţii *’*(*) > Aproximativ egal cu Derivata a dcua a funefiunii î(*), în raport Y Simbclul identităfii = cu timpul (în Mecanică) Mai mic d.câf < d"f(r) ! Mai mare decât > Derivata de ordinul n a funefiunii f(*) ax» Mai mic sau f gal cu < M (t) Mai mare sau egal cu > Mult infericr lui < Derivata parţială a funefiunii f(*,y,‘..), în 9f(*,v,-.-) îîk £ Mult su erior lui > raport cu x © V Factori 1 de « («l=t-2-3 - «, n număr înf:eg f şi pozitiv) Numărul permutărilor de n obiecte Număul aranjamentelor de n obiecte, nl pn S(^^)f(r,v,-..) aP Derivata parfial lă a funefiunii f(x,v,..) de luate câte An ordin i de m ori în rapert cu x şi (m + r) Numărul c mbinsfiilor de n obiecte, luate Cp de n ori în raporf cu y câte p ^n X '*9 y 99 an "’am Determinant fu c'ional: D(/, g, •■) 9/ 9/ 9 « 9v D(A g. -) Determinant ani "ann M; D(.,> ,..•) i?9 8 9* 9 v D(r, y,---) t, A = 1,2•••« 0 eratorul nabfa, de componente cartesiens aii " aiH d a» Nabla if rat de 9 9 9y ' 9* n ori V aP\ "apq Operatorul lap lacian (de ex.: V Matrice a A M= —- w 9y2 9s*' ‘ ’ ! 9^ A Operatorul d lemb^rtian (d ^ ex.: \api"apqj _ ?2u , ;2m , 1 s2#. fiu- --4 > 2 9*2 i* 9*2 ' □ || ||^’=1,2-p Simbol. I variafiunii, folosit în calculi 1 vari fi* nilor & Suma elementelor xn, dela n=#>până la«=g integrală (simbolul integrăr i) S tlTp q Int grală dela c i la 6 (inf;grală definită^ £ Produsul elementelor xn, dela n—p p!nă la n = q n n-p Integrală c-re ilinie pe curba C Sc Unitatea imaginară -fV^l; v2= - 1 (în El c- Inleg ală pe o curbă încHsă k tri itate se poate folosî litera j î locul llier i i) i e— lim M+-]M=2,718 281 8 .... e n—> oo x ' * 14£ Tabloul I. (continuare). Logaritm (poate fi folosit, în general, penfru Argument sinus 1-iperbolic argsh orice Icgariim, când nu se poate log Argument cosinus hiperbolic argch face confuzie) Argument tangeniă hipcr clică argfh Logaritm decimal ig Argumeni cofangenfă hiperbolică argcfh Logariim cu baza a i°ga La suiă % Logaritm nafural In La mie %o Raport 1 dintre lungimea circumferenfei şi Aria unei suprafefe sau a unei secfiuni A; S diametrul corespunzător =3,t41 592 62 X Diametru d Sinus sin Rază r C sinus cos Lungime de arc de curbă s Tangentă tg Volum V Cotangenfă cig Segmenf AB ~ĂB Secaniă sec /—S Cosecantă coec Arc AB AB Arcsinus arcsin Unghiu < Arcccsinus arccos Unghiu ACB ACB Arctargenfă arcfg Paralel cu II Arccotangentă arcctg Paralel şi de acelaşi sens (omoparabl) tf Sinus h perbolic sh Parai I şi de sens confrar (anfiraralel) u Cosinus hiperuolic ch Perpendicular pe ± T rgenfă hiperbolică th Triungh.u A Cctangeniă hiperbolică cth Infinit oo Tabloul II. Simbo’urile elementelor chimice. Actiniu Ac Fluor 1 F Promefiu Pm . Alurriniu Al Fosfor P Pro fa din iu Pa Americiu Am Franciu Fr Radiu Ra Antimoniu (Stibiu) Sb Gadoliniu Gd Radon (Emanafie) Rn Argint Ag Galiu Ga Reniu Re Argon Ar Germaniu Ge Rhodiu Rh Ars ?n As Hafniu Hf Rub diu Rb Astatin At Heliu He Rufeniu Ru At neu An Hidrogen H • Samariu Sm Aur Au Holmiu Ho Scandiu Sc Azot (Nitrogen) N Indiu In Seleniu Se Bariu Ba Iod J Siliciu Si Beriliu Be 1 rid iu Ir Sodiu (Nafriu) Na B rkeliu Bk Kriplon Kr Staniu Sn Bismut Bi Lantan La Stronfij Sr Bor B Litiu Li Sulf S Br m Br Magneziu Mg Taliu TI Cadmiu Cd Mangan Mn Tantal Ta Calciu Ca Mercur (Hidrargir) Hg Tehnejiu Tc Californiu Cf Molibden Mo Telur Te Carbon C Neodym Nd T. rbiu Tb Casi peiu (Lutefiu) Cp Neon Ne Tifan Ti Centuriu ct Nepiuniu Np Toriu Th Ceriu Ce Nichel Ni Tuliu Tm Cesiu Cs Nicbiu Nb Uraniu U Clor CI Osmiu Os Vanadiu V Cobalt Co Oxigen O Wolfram (Tungsfen) W Crom Cr Paladiu Pd Xenon X Cu ru Cu Platină Pt Yterbiu Yb Curiu Cm Plumb Pb Ytriu Y Dysprosiu Dy Plutoniu Pu Zinc Zn Erbi Er Poloniu Po Zirconiu Zr Europiu Eu Potasiu (Kaliu) K Fier Fe Prasecdynn Pr Simbclul u ui isoiop al unui elsmenf e constituit din simbplul elem ntului, având sus, în dreapta, numărul de roasă respectiv. Exemplu: deuter.ul, isotopul cu numărul de masă 2 al hidrogenului, are simbolul H2. 144 Tabloul IH. Simboluri liferale în Fizică. Acceleraţie lineară a Grosisment (putere muritoare) G Acceleraţie pământească 8 Iluminare (Iluminaţie) \ E Căldură Q Impedantă (Impedentă) \ Z Căldură de vaporizare (pe unitatea de masă) r Indice de refractiune n Căldură latentă (pe uniiaiea de masă) Li A Inductivitafe (inductantă) proprie L Căldură specifică (pe unitatea de masă) c Inductivitafe (inductantă) mutuală Lmn Căldură specifică (pe unitatea de masă) la Inducţie electrică D presiune constantă CP Intensitate luminoasă I , Căldură specifică (pe unitatea de mase) la Intensitatea câmpului electric E volum constant cv Intensitatea câmpului magnetic H Intensitatea curentului electric 1 Căldurilor, rapcrtul ^ specifice ( — ), la gaze X Lucru mecanic W] A i L 'cî> / Lungime de undă X Capacitate electrică C Mărire axială a " , Coeficient de absorpfie a Mărire transversală P' Coeficient de amortisare 6 Mărire unghiulară Y Coeficient de dilatafie lineară a Masă m Coeficient de dilatafie volumică Y Moment al unei forte M] T Coeficient de emisiune e Moment electric P Coeficient de extincfie X Moment magnetic Mmi m Coeficient de frecare |i Număr de rotaţii (învârtifuri) în mitatea de Coeficient de reflexiune (ai unei suprafeţe timp n optice) r Numărul lui Avogadro N Coeficient de transmisiune (totală) a căldurii k Perioadă T Coeficient de transmisiune a luminii T Permeabilitate magnetică Concentrafie c Permetivitate 8 Conductivitate termică X; x Presiune P Constantă de difuziune D Pulsaţie CO p Constanta gazelor perfecte (referită la 1 mol) R Putere ir H Constanta lui Planck h Putere calorifică Cuantă de acţiune h Putere dioptrică

Viscozitate cinematică V Flux electric ¥ Viscozftafe dinamică Flux luminos 0 Vitesă lineară v; w Flux magnetic 4) Vitesa de propagare a luminii în vid c Forţă F,Q] P Focar-obiect F Frecventă /; v Focar-imagine F‘ Frecvenfă de rotafie (numer de rotaţii în Punct principal obiect H unitatea de timp; v. Turaţie) n Punct principal imagine H' Greutate G Punct nodal obiect N Greutate atomică A Punct nodal imagine N' Greutate moleculară M Unghiu de incidenţă i Greutate specifică y Unghiu de refractiune i' Tabloul IV. Simboluri literale în Tehnică 145 Absorpfie, coeficient de a Flambaj, coeficient de ~ 9 Alunecare (în Electrotehnica) s Flambaj, lungime de ^ h Amortisare, coeficient de ~ 5 Flambaj, multiplicator de ~ co Aria unei suprafeţe sau a unei secfiuni A; S Flux de căldură (curent de căldură) 4> iBaza (a unei secfiuni) b Flux electric V Căldură, echivalentul mecanic al unităţii de ~ J\ E Flux magnetic Căldură, flux de ~ $ Forţă F Calorifică, putere ~ H Forţă normală .N Cantitate de lumină Forţă tăietoare T Coeficient de contracfiune transversala Forţe, momentui unei ~ M Coeficient de flambaj q> Forţă inferioară în diagonală D Coeficient de schimb superficial de căldură a Forţă interioară în montant V Coeficient de siguranţă c Forţă interioară în talpa inferioară I Coeficient da svelieţă (sau de subfirime) X Forţă inferioară în talpa superioară s Coeficient dinamic V Frecare, coeficient de ~ n Coeficientul lui Poisson Gâtuire la rupere Constantă de timp t; T Gazelor perfecte, constanta ~ R Constanta lui Poisson m Grad de svelieţă (de subfirime) Xg Contracfiune transversală, coeficient de ~ Greutate G Contracţiune (umflare) transversală specifică etr Greutate proprie unitară uniform repartizată g Cuplu M; T; C Greutate specifică Y Defazaj q>; ţ|r Impact, multiplicator de ~ Deformaţie, energie de ^ Wd înălţime h Deformaţie transversală specifică etr încărcare P Deformaţie volumică specifică £v înclinare i Deschidere (la bolţi, la console, la grinzi) l Inducţie electrică E Deschidere liberă *0 Inducţie magnetică B Deschiderea panoului a Inerţie, moment de ~ al masei J Diagonală, forţă interioară în ^ Diametru Dielectrică, constantă ~ (v. Permetivitate) Difuziune, constantă de ~ Dilataţie lineară, coeficient de ~ Dilataţie volumică, coeficient de ~ Distanţă polară Drumul străbătut Efort. V. Forţă inferioară Efort unitar. V. Tensiune Elasticitate, modul de ~ Elasticitate transversală (la tăiere, forfecare, lunecare), modul de ~ Electrică, cuantă ~ Electrică, sarcină ~ Emisiune, coeficient de Excentricitate Extincţie, coeficient de ~ Factor de sarcină (în Aeronautică) Fază, diferenţă de ~ Fază iniţială D d D i i a Y H s E G \ Qi q i e i & I K $ I q> ; a; 13; Y Inerţie, moment de ~ al unei si prafeţe (secţiuni) Intensitatea câmpului electric lnfensitafea câmpului magnetic ntensitatea curentului electric învârtifuri, număr de ~ în unitatea de timp (v. Turaţie) Lăţime Latura pătratului Lucru mecanic Lucru mecanic de deformaţie Lucru mecanic, echivalentul caloric al unităţii de ~ Lumină (distanţă) Lumină, cantitate de ~ Luminii, vitesa de propagare a ~ în vid Luminoasă, intensi ate ~ Luminos, flux ~ Lunecare specifică (în Rezisten;a materialelor) Lungime Lungime de flambaj Lungimea arcului I E H ; î b a L sau W Ld; Wd 11J h Q c I ; y I 1 ! lf s 10 146 Tabloul IV (continuare) Lungire specifică e Sarcină concentrată (verticală) P Lungire specifică Ia rupere b Sarcină critică de flambaj Pf Masa specifică (densitate) q; b, D Sarcină electrică Q Mcdui de elasticitate (longitudinală) E Sarcină orizontală unitară uniform distribuită Ph Medul de elasticitate transversală G Sarcină permanentă unitară uniform distribuită g Momenf de inerfie (al masei) J Sarcină otală unHata repartizată 9 Moment de inerfie a) unei suprafîfe (secfiuni) / Sarcină utilă unitară repartizată fi \ Moment de inerfie în raperf cu o axă l»*y Sarcină unitară produsă de vânt, repartizată Py \ Moment de inerfie centrifug T*v Sarcină unitară produsă de zăpadă, repartizată fi* ! Momenf de inerfie principal h\ h Schimb, coeficientsuperficial de căldură Moment de răsturnare mr (coeficient de conducfie exterioară a căldurii) Moment de răsucire Mt Scurtare Ai l Moment de rezistenfa W Secfiune brută Ab * Momenf de rupere Mr Seefiunii, aria ~ A ;S Moment de slabilitate MS Siguranfă, coeficient de ~ c '] Momenf de torsiune Mt Stabilitate, momenf de ~ MS ’ Moment electric P Suprafefe, moment de inerfie al unei ~ I Momenf magnetic M m\m Suprafefei, aria ~ A l Moment static (al seefiunii) S Sveltefă (subfirime), coeficient de ~ X Montant, forfă interioară In ~ V Talpa inferioară, forfă interioară în ~ J } Multiplicator de flambaj co Talpa superioară, forfă interioară, efort în ~ | 5 > Permetivitate £ Taluzului natural, unghiul ~ Q 1 Planck, constanta lui ~ h Temperatură t sa i 9 l Potenfial (dlectric) V Tensiune Potenfial, diferenfă de ~ electric U; V Tensiune normală o Potenfial magnetic VH Tensiune normală principală Oj 1 Ov, 03 i Rază r Tensiune tangenfială r Rază de curbură Q i Tensiune tangenţială principală ti, t2, r8 Rază de inerfie (ds girafie) i Tensorului, componentele ~ deformaţiilor ‘M j Reacfiune R Tensorului, componentele ~ tensiunilor Pq . Reacfiune orizontală H Timp Reacfiune static nedeterminată x. y, z Timp, constantă de ~ t; T | Reacfiune verticală V Transmisiune (totală) a căldurii, coeficient de~ k ‘ Reflexiune (a unei suprafefe optice), coefi- Transmisiune a luminii, coeficient de T cient de ~ Refracfiune, indice de ~ Rezistenfa (electrice) r n R Turafie (număr de rotafii în unitatea de timp) Undă, lungime de ~ Unghiu plan n x [ a,p,Y ' Rezistenfă, moment (modul) d^ ~ W Unghiu de frecare J q» Rezistenfă admisibilă O,, T „ A

3 (de ex.: dodecafazat cu 12 faze separate, 24 de borne); 20) sistem cu n faze în poligon; 21) sistem cu n faze în stea, cu neutrul inaccesibil; 22) sistem cu n faze în stea, cu neutrul accesibil. C i " 8 7/j/// g i5 l A 12 73 O © ~15 ÎS 17 / II. Simboluri pentru elemente de legătură, î) punct de legătură, în general; 2) punct de legătură permanent; 3) bornă (punct de legătură nepermanent); 4) contact articulat; 5) element de conectare mobil, în general; 6) element c'e conectare mobil, cu contact prelungit; 7) întreruptor; 8) punere la pământ; 9) punere la masă; 10) condsnsator cu două statoare; 11) element de ajustare; 12) izolant, 13) reglaj în trepte automat; 14) conductoare torsadate (cablate) în perechi; 15) linie de separafie; 16) încrucişare de conductoare fără legătură; 17) încrucişare de conductoare cu legătură; 18) derivaţie; 19) un circuit într'o linie sau într'o conductă; 20) contact; 21) contact mobil; 22) comutator monopolar cu două pozifii; 23) comutator monopolar cu mai multe pozifii; 24) comutator dipolar cu două poziţii; 25) întreruptor coniactor; 26) întreruptor ruptor; 27) punte (de legătura); 28) punte în U. 10* 148 Planşa II. Simboluri în Electrotehnică '10 ■ aXaa 12 22 16 / / SJ S5 Ţ^ÎV 29 =l ■r3» TV ( % l IV. SimBoluri pentru elemente de circuite electrice. 1) rezistenfă (îngeneral); 2) rezistenfă reglabilă (în general); 3) rezistenfă reglabilă prin cursor; 4) rezistenfă reglabilă în trepte; 5) rezistenfă practic nereactivă; 6) rezistenţă regulatoare automată; 7) rezistenfă care creşte, când creşte temperatura; 8) rezistenfă care scade, când creşte temperatura; 9) potenfiometru ajustabil; 10) pote fiometru reglabil în trepte; 11) potenfiometru reglabil continuu; 12) potenfiometru reglabil automat în trepte; 13) potenfiometru reglabil automat continuu; 14) potenfiometru reglabil logaritmic,» simplu; Î5) potenfiometru reglabil logaritmic, în ambele sensuri; 16) inductivitate (în general); 17) inductivitafe reglabilă; 18) inductivitafe reglabilă prin cursor; 19) inductivitafe reglabilă în trepte; 20) inductivitate cu miez feromagnefic; 21) inductivitate cu miez de pulbere feromagnetică aglomerată; 22) inductivitate cu miez feromagnetic cu întrefier; 23) variometru; 24) condensator (în general); 25) condensator cu indicarea părfii exferioare (partea curba arată armatura exterioară sau a rotorului); 26) condensator variabil; 27) condensator variabil diferenfial; 28) condensator cu două statoare; 29) condensator asimetric; 30) condensator electrolitic nepolarizat; 3/) condensator electrolitic polarizat; 32) impedanfă, în general; 33) reglaj fără întreruperea utilizării, în general; 34) reglaj fin ajustabil; 35) reglaj în trepte; 36) reglaj în trepte automat; 37) reglaj continuu automat. Planşa III. Simboluri în Eledroiehnică 149 Iml |W|, Usx) LuJ jwj4 LuJ LuuJ LuuJ fFTV n. I I Luuuuu1 LsuuJ (Wj£ iTi -m- 10 —CBD— _rt_ 13 -Ql> 11 -e-a> V. Simboluri penfru transformatoare cu înfăşurări de rezistenfă neglijabilă. I) fransformafor (simbol general); 2) transformator reglabil; 3) transformator cu miez feromagnetic; 4) transformator cu miez de pulbere feromagnetică aglomerată; 5) transformator cu ecran electrostatic; 6) transformator cu fier divizat; 7) transformator cu fier fin divizat; 8) transformator cu trei înfăşurări; 9) transformator diferenfial; JO) autotransformator (simbol general); 11) transformator (simbol simplificat); 12) transformator cu un singur ecran; 13) transformator cu ecrane distincte; 14) transformator cu ecran care prelungeşte conductorul exterior al unei perechi de conductoare coaxiale; Î5) transformator cu ecran care prelungeşte conductoarele exterioare ale unei perechi de conductoare coaxiale, dispuse de o parte şi de alta. VI. Simboluri pentru transformatoare cu înfăşurări a căror rezistenfă este apreciabilă (a- monofiiar; b — muItifilar; c —detaliat). 1) transformator monofazat cu două înfăşurări; 2) transformator bifazat, conexiune cu trei şi cu patru conductoare; 3) fransformafor trifazat cu două înfăşurări; 4) transformator trifazat cu două înfăşurări cu prize de reglaj, când este scos de sub tensiune; 5) transformator trifazat cu două înfăşurări cu prize de reglaj sub sarcină, conexiune YA-11; 6) fransformafor trifazat cu trei înfăşurări cu prize de reglaj sub sarcină; 7) autotransformator monofazat; 8) autotransformator trifazat în stea. 150 Planşa IV. Simboluri în Electrotehnică ©, 0 V 5 G ) [ fi 4 W 11 12 13 18 td u E7. Si, fe UJ UJ O-O, Q'O t(^y 17 M\ (M 'a W —'VV~ —V\^ —W— 20 b -V —W—i b /M3~ li-tl =25^ -ţA/y^wi /»•?» /»■ 4h -AV-* © c a=j -5=X o o 4 a ___ . r» ^5v3 fj -/w-‘ ^maaJ VII. Simboluri pentru maşini electrice (a-monofi!ar; b-multifi!ar; c-deîaliat). t) generator (simbol general); 2) motcr (simbol general); 3) maşină reversibilă (sirr bel general); 4) generaior sau mofor de curent continuu (simbol general); 5) generator sau motor de curent alternativ (simbol general); 6) maşină comutatoare (simbol general); 7) maşini cuplate mecanic (simbol general); 8) maşină principală şi maşină auxiliară, cuplate mecanic (simbol general); 9) maşină cu colector (simbol general); 10) metor de curent continuu cu excitafie în serie; 11) metor monofazat asincron, cu roter în colivie şi fază auxiliară; 12) metor monofazat asincron, cu rotor trifazat şi cu inele; 13) mofor monofazat serie cu colector; 14) motor monofazat serie cu colector, cu poli auxiliari şi cu bobinaj de compensaţie; 15) motor cu colector, cu repulsie; 16) motor cu colector, tip Deri; 17) motor difazat asincron, cu rotor difazat şi cu inele; 18) motor trifazat asincron, cu rotor în colivie; 19) motor trifazat asincron, cu rotor trifazat şi cu inele; 20) motor trifazat asincron, cu rotor cu inele şi cu dispozitiv de ricicare a periilor şi de scurt-circuitare cu întreruptor de zăvorire; 21) motor trifazat asi cron, cu rotor în colivie şi comutare de poli; exemplul: 2 şi 4 perechi de poli; 22) motor trifazat asincrcn, cu rotorul în colivie, cu comutare de poli şi înfăşurări separate; exemplul 2 şi 3 perechi de poli; 23) motor trifazat asincron, cu rotorul în colivie, cu comutare de poli şi înfăşurări separate; exemplul: 2 şi 4, cum şi 3 perechi de poli; Planşa V. Simboluri în Electrotehnică 151 VII. Simboluri penfru maşini electrice (a-monofilar; b-mulfifilar; c-deialiat), (continuare). 24) motor trifazat serie, cu colectcr; 25) motor trifazat serie, cu colector, cu transformator intermediar; 26) motor trifazat derivaţie, alimentat prin rotor; 27) motor trifazat derivaţie, cu colector, alimentat prin stator; 28) ger.e-srator monofazat sincron; 29) generator trifazat sincron, în stea; exemplu: 10 MVA 5 kV); 30) generator trifazat sincron, ân triunghiu; 31) generator trifazat sincron, în stea, cu punctul neutru accesibil; 32) generator trifazat sincron, cuplat •cu maşina de excitaţie; 33) generator de curent cortinuu, cuplat cu motor trifazat asincron; 34) generator sau motor de curent continuu cu excitaţie în derivaţie; Ex trnpk:generator de curent ccnfinuu excitaţie în derivaţie, 100 kW 220 V); 35) generator sau motor de curent continuu, cu excitaţie separată; 36) generator sau metor de curent ccnfinuu, cu excitaţie mixtă; 37) comutatoare trifazată. 152 Planşa VI. Simboluri în curenfi slabi /. Simboluri pentru curenfi. 1) curent continuu cu componentă alternativă industrială; 2) curent continuu cu componentă alternativă de audiofre-cvenfă; 3) curent continuu cu componentă alternativă de radiofrecvenfă; 4) cyreni alternativ de audiofrecvenfă; 5) curent alternativ sub audiofrecvenfă; 6) curent alternativ de radiofrecvenjă şi de videofrecvenfă; 7) curent de radiofrecvenfă modulat, confinând unda purtătoare, cu ambele benzi laterale; 8) curent de radiofrecvenfă modulat, fără undă purtătoare, cu ambele benzi laterale; 9) curent de radiofrecvenfă modulat, conjinândunda purtătoare şi banda superioară; 10) curent de radiofrecvenfă modulat, fără unda purtătoare, confinând banda superioară; 11) curent de radiofrecvenfă mo-! dulat, confinând unda purtătoare şi banda inferioară; 12) curent de radiofrecvenfă modulat, fără unda purtătoare, confinând banda inferioară; 13) oscilafie de relaxare; 14) impuls (da ex. dreptunghiular). I_L I <3— I N I hfrl r 1 f 3 f, fz 5 SWs 7 i * A I KÎ/I N* f 2 fj f2 f, ţţ 6 8 a) l *;L AAAAAAVWteŞ1 W 11 II. Simboluri penfru frecvenfe şi curenfi purtători. I) frecvenfă purtătoare; 2) frecvenfă purtătoare suprirhafă; 3) frecvenfă-pilof; 4) bandă laterală directă; 5) bandă laterală inversată; 6) frecvenfă purtătoare cu benzi laterale; 7) frecvenfă purtătoare cu benzi laferale în cari frecventele acusiice superioare sunt suprimate; 8) bandă laterală unică şi frecvenfă purtătoare suprimată; 9 a) bandă laterală ne-desfigurafă; 9 b) bandă laterală desfigurat?, pentru asigurarea secretului; 10) grup de 12 căi cu curenfi purtători (simbol detaliat); 11) grup de 12 căi cu curenfi purtători (simbolul simplificat). III. Simboluri pentru perechi coaxiale şi simetrice pentru radiofrecvenfă. 1) pereche de conductoare coaxiale; 2) extremitatea unei perechi coaxiale; 3) conexiunea- unei perechi coaxia'e cu un aparat, în gene rai; 4) conexiunea unei perechi coaxiale cu un aparat care conservă caracterul coaxial al* legăturii; 5) pereche de conductoare simetrice cu ecran complet, pentru transmisiunea radiofrecvenfelor; 6) exfremifafea unei perechi simetrice cu ecran c ample f, penfru transmisiunea radiofrecvenfelor; 7i) conexiune accesibilă, permiţând păsftarea. caracterului coaxial al cdblullui; 8) conexiune între două perechi coaxiale şii itn aparat al cărui ecran e în prefungjreBi conducioJuJui exterior al perechilor coaxiale; 9) bobină de oprire cu miez îeiomagnefic, pentru pereche coaxFală^' *9) penfru pereche coaxială; 11) jack penfrta perreche .coaxială.» 155 Planşa VII. Simboluri în curenfi slabi IV. Simboluri penfru elemente nelineare şi pentru tuburi electronice. 1) elemenf cu caracteristică nelinsară; 2) element cu conductibilifate asimetrică (redresor, detector, efc.); 3) element cu caracteristică nelineară, simetric; 4) filament de încălzire sau catod cu încălzire directă; 5) cafod, în general; 6) cafod cu încălzire indirectă; 7) catod solid şi rece; 8) catod cu mercur; 9) fotocatod; 10) fofocafod cu mozaic pe izolator; 11) fotocatod cu mozaic pe semiconductor; 12) grilă (în general); 13) grilă-ecran (în general); 14) grilă la care se aplică un potenfial variabil; 15) grilă cu emisiune secundară folosită; 16) anoc'; 17) anod luminos; 18) punte de comandă; 19) electrod cu frânare (trei variante); 20) electrod cu emisiune secundară folosită; 21) electrod cu optică electronică, în general; 22) electrod cu optică electronică fără efect de diafragmare; 23) electrod cu sfraf de mozaic şi emisiune secundară; 24) cilindru de comandă (Wehnelt); 25) plăci de deviafie; 26) cilindru de deviafie radială; 27) bobină de deviafie; 28) bobină de concenfrafie; 29) tub cu vid, în general; 30) tub cu gaz rarefiat; 31) fub cu vid, cu blindaj, inferior bun conductor sau semiconductor; 32) fub cu vid, cu blindaj exterior sau tub metalic cu vid; 33) diodă; 34) duodiodă; 35) duodiodă cu doi cafozi cu încălzire indirectă; 36) tub stabilizator sau indicator; 37) fub multiplu, sfabilizafor de tensiune; 38) friodă; 39) duofriodă cu încălzire indirectă; 40) tetrodă; 154 Planşa VIII. Simboluri în curenfi slabi /V. Simboluri pentru elemente nelineare şi pentru tuburi electronice (continuare). 41) fetrodă cu fascicul electronic dirijai; 42) penfcdă cu încălzire indirectă (cu indicarea ecranului); 43) hexoda cu încălzire indirectă; 44) heptodă cu încălzire indirectă; 45) octcdă cu încălzire indirectă; 46) duodiodă friodă încălzită indirect; 47) duodicdă penicdă încălzită indirect; 48) triodă hexodă încălzită indirect; 49) triodă hepfodă încălzită indirect; 50) tub catodic indicator de acord (cchi magic); 51) tub cu emisiune electronică secundară; 52) tub amplificator cu multiplicare de electroni secundari; 53) tub cu raze catodice; 54) tub cu raze catodice cu fascicul dublu; 55) celulă fofoelectric?; 56) celulă fotorezistentă; 57) celulă fotoelectrică cu mozaic; 58) fofocelulă cu multiplicare de electroni, comandată de grătar; 59) fofocelulă cu multiplicare de electroni secundari, comandată de anod; 60) inconoscop; 61) supericonoscop; 62) foloreceptor; 63) analizor de imagini; 64) magnefrcn cu ieşire simetrică; 65) "magnetron cu ieşire concentrică; 66) cavifaie rezonantă pentru fub cu modulaţie a viîesei electronilor; 67) cuplu termoelectric cu încălzire incirecfă; 68) cuplu termoelectric cu încălzire directă. -CE-ID 3 -g-e-p -------7 V. Simboluri petru perechi coaxiale şi simetrice pentru cudiofrecvenfă. 1) pereche de conductoare coaxiale; 2) pereche de conductoare simetrice cu ecran complet; 3) pereche de conductoare necoaxiale, legată la pemânt; 4) pereche de conductoare coaxiale, legată la pământ; 5) pereche necoaxială* sub ecran, legată la pământ; 6) perechi coaxiale, legate prin jack şi fişă; 7) pereche coaxială cu ecra suplemenfar. Planşa IX. Simboluri în curenfii slabi 155 & Sf —o o— —yfli—~ -230 12 rs 22 & Trrrr---------rTrrr —£>{>------------------- -Qd- -23X24/63X64 ' ---- 24/64 — ---------=>» =Cf 33 4/ ii*-' 13 «. 45 o o. □CLqzb^ 38 j q W «Ah tri n Ah Tri 5* Wh 3P ~~RT~ 5. 1 Wh, ap m 152 A 1117116 5» rf£thj-, w Timir* 59 XIV. Sjmboluri peniru instrumente de măsură electrice (a- monofilar; br multifilar; c- detailat), (continuare). 47) wattmetru pentru curent trifazat, cu fre| conductoare (sarcini echilibrate; cu rezistentele pentru punctul neutru în interior); 48) wattmetru peniru curent trifazat, cu patru conductoare (sarcini neechilibrate); 49) wattmetru înregistrator pentru cyren.t trifazat, cu trej conductoare (sarcini neechilibrate), antrenat prin motor; 50) volfmefru de indicare a asimeiriei tensiunilor; 5î) frecveriîmetru înregistrator, cu un întreruptor peniru valori minime şi maxime, dela 49 la 51 Hz, antrenat cu mecanism de ceasornic; 52) fr.e'-venfmetru înregistrator, cu înregistrator de timp, antrenat cu mecanism de ceasornic; 53) £;rppermetru înregistrator montat în serie, antrenat cu mecanism de ceasornic; 54) contor de amperi-ore; 55) contor de energie activă, pentru cyrent continuu sau alternativ monofazat , -cu circuitul de tensiune legat în interior cu circuitul de curent; 56),contor de energii activă, pentru curenf continuu satţ alternativ monofazat, cu ambele conductoare trecând pr.iprdispozitivul de măsura, circuitul de tensiune fiir>d legat în Interior cu circuitul de curent; 57) < ontor de energie activă, pentru "curept alternativ, trifazat cu trei conductoare (sarcină neechitibrafă), cu dispozitivele de măsură în circuite separate; 58) .contor d| energie astivă,/ penfru curent alternativ trifazat, sarcină neechilibrată, circuitele de tensiune fiind legate în. interior cu. ci/ţuitele de. curîeni; 59) contor de energie activă, penfru curent alternativ trifazat cu patru con-. ‘ clucfoareţ sârcjpŞ. rieechilibrată, circuitele de tensiune fiind legate în Interior cu circuitele de curenf. : Pjanşa XIX, Simboluri penfru instalafii şi aparate de curenfi tari H 3~50 15kV & 380/220V *M ’H 3X50 Cu & 3*25+1* ir, Cu 10 .. 3~5Q___________208/1201' 1111II (3x50& 3*25)+1*3b Cu rrrl 3 .... 1 j - eoov + rrrrl 4 1 1X250Cu 2km .... 1 | 3^50 110k\/ 5 • 3*70 Cu & 1x35 OL I 3-50 220V 6 I 2x25 Cu OJSkm 1 3-50 120 V 7 I 2*2x35Cu i 3-50 35kV 8 * 3x50 & 3x35 Cu 50km llzZ 110 kV irili 1~16*/s 15 kV “iii 3x2x70 12 îOkm 2*3*120 OL-AL 80km 13 14- r=r\i ~tft+OV & 110 V =H 15 li2*95& 2X2W 0,6km 16 -4^0/2201/ 17 2x50+ 1x35 Cu 18 O 19 ,J20 J22 >23 & 26 27 30 O J3 tx ®35 >37 38 11 39 I. Simboluri penfru elementele liniilor de transport şi distribufie a energiei electrice, f) linie electrică proiectată sau în construcfie; 2) linie electrică aeriană (orice linie formată din conductoare neizolate e considerată linie aeriană); 3) linie elsctrică aeriană cu un circuit; 4) linie aeriană cu un circuit de curent continuu, 800 V, polul pozitiv (celălalt pol e pemântul), un conductor de 250 mm2 cupru, 2 km lungime; 5) linie aeriană cu un circuit de curent trifazat, 50 Hz, 110 kV, cu trei conductoare de 70 mm2 cupru şi un conductor de protecfiune de 35 mm2 cfel; 6) linia aeriană cu un circuit monofazat, derivat dintr’un circuit de cu-ent trifazat, 50 Hz, 220 V. cu două conductoare de 25 mm2 cupru, 0,8 km lungime; 7) linie aeriană cu dcuă circiite de curent monofazat, derivate dintr'un circuit de curent trifazat, 50 Hz, 120 V, fiecare cu două conductoare de 35 mm2 cupru; 8) linie aeriană cu două circuite de curent Irifazat, 50 Hz, 35 kV, unul cu trei conductoare de 50 mm2, celălalt cu trei conductoare de 35 mm2 cupru, 50 l-m lungime; 9) linie aeriană cu două circuita de curent trifazat, 50 Hz, 110 kV, fiecare cu trei conductoare de 120 mm2 ofel-aluminiu, 80 km lungime; 10) li ie aeriană cu dcuă circuite de curent Irifazat, 50 Hz, unul de 15 kV, cu trei conductoare de 50 mm2 cupru, celăialt de 380/220 V, cu trei conductoare de 25 mm2 şi un fir neutru de 16 mm2 cupru; 11) linie aeriană cu două circuite de curent trifazat, 50 Hz, 208/120 V, unul cu trei conductoare de 50 mm2 cupru, celălalt cu trei conductoare de 25 mm2 cupru, comun ambelor circuite un fir, neutru de 35 mm2 cupru; 12) l inie, aerianăcu trei .circiiitfi— de curent monofazat, 16,2/3 Hz, 15 kV,fiecare cu două conductoaredr 70 mm?, 10 km lungims; 13) linie electri ăsubterană; 14) linie electrică subterană cu două circuite trifazate; 15) linie subterană cu două circuite c’e cu-ent continuu, primul 440 V, două conductoare de 95 mm2, al doilea 110 V, două conductoare de:240 mm2, 0,6 ;km lungi-me; 16). lipie electrică sub apă; 17) Irnie sub apă cu un circuit d-î curent continuu de 440/220 V, cu două cbnc’ucfbaYe de~ 50 mm2 cupru şi un conductor de nul de 35 mm2 cupru; J8)Jime electrică sub apă,: cu trei circuite; 19) stâlp în generai sau slâlp de susfinere; 20) stâlp de întindşre sau de capăt; 21) stâlp dublu; 22) stâlp A; 23) stâlp dublu A; 24) stâlp, proptit; 25) stâlp ancorat; 26) stâlp portal;. 27) stâlp portal dublu A; 28) sfâlp de jemn; 29) stâlp de lemn în cleşte da. beton; 30) stâlp de ofel, în general; 31) stâlp din zăbrele de ofel; 37) stâlp de betcri armat; 33) stâlp din feavă; 34) suport pe1 clădire; 35) stâlp de întindere, de ofel; 36) stâlp de întindere, din feavă; 37) stâlp Â, de lemn; 38) stâlp portal, de beton; 39) stâlp de întjndere, din zăbrele de ofel; 40) stâlp de întindere, de beton armat; 166 Planşa XX. Simboluri penfru instalaţii şi aparate de curenfi tari I, Simboluri peniru elementele liniilor de transport şi distribufie a energiei electrice (continuare). 41) linie aeriană pe stâlpi de lemn; 42) linia aeriană pe stâlpi de ofel; 43) linie «ariană pe stâlpi din zăbrele de ofel; 44) linie aeriană pe stâlpi proptifi; 45) linie aeriană pe stâlpi ancorafi; 46) linie aeriană pe stâlpi de întindere, de beton; 47) linie aeriană pe stâlpi de capăt, din zăbrele de ofel; 48) cutie terminală penfru cabluri subterane; 49) manşon de legătură subterană; 50) manşon pentru o derivafie subterană; 51) manşon penfru două derivafii subterane; 52) cutie de distribufie; 53) cutie de distribufie cu patru derivafii; două circuite cu câte trei conductoare şi două cu câfe două conductoare; 541 cutie de distribufie cu şase derivafii; patru circuite cu câte trei ccnducftoare şi două cu câte două conductoare. o, *\~7 l|l|l|— “li-------------------ll*l—^ --«Wî- hME II. Simboluri pentru redresoare, pilej acumulatoare electrice. I) anod de excifafie; 2) anod de aprindere; 3) anod de aprindere la fiecare perioadă; 4) redresor sau ondulor (simbol general); 5) redresor uscat; 6) redresor electrolitic; 7) redresor sau ondulor în vid, în gaze sau în vapori; 8) redresor cu licăriri; 9) redresor cu vapori de mercur cu cafod lichid; 10) redresor cu vapori de mercur cu cafod incandescent; II) elemenf de pilă sau de acumulator (linia lungă, subfire, reprezintă polul pozitiv); 12) baterie de pile sau de acumulafoare; 13) baterie de pile sau de acumulatoare cu prize intermediare de tensiune; 14) bcferie de acumulafoare cu reductor simplu; 15) baterie de acumulafoare cu reductor dublu. 167 Planşa XXI» Simboluri penfru insfalafii şi aparate de curenfi tari 3x50+1x35 Cu -7&- 3x6(ip$t) A l / / n -7?~ (S} 16 a">* (ipe) 20 (t) 22 (C) 2*t 13 f4 15 (r) 17 (P) 19 (St) (rr?) 21 23 [] Eb 25 27 «c dt 30 31 39 ,, 25A 40 X, I 4/ 33 V r* 4 J A 44 III. Simboluri penfru insfalafii inferioare şi penfru aparafe sfafice de ufilizare a energiei elecfrice. 1) circuif (linie, conductă), cu două conductoare de polarităţi sau faze diferife; 2) circuit cu două conductoare, derivat dintr'un circuit cu trei conductoare; 3) conducta (linie) cu trei conductoare de polarităţi sau faze diferite; 4) conductă (linie) cu două conductoare de 120 mm2 aluminiu; 5) conductă (linie) cu trei conductoare de 50 mm2 cupru şi un fir neutru de 35 mm2 cupru; 6) conductă cu trei conductoare de 6 mm2, aşezată în tuburi izolante uşor protejate, sub tencuială; 7) conductă venind de sus sau mergând în sus; 8) conductă în care energia merge în sus; 9) conductă în care energia vine de sus; 10) conductă venind de jos, mergând în jos; 11) conductă în care energia se transmite în jos; 12) conducta în care energia vine de jos; 13) barele colectoare (trei faze) se reprezintă cu simbolul conductelor, dar în linii mult mai grase; 14) încrucişare fără legătură electrică a două linii (conducte) cu câfe frei conductoare; 15) încrucişare cu legătură electrică a două linii cu câte două conductoare; 16) aşezarea conductei sau a conductorului pe izolatoare-suport; 17) aşezarea pe izolatoare role; 18) aşezarea în tuburi izolante uşor protejate; 19) aşezarea în tuburi de profecţiune; 20) aşezarea în tuburi izolante de profecţiune etanşe; 21) aşezarea sub tencuială (îngropată); 22) aşezarea pe tencuială (aparentă); 23) aşezarea în conducte asemănătoare cablurilor; 24) aşezarea în cabluri; 25) branşament; 26) tablou de distribuţie, în general; 27) tablou de distribuţie, capsulat; 28) întreruptor monopolar (unipolar); 29) întreruptor dipolar (bipolar); 30) întreruptor fripolar; 31) întreruptor de scară; 32) întreruptor în cruce; 33) întreruptor-buton sau buton de sonerie; 34) întieruptor de sarcină, în general; 35) întreruptor automat de supraintensitate; 36) întreruptor aufomaf de tensiune nulă; 37) întreruptor sfea-friunghiu; 38) înîreruptor cu timp; 39) siguranţă; 40) siguranţă bipolară de 25 A; 41) siguranţă cu fuzibil cu semnalizare; 42) comutator; 43) reostat de pornire; 44) priză; 168- Pianşa XXii. Simboluri penfru instalafii şi aparate de curenfi tari A 45 l 50 ^-<57 % * 3 52 53 i X a X* 54 57 58 / \ 60 ( 6/ -<3>. 54 t=n a 68 Q O 63 75 L_ 76 III. Simboluri peniru instalafii interioare şi pentru aparate statice de utilizare a energiei electrice (continuare). 45) priză cu contact de protecfiune; 46) corp de iluminat (de ex. cu trei lămpi); 47) transformator de sonerie (de ex. cu 220 V în primar şi 6 V în secundar); 48) sirenă; 49) hupă (claxon); 50) ceas electric principal; 51) ceas electric secundar; 52) lampă, în general; 53) lampă cu incandescenţă; 54) lampă cu arc electric; 55) lampă cu arc electric în spafiu închis; 56) lampă cu luminescenfS sau cu fluorescerfă; 57) lampă cu lumines- cenfă sau cu fluorescenfă, cu electrozi încălzifi; 58) lampă de semnalizare, în gen=ral; 59) lampă cu întreruptor; 60) lampă de siguranfă; 61) elemente reflectoare pentru lămpi electrice; 62) carcasă difuzoare; 63) proiector; 64) tub luminos; 65) corp de iluminat cu n lămpi; 66) carcasă deschisă; 67) carcasă deschisă, refractară sau calorifugă; 68) carcasă deschisă cu confinut lichid sau solid (şarjă): a) fără căptuşeală refractară sau calorifugă; J3) cu căptuşeală refractară sau calorifugă; 69) carcasă închisă; 70) carcasă închisă, refractară sau calorifugă; 71) element solid pentru acumulatoare de căldtră; 72) în ălzitor electric; 73) încălzitor electric de apă, cu rezistenfă în carcasă închisă calorifugă; 74) aparat de încălzit, cu rezistenfă şi cu element solid de acumulare a căldurii; 75) aparaj de încălzit cu rezistenfă în ţarcaşă deschisa; 76) radiator termic în carcasă deschisă, cu reflector; Planşa XXIII. Simboluri pentru instalafii şi aparate de curenţi tari 169 Ibdl [b=J —VW— —— CH EH ©*“* Eh Eh EH C9=* VI. Simboluri pentru reprezentarea diferitelor feluri de acfionare a aparatelor de conectare. 1) acfionare manuală; 2) acfionare prin pedală; 3) acfionare prin servomotor (în general); 4) acfionare prin electro-magnet; 5) acfionare prin mofor electric; 6) acfionare prin arc cu armare manuală; 7) acfionare prin arc cu armare electrică; 8) acfionare în funcfiune de o mărime fizică (temperatură, debit, timp, efc.); 9) acfionare priri presiune de“ lichid sau de gaze. Planşa XXVII. Simboluri pentru instalafii termice m L_- -_J: 10 —t>*r 4-' 4, A £ a b f-^—1 ^ 1'10 3 C .* A - 7 K «h b 1 a J b & KT -C a V 12 II. Simboluri pentru ramificaţii (a — cu flanşă; b — cu mufă; c — cu filef). 1) ramificafie simplă la 90°; 2) ramificaţie dublă la 90°; 3) ramificafie simplă la 30°, 45°, 68°; 4) ramificafie dublă la 30°, 45°, 68°; 5) ramificafie-colfar (în plane diferite); 6) ramificafie simplă, cu flanşă şi cu mufă la 90°; 7) ramificafie dublă, cu flanşe şi cu mufe, la 90°; 8) ramificafie simplă, cu flanşă şi cu mufă, la 30°, 45°, 68°; 9) ramificafie dublă cu flanşe şi cu mufe, la 30°, 45°, 68°; 10) ramificafie simplă curbată; 11) bifurcafie; 12) bifurcafie cu corp sferic. 12 178 Planşa XXXII. Simboluri pentru scheme de arcuite t ~ţ \k-Xk- /T\ r\ s-\ r\ * AJ - n UI. Simboluri peniru curbe şi coturi (a — cu flanşă; b — cu mufă; c — cu filei). 1) curbă cu flanşă, respectiv cu mufă sau cap filetat; 2) curbă cu c’ouă flanşe, respectiv mufe sau capet 2 tjletate; 3) coi la 90°, cu o flanşă, respectiv mufă sau cap filetat; 4) cot la 90°, cu două flanşe, respectiv mufe sau capete filetate; 5) cot la 75°; 6) cct h 60°; 7) coi Ia 45°; 8) cot la 30°; 9) coi la 90°, cu picior; 10) cot la 90°, cu picior, flanşă şi mufă pentru hidrant subteran; 11) curbă dublă; 12) cot dublu. IV. Simboluri pentru teuri (a — cu flanşă; b — cu mufă; c■— cu filet). v 1) teu (simbol general); 2) teu cu ramificafie Ia 90°; 3) teu cu corp sferic; 4) teu cu brafe curbate; 5) teu cu corp conic; 6) teu cu mufe şi cu flanşă. a b a b o 7 Y :kD- :>V5 b b o* ^ d t 33 TI e -E ■i. 73 A 6 c 9 I ,, X» Simboluri penfru piese accesorii (a — cu flanşă; b — cu mufă; c — cu filef). 1) piesă de curăfire; 2J curbă de etaj; 3) piesă cu flanşă cu îngroşeri; 4) sifon; 5J sifon generel (cu sau fără capac de curăfire); 6) capac; 7) dop cu mufă sau cu filet; 8) niplu; 9J piulifa olandeză; 10J clapetă; 11) plutitor; 12) contra- greutate; 13) resort de încărcare) 14) pălărie (apărătoare de^ploaie). 12* 1Ş0 Planşa XXXIV. Simboluri penfru scheme de circuife [XI, ei m izî a b 3 b T, u * 2 ţ tSj 5 ; & ' 3 b XI. Simboluri penfrj întreruptoare (robinete şi refinătoare) XII. Simboluri penfro întreruptoare (refinătoare şi robinete) şi dispozitive de acfionare cu clapetă (a — cu flanşă; b — cu filet). (a — cu flanşă; b — cu' filet). 1) robinet; 2) dispozitiv de acfionare manual; 3) dispozitiv *) refinător cu supapă; 2) refinăior cu clapetă; 3) robine de acţionare mecanizat; 4) robinet cu acfionare manuală; cu clapetă. 5) robinet cu acfionare mecanizată. [>£ 1 & & 3 2 b K £ M A eţa a b k k * 7 * i 8 XIII. Simboluri pentru valve da siguranfă (a — cu fianşă; b — cu filet). 1) siguranfă cu supapă, dreaptă, cu contragreutate; 2) siguranf cu supapă, colfar, cu contragreutate; 3) siguranfă cu supapă, cu descărcare, cu contragreutate; 4) siguranfă cu supapă, dreaptă, cu plutitor; 5) siguranfă cu supapă, colfar, cu plutitor; 6) siguranfă cu supapă, dreaptă, cu resort; 7) siguranfă cu supapă, colfar, cu resort; 8) siguranfă cu supapă, cu descărcare, cu resort. X/V. Simboluri penfru sorburi (a — cu flanşă; b — cu filef). 1) sorb fără clapetă; 2) sorb cu clapetă. XV. Simboluri penfru hidranfi. 1) hidrant de suprafafă; 2) hidrant subteran de incendiu; 3) hidrant de grădină; 4) coloană de alimentare cu apă (hidraulică). Planşa XXXV. Simboluri penfru scheme de circuife w ' l b Dtp] a 2 -EQ3- b & 3 7 & b ^5 7 8 h L mu r.^ ie XVI. Simboluri peniru robinete cu supapă (a - cu flanşă; b ~ cu filet). î) robinet cu supapă, drept; 2) robinet cu supapă, drept, cu descărcare; 3J robinet cu supapă, cclfar, fără descărcare; 4) robinet cu supapă cu trei căi; 5) robinet cu supapă pentru cortceste (de apă); 6) robinef cu supapă, de serviciu; 7) robinet cu supapă, dublu serviciu; 8) robinet cu supapă, cu duş (sită); 9) robinet cu supapă, de lavabou; 10) robinet cu supapă, de pisoar; 11) robinet cu supapă, de radiator (de reglaj), colfar, respectiv drept; 12) robinet cu supapă, de aerisire; 13) robinet cu supapă, automat, de aerisire; 14) baterie de robinete de amestec. m m i>db eh a b a b # ^ a b 3 * 2 {&■ , L=/» 13 17. S b b. i—>» ua 0, ILU. b 5 h A, IH Ab 15 "Ar -LU-. -1 6 @ a fl. 16 fl. /ţTN 1 I I 11 Mir a o, 7 nc *?> f7 F. fTITl rl 1 î 1 rl 1 T 1 clitl 3 o. 8 o, 77 [ţ\b 18 & g & ■H-» hr'. 10 co, a 0* "Ezii 21 19 'W. 20 I. Simboluri peniru instalafii sanitare (a— reprezentare în plan; b — din fafă; c — laterală). 1) cuvetă semicirculară; 2) cuvetă dreptunghiulară; 3) spălător de bucătărie; 4) spălător dublu de bucătărie; 5) lavabou; 6) separator de grăsime; 7) sifon de pardoseală rotund; 8) sifon de pardoseală pătrat; 9) fântână de perefe; 10) fânlână cu picior; 11) cişmea cu pârghie; 12) pisoar; 13) cadă de baie; 14) cadă de baie înzidită; 15) duş; 16) cazan de baie; 17) rezervor simplu pentru closet; 18) rezervor automat pentru closet; 19) closet cu scaun; 20) closet fără scaun; 21) bideu. 184 Planşa XXXVIII. Simboluri penfru organe de maşini ► 1 -0- ^ 4 ^ 2 /. Simboluri penfru mişcări şi traiectorii. 1) mişcare recfiiinie ccnfinuă; 2) mişcare rectilinie alternativă („du-fe, vino"); 3) rotafie înfr'gh singur sens; 4) rotafie alternativă comandată; 5) mişcară oscilanta; 6) mişcări de rotafie ale arborilor; 7) traiectoria unui punct mobil. I -r“hif-5 JL JL ft.n i-. ^77 UUtittW M//( t/f/i/ 4- 11 ^ T 12 X 13 '14 II. Simboluri peniru axe, arbori, osii, tije sau bare. 1) arbore, osie, tijă; 2) arbore cu un cot; 3) arbore cu mai multe cofuri; 4) arbore cu un cot, cu bielă montată; 5) arbore cu mai multe coturi, cu biele montate; 6) arbore cu cot cu contragreutate rigida, respectiv pendulară şi cu biele montate; 7) tijă încastrată, braf încastrat; 8) tijă cu mişcare alternativă, cu reazem de ghidare; 9) tijă cu ghidare prin role paralele, conjugate; 10) tijă cu ghidare prin role paralele, în zig-zag arbore; 11) de transmisiune suspendai; 12) arbore de transmisiune pe console; 13) arbore de transmisiune rezemat pe capre; 14) arbore de transmisiune susfinuf pe stâlpi. 185 Planşa XXXIX. Simboluri pentru organe de maşini ilr v tIt// rf&hi} "77777777777777 III. Simboluri peniru palisre. 1) palier (fără precizarea tipului); 2) palier de alunecare; 3) palier de alunecare, cu inel de ungere; 4) palier cu împiedecarea deplasării axiale a axului sau a arborelui în ambele sensuri; 5) palier cu împiedecarea deplasării axiale a axului sau a arborelui într'un singur sens; 6) palier cu rulmenfi radiali; 7) palier cu rulmenfi radiali-axiali (conici); 8) palier cu rulmenji axiali, penfru sarcină într'un sens; 9) palier cu rulmenji axiali, pentru sarcini în ambele sensuri; 10) crapodină; 7 7) crapodină cu frecare de pivot; 12) crapodină cu rulmenfi. IV. Simboluri pentru legături între lije sau bare. 1) îmbinare (asamblare rigidă); 2) asamblare cu articulafie simplă; 3) (asamblare cu articulafie sferică (cu genunchiu),- 4) asamblare rigidă, cu articulafie la un al treilea ax; 5) reazem fix; 6) reazem mobil; 7) asamblare pe reazem, prin articulafie simplă, cu mişcare în planul desenului; 8) asamblare pe reazem, prin articulafie simplă, cu mişcare perpendiculară pe planul desenului; 9) asamblare pe reazem, prin articulafie sferică; 10) plan inciinat. -BeeEK Q 2 LJ u* /"Tv -ţ_j_X, -B&-, #=& « X a •a: 10 V. Simboluri pentru rofi şi role. 1) roată liberă pe arbore; 2) roată calată pe arbore; 3) con etajat, calat pe arbore; 4) tren de rofi; 5) tren de rofi alunecător; 6) tren de r*ofi ba/ador; 7) roată de ghidare la perete; 8) roată de ghidare la tavan; 9) angrenaj cu rofi dinfate cilindrice; 10) angrenaj exterior, cu rofi dinfate cilindrice (cu dinfi drepfi, respectiv inclinafi şi în V); 11) angrenaj interior, cu rofi dinfate cilindrice. 186 Planşa XL. Simboluri pentru organe de maşini ■B Qs -E Eh 12 16 -0- ■rB na QJ 0- 17 3-^7 I VI. Simboluri pentru cupiaje. 1) cuplaj; 2) cuplaj cu manşon; 3) cuplaj elastic; 4) cuplaj cu cruce cardanică; 5) cuplaj telescopic; 6) cuplaj cu din fi; 7) «cuplaj cu manşon dinfat; 8) ambreiaj (simbol general); 9) ambreiaj cu deplasare într'un sens (simbol general); Î0) ambreiaj cu deplasare în ambele sensuri (simbol general); 11) ambreiaj cu disc de fricţiune, cu deplasare într'un sens; 12) ambreiaj cu disc de fricţiune, cu deplasare în ambele sensuri; 13) ambreiaj cu saboţi; 14) ambreiaj cu segmenfi; 15) ambreiaj conic, cu deplasare într'un sens; 16) ambreiaj conic, cu deplasare în ambele sensuri; 17) ambreiaj cu cuplare automată; 18) ambreiaj centrifug, cu cuplare automată. VII. Simboluri pentru asamblări între piese şi arbori. VIII. Simboluri pentru asamblări înlre două piese. 1) asamblare liberă; 2) asamblare cu pană alunecătoare; asamblare liberă; 2) asamblare cu pană alunecătoare; 3) asamblare cu pană amovibilă; 4) asamblare cu pană fixa }) asamb|are f,xJj (lmbjnare). 4) asamb|are cu pană fixă (soli- darizare); 5) asamblare prin caneluri. (solidarizare); 5) asamblare prin caneluri; 6) volant calat pe arbore. -iib T 3 -a-, 2 A ^9 1 2 X -iH-cf £ 3h 3 IX. Simboluri penfru frâne. X. Simboluri pentru cap de cruce şi pentru cilindri. 1) frână conică; 2) frână cu un sabot; 3) frână cu doi sabofi; 1) cap de cruce cu două glisiere şi cu o glisieră; 2) cap de cruce 4) frână cu bandă simplă; 5) frână cu bandă diferenfială; tu glisieră amovibilă; 3) cilindru fix, cu piston; 4) cilindru 6) frână cu disc. ’ oscilant, cu piston. Planşa XLI. Simboluri pentru organe de maşini *87 XI. Simboluri penfru mecanisme cu pârghii articulate. 1) mecanism cu pârghii articulate; 2) mecanism paralelogram articulat; 3) mecanism bielă-manivelă; 4) mecanism cu culisă, cu mişcare asimetrică; 5) mecanism cu culisă, cu mişcare simetrică. XIII. Simboluri pentru resorturi. 1) resort de compresiune; 2) resort de întindere; 3) arc spiral; 4) arc lamelar. XII. Simboluri penfru mecanisme cu clichet. XIV. Simboluri pentru şuruburi. 1) mecanism cu clichet, cu împiedecarea mişcării într'un 1) şurub pentru transmiterea mişcării; 2) şurub penfru trans-sens; 2) mecanism cu clichet, cu împiedecarea mişcării în milerea mişcării, cu piuliţă fixă; 3) şurub penfru transmite-ambele sensuri; 3) mecanism cu clichet interior. rea mişcării, cu piulifa deplasabilă. XV. Simboluri pentru organe accesorii. 1) manivelă fixă; 2) manivelă mobilă; 3) manetă de acfionare; 4) roată cu mâner; 5) cap de arbore penfru manetă sau manivelă mobilă (care se scoate); 6) cap de arbore cu vârf de centrare; 7) cap de arbore cu platou cu bacuri de strângere; 8) cap de arbore cu bucea elastică; 9) cap de arbore penfru fixarea burghielor; 10) cap de arbore pentru frezat orizontal; 11) cap de arbore pentru frezat vertical; 72) cap de arbore pentru polizat. 188 Planşa XLII. Simboluri penfru organe de maşini 4- -+ -T XV/. Simboluri pentru mecanisme cu elemente flexibile, î) transmisiune simplă, prin curele late; 2) transmisiune cu rolă de întindere prin curele late; 3) transmisiune cu rolă de întindere şi reglare automată» prin curele late; 4) transmisiune încrucişată, prin curele late; 5) transmisiune în unghiu (cotită), prin curele late; 6) transmisiune în unghiu, fără rolă, prin curele late; 7) transmisiune prin curele trape-zoidale; 8) transmisiune prin curele rotunde sau prin cabluri; 9) întreruptor mecanic, pentru schimbat curele, cu furcă de manevră; 10) variator (schimbător continuu) de vitesă, cu conuri; 11) transmisiune prin lanf (simbol general); 12) transmisiune prin lanf cu zale obişnuite; 13) transmisiune prin lanf cu dinţi (fără sgomot); 14) transmisiune prin lanf, cu role; 15) transmisiune prin lanf Gali. % % r-tJ-t , -1 t X T7 —i r " sssmm j XVII. Simboluri pentru mecanisme cu rofi de fricfiune. 1) mecanism cu rofi cilindrice; 2) mecanism cu rofi conice; 3) variator cu roată cilindrică, de fricfiune, frontală; 4) variator cu roată conică. Planşa XLIII. Simboluri în sudură 189 Simboluri penfru sudura prin fopire (1---11) şi prin presiune (I2---77). f) sudură cu margini răsfrânte; 2) sudură în I; 3) sudură în V; 4) sudură în 1/2 V; 5) sudură în U; 6) sudură în X; 7) sudură în K; 8) sudură în dublu U; 9) sudură de coif pe muchie; 10) sudură a trei table; 11) sudură în găuri rotunde sau alungite; 12) sudură în capete (cap la cap) prin refulare; 13) sudură în capete (cap la cap), cu scântei; 14) sudură prin puncte; 15) sudură prin puncte în relief; 16) sudură în linie; 17) sudură prin strivire. Simbolurile se întregesc cu simbolul } sau I, dacă suprafafa sudurii trebue să fie concavă sau convexă, respectiv plană; dacă sudurile sunt cu completare la rădăcină, se adaugă aceleaşi simboluri (după caz), pentru fiecare suprafafă a sudurii. Pentru indicarea unei suduri continue, de coif sau de muchie, se trage pe simbol o linie orizontală, ca în exemplele a, b, şi c; sudurile cari trebue executate pe locul de montaj se indică printr'un sfegulef, ca în exemplele d, e şi f. •fes -fe -k ţ, «ţ,Vl£*vVd 15 16 25 i r" f i wr^r>-ru i, t i _ 7 17 ?7 J 1.1 I n n 111 f f i iii uimi! 11111111111 -UJ.UI 1 L.U., 26 29 mm Mm li ' IUI II 4-1.11 1 H MTTTT 10 2jD oo oo oo oo l oo I OO 36 37 3â 39 * v v \r v x* >>>>>>>>>> >>>>>'*>>>> >>>>>>>>>> 7TWT i! i11 i i J,.l -L-.. l.'.jJ-L 47 48 49 50 I. Simboluri penfru roce sedimentare, î) sol vegefal; 2) furbă; 3) cărbune; 4) praf (simbolul se foloseşte numai penfru fracfiunea granulometrică „praf", în analiza pământurilor şi în profiluri geofehnice); 5) praf nisipos; 6) praf argilos; 7) nisip (fin, mijlociu, mare); 8) nisip prăfos; 9) nisip prăfos cu piefriş coljuros şi cu mâl; 10) nisip cu pietriş; 11) nisip argilos; 12) nisip calcaros; 13) pietriş; 14) prundiş; 15) bolovaniş; 16) grohotiş; 17) argilă; 18) argilă prăfoasă; 19) argilă prăfoasă cu bolovăniş; 20) argilă nisipoasă; 21) argilă cu infercalafii nisipoase; 22) argilă şistoasă cu nisip; 23) argilă şistoasă cărbuncasă; 24) argilă pirifoasă; 25) argila cu infercalafii de mâluri; 26) lehm (luf); 27) mâluri; 28) loess; 29) ferenuri loesşoide; 30) şist argilos; 31) gresie; 32) gresie feruginoasă; 33) gresie glauconitică; 34) gresie iufogenă; 35) conglomeiaf; 36) brecie; 37) calcar; 38) calcar grezos; 39) calcar dolomitic; 40) calcar ooiific; 41) calcar cu concrefiuni silicioase; 42) crefă; 43) dolomif; 44) marnă (penfru coloanele sfrafigrafice pefroliere, marna se prezintă în alb, pesfe care se pun numai caracterele lifologice secundare); 45) marnă silicioasă; 46) marnă nisipoasă; 47) diatomif; 48) gips; 49) sare; 50) tuf calcaros. Planşa XLV. Simboluri penfru harţi şi profiluri geologice 19! 7 O t a • ° X .X X n ▼ V 13 <£> & 17 j y /// //// '/S ////.' 1 l i 1 i ii c w 7* 18 2 o 3 / / / / //// 7 • l1 a 11 > > > > > > 15 ? ? 19 4 li ii ii 8 ... 12 15 20 II. Simboluri peniru caracterul litologic secundar al rocelor. I) argilos; 2) prâfos; 3) mâlos; 4) nisipos; 5) cu pietriş; 6) calcaros; 7) marnos; 8) dolomitic; 9) silicios; 10) feruginos; II) piritos; 12) glauconitic; 13) bituminos; 14) cărbunos; 15) gipsos; 16) sărat; 17) concrefionar; 18) sferosidsiiiic; 19) gazeifer; 20) acvifer. + + + t -t. + .1 -h '+ +-~h + + + y \ x# y X X X X X x y 5 T T T T r T T T r T T T -Tt_ _ri j-l _r~u _n. jn_ _T~L XT. _ri -r-c 7-4 A A A A A A A A  A A 6 T X T J. • 1 T x T r x T JL 10 - 'S'vKV'M-V' *<\ l_r~C /^l Iv/l) li i'JL i. 1 A JL X i. -* X JL X * 1 - JL X - i. - 18 19 116 vTtj" -L_r ^-/=/2s-x; A - 17 wa 2] III. Simboluri pentru roce eruptive. /) pegmatit (P) şi aplit (A); 2) granit; 3) granit sienitic; 4) granit porfir; 5) granodiorif; 6) sienit; 7) di orii; 8) diorit porfirit; 9) gabbro; 10) gabbro-diorit; 11) riolit; 12) dacit; 13) andezif; 14) bazalt; 15) aglomerate vulcanice; 16) tuf vulcanic (îr general); 17) t^f dacitic; 18) tuf andezitic; 19) tuf bazaliic; 20) filoane eruptive (C-cuarf hidrotermal; A-apIitice; Pg-pegmatitice); 21) filoane metalifere (m-simbolul chimic al metalului). IV. Simboluri pentru roce mefamorfice. 1) gneis; 2) roce gneisice; 3) filite; 4) şisturi cloritoase; 5) micaşist; 6) şist micaceu cu granafi; 7) şist verde; 8) amfi-bolit; 9) marmură şi calcar cristalin; 10) cuarfit; 11) corneană. 192 Planşa XLVI. Simboluri penfru bârfi şi profiluri geologice ' X i; 5 9 / O 4 * f F \ /V5 2 ~rTi 6 10 15 b t t t 3 * < 4 7 11 16 4 X 8 "i““ 12 17 18 19 20 21 V. Simboluri peniru reprezentarea pozifiei strateior. 1) direcfie şi înclinare; 2) direcfie şi înclinare nesigure; 3) straie verticale; 4) strate orizontale; 5) strate răsturnate; 6) strat anticlinal; 7) strat sinclinal; 8) strat brahianticlinal; 9) sirat brahisinclinal; 10) terminafie perianticlinală; 11) terminaţie perisinciinală; 12) strate isoclinale; 13) strat anticlinal culcat; 14) strat sinclinal culcat; 15) falie înclinată; 16) falie verticală; 17) falie inversă; 18) falie cu decrosare; 19) linie de contact normal (continuitate stratigrafică), (a-vizibilă, b-ascunsă); 20) linie de contact anormal (discontinuitate stratigrafică), (a-vizibilă, b-ascunsă); 21) contact tectonic (a-vizibil, b-presupus). X a i n o W w ■ — E ooo OOO JIl 4 £ i ^ ,n 8 w -V*:: // 12 VI. Simboluri pentru elemente geomorfologice. 1) strate rupte: a) (orizontala);/) verticale (slab); II) verticale (puternic); 2) pornituri active; 3) pcrnifuri stabilizate; 4) terase: I) inferioare; II) medii; III) superioare; 5) con de dejecfie; 6) grinduri; 7) dolină carstică; 8) fenomen carstic; 9) rlpa (vâlcea) în desvoliare; 10) produse ale eroziunii; 11) maluri erodate; 12) talveg vechiu, fără apă. □ .ta * - * . VII. Simboluri penftu. elemente hidromorfologice. 1) jzvoare descendente: a) obişnuite; b) mineralizate; 2) izvoare ascendente: a) obişnuite; b) mineralizate; 3) pufuri de apă: a) cbişnuite; b) mineralizate; 4) nivel Hdrcstalic al apelor subterane; 5) ape de suprafafă (coloare albastră); 6) ape sub presiune: a) adâncimea pânzei; b) piezomtru; c) nivelul la care se ridică apa în strat sau în puf; 7) înnomolire. Planşa XLVII. Simboluri peniru hărji şi profiluri geologice 193 #4? 1 \^J25 5 1 1 1 1 3 t 1 t J-L 0 -f XX a UU] z b C 2 5 & JILJIL 10 -°C 15 . J? D T&)1Z 3 0 7 J—L_ n m Bl 4 O F.73 8 §} S 12 ă 17 ■& 18 20 21 13 VIII. Simboluri penfru puncfele de exploatări şi prospeciare. 1) desvelire (nr. 42); 2) săpătură; fa) puf săpat; c) foraj; 3) tranşee (nr. 12): D) derocare; 4) tranşee experimentală; 5) puf (nr. 125); 6) puf cu galerie; 7) puf continuat prin foraj; 8) foraj manual (nr. 73); 9) galerie; 10) galerii: a) în exploatare; b) părăsite; 11) carieră; 12) mine: a) în exploatare; b) părăsite; 13) refulări experimentale în foraje izolâfe; 14) pompări experimentale în foraje izolate; 15) scoaterea de apă prin pompări pe grup de foraje sau porţiuni experimentale; 16) introducere de apă prin pompări pe grup de foraje sau porfiuni experimentale; 17) turnare de apă în gropi sau în pufuri experimentale; 18) observafii permanente asupra apelor subterane în foraje; 19) observafii permanente asupra izvoarelor; 20) observafii permanente asupra pufurilor; 21) măsurare în puf. Simboluri peniru materiale de construcfie xw?. Vs/Jo'&XXţ V°/°/ 0/0/c 0\Q> \Q> W' K«\&V 7 /// /// /// /// '? /// /// /// 0 \\\ Y77\ // // ^ \ \\ /ZA // // // // » r “"HIIIII „Hllll-lli lllllll'11 UililLlu 12 Simboluri (haşuri) pentru reprezentarea convenfională a materialelor de construcfie. fa) pământ; 1 b) umplutură cu nisip sau cu materiale de izolaţie; 2) lichide; 3a) lemn în secfiune transversală; 3 b) lemn în secfiune longitudinală; 4) metale; 5) cărămidă obişnuită; 6) cărămidă refractară, pietre naturale şi produse ceramice; 7a) beton simplu; 7 b) beton armat; 8) sticlă; 9) celuloid; 10) materiale plastice (garnituri de orice material şi căptuşeli); 11) bobine (electromagneji, rezistenfe); 12) pachet de tablă al unui rotor, transformator, stator, etc. 13 1 94 1. Simbolic [cHMBOJiHHecKHH symboîique; symbolisch; symbolic(al); szimbolikus]. Gen..* Calitatea de a reprezenta prin simboluri sau de a se referi la reprezentarea prin simboluri. 2. Simbolizare [cHMBOJiH3aiţHH;symbo|isation; Symbolisierung; symbolisation;szimbolizâlâs]. Gen.:. 1. A fi simbolul a ceva. Exemplu: Simbolizarea prin litera A, a unifăfii de măsură a infensităfii curentului electric, numită amper (v.). — 2. Operafiunea de reprezentare prin simboluri. Exemplu: Simbolizarea variabilei independente prin litera x. Simbolizarea prezintă mari avantaje în Ştiinfă. Multe ramuri ale Matematicei au atins nivelul lor de astăzi şi datorită unor simbolizări adecvate. — Sin. Reprezentare simbolică. 3. Simbolizarea prin vectori a mărimilor armonice. V. Reprezentarea prin vectori a mărimilor armonice. 4. Simboluri de prelucrare [chmbojim b o6-pa60TKe;symbolesd'usinage, signesde faqonnage; Bearbeitungszeichen; working signs; megmunkâ-lâsi jelek]: Simboluri folosite în metalotehnică, pentru reprezentarea schematică a netezimii suprafefelor prelucrate. Aceste simboluri, indicate de obiceiu în desenele tehnice de execufie, sunt următoarele: Penfru obiectele prelucrate fără toleranfe: suprafefe brute . . . . . ~ Penfru obiecte prelucrata cu toleranfe: suprafefe degroşate .. .. V „ netezite............... W „ supernetezite . . . VW „ micronetezite . . . VWV 5. Simboluri de uzinare: Sin. Simboluri de prelucrare (v.). c». Simediană [CHMe^naHa; simediane, symme-diane; Gegenmittellinie; symedian; szimmediăn], Geom.: Simetrica medianei fafă de bisec-toarea interioară care trece prin acelaşi vârf al unui triunghiu. Si-mediana e locul geometric al mijlocurilor antiparalelelor la laturile opuse ale triunghiului. Simedianaunui vârf trece prin inter-secfiunea tangentelor la cercul circumscris în celelalte vârfuri. Simedianele sunt concurente în punctul lui Lemoine, ale cărui disfanfe la laturi sunt proporfionale cu laturile; punctul lui Lemoine e centrul de greutate al triunghiului podar al triunghiului dat. 7. Simetrie [CHMeTpHfl; symmetrie; Symmetrie; symmetry; szimmefria]. Mat., Fiz.: 1. Proprietatea unei figuri de a fi invariantă fafă de un anumit grup de transformări, adică de a se suprapune peste ea însăşi, când sufere acele transformări. Se folosesc adesea sensurile restrânse cari urmează aje termenului simetrie: —2. Proprietatea unei figuri în raport cu un punct, numit centru de simetrie, de â avea puncte cari se corespund două câfe doua, punctele corespondente fiind colineare cu centrul de simetrie şi la distante egale de el. — 3. Proprietatea unei figuri în raport cu o dreaptă, numită axă (binară) de simetrie, de a avea puncte cari se corespund două câte două, punctele corespondente fiind situate pe o perpendiculară pe axa de simetrie şi !a disfanfe egale de ea. — 4. Proprietatea unei figuri în raporf cu un plan, numit plan de simetrie, de a avea puncte cari se corespund două câfe două, punctele corespondente fiind situate pe o perpendiculară pe plan şi la disfanfe egale de el. — 5. Proprietatea a două figuri, în raport cu un punct, cu o axă (binară) sau cu un plan, ca fiecare punct al uneia oarecari dintre cele două figuri să fie simetricul unui punct al celeilalte figuri; ansamblul celor două figuri formează o figură unică, având acel punct ca centru de simetrie, acea axă ca axă de simetrie, respectiv acel plan ca plan de simetrie. — în sens larg, pe lângă axele de simetrie de tipul de mai sus (axe binare), sunt posibile şi alte tipuri de axe de simetrie. Astfel, o prismă dreaptă având ca bază un poligon regulat cu n laturi, se suprapune peste ea însăşi ori de câte ori 2 TC e rotită în jurul axei sale cu unghiul — - Axa prismei se numeşte axă de simetrie de ordinul n. Operafiunile de suprapunere a unei figuri peste ea însăşi, prin rotafie, prin translafie, prin rofafte urmată de translafie, sau invers, se numesc operafiuni de prima spefă, iar operafiunile de suprapunere prin oglindire în raport cu un plan (plan de simetrie), printr'o oglindire urmată, fie de o rotafie în jurul unei axe perpendiculare pe planul de simetrie (axă de simetrie, complexă), fie de o translafie (plan de simetrie, de alunecare), se numesc operafiuni de spefa a doua. în general, oricari ar fi aceste elemente de simetrie alese, se găseşte o figură care să fie simetrică în raport cu acele elemente. Uneori, din prezenfa anumitor elemente de simetrie rezultă prezenfa altor elemente de simetrie. Astfel, o axă de simetrie de ordinul al doilea (o axă binară) şi un centru de simetrie situat pe această axă antrenează exisfenfa unui plan de simetrie care trece prin centru şi e perpendicular pe axă. în cazul particular al cristalelor, acestea având o structură reticulară (v. Refea cristalină), nu pot avea o simetrie cu mai multe elemente de'simetrie decât refeaua cristalină respectivă. De exemplu, o astfel de refea, fiind un ansamblu de poliedre juxtapuse, nu poate avea decât axe de simetrie de ordinul al doilea (axe binare, A2), de ordinul al treilea (axe ternare, A3), de ordinul al patrulea (axe cuaternare, A4), şi de ordinul al şaselea (axe senare, A6), iar cristalele nu pot avea decât aceleaşi tipuri de axe de simetrie. — După elementele de simetrie cari le caracterizează, cristalele pot fi grupate în şapte sisteme cristaline (v. Sistem cristalin). 8. Similidiamani [cBHHiţOBoe CŢeKJio; simili-diamant; Similidiamant; imitation diamond; gye- Simediană. AA') mediană; AAl) bisec-toare; AA%) siipediană. 19S mantuiânzatj. Ind. sf. c.i Sticlă sintetică plumbifera (strass), cu indice de refracfrune mare. Similidia-mantele servesc la imitarea diamantelor. 1. Similigravură [cHMHJiHrpaBiopa; similigra-vure, autotypie; Autotypie, Halbtonătzung; auto-typy, halftone engraving;autotipia]. Arte gr.: 1. Procedeu de preparare pe cale fotochimică a unui. clişeu de tipar înalt, prin descompunerea imaginii în mici elemente imprimabile, de diferite mărimi, reproducând astfel nuanfele de semitonuri ale originalului. Pentru prepararea clişeului se fotografiază originalul, intercalând o sită (v.) între acesta şi placa fotografică. — 2. Imaginea reprodusă prin imprimare, folosind un clişeu preparat prin procedeul de sub 1. Sin. Autotipie, G/avură în semitonuri. 2. Similîpiatră [KaMeH006pa3HbiS; simili-pierre; Kunststein; simili-stone; muko, koutânzat]. Cs. V. sub Tencuială. 3. Similitudine: Sin. Asemănare (v.). 4. Similitudine [aHaJiorHH, no/ţofoîe, cxojţ-CTBO; similitude; Ahnlichkeit; similitude, similarity; hasonlatosâg]. Geom., Fiz.: Termen comun pentru similitudine geometrică (v.) şi similitudine fizică (v.). 5. Similitudine geometrică [reoMeTpH^ecKoe n0A06ae; similitude geometrique; geometrische Ahnlichkeit; geometrica! similitude; geometriai ha-sonlatosâg]. Geom.: 1. Corespondenfa care există între două figuri geometrice, când una dintre acestea e egală cu una dintre figurile omotetice (v.) ale celeilalte. Sin. Asemănare geometrică. — Unghiurile plane sau solide corespunzătoare a două figuri omotetice sunt egale, iar raportul distanfelor dintre oricari două perechi de puncte omoloage ale lor e constant; el se numeşte raport de asemănare. Raportul a două arii omoloage ale celor două figuri e egal cu pătratul raportului de asemănare, iar raportul a două volume omoloage e egal cu cubul raportului de asemănare. — 2. Transformare lineară care schimbă orice figură geometrică în una asemenea cu ea, cu un raport de asemănare dat. Dacă Pi(^i) şi Po(xio) sunf două puncte oarecari ale unui spafiu euclidian cu n dimensiuni, iar Qi(^i) şi Qo(^o) sur|t omoloagele lor printr'o similitudine cu raportul de asemănare k, expresiunea analitică a acestei similitudini este: (1) *■ j=1> 2-». 7 unde matricea ||a^|| reprezintă o rotafie a axelor de coordonate, eventual însoţită de o oglindire, ambele arbitrare (determinantul mărimilor având valorile: |a^| = ±1). Omotetia e deci un caz particular de similitudine, în care se păstrează paralelismul dreptelor cari unesc puncte omoloage, iar asemănarea e un caz particular de afinitate, adică de transformare lineară în care valoarea raportului de asemănare variază cu direcfia, afinitatea fiind exprimată analitic prin relafiile: (2) *• i=1-2-«, 1 unde notafiile sunt cele de mai sus, mărimile kj reprezentând raportul de asemănare (propor-fionalitaie) în direcfia paralelă cu axa — Analog, omotefia e un caz particular de transformare centroafină, adică de transformare afină care păstrează nealterate axele de coordonate; ea se exprimă analiti'c prin relafiile: (3) yi = ktxi' 2 — n. Afinităţile păstrează colinearitatea, paralelismul, coplanaritafea, gradul, clasa şi rangul curbelor şi suprafejelor, etc. 6. Similitudine fizică [(J)H3HHecKoe noA06ne; similitude physique; physikalische Ahnlichkeit; physical similitude; fizikai hasonlatosâg]. Fiz. Există fenomene din domenii cu totul diferite ale Fizicei, ale căror legi sunt exprimate prin sisteme identice de ecuafii; numai mărimile variabile şi coeficienfii, din aceste ecuafii au semnificaţii diferite în diferitele domenii. Pe acest fapt se bazează metoda „analogiilor", în care se stabilesc corespondenţe biunivoce între parametrii caracteristici ai diferitelor domenii; aceasta permite urmărirea fenomenelor dintr'un domeniu încă insuficient investigat sau mai greu accesibil experimentului, cu ajutorul fenomenelor din alt domeniu, mai bine cunoscut, sau în care e posibilă o experimentare mai precisă sau efectuabilă cu mijloace mai simple. Un fenomen fizic concret e determinat de legi numai în funcfiune de anumite condifiuni la limită sau inifiale, sau la limită şi inifiale, date, numite condifiuni de unicitate. Unele dintre aceste condifiuni pot fi compatibile cu sistemul de ecuafii al legilor, fără a conduce, însă, la o solufie unică; în acest caz, fenomenul e instabil, putând parcurge sau putând trece, în cursul desfăşurării sale, fără cauze decelabile macroscopic, prin oricare dintre formele corespunzătoare solurilor multiple ale sistemului de ecuafii. în cazul unei solujii unice se pot deduce, însă, prin caicul, toate particularităţile fenomenului concret corespunzător. — Obfinerea soluţiilor diferitelor sisteme de ecuaţii, în majoritate diferenţiale, în condiţiuni prescrise de unicitate, depăşeşte însă adesea posibilităţile actuale ale analizei matematice. Această împrejurare a condus, de o parte, la desvoltarea metodelor de integrare aproximativă şi numerică, iar de altă parte, la necesitatea cercetărilor şi verificărilor experimentale. Pe cale experimentală se pot cerceta numai fenomene concrete, ale căror particularităţi sunt bine precizate, în bună măsură îngrădite şi de condiţiuniie şi mefodeie de experimentare. Rezultatele unei serii restrânse de experienţe pot fi extinse, însă, şi la fenomene diferite de cele cercetate direct, cu ajutorul anumitor legi, numite legile similitudinii, şi cari creează o punte între metodele de cercetare teoretice şi cele experimentale şi permit să se stabilească mijloacele şi măsura în care este admisibilă o astfel de extindere. Cu ajutorul similitudinii se separă, din totalitatea fenomenelor unei clase, subclase de fenomene „asemenea" 13* 196 din punctul de vedere fizic, în interiorul cărora pot fi aplicate rezultate obfinute într'o singură experienfă.— Unităfile de măsură coerente ale tuturor mărimilor fizice sunt determinate de unităfile de măsură arbitrare ale mărimilor fundamentale ale sistemului (v. Sistem de unităfi de măsură). Actualele sisteme coerente de unităfi de măsură au (în afara Fotometriei) cinci mărimi fundamentale, dintre cari trei sau două mărimi mecanice, o mărime termică şi deci una sau două mărimi electromagnetice. Fenomenele fizice sunt, însă, independente de alegerea arbitrară a sistemului de unităfi de măsură ale mărimilor fundamentale, iar o schimbare a unui astfel de sistem echivalează cu o transformare centroafină a mărimilor sale fundamentale; rezultă că ecuafiile Fizicei trebue să fie invariante în raport cu orice transformare centroafină a acestor mărimi, cu condifiunea de a fi fost exprimate, direct şi excluziv cu ajutorul lor. în ecuafiile Fizicei intervin însă, alături de mărimile fundamentale, şi numeroase alte mărimi fizice (mărimi de stare, mărimi de material, etc.) exprimabile, în general nelinear, în funcfiune de mărimile fundamentale. Pentru ca o transformare afină, aplicată tuturor acestor mărimi, să lase neschimbat sistemul de ecuafii care exprimă legile unei clase de fenomene, trebue ca transformarea să satisfacă anumite condifiuni de compatibilitate, adecvate. Acestea se obfin pe baza principiului omoge-neităfii dimensionale a tuturor termenilor oricărei ecuafii a Fizicei (v. sub Dimensiune şi Sistem de dimensiuni). Transformările afine pe cari le admite un sistem de ecuafii dat împart totalitatea fenomenelor clasei corespunzătoare în una sau în mai multe subclase de fenomene, caracterizate prin proprietatea că oricare dintre fenomenele unei subclase poate fi obfinut din oricare alt fenomen al ei, cu ajutorul transformărilor afine admise. Proprietatea că fenomenele cari aparfin unei astfel de subclase se obfin unele din altele, cu ajutorul unei transformări afine, se numeşte similitudine fizică; aceste fenomene se numesc asemenea între ele, iar transformarea afină corespunzătoare se numeşte transformare de similitudine; se mai spune că ea constitue o similitudine. Condifiunile de compatibilitate, corespunzătoare unui grup de fenomene asemenea, permit construirea unor mărimi complexe (sau/mai simplu, a unor complexe) adimensionale, caracteristice, derivate din parametrii lor, numite criterii de similitudine, sau şi numai criterii. Fie, de exemplu, (4) A1 + A2-\----0 o ecuafie fizică şi Ait unul dintre termenii săi, care nu e identic nul. împărfind prin Ait se obfine (5) â+"'+^i7 A. -+1+- •+X=°- ecuafie care reprezintă -un bîlanf numeric, deci adimensional.Fie (xlt x2,"",Xp) totalitatea parametrilor, constantelor şi mărimilor fizice complexe cari intr în cOmponenfa termenilor Aj ai ecuafiei (5). în ipoteza unei continuităfi (D, 1) a oricărei mărimi fizice, analiza dimensională stabileşte că, dimensional, funcfiunile Aj se pot pune sub forma (6) [Aj\-xrk ■ x™,'2-Xp ,p ■ unde exponenfii sunt mărimi numerice reale, putând lua valori pozitive, negative sau nule (v. sub Dimensiune şi Sistem de dimensiuni). Pentru ca ecuafia (5) să fie invariantă la o transformare centroafină de tipul (3), trebue satisfăcute următoarele condifiuni de compatibilitate: (y) 1 2 y - 1 2 p _________ ■ •*1 ,mi2- Lmh... Lm^P •*\ p 1 2 p Dacă se introduc în aceste ecuafii valorile deduse din (3): kJ*. rezultă relafiile (8) Kr= -------------------?■■■ ■ p - -- mri mr2 x\ x2 x< trp P _ mi2 mip *1 x2 xp cu r = 1,2—i— 1, i+1, cari arată invarianfa complexelor Kr la transformările (3). Cele (n— 1) complexe ^astfel obfinute constitue „criteriile de similitudine" căutate; ele pot să nu fie independente între ele, şi adesea pot fi reduse ca număr, în funcfiune de structura termenilor Aj ai ecuafiei (4). După numărul ecuaţiilor pe cari trebue să le satisfacă fenomenele, similitudinea obfinută e mai restrânsă sau mai largă. De altă parte, transformarea centroafină (3) poate să nu se refere la tofi parametrii (^)şi, astfel, însăşi alcătuirea criteriilor poate varia dela caz la caz. Similitudinea e definibilă pentru fenomene pe baza faptului că legile acestora se pot exprima analitic şi pe baza faptului că criteriile de similitudine, corespunzătoare unui sistem dat de ecuafii diferenfiale sau integrale, obfinute pentru un element al domeniului lor de integrare, sunt valabile pentru întregul domeniu respectiv (cele două postulate ale similitudinii). Ea se bazează pe următoarele trei teoreme fundamentale: Teoremele similitudinii: Prima teoremă fundamentală a similitudinii (Newton, Philosophiae naturalis principia mathematica): Dacă anumite fenomene, corespunzătoare unui sistem de ecuafii şi unor condifiuni de unicitate date, formează un grup de fenomene asemenea, fiecare dintre criteriile respective de similitudine are o valoare unică pentru toate fenomenele grupului. Teorema rezultă direct din relafia (8) de mai sus. Ea permite extinderea imediată a rezultatelor unei singure cercetări experimentale la întregul grup de fenomene căruia îi aparfine fenomenul studiat. A doua teoremă fundamentală a similitudinii (Federmann, şi Buckingham, sub numirea de 197 teorema n): Solufia generală a unui sistem de ecuafii algebrice, diferenfiale sau integrale, corespunzând unui grup de fenomene asemenea, poate fi exprimată cu ajutorul criteriilor de similitudine respective. Solufiile particulare, corespunzând unor condifiuni de unicitate date, se pot exprima cu ajutorul aceloraşi criterii şi al unor raporturi simple între mărimile cari intră în ecuafiile respective şi anumite valori particulare ale acestor mărimi. Forma analitică a acestei teoreme fundamentale (teoremaII)este: Dacă^, K2--Kr sunt criteriile de similitudine independente ale unui sistem dat de ecuafii diferenfiale, fenomenele subclasei corespunzătoare vor fi redate prin relafii funcţionale (criteriale) de forma (9) f(Ktl K%-Kr) = 0, iar în cazul solufiilor particulare, cu condifiuni de unicitate prescrise, de relafii de forma / Xi x: xK \ (10) f( KltK„-Kr,^, ) =0» \ xi0 xj0 XK0 / în care xiQ, xj , etc., reprezintă anumite valori de referinfă, convenabil alese, ale mărimilor x^, Xjt etc. cari intervin în ecuafii sau în condifiunile de unicitate. Importanfa acestei teoreme fundamentale consistă în faptul că ea arată posibilitatea de a urmări, prin relafii criteriale, desfăşurarea fenomenelor fizice. Cum criteriile sunt, în general, complexe, confinând fiecare mai mulfi parametri, relafiile criteriale vor fi considerabil mai simple ca aspect şi deci mai uşor de urmărit decât cele parametrice. A treia teoremă fundamentală a similitudinii (V. L. Kirpicev pentru cazul particular al fenomenelor elastice, M. V. Kirpicev şi A. A. Guhman, pentru toate cazurile): Mulfimea fenomenelor determinate de sisteme de ecuafii şi de condifiuni de unicitate date constitue un grup de fenomene asemenea numai dacă mărimile cari intră în condifiunile de unicitate formează un grup de similitudine şi dacă criteriile de similitudine rezultând din ecuafiile date şi alcătuite cu mărimile acestora au valori numerice unice. Mai pufin riguros, însă mai pregnant, această teoremă se poate enunfa sub forma: Sunt fenomene asemenea acele fenomene ale căror con-difiuni de similitudine sunt asemenea şi ale căror criterii de similitudine au aceleaşi valori numerice. Demonstrafia valabilităfii generale a acestei teoreme a fost dată numai presupunând cunoaşterea prealabilă a expresiunii condifiunilor de unicitate, pentru care, fără îndoială, nu e posibilă o formulare generală. Fiindcă valabilitatea ei pare totuşi evidentă, ea se aplică sub forma de principiu şi în cazul general. — Similitudinea se numeşte completă, când toate criteriile de cari depinde fenomenul au, atât pe model, cât şi la original, aceleaşi valori (legea întâi a similitudinii). Când similitudinea completă nu poate fi practic realizată, egalitatea criteriilor se restrânge numai Iş cele cu rpl dominant în fenomenul studiat. O astfel de similitudine parfială se numeşte şi similitudine incompletă. Similitudinea şi experimentul. Soluţionarea exactă a sistemelor de ecuafii diferenfiale sau integrale, şi chiar algebrice, nefiind în general posibilă, rezultă că şi metoda criterială, care decurge din aplicarea celor trei teoreme ale similitudinii, are numai un caracter de aproximaţie. De aceea se şi caută expresiuni formal cât mai simple pentru relafiile criteriale, restrângându-le prin aceasta domeniul de valabilitate. Astfel, unul şi acelaşi grup de fenomene va fi redat într'un domeniu mai larg, în general, prin mai multe expresiuni analitice, de structură similară, domeniul particular de aplicafie al fiecăruia fiind bine delimitat. Pentru exprimarea ecuafiilor criteriale se preferă, în general, monoamele, sub forma de produse de puteri ale diferitelor criterii: (11) Ki = Ci K™2 ». K Pe cât posibil, se determină teoretic componenta calitativă a monomului din dreapta şi, uneori, şi unii dintre exponenfii mj. Apoi, pe cale experimentală, se caută să se obfină valorile parametrilor cari, introduşi în criteriile de similitudine, să permită determinarea coeficienfilor Ci (cari înglo- Xi Xj bează şi raporturile — ■ — ) şi a celorlalfi XH Xh exponenfifolosindu-se pentru calcul, foarte adeseori, metode grafico-analitice. Teoria modelelor. ,în studiul experimental al unui fenomen dat nu se pot realiza totdeauna conditiunile în cari acest fenomen ar trebui să se desfăşure efectiv. Se recurge, deci, la un alt fenomen, de aceeaşi natură cu primul, la care diferifii parametri variază însă în limite corespunzătoare posibilităfilor sau intenfiunilor experimentatorului. Pentru ca rezultatele cercetării acestui al doilea fenomen să poată fi folosite în studiul celui dintâi, e* necesar, conform celei de a treia teoreme a similitudinii, ca cele două fenomene să aibă condifiuni de unicitate asemenea şi criterii de similitudine identice. în acest caz, fenomenul al doilea constitue „modelul" primului fenomen, care se numeşte „original". Metoda analogiilor permite ca modelul să aparţină şi altui domeniu al Fizicei decât originalul, dacă se respectă corespondenfa parametrilor celor două domenii şi condifiunile de similitudine. Scara modelului poate fi subunitară sau supraunitară, iar numărul parametrilor afectafi de transformarea centroafină poate fi delimitat în raport cu cerinţele problemei speciale studiate. Alegerea scării modelului e influenfată de diverşi factori. Astfel, parametrii cari determină evolufia unui fenom@n sunt, în general, mărimi macroscopice, de observafie directă, adică valori medii, determinate după anumite norme, cu instrumente de măsură. Scara de reducere sau de amplificare trebue aleasă astfel, încât aceste valori medii, determinate în condifiuni macroscopice identice, la model şi original, să nu prezinte deoşebiri simfitoare, 198 De altă parte, orice fenomen fizic e totdeauna însoţit de anumite „efecte secundare", localizate, de cele mai multe ori, în zonele de discontinuitate (pereţi de separaţie, etc.), cari apar, dispar sau îşi schimbă înfăţişarea, când unii dintre parametri trec, într'un sens sau în altul, prin anumite valori critice. La modificarea condiţiunilor de desfăşurare a fenomenului principal, efectele secundare nu variază în aceeaşi măsură cu acesta din urmă, ci depind în cel mai înalt grad de pragurile amintite. Din această cauză, alegerea scării modelului trebue făcută astfel, încât să nu schimbe simţitor raportul dintre fenomenul principal şi efectele secundare însoţitoare, în raport cu originalul. La alcătuirea unei ecuaţii criteriale se apreciază, după mersul fenomenului, că anumite criterii de similitudine trebue considerate ca dominante şi, în consecinţă, se construeşte relaţia căutată numai cu ele, neglijând criteriile de contribuţie mai mică. Această discriminare între criterii trebue făcută cu multă precaufiune, mai ales la experimentarea pe modele la scară redusă, penfru a nu reda denaturate rezultatele experimentelor. Similitudinea în Mecanică. în Mecanica solidelor, similitudinea poate fi examinată sub aspect static, cinematic sau dinamic. în Statica corpurilor rigide, similitudinea fizică se reduce la o similitudine geometrică, combinată cu o proporţionalitate a forţelor. — în Statica corpurilor elastice şi plastice, similitudinea e încă puţin folosită. Criteriile de similitudine corespunzătoare problemei generale se obfin din ecuaţiile generale ale elasticităţii şi plasticităţii. Notând cu xf- coordonatele, cu tensiunile, cu Fi forţeîe de masă, cu wi deformaţiile lineare, cu yj;- lungirile şi lunecările specifice, cu f densitatea, cu E şi G modulele de elasticitate şi de alunecare, cu cosinusurile directoare ale • *7 unei direcfii n şi cu p. coeficientul lui Poisson (raportul dintre scurtarea transversală şi lungirea axială), ecuafiile elasticităfii şi plasticităţii iau următoarele forme: ecuafiile de echilibru ale lui Navier (12) +pfj = p cu condifiunile la limită (13) ,=E i */ jn ' ecuafiile geometrice ale lui Cauchy 1 (c)Wj ctoA (14) 8^/' cari stabilesc legătura dintre deformafii şi deplasări (v. Deformafie specifică); ecuafiile fizice de continuitate ale lui Saint-Venant . 5 Q /c)'tik Sţ^\ c>*< / o)*; \ e)*,: )’ cu posibilitatea ca doi indici să coincidă; legea generalizată a lui Hooke (16) Yîj 2 GXij] Tv^S fii, mărimea $ având, în cazul elasticităfii, valoarea ^ = 1. în cazul plasticităfii, la ecuafiile (12—16) se adaugă condifiunea de plasticitate C7) ’ = în care k reprezinlă tensiunea de curgere, iar f(4>) are o formă complexă şi, în primă aproximaţie, ia valoarea: (18) f('W = — . - . Din ecuafiile de mai sus, privitoare la elasticitate şi plasticitate, rezultă următoarele criterii şi raporturi adimensionale: (19) Kt=-, K. = °. i; % 1 ecuafiile dinamice ale lui Navier introduc criteriul F-t2 (20) Ne = —, numit criteriul lui Newton. Condifiunile de unicitate introduc raporturi între dimensiuni şi între forfele exterioare. Solufia criterială corespunzătoare legii a doua a similitudinii ia, pentru cazul static, forma - -. /....... -........ /.... p. V ......... (21) ilKlt K„ Kb, Kv K5, Kq, ~~ * p— J == 0, \ ko lhJ iar pentru cazul dinamic, forma (22) ffiSTi, K„ Kv Kv K„ Ne.j- ■ ^-) =0; \ io *) să aibă o valoare unică pentru tat grupul de fenomene asemenea. De fapt, singurele condifiuni efectiv folosite în plasticitate sunt n = 0 şi yv = 0, ultima determinând constanfa volumului din teoria plasticităfii. în Rezistenfa materialelor, plecând dela ecuafiile torsiunii şi încovoierii barei cilindrice: d qp t (23) - - ' (24) r dx G' 1 _ M P " E] ' 9 fiind unghiul de torsiune, r raza seefiunii barei, p ra?a de curbură, M momentul sfatic de încor 199 K=‘ voiere şi / momentul de inerfie la încovoiere, rezultă următoarele criterii: rGq> Ix K -lM ~eJ pp (25) pentru torsiune, pentru încovoiere, Kf EJ pentru flambaj, cari sunt forme particulare ale criteriilor elastice de mai sus (19). Ca exemple de relafii criteriale se pot indica, pentru acest caz, cunoscutele formule ale lui Tetmajer, Rankine, Jasinski, etc. — în cinematica solidelor, ecuafiile generale sunt: !z>= f r= r a-\- co X Q (relafia viteselor) acz=: r =5= ^ -f"<»XQ -f-coXC<»X 0 A (relafiaaccelerafiilor), în cari r e vectorul de pozifie fafă de sistemul fix, p e vectorul de pozifie fafă_de sistemul de referinţă mobil (legat de corp), u> e vitesa unghiulară, iar co e accelerafia unghiulară. Criteriile de similitudine generale sunt: (27) «»-T‘ 2Ve«- act2 T Aici Ho e criteriul de omocronism (homocro-nism), care arată că, pentru asemănarea a două fenomene cu desfăşurare în timp, momentele omoloage trebue să fie omocrone; în cazul particular în care timpurile sunt aceleaşi, momentele devin sincrone, cu Ho= 1. Ne e criteriul lui Newton sub formă cinematică, care are un rol important în studiul mişcărilor pe traiectorie.— Pentru mişcările de rotafie se deduc, din ecuafiile (26), următoarele criterii: (28) ct>/ n ;Ne. Criteriul e folosit în dinamică, fiind caracteristic oscilaţiilor mici, cari au o ecuafie diferenfială de forma K (29) mx + Kx — 0; co2= — , m co reprezentând pulsaţia oscilafiilor, iar K reprezentând coeficientul de rapel, în condifiuni la limită date, ecuafiile mişcării au forma generală (30) .(ho.«4)=0. cu forme asemănătoare pentru translafie şi rotafie. în dinamica solidelor, legea fundamentală (a doua lege a lui Newton) se scrie în coordonate intrinsece sub forma di; d21 (31) Ff~m—r- —m-, -1 d t d t2 r mv2 f.—r! f6=0. unde m e masa şi p e raza de curbură. Dş aici rezultă criteriul lui următoarele forme: (32) Ne = Newton sub oricare dintre LL. mv' IL mV " Fl mv* criteriu dinamic identic cu cel cinematic de acelaşi nume. în condifiuni la limită date, ecuafiile mişcării se reduc la relafii de forma: (33) fl h' în cazuri speciale trebue să se fină seamă şi da celelalte criterii determinate de ecuafiile mişcării. Ca exemplu, în cazul mişcării sub acfiunea gravi- tafiei > rezultă criteriul (34) v De asemenea, la rotafia în jurul unei axe, conform ecuafiei (35) / = Af f în care / e momentul de inerfie al solidului în raport cu axa de rotafie, to e accelerafia unghiulară în jurul aceleiaşi axe şi M e momentul forjelor exterioare faţă de axă, apare criteriul PI (36} K^-TT' /co2 care permite compararea mişcărilor de rotaţie ale solidelor. Similitudinea în conducfia căldurii prin solide, în fenomenele de conducfie a călduri? prin solide, criteriul de similitudine se determină din ecuafia lui Fourier, (37) <^.=aV7Qt dt, în care a =------ e difuzivitatea termică, X fiind conductivitatea termică interioară a solidului, f greutatea lui specifică şi c, căldura lui specifică, iar V2 e operatorul diferenfial al lui Laplace şi 0 e temperatura. Rezultă următorul criteriu de similitudine al lui Fourier: (38) Condifiunile tipurile (39) Fo=- termice t a de unicitate pot fi de 0=0o (*,■); 3» — aâ@; = X0 8 «o jşe U c)ft unde a e coeficientul de schimb superficial, iar A® e diferenfa detemperatură, De aici se deduc 200 criteriul lui Biot şi două raportur adimensionale: D. <*/. 0 X0 (40) Bt- x ■' x0e0- Solufia generală, cu condifiuni geometrice de unicitate datef e de forma (4,) dar în regim stafionar dispare din solufie criteriul Fo, care păstrează o valoare constantă. Similitudinea în Mecanica şi în Termocinetica fluidelor. în Mecanica fluidelor se urmăreşte, în general, aspectul mişcării, fără considerarea efectelor termice, fiindcă de cele mai multe ori acestea sunt. neglijabile. Când, însă, efectele termice sunt apreciabile, e necesar să se considere ecuafiile complete ale mişcării, în cari intră şi transferul de căldură. Din punctul de vedere al similitudinii, e mai avantajos să se considere ecuafiile complete ale Dinamicei, incluziv efectele termice, din cari se deduc uşor cazurile particulare ale Staticei, Cinematicei şi Dinamicei fluidelor, sau al convec-fiei căldurii. Sistemul general de ecuafii e: (42) div (pî;) = 0 D V: d t (ecuafia continuităţii); ~~P&i — (ecuafia Navier-Sfokes a mişcării convective a fluidelor vâscoase); D 0 _ -----=iî V28 (ecuafia Fourier-Kirchhoff a conduc- df fiei convective a călduţii). în acestea, —r— e derivata substanţială, {A e vis-d t cozitatea dinamică şi fl e coeficientul de dilatafie în volum. Din ecuafiile sistemului se determină criteriile Ho şi Fo, obfinute mai sus pe alte căi, cum şi criteriile noi v2 Ti (43) Fr — - Gr — Eu = gpa _A£ p V2' A0, Pe= vl v fiind viscozitatea cinematică. Din aceste criterii se poate deduce criteriul foarte important în (44) Pr = studiul straturilor limită: Pe _ v Re a Criteriul Fr, numit criteriul lui Froude, e folosit în similitudinea cinematică, şi anume în Hidraulică şi în Aerodinamică, în fenomene în cari forfele determinante, afară de forfele inerfiale şi din presiune, sunt cele de greutate. Criteriul Eu, numit criteriul Iui Euler, arată influenfa presiunilor asupra mişcării. Criteriul Re, numit criteriul lui Reynolds (v. Reynolds, numărul lui ~), intervine în toate formele mişcării fluidelor, în fenomene în cari forfele determinante, afară de forfele inerfiale şi din presiune, sunt cele de viscozitate; el e caracteristic penfru deosebirea dintre mişcarea laminară şi cea turbulentă. Criteriul Gr, numit criteriul lui Grasshoff, e caracteristic pentru convecfia naturală şi nu apare, în general, alături de Re. Criteriul Pe, numit criteriul lui Peclet, reflectă efectul naturii fluidului asupra mişcării; Pr, numit criteriul lui Prandtl, arată mai adecvat acelaşi lucru (la gaze, Pr ia valori practic constante). Aceste criterii nu sunt toate independente. Criteriul lui Grasshoff, care în cele de mai sus are un aspect termic, poate fi transformat, renun-fându-se la produsul adimensional $ A 0, în criteriul dinamic numit criteriul lui Galilei: (45) Ga — g/3 care serveşte la controlul mişcărilor isoterme ale fluidelor. Acest ultim criteriu, înmulfit cu raportul adimensional (p — p0): P» conduce la criteriul lui Arhimede, folosit în Hidrostatică şi în Aerostatică: (46) v2 p După cum criteriul Re marchează limita dintre curgerea laminară şi cea turbulentă, analog raportul (47) M=Y' unde c e vitesa sunerUui, corespunzătoare regi-mului de curgere, marchează limita dintre mişcările subsonice şi cefe supersonice. Raportul M e numit după diferifi cercetători (Maievski, Mach, Bairstow, etc.). Schimbarea de stare a fluidului, ca şi celelalte fenomene cari determină modificări esenfiale în curgerea lui, introduc noi criterii sau raporturi. Printre condifiunile Ia limită posibile este şi transferul de căldură între zona laminară (con-ductivă) şi cea turbulentă (convectivă), exprimat prin relafia (48) X~- =a A9, c)« X reprezentând coeficientul de conducfie al zonei laminare. Din această condifiune rezultă criteriul foarte important pentru întregul domeniu al convecfiei: (49) N»=*y. numit criteriul lui Nusselt; acesta nu trebue confundat cu criteriul lui Biot, care are aceeaşi expre-siune formală, însă se aplică excluziv solidelor. Cu condifiunile geometrice de unicitate se obfine solufia generală a mişcării convective în care, pe baza condifiunilor speciale ale mişcării, se introduc numai criteriile dominante. Astfel, pentru curgerea isotermă în regim variabil, solufia se pune sub forma: (50) f(\Ho, Fr, Eu, Re, =0, în care în regim stafionar nu apare cr/teriul H.o\ 201 din aceste relafii deriva, în absenta frecării, cunoscuia ecuafie energetică a lui Bernoulli. în mişcarea convectivă forfată se obfine: (51) f ( Re, Pr, Fo, Nu{ iar în mişcarea convectivă liberă (52) H Gr, Pr, Fo, Nut 'ă x)=0. în cari în regim stafionar nu intervine Fo, iar în cazul gazelor nu intervine nici Pr. Similitudinea. în Termodinamică: în ecuafia gazelor reale pusă sub forma: pv = z RT, unde p e presiunea, v e volumul specific, R e constanta caracteristică a gazului şi T e temperatura absolută în grade Kelvin, s'a introdus criteriul adimensional gazelor, la * o mo m mm 5oo mm m mata Variafia raportului pv/RT în funcfiune de presiune. variafia presiunii şi a temperaturii, în raport cu gazele perfecte, penfru cari 2=1 (pentru azot, v. fig.). Un alt criteriu de similitudine, larg folosit în Termodinamică, e randamentul ciclurilor termodinamice (v. sub Randament). Raporturile dintre valorile curente şi cele critice ale parametrilor de stare au fost introduse în diferite ecuafii teoretice de stare a gazelor reale, ducând Ia aşa numitele legi ale stărilor corespondente. Astfel, din ecuajia lui Van der Waals rezultă: (54) unde (55) (TC + ^) (3ţ>-1) = 8x, V 9 = — v Pc în fond, ecuafia (54) e o ecuafie criterială a grupului gazelor reale cari satisfac ecuafia lui Van der Waals. Analog se pot obfine şi alte criterii, în Termodinamica propriu zisă, criteriile sunt introduse incidental — şi nu sub această numire. Diferite raporturi între potenfialele termodinamice ar putea fi de folos în studiul experimental Termodinamicei gazelor reale şi al Termodinamice* chimice, introducând astfel, în acest domeniu, teoria modelelor. Similitudinea în Electromagnetism. în acest domeniu, similitudinea nu e utilizată în măsura cuvenită, deşi analogiile electrice se utilizează pe scară foarte mare. Se pot construi criterii utile, cari pot uşura calea experimentării. De exemplu, din ecuajia unui circuit în regim cuasistafionar (56) Lfi+/?J + ^ = Ş dt~ dt C d t rezultă criteriile (57) K,_ = u)VlC; K„ = o)RC, cari pot fi de mare utilitate în studiul circuitelor oscilante. î. Simmering. V. Garnitură elastică. 2. Simplu curent [cHMnJieKC,0AH0n0JiK)CH0r0 TOKa; simple courant; Einfachstrom; simplex sys-tem; egyarânyu adâs]. Telg.: Sistem de transmitere telegrafică în care exploatarea se realizează în simplu curent. V. Exploatare telegrafică în simplu curenf. s. Simpodia! [CHMiiOAHHecKHH; sympodique; sympodisch; sympodial; szimpodikus]. Bot.: Calitatea modului de ramificare al tulpinelor şi inflorescenţelor diferitelor plante superioare, cari au o creştere limitată a vârfului tulpinei principale sau a ramurilor, de a da, dintr'un mugure aşezat sub vârf, o ramură care creşte în aceeaşi direcfie ca şi ramura din care s'a format, astfel încât pare să fie o continuare a primei ramuri; noua ramură având şi ea o creştere limitată, se formează, din vârful ei, în acelaşi mod, o altă ramură, care creşte în continuare. în felul acesta se formează o axă (un simpodiu) din ramuri de diferite vârste, aşezate cap în cap. Adeseori ramurile succesive nu sunt aşezate în linie dreaptă, ci în zig-zag. Pe ramurile cu ramificafie simpodială apar muguri florali, din cari se formează flori şi apoi fructe. Exemple de ramificaţii simpodiale sunt ramurile de rod ale bumbacului şi ramurile a numeroşi pomi fructiferi (mărul, părul, piersecul, vişinul, etc.). 4. Simpson, formula Iui ~ [c|)opMyjia Chm-COHa; formule de S.; S.'s Formei; S.'s formula; S. keplefe]. Mat.: Formulă care e folosită în calculul cu aproximafie al ariei cuprinse între curba y — f(^c), axa absciselor şi perpendicularele pe axa absciselor duse prin punctele x — a, x — b, adică în calculul cu aproximafie al valorii integralei: / = \ f (x) dx. Dacă se împarte intervalul (a, b) în 2n părfi egale, şi dacă yQ, y±'"yin sur>t ordonatele punctelor curbei, corespunzătoare punctelor de diviziune a intervalului, conform formulei lui Simpson, valoarea integralei este aproximativ egală cu: ’tn+2(^2+y*+■■■+y??t—2) +^bi+yi-+y%n-l)}- 202 î. Simpfoficifafe [3KBHBaJieHTHOCTb, chmhto-TH4H0CTb; equivalence; Gleichfâlligkeit; equiva-lsnce;ekvivalenciaf egyenertekuseg]. Fiz.: Proprietatea unor granule de a avea o aceeaşi vitesă limită de cădere într'un curent de fluid vâscos. Din legea lui Stokes (v. Legea Iui Stokes) rezultă căf într'un amestec de granule simptotice, cele cu greutate specifică mai mare au dimensiuni mai mici decât cele cu greutate specifică mai mică. 2. Simultaneitate [oflHOBpeMeHHOCTb; simul-taneite; Gleichzeitigkeit; simultaneity; egyideju-seg]. Fiz.: în Fizica clasică, relafia dintre evenimentele între cari nu mai e posibilă nicio interacţiune. Dacă ar mai fi posibilă o acHuns a unui prim eveniment asupra unui ai doilea, primul ar fi considerat anterior celui de al doilea, iar dacă ar mai fi posibilă o acfiune a celui de al doilea eveniment asupra primului cel de al doilea eveniment ar fi considerat anterior primului. Imposibilitatea de interacfiune între evenimentele simultane e un criteriu suficient pentru stabilirea simultaneităfii, şi simultaneitatea prezintă un caracter absolut, adică valabil în raport cu toate sistemele de referinfă, dacă vitesa mijlocie la dus şi la întors a celui mai repede semnal fizic e infinită. în acest caz, emifând acel semnal dintr'un punct Pu într'un anumit moment t1 al lui Pt, şi reflectându-l, la sosirea Iui în punctul P2, în momentul t2 al lui P2, semnalul poate reveni în P± după un interval de timp al lui P1 care e mai mic decât orice interval indicabil. Astfel, există în P± un singur moment ale cărui evenimente nu pot intra în interacfiune cu evenimentele cari se produc în momentul t2 al lui P2, şi reciproc. în Fizica clasică se afirmă că gra-vitafia constitue un semnal fizic cu o vitesă^ mijlocie la dus şi întors infinită, şi se operează cu conceptul de simultaneitate absolută (şi deci cu conceptul de timp absolut). — în Fizica relativistă (v. Relativităfii, lungimea, timpul şi simultaneitatea în teoria ^ restrânse) se arată că nu există semnale cu vitesa de dus şi întors mai mare decât vitesa de propagare a luminii în vid. Astfel, în orice punct, evenimentele dintr'un întreg interval de timp finit nu mai pot intra în interacfiune cu evenimentele cari se produc într'un alt punct, într'un anumit momenf al Iui. Criteriul imposibilităfii de interacfiune între evenimente dă deci, în acest caz, în fiecare punct, un interval de timp finit, care cuprinde momentele ce ar putea fi simultane cu un anumit moment dintr'un alt punct; astfel, el e insuficient pentru definirea univocă a simultaneităfii în puncte diferite şi deci trebue completat cu un criteriu compatibil cu el. Acest criteriu, indicat de principiul invarianfei vitesei de propagare a luminii în vid, conduce la o completare a criteriului de mai sus; completarea e astfel, încât, aplicând criteriul, rezultă, în general, în raport cu diferitele sisteme inerfiale cari sunt în mişcare unul fafă de altul, momente diferite dintr'un punct, ca simultane cu un anumit moment dintr'un alt punct: Evenimentele din puncte diferite, cari sunt simultane în raport cu un sistem de referinfă inerfial, nu trebue să fie deci simultane în raport cu un altul. Simultaneitatea nu e deci o relafie între două evenimente, ci e o relafie între două evenimente şi un sistem de referinfă inerfial, adică nu e absolută, ci e relativă. s. Simun [caMyM; sirţioon, simoun; Samum; simoom; szâmum]. V. sub Vânt, tipuri de 4. Sinagogă [CHHarora; synagogue; Synagoge; synagogue; szinagoga]. Arh..* Locaşul în care se celebrează cultul mozaic. Dispozifia planului acestui fel de templu variază, în general, foarte pufin: nava principală e precedată de un vestibul, un fel de nartex, din care porneşte scara spre etaj. Tot de aici se deschide şi sala de cununii. Naosul se termină cu absida „thebei", care corespunde altarului bisericilor creştine. Parterul e rezervat excluztv bărbafilor, iar tribunele dela etaj, pe cele trei laturi ale naosului, sunt ocupate de femei. Dacă templul are orgă şi cor, acestea se aşază pe tribună, deasupra intrării. 5. Sincron [CHHxpoHHqeCKHă;synchrone; syn-chron; synchron; szinkron]. Gen.: 1. Calitatea a două ceasornice de a indica simultan timpuri (ore) egale (în raport cu un sistem inerfial). —2. Simultan. a. Sincronism [cHHxpoHH3M; synchronisme; Synchronismus; synchronism; szinkronizmus]. Gen..* Relafie realizată când două sau mai multe evenimente se produc simultan (în raport cu un sistem inerfial). Exemplu: sincronismul a două pendule de aceeaşi perioadă, dacă ele trec simultan prin pozifia de echilibru. 7. Sincronism sonor [3ByK0B0S CHHxpoHH3M; synchronisme son-image; sonores Synchronismus; sound synchronism; hangszinkronizmus], Cinem.: în cinematografie, simultaneitatea înregistrărilor sonore cu cele ale imaginilor. s. Sincronizare [CHHxpoHH3aiţHH; synchroni-saiion; Synchronisierung; synchronization; szinkro-nizâlâs]. 1. Elf.: Operafiune prin care două sau mai multe fenomene periodice se aduc în coincidentă de fază. — Exemple: Manevra de punere în coincidenfă de faza a tensiunilor Ia bornele unui alternator sincron, de cuplat Ia o refea electrică, cu tensiunea acelei refele în dreptul sistemului de bare colectoare. în particular, manevra de aducere a acestor două sisteme de tensiuni în starea în care au aceeaşi valoare efectivă, aceeaşi frecvenfă, aceeaşi fază şi aceeaşi ordine de succesiune între tensiunile diferitelor faze,1 în cazul alternatoareIo%, sincrone şi al refelelor polifazate; în această stare, alternatoru! sincron poate fi cuplat la refea, adică poate fi „pus în paralel" cu celelalte alternatoare sincrone cari debitează.în refea. Pentru constatarea satisfacerii condifiunilor în cari se poate face punerea în paralel, se folosesc adesea voltmetre duble, cari au două sisteme de măsufă şi două ace indicatoare pe o aceeaşi scară de măsura, sistemele lor de măsură fiind legate la cele două tensiuni; se folosesc şi frecvenfmetre duble, cari compară frecvenfele celor două tensiuni. Pentru realizarea coincidenţei de fază se acţionează asupra turafiei alternafoarelor, iar penfru 203 urmărire şi control se folosesc un voltmetru de zero (v.) şi o lampă cu incandescentă, la altar-nafoare monofazate, sau un sincronoscop (v.) sau un fazmetru cu trei lămpi cu incandescentă, la alternatoare trifazate, eventual cu un voltmetru de zero pe una dintre lămpi. Dacă tensiunile reţelei şi alternatorului de cuplat nu au frecvenfe egale, se aplică lămpilor o tensiune care are fre- /. Cuplarea lămpilor de fază pentru stingere (a) şi aprindere (b)» în cazul generatoarelor sincrone monofazate. cvenfa egală cu semisuma frecvenfelor refelei şi alternatorului — şi a cărei valoare maximă variază cu semidiferenfa celor două frecvenfe, dând astfel Aj Bf Cf II. Schema (a) şi diagrama (b), ale tensiunilor electrice pe lămpile de fază pentru cuplarea generatoarelor polifazate în pozifia de stingere, Ia aceeaşi succesiune a fazelor. bătăi ale intensităţii luminii radiate de cele două lămpi. Acestea sunt deci cu atât mai lente, cu cât diferenfa dintre cele două frecvenfe e mai tensiunile sunt egale, de aceeaşi frecvenfă şi sim-fazice (fig. I a). — Dacă bornele lămpilor sunt legate la faze necorespondente, în cazul sistemului monofazat lămpile dau constant o radiafie luminoasă de intensitate maximă, când cele două tensiuni sunt simfazice (v. fig. I b); sistemul nu poate fi folosit în cazul tensiunilor polifazate, fiindcă lămpile radiază, în acest caz, o lumină de intensitate maximă, când diferenfa de fază dintre tensiunile corespunzătoare e de o şesime de perioadă (fig. II). Dacă una dintre lămpi e legată însă la faze corespondente, iar celelalte două la faze necorespondente (fig. III), cele trei lămpi se aprind succesiv, dacă tensiunile nu au aceeaşi frecvenfă; aşezând becurile în vârfurile unui triunghiu, sensul de rotafie în care se succed aprinderile şi stingerile lor este unul, respectiv cel contrar, după cum frecvenfă refelei e mai joasă, respectiv mai înaltă decât a generatorului de cuplat la refea. Se obfine, astfel, aşa numitul foc rotitor. Pe măsură ce frecvenfele şi fazele tensiunilor corespondente se apropie de coincidentă, turafia focului rotitor scade, iar la stingerea simultană a celor trei lămp», când s'a realizat şi coincidenfa de fază şi de valori efective, se poate face cuplarea alternatorului. La maşinile monofazate, cuplarea se face la stingerea, respectiv Ia maximul ds intensitate a luminii radiate de cele două lămpi, după cum legarea e făcută conform schemei din fig. a, respectiv b. La alternatoarele sincrone de înaltă tensiune, legarea lămpilor se face prin intermediul unor transformatoare de tensiune. La deschiderea întreruptorului sau a disjonctorului unui astfel de atternator, care debitează într'o refea electrică, trebus să se deschidă şi circuitul instalafiei de sincronizare a părfii deconectate, care altfel ar primi tensiune prin transformatorul de fensiune. în instalafiile de înaltă tensiune, cu unde de şoc de tensiune, e util ca fenomenul transiforiu dintr'o înfăşurare asupra căreia se face experimentul să fie oscilografiat. în acest scop e necesar să se sincronizeze originea bazei de timp a oscilografului, cu pătrunderea undei de şoc în înfăşurare, ---r- ....i----- ----w I--- M ~ ~ ww, - r -----„ f aceeaşi succesiune a fazelor. mică. — Dacă lămpile sunt conectate cu cele două I operafiune care se poate realiza, fie cu un disoo-bprne Iş faze corespondente, ele se sting când | zitiv mecanic de sincronizare, fie cu unul electro, 204 nic. Dispozitivul mecanic, care nu e recomandabil peniru fenomene foarte rapide, se compune dintr'un sistem de două eclatoare, dintre cari unul se roteşte în cerc, iar celălalt se găseşte într'un punct excentric fată de acest cerc. Distanta minimă dintre cele două eclatoare, care apare la fiecare rotafie, e determinată de amplitudinea undei pentru care trebue să se producă eclatarea. Dificultăfile de sincronizare rezultă din împrăştierea mare a valorii efective a tensiunii de eclafare, la diverse încercări, din cauza variafiei constantelor mediului de descărcare. Dispozitivul electronic acţionează prin trimiterea unei impulsii de ionizare, atât penfru eclatoarele circuitului principal, cât şi pentru cele ale circuitului care determină baza de timp a oscilografului, cele două circuite fiind în derivafie. 1. Sincronizare anormală [aHOpMaJUbHan chh-xpOHH3ai],HH; synchronisation anormale; anormale Synchron;sierung; abnormal synchronisation; anormâlis szinkronizâlâs]. Elf. Tensiunile la extre-mităfile unei linii electrice de transport de energie, în gol, care are lungimea egală cu o jumătate de lungime de undă a tensiunii (în curent alternativ, de 50 per/s, de 1500 km) sunt în opozifie (0 = 180°) — şi transportul stabil al energiei nu mai e posibil, încercând cuplarea în momentul concordanfei de fază, cum 0=180°, se produc o alunecare a rofii polare a alternatorului sincron, spre a ajunge la 0 = 0, şi o importantă cerere de putere activă. Dacă cuplarea se face când tensiunile sunt în opozifie, se evită alunecarea rofii polare şi cererea de putere activă, dar în schimb apare o cerere mare de putere reactivă, ca la orice sincronizare în opozifie de fază. Operafiunea se numeşte sincronizare anormală; ea intervine la liniile de 50 per/s a căror lungime depăşeşte lungimea de 1500 km. 2. Sincronizare [CHHxpoHH3ai];HH; synchronisation; Synchronisierung; synchronizing; szinkronizâlâs]. 2. Tehn.: Sincronizarea sfârşitului fiecărei operajiuni a unui proces tehnologic (de ex. din industria de confecîîunî), în sîsîemuî de lucru pe bandă rulantă, cu începutul operafiunii următoare, pentru ca executarea lor fără intermifenfă să elimine, pentru oameni şi maşini, pierderea de timp dintre terminarea unei operafiuni şi începutul celei următoare. 3. Sincronizată, „vitesă" ~ [cHHxpOHHan cko-poCTb; vitesse synchronisee; synchronisierte Ge-schwindigkeit; synchronized speed; szinkronizâlt sebesseg]. Mş,; Treapta de demultiplicare a unui schimbător de vitesă discontinuu (cutie de vitese), înzestrată cu un dispozitiv de sincronizare, penfru a permite trecerea, fără sgomot şi şocuri, în această treaptă. Acest dispozitiv se foloseşte, în general, la schimbătoarele de vitesă cu manşoane crabotafe (v. sub Schimbător de vitesă cu tren balador), Figura reprezintă schema de principiu a vitesei sincronizate, la care rotile dinfate sunt angrenate permanent, rofile dinfate 2, 3 şi 4 fiind calate pe arborii respectivi 1 şi 5, iar roata condusă 6 fiind liberă pe arborele principal 7 ; la trecerea în vitesa sincronizată, dispozitivul de sincronizare 8—9 e deplasat pe caneluri şi asigură, în prealabil, sincronizarea turafiei rofii conduse şi a arborelui principal (prin contactul cu fricfiune dintre conurile 9 şi 10, respectiv 9 şi 11), şi apoi solidarizarea rofii conduse cu arborele principal (prin angrenarea în cra-bofi a manşonului 8 cu roata dinfată 2, respectiv 6). Sin. Vitesă P , ... . . , w Schema de principiu a unei vitese cu sincromzator. V. şi . . i c i. , w, I sincronizate. sub Schimbător de .. , . ,x . f) arbore de antrenare; 2), 3) şl vitesa cu rofi smcro- roli din|a1e ca|ate pe arborii nizate. respectivi; 5) arbore secundar; ^—4. Sincronizeză 6) roată liberă; 7) arbore de antrena',, _ ____nare canelat (arbore principal); [CHHXp0HH3aT0p ; g) manşon crabotat, balador pe ar-synchroniseuse; Syn- borele 7; 9), f0) şi 11) conuri de chrontisch; synchro- sincronizare, niser; szinkronozo], Cinem.: Dispozitiv care permite, în cinematografie, examinarea vizuală a mai multor benzi de imagini sau de sunet, păstrându-se sincronismul dintre ele sau decalajul voit. 5. Sincronoscop [chhxpohockoii; synchrono-scope; Synchronoscope; synchronoscope; szinkro-noszkop]. E/f.: 1. Instrument care indică dacă două fenomene periodice sunt sincrone, ca şi ordinul de mărime al diferenfei dintre frecvenfele lor, când aceasta există, şi ordinul de mărime al diferenfei de fază dintre ele, când fenomenele sunt sincrone. — 2. Aparat pentru determinarea momentului în care s'a obfinut sincronizarea dintre două grupuri de tensiuni alternative. Este folosit în uzinele şi în centralele electrice. Cel mai simplu sincronoscop e constituit din una sau din două lămpi cu incandescenfă, legate între bornele aceleiaşi faze a întreruptorului deschis, sau între faze (v, fig. I a şi b sub Sincronizare). Sistemul cu lămpi de incandescenfă poate fi utilizat şi în reţelele trifazate. în acest caz se inversează legăturile la două dintre faze. O conexiune prin stingere de acest fel e reprezentată în fig. / a şi III, sub Sincronizare. Cele trei lămpi se aprind una după alta, şi anume într'un sens de rotafie sau într'altul, după cum frecvenfă». alterna-torului e mai înaltă sau mai joasă decât a refelei. Pentru mărirea sensibilităfii se folosesc, în serie cu lămpile sincronoscopului, voltmetre, cu diviziunile mai rare, fie la începutul, fie la sfârşitul scării de măsură, după cum sunt folosite în montaje prin stingere, respectiv prin aprindere (voltmetre de zero sau de maxim). în centralele mai mari se folosesc sincronoscoa-pe cu ac învârtitor, cari sunt mult mai sensibile. Ele sunt alcătuite dintr'un stator şi un rotor, în general în formă de Z, a căror înfăşurare se leagă la bornele maşinii care trebue cuplată la barele colectoare, Acul sincronoscopului şe învârteşte 205 într'un sens sau în altul, după cum alternatorul care urmează să fie cuplat are turafia mai înaltă sau mai joasă decât turafia de sincronism corespunzătoare frecventei refelei, arătând, în acelaşi timp, şi cum trebue reglată turafia maşinii de ac}ionare, pentru obfinerea sincronismului. La sincronism, acul rămâne fix, în pozifie verticală. în general, sincronoscopul e aşezat împreună cu celelalte aparate de sincronizare, alcătuind un dispozifiv numit braf de sincronizare. Se construesc uneori şi sin^ronoscoape pe principiul electrostatic. Se poate folosi ca sincronoscop şi oscilograful cu bucle normal. i. Sincroscop [cniixpoCKOn; synchroscope; Synchroscop; synchroscope; szinkroszkop]. E/f..* Dispozitiv electronic care permite prezentarea vizuală, pe ecranul unui tub catodic, a formelor de undă periodice sau neperiodice. El se compune dintr'un tub cu raze catodice, comandat de circuife electronice (fotul fiind montat într'o cutie, împreună cu sursele de alimentare pentru tubul catodic şi circuitele de comandă ale acestuia). Ca şi osciloscopul obişnuit, sincroscopul foloseşte un circuit de baleiaj linear, a cărui vitesă poate fi variată intre limite largi. Fasciculul de electroni rămâne în repaus la o extremitate a ecranului tubului catodic cu intensitatea redusă la zero, până când circuitul de baleiaj primeşte o impulsie specială de declanşare, sub acfiunea căreia e pornit baleiajul. Totodată, o impulsie dreptunghiulară, aplicată grilei tubului catodic, produce intensificarea fasciculului electronic, astfel încât, în timpul deplasării sale, lasă pe ecran o urmă vizibilă. După terminarea unei curse de baleiaj, fasciculul de electroni e stins prin întreruperea impulsiei dreptunghiulare de intensificare şi e readus, printr'o mişcare rapidă, la extremitatea ecranului dela care a pornit, rămânând în această pozifie până când intervine o nouă impulsie de declanşare. Impulsia de declanşare a baleiajului e dată, fie de o sursă exterioară, fie de un circuit care o derivă din oscilaţiile unui oscilator intern cu frecvenţă variabilă. Un circuit special de întârziere permite să se obfină un interval de timp reglabil între producerea impulsiei de declanşare şi acfiunea acesteia asupra circuitului de baleiaj. în acest caz, impulsia de declanşare e temporizată. Impulsia de declanşare poate fi utilizată în exterior pentru inifierea unei succesiuni de semnale periodice sau neperiodice, provenite dela o sursă oarecare, care trebue comandată din afară. —Făcând ca impulsia netemporizată să inifieze baleiajul, iar cea temporizată să inifieze fenomenul de studiat, se poate obfine pe ecranul tubului catodic o prezentare clară a stadiilor inifiale ale acestui fenomen. Uneori, aparatul are şi circuite pentru divizarea frecvenfei, cari prelucrează semnalul de declanşare utilizat pentru inifierea baleiajului, fără să modifice cu nimic porfiunea din semnalul de declanşare utilizată penfru inifierea succesiunii de oscilafii cari trebue studiate. în acest fel se pot prezenta pe ecran, simultan, mai multe secvenfe de oscilafii, fiecare dintre ele* fiind inifiată de câte o impulsie de declanşare. Intervalele de timp sunt măsurate direct pe ecranul tubului catodic, prin disfanfe. Măsurarea e uşurată prin prezentarea pe ecran a unor indici de timp, cari stabilesc o scară de măsură a timpului. Aceşti indici apar pe ecran sub forma unor impulsii foarte ascufiie, derivate din oscilafiile unui oscilator intern. V. şi Osciloscop. 2. Sîncroirsn [CHHxpOTpOH; synchrotron; Syn-chrotron; synchrotron; szinchrofron]. Fiz.: Accelerator de electroni, în care electronii sunt acceleraţi la început cu ajutorul unui câmp magnetic variabil (ca într'un betatron), până când capătă energii de ordinul a 106 eV, iar apoi sunt acceleraţi cu ajutorul unui câmp electric alternativ (ca într'un ciclotron). Sincrotronul permite obţinerea de electroni cu energii mult mai mari decât cele obţinute cu ajutorul betatronului. 3. Sinemurian [CHHeMtopcKHă npyc; sinemu-rien; Sinemurien; sinemurian; szinemuriân]. Geo/.: Etaj al Liasicului inferior, reprezentat, în unele regiuni din Vestul Europei, prin calcare negre cu Gryphea şi cu diferite specii de Arietites. 4. Sînereză [cHHepe3 (pa3JKHJKeHHe); syne-rese; Synerese; syneresis; szinerezis]. Chim. fiz.: Expulsarea spontană de lichid dintr'un gel, după o conservare mai îndelungată. 5. Singenefîc [CHHreHeTHHecKHH; syngene-tique; syngenetisch; syngenetic; szingenetikus]. Mineral.: Calitatea unui mineral de a fi format în acelaşi timp cu roca sau cu asociafia de minerale în care se găseşte în scoarfa Pământului, o. Singular, punct ~ [ocoâafl TOHKa; point singulier; singulărer Pun kt; singular point; szingu-lâris pont]. Mat.: t. Punct z0 al unei funcfiuni uniforme f(z), care nu poate fi centru al unui cerc de convergenfă a funefiunii, cu rază finită oricât de mică. — 2. Punct singular al integralelor unei ecuafii diferenfiale. Punctele singulare ale ecuafiilor diferenfiale pot fi fixe, când nu depind de valorile inifiale date, sau mobile, când depind de aceste valori inifiale. 7. Slnîgrină [CHHHrpHH; sinigrine; Sinigrine; sinigrin; mironsavas kâlium]. Chim.: CH2 = CH-CHa-N = C\ S CeH^Os c-so3k II o Derivat al alil-senevolului, cu p. t. 127°. Se găseşte în seminfele de muştar negru, în hrean şi în ridichi, constituind principiul activ al făinii de muştar. Sin. Myronat de potasiu. 8. Sinop. V. sub Meteorologice, mesaje 9. Sino-siberian, continentul ~ [KHTaHCKO" CHOHpCKHâ MaTepHK; continent sino-siberien; sinosiberischer Kontinent; Sino-Siberian continent; szinosziberiai kontinens]. Geo/.: Continentul format din Manciuria, Coreea, Estul Chinei şi Siberia. A apărut în Carboniferul superior şi a durat până în Terfiar. m t. Sinfalină [CHHTâJlHH; sinialine; Sintalin; sin-taline; szintâlin], Chim,: H\ /H H2N-C-NH-(CH2)10-NH-C-NH2 /ii II \ CI NH NH CI Clorhidrat de 1,10-decan-diguanidină. Se obfine din cianamidă şi 1,10-diamino-decan şi acid clor-hidric. Se foloseşte ca succedaneu al insulinei, pentru combaterea diabetului, deoarece are proprietatea de a micşora cantitatea de glucoza din sânge. 2. Sinter calcaros [H3B6CTK0BaH HaKHnb; concretion calcaire; Kaiksinter; calcareous sinter; mesz-cseppko]. Geo/.: Depunere de carbonat de calciu din izvoarele mofetice, în urma pierderii în atmosfera a excesului de bioxid de carbon. Sin. Concrefiune calcaroasă. s. ~ silicios [KpeMHeeaH HâKHiib; concretion silicieuse; Kieselsinîer; siliceous sinter; kova-cseppko]: Depunere de bioxid de siliciu din apele termale, îndată ce acestea ajung îa suprafaţă. Depozitele de bioxid de siliciu hidratat din izvoarele termale se numesc geyserife. Sin. Concrejiune siiicioasă. 4. Sinferizare. Meii., Ind. st. c.: Sin. Concre-fionare (v.), Fritare. V. şi sub Vitrificare, şi sub Metaloceramică. 5. Sinfefic [CHHT6THţîeCKBH; synthetique; syn-thetisch; synthetic(al); szintetikus]. Gen.: Calitatea de a fi format prin sinteză sau de a se referi la sinteză. Exemple: substanţă sintetică, metodă sintetică. 6. Sinteză [CHHTe3; synthese; Synthese; synthesis; synthesis, szentezis], 1. Gen.: Formarea, din elemente, a unui fot unitar, ale cărui proprietăţi nu se obţin prin combinarea mărimilor cari reprezintă proprietăţile elementelor. Astfel, sinteza se deosebeşte de simpla agregare. Exemple: Sinteza chimică a unei substanţe definite, din elemente chimice (spre deosebire de un simplu amestec al acestor elemente). —2. Chim,:Sin. Sinteză chimică (v.). 7. Sinteză chimică [XHMH^ecKHH CHHT63; synthese chimique; chemische-Synihese; chemical synthesis; vegyi szintezis]. Chim.: Operaţiunea de obţinere a unui compus chimic, fie din elementele componente (sinteză totală), fie plecând dela compuşi mai simpli (sinteză parţială). în Chimia anorganică teoretică, smteza a contribuit Ia lămurirea formulei substanţelor; în Chimia anorganică aplicată, ea stă la baza unor ramuri importante ale industriei chimice grele. în Chimia organică teoretică, sinteza serveşte la stabilirea structurii substanţelor; în Chimia organică aplicată, ea stă la baza preparării industriale şi în laborator a multor compuşi. Sinteza totală se întâlneşte rar în Chimia organică, însă se foloseşte des sinteza în care materiile prime sunt obţinute, în general, din produşi naturali (din gaz metan, petrol, cărbuni, produse vegetale şi animale), dar cari pot fi şi sintetizate din elemente. în general, o sinteză organica se compune din unul sau din mai multe procese unitare (reacfii individuale), numite şi stadiile sau fazele sintezei. De exemplu, sinteza fenetolului: ^\/s°3tV\/0Na ^\/oc’Hs | I! H2S04 | i| NaOH | || C2H5CI | i| ------> --------> -----------> I II III se realizează în trei faze: sulfonarea (I), substituirea radicalului sulfonic cu oxidril prin topirea alcalină (II), şi alchilarea (III). Fiecare fază comportă în practică mai multe operaţiuni fizice — de exemplu filtrare, distilare, etc. — sau chimice: oxidare (v.), hidrogenare (v.), halogenare (v.), sulfonare (v.), nitrare (v.), diazo-tare (v.), alchilare (v.), esterificare (v.), hidro-lizare (v. Hidroliză), etc. Prin operaţiunea de oxidare se obfin: alcooli, aldehide, acizi, cetone, efc. Hidrogenarea e folosită curent, în industrie, la prepararea de benzine sintetice, de uleiuri de uns, de uleiuri vegetale solidificate, etc. Sulfonarea e folosită în industria materiilor colorante şi a substanfelor ajutătoare din industria textilă. Nitrarea se foloseşte mai mult în industria explozivilor şi a materiilor colorante. Diazotarea se foloseşte mult în industria materiilor colorante. Alchilarea e folosită la fabricarea coloranţilor, a medicamentelor, a eterilor celulozei, a neohexanului, isooctanului, etc. Industrial, hidroliză serveşte Ia scindarea grăsimilor în acizi graşi şi în glicerina, Ia zaharificarea lemnului, ia prepararea de alcooli sintetici, efc. Hidroliză bazică se numeşte şi saponificare (v.). Spre deosebire de domeniul anorganic, unde diferite substanţe cari conţin ioni din acelaşi grup se comportă asemănător faţă de un reactiv, marea variaţie de structură a compuşilor organici face ca aproape fiecare dintre aceştia să se comporte diferit, chiar în acelaşi gen de reacţie. Mai mult chiar/ un acelaşi compus, supus aceluiaşi gen de reacţie, se poate transforma, după condifiunile de lucru (pH, presiune, temperatură, catalizator, etc.), în compuşi diferifi. Alegerea acestor condifiuni trebue făcută după scopul urmărit în reacfie. Reducerea nitrobenzenului la anilină, de exemplu, poate decurge după schemele de mai jos, trecând prin produşii intermediari indicafi: /\ I ! \/ N02 /\ -> j l ~\ 1 /\ I 1 ~ \/ I \/ 1 \/ j N->0 1 N NH II il 1 N 1 N I NH 1 1 /\ 1 1 1 /\ 1 1 /\ 1 1 1 1 \/ 1 1 \/ 1 1 \/ Azoxi- Azo- Hidrazo- benzen benzen benzen /\ • I I \/ I NHa Anilină 207 NO HNOH NH., I I I /\ /\ /\ I I -> ! I -> I I \/ \/ \/ Nitrozo- Fenilhidroxii- Anilină benzen amină In mediu acid, reducerea duce direct la anilină; în. mediu neutru se obfine fenilhidroxilamina; în mediu alcalin se obfin azoxibenzenul, azobenzenul şi hidrazobenzenul. Un exemplu de importanfă a temperaturii într'o sinteză organică este reacfia naftalinei cu acid sulfuric concentrat. Se obfine un amestec al acizilor a- şi p-naftalin-sulfonic. Dacă reacfia se produce la temperatură joasă, predomină în amestec acidul a-naffalin-sulfonic; la temperatură înaltă predomină acidul g-naftalin-sulfonic; prin încălzirea acidului a-naffalin-sulfonic, acesta frece în acid g-naffalin-sulfonic. O altă particularitate a reacfiilor organice o constitue aparifia de compuşi secundari, cari ulterior trebue îndepărtaţi prin operafiuni de distilare, de cristalizare, etc. Prezenfa în molecula unei substanfe a două sau a mai multor grupări funcfionale susceptibile să se modifice prin acelaşi gen de reacfie impune alegerea unor metode de reacfie în cari să reacfioneze, după dorinfă, numai una dintre grupările funcţionale. De exemplu, reducerea unei grupări nitro-din metadinitrobenzen, pentru obfinerea meta-nitroanilinei, nu se poate face prin metoda de reducere cu zinc şi un acid, ci se poate realiza prin alte metode, mai blânde, ca, de exemplu, cea cu sulfura de sodiu. Adeseori, depăşirea unor faze dintr'o sinteză e atât de dificilă, încât e nevoie de numeroase încercări penfru găsirea metodei adecvate de lucru. Există corpuri a căror sinteză e imposibilă prin metode cunoscute, chimistul fiind nevoit să caute metode noi de lucru. Pentru obfinerea unei substanfe organice pot fi folosite mai multe procedee, după materiile prime utilizate şi după condifiunile de lucru. Astfel, formaldehida se poate fabrica din metanol sau din metan; acetHena, din carbid sau din gaze naturale. La fel, sulfonarea benzenului se poate face discontinuu sau continuu; clorurarea hidrocarburilor se poate face, fie în fază lichidă, fie în fază gazoasă, etc. Numărul mare de procedee existente pentru sinteza unui compus oarecare dă posibilitatea alegerii celui mai adecvat, care depinde de volumul producfiei, de condifiunile locale, de nivelul tehnic existent, etc. De exemplu, din următoarele două procedee de preparare a fenolului: SOaH oh /\ /\/ /\/ (U ! I-----------»! I---------->1 ' OO i \/ V nh2 \/ /\/ N2]CI \/ /\/ OH \/ \/ în industrie se alege, în general, primul, ca fiind mai ieftin, iar în .aborator se alege ăl doilea, fiindcă are nevoie de operafiuni mai simple. în cazul sintezelor organice la scară industrială interesează cel mai mult costul produsului, în timp ce în sintezele de laborator interesează, mai ales, posibilitatea de sintetizare în condifiuni cari pot fi realizate cât mai uşor şi mai repede, ca şi obfinerea unei purităfi mai mari. Prin sinteza organică s'a reuşit să se prepare şi să se facă uşor accesibili numeroşi compuşi destinafi să înlocuiască unii produşi naturali greu accesibili, obfinându-se în multe cazuri produse calitativ superioare acestora. Printre principalele produse industriale obfinute prin sinteză organică sunt: cauciucul sintetic, masele plastice, benzinele octanice sintetice, colora nf ii, fibrele sintetice, medicamentele de sinteză, insecticidele, explozivii, grăsimile sintetice. 1. Sinfo!. Ind. chim.: Alcooli sintetici obfinufi din hidrocarburi olefinice. Sintolu! se prepară în două etape: în prima etapă, din hidrocarburi olefinice şi gaz de apă se obfin aldehide: CnH2n-fCO + H2->CnH2n+1CHO. în a doua etapă, prin hidrogenare catalitică, aldehidele trec în alcooli: CnH2n+iCHO + H2-C„H2n+1CH2OH. în prima etapă se lucrează la temperatura de 150***160° şi la presiunea de 200 at, folosind drept catalizator un amestec format din cobalt 30%, oxid de toriu 2%, oxid de magneziu 2%, pe suport de kieselgur (66%). în aceste condifiuni de lucru, 70--80% din olefine sunt transformate în aldehide, iar 20*>i30%, în alcooli. în a doua etapă se lucrează Ia 170-"195o şi la 200 at. Pentru a evita contactul cu oxidul de carbon, hidrogenarea se execută separat. Randamentul în alcooli fafă de olefinele inifiale este de cca 85%, restul fiind produse secundare (produşi de condensare aldolică, acizi şi alcooli, etc.). (N.C.). 2. Sintonie [chhtohhsm (pe30Hanc); syn-tonie; Resonanz, Absfimmungr syntony; tehango-lâs], Fiz.: Egalitatea frecvenfei oscilafiilor a două sisteme fizice oscilante (două circuite electrice, două pendule, două lame sau resorturi, etc.). 3. Sintonizare [HaCTpoHKa; syntonisation, ac-corder; Syntonisierung, in Einklang bringen; tuning, syntonisation; egyhangositâs]. Fiz.: Operafiunea prin care se realizează starea de sintonie. Sin, Acordare. 4. Sintoporit. Cs.: Agregat uşor, obfinut din silicat de calciu topit. Are greutatea volumetrică de 600 kg/m3; serveşte la confecţionarea betoa-nelor poroase. (N.C.). 5. Sinus [CHHyc; sinus; Sinus; sine; sinus]. Maf.: Sinusul unui unghiu (sin x) e raportul dintre segmentul de perpendiculară coborîtă pe un diametru (ales ca diametru-origine al arcelor) din extremitatea arcului subîntins de unghiul x, şi dintre raza cercului din care face parte arcul (v. fig.; v. şi fig. sub Cosinus). Sinusul e pozitiv, dacă extremitatea arcului e situată în cadranul l sau II şi negativ, dacă extremitatea arcului e situată în cadranul III sau IV. Dacă unghiu! x face parte dintr'un triunghiu drept- 208 unghiu, sin x e egal cu raportul dintre cateta opusă unghiului x şi ipotenuză. — Funcţiunea sin x e definită prin seria jy>3 y5 sin x = x + —+ ea e o funcfiune periodică de x, cu perioada 2 k, iar valoarea ei oscilează între —1 şi +1. Seria care defineşte funcţiunea sin x reprezintă această funcfiune şi când argumentul sinusului e un număr complex z şif în acest cazf sin z e o funcfiune întreagă, care se poate defini şi prin relafia 2% i. Sinus hiperbolic [rnnepâoJiHqecKHH CHHyc; sinus hyperbolique; hyperboiischer Sinus; hyper-bolic sine; hiperbolikus sinus]: Funcfiune de o variabilă (reală sau complexă) definită prin relafia ^ Z 2 2 3! 5 ' Ordonata unui punct P de pe hiperbola £2 —^2=1 e dată de 0 Y}=- e2S —e -2S - = sh2S, S fiind aria OAP, cuprinsă între Sinus hiperbolic, arcul de hiperbolă (^4 e punctul de intersecfiune a hiperbolei cu axa O, deci vârful ei), segmentul OA de pe baza absciselor şi segmentul OP (v. fig.). 2. ~ integral [HHTerpajibHbift CHHyc; sinus integral; Integralsinus; integral sine; integrâlsinus]: Funcjiunea: f« ,in* . Six=\ --------ax, Jo ■ x care admite următoarea desvoltare în serie: 1 x* , 1 x5 S'x-t-yji+s'si s. Sinusoidă [CHHyC0Hfla; sinusoide; Sinusoide, Sinuslinie, Sinuskurve; sinusoid, sine line, sine curve; sinusgorbe], Mat.: Curbă periodică de perioadă x—2 rc, având în coordonate rectangulare ecuafia ^ = sin x, cuprinsă între două paralele cu axa Ox, ale căror ecuafii sunt y-± 1. 4. Sîonon. Chim<: d-sorbita (v. Sorbită), folosită ca substanfă de îndulcire pentru diabetici. Se obfine din glucoză, prin reducere catalitică sub presiune. (N.C.). 5. Sirec. Pisc.: Refea cu ochiuri mari, bine întinsă, şi care dublează, pe o parte sau pe amândouă, o altă refea, cu ochiuri mici şi împletită din afă foarte subfire, făcând parte dintr'o unealtă de pescuit. Ultima refea, numită deasă, fiind mult mai lată, stă încrefită în apă. La plasele cu două sirecuri, afele acestora stau exact fafă în fafă, astfel încât ochiurile lor formează un cadru pentru porfiunea de deasă pe care o mărginesc. Când intră un peşte în acest cadru, el se loveşte de deasă, pe care o ia cu el, formându-se o pungă din care nu mai scapă. (Termen regional). 6. Sirenă [CHpeHa, ryflOK; sirene; Sirene; siren; szirena, duda]. F/z., Tehn.: Aparat emifător de sunete de mare intensitate, folosit pentru semnalizarea în circulafie sau în navigafie, pentru emiterea de semnale de alarmă, etc. f. 2^'^------------------- Cele mai multe sirene emit X] un singur fon. Transmiterea y-jf T sunetului se poate face prin ^ aer (semnale aeriene), mai rar prin apă (semnale submarine). Sirenele pot funcţiona cu curent de aer, cu abur, sau electroacustic. Sirena cu aer comprimat (sirena lui Cagnard-Latour), (v. fig. /) are două discuri (1) şi (2), cu găuri uniform repartizate (3), pe un cerc concentric cu discul, incli- — nate egal, dar în sensuri , sirens Cagnard_ opuse fafă de axa discului; Latour. discul (1) e fix, făcând corp 1} disc flx cu o;ificii cjr= comun CU cutia (4), în care culare (înclinate); 2) disc se introduce un curent de mobii cu orificji cir. aer, prin tubul (5), iar discul culare inc,inate. 3) orl. (2) se roteşte odată cu ficiu circular înclinai; axul (6), pe care e fixat; 4) cutie; 5) tub. 6) ax; axul (6) are, la partea lui 7) şi 8) contoare pentru superioară, un melc care an- înregistrarea numărului trenează două rofi dinfate, pe de rotafii făcute de ale căror axe sunt montate axu| (6). arătătoarele contoarelor (8), cari indică turafia discului (2). Aerul introdus în cutia (4) iese prin găurile discului (1) şi prin cele ale discului (2), care capătă astfel o mişcare de rotafie, datorită înclinării găurilor din discuri; prin rotirea discului (2), curentul de 'aer este ,în mod alternativ, oprit şi lăsat să treacă de cealaltă parte a acestuia, în atmosferă, suferind comprimări şi destinderi succesive, cu o anumită frecvenfă, producând astfel undele sonore. Frecvenfă sunetului obfinut se variază variind turafia discului prin schimbarea presiunii aerului, iar intensitatea sunetului, prin varierea debitului de aer. Sirena se foloseşte în laboratoarele de Fizică pentru măsurarea înălfimii sunetelor, variind frecvenfă sunetului dat de sirenă, până când acesta ajunge la unison cu sunetul cercetat. Dacă m este numărul de găuri ale discului rotitor (2) şi n (rot/s) e turafia lui, frecvenfă sunetului e ţ~mn per/s. 209 Fig. II reprezintă o sirenă care funcţionează prin curent de aer, antrenaiă de un motor elec- II. Sirenă cu curent de aer. a) vedere generală; b) vedere a tobei rotitoare; 1) tobă rotitoare; 2) electromotor; 3) deschidere circulară pentru intrarea aerului îp sirenă; 4) cameră radială a tobei rotitoare; 5) deschidere a tcbei rotitoare; 6) deschidere a tobei fixe; 7) tobă fixă. trie. Prin rotirea frapidă a tobei J(î) de [către motorul electric (2), aerul e antrenat prin deschiderea circulară (3), trece prin camerele radiale (4) şi prin deschiderile dreptunghiulare (5) ale tobei rotitoare (1) şi prin deschiderile dreptunghiulare (6) ale tobei fixe (7), egale ca mărime şi ca număr cu cele ale tobei rotitoare. O astfel de sirenă emite sunete cari se pot auzi până la o di-stanfă de cca 10 km. Fig. III reprezintă o sirenă cu abur la care, prin acţionarea pârghiei (î), supapa (2) lasă a-burui să treacă în corpul (3) al-sirenei; apoi aburul trece prin fantele (4), în cupa (5), de unde iese cu vitesă mare prin fanta inelară (6), dintre marginea cupei (5) şi marginea discului(7), lovind marginea ascuţită a clopotului ^ (8) şi producând un sunet. înălfimea sunetului emis e determinată, în principal, de presiunea aburului, de volumul clopotului (8) şi de distanta s dintre marginea clopotului şi ^fanta (6). Această distanfă se poate varia prin ridicarea sau coborîrea clopotului (8) pe axul (9). O astfel de sirenă emite sunete cari se pot auzi până la o distanţă de cca 2 km. Sirena marină (v. fig. IV) funcţionează, de asemenea, cu abur. Prin împingerea tijai (1), supapele (2) şi (3) lasă aburul să treacă în camera (4), şi acesta înconjură cilindrul fix (5), care are în pe- III. Sirenă cu abur. }) pârghie de acjion3re; 2) supapă de admisiune a aburului; 3) corpul sirenei 4) fantă de trecere a aburului; 5) cupă; 6) fantă inelară de evacuare a aburului în atmosferă; 7) disc 8) clopot; 9) ax. refii laterali fante dreptunghiulare, paralele cu generatoarele sale şi înclinate fafă de perefi. în interiorul acestui cilindru se roteşte cilindrul (6), cu fante identice, însă cu inclinafie în sens opus. Trecând prin fantele cilindrilor (5) şi (6), aburul roteşte cilindrul (6), calat pe axul (7), şi iese în atmosferă IV. Sirenă marină. f) tijă de acfionare; 2) şi 3) supape de admisiune a aburului; 4) cameră; 5) cilindru cu fante, fix; 6) cilindru cu fante, rotitor; 7) axul cilindrului rotitor; 8) pâlnie; 9) regulator centrifug. prin pâlnia (8). Sunetul se produce datorită faptului că aburul comprimă şi dilată alternativ aerul. Pentru a obfine o înălţime constantă a sunetului emis, pentru o anumită presiune a aburului introdus în sirenă, se montează, pe axul (7) al cilindrului rotitor (6), un regulator centrifug cu frecare (9), care menfine aproximativ constantă turafia axului (7) şi deci,turaţiacilin-drului rotitor (6). Uneori, sirena marină se montează pe un dispozifiv rotitor, în jurul unei axe varticale, pentru a se emite sunetele de jur împrejurul sirenei; la naviga-fia de coastă, pe timp cefos, sirena emite sunete scurte, cari, V. Sirenă electroacustică. J) membrană vibratoare; 2) elec-tromagnet; 3) pâlnie; 4) bornă de intrare a curentului electric; 5) bornă de ieşire a curentului electric. lovind coasta sau alle obstacole, formează un ecou puternic, prevenind astfel accidentele. Sunete- 14 210 le emîse de astfel de sirene se pot auzi până la cca 5 km, pe timp rău, şi până la 20 km, pe timp favorabil. Fig. V reprezintă o sirenă electroacustică; aceasta emite sunetele prin vibrafia membranei (f), produsă de întreruperea periodică a curentului electric care trece prin electromagnetul (2). î. Siriu, gresie de ~ [necnaHMK ropbi CnpHy; gres de S.; S. Sandstein; S. sandstone; S. homokko]. Geo/.: Gresie cenuşie, compactă sau nisipoasă, pe alocuri conglomeratică, în bancuri puternice şi cu intercalaţii marmoroase. Se întâlneşte în muntele Siriu (Jud. Buzău) şi în lucrări geologice mai vechi a fost considerată de vârsta cretacică inferioară; în reajtate, această gresie e de vârstă eocenă, fiind echivalentă cu gresia de Tarcău. 2. Sirius [33e3/ţa CHpnyc; Sirius; Sirius; Sirius; Sziriusz]. Astr.: Cea mai strălucitoare stea de pe bolta cerească, având mărimea —1,6 şi făcând parte c'in constelaţia Câinele mare. Sirius e s’tuat la depărtarea de 8,8 ani-lumină de Pământ, are masa de 2,4 ori mai mare decât masa Soarelui şi temperatura la suprafafă de cca 10000°. El are un satelit care-l înconjură în 49,3 ani, a cărui rază e de cca 18 000 km, şi a cărui masă e de cca 250 000 ori mai mare decât masa Pământului, adică 0,85 din masa Soarelui; densitatea lui fafă de apă e deci cca 61 000. 3. Sirius Violet B.B.B. Ind. text.: Colorant direct, care vopseşte în baie neutră, fără sodă calcinată. (N.C.). 4. Siroco [cnpOKKO; siroco; Sirokko; sirocco; szirokko]. V. sub Vânt, tipuri de 5. Sirop [cupon; sirop; Sirup; syrup; szorp, szirup]. Ind. alim.: Solufie de zahăr în apă pură (sirop simplu), în apă aromatizată sau în sucuri vegetale (sirop de fructe). Siropul dens, obfinut prin rafinarea şi concentrarea în vid a solufiilor ob}inute prin hidroliză amidonului, cu ajutorul unui acid mineral, se numeşte sirop de glucoza. e. * medicinal [jieKapcTBeHHbiH cupon; sirop medicinal; medizinische Sirup; medicina! syrup; gyogyszirup]. Farm.: Preparat obfinut din sirop de zahăr şi din substanfe medicamentoase (principii active), folosit în medicină. Se prepară, fie disolvând substanfele în sitop, fie disolvând zahăr într'o infuzie apoasă sau alcoolică (uneori, obfinută cu vin sau cu cfet) de ierburi, de flori, fructe, rădăcini, etc. Se prezintă sub forma unui lichid dens, colorat diferit, cu gust variat (după principiul activ folosit). Se prepară după prescripţiile medicale. Siropurile medicinale reprezintă o formă medicamentoasă frecvent folosită, fiind administrate, în special, bolnavilor cari nu suportă gustul sau mirosul unor substanfe. 7. Siroparea marmeladei [cupoirapoBaHHe MapMejiafla; siropage de la marmelade; Sirupjeren der Marmelade; jam syruping; gyumolcsiz-szorpo-zes]. Ind. alim.: Defect în fabricarea marmeladei, care consistă în curgerea de sirop din ea, da- torită unor greşeli de fabricaţie şi de refetă de fabricafie. Marmelada fiind turnată fierbinte în lădi-fele în cari e ambalată, suprafafa produsului se prinde, în general, într'o crustă, care, prin confinutul ei mai mare în substanfă uscată şi deci şi în zahăr, formează un strat conservant* Dacă baterea capacelor lădifelor se face înainte de răcirea şi gelificarea completă, vaporii de apă, cari trec prin această cruslă în atmosferă, nu mai pot părăsi ambalajul; ei se condensează şi se depun pe- suprafafă, provocând disolvarea crustei şi a substanfelor solubile; în unele cazuri se produc, astfel, scurgeri de sirop urmate de mucegăire şi de alterarea produsului, în cazul acesta, siroparea e datorită unor fenomene fizice. Gelificarea e datorită, în special, corelafiei dintre cantitatea de zahăr confinptă inifial în fructe, aciditatea naturală a fructelor şi aceea adăugită, şi cantitatea de pectină ( gelifiantă, confinută în fructe sau adăugită la" sfârşitul fierberii. Gelificarea e normală pentru o anumită corelafie zahăr-pectină-aciditate. Ea e datorită formării unui conglomerat spngoios de celule neregulate, cu perefi de pectină, la care aderă solufia de zahăr acidulată şi în care e prinsă masa cu microstructură a fructelor fierte. Dacă, într'un mod sau în altul, echilibrul acestui conglomerat e distrus, se obfine o siropare în urma sinerezer care poate duce Ia exsudarea siropului dinăuntrul celulelor lui. Această sinereză poate fi datorită, fie unei greşite refete de fabricafie, prin acidizare prea intensă, fie unei presiuni asupra marmeladei, fie distrugerii conglomeratului prin lovituri puternice, repetate. Prin schimbarea echilibrului optim, zahăr-pectină-acid, se produce o sinereză puternică, având drept rezultat o siropare abundentă. Dacă lădifele de marmeladă sunt aşezate astfel, încât partea lor îngusta (laturile) şă formeze baza, presiunea masei e atât de mare, încât poate presa siropul din acest conglomerat spongios. Dacă, în cursul transportului, lădifele sunt supuse unor lovituri violente repetate, echilibrul e distrus şi se produce, de asemenea, o curgere a siropului. s. Siropului, coacerea ~ [KHneHHe cnpona; cuite du sirop; Kochen des Sirups; syrup boiiing; szorpforralâs]. Ind. alim.: Concentrarea siropului de zahăr în aparate cu vid cu efect. multiplu, până când se obfine o solufie suprasaturată, din. care zahărul începe să cristalizeze. Ea e urmată de cristalizarea prin răcire şi de separarea, prin centrifugare, a zahărului brut, de siropul brun. 9. Sisal [CH3aJIb; chanvre de sisal; Sisalhanf; sisal hemp; szizalkender], Ind. text.: Plantă textilă vivace, tropicală, din familia amarilidiaceelor, din frunzele căreia se extrag fibre liberiene asemănătoare cu fibrele de Manila, întrebuinfate la fabricarea sforilor, a odgoanelor, a părului artificial de cal, etc. Culegerea frunzelor (lungi până la 1-3m şi cu spini pe margine) începe dupa 211 trei ani dela plantare. O plantă dă anual 6-**32 de frunze, cari se sdrobesc, obfinându-se fibre normale, fibre scurte, pulpă pentru fabricarea hârtiei de împachetat şi un fel de pastă care serveşte ca hrană penfru animale. Fibrele normale de sisal au lung;mea celor de cânepă, sunt aspre şi rezistente. Prin frecare se destramă.darse menfin aspre. Sunt mai rezistente, mai grele şi de coloare mai argintie decât cele de Manila. în lumen (în canalul fibrei), fibrele au mult aer; de aceea, sisalul pluteşte pe apă. Sin. Cânepă de sisal, Iarbă de Mexic, Cânepă Domingo, Cânepă pita, Agave. 1. Sismograf: Sin. Seismograf (v.). 2. Sistem [CHCTeMa, CQBQKynHCCTb; systeme; System; system; szisztema, rendszer]. Gen.: 1. Totalitatea relafiilor pe baza cărora elementele unui ansamblu formează un sistem în sensul Sistem 2 (v.).—2. Ansamblul de elemente între cari există şi una sau mai multe relafii unitare, afară de relafia conform căreia elementele aparfin ansamblului. — Elementele unui sistem pot fi obiecte (de ex. piesele unei maşini), concepte, în particular mărimi (de ex. numerele, vectorii), propoziţii (de ex. teoremele unei ştiinfe, axiomele unui domeniu de cercetare), etc. Sisteme formate din corpuri sunt sistemele de puncte materiale, un gaz, sistemul solar, etc. Sisteme formate din corpuri fabricate sunt sistemele tehnice: aparate, maşini, instrumente, clădiri, etc. Sisteme formate din elemente matematice, în special din mărimi matematice, sunt sistemele matematice, adică mulţimile între ale căror elemente sunt definite şi relafii sau operafiuni matematice. Grupul (v. Grup) şi corpul (v. Corp) sunt deci exemple de sisteme matematice. Sisteme de mărimi fizice sunt sistemele de forje. Sisteme de propozifii sunt sistemul axiomelor Aritmeticei (v. Axiomele Aritmeticei), sistemul axiomelor Geometriei euclidiene (v. Axiomele Geometriei euclidiene), sistemul format de legile unei ştiinfe, etc. Pe baza relafiilor cari există între elementele unui sistem, acesta se prezintă ca un tot coerent din anumite puncte de vedere. Relafiile dintre elemente pot consista şi în natura lor comună (de ex. în cazul pieselor unei maşini), în faptul că sunt supuse unor condifiuni comune (de ex. condifiunile în cari sunt puse elementele unui sistem fizic), etc. Dacă aceste relafii derivă din raporturile naturale ale elementelor cari sunt reunite pe baza lor, într'un sistem, acesta se numeşte sistem natural (de ex. sistemul periodic al lui Mendeleev, referitor la elementele chimice), iar dacă aceste relafii derivă numai din nevoile practice de ordonare, sistemul se numeşte artificial (de ex. sistemul de clasificafie decimală a ştiinfelor şi a domeniilor de cercetare). 3. Sistem chimic [xHMHHecKan CHCTeMa; systeme chimique; chemisches System; chemical system; kemiai rendszer]. Chim.: Sistem de corpuri considerate din punctul de vedere al proprietăţilor lor chimice. Dacă sistemul e constituit din corpuri cari au toate aceeaşi stare de agregare (de ex. corpuri numai gazoase, numai lichide miscibile, sau solufii solide), el se numeşte sistem omogen; dacă e constituit din corpuri îr, diferite stări de agregare, sau în aceeaşi stare de agregare, dar nemiscibile, el se numeşte sistem eterogen; dacă-i lipseşte faza gazoasă, el se numeşte condensat. Sistemele chimice pot fi zerovariante, monovariante sau univariante, diva-riante sau bivariante, etc. (v. sub Fazelor, legea ^). 4. Sistem cristalin [KpHCTaJiJiHHecKafl CHCTGMa; systeme cristallin; krystallinischesSystem; crystaliine system; kristâlyrendszer]. Fiz., Mineral.: Ansamblu de forme cristaline cari pot fi deduse dintr'o aceeaşi formă fundamentală. Se deosebesc şapte sisteme cristaline. Sistemul cubic: Sistem cristalin care are ca formă fundamentală un cub. în acest sistem, cele trei axe cristalografice sunt perpendiculare una pe alta şi au lungimi egale. După elementele de simetrie pe cari le prezintă, formele cristaline din acest sistem se grupează în cinci clase. Clasa holoedrică e caracterizată prin simetria 3 A4, 4 A3, 6 A2, C, 3 P4, 6 P2, (A4 fiind o axă de simetrie cuaternară, A3 o axă de simetrie ternară, A2 o axa de simetrie binară, C un centru de simetrie, P4 un plan de simetrie perpendicular pe o axă A4 şi P2 un plan de simetrie perpendicular pe o axă A2). Formele simple ale clasei holoedrice sunt: Cubul (v. fig. 1), formă cristalină mărginită de şase fefe pătrate, paralele cu planele P4, cari au normalele la fefe paralele cu axele A4, deci cu unghiurile între fefe egale cu 90°. în această formă cristalizează sarea gemă, fluorinul, galena, etc. — Dodecaedrul romboidal (v. fig. 2), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe rombice, care poate fi dedusă din forma de cub, trunchiind muchiile acestuia prin plane paralele cu muchiile trunchiate şi cari taie muchiile perpendiculare pe ele la distante egale destul de mari pentru ca fefele astfel obfinute să se întretaie. Normalele Ia fefe sunt paralele cu axele A2. Unghiul dintre normalele la fefele vecine e de 60°, iar cel dintre normalele la alte perechi de fefe e de 90°. în această formă cristalizează granafii. — Octaedrul (v. fig. 3), formă cristalină mărginită de opt fefe triunghiuri echilaterale, care poate fi obţinută din cub, trunchiind vârfurile cubului prin triunghiuri echilaterale. Normalele la fefele octaedrului sunt paralele cu axele A3. în această formă cristalizează spinelii, magnetitul, etc. — Cubul piramidat (v. fig. 4), formă cristalină mărginită de douăzeci şi patru de fefe în formă de triunghiuri isoscele, grupate câte patru pe fiecare fafă a unui cub, şi care poate fi obfinută trunchiind muchiile cubului prin fefe paralele cu muchia trunchiată şi cari taie distanfe inegale pe celelalte muchii. Normalele la fefe sunt cuprinse între axele A4 şi A3. în această formă cristalizează uneori fluorinul. Sin. Tetrakishexaedru. — Triakisoctaedrul (v. fig. 5), formă cristalină mărginită de douăzeci şi patru de fefe în triunghiu isoscel, care poate 14* 212 fi obfinută trunchiind vârfurile cubului prin fefe cari formează triunghiuri isoscele având latura unică mai mică decât laturi je egale şi cari au muchiile axe A4 ale clasei holoedrice). Penfru a obfine formele cristaline ale acestai clase se fac trunchieri pe cub, finând seamă de elementele de 14 i. Sistemul cubic. I) cub; 2) dodecaedru romboidal; 3) ocfaedru; 4) cub piramidat; 5) triakisoctaedru; 6) trapezoedru; 7) exakisocfaedru; 8) t-traedru; 9) dodecaedru deltoidal; 10) triakistetraedru; 11) exakistetraedru; 12) dodecaedru penfagonal, 13) diploedru; 14) plagiedru; 15) dodecaedru penfagonal tefraedric. ca mediane. Normalele la fefe sunt cuprinse între axele A3 şi A2. Sin. Octaedru piramidat. — Trapezoedru! (v. fig. 6), formă cristalină mărginită de douăzeci şi patru de fefe în formă de trapez, care poate fi obfinută trunchiind vârfurile cubului prin fefe cari formează triunghiuri isoscele având laturile egale mai mici decât latura unică. Normalele la fefe sunt cuprinse între axele A3 şi A4. în această formă cristalizează analcimul, leucitul, uneori granafii, etc. Sin. Icosîtetraedru. —Exakisoc-taedru! (v. fig. 7), formă cristalină mărginită de patruzeci şi opt de fete triunghiulare, care poate fi obfinută trunchiind vârfurile cubului prin fefe cari taie distanţe inegale pe muchii. Normalele la fefe sunt cuprinse între axele A4, A3, şi A2. în această formă cristalizează diamantul. Clasa tetraedrului e caracterizată prin simetria 3 A2, 4 A3, 6 P2 (axele A2 fiind obţinute din fostele simetrie ale clasei tetraedrului. Printre formele simple ale acestei clase se găsesc şi cubul, dode-caedrul romboidal şi cubul piramidat, dar asemănarea dintre aceste forme aparţinând ^clasei tetraedrului şi formele respective din clasa holos-drică e numai aparentă; în adevăr, de exemplu feţele cubului din clasa tetraedrului nu mai sunt identice între ele din punct de vedere cristalografie (nu mai dau aceleaşi figuri de coroziune, etc.), cum sunt cele din clasa holoedrică. Celelalte forme simple ale clasei tetraedrului sunt: Tetraedrul (v. fig. 8), formă cristalină mărginită de pafru feţe în formă de triunghiuri echilaterale, care poate fi obţinută din cub, prin trunchieri de octaedru. Unghiul dintre normalele la feţele tetraedrului este de 109°28r. în această formă cristalizează tetraedritul. - Dodecaedrul deltoidal (v.fig. 9), formă cristalină mărginită de douăsprezece feţe .213 în formă de trapez, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de triakisoctaedru. în această formă cristalizează tetraedritul.— Triakistetraedrul (v. fig. 10), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe în formă de triunghiuri isoscele, grupate câte trei pe fiecare fafă a unui tetraedru, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de trapezoedru. în această formă cristalizează tetraedritul. Sin. Tetraedru piramidat.— Exakistetrae-drul (v. fig. 11), formă cristalină mărginită de douăzeci şi patru de fefe triunghiulare, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de exakis-octaedru. Corespunzător fiecăreia dintre formele acestea se poate obfine o altă formă, geometric assmenea cu ea, care diferă nu numai prin orientare, dar şi prin caracterul cristalin al fefe-lor. Astfel, prin trunchieri de octaedru se pot obfine două tetraedre, numite, respectiv, tetraedru negativ şi tetraedru pozitiv. Blenda, de exemplu, cristalizează într'o formă cristalină compusă, com-binafie a lor. Clasa dodecaedrului pentagonal e caracterizată prin simetria 3 A2, 4 A3, C, 3 P2 (axele A2 fiind derivate din axele A4 ale clasei holoedrice, iar planele P2, din planele P4 ale acelei clase). Formele cristaline ale acestei clase se obfin prin trunchieri pe cub efectuate finând seamă de elementele de simetrie. Printre formele simple, unele (cubul, ocfaedrul, dodecaedrul romboidal, triakisoctaedrul şi trapezoedrul) sunt geometric asemenea formelor din clasa holoedrică, dar sunt deosebite de acestea prin caracterele cristalografice ale fefelor. Celelalte forme simple sunt forme hemi-edrice cu fefe paralele şi din fiecare formă holoedrică pot fi obfinute două forme hemie-drice, una pozitivă şi una negativă. Formele cristaline noi sunt: Dodecaedrul pentagonal (v. fig. 12), formă cristalină, mărginită de douăsprezece fefe pentagonale, cari pot fi obfinute din cub prin trunchieri de cub piramidat. — Diploedrul (v. fig. 13), formă cristalină, mărginită de douăzeci şi patru de fefe trapezoidale, obfinut din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Clasa plagiedrului e caracterizată prin simetria 3 A4, 4 A3, 6 A2, fiind deci o clasă holoaxă. Forma nouă a acestei clase este: Plagiedrul (v. fig. 14), formă cristalină mărginită de douăzeci şi patru de fefe pentagonale, obfinută din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Sunt două variante ale acestei forme, imagine una a celeilalte într'o oglindă plană, deci enantiomorfe. Sin. Giroedru, Icositetraedru pentagonal. Clasa dodecaedrului pentagonal tetraedric, caracterizată prin simetria 3 A2, 4 A3, cele trei axe binare fiind derivate din axele cuaternare ale clasei holoedrice. Forma nouă a acestei clase este dodecaedrul pentagonal tetraedric (v. fig. 15), formă cristalina mărginită de douăsprezece fefe pentagonale, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Se obfin, astfel, forme tetartoedrice enantiomorfe. Sin. Tetartoedru. Pe lângă formele simple, sistemul cubic cuprinde şi forme compuse din mai multe forme simple. Sistemul pătratic : Sistem cristalin care are ca formă fundamentală o prismă pătratică. în acest sistem, cele trei axe cristalografice se intersectează în unghiuri drepte, două dintre ele având aceeaşi lungime, iar a treia, o lungime diferită. Aceasta din urmă este axa principală a sistemului şi, de obiceiu, e reprezentată ca o axă verticală. în cinci dintre cele şapte clase în cari sunt grupate formele cristaline ale acestui sistem, ea coincide cu axa de simetrie cuaternară. Sistemul pătratic cuprinde forme cristaline alcătuite din fete cari mărginesc un volum finit (forme închise) şi din forme cristaline cărora, pentru a mărgini un volum finit, trebue să li se adauge alte fefe (forme deschise). Sistemul are şapte clase de simetrie. Clasa holoedrică e caracterizată prin simetria A4, 2 A2, 2 A'2, tu, 2 P2, 2 P'2, axeie A2 fiind axe binare cari unesc muchiile opuse ale formei fundamentale, iar axele A'2 fiind axe binare cari unesc fefele opuse, tc este un plan de simetrie perpendicular pe axa cuaternară A4. — Prisma pătratică de speţa întâi (v. fig. 1 a), formă cristalină deschisă, mărginită de patru fefe dreptunghiulare, perpendiculare pe axele A'2, reprezentată cu muchiile în planul figurii şi într'un plan perpendicular pe el.— Prisma pătratică de spefa a doua (fig. 1 b), formă cristalină asemănătoare cu cea precedentă, rotită fafă de ea cu 45° în jurul axei verticale, obfinută din prisma de spefa întâi, prin trunchieri ale muchiilor prin plane paralele cu axa A4 şi cari fac aceleaşi unghiuri cu fefele cari se taie în muchia respectivă. — Bipiramida pătratică de spefa întâi (v. fig. 2 a), formă cristalină închisă, mărginită de opt fefe în formă de triunghiuri isoscele egale, care se poate obfine din prisma pătratică de spefa întâi, prin trunchieri pe muchiile bazale ale unei prisme mărginite de două fefe plane, perpendiculare pe muchii. Normalele la fefele bipiramidei sunt cuprinse între axele A4 şi A'2. —Bipiramida pătratică de spefa a doua (v. fig. 2 b), formă cristalină asemănătoare cu cea precedentă, rotită cu 45°. Poate fi obţinută dintr'o prismă pătratică de spefa întâi, prin trunchieri pe vârfuri. Normalele Ia fefe sunt cuprinse între axele A4 şi A2. — Prisma ditetra-gonală (v. fig. 3), formă cristalină deschisă, mărginită de opt fefe paralele cu axa A4, care poate fi obfinută din prisma pătratică de spefa întâi, prin trunchieri inegal înclinate pe fefe şi paralele cu muchiile. Normalele la fefe sunt cuprinse între axele A2 şi A'2.— Bipiramida ditetragonală (v.fig. 4), formă cristalină mărginită de şasesprezece fefe triunghiulare, care poate fi obfinută prin trunchieri nesimetrice pe vârfurile unei prisme patra-tice (câte două trunchieri nesimetrice pe fiecare vârf). Clasa ditetragonal-piramidală e caracterizată prin simetria A4, 2 P2, 2 P'2. Este o clasă hernie-drică. Formele simple noi ale acestei clase sunt: Piramida de spefa întâi (v. fig. 5 a), formă cristalină mărginită de cinci fefe, dintre cari patru sunt triunghiuri obfinute prin trunchieri de bipira-midă pe o prismă pătratică, iar a cincea e o fafă 214 pătratică de închidere a formei. — Piramida de spefa a doua (v. fig. 5 b), formă cristalină asemănătoare cu cea precedentă, rotită fafă de ea cu 45°, pătratic (v. fig. 7), formă cristalină mărginită de opt fefe în formă de trapez. Se poate obfine trunchiind prisma pătratică prin trunchieri de II. Sistemul pătratic. 1 a) prismă pătratică de spefa întâi; 1 b) prismă pătratică de spefa a doua; 2 a) bipiramida pătratică de spefa lnfâ»j 2 b) bipiramida pătratică de spefa a doua; 3) prismă ditefragonală; 4) bipiramida ditetragonală; 5 a) piramidă pătratică o'e spefa întâi; 5 b) piramidă pătratică de spefa a doua; 6) bipiramida ditefragonală; 7) trapezoedru pătratic; 8) bi- sfencid; 9) scalenoedru pătratic. obfinută prin trunchieri de bipiramida de spefa a doua pe o prismă pătratică. — Piramida ditefragonală (v. fig. 6), formă cristalină mărginită de nouă fefe, dintre cari opt sunt triunghiuri obfinute prin trunchieri de bipiramidă ditetragonală pe o prismă pătratică, iar a noua e poligonul de închidere al formei. Clasa bipiramidală e caracterizată prin simetria A4, rc, ale cărei forme simple noi sunt: Prisma pătratică de spefa a treia, asemănătoare ca formă prismelor pătrafice de spefa întâi şi de spefa a doua, dar de orientare diferită, având normalele Ia fefe cuprinse între axele A2 şi A'2 ale clasei hoîoedrice. Se obfine din prisma pătratică de spefa întâi, prin trunchieri de prisma bitetragonală. — Bipiramida pătratică de spefa a treia, asemănătoare cu bipiramidele de spefa întâi şl de spefa a doua, dar având o orientare diferită, cu normalele la fefe cuprinse între A2, A'2 şi A4 ale clasei holoedrice. Clasa trapezoedrică e caracterizată prin simetria A4, 2 A2, 2 A'2. Este o clasă holoaxă. Forma simplă nouă a acestei clase este: Tşşpezoedrul bipiramidă ditetragonală. Prin astfel de trunchieri se obfin două forme nesuperpozabile. Clasa scalenoedrică e caracterizată prin simetria A2, 2 A2, 2 P'2, axa A2 unică fiind obfinută din axa cuaternară a clasei holoedrice. Formele simple noi ale acestei clase sunt: Bisfenoidul (v. fig. 8), formă cristalină obfinută prin trunchieri de bipiramidă pătratică de spefa întâi. Se obfin două forme nesuperpozabile. — Scaienoedrul pătratic (v. fig. 9), formă cristalină mărginită de opt fefe triunghiulare, obfinută prin trunchieri de bipiramidă ditetragonală. Clasa piramidală e caracterizată prin simetria A4, şi cuprinde următoarele forme simple noi: Piramida pătratică de spefa a treia, asemănătoare, ca formă, cu piramidele de spefa întâi şi de spefa a doua, dar cu orientare diferită. Clasa de simetrie A% e caracterizată printr'o axă de simetrie complexă şi care cuprinde, ca forme simple noi: Bisfenoidul de spefa a doua, formă cristalină obfinută prin trunchieri de bipiramidă de spefa a doua, şi bisfenoidul de spefa 215 -a treia, formă cristalină obţinută prin trunchieri de bipiramidă ditetragonală. Pe lângă formele simple, sisfemul pătratic •cuprinde şi forme compuse. Sin.Sistemultetragonal. Sistemul hexagonal: Sisiem cristalin, care are ca formă fundamentală o prismă hexagonală. Sisfemul hexagonal cuprinde forme cristaline închise şi forme deschise, dintre cari face parte însăşi forma fundamentala a sislemului. Sistemul hexagonal cuprinde cinci clase de simetrie. Clasa ho'oedrică e caracterizată prin simetria A6, 3 A2, 3 A'2, rc, 3 P2, 3 P'2, planul n fiind un plan ■de simetrie perpendicular pe axa A8, axele A2 unind muchiile opuse, iar A'2, feţele opuse. Formele -simple ale acestei clase sunt: Prisma hexagonală de speţa întâi (v. fig. 1 a), formă cristalină deschisă, mărginită de şase feţe paralele cu axa A6 şi de două feţe hexagonale perpendiculare pe axa A6. Normalele la feţe sunt paralele cu axele A'2. — Prisma hexagonală de spefa a doua (v. fig. 1 b), formă cristalină asemănătoare cu cea precedentă, orientată diferit, dedusă din prisma hexagonală de speţa întâi, fie prin rotire cu 30°, fie prin Irunchieri paralele cu muchiile, şî cari taie distanţe egale pe laturile poligonului de bază. — Bipiramida hexagonală de speţa întâi (v. fig. 2 a), formă cristalină mărginită de douăsprezece feţe triunghiulare isoscele, obţinută din prisma hexagonală de speţa întâi, prin trunchisri pe muchiile bazale. Normalele la fefele bipiramidei de speţa întâi sunt în planul P2, cuprinse între A'2 şi A6. — Bipiramida hexagonală de spefa a doua (v. fig. 2 b), formă cristalină asemănătoare cu cea precedentă, vârfurile prismei hexagonale de speţa întâi. Ambele bipiramide hexagonale sunt forme închise, mărginite de douăsprezece fefe în formă de triunghiuri isoscele. — Prismadihexagonală (v.fig. 3), formă cristalină deschisă, mărginită de douăsprezece feţe paralele cu axa A6, obţinută din prisma hexagonală, prin trunchieri nesimetrice pe muchii. — Bipiramida dihexagonală (v.frg. 4), formă cristalină deschisă, mărginită de douăzeci şi patru de fefe triunghiulare, obţinută din prisma hexagonală prin trunchieri nesimetrice pe vârfuri. Clasa bihexagonal-piramidală e caracterizată prin simetria A6, 3 P2, 3 P'2. Este o clasă hemi-morfă. Formele simple noi sunt: Piramida hexagonală de spefa întâi (v. fig. 5 a), şi forme asemănătoare; piramida hexagonală de spefa a doua (v. fig. 5 b), rotită cu 30° fafă de prima, în jurul axei A6. Ambele sunt mărginite de şase fefe triunghiulare şi închise de o fafă în formă de hexagon, perpendiculară pe axa A6. Piramida dihexagonală (v. fig. 6), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe triunghiulare şi de o fafă în formă de poligon cu douăsprezece laturi, care închide forma. Clasa bipiramidală e caracterizată prin simetria A6, K (clasă paramorfă), ale cărei forme simple noi sunt: Prisma hexagonală de spefa a Ireia, formă cristalină asemănătoare cu prismele de spefa întâi şi de spefa a doua, cu o orientare intermediară între orientările acestora, şi care poate fi obfinută prin trunchieri nesimetrice pe ifiecare muchie a unei prisme de spefa întâi. — Bipiramida hexagonală de spefa a treia, formă cristalină, cuprinsă, ca orientare, între bipiramidele Ut. Sistemul hexagonal. 1 a) prismă hexagonală de spefa întâi; 1 b) prismă hexagonală de spefa a doua; 2 a) bipiramidă hexagonală de spefa întâi; 2 b)] bipiramidă hexagonală de spefa a doua; 3) prismă dihexagonală; 4) bipiramidă dihexagonală; 5 a) piramidă hexagonală de spefa întâi; 5 b) piramidă hexagonală de spefa a doua; 6) piramidă dihexagonală; 7) trapezoedru hexagonal. dar orientată diferit ' (printr'o rotire cu 30°). de spefa întâi şi de spefa a doua, şi care poate Această formă poate fi dedusă din forma funda- fi obfinută prin trunchieri nesimetrice de bipira-mentală a sistemului,* prin trunchieri simetrice pe midă bihexagonală. 216 Clasa trapezoedrică e caracterizată prin simetria A6, 3 A2, 3 A'2, care este, deci, o clasă holoaxă, a cărei formă simplă nouă este trape-zoedrul hexagonal (v. fig. 7), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe în formă de trapez, obfinută prin trunchieri de bipiramidă bihexagonală ale prismei hexagonale. Clasa tetartoedrică e caracterizată prin simetria A6, care confine forme hemimorfe, şi a cărei formă simplă nouă este piramida hexagonală de spefa a treia, formă cristalină asemănătoare cu piramidele hexagonale de spefa întâi şi de spefa a doua, dar orientată intermediar între acestea, şi care poate fi obfinută trunchiind prisma hexagonală prin trunchieri de bipiramidă dihexagonală. Sisfemul trigonal: Sistem cristalin care cuprinde clase cari pot fi considerate toate ca forme me-roedrice ale sistemului hexagonal, deşi celula elementară a refelei cristaline nu e aceeaşi, identitatea fiind numai geometrică. Acest sistem are şase clase de simetrie. Clasa holoedrică e caracterizată prin simetria A3, 3 A2, ic, 3 P'2, axa A3 fiind echivalenta axei A6 din sistemul hexagonal, iar cele trei axe A2 corespunzând axelor de simetrie binară cari, în sistemul hexagonal, unesc fefele opuse. Diferitele forme ale acestui sistem se pot obfine trunchiind prisma hexagonală. Formele simple ale acestei clase sunt: Prisma trigonală de spefa a doua (v. fig. 1), formă cristalină, obfinută dintr'o formă în două vârfuri. — Bipiramida difrigonală (v. fig. 3), formă cristalină obfinută dintr'o prismă hexagonală, prin trunchieri de bipiramidă bihexagonală (trunchieri nesimetrice pe vârfuri, efectuate din două în două vârfuri). — Prisma ditrigonală (v. fig. 4), formă cristalină obţinută din prisma hexagonală, prin trunchieri de prismă bihexagonală (câte două trunchieri nesimetrice pe vârfuri, din două în două). în această clasă cristalizează calcitul, smith-sonitul, hematitul, arsenul, stibiul, bismutul, etc. Clasa caracterizată prin simetria A3, 3 A2, 3 P2, axa ternară A3 fiind echivalenta axei A6 din sistemul hexagonal. Formele simple noi ale acestei clase sunt: Romboedrul de speţa intâi (v. fig. 5), formă cristalină care poate fi obţinută dintr'o prismă hexagonală, prin trunchieri de bipiramidă hexagonală de speţa întâi. — Scalenoedrul ditri— gonal (v. fig. 6), formă cristalină care poate fi obţinută dintr'o prismă hexagonală, prin trunchieri de bipiramidă dihexagonală. Clasa caracterizată prin simetria A3, 3 P2, care conţine deci forme hemimorfe. Formele simple noi ale acestei clase sunt: Piramida trigonală (v.fig. 7) şi piramida bitrigonală (v. fig. 8). în această clasă cristalizează turmalinul, pirargiritulr ioditul, proustitul, greenockitul, zincitul, etc. Clasa caracterizată prin simetria A3, k, rc, reprezentând planul de simetrie perpendicular pe axa ternară. Formele simple noi ale acestei clase sunt: Prisma trigonală de speţa întâi, asemănă- SV. Sisfemul frigonal. f) prismă trigonală de spefa a doua; 2) bipiramidă trigonală de spefa întâi; 3) bipiramidă ditrigonală; 4) prismă ditrigonală; 5) romboedru de spefa întâi; 6) scalenoedru difrigonal; 7) piramidă trigonală; 8) piramidă ditrigonală; 9) trapezoec'ru frigonal. hexagonală, prin trunchieri de prismă hexagonală de speţa a doua, efectuate din două în două muchii. Se obţin, astfel, două prisme trigonale de speţa a doua, superpozabile. — Bipiramida trigonală de speţa întâi (v. fig. 2), formă cristalină care poate fi obţinută dintr'o prismă hexagonală, prin trunchieri simetrice pe vârfuri, efectuate din două toare, ca forma, cu prisma trigonală de speţa a doua, dar cu orientare diferită. Există două forme superpozabile. — Prisma trigonală de spefa a treia, asemănătoare ca formă cu cea precedentă, dar cu orientare diferit^ obţinută dintr'o prismă hexagonală, prin trunchieri de prismă bihexagonală. — Bipiramida trigonală de speţa a treia, asemănă- 217 toare, ca formă, şi bipiramidele trigonale de spefa întâi şi de spefa a doua, dar cu o orientare diferită, care se poate obfine prin trunchieri de bipiramidă bihexagonală. Clasa holoaxă e caracterizată prin simetria A3, 3 A2, care confine forme enantiomorfe. Forma simplă nouă este frapezoedru! trigonal (v.fig. 9), formă cristalină, mărginită de şase fefe trapezoi-dale, care se obfine prin trunchieri de bipiramidă bihexagonală. Clasa caracterizată prin simetria A3 cuprinde forme hemimorfe şi enantiomorfe, formele simple noi fiind piramida trigonală de spefa a doua şi piramida trigonală de spefa a treia, asemănătoare ca formă, cu piramida trigonală de spefa întâi, dar având orientări diferite. Sistemul rombic: Sistem cristalin caracterizat prin trei axe cristalografice perpendiculare două câte două, dar de lungimi diferite. Sistemul cuprinde trei clase de simetrie. Clasa holoedrică e caracterizată prin simetria A2, A'2, A"2, P2, P'2, P"2, axa A2 reprezentând axa cea mai scurtă, îndreptată spre observator, axa A'2 fiind o axă orizontală paralelă cu observatorul, iar axa A"2, axa verticală. Axele A2 şi A’2 reprezintă, deci, diagonalele bazei formei fundamentale. Formele simple ale acestei clase sunt: Prisma rombică propriu zisă (v. fig. 1), formă crista- V. Sistemul rombic. I) prismă rombică propriu zisa; 2)bipiramidă rombică; 3) bi-sfenoid rombic. lină mărginită de patru fefe paralele cu axa verticală şi cari taie axele orizontale. — Bipiramida rombică (v. fig. 2), formă cristalină mărginită de opt fefe triunghiulare, care poate fi obfinută din prisma rombică, prin trunchieri pe muchiile bazale. — Macro-pinacoidul, formă cristalină deschisă, alcătuită din două fefe paralele cu axa verticală, care poate fi obfinută din prisma rombică, prin trunchieri paralele cu această axă, egal înclinate pe fefele cari se întretaie în unghiuri diedre obtuze. — Brahi-pinacoidul, formă cristalină deschisă, alcătuită din două fefe paralele cu axa verticală şi cu axa cea mai scurtă (brahiaxa), care poate fi obfinută trunchiind prisma rombică prin plane paralele cu axa verticală şi egal înclinate pe fefele cari se întretaie, formând unghiuri diedre ascufite. — Macro-prisma, formă cristalină deschisă, obfinută din prisma rqmbică, prin trunchieri nesimetrice pe muchiile unghiurilor diedre obtuze; e mărginită de patru fefe paralele cu axa verticală. — Brahiprisma, formă cristalină deschisă, obfinută din prisma rombică, prin trunchieri nesimetrice pe muchiile unghiurilor diedre ascufite; e mărginită de patru fefe paralele cu brahiaxa. — Prisma macrodomală^ formă cristalină obfinută din prisma rombică, prin trunchieri simetrice pe vârfurile obtuze. — Prisma brahidomală, formă cristalină obfinută din prisma rombică, prin trunchieri simetrice pe vârfurile ascufite. — Macrobiprisma rombică, formă cristalină obfinută din prisma rombică, prin câte două trunchieri nesimetrice pe vârfurile obtuze. — Brahiprisma rombică, formă cristalină obfinută din prisma rombică, prin câte două trunchieri nesimetrice pe-vârfurile ascutite. în această clasă cristalizează aragonitul, olivinul, topazul, etc. Clasa caracterizată prin simetria A2, P'2, P"2 cuprinde forme hemimorfe. Formele simple noi sunt piramida rombică propriu zisă, formă cristalină obfinută din prisma rombică, prin trunchieri de bipiramidă rombică mărginită de patru fefe; macropiramidarombică; brahipiramida rombică; he-miprisma macrodomaiă şi hemiprisma brahidomală. Clasa caracterizată prin simetria A2, A'2, A''r holoaxă. Formele simple sunt: Bisfenoidul rombic (v. fig. 3), formă cristalină mărginită de patru fefe triunghiulare, care se obfine din prisma rombică, prin trunchieri de bipiramidă rombică. — Macro-bisfenoidul, formă cristalină care se poate obfine din prisma rombică, prin trunchieri nesimetrice ale vârfurilor obtuze. Brâhibisfenoidul, formă cristalină care se poate obfine din prisma rombică, prin trunchieri nesimetrice ale vârfurilor ascufite. Pe lângă formele simple, sistemul rombic cuprinde şi forme compuse. Sistemul monoclinic: Sistem cristalin, caracterizat prin trei axe cristalografice de lungimi diferite, cari fac între ele două unghiuri drepte şi un unghiu ascufit. Axa perpendiculară, pe celelalte două se numeşte ortoaxă. Sistemul cuprinde trei clase de simetrie» Clasa holoedrică e caracterizată prin simetria A2, P2, C, în care axa A2 coincide cu ortoaxa. Toate formele cristaline ale acestei clase sunt forme deschise: pinacoide sau prisme. Perechea de fefe paralele cu planul de simetrie se numeşte clino-pinacoid, iar perechile de fefe perpendiculare pe planul de simetrie şi paralele cu ortoaxa se numesc, respectiv, ortopinacoid, dacă e paralel cu axa verticală, şi pinacoid bazai, dacă e paralel cir clinoaxa. Formele simple sunt: Prisma monoclinică, forma cristalină fundamentală a sistemului. — Orto-pinacoidul, obfinut din prismă prin trunchieri pe muchii, paralele cu ortodiagonala (diagonala care uneşte muchiile unghiurilor diedre obtuze). — Clinopinacoidul, obfinut din prismă prin trunchieri pe muchii, paralele cu clinodiagonala (diagonala care uneşte muchiile unghiurilor diedre ascufite). — Hemibipiramida monoclinică, formă cristalină obfinută din prisma monoclinică, prin trunchieri înclinate pe muchii. — Ortoprisma, formă cristalină obfinută din prisma monoclinică prin câte două trunchieri nesimetrice pe muchiile ascufite. Sin. Prisma de spefa întâi. — Clinoprisma, formă cristalină obfinută, din prisma monoclinică,prin câte două trunchieri nesimetrice pe muchiile obtuze. — Hemiprisma ortodomală, formă cristalină, obji- 218 nuia din prisma mcnoclinică, prin trunchieri simetrice pe vârfurile ascufite. Poate fi: anterioară şi posterioară. — Hemiprisma clinodomală, formă cristalină, obfinută din prisma monoclinică, prin trunchieri simetrice pe vârfurile cbtuze. — Hemiorto-piramida monoclinică, formă cristalină, obfinută din prisma monoclinică, prin trunchieri nesimetrice pe vârfurile ascufite. — Hemiclinopiramida monoclinică, formă cristalină, obfinută din prisma monoclinică, prin trunchieri nesimetrice pe vârfurile obtuze. Clasa caracterizată prin simetria P2. Cuprinde ortopedion anterior şi posterior, obfinute prin trunchieri de ortopinacoid. — Cuarfobipiramida monoclinică, obfinuiă prin trunchieri pe muchiile bazale. — Hemiortoprisma şi hemiclinoprisma, obfinuie prin trunchieri de ortoprismă. — Cuar-toprisma ortodomală, obfinută prin trunchieri de hemiprismă ortodomală. — Cuartoprisma clinodo-mală, obfinută prin trunchieri de hemiprismă clinodomală. Clasa caracterizată prin simetria A2. Cuprinde hemiclinopinacoidul stâng şi drept, obfinute prin trunchieri de clinopinacoid, şi sfenoidul, obfinut prin trunchieri pe muchiile bazale. Sistemul triclinic: Sistem cristalin, caracterizat prin trei axe cristalografice înclinate între ele şi, în general, cu lungimi diferite. Cuprinde două clase de simetrie: Clasa caracterizată printr'un centru de simetrie e clasa holoedrică, numita şi clasa pinacoidică, deoarece toate formele cristaline sunt pinacoide (bazai, lateral, vertical, transversal, longitudinal, etc.). în această clasă cristalizează feldspafii plagioclazi, microclinul, ambligonitul, bicromatul de potasiu, etc. Clasa asimetrică, în care toate formele sunt pe-dioni. Nu se -cunoaşte niciun mineral natural care cristalizează în această clasă. t. Sistem de acfionare electrică [cHCT6Ma 3JieKTpKqscKoro npHBO/ţa; systeme d'entraîne-ment electrique; elektrisches Antriebsystem; eîec-trcal drive system; villamos hajfâsi rendszer]. f/f.: Ansamblul de maşini şi aparate electrice care asigură exercitarea forfelor sau a momentelor necesare acfionării unui mecanism, în condifiuni de vitese optime de lucru, corespunzătoare diagramei de sarcină a mecanismului. Sistemele de acţionare electrică se numesc automatizate dacă esigură şi comanda mecanismelor. Condifiunile foarte variate în cari e folosită acfionarea electrîcă au făcut să se desvolte tipuri toarte diferite de sisteme de acfionare, cari se clasifică în trei mari clase: acfionarea cu un singur motor a unuia sau a mai multor arbori de transmisiune; acfionarea individuală, cu unul sau cu mai multe motoare de acfionare independente şi acfionarea cu mai multe motoare cuplate. Sistemele de acfionare cu un singur motor, a unuia sau a mai multor arbori de transmisiune, au fost înlocuite aproape peste tot cu sisteme de acfionare individuală, cari permit cu uşurinfă schimbări rapide de vitesă, un control sigur al operaţiunilor din puncte situate convenabil pe maşină (ceea ce-i măreşte capacitatea de producţie şi permite o mare economie de spafiu). Maşina fiind proiectată penfru acţionara electrică, motoarele sunt montate în carcasa maşinii. — Sistemul de acfionare cu mai multe motoare cuplate se foloseşte pentru a putea acoperi sarcini superioare celor pentru cari se construesc motoare electrice, sau pentru a reduce gabaritele motoarelor de acfionare, sau momentul de volan al motorului electric, sau pentru a schimba caracteristi-cele mecanice ale acfionării, prin suprapunerea a două sau a mai multor caracteristice diferite. Sistemele de acfionare cu mai multe motoare se execută cu cuplaj rigid, prin diferenfial, prin fricjiune sau prin arbore electric. Pentru a corespunde diversităţi caracteristicelor de funcfionare ale mecanismelor executoare, sistemele de acfionare electrică folosesc caracteris-ticele mecanice ale diferitelor tipuri de motoare electrice şi proprietăţile lor de reglaj, cari permit modificarea acestor caracteristice prin variafia parametrilor refelei electrice sau ai motorului. Modificarea tensiunii |a bornele indusului maşinilor de curent continuu, modificarea frecventei sau a numărului de poli la maşinile asincrone, modificarea tensiunii aplicate motoarelor asincrone cu dublă alimentare şi deplasarea periilor, la motorul Schrăge, schimbă turafia de mers în gol şi dau o translafie caracteristicelor lor mecanice. Rotirea caracteristicei mecanice şi modificarea rigiditafii ei, fără ca punctul ei de mers în gol să se schimbe, se obfin prin varierea rezistenfei din circuitul indusului motoarelor de curent continuu sau asincrone. Prin varierea fluxului magnetic al motoarelor derivafe se schimbă atât vitesa de mers în gol, cât şi inclinafia caracteristicei mecanice. 2. Sistem de alimentare a motorului cu ardere internă [aaTaTejibHafl CHCTeMa ABHraTejiH BHyTpeHHerp CropaHHfl; systeme d'alimentation du moteur acombustion interne; Kraftstoffanlage des Verbrennungsmofors; supply system of the infernal combustion engine; belsoegesu motor tâp-lâlâsi rehdszere], Mş.: Instalafie care serveşte la alimentarea cu combustibil sau cu amestec combus-tibil-aer a unui motor cu ardere internă. Sistemul de alimentare diferă după tipul motorului. La motoarele cu autoaprindere (motoare Diesel) sau cu termoaprindere (motoare semi-Diesşl sau cu cap incandescent), la cari amestecul combustibil-aer se formează în interiorul cilindrilor, instalafia cuprinde rezervorul de combustibil, pompa de alimentare, filtre, pompa de injec{ie (la motoare cu injecfie mecanică) sau compresorul de aer (la motoare cu injecfie hidraulică), injectoare, eventual fevi de legătură, etc. La motoarele cu electroaprindere (motoare cu explozie), la cari amestecul se formează în exteriorul cilindrilor, instalaţia cuprinde rezervorul de combustibil, pompa de alimentare, filtre, carburatorul (v.), fevi de legătură, etc.; la motoarele cu electroaprindere şi cu injecfie (de ex. motorul Hesselmann), la cari se formează în cilindri aerosoli, carburatorul e înlo- 219 cuit cu o pompă de injecfie. Sin. Instalafie de alimentare, Circuit de alimentare. 1. Sistem de aprindere [cacTeMa sa'KHraHHH; systeme d'allumage; Zundungssystem; ignition system; gyujtâsi rendszer]. M?. ferm.: Procedeu prin care se objine aprinderea amestecului com-bustibil-aer într'un motor cu ardere internă. Se deosebesc următoarele sisteme de aprindere: autoaprindere, care consistă în aprinderea spontană a combustibilului injectat (la presiune înaltă) în masa de aer comprimată în prealabil în cilindrul motorului; electroaprindere, care consistă în aprinderea printr'o scânteie electrică (de înaltă sau de joasă tensiune) a amestecului combustibil-aer comprimat în cilindrul motorului; aprindere combinată, care consistă în aprinderea spontană şi sub efectul termic al unei zone calde a cilindrului (numită cap incandescent), a combustibilului injectat (la presiune mijlocie) în masa de aer comprimat în prealabil în cilindrul motorului. V. şi sub Aprindere. 2. Sistem de aprindere blindat [cacTeMa 6po-HHp0BaHH0r0 3a>KHraHHfl; systeme d'allumage blinde; abgeschirmtes Zundungssystem; ignition shield system; vedett gyujtâsi rendszer]. Auto.: Sistem de aprindere cu blindaj de aprindere (v.). s. Sistem de baleiaj [cHdeMa B0cnp0H3Be-jţeHHfl; systeme d'exploration, systeme de balay-age; Bildabtastungssystem; scanning system; kep-letapogatâsi rendszer]: Mod de explorare a imaginilor transmise în televiziune. Când baleiajul se efectuează în felul arătat în fig. /, adică spotul explorator parcurge linilie 1, 2, 3, 4—15, 16, 17, dreptele înclinate 1-2, 3-4'" 15-16 fiind parcurse cu vitesă constantă, iar dreptele orizontale 2-3, 4-5--J6-17, cu vitesă teoretic infinită, sistemul se numeşte sistem simplu de baleiaj. (în realitate, dreptele orizontale sunt parcurse cu o vitesă finîtă, dar foarte mare). Când baleiajul se efectuează în felul arătat în fig. 11, când adică, pentru a baleia complet f. Analiza imaginii, în cazul II. Analiza imaginii, în cazul folosirii sistemului simplu de folosirii sistemului de baleia] baleiaj. întrepătruns. imaginea, spotul parcurge liniile 1, 2, 3-*-10 şi apoi urcă instantaneu în 11 şi parcurge liniile II, 12, 13"’21, sistemul respectiv se numeşte sistem de baleiaj întrepătruns. în acest sistem se explorează succesiv două semiimagini. Liniile celei de a doua semiimagini se găsesc la mijlocul intervalului dintre liniile primei semiimagini. Prin aceasta se realizează prezentarea a 25 sau a 30 de imagini pe secundă, iar ochiul percepe 50, respectiv 60 de impresii, evitându-se astfel sensafia de pâlpâire. Acesta e sistemul utilizat în mod obişnuit. 4. Sistem de canalizare [cucTeMa KaHaJiH-3aiţHH; systeme de canalisation; Kanalisations-systam; canalization system;csatornâzâsi rendszer]. Canal.: Modul de alcătuire a refelei publice de canalizare dintr'un oraş. Se deosebesc următoarele tipuri de sisteme de canalizare: Sisfemul divizor: Sistem de canalizare constifuit din două sau din mai multe refele de canalizare independente; prin una dintre refele, numită refea de ape meteorice, se scurg apele meteorice, iar prin celelalte refele (una sau mai multe), numiie refele de ape menajere şi industriale, se scurg apele uzate menajere şi industriale. Sistemul divizor e mai economic în localităfile mici, dacă terenul şi străzile au pante suficiente penfru ca apele meteorice să se scurgă la suprafafă; în localităfile mici, cum şi în cele mari, cu pante insuficiente pentru scurgerea la suprafafă a ape!or meteorice, acestea sunt scurse prin canale subterane, iar sistemul divizor cuprinde două refele. Sistemul divizor prezintă desavantajul că toate apele meteorice se evacuează în râu (dacă există), în dreptul oraşului, fără nicio purificare. Apele meteorice, Ia începutul ploii, prezintă desavantajul esenfial că sunt foarte murdare, spălând toate impurităfile de pe acoperişuri şi de pe străzi, şi confin foarte rrulte bacterii. Afară de aceasta, pe secetă, în refeaua de ape meteorice Intră apa cu care se stropesc străzile. Sistemul mixt: Sistem de canalizare în care o parte din refeaua de canale este în sistem divizor şi o parte, în sistem unitar, (v.). La ploile mici şi pe secetă, când se stropesc străzile, apele din refeaua de ape meteorice sunt evacuate prrn intermediul camerelor de descărcare a apelor de ploaie în refeaua de ape menajere şi sunt îndreptate spre staţiunile de purificare. La ploi iorenfiale, când debitul apelor meteorice este mare în refeaua de ape de ploaie, datorită creşterii vitesei de scurgere, în camerele de descărcare apele meteorice frec pe deasupra colectorului de ape menajere şi se scurg, prin conducta de evacuare a apelor de ploaie, direct în râu. Refeaua de ape menajere trebue aşezată la o cotă mai joasă decât refeaua de ape meteorice. Sistemul separativ: Sin. Sistemul divizor (v.). Sistemul unitar: Sistem de canalizare constituit dintr'o singură refea de canale, cari colectează atât apele uzate, cât şi pe cele meteorice. Sistemul este indicat în localităfile importante, unde scurgerea la suprafafă a apelor meteorice nu e posibilă în bune condifiuni, din cauza pantelor insuficiente ale străzilor sau din alte cauze. Costul lucrărilor de execufie şi de exploatare este mai mic decât în sistemul separativ, însă cheltuelile pentru purificarea apelor uzate sunt mult mai mari, din cauza variaţiei concentrafiei apelor uzate şi a sporirii debitelor acestora prin amestecul lor cu apele meteorice. Din punct de vedere sanitar, sistemul unitar este cel mai bun, întru cât toată 220 cantitatea de apă trece prin staţiunile de purificare. Consumul de apă pentru spălarea depozitelor din reţea este mult mai mic decât cel din cazul sistemului separativ, iar spălarea se face numai în epocele secetoase, pentru gurile de prindere a apelor meteorice şi pentru unele canale incipiente cu pantă insuficientă. La anumite ploi torenţiale, canalul public cu sistemul unitar poate atinge o presiune care produce inundarea subsolului clădirilor a căror canalizare e legată de refea. i. Sisiem de deflexiune [CHCT9Ma otkjio-HeHHH; systeme de deflexion; Deflexionsystem; deflection system; deflexios rendszer]. E/f..* Dispozitiv electronic, folosit în tuburile catodice pentru devierea fasciculului de electroni. Sistemul prin care deflexiunea se obfine cu ajutorul unui câmp electric se numeşte sistem de deflexiune electrostatic. într'un câmp electric, electronul e supus unei forfe de sens - contrar intensităţii câmpului; dacă el are şi o componentă a vitesei normală pe câmp, traiectoria rezultantă e o parabolă. Această proprietate e utilizată pantru devierea fasciculului de electroni; pentru aceasta se dispun, în continuarea dispozitivului de focalizare, constituit din anozii (A 1) şi (As). (v. fig. /), £ două plăci metalice (Pi), (P2), paraleb cu axa, între cari se aplică o diferenfă de potenfial electric. între plăci, electronul descrie traiectoria parabolică (AB), apoi traiectoria rectilinie (BD), până la ecranul (E), (v. fig. II). Tangenta în (B) II. Traiectoria electronului într'un tub catodic cu sistem de deflexiune electrostatic. intersectează axa în mijlocul segmentului (AM). Deviafia fasciculului de electroni e proporţională cu lungimea plăcilor de deflexiune, cu diferenfa de potenfial dintre ele şi cu distanfa până la ecranul fluorescent, şi este invers proporţională cu distanfa dintre plăci şi cu potenfialul anozilor. Sensibilitatea sistemului de deflexiune electrostatic, pentru o tensiune anodică dată, se măsoară prin lungimea, în milimetri, a deviafiei pe ecran a fasciculului de electroni, pentru o variafie de un volt a diferenfei de potenţial dintre plăcile de deflexiune. Pentru a putea explora toate punctele ecranului fluorescent, tubul catodic e echipat cu două perechi de plăci de deflexiune, perpendiculare una pe alta. Sistemul prin care deflexiunea se obfine cu ajutorul unui câmp magnetic se numeşte sistem de deflexiune electromagnetic. într'un câmp magnetic (H), produs de două bobine, parcurse de un curent i, aşezate la ieşirea dispozitivului de*.foca-iizare (v. fig. III) şi perpendicular pe vitesa sa v. »cziQj2i III. Sistem de deflexiune cu câmp magnetic. electronul e supus unei forfe (F), perpendiculare pe planul (v, H); astfel, traiectoria rezultantă e un arc de cerc de rază R — mvlHqunde m e masa electronului, iar q0 e sarcina lui electrică. Traiectoria electronului, după ieşirea din câmpul magnetic şi până la ecranul (E), e o dreaptă tangentă Ia cerc (v. fig. IV). Deviafia fasciculului^de IV. Traiectoria electronului, în cazul unui tub catodic îrfcare deflexiunea fasciculului de electroni se face cu ajutorul unui câmp magnetic. electroni e proporfională cu intensitatea câmpului magnetic, cu distanfa dintre axa bobinelor şi ecranul fluorescent şi cu timpul de acfionare a câmpului magnetic asupra electronului, şi este invers proporfională cu rădăcina pătrată a tensiunii anodice; deci, prin mărirea tensiunii anodice, sensibilitatea sistemului de • deflexiune electromagnetic, exprimată în milimetri de deviafie pe gauss şi pe centimetru de lărgime a câmpului magnetic, scade mai pufin decât în cazul defie-xiunii electrostatice. Pentru a obtmş o imagine de televiziune dreptunghiulară se folosesc două câmpuri magnetice perpendiculare unul pe altul, produse de două sisteme de bobine cu sau fara miez de fier. Fig. V reprezintă o pereche de bobine pentru deflexiune verticală, montate pe un miez de fier cu două piese polare. Miezul este compus dintole, ca şi în cazul transformatoarelor electrice, pentru a se micşora pierderile prin curenfi Foucault. 221 Pentru deflexiunea orizonfală se poate folosi un sistem de bobine analog, aşezat în unghiu V. Bobine pentru deflexiune V/. Bobine penfru daflexiune pe verficală. pe verticaiă şi pe orizonfală. drept fafă de primul, sau ambele sisteme pot utiliza acelaşi miez (v. fig. VI). Bobinele de deflexiune fără miez ds fier pot avea forma simplă din fig. V//. O a doua pereche de bobine, de aceeaşi formă, poate fi aşezată împrejurul primei perechi, pentru a da un câmp magnetic, perpendicular pe primul. Pentru a se V//. Bobine de deflexiune, feră VIII. Bobine de deflexiune, fără miez de fier. miez de fier, îmbrăcafe în că- maşă de fier moaie. micşora relucian}a circuitului magnetic, uneori se îmbracă bobinele fără miez de fier într'o cămaşă de fier moale (v. fig. VIII). în televiziune se foloseşte, în prezent, aproape excluziv deflex'unea electromagnetică. î. Sistem de dimensiuni [cHCTeMa pa3MSpoB; systeme de dimensions; Dimensionssystem, Mef}-system; dimensions system; dimenziorendszer]: Sistem format din mulţimea dimensiunilor (v.) mărimilor fizice exprimate în raport cu mărimile cari se aleg ca mărimi fundamentale (v.) pentru acel sistem. Numărul de mărimi fizice fundamentale (excluziv Fotomefria), ale căror unităfi pot ti variate independent (v. sub Sistem de unităfi) •e cinci. Alegerea acestor cinci mărimi determină un sistem de dimensiuni. Dintre sistemele posibile de dimensiuni au oarecare răspândire în lucrările de tehnică şi fizică şapte sisteme. Sistemul de dimensiuni electrostatic ■foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T],masă inertă [M],temperatură [0] şi perme-tivitatea absolută a vidului [ep]; sistemul electromagnetic foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T], masă inertă [M], temperatură [0] şi permeabilitatea magnetică absolută a vidului [n0]; sistemul Brylinski foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T], masă inertă [M], temperatură [0] şi sarcină electrică [Q]; sîstemul Giorgi foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T], masă inertă [M], temperatură [0] şi rezistenfă electrică [R]; sistemul Maxwell foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T], temperatură [0], intensitatea câmpulti electric [E] şi intensitatea câmpului magnetic [H]; sistemul Kalantarov foloseşte mărimile fundamentale: lungime [L], timp [T], temperatură [0], sarcină electrică [Q] şi flux magnetic []; sistemul Mie foloseşte mărimije fundamentale: lungime [L], timp [T], temperatură [0], intensitatea curentului electric [I] şi tensiune electrică [U]. în tabloul dela p. 222 sunt date dimensiunile principalelor mărimi electrice şi magnetice în principalele sisteme coerente de dimensiuni; dimensiunile mărimilor mecanice sunt aceleaşi în toate sistemele cari folosesc lungimea, timpul şi masa ca mărimi fundamentale. 2. Sistem de ecuafii Pfaff. V. Diferenfiale, sistem de ecuafii cu ~ totale. s. Sistem de forfe [CHCTeMa chji; systeme de forces; Krăftesystem ; system of forces; ero-rfendszer]. Mec,, Fiz.: Mulfimea forfelor cari se exercită asupra unui sistem fizic. După cum forfele sunt exercitate de sisteme fizice din exteriorul sau din interiorul sistemului considerat, se deosebesc sisteme de forfe exterioare şi sisteme de forfe interioare. Sistemele de forfe prezintă un interes special în mecanica solidelor rigide; un astfel de sistem poate fi înlocuit, din punctul de vedere a! dinamicei, printr'o forfă rezultantă, egală cu suma vectorială a forfelor sistemului şi presupusă aplicată într'un punct al sistemului ales ca punct de reducere, şi un cuplu, de moment egal cu suma vectorială a momentelor statice ale fo/felor în raport cu punctul de reducere (v. Reducerea forfelor). 4. Sistem de irigafie [opoeHTeJibHafl CHCTeMa; systeme d'irrigation; Berieselungssystem, Bewăsserungssistem; irrigation system; ontozesi rendszer]. Hidrot.: Complex de construcfii hidrotehnice, destinat irigării unei regiuni. Sistemul de irigafie trebue să asigure regularizarea debitului apei de irigaţie necesare în momentele indicate şi calitatea ei; transportul apei dela sursă până la sectoarele de irigafie, cu distribuirea treptată a debitului; repartizarea apei pe sectoarele de irigafie; colectarea şi evacuarea din sistem a excesului de apă; asigurarea unei exploatări corecte a sistemului de irigaţie; satisfacerea cu apă a celorlalte ramuri aie economiei. Penfru realizarea acestor scopuri, sistemul de irigafie cuprinde următoarele construcfii şi instalaţii: Construcfii sau insfalafii frontale pentru sursa de irigafie, pentru reglarea şi dirijarea debitului necesar (prize, stafiuni de pompare); refeaua de canale de alimentare, cu toate construcţiile şi instalafiile anexe, ca: stăvilare, căderi, apeducte, jghiaburi, sifoane, poduri, conducte tubulare, manete, stăvilare mobile, stafiuni de pompare şi re-pompare, instalafii diverse de ridicare a apei, etc.; o reţea de canale de colectare, de evacuare şi drenare, cu construcţiile şi instalaţiile respective Dimensiunile câtorva mărimi electrice şi magnetice. Sistemul de dimensiuni Mărimea [LTMen] Gauss fLTMe] electrostatic [LTMji] electromagnetic 1 [LT MR] | Giorgi fLTMQ] Bryl.nski [LTEH] Maxwell ruiuj Mie [LTQ4>] Kalantarov Sarcina electrică Q [m1/2L3/2T-U1/2] [m1/2LS/2T_1s1/2] [m^VV1'2] [m1/2lt'1-2r'1'2] M [HLT] Dt] ra Fluxul magnetic $ (Vwy'2] [m’VV1*] [M1/2Ls',2T~1ii.1/2] [m1/2LT'1/2R1/2] [ml^q-1] [ELT] [UT] p] Curentul electric / [m1/2L3/2T-*s1/2] [Vv'V’s1'2] [m1/5L1/2tV/2] [m1/2LT'3/2R'1/2] [QT-] [HL] [-] [QT-1] Tensiunea electrică u [m1/2L1/2T_1s1/2] [m1/2L3/2T~2h1/2] [m1,2lt-3/2r1/2] [ML2T'2Q_1] [EL] ra [^T-1] Intensitatea câmpului electric E [m1'2!."1'2^1'2] [m1/2L'1,2T-2s1/2] [m1/2L1,2T2ji1/2] [M1,2r8,2R1/2] [mLT^CT1] [UL-1] [^L-iŢ-l] Intensitatea câmpului magnetic H [m1/2l-1/2tV/2] [m1/2l1/2t-%1/2] [m1/2l'1,2t-^-1/2] [m12t-3 2R-1«] [QL-T-] ra Dl-1] [ql-1t_1] Inducţia electrică D [m1/2l'1/2tV/2] [m1/2l”1,2t-1s1 ,2] [m1/2l-3V'2] [M1/2L-if1/2R'1/2] [>-2] [hl-t] [IL-2] [OL"2] Inducfia magnetică B [m1/2l-1/2t-^1/2] [m1/2L'8/28"1/2] [m1/2l1/2tV1/2] [m1/W/V-*] [mt-1©-1] [hl-t] [UTL-2] [#L-2] Rezistenfa electrică R [L-ne"1] [L-e-] [LT-V] CR] [MLn^CT2] [EH-] [l-U] [cr1®] Capacitatea electrică C [u] [ ] [l-1^-1] [r_1t] [M-iL^PQ2] [HE-] [IU-T] [q*-‘T] Inductivitaiea L M [L-1T2s-1] M CRT] [ml2q2] [eh_1t] [l-UT] [q-*®t] Permetivitatea 6 H - C-] [irn2^1] [R-‘L-T] [M-1L-3T2Q2] [he-1^] [IU-M.-1T] [q$-il_it] Permeabilitatea magneiică P* H 1 [RL-n] [MLQ2] [eh-'l^t] D^L-t] [q-1®^] 223 (ca în cazul refelei de alimentare); construcfii şi instalafii cari asigură o justă exploatare şi repartizare a debitului, ca drumuri de exploatare, cantoane pentru pază şi întrefinere, instalafii telefonice, posturi pentru măsurarea debitului (apo-metre), centre de reparafii, perdele de protecfiune, insfalafii pentru evitarea distrugerii canalelor de către animale, etc.; construcfii şi instalafii legate de nevoile altor ramuri ale economiei apelor (construcfii de hidrocentrale, construcfii de transporturi pe apă, construcfii pentru apro-viz?onarea cu apă a centrelor populate şi a industriilor, consfrucfii de amenajeri piscicole, etc.). Sistemele de irigafie se realizează după scheme determinate de factorii social-economlci (bilanful folosinţei sursei de apă în funcfiune de desvoltarea în perspectivă a tuturor ramurilor economiei apei; caracterul folosirii agricole a regiunii şi organizarea viefii în sistem, etc.), de factorii naturali (relieful, regimul şi pozifia sursei de alimentare, natura solului). După forma reliefului, se deosebesc sisteme de irigafie pentru relieful de deal, pentru relieful de şes, pentru relieful de deltă (v.)f pentru relieful de cumpănă de ape, sau mixt. 1. Sistem de numerafie[cHcreMaHyMepaiţHH; systeme de numeration; Numerierungssystem; numbering system; szâmozâsi rendszer]. Mat.: Fiecare tip de procedeu sistematic penfru reprezentarea univocă a numerelor întregi finite. Sistemul folosit astăzi în mod obişnuit e sistemul arab. Acest sistem se constitue prin alegerea unui număr întreg b, mai mare decât unu, ca „bază" a sistemului şi folosind, pentru toate numerele întregi mai mici decât b, incluziv zero, simboluri speciale distincte, numite „cifre". Pentru a reprezenta un număr întreg arbitrar n, se procedează în modul următor: Se împarte numărul n prin baza b, obfinând un cât q0 şi un rest r0: n-bq0 + rQ, unde r„ e un întreg mai mic decât b (eventual zero), şi care poate fi reprezentat deci univoc printr'o cifră. Câtul q0 este mai mic decât n\ dacă q0 e zero, operafiunea se opreşte aic>; dacă q0 e mai mare decât zero, se împarte acest cât prin b, obfinându-se un nou cât şi un nou rest: qa=bqL + rv Noul cât q1 e mai mic decât q0, Operafiunea se continuă până când se obfine un cât nul: acest stadiu e sigur atins după un număr finit de operafiuni. Totalitatea resturilor, în ordinea în care ele au fost obfinute, determină în med univoc numărul dat n: n = bqa+r<) = b (bq1 + r,) +r„ = fcqx + br1 -f r0 =b%bq2+rj+brt+r„=bnrn + bn'irn_t+-+br1+r0, iar aceste resturi, fiind mai mici decât b, pot fi reprezentate prin cifre. Prin convenfiune gene- rală, numărul n e reprezentat numai prin succesiunea de cifre ale resturilor succesive, începând cu ultimul: n = rn-r%r±. Se objine în acest fel un sistem pozifie, în care cifra unui număr reprezintă numărul respectiv, înmulfit cu o putere a bazei egală cu numărul ei de ordine, începând cu ultima. Din aceste numere se constitue aditiv numărul reprezentat de succesiunea de cifre. Notafia se poate extinde |3 nu nerele fraefio-nare, folosind puterile negative ale bazei: x = bnrn-\---f-£r1 + r0+£~1>'-i+£ V-,+ - în acest caz, numărul x se notează cu simbolul *=v*_r,r i ^ r-irV’, unde virgula decimală separă resturile cari înmulţesc puterile nenegative de cele cari înmulfesc puterile negative ale bazei. în practica curentă se foloseşte aproape exclu-ziv baza zece, cifrele pentru numerele dela zaro la nouă fiind: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Maşinile electronice moderne calculează în baza doi; în această bază se folosesc numai cifrele 0 şi 1. Sistemul de numerafie folosit de Romani constitue simbolurile numerelor numai prin adunare şi scădere, din simbolurile elementare a şapte numere. Acestea sunt: I (unu), V (cinci), X (zece), L (cincizeci), C (o sută), D (cinci sute) şi M (o mie). Numerele simbolurilor cari nu se succed în ordine descrescătoare se adună; III, de exemplu, reprezintă numărul 3; XXVII reprezintă numărul 17; CLXVH reprezintă numărul 167, etc. Numărul simbolului care precede simbolul unui număr mai mare se scade din acesta; IV, de exemplu, reprezintă numărul 4; XC reprezintă numărul 90, iar MCMLlV, numărul 1954. Se foloseşte câte o s ngură inversiune în fafa fiecărui simbol; 19 se reprezintă, deci, prin XIX, dar 18 numai prin XVliU nu şi prin XIIX. Sistemul nu a fost extins în sensul numerelor foarte mari. 2. Sistem de numere hipercomplexe. V. Algebră 2. s. Sistem de puncte materiale [MexaHHnec-Kan CHCTeMa MaTepnajibHbix ToneK; systeme de points materiaux; materielles Punktensystem; material point system; anyagi ponfrendszer]. Mec.: Mulfime formată din puncte materiale de mase date, supusă consideratei din punctul de vedere al comportării sale mecanice. Sistemele de puncte materiale se împart în sisteme continue, numite şi medii continue, şi în sisteme discrete. Primele pot fi fluide (v.) sau solide (v.), elastice (v.), plastice (v.), efc. Sistemele de puncte materiale se împart şi în sisteme olonome (v. Legături olonome) sau neolo-nome (v. Legături neolonome), reonome (v. Legături reonome) sau scleronome (v. Legături sclerononcţe). 224 î. Sistem de referinfă [ocHOBHan CHCTeMa KOOpAHHaT, CHCTeMa OTcneTa; systeme de reference; Bezugssystem; reference system; vonat-Ikoztato rendszer]. 1. Geom.: Sistem de coordonate la care se raportează pozifii!e configuraţiilor geometrice. —■ 2. Fiz.: Grupul format de toate sistemele de coordonate imobile unul fafă de -altul, la care se raportează pozifiiie corpurilor sau pozifiiie în câmpurile de forfă. 2. ~ de referinfă inerfial [HHepuHaJibHafl CHCTeMa OTC^exa; systeme de reference inerţial; Jnerfialbezugssysfem; inerţial reference system; ts-hetetlensegi vonafkoztato rendszer]. Fiz.Dacă se aruncă, din trei puncte ale unui sistem de referinfă, foarte departe de orice alte corpuri, trei puncte materiale de mase neglijabile, în trei direcfii necoplanare, şi punctele descriu în raporf cu .sistemul de referinfă ales trei drepte, acesta e un sistem de referinfă inerfial; altfel, sistemul e neinertial. în raport cu orice sistem inerţial sunt valabile principiul inerţiei Mecanicei clasice şi al Mecanicei relativităfii restrânse, — şi legea corespunzătoare de mişcarea punctului material. Sistemele inerfiale formează un grup de sisteme de referinfă în mişcare -de translafie rectilinie şi uniformă unul taţă de altul. Legile teoriei nerelativiste a electronilor sunt valabile numai în raport cu unul dintre sistemele -de referinfă inerfiale. Acesta e sistemul de referinţă privilegiat, fată de care trebue să fie în «mişcare corpurile încărcate cu sarcină electrică pentru a cons'titui un curent electric şi a produce, deci, un câmp magnetic. El se numeşte sistemul de referinfă inerţial lorentzian, Vitesele în raport cu sistemul de referinfă lorentzian se numesc vitese absolute. Această privilegiere nu mai există în teoria relativităţii restrânse. Grupul sistemelor inerţiale posibile în teoria relativităţii restrânse e mai restrâns decât în Mecanica clasică, fiindcă în relativitatea restrânsă vitesa lor relativă poate fi egală cel mult cu vitesa de propagare a undelor electromagnetice în vid, pe când în Mecanica clasică nu există -această restricţiune. Sistemele de referinţă neinerţiale nu se găsesc în mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă faţă de grupul sistemelor inerţiale, ci în «mişcare accelerată faţă de acest grup. în Mecanica relativităţii generale, orice sistem -de referinţă poate avea rolul de sistem inerţial, dar ^aceasta implică o formulare mai adâncă a principiului inerţiei, sub forma- echivalenţei dintre imasa inertă şi masa grea. 3. ~ de referinfă neinerfial [HeHHepiţHaJib-fiafl CHCTeMa OTCHeTa; systeme de reference ininerfial; Nichfinertialbezugs-system; not inerţial reference system; nemtehefetlensegi vonafkoz--iato rendszer]. V. sub Sistem de referinţă inerţial. 4. Sistem de telefonie [TeJiecjDOimaH CHCTeMa; systeme de telephonie; Telefonsystem; telephone System; tâvbeszelo rendszer]. Telf.: Sistem după care se fac transmisiuni telefonice (v. Sistem telefonic în curenţi purtători şi în frecvenţă vocală), respectiv organizarea şi deservirea comutaţiei telefonice (v. Sisteme de telefonie automată, manuala şi semiautomată). s. ~ de telefonie automată [aBTQMaTHHec-Kan T0Jie(|)0BHăfl CHCTeMa; systeme de tele-phonîe automatique; Selbstanschlu^telefoniesystem; automatic telephony system; automata tâvbesze- lo rendszer]. Te/f.: Sistem de organizare şi deservire a comutafiei telefonice, în care legăturile telefonice dintre chemător şi chemat se stabilesc de o instalaţie, fără intervenţia operatoarelor telefoniste din centrală. Sisfemul de telefonie automată interurbană serveşte la comutaţia circuitelor interurbane cu ajutorul echipamentelor automate. Abonatul chemător dintr'o localitate formează, cu discul aparatului său, un număr care cuprinde atât indicaţia celeilalte localităţi, cât şi a> abonatului cu care vrea să vorbească, iar echipamentul centralei automate face toate operafiunile de stabilire şi apoi de liberare a legăturii. în sistemul automat cu bază nedecimală sau cu comandă indirectă, selecfiunile se fac prin intermediul unui registru electromecanic, care înregistrează numerele zecimale formate de discul de apel şi apoi comandă selecfiunile succesive în centrală, pe altă bază de numerotaţie, corespunzătoare câmpurilor de contacte explorate (v. fig. /). Acesta e un sistem cu impulsii inverse, /. Numerotarea contactelor din câmpul de explorare al sistemului nedecimal. adică selecfiunile ^sunt comandate de registru, care e controlat de impulsiile emise de fiecare selector măpoî spreregistru, deci în sensul invers sensului în care progresează legătura dela chemător spre chemat. Cele mai*răspândite sisteme din această categorie sunt sistemul rotativ şi cel cu maşini. Sis- II. Schema-schelet a sistemului rotativ, cu comanda indirectă. Cr) abonat chemător; CA) căutător de apel; C) circuit de cordon; CR) căutător de registru; R) registru; SG) selector de grup; SF) selector final; Cf) abonat chemat. temui rotativ (rotary) e format din căutătoare cu o mişcare de rotaţie, din registre cu releuri, selectoare âe grup şi selectoare finale cu două 225 mişcări de rotaţie, combinoare cu o mişcare de rotafie, releuri şi elecfromagnefi de pornire. Sistemul cu maşini (Ericsson) e format din căutătoare, registru, selectoare cu o mişcare de rotafie şi una de translafie radială, releuri şi combinoare; are antrenare mecanică dela arbori în rotafie permanentă. Fig. II reprezintă schema de principiu (scheletică) a unui sistem cu comandă indirectă, tip rotafiv. în sistemul automat cu bază zecimală sau cu comandă directă, toate operafiunile de selecfiune II. Numerotarea contactelor în câmpul de explorare a sistemului decadic. sunt bazate pe numerotarea zecimală a mişcărilor de explorare şi a câmpurilor explorate (v. fig. IU). Se numeşte şi sistem pas cu pas, pentrucă orga- jl£L, JL iL *■* . ' ^ —Q "" /V. S ;hema-schelet a sistemului pas cu pas pentru 1000 de linii. A.cr) abonat chemător; PS) preseiector; SG) selector de grup; SL) selector de linii; A.cf) abonat chemat, nele selectoare urmăresc pas cu pas impulsiile cari reprezintă numerele zecimale formate de discul de apel. Sistemul foloseşte impulsii directe, adică impulsii emise de discul de apel, cari Schema-bloc simplificată a unei căi de sistem cu curenţi purtători. Q), C2) şi Cs) căile 1, 2, 3; M) modulator; D) demodulator; FBT) filtru de bandă la transmisiune; FBR) filtru de bandă la recepţie; Fp) frecvenţă purtătoare; Ai) amplificator de transmisiune; AR) amplificator de recepţie. comandă direct toate selecfiunile cari se succed, "n sensul direct al stabilirii progresive a legăturii, dela chemător la chemat. Sistemul e format din preselectoare cu o singură mişcare de rotafie, d;n selectoare de grup şi selectoare de linie, cu două mişcări (una de urcare şi alta de rotafie), cu câmpuri decadice (10X10), şi releuri. Fig. IV reprezintă schema de principiu (scheletică) a unui sistem cu comandă directă (cuprinzând numai organele de selecfiune pentru stabilirea unei comunicafii). 1. Sistem de telefonie manuală [py^Han Tejie-c|)OHHafl CHCTeMa; systeme de telephonie ma-nuelle; Fernsprechanlage, Handtelefoniesystem; manual telephony system; kezi tâvbeszelo refl-dszer]: Sistem de organizare şi deservire a comutaţiei telefonice, în care comutaţia se obţine prin intervenţia unor operatoare telefoniste din centrală, cari primesc cererile formulate dela posturile telefonice chemătoare, le conectează „manual" cu liniile corespunzătoare ale posturilor chemate, iar la sfârşitul convorbirii întrerup legăturile, restabilind situaţia iniţială. 2. ~ de telefonie în curenfi purtători [Tejie-(J)OHHaH CHCTeMa HecyiiţHMH TOKaMH; systeme de telephonie â courants porteurs; Trăgerstrom-telefonsystem; carrier current telephone system; vivoâramu tâvbeszelo rendszer]: Instalafie telefonică formată din două echipamente terminale, aşezate la cele două capete ale unei linii telefonice, şi, eventual, din unul sau mai multe echipamente intermediare de receptoare (amplificatoare), servind la transmisiunea curenfilor microfonici cu ajutorul curenfilor purtători de frecvenfă mai înaltă decât frecvenfele vocale. Fiecare „terminal" cuprinde, în principal, câte un modulator şi un filtru de bandă pentru fiecare cale telefonică, servind la modularea f/ecvenţei purtătoare şi la filtrarea unei singure benzi de frecvenfă laterale, urmat de un amplificator, care poate fi comun mai multor benzi laterale, decalate pe scara frecvenfelor. Recepfia se face printr'un alt amplificator, urmat, eventual, de un filtru de bandă, în cazul sistemelor cu mai multe căi, pentru separarea căii respective, şi apoi de un demodulator asociat cu un filtru trece-jos, pentru readucerea benzii de frecvenfe laterale în gama frecvenfelor vocale, naturale. Figura reprezintă schema bloc a unui „terminal" de sistem cu curenţi purtători, cu trei căi, din care sunt reprezentate însă numai echipamentele unei singure căi şi echipamentele comune celor trei căi (amplificatorul de transmisiune şi cel de recepfie). Sistemele de curenţi purtători pot fi de tipul pentru linii telefonice aeriene sau de tipul pentru linii în cablu. în primul caz, transmisiunea se face pe un circuit cu două fire, cele două sensuri de convorbire fiind caracterizate prin intervale diferite de frecvenfă, iar în al doilea caz, transmisiunea se face pe două circuite (în total, patru fire), folosind acelaşi interval de frecvenfe pentru ambele sensuri de convorbire. Sistemele pot fi cu o cale de înaltă frecvenfă, cu 3 căi, cu 8 căi, cu 12 căi, sau cu un multiplu de 12 căi, ajungând până Ia 80 • 12 = 960 de căi, în cazul cablurilor coaxiale. 3. ~ de telefonie semiautomată [nojiyaB-TOMaTHHscKan Tejie4)0HHaH CHCTeMa; systeme de telephonie semi-automatique; halbselbsttătiges Fernsprechsystem; semi-automatic telephone system; felautomata tâvbeszelo rendszer]: Sistem 15 226 combinat de organizare şi deservire a comutaţiei telefonice în refeiele urbane sau interurbane, servind la stabilirea legăturilor între o refea manuală şi una automată. în refeiele urbane, abonatul din refeaua automată face apelul cu discul numerotat al aparatului său, provocând, prin aceasta, aparifia numărului chemat, în cifre luminoase, pe pupitrul telefonistei dela pozifia semiautomată a centralei; aceasta stabileşte manual legătura cu abonatul chemat. în sensul invers, abonatul din refeaua manuală face cererea verbal, şi o telefonistă stabileşte legătura prin centrala automată, cu ajutorul unui disc numerotat sau al unei claviaturi cu numere, de pe pupitrul ei.— în refeiele interurbane, abonatul chemător formează cu discul numărul comenzii de interurban şi cere telefonistei oraşul şi numărul cu care vrea să vorbească; telefonista nu mai are nevoie să între în legătură cu operatoarea dela capătul opus al circuitului interurban respectiv, ci formează, cu discul său, cu claviatura de pe pupitrul său, numărul abonatului chemat din localitatea cerută, ca şi cum ar face parte din refeaua acelei localităţi. Prin aceasta se evită intervenfia celei de a doua operatoare şi se obfine o stabilire mai rapidă a comunicaţiei. 1. Sistem de telefonie pas cu pas [maroBaa CHCTeMa TeJie(|)QHHpOBaHHfl; systeme de telephonie pasa pas; Schrittschalfsystem, Schrittwăhler-system; step by step telephony system; leptetos tâvbeszelo rendszer]. V. sub Sistem de telefonie automată. 2. Sistem de telegrafie [TeJierpacJîHaH ohc-TeMa; systeme de telegraphie; Telegrafiesystem; telegraphy system; tâviro-rendszer]. Telg.: Sistem după care se efectuează transmisiunea şi recepfia telegrafică. Se deosebesc numeroase sisteme de telegrafie. Cele mai importante sunt: Sistemul Baudot (v. Telegraf Baudot), sistemul Hughes (v. Telegraf Hughes), sistemul Morse (v. Telegraf Morse), sistemul cu teleimprimatoare'(v. Telegraf teleimprimator), sisfemul Wheatstone (v. Telegraf Wheatstone), etc. s. Sistem de unităfi de măsură [CHCTeMa e^H-HHiţ H3MepeHHfl; systeme d'unites de me-sure; Masseinheitssystem; units of measure system; merfekrendszer]: Mărimile fizice introduse direct, prin indicarea în concret a unîtăfilor de măsură şi prin indicarea explicîtă a procedeului de măsură, se numesc mărimi primitive (v.); mărimile fizice cari se pot defini cu ajutorul celor primitive, fără a face niciun nou apel la experienţă, se numesc mărimi derivate (v.). O mărime derivată se defineşte punând valoarea ei egală cu o anumită funcfiune de valorile sau de creşterile valorilor unor mărimi primitive — şi egalitatea respectivă se numeşte ecuafia cfe definifie a mărimii derivate; în această ecuafie poate interveni ca factor şi o constantă. Dacă nu se schimbă valoarea acestei constante, când se schimbă unităfile mărimilor primitive cari intervin în ecuafia de definifie a mărimii derivate, adică dacă această constantă are funcfiunea de coeficient, se spune că această ecuafie are forma de coerenfă a ecua}iei de definifie a mărimii respective. Forma de coerenfă a ecuafiei de definifie a unei mărimi derivate prezintă avantajul că determină atât unitatea, cât şi valoarea şi un procedeu de măsură a acelei mărimi, în funcfiune de unităfile, de valorile sau de creşterile valorilor, şi de procedeele de măsură a mărimilor primitive cari intervin în ecuafia ei de definifie. Coeficienfilor din ecuafiile de definifie a mărimilor derivate în funcfiune de mărimile primitive li se atribue valori simple sau importante, ca 1, ~, 4it, etc. De exemplu, forma de coerenfă a ecuafiei de definifie a energiei cinetice Wcin a unui punct material, în funcfiune de masa m, de creşterea dr a razei vectoare r de pozifie a lui şi în funcfiune de creşterea corespunzătoare dt a timpului t, e adică are coeficientul ^. Numărul de mărimi primitive ale Fizicei trebue să fie destul de mare pentru a putea descrie, cu ajutorul lor (şi al mărimilor derivate din ele), toate fenomenele fizice,— dar şi destul de mic pentru ca, la unităfi de măsură date, să nu existe legături de dependenfă analitică între ele (fiindcă, în acest caz, anumite mărimi, presupuse primitive, ar fi, de fapt, mărimi derivate din celelalte). Din punctul de vedere al relafiilor folosite la introducerea mărimilor primitive, acestea se împart în patru grupuri: Mărimi cari nu au ecuafie de definifie; mărimi cari au o ecuaţie de definifie parametrică, adică o ecuafie în care intervine în mod necesar şi o valoare arbitrară a unei alte mărimi; (parametru); mărimi cari au o ecuafie de definifie neparametrică, adică o ecuafie în care nu intervin valori arbitrare ale celorlalte mărimi primitive, — şi mărimi cari se introduc deodată, împreună cu o altă mărime primitivă, perechea de mărimi având o singură ecuafie neparametrică de definifie (adică o ecuafie în care nu intervin valori arbitrare ale celorlalte mărimi primitive), — Lungimea, prima mărime primitivă introdusăîn Fizică, nu are nicio ecuafie de definifie, fiindcă încă nu sunt definite alte mă-imi cari să fie folosite într'o astfel de ecuafie. Ea face parte, deci, din primul grup- de mărimi. Când se introduce durata dintre două evenimente, se poate folosi, de exemplu, unghiul, în raport cu un punct de pe Pământ, format de razele vectoare dintre Pământ şi pozifiiie pe cari le ocupă o aceeaşi stea, simultan cu cele două evenimente. Dacă e unghiul corespunzător unităţi (1) de timp şi a e unghiul corespunzător duratei t dintre cele două evenimente considerate, durata t se‘poate introduce prin relafia t _ a 1 aA Timpul face parte, deci, din grupul de mărimi cari au o ecuafie parametrică de definifie. — 227 Masa inertă face parte, de asemenea, din grupul de mărimi primitive cu ecuafie parametrică de definifie. — Temperatura absolută (o mărime primitivă în studiul fenomenelor termice) face parte, de asemenea, din acelaşi grup de mărimi primitive. Dintre cele trei mărimi primitive folosite în studiul microscopic al fenomenelor electrice şi magnetice, sarcina electrică q şi intensitatea microscopică e a câmpului electric se introduc deodată, printr'o singură relafie, care exprimă că produsul lor e egal cu forfa de natură electrică F = qe. Perechea q, e face parte, deci, din cel de al patrulea grup de mărimi primitive, fiindcă are o singură ecuafie neparametrică de definifie. Inducfia magnetică microscopică, bS face parte din grupul al treilea, al mărimilor cari au ecuafie neparametrică de definifie. Dacă se foloseşte deci forma de coerenfă a ecuafiilor neparametrice de definifie pentru mărimile primitive cari au astfel de ecuafii de definifie, rezultă din fiecare ecuafie unitatea de măsură a câte unei mărimi primitive în funcfiune de unităfile alese arbitrar ale celorlalte. Ecuafiile parametrice de definifie, chiar dacă au forma de coerenfă, nu pot fi folosite însă pentru a determina unităfile acestor mărimi în funcfiune de unităfile celorlalte mărimi. Rezultă că unităfile de măsură ale mărimilor primitive nu sunt toate independente, fiindcă anumite mărimi primitive au ecuafii neparametrice de definifie, în funcfiune de celelalte mărimi primitive. Deosebirea dintre ecuafiile de definifie ale mărimilor derivate şi cele ale mărimilor primitive consistă numai în faptul că primele sunt de natură analitică, pe când ultimele sunt stabilite făcând apel la experienţă, adică sunt de natură sintetică: o mărime primitivă poate fi introdusă în Fizică numai dacă sunt realizate în natură condifiunile în cari se poate efectua procedeul de măsură a ei; în acest sens, ea nu e arbitrară. Situaţia de mărime primitivă şi de mărime derivată este relativă, în sensul că în anumite forme ale teoriilor pot fi folosite, ca primitive, mărimi cari apar ca derivate în alte forme ale teoriilor; în schimb, tot atâtea mărimi primitive ale ultimelor forme ale teoriilor apar ca derivate în primele. De aceea, pe o anumită treaptă de desvoltare, toate formele teoriilor fizice echivalente folosesc, în fond, un acelaşi număr de mărimi primitive. Dacă se folosesc, deci, formele de coerenfă ale tuturor ecuafiilor de definifie ale mărimilor fizice, numărul total al unităfilor de măsură arbitrare ale mărimilor fizice e egal cu diferenfa dintre numărul de mărimi primitive şi numărul de ecuafii de definifie neparametrice ale mărimilor primitive. în starea actuală, trei mărimi primitive ale Mecanicei nu au ecuafie neparametrică de definifie (de ex. lungimea, timpul şi masa inertă). Temperatura, mărime primitivă a căldurii, de asemenea, nu are ecuafie neparametrică de definifie (în cadrul macroscopic). Optica nu are nicio mărime primitivă (lumina fiind un fenomen electromagnetic, toate mărimile Opticei sunt mărimi derivate, definibile cu ajutorul mărimilor folosite în descrierea fenomenelor electrice şi magnetice). Cele trei mărimi primitive electrice şi magnetice au două ecuafii neparametrice de definifie, dintre cari una (F=qe) confine două dintre aceste mărimi. Rezultă că, dacă se folosesc formele de coerenfă ale ecuafiilor de definifie, unităfile de măsură a cinci mărimi fizice (din afara Fotometriei) sunt arbitrare (de ex. trei mărimi mecanice, una termică şi una electromagnetică). Dintre acestea, una e o mărime termică, în aceste condifiuni există, deci, în afara Căldurii, patru mărimi fizice cu unităfi arbitrare. Uneori e util ca mărimile ale căror unităfi de măsură sunt lăsate arbitrare, şi cari se numesc mărimi fundamentale, să nu fie toate mărimi primitive; mărimile ale căror unităfi depind de unităfile mărimilor fundamentale pe baza formei de coerenjă a ecuafiilor de definifie ale tuturor mărimilor fizice, se numesc mărimi secundare. Un sistem coerent de unităfi de măsură e format din mulfimea unităfilor de măsură arbitrare a cinci mărimi fizice, alese ca fundamentale, şi a unităfilor corespunzătoare ale mărimilor secundare, cari rezultă în funcfiune de primele din forma de coerenfă a ecuafiilor de definifie ale mărimilor fizice. Un grup de unităfi în care unităfile de măsură ale mărimilor secundare nu sunt legate de unităfile mărimilor primitive prin forma de coerenfă a ecuafiilor de definifie se numeşte grup (sistem) incoerent de unităfi de măsură. Cu cele cinci mărimi fundamentale ale căror unităfi de măsură sunt independente se pot forma, deci, numeroase sisteme coerente de unităfi de măsură. Cele mai multe sisteme coerente folosesc trei unităfi fundamentale mecanice (unităfile de lungime, timp şi masă inertă), una termică (unitatea de temperatură) şi una electromagnetică (unitatea de sarcină electrică sau cea de intensitate a curentului electric); anumite sisteme folosesc însă numai două unităfi fundamentale mecanice (lungimea şi timpul) şi, în schimb, două unităfi electromagnetice. — Penfru unităfile de măsură a trei mărimi fundamentale mecanice se aleg, prin consens general, fie unităfile centimetru (cm), gram (g), secundă (s) şi se obfine astfel sistemul de unităfi CGS (centimetru-gram-secundă), fie unităfile metru (m), kilogram (kg) şi secundă (s) — şi se obfine astfel sistemul de unităfi MKS (metru-kilogram-secundă). fie unităfile centimetru (cm), decamegagram (107 g) şi secundă (s) şi se obfine astfel sistemul CGsS (centimetru-gram „la a şaptea "-secundă). Dacă se aleg numai două mărimi fundamentale mecanice, unităfile celor două mărimi fundamentale electromagnetice se aleg astfel, încât unităfile coerente ale mărimilor mecanice să rămână neschimbate fafă de sistemele CGS, MKS, respectiv CGsS. — Pentru unitatea de măsură a temperaturii se alege, prin consens general, gradul Kelvin (°K), egal cu gradul Cel- 15* 228 sius. Pentru unitatea de măsură a celei de a cincia mărimi fundamentale, sarcina electrică, se alege, fie unitatea electrostatică absolută de sarcină, fie unitatea electromagnetică absolută, de 1010 ori mai mare decât prima, spre a fi asociată sistemului CGS K, obtinându-se astfel sistemele de unităţi CGS electrostatic şi CGS electromagnetic. Dacă se aleg, pentru mărimile electrice, unităţile sistemului CGS electrostatic, iar penfru mărimile magnetice unităţile sistemului CGS electromagnetic, se obţine , sistemul de unităţi CGS al lui Gauss, mult folosit în Fizică. Dacă se alege unitatea de măsură a I sarcinii electrice numită coulomb (C) sau unitatea de măsură a intensităţii curentului electric numită amper (A),şi se asociază sistemelor MKS şi CGsS, se obţin sistemele de unităţi MKSC (sau MKSA) şi CGsSC (sau CGsSA). — Unitatea fotometrică fundamentală e candela (v. mai jos). Când s'au introdus pentru prima oară unităţile mărimilor electromagnetice, încă nu se cunoşteau toate legile generale ale acestor fenomene. Unităţile au fost alese, deci, astfel, încât în teorema lui Coulomb (în „legea" lui Coulomb),care nu este o lege generală, şi care exprimă forţa electrostatică Fdintre două corpuri punctuale cu sarcinile q± şi q2 situate la distanţa r unul de altul, să aibă o formă cât mai simplă: E° unde s0 e permetivitatea absolută avidului. Când s'au descoperit, mai târziu, legile generale ale feno-menelor. electromagnetice, s'a constatat că, în acest fel, apare în aceste legi un coeficient 4 k. Legea fluxului câmpului electric, de exemplu, are în aceste unităţi expresiunea . - 4 ir div e — — p, unde e este intensitatea microscopică a câmpului electric, iar p e densitatea de volum locală a sarcinii electrice. Penfru a evita apariţia coeficientului 4 k, se pot mări sau micşora de 4 n ori unităţile dfe măsură ale anumitor mărimi electromagnetice cari intervin în aceste legi geherale, lăsând neschimbate unităţile celorlalte mărimi — sau se pot mări de ori unităţile de măsură ale unora dintre aceste mărimi şi se pot micşora de Y 4 ic ori cele ale altora dintre aceste mărimi înjDrimul caz se obţine un sistem de unităţi de măsură electromagnetice raţionalizate nesimetric, iar în cej de al doilea caz, un sistem de unităţi de măsură ale mărimilor electromagnetice raţionalizate simetric, faţă de unităţile vechi („clasice") neraţio-nalizate. Folosirea sistemelor raţionalizate simetric întâmpină dificultăţi practice, fiindcă instrumentele de măsură sunt etalonate în vechile unităţi, neraţionalizate. De aceea se preferă sistemele de unităţi raţionalizate nesimetric, alegând în aşa fel mărimile ale căror unităţi sunt afectate de raţionalizare, încât să nu fie afectate de raţionalizare unităţile mărimilor pentru a căror măsurare directă se construesc curent instrumente de măsură. Această condiţiune e satisfăcută, dacă se convine să fie afectate de raţionalizare unităţile de măsură ale mărimilor electrice legate de inducţia electrică şi cele ale mărimilor magnetice legate de intensitatea câmpului magnetic, cari se „raţionalizează , mărind de 4 w ori atât unitatea de inducţie electrica, cât şi unitatea de intensitate a câmpului magnetic Fiecare dintre sistemele de unităţi de masura ala mărimilor mecanice şi termice se asociaza cu unităţi de măsură ale mărimilor electromagnetice, fie neraţionalizate, fie raţionalizate nesimetric, pentru I a se obţine sisteme generale neraţionalizate, respectiv raţionalizate nesimetric. 1 Unităţile de măsură ale mărimilor electromagnetice introduse pe baza acţiunilor ponderomo-toare se numesc unităţi „absolute". Cele introduse pe baza unor etaloane construite pentru unele dintre ele (de ex. pentru rezistenţa electrica) şi a unor prescripţii practice, acceptate internaţional (de ex. pentru amperut internaţional, definit prin acţiuni electrochimicej, se numesc unităţi internaţionale. Când s'au ales aceste etaloane şi prescripţii, s'au făcut însă anumite erori faţa de valorile „absolute" intenţionate, cum s'a făcut o eroare asemănătoare la stabilirea metrului etalon, care e cu o mică fracţiune de milimetru mai lung decât valoarea intenţionată (a 10000000-a part® °,n sfertul de cadran pământesc). De aceea, unităţile internaţionale ale mărimilor electromagnetice diferă puţinde unităţile lor absolute. De exemplu, 1 coulorrb internaţional are cca 0,99985 coulombi absoluţi iar 1 volt internaţional are cca 1,00035 volţi absoluţi. Fiecare dintre sistemele de unităţi poate fi constituit, deci, fie cuun:tăţile absolute, fie cu unităţile internaţionale ale mărimilor electromagnetice. Sisteme de unităţi fundamentale: Intr un sistem de unităţi de măsură se numesc ^unităţi de fundamentale acelea cari au fost alese în «nod arbitrar la formarea sistemului, spre a-i servi baza. Celelalte unităţi ale sistemului se numesc derivate din unităţile fundamentale, pe baza ecuaţiilor de definiţie alese pentru acele unităţv Unităţile fundamentale se pot clasifica în felul următor, după sistemele din cari fac parte: sisteme genera’e de unităţi, extensibile la toate domeniile Fizicei şi Tehnicei, dintre cari se folosesc sistemul general tehnic (practic) MKSA°Kcd (metru, kilogram secundă) şi sistemul general CGS (centimetru, gram, secundă, amper, grad Kelvin, candelă); sisteme de unităţi cu utilizare restrânsă la unul sau la câteva domenii (de ex., sistemul metru, kilogram-forţă, secundă folosit în Mecanică). ^ . .. A Unitatea fundamentală de măsură a lungimii in sistemul MKSA°Kcd e metrul. Metrul e lunigmea la temptura de 0°C, a prototipului internaţional de platină iridiată, sancţionat în 1889 de Conferinţa generală de Măsuri şi Greutăţi şi păstrat la Biroul internaţional de Măsuri şi Greutăţi dela Sevres (Franţa). Unitatea fundamentală de lungime a sistemului CGS e centimetrul. Centimetrul e a suta parte din metrul definit mai sus.^ ^ Unitatea fundamentală de măsură a masei tn sistemul MKSA°Kcd e kilogramul. Kilogramul e masa prototipului internaţional de platină iridiată, sancţionat în 229 anul 1889 de Conferirea generală de Măsuri şi Greutăţi şi păstrat la Biroul internaţional de Măsuri şi’Greută}i dela Sevres (Franţa). Unitatea fundamentală de masă a sistemului MKS e gramul. Gramul e a mia parte din kilogramu definit mai sus. Unitatea fundamentală de măsură a timpului în sistemele MKA°Kcd şi CGS e secunda. Secunda (de timp mijlociu) reprezintă a 86 400-a parte din ziua solară mijlocie (a 31 556 926-a parte din durata anului tropic care a avut mijlocul la ora 24, a zilei 29 Martie 1895, conform definifiei din 1954). Ora standard şi, implicit, secunda, sunt determi-mate de Biroul internaţional al Orei, dela Pans. Unitatea fundamentală de măsură a intensităţii Unităţi de măsură ale Unitatea fundamentală de măsură a temperaturii termodinamice în sistemul MKSA°Kcd e gradul Kelvin. Gradul Kelvin e egal cu a 273,16-a parte din temperatura termodinamică absolută a apei la punctul ei triplu (definit în 1954). Unitatea fundamentală de măsură a intensităţii luminoasa în sistemul MKSA°Kcd e candela. Candela e unitatea de intensitate luminoasă în care platina are, la temperalura ei de solidificare, strălucirea de 60 de candele pe centimetru pătrat. Unităţile de măsură ale mărimilor geometrice în sistemele generale: Unităţile de măsură ale mărimilor geometrice în sistemele MKS şi CGS, prezentate după natura mărimii, sunt date în tabloul I, împreună cu relaţiile de transformare a unităţilor MKS în unităţi CGS. mărimilor geometrice Tabloul I Numirea şi simbolul mărimii Dimensiuni Ecuafia de definifie Unitatea de măsură în sisfemul MKS Unitatea şi simbolul în sistemul CGS Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Lungime / L - Metru: Unitate fundamentală m Centimetru, cm 1 m = 100 cm Arie A, S L2 — Metru pătrat: Aria unui pătrat cu latura de un metru m2 Centimetru pătrat, cm* 1 m2= 104 cm2 Volum V L3 — Metru cub: Volumul unui cub cu latura de un metru m3 Centimetru cub, cm3 1 —10*5 cm3 Unghiu plan a, p, Y'** __ arc * Q rază Radian: Unghiul plan la centru, care interceptează un arc de cerc a cărui lungime e egală cu raza rad Radian, rad Unghiu solid co, Q - arie sferică co— raza2 Steradian: Unghiul solid la centru, care delimitează pe sferă o arie egală cu pătratul razei str Steradian, str Moment statical unei suprafefe S l: II i | Metru cub m3 Centimetru cub, cm3 Morr.snf de inerfial unei suprafefe I L4 I=Ad* Metru la puterea a patra m4 Centimetru la puterea a patra cm* Medul de rezistenfă W 1 L3 I I i ’ Metru la puterea a treia m3 Centimetru la puterea a treia, cm3 curentului electric în sistemul MKSA°Kcd e arrperul (absolut). Amperul (absolnt)e intensitatea curentului electric constant care, Irecând prin fiecare din conductoarele unei perechi de conductoare rectilinii paralele, de lungimi practic infinite şi de secfiuni circulare neglijabile, situate în vid, la distanfa de un metru unul de altul, condifionează între aceste conductoare o forfă de 2 X10“7 newtoni pe metrul de lungime. Afară de unităfile principale de mai sus ale sistemelor respective, se pot folosi multiplii şi submultiplii decimali ai acestora. Dintre unităjile geometrice principale şi multiplii sau submultiplii acestora, unele au numiri speciale (v. Tabloul II). Dintre unităfile geometrice cari nu fac parte din sistemele generale se folosesc, uneori, cele specificate în tabloul III, care cuprinde şi domeniu! de utilizare. 230 Unităfi de măsură secundare ale mărimilor geometrice Tabloul II Numirea şi simbolul mărimii Unitatea de măsură Relafiile cu unităfile uzuale Numire Simbol Domeniul de utilizare Lungime l Micron O Angstrom Unitate X o A U X 1 j-i=10—« m = 10—4 cm 1 A=10~lom=10—* cm 1 1 U X=10-iSm = 10-iicm J Se utilizează în Fizică şi în tehnică Se utilizează în Fizică Arie A, $ Ar Hectar a ha | 1 a =100 m2 1-ha=10 000 m* Se utilizează numai ia măsurarea terenurilor Voium Ster st 1 s f = 1 ms Se utilizează la măsurarea volumului ocupat de lemne Capacitate V Litru 1 1 I =1 dms Se utilizează la măsurarea uzuală a volumului lichidelor, al cerea-I elor şi almateriilor pulverulente Unghiu plan a, (3, y... Miime adevărată ma 1 ma=10~* rad Se foloseşte în tehnica militară Unităfi de măsură speciale ale mărimilor geometrice Tabloul III Numirea şi simbolul mărimii Unitatea de măsură Relafiiie cu unităfile Domeniul de utilizare Numire şi definifie Simbol sistemelor generale Lungime l An lumină Parsec 1 an iumină=:9,461-10l2km% 1 parsec =30,84-1012kmj Se utilizează în Astronomie Milă marină (lungime convenfională) Mm 1 Mm =1852 m Se utilizează în navi-gafia maritimă j Capacitate V Litru metrologic: Capacitatea egală cu volumul unui kilogram de apă distilată, lipsită de aer, la densitatea maximă, sub presiunea de 1 atm (1,013 25 bari) 1 lm =1,000 027 dm3 Se utilizează în măsurile de precizie Dubludecalitru ddal 1 ddal=20 1 =20 dm* Se utilizează la măsurarea uzuală a cerealelor Unghiu plan Unghiu drept: L o, p, y- Unul dintreunghiurileformate de două drepte cari se intersectează determinând unghiuri adiacente egale Submultiplii unghiului drept sunt următorii: a) submultiplii vechi: Grad vechiu (de unghiu) Minut (sexagezimal) o 1 L * ” 90 180ra r«l! 60 Se va evita utilizarea giadului vechiu, cu submultiplii săi 231 Uniţifi de măsură speciale ale mărimilor geometrice (continuare) Tabloul III Numirea şi Unitatea de măsură Relafiile cu unităfile Domeniul de utilizare simbolul mărimii Numire şi definifie Simbol sistemelor generale Secundă (sexagezimală) submultiplii secundei sexa-gezimale sunt decimali; b) submultiplii noi: Grad nou (de unghiu) Minut centezimal 9 c g 1L * , 1 = — = —- rad 100 200 ic=îi 100 Secundă ceniezimală cc 1c 1cc = — 100 submultiplii secundei centezimale sunt decimali; c) submultiplii speciali: Miime instrumentală de 6400 m j 1 m; s= rad 1 6400 Se utilizează în tehnica militară Miime instrumentali (Ri-mailho) de 6000 m R j 2 ar 1 m n= rad R 6000 Relaţii între unităţile de unghiu plan__________________________________________Tabloul IV Căutat Dat în° în 9 în rad înL în ma în nrij în 1°= 1 10,9= 1,111 111... ar/180= 1/90= 0,017 453 i 0,011111 — ! 177453 292 160/9 = 17,777 777... 50/3 = 16,666 666... 15 19= 9/10= 0,9 1 jf/200= 0,015 708 1/100= 0,01 15,707 963 16 rad= 180/*= 57°17,44",8= 57,295 78 200 /*= 63,661 977 1 st 12-1,570 796 2/*= 0,636 620 1000 3200/*= 1018,592 3000/*= 954,930 1 L - 90 100 1 1 570,796 1600 1500 1ma= 0,057 296 0,063 662 1/1000= 0,001 0,000 636 6 1 1,018 592 0,954 930 1 m j= 9/160= 0,056 25 1/16= 0,062 5 ac/3200= 0,000 981 7 1/1600= 0,000 625 0,981 7 1 15/16= 0,937 5 1mR= 3/50= 0,06 1/15 = 0,066 666... Jt/3000 0,001 047 2 1/1500= 0,000 666... 1,047 2 16/15= 1,066 666 1 Relaţiile dintre unităţile de unghiu plan sunt cele date în tabloul JV. Unităţile de măsură ale mărimilor mecanice: Unităţile de măsură ale mărimilor mecanice se împart în unităţi mecanice ale sistemelor generale MKS (metru, kilogram, secundă) şi CGS (centimetru, gram, secundă), unităţi ale sistemului restrâns mecanic MKfS (metru, kilogram-forţă, secundă) şi unităţi mecanice speciale. Unităţile din sistemul MKS au utilizare generală. Unităţile speciale au utilizare restrânsă sau tolerată, cum se indică în dreptul fiecăreia, în tablourile cari urmează. Unităţile de măsură ale mărimilor mecanice în sistemele MKS şi CGS, prezentate după natura mărimii, sunt date în tabloul V, care cuprinde definiţiile unităţilor în sistemul MKS şi relaţiile de transformare a acestora în unităţi CGS._ 232 Unite fi de măsură MKS şi CGS aîe mărimilor mecanice Tabloul V Mărimea Numire şi simbol Dimen- siunile Ecuafia de definifie Unitatea de măsură în sisfemul MKS Unitatea şi simbolul în sistemul CGS Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Lungime l L - Metru: Unitate fundamentală m Centimet.u, cm 1 m = 102-m Timp t T - Secundă: Unitate fundamentală s Secundă, s Vifesă LT-i 1 v= j Metru pe secundă: Vifesaunui punct în mişcare rectilinie şi uniformă, parcurgând câte un metru în fiecare secundă m/s Centimetru pe secundă, cm/s 1 m/s = 102cm/s Accelerafie a LT-2 V a~~T Metru pe secundă Ia pătrat: Accelerafia unui punct în mişcare rectilinie şi uniform variafă, a cărui vifesă creşte cu câfe un metru pe secundă, în fiecare secundă m/s2 Centimetru pe secundă la pătrat, cm/s2 sau Gal, gal — Galul încă nu e o numire inter-nafională 1 m/s2=102 cm/s2 Vitesă unghii Iară co T-i a «=T Radian pe secundă: Vitesa unghiulară a unui punct în mişcare circulară uniformă, a cărui rază vectoare parcurge unghiul la centru de un radian în fiecare secundă rad/s Rcdian pe secundă, ra d/s Accelerafie unghiulară a, (3 T-2 co a~7 Radian pe secunde, la patra rad/s2 Radian pe secundă Ia pltrat rad/s2. Turafie n T- II Rotafie pe secuncă: Turafia unui corp în mişcare circulară uniformă, care efectuează o rotafie în timp de o secundă rot/s Rotafie pe secundă, rof/s Masă m M - Kilogram: Unitate fundamentală kg Gram, g 1 kg = 10*g Forfă F L MT —2 Fzzma Newton: Forfa prin care se imprimă masei de un kilogram accelerafia de un metru pe secundă la petrat N Dină, dyn 1 N = 105dyn Densitate Masă specifică 0 L-3M II Of Kilogram pe metru cub: Densitatea unui corp omcgen, având masa de un kilogram şi volumul c'e un metru cub kg/m3 Gram pe centimetru cub, g/cm3 1 kg/m3=10-3 g/cm3 Presiune P Tensiune o Modul de elasticitate E, G L-iMT-2 Newton pe metru pătrat: Presiunea care se exercită normalcândforfade un newton e uniform repartizată pe aria unui me’ru pătrat N/m2 Dină pe centimetru pătrat, dyn/cm2 sau Bar ie, barye 1 N/m2=10 barii 233 Unităfi de măsură MKS şi CGS ale mărimilor mecanice (continuare) Tabloul V Mărimea Numire şi simbol Dimen- siunile Ecuafia de definifie Unitatea de măsură în sisfemul MKS Uni'atfa şi simbolul în sistemul CGS Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Lucru mecanic L Energie W, E Energie cinetică Wc, Ec Energie potenţială Wp.Ep L2MT~2 II Joule: Lucru! mecanic efectuat de fcrfa de un newton, al cărei punct material de aplicafie se deplasează cu un metru, în direcfia şi în sensul forfei J Erg, erg 1 J = 107 erg Putere P L2MT-3 fel- ii 1 ** 1 Watt: Puterea care corespunde schimbului de energie de un joule pe secundă W Erg pe secundă, erg/s 1 W=107 erg/s Momentul unei forfe Momentul unui cuplu M L2MT-2 II Metru-newfon: Momentul unei forje de un newton, în raport cu un punct situat la distanfa de un metru de suportul ei m N Centimetru-dină cm. dyn 1 mN=107cm dyn Moment de i inerfie J L2M J=ml2 Kilogram-metru păiraf: Momentul de inerfie al unei mase punctuale de un kilogram, situată Ia distanfa de un metru de punctul, de axa sau de planul în raport cu care se consideră momerful kg m2 Gram-centimetru pătrat, g cm2 1 kg m* I rs 10" g cm2 Impuls M, H, p LMT-1 p=nnv Kilogram-mefru pe secunc'ă: Impulsul unui mobil având masa de un kilogram şi vitesa de un metru pe secundă kg m/s Gram-centimetiu pe secundă, g cm/s 1 kg m/s = 105 g cm/s Percusiur.e P LMT-i P-Ft Newton-securdă: Percusiunea corespunzătoare unei forfe de un newton, exercitată timp de o secundă N s Dină-secundă, dyn s 1 N.srsIO* dyn s Tensiune superficială Y MT-2 F Y=T Newton pe metru N/m Kilogram-forfăpe metru, kgf/m Viscozitate dinamică L-l MT-i F '*7- Kilogram pe metru-secundă (decapoise): Viscozitatea dinamică a unui fluid omogen, în curgere laminară rectilinie şi paralelă cu un plan dat, în care se produre o tensiune egală cu unitatea, când gradientul vitesei, normal pe ace-l plan, e egal cu unitatea kg/m s Poise P 1 kg/m s = 10 P Viscozitate cinematică V L2T-1 v=— S Metru pătrat pe secundă (miriastokes): Viscozitatea cinematică a unui fluid având visco-zilatea dinamică de un kilogram pe metru-secundă şi densitatea de un kilogram pe metru cub m2/s Stokes St 1 m2/s = 104 St 234 Afară de unităfile principale, definite mai sus, ale mărimilor, se pot folosi multiplii şi submultiplii acestora. Penfru energie se mai folosesc multiplii wattoră, Wh, şi kilowattoră, kWh. Dintre multipli, unii au numiri speciale (v. Tabloul V/). Unităfi de masă şi presiune Tabloul V/ Mărimea Numire şi simbol Unitatea de măsură Relafia cu unitatea principală Numire Simbol Masă tonă t 1 t = 103 kg m Presiune bar 1 bar 1 bar=106barii P mii ibar mbar 1 mbar=10-8bar microbar jibar 1 ţi. bar=10~6bar =1 barie Unităfile din sistemul restrâns mecanic MKfS, kilogram-forfă, secundă, sunt bazate pe mărimile Unităfi de măsură MKfS ale fundamentale lungime, forfă, timp. Unităfile fundamentale de lungime şi de timp sunt metrul şi secunda. Unitatea fundamentală de forfă e definită în modul următor: Kilogramul-forfă e forfa a cărei valoare e egală cu greutatea prototipului inter-nafional de masă, măsurată în vid, la accelerafia normală a gravitafiei de 9,806 65 m/s2. Unităfile de măsură ale mărimilor mecanice din sisfemul MKfS, prezentate după natura mărimii, sunt specificate şi definite în tabloul VII, care cuprinde şi relafiile lor cu unităfile corespunzătoare MKS şi CGS. Afară de unităfile definite mai sus, cari se numesc şi unităfi principale ale sistemului, se pot folosi multiplii şi submultiplii acestora. Numirile respective se formează prin folosirea multiplilor decimali, şi, când este cazul, a multiplilor unităfii de timp. Dintre multipli, unii au numiri speciale (v. Tabloul VIII). unor mărimi mecanice Tabloul VII Mărimea Numire şi simbol Dimen- siunile Ecuafia de definifie Unitatea de măsură Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Forfă F F - Kilogram-forfă: Unitate fundamentală kgf 1 kgf = 9,806 65 N = 9,806 65X105 dyn Masă m L-i FP F m—— a Kilogram-forfă-secundă la pătrat pe metru: Masa (presupusăpunctuală) care, sub acfiunea reprezentată defor-fa de un kilogram-forfă, primeşte o accelerafie de un metru pe secundă la pătrat kgfs2/m 1 kgf -s2/m= 9,806 65 kg = 9,806 65X108 g Greutate specifică (Ponderitate) y L~8F i I G y=-v Kilogram-forfă pe metru cub: Greutatea specifică a unui corp omogen, având greutatea de un kilogram-forfă şi volumul de un metru cub kgf/m3 1 kgf/m3 = 9,806 65 N/m8 = 0,980 665 dyn/cm8 Presiune P L—2 F ' F j Kilogram-forfă pe metru pătrat: i Presiunea exercitată normal de | o forfă de un kilogram-forfă, uniform repartizată pe aria de un metru pătrat kgf/m2 1 kgf/m2 = 9,806 65 N/m* = 9,806 65X1 Odyn/cm* Lucru mecanic L Energie W, E Energie cinetică WCEC Energie potenfială Vp. EP LF II fe Kilogrammetru: Lucrul mecanic efectuat de o forfă de un kilogram-forfă, al cărei punct material de aplicafie se deplasează cu un metru în direcfia şi în sensul forfei l'gm 1 kgm = 9,806 65 J = 9,806 65X107 dyn Putere P LFT-i *4 Kilogrammetru pe secundă: Puterea care corespunde unui schimb de energie de, un kilo-grammetru pe secundă kgm, s 1 kgm/s = 9,806 65 W Momentul unei forfe Momentul unui cuplu M LF M=IF Metru-kilogram-forfă: Momentul unei forfe de un kilogram-forfă, în raporf cu un punct situat la distanfa de un metru de ea m • kgf 1 m- kgf = 9,806 65 m.N Perctsiune P FT II Kilogram-forfă-secundă: Percusiunea unei forfe de un kilogram-forfă, exercitată timp de o secundă kgf • s 1 kgf-s = 9,806 65 N.s 235 Unităţi de forfă şi presiune Tabloul VIII Se utilizează şi unitatea de presiune numită atmosferă normală, egală cu 101325 newtoni pe metru pătrat. Unităfile mecanice speciale sunt specificate în tabloul IX, care cuprinde şi domeniile respective de utilizare. Tabloul cuprinde factorii de conversiune a unităfilor de măsură ale unor mărimi mecanice din sistemul de unităfi MKS, în sistemele CGS şi tehnice. Tabloul IX Mărimea Numire şi simbol Unitatea de măsură Relafia cu unitatea principală Numire Simbol Forfa F Tonă-forfă tf 1 if = 10* kgf Presiune P Atmosferă tehnică c t kgf/cm2 1 at= 104 kgf/m2 = 1 kgf/cm2 Unităfi de măsură speciale ale unor mărimi mecanice Mărimea Numire şi simbol Unitatea de măsură Relafiile cu unităfile sistemelor generale Domeniul de utilizare Numire şi definifie Simbol Vitesă V Nod: Vitesa de o milă marină pe oră Nd 1 Nd = 1 Mm/h Se utilizează în naviga-fia maritimă Masă m Carat ct 1 ct = 0,2 g Tolerat în comerful pietrelor prefioase Putere P Cal-putere CP 1 CP = 75 kgm/s Se va evita utilizarea acestei unităfi Presiune P Torr(milimetrucoloanăde mercur): Presiunea unei coloane de mercur cu înălfimeade 1 mm, la 0 °C şi la valoarea normală a accelera-fiei gravitafiei Aimosferă fizică torr (mm/col. mercur) atm, At 1 At =760 torr = 1,013250 bar = 1,03323 kcf/cm2 Seutilizeazăîn Meteorologie, în Fizică şi în Tehnică Conversiunea unităfilor de măsură ale unor mărimi mecanice Tabtouf X Mărime Unităfi MKS (Giorgi) Unităfi CGS Unităfi tehnice Factori de conversiune Observafii Numire Simbol Numire Simbol Simbol j Simbol k I Lungime l Metru l m cm m 102 1 Arie A _ m2 | cm2 m2 104 1 Momenf de inerfie geometric J — m4 cm* m4 10^ 1 Moment rezistent W — m3 cm3 m3 10» 1 Volum V — m3 cm8 m3 106 1 Masă m Kilogram kg g kg S2 m 103 1 9,81 Masă specifică Densitate Q — kg m* cm-3 g kg S2 m4 10- * 1 9,81 Momenf de inerfie J - m2 kg cm-2 g m kg S2 107 1 9,81 M oment de girafie măsurat în unităfi tehnice GD%-4 măsura Giorgi de/ Timp t Secundă s s s s 1 1 Vitesă V _ m s cm s_1 m s 102 1 Turafie n 1 s s-l 1 s 1 1 —= 1 —=60— s s m Frecvenfă f Hertz Hz s-l 1 s 1 I 1 1 Hz=1/s 236 Conversiunea unităfilor de măsură ale unor mărimi mecanice (continuare) Tabloul X Mărime Unităţi MKS (Georgi) Unităţi CGS Unităfi tehnice Factori de conversiune Observafi Numire Simbol Numire Simbcl Simbol Simbol k kf Pulsajie co - 1 s s~ 1 1 1 Forţă F Newton N cm g s-2 dyne kg 105 1 9,81 ,N=1^ Greutate G Newton N cm g s—2 dyne kg 105 1 9,81 —4—^0,102 9,81 Greutate specifică Y — N rr>3 cm-2 g s—2 kg rr,3 1 1 9,81 Presiune P N m2 cm-1 g s~2 m2 10 1 9,81 N E kg 1—=1,02.10-» —2 m2 cm2 Tensiune normală a — N m2 cm-i g s~2 kg m2 10 1 9,81 Tensiune tangenţiala T — N m2 cm-1 g s-1 kg m2 10 ' 1 9,81 Modul de elasticitate E — N m2 cm-1 g s—2 kg m2 10 9,81 Coeficient de alun-gire a — m2 ~N~ cm g~1 s2 m2 kg 1 o-i 1 9,81 Modul de elasficitate transversal G — N m2 cm-1 g s~2 kg m2 10 1 “9^8Î~ Momentul unei forje M — Nm cm2 g s~2 m kg 107 1 9,81 Energie, lucru mecanic W Joule J cm2 g s~2 erg m kg 107 1 9,81 1 J=1 Ws Pufere P Waft W cm2 g -s m kg s 107 9,81 Unităţi te de măsură ate mărimilor acustice: Unităţile de măsură aie mărimilor acustice se împart cum urmează: După categoria de mărimi căreia îi aparţin, în unităfi de măsură ale mărimilor sonore, adică relative la vibraţiile şi la undele mecanice, —■ şi în unităfi de măsură ale mărimilor auditive; după încadrarea lor în sistemele generale sau în afara acestora, în unităţi acustice în sistemele generale MKS (metru, kilogram, secundă) şi CGS (centimetru, gram, secundă), — şi în unităfi acustice în afara sistemelor generale, la definirea cărora se folosesc scări logaritmice. Unităfi le de măsură ale mărimilor sonore în sistemele generale MKS şi CGS, prezentate după natura mărimi?, sunt date în tabloul XI, care cuprinde definiţiile unităţilor în sistemul MKS şi relaţiile da transformare a acestora în unităţi CGS. Afară de aceste unităfi principale ale mărimilor în sistemele respective, se pot folosi multiplii şi submultiplii acestora. Se utilizează şi următoarele unităfi de mărimi acustice în afara sistemelor generale (v. tabloul XII): Unitatea de nivel de intensitate sonoră Ns, numită bel (simbolul bel). Numărul x de beli, care măsoară nivelul de intensitate sonoră a unui sunet, e egal cu logaritmul decimal al raportului dintre intensitatea sonoră I a sunetului de măsurat şi intensitatea sonoră /0 a unui sunet de referinfă, având presiunea sonoră p0, egală cu valoarea 2.10"4 dyn/cm2: unde p reprezintă presiunea sonoră a sunetului de măsurat. Submultiplu uzual: decibel, dbel: 1 bel = 10 dbel. Unitatea de nivel de intensitate auditivă sau tărie Na a unui sunet este un fon (simbolul phon). Numărul y de foni, care măsoară nivelul de intensitate auditivă a unui sunet (tăria sunetului) e egal cu de zece ori logaritmul decimal al raportului dintre intensitatea sonoră I a unui sunet normal, de aceeaşi intensitate auditivă cu aceea a sunetului de măsurat, şi intensitatea sonoră /0 a unui sunet normal de referinfă, având presiunea sonoră po egală cu 2.10-4 dyn/cm2: y = 10 Ig ~ = 20 Ig —— . Po Unitatea de interval dintre două sunete simple sau muzicale e o octavă (simbolul octava). Intervalul dintre două sunete simple e egal cu o octavă, când raportul supraunitar al frecvenfelor acelor sunete simple este egal cu 2 : 1; în cazul a două sunete muzicale, se ia raportul dintre 237 Unităfi de măsură MKS ale mărimilor acustice Tabloul XI Mărimea şi simbolul Dimen- siunile Ecuafia de definifi 3 Unitatea de măsură în sisfemul MKS Unitatea de măsură în sisfemul CGS Relafii de transformare Numire Simbol Energie sonoră W L2MT-2 W=zFl Joule: Energia sonoră egală cu un joule J Erg, erg 1 J = 10? erg Flux de energie sonoră 0 L2MT-S * W *= — Waii: Fluxul de energie sonoră egal cu un joule pe secundă W Erg pe secundă, erg/s 1 W=: 107erg/s Infensifafe sonoră (Densitate de flux de energie sonoră) I MT-3 fe ^ II Watt pe meiru pătraf: Intensitatea sonoră penfru care fluxul de energie sonoră care sirăbafe perpendicular o suprafafă cu aria de un metru pălraf este un waft W/m2 Erg pe secundă-centi-meiru păiraf, erg/s cm2 1 W/m2 = 10S erg/s cm2 Presiunesonoră (efectivă) . P Presiunesonoră instantanee Pi Presiunesonoră maximă L-l MT- II Newton pe metru păfrat: Presiunea sonoră a unui sunet penfru care valoarea efectivă a suprapresiunii alternative e un newton pe metru pătrat N/m2 Barie, barye 1 N/m2= 10 barye Densitate de energie sonoră E L-i MT-2 Joule pe metru cub: Densifatea de energie sonoră egală cu un joule pe metru cub J/m8 Erg pe cenfimeiru cub, erg/cm3 1 J/m3 = 10 erg/cm3 Vitesă de propagare v LT-i -T Metru pe secundă: Vitesa de propagare a maximului presiunii sonore a unui semnal sonor, care parcurge un metru în fiecare secundă m/s Cenfimefru pe secuidă, cm/s 1 m/s = 102 cm/s Vifesă de deplasare (efectivă) u Vifesă de deplasare instantanee ui Vifesă de deplasare maximă um LT-i _ l U— — Mefru pe secundă: Vifesa de deplasare a particulei, pentru, care valoarea efectivă a componentei alternative e un mefru pe secundă m/s Cenfimeiru pe secundă, cm/s 1 m/s = 102 cm/s Impedanfă acustică Za Rezistenfă acusiică Ra Reacfanfă acustică L-4 MT-i | i . ! Newton-secundă pe mefru la pu-tarea a cincia: Impedanfa (rezisienfă, reacfanfa) acustică a unui mediu, pe o suprafafă dafă, penfru care o presiune sonoră (efecfivă) de in newfon pe meiru pătrat produce o vitesă volumică (produsul dintre vitesa de deplasare efecfivă a parficulei şi aria suprafefei) de un mefru cub pe secundă N • s m5 Dină-secundă pe centimetru la puferea a cincia, dyn • s cm5 ,^ = ,0-1*^ m5 cm5 Impedanfă acustică specifică zas Rezisienfă acustică specifică Ras Reacfanfă acus-lică specifică L-2 MT-i J Newfon-secundă pe mefru la pu-! ferea a freia: j Impedanfa (rezistenfa, reacfanfa) j specifică a unui mediu, pentru care o presiune sonoră (efectivă) de un newfon pe metru păfrat produce o viiesă de deplasare (efectivă) a parficulei ds u metru pe secundă N • s m3 Dină-secundă pe cenfimefru la puferea a treia, dyn • s cm3 m3 cm3 Timp de reverberaţie T T — Secunda: Unitafe fundamenială s Secundă, s 238 Unifăfi de măsură a mărimilor acustice în afara sistemelor generale Tabloul XII Mărimea şi simbolul Dimen- siuni Ecuafia de definifie Unitatea de măsură Observafii Numirea şi simbclul Submultiplii Nivel de intensitate sonoră - Unităfi ale mă 2\rs=,og1()Z ■*0 P = 2 iogior* Po rimilor sonore bel, bel 1 decibel, dbel 1 bel = 10 dbel Nivel de intensitate auditivă - Unităfi ale mă iVa = 10 log10£-P =20 logio — Po pentru /= 1000 Hz rimilor auditive fon, phon Pentru sunetul cu frecvenfă de 1000 Hz, numărul de decibeli este egal cu numărul de foni Interval î t=log2-^-/ 2 octavă, octavă Submultiplii: semiton (temperat), semiton 1 octavă=12 semitonuri cent, cent 1 semiton=10O cenfi frecvenţele sunetelor simple cari dau aceeaşi I sensafie de înălţime. Numărul z de octave, care măsoară intervalul dintre două sunete simple (sau muzicale), e egal cu logaritmul în baza 2 al raportului supraunitar dintre frecvenţele celor două sunete simple (respectiv al sunetelor simple cari dau aceleaşi sensaţii de înălţime ca sunetele muzicale): 2 = lg2 (fjf2). Submultiplii octavei sunt: semitonul temperat (simbolul semiton temperat): 1 octavă = 12 semitonuri temperate şi centul (simbolul cent): 1 semiton temperat =100 cenţi. Unităţile de măsură ale mărimilor calorice: Unităţile de măsură ale mărimilor calorice se bazează pe unităţile fundamentale ale sistemelor MKS şi CGS, cum şi pe a patra unitate fundamentală din Căldură, unitatea de temperatură, care e gradul Kelvin (°K). Gradul e unitatea de temperatură termodinamică egală cu a suta parte din intervalul de temperatură termodinamică dintre punctul de topire al gheţei pure şi punctul de fierbere al apei pure, ambele sub presiunea de 1,013250 bari. în această definiţie, punctul de topire al gheţei pure e temperatura de echilibru între ghiafă şi apa pură, saturată cu aer; punctul de fierbere al apei pure e temperatura de echilibru între apa pură lichidă şi vaporii ei (v. mai sus definiţia din anul 1954). Nu se folosesc multipli şi submultipli ai gradului de temperatură. Temperatura se poate exprima în scara (termodinamică) absolută, cu originea Ia zero absolut al temperaturii şi în scara (termodinamică) Celsius, cu originea Ia punctul de topire al gheţei. Simbolurile temperaturii şi ale gradului, şi numirile gradului în cele două scări, sunt date în tabloul XIII. Pentru un interval sau o diferenţă de temperatură (At, A 9, AT), şi nu pentru o temperatură, termenul grad se scrie întreg, sau se foloseşte simbolul grd. Tabloul XIII Unităţile de măsură a temperaturii termodinamice Scara Simbolul tempe- raturii Numirea gradului Simbolul gradului Relafii de transformare Scara absolută T, 0 Grad absolut sau Kelvin °K X=273.15-H Scara Celsius t, o Grad Celsius °C Unităţile mărimilor calorice pot fi unităfi în sistemele generale: MKS (metru, kilogram, secundă), — în care unitatea cantităţii de căldură e joulul — şi CGS (centimetru, gram, secundă), — în care unitatea cantităţii de căldură e ergul, — sau unităfi tolerate, în legătură cu sistemele generale MKS şi CGS, Ia alcătuirea cărora se folosesc, ca unităfi tolerate de căldură: kilo-caloria (în legătură cu sistemul MKS) şi caloria (în legătură cu sistemul CGS). Unităfile din sistemul general MKS au utilizare generală. în lucrările ştiinfifice se folosesc şi unităfile sistemului CGS. Unităfile tolerate au utilizare temporară. Unităfile de măsură ale mărimilor calorice în sistemele MKS şi CGS, prezentate după natura mărimii, sunt date în tabloiil X/V, cu definiţiile unităfilor în sistemul MKS şi relafiile de transformare ale acestora în unităfi CGS. Unitatea cantităţii de căldură e egală cu uni-tăfile energiei interne (U), energiei libere (F), entalpiei (H), entalpiei libere (G) şi căldurii latente (L). Afară de unităfile cuprinse în tabloul X/V, numite unităfi principale ale mărimilor în sistemele respective, se folosesc şi multiplii sau submultiplii acestora. Unităţi de măsură MKS°K a mărimilor calorice 239 Tabloul XIV Mărime N mire şi simbol Dimensiuni Ecuajia de definifie Uniiaiea de măsură în sistemul MKS Unitatea şi simbolul în sisfemul CGS Relaţii de transformare Numire şi definifie Simbol Cantitate de căldură Q L2MT-* O II 1 ^ Joule: Cantitatea de căldură echivalentă cu unitatea de energie mecanică de un joule J Erg, erg 1 J = 107 erg Capacitate calorică C L2MT-2 0-1 C=-* A0 Joule pe grad: Capacitaiea calorică a ccrpulul a cărui temperatură creşte cu un grad, când primeşte o cantitate de căldură de un jouie J grd c -I erg E,g pe gtad, ^ grd grd Căldură specifică sau capaciiafe calorică specifică c L2Ţ-20-1 C==^A0 Joule pe kilogram-grad: Căldura specifică a corpului a cărui temperatură creşte cu un grad, când primeşte căldura de un joule penfru fiecare kilogram J C J er9 Erg pe gram-grad, g.grd 1 k ' H=104 kg.grd g.grd kg. grd Conducfiviiate termică X LMT-80-i Jt- Q At jgrad©| Watt pe metru-grac': Conductivitatea termică a corpului omogen şi isofrop prin care trece, în regim permanent, printr'o suprafafă iso-termă având aria de un mefru păfrat, căldura de un joule pe secundă, la o diferenfă de temperatură de un grad pe mefru, măsuraiă pe normala1 pe suprafafa isotermă W m. grd Erg pe centinrvelru-secundă-grad, erg cm.s.grd 1 w =105 erg . m.grd cm.s.grd Entropie S L2MT-20-1 Joule pe grad absolut: Creşterea entropiei unui corp, când i se transmite isoterm şi reversibil, la temperatura T°K, căldura de T jouli J i erg Erg pe giad absolut, 1 -L = 107Î5 °K °K Flux (debit, curent) de căldură 4> L2MT-3 4>=- t Watt W er9 erg pe secunda, Unităfile tolerate ale' cantităfii de căldură au următoarele definiţii: Caloria (la 20°C) e cantitatea de căldură nece-areă unui gram de apă pură pentru a-i ridica tem-spratura dela 19,5°C la 20,5°C, sub presiunea de 1,013 250 bari. Kilocaloria (la 20°C) e unitatea de o mie de ori mai mare decât caloria (la 20°C), definită mai sus. Unităţile de măsură tolerate ale mărimilor calorice, în legătură cu sistemele MKS şi CGS, prezentate după natura mărimii, sunt date în tablouFXV, cu definiţiile unităţilor în sistemul MKS şi relaţiile de transformare a acestora în unităţi în sistemul CGS. Afară de unităţile cuprinse în acest tablou, numite unităţi principale ale mărimilor în sistemele respective, se folosesc şi multiplii sau submultiplii acestora. Relaţiile dintre unităţile de energie mecanice şi calorice sunt date în tabloul XVI. Unităţile de măsură ale mărimilor fotometrice: Unităţile de măsură ale mărimilor fotometrice fac parte din sistemele generale, fiind bazate pe unităţile fundamentale ale sistemelor MKS şi CGS, cum şi pe o a patra unitate fundamentală, din domeniul fotometriei; aceasta e unitatea de intensitate luminoasă, numită candelă (cd). Unitatea de măsură numită candelă e aleasă astfel, încât strălucirea radiatorului integral (corp negru), la temperatura de solidificare a platinei, să fie de 60 candele pe centimetru pătrat. Unităfile mărimilor fotometrice pot fi: unităţi din sistemul general practic MKS (metru, kilogram, secundă şi candelă) şi unităfi din sisfemul general CGS (centimetru, gram, secundă şi candelă). Unităţile de măsură ale mărimilor fotometrice în sistemele MKS şi CGS, prezentate după natura mărimii, sunt date în tabloul XVIII, cu definiţiile unităţilor în sistemul MKS şi relaţiile de transformare a acestora în unităţi CGS. Trecerea dela vechea unitate de intensitate luminoasă, care era lumânarea internaţională (b. int.) şi dela unităţile derivate din aceasta, la noua unitate — candela — şi la unităţile derivate din ea, se face prin înmulţirea numărului vechilor unităfi cu factorul 1,0197. De exemplur 30 b. int. = 1,0197X30 cd. Afară de unităfile definite mai sus, numite unităţi principale ale sistemelor respective, se mai 240 Unităfi de măsură tolerate ale mărimilor calorice Tabloul XV Mărime Numire şi simbol Dimensiuni Ecuafia de definifie Unitatea tolerată, în legătură cu sistemul MKS Unitatea tolerată, în legătură cu sistemul CGS Definifie şi simbol Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Cantitate da căldură Q L2MT-2 O H ! 53 Kilocal Drie: Definiţia, la p. 238 kcal Cslorie, c = l 1 kca! = 108 cal Capaciiafe calorică C L2MT-2©-1 C-l A0 Kilocalorie pe grad: Capacitatea calorică a corpului a cărui temperatură creşte cu un grad, când primeşte căldura de o kilocalorie kcal grd , • . ca* Cdiori6 p© grad, . grd kcal „ cal ’ grd^= grd Căldură specifică sau capacitate C: lorică specifică c L*T-2©-l C=^Ă0 Kilocalorie pe kilogram-grad: Căldura specifică a corpului a căi ui temperatură creşte cu un grad, când primeşte căldura de o kilocalorie, pentru fiecare kilogram kcal kg.grd cal Calorie pe gram-grad, g.grd ^ kcal ^ cal kg.grd g.grd Conductivitate iermică X LMT-20-1 Q Kilocalorie pe metru-secundă-grad: Conductivitatea termică a corpului omogen şi isoirop, prin care trece în regim permanent, printr'o suprafafă isofermă a-vând aria de un metru pătrat, căldura de o kilocalorie pe secundă, la o diferenfă de temperatură de un grad pe metru, măsurată pe normala pe suprafafa isofermă kcal Calorie pe centimetru-secundă-grad, cal cm.s.grd kccl cal 1 -,= 10 1 m.s.grd cm.s.grd /4*|grad0| m.s.grd Entropie S L2MT-20-1 s-JŞ Kilocalorie pe grad absolut: Creşterea entropiei unui corp, când i se transmit®, isoterm şi reversibil, la temperatura 7'°K, căi Jura de T kilocalorii kcal ~°fT i cal Calorie pe grad absolut, — Pentru această unitate s'a l propus numirea clausius, i CI | 1 ^'=103 — | °K °K Conversiunea unor unităfi de măsură Tabloul XV/ Căutat 1 XT | j Dat j erg kgm cal kcal kWh 1 J = 1 107 0,101 97 0,239 12 0,239 12 Xio-* 2,777 73 Xio-7 1 erg = 10-7 1 0,101 97 X10-7 0,239 12 X10-7 0,239 12 i 2,777 78 Xi o-« xio-14 1 kgm = 9,806 65 9,806 65 X107 1 2,345 0 2,345 0 Xio-» 2,724 1 Xio-e 1 cal = 4,181 6 4,181 6 X107 0,426 40 1 10-3 WX0'998 93 X10-3 1 kcal= 4,181 6 X 10^ 4,181 6 Xio10 426,40 10» 1 WX0'998 93 = 1,161 64 X IO'8 1 kWh = 3,6X106 i 3,6X1013 3,670 92 XI05 860,92 X103 860,92 1 Conversiunea unităţilor1 de conductivitate termică 241 Tabloul XV// Căutat în W în J în kcal în cal în kcal în cal Dat m. grd. m. h. grd m. s. grd cm.s.grd m. h. grd cm.h.grd W m. grd 1 3,6 X io8 0,239 X io-8 0,239 *X 1 o ^ 0,861 8,61 J m. h. grd 0,278 Xio-* 1 0,664 X10-7 0,664 X io-® 0,239 X 1°3 0,239 X10-2 kcal m. s. grd 4,181 X 108 1,505 X 107 i' 10 3,6 X io3 3,6 X 1°4 cal cm. s. grd 4,181 X102 1,505 X io6 0,1 1 3,6 X 102 3,6 X io3 kcal m. h. grd 1,161 4,181 X io3 0,278 X 1 o ^ 0,278 X 10-2 1 10 , caL = cm. h. grd 0,116 1 4,181 X 102 0,278 X i o-* 0,278 Xio-* 0,1 j 1 Unităfi de măsură MKSAKcd ale mărimilor fotometrice Tabloul XVIII Numirea şi simbolul mărimii Dimensiuni Ecuafia de definijje Unitatea de măsură în sisfemul MKS Unitatea şi simbolul în sistemul CGS Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Intensitate I — luminoasă I i i Candelă: Unitate fundamentală, definită | la p. 229 cd Candelă, cd Flux luminos 0> 1 0=/ Lumen (nou): Fluxul luminos emis, în unitatea de unghiu solid (steradian), de un izvoi punctiform şi uniform, având intensitatea da o candelă Im Lumen (nou), Im Iluminare E L-2 1 Lux (nou): Iluminarea unei suprafefe care primeşte fluxul luminos de un lumen (nou), uniform repartizat pe un metru pătrat Ix Fot (nou), ph 1 lx=10“4ph Strălucire B L-»l Candelă pe mefru păfrat: Strălucirea uniformă a unui izvor luminos plan, de un metru păfrat, a cărui intensitate luminoasă, în direcfie normală pe plan, e de o candelă cd/m2 Sfilb (nou), sb 1 cd/m2=10 _4 sb Radianfă (Radiere luminoasă) R L-2 1 Lux (nou): Radianfa uniformă a unei suprafefe care emite un flux de un lumen (nou) pe metru pătrat Ix Fot (nou), ph 1 lx = 10—4 ph Cantitate de lumină Q TI Q= Decalumen (nou) dalm 1 dalm=10 Im 1 dalm = 10 Im Iluminare E Milifot (nou) mph 1 mph = 10"3ph Strălucire B Apostilb Lambert Mililambert asb La mLa 1 asb=1/ac cd/m2 l 1 La=1/*sb 1 mLa=10~8La Radiantă R Milifot (nou) mph J j 1 mph = 10~3ph Cantitate de lumină Q Lumen (nou)-oră Im h 1 Im h=3600 Im s 1 Im h = 3600 Im s folosesc, ca unităfi secundare, multiplii şi submultiplii uzuali din Tabloul XIX. Unităfile mărimilor electrice şi magnetice: Aceste unifăfi se împart în unifăfi în sisfemul general practic MKS (mefru, kilogram-masă, secundă), completat cu o a patra unitate fundamentală electromagnetică — şi în unităfi în sistemul general CGS (centimetru, gram-masă, secundă), care are două variante principala: sistemul electromagnetic şi sistemul electrostatic. Fiecare dintre aceste clase se subdivide, în domeniul electromagnetic, în sistem clasic nera-fionalizat şi în sistem rafionalizat. Unităfile din sistemul MKS au utilizare generală, iar cele din sistemul CGS sunt folosite în lucrările ştiinfifice. Unităfile fundamentale electromagnetice în sistemul MKS se obfin completând acest sistem cu o a patra unitate fundamentală a unei mărimi electrice sau magnetice. Se consideră, dintre cele patru unităfi fundamentale, drept primele trei, metrul, kilogramul-masă şi secunda, iar drept a patra unitate, una oricare dintre unităfile electrice ale sistemului practic absolut (amperul începând cu anul 1954). Oricare dintre aceste unităfi corespunde acceptări permeabi|ităfii magnetice absolute a vidului, drept etalon de permeabilitate având valoarea numerică 1CT7 în sistemul MKS clasic nerafionalizat — şi 4rc 10"7 în sistemul MKS rafionalizat. într'un sistem de unităfi, fie el clasic sau rafionalizat, toate unităfile au aceeaşi valoare, oricare ar fi a patra unitate fundamentală aleasă. în sisfemul CGS, conform definifiei Congresului Electricienilor din 1881, se consideră în Electricitate şi Magnetism trei unităfi fundamentale: centimetru, gram-masă, secundă şi convenfiunea că, în varianta sistemului electromagnetic, permeabilitatea e o mărime fără dimensiune şi egală cu unitatea pentru vid, sau că, în varianta sistemului electrostatic, permetivitafea e o mărime fără dimensiune şi egală cu unitatea pentru vid. Sistemele CGS astfel constituite corespund formei clasice, nerafionalizate. în sistemul CGS electromagnetic rafionalizat, convenfiunea în privinfa permeabilităţi se modifică, în sensul că valoarea permeabilităţi vidului e 4 K. Principalele unităfi de măsură electrice şi magnetice în sistemul practic MKS, atât în varianta nerafionalizată, cât şi în cea rafionalizată, prezentate după felul mărimii, sunt definite în tabloul XX care cuprinde şi relafiile de transformare a acestora în unităfi CGS. în acest tablou sunt date numai numirile speciale ale unităfilor în sistemul CGS electromagnetic clasic nerafionalizat. în toate celelalte cazuri, numirea unităfilor CGS se poate face, fie indicând simplu iniţialele CGSem sau CGSes, respectiv în sistemul electromagnetic sau electrostatic, fie utilizând prefixele ab- şi stat- ia unităţile din sistemul MKS; de exemplu, în cazul sarcinii electrice, abcoulomb pentru CGSem, respectiv statcoulomb, pentru CGSes. în coloana de dimensiuni a tabloului se consideră intensitatea curentului electric ca a patra mărime fundamentală. Unităfile de mărimi electrice şi magnetice definite pe baza forfelor şi a momentelor se numesc absolute; ele derivă din etaloanele a patru unităfi fundamentale. Din cauza dificultăfilor experimentale de determinare directă a unităfilor electrice şi magnetice absolute se folosesc, pentru măsurările curente, actualele noastre etaloane de rezistenfă şt tensiune electromotoare, finând seamă de relafiile de mai jos. Relafiile dintre unităfile internafionale şi absolute: J int. = 1,00020 J abs. W int. 1,00020 W abs. A in*. = 0,99985 A abs. C int. = 0,99985 C abs. V int. 1,00035 V abs. Q int. = 1,00050 Q abs. F int. = 0,99950 F abs. Wb int .= 1,00035 Wb abs. H nt. = 1,00050 H abs. 243 Unifăfi de măsură MKSA°Kcd ale mărimilor elecfrice şi magnetice Tabloul XX Mărimea şi simbolul Dimensiunile Unitatea de măsură Relafii de transformare Numire şi definifie Simbol Unifăfi de mărimi electrice Intensitatea curentului electric I I Amper: Curentul constant care, trecând prin două conductoare, rectilinii, paralele, de lungime practic infinită şi de secfiuni circulare neglijabile, situate în vid la distanfa de un metru unul de altul, condifionează între aceste conductoare o forfă da 2X10-7 newtoni pe metrul de lungime A 1 A=—^—CGSem 10 Sarcină electrică Q IT Coulomb: Sarcina electrică transportată într'o secundă printr'o secfiune prin care trece curentul constant de un amper C 1 C=—--CGSenr» 10 Tensiune electrică, Diferenfă de potenfial electric U Potenfial electric V Tensiune (forfă) electromotoare E, U e L2MT-3I-1 Volt: Tensiunea electrică din lungul unui fir conductor, îrtre două puncte ala lui, cârd trece prin el un curent constant de un amper, şi puterea disipată între aceste .două puncte e de un watt V 1 V=108CGSem Rezistenfă electrică R L2MT-3I-2 Ohm: Rezistenfa electrică între două secfiuni echipotenfiale ale unui fir conductor, când o tensiune corstaniă de un volt, aplicată între acesie secfiuni, ptoduce în acest conductor un curenf de un amper, acel ccnductor nefii d sediul unor tensiuni elecfrice induse sau imprimate Q 1 Q=10~9CGSem Capacitate C L-2M-iŢ4|2 Farad: Capacitatea unui Condensator electric care, fiind încărcat cu sarcina electrică de un coulomb, determină o tensiune de un volt între armaturile lui F 1 F=10-9CGSem Intensitatea câmpului electric E LMT-SI-i Volt pe metru: Infensitatea de câmp electric care determină o forfă de un newton asupra unei sarcini punctuale electrice de un coulomb V/m 1 V/m = 106 CGSem Unifăfi de mărimi elecfrice Flux de inducfie magnetică u. CGSes Tensiune electrică (diferenfă de potenfial), Potenţial, Tensiune electro-, motoare u V E L*MT-»|-i U=T volt, V L3/2M1/2Ţ-2 u. CGSem 1 V = 108u. CGSem 1 Ur»CGSem= L1/2M1/2Ţ-1 r-Qi u. CGSes 1 V = 3-i.10-2u. CGSes 3-i. 10-10 Ul CGSes Rezistenfă electrică R L2MT-3I-2 *4 ohm, Q LT—1 *4 u. CGSem 1 Q = 109u. CGSem 1 u. CGSem = L-iT *4 u. CGSes 1 Q=9-i.10-Hu. CGSes 9-1. 10-2°u. CGSes Energie (electrică W L2MT-2 W=IUt joule, J sau wa.f-secundă, W. s L2MT -2 W-IUt erg, erg 1 J=107 erg L2MT-2 W=IUt erg, erg 1 J = 107 erg Putere P L2MT-3 P—IU cosqp watt, W L?MT-2 P-IU erg pe secundă, erg/s 1 W=107 erg/s L2MT~3 PszlU erg pe secundă, erg/s 1 W=107 erg/s Putere reactivă PrQ L2MT-3 Prz=UJ sinţp var, var UMT-3 Pr-UI erg pe secundă reactiv, erg/s react. 1 var=107 erg/s react. L2MT-3 Pr=UI erg pe secundă reac iv, erg/s react. 1 var=107 erg/s react. Putere aparentă, PaS L2MT-3 volt-amper, VA L2MT-3 Pu=UI er g pe secundă aparentă erg/s apar. L2MT-3 ?a=UI erg pe secundă aparent, erg/s apar. Conductanfă, G L-2M -iT»l* siemens, S L-iT 1 G-R u. CGSem 1 S=10~»u. CGSem 1 ul. CGSem = LT-1 g=r u. CGSes 1 S=9. 10“u. CGSes 9. 1020u. CGSes 246 Tabloul XXI Conversiunea unităţilor de mărimi electrice şi magnetice utilizate în Electrotehnică (Continuare) Mărimea Simbolul Unitatea în sistemul MKS Unitatea în sisfemul rafionalizat clasic (ne»a-Jionalizat) CGSem CGSes clasic (nerafionalizat) clasic (nerafionalizat) Capacitate C L-2M-1T4 ,2 C=— U farad, F L-iT2 c=— U u. CGSem 1 F=10-8 u. CGSem 1 u. CGSem = L u u. CGSes sau centimetru cm 1 F=9. 10Hu. CGSes 9. 1020 u. CGSes (cm) Intensitatea câmpului electric E LMT-3|-i -i volt pe metru, V/m L1/2M1/2T~2 -î u. CGSem 1 V/m=106 u. CGSem 1 u. CGSem = L-l/2M72T-i u. CGSes 1 V/m=3-1. 10-4 u. CGSes 31. lO-io u. CGSes Ffux de inducfie electrică W TI coulomb, C coulomb-sfera-dian, C. str t C=4icC. str L1/2M1/2 y=BA=4xDA u. CGSem 1 C=4w10-*u. CGSem 1 C. sfr=10—* u. CGSem 1 u. CGSem L3/2M1/2Ţ-1 V=BA~4xDA u. CGSes 1 C = 12jt109u. CGSes 1 C. sfr=3.109u. GCSas 3. 10io u. CGSes Inducfie electrică (Deplasare) D L-2TI W ¥ D'=z D=I coulomb pe coulomb-stera-metru păfra\ dian pe metru C/m2 pătrat, C.str/m2 1 C/m2=4*C. str/m2 L-2/8M1/2 u. CGSem 1 C/m^=4af10-5 u. CGSem 1 C. str/m?=10*6 u. CGSem 1 u. CGSem L-1/2M1/2Ţ-1 u. CGSes 1 C/m2=1,2*105 u. CGSes 1 C. sfr/cm2=3.105 u. CGSes 3. 10i0 u. CGSes Permetivifate e L-SM-W D' __n £~lf *~E farad pe metru farad-sfera-F/m dian pe metru F. str/m 1 F/m=4acF. sfr/m L-2T* D u. CGSem 1 F/m=4acl0~11u. CGSem 1 F. sfr/m = 10-U u. CGSem 1 u. CGSem constanta dielecfrică a vidului, eo So=1 1 F/ m = 36 aci 09 u. CGSes 1 F. sfr/m=9. 109e0 9. 102® u. CGSes Flux de inducfie magnetică 4> Unităţi magnetici L2MT~ăl_1 d4> dt weber, Wb L8/2M1/2T-1 <î> amper-spiră pe deci gilbarf pe weber, A. sp/wb weber, dGb/Wb 1 A. sp/Wb=4*dGb/Wo I L-i 4> gilbert pe maxwell, Gb/Mx 1 A. sp/Wb=4rt109 u. CGSem 1 dGb/Wb=10-» u. CGSem 1 Gb/Mx= LT-2 *4 4> u. CGSes 1 A. sp/Wb=36ac. 10H u.CGSes 1 dGb/Wb=9. ion u. CGSes 9. 1020 u. CGSes 248 Tabloul XXI Conversiunea unităfilor de mărimi electrice şi magnetice utilizate în Electrotehnică (continuare) Unitatea în sistemul MKS Unitatea în sisfemul Mărimea Simbolul rafionalizat clasic (nera- CGSem CGSes fionalizat) clasic (neraficnalizat) clasic (nerafionalizat) Sarcină magnetică de polarizafie m |_2MT-2|-1 Mm—ml weber, b newton pe mi-lioersted, N/mOe 1 Wb=— N/mOe 4jc L3/2M1/2T-F_ 1 w2 “fio r'2 u. CGSem 1 Wb = — 108 4x u. CGSem 1 N/mOe = 108 u. CGSem 1 u. CGSem = LV"MV2 ^ mlls ina F— ri u. CGSes 1 Wb = —L 10-2 1 2x u. CGSes 1 N/mOe = 3~i. 10~2 u. CGSes 3~i. 10-8 u. CGSes Polarizafie magnetică (Intesitatea de magnetizare) I, M MT-2I- — Voi. “VoT weber pe metru joule pe mili-pătrat, Wb/m2 oersted-metru cub, J/mOe. m3 1 Wb'm?=— J/mOe. m3 4at L- i/2Mi/2T-i —Voi. u. CGSem 1 Wb/m”=~ 104 4ac u. CGSem 1 J,/mOe. m3=104 u. CGSem 1 u. CGSem = L—3/2 Ml/2 Mm Voi. u. CGSes 1 Wb/m2=10-6 12ît u. CGSes 1 J./mOe. m3 = 3-l. 10-6 u. CGSes | 3-1. J0-i° u. CGSes ! Unităfile sistemului CGS electrostatic (CGSes) se deduc din unităfile sistemului CGS electromagnetic (CGSem) prin relafiile următoare: Intensitatea curentului: Sarcina electrică: 1 CGSes = sJoT-o CGSem ' CGSe5=BlWCGSem Tensiunea electrică: 1 CGSes = 3.1010 CGSem Rezistenfa electrică: 1 CGSes = 9.1020 CGSem Capacitatea: 1 CGSes = ^ ^ —Q CGSem Permetivitatea: 1 CGSes = ^"Ţolo CGSem clasic (nerafionalizat) Permeabilitatea vidului ({i0) şi permetivitatea vidului (s0) au următoarele valori: Afară de unităfile electrice şi magnetice definite mai sus, numite unităfi principale ale sistemelor respective, se folosesc, pentru fiecare mărime, multiplii şi submultiplii decimali ai acestora. Ca unităfi practice se mai folosesc, pentru energie: wattora (1 Wh=3600 J), iar pentru sarcina electrică, amperora (1 Ah = 3600 C), şi multiplii acestora. în mod obişnuit, numai puterea activă se măsoară în wafi, kilowafi sau megawafi, în timp ce unităfile corespunzătoare pentru puterea aparentă se numesc voltamper (VA), kilovoltamper (kVA şi megavoltamper (MVA), iar pentru puterea reactivă, var (VA), kilovar (kVA) şi megavar (MVA). Permeabilitatea (n,) şi permetivitatea (e0) a vidului Tabloul XX/f Sistemul MKS Sisfemul CGS electromagnetic Sistemul ! CGS electro- static Sistemul MKS Sistemul CGS electromagnetic Sistemul CGS electro- static rafiona- lizat nerafio- nalizat rafiona- lizat nerafio- nalizat rafiona- lizat nerafio- nalizat raţiona- lizat nerafio- nalizat Ho 4*10-7 10-7 4 x 1 1 9.1020 eo 1 4jt9.To9 1 9.109 1 1 9T020 1 4*9.1020 249. Tabloul care urmează cuprinde factorii de conversiune a unităfilor de măsură ale unor mărimi electrice şi magnetice, din sistemul de unităfi MKSA, în unităfile sistemelor CGS electromagnetic şi CGS electrostatic. Numirile sunt cele din sistemele de unităfi rafionalizate. Conversiunea unităfilor de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice Tabloul XXIIF Mărime Unităfi MKSA Unităfi CGSem Unităfii CGSes Factori de conversiune Numiră Simbol Numire Simbol Simbol m,s, V, A Simbol Simbol ^m ks Sarcină electrică Q Coulomb C As cm ^2 g1/ă Cm3/2gV2 s"1 10-1 3-109 Flux electric W Coulomb C As Cm */2 gV2 cm3/2 gV2 s_1 4 at-10“1 4ac-3-10» Inc'ucfie electrică D — C m2 As m2 cm"5/2 gVa cm"1/2g1/2s"1 4*-10~5 4«-3.10'* Densitate de suprafafă a sarcinii electrice a _ C m2 As m2 cm'^2 g1/2 Cm'^gVs s-1 10-5 3-10& Densitate de volum a sarcinii electrice Q — C m3 As m8 cm'^2 gV2 cm"3/2g1/2 s”' 10-7 3-103 Intensitatea curentului electric I Amper A A cm1^ g1'* s"1 cm3/2gV2s-2 10-1 3-109 Densitatea de curent electric S — A m2 A m2 crrf^g1/2 S"1 cnrT^g1^ s“' 10-5 3-10* Tensiune electrică, diferenfă de potenfial electric U Volt V V cm3 2 gVă s"2 cmVsgVa s"1 IO8 i -IO-2 Tensiune (forjă) electromotoare E Volt V V cm'/2 g1/2 s“2 cm1/2 g1/2 s"1 108 r10~2 Potenfial electric V Volt v V cm^gVs s"2 cm^gV^s"1 10» I10-2 Intensitatea câmpului electric E — ! v i m V m l/9 1L -2 cm /2g U s cm-VsgVss-1 106 j-10-4 Rezistenfă electrică R Ohm Q V A cm s~i cm~i s 109 Rezistivitate Q — Qm Vm ~Ă cm2 s-l s 10’1 ~io-» Conductanfă G 1 Q A V cm-1 s cm s~i 10' 9 32-10H Conductivitate y 1 Qm A Vm | 1 cm-2 s s-l 10-11 32-109 Capacitate c Farad F As V cm-1 s2 cm 10-9 3-10H Permetivitate £ — F m As Vm cm-2 s2 1 4ac-10—1 Ax 32-1C» Permetivitate relativă e, 1 1 1 1 1 1 1 Polarizafie electrică P C rr.2 As m2 cm-3'2 gl^2 cm"1/2 g1/2 S-1 10-5 3-105 Modul piezo-electric d — C m2 As m2 SL l/q cm '2 g '2 cm "V^^'2S_1 43C-10-5 4*-3-105 Flux magnetic O W-ber Wb Vs cm3/2 gl/2 s“l Maxwell cm1/2 g1/2 108 1-10-2 Inducfie magnetică B I I Wb | m* Vs m2 cm"1/2 g1/2 s"1 Gauss cm'3/2 g1/2 10* 1.10-6 Intensitatea câmpului magnetic H — A m A m /« 1 Io -1 cm /5 g /•i s Oersted cm1/2 g V2 s"2 4jc*10-8 4sr-3 ■ 107 Permeabilitate magnetică — H m Vs Am 1 cm-2 s2 1 T-107 Ax 1.1.10-1» Ax 32 250 Conversiunea unităfilor de măsură ale mărimilor elecfrice şi magnetice (continuare) Tabloul XXIII Mărime Unităfi MKSA Unifăfi CGSem Unifăfi CGSes Factori de conversiune Numire Simbol Numire Simbol Simbol m, s, V, A Simbol Simbol km ks Permeabilitate magnetică relativă 1 1 1 1 1 1 Polarizafie magnetică, Intensitate de magnetizare J _ Wb m2 Vs m2 cm-VtgVî,-* cm 8/2 gV2 ■1.104 4ac 7~ T*10'6 4 ac 3 Susceptibilitate H 1 1 1 1 1 4 ac 1 4ac Solenafie © Amper (Amperspiră) A A cm1^ g *12 s'1 cmS/2 gV2S*2 . 10-1 3 . 109 Tensiune magnetică Tensiune (forfă) magnetomotoare F, U Amper A A cm^2g V2 s-1 Gilbert cm8/^1/^ 2 4ac • 10-1 4ac • 3 • 109 Diferenfă de potenfial magnetic U Amper A A Cm1/2g1/2s”1 Gilbert Cm8/2gV2s"2 4 ac • 10-1 4ac • 3 • 109 Potenfial magnetic V Amper A A cmVtg1/.,-1 Gilbert CmV2gV2s“2 4 ac • 10-1 4ac • 3 • 109 Reluctanfă R 1 TT A Vs cm-1 cm s~2 10-9 32 . ion Permeanfă A Henry H Vs A ' cm cm*-1 s2 109 îr 'o-11 Inductivitate (induc-tanfă) proprie L Henry H Vs A cm cm-1 s^ 10» ±-.iohu Inductivitate (induc-■fanfă) mutuală M Henry H Vs A cm cm1 s2 109 Reactanfă X Ohm Q V A cm s—1 cm-1 s 109 Impedanfă Z Ohm Q V A cm s_1 cm-l s 109 Admjtanfă Y 1 ~Q A V cm*1 s cm s~l 10-f 32 • 1011 Susceptanfă B 1 Q A V cm-1 s cm s-1 10-9 32. 10*1 Putere activă P Watt W VA cm? g s-8 cm2 g s-s 10? 107 Putere reactivă Q VAr VAr VA cm** g s~S cm2 g s~3 107 107 Putere aparentă S — VA VA cm2 g s-s cm2 g s-3 107 107 Energie activă W Joule J VAs cm* g s~2 cm2 g s~2 107 107 Energie reactivă w q VAr-s VAs cm2 g s-2 cm2 g s—2 107 107 Energia aparentă ws — VAs VAs cm2 g s~2 cm2 g s-2 107 107 251 î. Sistem director de automatizare [ynpaB-jiHiomaH aBT0MaTH3Hpyi0mafl CHCTeMa; systeme directeur d'automatişation; Automatisierungs-directrixsystem; automatisation directrix system; automata vezeto rendszer]. Tehn.: Sistem tehnic montat între mecanismul de antrenare şi mecanismul organic al unei maşini de lucru automate, şi prin care se realizează automatizarea maşinii. Sistemul director de automatizare e constituit din elemente rigide, flexibile, fluide sau combinate. El poate fi un mecanism cu acfiune simplă, sau combinată, sau un mecanism director - regulator; mecanismele pot acfiona direct sau dela distanfă (prin pârghii, cabluri, transmisiune pneumatică, transmisiune hidraulică, transmisiune electrică cu sau fără conducte). Mecanismul cu acfiune simplă, şi cel cu acfiune combinată sunt sisteme directoare de automatizare, fără control automat, cari execută mişcările în mod ciclic, fără a fi influenfate de faptul că sunt satisfăcute sau nu toate condi-fiunile de bună funcfionare a maşinii (de ex. o maşină de cusut automată execută toate nrvşcă-rile necesare pentru cusut, indiferent dacă maşina este sau nu alimentată cu afă). Mecanismul cu acfiune simplă e constituit din elemente rigide, flexibile sau fluide, asamblate prin cupluri cinematice. Aceste mecanisme pot f‘ plane sau spafiale (de ex.: mecanism bielă-manivelă, mecanism bielă-excentric, mecanism culisă-manivelă, cu came, etc.). — Mecanismul cu acfiune combinată e un ansamblu de mecanisme (de ex. mecanism bielă-manivelă, combinat cu un mecanism cu camă) care execută în mod ciclic, mai multe mişcări într'o ordine stabilită în prealabil. Unele dintre aceste mecanisme se folosesc numai pentru întrerupere, în care caz se numesc întreruptoare (v.). — Mecanismul director-regulator e un sistem cu control automat, care lucrează sub acfiunea unor stări incidentale (de ex. prin variafia temperaturii, a presiunii, a cantităfîi de lichid sau de gaze, a nivelului de lichid, a turafiei, efc.), în opozifie cu mecanismele cari lucrează pe baza unei corelafii stabilite în prealabil (de ex. profilul unei came). Acest sistem director cuprinde trei părfi distincte: organul sensibil de sezisare, orgamjl comandat şi organul de transmisiune, care leagă primele două organe. O caracteristică a mecanismului director-regulator consistă în faptul că, prin varietatea combinafiilor efectuate de organul de transmisiune, se pot realiza cele mai variate funcfiuni de automatizare, cu dispozitive de sezisare şi comandă constituite din piese simple şi de tipuri pufin numeroase. Când sezisorul nu are energie suficientă sau când e acfionat de o forfă insuficientă pentru acfionarea organului comandat al regulatorului, se intercalează un organ de amplificare. Amplificatorul comandă o sursă locală de energie, al cărei flux de energie urmăreşte fidel variafiile procentuale ale fluxului de energie primite. Cele mai frecvente amplificatoare sunt servomotoa- rele hidraulice sau amplificatoarele cu tuburi electronice. 2. Sistem elastic [ynpyran caeTeMa; systeme elastique; elastisches System; elastic framework; rugalmas rendszer]. Tehn.: Construcfie alcătuită din bare elastice. Sub acfiunea încărcărilor exterioare, sistemul se deformează, astfel încât lucrul mecanic interior e egal cu lucrul mecanic exterior; revine în pozifia inifială, odată cu disparifia încărcării. 3. Sistem electric [3JieKTpnqecKan CHCTeMa; systeme electrique; elektrisches System; electric system; villamos rendszer]. Elf.: Partea unui sistem energetic (v.) alcătuită din generatoarele electrice, instalafiile de distribufie din centralele electrice, staţiunile ridicătoare de tensiune din centralele şi . refeiele electrice, staţiunile coborî-toare de tensiune din refeiele electrice, posturile de transformare la abonafi şi posturile de conexiune, punctele de alimentare şi receptoarele de energie electrică, toate fiind legate între ele prin refele şi linii electrice. Sistemul electric cuprinde deci partea sistemului energetic dintre arborele de acfionare al fiecărui generator electric al grupurilor generatoare de energie ale centralelor electrice, şi ultimul receptor de energie electrică dela consumatori (lampă, motor electric, aparate electrice de utilizare), toate elementele cuprinse între aceste limite fiind legate între ele, fie galvanic (prin conductoare electrice metalice), fie inductiv (prin transformatoare electrice). Sistemul energetic cuprinde, în plus fafă de sistemul electric, instalafiile de transformare a energiei primare, până la arborele de acfionare al generatoarelor electrice. El se extinde deci până la linia ferată, drumul sau conducta de aducere a combustibilului, în cazul centralelor termoelectrice, respectiv până la barajul şi priza de apă la instalafiile generatoare hidraulice, la instalafiile generatoare eoliene, şi până la ultimele receptoare de energie electrică dela consumatori. Se deosebesc sisteme electrice de curent continuu, cu două sau cu trei fire (cu una sau cu două punfi), cari se folosesc în tracţiunea electrică pe căi ferate sau tramvaie, în instalafii electrochi-mice şi în distribufia de energie în curent continuu; sisteme electrice de curent alternativ monofazat (cu două fire, respectiv cu o punte, rareori cu trei fire, respectiv cu două punfi); sisteme electrice de curent alternativ trifazat, cu \r3\sau cu patru fire, cari sunt cele mai răspândite, şi sisteme electrice mixte, în cari se găsesc legate între ele, prin stafiuni de transformare sau de convertire, mai multe dintre sistemele menţionate mai sus. într'un sistem electric, centralele electrice funcfionează interconectate, respectiv generatoarele lor funcfionează în paralel. Dintre caracteristicele unui sistem electric fac parte schema de conexiuni, frecvenfă, nivelul 252 tensiunilor, circulafia puterilor active şi reactive, j legăturilor dintre ele, cu indicafia poziţiei între-situafia rezervelor de putere, şi stabilitatea. I ruptoarelor şi a separatoarelor, într'un moment dat. Schija topografică a unui sistem energetic limitat la centralele electrice, stafiunile de transformare şi conexiuni şi reţelele pe 110 şi 35 kV. 0) staţiune de transformare şi conexiuni; —) linie de 110 kV; — — —) linie de 35 kV. Schema de conexiuni cuprinde schema elec-1 Frecvenfă curentului alternativ din sistemul trică a părfilor electrice ale centralelor, incluziv j electric e aceeaşi în tot sistemul, cu excep- Schema de conexiuni de principiu a unui sistem electric limitat la centralele elecfrice, staţiunile de transformare şi conexiuni şi reţelele de 110 şi 35 kV. ©) generator; 0) transformator; TCE) centrală termoelectrică; HCE) centrală hidroelectrică; ->) linie radială. a grupurilor generatoare, schemele slafiunilor şi j fiunea părfilor din sistem cari se leagă de rest ale posturilor de transformare şi conexiuni şi ale J prin grupuri convertisoare de frecvenfă. 253 Una dintre centralele sistemului e desemnată pentru menţinerea constantă a frecventei (la noi, 50 per/s, cu toleranfe de ± 0,5 per/s)f prin reglarea puterii active (generatoarele se descarcă, dacă frecvenfă scade, şi se încarcă, dacă frecvenfă creşte), putând fi ajutată, eventual, şi de alte centrale. Nivelul tensiunilor se determină prin condi-fiunea ca, în anumite locuri din sistemul electric, să se menfină constante anumite valori ale tensiunii. în acest scop, se reglează tensiunea prin regulatoare automate şi, eventual, manual, în centrale, sau prin regulatoare de inducfie sau prin autotransformatoare. Valorile tensiunii în diferite noduri de refea se trec în scheme de conexiuni. O creştere a tensiunii la generatoarele din centralele electrice corespunde unei produceri sporite de putere reactivă. Circulafia puterilor active şi reactive se trece, de asemenea, în schema de conexiuni, marcându-se de o parte puterile produse în centrale, iar de altă parte, cele consumate în diferitele centre ale sistemului. Se deduc, astfel, puterea activă şi reactivă transmisă pe fiecare linie electrică din sistem, şi sensul de transmisiune. Acest sens se stabileşte atât în regim normal, cât şi în regim de avarie. într'un sistem energetic trebue să existe o rezervă de putere, egala cel pufin cu puterea celui mai mare grup electrogen din sistem, din cauza diferentelor dintre puterea disponibilă şi puterea momentană a centralelor. Rezerva utilizabilă a unei centrale electrice e diferenfa dintre puterea utilizabilă a centralei şi puterea ei în funcfiune. — Rezerva turnantă a centralei electrice e diferenfa dintre puterea în funcfiune şi puterea momentană produsă. — Rezerva rece e constituită din grupurile generatoare (incluziv căldările de abur aferente, la centralele electrice cu abur) cari se găsesc într'un moment dat afară din funcfiune. Când, din cauza defectării unor grupuri generatoare, a unor linii electrice sau a unei părfi dintr'un sistem electric, nu se pot produce în centrale electrice puterile active sau reactive prevăzute, respectiv nu se pot livra puterile active şi reactive prevăzute la consumatori, se spune că s sternul funcfionează în regim de avarie. Ca avarie se consideră şi scăderile sub limitele admisibile, respectiv creşterile peste limitele admise, ale frecvenfei şi tensiunii, cari pot provoca, în anumite situafii, pierderea stabilităţii sistemului. Când e asigurată stabilitatea transmisiunii de putere, se menfine în permanentă funcfionarea în paralel a centralelor interconectate, la frecvenfă prescrisă şi la nivelurile de tensiune prevăzute. Pierderea stabilităţi sistemului, datorită scăderii inadmisibile a frecvenfei sau a tensiunii, se manifestă prin ieşirea din sincronism sau chiar prin oprirea a diferite grupuri generatoare, ceea ce provoacă desfacerea sistemului şi lipsa alimentării cu enesgie electrică a unor centre de consumaţie. — Scăderea inadmisibilă a frecvenfei, dato- rită unei sarcini prea mari în sistem, se combate prin sporirea puterii active produse, prin folosirea rezervelor turnante şl, la nevoie, prin punerea imediată în funcfiune a rezervelor reci. Când nu mai există posibilităfi de sporire, din rezerve, a puterii active, se procedează la sacrificii, deconectând anumifi consumatori, în ordinea inversă importanfei lor, până la restabilirea situafiei. Deficitul de putere reactivă din sistem se compensează prin forfarea automată sau manuală a excitaţiei generatoarelor, în limitele posibilităţilor de suportare pe timp scurt, de către generatoare, a supracurenfilor cari se produc în acest fel. Comanda prin dispatching cuprinde transmiterea, dintr'un post central al sistemului, la diferite centrale electrice şi noduri de refea, a dispozifiilor necesare pentru menfinerea regimului de funcfionare stabilit, respectiv pentru luarea măsurilor de restabilire a situafiei, în caz de avarii. Comanda se efectuează prin legături telefonice şi prin telecomenzi, pe baza informaţiilor primite prin telefon, telemăsură sau telesemnalizări. în sistemele complicate se pot prevedea un post de dispatching central şi unul sau mai multe posturi de dispatching de sector, după necesitate. î. Sistem electric monofazat [0^H0(|)a3HaH 3JieKTpHHeCKaH CHCTeMa: systeme electrique monophase; einphasiges elektrisches System; mo-nophase electric system; egyfâzisu villamos rendszer]: Sistem de circuite electrice, parcurs de curent electric alternativ monofazat. 2. — electric policiclic [nojiHiţHKJiHqeCKafl 3JieKTpHHeCKafl CHCTGMa; sysleme electrique poly cyclique; elektrisches Mehrfrequenzsystem; electrical multifrequency system; tobbfrekvenciâs villamos rendszer]: Sistem de distribufie a energiei electrice, în care se suprapun curenfi de frecvente diferite. 3. ~ electric polifazat [MHoro(J)a3Hafl 3JieK-TpHHeCKaH CHCTeMa; systeme electrique poiy-phase; elektrisches Mehrphasensystem; electrical polyphase system; tobbfâzisu villamos rendszer]: Sistem de circuite electrice (faze) prin cari trec curenfi de faze diferite, dar de frecvenfe egale. După numărul de faze, sistemul se numeşte difazat (adesea şi bifazat), trifazat, hexafazat, dodeca-fazat, etc. Un sistem polifazat cu m faze se numeşte simetric, dacă tensiunile au aceleaşi amplitudini, iar defazajele dintre câte două tensiuni consecutive sunt egale între ele şi egale cu a m-a parte dintr'o perioadă; altfel, el se numeşte nesimetric. Dacă fazele unui sistem polifazat, alimentat de un sistem simetric de tensiuni polifazate, sunt parcurse de curenfi de amplitudini egale şi de defazaje egale între curenfii a două faze consecutive, şi egale cu a m-a parte dintr'o perioadă, sistemul se numeşte echilibrat. Sistemele polfiazate fără legături conductoare între faze se numesc necatenate; ele au un număr de conducte egal cu dublul numărului de faze. Sistemele polifazate cu legături conductoare între faze se numesc catenate. Legăturile se fac estfel, încât 254 să nu se formeze în interiorul circuitelor generatoare sau în interiorul circuitelor receptoare circuite închise cu tensiuni electromotoare diferite de zero, pentru a nu fi parcurse de curenfi tari de circulafie interioară. — O legătură se numeşte în stea, dacă se leagă între ele, într'un nod numit punct neutru, câte una dintre extremităfile corespunzătoare ale fazelor sistemului, cealaltă extremitate fiind destinată să fie legată cu conducta corespunzătoare a liniei sau a refelei electrice. — O legătură se numeşte în poligon sau poligonală, dacă fazele sistemului sunt asociate în şir, sfârşitul fiecărei faze cu începutul fazei următoare, spre a forma un circuit închis. în sistemul trifazat, legarea în stea se mai numeşte, uneori, în y, iar cea poligonală, în triunghiu sau în delta. — O legătură se numeşte în zig-zag, dacă e făcută în stea, astfel încât fiecare ramură să fie compusă din elemente de faze diferite. Un sistem polifazat a cărui putere instantanee e constantă se numeşte balansat; altfel, el se numeşte nebaiansat. Când sistemul polifazat e format din două grupuri de elemente asociate, astfel încât să formeze un număr de faze dublu, el se numeşte cu dublă catenare. Prin dublă catenare se obfine, dintr'un sistem trifazat, unul hexafazat, sau din unul hexa-fazat, unul dodecafazat. î. Sistem electric polifazat desechilibrat [Hey-paBHOBemeHHan MHoro(Jja3HaH ajieKTpnqec KaH CHCTeMa; systeme electrique polyphase des-equilibre; nicht ausbalanziertes elektrisches Mehr-phasensystem; unbalanced electrical polyphase system; nem kiegyensulyozott tobbfâzisu villamos rendszer]: Sistem electric polifazat, ale cărui faze, fie că sunt alimentate sub un sistem de tensiuni nesimetric, fie că au sarcini inegale sau nesimetrice. Un sistem electric polifazat e desechilibrat, dacă vectorii cari reprezintă simbolic tensiunile de alimentare sunt diferifi, fie ca modul, fie ca argument; de asemenea, sistemul electric polifazat, alimentat cu un sistem de tensiuni simetrice, e desechilibrat, dacă diversele sale faze au impe-danfe cari diferă, una de alta, fie ca modul, fie ca argument. într'un circuit polifazat desechilibrat, curenfii, tensiunile, impedanfele sau admitanfele fiecărei faze pot fi reprezentate simbolic prin vectori; totalitatea vectorilor cari reprezintă mărimile de aceeaşi natură ale diferitelor faze formează un sistem nesimetric şi desechilibrat. Astfel, într'un circuit polifazat cu m faze, desechilibrat, curenfii din diferitele faze nu au intensităfi egale, şi unghiul de defaza] dintre vectorii curenfilor fazelor consecutive e diferit de 2 jx/w; vectorii cari reprezintă aceşti curenfi vor forma, deci, un sistem nesimetric. Studiul sistemelor desechilibrate nu se poate reduce, ca în cazul sistemelor echilibrate (v ), la studiul unei singure faze, luată ca fază de referinfă extinzând apoi rezultatele la celelalte faze. Pentru ca această metodă de calcul simplă să poată fi utiJzată şi în sistemele desechilibrate, s'a constituit teoria coordonatelor simetrice (v. Simetrice, coordonate ~). Conform acestei teorii, un sistem polifazat desechilibrat, cu m faze, poate fi considerat ca suprapunerea a cel mult m sisteme, dintre cari m—1 sunt polifazate simetrice, iar unul e omopolar simetric, fiecare dintre vectorii sistemului desechilibrat dat fiind rezultanta vectorilor de acelaşi indice ai celor m sisteme simetrice componente (teorema lui Fortescue). Sistemele de vectori simetrici, în cari se poate descompune un sistem desechilibrat dat, se numesc coordonatele simetrice ale acestui sistem. Vectorii de acelaşi indice ai sistemelor simetrice, în cari se descompune vectorul principal corespunzător ai sistemului desechilibrat dat, constitue componentele simetrice ale acestui vector. Conform teoremei lui Fortescue, trebue să fie satisfăcută pentru fiecare vector în parte al unui sistem desechilibrat S(Vy de vectori V± urmă-•2_5 toarea relofie, în care oc = e* m : vi=vh+v}')+v!i2)+-+v}m-^ ^2=T?h+ Din acest sistem de ecuafii lineare se deduce valoarea diferitelor componente simetrice ale sistemului desechilibrat dat, sub forma: vh=Uy1+v^v^-+vm) F>)=i(F1 + aM?1 + a(n+,)K3+-+a(”+”~,)Fm) [»=1f 2f-,(w-1)]. Sistemele de solufii Vh sau fiind unice, sistemele respective fiind lineare, descompunerea unui sistem desechilibrat de vectori în coordonatele sale simetrice se poate face într'un singur mod. Puterea P a unui sistem polifazat desechilibrat e dată în complex de relafia în care puterea Pk corespunzătoare fazei k e h = ujf + ujh-sk+ptk, asteriscul indicând conjugatele complexe. Scriind expresiunea de mai sus în funcfiune de componentele simetrice ale tensiunilor şi curen- 255 filor şi făcând suma pentru toate fazele, se obţin puterea aparentă m—\ _ _ S=mUhIh+ £ tt=1 şi puterea fluctuantă d 77 7 , ”£1 77 (»)t («-"). Pj=mUhlh+YimUd h Rezultă căf în cazul unui regim polifazat nesimetric şi desechilibrat, puterea fluctuantă totală a sistemului nu e nulă. i. Sistem electric polifazat echilibrat [ypaBHOB-eineiraaH MHoro(|)a3HaH 3JieKTpHHecKaa chc-TeMa; systeme electrique polyphase equilibre; ausbalanziertes elektrisches Mehrphasensystem; balanced electrical polyphase system; kiegyen-sulyozott tobbfâzisu villamos rendszer]: Sistem electric polifazat, ale cărui faze sunt alimentate cu un sistem de tensiuni simetric şi sunt încărcate egal şi simetric. Sistemul polifazat simetric de tensiuni cu m faze e constituit de un sistem de tensiuni de fază sinusoidale, cari au valori efective egale şi defazaje egale între tensiunile fazelor consecutive. Tensiuniie la borne sau tensiunile electromotoare ale înfăşurărilor de alimentare a fazelor unui sistem electric echilibrat au deci expresiunile = 2 cos j^=0,1,2,-,(m-1)J, unde co e pulsaţia. Sarcini egale sunt sarcinile reprezentate de impedanţe echivalente cari au valori absolute egale şi cari condiţionează defazaje egale între tensiunea lor la borne şi curentul care trece prin ele. Receptoarele electrice de impedanţe echivalente şi defazaje egale, prezente în fiecare dintre fazele unui sistem electric polifazat, con-stifue încărcări egale şi simetrice ale sistemului. Dacă tensiunile de mai sus sunt aplicate unor circuite identice şi independente uneia de altele, trece prin aceste circuite un sistem de curenfi simetric. Conexiunea înfăşurări lor generatoarelor sau a sarcinilor se poate face în stea (v. Legătură în stea) sau în poligon (v. Legătură în poligon). în oricare dintre aceste cazuri, suma tensiunilor, respectiv suma curenfilor de fază sau de linie ai unui sistem polifazat simetrice nulă în orice moment. Un sistem echilibrat se numeşte direct, respectiv invers, după cum tensiunile şi curenfii fazelor sunt defazate în urmă, respectiv înainte fafă de tensiunile, respectiv fafă de curenfii fazelor cari le preced (şi cari au numărul de ordine cu o unitate mai mic). în reprezentarea polară a mărimilor sinusoidale prin vectori în plan se alege drept vector principal vectorul care reprezintă tensiunea, respectiv curentul din una dintre faze; prin rotirea într'un sens dat, fie în jurul stelei, fie de-a-lun-gul poligonului, se întâlnesc vectorii cari repre- zintă tensiunile, respectiv curenfii tuturor fazelor sistemului. în sistemele cu sens direct, sensul de rotire e sensul acelor unui ceasornic (sensul trigonometric negativ), iar în sistemele cu sens invers, sensul contrar. Un sistem care are succesiunea directă, respectiv inversă, a vectorilor componenfi, şi_îr> care unghiul dintre doi vectori succesivi Vn şi este£.2 K/m, se numeşte sistem direct, re- spectiv invers, de ordinul^, unde k= 1,2,—, (m—1). Un sistem direct de ordinul n e identic cu un sistem invers de ordinul (m—n). De asemenea, dacă se ia vectorul fazei 1 ca origine de fază. vectorii sistemului invers de ordinul k sunt conju-gafii vectorilor sistemului direct de ordinul k. Vectorii unui sistem se exprimă în funcfiune de unul dintre aceştia, numit vectorul principal al sistemului, cu ajutorul operatorului: .2a _ - 1— 2k , . . 2tc a — e m — cos------b ;sin—* m m care are proprietăfile 1+a + a2+-+‘»<”",) = 0 ?' „<»+») _a», oricare ar fi n întreg pozitiv sau negativ. Un vector oarecare al unui sistem polifazat simetric de ordinul n se poate exprima în funcfiune de vectorul principal al sistemului, prin expresiunea (1) Vdh = a'kn'Vl = a(m-kn)V1. pentru sistemul direct, şi prin expresiunea (2) Va = at*V1, pentru sistemul invers. Pentru ca expresiunile polare ale curenfilor Iq şi ale diferenfelor de potenfial Vq să constitue simultan sisteme simetrice şi echilibrate, e necesar şi suficient ca impedanfele proprii Zqq ale fiecărei faze şi impedanfele mutuale Zpq între două faze oarecari să satisfacă relafiile Z11=Z22 =......= = ^ „ _ _ Zj 2 = Z23 ...~ ^mn ~ A doua lege a lui Kirchhoff, aplicată diverselor circuite, dă ecuafii de forma Uk^ (1-^)1 k, de unde rezultă că fiecare fază se comportă ca şi când ar avea numai o impedanfă proprie (£—p) şi nicio impedanfă mutuală (comună) cu celelalte faze. Deci, sistemul polifazat echilibrat poate fi considerat ca fiind format din m sisteme monofazate simple, independente unele de alteler şi studiul unui sistem polifazat simetric şi echilibrat se poate face studiind fazele ca circuite monofazate simple, independente unul de altul. 256 Impedanfa (£—p.) se numeşte impedanfa ciclică a fazelor. în acelaşi mod se pot scrie şi ecuafiile de -admitanfe, _ /* = (6 + "*v)ka, unde (£-f-wîv) e admitanfa ciclică a fazei. Studiul sistemelor polifazate echilibrate şi simetrice se poate reduce, deci, totdeauna, la studiul unei singure faze, luată ca fază de referinfă, şi considerând circuitul corespunzător, format din conductorul acestei faze şi din conductorul neutru. Curenfii şi tensiunile întregului sistem polifazat se obfin, apoi, aplicând relafiile (1) sau (2). într'un sistem polifazat simetric şi echilibrat, puterea instantanee totală e: p = »1i1 + «fi8+- + «w>im. Dacă 9 e defazajul dintre curent şi tensiunea de fază corespunzătoare, finând seamă de expresiunea curentului şi tensiunii fazei k, puterea instantanee corespunzătoare e: Pk ~ uklk UI cos^od*—k cos k = UI cos + UI cos |^2 ut—?J i In care primul termen al sumei din ultimul membru e puterea activă pe faza corespunzătoare şi al doilea termen e puterea fluctuantă a aceleiaşi faze. Puterea instantanee totală e, deci, m p^YiPk = mUl cos cp. 1 Rezultă că, într'un sistem polifazat simetric şi echilibrat, puterea fluctuantă totală a sistemului e nulă şi puterea instantanee e constantă şi egală cu suma puterilor active ale fazelor. î. Sisfem eJectric Dolivo-Dobrowolsky [3JieK-Tpnqe enan CHCTeMa flo jihbo-fl odpoBo JibCKoro; systeme electrique D. D.; D. D. elektrisches System; D. D. electrical system; D. D. villamos rendszer]: Sistem care permite distribuia pe trei fire în curent continuu, cu ajutorul unui singur dinam de curent continuu. Sisfemul e format dintr'o bobină Dolivo-Dobrowolsky, ale cărei capete sunt legate, prin două inele colectoare, cu două puncte ale înfăşurării indusului opuse din punctul de vedere al fazei tensiunilor electromotoare. Din punctul median al bobinei se ia conducta neutră (a treia conductă de distribufie). între conductele legate la bornele generatorului există o tensiune dată (de ex. 440 V), iar între o conductă şi conducta neutră, jumătate d*n aceasta (de ex. 220 V). Iluminatul e alimentat la tensiunea dintre conducta mediană şi o conductă extremă; motoarele sunt alimentate la tensiurtea dublă, dintre cele două conducte extreme. 2. Sistem energetic [SHepreTHHecKan CHCTeMa; systeme energetique; energetisches System; energetic system; energiagazdasâgi rendszer]. Tehn.: Totalitatea formată din centralele cari produc anumite forme de energie, din stafiunile şi posturile de transformare a lor, din sistemele de transmisiune şi din receptoarele de energie, legate între ele prin refele şi linii. Exemple de sisteme cuprinse în sistemele energetice: Centralele de forfă (de energie mecanică), în cari unul sau mai multe motoare primare acfionează una sau mai multe transmisiuni mecanice, la cari se racordează, direct sau prin transmisiuni intermediare, maşinile de forfă acfio-nate (de ex. cu aer comprimat, produs în com-presoare şi transmis pe conducte); centralele hidraulice, în cari grupuri de pompare hidraulică ridică apa în rezervoare sau o distribue pe conducte, pentru alimentarea cu apă sau pentru irigafie; centralele de termificare, în cari căldura produsă de generatoare de energie termică (căldări) e transferată prin conducte, prin intermediul aburului sau al apei calde, la receptoarele respective. Toate aceste sisteme cuprind generatoarele de energie, refeiele de legătură (transmisiuni mecanice, conducte de aer comprimat sau de abur, respectiv de apă caldă) cu eventualele stafiuni intermediare de transformare a mişcării de ridicare sau de reducere a presiunii, da pompare, şi receptoarele pentru formele de energie considerate. Afară de sistemele mecanice şi termice, sistemele energetice cuprind şi sisteme electrica (v. Sistem electric) sau sunt cuprinse în ele. în sistemele energetice mecanice, cu aer comprimat, de exemplu, compresoarele sunt acţionate de cele mai multe ori de motoare electrice; pompele de apă caldă şi diversele stafiuni intermediare sunt racordate, de obiceiu, la refele electrice; în centralele mai mari de termificare se produce, în general, şi energie electrică. De aceea, prin sisteme eiectroenergetice se înfeleg sistemele energetice în cari principala formă de transmisiune şi de utilizare a energiei e forma electrică (v. Sistem electric). s. Sisfem fizic [(j?H3HHecKafl CHCTeMa; systeme physique; physikalisches System; physical system; fizikai rendszer]. Fiz.: Sistem format din corpuri şi din câmpuri de forfă (electrice, magnetice, nucleare, etc.) considerat din punctul de vedere al proprietăţilor sale fizice. 4. ~ fizic conservativ [KOHcepBacrHBHaH CHCTeMa; systeme conservatif; konservatives System; conservative system; konzervativ fizikai rendszer]: Sistem fizic în care intervin numai interacfiuni prin forfe conservative (v. Forfă conservativă). Exemplu: un sistem de puncte materiale sub acfiunea excluzivă a gravitafiei. 5. ~ fizic neconservativ [HeKOHcepBaTHBHâH CHCTeMa; systeme non conservatif; nichtkonser-vatives System; non conservative system; nem konzervativ fizikai rendszer]: Sistem fizic în care intervin şi interacfiuni prin forfe neconservative (v. Forfă neconservaivă). Exemplu: un sistem fizicochimic în care intervin frecări. 257 u Sistem fizicochimic [4>H3HKO-XHMHHecKaa CHCTeMa; systeme physico-chimique; physikalisch-chemisches System; physico-chemical system; fi-zikai-kemiai rendszer]. Fiz.: Sistem format din corpuri şi din câmpuri de forfă (electrice, magnetice, nucleare etc.)» considerat" din punctul de vedere al proprietăţilor sale atât fizice, cât şi chimice. 2. ~ fizicochimic dispers [flncnepcHaH CHCTeMa; systeme dispers; disperses System; dispersed system; dispersz rendszer, szortrendszer]: Sistem fizicochimic eterogen, în care una dintre faze se găseşte într'o stare de mare diviziune şi e răspândită uniform în interiorul unei faze continue, care constitue mediul de dispersiune. Proprietatea cea mai caracteristică a sistemelor disperse e marea suprafafă de contact dintre cele două faze. întirdsrea acestei suprafefe caracterizează sistemul dispers; multe proprietăfi ale lui depind de această suprafafă (v. şi Dispersiune, grad de ~). 3. Sistem geologic [reojiorHHecKan CHCTeMa; systeme geologiqua; geologisches System; geo-logical system; geologiai rendszer, foldtani rendszer]. Geo/.: Subdiviziune stratigrafică de al doilea ordin, corespunzând în timp, perioadei. Sin. Sistem. 4. Sistem matematic [MaTeMaTH^ecnan CHCTeMa; systeme mathematique; mathematisches System; mathematical system; mennyisegtani rendszer, matematikai rendszer]. Maf.: Mulfime matematică dotată cu una sau cu mai multe operafiuni, pe baza cărora se obfin, din elementele ei, noi elemente, cari pot aparfine sau pot să nu apar|ină vechii mulfimi. Exemple: sistem de axiome (v. Axiome, sistem de ~), s stem de ecuafii, etc. Sisfem de ecuafii diferenfiale: Mulfime formată din mai multe ecuafii diferenfiale, de cele mai multe ori cu tot atâtea funcfiuni necunoscute, care are deci forma (*.;= 1m; ki= 1 O^p^n). Se demonstrează că un sistem diferenfial de un ordin oarecare n e echivalent cu un sistem diferenfial de ordinul întâiu, astfel încât e suficient să Ie considerăm numai pe acestea. Dacă un sistem diferenfial confine şi ecuafii diferenfiale nelineare, el se numeşte sistem diferenfial nelinear; dacă toate ecuafiile sistemului sunt lineare, el se numeşte sistem diferenfial linear; dacă aceste ecuafii sunt lineare şi omogene, sistemul diferenfial se numeşte linear şi omogen. în clasa sistemelor lineare se deosebesc două categorii principale: cele cu coeficienfi constanfi şi cele cu coeficenfi periodici. Se numeşte sistem diferenfial reductibil, un sisfem diferenfial linear şi omogen de ordinul întâiu, care se schimbă, printr'o transformare con-vertabilă asupra funcţiunilor necunoscute, într'un sistem diferenfial cu coeficienfi constanfi. Un sistem diferenfial linear cu coeficienfi periodici şi de aceeaşi perioadă, de exemplu, e un sistem diferenfial reductibil. Exemple de sisteme de ecuafii diferenfiale: ecuafiile dinamicei sistemelor de puncte materiale discrete, ecuafiile sistemelor vibratorii, ale balisticei exterioare, ale liniilor electrice lungi, ecuafiile lui Maxwell, etc. Sisfem nul: Corelaţie involutorie a spaţiului, în care orice punct din spaţiu e incident cu planul corespunzător. Ecuafiile acestei corespondente, spafiul fiind raportat la un sistem de coordonate • proiective omogene, sunt: ^li = aHXi + aitx,+ai,xi+aiixi(i=i' 2- 3* 4)< unde au-0, aik=aki. 5. Sistem optic [onTHHecKan CHCTeMa; systeme optique; optisches System; optical system; optikai rendszer]. Opt.: Ansamblu organic de dioptri şi oglinzi, numai de dioptri, sau numai de oglinzi. Dacă dioptrii şi oglinzile cari constitue sistemul optic au tofi centrele pe o aceeaşi axă (sau, în cazul dioptrilor plani şi al oglinzilor plane, dacă sunt perpendiculari pe această axă), sistemul optic se numeşte sistem centrat. Un sisfem centrat desparte două regiuni ale spafiului, cari pot avea, fie aceiaşi indice de refractiune, fie indici de refracfiune diferifi. Imaginea unui punct Pv situat în una dintre aceste regiuni, se obfine, în principiu, făcând construcţiile geometrice pentru fiecare dintre dioptrii sau oglinzile sistemului. Ultimul dioptru (sau ultima oglindă) dă o imagine P9, care e imaginea punctului Pt, produsă de sistemul centrat. Pentru ca un sistem centrat să fie stig-matic pentru un punct oarecare Plf e necesar şi suficient ca fiecare dintre dioptrii sau oglinzile sistemului să fie stigmatic pentru punctele obiect succesive, ceea ce, în general, se obfine cu dioptri şi oglinzi cu deschidere mică. Pentru construirea imaginilor într'un sistem centrat nu e necesar să se cunoască întreaga structură a sistemului, ci numai pozifia focarelor şi a planelor principale (v.) ale sistemului. Focarul imagine al unui sistem centrat e punctul de convergentă al razelor emergente din sisfem, corespunzătoare unor raze incidente paralele cu axa sistemului, iar focarul obiect e punctul din care pleacă un fascicul divergent care produce un fascicul emergent paralel cu axa. Fie pt, respectiv p2, distanfa obiectului, respectiv a imaginii, dela planul principal obiect, respectiv dela planul principal imagine, şi flt respectiv /2, di-stanfele focale, adică distanfele dela planul principal obiect la focarul obiect, respectiv dela planul principal imagine la focarul imagine. în aceste condifiuni, formula de pozifie a unui sisfem centrat, adică formula care dă legătura dintre mărimile p±, p2 şi f±, ţ2, este—+ — =1. Une- Pi Pz ori, pozifia obiectului, respectiv a imaginii, e dată prin distanfele tc±i respectiv tc2, dela focarul obiect, respectiv dela focarul imagine, 'n acest 17 258 caz, formula de pozifie a sistemului centrat e 7C2==/l/2* u Sistem portant [HecyiiţaH CHCTeMa; systeme portant; tragendes System; carrying system, bear-ing system; feltarto rendszer]* Av.; Ansamblul corpurilor asupra cărora se exercită forfa portantă (portanfa sau forfa de sustentafie) a unui aparat sburător. Sistemul portant, care serveşte drept criteriu de clasificare a aparatelor sburătoare, poate fi constituit din aripe sau din elice. — • Avioanele au sistemul portant format din unul, din două, sau mai multe rânduri de aripe (mono-plane, biplane, multiplane); aripele pot fi fixe în raport cu corpul avionului, care reprezintă construcfia universal adoptată • astăzi, sau mobile (aripe batante), cari imită aripele pasărilor. — Alte aeronave au sistemul portant format din una sau din mai multe elice coaxiale, numite şi rotoare sau aripe învârtitoare, cari se rotesc într'un plan orizontal sau aproape orizontal, ceea ce produce forfa de sustentafie. La elicoptere, rotorul e antrenat de un mofor şi produce atât portanfa, cât şi tracfiunea necesară deplasării. La girodine, rotorul produce numai portanfa, tracfiunea fiind obfinută cu ajutorul unei elice normale independente. La autogire, rotorul se găseşte în autorotafie, adică se învârteşte fără a fi antrenat de un motor, tracfiunea fiind obfinută tot cu ajutorul unei elice obişnuite. Au fost propuse şi alte tipuri de sisteme portante, cari nu au însă calităţile necesare pentru a se impune în construcfiile curente. Mai mult: necesitatea de a obfine o rezistenfă la înaintare cât mai mică a aparatului sburător, a condus la studii amănunfite asupra sistemelor portante de rezistenfă minimă, iar ca rezultat al acestor studii, în prezent se folosesc numai aripele monoplane fixe. La construcfia elicopterelor şi a girodinelor se folosesc aripe învârtitoare, cari prezintă avantajul de a asigura o sustentafie la punct fix, adică posibilitatea de menfinere în aer fără deplasare. Proiecţia sistemului portant pe un plan paralel cu coarda profilului (făcând abstracfiune de eventuala torsiune a aripei), la avioane, respectiv suprafafa măturată de rotor (discul rotorului), la aparatele cu rotoare, se numeşte suprafafă portantă practică. Această proiecfie e, de fapt, suprafafa de referinfă la care se raportează forfele aerodinamice, când se calculează coeficienfi; adimensionali corespunzători. Aria suprafefei de referinfă e produsul dintre anvergura profilului şi lungimea coardei profilului (care e distanfa dintre cele două tangente la curbele bordurilor de atac şi de fugă ale profilului, cari sunt perpendiculare pe coardă; ea variază de-a-Jungul anvergurii). 2. Sisfem rutier [aopoHCHafl CHCTeMa; systeme routier; Strafjensystem; road system; ut-rendszer], Cs.: Ansamblul format de straturile cari alcătuesc corpul unei şosele. Stratul sau straturile dela suprafafă cari sunt supuse direct acfiunii traficului formează îmbrăcămintea şoselei. Celelalte straturi, cari servesc drept suport al îmbră- cămintei, formează fundafia ei. Sistemul rutier.cuprinde atât îmbrăcămintea, cât şi fundafia. După rezistenfa lor la acfiunea traficului siste-mele rutiere aplicate pe şoselele moderne se împart cum urmează: Sisteme rutiere grele, cari pot suporta traficul cel mai greu şi mai intens (deex. sistemele rutiere având ca îmbrăcăminte betonul asfal-tic, betonul de ciment sau pavaje de piatră); sisteme rutiere mijlocii, cari pot suporta un trafic de greutate şi intensitate mijlocie, până la 2500 i/zi (de ex. sistemele rutiere având ca îmbrăcăminte macadam asfaltic sau macadam cimentat); sisteme rutiere uşoare, cari pot suporta un trafic uşor şi de intensitate mică, până la 1500 t/zi (de ex. sistemele rutiere având ca îmbrăcăminte un macadam ordinar, protejat cu tratamente superficiale, sau un covor asfaltic). Sistemele rutiere se mai pot clasifica în rigide şi nerigide. Cele rigide au în componenfa lor un strat rutier, în care liantul e cimentul (de ex. şoselele de beton de ciment, macadam cimentat sau Un pavaj de piatră împlântat într'un strat de mortar de ciment sau de beton de ciment fin); cele nerigide cuprind toate celelalte sisteme rutiere. în metoda de calcul a lui Ivanov folosită la calculul sistemelor rutiere nerigide, complexul de straturi rutiere neomogene, împreună cii pământul din patul şoselei, având diferite module de deformafie, e înlocuit cu un strat fictiv omogen, cu un modul de deformafie Eeq care să fie echivalent cu sistemul format din straturile considerate; există echivalenfă când, sub aceeaşi solicitare a traficului, ambele sisteme (cel real şt cel fictiv) au aceeaşi tasare. — Când se dă traficul, se cere modulul de deformafie necesar pentru ca sisfemul rutier să reziste, impunându-se deformafia critică. Modulul echivalent al complexului rutier trebue să fie egal cu modulul necesar, corespunzător traficului dat. Modulul necesar e dat de formula: F F nec 21 F* în care l e deformafia critică, D e diametrul cercului de contact dintre roată şi şosea şi p e presiunea unitară pe cercul de contact (D şi p sunt caracteristicele vehiculelor considerate în calcul), F e factorul de trafic care fine seamă de intensitatea traficului şi de acfiunile dinamice ş\ e dat de relafia: F = a-\-b\ogN, unde N e numărul vehiculelor unitate cari trec pe şosea în 24 de ore, a şi b fiind constante cart depind de natura traficului. Pentru factorul de tr3fic se utilizează relafia: F= 1 +0,45 log N, când pe şosea circulă vehicule de tipuri diferite, şi relafia F=0,5 + 0,65 log N, când pe şosea circulă vehicule de acelaşi tip* Calculul grosimii sistemului rutier se face cum urmează: Se calculează modulul de deformafie necesar, corespunzător traficului dat; sistemul rutiertrebue 259 P» să fie alcătuit astfel, încât să aibă un modul echivalent, egal cu cel necesar dat de trafic. Modulul echivalent al unui complex rutier se calculează în felul următor: Se presupune un sistem rutier alcătuit dintr'un strat de asfalt aşezat pe o fundale de macadam, cu un substrat de nisip. Considerând şi pământul din patul şoselei, se obfine un complex rutier format din patru straturi, având modulele de defor-mafie respective (v. fig. /). , Comp,ex rufier. Pentru determinarea modulu- 2) macadam; / lui echivalent E a al acestui 3) nisip; 4) pământ. complex se procedează din aproape în aproape, luându-se în considerare complexe formate din câte două straturi. Se pleacă de jos în sus, dulul Easţ şi se determină modulul echivalent Eeqt care e modulul echivalent al întregului complex rutier şi care trebue să fie egal cu modulul necesar, corespunzător traficului (fig. II c). Diagramele pentru calculul modulului echivalent în funcfiune de modulele a două straturi sunt transpunerea grafică a unor formule mai complicate* stabilite de Ivanov, pentru determinarea mărimii Eeq în funcfiune de următoarele variabile: E0 (modulul de deformafie al stratului inferior din complexul de două straturi considerat), E\ (modulul de deformafie al stratului superior din acest complex), h (înălfimea stratului rutier superior), D (diametrul cercului de contact dintre roată şi şosea), (v. fig. III). Cunoscând şi caracteristicele vehiculelor (Dşih), se caută în diagrama E'eq al complexului de două straturi, dintre cari cel inferior are modulul Eq, iar 77//// c* \ [N % & N 0.6 \ K S S» N \ \ \ k N NI \ v 05 \ \ s \ \ \ *s] S X N N \J 1 [N s \ \ \ nt k N N r N s Uf* X,, N V N N s, , | > i s 1 \| OJ *v N N N N J 1 N N N N s N 's N) s 02 N s V N •o ^ 1 % ■v N "S VJ 0,1 "— /7S 0 0.. ? 0‘ 0. 6 0£ fi 0 12 ÎA 16 U ? 2.C III. Diagramă pentru calculul modulului da deformafie echivalent. două .straturi vor fi înlocuite cu un strat fictiv, având modulul echivalent E'eq (fig. II a). Se consideră apoi stratul fictiv omogen cu modulul Eeq, împreună cu stratul de macadam, având modulul Emac şi se determină stratul fictiv echivalent al acestui sistem având modulul echivalent Eeq (fig. II b). Se consideră, în fine, stratul fictiv cu modulul EeQ şi stratul de asfalt cu mo- cu un strat echivalent. cel superior, modulul Ex. Se intră în diagramă cu valorile raporturilor: hjD şi E0/E± şi se găseşte valoarea raportului EeqIE±, de unde apoi rezultă valoarea lui £' eq Metoda Ivanov folosită la calculul sistemelor rutiere rigide, consistă în următoarele: Pentru calculul dalelor de ciment cari formează tipul de îmbrăcăminte rigidă se foloseşte formula: "ti- unde h e grosimea dalei; a e un coeficient care variază în funcfiune de h/r (r fiind raza cercului de contact între roată şi şosea), de Ep (modulul de deformafie al pământului), de Eb (modulul de elasticitate al betonului), şi de p. (coeficientul lui Poisson pentru beton); P e sarcina transmisă pe roată; Ri e rezistenfa betonului la întindere prin încovoiere. Pentru calculul coeficientului a se foloseşte un tablou în care sunt date valorile lui a (p. 260). î. Sistem Scott [CHCTeMa Cnorra; systeme S.; S. Schaltung; S.'s system; S. kapcsolâsi rendszer]. V. sub Transformator electric. 2. Sisfem solar [cojiHeHHaa CHCTeMa; systeme solaire; Sonnensystem; solar system; naprendszer]. Asfr.: Ansamblul format din Soare, din planetele cari gravitează în jurul lui, cum şi din sateliţii, acestor planete, din planetoizi şi din cometele periodice. Sistemul solar se deplasează cu vitesa. de cca 15 km/s către un punct care se găseşte în constelaţia Hercules. 17* 260 Valorile coeficientului a Modulul de deformafie al pământului Ep kg/cm2 Raportul - h _2H r ~ D 2,0 1,5 1,0 0,5 Sarcina la mi i j 1 o c u 1 plăcii 1000 1.42-* •1,36 1,26 - ••1,20 1,04 •••0,98 0,66 •0,60 500 1,54- •1,49 1,38 * •• 1,33 1,16--. 1,11 0,78 •■ •0,73 200 1,71 - •1,66 1,55- •1,50 1,33—1,28 0,95- •0,90 100 1,84- •1,78 1,68- •1,62 1,45 ••• 1,40 1,08 •• -1,02 S a r c i n a la marginea plăcii 1000 2,15 *• •2,05 1,87-. • 1,76 1,47...1,37 0,78-- •0,68 500 2,38- •2,29 2,10 •• •2,00 1,70 — 1,60 1,01 •• •0,91 200 2,68- •2,59 2,40- •2,30 2,00--1,90 1,31- •1,21 100 2,90 •• •2,81 2,62- •2,53 2,22 — 2,13 1,54- •1,36 1. Sisfem static [cTaTH^ecKafl CHCTeMa; systeme statique; statisches System; statical system; sztatikus rendszer]. V. sub Statica construcţiilor. 2. ~ static nedeterminat [CTaTHHecKH Heo-npefleJiHMan CHCTeMa; systeme statique inde-iermine ;umbestimmter statischer System; indeter-sminate static system; hatârozatlan sztatikus rendszer]. V, Static, sistem ~ nedeterminat. 3. Sisfem tehnic [TexHHHecKan CHCTeMa; systeme technique; technisches System; technical system; tehnikai rendszer, muszaki rendszer]. Tehn.: Sistem fizic, compus cel pufin în parte din corpuri solide, produse prin mijloace tehnice, şi •destinat să fie folosit în industrie, în meserii, agrosilvică, gospodărie, etc. Organele de maşini, uneltele, aparatele, instrumentele, maşinile, clădirile, drumurile, construcţiile, instalafiile industriale, etc., sunt exemple de sisteme tehnice. 4. Sistem totdeauna verde [3eJieHbiă koh-Befîep; systeme toujours vert; Immergrunsystem; eyergreen system; orokzold rendszer]. Agr.: Sistem de aplicare a îngrăşămintelor verzi în regiunile umede şi nisipoase. între două culturi se seamănă o plantă leguminoasă singură sau în amestec, pentru a îngrăşa solul. Se ară miriştea şi se însămânţează planta leguminoasă, iar toamna, târziu, reintroduce sub brazdă prin arătură, primăvarase-manându-seplanta pentru care s'a făcut îngrăşarea. 5. Sistematizarea oraşelor [nJiaHHpOBKa ropo-jţOB; urbanisme; Stădtebau; town plamng; vâros-j-endszerites]. Urb.: Teoria şi practica construcfiei şi .a transformării oraşelor, împreună cu complexul de măsuri social-economice sanitare, igienice şi teh-■nîco-economicecari se iau în vederea organizării lor adecvate nevoilor materiale şi culturale ale societăfii. Construcfia şi sistematizarea oraşelor sunt con-difionate de următorii factori: desvoltarea forjelor de producfie, regimul social, nivelul de des-’voltare al culturii, tehnica construcţiilor şi con-difiunile geografice naturale. Numai în sistemul economic socialist e posibilă solufionarea justă a problemelor celor mai importante cari se pun în construcfia oraşelor, şi anume: Desvoltarea planificată a oraşului, în conformitate cu interesele economice nafionale; alegerea teritoriului pe care se construeşte sau urmează să se desvolte oraşul, pe baze ştiinfifice; împărţirea oraşului în zone funcţionale (zone industriale, zone sau teritorii pentru transport, zone pentru locuinţe, teritoriile întreprinderilor comunale, terenurile pentru institufiile publice, cultural-educative, sportive, etc., terenurile rezervate spaţiilor plantate, zona teritoriilor înconjurătoare ale oraşului şi altele); sistematizarea refelei străzilor principale şi secundare, precizarea profilurilor şi a gabaritelor lor; sistematizarea traseurilor transporturilor în comun şi sistematizarea legăturilor exterioare ale oraşului; precizarea caracterului construcţiilor în cuprinsul oraşului (tipurile arhitectonice de clădiri, ca locuinţe, şcoala,spitale şi alte clădiri publice cu caracter social-cultural, repartiza lor justă pe suprafafa oraşului, cum şi sistematizarea şi construcfia piefelor magistrale, a cheurilor şi a străzilor oraşului); plantarea teritoriului oraşului şi amenajarea cursurilor şi a suprafefelor de apă în cuprinsul lui; realizarea arhitectonică a oraşului, grija pentru aspectul plastic de ansamblu şi de detaliu, expresivitatea siluetei, unitatea de stil a diferitelor ansambluri, ca piefe, străzi, cheuri, şi folosirea peizajului natural al teritoriului pe care se construeşte sau se desvoltă oraşul (fluvii, lacuri, poduri, dealuri sau lunci). Nu trebue trecute cu vederea problemele deservirii tehnice a teritoriului oraşului, ca alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu gaze, cu energie electrică, termificarea, etc. Prin solufionarea tuturor acestor grupuri de probleme, proiectarea de sistematizare a oraşelor capătă un caracter deosebit de complex. Planul general de sistematizare al oraşului reprezintă legea conducătoare de bază a construcţiei sau a reconstrucţiei lui. El trebue să soluţioneze în cea mai mare măsură problemele arătate mai înainte şi să asigure satisfacerea maximă a nevoilor materiale şi culturale mereu crescânde ale societăfii. 261 în fara noastră, reglementarea sistematizării oraşelor a început în prima jumătate a secolului XIX odată cu regulamentul de înfrumusefare a Capitalei, ca o anexă a Regulamentului or-ganic, în anul 1832. De atunci şi până în anul 1944 au mai apărut regulamente şi au fost elaborate planuri de sistematizare pentru numeroase oraşe din fără, între cari şi pentru Bucureşti, dar acestea au fost aplicate numai conform intereselor burgheziei şi moşierîmii. După ce, prin naţionalizarea mijloacelor de producţie din 1948, s'a creat o bază solidă a reconstrucţiei socialiste a oraşelor, s'a început întocmirea planurilor generale de sistematizare a oraşelor noastre. i. Sistematizarea unui drum [luiSHHpoBKa floporii; systematisation d'une rouie; Systema-tisierung einer Straie; systematyzing of a road; egy ut rendszeritese]. Drum.: Ansamblul lucrărilor de îmbunătăţire a elementelor geometrice în plan (aliniamente şi curbe) şi în profil în lung (declivită}i) ale infrastructurii unui drum existent, pentru ca acesta să corespundă circulaţiei cu tracţiune mecanică, îmbunătăţirea traseului implică lucrări de corectare a axei drumului şi a liniei roşii pentru ca elementele geometrice ale drumului să corespundă limitelor admise prin prescripţii în funcţiune de categoria drumului şi de vitesa de circulaţie. în general, se fac următoarele lucrări: se retrasează aliniamentele mărîndu-se lungimea celor vechi sau introducându-se aliniamente noi în locui unor curbe prea apropiate cari se desfiinţează; se retrasează curbele vechi, cari se înlocuesc prin curbe cu raze admisibile; se trasează curbe noi între aliniamentele corectate sau între aliniamentele noi; se introduc dacă se constată că este necesar, curbe de racordare, supralărgiri şi supraînălţări; se corectează de asemenea declivitătile şi se introduc curbe de racordare verticale. a. Sistemul periodic al elementelor chimice [nepHOflHHecKafl CHCTeMa aJieMeaTOB; systeme periodique des elements; periodisches System der Elemente; periodic system of elements; elemek pe-riodikus rendszere]. Fiz., Chim.: Sistem de aranjare a elementelor chimice după numărul lor atomic crescător, ca’-e ţine seamă de o anumită periodicitate a proprietăţilor chimice, şi deci a structurii lor. în sistemul periodic, elementele sunt aşezate într'un tablou (v.Tabloul periodic al elementelor), fiind grupate pe linii şi pe coloane, astfel încât, de câfe ori se repetă proprietăţile chimice ale elementelor, începe o nouă Imie. în pcest fel, elementele dispuse pe o aceeaşi coloane au proprietăţi chimice asemănătoare şi structuri anaîoage. Proprietăţile chimice (de ex. valenţa) variază în acelaşi sens, când se trece dela o coloană la coloana vecină. Astfel, coloana întâi conţine elemente monovaîente, coloana a doua conţine elemente bivalente, etc. Tabloul periodic al elementelor conţine şapte linii (numite uneori perioade), cu un număr de elemente foarte diferit. Prima perioadă cuprinde numai două elemente; perioadele a doua şi a treia cuprind câfe opt elemente şi fiecare în- cepe cu câte un metal alcalin (îitiul, respectiv sodiul) şi se termină cu câte un gaz inert (neonul, respectiv argonul); perioadele a patra şi a cincea conţin câfe optsprezece elemente; perioada a şasea conţine treizeci şi două de elemente, iar perioada a şaptea conţine numai patrusprezece elemente cunoscute, respectiv „sintetizate", până în prezent. Toate perioadele, exceptând ultima, se termină cu câfe un gaz inert, Structura tabloului periodic al elementelor deriva din principiul de excluziune a! lui Pauli (v. Pauli, principiul de excluziune al lui ~): Fiecare perioadă cuprinde elementele ai căror electroni au acelaşi număr cuantic total maxim. Astfel, în prima perioadă, care conţine numai hidrogenul şi heliul, electronii acestor elemente au numărul cuantic total n — 1. în reprezentarea prin modele a structurii atomului, aceste elemente au unul, respectiv doi electroni în stratul de orbite K. Elementele din grupul al doilea (pe lângă cei doi electroni din stratul K, cu număr cuantic fota! «=l)au un număr crescător, dela unu la opt, de electroni cu numărul cuantic total n — 2, cari se găsesc în stratul de orbite L. Studiul spectrelor de linii şi al spectrelor de raze X a arătat că aceşti electroni sunti identificaţi, pe lângă numărul cuantic total n, de numărul cuantic azimutal /, care poete lua valori întregi mai mici decât n. Electronii din stratul L au deci / = 0; 1. Fiecare strat de orbite e împărţit, deci, în substraturi, electronii fiecărui substrat având atât acelaşi număr cuantic total, cât şi acelaşi număr cuantic azimutal. Numărul electronilor din fiecare substrat e 2 (2/4-1); deci stratul L conţine, în total, 2(2-0 + 1) + 2(2'1+1) = 8 electroni, iar perioada a doua cuprinde opt elemente. Această perioadă -ncepe cu litiu!, care are un singur electron în stratul L, şi se termină cu neonul, care are opt electroni în acest strat. Configuraţia cu opt electroni în stratul de orbite de număr cuantic total maxim e o configuraţie foarte stabilă, care conferă elementului respectiv un caracter de inerţie chimică. Elementul respectiv e, deci, un gaz inert. Numărul de electroni din stratul L, -espectiv numărul de electroni cari lipsesc în stratul L, pentru a completa configuraţia de gaz inert, reprezintă valenţa elementului respectiv. Perioada a treia, care, conform calculului de mai sus, ar trebui să cuprindă 2(2 ■ 0-f 1) + 2 (2 • 1 + 1) -f 2(2'2+1)= 18 electroni, cuprinde, în realitate, numai opt (începând cu sodiul şi terminând cu argonul); ultimul elemenf, argonul, având opt electroni în stratul M, cu numărul cuantic total « = 3, are deci o configuraţie de gaz inert. Electronul al nouălea, care ar putea încăpea în stratul M, se aşază în stratul N, cu numărul cuantic total n~A, şi începe astfel perioada a patra (elementul respectiv, monovalent şi asemănător, ca proprietăţi, cu lifiul şi cu sodiul, e potasiu!). Fenomenul se repetă pentru elementul următor, calciul, dar, începând cu elementul al treilea al acestei perioade, scandiul, începe o rearajare a electronilor, aceştia ocupând de acum înainte 262 locurile încă libere din straiul M. Acest fenomen de ocupare a unor locuri, urmat de rearanjarea electronilor în straturi încă neocupate, explică structurile electronice ale elementelor din perioadele următoare. în această privinfă e foarte caracteristică existenta, în perioada a şasea, a grupului elementelor din pământurile rare. La începutul acestei perioade, cele două straturi exterioare de orbite sunt incomplete, lipsind 14 electroni în stratul N, cu numărul cuantic total >2 = 4, şi 42 de electroni în stratul O, cu numărul cuantic total n — 5. Cu toate acestea, primele două ele-mente ale perioadei (cesiul şi bariul) au o structură electronică cu electroni în stratul P, cu numărul cuantic total n = 6. Elementul următor, lantanul, începe să completeze stratul O, iar următoarele 14 elemente încep să completeze stratul N. Astfel, ele au o structură electronică cu ultimele două straturi identice; deci au proprietăţi chimice foarte apropiate şi formează un grup omogen de elemente foarte asemănătoare: elementele din pământurile rare. Numai după ce a fost completat stratul N, electronii elementelor următoare se aşază în stratul O. Stări asemănătoare există în perioada a şaptea, unde o serie de elemente (începând cu actiniu!) formează un grup asemănător celui al pământurilor rare. Actualmente se cunosc 100 de elemente chimice ale sistemului. V. şi Tabloul periodic al elemente-lor. — Sin. Sistemul periodic al lui Mendeieev. î. Sistematic [cHCTGMâTHHecKHH; systemati-que; systematisch; systematic; rendszeres, sziszte-matikus]. Gen.: 1. Calitatea unei operafiuni de a se produce conform unui sistem sau în vederea constituirii unui sistem. Exemplu: Operafiunile pe cari le implică un procedeu tehnologic suni operafiuni sistematice. — 2. Calitatea elementelor unei mulţimi de a avea anumite relafii unitare între ele. Exemple: Erorile de măsură sistematice sunt erori provenite din împrejurări cari acfioneazs într'un singur sens (adică sistematic) şi deci se compensează într'o serie de măsurări ale aceleiaşi mărimi (spre deosebire de erorile fortuite, cari se compensează); cunoşfinfele cari fac parte dintr'o ştiinfa. 2. Sită [pemeTO, rp0X0T, CHTO; tamis, crible; Sieb; sieve, strainer; szita, rosta], 1. Gen.: Ţesătură de fire textile sau metalice, sau tablă perforată, având ochiuri cu dimensiuni până la 1 mm, folosită pentru separarea prin cernere (v.) a granulelor de diferite mărimi, dintr'un H amestec de granule sau de pulberi, r* sau pentru separarea unui fluid £ de corpurile solide pe cari Ie confine. — Ţesăturile şi ta- ^ biele perforate ale căror ochiuri au dimensiuni mai mari decât î- r—r-r- 1 mm se numesc ciururi. Ţesăturile se execută cu ochiuri /. Ţesătură de sârmă, poligonale, de regulă pătrate (v. cu ochiuri pătrate, fig./), iar tablele perforate se exe- pentru site. cută cu ochiuri rotunde sau poligonale (v. fig. II). Ţesăturile sunt caracterizate prin mărimea laturii ochiului şi prin numărul de ochiuri de pe supra-fafa de 1 cm2 sau, uneori, prin numărul de fire pe 1 cm, iar tablele perforate, prin mărimea ©©©I © e ©©© © e © © © © © 0i â & rn rn j 'Ti xp iţi i m.-ntu L3i PT fin r-i-, 4T nH •~i- -f II. Table perforate pentru site. a) cu ochiuri rotunde, disouse în linie dreaptă; b) cu ochiuri rotunde, dispuse în zig-zag; c) cu ochiuri pătrate, dispuse în linie dreaptă; d) cu ochiuri pătrate, dispuse în zig-zag. diametrului sau a laturii ochiului. Cantitatea de material cernută într'un anumit timp depinde de suprafafa totală a ochiurilor, numită suprafafa liberă a sitei, care se exprimă în procente din suprafafa totală a sitei. După forma suprafefei pe care sunt dispuse ţesătura sau tabla perforată, sita poate fi plană, cilindrică, fronconică, prismatică, etc. — Exemple: s. ~ cenuşarului [pemeTO 30JibHHKa; crible du cendrier de locomotive; Sieb des Lokomofiv-aschenkastens; sieve of the locomotive ashbox; mozdonyhamutarto-szita], C. f.: Sită de fesătură de sârmă, montată în spatele clapelor cenuşarului locomotivei, pentru a nu lăsa să cadă cărbuni aprinşi pe linie, în timpul mersului. 4. ~ de apă [pemeTO BOflOnpoBO#HOH apMaTypbi nap0B03a; crepine pour conduite d'eau de locomotive; Lokomotivwassersieb; locomotive water sieve; mozdony-viszuro], C. f.: Sită de fesătură de sârmă sau de tablă perforată, montată la gura de apă a tenderului şi |a supapa sau |â robinetul de închidere a conductei de apă spre locomotivă, pentru a împiedeca intrarea corpurilor străine mai mari în rezervorul de apă ai tenderului şi în conducta de apă spre locomotivă, cari ar putea înfunda injectoarele de apă. s. ~ de protecfiune [npeAOxpaHHTejibHoe peineio; tamis de protection; Schutzsieb; protection sieve; vedoszita], Tehn,: Sită* montată la gura de aspirafie a adăposturilor, a pivnifelor, etc., penfru a împiedeca aspirarea, odată cu aerul, a frunzelor, hârtiilor, etc., cum şi penfru a împiedeca păsările să-şi facă cuib în conductele de ventilafie. 263 1. Sita lui Auer. V. Auer, sita Iul 2. ~ parascânteiului [peniSTO HCKpoyjiOBH- TeJIH; tamis de pare-etincelles; Funkenfăngersieb; spark arrester sieve; szikrafogo-szita]: Piesă cilindrică sau conică, cu pâriză de sârmă având ochiuri pătrate cu latura de 5“*6 mm, folosită la unele tipuri de parascântei (v.). s. Sită [CHTO, rpoxoT; tamis â graines; Kor-nersieb; grain sieve; szemcseszita]. 2. Tehn.: Unealtă folosită penfru separarea prin cernere (v.) a granulelor de diferite mărimi, dintr'un amestec de granule sau de pulberi, sau pentru separarea unui fluid de corpurile solide pe cari le confine, Granulele (respectiv corpurile solide) sunt separate prin trecerea amestecului (respectiv a fluidului) prin una sau prin mai multe suprafefe de separare (suprafefe de cernere), constituite din fesături (de fire textile sau de fire metalice) sau din table perforate, de formă plană, cilindrică, prismatică etc., prinse pe cadre, Prin cernere cu ajutorul sitelor sau al ciururilor se poate face separarea numai în două clase, a materialului prelucrat: materialul care trece şi materialul refinut pe sită, asîfe] încât, pentru a obfine n clase de material sunt necesare n—\ suprafefe de separare. Sitele pot fi fixe sau mobile. Sitele fixe pot avea: inclinafie mică, materialul trebuind să fie mişcat pe ele prin mijloace mecanice, sau inclinafie mare (30—45°), materialul mişcându-se pe ele prin gravitafie. Materialul poate fi răsturnat pe stă la extremitatea superioară sau poate fi aruncat pe sită cu lopata. După modul cum e acţionată, sita mobilă poate fi manuşlă sau mecanizată. După felul mişcării executate penfru cernere, ea poate fi vibratoare, oscilantă, rotativă, etc. Sitele sunt folosite pentru analiza şi sortarea granulomefrică a materialelor, pentru eliminarea nisipului din fluidul (noroiul) de foraj, pentru sortarea seminfelor, cernerea măcinişului şi a făinurilor, etc. — Exemple: Sită centrifugă. 1) suprafafă de cerneret cilindrică; 2) cadru de lemn; 3) paletă; '4) arborele tobei cu palete; 5) pâlnie de alimentare; 6) melc de transport; 7) roată da transmisiune solidară cu cadrul (2); &) roată de transmisiune calată pe arborele (4); 9) roată de transmisiune calată pe arborele melcului. 4. ~ centrifugă [iţeHTpo6â3KHoe chto; blu-ierie centrifuge; Zentrifugalsichtmaschine; centri- fugal dressing machine; centrifugal szita], Ind. alim.: Sită folosită pentru cernutul măcinişului de cereale (v.)# având suprafafa de cernere (f) de formă cilindrică (v. fig.); e executată din ţesătură textilă şi prinsă pe un cadru de lemn (2), care se roteşte încet. în interiorul cilindrului de cernere se roteşte, în acelaşi sens, cu o turafie de cca 10 ori mai mare, toba cu palete (3). Măcinişul, introdus prin pâlnia de alimentare (5), e antrenat de paletele (3), şi e proiectat oblic pe ţesătura (1)f alunecând de-a-lungul ei. Granulele mai mici decât ochiurile ţesăturii trec prin acestea şi sunt transportate spre evacuare de melcul (6). Restul de granule înaintează în direcfia axială a cilindrului (pentru aceasta, paletele au o uşoară înclinare fafă de generafoarea suprafeţei cilindrice a jesăturii de cernere) şi sunt evacuate separat. 5. ~ oscilantă [KanaroiiţHHCH rpoxoT; tamis oscillant; oszillierendes Sieb; oscillating sieve; rezgo szita]. Tehn.: Sită cu suprafafa de cernere dreptunghiulară, montată într'o ramă suspendată la capetele ei sau rezemată elastic, care, printr'o mişcare de scuturare în planul ei, răspândeşte materialul pe suprafafa de cernere, pentru a fi separat după mărime. Scuturarea se face, în general, cu un mecanism cu bielă-manivelă. o. ~ plană [njioCKoe chto; blutoir horizon-tal, plansichter; Plansichter; plane sifting machine, /. Secţiune longitudinală prin cutia unei site plane. I), 2), 3) şi 4) site pentru refinerea şrotului; 5) şi 6) site pentru refinerea griş4ilui mare; 7), 8), 9) şi 10) site pentru separarea de dunst a făinii; 11) şi 12) site pentru refinerea grişului fin; 13) şrot; 14) griş mare; 15) griş fin; 16) dunst H; 17) făină I. plansifter; sik szita]. Ind. alim.: Sită cu mai multe suprafefe de cernere plane, suprapuse, cu ochiuri din ce în ce mai mici, prinse în rame drept- 264 unghiulare, montate într'o casetă (v. fig. I şi II) suspendată sau rezemată elastic, care, printr'o mişcare de scuturare In planul ei, cerne măcinişul cerealelor, separându-l,după mărimea granulelor, în şrot, griş, dunst şi făinuri de finefă diferită. între ramele cu suprafefe de cernere (rame cernătoare) sunt intercalate rame cu fund plin (rame culegătoare), cari colectează granulele cari au trecut prin ţesătura sltă P,anâ* actio"ată P"" de deasupra şi le di- excentric, rijează spre orificiile !> P°^ment; 2) cutie a sitei de evacuare sau spre P,aneî 3> cac’ru Prjnc|Pa|î A) bare SUprafefele de cernere de suspensiune, articulate; 5) fus următoare, mai fine. excentric; 6) greutate pentru Caseta CU rame pri- echilibrare dinamică, meşte, dela dispozitivul de acţionare (de ex. cu excentric), o mişcare plană de translafie în cerc, cu o rază de cca 40--60 mm. i. Sită rotativă [6apa6aHHbiâ rpoxoT, chto; tambour â tamis; Siebtrommel; straining drum; szitadob]. Tehn.: Sită cu suprafafa de cernere cilindrică sau tronconică şi care se roteşte încet în jurul axului ei. Materialul introdus pe la un capăt al cilindrului (respectiv al trunchiului de con) se deplasează axial, deoarece la sitele rotative cilindrice axul de rotire are o înclinare de 4*»5° fafă de orizontală, iar la sitele rotative tronconice, axul de rotire e orizontal, iar generatoarele suprafefei de cernere sunt înclinate cu 4"“5° fafa de ax. O parte din material trece prin ochiurile fesăturii sau ale tablei perforate şi e colectată la partea inferioară a sitei, iar restul de material e evacuat pe la capătul opus celui de alimentare. Sita rotativă poate fi: simplă, când are o singură suprafafă de cernere, cu ochiuri de aceeaşi * 8‘ Sită rotativă, cu tobă tronconică. I) pâlnfe de alimentare; 2) tobă tronconică; 3) suprafafă de cernere (ţesătură de fire mstalice); 4) gura de colectare a materialului mărunt; 5) gur5 da evacuare a materialului mare; 6) inel de rezemare şi de rotire a sitei; 7) inel de împingere axial.; 8) rolă de susfinere. mărime (v. fig.); multiplă, când are tot o singură suprafafă de cernere, dar ochiuri de mărimi diferite, alimentarea făcându-se pe la ca- 5ită vibratoare. 1) batiu; 2) suprafefe de cernere; 3) excentric; 4) pârghie; 5 ) cilindri amortisori, de cauciuc; 6) suport telescc pi:. pătul cu ochiurile mai mici; concentrică, dacă are mai multe suprafefe de cernere, cu ochiuri de mărimi diferite, aşezate concentric, alimentarea făcându-se prin cilindrul interior, care are ochiurile cele mai mari. 2. ~ vibratoare [BHdpauHOHHbift rpoxoT, KanaiomeecH CHTO; tamis vibratoire; schwingen-des Sieb; vibratory sieve; rezgo szita]. Tehn.: Sită (v. fig.) cu una sau cu mai multe suprafefe de cernere dreptunghiulare, cu o- 5 chiuri de mărimi diferite, suprapuse şi aşezate înclinat, montate înir'o cutie rezemată etas-Hc (în general, pe rulouri de cauciuc sau pe arcuri lamelare) şi care primeşte o mişcare de săltare cu frecvenfă înalta, aproximativ perpendiculară pe planele suprafeţelor de cernere; datorită acestei mişcări, materialul care se cerne saltă şi se deplasează pe suprafefele de cernere (în general metalice). Vibrajiile sunt produse pe cale mecanică (prin arbore excentric, camă, etc.) şi, mai rar, electromagnetic sau pneumatic. Se deosebesc: site cu ramă vibratoare, la cari rama sitei, rezemată elastic, e acf'onată de mecanismul de producere a vibrafiiior, şi site vibratoare la cari rama e montată rigid, iar mecanismul de producere a vibrafiilor acfionează asupra suprafefei de cernere. Sita vibratoare se foloseşte mult, atât în exploatările petroliere, pentru separarea fărâmăturilor de rocă de fluidul de foraj care iese din sondă, pentru ca acesta să poată fi folosit din nou, cât şi la exploatările miniere, la şantierele de construcfii, efc. s. Sită, scuturător de ~ [BCTpaxHBaiomHâ MexâHH3M rpoxoTa; secoueur de tamis; Sieb-schuttler; sieve shaker; szitarezgo]: Mecanism acfionat în general pe cale stereomecanică (cu excentric, cu ax cotit, cu ax cu came, etc.), de un motor sau de o transmisiune, şi care efectuează mişcarea de scuturare a sitei (vibraţie, oscilafie, etc.), necesară cernerii. Mecanismul poate fi acfionat şi electromagnetic sau pneunpatic. 4. Sită [paCTp, Chto; trame; Raster; screen; fonalas uveg]. 3. Arfe gr.: Placă de sticlă, pătrată sau circulară, pe care e trasată o refea de linii sau de puncte, folosită la descompunerea în elemente mici a negativelor necesare pentru obfinerea clişeelor cari reproduc şi multiplică originalele în semitonuri. Se deosebesc: site cu linii paralele, site granu'ate şi site cadrilate* cari sunt folosite cel mai mult. Dacă refeaua e gravată în sticlă, sita se numeşte originală, iar dacă refeaua e trasată pe un strat. 265 de subsfenjă plastica, aplicată pe sticla, sita se numeşte copiată. Dacă refeaua se execută cu linii negre şi cu ochiuri albe, sita se numeşte sită âutotipă şi se foloseşte în similigravură, iar dacă refeaua se execută în linii albe şi cu ochiuri negre, sita se numeşte pozitivă şi se foloseşte în rotoheliografie. După folosirea clişeelor executate cu ajutorul sitelor, refeiele de linii au desimi diferite, caracterizate prin numărul de linii pe un centimetru de lungime (20-*-30 linii/cm pentru ziare şi afişe, 40—50 linii/cm pentru periodice, 60--80 linii/cm pentru publicafii şi cataloage de lux şi 100--160 linii/cm pentru planşe, reproduceri de artă, etc.). La fotografiere, sita se aşază în fafa plăcii sau a filmului fotografic, într'un dispozitiv care permite rotirea sitei şi potrivirea distanfei fafă de placa sensibilă. Sin. Sită fotografică, Raster. 1. Sifona lineatus L. [3SpH0BHK; sitone raye; Erbsenblattrandkăfer, liniierter Graurufjler; pea weevil; borsozsizsik]: Insectă din ordinul coleop-terelor curculionide, cu corpul cenuşiu, cu dungi deschise pe spinare, de 5-**6 mm lungime. E o specie frecventă în culturile de leguminoase şi mai ales în cele de mazăre. Gândacii apar primăvara devreme şi atacă frunzele marginal, dându-le un aspect dantelat. Ouăle sunt depuse pe sol sau pe diferite părfi ale leguminoaselor. După cca 7--24 de zile apar larvele, de coloare albă, cu capul brun; ele pătrund în sol, unde se hrănesc cu nodozităfile sau cu rădăcinioarele fine ale leguminoaselor în cari îşi sapă galerii. Nimfaza are loc tot în sol, într'o celulă de pământ. Insecta are o singură generafie anuală. Uneori, pagubele produse de această specie, cum şi de altele înrudite (Sitana crinitus), sunt destul de mari, mai ales Ia culturile de mazăre. Combaterea se face, fie prin stropirea sau pră-fuirea primăvara, devreme, cu preparate pe bază de D.D.T. sau H.C.H., sau cu fluosilicat de sodiu, fie prin măsuri agrotehnice, prin însămânfarea cât mai timpurie a leguminoaselor anuale şi, pe cât posibil, pe terenuri depărtate de culturile de lucerna şi de trifoiu. Sin. Gărgărifa frunzelor de mazăre. 2. Sitosterină [chtoctgphh; sitosterol; Sito-sterin; sitosterol; szitoszterin], Chim.: Fitosterirra (v. Fitosterine) care se găseşte în embrionul de grâu. Este un amestec da isomeri, dintre cari CHa CHa H2C HOC H2 A. HX H2 /C\ H C- C/ H C XCH2 1 -ch* / -CH \ CH2*CH2,C6,H13 ch3 H I 1\H c ch2” / Nc xc Ho H j3-sitosterină au fost izolafi: a* cu p. t. 164°; a2>cu p. t. 156°; p cu p. t. 136°; y cu p. t. 147°; d cu p. t. 146°; s cu p. t. 143°. — Sin. Sitosterol. s. Sitotroga cerealei la [3epH0Ban MOJib; alu-cite des cereales; Getreidemotte; grain moth; mezei gabonamoly]: Insectă din ordinul lepidopterelor gelechiide. E un fluture cu deschiderea aripelor de 16 mm, cu aripele anterioare gal-bene-cenuşii, cu câte două dungi mai închise şi cu aripele posterioare mai deschise. Larva, de coloare albă, trăieşte în interiorul boabelor de cereale, consumând confinutul lor. Are mai multe generafii pe an, dintre cari 1---2 în câmp şF 3--*5 în depozite. Insecta se combate prin curăfirea sistematică a depozitelor şi a magaziilor, unde se păstrează cereai 9le şi alte produse'. Seminfele în păstrare trebue să fie curăfite şi uscate. Se pot aplica şi gazările în încăperi închise ermetic. Sin. Molia cerealelor. 4. Skarn [cKapH; skarn; Skarn; skarn; szkarn]. Pefr.: Rocă metamorfică formată la contactul unui masiv de roce eruptive cu calcare şi dolomite, prin aport pneumatolitic de silice, de fier şi magneziu. Calcarele sunt transformate în roce formate dintr'un amestec de minerale cari sunt silicafi şi aluminosilicafi de calciu, în general larg cristalizafi. Prin metasomatoză se formează: granafi, diopsid, vezuvian, hornblendă, epidot şi minereuri ca magnetitul, hematitul, galena, blenda, calcopirita. 5. Skeletipie [cKejieTHiiHfl; skeletypie; Skele-typie; ske4eton type; szkelefpia]. Arte gr.: Variantă a similigravurii, de care se deosebeşte prin faptul că împărţirea clişeului în puncte (în suprafefe elementare) nu se realizează cu ajutorul sitei, ci printr'o acfiune fizicochimică în însuşi stratul co!cidal al negativului fotografic. e. Skiba [cKH6a, Jiencaqa cKJiam*a c bhth-HyTHMH 60KaMH; skiba; Skiba; skiba; szkiba]. Geo/.: Cutele culcate şi pânzele de şariaj de primul ordin, de amploare mai mică, desvoltate în Carpafii orientali polonezi. 7. Skiddavian [cKHAjţaBHCKHiî apyc; skid-davien; Skddavian; Skiddavian; szkiddaviân]* Geo/.: Al doilea etaj al Siiurianului inferior. Skider. V. Schider. 9. Skif Lhjihk, CKHţ-OflHHOHKa; skiff; Skiff; skiff; szkiff]. Nav. V. sub îmbarcafie de sport. 10. Skip [cKHn, noA'beMHbiH cocyA; skipr Kippgefălî, Gefă^ mit Bodenverschlu^; skip, skep; billento edeny, buktato tartâny]. Tehn., Mine, Metl.: Vas metalic cu role de rulare pe o cale de ghidare rigidă, verticală sau înclinată, care se descarcă automat la sfârşitul cursei — la extremitatea superioară a căii —: fie pe la partea superioară, prin basculare, fie pe Ia bază, prin rotirea unui închizător. Răsturnarea, respectiv acfionarea închizătorului, sunt comandate prin intrarea unor role în ghidaje curbe dela partea de sus a căii. Se folosesc skipuri, de exemplu: la ridicarea la înălfimi mici a materialelor granuloase, în fabrici* sau a minereului şi a cărbunilor Ia cuptoare înalte, folosind o cale înclinată; la extracfia*materialelor prin pufuri de mină verticale; etc. în siderurgie şi, de cele mai multe ori, în fabrici, se folosesc skipur» golire prin basculare. în mine se folosesc skipuri simple, cu golire prn răsturnare, skipuri combinate cu colivie pentru transportul persoanelor Skip cu capacitate mică (vedere din fafă şi laterală), 1) skip; 2) ramă; 3) articulafie; 4) roiă de rulare; 5) rola de ccmandă a răsturnării. şi al vagonetelor, skipuri cu golire pe fa fund, cu închizător oscilant. Skipurile folosite în mine se construesc pentru capacitate mare de transport, a Skip cu descărcare prir -a) instalafie de extracfie cu skip; b) S'ip cu colivie,pentru 3) articulafie; 4) ghidaj curb; 5) şină de rulare; 6) rolă de 9) vagonet; 10) cablu d de exemplu până la 21 t. Skipul cu golire prin răsturnare e mai * uşor (0,65 *■-1,15 t/t greutate utilă) decât skipul cu închizător (1,1 1A t/t greutate utilă); el e de construcfie simplă şi are înălfimea mică, însă solicită mult maşina de extracfie în momentul răsturnării, şi are nevoie de un furn de extracfie cu înălfimea mai mare decât a skipului cu închizător (v. fig.). Sin. Schip. î. Skleron. Meii.: Aliaj de aluminiu, cu compozifia: 84,2% Al, 12% Zn, 3% Cu, 0,5% Si, 0,2% Mn şi 0,1% Li, având următoarele caracteristice: rezistenfa de rupere 40-^50 kg/mm2, duritatea 150 HB , modulul de elasticitate longitudinală 7200 kg/mm2. Se foloseşte în construcfia caroseriei automotoarelor, (N. C.). 2, Slab. Mefl.: Sin. Bramă (v.), 3. Slăbire [ocjm6jieHHe H3o6paHceHHH; affai-blissement; Abscfrwăchung; reduction; legyen-gites]. Foto.: Operafiunea de micşorare a opaci-tăfij unui negativ fotografic, Slăbirea se face, fie n cazul unui negativ supraexpus, la cate întreaga suprafafă are deci o opacitate prea mare, fie în cazul unui negativ developat prea tare, când, pe lângă opacitatea generală prea mare, contrastele sunt prea intense. Pentru slăbirea negativelor se folosesc substanfe oxidante. Acestea se împart în trei grupuri: substanfe cari îndepărtează o aceeaşi cantitate de argint din orice parte a imaginii; substanfe cari îndepărtează cantităţi de argint proporfionale cu cantitatea de argint existentă şi deci acfionează în” sens invers exce- 10 \ răsturnare. transportul persoanelor şi al vagonetelor; 1) skip; 2) ramă; comandă a răsturnării; 7) pâlnie; 8) transportor cu bandă; e extracfie; 11) colivie. sului de developare; substanfe cari acfionează mai mult asupra părfilor opace decât asupra celor mai pufin opace şi deci micşorează contrastele. — Slăbirea se face după fixare. 4. Slăbirea bandajelor [ocJiadJieHHe 6aH#a-JKeB; desserrage des bandages; Losen der Rad-reifen; tyre loosening; kerekabroncs-lazulâs]. C. f.: Micşorarea strângerii dintre bandaj şi obadă, datorită fixării defectuoase a bandajului pe obada rofii unui vehicul (locomotiva, vagon, etc.), pati- 267 narilor dese, mersului-sanie, încălzirii (de ex. la frânarea cu apăsare exagerată a sabofilor), etc. Slăbirea se constată, fie prin ciocănire (bandajul slăbit dă un sunet închis şi scurt, spre deosebire de bandajul fix, care dă sunet clar), fie prin deplasarea mărcii de pe bandaj fată de marca de pe obadă. Slăbirea poate provoca deformarea bandajului şi a obezii. în general, rofile cu bandaje slăbite se bandajează din nou; rareori, bandajul slăbit se întăreşte prin adausuri de tablă între acesta şi obadă. 1. Slăbirea frânei [oTnycK TopMCsa; defrai-nage, desserrage du frein; Bremsluftung; brake's reieasing; fek'azitâs]. Tehn.; Operafiunea de reducere a forfei de frânare care lucrea ză asupra organelor de frână. Când reducerea forfei de frânare e totala, operafiunea se numeşte desfacerea frânei sau defrânare. Slăbirea frânei se poate face într'o singură treapta, când se execută alternativ strângeri şi desfaceri ale organelor de frânare (sabofi, bandă, etc.), sau în mai multe trepte, când forfa de frânare poate fi gradată între apăsarea maximă a organelor de frânare şi valoarea nulă a ei (desfacerea frânei). - Modul de realizare a slăbirii frânei variază după felul acesteia şi după sistemul care acţionează frâna. La aparatele de ridicat cu acţionare diferită de cea electrică şi cu frână mecanică, slăbirea frânei se realizează prin frânele cu clichet, cu contragreutate, cu con, etc,; la maşinile de ridicat cu acfionare electrică şi cu frână mecanica, slăbirea frânei se obfine prin slăbitoare de frână cu electromagnet, prin slăbitoare de frână cu mofor sau prin slăbitoare de frână electrohi-draulice. Slăbirea frânei se aplică totdeauna la aparatul de ridicat propriu zis şi, uneori, la aparatele de deplasare a macaralelor. La automobile, slăbirea frânei se realizează direct, prin reducerea apăsării asupra organelor de acfionare a frânării (pedală, dispozitiv hidraulic, pneumatic, etc ), La vehiculele de cale ferată cu frână continuă, slăbirea frânei se poate efectua,“fie într'o singură treaptă (frână Westinghouse), la care, după ce a început, slăbirea sabofilor de frânare se realizează complet, fără gradare, şi care prezintă desavantajul că efectuându-se strângeri şi desfaceri repetate ale sabofilor, presiunea din rezervoarele auxiliare poate scădea la vaîori mici, producând epuizarea frânei, — fie în mai multe trepte (frâna Hiidebrand-Knorr, frâna Matrosov, frâna Kazanfev K, etc.), forfa de frânare putând fi gradată în timpul desfacerii sabofilor. Sin. (parfial) Defrânare. «. Siăbifor de frână [annapaT ^jih oTnycKa T0pM03a,* deserreur de frein; Bremslufter; brake-releaser; feklazito], Mş. rid.: Aparat pentru slăbirea frânei la maşinile de ridicat cu acfionare electrică şi cu frână mecanică. Slăbitoarele de frână sunt cu acfionare automată. Ele provoacă slăbirea frânei când motorul sau motoarele de acfionare primesc curent; când controlerul de comandă e în pozifia zero, acfiunea slăbitorului de “frână încetează şi începe frânarea. Slăbitoarele de frână pot fi cu electromagnet, cu motor, sau cu acfionare electrohidrauîică. Slăbitorul de frână cu electromagnet e con-stituit dintr'un electromagnet a cărui armatură acfionează asupra pârghiei de frână. El poate fi construit, fie pentru curent continuu, montat în paralel sau în serie cu motorul de acfionare, fie pentru curent jaltemativ trifazat, când se montează în paralel cu statorul motorului. Slăbitorul de frână cu motor se foloseşte în curenf trifazat şi e constituit dintr'un mic motor asincron de inducţie, cu rotorul în scurf-circuit sau cu inele colectoare; motorul acfionează asupra pârţjlVei de frână, prin intermediul unui angrenaj cu şurub-melc. Slăbitorul de frână electrohidraulic e alcătuit dintr'un cilindru cu uleiu sub presiune, în care se mişcă un piston, sub acfiunea uleiului; uleiul e comprimat de o roată cu palete, acfionată de un electromotor de înaltă turafie. Barele de frână sunt acfionafe de tija pistonului. Sin. (parfial) Defrânător. 3. Slad [COJIO#; malt; Malz; malt; malâta], Ind. alim,: Material auxiliar în zaharificarea şi fermentarea alcoolică, cu mare putere de solubilizare şi zaharificare a amidonului, preparat din orz; prin încolfirea acestuia la umiditate, aerisire şi temperatură favorabile germinării orzului, astfel încât să se formeze în el o cantitate maximă de diastază ca şi peptază şi citază, cari se găsesc în proporfie foarte mică în grăunfele de cereale neîncoifite. Prepararea sladului trebue condusă astfel, încât, pe lângă creşterea cantităfii de diastază, să se formeze şi celelalte enzime necesare procesului zaharifi-cării şi fermentării alcoolice: peptaza, care so-lubilizează albuminele şi le face asimilabile de către celulele de drojdie, şi citaza, care modifică structura amidonului, — dar să se piardă şi cât mai pufine substanfe fermentabîle din grăunfele încolfit. Aceasta se realizează, dacă se prelucrează în slad numai orz, sau alte cereale cu un procent mare de germinare (grâu, meiu, secară), adică dacă se prelucrează materie primă potrivită, într'o instalafie de înmuiere şi de slădărie, care permite ca, în timpul încolfirii, fenomenele fizice şi chimice să fie dirijate astfel, încât sladul obfinut să fie curat pe cât posibil Hpsif da microorganisme, şi cu confinut maxim de diastază. O parte a polizaharidelor, formând substanfa de rezervă a grăunţelor puse la încolfit, se consumă prin respirafie; o altă parte se transformă în celuloză şi foloseşte Ia creşterea coifului şi a radicelelor. în industria spirtului se foloseşte aşa numitul „slad lung", al cărui coif atinge lungimea de 115-’2 cm. Chiar la această lungime, coiful trebue să fie alb şi încă nedespicat. Sfadul se preparară în diferite tipuri de slădărîi (v.). 4. Slădărie [cojioaobeh; germoir, malterie; Malzerei; malt house, malt floor; malâtâzo helyi- 268 seg]. Ind. alim.: Instalafie în care se face germinarea orzului, în fabricile de spirt, de bere, etc., penfru prepararea sladului. Se deosebesc: 1. Slădărie pe arie [coJlOflOBHfl; germolr, cave dallee; Malztenne; malt house, malt floor; malâtâzo hely]: Slădărie formată dintr'o încăpere înaltă de 3s,-4 m, cu ferestre cu geamuri albastre, cu guri de aerisire la nivelul pardoselii, în care se poate păstra o temperatură aproximativ constantă, încoliirea sla-dului făcându-se pe pardoseala slădăriei, situată sub nivelul solului. Pardoseala ei, de piatră, de asfalt sau de beton, trebue să fe perfect netedă, fără crăpături, fiindcă acestea ar reţine microorganisme şi ar forma focare de infecţiune. 2. ~ pneumatică [GHeBMarH^ecKan cojîo ftGBHH; malterie pneumat’que; pneumatische Mal-zerei; pneumatic malt house; pneumaiikus malâtâzo helyiseg]: Slădărie pentru germinarea orzului, în fabricile de spirt şi de bere, având compartimente şi germinatoare pneumatice, şi tobe ger-minatoare, peniru încolţire. а. SSaiu. Ind. far.: 1. Sistem de scânduri groase, cari leagă între ele tălpile unei sănii, servind la distanţarea tălpilor şi la susţinerea încărcăturii. Sin. Oplean, Scaun.— 2. Scândura care formează marginea de sus a anei luntri. — 3. Polifă făcuta în zidul coşului casei, pe care se pun lucruri necesare gospodăriei. — 4. Fiecare dintre scândurile cari învelesc coastele unei îmbarcaţii, formând bordajul acesteia. 4. Siabing. Metl.: Sin. Laminor de brame. 5. Slavianov, procedeu de sudură ~ [csapKa no cnoco6y CjiaaHflHOBa; procede de soudure S. â electrode rr.e- tallique; S. Metal- ^^2 lich bogenschweis-sen; S. metallic arc welding; S. he-ghesztesi eljarâs]. Tehn., Mş.: Procedeu de sudură cu arcul electric în curent continuu sau alternativ, în care arcul se stabileşte între matalul de bază şi un electrod metalic, care serveşte, în acelaşi timp, şi ca metal de aport. Este procedeul de sudare electrică folosit cel mai mult (v. fig.)- V. şi sub Sudare cu arcul eletric. б. Slip [cnyfK^an /ţoporana rn^po-miaHa; slip; Ablaufbahn, Schlipp; stip, sFpway; siip, lefuto]. Av.: Plan înclinat, cu ajutorul căruia hidroavioanele sunt coborîte din hangar sau de pe sol, pe apă. Hîdroavionul se aşază, în general, pe un cărucior acţionat mecanic, care poate aluneca pe şine. 7. Slip: Sin. Alunecare (v.). 8. Slipmeîru [npndop jţjm H3Mepemîa CKOJlbJKeHHfl; slipmetre; Schlupfungsmesser; s|îp-mefer; szlipmeter]. Elt.: Sisfem folosit la măsurarea mecanică a alunecării (v.) metoarelor asincrone. Cele mai cunoscute sunt montajele bazate pe metoda stroboscopică: Pe arborele motorului Procedeul de sudură Slavianov. î) materialul de suc’at; 2) cleşte de sudură; 3) electrod de meial de aport; 4) clemă. asincron, a cărui alunecare e de măsurat, se calează un disc cu p sectoare albe şi cu p sectoare negre (p este numărul de perechi de poli ai motorului). Acest disc e iluminat de o lampă cu arc electric, alimentată dela reţeaua de curent electric alternativ cu frecvenţa /, care alimentează motorul asincron. Deoarece iluminarea se face numai în momentele în cari tensiunea frece prin vaîo'ile maxime ale amplitudinii ei, datorită alunecării, un semn fix pe disc e iluminat succesiv în poziţii rămase din ce în ce mai în urmă fafă de stator, provocând impresia că s'ar deplasa încet în jurul aborelui rotorului. Dacă lampa luminează odată într'o perioadă şi dacă se numără trecerii© N ale semnului prin fafa unui semn fix, în timpul tN, alunecarea are valoarea = N , Cu aceeaşi formula se poate calcula alunecarea, dacă se numără deviafiile unilaterale N în timpul t, ale unui instrument polarizat, legat la inelele colectoare ale rotorului motorului asincron. La motoare în scurt-circuit se pot urmări deviaţiile cu un ac magnetic. La alunecări mari se utilizează procedeul diferenţial, la care un contact de pe arborele rotorului închide, la fiecare rotafie, un circuit electric, în acest circuif, legat la linia de alimentare a statorului, sunt montate un bec cu incandescenfă sau un volimetru de curent continuu. în urma alune-căriii, tensiunea instantanee aplicată becului va creşte sau va scădea treptat, oscilând între o valoare maximă şi una minimă. Lampa va lumina alternativ puternic sau se va stinge, iar acul volt-metrului va efectua pendulări încete. Unei alunecări de valoarea unei perioade îi corespund două alternanţe ale lămpii, sau o oscilaţie completă a voltmefrului. Din numărul alternanţelor sau a oscilaţiilor într'un anumit interval de timp sau d ntr'un anumit număr de rotaţii, măsurate simultan se poate calcula alunecarea. 9. Slops [ot 6pocHbiH He^TenpoayKT, He-KQHAHiţHOHHbiH Hec^TenpoAyKT; slops; Slops; slops; szlopsz]. Ind. pefr.: Produs lichid impur sau care nu corespunde condifiunilor de calitate, rezultând din diferitele faze ale prelucrării fifeiului. Slopsurile intră din nou în fabricafie. 10. SmaSfină [CMaJibTHH; smaltine; Speiskobalt, Smaltin; smaltine, smaltiîe; szmabin, arzennikeK kobalt]. Mineral.: CoAs2. Arseniură de cobalt, naturală, care conţine totdeauna şi nichel şi fier, în cantităţi variabile. Cristalizează în sisfemul cubic; se prezintă, în general, compactă, în agregate radiare sau rubanate; e albă-cenuşie, ca zincul, casantă, cu duritatea 5,5 şi gr. sp. 6,5. Se găseşte în filoane de origine hîdrotermală, asociată cu cobelfină. E un minereu de cobalt. 11. Smălfuife: Sin. Emailare (v.). 12. Smântână [CMeTaHa; creme; Rahm, Sahne; cream; tej‘61]. Ind. alim.: Stratul de grăsime care se formează lâ suprafafa laptelui (dator tă acumulării globulelor de grăsime cu greutate specifica 269 mai mică decât a zerului de lapte), în cazul unei păstrări mai îndelungate, sau care se separă din lapte, prin smântânire (v.) cu separatoare centrifuge. 1. Smântânire [cenapaiţHH MOJiOKa, CHfcTHe CJlHBOK; ecremage; Absahnen; skimming; letej-fdlozes]. Ind. alim.: Operafiunea de separare a materiilor grase din lapte cari formează smântână. Smântânirea se face prin centrifugarea laptelui călduf. 2. Smaragd [H3yMpyfl; emeraude; Smaragd; smaragd, emerald; smaragd]. Mineral.: Varietate de berii de coloare verde, datorită unui confinut de oxid de crom. Se formează ca mineral de contact, în filoanele eruptive. Smaragdele frumoase ş\ curate sunt, prin raritatea lor, pietrele cele mai scumpe. s. Smectică, stare ~ [CMeKTH^ecKoe coc-TOHHHe; etat smectique; smektischer Zustand; smectic state; szmektikus âl'apot]. F/z.: Stare mesomorfă a materiei, în care moleculele, cari ■au o orientare comună, sunt aşezate în straturi paralele echidistante. 4. Smeu. V. sub Sondaj meteorologic. 5. Smeur [MaJiHHOBblft KyCT; framboisier; Himbeerstrauch; raspberry bush; mâlnabokor]. Bot.: Rubus idaeus L. Arbust din familia roza-ceelor, comun în regiunea de munte, mai ales prin tăieturi de păduri. Frunzele sunt astringente. Smeurul e adesea cultivat pentru fructele sale, numite smeură. Siropul de smeură are proprie-tăfi calmante. g. Smeură [MaJlHHa; framboise; Himbeerat; raspberry; mâlna]. V. sub Smeur. 7. Smicea [otpoctok, nJiOAOBan BeTOHKa brindille; Fruchtrute; fruit spur; termovesszo]. Bot.: Ramură roditoare, specifică mărului şi părului, subfire, slabă, lungă de 10—30 cm, cu tofi mugurii, incîuziv cel terminal, vegetativi. în anii următori, mugurele terminal evoluează, prin rozete succesive, spre forma floriferă. s. Smirnă [pocHbiă JiaftaH; gomme de ben-join; Benzoeharz; benjoin gum; benzoegyanta]: Răşină aromatică din scoarfa arborelui Styrax Benzoin Dry. (familia stiracaceelor), din insulele Borneo, Sumatra, lava. 9. Smithsonit [cmhtcohht; smithsonite; Smithsonit, Zinkspat, Galmei; smithsonite; smithsonit, gâlma, cinkpât]. Mineral.: ZnCOs. Carbonat de zinc, natural, care confine şi fier, mangan, calciu şi magneziu. Cristalizează în sistemul romboedric; uneori e incolor, alteori lăptos, brun, gălbuiusau albastru-verzuiu. Are duritatea 4,5—5 şi gr. sp. 4,1—4,5. Se găseşte în zona de alterafie a filoa-nelor de blendă (în pălăria lor) sau, uneori, depus din solufii hidrotermale. E un minereu de zinc. io. Smoală [cMOJia, nen; poix; Pech; pitch; szurok]. Chim.: Masă termoplastică de natură organică, neagră, lipicioasă, de consistenţă dela casant la semifluid, compusă dintr'un amestec de combinafii macromoleculare, a căror constitufie nu e cunoscută exact şi cari confin carbon, hidrogen, oxigen, azot şi sulf. Coloarea neagră se datoreşte cărbunelui coloidal confinut. Componenţa smoalei se aseamănă cu cea a asfaltului natural. Se obfine ca reziduu de distilare a gudroanelor de cărbuni sau a unor grăsimi, sau prin oxidarea păcurii (a reziduului de distilare a ţiţeiului). Smoala din gudronul de cărbune e reziduul de distilare a acestuia după 350° (cca 55—60%) şi confine diverse răşini, cărbune liber, fenan-tren, etc. Are gr. sp. 1,05—1,10. Smoala e folosită ca liant în asfaltul rutier, ca material protector contra umidităţii în construcţii, ca material conservant şi de etanşare în construcţia navelor de lemn, ca material izolant electric (neutralizată), etc. 11. Smulgător [BbipbiBaTejib, BbiTaJiKHBa-TeJlb; arracheur; Auszieher; extractor; kihuzo]. Metl.: Organ, la matriţe şi ştanfe, pentru extragerea de pe poanson a pieselor tubulare, după ma-trifare, sau a deşeurilor dela decupare, după ştanfare. 12. Sn Chim.: Simbol literal pentru elementul Staniu. ia. sn (z), funcţiunea ~ [(JpyHKiţHH sn (z); fonction sn(z); sn(z)-Funktion; sn(z) function; sn(z) fiiggveny]. An. mat.: Funcfiune eliptică, definită de relafia sn(z)= — * 3 Vj>(z)-e3 unde e3 este una dintre rădăcinile ecuaţiei 4 z3—g2 z—g3, iar celelalte două rădăcini, et şi e2 ale acestei ecuaţii, sunt, respect v, valorile pe cari le ia funcţiunea z —pentru u~ u)1 şi o>3 (a>A şi (i)2. g2 şi g3 sunt invarianţii funcţiunii (v. sub Eliptică, funcţiune ~). Funcţiunea sn(z) este inversa integralei de prima spefa a lui Le-gendre. P. t. °C Indice de aciditate Indice de saponificare Indice de iod Bitum % Părfi insolubile în benzen % Smoală din gudron de cărbune brun 30---86 0,5.-- 4 2,5-• - f 4 70-•• 94 99 1,8- 2,6 Smoală din gudron de huilă 42—90 0.3-- 2,2 6 ... 7 3--503 40 ..-75 20 -.38 Smoală din tifeiu 36—41 0,1 3 1.8 10,4 49---100 96“ ...99 1,5-- 9 Smoală din grăsimi 42-.-74 3 ••• 22 34 .-38 l 40-•• 45 91,3---99 1 8,7 270 1. Snop [CHOn, CBfl3Ka; gerbe; Garbe; sheaf, sheave; keve]. Agr.: Legătură de tulpine de plante subfiri, în general de plante păioase, dispuse paralel şi având, în general, diametrul de 20"*30 cm. Legarea snopului se face cu fire din aceeaşi plantă sau din altă plantă, ori cu răchită, cu sfoară, etc., manual sau cu maşina. Legarea manuală e uşurată prin folosirea unui ac de legare. 2. Soapstock. Chim., Tehn. V. Săpun de neutralizare. 3. Soarele [coJiHiţfe; le Soleil; d:e Sonne; the Sun; a Nap], Astr.: Astrul în jurul căruia gravitează pJanetele sistemului căruia îi aparfine Pământul, şi care se găseşte la distanfa mijlocie de cca 149 700 000 km de Pământ (valoarea mijlocie a paralaxei Soarelui fiind de 8"79). Valoarea mijlocie a diametrului aparent al Soarelui fiind de 32' (ea variind între 3r30", în jurul datei de 1 Iulie, şi 32'30", în jurul datei de 1 Ianuarie), diametrul Soarelui e de cca 1 390 600 km. Masa Soarelui fiind de 1,983*10271, e de 333 400 de ori mai mare decât masa Pământului; densitatea mijlocie a Soarelui e 1,41. Suprafafa strălucitoare a Soarelui (fotosfera) prezintă o structură granulară (cu lucule), iar strălucirea mijlocie a discului solar e mai slabă către marginea lui. Pe lângă această variafie a strălucirii suprafefei apar uneori, pe suprafafă, şi zone cu o strălucire mult mai slabă, numite pete solare. Petele solare formează uneori grupuri, asociate adesea în perechi. Ele se deplasează pe suprafafa Soarelui, deplasarea fiind datorită rotafiei Soarelui în jurul axei sale, care nu se face cu aceeaşi vitesă unghiulară la toate latitudinile, perioada de rotafie fiind de 24,65 zile la ecuator şi de 30,93 zile Ia latitudinea de cca 60° (deci Soarele nu se roteşte ca un corp rigid). în timpul eclipselor de Soare se observă, pornind din diferite puncte ale circumferenfei, protuberante (v. sub Activitate solară), iar discul solar e înconjurat de un haîo albicios, numit corona. Din studiul liniilor Fraunhoffer din spectrul solar (v. Fraunhoffer, linii şi Spectru solar) al diferitelor zone ale atmosferei Soarelui se deduce că cele mai multe dintre elementele componente ale atmosferei se găsesc în zonele joase ale ei, dar că hidrogenul, heliul şi calciul ionizat se întâlnesc până la înălfimi de mai multe mii de kilometri, formând o zonă numită cromosferă. Apa-rifia unui efect Zeeman în liniile spectrului arată că Soarele, ca şi Pământul, are un câmp magnetic solar, a cărui intensitate e de cca 50 Oe; acesta e mult mai intens în petele solare, unde atinge cca 4000 Oe. Efectul Doppler, observat în spectrul diferitelor regiuni ale aimosferei solare, indică existenfa, în acea atmosferă, a unor curenfi de fluid, fie întâmplători (furtuni ale atmosferei solare), fie sistematici. Din valoarea energiei totale radiate de Soare (cca 3,79-1033 erg/s) se deduce valoarea de 5750CK, iar din repartifia spectrală a energiei, valoarea de 6000°K, ca valoare minimă a tem- peraturii din regiunile dela suprafafa Soarelui, Energia radiată de Soare e datorită, în principala reacţiilor nucleare din interiorul Soarelui, acesta fiind constituit din electroni şi din atomi ionizafi, gradul de ionizare crescând către centru; unde se găsesc şi atomi complet ionizaţi, adică nuclei; atomici. 4. Sobă [nenb; poele; Ofen; stove; kâlyha]. Gen.: 1. Generator de căldură metalic, de teracotă, de zidărie, etc., sau în construcţie mixtă, care serveşte Ia încălzirea încăperilor sau a apei pentru baie. — 2. Nume generic pentru anumite cuptoare de transformare chimică (v.). — 3. Sobă de încălzit (v.). Exemple: 6. Sobă cu gaz [ra30Ban neqb; poele â gaz^ Gasofen; gas stove; gâzkâlyha]. V. sub Sobă de încălzit. (t. ~ cu petrol [nenb ajih OTOnJieHHfl c Ma3yTOM; poele â petrole; Petroleumheizofen? oii stove; petroleumkâlyha]. V. sub Sobă de încălzit. 7. ~ cu rumeguş [nenb rjih OTOiuieHHH c OnHJJKaMH; poele â sciure de bois; Săgemehlheiz-ofen; sawdust stove; fiireszporkâlyha]. V. sub Sobă de încălzit. 8. ~ de baie [BaHHan nenb; chauffe-bain, foyer â bain; Badeofen-Feuerungsgestell; bath stove; furdokâlyha]: Piesă care constitue focarul vertical al încălzitorului de baie şi care serveşte şi ca suport al rezervorului de apă caldă al acestuia. Se construeşte, în general, din fontă (v. fig.)» Poate fi folosită pentru combustibil sopd, lichid sau gazos. Sobă de fontă pentiu rezervor de apă caldă de baie. 1) corp; 2) uşa focarului; 3) grătar; 4) cenuşar; 5) inel-su-port al rezervorului de apă; 6) rezervor de apă; 7) ieşirea gazelor de ardere. 9. ~ de încălzit [nenb /ţnH OTcmJieHHH; poele; Heizofen, Ofen; heating stove; kâlyha, fiitoke-mence]: Sobă care serveşte la încălzirea încăperilor, în principal prin convecfie sau prin con-vecfie şi radiafie. în general, sobele sunt constituite dintr'un corp (cu sau fără soclu sau picioare) în care sunt închise focarul şi, eventual, canale de gaze arse, şi care e legat Ia un coş de evacuare a gazelor de ardere uzate, răcite. Majoritatea sobelor servesc la încălzirea locală. Se construesc şi sobe pentru încălzire centrală, de exemplu sobe pentru încălzire centrală cu aer cald (v. încălzire, sobă pentru ~ cu aer cald) şi sobe 271 pentru nral multe încăperi (v.). Sobele de încălzit pot fi mobile sau stabile (fixe). După materialul folosit, sobele se clasifică în sobe metalice, sobe de material ceramic, sobe în construcţie mixtă (metal şi material ceramic); ele pot fi cu sau fără acumulare de căldură. După combustibilul folosit, soba poate fi pentru combustibil solid, pentru combustibil lichid, pentru gaze, pentru deşeuri neaglomerate, aglomerate sau în bucăţi mari, sau sobă electrică. încărcarea suprafefei de încălzire e de 1500---2000 kcal/m2h la sobele metalice, respectiv de 400—600 kcal/m2h la sobele de material ceramic. Sobele pentru combustibil solid, pentru lemne de foc, cărbuni, cocs, brichete de cocs sau semicocs, etc., sunt caracterizate prin existenta unui focar cu grătar şi a unui cenuşar; numai rareori lipseşte grătarul, cenuşa fiind acumulată în focar. în general, sobele pentru combustibil solid pot fi folosite, cu mici modificări —de exemplu cu micşorarea secţiunilor fumurilor, pentru adaptarea la arderea gazelor, pentru arderea deşeurilor sau pentru combustibili lichizi sau gazoşi, folosind un aparat adecvat de ardere (deex. injector de combustibil lichid, cu picurare, cu va-porizator, etc., respectiv un arzător de gaz). — Sobele speciale pentru combustibil lichid (fi}eiu, alcool sau, de obiceiu, petrol lampant) sunt, în general, sobe metalice, fără acumulare de căldură. Ele pot fi constituite, de exemplu, dinfr'o carcasă metalică în care sunt montate: un injector vaporizator (de ex. cu con), un arzător vaporizator cu site metalice (v. fig. /), un arzător de petrol cu fitil» asemănător arzătorului lămpilor de I. Sobă de petrol. 1) corp metalic; 2) uşă; 3) fante de ieşire a aerului cald; 4) legătură la coş; 5) regulator de tiraj; 6) rezervor de petrol; 7) arzfor cu site metalice; 8) cuvă de alimentare, cu ni- vel constant; 9) robinet. iluminat. în ultimul caz, în general, sobele nu sunt legate la un coş; ele viciază aerul din încăpere şi se numesc şi lămpi de încălzit. Sobele pentru combustibil lichid încălzesc, în principal, prin convecfie. — Sobele speciale penfru combustibil gazos (gaz natural, gaz aerian, gaz de cuptor înalt, gaze petroliere lichefiate, etc.) încălzesc prin convecfie sau prin convecfie şi radiaţie, deosebindu-se de radiatorul cu gaz (v.), fie prin formă, fie prin preponderenta transferului de căldură prin convecfie (v. şi Radiator cu gaz). Soba e constituită, fie dintr'un corp metalic (de tablă), fie din material ceramic (teracotă), fie în construcfie mixtă (metal şi plăci de faianţă sau teracotă), în care sunt amenajate un focar, canale de gaze de ardere şi canale de ; § aer cald. în focar sunt montate orizontal un arzător multiplu de gaz, cu flăcări luminoase, şi un reflector constituit dintr'o placă de tablă (ondulată) încălzită (v. fig. II). Uneori, aparatul are montate în focar, deasupra arzătorului, corpuri ceramice, cari sunt aduse la incandescentă de flăcările acestuia şi cari radiază direct 20*"40% din căldura desvoltată prin ardere (v. fig. III a şi III b). — Sobele pentru deşeuri aglomerate (de ex. fizic, adică brichete de băligar) sau în bucăţi mari (de ex. coceni de porumb) se construesc ca şi sobele pentru combustibil II. Sobă de gaz, de tablă, cu reflector (secfiune). 1) arzător de gaz; 2) re-solid, cu adaptare adecvată tlecfor;3)c6ldurătransfe-a focarului şi a grătarului. Pen- raiS.Prin radiafie; 4) intru deşeuri neaglomerate (de trare de aer rece'‘5) le?lr& ex. paie, coji de seminfeole- deaer ca,d!6) ieşirea ga-aginoase, etc.) sobele sunt, 2e,or de ardere (,a co?)-în general, metalice, şi de construcţie simplă. De exemplu, soba pentru rumeguş e constituită III. Sobă cu gaz, cu corpuri incandescente şi cu plăci de-material ceramic, a) vedere; b) secfiune; 1) arzător de gaz; 2)'corp incandescent, de şamotă; 3) intrare de aer rece;] 4) tuburi de încălzire a aerului; 5) ieşirea aerului cald; 6) material ceramic 7) tub de racordare la coş, cu registru. dintr'un corp cilindric de tablă, cu capac şi racord pentru coş, în care se introduce rezervorul cilindric de rumeguş. Rezervorul de rumeguş e fără capac şi are fundul cu o gaură rotundă pentru accesul aerului de combustie (v. fig. IV). La încărcarea rezervorului se lasă un gol central, uşor tronconic, pe laturile căruia se iniţiază arderea, care se propagă radia! spre periferia cilindrului. Soba radiază căldură uniform, putând fi construită pentru a asigura funcfionarea timp de 2 72 10*»12 ore între două încărcări. — Soba electrică foloseşte căldura produsă prin efectul Joule-Lenz ejibHaa nenb; poele en carreaux cerami--ques; Kachelofen; tile stove, glazed stove; cserepkâ-lyha]: Sobăcuacu-tnulare, la care soclul şi corpul sunt construite din cărămidă şi îmbrăcate cu plăci de teracotă (cahle). Plăcile de teracotă sunt asamblate cu copci de sârmă de ofel arămită, şi sunt placate în interior cu cărămidă comună subfire, mortarul de legătură fiind de şamotă (v. fig. I). Legătura la coş se face cu un tub de pământ ars (olan), de bazalt sau de metal, care are, uneori, un registru de reglare (v. fig. II), Soba are, în soclu, un focar (căptuşit uneori cu cărămidă refractară) şi un cenuşar, separate printr'un grătar, I. Montarea cahlelor. 1) cahlă; 2) copcă de sârmă; 3) umplutură de mortar de şamotă; 4) căptuşeală de cărămidă obişnuită, subfire. II. Tub de fum (între sobă şi coş). a) secfiune verticală longitudinală; b) secfiune transversală A-A, cu clapa deschisă; c) pFo-filul clapei; /) capac de curăţire (a funinginii); 2) axa coşului. dură dela gazete de ardere, o acumulează şi o transmit spre suprafafa sobei. Pentru a le putea curăfi de funingine, ele au guri de curăfire închise cu capace de material ceramic. La unele sobe se dispune o clapetă pentru scoaterea din circuitul gazelor a unora dintre fumuri, mărind astfel tirajul la aprinderea foculuic Sobele de teracotă cer mult timp pentru perioada după care încep să cedeze căldură. Pentru scurtarea acestei perioade, unele sobe au canale de tablă de circulafie a aerului (numite impropriu canale de ventilafie sau ven-* tilafii), cari transmit repede căldură, prin convecfie (v. fig. V). Reglarea e posibilă numai V. Sobe electrice. a) secfiune longitudinală prin soba cu acumulare, cu convecfie forfată; b) secfiune longitudinală prin soba cu acumulare, cu convecfie naturală; 1) manta de tablă cu jaluzele; 2) rezistenfă; 3) şi 3') acumulator de căldură, de fontă, respectiv de material ceramic; 4) izolafie termică; 5) ventilator; 6) motor; 7) canal inferior de aer; 8) aer rece; 9) aer cald; 10) aer de repriză. debitului de căldură al sobei prin reglarea cantităfii de combustibil ars şi prin reglarea duratei de ardere; de obiceiu e suficient un singur foc în curs de 24 de ore. Sobele de teracotă prezintă desavantajul că ocupă spafiu mult, însă pot folosi diferifi combustibili solizi şi pot fi adaptate şi penfru combustibil lichid sau g3zos. Sobele de teracotă mari prezintă avantajul că au suprafafa radiantă la temperatură m relativ joasă, dând sensafie de confort; ele nu viciază aerul din încăpere şi sunt decorative, fiind preferabile sobele cu perefi exteriori pe cât posibil netezi şi verticali, î. Sobă de metal. V. Sobă metalică. 2. ~ de zidărie [KnpnHHHâH (KaMeHHafl) ne^b; poele en briques; Ziegelofen; brick stove; teglakâlyha]: Sobă construită în acelaşi fel ca sobele de teracotă (v.), deo-sebindu-seînsăde acestea prin faptul că fumurile se fac din cărămidă obişnuită (nu din cărămidă subfire), iar suprafafa exterioară nu e căptuşită cu cahle, şi se tencueşte sau se lasă cu rosturi aparente. Prezintă desavantajul că circulafia aerului de-a-lungul suprafefei sobei se face mai greu decât la sobele de teracotă, din cauza rugozi-tăfilortencuielii. Sobele de zidărie se folosesc din ce în ce mai pufin. 3. ~ electrică [3JieK-TpHHacKan neqb; poele electrique; elektrischer Ofen; electric stove; villamos kâlyha]. V. sub Sobă de încălzit. ///.Secfiune schematică prin sobă ds teracotă (tipvechiu). I) focar; 2) cenuşar; 3) canale de fum orizontale;'4) canale de fum verticale. plăci de teracotă (v. fig.). Are pe laturile focarului canale metalice, în cari se formează curenfi de aer cari încălzesc încăperea prin convecfie, imediat după ce s'a făcut focul. Sobele mixte îmbină avantajele sobelor de metal (încălzire rapidă) cu cele ale sobelor de teracotă (acumulare de căldură şi cedare lentă). 5. ~ mefalică [MeTaJiJiHnecKaa ae^b; poele en metal; Metallofen; metal stove; vas-kâiyha]: Sobă, în general mobilă, confecfionată din fontă sau din tablă de ofel, în forme şi sisteme foarte variate. în general, e căptuşită la inferior cu cărămidă de şamotă, pentru a IV. Secfiuni printr'o sobă de teracotă (tip nou), a) secfiune verticală; b) secfiuni orizontale; 1) focar; 2) cenuşar; 3) clapetă pentru mărirea tirajului prin scurtarea traiectului gazelor de ardere; 4) mânerul clapetei; 5) conductă de fum între sobă şi coş; 6) tub de tablă; 7) capac de curăfire; 8) canale de fum în soclu; 9) rama metalică (fontă) a uşifei focarului şi cenuşarului. 4. ~ în construcfie mixtă [K0M5HHHp0BaHHaH neqb; poele mixte en metal et carreaux cera-miques; gemischter Metall- und Kachelofen mixed metal and ti!e stove; vegyes epitmenyu kâlyha]: Sobă la care focarul e de metal şi fumurile sunt de cărămida, întreaga sobă fiind placată cu V. Sobi de teracotă cu canale de circulafie a aeiului (ventilafii). 1) intrarea aerului rece; 2) ieşirea airului cald. Sobă mixtă de metal şi teracotă, a) secfiune verticală longitudinală; b) secfiune verticală tra sversală; 1) intrarea aerului rece; 2) ieşirea aerului cald; 3) canale de aer; 4) focar; 5) cutie de cenuşă; 6) rozetă pentru reglarea tirajului; 7) canale de fum; 8) uşifa de alimentare. reduce temperatura exterioară. Transferul de căldură se face prin radiafie şi prin convecfie (v. fig.); unele sobe au în interior canale, pentru crearea unor curenfi de aer cald. Se construesc şi sobe metalice fără cenuşar. în sobele metalice se pot arde diferifi combustibili solizi (lemne, cărbuni, cocs, etc.), lichizi sau gazoşi (în acest caz, focarul e umplut deasupra arzătorului, parfial cu spărturi de cărămidă de şamotă). Sobele metclice prezintă avantajele că au durată mică de încălzire, volum mic, cum şi posibilitatea de reglare a căldurii cedate, şi că se 18 27 4 montează şi se demontează uşor. Prezintă desavan-tajele că au temperatură înaltă la suprafafă, radiafie supărătoare şi răcire rapidă după încetarea focului. 4. Soclu [iţOKOJib; socle; Sockfcl; socle; aljzat, alsoresz]. 1. Arh.: Elementul de trecere între suprafafa orizontală de susfinere şi supra- Sobe metalice. a) sobă metalică simplă; b) şi c) secfiune verticală longitudinală, respectiv verticală transversală, printr'o sobă cu canale de fum şi cu canale de aer; f) canale de fum; 2) intrarea aerului rece; 3) canale de aer; 4) ieşirea aerului cald; 5) uşifă de alimentare; 6) rozetă pentru reglarea tirajului; 7) registru de fum; 8) focar; 9) cenuşar; 10) căptuşeală de şamotă. 1. Sobă pentru încălzire centrală cu aer cald. V. încălzire, sobă pentru ~ cu aer cald. 2. ~ pentru mai multe încăperi [nenb ajih oToruieHHH He-CKOJlbKHX KOM-HaT; poele pour plusieurs cham-bres; Ofen fur mehrere Zimmer; stove for severa! rooms; kâlyha tobb szoba reszdre ] : Sobă (de teracotă, metalică sau mixtă) care serveşte la încălzirea simultană a mai multor încăperi, fie prin curenfi de aer cald, conduşi prin canale de teracotă la diferitele încăperi (v. fig.), fie prin radiafia suprafefei ei exterioare. în acest caz, soba se construeşte în peretele ţpnaratnr a Sobă de feracotă pentru pafru camere. V\ SAeParat°r a a) secfiune verticală; b) vedare; doua încăperi. c) secfiune orizontală AA; d) secfiune 3. Socar [Haft- orizontală BB; /), II), III) şi IV) ca- TnRHKiEi wnwPTT ■ mere încăl*i*e de aceeaşi sobă; TOBHblH KOHeiţ, ^ jntrarea aerului rec; 2) ieşirea aiguillette, saisi- aerului cald. ne; Laschung, Sor- rung; lashing, seizing, gammoning; toldâs]. Nav. m.: Bucată de parâmă cu lungimea de cca 20---30 m, care serveşte la legat obiecte pe punte, sau la alte legături. fafa verticală a unei clădiri, a unei coloane, etc. Soclul clădirilor importante se numeşte şi subasment (v.). Trecerea dela planul orizontal al terenului la paramentul vertical al fafadei se realizează prin evazarea soclului. Penfru a da clădirii un aspect de soliditate, cum şi pentru a feri baza ei de umezeala provocată de stropirea şi de adunarea apelor de ploaie, soclul se execută, de obiceiu, dintr'un material mai dur, mai rezistent decât restul fafadei (piatră pufin poroasă, simili-piatră, praf de piatră, diferite placaje, tencueli de ciment, etc.). — De cele mai multe ori, soclul se separă de restul fafadei printr'un profil orizontal, realizându-se trecerea între cele două paramente, cum şi ferirea bazei clădirii de apele cari se preling pe fafadă. Uneori, prin tratarea arhitectonică a soclului clădirii, rezultă o bază proprie a Iui, care se numeşte antesoclu, realizându-se astfel o trecere gradată între trofoar şi fafadă. Subasmentul fără muluri, executat din cărămidă sau din piatră, se numeşte stereobat (executat, uneori, la templele greceşti, în gradene).—Un soclu cu ciubuce la partea superioară (cornişă) şi inferioară (bază), care susfine un şir de coloane, se numeşte stilobat. Soclul izolat al unei coloane sau al unui pilastru se numeşte piedestal. în acest caz, el e mai mult înalt decât lat şi constitue un tip aparte de soclu. Elementele de interior ale unei clădiri au, de multe ori, socluri. Acestea diferă de cel al fafadei, atât ca material, ca fel de tratare, cât şi ca dimensiuni. De exemplu, plinta e un soclu de înălfime mică, având rolul să realizeze trecerea dela materialul pardoselii la cel al peretelui (plinte de stejar, mozaic, marmură, etc.). 5. Soclu de stâlp [0CH0BaHHe CTOJifia, iţo-KOJlb MaHTH; socle pour poteau; Mastsockel; pole socle; oszlopaljzat]. E/f.: 1. Piesă tubulară Care îmbracă baza unor stâlpi metalici pe o oarecare înălfime, de exemplu: stâlpii de susţinere a liniilor aeriene, stâlpii pentru instalafiile de iluminat public, etc. Soclul se execută, în general, din fontă, şi poartă, uneori, ornamente şi deco-rafiuni, pentru efecte estetice. — 2. Grup de brafe de beton armat, în formă de cleşte, în care e prins, prin bulonare, stâlpul de lemn al liniilor electrice aeriene. Serveşte la fundarea stâlpilor de lemn în terenuri umede, stâlpii fiind menfinufi peste nivelul solului, cu care nu au niciun contact. Sin. Soclu Ritter, Cleşte Ritter. — 3. Piesă tubulară de beton centrifugat sau turnat pentru stâlpi de lemn. Tinde să înlocuiască Soclul Ritter. u Soclu [iţOKOJlb; culot; Sockel; cap; alsoresz]. Elf.: 2. Partea mefalică a unui bec electric, care se fixează în dulie, făcând contactul între aceasta şi electrodul care e în legătură cu filamentul. în general, soclul are un gât metalic care constitue un pol al lămpii, celălalt pol fiind montat pe o rondelă izolantă la baza lui; alteori, gâtul soclului nu e sub tensiune, ambii poli fiind fixafi pe rondela izolantă. Soclul se confecfionează din alamă sau din fier şi se fixează de balonul de sticlă al lămpii cu un chit izolant pe bază de bachelită, care trebue să asigure o rezistenfă mecanică şi o Socluri de lampă aj soclu cu filet; b) soclu-baionefa. rigiditate dielectrică suficientă la temperatura în serviciu. Se folosesc două tipuri de soclur: socluri cu filet şi socluri-baionetă (v. fig.). La primele, fixarea se face prin înşurubare. Presiunea care se realizează la contactul dintre dulie şi soclu depinde de operatorul care face înşurubarea. Soclurile cu filet sunt de patru categorii: Goliath (mari), normale, mignon şi miniatură. Cele normale pot fi fără faldă, cu faldă mică (penfru 100--200 W), sau cu faldă mare (pentru 300---500 W). Soclurile Goliath au diametrul mai mare decât al celor normale; ele se folosesc la becurile cu o putere absorbită de peste 500 W. Soclurile mignon au diametrul filetului mai mic decât al celor normale; ele se folosesc la becurile de putere absorbită mică. Soclul cu filet are gâtul filetat cu filet Edison; gâtul filetat constitue un pol al lămpii. Se execută în patru mărimi. Principalele caracteristice şi dimensiuni sunt indicate în primul tablou de mai jos. Soclurile-baionetă sunt socluri cilindrice, cari se fixează în dulie introducând în două crestături în „L" ale acesteia doi spini laterali, montafi pe soclu. Se execută în patru mărimi, fiecare mărime putând avea, fie un pol ia gâtul m Mărimea Mare Goliath Normal Mignon Minia- turi Mărimea filetului E 40 E 27 E 14 E 10 înălfimea filetului (la numărător) şi totală a gâtului (la numitor), mm 45/45 47/55 47/65 50/65 25/25 27/27 30/30 30/35 20/20 17/25 22/29 13/13 13/20 Tensiunea în serviciu, V 250 250 250 36 Temperatura în serviciu, °C 300 160 160 120 Rigiditatea dielectrică un minut, la 50 Hz, asigurată până la tensiunea efectivă, V: 1500 1500 1500 500 Momentul cuplului maxim de torsiune, mkgf 0,25 I I 0,20 ! 0,J0 0,07 soclului, fie ambii poli la baza lui. Presiunea la contactele dintre dulie şi soclu e independentă de operatorul care montează lampa. Principalele caracteristice şi dimensiuni sunt: Mărimea M a r e 10 u Miniatura 1 I 2 O I -~”~1 Diametrul | exterior, j mm ! 22 22 20 15 9 Lungimea gâtului, mm 29,5-30,5 25--26 23--24 17-20 13,5-14,5 Tensiunea în serviciu, V 250 250 250 250 36 Temperatura în serviciu, °C 160 160 160 160 120 Rigiditatea dielecirică, un minut, la 50 Hz, asigurată până la tensiunea efectivă, V: 1500 1500 1500 1500 500 Momentul cuplului maxim de torsiune, mkgf | 0,20 0,20 0,20 0,10 0,07 — 3. Piesă compusă din mase plastice sau din material ceramic, prin intermediul căreia se fixează mecanic tuburile electronice de şasiul aparatelor în cari se montează şi care permite să se realizeze legăturile electrice necesare func- 18* 276 fionării tubului, prin contactele metalice cu cari este echipată. Se construeşte din materiale cu mici pierderi în înaltă frecvenfă. Acestea sunt de 100—400 de ori mai mici, în cazul materialelor ceramice sau al trolitului, decât în cazul bachelitei, dar izolanfii ceramici au rezistenfă mecanică mică. Soclurile sunt confecfionate, în general, din bachelită pentru înalta frecvenfă şi au dimensiuni mici. Soclurile pentru tuburile electronice de tip ghindă sunt confecfionate, în general, din steatită. 1. Soclu continental [MâTepHKOBbiH (JîyHAa-MeHT; socle continental; Kontinentalsockei; continental base, continental socle; kontinentâlis talapzat]. Geo/.: Zonă a uscatului, afundată cu pantă lină sub apele mării, până la adâncimea de cca 200 m. Soclul continental se poate întinde uneori până la o distanfă considerabilă dela fărmul mării (până la zeci şi chiar până la mai mult de o sută de kilometri). în alte cazuri, uscatul se afundă cu o pantă bruscă, cu unghiu mare, sub apa mării, şi nu formează deci soclu continental. Părfile din mările pufin adânci, cari se găsesc deasupra soclului continental, sunt cuprinse în aşa numita zonă neritică. 2. Soclu-cofref de alimentare [iţOKOjib nH-TaTeJIbH0r0 nyHKTa; culot-coffret d'alimentation; Speisepunktsockel, Kăstchen; feeding point cap box; tâppont-szekreny]. Elf.: Cofret care serveşte şi ca soclu (ornament) al stâlpilor în cari sunt branşate cabluri ce alimentează o linie electrică de iluminat sau de tracfiune. 3. Sodă [co^a; soude; Soda; soda; szoda]: Sin. Carbonat de sodiu. V. Sodiu, carbonat de ~ calcinată [KaJibiţHHHpOBaHHbiH HaTp; soude calcinee; kalzinierte Soda; calcinated soda; kalcinâlt szoda]. Chim.: Na2C03. Carbonat de sodiu anhidru, obfinut prin calcinarea bicarbonatului de sodiu sau a carbonatului de sodiu hi-dratat. Industrial se prepară, în special, din bicarbonatul de sodiu, obfinut prin procedeul Solvay, din bioxid de carbon, amoniac şi clorură de sodiu. V. şi Sodiu, carbonat de 5. ~ caustică [eAKHH HaTp; sode caustique; Ătznatron; caustic soda; maro nâtron, maro-szoda]: Sin. Hidroxid de sodiu; Sodiu, hidrat de ~ (v.). e. ~ cristalizată [KpncTaJiJiHHecKaH C0Aa; soude cristallisee; kristallisierte Soda; washing soda, soda crystals, crystal carbonate; kristâly-szoda]. Chim.: Na2C03 ■ 10 HsO. Carbonat de sodiu cristalizat cu zece molecule de apă, în cristale monoclinice, transparente. Se obfine prin cristalizarea din apă a carbonatului de sodiu anhidru. E uşor solubilă în apă. La aer este eflorescentă. E stabilă până la temperatura de 32,5°, peste care trece în carbonat de sodiu heptahidratat, care, peste 35,4°, trece în carbonat de sodiu monohidratat. E folosită, în special, la spălatul rufelor, datorită faptului că saponifică grăsimile, făcându-Ie solubile în apă. 7. Sodalif [coAaJlHT; sodalite; Sodalith; soda-liie; szodalit]. 1. Mineral.: 3 NaAlSiO* • NaCI. Mineral din grupul feldspafilor, care se găseşte numai în roce eruptive alcaline. E cenuşiu, adeseori albastru. Se găseşte în cristale izolate sau în mase mai compacte, în sienitul dela Ditrău. — 2. Chim.: Sodă calcinată, întrebuinfată la spălatul rufelor. (N. C.). 8. Sodar [cOAap; sodar; Sodar; sodar; szodar]. Elf.: Aparat construit pe principiul radarului, care emite unde de audiofrecvenfă şi serveşte la sondarea troposferei joase, până la înălfimea de 1000 m. Permite detectarea discontinuităţilor în repartiza umidităfii şi a temperaturii în înălţime. Ecourile produse de zonele de discontinuitate sunt recepfionate pe ecranul unui oscilograf. 9. Soder. Ind. alim.: Maşină pentru măcinarea grâului (v. fig.), la care ac}iunile de presare şi de frecare sunt efectuate de organe distincte, spre deosebire de morile obişnuite, la cari cilindrii sau pietrele exercită asupra boabelor o acfiune dublă, — de presare şi de frecare. Presiunea e exercitată de o pereche de cilindri metalici cu suprafafa netedă (ca-libroare), iar frecarea, de o pereche de pietre, dintre cari una e cilindrică, rotitoare, având şi o mişcare de translafie fafă de cealaltă, care e fixă (sabotul). 1) pâlnis de alimentare; 2) cilindri Boabele sunt intro- (tăvaluguri) de alimentare; 3) cilindri duse prin pâlnia de strivire prin presiune (calibroare); de alimentare (1) 4) piatră cilindrică rotitoare; 5) eva-şi, după ce trec cuarea măcinişului; 6) sabot; 7) pârghie printre cilindrii de pentru apăsarea sabotului. alimentare (2), cad între cilindrii de strivire (3), unde sunt strivite sub forma de solzi mici; apoi ele cad între suprafeţele pietrelor, cari macină solzii obfinufi prin strivire, iar măcinişul e evacuat la partea inferioară a maşinii (5). 10. Sodiu [HaTpnâ; sodium; Natrium; sodium; nâtrium]. Chim.: Na; nr. at. 11; gr. at. 22,997; p. t. 97,7°; p. f. 883,5°; d. 0,972. Metal mono-valent din grupul I al sistemului periodic (metalele alcaline). Ca şi celelalte metale alcaline, din cauza marii sale reactivităţii sodiul nu se găseşte în natură în stare liberă, ci numai ca ion pozitiv. în natură, sodiul e foarte răspândit sub forma de clorură, fie disolvat în apa mărilor (sare marină), fie în scoarja Pământului (sare gemă), sau sub formă de azotat (salpetru de Chile), cum şi, sub forma de săruri ale acizilor organici, în plante şi în animale marine. Prin descompunere lentă, sub acfiunea agenfilor at- 277 mosfericii mineralele în cari se găseşte sodiul eliberează ionii de potasiu, cari rămân, în cea mai mare parte, adsorbifi pe coloizii din soluri, de unde trec în plante, cum şi ionii de sodiu, cari se unesc cu ioni de clor, trecând într'o formă solubilă, în apă şi apoi în mări; din această cauză, în apa oceanelor, concentrafia ionilor de sodiu e de 40 de ori mai mare decât a ionilor de potasiu. Se cunosc următorii isotopi ai sodiului: sodiul 21, care se desintegrează cu timpul de înjumătăfire de 23 secunde, obfinut prin reacfiile nucleare Ne21 (p, n) Na21, Ne20 (d,n) Na21, Mg24 (p,a) Na21; sodiuj 22, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni şi de radiafie y# cu timpul de înjumătăfire de 2,6 ani, obfinut prin reacfiile nucleare P9 (a,n) Na22, Ne21 (d,n) Na22, Na23 (n,2n) Na22, Mg24 (d,a) Na22; sodiul 23, care e isotopul natural neradioactiv al sodiului; sodiul 24, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie *]f, cu timpul de înjumătăfire de 14,8 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Na23 (d,p) Na24, Na23 (n,?) Na24, Mg26 (d,a) Na?4, Mg24 (n,p) Na24, Mg25 (ţ, p) Na24, Al27 (m, a) Na24, Al27 (d,p a) Na24, Al27 (f, n2p) Na34, Si28 (y, n 3 p)Na24; sodiul 25, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie y# cu timpul de înjumătăfire de 58,2 secunde, obfinut prin reacfiile nucleare Mg26 (Yip) Na25, Mg25 (n, p) Na25, Al27 (y, 2 p) Na25. în trecut, sodiul se obfinea, fie prin reducerea hidroxidului de sodiu cu cărbune, sau a clorurii de sodiu cu carbură de calciu, fie prin electroliza hidroxidului de sodiu topit, sau a clorurii de sodiu. Azi se extrage numai pe cale electrolitică. După modul cum e liberat de pe catod, procedeele se împart în procedee cu extragere ca aliaj, şi în procedee cu extragere ca metal liber, în extragerea ca aliaj se foloseşte, drept catod, fie mercurul, fie plumbul. în procedeele cu amalgam (catod de mercur), sodiul e prins la catod ca amalgam de sodiu, din care e eliberat prin distilare într'un gaz inert; ca electrolit se întrebuinfează hidroxid de sodiu, umed. Acest procedeu nu se aplică industrial. în procedeul cu catod de plumb topit, electrolitul e un amestec de cloruri topite, iar sodiul e prins ca aliaj sodiu-plumb, din care sodiul poate fi separat printr'o nouă electroliză, în care aliajul e folosit drept anod. Acest procedeu e folosit, de obiceiu, numai la fabricarea aliajelor sodiu-plumb, cari înlocuesc, în anumite cazuri, sodiul. Extragerea ca metal liber e singurul şi cel mai important procedeu industrial folosit, şi se realizează pe două căi: prin electroliza hidroxidului de sodiu topit, cu un adaus de 12% carbonat de sodiu, la 300 ■•■320°, şi prin electroliza clorurii de sodiu, în amestec cu 25% fluorură de sodiu şi 12% clorură de potasiu, la 620 •••650°. Primul procedeu e folosit în mare măsură, prezentând avantaje economice şi tehnice, hidroxidul de sodiu topindu-se la 312°, difuziunea sodiului în electrolit fiind mai redusă. Electroliza hidroxidului de sodiu se face în electrolizoare de ofel sau de fontă cu cafozi de bronz, de cupru, sub formă de bare, în jurul cărora sunt aşezafi anozii cilindrici de nichel, spafiul anodic fiind separat de cel catodic printr'o diafragmă, sub formă de plasă deasă de nichel sau de ofel. Datorită greutăţii specifice mai mici decât a topiturii, sodiul format se ridică la suprafafă şi se adună în colector, de unde se scoate cu ajutorul unei linguri perforate. în colector, sodiul e apărat de acfiunea aerului, datorită prezentei hidrogenului degajat prin electroliză. Electrozii se construesc pentru o intensitate de cca 2500 A, la o încărcare de 200 kg hidroxid de sodiu (şi mai mare). Dacă electroliza se produce normal, tensiunea în elsctrolizor e de 4,5 ”5 V; randamentul, în funcfiune de curent, e de 40,,,50%; consumul de energie electrică, pentru un kilogram de sodiu, e de 12"-14kWh; consumul de hidroxid de sodiu e de cca 3,2 kg; densitatea de curent pe anod e de cca 1,5 A/cm2, iar pe catod, de 2,0 A/cm2. Se construesc şi electrolizoare mai puternice, pentru curenfi de 5000--10000 A, cu un randament de 45---60% şi cu tensiunea în electrolizor de3--4,5V, în procesul de electroliză propriu zis se utilizează numai o parte a energiei electrice (în curent continuu de joasă tensiune), iar o parte importantă de energie electrică se consumă pentru a topi substanfele sau pentru a le menfine sub formă topită. — Electroliza clorurii de sodiu, topită, prezintă avantajul că foloseşte o materie primă foarte ieftină, obfinându-se şi clor, ca produs secundar. Se întrebuinfează un amestec de săruri (NaCl NaF, KCI sau NaCl, KCI, CaCl2, cu Na2 COs, ca fondant). Electrolizorul e format dintr'o carcasă de ofel, căptuşită cu cărămidă refractară; anodul, de grafit, e înconjurat de catodul inelar, de fier sau de cupru, cu perefii exteriori acoperifi cu un material izolant. Deasupra anodului se găseşte clopotul, cu feava de evacuare a clorului. Sub clopot e aşezată o diafragmă în formă de refea, care înconjură catodul. Sodiul metalic, adunat în feava de evacuare a sodiului, trece în colectorul de sodiu metalic. Electroliza se execută la 610--650°. Electrolizoarele moderne se construesc pentru intensităfi până la 4000 A şi lucrează la tensiunea de 10 •■■11 V. Randamentul e de cca 75%; pentru o tonă de sodiu se consumă cca 14■•■15 kWh. Sodiul e bun conductor termic şi electric; arde la o temperatură apropiată de punctul său de fierbere, în aer uscal, dând peroxid şi oxid de sodiu, cu producerea unei lumini albe, puternice, în aer umed, sodiul se oxidează repede în hidroxid de sodiu; de aceea trebue păstrat sub petrol sau sub benzen (în cantităfi mici) sau în vase lipsite de aer (în cantităfi mai mari). Descompune apa, la temperatura camerei, cu .formare de hidroxid de sodiu şi hidrogen, care se poate aprinde, producând explozii. Cu azotul şi cu hidrogenul se combină numai la cald; cu sulful se combină la o încălzire s’abă; cu clorul gazos se combină cu desvoltare puternică de căldură şi lumină; cu amoniacul, dă amidură de 278 sod'u; soluţiile diluate ale acizilor reacfionează cu sodiul, mai activ decât apa. Cu alcoolii formează alcoolafi,e degajând hidrogen. Sodiul reduce, la cald, oxizii, hidroxizii, sulfurile şi sărurile metalelor grele, în stare uscată, cu separarea metalului respectiv; de asemenea, sunt reduşi acidul boric, acidul silicic şi silicafii. Sodiul dă aliaje cu multe metale: K( Li, Mg, Pb, Sb, Bi, Sn, Te, Zn, Cd, Ag, Au, Hg. După confinutul în sodiu, acestea descompun, mai uşor sau mai greu, apa. Sodiul e folosit drept catalizator în sinteza cauciucului sintetic, şi anume la pojimerizarea în bloca butadienei, pentru obţinerea cauciucului SKB (Buna); la obfinerea cianurilor; în sinteza organică; în sinteza amidurii de sodiu; a azoturii de sodiu, care e întrebuinfată la fabricarea azoturilor metalelor grele, folosite ca explozivi; a peroxidului de sodiu, oxidant puternic, folosit la albirea mătasei şi a lânii; etc. — Aliajul de plumb cu o cantitate mică de sodiu are calităţi de antifricfiune, fiind folosit pentru confecfionarea cusinefilor. Sin. Natriu. Compuşii mai importanfi ai sodiului sunt următorii: 1. Acetat de sodiu [aiţeTaT HaTpHfl, yKcy-CHOKHCJiblH HaTpml; acetate de sodium; essigsaures Natrium, Natriumazetat, sodium acetate; natri umacetat; ecetsavas natrium]: CH3—COONa-f-3 H20. Se obfine industrial, prin saturarea acidului pirolignos cu carbonat de sodiu; se concentrează solufia şi se răceşte, până la cristalizare. Prin centrifugare se separă acetatul de sodiu impur, sub formă de cristale brune-roşietice, cu miros caracteristic. Pentru obfinerea unui produs mai pur se tratează o soluf’e de acetat de calciu cu sulfat de sodiu, iar apoi, cu o cantitate mică de carbonat de sodiu, penfru a precipita toată calcea, obfinându-se o solufie de acetat de sodiu, din care acesta se separă prin evaporare şi se purifică prin cristalizare. Acetatul de sodiu cristalizat se prezintă sub formă de cristale monoclinice, incolore, inodore, cu gust amăruiu. Produsul cristalizat se disolvă, la 75°i în apa sa de cristalizare; la 120° devine anhidru; la temperaturi mai înalte se descompune, depunând un reziduu de carbonat de sodiu şi cărbune. E foarte solubil în apă, şi solubil în alcool de 90° (1:25). Se întrebuinfează la prepararea acidului acet'c pur, a anhidridei acetice, a clorurii de acetil, a acetatului de metil, a acetatului de etil, şi a altor acetafi organici (eteri acetici); e folosit în vopsitorie, în analizele chimice, în sinteza organică, în medicină, etc. Acetatul de sodiu anhidru se obfine prin topirea, la cca 300°, a acetatului cristalizat, şi se prezintă sub formă amorfă, de coloare cenuşie. 2. Aluminat de sodiu [aJiiOMHHHeBOKHCJibiH HaTpHfi; aluminate de sodium; Natriumalumi-nat, Tonerdenatron; sodium aluminate; natriumâlu-minat, aluminium savas natrium]: NaAIOs sau Na;îAI03. Se obfine, industrial, din bauxită calcinată, amestecată cu pufină calce, tratată la cald şi Ja 3 •••4 at, cu o solufie de sodă caustică con- centrată. Se prezintă sub formă de masă albă cristalină sau de pulbere uşoară. E solubil în apă; la aer, solufia se turbură. Se întrebuinfează în vopsitorie, la mordansarea fesăturilor şi a fibrelor, cedând, cu uşurinfă, alumină, sub acfiunea acizilor. E folosit Sa prepararea lacurilor colorate, la în-cleirea hârtiei, la întărirea ipsosului şi a pietrelor artificiale, la fabricarea sficlei opace, la albirea săpunului, etc. 3. Amidură de sodiu [aMHft HaTpKH; amidure de sodium; Natriumamid; sodium amide; natrium-amidin]: NaNH2. Substanfă obfinută prin trecerea unui curent de amoniac uscat peste sodiu încălzit la 300°, în absenta aerului. Se hidroiizează în contact cu apa, trecând în hidroxid de sodiu şi amoniac. Solufia, în amoniac lichid, este un electrolit. Se foloseşte în sinteze organice. 4. Azotat de sodiu [a3QTOKHCJibiH HaTpH$; azotata de sodium, nitrate de Chili; salpetersaures Natrium, Natriumnifrat, Chilesalpeter; sodium nitrate, cubic nitre, Chile saltpetre; nâfriumnitrât, csilei salâtrom]: NaNOs. Se găseşte, în general, în natură, împreună cu alte săruri şi cu substanfe insolubile, în regiuni foarte uscate (în special în unele regiuni din Chile), la mici adâncimi, în sol. Produsul natural se prezintă sub formă de masă friabilă, cenuşie până la brună, violacee, etc. Pentru a extrage azotatul de sodiu din zăcăminte, se forează terenurile şi se introduc încărcături explozive, cu efect lent. Blocurile rezultate se clasifică după calitate; materialul, acumulat şi selec-fionat, e triturat şi spălat cu apă, iar sărurile di-solvate se supun unor cristalizări succesive, fie la foc direct, fie prin tratare cu vapori sub presiune, fie prin epuizarea materialului în vase deschise, încălzite indirect cu vapori de apă, dispuse în baterie, prin cari circulă apele-mame, cari se concentrează până la saturafie. Solufiile saturate se clarifică prin depunerea substanfelor insolubile antrenate în cursul acestor operafiuni, şi se cristalizează, prin răcire separândtcse azotatul de sodiu. Ca produse secundare, din apele-mame se obfin: iod, azotat sodico-potasic, azotat de potasiu, perclorat de potaisiu, etc. Prin sinteză, azotatul de sodiu se obfine saturând o solufie de carbonat de sodiu, cu acid azofic; prin cristalizări repetate se obfine un produs pur, sub formă de cristale romboedrice, cubice, incolore, cu gust amăruiu, sau sub formă de pulbere cristalină, albă, slab higroscopică. E solubil în apă, cu absorpfie de căldură. Azotatul de sodiu e folosit, în principal, ca îngrăşământ agricol azotat; la prepararea acidului azotic şi a acidului sulfuric de cameră; a azotatului de potasiu; la fabricarea sticlei; în metalurgie; la prepararea unor explozivi; în industria alimentară, etc. Sin. Nitrat de sodiu, Salpetru de Chile (v.). 5. Azotit de sodiu [a30THCT0KHCJibiâ Ha- TpHH; azotite de sodium, nitrite de sodium; sal-petrigsaures Natrium, Natriumnitrit; sodium n>trite; nâtriumnitrit, saletromsavas natrium]: NaN02. Sarea de sodiu a acidului azotos. Se obfine 279 prin diverse procedee, de exemplu prin topirea azotatului de sodiu cu plumb; se formează o masă de azotit de sodiu, plumb şi oxid de plumb, care se spală cu apă, iar solufia obfinută se neutralizează cu acid azotic diluat, se concentrează şi se purifică prin recristalizări succesive. Alte metode de fabricare se bazează, fie pe reducerea azotatului de sodiu cu cocs şi struji-tură de fier, sau cu calce şi grafit, cu hidroxid de sodiu şi cărbune, cu oxid de carbon, cu formiat de sodiu, cu pirită sau cu alte sulfuri metalice, fie pe reducerea electrolitică a azotatului de sodiu, fie pe oxidarea catalitică moderată a amoniacului cu oxigen din atmosferă, urmată de neutralizare. — Se prezintă sub formă de cristale incolore. E mai pufin delicvescent decât azotatul de potasiu, dar mai solubil în apă şi mai pufin solubil în alcool de 90°. Azotitul de sodiu e întrebuinţat la prepararea coloranfilor azoici; ladiazota-rea bazelor primare; la obfinerea nitrozoderivafilor; la diazotarea diferifilor coloranfi direct pe fibre, la albirea fibrelor vegetale (cânepă, in, etc.) şi a mătasei. în medicină e folosit în dispnee, astmă, angină pectorală, etc.' Sin. Nitrit de sodiu. 1. Bicarbonat de sodiu [/ţByyrjieKHCJibiH naT-pH$; bicarbonate de soude; doppeltkohlensaures Natron; bicarbonate of soda; nâtriumbikarbonât]: NaHCOa. Sarea acidă de sodiu a acidului carbonic. Se prepară mai ales prin procedeul Solvay, ca materie intermediară la prepararea carbonatului de sodiu (v. sub Sodiu). Se prezintă sub formă de cristale mici, incolore, solubile în apă, 6,45% la 0° şi 14,09 % la 60°. Se descompune, prin încălzire în bioxid de carbon şi carbonat de sodiu. E folosit la prepararea carbonatului de sodiu, ca neutralizant în industria chimică, ca praf de copt în alimentafie, ca generator de bioxid de carbon în aparatele de stins incendiile, ca medicament, etc. Sin. Carbonat primar de sodiu. 2. Bicromat de sodiu [flByxpoMOBOKHCJibiil HaTpnfi; bichromate de sodium; Natriumbichro-mat, doppeltchromsaures Natrium; sodium bichromate; nâtriumdikromât, pirokromsavas natrium]: Na2Cr207 • 2HsO. Se obfine, în industrie, prin topirea ferocromului (fontă cu un confinut de 10% carbon şi 82% crom) cu carbonat sau cu hidroxid de sodiu şi calce. Din topitura obfinută se separă cromatul de sodiu, care apoi e transformat în bicromat, prin tratare cu acid sulfuric. — Se prezintă sub formă de cristale, delicvescente la aer, de coloare portocalie-roşietică, sau sub formă de pulbere uşoară (anhidru) de coloare galbenă-portocalie, care e pufin higroscopică; e foarte solubil în apă. — E întrebuinfat la prepararea bicromatului de potasiu, având aceleaşi înirebuin-fări ca şi acesta. s. Bisulfat de sodiu [6Hcyji(J>aT naTpHfl; bisulfate de sodium; saures schwefelsaures Natrium, Natriumbisulfât; sodium; bhisulphate; nâtriumbi-szulfât, savanyu kensavas natrium]: NaHS04. Se obfine, fie prin acfiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu sau a sulfatului neutru de sodiu, fie din azotat de sodiu şi acid sulfuric (ca pro- dus secundar la fabricarea acidului azotic). Se prezintă sub formă de cristale incolore, sau de topitură (anhidru); e solubil în cpl. E folosit ca fondant acid, la temperaturi înalte; în vopsitorie; la decaparea tablei de fier, pentru cositorire; la fabricarea mătasei artificiale (viscoză), pentru coagularea solufiei; la fabricarea sulfatului de potasiu; Ja separarea acizilor graşi din apele de spălare a lânii; la regenerarea cauciucului, etc. Sin. Sulfat acid de sodiu. 4. Bisulfit de sodiu [6ncyjib(|)HT HaTpna; bisulfite de sodium; saures Natriumsulfit, Natrium-bisulfit; sodium bisulphite; nâtriumhidroszulfit]: NaHS03, Se obfine trecând un curent de bioxid de sulf prin hidroxid sau carbonat de sodiu, în solufie, sau prin acfiunea acestuia asupra carbonatului de sodiu cristalizat, în prezenfa vaporilor de apă. — Se prezintă sub formă de cristale prismatice lucioase, inodore, când sunt bine păstrate, sau cu miros de anhidridă sulfuroasă, la învechire sau la conservare necorespunzătoare; e foarîe solubil în apă, cu reacfie acidă. E folosit în industria textilă, ca anticlor energic (la declo-rurarea firelor şi a fesăturilor, albite cu hipo-clorifi); la prepararea unor coloranţi organici sintetici; la purificarea aldehidelor şi a cetonelor; la albirea fibrelor textile, a paielor, a pielei; în fotografie, etc. Sin. Sulfit acid de sodiu. 5. Bromură de sodiu [6pOMHCTbiH HaTpHÎdf bromure de sodium; Bromnatrium, Natriumbromidi sodium bromide; natrium bromid, bromnâtriump NaBr. Se obfine din brom şi hidroxid de sodiu, în solufie; prin evaporare se obfine un amestec de bromură şi bromat de sodiu, care se amestecă cu cărbune şi se încălzeşte, pentru a descompune bromatul în bromură. Se prezintă sub formă de cristale cubice, albe, inodore, cu gust sărat-amă-ruiu, solubile în apă. E folosit în medicină, drept calmant al sistemului nervos; în fotografie, la prepararea gelatinei sensibile, cum şi la prepararea altor bromuri. 6. Carbonat de sodiu [yrJieKHCflbifi HaTpHîî; carbonate de sodium; Natriumkarbonat; sodium carbonate; natriumkarbonat, szensavas natrium, szoda]: Na2C03. Praf alb, stabil în aer, cu p. t. 853°, gr. sp, 2,5; gr. volumetrică 1,2—1,7 kg/l (soda grea) şi 0,6—1,0 kg/l (soda uşoară), solubil în apă, cu des-voltare de căldură. E cunoscut sub numele comercial de sodă. Carbonatul de sodiu tehnic are puritatea de 98,7-98,8%, confinând şi 0,7-1,0% NaCl, 0,04-0,2% Na2S04, 0,002-0,01 Ala03+Fe203, 0,1 % substanfe insolubile şi maximum 0,5% sub-(stanfe volatile. Carbonatul de sodiu anhidru se numeşte şi sodă calcinată, sau sodă amoniacală. Forma cristalizată cu 10 molecule de apă se numeşte sodă cristalizată sau sodă de rufe. El se prezintă sub formă de cristale monoclinice, incolore şi transparente, cu gr. sp. 1,463 şip. t. 34,5°. Carbonatul de sodiu cristalizat trece, la 12—15°, în Na2C03-f 5 H20, iar la 35—40°, în Na2C03-f H2Of care se prezintă ca un praf alb, cu confinut în Na?C03 de 37,1 %8 2)80 ' Materia primă principală, întrebuinfată la fabricarea carbonatului de sodiu, e sarea de bucătărie. Mai rar, în unele procedee (Leblanc, efc.) se foloseşte sulfatul de sodiu. — Procedeul cu sulfat de sodiu (procedeul Leblanc) utilizează sulfatul de sodiu, fie rezultat din reacfia 2 NaCl 4- N2S04 -> Na2S04 + 2H CI, fie extras din zăcăminte naturale, încălzit la cca 900--10000, în amestec cu cărbune şi cu piatră de var, ob|inându-se sodă, sulfură de calciu şi oxid de carbon, conform reacţiilor: Na2S04 + 2 C Na2S + 2 COs Na2S+CaC03 -> Na2C03 + CaS CaC03 -f C CaO + 2 CO C02 + C“>2 CO. Procedeul Leblanc a fost părăsit, din cauza consumului de acid sulfuric şi a lipsei de utilizare a cantităfiior mari de acid clorhidric rezultat ca produs secundar. Un procedeu asemănător este următorul: într'un cuptor rotativ se calcinează un amestec de sulfat de sodiu, calcar şi cărbune. Topitura- e tratată cu apă, care disolvă soda formată. Reziduul este tratat cu apă şi cu bioxid de carbon sub presiune, obfinându-se un precipitat de CaCOs şi degajare de H2S, conform reacţiei: CaS + H20 + C02 = CaC03 + H2S. Hidrogenul sulfurat se transformă în sulf sau în bioxid de sulf. Tot un procedeu care foloseşte sulfatul de sodiu, utilizat în URSS, se bazează pe reacfiile: Na2S04+2C = Na2S + 2C02; sulfura de sodiu rezultată este disolvatăîn apă şi e tratată cu bioxid de carbon, obfinându-se Na2C03, conform reacţiei: Na2S + COs + H20 = Na2COs + H2S, H2S se transformă în S sau în S02. — Procedeul cu clorură de sodiu sau procedeul amoniacal (procedeul Solvay) comportă următoarele' faze: arderea pietrei de var: CaCOs CaO + C02 (oxidul de calciu e transformat în lapte de var, care e folosit mai târziu la recuperarea amoniacului, iar bioxidul de carbon e folosit la carbonatare), obfinerea unei saramuri amoniacale, prin saturarea unei saramuri de clorură de sodiu cu amoniac gazos; carbonatarea saramurii amoniacale şi precipitarea bicarbonatului de sodiu, conform reacfiilor: (1) NaCl +2 HN3+H20+C02 = NaCl + (NH4)2C03 (2) NaCl + (NH4)2C03 + HaO + C02 = NaCl + 2NH4-HC03 (3) NaCl-f NH4HC03 = NaHC03 + NH4CI; urmează: filtrarea precipitatului de bicarbonat de şodiu din solufia de clorură de amoniu şi a bicar- bonatului de amoniu, cari nu au intrat în reacfie; calcinarea bicarbonatului, conform reacfiei 2 NaHCOs = Na2COs + C02 + H20 (bioxidul de carbon este reintrodus în circuit, la carbonatare); recuperarea amoniacului din solufia dela filtrare, care se face prin tratare cu lapte de var (din varul ars şi stins), conform reacţiei 2 NH4CI + Ca(OH)2 = CaCl2 + 2 NH3 + 2 HăO (amoniacul degajat se întoarce în circuit, la formarea saramurii amoniacale, iar clorură de calciu este evacuată ca leşie reziduală). Procedeul are ca produse secundare: clorură de amoniu (dacă nu sa recuperează integral amoniacul) şi clorură de calciu din leşia reziduală, în practică se procedează astfel: Saramura brută dela salină, confinând 305***310g NaCI/l, e purificată în vederea eliminării sărurilor de calciu şi de magneziu, de exemplu cu var şi cu sodă amoniacală. Arderea pietrei de var amestecate cu cocs (6*"8%) se face în cuptoare de var, la cca 1000***1200°. în cuptor se obfin gaze cari confin 40% bioxid de carbon, cari sunt conduse la purificare, şi var ars CaO (confinând 5% nears), din care se pregăteşte laptele de var. Purificarea şi răcirea gazelor cu bioxid de carbon se fac în 2--4 turnuri de spălare (scruber) umplute cu cocs, cu inele ceramice sau cu piatră de var, în contracurent cu o ploaie de apă. Gazul C02 (40%) este comprimat la 1,1 ■■■2,4 at. în compresoare se amestecă, uneori, şi cu gazele recuperate dela calcinatoarele de bicarbonat şi cu cele dela coloanele de debicarbonatare, rezultând un gaz de cca 75% C02. Varul ars din cuptor e transformat (stins) în lapte de var cu 200---250 CaO/l, o suspensie de hidrat de calciu într'o solufie de apă de var, care e trimisă, cu o pompă, la instalafia de recuperare a amoniacului. Saturarea cu amoniac a saramurii se face într'o coloană de absorpfie. Saramura amoniacală cu 260---265 g NaCl, 85—90 g HN3, 45--50g C02/l părăseşte coloana pe la partea inferioară, trecând într'un rezervor-tampon de saramură. Carbonatarea saramurii amoniacale (reacţiile 1, 2 şi 3) se face în următoarele etape: precarbonatarea, cu gazele cari scapă din coloane (gazul confine aproximativ 12% C02f iar la ieşire mai confine 4,5% C02); carbonatarea cu gaze comprimate având 40% C02, provenind dela cuptorul de var; formarea bicarbonatului şi precipitarea cu gaze comprimate având 70-75% C02, provenind din amestecul gazelor dela cuptorul de var cu gaze recuperate la calcinare şi la debicarbonatare. Figura dela p. 281 reprezintă schema unei instalafii de carbonatare şi de precipitare a bicarbonatului brut. Saramura amoniacală din tamponul (4) e împinsă, cu pompa (7), în aparatul scruber pre-carbonator (i), aparat inelar, echipat cu o placă de distribufie (p), o zonă scruber (s), o zonă de răcire (r) şi, la bază, cu un tampon de leşie (f). Saramura şi gazele circulă în acelaşi sens, intiă 281 cu o. temperatură de cca 28°, pe la partea superioară, şi iese pe la partea inferioară, ca leşie precarbonatată, având cca 65 g C02/l. Aceasta e 70-■■75% C02, la baza coloanelor (9). Gazele cari părăsesc coloanele de precipitare mai confin cca 12% C02 şi sunt conduse la coloanele de pre- Schema instalafiei de carbonatare şi de precipitare a bicarbonatului brut. f) precarbonator; 2) pompă; 3) coloană de carbonatare şi de precipitare; 4) rezervor-tampon de saramură; 5) regulator c e debit; 6) racord de intrare pentru saramură; 7) pompă antiacidă; 8) şi 9) racord de intrare pentru bioxidul de carbon; 10) rezervor pentru suspensia de bicarbonat; p) placă de distilafie; s) scruber; r) răcitor; a) CO2 12%; b) CO2 40%»’ c) C02 75%. preluată de o pompă centrifugă antiacidă (2) şi e trimisă, printr'un regulator de debit, în coloana de carbonatare (3). Aceasta e construită din inele de fontă, e înaltă de 20--25 m, cu diametrul de 1800-2700 mm; e împărfită în două: o zonă (p) cu numeroase pasete speciale de fontă (cca 30) şi o zonă de răcire (r), cu câteva compartimente de răcire (5---8)f fiecare fiind un schimbător de căldură tubular orizontal, cu 100*■ ■ 120 de fevi de răcire. între compartimente e intercalată câte o pasetă. Rolul acestui aparat e, alternativ, de coloană de carbonatare şi de precipitare a bicarbonatului de sodiu brut, servind şi la desincrus-tarea coloanei. Gazele părăsesc aparatul de carbonatare, practic, epuizate de bioxid de carbon (0,8%). Leşia deia baza coloanei având o temperatură de cca 40° şi o concentraţie în amoniac total de 85 g/l, în bioxid de carbon total de 80 g/l, e reluată de o pompă centrifugă şi trimisă, printr'un regulator de debit (5), la un colector de fontă (4), din care, prin orificii calibrate, se repartizează în coloanele de carbonatare, cari funcfionează, în vederea precipitării, drept coloane de precipitare. în aceste coloane se formează bicarbonatul de sodiu, în suspensie în solufie de clorură de amoniu. Leşia intră pe la partea superioară (6); în contracurent circulă gazele de bioxid de carbon, admise în două zone: gazu! de 40% C02, deasupra compartimentelor de răcire (§);. gazul de carbonatare. Deoarece e necesară şi o răcire a solufiei, dela 55---600 la 25---260, ceea ce provoacă o precipitare bruscă a bicarbonatului de sodiu, se introduc compartimentele de răcire, unde circulă apa de răcire în contracurent cu laptele de bicarbonat. Suspensia de bicarbonat părăseşte coloanele de precipitare pe la baza lor, trecând într'un rezervor cu agitator (10) sau direct în troaca filtrelor rotative. Transformarea clorurii de sodiu în bicarbonat de sodiu este de 70--74%. Laptele de bicarbonat, din troaca filtrului, prevăzută cu un amestecător, e aspirat în interiorul filtrului, astfel fiind reţinut bicarbonatul, iar solufia de clorură de amoniu e condusă, printr'un vas de separafie, la tamponul de leşie de filtru (4). Gazele cari scapă din vasul de separafie sunt trecute printr'un scruber stropit cu apă. Bicarbonatul filtrat e spălat cu apă, e uscat, şi apoi e trecut la calcinatoare. Calcinarea bicarbonatului de sodiu se face într'un calcinator constituit dintr'un cilindru orizontal rotativ, de tablă de ofel. Cilindrul e aşezat în interiorul unei zidării; între cilindru şi zidărie circulă gaze de combustie. Alimentarea calcinatorului se face prin proiectarea forfată, la un capăt, a bicarbonatului brut în interiorul cilindrului. La celălalt* capăt este un extractor-melc, pentru evacuarea sodei. Captarea bioxidului de carbon (90"-98%) se face Io capătul de încărcare, gazul trecând mai 282 departe printr'un ciclon pentru refinerea prafului de bicarbonat antrenat. Gazul este apoi spălat, răcit şi trimis la stafia de compresoare. Temperatura sodei în calcinator e de cca 300--3500, iar la ieşire, de 110*** 120°. Pentru o tonă de carbonat de sodiu se consumă cca 5,0*"5f5m3 saramură de 3Q0---310 g/l; 1,25-** 1,31 piatră de var; 1,5-*2,0g amoniac; 70-‘120kg cocs; 60--100m3 apă; 140**-150 kg combustibil convenfional (7000 cal); 50--60 kW sub formă de energie electrică şi 2,0”*2,5t abur. Procedeul amoniacal are unele variante, ca, de exemplu: procedeul fără recuperarea amoniacului (în acest caz se poate obfine, la fiecare tonă, o tonă de clorură de amoniu) şi procedeul modificat, cunoscut sub numirea de fabricarea sodei şi a amoniacului cu sare intermediară, NH4HCO3. în acest caz, la saramura amoniacală se adaugă bicarbonat de amoniu solid, precipi-tându-se astfel bicarbonatul de sodiu, care se filtrează şi se calcinează, iar în solufia filtrată se adaugă saramura, precipifându-se clorură de amoniu, solufia redevenind saramură amoniacală saturată. Clorură de amoniu se separă, prin centrifugare, de solufia-mamă de saramură amoniacală. Procedee de fabricare a carbonatului de sodiu, plecând dela alte materii prime sunt procedeul cu silvinit şi procedeul cu nefelin. în procedeul cu silvinit, procesul de fabricafie se efectuează după procedeul amoniacal, iar din leşia de filtru cristalizată se obfine un îngrăşământ care confine amoniu şi potasiu („potazot"). La fiecare tonă de sodă se obfine 1,4 t potazot. în procedeul cu nefelin, se klinkerizează nefelinul cu var şi se obfine metaaluminat de sodiu şi de potasiu, solubil în apă, şi silicat dicalcic, insolubil, care se separă prin filtrare. Solufia de metaaluminat se carbonatează conform reacfiei: AIOg(NaK) -1- C02+H20 = AI(OH), + (Na,K)C03, obfinându-se o suspensie de hidroxid de aluminiu dintr'o solufie de carbonafi, care se separă prin filtrare. Din solufia filtrată, evaporată, deshidratată şi calcinată, se obfine carbonatul de sodiu calcinat, iar prin calcinarea hidratului de aluminiu se obfine alumina, materie primă pentru fabricarea aluminiului. La fiecare tonă de alumină se obfine 11 carbonafi (cca 700 kg sodă şi 300 kg potasă). Carbonatul de sodiu cristalizat (soda de rufe), Na2COs-MO H20, se obfine prin disolvarea la cald f80’"90°) a carbonatului de sodiu calcinat, până la o concentrafie de saturafie a soluţiei; apoi se lasă să se răcească în vase de fier, astfel încât solufia devine suprasaturată şi depune cristale de Na2C03+10 H2Of cari se separă de solu-fia-mamă prin centrifugare. Dintr'un kilogram de carbonat de sodiu calcinat se obfin cca 2,8 kg sodă cristalizată. Carbonatul de sodiu e un produs de bază al industriei chimice. Se întrebuinfează în mare măsură în industria sticlei, a emailului, în industria metalurgică (a aluminiului, a magneziului, etc.), în industria hârtiei, în industria textilă (la spălare, albire, vopsire), a coloranfilor anorganici şi organici (la ob{inerea ultramarinului, a anilinei, a îndi-goului, etc.), în industria săpunului, în industria chimică şi farmaceutică (la obţinerea bicromatu-lui de sodiu, a fosfajilor de sodiu, a morfinei, a antipirinei, a zaharinei, etc.), în gospodărie, la spălat şi curăţit; în industria amidonului, în rafinării de petrol, în industria cauciucului, la purificarea apei, etc. Sin. Sodă. 1. Cianură de sodiu [iţHaHHCTblil HaTpHft; cyanure de sodium; Zyannatrium, Natriumcyanid; sodium cyanide; nâtriumciânid, ciânnâtrium]: NaCN. Se obfine, industrial, prin aceleaşi procedee ca cianura de potasiu (v.), folosind, ca materii prime, săruri de sodiu. Prezintă, în general, proprietăfi asemănătoare cu ale cianurii de potasiu. Fiind mai ieftină, e folosită, ca înlocuitor al acesteia, în industria aurului şi a argintului, în galvanoplastie, în agricultură, în medicină, etc. 2. Clorat de sodiu [xjiopHOBaTOKHCJibiH HaTpHH; chlorate de sodium; chlorsaures Natrium, Natriumchlorat; sodium chlorate; nâtriumklorât, klorsavas natrium]: NaCIOg. Se obţine industrial, fie pe cale electrolitică, dintr'o soluţie concentrată şi caldă de clorură de sodiu, în prezenţa unor cantităţi mici de cromat sau de bicromat de sodiu, fie prin alte procedee, ca şi cloratul de potasiu (v.). — Se prezintă sub formă de cristale incolore, puţin solubile în apă rece sau în alcool, încălzit, degajă oxigen, fiind exploziv în prezenţa substanţelor organice. E folosit, ca înlocuitor al cioratului de potasiu, în special în vopsitorie, datorită solubilităfii sale mai mari. 3. Clorură de sodiu [xJiopHCTbiH HaTpH#; chlorure de sodium; Natriumchlorid; Chlornatrium; sodium chloride; nâtriumklorid]: NaCl. Sarea de sodiu a acidului clorhidric. Se prezintă în cristale cubice incolore, cu p. t. 801° şi p. f. 1440°, foarte solubile în apă, insolubile în solvenţi organici. în stare naturală se găseşte, în cantităţi mari, atât în apa oceanelor (2,8%) şi a mărilor, cât şi în zăcăminte mari, subterane. în ţările cari nu dispun de zăcăminte, clorură de sodiu se extrage prin evaporare şi cristalizare, din apa de mare, unde se găseşte în amestec cu alte săruri. Evaporarea apelor de mare se face în basine cu suprafaţă mare, cu ajutorul căldurii solare. încălzirea artificială se foloseşte foarte rar. După concentrare, sărurile se separă prin cristalizare selectivă. Se obţin, afară de clorură de sodiu, cantităţi mari de sulfdt de sodiu, de sulfat de magneziu, clorură de magneziu, etc. (v. şi Sare mixtă), cari sunt valorificate industrial. Din zăcăminte subterane, clorură de sodiu se extrage prin procedee miniere obişnuite, sau prin disolvare în apă, sub formă de saramură (v.). Sarea gemă (v.) extrasă, constituită aproape excluziv din clorură de sodiu, poate fi folosită după o simplă fărâmare; cea care conţine impurităţi, ca argilă, nisip, sulfat de calciu, etc., e supusă disolvării şi purificării prin recristalizare. Clorură de sodiu foarte pură se obfine prin precipitare cu acid clorhidric. 283 în industrie, principalele întrebuinfări ale clorurii de sodiu sunt: fabricarea carbonatului de sodiu (v.) şi a hidroxidului de sodiu (v.), fabricarea diverselor cloruri metalice, fabricarea do-rafilor şi a hipoclorifilor, fabricarea clorului (v.) şi a sodiului (v.), etc. E folosită şi ca agent oxidant în prăjirile clorurante (v.) şi drept condiment. V. şi Sare de bucătărie, Sare gemă, Sare huscă. t. Hexamstafostat de sodiu [renca-MeTa-4)0CCf)aT HaTpHH; hexametaphosphate de soude; Natriumhexametaphosphat; sodium hexamsta-phosphate; nâtrium-hexametafoszfât]: (NaP03)6. Polimer al metafosfafului de sodiu. Se prezintă sub forma de solzi albi, foarte higroscoplci. Se prepară din făină de oase, trecându-se prin următoarele faze; acid fosforic, fosfat monosodic, piro-fosfat acid de sodiu, hexametafosfat de sodiu. Se întrebuinfează la epurarea apei, în industria petrolieră, la subfierea nomolului de sondă, şi în gospodărie, ca agent de spălare. 2. Hidroxid de sodiu [rHApOGKHCb HaTpHH; hydrate de sodium, soude caustique; Natriumhyd-rat, Natriumhydroxyd, Ătznatrium; sodium hydro-xide; nâtr!umhidroxid].* NaOH. Substanfă solidă, albă, opacă, h'igroscopică, cu gr. sp. 2,13, p. f. 328°. Este foarte solubil în apă, cu degajare de căldură. De asemenea, e uşor solubil în alcooli (metanol, etanol, etc.). Hidroxidul de sodiu e una dintre bazele cele mai puternice. Industrial, hidroxidul de sodiu se fabrică prin procedeul prin caustificare cu var şi prin procedeul prin electroliză. — Procedeul prin caustificare cu var se bazează pe reacfia: Na2CO* + Ca(OH)2 = CaCO, + 2NaOH. Materiile prime folosite sunt carbonatul de sodiu şi varul nestins. Se foloseşte o soiufie de carbonat de sodiu de 18--200 Be; de asemenea, se poate folosi şi bicarbonatul brut din fabricafia sodei amoniacale (precipitatul dela filtru), care se de-bicarbonateeză. Bioxidul de carbon rezultat poate fi retrimis !a fabricafia sodei amoniacale (v. sub Sodiu, carbonat de ~). Fabricafia hidroxidului de sodiu prin acest procedeu are următoarele faze: Caustificarea, care se face într'o tobă de stingere a varului. Varul se stinge cu solufia de carbonat de sodiu. Suspensia de carbonat de calciu rezultată e depozitată în rezervorul de lapte de var, de unde e preluată de o pompă şi e trimisă într'un decantor. So'ufia clară de hidroxid de sodiu e trimisă la concentrare, iar nomolul separat la fund este trimis la un spălăfor-decantor. Apele de spălare servesc la pregătirea solufiei de bicarbonat de sodiu. — Concentrarea solufiei de hidroxid de sodiu, care se face la cald, sub presiune redusă. Instalafia de concentrare (fig. /) cuprinde următoarele piese: evaporatoarele în vid (1), (2), (3) şi (4), un aparat de detentă (5), legat de un condensator barometric (6), un decantor (7), un filtru rotativ (8), pompele (9) şi (10). Evaporatoarele sunt schimbătoare de căldură, tubulare, cu fevi de cupru în cari circulă solufia de hidroxid de sodiu; încălzirea se face cu abur. Pentru intensificare, în centru e montată o feavă de circulafie cu diametru mare, pentru returul lichidului spre partea inferioară. Aburul intră pe la partea inferioară şi este evacuat, împreună cu vaporii de apă degajafi de solufia de hidroxid, pe ia partea superioară, care este legată, fie de alt evaporator, fie de condensatorul barometric. Solufia intră pe la partea inferioară, circulă prin fevi de jos în sus şi prin feava centrală de sus în jos, fiind evacuată pe la partea inferioară. Solufia se concentrează în primele două aparate, până la 42”*43° Be, când trece în aparatul de detentă. Aici solufia se destinde dela vidul la care a fost supusă în evapo- I. Schema unei instalafii de concentrare a solufiei da hidroxid de sodiu, I) 2) 3) şi 4) evaporatoare; 5J detentor 6) condensator barometric; 7} decantor; 8} filtru rotativ; 9} pompe; de vid; aj solufie de hidrat de sodiu; b) abur; c) solufie concentrată de NaOH; d) solufie diluată de NaOH concentrată de NaOH, spre deshidratare; f) intrarea apei; g) spre canal, 10) pompă ; e) solufie 284 ratorul (2), (cca 600 mm coloană de mercur), la presiunea atmosferică, evaporându-se şi, deci, concenfrându-se (la cca 52-**53° Be), aburul fiind condus la condensatorul barometric. Detenforul e un vas cilindric de cupru. Prin concentrare, solufia devine suprasaturată în sărurile cari constitue impurităfile solufiei de bioxid de sodiu (NaCl, Na2S04l5 etc.), şi cristalizează. Solufia e filtrată printr'un filtru rotativ cu pânză de nichel şi apoi e evaporată, la un vid mai înaintat, într'o altă serie de două evaporatoare, (3) şi (4), asemănătoare cu primele, (f) şi (2), până la o concentraţie de cca 300 g/l, când se trimite la deshidratare. — Deshidratarea solufiei şi topirea hidroxidului de sodiu se fac într'o instalafie (v. fig. II) care se compune din: anteîncălzitoare (/), schimbătoare de căldură, încălzite intertubular cu gazele Degajarea hidrogenului strică echilibrul H2O^H++OH\ din care cauză se disociază cantităfi noi de apă. Ca urmare, se produce la catod o acumulare de ioni de sodiu şi de hidroxil şi se formează hidroxid de sodiu: Na+ -f OH' NaOH . Dacă hidroxidul de sodiu şi clorul nu sunt separate printr'un mijloc oarecare, ele reacfionează, dând produşi secundari (hipoclorit de sodiu, NaClO, şi clorat de sodiu, NaClOs). Teoretic, potenfialul anodic, la electroliza solufiei de clorură de sodiu, e egal cu Ecf = +1,332 V, iar cel catodic, cu cafod solid, e £Hă=—0,836 V. Teoretic, energia necesară pentru 1 t hidroxid de sodiu e de 2158 kWh, în cazul celulei cu II. Schema unor instalafii de deshidratare şi topire. /) anteîncălzitor; 2) căldări de deshidratare şi topire; 3) căldări de răcire; 4) maşină de solzi; 5) pompă de vid; 6) sifon pentru transvazarea soluţiei. calde rezultate la instalafia de topire, căldări de fontă (2), pentru deshidratarea hidroxidului de sodiu, topirea şi răcirea lui. Căldările sunt vase deschise de fontă cu 1 •*-1,5% Ni, încălzite cu foc direct, cu capacitatea de 8--10 m3. Topirea se face în mod continuu, în primele trei căldări aşezate în trepte. Soda este încălzită treptat, până la 550°. Transvazarea se face prin prea-plinul fiecărui vas, şi prin sifonare. în ultimele patru căldări, soda caustică se răceşte treptat, până la 350--3750. Cu ajutorul unor pompe se scot dela fundul căldărilor impurităfile (mai ales compuşi de cupru, de fier) depuse prin decantare, în cursul topirii şi răcirii. Soda caustică, topită şi răcită până la 350—3750, se toarnă direct în butoaie de fier de 100—200 kg sau de 500***600 kg. Uneori, in timpul deshidratării se adaugă şi sulf, pentru albire. Soda caustică sub formă de solzi se obfine prin turnarea masei topite pe suprafafa unui tambur de tablă de fier, răcit în interior cu apă. Produsul răcit se desprinde de pe suprafafa tamburului cu un cufit. Consumul de materii prime pentru o tonă de sodă caustică este, în medie, de 1,325 t carbonat de sodiu şi 0,700 t var. La procedeul prin electroliză se foloseşte, ca materie primă, sarea gemă, NaCl. Reacfiile cari au loc sunt: NaCl^Na+-fCi“ HaO^±H+ + OH-. La anod se obfine clor 2C|--2e'->2Cl; 2CI^CI2, iar la catod se degajă hidrogen 2H* + 2er-*2H; 2H^H8. catod de mercur, şi de 1451 kWh, în cazul celulei cu diafragmă. Fabricarea sodei caustice şi a clorului prin electroliză are următoarele faze mai importante: prepararea şi purificarea saramurii; electroliza; concentrarea, topirea şi ambalarea hidroxidului de sodiu; uscarea şi lichefierea clorului. Prepararea saramurii se face prin disolvarea a 300"*310 g clorură de sodiu la 1 litru de apă. Purificarea saramurii se face ca şi în cazul fabri-cafiei sodei amoniacale. Electroliza se face în electrolizoare cari pot fi împărţite în trei grupe, după construcfia şi funcfionarea lor: electrolizoare cu anod şi cu diafragmă, aşezate, fie vertical, fie orizontal; electrolizoare cu clopot; electrolizoare cu catod de mercur. — în procedeul cu diafragmă se separă spafiul anodic de cel catodic, printr'o diafragmă (perete poros), care permite trecerea ionilor, dar împiedecă trecerea solufiilor şi a gazelor cari se formează la electrozi. Reacfiile cari se produc sunt, în principiu, următoarele: NaCl, «H20 = NaCl -j-w H20-{-0,458 kcal; NaCl = Na-f VaCl2 —97,69 kcal; Na-f-«H20-f-H20=Na0H, wH20-fV*H2-f44 kcal NaCl, nH20-fH20=Na0Hf »H20=i/2CI2-(-1/2 H2—52,92 kcal' Diafragma este constituită dinfr'o sită de fier, peste care se aşază un strat format dintr'o pastă confinând fire de asbest şi sulfat de bariu. Anozi* sunt de grafit şi se găsesc la o distantă mică (câfiva milimetri) de diafragmă. Celula se alimentează continuu cu solufie de clorură de sodiu, iar so^ lufia de hidroxid do sodiu (eventual cu clorură de sodiu) se scurge în aceeaşi măsuri. Lichidul se mişcă în sens invers mişcării ionilor OH spre anod. Prin aceasta se poate ajunge la o concen- în electrolizorul cu anod şi cu diafragmă aşezate vertical (v. fig. V), în cuva de fier (1) e sudată o bridă (2) de fier cornier, pe care se sprijine ca- zi/. Electrolizor cu anod şi cu diafragmă orizontale. 1) diafragmă; 2) spafiul anodic; 3) spaţiul catodic; 4) conductă pentru hidroxid; 5) colector de hidrogen; 6) electrozi de -1- -I... -----J----------------o\ -.JK ^ ^I^,~r,z§. JO) conductor de cupru; 11) şină anodică; pentru hidrogen; 16) clor; 17) izolatoare. 1) diafragmă; i) spaţiul anodic; i) spaţiul catodic; conducta pentru nidroxid; grafit; 7) conductă de cloi; 8) conductă de saramură; 9) cadă de electroliză; 10) 12) termometru; 13) tub de vid; 14) tub de nivel; 15) tub de presiune pentru trajie de 12--16% NaOH, în solufia electrolizată. Clorul degajat confine cca 1,5% C02. Tensiunea de lucru este de 3,5 V, iar utilizarea curentului este de cca 95%. După pozifia anodului şi a diafragmei, se deosebesc două tipuri de aparate: electrolizor cu anod şi cu diafragmă aşezate orizontal, şi electrolizor cu anod şi cu diafragmă verticale. în electrolizorul cu anod şi cu diafragmă orizontale (v. fig. III), spafiul anodic (2) e despărfit de spafiul catodic (3) prin diafragma (1). Solufia formată la catod se evacuează continuu prin conducta inferioară (4), iar hidrogenul, prin cea laterală (5). Clorul format pe anozii de grafit (6) este evacuat prin conducta ceramică (7), din partea de sus, iar solufia de clorură de sodiu e introdusă printr'o feavă cufundată. în cazul diafragmelor filtrante (v. fig. IV), corpul electrolizorului (1) e format dintr'o cutie de fier cu perefii laterali căptuşifi cu ciment (3) şi cu plăci de gresie (4) şi are un capac format din şase piese ceramice, în care sunt fixafi electrozii de grafit (26 de anozi). Fundul metalic al electrolizorului formează cafodul. Curentul e condus la anozi prin bare de cupru. Avantajele acestui tip de electrolizor sunt: sarcina mare; coeficientul mare de utilizare a energiei electrice; deservirea uşoară. Desavantajele sunt: dimensiuni mari, sensibilitate la schimbarea regimului de lucru, forma complicată a anozilor. Solufia de hidroxid confine şi 150-160 g NaCI/l. todul, format dintr'un cadru dreptunghiular de fier cornier (3), de care e fixată diafragma. Ca-todul nu are perefi; pentru păstrarea formei, e susfinut de cadrele de ghidare (5), sudate de părfile interioare frontale ale cuvei. Hidrogenul din spafiul catodic trece prin tuburi de cauciuc într'o conductă de colectare. Electrolizorul e închis cu un capac de ardezie, care formează spafiul unde se colectează clorul. De capac sunt fixafi anozii (14 vergele de grafit). Saramura care a trecut prin diafragmă se scurge, ca solufie alcalină, prin fundul electrolizorului, în jghiabul (6). Acest tip de electrolizor nu prezintă desavantajul celui cu diafragma orizontală; pândit. V. Electrolizor cu diafragmă verticală. 1) cutie de fier; 2) bridă; 3) cadru dreptunghiular; 4) foaie de tablă perforată (catod); 5) cadru de ghidare pentru catod; 6) jghiab. de aceea el e foarte răs- IV. Electrolizor cu diafragmă orizontală de filtrare. 1) corpul electrolizorului; 2) refea catodică cu diafragmă; 3) căptuşeală de ciment; 4) plăci de gresie; 5) capace de ceramică; 6) anozi de grafit; 7) şină anodică; 8) cârlige pentru unirea şinelor catodice; 9) sifon pentru scurgerea sclujiis alcaline; 10) tub pentru degajarea clorului; 11) tub pentru degajarea hidrogenului. 28$ în cazul folosirii electrolizoareJor cu diafragmă rezultă o leşie care confina cca 100—120 g/l NaOH, şi 175—200 g/l NaCl nedescompusă. Separarea lor se face prin evaporarea într'o instalafie specială, după principiul că solubilitatea clorurii de sodiu scade cu mărirea concentratei hidroxidului de sodiu. — în procedeele cu clopot nu e nevoie de diafragme, separând lichidul anodic (anolitul) de 7 ru 5 ,7 3 Mercurul se scurge din cuva de descompunere, e ridicat de o roată cu cupe în cuva de electroliză şi parcurge astfel un circuif închis. Din cauza supratensiunii sale mari, amalgamul de mercur (cu 1—1,5% Na) nu reacfionează decât foarte încet cu apa. în cuva de descompunere, unde amalgamul vine în contact cu fierul, se formează o pilă electrică Na(Hg6)/NaOH/Fe, în care fie: ul formează polul pozitiv, la care se de- V/, Electrolizor cu clopot. I) corp de beton; 2) clopot; 3) carcasă de tablă de fier; 4) anozi; 5) canal; 6) tub de sticlă cu găuri; 7) tuburi pentru unirea clopotelor; 8) tub de unire cu conducta penfru colectarea clorului; 9) tub pentru eliminarea solufiei alcaline; 10) linia de separare a anolitului şi catolitului, cel catodic (catolitul) pe baza diferenfei lor de densitate. Celula (v. fig. VI), se alimentează continuu cu solufie de clorură de sodiu, printr'un canal făcut în anodul de grafit şi continuat prin tuburi de sticlă cari au orificii. Catolitul e împins sub clopot în spafiul catodic, de unde, după electroliză, se scurge afară; din acest spafiu se culege şi hidrogenul; clorul se adună sub clopot, de unde se evacuează. Aceste instalafii sunt greoaie şi pufin productive; ele sunt folosite pe scară mică. — Procedeul cu catod de mercur evită folosirea unei diafragme, datorită faptului că sodiul metalic, care se depune la catod, se disolvă în mercur, formând un amalgam, conform reacfiilor: NaCl,» HaO = NaCl+ »H20+0,458 kcal NaCl = Na + CI—97,69 kcal Na + 6 Hg = NaHg64-21,6 kcal_________________________ NaCUHsO + 6 Hg = NaHg6+CI + n H20- 75,6 kcal în acest procedeu se folosesc cuve de beton (de ex. de 10m/0,5 m) pe al căror fund este un strat de mercur (de cca 2—5 mm), care serveşte drept catod. în capac, la câfiva milimetri de catod, sunt fixafi anozi de grafit. în spafiul liber al cuvei, deasupra saramurii, se adună clorul. Fundul cuvei fiind pufin înclinat, amalgamul, Hg6Na, format se scurge continuu într'o a doua cuvă de fier, de aceeaşi formă (pufin mai îngustă), aşezată paralel cu prima şi mai jos. în această cuvă are loc reacfia amalgamului cu apa, conform reacţiei: NaHge = Na + 6 Hg —21,6 kcal Na-f-H20-|-nH20=Na0H, «H20-}-1/2H2-f44,38 kcal NaHge-f-(«-f-1)H20=NaOH, nH20-j- /2H2-f-6 Hg-j-22,78 kcal gajă hidrogen, în timp ce sodiul trece în solufie ca hidroxid de sodiu. Se obfine, astfel, o solufie de hidroxid de sodiu de 25—35%, care se supune concentrării şi topirii pe cale obişnuită. Schema de principiu a procedeului cu catod de mercur e reprezentată în fig. VII, iar tipul industrial e reprezentat în fig. VIII, 12 VII. Baie cu catod de mercur. 1) electrolizor; 2) aparat de descompunere; 3) mercur; 4) anod; 5) elevator de mercur; 6) grătare de fontă; 7) clor; 8) solufie diluată de clorură de sodiu; 9) solufie saturată de clorură de sodiu; 10) hidrogen; 11) apă caldă; 12) solufie alcalină. Avantajele celulei cu catod de mercur, fafă de celula cu diafragmă, sunt: se obfine un hidroxid de sodiu cu o concentrare mai mare, mai pur, fiind lipsit de ioni de clor şi de clorură de sodiu; interval de lucru mai lung. Desavantajele acestui sistem, fafă de cel cu diafragmă, sunt: catodul de mercur are nevoie de o imobilizare mai mare de capital, deoarece întrebuinfează o cantitate importantă de mercur (125—330 g Hg pentru un amper densitate); celulele sunt mai complicate şi ocupă un spafiu mai mare; consumul de energie e, în medie, cu 20% mai mare. ÎS? Hidroxidul de sodiu se întrebuinţează îa fabricarea săpunului, a mătasei artificiale, a celulozei din lemn (procedeul cu sulfat), la mercerizarea 6 s Se prezintă în cristale incolore (hidratat) sau sub formă de praf alb (anhidru). Rezultă şi prin concentrarea apelor de neutralizare din industria petrolieră. VIII. Baie cu caiod de mercur, de lip industrial. 1) electrolizor; 2) aparat de descompunere; 3) electrozi de grafit; 4) elevator de mercur; 5) apă; 6) clor; 7) mercur; 8) hidrogen; 9) sodă caustică; 10) clorură de sodiu. bumbacului, la rafinarea uleiurilor vegetale şi a petrolului, în industria organică de sinteză (coloranţi şi farmaceutice), etc. — Sin. (impropriu) Sodă caustică, Hidrat de sodiu. 1. Nifrat de sodiu: Sin. Azotat de sodiu, V. sub Sodiu. 2. Nifrif de sodiu: Sin. Azotit de sodiu. V. sub Sodiu. s. Perboraf de sodiu: Sin. Borax (v.). 4. Peroxid de sodiu [iţepeKRCb HaTpHfl; peroxyde de sodium; Natriumsuperoxyd; sodium peroxide; nâtriumperoxid]: Combinafie a sodiu-lui cu oxigenul, Na2Os. Se prezintă ca pulbere gălbuie, care se descompune uşor cu apa, dând apă oxigenată şi hidroxid de sodiu. Se prepară prin arderea sodiului în aer uscat în vase de aluminiu. Se păstrează în vase perfect închise. E un oxidant puternic; de aceea e folosit ca agent de albire pentru textile. Cu bioxidul de carbon reacţionează după formula: Na202-f C02-»Na2C03 +1/2 02, reacfie folosită pentru generare de oxigen în spafii închise (submarine, aparate izolante de respirafie, etc.). s. Silicat de sodiu: Sin. Sticlă solubilă (v.). o. Sulfat de sodiu [cyjib$aT HaTpnn; soul-fate de sodium; Natriumsulfat; sodium sulfate; nâtriumszulfât]: Na2S04. Sare de sodiu a acidului sulfuric. Se găseşte în stare naturală în apa de mare şi în unele lacuri. Se prepară prin acfiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu, urmată de calcinare. Este folosit în industria sticlei, a săpunului, la prepararea sulfurii de sodiu, a hidroxidului de sodiu, etc. Sin. Mirabilit (v.); Sarea lui Glauber (v.). 7. Sulfif de sodiu [cyjib(|)HT HaTpnn; sulfite de sodium; Natriumsulfit; suiphite of sodium; nâ-triumszuifit]: Sarea neutră de sodiu a acidului sulfuros, Na2SOs ■ 7 H20. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă 20,3% la 20°. Se prepară prin tratarea bisulfitului de sodiu (v. Bisulfit de sodiu, sub Sodiu) cu un echivalent de hidroxid de sodiu. Este un reductor puternic. în solufie apoasă, are reacfie bazică, absoarbe oxigenul din aer şi trece în sulfat de sodiu (v.). Se foloseşte în industrie ca reducător, ca desinfectant, etc. Sin. Sulfit neutru de sodiu, Sulfit normal de sodiu. s. Sulfura de sodiu [cepHHGTbift HâTpHâ; sulfure de sodium; Natriumsulfid; natrium sul-phide; nâtriumszulfid]. Chim.: Na2S. Sare de sodiu a acidului sulfhidric. Se prezintă în cristale albe, solubile în apă şi în alcool. în stare tehnică, se prezintă ca o masă topită brună. Se prepară industrial, prin reducerea cu cărbune a sulfatului de sodiu anhidru, în cuptoare cu vatră. E folosită, în special, în industria pielăriei, ca depilator. 9. Tetraborat de sodiu: Sin. Borax (v.). 10. Tiosulfat de sodiu [cepHOBaTHCTO-KHC- JlblH HaTpHH; thiosulphate de sodium; Natrium-ihiosulphat; hyposulphite of soda, sodium thiosulphate; nâtriumtioszulfât]: Sarea de sodiu a acidului tiosulfuric, Na2S2C>8. Se prepară la cald din sulfit de sodiu (v.) în solufie apoasă şi sulf, ieft conform reâcfiei: Na2S03 + S-> Na2S203 sau prin oxidarea polisulfurii de sodiu cu aer sau cu alfi oxidanţi slabi. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă. Solufia aceasta e descompusă de acizi şi de baze tari până la sulf elementar şi bioxid de sulf. Tiosulfatul de sodiu e un reactiv important în titrimetrie (v.) — şi anume în iodometrie (v,). E folosit şi ca neutralizator pentru clor, cu care reacfionează după schema: Na2S2Oa + 4 Cl2 + 5 H20 Na2S04 + H2S04 + 8 HCI. Tiosulfatul de sodiu disolvă uşor clorură şi bro-mura de argint. Pe această proprietate se bazează folosirea lui ca fixator în fotografie. Uneori e numit impropriu hiposulfit de sodiu. Sin. Anti-clor (v.). î. Sodiu, indice de ~ [npH3HaK HaTpHH; indice de sodium; Natronzahl; sodium value; natrium mutato]. Chim.: Alcalinitatea unei ape, exprimată în miligrame NaOH pe litru. Se determină prin tilrarea unei cantităfi de apă cu acid clorhidric decinormal, în prezenfa unui indicator. Sin. Indice natronic. 2. Sofită, lampă ~ [co(i)HTHaH jiaMnoHKa; sof-fitte; Soffittenlampe; soffitte; szofitlâmpa]. Elf.: Lampă cu incandescenfă (v.)f care are bulbul de formă tubulară, cu filamentul întins între cele două extremitafi ale tubului şi rezemat în mai multe puncte, în interior. Emite lumina în principal în direcfii perpendiculare pe axa longitudinală a tubului. Acoperind o jumătate de tub, în sens longitudinal, cu un strat reflector, se poate dirija întregul flux luminos într'o singură direcfie perpendiculară pe tub. O lampă sofită are două socluri, în formă de inele sau de cupe, cu perefi cilindrici, cari se prind, prin simplă presare, în dulii speciale. Sin. Sofită. 3. Sol [30Jlb, KOJlJlOHAHbiH paCTBOp; sol; Sol; sol; szol]. Chim. fiz.: Sistem dispersat coloidal, în care mediul de dispersiune e fluid, şi care are, în general, caracterele fluidului, adică nu păstrează o formă geometrică definită, poate curge, etc. După natura mediului de dispersiune, se deosebesc: aerosoli, în cari mediul de dispersiune e aerul; hidrosoli, în cari mediul de dispersiune e apa; dintr'un alt punct de vedere, organosoli, în cari mediul de dispersiune e un lichid organic, etc. 4. Sol [nOHBa, 36MJIH; sol; Boden, Erdboden; soil; talaj]. Agr.: Stratul afânat dela suprafafa lito-sferei, capabil să întreţină vieafa plantelor superioare, datorită elementelor pe cari le confine şi transformărilor cari se produc în interiorul lui, — spre deosebire de rocele masive sterile, Solul se formează din rocele cari constitue stratul superficial al litosferei şi din resturile organismelor cari se găsesc în biosferă. El e situat în zona de întrepătrundere a litosferei, atmosferei, hidrosferei şi biosferei, zonă numită pedosferă. Prin intermediul solului, substanţa minerală trece în substanfă organică. Datorită climei şi vegetafiei. materialul din care se formează solul sufere transformări fizice şi chimice: mărunfirea şi ăfânarea materialului ori- ginar (desagregarea), schimbarea constitufiei chimice, cu formarea de compuşi noi (alterarea) şi rânduirea acestora în strate caracteristice (procesele de transport, depunerile, acumulările). în ordinea procesului de transformare a materialului stratului superficial al litosferei, se deosebesc două etape: în prima etapă se produce transformarea rocelor tari şi compacte în depozite sau sedimente detritice moi şi mai afânate, asupra cărora vor acfiona produsele de formare a solului; în a doua etapă se produc procesele tipice de solificare, cari consistă în desagregarea mai departe a materialelor minerale ale substratului, în alterarea acestora (ele devenind permeabile pentru aer şi apă, pe care o pot refine), în transportul şi rânduirea în strate caracteristice a produselor de desagregare şi alterare, şi în formarea humusului. Din materialul mineral originar rezultă substanfe minerale noi — argilă, silice, hidroxizi, acizi, săruri, în stări fizice şi de compozifii chimice variate, — iar din resturile organice ale plantelor şi microorganismelor rezultă complexul organic numit humus, ca şi concentrarea, în solul astfel format, a elementelor nutrifiei minerale şi azotate a plantelor. Unele produse migrează, depunându-se într'o anumită ordine, formând strate caracteristice, de constituţii şi proprietăfi deosebite, numite orizonturi, a căror totalitate constitue profilul soiului (în acest stadiu, pătura alterată a litosferei a devenit sol). La cele mai multe soluri, profilul e format din următoarele orizonturi: un orizont (A), în care s'a acumulat humusul şi în care s'a produs o levi-gare parţială sau totală a sărurilor uşor şi greu solubile, pierzându-şi astfel principalele substanfe minerale; un orizont (B), caracterizat prin iluvio-nare de coloizi (de depunere sau de acumulare a argilei) şi levigare a sărurilor; un orizont (C), de acumulare a sărurilor, în special a carbonatului de calciu şi de magneziu, dedesubtul căruia se găseşte un orizont (D), format de roca-mamă. Aceste orizonturi nu se găsesc la toate solurile; de exemplu, solurile din regiunile cu precipitaţii pufine nu au orizontul B, iar solurile din regiunile cu ploi abundente nu au orizontul C. Solul şi profilul său se formează sub influenfa unor factori naturali, cari se referă la agenfii cari lucrează asupra materialului, la materialul pe seama căruia se formează solul şi la condifiunile în cari se găseşte acest material. Factorii cari se referă la materialul pe seama căruia se formează solul se numesc factori pasivi. Ei sunt: roca-mamă, relieful şi timpul de când roca a fosr supusă procesului de transformare. Factorii activi sunt apa freatică şi clima, cari influenţează formarea solului prin precipitaţii şi temperatură, prin procesele de desagregare a rocelor, alterarea mineralelor şi, în special, a silicafilor, descompunerea substanfei organice şi transportul produselor de alterare, şi vegetafia. Influenfa acesteia în formarea solului se exercită prin 289 acjruni directe, îrr procesele de desagregare şi alterare, şi prin acţiuni indirecte, prin modificările acfiunilor temperaturii, apei, vântului, etc. ş], în special, prin faptul că vegetafia dă solului materialul organic pentru formarea humusului. Vtfesa de formare a solului depinde şi de roca-mamă, de relieful şi de timpul de când roca a fost supusă proceselor de transformare. Roca-mamă influenţează prin structura, constituţia mecanică şi natura materialului din care e formată. în procesul de formare a solului, relieful se manifestă printr'o influenfă indirectă asupra circu-lajiei apei, asupra climei şi asupra vegetaţiei. Timpul e un factor indirect în formarea solului, în sensul că efectele acfiunii factorilor direcţi (apa, temperatura) depind şi de timpul cât au acfionat aceşti factori. Solurile cu evolujie înaintată s'au format pe roce cari se găsesc de mult timp sub acfiunea agenţilor de transformare, pe când solurile mai pufin evoluate sunt formate pe roce mai tinere. Un alt agent puternic, modificator al acfiunii factorilor naturali de formare a solului, e omul. Acfiunile prin cari omul influenţează formarea solului sunt cele prin cari creează condifiuni mai favorabile formării naturale a solului şi măririi fertilităţii acestuia; de exemplu: lucrările de drenare a terenurilor prea umede, de irigaţie a celor prea uscate, de împădurire a coastelor goale de dealuri, de îngrăşare continuă a solurilor cu băligar, de amendare cu var, de aplicare raţională a îngrăşămintelor, etc. Acfiunile omului pot fi şi negative, cum sunt desgolirea coastelor repezi ale dealurilor şi munţilor, acoperite cu păduri, care provoacă distrugerea rapidă a solurilor, sau sărăturarea solului prin lucrările de irigafie executate nerafional. Sub acfiunea acestor factori genetici ai solului, care nu este aceeaşi pe toată suprafafa globului, ci variază dela o regiune la alta, formarea solurilor e îndrumată în moduri deosebite, ducând la realizarea de soluri diferite, cari se concretizează prin caracterele profilului. Unitatea de sol formată sub influenfă acestor factori se numeşte tip genetic. Tipurile genetice de sol sunt răspândite pe suprafafa globului în zone, cari corespund zonelor de vegetafie naturală, de climă şi, mai pufin, rocelor-mame. Cum nu există însă un paralelism perfect între condifiunile climatice şi cele de vegetaţie, tipul genetic de sol e influenfat şi se prezintă cu nuanfe diferite. Din cauza acestor modificări, zona de sol se împarte în subzone. Afară de factorii climă, vegetafie şi relief, cari influenfează direct formarea solului, există şi factori locali, .cari pot schimba caracterul procesului de solificare, dând varietăfi de soluri sau soluri intrazonale. Condifiunile locale cari pot modifica procesul de solificare sunt roca, expo-zifia terenului, gradul de drenare a apei, vegetafia, iar pe terenuri de pantă, gradul de eroziune. Principalele tipuri de sol sunt: solurile podzo-lice, cele de mlaştină, cele de stepă sau cerno- ziomurile, cele de stepă uscată, cele de sărătura şi cele lateritice. Tipurile de sol cari se întâlnesc în fara noastră sunt: soluri podzolice, soluri de pădure, de stepă, de sărătură şi redzine, brancigul şi lăcoviştele. Sărăturile, rendzinele, brancigul şi lăcoviştele sunt soluri intrazonale. Dintre solurile noastre azonale, deosebite de cele de mai sus, formate pe depuneri noi de materiale şi în interiorul oricărei zone, fac parte aluviunile, solurile aluvionare, al căror material a suferit o uşoară solificare, depunerile eoliene şi nisipurile solificate. t. Solă [noJie ceB0060p0Ta;so!e; Feld; break; szânfofold]. Agr.: Porfiunea dintr'o suprafafă cultivată, rezultată din împărţirea acesteia în vederea asolamentului. 2. Solar, climat V. Climat solar. 3. Solar, uleiu V. Uleiu solar. 4. Solarigraf [C0JiHpHrpa<|); solarigraphe; Son-nenscheinautograph; solarigraph; napfenyauto-grâf]. Meteor. V. sub Radiaţie, instrumente de măsură pentru ~ atmosferică. s. Solarimefru [coJinpHMeTp; solarimetre; Son-nenscheinmesser; solarimeter; napfenymero]. Meteor. V. sub Radiafie, instrumente de măsură pentru ~ atmosferică. e. Solariu [coJiapnii; solarium; Solarium; sola-rium; szolârium]. Urb.: Suprafafă orizontală, amenajată astfel, încât să fie expusă cât mai mult razelor solare. Amenajarea poate să se rezume, fe numai la suprafafa terenului, fie să afecteze construcfii speciale. Astfel, se amenajează solarii la plaje, la stabilimente de băi, terenuri de sport, iar consfrucfii anume concepute se execută la spitale, sanatorii în vederea helioterapiei. Solariile sanatoriilor pot fi terase libere, neacoperite, sau, uneori, acoperite parfial sau acoperite şî înconjurate cu geamlâc, echipate cu storuri şi cu rulouri pentru varierea intensităfii radiaţiei solare incidente. Unele solarii dela sanatoriile T.B.C, au o construcţie cu totul specială: ele sunt mobile în jurul unui ax, astfel încât razele solare să cadă normal pe planul fajadei, în tot cursul zilei. 7. Solarizare [c0JlflpH3an,Hfl; solarisation; So-larization; solarisation; szolarizâcio]. Foto.: Fenomenul de descreştere a înnegririi unei1 plăci fotografice, în urma unei expuneri prea îndelungate. 8» Solbanc [HapyjKHHH noflOKOHHHK; seuil de fenetre, appui de fenetre; Sohlbank, Fenster-bank; window sili; ablaktalp]. Cs..* Element de construcfie, executat deasupra parapetelor ferestrelor, în partea lor exterioară, la nivelul pragului tocului, formând glaful exterior. Având forma unui lăcrimar, solbancul serveşte la îndepărtarea apelor din precipitafii, cari se preling pe fereastră — şi apără astfel zidăria parapetului. Suportul de rezistenjă se execută din piatră, din piese prefabricate, din zidărie de cărămidă, prin evazarea unuia sau a mai multor rânduri, după dimensiunea dorită, sau dintr'o placă de 2$ O beton armat, ancorată în zidăria de parapet sau formând corp comun cu placa glafului interior. Finisajul se execută prin tencuire cu materiale rezistente la intemperii şi la ploaie. De cele mai multe ori, sqlbancurile se acoper cu glafuri de tablă, pentru a asigura impermeabilitatea. în acest caz, tabla se întoarce în sus, pe tocul ferestrei (într'un uluc anume lăsat), formând o scafe, pentru a feri joncţiunea de infiltraţii de apă. î. Solbar. Chim.: Preparat fungicid, care con-fine ca principiu activ polisuifură de bariu. (N. C.). - 2. Solcauciuc [30Jib KâyHyKa; sol caoutchouc; Sol-Kautschuk; sol rubber, sol caoutchouc; szol-kaucsuk]. lnd% cc.: Fracfiunea din cauciucul natural de Hevea, care e solubilă în eter etilic. Reprezintă .cca 65-‘-75% din total. E constituită din componenţii cu greutatea moleculară mai mică. Restul de 25-*-35%, insolubil în eter, se numeşte gelcauciuc. . *. Soleil, bicuarţ ~ [abohhoh KBapu; Cone-HJia; biquartz de S.; S. Doppelquartzplatte; S.'s doubîe quartzplate; S. kettos kvarclemez]. Fiz.; Dispozitiv optic format din două lame semicirculare, una de cuarf dextrogir şi una de cuarf levogir, alipite în lungul diametrului lor şi de 0 grosime aleasă astfel, încât planul de vibraţie al luminii galbene, pentru care ochiul are sensibilitatea maximă, să fie rotit cu 90° (grosimea de 3,75 ram). Când planul de vibrafie al analizorului unui dispozitiv polarimetric e în planul de vibrafie al lunfiinîi incidente, cuarful e colorat omogen în tenta sensibilă; o miţă rotafie a analizorului colorează cele două jumătăfi în două nuanţe foarte diferite, astfel încât această rotafie e uşor pusă jn evidenfă. Bicuarful e folosit în construcfia unor polarimetre. 4. Solen. Paleont.: Gen de lamelibranhiate, cu cochilie foarte alungită, subfire şi deschisă la ambele extremităfi. Ăre partea anterioară rotunjită, iar cea posterioară, trunchiată. Se cunosc specii cari se întâlnesc din Terfiar până astăzi; abundă în Special în Sarmafiân. 5. Solenoid [coJieHOH#; solenoîde; Solenoid, Zylinderspule; solerîoid; szolenoid, hengeres te-kercs]. Elf.: Bobină cilindrică având spire în cercuri cuprinse în plane paralele, normale pe axa de simetrie şi la disfanfe egale una de alfa. Se numeşte, adesea, solenoid, şi o bobină cilindrică al cărei fir e înfăşurat după o elice cu pasul foarte mic. Intensitatea H a câmpului magnetic într'un punct din interiorul şi de pe axa unui solenoid de rază r, de lungime / şi cu N/l spire pe unitatea de lungime, situat într'un mediu omogen din punct de vedere magnetic, e dată de formula rx „ N T * . V-X) 1 H == 4 îcvoT- 11 -7== + , - 1 L\r2 + x2 yr*-(l-x)U unde x e distanfa dintre punct şi una dintre extremităţile solenoidului, iar i e intensitatea curentului electric care străbate solenoidul; în sistemul de unităţi MKSA, constanta v0 are valoarea v0 = 1 ; rri sistemul CGSA, vff=10_l; în sistemul de unităfi al lui OauSs, v0= 1/c, unde c = 3*1010 cm/s e vifesă de propagare a luminii în vid. Dacă solenoidul e destul de lung în raport cu raza lui, astfel încât r2ll2 să fie neglijabil fafă de 1, intensitatea câmpului magnetic într'un punct situat la egală distantă N de extremităfi e H = 4k'/0-j i. e. Solfafare [cOJib(J)aTapbi; solfatares; Solfata-ren; solfataras; kenes gâzemanâciokj. Geo/.: Emanaşi de gaze cu un confinut mare în bioxid ds sulf, în hidrogen sulfurat, vapori de apă şi bioxid de carbon, cari se degajă din crăpăturile scoarfei terestre aflate în legătură cu craterul unui vulcan stins sau în activitate. 7. Solicitare [HanpajKeHHoe cocTonHHe; solli-citation; Beanspruchung; stress; igenybe-vetel]. Tehn.: 1. Stabilirea, într'un materialsauîntr'un sistem tehnic, a unei mărimi care are proprietatea că, dacă ar depăşi anumite valori, ar provoca deteriorarea materialului, respectiv a sistemului tehnic. De exemplu, un material e solicitat mecanic daca are o tensiune (mecanică); în adevăr, dacă o anumită combinafie a tensiunilor, care are dimensiunile tensiunii, ar depăşi o anumită valoare, care depinde de material, acesta s'ar rupe. (în acest caz, solicitarea e însoţită de deformafii.) Un materiale solicitat termic, când primeşte sau cedează căldură. De asemenea, un dielectric e solicitat la rigiditate dielectrică, dacă există în el un câmp electric: dacă, la repartifie dată, intensitatea acestui câmp ar depăşi o anumită valoare, numită rigiditatea dielectrică a dielectricului, s'ar produce în acesta o descărcare electrică. -— 2. înseşi mărimile cari, dacă ar depăşi, într'un material, anumite valori, ar provoca deteriorarea materialului. Se spune, în această accepţiune, că tensiunile mecanice sunt solicitări ale materialului, sau că valoarea absolută a intensităfii câmpului electric este o solicitare a unui dielectric, efc. — O problemă principală consistă în a determina mărimi scalare derivate din mărimile de stare ale materialului, astfel încât, când acestea depăşesc anumite valori, se produce deteriorarea prin solicitarea de natura considerată. Diferitele teorii ale ruperii, de exemplu, urmăresc acest scop (v. Ruperea materialelor). s. Solicitare în abur a căldării [(jpopCHpoBKa KOTJia, nacoBan naponpoH3BOAHTejibHOCîb napOBOro KOTJia; soilicitation en vapeur de la chaudiere; Dampfkesselleistung; steam charge of a steam boiler; gozkazân-teljesitmeny]. Mş. ferm.: Sin. Solicitarea suprafefei de vaporizare (v.), Producţie orară de abur a căldării. 9. ~ limită a suprafefei de vaporizare [npe-AejibHaa nap0np0H3B0AHTejibH0CTb napoBoro KOTJia; soilicitation limite de la surface de vapori-sation; Heizflăchen-Grenzbelastung; limit charge of the vaporization surface; futofelutet-hatâr-terheles]: Cantitatea de abur produsă pe metru pătrat de suprafafă de vaporizare a unui cilindru, raportată la timpul în care nivelul apei în căldare scade la valoarea minimă atinsa (limita de epuizare a căldării, exprimată în kg/m2h abur într'un anumit timp de epuizare). Serveşte la determinarea puterii motorului de abur pentru anumite suprasarcini de scurtă durată, după care urmează o perioadă în care căldarea poate reveni la nivelul de apă corespunzător serviciului de mers obişnuit, sarcina motorului fiind sub valoarea puterii (sale) nominale. Solicitarea limită a suprafefei de vaporizare, pentru diferite timpuri de epuizare, prezintă importantă în special în serviciul locomotivelor cu abur, pe secţiuni de remorcare cu profil variabil şi, deci, cu sarcini variabile. Cunoscând solicitarea limită posibilă pentru un anumit interval de timp, se poate utiliza la maximum puterea motorului locomotivei. 1. Solicitare ponderală a grătarului [BecOBan 4)opCHpOBKa KOJIOCHHKa; sollicitation ponderale de îa grille; Gewichtsrostbelastung; weight charge of a grate; rostely-terheies]: Cantitatea de combustibil (în kg/h sau în m3 N/h) ars pe grătarul unui focar în timp de o oră. E o mărime caracteristică pentru consumul de combustibil al unei căldări de abur, ea variind cu -felul combustibilului, cu tipul căldării, respectiv al focarului, şi cu condifiunile de serviciu (tiraj, alimentare manuală sau mecanizată a focarului, etc.). Sin. încărcare ponderală a grătarului. 2. ~ specifică a suprafeţei de vaporizare [yAejihHan naponpoH3B0ja;HTeJibH0CTb napo-Boro KOTJia; sollicitation specifique de la surface de vaporisation; spezifische Heizflăchenbelastung; specific charge of the vaporization areal fajlagos futofelulet-terheles]: Cantitatea de abur produsă de o căldare de abur în timp de o oră, raportată la metru pătrat de suprafafă de vaporizare. Solicitarea suprafeţei de vaporizare variază după diferitele tipuri de căldare, după felul exploatării şi după felul combustibilului ars, fiind cuprinsă între limite foarte largi (IO*--300 kg/m2h). Eaconstitue una dintre proprietăfile caracteristice ale căldării de abur (v. şi sub Căldării, producţia orară specifică a ~*"). Valoarea maximă a solicitării specifice a suprafefei de vaporizare e limitată de epuizarea căldării (v.). s. ~ specifică ponderală a grătarului [Beco Boe y/ţejibHoe ^opcnpoBKa KOJIOCHHKa; sollicitation ponderale specifique de la grille; spezifische Rostbelastung; specific weight charge of a grate; fajlagos rostelyterheles]: Sin. încărcare specifică a grătarului. V. Grătarului, încărcarea specifică a ^. 4. ~ specifică termică a grătarului [y^ejIbHOe TepMH^ecKoe cjDopcHpoBKa KOJIOCHHKa; sollicitation thermique specifique de la grille; spezifische Rostwărmebelastung; thermic specific charge of a grate; fajlagos termikus rostelyterheles]: Sin. încărcare specifică a grătarului. V. Grătarului, încărcare specifică termică a 5. ~ specifică termică a suprafefei de vaporizare [TepMHHeeKaH yfleJibHafl naponpoH3-BOAHTejibHOCTb riap0B0r0 KOTJia; sollicitation thermique specifique de la surface de vaporisation; spezifische Heizfiăchen-Wărmebelastung; thermic specific charge of the vaporization area; fajlagos termikus futofelulet-terheles]: Raportul dintre cantitatea orară de căldură confinută în aburul produs de suprafafa de vaporizare a unei căldări de abur (în kcal/h) şi suprafafa totală de vaporizare (în m2), fără suprafefele de încălzire ale accesoriilor căldării (supraîncălzitor, preîn-călzitor). Solicitarea termică specifica a suprafefei de vaporizare se exprimă prfn: " ■ Q/,—f1- (kc.al/m?h), unde D (kg/h) este cantitatea de abur saturat produsă de căldare într'o oră, I± (kcal/kg) este entalpia aburului uscat saturat, i2 (kcal/kg) este entalpia apei de alimentare a căldării ia ieşirea ei din preîncălzitorul de apă, Sv (m2) este supra-fafa de vaporizare a căldării. Solicitarea termică specifică a suprafeţei de vaporizare are importanfă ca mărime caracteristică a căldării. Ea este necesară ca termen de compara}ie între căldări cu aceeaşi solicitare specifică de abur, dar cu presiuni de regim, cu grade de supraîncălzire şi cu temperaturi de pre-încălzire a apei, diferite. Sin. încărcarea termică specifică a suprafefei de vaporizare. s. ~ suprafefei de vaporizare [qaCQBafl Iiapo-np0H3B0#HTejibH0GTb napoBoro KOTJia; sollicitation de la surface de vaporisation; Heizflăchen-wărmebelastung; charge of the vaporisation area; futofelulet-terheles]: Cantitatea de abur produsă de o căldare de abur în timp de o oră, în kg/h sau în t/h (la unităţile mari de căldare). Sin. Producfie orară de abur a căldării, Solicitarea în abur a căldării. V. şi sub Căldării, producfia de abur a 7. Solid [TBepAoe Tejio; solide; fesfer Korper; solid; szilard test], Fiz.: 1. Corp ale cărui particule componente (molecule, atomi sau ioni) se găsesc la nodurile unei refele cristaline (v. Refea cristalină). — 2. în sens larg corp care are o mare rigiditate (v. Rigiditate 2). V. şi sub Agregare, stări de s. Solid [TBep;ţoe; solide; fest; solid; szilârd]. Fiz.; Calitatea unui corp de a se găsi în stare solidă (v. Solid 1 şi 2). 9. Solid comun [o6iiţee Tejio; solide commun; Sto^korper; intersecting solid; kozos test]: Solidul rezultat din intersecfiunea a două corpuri şi care aparfine ambelor solide. 10. Solid de egală rezistentă. Rez. mat. V. Rezistenfă, solid de egală 11. Solidarizare [eoe#HHeHHe; solidarisation; Soiidarisierung; solidarization; egyesites, ossze-kotes], Cs.; 1. Modul de legătură între două sau mai multe piese ale unui element de construcfie* în urma căruia piesele respective au o aceeaşi deformafie în dreptul legăturii lor. ■—2. în accepţiune restrânsă, legătura dintre piese solicitate în principal la încovoiere şi la ilambaj .{spre dfe- 19* 292 osebire de îmbinări, cari transmit forfe interioare axiale) sau spre deosebire de îmbinările de noduri. Pentru ca deformafiile !a încovoiere ale grinzilor de lemn solicitate la încovoiere să fie, în dreptul legăturii, aceleaşi la toate piesele componente, trebue să se înlăture deplasările relative provenite din lunecările longitudinale. Solidarizările curente ale grinzilor se fac cu dinfi, cu pene, cu tije, prin încleire. Solidarizările cu dinfi (v. fig. I) constitue o formă constructivă care se foloseşte din ce în ce mai rar. Se determină prin calcul numărul dinfilor cari trebue sa preia lunecarea longitudinală dintre cele două pt" elemente, şi a-ceştia se exe-CUtăastfel.încât GrindS cu dinfi. cele două grinzi solidarizate să se suprapună perfect, ceea ce prezintă dificultăţi la execuţie. Din cauză că lucrările de dulgherie sunt destul de imprecise, se reduce modulul de rezistenfă al secţiunii elementului solidarizat. Piesele solidarizate astfel nu au tendinţa să se depărteze una de alta; deci, ele se leagă cu buloane sau cu scoabe numai din motive constructive. a penel, provocata de forjele cari acţionează excentric pe pană şi, ca o consecinţă, prin tendinţa de depărtare a pieselor solidarizate, ceea ce se anihilează prin buloane (v. fig. II c). Penele folosite sunt: pene de lemn prismatice transversale drepte; prismatice longitudinale drepte; prismatice longitudinale înclinate; prismatice de grosime; în formă de disc; penele de fontă, tip farfurie, şi cele de ofel, inelare, întrerupte netede, şi inelare continue cu dinfi. Solidarizarea cu pene transversale e cea mai simplă. Penele se execută, fie dintr'o singură bucată, cu fefele laterale uşor înclinate (Vs^Vio)* (v. fig. II a), cari se bat în strâns, fie din două elemente, cu câte o singură fată înclinată, cari se bat în sensuri contrare (v. fig. II b). Penele sunt solicitate la strivire şi la forfecare normală pe fibre. La solidarizarea cu pană longitudinală dreaptă (v. fig. II d), penele nu sunt solicitate transversal, ci longitudinal. Din cauză că nu pot fi bătute în strâns, se măreşte rezistenfă fiecărei pene în parte; totuşi, rezistenfă generală a solidarizării e mică, fiindcă e posibil ca nu toate penele să fie solicitate concomitent, la lunecare, ci succesiv. Prin solidarizarea cu pene longitudinale înclinate (v. fig. II c), aceste desavantaje sunt oarecum înlăturate, penele ajung în strâns şi sunt solicitate numai în lungul fibrelor. - ‘ J lHH e f II. Solidarizări cu pene prismatice de lemn. a) pană* transversală simplă; b) pană transversală dublă; c) pană longitudinală înclinată; d) pană longitudinală dreaptă! e) pană transversală grcasă; f) pană longitudinală groasă; g) pană inclinată groasă. Grinzile solidarizate cu pene sunt forme constructive, cari se folosesc mutt. în cele două grinzi cari se solidarizează cu pene se practică, în locuri stabilite prin calcul, locaşuri pentru montarea penelor. Penele sunt solicitate la compresiune şi la forfecare. Modul de solicitare a unei îmbinări cu pene e caracterizat prin fendinfa de rotire La grinzile cu secfiune compusă e necesar să se mărească, adeseori, momentul de inerfie; în acest scop, materialul trebue depărtat de axa centrală de inerfie, ceea ce se realizează cu pene de lemn de grosime mare, cari pot fi transversale (v. fig. II e), longitudinale drepte (v. fig. II f) sau înclinate (v. fig. II g). 293 ' Solidarizarea Cu pene circulare e o îmbinare de preciziune. Penele inelare pot fi de lemn, în formă de disc, de fontă, tip farfurie, de ofel, inelare netede — întrerupte sau cu dinfi — ne- Sor d -Q Iii. Solidarizare cu pene circulare, a) de lemn; b) de fontă, tip farfurie; c) de ofel, inelară întreruptă; d) de ofel, cu dinfi. întrerupte (v. fig. III). Locaşul în care se introduce pana se execută cu freze. Solidarizările cu pene circulare de lemn şi de fontă se folosesc mai rar. Azi se folosesc pene inelare întrerupte. Pana circulară permite economie de material şi simplificarea confecţionării; ea măreşte capacitatea de rezistenfă a solidarizării, datorită faptului că, pana fiind întreruptă, se măreşte secţiunea solicitată la forfecare; afară de aceasta, pana antrenează la strivire şi forfecare nu numai materialul din exteriorul penei, ci şi miezul de lemn din interior (v. fig. /V). Penele inelare întrerupte se folosesc numai la material perfect uscat. în caz contrar, la uscarea lemnului lucrează la forfecare numai o jumătate de pană. E important ca întreruperea penei să fie plasată, la montare, pe diametrul normal pe direcfia forfei interioare, adică în afara zonei de strivire. Penele metalice cu dinfi se execută din plat-bandă gofrată, sudată sub formă de contur (v. fig. V). Solicitarea unei pene inelare. V. Pană metalică cu dinfi. a) forma dintelui; b) vedere în plan. Aceste pene nu se montează în locaşuri speciale, ci se înfig cu dinfii lor ascuţiţi în materialul lemnos. Solidarizările cu tije se fac cu piese de ofel sau de lemn, de formă cilindrică sau lamelară, cari VI. Solidarizare cu bu Ioane b tije sau cu a) cu o singură secfiune 'de forfecare; b) cu trei secfiuni de forfecare. VIL Schema eforturilor unitare pe o tijă de solidarizare; împiedecă deplasarea elementelor îmbinate în lungul lor (v. fig. VI). Piesele solidarizate în acest mod, spre ■*, deosebire de r-+f-Sr solidarizările cu pene, nu au tendinfa de a se depărta, astfel încât bu- loanele se pun numai constructiv. La soli- darizările cu tije, cuplul format de lune- cări e echilibrat de un cuplu orientat tot pe direcfia lunecării (v.fig. VII), spr4deosebire depene, la cari cuplul de echilibrare acţionează normal pe direcţia lunecării şi e provocat de montarea bulonului care împiedecă deplasarea. Tijele pot fi de oţel (priboaie sau bu-loane; v. fig. VIII); se folosesc şi solidarizări în cuie. Solidarizarea cu tije e ieftină; ea se execută repede. s K H s |— fe 7 8 9 a ' d VIII. Diagramă pentru amplasarea cuielor, a) în şiruri drepte; b) şi c) în şiruri oblice; d) în eşichier; e) abaca amplasării cuielor S\jd în funcfiune de raportul a/d (und«5j e distanfa dintre şirurile de cuie, d e dia-metrui cuiului şi a e grosimea scândurii). Din cauza pericolului de despicare, care poate apărea la baterea cuielor, distanţa dintre cuiele bă- 294 tute le stabileşte mai maredecât în cazul tijelor introduse în găuri. Cuiele se bat la distanta 5*1=15 0C, unde 0C e diametrul cuiului pentru 0 < 6 mm, pentru scânduri cu grosimea maximă 10 0, cari sunt complet perforate. Pentru scânduri cu grosimea peste 10 0, distanfa se alege conform fig. VIII. Solidarizările cu lamele flexibile se fac prin introducerea unor lamele de lemn sau de ofel între piesele cari au tendinţa de deplasare reciprocă. .... Lamelele de lemn (v.fig. IX) se introduc în locaşuri spe- Solidarizări cu lamele flexibile de cial amenajate, cu Iemn dalte electrice. Lamelele se montează cu fibrele normal pe planul de lunecare, astfel încât să fie forfecate normal pe fibre. Pentru a evita operaţiunea de exe-cufie a locaşurilor, se folosesc lamele de otel, cari se bat direct. Prin încărcare, lamelele sunt solicitate la încovoiere şi la strivire, iar piesele îmbinate, Ia strivire în locaş şi la forfecare între locaşuri. Solidarizările prin încleire se realizează prin prinderea pieselor între ele, cu cleiu. Transmiterea forjelor interioare în stratul de cleiu, spre deosebire de alte tipuri de solidarizare, nu e însoţită de strivirea locală a lemnului, ci se produce prin solicitarea directă la forfecare a peliculei de cleiu, fără a slăbi local piesele solidarizate. De asemenea, piesele solidarizate nu au tendinţa de a se depărta una de alta, încleirea se recomandă cu precădere la elemente prefabricate. Cleiurile sunt pe rbază :i*i î b X. Grindă încleită, de scânduri, a) în parchet; b) în profil X* de fenoî-formaldehidă, pe bază de cazeină-ciment. Rezistenta suprafeţei încleite la forfecare şi la întindere nu trebue să fie mai mică cfecât rezistenfă lemnului. Grinzile încleite se execută, XI- Grindă încleită, de placcj.’ fie din scânduri, fie din placaj, sub formă de profil I sau de pachet de scânduri (v. fig. X şi XI). Avantajul grinzilor de placaj consistă în faptul că acestea nu se foarfecă şi nu se despică, datorită încrucişerii fibrelor din foile de placaj. Grirtf/le metalice se solidarizează, fie prin nituire (v.), fie prin sudare (v.). 1. Solide rest [0CTâT0HH0e Tejio; solides exterieurs; Restkorper; externai part of solids; maradek testek]: Solidele rezultate din intersec-fiunea a două corpuri şi cari rămân după ce se extrage solidul comun (v.). 2. Solidificare [3aTBep,n;eHH6; solidification; Erstarrung; solidification; szilardulâs, dermedes]. Chim. fiz.: Trecerea unei substanţe din starea lichidă în starea solidă. în condifiuni date, substanţele definite pure se solidifică la o temperatură determinată, egală cu cea de topire a substanţei respective, numită punctul de solidificare, de îngheţare sau de congelare al substanţei, în timpul soiidificării, temperatura rămâne constantă. Prin disolvarea substanfei într'un lichid, temperatura de solidificare a acestuia scade proporfional cu concentrafia. Această regulă e valabilă numai pentru concentraţii mijlocii şi constitue baza metodei crioscopice pentru determinarea greutăţii moleculare a substanţelor (v. Crioscopie). La amestecuri organice complexe, cum sunt, de exemplu, produsele petroliere, solidificarea nu se face deodată, produsul trecând printr'o stare păstoasă. Pentru astfel de substanfe se consideră, ca punct de congelare, temperatura la care produsul nu mai curge. 3. Solidificare, punct de V. Temperatură de solidificare. 4. Solidificarea uleiurilor vegetale [3aTBep-fleHHe paCTHTejlbHblX Maceji; solidification des huiles vegetales; Erstarrung der Pflanzenolen; solidification of vegetable oils; novenyolajok derme-dese], Ind. chim.: Termen impropriu pentru ope-rafiunea de hidrogenare a unor uleiuri vegetale, în scopul obţinerii de grăsimi solide, cari se folosesc în industria alimentară, a săpunului, etc. Solidificarea uleiurilor vegetale a fost primul proces de hidrogenare catalitică realizat pe scară industrială. Ea se datoreşte adiţionării hidrogenului Ia dublele legături din cafenele moleculelor acizilor graşi nesaturafi: H H H H 'II II Ri —C = C-“R2 + H2 -^Ri — C —C — R2 H H Operafiunea de hidrogenare se execută, în general, în următoarele faze: într'un vas de presiune se disolvă în uleiu hidrogenul necesar, favorizând disolvarea prin presiune şi prin ridicarea temperaturii. Se introduce apoi solufia de hidrogen în uleiu, împreună cu un catalizator, în aparatul de solidificare. Aici, sub influenfă temperaturii şi a presiunii, şi sub agitare continuă, se produce reacfia de hidrogenare a uleiurilor. Catalizatorul folosit, în general, e nichelul redus, obfinut chiar în timpul procesului, din for-mîat de nichel* Există şi procedee de hidroge-; nare în cari se folosesc catalizatori având în 295 compozifia lor, afară ds nichel, mici. cantităfi de săruri organice ale cuprului sau aluminiului. în timpul hidrogenării, catalizatorul e suspendat în uleiu, în stars de dispersiune fină, pe un suport inert. După hidrogenare, catalizatorul se separă din grăsimea plastică sau solidă, obfinută prin filtrare, •— şi e utilizat din nou. După un şir de noi utilizări, e trecut la regenerare. Temperatura optimă pentru hidrogenare variază între 160şi 220°, după procedeul folosit şi după presiune, care depinde de natura uleiurilor supuse solidificării. - Aparatura pentru hidrogenare e formată dintr'o autoclavă de ofel, echipată cu serpentine, penfru încălzire cu abur indirect, cu agitare mecanică. Prin solidificare se obfine o creştere de 1%, a cantităfii de grăsime pentru fiecare reducere a valorii indicelui de iod cu 125 de unităfi. în cursul hidrogenării apare adeseori, odată cu disparifia unor mirosuri urîte, specifice uleiurilor inferioare supuse solidificării, mirosul specific de grăsime hidrogenată, care însă poate fi îndepărtat prin desodorizare. Prin solidificare se obfine o creştere a rezis-tenfei grăsimilor la degradări calitative datorite râncezirii sau oxidării. i. Solidificarea sistemelor binare [3aTBep-Aetme flBOHHblx GHCTeM; solidification des sys-temes binaires; Erstarrung der binăren Systemen; solidification of binary systems; biner rendszerek megdermedese]. Metl.: Trecerea din stare lichidă în stare solidă a unui sistem fizicochimic binar, de exemplu o solufie sau un amestec de două substanfe (cari pot fi metale pure, metaloizi cari prezintă şi caractere metalice, oxizi, sulfuri, etc.). Solidificarea acestor sisteme făcându-se la presiune constantă, legea fazelor (v. Fazelor, legea ~) apare sub forma V = C —F-f 1; coexistând două faze (F = 2), solidificarea e univariantă (K=1). Deci aliajele binare nu se solidifică la o temperatură constantă, ci într'un interval de temperatură (cu ex-cepfiunea aliajului eutectic, la solidificarea căruia echilibrul e invariant K = G). Fiecare curbă de răcire (v.) e specifică unei anumite concentraţi La celor doi componenfi, deci aliajele alcătuite din aceiaşi componenfi şi diferenţiate numai prin concentrafia lor au curbe de răcire diferite. Pentru construirea diagramei de echilibru (v.) a unui sistem binar, mărimiie date de curbele de răcire se transpun în sistemul de coordonate, în care se poartă în abscise concentrafia componenfilor (în procente), şi, în ordonate, temperaturile (în grade Celsius). Locurile geometrice ale temperaturilor de început de solidificare şi ale temperaturilor de sfârşit de solidificare ale fiecărui aliaj din sistem vor apărea sub forma de curbe numite liquidus, respectiv solidus, cari se unesc între ele şi cari au o formă determinată de capacitatea de intersolvare a componenfilor în stare lichidă sau solidă. După forma diagramei de echilibru, sistemele binare se clasifică în cinci tipuri, dintre cari unele au mai multe variante. Sistemul binar de tipul 1 are componenfi solubili nelimitat unul în altul, atât în stare lichidă, cât şi în: stare'solidă. "Pe diagrarriă-se poate urrriaH mersul solidificării la aliajele de orice concentraţie, Un aliaj de concentrare m în stare lichidă, răcit încet, va începe să elimine, la temperatura t± de pe curba liquidus, primele cristale, cari vor fi' mai bogate în componentul A decât aliajul inifiai, având concentrafia u. Lichidul rămas (solufia-mamă) va fi mai sărac în componentul A xlecât aliajul inifiai. Concentrafia medie va avea tot valoarea m, în tot timpul solidificării. La o temperatură t2 se vor forma cristale de concentrafie v, cari vor avea mai pufin component A decât cristalele h, în acelaşi timp, cristalele u vor absorbi din lichid componentul B, ajungând şi ele ta concentrafia v. La temperatura ts de pe curba I. Curbele de răcire şi diagrama de echilibru, ale unui sisfem binar de tipul 1. f) temperatura; t) timpul; Cg) concentrafia în componentul B; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B; curba liquidus; iAsvBs) curba solidus; I) solufie lichidă; II) solufie lichidă 4* solufie solidă a; III) solufie solidă ce; 1) curba de răcire a componentului A; 2) şi 3) curbele de răcire ale aliajelor de concentrafie Cg=m%, respectiv Cg = n%; 4) curba de răcire a componentului B. solidus se termină solidificarea; lichidul care a trecut prin fazele de concentrafie ie; şi qr-cu confinut crescând în componentul B, se solidifică, trecând în solufie solidă de concentrafia m (concentraţia inifială a aliajului) împreună cu cristalele v, cari, absorbind componentul B, au ajuns la aceeaşi concentrafie m. Fenomenul are acelaşi mers pentru aliajele de orice altă concentrafie (v. fig. 0-Difuziunea componentului B din solufia lichidă nu e, însă, totală; astfel, la sfârşitul solidificării vor exista şi segregafii, adică cristale de compozifie neuniformă (v. şi Segregare). Aliajele cu curbele liquidus şi solidus mai apropiate (cu interval de solidificare mai mic) vor avea o difuziune mai" completă şi vor da cristale mai omogene' din punctul de vedere al compozifiei chimice. Exemple de aliaje binare de tipul 1 sunt aliajele Cu —Ni, Bi —Sb, Au —Pd, Au —Pt, Cu —Pt, etc. La aliajeîe binare de tipul 1 există trei cazuri particulare în cari, la o anumită concentrafie n, începutul şi sfârşitul topirii se confundă într'un punct. Acest punct poate fi la un minim (v. fig. II a), de exemglu la aliajele Fe —Cr, Cu —Au, Cu —Mn, Fe —V, Au— Ag, etc. şi, mai rar, la un maxim (v. fig. II b), ca la aliajele Mn — Ni, Pb — Te, sau la un punct de inflexiune (v. fig, II c), ca la aliajul Mg —Cd, 296 Aliajele de aceste tipuri complexe pot li studiate ca două aliaje de tip simplu. Sistemul binar de tipul 2 are componenţi solubili unul în altul în stare lichidă, dar insolubili în stare solidă. La o anumită concentraţie ^aliajul se numeşte eutectic. La un aliaj de concentraţie me va avea aceeaşi formă, dar cristalele primare vor fi de component B. Aliajul de concentraţie e (eutecticul) rămâne în întregime lichid până la temperatura eutectică, la care apar spontan cristale fine de componenţi A şi B în amestec omogen. Solidificarea aliajului eutectic se face deci la o temperatură constantă, la care va exista, pe curba de răcire, un palier orizontal (v. fig. III). Exemple de sisteme binare de tipul 2 sunt sistemele Pb — Ag, Pb — Sb, PbS-FeS, Ni-NiS, Mg-Si, etc. Sistemul binar de tipul 3^ are componen|î solubili unul în altul în stare lichidă şi parfial solubili în stare solidă, formând solufii terminale (soluţie solidă a de component B în component A, şi solufie solidă p de component A în component B) şi linie eutectică. Curba liquidus e identică cu a-ceea a sistemului binar de tipul 2; de a-semenea, şi porfiunea centrală a curbei solidus (linia eutectică); părfile laterale ale acestei curbe, A$d şi fBs, sunt ca acelea ale unui sistem de tipul 1,însă la aliajele de concentrafie cuprinsă între d şi d\ respectiv / şi /', solubilitatea mutuală a componenfilor scade, la răcirea după solidificare, IV. Curbele de răcire şi diagrama de echilibru, ale unui sistem binar de tipul 3^ f) temperatura; t) timpul; Cg) concentraţia în componentul B; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificarea componentului B;E)punctul eutectic; A$ EBS) curba liquidus; AsdEfBs) curba solidus; d—d') şl f—F) curbe de solubilitate în stare solidă; I) soluţie lichidă; fia) soluţie lichidă-f-soluţie solidă a; llb) solufie lichidă-j- soluţie solidă^; III) cristale de solufie solidă a; IV) cristale de solufie solidă Ş; V) cristale de sclufie solidă a-j-eutectic (a-f-p); V/) cristale de solufie solidă |3 + eufecfic (a+ (3); 1) curba de răcire a componentului A; 2), 3), 5) şi 6) curbele de răcire ale aliajelor de concentrafie Cg = m0/0, n%, o%, p%; 4) curba de răcire a aliajului eufecfic; 7) curba de răcire a componentului Bf după curbele d — d’, şi / —/'. Aliajele cu concentrafie cuprinsă între d şi d', respectiv /şi /' sunt singurele susceptibile de tratamente termice (v. fig. IV). Mersul solidificării acestui tip de sistem binar e deci identic cu cel al sistemului de tipul 1 pentru aliajele de concentrafie m şi p (m < d şi p > /) şi identic cu cel al sistemului de tipul 2 pentru aliajele de concentrafie n, e, o. Amestecul eutectic (de concentrafie e) e compus din cristale de solufie solidă a + p. Exemple de aliaje binare de tipul 3 sunt sistemele Fe — FeS, Cu —Ag, Pb~Sn, etc. Un caz particular e cazul în care solufia terminală este numai într'o singură parte (v.fig.V) de exemplu la aliajele Al—Si,N^g—Mn, Mg-Ce, Cu-P. II. Diagrame de echilibru ale unor sisteme binare de tipul 1. a) cu punct minim; b) cu punct maxim; c) cu punct de inflexiune; fj temperatură; Cg) concentrata în componentul B; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B; Nj), N?), Ng) punctul minim, respectiv punctul maxim, respectiv punctul de inflexiune; n) concentraţia în componentul B, corespunzătoare punctelor Nit N2 şi N3. 297 Sistemul binar de tipul 3B are componenţi parfial solubili în stare solidă, formând solufii terminale şi linie peritectică. Aliajele de concentrafie .m şi p (mh) se solidifică conform diagramei de tipul 1, iar cele de concentraţie n şi o (c<.n4sEBs) curbă liquidus; AsdEFBs)curba solidus; d—d') curba de solubilitate în stare solidă. formarea de cristale de tibile de tratament fermic sunt cele de concentrafie cuprinsă între g şi g', respectiv între h şi k'; după solidificare, solufiile solide a şi p se descompun parfial după curbele g—g’ şi b—h' (v, fig. VI). Exemple de aliaje binare de tipul 3B sunt aliajele Hg —Cd, Cu —Sn, Al — Zn, Cu —Zn, Sn —Sb, efc. în sisfemul binar de tipul 4A se formează între componenfi, la o anumită concentrafie, un compus chimic stabil până la punctul de topire. Acest compus chimic se solidifică la o temperatură constantă, curba de răcire având un palier orizontal. Ramura verticală, care apare prin punctul de compozifie corespunzător compusului chimic, împarte diagrama unui astfel de sistem în două părfi, fiecare parte putând fi studiată separat, după unul dintre tipurile de sisteme binare. Astfel, la un aliaj de componenfi A şi B cari, la concentrafia m în componentul A, şi n în componentul B, dau compusul chimic Am Bn, diagrama poate fi studiată ca două diagrame separate ale sistemelor A — AmBn şi AmBn — B. Fiecare dintre aceste două diagrame poate fi de orice tip simplu de sistem binar. Diagrama din fig. VW a e compusă din două diagrame de tipul 2, iar cea din fig. VII b e compusă VII. Diagrame de echilibru ale unor sisteme binare de tipul 4^, cu compus chimic stabil, a) diagramă compusădin douădiagramedeiipul 2; b) diagramă compusădin diagramele de tipul 3^şide tipul 1; f) temperatura; Cg) concentrafia în componentul B; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctulde solidificare a componentului B; (AmBn)s) punctul de solidificare a compusului chimic AmBn; n) concentrafia în componentul B, corespunzătoare compusului chimic AmBn; E) punctul eutecfic al sistemului A—AmBn; E')punctul eutectic al sistemului AmBp—B; >4sE(AmBn)s) curbele liquidus pentru sistemul A—AmBp; (AmBn)s E’BS) şi (AmBn)sBs) curbele liquidus pentru sistemul AmBn—B; AsDEF(AmBn)s) şi A$dEf(AmBn)s) curbele solidus pentru sistemul A—AmBn; (ArriBn)sD'E F'BS) şi (AmBn)s Bs) curbele solidus pentru sistemul AmBn—B. din diagrame de tipurile 3A şi 1. Exemple de sisteme binare de tipul 4A sunt sistemele Pb— Mgf Ag2S —SbşSj, Mg-Ca, Al-Si, Mg-Si, etc. Există şi sisteme binare în cari se formează mai mulfi compuşi chimici. în sisfemul binar de tipul 4B se formează între cofnponenfi, la o anumită concentrafie, un compus clrmic Instabil, care se descompune înainte de a ajunge la punctul de topire. Pe această diagramă apare deci verticala la compozifia cores- 298 puhzatoare compusului chimic AmBn, însă această verticală nu va ajunge la maximul curbei liquidus de pe diagramă; la temperatura de descompunere n -___7 A m e o ft p o —+cB m VIU. Curbele de răcire şi diagrama dezechilibru ale unui sistem binar de tipul 4q, cu compus chimic instabil, f) temperatura;t) timpul; Cg) coricentrafia în componentul 8; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B; E) punctul eutectic; AmBn) compus chimic instabil; n) concentrata în componentul 8, corespunzătoare compusului chimic AmBn; AsEcBs) curba liquidus; AsDEFghBs) curba solidus; cgh) linia peritectică; /) solufie lichidă; lla) solufie lichidă -f- cristale primare A; llb) solufie lichidă -{- cristale AmBn; f/c) solufie lichidă -f- cristale primare B; III) cristale primare A-}-eutectic (A-f-AmBn); IV) cristale AmBn -f- eutectic (A-f-AmBn); V) cristale AmBn-f- cristale primare B; 1) curba de răcire a componentului A; 2), 3), şi 4) curbele de răcire a aliajelor de concentrafie Cg = m°/o, o% şi p%; 5) curba de răcire a componentului B. apare o orizontală peritectică. La încălzire, compusul chimic Amgn se descompune, la această temperatură, în două faze: solufie lichidă de concentraţie c şi cristale de component B. La răcire, reacţia se produce în sens invers şi se formează compusul chimic. Transformarea se produce la toate concentraţiile cuprinse între limitele c şi h ale liniei pefftectîce {v. fig. VIII). Amestecul eutectic e compus din cristale A şi AmBn, Exemple de aliaje binare de tipul 4yy sunt aliajele Fe — P, Fe;-B,Cu-AI,Mg-Ni, etc. în sistemul binar de tipul 5, componenfii sunt insolubili unul în altul, atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă. în stare lichidă, componenţii sunt separaţi în două straturi, după greutatea lor specifică. XI. Diagrama de echilibru a unui sistem binar de tipul 5, cu insolubilitate parfială în stare lichidă. f) temperatura; Cg) concentraţia în componentul B;A$) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B; AsmC) limita de insolubilitate în stare lichidă; ASC) linia solidus pentru componentul A; DBS) linia solidus pentru componentul B; la) soluţie lichidă; Ib) solufii conjugate; II) component A solid -f-component B lichid; III) component A solid -j- component B solid. Prin încălzire la temperaturi mult deasupra curbei liquidus, desele mai multe ori, cele două lichide devin treptat solubile unul în altul. Pe diagramă, curba AsmC limitează zona de insolubilitate în stare lichidă (v. fig./X). La răcire, un aliaj în stare de solufie jichidă omogenă intrând în domeniul AsmC, se separă . în două straturi, numite solufii conjugate. Componentul A se va solidifica complet 1a temperatura As, iar componentul B, la temperatura Bs. Se obflne un amestec de cristale A şi B. Uneori, insolubilitatea în stare lichidă cuprinde numai o parte a sistemului de aliaje. Exemple de aliaje binare de tipul 5 sunf aliajale Zn-Pb, Cu —Pb, Al —Pb, etc. Cele mai multe dintre aliajele binare indicate ca exemple la diversele tipuri de sisteme au diagrame de echilibru complexe. Prin împărfirea în porfiuni a acestor diagrame complexe se ajunge la unul dintre tipurile de bază. i. Solidificarea sistemelor ternare [3aTBep-AâHHe TpoiîHblX CHCTCM; solidification des syste-mes ternaires; Erstarrung der ternăren Systemen; solidification of ternary systems; terner rendszerek megdermedese]: Trecerea din stare lichidă în stare solidă a sistemelor fizicochimice formate din trei componenfi (de ex. a solufiilor de două săruri într'un lichid, a aliajelor, etc.). La aceste sisteme apare, fafă de sistemele binare, o nouă variabilă independentă — concentrafia celui de al treilea component; prin urmare, diagrama de echilibru se construeşte folosind un sistem de trei axe de coordonate (în spâfiu). în planul orizontal sunt trecute concentraf iile, iar pe verticală, temperatura. Ca bază a diagramei se ia un triunghiu echilateral—- numit triunghiu de concentrafie — pe care se reprezintă concentrafia celor trei componenfi, pentru întregul sistem. De exemplu, pentru un sistem de aliaje, vâr- I. Triunghiul de co'ncentrafie al unui sistem^ternar. furile acestui triunghiu corespund componenfiior puri A, B şi C ai sistemului; laturile triunghiului corespund sistemelor binare A—B, B—C şi C — A, iar fiecare punct din interiorul triunghiului corespunde unui aliaj ternar de o compozifie determinată, Lungimea perpendicularelor fa, jb, ţc, coborîte dintr'un punct f (v. fig. I) din interiorul triunghiului, pe laturile lui, reprezintă concentraţiile componenfiior A, B, respectiv C» în aliajul considerat de concentrafie /. Dar fc-\-fb-{->\-fa~CC' = BB, = AA, = 100% (deoarece suma perpendicularelor coborîte dintr'un punct pe laturile unui „ triunghiu echilateral e egală cu înălfi- 299 mea fui). Deci fiecare înălfime de triunghiu, împărţită în 100 de părfi egale, indică, respectiv, concentrafia în fiecare component, a aliajului ternar: o înălfime corespunde la 100% din componentul situat în vârful corespunzător. Compozifia unui aliaj ternar se citeşte, fie pe înălţimile triunghiului, fie pe laturile lui; în ultimul caz, se trasează în triunghiu drepte paralele cu laturile triunghiului, cari împart laturile neparalele în câte 100 de părfi egale între ele. De exemplu, aliajul ternar / va avea compozifia 20% C, 30% B şi 50% A, Aplicând sistemelor ternare legea fazelor la presiune constantă: V — C—jF+1, se obfine K=1; deci solidificarea e univariantă, cu excepfiunea cristalizării invariante a eutecticului ternar, care se produce la temperatură constantă. Pentru construirea diagramei de echilibru a sistemului ternar se determină punctele critice, după curbele de răcire. Transpunând aceste puncte pe verticalele de temperatură ale fiecărui aliaj se obfine, în spafiu, sistemul punctelor critice %B----------------------------- A 0 % & 30 M . 50' 60 ' 70 80 90 W0B superioare şi inferioare, Prin unirea lor prin suprafeţe continue se obfine diagrama ternară spa- II. Diagrama unui sisfem fernar, în cazul soiubiîităfh complete a componenjilor, a) reprezentare spafiaiă; b) aceeaşi diagramă, rabăfută. fială, formată din două suprafefe: suprafafa liquidus, corespunzătoare începutului solidificării —■ şi Zâ------- 4 0 70 20 33 W 50 FO 70 80 ,90 Wş . o^oo 1 c c III. Proiectarea isotermelor liquidus şi solidus pe planul bazei diagramei unui sisfem ternar cu componenfi complet solubili unul în altui, a) proiecţia isotermelor liquidus; b) proiecfia isotermelor solidus. /V. Diagrama de echilibru a unui sisfem fernar — cu componenfi complet insolubili — formând un eufectic ternar, a) reprezentare spaflala; b) aceeaşi diagramă, rabătută, r3'0D suprafafa solidus, corespunzătoare sfârşitului solt-dîficârri. La sistemele ternare pot exista, ca şi la cele binare, diverse aspecte ale diagramei, în funcfiune de natura componenfilor. Cele mai simple cazuri sunt sistemul cu cei trei componenfi solubili unul în altul, atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă, sistemul cu cei trei componenfi solubili unul în altul în stare lichidă şi complet insolubili în stare solidă, şi sistemul cu cei trei componenfi solubili unul în altul în stare lichidă şi parfial solubili în stare solidă.. La sistemele ternare cu componenfi solubili unul în altul, atât în stare solidă, cât şi în stare lichidă, diagrama de echilibru are o suprafafă liquidus convexă şi o suprafafă solidus concavă. Se poate urmări solidificarea unui aliaj de concentrare d, după punctele de intersecfiune a verticalei corespunzătoare compozifiei aliajului, cu suprafefele diagramei (v. fig. II a). Punctul dt indică începutul solidificării cristalelor de solufie solidă ternară, iar ds, sfârşitul solidificării. Modelele de diagrame spafiale fiind greu de construit, se tinde la folosirea de diagrame ternare în plan, obfinute prin rabaterea cu 90° a supra-fefelor laterale ale prismei diagramelor în spafiu (v. fig. II b). Diagrama rabătută poate înlocui complet diagrama în spafiu, când se trasează isoterme (de ex. din 40 în 40°) pe suprafefele liquidus şi solidus şi se proiectează pe planul bazei. Triunghiul concentraţiilor va avea aspecte diferite pentru cele două suprafeţe (v. fig. III a şi b). Sistemele ternare cu componenţi solubili unul în altul în stare lichidă şi complet insolubili în stare solidă au trei puncte critice de solidificare, cel de al treilea corespunzând solidificării eutecticului ternar (v. fig. /V), Pe diagramă, suprafaţa liquidus e formată din trei suprafefe descendente spre punctul care reprezintă eutecticul ternar (v. fig. IV a). Aceste diagrame pot fi, de asemenea, mai clar prezentate rabătând fefele prismei (v. fig. IV b). Punctele EUE3,E3 sunt proiecfiile punctelor eu-tectice ale sistemelor binare A—B, B—C, şi, respectiv, C—A, iar punctul E reprezintă eutecticul ternar. Pe liniile EtE, E2E şi E3E variază pozifia punctelor de eutectic binar sub acfiunea celui de ai treilea component. Suprafefele EtBEaE, E2CEaE, EzAEtEre-prezintă suprafefe liquidus, dela cari începe separarea cristalelor primare de componenţi B, C şi, respectiv, A. Liniile EB, EC şi EA împart fiecare dintre aceste suprafefe liquidus in câte două domenii cari de- tefmiriă natura cristalelor primare şi a eufecticebr binare ale amestecului ternar respectiv, (v. tabloul). La răcirea amestecului ternar de compozifie O (v. fig. IV B şi V) se vor separa cristale de component B, iar compozifia lichidului va varia după prelungirea dreptei BO, până când reprezentarea fazei lichide va ajunge în punctul b, situat pe linia V. Curba de răcire a amestecului fernar de compozifieO (v. fjg. IVb). f) temperatura; r)timp; f) începutul solidifică* ii cristale lor de component A; 2) începutul solidificării eutec-ticului binar A-j-8 ; 3—3') palierul de Solidificate a eutecticului ternar A-j-B-j-C. Poziţia punctului de concentraţie în domeniul Structura EiBE B+(B+/l)+(4+B+C) E2BE B+(B+C)+(^+B+C) E£E C+(C+B)+(^4-B4-C) EZCE C+(C+A)+(A+B+C) EZAE -4 + (-4+C)+(-4+B+C) EtAE A+U+B)±{AJrB+C) eutectică E±E (în domeniul EtBE), care reprezintă cristalizarea eutecticului binar A + B* (v.fig. IVb). Deci va începe să cristalizeze eutecticul A + B, iar compozifia lichidului se va îmbogăfi în componentul C după linia bEC — până la compozifia punctului E—când se solidifică amestecul eutectic ternar A + B-\~C. După solidificare se vor obfine cristale primare de B, în amestec cu cristale de eutectic binar A-\-B şi de eutectic ternar A + B + C, Pentru aprecierea temperaturilor de transformare se proiectează, şi în acest caz, pe planul bazei, isotermele trasate pe suprafefele liquidus. în cazul istemelor ternare cu componenfi parfial solubili în stare solidă, succesiunea cristalizărilor e următoa-reea: cristale p (respectiv a sau y), cristale de eutectic binar a+p (respectiv a-j-Ţ sau (34-*f) şi cristale de eutectic ternar a-fp + 7 (a, P şi y fiind soluţiile solide formate de componenfi A, B si C). Pentru o mai simplă reprezentare a diagramelor de echilibru ale aliajelor ternare se folosesc secfiuni orizontale şi verticale ale modelelor spafiale. în acest caz se cercetează numai o parte ^ a sistemului ternar /k--------------------—-ţ~ — şi anume sau (v. fig. VI) toate aliajele la aceeaşi temperatură (în secfiune orizontală) sau (v. fig.Vf/) un anumit grup de aliaje la diferite temperaturi (în secfiune verticală). Secţiunea verti -cală se numeşte VJ. Secţiune orizontală (isotermâ) prin diagramă pseudo- diagrama ternară de echilibru din binară, deoarece fi9- ,Va (secţiune corespunzătoare ^ w unei temperaturi inferioare tempe- Se aseamana CU^O raturiidetopire a eutecticului ternar). diagramă binară, însă nu indică compozifia şi numărul de faze. Diagramele ternare se simplifică şi mai mult, când se formează compuşi chimici stabili dubli (tip AmBn) şi tripli (tip AmB„Cp). Unind pune-tele reprezentative a|e compuşilor chimici, fie 501 între ele, fie cu vârfurile triunghiului concentraţiilor, se obfin în interiorul acestuia diverse triunghiuri, reprezentând diagrame pseudoternare. Fiecare dintre, aceste triunghiuri are linie de eu-tectic binar şi punct de eutectic ternar, proprii. Astfel de diagrame formează, de exemplu, alia- a+(a+c)+(a+bk)—*-CB 8+(b+C)+IA+B+C) VIL Secfiune verticală (paralelă cu latura AB) prin diagrama ternară de echilibru din fig. IVa. a'—c') începutul solidificării cristalelor de component A; b'—c*) începutul solidificării cristaleloi de component B; a”—d') începutul solidificsri eutecticului A -|-C; d'—c'—e') începutul solidificării eufecticului A-f-B; b"—e’) începutul solidificării eutecticului B-f-C; a"'—b"’) începutul solidificării eufecticului fernar. jele industriale de Al203, MgO, CaO, FeO, Si02, MnO, cari dau compuşii chimici: Si02 • FeO, SiOa • 2 FeO, 2 CaO • Ai2Og • 2 Si02, CaO ■ Si02, CaO • MnO • Si02, MgO • Si02, CaO • MgO • Si02, etc. — Toate sgurile (v.) formând compuşi chimic stabili, se studiază după diagramele ternare. La sgurile complexe se foloseşte diagrama ternară Si02 • ALO3 • RO, unde RO e suma oxi-zilor de Ca, Mg, Fe, Mn, etc. 1. Solîdifit [cojihahtht; soliditite; Soliditit; soliditite; szoliditit]. Cs..' Ciment Portland cu adaus de făină de granit sau de diorit, calcinată în prealabil, timp de două ore, la 1000Q. 2. Solidus [coJlHAyc; solidus; Solidus; solidus; szolidusz]. Fiz.: Linia loc geometric al punctelor de sfârşit al solidificării, într'o diagramă de echilibru a unui sistem fizicochimic format din mai multe faze. Sin. Curbă solidus. V. şi sub Diagramă de echilibru; v. şi Solidificarea sistemelor binare, şi Solidificarea sistemelor ternare. 3k Solificare [n0HB006pa30BaHHe; formation du sol; Erdbodenbildung; formaiion of the soiI; talajalkotâs]: Procesul de formare a solului. 4. Soligen [coJinreH; soligene; Soligen; soli-gen; szoligen]. Ind. chim. sp.: Produs care confine naftenafi metalici cari catalizează reacfiile de oxidare şi polimerizare, cum sunt cei de plumb, de cobalt, de mangan, etc. De obiceiu se folosesc amestecuri de câte două săruri: de mangan şi plumb, de mangan şi cobalt, etc. Se întrebuinţează ca agent sicativ, adăugindu-se în mici cantităfi în uleiurile vegetale folosite pentru vopsit. 5. Soliped [0AH0K0nbiTH0e îKHB0TH0e; soli-pede; Einhufer; soliped; egypatâsok]: Animal care are la vârful membrelor un singur deget sau j£Oj a. Solod [COJiOH^âK; sol solod; Solodboden; solod soil; szolod-talaj]. Agr. V. sub Sărătură. 7. Soionceac [c0Jl0HHaK; sol solonchak; Solont-schakboden; solonchak soil; szolontschak-talaj]. Agr. V. sub Sărătură. 8. Solonef [coJiOHnaK; sol solonets; Solonets-boden; solonets soil; szolonec-talaj]. Agr. V. sub Sărătură. 9. Solsfifiale, puncte ~ [tc^kh cojimţecoc-TOflHHfl;pointssolsticiaux; Solstitialpunkte, Sonnen-stillstandspunkte; solstitial points; napfordulo pontok]. Astr,: Punctele ecliptice, în cari Soarele se găseşte la cea mai mare depărtare de ecuator. Soarele trece prin aceste puncte în jurul datei de21 ••‘22 Iunie (solstifiu de vară), respectiv în jurul datei de 21 —22 Decemvrie (solstifiu de iarnă). Punctul solstifral nordic corespunde solstifiului de vară, iar punctul solstifial sudic, solstifiului de iarnă, în aceste puncte, Soarele are declinafia maximă, 10. Solstifiu [coJiHiţecocTOflHHe; solstice; Sonnen-wende, Solstitium, Sonnenstillstandpunkt; solstice; napfordulat, szolszticium]. Astr. V. sub Solstifiale, puncte 11. Solubilifafe[pacTBOpnMOCTb;solubilite; Los* îichkeit; solubility; oldhatosâg]. Chim. fiz.: Valoarea maximă pe care o are, în condifiuni date, câtul dintre masa componentului a cărui soiubilitate se consideră, într'o solufie, şi suma maselor tuturor componenfilor solufiei. Soiubiiitatea unei substanfe într'o solufie se exprimă nu numai în fracţiuni, ci, de exemplu, şi în grame din substanfa respectivă în 100g solufie saturată, în echilibru cu substanfa. Valoarea solubilităfii depinde, în general, de temperatură. 12. Soiubilitate, produs de ~ [npoAyKT pae-TBOpeHHH; produit de solubilite; Loslichkeits-produkt; solubility product; oldhatosâgi termek]. Chim. fiz,: Produsul concentraţiilor anionilor şi cationilor dintr'o solufie saturată. îs. Solubilizare [paCTBOpeHHe; solubilisation; Ldsbarmachen; solubilization; oldâs]. Chim.: Operaţiune prin care o substanfă insolubilă sau greu solubilă e adusă într'o stare în care e solubilă într'un solvent. Solubilizarea poate fi efectuată fie prin reacfii chimice (de ex. unii silicafi sunt aduşi în stare solubilă prin topire cu carbonat de sodiu), fie prin tratamente fizice (prin încălzire, prin mărunfire, etc.). 14. Solubilizarea amidonului [paCTBOpGHHG KpaxMaJia; solubilisation de l'amidon; Stârkelos-lichmachen; starch solubilizing; kemenyito oldâsa]. Ind. alim.: Operafiune industrială de transformare a amidonului într'un produs solubil în apă. Amidonul, tratat la cald cu o cantitate de apă de 12'*'15 ori greutatea sa, începe să se umfle şi, prin creşterea temperaturii, se transformă într'un cleiu (specific fiecărei varietăfi de amidon). în operafiunea industrială se reduce timpul de încălzire şi, în special, viscozitatea solufiei, prin adaus de acizi minerali, de baze slabe, sau de clorură de zinc. După solubilizare completă, se lasă solufia să decanteze timp de 24 de ore; apoi se iră de impurităfi şi se precipită cu alcool. 352 Amidonul solubil uscat' are coloare alba, e amorf şi uşor solubil în apă rece. El reprezintă o substanfă intermediară între amidon şi dextrină. Solufia lui e dextrogiră şi dă reacfie albastră cu iodul. Amidonul solubil e folosit ca apret în industria textilă. i. Solufie [pemeHHe; solufion; Losung; solu-tion; megoldâs]. 1. Mat.: Rezultatul rezolvării unei probleme. 2» Solufie [paCTBOp; solution; Losung; solution; oldat]. 2. Chim. fiz.: Amestec omogen, ia scară moleculară, a două sau a mai multor sub-stanfe, care constitue astfel o fază unică. Se deosebesc: solufii gazoase (în cari toji constituenfii se găsesc în stare gazoasă), solufii lichide şi solufii solide (v.). Orice amestec de gaze fiind omogen la scară moleculară, toate amestecurile de gaze pot fi considerate soluţii gazoase. Moleculele unui amestec de gaze fiind relativ depărtate unele de celelalte şi forfele dintre molecule fiind neglijabile, aceste solufii sunt solufii ideale (v.). Solufiile lichide pot fi obfinute din amestecul intim al unei substanţe lichide, cu una sau cu mai multe substanfe solide (solubile), cu una sau cu mai multe substanfe în stare de gaz, sau cu una sau cu mai multe alte substanfe lichide (miscibile). în primele două cazuri, substanfa lichidă se numeşte disolvant sau solvent, iar substanfele cu cari e amestecată se numesc substanfe disolvate. în cazuL amestecului a două sau a mai multor lichide, niciunul nu poate fi numit solvent în general, termenul solvent fiind totuşi folosit pentru lichidul care se găseşte în cea mai mare proporfie în amestec, în special pentru solufiile diluate. Compozifia unei solufii e dată, fie prin proporfia în care se găseşte fiecare constituent în solufie, fie prin concentrafia substanfei disolvate (v. Concentraţie). O solufie în care concentrafia substanfei disolvate are valoarea maximă pe care o poate avea în condifiurole (de temperatură, de presiune, etc.) la cari se găseşte solufia, deci care e în echilibru cu o anumită substanfă, se numeşte solufie saturată în acea substanfă. O solufie în care concentraţia e mai mică decât valoarea ei maximă se numeşte solufie diluată; în general, se numeşte solufie diluată o solufie a cărei concentrafie e mult mai mică decât valoarea ei de saturafie. în multe cazuri, concentrafia unui component într'o solufie trebue înlocuită, în relafiile cari exprimă proprietăţile solufiei, prin activitatea componentului, mărime proporfională cu concentrafia (v. şi Activitate, coeficient de ~). în căzut unei solufii diluate a unei substanfe a cărei tensiune de vapori e neglijabilă, tensiunea de vapori a solufiei e mai mică decât tensiunea de vapori a solventului pur, deci temperatura ei de fierbere e mai înaltă şi temperatura de solidificare e mai joasă decât temperatura respectivă a solventului (v. şi Raoult, legile lui ~). în cazul unei solufii a unui gaz perfect într'un solvent lichid, masa de gaz disolvat într'o masă dată-de fichîd e proporfională cu presiunea par-* fială a gazului în echilibru cu solufia (legea lui’ Henry). Aceasta nu se aplică gazelor reale şi celor foarte solubile în lichid. în cazul unui amestec binar de lichide, misci-bilitatea poate depinde de temperatură (v. Misci-bilitate; Disolvare, temperatură critică de ~). Dacă miscibilitatea e completă, tensiunea de vapori totală poate fi, fie funcţiune lineară de tensiunile de vapori parfiale ale componenţilor, fie poate prezenta un minim sau un maxim pentru o anumită proporfie a unuia dintre componenfi. Când tensiunea de vapori e funcţiune lineară de tensiunile de vapori parfiale ale componenfi lor, în timpul unei distilări amestecul se îmbogăfeşte în componentul cu cea mai joasă tensiune de vapori în faza lichidă şi în componentul cu cea mai înaltă tensiune de vapori în faza de vapori. în celelalte două cazuri, la o temperatură dată, în cursul disţilării, sunt posibile două sisteme de compoziţii diferite. Pentru o anumită temperatură distilă un amestec definit (amestec azeotropic) al celor doi componenfi. în cazul unei solufii oarecari a unui solid într'un lichid, fenomenele pot fi studiate pe diagramele de echilibru (v. Diagramă de echilibru) corespunzătoare. V. şi Solufie solidă; Eutectic. Solufiile de electrolifi (v. Electrolit) prezintă conductivitate electrică, substanfa disolvată fiind ionizată. Solufiile electrolifilor slabi au conductivităţi molare mici, variabile cu concentrafia soluţiei şi cari nu tind către o valoare limită prin diluarea solufiei. Solufiile de electrolifi tari au conductivităfi molare mari, cari tind, prin diluare, către o valoare limită. în aceste solufii, eiectro-litul e complet ionizat, iar vitesa de deplasare a ionilor depinde de concentrafie, fiecare Ion de un anumit nume fiind înconjurat de ioni de nume contrar. b. ~ apoasă intratelurică [BHyTpHTGJXJiypH-HeCKHft boahhoh paCTBOp; solution aqueuse intratellurique; iniraţellurische wăsserige Losung; intratelluric aqueous solution; intratellurikos v.izes oldat]. Ceol.: Solufie de săruri în apa care circulă în rocele cari formează scoarfa Pământului. Aceste solufii au diferite origini. Unele pot proveni din produsele de gazeificare ale magmelor, constituind grupul apelor juvenile; altele provin prin acfiunea de disolvare a apelor superficiale asupra sărurilor cuprinse în rocele din scoarfa, constituind grupul apelor vadoase. 4. ~ coloidală [KOJUiOHAajîbHbiâ paCTBOp; solution colloTdale; kolloidale Losung; colloidal solution; kolloidâl oldat]. Chim. fiz.: 1. Sistem fizicochimic dispers, în care elementele fazei dispersate au dimensiuni submicroscopice. Sin. Sol (v.). — 2. Sol a cărui fază continuă e lichidă. Solufiile coloidale se deosebesc de suspensii prin faptul că particulele coloidale din solufie constitue compuşi chimici bine definiţi, cari au pro-prietăfi chimice de cari depind proprietăţile şi natura solufiei coloidale, pe când proprietăţile chimice ale substanfei care constitue particulele dintr'o suspensie nu au aproape niciun rpl Jn determinarea proprietăţilor suspenMei, cari sunt condiţionate aproape numai de proprietăţile fizice (dimensiuni, greutate specifică, uneori formă) ale particulelor, astfel încât, din punct de vedere fizic, suspensiile au unele proprietăfi comune, oricare ar fi substanfa din care sunt constituite particulele. Solufiile coloidale se deosebesc de solufiile propriu zise prin faptul că particulele coloidale din solufie pot fi separate prin dializă de lichidul care formează faza continuă, ceea ce dovedeşte că particulele coloidale au dimensiuni mult mai mari decât moleculele sau ionii substanfei disolvate într'o solufie propriu zisă, Unele solufii coloidale conduc curentul electric, fiind asemănătoare, din acest punct de vedere, cu solufiile propriu zise de electrolifi, rar altele nu conduc curentul electric, asemănân-du-se cu solufiile propriu zise de substanfe cari nu se disociază electrolitic prin disolvare. Primele solufii coloidale confin particule ionizate, ionii de unul din semne fiind ioni mici, formafi din unul sau din pufini atomi, pe când ionii de semn contrar sunt ioni macromoleculari. Mişcarea acestora într'un câmp electric poate fi observată uşor şi constitue fenomenul de electroforeză (v.), Numai aceşti ioni pot fi separafi prin dializă, ionii de dimensiuni atomice trecând prin membrana dializantă. Prin îndepărtarea acestora prin dialize îndelungate se poate obfine coagularea solufiei coloidale, prin precipitarea ionilor macromoleculari. Proprietăfile chimice ale soluţiei coloidale sunt datorite naturi? ambilor ioni. Coloizii din aceste solufii iau parte la reacfii în cantităfi calculabile stoichiometric, ca şi electro-lifii dintr'o solufie propriu zisă. Solufiile coloidale cari nu conduc curentul electric confin particule macromoleculare neionizate. Unele solufii coloidale, obfinute prin disper-siunea, în particule foarte mici, a unei substanfe oarecari în apă, devin solufii conductoare de curent electric prin transformarea în ioni a particulelor dispersate în urma adsorpfiei, pe suprafafa lor, fie a ionilor OH," fie a ionilor H+ din apă, formându-se un strat dublu. 1. Solufie cupro-amoniacală: Sin. Solufie Schwei-tzer. V. Schweitzer, solufie 2. ~ de stropit [paCTBOp A-JIH onpbiCKHBa-hha; soiution d'aspersion; Spritzlosung; sprink-lirîg soiution; |ocsolo oldat]. Chim., Agr.: Lichid care confine în solufie, uneori şi în suspensie, substanfe cu activitate paraziticidă (fungicidă, insecticidă, erbicidă) şi care, pentru' a fi folosit e pulverizat cu ajutorul aparatelor de pulverizat. Exemple de solufii de stropit fungicide: solufia sulfocalcică (zeama californiană), care confine cca 20% potisulfură de calciu, şi care se prepară din sulf, oxid de calciu şi apă şi este folosită ca fungicid anticriptogamic şi ca insecticid; solufia cuprocalcică .(zeama bordeleză), care confine CuS04, 4Cu(OH)2, 3Ca(OH)a şi care se prepară din sulfat de cupru, oxid de calciu şi apă m şr e folosită ca fungicid anticriptogamic, în special contra manei la vifa de. vie; solufia Martini, care e tot o solufie cuprocalcică, dar confine şi alaun, pentru a-i conferi o adezivitate mai mare pe plante; solufia Menozzi, solufie cuprocalcică, care confine şi sulfat feros; solufia Casale (zeama burgundă, sau solufia cuprosodică), care confine sulfat de cupru, acid citric, clorură ferică şi bicarbonat de sodiu, e tot un fungicid anticriptogamic. Exemple de solufii de stropit insecticide: solufiile de DDT (1,1' paraclorfenil 2, 2', 2" tricloretan) şi HCH (hexaclorciclohexan) în petrol şi white-spirit, folosite ca insecticide atât la animale, cât şi la plante, Exemple de solufii de stropit erbi-cide: solufiile de clorat sau de dorit de sodiu în apă, sau solufia de 2-4-D (2-4-diclorfenoxi-acetat de sodiu) în apă (erbicid selectiv). s. ~ empirică [aMnHpHnecKHâ pacTBop; soiution empirique; empirische Losung; empirical soiution; empirikus oldat]. V. sub Solufie titrată. 4. ~ etalon [paCTBOp 3TaJlOH; soiution etalon; Eichlosung; standard soiution; etalon-oldat]: Solufie care confine o anumită substanfă în concentrafie, cunoscută, folosită la dozarea prin comparafije a aceleiaşi substanfe dintr'o solufie oarecare. Soluţiile etalon sunt folosite în analizele colorimetrice polarografice, etc. De exemplu, pentru dozarea colorimetrică a unei substanfe dintr'o solufie, se prepară solufii etalon confinând cantităfi progresive de substanfă pură identică cu cea de dozat şi se corn: pară intensitatea de coloare pe care o dă, cu un reactiv specific, solufia de cercetat, fafă de solufiile etalon. Pentru determinări mai precise, dozarea se face folosind o curbă etalon. 5. ~ fiziologică [c|)H3HOJiorHHGCKHÎi pacT-Bop; soiution physiologique; physiologische Losung; physiological soiution; fiziologikus oldat]: Solufie cu o presiune osmotică egală cu presiunea osmotică a plasmei sangvine. Se foloseşte în scopuri terapeutice, când e necesar să se introducă în organism o solufie apoasă. Presiunea osmotică a lichidelor din organismul omului e egală cu aceea a unei solufii de clorură de sodiu de 0,86%. care reprezintă, astfel, la această concentrafie, o solufie fiziologică de clorură de sodiu. e. ~ ideală [H^eaJibHbiH pacTBop ,\ soiution ideale; ideale Losung; ideal soiution; ideâlis oldat]. Chim. fiz.: Solufie pentru care ansamblul particulelor substanfei disolvate se comportă ca un gaz perfect. Volumul unei astfel de soIufiLe egal cu suma volumelor constituenţilor, disolvareajie-fiind însofită nici de asocieri între particulele substanfei disolvate, nici de o solvatare a lor. Căldura de disolvare a unei substanfe într'un solvent cu care formează o solufie ideală e nulă, iar amestecul între solvent şi substanfa disolvată se face în orice proporfii. Se obfin solufii cu atât mai apropiate de cazul limită aj solufiilor ideale, cu cât constituenţi sunt mai apropiafi ca structură şi ca greutate moleculara, 7. ~ magmatică [MarMaTHnecKHft pacTBop, MarMa; soiution magmatique; magmatische Losung; magmatic soiution; magmatikus oldat]. Oeo/.r 304 Faza mifiala, topită, a magmelor, din cari se nasc apoi, prin răcire şi consolidare, rocele eruptive. în ansamblul lor, magmele sunt solufii silicatate, cari confin în cantităfi variabile elementele chimice constitutive ale scoarfei Pământului. 1. Solufle-mamă [MaTO'iHhiS paCTBOp; solufion mere; Mutterlauge; mother solution; anyaoldat, anyalug]. Metl.: Solufia lichidă rămasă în timpul solidificării unui aliaj. Cantitatea de solufie— care descreşte pe măsură ce scade temperatura, pentru a dispărea când s'a ajuns la temperatura de sfârşit de solidificare — şi compozifia ei, se pot determina cu ajutorul regulii pârghiei, pentru orice temperatură. Sin. Solufie-mafcă. 2. ~-matcă. V. Solufie-mamă. 3. ~ molară [MOJiHpHbift paCTBOp; solution molaire; molare Losung; molar solution; molaris oldat]. Chim. V. sub Solufie titrată. 4. ~ normală [HopMâJlbHblH paCTBOp; solution normale; normale Losung; normal solution; normâlis oldat], V. sub Solufie titrată. 5. ~ Peiermann [pacTBop IleTepMaHa; solution P.; P. Losung; P. solution; P. oldat]: Solufie amoniacală de citrat de amoniu. Are proprietatea de a disolva fosfatul de calciu, P04HCa. E folosită la analiza îngrăşămintelor agricole cari confin acid ifosforic. . ~ Popp [pacTBop noima; solution P.; P. Losung; P. solution; P. oldat]: Solufie amoniacală de citrat de fier, folosită la analiza acidului fosforic din îngrăşămintele agricole. Se prepară din acid citric, clorură ferică şi solufie de amoniac. 7. ~ solidă [TBepflbiH paCTBOp; solution solide; feste Losung; solid solution; vegyes-kristâly, szilârd oldat]. Chim. fiz., Metl.: Fază solidă, de compozifie variabilă, care se obfine la solidifî-carea unei solufii lichide la care curba solidus are un mers monoton crescător, respectiv descrescător. Adăugirea unui component la celălalt component pur are că efect ridicarea, respectiv coborîrea punctului de topire (v. Diagrama de echilibru). în celelalte cazuri posibile ale echilibrului solid-lichîd, solidul separat din solufia lichidă poate fi constituit din componenfi puri sau din compuşi chimic definifi. în cazul metalelor, formarea soluţiilor solide e însofită de modificări ale proprietăţilor mecanice, electrice şi magnetice, de unde provine importanfa lor, în special în metalurgie. De obi-ceiu, solufia solidă are o rezistenfă mecanică şi electrică mai mare decât a componenfilor puri. Introducerea unui atom sau a unei molecule străine în refeaua solventului nu e posibilă decât dacă dimensiunile şi simetriile cristaline sunt analoage (isomorfia nu e o condifiune necesară). Pentru metale, formarea solufiei solide e con-difionată de valori apropiate ale razelor atomice (cu diferenfe sub 14%), de valenfe identice, de un raport între electronii de valenfă şi atomi mai mic decât 1,5 (deasupra acestei valori se formează compuşi metalici, ionici, moleculari), cum şî de caractere electrochimice apropiate (caractere diferite favorizează formarea compuşilor inter-metalici). Formarea so|ufiei solide e însofită de modificarea parametrilor cristalini uneori aproximativ proporfional cu concentrafia în componentul introdus în solufie. Studiul radiologie pune în evidenfă trei tipuri de solufii solide metalice: — solufii solide de substitufie, în cari distribuţia noului constituent (B) în nodurile reţelei se face fără regulă; — solufii solide de interstifiu, în cari atomii (B), de raze mici (H, B, C, N, O), intră între nodurile reţelei solventului cu o distribuţie desordonată, iar deformata refeleî depinde de concentrafia elementului străin şi de diferenţa dintre razele atomilor (A) şi (5), până când se atinge satura}ia care corespunde uneori unui compus chimic definit; — solufii solide de suprastructură, în cari (peste un anumit confînut în (B), şi la temperaturi suficient de joase) atomii (B) au o distribuţie regulată în refeaua solventului. Relafia kT=skcm, pentru coborîrea temperaturii de topire (unde kc e constanta crioscopică şi m e molaritatea, adică numărul de moli di-solvat în 1000 g solvent), e valabilă numai în cazul separării cristalelor de solvent pur. Pentru o solufie solidă ideală, care satisface legea lui Raoult: A 7" = kc m (1 —K), fiind coeficientul de distribufie a disolvafului între solufia solidă şi cea lichidă, adică raportul dintre fracţiunile molare respective ale disolvatului. Un caz important al soluţiilor solide e separarea, la răcire, a cristalelor unui component (asemănător cu depunerea solidului pur dintr'o solufie lichidă). în cel mai simplu caz apare un eutectoid (v.) D. Nu e necesar ca cei doi componenfi A şi B să formeze o serie continuă de solufii solide; o singură solufie solidă e teoretic capabilă să formeze un eutectoid. Astfel, în diagrama fier-carbon se observă un eutectoid (0,85% C, temperatura 721°), în care solufia solidă, austenita (carbon în fier y), se separă în fier a şi cementită (v. Călire şi Diagrama fier-carbon). ~ superficială [noBepxHocTHbm pacTBop; solution superficielle; oberflăchliche Losung; surface solution; feluletes oldat]. Chim. fiz.: Amestec la scară moleculară, Ia suprafafa unui lichid, între moleculele acestui lichid şi moleculele unei alte substanfe, obfinut fie prin depunerea unei cantităţi din substanfa respectivă pe suprafafa lichidului solvent, fie prin adsorpfia pe acea suprafaţă a unei părfi din moleculele substanfei disolvate în lichid. Prin depunerea şi răspândirea moleculelor unei substanfe pe suprafafa lichidului^ se pot obfine solufii superficiale numai dacă adeziunea dintre moleculele acestei substanfe şi solvent e mai mare decât coeziunea dintre moleculele substanfei. Când solventul e apa, aceasta are loc mai ales pentru substanfe cari confin în moleculă grupări polare cu afinitate pentru apă. în acest caz se obfine un strat superficial monomolecular 305 de molecule orientale cu grupările polare fn contact cu apa şi cu restul moleculei mai mult sau mai pufin perpendicular pe suprafafa apei. Când numărul de molecule din acest strat e mic, ansamblul acestor molecule are proprietăfile unui gaz perfect, bidimensional. Când numărul lor creşte şi distanta dintre ele scade, gazul bidimensional ia proprietăfile gazelor reale, iar când moleculele adsorbite se apropie din ce în ce mai mult între ele, proprietăfile stratului superficial se aseamănă întâi cu cele ale unui lichid, şi, apoi, cu cele ale unui solid. Prin adsorpfia pe suprafafă a moleculelor unei substanfe disolvate se obfin solufii superficiale pentru substanfele cari coboară tensiunea superficială a solventului. Proprietăfile acestor solufii superficiale sunt aceleaşi ca ale solufiilor superficiale obfinute prin răspândire. Cunoscând cantitatea de substanfă necesară pentru a acoperi, sub forma de solufie superficială, o anumită arie a suprafefei unui lichid, şi presupunând că aria minimă care corespunde acestei cantităfi de substanfă e obfinută când moleculele stratului superficial sunt în contact, se poate deduce grosimea stratului şi, deci, se pot deduce dimensiunile moleculelor cari îl aicătuesc. 1. Solufie-tampon [6ycJ)epHbift pacTBop; soiution tampon; Bufferlosung; buffer soiution; puffer oldat, kiegyenlito oldat]. Chim.: Solufie care are proprietatea de a*şi menfine o valoare constantă a exponentului de hidrogen, când i se adaugă ioni H+ sau OH-. în general, solufiile-tampon confin un acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare, sau o bază slabă şi o sare a acesteia cu un acid tare. Solufiile-tampon au următoarea acfiune: Prin adăugirea unui acid tare într'o solufie-tampon care confine un acid slab şi sarea lui cu o bază tare, ionii H+ ai acestuia se combină cu anionii sării. Dacă se adaugă o bază tare, ionii OH” ai acesteia reacfionează cu moleculele acidului slab nedisociat. în ambele cazuri, reacfia mediului rămâne practic neschimbată, deoarece nu se modifică concentrafia ionilor H+. Acfiunea e asemănătoare în cazul solufiilor-tampon car? confin o bază slabă şi sarea acesteia cu un acid tare. Exemple de solufii-tampon: soluţia de acetat de sodiu + acid acetic, solufia de clorură de amoniu 4- amoniac, etc. Solufiile-tampon sunt folosite mai mult în chimia analitică, pentru reacfii cari se produc la exponentul de hidrogen constant. 2. ~ titrată [THTpOBaHHbiH pacTBop; soiution titree; titrierte Losung; titred soiution; titrâlt oldat, volumetrikus oldat]: Solufie al cărei confinut în substanfă disolvată (v. Titru) e perfect determinat. Solufiile titrate sunt folosite în analiza cantitativă volumetrică. Prepararea lor se face prin disolvarea unei cantităfi calculate din substanfa respectivă, într'un volum anumit de apă sau de alt solvent, după caz. Deoarece, din cauza higro-scopicităfii, multe substanfe nu pot fi cântărite cu preciziune, acestea se cântăresc cu aproximafie, Iar solufia obfinută se titrează cu ajutorul unei alte solufii, având titru dat şi cu care aceasta reacfionează într'un mod bine cunoscut. Din cauza diversităţii analizelor chimice şi a necesităţi simplificării calculelor, se folosesc trei categorii de solufii titrate, după criteriul general de preparare în privinfa concentrafiei: solufii molare, normale şi empirice. Solufiile molare sunt solufii titrate cari confin la litru o cantitate de substanfă activă egală cu greutatea sa moleculară (o moleculă-gram). Se pot folosi solufii cari confin la litru un multiplu sau o fracţiune de moleculă-gram de substanfă activă, numite bimolare, trimolare, decimolare, etc. Soluţiile molare sunt pujin folosite în analiza volumetrică. Solufiile normale sunt solufii titrate cari confin la litru un echivalent-gram, un multiplu sau o fracfiune a acestuia, de substanfă activă, numite solufii normale, binormale, decinormale, etc. Echivalentul-gram a] unei substanfe variind cu reacfia la care ia parte, normalitatea unei solufii depinde de reacfia în care e folosită, de indicatorul folosit, etc. De exemplu, o solufie normală de permanganat de potasiu, folosită într'o reacfie de oxidare în madiu neutru, confine la litru o cantitate de permanganat egală cu greutatea sa moleculară împărţită cu 3, deoarece, în mediu neutru, o moleculă de permanganat eliberează trei echivalenfi de oxigen; o solufie normală de permanganat, care e folosită într'o reacfie de oxidare în mediu acid, confine la litru o cantitate de permanganat egală cu greutatea sa moleculară împărfită cu 5, deoarece, în aceste condifiuni, o moleculă liberează cinci echivalenfi de oxigen. Solufiile normale sunt larg folosite în analizele volumetrice. Solufiile empirice sunt solufii titrate cari confin la litru o cantitate de substanfă activă, calculată pentru a reacfiona cu o cantitate aleasă arbitrar din substanfa care se determină. Un exemplu de solufie empirică e solufia care confine 0,066 g hidroxid de sodiu pe 1 cm3, folosită pentru analiza concentrafiei în acid acetic a ofetului. Titrând o probă de ofet cu această solufie, fiecărui centimetru cub de solufie consumată, îi corespunde 0,1 g acid acetic. Solufiile titrate empirice sunt folosite mai ales în industrie, pentru simplificarea calculelor. Solufiile titrate trebue păstrate cu precau-fiuni speciale, pentru a nu se altera şi a nu-şi schimba titrul. Cele cari confin substanfe sensibile la lumină sunt păstrate în sticle brune; cele sensibile la aer sunt păstrate în atmosferă de gaze inerte, etc. De asemenea, ele trebue apărate de căldură excesivă, de praf, de gaze cu cari reacfionează, etc. Pe eticheta de pe sticlele în cari sunt păstrate solufiile titrate se notează, de obiceiu, formula, titrul şi factorul (v. sub Titru) respectiv. 3. Soluţii isoosmotice: Sin. Solufii isotonice (v.). 4. ~ isofonice [HSOTOHH^ecKHe pâcTBopbi; solutions isotoniques; isoosmotische, Losungen, iso- 30£ tonische Losungen; isofonic soîutions; izotonikus oldatok]: Solufii cari au aceeaşi presiune osmotică. 1. Soivatare [coJibBaTaiţHfl; solvataiion; Sol-vatation; solvation; szolvatâlâs]. Chim. fiz,: Legarea uneia sau a mai multor molecule de solvenf de către un ion sau de o particulă coloidală în solufie. Solvatarea e datorită, în general, unor forfe de dipol. 2. Solvay, procedeu ~ [cnoco6 CoJises; procede S.; S. Verfahren; S. process; S. eijârâs], Ind. chim.: 1. Procedeu de fabricare a carbona-tului de sodiu (v. sub Sodiu, carbonat de ^). — 2. Procedeu de fabricare a hidroxidului de sodiu prin electroliza dorurii de sodiu cu catod de mercur (v. sub Sodiu, hidroxid de ~). 3. Solvenf [pacTEOpKTeJib; sclvent; Losungs-mittel; solvent; oldoszer, szoivent]. Chim., Ind. chim.: Disolvant (v.) lichid (la temperatura şi la presiunea de lucru), folosit în laborator şi în industrie pentru extracţii, pentru cristalizări, ca diluant, ca mediu de reacfie, etc. După constitufia lor, solvenfii se împart în solvenţi polari şi solvenţi nepolari. Un solvent polar, de exemplu alcoolul etilic, e constituit din doi radicali diferifi, unul electronegativ, iar celălalt, electropozitiv. Moleculele unui alt corp cari vin' în contact cu moleculele solventului polar sunt supuse unor acfiuni electrice. în practică sunt folosiţi următorii solvenfi: Apa: în apă se disolvă foarte multe substanfe, atât neelectrolifi, cât şi electrolifi (acizi, baze, săruri), cari formează cu apa solufii în cari apar sub formă de ioni. în solufia apoasă se produc multe reacţii chimice. Solvenfi alcoolici: Aceşti solvenfi au polaritate cu atât mai mare, cu cât greutatea moleculară a alcoolului e mai mică. Din cauza toxicităţii, alcoolul metilic are utilizări limitate. Alcoolul etilic este un solvent mult întrebuinfat, dar cantitatea de 4% apă pe care o confine alcoolul din comerf îi micşorează foarte mult proprietăfile de disolvare. Alcoolii superiori din fuzel se folosesc ca atari, sau sub formă de esteri acetici. în general, puterea de disolvare a alcoolilor e asemănătoare. Acizii graşi sunt solubili în alcooli (cei saturafi, mai greu). Dintre uleiurile vegetale, uleiul de ricin e complet solubil. Alcoolii disolvă, de asemenea, colofoniu|,shellack-ul, akaroidul, unele copaluri. Asfalturile, smoala, cauciucul, sunf insolubile. Dintre alcoolii ciclici se folosesc, pe scară mică, în industria lacurilor, hexahidrofenolul (hexa-lin) şi hexahidrocrezolul (metilhexalin). Solvenfi aromatici: Din acest grup fac parte: benzenul, toluenul, xilenul, solventul nafta şi hidronaftalinele (decalina şi tetralina). Benzenul, toluenul şi xilenul sunt solvenfi buni pentru sub-stanfele cu polaritate mică (uleiuri, grăsimi, ceruri, anumjte răşini, cauciucul, etilceluloza). Aceşti solvenfi nu disolvă nitroceluloza, dar sunt diluanfi pentru nitroceluloza disolvată în alfi solvenfi. Soîvenfii aromatici au acfiune fiziologică, în special benzenul, care e o otravă puternică a sângelui. Decalina are proprietăfi disolvante similare cu aie benzinei, iar tetralina, cu ale benzenului. Tetralina disolvă şi linoxina. Solvenji benzinici: Aceşti solvenfi nepolari (eterul de petrol, gazolina, white-spiritul, benz:na uşoară şi benzina grea) sunt folosifi pentru disolvarea grăsimilor, a asfalturilor naturale, etc. Puterea de disolvare a acestor solvenji creşte odată cu urcarea punctului de fierbere şi cu confi-nutul în naftene sau în alte hidrocarburi ciclice. Solvenfi cetonici: Cetonele ahfatice folosite cel mai mult ca solvenfi sunt acetona şi metii-etilcetona. Din această categorie fac parte şi uleiurile de acetonă, cum şi diacetonalcoolul. Grăsimile, în special cele saturate, sandaracul, colofoniu!, răşinile cumaronice, se disolvă uşor. Sheliack-ul, damarul şi chihlibarul se disolvă numai parfial. Solvenfii cetonici disolvă bine nitroceluloza şi acelilceluloza. Cauciucul este insolubil. Dintre cetonele ciclice se folosesc, ca solvenfi, în special ciclohexanona şi metilcicldhexanona. Aceste cetone au putere de disolvare mai mare decât a celor alifatice. Ele disolvă şi cauciucul. în general, solvenfii cetonici, afară de mirosul lor pătrunzător, nu au alf efect asupra organismului. Solvenfi esteri: Sunt folosifi cel mai mult: formiafii de metil şi de etil, acetafii de metil, de etil, de propil, de isopropil, de butii, de isobutil şi de amil, propionafii de etil şi de propil, butirafii de etil, de propil, de butii, lactafii de etil, etc. Sunt buni solvenfi pentru grăsimi, cum şi pentru majoritatea răşinilor şi pentru nitroceluloză. Asfalturile şi smoaleie se disolvă numai parfial, iar acetil-celuloza e disolvată numai de acetatul de metil, în general — cu excepfiunea formiafilor şi a acetatului de metil — puterea de disolvare creşte cu greutatea moleculară a solventului. Solvenji eterici: Eterul etilic e reprezentantul cei mai important al acestei clase de solvenfi. Ei disolvă foarte bine grăsimile, iar în amestec cu alcoolul etilic disolvă nitroceluloza. Din cauza marii sale inflamabilităfi, cum şi din cauza amestecurilor explozive pe cari poate să le dea cu aerul, manipularea lui e dificilă. Eterul isopropilic seamănă cu eterul etilic, dar e mai pufin volatil şi, de aceea, poate fi folosit mai uşor. Eterul monometilic al glicoiului (metiiglicolul, metil-celosolvul) având atât funcţiunea alcool, cât şi funcfiunea eter, are proprietăfi de disolvare remarcabile, în special pentru nitroceluloză. Disolvă şi cei!alfi esteri ai celulozei, uleiurile, răşinile, etc. Eterul monoetiiic a| glicoiului (etil-glicoSul, celosolvul) are aceleaşi calităfi disolvante ca şi metiiglicolul. Solvenfi hidrocarburi clorurate: Cei mai impor-tanfi solvenfi din acest grup sunt diclormetanul (clorura de metilen), care disolvă uşor produsele de oxidare şi de polimerizare şi, de aceea, este folosit ca decapant pentru îndepărtarea vopselelor vechi; cloroformul, care e un solvent bun, însă, din cauză că e anesteziant, e folosit foarte rar; tetraclorura de carbon şi tricloretilena, cari sunf solvenfi dintre cei mai importanfi din grupul hidrocarburilor clorurate, având o putere de ■30? disolvare foarte mare pentru multe substanfe organice. Prin adăugirea unor mici cantităfi de alcool etilic, aceştia îşi măresc mult capacitatea de disolvare. Din această categorie fac parte şi derivafii aromatici clorurafi ca, de exemplu, mono-clorbenzenul şi monoclorfoluenul. Hidrocarburile clorurate sunt greu inflamabile. Din această cauză, ele . sunt folosite ca solvenfi industriali pentru extragerea uleiurilor vegetale, şi, ca solvenfi şi diluanfi, în industria lacurilor şi a vopselelor. Derivafii clorurafi sunt solvenfi pentru grăsimi, acizi graşi, cauciuc, asfalturi naturale, smoală, colofoniu şi răşini cumaronice. Solvenfii clorurafi au acfiuni fiziologice puternice. Hidrocarburile clorurate aromate sunt iritanfi puternici ai pielei. Solvenfi nitroparafinici: Aceşti solvenfi au putere de disolvare mare pentru derivafii celulozici, pentru uleiuri, răşini, ele., mai ales în amestec cu alcooli. Folosirea lor este însă limitată, din cauza toxicităfii pe care o prezintă. Solvenfi terpenici: Solvenfi de acest tip se obfin din diferitele părfi ale arborilor coniferi (tulpină, coajă, ace). Dintre aceste produse, cele mai importante sunt: esenfa (uleiul) de terebentină; uleiul din ace de conifere (în special de pin), uleiurile de colofoniu, cari se obfin prin distilarea uscată a colofoniului, etc. Solvenfii terpenici sunt buni disolvanfi ai grăsimilor, ai acizilor graşi, ai colofoniului, ai răşinilor cumaronice, ai smoa'ei de fifeiu, ai smoalei de stearină, ai răşinilor de san-darac, de damar, de chihlibar, de copal şi, mai pufin, ai shellack-ului. Cauciucul se umflă, dar se disolvă mai pufin decât în benzen. Solvenfii terpenici nu disolvă esterii celulozei. Solvenfi diverşi: Solvenfi cari nu sunt cuprinşi în categoriile de mai sus (sulfura de carbon, solvenfii heterociclici, etc.). în industrie, de cele mai multe ori, nu se foloseşte un singur solvent, ci un amestec, în scopul fie de a obfine un efect de disolvare cât mai bun, fie de a înlocui, în cât mai mare măsură, un solvent mai costisitor care, totuşi, trebue să facă parte din amestec. Solvenfii au diferite utilizări în industrie. în industria lacurilor, ei sunt folosifi, fie ca diluanfi pentru substanfe peliculogene mai vâscoase, în scopul întinderii acestora pe suprafefe mari, fie ca disolvanfi ai materiilor peliculogene solide, cum sunt, de exemplu, unele răşini. în industria textilă şi a pielăriei, solvenfii sunt folosifi mai ales ca degresanfi. Unii dintre solvenfii folosifi în industrie sunt toxici. Ei pot pătrunde în organism, atât în stare de vapori, pe căile respiratorii, cât şi în stare lichidă, prin piele. Cu cât un solvent e mai volatil, cu atât concentrafia lui în aer e mai mare şi, deci, şi pericolul de intoxicafie devine mai mare. Efectul nociv al majorităfii solvenfilor nu se cumulează (adică vaporii inspirafi în timpul orelor de lucru şi depuşi în mod temporar în organism se elimină în orele de somn şi de repaus). Când în sălile de lucru vaporii de solvenfi sunt în concentrafie mică, şi, în acelaşi timp, există o bună instalafie de ventilare, acfiunea solvenfilor asupra organismului e limitată. Există, însă, şi unele substanfe cu acfiune toxică cumulativă, astfel încât lucrul îndelungat cu ele provoacă intoxicafii. 1. Solvent; Sin. Disolvant (v.). 2. Solventare: Sin. Disolvare. 3. Solvenfare extractivă selectivă [cejieKTHB-Hoe 3KC rpar~cTHBH06 pacTBopeHHe; dissolution extractive selectiva; selektives Ldsungsverfchren; selective extractive dissolution process; szelektiv oldâsieljârâs]. Chim. fiz., Chim. ind.: Separarea unai substanfe dintr'un amestec lichid sau soiid, cu ajutorul unui solvent în care substanfa e solu- * bilă total sau parfial. Prin amestecarea a două lichide parfial mis-cibile sau a unui amestec solid, cu un lichid care disolvă mai mult unul dintre componenfii amestecului lichid sau solid, se formează două straturi de lichid, sau un strat de lichid şi un reziduu solid. Componenfii lichidelor sau ai substanfei solide se repartizează între cele două faze, ajungând la echilibru pentru o anumită temperatură. Dacă această repartiţie este diferită de cea din substanfele inifiale, se produce o solventare extractivă sau selectivă. Un solvent sa numeşte selectiv pantru un component al unui amestec, când disolvă uşor numai acest component şi foarte pufin sau deloc pe ceilalfi. Solventarea selectivă e o metodă folosită în lucrările de laborator sau în procesele industriala, pentru a separa componenţii unui amestec lichid sau solid, când substanfele respective sunt nevolatile sau greu volatile, sau au o volatilitate apropiată de a celorlalfi componenţi, de cari trebue separafi, sau se găsesc într'o proporfie prea mică în amestecul din care trebue extraşi. Solventarea selectivă poate prezenta avantaje fafă de separarea prin distilare a unui component care se găseşte în cantitate mică într'o solufie şi e cel mai greu din acest amestec, fiindcă, prin concentrare într'un alt solvent, se poate face o recuperare mai uşoară, prin evaporare. Extracfia unui component disolvat într'o solufie apoasă, cu ajutorul unui solvent organic care e eliminat ulterior prin distilare, se face cu un consum mai mic de căldură, decât prin evaporarea directă a solufiei apoase, fiindcă, în general, lichidele organice au o căldură latentă de vaporizare mai mică decât a apei. Solventarea selectivă se poate efectua prin extracfia lichid-lichid, sau prin extracfia solid-lichid. La extracfia lichid-lichid, amestecul lichid e tratat cu o cantitate anumită dintr'un solvent lichid, până Ia formarea a două straturi. Componenfii lichidului tratat sunt repartlzafi în diferite proporfii între cele două straturi. Stratul care confine o mare proporfie de solvent şi o cantitate mică din lichidul inifiai se numeşte „solufia de extract"; celălalt strat, cu un confinut mare de lichid inifiai şi cu o cantitate mică de solvent, se nu- I meşte „solufia de rafinat". 20* 308 Produsul rămas dupa eliminarea solventului din solufia de rafinat şi din soluţia de extract se numeşte rafinat, respectiv extract. La extracfia solid-lichid, operafiunea consistă în extracfia unui component dintr'un amestec solid, sau semisolid, cu ajutorul unui lichid. Solidul poate fi un amestec eterogen, însă poate fi şi un amestec omogen, o solufie solidă. Unul dintre componenfi, a căKui separare se urmăreşte, poate fi total sau parfial solubil în solventul cu care se face extracfia. Uneori se poate face extracfia succesivă a mai multor componenfi; în acest caz se realizează o extracfie fracfionată. Un caz special îl prezintă separarea unui component cu ajutorul unui solvent, prin difuziune printr'o membrană animală sau vegatală. Acesta e cazul separării cu solvenfi a uleiurilor vegetale, a extractelor medicinale, a tananfilor, etc., sau extracfia zahărului din sfeclă, prin difuziune în apă. Procesul de solventare extractivă comportă următoarele trei operafiuni: amestecul şi agitarea cât mai bună a materiei prime cu solventul; separarea fazelor sau a straturilor rezultate; îndepărtarea şi recuperarea solventului din solufiile de rafinat şi de extract. Amestecarea şi separarea constitue o singură treaptă de solventare (v. Treaptă de solventare). Un proces de solventare extractivă poate comporta una sau mai multe trepte, acesta din urmă fiind cazul cel mai frecvent în industrie. Extracfia selectivă lichid-lichid se poate realiza în aparate cu funcfionare periodică sau continuă. Extractorul cu funcfionare periodică e format dintr'un vas cilindric înzestrat cu un agitator mecanic, în care se agită o anumită porfiune din lichidul care se prelucrează, cu cantitatea corespunzătoare de solvent. După separarea straturilor de extract şi rafinat, cele două straturi se scurg în vase separate, printr'un robinet care se găseşte la fundul aparatului. Observarea separării solufiei de extract de solufia de rafinat se face printr'un felinar de control, montat pe conducta de scurgere. La metoda de extracfie periodică a lichidelor este necesară instalarea unei aparaturi destul de complicate şi ea nu asigură o extracfie completă şi rafională. Folosirea aparatelor cu funcfionare continuă e mai rafională. Extracfia continuă se realizează, de obi-ceiu, în aparate în formă de coloane, analoage, din punct de vedere constructiv, cu coloanele de absorpfie; se folosesc coloane cu sau fără umplutură, dar înzestrate cu ajutaje sau cu dispozitive speciale pentru pulverizarea lichidelor introduse. Numărul ajutajelor şi construcfia lor au o mare influenfă asupra gradului de extracfie. Extractoarele cu funcfionare continuă lucrează, în general, după principiul contracurentului. Lichidul cu greutate specifică mai mare se introduce pe la partea superioară a coloanei, iar cel cu greutate specifică mai mică, pe la partea inferioară a acesteia. Ele ajung în contact foarte intim, făcându-se astfel un schimb de substanfă disolvată. Datorită diferenfei dintre greutăfile specifice, lichidul mai uşor se ridică şi se elimină pe la partea superioara a aparatului, iar lichidul mal greii curge în jos şi iese pe la partea inferioară a acestuia, printr'un sifon în U, care asigură un anumit nivel de separare a fazelor în coloană. Extractorul se umple, de obiceiu, în întregime, cu unul dintre lichide, care formează faza continuă, iar celălalt lichid se repartizează continuu, sub formă de picături, cari pătrund în faza continuă şi formează faza dispersă. Astfel, când se face extracfia cu benzen a fenolului din apele fenolice, coloana de extracfie se umple cu aceste ape, cari intră pe la partea superioară a coloanei, iar benzenul, care intră pe la partea inferioară, se dispersează şi frece prin faza continuă, extră-gând fenolul disolvat. îndepărtarea solventului din solufia de rafinat şi extract şi recuperarea lui se fac, în general, prin distilare. în calculul coloanelor de şxtracfie se determină următoarele mărimi: înălfimea coloanei, care trebue să fie suficientă pentru a permite separarea completă a componenţilor, şi diametrul coloanei, care trebue să fie suficient pentru asigurarea debitului necesar. Determinarea viteselor optime ale lichidelor constitue partea cea mai importantă din calculul extractoarelor în contracurent, deoarece debitul lor — capacitatea de prelucrare — depinde de aceste vitese. Alegerea viteselor maxime e determinată de limita de înnecare a coloanei de extracfie, un fenomen analog înnecării coloanelor de rectificare sau de absorpfie. Când vitesa fazei continue depăşeşte o anumită vitesă maximă, faza continuă antrenează faza dispersă, ceea ce duce Ia schimbarea sensului curentului de fază dispersă şi la îndepărtarea ei din aparat împreună cu faza continuă. Aceleaşi fenomene se pot observa şi când vitesa fazei disperse depăşeşte o anumită vitesă maximă. 1. Solvenfarea selectivă a uleiurilor minerale [ceJieKTHBHoe pacTBopeirae MHHepanbHbix Ma-ceJi; dissolution selective des huiles minerales; selektives Losungsverfahren der Mineralole; selective dissolvent process of mineral oils; âsvâny-olajok szeîektiv oldâsi eljârâsa], Ind. chim.: Metodă de rafinare a uleiurilor minerale cu bază parafinoasă sau mixtă, bazată pe folosirea de solvenfi cari extrag selectiv componenţii de calitate inferioară din uleiu. Aceşti solvenfi selectivi, cari sunt, în general, combinaţii polare, formează asociaţii moleculare cu moleculele nepolare ale unora dintre hidrocarburile din uleiu. Moleculele hidrocarburilor aromatice formează uşor astfel de asociafii cu moleculele solvenţilor selectivi şi pot fi eliminate relativ uşor pe această cale. Aceste hidrocarburi având un indice de viscozitate foarte mic, prin eliminarea lor,indicele de viscozitate al uleiului se îmbunătăţeşte. Cu cât nucleul aromatic e legat de mai multe catene alcanice (parafinice) sau inele ciclanice (naftenice), cu atât mai greu se formează asociafii între acestea şi molecula solventului selectiv. Cu cât momentul 309 electric al moleculei solventului selectiv e mai mare, cu atât capacitatea de disolvare a acestuia pentru hidrocarburi e mai mare. Capacitatea mare de disolvare a solventului e urmată de o micşorare a randamentului producfiei de rafinat, care rezultă prin tratarea uleiului cu solvent, deci valoarea factorului de selectivitate a solventului scade, adică se micşorează capacitatea solventului de a extrage din uleiu, în mod selectiv, numai anumifi componenfi. La unele procedee industriale se foloseşte un amestec de doi solvenfi, în scopul măririi capacităţii de disolvare. Astfel, adăugind benzen la bioxidul de sulf lichid, capacitatea de disolvare a acestuia e mărită, fără a-i influenfa prea mult selectivitatea. La alegerea solvenfilor pentru rafinarea uleiurilor se fine seamă de selectivitate şi de puterea disolvantă, de posibilitatea de recuperare, de stabilitatea în condifiunile de rafinare; solventul nu trebue să fie coroziv, nici toxic; el trebue să fie uşor accesibil. Pentru ca separarea straturilor solufii lor de extract şi rafinat să se facă uşor, e bine să existe o diferenfă cât mai mare între greutatea specifică a solventului şi aceea a produsului rafinat. în practică, cei mai răspândifi solvenfi selectivi sunt următorii: furfurolul, propanui lichid amestecat cu crezol şi fenol, bioxidul de sulf amestecat cu benzen, etc. Reziduurile rezultate pot fi întrebuinfate, fie drept combustibil, fie ca material pentru cracare, fie pentru obfinerea bitumurilor de calitate superioară. Metoda de solvenfare prezintă următoarele desavantaje: ridicarea temperaturii de congelare a uleiului rafinat, datorită creşterii concentratei parafinelor, în urma eliminării hidrocarburilor aromatice; o aparatură mult mai complicată decât cea folosită la rafinarea cu acid sulfuric, fapt care scumpeşte prelucrarea; necesitatea unei rafinări suplementare a uleiului cu pământ decolorant, din cauza colorii urîte a rafinatelor. Deparafinarea uleiurilor minerale cu solvenfi se bazează tot pe solventarea selectivă. Solvenfii speciali folosifi la deparafinare trebue să aibă următoarele proprietăfi: să disolve complet uleiul şi să nu disolve parafinele şi cerezi-nele la temperatura deparafinării; să separe parafinele şi cerezinele în cristale mari, cari să se separe uşor prin filtrare sau centrifugare; să se recupereze prin distilare; să nu fie corozivi, nici toxici; să aibă o temperatură de congelare joasă. Cei mai răspândifi solvenfi sunt: acetona, metil-etilcetona, dicloretanul, propanui şi benzina de extracfie. Dintre aceştia, benzina şi propanui sunt nepolare. în solvenfii nepolari se formează, în jurul cristalelor de parafină, pelicule de sol-vatare. în solvenfii polari, din cauza formării asociaţilor moleculare ale fazei lichide, învelişurile de solvatare în jurul particulelor solide nu se formează aproape deloc. Formarea acestor învelişuri de solvatare în jurul cristalelor de parafină, în cazul folosirii solvenfilor nepolari, duce Ia o serie de fenomene cari îngreunează procesul de deparafinare, Şe observă 0 creştere' bryscă a yiscpzităfii solufiilor la temperaturi joase, fapt care împiedecă separarea cristalelor din solufie, micşorând randamentul în uleiu deparafinal, prin refinerea unei fracfiuni importante de uleiu în pefrolatum. Adăugind unui uleiu substanfe cu compozifie chimică apropiată de aceea a fazei solide sau lichide se poate obfine o desolvatare. în acest scop se folosesc: naftalina, antracenul, fenantrenul, stearatul de aluminiu, fenolul, para-gelul, etc. Pentru separarea cristalelor de parafină şi de cerezină, de solufia de uleiu răcită, se folosesc filtre sau centrifuge. După separare, solventul se regenerează prin distilare. V. şi Rafinarea uleiurilor minerale. 1. Solvenfi, extracfia cu ~ a carotelor [onpe-Aejieime He^TeHacbiiiţeHHOCTH KepHOB c pacT-BOpHTejiHMH; extraction des carottes auxsolvents; Extraktion der Bohrkernen durch Losungsmitteln; solvent extraction of the crude oii from the re-servoir rock cores; furomagok kihuzâsa oldosze-rekkel]. Expl. pefr.: Operaţiune de determinare a satura}iei în fifeiu a carotelor extrase din zăcămintele de fifeiu, realizată prin extracfia cu ajutorul unor solvenfi convenabili (benzen, toluen, xilen, cloroform, sulfură de carbon, piridină, acetonă-j-pentan, white-spirit, etc.), fie într'un extrac-tor Soxhlet (v. Soxhlet), fie într'un aparat special. 2. Solufrean [coJiyTpeaH; solutreen; Solutreen; solufrean; solutreen]. Geo/.: Etaj al Cuaternarului inferior (v. tabloul sub Geologice, subdiviziuni ~), care, din punctul de vedere al evolufiei Omului, face parte din Paleoliticul superior. Stafiunile arheologice solutreene sunt caracterizate prin unelte de piatră cioplită, în formă de frunză de laur, lucrate cu foarte mare îngrijire. 3. Solzii lânii [nemyăKa rnepCTH; ecailles de la laine; Wollschuppen; wool scales; gyapjupik-kely], Ind. fext.: Partea cuticulară a fibrei de lână, groasă de 0,5'"2 |i, constituită din solzi cari formează un strat strâns lipit de stratul cortical, pe care-l apără a b II. Lână bolnavă, a) fibră de lână bolnavă (porţiunea care a crescut în timpul când animalul a fost I. Lână cu solzi caracteristici. bolnav este fără solzi şi cu f) lână superioară, cu solzii diametrul micşorat); b) fibre dispuşi în formă de colane; de lână, bolnave, total fără 2) lână inferioară, cu solzii solzi şi cu diametrul ne- dispuşi în formă de figle. regulat. de acfiunea luminii şi de agenfii fizicochimici din atmosferă. Distrugerile stratului solzos influenfează proprietăfile mecanice ale fibrelor. Solzii permit să se deosebească uşor lâna de celşlalfe fibre textile văzute |a microscop. 310 Lâna de calitate bună are solzii ca nişte olane (v. fibra din dreapta fig. I); la lâna de calitate inferioară, solzii se acoper ca nişte figle (v. fibra din stânga fig. /). Pe 1 mm lungime de fibră potfi65*** 100 de solzi, lungi de cca 36 [i şi lafi de cca 28 ja. Solzii lânii influenfează luciul şi prezintă mare importanţă în procesul de filare şi în cel de împâs-lire. Extremităţile solzilor lânii de calitate bună sunt ridicate deasupra stratului cuticular, ceea ce-i măreşte capacitatea de încâlcire. înmuiată în solufie caldă da săpun şi bătută, capacitatea de încâlcire a lânii se măreşte, deoarece capetele din afară ale solzilor se ridică şi măresc posibilitatea de acăfare între fibrele cari vin în contact, Piuarea (v.) se bazează pe existenfa solzilor, cari contri-bue la acăfarea între fibre şi Ia compactizarea ţesăturilor de lână. î. Somafomefri® [cOMaTOMeTpHtf; somatoma-trie; Somatometrie; somatometry; szomatometriar, testmeres]. Zoot.: Ansamblul măsurărilor executate pentru determinarea formelor corporale ale animalelor. După scopul urmărit, există patru categorii de măsurări: măsurări de masă, pentru determinarea ansamblului general al animalului; măsurări de conformafie,cari dau indicafii amănunfite asupra fiecărei regiuni corporale; măsurări de creştere, pentru urmărirea desvoltării regiunilor corporale, unele în raport cu altele; măsurări ale raporturilor dintre dimensiunile diferitelor regiuni ale membrelor. •2. Somieră [nHTa CBOjţa; sommier; Aufânger; springer; kezdoko, vâllko]. Cs.: 1. Primul bolfar în construcfia de piatră a unui arc, a unui inel, a unei bolji, etc., care se aşază direct pe impostă. La o platbandă peste un gol în zid, somiera este piatra aşezată pe montanfii golului respectiv* sau pe o pilă, care se taie cu o fafă oblică, pentru a primi primul bolfar al platbandei. în acest caz, somiera are rolul unui cusinet. — 2. Piatra de talie care se aşază la partea superioară a unei pile de cărămidă, pentru a primi sarcina unei grinzi sau a unui lintou. — 3. Grinda principală a unui planşeu de lemn (tavan cu grinzi aparente) sau a unui planşeu de grinzi metalice. 3. Somn electric: Sin. Narcoză electrică (v. sub Narcoză). 4. Sondă [CKBaîKHHa; sonde; Sonde, Bohrung; well; foldfurâs, szonda]. 1. Expl. pefr.: Excavafie subterană, cu secfiune aproximativ circulară, cu diametrul, în general, sub 600 mm, cu adâncimea dela câteva zeci până la câteva mii de metri (adâncimea maximă atinsă până în 1950: cca 6150 m), destinată fie extragerii unei substanfe minerale fluide (gaze naturale, fifeiu, apă, sulf topit, solufii de diferite săruri, etc.), fie extragerii de probe efective de rocă (carote), fie obţinerii de informaţii indirecte (probe de detritus, de noroiu, curbe de caracteristice electrice, magnetice sau de radioactivitate ale rocelor străbătute), în scopul reconstituirii prin interpolare (cantitativă sau calitativă) a structurii geologice a subsolului. Dela 600 mm în sus se admite, în general, pentru excavaţii, numirea de puf, care are însă şi un sens mai general, cuprinzând şi sfera noţiunii de sondă. Sonda se realizează, fie cu ajutorul unei insta-lafii de săpare propriu zisă, alcătuită din troliu (v.), masă rotativă (v.), macara, geamblac (v.), cap de injecfie (v.)f instalaţie de forţă, garnitură de sapă (v.), etc., fie cu ajutorul unui aparat complex, de mici dimensiuni, uşor transportabil, numit sondeză. 5. ~ de exploatare [9KCnJiyaTau1HOHHafl CKBaîKHHa; sonde d'exploitation; Betriebsbohrung, Fcrderbohrung; exploitation well; uzemfurâs]: Sondă destinată extragerii efective, dintr'un zăcământ cunoscut, a unei substanţe minerale utile, în stare fluidă. Sonda de exploatare e, în general, tubată, exceptând, eventual, intervalele de rocă de mare rezistenţă, mecanică, şi cari, din motive economice, pot să rămână netubate. 6. ~ de explorare [pasBe^o^Han CKeaîKHHa; sonde d'exploration; Forschungsbohrung; explora-tory well; kutato szonde]: Sondă destinată punerii în evidenţă a existenţei şi a limitelor unui zăcământ, prin obţinerea de informaţii asupra prezenţei substanţei minerale utile, a purităţii, concentraţiei, grosimii zăcământului şi, în generai, a oricărei informaţii necesare evaluării zăcământului sau proiectării exploatării. 7. ~ de injecţie [HHrKeKiţHOHHaH CKBaîKHHa, CKBaHCHHanarHeTaHHfl; sonde d'injection; Injek-tionsbohrung; input wel!; befecskendezo szonda]: Sondă destinată injectării de apă sau de gaze, fie în cazul* exploatării zăcămintelor de ţiţeiu prin spălare, fie pentru menţinerea presiunii. s. ~ de prospecţiune [pa3Be£OHHaH CKBa-HCHHa; sonde de prospection; Schurfbohrung; prospection well; kutato furâs]: Sondă de dimensiuni mici, cu gabarit abundent, săpată pentru a obţine informaţii asupra structurii geologice, în vederea exploatării unei regiuni. 9. ~ de referinfă [onopHan CKBaJKHHa; sonde de reference; Referenzbohrung; reference well; referencia-furâs]: Sondă amplasată într'o regiune în care existenţa zăcământului e necunoscută sau e puţin probabilă, scopul principal al operaţiunilor fiind obţinerea de informaţii asupra structurii geologice. Sondele de referinţă sunt deci, în general, netubate, pentru economie, având diametri şi adâncimi relativ mari şi fiind, necesar, deci, echipament de foraj greu. 10. Sonda [annapaT ajih ot- 6opaiJpo6,uiyn;sonde; Proben-stecher; proof stick; probafuro, mintaveszo]. 2. Tehn., Ind. alim.: v Aparat care serveşte la extra- Sonde. gerea de mici cantităti dintr'un a) pentru unt; b)pen- ... , , tru cereale. material compact sau granular, în vederea alcătuirii probelor sau a mostrelor. Construcţia şi dimensiunile sondelor diferă după felul materialului şi al ambalajului sau al depozitului, Exemple: sonda pentru unt e constituită dintr'o lingură lungă, tronconică, cu mâner; sonda pentru cereale e constituită din două tuburi concentrice, cu ferestre longitudinale în manta, tubul interior putând avea o mişcare de rotafie în cel exterior (v. fig.). 1. Sondă [pefina ajih OTMeTKH rjiyâHHbi BO^bi; sonde; Lot, Peilgerăt; sounder; szonda, lot]. 3. Fiz., Tehn.: Dispozitiv sau instalafie pentru măsurarea fie a adâncimilor, fie a valorii unei anumite mărimi la diferite adâncimi sau înălfimi în atmosferă. Sonde de primul tip sunt, de exemplu, prăjina de sondaj, gradată în colori alternate, folosită pe râuri şi canale,. pentru adâncimi mici, sau sonda de plumb, cu gradaţi făcute pe funie, folosită penfru adâncimi mai mari. Ambele sunt sonde de mână. Se folosesc şi sonde cari funcfionează electric sau mecanic, cu înregistrări automate. — Sonde folosite pentru măsurarea valorii unei mărimi sunt, de exemplu, sondele meteorologice. 2. ~ actinomefrică [aKTHH0M6TpHHeCKHH 30HAJ sonde acîinometrique; aktinometrische Sonde; actinometric sounder; aktinometrikus szonda]. V. sub Sondaj meteorologic. s. ~ acustică [aKycTHqecKHH sofa; sonde acoustique; Schaliot; acoustic sounder; hang-szonda]. Acust.: Sondă care indică adâncimea apei, măsurând timpul în care unda sonoră ajunge la fund şi se reflectă, ajungând din nou la suprafaţa apei, finând seamă de vitesa de propagare a undei sonice în apă, Care e dată de formula: V = -^=, yKd în care K e compresibilitatea apei, iar d e densitatea ei. Vitesa medie a sunetului în apă se ia egală cu 1500 m/s. Sunetele, emise de explozia unui cartuş, de un emifator de sunete sau de un emifător de tonuri, suni recepţionate de microfoane sau de receptoare electromagnetice sau electrodinamice. Măsurarea intervalului de timp dintre emisiune şi recepfie se face, pentru adâncimi mari, la cari nu se cere o preciziune prea mare, cu ajutorul unui contor cronograf, iar pentru adâncimi mici, la cari se cere o preciziune mult mai mare, punând în mişcare, cu ajutorul unui electromotor, o rotifă cu vitesă uniformă de rotire, în momentul emiterii sunetului; în momentul receptionării ecoului, rotifa se opreşte. 4. ~ cu ultrasunet. V. Sondaj submarin cu unde ultrasonore. 5, ~ de plumb [jiOT-JiHHb; ligne de sonde; Lotleine; plumb line; fuggoolom]. V. sub Sondă 3. e. ~ de vânt [eeTpoMep, 3oha AJîfl H3Me-pSHHfl BeTpa; sonde de venf; Windsonde; w nd sounder; szelszonda]. V. sub Sondaj meteorologic. 7. ~ electrică [ajieKTpHHecKHH 30HA; sonde electrique; elektrische Sonde; electrical sounder; elektromos szonda]. V. sub Sondaj meteorologic. s. ~ liberă [cBo6,3AHbiH 30ha, rpaBHMe-TpHHeCKHH 30BA; sonde par chute libre; freier Fallot; freefall sounder; szabad szonda]: Sondă care se bazează pe măsurarea timpului de cădere liberă a unui obiect, dela suprafafa apei 3H până la fundul ei. Corpul sondei e profilat, având forma unei bombe de avion. Greutatea şi forma acestei sonde sunt calculate astfel, încât să cadă prin apă cu o vitesă uniformă, de 2 m/s. în momentul atingerii fundului, sonda explodează. Pe acelaşi principiu se bazează şi bombetele acustice electrice. 9. ~ mecanică [MexaiîHHSCKHH 3QHA; sonde mecanique; mechanische Sonde; mechanical sounder; mechanikus szonda]: Sonda la care se măsoară presiunea apei, pe baza legii Boyle-Mariotte: Un fub e cufundat în apă, având capătul de jos deschis, asifel că apa de mare poate intra în tub, presând aerul din interior, Cu creşterea adâncimii creşte şi presiunea, iar nivelul apei se ridică în tub, decolorând cromatul de argint aplicat în strat subfire pe perefii tubului. Pe măsură ce se scoate tubul din apă, presiunea apei scade, iar aerul din interior goleşte tubul, revenind la volumul inifiai. 10. ~ meteorologică [M8TeopoJiorHqecKH& 30HA; sonde meieorologique; meteorologische Sonde; meteorological sounder; meteorologiai szonda]. V. sub Sondaj meteorologic. 11. Sondă: 4. Sin. Măsurător de adâncime (v.). 12. Sondă. 5. Mş.: Sin. Spion, Calibru de grosime (v.). îs. Sondă electrică [aJieKTpnqecKHH 30ha; sonde electrique; elektrische Sonde; electrica! sounder; elektromos szonda]. E/f.: Electrod metalic care se introduce într'un mediu, pentru determinarea potenfialelor electrice ale punctelor lui. Sondele electrice simple sunt formate, în general, dintr'un conductor subfire, izolat, având unul dintre capete liber; acesta se pune în contact direct cu mediul respectiv, în punctul al cărui potenfial se măsoară. Celălalt capăt al conductorului se conectează la un voltmetru electrostatic; a doua bornă a voltmefrului e legată la pământ sau la un punct de potenfial fix fafă de pământ, cunoscut. Se presupune , că potenţialul capătului liber e egal cu potenţialul mediului înconjură'or, sau că diferenfa de potenfial de contact dintre materialul sondei şi mediu este constantă şi cunoscută. Această metodă de măsurare cu sonda simplă sau rece e folosită la măsurarea repartifiei potenţialului electric în mediile solide şi lichide. în gazele ionizate (în tuburi electronice cu descărcări în gaze, în atmosferă, etc.), metoda sondei simple dă erori mari. Particulele încărcate pozitiv şi negativ, cari se găsesc în gazul ionizat, se deplasează liber în gaz şi se depun în can-titsfi diferite pe extremitatea liberă a sondei, astfel încât, între sondă şi mediu apare o diferenfă de potenfial care depinde de mai mulfi factori şi care poate atinge 15 V. Pentru determinarea potenţialului în gaze ionizate se foloseşte, deci, mefoda sondei incandescente şi metoda caracteristicelor de sondă. Sonda incandescentă e formată din două conductoare izolate, ale căror capete neizolate sunt legate printr'un conductor subfire, incandescent. Curba care arată variafia curentului format de 312 particulele încărcate cari sosesc pe sondă, în funcfiune de potenţialul acesteia, are, pentru valori mari ale potenţialului, o formă care depinde de faptul că se foloseşte conductor rece, sau incandescent. Potenţialul sondei, pentru care cele două curbe nu se mai suprapun, corespunde potenţialului gazului în punctul respectiv, adică electronii emişi termoelectric încep să părăsească sonda, contribuind la formarea curentului numai dacă potenfialul sondei e mai jos decât cel al gazului înconjurător. La măsurarea repartifiei potenţialului în atmosfera terestră, conductorul incandescent poate fi înlocuit cu o mică flacără de gaz. Cu metoda carateristicelor de sondă se determină variaţia curentului care trece prin sonda rece, în funcfiune de tensiunea acesteia (v. fig. I). Fig. II reprezintă forma unei caracte- care foloseşte proprietatea de propagare rectilinie în apă, cu cca 1480 m/s, a undelor ultra-sonore. Trenuri de unde ultrasonore, produse cu ajutorul unui cuarf piezoelectric, sunt proiectate, în fascicule dirijate, către regiunile cari urmează să fie explorate. Cunoscând durata dintre emiterea trenului de unde şi recepfionarea ecoului său, se poate deduce distanta dintre nava exploratoare şi obiectul explorat. Pentru a putea distinge ecoul de semnal, se utilizează trenuri de unde de cca 10"3s. 5. Sondaj [30H/ţaîK, B3bHTHe npo6; sondage; Stechen; sounding; mintavetel]. 2. Opera|iunea sistematică de luare a uneia sau a mai multor probe dintr'un material granular sau pulverulent. 6. ~ pentru probe de pământ [mypc|); sondage pour echantillons de terre; Bohrung fu Erdproben; sounding for earth specimens; fold- / r ini . Schema elecfrică a metodei caracteristicelor de sondă. A) anod; C) catod; S) sondă. II. Caracteristica de sondă. ristice de sondă. Variafia logaritmică a curentului j electronic Ie, în funcţiune de potenfialul V a] sondei fajă de potenfialul gazului, e reprezentată în fig. III. Punctul K al curbei corespunde egalităţii dintre potenţialele gazului şi sondei. Metoda caracteristicelor de sondă se foloseşte numai pentru presiuni ale gazelor mai mici decât 1 mm col. Hg şi numai dacă gazul ionizat e format din plasmă. Ea permite să se deducă, nu numai potenfialul gazului, ci şi concentrafia şi energia cinetică medie a electronilor în plasma gazului ionizat. 1. Sondă de bismut. V. Spirală de bismut. 2. Sondafin. Ind. petr.: Pământ decolorant, preparat din bentonită, întrebuinfat în industria petrolieră la rafinarea produselor petroliere. (N. C.). s. Sondaj [30HAaac, H3MepeHHe rjiydHHbi; sondage; Peilung; sounding; szondâzâs, melyseg-meres]. 1. Nav. m.: Măsurarea adâncimilor unei ape, pentru a cunoaşte configuraţia fundului. Pe baza acestor măsurări se construesc hărfi hidrografice şi se verifică adâncimile navigabile. 4. ~ submarin cu unde ultrasonore [nOABOfl-HblM 30Hflm CBepX3ByK0BbIMH BOJIH3MH; sondage sous-marin par ondes ultrasonores; See-peilung mit Ultraschallen; undersea sounding with ultrasound waves; tengeralatti kutatâs ultrahang-gal]: Metodă de explorare a spafiului submarin, III, Caracteristica logaritmică a curentului electric prin sondă, în funcfiune de potenfialul sondei luat în raport cu potenfialul gazului. minta-furâs]. Tehn.: Sondaj efectuat pentru extragerea probelor de pământ dintr'un teren pe care urmează să se execute o lucrare tehnică. Extragerea probelor se face, fie prin executarea unor pufuri (gropi) de sondaj, fie prin săpare (foraje), efectuată cu instrumente speciale de foraj. Gropile de sondaj se fac cu unelte obişnuite (lopată, casma, rangă). După natura pământului în care se sapa, gropile de sondaj se consolidează prin batere de palplanşe (v, fig. I a), prin şprăifuire (v. fig. I b) şi cu căsoaie sau cadre (v. fig. / c). Avantajul sondajelor în gropi consis- a b c I. Consolidarea gropilor de sondaj, a) cu palplanşe; b) cu şpraifuri; c) cu căsoaie (cadre). tă în faptul că ele constitue un procedeu sigur de cercetare, Desavantajul consistă în faptul că aplicarea sistemului e limitată, în adâncime, până la nivelul apelor subterane, din cauza dificultăţilor de consolidare, iar lucrările înaintează foarte încet şi sunt costisitoare, fiindcă se execută manual. Forajul e procedeul de separe cu ajutorul căruia se pot obfine probe de pământ dela orice adâncime. El consistă într'o săpătură cilindrică, de adâncimi şi diametri variabili, numită gaură de foraj, efectuată în rocă, cu un burghiu special. Forajele de sondaj nu diferă, ca aparatură şi ca mod de lucru, de forajele cari se execută pentru exploatările petroliere, sau de săpăturile pentru pufurile de apă cu secfiune circulară de diametru mic. Diferenfa consistă în faptul că, în timp ce la forajele peiroliere şi pentru apă trebue să se realizeze o vifesă de săpare cât mai mare, la forajele de cercetare a naturii subsolului, preocuparea principală e cunoaşterea cât mai amănunfită a naturii acestuia, pentru care vitesa de lucru e o condifiune secundară. Pentru executarea forajelor de sondaj se folosesc, de obiceiu, aparate cu manevrare manuală, deoarece extragerea probelor de teren cere un timp îndelungat de manevră şi folosirea maşinilor ar deveni costisitoare. Un aparat de foraj de sondaj e alcătuit din următoarele părfi principale: trepiedul cu acce- II. Trspied de lemn peniru foraj. 1) talpă pentru troliu; 2) troliu de 3 t; 3) cablu; 4) picior; 5) picior-scară; 6) scripete; 7) pană. soriile sale, piesele de instrumentafie, uneltele de săpare, coloana cu accesoriile sale, aparatul de luat probe. Trepiedul cu troliu şi cablu de lemn sau metajic serveşte la susţinerea pieselor 313 de instrumentafie (v. fig. II). Uneltele de săpare sunt mişcate dela suprafafă, cu ajutorul unei prăjini cu secfiune pătrată sau circulară, formată din tije cu lungimea de 1—4 m. Ele se solidarizează cu filet şi se rotesc într'un vârtej. în partea de jos se înşurubează uneltele de săpare, înşurubarea se face cu chei speciale (v. fig. III). învârtirea întregului sistem se face dela suprafafă, manual, cu ajutorul unei chei. O garnitură de unelte de săpare trebue să confină unelte de forme variate, după natura pământului care trebue străbătut. Pentru săparea rocelor stâncoase deosebit de dure se foloseşte dalta (v. fig. IVa); în terenurile cu coeziune mare (argile, nisipuri argiioase şi argile nisipoase) se sapă cu lingura (v. fig. IV b); în argilele tari se sapă cu burghiul spiral (v. fig. IV c); în pământurile curgătoare şi fluide, şi pentru îndepărtarea prafului de piatră provenit din săparea cu dalta, se foloseşte pompa cu clapetă sau pompa cu piston (v. fig. IVd). Săparea se face prin izbire şi rotafie. A III. Piese de instrumentafie. a) tijă; b) cap de tijă cu vârtej; c) cheie pentru înşurubare; d) furcă de sprijinire a tijei din foraj; e) cheie /V. Unelte de s?pat. pentru învârtirea tijelor la a> dalt5: b> lin9urS; c> ^9^; d) pompă cu clapetă. Coloana, cu accesoriile sale, se foloseşte în material friabil, afânat şi saturat cu apăf pentru prevenirea prăbuşirii. Coloana e formată din tuburi de ofel îmbinate cu manşoane sau cu mufe cu filet. Din pământ se extrag două tipuri de probe: probe turburate, cari nu păstrează structura naturală a stratului din care au fost luate, şi probe neturburate, cari păstrează toate proprietăfile pământului din care au fost extrase. E important să se păstreze starea de umiditate naturală a probei, până la analiza în laborator. Pentru păstrarea şi transportul probelor se folosesc cutii speciale: cilindri de ofel, ale căror capete şe închid etanş. Penfru luarea pro- 314 belor de suprafafă sau din gropi de sondaj se foloseşte un piston de mână, cu care se înfige Jl VI. Aparat de luat probe, a) cilindru; b) berbec; c) partea tăioasă; d) ventil de eva- V. Luarea unei probe dintr'o groapă, a) piston de mână; b) cilindru metalic {pozifia înfiptă). cilindrul, se sapă în jurul său şi se taie la fund (v. fig. V). Pentru extragerea probelor neturburate din forajele adânci se folosesc aparate speciale (v. fig. VI), alcătuite dintr'un cilindru de ofel cu margine tăioasă, care se înfige în pământ prin batere cu berbecul. Aparatul e înşurubat de‘prima tijă. Pentru ca apa şi mâlul din fundul forajului să nu pătrundă în cilindru, acesta se echipează cu o supapă. Fafă de sondajele în gropi, forajul prezintă avantajul de a fi un mijloc rapid şi ieftin şi de a da posibilitatea să se cerceteze pământurile la orice adâncime. Desavantajul consistă în faptul că, la diametri mici, proba se turbură în oarecare măsură şi că, afară de aceasta, nu dă posibilitatea de a cerceta amănunfit straturile separate, în cazul unei stratificajii corn- cuare. plexe şi în straturi subţiri. Pe baza datelor obfinute se întocmeşte o fişă de foraj, care reprezintă stratificafia pământului în dreptul unui punct de sondaj. Pe baza fişelor de foraj se execută profilul geologic (v.) pe o direcfie caracteristică. ». Sondaj pentru probe de so! [ujyp<ţ>; sondage pour echantillons du sol; Bohrung fur Boden-proben; soil trial boring; talajminta-furâs]. M/ne: Săpătură, de obiceiu la adâncime mică, efectuată cu ajutorul unor sonde speciale, servind la ridicarea de probe de sol, în vederea studiului (analiza mecanică, chimică, etc.). 2. ~ de apă [BOAHHHan CKBa>KHHa; sondage d'eau; Wasserrohrbrunnen; water borehole; viz-kutatâs]: Puf de adâncime mare, tubat cu burlane de ofel, care are la bază un filtru metalic, folosit pentru exploatarea stratelor de apă din adâncime. s. ~ de congelare [cKBa*/KHHa ajih 3aM0pa-JKHBaHHH rpyBTa; sondage de congelation; Gefrierbohrung; freezing well; fagyaszto furâs]. Cs., Mine: Sondaj vertical sau înclinat, în care se introduc tuburi de congelare, pentru înghe-farea tnui teren acvifer fisurat sau desagregat. 4. ~ electric [3JieKTpHHecKoe 30HA^p0Ba-HHe; sondage electrique; elektrische Sondierung; electrical sounding; elektromos szondâzâs]. Mine: Procedeu de prospecfiune electrometrică, care consistă în determinarea rezistivităfii aparente a solului pentru dispozitive. Cu cât dispozitivul e mai mare, cu atât rezistivitatea aparentă e influenţată mai mult de rocele situate mai In adâncime. V. şi Prospecfiune electrometrică, sub Prospecfiune geofizică. 5, Sondaj meteorologic [MeTeopojiorHqecKHH 30HAa>K; sondage meteorologique; meteoroio-gische Sondierung, meteorologischer Aufstieg; meteorologicei sounding; meteorologiai szondâzâs]. Meteor.: Determinarea uneia sau a mai multor mărimi meteorologice la un anumit nivel, sau la niveluri succesive, în atmosfera liberă. Sondajul poate fi direct sau indirect. g. ~ meteorologic direct [npaMOH MeTeo-pOJIoraqeCKHH 30H/ţaîK; sondage meteorologique direct; direkte meteorologische Sondierung; direct meteorologica! spunding; direkt meteorologiei szondâzâs]: Sondaj meteorologic efectuat prin trimiterea unor instrumente de măsură la nivelurile la cari se face măsurarea, în atmosfera liberă. Sondajul direct ascendent se numeşte de ascensiune sau de înălţare, iar cel direct descendent, după caz, se numeşte lansare sau coborîre. Termenul de lansare se mai foloseşte şi pentru pornirea oricărui dispozitiv de sondaj al cărui regim de mişcare ascendentă sau descendentă i-a fost dat din clipa pornirii, scăpând vreunui control ulterior. în acest sens, termenul se aplică sondajului cu balonul’ liber sau cu rachetă, dar nu sondajului cu avionul, cu balonul captiv, etc. Există două grupuri principale de sondaje directe: de vânt, sondaj direct în care se măsoară direcfia şi vitesa vântului la diferite niveluri sau curenfi verticali ascendenfi sau descendenţi, şi sondajul aerologic în care se măsoară mărimile legate de termodinamica sau de dinamica atmosferei libere. Se utilizează concomitent trei categorii de sondaje directe: cu mijloc de transport vertical, cu sondă şi cu înregistrator. Mijlocul de transport vertical al instrumentelor de măsură e balonul liber (cu supapă tarată). Balonul liber este un balon, în general sferic sau pufin ovoidal, confecfionat din material impermeabil elastic (cauciuc) sau inexfensibil (pânză cauciucată, celofan, etc.) şi umplut cu un gaz mai uşor decât aerul (hidrogen, heliu). Baloanele elastice se închid după umplere, spre a împiedeca ieşirea gazului dinăuntru şi a menfine greutatea constantă. Presiunea din interior este mai mare decât aceea a mediului. Baloanele inextensibile au volum constant şi sunt echipate cu o supepă care asigură ieşirea gazului în cursul ascensiunii, spre a se menfine presiunea egală cu aceea dela nivelul la care a ajuns balonul. Balonul are o vitesă ascensională care, în cursul ascensiunii, rămâne practic constantă la baloanele elastice, dar scade, la baloanele inextensibile. | în practica meteorologică, pentru calculul vi-» 315 tesei ascensionale a baloanelor elastice se utilizează tabelele de vitesă ascensională. Ele dau această vitesă în funcfiune de diametru sau de greutatea totală a balonului, pe de o parte, şi de forfa ascensională liberă, pe de alia. La umplerea oricărui balon liber se folosesc următoarele instrumente, cari controlează forfa ascensională liberă: Balanfa aerologică, o balanfă cu brafe tubulare, care serveşte la umplerea cu hidrogen a baloanelor de sondaj-pilot; hidrogenul intră în balon prin unul din brafele tubulare; forfa ascensională liberă se determină prin compensarea cu greuicfi pe talerul balanfei cu balon. Supapa tarată e o supapă de umplere a ba-loanelor de sondaj cu hidrogen, greutatea lui, împreună cu greutăfile adăugite, făcând echilibru forfei ascensionale libere a balonului. Cu balonul liber, sondajul atinge altitudinea de 10--20 km; uneori el poate depăşi chiar 30 km. Tipurile de balon iiber sunt: — Ba!onu!-pi!ot: balon simplu, de dimensiuni mici, fără instrumente ataşate şi destinat numai pentru sondajul de vânt (de aceea, sondajul de vânt se numeşte şi sondaj-pilot). — Balonul de plafon, identic cu balonul-pilot, dar mai mic decât el şi destinat determinării plafonului norilor. — Balonul-sondă, în general balon iiber mai mare, destinat să transporte, fie un meteorograf, fie o radiosondă, fie o serie de petarde asociate sau nu cu meteorograful. Eventual i se adaugă o radiosondă pentru vânt; în particular, balon care transportă un meteorograf. înregistrările pot fi folosite numai dacă aparatul a fost găsit după cădere. — Balonul tarat, balon liber a cărui greutate purtată totală (balon plus aparate) este echilibrată de forfa ascensională conferită prin umplerea cu hidrogen; are deci o forfă ascensională liberă nulă şi rămâne în echilibru la orice nivel; e antrenat de curenfii ascendenfi sau descendenfi d:n atmosferă şi serveşte la măsurarea acestora. — Balonul captiv, ba.'on inextensibil, fuziform, cu ampenaj de orientare după vânt, umplut cu hidrogen sau cu heliu şi legat printr'un cablu rezistent, dar uşor; se po^te urca, după dimensiunile sale şi greutatea cablului, până la 4000--6000 m; nu e folosit pe vânt puternic. Poartă în nacelă un meteorograf şi, uneori, instrumente pentru măsurarea vântului; se foloseşte din ce în ce mai rar şi numai la marile observatoare aerologice, pentru măsurări comparative. — Smeul meteorologic, aparat care foloseşte componenta ascensională a presiunii exercitate de vânt pe o suprafafă inclinată. Smeul poate fi constituit dintr'o singură suprafafă prezentată presiunii vântului, sau din mai multe suprafefe ale unui sistem de celule (smeu celular); pentru echilibrare, centrul de greutate trebue calculat sub punctul de susfinere a smeului pe cablu. — Avionul meteorologic, avion la care se fixează în fafă, în bătaia directă a vântului, o grilă metalică destinată susfinerii meteorografului; sondajul făcut cu avionul se numeşte aviosondaj, şi prezintă avantajul ca înregistrările instrumentelor sunt însofite de observafia vizuală a meteorolo- gului dela bord asupra fenomenelor şi norilor întâlni|i în cursul ascensiunii. — Racheta, varietate de obuz cu ampenaj pentru păstrarea direcfiei, care îşi măreşte sau întrefine singur vitesa as^ censională, prin explozii ale unei rezerve de substanfă inflamabilă sau explozivă, pe care o confine şi pe care o consumă treptat; instrumentele meteorologice sunt amenajate în partea anterioară a rachetei, în inferiorul ei; circulafia aerului la instrumente este asigurată printr'un sistem de ferestre de ventilare; presiunea se măsoară cu un manometru de tip Pirani, într'un punct neutru a! liniilor de curent dn jurul rachetei. Racheta poate atinge altitudinea de 40---60 km. — Paraşuta: umbrelă de pânză, de mătase sau de hârtie impermeabilă, care se deschide automat la coborîrea instrumentelor de măsură; ea frânează căderea şi asigură conservarea instrumentelor; se foloseşte la sondaje efectuate prin lansare de instrumente (meteorograf sau radiosondă) din avioane cu plafon mare. — Norii constitue, de asemenea, un mijloc de sondaj, deoarece se deplasează odată cu curenfii de aer dela nivelul lor. Observafiile asupra felului, plafonului şi mişcării norilor se numesc observafii nefoscopice. Sondele meteorologice sunt aparate cari măsoară diferite mărimi meteorologice, la diverse niveluri, în atmosfera liberă. Ele sunt de mai multe categorii, după nafura mărimilor de măsurat: Sondele de vânt, cari măsoară direcfia şi vitesa vântului în altitudine. Deplasarea lor se urmăreşte dela sol, pe cale optică, radiogonio-metrică sau sonoră. Pentru reperajul optic se foloseşte un simplu balon-pilot sau balonul tarat. Sondajul de noapte se face ataşând balonului un lampion special cu lumânare, sau un bec electric alimentat cu baterie. Pentru reperajul prin radio se ataşează balonului o radiosondă pentru vânt, constituită dintr'un simplu emifător de nvcă putere, funcţionând pe unde scurte. Pentru reperajul prin radar se ataşează balonului câteva plăci metalice, subfiri şi uşoare, montate pe un cadru, destinate să reflecte impulsiile trimise prin radar. Sondajul radiogoniometric sau cel prin radar pot fi efectuate pe orice timp, indiferent de vizibilitate. Pentru reperajul sonor se ataşează balonului petarde, cari explodează la intervale succesive. Din diferenţa de; timp dintre lumina exploz-ei şi recepţia sunetului se deduce mărimea razei vectoare dela observator ia balon. Unghiurile de pozifie se obfin optic. Sonde de vânt sunt şi norii. Sondele aerologice: în înfeles general, acest termen cuprinde şi sondele de vânt. în înfeles obişnuit, sonde aerologice sunt cele cari măsoară elementele legate de procesele termodinamice din atmosferă: presiune, temperatură, umezeală, plafonul şi grosimea norilor, etc. Varietăfile de sonde aerologice sunt: — Meteorograful, în care instrumentele de măsură sunt inseparabile de dispozitivul de înregistrare. — Radiosonda, în care instrumentele măsoară, dar nu înregistrează, ci transmit înregistratoarelor dela sol, prin radio, 316 valorile succesive ale mărimilor aerologice măsurate. La aceste sonde aerologice se ataşează uneori o celulă fotovoltaică sau fotoelectrică, care determină plafonul şi grosimea norilor. — Sondele electrice, cari măsoară diferite mărimi electrice ale atmosferei (numărul şi mobilitatea ionilor, con-ductibilitatea aerului, gradientulde potenfial, radioactivitatea aerului, etc.). Sonda pentru măsurarea gradientului de potenfial se numeşte electrograf. Pentru celelalte mărimi electrice se utilizează dispozitive speciale. Sondele actinometrice, cari măsoară şi înregistrează radiafia solară la diferite niveluri. Ca element sensibil se foloseşte celula fotoelectrică sau fotovoltaică. Pentru sondele de vânt se folosesc următoarele înregistratoare, după felul reperajului: — Reperajul optic se face cu teodolitul meteorologic sau cu teodolitul înregistrator. Sondajul cu teodolitul are mai multe varietăfi: sondajul cu un singur teodolit, în care mărimile utilizate sunt: unghiul de direcfie (azimutul) şi cei de înălfime, măsurate la teodolit, cum şi altitudinea balonului, dedusă din vitesa ascensională presupusă constantă; sondajul cu două teodolite, în care se folosesc unghiurile de direcfie şi de înălfime, citite sau înregistrate simultan la ambele teodolite, cum şi distan}a dintre cele două teodolite (baza), pentru a se determina proiecfia balonului pe planul orizontal, iar apoi, din unghiul de înălfime dela teodolitul principal şi din proiecfia razei vectoare obfinută mai înainte, însăşi altitudinea balonului; sondajul cu trei teodolite, considerat ca o varietate a celui cu două teodolite, şi în care, la fiecare vizare se obţin, în plan orizontal, trei intersecfiuni, reprezentând fiecare proiecfia balonului pe sol, cea mai probabilă pozi-fie a acestei proiecfii fiind dată de centrul de greutate al triunghiului constituit cu cele trei intersecfiuni. — Reperajul radiogoniometric se face cu radiogoniometrul obişnuit sau cu radio-teodolitul. Sondajul efectuat astfel se numeşte sondaj radio-pilot. Se folosesc două sau trei radiogoniometre, cari dau proiecfia pe sol a balonului, altitudinea fiind obfinută prin calcul termodinamic, cu ajutorul datelor culese de un radio-meteorograf cu care trebue asociată neapărat radiosonda de vânt. Se foloseşte un radioteodolit, care dă azimutul şi unghiul de înălfime, asociat cu un radiometeorograf, care dă altitudinea balonului. Se folosesc două sau trei radioteodolite, lucrul efectuându-se întocmai ca în cazul teodo-litului optic. Pentru sondele aerologice se utilizează, ca înregistrator, fie meteorograful însuşi (sondajul cu avionul, balonul-sondă, balonul captiv, smeul, racheta, paraşuta, etc.), fie radioînregistratorul, în cazul radiosondei. Sondajul efectuat cu radiometeoro-graful (ansamblul constituit din radiosondă şi radioînregistrator) se numeşte radiosondaj şi prezintă dublul avantaj că atinge înălfimi mari în atmosferă, iar datele culese sunt înregistrate instantaneu |a stafiunea de sondaj, putând fi folosite imediat şi indiferent dacă radiosonda se pierde sau nu. într'un sens mai larg, prin radiosondaj se infelege, în general, orice sondaj direct, efectuat prin radio (sondaj de vânt, sondaj electric). Sondajul nefoscopic, adică determinarea vântului cu ajutorul norilor, dă o precizlune mai mică decât metodele anterioare. Se execută cu oglinda nefoscopică sau cu hersa nefoscopică. i. Sondaj meteorologic indirect [K0CB6HHbiH MeTeopoJiornqecKHH 30HAaîK; sondage meteo-rologique indirect; indirekte meteorologische Son-dierung; indirect meteorological sounding; kozve-tett meteorologiai szondâzâs]: Sondajul meteorologic care se efectuează folosind impulsii luminoase, radioelectrice sau sonore, generate de un emiţător dela sol, reflectate pe straturile de aer din atmosfera înaltă şi analizate, după reflexiune, de un receptor dela sol, care e asociat cu emiţătorul de energie. în sondajul indirect nu se trimit aparate în atmosfera înaltă. După natura energiei trimise şi după principiul aparatului, varietăţile de sondaj indirect se împart cum urmează: Sondajul optic, care foloseşte un fascicul luminos vertical, emis de un proiector. E folosit, în general, pentru măsurarea plafonului norilor. în acest scop, pata luminoasă făcută pe nor se goniometrează cu un goniometru optic, situat la o distanţă anumită de proiector. înălfimea norului se deduce din bază şi din unghiul de înălfime, măsurat la goniometru. în acelaşi mod se determină înălfimea straturilor de inversiune sau de isotermie, în cari se produc concentrări de particule sub formă de pâclă înaltă, umedă sau uscată. Sondajul acustic, care foloseşte energia sonoră emisă de o explozie sau de un generator de impulsii sonore (sodar). în cazul exploziei, sunetul sa refractă treptat, pe măsură ce unda se depărtează şi apoi, pe anumite straturi, sufere o reflexiune totală, sub un unghiu foarte mic, asifel încât unda e întoarsă către sol, unde sunt observate zone alternative de audifie şi de tăcere (v. Sunetului, propagarea ~ în atmosferă). Sodarul foloseşte un generator de impulsii sonore şi un receptor care analizează ecoul sonor. Unda plecată sufere o reflexiune difuză pe anumite strate de discontinuitate din troposfera joasă. O parte din energia sonoră se întoarce, astfel, la aparat, unde este analizată. Sodarul serveşte la sondarea indirectă a tropo-sferei inferioare, până la aproximativ 1000 m. în sondajul radioelectric, care utilizează radarul, impulsiile radio se reflectă pe zonele din atmosferă în cari se găsesc picături mari de apă: nori, averse de ploaie sau zăpadă, ploi moderate. Timpurile de dus-întors ale impulsiilor sunt convertite în distanfe radiale pe ecranul oscilografului, astfel încât spotul luminos al acestuia conturează, analizând şi în adâncime, zonele noroase sau zonele cu precipitafii. Sondajul ionosferic, care se deosebeşte de celelalte prin faptul că aparatul lucrează pe undă scurtă, că unda nu e dirijată şi că se măsoară ân fiu mărimi aerologîce, ci numai mărimi electrice ale straturilor ionizate din atmosfera înaltă. Mărimile măsurate sunt: concentrafiile în electroni (numărul de electroni pe 1 cm3) ale păturilor ionosferice şi înălţimile respective. Foloseşte înregistratorul ionosferic, constituit dintr'un emifător şi un receptor, situate la distanfă mică unul de altul. Emifătorul funcfionează pe o lungime de undă mai mică decât 150 m şi trimite semnale foarte scurte, de ordinul a 1/10000 s. Postul de recepfie are un oscilograf catodic. înregistrarea indică două devieri: prima, corespunzătoare semnalului sosit direct, iar cea de a doua, corespunzătoare aceluiaşi semnal, reîntors din straturile ionosferice. Cum drumul undelor între sol şi ionosferă se face, practic, după verticală, înălfimea dela care se reîntoarce e Z — ct/2, unde t e intervalul de timp dintre cele două devieri şi c e vitesa de propagare a semnalului (presupusă egală cu 300000 km/s). înălfimea astfel obfinută, — echivalentă sau virtuală, — e mai mare decât cea reală, fiindcă în interiorul păturii ionizate vitesa de propagare scade. Pentru motive de ordin practic, în toate cazurile cari privesc propagarea undelor radioelectrice se folosesc înălfimile virtuale. Calculul concentrafiei în electroni N, în punctul de întoarcere, se efectuează cu formula: 7*7 = 0,0124 /2, în care f e frecvenfă folosită. Prin variafia frecvenfei, înălfimea z se schimba, ceea ce dă posibilitatea să se determine din aproape în aproape variafia concentrafiei de electroni, în înălfime. Frecvenfă corespunzătoare regiunii de densitate maximă a unui strat se numeşte frecvenfă critică a acelui strat, fiindcă orice semnal de frecvenfă mai înaltă străbate stratul. 1. Sondeză [6ypOBOâ CTaHOK; sondeuse; Schiirfbohrungsanlage; coring outfit; kutatofurâsi berendezes]. Expl. pefr,: Instalafie pentru săparea sondelor cu diametru mic (până la 100"'120mm) şi cu adâncime mică, folosită excepfional şi pentru sondaje până la 1000**-2000 m. Sondezele se construesc într'o mare varietate de tipuri, după dimensiunile de sondă dorite şi după con-difiunile de transport prezentate de terenul în care trebue să lucreze, dela simple instalafii demon-tabile în mici blocuri şi transportabile manual sau pe spate (astăzi, în general, părăsite, folosite în întreprinderile cari în regimul colonial exploatează mâna de lucru locală), până la instalafiile montate pe un autocamion de 5--10 t, lucrând imediat după ridicarea turlei pliante, fără operafiuni de montare propriu zisă. Sondezele sapă, în general, prin carotaj cu alice, cu diamante sau cu aliaje dure metaloceramice. Din cauza diversităfii folosirii lor, se construesc tipuri speciale, acfionate cu aer comprimat, mai rar electric, penfru săparea de explorare în galeriile de mină, în care caz instalafia, fixată pe o coloană extensibila, blocată în perefii galeriei, poate fi îndreptată pentru a săpa în orice direcfie; — tipuri speciale, pentru săparea de găuri cu diametru relativ mare, dar cu adâncime mică, săpate în şiruri relativ strânse, destinate să fie încărcate cu încărcături mari de exploziv şi explodate simultan pentru abaterea — după tehnica sovietică — a marilor masive de rocă; — tipuri uşoare, cu acfionare manuală, pentru recoltarea de probe de teren dela foarte mică adâncime sau pentru drenaje şi consolidări prin congelare sau cimentare; — tipuri uşoare, complet mecanizate, destinate să facă o serie de câteva zeci de găuri pe zi în teren convenabil, pentru explozie, sau geo-foane, în tehnica prospecfiunilor seismice, etc. 2. Sonerie de canton [ynacTKOBbiH 3B0H0K; sonnerie de chemin de fer; Eisenbahn-Lăutewerk; railway alarm; vasuti orhâz-harangmu], C. f.: Instalafie de semnalizare acustică, montată în stafii şi la cantoane de cale ferată. Serveşte la emiterea semnalelor de clopot sau a semnalelor de sonerie în legătură cu circulafia trenurilor. E formată din aparatul de comandă, din linia de transmisiune şi din aparatul de sonerie. — Aparatul de comandă e amplasat în biroul de mişcare al stafiilor şi e format dintr'un mecanism cu greutate şi cu angrenaje (asemănător cu mecanismul ceasornicelor cu greutăfi), dintr'un inductor electromagnetic şi un disc cu degete (cu spini) pentru transmiterea impulsiilor electrice pe linie. — Linia de transmisiune leagă postul de comandă din stafii cu cantoanele şi cu posturile de manevrare a macazurilor. — Aparatul de sonerie dela cantoane e format dintr'un electromagnet cu furci, din mecanismul cu angrenaje şi din clopot. Darea semnalelor de clopot se face automat, prin comandă cu buton selector, sau manual, cu manivelă cu cTchet. 3. Sonerie electrică [ajieKTpHnecKHH 3BOHOK; sonnerie electrique; elektrisches Lăutewerk (Klin-gel); electric beli, electric alarm; villamos csengo-szerkezet]. Elf.: Aparat electroacustic, compus în principal dintr'un electromagnet a cărui armatură mobilă are un ciocănel, care loveşte într'un clopot, pentru a emite sunete de semnalizare. în principiu, se compune dintr'un electromagnet (E), ai cărui poli N şi S (v. fig. I) se găsesc în fafa I. Sonerie simplă. N) şi S) polii electromagnetului; P) paletă metalică; C) ciocănel; G) clopot; F) lamă flexibilă; 8) buton de co tact; S) sursă de curent; b) buton de apel. unei palete feromagnetice (P), care lasă un între-fier strâmt între ea şi poli. Paleta e fixată la un capăt, în (A); celălalt capăt al ei, de care e prins ciocănelul (C), poate vibra astfel, încât ciocănelul loveşte clopotul (G). Paleta poartă o mică lamă flexibilă (F) care, în pozifia de repaus a paletei, face contact cu butonul (b), şi închide circuitul ât8 electrorriagnetului soneriei, iar când paleta este atrasă de electromagnet, întrerupe circuitul. Acesta e format, în principal, dintr'o sursă de curent, un buton de apel, care are şi rolul de întreruptor, din înfăşurarea electromagnetului (E), paleta (P), lama (F) şi butonul (8). Când butonul de apel e apăsat, şi circuitul înfăşurării electromagnetului e parcurs de curent, electromagnetul atrage paieta (P) şi întrerupe contactul dintre lama flexibi.ă (F) şi butonul (B); curentul prin înfăşurarea electromagnetului se întrerupe, paleta revine în poziţia iniţială şi fenomenul se repetă, Paleta vibrând, ciocănelul loveşte clopotul (G), producând sunetul de apel, După felul sursei de curent, se deosebesc sonerii de curent continuu, alimentate în general de baterii uscate, şi sonerii de curent alternativ, legate la reţeaua de lumină prin intermediul unui transformator coborîtor de tensiune, a cărui tensiune secundară e de 3-”8 V. ZJb II. Acfionarea simultană a unor clopote, b) buton de apel; S) sursă de curent; G) clopote. Fig. II reprezintă acţionarea simultană, printr'un singur buton, a mai mulior sonerii situate în locuri diferite şi legate în paralel, iar fig. III III. Acjionarea unui clopot, din locuri diferite, bi) şi ^2) butoane de apel; S) sursă de curent; G) clopot. reprezintă acfionarea unei singure sonerii, prin două butoane situate în locuri diferite. în cazul rm IV. Acţionarea unui clopot, din locuri diferite, cu indicarea locului ds chemare, bi) şi bs) butoane de apel; S) sursă de curent; G) clopot; /) clapetă de semnalizare; T) tablou indicativ electromagnetic; B) buton da repunere la 0. acţionării unei sonerii din mai multe locuri, un tablou indicativ electromagnetic (v, fig. IV) poate indica locul de chemare. Când se apasa pe butonul (bj), clopotul sună şi, în acelaşi timp, cade clapeta (/) din tabloul (T). Clapeta se poate pune V. Sonerie numai pentru curent alternativ, b) buton de epel; Tr) transformator de sonerie; G) clopote; E) electromagnefi. din nou la loc, cu ajutorul bufonului (B). Fig. V repreztintă o instalaţie de sonerie numai pentru curent alternativ. î. Sonefă. Metl.: Sin. Berbec. 2. Sonefă. V. Maşină de bătut piloţi, s. Sonic, regim ~ [ssyKOBOH pencHM tfm/ţ-kocth; regime sonique; Bewegungszusfand mif Schallgeschwindigkeit; sonic state; hangsebessegi mozgâsi a lapot]. Hidr.: Reg m de mişcare a unui fiuid, în care vitesa e apropiată de vitesa sunetului în fluidul respectiv. Considerarea acestui regim prezintă interesnuma pentru mişcările fluidelor compresibile, la cari trecerea prin vitesa sunetului e însoţifa damodificări esenţiale în aspectul fenomenului de mişcare (v. Subsonic, Supersonic), în general, curgere unui fluid compresibil cu o vitesă apropiată de aceea a sunetului are un caracter foarte complex, fiind, în anumite zone, subsonică, şi, în altele, supersonică. Pentru caracterizarea acestui fel de curgere, s'a introdus termenul transsonic (v.), care se utilizează astăzi cu precădere. 4. Sonică, maşină ~ [3ByKOKOJie6aTejibHas ManiHHa; machine sonique; sonische Maschine; sonical engine; szonikus gep]. Mş.: Maşină de forţă sau maşină de lucru, care e acţionată prin vibraţii sonice (v. sub Sonicitate) sau care produce vibraţii sonice. Maşinile de forţă acţionate sonic se numesc motoare sonice, iar cele cari produc vibraţii sonice se nur esc generatoare sonice. Atât generatoarele, cât şi motoarele sonice se pot construi ca maşini de curent sonic monofazat (sau difazat), sau ca maşini de curent sonic trifazat. Generatoarele sonice sunt generatoare sincrone; motoarele sonice sunt motoare sincrone asemănătoare cu generatoarele, motoare asincrone, sau motoare cu colector. Un generator sonic sincron, monofazat, e o ma-ină compusă în principal dintr'un cilindru în comunicaţie cu o conductă de lichid sub presiune (conductă sonică), dintr'un piston şi un mecanism bielă-maniveiâ. Când se imprimă pistonului o mişcare alternativă de frecvenţă sonică, el măreşte şi micşorează alternativ şi cu aceeaşi frecvenţă, dar fără a o anula, presiunea lichidului din m cilindru, — şi o undă de compresiune şi depresiune elastică de aceeaşi frecvenfă se propagă pe conducta sonică în comunicafie cu cilindrul. Secţiune CDE Secfiune A B de perioadă (sisfem trifazat). Generatoarele au şi un rezervor de lichid sub presiune în comunicafie cu cilindrul lor, pentru a evita, pe con- Secîiune CDE a) maşină sonică sincronă, trifazată; b) maşină sonică asincronă, trifazată; c) maşină sonică asincronă, tiifazata; d) maşină sonică asincronă, monofazată (difazată); e) motor sonic asincron monofazat, cu colector; 1) piston; 2) cilindru; 3) resort; 4) piacă fixată pe arbore; 5) arbore; 6) segment în calotă sferică; 7) cupă semisferică; 8) inel transmifăfor; 9) inel receptor; 10) bile de palier; 11) diafragmă de colector. Unda sonică propagă de-a-lungul conductei energia pe care pistonul o comunică lichidului în contact cu el. — Generatorul sonic sincron trifazat ar putea fi compus din trei cilindri asemănători cu acela al unui generator monofazat, dispuşi astfel, încât axele lor să fie concurente şi să formeze între ele câfe 120°. Pistoanele efectuând mişcări oscilante (aproape) sinusoidale, defazate între ele cu câte o treime de perioadă (ceea ce se realizează prin decalajul corespunzător al manivelelor pistoanelor), generatorul produce, în cele trei conducte sonice legate cu cei trei cilindr, trei curenfi sonici defazafi între ei cu câfe o treime | duetele de transmisiune sonică, un efect de rezo-j nanfă care le-ar periclita rezistenfa mecanică. — Motorul sonic sincron (monofazat sau trifazat) e o maşină asemănătoare cu generatorul sincron. — j E avantajos ca maşinile trifazate să fie construite | cu statorul format din trei cilindri cu axe paralele, formând muchiile unei prisme triunghiulare echilaterale, cele trei pistoane sprijinindu-se pe o placă înclinată fafă de axele lor (rotorul, transmi-fătorul) şi fixată pe un arbore care trece prin axa de simetrie a sistemului format de cilindri (v. fig. a). Rotind arborele, maşina funcfionează ca generator sonic sincron; alimentând maşina cu m un sistem de curenţi sonici trifaza{i, ea funcfio-nează ca motor sonic sincron (ca motor care, în regim permanent, se poate roti numai sincron cu generatorul care a produs sistemul trifazat de curenfi sonici cari îl alimentează). Un motor sonic asincron trifazat poate avea un stator identic cu statorul unui motor sonic sincron trifazat, placa inclinată a rotorului acelei maşini, solidarizată cu arborele, fiind înlocuită cu un segment transmifător, care are o fată plană şi una în calotă sferică, apăsată contra unei cupe sferice fixate axial pe arbore (v. fig. b). Când sistemul trifazat de curenfi sonici solicită pistoanele, trans-mi}ăforul se roteşte şi antrenează, prin frecarea dintre transmifător şi cupă, cu o turaţie inferioară frecventei sonice, cupa cu arborele motorului, dacă se exercită asupra acestuia un cuplu rezistent. Un alt tip de motor sonic asincron trifazat (v. fig. c) e format din două inele de ofel coaxiale, cel exterior (transmifătorul) fiind fix, iar cel interior (receptorul), care poartă arborele motor şi se reazemă de cel exterior prin intermediul unui palier cu bile, fiind rotitor. Cilindrul exterior ai motorului e acţionat radial, în trei puncte fixe, situate la câte 120°, de pistoanele a trei cilindri (statorul) cari sunt în comunicaţie cu fazele unei linii sonice trifazate. Sub acţiunea forjei rezultante exercitate de cei trei cilindri (care e o forjă ra-dială de valoare constantă, trecând prin axa cilindrului şi rotindu-se cu o turafie egală cu frecventa undelor sonice ale liniei), transmifătorul fiind elastic, se deplasează fără a se roti, asifel încât orice punct al axei sale de simetrie descrie un cerc. Receptorul are în interior rotorul; acesta e format din trei cilindri dispuşi radial, cari apasă pe el prin pistoane rezemate pe resorturi spre axă, cilindrii fiind în comunicare cu o cameră centrală sonică mică (punctul neutru). Mişcarea circulară a punctelor axei transmifătoru-lui se transmite, prin palierul cu bile, punctelor axei receptorului. Lichidul din cilindrii rotorului efectuează astfel pulsafii — şi rotorul format din pistoane, cilindri şi receptor se roteşte, analog cu rotorul motorului din fig. b. Frecarea dintre cupa şi transmifătorul din fig. b e înlocuită prin frecarea la scurgerea lichidului în circulara lui între cei trei cilindri ai rotorului. Un motor sonic asincron monofazat (v. fig. d) e constituit analog cu motorul trifazat din fig. c, dar e acfionat numai prin doi cilindri staforici diametral opuşi, iar rotorul lui are numai doi cilindri radiali, diametral opjuşi. Dacă e perfect simetric, acest motor nu are cuplu de pornire — şi funcţionează numai după ce a fost pornit din exterior. El poate desvolta un mic cuplu de pornire, dacă prezintă anumite asimetrii. Un motor sonic cu colector, monofazat, e un motor de tipul asincron, care are statorul asemănător cu cel al motoarelor asincrone 'fără colector (cu rotorul în „scurt-circuit"). Rotorul lor are mai mulţi cilindri sonici (v. fig. e), dispuşi simetric, iar în camera cilindrică a punctului neutru al rotorului are o diafragmă fixă, care o des- parte în doua compartimente colectoare egale, în comunicaţie cu conductele sonice cari alimentează statorul. Când motorul e în funcfiune, cele două compartimente sunt reprezentate de por-fiuni ale camerei neutre cari sunt succesiv în comunicaţie cu alfi cilindri ai rotorului. — S'a realizat un motor al cărui colector e racordat în derivafie cu statorul, la o aceeaşi refea sonică. Dintre maşinile de lucru sonice au fost des-voltate perforatorul şi ciocanul sonic; ciocanul sonice construit astfel, încât să transmită o presiune medie cât mai mare, la o greutate a ciocanului cât mai mică. Maşinile sonice se construesc, afară de paliere, numai din fontă şi ofel. Ele sunt mult mai uşoare, mai ieftine, mai uşor de întrefinut şi sunt mai durabile decât maşinile electrice. Folosirea lor a fost limitată de preful mare al conductelor sonice (v. sub Sonicitate). 1. Sonicitate [3ByKOKOJi£6aTejibHOCTb; soni-cite; Sonizitât; sonicity; szonicitâs]. 1. Fiz.: Ramură a Mecanicei mediilor continue, care are ca obiect de studiu transmisiunea energiei mecanice prin vibraţii elastice longitudinale de frecventă audibilă (şi ultrasonoră) ale fluidelor (şi solidelor), după un principiu asemănător cu acela al transmisiunii de energie acustică prin vibrafii acustice.—2. Tefin.: Tehnica transmisiunii energiei mecanice prin vibrajii elastice longitudinale de frecvenfă audibilă şi ultrasonoră) ale fluidelor (şi solidelor). Un sistem de transmisiune sonică a energiei mecanice se compune, în principal, din următoarele părfi: un generator sonic monofazat sau trifazat (v. sub Sonică, maşină ~), în comunicaţie cu un rezervor de lichid închis, plin şi sub presiune, generatorul fiind antrenat de un motor; una, respectiv trei conducte de lichid, cari au în repaus o presiune mai înaltă decât amplitudinea variafiei de presiune a lichidului (numită tensiune sonică) pe care o produce generatorul sonic, pentru ca presiunea rezultantă să nu se anuleze în cursul transmis t unii şi sa se evite, astfel, ruperea coloanei de lichid; un motor sonic monofazat, respectiv trifazat (v. sub Sonică, maşină ~). Transmisiunea energiei se face prin undele elastice ale lichidului, a cărui mişcare alternativă longitudinală prin conductă constitue curentul sonic. Transmisiunea poate fi folosită şi pentru a produce căldură în porţiunile foarte strâmte ale conductei sonice, prin frecarea mărită din aceste porfiuni; conducta sonică trebue să se termine, în acest scop, la extremitatea receptoare, cu un rezervor sub presiune, pentru a permite trecerea curentului sonic prin porfiunile strâmte ale conductei. Transmisiunea prin conducte sonice a energiei mecanice a fost încercată pe distanfe mici. în adevăr, conductele sonice sunt mult mai costisitoare (pe unitatea de lungime) decât conductele electrice, dar maşinile sonice sunt mult mai uşoare, mai ieftine, mai robuste şi mai uşor de întrefinut decât cele electrice; transmisiunea sonică ar putea 321 fi deci economică numai la distanfă mică; ea ar putea fi justificată şi la turafii foarte joase, de ordinul câtorva rotafii pe minut, penfru cari nu se pot construi motoare electrice economice. — După încercări ficute pentru transmisiunea sonică în ateliere, pe avioane, pe nave (fiindcă suprimă angrenajele cari sunt necesare între turbine cu abur şi elice), pentru perforatoare şi în extracfia fifeiului, aplicarea pe scară mare nu s'a putut impune fafă de transmisiunea electrică. — Generatoarele sonice pot fi folosite şi ca generatoare de ultrasunete. Sonicitatea a fost creată de inginerul Gogu Constantinescu; el a inventat şi a construit şi maşinile sonice. 1. Sonif. Nume comercial al uleiurilor vegetale hidrogenate. V. Uleiurilor vegetale, solidificarea ~ vegetale, 2. Sonomefru [cOHOMeip; sonometre; Sono-meter; sonometer; szonometer, hangmero]. 1. Fiz.: Aparat cu ajutorul căruia pot fi studiate legile vibrafiei coardelor şi pot fi determ nate înălfimea unui sunet, valoarea unui interval, etc. Se compune dintr'o cutie de lemn, deasupra căreia sunt întinse două sau mai multe coarde cu secfiuni diferite şi de diverse materiale, dintre cari unele sunt fixate la ambele capete, iar altele sunt fixate Ia un capăt, trecute apoi peste un scripete şi întinse cu greutăfi. Lungimea coardei poate fi variată prin deplasarea unui căluş, iar tensiunea ei, prin schimbarea greutăfii sau cu ajutorul unui cuiu de acordare (ca la vioară). 3. Sonomefru [C0H0MeTp; sonometre; Raum-gerăuschmesser; sonometer; hangmero]: 2. Aparat pentru măsurarea obiectivă a sgomotelor de sală. 4* Sonor, filtru V. Filtru acusţic. 5. Soporific [CHOTBOpHblH, HapKOTHK; sopo-rifique; Schlafmittel; soporific; altatoszer]. Farm.: Medicament care produce somn greu şi cu ten-dinfe de anestezie. 6. Sorb [doponiHHK; alisier; Eisebeere, Ruhr-birne; wildservice tree; barkoca-berkenye], Bot,: Sorbus torminalis (L.) Crantz. Arbore din familia rozaceelor, care creşte sporadic prin pădurile dela câmpie şi de dealuri. Are un lemn roşietic, dur, greu, omogen, întrebuinfat în strungărie şi în gravură. Din ramuri se facfoarte bune mânere de unelte. 7. Sorb [BcacbiBatoiiţaH r0Ji0BKa; crepine; Saugkorp; strainer; szivokosâr], Tehn.: Armatură de conductă, constituită dintr'o piesă metalică în pîetifură, care se montează la extremitatea (cu sau fără refinător) introdusă în lichid a fevii de aspirafie a unei pompe, pentru a evita aspirarea corpurilor străine ale căror dimensiuni depăşesc o anunrvtă mărime. Poate avea flanşă sau mufă filetată pentru asamblarea cu conducta (v. fig.). Sin. Crepină. s. ~ cu refinător: Sin. Refinător de fund (v.). 9. ~ de dragă [BcacbiBai0maflr0Ji0BKa3eM-JieHepriaJlKH; crepine de drague; Baggersaugkopf; dredger suction mouth; kotrogep-szivokosâr]: Sorb So buri cu flanşă. a) sorb simplu; b) sorb cu supapă de refinere,. formă de corp de revolufie (cilindru, sferă, etc.), cu mantaua perforată sau constituită dintr'o îm- I) conductă de aspirafie; 2) sorb de dragă; 3) agitator; 4) arborele deacfionare a agitatorului; 5) mecanism de antre* nare (cu angrenaj conic şi cu angrenaj cilindric); 6) spre pompa de aspirafie. de consfrucfie adecvată, montat la extremitatea elindei, la dragele aspiratoare (v. fig.)- V. şi sub Dragă cu sorb. 10. Sorbic, acid ~ [copâHHOBan KHCJiOTa; acide sorbique; Sorbinsăure; sorbic acid; szorbin-sav].Ch/m.:CHa-CH = CH-CHaCH—COOH.Acid monobazic, cu p. t. 134°. Se găseşte în fructele scoruşului de munte. Se prepară sintetic, prin condensarea aldehidei crotonice, cu acid malonic, în prezenfa piridinei. 11. Sorbifă [cop6HT; sorbite; Sorbit; sorbite; szorbit]. Metl.: Constituent structural al ofelului, cu structură lamelară sau globulară, mai fin decât perlita. După tratamentul termic prin care e obfinută, se deosebesc sorbită de revenire şi sorbită de călire. Sorbită de revenire se obfine prin descompune-rea, la 450--7000, a martensitei din ofelul călit, Confine, într'o stare de coalescentă superioară troostitei şi osmonditei, carbură de fier fin repar* tizată în masa de ferită. E mai pufin dură şi mai plastică decât ceilalfi conststuenfi de revenire, dar are valori mai mari ale rezilienfei şi alungirii. La atacul cu solufie de acid clorhidric în alcool (1:100), coloarea ei devine cu atât mai deschisă, cu cât temperatura de revenire e mai înaltă. | Sorbită da călire se obfine prin tratament termic simplu, adică în urma răcirii lente a unui ofel încălzit la temperaturi superioare punctelor Ac3, prin transformarea directă a austenitei la temperaturile punctelor Ar\. Se formează aglomerări de carburi, cari au o structură lamelară, iar nu globulară, ca în cazul sorbitei de revenire. Proprietăfile ei mecanice sunt inferioare celor ale sorbitei obfinute prin tratamentul termic dublu (v.), adică ale sorbitei de revenire. 21 322 1. Sorbită de călire [cop6HT a6pa3yioiulHMcH npH 3aKaJlKH; sorbite de frempe; Hărtensorbit; hardening sorbite; edzesî szorbit]. V. sub Sorbită. 2. ~ de pvenire [cop6HT o6pa3yiomHâcH npH OTliycKe; sorbite de revenu; Anlal^sorbit; tempering sorbite; megeresztesi szorbit]. V. sub Sorbită. 3. Sorbită [cop^HT; sorbite; Sorbit; sorbite; szorbit]. Chim.: CH2OH (CHOH)4CH,OH. Polialcool. Există sub două forme stereoisomere: d-sorbita şi /-sorbită: H r H — C — OH I H — C —OH i rHO~C — H I H — C — OH I H-C-OH I H-C-OH i H d-sorbită H I HO-C-H ! HO-C~H I H-C-OH I HO-C-H I HO-C-H I HO-C-H I H l-sorbită d-sorbita are p. t. 110 ■•■111°; e solubilă în apă şi în alcool. Se găseşte în diverse fructe (pere, cireşe, etc.), şi se prepară prin reducerea d-glu-cozei sau a d-fructozei. Serveşte la prepararea /-sorbozei (v.). /-sorbită are p. t. 77°; e solubilă în apă şi în alcool. Se prepară prin reducerea d-glucozei sau a /-glucozei. Sin. Sorbitol. 4. Sorbifizare [cop6HTH3au;tfH; sorbitisafion; Sorbitisierung; sorbitization; szorbitizâlâs]. Metl.: Tratament termic care consistă în răcirea ofelului încălzit la temperaturi superioare punctului Ac3, in condifiuni cari duc direct la realizarea structurii sorbitice. Se aplică şinelor de cale ferată, bandajelor, rofilor, etc., pentru mărirea rezistenfei la uzură şi mărirea durităţii superficiale. Piesele sunt răcite cu vitesă mare, în general, în straturile superficiale, acestea primind călirea completă (martensitică); apoi, prin, căldură remanentă în miez, se produce revenirea, care duce la realizarea structurii sorbitice. E mai economică, din punctul de vedere ai consumului de combustibil şi de timp, decât tratamentul termic dublu de obţinere a sorbitei, dar autorevenirea nu asigură obţinerea unui material omogen. în prezent, sorbitizarea e înlocuită prin tratamentul termic dublu, la care se efectuează o încălzire specială, atât pentru călire, cât şi pentru revenire. 5. Sorboză [copBC3a; sorbose; Sorbose; sor-bose; szorboza]. Chim.: I l CH2OH-COH-(CH • OH)3-CH2. Hexoză care există sub două forme stereoisomere: /-sorboza şi d-sorfcoza. /-sorboza are p. t. 165°, e solubiiă în apă şi se obţine prin fermentarea d-sorbitei (v. Sorbită) cu bacterii de sorfcoză. Serveşte la prepararea vitaminei C. d-sorbozâ are p. f. 165°; e solubilă în apa şi alcool. Atât d-sorboza, cât şi 1-sorboza, reduc soluţia Fehling (v. Fehling, solufie ~). Nu sunt fermenfescibile. H ' I H-C-OH I ----C-OH HO- I HO-C-H I O H-C-OH I HO-C-H -C-H I H /-sorboza H I HO-C-H I ~C------ I H-C-OH I HO-C-H O I H-C-OH I H-C------- I H d-sorboza e. Sormaif. Metl.: Metal dur (v. sub Carburi, metale dure cu ~ metalice; v. şi sub Metal dur), aplicabil prin sudură, obţinut prin topirea unei încărcături compuse din ferocrom, nichel, aşchii de fontă, ferosiHciu, mangan metalic şi cărbune, într'un cuptor cu creuzet (da obiceiu, un cuptor de inducţie). Se s toarnă sub formă de bare cu diametrul de 5—6 mm şi cu lungimea de 250—300 mm, într'o cochilie de fontă, de cupru, sau într'o formă de amestec de formare. Uneori se obţin şi bare cu diametrul mai mic decât 3 mm, prin turnare centrifugă. Produsul fabricat în URSS are următoarea compoziţie chimică: 2,5 ••*3,3% C; 2,8— 4,2%? Si; 0,5-1,5% Mn; 25,0-31,0% Cr; 3,0-5,0% Ni; 55,0•••67,0% Fe. Are structură hipereutectică şi conţine o cantitate mare de carburi în exces. Are duritatea Rockwell C 50; greutatea specifică, 7,5; coeficientul de dilatafie lineară, 12-10-6 *•• 13,10~6; rezistenţa de rupere la tracţiune, 35 kg/mm2; temperatura de topire, 1275••• 1300°. Asemănător sfeilifului (v.), e unul dintre cele mai importante aliaje aplicabile prin sudare. Cu cât compoziţia chimică şi coeficientul de dilataţie lineară a sormaitului sunt mai apropiate de cele ale metalului de bază, cu atât capacitatea de a se aplica prin sudare e mai bună. Sormaitul nu difuzează în materialul de bază, iar trecerea înfre stratul aplicat şi metalul de bază e foarte bruscă. Sormaitul se întrebuinţează ca material de acoperire a părfii active a uneltelor, a matrifelor şi a unor piese de maşini cari sunt supuse la o mare uzură în timpul funcfionării, în scopul măririi rezistenfei, cum şi ca material de recondi-fionare. 7. Sorpfiune [cop6u;Hfl; sorption; Sorption; sorption; szorpcio]. Chim. fiz.: .Termen comun pentru absorpjie şi adsorpfie, folosit mai ales când adsorpţia nu se limitează Ia îngrămădirea adsorptivului pe suprafaţă, ci e însoţită şi de o absorpţie, adică de o pătrundere a adsorptivului în interiorul adsorbantului. Termenul sorpfiune se foloseşte, în special, pentru refinerea gazelor de către diferifi adsorbanfi. î. Sori [copT; sorte; Sorte; sort; fajta]. 1. Gen., Tehn.: Submulfime a unei muljimi de obiecte, caracterizată prin anumite proprietăfi de calitate ale elementelor ei. — 2. Agr.: Grup de varietăfi ale unei specii horticole sau viticole, caracterizat prin însuşiri comune sau specifice anumitor condifiuni de vegetafie. Exemple: sort de varietăfi de liliac după coloare, sort de varietăfi de vifă de vie, din care se obfine un vin cu anumite calităfi. Sin. (impropriu) Sortiment. 2. Sortare [copTHpoBKa, o6orameHHe; triage, operation d'assortir; Sortieren; sorting; osztâiyozâs, fajtâzâs, szortirozâs]. 1. Gen., Tehn.: Operaţiunea de separare şi izolare a submulfimilor unei mul-fimi de obiecte, după criterii de calitate, pro-prietăfi de material, etc. Exemplu: sortarea fibrelor textile (v.), prin diferite procedee (sortare gravimetrică, sortare prin curent de aer, etc.). — 2. M/ne: Operafiunea de separare şi izolare, din produsele miniere brute, a substanfelor utile, de partea sterilă, sau a substanfelor utile unele de altele. în domeniul preparării cărbunilor, sortarea cuprinde toate operafiunile de preparare cari dau produsele finale, deci şi-operafiunile de clasare efectuate pentru a obfine cărbuni în bucăfi cu dimensiuni apropiate. în domeniul preparării minereurilor, sortarea e sinonimă cu concentrarea. Sortarea se execută manual sau mecanizat, cu sor-tatoare (aparate, dispozitive sau maşini de sortat). 3. Sortare, masă de ~ [eopTHpoBOHHbiH CTOJi; table de triage de semences; Samensortier-tisch; seed sorting table; magosztâlyozo asztal]. Agr.: Sortator de seminfe, constituit dintr'o masă înclinată, oscilantă (cu direcfia oscilafiilor perpendiculară pe direcfia înclinării), având şi cânepe fafa sa superioară. Sortarea seminfelor se face după greutate, boabele grele căzând pe la capătul de jos al mesei, iar cele uşoare, pe la capătul de sus. 4. Sortare, maşină de Ind. cb. V. Maşină de sortare cu fricfiune, Maşină de sortare electrică, Maşină de sortare magnetică, sub Maşîni miniere. 5. Sortarea fibrelor [copTHpoBKa bojiokoh; classement des fibres textiles; Textilfasersortieren; textile fibre sorting; textiinyersanyag-szortirozâs], Ind. texf.: Operafiune de uniformizare a materialului din partide, de separare a materialului stricat, efectuată pentru folosirea rafională a materiei prime, pentru uşurarea procesului tehnologic de prelucrare, asigurarea producfiei de calitate superioară şi reducerea prefului de revenire, Sortarea face posibilă orientarea asupra sortimentelor de maşini indicate pentru filarea în condifiuni optime şi asupra amestecurilor posibile în filatură. Sortarea se execută la locul de producere sau de colectare a fibrelor, cum şi în procesul de fabricafie. Sortarea bumbacului se face după soiu, lungime, grad de coacere, luciu, coloare, impurităfi şi defecte. Din acest punct de. vedere, bumbacul 32 B românesc se împarte în patru calităfi: superioară, întâi, a doua şi a treia* Bumbacul sovietic se împarte, după lungimea medie a fibrelor, în trei categorii: lung, mijlociu şi scurt. Fiecare categorie se împarte, după gradul de coacere şi după caracteristicele cari decurg din gradul de coacere (lungime, rezistenfă, elasticitate, finetă), în şapte sorturi, şi anume: 0, l, II, III, IV, V şi VI. Fiecare sort se împarte, după gradul de impurităfi, după luciu şi coloare, în trei clase, şi anume: superioară, medie şi inferioară. cu excepfiunea sortului 0 (seiecfionat), care se împarte în clasele: extra, superioară şi medie. Sortarea bumbacului începe dela cules, continuă şi se definitivează în stafiunea de egrenat, unde se face şi un control al sortării, pe bază de analize. Sortarea inului, a cânepei, a iutei, a chena-fului, şi a altor plante textile liberiene, începe dela recoltarea tulpinelor, calitatea fibrelor depinzând de forma tulpinelor. De exemplu, în tulpinele mai lungi, fibrele sunt mai rezistente, celulele componente fiind mai lungi. Numărul de fibre din secfiunea transversală a fibrelor din tulpinele lungi şi subfiri e mai mic, şi, în consecinfă, fibrele sunt mai uşor divizibile longitudinal, în complexe subfiri elastice. în topitorie se face o nouă sortare, după lungime, grosime, coloare, confinut de burueni şi procentaj de tulpine atacate de rugină, antracnoză sau bătute de grindină. La noi, tul-pinele de in se împart în patru calităfi, şi anume: superioară, întâi, a doua şi a treia. Sortarea fuiorului de in se face după sensatia Ia pipăit/ starea de individualizare, confinutul de puzderii şi rezistenţă. La noi, fuiorul de in se împarte în patru calităfi, şi anume: întâi, a doua, a treia şi a patra. Sortarea câlfilor de in se face după confinutul de puzderii, după lungimea minimă a fibrei şi sensafia la pipăit. Câlfii se împart în două calităfi, şi anume: întâi şi a doua. Sortarea lânii se face în centrele de spălare şi în filaturi, întâi se face o clasificare a cojoacelor, ia locul de creştere a oilor, pe calităfi, după criteriile soiului, defectelor, finefei, şi după carac-teristiceie cari rezultă din finefa. La această clasificare, cojocul se păstrează întreg. Lâna se clasifică în patru calităţi, şi anume: fină, semi-fină, semigroasă şi groasă. După această clasificare urmează sortarea în filaturi sau în centrele de spălare, operaţiune prin care cojocul se rupe în bucăfi cari se repartizează în sorturi, după regiunea corpului pe care a acoperit-o. Prin sortare, lâna fină şi cea semifină se mai separă, după lungime, în lâna pentru pieptenare şi în lâna pentru cardare. Criteriile generale după cari se face sortarea lânii sunt: calitatea, regiunea corpului, felul fibrelor (puf, semiaspre, aspre), lungimea, coloarea, confinutul de scaiefi, sănătatea animalului, prezenfa vopselelor cari au servit la însemnarea oilor, etc. Categoriile rezultate prin sortare pot fi: lână de cardare, separată pe colori, lână de pieptenare, separată pe colori, marginea cojocului, pulpa cojocului, coada cojocului, spinarea, gâtul şi pieptul lui. Prin selecţio- 21* 324 nare se pot obfine, din sorturile obf'nute la prima sortare, alte sorturi, cari duc Ia o valorificare şi mai buna. Sortarea mătasei începe cu calibrarea gogoşilor după mărime şi cu o sortare propriu zisă după soiu, coloare, după cum ele pot sau nu pof să fie trase în fir continuu, etc. După lungimea grejului care se poate trage, gogoşile se sortează în realisime (500--1000 m), reale (500--800 m), semireâle (400—750 m), scarto (305---400 m) şi duble. Sortarea gogoşilor se face manual sau cu maşina (v. Sortat, maşină de ~ gogoşi de mătase, sub Sortare, maşină de ~). Scuturile de mătase crudă se sortează înainte şi după mulinare (răsucire), având în vedere regularitatea şi exactitatea iifrului, cum şi defectele mari sau mici. Sortarea fibrelor artificiale se face pe baza aspectului stratelor exterioare ale bobinelor. în URSS se sortează în patru sorturi: I, II, Iii şi IV. 1. Sortarea minereurilor şi a cărbunilor [ce-napaiţHfl (eopTHpoBKa) pyah h yrvra; triage des minerais et du charbon; Sortieren der Erze und der Kohlen; ore and coal sorting; erc-es koszenosztâlyozâs]. Prep. m/n.: Operafiune prin care minereul brut e separat în grupuri alcătuite din bucăfi apropiafe între ele din punctul de vedere al consfifufiei chimice. Se bazează pe proprietăfile fizice diferite ale diverselor minerale din amestec. Se folosesc numai procedee fizice, în urma operaţiunilor de sortare rezultă trei grupuri principale de material: concentrat, produse intermediare şi deşeuri. Concenfratuf, adică grupul în care substanfa utilă s'a concentrat în urma îndepărtării substanfei sterile, confine în cea mai mare parte bucăfi de minereu curat, amestecate cu un procent mic de mixfe (bucăfi de minereu concrescute cu steril) şi steril. Produsul intermediar confine un amestec de bucăfi de minereu curat, mixte şi steril; în cazul minereurilor complexe, din cari trebue să rezulte, în urma sortării, mai multe grupuri distincte de minereu concentrat, diferind între ele prin elementul de bază, produsul intermediar poate fi un amestec de diferite minereuri şi urmează să fie sortat din nou. în general, produsul intermediar se sortează din nou, pentru recuperarea maximă a minereului curat pe care-1 confine. Deşeurile confin, în cea mai mare parte, bucăfi sterile şi, în mică măsură, şi bucăfi de minereu. Rătăcirile de minereu curat în mixte şi în deşeuri, cele de steril în concentrat şi în mixte, sau cele de mixfe în concentrat şi în deşeuri, sunt inevitabile. Rătăcirile în procente depind de complexitatea şi de confinutul în steril al minereului brut, de alegerea justă a procedeului de sortare, de perfecţii nea procedeului şi a utilajului folosit, de conştiinciozitatea (controlul continuu) cu care a fost dirijată sortarea. Cunoscând greutăfile: qb a minereului brut supus sortării, qc a minereului concentrat, qd a deşeurilor; confinuturile procentuale de metal: b în minereul brut, c în concentrat şi d în dsşeu (determinări de laborator); r, procentul de metal în minereul lipsit complet de steril,— trebue ca procentul v, care exprimă fracfiunea de concentrat fafă de minereul brut, să fie exprimat de: v _ Qc _b — d 100“ qb c-d ' Exfragerea de metal în concentrat, fafă de metalul confinut în minereul brut, e ,00= ^=^. 100=^ 100»/,. bqh b\c — a) b Confinutul de minereu curat în concentrat e cr — —— 100% şi, în deşeu: ^ = — 100%. în cazul r 1 f unei sortări perfecte, procentul de concentrat obfinut trebue să fie b vopt=-y 100%. Cum însă, practic, sortarea nu e perfectă, rătăcirile de steril în concentrat sunf v (r — c) r~b Dacă minereul brut e complex, vor trebui sortate atâtea concentrate, câte minereuri distincte frebue sortate; penfru fiecare concenfrat se stabilesc procentul v, extragerea de mefa în fiecare concentrat şi rătăcirile de alte minereuri sau cele de steril în fiecare concentrat. în cazul sortării cărbunilor brufi, sortarea bucăfi-lor se face pe baza conţinutului de cenuşă; cărbunii brufi cu cenuşa b sunt sortafi ia cenuşa c, rezultând deşeuri cu cenuşa d. Se pot obfine, după caz, mai multe concentrate, cari diferă între ele prin procentul de cenuşă. Raportul dinfre cenuşa din concentrat şi fracfiunea care exprimă greutatea concentratului fafă de greutatea cărbunilor brufi e determinat pe curba de spălare (v. Spălarea cărbunilor, curbă de ~), care depinde de natura cărbunilor brufi. Curba de spălare a cărbunilor brufi se determină în laborator şi serveşte la controlul procesului de sortare a cărbunilor brufi. Industrial, sortarea se execută după procedee cari se bazează pe proprietăfile fizice diferite ale bucă}ilor cari trebue separate. Cu cât aceste proprietăfi sunt mai diferenfiate, cu atât şi sortarea se realizează mai uşor şi produsele rezultă mai pure. Dacă consfifuenfii chimici cari trebue sortafi sunf legafi intim între ei (mixte, elemente mineralogice concrescute: pirită-gangă, cărbune-şist, etc.), frebue distrusă, în prealabil, prin con-casare, legătura dintre constituenfi, ca sa se elibereze unul de altul. Fărâmarea trebue dusă până la finefa la care consfifuenfii mineralogici inifial concrescufi nu mai sunt legafi între ei. Fărâmarea mixtelor e o operafiune premergătoare, obligatorie, pentru sortare. Dacă minereul brut e constituit din bucăfi cari diferă esenfial între 325 ele din punct de vedere granulometric, se impune clasarea geometrică sau simptotică, ca operafiune obl gatorie, premergătoare sortării. în general, procedeul de sortare depinde de clasa granulometrică, astfel încât, pentru un acelaşi minereu (cărbune) brut, adesea clasele granulometrice se sortează diferit. în prepararea mecanică a minereurilor sau a cărbunilor, sortarea e operafiunea finală, fiind considerate produse concentrate numai cele cari pot fi utilizate fără altă preparare în industrie (în metalurgie, în chimie) sau în consumul larg (cărbunii, sarea, etc.). în cursul preparării, clasarea şi sortarea se pot repeta de mai multe ori, după complexitatea minereului brut, eficacitatea procedeului folosit şi puritatea produselor, urmărită. După modul de execufie, se deosebesc sortarea manuală şi sortarea mecanică (mecanizată). Sortare manuală. în această sortare, bucăfije se aleg cu mâna de pe mese fixe sau rotative, sau de pe benzi de ales, unde minereul brut (sau cărbunele) e adus după o clasare prealabilă. Pentru cărbun', sortarea manuală e posibilă pentru clase mai mari decât 80 mm; pentru minereu, pentru clase mai mari decât 20 mm. Sortarea manuală se bazează pe diferenfele de coloare sau de formă a diferitelor bucăfi. Se aplică pentru bucăfile mari, cari nu pot sau nu trebue să fie concasate, pentru ca să fie sortate mecanic. Sortare mecanică. în această sortare, alegerea dintre constituenfii mineralogici se face în maşini sau în instalafii mecanice. E posibilă pentru bucăji mai mici decât o limită anumită. După proprietatea fizică pe care se bazează procedeul de sortare, se deosebesc opt tipuri de sortări mecanice: sortare gravimetrică, sortare prin frecare pe o suprafafă de alunecare, sortare pe baza tensiunilor superficiale, pe baza diferenfelor de formă, a rezistenfei la măcinare, pe baza decre-pitării la căldură, sortare magnetică, şi electrostatică. Sortare gravimetrică. Sortare bazată pe diferenfa de greutate specifică dintre constituenfii mineralogici cari se sortează. După mediul în care are loc, sortarea se poate face pe cale umedă sau pe cale uscată. Sortare gravimetrică pe cale umedă. Mediul de sortare poate fi: apa, solufiile apoase, diferite lichide cari acfionează asupra bucăfilor solide, ca simplu mediu de cădere (se obfin vitese diferite de cădere, după greutatea specifică, mărimea şi forma seefiunii transversale a bucăfii care cade şi rezultă o sedimentare la fund, după greutatea specifică, a bucăfilor), curenfi verticali ascendenţi, curenfi verticali descendenţi, curenfi orizontali sau inclinafi. Fenomenele pe cari se bazează sortarea gravimetrică pe cale umedă nu pot fi predeterminate teoretic, fiindcă mişcarea unei bucăfi solide în mediul lichid e stingherită de prezenfa altor bucăfi solide. Nu se pot sorta gravimetric, în mediul lichid în care sortarea se face de către curenfii de lichid, granulele simptotice, adică cele cşri ay aceeaşi vitesă limită de cădere în mediul lichid. O clasă simptotică e definită de limitele granulometrice dL şi d2, între cari există relafia: dL kI^-v K|, respectiv K2 fiind un coeficient care depinde de viscozitatea lichidului şi de forma corpului, Ti Y2» greutăţile specifice ale granulelor cari se sortează şi 5, greutatea specifică a mediului lichid, în cazu| sortării cu curenfi în mediu lichid, clasarea prealabilă a granulelor e obligatorie. Sortarea pe cale umedă se numeşte şi spălare. Ea se poate efectua în jghiaburi de spălare, în maşini de zefaj (v.), pe mese de spălare şi în medii dense. Sortarea în jghiaburi de spălare : în jghiaburi uşor înclinate, un curent de apă antrenează minereul brut; bucăfile cu greutate specifică mare cad la fund, iar cele cu greutate specifică mai mică sunt antrenate de apă. Se produce o aluvionare după dimensiuni şi greutate specifică. Forma, lungimea, lăfimea şi adâncimea jghiabu-rilor, vitesa şi debitul apei, depind de clasa şi de greutăţile specifice ale granulelor cari se supun sortării. în cazul sortării cărbunilor în jghiaburi (v. Rheospălător), intervin şi diferenfele dintre coeficienfii da frecare dintre cărbuni şi şist cu fundul jghiabului, cum şi diferenfele de formă dintre şist (plat) şi cărbuni (aproximativ cubic). Sortarea în maşini de zetaj: Zefajul umed se bazează pe stratificarea bucăfilor de minereu în pături, după greutatea lor specifică, în urma căderii repetate într'un curent vertical pulsatoriu (ascendent şi descendent) de apă (v. Zefaj). Straturile se îndepărtează separat din maşină, constituind sorturile de minereu. Sortarea pe mese de spălare (v. Masă de concentrare), adică pe suprafefe striate înclinate, se face datorită separării particulelor mărunte din minereul brut, după greutatea lor specifică, în curentul slab de apă produs de o pânză de apă care coboară pe suprafafa planului înclinat al mesei. în practica actuală se folosesc mese oscilante, cari se mişcă perpendicular pe înclinarea lor. Alimentarea mesei se face cu material mărunt (turbureală în apă), pe Ia unul dintre capetele superioare ale mesei. Particulele de minereu sunt supuse simultan Ia acfiunea de antrenare a pânzei de apă (după înclinarea mesei) şi la impulsul datorit oscilafiilor mesei; particulele se vor deplasa pe suprafafa mesei după traiectoria rezultată în urma compunerii celor două mişcări, şi anume: particulele cu greutate specifică mai mare se vor menfine pe suprafafa mesei mai mult (intervine şi frecarea mai mare fafă de suprafafa mesei), fiind împinse diagonal spre coiful opus al meseî, în timp ce particulele cu greutatea specifică mai mică vpr fi antrenate mai mult sau mai puţin 326 repede (după dimensiune şi greutate specifică) pe planul înclinat al mesei, în jos. Striurile de pe suprafafa mesei sunt şanţuri cu a.dâncime şi lungime variabile; ele sunt datorite şipcilor bătute pe suprafafa mesei. în şanf se depun, de la îrifceput, particule cu dimensiuni şi greutăfi specifice diferite şi se stratifică: cu dimensiuni şi greutăfi specifice mari, la fund; cu dimensiuni şi greutăfi specifice mici, deasupra. Datorita impulsului oscilafiilor mesei, particulele înaintează în şanţuri, paralel cu latura lungă a mesei, şi, din cauza adâncimii şanţurilor, progresiv în scădere, ajung pe rând la suprafafă şi sunt antrenate de apă. Sortarea definitivă are loc pe suprafaţa netedă a mesei. Pe mesele de spălare se sortează minereu brut, clasat în prealabil simptotic sau prin ciuruire. I. Tip de masă oscilantă. J) planşetă de lemn; 2) excentric; 3) alimentare cu turbu-reală; 4) tub pentru crearea unui curent suplementar de apă; 5) şi 6) direcfiile oscilafiilor, respectiv a curentului de apă; D) evacuarea deşeurilor; l) evacuarea produselor intermediare; C) evacuarea concentratelor, Fig. / reprezintă schematic tipul de mese oscilante folosit curent în practică: planşeta (1), de lemn (greutate mică), e susţinută pe resorturi (sau rulouri) cari permit mişcarea de oscilaţie imprimată de excentricul (2). Suprafaţa planşetei e acoperită cu linoleum, cu pânză sau cauciuc, pe care se fixează şipci. Alimentarea cu turbu-reală se face prin (3); din tubul (4), prin găuri, se adaugă pe suprafaţă un curent suplementar (sub formă de pânză de apă); (5) şi (6) sunt direcfiile oscilafiilor respectiv a curentului de apă. Prin (D) se evacuează deşeuriie, prin (I), produsele intermediare, prin (C), concentratele. Unghiul de înclinare a mesei este de 9° 30' faţă de orizontală (înclinarea mesei poate varia în funcţiune de natura suspensiei din turbureală); masa mai are înclinare de 9---30 mm, pe toată lungimea ei, paralel cu latura lungă, spre colţul de evacuare a concentratelor. Cursa mişcărilor variază între 12 şi 37 mm (excentric reglabilă). Sortare în medii dense. Sortare care se bazează pe faptul că, dacă într'un mediu fluid de greutate specifică d se introduce un minereu sau cărbune brut, bucăţile cu greutatea specifică sub d plutesc, sortându-se de bucăţile cu greutatea s pecifică superioară lui d, cari cad la fund. Mediul fluid cu greutafe specifică mare (mediul dens) poate fi un lichid omogen (soluţie) sau o suspensie solidă în apă. Lichidele omogene pot fi lichide organice (de obiceiu hidrocarburi halogenate) sau soluţii saline (clorură de calciu, clorură de zinc). Sunt perfect stabile şi se pot spăla uşor cu apă, de pe concentrat sau deşeurî, recuperându-se cea mai mare parte (se reduc pierderile de mediu dens). Se regenerează prin evaporare. Suspensiile de material solid, fin divizat, cu greutatea specifică maî mare decât 1, dau cu apa o suspensie, mai mult sau mai puţin stabilă, cu greutafe specifică variabilă (după necesitate). Pentru suspensii se întrebuinţează nisip, barită, magnetit, pirită prăjită, galenă, ferosiliciu, etc. Fineţa particulelor din suspensie este funcţiune de greutatea lor specifică. Concentraţia lor volumetrică în apă determină greutatea specifică a mediului; peste o anumită limită, însă, viscozitatea mediului creşte şi îngreunează sortarea bucăţilor mărunte de minereu. în general, suspensia este stabilizată cu argilă (bentomtă). Cu suspensii de magnetit se obţin, în practică, medii cu greutatea specifică până la 2,55; se foloseşte la sortarea minereurilor uşoare (grafit, cărbuni, sulf, crisocol, etc.). Cu suspensii de galenă se obţin medii cu greutăţi specifice până la 4,3. Se preferă suspensiile cari se pot regenera uşor. Suspensiile de loess se regenerează prin hidro-ciclonare; cele de galenă, prin flotare; cele de magnetit (de ferosiliciu), datorită proprietăţii acestora de a se magnefiza. Sortarea propriu zisă se produce în cuve (cisterne), pentru minereu sau cărbuni cu granulaţie mare (6-40 mm pentru minereu, 6"*150 mm pentru cărbuni), sau în hidrocicloane, pentru cărbuni mărunţi (0,5--*9 mm). # în cuve, regimul mediului dens e liniştit. Se construesc cuve adânci (5*"6 m adâncime) şi cuve puţin adânci (1-1,5 m), în cari greutatea specifică a mediului poate fi uşor menţinută aproape constantă. Fiecare cuvă are instalaţii mecanice de evacuare a bucăţilor cari plutesc (benzi cu raclete, lopeţi, benzi de cauciuc), elevatoare sau benzi cu raclete pentru mixte sau pentru bucăţile cari cad la fund. II. Aparat pentru prepararea minereului In suspensii grele. 1) alimentator; 2) elevator; 3) greblă; 4) ciur; 5) suspensie diluată; 6) suspensie nediluată. în cuve are loc o sortare aproape perfectă, sorturile puţind fi obţinute cu diferenţa de 0,1 •■■0,05 % faţă de greutatea specifică teoretică, 327 în schema din fig. II, cuva adâncă e alimentată cu suspensie grea la presiune statică, Ia 3*"3,5 m sub nivelul lichidului. îndepărtarea produselor la suprafafă se face cu lopefi (greble), iar la fund, cu elevator cu cupe de tablă perforată, având vitesa de 0,125 m/s. în ultimul timp se utilizează cuve din cari îndepărtarea materialelor sortate se face la suprafafă, prin prea-plin, iar a produselor depuse la fund, cu aerolift. Cuva e conică (v. fig. III), stabilitatea suspensiei fiind menfinută cu raclete în mişcare. Suspensia de ferosiliciu se spală de pe produsele sortate pe ciururi, este colectată şi pompată la magneţi, unde ferosiliciul se magnetizează şi ucăfile se aglomerează între ele, în sfere cari suspensie grea. 1), 3), 4), 5) şi 6) ciururi; 2) conul separatorului; 7), 8), 11) şi 18) pompe de nisip; 9) magnetizator; 10), 14) şi 17) în-groşător; 12) şi 13) separator magnetic; 15) clasor elicoidal; t6) demagnetizator; 19) elevator pentru ferosiliciu. pot fi depuse uşor în decantoare; de aici, sferele sunt trecute în separatoare magnetice, unde solidul magnetizat din suspensie e refinut şi poate servi, în urma demagnetizării, la prepararea unei noi suspensii. Avantajele principale ale sortării în medii dense sunt: consum mic de apă (0,15-"0,2 m3/t), de energie (0,5-■* 1,1 kWh/t), de minereu supus sortării, şi instalafii foarte simple (investifii mici), cu personal de deservire şi de întrefinere redus. Pentru sortarea cărbunilor mărunfi (0,5-"9 mm), în mediu dens, se foloseşte hidrociclonul. Acesta este un ciclon conic, cu vârful în jos, cu diametrul superior de 35 cm, în care se injectează, tangenţial, mediul dens. Dacă mediul dens este omogen, cărbunii brufi pe cari îi vehiculează se sortează datorită mişcării mediului (forfa centrifugă); şisturile se separă şi se elimină prin vârful conului, în timp ce cărbunii sunt evacuafi prin tubul axial de deasupra. Se întâmpină ^greutăfi mari pentru regenerarea mediului. — în cazul mediului dens cu suspensie, faza dispersă este supusă forfei centrifuge. Particulele fiind însă mici, cele două forfe cari acfionează asupra lor (centrifugă şi de antrenare a lichidului spre axa hidro-ciclonului) produc un echilibru dinamic şi particulele rămân mai mult timp în hidrociclon, mişcându-se în zone paralele cu perefii hidro-ciclonului, Ia oarecare distanfă de perefi şi de axă. Se obfine astfel o suspensie stabilă, a cărei greutate specifică poate fi variată după necesitate; suspensia stabilă are rolul mediului dens. Mediul dens de alimentare are greutatea specifică mai mică decât cea de sortare, fiindcă se concentrează în hidrociclon, particulele îh suspensie rămânând aici mai mult timp decât apa. Acest fapt are influenfă asupra regenerării suspensiei, care se face la greutăfi specifice mai mici decât cele de regim. Confinutul în cenuşă al cărbunilor sortafi poate fi variat, modificând greutatea specifică a suspan-siei sau diametrul orificiului dela vârful hidroci-clonului. Sortare gravimetrică pe cale uscată. Mediul de sortare e aerul, care poate servi ca mediu de cădere sau-ca agent de antrenare. Această sortare se foloseşte în special în cazul cărbunilor, când umiditatea lor de imbibifie permite separarea particulelor unele de altele. Sortarea cărbunilor brufi în curenfi de aer sa face până la granulafia superioară de 50 mm, după o prealabilă clasare strânsă (clasele 8-15, 15--35, 35-"50mm). Sortarea în aer se numeşte şi sortare pneumatică, ea se poate realiza în curent ascendent de aer; în maşini de zefaj pneumatic (v. Zefaj) şi pe mese de sortare pneumatică. Sortarea se face 5 IV. Masă de sortare oscilantă, pneumatică. 1) şi 2) suprafefe înclinate; 3) şi 4) alimentare cu cărbuni brufi; 5) evacuarea bucăfilor de cărbune (uşoare); 6) evacuarea şisturilor; 7) evacuarea mixtelor. pe mese oscilante, cu suprafafa (î) înclinată şi acoperită cu tolă perforată, prin care se trece un curent de aer. în timp ce bucăfile de cărbune (uşoare) sunt menţinute în stare de suspensie şi înaintează în pătură superficială, de-a-lungul pantei suprafefei, evacuându-se în (5), de-a-lungul laturii lungi a mesei, şisturile rămân pe suprafafa mesei şi sunt împinse de oscilafiile acesteia spre capătul cel mai depărtat (6) al ei; mixtele se evacuează în (7). Cărbunii brufi sunt aduşi în (3) şi (4). Se pot obfine, ca sorturi, cărbuni, mixte, şist. Această sortare e mai [pufin precisă decât cea efectuată prin procedeul umed. Se aplică în cazul 328 cărbunilor cu capacitate de sortare uşoară sau medie. Totuşi, prezintă avantajul important de a da produse uscate; nu mai sunt necesare silozuri de egutare, cisterne de apă sau basine de decan- V. Sortator pneumatic. /) şi B) ventilatoare; 2) sorfafoare; 3) pâlnie; 4) conductă; 5) siloz; 6) conductă; 7) filtru cu pânză. tare, în schimb, sunt necesare instalafii de captare a prafului; ventilatorul (1) suflă aerul comprimat sub masa (2) şi aspiră totodată aerul încărcat cu praf de cărbune prin pâlnia (3) şi prin conducta (4). Particulele fn suspensie se depun în silozul (5). Ventilatorul (8) completează despră-fuirea, aspirând din pâlnia (3), prin conducta (6), aerul încărcat cu praf fin de cărbune; praful se depune pe pereţii filtrului cu pânză (7). Sortare prin frecare, pe o suprafafă de alunecare. Sortare care se bazează pe coeficienfii diferifi de frecare a bucăfilor de diferite compoziţii, cari alunecă pe o suprafafă.- Se produce pe o suprafafă înclinată, pe care se lasă să alunece sau să se rostogolească minereul (cărbunele) brut; bucăfile cu coeficient de frecare mic fafă desuprafafă vor aluneca repede în jos, iar cele cu coeficient de frecare mare vor aluneca mai încet’ Din cauza diferenfei de vitese se face separarea (sortarea) după coeficienţi de frecare şi, implicit, VI. Sortator cu cilindri. 1) jghiab înclinat, de plăci de ofel; 2) intervale; 3) cilindri separatori; 4) alimentator; 5) evacuarea şisturiler; 6) evacuarea cărbunilor curafi. după constituenfii chimici. Forfele cari pot influ-enfa alunecarea bucăfilor sunt: greutatea proprie (sortarea se efectuează pe un plan înclinat), forfa centrifugă în mişcarea în plan orizontal a unui disc rotativ, acfiunea combinată a greutăfii proprii şi a forfei centrifuge (se realizează în jghiaburi în spirală). Instaiafiile folosite cel mai mult sunt: planul înclinat fix, combinat cu cilindri separatori; banda inclinată metalică, în mişcare, — şi jghia-burile elicoidale cu pas constant, Planul înclinat fix, combinat cu cilindri separatori, se foloseşte pentru sortarea blocurilor de cărbuni. Este construit din trei plăci groase de ofel (1), despărfite prin intervalele (2), în dreptul cărora se învârtesc cilindrii separatori (3). Cărbunii brufi din (4) alunecă pe plăci, şisturile sunt antrenate, din cauza coeficientului mare de frecare, de cilindrii (3), şi sunt evacuate în (5), în timp ce cărbunii curafi alunecă până în (6). V//. Bandă inclinată, pentru sortarea blocurilor de cărbune, /) siloz; 2) evacuarea cărbunilor; 3) evacuarea şisturilor. Banda inclinată metalică în mişcare se foloseşte pentru sortarea blocurilor de cărbuni. Blocurile cad, pe bandă din silozul instalat deasupra acesteia. Cărbunii alunecă pe suprafafa benzii în jos, în timp ce şisturile rămân, prin frecare, pe bandă, şi sunt evacuate la capătul de sus al acesteia. Jghiaburile elicoidale cu pas constant, fixate pe un ax vertical, se folosesc mai mult pentru sortarea cărbunilor. Amestecul de cărbune brut este alimentat la capătul superior al jghiabului; bucăfile de cărbune alunecă repede şi se sortează la periferia jghiaburilor, în timp ce şisturile rămân în apropierea axuluL Sortare pe baza tensiunilor superficiale. Sortare descrisă sub Flotafie (v.). Sortare pe baza diferenfei de formă. Sortare efectuată prin simplă ciuruire, în cazul constituenţilor diferifi ca formă (amestec de bucăţi cubice cu bucăţi plate sau aciculare) sau ca dimensiuni. Sortare pe bază de rezistenfă la măcinare. Sortare la care minereul brut se introduce în mori în cari nu se fărâmă decât un sort. Produsul rezultat în urma fărâmării e ciuruit. Sortare pe baza decrepifării la căldură. Sortare la care minereul brut se încălzeşte, în urma unei clasări prealabile. Un sort se fărâmiţează din cauza căldurii şi se separă din amestec în urma unei ciuruiri. Sortare magnetică. Sortare care se bazează pe faptul că, dintr'un amestec de minereu brut, bucăţile paramagnetice şi feromagnetice dintr'un câmp magnetic sunt atrase spre regiunile de câmp magnetic mai intens, în timp ce bucăţile dia-magnetice sunt împinse spre regiunile de câmp mai slabe, separându-se astfel uneje de a|te!e, 329 La sortare trebue să se folosească deci câmpuri magnetice neuniforme (poli de forme^ diferite, aşezafi fafă în fafă). Sortarea magnetică depinde de următorii factori: susceptibilitatea magnetică specifică a mineralelor din amestec (cu cât diferenfele dintre susceptibilitate magnetice specifice sunt mai mari, cu atât sortarea se face mai uşor); dimensiunile bucăfilor de minereu supuse sortării magnetice (separării magnetice uscate a minereurilor puternic feromagnetice se pot supune bucăfi până la 120■••125 mm, în timp ce la separarea umedă, bucăfile pot avea cel mult 6 — 8 mm; pentru minereuri slab magnetice, atât la separarea umedă, cât şi la separarea uscată, se pot folosi numai granulafii până la 8 mm); compozifia granulometrică a minereului brut (la minereuri puternic feromagnetice nu prezintă mare importanfă, în timp ce la minereuri slab magnetice, impreciziunea sortării creşte cu majorarea procentului relativ de particule fine); umiditatea minereului brut, care influen-fează puritatea concentratelor sau a deşeurilor, din cauza bucăfilor cari se lipesc între ele. Sortarea se efectuează în maşini, aparate sau dispozitive în cari sortul paramagnetic urmează un drum impus de câmpul magnetic şi, mai pufin, de mişcarea mecanismelor, în timp ce sortul diamagnetic e transportat de dispozitivele cari îl îndepărtează din câmpul magnetic. Sortarea e precedată de clasare. Sortarea magnetică e utilizată pentru mine-reurile de fier şi de mangan, la finisarea minereurilor de staniu, wolfram, Ia separarea grana-tului din nisipurile cari confin diamante, Ia eliminarea bucăfilor de fier din amestec în materii cari se supun malaxării sau presării, etc. Polari-zafia magnetică a unor minereuri slab feromagnetice (minereuri de fier; hematit, limonit, siderit, marcasit, pirită) poate fi mărită printr'o prăjire magnetică. Sortare magnetică se efectuează în separatoare cari se clasifică după următoarele criterii: intensitatea câmpului magnetic (în două clase: pentru minereuri puternic magnetizate, cu intensitatea câmpului de 900 — 4000 Oe; pentru minereuri slab magnetizate, cu intensitatea câmpului de 4 000— 18 000 Oe); felul mediului în care se produce sortarea (în două clase: uscată, pentru bucăfi mari şi puternic magnetizate; umedă, penfru bucăfi mărunte, indiferent de intensitatea magnetizării); variafia polarităfii polilor (polaritate alternativă a fiecărui pol, pentru material mărunt; polaritate constantă, pentru material mare); direcfia relativă a forfei magnetice. Separatoarele folosite cel mai des sunt cele cu elecfromagnefi. Se deosebesc: separatoare magnetice rotative, rotative cu alimentare cu material pe jos, şi electromagnetice cu benzi (v. Separator magnetic). Sortarea electrostatică. Sortare care se bazează pe conductivitatea electrică diferită a dife-rifilor constituenfi mineralogici dintr'un minereu brut. Conductivitatea medie electrică a unei par- ticule minerale depinde de confinutul de impurităfi şi de starea suprafefei sale (oxizi, film de apă, etc.). Amestecul care se sortează pe cale electrostatică este adus într'un separator electrostatic (v.), unde se face sortarea. Sortarea electrostatică se aplică numai particulelor mărunte (trec prin sita cu 8 — 20 de ochiuri pe fol), strâns clasate. Se utilizează la finisarea concentratelor obfinute Ia flotafie sau Ia sortarea gravimetrică, Ia sortarea minereurilor de crom, de staniu, de wolfram, etc. i, Sortat, maşină de ~ [c0pTHp0B0HHaH MaiHHHa, CopTHpoBKa; machine de triage; Sortiermaschine; sorting machine; osztâlyozo gep], Tehn.: Maşină de prelucrare folosită la efectuarea operaţiunii de sortare. — Exemple de maşini de sortat: Maşină de sortat gogoşi de mătase. Maşină folosită în industria textilă pentru curăfirea şi sortarea gogoşilor de mătase. Maşina se compune din compartimente de curăfire a gogoşilor, dintr'o tobă perforată de sortare şi din coşuri da colectare. Gogoşile de mătase se introduc în compartimentele de curăfire, unde păinjenişu| şi frizonul (puful exterior de mătase, desprins de corpul gogoşilor) sunt refinute prin înfăşurare pe nişte baghete metalice rotiioare, cu asperităfi, şi cad în toba rotitoare de sortare, iar de acolo, în coşurile de colectare. Maşină de sortat pasta de lemn. Maşină cu care se execută sortarea fină a pastei de lemn prevenite dela defibrator. Maşina lucrează prin Maşină de sorfaf pasta de lemn. 1) tobă rotativă; 2) palete radiale; 3) intrarea materialului brut; 4) ieşirea materialului sortat; 5) ieşirea materialului respins. centrifugare, materialul fiind aruncat pe tabla perforată a unei tobe (1), prin rotafia în interiorul maşinii a unor palete radiale (2). Materialul brut e introdus prin (3), cel sortat iese prin (4), şi cel respins, prin (5). Maşină de sortat seminfe. Maşină care curăfă seminfele de corpuri străine şi le sortează după calitate, definită prin mărime, greutate specifică, formă, etc. Maşina de sortat seminfe poate fi: selector (v,), trior (v.) sau vânturătoare (v.). Maşină de sortat tulpine de in. Maşină care sortează tulpinele de in după calitate, definită prin lungimea lor, şi le aliniază în mănunchiuri cu un capăt plan, necesare pentru alimentarea sdrobitorii de in şi de cânepă (v.). 2. Sorfaf, maşină de ~ agregate. Cs. V. Maşină de sortat acjregate, sub Maşini din construcfii. 330 1. Sortator [C0pTaT0p; ouvrier trieur; Sortierer; sorter; osztâlyozo]. Tehn.: Muncitor care iucrează la sortarea materialelor, a obiectelor, etc. 2, Sortator; Sin. Maşină de sortat. V. Sortat, maşină de . 3. Sortiment [copTHMeHT; assortiment; Sortiment; assortment; ârusorozat]. Gen., Tehn..* 1. Re-partifia pe sorturi a obiectelor unei mulţimi. — 2. Totalitatea produselor sau a materialelor dintr'o întreprindere sau dintr'un depozit, cu repartiţia lor pe sorturi. 4. Sounder telegrafic [KJioncJ)ep; parieur tele-graphique; Telegraphieklopfer; telegraphic sounder; tâviro-kopogtato]. Te/c.; Aparat de recepţie telegrafică, folosit în special în telegrafia cu fir, care redă acustic semnalele recepţionate telegrafic. E constituit, în principal, dintr'un releu electromagnetic, cu o armatură care loveşte, la începulul şi la sfârşitul fiecărui semnal Morse, în câte un opritor. Telegrafistul deduce falul semnalelor (punct, respectiv linie) din intervalul de timp care trece între cele două lovituri ale armaturii în cele două opritoare'(sus şi jos), cari dau sunete diferite. Rezonanţa acustică a sounderulyi se măreşte, dacă e aşezat pe o placă sprijinită numai în trei puncte şi folosind o încăpere cu rezonanţă acustică. Electromagnetul sounderului poate fi neutru sau polarizat. 5. Sowpren. Ind. cc. V. Dupren. o. Soxhlef, aparat ~ [npn6op CoxjieTa; (Soxhiet) appareil S.; S. Apparat; S'.s apparatus; S. keszulek]. Chim. V. sub Exfractor. 7. Şpaclu [înnaneJIb; truelle de lissure; Glăttekelle; smoothing Irowel; simitovas, polirvas], Cs,: Unealtă de metal sau de lemn de esenţă tare, de formă trapezoidală, care serveşte la netezirea suprafeţelor de tencuială sau a tâmplă-riei, cari urmează să fie zugrăvite sau vopsite. Pentru ca netezirea să se facă mai bine, se montează uneori, pe marginea spaclului, o făşie de cauciuc. s. Spacluire [nmaKJieBKa; mastiquage; Spach-teln; puttying; spafulyâzâs, spachtlizâs]. Cs..* Operaţiune prin care se nivelează, cu ipsos sau cu chit, micile locuri cu defecte sau cu asperităţi ale unei suprafeţe care urmează să fie vopsită sau zugrăvită. Operaţiunea se face cu spaclul (v.). 9. Spălare [npoMbiBKa, MOHKa; action de laver, lavage; Waschen; washing; mosâs, kimosâs]. Gen.: Operaţiunea de îndepărtare dintr'un produs, cu ajutorul unui lichid, a substanţelor cu cari acesta e amestecat sau impurificat. Se deosebesc: spălare mecanică, fizică, fizico-chimică şi chimică. Spălarea mecanică e o operaţiune de spălare prin antrenare, cu ajutorul unui lichid, de obiceiu apa, a corpurilor solide insolubile în lichid, sau de separare a amestecurilor de corpuri solide de diferite dimensiuni, densităţi şi consistenţe. Spălarea fizică consistă în îndepărtarea prin disolvare, cu ajutorul apei sau al altui lichid, a impurităţilor dintr'un produs principal. în cazul corpurilor solide, procesul de spălare fizică se desfăşură încet, datorită faptului că prezenţa părţii insolubile a substanfei solide îngreunează conlactul dintre substanţele cari se disolvă (impurităfile) şi lichid, cum şi rezistenfei provocate de difuziunea lichidului în inferiorul particulelor solide. Procesul de disolvare e accelerat prin ridicarea temperaturii. Spălarea fizicochimică e o spălare în care, afară de apă sau de alfi, disolvanfi, se folosesc şi substanfe capilar active (detergenfi). Spălarea chimică e o spălare cu un lichid care reacfionează cu corpul care trebue îndepărtat. Exemplu: îndepărtarea acidităfii cu solufii de alcalii, sau a alcalinităfii, cu solufii de acizi. în industria chimică, spălarea e o operafiune curentă, folosită pentru purificarea atât a materiilor prime, cât şi a produselor finite. — Procedele de spălare diferă după starea de agregare a produsului spălat. Spălarea gazelor: Foarte multe procese tehnologice din industria chimică şi petrolieră sunt însofiie de formarea unor produse gazoase. în aceste cazuri trebue, fie să se separe componenfii din amestec, fie să se izoleze un singur produs în stare pură. Operaţiunea se poate face prin spălare cu ajutorul unui lichid absorbant. De exemplu, solubilitatea gazului de iluminat în apă e foarte mică, pe când solubilitatea amoniacului e foarte mare; tratând gazul de iluminat cu o cantitate mică de apă, practic, tot amoniacul e îndepărtat. în unele cazuri, spălarea serveşte numai la purificarea componentului principal din amestec. De multe ori, însă, produsul finit de fabricafie e solufia rezultată din spălare. Spălarea poate fi considerată, deci, şi ca o metodă de separare a componenţilor din amestecul gazos. Lichidele cari servesc la spălarea gazelor pot fi de două feluri: unele dintre ele formează cu gazul absorbit solufii din cari, prin mijloace curente (de ex. distilare), acesta poate fi separat uşor; altele reacfionează cu gazul absorbit, dând compuşi chimici mai mult sau mai pufin stabili cari, de cele mai multe ori, sunt chiar produse finite (de ex. scoaterea amoniacului din gazele de cocserie; spălate cu acid sulfuric, aceste gaze pierd amoniacul care, combinându-se cu acidul, formează sulfatul de amoniu). Pentru spălarea gazelor în cele mai bune con-difiuni, insfalafiile de spălare trebue construite după următoarele principii: asigurarea unui contact cât mai intim între gaz şi lichid; cantitatea de substanfă absorbită într'un anumit timp e proporţională cu suprafafa de contact dintre cele două gaze, şi deci aparatura pentru spălarea gazelor frebue construită astfel, încât lichidul şi gazul să aibă o suprafafă de contact cât mai mare; asigurarea unei circulafii continue a lichidului şi a gazului, în vederea reînnoirii stratului de contact.. Pentru satisfacerea acestor două condifiuni se aplică, de cele mai multe ori, principiul spălării în contracurent, gazul circulând de jos în sus, iar lichidul de spălare curgând de sus în jos. Aparatele folosite cel mai des pentru spălarea gazelor sunt: turilele (v.), turnurile de spălare (v.) fără umplu- 331 fură sau cu umplutură (scrubere). Spălarea gazelor de particule solide se face în aparate de spălare cari au un dispozitiv de dispersare continuă a curentului de gaz, deformând sau spărgând bulele de gaz, astfel încât impurităfile solide din centrul bulei se disolvă sau aderă la lichid. în loc de a barbota gazul prin lichid, separarea impurităfilor solide din gaz se poate face şi prin injectarea unui curent de lichid fin pulverizat, în gazul care urmează să fie purificat. Lichidul şi gazul circulă m contracurent. Spălarea lichidelor. Adeseori, o substanfă lichidă e impurificată cu mici cantităfi de substanfe lichide sau solide (disolvate sau în suspensie), îndepărtarea acestor impurităfi se face cel mai bine prin spălare cu lichid. Pentru amestecul de lichide cari nu pot fi fracfionate prin distilare, spălarea e aproape unica metodă de separare, în acest scop se alege un lichid nemiscibil cu lichidul care se prelucrează, dar care disolvă lichidul sau lichidele cari trebue îndepărtate. Spălarea lichidelor, în forma cea mai simplă, se poate realiza în aparate cari lucrează periodic. Aceste aparate, de formă cilindrică, sunt echipate cu agitatoare mecanice. în aceste vase se introduc lichidul care urmează să fie prelucrat şi cantitatea corespunzătoare de lichid pentru spălare. După terminarea agitării se lasă amestecul să decanteze, producându-se astfel separarea celor două straturi de lichid, cari apoi se colectează în vase separate. Metoda discontinuă de mai sus, deşi simplă, reclamă instalarea unei aparaturi mari şi nu asigură totdeauna o spălare completă a lichidului. Din această cauză, folosirea aparatelor cu acfiune continuă este mult mai rafională. Acestea sunt asemănătoare cu cele pentru spălarea gazelor. Ele sunt înzestrate cu ajutaje sau cu dispozitive pentru pulverizarea lichidelor. La trecerea prin aparat, lichidele vin în contact intim. Substanţa disolvată trece dintr'un lichid în altul. Spălarea corpurilor solide. în cazul precipitatelor, pentru a obfine după filtrare un produs pur, sau pentru îndepărtarea completă a filtratului din produsul solid, acesta se spală pe filtru, cu apă sau cu alte lichide. Prin spălare, filtratul se diluează, ceea ce constitue un desavantaj, când se valorifică filtratul. Diluarea poate fi redusă printr'o spălare sistematică; spălarea se face cu solufii de concentrafie din ce în ce mai mică şi apoi numai cu lichid pur; solufiile pentru spălare sunt filtratul dela operafiunile anterioare; solufia cea mai concentrată se separă periodic şi se adaugă la filtratul principal. în cazul substanfelor minerale utile, rolul spălării e de a afâna aceste substanfe, în cari componenfii minerali sunt cimentafi adeseori cu argilă. Prin spălare, îndepărtând argila şralte particule ale rocei sterile, se face în acelaşi timp şi concentrarea minereurilor utile, pe lângă despărfirea preliminară, necesară preparării ulterioare. Spălarea se poate efectua, fie numai cu ajutorul unui curenf de apă, fie prin acfiunea unui curent de apă şi prin acfiunea mecanică a aparatului de spălare. Spălarea substanfelor minerale utile se poate face în spălătoare de tip rotativ, în spălătoare cu jghiaburi, în spălătoare combinate, pe mese de spălare, etc. 1. Spălare [npOMblBKa, MOHtia; lavage; Abwa-schen; washing; kimosâs]. Ind. texf.: Operafiune de separare şi de înlăturare din masa materialelor textile a impurităfilor naturale (ceruri, grăsimi, usuc, etc.), a impurităfilor apărute în cursul procesului tehnologic, cum şi a apretului substanfelor de încleire a acizilor, alcaliilor, excesului de coloranfi, etc. Spălarea se efectuează prin acfiuni combinate hidrotermice, fizicochimice şi mecanice: imbibarea materialelor textile cu apă rece sau cu apă caldă, în care se adaugă, de cele mai multe ori, săpun, detergenfi, etc.; frecarea materialelor textile, în timp ce acestea circulă prin maşina de spălat, venind în contact cu inelele, barele şi cilindrii conducători din corpul maşinii; presarea între cilindrii presători sau sub bătaia ciocanelor, care se face pentru a stoarce din materialele textile lichidul încărcat cu impurităfi şi pentru a realiza o pătrundere cât mai bună a lichidului de spălare în fibre; saponificarea, disolvarea şi emul-sionarea grăsimilor; neutralizarea acizilor şi a bazelor; împiedecarea precipitării pe fibre a sărurilor de calciu sau de magneziu şi împiedecarea precipitării oxizilor metalici, realizate prin acfiunea fizicochimică a substanfelor adăugite în apa de spălare (carbonat de sodiu, carbonat de potasiu, săpun, igepon, gardinol, calgon, etc.); circulafia materialului textil sau a lichidului în maşina de spălat, pentru a antrena şi a îndepărta impurităfile pe cari le confine materialul textil. în general, fiecare tratament care face parle din finisarea produselor textile (mercerizare, albire, efc.) e urmat de o spălare. Modul de conducere a procesului de spălare, felul maşinilor de spălat folosite, ca şi compozifia şi temperatura lichidului de spălare, depind de materialul textil (lână, bumbac, fibre artificiale, etc.) şi de impurităfi, de forma în care se prezintă acest material (fibre, fire, fesături, tricoturi, pâsle) şi de întrebuinfarea care se dă materialului textil ce se spală. Spălarea se face cu maşini cari diferă după felul materialului care se spală: maşina ds spălat materiale în formă de fibre, cum este, de exemplu, maşina de spălat lână brută, nefilată (v. Leviatan); maşina de spălat materiale în formă de fir, cum sunt maşina de spălat sculuri, maşina de spălat bobine, etc., acestea putând servi, în general, şi ca maşini de albit fire; maşina de spălat materiale în formă de fesătură, a cărei construcfie diferă după cum fesătura circulă în maşină sub formă de ştreang sau întinsă în lăfime (în foaie); maşina de spălat tricoturi şi fesături inferioare, a cărei construcfie diferă cu felul materialului (de ex. maş:na de spălat cu ciocane, pentru ciorapi de lână, maşina de spălat cu forme, pentru ciorapi de femei, etc.). Maşinile de spălat fesături sunt cele mai numeroase şi maj importante, Ele se împart în maşini 332 de spălat ţesături de bumbac şi în maşini de spălat fesăfuri de lână. Maşinile de spălat fesăfuri de bumbac pot servi şi la spălarea fesăturilor de in, de cânepă, etc. (v. şi Maşină de albit, acidulat şi spălat fesăfuri, Maşină de albit bobine de in, Maşină de albit fire; Spălat, maşină de ~ ţesături de bumbac, Spălat, maşină de ~ fesăfuri de lână). Unele maşini de spălat lână nefilată sunt înzestrate cu dispozitive şi cu instalafii pentru exploatarea apelor de spălare. Din apele primului basin se scot săruri de potasiu, iar din celelalte basine se scoate lanolină. Aceste maşini funcfio-nează în sistem continuu, având basinele de spălare agregate cu o maşină de uscat în etaje, 1. Spălarea cărbunilor [npOMbiena yrJin; lavage du charbon; Kohlenwăsche; coal washing; koszenmosâs], Prep, min.: Operaţiunea de sortare umedă a cărbunilor brufi, prin care se obfin unu! sau mai mulfi produşi, fiecare cu un procent distinct de cenuşă (după necesităfile industriei consumatoare) şi deşeuri, sort inutilizabil din cauza conf nutului prea mare de cenuşă. Se efectuează sortând în apă bucăfile de cărbune, după următoarele două caracteristice: greutatea specifică a bucăfilor, care depinde de procentul de cenuşă, folosind procedee gravimetrice: cădere în curent ascendent sau pulsator de apă, plutire în medii cu greutăfi specifice mai mari decât unitatea, antrenare de către curenfi paraleli cu fundul unui jghiab sau cu o suprafafă plană sau striată, fo?fa centrifugă, etc,; — modificarea tensiunilor interfaciale la contactul dintre apă, aer şi particula de cărbune, în funcfiune de procentul de cenuşă al acesteia din urmă (fiotafie). Procedeele de spălare a cărbunilor sunt ana-loage cu cele utilizate la spălarea minereurilor. Spălarea se efectuează pe clase granulometrice, cari pot varia între limite strânse (în cazul zefa-jufui), largi (în cazul spălării în jghiaburi) sau foarte largi (în medii dense), în general, cărbunii cari se supun sortării într'o instalafie de spălare se clasează cum urmează: Clasa cărbunilor blocuri (bucăfi de cel pufin 80 mm, 125 mm sau mai mult, după natura cărbunilor, brufi şi procedeul de spălare a clasei inferioare) cari se sortează manual sau mecanic, pe cale uscată (v. Sortare). Spălarea cărbuni'or din această clasă se efectuează numai după concasarea lor la dimensiunea maximă impusă de procedeul de spălare ales, Clasa cărbunilor bulgări (bucăfi de cel pufin 6 mm, dupa natura cărbunilor brufi şi procedeul de spălare). Se spală prin procedee gravimetrice. Clasa cărbunilor mărunţi (bucăfi de cel pufin 0,5 mm, cu limita superioară determinată de clasa bulgărilor). Se spală prin procedee gravimetrice. C lasa cărbunilor praf (bucăfi sub 0,5 mm sau 1 mm, foarte rar de 2 mm). Se spală prin procedee gravimetrice (mese de spălare, jghiaburi rheo de construcţie specială, maşini de zefaj cu înaltă frecve r.fa, etc.) sau prin fiotare (procedeu aproape generalizat pentru spălarea clasei sub 0,5 mm), Spălarea trebue precedată de clasarea în clasele de mai sus. în cadrul unei clase trebue delimitate subclase, dacă natura cărbunilor şi procedeul de spălare impun aceasta: pentru zefaj se clasează în limite apropiate; pentru spălare în jghiaburi sau în cuve cu medii cu greutăfi specifice mari, în limite largi. în principiu, spălarea se efectuează în modul următor: Cărbunii brufi din fiecare clasă sunf conduşi în aparatele de spălare, unde se sortează în cărbuni spăla}', produse rntermediare şi deşeuri. Cărbunii spălaţi sunt antrenafi de apă în jghiaburi şi sunt duşi la ciururile de desecare pe cari, după ce au pierdut apa de spălare, sunt stropîfi cu un curent puternic de apă limpede, pentru îndepărtarea filmului de argilă lăsat de apa de spălare pe fiecare bucată. După stropire şi desecare pe ciur (oscilant sau vibrant), cărbunii spălafi sunt distribuifi, prin jghiaburi şi benzi transportoare (de cauciuc sau metalice), în si.’ozuri. Deşeurile sunt conduse în silozurile de deşeuri, Produsele intermediare sunt constituite din mixte, bucăfi de cărbuni sau şisturi, cu greutatea specifică apropiată de aceea a mixtelor, bucăfi de cărbuni sau şisturi rătăcite. Produsele intermediare sunt spălate din nou, în acelaşi aparat sau în aparate instalate special (instalaţii de respălare). Dacă mixtele sunt barate înainte de respălare, se concasează şi se clasează. Controlul spălării cărbunilor se face cu curba de spălare (v. Spălare, curba de ~), trasata cu o probă medie de cărbuni brufi, luată din întregul lot care se spală într'un timp mai îndelungat (în general, o lună). Caracteristica principală a unei instalafii de spălare a cărbunilor e extracfia în greutate (recuperarea), adică raportul dintre numărul de tone de cărbuni spălafi şi numărul de tone de cărbuni brufi supuşi . spălării. Recuperarea depinde de curba granulometrică şi .de curba de spălare a cărbunilor brufi, de alegerea justă a procedeului de spălare, de preciziunea cu care s'a făcut spălarea, de procentul de cenuşă mifială a cărbunilor supuşi spălării, de procentul de cenuşă din cărbunii spălafi. Raportul dintre recuperarea industrială (efectiv obfinută) şi cea teoretică (indicată de curbă) reprezintă randamentul spălării (v. Randamentul spălării). Dacă se spală un amestec de cărbuni ale căror curbe de spălare sunt diferite, se obfine o recuperare mai mică decât dacă s'ar spăla separat fiecare fel de cărbune; din această cauză nu e totdeauna indicată concentrarea — şi, deci, amestecul producfiilor diferitelor mine (uneori chiar strate), — la spălătorii cu dimensiuni prea mari; se recomandă spălarea în paralel a diferitelor calităfi de cărbuni brufi, şi numai cărbunii spălafi pot fi amestecaţi pentru obfinerea cenuşii prescrise. Alegerea procedeului de spălare se face în urma studierii curbei de spălare şi a curbei gra-» 333 nulorhetrice a cărbunilor brufi. Dacă porfiunea din curbă care reprezintă mixtele e orizontală, sunt pufine mixte în cărbunii brufi şi, deci, spălarea e uşoară; cazul se întâlneşte în practică destui de rar. Dacă pe curbă nu se poate găsi nicio regiune pentru, care, la variafii mici de greutate specifică să corespundă variafii mari de cenuşă, cărbunii se spală greu. Greutatea spălării se caracterizează prin imposibilitatea de a limita rătăcirile de mixte, în cărbunii spălafi şi în deşeuri, trecerea dela cărbunii cu cenuşă redusă, la mixte şi la deşeuri,făcându-se progresiv. Procedeul de spălare adoptat trebue să fină seamă de acest fapt şi trebue să realizeze sortarea în plină zonă a mixtelor. în cazul cărbunilor cari se spală uşor, se adoptă procedeul de sortare care asigură, în acelaşi timp cu spălarea, şi debite mari; cantitatea de şist fiind mică, stabilirea liniei de separare se face în jurul regiunii şist-mixte, eliminând deşeuriie încă dela începutul operafiunilor de spălare. în acest caz convine spălarea în jghiaburi rheo, pentrucă nivelul patului se menfine constant şi se pot trata debite orare mari. Celelalte procedee de spălare se pot aplica, de asemenea, însă prezintă desavantajul lipsei sim-plicităfii şi al debitelor orare de spălare mai mici. în cazul cărbunilor cari se spală greu, se aplică procedeele de spălare cari asigură maximul de stabilitate a densităfii mediului de sortare; astfel, variafiile de densitate produc un aflux continuu de mixte în şist şi în cărbunii spălafi,— şi invers. Se caută, chiar dela începutul spălării, să se îndepărteze produsele grele (mixte, deşeuri), în aparate rămânând numai produsele mai uşoare, cari constitue cărbunii spălafi; produsele grele se spală din nou, de mai multe ori, îndepărtându-se din ele, de fiecare dată, produsele cele mai uşoare. Din amestecul total sau parfial al produselor uşoare rezultate din spălările succesive se obfin sorturile de cărbuni spălafi. Jghiaburile rheo nu sunt proprii pentru spălarea acestui fel de cărbuni (vitesa apei fiind mare şi masa care se spală fiind în continuă agitafie). Maşinile de zefaj sunt mai bune penfru spălarea cărbunilor greu sortabiii (vitesa apei fiind nrvcă, şi pe sită formându-se un pat care, în timpul pulsafiei apei, capătă o anumită fluiditate şi densitate, sortarea efectuându-se oarecum ca în medii dense). Pentru clasa peste 6 mm, procedeul cu medii dense e cel mai eficace. în practică există tendinfa de a spăla cărbunii cu multe mixte, prin două sau trei procedee, simultan: spălarea după un procedeu şi respăla-rea după un altul, căutând să se profite cât mai mult de avantajele pe cari le prezintă fiecare procedeu în parte. O instalafie de spălare a cărbunilor cuprinde în principal: o secţie de sortare manuală a blocurilor mari (se tinde să fie înlocuită cu spălarea în urma concasării blocurilor); cărbunii brufi, aşa cum sunt aduşi dela mină, sunt clasafi pe un ciur sau pe un grătar cu ochiuri de cel pufin 80 mm, refuzul trecând la sortarea manuală, iar trecerea fiind condusă la silozurile de brufi; silozuri pentru cărbuni brufi; silozurile au capacitate mare, în special acolo unde debitul minei şi calitatea cărbunilor brufi nu sunt constante; ele îndeplinesc funcţiunea de tampon pentru variat ile de alimentare şi pentru uniformizarea calităfii; instalafia da prelucrare a cărbunilor brufi, transportaţi cu benzi sau cu elevatoare dela silozurile de bruf; este constituită din ciururi aşezate în cascadă (uneori, această instalafie se completează şi cu o instalafie de desprăfuire); secfia de spălare, care comportă, în general, secfii penfru spălarea cărbunilor bulgări şi o secţie pentru spălarea cărbunilor mărunfi, cum şi o instalafie de transport şi de desecare a cărbunilor spălafi; cisterne de respălare: basine de colectare a apelor de scurgere şi de spălare, încărcate cu cărbuni mărunfi, în cari se depun, şi de unde sunt readuşi la respălare, cu ajutorul elevatoarelor; apele decantate trec în cisterna apei de spălare; cisterna apei de circulafie, care serveşte la colectarea apelor din prea-pl nul cisternelor de respălare sau pentru deşeuri, de unde apa este refulată de conul de limpezire a ei; conul de limpezire, care se instalează în punctul cel mai înalt al spălătoriei şi care serveşte, în special, la depunerea, din apa de spălare, a şlamului cărbunos; prin prea-plin se face puncfia pentru apa care spală cărbunii; stafiunea de pompe de apă de spă'are; stafiunea de pompe de apă limpede, penfru stropirea cărbunilor spălafi pe cururile de desecare şi completarea pierderilor de apă în deşeuri şi în cărbuni spălafi; instalafia de flotare a şiamului, în care apele dela ciururile de desecare sunt conduse la decantoarele de şiam de unde, în urma îngroşerii până la 240--260 g/l, şlamul e pompat Ia flotafie; cel mai mult folosite sunt bateri.le cu agitafie mecanică sau cu injecfie de aer; instalafia de limpezire a apelor eliminate definitiv din spălătorie (apa se limpezeşte prin simpîă decantare sau cu adaus de electrolit); halda penfru depunerea deşeurilor. 1. Spălarea cărbunilor prin procedeul Lesing [npoMMBKa yrjia cnoco6oM JleccHHra; procede L. de lavage du charbon; L. Kohlenwaschver-fahren; L. process for coal washing; L. koszen-mosâsi eljârâsa]. Prep. min.: Procedeu de epurare a cărbunelui, la care se întrebuinfează materiale dense; în acest procedeu, amestecarea cu clorură ds calciu se face prin maiaxare, într'un recipient pufin conic la partea de jos. Cărbunele brut trebue să fie bine desprăfuit. 2. ~ cărbunilor, curbă de ^ [KpHBaH npo-MblBKH yrJifl; courbe de lavage du charbon; Kurve der Kohlenwăsche; coal washing curve; koszenmosâsi gorbe]: Curbă care reprezintă grafic relafia dintre greutăfile procentuale ale tranşelor 334 în cari a fost împărţită, după greutăţile specifice (1 <5i<52<'••■< 5„), o probă medie de cărbuni, şi cenuşile procentuale medii ale tranşelor. împărţirea probei medii de cărbuni în tranşe se face introducând proba într'un lichid cu greutatea specifică d1; ceea ce s'a scufundat în lichid se introduce într'un lichid cu greutatea specifică §2 (5^ < 62); ceea ce s'a scufundat în al doilea lichid se introduce într'un lichid cu greutatea specifică d3 (S2 mulfi cilindri conducători şi întinzători (7) cari, împreună cu un grătar de lemn, permit circulafia simultană a fesăturii în ştreanguri paralele, cari nu se suprapun şi nu se încurcă; o pereche (f) de beton armat, aflat pe Maşină de spălat fesă'urile în forma de ştreang. 1) basin de beton armat; 2) nivelul pardoselii; 3) perete lateral înclinat; 4) fesătura; 5) cilindri storcători; 6) cilindru rotitor cu lineale; 7) cilindru întorcător şi întinzător; 8) cilindii conducători; 9) inel de porfelan, prin care se evacuează fesătura după spălare; î0) jghiab; 11) inel de porfelan, prin care se introduce fesătura în maşina de spălat. 22 338 de cilindri (8), cari conduc fesătura spre un inel de porfelan (9), prin care materialul complet spălat iese din maşină şi intră, de obiceiu, în altă încăpere, vacină; un jghiab (10), situat sub cilindrii storcători şi deasuora bas‘>nului, care colectează lichidul murdar stors din fesătura, pentru a nu se amesteca cu lichidul de spălare din basin; un dispozitiv de oprire automată, în cazul când fesătura se încurcă sau se înnoadă în timpul trecerii prin maşina. Un cap al ştreangului, cara asamblează mai multe bucăfi de fesâtură cusuta între ele la capete, e introdus în maşină printr'un inel de porfelan (11), trecut prin fafa unei conducte perforate care stropeşte cu apă sub presiune, apoi printre cilindrii storcători, paste cilindrul trăgător cu palete, şi, după ce cade pe fundul basmului şi face câteva ondulafii, e trecut peste cilindrii conducători, prin grătar şî printre cilindrii storcători; acest parcurs se repetă în mai multe circuite para'ele; apo* se coase de celălalt cap al ştreangului. Se umple cu lichid de spălare, se pun3 în funcfiune maşina, iar după terminarea spălării» se opreşte maşina, se descos capetele ştreangului, se trece unul dintre capete peste cilindrii conducători (8), apoi, prin inelul de ieşire (9), se evacuează lichidul printr'un orific’u, şi se porneşte maşina pentru desfăşurarea şi eliminarea ştreangu ui spălat. Uneori, maşina produce dungi în direcfia lungimii fesături. i. Spălat, maşină de ~ ţesături de lână [npo-MblBHâfl M îIIIHHa jţJlH lUepCTHHHblX TKaH6H; machine â laver Ies thsus de laine; Wollgewebe-waschmaschine; wool tissue washing machine; gyapjuszovet-mos6gep]: Maşină care serveşte la spălarea fesăturilor de lână. Se deosebesc: maşină de spălat cu ciocane şi maşina de spălat cu cilindri. Maşina de spăiat cu ciocane se fo oseşte la spălarea prelim nară â fesăturilor grele şi murdare (pături de cai, etc.) sau la spălarea unor produse Iricotate.Ea cuprinde următoarele părfi principale (v. fig. I): o capră metalică (î), care susfine o covată (2), în interiorul căreia se mişcă, după o traiectorie curbă, un număr de cio- - ’• Ma5'nă ds sp513’ cu cloeane-cane de lamn *> capră; 2) covată; 3) ciocan- 4) şi 9) tije; (3), fixate de 3X; 6^ arbore cu manivele; 7) şaibe fâte O tijă (4) ^e^ransrtl*s^jneî ®) volar.f; f0) conductă cu cucapefeleos- apă; Cep > 9c,ire; m.terialul cilanteîn jurul // ‘ «re sejpaU. . unui ax (5); un arbore (6), cu manivele (numărul maniveie'or este egal cu nurr.ă/ul c:ocanelor), care are |a un cap şaibele de transmisiune (7) şi, la capul opus* volantul (8); un număr de t je (9), cari leagă manivelele arborelui cu ciocanele corespunzătoare; o conductă' (10) de apă, care alimentează covata; un cep de golire (11), cu ajutorul căruia se elimină lichidul n care s'a făcut spălarea sau clătirea. Ciocanele, acfionate de arborele cu manivele, lovesc şi rostogolesc materialul (12), care se imbibă cu lichidul dş spălare, până când se obf ne o curăfire deplină de impurităţi.— După spălare urmează c.ătires în aceeaşi maşină. Maşina de spălat cu cTndri po^te fi maşină de spălat cu c rcu afia ţesăturii în formă de ştreang sau maş;nă de spălat cu circulara ţesăturii întinsa în lăfime (în foaie). Maş na de spăiat fesăturile de lână în ştreang cuprinde următoarele part' principale (y. fig. M)'* o capră (I), care susfine o covată închisă (2)* î) capră; 2) cova'ă; 3) grătar; 4) şi 5) cilindri, storcători; 6) cilindru conducător; 7) jghhb; 8) orificiu de evâcuâre a lichidului; 9) cilindru cu lineale; 10) bară conducătoare; I f) feavă de alimentare cu ape. prevăzută cu capac de încărcare; un grătar de lemn (3), care împiedecă suprapunerea ştreangurilor cari circulă deodată în maşină (fesăturile asamblate prin coasere Ta capete parcurg maşina în 2-*-6 ştreanguri paralele) şi care o opreşte automat în cazul când fesătura Se încu că; doi clindri s’orcltori, între cari ci|:ndrul inferior (4). se roteşte mecanic, iar cilindrul superior (5), care e de două ori mai gros, se roteşte prin fricfiune şi exercită asupra ştreangului (ţesăturii) o presiune reglabilă dela caz la caz; un cilindru conducător (6), care se roteşte mecanic şi antrenează fesătura într'o mişcare inelară; un jghiab (7), care co’ectează lichidul de stoarcere şi îl evacuează prinţ 'un orificiu (8); un cilindru cu lineale (9), a cărui rotire antrenează fesătura şi care, la unele fpuri de maşini, este situat în afară ds covată, pentru a aduce fesătura în con-tact cu aerul; o bară (10), care conduce fesătura în fundu’ covate», pentru a se îmbiba cu lichidul de spălare; o feavă (îî) de alimentare cu apă* care stropeşte fesătura în timpul splNri». ‘ Maşina de spălat fesăturile • de lână întinse în lăţime produce contracfiuni mai mici şl evită 339 in mai mare măsură defeeiele de spălare. Se foloseşte pe scară mică la spălarea ţesăturilor, desaventajul ei fiind capac tatea de spă are foarte mică. JesăfuriJe spălate în ştreang, cari au căpătat defecte, se spală din nou, Ia această maşină, pentru eliminarea inegalităţi lor survenite. Această maşină cuprinde următoarele părfi prncipaie (v. fig. IU): un basin cu lichid de spălare, în interiorul căruia fesătura c rculă îniinsă în lăfime, condusă de ci- I ndrii rotiori (î) şi da ^111. Maşină de spălat In lăfime, î) cilindri conducători; 2) bare conducătoare; 3) cilindri s orce-tori;4) ves de colectare; 5)Jeavă; 6) cilindri riflafi. partea superioară a jghiab ului de spălare. Corpurile solide mai mari cad în partea de jcs a jghiabu- 8 „ barele fixe (2); o pereche de cilindri storcători (3), sub cari se cf,ă un vas (4), de colectare a lichidului stors; o faavă (5), care stropeşte apă sub pres:une pe suprafafa fesăturii, pentru separarea impurităţilor aderente; o peracHe de cilindri riflafi (6)f brăzdaţi dela centru spre capete, ca i întind fesătura în lăţ-me. Cilindrii storcători au suprafafa netedă şi, pentru aceasta, ciHndrul inferior se îmbracă cu tablă de cupru, iar Cilindrul superior se îmbracă cu cauciuc. 1. Spălat, maşină de ~ agregate. Cs. V. Maşina de spălat agregate, sub Maşini 6in construcfii, 2. ~, maşină de ~ drumuri [ivniIIHrta /yin MOHKH flopor; machine â laver Ies routes; Wage-waschmaschine; way washing machine; utmcsâ gep]: Maşină de lucru, c;.re serveşte la spălarea prafului şi a murdăriilor de pe suprafafa drumurilor, prin dirijarea cu vitesă mare a unor vine plate de apă asupra suprafefei lor. De obiceiu, cantitatea de apă folosita este de 0,7—1,4 l/m de suprafafă spălată. V, şi sub Slropit, macină de ^ şi spălat drumuri. s. Spălat, maşină de ^ fura'e [KOpMOMOHKa; machine â laver las fourrages; Futtermiitelwasch-meschine; foddar washing machine; takarmâny-itloso gep1. Agr.: Maşină de prelucrare care curăţă, prin spălare, furajul din care se pregăteşte hrana vitelor. După felul furajelor cari trebue spălate, maşina de spălat furaje poate fi maşină de spălat foi de sfecla şi alte foraje asemănătoare, şi maşină de spălat tubercule şi rădăcini. Maş-na de spălat foi da sfeclă (v. fig. /) sa compune din următoarele părfi ppnc pale: cadri I pe^ rofi (î), coşul da alimentare (2), jgh abul de spalat (3), cu fundul de tabla perforată şi în care se află apă până la.nvelul aa'; jghiabul da sedimentare (4), cutia de colectare (5), transportorul elicoidal (6), robinetele de spălat (7) şi două cufte circulare (8), dintre cari unul esfe fx şi celalalt, mobil. Furajul se introduce în coşul de alimentare (2), de unde cade în jghiabul de spălat (3), fiind antrenat apoi, de transportorul el -coidal (6)b către gura de evacuare situată la I. Maşină de spălat foi de sfeclă. I) cadru; 2) coş du alimertare; 3) jghiab de spălat; 4) jghiab de sedimentare; 5)cutie‘de colectare; 6) transpcrfo cliccidaî* 7) robinete de spălat; 8) cuţite circulare. lui de spălare şi, de acolo, în culia de coledare (5) şi, prin deschiderea unei clape a acestei cut>iff cad în jghicbul de sedime nlere (4), de unde sint evacuate. N'omclul şi corpurile solide mici trec prin găurile fmdului jghiabi lui de spălare (3), şi cad în jghiabul de sedimentare (4), de unde sunt evacuate, împreună cu apa murdară, prin deschiderea gurii cui iei (5). Prima spă-are a furajului sa faca în apa din partea de jos a jghiabului de spălare, iar spălarea finală, prin împroşcarea cu apă sub presiune de către robinetele (7). Deoarece jgh abul de spălare şi trans-po; torul elico'dal se strâmtează spre partea de sus, furejul esta îndesat tot mai mult, pe măsură ce urca spre gura de evacuare, fiind astfel stors da apă. înainta de a fi evacuat, furajul spălaf e^te marunfit de cuţ’tele circulare (8). O astfel de maşină poate fi utlizată şi la spălarea ca. tofi lor, a morcovi or, ele. Maşina de spăfat rădăcini şi tubercule poate fi cu şine sau cu tobă. Maşina de spălat cu şine (v, fig. II) se compună din următoarele părfi IL M^îini cu şine, pentru spălat rădă ini şi tubercule, î) jghiab; 2) cadru; 3) despărţitor transversal; 4) ax; 5) şine-6) colector. principale: un jghiab descoperit (I) susţinut, de un cad'u (2) ş compartimentat prin despărţitoare transversale (3), deasupra cărora se roteşte axul (4} cu ş ne (5\ dispusa cruciş sub formă de p^eta. pentru a împinge furajul de-a-lungu! jghiabului La partea de jos a jghiabu ui de spă-t Ire sunt colactoare (6), în cari se adună impu-riaăfile îndepărtate prin spălare. Apa de spă.are 22 340 circulă In jghiabul de spălare sub forma unui curent continuu, dela ultimul compartiment către primu'. Din cauza mărimii lor şi a consumului mare de apă, aceste maşini de spălat nu sunt prea mult uti.izate. Maşina de spălat cu tobe (v. fig. III) are două tobe cilindrice rotitoare cu mantaua perforată şi în cari se găsesc mai multe perechi de paiete. Furajul se încarcă prin jghiabul I//. Maşină cu tobe, pentru spălat rădăcini şi tubercule. 1) jghidb de alimentare; 2) tobă pentru curăfire pe cale «uscata; 3) tobă pentru curăfire prin spălare; 4) jghiab de evacuare; 5) cadru. de alimentare (1) şi cade în prima tobă (2), care execută curăţirea pe cale uscată, prin rostogolirea furajului în interiorul ei şi prin lovirea acestuia de către palete; materialul trece apoi în a doua tobă (3), a cărei parte inferioară este cufundată în apă, şi sufere curăţirea prin spălare, fiind apoi evacuat pe jghiabul de evacuare (4). Maşina poate fi cu acţiune continuă sau intermitentă, după cum toba se roteşte coniinuu în acelaşi sens sau alternativ, în sensuri contrare, şi anume, în timpul spălatului, într'un sens, şi în timpul descărcării, în sens conirar. Sin. Spălător de furaje. 1. Spălător[MOHKa,yMblBaJibHHK; lavoirpour la vaisselle; Spulbecken, Abwaschbecken; scullery; mosomedance], Inst. sari.: 1. Obiect sanitar constituit dintr'un recipient deschis (de obiceiu de gresie sau de fontă emailată), cu două compartimente cari au scurgere cu dop de obturare, racordată la canal prin sifon şi care serveşte la spălarea şi limpezirea vaselor de bucătărie, a veselei, a tacâmurilor, etc. Se montează la perete, 1a înă!{imea de 75—95 cm, pe console sau pe picioare, şi e deservit cu apă caldă şi rece, prin două robinete de spălător sau prin baterie de spălător. Buza superioară a recipientului e acoperită, de obiceiu, cu o ramă de lemn; uneori, alături de spălător se montează un grătar, pentru aşezarea obiectelor spălate, în vederea scurgerii apei de pe ele (v. fig. /).— 2. Insta'ajie sanitară pentru spălatul simultan în comun ai persoanelor cari locuesc în cămine, şcoale, cazărmi, etc., care poate fi alcătuită Spălător de bucetărie cu grătar •din grupuri de la- pen,ru far,uriL voare (de fontă, gresie, etc.) montate pe un rând (de ex. lângă un perete) sau pe doua rân- duri (de ex. pe un schelet metalic) sau din unul sau două jghiaburi (de tablă sau de lemn căptuşit cu tablă de zinc), şi din instalaţia de deservire cu apă (v. fig. II a). Aceasta poate fi un grup de baterii sau de robinete dejavoar sau — la Spălătoare. a) spălător cu jghiaburi; b) spălător circular; i) picior; 2) jghiab; 3) recipient circular; 4) suport pentru grupul de robinete de serviciu; 5) legătură la canal; 6) robinet. spălătoarele-jghiab — o feavă cu robinete de simplu serviciu. Pentru 6---10 persoane se con-struesc spălătoare circulare, cu recipientul (de fonta emailată, de faianţă, de beton mozaicat) având diametrul de 0,8—1,35 m şi cari au în axă o coloană pe care e montată o baterie amestecătoare, din care se alimentează robinetele de serviciu (v. fig. II b). 2. Spălător [MOHllţHK; laveur; Wăscher;washer, washerman; moso]: Muncitor necalificat, care curăţă materiale (de ex. materiale textile), piese (de ex. organe de maşini) sau sisteme tehnice (de ex. automobile) prin spălare, imersiune, împroşcare cu o vână de apă, etc. s. Spălător de aer [B03#yx0M0HKa; laveur d'air; Luftwaschapparat; air washer; legmoso ke-szulek]. Tehn.: Element constitutiv al anumitor instalaţii de ventilaţie, care se compune dintr^o cameră ermetică, cu un sistem de }evî cu ajutaje pe plafon şi un basin colector de apă la partea de jos. Prin ajutajele ţevilor cade o ploaie fină de apă care spală aerul în trecerea iui prin cameră. 4. Spălător de cartofi şi de sfecla de zahăr [MaiinHa ăia npoMbiBaHHH KapTO$ejiH h caxapHOâ CBeKJibi; laveur de pommes de terre et de betterave â sucre; Kartoffel- und Zucker-rubenwascher; potato and sugar beet washer; burgonya es cukorrepamoso keszulekl: Aparat de spălare a cartofilor şi a sfeclei de zahăr, alcătuit dintr'un basin orizontal de tablă de ofel sau de beton, în care, prin brafe dispuse elicoidal, materia primă e amestecată cu apă, e transportată spre capătul de încărcare, de unde e luată de un elevator, care o introduce apoi în fabricaţia ulterioară. Acest spălător e echipat, de obiceiu, cu mai multe compartimente, având fiecare alimentarea sa proprie cu apă curată, şi cu clapete de contragreutate, pentru descărcarea prin fund a apei murdare. Ultimul compartiment 34Î are, în plus, o capcană pentru pietre sau pentru alte corpuri grele. Consumul de apă e de cca 400 I apă la 100 kg cartofi sau sfeclă. Durata de trecere a materiei prime prin spălător depinde de dimensiunile acestuia şi nu depăşeşte 4 — 6 minute. Spafiul util al spălătorului, penfru fiecare sută de tone în 24 de ore, e de 0»85 m3. Turafia variază între 18 şi 23 rot/min. Peste această turafie, paletele elicoidale rănesc cartofii şi sfecla, ceea ce provoacă pierderi de materie primă. i. Spălător de fructe şi de legume [MOitKa flJifl njlOAOB h OBOHţeH; laveur pour fruits et legumes; Frucht- und Gemiisewascher; washer for fruits and vegetables; gyumolcs es zoldsegmoso ke-szulek]: Dispozitiv de spălare a fructelor şi a legumelor. Spălarea fructelor fine (căpşune, smeură) şi a legumelor delicate (de ex. tomate) se face pe o bandă rulantă de refea de sârmă, cu apă, care circulă continuu, şi care e împrospătată mereu; spălarea se face sub un duş puternic, amortisat, eventual, prin intercalarea unei plase (v. fig.)- Spălător cu bandă, î) încărcare; 2) bandă cu sită; 3) duşuri; 4) plasă; 5) conductă de aiimenfare cu apă; 6) conductă de scurgere. Fructele şi legumele cu textură mai rezistentă (mere, pere, spanac, fasole, mazăre) se spală în dispozitive în cari apa e în continuă mişcare, prin barbotare de aer împins de un ventilator sau de un compresor; la ieşirea din vana de spălare sunt aşezate duşuri puternice. 2. Spălător de furaje: Sin. Maşină de spălat furaje. V. sub Spălat, maşină de ~ furaje. 3. Spălător, baterie de ~ [SaTapen yMbi-BaJIbHHKa; batterie de lavoir; Waschbecken-batterie; washing basin battery; mosomedence-telep]. Insf. san.: Baterie, de amestecare, constituită dintr'un robinet de apă caldă, un robinet de apă rece şi un braf oscilant într'un plan orizontal, terminat, de obiceiu, cu un ajutaj fără organ de legătură ia altă conductă. E folosită, în special, la bucătării sau la spălătorii. Sin. Baterie de perete cu braf mobil. 4. Spălător, robinet de ~ [KpaH MQHKH; robinet de lavoir; Waschbeckenventil; wash:ng basin valve; mosomedence-szeîep]. Inst. san.: Robinet de serviciu cu un braf oscilant într'un plan orizontal, terminat cu ajutaj de scurgere, fără organ de legătură Ia altă conductă, sau cu pară de duş, şi care are — pe lângă organul de închidere-deschidere, de obiceiu 'cu supapă, — un cep de închidere-deschidere solidar cu braful mobil (v. fig.). E folosit, în special, la spălătorii sau la bucătării. Sin. Robinet cu braf mobil. 5. Spălăto- rie [ycTaHOB-Ka fljm 060-rameHHH mo-fpwm cnoco- Robinet de spWWor# lML .,r *) corPul dispozitivului de închidere-des~ charbon, insta- chjdere cu supapă. 2) cep cu con> llation de lava- 3) braf oscilanf, ge de charbon; Wăsche, Waschanlage; washing plant; mosoberen-dezes]. Mine: Ansamblul instalafiilor de preparare mecanică a cărbunilor pe cale umedă. 6. Spalieră [nmajiepa; espalier; Spalier; espa-lier; korlât]. Agr.: Schelet de susfinere a vifei de vie şi a altor arbuşti, executat din zidărie, din fier sau din lemn, pentru a menfine ridicate dela pământ părfile vegetative aeriene ale plantei,, în cursul perioadei de vegetafie. 7. Spanac [iimHHaT; epinard; Gartenspinat; spinach; paraj, spenot]. Bof.: Spinacia oleracea; familia chenopodiaceelor. Plantă ierboasă anuală* cultivată pentru frunzele ei cari confin un procent mare de fier şi cantităfi mari de vitamine A, B şi C. Se înmulţeşte prin seminfe semănate direct în grădină. ~ de Noua Zelandă [H0B0-3eejiaHflCKHft nilIHHaT; epinard de Nouvelle-Zelande; neusee-lăndischer Sp'nat; New-Zeeland spinach; Ujzelandi paraj]: Tetragonia expansa; familia aizoaceelor-Plantă ierboasă anuală, cu tulpina târîtoare, foarte ramificată, cultivată pentru frunzele sale că/noase, romboidale, cu marginile dinfate. Se înmulfeşte prin seminfe, însămânţate în răsadniţă sau direct în grădină. 9. Spancă, lână ~ [nopo/ţa OBeiţ „CnaHKa"; lai ne „spancă"; „Spancă,,-Wolle; „spancă1' woof; „spancă" gyapju]. Ind. text,: Lână provenită dala specia de oi spancă (metis între rasele marinos şi tigaie). Fibra de lână spancă are lungimea de 4-” 10 cm. Din fibrele lungi de 6 •••10 cm se produc fire de lână pieptenată, iar din fibrele lungi de 4*”6 cm se produc fire de lână cardată. Lâna spancă poate fi albă, seină, laie, laie închisă, sau cafenie. 10. Spânz [M0P03HHK oSblKHGFQHHblH; helle-bore â fleurs de Noel, rose de Noel; schwarze Nieswurz, Christblume, Weihnachtsrose; black hellebora, Christmas rose; fe keta hunyor]. Bof.r Helleborus n:ger; fami.ia ranunculacaelor. P.antă vivace, înaltă de cca 30 cm, care are un scurt rizom de coloare negricioasă şi care înfloreşte iarna. Frunzele sunt persistente şi verzi închise. Planta creşte bine ramificată dela bază şi se cultivă pentru proprietăfile sale medicinale, cum şi în ghivece, iarna, sau ca floare tăiată, şi în parcuri şi grădini, la borduri, pe sub arbori şi arbuşti şi chiar în ronduri. Se înmulfeşte prin 342 despărţire sau prin seminfe semănate imediat după recoltă» pe "brazde, Ia umbră, sau în cutii; se repică; apo:, după un an, se pune la locul defin tiv. 1. Sparagmite [caaparMHTbi; sparagmite; Spa-ragmif; sparagmite; szparagmit]. GeoSerie geologică formată d n conglomerate şi din gresii fe’dspatice, având grosimea de 1500m, de vârstă proterozoică, cuprinzând, probabil, şi Cambrianul inferior, răspândită în munfii d?n Vestul peninsulei scandinava. Sparagmitele au fost prinse în cutările cţaledoniene. 2. Sparanghel [c apîKa; asperge; Spargel; asparagus; spârga], Bot.: Asparaqus officinal s; familia I Jaceelor. Plantă pe enă, cultivată pentru lăstarii t*nari, albi, fragezi şi suculenţi» cari se pot consuma numai până în momentul ieş;ni la Suprafaţa 1 pământului. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin împârfirea rizomilor. Are nevoie de pământ îngrăşat, lucrat adânc şi reciamă metode speciâle de cultură. * 3. Spârdeck: Sin. Punte contracovertă (v.). 4. Sparge-&hia|ă, navi V. Navă sparge-ghiaja., ş. Sparge-val, dig ~ [n^Mda bojihojiom; digue* brise-lames; Wellenbrecherdamm; wave-breaking dyke; hullâmtoro get]. Hic'rot.: Con structie hidrotehnică executată în mare liberă, pentru a proteja porturile de efectul valurilor. Din pvnctul de vedere constructiv, digurile Sparge-val pot fi: diguri cu parament înclinat, diguri cu parament vertical, sau diguri de t'p combinat. Digurile sparge-val se execută din ânrocamehte, din blocu i de beton, sau din construcţii masive de beton. Dimensionarea digu'ui sparge-val, cum şi alegerea materialului de construcţie, depind de intensitatea acfiunii valurilor. e. Spargere de plafon [npo6nBaiiHe ofijia ^HCCTri; approche finale; Wolchenbrtich; brea-îeing through the ceiling; magassâgtores]. Nav. a.: Succesiune de evoluţii determinate în prealabil, pe cari trebue să le execute o aeronavă în sbor inst umentaj, fără vizibil tate exterioară, pentru a coborî, 'dela înălf’mea la care ajunge în zona unu; aerodrom, până la o înălţime dela care poata executa aterisarea „la vedere" pe aerodromul respectiv. Această evo’utie se execută fo os;nd, ca repere fată de sol, una S3U mai muie instalaşi de radionavigst e, radiofaruri sau staţiuni radiogoniometrice. Radioinstel3t»ile sunt amplasate pe un aerodrom dat, după orientarea benzi» de decolare şi de aterisare, după unghiurile de pantă cu cari pot coborî aeronavele şi după obstaco ele cari se găsesc, eventual, pe panta de coborîre. Evolu|iile de spa gere de plafon, de efectuat pentru un aerodrom dat, şi cari dep'nd d 3 radio-rnstalafiile existente şi de relieful solului, sunt indicate (prin tsxt şi grafic) pe o schemă de spargere de plafon, reprezentând — în plan orizontal şi n p'an vertical ■— traiectul de urmat în sbor, ca direcţie, înălfime, tirr p $i vitesă de cob orîre. Pilotul menf'na vitesele de coborîre şi înălfim le indicate în schemă» conţiOlând storul cu alîi-metrele şi cu variometrul (vitesometrul) dela bordul aeronavei; direcfia de sbor (drumul magnetic) e mentnută prin radio dirijarea cOborîrii. folosind, fie radiogoniometria de bord (radiofar la sol şi radiocompas la bordul aeronave»), fie radiogoniometria terestră (statiune rad ogoniq-metrică la sol şi post de rad«oam siune şi de radioreceptie la bo'd). Dacă, ia sfârşitul coborîrii dirijate, pilotul ni/ vede solul la o înălţime minimă sigură (defer* minată fafă de nivelul aarod omului), spargerea de plafon trebue repetată, sau avionul trebue d rijat spre un aerodrom da rezervă, când con» difiunile meteorologice nu permit coborîrea lai îne|}imea minimă prescrisa. 7. Spargerea apretului [np)6ieHHe ampefa; brise-apprct; Appretzerbrechung; breaking of the finishihg; appre t jra-faltores]. I d. text.: Operaţiune de sdrobire (fără îndepărtare) ’a apretu ui t^s<*" turilor cari, prin apretare, devin în general aspre 13 pipăit. MoJciunea fesălurlor se obfne, în acest caz, cu maşini speciale de spart apretul, cari pot fi: maşini or’zontale cu cilindri cu Hâ-regularităfi, sau maş'ni cu cilindri spirali. Aceştia au o furajie de cca 300 rot/min. Ţesătura face 2 •••3 curse de pe un cilindru pe altul, până când atinge gradul de moliciune dorit. Dupâ ultima cursă, ţesătura o depusă în falduri, de un mecanism pendular al maşinii de spart apretul. 8. 5 parc ere a emulsiunii: Sin. Desemulsio- nare (v.). V. şi Emulsiunii, ruperea 9. Spargerea pa,iştii [qOAHflTHe nacTdwma; defr chement de pâturages; Weidenaufri^; plough-ing up of grasstand; legelo-fel ores]: Sin. Des-(elenire (v.). 10. Spargerea pârloagei [nozţHHTue rţpJir*m>i; defrichement; Umbruch; ploughing up of faHow-land; talaj-faltores]: Sin. Desţelenire (v.). 11. Sparghef [Jie/ţo; 63; briseglace; Eisbrecher; iceguard; jegtorol. Cs., Hidrct.: Construcţie în formă de pinten, care serveţte la apărarea •nfrast ucturii unui pod contra acţiunii sloiurilor, prin spargsreâ şî în^părfarea lor de infrastructură.' Sparghef. NJ nivelul superior al scurgerii ghefur'lor; N2) nivelul Inferior al scurgerii gheţarilor. Se construesc două tipuri de sparghefuri: spar™ ghet independent, care se execută din lemn, la o mică distanfă (I • »2 m) în amonte de pilă sau palee şi prezintă desavantajul că se uzeeză;mai repede, dar şi avantajul că loviturile sloiurilor ftu 343 mfluenfează podul; sparghef înglobat în infrastructură, la pilele de zidărie, şi rezistând mai bine, deoarece e masiv. Dacă se scurg gheţuri multe,: se fac sparghefuri suplementare de sigu-fanfă, la 30•■•40 m în amonte da pod. t Spargheful independent e compus d’nfr'un schelet de lemn rotund sau ecarisal, care susţine coama. Aceasta aie înclinarea 1:2 şi o lungime suficiente, astfel încât să corespundă nivelului superior şi inferior de scurgere a ghejurilor. Coama se -armează cu un profil metalic în partea în care ^primeşte loviturile gheţurilor. Se construesc adeseori sparghefuri din căsoaie umplute cu bolovani. Spargheful înglobat în infrastructură, e descris sub Pilă (v*). r i. Sparnadan [CnapHaccKHfî npyc; sparna-c«en; Spârnacian; Sparnacian; szpamaciân]. Geo/.: Termen folosit uneori pentru partea inferioară a Londinianului, căreia i se etribue o valoare de *etaj, Sparnacianul e caracteiizat, în general, prin Cyrena cuneiformis, Cerithum variabile, Melania inquinata, Hyracotherium, Mitilus laevi-gstus, Nucula fragilis, Coryphodon. 2. Spat de Islanda [HCJiaH/ţCKHH iunar; spath d'lslande; >slândischer Doppelspat; Iceland spar; •îtlandirpatj. Mnera/.î Varietate de calct crista-Trzat în prisme mari romboedrice, complet transparente; are o birefringenjă foarte puternică şi e folosit la fabricarea nicolilo1'. : s. Spală [6 ^PflQ; peigne; Webebla.t; weaver's reed; takâcsborda]. Ind. text.: Piesă asemănătoare cu un pieptene, care sa introduce în va-fala războiului şi care serveşte la baterea, îh corpul fesăturii, a firului de bătătură. E alcătuită din: numeroase lame paralele, metalice sau de lemn, dînfii spatei, ar căror număr variază cu desimea urzelii şi cu lăfmea fesăturii; două lineale paralele, cu locaşuri repartizate în lung şi îa distanfe egale între ele, în cari se Introduc capetele lamelor, cari se fixează prin legătură cu sfori cernite» Firele de urzeală frec prin căsufele dintre dinfii spatei şi ajung în gura fesăturii paralelizate şi suficient distanfate. Cu ajutorul spatei, vatala aduce firul de bătătură în gura fesăturii şi-l bate, integjându-l în corpul fesăturii. Mărimea spatei se exprimă printr'un număr marcat pe.lineal, care reprezintă numărul din-jilor pe un centimetru. La alegerea spatei se fine seamă de faptul că fesătura va f* cu cca 6% mai îngustă decât lăfimea urzelii în spată. * Spaf. Ind. ţar.: Spafiul dintre ife şi spată, până la sulul pe ca^e stă cu pieptul fasătoarea, când fese la războiul de fesut. Sin. Spas. s. Spaţiere [paij:ejjflTb uinatin^Mn; espacer; Spationieren; spadng; ritkitâs]. Arfe gr.: Opera-fiune de mărire a intervalelor de albitură dintre litere, dintr*e cuvinte sau dintre rânduri, efectuată penfru evidenfierea cuvintelor, pentru ajustarea titlurilor, completarea şi împlinirea co ectă a rândurilor, — ier spafierea între rânduri, pentru mărirea Sizibilităfii sau pentru ca textul să ocupe o suprafafă mai mare. Pentru spafierea literelor unui cuvânt se folosesc spafii (v.), pentru spaţierea între cuvinte, spafii şi pătrişori (v.), iar pentru spaf'erea rândurilor, interlinîi (v.). Spafierea se execută manual sau pe cale mecanică, cu maşirra de cules. e Spafii [rniauHH; espaces du blanc; $pa- tien; spaces; spacium, betu es szakasz ritkito]. Arfe gr.: Piese metalice parate'epipedice, de acelaşi corp cu literele caracterului, dar de înălţime mai mică şi cari, la imprimare, nu primesc cerneală şi deci nu imprimă. E.e au diferite grosimi (dela un punct până ia un sfert din coipul literei) şi servesc la completarea spatiilor albe dintre litere şi dintre cuvinte. Spafiu [npocTpaHCTBo; espace; Raum; space; fer]. 1. Mat.: Multiplicitate topologică în sens larg (v.) Sin. Spaf u topologic. " ' 8. Spafiu [npocTpdHCTBO; espace; Raum; spgce; ter]. 2. Gen., Fiz.: Formă de bază a existentei materie5; în sensul că materia în mişcare se manifestă ca realiţete obiectivă în spafiu. Spafiul e nelimitat; el există în mod obiectiv, adică înde-* pendent de ccnştiinfa şi de voinfa omului, Materia, mişcarea, spafiul şi timpul, alcătuesc o unitate , dialectică, ( ind indisolubil legate între eje. în * mod greşit, ideal smul concepe spafiul ca un produs al conştiinfei, iar metafizica îl concepe Ca fiind separat de materie.— Spafiul e un continuum cu trei dimensiuni, adică trei coordonate scalare independente determină îii mod univoc pozifia unui punct din spafiu în raport cu in s;stem de coordonate? Spafiul e nelimitat, adică fără frontiere; el are o metrică bazată pe congruenta în spafiu, care are un sens obiectiv. Aceasta metrică formează obiectul de cercetare al F zicei. Diferitele sisteme de coordonate din spafiu, echivalente din punctul de vedere cinematic, nu sunt echivalente din punctul de vedere dinamic — şi se deosebesc sisteme de referinfă iner-fale (v. Inerfial, sistem de referinja>w) şi sisteme de referinfă neinerjiale. Teoria relativităţii generale (v.) a adus o anumită modificare din acest punct de vedere, prin relafia dintre inerfie şi gravitate. în Antichitate s'a cunoscut numai metrica spaţiului euclid:an, ale cărui axiome esenfiale au fost enunfate de Eucl'd (v. şi Axiomele geometriei eud d:ene). Spafiul euclid an are o structură metrică omogenă şi isotropă, adică aceeaşi în orice punct şi referitoare la orice direcfie care trece prin acel punct; el are curbură (v.) nulă şi deci permite să se constru;ască în el figuri asemenea la orice scară. Legile Fizicei clasice şi cete ale teoriei relativităfii restrânse se bazează pe geometria euclidiană, ‘n sensul că ele cuprind implicit aserţiunea că metrica spafiului fizic este euclidiană. — în secolul trecut, Lobacevski şi Bolyai au creat însă geometrHe neeuclidiene, iar Riemann a creat geometria riemannană. S'au creat apoi geometriîle pseudoeuclidieneşi pseudo-riemenniene. Dispunându-se astfel de scheme mai generale decât cea euclidiană, s'a pus Fizicei p© 344 baze noi problema cercetării structurii metrice a spafiului fizic. Conform teoriei relativităfii generale (v.)» acest spafiu are o metrică rieman-niană, adică mai generală decât metrica euclidiană. Conform teoriei relativităfii restrânse (v.), respectiv generale (v.), spafiul formează, împreună cu timpul (v.)i un continuum cu patru dimensiuni, care are geometrie pseudoeuclidiană, respectiv pse-udoriemanniană, determinată de materie, în al cărei element de interval pătratul elementului de timp are semn contrar pătratului elementului de lungme. 1. Spafiu [npoCîpaHCTBO; espace; Raum; space; ter]: 3. Domeniu din spafiu. — 4. Regiune din spafiu. s» Spafiu de abur [napOBan Kaiviepa; espace de vapeur; Dampfraum; steam space; gozter]. Mş. ferm.; Spafiul situat deasupra oglinzii apei dintr'o căldare de abur, şi în care se adună aburul produs prin vaporizarea apei. Mărimea spafiului de abur variază după felul căldării, spafiul de abur trebuind să fie suficient de mare pentru a se putea împiedeca antrenarea particulelor de apă în conductele de distribufie a aburului. Domul şi cilindrii colectori montafi ia partea superioară a căldării măresc spafiul de abur, contribuind în acelaşi timp şi la uscarea lui. Spafiul de abur se reduce proporfional cu presiunea căldării de abur, deoarece volumul specific ai aburului se micşorează odată cu creşterea presiunii. Sin. Volum de abur. 3. Spafiu de alimentare [nHTaT€JibHaH Ka-Mepa; espace d'alimentation; Speiseraum; feeding space; tâplâlâsi ter]. Mş. ferm.: Spafiul dintr'o căldare de abur limitat de planul celui mai jos nivel de apă admis şi de planul instantaneu maxim de apă care nu provoacă revărsarea acesteia. în general, nivelul minim de apă se ia la 100 mm deasupra perefiIor focarului cari sunt în contact direct cu focul. Un spafiu mare de alimentare constitue o rezervă pentru suprasolicitările suprafefelor de vaporizare şi împiedecă ridicarea bruscă a presiunii căidării în intervalele de repaus din serviciul căldărilor de abur. Sin. Volum de alimentare. 4. Spafiu de apă [BOflHan KaMepa; espace d’eau; Wasserraum; water space; vizter]. Mş. ferm.: Spafiul inferior, sub oglinda apei dintr'o căldare de abur, în care se găseşte apă în t;mpul serviciului căldării. Spafiul de apă acumulează multă entalpie, din care cauză serveşte ca regulator permanent de presiune a căldării. Un spafiu mare de apă e necesar la căldările de abur în serviciu cu variafii mari ale cererii de abur (în industria textilă, în uzinele chimice, la diferite locomotive cu abur, etc.). Se consideră căldări cu spafiu mare de apă (fără a exista o limită de demarcafie rigidă), căldările cu fevi de flacără şi cu fevi de fum, iar căldări cu spafiu mic de apă, căldările acva-tubulare (cu fevi fierbătoare). Sin. Volum de apă. 5. Spafiu de descărcare electrica [npocT-paHCTBO 3JieKTpHqecKoro pa3pfl/ţa; espace de decharge electrique; elektrische Entladungs- zone; zone of an electric discharge; elektromos kisulesi ter]. F/z.: Fiecare dintre zonele, cu aspect diferit, cari se observă într'o descărcare electrică într'un gaz sub presiune joasă (câfivâ milimetri sau câteva zecimi de milimetru de coloană de mercur). Dela catod spre anod se deosebesc următoarele zone succesive: — spafiul obscur al lui Aston (care nu apare în toate cazurile); — spafiul luminos catodic (lumina catodică), foarte luminos; —r spafiul obscur al Iui Crookes (numit şi spafiul obscur al lui Hittorf); — lumina negativă; — spafiul obscur al lui Faraday; — coloana pozitivă (cu alternante de intensitate luminoasă diferită); — lumina anodică. Existenfa acestor zone de luminozităfi diferite e datorită excitării (urmată de emisiune de radiaţii electromagnetice, în parte luminoase) în zonele în cari electronii pornifi dela catod âu energie sufici- 7_____________f / f f f i) |î ‘fjj^ 4 £> Spa}ii de descărcare elecfricâ. I) spafiul obscur al Iul Aston; 2) lumina catodică; 3) spaţiu? obscur al lui Crookes; 4) lumina negativă; 5) spafiul obscur al Iul Faraday; 6) coloana pozitivă; 7) lumina anodică; A) anod; C) catod. entă, excitare care nu se poate produce după ce electronii au pierdut o parte din energia lor, până când ei nu şi-o recapătă prin accelerare în câmpul electric din lungul descărcării (v. fig.). 6. Spafiu de joc: Sin. Joc (v.). ?. Spafiu de siguranfă [opeAOxpaHHTeJibHoe npoCTpaHCTBO; intervatle de surete; Sicherheits-zwischenraum; safety interval; biztonsâgi terkoz]. Spatii de siguranfă la drumuri. Bt) şi B2) iăfimile vehiculelor; a), b) şi c) spaţii de siguranfă. Transp.: Spafiul liber necesar între marginile vehiculelor cari se întâlnesc sau se depăşesc (a)~ şi, în exterior, dela vehicul până la marginea părfii carosabile (b, c). Mărimea spafiijor de siguranfă se determină după vitesa de circulafie pe artera respectivă. e. Spafiu echipolenta! OKBHnOTeHiţHaJibHQe npOCTpanCTBO; espace equipotentiel; Aquipo-tentîalraum; equipotential region; ekvipotenciâlis ter]. Fiz.: Regiune din spafiu, loc geometric al punctelor de acelaşi potenţial scalar al unui câmp de vectori. o. Spafiu lacunar [n^CToe npocTpancTEO; espace lacunaire; Hohbraumvolumen; lacunayr space; ureges ter]. Agr.: Totalitatea porilor cari > rămân între particulele elementare de sol, cum şi între agregate prin cari circulă apa sau aerul, sau Intre cari se desvoltă flora şi fauna proprie solului. u Spafiu metric [MeTpnqecKoe npocTpaHCT-BO; espace metrique; metrische Raum; metric space; metrikus ter]. Mat.: O mulfime S, ale cărei elemente a, b, — se numesc puncte, e un spafiu metric, dacă, penfru fiecare pereche de puncte distincte sau nu: a, b, •••, e def. nit un număr real D (<*, b), numit distanfa celor două puncte, care satisface următoarele două axiome: Egalitatea D (a, b) — Q e echivalentă cu coin-cidenfa punctelor a şi b. a, b, c fiind trei puncte oarecari, D(a, b)+D(a, c)^D(b, c): inegalitatea triunghiului. înlocuind în această inegalitate pe c cu b, se deduce că distanfa nu e niciodată negativă; înlocuind £poi pe c cu a, se deduce că distanfa e simetrică fafă de cele două puncte. Orice spafiu metric e un caz particular de spafiu topologic, fiindcă toate conceptele topologice fundamentale, ca şi altele mai pufin generale, se pot defini cu ajutorul conceptului de distanfa. Astfel, prin „vecinătate" a unui punct a se înfelegu a studia absorpţia sau reflexîunea lor selectivă da către corpuri. Instrumentele folosite pentru cercetarea compoziţiei- unei radia'ii sunt, fia cu observară vizuală ş;, în acest caz, sunt folos te nlsmai pentru cercetări în domeniul vizibil şi se ntimesc spectroscoape (v. Spectroscop), fie cu înregistrare fotografică, folosile atât în domeri ul vizibil, cât şi în domeniul radafiilor ultraviolete, al razelor X şi al unei părfi d n domeniul radiatei mfraroşii, ş- se numesc spectrografe (v. Spectro-graf), fie cu daterminări cantitative de intens-tata a radiaţi lor monocromatice, cu ajutorul unor instrumente de măsură a energiei radiante (celule Utoelectrice, pile termoelectrice, bbîometre, etc.), folosite mai ales în domen’ul radiaţi'lor infraoşi» şF numite spectromet e (v. sub Specfrometru). Instrumental 2 folos'te pentru izolarea rad afi «lor monocromatice componente se aseamănă cu cele precedente, însă, în loc de luneta unui spectro-seop, camera fotografică a unui spectrogra? S3U dispozitivul de măsură al unu spectrometru, au o fanta de ieşire pentru radi afla” monocromatîcă izolată. Ele se numesc monocromatoare. Instrumentele folosite pentru cercetarea absorp-jiei sau a refi;x;un folosite spact ofotomet e vizucla sunt cele cu diafragmă reglafci ă şi cale cu pr smă pola-izoare. în soect'o'otometrul cu diafragmă re-yldbilă (v. fig. I), lumina monocromatică iese din J.__Spee?ro?otometru cu diafragmă reglabilă, folosit penfru studiul absorpfiei selactive.j ‘ M) monocromator. monocromator prin fanta (f), e separată de două prisme (2) şi (2'), cu dubla reflexiune totală, în două fascicula ca i i aversează obiectivele (3) şi (3-)» cuvele (4) şi (4')t una plin cu soluf a absorbanta, cealaltă cu solvent; apoicad pe d:afragme|e(5) ş« (5') (una dintre ele fiind reglabilă) şi, printr'un nou sistem de lentile (6)şi (6*) şi de p isme cu dublă reflexiune totală (7) şi (7'), cad pe ocularul (8), (9); aci dau cele două zone lumincte pe cari le priveşte observatorul -( {f : 349 <âmpul electric şi apoi în cel magnetic. Placa fotografică înregistratoare se aşază înclinată pe «direcţia iniţială a fasciculului de ioni pozitivi, de !!, Spectrograf de masă. cu focalizare de vitese A) anod; B) intrarea gazului; C) catod; D) condensator; i£) spre pompă; M) pisse polare ale unui magnet; & j c JL Specfrometru cu refea prin transmisiune. .cercetează. în cazul instrumentelor înregistratoare, rotirea măsuţei se face continuu, iar deviaf ile trist Orrientului de măsură legat cu receptorul se înscriu ca o curbă continuă, de exemplu prin intermediul unui spot luminos, prins pe o hârtie fotografică, care se deplasează. în acest caz, instrumentul trebue etalonat, în „fiecare caz, cu ajutorul unui spectru cunoscut. Spectrometre! e cu refea sunt, fie cu refea prin transmisiune (v fig. II), fie cu refea prin reflexiune. Un specirometru cu refea prin transmisiune / „ ^ e compus, în principa , L\ - - ~ -d ntr’o og!indă (0±), care concentrează ra- s diafia pe o fantă (F±), de unde o altă oglindă (02), (F1 şi 02 alcă-tuesc colimatorul instrumentului) o paralelizează şi o trimite pe o refea (0). Og linda (03) concentrează diferite13 fascicule difractate pe fanta (F,)f *n spatele «căreia se găseşte receptorul (R). Spectrometrele cu reţea prin reflexiune sunt asemănătoare spectrografelo; cu refea prin reflexiune (v. sub Spectrograf). _ Spectrometrele cu refea şi prismă sunt folosite în cercetările de structură fină, în cari e nevoie jde determinări pentru radiafii de frecvenfe foarte aprooiate, dec» de o mare putere separatoare. Se folosesc, fie spectrometre cu refea urma+ă de o prismă* fie, mai ales, spectrometre cu prismă urmată de o refea (v. fig. III). în acest din urmă tip de instrument, 1a-diafia care provine dela un izvor (S) e concentrată pe fanta |Fi) de către ogl nda concavă (Oi); apoi, cu ajutorul unei oglinzi plâjne.:4Q^,.e tilmisă pe oglmda concavă (Oâ), care paralelizează fasciculul de radiaţie. Acesta cade apoi pe prisma (P), metalzata -• pe fafa poşte rioară care are _rp ul unekoglinzi (04), traversează din nou prisma şi, prin intermediul aceleiaşi oglinzi concave (03), e concentrat pe fanta (F2), care separă partea cu prismă a spectrometrului de partea cu refea. Oglinda (Oă) paralelizează din nou fascicuk I de radiafie, îl trimite pe refeaua pr«n reflsx'une (D), primeşte fasciculele monocromatice difractate de aceasta şi, dupa reflexiune, prin imermed ul oglinzii plane (OJ, le concsnirează ps fanta (Fs) care,acopere receptorul. . Spectrometrele pentru cercetări în domen:ul razejor X au o construcţie asemănătoare celei a spect/ografeîor; pentru raze X (v. sub Spectrograf), III. Specfrometru refea. prismă^ şi dar folosesc, ca receptor, ojcameră de ionizare în loc de placa fotografică. 1. Specfrometru acustic [aKyCTHHecJiHâ eneK-TpoMSTp; spectrometre acoustique; Tonfrequenz-spektrometer, akustfsche Spektrometer; acoustic spect.ometer; hangfrekvencies spektrcgrâf]. Fiz.i Dispozitiv cu care pot fi analizate sunsttle. Se compune, în princ:pal, dintr'un microfon în serie cu 1 n ampl f.catcr legat cu un sistem de filtre electrice, dispuse în derivafie, fiecare cintre ace» stea lăsând să treacă oscilafii cuprinse într'un anumit domeniu de frecvenfe. Un întreruptor rotativ pune, ps rând, fiecare f 1 :ru, în legătură cu una dirtre plăcile orizontale ale unui oscilograf electronic, rotafia întrerupte-rului făcându-se în timpul în care punctul luminos străbate oc'ată ecranul oscilografului în direcfie orizontală. Emifc ndu-se un sinet în fafa microfonului, punctul luminos va fi deplasat în acelaşi timp şi în direcfia verticală, sub acfiunea dife-renfelor de potenfial aplicate între plăcile orizontale ale oscilografului, la fiecare contact cu un filtru electric. Pe ecran apare o figură d;n care se deduce spectrul sunetului. Sin. (rmpropriu) Spectrosccp acustic. 2. Spectrosccp [crreKTpccKorr; spectrosrcpe; Spektroskcp spectroscope; rpektroszkcp, szinkep-vizsgâlo kesziilek], Fiz.: Instrument spec'ral (v. Spectral, instrument ~), folosit penfru observarea cu ochiul a spectrelor de emisiune a radiafiei emise de un izvor de lumină sau a spectrelor de absorpfie ale radiefiei care a străbătut o substanfă absorbantă. Un spectroscop e alcătuit, în principal, dintr'un ccl rrater, cere prcduce un fascici I paralel de •aze de lumină, dmfr*o p:esă dispersivă ş* o lunetă. După natura piesei dispe rsive, se deosebesc spefe-t.oscoape cu prisme şi spectroscoape cu refele de difraefiune. După drumul parcurs de razele de lumină, :pectroscoape!e cu prismă pot fi, fe spectroscoape cu deviafie, fis spectroscoepe cu viziune directă, într'un spectroscop cu deviafie (v. fig I), fasciculul I. Schema tnui spectroscop cu deviafie. /) fa tă; 2) lentilă (oMmatoare; 3) prismă; 4—5) lunetă? 6) lentilă de proiecte a scări; gradate; 7) scară gradată., de raze care iese din prismă este abătut fafă de direcfia de propagare a fasciculului de raze. care 352 cade pe prisma. Un astfel de spectroscop e «alcătuit, fe din una sau din mai multe prisme isoscele sau nu (în ultimul caz, abaterile şi, deci, disparsiunea luminii,* cresc cu numărul prismelor), fie dintr'o prismă a cărei secfiune principală este un triunghiu drepfunghiu. în acest tip de spectro-scoape cu deviate, numite şi spectroscoape cu .autocolimafie (v. fig. II), fasciculul de raze cade U. Principiul autocolimafie!. 1) fantă; 2) prismă cu reflexiune totală; 3) lentilă-obiectiv; 4) prismă dispersivă; 5) planul focal în care se formează imaginea. pe fafa ipotenuză a prismei, se reflectă pe *una dintre fefele cotate (care e metalizată) şi revine spre fafa ipotenuză. Prisma acestui tip de spectroscop are acelaşi rol ca şi o prismă isos-celă a unui spectroscop cu deviafie obişnuit. Un spectroscop cu autocolimafie prezintă avantajul că este mult mai scurt decât un spectroscop cu prisme isoscele. Adeseori lentila colimatorului spectroscopului cu autocolimafie serveşte şi ca lentilă-obiectiv pentru lunetă, iar fanta colimatorului e aşezată lateral, lumina fiind trimisă spre lentilă-obiectiv de o mică oglindă sau de o mică prismă cu reflexiune totală, pe deasupra căreia sau pe sub care trece fasciculul care a străbătut prisma dispersivă. în spectroscoape le cu viziune directă (v. fig. III) se foloseşte ca piesă dispersivă o prismă cu viziune Uf. Schema unui specfroscop cu viziune directă. I) fanfă; 2) lentilă colimatoare; 3) prismă cu viziune directă; 4-5) lunetă; 6) lentilă de proiecţie a scării gradate; 7) scară gradată, directă (v.), astfel încât axa fasciculului emergent se găseşte, practic, în prelungirea axei fasciculului incident. Un tip special de astfel de spectroscoape 11 consîilue spectroscopul de buzunar (v. fig. IV). în majoritatea tipurilor de spectroscoape, studiul spectrelor e uşurat prin producerea, în planul în care se formează spectrele, a imaginii unei scări gradate, fie în milimetri, fie, direct, în lungimi de undă. Această scară se găseşte, de obiceiu, într'un tub lateral, şi este luminată prin transmfsiune de un izvor de lumină, astfel încât fasciculul de raze care o străbate este, fie reflectat pe una dintre fefele prismei dispersive a spec- froscopului, fie dirijat în alt mod, astfel încât să se suprapună peste fasciculul de raze emergente din prismă. 2 1V. Schema unui spectroscop ds mână sau de buzunar, 1) fantă; 2) oglindă pentru spectrul de comparafie; 3) lentilă colimatoare; 4) prismă cu viziune directă; 5) feniila de proiecfie a scării gradate; 6) scară gradată; 7) prismă cu reflexiune totală. Spectroscoapele cu refea, mai rar folosite, au, în loc de prismă, o refea de difracfiune prin transmisiune. După modul de funcfionare, se deosebesc: spectroscoape cu colimator şi cu prismă (sau refea), fixe, şi cu lunetă mobilă, şi spectroscoape cu colimator şi cu lunetă, fixe, şi cu prismă rotitoare. în acest din urmă caz, se foloseşte, de obiceiu, fie o prismă cu deviafie minimă (v.)f fie un ansamblu prismă-oglindă plană, care asigură menţinerea minimului de deviafie. î. Spectroscopie [cneKTpocKOiiHH; spectroscopie; Spektroskopie; spectroscopy; spektroszkb-pia], Fiz.: Partea Opticei, care sfudiază, din punctele de vedere experimental şi teoretic, spectrele de diferite categorii. 2. Spectru [cneKTp; spectre; Spektrum; spec-trum; spektrum, szinkep], Fiz.: Termen comun pentru Spectru acustic (v.) şi pentru Spectru electromagnetic (v.). 3. ~ acustic [aKycTHHecKHfi cnemp; spectre acoustique; akustisches Spektrum; acoustical spec-trum; akusztikai spektrum]: Ansamblul frecvenfe-lor sunetelor simple (consistând în variaţii sinusoidale în timp ale presiunii acustice) cari consf tue un sunet compus. Spectrul acustic se reprezintă grafic prin segmente de dreaptă, perpendiculare pe o axă luată drept axa frecventelor, şi de lungimi proporţionale cu intensităfile tonurilor de diferite frecvente. Sin. Spectrul unui sunet. 4. ^ atomic. V. Spectru de linii. s. ~ electromagnetic [3Jie KTpo Marne THqe-CKHH cneKTp; spectre; Spektrum; ’şpectrum; elektromâgneses spektrum]. 1. Ansamblul frecventelor radiaţiilor simple cari constitue o radiafie electromagnetică compusă. — 2. Ansamblul imaginilor fantei de intrare a radiafiei într'un instrument spectral, obfinufe cu diferitele radiafii monocro-matice cari consfilue radiafia electromagnetică dispersata de instrumentul spectral respeg$v. Spectrul obfînut analizând radiafia r^îsă de un izvor da radiafii şi care, între izvor şi instrumentul spectral, a traversat un mediu transparent pentru intervalul de frecvenfe cşrcetşî, şe numeşte spectru de emisiune al aceîui izvor. $ 5 Spectre de emisiune (î 7) .şi spectre de absorpţie (& •*- iO ) Spectrele de emisiune sunt, fie spectre continue, constituite din radiafii de toate frecvenfele dintr'un anumit interval de frecvenfe, fie spectre discontinue, acestea putând fi spectre de linii sau spectre de bande. Spectre continue sunt, fie spectrele radiafiei termice emise de un corp solid sau lichid (v. Radiafie termică), fie cele ale radiafiei de anumite frecvenfe, legate de spectrele discontinue (v. Spectru continuu). Spectre discontinue sunt cele ale radiafiei emise de un gaz excitat, fie printr'o descărcare electrică, fie pe cale termică, fie prin iradiere cu radiafii electromagnetice de frecvenfă convenabilă. Dacă gazul respectiv se găseşte în stare atomică, spectrul emis e un spectru de linii (v. Spectru de linii), iar dacă gazul se găseşte în stare moleculară, spectrul emise un spectru de bande (v. Spectru de bande). Dacă între izvorul care emite radiafii şi instrumentul spectral se găseşte un mediu opac pentru unele dintre radiafiile de anumite frecvenfe din intervalul de frecvenfe cercetat, spectrul obfinut caracterizează substanfa care a absorbit acele radiafii şi constitue spectrul de absorpfie al acelei substanfe, intervalele de frecvenfe cari lipsesc din spectrul de emisiune al izvorului fiind datorite absorpfiei de către substanfa respectivă şi fiind numite liniile, respectiv bandele ei de absorpfie, după cum frecvenfele cari lipsesc din spectru sunt izo'ate sau formează domenii mai mult sau mai pufin largi şi continue de frecvenfă. Pentru determinarea spectrului de absorpfie a! unei substanfe se folosesc, ca izvoare de radiafie, izvoare cari emit radiafie cu spectru continuu. Emisiunea sau absorpfia radiafiei de o anumită frecvenfă corespunde transifiei atomului sau moleculei emifătoare sau absorbante între două stări energetice. Astfel, în absorpfie, atomul sau molecula trec dintr'o stare energetcă inferioară, în care energia are valoarea £", într'o stare energetică superioară, în care energia are valoarea E (£>£"), frecvenfă radiafiei absorbite în cursul transifiei fiind dată de £'-£'' V~ h ' unde h e constanta lui Planck. De asemenea, în emisiune, atomul sau molecula emifătoare, aduse într'o stare energetică superioară, cu energia £', revin într'o stare energetică inferioară, cu energia £" (£''<£'), emifând radiafia de frecvenfă v, dată de aceeaşi relafie. Rezultă că un atom sau o moleculă pot emite numai radiafiile pe cari le pot absorbi, fie când se găsesc în condifiuni normale (starea energetică cu energia £" e, în acest caz, starea energetică fundamentală), fie când, în prealabil, au fost aduse într'o stare energetică mai bogată în energie decât starea fundamentală. Cunoaşterea valorilor energiei din diferitele stări energetice ale unui atom sau ale unei molecule permite deci determinarea frecvenfelor radiaţiilor pe cari acel atom sau acea moleculă le pot emite sau absorbi, frecvenfele fiind exprimate prin diferenfa v = !T"-—7"' dintre doi termeni spectrali proporţionali cu energia stărilor între cari se produce transifia (principiul de combinafie, v. Ritz, principiul de combinafie al lui ~). Numărul frecvenfelor observate în spectru e însă mai mic dacât cel calculat pe această cale, deoarece unele transifii între două stări energetice nu se produc, ci sunt „interzise1* de regulile de selecfiune cari se ap'ică în cazul spectrului respectiv şi cari depind de felul energiei care variază (energie electronică, de vibra-fie, de rotafie), de natura atomului sau a moleculei, de natura celor două stări energetice între cari ar trebui să se producă transifia, etc. (v. Selecfiune, regulă de ~). 1. Spectru canelat[nOJlOCaTblH cneKŢp;spedre cannele; geriffeltes Spektrum; canneleşl spectrum; reces spektrum]: Spectru care se obţine analizând cu un aparat spectral lumina complexă da~ torită suprapunerii maximelor de qliferite ordine în diverse lungimi de undă, provocată de un dispozitiv de interferenfă sau de difracfiune. Spectrul canelat e compus din bande alternative, luminoase şi întunecate. 2. ~ continuu [HenpepbiBHbiHcneKTp; spectre conţinu; kontinuierliches Spektrum; continuous spectrum; folytonos spektrum]: Spectru care confine radiafii de toate frecvenfele dintr'un anumit interval de frecvenfe. Au spectru continuu radiafiile termice (v. Radiafie termică), anumite radiafii emise de gaze în stare atomică şi moleculară, şi radiafiile X (v. sub Spectru de raze X). Radiafiile emise de un gaz în stare atomică, cari continuă fiecare serie de linii spectrale a unui spectru atomic în domeniul de frecvenfe cu valori mai mari decât cea a liniei spectrale cu frecvenfă cea mai înaltă, au spectru continuu. Radiafiile cari formează un spectru continuu sunt emise, respectiv absorbite, în cursul transifiilor dintre starea energetică cu energia cea mai mică intervenind în transifiile seriei respective, şi stările energetice cu valori ale energiei cari variază continuu, ale atomului ionizat. Radiafiile unui gaz în stare moleculară, emise, respectiv absorbite, în cursul unei transifii în care, fie că molecula este disociată (în cazul absorpfiei), fie că se produce o combinare din care rezultă molecula respectivă (în cazul emisiunii), auf de asemenea, un spectru continuu. s. ~ de absorpfie [cneKTp norjiomeHHH; spectre d'absorption; Absorptionsspektrum; ab-sorption spectrum; abszorpcios spektrum, el-nyelesi szinkep]. V. sub Spectru. 4. ~ de arc [cneKTp spectre d'arc; Bogenspektrum; arc spectrum; ivszinkep, ivspek-trum]: Spectrul de linii al atomului neutru. s. ~ de bande [iiojiocoboh cneKTp; spectre de bandes; Bandenspektrum; J band spectrum; sâvos spektrum, sâvos szinkep]. F/z.: 1. Spectru de emisiune al unui gaz în stare moleculară, compus din bande luminoase discrete, continue sau constituite din linii apropiate. — 2. Spectru de absorpfie, fie al unui gaz în stare moleculară, compus din bande discrete, continue sau constituite 23 354 din Irnrii foarfe apropiate, fie al unei substanfe în stare solidă, lichidă sau în solufie, compus, în general, din bande continue. Spectru! de bande, în emisiune, al unei substanfe, reprezintă ansamblul radiaţilor de diferite frecvenfe cari corespund tuturor transifiilor posibile dintre două stări energetice ale moleculelor substanfei respective. Aspectul unui astfel de spectru, cum şi explicafia sa teoretică, sunt foarte complicate pentru moleculele cu un număr mare de atomi. în cazul unei molecule diato-mice, atât aspectul spectrului, cât şi explicaţia lui, sunt mai simple. O moleculă se poate găsi într'un număr mai mare de stări energetice decât un atom. în fiecare dintre aceste stări, energia unei molecule se compune, în general, din trei forme de energie diferite. Partea cea mai importantă ca valoare o constitue energia electronică Ee, datorită unor cauze asemănătoare celor din cazul atomilor (v. Spectru de linii). Cea de a doua parte, mai pufin importantă ca valoare, o constitue energia Ev, datorită vibrafiei atomilor cari compun molecula, iar restul Ef e datorit rotafiei moleculei. Există şi termeni de energie datorifi influenfei mutua'e dintre cele trei forme de stări, cari pot fi neglijafi în primă aproximajie. Valoarea energiei moleculei e, deci, în acest caz, E~Ee + Ev+Er Fig. / reprezintă o schemă a stărilor energetice ale unei molecule, în care s'a 2.--------- 2--------------------------- 1---------- 1---------- o--------------v"=:2 o----------------v'—2 2---------- 2--------------------------- U---------- 1—--------- 0---------:---v"=1 C------------------- ■■■■ v'=1 2---------- 2---------------------------— 1--------- i----------- j“0-------;--------v"=0 Eg J' 0-------------------v' — 0 £g I. Niveluri de energie ale unei molecule, purtat valoarea energiei, în aşa fel încât liniile orizontale (niveluri energetice) corespund fiecare câte unei stări energetice, stare în care moiecula are energia determinată de ordonata corespunzătoare. Dacă schema se raportă numai la două stări energetice electronice diferite, adică la două valori ale energiei Ee, şi anume valoarea E", pe care o are molecula în starea normală şi valoarea E'e din prima stare energetică excitată, fiecăreia dintre aceste două stări energetice îi corespunde câte o serie de niveluri de vibrafie, fiecare dintre acestea fiind însofită, de asemenea, de câte o serie de niveluri de rotafie (în figură au fost reprezentate numai câte un număr restrâns de niveluri de vibrafie pentru fiecare stare electronică şi câte un număr restrâns de niveluri de rotafie pentru fiecare stare de vibrafie). în fiecare stare electronică, molecula poate vibra în diferite feluri, fiecărui fel de vibrafie corespun-zându-i câte o valoare a energiei de vibrafie, iar în fiecare stare de vibrafie, ea se poate roti în diferite feluri, fiecare corespunzând câte unei valori a energiei de rotafie. în cazul unei molecule poliatomice, această repartifie a stărilor energefce e mai complicată. Fiecare dintre nivelurile de vibrafie cari apar-fin unui nivel electronic e definit prin câte un număr cuantic de vibrafie v, totdeauna întreg, ale cărui valori sunt notate în figură în dreptul fiecărui nivel de vibrafie. Fiecare nivel de rotafie e definit prin câte un număr cuantic de rotafie /, scris de asemenea în dreptul nivelului de rotafie respectiv. Transifiile dintre o stare energetică în alta corespund unei absorpfii de energie, deci de radiafie, dacă starea finală e mai bogată în energie decât starea inifială, şi unei emisiuni, în cazul transifiilor în sens contrar. Nu toate aceste transifii se pot produce, ci există anumite reguli de selecfiune (v.), cari „interzic" unele transifii. în general, când molecula trece dintr'o stare electronică în alta, se produc şi trans:fii între diferite niveluri de vibrafie şi între diferite niveluri de rotafie. Fiecare dintre aceste transifii corespunde unei linii în spectru. Un spectru de bande e format din mult mai mulle linii decât un spectru atomic. Frecvenfa unei linii oarecari în spectrul de bande e dată de _ E'e-E" E'v-E'v E'r-E'; v b-+-j^+~r-' h fiind constanta iui Planck, emisiunea reprezentând trecerea dela o stare energetică superioară £', la o stare energetică inferioară E”. Re-lafia se mai scrie v~ve+vv + vr] frecvenfa unei linii e suma unei frecvenfe fictive v^, care ar fi datorită transitiei între cele două stări electronice interesate în emisiune (stări cari nu ar fi însofite de vibrafie şi rotafie), cu a unei frecvenfe fictive vy, care ar fi datorită numai unei transifii între nivelurile de vibraf’e (ca şi cum acestea nu ar fi însofite de o variafie a energiei electronice şi a celei de rotafie) şi a unei frecvenfe vr, datorită numai saltului dintre nivelurile energetice de rotafie. în expresiunea fre-cvenfei, ve e mult mai mare decât vw, care e mult mai mare decât vr. Spectrul molecular se prezintă ca un ansamblu de linii, corespunzând unor transifii între două stări elecironice grupate în bande, fiecare bandă corespunzând unei transifii între două niveluri de vibrafie bine determinate, iar fiecare linie din fiecare bandă corespunzând trecerii între un nivel de rotafie al stării energetice superioare şi un nivel de rotafie al stării energetice inferioare. Dacă v^ = ct, vv = ct, transifia se face între două niveluri de rotafie cari aparfin aceluiaşi nivel de vibrafie, ale unei stări electronice bine determinate şi corespunde unei linii din spectrul de bande. Ansamblul unor astfel de linii constitue o banda care corespunde unei treceri între două stări şi 355 în care nu variază nici energia electronica, nici energia de vibrafie. Valoarea frecvenfei pentru care vy = 0, se numeşte originea bandei; în general, ea nu corespunde niciunei linii a bandei. Banda pentru care v^ = 0, vy = 0 constitue spectrul de rotafie pură al substanfei. Dacă v^=ct, se obfine un sistem de bande, câte una pentru fiecare valoare a lui vt,. Sistemul de bande pentru care v^ = 0 constitue spectrul de vibrafie-rotafie al substanfei. Pentru fiecare salt între două niveluri electronice, deci pentru fiecare valoare v^ = ct a frecvenfei ve, apare câte un astfel de sistem de bande. Valoarea lui ve, deci valoarea frecvenfei în cazul vy = 0, vr — Q, se numeşte originea sistemului; ea nu e, în general, ocupată, de nicio linie spectrală. Spectrul electronic al substanfei e format din totalitatea sistemelor de bande. Spectru de rotafie pură: Astfel de spectre există în infraroşu! depărtat, valorile lui vr fiind mici. Valorile frecvenfelor fiind exprimate de cele mai multe ori în număr de unde pe centimetru (1 /Â), expresiunea care dă pe vf e E,-K V' hc ' Dacă M± şi M2 sunt masele atomilor din moleculă, d distanfa de echilibru între ei, dacă se neglijează influenfa vibrafiei asupra rotafiei (în spectrul de rotafie pură nu variază energia de vibrafie) şi cu e vitesa unghiulară, energia de rotafie e unde I — Mt d\+M2 d\ e momentul de inerfie al moleculei (dt, respectiv d2 fiind distanfele de echilibru dintre atomii de masă Mlt respectiv M%, şi centrul de greutate al moleculei). Conform Mecanicei cuantice, dacă / e numărul cuantic de rotafie, Er = 8tfl^+^' Frecvenfele bandelor de rotafie pură sunt date de J' fiind valoarea lui / în starea energetică superioară, iar J", valoarea în starea energetică inferioară. Regulile de selecfiune valabile în cazul spectrului de rotafie pură arată că sunt „permise" numai transi|ii în cari numărul cuantic de rotafie variază cu o unitate, deci +1. Dacă mole- cula e indeformabilă, momentul de insrfie e acelaşi în cele două stări; deci: V'=8^[(/" + 1)(/" + 2)-7"(r + 1)] sau, punând ] în loc de J", Vr=7“2“T(/+1)' cu / = 0, 1, 2, dintr'o serie de 4 tflc Spectrul de rotafie e compus linii echidistante. Experienfa arata că acest rezultat e verificat în prima aproximafie, abaterile fiind datorite interacfiunii dintre rotafie şi vibrafie. Din valoarea diferenfei dintre frecvenfele a două linii vecine se deduce momentul de inerfie al moleculei şi deci distanfa de echilibru între atomi. Spectru de vibrafie-rotafie: Astfel de spectre există în infraroşu! apropiat. Dacă molecula poate fi considerată ca un oscilator armonic, valorile cuantificate ale energiei de vibrafie sunt E =hN K) N fiind frecvenfă de vibrafie mecanică a atomilor (în căzui amplitudinilor mici) în raport cu centrul de greutate, iar v, numărul cuantic de vibrafie. Frecvenfă bandelor de vibrafie, obfinută prin diferenfa de doi termeni EJh şi finând seamă de regulile de selecfiune kv — v'—v" = 4-1, este vy=N; deci frecvenfă radiafiei este egală cu frecvenfă de vibrafie mecanică a atomilor, iar frecvenfă N v = — cm. în cazul unei molecule considerate C ca oscilator anarmonic Ev = hN (v+^-hNxţv+^ +■■■, x fiind un coeficient mult mai mic decât unitatea. în acest caz, frecvenfele bandelor de vi- brafie sunt date de: E’v~E"v N , ,n Nx , „ „rt V —----------— —fv —-p")-----------fv’2 hc c c 7\J x N Nx (*'_*,") = ^(1 -*) (v1 ~V") Bandele penfru cari v" e constant formează câte o progresie (numită progresie v’) pentru fiecare valoare a lui v". Cele pentru cari v* e constant formează câte o progresie (numită progresie v"). Pentru fiecare valoare a lui v*, cele pentru cari v' — v” e constant formează câte o secvenfă. în absorpfie la temperatura ordinară, aproape toate moleculele fiind în stare energetică fundamentală, vn = 0. Dacav' =1, se obfine banda fundamentală; dacă î/= 2, prima armonică superioară, etc. Fiecare bandă din spectrul de vibrafie-rotafie e constituită din linii cari reprezintă salturi între două stări energetice de rotafie. Liniile cari corespund unor salturi în cari numărul cuantic de rotafie variază cu A/=-f1 formează o ramură numită ramura R sau ramura pozitivă, iar cele cari corespund unui salt A/= — 1 formează ramura P sau ramura negativă. Spectru electronic: Spectrul dat de nivelurile electronice există în vizibil şi în ultraviolet. O moleculă având mai multe niveluri electronice, spectrul electronic al unei molecule e constituit din mai multe sisteme de bande. Expresiunea energiei în fiecare stare energetică e dată de suma expresiunilor energiei electronice, a energiei de vibrafie şi a celei de rotafie. în termenul care exprimă energia de rotafie, variafiile numărului cuantic de rotafie ] 21* pof fi 0f±1f iar în unele cazuri, numai A/=±1. Transifiile dintre diferitele niveturi energetice, în cazul spectrului electronic, mai sunt limitate şi de reguli de selecfiune, cari se raportă la alte proprietăfi ale termenilor între cari se produce transifia; termenii de rotafie se împart în două clase: termen pozitiv şi termen negativ, transifiile neavând loc decât între termenii de clase diferite. Liniile de rotafie obfinufe în aceste transifii şi cari constitue bandele se grupează în trei grupuri: cele pentru cari A/ = 0 formează un şir de linii numite ramura Q; cele pentru cari A/= 1 formează ramura R sau ramura pozitivă, iar cele pentru cari A/ = —^1 formează ramura P sau ramura negativă. Dacă se reprezintă grafic, în abs» cise, valorile frecvenfelor v, iar în ordonate va-lorile numărului cuantic J, punctele reprezenta* tive se găsesc pe trei ramuri de curbă (v. fig. II). Punctul A din figură se numeşte cap de bandă Toate liniile bandei se găsesc de aceeaşi parte a capului de bandă.. II. Ramurile unei bande. Dacă ele sunt situate către frecvenfe mai joase, se spune că banda e degradată spre roşu, iar dacă se găsesc spre frecvenfe mai înalte decât cea a capului de bandăi se spune că banda e degradată spre ultraviolet. Bandele degradate spre roşu aparfin moleculelor cari au un moment de inerţie mai mare în stare energeiică superioară, decât în starea energetică inferioară, iar cele degradate spre ultraviolet, celor cari au momentul de inerţie mai mic. î. Spectru de comparafie [3Ta JiOHHbiiî cneKTp, cneKTp ajih cpaBHeHHfl; spectre de compa-raison; Vergleichsspektrum; comparison spectrum; osszehasonlito spektrum]: Spectru atomic având cât mai multe linii cu lungimi de undă cunoscute toarte precis, care se înregistrează pe placa fotografică a unui spectrograf, deasupra sau dedesubtul unui spectru necunoscut şi în contact cu acesta. Serveşte la determinarea lungimilor de undă şi a diferitelor particularităţi (Unii atomice, bande, bande de absorpfie, etc.) ale spectrului necunoscut, prin comparafie cu lungimile de undă ale spectrului de comparafie. 2. ~ de emisiune [cneKTp HcnycKaHHH; spectre d'emission; Emissionsspektrum; emission spectrum; emiszios spektrum, kisugârzâsi szinkep]. V. sub Spectru. 3. ~ de linii [jiHHe&Hbiă cneKTp; spectre de raies; Linienspektrum; line spectrum; vonalas spektrum, vonalas szinkep]: 1. Spectru de emisiune al unui gaz în stare atomică, compus din linii discrete. — 2. Spectru de absorpfie al unui gaz în stare atomică, compus din linii discrete.— Spectrul de linii, în emisiune, al unui element, e constituit din totalitatea liniilor spectrale corespunzătoare transifiilor atomilor gazului respectiv între doua stări energetice. In cazul atomilor cu un singur electron optic (electron cu număr cuantic total mai mare decât numerele cuantice totale ale celorlalfi electroni), energia e dată de P _____ K22 (n + ar' unde R e constanta lui Rydberg pentru elementul respectiv (v. Rydberg, constanta lui ~), 2 e diferenfa dintre numărul atomic al elementului respectiv şi numărul electronilor cu număr cuantic total mai mic decât cel al electronului optic în starea fundamentală a atomului, n e numărul cuantic total al electronului optic în starea energetică respectivă şi a este o constantă, numită corecfia lui Rydberg, a cărei valoare depinde şi de numărul cuantic azimutal. Frecvenfele diferitelor linii spectrale ale unui astfel de atom sunt date de relafii de forma E'—E" V~ h ' E' fiind energia atomului în starea energetică superioară şi £", energia lui în starea energetică inferioară. Când atomul e excitat din exterior (ciocnire cu o particulă elementară excitată, iluminare cu radia}ie electromagnetică de ţrecvenfă convenabilă, încălzire la o temperatură convenabilă, etc.), el e adus în starea energetică de energie £', de unde revine în starea energetică de energie E", care reprezintă, fie starea normală, fie o stare energetică intermediară. Fiecare transifie între două astfel de stări energetice produce emisiune de radiafie electromagnetică cu o frecvenfă anumită, deci emisiunea unei linii spectrale. în absorpfie, transifia se face în sensul invers şi, deci, dacă atomul nu e excitat în prealabil, nu sunt absorbite decât liniile spectrale cari corespund unei stări energetice E", care e starea fundamentală. Toate liniile spectrale emise în transifiile cari fac să intervină o aceeaşi stare energetică finală, sau toata liniile spectrale absorbite în transifiile cari pornesc dela o aceeaşi stare energetică inifială, constitue o serie spectrală. Astfel, în cazul analizat mai sus, frecvenfele liniilor unei serii spectrale verifică o relafie de forma V = /î22 £(»" + a”)2‘ ,{n' n", a" fiind valorile numărului cuantic total şi a corecţiei lui Rydberg pentru starea energetică Eu, iar n\ respectiv a', valorile respective pentru starea energetică E'. n", a” şi a' sunf constante pentru întreaga serie spectrală, iar n' variază dela o linie la alta, în cazul simplu al atomului de hidrogen, a' = rf" = 0. Liniile diferitelor serii spectrale ale hidrogenului au frecvenfe cari verifică relafia generala >-RH ' n" având o valoare determinată pentru fiecare serie, iar n' având valori întregi mai mari decât n" 357 Astfeli pentru seria lui Lyman, rc"= 1, n' — 2, 3, pentru seria lui Balmer, n" = 2f = 3,4, — ; pentru seria lui Paschen, n" = 3f rc'=:4, 5, — ; pentru seria lui Brackeţt,rc" = 4, «'=5, 6,*» ; pentru seria lui Pfund, n" = 5, n' = 6, 7, •••. Dacă „frecvenfele" v sunt exprimate în număr de unde pe centimetru (v=1/X), valoarea constantei lui Rydberg pentru hidrogen e R^ = 109677,81 cm-1. Relafii asemănătoare cu cele verificate de frecvenfele liniilor spectrale ale diferitelor serii ale hidrogenului sunt verificate de liniile spectrale ale atomilor hidrogenoizi, adică ale atomilor cu un singur electron extranuclear, de exemplu ale atomului de heliu ionizat (adică linrile primului spectru de scânteie al heliului sau liniile He II), cele ale atomului de litiu biionizat (liniile celui de al doilea spectru de scânteie al litiului sau liniile Li 111), etc. Rela}iile verificate de aceste linii sunt v = KZ2(4t;—M, \n 2 n'2/ Z fiind numărul atomic al elementului respectiv, iar R, constanta lui Rydberg" pentru acel element, care are expresiunea m fiind masa electronului, M masa nucleului atomului respectiv, iar i?00= 109 737,1 1 cm-1, constanta Iui Rydberg pentru 1 atom al cărui nucleu ar avea o masă infinită. / Astfel, în cazul heliului ionizat, seriile spectrale cuprind linii ale căror „frecvente" verifică relafia v = 4 R-He(-TTi—^î) cu RHe= 109 722,31 cm-1. Prezenta factorului Z2 măreşte valorile frecvenfelor liniilor spectrale ale atomilor ionizafi — şi deci spectrele acestor atomi se găsesc cu atât mai departe în ultraviolet, cu cat ele aparfin unui atom cu număr atomic mai mare. Liniile unei anumite serii spectrale sunt emise prin transifia electronului optic al atomului din starea energetică corespunzătoare numărului cuantic total, de valoare n' variabilă dela o linie la alta, într'o stare energetică corespunzătoare unei valori fixe n" a numărului cuantic total. Cu cât n' e mai mare, cu atât valorile energiei sunt mai apropiate unele de celelalte — şi liniile spectrale succesive ale unei serii sunt, de asemenea, mai apropiate una de alta. Când electronul optic e rupt de nucleu, atomul fiind ionizat, valorile energiei atomului ionizat nefiind cuantificate, frecvenfele radiafiei emise în transifia din starea ionizată în starea energetică corespunzătoare valorii »" a numărului cuantic total au toate valorile mai mari decât cea a frecventei ultimei linii spectrale a seriei, şi seria se continuă cu un spectru continuu de origine atomică. în cazul general al seriilor spectrale ale atomilor cu un singur electron optic, deci în cazul seriilor spectrale ale atomilor metalelor alcaline (seriile spectrelor de arc ale atomilor de litiu, sau Li I, de sodiu sau Na I, etc.), sau ale atomilor odată ionizafi ai metalelor alcalino-pământoase (seriile spectrelor de scânteie de ordinul întâi al beriliului sau Be II, al magneziului sau Mg II, etc.), sau ale atomilor biionizafi ai elementelor din coloana a treia a sistemului periodic, etc., nivelurile energetice depind, pe lângă numărul cuantic total n, şi de numărul cuantic azimutal /. Regulile de selec-fiune valabile în acest caz arată că nu pot avea loc transifii decât între stări energetice cari corespund unei variaţii A/= ± 1 a numărului cuantic azimutal. Astfel, în cazul metalelor alcaline şi al atomilor ionizafi ai celorlalte elemente cu un singur electron optic, spectrul se compune din diferite serii spectrale pentru o aceeaşi valoare a numărului cuantic total al stării energetice finale, spectrele acestor elemente fiind mult mai complicate decât spectrul hidrogenului sau decât spectrele atomilor hidrogenoizi. Complicafia acestor spectre creşte şi mai mult prin faptul că nivelurile energetice ale acestor atomi se dedublează datorită spinului electronului optic, astfel încât seriile spectrale sunt constituite din linii formate din două sau, uneori, din trei componente vecine (liniile spectrale prezintă, astfel, o structură fină). Complicafia e şi mai mare în cazul spectrelor atomilor cu mai mulfi electroni optici. î. Spectru de raze X [peHTreHOBCKHH cneKTp; spectre de rayons X; Rdntgenstrahlenspektrum; X-rays spectrum; rontgensugâr-spektrum]: Spectru al radiafiilor electromagnetice cu frecvenfe mai înalte decât cele ale radiaţiilor ultraviolete (v. Raze X). Se deosebesc: spectru de raze X de emisiune şi spectru de raze X de absorpfie. Un tub de raze X emite atât radiafie X cu spectru continuu, cât şi radiafie X cu spectru de linii. Radiafia X cu spectru continuu provine din frânarea bruscă a electronilor catodici de către anticatod, energia cinetică a electronilor fiind emisă, în total sau în parte, sub forma de radiafie. Dacă m e masa electronului, v e vitesa electronilor catodici din tubul de raze X folosit, e e sarcina electronului, V e dife- renfa de potenţial sub care e operat tubul de raze X, h e constanta lui Planck şi v0 e fre- cventa maximă a radiafiei X emise, conform prin-1 cipiului conservării energiei: mv2 Tr , —^-=eV=hn„. Spectrul continuu de raze X se termină brusc, spre frecvenfele joase, pentru frecvenfa v0. Acest spectru nu depinde de natura anticatodului, ci numai de diferenfa de potenfial sub care e operat tubul. Spectrul de linii e caracteristic elementului din care e compus anticatodul. Un astfel de spectru e constituit din mai mulle grupuri de linii: grupul cu frecvenfele cele mai înalte se numeşte grupul K; următorul se numeşte grupul L, etc. Emisiunea | liniilor din spectul de raze X e datorită smul- 35 a gerii unui electron cu număr cuantic total mic; astfel, dacă e smuls un electron cu numărul cuantic total n =1 (în reprezentarea pe mcdel a atomului, un electron de pe stratul cel mai apropiat de nucleu, e numit stratul K), locul acestui electron e ocupat de un electron cu numărul cuantic total mai mare (în reprezentarea pe model, de un electron de pe un strat de orbite mai depărtate de nucleu). Emisiunea unei linii din seria K e datorită pierderii de energie în cursul unei astfel de transifii. Dacă EK e energia atomului, când electronul care trece de pe o orbită pe alta se găseşte pe o orbită din stratul K, şi Ev Em, etc. sunt energiile, când electronul se găseşte pe straturile de orbite L, M, etc., mai departe de nucleu, frecvenfele liniilor din seria K sunt date de Toate liniile din seria K au, astfel, un termen comun EKjh. în acelaşi mod, liniile din seria L au frecvenfe date de _EL~~EM _El~~ En 'La h ’ Vl h etc,, cari au, toate, un termen comun EJh, etc. Frecvenfele liniilor corespunzătoare diferifilor atomi, din aceeaşi serie de linii, cresc cu cât numărul atomic al atomului emifător creşte, deci lungimile lor de undă scad. Astfel, pentru linia Ka din seria K, datorită transifiei electronului de pe o orb'tă L pe orbita K, lungimile de undă va- O O riază între 3,734 A penfru calciu şi 0,209 A pentru wolfram. Lungimile de undă ale liniilor spectrale din spectrul de raze X fiind foarte mici, se foloseşte adesea, pentru a exprima aceste lungimi de undă, în locul angstromului, unitatea X (UX), o ° egală cu un miliangstrom : 1UX= 10~8 A = 10-11 cm. Frecvenfele unei aceleiaşi linii din spectrul de raze X depind de numărul atomic al elementului emifător, conform relafiei *\Jv = a (Z — b), Z fiind numărul atomic al elementului, iar a şi b fiind două constante, Această relafie, care exprimă legea lui Moseley, permite determinarea numărului atomic prin măsurarea frecvenfei unei linii din spectrul de raze X al elementului cercetat, şi interpolarea în şirul numerelor atomice crescătoare. Relafia lui Moseley e, de fapt, mai bine verificată pentru valorile termenilor spectrali, decât pentru cele ale frecvenfelor liniilor de raze X. Spectrul de absorpfie de raze X se obfine studiind fasciculele de raze X cu spectru continuu, cari au străbătut straturi de substanfă absorbantă. Se observă, în primul rând, că în absorpfie nu pot fi puse în evidenfă liniile de emisiune (spre deosebire de cazul spectrelor optice). Aceasta se explică prin faptul că, pentru emisiunea unei linii spectrale de raze X, e nevoie ca unul dintre electronii cu număr cuantic total mic ai atomului să fi fost smuls din atom, ceea ce nu e realizat hiait s/u C117 Cd2b Va23 Fe26 Cu 29 6e32 Br35 Sr38 NbW RuU 4ff47 Sn50 153 Ba 56 Pr59 Sm& TbSS ErBB Cp 71 W74 Ir 77 HgâO Bi 83 1 m nr 0 1 2 3 4 5 6 7. e 9 W 11 12 A  I. Spectre de raze X ale unor elemente chimice. '3 în substanfa absorbantă fn care, deci, nu se pot produce transifii de felul celor cari produc spectrul de emisiune. Se mai observă că, penfru un II. Diagrama spectrului de ebsorpfie şi a celui de emisiune a razelor X. element dat, absorpfia descreşte încet spre frecvenfele înalte, descreşterea fiind urmată de creşteri brusce ale absorpfiei (v. fig. II). Dacă vK, vL, etc. sunt frecvenfele cari corespund salturilor brusce de absorpfie, energia necesară smulgerii unui electron de pe orbita K e EK—hvK] cea necesară smulgerii unui electron de pe orbita L e E^—h , etc. Frecvenfă unei linii de emisiune din seria K e dată deci tocmai de diferenfa dintre frecvenfele corespunzătoare salturilor de absorpfie: u Spectru de rotafie [poîaiţHOHHbiă cneKip; spectre de rotation; Rotationsspektrum; rotation spectrum; rotâcios spektrum, forgâsi szinkep]. V. sub Spectru de bande. 2. ~ de rotafie-vibrafie: Sin. Spectru de vibrafie-rotafie. V, sub Spectru de bande, 359 u Spectru de scânteie [ncKpoBOH cneKTp; spectre d'etincelle; Funkenspektrum; ^park spectrum; szikraspektrum]: Spectrul de linii al atomului ionizat. Pentru un element dat există, în general, mai multe spectre de scânteie, numite spectrul de scânteie de primul, de al doilea, etc., ordin, după ordinul de ionizare al atomului emiţător. 2. ~ de vibrajie: Sin. Spectru de vibrafie-rotafîe. V. sub Spectru de bande. 3. ~ electronic [3JieKTpoHHbiH cneKTp; spectre electronique; elektronisches Spektrum; electronic spectrum; elektronikus spektrum]. V. sub Spectru de bande. 4. ~ molecular [MOJieKyjiHpHbift cneKTp; spectre moleculaire; Molekularspektrum; molecular spectrum; molekulâris spektrum]: Sin. Spectru de bande (v.). s. ~ normal [HOpMaJibHbiâ cneKTp; spectre normal; normales Spektrum; normal spectrum; normâlis spektrum]: Spectru de linii sau continuu, obfinut cu un aparat spectral a cărui deviafie variază astfel cu lungimea de undă a radiafiei, încât dife-renfa dinlre lungimile de undă a două linii spectrale e proporfională cu distanfa dintre acele linii. e. Specfru secundar [BTopHHHbiH cneKTp; spectre secondaire; sekundares Spektrum; se-condary spectrum; szekunderspektrum]. F/z.: Ansamblul de coloraţii produs prin dispersiunea focarelor în radiafii de diferite colori ale unui sistem optic, acromatizat astfel, încât două radiafii să aibă focarele-imagine confundate. Spectrul secundar poate fi micşorat prin folosirea de sticle optice speciale, de tip nou. 7, Spectru solar [coJiHe^HbiH cneKTp; spectre solaire; Sonnenspektrum; solar spectrum; Napszin-kep]. Asfr., Fiz.: Spectrul radiafiei emise de Soare. De obiceiu, se numeşte spectru solar spectrul continuu al radiafiei venite din fotosfera Soarelui, peste care se suprapun liniile lui Fraunhofer (v. Fraunhofer, liniile lui ~), datorie absorpfiei atmosferei Soarelui. în urma absorpfiei pe care atmosfera Pământului o are fafă de radiafia solară, spectrul continuu e limitat în infraroşu la 5,3 p. şi, în ultraviolet, la cca 2950 A la suprafafa Pământului. Maximul de intensitate a energiei, în acest spectru, se găseşte la cca 4750 A, ceea ce ar corespunde unei temperaturi de 6150°, dacă Soarele ar putea fi asimilat cu un corp absolut negru. De fapt, curba repartifiei energiei în spectrul continuu al radiafiei discului solar nu coincide cu curba repartifiei energiei unui corp negru de o anumită temperatură, ci se suprapune, în diferitele ei porfiuni, peste curbele de energie ale unor corpuri negre de diferite temperaturi, cuprinse între cca 4950° (pentru radiafii de lungimi de undă de cca 3000 A) şi cca 6150° pentru radiafii de lungimi de undă în jurul maximului de energie de cca 4750 A. Pe lângă partea continuă a radiafiei discului solar pot fi observate şi următoarele spectre ale radiafiei venite dela Soare: Spectrul radiafiei făşiei luminoase: el înconjură discul Lunii în timpul unei eclipse totale de Soare; e un spectru constituit din linii de emisiune cari, în general, corespund liniilor lui Fraunhofer din spectrul continuu. Liniile atomilor ionizafi sunt însă mai intense decât liniile lui Fraunhofer corespunzătoare. Zona luminoasă care emite acest spectru în timpul unei eclipse totale de Soare fiind foarte îngustă, poate servi ca fantă a spectrografului folosit; ea fiind curbă, liniile înregistrate pe placa fotografică sunt şi ele curbe, lungimea lor fiind cu atât mai mare, cu cât grosimea stratului solar în care se găsesc atomii emifători e mai mare. Din studiul acestor linii pot fi determinate deci înălfimile până la cari ajung diferitele elemente în atmosfera solară. Astfel se deduce că zona în care se produce absorpfia căreia îi sunt datorite liniile lui Fraunhofer are o grosime de numai câteva sute de kilometri. Zona suprapusa ei, în care sunt emise unele linii din acest spectru, constitue cromosfera. Spectrul protuberantelor solare e un spectru ds emisiune în care apar intens mai ales liniile hidrogenului, ale heliului şi ale calciului ionizat, şi, în general, toate liniile cromosferei înalte. Spectrul coroanei solare: e un specfru con- tinuu, peste care sunt suprapuse câteva linii de emisiune, dintre cari unele, de exemplu cele o o cu lungimea de undă de 5303 A şi 6374 A nu corespund niciunei linii observate în laborator în spectrele vreunui element. 8. Spectru de linii de câmp [cneKTp chjio-Bbix JIHHHH; spectre de lignes de champ; Feld-linienspektrum; field lines spectrum; mezovonal-spektrum]. EL: Figura liniilor de câmp ale unui câmp de vectori. După cum vectorul câmp e intensitatea (sau inducfia) unui câmp electric sau magnetic, sau vitesa unui fluid în mişcare, se deosebesc spectru electric (v.), spectru magnetic (v.), respectiv spectru reodinamic (v.). 9. ~ de curent. V. Spectru reodinamic. io. ~ electric[9JieKrrpHHecKHH cneKTp; spectre electrique; elektrisches Spektrum; electric spectrum; elektromos spektrum]: Imaginea liniilor de câmp ale intensităţii E a unui câmp electric, într'o secţiune prin câmp, în care sunt cuprinse aceste linii de câmp. Spectrul electric se poate construi pe baza expresiunii anal.tice a intensităţii câmpului electric. El poate fi reprezentat intuitiv cu ajutorul unor fibre uşoare, adecvate, cu mici cristale de rutil sau de gips, presărate pe o foaie subfire, în care se bate, pentru a permite acestor corpuscule să se aşeze cu dimensiunea lor lineară mai mare în direcfia liniilor de câmp. Se poate construi şi spectrul liniilor de câmp ale inducfiei electrice D. El diferă, în anumite cristale, de spectrul liniilor de câmp ale intensităţii câmpului electric, în cari D nu e paralel cu E (V. sub Susceptibilitate electrică). ji. ~ magnetic [MarHHTHbiH cneKTp; spectre magnetique; magnetisches Spektrum; magnetic 360 spectrum; mâgneses spektrum]: Imaginea liniilor de câmp ale intensităţii unui câmp magnetic H, într'o secfiune prin câmp, în care sunt cuprinse aceste linii de câmp. Spectrul magnetic se poate construi pe baza expresrunii analitice a intensităţi câmpului magnetic. El poate fi reprezentat intuitiv cu pilitura unui corp feromagnetic (de ex. pilitură de ofel moale), presărată pe un carton, în care se bate, pentru a permite piliturii să se aşeze cu dimensiunile mai mari în direcfia liniilor de câmp. Se poate construi şi spectrul liniilor de câmp ale inducţiei magnetice B. El diferă, în anumite cristale, de spectrul liniilor de câmp ale intensităţii câmpului magnetic, în cari H nu e paralel cu B (v. şi sub Susceptibilitate magnetică). 1. Specfru reodinamic [peoAHHaMHqecKHH CneKTp; spectre rheodynamique; rheodynamisches Spektrum; rheodynamic spectrum; rheodinamikus spektrum]. Hidr.: Imaginea liniilor de curent (de curgere) ale unui fluid. Spectrul permite studiul amănunfit al curgerii; în general, spectrele ilustrează fenomenele din punct de vedere calitativ, cum şi, după unele încercări, din punct de vedere cantitativ. Spectrul poate fi obfinut prin procedee cari fac să devină vizibile liniile de curgere sau alte aspecte caracteristice ale curgerii. Pentru anumite cazuri simple de mişcări plane sau axial simetrice, spectrele se pot obfine prin calcul şi trasare grafică; această posibilitate e limitată la mişcările potenfiale şi la unele mişcări laminare simple. Procedeele obişnuite de obfinere a spectrelor sunt: vizualizarea curgerii unui curent de apă, prin colorarea curentului, prin pulverizarea în curent a unui lichid cu greutate specifică apropiată de aceea a apei, sau prin dispersarea în apă a unor particule fine solide (dintr'o substanfă insolubilă în apă), cum şi vizualizarea curgerii unui curent de aer, prin fileuri de fum, prin fire de mătase sau prin joc de umbre. — în metoda de vizualizare prin colorarea curentului de apă, folosită pentru mişcări plane, un model e dispus între două plăci de cristal paralele, printre cari curge apă a cărei colorare se obfine prin fileuri de apă colorată, emise cu ajutorul unui dispozitiv format din fevi subfiri paralele. Dacă distanfa dintre cele două plăci e de cel mult 1 mm şi vitesa de curgere e mică, mişcarea e laminară; fileurile colorate nu difuzează în masa lichidului — şi pun în evidenfă, în acest mod, liniile de curent. Spectrul obfinut se apropie foarte mult de spectrul datorit condi-fiunilor de curgere a unui fluid perfect fără viscozitate, procedeul fiind indicat pentru a obfine vizualizarea mişcărilor potenfiale (v. fig. /).— Dacă distanfa dintre plăci se măreşte până la 8—10- mm şi vitesa de curgere e relativ mică, caracterul laminar al mişcării se poate păstra. în aceste condifiuni, curgerea e însă aceea a unui fluid real, şi în spatele modelului se produc desprinderi ale stratului limită şi se formează vârtejuri. —* I. Spectre obfinute cu ajutorul fileurilor colorate. în metoda de vizualizare prin pulverizarea în apă a unui lichid se dispune un model într'un canal cu perefi de sticlă, în care curge apă în care se găsesc în suspensie particule lichide eterogene (cu diametrul d© maximum 0,25 mm), în amonte de model se pulverizează în apă, dintr'un vas, un amestec lichid cu o greutate specifică apropiată de aceea a apei (format din uleiu de anilină şi toluen, tetraclorură de carbon şi xilen, lapte condensat şi alcool, etc.). La ieşirea din acest vas, lichidele se amestecă şi curg printr'o feavă subfire contra curentului principal, astfel încât picăturile îşi pierd vitesa proprie şi sunt antrenate de curent, care le îndreaptă spre model. Apoi se dirijează asupra modelului raze de lumină, cari se refractă în picăturile în suspensie şi ies sub un unghiu care depinde de indicii de refracfiune ai apei şi amestecului. Un aparat fotografic, a cărui axă optică e paralelă cu direcfia razelor refractate, înregistrează puncte luminoase sau linii luminoase (după durata expunerii), pe un fond întunecos; dacă se cunoaşte timpul de expunere, lungimea liniilor luminoase permite determinarea vitesei apei în diferite puncte ale canalului. — în metoda de vizualizare prin dispersarea în apă a unor particule solide (mai des folosită, 361 deoarece e simplă şl dă rezultate bune), un model se aşază vertical, pe suprafafa liberă a apei, care e în repaus într'un vas alungit (în formă de canal cu secţiune dreptunghiulară) şi pe care plutesc particulele (de ex. particule de licopodiu, drojdie de cafea, pilitură fină de aluminiu, etc.). Modelul e solidar cu un cărucior şi poate căpăta o mişcare de translafie în lungul vasului, iar pe cărucior e instalat un aparat cinematografic sau fotografic, care fotografiază suprafafa apei în timp ce modelul se mişcă în lungul vasului. Fotografierea se face cu o expunere mai lungă, astfel încât particulele cari plutesc pe suprafafa apei să apară pe clişeu sub formă de linioare, a căror lungime e proporfională cu vitesa relativă a particulelor fafă de model; dacă aparatul fotografic sau cinematografic e imobil, acest dispozitiv permite fotografierea mişcării absolute. Mişcarea permanentă se fotografiază cu expuneri lungi, iar mişcarea nepermanentă, cu expuneri scurte, astfel încât să se obfină pe clişeu linii de curent. — în metoda de vizualizare prin fum a curgerii aerului, foltfsită în studiul stratului-limită (v.)f se plasează un model în curentul de aer, în care pătrund vine subţiri de fum emis, fie de un generator special, dispus în amonte de model, fie prin găuri practicate Ia suprafafa modelului. Actualmente se construesc suflerii aerodinamice cu fum, în cari se ard incomplet substanfe ca: putregaiu de lemn, tutun, uleiuri, etc. — în metoda de vizualizare prin fire de mătase a curgerii aerului se aşază un model în curentul de aer, iar firele de mătase sunt fixate pe suprafaţa modelului sau pe sârme subţiri şi se pot orienta liber sub acfiunea curentului. Dacă firele sunt fixate de model, se vizualizează curgerea în imediata apropiere a suprafeţei acestuia; dacă firele sunt fixate pe sârme subţiri, în fafa sau în spatele modelului, se obţin indicaţii asupra spectrului curgerii în aceste zone. — în metoda de vizualizare prin joc de umbre, a curgerii aerului, numită metoda umbrelor, modelul e situat în curentul de aer şi, prin descărcări electrice periodice (scântei), se produc curenfi de aer cald, cari sunt antrenaţi de curentul principal de aer în jurul modelului. Descărcările periodice sunt obţinute cu un eclator situat la oarecare distanţă, în faţa modelului. Pe clişee, curenfii calzi apar sub forma de vine clare. Pentru studiul transifiei stratului-limită dela regimul laminar la cel turbulent, se acopere modelul la suprafafă cu iac de caolin, peste care se toarnă un lichid volatil (salicilat de metil sau de etil), cu un indice de refracţiune egal cu cel a Icaolinului, pentru ca lacul să devină transparent, Aerul, care curge în jurul modelului, evaporă lichidul mai repede în zona turbulentă a stratului-limită, astfel încât lacul devine opac în acea zonă — şi deci se localizează transifia dintre cele două regimuri. Pentru curenfii de aer sau de gaze cari se mişcă cu vitese sonice sau supersonice, se folo- sesc metode de vizualizare optică, cum sunt metoda striurilor sau a dungilor, şi metoda inter-ferenfială, cari dau posibilitatea observării perturbaţilor provocate de compresibilitate. Uneori, se foloseşte şi metoda analogiei. în metoda striurilor (in strioscopie), imaginea curgeri? se obfine pe un ecran, pe care apar dungi întunecate şi luminoase, cari permit observarea undelor de şoc. Fig. II reprezintă un montaj uzual, cu o sursă de lumină S de formă dreptunghiulară (segmentul AB) şi de strălucire constantă, II. Schema de principiu a metodei de vizualizare striosco-pică (metoda dungilor). AB) sursa de lumină (S); A' B') imaginea (S') a sursei; CC’) cuţit; Li) şi La) lentile; P) planul în care se studiază curgerea; F) vână de fluid cu indice de refracfiune diferit de cel al restului curentului fluid; E) ecran pe care se obfine imaginea luminată a planului P. a cărei imagine S' (segmentul A'B') e dată de lentila LA; pe ecranul E se obfine, prin intermediul lentilei l2, o imagine uniform luminată a planului P al curgerii studiate. Punând un cufit CC' în planul imaginii A'B', imaginea planului P rămâne uniform iluminată, dar mai slabă— şi iluminarea ecranului devine neuniformă numai când se deplasează cufitul din planul A'B'. Dacă planul P al curgerii nu are un indice de refracfiune uniform, de exemplu dacă o vână F deviază razele de lumină spre baza cufitului CC', aceste raze fiind oprite, iluminarea imaginii vinei F pe ecranul £ scade; din contra, dacă vâna deviază razele de lumină în sus şi cufitul nu opreşte razele, iluminarea imaginii respective creşte. Variafiiie locale de iluminare pe ecran dau dungi întunecate sau luminoase pe un fond uniform iluminat, undele de şoc (cărora le corespund regiunile din curent cu masă specifică mai mare) fiind reprezentate prin dungile întunecate. Uneori cufitul poate fi plasat astfel, încât creşterea masei specifice să dea dungi luminoase, unda de şoc apărând deci strălucitoare.— în metoda interferenfială, folosită pentru determinări cantitative, se obfin franje de interferenţă, a căror deplasare permite determinarea diferen-felor de masă specifică din curentul de fluid. Fig. III reprezintă schema de principiu a unui refractometru cu interferenfă (v. şi Interferometru Jamin), la care un fascicul de lumină monocro-matică F cade sub o incidenfă de cca 45° pe o lamă de stic ă Llf a cărei fafă posterioară (bt cx) e argintată; prin reflexiune pe ambele fefe, fasciculul F se separă în fasciculele Fx şi F2, cari, după ce şunt reflectate de o a doua lamă L2 (identică 362 cu prima), se regrupează în fasciculul Fenomene de înferferenfă nu apar când lamele Lt şi l2 sunt identice şi paralele, deoarece cele două III, Schema de principiu a metodei de vizualizere interferenfială, F) fascicul incident de lumină monocromatică; Fj) şi F?) fascicule reflectate pe fafa anterioara, respectiv pe fafa poste-rioarS a lamei Li; Q?) fascicul regrupat; Lj) şi L ) lame cu fefe paralele (fefele b* c\ şi b2 Cq sunt argintate); A) lunetă de observare. fascicule parcurg acelaşi drum optic; dar, rotind una dintre lame, astfel încât cele două lame să formeze între ele un unghiu oarecare, apar franje de interferenţă „localizate la infinit", adică franje cari se observă printr'o lunetă A reglată la infinit. Daca între cele două lame L± şi L2, cu fetele înclinate sub un unghiu a, trece un curent de gaz în interiorul căruia există diferenfe de masă specifică (deci diferenfe de indici de refracfiune), acestea provoacă o deplasare a franjelor. Diferenfa de masă specifică se determină din relafia A______ . _ PO ^“0 $ P-Pl Po~h(n-1)' unde px şi p0 sunt masele specifice (modificată şi înifială) ale mediului, X0 e lungimea de undă în vid a luminii monocromatîce, 8 e deplasarea franjelor (care se măsoară pe fotografia obfinută la refractometru), h e drumul parcurs de lumină în mediul cu masă specifică modificată plf iar n @ indicele de refracfiune al gazului. Acest aparat e foarte sensibil şi cere o construcfie îngrijită.-în metoda analogiei, care e foarte utilă în multe cazuri, fenomenel-e supersonice sunt studiate prin analogia care există între variafiile de masă specifică a gazului şi variafii!e dş grosime ale pânzei de apă care curge printr'un canal orizontal. Sin. Spectru de curent. 1. Speculară, fonta Sin. Fonfă-oglinda. V. sub Fontă manganoasă, 2. Speculum Burton [cneKyjiyM EypTOHa; speculum B,; Maulgatter; B. speculum, barnacles; szâjfeszito]. Zoot.: Instrument pentru deschiderea forfată a gurii cabalinelor şi menfinerea ei în această pozifie, un anumit timp, necesar intervenţiilor chirurgicale. Se compune din două bare îmbrăcate în piele (pentru a nu răni gura animalelor), cari se introduc în gură ca şi zăbălufa. Prin apăsarea pe mânerul care acfionează un sistem de pârghii, cele două bare depărtează maxilarele. 3. Speiss [mneH3a; speiss; Spei^; speise; femesko]. Metl.: Produs metalurgic intermediar, constifu t din arseniuri complexe de două sau de mai multe metale; e o mată cu arsen în loc de sulf. De exemplu, la obfinerea plumbului, dacă minereul de plumb iniţial confine arseniuri, în timpul topirii reductoare a oxidului de plumb se obfine şi un speiss de plumb şi nichel (Pb3 As2. Ni3As2. FejjAs2), în acelaşi timp cu o mată de plumb (PbS. FeS). Ulterior speissul se supune operafiunilor de îmbogăţire în metalul dorit. 4. Speleologie [cneJieoJiorHH; speleologie; Spăleologie, Hohlenkunde; speleoîogy, spelaeo-logy; speleologia, barlangtudomâny]. Gen.; Ştiin(ă care se ocupă cu studiul vieţuitoarelor cari trăiesc în peşteri. A fost creată de E. Racovifă. s. Speranţă matematică [MareMaTH^ecKoe CMKHAaHHe; esperance mathematique; mathemati-sche Erwartung; mathematical expectation; mate-mafikai remeny, vârhato ertek]. C/c. pr. V. sub Moment. e. Spermacefi [cnepMaiţeT; spermacefi, ambre blanc, blanc de baleine-cetine; Walraf; spermacefi; spermacet, cetveloj: Substanfă cu aspectde ceară, de coloare albă,care se extrage dintr'un buzunar cerebral al caşalotului. Este constituită, în special, din palmitat de cetii, C16H8gCOOCJ5H31; e insolubilă în apă, solubilă în alcool, în eter, uleiuri, benzină, cloroform. Se topeşte la 44° şi e saponificabilă, în parte, cu alcalii. Se întrebuinfează în cosmetică. 7. Sperrylit [cneppHJiHT; sperrylite; Sperrylith; sperrylite; sperrylit]. Mineral.: PfAS2. Mineral alb-cenuşiu, cu duritatea 6,,,7, gr. sp. 6, care cristalizează în sistemul cubic. Formează, împreună cu platina metalică, confinutul important în platină al unor zăcăminte de pirotină nicheliferă. 8. Spessarfin [cneccapTHH; spessartine; Spes-sartin; spessartine; spessarfin]. MineralVarietate de grenat manganifer, având aproximativ formula Mn3AI2 (Si04)3. Cristalizează în sistemul cubic; are d. 7--7,5. E galben sau brun. Se întâlneşte ca mineral accesoriu, în pegmatife şi în micaşisturi. 9. Spessarfif [cneccapTHT; spessartite; Spes-sartit; spessartite; spessarfif]. Pefr.: Rocă lampro-firică, constituită din feldspat plagioclaz şi horn-blendă brună sau verde, cu augit. 10. Spetează [CKaJio; traverse; Riegel; cross beam; zârodeszka]. Ind. făr.: Scândură care leagă tălpile unui războiu manual. Sin. Blană, Fofează, Stinghie, Scândură. 11. Spic [KOJIOC; epi; Âhre; ear, spike; kalâsz, fuzer]. Bot.: Inflorescenfă formată din numeroase spiculefe scurt pedunculafe, dispuse pe un ax comun, numit rahis. 12. Spice, irigafie prin V. sub Irigafie prin circulafie. 13. Spiculef [K0J10C0K; epillet; Ahrchen;spikelet; kalâszka, fuzerke]. Bot.: Una sau mai multe flori reunite, cari au un înveliş comun, format, în general, din două frunzişoare numiţe glumeje, 363 1. Spighei: Sin. Fontă speculară. V. sub Fontă manganoasă. 2. Spilif [CHHJIfiT; spilite; Spiiit; spilite; szpilit]. Pefr.: Rocă eruptivă intruzivă, bazică, corespunzătoare bazaltului şi diabazului, cu structură compactă, vacuolară sau amigdaloidă, compusă din albit, piroxen sau hornb.'endă şi olivin. Mineralele melanocrate sunt alterate în clorit, serpentin şi carbonafi. Prezintă aspectul de pillow-lava, caracteristic extruziunilor submarine. s. Spin [ciihh; spin; Spin; spin; spin]. 1, Fiz.: Momentul impulsului, în raport cu axa sa de rotafie, al unei particule, al unui nucleu atomic sau al unui electron legat de un atom. Numărul cuantic care se raportă la acest efect este coeficientul cu care trebue înmulf-tă mărimea hj2 k, peniru a da momentul impulsului fafă de axa de rotafie relativă a acestei mişcări. Spinul electronic are totdeauna valoarea 1/2, iar spinul nuclear are valori multiple întregi ale numărului 1/2. Spinu’ui electronic i se dato-reşte structura fină a liniilor spectrale, iar spinului nuclear i se datoreşte structura lor hiperfină. 4. Spin [niTH(J)T; cheville; Stift; peg; pecek, tuske, zarszeg], 2. Tehn,: Organ de maşină constituit dintr'o tijă metalică plină sau tubulară, care montare U a  două găuri f ID h se introduce corespunzătoare din două elemente de maşină sau de con-strucfie, asamblate în serviciu, şi care serveşte, fie la îmbinarea demontabilă (spin de îmbinare) sau nede-montabilâ (spin de nituit), fie la restabilirea pozifiei inifiale, în cazul demontării repetate a acelor organe (spin de ajus-taj). Spinul e solicitat la forfecare (în secfiu-nea determinată de suprafafa de separaţie dintre cele două piese), forfa fiind transmisă între piese, prin suprafafa laterală a spinului, — sau lucrează ca o pană transversală (v. îmbinare prin spin conic). După formă şi detalii constructive, se deosebesc: spin conic, cu conicitatea 1/50, cu capetele rotunjite (folosit ca spin de ajustaj); spin cilindric, cu suprafafa laterală netezită fin şi cu capetele rotunjite (folosit ca spin de ajustaj); spin cilindric de sârmă trasă, cu capetele teşite (folosit ca spin de îmbinare) sau cu capete neteşite (folosit ca spin de nituit); spin conic cu cap filetat, pentru extragere din gaură (folosit ca spin de ajustaj); spin conic crestat, spin cilindric crestat şi spin-fişă crestat, care prezintă trei rosturi de încrestare Spini. a) spin conic; b) spin cilindric de ajustaj; c) spin cilindric de îmbinare; d) spin cilindric de nituit; e) spin conic cu cap filetat; f) spin conic cresiat; g) spin-f işă crc sfat; b) spin de tensiune. pe o parte din lungimea tijei (pentru potrivirea în gaura unei piese, restul tijei putând fi folosit ca spin de ajustare în cealaltă piesă, sau ca bulon de articulafie); spin de tensiune, constituit dintr’un tub de ofel de resort, cu o extremitate teşită, cu spintecătura pe toată lungimea tijei şi având lăfi-mea astfel, încât rămâne deschisă şi când spinul lucrează; etc. Spinii conici, spinii crestaţi şi spinul de tensiune permit compensarea uzurii sau a lungimii găurii din piese (v. fig.). Sin. Ştift. s. ~ conic [KOHHqecKBit inm(i)T; tige conique, goupiile conique; Kegelstift; tapered pin; kupos szeg]. V. sub Spin. 6. ~ conic cu cap filetat [KOHHHecKHft IHTH(|)T C pe360B0H rOJIOBKOH; goupiile conique â tige fiietee; Kegelstift mit Gewindezapfen; tapered pin with threaded end; kupos szeg me-netes fejjei]. V. sub Spin. ?. ~ crestat [HaceHeHHfeiâ iiithcJît; cheville â cannelure; Kerbstift; grooved pin; hasitott pecek; tuskes csapszeg]. V. sub Spin. 8. ~ de ajustaj [ihth(J)t; goujon prisonnier, goujon; Paljstift, Stellstift; set pin; ileszto szeg]. V. sub Spin. 9. ~ de îmbinare [coe^HHHTeJibHbiâ IUTH(J)T; cheville de liaison; Verbindungsstift, Befes- tigungstift; fixing pin, connecting pin; osszekoto szeg], V. sub Spin. 10. ~ de nituit [saKJieno^HbiH hith(J)t; cheville de rivet; Nietstift; rivet pin; szegecs-szeg]. V. sub Spin. 11. ^ de sârmă [npOBOJiOHHbiH uith$t; cheville metallique; Drahtstift; wire tack, wire nail; huzalszeg], V. sub Spin. 12. ^ de tensiune [HâTflJKHOH inTH(J)T; cheville â tension; Spannungsstift; tension pin; feszultsegi szeg]. V. sub Spin. îs. ~ -fişă crestat [IJITH4)T cheville-fiche â cannelure; Kerbstift; grooved pin; hasitott pecek]. V. sub Spin. 14. Spinaker [cnHHHaKep; spinnaker; Spin-naker; spinnaker; hâtszelvitorla, piJlangovitorla]. Nav.: Velă ajutătoare, de formă triunghiulară,asemănătoare focului, însă mai mare decât acesta, care poate fi folosită pe timp bun, ridicând-o în bordul opus focului, când se navighează cu vânt de pupă. Coiful de scotă al spinakeru-lui se propteşte cu un baston, pentru a-J finea depărtat de copastie (v. Spinaker. fig.). 1) aibore; 2) spinaker; 3) coif de 15. Spinări, iri- scotă; 4) baston, gafie prin ~ : Sin. Irigafie prin biloane. V, sub Irigafie prin circulafie, UA 1. Spinel [cnHHeJib; spinelle; Spinell; spinel; spinell]. Mineral.: MgO. Al203. Mineral care cristalizează în sistemul cubic, în cristale octae-drice, adesea maclate după macla spineiului. Are luciu sticlos, duritatea 8, gr. sp. 3f5-**4; e incolor sau galben, albastru, verde, dar mai ales roşu. Varietăfile colorate confin, în general, fier, mai rar mangan. Se găseşte ca mineral de contact. Dă varietăfi de pietre scumpe (rubinbalas, de coloare roşie închisă; rubinspinel, roşu; rubicel, roz; almandinspinel, aibăstruiu-violet. 2. Spinor [criHHap; spineur; Spinor; spinor; spinor]: Termen comun pentru spinor tridimensional (v.) şi penfru spinor cuadridimensional (v.) sau cuadrispinor. 3. ~ tridimensional [TpexMepHbiH cnHHap; spineur tridimensionnel; dreidimensionaler Spinor; tridimensional spinor; hâromdimenzios spinor]: Mărime geometrică, definită prin două componente complexe şi lp2 în raport cu un anumit sistem de referinfă, caracterizată prin faptul că expresiunile (1) Xy = iW+tyl) Şl «, = 2lplll>2 se transformă, ia schimbarea sistemului de referinfă, ca şi componentele unui vector (;=V — 1). Notând cu ijJj şi componentele spinorului în raport cu un nou sistem de referinfă, şi cu h , Hy şi uz componentele vectorului corespunzător, din relafia cunoscută între u'%, uy, u'z şi ux% uy% uz rezultă că ipî şi ips se exprimă linear în ipj şi l[>2 şi că, deci, componentele spinorilor sufer transformări lineare la schimbarea sistemului de referinfă. E suficient să se verifice aceasta pentru rotafiile în jurul axelor Ox şi Oz. în primul caz: U'x—U% COS QL'~Uy Sm a u,y — ux sin ql+u cos a de unde * y- *■ y-iii2*-/« şi, deci, .a .a -] 2 în al doilea caz: u' u'z — uy sina-f^ cosa, de unde •nc2 2 2 = (ipicos / vpa sin . *2 . . , a , , 2 „a . . . , ec fc = - lljj sin* - + cos1 -~2j <|’asm cos - = sin |+>^cos HVP2 = -;('^+^)sin^cos~ + ti^cos^-sin^) = (,t’i<:os^ — jIpasin( —;ipisin^ +t(J2cos?) şi, deci, i • . a • , . a cos - — ;t[)2sin- *^2= -i^isin*+^2cos^- Rotafia cea mai generală poate fi obfinută prin trei rotafii succesive, cu unghiurile lui Euler cr1# a2, a3l respectiv fafă de Oz, noua axă Ox şi noua axă Oz. Prin compunerea transformărilor lineare corespunzătoare rotafiilor simple se obfine transformarea lineară spinorială, care corespunde rotaţiei generale cu unghiuri Euler date. Vectorul u, dat de (1), e complex; componentele lui satisfac identic relafia 2 2 2 Ux+Uy + Hz-0] deci vectorul e isotrop. Produsul său scalar cu vectorul complex conjugat u* e diferit de zero şi are valoarea de unde rezultă că expresiunea spinorială /= vpji|j*i|j2 e un invariant, şi deci transformările spinoriale sunt unitare. Vectorul ’v — uYJi* are componentele vx= -2 iOiA^ + + ; vy= - 2( ^ (lP*4»s - ); -2 i Folosind invarianfa expresiunii I, rezultă că mărimile reale -ApX+aivlv se transformă ca şi componentele unui vector. — înmulfite cu factorul h/An, unde h e constanta lui Planck (v.), aceste mărimi reprezintă, în Mecanica cuantică, valorile medii ale componentelor spinului pe cele trei axe. Ele au forma generală ^UAik 4^1^ a valorilor medii, unde ^^suntele- Hk mentele de matrice ale mărimii pentru care se calculează media. în cazul special al spinului, matricele respective sunt _AY01S -Jl( °y $x~ A n\ 10/ Sy~4K\i DA S* 4re\0—1/ 4. ~ cuadridimensional [qeTbipexMepHbiH cnHHap; cudrispineur; Viererspinor; quadridimen-sional spinor; negydimenzics spinor]: Mărime definită, în raport cu un sistem de referinfă cuadri- 36S dimensional oarecare, prin patru componente complexe l[>lf ^4* caracterizate prin faptul câ, Ia o transformare Lorentz proprie a sistemului de referinfă, atât expresiunile reale cât şi expresiunile obfinute din acestea, prin înlocuirea indicilor 1 şi 2, respectiv 3 şi 4, se transformă ca şi componentele ct, x, y, z ale unui cuadrivector oarecare, iar la reflexiuni spafiale, perechea i|Jlf ip2 se permută cu perechea i(J3, ip4. Existenta unor astfel de mărimi rezultă din următoarele consideraţii geometrice: invariantul fundamental al teoriei relativităfii (v.), anulat, conduce la următoarea ecuafie invariantă: x2+y2-bz2 = c2t2. Aceasta poate fi interpretată ca ecuaţia sferei unitate în spafiul tridimensional, scrisă în coordonate omogene x, y, z, ct, coordonatele carte- X *v z siene fiind — • Transformările lui Lorentz ct ct ct pot fi interpretate ca transformări proiective ale spafiului tridimensional, cari lasă invariantă sfera unitate. Aceste transformări transformă generatoarele rectilinii (imaginare) ale sferei tot în generatoare. Mărimile i|)lf lp2 pot fi considerate ca parametrii proiectivi ai generatoarelor dintr'o familie, iar ifj3, ip4, ca parametri ai celeilalte familii de generatoare. La o transformare proprie, generatoarele din fiecare familie se transformă între ele, parametrii i|J1# i[J2 sufer o anumită transformare lineară, iar parametrii ip3, i|i4 sufer o altă transformare. La o transformare care schimbă sensul de rotafie, cele două familii se permută între ele; deci cele două perechi de parametri se permută între ele. în acest caz, expresiunile I,=‘«PÎ 1», +A|»* 1», + se comportă ca şi componentele unui cuadrivec-tor fafă de toate transformările Lorentz cari nu inversează sensul timpului. — Aceste mărimi sunt interpretate, în Mecanica ondulatorie relativistă a electronului (teoria lui Dirac), ca reprezentând densitatea şi curentul de probabilitate. — Spinorii pot fi definifi şi pentru un spafiu cu metrică euclidiană sau pseudoeuclidiană având un număr arbitrar de dimensiuni. Caracteristic pentru ei este faptul că anumite expresiuni pă-tratice sau bilineare fafă de componentele unui spinor se transformă ca un vector. Deoarece vectorii sunt consideraf* ca tensori de ordinul I, spinofii pot fi consideraţi ca tensori de ordinul 1/2. Uneori, ei se numesc şi semivectori. î. Spintariscop [ciiHHTapHCKOn; spinthari-scope; Spinthariskop; spinthariscope; spintariszkop], Fiz.: Aparat folosit pentru numărarea particulelor emise de un corp radioactiv într'un anumit timp, datorită scânteierilor produse de ciocn:rile particulelor pe un ecran care devine fluorescent în urma acestor ciocniri. 2. Spinfecare [paCKaJibiBaEHe; fendage; Spal-ten; splitting; hasitâs, repesztes]. Tehn.: 1. Operaţiunea de rupere a unui material fibros în lungul fibrelor, respectiv a unui material metalic în lungul direcfiei de orientare a cristalelor, prin tracţiune normală pe direcfia de rupere (începând cu un anumit capăt). — 2. Operafiunea de rupere în lung a unei foi metalice sau nemetalice, prin tracţiune normală pe direcfia de rupere (începând cu un anumit capăt). s. Spintecat, cuiu V. Cuiu spintecat. 4. Spintecată, cherestea Sin. Scânduri cu tăiere fină. V. sub Scândură. 5. Spintecător, cufit ~ [pa3pe3H0H pe3eiţ; couteau â tuyaux; Rohrschlitzer; ripper; csohasito]. Expl. petr.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se spintecă burlanele de sondă, pentru a fi extrase. 6. Spinterometru. V. Eclator de măsură. 7. Spinteroscop: Sin. Eclator (v.). 8. Spinul cerbului [KpyiHHHa; nerprun; Kreuz-dorn; buckthorn; varjutovis]. Bot.: Rhamnus cathar-tica L. Arbust din familia ramnaceelor, care creşte în păduri şi în tufişuri, la câmpie şi pe dealuri. Lemnul, care se poate lustrui frumos, e bun pentru mânere de unelte şi în strungărie. Din rădăcini şi din scoarfa verde se extrage o substanfă colorantă galbenă (uscată, brună). Fructul e purgativ. Sin. Părul ciutei. V. şi Nerprun. 9. Spion. Mş. V. Calibru de grosime. 10. Spiră [H3BHB, BHTOK, 0()0p0T CIIHpaJIH; spire; Windung; spire, turn; tekercs]. Mş.f Elf.: Porfiunea din arcul unei elice cuprinsă între două puncte succesive de intersecfîune a elicei cu o aceeaşi generatoare a suprafefei înfăşurate a elicei. Spirele se obfin prin spiralizare (v.) sau prin operafiuni de aşchiere în elice; astfel, se deosebesc spirele unei bobine, ale unui resort elicoi-dal, ale unui şurub, etc. Conductorul spirelor bobinelor electrice e izolat fafă de spirele vecine prin straturi de material textil sau cu lac, şi fafă de eventualul miez feromagnetic, prin straturi de presspan sau de produse pe bază de mică. 11. Spirală [cnnpaJlb; spirale; Spirale; spiral; spirâlis, csavarvonal]. Geom.: Curbă plană, loc geometric al punctelor a căror rază vectoare r variază monoton cu creşterea unghiului polar q>. Se deosebesc: 12. ~ hiperbolică [rnnep6oJiHHecKaH ciih-paJIb; spirale hyperbolique; hyperbolische Spirale; hyperbolic spiral, reciprocal spiral; hiperbolikus spirâlis]: Spirală a cărei ecuafie, în coordonate polare, e r y = a. Are o asimptotă paralelă cu axa polară şi originea ca punct asimptotic. Subtangenta unei spirale hiperbolice e constantă, 366 j. Spirală logaritmică [jiorapH(J)MHliecKaH cnnpaJlb; spirale logarithmique; iogarithmische Spirale; logarithmic spiral; logaritmikus spirâlis]: Spirală a cărui ecuafie este r = rte0q>, a şi b fiind constante. 2. ~ lui Arhimede [cimpajib ApxHMeAa; spirale d'A.; A. Spirale; spiral of A.; A. spirâlisa]: Curbă descrisă de un punct P, care se mişcă cu vitesă constantă pe o rază vectoare OP, raza rotindu-se cu vitesă uniformă în jurul originii O. Ecuafia acestei spirale e r = ay, r fiind raza vectoare şi

£0, solufia x1 = —xn = 0 se numeşte solufie stabilă, dacă x±(t),-”Xn(t) sunt integralele acestui sistem cari, pentru t=t0, iau valorile x®,-",x°n, inferioare în valoare absolută lui H şi dacă, fiind dat un număr pozitiv arbitrar st0. Dacă există un număr s>0, astfel că e imposibil să i se asocieze un număr ^>0, care să satisfacă condifiunile precedente, solufia xt — ■■■ = = jjcw = 0 se numeşte solufie instabilă. 7. Stabilit. Cs.; Material de construcfie care se prezintă în plăci dreptunghiulare de 2,00X0,50 m, cu grosimea de 2,5-"8 cm, confecfionat, prin presare, din talaşi de răşinoase, cu liant de ci- 371 nrient (uneori de ipsos). Se întrebuinfează ca izolant termic şi acustic, fiind montat (prin batere în cuie şi legare cu sârmă) pe suprafefele de izolat (perete, tavan, etc.). Prezintă avantajul că e uşor, neinflamabil şi se poate ttencui uşor. Din stabilit, montat pe un schelet de lemn, se execută şi perefi despărfitori la interior. (N. C.). 6. Stabilitate [yCTOHHHBOCTb; stabilite; Sta-bilitaet; stability; stabilitâs, allekonysâg]: 1. Termen comun pentru stabilitate laplaciană (v.), stabilitate poissoniană (v.), stabilitate în sens restrâns (v.), stabilitate chimică (v.) şi stabilitate termică (v.). — 2. Termen penfru coeficient de stabilitate. De exemplu, coeficientul de stabilitate termică se urneşte stabilitate termică, iar coeficientul de stabilitate termică a atmosferei se numeşte stabilitatea termică a atmosferei. 9. Stabilitate laplaciană [jiamiaccoBan ycTOH-HHBOCTb; stabilite laplacienne; Laplacesche Stabilită!; Laplacian stability; Laplace fele stabiii-tâs]: Proprietatea unui sistem izolat de corpuri de a efectua, sub acfiunea forfelor sale interioare, mişcări în cari distanfele dintre corpurile lui rămân finite în tot cursul mişcării (şi deci sistemul nu sa descompune), rămânând însă mai mari decât zero (şi deci nu există ciocniri între corpurile lui). — Exemplu: Sistemul solar e un sistem de corpuri care prezintă stabilitate laplaciană. — Se spune că un sistem de corpuri care nu e stabil în sensul laplacian prezintă labilitate laplaciană. 10. Stabilitate poissoniană [ycTOHHHBOCTb Ily-aCCOHa; stabilite poissonienne; Poissonsche Stabi-lităt; poissonian stability; Poisson fele stabilitâs]: Proprietatea unui sistem izolat de corpuri care prezintă stabilitate laplaciană, de a avea mişcări în cursul cărora corpurile Iui revin, după anumite intervale de timp, în pozifiiie lor relative inifiale, respectiv în pozifii oricât de apropiate de acestea. 11. Stabilitate în sens restrâns [nacTHHtioe yCT0âHHB0CTb; stabilite au sens restreint; Stabi-lităt in engerem Sinn; stability; szukertelemben vett stabilitâs]: Proprietatea unui sistem fizicochimic care se găseşte într'o anumită evolufie neperturbată, sub acfiunea eventuală a unor surse exterioare de energie, de a suferi, în cursul evoluţiei sale viitoare, variaţii oricât de mici ale mărimilor sale de stare fizicochimică, fafă de evo-lufia neperturbată, dacă, printr'o perturbare efectuată într'un moment, aceste mărimi de stare sunt variate destul de pufin. Evolufia sistemului după perturbare tinde, deci, către evoluţia neperturbată, independent de felul în care tind către zero variaţiile mărimilor sale de stare în momentul perturbării. — Un sistem care nu prezintă stabilitate se numeşte labil sau, uneori, instabil. — Dacă se consideră evoluţia stării mecanice a sistemului fizicochimic, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitate mecanică. Dacă, în stare neperturbată, sistemul e în repaus în raport cu un sistem de referinţă inerţial, ales adecvat, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitatea echilibrului; dacă sistemul e în mişcare în stare neperturbată. 241 m stabilitatea respectivă se numeşte stabilitatea mişcării. Sistemul fizicochimic a cărui stabilitate mecanică se consideră poate fi format din unul sau din mai multe puncte materiale discrete, din unu! sau din mai multe solide rigide sau elastice, din fire flexibile, din fluide, d,n fluide şi solide, etc. Stabilitatea echilibrului unui punct material pe o suprafafă, sub acfiunea unor forfe, e un exemplu de stabilitate mecanică a unui punct material; echilibrul e stabil în punctele suprafefei în cari deplasarea punctului material reclamă consum de lucru mecanic (pozitiv); el e labil în punctele suprafefei în cari se câştigă lucru mecanic la deplasarea punctului material, — şi e indiferent în punctele în cari nu se efectuează lucru mecanic în cursul micilor deplasări. Dacă forfele cari se exercită asupra punctului material derivă dintr'un potenfial scalar, pozîfiile de echilibru stabil corespund minimelor energiei cinetice a punctului material (teorema lui Dirichlet), iar cele de echilibru labil corespund maximelor acestei energii. Stabilitatea echilibrului unui solid sprijinit într'un punct e un exemplu de stabilitate mecanică a unui solid. Cel mai simplu exemplu e stabilitatea echilibrului unui pendul fizic; echilibrul e stabil, labil, respectiv indiferent, după cum punctul în care e suspendat pendulul e situat deasupra, dedesubtul centrului său de greutate, respectiv în acest centru. (Echilibrul indiferent al unui solid, sub acfiunea unor forfe de direcfii variabile şi cu puncte de aplicafie fixe în raport cu corpul se numeşte echilibru astatic). Stabilitatea echilibrului unui corp elastic, sub acfiunea forfelor exterioare cari i se aplică şi a reacfiunilor, e un exemplu de stabilitate elastică (v.). — Flambajul (v.)r de exemplu, se produce prin pierderea stabilităţii echilibrului elastic al corpurilor elastice cari au una, respectiv două dimensiuni mici în raport cu o a treia dimensiune. Stabilitatea echilibrului unui solid (de ex. al unei nave; v. Stabilitatea navei) care pluteşte pe un lichid (de ex. pe apă), adică proprietatea lui de a reveni la starea inifială de echilibru, după ce un mic cuplu exterior l-a scos pentru scurt timp din această pozifie, e un exemplu de stabilitate a unui sistem fizic format dintr'un solid şi un lichid. Stabilitatea acfionării unei maşini de lucru e un exemplu de stabilitate a mişcării unui sistem de solide; ea e realizată la o anumită turaţie, la care cup!ul motor e egal cu cuplul rezistent, dacă cuplul rezistent e mai mare decât cuplul motor la turaţie crescătoare, — şi mai mic decât cuplul motor la turaţie descrescătoare; altfel, acfionarea e labilă, respectiv indiferentă (v. sub Stabilitate, criterii de ~). Stabilitatea mişcării unui avion, adică proprietatea lui de a reveni 1a starea de mişcare inifială, după ce acfiuni externe perturbatoare l-au scos pentru scurt timp din această stare şi comenzile sale rămân blocate, respectiv se mişcă fără intervenfia pilotului, e un exemplu de stabilitate a mişcării unui corp solid printr'un fluid. în multe aplicafii prezintă importanfă şi stabilitatea mişcărilor „permanente" ale sistemelor fizice de puncte materiale cu mişcări ciclice, sub acţiunea unor forfe cari derivă dintr'un potenfial scalar. Aceste mişcări pot fi stabile şi când energia potenfială corespunzătoare e maximă (de ex. în cazul giroscopujui vertical, sprijinit pe un suport). Această proprietate provine din faptul că acfiunile inerfiale ale mişcărilor „ascunse" concură la menfînerea stării stafionare. Acestor acfiuni le corespunde o energie potenfială aparentă, care trebue adunată algebric cu cea reală, pentru a obfine o sumă, numită funcfiunea lui Routh, hotărîtoare pentru stabilitatea mişcării — şi care e minimă în starea de mişcare stabilă. — Dacă se consideră evoluţia stării electromagnetice a unui sistem fizicochimic, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitate electromagnetică. Dacă, în particular, în stare neperturbată, sistemul e în regim electrostatic, magnetostatic, respectiv electrocinetic stafionar, stabilitatea respectivă se numeşte electrostatică, magnetoststică, respectiv electrocinetică. Conform unei teoreme a lui Earnshaw, nicîun sistem de corpuri nu poate fi în echilibru stabil sub acfiunea excluzivă a forfelor electrostatice sau magnetostatice. De aceea, de câte ori există echilibru stabil sub acfiunea forfelor electrostatice sau magnetostatice, frebue să intervină şi forfe de altă natură, pentru a se realiza un echilibru sub acfiuni mixte (de ex. electrice sau magnetice — şi mecanice). Stabilitatea unui arc electric, adică proprietatea lui de a reveni la intensitatea de curent neperturbată, după ce acfiuni externe perturbatoare i-au variat intensitatea pentru scurt timp, fafă de intensitatea neperturbată, e un exemplu de stabilitate electromagnetică; ea e realizată, pentru o intensitate a curentului Ia care tensiunea aplicată e egală cu tensiunea de arc necesară, dacă tensiunea care i se aplică e mai joasă decât tensiunea de arc necesară la curent prin arc crescător, şi mai înaltă decât aceasta, la curent descrescător (v. sub Stabilitate, criterii de ~). — Dacă se consideră evolufia stării termice a unui sistem fizicochimic în care se desvoltă (în mod inegal) căldură, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitate termică. Stabilitatea termică poate să apară, de exemplu, într'un dielectric introdus între doi electrozi între cari există tensiune ebctrică, dacă acesta prezintă un tub de rezistivitate mai mică între electrozi — când căldura desvoltată în unitatea de timp în tub nu mai poate fi evacuata — şi creşterea corespunzătoare de temperatură provoacă o nouă scădere a rezistivităfii, astfel încât fenomenul, odată iniţiat, duce la o descărcare electrică prin dielec-tric. — Numeroase probleme de stabilitate privesc mai multe domenii ale Fizicei. Stabilitatea transmisiunii de energie electromagnetică în reţelele 373 electrice, de exemplu, e o problemă mixtă, în care intervin atât energia mecanică a rotoarelor maşinilor sincrone, cât şi energ-a electromagnetică.— Numeroase sisteme prezintă stabilitate numai în raport cu perturbafiile efectuate într'un anumit moment (evoiufie stabilă în raport cu perturbafiile din acel moment); altele prezintă stabilitate, oricare ar fi momentul în care se produc perturbafiile (evolufie simplu stabilă). Dacă un sistem prezintă stabilitate numai în raport cu perturbafii cari satisfac anumite condifiuni, evolufia lui se numeşte parfial stabilă, sau stabilă în raport cu clasa respectivă de perturbafii. — Perturbafiile în serviciu ale sistemelor fizico-chimice folosite în tehnică nu sunt oricât de mici. Da aceea, chiar dacă un astfel de sistem prezintă stabilitate în sensul definit mai sus, numită, uneori (de ex. în cazul navelor), stabilitate inifială, e totuşi posibil ca sistemul să nu poată fi folosit sau realizat ca sistem practic stabil, — şi anume dacă el pierde stabilitatea la valori ale perturbaţilor, cari survin în serviciu. De exemplu, e posibil ca energia potenfială a unui corp în echilibru stabil să crească numai la perturbafii infinit mici, — dar să scadă la perturbafii mai mari, însă, totuşi, relativ mici. în aceste cazuri, sistemul prezintă, de fapt, stabilitate (inifială), însă, practic el se comportă ca un sistem labil. Acest caz e foarte frecvent — şi de aceea sunt cunoscute stările labile (de ex. starea vaporilor supraîncălziţi). Uneori sistemele fizicochimice prezintă stabilitate numai dacă perturbafiile se aplică destul de lent, pentru a se putea aproxima comportarea lor printr'o trecere prin stări statice sau stafionare, dar nu prezintă stabilitate, când perturbafiile se aplică brusc. în aceste cazuri, stabilitatea consi derată se numeşte stabilitate statică. — Dacă sistemul prezintă stabilitate şi în raport cu perturbafiile aplicate brusc (şi relativ mari), se spune că acesta prezintă stabilitate dinamică. Criteriile cu ajutorul cărora se studază condi fîunîle de stabilitate (statică, inifială) a sistemelor fizicochimice sunt asemănătoare pentru sistemele mecanice şi electromagnetice — şi au fost elaborate în special pentru aceste sisteme, a căror stabilitate prezintă interes deosebit în Ştiinfă şi în Tehnică (v. Stabilitate, criterii de ~). 1. Stabilitate, moment de ~ [BOCCTaHSBJiH-BaidlţHH MOMeHT, MOMeHT yCTOHHHBOCTH moment de stabilite; Stabilitătsmoment; moment of stability; stabilitasi nyomatek]: Suma momentelor forfelor cari, exercitându-se asupra unui corp, se opun răsturnării lui. în caz de echilibru acest moment e de sens contrar şi mai mare sau egal cu momentul de răsturnare. 2. Stabilitate, criterii de ~ [KpHTepHâ ycTOH HHBOCTH; criterium de stabilite; Stabilitătskriterien stability criterions; stabilitasi kriteriumok]: Criterii cu jutorul cărora se determină condifiunile în cari sistemele fizicochimice sunt stabile (în sens restrâns) Pentru cazul fenomenelor mecanice şi electromagnetice, care e cel mai important în Tehnică şi în Ştiinfă, s'au stabilit numeroase criterii de stabilitate, dintre cari cele mai importante sunt cele stabilite de Routh-Hurwitz, Nyquist, Mihailov şi Leonhard. în cazul special al echilibrului mecanic sub acfiunea unor forfe cari derivă dintr'un potenfial scalar, se foloseşte criteriul lui Dirichlet. — O metodă generală de deducere de criterii de stabilitate e metoda micilor oscilaţii. — Ea e exemplificată mai jos în două cazuri: acfionarea mecanică (v. fig. /) şi arcul electric (v. fig. II). — Fie motorul unei re motor e cuplat 1. Stabilitatea unei acţionari mecanice. Punct de funcfionare stabilă (B) şi labilă (A) al unei acţionări care are caracteristica a momentului motor şi caracteristica Mr a momentului rezistent, în funcfiune de vitesa mijlocie. acfionări, al cărui arbo-cu arborele de antrenare al maşinii de forfă sau de lucru acţionate. Fie c*> vitesa unghiulară comună a celor doi arbori şi fie I momentul de inerfie, redus la aceşti arbori, Cdr&cferistics arcafu/ II. Stabilitatea arcului electric, a) arc electric alimentat de o sursă cu tensiunea Ia borne Ua; b) punct de funcfionare stabilă (B) şi labilă (A) a arcului electric. al maselor în mişcare ale motorului şi ale maşinii de forfă, respectiv de lucru. Fie Mm (to) momentul motor al motorului şi Mr (<*>) momentul rezistent ai maşinii de forfă, respectiv de lucru, în care presupunem înglobate şi momentele frecărilor. Ecuaţia de mişcare a arborilor are forma: Dacă, în urma unei perturbafii incidentale, aplicată timp foarte scurt, vitesa unghiulară de după momentul perturbafiei variază cu cantitatea foarte mică cu' fafă de valoarea w0i pe care ar fi avut-o dacă nu s'ar fi produs perturbafia, adică dacă (D = a)0-f-u>'f trebue să fie satisfăcută ecuafia I (do)o do/\ _ ~dt dt) Scăzând ecuafia regimului neperturbat punând ($Mm\ . M (•>=«'br). 374 fiindcă o>' e presupus foarte mic, se obfine următoarea ecuafie diferenfială pentru mărimea cd': ,"+r(ii) _(«*») d t Q)jt) / COy \ 0(1) / OOqJ Această ecuafie are integrala a>'=Ce~at- unde a = ir») -(Mm) 1. / 0 CO / coq » 0 CO ' COo Funcfionarea acfionării e stabilă dacă co' tinde cu timpul către zero, adică dacă 0 <*> / COo ^ 0 «) / COO Această condifiune e realizată în punctul B, dar nu e realizată în punctul A din fig. /, figură care cuprinde curbele momentelor motor şi rezistent în funcfiune de vitesa unghiulară o>. — Fie tensiunea la borne Ub, sub Cere se alimentează un arc electric, care are în serie cu el o rezistenfă constantă R, şi fie Ua (i) tensiunea la bornele arcului în funcfiune de curentul i care trece prin arc. Dacă L e inductivitatea circuitului arcului, legea inducfiei electromagnetice, aplicată circuitului arcului şi liniei tensiunii la borne, dă ecuafia: Ri+U.-Ub=-L±. în care primul membru e egal cu tensiunea electromotoare, iar cel de al doilea e proporfional şi de semn contrar cu derivata în raport cu timpul a fluxului magnetic care frece prin circuit. Ecuafia diferenfială a circuitului arcului e deci: Ub=Ri+L^+Ua(i). Dacă, în urma unei perturbafii incidentale, aplicată numai un timp foarte scurt, curentul de după momentul perturbafiei variază cu cantitatea foarte mică i' fafă de valoarea i0, pe care ar fi avut-o dacă nu s'ar fi produs perturbafia, adică dacă z = i0+i', trebue să fie satisfăcută ecuafia Uh = R (i0 + i') +£ + + (*<) + *')• Scăzând ecuafia regimului neperturbat şi punând «a (*0 + *')- «a («.) = *' (%*) . • ■ ' Q)l 't=:lQ fiindcă i e foarte mic, se obfine pentru i' ecuafia omogenă [k + (^) ~\i' + L~ = Q. L \ 0* /*=»0J df Aceasta are integrala i' — Ce~at, unde Funcfionarea arcului e stabilă dacă i' tinde cu timpul către zero, adică dacă (^) >-*. ' dl f i—iQ condifiune care e realizată în punctul B, dar nu e realizată în punctul A din fig. II, în care dreapta AB e dreapta tensiunii aplicate arcului, iar curba reprezintă tensiunea de arc necesară Ua (i). — în cazuri foarte generale, criteriile de stabilitate a sistemelor mecanice şi electromagnetice se deduc prin metoda micilor oscilafii, cu ajutorul formei lagrangiene a legilor acestor sisteme. Fie qlt q2 — cele n coordonate generalizate ale unui sistem mecanic olonom (v.) cu n grade de libertate, şi fie Qv Q2"‘Qn, forfele generalizate (lagrangiene) corespunzătoare (v.), adică mărimile scalare cari dau lucrul mecanic elementar efectuat asupra sistemului olonom, prin înmulfirecu varia}ii!e virtuale respective dq±, bq2, bqn, ale coordonatelor generalizate corespunzătoare; fie, de asemenea, T energia cinetică a sistemului, care poate fi pusă sub forma n n ^ ^=y S S hk Qi • 1 î=1 ft=1 unde mărimile §ik depind numai de coordonatele ql, dar nu depind de derivatele lor în raport cu timpul qi, cari se numesc vitese generalizate. în aceste condifiuni, ecuafiile de mişcare ale lui Lagrange (v.) au forma: Fie q±, q%> "*'» qn funcfiunile de timp (coordonatele generalizate), cari satisfac ecuaţiile (2) penfru un caz dat (adică pentru mărimi şi date), şi cari reprezintă deci o mişcare posibilă a sistemului considerat; fie ql micile perturbaţii corespunzătoare unei mişcări posibile, cari se objin înlocuind în mărimile T şi vechile valori cu valorile qoi + qlr neglijând tofi termenii cari au puteri superioare puterii intâi în q\ şi q\ — ş' punând condifiunea să fie satisfăcute ecuafiile (2). în acest fel, se obfin din (2) n ecuafii diferenfiale lineare, de forma n 'Yâ (akl(l'l + bklq’l-\rcki) — 0't (k-h 7=1 Dacă toate mărimile akl, bkl, ckl sunt constante, mişcarea se numeşte „permanentă"; dacă, într'o astfel de mişcare, niciuna dintre perturba-fiile q\ nu ia cu timpul valori cari depăşesc anumite limite, mişcarea e stabilă în sens restrâns. Pentru a integra sistemul (3), la coeficienfi con- 375 stanfi, spre a studia stabilitatea mişcării, trebue cunoscute rădăcinile ecuafiei sale caracteristice (v.), care se prezintă sub următoarea formă de determinant: (4) anp^ + hip + cu + + + + aîl P^ + ^21 P +c21 *22 + bşzP + ^22' ‘ pv+b p+c a p2 + b p + c nv ni n 2 nv m >ip2 + bnnp *cn =0, în care p e variabila polinomului din ecuafia caracteristică. Mişcarea considerată e stabilă, dacă eventualele părfi rea!e ale rădăcinilor acestei ecuafii sunt toate negative, fiindcă integralele ^ ale sistemului (3) se compun, în esenfă, din termeni de forma ce^kt, cari tind cu timpul către zero, dacă părfi le reale din pk sunf pozitive; sistemul satisface, deci, în acest caz, condifiunea de stabilitate. Mişcarea e labilă, adică sistemul mecanic se depărtează din ce în ce mai mult de mişcarea neper-turbată, dacă eventualele părfi reale ale rădăcinilor ecuafiei sunt pozitive, fiindcă integralele qţ ale sistemului (3) cresc indefinit cu timpul,—şi deci sistemul© labil. Dacă rădăcinile ecuafiei sunt imaginare (şi conjugate două câte două), integralele q} ale sistemului (3) dau oscilafii de amplitudine constantă — şi stabilitatea e asigurată numai când termenii de ordin superior, neglijafi, nu schimbă caracterul variafiei. Desvoltând ecuafia (4) după puteri ale variabilei p, se obfine ecuafia (5) U0 P ~TaiP scrisă cu a0 > 0, unde m diferă de 2n, fiind mai mic decât 2 n numai dacă anumifi coefi-cienfi din (3) sunt nuli. Conform unei teoreme a lui Hurwitz, rădăcinile ecuafiei (5) au toate o parte reală negativă, şi deci mişcarea considerată e stabilă, dacă sunt pozitivi tofi determinanţi minori principali în diagonala principală (încluziv minorul a±) ai; următorului determinant, în care am indicat minorii respectivi: *1 \ a 0 : o-- 0 *3 &2 • UL 0 aim- -1 a2 mr am condifiunea Dm > 0 fiind identică cu am > 0 (criteriul de stabilitate al lui Roufh-Hurwitz). Aceşti subdeterminanfi se formează după următoarea regulă al lui Routh: se scrie determinantul D1 = a1] determinantul al doilea, al treilea, etc. se obfin prin următoarele înlocuiri succesive de litere: ao ai «2 a3 •••02» «2«+l l ^ ^ \ ^ ^ «1 («t«2—a0aî) as (ala4—aQa5) '"a2n+1 —<*0«2»+3) Variafiile q't ale mărimilor qt în jurul valorilor lor neperturbate, după o perturbafie dată, au deci caracter diferit, după natura rădăcinilor ecuafiei caracteristice. — Rădăcinilor reale şi negative le corespund variafii cari tind asimptotic către valoarea zero, corespunzătoare mişcării neperturbate; rădăcinilor complexe (două câte două complex conjugate) cu partea reala negativă le corespund variafii oscilatorii cu amplitudinea tinzând asimptotic către zero, iar rădăcinilor complexe cu partea reală nulă le corespund variafii oscilatorii de amplitudine constantă. în toate aceste cazuri, sistemul prezintă stabilitate (în ultimul caz, stabilitatea se numeşte asimptotică). — Rădăcinilor reale şi pozitive le corespund variafii fot timpul crescătoare, şi sistemul tinde către o mişcare diferită de cea neperturbată; rădăcinilor complexe cu partea reală pozitivă le corespund variafii oscilatorii cu amplitudinea tot timpul crescătoare: sistemul tinde către o mişcare diferită de cea neperturbată, în ultimele două cazuri, sistemul e labil. — Acest criteriu e aplicabil şi sistemelor electromagnetice, sau mecanice şi electromagnetice, fiindcă— printr'o interpretare adecvară —ecuafiile lui Lagrange, folosite ca punct de plecare, reprezintă şi legile fenomenelor electromagnetice şi ale forfelor lagrangiene cari se exercită asupra corpurilor din câmpul electromagnetic. Maxwell a dat această interpretare, care consistă în următoarele: dacă ^ sunf cele s intensităţi de curent prin s circuite electrice, ele sunt identificate cu primele s vitese lagrangiene ale sistemului de circuite, adică aceste coordonate generalizate sunt: qt = \il d t\ (£=1.2,... s), iar celelalte n — s coordonate generalizate ale sistemului sunt coordonatele sale mecanice: qm = qm\{’n = s+\, s + 2,..., n). Cu acesta identificări, energiei cinetice T din cazul sistemelor pur mecanice îi corespunde suma dintre energia cinetică Tc a circuitelor, care corespunde coordonatelor generalizate qm (m > *), şi dintre energia magnetică liberă Tm a sistemului de circuite, care corespunde coordonatelor q} (l s) şi care e Tm~LIkHh• 1 Iz 1 *st unde Llk sunf inductivităfile proprii (când l~k) şi mutuale (când l^k) ale circuitelor. Rezultă hk^Lik (l~s< k~$)' Energia cinetică fiind independentă de it şi de | dt, iar energ:a magnetică liberă fiind independentă de | iţ dt, rezultă din ecuafiile lui Lagrange, pentru k^s d /c)7\h\ d J, _ . Q*=- d t -ik ' dt unde e fluxul magnetic care frece prin circuitul k; deci, — Qk trebue interpretat, pentru k^s, drepf tensiunea electromotoare a circuitului k. Celelalte 376 forfe lagrangiene Qk, pentru k">s, îşi păstrează semnificafia din Mecanică. — în cazul particular al forfelor lagrangiene cari W deriva dintr'un potenfial Q7- = — -—, unde V e * dli energia potenfială, ecuafiile lui Lagrange iau forma: d d t folosind notafia L — T—V, Fiindcă V e independent de vitesele generalizate *qk şi fiindcă, în cazul echilibrului unui sisfem pur mecanic, T — 0, rezultă drept condifiuni de echilibru V^=0;(£ = 1,2............»), adică, în pozifiiie de echilibru, energia potenfială a sistemului are o valoare extremă la qk variabili. Conform unei teoreme enunfate de Lagrange şi demonstrate de Dirichlet, echilibrul e stabil dacă această valoare extremă a energiei potenfiale e un minim (criteriul de stabilitate al lui Dirichlet). — Aplicarea criteriului de stabilitate al lui Routh-Hurwitz e dificilă pentru sistemele cu un număr mare de grade de libertate, penfru cari şi gradul ecuafiei caracferisiice e mare. De asemenea, legăturile dintre mărimile cari intervin direct în criteriu şi parametrii sistemelor fizice sunt complicate, astfel încât, dacă un sistem nu satisface condifiunile de stabilitate, e dificil să se indice modificările cari ar trebui aduse parametrilor săi, pentru a-l transforma într'un sistem stabil. Se obfine o indicaţie asupra felului în care trebue variat un parametru X al unui sisfem căruia i se studiază stabilitatea, dacă se procedează în modul următor (metoda Neumark): Se pune ecuafia caracteristică sub o formă în care parametrul X apare ca factor linear: Qip) -f Xi?(p) = 0, unde (Q)p şi R(p) sunt polinoame cu coeficienfi constanji. Pentru ca sistemul să fie stabil, trebue ca exfremităfile tuturor reprezentărilor în planul complex (or, co) ale rădăcinilor p^ = a-f-;co ale acestei ecuafii să se găsească în stânga axei mărimilor imaginare (unde c?<0). Variind continuu parametrul X, într'un anumit sens, exfremităfile rădăcinilor ecuafiei caracteristice îşi vor schimba continuu pozifia în planul a, u>; penfru o anumită valoare limită X, a parametrului X şi pentru un anumit sens de variafie a acestui parametru, extremitatea unei rădăcini pi a ecuafiei caracteristice se va deplasa din dreapta axei imaginarelor şi va ajunge pe această axă, pe care deci pi-jco^. Astfel, valorile limită X^ se obfin din ecuafia de mai sus, punând p-ja) şi rezolvând ecuafia caracteristică în raporf cu X: I=-Q(iî) 1 *(/«) Curba loc geometric al exfremităfii valorilor (imită Xj, în general complexef ale parame- trului X, în planul complex X=X,-|-jXi împarte planul X în două regiuni, în interiorul cărora polinoamele vor avea acelaşi număr de zerouri în stânga axei imaginarelor. Cu ajutorul acestei împărfiri se pot determina, deci, valorile parametrului X pentru cari un sistem, care poate fi stabilizat prin variafia acestui parametru, este în adevăr stabil. — în astfel de cazuri se poate aplica şi următorul criteriu amplitudine-fază, stabilit de Nyquist şi echivalent cu criteriul Routh-Hurwitz, dacă sistemul are un circuit închis (circuitul de reacfiune; de ex. într'un sistem de reglare sau într'un sistem de amplificare cu reacfiune): Se taie (se deschide) circuitul de reacfiune şi se determină prin calcul, sau se ridică experimental, factorul de transfer al circuitului, raportat la cele două secfiuni 1 şi 2, formate prin tăiere, dintre cari prima se numeşte secfiune de intrare, iar cea de a doua, secfiune de ieşire. Factorul de transfer e câtul dintre mărimea lineară caracteristică x2, restituită de circuit la ieşire, • şi mărimea lineară corespunzătoare xlf aplicată la intrare. în cazul unui circuit mecanic, mărimile x± şi x2 sunt forfe; în cazul unui circuit electric, aceste mărimi sunt tensiuni. Dacă se presupune că se aplică la intrare o mărime lineară xt, care variază sinusoidal în timp, cu o anumită pulsafie co, mărimile x2 şi *i pot fi reprezentate în complex (v. Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale) prin x2 şi xL — şi factorul de transfer w (co) va avea o valoare complexă _ x2 w (co) = — Xt (co) ' care variază, în general, când co variază dela 0 la oo. Desenând în planul complex (U, jV) locul geometric al vectorului —w (co) = U (ot>)-j-;F (co), când «D variază dela —oo până la -f oo, se obfine o curbă care se numeşte caracteristica amplitudine-fază a circuitului care a fost deschis. Daca w (co) tinde către zero, când co tinde către — oo sau către + °°t caracteristica amplitudine-fază e o curbă închisă. — Dacă punctul de coordonate £7=1, 1^ = 0 nu e confinut în interiorul caracteristicei amplitudine-fază a circuitului, sistemul e stabil, iar dacă acel punct e confinut în interiorul caracteristicei, sistemul e labil (instabil), inferiorul curbei fiind partea ocolită de extremitatea vectorului w (co) în sens invers acelor unui ceasornic, când co variază dela 0 până la oo (criteriul de stabilitate al lui Nyquist).— Un sistem care are caracteristica amplitudine-fază indicată mai sus e deci stabil, iar unul care nu are acea caracteristică e labil. Când caracteristica e mai depărtată de punctul U= 1, V — 0, pe care-l închide, sistemul e mai depărtat de regimul de labilitate. Mai general, se poate utiliza forma operaţională a factorului de transfer (v. sub Transformare Laplace). — Un sistem care are ecuafia caracteristică i(p) - a0 p* Xjr * * * 4 an = 0/ ş stabil, adică părfile reale ale rădăcinilor ei sunt 3 77 negative, dacă e satisfăcută următoarea condifiune (criteriul lui Mihailov şi Leonhard): Când u> creşte dela 0 la oo, extremitatea vectorului f (a)) — obfinut din f (p), punând p = j) şi fj (t*>) ale ecuafiei caracteristice în p = ;o> trebue să aibă rădăcini reale, adică ecuafiile ^(w) = 0 şi ii (a>) = 0, echivalente cu ecuafia f»+if»=o. trebue să aibă rădăcini reale; mărimile reale fr (a>) df4 (cd)”] —j--- I trebue să fie de acelaşi semn; do) Jco=0 când oo creşte dela 0 la oo, trebue ca fr(o)) şi (cd) să se anuleze alternativ. — Aplicarea acestui criteriu e adesea mai simplă decât aceea a criteriului Iui Nyquist. — Toate aceste criterii determină stabilitatea numai în raport cu perturbafii destul de mici, pentru ca să se poată aplica metoda micilor oscilafii. Ele nu se pot aplica, de exemplu, pentru a determina stabilitatea unui vehicul de cale ferată sau condifiunile în cari acesta nu deraiază, fiindcă vehiculul sufere perturbafii importante în timpul mersului. i. Stabilitate elastică [ynpyraa ycTOHHH-BOCTb; stabilite elastique; elastische Stabilităt; elastic stability; rugalmas stabilitâs], Rez. mat.: Şi mensiuni mici în raport cu cea de a treia şi în cari se produc şi tensiuni de compresiune au această proprietate numai cât timp sarcinile exterioare nu depăşesc anumite valori critice de pierdere a stabilităţii elastice; dacă sarcinile depăşesc aceste valori, echilibrul elastic devine labil şi elementele părăsesc acestă stare, trecând într'o stare diferită de ea. O bară lungă şi subţire, de exemplu, supusă acţiunii a două forfe de compresiune axiale (v. fig. / a), se deformează brusc lateral—flambează — la o anumită valoare a acestor sarcini (v. fig. I b); un arc supus acfiunii unor sarcini lucrând radial (v. fig. II a), se deformează la anumite valori ale acestora şi capătă o nouă formă de echilibru (v. fig. II b); o grindă subfire şi înaltă, supusă acfiunii unor sarcini lucrând în planul ei (v. fig. /// a), se deformează brusc lateral — flambează lateral — la anumite valori ale acestor sarcini (v. fig. III b); o placă plană, supusă unor sarcini cari lucrează în planul ei (v. fig. IV a), se deformează — se voalează, — la anumite valori ale acestor sarcini (v. fig. IV b) şi ia o nouă formă de echilibru (v. sub Flambaj). Problema fundamentală a calculului stabilităfii elastice consistă în a determina, pentru un anumit sistem elastic supus unui anumit fel de solicitări, valoarea cea mai mică a sarcinii critice, respectiv a tensiunii corespunzătoare, care nu trebue depăşită pentru ca stabilitatea să fie asigurată. Sarcina critică, respectiv tensiunea critică, depind de modul de alcătuire a sistemului elastic, de natura legăturilor lui, de felul sarcinilor cari acţionează asupra lui, şi de valoarea modulului de elasticitate a materialului din care e alcătuit. Problemele de stabilitate elastică se studiază, fie cu ajutorul criteriului minimului energiei potenţiale elastice (criteriul lui Dirichlet), fie cu ajutorul unor metode specifice acestor probleme: I. Flambajul unei bare drepte. II. Flambaju! arcelor, Proprietatea elementelor de construcţii deformate elastic sub acţiunea unor sarcini exterioare, de a reveni la starea lor de echilibru elastic neperturbat, după o mică perturbaţie care a durat pufin timp. Elementele cari au una sau două di- n III. Flambajul prin încovoiere. metoda statică, metoda Rayleigh-Ritz, metoda Galerkin. în metoda statică se consideră sistemul într'o pozifie deformată, infinit vecină pozifiei inifiale de echilibru. Scriind pentru această pozifie deformată condifiunile de echilibru al siste- 378 mului sub acfiunea sarcinilor exterioare, se obfin ecuafii diferenfiale lineare, cari confin ca parametri sarcinile exterioare. Valorile parametrilor, pentru cari ecuafiile diferenfiale lineare astfel stabilite admit o infinitate de solufii şi cari satisfac condifiunile la extremităfi, dau valorile sarcinilor critice. Metoda e utilă numai când ecuafiile diferenfiale obfinute pot fi integrate, finând seamă de condifiunile de rezemare pe contur. în aplicarea criteriului lui Dirichlet, se compară energia elastică potenfială a sistemului în stare de echilibru cu energia sistemului în pozifiiie infinit vecine ei; dacă starea de echilibru e stabilă, energia elastică potenfială corespunzătoare e minimă. Se anulează deci derivatele ei de ordinul întâiu în raport cu deplasările, iar derivatele ei de ordinul al doilea în raport cu deplasările trebue să fie pozitive; sarcinile critice se obfin penfru cazul limită în care şi aceste ultime derivate sunt nule. Dacă se cunoaşte ecuafia exactă a formei deformate a sistemului, se obfin şi pe această cale solufii exacte. Dacă se admite penfru forma deformată a sistemului o ecuafie aproximativă, care satisface însă condifiunile la extremităfi, se obfin valori aproximative ale sarcinilor critice, foarte apropiate de cele exacte — şi cari satisfac necesităţile practice. De exemplu, expresiunea forfei critice de flambaj penfru o bară dreaptă, acfionată la capete de două sarcini concentrate, obfinută prin metoda energetică, este: [lEly"~ dx Dacă se admite pentru fibra medie deformată a barei dublu articulate o sinusoidă dată de relafia y ~/sin f unde / este săgeata maximă* l lungimea barei şi x e abscisa punctului considerat, măsurată în lungul barei, se obfine pentru sarcina critică de flambaj formula cunoscută a lui Euler: p n2El iz2EA cr - -y - - unde X = l\ly e coeficientul de subfirime al barei. Din formula de mai sus se obfine şi valoarea tensiunii critice de flambaj Per n2E Când lucrul mecanic efectuat de forfele exterioare Le e proporfional cu pătratul micilor deplasări ale elementului deformabil, anularea derivatelor întâi şi a doua e echivalentă cu egalarea lucrului mecanic efectuat de forfele exterioare, adică cu energia de deformafie (cu lucrul mecanic de deformafie). De exemplu, lucrul mecanic de deformafie a unei plăci de grosime h (v. fig. /Va), comprimată pe două direcfii de câte o sarcină uniform repartizată Pt şi P2, e Lâ- 0,258- 1 1 —y? a* a şi b fiind dimensiunile plăcii, p, coeficientul lui Poisson şi E modulul de elasticitate, iar lucrul /V. Voalarea unei plăci plane. mecanic efectuat de forfele exterioare la deplasările elastice corespunzătoare L.=Yi'h Egalând aceste două valori, se obfine ecuafia din care se calculează sarcinile critice. — în metoda Rayleigh-Ritz se foloseşte, penfru deplasările elastice ale construcfiei, soluţia apropiată: n i=1 unde yi sunt funcfiuni cari satisfac condifiunile de margine, şi ai sunt coeficienfi constanfi, iar aceştia se determ'nă din condifiunea ca lucrul mecanic total al sistemului să fie minim. în metoda lui Galerkin se foloseşte aceeaşi solufie apropiată penfru deplasări. Dacă ecuafia diferenfială, în momentul pierderii stabilităfii elementului, se exprimă printr'o relafie de forma f (y. y". >'V)=o, se formează sisfemul de ecuafii li Hr II IV ,y ,y , P) yi dxdz = 0. După integrare, acest sistem dă un sistem de i ecuafii lineare pentru determinarea coeficienţilor Anulând determinantul acestui sistem, se obfine ecuafia din care se determină valorile critice ale sarcinilor (forfelor) cari solicită piesa. La o bară încastrată Ia un capăt şi articulată la celălalt, de exemplu, ecuafia de mai sus e: yAx = 0. Considerând că ecuafia fibrei medii deformate e ( KX 3tzx , \ y=a^cos rrc°s—+.-.J şi substituind în ecuaţia de mai sus, se obţine, după integrare, etc.: Pentru ca stabilitatea elastică a elementelor de construcţii sau a construcţiilor în ansamblul lor, supuse unor sisteme de sarcini date, să fie asigurată, trebue ca sarcinile maxime admisibile cari se exercită asupra lor să rămână sub un anumit submultiplu al sarcinilor critice de pierderi a stabilităţii. Cele mai importante probleme de stabilitate elastică sunt cele referitoare la următoarele sisteme: barele drepte de secţiune constantă sau variabilă acţionate axial (flambajul barelor drepte); barele curbe, inelele şi grinzile încovoiate (flambajul lateral); plăcile plane acţionate în planul lor median (voalarea plăcilor plane); suprafeţele subţiri supuse acţiunii unor forţe axiale; arborii de transmisiune; ţevile de extracţie a ţiţeiului. Barele drepte de secţiune constantă se calculează la flambaj cu formula lui Euler: tz2E Gcr~U' Rezistenţa critică de flambaj variază după o hiperbolă cubică în funcţiune de coeficientul de subţirime X. Formula lui Euler este valabilă atât timp cât tensiunea critică este mai mică decât limita de proporţionalitate a materialului {Qcr=- este multiplicatorul de flambaj. 9 în fig. V sunf arătate variaţiile valorilor Gcr, c, q? şi o> pentru bare de OL 38. V. Flambajul barelor drepie. Variafia rezisfenfelor critice a coeficientului de siguranfă şi a multiplicatorului de flambaj în funcfiune de coeficientul de subfirime, pentru bare de OL 38. /) zona de compresiune simplă; II) zona de flambaj în domeniul plastic; III) zona de flambaj în domeniul elastic; I) curba rezistenfelor critice (ocr); 2) curba coeficienfilor q>; 3) curba rezistenfelor admisibile (*af)i 4) curba coeficienfilor de sig ranfă (cj; 5) curba multiplicatorilor (co). Barele cu secţiune variabilă se calculează la flambaj ca şi barele cu secţiune constantă (v. sub Flambaj) considerând însă, în loc de momentul de inerţie variabil, un moment de inerţie ideal Iit care rezultă din înmulţirea lui lmax cu un coeficient p., care depinde de forma barei şi de raportul c — ^^min' Imax. Barele cu secţiune compusă se calculează ca şi barele simple, folosind însă un coeficient de subţirime ideal X;, care depinde de natura legături” lor dintre elementele cealcă- ASlV , tuesc bara şi de numărul de piese cari alcătuesc secţiunea y/ * barei. Pentru practică sunf -----------------I----4-f*- interesante cazurile flamba- | }L jului tuburilor circulare încăr- Xv I cate radial cu o sarcină p uniform repartizată (v.fig. VI) şi cel al arcelor încărcate în VI. Flambajul unui inel acelaşi fel (v. fig. II a). Bara circular, inelară circulară cu raza R (v. fig. VI), pe care se aplică o sarcină normală pe axă (radială), uniform repartizată p, flambează, şi inelul circular devine eliptic, la următoarea valoare critică a sarcinii ţ\ _3 EI P" R* ' unde EI e rigiditatea la încovoiere a inelului. Inelul se poate deforma însă nu numai în plan, 380 ci şi în spaţiu. în ultimul caz, sarcina critică are expresiunea: p £/2. P_£4l cr 4-t-jî' hs ' GIp‘ în care EI2 e rigiditatea la încovoiere a seefiunii în raport cu axa norma!ă pe axul inelului, — şi GIp e rigiditatea la torsiune. în cazul arcelor circulare cu unghiul la centru 2 OL, formula generală a valorii sarcinii critice pentru o sarcină normală uniform repartizată e: p =k^, 1 cr K ^3 unde k e un coeficient care depinde de unghiul la centru 2 a şi de modul de prindere a capetelor arcului. Uneori Pcf se exprimă în funcfiune de deschiderea / a arcului şi de săgeata /. în acest caz, sarcina critică de pierdere a stabilităţii e dată de formula p " i în care k± depinde de modul de prindere la capete şi de pleoştire (v.). La arcul parabolic încărcat cu sarcină verticală uniform repartizată pe deschidere, arcul e supus numai la compresiune, iar sarcina lui critică de flambaj are expresiunea: P =Ml cr p coeficientul k fiind funcfiune de pleoştire şi de modul de prindere Ia capete. Grinda supusă la încovoiere sub acfiunea unor sarcini lucrând într'un singur plan şi care are, în raport cu planul sarcinilor, un moment de inerfie mult mai mare decât în raport cu planul normal, îşi poate pierde stabilitatea elastică în zona comprimată; axa grinzii se curbează în planul de rigiditate minimă, iar diferitele secfiuni transversale ale grinzii se rotesc în jurul axei deformate (v. fig. HI b), dacă sarcinile sau momentele în-covoietoare maxime cari acfionează grinda depăşesc valoarea lor critică de flambaj lateral. Momentul critic de flambaj al grinzilor drepte e dat de formula: V£/y gip l în care E e modulul de elasticitate longitudinală, G e modulul de elasticitate transversală, Iy e momentul de inerfie în raport cu o axă normală pe planul sarcinilor, Ip e momentul de inerfie polar, / e deschiderea grinzii, iar k± e un coeficient care depinde de felul încărcării, de natura reze-mărilor la capete şi de forma seefiunii transversale a grinzii. Dacă se pune în evidenfă sarcina critică, formula de mai sus se înlocueşte cu: P„, respectiv (pl)cr = , /2 unde k2 e un coeficient care depinde de aceiaşi factori ca şi coeficientul kt. Stabilitatea la răsucire prezintă importanfă practică la arborii maşinilor. Un arbore lung, torsionat de o pereche de cupluri de forte, aplicate la capete, se deformează după o linie elicoidală, la pierderea stabilităfii elastice. Valoarea critică a momentului de răsucire e: M = 2 kEI l 1 EI fiind rigiditatea arborelui la torsiune, iar /, lungimea. Dacă arborele e solicitat şi la compresiune, valorile critice P şi M sunt în relafia: P M2 EI+4(EI2yZ Problema stabilităfii plăcilor plane consistă în determinarea sarcinii critice, respectiv a rezistentei critice a de valoare. Pentru tensiuni de com- presiune: ~L m iar pentru tensiuni tangenţiale: 712 E -l *2£ fţy ®~-*l n(] — \b) ' r=k* 12(1-(i2) (l) ' în formulele de mai sus, E e modulul de elasticitate al materialului, jl e coeficientul de con- VII. Variaţia parametrului de voalare k în funcfiune de a (m = numărul semiundelor de voalare). tracfiune transversală a materialului, te grosimea plăcii, b e dimensiunea plăcii în direcfia normală pe ^mirj 6 VIII. Placă comprimată excentric pe două laturi epuse, în afara sâmburelui central. tensiunea o (de obiceiu, înălfimea plăcii), klt respectiv k%, sunt parametri cari depind de natura 381 şi de felul repartifiei tensiunilor pe conturul plăcii, de condifiunile de rezemare a plăcii pe contur şi de raportul dintre cele două laturi ale plăcii o—ajb. Pentru plăci articulate pe cele patru laturi şi solicitate pe latura b de tensiune normală a = c£ IX. Variaţia parametrului de voalarek înfuncfiunederaportul a. (v. fig. IV b), variafia parametrului de voalare k± e dată în fig. VII. Pentru plăci supuse pe latura b la tensiuni normale a de voalare kt cari variază linear (v. fig. VIII), parametrul depinde şi de valorile celor două tensiuni deia marginea b a plăcii comprimate, prin coeficientul După Froude, pentru 4,^100, k±- -0,5 * 1 pentru 1,37 <4^4, ^ = 6 ^ Pentru plăci supuse la lunecare pură, variafia parametrului k2 e dată în fig. IX. Pentru a mări rezistenfă la voalare a plăcilor plane, acestea se rigidizează cu nervuri de rigi-dizare, cari reduc lungimea semiundelor de voa lare şi măresc astfel valoarea rezistenfei critice de voalare. Practic, calculul la stabilitate al elementelor de construcfii se face ca şi pentru barele drepte, introducând un coeficient de stabilitate <}>/ care depinde de natura elementului, de felul solicitării, de condifiunile de rezemare şi de felul materialului din care e făcută piesa. Valorile coeficientului de stabilitate cţ> sunt standardizate în funcfiune de materiale. î. Stabilitatea autovehiculului [ycT08HHB0CTb aBTOTpaHcnopTHoro cpe^cTBa; stabilite de l'au-tovehicule; Motorwagenstabilităt; motor car stability; gspkocsi stabilitâsa]: Proprietatea unui vehicul rutier (automobil, autobus, autocamion, tractor, etc.) de a putea circula fără mişcări giratorii (şerpuiri), derapări sau răsturnare, cu orice vitesă inferioară unei limite admisibile, condifionată de configurafia şi de starea căii. în general, condifiunile de stabilitate variază de-a-lungul unei căi, deoarece vitesa limită admisibilă nu e aceeaşi pe toată lungimea acesteia (fiind mai mică în curbe, în rampe, etc.). Se deosebesc: stabilitate la rulare, stabilitate la derapare şi stabilitate ia răsturnare. Stabilitatea la rulare: Proprietatea vehiculului de a reveni în direcfia de mers inifială, după ce a efectuat mişcări de pivotare în jurul axei sale de girafie, prin deformarea transversală a pneurilor, datorită unai solicitări laterale temporare. Stabilitatea la rulare depinde de comportarea vehiculului la micile variafii ale direcţiei de mers, care e nfluenfată de repartiţia sarcinilor statice pe osii (adică de pozifia centrului de greutate al vehiculului), de rigiditatea transversală a pneurilor, de ampatament şi de vitesa de rulare, Mişcările perturbatorii în jurul direcţiei de mers se dato-resc, în principal, deformării transversale a pneurilor, ca efect al unei forfe normale fafă de planul longitudinal de simetrie a4 vehiculului (numită forfă laterală), de exemplu acfiunea vântului, forfa centrifugă, şocul cu obstacole mici ale căii sau I. Forja laterală. P' = G sin P'=C cos —G sin ty. a) în aliniament, provocată r.umai de inclinarea transversală a căii; b) în curbă, provocată de .înclinarea transversală a căii şi de forfa centrifugă; G) greutatea vehiculului; C) forfa centrifugă; P') forfa laterală; I) ecartamentul; h) înălfimea dela sol a centrului de greutate (0); ijj) unghiul de înclinare transversală a caii. componenta greufăfii vehiculului pe o cale cu înclinare transversală (v. fig. /). Roata vehiculului nu alunecă lateral (nu derapează), dacă (v. fig. //): (1) PC = RC<«GC, unde Pc e forfa laterală care provoacă deformarea pneului, Rc e forfa de frecare dintre pneu şi cale, Gc e sarcina pe roată, iar a e coeficientul de adeziune (considerat acelaşi în toate di-recfiile). Astfel, roata solicitată lateral se deplasează într'o direcfie care formează unghiul de deviafie S cu planul său median (v. fig. //). Pentru forfele laterale cari nu provoacă alunecarea pneului pe cale (dreapta OA din fig. III), unghiul de deviafie se determină din relafia (2) 8 = PJk, în care k—25'-7§ kg/1° e coeficientul de rigiditate transversală a pneului; acest coeficient depinde de sarcina pe roată, de presiunea de umflare a pneului şi de lafimea jantei, dar e aproape independent de vitesa de rulare şi de forfele inerfiale longitudinale (forfe de accelerare sau de frânare). Pentru forfe laterale cari provoacă alunecări parfiale ale pneului pe cale (curba AB din fig. III), unghiul de deviafie e o funcfiune de forma (2') S = f(Pc. PCo , k, s), unde PCq e forfa laterală la care începe alunecarea 3â2 pneului, iar s e lungimea zonei de confacf al pneului cu calea. Unghiul de deviafie 5, care reprezintă cauza principală a instabilităţii vehiculului în mers, 160 ffl 80 tfO U > 8.. yi 7^ A II. Deformarea transversală a pneului. Gc j sarcina pe roa-1a; Pc )forfa laterală, care se exercită pe roată; Rc) forfa de frecare dintre pneu şi cale; A) direct ia de rulare; 5) unghiul de deviafie; xj abaterea liniei mediane de contact. III. Curba variafiei unghiului de deviafie, în funcfiune de forfa laterală. 8) unghiul de deviafie; Pc J forfa laterală (kg); OA) intervalul în care pneul nu alunecă transversal pe cale; AB) intervalul alune ; ari lor parfiale ale pneului; BC). intervalul alunecării totale a pneului (B fiind punctul corespunzător limitei de adeziune]. poate avea valori diferite pentru toate rofile; în general se admite o valoare medie S^pentru rofile din fafă şi o valoar® medie ds pentru rofile din spate (v. fig. IV). Unghiul de deviafie, datorit acfiunii vântului sau forfei centrifuge, poate fi redus sau anulat prin orientarea a-decvată a rofi lor directoare, comandată de conducătorul vehiculului. Când coeficientul de adeziune al căii e mic (de ex. pe o şosea cu poleiu), şi la o anumită vifesă de rulare, mişcarea vehiculului devine labilă şi orice orientare nepotrivită a rofilor directoare provoacă o mişcare de girafie cu o accelerafie unghiulară mare, respectiv deraparea vehiculului. Condifiunea stabilităfii la rulare e 0) Ui *f unde Gf şi Gs sunt sarcinile statice pe osiile din fafă şi din spate, kf şi ks sunt rigidităţile transversale ale pneurilor din fafă şi din spate, l e ampafamentul (la vehiculele cu dublă tracfiune în spate, distanfa / se măsoară între axa osiei din fafă şi o axă fictivă, situată la egală depărtare de axele celor două diferenfiale din spate), g (m/s2) e accelerafia gravitafiei şi v (m/s) e vitesa de rulare. La mersul în curbă, condifiunea de stabilitate la rulare se obfine considerând, ca forfă laterală, rezultanta dintre forfa centrifugă provocată de mişcarea vehiculului în curbă şi dintre celelalte solicitări laterale (de ex. vântul). Vitesa critică, la care mişcarea vehiculului devine labilă, e (4) -V«-' şi, cu cât această vifesă e mai mare, cu atât stabilitatea e mai bună. Stabilitatea 1a rulare a vehiculului e absolută, adică se menfine la orice vitesă posibilă de rulare a acestuia, dacă (5) G, G, 7-^0. pentru vcf infinit sau imaginar. Ştiind că _ G'-Glf/tePJa şi Gf = GlJlzPcf/a (v. fig. IV şi relafia 1), inegalitatea (5) se poate scrie sub una dintre formele (5') Kh-k^O, sau (v. relafia 2) (5") d5—5y<0, unde G e greutatea totală a vehiculului, // şi ls sunt distanfele dela centrul de greutafe la axele osiilor din fafă şi din spate (la vehiculele cu dublă tracfiune în spate, ls e distanfa până la axa fictivă dintre cele două diferenfiale), §f şi ds sunt unghiurile medii de deviafie ale pneurilor din fafă şi din spate. — Condifiunea (5‘) devine: ks^kf, la autoturisme la cari lf^ls, şi e satisfăcută^ prin mărirea presiunii la pneurile din IV. Influenfa unghiului de deviafie asupra direcfiei de rulare a vehiculului. P’J forfa laterală; Pcf) şi Pcs) forfele laterale exercitate pe ro.'ile din fafă, respectiv din spate; Rcf) şi Rcs) Corfele de frecare între cale şi pneurile din fafă, respectiv din spate; 5f şi 5S) unghiurile de deviafie medii ale rofilor din fafă, respectiv din spate; 0^) traiectoria vehiculului pentru §s—5f<0; Or2j traiectoria vehiculului pentru85—8/^>0; O) centrul de greutate al vehiculului; liJ şi ls) distanfele dela centrul de greutate la axele osiilor din fafă şi din spate; v) vitesa de rulare (m/s). spate; ks^(1,5'"2) kf, Ia autocamioane şi autobuse la cari lf&(1,5--1)Is, şi e satisfăcută prin mărirea presiunii pneurilor din spate sau prin dublarea pneurilor punfii din spate. — Condifiunea ds—<0 indică tendinfa vehiculului de a parcurge traiectoria Ort (v. fig. IV), ceea ce 3 8â provoacâ o forfă centrifugă de sens contrar forfei laterale P astfel încât unghiurile de deviafie descresc, adică mişcarea vehiculului e stabilă. Stabilitatea la rulare a vehiculului depinde de vitesă, dacă condifiune care se poate scrie sub una dintre formele: (6') ksls—kflf< 0 sau (6") V“&/>0. Mişcarea vehiculului e stabilă sau labilă, după cum vitesa de rulare e mai mică sau mai mare decât vitesa critică (vcr). Stabilitatea condifionată de menfinerea vitesei de rulare sub valoarea critică, numită stabilitate cinetică, e mai uşor de realizat decât stabilitatea absolută, dar prezintă desavantajul că limitează vitesa maximă a vehiculului. în cazul depăşirii vitesei critice, condifiunea 5S—5^ >0 indică tendinfă vehiculului de a parcurge traiectoria Or2 (v. fig. /V), ceea ce provoacă o forfă centrifugă de acelaşi sens cu for(a transversală Flt astfel 'ncât unghiurile de deviafie cresc până când suma solicitărilor transversale depăşeşte limita de adeziune, adică mişcarea vehiculului e labilă. Astfel, chiar la rularea vehiculului în aliniament, dacă vitesa de rulare depăşeşte vitesa critică, starea labilă poate fi provocată de orice forfă laterală, de exemplu de acfiunea vântului sau de neregularităfile căii (cari produc şocuri laterale). îmbunătăfirea stabilităfii la rulare se obfine, în special, prin mărirea rigidităfii transversale a pneurilor, în care scop se poate alege oricare dintre solufiile următoare: mărirea presiunii de umflare a pneurilor; folosirea rofilor pneumatice jumelate, la puntea din spate a vehiculului (de ex. Ia autocamioane. şi autobuse); folosirea unor pneuri cu rigiditate transversală mare (fără prejudicierea elasticităfii radiale). De asemenea, pentru îmbunătăţirea stabilităfii, se recomandă: mărirea unghiului de înclinare al rofilor din fafă, planul rofilor din spate trebuind să fie perpendicular pe cale; apropierea centrului de greutate al vehiculului de osia din fafă; mărirea vitesei critice. — Creşterea presiunii de umflare p provoacă o creştere = p/p a rigidităfii k, pentru X^0,4. Prin creşterea presiunii pneurilor se reduce însă confortul suspensiunii şi solicitările dinamice asupra vehiculului devin mai accentuate. — Folosirea rofilor jumelate la puntea din spate, solufie admisibilă numai la autocamioane sau Ia autobuse, asigură reducerea unghiului de deviafie al pneurilor respective (ds) până la 50%. Cum micşorării raportului bjbf îi corespunde creşterea raportului kjkf (v. relafia 2), rezultă că prin jumelarea rofilor din spate, se poate obfine mărirea vitesei critice, eventual satisfacerea condifiunii k Jkj^lţlls a stabilităfii absolufe. — Folosirea pneurilor cu rigiditate transversală mare, cari sunt pneuri de fabricafie specială, reclamă echiparea vehiculului cu jante late. — înclinarea rofii reduce sau măreşte rigiditatea pneului, după cum e orientată în acelaşi sens sau în sens contrar cu forfa laterală. De aceea se recomandă o înclinare mai mare a rofilor din fafă (aceeaşi, în valoare absolută, pentru ambele rofi) şi perpendicularitatea planului rofiior din spate; astfel, de câte ori se exercită o forfă centrifugă (chiar pe o cale rectilinie, datorită mişcărilor giratorii ale vehiculului), e mai pronunfat efectul de reducere a rigidităfii pneului din fafă, spre care e orientată această forfă (roata fiind mai mult încărcată), decât efectul de mărire a rigidităfii celuilalt pneu din fafă. — Apropierea centrului de greutate de osia din fafă înlesneşte realizarea stabilităfii absolute, deoarece raportul lţ/ls se micşorează (v. relaţia 6). — Mărirea vitesei critice e, de asemenea, favorabilă satisfacerii condifiunii (5) a stabilităfii absolute. Dintre solufiile menfionate, cele cari pot fi realizate de conducătorul vehiculului sunt mărirea rigidităfii transversale a pneurilor din spate, prin creşterea presiunii de umflare, şi deplasarea centrului de greutate al vehiculului, prin repartiţia adecvată a încărcăturii utile (v. fig. V). Celelalte soluţii sunt excluziv constructive, cele mai multe dintre acestea fiind aplicate curent, cum sunt rofile jumelate (de ex. la autocamioane) sau plasarea sarcinii utile între osii (de ex. la autoturisme), deoarece rezultă şi din calcule de rezistenfă. Tendinfă actuală, mai ales a constructorilor sovietic', e de a asigura stabilitatea absolută i V. Dispoziţia sarcinii utile la un autoturism. Ga) şi G{j) sarcina utilă, adică greutatea totală a ocupanţilor locurilor din fafă, respectiv din spate; Ag) direcfia care trece prin centrul de greutate. la autoturisme şi stabilitatea cinetică la autocamioane şi autobuse (pentru o vitesă critică foarte mare). Stabilitatea !a derapare: Proprietatea vehiculului de a rula fără derapare sau de a reveni în direcfia de mers inifiaiă, după un început de derapare, în aliniament sau în curbă. Stabilitatea la derapare depinde, în principal, de vitesa de rulare şi de coeficientul de adeziune al căii; la mersul în curbă, un factor important e curbura virajului, iar la mersul în aliniament, forfa laterală §84 datorită acfiunii vântului şi neregularltăfilor sau înclinării transversale a căii. Deraparea laterală a întregului vehicul, când se exercită o forfă laterală, se produce dacă toate V/. Forfele cari influenfează încărcarea instantanee a rofilor. G) greutatea totală (proprie şi utilă), cu componentele Gn= cos 6- şi R; = G sin fr; Rw) forfa inerfială (rezistenfa la accelerare, respectiv la frânare); Ra) rezistenfa aerodinamică; T) forfa de remorcare; Mc) cuplul de cabraj (egal cu produsul dintre forfa de propulsie Fp şi raza rofii r); R^j şi R^ reacfiuni egale cu sarcinile G^şiG$ pe rofile osiilor din fafă şi din spate; fr) unghiul de declivitate; O) centrul de greutate; On ) centrul de presiune; h), hQJt şi h^ înălfimile dela sol la centrele de greutate şi de presiune, respectiv la cârligul de remorcare; şi l5) distanfele dela centrul de greutarte la axele osiilor din fafă şi din spate. rofile pierd aderenfa la cale, deci la depăşirea limitei de adeziune R%~?.==(/> cos ty — Gn sin 4>) Ijjl, 385 unde P e forfa laterală orizontală, Gn—Qcos 6“ e greutatea normală (fi- fiind unghiul de declivi-fate),/7-.e distanfa dela centrul de greutate la una dintre osii şi 4» e unghiul de înclinare transversală a căii. V/J/. Efectul forjelor laterale (reprezentare în plan orizontal), a) rofi purtătoare; b) rofi motoare; c) rofi motoare-direc-toare; d) rofi frânate; Fp) forfa de propulsie; Ff) forfa de frânare; P.) forfa laterală; AP^ forfa laterală neechilibrată (caie provoacă deraparea); Rw) forfa de irerfie longitudinală; Ra) forfa de adeziune; D) direcfia de deplasare atrenuîui de rofi. La mersul pe o cale în aliniament, deraparea vehiculului, provocată de o forfă laterală Pj, se produce când (v. fig. VIII): (7) A/>' = />’-V(G'-a)2-P >0, unde F e forfa pe care rofile unei osii o exercită asupra căii, având valoarea Fp ~ Rw-\-hR la fig. VIII d şi IX c), iar G?- e sarcina instantanee pe rofile osiei respective. Pentru rofile directoare (v. fig. VIII c), condifiunea de derapare devine (8) ^ = P--V(G/*)2-f2-/> unde Fd e forfa necesară pentru orientarea rofilor directoare; rofile directoare ale vehiculelor cu tracfiune în spate derapează numai sub acfiunea unor forfe laterale relativ mari (v. fig. VIII a), în comparafie cu cele ale vehiculelor cu tracfiunea în fafă, cari în schimb au tendinfă de a se orienta în direcfia inifială de rulare (după derapare). Din fig. VIII rezultă că, în aliniament, trenul de rofi derapează în direcfia D a rezultantei F-j-DPj. La mersul în curbă (la viraje), dacă se neglijează acfiunea vântului, condifiunea ca vehiculul să derapeze lateral e (v. fig. I b): (9) Cv cos 4>—G sin = 0), rezultă F 2:11,3 (pa)1/2, Ţinând seamă de forfa de propulsie, respectiv de forfa de frânare, condifiunea de derapare devine (v. relaţia 7): AC C (10> G -unde AC e forfa neechilibrată, F e forfa de propulsie sau de frânare, iar Gj e sarcina instantanee pe osia considerată.. La frânare, vehi- c c -\l (FY r±Rfdj+R$d$ + 2MR sin ty±(Gn cos cp + P sin = unde P e forfa laterală, Gn e componenta normală pe cale a" greutăfii vehiculului (Gn — G cos $ fiind unghiul de declivitate al căii), Rţ = Gj şi Rs — Gs sunt reacfiunile căii asupra rofilor din fafă şi din spate (G^ şi Gs fiind sarcinile instantanee pe rofile respective), MR e momentul de răsturnare a unei rofi în viraj (care e neglijabil fafă de celelalte solicitări), d^d^d sunt distanfele dela forfele Rj, Rs şi Gn la axa în raport cu care se determină momentele; la termenii cu semnul plus sau minus, semnul de sus corespunde momentului în jurul axei spre care e XII. Repartifia sarcinilor pe rofi, în funcfiune de forfa laterală. P) forfa laterală; Rf, Rs) reacfiunea la roata din fafă, respectiv din spate; O) centrul de greutate al vehiculului; d'f), d's) şi d') distanfele la axa (D), în «aport cu care se calculează momentele forfelor. 387 orientată forfa laterală (în fig. VII, punctul A e intersecfiunea acestei axe cu planul figurii), iar unghiul e pozitiv sau negativ, după cum e deasupra sau dedesubtul orizontalei. . Din relafia de mai sus se deduce condifiunea de răsturnare, ştiind că Rf=Rs = 0, deoarece rofile respective pierd contactul cu calea. în aliniament, presupunând S MR&0 şi notând d' = 2 Mg x, vehiculul se răstoarnă în jurul ax3i care trece prin A (v. fig. VII b şi c), dacă (11) ^->tg (*±4>)* sau în jurul axei care trece prin B, dacă P q-< tg (4>->0, (ir) adică pentru (11") +arc,gl: ceea ce reprezintă o înclinare transversală excesiv de mare a căii. — în curbă, considerând numai forfa centrifugă C, vehiculul se răstoarnă în jurul axei care trece prin A, dacă (12) V2 127 p >tg (x±U,Z}/pd'l(2h) provocând mişcări cuprinse în planul de simetrie longitudinală al avionului. Stabilitatea laterală poate fi: stabilitate transversală sau de ruliu, adică fafă de perturbafiile cari dau momente în jurul axei longitudinale sau de ruliu a avionului, — şi stabilitate de drum sau de girafie, adică fafă de perturbafiile cari dau momente în jurul axei de girafie (care e cuprinsă în planul de simetrie al avionului şi e normală pe axa longitudinală a acestuia). Se studiază, în special, stabilitatea longitudinală, statică şi dinamică. Stabilitatea statică longitudinală se determină cu ajutorul curbei Cm^ = f(i), numită şi curba de stabilitate a avionulu', fiind coeficientul de moment în jurul unei axe normale pe planul de simetrie al avionului şi care trece prin centrul de greutate al acestuia, iar i fiind unghiul de inci-denfă al avionului (sensul pozitiv pentru momente e acela care corespunde cabrajului). în figura, curba (1) corespunde avionului static stabil; curba (2), avionului static labil (instabil), iar porfiunea AB din curba (3), avionului indiferent sau neutru (situafie care, de asemenea, trebue evitată). Stabilitatea statică longitudinală se caracteri- şi cum, de obiceiu, d'/(2h)>ji, înseamnă că deraparea se produce înaintea răsturnării. î. Sfabilifatea avionului [yeTOÎtaHBOCTbcaMO-JieTa; stabilite de Pavion; Flugzeug Stabilităt; airplane stability; repiilogep stabilitâsa]: Proprietatea avionului de a reveni, fără intervenfia pilotului, la starea inifială de sbor, după ce o pertur-bafie de scurtă durată l-a scos din această stare, comenzile rămânând blocate sau oscilând liber |n acest timp. Se deosebesc: stabilitate statică şi stabilitate dinamică a avionului. Prima se referă Ia proprietatea avionului de a reveni sau de a nu reveni la starea de sbor uniform rectiliniu, dacă a fost scos din exterior, printr'o perturbafie lentă, din această pozifie; ultima se referă la mişcările nesta-fionare ale avionului, provocate de factori perturbatori, ca bracarea comenzilor, rafale de vânt, etc., avionul fiind dinamic stabil în condifiunile în cari aceste mişcări se amortisează în timp, şi dinamic labil (instabil), în cazul contrar. Din punctul de vedere al axelor avionului în jurul cărora se produc mişcări perturbatoare şi fafă de cari se consideră stabilitatea, se deosebesc: stabilitate longitudinală sau de tangaj, transversală sau de ruliu, şi de drum sau de girafie. Stabilitatea longitudinală e stabilitatea fafă de perturbările cari dau momente în jurul axei de tangaj, Curbele de stabilitate aie avionului. /} curba avionului static stabil; 2) curba avionului static instabil; AS) porfiunea din curba (3), care corespunde avionului neutru; C/VIq) coefic*en^ de moment, în jurul unei axe normale pe planul de simetrie al avionului; i) unghiul de incidenţă al avionului. zează prin valoarea derivatei- mG di numeşte coeficient de stabilitate statică, ştiind că SC -----?<0 pentru avioanele stabile, cum sa ob- di servă în figură. — Curbele de stabilitate se ridică în sufleriile aerodinamice, pentru diferite bracaje ale profun-dorului. Principalii factori cari determină stabilitatea avionului sunt: pozifia centrului de greutate al avionului în raport cu focarul aripei şi efectul ampenajului orizontal. Asupra stabilităfii au influenfă şi factori ca alungirea aripei şi a ampenajului orizontal, prezenfa fuzelajului şi a gondolelor motoarelor, funcţionarea grupului motopropulsor, etc.; compresibilitatea aerului are o influenfă importantă asupra stabilităfii avioanelor de mare 25 m vitesă. —Forma curbei Cw^ = f(i) se schimbă, când numărul M al lui Mach creşte, astfel încât derivata -------— creşte în valoare absolută la Si i^>0l6-“0165. Afară de aceasta, dacă se menfine incidenfa constantă, pe măsură ce creşte numărul M, descreşte coeficientul de moment. Apare astfel o tendinfă de picaj al avionului, foarte periculoasă, care trebue evitată.— Pentru a se reduce influenfa compresibilităjii aerului asupra coeficientului de moment se iau măsuri ca folosirea aripelor în săgeată, a aripelor cu alungire mică, a fuzelajelor de formă alungită şi a profilurilor de aripă cu grosime relativă mică. — Felul de funcţionare a motoarelor cu reacfiune influenfează, în general, defavorabil, stabilitatea.— Stabilitatea laterală depinde de momentele de ruliu şi de momentele de girafie, respectiv de coeficienfii acestor momente. în general, când apare unul dintre aceste momente, apare şi celălalt, stabilitatea laterală fiind asigurată de interacfiunea lor. — în stabilitatea de girafie a avionului, adică în tendinfa lui de a înlătura deraparea, prin aşezarea cu planul de simetrie paralel cu direcfia curentului, rolul principal îl au momentele de restabilire produse de ampenajul vertical. Aripioarele prezintă, din acest punct de vedere, o influenfă defavorabilă, deoarece dau atât momente de ruliu, cât şi momente de girafie; efectul poate fi neutralizat prin bracajul diferenfial al aripioarelor. Influente defavorabile au şi momentele date de fuzelaj, de grupul motopropulsor şi de aripă, cari tind să mărească deraparea. Se defineşte un c)C coeficient de stabilitate —— , unde CAT e coefi- SP cientul de moment de girafie şi p e unghiul de derapare, pentru sfabilitate trebuind să fie satisfăcută c) O inegalitatea -------<0. —în privinfa stabilităfii de ruliu, se constată experimental că avionul nu reacfionează direct asupra unghiurilor de ruliu, ci asupra unghiurilor de derapare (derivă) cari apar din cauza ruliului. De aceea, prezintă stabilitate transversală sau de ruliu avioanele cari au tendinfa de a se înclina în partea opusă derapării. O influenfa importantă o are diedrul (V-ul transversal) al aripei, care ameliorează stabilitatea transversală; o influenfă analoagă are aripa cu săgeată pozitivă. Se defineşte un coeficient de . . c)CL stabilitate---------, unde Cr e coeficientul de 0P moment de ruliu şi p e unghiul de derapare, pentru stabilitate trebuind să fie satisfăcută inegalitatea c)CL ~r~r-<0. — Stabilitatea de girafie şi cea de ruliu nu c)p pot fi separate, stabilitatea laterală a avionului fiind condifionată de o relafie între parametrii acestor două stabilităfi. La un avion care sboară liber, stabilitatea de girafie şi cea de ruliu se influenfează, în sensul că o creştere a uneia dintre ele aduce o diminuare a celeilalte. De aceea, dacă stabilitatea de girafie e prea mare, avionul poate avea tendinfa de a intra în sbor în spirală (instabilitate spirală, care trebue evitată prin intervenfia pilotului), iar dacă stabilitatea de ruliu e prea mare, apare stabilitatea oscilantă (ruliuri transversale şi derapări în ambele părfi); în primul caz, ampenajul vertical e prea mare, iar în al doilea, prea mic. Studiul stabilităfii laterale prezintă interes ş> penfru sborul nesimetric (decolare şi aterisare cu vânt lateral, avion bimotor cu un mofor oprit, etc.). 1. Stabilitatea elicopterului [ycTOHHHBOCTb rejiHKOnTepa; stabilite de l'helicoptere; Hubschrau-berstabilităt; helicopter stability; helikopfer sta-bilitâsa]: Proprietatea elicopterului de a reveni la starea de sbor inifială, fără intervenfia pilotului, după ce o perturbafie de scurtă durată l-a scos din această stare. Se deosebesc, ca şi la avion (v.), stabilitate statică şi dinamică, respectiv sfabilitate longitudinală sau de tangaj, transversală sau de ruliu, şi de drum sau de girafie. Stabilitatea longitudinală depinde de caracterul momentelor de tangaj cari apar când variază vitesa de sbor, cu condifiunea ca unghiul de înclinare longitudinală al fuzelajului să rămână constant. Stabilitatea depinde de relafia dintre sensibilitatea la comenzi, gradul de înclinare a rotorului şi momentul de inerfie al elicopterului. în cazul sborului la punct fix, coeficientul de stabilitate statică e nul, dacă înclinarea longitudinală nu creează momente de tangaj. în sborul de translafie, cel mai mare moment de stabilitate e dat de rezistenfa frontală a rotorului, dar o influenfă esenfială o are forma fuzelajului al cărui moment de tangaj poate avea un caracter destabilizant. Problema stabilităfii fuzelajului e deosebit de importantă, la trecerea dela sborul la punct fix la sborul de translafie, şi dela sborul cu mofor la cel în autorotafie; influenfa defavorabilă a fuzelajului poate fi micşorată cu ajutorul ampe-najului orizontal.-* încercările au arătat că cele mai multe fuzelaje de elicopter nu au stabilitate de drum, din care cauză trebue să fie echipate cu un ampenaj vertical suficient de mare, sau cu o elice de coadă, care are rolul de derivă. Pentru crearea forfelor de stabilitate la rotor e necesar ca vibrafiile acestuia să fie amortisate printr'un procedeu oarecare (mecanic sau aerodinamic). Pentru asigurarea stabilităfii, se recomandă ca momentul de inerfie al fuzelajului să fie cât mai mic, iar influenfa efectului giroscopic asupra comenzilor să fie mare. De asemenea, trebue să se excludă transmisiunea reversibilă a forfelor interioare perturbatoare ale rotorului asupra manşei de comandă. 2. Stabilitatea plutirii [ycTOHHHBOCTB miaBa-lonţero TeJia; stabilite des navires; Schwimm-stabilităt; stability of ships; uszotest stabilitâsa]: Proprietatea unui corp plutitor (de ex. a unei nave) de a reveni în pozifia de echilibru inifială, după 389 ce, printr'o deplasare perturbatoare isocarenă de scurtă durată, a fost scos din această poziţie. Deplasările de acest fel se reduc la rotafii în jurul unei axe situate în planul de plutire şi care trece prin centrul de greutate al suprafeţei de plutire. Stabilitatea la înclinări foarte mici se numeşte stabilitate inifială; corpul plutitor are stabilitate inifială pozitivă, când echilibrul lui e stabil, stabilitate inifială nulă, când echilibrul e indiferent — şi stabilitate inifială negativă, când echilibrul e labil (instabil). De asemenea, se deosebesc: stabilitate statică, în care se consideră relafiile existente între forfele de greutate şi împingerea care se exercită asupra navei, şi stabilitate dinamică. Ultima e o mărime egală cu lucrul mecanic necesar spre a se aduce un plutitor (de ex. o navă), care pluteşte pe un lichid calm şi nerezistent, printr'o mişcare de înclinare isocarenă înceată (spre a nu introduce forfe inerfiale), la o înclinare dată, în raport cu un plan de înclinare invariabil, cu o vitesăfinală nulă. Stabilitatea statică poate fi transversală sau longitudinală, după cum înclinarea navei s'a produs în jurul axei longitudinale sau transversale; în particular, se spune că un plutitor (o navă) prezintă o mare stabilitate de platformă, dacă la momente perturbatoare date are o mică amplitudine de ruliu. Momentul de stabilitate statică e produsul forjei de greutate sau de împingere, cari formează un cuplu, prin braful GO (numit braful de stabilitate), egal cu distanfa dintre verticalele prin punctele de aplicafie ale greutăfii şi împingerii. — Momentul de stabilitate statică transversală e dat de expresiu-nea (v. fig. /): M=D(Z±a)sin 0, în care D e greutatea (deplasamentul) plutitorului, S e împingerea, C e centrul de carenă, G e centrul de greutate, 2 e raza meta-centrică transversală (v. Rază metacentrică), 0 e unghiul de înclinare a navei, iar a e distanfa dintre centru şi metacentru. Plutitorul e în echilibru stabil sau labil, după cum momentul D.GO tinde să redreseze (în care caz se numeşte moment de redresare) sau să nu redreseze plutitorul în pozifie dreaptă; pentru echilibrul plutitorului e necesar ca centrul lui de greutate şi centrul de împingere să se găsească pe aceeaşi verticală. Dintre cei doi termeni aditivi ai momentului de stabilitate statică, termenul DZ sin 0, care depinde de raza meta-cenfrică şi deci de forma suprafefei de plutire, $e numeşte moment de stabilitate de formă, iar termenul Drfsin®, care depinde de repartifia greutăţilor parfiale fafă de centrul de carenă, se numeşte moment de stabilitate de greutate. Dacă se notează cu K0 centrul de greutate al carenei în pozifia inifială a plutitorului, cu C centrul de greutate al plutitorului şi cu zc ordonata verticală a acestui punct în raport cu K0(zc= K0C), se găseşte că echilibrul e stabil, dacă sunt realizate simultan condifiunile: x fiind volumul carenei, iar A şi B, momentele de inerfie principale ale suprafefei de plutire (luate în raport cu axele principale). Punctele B A situate pe verticala K0C, la distantele ~ şi — fafă de K0, se numesc metacentrul mare şi meta-centrul mic (dacă B>A), aceste puncte fiind centrele de curbură ale secfiunilor normale principale ale centrelor de carenă. Con-difiunile de mai sus arată că stabilitatea echilibrului e asigurată, dacă centrul de greutate al plutitorului, situat pe aceeaşi verticală cu metacentrele, e situat mai jos decât metacentrul mic. Sfabilifatea unei nave nue suficientă când valoarea înăl}imii meta-centrice (v.) nu e cuprinsă între anumite limite, cari sunt fixate de practică pentru fiecare tip de navă. Stabilitatea dinamică, adică expresiunea lucrului mecanic necesar pentru a produce înclinarea plutitorului al cărui menise are volumul V, e %= Opi^Oî ±CG(/-cos8)]< cu notafiile din figură. Considerând stabilitatea dinamică drept sumă a lucrurilor mecanice efectuate de momentele statice de stabilitate cari trebue învinse în momen^ tul înclinării, rezultă: Std = fMd®, Jo adică stabilitatea dinamică se poate determina prin integrarea ariei determinate de curba care are drept ordonate momentele de stabilitate statică la diferite înclinări şi, drept abscise, aceste I. Cuplul de redresare al navei. L—L) linia de plutire; Lt—Li) linia ds plutire inclinată cu unghiul ©; D) deplasament; S) împingere; C) centru de carenă; GJ centru de greutate; MC) raza metacentrică (q); 0) unghiu de incli- II. Determinarea stabilităfii dinamice, L — L) linia de plutire; Li—Li) linia de plutire inclinată; D) deplasamentul; S) împingere; C) centrul de carenă; G) centrul de greutate; MC)raza meta-centrică (q); O) şi Oj) centrele de volum ale meniscurilor. M 0 III. Diagrama de stabilitate, a) unghiul de înclinare al navei; M) moment; ©) unghiul de înclinare suple-mentară; 1) curba momentelor de stabilitate statică; 2) curba momentelor de stabilitate dinamică. 390 înclinări. Curba OMM± din figură reprezintă momente de stabilitate, iar curba ONNlt integrala curbei OMM, reprezintă stabilitatea dinamică a navei. 1. Stabilitate de platformă a navei [naJiy6Han yCTOfiHHBOCTfa cy#Ha; tranquillite deplate-forme; Stabilităt des Platiformdecks; stability of ihe plat-form-deck; hajofedelzet stabilitâsa]: Proprietatea unei nave de a avea numai o slabă amplitudine de ruliu. La amplitudini de ruliu egale, mişcările navei sunt cu atât mai lente, cu cât perioadele de ruliu sunt mai lungi. — Mişcările de ruliu se reduc prin amortisoare de ruliu. 2. Stabilitatea vehiculului de cale ferată [yc-TOHiHHBOCTb 5K,-/ţ. TpaHcnopTHoro epe/ţeTBa; stabilite du vehicule de chemin de fer; Eisen-bahnwagenstabilităt; stability of railway carriage; vasuti jârmuvek stabilitâsa]. C. f.: Proprietatea unui vehicul de cale ferată (locomoîrvă, tender, vagon de marfă, vagon de călători, etc.) de a putea circula pe cale, fără deraieri sau răsturnări, cu orice vitesă inferioară vitesei limită prescrise, corespunzătoare diferitelor porţiuni ale căii. Ea depinde atât de vehicul, cât şi de cale. Deraierea şi răsturnarea se produc independent una de alta, fiindcă se datoresc unor cauze diferite. Stabilitatea la deraiere e condiţionată de o valoare admisibilă a câtului d’ntre forţa orizontală Y (numită forţă conducătoare), care acţionează între şină şi buza bandajului rofii conducătoare a unui vehicul feroviar, şi sarcina reală R pe această roată; valoarea reciprocă a acestui cât se numeşte grad de sfabilitate. Numai roţile conducătoare pot provoca deraierea vehiculului, deoarece ele determină poziţia acestuia pe cale şi* I conduc în timpul mersului. Valoarea maximă pe care o poate avea câtul Y/R, fără ca stabilitatea vehiculului să fie periclitată, se determină prin ipotezele Nadal, Wagner şi Chartet. I. Condifiunile de echilibru penfru determinarea stabilităţii contra deraierilor, a) secfiune prin buza rofii conducătoare, în pîanul superior al coroanei şinei; b) secfiune verticală prin buză şi şină, prin punctul conducător C; 1) şină; 2) buza bandajului; Y) forfa conducătoare; R) sarcina pe roată; cp) unghiul de flanc al buzei; AB) tangenta comună între buză şi şină în punctul de contact (C); N) normala în C la tangenta vAB; p) coeficient de frecare între buză şi şină; C) punct conducător (punct de contact); a) unghiu de atac; /) braful de apucare a buzei. Conform ipotezei Nadal, stabilitatea contra deraierilor se determină din condiţiunile de echili- bru faţă de alunecarea în jos a buzei roţii pe flancul şinei, în momentul în care buza a început să se urce pe coroana şinei, considerând componentele forţelor Y şi R pe tangenta comună AB, cum şi frecarea p, (R cos 9+^ sin hC ast' fel încât momentul de readucere Mr = P(bm-hc) învinge momentele forfelor de frecare din sus-penisune şi dela furcile de osie. Când hm R\ ea se aplică în cazul tuburilor cu caracteristică dinatron. — Dacă un circuit electric confine un amplificator cu o singură buclă de reacfiune între intrare şi ieşire (v. fig.), condifiunile de stabilitate se determină întrerupând într'un punct bucla formată din Circuit electric cu amplificator cu o singură buclă de reacfiune. Uj) fensiune de intrare; Ue) tensiune de ieşire; A) şi B) etaj de amplificare. amplificator şi refeaua de reacfiune, calculând prin metoda operafională (v. sub Transformare La-place) raportul dintre tensiunea la ieşire Uc şi tensiunea la intrare Ui a sistemului deschis: Ue JT = w{p). i unde w (p) e egal cu raportul a două polinoame în variabila complexă p — şi punând, pentru sistemul închis, condifiunea u:i + ue = u0 sau: [1 +w(p)]Ui=U0, în care U0 e tensiunea aplicată la intrare. Luând U0 = 0, se obfine ecuafia sistemului liber. Rădăcinile ecuafiei caracteristice se obfin, deci, anulând expresiunea: 1 +w{p)\ 1 -\-w(p) = 0. Dacă toate rădăcinile acestei ecuafii au părfi reale negative, circuitul e stabil. 2. Stabilitatea sistemelor electrice de transmisiune a energiei [ycTofiHHBoeTb ajieKTpHHec-KHX CHCTeM 3HepronepeAaH; stabilite des sys-temes elecfriques de transmission de I'energie; Stabilităt der elektrischen Kraftubertragungsysteme; stability of the electric energy transmission sysfems; villamosenergia âtviteli-rendszerek stabilitâsa] : Proprietatea unui sistem electric de a rămânea în stare de funcfionare normală, când puterea activă sau reactivă, tensiunea într'un nod sau frecvenfă ei sufer anumite variafii. într'un sistem electric stabil, maşinile sincrone rămân în sincronism, iar maşinile asincrone şi alte receptoare nu se deconectează dela refea. Parametrii: putere activă şi reactivă, tensiunea şi frecvenfă ei sunt determinaţi de caracteristicele de funcfionare mecanice şi elecfrice ale grupurilor generatoare şi receptoare — şi de caracteristicele electrice de funcfionare ale elementelor de transport şi de transformare. Se spune că un sistem electric prezintă stabilitate statică, dacă rămâne în stare de funcfionare normală când trecerea sa dela un regim de funcfionare la altul se efectuează printr'o variafie de amplitudine mica a parametrilor sai şi lentă în raport cu constantele de timp ale circuitelor magnetice din sistem. Se spune că sisfemul prezintă 395 stabilitate dinamică, dacă rămâne în stare de funcţionare normală când se produc variafii brusce şi de mare amplitudine ale parametrilor săi. Un sistem e static stabil, dacă unei perturbafii oricât de mici kq. a unuia dintre parametrii săi, îi corespund creşteri Ag oricât de mici ale ce-k lorlalfi parametri ai sistemului (k^j) şi dacă aceste creşteri readuc sistemul în starea de funcfionare Inifială, neperturbată. Aceste condifiuni sunt realizate, când o perturbafie mică şi de scurtă durată Aq. a unui parametru provoacă variafii mici şi descrescătoare, sau oscilatorii şi descrescătoare, ale celorlalfi parametri. — Considerăm drept cazuri simple stabilitatea statică a unui generator cu poli înnecafi, care debitează pe bare colectoare de putere infinită, cu tensiunea de valoare efectivă constantă U — şi stabilitatea statică a unui receptor racordat la o refea şi pentru care puterea reactivă absorbită din refea variază în funcfiune de tensiune în alt fel decât puterea reactivă pe care ar ceda-o refeau3. Puterea activă P pe care o debitează un generator sincron cu poli înnecafi depinde de-numărul p de perechi de poli, de numărul m de faze, de tensiunea electromotoare de mers în gol Ue> de tensiunea la borne Ub, de frecvenfa /, de rezistenfă R, de reactanfa sincronă X şi de unghiu! de defazaj electric $ dintre tensiunea la borne Ub şi tensiunea electromotoare de mers în gol Ue\ cuplul rezistent M care se exercită asupra rotorului generatorului are (aproximativ) expresiunea M ~zr—fP- Când cuplul motor la arborele gene-2rc/ retorului variază incidental cu A Mm, se accelerează rotorul generatorului — şi unghiul variază cu A$, adică puterea cedată de generator refelei variază cu AP, ceea ce produce o variafie proporfională AM = ~—,; AP a cuplului rezistent care se exercită 2 TC / r asupra rotorului maşinii. Dacă variafia Ax^a cuplului rezistent tinde să anuleze variafia unghiului A$ (adică dacă A M are semnul lui A e), generatorul prezintă stabilitate statică; altfel, el e static labil. Condifiunile de stabilitate statică sunt, deci, dM . ■g—- TiniT şi pozitiv. Dacă se neglijează rezistenfă statorului generatorului fafă de reactanfa lui sincronă, cuplul rezistent care se exercită asupra rotorului său are expresiunea (v. sub Maşină electrică sincronă): mp UeUb M -——f ——- sin 0- putere infinita prezintă stabilitate statică pentru ueub şi, deci: dfl- m f -adică generatorul care debitează pe barele de unghiuri $ cuprinse, A , . re intre = 0 şi & = — f cum rezultă şi din diagramă (v. fig. /). — Fie P(U) şi Q(U) puterile activă şi reactivă absorbite de receptor, in funcfiune de tensiunea lui la ,.varlafiapu)eriitnfuncflunede6 borne U — şi fie Pr(U) = P(U) şi Qr(U) puterile activă şi reactivă pe cari le-ar ceda refeaua în nodul de racordare a receptorului, în funcfiune de aceeaşi tensiune U, unde Qr(U) diferă, în general, de Q(U). Punctele de funcfionare sunt cele pentru cari Qr(U) = Q(U), de exemplu punctele a şi b din fig. II. Funcfio-narea e stabilă în punctul în care diferenfa de putere reactivă AQ = ±Qy(U) — ±Q(U), care corespunde unei variafii incidentale AU$ a tensiunii, tinde să anuleze această variafie, adică e de semn contrar cu AU. în acest caz, condifiunile de stabilitate sunt deci: II. Caracteristicele de pufere reactivă cerută de sarcină (Qs) şi debitată de refea (Q~r), în funcfiune de U. d u finit şi negativ. Altfel, funcfionarea sistemului format din refea şi receptor e labilă. Dacă, în particular, variafia IU reprezintă o scădere de tensiune a unui nod dintr'un sistem labil, tensiunea nodului tinde să scadă la zero, fapt care produce mari scăderi de tensiune în restul sistemului. Fenomenul se numeşte avalanşă de tensiune, fiindcă provoacă declanşeri generale de receptoare şi grupuri de generatoare. în fig. II, b e deci un punct de funcfionare stabilă, iar a e un" punct de funcfionare labilă. — Dacă receptorul dintr'un nod A al unui sistem, şi deci puterea reactivă Q, nu se schimbă, dar puterea reactivă Qf, debitată de refea în nodul A, depinde de numărul de generatoare cari debitează în sistem (fig. III), se obfine un punct limită oc, în care curba Q e tangentă la una dintre curbele III. Variafia caracteristicelor de pufere reactivă debitată de refea (Qr),la Qs neschimbat, în funcfiune de U. 396 familiei Qr Punctului a îi corespunde pe abscisă o tensiune Ue, numită tensiune critică, sub care funcfionarea sistemului în nodul A e labilă, dacă variază grupurile de generatoare ale sistemului, receptorul din nodul A rămânând neschimbat. — De asemenea, dacă rămâne neschimbată puferea reactivă Qr, cedată de refea, iar curbele puterii reactive variază în funcfiune de numărul de receptoare din nodul A (v. fig. /V), rezultă un punct p, în care curba Qr e tangentă la una dintre curbele familiei Q. Punctului $ îi corespunde pe abscisă o tensiune U'c, sub care funcfionarea sistemului în nodul A e labilă, dacă variază sarcinile în acest nod, numărul generatoarelor sistemului rămânând neschimbat. — Primele două cazuri considerate mai sus arată că studiul stabilităfii statice a unui sistem trebue făcut atât pentru nodurile în cari debitează generatoare, cât şi pentru nodurile în cari sunt racordate receptoare. în primul caz, labilitatea statică apare ca urmare a ieşirii din sincronism a maşinilor sincrone dintr'un nod, în raport cu restul refelei — şi priveşte IV. Variafia caracferisficelor de puf parametrul fre- reactivă cerută de sarcină (Qs) la cvenfă. în cel neschimbat, în funcfiune de U. de al doilea caz, labilitatea statică apare ca urmare a scăderii de tensiune şi priveşte parametrul fensiune. în cazuri mai generale trebue să se cuprindă ambele fenomene, stabilitatea de frecvenfă şi cea de tensiune, finând seamă de interdependenţa lor. Calculul se poate face utilizând metoda micilor oscilafii. Dacă se fine seamă de momentele de inerfie ale rotoarelor maşinilor din sistem, fără a fine seamă de influenfa regulatoarelor de vitesă, considerând cuplurile motoare, rezistente şi de amortisare, cari acfionează asupra rotorului fiecărei maşini, se pot scrie ecuafiile de mişcare ale acestor rotoare şi se pune, cu ajutorul criteriului lui Routh-Hurwitz, condifiunea ca, la variafii infinit mici ale parametrilor sistemului, acesta să rămână stabil. Prin neglijarea efectului regulatoarelor de vilesă se obfine astfel, în unele cazuri, o zonă de stabilitate mai largă decât cea reală. — Se demonstrează că, aplicând criteriul ^ w — >0, fără a finea seamă de raportul momentelor de inerfie ale diferitelor maşini, rezultă pentru stabilitatea statică o limită inferioară celei reale; deci calculul făcut în acest fel e acoperitor. — în practică, sistemele electrice trebue să nu funcfioneze în apropierea limitei de stabilitate, coeficientul de siguranfă fiind, în general, cca 1,5. Stabilitatea statică a unui sistem poate fi ameliorată prin reglajul automat rapid al tensiunii generatoarelor, prin introducerea de compensatoare sincrone cari să stabilizeze tensiunile în anumite noduri ale refelei, prin compensarea parametrilor liniei. — Perturbafiile cari au cea mai mare influenfă asupra stabilităţii dinamice sunt defectele în refele. Le indicăm în ordinea gravităfii lor crescânde: ajungerea la pământ a unei faze; scurt-circuitul între două faze; ajungerea la pământ a două faze; scurtcircuitul trifazat. Ele modifică sarcinile sistemului şi repartifia lor, scot din funcfiune anumite linii, modifică tensiunile şi unghiurile de fază, sporesc impedanfele. dintre generatoare şi stânjenesc prin aceasta circulafia puterii sincronizante, adică a mărimii dP:de. Instabilitatea dinamică apare, în general, când puferea sincronizantă dintre centrale devine insuficientă pentru a limita destul de repede variafiile de turafie ale generatoarelor în timpul perturbafiei şi pentru a împiedeca ieşirea lor din sincronism. Factorii cei mai importanfi cari influenfează stabilitatea dinamică sunt: energia cinetică a părfilor rotitoare ale agregatelor, impedanfa sistemului, incluziv reactanfele transitorii ale generatoarelor, durata perturbafiei, care depinde de timpul de acfionare a protecfiunii, repartifia sarcinilor pe generatoare, şi sarcinile sistemului. Mijloacele cele mai eficace pentru asigurarea stabilităfii dinamice consistă în înlăturarea rapidă a defectărilor, prin folosirea releurilor de profec-fiune şi a întrerupfoarelor cu acfionare rapidă (câteva perioade), prin deconectare monofazată numai pe faza avariată (care permite menfinerea sincronismului în anumite condifiuni) şi prin rean-clanşarea automată rapidă a circuitului avariat. Alte mijloace sunt: înfăşurări amortisoare cu rezistenfă mare la maşinile cu poli aparenfi, rezistente sau bobine de reactanfă intercalate în conductorul de punere la pământ a neutrului la centrale, şi sistema speciale de excitaţie ultrarapidă. Stabilitatea dinamică se studiază determinând variafiile în timp ale unghiurilor & dintre rotoarele maşinilor, în urma aparifiei perturbafiei considerate. Dacă aceste variafii sunt oscilatorii şi amor-tisate, sistemul e stabil: dacă ele se amplifică în timp, sistemul e labil. Calculul se face cu ajutorul metodei ariilor şi al metodei intervalelor succesive, ambele afectate de anumite aproximafii acceptabile în practică. î. Stabilitatea sistemelor de reglare automată [ycTOHTOBocTb CHCTeM aBTOMâTHHecKoro pe-peryjlHpOBaHHfl; stabilite des systemes de re-glage automafique; Stabilităt der selbsttatigen Regulierungssysteme; stability of the automatic regulation systems; aufomafikus szabâlyozâsi rend-szerek stabilitâsa]. în reglarea automată a unei mărimi (v. sub Reglare) e esenfială existenfa unui circuif închis prin care, pe baza sezisării mărimii de reglat, se acfionează în aşa fel asupra factorilor de cari depinde această mărime, încât să o readucă la valoarea ei de consemn. Stabilitatea sistemelor de reglare poate fi studiată ca şi stabilitatea circuitelor electrice cu ampli- $97 ficatoare cu reacfiune (v.): Se stabileşte ecuafia operaţională (v. sub Transformare Laplace) a sistemului deschis, obţinut prin întreruperea circuitului de reglaj. între valoarea xi a variaţiei mărimii la intrare şi valoarea xe a variaţiei mărimii la ieşire există o relaţie dedusă din ecuaţiile diferenţiale ale sistemului deschis; ea se poate pune sub următoarea formă: xs -= w(p). xi Pentru sistemul de reglare închis trebue să fie satisfăcută relaţia xe+x~a sau [1 -\-w (p)] x^= 0, adică 1 +ze> {p)— 0. Dacă părţile reale ale tuturor rădăcinilor acestei ecuafii sunt negative, sistemul de reglare e stabil; dacă curba amplitudine-fază a mărimii — w(p) cuprinde în interiorul ei punctul £/= 1 şi 1^ = 0, sistemul de reglare e, de asemenea, stabil. — Considerăm ca exemplu reglarea automată a tensiunii unui generator de curent continuu, prin reglarea tensiunii de excitaţie. Figura reprezintă schema de principiu a sistemului de reglare. Tensiunea de excitaţie a generatorului (G) e dată de am-plidina (A), care are rolul de a amplifica variafii le tensiunii aplicate la bornele înfăşurării (2). Când variază tensiunea Ugt dată de generator, se modifică şi diferenfa dintre tensiunea de refe* rinfă Ue şi tensiunea Ug a generatorului, care se aplică la intrarea amplidinei, ceea ce face să se modifice tensiunea dată de amplidină şi, deci, excitata generatorului. Dacă sensul de variaţie e potrivit, tensiunea generatorului e readusă, în acest fel, la valoarea ei de consemn. Pentru a verifica dacă, în condifiunile de lucru, sistemul e stabil, se calculează raportul UJUi pentru sistemul deschis. Raportul dintre tensiunea de ieşire şi tensiunea de intrare a amplidinei are următoarea expresiune operaţională: K±K% W (1+^1 P) 0 +*2 P) iar raportul dintre tensiunea de ieşire şi tensiunea de intrare a generatorului e: w"(p)= Ki Schema de principiu a sistemului de reglare autcmată. A) amplidină; G) generatorul de curent continuureglat; Ue)tensiunea de referinfă; Ug) tensiunea generatorului; U; )tensiunea de intrare. unde Tlt To, sunt (1 +*s)' constante de K2, K3 sunt coeficienfi de amplificare. timp, şi Kv Penfru întregul sistem deschis rezultă, deci, relajia: U* _ „ n _ KtK^K% Condifiunile de stabilitate ale sistemului se obfin din analiza rădăcinilor ecuaţiei: 1 . (1+Tirt(1+T^)(1+XaP) + ^A n 1+MP)----------(î‘+xlp)(i+Ttp)(1+x,p) =° sau a curbei amplitudine-fază a mărimii — w (p). în tratarea problemei s'a presupus că fiecare element al circuitului de reglare exercită asupra grupului precedent o influenţă neglijabilă. Produsul K=KtK2Ks e coeficientul de amplificare al sistemului deschis în regim permanent (p = 0). Din examinarea caracteristicei amplitudine-fază rezultă că, în general, stabilitatea sistemului e cu atât mai greu de realizat, cu cât factorul de amplificare K e mai mare. De altă parte, preciziunea de reglare e cu atât mai bună, cu cât coeficientul de amplificare K e mai mare; în acelaşi timp creşte şi vitesa de reglare. î. Sfabilitate chimică [xHMHHecKaa ycTOH-HHBOCTb; stabilite chimique; chemische Stabilităt; chemical stability; vegyi stabilitâs]. Chim.: Proprietatea unui sistem chimic format din una sau din mai multe substanţe în contact, de a fi în echilibru chimic la valori date, şi la fluctuaţii inevitabile în jurul acestor valori, ale mărimilor sale de stare, sau sub eventuala acfiune a unor radiafii electromagnetice. Un sisfem chimic compus din a± moli de substanţă Alt a2 moli de substanfă A2■■■, cari pot reac}iona trecând în substanfele Blr B2r", se găseşte în echilibru, când vitesa de reacfie din spre substanfele Ai către substanfele Bi e egală cu vitesa reacţiei inverse, astfel încât ai Ăi-j-a2 A2 + "-^b1 Bt-\-b2 52 +•*’. Penfru fiecare pereche de valori ale temperaturii, presiunii, etc., coeficienţii alt a2şi bt, b2'“ au valori determinate. Statistic, sisfemul e stabil penfrucă în orice moment se formează şi se descompune acelaşi * număr de molecule ale fiecărui constituent în parte. Echilibrul unui sistem izolat se caracterizează termodinamic prin condifiuni deduse sub Echilibru termodinamic (v.). De multe ori, un sisfem chimic care teoretic e instabil nu poate evolua spontan spre starea stabilă; se observă o stare de pseudoechilibru: sistemul e metastabil. Metastabilitafea chimică poate avea diferite cauze; de exemplu, dacă într'o reacfie care ar trebui să se producă spontan, energia de activare e prea mare, reacfia se produce cu o vitesă adesea practic nulă. Acesta e cazul multor reacfii fofochimice, în cari energia luminoasă activează moleculele reactanfilor; al combustiilor, reacfii în lanf cari trebue inifiate, declanşate din exterior; al polimerizărilor, în chimia â98 polimerilor înalţi, unde reacfiile de polimerizare se inifiază prin producerea de molecule activate pe diferite căi, de exemplu prin folosirea de promotori, etc. Alteori, metastabilitatea e un rezultat al vitesei mici de formare a unora dintre produşii intermediari, necesari unui anumit mecanism de reacfie. Fenomenul încetineşte întreaga reacfie. Pentru a se ajunge Ia o vitesă de reacfie practic finită, se recurge la catalizatori potrivifi. Adesea metastabilitatea chimică e un rezultat al izolării diferitelor faze ale unui sistem chimic, care teoretic e instabil, datorită aparifiei unor suprafefe izolante din punct de vedere chimic. Acesta e cazul pasivităfii unor metale în mediu coroziv, dar oxidant; un rezultat ai formării unui strat protector de oxid de aluminiu pe obiectele de aluminiu expuse la aer, etc. Dintre sistemele chimice existente în natură sau în laborator, numai relativ pufine se găsesc sau ajung la o stabilitate chimică practic şi teoretic totală. Foarte multe sunt în stări mai mult sau mai pufin labile, cari tind spre starea cea mai stabilă. Prin folosirea unor catalizatori potrivifi şi a unor tratamente adecvate, reacfiile de stabilizare pot fi conduse până la diferite niveluri de stabilitate. Există numeroase situafii în cari e necesar să se menfină un sistem chimic într'o stare meta-stabilă anumită. Pentru aceasta se intervine în mecanismul reacfiei de stabilizare, cu anumifi „sta-bilizanfi". De exemplu, pentru a se opri „îmbătrânirea cauciucului", produsă de reacfii chimice în cari oxigenul are un rol predominant, se întrebuinţează antioxidanfi, substanfe cari blochează oxigenul, combinându-se cu el; pentru stabilizarea apei oxigenate, chimic instabilă, tinzând să se descompună spontan în apă şi în oxigen, se întrebuinfează ureea şi fosfatul de sodiu; etc. i. Sfabilifatea produselor petroliere [ycTOH-HHBOCTb He^TenpOAyKTOB; stabilite des pro-duits petroliers; Stabilităt der Petroleum Pro-dukte; stability of the petroleum products; koolaj-termekek stabilitâsa]: Proprietatea unor produse petroliere de a-şi păstra calităţile fizicochimice. Benzinele şi petrolurile pentru motoarele de tractoare sau pentru iluminat, obţinute prin distilarea primară a fifeiurilor, nu prezintă modificări vizibile ale proprietăţilor fizice sau chimice, după depozitare mai îndelungată. în aceleaşi condifiuni, benzinele provenite din cracare şi din petrolurile cari confin fracfiuni cracate îşi schimbă coloarea, capătă un miros pătrunzător, şi depun un strat uleios lipicios, insolubil în produsul inifial. Analizând produsul, se constată o creştere a acidităfii, iar după evaporare într'o capsulă de porfelan, rămân în aceasta substanfe numite gume. Formarea gumelor într'un combustibil pentru alimentarea motoarelor îl poate face inutilizabil, fiindcă acestea se depun în sistemul de alimentare a motorului şi-i întrerup funcfionarea. Instabilitatea fracfiunilor cracate se datoreşte hidrocarburilor nesaturate dietileni- ce, mai ales celor cu duble legaturi conjugate, prezente în acestea, şi cari sunt sensibile Ia oxidare. Pentru mărirea stabilităfii fracfiunilor cracate, acestea trebue rafinate (v. Rafinarea produselor petroliere), pentru a elimina hidrocarburile die-tilenice instabile. Cantitatea de reactiv folosită la rafinare şi condifiunile în cari se execută influenfează stabilitatea produsului ob}inut (v. Suprarafinare). Determinarea stabilităfii la oxidare a unei fracfiuni cracate se execută prin măsurarea perioadei de inducfie (aceasta reprezintă timpul după care produsul, în anumite condifiuni de temperatură şi de presiune de oxigen, începe să absoarbă oxigen). Mărirea stabilităfii la oxidare a unei benzine cracate se poate realiza prin adăugirea unui antioxidant (inhibitor de oxidare), Antioxidanfii sunt substanfe cu caracter fenolic sau aminic, cari, adăugite în cantităfi foarte, mici, sub 0,01%, măresc stabilitatea la oxidare a fracfiunii. Ei intervin în reacţiile de oxidare, întrerupând lanfurile de reacfie. Antioxidanfji sunt capabili numai să prelungească perioada de inducţie a oxidării, însă nu pot împiedeca oxidarea. Cei mai răspândifi antioxidanfi întrebuinfafi în acest scop sunt următorii: fracfiunea gudronului din lemn de foioase (mesteacăn, fag), cu limitele de fierbere 240--3000; benzil-p-aminofenolul; or-naftolul; n-butil- p-aminofenolul. Pentru uleiurile de uns şi pentru uleiurile de transformator, stabilitatea fafă de oxigenul molecular, cum apare oxigenul în condifiunile de exploatare, e una dintre cele mai importante proprietăfi, şi caracterizează calitatea acestor uleiuri. Vitesa cu care uleiurile reacfionează cu oxigenul depinde de natura lor chimică. Uleiurile cele mai stabile sunt cele parafinoase. Reacfiile produselor petroliere grele cu oxigenul sunt mai complicate, din cauza compozifiei lor complexe. Gradul de oxîdare a uleiului depinde, în mare măsură, şi de temperatură. în cursul întrebuinţării lor, uleiurile minerale îşi schimbă proprietăfile: se"închid Ia coloare, capătă miros, le creşte viscozitatea, li se micşorează indicele de viscozitate şi se separă din ele depuneri insolubile. Oxidarea amestecurilor de hidrocarburi confinute în uleiuri, la temperaturi nu prea înalte, duce la formarea de peroxizi, cari, prin scindare ulterioară, dau acizi, aldehide şi cetone cu molecule mai mici. în general, se formează acizii formic, acetic, butiric, cum şi acizi superiori, unii oxiacizi, etc. Substanfele acide formate atacă metalele, în special palierele de aliaje de plumb cu bronz, de aliaje de cadmiu, etc. Acfiunea de coroziune e accentuată în prezenfa apei. Sărurile acizilor organici, formate, se disolvă în parte în uleiu, depunându-se apoi pe conductele de alimentare ale sistemului de ungere, în răcitor, pe filtre sau pe piesele unse, sub formă de şlam, ceea ce poate provoca perturbarea funcţionării normale a mecanismului. Afară de aceasta, sărurile acizilor organici, împreună cu fierul şi cu alte me- 399 fale, fiind catalizatori pozitivi de oxidare, accelerează degradarea uleiurilor. Aceste săruri sunt şi emulgatori hidrofobi, contribuind la formarea emulsiunilor stabile ale uleiului cu apa, în sistemele în cari acest fenomen e posibil (în turbogeneratoarele cu abur, în carterul motoarelor de automobil, etc.). Cea mai mare cantitate de răşini se formează prin condensare oxidativă a hidrocarburilor aromatice, trecând prin fenoli, după schema: ArOH + HOAr-» ArOAr + H20. Prezenfa răşinilor şi a asfaltenelor provoacă creşterea viscozităfii şi a procentului de cocs. Prin condensare, asfaltenele formează carbene, cari se depun în motor ca sedimente. Stabilitatea la acfiunea oxigenului se determină, la uleiuri, prin metode de laborator cari consistă, în principiu, în oxidarea forfată prin suflarea unui curent de aer sau de oxigen printr'o cantitate de uleiu încălzită la o anumită temperatură, un timp determinat, caracteristic metodei de lucru. Rezultatul se exprimă în procente de sediment format şi prin indicele de aciditate al uleiului experimentat în condifiunile metodei folosite. Pentru mărirea stabilităfii la oxidare a uleiurilor folosite la motoare Diesel se folosesc adausuri „detergente", cari împiedecă depunerea reziduurilor în cilindrul motorului, cum sunf săpunurile de calciu, cele de bariu şi de magneziu ale acizilor graşi, sau ale acidului fenil stearic. Acestea se descompun la temperaturile înalte din cilindrul motorului, dând oxizi ai metalelor respective şi cetone. Oxizii se depun odată cu substanfele răşinoase; depunerile formate în aceste condifiuni sunt poroase, inconsistente şi sunt evacuate uşor, împreună cu gazele arse. 1. Sfabilifatea emulsiunilor [ycTOHHHBOCTb Hec|)TflHbIX 3MyjIbCHH; stabilite des emulsions; Emulsionstabilităt; emulsion stability; emulziostabi-litâs]. Ind. petr.: Proprietate a emulsiilor de fifeiu de a nu se separa când stau mai mult timp, sau de a fi refractare la operafiunile obişnuite de desemulsionare. Stabilitatea unei emulsii e favorizată de finefa particulelor fazei disperse şi de sarcina electrică a acestora, cum şi, în mare măsură, de natura chimică a fifeiului. — Ţifeiurile neparafinoase şi, în special, cele bogate în compuşi oxigenafi (a-cizi naftenici, răşini, etc.) formează cu apa emulsii foarte stabile, deoarece aceşti compuşi oxigenafi dau cu calciul din apă săruri cu proprietăfi de e-mulgatori. Din această cauză, unele fifeiuri de a-cest tip nu pot fi deshidratate şi desărate decât prin mijloace speciale. — Ţifeiurile parafinoase dau emulsii pufin stabile. Ele formează cu apa sărată pseudoemulsii, adică emulsii cu un grad de dis-persiune mic; particulele lor sunt mai mari, iar stratul de protecfiune al acestora e pufin rezistent. Desemulsionarea lor se face mult mai uşor decât desemulsionarea fifeiurilor neparafinoase. Stabilitatea emulsiilor de fifeiu constitue una dintre greutăfile întâmpinate în prelucrarea fife- iului, deoarece penlru desemulsionarea (v.) unor fifeiuri, în scopul desărării, uneori sunt necesare tratamente speciale, electrice sau chimice. V. Desemulsionare. — 2. Stabilitate, proba de ~ a bitumului [HClibi-TaHHe Ha ycTOK*riBOCTH 6HTyMa; essai de stabilite du bitume; Stabilitătsprobe des Bitumens; stability test of the bitumen; bitumen stabilitasi proba]: Probă prin care se determină pierderea în greutate prin evaporare, pe care o sufere bitumul. Se efectuează încălzind bitumul într'o etuvă, la temperatura de 163°, timp de 5 ore. Prin cântărire înainte şi după experienţă, se determină pierderea în greutate. Ea nu trebue să depăşească 1%, pentru ca bitumul să fie considerat stabil. Bitumul rămas ca reziduu, în urma disparifiei uleiurilor uşoare, e mai dur decât cel inifial şi trebue supus din nou încercărilor de penetrafie, de rupere, puncte de înmuiere şi ductilitate, comparându-se rezultatele cu rezultatele inifiale date de bitum. s. Stabilitate electrodinamică [3JieKTpoAHHa-MHHeCKaa yCTOH^HBOCTb; stabilite electrodyna-mique; elektrodynamische Stabilităt; electrody-namical stability; elektrodinamicus stabilitâs]: Capacitatea unei maşini electrice sau a unui aparat electric de a suporta solicitarea mecanică prin forfele electrodinamice date de curenfii săi de scurt-circuit. Condifiunea de stabilitate electrodinamică limitează amplitudinea primei alternanfe a curentului de scurt-circuit la o valoare care se numeşte curent limită de stabilitate electrodinamică (sau dinamică). 4. Stabilitate termică [TepMHHecKan ycTOH-HHBOCTb; stabilite thermique; Wărmestabilităt; thermical stability; termikus stabilitâs, hostabili-tas]: Capacitatea unui aparat electric de a suporta fără defectare, pentru o durată dată, solicitarea termică prin efectul electrocaloric al cu-renfilor de scurt-circuit cari pot trece prin el. La durata dată, condifiunea de stabilitate limitează amplitudinea primei alternanfe a curentului de scurt-circuit care poate trece prin aparat, la o valoare care se numeşte curent limită de stabilitate termică. în transformatoarele de curent, acesta se consideră pentru durata de 1 s; în cazuri speciale, el se consideră şi pentru 5 s sau pentru 10 s. 5. Stabilitatea circuitelor telefonice cu repetoare [ycTOH^HBOCTb Tejie<|)OHHbix iţeneH c yCHJIHTeJlHMH; stabilite des circuits telepho-niques â repeteurs; Verstărker Fernspruchleitung Stabilităt; repeater telephone circuit stability; erositett tâvbeszelo vonalak stabilitâsa]. Telc.: Mărime egală cu diferenfa dintre media echi-valenfilor circuitului telefonic relativă la ambele sensuri de transmisiune în condifiunile normale de exploatare, şi media echivalenfi|or când unul dintre repetoare e adus aproape de punctul său de fluierare (amorsarea oscilafiilor). Sin. Coeficient de stabilitate al circuitelor telefonice cu repetoare. 400 î. Sfabilifafea fermică a încăperilor [TepMH-H3CKSLH ycToănaBOCTb noMameHHH ; stabilite termique des chambreâ; Wărmsstabilităt der Răume; thermical stability of the rooms; helysegek hosta-bilitâsa]: Coeficient caracteristic încăperilor, egal cu câtul în regim stafionar al diferenfei de temperatură a mediilor din interiorul şi exteriorul pe-refilor încăperii, prin diferenfa dintre temperatura a mediului din interiorul ei şi temperatura maximă, respectiv minimă a fefei interioare a peretelui încăperii: Coeficientul prezintă imporfanfă fiindcă temperatura fefei interioare a peretelui încăperii determină radiafia termică a acestuia, care e independentă de temperatura mediului din interiorul încăperii şi dă sensafia de zăpuşeală vara şi de răceală, iarna. Sensafia de confort din punctul de vedere al temperaturii creşte, deci, odată cu stabilitatea termică a încăperii, în condifiuni date, aceasta creşte cu grosimea perefilor; ea scade când creşte coeficientul global de trecere a căldurii prin perete. Sin. Coeficient de stabilitate termică a încăperilor. 2. Stabilizanf [cTa6HJiH3HpyK)mH$; stabili-sant; Stabilisiermittel; stabilizer; stabilizâlo kozeg]. Expl.: Compus chimic care are proprietatea de a se combina cu produşii de descompunere ai unei pulberi sau ai unui exploziv, instabil din punctul de vedere chimic, dând un corp inofensiv, care nu alterează explozivul. Exemplu: difenilamina, centralita, acordita, vaselina, camforul. Se adaugă explozivilor sau pulberilor, în scopul conservării calităfilor acestora. s. Stabilizare [CTa6HJiH3aiţHfl, oiroHKa Jier-KHXcJp paKIţHH He(J)TH; stabilisation; Stabilisierung; stripping; stabilizâlâs]. Ind. pefr.: Operafiunea prin care se îndepărtează fracfiuni volatile din fifeiu, din gazolină sau din benzine. 4. Stabilizarea surselor de alimentare [CTaGn-JIH3aiţHH HanpHJKeHHH; maintien automatique de la tension d'alimentation; Konstant - haltung der Spannung; constant voltage maintaining system; tâpforâsok stabilizâlâsa]. Elf.: Menfinerea automată a tensiunii de alimentare la o valoare constantă, pentru o variafie între anumite limite a parametrilor de funcfionare a sursei, sau pentru variafii ale sarcinii cuprinse între anumite limite. e. Stabilizarea taluzelor [yicpenJieHHe otko-COB; consolidation des talus; Konsolidierug der Boschungen; consolidation of the slopes; rezsu-megerositese]. Hidrof.: Ansamblul de opera- fiuni efectuate penfru a evita acfiunea de de-gradare pe care o exercită un curs de apă barat sau indiguit, sau atmosfera (prin intemperii), a-supra taluzului unui dig sau asupra unui baraj. Taluzele se stabilizează prin numeroase lucrări: înierbarea taluzului sau a coronamentului cu ierburi perene: îmbrăcarea taluzului cu brazde, a-vând un amestec de ierburi perene, alese în funcfiune de sol şi de climă şi practicate când forfa de târîre a apei e de cca 3 kg/m2 (daca taluzul e format dintr'un sol steril, se pune sub brazde un strat de sol vegetal, cu grosimea de cca 15 cm; pentru a evita alunecarea brazdelor pe taluz, se dă acestuia o înclinare de l/2"*1/3); îngrijirea permanentă a taluzului mierbat sau îmbrăcat cu brazde, prin îndepărtarea plantelor cu rădăcini pivotante, cum şi prin împiedecarea circulafiei pe taluz a vehiculelor sau a animalelor (acestea, prin urmele pe cari le lasă, permit să se formeze, la prima ploaie, făgaşe de scurgere a apei, cari provoacă eroziuni ale talu» zului); îmbrăcarea părfilor expuse ale taluzului cu un pereu uscat de piatră brută, aşternând pe taluz un strat de gunoiu, peste care se aşterne unul de pietriş şi apoi se pun bolovani de piatră brută. în cazuri urgente de combatere a acfiunii de degradare a taluzelor, sş amplasează saci cu nisip în punctele expuse mai mult. Porfiunile de taluz, fiind convexe, se fixează prin lucrări de consolidare mobile (suluri de fascine, plasă de sârmă, anrocamente, gabioane), cari permit modificări naturale ale taluzului respectiv. Porfiunile concave, în cari taluzul expus are un profil abrupt, care prezintă pericolul de prăbuşire, se consolidează cum urmează: prin ziduri de sprijin, executate din piatră rezistentă la intemperii, din beton (simplu sau armat), din lemn, cărămidă; prin pereuri de piatră, uscate sau legate cu mortar; prin pereuri de beton şi cărămidă; prin anrocamente, blocuri mari de piatră amplasate la piciorul taluzului, iar în cazul taluzelor abrupte, dar joase, prin pilofi băfufi paralel cu piciorul taluzului, aruncând între pilofi şi taluz trunchiuri de copaci şi bolovani. s. Stabilizarea terenului [3aKpenJieHHe rpyH-Ta; stabilisation des ferrains; Baugrundstandfesti-gung; soil stabilisation; falajszilârditâs]. 1. Cs.: Ansamblul de operafiuni de îmbunătăfire artifi-cială a unui teren, în vederea măririi rezistentei lui sau a micşorării influenţei variafiei umidităţii asupra rezistenţei. Metodele de stabilizare consistă în modificarea compoziţiei granulometrice, prin adaus de nisip, de argilă, adausuri de liant» organici (bitumuri, gudroane, emulsiuni bituminoase) sau anorganici (ciment, var, silicat de sodiu), în tratamente termice sau In compactare. Se îmbunătăfesc prin stabilizare pământurile folosite ca material pentru îmbrăcăminte rutiere sau pământurile din fundaţii le drumurilor sau ale pistelor de aeroporturi, cele folosite pentru mărirea capacităfii portante a terenurilor de fundafie, cum şi pentru impermeabilizarea şi mărirea rezis-tenfei terenului la executarea construcţiilor subterane. 7. Stabilizarea terenurilor [yKpenJieHHe rpyH-Ta; consolidation des ferrains; Festmachen des Erdbodens; consolidation of the soil; talajrog-zites]. 2. Hidrof.: Ansamblu de lucrări, efectuate fie pentru refacerea vegetafiei, fie pentru consolidarea pantelor (v. Stingerea torenfilor). ~ lucrările de refacere a vegetafiei comportă: lucrări de plantafii silvice, de plantaţii viticole şi pomicole şi lucrări de înierbare. în cazul lucrărilor de plantafii silvice, condifiunile pe cari trebue sa Ie îndeplinească speciile folosite pentru plantarea terenurilor degradate sunt următoarele: să se adapteze condifiunilor de climă şi de sol din regiunea plantată; să aibă creştere rapida, ce! pufin în primii ani; să aibă un aparat radicular şi foliaceu bine desvoltat; să vegeteze din vreme primăvara, şi să-şi menfină frunzele cât mai târziu toamna; să aibă arme de apărare contra animalelor cari le-ar ataca; să aibă valoare economică forestieră. După gradul de eroziune al solului, se aleg următoarele esenfe pentru plantare: pe terenurile înclinate, cu sol parfial erodat (20---40 cm), se plantează pin, gorun, ulm, frasin, teiu, cireş, salcâm în regiunea dealurilor cu roce silicioase, iar în regiunea de stepă şi antestepă salcâm (pe soluri nisipoase), piop de Canada, ulm de Turkestan, tamarix (pe soluri cu humus pe loess umed, etc.) şi păr, prun, corcoduş, lemn câinesc (pe soluri mijocii lemnoase). Pe suprafefele cu soluri mijlocii până la grele, în regiunea de dealuri (zona fagului şi a gorunului), se plantează pe roce silicioase gorun, ulm, teiu, frasin, paltin, ju-gastru, arfar, carpen, alun, corn, salbă; pe roce calcaroase, pe marne şi pe soluri brune-negre: ulm, frasin, teiu alb, cireş, alun, scumpie; pe soluri roşii, fără humus sau sărace în humus: cireş, păr, corcoduş, vişin, prun, lemn câinesc şi pă-ducel — iar în regiunea de stepă şi antestepă, pe argile, marne şi calcare: păr, prun, vişin, corcoduş, lemn câinesc, păducel şi porumbar.— Pe terenurile cu soluri superficiale, crude, în formare, foarte frecvente în terenuri degradate, la câmpie, la deal sau la munte, desvoltate, fie pe suprafefe erodate cari se înierbează, fie pe depozite de materiale provenite din surpare, se recomandă să se planteze salcâm în câmpie şi pe coline, plop de Canada pe soluri reavene, spre poalele versantelor din regiunea de coline şi de câmp;e, cu sol uşor, predominant nisipos (nisipuri, gresii, şisturi cristaline), ofetar şi cărpinifă pe solul uşor de pe roce tari, în regiunea de stepă şi de antestepă, juniperus silvestns, ulm, cireş, vişin, prun, corcoduş, lemn câmesc şi pădjjce! pe solurile mijlocii până la grele, cu pietriş şi pietre, din regiunea de deal şi de câmpie înaltă. — Pe terenurile fără niciun strat de sol, cari sunt descoperite total prin eroziune, se plantează liane pe terenuri stâncoase, cătină de garduri, ulmus suberosa, tamarix, juniperus virginiana, sălcii, răchită, etc. pe terenuri formate din roce moi sau fără intercalaţii de roce tari; plop de Canada, ulm, păr, cireş, dud alb, corcoduş, etc. pe terenuri formate pe loess (regiunea de stepă sau de pădure);tamarix, juniperus virginiana, sălcii, răchită, pin negru, mesteacăn, etc. pe terenuri alcătuite din succesiune sau alternanfă deasă de diferite roce. Pentru executarea împăduririi terenurilor degradate, pregătirea terenului începe din toamnă, prin lucrarea lui în făşii de 60 cm, orientate pe curba de nivel şi susfinute de gărdulefe, dacă pantâ e prea mare şi ar da posibilitatea transportului de sol către baza versantului. Executarea gropilor se face tot toamna, iar plantarea puiefilor se face primăvara, în mustul zăpezii, sau toamna, după ce vegetafia şi-a încetat activitatea. Lucrările de înierbare, pe lângă că fixează solul, au şi rolul de a transforma roca-mamă în sol, de a micşora scurgerea apelor superficialeşi de a da solului erodat o folosinţă rentabilă. Amestecurile de specii folosite trebue să fie deci rezistente la condifiunile de sol şi de climă ale regiunii; să aibă un aparat foliaceu bine desvoltat, pentru a acoperi bine solul, mai ales în perioadele ploioase; să aibă o perioadă de vegetafie cât mai lungă; să aibă un aparat radicular bine desvoltat, atât la suprafafă, cât şi în profunzime, spre a fixa cât mai bine solul; să aibă longevitate; să aibă producfie şi valoare furajeră mare. Pentru înierbarea pantelor spălate se folosesc Medicago sativa, Agropyrum repens, etc.; pentru înierbarea nisipurilor aluviale şi marine, Agropyrum cristatum şi Agropyrum juncum; pentru solurile din regiuni cu pujine precipitaţii: Bromus inermis, Lotus corniculatus; pentru solurile cu sol brun roşcat de pădure: Festuca pratensis, Solium perene, Poa pratensis, Trifolium repens şi Lotus corniculatus; pentru regiunile moi, umede, cu podzol: Festuca pratensis, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens şi Lotus corniculatus. însămânfarea terenurilor erodate şi lipsite de vegetafie se face primăvara devreme, sau toamna, după ce terenul a fost curăţit de burueni. Terenurile erodate trebue îngrăşate cu îngrăşământ natural. împrăştierea seminţei se face cu mâna, după care se grăpează. 1. Stabilizator [cTa6HJTH3aTop; stabilisafeur; Stabilisafor; stabilizer; stabilizator]. Elf.: Aparat pentru menţinerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. Stabilizatoarele pot fi împărfite în următoarele patru grupuri: autoregulatoare mecanice, magnetice, electronice şi stabilizatoare cu alte rezistente nelineare. în autoregulatoarele mecanice (v. fig. /), /. Regulator mecanic de tensiune, cu autotransformator. 1) autotransformator; 2) mecanism electromagnetic; 3) sarcina. tensiunea de menţinut constantă comandă un mecanism electromagnetic, care acfionează un cursor, iar acesta conectează sarcina pe diferite prize ale unui transformator, astfel încât tensiunea pe sarcină poate să rămână constantă. Aceste autore- 26 402 gulatoare nu pot urmări variafiile rapide âle tensiunii refelei. în stabilizatoarele magnetice (v.fig.//), o primă înfăşurare secundară (//) e situată pe un miez fe* romagnetic saturat; astfel, la creşterea tensiunii primare, tensiunea la bornele acestei înfăşurări creşte foarte pufin; tensiunea unei a doua înfăşurări secundare (III), situată pe un miez feromag-netic nesaturat, e legată în opozifie cu aceea de pe înfăşurarea (II), astfel încât rezultă, prin diferenfă, o tensiune pe sarcină Us, prac- u- tic constantă, între anumite limite (v. fig. III). Una dintre cele mai simple scheme de stabilizator electronic e aceea cu un tub cu gaz (neon), numit şi tub stabilivolt (v. fig. IV). El are proprietatea că tensiunea la bornele II. Schema unui stabilizator magnetic de tensiune, f) sarcina. III. Relafia dintre tensiunea unui stabilizator electromagnetic şi tensiunea refelei de alimentare. lui variază foarte pufin In jurul tensiunii de aprindere, în timp ce curentul variază între limite depărtate; rezistenţa în serie R preia eventualele varia-jiuni ale tensiunii sursei de curent continuu. La alte tipuri de stabilizatoare electronice se folosesc tuburitriode O----VWV IV. Stabilizator cu fub de neon. 1) rezistenfă serie; 2) tub cu neon; 3) sarcină. şi pentode în scheme speciale, realizând un înalt grad de sfabilitate. La stabilizatoarele cu alte elemente nelineare se folosesc lămpi cu incandescenfă, e-lemente redresoa-re uscate, termi-stoare, etc. Fig. V reprezintă un astfel de stabilizator, echipat, pentru reglaj auiomat, cu o punte în ale cărei brafe în diagonală se găsesc două lămpi cu incandescenţă, a căror rezistenfă variază cu intensi- V. Schema unui stabilizator în punte. fafea curentului care frece prin ele. Când tensiunea sursei U± tinde către zero, şi tensiunea Ia bornele sarcinii Us tinde către zero. Dacă U± creşie, creşte şi Us dar, pentru un anumit curent prin lămpi, puntea e echilibrată şi deci tsnsiunea Us devine nulă, cu toate că Ux e diferit de zero. Va exista deci o regiune în care Us va fi stabilizată. 1. Stabilizator [cTa6njiH3aTop; stabilisateur; Stabilisafor; stabiliser; stabilizator, kiegyensu-lyozo], Av.: Partea fixă a ampenajului orizontal. Stabilizatorul trebue construit astfel, încât să asigure o rezistenfă şi o rigiditate suficientă părfii anterioare a ampenajului, cum şi o suspendare comodă a profundorului. 2. Stabilizator [cTa6HJiH3aTop; stabilisateur; Stabilisafor; stabiliser; stabil zâtor]. Auto.: Legătura elastică dintre capetele osiei din fafă sau din spate a unui autovehicul, pentru a împiedeca înclinări mari ale acestuia, dator.fe forfelor laterale (de ex.: forfa vântului, forfa centrifugă). Se deosebesc (v. fig. sub Vehicul): stabilizator stereomecanic, alcătuit dintr'o bară de torsiune articulată cu şasiul şi solidarizată prin pârghii cu cele două capete ale osiei; stabilizator hidromecanic, alcătuit din două amortisoare hidraulice, cari sunt legate între ele printr'o bară de torsiune (amorfisoarele fiind libere) sau prin conducte (amorfisoarele fiind imobilizate pe şasiu), şi ale căror pistoane sunt articulate cu câte o pârghie solidarizată cu capătul respectiv al osiei; stabilizator tribomecanic, alcătuit din două amortisoare cu fricfiune, cari sunt legate între ele printr'o bară de torsiune. în general, stabilizatorul nu influenfează comportarea în ansamblu a resorturilor de suspensiune ale osiei, când rofile acesteia trec simultan prin neregularităfi de aceeaşi mărime ale căii de rulare, săgefile resorturilor fiind egale; suspen-siunea devine însă mai pufin sensibilă pentru fiecare roată în parte, deoarece stabilizatorul intră imediat în funcfiune, când celelalte condifiuni ar impune mişcărilor uneia dintre rofi o amplitudine mai mare decât pentru cealaltă. 3. Stabilizator girosfatic [JKHpocKonHHSCKHfi CTa6fîJIH3aTop; stabilisateur gyrostatique; Schiffs-kreisel; gyrostatic stabiliser; stabilizâlo porgettyu, hajoporgettyu]. Nav. m.: Girostat în rotafie între-finută de un motor, în general electric, al cărui cuplu reduce oscilafiile unei nave. 4. Stabilizator reglabil [peryjinpyeMbiH CTa-6HJlH3aTop; stabilisateur reglable; verstellbarer Stabilisafor; adjustable stabiliser; szabâlyozhato stabilizator]. Av.; Stabilizator care poate fi rotit cu câteva grade în jurul unui ax. Rolul acestui reglaj e de a reduce sau chiar de a anula forfa necesară la manşă, datorită bracării profundorului. Un efect analog reglării se poate obfine cu ajutorul volefilor compensatori, dar stabilizatorul reglabil e mult mai eficace în anumite situafii. Astfel, de exemplu, în timpul aterisării, stabilizatorul reglabil poate înlătura insuficienfa efectului profundorului, 403 <&ea ce nu e posibil cu ajutorul vojefilor compensatori. Din acest motiv, stabilizatorul reglabil e necesar ia avioanele cu gamă mare de centraje. 1. Stabilizator transversal [nonepenHbift CTa-6HJ103aTop; stabilisateur transversal; Querstabili-sierungselement; transversal stabilizing element; franszverzâlis stabilizator], C. Element elastic al suspensiunii vagonului de cale ferată, care intră în funcfiune numai în cazul oscilafiilor de legănare, opunându-se acestora prin introducerea unei rigidităţi suplementare în suspensiune. El rămâne inactiv la oscilaţiile de săltare sau de galop ale vagonului (v. Suspensiunea vagoanelor). 2. Stabulafie [CTaâyjiHiţHfl; stabulation; Stall-futterung; stalMeeding; sztabulâcio]. Zoot.: Creşterea şi întrafinerea continuă a vitelor în grajd. E folosită mai mult la îngrăşarea rapidă a animalelor şi la exploatarea vacilor pentru lapte. 3. Stacojiu» V. Ecarlat. 4. * Stadâ [cto$jio (zţjia OTîKHra pyAw); stalle; Sfadei; stall; feszer]. Metl.: Cuptor metalurgic de formă simplă, folosit la prăjirea oxidantă a minereurilor bogate în sulfuri, pentru de-Sulfurare parfială. Sta-da poate fi deschisă, formată din trei perefi, cel de al patrulea perete fiind gura de în- Sfadă. Carcare, — sau în- /) pâlnii de încărcare; 2) uşi de chisă, CU vatră dublu evacuare a minereului prăjit; inclinată şi cu alimen- 3) coş de evacuare a gazelor de tare prin pâlnii dispuse ardere (SO2); 4) vatra dublu in-în boltă (v. fig.). Sta- clinafă. dele se folosesc dispuse în baterie. Prăjirea se face fără instalaţie de suflat aerul. Arderea sulfului din minereu se amorsează printr'un foc cu lemne. — Sin. Stală. 5. Stadie [Mepnaa peHKa; stadia; Me^laîte; surveyor's rod; merolap, merolemez]. Topog Rigletă de lemn sau de metal, cu lungimea între 1 şi 5 m, divizată în decimetri, în centimetri şi, uneori, în milimetri, care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor sau a cotelor relative. Se deosebesc: stadii obişnuite, cu lungimea de 3 m, divizate în centimetri şi în decimetri, pliabile la 1,5 m, folosite atât la măsurarea indirectă a distanţelor, cât şi la nivelmentul tehnic; — stadii cu lungimea de 4 m, divizate în centimetri şi în decimetri, pliabile la 2 m; — stadii speciale de nivelment, cu lungimea de 3"*6 m, cu diviziuni centimetrice şi cu numerotaţie directă; — stadii de invar, cu lungimea de 3 şi de 4 m, cu diviziun în semicentimetri, folosite pentru nivelmentul de înaltă preciziune şi cu dublă gradare, eroarea maximă de citire pe ele fiind de ± 0,02 mm pentru 3 m lungime divizată; — stadii speciale, adaptate la stadimetrul din a cărui trusă fac parte; — stadii metalice orizontale, gradate, de 1***2 m, cu rigletă auxiliară şi cu dioptru cu colimator, servind la măsurarea optică a distanţelor cu o eroare de 2-*3 csn la 100 mf putându-se măsura distanţe dela 2 m la 130 m; — stadii metalice standard, de 1 m, de 2 m şi de 3 m, numite stadii bază, echipate cu un suport cu şuruburi şi un trepied — şi cari servesc la măsurarea indirectă a distanţelor prin intermediul stadi-metrelor cu micrometru; cu ele pot fi măsurate distanţe până la 400 m. 6. ~ de nivelment. V. Nivelment, miră de 7« Stadimetric, coeficient ~ [craAHMeTpH-HecKHâK03(|)(i>HlţHeHT; coefficient stadimetrique; stadimetrischer Koeffizient; stadimetric coefficient; âtvetitesi tenyezo]. Topog. V. sub Stadimetriei, principiul s. unghiu ~ [cTaAHMeTpîTiecKHâ yroji; angle stadimetrique; stadimetrischer Winkel, Win-kel der Distanzfăden; stadia angle; âtvetitesi szog]: Unghiul din planul vertical principal care trece prin axa longitudinală a lunetei stadimetricei format de dreptele cari unesc centrul optic al obiectivului lunetei cu punctele principale (punctele din planul vertical principal) ale firelor stadimetrice exterioare. 9. Stadimetrică, bază ~ [cTaflHMeTpHHecKoe OCHOBaHHe; base stadimetrique; stadimetrische Basis, Markenabstand; stadimetric base; jelz6-tâvolsăg]. Topog. V. sub Stadimetriei, principiul 10. corecţie ~ [CTaAHMeTpaqacKan no-npaBKa; correction stadimetrique; stadimetrische Korrektion; stadimetric correction; âtvetitesi korrek-tura]. Topog.: Diferenţa de distanţă AD, care rezultă între distanfa OC, când se foloseşte stadia per-pendculară pe direcfia de vizare (adică pe OC), dar neverticală în punctul vizat P, şi distanfa.OC', când se foloseşte stadia verticală în punctul vizat P, dar neperpendiculară pe direcfia de vizare; AD = k (B' cos ot—B), unde k e coeficientul stadimetric; B' e segmentul de miră citit pe stadia verticală {M"N") şi B e segmentul de miră citit pe stadia neverticală, dar perpendiculară pe OC (v. fig. // sub Stadimetriei, principiul ~). n. ~r distanfa ~ [cTaAHMeTpHqecKoe pa-CTOflHHe; distance stadimetrique; Fedenabstand; stadimetric distance; szâltâvol.âg]: Distanfa dintre firele stadimetrice extreme, la stadimetrele de unghiu constant. 12. eroare~ [cTajţHMeTpH^ecKanoniHâKa; erreur stadimetrique; stadimetrischer Fehler; stadimetric error; âtvetitesi hiba]: Eroare de determinare a distanfei D, datorită erorii de citire a unghiului stadimetric s sau erorii bazei stadimetrice B. Fie ds şi dB aceste erori. Pentru o bază constantă, d# = 0, dacă s e foarte mic, D = ~ (v. fig. III sub Stadimetriei, principiul ~)f şi s b D2 dD=-4d s=^de. s b Pentru dD = eD eroare de distanfă dela O la C şi ds = eg eroare de unghiu stadimetric, relafia devine: 26* 404 când ez se ia în secunde, iar p e factorul de transformare. Pentru un unghiu sfadimetric constant s, dD creşte numai cu D, adică relafia de bază e: eD i g es • în practică se ia D/5= 100 şi ee=±1", ceea ce transformă relafia în: „ .J00D * D=±-p—V i. Sfadimefrică, lunetă ~ [zţaJibHOMepHblâ JIlOHeT; lunette stadimetrique; entfernungsmessen-des Fernrohr; sfadimetric telescope; âtvetitesmero tâvcso]. V. Lunetă sfadimefrică. * măsurătoare ~ [cTaflHMeTpHHecKoe H3MepeHHe; mesure stadimetrique; entfernungs-messende Aufnahme; sfadimetric measuring; âtve-tifesi felvetel]: Măsurătoare topografică, efectuată cu un stadimetru. s. ~,preciziune ~ [cTaxţHMeTpHHecKaH toh-H0CTb;pr6cision stadimetrique; stadimetrische Pră-zision; sfadimetric precis'on; âtvetitesi pontossâg]: Proprietatea unei măsurători de distanfă printr'un procedeu sfadimetric de a fi efectuată cu o eroare sfadimefrică foarte mică. Rezultatul R al măsurătorii este: R = D±eD, D fiind distanfa măsurată cu stadimetrul şi eD fiind eroarea stedimetrică (v.). 4. Sfadimefrice, constante ~ [cTanHMeTpH-HecKHe noCTOHHhbie; constantes stadimetriques; Konstonten der entfernungsmessenden Fernrohre; stadio consfants; âtvetitesi âllandok]: Cele două constante tipice pentru lunetele sfadimefrice: Constanta adifională C — d + f, unde d e depărtarea dela centrul de stafiune al aparatului (punctul de rotire al lunetei) până la centrul optic al obiectivului lunetei, iar / e distanfa focală a obiectivului lunetei — şi constanta multiplicatoare k, cu & = //#, unde a e ecartamentu celor două fire sfadimefrice exterioare, iar d, f, şi a sunt elemente constante pentru o anumită lunetă sfadimefrică. 5. fire ~ [nHTH B TeOflOJlHTe; fils stadimetriques; Dîstanzfaden; stadia hairs; âtvetites szolak]: Grup de trei fire sau linii paratele şi orizontale, cele exterioare (firul superior şi firul infericr) fiind situate simetric fafă de firul central, în general gravate pe o placă de sticlă. Eb constitue reticulul sfadimetric al lunetei topografice. e. scări ~ [cTaflHMeTpHHecKne wac- IIITaâbi; echelles stadimetriques; stadimetrische Mafjstăbe; sfadimetric scales; âlvetifesmero leptek]: Scările cari redau distanfele terestre în funcfiune de distanfele sfadimefrice sau unghiurile stadi-metrice ale diferitelor stadimetre. 7. Stadimefriei, principiul ~ [npHHmm CTa-#HMeTpHH; principe de la stadimetrie; entfernungs-messender Prinzip; principie of stadimetry; âtveti-f®si alapelv]. Topog.: Principiul care stă la baza măsurării indirecte sau optice a distantelor dintre doua puncte O0 şi P? când în O0 se aşaza stadimetrul (aparatul de măsură), iar în P, punctul de capăt âl distânfei de măsurat, se aşază stadia (v. fig. 1, H şi III): O0P=OC=D=yB; D’ = O0P0 = OC cos a0 = kB cos a0, unde a0 e unghiul de inciinafie al terenului, D' e proiec}ia orizontală dela^punctul^de stafiune O in Schema de principiu a stadimefriei. I) stadia e verticală (OC coincide cu orizontul în O); II) sta'ia e verticala (OC face unghiul a cu orizontul în O); II') stadia e orizontală în C şi perpendiculară pe OC. la stafiunea Sr aşezată perpendicular pe direcfia de vizare OC, care în fig. /'coincide cu Pnia orizontului OO’, iar în fig. II formează unghiul de pantă a; raportul k^d/b se numeşte coeficient stadi-metric, iar unghiul 8, unghiu sfadimetric. 405 Când stadia e fînută verticală în C', adică în pozifia formând deci unghiul a cu pozi- fia M'N1, se folosesc relafiile: M'N' = M'N' cos a MN = B; M'N’ = B' cosa; M"B"~B' (stadia verticală în P). D = OC' = OC+OC' = Z)2+AD= &5+AD =*?• M’N'^kB' cosa. Distanfei Z) i se adaugă corecfja stadimetrică ăD=kB' cos %—kB — k(B' cos a—#). Rezultă: D' = O0P0=OC' cos *0 ~kB' cos a cos a0. Distanfa 5 citită pe stadie sau stadia-bază observată la stadimetru, se numeşte bază stadimetrică. Relafii.similare se obfin când se foloseşte stadia ca bază orizontală, indicată în fig. III. î. Stadimetru [flajibHOMep, npHâop ajih onpeAf JienHH paoTosHHH no yrjiOBOH BbicoTe npeAMCTa; stadimetre; Entfernungsmesser; stadia; kozvetlen tâvolsâgmero]. Topog.; Instrument topografic pentru măsurarea indirectă a distanfelor, construit pe principiul stadimetriei (v.). Se deosebesc: Stadimetru cu unghiu constant (e=Ct), constituit dintr'o lunetă stadimetrică corectată analitic, un trepied şi o miră stadimetrică verticală sau orizontală; stadimetru cu unghiu variabil (s^Ct), constituit dintr'o lunetă stadimetrică cu scară de distante în planul reticulului (numită uneori tabela focală), cu trepied şi o stadie-bază, cu lungimea de 2 sau 3m;l»^const.; B = const.; sfadimetru cu pantă variabilă, constituit dintr'o lunetă stadimetrică corectată analitic, cu dispozitiv mecanic de riglete, perm»fând variafia pantei impuse de direcfia de observaţie, dintr'un trepied şi o stadie verticală. 2. Stadiu de desvoltare [cTaflHfl P33BHTHH; sfade de developpement; Entwicklungsstadium; development stadia; kifejlodesi stâdium]. S/v.; Fiecare dintre diferitele stări succesive distincte pe cari le are un arboret regulat în cursul desvoltării sale. în amenajament se deosebesc şapte stadii de desvoltare ale unui arboret. Ele se numesc cum urmează: semintiş-lăstăriş (stadiul arboretului premergător încheierii stării de masiv); desiş (stadiul arboretului între încheierea stării de masiv şi începerea elagajului); prăjiniş (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 6 şi 10 cm); păriş (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 11 şi 20 cm); sodrişor (stadiul arboretului cu diametrul mediu Jntre 21 şi 35 cm); codru mijlociu (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 36 şi 50 cm); codru bătrân (stadiul arboretului cu diametrul mediu peste 50 cm). Arboretele cari au diametrul mediu la limita dintre două stadii se caracterizează prin ambele stadii; de exemplu, arboretul cu diametrul de 10 cm se numeşte prăjiniş-păriş; cel cu diametrul de 20 cm se numeşte prăjmiş-codrişor, etc. a. Stainless. Metl.: Varietate de ofel cu crom, .confinând 11-18% Cr, 0,4-0,5% C şi cantităţi Variabile de nichel, mangan şi siliciu. Se elabo- rează numai în cuptorul electric. Are mare rezistenţă la rupere, ia umezeaă, la acizi vegetali, la oxidare. Ofelul cu 18% Cr şi 8% Ni, care are rezistenfă la tracţiune 105,8 kg/mm?, e mult întrebuinţat în scheletele de rezistenfă ale construcţiilor, permiţând folosirea unor profiluri de dimensiuni mici. 4. Stalâ. Metl.: Sin. Stadă (v.). s. Stalactită [CTaJiaKTHT; stalactite; Stalaktit; stalactite; sztalaktit, cseppko]. Geo/.; Formafiune calcaroasă verticală, de formă conică, pe tavanul peşterilor din regiunile calcaroase, care se formează prin depunerea calcitului din apele de infiltrafie cari străbat masivul calcaros, în urma evaporării acestor ape. o. Stalagmita [cTaJiarMHT; stalagmite; Stalag-mit; stalagmite; sztalagmit]. 1. Geo/.; Formafiune calcaroasă verticală, de formă conică, pe solul peştenlor din regiunile calcaroase. Se formează prin depunerile rezultate din picăturile cari se scurg din vârful stalactitelor. Uneori, prin creştere continuă, se uneşte cu o stalactită, formând o coloană. 7. Sfalagmomefru [ciaJiarMOMeip; stalagmo-metre; Sfalagmometer; stalsgmomster; sztalagmo-meter]. Chim. fiz.: Aparat folosit în unele determinări analitice şi bazat pe variafiunea tensiunii Superficiale a solufiilor sau a amestecurilor din lichide, în funcfiune de concentrafia acestora. E format dintr'o pipetă de volum determinat, terminată cu un tub capilar prin care picură lichidul din pipetă. Tensiunea superficială se detarrmnă din numărul picăturilor formate de lichidul din aparat. s. Sfalie [CTâJiHHHbiH ASHb; jours de plan-che, jours de starie; liegetage; lay-days; vesz-teglesi ido]. Nav. m.: Zilele acordate şi indicate într'un contract de navlosire pentru operafiun'le de încărcare şi descărcare a unei nave. Dacă acest termen e depăşit, zilele suplementare acordate, contra unei despăgubiri, se numesc „supra-staIii". Dacă şi acest termen e depăşit, expeditorul (pentru încărcare) sau destinatarul, (pentru descărcare) e supus unei noi indemnizafii, pentru o nouă prelungire de timp, ale cărei zile se numesc „contrastalii". 9. Sfalinif [CTaJIHHHT; stalinite; Sta'init; stalinite; stalinit]. Metl.: Metal dur, având duritatea Rockwell C 56—57, aplicabil prin sudare, provenit dintr'o pulbere de amestec mecanic al unor metale sau aliaje cu substanfe cari confin carbon (de ex. cocs de păcură) şi uneori cu produse de descompunere ale glucozei sau ale zahărului. Compcnenfii de bază ai amesteculu; sunt: fero-crom (până la 30%), fero-mangan (18—19%), fontă cenuşie (45%) şi cocs de păcură (7—6%). E un produs fabricat în URSS. Se fabrică stalinit cu glucoză şi stalint fără glu-coză. Confine 13-17% Mn; 16-20% Cr,8-10% C; 0-3% Si, 50—60% Fe. Cromul şi manganul formează carburi dure, datorită cărora stalintul prezintă o foarte mare duritate şi rezistenfă la uzură. Stratul aplicat prin sudare e constituit dinfr'g solufie solidă de carburi într'o masă de fier, mai 406 bogată în carburi în straturile dela suprafafă şi mai săracă în straturile mai adânci, compozifia medie fiind eutectică, pufin variabilă în funcfiune de grosimea stratului aplicat, de arcul electric folosit, etc.; prezintă următoarele patru tipuri de structuri: austenitică, obfinută la grosime mică a învelişului; marfensitică, obfinută la grosime mijlocie a învelişului; troostitică şi ledeburitică. Proprietăfile fizice şi mecanice, mai ales duritatea, plasticitatea şi rezistenfa la uzură, ale stratului aplicat prin sudare, dep;nd de structura lui. Rezistenfa la uzură e cu atât mai mare, cu cât structura e mai apropiată de cea austenitică. Plasticitatea e cu atât mai mare, cu cât structura e mai fină şi cu cât metalul confine mai pufine carburi libere. Are limita de stabilitate la revenire la temperatura de 750**-800°. Electrozii cu stalinit se întrebuinfează în special la recondifionarea pieselor uzate mult şi la încărcarea ulterioară a suprafefelor lor de lucru. 1. Sfalinif. Ind. sf, c. V. sub Sticlă călită. 2, Sfâlp [CT0Ji6, CTOâKa; pilier; Săule; pillar, column; oszlop, pilier, pozna]. 1.Cs.: Piesă verticală care are lungimea mare în raport cu dimensiunile lineare ale seefiunii sale, şi care trebue să reziste, în principal, la forfe de compresiune, având, în general, rolul de a prelua şi de a transmite sarcinile construcfiilor, dela grinzi la fundaţii. După secfiune, se deosebesc: stâlpi pătrafi, stâlpi dreptunghiulari, circulari, etc.; după rezemare: stâlpi simplu rezemaţi, stâlpi articulafi, incastrafi. s. Sfâlp [CTOflKa, CTOJI6; poteau; Pfosten;post; pilier, tâmasz]. 2. Mine: Element de construcfie în formă de stâlp (v. Stâlp 1), în susfinerea lucrărilor miniere. Stâlpii de lemn au înălfimea aproximativă egală cu cea a lucrării miniere al cărei tavan îl susfin; ei se introduc într'o pilugă săpată în vatră, iar la tavan se întăresc cu câte o grindă (scândură sau jumătate de lemn); dacă e necesar, se bate şi câte o pană (v. fig. /). Când presiunile depăşesc rezistenta de strivire a rocelor din vatră, sub capătul inferior al stâlpului !• Fixarea stâlpului, se pune O opincă sau O 0 pana; 2) pernă; 3) pilugă; talpă (lăturoaie, lemn ro- 4) stâlp, tund sau jumătăfi de lemn). Repartizarea stâlpilor se face în rânduri paralele cu frontul de tăiere, în mănunchiuri sau în orgă, pentru a forma o susfinere rig:dă. Elasticitatea stâlpului se obfine prin ascufirea unuia sau a ambelor capete, iar dacă culcuşul nu permite înfundarea stâlpului ascufit, se face piluga mai adâncă şi se umple pe trei sferturi cu steril mărunt. Stâlpii ascufifi nu pot fi folosifi de mai multe ori în aceeaşi lucrare, deoarece, după recuperare, au caAPetele strivite. Când înclinările sunt foarte mari, stâlpii nu mai pot fi recuperafi. După condifiunile de zăcământ, stâlpii pot fi legafi între ei cu grinzi, realizând cadre de susfinere. Stâlpii de metal pot fi simpli, formând o susfinere rigidă şi aplicându-se la o grosime constantă a stratului, — şi compuşi, adaptabili la diverse grosimi de strat. Stâlpii compuşi sunt formafi din două părfi legate telescopic între ele, prin intermediul unui lacăt, sau prin filet. Lacătul confine, în principal, o pană, un bulon excentric şi un mâner, astfel încât stâlpul e extensibil. Dacă pana e de lemn, ea cedează la presiuni mai mari, dând astfel stâlpului elasticitate (v. fig. II). La a) stâlp extensibil; b) stâlp telescopic; 1) lacăt; 2) pană de ofel; 3) pană de lemn; 4) manivela bulonului; 5) bulon excentric; 6) pană; 7) manşon; 8) orificiu pentru pană; 9) ramă în jurul orificiu Iui pentru pană; 10) steril mărunt. aşezarea stâlpilor metalici se folosesc vinciuri speciale cu şurub, fixatoare pneumatice, sprijinitoare pentru stâlpi, etc. Stâlpii de beton se compun din câfiva cilindri plini de beton, aşezafi unul peste altul, cari se îmbină între ei prin cep şi bucea. Adaptarea la grosimea variabilă a stratului se face cu ajutorul opincilor şi al penelor de lemn. Stâlpii de beton armat sunt mai rezistenţi. Ca armatură se folosesc firele cablurilor vechi de extracfie, iar pentru reducerea greutăfii, sgura dela căldări măruntită. Stâlpii de rambleu se fac din bucăfi de rocă tare, aşezate în rânduri, cu rosturi alternate. Golurile dintre pietre se umplu bine cu material mărunt. Un astfel de stâlp poate fi clădit din saci de pânză groasă, plini cu bucăfi . mici de piatră. La înclinări mici, se poate întări cu mortar de ciment. La înclinări foarte mari, stâlpii de rambleu se menfin cu margini groase sau cu jumătăţi de lemn, sprijinite cu propte (susfinere în ladă). 4. Sfâlp [iţeJlHK; pilier; Pfosten; pillar; ercosz-lop]. 3. Mine: Fiecare dintre elementele naturale de susfinere formate din stâlpi de minereu lăsafi din roca exploatată, la exploatarea zăcămintelor de minereu în metoda cu zonă exploatată fără susfinere, pentru a susfine perefii şi acoperişul zonei de abataj. r Pentru ca susfinerea lucrării să se poată face numai cu astfel de stâlpi, rocele înconjurătoare 407 şi minereul însuşi trebue să fie foarfe rezistente. Stâlpii de minereu se lasă, fie provizoriu, pentru a susfine lucrările numai pe timpul exploatării po fiunii respective, recuperându-se ulterior, fie sunt părăsii definitiv. Cei mai răspândifi suni cei provizorii. Stâlpii d;ntre camere se lasă ca perefi despărfitori între două camere vecine, în exploatarea stratelor groase, — şi au aproape aceleaşi dimensiuni ca si camerele înseşi, sau pufin mai mici. în general, aceşti stâlpi sunt pierdufi. Stâlpii interiori se folosesc la zăcămintele cu înclinare mică şl se dispun regulat, în cazul minereurilor cu valoare mică şi uniformă, sau neregulat, lăsându-se acolo unde caracterul Sfâlpi de siguranfă în abataj. I) stâlpi neregulafi; 2) plan înclinat; 3) cale de transport. acoperişului o cere, şi, pe cât este posibil, acolo unde minereul e mai sărac, în punctele de subfiere a zăcământului, etc. (v. fig.). i. Sfâlp [ueJlHK; pilier; Pfosten; pil’ar; oszlop-rendszer]. 4. M/ne; Element de panou exploatabil, i -4 ţ liF'ntrTTi rcxc uînn ”nnnn \uxJ tuA Xllu WQjîIf Eisaal □ra’şoi PE3£B| !. Ordinea în care se fac pregătirea şi abaterea stâlpilor scurţi, a), b) şi c) galeşi intermediare; djj, d.2) şi ds) galerii de treceie; î)“5) ordinea în care se face exploatarea. 1 1 1 1 1 i ! 1 i 1 T TTT i II TTin d C - I ^JLJ—L, 1 1 I.11 ,L1 i 1 _LJ.L //.Exploatarea prin stâlpijlungi, pe direcfie. 1—2) galerie prin:ipală de transport; 3—4) galerie de aeraj; a—oj şi c—d) galerii intermediare. adică un câmp de abataj dreptunghiular, determinat de două galerii direcţionale şi de două galerii după înclinarea stratului. Se deosebesc: — sfâlpi scurfi, pufin răspândifi, a căror formă e aproape pătrată şi ale căror dimensiuni sunt mici (10—15 m); stâlpi lungi de cca 50--100 m şi mai mult, aşe-zafi fie „pe direcfie" (obişnuifi), fie „pe înclinare", şi cari se folosesc pe scară mare în exploatarea cărbunilor (v. fig. I şi II). 2. Sfâlp» 5. Elf. V. Suport de linie electrică. 3. Sfâlp de amaraj. 1. Nsv. m. V. Bintă. 4. ~ de amaraj. 2. Nav. a.: Sin. Pilon de amaraj (v.). 5. Sfâlp de anfenă electromagnetică [iviaqTa SJieKTpOMarHHTHOft aHTeHHH; mât d'antenne electromagnetique; Mast einer elektromagneti-schen Antenne; mast of an electromagnetic ae-rial; antennapozna]: Suport simplu de anfenă electromagnetică, ancorat. o. Stâlp de manevră [MaHeBpoBblft CTOJ16; mât de manoeuvre; Manovermast; manoeuvre mast; tolatâsi oszlop]. C. f.: Indicator de cale permanent, vopsit în alb şi albastru, aşezat lângă linia curentă, dincolo de macazurile dela intrarea unei stafii de cale ferată, pentru a marca limita de manevră în stafie a garniturilor de tren. 7. Sfâlp de pornire. Nav. m. V. Bintă. 8. ~ de priponire. Nav. m. V. Bintă. 9. Sfâlp de exploatare: Sin. Masiv de exploatare (v.). 10. ~ de protecfiune: Sin. Masiv de protecfiune (v.). 11. ~ de siguranfă: Sin. Masiv de protecfiune. 12. ~ de susfinere [npeAOxpaHHTejibHbift iţejiHK; pilier de soutenement; Stutzpfeiler; prop, stay; gyâmpiller, tâmpiller]: Porfiune din zăcământ, lăsată neexploatată, pentru susţinerea tavanului, la metodele de exploatare cu camere şi stâlpi, sau în lungul galeriilor de transport, al planelor înclinate, al suitorilor, etc., pentru protecfiunea acestora, la metodele de exploatare cu surpare. 13. Stambă [CHTeiţ; calicot imprime; Druck-katfun, Druckperkal; printed calico; nyomott vâ-szon]. Ind. fexf.: Ţesătură simplă, având atât urzeala, cât şi bătătura, din fir de bumbac nr. 34, cu o desime de 21/20 fire pe 1 cm2, care a fost supusă următoarelor operafiuni de finisare: tundere sau pârlire, descleire, albire sau colorare, imprimare, apretare şi calandrare. Colorarea şi imprimarea se execută cu coloranfi rez*stenfi la lumină şi Ia spălat. Stamba poate avea lăfimea de 70 sau de 90 cm. Din stambă se confecfio-nează rochii, bluze, fuste de vară, etc. 14. Sfammerr coloare ^ [qeeT IIlTaMMep3; couleur S.; S. Farbe; S. colour; S. szin]. Ind. pefr. V. sub Stammer, colorimetru 15. colorimetru ^ [KOJiopHMeTp UlTaMMepa; colorimefre S.; S. Kolorimeter; S. colorimeter; S. kolorimeter]. Ind. pefr.: Aparat de laborator, folosit la aprecierea comparativă a colorii unui produs petrolier, în special petrol, white-spirit sau benzină grea, prin determinarea grosimii stratului de lichid care are, prin transparenfă, aceeaşi coloare cu cea a unui etalon de sticlă colorată 408 slab verzuiu (sticlă de uraniu). Aparatul se compune, în principal, din două tuburi paralele de sticlă (A şi B), dintre cari unul (A) e fix şi are la partea inferioară placa de sticlă etalon. Tubul (B) e mai scurt, e închis la partea inferioară cu o placă de sticlă ■— şi poate fi introdus, prin manevrarea unei manete, în vasul metalic (V), care are fundul transparent şi în care se găseşte produsul petrolier. La partea inferioară a aparatului se găseşte o oglindă care reflectă lumină prin interiorul ambelor tuburi (A) şi (B). Deasupra tuburilor se găseşte un sistem optic, prin care se poate observa simultan intensitateacolorii discului etalon şi a stratului de lichid dintre partea inferioară a tubului (B) şi fundul vasului (V). Determinarea colorii Stammer se face manevrând tubul (8) în sus şi în jos, până când se observă în sistemul optic colori egale pentru etalon şi pentru produs. Valoarea colorii Stammer e dată de lungimea în milimetri a stratului de produs în acest moment, — şi se cifeşfe direct pe o scară gradată, care are un cursor fixat pe tubul mobil (B). 1. Stampă: 1. Sin. Matrifă (v,). — 2. Sin. Matrifă de stampat (v.). 2. Stampare [urraHnoBKa; estamper; Prăgen; stamping; saj-tolâs, pregeles]. Metl.: Operafiu- nea de fasonare prin deformare plastică, efectuată cu ajutorul unei matrife de stampat (v. Matrifă de stampat, sub Matrifă de forjat), modificând suprafefele unei piese şi grosimea în diferitele eî secfiuni, pentru ca, după stampare, materialul să reproducă precis profilul poansoanelor. — Dacă denivelările profilului fafă de o suprafafă medie sunt mici, apăsarea de lucru poate fi de scurtă durată şi se poate obfine cu ciocane mecanice cu cădere, cu prese cu fricfiune, etc. Dacă denivelările sunt mari, trebue asigurat un timp de curgere suficient, ceea ce se obfine, în general, cu presele cu genunchiu; în acelaşi timp, trebue ca trecerile între denivelări să nu fie brusce. Stamparea diferă de presarea în matrifă sau de forjarea în matrifă prin faptul că în prima operafiune se deplasează, prin curgere, mai pufin material din piesa prefabricată, decât în celelalte, — şi, de imprimarea prin ştanfare, prin faptul că, la ultima, patrifa şi matriţa au profilul identic, astfel încât grosimea piesei e uniformă. După forma piesei finite şi după gradul de plasticizare a materialului prin îndesare, stamparea se aplică la rece sau la cald. Prelucrarea la temperaturi înalte uşurează curgerea materialului ,şi constitue, uneori, o presare la cald a materialului* Colorimetru Stammer. Â) tub de sticla, fix; B)tub de sticlă, mobil; V) vas metalic; O) oglindă. Stamparea [a cald se execută încălzind piesele la o temperatură adecvată şi încălzind matrifa cu ajutorul unor flăcări de gaz sau al unor rezis-tenfe electrice. Stamparea se aplică la fabricarea în masă, de exemplu la baterea monetelor şi a medaliilor; la ornamentare şi finisarea diferitelor obiecte, cum sunt tacâmurile, cadranele, etc.; la finisarea unor piese de precizie, ştanfate în prealabil, cum sunt rotifele de ceasornic; etc. s. Stampare [ynjiOTHeHHe; pilonnage; Stam-pfen; stamping; zuzâs, dongoies], Ind. cb.: Operaţiunea de îndesare a granulelor de cărbuni cari se supun cocsificării. Se realizează prin batere cu maiuri metalice, acfionate electric sau pneumatic. Sin. Bătucire. 4. Stampfan [cTaMirattcKHH (pynejibCKHft) Hpyc; stampien; Stampien; .Stampian; stampian]. Geo/.: Ansamblul format de Oligocenul mediu (Rupelian) şi de cel superior (Chattian). Termenul e folosit mai mult în bibliografia geologică franceză. 5. Stampilă [neqaîb, imeMneJib; estampil'e, timbre; Stempel; stamp; pecset]. Gen.: 1. Semn imprimat pe un act, pentru a-i conferi o anumită calitate, de exemplu calitatea de act oficial. — 2. Piesa cu care se execută semnul de sub accepfiunea 1, constituită, în general, dintr'un mâner de lemn, pe a cărui fafă frontală se fixează o placă de cauciuc, de lemn sau de metal, având reprodus în relief inversul semnului respectiv. e. ~ monetară [iHTeMnejib; coin; Prăgestem-pel; coining die; erembelyegzo]: Poanson (v.) de ofel, de formă cilindrică, pe care sunt gravate în adâncime figurile şi inscripţiile monetelor sau medaliilor, care se montează la presele monetare speciale, pentru baterea acestora. O matrifă de stampat (v.) e constituită, de obiceiu, din două ştampile şi dintr'un inel exterior de ghidare. Poansoanele se •obfin prin presarea unor patrife de ofel călit pe suprafaţa unor bucăfi de ofel decalit, cari, după batere, sunt fasonate la strung. Piesa de ofel inifială e numită, de lucrători, „buşon". Ştampilele fasonate sunt numerotate prin poansonare, călite şi revenite. înainte de folosirea monetelor Ia batere, fafa ştampilei e lustruită cu praf de şmirghel. 7. Stanat [CTaHaT; stannate; Stannatezinn-săure Salze; stannate; sztanât, onsavas so]. Chim.: Orice sare a acidului stanic, având formula MSn03. Stanafii înfrebuinfafi cel mai mult în industrie sunt: stanatul de a!uminiu, preparat prin încă'zirea unui amestec de sulfat de staniu cu sulfat de aluminiu; pulbere albă, utilizată ca opa-cifiant în ceramică; stanatul de crom, roz, între-buinfat de asemenea în ceramică; stanatul de cobalt, albastru, întrebuinţat în pici ură; stanatul de sodiu, alb, întrebuinfat ca mordant în vopsitorie, preparat prin topirea unui amestec de hidroxid de sodiu, cu azotat de sodiu, sare şi staniu. s. Stand [CTeHfl, MecTO ajjh 3Kcn0HaT0B; stand; Ausstellungsstand; exhibition stand; âllvâny, 409 aHomâny szînf]: Suprafafa amenajata penfru prezentarea unor obiecte într'o expozifie, a mostrelor, a unor obiecte de vânzare, etc. Standul poate fi constituit numai dintr'o masă pe care se expun obiectele; el poate cuprinde şi un ansamblu întreg de piese, formând raioane speciale, după felul mărfurilor prezentate (standul unei expozifii). î. Stand de măsurat osii montate [CTeH# #jih H3MepeHHH KOJiecHbix nap; banc â mesurer des essieux rhontes; Radsătzenmeljstand; set of wheels measuring stand; tengely-kimero âllvâny]. C. Instalafie fixă, folosită la măsurarea dimensiunilor osi lor montate ale vehiculelor de cale ferată (v. fig.). Standui de măsură, montat în atelierul de rotărie, e constituit din următoarele părfi: un batiu, două suporturi reglabile (în înălfime şi transversal), legate printr'o traversă, şi cu suprafefe de reazem pentru osii, prismatice; două păpuşi, transport şi depozitare; penfru construcfii şi instalaţii se stabilesc, prin standarde speciale: încercările; prescripfiile de proiectare; date constructive; prescripfii de execufie; condifiuni de recepfie. Din punctul de vedere al confinutului, se deosebesc standardele complete, prin cari se stabilesc condifiunile necesare pentru definirea, verificarea, identificarea şi menfinerea calităfii produsului până în momentul utilizării şi standarde parţiale, prin cari se stabilesc numai unele dintre condifiunile din standardul complet. în general, un standard complet cuprinde: generalităţi; condifiuni tehnice; condifiuni de recepfie; metode de analiză şi încercare; ambalaj şi marcare; depozitare şi transport. Astfel de standarde sunt cele referitoare la clasificare, dimensiuni, condifiuni generale, condifiuni speciale, metode de analiză şi încercări, condifiuni de recepfie, de ambalaj Stand de măsurat osii montate, /) postament; 2) picior; 3) păpuşă fixă; 4) suporturi pentru osia de măsurat; 5) traversă de legătură; 6) consolă; 7) tijă micrometrică; S) osie montată. fixe, cu tije micrometrice şi vârfuri conice, pentru centrarea şi măsurarea lungimii osiei; două cursoare, pentru măsurarea lungimii fusurilor; un dispozitiv cu rigletă, montat pe tija micrometrică, pentru determinarea pozifiei butoanelor cuplare şi motoare fafă de jumătatea osiei; un şubler special, cu vernier şi comparator cu cadran, pentru măsurarea razelor butoanelor şi a unghiurilor de calaj ale excentricelor fafă de butoanele motoare. — Pe stand se mai pot măsura diametrul cercurilor de rulare, distanfa dintre fefele interioare ale bandajelor (luate în raport cu centrul osiei), diametrul fusurilor şi lungimea butoanelor excentricelor, etc. 2. Stand de probă: Sin. Banc de probă (v.). s. Standard [cTaH/ţapT; standard; Norm, Norm-blatt, Standard; standard; szabvâny]: Ansamblu de prescripfii de standardizare (v.). Se deosebesc standarde fundamentale, cu aplicare generală (de ex.: principii fundamentale cu aplicare generală, ca: terminologie; unităfi de măsură; simboluri; desene tehnice; etc.) şi standarde speciale, privitoare numai |a anumite domenii (de ex. cele referitoare Ia construcfii civile). Pentru materii prime şi produse finite se stabilesc, prin standarde speciale, caracteristicele produselor şi metodele de verificare a caracteristicelor; condi-fiunile de manipulare, de ambalare, marcare, şi de marcare. Standardele parfale se elaborează în cazul când, din cauze obiective, nu poate fi elaborat un standard complet, sau când unele condi-fiuni sunt comune unui grup de produse de aceeaşi natură, în fara noastră, standardele sunf numerotate cu un număr de ordine, precedat de menfiunea STAS şi urmat de ultimele două cifre ale anului în care a fost aprobat. Exemplu: STAS 3418 — 52. Standardele cari au suferit revizuiri îşi păstrează numărul de ordine, modificându-se cifrele anului, pentru a corespunde anului în care a fost aprobat standardul înlocuitor. Standardele sunt clasificate în sectoare, grupuri ş: subgrupuri, conform unei clasificări alfanumerice, adoptată după modelul celei sovietice. De exemplu, STAS 3418 — 52, penfru Grinzi cu inimă plină, poartă indicativul de clasificare G. 24 care, conform clasificării adoptate, arată că standardul ace parte din sectorul: „Construcfii, lucrări hidraulice, căi de comunicare şi instalafii", grupul „Construcfii civile, industriale, speciale şi poduri" şi subgrupul „Poduri", Odată cu aprobarea, se stab:leşte, în general, data intrării în vigoare, dela care standardul de Stat are caracter obligatoriu, conform legilor. Penfru unele standarde, din anumite motive obiective, nu se prevede data intrării în vigoare; aceste standarde au caracter de recomandare şi pregătşsc 410 condifiunile pentru elaborarea unui standard obligatoriu. Standardele de recomandare poartă ca semne distinctive litera R în fafa numărului lor de ordine (de ex. STAS R 2179— 51), iar pe prima pagină, o bandă oblică albastră, pe care e înscrisă menfiunea Recomandare. i. Standardizare [CTaHflapTH3au;HH; standar-disation; Normung, Standardisierung, Vereinheit-îichung; standardization; szabvânyositâs]: Reglementare tehnică organizată a producfiei, prin specificare, tipizare şi unificare, pentru a asigura calitatea produselor, trecerea la producfia de serie mare, securitatea, interschimbabilitatea pieselor, creşterea productivităţii muncii, economisirea de material şi reducerea stocurilor depozitate. Prin specificare se stabilesc anumite caracteristice cari definesc, din punct de vedere calitativ, produsul standardizat. Exemple de specificări sunt: stabilirea calităţilor materialelor; înlocuirea materialelor străine cu materiale indigene, cu păstrarea calităţii; stabilirea toleranfelor, a condifiunilor minimale din punctul de vedere ai securităfii, în prescripfile de calcul şi de construcţie (de ex. ipotezele de încărcare), etc. Prin tipizare sau simplificare, se elimină dintr'o varietate de produse sau de mărimi destinate aceluiaşi scop, cele inutile sau foarte apropiate între ele şi se refin cele recunoscute ca indispensabile, corespunzătoare scopului; alteori se creează produse noi, de calitate mai bună şi mai utile, pentru a înlocui pe cele vechi, mai pufin satisfăcătoare. Exemple de tipizări sUnt: stabilirea unui număr restrâns de produse, cu proprietăţi specifice (de ex. şuruburi cu cap hexagonal, cu cap semiîngropat, etc.; maşini electrice cu paliere-suport, cu paliere în scut, etc.); alegerea treptelor de valori (de ex. turafiile 3000, 1500, 1000, 750 rot/min, etc. la maşinile electrice; tensiunile electrice de 125, 220 şi 380 V la 50 Hz, etc.). Prin unificare se stabilesc, în special, dimensiunile obiectelor sau ale subansamblurilor, pentru a realiza interschimbabilitatea pieselor, uniformizarea operafiunilor de proiectare şi de execuţie, sau folosirea generalizată a unor unelte, dispozitive, etc. Exemple de unificări sunt: definirea unor mărimi sau concepte; stabilirea unor simboluri literale, grafice, sau în colori; stabilirea de unităfi de măsură, forme şi dimensiuni, ce exemplu a dimensiunilor de racord, etc.; stabilirea metodelor de încercare şi analiză a procedeelor de determinare a puterilor nominale. Standardizarea nu frânează îmbunătăţirea calitativă a produselor, deoarece prescripţiile prin cari se reglementează caracteristicele acestora au un caracter minimal, şi lasă liberă desvol-tarea tehnicei producţiei, prin faptul că, Jn general, nu reglementează procese de fabricafie. De îndată ce s’a realizat o calitate superioară, prin aplicarea unui proces de producfie perfecţionat, standardizarea intervine din nou, stabilind un nivel mai înalt, corespunzător noilor posibilităfi 4e producfie, în fara noastră, standardizarea a fost inifiata în anul 1949, odată cu primul Plan de Stat. 2. Sfandol [jibHHHoe Macjio, mTaHfloSjib; stadolie; Standol; stand oii; standolajl. Chim. ind.: Uleiu vegetal, sicativ sau semisicativ, polimerizat prin acfiunea prelungită a căldurii. E folosit în special în industria lacurilor. Uleiurile îngroşate prin polimerizare se usucă mai încet decât uleiurile fierte, însă dau pelicule mai lucioase, mai elastice şi mai rezistente la acfiunea apei sau a agenţi lor atmosfericî. Dintre uleiurile sicative, cele folosite mai mult pentru polimerizare sunt: uleiul de in, uleiul de lemn chinezesc (tung) şi uleiul de ricin deshidratat; dintre uleiurile semîsicative, uleiul de floarea-soarelui şi cel de bumbac. în industria noastră, pentru fabricarea standol-ului se folosesc, ca materie primă, uleiul de in şi uleiul de floarea-soarelui. ' în fările cari au şi uleiu de tung se obişnueşte să se amestece acesta cu uleiu de in. Prin poli-merizarea în amestec cu uleiu de in se evită coagularea uleiului de tung. în timpul procesului de polimerizare în mediu inert, se produc reacţii intermoleculare (reacţii de polimerizare, legate de creşterea greutăfii moleculare a produsului) şi reacfii intramolecu-lare (reacfii între diferitele grupări din interiorul moleculelor monomerului sau polimerului). Pe măsura măririi gradului de polimerizare, greutatea specifică a uleiului creşte, ca şi viscozitatea şi indicele de refracfiune. Când încălzirea se face în aer liber, din cauza oxidărilor, confinutul în oxiacizi creşte odată cu creşterea procentului de acizi liberi. Tratamentul termic, în majoritatea cazurilor, se execută la temperaturi de 250---3000, în atmosferă de gaz inert (de ex. de bioxid de carbon), pentru a evita oxidarea. încălzirea în aer liber e folosită azi mai rar şi numai în cazuri speciale. în proces se deosebeffc următoarele etape: încălzirea uleiului până la temperatura de reacfie, în t'mpul în care se elimină şi umiditatea; menţinerea uleiului la această temperatură până la obfinerea gradului de îngroşare dorit, şi răcirea. Menfinerea uleiului la temperatura de reacfie e etapa cea mai importantă. Durata încălzirii e condifionată de prescriptive procesului tehnologic. în aer liber, standolul se obfine în vase tronconice deschise, de cca 200 I, încălzite cu foc direct. în mediu de gaz inert, standolul se obfne în instalafii în felul celei din figură. Uleiul de in trece prin vasul de dozare în vasul de reacfie, unde se începe încălzirea sub agitare. Când s'a atins temperatura de 275--280°, încălzirea încetează. Reacfia fiind ex_otermică, temperatura se ridică până Ia 290---3000, care se menfine tot timpul reacfiei. Prin introducerea bioxidului de carbon, afară de faptul că se împiedecă oxidarea uleiului, se obfine o mai bună agitare. Când s'a atins viscozitatea necesară, uleiul se răceşte cu 10***15° şi apoi se transportă în agitator, unde se rlceştş la temperatura ambiantă. 411 Uleiul supus îngroşerii, din vasul (10), e introdus cu ajutorul pompei (11), în vasul de dozare (3). De aici uleiul trece prin mantaua ames-tecălorului cu agitator (4), care are rolul de schimbător de căldură şi unde se încălzeşte dela un uleiu po-Jimerizat anterior; apoitreceîn vasul reactor (I), care are un agitator. Uleiul îngroşat e trecut apoi în vasul amestecător (4), unde se răceşte. în vasul a-mestecător, stan -dolul poate fi a-mestecat şi cu un solvent (white-spi-rit) care vine din rezervorul (9), cu ajutorul pompei (8), trecând întâi şi prin vasul de dozare (5). Refrigerentul (6) serveşte la condensarea vaporilor de solvent. Trecerea uleiului îngroşat din vasul (1) în vasul (4) se face prin vid. Bioxidul de carbon e debitat de o instalafie specială. în timpul încălzirii la temperatură înaltă, se formează gaze vătămătoare, cari trebue eliminate. Pentru prelucrarea uleiului de tung se foloseşte o aparatură specială, care trebue să aibă un sistem de răcire care să acţioneze imediat, la atingerea temperaturii de gelatinizare. Sistemul de încălzire al vasului de reacfie (când se lucrează în mediu de gaz inert) are un rol foarte important în fabricarea standolu|ui% încălzirea se poate face, fie cu gaze de ardere, fie folosind un purtător de căldură (de ex. difeniloxid). Standolul e folosit în special la fabricarea lacurilor pe bază de uleiu, cum şi a celor pe bază de răşini sintetice sau naturale; la fabricarea cernelii litografice; la fabricarea muşamalelor, etc. î. Stanic [oJlOBHHHbiâ; stannique; zinnsauer; stannic; sztannik]. Chim.: Calitatea unui compus al staniului de a avea legături în cari staniu! e tetravalent. 2. Stanin [CTaHHH; stannine; Zinnkies; stan-nine; sztanin]. Mineral.: Cu2FeSnS4. Sulfura de staniu, cupru şi fier, naturală, cristalizată în sistemul tetragonal; e casant, are coloare cenuşie, duritatea 4, gr. sp. 4,3‘"4,5. Se găseşte în filoane hidrotermale, împreună cu casiteritul. E un minereu de staniu important. s. Staniol [cTaHHOJi, 0Ji0B5îHHaH 4)0Jibra;feu-ilie d'etain, papier d'etain; Stanniol, Zinnfolie, Ju-denfolie;tin foii, stain; onfiist, onlemez, onfolla, on- lap sztaniol, onle-vel]. Tehn.: Foaie subfire de staniu (dar şi de aluminiu sau de plumb), folosită pentru împachetarea unor alimente (brânzeturi, ciocolată, etc.) sau a unor produse industriale (bandă izolatoare, panglici pentru maşini de scris, etc.), în scopul unei bune conservări. 4. Staniu [o-JIOBO; etain; Zinn; tin; on]. Chim,: Sn; nr. at. 50; gr. at. 118,7; p. t. 232°; p.f.2300°.Element, care există în trei stări alotropice: staniul alb, cu d. 7,31, cristalizat în sistemul tetragonal; staniul cenuşiu, cu d. 5,75, cristalizat în sistemul cubic; forma stabilă între 161 şi 232°, cristalizată în sistemul rom-bic. Staniul alb, caree foarte maleabil, prin şedere îndelungată la temperaturi joase, trece în staniu cenuşiu, care e fărâmicios. Fenomenul e cunoscut sub numele de boala de muzeu a standului sau ciuma staniului,— şi se produce uneori în momentul contactului dintre staniul alb şi cel cenuşiu (infectare). Se cunosc următorii isotopi ai staniului: staniul 112, care se găseşte în proporfie de 0,9% în staniul natural; staniul 113, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie cu timpul de înjumătăfire de 105 zile, obţinut prin reacfiile nucleare Cd110 (<*, n) Sn113; In113 (p, n) Sn113, In113 (d, 2 n) Sn113, Sn112 (d, p) Sn113, Sn112 (n, y) Sn113; staniul 114, care reprezintă proporfia de 0,61%; staniul 115, care se găseşte în proporfie de 0,35%; staniul 116, care se găseşte în proporfie de 14,07%; staniul 117, care intră în proporfie de 7,54%; staniul 118, care se găseşte în proporfie de 23,98%; staniul 119, care reprezintă proporfia de 8,62%; staniul 120, care se găseşte în proporfie de 33,03% în staniul natural; staniul 121, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 28 ore, obfinut prin reacfiile nucleare Sn120 (d, p) Sn121; Sn120 (n, ţ) Sn121; staniul 122, care intră în proporfia de 4,78% în staniul natural; staniul 123, care 1) vas reactor; 2) vas de expansiune; 3) vas de dozare; 4) amestecător-schimbător de căldură; 5) vas de dozare; 6) refrigerent; 7), 8), 11) pompe; 9) rezervor; 10) vas pentru uleiu; 12) spre decantare; 13) spre pompa de vid; a) uleiu brut; b) uleiu polimerizat; c) solven'; d) aer; e) trioxid de carbon; f) vid. 412 se desinfegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 10 zile, obfinut prin -reacfiile nucleare Sn122 (d, p) Sn123, Sn122 (n, f) -Sn123 şi prin bombardarea uraniului cu neutroni; staniul 124, care se găseşte în proporfie de 6,11% în staniul natural; staniul 125, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie y, cu timpul de înjumătăfire de 10 minute, obfinut prin reacfiile nucleare Sn124 (d, p) Snl?5; staniul 126, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie y, cu timpul de înjumătăfire de 70 minute, obfinut prin bombardarea uraniului cu neutroni. Forma obişnuită e staniul aib. Staniul nu este atacat de agenţii atmosferici la temperatura obişnuită. în stare topită, se oxidează în Sn02. Este atacat de halogeni şi de sulf, dând tetrahalo-genuri şi sulfura de staniu. Acidul sulfuric şi acidul clorhidric îl disolvă. Cu acidul azotic dă -acid metaştanic insolubil. Nu esle atacat de acizii organici, şi de aceea este folosit la cosi-torirea vaselor de bucătărie şi a cutiilor de conserve. Staniul formează două feluri de combinaşi: stanoase, în cari e bivalent, de exemplu dorura stanoasă (v.), şi stanice, în cari este tetra-valent, de exemp'u clorură stanică (v.). Staniul se prepară prin reducerea casiteritului (v.) cu cărbune, conform reacfiei: Sn02 + C Sn 4* C02. Prelucrarea minereului comportă următoarele fazş: concentrarea dela un confinut da cca 3% la 60”*70% Sn02, ceea ce se obfine prin spălare şi antrenarea cu apă a părfilor sterile; prăjirea oxidantă în vederea transformării impurităfilor în -oxizi sau în sulfafi insolubili; reducerea cu cărbune la 1400°; afinajul, penfru eliminarea fierului, a cuprului şi a plumbului. Când minereul conţine şi metale preţioase se face afinare electrolitică, Staniul metalic e folosit în special penfru acoperirea altor metale (fier, cupru), în vederea protejerii lor contra coroziunii, drept component al unor aliaje de paliere, pentru lipit metale, etc. Sin. Cositor. Se cunosc atât compuşi ai staniului în cari staniul e divalent, cât şi compuşi în cari staniul e tetravalent. Compuşii de staniu divalent sunt, în general, reducători, trecând în compuşi de staniu tetravalent. Cei mai importanfi sunt următorii: Clorură stanoasă, SnCI2, obfinută prin disol-varea staniului în acid clorhidric. Se prezintă sub forma de cristale albe, cristalizând cu două molecule de apă. Prin deshidratare se obfine clorură stanoasă anhidră, cu p. t. 250° şi p. f. 606°. Este un reducător energic, folosit în sinteza or-ganică.-^* Oxidul stanos, SnO, obfinut prin încălzirea hidroxidului stanos într'un curent de bioxid de carbon. — Hidroxidul stanos, Sn(OH)2, obfinut prin tratarea soluţiei unui compus stanos, cu un carbonat sau cu un bioxid alcalin. Şe prezint|i ca un precipitat alb, pufin solubil în apă. Hidroxidul stanos are un caracter amfoter» cu acizii dând compuşi stanoş:, iar cu hidroxizii, stanifi. — Sulfura stanoasă, SnS, pulbere cenuşie, obţinută, fie prin încălzirea staniului cu sulf, fie precipitând solufia unui compus stanos cu hidrogen sulfurat. — Cei mai importanfi compuşi în cari staniul e tetravalent sunt următorii: Hidrura de staniu, SnH4, care se găseşte în cantităfi mici în gazul degajat, fie disolvând în acid clorhidric un aliaj de staniu şi magneziu, fie prin electroliza unei solufii de sulfat stanos cu electrozi de plumb. E un gaz incolor, foarte toxic, cu p. t. — 150° şi p. f. — 52°. ^ Clorură stanică, SnCI4, lichid cu p? t. r— 33°, p. f. 114°, obfinut prin acţiunea clorului asupra staniului sau asupra clorurii de staniu. E foarte higroscopică; în contact cu. aerul umed aă un fum alb dens,* de aceea se întrebuinfează ca substanfă fumigenă. Se combină uşor cu alte cloruri, formând săruri duble, cari pot fi considerate ca derivafi ai acidului hexaclorstanic H2SnCl6. Hexaclorstanatul de amoniu, (NH4)2ŞnCI6, e întrebuinfat ca mordant în industria textilă, sub numele de sare pink. Oxidul stanic, SnOa, care se găseşte în natură sub formă de casiterit, e obţinut, fie prin încălzirea staniului în aer, fie prin calcinarea hidroxidului stanic. Topit cu hidroxizi alcalini, oxidul stanic dă stanafi, cari pot fi considerat» ca săruri ai unui acid, acidul stanic, care nu poate fi obfinut în stare pură, precipitatele obfinute prin acidularea solufiei unui stanat neavând o compozite bine definită. Sulfura stanică, SnS2, obfinută prin precipitarea cu hidrogen sulfurat a solufiei unei sări stanice. Se disolvă în sulfurile alcaline, dând tiostanafi. Se cunosc şi compuşi organici cu staniu, de exemplu tetraetilul staniului, Sn(C2H5)4. Dacă cei patru radicali legafi de staniu sunt diferifi, se obfin compuşi enaniiomorfi. i. Sfânjen. Unit.: Unitate de lungime egală cu opt palme, folosită înainte de introducerea sistemului metric. în Moldova era de 2,23 m, iar în Muntenia, de 1,9665 m, *. Sfânjen vienez. Cad.: Unitate de lungime folosită în Transilvania, egală cu 1,8964 m. 3. Sfănoagă. Ind. făr.: Sin. Stănog (v.),. 4. Sfănoagă [K03bi; treteau; Regal; rack; âllvâny]. Arte gr.: Pupitrul pe care se aşază casa de literă, când se culege un text. 5. Sfănog. Ind. far1. Bară de lemn orizontală, perpendiculară pe iesle, care desparte în grajd vitele. — 2. Sin. Jăruş, Pripon. s. Stanos [coaepraamHă AByBaneHTHoe o-JIOBO; sfanneux; Zinnoxydulverbindungen; stan-nous; sztanno]. Chim.: Calitatea unui compus al staniului, de a avea staniu divalent. 7. Sfanfă. Metl. V. Ştanfă. 8. Stanjare. Metl. V. Ştanfare. 9. Sfar [nByxMecTHbift uiaepxdoT; stai*; Ţarboot; starf star]. V, şub îmbarcafie de iport, 1. Stare [c0CT0HHHe; etat; Zustand; state; âllapot]. Fiz., Chim.: 1. Ansamblul valorilor instantanee ale mărimilor de stare ale unui sistem fizicochimic, cari determină, conform legilor naturii, stările lui trecute şi viitoare, în funcfiune de condifiunile lui iniţiale şi pe frontiere (adică la limită). — 2. Faptul că un sistem (izicochimic are, într'un moment dat, valorile instantanee de sub 1 ale mărimilor sale de stare. Starea unui sistem fizicochimic într'un moment dat e complet determinată, când sunt date valorile instantanee pentru numărul minim da mărimi de stare cari determină, cum s'a arătat mai sus, stările viitoare. De exemplu, starea unui sistem de puncte materiale e determinată de masele, pozifiile şi vitesele relative instantanee ale diferitelor lui puncte, fiindcă aceste mărimi determină complet evolufia viitoare a sistemului, dacă acesta e izolat. Mărimile de stare ale unui sistem fiz cochimic fac parte dintre mărimile lui cari au, într'un moment oarecare, valori independente de transformările la cari sunt raportate, adică dintre mărimile ale căror creşteri infinitezimale, în cursul transformărilor elementare, sunt diferenfiale totale. Coordonatele, timpul, impulsul, temperatura, energia, etc. sunt mărimi macroscopice de stare; lucrul mecanic şi căldura, ale căror creşteri infinitezimale nu sunt diferenfiale totale, nu sunt însă mărimi macroscopice de stare. Nici accelerata nu e o mărime de stare, deşi creşterea ei infinitezimală în cursul unei transformări elementare e o diferenţială totală, fiindcă valoarea instantanee a acceleratei nu face parte din mărimile cari determină pe baza legilor, evolufia viitoare a unui sistem fizicochimic. 2. Stare critică [KpHTHnecKoe cocTOHHHe; etat critique; kritischer Zustand; criticai state; kritikus âllapot]. V. Critică, stare s. Stare cuasistafionară [Kea3 tiCTaiţHOHapHOe COCTOflHHe; etat quasistationnaire; quasistatio-nărer Zustand; quasistatic state; kvâzistacionârius âllapot]: Stare nestafionară a unui sistem fizicochimic, în care curentul de deplasare al câmpului său electromagnetic e neglijabil în exteriorul condensatoarelor electrice. 4. Stare de vegetafie [BereTaTHBHoe coc-TOflHHe; force vegetative; Wiichsigkeit; vegetative vigour; benovesi âllapot}. Silv.: Stare a unei plante, concretizată în vigoarea ei de creştere. La un arboret se deosebesc: stare stagnantă, adică starea arboretului încremenit, care nu mai creşte din cauza unui sol prea compact sau pietros; stare lâncedă, a unui arboret cu înălfime mică, cu trunchiuri scurte, noduroase, sau cu scoarfa acoperită cu licheni, şi în care creşterile sunt foarte mici; stare destul de activă, în care condifiunile de vegetafie sunt satisfăcătoare, datorită existenfei speciei spre limitele de vegetafie, a vârsteî înaintate sau a păşunatului, şi în care creşterile sunt mici; stare activă, când condifiunile de vegetafie sunt normale şi, ca urmare, arboretul creşte bine; stare foarte activă, când condifiunile de vegetaţie sunt foarte bune, iar arboretul are creşteri mari; stare luxuriantă, când condifiunilie de vegetafie sunt excelente, iar arboretul are creşteri foarte mari. 5. Stare fitosanitară [cjDHTOCâHHTapHOe coc-TOHHHe; etat phytosanitaire; Pflanzengesundheits-zustand; plant heaith state; novenyegeszsegi âllapot]. Agr.: Starea de sănătate a plantelor, interesând în special plantele de cultură. 6. Stare fizică [c^HBHHecKoe C0CT0flHHe; etat physique; physischer Zustand; physical state; fizi-kai âllapot]. V. sub Stare. 7. Stare gazoasă [ra3006pa3HCe cocTOHHHe; etat gazeuse; gasformiger Aggregatzustand; ga-seous state; gâzâllapot]. V.sub Agregare, stări de 8. Stare higrometrică [rnrpoMeTpHqecKoe C0CT0HHH6; etat hygrometrique; hygrometrischer Zustand; hygrometric state; higrometrikus âllapot]. V. sub Umezeala aerului. a. Stare lichidă [3KHflKoe cocTOHHHe; etat liquide; flussiger Zustand; liquid state; folyekony âllapot]. V. sub Agregare, stări de v. şi Lichid. 10. Stare magnetică virgină [cocTOHHHe nep-BQHayajibHoro HaMarHHHHBaHHij; etat mag-netique vierge; jungfrăulicher magnetischer Zustand; virginal magnetical state; tiszta mâgneses âllapot]: Starea unei substanfe care încă nu a fost supusă niciunei magnetizări, sau stare care a fost lipsită, pe cale artificială, de orice magneti-zare remanentă. 11. Stare nemafică. V. Nematică, stare 12. Stare nestafionară [neCTaiţHOHapHOe COC-TOflHHe; etat non-stationnaire; nichtstationârer Zustand; non-static state; nemstacionârius âllapot]. Fiz.: Stare a unui sistem fizicochimic, în care mărimile sale de stare variază în timp (stare ne-stafionară în sens larg)4 Anumite stări nestafio-nare în sens larg se numesc stări cuasistafionare (v.); celelalte se numesc stări nestafionare în sens restrâns. 13. Sfare-normă [H0pMajibH0e C0CT0HHHe; etat normal; Normalzustand; standard-state; norma-âllapot]: Starea unui gaz uscat, la 0° şi 760 mm coloană de mercur, în care 1 kilomol de gaz perfect ocupă volumul-normă de 22,416 m8. în această stare, 1 m3 de gaz se numeşte metru cub normă şi se notează cu 1 m3N. Deci Metrul cub normă nu e deci un volum, ci o anumită masă de gaz. Masa metrului cub nor- M mă dintr'un gaz perfect e 22 (k9/m3N) confine 2,69-1025 molecule. La gazele reale, un metru cub normă nu e exact egal cu ^ 4Ţ5 kmol, deoarece volumul lor normă diferă pufin de 22,416 m3. Diferenfei© 414 sunt atât de mici încât, în cele mai muite cazuri, sunt neglijabile. 1. Stare normală [HopMajibHoe coctohhhc; etat normal; regelrechter Zustand; normal state; normâiis âllapot]. Silv.: Starea unei păduri în care aceasta confine o succesiune completă de clase de vârstă cu întinderi egale, şi în care toate arboretele trebue să aibă compozifia, structura şi creşterea optimă corespunzătoare condifiunilor stafionale. O astfel de unitate de producţie asigură o producţie continuă de lemn, egală, dela an la an. 2. Stare orajoasă [rposHoe cocoTQHHHe; etat orageux; Gewitterlage; stormy state; zivata-ros âllapot]. Meteor.: Stare a atmosferei, caracterizată printr'o mărire a instabilităţii termice verticale, o variaţie mare a gradientului de potenfial al câmpului electric terestru şi variafii mari în repartifia sarcinilor electrice din aer. Stările orajoase culminează, în general, prin furtuni cu manifestaţii electrice. а. Stare smectică. V. Smectică, stare 4, Stare solidă [TBepAOe cocTOHHHe; etat solide; fester Zustand; solid state; szilârd âllapot]. Fiz. V. sub Agregare, stări de 5. Stare statică [cTaTHHecKoe cocTOHHHe; 6tat statique; stationărer Zustand; static state; stacionârius âllapot]: Stare stafionară (v.) a unui sistem fizicochimic, în care nu se desvoltă în acesta căldură. Exemple: stare electrostatică, stare magnetostatică. б. Stare stafionară [CTaiţHOHapHOe COCTOH-HHG; etat stationnaire; stationărer Zustand; sta-tionary state; stacioner âllapot]: Stare a unui sistem definit statistic, în care probabilităfile, sau valorile medii staţionare aje tuturor mărimilor de stare nu variază în timp. Un sistem e susceptibil de a se găsi într'o stare stafionară numai dacă e pus în condifiuni exterioare invariabile în timp. în Mecanica cuantică (v.), starea e definită prin funcţiunea de undă <|>, soluţie a ecuaţiei lui Schrodinger (v.): b Qcp unde H e operatorul hamiltonian, presupus independent de timp, iar probabilităfile variabilelor de poziţie sunt date de | |2. Pentru ca această mărime să nu depindă de timp, trebue ca c|> să confină timpul numai într'un factor de modul egal cu unitatea: <),=peeKŢ CTapKa; effet S.; S. Effekt; S. effect; S. hatâs]. Fiz.: Descompunerea în mai multe linii a liniilor spectrale ale radiafiei emise de un izvor, sub influenfa câmpului electric. 11. Starter [flonojmHTejibHbiii KapGiopaTop, CTapTep; demarreur; Anlasser; starter; indito keszulek, starter]. Mş.: Carburator auxiliar, conexat sau incorporat carburatorului principal al u-nui motor cu electroaprindere (motor cu explozie), care serveşte la formarea unui mai bogat amestec aer-combustibil, necesar la pornirea motorului, în special a motorului în stare rece. Fig. / reprezintă un starter conexat, care se compune din următoarele părfi principale: o cameră de subpresiune (î), în comunicafie cu aerul atmosferic prin orificiul (2) şi cu combustibilul prin feava (3); legătura dintre starter şi camera de amestec (6) a carburatorului principal, asigurată de feava de conexiune (4), pe care e montat un robinet (5). I. Starter conexat. 1) camera de subpresiune; î) orificiu; 3) şi 4) fevi de legătură; 5) robinet; 6) camera de amestec a carburaioruiui; 7) clapeta carburatorului; 8) camera de nivel constant (cuva carburatorului); 9) orificiu calibrat; tO) recipientul sfarterului. La pornirea motorului, când clapeta carburatorului (7) trebue să fie închisă, se deschide robinetul (5) şi—datorită depresiunii din camera de amestec (6) — amestecul bogat din camera de depresiune (I) a starterului trece prin feava (4), spre cilindrii motorului. Deoarece turafia motorului e mică la pornire, cantitatea de aer care intră prin orificiul (2) e redusă, şi combustibilul aş- 415 pirat din recipientul (10), (în comunicaţie cu camera de nivel constant 8), asigură formarea u-nui amestec bogat; totuşi, odată cu creşterea turaţiei, depresiunea din camera de amestec (6) creşte şi cantitatea de aer care pătrunde prin orificiul (2) se măreşte, dar cantitatea de combustibil asp:rată din recipientul (10) rămâne constantă (din cauza orificiului calibrat 9) şi, astfel, dozajul amestecului devine din ce în ce mai pufin bogat. Deci starterul asigură un dozaj bogat numai la pornirea motorului, care e redus treptat până la dozajul corespunzător funcfionării normale a carburatorului principal, şi evită efectul de „înne-care" (v.). Fig. II reprezintă un starter incorporat în carburatorul principal, la care camera de depresiune e înlocuită prin corpul de pompă (1)» cu pistonul (5). La pornire, când clapeta carburatorului (7) trebue să fie închisă, pistonul (5) e ridicat şi combustibilul e aspirat—prin canalul (3) — din 7) corp de pompă; 2) orificiu; 3) ca- camera de nivel nai; 4) intrarea aerului; 5) pistonul constant (8), ast- starterului; 6) camera de amestec fel încât Se for- a carburatorului; 7) clapefa carburato-mează un amestec rului; 8) camera de nivel constant (cu-bogat (cu aerul va carburatorului); 9) orificiu calibrat, care intră şi prin orificiul 2). La creşterea turalei motorului, dozajul devine mai pufin bogat (din cauza orificiului calibrat 9, care menţine constantă cantitatea de combustibil aspirat), până la coborîrea pistonului (5), când starterul iese din funcfiune. î. Stătătoare [JienceHb, hhjkhb8 HcepHOB; meule gisante; Bodenstein; bedstone; talajko]: Piatră fixă a morii, aşezată dedesubtul pietrei alergătoare. Sin. Zăcătoare. 2. Static determinat, sistem ~ determinat [cTa-THqecKH ODpefleJiHMaa chctcmb; systeme sta-tique determinable; statisch bestimmter System; static determined system; sztatikailag hatârozott rendszer]: Sistem de rezistenfă în punctele căruia forţele de legătură (inferioare şi exterioare) pot fi calculate cu ajutorul ecuafiilor de echilibru ale Mecanicei. s. Static nedeterminat, sistem ~ nedeferminat [CTaTHqecKH Heonpe/ţejiHMaH cHCTeMa; systeme statiquement indeterminable; statisch un-bestimmtes System; statical undetermined system; şztatikailag hatârozatlan rendszer]: Sistem de re-> zistenfă pentru care ecuafiile Mecanicei nu sunt suficiente pentru calculul reacfiunilor şi al forfelor interioare, pentru aceasta fiind necesară utilizarea unor ecuaţii suplementare, cari se stabilesc con-siderându-se echilibrul elastic al structurii deformate (V. Statica construcţiilor). Există două metode generale pentru rezolvarea sistemelor static nedeterminate: metoda forjelor interioare şi metoda deplasărilor. în prima metodă, necunoscutele ecuafiilor suplementare sunt forfe interioare, iar în cea de a doua, ele sunt deplasări (translafii şi rotafii). Prima metodă are un câmp general de aplicare. Numărul necunoscutelor ecuafiilor suplementare, cum şi numărul acestor ecuafii, e egal cu gradul de nedeterminare statică al structurii. Inifial, se alege un sistem de bază static determinat, care se obfîne prin anularea tuturor necunoscutelor, deci prin suprimarea unui număr de legături simple, egal cu numărul acestor necunoscute. Ecuafiile suplementare se formează prin identificarea pozifiei deformate a sistemului de bază încărcat cu toate sarcinile, incluziv necunoscutele, cu aceea a sistemului real, încărcat cu sarcinile date. Metoda deplasărilor se aplică cu folos numai structurilor în formă de cadre. Necunoscutele sunt rotafiile şi translafiile nodurilor. Sistemul de bază se obţine prin anularea tuturor necunoscutelor, adică prin blocarea translafiilor şi rotaţiilor nodurilor. Ecuafiile suplementare sunt ecuafii de echilibru ale tuturor momentelor cari acfionează fiecare nod, cum şi ecuafii de echilibru corespunzătoare translatei nodurilor. Numărul ecuafiilor şi al necunoscutelor e deci egal cu numărul nodurilor la cari se adaugă numărul gradelor de libertate e-lastică ale structurii. Alegerea uneia dintre cele două metode, pentru rezolvarea cadrelor, e condifionată, în general, de obfinerea unui număr cât mai mic de necunoscute. Există şi cazuri în cari e avantajoasă aplicarea combinată a celor două metode (metoda Gvozdev). 4. Statică [cTaTHKa; statique; Statik; statics; sztatika, egyensulytan]. Mec.: Ramură a Mecanicei, care se ocupă cu studiul echilibrului corpurilor. Se împarte în Statira solidelor şi în Statica fluidelor. în Statică se studiază echilibrul unor solide, respectiv al unui fluid, sub acfiunea unui sistem de forfe. Statica fluidelor se împarte In Statica lichidelor (Hidrostatica) şi în Statica gazelor, în particular Aerostatica. 5. ~ construcţiilor [CTaTHKa COOpyJKGHHH; statique des constructions; Baukonstruktionstatic; building statics; epuletsztatika]: Ramură a Mecanicei construcţiilor, în care se studiază distribuţia tensiunilor şi se calculează deformafiile structurilor de rezistenfă formate din bare şi acfionate de sarcini statice, în scopul unei proiectări cât mai rafionale şi mai economice. Statica construcţiilor utilizează nu neroase schematizări ale comportării construcţiilor sub acfiunea acestor sarcini, admisibile în măsura în care 4lS rezultatele calculelor sunt suficient de apropiate de realitate. Schematizările se referă la sarcini, la rezemari, la structura de rezistenfă (v.) şi la comportarea sub încărcări a materialului, care e presupus omogen, isotrop şi perfect elastic. De asemenea, se face ipoteza că deformafiile structurii de rezistenfă produse de sarcinile aplicate pe aceasta sunt atât de mici, încât în ecuafiile de echilibru pentru determinarea reacfiu-mlor şi tensiunilor se pot neglija deplasările punctelor de aplicafie ale sarcinilor, adică se consideră că sarcinile se aplică pe structura nedeformată. Pentru stabilirea relafiilor dintre tensiuni şi deformaţii trebue să ss utilizeze forma deformată a structurii. O consecinţă a acestor schematizări e legea dependenţei lineare între deplasări şi tensiuni sau între deplasări şi sarcini, cunoscută şi sub numirea de legea independenfei acţiunilor, în Statica construcţiilor, starea de echilibru a structurii de rezistenţă se calculează pe baza teoremelor solidificării şi a echilibrului părţilor. E-cuaţiile de echilibru se pot forma utilizând: condifiunile de echilibru ale Mecanicei raţionale; princ*pii energetice sau extremale ale Mecanicei analitice (principiul minimului energiei potenţiale, principiul lucrului mecanic virtual, etc.)» cari duc la stabilirea teoremelor lui Castigliano, a reciprocităţii lucrului mecanic şi a reciprocităţii deplasărilor (Maxwell). Ecuafiile de echilibru obfinute sunt lineare, iar necunoscutele sunt forfele de legătură inferioare şi exferioare ale structurii de rezistenfă. Coeficienfii necunoscutelor depind numai deforma geometrică a structurii. Dacă sistemul de ecuafii e compatibil, structura de rezistenfă corespunzătoare e rigidă sau geometric determinată. în caz contrar, ea e mobilă. Statica construcfiilor se ocupă numai cu structurile rigide. Dacă numărul de legături inferioare sau exterioare cari asigură rigiditatea unei structuri e atât de mic, încât toate necunoscutele pot fi determinate prin sistemul de ecuafii de echiFbru menţionat mai sus, structura se numeşte static determinată. Dacă structura are legături în număr mai mare decât cel strict necesar pentru asigurarea rigidităţii ei, sunt necesare ecuafii suplementare, cari se stabilesc considerându-se echilibrul elastic al structurii în stare deformată; structura se numeşte static nedeterminată, iar numărul de legături simple suplementare se numeşte grad de nedeterminare statică. în scopul proiectării raţionale şi economice a structurilor de rezistenţă, în special a celor acţionate de sarcini cu poziţia variabilă, este necesar să se cunoască poziţiile sarcinilor cari produc efectele cele mai defavorabile în diferite puncte ale structurii. Această problemă se rezolvă prin utilizarea liniilor de influenţă. în unele cazuri, în scopul obţinerii undr rezultate mai exacte se restrânge parfial schematizarea fenomenelor. Această restrângere intervine în calculul numit de ordinul al doilea, utilizat la unele structuri de rezistenţă, în special la arce şi la poduri suspendate, de deschidere foarte mare. în acest caz, ecuafiile de echilibru se raportează la structura deformată. Când şi ipoteza elasticităţii perfecte a comportării materialului se înlocueşte cu alte ipoteze, de comportare elastico-plastică, rezultatele sunt şi mai apropiate de realitate. Acest calcul permite economii mari în proiectare. 1. Statică grafică [rpa^HqecKaa CTaTHKa; sta-fique graphique; Grafostatik; graphical statics; gra-fosztatika]: Ansamblul metodelor de rezolvare pe cale grafică, cu compasul, rigla şi scara grafică, a unor probleme de Statică şi, în special, de Statică a construcţiilor. La baza Staticei grafice stă reprezentarea grafică a unei forţe printr'un segment orientat de dreaptă (v. fig.). Mărimea forfei se reprezintă prin lungimea segmentului, măsurată la scara forfelor, — direcfia ei, prin direcfia acestui segment, iar sensul forfei, prin sen-sul segmentului, indicat printr'o / săgeată; punctul de aplicafie al forfei e originea segmentului orientat. Statica grafică plană foloseşte me- grafica todele Geometriei plane, iar Sta- a forfei. tica grafică în spafiu, pe acelea ale Geometriei descriptive. în principiu, orice problemă a Staticei şi a Staticei construcfiilor poate fi rezolvată prin metode grafice. Totuşi, aceste metode sunt utilizate numai în cazurile în cari calculul grafic prezintă avantaje evidente în raport cu calculul analitic: concentrarea şi, oarecum, şi intuitivizarea operafiunilor de rezolvare, durata mai scurtă, faptul că eventualele erori pot fi descoperite mai uşor, etc. Obfinerea unor rezultate cu erori cât mai mici în Statica grafică e condiţionată, în general, de scările grafice de execuţie a epurei. Acest fapt poate duce uneori la admiterea unor dimensiuni mari ale epurelor, cum şi la folosirea unui utilaj de desen precis şi de bună calitate. Problemele rezolvate prin Statică grafică se pot reduce, în principiu, la trei probleme de bază: compunerea, descompunerea şi echilibrul forţelor concurente în plan şi în spaţiu, care se rezolvă cu ajutorul construcţiei poligonului de forţe (v.); compunerea, descompunerea şi echilibrul unor forţe coplanare, cari se rezolvă cu ajutorul poligonului forţelor şi al poligonului funi-cular (v.); determinarea momentelor unor forţe coplanare, faţă de un punct situat în acelaşi plan, care se rezolvă prin aceleaşi metode ca la punctul precedent. La problemele de forţe oarecari în spafiu se utilizează rar metode grafice.' Probîemele cari se rezolvă obişnuit pe cale grafică sunt: determinarea forfelor interioare într'o grindă cu zăbrele plană, cu ajutorul diagramei reciproce; determinarea axei deformate a unui sistem static determinat, cu moment de inerfie variabil; determinarea centrelor de greutate şi a momentelor de inerfie ale suprafefelor cu contur neregulat, etc. în unele cazuri se utilizează cu folos combinarea metodelor grafice cu cele analitice (de ex. la calculul grinzilor continue, prin metoda grafică a determinării punctelor fixe). 1. Stafie de cale ferată [îKeJiesHOflopotfmaH CTaHU,H«; gare, station de chemin de fer; Bahn-hof, Eisenbahnstation; railway station; vasuti âllomâs, pâlyaudvar], C.f.: Punct de secfionare, cu linii de cale ferată cari permit, pe lângă efectuarea operaţiunilor de încrucişare şi de treceri înainte de trenuri, şi efectuarea operaţiunilor de primire şi eliberare a mărfurilor, iar când există un număr corespunzător de linii — şi de formare a trenurilor. O stafie de cale ferată trebue să cuprindă cel pufin un schimbător de cale, cum şi un post de comandă (birou de mişcare), care, prin instalafii adecvate, conduce operafiuniie de mişcare a trenurilor. Incinta unei stafii e terenul cuprins între semnalele de intrare, şi pe care se găsesc liniile, instalaţiile şi clădirile necesare exploatării; în stafiile fără semnale de intrare (pe linii secundare), limitele incintei stafiei sunf determinate de stâlpii de manevră. Instalafiile din stafii, pentru efectuarea circulafiei trenurilor, cuprind: linii de primire, de expediere, trecere înainte, garare, încărcare-descărcare, etc.; schimbătoare de cale, cu aparatele necesare de comandă şi de acfionare; instalafii penfru compunerea, descompunerea şi trierea trenurilor; insta-lafii pentru manevrarea trenurilor, etc. — Stafiile de dispozifie, cari sunf stafii tehnice, cuprind şi instalafii de tracţiune (depouri de locomotive, instalafii de alimentare a locomotivelor cu apă şi cu combustibil, instalaţii de întoarcere a locomotivelor, etc.), instalaţii de revizie, curăţire şi reparaţie curentă a vagoanelor (remize, instalaţii de apă, de aer comprimat, etc.). Instalafiile din staţii penfru deservirea traficului sunt: clădirile de călători, peroanele, magaziile de mărfuri şi de bagaje, posturile de încărcare, podurile-bascule, rampele de încărcare, etc. Staţiile cari deservesc un trafic mic şi mijlociu de călători şi de mărfuri sunt combinate; pentru deservirea unui trafic mare se construesc separat staţii de călători şi stafii de rrlărfuri, având instalafii adecvate felului de trafic. Stafiile de cale ferată se clasifică după amplasamentul lor fafă de cale, după amplasamentul liniilor fafă de peroane (după forma stafiilor în plan orizontal), după felul lucrului principal care se execută în stafii, după felul traficului (desti-nafia lor) şi după felul asigurării parcursurilor în stafie. — După amplasamentul fafă de caîe, se deosebesc: 41 7 2. Stafie finală {KOHeqHan CTaHiţun; station finale; Endbahnhof; terminus-station; vegâllomâ,]: Stafie în care începe sau se termină o porfiune f. Tipuri de stafii, după amplasamentul fafă de cale. A) sta,ie finală; 8) stafie intermediară; C) stafie de contact; D) stafie de ,oncfiune cu intersedarea liniilor; E) stafie de joncfiune; F) stafie de joncfiune multiplă; G) stafie de joncfiune cu bifurcafie; H) stafie de rebrusment. anumită dintr'un traseu de caie ferată (de ex. stafiile din porturi), (v. fig. I A). Stafiile finale pot fi tip terminus sau tip de trecere. s. ~ intermediară [npoMejKyTOHHan CTaH-Iţfifl; station intermediaire; Zwischenbahnhof; intermediate station; kozbenso âllomâs]: Stafie astfel amplasată pe traseul de cale ferată, încât e străbătută de una (cale ferată simplă), de două (cale ferată dublă), sau de mai multe (cale ferată mul-t;plă) linii principale directe (v. fig. / B). Acesta e tipul obişnuit de amplasare. Stafiile intermediare pot fi, în acelaşi timp, şi stafii de joncfiune. Tipul obişnuit si stafiei e tipul trecere; uneori e folosit şi tipul terminus. 4, ~ de contact [KOHTaKTHan CTaHiţHfl; sta-fion de contact; Beriihrungsbahnhof; contact station; erintkezo âllomâs]: Stafie intermediară comună pentru două linii continue, ale căror traseuri se ating într'un punct. în stafie, liniile sunt în general paralele, fără a permite trecerea de trenuri directe de pe o linie pe alia şi fără intersectarea liniilor (v. fig. IC). E o formă rar întâlnită; tipul se foloseşte mai ales pentru stafii cari deservesc linii cu ecartamente diferite. 5. ~ de joncfiune [y3JiOBaH CTamţHfl; station de jonction; Anschlussbahnhof; junction; csatlo âllomâs]: Stafie în care converg la linia principală una sau mai multe linii de cale ferată (v.fig. /D”*G). Când în stafie converg mai multe linii, din diferite direcfii, stafia de joncf'une formează un nod de cale ferată. Stafiile de joncfiune pot fi şi cu linii cari se intersectează la acelaşi nivel sau la niveluri diferite; în cazul stafiilor cu linii la niveluri diferite, legătura între peroanele liniilor se face prin scări sau prin gări în formă de turn. Sin. Stafie de ramiîicafie. g. ~ de ramificafie. V. Stafie de joncfiune. 7. ~ de rebrusment [nOBopoTHan CTaHiţHfl; station de refcroussement; Wendebahnhof; apex station; irânyvâlto âllomâs]: Stafie în care trenurile cari deservesc o anumită secfiune de circulaţie îşi schimbă sensul de mers din cauza condi-fiunilor de profil longitudinal impus de traseu sau pentru a deservi un centru important (v. fig. I H). Stafiile de rebrusment reprezintă o gâtuire a capa-cităfii de transport a unei secfiuni de circulaţie; de aceea, pe cât este posibil, ele sunt evitate. ■— După amplasamentul liniilor fafă de peroane, stafiile se împart în: 27 * 418 î. Stafie tip terminus [cTamţHH TynHKOBan; stat’on terminus; Kopffor.m-Bahnhof; terminus-sta-tion; tejâilomâs]: Stafie în care liniile de primire-expediere sunt înfundate. Clădirile stafiei sunt aşezate frontal fafă de linii (v. fig. II a), sau II. Tipurile de stafii de cale ferată, a) stafie tip terminus; b) stafie tip trecere; c) stafie tip în unghiu; d) stafie tip insulă; e) stafie tip trecere penfru stafie de joncţiune; f) stafie tip combinat (terminus cufrecere); g) stafie tip insulăpentrusfafiedejoncfiune; /?)sfafie tip furn. lateral. Stafiile tip terminus se construesc când conducerea înainte a liniei nu este posibilă (de ex., stafiile în centre urbane mari). Se construesc în special ca stafii de câlefori şi ca stafii în porturi. Avantajele stafiilor tip terminus sunt: posibilitatea amplasării adânci în centrul urban pe care îl deservesc; comunicaţie uşoară între peroane, nefiind necesare paserele sau tuneluri de trecere. Desavantajele sunt: locomotivele trenuriior sunt refinute până la scoaterea garniturii din stafie; manevrarea vagoanelor este dificilă; capacitatea de trecere e mică. 2. ~ tip trecere [npoxo/ţeaH CTaHLţHH; station de passage; Durchgangsform-Bahnhof; fransition-station; âtmeno âllomâs]: Stafie pe care o străbat liniile principale de primire-expediere (v.fig.llb). De obiceiu, stafia are una sau două linii principale continue directe (după cum calea este simplă, respectiv dublă), din cari se ramifică liniile de garare a trenurilor. Clădirea principală a stafiei e aşezată lateral, paralel cu liniile principale, peroanele fiind amplasate uneori şi între linii. Tipul de trecere e forma obişnuită pentru stafiile intermediare. La stafiile tip trecere cu trafic de călători se cere ca, pe cât posibil, să se asigure continuitatea circulafiei călătorilor, penfru a nu traversa liniile; asigurarea continuităţii se obfine, în general, prin trecerile sub linii. s. ~ tip în unc,hiu [KJiHFroBwAHaa CTaHUHfl; station en angîe; Keilform-Bahnhof; wedge sha-ped station; ekalaku âllomâs]: Stafie la care clădirea principală e aşezată în formă de pană, în unghiul format de două linii principale cari se .ntllnesc în stafie (v. fig. II e). Tipul de stafie în unghiu e folosit pentru stafiile de joncfiune în cari se întâlnesc două linii de aceeaşi importantă pentru trafic. Sin. Stafie tip pană. 4. ~ tip insulă [ocTpoBHafl CTaHiţHfl, CTaH-iţHfl C CCrpoBHoS nJIHT(J)^pMOH; station irsu-laire; Inselform-Bahnhof; island shaped station; szigetâl omâs]: Stafie în care dispozifia liniilor e astfel, încât ele înconjură clădirea ei principală. Tipul insular de stafie e folo it pentru stafiile de trecere (v. fig. 11 d) şi, uneori, pentru stafiile de joncfiune (v. fig. II g). Accesul la clădirea principală, pentru staţii.ls cu trafic de călători, se face prin tuneluri sub linii sau prin paserele. 6. ~ tip pans. V. Stafie tip în unghiu, 6. ~ tip turn [MHoronpycHaH CTaHiţun; station de jonction â niveaux divers; Turmform-Bahn-hof; tower shaped station; toronyalaku âllomâs]: Staţie de joncfiune în care încrucişarea liniilor se face la niveluri diferite (v. fig II h). Exploatarea se face la etaje diferite penfru fiecare dintre liniile cari se intersectează. — După felul lucrului principal care se execută, stafiile pot fi: 7. Stafie simplă de trecere [npoxoAHaa CTan-iţHfl; station de passage simple; einfacher Zwi-schenbahnhof; simple intermediate station; egyszeru kozbenso âllomâs]: Stafie care serveşte la efectuarea traficului obişnuit de călători şi de marfă, şi în care se execută operafiuni curente pentru efectuarea circulafiei. Astfel de operafiuni sunt: primirea şi expedierea trenurilor, trecerea înainte sau încrucişarea trenurilor, manevre locale, încărcarea şi descărcarea vagoanelor, etc. în unele stafii, aşezate în anumite puncte ale seefiunii de remorcare, se efectuează şi deservirea locomotivelor (curăfirea focului, alimentarea cu apa), revizia vagoanelor şi proba frânei (la stafiile aşezate la cap de rampă). Stafiile simple de trecere sur.t stafii intermediare; ele au următoarele insta'.aţii: linii penfru primirea şi pentru expedierea trenurilor, linii pentru trecerea înainte, respectiv pentru încrucişarea trenurilor, linii pentru manevre locale, linii pentru stafionarea vagoanelor la încercare şi descărcare, clădiri şi peroane pentru deservirea călătorilor, clădiri şi amenajeri pentru manipularea mărfurilor. a. ~ de dispozifie [cdopoHHan CTaHiţHH, eraHiţHH RJifl coeTaBJieHHfl noe3AOB; station de formation des trains; Zugbildungsbahnhof; shun-îing station; vonatosszeâ.lito âllomâs]: Stafie în care, pe lângă operafiunile curente pentru efectuarea circulaţiei, se execută şi operafiuni tehnice, cum sunt: compunerea şi descompunerea trenurilor de călători, compunerea şi descompunerea trenurilor de marfă, schimbarea locomotivelor, revizia tehnică a trenurilor în circulaţie, trans-bordarea' mărfurilor şi sortarea coletăriei, etc. Pentru efectuarea lucrului în stafiile de dispozifie, ele au următoarele instalafii: instalaţii pentru deservirea traficului de călători (linii de primire şi de expediere, linii de staţionare, clădiri de călători, peroane, etc,); instalafii pentru deservi- 419 rea traficului de marfă (grup de linii pentru trece- i rea trenurilor în iransit tară manipulare în stafie, 1 grup de linii pentru primirea şi expedierea trenu- i rilor, grup de linii pentru compunerea şi descompunerea trenurilor sau grup de triere, instalafii pentru manipularea mărfurilor, ca magazii, che^ri, bascule, gabarite, etc.); instalafii de tracţiune (depouri de locomotive, puncte de alimentare a locomotivelor cu cpa şi combustibil, puncte de întoarcere a locomotivelor, etc.); instalafii pentru reparafii curente ale vagoanelor (ateliere de zonă, revizii de vagoane, posturi de control pentru frânele automate). Stafiile de cispozifie se amplasează pe refea, la capătul secţiilor de remor-care sau la punctele de joncfiune a două sau a mai multor linii. 1. Stafie de formare [(^opMHpOBOwafl CTaiî-iţHH; station de formation des trains pour voyageurs; Personenwagen-absîeilbahnhof; passenger cars shunting station; târolo âllomăs]: Stafia pentru compunerea, pentru revizia şi curăfirea trenurilor de călători. Stafiile de formare sunt în legătură cu stafiile de dispozifie ale trenurilor de călători; uneori stafiile de dispozifie sunt stafii de formare. Stafiile de formare cuprind linii pentru compunerea, pentru descompunerea, curăfirea şi revizia garniturilor de călători, cum şi instalafii pentru alimentarea cu apă a trenuri or de călători, instalafii de alimentare cu abur penfru încălzit, instalafii pentru probat frâna, de alimentare cu energie electrică, etc. Pentru efectuarea diferitelor operaţiuni de formare, ele au un serviciu de manevră. Revziile, reparafii!e curente, desghefareo (pe timp de iarnă) a garniturilor de tren se execută în remizele de vagoane şi pe canalele de vizitare. Sin. Stafie tehnică de călători. 2. ~ de nod [y3JiOBan cTaHiţHfl; station de noeud; Knottcnpunkî-Bahnhof; junction station; vasuti csomopont-âllomâs]: Stafie care face parte dintr’un nod de cale ferată. In general, un nod de cale ferată e constituit dintr'o stafie de călători, dintr'o stafie de marfă şi un triaj. Uneori, două stafii se pot combina într'una singură. La stafiile de nod, în mod obişnuit, se racordează linii din mai multe direcfii. După aşezarea stafiilor fafă de linii şi fafă de peroane, stafiile de nod pot fi: stafie tip trecere, tip insulă, etc. s. ~ de triere [copiMpoBOHHaa CTaHlţHfl; station de triage; Rangierbahnhof; shunting station; rendezo âllomâs] Stafie pentru descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor de marfă. Ea cuprinde un număr de grupuri şi de instalafii, după volumul lucrului pe care-l execută. V. sub Triaj de cale ferată. 4. ~ tehnică [TexHHneCKafl CTaHlţHfl; station technique; technischer Bahnhof; technical railway station; muszaki âllomâs]: Stafie în care, pe lângă operafiunile curente de efectuare a circulafiei şi a traficului, se execută şi operafiuni de prelucrare a trenurilor. în acest scop, o stafie tehnică trebue să aibă locomotivă şi partidă de manevră. Stafiile tehnice pot fi stafii de dispozifie (obişnuit) şi stafii intermediare, în general, pentru trenurile de marfă, stafiile tehnice sunt stafiile de triere, iar pentru trenurile da călători, stafiile de formare.— După felul traficului pe care-l deservesc, stafiile se împart cum urmează: 5. Stafie de călători [naccaîKHpcKaH CTaH-iţHH; gare pour voyageurs; Personenbahnhof; passenger-station; szemeiypâlyaudvar]: Stafie destinată excluziv deservirii traficului de călători şi unor operaţiuni redusa de manipulare a mărfurilor (bagaje şi mesagerii). în srafiile de călători se execută următoarele operafiuni: primirea şi expedierea trenurilor de călători, recompunerea totală sau parfială a trenurilor, îmbarcarea şi debarcarea călătorilor. Stafiile de călători se execută ca stafii tip trecere, tip terminus, insulă, în unghiu, sau turn. 6. ~ de marfa [rp 30Baa CTaHUHH; gare des marchandises; Giiterbahnhof; goods-station; teher-pâlyaudvar]: Stafie care deserveşte excluziv traficul de marfă. Operafiunile cari se execută sunf: primirea şi expedierea trenurilor, descompunerea trenurilor şi ducerea la locul de încărcare sau descărcare a vagoanelor, compunerea trenurilor, completarea alimentării cu apă şi combustibil a locomotivelor de manevră, curăfirea şi desinfec-tarea vagoanelor, revizia şi reparafiile mici ale vagoanelor, etc. 7. ~ mixta, călători şi marfă [rpy30-nacca->KnpCKan CTaHUHH; gare mixte; Personen- und Giiterbahnhof; mixed, person and goods-station; szemeîy es teher-pâlyaudvar]: Stafie care deserveşte atât traficul de călăfori, cât şi traficul de mărfuri. Operafiunile cari se execută şi instalabile sunt cele necesare pentru deservirea felurilor de trenuri cari trec prin stafie. 8. ~ speciali [cneuHaJibnaH CTaBlţHH; gare speciale; Spezialbahnhof; specia! station; kulon-leaes pâlyaudvar]: Stafie care deserveşte un anumit trafic de mărfuri; de exemplu: stafie cu silozurile necesare pentru cerealele de transportat; stafie de cărbuni, aşezată în apropierea unui basin carbonifer, pentru deservirea transporturilor de cărbuni; stafie pentru produse petroliere; stafie de port, care deserveşte traficul combinat pe apă şi pe calea ferată, etc.— După felul asigurării parcursului în stafie, stafiile pot fi de t'purile următoare: 9. Staţie cu bloc [CTdHUHH C 6JI0KHp0B0qH0H yCTaHOBKuH; gare â installation de block; Bahnhof mit Blockeinrichtung; railway station with block system plant; blokkberendezeses âllomâs]: Stafie în care macazurile sunt echipate cu încuietori sau cu zăvoare şi în care există o de-pendenfă între pozifia lor şi pozifia semnalelor. ’ Manevrarea macazurilor şi a semnalelor se poate i face, fie manual, fie printr'un aparat. Legătura dintre postul de manevră şi postul de comandă : se face prin aparatele de manevră şi prin blocul s de comandă. 10. ~ fară bloc [cTamţHH 6e3 6jiokhpo- • BOHHOH yCTaHOBKH; gare sans installation de i block; Bahnhof ohne Blockeinrichtung; railway 27 420 station without block system; blockkberendezes-neelkuli âllomâs]: Stafie în care nu există nicio dependenţă între pozifia macazurilor şi semnalele de intrare în stafie. Manevrarea macazurilor se face manual, iar manevrarea semnalelor se face dela postul de comandă (biroul de mişcare) al stafiei. — în unele stafii, macazurile sunt înzestrate cu încuietori de ace, prin cari se face încuierea lor, după aşezarea în pozifia justă. î. Stafie centralizată [cTamţHa c iţerrrpaJiH-30B3HHbiM ynpaBJieHBeM; station de chemin de fer â commande centralisee; Bahnhof mit Kraft-stellwerke; station with centralized block com-rnands; kozponfo itolt biztosito berendezeses ăllo-mas]: Stafie de cale ferată, cu un post central de comandă şi, eventual, cu unul sau cu mai multe posturi de manevră (cari pot fi interdependente), în care executarea şi asigurarea unui parcurs (adică a drumului parcurs de tren în stafie) se realizează total sau parfial mecanizat (v. fig.). în stafia centralizată, din postul centra^ de comandă se trans- form unui program de înzăvorire), manete sau butoane de comandă (dintre cari cele corespunzătoare parcursurilor incompatibile sunt înzăvorite), zăvoare (de ex. e ectrozăvoare, numite şi câmpuri electrice de bloc), sonerii de bloc, surse de energie (de ex. acumulatoare electrice hidraulice sau pneumatice), eventual luminoschemă, etc.; aparatul de manevră, cu registrul de înzăvorire, pârghiile de acfionare a manevrării macazurilor şi semnalelor, pârghii de parcurs (cari se pot înclicheta numai când acfionarea şi manevrarea macazurilor corespund unui parcurs), zăvoare (cari se închid concomitent sau anterior confirmării executării parcursului), surse de energie, etc. Instalafiile exterioare ale stafiei centralizate sunt: mecanisme penfru manevrarea macazurilor (inclu-ziv fixatoare de vârf), semnale de intrare-ieşire şi de manevră, eventual transmisiuni flexibile (sârmă) sau rigide (bare), eventual refea de conducte (electrice, hidraulice sau pneumatice), eventual secfiuni izolate electric (cari nu permit î) clădirea de călători, cu blocul de comandă; 2) cabină cu aparate de manevră; /•••V) liniile stafiei; 3) direcfii de circulaţie; 4) semafor de ieşire; 5) semafor cu două brafe; 6) semnal prevestitor; 7) semnal de manevra. mit comenzile, se autorizează manevrarea semnalelor (după confirmarea executării comenzii respective de către postul de manevră) şi se controlează executarea parcursului (eventual şi menfinerea parcursului); dela postul de manevră (numit şi aparat de manevră sau bloc de manevră) se execută comanda parcursului, prin acfionarea şi manevrarea macazurilor, se asigură parcursul, prin înzăvorirea macazurilor (care condifionează înzăvoriri în blocul central), şi se deschide parcursul, prin manevrarea semnalelor (djpă primirea autorizării dela blocul central). Afară de acestea, între postul de comandă, postul de manevră şi semnale trebue să existe o dependentă, şi anume în ordinea: pârghia de acfionare a macazurilor pârghia de parcurs (incluziv înzăvorirea) -> maneta de comandă (dela blocul central) -> pârghia de semnal; această dependenfă permite verificarea executării corespunzătoare a comenzii (pentru a evita executarea altui parcurs decât a celui comandat), prin control indicativ al semnalelor (cu tablou optic), control imperativ al manevrării macazurilor şi semnalelor (realizat, fie mecanic, fie electric, hidraulic sau pneumatic) sau prin control permanent al pozifiei macazurilor şi semnalelor. Instalafiile interioare ale unei stafii centralizate sunt: blocul central, cu registrul de comandă (schema de repartizare a dependenfelor, con- deszăvorirea unui parcurs înainte ca ultima osie a trenului să fi depăşit ultimul macaz), sabofi de deraiere, etc. Se foloseşte sisfemul de centralizare cu un post de comandă şi cu posturi de manevră, cari pot fi situate în aceeaşi stafie sau în diverse alte stafii (v. Stafie centralizată dispecer), şi, adeseori, sistemul cu post unic de comandă şi manevră, care îndeplineşte funcfiunile blocurilor de comandă şi de manevră. — După modul de realizare a condifiunilor de exploatare şi de siguranfă a circulafiei, se deosebesc stafii centralizate semimecanizat sau mecanizat. 2. Stafie centralizată semimecanizat [noJiy-MexaHH3HpoBaHHan iţeHTpajinsoBaHHafl cTan-IţHfl; station centralisee demimecanique; Halb-mechanisierte Stellwerke; station with semimecha-nical centra ized t>lock commands; feliggepesitett biztositoberendezeses âllomâs]: Stafie centralizată la care macazurile şi semnalele se acfionează manual, manevrarea acestora se efectuează prin mecanisme stereomecanice (cu transmisiune flexibilă sau rigidă, dela blocul de manevră), iar comanda parcursului şi dependenfă dintre blocurile de manevră şi blocul central de comandă se realizează prin mecanisme stereomecanice sau electromecanice. — Se deosebesc: 421 * u Stafie cenfralizafă mecanic [MexaHHSHpo-BaHHBH IţeHTpaJIH30BaHHaH CTaHIXHfl; station centralisee â bloquage mecanîque; mechanische Stellwerke; station with mechanical centralized block commands; mechanikus biztosito beren-dezeses âllomâs]: Stafie centralizată semimecani-zat, la care comanda parcursului şi dependenfa dintre aparatele de manevră şi blocul de comandă se realizează prin mecanisme stereo-mecanice. Când în stafie nu este executat un parcurs oarecare, pârghiile de parcurs sunt în-zăvorite, iar la primirea unei anumite comenzi se deszăvoreşte numai pârghia de parcurs respectivă (pentru a putea fi actionata). Acest sistem de centralizare este aproape abandonat. 2 ~ centralizată electromecanic [ajieKTpo-MexaHHHeCKH U,eHTpaJlM30BaHHaH GTaHIţHfl; station centralisee electromagnetique; elektro-mechanische Stellwerke; station with electromagnetica! centralized block commands; elektro-mechanikus biztosito berendezeses âllomâs]: Stafie centralizată semimecanizat, la care comanda parcursului şi dependenfa dintre aparatele de manevră şi blocul cenfra! de comandă se realizează prin mecanisme electromecanice (v. fig, sub Stafie centralizată). în stare normală (când în stafie nu e executat vreun parcurs oarecare), pârghiile de parcurs sunt deszăvorite, iar la primirea unei anumite comenzi se înzăvoreşte numai pârghia de parcurs respectivă (înzăvorirea se obfine în momentul confirmării parcursului). în blocul central (care cuprinde şi baterii de acumulatoare sau elemente galvanice, un inductor, soneria de bloc), înzăvoririle se obfin prin electro-zăvoare, iar la aparatele de manevră, înzăvorirea se efectuează mecanic, prin pârghia de parcurs; pentru realizarea dependenfei dintre aparatele de manevră şi blocul central, electrozăvoarele sunt în interdapendenfă. Aparatele de manevră cu transmisiune stereo-.mecanică, fiind acfionate manual (efort limitat), sunf instalate în cabine amplasate în mijlocul de exploatare şi de siguranfă: în stare normală, toate pârghiile de semnal sunt înzăvorite, iar pâr- I. Manevrarea macazurilor prin transmisiune cu elemenfe flexibile (sârmă). A) secjiune transversală prin cabină; B) vedere longitudinală a căii; a) pârghie d« macaz; b) (-J-) pârghie de macaz în pozifia normală; c) (—) pârghie de macaz în pozifia manevrată; d) sârmă care frage la manevrarea macazuluije) sârmă care cedează la manevrarea macazului; f) compensator de macaz; g) cof de abatere; h) transmisiune dublă de sârmă; i) suport de strângere; k) mecanism de acfionarea macazului; j) felinar de macaz. ghiiie de macaz sunt libere (v. fig. II); manipularea aparatelor se poate face numai în ordinea prevăzută şi fiecare operaţiune controlează efectuarea corectă a operafiunii precedente, atât la blocul central, cât şi la aparatul de manevră (înzăvoriri de ordine); aparatul de comandă şi cele de manevră sunt în concordanfă, astfel încât la un aparat de manevră se poate pregăti şi executa numai comanda dată prin blocul central, pârghia unui semnal principal putând fi adusă Sp S, II. Dependenfa dintre pârghiile de macaz şi cele de semnal. )» S2) pârghii de semnal; Mi), M2) ŞÎ Ms) pârghii de macaz; Pj), P2) şi P») sens de mişcare a pârghiilor de parcurs penfru parcursurile 1, 2 şi 3; a) linear de parcurs. fasciculului de macazuri, cari pof fi manevrate dela un aparat (v. fig. /). într'o stafie centralizată electromecanic sunt realizate, total sau parfial, următoarele condifiuni pe liber numai dacă blocul central permite aceasta (v. fig. III); anularea unui parcurs se poate efectua numai dacă pârghia semnalului care a comandat parcursul este în pozifia „opreşte" 422 (controlul imperativ la închiderea semnalului) şi când trenul a părăsit efectiv parcursul (înzăvorire de transit absolut), (v. fig. IV); manipularea in- transmisiuni»; ruperea transmisiunii (a unui fir sau a ambelor fire) e anunţată automat prin talonarea pârghiei de macaz, iar macazul e manevrat şi înzăvorit 1) pârghia semnalului Su 2) pârghia semnalului S2; 3) pârghie de macaz; 4) şi 5) electrozăvor peniru asigurarea parcursului; 6) şi 7) câmp de semnal; 8) pârghie de parcurs cu indicarea pozifiei de manevrare pentru semnalele Si şi Sg,’ 9) manetă de comandă; 70) comutator comandat de pârghia de parcurs; 11) inductor de bloc; 12) linear deplasat de maneta de comandă; 13) piese de înzăvorire; Li), L2) şi L3) linii de legătură; a) bloc central de comandă; b) aparate de manevră; c) şi d) lineale de parcurs. completă sau nereglementară a aparatelor nu permite punerea pe liber a semnalului; variafia în una dintre pozifiiie extreme (control permanent); pârghia de acfionare a macazului nu poate fi dusă IV. Imobilizarea pârghiei'de parcurs'prin condifiunea ca ultima osie a trenului să fi părăsit parcursul. 1) tija de blocare a zăvorului de sermal; 2) osie; 3) şină izolată; 4) pârghie de parcurs; 5J linear de parcurs; 6) releu de şină izolată; 7) linear de câmp. lungimii transmisiunilor, datorită variafiilor de temperatură, nu in.'luenfează n anevrarea corectă a macazurilor sau a semnalelor; un macaz nu poate fi manevrat când veh-culul se apropie de el, adică în momentul când ocupă şina izolată a macazului (v. fig. V); atacarea falsă a macazului nu poate produce deteriorarea lui sau a instalaţiei, anunţată la pârghia de macaz prin talonareâ acesteia (control permanent), o pârghie talonată neputând fi manevrată sau înzăvorită; macazul nu poate fi manevrat prin acfionarea din exterior a I V. imobilizarea pârghiei de macaz, când un vehicul ocupă şina izolată a macazului, a) pârghia de macaz; b) t Uctrozâvor; c) placa de program; d) şina izolată; e) sursa de curer.t. în pozifia finală, dacă între ac şi contraac este o distanfă de 4 mm sau mai mare (control imperativ pentru mane- ' vrarea macazurilor); paletele semnalelor sunt ac-fionate de transmisiunea de sârmă (atât la pu- ' l nerea p ; liber, câl şi la 1 punerea pe oprire), acfio-nareatransmisiunii din exterior neputând schimba pozifia paletelor; ruperea unuia sau a ambelor fire din transmisiune aduce semnalul în pozifia „opreş- a) sursa c’6 alimentare; b) re-+0» rpphd de deviafie — şi sunt capabile de trei răspunsuri: dacă mărimea de reglat are valoarea de consemn în interiorul unui anumit interval, numit interval de reglare, mecanismul e în echi-ibru, putând lua o poz'fie oarecare în interiorul acestui interval; dacă mărimea de reglat are o valoare prea mare, mecanismul se mişcă într'un snumit sens, până loveşte un opritor (la regu iatoarele mecanice); dacă mărimea de reglat are o valoare prea mică, mecanismul se mişcă 'n sens contrar, până loveşte un alt opritor (la regulatoarele mecanice). Dintr'un mecanism de astatism se poate obfine totdeauna unul de statism, prin echiparea lui cu un dispozitiv de statism (de ex. resort) adecvat, astfel încât la variafia cursei să varieze şi cuplul antagonist, respectiv forţa antagonistă. a) cu dispozitiv de statism; b) cu dispozitiv de statism temporizat; J) sensul cuplului motor; 2) contragreutate; 3) dispozitiv de statism; 4) organ de aservire hidraulic. La unele regulatoare, numite regulatoare cu aservire sau regulatoare temporizate (v. fig. h), dispozitivul de statism are şi un organ de aservire (de ex. pistonul unei pompe de amortisere^ în uleiu), datorită căruia se măreşte timpul îr. care servoelementul ajunge în pozifia corespun- 42? zătoare valorii abaterii, acfiunea acestui organ începând după stabilizarea acfiunii de reglare. La variafii repezi ale mărimii de reglat, mecanismul se comportă ca un mecanism cu staHsm, organul de aservire (pistonul pompei de uleiu) mişcându-se încet; la variafii jente, mecanismul are proprietăfi de astatism. Regulatoarele cu aservire se folosesc mult fiindcă, din punctul de vedere al necesităfii de a menfine mărimea reglată la valoarea ei de consemn, ar fi nevoie de un mecanism cu astatism, iar din punctul de vedere al stabilităfii reglării ar fi nevoie de un mecanism cu statism. Prin temporizare se suprimă oscilafiile servoelemeniului, fiindcă altfel acesta nu ar putea urmări prompt abaterile mărimii reglate (v. şi sub Reglare automată), 1. Statism, dispozitiv de ~ [ycTpoftcTBO pery-jiHTopa jţjifi odeene -leuHh ycToiriHBoCTH pe-ryJiHpyeMOH BeJlHHHHbi; disposifif de statisme; Statismusvorrichtung; statism device; statismus berendszes], V. sub Sfat sm, 2. Statistică [ctmthcthKcI; sfatistique; Statistik; statistics; statisztika]: Ştiinfă care se ocupă cu studiul cantitativ al fenomenelor de masă. — Acestea sunt fenomene cari se produc în masele statistice, adică în colecfiile de elemente cari au unul sau mai mu!te caractere comune. Elementele maselor statistice pot fi obiecte din oricare dintre domeniile de cercetare în cari se aplică Statistica: Economie, Ştiinfe sociale (asigurări, mortalitate, etc.)» Medicină, Biologie, în specia Biometrie, Fizică şi Chimie, Astronomie, Tehnică (fabricafie în masă, € iectrocomunicafii), Balistică (trageri), Teoria erorilor, Teoria interpolării, Teoria jocuri.or de noroc pure, Analiza periodog^amelor, etc, — Starea elementelor se poate descrie cu ajutorul uneia sau al mai multor variabile statistice; acestea sunt variabile scalare cari iau vaiori unic determinate, când se produc anumite evenimente posibile în masa statistică (când apar adică anumite caractere ale unei specii la elementele masei). Structura masei statistice se descrie cu ajutorul frecvenfei cu care apar diferitele caractere ale unei specii de caractere la elementele masei. Fenomenele de masă consistă, fie în variaţia numărului de elemente ale masei statistice, provenite din intrarea şi din ieşirea de elemente din masa considerată, — fie în variafia structurii, provenită din variaţia stării elementslor. Studiul fenomenelor de masă e deci un studiu în medie, nu în vederea cunoaşterii fiecărui caz în parte. într'o primă operafiune de statistică, evenimen-teU se clasează în clase contigue, determinate de caractsre'e cari apar. Se stabileşte apoi structura masei, adică frecvenfa cu care apar elementele în clasă. în descrierea cu ajutoriA variabilelor statistice, aceste clase sunt determinate, fie de valori d'screte ale variabilelor (când acestea sunt discontinue), fie de intervale bine definite ale variabilelor statistice (când acestea sunt continue). Repartifia elementelor masei pe valorile discrete ale unei variabile discontinue, respectiv pe ele- mentele de interval ale unei variabile continue, se numeşte repartifia variabile' statistice considerate. Funcţiunea care, înmulfită cu un element de interval al unei variabile statistice, dă frecvenfa caracterului respectiv, corespunzătoare acestui element de interval, e o mănme statistică importantă, care se numeşte densitate de frecventă. Ea depinde de valoarea pe care o are variabila statistică înir'un punct al elementului de interval. Se numeşte funcţiunea de repartifie a variabilei statistice suma frecvenfelor cuprinse între valoarea — oo şi o valoare curentă a acestei variabile; dacă xi sunt valorile pe cari le poate lua variabila statistică şi f(x,) sunf frecvenfele corespunzătoare, funcfiunea de repartifie F(x) are expresiunea F(*) = £ * (*;); în cazul unei variabile statistice continue: F (x) — J f (t)dt. — 00 Descrierea globală a maselor statistice se face cu ajutorul unor parametri statistici; aceştia servesc la caracterizarea unei spec i sau a mai multor specii de caractere. Cei mai importanfi parametri pentru caracterizarea caracterelor speciei date de o variabila statistică sunt următorii: Media aritmetică a variab'lei statistice, adică media sumsi produselor dintre frecvenfe şi valorile corespunzătoare ale var abilei considerate; valoarea mediană a variabilei statistice, adică va'oarea ei care nu e atinsă de jumătate din numărul de elemente — şi deci e depăşită de cealaltă jumătate din numărul de elemente. Uneori se consideră, împreună cu valoarea mediană, şi cuartilele variabilei — şi anume cuartilul ei inferior şi cel superior; primul e va’oarea variabilei care e depăşită de trei sferturi din elemente, iar ultimul e valoarea ei care e depăşită numai de un sfert din ele; alteori se consideră decilele unei variabile statistice. Se operează şi cu modulul sau dominanta va-riab:hi statistice; aceasta e o valoare a ei penfru care frecvenfa e maximă. Gruparea mai strânsă sau mai largă a va’orilor variabilei stat stice în jurul mediei ei aritmetice, adică dispersiunea, se descrie cu ajutorul abaterii pătratice medii (v,), care se numeşte şi disper-siune sau abatere standard sau fluctuafie. Se folosesc, adesea, momentele de diferite ordine ale repartifii.'or. Ele sunt mediile puterilor de ordinul n ale valorilor variabilei a cărei repartifie se ccnsideră (variabilă statistică, abatere, etc.), fiecare dintre aceste puteri fiind înmulfită cu frecvenfa valorii respective. Momentul de o dinul întâiu al variabilei statistice, de exemplu, e media ei aritmetică; momentul de ordinul al doilea al abaterii e pătratul abaterii petratice medii, etc. Asimetria repartifiei în jurul mediei aritmetice a unei variabile statistice se caracterizează cu 428 ajutorul coeficientului de asimetrie; el e egal cu câtul diferenfei dintre media aritmetică a variabilei considerate şi valoarea ei mediană, prin abaterea pătratică medie. în masele statistice ale căror elemente au mai multe specii de caractere se urmăreşte legătura stohastică dintre acestea (în sens restrâns, corelafia dintre ele). Legătura stocastică există, când fiecărei valori pe care o poate lua o variabilă statistică x, referitoare la una dintre speciile de caractere, îi corespunde o anumită repartifie pentru o variabilă statistică y, adică îi corespund valori diferite yk, pe cari le poate lua variabila y, fiecare dintre valorile yk având o probabilitate pik dată, care depinde nu numai de yk, ci şi de x{. Legătura stocastică se caracterizează prin parametrii stocastici referitori la masele în cari apar mai multe caractere. Cel mai important pentru caracterizare e coeficientul de corelafie; el se obfine formând suma produselor dintre frecvenfe, abaterile corespunzătoare ale variabilei x şi abaterile corespunzătoare ale variabilei y, — şi împărţind această sumă prin produsul dintre abaterea pătratică medie a variabilei x, abaterea pătratică medie a variabilei y şi suma tuturor frecvenfelor. El poate varia dela —1 până la +1, fiind nul când nu există legătură stocastică între cele două variabile. — Relafia dintre variabilele x şi y se reprezintă prin două ecuafii lineare y = m x-\-b şi x — my-\-b] fiecare dintre acestea e determinată în aşa fel, încât suma pătratelor distanfelor tuturor punctelor tabloului de corelafie, până la dreapta respectivă, măsurate paralel cu axa y, respectiv x, să fie minimă, fiecare punct fiind contat de un număr de ori egal cu frecventa lui. Dreptele reprezentate de "cele două ecuafii se numesc drepte de relafie a lui y în raport cu x, respectiv a Iui x în raport cu y. Coeficientul unghiular m al dreptei de relafie a lui y în raport cu x se numeşte coeficientul de regresiune al corelafiei. Studiul fenomenelor de masă se adânceşte cu ajutorul teoriei probabilităfilor. în acest scop se construesc unul sau mai multe colective statistice de ordin superior, având infinit multe elemente, din cari datele objinute, de fapt, în ridicările statistice, reprezintă sondări. Un colectiv statistic cu o anumită specie de caractere e o masă statistică având proprietatea că frecvenfă relativă a caracterului respectiv prezintă o singură valoare de acumulare: aceasta se numeşte probabilitatea caracterului în colectivul considerat. Calculul probabilităfilor (v.) permite ca, din colective inifiale cu probabilităfi date ale diferitelor caractere, să se calculeze probabilităţile în colective derivate din acestea. Din repartifii date ale variabilelor statistice în colectivele iniţiale se obfin, astfel, repartifiile corespunzătoare în colectivele derivate; din parametrii statistici ai primelor colective se deduc deci parametrii statistici ai colective’or derivate. Dintre repartifiile deternrvnate în acest fel pentru colective prezintă importanfă deose- bită în Statistică: repartifia normală a lui Gauss-Laplace (v. Legea normală a lui Gauss-Laplace), repartifia cu dispersiune subnormală a lui Poisson (v. S.f Repartifie Poisson), şi repartifia cu dispersiune supranormală a lui Lexis (v. S., Repartifie Lexis). Probleme importante pun stabilitatea şi instabilitatea în spafiu, şi mai ales în timp, a colectivelor de ordin superior. — Adâncirea studiului fenomenelor de masă se face considerând drept un sondaj într'un astfel de colectiv, datele ridicate din masa statistică pe baza unei experienfe determinate, respectiv în a considera aceste date drept sondaje într'un sistem de astfel de colective şi stabilind relafiile statistice pe cari le satisface un astfel de sondaj. Acestea se bazează ps legea experimentală a numerelor mari, care dă, în evolufia maselor, relafii cari nu apar în cazurile individuale (v. Legea numerelor mari). în acest fel, Statistica permite să se controleze şi condifiunile în cari se realizează evenimentele considerate. î. Statistică1 clasică [KJiaccHHecKaa CTaTHC-T£îKa; staiistique classique; klassische Statistik; classical statistics; klaszikus statisztika]: Teorie a comportării sistemelor fizice supuse legilor clasice de evolufie în timp a stării lor, în cazul când con-difiunile în cari se găsesc aceste sisteme nu determină complet starea inifială. Teoria prevede numai comportarea probabilă a sistemului, dar dacă acesta are un număr mare de grade de libertate, se arată că mărimile macroscopice de stare au numai abateri (v.) foarte mici dela valorile lor medii. Prin experienfe deosebit de precise, aceste abateri, numite fluctuafii (v.), pot fi puse în evidenfă — şi măsurarea lor permite să se tragă concluzii asupra structurii microscopice a sistemului. în Mecanica clasică, starea unui sistem mecanic, într'un moment dat, e definită prin totalitatea valorilor pe cari le iau, în acel moment, cele n coordonate generalizate ale lui Lagrange şi cele n variabile de impuls conjugate pj (i=1, 2,'",n), unde n reprezintă numărul de grade de libertate ale sistemului. în Mecanica statistică clasică se folosesc, drept ecuafii cari determină evolufia sistemului, ecuafiile canonice ale lui Hamilton (v. Hamilton, ecuafiile canonice ale lui ~): unde H e energia totală a sistemului, exprimată în funcfiune de qi şi p±. Mărimea fundamentală a Mecanicei statistice e „legea" de repartifie sau de distribufie P(t, qlt-,qn pi"',pn) a valorilor variabilelor pi şi q. în momentul t, definită prin condifiunea că (2) e probabilitatea ca aceste variabile să aibă valori cuprinse în intervalele q^qi + dq^ pi"‘pi-\-dpi. 429 Din legile Mecanicei rezultă că funcţiunea Pe o integrală primă a ecua(iilor (1). Dacă se mai admite că sistemul are proprietatea de ergodici-tate (v. S.), că, adică, în cursul timpului, el trece oricât de aproape de orice stare compatibilă cu structura sa şi cu condifiunile exterioare în cari e pus, funcfiunea P e complet determinată, pe baza teoremei lui Liouville (v.). Un caz particular de o deosebită importantă e cel definit prin următoarea conditiune exterioară: Sistemul se găseşte în echilibru cu un termostat, adică cu un sistem care are o energie atât de mare, încât schimburile de energie cu sistemul considerat nu influenfează în mod apreciabil starea termostatului. Atunci legea de repartifie P are expresiunea (3) P=*Ce hT' în care T e temperatura absolută a termostatului (deci şi a sistemului care e în echilibru cu acest termostat), k e constanta lui Boltzmann (v. Boltzmann, constanta lui ~), iar C e o constantă. Din această lege de repartifie a stărilor, numită legea canonică de repartfie (Gibbs), se poate deduce legea de repartifie a oricărei mărimi şi, deci, în special, valoarea medie şi fluc-tuafia oricărei mărimi, Proprietăfile termodinamice ale sistemului pot fi obfinute din unul dintre potenfialele termodinamice. în special, din repartifia canonică se poate obfine imediat energia liberă F a sistemului, prin relafia: ___F_ ________H KT C KT e = 1 e dpf-dpn dq1’"dqn. în general, chiar penfru stări de neechilibru, entropia S a sistemului poate fi cea definită în Mecanica statistică, prin formula S= ~ k^P^P'dPt-dpndql-dqn. i. Statistică cuantică [KBaHTOBan CTaTHCTHKa; statistique quantique; Quantenstatistik; quantum statistics; kvantum-statisztika]: Teorie a comportării sistemelor fizice supuse legilor teoriei cuantelor. Modificările pe cari teoria cuantelor le aduce Statisticei clasice (v.) sunf o consecinfă a faptului că, în Mecanica cuantică, starea unui sistem mecanic trebue definită altfel decât în Mecanica clasică. în Mecanica clasică, starea unui sistem mecanic, într'un moment dat, e definită prin totalitatea valorilor pe cari le iau în acel moment coordonatele canonice de pozifie qi şi -de impuls pi în acel moment. Pe baza teoremei lui Liouville, în Statistica bazată pe Mecanica clasică se, admite că două elemente de volum dq^"dqn, dpi"’dpn egale au probabilităfi a priori egale. Conform relaţiilor de impreciziune (v.), în Mecanica cuantică e imposibil să se fixeze simultan, cu împrăştieri statistice oricât de mici, valorile tuturor coordonatelor de poziţie şi de impuls, într'un colectiv cuantic oarecare. O stare e ca- racterizată printr'o anumită funcfiune de undă solufie a ecuafiei iui Schrodinger (v.), — şi se admite că două stări cărora le corespund două funcţiuni de undă ortogonale au probabilităfi a priori egale. Dacă sistemul (colectivul cuantic) considerat e constituit din particule identice, trebue să se mai fină seamă de restricfiunile de simetrie impuse funcţiunii de undă cp; pentru particulele cu spin nul sau întreg, funcţiunea $ trebue să fie simetrică, adică trebue să rămână invariantă la permutarea coordonatelor de pozifie şi spin a diferitelor particule; pentru particulele cu spin semi-întreg, funcfiunea ty trebue să fie antisimetrics, adică să-şi schimbe semnul pentru orice permutare impară. Aceste restricfiuni impun o depen-denfă statistică între particule, chiar dacă ele sunt dinamic independente, prin urmare chiar când se neglijează interacţiuni e dintre ele. Considerăm un astfel de sistem, compus din particule identice, fără interacfiune, cu funcfiunile de undă cplf cari descriu stările distincte egal probabile ale unei singure particule — şi fie Wv energiile corespunzătoare, unde se poate întâmpla ca mai multor stări distincte să le corespundă aceeaşi valoare a energiei (şi deci mai mu.te valori W^ să coincidă). Atunci, o stare a întregului sistem compus din N particule e complet caracterizată prin „numerele de ocupare" Nlt cari arată câte particule ale sis- temului se găsesc în starea cu indicele i. Aceste numere satisfac relafia (1) = i— t iar energia întregului sistem e (2) W = f,NiWi. «=i Dacă particulele au spin întreg (incluziv zero) şi deci funcfiunea de undă totală a sistemului e simetrică, numerele de ocupare 2Vt- pot lua orice valori dela 0 la 00; dacă însă particulele au spinul semiînfreg şi deci funcfiunea de unda totală e aniisimetrică, numerele de ocupare Ni pot lua numai valorile 0 şi 1 (ceea ce arată echivalenfa dintre restricfiunea de antisimetrie şi principiul de excluziune al lui Pauli). Dacă se presupune că sistemul considerat face parte dintr'un sistem foarte mare, având energia totală W' şi numărul de part:cule N', probabilitatea ca partea considerată să aibă energia W şi numărul de particule N e, conform relafiei fundamentale a lui Boltzmann: S(W’—W, JV'—V) P — C e k unde k e constanta lui Boltzmann, iar S e entropia. Deoarece s'a presupus că W> W şi N’Ş>N, se poate scrie S(W'-W, N'-N) = S(W\ N‘)-W~-N^t. q)\v 430 Conform legilor Termodinamicei, T Ş' T1 unde T e temperatura sistemului, iar £ e potenţialul chimic raportat la o singură particulă. Rezultă pentru P expresiunea r W—NS kT P~C e înlocuind pe N şi W cu expresiunile (1) şi (2), se obţine Wi-% / % Wţ \ AT( =cn' P = Ce Considerând numai starea cuantică cu indicele i, rezultă că probabilitatea ca ea să fie ocupata cu Nţ particule e dată de kT Pi(^i) = C\e unde constanta C rezultă din condifiunea de normare a probabilităţii SftW* i. Pentru particulele cu spin întreg, aceasta conduce la ţ—wA^i kT ! e / N,=0 Xr-W, kf kf iar pentru particulele cu spin semiîntreg, la XrWţ hT Pi(®) ~ t—W. ' X>—Wi ■1+c l-Wi kT 1+e Din aceste expresiuni se deduce imediat va’oarea medie a numărului de ocupare, adică numărul mediu de particule în starea i—şi anume, pentru particule cu spin întreg %—Wj 0C’ e ^ (3) ^ ^ fi (N^ - --ţin* 1 N<=0 iar penfru particule cu spin semiîntreg 1 (4) N{= £ NiPiW-P; (1) 1 N:= 0 Wi-t kT e +1 legea de repartifie a lui Fermi-Dirac; prima e valabilă pentru particule supuse restricfiunii de simetrie, iar a doua, pentru particule supuse principiului de excluziune al lui Pauli. Dacă particulele constitue un gaz perfect, se mişcă liber în interiorul unui recipient de volum V, nivelurile de energie Wi formează un spectru practic continuu, astfel încât, într'un interval dW din scara energiilor, se găsesc V 2*f(2 mfkw'k dW fyd niveluri, unde g e numărul de orientări posibile ale spinului, k e constanta lui Planck. iar m e masa particulelor. Sumările asupra nivelurilor pot fi înlocuite prin integrări asupra energiei. Din (1) şi (2) rezultă pentru energia medie W şi numărul mediu de particule Ni Expresiunea (3) reprezintă legea de repartifie a lui Bose-Einstein, iar expresiunea (4) reprezintă o e W w—ţ kT oe ±1 unde semnul superior e valabil pentru statistica Fermi-Dirac, iar cei inferior, penfru statistica Bose-Einstein. Ambele Statistice cuantice conduc la aceleaşi rezultate ca şi Statistica clasica a lui Boltzmann, tecă unitatea (sutstractivă sau aditivă) dela numitorul legilor de repartifie respective poate fi neglijată fafă de exponenfală Această neglijare 3 permisă pentru temperaturi destul de înalte. La temperaturi joase, ambele legi de repartifie duc la rezultate diferite de cele ale Statisticei clasice. Aceste deosebiri se numesc efecte de degenerescenfă cuantică. Temperaturile la cari ele încep să se manifeste sunt cu atât mai înalte, cu cât densitatea particulelor e mai mare şi masa lor e mai mică. Statistica Bose-Einstein e valabilă, în primul rând, pentru gazul fotonic. Cele mai uşoare particule cu masă de repaus difer'tă de zero, cărora li se aplică această statistică, sunt atomii de He4. Temperatura la care apar efectele de.degenerescenfă e de câteva grade absolute — şi aceste efecte consistă în anomalii ale căldurilor specifice, fenomene de superfluiditate, etc. Statistica Fermi-Dirac se aplică, în primul rând, gazului electronic din metale. Din cauza densi-tăfii mari a acestui gaz şi din cauza masei mici a electronilor, temperatura la care apar efectele de degenerescenfă e foarte înaltă, astfel încât, la toate temperaturile practic realizabile, gazul electronic e complet degenerat. i. Stafiune [cTaHiţHfl; station; Warte, Station; station; âllomâs]. Gen.: Ansamblu de clădiri şi de instalafi», care serveşte la efectuarea unor observafii (stafiune meteorologică, stafiune de încap* 431 care, etc.), sau la îndeplinirea unei anumite operafiuni tehnice (stafiune de pompare, staţiune de transformare, etc.); pentru cele destinate transportului pe calea f rata, v. Stafie. 1. Staţiune complexă de alimentare cu apă [kom-njieKCHaa CTaHUHH BO,aocHa6>KeHHP.; station complexe d'almentatîon d'eau; komplexe Was-serversorgungsansfalt; complex water-supply station; komplex vizllâto berendezes]. H.drot.: Ansamblu de instalafii în cadrul sistemelor de alimentare cu apă potabilă sau industrială, alcătuit din instalafiile de captare (v. Captare), din ;nstalafi>le de tratare mecanică a apei captate (v. Bas>n de denis pare, Basin de sedimentare. Grătar. S-părător de grăsimi. Degrosisor, etc.), din instalafiile de îmbunătăţire chimică şi bacteriologică (v. Epurarea apei, Filtru industrial, Clorizare, Ozonizare, etc.), din instalaf ile de pompare (v. Pompare, stafiune de Centrală de pompare) şi din rezervoarele de înmaga-zinare a apei (v. Rezervor) şi anexele lor, O astfej de stafiune e aşezată pe o suprafafă de teren relativ întinsă (după debitul de apă respectiv), special amenajată şi utilată cu toate lucrările auxiliare necesare unei funcfionări independente. Modul în care sunt asigurate exploatarea şi "ntrefinerea instalaf ii lor prezintă importantă deosebită. De aceea se urmăreşte ca supravegherea instalafiilor şi controlul proceselor tehnologice să se efectueze prin automatizare completă şi prin centralizarea comenzilor la una' dintre unităfile complexului. Unităfile cele mai potrivite pentru a adăposti centrala de comenzi, incluziv dispozitivele de înregistrare dela diferitele aparate de supraveghere sau de măsură, sunt stafiunile de filtrare şi cele de pompare. Afară de tipurile ob'şnuife de sfafiuni de acest fel, există tipuri de stafiuni de filtrare şi de pompare în construcfie specia'ă. Stafiunile de filtrare speciale diferă dela un caz |a altul, după tipul de filtru, după amploarea dată în caarul complexului, centralizarea comenzilor şi supraveghere. Stafiunile de pompare complexe au următoarele elemente specifice: ansamblul agregatelor de pompare, care cuprinde un mare număr de unităfi, uneori într'o schemă foarte complicată; o instala’ie electrică; instalafia specială pentru comanda pe conducte a circuitelor apei (cameră de vane specială). Compunerea ansamblului agregatelor de pompare depinde de tipul motoarelor (electrice sau cu ardere internă) şi al pompelor folosite (centrifuge sau cu piston), de necesitatea de a avea sau de a nu avea instalafii auxiiiare (de ex. căldări de vid sau de hidrofor, cu pompele de vid, respectiv cu compresoarele de aer, pentru fiecare); de destinafia apei şi de debitul ei, care poate reclama uneori conducte de aspirafie cu diametru mare, cu un ancom-brament important, etc. O staf une cuprinde şi o cameră de vane, prin care trec toate conductele cari constitue circuitele principale ale ansamblului, astfel încât aceste circuite să poată fi întrerupte sau stabilite', după necesitate, prin manevrarea vanelor. în clădirea stafiunii se găsesc dispozitive pentru montarea şi demontarea uşoară a agregate or şi a pieselor (pod rulant pentru manevrare şi transport interior, uşă specială de montaj, etc.), pentru aşezarea în canivouri protejate a conductelor cari vin la pompe şi pleacă dela pompe, şi a cablurilor electrice dela tablou la motoare. Pardoseala se execută numai din plăci de gresie sau de mozaic, iar perefii, până la înălfimea de 1,50—2^0 m, şi subsolurile pe toată înălfimea, se căptuşesc cu faianfă albă. Pentru îndepărtarea rapidă a apelor dela nivelurile subsolului, din eventuale infiltraţii, etc., se amenajează un sistem de colectare, asigurându-se apoi evacuarea apelor printr'o pompa special prevăzuta. în general, stafiunile complexe de alimentare cu apă apar grupate, f e în jurul captării, fie în jurul instalaţi lor de îmbunătăfire, constituind rar ansambluri complete. 2. ~ de alimentare [cTamţHH flJiH CHa6-/KeHHfl BOAOH; gare d'aîimentation en eau; Was-serversorgungsbahnhof; water supply station; viz-lâplâlo âllomâs]. C. f.: Stafie de cale ferată, înzestrată cu instalafii pentru alimentarea cu apă a loco- Stafie de alimentare cu apa. 1) coloană hidraulică; 2) castel de apă; 3) miră; g, 4) conductă de prea-plin; 5) conductă de distri-bufie; 6) conductă da refulare; 7) casa de pompă; 8) motor electric; 9) pompă centrifugă. motivelor. Dispozifia stafiunilor de ajimentare pe o secfiune de remorcare e determinată de profilul longitudinal al secfiunii, de tipul locomotivelor şi de tonajul trenurilor. Instalafia de alimentare cu apă cuprinde: stafiunea de pompare, rezervorul de apă, conductele de distribuie a apei şi coloanele hidraulice (v. fig.). 3. ~ de aer comprimat [ycTaHOBKa AJIH CJKaToro B03#yxa; installation d'air compr me; Druckluftanlage; compressed-air plant; legsurito telep]: Stafiune penfru producerea aerului comprimat. Cuprinde: unul sau două grupuri compresor-motor de antrenare; rezervor pentru depozitarea şi distribufia aerului comprimat; 432 separator de apă din rezervorul de aer comprimat; filtre de aer; conducte de aspirare a aerului; conducte de refu are a aerului de distribufie; conducte de distribufie a aerului; armatura rezervorului (manometru, supapa de siguranţă, robinet de distribufie a aerului, etc.); instalata de răcire a compresorului (pompă centrifugă, conducte de apă, teren de răcire, etc.); o supapă de suprapresiune, pentru oprirea automată a compresorului, la depăşirea presiunii de regim a rezervorului; etc. Capacitatea staţiunilor de aer comprimat variază după destinaţia lor (ateliere mecanice, staţiuni de frână automată, stafiuni de mecanizare, etc.). V. şi Stafiune de compresoare. 1. Stafiune de combatere [cTâHiţHH 6opb(5bi npOTHB BpeAHTejiefi; station de lutte; Bekăm-pfungsstation; combat station; vedekezesi âllomâs]: Organizaţie fitosanitară încadrată cu personal tehnic specializat, în care se organizează şi din care se conduc campaniile de combatere a duşmanilor animali şi vegetali dăunători plantelor cultivate. 2, ~ de compresoare [KOMnpeccopnafl CTaH-station de compresseurs; Druckluftzentrale; compressor station; legsurito âllomâs]: Stafiune care foloseşte compresoare pentru pomparea aerului şi, mai rar, a altor gaze. Instalaţia se compune din compresoare şi din motoarele cari le acţionează, din rezervoarele de gaz comprimat, instalate în exterior (într'un şopron deschis, lipit de clădirea staţiunii) dintr'o instalafie de răcire cu apă (bazată, de obiceiu, pe un sisfem de recirculare cu turn de răcire), şi din echipamentul secundar. La stafiuni de compresoare pentru aer se amenajează prize de aer speciale, când acesta e folosit în procedee de spălare a filtrelor de apă potabilă. V. şi sub Stafiune de aer comprimat. a. ~ de epuraţie [oHHCTHan CTamţHfl; station d'epuration; Reinigungsanstalt; cleaning station; tisztito âllomâs]. Tehn.: Instalafie pentru modificarea calităfilor fizice, chimice şi bacteriologice ale unor fluide, penfru a le face corespunzătoare folosirii sau evacuării lor în condifiuni admisibile, prescrise. Stafiunea de epurafie penfru lichide e o instalafie de îmbunătăţire a calităfilor anumitor lichide, în raport cu condifiunile cerute de scopul în care se efectuează îmbunătăţirea. în aceasta se pot modifica, fie proprietăfile fizice, chimice, biologice, fie numai cele fizice şi bacteriologice, fie numai cele chimice sau numai cele bacteriologice, etc. Aceste modificări se fac prin separare mecanică, separare gravimetrica, filtrare, prin reacfii de precipitare, reacfiile de transformare a unor substanfe în alte substanfe, cu calităfi corespunzătoare scopului urmărit, efc. (v. Purificare), prin provocarea degajerii de oxigen biochimic prin mijloace fizice sau chimice, sau prin mijloace biologice, pentru sterilizarea lichidelor din punct de vedere bacteriologic (v„ de ex., Epurarea apei de canal). întinderea şi volumul instalafiilor depind de numărul procese- lor de îmbunătăfire folosite şi de gradul de îm-bunătăjire urmărit. Stafiunea de epurafie a gazelor e o instalafie de purificare, urmărind refinerea particulelor în suspensie, cari fac gazul inutilizabil sau nociv (v. Purlfcare). în general, sunt bazate pe procedee fizice (v. Epurarea gazelor). Stafiunea de epurafie a apei e o instalafie de îmbunătăfire a calităfii apei din circuitele de folosire a acesteia în scopuri menajere şi industriale. Se efectuează atât epurări pentru a face apa utilizabilă în scopul alimentării centrelor populate şi a instalafiilor pentru băut, pentru fabricarea produselor alimentare, pentru alimentarea industriilor, a stafiilor de cale ferată, etc., pentru deservirea proceselor tehnologice, etc., — cât şi epurări pentru a face apa evacuabilă, de exemplu epurarea apelor menajere pentru descărcarea lor în cursurile de apă, în condifiunile impuse de regulamentele sanitare, epurarea apelor reziduale de provenienfă industrială. Stafiunile de epurafie pentru apa brută caDfată în scopul alimentării cu apă potabilă a centrelor populate (pentru nevoile menajere şi pentru combaterea incendiilor), a industriilor (pentru nevoile menajere) şi a industriilor alimentare (în plus penfru fabricafie) sunt instalafii cari, în cazul apelor de izvor, cuprind numai instalafii privind îmbunătăfirea calităfilor chimice (dedurizare, de-fsrizare, etc.), dacă e cazul. în general, se execută instalafii de îmbunătăfire numai penfru izvoare cari nu au nevoie de prea multe tratamente. Uneori instalafiile au nevoie, afară de lucrările proprii, impuse de procedeul de îmbunătăfire respectiv (diferit dela caz !a caz, după felul substanfei sub raportul căreia trebue realizată îmbunătăfirea), şi de lucrări pentru realizarea ulterioară a unei decantări, filtrări şi sterilizări. în cazul apelor subterane, afară de instalafiile folosite pentru apa de izvor, şi cari pot fi, în acest caz, mai necesare decât în cazul apelor de izvor (mai ales în apele de mare adâncime, în general foarte mineralizate), sunt necesare, uneori, instalafii pentru îmbunătăfirea apei din punct de vedere bacteriologic, fie cu regim de funcfionare permanent, fie cu caracter preventiv, în anumite epoce, când condifiunile locale nu sunt în măsură să prezinte garanfie suficientă penfru asigurarea calităfilor sursei d n acest punct de vedere, de exemplu, pentru cazul captărilor subterane în lunca râurilor, în perioadele de viitură, când se inundă suprafafa sub care e aşezată captarea. Instalafiile de îmbunătăfire cuprind, în acest caz, lucrări în cari apa e supusă unui tratament de sterilizare bazat pe procedee fizice (raze Roentgen, electroliză, etc.) sau chimice, având, în general, ca scop, punerea în libertate a unei cantităfi de oxigen biochimic, în cazul apelor de suprafafă, instalafiile de epurare folosesc procedee mecanice: grătare de diferite desimi şi, uneori, chiar site, pentru refinerea corpurilor în suspensie cu diametri peste 2 cm şi a deşeurilor de natură organică, efc., 433 pe cari apa le antrenează mai ales în perioadele de viitură; procedee de tratare fizică cu basin de denisipare şi de decantare (v. Basin de decantare), basin de floculare; basin de sedimentare, cu instalaţii de filtrare, etc.; procedee de tratare chimică cu coagulanfi (v. Stafiune de tratare cu coagulant), sterilizare cu clor (v. Sterilizare), etc.; procedee biochimice, cu ajutorul peliculei bacteriene care se constitue la fafa superioară a materialului filtrant, în cazul folosirii unor filtre cu vitesă redusă, când nu se mai aplică sterilizarea apei pe cale fizicochimică. Stafiunile de epurafie cuprind, în general, şi instalaţii auxiliare de pompare, de canalizare inferioară şi exterioară, de alimentare proprie cu apă de băut, de spălat şi pentru combaterea incendiilor, cum şi de încălzire, de ventilafie, iluminat, forfă, etc. Stafiunile penfru epurarea apei captate în scopul alimentării celorlalte industrii, sunt de obiceiu mai pufin importante, potrivit calităţilor cerute apei. Stafiunile de epurafie pentru apa de canal, provenind din evacuările apelor menajere, sunt instalafii complexe de tratare a apelor menajere uzate, în vederea îmbunătăţirii calită|ii acestora, până când îndeplinesc condifiunile cerute de protejarea contra murdăriei a cursurilor de apă şi a emisarilor în general (v. Epurarea apei). Pot avea caracterul unui tratament complet (mecanic, biologic şi de sterilizare) sau numai al unui tratament parfial (mecanic, cu sterilizare facultativă; v. Epurarea apei de canal, Tratarea apelor reziduale). O stafiune de epurafie de tratament parfial (numită „stafiune de epurafie mecanică") cuprinde un grătar, un basin de denisipare (v.), basine de decantare şi de fermentare a nomolului (pufuri Imho'ff), (v. Basin de decantare). La stafiunile mari, spafiul necesar acumulării şi fermentării nomolului creşte foarte mult, mărind preţul pufului Imhoff, din cauza adâncimii mari de construcţie pe care o condifionează; în acest caz, se separă procesul de fermentare a nomolului (de digestie) de basinul de decantare, prevăzându-se basine speciale (v. Basin de fermentare). La instalaţiile de mai sus se adaugă, facultativ, la cererea organelor sanitare, o stafiune de sterilizare cu clor, câmpuri pentru uscarea nomolului fermentat, cum şi, în cazul în care se prevede o epurare completă, paturi bacteriene sau basine cu nomol activat, o stafiune de pompare pentru circularea efluentului prin instalafiile de epurare biologică, basine de clarificare finală. Dacă epurarea biologică poate fi asigurată în mod natural prin întinderea efluentului pe „câmpuri de răspândire", prin irigarea unor soluri agricole sau prin introducerea în eleştee sau în lacuri cu destinafie specială, instalafiile speciale nu mai sunt necesare, şi se suprimă. De asemenea, nu se mai efectuează, în acest caz, nici sterilizarea. într'o stafiune de epuraţie a apelor de canal, grătarele reţin corpurile mari, deşeurile, gunoaiele (de ex. cadavre de animale, cârpe, cutii de conserve, resturi diverse, etc.), cari, în general, dacă ajung în puful Imhoff, stânjenesc buna funcfionare a acestuia; denisipatorul (care urmează imediat după grătare) refine confinutul de nisip al apelor, prin sedimentare gravimetrică. De asemenea, dacă nisipurile ar ajunge în puful Imhoff, ele ar stân* jeni procesele de fermentafie a nomolului. Basinul de decantare şi de fermentare a nomolului (când acestea nu sunt separate), realizat printr'o construcfie etajată (numită adesea şi puf Imhoff), cuprinde un spafiu superior, în care apele de canalizare, circulând cu o vitesă foarte mică se separă de materiile solide cari cad în al doilea spafiu, inferior, unde se formează un depozit de nomol; prin efectul activităţii unei flore bacteriene anaerobe, acesta intră în fermentare (cu caracter bazic), mineralizându-se. Gazele desvoltate de procesul de fermentafie sunt colectate la partea superioară, printr'un clopot, şi sunt, fie evacuate din timp in timp, fie adunate în rezervoare şi întrebuinţate, de cele mai multe ori, în staţiunea de pompare a ansamblului de epuraţie. Nomolul fermentat reprezentând, la sfârşitul procesuui de fermentaţia, o materie complet mineral zată, se întinde pe câmpuri de uscare special amenajate, sau se îngroapă. Dacă aceste câmpuri de uscare, cari primesc nomolul pe conducte, prin sifonare, nu pot fi situate chiar în vecinătatea staţiunii, ci la distanţe mai mari, nomolul se evacuează şi se transportă (cu căruţa sau cu cisterne) în locuri anume alese, în acord cu organele san’tare, penfru a fi îngropat. î. Staţiune de fotografiere [TOHKa cbeMKH; station de prise de vues, point de vue; Aufnahme-standpunkt, Âufnahmeort; camera station, view-taking tation; felveteli âllomâs]: Punctul în care se aşază o cameră fotogrammetrică (fototeodoiit, camera stereometrică, etc.), în vederea luării uneia sau a mai multor fotograme terestre. 2. ~ de frână [T0pM03HaHyciaH0BKa; station pour air des freins; Bremsluftstation; station for air for brakes; fekezesi kozpont], C. f.: Staţiune de aer comprimat, montată în staţiile de cale ferată de dispoziţie, care serveşte la producerea aerului comprimat necesar pentru umplerea şi completarea cu aer comprimat a instalaţiei de frână a trenurilor. Staţiunea de frână, pe lângă organele pe cari le are o staţiune de aer comprimat, cuprinde şi racorduri de aer, montate în dreptul fiecărei linii de formare a trenurilor. s. ~ de încercare a explozivilor [ncnfeiTa-TejibHaa CTaHUHH B3pbiBqaTbiXBemecîB; station d'essais des explosifs; Versuchsstrecke fur Spreng-stoffe; explosive test station; robbanoanyag vizsgâlo âllomâs], Expl.: Construcţie specială, subterană sau la suprafaţă, pentru încercarea explozivilor anti-grizutoşi. Staţiunile de încercare dela suprafafă, numite şi tuneluri de încercare, se compun dintr'o galerie de lemn cu secţiune ovală de 2 m2 (înălţimea 1,80 m şi lăţimea 1,30 m) şi cu lung:mea de cca 25 m, deschisă la un capăt şi închisă la celăla’t capăt, cu o construcţie specială de beton, lungă de 4**-5 m, formând camera de exoloz;e I (8--10 m8) şi având fixat, în corpul de beton, în 28 434 axa galeriei, un mortier de ofel, cu o gaură cilindrică uşor înclinată în sus (diametrul 55 mm; lungimea 600 mm). La partea superioară, galeria de lemn are un anumit număr de supape de siguranfă şi orificii acoperite cu sticlă groasă, prin cari se poate urmări fenomenul de propagare a exploziei. Camera de explozie e separată de restul galeriei printr'o foaie de hârtie, iar în interiorul ei se introduce amestecul exploziv de metan, respectiv de praf de cărbune, şi aer. i. -Stafiunede maşini şi de tractoare [MaiilHHO-TpaKTopHafl CTâHiţHH; station de machines et de tracteurs;Maschinen undTraktorenstalion; machines and farm tractors station; gep-es traktor-âllomâs]: întreprindere agricolă socialistă de Stat, înzestrată cu tractoare şi cu alte maşini folosite în producfia agricolă, în vederea executării mecanizaie a tuturor lucrărilor agricole. Aceste mijloace de producfre sunt folosite, în general, pentru munca în gospodăriile agricole colective, pe baza contractelor încheiate cu stafiunile de maşini şi de tractoare. în fara noastră, primele stafiuni de maşini şi de tractoare au fost înfiinfate în anul 1948, pentru a sprijini fărănimea muncitoare prin executarea de lucrări agricole de bună calitate, în vederea sporirii continue a producfiei la hectar, — şi O stafiune de maşini şi de tractoare e formată din următoarele sectoare: Sectorul productiv, care cuprinde atelierul mecanic penfru reparat tractoare, batoze şi maşini agricole, magazia de piese de schimb, magazia de combustibil pentru ateliere, şi remizele pentru adăpostirea tractoarelor şi a maşinilor agricole; sectorul administrativ-gospodăresc, care cuprinde pavilionul administrativ, cantina, garajele, grajdurile, turnul de apă, etc.; sectorul bazei de carbu-ranfi, care cuprinde depozitul de carburanfi şi de lubrifianfi; sectorul locuinfe-clădiri sociale, care cuprinde clubul, şcoala, locuinfe colective şi individuale pentru muncitori şi pentru membrii familiilor lor; amenajerile anexe, cari cuprind gospodăria anexă, terenul de sport, lîvada de pomi, etc. Stafiunile de maşini şi de tractoare sunt de mai multe categorii, dotarea lor cu alte maşini agricole depinzând de numărul de tractoare şi de specificul terenurilor deservite. Noile stafiuni de maşini şi de tractoare se construesc după planuri tip (v. fig. /), adaptate la cond fiunile locale. Planul de producfie al unei stafiuni cuprinde lucrări executate pe terenuri agricole, (hectare de arătură, de însămânfări, de desmiriştire, etc.); stafiunea e dotată cu maşini agricole, astfel încât I. Schemă model de sistematizare a unui sediu cenfrai SMT pentru 60 de tractoare. 1) atelierul SMT; 2j centrală electrică; 3) o-felier pertru prelucrarea lemnului; 4) instalafie de gater; 5) depozitul pieselor de schimb; 6) remize pentru tractoare; 7} şi 8) remize pentru combine autopropulsate, respectiv tractate; 9) şoproane pentru maşini agricole; 10) şoproane deschise pentru maşini agricole; 11) garaj pentru automobile; 12) grajd pentru cai, cu şopron pentru vehicule; 13) biroul; 14) bază de produse petroliere; 15) stafiune de pompare; 16) castel c'e apă; 17) platformă descoperită pentru combustibil; 18) platformă pentru cenuşă; 19), 20), 21) şi 22) platforme pentru material lemnos rotund, cheiestea, deşeuri;. 23) cantină; 24) magazin; 25) club; 26) c?min cu 50 de locuri; 27) case de locuit cu 1 ••• 2 apartamente; 28) grădinifă de copii; 29) creşă; 30) baie; 31) basin de apă pentru incendiu; 32), 33) şi 34) terenuri de sport; 35) platformă descoperită pentru automobile; 36) platformă pentru deşeuri metalice; 37) platformă pentru spălarea tractoarelor şi a maşinilor agricole; 38) teren penfru rodarea tractoarelor; 39) W. C, pentru a constitui centre de educaţie a fărănimii j să poată executa, cu mijloace mecanice, toate muncitoare, pentru transformarea socialistă a ! muncile agricole pe terenurile pe cari le deserveşte, agriculturii. Cele mai importante dinfre aceste mijloace meca- 436 njce sunt: pluguri de diverse mărimi şi tipuri, pentru executarea arăturilor în diversele feluri de sol; grape cu dinfi pentru lucrările de întrefinere a culturilor, îngroparea îngrăşămintelor şi netezirea câmpului după semănat; grape stelate, pentru spargerea crustei şi pentru tasarea terenului în jurul plantelor, la lucrările de grăpat al semănăturilor de toamnă; grape lanfate, pentru gră-patul păşunilor şi al fânefelor; târşitoare, pentru netezirea ogoarelor de toamnă; nivelatoare, pentru nivelarea arăturilor adânci de toamnă; cultivatoare de tractor, pentru executarea lucrărilor de întreţinere a culturilor; tăvăluguri tractate, pentru executarea lucrărilor de tăvălugire; discuitoare, pentru executarea iucrăriior de tăiere şi de dislocare a buruenilor, la decoletarea leguminoaselor, pentru desfacerea brazdelor după arat, în soluri mlăştinoase şi grele; semănători pentru lucrările de însămânfări de rânduri în cuiburi dispuse în pătrat, speciale pentru plante cerealiere, pentru floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, bumbac, in, etc.; desmiriştitoare, pentru lucrările de des-miriştire; împrăştietoare de îngrăşăminte chimice şi de gunoiu de grajd; cositori mecanice, pentru cositul ierburilor perene; greble mecanice, pentru adunatul paielor de pe câmp; maşini de adunat, pentru strângerea ierburilor de pe câmp; secerători simple şi secerători-legători; combine; batoze pentru treierat cereale, leguminoase, trifoiu şi lucerna; maşini de recoltat cartofi, de recoltat sfeclă de zahăr, porumb, bumbac, etc.; vântură-tori; trioare; selectoare pentru curăfirea şi sortarea seminfelor; pompe de irigat, pentru irigarea culturilor de orez, etc. Baza energetică pentru acfionarea acestor maşini e compusă din tractoare de diferite puteri şi tipuri (pe rofi, pe şenile, speciale pentru prăşit, etc.)» din motoare electrice (pentru antrenarea batozelor pe ariile electrificate, penfru selectoare, etc.) şi din motoare termice stabile (cu benzină sau cu motorină), pentru antrenarea pompelor de irigat, a batozelor mici, etc. Pentru asigurarea funcţionării maşinilor şi a tractoarelor, fiecare stafiune are o bază tehnică de reparafii, care cuprinde: un atelier stabil, ateliere mobile şi ateliere de brigadă. Atelierul stabil (v. fig. II) e organizat astfel şi maşinile-unelte şi posturile de lucru sunt dispuse astfel, încât fluxul tehnologic să fie realizat conform tehnologiei specifice reparafiilor motoarelor, pe posturi de lucru specializate pe ansambluri. — Atel'erul mobil (v. fig. III) e înzestrat cu un strung, un aparat de sudare electrică, o maşină de găurit, ac}ionate de un generator de curent ///. Atelier mobil. electric, pus în funcfiune de un motor de automobil. Afară de aceasta, atelierul mobil e dotat cu toate uneltele şi aparatele de măsură şi de control, necesare executării reparafiilor pe câmp. Atelierul mobil se deplasează pe teren, la brigăzile de tractoare — şi execută controalele planificate, efectuând pe loc, la nevoie, înlocuirile de piese cari nu reclamă transportul tractorului în atelierul staf*un«i. — Atelierul de brigada (v. fig. IV) serveşte brigăzilor cari lucrează permanent pe terenuri depărtate de stafiuni. în acest atelier se execută înlocuirile de piese cari reclamă deschiderea motorului. Pentru ca repunerile în funcfiune, în caz de accidente, să poată fi făcute cât mai repede, baza tehnică de reparafii a staţiunii dispune de motoare şi de subansambluri de schimb (culase II. Planul unui atelier de reparafii pentru o stafiune de maşini şi de tractoare, î) secfia de reparare a combinelor şi a maşinilor agricole; 2) secfia de reparare şi de montare a tractoarelor; 3) secţia de lăcătuşerie; 4) vulcanizare; 5) sudură şi forjerie; 6) magazie de unelte; 7) templârie-tspiferie; 8) secţie de reparare a maşinilor agricole; 9) spălarea şi demontarea tractoarelor şi a maşinilor agricole; 10) secfia pentru compktări şi stabilirea defectelor; 11) secfia de reparare a motoarelor; 12) stafiune de încercare; 13) secfia de ar mire; 14) repararea acumulatoarelor şi a aparaturii electrice; 15) camera tabloului de distribuţie; 16) b.rou; 17) grup sanitar şi vestiar; 18) coridor; 19) monorail; 20) linie îngustă. 28* 436 compief asamblate, pompe de injecfie, injec-toare, arbori-motor, etc.). Baza tehnică de reparafii a stafiunii e completata, în refeaua de IV. Schema unui atelier de câmp al brigăzii de fracfoare. 1) banc pentru montaj; 2) dulap penfru instrumente, piese de schimb şi ansambluri; 3) macara; 4) bloc pentru tractor; 5) masă de montaj; 6) groapă de revizie; 7) baie pentru spălarea pieselor; 8) capre penfru susfinere; 9) forjă de fierărie; î0) nicovală; 11) maşină de găurit cu burghiul; 12) banc de fierărie; 13) menghină; 14) presă. reparafii din agricultură, cu centre mecanice cari execută reparafiile capitale ale tractoarelor şi motoarelor, cum şi recondifionărije de piese şi de subansambluri pentru un grup da stafiuni, şi de uzine de reparafii, cari execută reparafiile automobilelor şi motoarelor stabile pentru un grup mai mare de stafiuni (cca 100). Asigurarea necesarului de energie electrică pentru acfionarea maşinilor-unelte din atelier şi a iluminatului în stafiune se face, fie prin racordarea la refea, dacă ea trece în apropierea stafiunii, fie prin dotarea cu un grup electrogen propriu. î. Stafiune de pompare. Tehn. V*. lnstalafie de pompare. 2. ~ de pompare. Mine. V. Pompare, staţiune de v. şi sub Transportul fifeiului. a. ~de radio, de control de aerodrom [aapo-tfpoMHan paAHOCTaHiţHH ftjix cb«3h c caMO-JieTaMH; station radio du controle d'aerodrome; Flugplatz-Funkkontrollstation; aerodrome control radio station; repuloteri-râdioâllomâs]: Stafiune de radio care asigură radiocomunicafiile între serviciul dispecer de aerodrom (turnul de control) şi aeronavele cari sboară în zona de aerodrom, în scopul dirijerii sigure şi ordonate a sborurilor. 4. ~ de radiocoastă [6eperoBan paflHO-CTaHiţHfl; station cotiere; Kustenfunkstelie; racio coast station; parti râdioâllomâs]: Stafiune terestră, destinată să asigure un serviciu radioelectric cu stafiuni de pe nave maritime. E echipată cu emitătoare şi cu receptoare, cari funcţionează în benzile de frecvenfa destinate serviciului mobil maritim. în general, stafiunile de coastă sunt echipate şi cu receptoare radiogoniometrice; stafiunile de coastă vecine formează, în acest caz, grupuri de câte două sau trei, pentru determîharea pozifiei vaselor în larg. 5. ~ de radioemisiune rpaAHOnepeAaTOHHaH CTaHiţHH; station radioelectrique d'emission; Rundfunksendestation, Radiosendestation; broad- casting transmîtting station; râdioleado-âllomâs]: Centru în care sunt instalate unul sau mai multe radioemifătoare (v.). a, *de radiogoniometrie [pa^H0r0HH0MeTpK-^eCKan CTâHLţH#; station rad ogoniometrique; Peilempfănger-Stat;on; radio direction-finding station; irânymero-vevo âllomâs]: Stafiune de radiorecepfie, destinată să determine direcfia unor stafiuni de emisiune prin metode radiogoniometrice (v. Radiogoniometrie, Radiogoniomstru). 7. ~deradiorecepfie[pa/ţHonpfieMHaH CTaH-IIHH; station radioelectrique de reception; Rund-funkempfangstation, Radioempfangstation; broad-casting receiving station; râdiovevo âllomâs]: Centru în care sunt instalate unul sau mai multe radioreceptoare (v.). 8. ~ de transformare. V. Stafiune electrică; v. şi Post de transformare. 9. ~ de tratare cu coagulant [cTaHlţHfl jjjih o6pa6oTKH c KOaryjiHTopoM; station datraite-ment â coagulation; Verarbeitungsstation mittels Koagulieren; treatment station by means of coagulation; koagulâlo szerrel kezelo âllomâs]: Instalaţie specială, în cadrul stafiunilor de epurafie a apei de alimentare a centrelor populate şi a industriilor (mai pufin frecvent în stafiunile de epurafie a apei de canal), pentru producerea, cu ajutorul unor reactivi chimici, a precipitării particulelor coloidale confinute în apa brută, captată, în vederea separării şi îndepărtării lor. Stafiunea cuprinde o instalafie de preparare şi de dozare a solufiei de coagulant (de obiceiu sulfat de aluminiu), un basin de amestec şi unul de reacfie, cum şi instalafiile accesorii (de alimentare cu apă la instalafia de preparare, de iluminat, încălzit, etc.) şi amenajerile (conducte de sosire şi de plecare de apă lentă la basine, depozit de coagulant, birou şi atelier pentru personalul de exploatare, magazie pentru unelte şi materiale, etc.) necesare bunei funcţionări. în cazul stafiunilor mari, basjnul de reacţie se aşază în afara clădirii stafiunii propriu zise. Instalafiile sunt aşezate în interior astfel, încât să se realizeze o succesiune de niveluri corespunzătoare unei funcfionări bazate pe curg 3-rea liberă a apei de-a-lungul întregului proces tehnologic al stafiunii. Uneori se pot utiliza înseşi diferenfele de nivel din terenul de construcfie, pentru realizarea treptelor hidraulice necesare. Clădirea în care e instalată stafiunea trebue încălzită astfel, încât temperatura să fie cât mai constantă, în special iarna, pentru ca reacţiile chimice din basinele de arnestec să nu fie perturbate. io. ~ electrica [aJieKTpHHecKaa CTaHUHH; station electrique; elektrische Schaltanlage; electric station; villamos kopcsoloâllomâs]. Elf.: Ansamblu de instalafii electrice, constituit din transformatoare (v.), bare colectoare (v.), aparate de conectare (v.), de comandă, de măsură, de protecfiune şi de semnalizare (v.)f conducte şi cabluri, şi care serveşte la colectarea energiei electrice dela surse, la transformarea sau con- 437 vertirea, şi la distribufia ei spre canalizafiile electrice cari o conduc spre consumatori. în stafiune se produce adesea transformarea energiei electrice, adică schimbarea tensiunii prin transformatoare electrice (v.)f sau convertirea ei, adică schimbarea felului curentului prin convertisoare (v.) sau mutatoare (v.). Rolul unei stafiuni e să asigure, atât în exploatarea normală, cât şi în cazuri de pertur-bafii, distribufia de energie necesară exploatării şi să reducă la minimum perfurbafiile cari se produc. După felul curentului, se deosebesc stafiuni de curent continuu şi stafiuni de curent alternativ; după serviciu se deosebesc stafiuni de conectare şi distribufie, stafiuni de convertire şi stafiuni de transformare, şi anume ridicătoare sau coborî-toare de tensiune; după construcfie, se deosebesc stafiuni de interior, instalate în clădiri, stafiuni de exterior, în aer liber, şi stafiuni capsulate sau blindate în cofrete metalice etanşe sau neetanşe; după numărul sistemelor de bare colectoare, se deosebesc stafiuni cu simplu sistem de bare, cu dublu sistem de bare şi cu triplu sistem de bare colectoare. Schema de conexiuni a staţiunii trebue să fie simplă, satisfăcând condifiunile impuse — şi să prezinte posibilitatea unei exploatări cât mai uşoare, finând seamă de desvoltarea viitoare a refelei. Numărul de sisteme de bare colectoare depinde de posibilităfile de manevră pe cari trebue să le permită stafiunea. Stafiunile cu un singur sistem de bare sunt economice, dar prezintă desavantajul că un defect la bare provoacă declanşarea tuturor în- ^ treruptoarelor, deci şi gi acelordin circuitelede T Ş alimentare şi alimenta- -—^________r ^ te, ca şi desavantajul că la revizia barelor trebue întreruptă exploatarea. Stafiunile cu dublu sisfem de bare au o mult mai mare siguranfă şi a- daptafcilifate în ex- -o-i-ţ-ţ------------ ploatare, toate circu- f J î * iţele putând fi conectate, în general, la fiecare sistem de bare, acestea fiind legate adesea între ele printr'un întreruptor de |, Stafiune de transformare cu sis-putere. Sta|iunile CU tem simplu de bare secfionate triplu sistem de bare în lung. Se folosesc rar, când l) întreruptor pentru secţionarea Se Cere O siguranfă în lung a barelor; 2) separatoare foarte mare în func- de bare. fionare, întreruptorul de legătură dintre sisteme putând înlocui oricare alt întreruptor al stafiunii, în cazuri de defectări, revizii, etc. Legarea circuitelor la barele colectoare se face, în cele mai multe cazuri, printr'un „joc" de separatoare (1, 2 sau 3 separatoare, după numărul de sisteme de bare) şi un întreruptor de putere. Circuitele plecărilor din stafiune au şi un separator de linie cu cujite de punere la pământ (v.). Afară de acestea, se prevăd aparate de protecfiune, de măsură, de comandă şi de semnalizare. Fig. / reprezintă schema monofilară a unei stafiuni de transformare şi conectare, cu simplu sistem de bare, având „cuplă" de bare „longitudinală". Fig. //reprezintă schema electrică monofilară a staţiunii unei centrale electrice cu dublu sistem de bare colectoare, având cuplă de bare „transversală". Stafiu- iWkV-*ţ—— - 3 RCOOH + CHOH I l CH2C0R HOH CH2OH Amestecul de acizi graşi obfinufi e distilat sub presiune joasă, cu vapori supraîncălzi^, şi apoi e supus operaţiunii de separare a componentului solid (stearina), de cel lichid (acid oleic). De obiceiu, pentru această separare se foloseşte metoda cristalizării lente a amestecului, urmată de presare. Cristalizarea se face în tăvi speciale, cu capacitatea de 4—6 l fiecare, construite din materal antiacid (aluminiu, ofel inoxidabil, fier emailat, etc.). O primă cristalizare se face la cca 20°, timp de 12—24 de ore. Plăcile obfinute se scot* şi se introduc într'o cameră cu temperatura de 10°, unde, timp de 7 zile, se definitivează cristalizarea, ceea ce permite separarea acizilor solizi de cei lichizi, prin presare. în acest scop, plăcile se împăturesc în fesături de lână şi se supun presării în prese hidraulice verticale obişnuite, la temperatura ordinară. Cristalizarea se mai poate face continuu, cu ajutorul unei tobe rotative de ofel, prin care circulă o solufie de clorură de calciu sau de clorură de sodiu Ia temperatura de 2---40. Aceasta ajunge în contact, la partea inferioară, cu amestecul de acizi încălzit, care se găseşte într'un 447 jgfvab. Acizii cristalizafi depuşi pe fobă se rad automat, cu un cufit, şi sunt supuşi apoi presării. Producfia prin acest procedeu este de 5-“6 ori mai mare decât prin cel cu camere de răcire. C După presarea la rece, acizii graşi sunt supuşi şi unei presări la cald, în prese, cu plăci de fontă încălzite. Masa semilichidă care trece prin filtru se recirculă odată. 1. Steatit [CTeaTHT; steatite; Speckstein, Steatit; steatite, soap stone; zsirko, steatit, szalonako]. Mineral.: Varietate de talc, compactă. Se foloseşte pentru fabricarea izolatoarelor electrice. 2. Steaua Iui Girard [3Be3;ţa }KnpapAa; etoile dentaire; Kernspur; secondary mark; fogcsiilag] = Zoof.: Vârful cornetului (canalului) dentar intern, care apare pe tabla dentară (suprafafa de tocire) a incizivilor cabalinelor, la vârsta de 8 ani, persistând până la disparifia lor. — Inifiai, are forma unei dungi gălbui, devenind succesiv ovală, rotundă, triunghiulară şi biunghiulară. — Nu e înconjurată de smalf. Sin. Stea dentară. s. Steaua polară [noJiapHan 3Be3jţa; etoile polaire; Polarstern; pole-star, Polaris; sarkcsiIlag]. Astr.: Steaua a din constelafia Cerul mic. E o stea de mărimea a doua, cea mai aprop'ată de Polul Nord, fiind situată la 1°18' de acesta. 4. Stează. Ind. far.: Sin. Piuă. (Transilvania). 5. Sfedită [CTe^HT; steadite; Steadit; steadite; szteadit]. Meii.: Constituent structural caracteristic fontelor. Este eutecticul ternar fosforos, compus dintr'o solufie solidă ternară de carbon şi fosfor în Fe Y» carbură de fier, Fe3C, şi fosfură de fier, Fe3P. Are compozifia chimică: 6,89% P, 1,96°/o C şi 91,5% Fe; are p. t. 950°. Din cauza temperaturii sale joase de topire, cristalizează ultimul şi apare, printre grăunfii metalului solidificat, sub formă de mici insule pestriţe sau albe. Acestea sunt discrete la un confinut de fosfor mai mic decât 0,6—0,7%, sau unite într'o refea continuă, înconjurând grăunfii, la un confinut mai mare de fosfor. Stedîta micşorează rezistenfa fontei la temperaturi înalte şi-i măreşte fragilitatea şi fluiditatea. Fontele cu stedită, mai fluide, sunt folosite la turnarea pieselor de artă şi a pieselor cu perefi subfiri. Sin. Steadită, e. Sfefan-Bolfzmann, legea lui ~ [33KOH CTe-$aHa BoJIblţMaHa; Iot de S.-B.; S.-B.'s Gesetz; S. B.'s law; S. B. torvenye]: Energia totală radiata în unitatea de timp de unitatea de arie a unui corp negru, în jumătatea de spafiu situat deasupra ei, e proporfională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului care radiază E = 5,72 • 10“5 T4, E fiind exprimat în ergi. V. şi sub Radiafie termică. 7. Sfefanian [cTe(j?aHCKHH npyc, ypaJibCKHH npyc KaMeHHoyroJibHoro iiepHo#a; stephanien; Stephanien; Stephanian; stephanian]. Geo/.: Subdiviziunea superioară a Carboniferului de facies continental, purtător de cărbuni exploatabili. 8. Sfefanit [CT6(|)âHHT; stephanîte; Stephanit, Melanglanz, Sprodglaserz; stephanite; stefanit]. Mineral.: Ag5SbS4. Sulfura dublă de stibiu şi argint, naturală, care cristalizează în sistemul rom- boedr'c, în cristale prismatice sau tabulare. Are luciu metalic, coloarea neagră, gr. sp. 6,2**-6,3 şi duritatea 3. E un minereu de argint. 9. Steffen, procedeul ~ [cnoco6 CTe^eHa; echaudage S.; S.Verfahren; S.'s process; S.eljârâs], Ind. alim.: Procedeu de extragere a zahărului din sfeclă, prin presare la cald. în acest mod se extrag numai 75‘*,80% din zahărul sfeclei, restul rămânând în borhot. 10. Sfegobium paniceum: Insectă d;n ordinul coleopterelor anobiide. Corpul, cu lungimea de 1,75-'3,75 mm, are formă cilindrică, de coloare brună deschisă sau roşcată şi e acoperit cu perişori deşi. Pronotumul e foarte bine desvoltat, acoperind capul. Larva, de coioare aibă murdară, are corpui pufin îndoit, cu trei perechi de picioare şi cu capul brun. Insecta se găseşte foarte des în depozite, în magazii, cămări, etc., unde atacă diferite produse depozitate (paste făinoase, boabe, făină, etc.), cum şi în diferite colecfii, distrugând cărfile, ierbarele, colecfiile de insecte, etc. Gândacii sboară prin lunile lunis-lulie. Femela depune cca 140 de ouă, în grupuri de câte 40, pe diferite produse. Larvele ieşite se desvoltă timp de 40"*100 de zile, în care timp consumă, ca şi adulţii, diferite produse. în general, are până la patru generafiî pe an. Produsele infectate de această insectă sunt vătămătoare sănătăfii. Combaterea se face ca şi Ia gărgărifa grâului (v.). Sin. Gândăcelul pâinii. 11. Stejar [Ay6; chene; Eiche, Sommereiche; common oak; tolgyfa]. Si/v.; Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.). Arbore înalt până la 40 m, din familia fagaceelor. împreună cu alte specii de arbori, formează păduri în regiunea de câmpie, pe soluri reavene. Are lemnul foarte tare, rezistent, trainic, întrebuinfat ca lemn de construcfie (pentru grinzi, stâlpi, traverse), pentru mobilă masivă, parchete, etc. Scoarţa confine substanfe tanante. E un combustibil foarte bun. 12. ~ roşu [KpacHbiH Ay6; chene rouge; Rot-eiche; red oak; voroslo tolgyfa]: Quercus borealis Michx. Arbore înalt până la 30 m, din familia fagaceelor, originar din America de Nord. Are un lemn roş:etic, destul de uşor, pufin rezistent la solicitări mecanice şi la putrezire, care se crapă uşor şi se lustrueşte frumos. Lemnul e întrebuinfat în tâmp’ăria fină. îs. Stelă [CTejia; stele; Stele; stele; sztele]. Arh.: 1. Monument comemorativ sau sepu!cral, în formă de fus de coloană, de obelisc, sau de placă de piatră, de cele mai multe ori prismatic, aşezat vertical — care are gravate inscripţii, sau care poartă basoreliefuri. Partea superioară e rotunjită şi tratată în formă de coronament. — 2. Colonetă care poartă deasupra un obiect decorativ, o statueta, o vază, etc. 14. Stelă [MaKJia;fausse equerre; 1) Schrăgmass, 2) verstellbares Winkelmass; bevel; 1) dolesszog* 2) allithato szogmero, 3) szogfeliro keszlet]. Nav. m.: 1. Unghiul diedru dintre aripele cornierelor foIo~ site în construcfiile navale (de ex. coaste sau strin- 448 gheri). Sleia se numeşte deschisa sau închisă, după cum unghiul dintre aripele cornierelor e mai mare I. Variafia stelei în pîiferite secţiuni ale navei, pe lungimea coastei. sau mai mic decât 90°. în general, coastele navelor se aşază astfel, încât stela să fie deschisă, deoarece e mai uşor să se mărească unghiul dintre aripele unui cornier, decât să se micşoreze acest unghiu; afară de aceasta, la comiereJe cu stela deschisă, operaţiunea de nituire e mai uşoară deşcât la cele cu stela închisă. Stela variază atât dela o coasta la cealaltă, cât şi la aceeaşi coastă, în diferitele secfiuni corespunzătoare con-lurelor navei (v. fig. I). ■ 2. Echer articulat reglabil, cu care se determină stela (v. Stelă 1) coastelor (v. fig. II a). — 3. Planşetă de IkW.UI l°~) a & II. Sfeie. a) stelă-echer articulat, reglabil pentru determinarea stelei (unghiu); b) stelă-planşefă; a) stelă (unghiu). lemn, pe care se trasează stelele unei singure coaste sau ale unui singur stringher (v. fig. II'b). î. Stelaj [cTeJUianc; treteau; Regal; shelf; âllvâny]: Piesă de mobilier, formată din rafturi, având montanfi pe cari se sprijine tăblii orizontale, servind Ia păstrarea unor obiecte: cărfi, acte, dosare, diverse mărfuri în magazine, în depozite, etc. în general, stelajele se aşază de-a-lungul pereţilor, sau sunt libere, fiind cuplate două câte două, unul în spatele celuilalt (în depozite de cărfi, în arhive, etc.). Ste'aje!e sunt confecfionate din lemn, din metal, din tăblii de sticlă, etc. De cele mai multe ori, pozifia tăbliilor rafturilor poate fi reglată prin amenajarea montanfilor cu piese în zimfi sau cu găuri, în cari intră pivofii de sprijinire. s. Siele, roiu de ~ [3se3HHGe CKonJieHHe; groupe d'etoiles; Sternhaufen; star cluster; csil-laghalmaz]. Asfr.: Grup de stele apropiate, formând un sistem. Un roiu de stele se caracterizează pr-n diametrul său unghiular, prin gradul de; concentrare al stelelor spre centrul săuj prin numărul de stele şi prin distribufia lor după strălucire, etc. Se deosebesc două tipuri de roiuri: roiuri deschise sau galactice şi roiuri globulare. Roiurile deschise sunt relativ uşor rezolvabile, cuprinzând câteva zeci până ia câteva mii de stele, şi au diferite forme. Roiurile globulare ^cuprind mult mai multe stele (câteva mii până la câteva sute de mii) şi prezintă o simetrie aproape sferică. s. Sfelllf [GTeJiJiHT; stellite; Stellit; stellite; sztellit]. Mefl.: Metal dur turnat, pe bază de cobalt, crom şi wolfram (v. sub Carburi, metale dure cu ^ metalice; v, şi sub Metal dur), care poate fi folosit şi prin aplicarea prin lipire tare sau prrn sudură. E obfinut prin turnare sub formă de placi sau de bare de 5—10 mm, cari, cu ajutorul unei f,'acări oxiacetilenice sau al unuif arc electric, se încarcă, prin topire, pe fafa de lucru a unei matriţe sau pe partea aşchietoare a linei scule. Are următoarea compozifie: 1,0—2,0% C; 20,0—35,0% Cr; 4,5—20,0%' W; 35,0-60,0% Co; 1,0-13,0% Fe; 0—3% Si. Structura stellitului se caracterizează printr'o mare cantitate de carburi dure, incluse ?ntr'o masă c|e bază cu structură complexă. Datorită proporfiei mari de carburi, stei,iţele cu crom şi cu, wolfram au o duritate foarte mare (duritate Rockwell C 60—65). Gr. sp: este 8,5; coeficientul de dilatafie lineară, 11.10~6—12.10""6; rezistenfă de rupere la tracfiune, 60—70 kg/mm2; temperatura de topire, 1260—1275°. Stellitul se caracterizează prin rez’stenfă mare Ia temperaturi înalte; păstrează duritate mare până Ia 750—800°, întrecând prin aceasta capacitatea de lucru a ofelului rapid. Se întrebuinţează la fabricarea sculelor (de ex, filiere, matrife de tras) şi la acoperirea prin sudare a sculelor uzate şi a pieselor de maşini supuse Ia uzuri mari în timpul funcfionării. Capacitatea Iui dea se aplica prin sudare sub forma unui strat neted, fără umflaturi, fără sufluri sau crăpături, e influentată de compozitia chimică, de temperatura de topire, de coeficientuL de dilatafie şi de metoda de aplicare. Cu cât compoziţia chimică e mai apropiată de cea a metalului de bază, cu cât temperatura de topire e mai joaşş şi cu cât coeficientul de dilatafie lineară a stellitului e mai apropiat de cel al metalului de baza,, cu atât capacitatea de a se aplica prin sudare e mai bună. 4. Sfellifare [noKpbiTHe CTejuiHTOM; ste Hifage; Stellitierung; protecting by stellite; sztellitalâs]. Tehn.: încărcarea prin sudură cu stellit (v.) a unor po fiuni din suprafafa de lucru a anumitor organe de maşini (de. ex. supape de motor) sau a părfii active a anumitor unelte (de ex. sape de foraj, sfredele, etc.), pentru a le mări duritatea şi â* le proteja contra coroziunii. s. Steluţă [aCTpa; aster; Aster; aster; oszirozsa]. Bot.: Aster, familia compozeelor. Gen de plante vivace, a căror floare are petalele aşezate în formă de stea. Florile sunt aşezate în capitule, colorate dela alb la roşu închis. 1. Sten [cTeH; sthene; Sthen; sthene; sthen]: Unitatea de forfă tn sistemul MTS, egala cu forfa prinsoare se imprimă o accelerafie de 1 m/s2 unei mase de o tonă. Un sten are IO5 dine. 2. Stenoferm [cTeHOTepMHqecKHH; stenother-mes; stenotherme; stenothermous; sztenoterm]. Biol.: Calitatea unui animal acvatic sau a unei plante de a nu putea vieţui decât în limite de temperatură apropiate, deci de a nu se putea acomoda la variafii mari de temperatură. Animalele steno^ terme trăiesc numai în ape curgătoare reci. 3. Sfenozare [cTeH03aiţHfl; stenosation; Steno-sierung; stenosating; sztenozâlâs]. Ind. text,: Operaţiune prin care produsele textile sunt aduse în starea de a nu se mai umfla prin înmuiere în lichide, în scopul de a deveni neşi-fonabile. Stenozarea consistă în tratarea produsului textil, timp de 15 minute, cu o solufie da formajdehidă cu concentrafia de 7%, în raportul de flotă 1:2,5 (cu adaus de 0,1 g perclorat de aluminiu la 100 cm3 djn această solufie), urmată de centrifugare şi de uscare la 90°. Acest tratament reduce aproape la jumătate gradul de umflare a fibrelor introduse în apă. 4. Stepă [CTenb; steppe; Steppe; steppe; sztyep]: Regiune acoperită cu vegetafie spontană ierboasă, în care predomină gramineele. Se întinde, în general, pe suprafefe plane şi prezintă un climat arid (cu ierni reci şi veri calde, cu precipitaţii pufine şi cu evaporafie intensă), care nu permite desvoltarea vegetafiei lemnoase, Pâlcuri de mărăcinişuri apar numai în locurile mai adăpostite şi în depresiuni. Solurile de stepă sunt cernoziomurile (în stepa propriu zisă) şi solurile castanii şi brune (în stepa aridă); în depresiunile cu apă freatică apropiată de suprafafă apar sărături acoperite cu vegetafie halofilă. 5. ~ cu păduri [jiecoCTenb; avantsteppe; Waldsteppe; antesteppe; erdos sztyep]: Subzona din vecinătatea stepei, în care se face trecerea dela stepă la pădure. Din cauza condifiunilor de vegetafie defavorabile, pădurea e rară şi scundă. Sin. Antestepă. o. Ster [CTep, Ky6oMeTp (APOB); stere; Raum-meter; stere; ur (kob) meter]: Uniiate de măsură a volumului lemnului de foc despicat, corespunzătoare unei stive cu dimensiunile de 1 m lungime, 1 m lăfime şi 1 m înălfime. Din cauza spaţiilor goale, volumul net al materialului lemnos dintr'un ster e totdeauna mai mic decât 1 m3. Pentru transformarea volumului exprimat în steri* în volum exprimat în metri cubi de lemn, numărul sterilor se înmulfeşte cu un factor de cubaj, care are valoarea 0,65*"0,75. Pentru transformarea volumului exprimat în metri cubi de lemn, în volum exprimat în steri, se înmulfeşte numărul de metri cubi cu factorul de aşezare, egal cu valoarea reciprocă a factorului de cubaj (cca 1,33***1,53). 7. Stereo- [cTepeo; stereo; stereo; stereo; sztereo]. Gen..* Prefix cu semnificafia „solid", „în relief", sau „în spafiu". 449 9. Sfereoacusfică [cTepeoaKycTHKa; stereo-acoustique; Stereoakustik; stereoacoustics; şztereo-hangtan]. Tehn.: Ramură a Acusticei, care se ocupă cu determinarea direcfiilor din cari vin sunetele. 9. Sfereoautograf [cTepeoaBTorpa(|); stereo-autographe; Stereoautograph; stereoautograph; szfereoautogrâf], Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie, care serveşte la trasarea automată şi continuă a curbelor de nivel şi a liniilor de planimetrie, folosind în acest scop stereograme (v.). E compus din următoarele părfi: un stereocomparator (v.) pentru proiectarea, observarea şi măsurarea spaţială a fotogramelor conjugate, orientate în aparat; un autograf pentru raportarea şi desenarea automată în planul de proieefie a hărfii, a detaliilor de planimetrie şi a curbelor de nivel la echi-distanfe stabilite; un dispozitiv optic-mecanic.de articulare a autografului la stereocomparator, care să asigure sincronizarea mişcărilor şi nedeforma-rea unghiurilor dintre razele proiectante ale marginilor corespondente din clişeele cari compun stereograma de măsurat. 10. Sfereoautograf ic [CTepeoaBTorpatJmqec-KHft; stereoautographique; stereoautographisch; stereoautographic; sztereoautografikus]. Fotgrm.: Referitor la stereoautografie. Exemple: măsurare stereoautografică, raportare stereoautografică, etc. 11. Stereoautografie [cTepe0aBT0rpa4)Hfî; ste-reoautographie; Stereoautographie;stereoautogra-phy; sztereoautogrâfia], Fotgrm.: Metodă de întocmire a planurilor şi a hărfilor topografice prin intermediul fotogramelor (v.), cu ajutorul stereoauto-grafului (v.). 12. Stereocartograf [cTepeoKapTOrpa<|); stereo-cartographe; Stereokartograph; stereocartograph; sztereokârtogrâf]. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de stereomăsurare şi stereorestitufie automată pe baza stereogramelor, constituit din următoarele părfi: sistemul de vizare stereoscopică, prin intermediul unei lunete stereoscopice; sistemul de proiectare stereoscopică pe cale mecanică, prin intermediul a două proiectoare echipate cu .tije metalice, cari materializează razele proiectante ale punctelor-imagini conjugate din cele două clişee ale stereogramei; sistemul de măsurare spafială pe direcfiile X, Y, Z şi de citire a coordonatelor punctului la contoarele aparatului; sistemul de raportare şi desenare în proieefie ortogonală, materializat printr'o planşetă mobilă, un coordo-natograf cu port-creion, linealele X, Y şi Z\ sistemul de iluminare al proiectoarelor, planşetei, port-creionului şi contoarelor, cum şi sistemul electric de alarmă al aparatului, necesar spre a nu forfa mişcările pe X, Y, Z ale sistemelor a, b, şi c dincolo de limitele linealelor, anume calculate. E un stereorestitutor universal, pentru întocmit planuri topografice la scări mari, dela 1:100-4:5000, folosind atât stereograme aeriene, cât şi terestre, stereograme normale, oblice sau convergente* îs. Stereocartograf ie [ cTepeoKapTorpatjpHH; stereocartographie; Stereokartographie; stereocar-tography; sztereokartogrâfia]. Fotgrm.: Tehnica 29 450 întocmirii hărţilor topografice şi a reprezentărilor cartografice la scările t: 25 0Q0--4:500000, cu ajutorul stereorestitutoarelor, pe bază de fotograme conjugate ale regiunii de cartografiat. 1. Sfereochimie [cTepeoxHMHH; stereochimie; Stereochemie; stereo-cbemistry; szetereokemia; tervegytan]. Chim.: Ramură a Chimiei, care studiază poziţiile relative în spafiu ale atomilor unei molecule. V. şi sub Isomerie stereochimică. 2. Stereocinematografie [cTepeOKHHeMâTO-rpa(|)HH; stereocinematographie; Stereokinemato-grâphie; stereocinemafography; sztereokinema-togrâfia]. Tehn.: 1. Tehnica înregistrării stereofoto-grafice a mişcărilor în spafiu ale corpurilor şi a stereoproiectării filmelor imaginilor în relief, pe ecrane speciale. Se deosebesc: stereocinematografie stereoscopică, stereocinematografie prin anaglife, stereo-^inematografie prin polaroide; efc. — 2. Industria care produce şi exploatează filmele stereo-cinematografice. 3. Stereocomparator [cTepe0K0MnapaT0p;ste- reocomparateur; Steredkomparator; stereocomparator; sztereokomparâtor]. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de înaltă preciziu-ne, care serveşte la exploa- i tarea metrică spaf ia lă a fotogramelor conjugate şi, în special, a stereogramelor terestre. Permite determinarea coordona-telor-imagini X şi 2 şi a para laxelor stereoscopice orizontale P(l = («2-«l) ale punctelor terestre imagini/^ şi p2, cari aparţin punctului P din spa-fiu, iar apoi, pe cale analitică, se calculează coordonatele în spafiu Xp, Yp, Zp ale punctu" lui măsurat, folosind relafiile cari stau lajbaza măsurării siereofoto-grammetrice (v. Stereofotogrammetrică, măsurare ~). E constituit dintr'un postament metalic solid (BB'), care poartă un cărucior (CC), (v. fig. /). Acest cărucior susfine port-clişeele (Pt), (port-clişeul stâng) şi (P2) (port-clişeul drept), pe cari se aşază fotogramele conjugate ale stereogramei terestre; căruciorul (CC1) se deplasează orizontal, prin intermediul manivelei (H); cu aju- °st °ttr II. Schema de principiu a sistemului optic de observaţie stereoscopică. torul manivelei (S), cele două port-clişee se pot apropia şi depărta pe dispozitivul căruciorului, iar printr'un şurub se poate imprima port-clişeu-lui drept (P2) o mişcare transversală perpendiculară pe mişcarea orizonfală longitudinală (de-a-lungul bazei de fotografiere). Deasupra clişeelor fixate în port-clişee e montată luneta stereoscopica (LL*)f constituită dintr'un ste-reomicroscop (°st °dr) . 5* dintr'o lunetă tubulară (LLr) care permite mărirea bazei stereoscopice de observaţie dela b0 (baza oculară, în medie de cca 65 mm),lai» (baza stereocompa-ratorului), în care e redata schema de principiu a sistemului optic de observare spa-fială a stereo-comparatorului. Microscopul binocular (stereoscopic) se deplasează o-rizontal, paralel cu planul clişeelor, în direcfii perpendicur lare pe bază, cu ajutorul manivelei (VX Sistemul de stereoobservare (v. fig. II) este reprezentat prin sistemul optic constituit din două oglinzi plane (S±), (S't), înclinate la 45°, din două obiective pr-mare (ObJ, (Ob^), două prisme Amici (P^, (P±'i) a) vedere generală; b) schemă de principiu. 451 două obiective secundare, două prisme cu reflexiune totală (sau oglinzi, la unele tipuri de aparate), (S2), (Si), două mărci stereoscopice, (m), (m') şi cele două oculare (O,sf) şi (Odr),prin cari operatorul restitutor priveşte cele două fotograme conjugate (FJ şi (F2). Sistemul de proiectare stereoscopică (v. fig. /) este materializat prin cele două port-clişee (P^ şi (P2) cu mecanismele lor; sistemul de măsurare stereoscopică este materializat prin rigletele cu verniere (SCX), (rigletă ;c-lor)j (SCZ), (rigletă Z-lor) şi (SCPX)f (rigletă paralaxe-lor orizontale); sistemul de raportare şi desenare este reprezentat printr'o mică planşetă (PJ, care se anexează la stereocomparator, în stânga, şi printr'un dispozitiv pantografic terminat cu port-creionul (Cr), dispozitiv care se cuplează la luneta stereoscopică (LL'); sistemul de iluminare e redus la două oglinzi plane (I), (/'), cari reflectă lumina (naturală sau artificială) în câmpul clişeelor (F±) şi (FJ din port-clişeele (PJ şi (P2). 1. Sfereocomparafor orizontal [r0pH30HTaJib-HblH CTepeOKOMnapaTOp; stereocomparateur ho-rizontal; Horizontal Stereokomparator; horizontal stereocomparator; vizszintes sztereokomparâtor]: Aparat fotogrammetrie de stereorestitufie, de înaltă preciziune, reprezentat printr'un stereocomparator care permite aşezarea clişeelor conjugate (Fi) şi (F2) într'un cărucior al port-clişeelor aşezat orizontal, iar mişcările de exploatare metrică a clişeelor se fac, de asemenea, în plan orizontal (v. fig.). Ost 0dr * * în relief, pe perefii Sau pe tavanele încăperilor clădite, folosind un strat de mortar special preparat. 4. Stereofilmare [cTepe0KHH0CT>eMKa; prise de vue stereoscopique; stereoskopische Aufnahme; stereoscopic filming; sztereofilmfelvetşl]. V. sub Stereofotografiere. 5. Stereofonie. V. Perspectivă acustică. «. Sfereofotocarfograf [cT&peoţoTOKapTO-rpa4>; stereophotocartographe; Stereophotokarto-graph; stereophotocartograph; sztereofptokarto-graf}. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de stereo-restitufie, de ordinul întâiu de preciziune, folosit atât la construcţia grafică automată de planuri şi hărfi, cât şi la întocmirea de restituiri fotografice ale terenurilor accidentate. 7. Stereofotogoniometru. V. Stereogoniometru. a. Stereofotografie [cTepe0(|>0T0rpaHH; ste-reophotographie; Stereophotografie; stereophoto-graphy; sztereofotogrâfia], 1. Fofo..'Ramură a Fotografiei, care se ocupă cu principiile şi cu tehnica obfinerii fotografiilor conjugate prin intermediul camerelor fotografice duble (a camerelor stereo-metrice), cum şi a prelucrării lor. 9. Stereofotografie [cTepeocjîOToeTDeMKa; vue stereophotographique; photographische Stereo- obj cp cp oi?; h4r DA 0br cp nb‘n >1 c£> Ob, 0bu R R' Ob' v\ p; Schema de principiu a opticei stereocomparatoruiui orizontal. 2. ~ vertical [BeptHKaJibHbiH cTepeoKOM-napaTOp; stereocomparateur vertical; Vertikal-Stereokomparator; vertical stereocomparator; f iiggo-leges sztereokomparâtor]. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de stereorestitufie, de înaltă preciziune, format dintr'un stereocomparator care permite aşezarea clişeelor conjugate (Fx) şi (F2) într'un dispozitiv orientat vertical (v. fig.). Dispozitivul de stereoobservare e mult mai bun decât la stereocomparatorul orizontal, permiţând t> observare spaţială neforfată. s. Stereocromie [cTepeoxpoMHfl; stereo-chromie; Stereochromie; stereochromy; sztereo-kromia]: Arta de a efectua picturi sau zugrăveli m -lf xlf şi 921 w2* %2i direefiile unghiulare ale axelor de fotografiere Oi Ht şi 02 //2. Spre a putea fi măsurată stereograma respectivă e necesar ca elementele de orientare interioară ale celor două perspective conjugate să fie date. Pentru exploatarea stereogramei se pot folosi perspectivele fotogrammetrice (Fi, F2) negative sau originale, cum se arată în schema de principiu din figură, sau chiar diapozitivele (F F2); cele două imagini conjugate a' c' e’ g' a' şi au cu e“ g“ a" din F±, respectiv F%, prin stereoproiectare din centrele Oi şi 02, dau modelul optic AC E G A, care reprezintă imaginea în relief a corpului fotografiat. Două perspective grafice asamblate conjugat produc o stereogramă; două perspective fotografice conjugate produc o siereofotogramă; în tehnică s'a admis, şi pentru acest gen de stereoperspective, numirea prescurtată da stereogramă, termen folosit în prezent pentru toate perspectivele. După modul de obfinere, se deosebesc stereograme aeriene şi terestre; după orientarea axelor de fotografiere fafă de bază, stereograme normale, convergente, oblice, paralel-deviate, generale, etc.; după scopul exploalării metrice, stereograme topografice, microscopice, tehnice, etc.; după natura fotogramelor conjugate, stereograme obişnuite, stereograme în colori, etc.; după natura măsurărilor şi a rezultatelor, stereograme 4 54 simple, cari permit determinarea nurnai a coordonatelor spafiale X, Y, 2 — şi stereograme periodice; etc. — Exemple de stereograme: Schema de principiu a ansamblului stereogramei. I) perspectivele originale; //) baza centrelor de perspectivă; ||f) diapozitivele perspectivelor} IV) modelul optic corespunzător stereogramei; Oi) şi O2) centrale de perspectivă ale fotogramelor conjugate; Hj) şi H$) punctele principale ale perspectivelor fotogrammetrice; O1H1) şi O2H2) axele de fotografiere ale stereogramei; O1O2) baza; OiH*= Os H2= Oi H1 = OsH2) distanfa principală, în cazul normal. 1. Stereogramă aeriană [aapoCTepeorpaMMa; stereogramme aerien, aerostereogramme; Aero-stereogramrh; aerostereogram; legi sztereogramm]: Stereogramă care cuprindă o porfiune din scoarfa terestră sau un obiect de pe pământ, în cele două perspective fotografice conjugate ale ei, cari au fost înregistrate dintr'un vehicul aerian (avion, balon, etc.), ale cărui puncte de stafiune, respectiv centre de perspectivă, nu sunt reperate pe teren. v. ~ convergentă [cxoflamancH CTepeorpaMMa; stereogramme convergent; Konvergent- Stereogramme; convergent stereogram; kon-vergens sztereogramm]: Stereogramă ale cărei axe de fotografiere Ox Hlf 02 H2 sunt înclinate fafă de baza de fotografiere OjO-2, şi se intersectează între ele după unghiul de convergentă f; se deosebesc stereograme convergente aeriene şi stereograme convergente terestre (v. fig., p. 455). Axele de fotografiere se intersectează în spafiul jde exploatare stereoscopică (spafiul din fafa obiectelor fotogrammetrice ale stereopro-iectoareloV aşezate în Ot şi 02). Când intersectarea axelor de fotografiere se face în afara spafiului de exploatare stereoscopică, se obfin stereograme divergente, cari pot fi: stereograme divergente aeriene şi stereograme divergente terestre. Stereomăsurarea stereogramelor convergente terestre se poate face, fie la sterepcomparator (v.), fie la stereorestitutoarele universale sau la stereo-grafometre, în care caz se măsoară şi stereogramele convergente aeriene. 3. ~ microscopică [MHKpocKoiîHHecKaH CTepeorpaMMa; stereogramme microscopique; Mikro-Stereogramm; * microstereogram; mikroszkopikus sztereogramm]: Stereogramă folosita în cercetările de laborator, obfinută cu fotostereorni-croscopul, şi care stă la baza măsurărilor de înaltă preciziune asupra structurii corpurilor, cum şi la baza reprezentărilor grafice la scări supraunitare (10/1 ■*•100 000/1). 4. ~ normală [HOpMaJibHan CTepeorpaMMa; stereogramme normale; Normal-Stereogramm; normal stereogram; normâlis sztereogramm]: Stereogramă care are axelS de fotografiere OJHţt şi 02f/2 paralele între ele şi perpendiculare pe baza de fotografiere 0102; pot fi: stereograme normale aeriene, stereograme normale terestre (v. fig,, p. 455). Stereogramele normale terestre şi aeriene cu baza 0102 orizontală se numesc stereograme normale particulare, iar cele cu baza 0102 neorizontală, stereograme normale generale. Stereomăsurarea stereogramelor normale terestre se poate face la stereocomparator (v.). Stereogramele aeriene normale, cum şi cele terestre, se exploatează metric, de cele mai multe ori, la stereorestitutoarele universale şj la stereometre şi stereografometre. 5. ~ normal-convergentă [H0pMaJibH0-cx0-AflHţaflCfl CTepeorpaMMa; stereogramme nor-mal-convergent; Normalkonvergent-Stereogramm; normal-convergent stereogram; normă I-konver-gens sztereogramm]: Caz particular al stereogramei convergente, când una dintre axele de fotografiere e perpendiculară pe baza de fotografie- . re; stereogramele normal-convergente aeriene sunf utilizate cel mai mult. e. ~ oblică [CTepeorpaMMa c HaKJioHaMH; stereogramme oblique; parallel-verschwenktes Stereogramm; oblic stereogram; pârhuzamos 455 «ejtolodâsu sztereogramm]: Stereogramă care are axele de fotografiere OtHlt 02£/2 paralele între ele, dar înclinate fafă de baza de fotografiere 0102 cu unghiul cp; pot fi: stereograme «(aeriene sau terestre) paralel-deviate dreapta; stereograme care serveşte la construcfia planurilor şi a Hărţilor topografice; se deosebesc stereograme topografice terestre şi stereograme aeriene. 4. Stereogrammetrie [cTepeorpaMMeTpHH; stereogrammetrie; Stereogrammetrie; stereogram-metry; sztereogrammefria]. Tehn., Fotgrm.: Teh- Scheme de principiu ale diferitelor tipuri de stereograme. a)stereogramă terestră normală; b) stereogramă aeriană normală; cj, d), g) şi h) stereograme terestre oblice şi paralel-deviate; e), f), i) şi j) 'stereograme aeriene optice şi paralel-deviate; k) şi /) stereograme terestre convergente; şi y. sunt direcţii unghiulare luate ia instrument, x şi y sunt mărimile lineare ale pozifiei punctului de măsurat, iar / este distanta principală. Aparatul serveşte la construcţia hărjilor topografice. 2. Sfereomicromefrie [cTepeoMHKpcMerpHH; stereomicrometrie; Stereomikrometrie; stereomi-crometry; sztereomikrometria]. Fofgrm.t Tehn,: 1. Tehnica construirii stereomicrometrelor (v.).— 2. Operafiunea măsurării paralelelor stereoscopice cu ajutorul stereomicrometrelor. 4. Stereomicroscop [cTepeoMHKpocKon; ste~ reomicroscope; Stereomikroskop; stereomicroscope? sztereomikroszkopl. Tehn.: Microscop stereoscopic construit din două microscoape adiacente, situate la distanfa oculară, care serveşte la examinarea în relief a preparatelor supuse cercetării în cele două microscoape componente. s. Stereomicroscopie [CTepeoMHKpocKonHH^ stereomicroscopie; Stereomikroscopie; stereomi-croscopy; sztereomikroszkopia]. Tehn.: Ramură a Microscopiei, care, se ocupă cu tehnica măsurărilor şi a observaţiilor microscopice efectuate cu ajutorul stereomicroscoapelor. — Se deosebescr stereomîcroscopia elementară, care foloseşte ste-reomicroscoape obişnuite; stereoultramicroscopia,^ care foloseşte stereoultramicroscoape; stereo-fotomicroscopia, care foloseşte stereomicroscoape obişnuite, prevăzute, cu camere fotogrammetrice;. stereofotoultramicroscopia, care, foloseşte stereoultramicroscoape echipate cu camere fotogram-metrice, etc. 6. Sfereomodel [cTepeOMOAejîb; stereomo" dele; Stereomodel, Raummodel, optisches Model; stereomodel; sztereomodell]. Fotgrm.: Complexu spaţial de puncte, realizat prjn sfereoproiectarea perspectivelor conjugate (perspective grafice sau* fotogrammetrice) şi care serveşte la stereomă-surarea punctelor imaginii în relief a obiectului dublu perspectivat în fotogramele stereoproiectate. Elementele geometrice de orientare exterioară ale stereomodelului [sunt reprezentate grafic în fig. /, şi anume: — centrele de perspectivă Oa ş£ 02 ale fotogramelor; axa nucleală a stereomo- s. Sîereomicromefru [cTepeoMHKpoMeTp; sfe-reomicrometre, micrometre stereoscopique; Stereo-mikrometer; stereomicrometer; sztereomikrome-ter]. Fotgrm.: Micrometru stereoscopic, care serveşte la măsurarea paralaxelor stereoscopice lineare longitudinale din spajiul stereogramelor proiectate şi observate la stereoscop. delului trecând prin 0± 02; fasciculele fotogram-metrice corespondente 0± (A1A2A3Ai) şi (B± B2 B3 Bţ), aparfinând, respectiv, stereoproiec-s toarelor: stâng (A) şi drept (#); planele perspectivelor conjugate: F± din A şi F2 din Bm, centrele nacleale K\ şi K2, aflate pe axa nucleală la inter-secţiunea acesteia cu planele F± şi F2; punctele 45? principale H± şi H2, reprezentând proiecfiile ortogonale ale centrelor de perspectivă Oa şi O, pe Flt respectiv F2; axele rectangulare fotografice plane H1X1Y1 şi H2X2Y3 cu originile în H\, respectiv H2\ axele rectangulare plane conforme UiZ\Y\ şi U2X2Y2 cu originile în punctele focale Ult respectiv U2 (puncte focale dând deformarea unghiulară nulă); axele de fotografiere a fotogramelor conjugate şi 02 H2, cari înfeapă planul de proiecfie n în H0± şi H02; direcfiile unghiulare: ^ jtA pentru Oa Hr şi 92 w2 *2 pentru 02 H2, în sistemul spafial considerat; sistemele triaxiale rectangulare: OiZ1Y1Xi pentru fasciculul Ox(AxA2AzAh) şi 02Z2Y2X2 pentru fasciculul 02 (&iB2 Bz #4), cum şi cele raportate la planul de proiecfie n, şi anume: O0i 2± Y± Xt, respectiv O02Z2Y2X2 alese astfel, încât direcfiile X± şi X2 să fie în prelungire şi pe intersecfiunea planului vertical care trece prin 0± Oă cu planul n (ales orizontal). Obfinerea stereomodelului constitue tema fundamentală a Stereofotogrammetriei; se realizează prin diferite procedee de restitufie (v.) stereo-fotogrammetrică şi cu aparate restitutoare (v.) adecvate. Stereomodelul obfinut, nedeformat, serveşte la măsurarea spafială, la scara imaginii în relief, a coordonatelor (X, Y, Z) ale punctelor de pe el (cari corespund, prin amplificare cu numitorul scării, coordonatelor reale ale obiectului din natură dublu perspectivat şi reconstituit prin modelul lui optic). — Coordonatele Xp, Yp, Zp, ale punctului? de pe stereomodel, sunt determinate de relafiile: (1) Xp-X0 +------------—---------r---cos qpi; * sin (cp2-Vl) b sin qp, —cos qp2 p sin (sp2 —SPi) bz sin y, —b., cos cf, (4) Zp=Z0+b+ , y > tgfe; p sm (cpa-^) bx s\ntfl-by cos sin bx sin cpî — by cos sin (?2-9i) i9^' unde sunt folosite notafiile redate în fig. //, care reprezintă proiecfia ortogonală orizontală a axelor de fotografiere ale stereomodelului în cazul general al stereofotogrammetriei, cum şi proiecfiile orizontale ale razelor proiectante conjugate O±P01 şi O2P02 ale punctului P de pe stereomodel; 0lf 02 sunt centrele de perspectivă ale fotogramelor conjugate F± şi F2; bx, by, bz sunt componentele bazei b fafă de un sistem de axe rectangulare generale O0XYZ; X0, Y0, Z0 sunt coordonatele centrului de perspectivă Ojl în sistemul tridimensional general. Coordonatele Xp, Yp, Zp se pot obfine pe cale analitică, pe baza formulelor (1)***(5) de mai sus, cu ajutorul-stereocomparatoruiui (v.) sau pe cale optico-mecanică automat, cu ajutorul stereorestitutoarelor modelului. OiP0=Di; 02Po=C>2; OiP=DJ; 02P=D2; 01) şi a») unghiurile orizontale de pozifie ale razelor OjPo şi O^Po; Pi) şi P2) unghiurile verticale de pozifie ale razelor OiPq Şi 02Po. universale cari mijlocesc citirea directă a valorilor X, Y, Z, a coordonatelor punctului P de pe stereomodelul obfinut în aparat, fără a mai fi nevoie de calcule, fiindcă stereorestitutoarele universale sunt construite astfel» încât rezolvă — prin gradele lor de libertate (de mişcare), — şi odată cu obfinerea stereomodelului nedeformat,, automat şi simultan cele cinci relafii de mai sus, pentru toate punctele Pt, P2 • • • Pn ale stereomodelului. Preciziunea de stereomăsurare pe stereomodel e condiţionată de erorile de deformare a stereomodelului obfinut fafă de stereomodelul teoretic nedeformat al imaginii obiectului stereoperspec-tivat şi stereoproiectat în aparat. După modul de proiectare, se deosebesc: stereomodel obfinut direct; stereomodel prin anaglif; stereomodel prin eclipsare; stereomodel prin pola-roide. în aerotriangulafie se deosebesc: stereomodel parfial, care poate fi: de origine, intermediar, şi de închidere, după pozifia lui la începutul şirului fotogramelor, intermediar sau la sfârşitul şirului, — şi stereomodel general, care cuprinde toate fotogramele şirului de aerotriangulat. 1. Sfereomonoscop [depe0M0H0CK0n; ste-reomonoscope;Stereomonoskop;stereomonoscope; sztereomonoszkop]. Fotgrm.: Dispozitiv optic pentru examinarea vizuală stereoscopică a imaginilor fotografice conjugate. 2. Stereonomogramă [cTepe0H0M0rpaMMa; stereonomogramme; Stereonomogramm; stereo- 458 «omogram; sztereonomogramm]. Tehn.: Nomo-gramă construita pe principiul proiectării şi observării stereoscopice şi care serveşte ia determinarea de elemente ale funcfiunii matematice pe care o reprezintă; e o abacă cu model oplic, având suporturile în relief. 1. Stereoobservare [cTepeoHa6jiK)AeHHe; Vision stereoscopique,examen stereoscopique; stereo-skopische Betrachtung; stereoscopic examen, stereoscopic vision; sztereoszkopiai megfigyeles]: Ope-rafiunea examinării stereoscopice amodelului optic. 2. Stereooftalmoscop [cTepeocKoimqecKiift 0(})TaJlbM0CK0n; ophtalmoscope stereoscopique; Stereo-Ophtalmoskop; stereoophtalmoscope; szte-reooftalmoszkop]. Tehn.: Oftalmoscop construit pe principiul stereoobservării, servind Ia examinarea stereoscopică a interiorului ochiului. a. Sfereooftalmoscopie [cTepeocKonHHecKan OC|)TaJlbMOCKOnHH; ophtalmoscopie stereoscopique; Stereo-Ophtalmoskopie; stereoophtalmosco-pie; sztereooftalmoszkopia]: Operafiunea examinării stereoscopice a interiorului ochiului, cu ajutorul stereooftalmoscopului. 4. Stereopanfograf [cTepeonaHTorpacf); ste-reopantographe; Stereopantograph; Stereoparrto-^raph; sztereopantogrâf]. Fofgrm.: Aparat stereo-restitutor expeditiv, care serveşte la întocmirea de schife şi de hărfi topografice, după stereograme «aeriene şi terestre. 5. Stereoparalaxă: Sin. Paralaxă stereoscopică. Schema de principiu a sîereoproiectării. a) planul de referinfă; b) planul hărfii. 9. Stereoproiectare [ CTepeocKonHHecKafl lipoeKlţHfl; projection stereoscopique; stereosko-pische Projekfion; stereoscopic projection; szte- reoszkopiai vetites]. Fotgrm.: Dublă proiectare a fotogramelor conjugate; perspectivele fotogrammetrice pot fi în acelaşi plan, sau în pjane diferite, ceea ce aparfine stereoproiectării generale, Perspectivele A± B± C± D± şi B2C2 conjugate, sunt proiectate din centrele de proiecţie Ox şi 02 şi, prin intersecfiunea simultană a razelor proiectante corespondente, se obfine modelul optic A B CD, care apoi e proiectat ortogonal în planul hărfii, în A' B' C' D\ Se deosebesc: stereoproiectare stereoscopică, anaglifă, stroboscopică, prin polaroide, şi prin site. 7. Stereoproîecfor [cTepeocKonHnecKHH npo-HceKTOp; stereoprojecteur; Stereoprojektor; ste-reoprojector; sztereoprojektor]. Fofgrm.: Dispozitiv optic-mecanic, care serveşte la proiectarea fasciculului fotogrammetrie corespondent aparţinând unei stereograme; e o parte importantă a stereorestitutoarelor (cari sunt prevăzute cu două astfel de proiectoare) şi e acjionat articulat cu celelalte părfi ale aparatului, spre a asigura obţinerea stereomodelului nedeformat. s. Stereoradioscopie [CTepeopeHTreHOCKO-nHH; stereoradioscopie; Stereo-Rontgendurch-leuchtung; stereo-radioscopy; sztereo-rontgenât-villăgitâs]: Viziunea la stereoscop a două radiograme ale unui obiect opac, luate sub unghiuri pufin diferite, spre a da imaginea spaţială aobiectului. 9. Sfereoramă [cTepeopaMa; stereorama; Stereorama; stereorama; sztereorârna]. FotgrmHartă topografică în relief. 10. Stereorestiitifie [cTepeonepeo6pa6oTKa; stereorestitution; stereoskopische Auswertung; ste-reorestitution; sztereoszkopikus adatok feldolgoz-âsa]. Fotgrm.: Tehnica restifufiei (v.) fotogramelor conjugate, folosind sfereoproiectarea, stereoobser-varea şi stereomăsurarea — analitică sau automată -— cu ajutorul stereorestitutoarelor. 11. Sfereoresfitufor [cTepeoAeiiracjDpaTop; ste-reorestituteur; Stereorestitutor, Auswertungs-Gerăt; stereoresUtutor; kiertekelesi muszer]. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de restituie spafială. Se deosebesc următoarele doua tipuri de stereorestitutoare: Sfereoresfitufoare de ordinul întâiu de preciziune, cari servesc la construcţia de planuri şi de hărji topografice la scări mari şi foarte mari (1: î 00 • * -1:10 000), putând asigura o preciziune foarte înaltă. Exemple: stereoplanigraful, stereo-cartograful, stereotopograful, autocartograful, aero-cartograful, etc. Stereorestitutoare de ordinul al doilea de preciziune, cari servesc la construcţia de hărfi topografice Ia scările 1:20000--1:50 000; exemple: aeroproectorul multiplex (v.), stereosimpiexul, aerosimplexul, etc.; — stereorestitutoare de ordinul al treilea de preciziune, cari servesc la construcţia de schife şi de hărfi, la scări diferite, în mod expeditiv şi cu preciziune mică. Exemple: stereografo-metrul, stereopantometrul, etc. 12. Stereoscop [eTepeocKOn; stereoscope; Ste-reoskop; stereoscope; sztereoszkop]; Fofgrm Tehn.: Instrument pentru e’xaminarea stereosco- pică a fotografiilor conjugate, a fotogramelor conjugate şi, în general, a perspectivelor conjugate, fiind echipat, în acest scop, cu două lentile aşezate la distanfa oculară medie. Se deosebesc: 1. Stereoscop cu lentile [jihhsobbih CTepeo-CKOn; stereoscope â lenţii Ies; Linsenstereoskop; Jens-stereoscope; lencses sztereoszkop]; Stereoscop simplu, al cărui sistem optic e constituit din două lentile aşezate la distanfă fixă sau la distantă oculară reglabilă. t. ~ cu oglinzi [3epKaJibHbiâ CTepeOCKon; stereoscope â miroirs; Klapp-Spiegel-Stereoskop; reflecting stereoscope; tukor-sztereoszkop]: Stereoscop cu baza de observaţie mărită, al cărui sistem optic este constituit din două lentile aşezate la distanfa oculară mijlocie şi din două oglinzi plane pliante, având scopul de a mări baza ocu-Jară şi, implicit, deci, plasticitatea stereoscopică. 3. ~ de buzunar [nepeHOCHbiH GTepeocKon; stereoscope de poche; Taschenstereoskop; por-table stereoscope; zseb-sztereoszkop]: Stereoscop portativ, care permite examinarea în relief a fotografiilor (miqşorate la dimensiuni ale laturii sub 4 *-5 cm) conjugate, înregistrate cu o cameră stereo-metrică sau cu un aparat adecvat din două puncte de sta}iune distincte, Ia depărtare anume calculată. 4, Stereoscopic, aparat ~ [cTepeocKonHqec-KHH npH6op; appareil stereoscopique; stereoskopisches Gerăt; stereoscopic apparatus; sztereoszkopikus keszulek]. Tehn., Fotgrm.: Aparat care serveşte la măsurarea spafială a perspectivelor fotogrammetrice ale obiectelor din natură sau Ia reprezentarea lor grafică prin planuri, secţiuni, profiluri, etc. а. examen ~ [CTepeocKonHHecKHH 3K-3aM0H; examen stereoscopique; stereoskopische Augen-Prufung; stereoscopic examen; sztereoszkopikus vizsgâlat]. Fotgrm.: Examinarea vederii stereoscopice a operatorilor dintr’o instituţie foto-grammetrică, prin intermediul stereoscopului şi al unor tabele de examinare. б. instantaneu ~ [GTepeocKoimqecKaH MTHOBeHâfl (TbeMKa; instantanne stereoscopique; stereoskopische Momentaufnahme; stereoscopic instantaneous photograph; sztereoszkopikus pilla-natfelvetel]. Fotgrm.: Pereche sau serie de fotograme conjugate luate în acelaşi moment şi cari perspectivează obiectul din puncte distincte, în vederea studiului şi a măsurării lui în spafiu. 7. Stereoscopică, acuitate ~ [ocTpoTa 3pe-HHH; acuite visuelle, acuite stereoscopique; Seh-schărfe; visual acuity; lâtâsi elesseg]. Fotgrm., Opt.: Proprietate a vederii umane de a distinge pozifia obiectelor în adâncime, în spafiu, la mici deplasări ale acestora fafă de baza de observafie oculară. a. cameră ~ [cTepeoGKonHHecKaa Ka-Mepa; chambre stereoscopique; Stereokammer, stereometrische Kammer; stereocamera; sztereo-metriai kamra], Fotgrm.: Cameră dublă, care serveşte la înregistrarea simultană a fotografiilor sau a fotogramelor conjugate. Se deosebesc: ca^ 459 meră stereoscopică, care serveşte la înregistrarea simultană a fotografiilor stereoscopice obişnuite (Sin. Stereocameră fotografică); cameră stereofotogrammetrică, care serveşte la înregistrarea simultană a fotogramelor; se folosesc două tipuri: cameră stereofotogrammetrică cu baza de 40 cm; cameră stereofotogrammetrică cu baza de 120 cm. ». capacitate ~ [cTepeoeKomrqecKaH 3pHTeJibHaa cnocoâHoCTb; capacite de vision stereoscopique; răumliches Sehvermogen; power of stereoscopic vision; terbeli lâtokepesseg]. Fotgrm., Opt.: Proprietate a ochilor de a vedea în relief. 10. lunetă ~ [CTepeocKonH4ecKR.H TeJiec-KOn; lunette stereoscopique; stereoskopisches Fernrohr; stereoscopic telescope; sztereoszkopiai tâvcso]. Fotgrm.: Dublă lunetă, care serveşte la observarea în relief a stereogramelor; e partea optică cea mai importantă a stereorestitutoarelor. 11. marcă ~ [nepeABHtfman onTHHecKan MGTKa; repere optique mobile; stereoskopische Marke; floating mark; sztereoszkopiai jel]: Indice de vizare, care serveşte la stabilirea direcţiilor razelor proiectoare conjugate către cele două imagini ale punctului vizat pe stereomodel; e constituită dintr'o pereche de indici, câte unul de fiecare stereoproiector. 12. ^, măsurare ~ [cTepeoH3MepeHHe; me-sure stereoscopique; stereoskopisches Messen; stereoscopic measurment; sztereoszkopikus me-res]: Operafiunea de stereomăsurare (v.). 13. observare Sin. Stereoobservare. 14. ~, paralaxă~ [CTepeocKonHCKafl napa#-JiaKCa; parallaxe stereoscopique; stereoskopische Parallaxe; stereoscopic parallax; sztereometriai pa-rallaxis]. V. sub Paralaxă. îs. plastică ~ [cTepeocKonHHecKHă 3(J)(|)eHT; effet plastique, effet stereoscopique; stereoskopische Plastik; plastic effect; sztereoszkopikus plasztika]: Efectul sensafiei vizuale de relief a imaginii obiectului fotografiat în F± şi F.2. ie. proiectare Sin. Stereoproiectare. 17. vedere ~ [cTepeoc {onHHecKoe 3pe-HH6; vision stereoscopique; stereoskopisches Sehen; stereoscopic vision; sztereoszkopikus lâtâs]: Vedere în relief. îs. Stereoscopie [CTepeoCKonHH; stereoscopie; Stereoskopie; stereoscopy; sztereoszkopia]. Tehn., Opt: 1. Parte a Opticei, care se ocupă cu studiul vederii în relief, în adâncime, şi cu studiul proprietafilor optico-mecanice ale metodelor şi instrumentelor stereoscopice. — 2. Tehnica construcfiei instrumentelor stereoscopice. 19. Stereosimpiex [cTepeoeHMiuieKC; stereo-simplex; Stereosimpiex; stereosimpiex; sztereo-szimplex]^ Fotgrm.: Sfereorestitutor de ordinul al doilea de preciziune, care serveşte la construcţia hărfilor topografice la scările 1:10 000—1:50 000. 20. Stereotahigraf [cTepeoTaxoMeTp; stereo-tacheometre; Stereotachygraph; stereotachygraph; sztereotachigrâf]. Topog.: Aparat care serveşte la măsurarea distanfelor,~fără folosirea mirelor, construit pe principiul observării stereoscopice. 460 î. SfereoteIemefrie[CTepeoTeJieMeTpHH;tele-metrie stereoscopique, stereotelemetrie; Stereo-Telemetrie, stereoskopische Telemetrie; stereotele-metry, stereoscopic distance measurment; sztereo-telemetria]. Tehn.: Telemetrie (v.), bazată pe proprietăfile măsurării stereoscopice. 2, Stereotelemetru [cTepeoTeJieMeTp; stereo-telemetre; Stereotelemeter; stereotelemeter; szte-reotelemeter]. Tehn.: Telemetru (v.) stereoscopic, folosit Ia măsurarea distanfelor în adâncime, bazată pe observarea stereometrică, fiecărui ocular fiindu-i afectată o marcă stereoscopică. a. Stereotipar [CTepeoTHnep; ciicheur; Stereo-typeur; stereotyper; tomonto]. Arte gr.: Lucrător specializat în lucrările necesare pentru reproducerea şi multiplicarea formelor de tipar înalt prin stereotipare (v.), deci în prepararea şi mularea flancurilor, cum şi în turnarea şi finisarea plăcilor. 4. Stereotipare [CTepeOTHnHpOBaTb; clichage; Stereotypieren; stereotyping; tomontesek]. Arte gr.: Procedeu de reproducere şi de multiplicare a unei forme de tipar înalt, consistând în pregătirea unei matriţe prin mularea formei într'un flanc de stereotipie (v.), în fixarea matriţei într'un aparat de turnat de formă plană sau semicilindrică, în turnarea de metal topit, iar după solidificarea metalului, în finisarea plăcii prin prelucrarea spatelui şi a marginilor, penfru a-i da o grosime uniformă şi a o putea fixa în presa de tipar. Stereotiparea e folositoare sau chiar necesară, din următoarele motive: economiseşte materialul tipografic din care se compun forma, literele, clişeele şi ornamentele, ferindu-l de o uzură prea mare, în special la tiraje mai mari, şi face chiar posibilă executarea întregului tiraj, fără a culege forma din nou; scurtează durata imprimării, când se cere un număr mare de exemplare, imprimând simultan mai multe exemplare, cu ajutorul formelor stereotipate; permite confecţionarea de forme pentru tipar rotativ; păstrează formele culese, penfru edifii viitoare* în care scop se păstrează numai flancurile mulate, de pe cari se toarnă, la nevoie, forme stereotipate, evitând imobilizarea unui material prefios pentru timp mai îndelungat. Stereotiparea prezintă următoarele inconveniente: posibilitatea deformării materialului din care este compusă forma originală în timpul mulării, din cauza unei presiuni prea mari; modificări structurale ale aliajului literelor, când mularea se face la o temperatură prea înaltă sau flancul este finut prea mult timp pe formă; variafii între dimensiunile formei originale şi ale formei stereotipate, din cauza contracfiunii flancului, la turnări repetate; pierderea sau îngroşarea detaliilor mai fine. Prin măsuri adecvate, cele mai multe inconveniente pot fi înlăturate sau mult reduse. La stereotipare sunt necesare următoarele operafiuni: mularea flancurilor se poate face manual, prin batere cu peria, sau mecanic, prin calandrare (v. Calandru), sau prin presare, cu o presă mecanică sau hidraulică; turnarea se face cu un aparat sau cu o maşină de stereotipat (v. Stereotipie 3); finisarea se face manual sau mecanic, prin rindelare sau strunjire. Pentru stereotipare se întrebuinţează, în general, metal de stereotipie (v. Stereotipie, metal de ~); în ultimul timp se folosesc şi cauciucul (v. Stereotipie în* cauciuc) şi diferite materiale plastice (v. Stereotipie în materiale plastice). 5. Stereotipat, maşină de Arfe gr. V. Stereotipie 3. o. Stereotipie [CTepGOTHiiHH; stereotypie; Stereotypie; stereotype; tomontes]. Arfe gr.: 1. Formă de tipar înalt, obfinută prin stereotipare (v.); poate fi plană sau semicilindrică, după necesitate. — 2. Atelierul sau secfia unei întreprinderi poligrafice, în care se execută lucrările de stereotipare. De obiceiu, prima operaţiune, — mularea flancurilor, — se face în secjia de cules şi de paginat, pentru a evita transportul formelor originale; turnarea şi finisarea plăcilor se fac în atelierul de stereotipie. — 3. Totalitatea utilajelor mecanice, cari constitue o instalaf ie de stereotipare; în general, se compune dintr'o căldare de topit şi dintr'o formă de turnat. Când aceste două obiecte sunt construcfii independente, transportul metalului topit se face cu o lingură sau cu un vas; sistemul nu se întrebuinţează decât pentru instalafii mici. La instalafiile mai mari, cazanul face corp comun cu forma de turnat, iar scurgerea metalului topit în formă se face: prin scurgere naturală, aşezând cazanul într’o pozifie mar înaltă; prin răsturnarea cazanului (stereotipie basculantă); prin injectarea metalului cu o pompă (la stereotipii de dimensiuni mai mari, cu producfie mare şi rapidă şi la stereotipii automate). Instalaţiile de stereotipie rapidă automată sunt adesea completate şi unite cu aparatele de finisat placa stereotipată. Placa turnată e împinsă în aparatul de finisat, care o răceşte, alezează suprafafa interioară şi rectifică fafetele. După forma plăcii, se deosebesc: aparate penfru stereotipie plană şi aparate pentru stereotipie rotundă (pentru plăci semicilindrice). 7. ~ în cauciuc [CTepeOTHiiHH B Ka>nyKe; stereotypie en caoutchouc; Gummistereotypie; rubber stereotype; gummitdmontes]: Procedeul de reproducere şi multiplicare a unei forme de tipar înalt prin stereotipare (v.), folosind o placă de cauciuc ca material pentru formă. Procedeul e asemănător stereotipării în metalr cu deosebirea că mularea se face la cald, într'o presă, folosind flancuri preparate cu răşini sintetice, cari, prin încălzire şi presare, devin dure şi pot suporta apoi temperatura necesară vulcanizării cauciucului. Vulcanizarea cauciucului, preparat din mai multe straturi de componentă diferită, se face în aceeaşi presă. Fixarea plăcilor de cauciuc în presa de tipar, cu formă plană sau rotativă, se face cu făşii de bandă cauciucată (leucoplast). Utilitatea procedeului consistă în următoarele: reducerea potrivelii la minimum, datorită elasticităţi formei; reducerea presiunii de imprimare şr a energiei consumate de presă; durabilitate mare 461 a formei (tiraje până la 500 000 de exemplare); folosirea cernelurilor mai pufin vâscoase, măi concentrate, cu uscare rapidă. Inifial, procedeul a fost utilizat numai pentru tipar în anilină; acum e utilizat pentru a imprima formulare, afişe multicolore, lucrări de accidenfă, etc. 1. Stereotipie în materii plastice [CTepeo-thiihh b nJiacTHHHbix MaTepHaJiax; stereotypie en materiaux plastiques; Stereotypie in Kunststof-fen; plastics stereotype; plasztikus anyagtomonfes]: Procedeul de reproducere şi multiplicare a unei forme de tipar înalt prin stereotipare (v.), folosind diferite materii plastice, celuloidul sau plăci preparate din răşini sintetice, utilizat pentru multiplicat clişee pe plăci foarte subfiri, de 0,5"*1 mm, flexibile şi incasabile. Serveşte la difuzarea rapidă şi ieftină a infor-mafiilor de actualitate. Clişeele sunt rezistente şi suportă tiraje destul de mari, astfel că pot fi fixate direct (prin lipire pe un suport) în formele de tipar, înlocuind clişeul de zinc, sau pot fi restereotipate. Prepararea e asemănătoare cu aceea a stereotipării în cauciuc. 2. Stereotipie, metal de ~ [rapT; metal de stereotypie; Stereotypie-Metall; stereotype metal; sztereotipiai fem]. Arfe gr.: Aliaj de plumb, antimoniu şi cositor, folosit pentru turnat plăci de stereotipie. Componenţa lui variază între 70*--85 părfi plumb, 25*"12>păr}i antimoniu şi 7--2 părfi cositor. Aliajele mai dure sunt cele cari conţin mai pufin plumb. s. Stereotopograf [cTepeoTonorpa^); stereo-topograph ; Stereotopograph ; stereotopograph; sziereotopogrâf]. Fotgrm.: Stereorestitutor de ordinul întâiu de preciziune, folosit la construcţia de planuri şi de hărfi topografice. 4. Sfereofopografie[Tonorpa50). în accepfiunea veche a termenilor, se numea fiint o sticlă optică cu un procent mare de oxid de plumb, cu indici de refracfiune mari, cu constringenfa mică şi cu densitate mare, pentru care densitatea, indicele de refracfiune şi puterea dispersivă (inversul constringenfei) variază în acelaşi sens, iar crown se numea o sticlă optică cu un procent mare de oxizi de caiciu şi de metale alcaline (Na20, K20), cu indici de refracfiune mici, cu constringenfă mare şi cu densitate mică. în sticlele de tip nou, oxidul de calciu are un rol mai pufin important şi sticlele confin oxid de bariu, BaO, oxid de zinc, ZnO, oxid de bor, B203, pentoxid de fosfor, P2Os, fluoruri, etc. Prin adăugirea acestora se variază independent unii de alţii indicii de refracfiune şi puterea dispersivă, şi se modifică dispersiunea în anumite regiuni ale spectrului, astfel încât aceste sticle servesc la fabricarea de lentile cari să poată acromatiza prin asociere alte lentile, micşorând spectrul secundar al ansamblului obfinut. Se deosebesc următoarele tipuri mai importante de sticle optice: Si03 % B2O3 % /O O nT Z O BaO % PbO % ZnO % CaO % Densitate Flinf ordinar 46 8 45 ! I 3,6 Flint uşor 54 15 11 — 33 — — 3,2 Flint greu 28 — 2 — 69 — — . 4,8 Flint extragreu 18 — __ 82 — — 6 Flint barosilicic 33 31 11 — 25 — — 2,3 Flini bariu uşor 52 . — 11 20 10 7 — 3,2 Crown ordinar 70 — 30 __ — — 5—12 2,5 Crown barosilicic 68 10 20 | — — 2 — 2,5 Crown cu bariu 49 — 12 I 29 — 10 - 2,5 O caracteristică importantă a unei sticle optice e alterabilitatea ei, mai ales alterabilitatea la intemperii, unele sticle pierzându-şi calităfile în urma acfiunii disolvante a apei. Prelucrarea sticlelor optice, adică ansamblul operafiunilor efectuate pentru a transforma blocurile de sticlă optică în piese optice: lentile, prisme, oglinzi, etc., spre a obfine fefe plane, sferice, parabolice, etc., comportă următoarele operafiuni principale: degroşarea, şlefuirea şi poli-sarea. — Degroşarea consistă în prelucrarea sticlelor optice brute, pentru a le transforma în piese grosiere, de exemplu tăierea unei plăci de sticlă în piese mici, dreptunghiulare, cari apoi sunt rotunjite, pentru a obfine discuri cilindrice, din cari vor fi confecfionate lentile. Tăierea e executată cu maşini alcătuite, în principal, dintr'un 465 disc rotativ metalic, în care sunt încastrate mici bucăfi de diamant. Rotunjirea se face la mai multe piese deodată, lipite unele peste altele şi formând o pilă de degroşat. Abrazivele întrebuinfate penfru degroşare sunt nisipul cuarfos şi pulberea de carborundum. — Şlefuirea pieselor degroşate se execută pentru a obfine piese optice cu formele şi dimensiunile dorite. Ea se efectuează printr'o eboşare a pieselor, urmată de aducerea lor la grosime şi de îndulcirea lor, efectuate prin abraziune cu şmirghel. — Polisarea se face pentru a obfine fefe perfect transparente şi fără defecte. Abrazivul întrebuinfat e mai pufin dur, de obiceiu roşul de polisat, oxidul de ceriu, pulberea de diamant, etc. Pentru ca granulele de abraziv să nu sgârie suprafafa piesei optice, se aplică pe uneltele de polisat un strat elastic şi moale de hârtie, de postav sau de catifea, în care pătrund granulele prea mari. Verificarea suprafefelor polisate se face cu calibre optice, prin metode bazate pe interferenfă. Şlefuirea şi polisarea se efectuează cu maşini de şlefuit şi polisat, în cari prelucrarea pieselor se face prin uzură, cu un abraziv, între piesa de degroşat şi o unealtă (concavă sau convexă, în cazul prelucrării fefelor de lentilă; plană, în cazul fefelor plane) de fontă sau de alamă, care are o mişcare combinată, de translafie şi de rotafie. Maşinile de şlefuit şi polisat (numite şi strunguri de şlefuit şi polisat, sau bancuri de şlefuit şi polisat) pot fi, fie automate, fie cu pedală, fie cu acfionare manuală. — Maşina automată e compusă din mai multe maşini simple (posturi de prelucrare), acfionate de un acelaşi arbore motor reglabil, care comandă mişcările de translafie şi de rotafie printr'un sistem de pârghii, de bile şi de piese speciale. Astfel de maşini sunt folosite pentru prelucrarea în serie. — Maşina cu pedală e acţionată, de lucrătorul optician, cuunul sau cu ambele picioare, iar piesa de prelucrat e apăsată şi mişcată cu mâna pe unealta cu abraziv, care se roteşte în jurul unei axe verticale. Maşina1 are un dispozitiv de frânare, acfionat prin apăsare laterală cu genunchiul. — Maşina cu acfionare manuală e folosită numai pentru prelucrarea pieselor optice mici. Lucrătorul opfician acţionează cu o mână unealta abrazivă, pe care o roteşte în jurul unui ax vertical, iar cu cealaltă mână mişcă piesa de prelucrat, pe suprafafa uneltei. 1. Sticlă lăptoasă. V. Sticlă opalescentă. 2. ~ Lindemann [cTeKJIO JlHHAeMaHHa; verre Lindemann; Lindemannglas; L. glass; L. uveg]: Sticlă alcalină cu bază de bor, beriliu, litiu, de O mare transparenfă fafă de razele X moi (până la 2 A). 9. ~ opalescentă [M0ji0HH0e CTeKJio, ona-JiOBOe CTeKJIO; verre opale; Milchglas, Opalglas; alabaster glass, milk glass, opal glass, bone glass; tejuveg, opâluveg]: Sticlă obfinută din sticla obişnuită, prin introducerea în compozifia ei a .unor compuşi cu fluor; de exemplu sticla cu compozifia: 72,5% Si02, 45% Al203, 5% CaO, 2% K-A 16% NaăO şi 4,5 %. F. Această sticlă se fabrică 30 466 în cuptoare cu oaie şi se fasonează prin suflare, mai rar prin presare; ea se foloseşte la confecţionarea obiectelor de iluminat. Sin. Sticlă lăptoasă. 1. Sticlă termoizolantă [TepM0H30jmpyK>in;ee CTeKJlO; verre thermo-isolant; thermo-isolierendes glass; thermo-insulating glass; hdszigetelo uveg]: Sticlă folosită pentru protejarea obiectelor luminate, contra acfiunii radiajiei solare infraroşii sau a surselor de lumină artificială. în majoritatea cazurilor, sticla trebue să fie pe cât posibil incoloră, şi cât mai transparentă pentru radiaţia vizibilă, absorbind radiaţia infraroşie, ceea ce se obţine dacă sticla conţine oxizi, mai ales oxid feros (sticlă albastră) sau fosfaji, cari absorb 90% din radia{ia infraroşie. Deoarece sticlele se încălzesc din cauza absorpţiei radiaţiei infraroşii, aceste sticle trebue să aibă şoc termic bun, ceea ce se obţine atât prin introducerea de oxid de bor, cât şi prin călire. 2. ~ Wood [cTeKJlO By#a; verre de Wood; Woodsches Glas; W. glass; W. uveg]: Sticlă cu oxid de nichel, care absoarbe lumina vizibilă şi lasă să treacă ultravioletul apropiat. Serveşte ca o filtru pentru a izola liniile 3663, 3550 şi 3341 A din spectrul unei lămpi cu vapori de mercur. 3. Sticlă de cuarţ [KBapiţeBOe CTeKJlO; verre de quartz, quartz fondu; Quartzglas; quartz glass, fused silica; kvarciiveg]: Material transparent, cu aspectul sticlei obişnuite, obfinut prin topirea cuarfului care confine cel pu{in 99,7% bioxid de siliciu (şi nu conţine oxizi de fier, de crom, etc., cari ar colora-o). E transparentă pentru radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă mai mari decât 2000 A şi e folosită în construcfia lămpilor cu mercur pentru ultraviolet, la fabricarea pieselor optice cari trebue să fie transparente pentru ultraviolet (în loc de cuarţul cristalizat), cum şi (datorită coeficientului de dilatafie foarte mic) la fabricarea aparaturii .chimice de laborator, termorezistente. 4. Sticlă de protecţiune [npefl0xpaHHTeJibH0e CTeKJlO; verre de protection; Schutzglas; protec-ting glass; vedouveg]: Sticlă folosită pentru a proteja organismul de acţiunea radiaţiilor prea intense sau a celor cari conţin radiaţii vătămătoare (radiaţii ultraviolete, raze X, etc.)« Sticlele de protecţiune sunt, fie sticle fumurii, cari reduc intensitatea radiafiilor de toate lungimile de undă pentru cari sunt transparente, fie sticle cari, datorită faptului că în compoziţia lor sunt anumiţi constituenţi, absorb radiaţiile de anumite lungimi de undă. Exemple de sticle de protecţiune: 5* '"v de cobalt [KOtfaJIbTOBOe CTeKJlO; verre de cobalt; Kobaltglas; cobalt glass; kobaltiiveg]: Sticla de protecţiune, colorată în albasfru-violet cu ajutorul oxidului de cobalt. E folosită de lucrătorii dela cuptoare, ca sticlă de protecţiune, pentru a privi prin ea în inferiorul zonelor de ardere ale cuptoarelor. o. ~ pentru sudură [CTeKJlO AJifl CBapKH; verre de soudage; Schweiţjungsglas; welding glass; hegesztesi uveg]: Sticlă colorată în galben-verzuiu sau in albastru de diferite nuanţe, de o anumită compoziţie chimică, folosită pentru a filtra radiaţiile emise la sudare de arcul electric, reţinând pe cele dăunătoare (razele ultraviolete şi infraroşii), şi a proteja astfel ochii sudorului. Sticlele se montează în rame de protecţiune, constituind măşti sau ecrane de sudor (v. şi sub Ecran de sudor). Pentru prezervarea lor, se montează deasupra o altă sticlă, clară, obişnuită, care primeşte direct împroşcările de material din sudură. 7. Sticlă solubilă [paCTBOpHMOe CTeKJlO; verre soluble; Wasserglas; water glass; vizuveg]. Tehn.P Chim.: Silicat de sodiu sau, uneori, de potasiu, cu formula generală Me20 şi Si02, în care Me reprezintă sodiul sau potasiul. Sticla de sodiu e cea folbsită mai mult în industrie; ea există sub formele 3,5 Si02r Na20 şi 2,6 SiOj, Na20. Se prepară prin topirea unui amestec de silice şi hidroxid de sodiu, în cuptoare asemănătoare cu cele folosite la fabricarea sticlei obişnuite. Sticla solubila are proprietatea că, în anufnite condiţiuni de temperatură şi de presiune, se disolvă în apă, dând o soluţie vâscoasă. Este folosită Ja fabricarea silicagelului (v.), ca agent flotant în industria metalurgică, la fabricarea de chituri şi cimenturi antiacide, ca material ignifug de impregnare, ca liant, ca umplutură la săpunuri, etc. 9. Sticlă de ceasornic [qacOBOe CTeKJlO; verre de montre; Taschenuhrglas, Uhrglas; watch glass; orauveg]: Obiect de sticlă, de forma unei calote sferice, utilizat pentru acoperirea cadranelor ceasornicelor, cum şi în laboratoarele de chimie, pentru acoperirea paharelor cu diferite soluţii, a pâlniilor, etc. 9. Sticlă de lampă. V. Lampă, sticlă de 10. Sticlă de nivel [B0fl0MepH0e CTeKJlO; in-icateur de niveau; Wasserstandglas, Wasserstand-anzeiger; water-gauge; vizâliâsmutato uveg]. Mş* ferm.: 1. Tub de sticlă cu diametrul de 16---20 mm, folosit la aparatele cari indică nivelul apei din recipientele sub presiune (căldări de abur, hidro-foare, rezervoare de apă, etc.). Tubul de sticlă e fixat între două robinete cari permit comunicaţia, între spaţiul de apă şi de abur al căldării. Robinetele permit stabilirea şi întreruperea legăturii între sticla de nivel şi corpul căldării, cum şr suflarea sticlei de nivel (pentru curăţire). Pentru* protecţiunea personalului de deservire a căldării, sticlele de nivel sunt echipate cu apărători confecţionate din sticlă armată şi cu bile pentru întreruperea automată a legăturii dintre robinete şi căldare. — 2. Placă de sticlă cu grosimea de 20’"25 mm, netedă pe faţa exterioară şi striata pe faţa interioară, prinsă într'o cutie metalică pusă în legătură, prin două robinete, cu spaţiile de abur şi de apă ale căldării (sticlă Klinger),. Indicarea nivelului apei se face printr'un efect de reflexiune a luminii. Plăcile de sticlă prezintă mare siguranţă contra spargerii; de aceea ele se recomandă la căldările cu presiunea de regim mai înaltă decât 12 kg/cm2. — 3. Indicator de nivşl echipat cu tuburi de sticlă, respectiv cu plăci de sticlă, conform punctelor 1 şi 2. 4,67 î. Sliciăr maşina |de fabricat ~ de oglinzi. V. Maşină de fabricat sticlă de oglinzi, sub Maşini din industria sticlei. 2. Sticla, maşină de presat-suflat ~ [npecco-BblAyBaJlbHblii CTBHOK; machine â presser et souffler le verre; Glaspreţj-und Blasmaschine; glass pressing and blowing machine; uvegpres-fuvogep, uvegsajtolo fuvogep]. Ind. st. c.: Maşină folosită la prelucrarea sticlei, pentru a obfine piese cu gât larg, prin presarea şi fasonarea unui semifabricat, după care piesa presată e umflată cu aer comprimat, pentru a obţine piesa finită. Un tip răspândit de maşină se compune dintr'un postament de fontă fixat pe o platformă mobilă, /. Sistemul de acfionare a mesei maşinii PMU. 1) postamentul maşinii; 2) coloana centrală a maşinii; 3) discul crucii de Malta; 4) palierul cu bile al discului; 5) manivelă; 6) piciorul sistemului de acfionare a manivelei; 7) şurub fără fine; 8) capacul crucii de Malta. şi pe care e fixat axul central vertical al maşinii. — Masa preformelor, masa formelor definitive şi cea a deştelor de gât, se rotesc ca un tot, fiind solidarizate printr'o piesă în formă de cruce de Malta. Pe mese sunt montate, respectiv, 12 console pentru preforme, suporturi ale formelor definitive şi 12 perechi de cleşte penfru inelele de gât. Maşina este antrenată în mişcare discontinuă de un motor, prin intermediul crucii de Malta (v. fig. /), formată dintr'un disc, care se roteşte, având 12 scobituri dreptunghiulare şi 12 semirotunde. — Piesele de fasonare ale maşinii constitue partea ei esenfială; de buna lor stare depinde calitatea produselor. Aceste piese se compun din forme pentru preformare şi pentru formare finită, cu suporturi de fund şi cu inele de gât, tija de presare (poanson), cum şi inele de presare. Formele se confecţionează din fontă, iar inelele de gât, din ofel crom-nichelf şi sunt fixate în cleştele de gât, cari sunt compuse din două părfi, legate prin articulaţii. Poansonul şi inelul de presare sunt fixate pe aparatul de presare al maşinii. Procesul tehnologic e redat schematic în fig. II. Pentru suflare cu aer, maşina are două conducte principale de aer comprimat: una pentru funcţionarea cilindrului de presare — şi alta pentru deservirea tuturor organelor pneumatice ale maşinii. Maşinile PMU au rotaţie, fie spre dreapta şi se montează pe partea dreaptă a zonei de lucru a cuptorului, fie spre stânga şi se aşază pe partea stângă a zonei de lucru a cuptorului. 3. maşină de suflat ~ [cTeKJiOBbiay-BaJlbHblfiCTaHOK; machine â souffler le verre; Glas-blasmaschine; glass blowing machine; uvegfuvo-gep]: Maşină folosită la prelucrarea sticlei, pentru a obfine piese cu gâtul strâmt. Cea mai răspândită e maşina cu conductă de alimentare şi cu acfionare pneumatică. Maşina se compune din două mese rotative, dinfate pe circumferenfă. Cele două mese se mişcă în sensuri contrare. Pe masa de preformare sunt montate şase forme basculante, iar pe masa de finisare, şase forme pentru piese finite. Pe această masă se găsesc dispozitive de închidere şi de deschidere a formelor, cari acţionează asupra unor cleşte (şarniere), de cari se fixează formele (v. fig. /). — Maşina are o conductă de alimentare (numită feeder), din care se scurg picături de sticlă topită, când axa ei coincide cu axa formei. în această pozifie (v. a fig. II), forma e întoarsă cu 180° şi e prinsă cu gura în cleşte. Sub formă se găseşte bagheta care fasonează coroana buteliilor.—- Bagheta face o scobitură, prin care se suflă aerul în băşica de sticlă, care e fi- ii, Schema procesului tehnologic de fabricare a produselor la maşina de presat-sufiat. f) recepfionarea picăturii; 2) presarea băşicii în preformă; 3) şi 4) transmiterea băşicii din preformă în forma definitivă; 5) suflarea produsului în formă definitivă; 6) trecerea produsului finif pe banda rulantă, spre a fi trimis la cuptorul de recoacere. 468 comprimată în forma de preformare. Apoi capul suflătorului se ridică, bagheta iese din formă, masa efectuează o rotafie de 60°, în care timp formată; în poziţiile e şi f e răcită cu aer Comprimat; forma se răstoarnă cu 180° şi ajunge în poziţia iniţială, iar butelia e preluată de un dis- I. Schema de funcfionare a maşinii LA. I) bandă de transport; 2) conductă de alimentare. forma se răstoarnă cu 180° şi se opreşte în poziţia b; orificiul de intrare a picăturii de sticlă se închide cu fundul formei; la partea superioară II. Fazele de fabricare a unei butelii cu maşina automată LA. t) picătură de sticlă; 2) pâlnie; 3) forma primă; 4) forma de gură; 5) aer; 6) cap suflător; 7) fundul formei prime; 8) forma de finisaj; 9) fundul formei de finisaj; 10) bandă de transport. se aşază, în adâncitura făcută de baghetă, un cap prin care se suflă aer comprimat, până când se obţine o băşică. După formarea băşicii, fundul formei se lasă în jos, suflătorul se ridică — şi masa efectuează o nouă rotaţie de 60° şi ajunge în poziţia c. După preluarea băşicii în forma de finisaj, ea e răcită de un ventilator. In poziţia d, băşica e suflată în aer comprimat, pentru a fi pozitiv de prindere şi e aşezată pe banda rulantă de transport. Aerul comprimat folosit are 3,2—3,5 at, cantitatea de aer necesar fiind de cca 6 m3/min, la o producţie de 25—30 de butelii de 1000—2000 cm3/rr>in. 1. Sticlă, robinet de ~ de nivel [KpaH BO-flOMepHOn> CTeKJia; robinet avec presse-etoupe pour indicateur de niveau; Wasserstands-Ventil-kopf; water gauge valve; vizâllâsmutatocso-szelep-fej], V. sub Indicator de nivel de apă. 2. Sticlar [CTeKJio^yB, CTeKJioiuiaBHJibmHK; verrier; Glaser, Glasmacher; glass-maker, glass-blower, glass-founder; uveges]: Lucrător care fabrică sau prelucrează sticla. s. Sticlărie [eTeKOJibHbiâ 3aboa; verrerie; Glashiitte, Glasware, Glasmacherkunst; glass-works, glass-manufactury; uveghuta, uvegolvaszto, uveggyâr]: 1. Fabrica în care se produce sticlă sau se confecţionează obiecte de sticlă. —• 2. Obiecte de sticlă. 4. Sticlos [CTeKJIOBHAHblfi, cTeKJioo6pa3Hbift; vitreux; glasartig; vitreous, glassy; iiveges]: Calitatea unei substanţe de a avea un aspect asemănător cu acela al sticlei, adică de a avea luciu sticlos (v. sub Luciu), spărtură concoidală şi, eventual, de a fi transparent. s. Sticlos, luciu ~ [cTeKJiOBHflHan apkoCTb; eclat vitreux; glasiges Glanz; glassy glare; uveg-fenyes], V. sub Luciu. Sticlozitate [CTeKJlOBHAHOCTb; cassurecor-nee; Glasigkeit; glassy kernel texture; uveges-seg]. Agr.: Aspectul translucid pe care-l prezintă în secţiune bobul de cereale bogat în substanţe proteice. Boabele bogate în amidon au aspect făinos. 7. Stigmă [cTHrMbi; stigmate; Stigma, Stigme; stigma; stigma]: Fiecare dintre deschiderile respiratorii la insecte, situate simetric pe părţile laterale ale corpului, continuându-se cu trahee» 469 1. Stigmasterină [cTHrMacTepHH,* stigmas-terols; Siigmasterine; stigmasterols; stigmaszterin]. Chim.: H3 H3C—CH-CH : CH-CH*CH(CH3)2 C I I H2 ch3c I c2h5 Nc/ vc/ xch2 I I I A /C c--------------ch2 H2C XC/ HOHC C C H xc ^c/ xh2 H2 H Stigmasterină Fitosterină (v.) care se găseşte în seminţele de soia şi de calabar. Are p. t. 170°. Se prezintă în cristale solubile în alcool etilic. 2. Sfigmafic [cTHrMaTHqecKHft; stigmatique; stigmatisch; stigmatic; stigmatikus]: Calitatea unui sistem optic de a satisface condifiunile de stig-matism (v.). a. Stigmatism [CTHrMaTH3M; stigmatisme; Stig-matismus; stigmatism; stigmatismus]. F/z.: Proprietatea unui sistem optic de a da imagini punctuale pentru obiecte punctuale. Un sistem optic stigmatic transformă deci undele sferice din mediul-obiect, în unde sferice în mediul-imagine. Un sistem, optic e stigmatic pentru o regiune a spafiului, dacă e stigmatic pentru fiecare punct al acelei regiuni, adică dacă imaginea formată de sistem corespunde punct cu punct acelei regiuni-obiect. 4. Stilb [cranb6; stilb; Stilb; stilb; stilb]: Unitatea de strălucire în sistemul CGS. V. sub Strălucire. 5. Stilben [cTHJibdeH; stilbene; Stilben; stil-bene; sztilben]. Chim.: C14H12. Hidrocarbură aromatică biciclică. Se poate prepara prin deshidratarea difeniletanolului. Există sub două forme geometric isomere: isostilben (forma cis) cu p. t. 1° şi stilben (forma trans), cu p. t. 124°; prima fiind forma instabilă, se transformă, prin încălzire, în forma trans, stabilă. Prin radiere cu raze ultraviolete, stilbenul trece în isostilben. H H H C CN C # \ S \ # \ HC CH HC CH HC CH I II I II ; I II HC CH HC CH HC CH • i i i HC—=CH HC==CH I Isostilben Stilben Q, HC' II I HVCH H Prin grefarea la nucleul stilbenic a două funcţiuni fenolice în poziţiile p şi p* se obfine un compus cu acfiune fiziologică asemănătoare foli-culinei, numit stilbestrol. 6. Stilizare [cTHJlH3ai],HH; styliser; Stylisieren; stylization; stilizâlâs]. Arfe gr.: Simplificarea formelor animalelor, ale plantelor, obiectelor şi ornamentelor, în scopul unei prezentări mai clare sau al unei execufii mai uşoare, de multe ori cu o prezentare caracteristică. 7. Stilolit [cthjiojiht; stylolithe; Stylolith; sty-lolite; sztilolit]. Geo/.: Prismă sau colonetă cu secţiuni neregulate, striate longitudinal, dispuse perpendicular pe suprafafa stratelor, de obiceiu în marne, în calcare şi dolomite, formată prin acfiunea presiunii. s. Stingător [TyuiHTeJib, orHeTyniHTeJib; extincteur d'incendie; Feuerloscher; fire extin» guisher; tiizkioltoj. Tehn.: Aparat pentru stingerea’ focului prin împroşcarea, asupra materialelor cari ard, a unei substanfe în formă de spumă, sau a unei substanfe lichide, gazoase sau pulverulente, cari împiedecă accesul oxigenului spre locul arderii. După modul de manipulare, se deosebesc stingătoare portative (de mână) şi stingătoare transportabile, iar după natura substanfei împroşcate, stingă-toare cu spumă, cu lichid, cu gaz şi cu pulbere. Stingătorul cu spumă poate fi cu spumă produsă prin reacfie chimică între o substanfă acidă şi o substanfă bazică (spumă chimică), sau cu spumă produsă prin amestecarea unei substanfe generatoare de spumă, cu apă şi aer (spumă mecanică). Stingătorul portativ care funcfionează cu spumă produsă pe cale chimică e constituit, în principal, dintr'un recipient metalic care conţine substanfa bazică, şi dintr'o butelie de sticlă, fixată în interiorul acestui recipient, şi care confine substanfa acidă (v. fig. /). La folosire, se răstoarnă stingătorul cu gura în jos, pentru ca solufia acidă din butelie să se amestece cu soluţia bazică din recipient, dând spumă şi bioxid de carbon; presiunea în interiorul recipientului creşte brusc şi, ca urmare, o vână de spumă e proiectată afară, prin ajutajul stingătorului. Spuma e constituită din băşici foarte mici de gaz inert, de cele mai multe ori bioxid de carbon, incorporate într'o masă fluidă cu mare tensiune superficială. La unele tipuri de stingă-toare, butelia de sticlă e închisă şi la partea /. Stingător portativ, cu spumă chimică, fabricat în fara noastră, f) recipient cilindric; 2) butelie; 3) ghiare de fixare a buteliei; 4) inel de bază; 5) mâner de prindere; 6) supapă de siguranfă; 7) suporf de prinderea buteliei; 8) capac de închidere; 9) gar-niturăde cauciuc; 10) inel de fixare a capacului; 11) ajutaj de evacuare a spumei; 12) mufă pentru fixarea ajutajului de evacuare. 470 superioară; jn acest caz, la folosire, după ce se întoarce stingătorul cu gura în jos, se îoveşte cu capătul cu percutor, de podea sau de un corp tare, pentru a se sparge butelia de sticlă. Stingă-toarele portative se folosesc ca mijloace de primă intervenţie la stingerea focului, deoarece au o încărcătură unică de substanţe de stingere. Stingătorul transportabil cu spumă chimică permite obţinerea de cantităţi mult mai mari ds spumă. E constituit, în principal, dintr'un rezervor cu două compartimente (sau din două rezervoare separate), un colector-amestecăfor al celor două soluţii, o pompă şi o tobă pentru furtunul de împroşcat spuma, montate pe un cărucior (v. fig. II). So!u(ia acidă şi Stingător transportabil, cu spumă chimică, de construcţie sovietică. 1) roată; 2) cadrul căruciorului; 3) tobă pentru înfăşurarea furtunului; 4) ajutaj de împroşcat spuma; 5) şi 6) compartimentele rezervorului; 7) colector-amestecâtor; 8) manivelă de acţionare a pompei; 9) pompă; 10) furtun de absorbire a sofufiilor din rezervor; îl) furtun de alimentare a colectorului amestecător. cea bazică sunt absorbite, prin furtunurile (10), din compartimentele (5) şi (6) ale rezervorului stingătorului şi, trecând prin pompa (9), sunt refulate, prin conductele separate (11), în colectorul-amestecător (7), unde se produce reacţia chimică însoţită de formarea spumei, care e evacuată prin furtunul (4). Stingătorul cu spumă preparată prin amestecare se construeşte numai transportabil, deoarece are nevoie de un rezervor cu substanţă generatoare de spumă (substanţă spumogenă), un rezervor cu apă, butelii cu aer comprimat şi dispozitive de amestec al spumogenului, apei şi aerului, şi de împroşcare a spumei. Substanţa generatoare de spumă e introdusă în curentul de apă, pro-ducându-^se o emulsie (soluţie spumogenă), iar spuma se formează numai după amestecarea acestei emulsii cu aerul, în ţeava de formare în această ţeava, vâna de emulsie trece printr'un ajutaj convergent şi printr'un difuzor cu găuri, prin care trece aerul d^n atmosferă, care se amestecă cu emulsia. Aerul comprimat din butelii serveşte la crearea presiunii necesare evacuării soluţiei spumogene şi formării spumei. Stingătorul portativ cu lichid (v. fig. III) e constituit dintr'un recipient metalic umplut cu lichidul de stingere (de ex.: tetraclorură de carbon sau bromură de metil) şi dintr'o butelie metalică, conţinând un gaz inert sub presiune (de ex.: bioxid de carbon). Prin lovirea percutorului, butelia e deschisă şi gazul pătrunde în corpul recipientului, ap3să asupra lichidului de stingere din acesta şi îl ejectează prin duza unui ajutaj de împroşcare. în zona focului, lichidul împroşcat se vaporizează re- O /ecipient; 2)mânerde pede, formând vapori mult ... .. mai grei decât aerul, cari Jga u u e ,el' ^ u împiedecă accesul oxigenu- e racor are’ ^ op' M, . 1 1 • 1 7) percutor; 8) capac; spre materialele cari ard; 1 K de asemenea, prin vapori-zare se produce o răcire care măreşte efectul de stingere. Stingătorul portativ cu gaz inert (v. fig. IV) e constituit, în general, dintr'un recipient metalic, III. Stingător portativ cu lichid, de construcţie sovietică. 9) siguranţă de presiune; 10) ajutaj de împroşcare; îl) feavă-sifon. IV. Stingător portativ cu gaz V. Stingător portativ cu praf, de construcjie sovietică. inert, de consirucfie sovietică. I) recipient; 2) capac; 3) şi 1) recipient; 2) mâner de prin- 4) siguranţe de presiune; 5) bu-dere; 3) robinet; 4) furtun; telie; 6) brăfară; 7) robinet; 5) mânerul difuzorului; 6) di- 8) feavă de legătură; 9) ca-fuzor; 7) feavă-sifon. pac; 10) feavă de evacuare. umplut cu un gaz inert lichefiat (de obiceiu, bioxid de carbon). La deschiderea robinetului (3), bioxidul de carbon e evacuat din butelie şi se vaporizează prin detenta din difuzor, apărând 471 sub forma unei vine de ceafă, care izolează materialele aprinse, de oxigenul din aer. Stingătorul portativ care funcţionează cu substanfă pulverulentă (v. fig. V) se compune, în principal, dintr'un recipient umplut cu o substanfă pulverulentă (de obiceiu, un amestec de bicarbonat de sodiu cu nisip, talc, alaun, carbonat de potasiu, etc.) şi dintr'o butelie de bioxid de carbon lichefiat, legată cu o feavă de recipient, la stabilirea legăturii dintre butelie şi recipient, bioxidul de carbon se destinde şi antrenează substanţa pulverulentă din recipient, aruncând-o afară, în zona focului. Flacăra e înnăbuşită prin •depunerea prafului, iar bicarbonatul de sodiu, sub acfiunea căldurii, se descompune şi degajă bioxid de carbon, care formează un strat izo-lant ce împiedecă accesul oxigenului la rrate-rialele aprinse; de asemenea, efectul de stingere eiste mărit prin răcirea produsă de descompunerea bicarbonatului de sodiu. Sin. Extinctor. 1. Stingător de scântei [HCKporâCHTe;ib; pare-etincelle; Funkenloscher; sparking blow-out; szikra-olto]. E/f.: Dispozitiv pentru stingerea scânteilor (v.) şi a arcelor electrice (v.) cari se produc la contactele întreruptoarelor electrice. Pentru fiecare material de contact există anumite valori ale tensiunii şi intensităfii curentului, la •depăşirea cărora se produc scântei şi arce, chiar şi la deschiderea circuitelor cari au numai rezistenfă. La circuitele cari confin inductivităfi şi sunt parcurse de curent alternativ, aceste limite scad, astfel încât, chiar în instalafiile de utilizare, întreruptoarele nu pot separa şi deschide circuitele sub sarcină, fără să apară scântei şi arce la contacte. Scânteile şi arcele având tendinfă de a se -deplasa vertical, întreruptoarele simple, cu pârghie, se montează totdeauna cu contactele de rupere în sus. La întreruperea curenfi!or mai intenşi şi, mai ales, la scurt-circuite, arcele cari apar la contactele de rupere sunt atât de puternice, încât ■atacă şi topesc materialul contactelor şi pot periclita siguranfa personalului manipulant. — Stingătoarele de scântei au rolul de a proteja personalul manipulant şi instalafiile contra arcului de întrerupere, de a-l conduce în mişcarea sa şi de a contribui la stingerea lui, aceasta fiind favorizată de •mărirea presiunii şi de mişcarea gazului ambiant, de apropierea unor perefi izolanfi sau refractari şi •de lungimea arcului. Stingătoarele de scântei şi de arce tind să realizeze, prin unul sau prin mai mults dintre aceste mijloace, stingerea cât mai rapidă a scânteilor şi a arcelor. Coarnele de metal •divergente şi camerele de stingere sunt cele mai frecvente stingătoare. La coarnele metalice montate pe contactele separatoarelor şi întreruptoarelor în aer, arcul format Ia întreruperea contactelor e împins, prin suflaj magnetic, pe coarnele divergente; estfel, el se lungeşte şi se răceşte până când se stinge, fiindcă tensiunea de alimentare nu mai e suficientă pentru a-l întreţine. Cutia de stingere e un dispozitiv confecţionat din material refractar şi izolant, montat la între- ruptoare trifazate de joasă tensiune, pe contactele fiecărei faze. Forma cutiilor diferă dela o construcţie la alta. Se construesc cutii simple, cu profil trapezoidal, din plăci plane, cutii presate, de forme mai complicate, pentru a prezenta arcului cât mai multe şicane şi a-l împiedeca să iasă în afara cutiei, etc. Se utilizează şi un condensator cu o rezistenţă în faţa lui, care shuntează con-1 tactul dintre o armatură şi căpătâiul ei, spre a stinge scânteia care s'ar produce la întreruperea acestui contact. 2. Stingere [3aKaJiKa; trempe; Abschrencken; quenching; hirtelen lehutes]. Meii.: Răcire bruscă (termen folosit rareori în acest sens). s. Stingerea arcului electric [pa3pbiB flyrH, rameHHe BOjibTOBOH flyrn; rupture de l'arc, interruption de l'arc; Lichtbogenunterbrechung; breaking of the arc; ivfeny-megszakitâs, ivmeg-szakitâs]. Elf.: Procesul prin care coloana de gaze, puternic ionizată, care constitue arcul electric, e deionizată, iar mediul dintre electrozi capătă din nou marea sa rigiditate dielectrică. Stingerea se realizează frânând procesele de ionizare, prin mărirea presiunii, şi favorizându-le pe cele de deionizare, prin răcirea coloanei ionizate. Stingerea arcului depinde de numeroşi factori, ca energia liberată în arc, tensiunea, constantele şi felul curentului circuitului de întrerupt, natura mediului în care arde arcul, etc. De aceea, procedeele de stingere a arcului electric diferă mult între ele. Cele mai importante sunt: mărirea lungimii arcului, încât căderea de tensiune în arc sa depăşească suma tensiunilor electromotoare din circuit; deplasarea arcului, eventual prin suflaj magnetic, în fante strâmte sau pe perefi r6ci, pentru a obţine o răcire intensă a coloanei arcului; introducerea de rezistente în circuit; suflarea de gaze, eventual sub presiune, asupra coloanei arcului; fragmentarea arcului în arce în serie, astfel încât suma căderilor catodice de tensiune să depăşească suma tensiunilor electromotoare din circuit; mărirea presiunii în zona arcului; detenta bruscă a mediului în care arde arcul, turbulenfa, etc. Stingerea arcului din întreruptoarele electrice se obfine prin combinarea mai multora dintre aceste procedee de stingere. Nu au dat rezultate încercările de stingere a arcului prin întreruperea în vid înaintat (fiindcă, la intensităţi mari, vaporii metalici ai catodului reduc vidul) — şi nici reducerea forfată a diametrului arcului, obfinută constrângând arcul să treacă prin orificii foarte strâmte, fiindcă, în acest fel, temperatura arcului creşte foarte mult. în ipoteza stingerii prin răcire (Slepian), rolul principal, în procesul de stingere, se atribue răcirii intense a coloanei arcului, prin conducţie, convecfie şi turbulentă (stingerea arcului e mai eficace în hidrogen decât în alte gaze). în ipoteza stingerii prin deplasare (Prince), întreruperea se atribue stratului de mediu neionizaf care, în timpul separării contactelor, divizează transversal arcul şi e capabil să suporte singur ten- 472 siunea de revenire (fenomenele de suflaj transversal). în ipoteza stingerii prin expansiune (Kessal-ring) se atribue un rol important, în procesul de stingere, captării electronilor de către particule de lichid condensate prn. detentă (de ex. la stingerea în întreruptoarele cu expansiune şi în cele cu uleiu pufin). Stingerea arcului electric e favorizată de următorii factori: conductibilitatea termică mare a mediului; electrozii cu punct de topire înalt; creşterea presiunii; răcirea contactelor şi a coloanei arcului; sarcina neinductivă; energia putină liberată în arc. Stingerea e îngreuiată de sarcina inductivă şi de energia multă liberată în arc. Panta, amplitudinea şi frecventa de oscilaţie a tensiunii de revenire sunt factori cari influenţează hotărîtor stingerea arcului. în condifiuni egale, stingerea arcului de curent alternativ de frecventă industrială e mai uşoară decât stingerea arcului de curent continuu sau a celui de înaltă frecvenfă. Stingerea arcului de curent continuu se poate realiza numai mărind căderea de tensiune în arc, până când aceasta depăşeşte tensiunea electromotoare din circuit. în curent alternativ, stingerea arcului e favorizată de trecerile prin valoarea zero ale intensităţii curentului, uşurând astfel întreruperea definitivă a circuitului, condifîunea de stingere fiind numai ca rigiditatea dielectrică a spaţiului dintre electrozi să fie în permanentă superioară valorii tensiunii de restabilire. Ca medii pentru stingerea arcului se folosesc uleiul de transformator (în întreruptoarele cu uleiu), apă cu adausuri de câteva procente de glicerina, numită „expansină" (în întreruptoarele cu expansiune), aerul comprimat (în întreruptoarele pneumatice), gaze produse din răşini solide (în întreruptoarele autopneumatice sau cu autoformare de gaze). Stingerea arcului de curent alternativ, care se produce înainte de momentul în care intensitatea acestui curent ar trece prin valoarea zero, datorită unei acţiuni prea energice a mediului de stingere, se numeşte stingere forjată; e un fenomen nedorit, fiindcă poate produce supratensiuni periculoase. Se produce, în deosebi, la întreruperea unor curenfi de intensitate mică, prin intreruptoare pneumatice puternice. , î. Stingerea torenjilor [rameirae iiotokob; elteignement des torrents; Ausloschung der Wild-băche; extinction of the torrents; vadpatak-szabâ-yozâs]. Hidrot.: împiedecarea erodării solului de către apa unui torent, adică micşorarea torenfiali-tăţii lui, prin executarea de lucrări în basinul de recepfie al torentului cum şi în albia lui propriu zisă. Lucrările executate pentru stingerea torenfilor sunt, fie lucrări de colectare a apei înainte de a ajunge în ravena torentului, fie lucrări de împiedecare a eroziunii fundului. Lucrările de colectare a apei comportă, fie canale de nivel (cari au aceeaşi cotă a fundului pe tot traseul), cari colectează apa de pe suprafaţa deservită şi o fac să se infiltreze în sol, fie canale înclinate, cari o conduc către debuşee amenajate astfel, încât să nu se producă eroziuni. Canalele înclinate se amplasează în fata terenurilor alunecătoare, pe terenuri în cari stratul impermeabil iese la suprafaţă, pe terenuri în cari apa colectată de canale nu se infiltrează până la ploaia următoare, cum şi pe terenuri în cari colectarea apei ar reclama o desime prea mare a canalelor de nivel; canalele de nivel se amplasează pe terenuri în cari, deşi infiltraţia e mare, nu provoacă alunecări de terenuri, în fata ravenelor ale căror funduri nu permit executarea lucrărilor de corectare a pantei, dar în. cari infiltraţia apei se produce într'un timp scurt şi fără a cauza pagube. Canalele de colectare a apei nu trebue să aibă adâncimea mai mare decât 0,5 • • • 0,7 m. Taluzele canalului sunt de 1 :1, iar lungimea lor e cuprinsă între 10* şi 20 m. Lucrările continue de apărare a fundului torentului sunt lucrări de pereare a albiei torentului,, cu piatră sau cu beton, intercalate, din loc în loc, cu praguri de susţinere. Secţiunea torentului, dupa executarea lucrărilor, are forma de semicerc, dacă panta parmite ca vitesa apei să fie de maximum 2,5 m/s pentru pereajul de beton, sau de 8 m/s, pentru pereajul de piatră. în caz contrar se adoptă secfiuni trapezoidale. Secfiunea pereată trebue să ducă numai dabitele medii, debitele maxime fiind transportate de secfiunea dublă,, care e consolidată prin înierbare sau prin brăz-duire. Lucrările de pereare susţinute de praguri se execută pe torenfii a căror pantă nu permite lucrări în trepte, fie din punct de vedere economic^ fie din punct de vedere tehnic. Pe pante mai mari decât 20% se execută astfel de lucrări, dac& debitul torentului nu e prea mare. în majoritatea-cazurilor, aceste lucrări se execută în zona incipientă a torentului, unde panta e mare, debitul, e mic şi fundul torentului e format din material mărunt şi pământos, Panta creată între două praguri nu permite vitese mai mari decât cele admisibile pentru fiecaregen de pereaj; totuşi, vitesa. va putea fi micşorată printr'o mărire a perimetrului udat al secfiunii, care să nu facă însă lucrările costisitoare. — Dimensiunile verticale ale pragurilor variază între 20 şi 60 cm, şi numai pentru, praguri de zidărie ele pot să aibă 1 m. După astfel de lucrări, traseul albiei torentului trebue să fie drept, pentru a nu avea colmatări în partea. convexă a peretelui. Lucrările în trepte, pentru apărarea fundului torentului, au acfiune directă asupra pantei şi razei hidraulice, pentru a refine debitul solid. Prin depunerea materialului transportat de apă se for-mează, în spatele lucrării, noua pantă a fundului torentului. Diferenfa de nivel necesară corectării pantei nu se realizează prin lucrări continue pe tot traseul torentului, ci într'un singur punct, în care e plasată lucrarea. Lucrările în trepte se aşază transversal pe cursul torentului. Ele pot fi: baraje, cleionaje, fascinaje, lucrări de ameliorare a căderilor, de împiedecare a eroziunilor malurilor, lucrări în zona de depoz t sau în zona de apărare a basinului torenţial. Barajele de zidărie* 47* gabioane, lemn şi beton constitue lucrările cele mai frecvente în stingerea torenfilor. Ele se construesc pentru corectarea pantei torentului în partea mijlocie a lui, până unde panta trebue compensata. Barajele de lemn, fiind mai elastice fafă de şocurile apei, se folosesc în cazurile în cari vitesa apelor din torent e mai mare, unde e nevoie de o construcţie rapidă şi uşoară, unde torent» nu cer o înălfare prea mare a fundului şi deci înălţimea lor e mică. Barajele de pământ se amplasează pe torenfi cu debite mici, dar cu transport de mult material, pentru ca să se col-mateze repede, de obiceiu, în conurile de dejecţie, unde se creează piefele de depozit. Barajele din gabioane se construesc acolo unde e lipsă de mână de lucru specializată în lemnărie sau în prepararea şi turnarea betonului. La debit solid mic, gabioanele se umplu cu pietre mici, pentru a favoriza cimentarea. Barajele de piatră, de beton sau de beton armat se folosesc unde lucrările trebue să fie înalte. Nu se folosesc la torenfii cari târăsc bolovani. — Cleionajele sunt lucrări de compensare a pantei în trepte, construite din garduri de nuiele, pentru a opri adâncirea fundului torentului şi surparea malurilor lui, săpate de apele viiturii, cum şi, în secundar, pentru înălţarea fundului albiei. Nu depăşesc înăifimea de 1 m şi sunt formate din unu sau din două rânduri de garduri, împletite cu nuiele cu diametrul de 2,5 • • • 4 cm. Cleionajele pot fi simple sau duble, drepte, curbe sau în linie frântă. Se folosesc, în general, când terenul permite baterea parilor şi când apele torentului nu transportă pietre cu dimensiuni prea mari, cari le-ar distruge. — Fascinajele sunt lucrări mici, executate transversal pe albia torentilor, formate din 2 • • • 3 fascine aşezate una deasupra celeilalte şi fixate cu pari bătuţi cel pufin 1 m în pământ. Dau rezultate bune pe torenfii cari transportă materiale de dimensiuni mici (nisipuri, pietre, etc.). Sunt cele mai indicate pentru ravenele scurte din terenuri agricole, lipsite de transport de bolovani. Pentru lucrările de ameliorare a torenfilor se folosesc căderi cu perefi inclinafi sau verticali. Lucrările de împiedecare a eroziunii malurilor se execută în porfiunea în care torentul trece din zona de eroziune în cea de depozit. în aceasta, apa, găsind o pantă apropiată de cea de com-pensafie, îşi micşorează vitesa, depune o parte din material, devenind mai limpede, şi capătă din nou o vitesă pufin superioară vitesei apei încărcate cu material, loveşte în maluri şi se încarcă din nou cu material mai fin, dacă materialul din care e alcătuit malul permite acest lucru. Apele, izbind în acest fel un mal şi altul, le spală şi le rod, creând meandre. Aceasta lungeşte parcursul apelor torentului, dela sursă la emisar şi, prin aceasta, micşorează panta lui până la panta de echilibru şi apoi transformă albia în zona de depoz t, uneori definitiv, în alte cazuri, temporar. Se construesc pinteni, ziduri long'tudinale, şi se îmbracă malurile cu p3vaj simplu, cu brazde, fascine, scânduri sau prin înierbare, etc. Zona de depozit ocupă, în general, terenurile agricole cu producfie foarte bună. Aici e depozitată partea formată din humus, a solurilor cari: au fost spălate şi al căror material a fost transportat de apele torentului. După executarea lucrărilor de compensare a pantei se impune transformarea conului de dejecfie în teren agricol, trasând torentului o albie, astfel încât apele să fie împiedecate de a se mai împrăştia în tot conul. Albia torentului îrt> zona de depozit trebue trasată astfel, încât apele să nu erodeze albia şi nici să nu depună materialele pe cari le mai au în suspensie şi deci să nu transforme din nou albia în con de dejecfie şi să nu formeze un curs sinusoid, — şi se face, de obiceiu, după un timp oarecare dela executarea* lucrărilor din zona de eroziune şi transport, pentru a dispune de date asupra transportului de sol* în urma executării acelor lucrări. Vitesa de curgere a apei în albia torentului creată artificial va trebui deci să fie suficientă pentru a antrena materialele aduse de torent. Pentru a retine o cantitate din» materialul în suspensie, se folosesc basine de decantare cu baraje de pământ, cari au dever-soare laterale capabile de a deversa apele pe măsură ce intră în basin, dar numai după umplere completă, după ce apa a stat un timp oarecare în basin. în interiorul basinului, spărgătoare de energie micşorează vitesa apei, îi schimbă direcfia şi-i lungesc drumul de parcurs, factori cari favorizează depunerea. Basinele se amplasează pe torenfi pe cari e util să se micşoreze gradul de saturare al apelor încărcate cu material solid. Ele trebue să fie aşezate pe roce dure sau pe* un strat impermeabil, în locuri cât mai strâmte,, pentru a face economie de terasament, şi la începutul albiei torentului, care este predispusă la-colmatare. în refacerea solului şi reglarea regimului torenţial, lucrările din zona de apărare a basinului torenfial au un rol legat de gradul de eroziune al solului, de panta terenului, de natura solului de frecvenfa, dominanfa şi desvoltarea vegetaţiei din basinul torentului. î. Stingerea varului, V. sub Var. 2. Stinghie [nJiaHKa; filet, reglet; Leiste; fillet^ bead; falec]. Cs.: Element de tâmplărie cu dimensiunile cuprinse între limitele dimensionale ale şipcilor şi riglelor (v.). Stinghiile pot fi: masive; compuse (alcătuite din mai mu!te şipci sau rigle încleite între ele); lamelate (alcătuite din furnire sau lamele de lemn masiv până ia 10 mm grosime, încleite de obiceiu pe direcfia fibrelor); profilate (cu diferite muluri); sculptate (cu motive decorative în relief); rectilinii (cu axa dreaptă); curbilinii (cu axa curbă* obfinută fie prin curbare, fie prin decupare). 3. Sfiren [cTHpoJI; styrolene; Sfyrol; styrene; sztirol]. Chim.: C6H5—CH = CH2. Lichid cu p. t. 146°. E un compus foarte instabil, care adifionează cu uşurinfă halogenii, hidracizii, etc. şi se polime-rizează uşor. Se prepară industrial din etilbenzen, prin dehidrogenare în fază de vapori, la 600°,, sub acfiunea unor caializatori constituifi din oxizi 474 de aluminiu, de fier, magneziu, etc. Principala sa întrebuinţare e ca materie primă pentru prepararea de mase plastice. în acest scop, el e polimerizat In polistiren (v.), operaţiune care se face în masă, în emulsie sau în solufie, obtinându-se cinci tipuri principale de polimer. Sin. Fenii-etilenă, Stirol, Stirolen, Cinamol, Cinamen, Vinilbenzen. i. Stirling, formula tui ~ [(JîopMyJia CTHp-JlHHra; formule de S.; Formei von S.; S. formula; S. keplete]. An. mat.: Formulă care dă expresiu-nea asimptotică a factorialului unui număr n\ = + 283B2 + '")' V. şi sub Gamma, funcţiunea -iYWAV/AV/AV//^ sele sunt prinse cu scoabe între ele, astfel ca distocarea lor să fie împiedecată. 4. Stivă [K0CTp0B0e KpenJieHHe; pile; Sţofj; pile; halmaz]. Mine: Sistem de susţinere minieră specială, folosit la întărirea susţinerii cu stâlpi, cum şi la dirijarea presiunii acoperişului, în vederea prăbuşirii, construit din rânduri suprapuse de lemn, de metal, sau de lemn şi metal, şi putând avea forma de prismă triunghiulară, pătratică sau dreptunghiulară, cu sau fără umplutură de rambleu. în condifiuni egale de presiune, stivele cu umplutură sunt de trei, patru ori mai rezistente decât cele fără umplutură. Stivele de lemn sunt compresibile; la presiuni egale, tasarea stivelor de lemn rotund e mai I. Stive de lemn. a) simplă; b) triunghiulară; c) dubla; d) în sfert; e) masivă. 2. Stiroflex [cTHpotpJieKC; stiroTîex; Stiroflex; stiroflex; sziiroflex]: Varietate de polistiren (v.). 5e prezintă sub formă de filme flexibile, cu grosimea de cca 5 mm. Se foloseşte în tehnică în domeniul frecventelor înalte şi foarte înalte, datorită excelentelor sale proprietăţi de izolare. 3. Stivă [niTadejib; pile; Stofr pile; rakâs, Jialmaz]. Gen.; 1. Aşezare regulată de obiecte asemănătoare, de dimensiuni egale sau aproape egale, dispuse unele peste altele. Obiectele pot -fi întrefesute, pentru a asigura stabilitatea stivei. Se aşază în stive lăzile de material mărunt, tabla, şinele de cale ferată, cărămizile, cheresteaua, traversele de cale ferată, pietrele cioplite, panourile de barăci prefabricate, parazăpezile, cutiile ele conserve, săpunul, etc.—2. La podurile provizorii sau la cele în reparaţie, stiva de traverse e un reazem care se introduce temporar, pentru a susţine podul pe care se face provizoriu circulaţia, sau când podul existent, în reparafie, nu poate prelua, pe toată deschiderea, sarcinile proprii şi din circulafie. în această stivă, travec- mare decât a celor de lemn ecarisat. Lungimea minimă a elementelor din cari se construeşte stiva e o treime din înălfimea lucrării. După presiunea pe care trebue să o preia şi după suprafaţa de tavan care urmează să fie susţinută, stiva se face simplă, dublă, în sfert sau masivă (v. fig i). în coifurile stivei se fixează, uneori, stâlpi, a căror axă e perpendiculară pe a-coperişul stratului. După montare, stiva se împănează, ca să se fixeze bine de tavan. La înclinări foarte mari, stivele se sprijine cu ajutorul proptelor, II, Construcţia în cazul stiatelor cu înclinare mare. 475 cari previn alunecarea lor în jos (v. fig. II). în stratele orizontale sau în cele cu înclinare mică, stivele se recuperează şi se mută. Pentru uşurarea răpirii, se montează pe un pat de steril mărunt. în •cazul presiunilor mari se folosesc dispozitive speciale pentru răpirea stivelor, cele mai indicate fiind cele cu pene metalice, cari se introduc într'unul dintre rândurile inferioare ale stivei. Slivele metalice sunt folosite fot mai mult la dirijarea presiunii tavanului, putând suporta presiuni foarte mari. Pentru construirea lor se folosesc şine de ofel dublu T. Pot fi obişnuite (când se descompun în elemente pentru a fi mutate), sau cu batiu, care se deplasează cu ajutorul troliului, sau cărora li se demontează numai partea de sus, formată din mai multe rânduri de lemn ecarisat, sub care se găseşte dispozitivul cu I I pene pentru răpire. L~ ~ 1 La bază. stiva e fixată c^-JL.............1. , pe o same formata din trei, patru bucăfi de III. Sanie pentru stive mobile, şină sau de grinzi sudate pe o tablă de ofel groasă de *25 mm (v. fig. III şi /V). Stivele de lemn şi cele mixfe fermează o sus-finere elastică. IV. Stiva tip „cu batiu". 1. Stivă atomică. V. Pilă atomică. 2. Stivă de in. V. Şiră de in. 3. Stivare [yKJiaAKa, pacnpeAejieHHe rpy-3a; arrimage; Verstauung; stowage; eirakâs]: Repartizarea convenabilă, amplasarea, etc. a încărcăturii, în cala unei nave, pentru a împiedeca deplasările acesteia în timpul mişcărilor perturbatorii ale navei. De stivare răspunde căpitanul vasului, care e dator să indice stivatorului cum şi unde doreşte să încarce mărfurile, chiar în cazul când prin contractul de navlosire el e obligat să utilizeze stivatorul pus la dispozifie de navlositor. Sin. Stivuire. 4. Sfivafor [yKJiaAHHK rpy3a; estiveur; Trim-mer; trimmer; szintezo]. V. sub Muncitori de port. 5. Stivuire. V. Stivare. g. Stoarcere [BbiHHMaHHe; essorage; Auswrin-gen; wrenching; kifacsarâs]. Ind. text.: Operafiune de îndepărtare, prin presiune sau prin centrifugare, a lichidului aderent din fire textile (sculuri sau suluri de urzeală), fesăfuri, tricotaje, etc., după spălare, vopsire, albire, mercerizare sau apreiare. Stoarcerea se realizează cu maşini speciale, prin centrifugarea sau prin trecerea produselor printre cilindri storcători. După stoarcere urmează uscarea (v.). 7. Stoarcere [BbiflejieHHe JieTyqHx BenţecTB; elrmination des parties volatiles; Entfernung der leichtflussigen Bestandteile; elimination of volatile components; konnyen illoszerek elfâvolitâsa]. Ind. petr.: Eliminarea unor componenfi volatili dinfracfrip niîe^ de petrol, motorină sau uleiuri, cari nu au fost îndepărtaţi prin procesul de rectificare din coloanele de fracţionare. Prin această operaţiune, produsul seomogeneizează şi temperatura de inflama-bilitate se măreşte. Operaţiunea se execută, în general, în rafinăriile de petrol, cu ajutorul aburului supraîncălzit, care se injectează la partea inferioară a unor coloane mici cu două, trei talere. Produsul se introduce pe la vârful coloanei şi ajunge la bază eliberat de fracţiunile volatile. La unele coloane de distilare, aceste talere pentru stoarcere sunt aşezate chiar în coloană şi sunt separate de rest printr'un perete vertical. Stoarcerea se execută şi asupra uleiurilor soîventate, din cari trebue eliminate ultimele resturi de solvent; în acest caz, în loc de abur supraîncălzit se poate folosi metan sau alt gaz. 8. Stoc [lutok; amas, stock; Stock; boss, stock; tomzs], Geo/.; Masă de rocă eruptivă, consolidată în interiorul scoarţei, de formă neregulată şi străpungând stratele cari o includ. 9. Stoc mort [0CTaT0K b He^TexpaHHJiHiiţe; depof-residuel; Behalterruckstand; tank deposit; fartănymaradek]. Ind. petr.: Cantitatea de lichid conţinând impurităţi, care rămâne în permanenţă la fundul unui rezervor de produse petroliere. 10. Stocastic [CTHXHHHblH; stochastique; sto-chastisch; stochastic; sfochastikus, va!oszinuseg-el-meleti]: Calitatea unui fenomen de a se produce la întâmplare. De exemplu, mişcarea moleculelor unui gaz e o mişcare stocastică. — Sin. Stohastic. u. Stocastică, legătură~[cT0KaCTHHecK0e coe-AHHeHHe; liaison stochastique; stochastische Ab-hăngigkeit; stochastic dependence; stochastikus fiigges]. Mat.: Legătură între două variabile statistice, care consistă în faptul că fiecărei valori xi a unei variabile x îi corespunde o anumită repartiţie a celeilalte variabile y, — adică diferite valori pe cari le poate lua această variabilă, fiecare dintre aceste valori yk având o probabilitate pft dată, care depinde nu numai de yk, ci şi de x{. Sin. Legătură stohastică. i2. Stocii, porc ~ [cBHBbH nopOAbi Ctokjih; race porcine stocii; Stoklischwein; stocii pig breed; stokli sertes]. Zoot.: Rasă de porci româneşti comuni. Porcul e asemănător celui sălbatic; e numit şi „porc de ţară" sau „băltăreţ". E de coloare albă, neagra sau sură, sau e pătat; are pe spinare o coamă mare, stufoasă, restul corpului fiind îmbrăcat cu păr des şi lins, foarte rezistent. Nu e prolific şi nu se îngraşă bine. Pentru ameliorare e necesară încrucişarea cu rasele York sau cu Mangaiiţă. 476 1. Stofă [MaTepHH; etoffe, tissu; Gewebe, Stoff; cloth, stuff, fabric; szovet, poszto]' Ind. text.: Ţesătură nep;uată, în general de lână şi de bumbac, din fibre artificiale scurte (celof bră, fibră de cazeină, etc.), la care legătura firelor de urzeală cu firele de bătălură, adică desenul sau compozifia, e vizibilă. Se întrebuinţează pent'u haine, rochii, etc, 2. Stog [cTOr; meule (de foiri); Heuschober; lay stack, layrick; szenakazal, boglya]. Agr.: Grămadă de fân sau de paie nelegate în snopi, care are forma de cilindru cu vârf conic. s. Stog de in.V. Şiră de in. 4. Stogoşă, lână ~ [mepcTb „Ororoina"; lai ne „stogosa"; „ Stogosa u-Wol ie; „stogosa* wool; „stogosa" gyapju]. Ind. text.: Lână provenită dela oi de rasă stogoşă (metis între rasele figaie şi Jurcană). Fibra de lână stogoşă de pe corp are o lungime de 8 — 14 cm, iar lâna de pe cap, de pe membre, de sub piept, e scurtă şi aspră (codină). Din lâna stogoşă se produc fire de lână cardată, ea fiind de o calitate inferioară. Lâna stogoşă poate fi albă, seina, laie închisă sau cafenie. î) platformă; 2) roată; 3) stâlp pivotant; 4) stâlp de întărire; 5) braf (săgeată); 6) contragreutate; 7) scrlpete fix; 8) scripete mobil; 9) cablu de ridicare; 10) pârghie de rotire a stâlpului pivotant; îl) troliu; 12) cablu de tracţiune. 6. Stoguri, macara de făcut ~ [KpaH CT0r0-MeTaTeJib; grue â faire des meules; Stiegen- kran; piling up crane; kepedaru]. Mş. agr.: Macara mobilă, învârtitoare, de obiceiu cu stâlp rotitor cu pivot (v. fig. /), folosită pentru a face stoguri, prin ridicarea încărcăturii de fân, de paie, etc. la înălţimea ne-cesară (maximum 8 — 10 m) şi depunerea ei în diferite puncte ale stogului. Greula- g {) tea încărcăturii variază între 100 şi IL Benă apucătoare cu ghiare. 250 kg. Deplasa- a) poziţia de lucru; b) poziţie de rea macaralei şi descărcare, ridicarea sarcinii se fac prin tracţiune animală. De obiceiu, încărcătura e ridicată cu o benă apucătoare cu> ghiare (v. fig. II), atârnată de cârligul scripe-telui mobil. 6. ~r maşină combinată, de strâns şi de făcut ~ [K0M6HHHp0BaHHafl ManiHHa ajib CT0r006pa3()BaHHfl; machine combinee â ra-masser et â faire des meules; kombinierte Sam-mei- und Stiegenmaschine; combined gathering and piling up machine; gyujto es kepekeszito gep]: Maşină combinată de lucru care strânge cu o greblă, fânul, paiele, etc. de pe mirişte, le transportă la locul de depozitare, unde le ridică la înălţimea necesară şi apoi le depune pe stog. 7. Stoichiometrie [CTexHOMeTpHH; stoichio-metrie; Stochiometrie; stoichiometry; sztochîo-metria]. Chim.: Ansamblul metodelor de calcul al cantităţilor de substanţe necesare într'o reacfie chimică, sau al cantităţilor de substanţe rezultate din reacţie. 8. Stoker [cTOKep; stoker; Stoker; stoker; sto-ker]. C. f.: Instalare pentru alimentarea mecanizată cu cărbuni a focarelor de locomotivă cu abur, care transportă cărbunii din cutia de combustibil de pe tender, la gura focarului, şi-i împrăştie pe suprafaţa grătarului. Înzestrarea locomotivelor cu stoker devine ne-* cesară, când solicitarea ponderală orară a grătarului depăşeşte 2500 *"3000 kg cărbuni,* fiindcă alimentarea manuală s'ar putea face numai cu dificultăţi mari. Pe lângă alimentarea mecanizată, stokerul realizează o împrăştiere uniformă şi continuă a combustibilului pe grătar, îmbunătăţind condifiunile de ardere, şi introduce cărbuni în focar fără deschiderea uşii, evitând răcirea pe-ref lor cutiei de foc. Introducerea alimentării mecanizate a combustibilului la locomotive permite realizarea unei solicitări specifice ponderale a grătarului de 700—1200 kg/m2 h cărbune. După felul introducerii cărbunilor în focar, se deosebesc: stoker cu alimentare pe dedesubt, la care introducerea combustibilului în focar se face 477 cu ajutorului ]unui tub, printr'o gaură practicată In grătar; stoker cu alimentare prin partea de jos a gurii focarului; stoker dublu, la care introducerea cărbunilor în focar se face prin două guri practicate în placa portală, pe cele două părfi ale gurii cutiei de foc. — împrăştierea cărbunilor pe grătar se efectuează prin acfiune mecanică, cu ajutorul unui mecanism cu palete {sistem pufin folosit) sau prin vine de abur. Stokerul cu abur (v. fig.) e format din următoarele părfi principale: motorul cu abur cu piston, montat pe tender, şi care serveşte Ia acfionarea prin coşul locomotivei; consumul de abur al serviciilor auxiliare pe locomotivă, aproximativ, se dublează; sporeşte greutatea locomotivei (greutatea unui stoker e de aproximativ 4000 kg), deoarece stokerele se montează numai pe locomotive cu suprafafa grătarului mai mare decât 6 m2. Sin. încărcător cu şurub-melc. î. Sfokes [ctokc; stokes;Stokes; stokes; stokes]: Unitate de măsură a viscozităfii cinematice, în sistemul CGS, cu simbolul St, egală cu raportul dintre viscozitatea dinamică şi densitate. Submultiplu uzual: cen~ tistokes, cu simbolul cSi (v. şi sub Viscozitate). Stoker de locomotiva. 1) angrenaj de cuplare la motorul cu abur; 2) tender; 3) transportor cu melc; 4) articulaţie cardanică; 5) transportor suplementar; 6) conductă suplementară; 7) ghereta locomotivei; 8) cadrul focarului; 9) placa portală a corpului vertical al căldării; 10) placa portală a cutiei de foc; 11) grătar; 12) gura cutiei de foc. transportorului cu melc; transportorul cu melc, pentru transportul şi pentru fărâmarea cărbunilor; silozul sau colectorul de cărbuni, la baza căruia e transportorul; conductele suplementare de cărbuni, cu transportoarele suplementare; capul stolerului, format din cutia cu ajutaje şi placa de distribuţie a cărbunilor pe grătar; reductorul de -turaţie între arborele motorului cu abur şi transportor (turafia transportorului fiind de aproximativ 20 rot/min); articulaţiile (cardanice şi telescopice) între transportoare. Unele sisteme de stokere au un singur transportor, care vine până în gura focarului. Pentru alimentarea focarului, cărbunii din cutia de combustibil a tenderului sunt aduşi în silozul stokerului, acoperind transportorul; transportorul şi transportoarele secundare (la sistemele la cari există), acfionate de motorul cu abur, deplasează cărbunii la capul stokerului, de unde sunt duşi pe placa de distribufie, de pe care combustibilul e împrăştiat pe grătar prin vine de abur luat dela capul de abur al locomotivei. Placa de distribufie e răcită prin curenfi de aer. înzestrarea locomotivelor cu stoker permite mărirea suprafeţei de grătar şi, deci, mărirea puterii locomotivei; stokerul prezintă următoarele desavantaje: prin alimentare mecanică se măreşte cantitatea de particule de combustibil antrenată 2. Sfokes, ecuaţia lui Navier- ~. V. Navier Stokes, ecuafia lui s. Stokes, formula lui ^ V. Formula Iui Stokes şi Stokiene, formule 4. Stokes, legea Iui ~ [33KOH CTOKca; loi de S.; S. Gesetz; S. law; S. torvenye]: Lege de variafie a rezistenfei Ia înaintare a unei sfere în mişcare uniformă printr'un fluid vâscos, exprimată prin relafia R=6KYjav, în care R e rezistenfă la înaintare, tq e viscozitatea dinamică, a e raza sferei, iar v e vitesa acesteia. Legea lui Stokes, obfinută prin simplificarea ecuaţiilor de mişcare, e valabilă numai pentru numere Reynolds mai mici decât unitatea, adică pentru sfere de rază foarte mică şi cari se mişcă lent printr'un fluid cu viscozitate mare. s. Stokes, teorema lui V. Formula lui Stokes, e. Sfokes, teorema integrală a lui V. Formula lui Stokes. 7. Stokiene, formule ~ [(JopMyjibi CTOKca; formules S.; S. Formeln; S. formuîae; S. kepletek]. An. mat.: Formule integrale cari fac, în spafiul cu n dimensiuni, trecerea dela o varietate închisă cu r dimensiuni, la o varietate cu r-f1 dimensiuni, prima varietate f ind front'era celei de a doua; Dacă Vr şi Vrr_|_1 sunt cele două varietăţi 478 şi dacă Qr e o formă exterioară die ordinul r, există re!afia Lr+,dar- {r urma acestuia. 7. Stop: Sin. Târnăcop pentru burat. V. sub Târnăcop. 8. Sfopă [CTOIIOp; stopeur, etrangloir; Ketten-stopper; chain-cable stopper; kotelfek, zar]. Nav.r Dispozitiv de siguranfă, care blochează lanţurile folosite la bordul navelor (de ex. lanjul uner ancore), împiedecându-le de a se fila sau de a vira. După locul unde e montată, se deosebesc: 9. ~ de punte [najiydHbiH CTonop; stoppeur de pont; Deckskettenstopper; stopbuffer; fedelzete kotelfek]: Stopă aşezată între nara de bord sau de punte şi ca-bestan, şi care serveşte drept piedecă în timpul manevrei ancorei şi drept siguranfă, în timpul cât nava stă la ancoră, io. ^ depuf[iţenHOH CTonop 6e3 Tajipena; etrangloir du puits aux rhflînpţ’ Stopa ds puţ. cnaines, naiteKenen a) sectlune. b) vedere de jos; ft°Pţ>e.r'1 S'IP Sî°PPer) O punfe principală; 2) ochiu de kotelzar]: Stopaaşeza- pu(; 3) |an(. 4)p|aca cu|isantî de fa în puful lanfului de blocarS| cuochiu (tune|a). 5) p4r_ ancora, formata, inge- ghie de comand- a p|ăcij {4} neral, dintr O placă cu- acjjonaf§ prinfr'un pafan; 6) ghi-lisantă, ghidată, cu un daje; 7) ljmifort ochiu prin care trece lan{u| de ancoră şi a cărei mişcare pentru blocare e comandată de o pârghie acţionată printr'un palan-(v. fig.). 11. Stopfbuchsă: Sin. Presetupă, Presgarnitură» 12. Stor [uiTOpa; store; Rollforhang; roller blind; stor, rolo], Cs.: Bandă lungă de tesătură sau de împletitură, care se înfăşură, la una dintre exfremităfi, în jurul iinui cilindru orizontal, mopţaf la partea superioară a deschiderii unei ferestre, şi care serveşte, când e desfăşurată, la ferirea interiorului de arşi{a soarelui sau de lumină prea intensă. Storurile montate în exterior se numesc „italiene". ti, Sforax [CTHpaKC; styrax;Storax; storax; ben-zoe, sztorax]. Chim.: Răşină (v.) naturală, obţinută din sucul unor arbori din Asia mică, China, Sumatra, Burma, Componentul ei principal e un ester al acidului cinamic. Este folosită în parfumerie, şi în medicină contra scabiei, etc. i4. Stors, maşină de ^ [pa3BOAHan MauiHHa, OTHCHMHaH MaiHHHa; machine â mettre au vent; Abwelkpresse; squeezing press; facsarogep]. Ind. piei.: Maşină folosită pentru îndepărtarea umidităţii din piei, prin stoarcere. Pieile svântate cu maşina de stors pot fi supuse operaţiunilor de retăbăcire, de egalizare, despicare, vălcuire cu grăsimi, netezire a fejei, fără uscare prelimi-nară, realizându-se economii de căldură şi de manoperă. 479 Maşinile de stors sunt de două tipuri: prese de stors cu plăci, acfionate manual, medgnic sau hidraulic, folosite, în special, pentru piei tăbăcite vegetal, şi cari prezintă desavantajul de a produce cute pe piei şi avantajul de a nu influenfă defavorabil randamentul, prin eliminarea taninului; — prese de stors cu cilindri rotativi, de obiceiu îmbrăcafi cu manşoane de pâslă, şi cu un cilindru cu cufite elicoidale divergente, cari asigură împrăştierea cutelor, folosite, în special, pentru piei de fefe, datorită acfiunii de netezire preliminară. t. Stors, maşină de ~ fesătura [MaiiiHHa OTJKHMa TKaHH; foulard exprimeur hydraulique; hydraulische Abquetsch-maschine; hydraulic pad-ding machine; hidraulikus kifacsaro gep]: Ind. text.: Maşină care presează fesăturile cărora li s'au aplicat anterior tratamente la umed, pentru a elimina din ele lichidul aderent, care reprezintă cca 50% din umiditate. Ea cuprinde următoarele părfi principale (v. fig.): un batîu (0, care susfine un basin (2), în interiorul căruia e un cilindru conducător (3); un suport susfinătoral sulului încărcat cu ţesătură (4); un sistem de bare de conducere şi de întindere (5), ipclu- jy batiu; 2) basin; 3), 5), şi 6) bare ZÎV O bară întinza- ^e COnducere şi întindere; 4) sul toare(6);uncilindru desfăşurător; 7) şi 8) cilindri stor-(7), care e rotit cători; 9) cilindru înfăşurător. mecanic; un cilindru de presiune (8), care e acţionat hidraulic şi stoarce lichidul din ţesătură; un cilindru înfă-şurător (9), penfru înfăşurarea fesăturii stoarse. 2. maşină de ~ sulul de urzeală [iţeH-TpncjDyra jţjifl OT/KHMa ochob; essoreuse des fils de chaîne; Kettenbaumschleuder; warp centrifugal machine; lânchenger-vetoberendezes]. Ind. text.: Maşină care îndepărtează prin stoarcere apa aderentă la firele de urzeală, după ce acestea au fost albite sau vopsite „în sul". Maşina orizontală de stors sulurile de urzeală (v. fig. /) cuprinde următoarele părţi principale: 3 ? 6 '3 Maşină de stors fesătura. I. Maşina orizontală de sicrs sulul de urzeală. /) postament; 2) lagăre; 3) electromotor; 4) ax rotitor; 5), 7), şi 8) dispozitiv de fixat capul sulului; 6) şutul de urzeală; 9) carcasa. un postament (1), pe care se fixează palierele (2); un electromotor (3), care o antrenează; un ax rotitor orizontal (4), care e acfionat de electromotorul (3) şi care are, Ia extremitatea lui liberă,, un dispozitiv (5), penfru fixarea unui cap al sulului de urzeală (6); un dispozitiv rotitor (7), susfinut de palier, şi care prinde celălalt cap aj sulului de urzeală; un mecanism (8), cu roată de manevrare şi cu şurub pentru fixarea puternică a sulului între piesele rotitoare (5) şi (7). Când electromotorul e pus în funcfiune, axul (4) antrenează sulul (6) în mişcare de rotafie, împroaşcă, prin forfa centrifugă, apa aderentă (adică aproximativ 75% din apa de imbibare) la perefii unei carcase de tablă metalică (9), de pe care apa se scurge într'un jghiab de evacuare. în firele de urzeală rămâne astfel numai apa de capilaritate, care se elimină ulterior în maşina de uscat. — Maşina verticală de stors sulul de urzeală (v. fig. II) are următoarele părfi principale: o tobă fixă cilindrică (O# în fundul căreia se găseşte un ax rotitor cu palier cu bile,fixată printr'o suspensiune de cauciuc (2), care e prinsă cu şuruburi de un postament (3); o macara (4), care introduce în toba (1) sulul (5), încărcat cu urzeală umedă, unde acesta se fixează cu un cap de axul rotitor vertical; o ramă (6) pentru susfinerea sulurilor de urzeală destinate stoarcerii. Maşina funcţionează pe principiul centrifugei. 3. Sfovaină [CTOBaHH; stovaîne; Stovain; sto- II. Maşină verticală de stors sulu? de urzeală. , 1) tobă; 2) palier cu bile; 3) posta-me t; 4) macara; 5J sulul de urzeală; 6) ramă pentru susfinerea sulurilor de urzeală. vaine; sztovain].Cfi/m.: Ester al unui aminoal-cool N-alchilat. Se prepară prin condensarea monocloracetonei cu dimetilamină, tratând CH2N (CHs)2 I ch3-c-o-coc6h5 1 c2h5 produsul obţinut cu bromură de etil-magneziu şi benzoilând aminoalcoolul obţinut. E un anestezic local folosit foarte mult. 4. Străbatere. V. Pătrundere 2. 5. Stradă [yJlEiţa; rue; Strasse; street; utca]. Urb.: Drum amenajat în cuprinsul localităţilor. Strada are rolul de a asigura circulaţia între diversele părfi ale localităţii, cum şi legătura dintre localitate şi exterior; a asigura accesul locatarilor la construcţiile cari o mărginesc; a asigura pătrunderea aerului şi a luminii la clădiri; etc. 480 Străzile neavând toate acceaşi destinaţie, diferă între ele, atât în privinţa lăţimii, cât şi în privinţa ■amenajerii generale. Străzile pot fi împărţite în următoarele categorii principale: artere de transit, cari asigură legătura între oraşe şi regiuni, şi cari traversează oraşul sau trec pe la marginea lui; artere magistrale, cari asigură legăturile principale din oraş; -străzi colectoare, cari colectează traficul din străzile locale sau industriale şi-l dirijează spre arterele de mare circulaţie; străzi locale sau de locuinţe, cari asigură deservirea locuinţelor şi sunt caracterizate printr’un trafic redus, cu vitesă mică de circulaţie; străzi industriale, cari deservesc cartierele industriale şi suportă un trafic intens şi greu; străzi de parc sau de agrement, având drept scop dirijarea populaţiei spre locurile cele mai pitoreşti ale oraşului, prezentând în acelaşi timp un cadru plăcut, fiind înzestrate cu plantaţii şi cu locuri de odihnă. în cadrul schemei generale de circulaţie, tra-seurile străzilor se aleg finându-se seamă de: uşurinţa şi siguranţa circulaţiei, confort, igienă şi •estetică. Traseul drept e mai practic, fiind un traseu simplu, care permite o circulafie rapidă, împărţirea regulată a terenului, şi creează perspective de front (element monumental arhitectonic de prim ordin într'un oraş), când se termină cu o clădire monumentală, cu un monument sau cu un peizaj frumos. Traseul drept e «recomandat în special pentru arterele de mare circulaţie. El prezintă unele inconveniente: astfel, m cazul terenurilor accidentate, necesită lucrări costisitoare de terasamente penfru ameliorarea declivităfilor; străzile drepte şi lungi, orientate în direcţia vânturilor dominante dau naştere la curenţi de aer puternici şi neplăcuţi; străzile drepte prea lungi sunt monotone. Lungimea unei străzi drepte poate varia dela 20 până la de 40 ori lărgimea sa. Dacă condiîrumie de circulafie impun o lungime mai mare, se întrerupe continuitatea străzii prin plasarea unui monument pe axa străzii, decalaj, trecerea străzii pe sub o construcfie, — sau schimbarea de direcfie. Traseul curb permite o mai bună desfăşurare a fafadelor clădirilor sub ochii privitorului, accentuând perspectiva străzii, şi o mai bună adaptare ia relief. Liniile curbe sau sinuoase încetinesc curenfii de aer şi sunf plăcute când sunf parcurse. Curbele cu raze mici sunt incomode şi periculoase pentru circulafie. în cazul străzilor cu lăfime mică şi curbe mici, se recomandă să se amenajeze un trotoar mai larg pe partea convexă. Traseul sinuos este mai pufin folosit. El se foloseşte acolo unde terenul accidentat nu permite decât astfel de trasee. Linia sinuoasă e utilă în cazul reconstrucfiei sau a! lărgirii unei străzi vechi, -rău trasată, fiindcă reclamă mai pufine dărâmări de construcfii şi permite să se utilizeze mal bine suprafefele derivate libere. Traseul frânt nu e recomandabil. Unde nu se poate suprima linia frântă, e bine ca la punctul 2 3 de frântură să se amenajeze o lărgire a străzii, sub formă de piafă. Traseul cu decalaj se utilizează pentru a închide vederea unei străzi prea lungi, cu perspectivă deschisă, printrfun monument sau o clădire interesantă. Uneori, decalajul se foloseşte pentru a crea un obstacol vântului, sau pentru a împiedeca circulafia de transit pe o stradă care trebue să fie de interes local. Profilurile transversale ale străzilor sunt foarte variate. în general, un profil transversal se compune din următoarele elemente: ^ ^ un număr oarecare de benzi de circulafie, formând partea carosabila, j stradă cu o singura ca!e carr-pot fi grupate carosabilă, intr O singura cale, j j ca|e carosabilă; 2) cale pentru CU două sensuri de biciclişti; 3) trotoare. circulafie (v. fig. /), în două căi separate între ele, fiecare cu un singur sens de circulafie (v. fig. II) sau în trei ifL H. Stradă cu doua căi carosabile şi platformă specială pentru tramvaie, I) căi carosabile; 2) căi pentru biciclişti, 3) trotoare. căi separate, calea centrală, cu două sensuri de circulafie, servind la circulafia de transit cu vitesă mai mare, iar caile laterale, fiecare cu sens unic, pentru circulafia lo cală, cu vitesă mică (v. fig. III şi /V); trotoare pentru pietoni, de obiceiu aşezate lateral (Ia străzile cu două sau cu trei căi, benzile de separaţie tll. Stradă cu trei căi carosabile separate printr'o platformă specială cu arbori. 1) căi carosabile; 2) trotoare. între căi pot servi şi ca trotoare), cari, uneori, la unele străzi de interes local, pot lipsi; făşii plantate, incorporate la /V. Stradă cu trei căi carosabile şi platforme speciale pentru tramvaie. 1) căi carosabile; 2) cale pentru biciclişti; 3) trotoare. trotoare sau formând benzi de separaţie între căi; — eventual, platforme speciale pentru tramvaie, biciclete, etc. Profilul în lung al străzilor poale fi în palier, în declivitate, concav sau convex. Profilul în palier e cel mai obişnuit. Când e prea lung, e monoton. 481 Trebue să i se asigure o pantă minimă, necesară pentru scurgerea apelor. Profilul în declivitate e mai important. în cazul unui profil ascendent spre un monument, se obfin efecte frumoase. în cazul profilului descendent, se obfin efecte frumoase când strada duce la o apă, la un lac sau la mare, cari pot fi văzute, astfel, dela distanfă. Profilul concav e cel mai interesant, permifând o mai bună vizibilitate a întregii artere, creând o perspectivă deschisă şi punând în valoare monumentul sau clădirea Jerminală a arterei, iar în timpul nopfii, când e iluminată, creând aspecte foarte frumoase. Acest sistem înlătură şi monotonia traseului drept şi permite lungirea arterei. Profilul convex e cel mai pufin recomandabil. Străzile trebue să aibă îmbrăcăminte cari să asigure suprafefe de circulafie rezistente, comode, să nu fie derapante, să nu producă praf şi sgomot şi să fie uşor de curăfit. Tipul de îmbrăcăminte se alege după categoria străzii. Pentru trotoare, îmbrăcămintea cea mai indicată e cea de asfalt turnat. îmbrăcămintea trebue să se execute după terminarea tuturor lucrărilor edilitare subterane. 1. Sfrăgălie. Ind. far.: Cerculef de fier care strânge capătul butucului unei roţi de car, întărind capătul. 2. Sfraiu [iHTar; etai; Stag, Leiter; stay; tarcs, ârbocelokotel]. Nav.: V. sub Manevră fixă. s. Strajă [(JîaJibpen; fune d'une tente, fune en chaîne d'une tente; Strecktau eines Sonnen-segels, Streckkette eines Sonnensegels; ridge-rope, ridge chain of an awning; napsâtor-feszito-kotel].* Parâmă de sârmă întinsă de jur împrejurul navei, la cca 2 m înălfime dela punte, pe „bastoane de balustradă". Rolul strajei e de a lega de ea marginile tendei, cum şi tendaletele. 4. Strălucire [flpKOCTb; brillance; Leuchtdichfe, Helligkeit, Flăchenhelle, Glanz; brightness, intrinsic brilliancy, surface brightness; feluleti fenyesseg], Fiz.: Mărime fotometrică referitoare la o supra-fafă care radiază lumină, egală cu densitatea de suprafa}ă a intensităfii luminoase emise de ea într'o anumită direcţie, calculată cu proiecţia su-prafefei radiante pe planul normal pe acea di-recfie. Dacă d2a e fluxul luminos radiat de elementul de arie cLS al suprafefei radiante, în unghiul solid d2, într'o direcfie care formează unghiul a cu normala pe elementul de arie cLS, strălucirea B a elementului de arie e: bJ2*« i __ d/° dQdScosa d^cosa* unde d/a e intensitatea luminoasă în direcfia a a radiaţiei suprafefei. Se spune că o suprafafă urmează „legea" lui Lambert, dacă strălucirea ei e independentă de direcfie (dacă B e independent de a), ca şi în cazul corpului negru. Unitatea MKSA°KCd de strălucire se numeşte candelă pe metru pătrat (cd/m2) şi e egală cu strălucirea uniformă a unui izvor luminos cu su- prafafă plană, care emite, după o direcţie normală pe plan, intensitatea luminoasă de o candelă. Unitatea CGS de strălucire e de 104 ori mai mare şi se numeşte stilb (în trecut: lumânare pe centimetru pătrat). în sistemul de unităfi MKSA°KCd se foloseşte şi o unitate secundară de strălucire, de rc ori mai mică decât candela pe metru pătrat, numită apostilb, iar în sistemul de unităfi CGS, o unitate de k ori mai mică decât stilbul, numită lambert. *. ~ energetică [aHepreTHHecKaa npKOCTb; brillance energetique; energetische Leuchtdichte; energy intensity per unit area; energetikus fenysiiruseg]: Limita raportului dintre puterea radiată într'o direcfie dată de o suprafafă, raportată la unitatea de unghiu solid, şi dintre aria proiecfiei, pe un plan normal pe acea direcfie, a suprafefei radiante, când această arie tinde către zero. Dacă d2Pa e puterea radiată de elementul de arie dS al suprafefei radiante, în unghiul solid dQ, într'o direcfie care formează unghiul a cu normala pe elementul de arie dS, strălucirea energetică Be a elementului de arie este: d2 Pn i n _______® _ 1 _ e dQdS cosa Se spune că o suprafafă urmează „legea" lui Lambert, dacă strălucirea ei energetică e independentă de direcfie (Be e independent de a), ca în cazul corpului negru. Unitatea MKSA°KCd de strălucire energetică e wattul pe metru pătrat şi pe steradian. e. ~ energetică spectrală [sHepreTHHecKan cneKTpaJIbHaH flpKOCTb; brillance energetique spectrale; spektrale energetische Leuchtdichte; spectral energy intensity per unit area; spektrâl energetikus fenysiiruseg]: Limita be^ a câtului dintre strălucirea energetică d5^(v.) a unei suprafefe care radiază, calculată pentru radiafiile cu lungimea de undă cuprinsă între X şi X-f d\, şi dintre intervalul d\ al lungimilor de undă, când acest interval tinde către zero: Unitatea MKSA°KCd de strălucire energetică spectrală e wattul pe metru cub şi pe steradian^ 7. ~ spectrală [cneKTpajibHan apKOCTb; brillance spectrale; spektrale Helligkeit, spektrale Flăchenhelle, spektraler Glanz; spectral brightness, spectral intrinsic brilliancy, spectral surface brightness; spektrâl fenysiiruseg]. F/z.: Limita b^ a câtului dintre strălucirea B% (v.) a unei suprafefe care radiază, calculată pentru radiafiile cu lungimea de undă cuprinsă între X şi \ + dX, şi dintre intervalul dX al lungimilor de undă, când acest interval tinde către zero: Unitatea MKSA°KCd de strălucire spectrală e candela pe metru, iar unitatea CGS, stilbul pe centimetru. 31 m 1. Sfrâmfaş. Ind. far.: Ochiu de curea, legat a cele două extremităţi ale şoldarului cailor înhămafi şi prin care trece şleaul. Poate fi lungit sau scurtat, după cum punctul de care este legat şleaul de vehicul este, respectiv, mai jos sau mai sus. V. fig. sub Ham. 2. Strania [bojiokho pjKeHoâ cojiomh; fibre de paille; Strohfaser, Stranfa; straw fibre; szalmarost, fonoanyag]: Fibre groase, scoase din paie de secară. 3. Sirângăfor lnoA(5eMHbiH ropAeHb; cartahu pour serrer Ie$ voiles; Jollfau; whip for rail fur-ling; felvonokotel]. Nav.V. sub Manevră curentă. 4. Sfrângător [BbiMeTqţiK; leveur; Bogenfănger; taker-off; ivfogo]. Arte gr.: Lucrătorul care stă în spatele presei de imprimare şi aşază coaiele cari ies d>n presă. 5. Sfrângător. Mine. V. Chingă. s. Sfrângător. Ind. lemn., Ind. far.: Sin. Şurub de strâns; Presă de dulgher, de mână; Crivală. V. Crivală 1. 7. Sfrângător automat [aBTOMaTHqectcoe co-6HpaTej]bHoe yCTpoHCTBO; table de reception automatique; automatischer Bogenausleger; automatic delivery table; ivvezeto keszulek]. Arfe gr.: Dispozitiv adaptat preselor de tipar din coală, care execută automat preluarea şi aşezarea corectă pe masa strângătoare a coaielor imprimate, combinat cu un mecanism comandat manual sau automat pentru coborîrea mesei, pe măsură ce creşte numărul de coaie strânse. Masa strân-gătorului, împreună cu teancul de coaie imprimate, poate fi scoasă şi înlocuită repede cu alta, pe care se continuă strângerea coaielor. Prezintă următoarele avantaje: economie de personal (strângălorul); reducerea timpilor morfi; evitarea transportului manual al coaielor imprimate, ferindu-le de deteriorări şi rebuturi. 8. Strângere [3a5KHM3HHe, OKaTHe; serrage; Befestigung; tightening; szoritâs], 1. Tehn.: Imobilizarea relativă prin frecare, sub presiune de contact, a două piese, dintre cari una e cuprinzătoare şi cealaltă e cuprinsă. Strângerea se poate obfine prin introducerea forjată a unei piese în cealaltă, prin modificarea dimensiunilor inifiale (prin acfiuni termice, mecanice, etc.), prin solicitări la gâtuire, etc. 9. Strângere [cyMHBaHHe; serrage; Clbermass; pressing; tulmeret]: 2. Diferenfa dintre dimensiunea exterioară a unui solid, într'o direcfie dată, şi dintre dimensiunea (mai mică), în aceeaşi direcfie, a cavităţii unui alt solid, în care urmează să fie introdus primul. io. Strângere, ajustaj cu ~ [nocaAKa c Ha-THroM; ajustage â jeu negatif; Sitz mit negati-ven Spiel; adjustment with negative play; szo-rito illesztes]. Tehn.: Ajustaj la care, înainte de asamblare, diametrul alezajului (cuprins în câmpul de toleranfă al alezajului) e mai mic decât diametrul arborelui (cuprins în câmpul de toleranfă al arborelui). La un ajustaj cu strângere, câmpul de toleranfă al alezajului se găseşte deci în întregime sub câmpul de toleranfă al arborelui (v. fig. b sub Strângere de ajustaj). 11. încercare la ~ [ncnbiTaHHe Ha CJKa-THe; essai au serrement; Zusammendruckversuch; squeezing test; osszenyomâsi vizsgâlat]. Tehnol.: încercare tehnologică da maleabilifate, efectuată asupra fevilor metalice, pentru a determina comportarea acestora la strângere. La această încercare, feava se introduce înfr'o gaură conică şi se apasă static, până la aparijia fisurărilor. Ţeava dintr'un anumit material se comportă cu atât mai bine la strângere, cu cât fisurarea apare după o' reducere procentuală mai mare a diametrului ei interior. 12. Strângere de ajustaj [HaTflr nocaAKH; jeu negatif ^d'ajustage; Passungsiibermafj; adjustment negative play; tulmereti illesztes]. Tehn.: Diferenfa dintre diametrul efectiv al arborelui şi diametrul efectiv al alezajului, măsurate înainte de asamblare, în cazul când diametrul alezajului e mai mic decât diametrul arborelui (v. fig. a). Diferen- Strângere de ajustaj. Dt) diametrul alezajului; D2) diametrul arborelui; Dimax) diametrul maxim al clezajului; Dimin) diametrul minim al alezajului; D%max) diametrul maxim al arborelui; D.2min) diametrul minim al arborelui; S) strângere; Smax) strângere maximă; Smjn) strângere minimă. fa dinlre dicmetrul maxim al arborelui şi diametrul minim al alezajului se numeşte strângere maximă (v. fig. b), iar diferenfa dintre diametrul minim al arborelui şi diametrul maxim al alezajului se numeşte strângere minimă (v. fig. b). — Strângerea reprezintă un joc (v.) negativ. îs. Strângerea, maşină pentru ~ falfuiui. V. Faljul, maşină de strâns 14. Strangulare [cyHceHne, 60K0B0e AaBJie-HH6; etranglement; Drosselung; throttling; fojiâs]. Hidrof.: Reducerea secfiunii de curgere a apelor sub un pod, peste un baraj cu vane mobile sau peste un baraj deversor, datorită contracfiunii laterale a curentului, cauzată de culeele şi pilele podului sau barajului (v. Contracfiunea vinei). Strangularea, mai precis contracfiunea laţerală, provoacă o reducere a debitului evacuat. Lăfimea efectivă de curgere bc se calculează din relafia bc = bs, unde b e lumina podului sau a deschiderii barajului, iar s e coeficientul de contracfiune laterală (a cărui valoare depinde de formele pilelor, de cond fiunile de acces ale apei, de adâncimea apei, etc.). Sin. Contracfiune laterală. îs. Sfrapazan [yKJiioqHHa; tolet; Dalie; thole pin; fogoszeg]. Nav. m.: Fiecare dintre cuiele de lemn sau de fier, înfipte în găuri special făcute în copastia unei îmbarcafii (mai ales la lotcă, la luntre, dubă), pentru a prinde de ele vâsla, cu ajutorul unui nod de strapazan, confecfionat 483 din saulă sau din piele (inel de parâmă sau de piele). Sin. Opac, Ujbă. 1. Strapontin [oTKHflHoe CHfleHHe; strapon-tin; Klappsitz; folding or bracket seat; felcsapo Gles]. Gen.; Scaun constituit dintr'o tăblie prinsă, cu două balamale cu resorturi, de un perete sau de un alt scaun. Când nu e ocupată, tăblia stra-pontinului se ridică singură, rabatându-se pe peretele sau pe scaunul de care sunt prinse balamalele, şi liberând astfel locul ocupat. 2. Străpungere [npoxoAKa, npoceK; perţage d'une galerie, Aufbohren; gallery boring; felfurâs, kifurâs]. Mine: Operafiune prin care o lucrare minieră e dirijată astfel, încât să întâlnească o altă lucrare minieră, pentru ca, prin realizarea legăturii între ele, să se asigure un mai bun transport, şi aeraj sau o mai bună circulafie, într'un anumit sector de exploatare al minei. s. Străpungere electrică [3JieKTp«4ecKHfinpo-6Ofi; perforation electrique; elektrischer Durch-schlag; electric puncture; villamos âtutes]. El.: Trecerea unei descărcări electrice printr'un di-electric, sub acfiunea câmpului electric aplicat. Minimul intensităţii câmpului electric la care se produce străpungerea, în cursul unei creşteri a tensiunii aplicate.se numeşte rigiditate dielectrică (v.). Străpungerea izolaţiei instalaţiilor electrice-periclitează continuitatea de funcţionare a acestora. Măsuri de prevedere contra posibilităţii unor străpungeri se iau prin dimensionarea corespunzătoare a izolatoarelor şi a distanţei dintre conductoare, măsuri cari se stabilesc, în general, prir standarde, După starea mediului străpuns, se deosebesc străpungeri electrice în gaze, în lichide şi în solide; după variaţia în timp a tensiuni», se deose besc străpungeri statice şi de impulsie; după natura lor, se deosebesc străpungeri termice, electrice, chimice, şi mixte. în exploatare, străpungerea izolaţiei con^titue, în cele mai multe cazuri, o defectare cu urmări mai mult sau mai puţin grave. în gaze şi în lichide, urmările străpungerilor nu sunt de durata atât de mare ca în solide. 4. Stras [no/meJibHbiH aparoiţeHHbift KaM-6Hb, CTpa3; strass; Strafa strass; strass, uvegko]: Sticlă plumbiferă, cu indice de refracţiune mare, folosită la fabricarea imitaţiilor de pietre preţioase. Pentru obţin3rea de efecte deosebite de lumini, imitaţiile prelucrate se fixează pe foiţe de staniu. 5. Strat [rpHAKa; planche, carre; Gartenbeet, Pflanzenbeet; garden bed; novenyâgy]. 1. Agr.: Porfune de teren dreptunghiulară, de obiceiu cu lăţimea de cca 1,20 m şi lungimea de cca 6***8 m, amenajată pentru a fi cultivată grădinăreşte. 6. Strat, pl. sfrate [cJioâ, iîJiacT; couche, lit; Schicht; layer, seam, stratum, bed; floz, lager, reteg, szint]. 2. Geo/.: Depozit de roce sedimentare sau metamorfice provenite din roce sedimentare, de forma unei pânze, cuprins între suprafeţe aproape paralele. Caracteristicele unui strat sunt: grosimea (distanţa normală dintre aco- periş şi culcuş); direcţia (v. Direcţia unui strat); înclinarea (v. înclinarea unui strat) şi întinderea. V. şi figura de sub Direcţia unui strat. 7. ~ freatic [noAnoqseHHbiâ cjioh; couche phreatique; phreatische Schicht; phreatic straturirj; freatikus reteg], Geo/.: Pânză de apă freatică pe un strat impermeabil, la diferite adâncimi faţă de suprafaţa terenului, creat prin acumularea apei de infiltraţie. 8. Strat, pl. straturi [cjioh, njiacT; couche; Schicht; layar; reteg]. 3. Gen.: Material de grosime aproximativ uniformă, care acopere o suprafaţă, sau se găseşte între două suprafefe. 9. ~ de amorsare [BRJKyiiţHH cjioh; couche d'accrochage; Haftanstrich; bitumen adhering layer; tapado bevonat]. Drum.: Pătură subfire de bitum, aplicată pentru a asigura o bună lagătură între două straturi de pavaj. 10. de ardere [cjioft ropionaroi couche de combustion; Brennschicht, Feuerschicht; com-bustion layer; egoreteg, tuzreteg]. Mş. ferm.: Stratul de combustibil solid (cărbuni), care arde pe suprafafa grătarului unui focar.— în procesul de ardere a unui combustibil solid în focare, după arderea substanţelor volatile confinute în combustibil (perioada de gazeificare), rămâne pe grătar stratul de combustibil aprins, care continuă să ardă. Stratul de ardare e format din stratul de cocs şi din stratul de sgură. Dimensiuni e grătarului şi conducerea focului sunt determinate de condifiumla deformare, în penoada de ardere, a stratului de cocs. Grosimea stratului de ardere variază dipă tipul focarului, după solicitarea grătarului, felul combustibilului folosit, sistemul de alimentare a focului, cond'fiuniie de tiraj şi conducerea focului. Un strat de ardere prea gros în raport cu condifitnile de exploatare a focarului dă o ardere incompletă — şi, deci, pierderi de entalpie; un strat de ardere prea subfire provoacă un exces de aer la ardere şi, deci, pierderi mari de entalpie prin gazele de ardere evacuate. Grosimea stratului de ardere e cupr'nsă, în general, între 100 şi 400 mm, la alirrentarea manuală a focarului, şi între 50 şi 150 mm, la alimentarea mecanizată, indiferent de mărimea solicitării grătarului şi de fe'ul exploatării focarului, stratul de ardere trebue să fie uniform, fără goluri şi fără cocoaşe, pe întreaga suprafafă a grătarului. La conducerea focului cu un strat de combustibil uniform, arderea e aproximativ uniformă pe întreaga suprafaţă a grătarului. La conducerea focului cu un strat de ardere adecvat, flăcările sunt albe strălucitoare sau galbene deschise, iar fumul e incolor sau cenuşiu deschis; la căldările de abur, presiunea de regim poate fi menţinută în permanenfă. La un strat de ardere prea gros, flăcările sunt roşii sau aproape roşii, fumul e gros şi negru; la căldările de abur, presiunea aburului începe să scadă. La un strat de ardere prea subfire, flacăra e albă, de lung!me mică, iar fumul e incolor; la căldările de abur, presiunea aburului scade continuu, 31* 484 Grosimea stratului de ardere edeterminată, în mare măsură, şi de gradul de cocsificare a cărbunilor. Cărbunii uşor cocsifiabili formează o sgu-ră poroasă, prin care aerul pătrunde uşor, dar formează, în acelaşi timp, la suprafafă, o pojghifă care împiedecă, într'o anumită măsură, trecerea aerului în stratul de combustibil introdus în focar. De aceea, în cazul cărbunilor uşor cocsifiabili, stratul de ardere nu are grosime mare, pentru a evita aglutinarea. — La arderea cărbunilor inferiori (lignit, turbă), cari nu se cocsifică, stratul de ardere poate fi mare, aerul putând pătrunde uşor în strat. Grosimea stratului de ardere e limitată, însă, din cauza antrenării uşoare, de gazele de ardere, a particulelor de combustibil desprinse din stratul de ardere. La arderea antracitului, pe lângă menţinerea unui strat subfire de ardere, e necesară şi o udare continuă, pentru a evita lipirea sgurii de barele grătarului. Alegerea grosimii stratului de ardere prezintă o deosebită importanfă în cazul arderii amestecurilor de diferifi cărbuni; grosimea stratului de ardere e determinată de condifiunile de formare a sgurii de aglutinare (înfundarea grătarului) şi de posibilităţile de reglare a cantităfilor de aer comburant. Determinarea grosimii stratului optim de ardere pentru fiecare sortiment de cărbune care se arde în focar prezintă o mare importanfă pentru randamentul întregii instalafii de căldare. Sin. Strat incandescent. 1. Strat de combustibil [ctfOH TOliJlHBa; couche de combustible; Brennstoffschicht; fuel bed; tuzeloanyag-reteg]. Mş. ferm.: Stratul de combustibil solid (cărbune) de pe suprafafa grătarului unui focar. în general, stratul de combustibil se confundă cu stratul de ardere. 2. ~ de curăfenie [hhhchhS necHaHbiă CJioS; couche de proprete; Reinlichkeitschicht; clean-liness layer; tisztitâsi reteg]. Drum.: Substrat de nisip sau de balast mărunt, cu grosimea de 5"-10 cm, aşternut direct pe patul de pământ profilat, la construcfia şoselelor de beton de ciment, pentru a împiedeca înnoroirea patului, a feri betonul să ajungă în contact cu pământul şi a asigura dalei de beton o mobilitate suficientă. s. ~ de discontinuitate. V. Suprafafă de discontinuitate. 4. ~ de funingine [cjioh C35KH; couche de suie; Russlage; soot layer; koromreteg]. Mş. ferm,: Strat de funingine depus pe perefii în contact cu gazele de ardere ai unei căldări de abur. în general, stratul de funingine nu e format din funingine pură (depuneri de carbon pur)* ci e un amestec de funingine, sgură şi particule de combustibil nearse (fraisil). Formarea stratului de funingine este provocată de o ardere incompletă, prin lipsă sau exces de aer în focar. Stratul de funingine depus pe suprafefele de încălzire ale căldării de abur micşorează transferul de căldură prin suprafefe, funinginea având o conductibilitate termică mică (0,1 kcal/m2h°). Un strat de funingine Cu grosimea de un milimetru micşorează transferul de căldură prin conducfie, cu aproximativ 22%. De aceea e necesară curăţirea de funingine, cât mai deasă, a pereţilor căldării, şi, în special, a fevilor de fum. La căldările de abur cu ardere de cărbune pulverizat, straturile de funingine depuse pe fevi contribue şi la formarea cuiburilor de rândunică (v. Rândunică, cuib de ~). 5. ~ de legătură [cBHsyiomHH (BbipaBHH-6810111,011) CJIOH; couche de liaison; Bindeschicht; binding layer; kotoreteg]. Drum.: Strat rutier (v.) intermediar, format, în general, dintr'un beton asfaltic deschis (v. Binder), aşezat între stratul de uzură alcătuit dintr'un beton asfaltic şi fun-dafie. Poate servi şi ca strat egalizator. 6. /v de piatră de căldare [cJioft HaKHiiH (KOTejmoro KaMHH); couche d'incrustation, croute de tartre; Kesselsteinschicht; layer of scale; viz-koreteg]. Mş. ferm.: Strat format din săruri depuse ca material aglomerat, din apă sau din a-bur, pe perefii căldărilor de abur, în turbinele cu abur, în camerele de apă ale motoarelor termice, pe perefii conductelor de apă şi de abur. Pe lângă efectele de coroziune pe cari le provoacă, stratul de piatră depus pe perefi dă şi o încălzire exagerată a acestora, dând burdu-şeli şi crăpături în perefi, cum şi micşorând transferul de căldură prin perefi. V. şi sub Depunere de piatră, şi sub Piatră de căldare. 7. ~ de sgură [iHJiaKOBbiH CJlOit; couche de laitier; Schlackenschicht; slaglayer; salakreteg], Mş. ferm.: Stratul de sgură din stratul de ardere de pe suprafafa grătarului unui focar. Grosimea stratului de sgură variază după felul combustibilului, după solicitarea grătarului şi după sistemul de alimentare cu combustibil a focarului (manual, semimecanizat sau mecanizat). O grosime prea mare a stratului de sgură produce înfundarea cu sgură a grătarului şi deci reducerea intensităfii arderii, aerul comburant ne mai putând pătrunde la stratul de combustibil. O grosime prea mică a stratului de sgură produce „ruperea" focului, adică pătrunderea unei cantităfi prea mari de aer comburant în focar. Stratul de sgură prezintă importanfă în special la căldările de abur cu focare având suprafefe de grătar mici şi solicitare specifică mare a grătarului (de ex. la locomotivele cu abur). V. şi sub Focului, conducerea Focului, curăfirea^, Sgură de focar, Sgurificare. 8. ~ de sudură [CBapOHHblfi CJIOH; couche de soudure; Schweisslage; welding layer; hegesz- Strat de sudură. a) cusătură de sudură, cu depunerea picăturilor în zig-zag; b) cusătură cu depunerea picăturilor în linie; /) material de bază; 2) rădăcina cusăturii; 3)-rând de cusătură de sudură; 4) strat de sudură. 485 tesi reteg]. Mefl.: Totalitatea picăturilor de material de aport depuse în unu sau în mai multe rânduri (în zig-zag, în bucle sau în linie), într'un strat, de-a-lungul cusăturii de sudura (v. fig.). 1. Sfrat de uleiu: Sin. Film de uleiu (v.). 2. ~ de vârtejuri [BHxpeBOfi CJioit, 3aBHX-peHHHH CJIOH; couche tourbillonnaire ; Wirbel-schicht; vortex layer; orvenyreteg]. Hidr.: Strat de fluid în interiorul căruia fluidul are mişcare rotafională. — Un strat de vârtejuri se poate forma ca efect al discontinuităţilor de vitesă produse în fluidul în mişcare, la întâlnirea a doi curenţi de provenienfe diferite sau cari au parcurs trase-uri diferite, vitesa fiind, în general, complet diferită în mărime, direcfie şi sens pe cele două fefe ale suprafefei care separă cei doi curenfi (v. Suprafafă de discontinuitate). Această variafie nu se produce brusc, ci continuu, pe o distanfă foarte mică, astfel încât suprafafa de separare poate fi înloduită cu două suprafefe foarte apropiate, cari admit o normală comună n\ vitesele sunt tangente la aceste suprafefe, dar pot avea drice orientare fafă de o secţiune normală prin stratul cuprins între aceste suprafefe. Aproximând trecerea dela vitesa pe o suprafafă, la vitesa v2 pe cealaltă suprafafă, printr'o variafie lineară a vitesei pe normala lor comună, deoarece distanfa dintre cele două suprafefe e mică, vitesa într'un punct din inferiorul stratului considerat are valoarea: v = v, + -(vî-v1)=v1+~s w, unde d e distanfa dela acest punct până la suprafafa pe care vitesa e vv 5 e distanfa dintre cele două suprafefe, iar w — v2—v1 e diferenfa dintre vitesele v\ si vt. în afara stratului, mişcarea poate fi irotafională, dar în inferior ea e rotafională, fiindcă _1 — 1 _ — rot v = -(graddXw) = -nXw. o o Deci există ^un strat de vârtejuri, în care vârtejul e constant şi de valoare invariabilă pe grosimea 5 a stratului. Direcfia vârtejului (rotorului vitesei) e paralelă cu cele două suprafefe şi normală pe diferenfa de vitese w. în mişcările fluidelor se pot prezenta mai multe cazuri de interes practic, în cari apar astfel de straturi de vârtejuri. Dacă ^ = 0 şi v2 = w, vârtejul e tangent la suprafafa de discontinuitate şi normal pe vitesa v2, ceea ce reprezintă cazul echilibrului labil al suprafefelor de discontinuitate (v.). Un caz analog se obfine suprimând perefii unui corp cufundat în fluid şi înlocuindu-l cu o suprafafă de discontinuitate, care separă fluidul în mişcare de masa de fluid imobil care înlocueşte corpul. Pe aceste suprafefe de discontinuitate, cari sunt în realitate straturi de vârtejuri de grosime finită, vitesele şi presiunile variază, iar pentru menfinerea echilibrului e necesară introducerea unor forfe echivalente cu aceste presiuni, cari acfionează asupra elementelor stratului de vârtejuri. — Dacă vitesele v± şi v9 sunt paralele şi diferite ca mărime, se obfine cazul a doi curenfi paraleli de vitese diferite, cari se întâlnesc. La pânze de vârtejuri libere, cu aceeaşi presiune pe ambele fefe (de ex. în spatele aripelor de avion), rotorul vitesei (normal pe w) e paralel cu bisec-toarea sau cu vitesa medie vm=]-(v ± + v2), dacă şi v2 au aceeaşi mărime şi direcfii diferite, astfel încât diferenfa v e normală pe bi-sectoarea unghiului format de v1 şi v2. s. ~ dublu [ABOHHOâ cjioh; couche double; Doppelschicht; double layer; kettosreteg]. Chim. fiz.: Strat format pe suprafafa particulelor din-tr'o solufie coloidală sau, uneori, dintr'o suspensie, din microparticule cu sarcină electrică de un anumit nume pe suprafafa particulei, înconjurate de microparticule cu sarcini de nume contrar. Formarea stratului dublu e datorită adsorpfiei ionilor din solufia coloidală sau din lichidul care formează faza continuă a suspensiei. Prin existenta stratului dublu se explică stabilitatea unor suspensii sau cea a unor solufii coloidale. 4. ~ dublu electric [abohhoh 3JieKTpH*iec-KHH CJIOH; couche double electrique; elektrische Doppelschicht; electric double layer; electrikus kettosreteg]; Strat format din material care are momente electrice normale pe el. Sarcinile electrice dipolare ale stratului ocupă cele două suprafeţe cari limitează stratul dublu, şi cari au polarităfi contrare. s. ~ egalizator [ypaBHHTejibHbift cjioh ; couche egalisatrice; Ausgleichschicht; equalizer layer; kiegyenlito reteg]. Drum.: Strat de grosime variabilă, executat peste o fundafie sau peste o îmbrăcăminte veche degradată, pentru a umplea denivelările şi a crea o suprafafă profilată peste care să se poată aplica un strat rutier nou. în cazul îmbrăcămintei moderne, el e format din-ţr'un strat relativ subfire de beton de ciment (cu dozaj slab), sau dintr'un strat de binder. în cazul împietruirilor, stratul egalizator e format din piatră spartă, sau din balast, când se cer grosimi mai mari de umplutură. e. ~ filtrant [(f)HJibTpyiomHH cjioh; couche filtrante; Filterschicht; filtering layer; szuroreteg]. Drum.: Substrat rutier, format din materiale permeabile, dar incompresibile (nisip grăunfos, balast, pietriş), aşezat între patul şoselei şi fundafie, pentru a înlesni scurgerea apelor de infiltrare. E indicat când pământul din patul şoselei e un pământ argilos, prăfos sau marnos şi e expus să fie imbibat cu apă. 7. ~ incandescent. V. Strat de ardere. s. ~ intergranular [Me}K3epHHCTbiîi cjioh; couche intergranulaire ; intergranulăre Schicht (Zwischenkornsubstanz); intergranular layer (grain bounder); szemcsesreteg]: Stratul care desparte doi grăunfi cristalini şi în care atomii nu sunt a-ranjafi în refea cristalină. s. ~ limită [cJioă pa3AeJia; couche limite; Grenzschicht; boundary layer; hatârreteg]. Hidr.: Strat subfire de fluid, care se formează la supra- 486 fafa unui corp (perete) cufundat într'un fluid pufin vâscos, când există mişcare relativă a corpului fafă de fluid, strat care are proprietatea că în interiorul lui gradientul vitesei relative e mare şi deci forfele datorite viscozitefii au valori mari, pe când în exteriorul Iui efectul viscoztăfii e foarte mic, astfel încât aici mişcarea e aproximativ aceea a unui fluid perfect (ipoteza lui Prandl, stabilită pe baza unor observafii experimentale, folosită în studiul mişcărlor p’ane). Experimental, se constată că stratul limită laminar e instabil, mai ales datorită faptului că în curentul de fluid există totdeauna o turbulenfă prealabilă şi ca suprafafa corpului prezintă aspe-rităfi. Stratul limită, în amonte laminar, devine, dintr'un anumit punct, turbulent; pozifia punctului de trcnsifie variază din cauza turbulenţei curentului din amonte şi depinde de numărul lui Reynolds (există o anumită valoare RT, pentru care se produce transifia); la o placă plană, abscisa xT a punctului de transifie, în sensul curentului din vQxT stratul limită, se determină din relafia Rr~——, v unde Vq e vitesa curentului în afara stratului, iar v e viscozitatea cinematică. Experienfa arată ca ex:stă de fapt o zonă de transif.e, a cărei întindere depinde de numerul lui Reynolds; la o placă pe care stratul limită e parfial laminar şi parfal turbulent, coeficientul total de frecare se poate calcula din formula _ 0,0074 1 700 C/" R,' punctul de transifie fiind găsit, experimental, la Rr = 400 000. Rugozilatea suprafefei corpului influenfează unele dintre rezultatele precedente. Dacă regimul din stratul limită e laminar, asperităţile mari pot provoca trecerea dela regimul laminar la cel turbulent; dacă regimul e turbulent, asperităţile au un efect important, când înălfimea lor & depăşeşte un sfert din grosimea substratului laminar. Efectul nu e bine cunoscut când b rămâne inferior grosimii substratului laminar. La valori h mai mari decât această grosime, rezistenfă creşte mult şi, pentru valori mari ale numărului lui Reynolds, efectul viscozităfii poate fi neglijat, coeficientul de frecare depinzând numai de rugozitatea relativă. Desprinderea stratului limită e un fenomen foarte important, care condiţionează rezistenfă de formă a corpurilor. în anumite împrejurări, viscozitatea fluidului din stratul limită provoacă desprinderea vinelor de fluid de pe suprafafa corpului, stratul limită fiind constituit din particule de fluid întârziate din cauza frecării. Dacă mişcarea exterioară e accelerată, presiunea în amonte e mai mare decât cea din aval, gradientul de presiune având dp q)v expresiunea —= — cv—-; în secfiunea stratului ax r Qx limită/presiunea e constantă (^ = o), astfelîncât ; J există o presiune motoare care favorizează mişcarea. Dacă mişcarea e întârziată, particu’ele sunt 'ncetinite şi, la o diferenţă de presiune destul de mare, vitesa particulelor din apropierea suprafefei devine nulă, aceste particule căpătând o mişcare de sens contrar. Curba de variafie a Poziţia punctului de desprindere, f) cvrentul principal; 2) curent de întcarcere; r) curba de variafie a vitesei; c) penetul de despri. dere; cc*) secfiunea în dreptul punctului de desprindere; aa’) şi bb’) secţiuni amonte; dd') secfiuie aval. vitesei se turteşte — şi dincolo de secfiunea cc’ (v. fig.) ea se inversează, deoarece există un curent de întoarcere, dacă desprinderea curen- tului se produce în punctul c, unde =0. 'Qy* 3=0 Desprinderea apare când gradientul de presiune în sensul curgerii e pozitiv f^>o). Parficulele \q)k / de fluid din stratul limită, cari se depărtează de corp, dau vârtejuri antrenate de curentul de fluid, iar în zona situată în aval de punctele de desprindere (în spatele corpului), mişcarea are un aspect neregulat: apa moartă. Când există un gradient pozitiv de presiune se foloseşte, pentru calculul aproximativ al pozifiei punctului de desprindere, teorema impulsului, exprimând vitesa sub forma unui polinom de gradul al patrulea y în coeficienţii acestui polinom fiind funefiuni de parametrul , Q)V & d* vf unde 5 e grosimea stratului; pentru vx=vxe şi ($vx\ W^=8 = ° Se°bfine 9^ 12 + Xz; ^/ y=0 6 V şi deci X = —12 pentru punctul de desprindere (la un profil de aripă, X = ^ = — 0,0682). •— O* V Pozifia punctului de desprindere depinde de caracterul laminar sau turbulent al curgerii în stratul limită. în regim laminar, schimbul de energie dintre stratul limită şi fluidul exterior se face la scară moleculară— şi deci foarte slab. în regim turbulent, schimbul de energie e mult mai intens şi energia cinetică a particulelor din stratuljimită 487 sporeşte, ceea ce face ca desprinderea să se producă mai departe în aval. Această proprietate prezintă importanţă deosebită, deoarece se confirmă experimental faptul că rezistenfa la înaintare a unui corp scade brusc, când se frece dela regimul laminar la cel turbulent. Desprinderea stratului limită poate fi întârziată prin carenarea corpului, în care caz gradientul de presiune ^variază pufin, astfel încât rezişti)# tenfa de formă se reduce mult. De asemenea, se întârzie sau se evită complet desprinderea, aspirând fluidul din stratul limită sau refulând fluid, prin orificii de dimensiuni mic', practicate pe suprafafa corpului. Aceste procedee au fost propuse pentru aripele de avion, dar nu s'au generalizat din cauza compiicafiilor constructive. 1. Strat limită laminar [JlHMHHapHbiît CJIOH pa3-#ejia; couche limite laminaire; laminare Grenz-schioht; laminar boundary layer; laminâris hatâr-reteg]: Strat limită de fluid compresibil sau incom-presibil, în care regimul de curgere e laminar. — La flu’de incompresibile, ecuafiile de mişcare laminară în interiorul stratului limită se simplifică foarte mult şi, pentru mişcarea plană, devin ,4\$VX - ~ . -- - -v - Vv= 5i —,=Q. 10P pQx ■v c)p ' c)y~ unde v e viscozitatea cinematică, iar ecuafia de continuitate e: (2) dvx $vv + -7—= 0, q)x dy forjele de masă fiind neglijabile. Alegând originea axelor de coordonate într'un punct al suprcfifei corpului, respectiv al peretelui, cu orientarea axei Ox în lungul acestei suprafefe şi a axei Oy după normală, condifiunile la limita sunt: = vy(x,0) = 0 3 vx(x,t) = vxe(x), unde 5 e grosimea stratului limită într'un punct oarecare, iar vxe e vitesa curentului în exteriorul stratului limită. în calcule se folosesc metode de rezolvare a ecuafiilor precedente, bazate în majoritate pe teoria stratului limită de grosime finită; în acest caz se introduc nofiunile grosime de deplasare Si şi grosime de impuls S2* Grosimea finită § a stratului limită se defineşte convenfional, astfel încât vitesa la frontiera superioară a acestui strat să aibă 99% din valoarea corespunzătoare mişcării potenţiale care s'ar produce în absenfa vis-cozităfii. Grosimea de deplasare cu care suprafafa corpului trebue deplasată local pentru ca debitul să rămână neschimbat, se determină din condifiunea ca debitul într'o secfiune oarecare din vecinătatea suprafefei corpului să fie acelaşi în curgerile reală şi potenţială; aslfel, rezultă (4) ai variafia vitesei până la infinit obţinându-se prin extrapolarea curbei de variaţie din interiorul stratului limită, iar pe fiind masa specifică în exteriorul stratului limită (pentru fluidele incompresibile pe = p=const.). Grosimea de impuls d2 se determină din condiţiunea ca impulsul printr'o secţiune dată să rămână acelaşi în cazurile considerate mai sus — şi rezultă: (5) (1-—W J9VX \ Vxe) Se mai pot defini grosimi ale stratului limită pe baza unor criterii termice, considerând abaterea de temperatură, respectiv de entalpie şl de flux de entalpie, cari se observă în mişcarea reală faţă de mişcarea potenţială. — Alte metode de rezolvare a problemei, prin ecuaţiile de mişcare, considerând stratul limită de grosime indefinită, se bazează pe legea asimptoiică de repartiţie a viteselor în stratul limită, adică pe o lege în care repartiţia viteselor se exprimă prin aceeaşi relaţie în interiorul stratului limită şi în afara acestui strat, curba de repartiţie tinzând asimptotic către vitesa dela infinit. Ecuaţia de continuitate (2) permite introducerea funcţiunii de curent , ( 01» iar dacă mişcarea e permanentă, ecuaţia de mişcare (1) devine: (6) v , c)2* 9» c)24> S»=1c)Pm c)y2 &X Q)X dy dy p dx' în cazul plăcii plane se arată că ™ = 0 ox dacă se notează: (7) • *_i 2 x V V ?l ' 2 vxex V V ' v0 fiind vitesa dela infinit, se obţine următoarea ecuaţie diferenţială a funcţiunii de curent sc- care se integrează numeric. Din calcul se obfin: gradientul de vitesă la perete (t-‘) \Qy/y=o vx' 1,332 grosimea stratului limită 8 = 4,921/JL, \v0x grosimea de deplasare 84 = 1,72y^«s0,34 8, 488 grosimea de impuls VyjC — «0, 135 5, şi coeficientul de frecare al plăcii 1,328 C/= iX unde x e abscisa unui punct, măsurată în raport cu punctul din fafă al plăcii (bordul de atac) şi Rx e numărul lui Reynolds corespunzător. — Dacă gradien-q)P tul de presiune — Varjajja vitesej în |ungu| unuj nu e nul, problema obstacol în formă de diedru. se complică , dar a ^o) vitesa dela infinit amonte; fost rezolvată pentru v) vitesa în lungul obstacolului curgerea în jurul unui (diedru); x) distanfa dela vârful obstacol în formă de diedrului (în dreptul căruia se diedru (v. fig.). Legea consideră vitesa v); |3 it) unde variafie a vitesei ghiul la vârf al diedrului. în mişcarea din afara stratului limită e de forma v — vQxm, exponentul m fiind dat în funcfiune de unghiul p ic al diedrului şi de gradientul de vitesă, prin relafiile x dv m — {2 rc/p re — 1) 1 respectiv /w = -gradien- tul de presiune e dp. dx — pv dv 'dx' Notând (9) Vm+1 V a ivx . , -l//W+1 ty-\lvX — iVT Şl f=\~T-vlcU' ecuaţia diferenţială a funcţiunii de curent devine (10) W.fW_ te ll = 0. dz3 dz2 LA dz J J Valorile numerice rezultate din integrarea acestei ecuafii se utilizează pentru calculul teoretic al stratului limită pe un profil de aripă. — Aplicarea teoremei impulsului la fluide incom-presibile conduce la ecuafia integrală a stratului limită (ecuafia lui Kârmân): f*E = - 6E“YJ©,=o' (unde iq e viscozitatea dinamică), care e foarte utilă în calculele practice. Folosind ecuafia (11), se obfin numeroase rezultate verificate experimental, aproximând legea de variafie a vitesei în stratul Ifmită printr'o funcfiune vx=i(^; în generai, se ia pentru această funcfiune un polinom ai cărui coeficienfi se determină din condifiunile la limită indicate mai înainte, cum şi din condifiunile suplementare Q)P ri q)x (^) =0 (^A =0 (&a*\ =i \Q)y / ' \ Q)y2 Jy=h \Q)y2/y=0 V) O metodă cu caracter general, introdusă de A. A. Dorodnifân şi L. G. Loifianski, are ca punct de plecare ecuafia integrală (11), în care se pun în evidenfă grosimile şi §2, adică dd2 dvxe d7+pv«(51+2 8a) =x°' fiind fensiunea fangenfială pe \dy Jy=o suprafafa corpului. Legea de repartifie a viteselor e pusă sub forma —=9(r"» /)* parametrul vxe a de formă f depinzând de x. Se introduc, de asemenea, mărimile H (/) = şi ţ (/) = cp'(0, /), . 2 şi ecuafia precedentă devine Avxe rv w f dX Daca se pune / =-------------, rezulta d2vv d/ = 1 ăvxe dx v„M dx dx2 m+scf- dx unde F(f) = 2{ţ (t) — f [2+ #(/)] }. Găsirea funcţiunilor F(f), ţ (/) şi H(f) rezolvă problema. — La fluide compresibile, compresibilitatea se manifestă în partea superioară a stratului limită, unde vitesa e mare, astfel încât apar gradienfi mari de vitesă \dy) şi gradienfi de tempera- ofT tură ') • Afară de viscozitate, intervine şi conductibilitatea termică, schimburile de căldură yr* fiind proporfionale cu.X^—; când conductibilita- dy tea termică X e mică, efectul ei e tot atât de important ca şi cel al frecării. Fenomenele termic şi dinamic nu sunt independente, deoarece propagarea căldurii în stratul limită modifică valorile masei specifice p şi pe cele ale viscozităfii ^ (sau v), cari intervin în ecuafia de mişcare. — Problema termică impune condifiuni la limită proprii în ce priveşte suprafafa corpului (suprafafă conductoare sau izolantă). Dacă suprafafa e izolantă, ea atinge o temperatură de echilibru Ts, abaterea de temperatură bTM — Ts—T dintre un punct M de pe perete şi un punct M' situat la frontiera stratului limită (pe aceeaşi normală cu M) depinzând de natura fluidului şi de condifiunile fizice ale acestuia. Se poate pune 489 unde v e vitesa în punctul M', Cp e căldura •r. . VCP specitica la presiune constantă, iar 9=-^- e un parametru adimensional, formula fiind valabilă pentru 9 = 0,6. Temperatura la suprafafă creşte foarte mult pentru un corp care se deplasează cu vitesă mare. în mişcările supersonice, stratul limită e pufin cunoscut. Coeficienfii de frecare sunt de acelaşi ordin de mărime ca şi cei din fluidul incompre-sibil, dar grosimea d a stratului creşte odată cu vitesa. 1, Strat limită ^turbulent [TypdyJieHTHbîH cjioh pa3#eJia; couche limite turbulente; turbulente Grenzschicht; turbulent boundary layer; turbulens hatârreteg]: Strat limită de fluid incompresibil sau compresibil, în care regimul de curgere e turbulent. Teoria stratului limită turbulent nu e încă destul de bine fundată. — La fluide incompresibile, cazul plăcii plane se studiază prin analogie cu mişcarea turbulentă în conducte, folosind formule deduse prin metode de aproximaţie. Conform uneia dintre aceste metode, dacă Rx < 5.106, se objin următoarele rezultate pentru stratul limită: legea de variafie a vitesei m1/7 vx Vxe\ş) ’ grosimea stratului limită 0,37* 5=--------, R°'2 grosimea de deplasare grosimea de impuls coeficientul de frecare fiind Cy=0,074 Rx"0’2-Dacă 106<< 109, se obfin valori mai corecte cu formula C/=/t . în imediata apropiere 1 (log#*)2,58 a suprafefei plăcii se formează un substrat laminar, în care vitesa variază linear; rezistenfa la înaintare creşte considerabil în mişcarea turbulentă fafă de mişcarea laminară (mai ales la numere Reynolds mari). 2. ~ rutier [cjioh fl0p0}KH0H oAeJKflbi; couche routiere; Strafjenschicht; way layer; utreteg]. Drum.: Strat component al unui sistem rutier. Se deosebesc: strat de uzură, când suportă direct circulafia, şi strat de rezistenfă, când serveşte ca suport pentru stratul de uzură. Stratul de uzură se construeşte din materiale rezistente, iar cel de rezistenfă se poate construi din materiale mai slabe, deoarece nu este în contact direct cu traficul. După modul de construcfie, straturile rutiere pot fi formate: din agregate minerale aglomerate cu un liant (de ex. strat de beton asfaltic); din blocuri aşezate cu mâna (de ex. pavaj de calupuri). Un strat rutier aglomerat poate fi confecţionat, fie din macadam, fie din beton sau din amestec. El confine, în general, următoarele elemente: agregat mare (piatră mare), agregat mic (piatră mică sau nisip), filer (pulbere minerală), liant sau aglornerant (bitum, ciment, etc.). 3. ~ sensibil [nyBCTBHTeJiHbiH cjioh; couche sensible; empfindliche Schicht; sensible bed; er-zekeny reteg]. Foto.: Stratul de substanţă sensibilă la lumină, care se aşază, fie pe o placă de sticlă, de celuloid, de acetat de celuloză,- sau de hârtie, pentru a constitui materialul fotografic sensibil (plăci, filme, hârtie), fie pe o placă metalică, de calcar, de sticlă, etc., pentru a executa clişee prin procedee fotochimice. în primul caz, stratul sensibil e compus din colodiu disolvat în alcool-eter sau din gelatină, sensibilizate cu halogenuri de argint şi cu diverşi coloranfi; în al doilea caz, din albumină, cleiu, email sau gelatină, sensibilizate cu bicromat de amoniu sau de potasiu. 4. ~-suport [nofleTHJiaiomHS cjioh; couche support; Stiitzschicht; support layer; tartoreteg]. Drum.: Stratul sau straturile rutiere cari servesc ca reazem unui strat aşezat deasupra. în cazul consolidărilor succesive, sistemul rutier existent serveşte drept suport pentru îmbrăcămintea nouă care se adaugă. Exemplu: în cazul unei modernizări, împietruirea veche serveşte ca suport al îmbrăcămintei noi (un beton asfaltic, pavaj de piatră, etc.). 5. ~ termoizolant [TenJi0H30JiHpyK)iiţHH cjioh; couche thermo-isolante; thermo-isolierende Schicht; thermo-insulating layer; hoszigetelo reteg]. Termot.: Strat care izolează din punct de vedere termic, folosit pentru a împiedeca sau a reduce transferul de căldură între două medii. El trebue să fie constituit dintr'un material cu conductibilitate termică foarte mică, rezistent Ia umezeală, la foc şi la şocuri, şi care să poată fi prelucrat. Ca straturi termoizolante se folosesc, fie fluide (de ex. aer), fie materiale solide (de ex. asbest, plută, vată de sgură, vată de sticlă, pămânfel, iarbă de mare, etc.). Straturile termoizolante solide pot fi alcătuite din materiale omogene sau eterogene (de ex. materiale aglomerate, poroase sau cu goluri, etc.). V. şi sub Izolare termică. e. Sfrafametru [CTpaTaMeTp; stratametre; Stra-tameter; stratameter; sztratameter, retegdoles-mero]. Expl. petr.: Instrument cu ajutorul căruia se pot măsura, într'o sondă adâncă, înclinarea şi directa stratelor. Se folosesc stratametre magnetice, electromagnetice şi giroscopice. 7. ~ electromagnetic cu înscriere multiplă, pentru găuri netubate [aJieKTpoMarHHTHMH CTpaTaMeTp c MHoroKpaTHbiMH sanHChflMH flJIH HeKpenJieHHblx CKB3ÎKHH; stratametre elec-tromagnetique â enregistrements multiples seule-ment pour des forages non tubes; elektromag-netischer Stratameter mit mehrfachen Registrie-rungen nur in unvşrrohrten Bohrlochern; electroT 490 magnetical stratameter with multiple recordings only in open holes; tobbszoros feljegyzesu elek-tromâgneses retegdolesmero csovezetlen furo-lyukak reszere]: Stratametru care măsoară, prin potenfiometrie, înclinarea şi direcfia înclinării găurii sondei, într'un anumit punct sau într'o serie de puncte (din 25 în 25 m sau din 30 în 30 m). El se bazează pe principiul curenjilor induşi într'o spiră care se învârteşte într'un câmp magnetic. Cifrările se fac la suprafafă, cu potenfiometre, şi se înregistrează manual. Sin. Te!eclinometru. î. Sfratamefru giroscopic cu înscrieri multiple, penfru găuri tubafe [JKHpoCKonHHecKHâ CTpaTa-MeTp C MHOrOKpaTHbIMH 3anHCbHMH AJIflKpen-JieHHblx CKBaJKHH; stratametre gyroscopique â enregistrements multiples pour des forages tubes; gyroskopischer Stratameter mit mehrfacher Regi-strierung in verrohrten Bohrlochern; gyroscopic stratameter with multiple recordings in cased hole; tobbszoros feljegyzesu giroszkcpikus retegdolesmero csovezett lyukak reszere]: Stratametru a cărui funcfionare se bazează pe folosirea compasului giroscopic, care funcţionează bine şi în găuri tubate, spre deosebire de busola cu ac magnetic, care nu poate funcfiona în astfel de găuri, fiindcă indicafiils ei sunt influenţate de prezenfa maselor de fier şi a maselor magnetice. Instrumentul are pile electrice sau un servomotor care alimentează motorul giroscopului, micromotorul camerei fotografice şi o lampă care radiază lumina pentru fotografiat; un ceasornic, un termometru şi o cameră fotografică în care se înregistrează pe un film de 16 mm lăţime, sunt aranjate deasupra giroscopului. Pentru înclinare, între camera de fotografiat şi unitatea giroscopică este un pendul suspendat de un fir de păr în cruce, deasupra unei lentile de sticlă, care are gravată pe ea cercuri concentrice, dând astfel gradele de înclinare. 2. ~ magnetic cu înregistrare unică, penfru găuri netubate [MarHHTHbifi CTpaTaMeTp c eflHHOH perHCTpaiţHeHi ajih HeKpenjieHHbix CKB3ÎKHH; stratametre magnetique â enregistre-ment unique pour des forages non tubes; magne-tischer Stratameter mit einer einzigen Registrierung nur in unverrohrten Bohrlochern; magnetical stratameter with single recording and utilized only in open holes; egyszeres feljegyzesu mâgneses retegdolesmero csovezetlen furolyukak reszere]: Stratametru care înregistrează direcfia înclinării fafă de Nordul magnetic, cu ajutorul unei busole magnetice, şi înclinarea găurii, cu ajutorul unui pendul şi al unor fire reticulare, aşezate în cruce, înregistrările înclinării şi orientării sunt redate fotografic pe un disc de hârtie. Sin. Teleclinograf. 3. ~ magnetic cu înregistrări multiple, pentru găuri netubate [MarHHTHbiH CTpaTaMeTp c MHOrOKpaTHbIMH perHCTpaiţHJÎMH flJIH He-KpeiuieHHblx CKBaJKHH; stratametre magnetique â enregistrements multiples pour des forages non tubes; magnetischer Stratameter mit mehrfachen Regisfrierungen in unverrohrten Bohrlochern; magnetical stratameter with multiple recordings only in open holes; tobbszoros feljegyzesu mâgneses retegdolesmero csovezetlen furolyukak reszere]: Stratametru construit spre a efectua într'un singur marş, la adâncimi predeterminate, mai multe înregistrări (ultima in talpă), cu ajutorul cărora să se poată proiecta, într'o diagramă, drumul găurii sondei (înclinarea şi orientarea acestei înclinări) şi distanfa pe orizontală la care se găseşte talpa sondei fafă de verticala localei acesteia, înregistrările se fac automat, în gaura sondei, prin fotografiere sau pe altă cale. 4. Sfrale vărgate inferioare [HHJKHHe iiojio-caTbie IIJiaCTbl; couches bariolees inferieures; untere bunte Tonsch’chten; inferior variegated layers; also tarka agyagretegek]. Geo/.: Strate constituite din argile micacee, mai mult sau mai pufin nisipoase, din conglomerate argiloase, nisipuri şi gresii, toate colorate în roşu cu pete verzi, cari reprezintă un facies epicontinental, lacustru sau lagunar, pe alocuri torenţial al Londinianului (Soissonian), desvoltat în Nord-Vestul basinului transilvan. 5. ~ vărgate superioare [BepXHHe iiojio-caTbie IIJiaCTbl; couches bariolees superieures; obere bunte Tonschichten; superior variegated layers; felso tarka agyagretegek]: Strate constituite din argile roşii, din argile nisipoase, din gresii şi pietrişuri, atribuite Auversianului superior. Sunt desvoltate la Est de Cluj, în regiunea lara şi în depresiunea Huedin. e. Stratificare [cTpaTH(|)Hi];HpOBaTb; stratifi-cation; Stratifizieren; stratification; retegeies, sztra-tifikâlâs]. Agr.: 1. Operaţiunea punerii seminfelor, eventual a butaşilor, în straturi succesive de nisip şi de seminţe ori butaşi, în scopul păstrării lor şi al favorizării procesului germinafiei sau al înrădăcinării. — 2. îngroparea rădăcinilor, a părfilor pomilor scoşi din şcoală sau a oricărui material săditor, în şanfuri făcute în pământ, şi acoperirea lor cu pământ bine mărunfit. 7. Stratificat, temn ~ [cjioncTan flpeBeciraa; bois lamelle; Lageholz; laminated wood; rete-gelt fa], Ind. lemn.: Lemn ameliorat prin stratificare, impregnare, încleire şi presare, cum sunt: placajele (v. Placaj 2), lemnul stratificat nedensi-ficat (numit uneori, impropriu, lemn lamelat) şi lemnul stratificat densificat (numit uneori, impropriu, lemn lamelar impregnat şi comprimat). Prin stratificarea sau lamelarea lemnului se urmăreşte reconstituirea din foi subţiri de furnir (v.) a unui material lemnos omogen, în care influenfă anisotropiei şi a defectelor lemnului e micşorată prin răspândirea acestora în masa lemnoasă. Prin impregnare cu răşini sintetice, lemnul stratificat câştigă proprietăfi fizice şi mecanice superioare celor ale lemnului natural. Prin încleire se obfin piese continue de mari dimensiuni. Prin presare, creşte greutatea specifică a materialului, odată cu rezistenfele mecanice. Lemnul stratificat se clasifică după specia semifabricatului folosit, după grosimea şi dispoziţia straturilor, după confinutul de răşină sintetică, după greutatea specifică a materialului fabricat. 491 După specia semifabricatului folosit, se deosebesc lemn stratificat din furnire de mesteacăn, de fag, paltin, anin, pin, etc. După grosimea straturilor, se deosebesc lemn stratificat din furnire subfiri (cu grosimea sub 1 mm) şi lemn stratificat din furnire groase (peste 1 mm). După dispozifia straturilor, se deosebesc lemn stratificat tip A, constituit din furnire dispuse cu fibrele paralel (v. fig. a), care are rezistenfe ma- compreg, high density plywood; tomoritett rete-gelt fa]: Lemn stratificat obfinut prin aplicarea unui tratament piezotermic, care dă greutate specifică mai mare decât 1 g/cm3. Lemnul stratificat densificat se prezintă în două varietăfi: cu conţinut mic de răş:nă sintetică, obfinut prin încleirea straturilor componente cu film de bachelită (v. Tegofilm), şi cu confinut mare de răşină sintetică, obfinut prin impregnare cu solufie alcoolică sau Tipuri de lemn stratificat. a) lip A (cu furnire cu fibre paralele); b) tip B (.u grupuri de 5-• * 10 straturi paralele, dsspărfite printr'un strat transversal); c) tip C (cu straturi alternate, cu fibre perpendiculare); d) tip D (cu fibrele straturilor consecutive decalate cu 15*-«45°); I---6) straturi de furnir. xime la compresiune, întindere şi încovoiere după o direcfie paralelă cu fibrele (de ex. materialul numit lignofol); lemn stratificat tip B, constituit din grupuri de 5-'10 straturi paralele, alternând cu un strat aşezat transversal (v. fig. b), care are pro-prietăfi mecanice egale cu ale lemnului stratificat tip A (de ex.: materialul numit lemn delta); lemn stratificat tip C, Ja care straturile alternate consecutive sunt dispuse cu fibrele perpendicular (v. fig. c) şi care are rezistenfe egale după două direc{ii perpendiculare; lemn stratificat tip D, la care fibrele straturilor consecutive formează unghiuri de 15"*45° (v. fig. d) şi care are rezistenfe egale după direcfiile radiale. După confinutu| de răşină sintetică, se deosebesc: lemn stratificat încleit, cu un confinut de răşină sintetică sub 20%, şi lemn stratificat impregnat, cu un confinut de răşină sintetică până la 50%. După greutatea specifică a materialului, se deosebesc: î. Stratificat, lemn ~ densificat [cJlOHCTbift ynJiOTHeHHbiH flpeBecHb!HnJiacTHK;boislamelle densifie; Presslageholz, verdichtetes Schichtholz; apoasă de răşină fenol-sau crezol-formaldehidică. Procesul tehnologic de fabricare a lemnului stratificat densificat începe cu operaţiunile de fabricare a furnirului, cari sunt: tăierea buştenilor la lungimea necesară; aburirea buştenilor; cojirea manuală sau mecanizată a buştenilor; derularea; croirea furnirelor; uscarea furnirelor (v. A*-*F în fig. Procesul tehnolcgic de fabricare a placajelor, sub Placaj 2). Operafiunile cari urmează sunt: tăierea furnirelor întregi, uscate, la formatele dorite, la foarfecile automate; îndreptarea muchiilor furnirelor înguste, la maşina de frezat paralel; sortarea furnirelor şi impregnarea lor; uscarea furnirelor impregnate, la 60"*70°, pentru îndepărtarea solvenfilor răşinii; alcătuirea pachetelor de furnire, prin petrecerea capetelor; retezarea pachetelor de furnire continue, la fereslrăul circular culisant; presarea (la 150—180 kg'cm2) la cald (la cca 145°) a pachetelor, la presa hidraulică, pentru polime-rizarea răşinilor; răcirea şi condifionarea plăcilor; tivirea plăcilor la ferestrăul circular dublu, cu avans mecanic; retezarea plăcilor la ferestrăul circular dublu; ungerea fefelor (muchiilor) plăcilor cu lac de bachelită; depozitarea, ambalarea şi expedierea (v. fig.). 492 Materialul are bune proprietăţi mecanice, di-electrice şi antifricfionaie. E întrebuinfat, în principal, în^electrofehnică şi în construcfia de maşini; aplicarea unui tratament piezotermic, care-i dă greutate specifică sub 1 g/cm3. E produs printr'un proces tehnologic asemănător celui pentru fabri- Procesul tehnologic de fabricare a lemnului stratificat densificat. A) sosirea furnirelor uscate, dela cuptor (v. în fig. Procesul tehnologic de fabricare a placajelor, sub Placaj 2) B) tăierea furnirelor; C) îndreptarea muchiilor furnirelor; D) prepararea lacului de bachelită; E.) sortarea furnirelor; F) impregnare; G) uscarea furnirelor impregnate; H) alcătuirea pachetelor de furnire; I) retezarea pachetelor; J) presare la cald (pentru polimerizarea răşinii); K) răcirea şi condiţionarea plăcilor; L) tivirea plăcilor; M) retezarea plăcilor la lungime; N) ungerea laturilor (muchiilor) plăcilor cu lac de bachelită; O) depozitare; P) ambalare; R) expediere; a) răşină fenol-formaldehidică; b) solvent; /) foarfeci-ghilotină automate; 2) maşină de frezat paralel; 3) masă de sortare; 4) amesfecător cu manta de încălzire; 5) casetă cu furnire gata pentru Impregnare; 6) cuvă pentru impregnare; 7) cuptor de uscare cu circulafie forjată a aerului; 8) masă pentru formarea pachetelor de furnire continue; 9) ferestrău circular culisant; 10) masă pentru pachete de furnire secfionate; 11) instalaţie de încărcare a pachetelor de furnire; 12) presă hidraulică cu etaje, cu platane încălzite; 13) instalaţie de descărcare a presei; 14) cameră pentru răcirea şi condiţionarea plăcilor; 15) ferestrău circular dublu, cu avans mecanizat, pentru tivirea plăcilor; 16) ferestrău circular dublu, pentru retezarea la lungime a plăcilor; 17) masă transportoare pentru ungerea laturilor. de exemplu, pentru traverse de refele electrice, tije pentru izolatoare, pene de înfăşurare electrică, distanfiere, cusine{i de laminor, ghidaje, panouri de tablouri de distribuie, matriţe pentru ambu-tisarea aliajelor uşoare, role, modele pentru turnătorie, rofi dinţate, bucele, supape, etc.; în construcfii aeronautice şi navale, de exemplu pentru elice cu pale raportate, longeroane supuse unor solicitări mari, ranforsări, tălpi, chile, scripeţi, ghidaje cu frecare, volefi, planşeuri de mare rezistenfă, etc.; se foloseşte şi în utilaje pentru industria textilă (suveici, spete, bătătoare, pedale), pentru eclise de cale ferată, armaturi pentru tâmplărie (de ex. balamale şi clanje de lemn stratificat, densificat şi mulat), aparatură chimică ş.i articole de sport. Lemnul stratificat densificat se fabrică în tipurile A (de ex. lignofolul cu greutatea specifică 1,4 g/cm3), B (de ex. materialul numit lemn delta), C şi D, în plăci cu lungimea până la 5700 mm, cu lăţimea de 1350 mm şi cu grosimi de 10—80 mm. î. Stratificat, lemn ~ nedensificat [cjiOHCTan HeynJioTHeHHaH flpeBecHHa; bois lamelle non-densifie; Schichtholz (unverdichtetes Lageholz); impreg, low density laminated wood; nemt6-mâritett retegelt fa]: Lemn stratificat, obfinut prin carea lemnului stratificat densificat, însă presiunea la care e supus în presa hidraulică e mai joasă. Lemnul stratificat nedensificat se prezintă în două varietăţi: cu conţinut mic de liant sintetic şi în-cleit cu ajutorul unei soluţii sau al unui film de bachelită sau de răşini de uree sau de melamină-formaldehidă; cu conjinut mare de răşină sintetică, şi care e obţinut prin impregnarea furnirelor cu soluţie alcoolică sau apoasă de răşină fenolică sau de răşină crezol-formaldehidică. Lemnul stratificat nedensificat se fabrică în tipurile numite A, B şi C, în lăţimi de 400**-1200 mm, lungimi până la 7200 mm şi grosimi între 6 şi 65 mm. Lemnul stratificat nedensificat de tipurile A şi B, numit şi lemn lamelat (v.), se întrebuinţează: ia fabricarea pieselor solicitate longitudinal ale maşinilor agricole; în construcţii aeronautice şi navale, de exemplu pentru longeroane de aripe şi fuzelaj, skiuri de aterisaj, antene, catarge, longeroane pentru îmbarcaşi uşoare; skiuri comune lamelate, paturi de armă, crose, rachete de tenis. Tipul C, numit şi placaj multistratificat, se întrebuinţează: la fabricarea caroseriilor de autovehicule şi de vagoane; pentru planşeuri şi căptuşeli interioare; în construcţii aeronautice şi 4W navale la nervuri, bordaje, guseuri, eclise, coce pentru fuzelaj, construcfii mixte de longeroane (chesoane), flotoare şi coce pentru hidroavioane, bordaje pentru hidroglisoare, şalupe, pontoane, ambalaje speciale, rezistente la umezeală, recipiente pentru chimicale, etc. 1. Sfratificafia electrolitului [CTpaTHcjDHKaiţHH aKKyMyJiHTopHoft KHCJiOTbi; stratification de Pelectrolyte; Elektrolytschichtung; electrolyte stratification; elektrolitikus retegezes]. Elt.: Fenomenul de creare, în bacul unui acumulator electric cu plumb, a unor zone distincte de acid, de con-centrafii diferite, provocat prin încărcarea dela început cu un curent de încărcare prea intens. în acest caz, acidul sulfuric care se formează în timpul încărcării e expulsat din plăci cu o vitesă mai mare decât poate difuza în masa electro-litului din jurul plăcilor. Deoarece, Ia începutul încărcării, nu se desvoltă gaze, electrolitul concentrat, care se formează în jurul plăcilor şi care e ‘mai greu, cade la fundul bacului şi se adună acolo, ajungând până la un nivel dela care, mai târziu, începe desvoltarea de gaze. Aceasta face ca electrolitul de deasupra acestui nivel să se amestece şi să capete o concentrafie mai mică. Stratificafia are ca efect o uşoară micşorare a capacităfii bateriei, datorită micşorării greutăfii specifice a electrolitului activ. 2. Sfrafificafie [0TpaTH(f)HKaiţHfl, HamiacTO-BSHHe; stratification; Schichtung; stratification; retegezodes]. Geo/..* Dispozifia rocelor în strate suprapuse. 9« ~ diagonală: Sin. Stratificare încrucişată (v.). 4. ~ discordantă [HecorJiacHOe HanJiacTO-BaHHe; discordance de stratification; Diskordante Lagerung; discordant stratification; szethangolo retegezodes]: Stratificatie a două serii de strate, la care suprafefele de stratificaf ie ale stratelor din seria superioară formează un unghiu cu suprafefele de stratificaf ie ale stratelor inferioare. s. ~ încrucişată [KOCBeHHan HanJiacTOBa-HHe; stratification entrecroisee; Kreuzschichtung; imbricate stratification; keresztezett retegezodes]: Dispozifie încrucişată a stratelor, întâlnită la depozitele fluvio-lacustre şi continentale (depozite torenţiale, delte, dune, etc.). 6. Sfrafîformîs. V. sub Nori. 7. Stratigrafie: Sin. Geologie stratigrafică (v.). 8. Sfratocumulus. V. sub Nori. 9. Stratosfera [CTpaTOC(|)epa; stratosphere; Stratosphare; stratosphere; sztratoszfera]: Regiunea atmosferică cuprinsă între troposferă şi iono sferă, aidcă între cca 8--18 km şi 40 km, caracterizată printr'o temperatură constantă sau foarte uşor crescătoare în înălfime, ceea ce împiedecă formarea de curenfi verticali de aer. La partea superioară a stratosferei se produce o încălzire puternică a aerului; ea se datoreşte unui strat de ozon în care se desvoltă căldură în urma absorpfiei radiafiilor ultraviolete solare. io. Straturi, metoda în ~ [nooJiofiHbiâ Me-TOfl.* methode en couches; Schichtenmethode; layer method; retegeljârâs]. Drum.: Metodă de construcfie a şoselelor din straturi rutiere suprapuse. Rezistenfă straturilor trebue să fie cu atât mai mare, cu cât stratul e mai aproape de suprafafă; stratul superior (stratul de uzură) fiind cel mai solicitat, trebue să fie cel mai rezistent. Agregatele folosite la construcfia straturilor trebue să aibă dimensiuni cu atât mai mici şi duritate cu atât mai mare, cu cât stratul e mai aproape de suprafafă. Sistemul de construcfie în straturi se numeşte şi sistem roman, deoarece şoselele romane erau construite după această metodă. Sistemul permite consolidarea succesivă a şoselei, prin aplicarea de noi straturi, mai rezistente, pe măsura creşterii traficului. 11. Sfratus. V. sub Nori. 12. Streaşină [CBec KpoBJiH; avant-toit; Vor-dach; fore-roof; eresz]. Cs.: Prelungire a acoperişului de lemn al unei construcfii, în afara marginii superioare a perefilor exteriori. Serveşte ca protecfiune a fafadei şi, mai ales, a fundafiilor, contra ploilor, şi ca element decorativ. Din punct de vedere constructiv, se deosebesc: streaşină simplă, la care căpriorii sunt aparenfi (în general, geluifi şi profilafi), iar scândura aste-relii e, de asemenea, aparentă, fălfuită şi îmbinată în jumătatea lemnului, — şi streaşină infun* Streaşină simplă. 1? Care Jj c§prjor cioplit; 2) scândură fălfuită; căpriorii şi as- 3) jghiab; 4) astereală. tereala sunt mascafi de o scândură fălfuită, bătută orizontal pe rame de lemn. Adeseori, streaşina înfundată se sprijine pe un profil. Uneori, din motive arhitectonice,’ se fac strea-şine mixte, cari sunt parfial înfundate şi parfial simple. Peste capul căpriorilor, atât la streaşina simplă, cât şi la cea înfundată, se bate, în general, o scândură geluită profilată, meşte pazie. Uneori, din motive constructive sau arhitectonice, panta streaşinei se face mai mică decât panta învelitorii. în acest caz, muchia dintre cele două pante se găseşte în afara peretelui exterior al construcţiei, Streaşină înfundată, f) căprior; 2) astereală; 3) jghiab;'4) pazie; 5) cuşaci; 6) scândură fălfuită. care se nu- 1. Sfreitfigarn [annapaTHaa mepcTHHaH UpflJKa; fii de laine cardee; Streichgarn, Krempel-garn; cardsd wool yarn; kârtolt gyapjufonal]. Ind. text.: Firele obfinute prin toarcere din lână dărăcită, în general de calitate inferioară, sau din sdrenfe. 2. Sfrepfomicină. V. sub Antibiotice. s. Sfress. Geo/..* Presiunea laterală, tangenţială, care se desvoltă în geosinclinale, mai mult în zona dela suprafafa, fiind cauza formării cutelor din sistemele muntoase. 4. Striat, maşină de Sin. Maşină de rifluit (v. Rifluit, maşină de ~). s. Sfriafii ale fibrelor textile [6opo3jţKH tgkc-THJlbHblX BOJIOKOH; striations des fibres textiles; Textilfaserstreifung; textile fibres striations; textil-anyag-csikozâs]. /nd. text,: Linii oblice sau paralele cu axa longitudinală, cari se observă la microscop, la celulele unor fibre textile, mai ales la cele ale fibrelor liberiene (de in, de cânepă, iută, chenaf, etc.). Existenţa lor se datoreşfe distribuţiei în elice cu axa paralelă cu axa celulei, a complexelor micromoleculare. Unghiul de înclinaţie fafă de axă variază după cum complexele se găsesc într'un strat sau în altul al peretelui celular, dar e cu atât mai mic, cu cât stratul se apropie de lumen, adică de canalul celulei. La unele fibre liberiene, orientarea lanfurilor macro-moleculare are un sens în unele straturi şi sensul opus în celeblte straiuri ale peretelui celular. De exemplu, în stratul exterior al peretelui celulei de in, lanfurile sunt orientate spre dreapta, iar în straturile interioare, ele sunt orientate spre stânga. Mărimea unghiului de inclinafie a lanfurilor micromoleculare variază atât în cuprinsul aceleiaşi fibre, cât şi dela fibră la fibră (de ex., la fibra de in, acest unghiu e de 10°; la fibra de cânepă, el e de 4°). 6. Stricnină [ctphxhhh; strychnine; Strychnin; strychnine; sztrichnin]. Chim.: Alcaloid din seminţele de turta lupului (Strychnos nux vomica), unde se găseşte alături de brucină. Structura ei nu e încă stabilită. E o otravă foarte puternică, care acfionează asupra sistemului nervos central, producând contracfiuni tetaniforme ale muşchilor, în doze mici e întrebuinfată în medicină ca tonic general. 7. Sfricfiune: Sin. Gâtuire (v.). a. Sfricfurare [ApocceJinpoBaHHe, cyJKeHHe; etranglement, r^trecissement; Verengerung; nar-rowing, contraction; szukiiles]. Tehn.: Reducerea secfiunii transversale a unei conducte (de ex. a unui tub de cauciuc), pe o porfiune limitată din lungimea acesteia. în general, stricturarea se obţine prin exercitarea unei solicitări transversale, de exemplu prin reducerea buclei formate de un fir în jurul unui tub, sau prin apăsare concentrică directă pe peretele exterior al unei fevi metalice; uneori, stricturarea se obfine şi prin solicitări longitudinale, de exemplu prin solicitarea la tracţiune a unei ţevi metalice, dincolo de limita de curgere. 9. Sfriere: Sin. Rifluire (v.). 10. ~ în cruce [KpecT005pa3H0e pmjwie-HH6; cannelure en croix; Kreuzriffelung; cross grooving; keresztrecezes]. Tehn.: Executarea de caneluri mici, cari se întretaie la 90°, pe suprafafa de lucru a unei unelte, de exemplu a unui disc de rodat. 11. Sfripaj [pa3AeBaTb (cjihtok); demoulage des lingots; Strippen, den Block aus der Kokille drucken; ingot stripping; lehuzâs, lepârlâs]. Metl.: Scoaterea lingourilor din lingotiere, cu ajutorul unui pod rulant, echipat cu striper (v.). 12. Sfriper [cTpHiraep; appareil â demouler Ies lingots; Abstreifer, Stripper, Stripperwerk; ingot stripper; sztripper, kigozolotorony, foszto keszulek]. Metl,: Dispozitiv de prindere, cu care e echipat podul rulant, folosit la scoaterea lingourilor din lingotiere, şi care e constituit din cleştele de apucare a lingotierei şi dintr'un piston. Striperul e fixat la extremitatea inferioară a unei coloane purtate de căruciorul podului rulant. Pentru demulare, pistonul exercită o apăsare (până la 2001), asupra lingoului din lingotiera ridicată de cleşte. Forfa de apăsare e transmisă a) pod rulant cu striper; b) striper; 1) pod rulant; 2) cărucior; 3) coloană; 4) motor pentru acfionarea pistonului; 5) cleşte; 6) tija (feava) pistonului; 7) lingotieră. de un electromotor montat în coloana podului rulant, prin intermediul unui mecanism cu şurub, fără a interveni în mecanismul de ridicare (v. fig.). — De obiceiu, podul rulant cu striper e folosit şi la manipularea lingotierelor (la aşezarea pe podul de turnare), şi a lingourilor. 13. ~r macara- Metl.: Pod rulant cu striper. V. sub Striper. 14. Sfriu: Sin, Canelură, Şanf de riflură, Riflu (v. sub Riflură). îs. Sfriu. Ind. alim.: Sin. Şanf de riflură. V. sub Riflură. ie. Sfriu [pn(|)JlH; strie; Riffel; groove; rece, horony]. Arh., Cs.: Fiecare dintre canelurile înguste, cari decorează fusul unei coloane. 17. Sfrdboscop [CTp060CK0n; appareil strobo-scopique; Stroboskop, Schartenblende; strobo-scope; sztroboszkop]: Aparat de măsură optico-mecanic, care serveşte la studiul mişcării periodice a unui corp, de exemplu la determinarea turafiei unui corp în mişcare de rotafie, folosind metoda 495 stroboscopică (v. sub Stroboscopîe), şi care consistă, în mod obişnuit, în iluminarea continuă şi în observarea intermitentă a obiectului în rotaţie. * Schema de funcfionare a sfroboscopului. 1) mecanism mofor cu turajie constantă; 2) con de fricfiune; 3) disc stroboscopic (cu fanfe); 4) axul discului sfrobosccpic; 5) rolă de fricfiune; 6) bufon da reglare a turafiei discului stroboscopic; 7)axfileM; 8) piulifă; 9) secfor dinfat; fO)roafă dinfată; 11) ac Indicator; 12) cadran; 13) ochiul observatorului; 14) sistem optic de vizare; 15) corp în rotafie. în figură e reprezentată schema de funcfionare a unui asifsl de sfrroboscop, folosti în industrie. Conului (2) i se dă o turafie constantă, cunoscută, dela mecanismul motor (1), constituit, în general, dintr'un macanism cu resort spiral şi dintr'un moderator centrifug, cu acfiune prin frecare. Prin rotirea butonului de reglare (6), roia de fricţiune (5) e deplasată în lungul generatoarei conului (2) — şi poate căpăta, astfel, diferite turaţii, în funcfiune de pozi)ia sa, indicată de acul indicator (11) pe cadranul (12). Discului stroboscopic (3), cu 1 •••12 fante, — i ss comunică, prin axul (4), turaua rolei (5). Observatorul priveşte, prin sistemul optic de vizare (14), spre obiectul a cărui turafie se măsoară — şi pe care s'a făcut, în prealabil, un semn; el reglează turafia discului stroboscopic prin butonul (6), până la obfinerea pozifiei rolei pentru care, la o deplasare a acesteia într'un sens, corpul în rotafie pare că se roteşte în unul dintre sensuri, iar Ia deplasarea în sens contrar, corpul în rotafie pare că se roteşte în sensul contrar. Cadranul (12) e gradat direct în unităţi de turafie (rct/min, etc.). i. Stroboscopic, disc ~ [cTpodocKonHqecKHfl AHCK; disque stroboscopique; Stroboskopscheibe; stroboscopic disc; sztroboszkoptârcsa]. Mş.: Disc opac în care sunt practicate sectoare transparente echidistante şi de egală deschidere, şi care, prin rotire, permite trecerea şi întreruperea alternativă a unui fascicul luminos cu care se examinează stroboscopic obiectele în mişcare. 2. Sfroboscopie [CTp0(50CK0ilHfl; stroboscopie; Stroboskopie; stroboscopy; sztroboszkopia]. Mş.: Metodă de studiu al mişcărilor oscilatorii, consistând în observarea acestor mişcări la intervale de timp regulate, pufin mai mari decât perioada lor. Dacă v0 e frecvenfa mişcării oscilatorii observate şi v e frecvenfa observaţiilor, fenomenul e observat ca o mişcare oscilatorie de frecvenfă v' = v0—-v, în acest fel putându-se examina uşor toate detaliile deplasării. Obssrvafia se realizează: fie prin iluminare intermitentă cu frecventă v a obiectului de studiu, fie prin iluminare continuă, dar observare intermitentă cu aceeaşi frecvenfă. s. Sfrofantidînă [CTpo<|>aHTHAHH; strophan-tidine; Strophanthidin; strophanthidin; sztrofan-tidin]. Chim. V. sub Toxice cardiace. 4. Sfrofoidă [cTp0(J)0HAa; strophoide; Stro-phoide; strophoide; sztrofoid, logociklika]. Geom. persp.: Cubică circulară cu punct dublu şi cu tangente perpendiculare. Ea este locul geometric al focarelor conicelor de intersecfiune dintre un con şi un plan care se roteşte în jurul unei perpendiculare, pe una oarecare dintre generatoarele conului. Dacă în loc de con se consideră un cilindru, strofoida obfinută se numeşte stro-foidă dreaptă. Strofoida e inversa unei iperbole echilatere în raport cu vârful acesteia. 5. Stronfianit [cTpOHiţuaHHT; strontianite; Strontianit; strontianit; sztroncianit]. Mineral.: SrC03. Carbonat de stronfiu, natural, cristalizat în sistemul rombic. Apare în filoane hidrotermale. E întrebuinfat în pirotehnie şi în industria zahărului. 6. Sfronjiu [cTpOHiţHă; strontium; Strontium; strontium; sztroncium]. Chim.: Sr; nr. at. 87,63; gr. sp. 2,5; p. t. 800°; p. f. 1366°. Metal din familia metalelor alcalino-pământoase, moale, alb-argintiu. Se găseşte în natură sub formă de carbonat, stronfianitul (v.), sau sub formă de sulfat, celeslinul (v.). Stronfiu! metalic se prepară prin reducerea oxidului de stronfiu sau prin electroliza clorurii de stronfiu. Se cunosc următorii isotopi ai stronfiului: stron-}iu| 84, care se găseşte în proporfie de 0,56% în stronfiul natural; stronfiul 85, care se desintegrează prin captură K şi cu emisiune de radiafie f, cu timpul de înjumătăfire de 65 de zile, obfinut prin reacfiile nucleare Rb85 (p, n) Sr85, Rb85 (d, 2 n) Sr85; stronfiu! 86, stronfiul 87 şi stronfiul 88, cari se găsesc în proporfie de 9,86%, 7,02%, respectiv 82,56% în stronfiul natural; stronfiul 89, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 53 de zile, obf-nut prin reacfiile nucleare Sr88 (d, p) Sr89, Sr88 (n, ?) Sr89 Y89 (n, p) Sr89, şi prin bombardarea uraniului, a toriului şi a plutoniului cu neutroni (acest isotop se mai desintegrează cu emisiune de electroni şi cu timpul de înjumătăfire de 25 de ani); stronfiul 91, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie ţ, cu timpul de înju-mătăfire de 9,7 ore, obfinut prin reacfia nucleară Zr94 (n, a) Sr91 şi prin bombardarea uraniului sau m a tonului cu neutroni; stronfiul 9$, care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,7 ore, obţinut prin bombardarea uraniului sau a toriului, cu neutroni; stronfiul 93, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7 minute; stronfiul 94, care se desintegrează cu emisiune de electroni cu timpul de înjumătăfire de cca 2 minute, şi stronfiul 97, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu un timp de înjumătăfire foarte scurt, tofi trei obfinufi prin bombardarea uraniului cu neutroni. Stronfiul metalic se oxidează în contaqt cu aerul şi arde, când e încălzit în aer, în oxigen, clor, brom sau vapori de sulf. Descompune apa, formând hidroxidul de stronfiu. Se cunosc următorii compuşi mai importanfi ai stronfiului: Azotatul de stronfiu, Sr(N03)2, obfinut prin disolvarea carbonatului de stronfiu în acid azotic diluat; e un compus care cristalizează în prisme monoclinice, folosit în pirotehnie pentru obfinerea de flăcări colorate în roşu. Carbonatul de stronfiu, SrCOs, care se găseşte îr» natură ca stronfianit, obfinut prin adăugirea unui carbonat solubil la soluţia unei sări solubile de stronfiu. Halogenurile de stronfiu — fluorura de stronfiu, SrF2, obfinută prin acfiunea acidului fluorhidric asupra carbonatului de stronfiu sau prin acfiunea fluorurii de potasiu asupra unei solufii de clorură de stronfiu; — clorura de stronfiu, SrC|2, obfinută disolvând carbonatul de stronfiu în acid clorhidric sau topind carbonatul de stronfiu cu ciorură de calciu. Hidrura de stronfiu, SrH2, obfinută prin încălzirea stronfiului într'un curent de hidrogen. E un compus de coloare albă, care descompune apa şi e un reductor puternic. Oxizii de stronfiu: — monoxidul, SrO, pulbere albă obfinută, fie prin încălzirea azotatului de stronfiu, fie din hidroxidul de stronfiu; — per-oxidul hidratat, Sr02-8H20, precipitat cristalin, obfinut prin adăugirea unui alcaliu la o solufie de sare de stronfiu care confine şi apă oxigenată. Sulfatul de stronfiu, SrS04, care se găseşte în natură sub formă de celestin, obfinut prin acfiunea acidului sulfuric sau a unui sulfat solubil asupra solufiei unei sări de stronfiu; e o pulbere incoloră, aproape insolubilă în apă. Sulfura de stronfiu, SrS, obfinută prin încălzirea carbonatului de stronfiu cu hidrogen sulfurat. 1. Stropire [onpbiCKHBaHHe; arrosage; Ab-spritzen;spraying; ontozes, loczsolâs] .Gen..* 1 .Operaţiunea de răspândire, prin împroşcare, a unui lichid, pe anumite suprafefe sau obiecte. — 2. Prin analogie, răspândirea, prin proiectare sau împroşcare, a unui material pulverulent. s* Stropire [CManHBâHHe, yBJiaJKHemie; souf-fler; Benetzung; sprinkling; nedvesites, ontozes]. Metl.: împroşcarea suprafefelor formelor de turnătorie cu picături de apă, de uleiu sau de negreală (v.), cu o stropitoare de apa (v.) cu curent de aer. Stropirea cu apă se execută pentru a umezi forma la suprafafă, pentru netezire, iar stropirea cu uleiu sau cu negreală, pentru ca piesa turnată să aibă suprafafa curată şi netedă. s. Stropire, procedeu prin ~ [cnoco6 onpbie-KHBâHHH; procede par arrosage; Spritzverfahren; >spraying process; locsolâsi eljârâs]. Drum.: Procedeu utilizat în asfaltaj, pentru răspândirea lianfilor bituminoşi pe suprafafa şoselei, la executarea tratamentelor superficiale. Stropirea se poate face cu stropitori de mână sau cu maşini de stropit. Pentru obfinerea unei răspândiri uniforme a liantului, operafiunea se execută cu maşini de stropit sub presiune. — In procedeul stropirii e necesar să se întrebuinţeze bitumuri moi (B 200 — B 350), cari să aibă o fluiditate cât mai mare, spre a se întinde repede şi uniform pe suprafafa de tratat. 4. Stropirea cărbunilor: Sin. Udarea cărbunilor (v.). 5. Stropirea sgurii [yBJiaJKHeHHe iilJiaKa; arrosage des scories; Năssen der Schlacke; wetting the scoria; salaklocsolâs]. C. f.: Operafiune de stropire cu apă a stratului de sgură din stratul de ardere, pentru a preveni topirea cenuşii şi lipirea ei de barele grătarului. Stropirea sgurii e folosită la unele locomotive cu abur, cu ardere de cărbuni cari dau cenuşă uşor fuzibilă. Procedeul e folosit rar — şi numai când curentul de aer pentru răcirea cenuşii devine insuficient şi temperatura stratului de ardere depăşeşte punctul de fuziune al cenuşii. V. şi sub Sgurificare 1 şi 2. s. Stropit, aparat de ~ [6pbi3raJibHbiH anna-paT; arroseuse; Spritzapparat; sprinkling appara-tus; permetezo berendezes]. Agr.: Aparat pentru stropirea culturilor cu lichide cari confin substanţe toxice în solufie sau în suspensie, folosit pentru distrugerea dăunătorilor. După modul de transport, se deosebesc: aparate de stropit transportate pe spate, aparate de stropit transportate pe vehicule cu tracţiune animală, aparate de stropit transportate pe tractoare sau remorcate de tractoare, şi aparate de stropit transportate pe avioane (avioaparate de stropit). în general, pulverizarea şi împroşcarea lichidului se realizează prin refularea acestuia prin ajutaje, datorită presiunii exercitate de aerul comprimat într'un rezervor, fie în timpul lucrului, prin pompare, fie înainte de începerea lucrului, prin încărcarea rezervorului cu aer comprimat. Pomparea se face, fie manual, fie mecanizat, prin antrenare, fie dela o roată a vehiculului transportor, sau dela un motor. La toate tipurile de aparate de stropit se deosebesc următoarele părfi: rezervorul pentru lichid, dispozitivul de agitare a lichidului (agitatorul) care amestecă lichidul în tot timpul lucrului (menfinând omogeneitatea), pompa, pentru crearea presiunii (cu piston, sau cu membrană nemetalică), valva de siguranfă (care intră în funcţiune în caz de depăşire a presiunii de lucru stabilite), tija (lancea) de stropire şi pulveriza-toarele (capsulele de pulverizare). — Exemple: Aparatul de stropit transportat pe spate e utilizat la stropirea grădinilor de legume, la stropirea viilor, a arbuştilor şi a pomilor cu înălţime mică (până la 2,5—3 m), cum şi la stropirea suprafefelor mici de culiuri de câmp; uneori mai e utilizat la desinfectarea magaziilor de legume şi de seminţe, cum şi la tratarea semiumedă a seminţelor şi la combaterea paraziţilor externi ai animalelor domestice. Un exemplu de aparat transportat pe spate, cu pompare continuă de lichid, este aparatul ORD (v. fig. /),de tip sovietic» fabricat şi în tara noastrăi Aparatul, plin cu lichid, se fixează cu curele pe spatele celui care execută stropirea. Acesta {ine II, Pulverjzator. f) ajutaj; 2) orificiu cilindric; 3) tijă cu canal elicoidal. • I. Aparat de stropit, tip ORD în mâna stângă capacitatea rezervorului, 13 1; timpul de tija de stropire golire a rezervorului, 17*»*18 min; pre- (12), iar CU mâ-siunea de lucru, 1,8»**2 at); na dreaptă pu- ii capac; 2) filtru metalic; 3) rezervor ne în mişcare peniru lic-hid; 4) lichid e stropire; 5) fun- parghia (7) de dul rezervorului; 6) cerc metalic penfru manevrare a protejarea fundului rezervorului; 7) pârghie membranei de manevrare a pompei; 8) membrană pompei. Pom-nemetalică; 9) palier de rotire a pârghiei; pa aspira li-10) iub de cauciuc; 11) filtru; 12) tijă de chid din rezer-stropire; 13) pulverizafor; 14) supapă de VOrul de lichid aspi rafie; f5) supapă de refulare; 16) rezervor de aer. (3) şi. îl refulează în rezervorul de aer (16). în acest rezervor, lichidul este comprimat sub presiune constantă şi e refulat, prin fubul (10) şi prin tija de stropire (12), spre ajutajul pulverizatoru'ui (13), care îl împroaşcă sub forma unui con (conul de stropire). în fig. II este reprezentat tipul cel mai utilizat de puiveriza-tor, cu un ajutaj cu orificiu cilindric şi o t jă cu canal elicoidal, care imprimă vinei de fluid, o mişcare de rotire pentru a o diviza în picături fine. Aparatul de stropit ORP-1 de tip sovietic (v. fig. III), este un aparat transportat pe spate, cu pompare de aer înainte de începerea lucrului. După umplerea rezervorului (3) cu lichidul de stropire, până la nivelul Orificiului de control (4), se pompează aer până la stabilirea unei presiuni de 5'at. Apoi se ia aparatul în spate şi se începe stropirea, după deschiderea robinetului (11). m Âparaful de stropit, tip IMS (v. fig. IV), fabricat în {ara noastră, e un aparat- transportat pe spate» III. Aparat de stropit, tip ORP-1 (capacitatea rezervorului de lichid, 11,5 1; presiunea de lucru, 5 at). 1) mâner de manevrare a pompei; 2) manometru; 3) rezervor de lichid şi de aer; 4) orificiu de control; 5) corpul pompei; 6) piston; 7) refinător de refulare; 8) conductă; 9) curea; 10) conductă flexibilă; 11) robinet; 12) filtru; 73) tija (lance) de stropire; 14) pulverizator. cu pompare de aer înainte de începerea lucrului. După umplerea rezervoarelor (2) şi (3) cu aer, la pre- IV. Apajat de stropit, tip IMS (capacitatea rezervorului de lichid, 201; presiunea de lucru, 10 at). 1) manometru; 2) rezervor de aer; 3) rezervor de lichid; 4) cilindru de protecfiune, de tablă; 5) robim f; 6) conductă de refulare a lichidului;’7) valvă; 8) bilă; 9) dispozitiv cu resort, pentru emortisa^ea rsci'lafiilcr pompei, în timpul pompării; 10) refinător de refulare; 11) retînător de admi-siune; 12) sorb: 13) conductă flexibilă; 14) pistonul pompei; 75) tijă; 16) corpul pompei; 17) pârghie de manevrare a pempei; 18) conductă pentru Htr rea aerului în rezervorul da lichid, în timpul stropirii; 19) conductă pentru intrarea aerului în rezervorul de aer, în timpul umplerii acestuia; 20) refinător; 21) valvă de siguranfă. siunea de 3 at, se introduce sorbul (12) în lichid şi se pompează lichid în rezervorul (3), până când presiunea aerului din rezervorul (2) atinge 10 at; presiunea. aerului comprimat- din rezer- 32 yofut(2) est'e indicai! de manometrul (1). R%fi-nătorul (20.) permite Intrarea aerului# prin con- V. Aparat de stropit OK-5 (capacitatea rezervorului de lichid, 150 i; presiunea de lucru, 5 at; iăjimea de stropire, 5,5 m), 1) cadru; 2) hulube; 3) ladă da unelte; 4) şi 5) pârghii articulate pentru rotirea oscilantă a axului agitatorului; 6) axul agilatorului; 7) rezervor; 8) scaun; 9) rezervor de aer; 10) robinet cu trei căi; 11) conductă de refulare a lichidului; 12) pompă; 13) suport pentru rezemarea fevilor laterale de stropire, în timpul deplasării vehiculului; 14) conductă de stropire; Î5) conductă c'e aspirare a lichidului în pompă; 16) conductă de alimentare a pompei (12) cu lichid din rezervorul (7); 17) roată; 1 8) conductă de refulare, ducta (19), în rezervorul (2), dar nu permite ieşirea acestuia prin ace- eaşi conductă, ast-fel că aerul pătrun* de, prin conducta (18), în rezervorul (3), pe măsură ce acesta se goleşte de lichid. Bila (~8) a valvei (7), confecţionată de obiceiu din sticlă şi goală în interior, pluteşte în lichidul de stropireşî, când acesta este evacu- V/. Aparat de stropit, OA (capacitatea celor două rezervoare de lichid, 6001; pei de Un motor uşor decât cele cu porhpate continui- în - timpul lucrului» însă prezintă desaVantajul că stropirea nu e uniformă în decursul timpului, datorită scăderii presiunii. Aparatul de stropit transportat pe vehicul cu frac(iune animala poate fi cu o pompă acfiohată prin rotirea rofilor vehiculului sau cu o pompă acfionată de un motor. Primele se utilizează, mai ales, la stropirea culturilor de câmp, iar cele cu pompa acfionată de motor, la stropirea livezilor (ehiar şi a pomilor înalfi, cu coroana foarte desvoltată). Aparatul de stropit OK-5, de tip sovietic (v. fig. V), este un aparat purtat pe un vehicul tras de un cal, pompa fiind acfionată dela axul rofilor vehiculului, prin intermediul unei perechi de rofi din-fate şi al unui mecanism bielă-manivelă. Manivela are trei orificii pentru fixarea, cu un boif, a capătului bielei, pentru reglarea cursei pistonului şi deci a debitului pompei (la o anumită vitesa de deplasare a vehiculului), Ecartamentul rofilor vehiculului poate fi schimbat, între anumite limite, pentru adaptarea la diferite lăfimi dintre rânduri, la culturile de prăşitoare. Lichidul de stropire curge prin conducta (16), şi prin conductele de aspirare (15), este aspirat de cele două pompe (12) şi e refulat în rezervorul de aer (9); lichidul refulat de presiunea aerului din rezervorul (9) frece prin robinetul cu trei căi (10) şi apoi, fie prin conducta (11) în conducta de stropire (î4), echipată cu zece pulverizatoare, fie prin conducta de refulare (f 8), înapoi în conductele de aspirare (15), —- sau este oprit să treacă. Un exemplu da aparat purtat pe vehicul cu tracţiune animală şi cu antrenarea pom- at complet prin presiunea de lucru, 12 at). cu ardere inter- conducta (6), spre 1) rezervor; 2) gură de umplere cu lichid; 3) transmisiuni cu tanf; 4) con- nă este âparatul pulverizator, ea ductă de refulare; 5) rezervor de aer; 6) valvă de siguranţă; 7) robinete; KM-3, tip sovietic, obturează orificiul 8) pulverizatoaîe (dispuse în două etaje); 9} cadru; 10) arbore cardanic pentru Câre are un re- valvei (7), împie- transmiterea mişcării la pompă; 11) roata tractorului. zervor CU, capaci- decând aerul să iasă, astfel încât în rezervoarele (2) şi (3) se păstrează presiunea iniţială de 3 at. De aceea, de obiceiu, aparatul se încarcă cu aer la începutul lucrărilor de stropire, şi în timpul aceslora se pompează numai lichid, până la atingerea presiunii de 10 at. La fixarea aparatului pe spate, ansamblul pompei (16) se desprinde de aparat, întru cât stropirea se face prin acfiunea aerului comprimat. Aparatele de stropit transportate pe spaţe, la cari presiunea necesară refulării lichidului de stropit se creează înainte de începerea lucrului, prezintă avantajul că pot fi mânuite mai tafea de 410 Aparatul de stropit transportat pe tractor are toate organele instalate la partea din spats a tractorului şi se utilizează la stropirea culturilor mari de câmp, a grădinilor de legume şi a livezilor. Aparatul de stropit OA, de tip sovietic (v. fig. V/), are două rezervoare de lichid (1), fixate pe marginile laterale ale tractorului. Pompa de aspirare şi de refulare a lichidului, instalată pe platforma cadrului (9), este acfionată, printr'un mecanism cu excentric, dela arborele de priză al tractorului. Agitatoarele rezervoarelor de lichid (î) iuiit acfîon'âte fot deîâ arborele de priză al tractorului, prin transmisiuni cu lan}'(3K •• ; ~ Aparatul de stropit remorcat de tractor e instalat pe un vehicul (cărucior), tras de un tractor, poTnpa aparatului-fiind acţionată printr'o trans- VIL Aparat de stropit TP-2,=tip sovietic (capacitatea rezervorului de lichid, 8G0 I; presiunea de lucru, 25 at). 1) rezervor de lichid; 2) rezervor de aer; 3) pompă; 4) stabilizator al presiunii de lucru; 5) triunghiu de tracţiune; 6) roată de sprijin în timpul opririlor; 7) roată. misiune cu arbore cardanic, dela arborele de priză al tractorului. - - Un exemplu de astfel de aparat de stropit este aparatul TP-2 (v. fig. V//). . Aparatul de stropit transportat, pe avion este folosit la stropirea culturilor de câmp sau a altor culturi cari ocupa-suprafefe mari; se pot stropi suprafefe mari într'un.. interval de timp scurt, ceea ce este important în cazul îngriulfirii rapide a dăunătorilor (de ex; a gândacului de sfeclă). Stropirea se face, de obiceiu, dela înălfimea de 10 ■•*.12 mrdupă semnalele făcute eu fanioane de o refea de semnalizatori pos-tafi în cuprinsul terenului care se popeşte. Un aparat de stropit transportat pe avion- (v. fig .-VIU) are unrezervor de lichid (1),-al căru î) rezervor; 2) elicea agitatorului; 3) frână; 4) pârghie pentru comanda stropirii; 5) eliceapompei de lichid; 6) ax tubular; 7) robinet; 8) conductă; 9) tobă de pulverizare; 10) capacul tobei. agitator e acfionat dela o elice (2). Rezervorul (1) alimentează, prin două.conducte (8), două pulve-rizatoare (9), situate de o parte şi de alta a corpului avionului. Prin manevrarea pârghiei de comandă (4) se închide sau se deschide robinetul (7), prin care trece lichidul din rezervor spre pompa centrifugă,- care refulează sub pre-" siune lichidul, în infefrorral" tobei cilindrice-' (9), care are peretele perforat. Lichidul împroşcat prin orificii.e tobei este pulverizat şi de-curenttfl de aer produs prin deplasarea avionului. - i. Sîropif, maşină de ~ [Kpa^KOayjlbT; machine â arroset; Sprengmaschine; sprinkling machine; ontozo gep], V. sub Vopsire^ 2. Stropit, maşină de ^ lianfi 'hidrocârbonoşT. Cs. V. Maşină de stropit liartfi hidfocarbonoşf, sub Maşini' din construcfii. • s. Stropîî, maşină d& ~ şi spălat drumuri [MaiUHBa MOHKir ' H nOJIHBKH AOpOr; voiture d'arrosage et lavage publique; Strasseri Spreng- u-nd Spiilfăhrzeug; watering car; utontozo es moso gep]: Maşină de lucru combinată, care serveşte atât la- stropirea, cât şi la spălarea cu apă a drumurilor, prin împrăştierea uniformă a apei pe suprafafa acestora, respectiv prin dirijarea unor vine plate de apă, cu vitesă/mare, •Schema maşinii de siropit şi de spălat, drurîluri. /) cisternă; 2) filtru; 3) tubulură de umplere a cisternei 4) conductă, de aspirafie; 5) pcmpă centrifugă; 6) co.nductă de refulare; 7) conductă de distribufie; 8) ajutaj de stropire; 9) ajutaj de..spălareij 10) robjnet. asupra suprafefei drumului. Se compune (v. fig.) dintr.'o cisternă (1), aşezată pe un vehicui (autovehicul, tramvaiu, etc.), dintr'o conductă de aspi* rafife (4), care leagă cisterna cu pompa centrifugă (5), o’ conductă de refulare a apei (6); ajutaje de stropire (8), ajutaje ~de spălare (9) şl mai multe robinete (10) pentru întreruperea" curentului de apă. Apa din cisternă e aspirată de pompa şi e refulată p'rin conducta (6), la conducta de distribufie (7), pe care sunt montate ajutajele de spălare şi cele de stropire. Apă iese din ajutajele de spălare sub forma de vână plată, sau se împrăştie uniform, prin ultimele-sub forma de picături. Prin manevrarea robinetelor (10) se pun în funcfiune, după necesitate, instalăfia de stropire sau cea de spălare, Maşina mai are dispozitive auxiliare, ca, de exemplu, dispozitivul pentrtf întreruperea bruscă a curentului de apă, dispozitivul pentru regjarea lăţimii de stropire şi tuburile pentru legarea furtOnu'rilor de incendiu. 32* SbO La acesie maşini se pot adapia pluguri pentru curăţirea drumurilor de zăpadă, perii-rulouri pentru curăfirea drumurilor, etc., spre a le mări posibilităţile de utilizare. 1. Stropitoare [Jie^Ka; arrosoir; Giesskanne; watering can; ontozo, locsolo], 1, Gen..* Aparat (v. fig.) care serveşte la Stropirea manuală a grădinilor, a culturilor de legume» a serelor, etc. Se compune dintr'un rezervor cu mâner, şi dintr'un tub, terminat cu o piesă în formă de pâlnie cu baza mare perforată, pentru ca apa să iasă sub formă de vinişoare. — stiopitoore. 2. Agr.: Sin. Aparat de stropit (v. sub Stropit, aparat de ~). 2. Stropitoare de apă [6pbi3raJiKa; soufleite â bouche; Wasserzerstauber; water sprinkler; vizporlaszto]. Metl.: Aparat al formarului, £ constituit dintr'un recipient de apă pe care e fixat un ejec-for pentru împroşcarea apei, sub formă de picături, pe supra- Stropitoarea c'eapa a formarului. fafa formelor de turnătorie. Curentul de aer ne-cesar pentru împroşcare e dat de formar, prin suflare prinfr'o tubulură a ejectorului (v. fig,). s. Stropitor [npOMbiBajma; pissette; Spritz-flasche; wash bottle; locsolo keszulek]. i. Chim.: Balon de sticlă cu gâtul lung şi cu fundul plat, închis cu dop şlefuit sau de cauciuc, străbătut de două tuburi de sticiă recurbate, unul ajungând până aproape de fundul balonului, iar celălalt depăşind pufin dopul, în interior. E folosit la spălarea şi la strângerea precipitatelor de pe f jtre. Sin. Pisetă. 4* Stropilor [Tpy6a Ajih noABoaa boam b ftblMOByiO itfopo6Ky; tube d'injection d'eau dans ta boîte â f-imee; Rauchkammersprrtzrohr; spraying tube for smoke box; pernyelocsolo]. 2. C. Jeavă perforată, montată în camera de fum a locomotivei (lângă uşa). — Serveşte la stropirea fraisi.ului cu apă din căldare, pentru evitarea aprinderii acestuia. s. Stropitor [Tpy6a jţjiH iiOABOAa boam b SOJIbHHK; tube d'injection d'eau dans le cen-drier; Aschkastenspritzrohr; spray ng tube for ash pan; hamuiâdalocsolo]. 3. C. f.: Ţeavă perforată, montată la partea superioară a cenu?a ului locomotivei cu abur, care serveşte la stropirea, cu apă alimentată din tender, a cenuşii şi a sgurii fierbinji, pentru protejarea barelor grătarului şi a pereţilor de tablă ai cenuşarului. La locomotive cu cenuşare mari se montează câte un stropitor pe fiecare latură longitudinală a cenuşarulu:. «. Stropitor de banda,'e [npfî6op ajih noJiHBKH (SaHAaîKeft; appareil d'humectage des bandages; Radreifennăsseinrichtung; tire wetting equîpment; kerekgbroncslocsolo-szerkezetl, C. f,.* Aparat pen- tru stropirea cu apă â bandajelor ro}!!or alergătoare ale locomotivei. Se foloseşte la unele tipuri de locomotive, în special la cele cu-circulaţie pe linii cu curbe multe şi aspre. Prin stropirea ban* dajelor se reduce uzura buzei lor. Aparatul e format dintr'un ejector cu abur, cu robinet de comandă, acfionat din cabina mecanicului; apa e aspirată din conducta de alimentare a căldării şi e trimisă sub presiune, prin ajutaje de stro* pire, pe bandaje. La locomotivele-tender se montează stropitoare de bandaje, la toate rofile libere. 7. Structură [cTpyKTypa; structure; Struktur, Gefiige; structure; struktura, szerkezet, szovezet]. I.Gen.: Ansamblul relaţiilor cari există într'un moment dat între părfi ie unui toi, spre deosebire de funcjiunile părţilor — Structura considerată excluziv din punctul de vedere al relafiilor (dispoziţiei) spafiale a părţilor se numeşte textură (v.). s. Structură [CTpyKTypa; structure; Verband; structure; struktura]. 2. Mat.: Sistem de mărimi algebrice, partal ordonat, în care sunt valabile două legi de compozifie: reuniune (^) şi secţiune (^), definite prin următoarele condifium; Reuniunea a^jb a două elemente e un element al structurii, cu proprietatea:^ 0 u c ■«— m *“ 11 V) *^271 J Pseu-\ do- 0 Bose- Einstein ± 1 ~ eh ~ 4jc wx c g" 2 • 10-8 s Meson #0 I scalar 0 Bose- Einstein 0 5 • 10-w s Proton mp = 1836,5 Spinor 1/2 Fermi- Dirac + 1 e h -f- 2,7925 —-— 4 x Mc g 5* -6 e CO Neutron wwţs1838 Spinor 1/2 Fermi- Dirac 0 e h ~ TîTWc G 5---6 e 12,8 min 505 Ecuafiile de undă ale funcţiunilor de undă aie diferitelor câmpuri admit solufii stafionare numai pentru grupări cu anumite numere de elemente constitutive confinute în spafiu restrâns şi corespunzătoare unor valori dischete aie energiai. Grupările corespunzătoare acestor solufii stafionare sunt stabile în anumite condifiuni fizice, dacă energia lor e mult mai mică decât energia corespunzătoare solufiilor nestafionare, sau altor solufii stafionare, în aceleaşi condifiuni fizice. Ecuafiile de undă ala câmpului mesonic admit solufii stafionare stabile pentru grupări formate numai din anumite numere de protoni şi neutroni confinufi în spafiu restrâns. Aceste grupări constitue nucleii elementelor chimice, numărul corespunzător de protoni fiind numărul atomic, iar numărul total de nucleoni, numărul de masă al nucleului. Ecuafiile de undă ale câmpului electronopozi-tronic admit soluţii stafionare stabile pentru nucleii atomici, când aceştia sunt înconjurafi de nori de electroni formafi din numai anum te numere de electroni; când acest număr e egal cu numărul de protoni din nucleu, stabilitatea e maximă — şi gruparea constitue un atom de element chimic; dacă aceste două numere nu sunt egale, gruparea constitue un atom ionizat, care are un ordin de ionizare egal cu numărul de electroni în minus sau în exces. Forjele cari asigură stabilitatea atomilor sunt forfele electrostatice şi, în mică măsură, slabe forfe magnetice. Sub acfiunea forfelor de schimb (v.) din câmpurile electronopozitronic şi electromagnetic sunt posibile, în condifiuni fizice adecvate, grupări stabile cari confin numai anumite numere şi specii de atomi; aceste grupări se numesc molecule. Ele sunt caracterizate prin faptul că forfele de valenfă ale atomilor sunt saturate, ca şi prin faptul că există electroni cari, în aproximafie clasică, se mişcă în juru] a cel pufin doi nuclei; cuantic, funcfiunea lor de undă e diferită de zero în vecinătăfile a cel pufin doi nuclei. Unghiurile dintre axele vecinătăfilor de acest fel, cari au un nucleu comun, sunt unghiurile de valenfă ale acestuia (v. şi sub Structură chimică). Grupările de atomi ale căror forfe de valenfă nu sunt saturate şi cari sunt deci mai puţin stabile formează radicalii liberi. (Radicalii chimici din molecule au numai caracter funcţional.) Grupările macroscopice de atomi, a căror coeziune e asigurată, fie de forţele de covalenţă şi de electrovalenţă dintre atomi, fie de forţele van der Waals (în sens larg) dintre molecule, constitue corpurile lichide, respectiv solide. 1. Structura rocelor [cipoeHHe ropHbix no-pOAî structure des roches; Gesteinstruktur; structure of rocks; kozetstruktura]. Petr.: Proprietatea rocelor de a fi formate din minerale componente de anumite compoziţii, forme şi dimensiuni — şi având între ele anumite raporturi, excluziv cele de aşezare relativă în spaf'u, cari constitue textura rocelor. Structura rocelor reflectă înseşi condi-ţiunile de geneză şi e unul dintre principalele eriferii de clasificare petrogrgfigă, ~ Structura rOceFor eruptive e determinată de compoziţia chimică a magmei de origine şi de condifiunile de consolidare. După desvoltârea cristalelor componente, se deosebesc trei categorii princ'pale dfe structuri: structura holocristalină, spscifică rocelor intruzive, în care toate mineralele componente sunt cristalizate; structura hemi-cristalină sau h'pocristalina, specifică rocelor efuzive şi unora dintre schizolite, în care cristale bine individualizate (fenocristale) sunt incluse într'o masă fundamentală microlitică sau sticloasă; structura vitroasă (sticloasă, h>alină), specifică sticlelor vulcanice (obsidian, piatră ponce), la cari răcirea lavei a fost foarte rapidă, şi în care masa rocei e în întregime sticloasă. Structura holocristalină cuprinde următoarele tipuri: structura panidiomorfă (granulitică), în care toate mineralele cari compun roca sunt idiomorfe; structura hipidiomorfă (granitică, idioxenomorfă), în care unele minerale sunt idiomorfe, iar celelalte sunt xenomorfe, adică au conture neregulate, fiind constrânse să ocupe spaţiile rămase libere între mineralele precedente; structura xeno-morfă, în care toate cristalele cari constitue rocele şunt xenomorf 3. Se deosebesc mai multe tipuri de structuri xenomorfe, dintre cari cele pr ncipab sunt următoarele: structura aplitică, specifică faciesurilor periferice (apl tice) ale masivelor intruzive, şi schizoiitelor acide, cu cristale xenomorfe de dimensiuni foarte mici; structura pegmatitică (structură grafică), specifică pegmatitelor, cu cristale de dimensiuni mari, în cari sunt incluse cristale mai mici, orientate paralel, dovedind o separare eutectică şi o abundenţă de mineralizatori în timpul consolidării; structura ofitică (intersertală, interstifîală), specifică diaba^elor, doleritelor şi unor meteorite, cu cristale alungite de minerale leucocrate (plagioclazi), separate în prima fază de cristalizare, cari alcă-tuesc o refea în interstifiile căreia se găsesc minerale femice (p:roxeni), rezultate dintr'o conşo-lidare ulterioară, şi care poate fi modificată prin orientarea mai mult sau mai pufin regulată a feld-spafilor (structură divergentă, arborescentă); structura poechilitică, întâlnită la serpentine şi la unele gabbrouri, şi ia care, ca şi la structura pegma-titică, minerale larg desvoltate confin incluse numeroase minerale mărunte, orientate deosebit. Structura hipocristalină cuprinde, după caracterul masei fundamentale sau al pastei, următoarele t'puri; structura cu pastă holocristalină, care poate fi microgranuiitică, microgranitică, micro-aplitică, trahitică cu microlite dispuse în mod ondulat (specifică trahitelor), variolitică, cu pasta alcătuită din cristale bacilare grupate concentric, pilotaxitică, alcătuită din numeroase microlite alungite, în general plagioclaz şi augit; structura cu pastă numai în parte cristalizată, şi care poate fi structură intersertală, în care, între ochiurile lăsate de cristale alungite de feldspat, se găseşte sticla bazică; structura sferolitică, rezultată din gruparea radiară a microlitelor în interiorul masei sticloase, structura felsifică, în care feno- 506 cristalele plutesc într'o masă sticloasă în curs de dev»trificare,_ structura hialopilitică, în care masa rocei este alcătuită din sticlă şi din cristale alungite aproape filiforme, structura cu pasta total sticloasă, în care se deosebesc trei tipuri principale: cea cu sticla omogenă, cea cu sticla pelitică, divizată în mici sferule, cea sferuiifică, în care, prin de-vitrificare, se formează sferule de microcristale dispuse neregulat în masa sticloasă. La structura sticloasă, in care întreaga masă a rocei e alcătuită din sliciă omogenă, se pot deosebi varietafi pelitice sau sferulitice. — După mărimea relativă a cristalelor cari compun roca, şe deosebesc structuri echigranulare sau granulare, alcătuite din minerale de dimensiuni apropiate, — şi structuri inechigranulare sau por-firice, cum sunt structurile rocelor efuzive, în cari fenocristalele plutesc în masa fundamentală rnicrolitică sau sticloasă. Strictura rocelor sedimentare rezultă din raporturile dintre cele trei feluri principale de componenfi cari Ie alcătuesc: materialul clastic (de-tritic şi pirociastic), resturile de organisme şi de minerale auiigene sau precipitate. Structura rocelor detritice mobile e datorită mărimii şi formei materialului remaniat, iar pentru rocele cimentate, şi caracterelor cimentului şi raporturilor dintre acesta şi materialul fragmentar. După dimensiunile materialului remaniat, se deosebesc patru tipuri structurale, corespunzând subdiviziunilor sistematice ale grupului rocelor detritice: structuri psefitice (cu diametrul particulelor mai mare decât 1 mm), structuri psa-mitice (cu diametrul cuprins între 1 mm şi 0,1 mm), structuri aleuritice (cu diametrul cuprins între 0,1 şi 0,01 mm) şi structuri pelitice (cu diametrul mai mic decât 0,01 mm). Din combinarea fragmentelor de dimensiuni variate rezultă tipuri mixte (de ex. aleuro-pe'ifice). Alcătuirea granulo-metrică a unui sediment se reprezintă schematic în histograme, în curbe cumulative şi în curbe de repartifie. AI doilea factor care determină structura rocelor detr ticee factorul geometric (forma, rotunjimea şi sfericitatea fragmentelor cari compun materialul remaniat, penfru psefite şi psamite). Structura rocelor psefitice alcătuite din fragmente colfuroase se numeşte structură brecioasă, iar cea a rocelor alcătuite din fragmente rotunjite, structură conglomeratică. Granulele psamitice pot fi împărfite, după caracterele morfologice, în următoarele tipuri structurale: şlefuite, semişlefuite, semicolfuroase, colfuroase, regenerate şi corodate. Structura gresiilor, definită prin caracterul granulelor şi prin caracterul cimentului: cantitatea sa relativă (ciment bazai, ciment de af’ngere, poros), după caracterul umplerii _spatiilor goale dintre granule (ciment de peliculă, ciment de umplere, etc.), după structura sa (ciment amorf, ciment de crustificafie, cristalizat), după acfiunea sa asupra granulelor (ciment de coroziune şi ciment de supracreştere, în cazul cuarfitelor). Asocierea a două sau a mai multor tipuri de ciment constitue cimentul mixt. Structura rocelor piroclastice e determinată de raportul dintre produsele vulcanice de dimensiuni mari (blocuri, bombe, lapilli) şi materialul cineritic (nisip, praf, cenuşă vulcanică). Prin analogie cu structurile rocelor detritice, structurile rocelor piroclastice se numesc psefitice (aglome-raie şi brecii vulcanice), psamitice, aleuritice şi pelitice (tufuri sau cinerite). După caracterul materialului pirociastic, tufurile pot fi împărfite în trei tipuri structurale: vitroclastice (constituite din fragmente de sticlă); cristaloclastice (constituite din cristale) şi litoclastice (constituite d'n fragmente de roce). Din amestecul acestor elemente componente rezultă tufuri cu structuri mixfe (deex.: structuravitro cristaloclastică, crisfaloliloclastică).— Structura rocelor chimice şi biochimice e, fie o structură primară, în care se, păstrează caracterul primordial al sedimentului, fie o structură secundară, în care acest caracter a fost modificat sub influenfă diagenezei. La rocele saline cu solubilitate foarte mare predomină structurile secundare. După caracterul alcătuirii rocei, se pot deosebi numeroase tipuri structurale, dintre cari cele principale sunt: structurile crisfaline-granu-îare, în cari roca e constituită din cristale echigranulare sau inechigranulare (de ex. structura calcarelor, structura zaharoidă a marmureior, structura mozaicaiă a dolomitelor, structura criptocris-talină a jaspuriîor); structurile organogene, specifice rocelor bicgene, caracterizate prin anumite forme de schelete organice; structurile centric.e, caracterizate prin depunerea minereului în jurul unor centre de natură detritică (de ex. structura oolitică a calcarelor, a limonitelor, a leptocloritelor, structura de crustificafie, rezultată din depuneri în jurul resturilor organice, etc.); structuri condiţionate de diageneză de exemplu structurile secundare cristaloblastice, metasomatice sau cataciastice ale rocelor saline, structura grumeloasă pseudo-oolitică sau pseudobrecioasă a calcarelor; structuri nodu-lare, în cari, în masa rocei, apar porfiuni no-dulare cari au rezultat din resturi organice, din fragmente detritice sau din efecle tectonice. — Structura şisturilor cristaline e caracterizată, în general, prin textura orientată-şistoasă, rezultată din procesul de metamorfism regional. Deoarece mineralele cari compun şisturile cristaline se numesc cristaloblaste, structura şisturilor cristaline e numită cristaloblastică. După forma şi mărimea cristaloblastelor, se pot deosebi numeroase tipuri structurale, specifice şisturilor cristaline. Prin comparafie cu rocele sedimentare, şi după mărimea mineralelor componente, se deosebesc structuri blastopsefitice, blastopsamitice şi blas-topelitice, iar pentru termenii de trecere spre rocele eruptive, structuri blastogranitice, blasto-porfirice, etc. Când aceste minerale au formă cristalină (idio-blaste), structura se numeşte idioblastică, iar altfel (xenoblaste), structura se numeşte xenoblastică. Principalele structuri prezentate de şisturile cristaline sunt: structura granuloblastică; aceasta corespunde structurii granulare a rocelor intruşi?- 50? ve; structura . lepidoblastică în care roca el constituită din minerale lamelare, cum sunt micele şi doritele (de ex. micaşisturile, şisturile cloritice, etc.); structura nematoblastică sau fibroasă, în care roca e constituită din, minerale fibroase, sau aciculare (de ex. actino-iitele, şisturile amfibolice, etc.); structura ocelară sau glandulară, în care în masa rocei apar minerale sau grupuri de minerale (de obiceiu feldspaji) jentiforme sau nodulare, de dimensiuni mari şi orientate în sensul şistozităfii (de ex. gneisele ocelare de Cozia); structura diablastică, în care mineralele se întrepătrund asemenea structurilor rezultate din consolidări eutectice din rocele eruptive; structura porfiroblastică, în care porfiroblastele sunt incluse într'o masă cristalina- fundamentală; structura helicitică, care e o.structură porfiroblastică în care orientarea generală a direcfiei de şistozitate poate fi urmărită în interiorul porfiroblastelor, după dispozi{ia unor şiruri de incluziuni. Şisturile cristaline pot prezenta şi structuri mixte, prin combinarea structurilor, indicate mai sus (de ex. granolepidoblastică, granonematoblastică, etc.), î. Structura solului [CTpyKTypa nonsbi; structure du sol; Bodenstruktur; soi 1 structure; talaj-szerkezet]. Agr.: Natura şi modul în care sunt dispuse, în masa solului, particulele lui elementare. Aceste particule pot fi independente, ca în cazul nisipurilor, sau unite sub influenfa unor ac}iuni fizice, chimice sau biologice, în agregate -mici, iar acestea, la rândul lor, în agregate din ce în ce mai mari, caracteristice diferitelor soturi, iar în fiecare sol, diferitelor orizonturi. .— în: inferiorul fiecărui agregat, spafiile sunt capilare; între agregate,- ele. sunt mai mari, ne-, capilare. Această repartiţie a spatiilor goale permite circulafia normală a aerului, şi a apei, vieafa microorganismelor, cum şi pătrunderea rădăcinilor.. De obiceiu, starea normală a solului e starea în agregate sau starea structurală. Această propfietate se poate înrăutăfi sau se poate ame-, liora prin factori naturali sau prin intervenfia omului. Prin lucrările de : cultură se tinde, în primul rând, să se realizeze aceaslă- Structura. O structură în- care agregatele au mărimea unor boabe de mazăre se numeşte structură mă-zărată. Cernoziomurile au structura măzărată. Uneori* agregatele se unesc în unităfi de dimensiuni mai mari, de mărimea unei nuci, structura fiind numită, în acest caz, structura nuciformă. O-astfel de structură .are, de' exemplu, solul brun-roşcat de pădure. 2* Structură zonară [nojiocHaTaH(jieHTOHHaH) eTpyKTypa; structure zonaire; Zonenstruktur; zonal structure; zonerstruktura]: Structură caracteristică pentru cristalele mixte, alcătuite din straturi de compozifie* variabilă. 3. Sfrug: Sin. Strung (v.). ' 4. Sfrujean. V. Cocean. . V Ştrujire; Sin. Ştrunjire (v.). 8. Sfrujiturâ: Sin, Aşchie din ştrunjire. V. sub Aşchie. . 3 7. S$rujni|ă. Ind. ţar.: Strung primitiv, cu care rotarul strunjeşte butucul sau căpăfâna rofii. ?. Strună [y^PiJia; gourmette; Kinnkette, curb (-chain); âlladzo]: Lanf lat, care se acafă de barele zăbalei, pe sub bărbia calului. V. fig. sub Zăbală. 9. Strung [TOKapHbiH CTaHOK; tour; Drehbank, Drehmaschine; lathe; eszterga, esztergapad], Mş-unelfe, Metl.: Maşină-uneaită pentru prelucrarea prin aşchiere a suprafefelor de revolufie sau a suprafeţelor elicoidale ale pieselor, la care, în general, piesa de prelucrat efectuează mişcarea principală de rotafie, iar uneltele (carj. sunt, în general, cufite de strung), efectuează mişcările de înaintare (de pătrundere şi de avans).—La unele strunguri, mişcarea principală de rotafie e efectuată de unealtă; la alte strunguri, prin varierea mişcării de avans transversal în timpul unei rotafii a piesei, se pot prelucra corpuri cu secţiune transversală necirculară; la altele, piesa de prelucrat poate efectua, pe lângă mişcarea principală de rotafie, şi mişcarea de avans longitudinal.— La strung se pot monfa ■ în afară de cutite şi alte unelte (de ex. unelte abrazive, ran-daliere, burghie elicoidale, tarozi, presătoare, etc.), cu ajutorul cărora se pot efectua şi alte operaţiuni de aşchiere sau de deformare plastică. Strungul e compus, în general, din batiu, dispozitive port-unealtă (cari pot fi cărucioare; sănii, etc.), mecanismul de antrenare, mecanismul organic (mecanismul pentru mişcarea principală şi mecanismele pentru mişcările de înaintare), ghidaje, dispozitive de comandă, dispozitive şi instalaţi auxiliare (instalafii de ungere, de circulafie a lichidului de tăiere, de luminat). Construcfia maşinii diferă după dimensiunile şi după forma pieselo/ de prelucrat. Aşchierea se obfine prin atac continuu al uneltei în timpul cursei utile; uneori, cursele moarte (curse de mers în gol) impuse de procesul de lucru (înfre două curse de lucru) sunt efectuate cu vitesa mărită. Energia folosită în operaţiunile efectuate La strung poate fi cedată maşinii de motoare (direct sau prin intermediul unei transmisiuni cu curea) sau — în cazuri foarte rare — prin forjă musculară (de ex. la antrenarea prin manivelă a strungurilor de ceasornicar, la antrenarea prin pedală a strungurilor vechi* de banc, pentru mecanica de preciziune). Lanţul cinematic al mecanismului organic e, de obiceiu, în întregime stereomecanic; uneori se fo!osesc (de ex. în mecanismul de antrenare sau în mecanismul de avansuri); mecanisme hidromecanice sau. dispozitive electronice. Deoarece suprafefele de revolufie reprezintă tipul cel mei răspândit de suprafefe prelucrate ale organelor de maşini, strungurile sunt maşini-le-unelte cele mai răspândite în atelierele de prelucrare prin aşchiere ale uzinelor, metaloteh-nice şi constructoare de maşini. (în general, între 508 30 şi 60% din parcul foia! de maşini-unelte aşchietoare). Tipurile de strunguri folosite în industria me-talotehnjcă sunt foarte variate. Strungurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, principalele clasificări fiind următoarele: După pozifia axei în jurul căreia se efectuează mişcarea principală de rotafie, strungurile se împart în strunguri orizontale (de ex. strungurile normale universale), strunguri verticale (de ex. strungurile carusel) şi (foarte pujine) strunguri cu axa mişcării principale, inclinată (de ex. unele strunguri multiaxe). După deplasările efectuaie de piesa de prelucrat şi de dispozitivele porf-unealtă, strungurile se clasifică în strunguri de tip obişnuit, la cari piesa de prelucrat efectuează numai mişcarea principală de rotafie, iar unealta, o mişcare de înaintare uniformă, — şi strunguri de tip special, la cari, fie că piesa e fixă, sau are o mişcare de rotafie şi o mişcare de avans longitudinal sau numai o mişcare de avans longitudinal, fie că unealta are mişcări de înaintare neuniforme în timpul unei rotafii a piesei. Astfel, la unele strunguri (de ex. strunguri de detalonat, strunguri pentru axe cu came, etc.), datorită faptului că unealta (cufitul) are — pe lângă avansul longitudinal uniform—şi o mişcare de avans transversal, alternativă, periodică şi var abilă după o anumită lege, e posibilă şi prelucrarea corpurilor cu secff'une transversală necirculeră; la unele strunguri (de ex. strunguri automate de profilat şi strunjit longitudinal), piesa de prelucrat efectuează, pe lângă mişcarea de rotafie, şi mişcarea de avans longitudinal, iar cufitele efectuează numai mişcarea de avans transversal; la alte strunguri, mjşcarea de rotafie o efectuează un cap port cuţit, iar piesa de prelucrat efectuează mişcarea de avans longitudinal (de ex. strunguri de cojit bare) sau e imobilă în timpul prelucrării (de ex. unele strunguri pentru arbori cotifi, unele strunguri automate de profilat şi retezat, pentru prelucrarea sârmei în colaci). După domeniul în care sunt folosite, se deosebesc strunguri normale şi strunguri speciale. Strungul normal (numit şi strung comun, strung longitudinal, strung paralel, etc.) e echipat cu păpuşă fixă şi cu păpuşă mobilă, cu vârfuri de strung, şi are un domeniu de utilizare larg. Strungul special are un domeniu de utilizare restrâns la un număr mic de feluri de piese sau de operafiuni, sau la un singur fel de piese. După mărime, caracterizată prin dimensiunea maximă a piesei de prelucrat, se deosebesc: strunguri mici (de ex. strungul de ceasornicar, strungul de bant), strunguri mijlocii, strunguri mari şi strunguri foarte mari. Uneori, în această clasificare se fine seamă şi de greutatea maşinii, strungurile foarte mari fiind numite şi strunguri grele. După preciziunea prelucrării şi după calitatea suprafefei prelucrate, se deosebesc: strunguri de degroşare, strunguri de netezire, şi strunguri universale, la cari se efectuează operafiuni de degroşare şi de netezire pana la anumite grade de preciziune. Strungurile de degroşare sunt mai robuste şi mai simple decât strungurile universale (de ex. sunt construite fără şurub conducător), au ghidaje şi paliere larg dimensionate, şi lucrează cu avansuri mari. Strungurile pentru netezire trebue să fie rigide şi să permită vi-fese de aşchiere mari. După turajia maximă a arborelui principal, strungurile se clasifică în strunguri cu vitesă normală şi în strunguri rapide. Strungurile rapide, cum sunt strungurile de banc sau strungurile de producfie, permit vitese de aşchiere mari. După modul de montare a uneltelor şi felul de schimbare pentru efectuarea unui ciclu de operafiuni, se deosebesc: strunguri simple, cum sunf strungurile normale (la cari unealta frebue schimbată manual, la schimbarea prelucrării) şi strun-guri-revolver (v.). După numărul de cufife cari lucrează simultan la prelucrarea unei piese, se deosebesc: strunguri cu un singur cujit şi strunguri cu mai multe cufite (v.). După numărul de arbori principali cari antrenează piesa de prelucrat, respectiv unealta, în mişcarea principală, de rotafie, se deosebesc strunguri uniaxe (v.) şi strunguri multiaxe (v.). După gradul de automatizare a mişcărilor de comandă penfru efectuarea operafiuniior auxiliare, se deosebesc: strunguri neautomafe şi strunguri cu funcfionare automată (v.), ceri se clasifică în strunguri semiautomate şi strunguri automate. Strunguri neautomate sunt, de exemplu, strungurile normale universale (v.), strungurile plane şi unele strunguri speciale. — După domeniul în care sunt folosite, se deose^ besc strunguri normale şi strunguri speciale: i. Strung normal [r0pH30HTâJibHbiH TOKap* HblH CTclHOK; four parallele; SpUzendrehbank; centre lathe, engine lathe, machine lathe; csucsesz-terga]: Strunei care serveşte la produefia individuală (cu bucata), sau în serii mici sau mijlociii a pieselor. E caracterizat prin faptul că prinderea piesei de prelucrat se face, de obiceiu, cu dispozitive fixate pe arborele rotitor al unei păpuşi fixe şi pe pinola unei păpuşi mobile, şi că ma-ş;na are mecanisme pentru comanda mişcărilor de avans (de avans longitudinal, pentru strun-jirea cilindrică, şi de avans transversal, pentru strunjirea plană). Strungul e compus, în principal, din următoarele piese, subansambluri şi mecanisme: batiu, păpuşă fixă, păpuşă mobilă, cărucior, mecanism de antrenare, mecanism organic, dispozitive de comandă, dispozitive auxiliare (v. fig.). — Batiul se compune dintr'un pat (v.), cu ghidaje, de obiceiu prismatice, penfru căruciorul strungului şi pentru păpuşa mobilă; el se reazemă, direct sau prin picioare, pe sol sau pe un banc, şi suportă celelalte piese ale strungului. La unele strunguri, patul are o scobitură, lângă păpuşa fixă, ceea ce permite strunjirea de piese cu înălţime mică şi cu diametrul mai mare decât cel corespunzător înălţimii vârfurilor deasupra paty- lui; scobitura poafe li acoperită cu un adaus, care* completează ghidajele (pentru cărucior). — Păpuşa fixă. (v.) cuprinde arborele principal, cum sau a arborelui avansurilor, în mişcare de trans-lafie longitudinală (avans longitudinal) a săniei longitudinale sau în mişcare transversală (avans 19 18 17 Sfrung normal mijlociu flp 1 A 62 (fabricat în fară). A) bafiu; B) păpuşă fixă; C) păpuşă mobilă; D) mecanism de avansuri şi filefe; E) cărucior; 1) pat; 2) picior; 3) tavă; 4) ghida] prismatic; 5) cremalieră; 6) arbore principal; 7), 9) şi 11) manete pentru varierea viteselor; 8) indicator de turafii ale arbore/ui principal; 10) manetă pentru comanda organului de mărire a pasului; 12) vârf; 13) roată de mână pentru mişcarea pinolei; 14) manetă pentru blocarea pinolei; 15), 17) şi 19) manete pentru obfinerea diferitelor avansuri şi păsuri; 16) manetă pentru cuplarea şurubului conducător sau a arborului avansurilor; 18) manetă pentru cuplarea mecanismului de f.lete pentru pas metric, respsctlv pentru pas în foii; 20) manetă pentru inversarea sensului de mişcare a căruciorului, la filefare; 21) apărătoarea lirei; 22) şurub (arbore) conducător; 23) arborele avansurilor; 24) cutia cărucio» rului; 25) manetă pentru pornirea, oprirea şi inversarea sensului de rotafie al arborelui principal; 26) manetă pentru inversarea sensului demers al căruciorului; 27) roată de mână pentru avansul longituc'inal.manual; 28) roată de mână pentru avansul transversal, manual; 29) roata de mână pentru aefionarea manuala a săniei port-unealtă; 30) manetă pentru cuplarea avansului automat transversal şi longitudinal; 31) manetă pentru cuplarea mehului căzător; 32) manetă pentru cuplarea piulifei seefionate cu şurubul conducător; 33) manetă pentru rotirea şi blocarea capului port-cufite. şi mecanismele pentru varierea turafiei şi pentru inversarea sensului de rotafie al acestuia. Arborele principal e tubular (arbore cav), extremitatea liberă (din fafă) fiind conică în interior, pentru fixarea unui vârf de sfrung sau aunor unelte cu coadă conică (de ex. burghie elicoidale, ale-zoare) şi f;letata în exterior, penfru montarea unei mandrine universale, a unui p'atou, sau a unui disc de antrenare. Condifiunile calitative da prelucrare impun folosirea unui arbore principal scurt şi robust, rezemat în paliere reglabile, şi cu mers fără bătăi.— Păpuşa mobilă (v.) poartă pinola, în care se introduc un vârf de sfrung (pentru prinderea pieselor lungi la a doua ex-tremtate) sau diferite unelte (de ex.: burghie, alezoare, etc.). —Căruciorul e subansamblul pe care se fixează uneltele, (v. fig. sub Sanie de strung). E compus din săniile de strung (v.), cari sunt sania longitudinală, sania transversală şi sania port-cufit, şi din cutia căruciorului. Cutia căruciorului cuprinde: mecanismul penfru avansul longitudinal manual; mecanisme pentru transformarea mişcării de rotafie a şurubului conducător transversal) a săniei transversale? mecanisme de cuplare şi de blocare a cărucioarelor; dispozitiv de oprire automată a avansului.— Mecanismul de antrenare poate aparfine strungului numai parfial, de exemplu la antrenarea indirectă prin transmisiune (tn care caz strungul are numai o roată de curea sau un con cu trepte), sau integral, de exemplu la antrenarea directă individuală (în care caz strungul e echipat cu un motor electric, hidraulic, etc.). Uneori, mecanismul de antrenare cuprinde şi un întreruptor mecanic (v. fig. sub Schimbăfor de curea). — Mecanismul organic e constituit din lanful cinematic ai mişcării principale şi din lanful cinematic al mişcărilor de înaintare (v. planşa /); cele două lanfuri pot fi legate, pentru sincronizarea mişcărilor principală şi de înaintare. Mecanismul mişcării principale cuprinde un schimbător de vitesa în trepte (cu con etajat sau cu con etajat şi multiplicator, care coincide cu elementele mecanismului de antrenare, sau cu cutia de vitese) sau un variator, un inversor de mers şi, uneori, un ambreiaj, Legătura între mscanismul principal şi mecanismul de înaintare Planţa I. Schema cinematică, a unuisfrung normal mijlociu (strungul tip 1 A 62, fabricat în fară)* , A) motor de antrenare; Mj).--^4) cuplaje; il)- *V), VII-' XIV) şi XVil-*XX) axuii; V/Jaţbofe principal; XV) şurub conducător; XVI) arborele avansurilor; XXI) şurtfb de avffns; transversal; I) şi 2) rofi de curea; 3)-**76) rofi dinfate cilindrice, conice sau melcafe; 78) şi 79) rofi dinfate cilindrice, de schimb; 77) cremalieră; A-1/2-l-{3/4; 5/6)-l/-(7/8; 9/10; li/12)-IU-(15/J6; 17/î 8)-IV-(19/20; 21/22)-V-23/24~24/25-VI) .lanful cinematic al' mişcării principale. în sens direct; A-1/2-I-73/74-75/1 1-ll-(7/8l; 9/10; 11/12)-l!l-(13/14~Mj)~VI) lanful cinematic'al mişcării principale în sehs invers; V1-25 J26-V ll-[27/28-28/29; 30/29)-VIII-(31/32; 32(33; 78/79)-IX-(LhXII-(50/51; 53/54)-XIII-(51/52; 55/56)-XIV-M4-XV) lanful cinematic pentru filetare cu pas normal (la pas mSr.if" începutul lanfului fiind 111-17/26-VII), în care fragmentul de lanf cinematic (L) este 34/35’-X-(36/45;->37i45---43/45)-45/46-Xl-47/48-48/49, pentru filetele metrice ,şi pentru filefelfe modul, respectiv M%-46j45-(45l36; 45i375;---;45/43)-44/49, pentru filetele în fol) şi pentru filetele diametral pitch; V///-(rofi de schimb -IX-M2-XI-M3-XIV-M4-XV) ramura lanfului cinematic pentru filetare cu rofi de schimb, legată la axul VNI al lanfului pentru filetare. XIV~57l58-,XV1-59/60-XVll-(61f62-62l63; 60/64)~XV 111-65,66-XlX) ramura lanfului cfnematic pentru a^ânsuri (racordâfă la axul X/Wal lanfului penfru filetare) terminată cu ramura* X/X-67/70-7J/72-XX-76/77, pentru avansul longitudinal, respectiv cu ramtira XIX-67/68-68/69-XXI, pentru avansul transversal. > , ; . Raporturile despărţite prin punct şi Wrgiilă^ din parantezele dintre numerele de ordine ale axurilor corespund diferitelor furafii realizabile. ţ 511 realizează prin angrenaj cu rofi dinfate şi, uneori, prin rofi de schimb montate pe liră. Lanful cinematic al mişcărilor de înaintare cuprinde: o cutie de vitese; şurubul conducător, pentru tăierea filetelor; arborele avansurilor, pentru acţionarea avansului automat; organele căruciorului. — Dispozitive auxiliare sunt, de exemplu, instalafia de ungere, sau de alimentare cu lichid de tăiere, luneta, etc. Principalele operaţiuni cari pot fi efectuate la strungul normal sunt: strunjirea suprafeţelor cilindrice sau conice, exterioare şi inferioare; filetarea exterioară şi interioară, cu cufitul; strunjirea supra-fefelor frontale (v. Strunjire). La strungurile nor-maie mai pot fi efectuate următoarele operaţiuni auxiliare: găurire, retezare, alezare, filetare cu tarozi sau cu filiere (cu unealta fixata în păpuşa mobilă), moletare (zimfuire), rectificare, ro-dare, pilire, etc. Folosind dispozitive de copiat, cufite profilate sau avansul manual, se pot strunji suprafefe de revolufie cu generatoare strâmbe, sau suprafefe cilindrice cu secfiune necirculară. Dimensiunile caracteristice ale strungurilor normale sunt: înălfimea vârfurilor deasupra patului şi distanfa maximă dintre vârfuri (de cari depind diametrul maxim şi lungimea maximă a piesei de prelucrat), gama şi limitele turafiilor şi avansurilor. Strungurile normale se clasifică după mărime, caracterizată, de obiceiu, prin distanfa maximă dintre vârfiJri, în: strunguri mici, Cu distanfa dintre vârfuri egală sau mai mică decât 1000 mm; strunguri mijloci/, cu distanfa dintre vârfuri de 1000--3000 mm; strunguri mari, cu distanfa dintre vâr-furi de 3000*-8000 mm; strunguri foarte mari, cu distanfa dintre vârfuri mai mare decât 8000 mm. La aceeaşi distanfă între vârfuri, strungurile pot diferi ca greutate; în acest caz ele poartă şi calificativul uşor sau greu (de ex.: strung mijlociu, greu; strung mare, uşor); strungurile mari şi foarte mari, cu greutate mare şi cari pot fi folosite pentru prelucrat piese foarte gre|e, sunt numite, de obiceiu, strunguri grele (v.).—Sin. Strung comun, Strung obişnuit, Strung longitudinal, Strung paralel, Strung cu vârfuri.— Exemple de strunguri normale, clasificate din punctul de vedere al felului operaţiunilor la cari pot fi folosite în mod economic: î. Sfrung de degroşaretodAHpo^HbiiiCTaHOK; tour â degrossir; Schruppbank; roughing lathe; nagyoloeszterga]: Sfrung care serveşte la prelucrarea preliminară, prin detaşare de aşchii de dimensiuni mari, cu vitese mari de tăiere, astfel încât debitul de aşchii e mare. Maşina e caracterizată prin construcţie robustă şi simplificată, şi are înălfimea vârfurilor şi distanfa dintre vârfuri cât mai apropiate de dimensiunile corespunzătoare ale piesei de prelucrat. Schimbătorul de vitesă şi cutia de avansuri au un număr mic de trepte, deoarece piesele de prelucrat nu diferă mult în diametru. De obiceiu, strungul nu are şurub conducător. Palierele, arborelui principal şi săniile sunt lungi, penfru a mări rigiditatea sistemului maşină-piesă de prelucrat-unealtă, în timpul prelucrării. 2. ~ de fabricare: Sin. Strung de producţie (v.). 3. ~ de mecanică de precizie. V. sub Struhg de banc. 4. ~ de producţie [np0H3B0ACTBeHHbift TOKapHblH CTaHOK; tour de production; Produk-tionsdrehbank; production lathe; teljesitmenyesz-terga]: Strung mijlociu folosit, în producfia în masă şi în serie, la executarea unei anumite ope-rafiuni de strunjire, la un număr mare de piese identice. Se deosebeşte de celelalte strunguri normale, printr'o construcfie simplificată a prin^ cipalelor ansambluri. Strungurile de producfie~nu au, în genaral, cutie de vitese şi cutie de avansuri, variaţia turafiei şi a avansului făcându-se prin rofi dinfate de schimb sau prin rofi pentru curea, de schimb. Transmiterea mişcării dela arborele principal la mecanismul de avansuri se face adesea prin curea. Penfru transmiterea mişcării la cărucior, strungurile de producţie au, de obiceiu, un ar^ bore de avansuri; în cazul când strungul e destinat operafiunilor de filetare, arborele avansurilor e înlocuit cu un şurub conducător (v. fig.) Schema cinematică- a unui strung de producţie. 1) batiu cu tavă pentru aşchii; 2) motor de antrenare; 3) păpuşă fixa cu schimbător de vifesă cu rofi dinfate; 4) păpuşă mobila; 5) cărucior; 6) rofi pentru varierea turafiei; 7) rofi de schimb pentru varierea avansului; 8) arborele avansurilor; 9) ambreiaj conic; 10) frână cu bandă; îl) mecanism pneumatic pentru prinderea pieselor între vârfuri. Strungurile de producfie au, adeseori, ansambluri speciale (cărucior, păpuşă' mobilă, etc.), adecvate operafiunilor pe cari trebue să le execute. Sfrun^ gurile de producfie au productivitate mare şi sunt mai ieftine decât strungurile obişnuite. — Maşina construită numai pentru degroşare se numeşte strung de degroşare (v.).—- Sin. Strung cfe fabricafie. 5. ~ normal universal [yHHBepcajibHbift to-KapHbiH CTâHOK; tour paraljele universel; âllge-meineSpitzendrehbank, Universalspitzendrehbank; universal centre lathe; univerzâlis csucseszterga]: Strung cu vârfuri, care serveşte la strunjirea longitudinală (cilindrică), conică sau plană, de degroşare sau de finifie, cum şi la efectuarea , unora dintre celelalte operaţiuni de prelucrare (de ex, si5 găurire, filetare inferioară sau exterioara, rectificare, copiere, pilire, lustruire, etc.). La strungurile normale universale se prelucrează piese de forme şi dimensiuni variate, din diferite materiale. Strungul are atât şurub conducător, cât şi arbore de avansuri. E echipat cu: schimbător de vitesă cu număr mare de trepte de iurafie sau cu variator şi cu schimbător de avansuri. Căruciorul are mecanisme pentru obfinerea avansurilor automate, atât la strunjire, cât şi la filetare, şi dispozitive pentru decuplarea acestora, la atingerea unor limitoare» Piesele componente sunt larg dimensionate, în special palierele arborelui principal şi ghidajele săniilor. — Exemple de strunguri normale, clasificate din punctul de vedere al mărimii şi al dimensiunilor pieselor de prelucrat: i. Sfrung de banc [HaCTOJlbHbiH TOKapHbiH CTâHOK; tour de mecanicien; Mechanikerdrehbank, Tischdrehbank; bench lathe; asztali eszterga, mu-szeresz-eszterga]: Strung normal universal mic, care are înălfimea vârfurilor între 50 şi 125 mm şi distanfa maximă dintre vârfuri de 450*”600mm, şi al cărui pat este fixat, pe un banc de |ucru, I. Vederea şi schema cinematică a urui strung de banc (strungul S-193 tip sovietic cu înălfimea vârfurilor delOOmm şi cu distanfa dintre vâtfuri c'e 500 mm). I) b3tiu; 2) pat; 3) păpuşă fixă; 4) păpuşă mobilă; 5) cărucior; 6) roată de manevră a cleştelui-mandrină de prindere a piesei şi de rotire manuală a arborelui principal; 7) motor; 8) cuplaj elastic; 9) variator continuu c'e vitesa, cu bile (pentru n = 142 --2842 rot minj; 10) ambreiaj de siguranfă; II) rofi de curea; 12) curea; 13) roată de întindere; 14) pedală pentru pornirea, oprirea şi inversarea sensului de mişcare a arborelui principal; 15) roată de comandă a variaţiei turafiei arborelui principal; 16) manetă pentru frânarea arborelui principal; 17) frână. pe un suport simplu, cu două picioare, etc. (v- fig. I). Arborele principal, cu turafia maximă de 2500*"4000 rot/min, e antrenat în mişcare de un arbore de transmisiune intermediar (printr'un schimbător de vitesă cu con etajat) sau de un electromotor individual (cu puterea până la 1 kW), cu una sau cu mai multe turafii (prinfr'o cutie suri) pentru fixat pe banc, tip S-1 A. 1) pat; 2) păpuşă fixă; 3) con etajat; 4) cărucior; 5) mecanism cu şur^b şi cu roată de mână penfru blocarea căruciorului; 6) port-cufit; 7) şi 8) pârghii de comandă a avansului longitudinal, respectiv transversal; 9) şi 10) limitoare ale avansurilor longitudinal, respectiv transversal; 11) păpuşa mobilă; 12) manetă de blocare a păpuşii fixe; Î3) pârghie pentru comanda mişcării pinolei; 14) dispozitiv de blocare a pinolei; 15) opritor penfru limitarea mişcării pinolei; 16) pârghie de acţionare a cleştelui de prindere a piesei; 17) pârghie de întindere a curelei; /8) arbore intermediar de antrenare^ cu con etajat şi schimbător de curea. de vitese cu rofi dinfate sau printr'un variator). Poate avea sau poate să nu aibă mecanism de înaintare (de avansuri); în ultimul caz, mişcările săniilor se execută manual (v. fig. II). E folosit la prelucrarea de piese mici (în industriade aparate, de maşini uşoare, cum şi la fabricarea uneltelor). Sin. Strung de mecanică de preciziune. 2. ~ greu [TflttcejibiH TOKapHbiH CTaHOK; tour lourde; Schwerdrehbank; heavy lathe; nehez eszterga]: Strung norma’ universal, cu înălfimea vârfurilor între 500 şi 2500 mm şi cu distanfa maximă între vârfuri de 1500"*15000 mm sau mai mare, care serveşte la prelucrarea pieselor mari. Spre deosebire de strungurile mijlocii şi mari, strungurile grele au, de obiceiu, 2*"3 cărucioare independente, fiecare având o cutie proprie de avansuri, un electromotor individual pentru cursele rapide în gol şi o pompă pentru lichidul de răcire. Sania port-cufit e rotitoare, are posibilitatea de avans automat independent, 513 şi adeseori e echipată cu o [liră cu rofi de schimb, pentru filetare pe distanfe mici. Cutia căruciorului cuprinde un mecanism suplementar cu rofi de schimb, pentru strunjirea conică. Păpuşa mobilă primeşte mişcarea dela un electromotor propriu şi are, în multe cazuri, o cutie de avan- e transmisă, prin intermediul unei curele, la arborele principal, pe care se găseşte uneori un angrenaj intermediar. în cazul când la strunguri nti se cerie şi posibilitatea filetării, strungurile mijlocii se construesc fără şurub conducător şi cu cutia de âvansuri mai simplă. Strung greu. 1) pat; 2) păpuşă fixa; 3) păpuşi mobilă; 4) cărucior; 5} port-unealtă; 6) lunetă; 7) platou; 8) mofor de antrenare; 9) pompă pentru lichidul de tăiere; fO) rezervor pentru lichidul de tăiere. suri proprie, pentru lucrări de găurire şi strun-jire interioară (v. fig.). Strungurile grele sunt folosite pentru cele mai diferite lucrări de strun-jire şi de găurire, în industria de maşini grele. 1. Strung mare. V. sub Strung mijlociu. 2. ~ mijlociu [cpe^HHH TOKapHblH CTaHOK; tour parallele moyen; mittlere Spitzendrehbank; middle centre lathe; kozepeseszterga]: Strung normal, universal, cu înălfimea vârfurilor între 125 şi 500 mm şi cu distanfa maximă între vârfuri de 500**-3000 mm. Arborele principal e antrenat în mişcarea de rotafie de un electromotor individual, prin intermediul unei cutii de vitese cu rofi dinfate, care asigură obfinerea unui număr mare de trepte de turafie, cu raportul dintre furafiile extreme (nmax!nmin) P^nă la 90. Cutia de avansuri, foarte complexă, asigură un număr mare de avansuri şi seriile normale de filete (filete metrice, în foii, modul şi diametral-pitch). Cutia căruciorului confine: un mecanism de decuplare automată a mişcărilor de avans, de obiceiu cu melc basculant (căzător); un mecanism de blocare mutuală a avansului longitudinal, transversal, şi a cuplării cu şurubul conducător, un mecanism de inversare a sensului mişcărilor de avans. Uneori, căruciorul e înzestrat şi cu un mecanism pentru obfinerea de vitese mari în cursele moarte ale căruciorului (v. fig. sub Strung normal). E folosit pentru cele mai variate lucrări de strunjire, filetare, găurire, etc. La strungurile pentru prelucrări de înaltă precizie, cutia de vitese cu rofi dinfate, respectiv variatorul mecanic, hidraulic sau electric, sunt montate în partea de jos a batiului sau în piciorul din stânga. Dela schimbătorul de vitesă, mişcarea Pentru lucrări de finifie cari se execută cu cufite armate cu plăcufe de metale dure, şi pentru prelucrarea metalelor neferoase se folosesc strunguri fără şurub conducător, înzestrate cu cutie de vitese montată jos, şi care transmite arborelui principal un număr mic de turaţii înalie, prin intermediul unor curele trapezoidale,. Strungurile normale, cu înălfimea vârfurilor între 125 şi 500 mm şi distanfa maximă între vârfuri de 2500- *8000 mm, cu elemente constructive asemănătoare celor ale strungurilor mijlocii, se numesc strunguri mari. * s. ~ comun: Sin. Strung normal (v.). 4, ~ cu vârfuri: Sin. Strung normal (v.). 5. ~ longitudinal: Sin. Strung normal (v.). e. ~ obişnuit: Sin. Strung normal (v.). 7. ~ paralel: Sin. Strung normal (v.). s. Strung special [cneiţnajibHbiH TOKapHbift CTaHOK; tour special; Sonderdrehbank; special lathe; kulonleges eszterga]: Strung de construcţie specială, diferită de a strungului normal, şi care are un domeniu de utilizare limitat la un număr restrâns de feluri de piese sau la un singur fel de piese. Construcţia lui diferă după felul pieselor cari pot fi prelucrate economic pe el. Poate fi strung orizontal sau vertical, uniax sau multiax; funcţionarea lui poate fi neautomată sau automată. — Exemple de strunguri speciale, folosite pentru prelucrarea unui număr restrâns de feluri de piese: 9. Strung automat [TOKapHblH aBTOMaT; tour automatique; Drehautomat; full automatic lathe; automata eszterga]. V. sub Strung cu. funcţionare automată. io. Strung carusel [napycejibHO - TOKapHbiă CTaHOK, KapycejibHbifi CTaHOK; tour vertical; 31 514 Karusselldrehbank; vertical lathe, turing and boring lathe; karusszel eszterga]: Strung universal, care serveşte la prelucrarea pieselor grele cu înal-firne mică şi diametru mare, caracterizat prin faptul că platoul de prindere a piesei are axa de rotafie verticală. Din punctul de vedere constructiv şi după destinaţi^ lor, se deosebesc strunguri carusel cu o coloană şi strunguri carusel cu două coloane. Strungurile carusel cu o coloană servesc la prelucrarea pieselor cu diametrul maxim de 800—1650 mm. Ele au batiul constituit dintr'o placă de bază şi o coloană, turnată monobloc sau îmbinată cu aceasta. Pe ghidajele verticale ale coloanei se poafe deplasa o traversă orizontală, care poartă un cărucior vertical, cu un cap-revolver (v. fig. /). în majoritatea cazurilor, strungurile cu o coloană au şi un cărucior lateral, care montate două cărucioare verticale, dintre carr unul are, uneori, un cap-revolver (de obiceiu, la strungurib' cu diametrul platoului mai mic decât 2300 mm). Pe coloana din dreapta ş«, uneori, şi pe cea din stânga, se găseşte un cărucior lateral. Strungurile carusel pentru prelucrarea pieselor cu înălfime mică, — în special a celor în formă de inel, — al căror diametru nu depăşeşte 2700 mm, pot avea construcfia simplificată, fiind înzestrate numai cu o traversă fixă. — Strungurile cu diametrul de prelucrare cuprins între 9000 şi 18000 mm se construesc, adeseori, cu portalul deplasabil, ceea ce permite mărirea diametrului de prelucrare până la 12030 mm, respectiv până la 24000 mm. La aceste strunguri, căruciorul lateral lipseşte sau e montat pe un picior special, transportabil (v. fig. II, p. 515). i. Strung carusel cu o coloană, f) batiu (baza); 2) coloană (montant); 3) traversă; 4) cărucior vertical; 5) cap-revolver; 6) cărucior lateral; 7) roată de mână pentru mişcarea pe direcfia verticală a căruciorului vertical; 8) roată de mână pentru mişcarea pe direcfia orizontală a căruciorului vertical; 9) şi 10) rofi de mână pentru deplasările pe direcţiile verticală şi orizontală ale căruciorului lateral; 11) motor de antrenare. se deplasează pe ghidajele verticale ale coloanei. Strungurile pentru piese cu diametru mare au adeseori două cărucioare verticale, dintre cari unul are cap-revolver; ele sunt folosite pentru piesele cu gaură centrală, a căror prelucrare trebue făcută cu mai multe unelte. Strungurile cu o coloană, pentru prelucrarea pieselor cu înălfimea foarte mică, au traversa fixă şi nu au cărucior lateral. Strungurile carusel cu două coloane servesc la prelucrarea pieselor cu diametrul maxim de 1650-*24000 mm. Ele au batiul constituit dintr'o placă de bază şi un portal compus din două coloane legate între ele, la partea de sus, printr'o traversă fixă. în lungul ghidajelor coloanelor se poate deplasa o traversă mobila, pe care sunt La strungurile mari, comanda mişcărilor cărucioarelor se poate face central, dela o masă de comanda, şi separat, dela fiecare cărucior (prin butoane montate pe acesta). î. Sfrung cu funcţionare automata [TOKapHbiH aBT0MâTH4ecKHH CTaHOK; tour automat que; Drehautomat; automatic lathe; automata eszterga]: Strung la care, pe lângă mişcările de lucru, o parte sau toate mişcările necesare pentru comanda operafiunilor (mişcări auxiliare, curse moarte) sunt executate automat, cu ajutorul unui mecanism de comandă. Mecanismele de comandă ale strungurilor cu funcfionare automată pot fi executate după diferite scheme de funcfionare. Schema cea mai 515 răspândită e schema cu mecanrsm de comandă central, constituit din unul sau din mai mulfi arbori de comandă legafi între ei, pe cari se montează came de formă determinată, cari acfionează mecanismele cari execută mişcările de lucru şi auxiliare (înaintarea şi prinderea materialului de prelucrat, avansul de lucru, apropierea de piesă şi retragerea rapidă a uneltelor, etc.), în succesiunea determinată de procesul tehnologic. Prelucrarea unei piese se face în timpul unei rotafii complete a arborelui de comandă. Profilul camelor depinde de mişcările cari trebue efectuate de unelte (conform procesului tehnologic) şi de reporturile de transformare ele cuplurilor cinematice cari leagă arborele de comandă cu suporturile uneltelor. Mecanismul de comandă se execută, uneori, şi după scheme descentralizate. în acest caz, Ia sfârşitul fiecărei curse de lucru sau moarte a strungului, elementul de mecanism corespunzător, ac}ionând anumite opritoare, comandă, prin intermediul unor agregate electrice sau hidraulice, începutul următoarei curse de lucru sau curse moarte, conform procesului tehnologic. Strungurile cu Huncficnare automata 'diferă, construdiv, după felul operafiunilor pe cari le execută. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii: graduJ de automatizare a operafiunilor; felul semifabricatelor prelucrate; numărul de arbori principali; pozifia arborilor principali; principiul realizării curselor de mers în gol. După gradul de automatizare a operafiunilor, se deosebesc: strunguri automate şi strunguri semiautomate. Strungurile automate sunt maşini la cari, după încărcarea cu materialul semifabricat de prelucrat (care poate fi bară sau sârmă în colaci), ssu cu un număr de piese semifabricate, toate mişcările necesare pentru executarea pieselor se efectuează automat, fâră participarea operatorului. Strungurile semiautomate sunt maşini la cari se efectuează automat (fără participarea operatorului) toate mişcările de lucru şi auxiliare necesare penfru executarea pieselor, cu excepfiu-nea scoaterii piesei prelucrate, a prinderii unui nou semifabricat şi a pornirii strungului. Strungurile semiautomate se folosesc, în general, când forma sau dimensiunile piesei de prelucrat nu permit alimentarea automată cu semifabricate II. Strung carusel cu două coloane, tip MK—>159, pentru* piese cu diametrul de 9000 mm (respectiv 12000 mm la lucrul cu portalul deplasabil). 1) placă; 2) batiu; 3) coloană (montant); 4) traversă fixă de rigidizare; 5) traversă deplasabilă pe direcfia verticală; 6) cărucior; 7) sanie port-unealtă; 7') sanie In pozifie inclinată (cu maximum 30°); 8) paserelă de manevră. 33* 516 (de ex. semifabricate turnate sau forjate, de formă complicată, arbori lungi, etc.). După felul semifabricatelor prelucrate, strungurile cu funcfionare automată se clasifică în strunguri pentru prelucrarea din bară, strunguri pentru prelucrarea din sârmă în colaci, şi strunguri pentru prelucrarea pieselor semifabricate brute sau parfial prelucrate. Strungurile din primele două categorii sunt, de obiceiu, strunguri automate. Strungurile din categoria a treia sunt strunguri automate dacă piesele brute sunt mici şi au o formă relativ simplă (în care caz alimentarea se face cu ajutorul unor mecanisme cu magazin sau cu buncăr), sau strunguri semiautomate, în celelalte cazuri. După numărul de arbori principali, strungurile cu funcfionare automată se împart în strunguri uniaxe (v.), cu un singur arbore principal, şi în strunguri multiaxe (v.), cari au mai mulfi (4,5,6,8 sau 12) arbori principali. Strungurile multiaxe secon-struesc în două tipuri diferite, după principiul prelucrării, şi anume strunguri cu prelucrare succesivă şi strunguri cu prelucrare în paralel (v. sub Strung multiax). După pozifia arborilor principali, strungurile cu funcfionare automată pot fi strunguri orizontale, strunguri verticale şi strunguri înclinate (cari se construesc foarte rar). După principiul realizării curselor de mers în gol, strungurile cu funcfionare automată se împart în strunguri cu un arbore de comandă cuţurafie şi obfinută cu ajutorul rofilor de schimb, şi o turaţie înaltă, constantă pentru un anumit strung, în timpul executării curselor de mers în gol (curse auxiliare). Arborele de comandă primeşte mişcarea rapidă din timpul curselor auxiliare, printr'un lanf cinematic separat, legat de obiceiu cu arborele de comandă printr'un mecanism cu clichet sau printr'un cuplaj de mers liber cu role. Strungurile de acest tip au productivitatea cea mai mare la prelucrarea pieselor cu timp de lucru mare (arbori mari, blocuri de rofi dinfate, etc.). Exemple: strungul semiautomat cu mai multe cufite (v.), sfrungul multiax automat (v.). — Cel de a! treilea tip are un arbore pe care se găsesc toate camele penfru comanda curselor de lucru, şi a cărui turafie, constantă în tot timpul ciclului, se stabileşte pe baza procesului tehnologic de prelucrare a fiecărei piese; un arbore de comandă auxiliar, cu o turafie înaltă şi constantă penfru un anumit tip de maşină, dela care primesc mişcarea mecanismele pentru efectuarea curselor moarte (de mers în gol), Strungurile de acest tip dau producfia orară cea mai mare a muncii la piese mici şi mijlocii, cari au nevoie de prelucrări succesive complicate. Exemplu: strungul-revolver automat (v.).— Exemple de strunguri cu funcfionare automată, clasificate după felul operafiunilor executate: i. Strung automat de profilat şi retezat COHO-OTpe3HOH âBTOMâT; tour â decolleter et iz. zL -Lj------ Jps 4 jU Hh “Grf- V; Scheme de principiu ale strungurilor cu funcfionare automată, clasificate din punctul de vedere al principiului realizării curselor moarte, a) strung cu un arbore de comandă cuţurafie constantă în timpul unui ciclu de prelucrare; bj strung cu un arbore de comandă cu două turafii diferite în timpul unui ciclu de prelucrare (cu turafie mai înaffă în cursele auxiliare); c) strung cu doi arbori de comandă cu turafii constante diferite, unul pentru cursele de lucru, şi unul pentru cursele auxiliare sau moarte; 1) arbore principal; 2) arbore de comandă cu o singură turafie constantă; 2') arbore de comandă cu două turafii constante diferite; 3) arbore de comandă auxiliar, pentru cursele auxiliare; 4) transmisiune fără schimbător de vitesă; 5) schimbător de vitesă. constantă în timpul unui ciclu de prelucrare, strunguri cu un arbore de comandă care are două turafii diferite în timpul unui ciclu de prelucrare, şî strunguri cu doi arbori de comandă. La primul tip turafia arborelui de comandă e stabilită pe baza procesului tehnologic şi se obţine cu ajutorul unor rofi de schimb. Acest tip de strung are producfia orară cea mai mare, la prelucrarea pieselor mici şi simple (şuruburi, ştif-turi, etc.). Exemple: strungul automat de profilat şi retezat (v.), strungul automat de. profilat şi strunjit longitudinal (v.). — Cel de al doijea tip are o turafie joasă în timpul efectuării curselor de lucru, stabilită pe baza procesului tehnologic tronţonner; Abstechdrehbank; slicing lathe; alak-esztergălo automata]: Sfrung automat, care foloseşte unu sau mai multe cufite (de obiceiu profilate), cari au numai mişcare de avans transversal. Mişcarea principală de rotafie o efectuează, fie piesa de prelucrat, fie cufitele fixate într'un cap port-cufit. în timpul prelucrării, nici piesa şi nici cufitele nu au avans longitudinal. Pe lângă săniile transversale, cu cufite cari execută profilarea şi retezarea, aceste strunguri au, uneori, şi o sanie longitudinală, pentru eventualele operaţiuni cu unelte axiale (de ex. burghie, teşitoare, etc.). Pe acest fel de strunguri se execută, din sârmă sau din bară cu diametrul între 3 şi 20 mm, Planşa li. Strunguri automate. * 4 517 I. Schema cinematică’a unui strung automat de profilat şi retezat, pentru prelucrarea din sârmă în colaci. 7) motor de antrenare; 2) roată de curea, schimbabilă; 3) curea plată; 4) arbore principal; 5) cuţite rotitoare, asamblate pe arborele principal; 6) pană mobilă pentru transmiterea mişcării de avans transversal a cuţitelor; 7) sanie cu role pentru înaintarea şi îndreptarea materialului; 8) şi 8') mecanisme de prindere şi fixare a materialului în timpul prelucrării; 9) cutie pentru primirea pieselor finite; 10) arbore de comandă, cu came plane şi spafiale; 11) camă de comandă a săniei de înaintare şi îndreptare a sârmei; 12) şi 12') came de comandă a mecanismelor de prindere a sârmei; f 3) came pentru comanda mişcării penelor de comandă a avansului transversal al cuţitelor; 14) materialul de prelucrat, depanat de pe o vârtelniţă; 15) angrenaj cu rofi dinfate de schimb, pentru varierea turaţiei arborelui de comandă. II. Schema cinematică a unui strung automat de profilat şj strunjitŢ longitudinal (sfruncul automat 110, tip sovietic), 1) motor de antrerare; 2) rofi dinfate de schimb; 3) transmisiune cu curea plată, pentru antrenarea arborelui principal; 4) transmisiune cu curea rotundă, pentru antrenarea arborelui de comandă; 5) păpuşa cu arborele principal, cu mişcarea : de avans longitudinal (împreună cu bara de preLcraî); 6) afbore cu came pentru comanda avansului transversal al cuţitelor, a avansului longitudinal al materialului şi a mecanismului de prindere a barei; 7) cufite cu avans transversal; 8} sanie pentru prelucrări cu unelte axiale; 9) rofi de schimb pentru varierea turafiei arborelui de comandă; 10) suportul săniilor cuţitelor; 11) dispozitiv cu contragreutate, penfru menţinerea barei în timpul retragerii păpuşii arborelui principal, 518 piese"scurte de formă simplăfncum sunt şuruburile, rolele, etc. (v. fig. / planşa II). i. Strung automat de prof.iat şi sirunjit longitudinal [(JîacoHHO-npoAOJibHbiH aBTOMaT; tour automatique longitudinal; Lăngsdrehautomat; longitudinal turning automatic machina; alak es hosz-szesztergâlo automata]: Strung automat pentru prelucrarea din bară, la care cufitele, fixate în 2***5 sănii independente, efectuează numai mişcarea de avans transversal, iar bara de prelucrat efectuează mişcarea principală de rotajie şi o mişcare de avans longitudinal împreună cu păpuşa arborelui principal, sau numai împreună cu arborele principal (v. fig. II planşa II). Prin diferite combinafii ale avansurilor şi opririlor barei de prelucrat şi ale cufitelor se pot obfine diferite forme ale suprafeţei piesei. Cu ajutorul unor dispozitive suplementare se pot executa şi prelucrări axiale (găurire, filetare, etc.). Aceste strunguri sunt folosite pentru prelucrarea de p:ese relativ lungi, cu diametrul micişi de formă simplă, ca: şuruburi lungi, prizoane^ştifturi conice, piese profilate simple, etc. *. ~-revolver automat1 [peBOJibBepHbiH aBTOMaT; tour revolver automatique; Revolver-Drehautomat; automatic turret lathe; automata revolvereszterga]: Strung-revolver (v.) cu funcfionare automată, pentru prelucrarea din bară sau din piese brute. Are un cap-revolver (de obiceiu cu şase pozifii) şi două sau mai multe sănii transversale (v. fig.). E folosit la prelucrarea pieselor de formă complicată, cari au, în multe cazuri, filete inferioare şi exterioare. s. ~ semiautomat cu mai multe cuf ite [MHOro-pe3noBbiS noJiyaBTQMaT; tour automatique ă outils multiples; Vielstahldrehautomat; mulfi-cut semi-automatic lathe; tobbkeses felautomata eszterga]: Strung cu mai multe cufite (v.), cu ciclu de funcfionare semiautomat (v. fig. // planşa Z//).-^— Dupa numărul de arbori principali, strungurile cu funcfionare automată se clasifică în strunguri uniaxe şi în strunguri multiaxe: 4. Strung multiax [MHOroinnHHAeJibHbiâ TOKapHblH CTaHOK; tour â plusieurs broches; Mehr-spindeldrehbank; multispindle lathe; tobborsâs eszterga]: Strung automat sau semiautomat, cu Si------1" \ s WJi M Schema cinematica a unui strung-revolver automat. f) arbore de comandă auxiliar (cu cuplaje pentru acfionarea mecanismelor pentru cursele de mers în gol); 2) arbore de comandă principal; 3), 4) şi 5) came pe tru comanda săinilor transversale; 6) rofi de schimb pentru antrenarea arborelui da comandă; 7) camă de comandă a avansului de lucru al capului-revolver; 8) sector dinţat pentru sania capului-revolver; 9) cap-revolver; IC) rofi de schimb pentru arborele principal; 11) mecanismul de comandă a avansului şi a strângerii materialului; 12) mecanism înversor de sens de mers al arborelui principal; 13) mecanism schimbător de vitesă a arborelui prin ipal; 4) cuplaj pentru mecanismul de avansare şi de strângere a materialului; 15) cuplaj penfru mecanismul de acfionare a capului-revolver în timpul curselor îh gol; 16) came de acfionare a cuplajelor de pe arborele auxiliar; 17) mecanism cu cruce de Malta şi bielă-manivelă, pentru acfiorarea capului-revolver în timpul curselor în gol (retragere rapidă, rotire, avansare rapidă); t8) arbore principal. 519 Planşa III. Sfrunguri semiautomate. 1 f I. Scheme de funcfionare a strungurilor semiautomate multiaxe. •a), b) şi c) la strunguri cu prelucrare succesivă; d), e) şi f) la strunguri cu prelucrare în paralel; a), schema maşinilor cu prelucrare succesivă; b) prelucrare succesivă; c) prelucrare mixtă (succesivă-paralelă); d) schema maşinii cu prelucrare In paralel; e) prelucrare cu un singur grup de unelte; f) prelucrare cu. doua grupuri de unelte; 6) pozifii de lucr«| 7) masă rotitoare cu arbori principali; 8) sanie porf-unealtă; 9) bloc rotiter cu coloană tubulară, cu arbori principali? ÎO) coloană fixă; 11) pozifie de încărcare; 12) zonă de încărcare; 13) zonă de prelucrare. BECI II. Schema cinematică a unui strung semiautomat cu mai multe cufite. 1) arbore principal; 2) a>bore de comandă; 3) rofi de schimb pentru antrenarea şi varierea turafiei arborelui principat; 4) rofi de schimb pentru antrenarea şi varierea turafiei arborelui da comandă în timpul curselor de lucru; 5) cuplaj de tners semiliber, pentru antrenarea arborelui de comandă în timpul curselor de lucru; 6) căruciorul din spate, pentru strunjire c avans transversal; 7) căru.i:>iul din fafă, pentru strunjiri cu avans longitudinal; 8) camă penlru cuplarea şl decuplarea (prin intermediul ambreiajului 16) a turafiei înalte a arborelui de comandă în timpul curselor moarte; 9) camă de comandă a opririi strungului la sfârşitul prelucrării prin intermediul ambreiajului 15; 10) comanda avansului longi- tudinal al căruciorului din fafă; 11) comanda mişcării de pătrundere a cujitelor fixate pe căruciorul din fafă (prin intermediul şablonului 17); 12) comanda avansului transversal al căruciorului din spate (prin intermediul şablonului 18Jî 13) maneta de pornire a strungului prin intermediul ambreiajului 15; 14) frână; 15) şi 16) ambreiaje; 17) şi 18) şabloane de comandă; 19) pompă de ungere cu rofi dinfate; 20) motor de antrenare. 520 doi până la doisprezece arbori principali, corespunzători diferitelor poziţii (posturi de lucru). După felul în care se efectuează fazele prelucrării, aceste strunguri se împart în două grupuri (v. fig. I planşa III): strunguri cu prelucrare succesivă şi strunguri cu prelucrare în paralel. La strungurile cu prelucrare succesivă, prelucrarea completă a unei piese e realizată prin trecerea succesivă a piesei prin toate pozifiile de lucru, în fiecare pozifie efectuându-se numai o parte din operaţiunile necesare. în cursul unui ciclu de lucru (în general, o rotafie completă a axului de comandă) se fermină prelucrarea unei singure piese. Strungurile multiaxe cu prelucrare succesivă servesc la prelucrarea pieselor de formă complicată, cari au nevoie de un număr , mare de unelte diferite. Uneori, la aceste strunguri se efectuează prelucrarea mixtă, montând câte două unelte identice în două posturi de lucru alăturate. Exemple de strunguri cu funcfionare automată multiaxe: Strungul automat multiax cu prelucrare succesivă se construeşte cu 4, 6, 8 sau 12 arbori principali, de cele mai multe ori orizontali, dispuşi simetric 9 pe o circumferenfă, într'un bloc (unic) rotitor, în? jurul unui arbore central, care le imprimă mişcarea de rotafie prin intermediul unor angrenaje. îr> fafa arborilor principali se găseşte un cărucior cilindric sau prismatic, pe care sunt fixate uneltele penfru prelucrările cu avans longitudinal. Cufitele penfru prelucrările cu avans transversal (profilare, retezare) sunt fixate în 4 sau în 6 sănii transversale. După terminarea fiecărei faze de prelucrare (înaintarea şi retragerea căruciorului longitudinal şi a săniilor transversale), blocul cu arbori principali se roteşte cu un unghiu de 360°/« (n fiind numărul de arbori principali), astfel încât barele fixate în fiecare dintre arborii principali trec pe rând în fafa fiecărei unelte fixate pe căruciorul longitudinal şi în săniile transversale, în ordinea succesiunii fazelor de prelucrare. La fiecare rotafie completă a blocului rotitor cu arbori principali se prelucrează complet un număr de piese egal cu numărul de arbori principali (v. fig. I şi fig. I planşa III). Deoarece, din punctul de vedere tehnologic, e . destul de greu să se obfină coaxialitatea arborilor principali cu uneltele din căruciorul longitudinal,, precizia de prelucrare, la strungurile multiaxe* 3 /. Schema cinematică a unui strung automat cu şase arbori principali orizontali, cu prelucrare succesivă, a) schemă în ansamblu; b) detaliu cujschema mecanismelor de comandă a săniilor transversale; 1) arborele centrai aP mecanismului organic; 21) — 26) arbor principali; -3^} — 3â) arbori de comandă; 4) 'rofi de schimb pentru anlrenarea şr varierea turafiei arborilor principali; 5) [rofi de schimb pentru antrenarea ?şi varierea turafiei arborilor de comandă în timpul curselor de lucru; 6) cărucior longitudinal; 7) blocul arborilor principali; 8) "11) sănii transversale; 12) cuplaj cu> roată semiliberă pentru antrenarea arborelui de comandă în timpul curselor de lucru; 13) camă pentru cuplarea şi decuplarea, prin intermediul ambreiajului (14), a turafiei înalte a arborelui de comandă (în timpul curselor de mers în gol) 14) ambrsiaj; 15) cama de 'comandă a avansului căruciorului longitudinal; 16) came de comandă a avansului săniilor transversale; 17) camă pentru comanda avansării ş a strângerii materialului; 18) mecanism cu cruce de Malta, pentru rotirea intermitentă cu 60° a blocului cu arbori principali; 19) camă pentru ridicarea blocului cu arbori principali, în timpuj rotirilor sale periodice; 20) fixatoarele de blocare a tobei (7) în timpul prelucrărilor; 21) camă spafială da comandaj a avansurilor longitudinale independente ale uneltelor de pe căruciorul longitudinal. cu prelucrare succesivă e, de obiceiu, mai mică decât la strungurile automate uniaxe (strunguri automafe-revolver) cu cari se face prelucrarea aceloraşi piese. Strungul automat multiax cu prelucrare în paralel se construeşte, de obiceiu, cu 4 sau cu 6 arbori principali şi serveşte !a prelucrarea cu avans transversal (profilare şi retezare) a pieselor simple, executate din bară. Aceste strunguri sunt, în cele mai multe cazuri, orizontale, cu arborii principali dispuşi în acelaşi plan vertical. în general are două sănii transversale pentru fiecare arbore principal, câte una pe fiecare parte (v. fig. II). Uneori, II. Strung automat de profilat şi refezat mulfiax (cu patru arbori principali orizontali), cu prelucrarea în paralel (strungul 149 A, tip sovietic); vedere spra păpuşa fixă. î) batiu; 2) sănii transversale; 3) arbori principali; 4) arbora de comandă; 5) camă pentru acfionarea săniilor transversale; 6) mecanism de acfionare a săniilor transversale. aceste strunguri au şi câte o sanie cu avans longitudinal, pentru fiecare arbore principal, cu ajutorul căreia se poate executa şi găurirea pieselor. Strungurile semiautomate multiaxe servesc la prelucrarea semifabricatelor în bucăfi, fixate în mandrină sau între vârfuri. Cele mai răspândite strunguri multiaxe semiautomate au arborii principali verticali. Ele se construesc, fie penfru prelucrare succesivă, fie pentru prelucrare în paralel a .pieselor. Strungurile semiautomate multiaxe cu prelucrare succesivă (v. fig. IV a şi b) au o masă rotitoare în care sunt montafi arborii principali (v. şi fig. J a şLhplanşa Jll). în postul de încărcare (I), lucrătorul scoate piesa prelucrată şi fixează un nou semifabricat în mandrina arborelui principal care — în această pozifie — nu se roteşte. După terminarea ciclului de lucru, semifabricatul e adus în pozifia următoare (2), prin rotirea mesei (7) cu 360°!n (n fiind numărul total de arbori principali), iar toate piesele cari sunt fixate în mandrinele celorlalţi arbori principali trec în pozifiile următoare. Apoi se repetă ciclul de lucru, în timpul căruia se efectuează avansul săniilor (8) cu uneltele. în fiecare pozifie (cu excepfiunea poziţiei de încărcare) se efectuează anumite prelucrări diferite între ele. în timpul prelucrării pieselor, 52 î masa e fixă, iartofi arborii principali (cu excepfiunea celui care se află în pozifia de încărcare) se rotesc. La terminarea ciclului de lucru, săniile se retrag, arborii principali se opresc, şi masa se roteşte, mutând piesele în pozifia următoare. în timpul unei rotafii complete a mesei, piesa este prelucrată succesiv în loate cele n—1 pozifii de lucru. Timpul de execufie a unei piese e egal cu timpul de lucru într'o pozifie. Uneori, la prelucrarea pieselor relativ simple, cari reclamă un număr mic de operafiuni, se folosesc câte doi arbori principali şi două sănii vecine pentru executarea aceloraşi operafiuni (prelucrare succesivă — paralela sau mixtă). în acest caz, după fiecare ciciu de lucru, masa se roteşte cu un unghiu de 2-3600jn şi, în pozifia de încărcare, se scot şi se încarcă câfe două piese (v. fig. I c planşa III). Strungurile semiautomate multiaxe cu prelucrare în paralel (v. fig. III) sunt constituite din 6--12 III. Schema cinematică a unui strung semiautomat multiax cu-prelucrare în paralel (strungul 1285, tip sovietic). I) arbori principali; 2) coloană fixă; 3) camă spafială fixă de comandă a mişcării săniilor; 4) sanie port-unealtă; 5) angrenaj cu melc pentru rotirea continuă a mesei cu arbori şi a coloanei; 6) coloană rotitoare, port-sănii; 7) motor de antrenare a arborilor principali; 8) motor de antrenare a mesei rotitoare; 9) sincronizator de vitesă, penfru demararea arborelui principal la ieşirea din zona de încărcare; 10) şi II) rofi de schimb; 12) cărucior rulant penfru deservirea cu piese a maşinii. strunguri semiautomate monoaxe (v. fig. I d şi e planşa III), montate într'un bloc, pe o coloană tubu-lară prismatică (9); aceasta se roteşte continuu în jurul unei coloane fixe masive (10). Fiecare sec-fiune a maşinii (arbore principal-sanie) efectuează aceleaşi operafiuni; în timpul unei rotafii complete a coloanei cu masa în care sunt montafi arborii principali se execută un ciclu de lucru. Ciclul începe în zona de încărcare, în care sania cu uneltele se găseşte în pozifia limită de susr iar arborele principal, împreună cu piesa, nu se roteşte. Scoaterea piesei finite şi montarea unui nou semifabricat se execută manual, în timpul rotirii mesei; desfacerea şi strângerea piesei se efectuează automat, la intrarea, respectiv la ieşirea din zona de încărcare. Când arborele principal 522 părăseşte zona de încărcare, el se cuplează automat cu mecanismul de antrenare şi începe să se rotească, sania cu unelte efectuează mişcarea de avans spre piesă, şi începe prelucrarea care continuă în tot timpul rotirii mesei, până când axui principal respectiv ajunge din nou în zona de încărcare. La intrarea în zona de încărcare, sania se retrage cu vitesă mărită în pozifia limită superioară, arborele principal se opreşte, mandrina se desface, şi piesa prelucrată poate fi scoasă. Strungul poafe fi prereglat şi pentru executarea simultană a unor operaţiuni diferite (de ex. pentru prelucrarea preliminară şi prelucrarea finală), prin montarea de unelte diferite în anumite secfiuni (v. fig. I f, planşa Iii). în secţiunile (I) se execută prelucrarea preliminară, iar în secţiunile (2), prelucrarea finală. în zona de încercare, lucrătorul trebue să mute piesa din postul (1) în postul (2). î. Sfrung uniax [oflHomnHHAeJibHbîi! TOKap-HbiH CTatîoK; tour â broche unique; Einspindel-•drehbank; one spindle lathe; egyorsos eszterga]: Strung care are un singur arbore principal, pentru antrenarea piesei de prelucrat în mişcarea principală de rotafie. Arborele poate fi orizontal sau vertical, echipat cu vârf de strung, cu platou sau cu mandrină de antrenare a piesei de prelucrat. Strungul cu funcfionare automată uniax poate fi semiautomat sau automat. Exemple de sirunguri cu funcjionare automată, uniaxe, sunt: strungul-revolver automat (v.); strungul de profilat şi retezat (v.)î strungul semiautomat cu mai multe cufite (v.); etc. 2. Sfrung cu mai multe cufite [MH0r0pe3iţ0“ Bbiit TOKapHbiă CTaHOK; tour â outils multiples; Vielstahîbank, Vfelschniitbank; multicut lathe, mul-titool lathe; tofcbkeses eszterga]: Strung la care strunjirea întregii suprafefe a piesei (prinsă de obiceiu între vârfurile fixate în păpuşa fixă şi păpuşa mobilă) se efectuează într'o singură trecere, cu ajutorul unui număr mare de cufite fixate în două sau în mai multe cărucioare laterale, dispuse, în majoritatea cazurilor, de ambele părfi ale pie~ o V J IV. Strung semiautomat, cu prelucrare succesivă cu şase arbori principali (strungul 1284 tip sovietic). =a) vedere de ansamblu; fa) schemă cinematică; I) motor de antrenare; 2) embreiaj; 3) frână; 4) cama spafială de comandă a rotirii arborilor principali (prin intermediul angrenajului 5) şi a mişcării de avans rapid al săniilor pori-unelte (prin Intermediu cuplajului 6); 5) angrenaj cilindri:; 6) cuplaj; 7) tobă pentru transmiterea mişcării de rotafie la arborele 8 (prin cuplare manuală cu roata din'ată 9); 8) arbore; 9) roată dinfafă; 10) mecanism cu culisă pentru rofire3 intermitentă a mesei cu arborii principali; 11) unul dintre cei şase arbori principali; 12) rofi di schimb penfru mişcarea de rotafie a arborilor principali; 13) rofi de schimb penfru avansul da lucru al săniei port-unelte; 14) cuplaj pentru avansul de lucru al sanisi port-unelte; 15) camoidă de comandă a avansului sanisi port-unslte; 16) sanie port-unelte; 17) cuplaj pentru avansul manual al săniei port-unelte; 18) disc cu came pentru manevrarea automată a cuplajelor 6 şi 14 (prin inter» mediul unei pârgHi nereprezenfate în figură); 19) mecanism pentru potrivirea (prereglarea) manuală a săniei (16), când cuplajul (17) e cuplat; 20) batiu; 21) masa rotitoare cu arborii principali; 22) mandrină solidară cu un arbore prinupaH 23) coloană centrală fixă (cu secfiune hexagonală), cu ghidaje pentru cinci sănii port-unelte; 24) carcasa mecanismului da avans, 523 sei de prelucrat. Cărucioarele cari se găsesc pe o parte a p:esei efectuează mişcarea de avans longitudinal, iar cărucioarele cari se găsesc pe cealaltă parte a piesei efectuează mişcarea de avans transversal. Strunjirea se efectuează simultan cu toate cuţitele, ceea. ce reduce mult durata prelucrării. Deoarece, la aceste strunguri, alcătuirea planului de prelucrare, executarea garniturii de cufite şi a suporturilor de cufite, cum şi reglarea prealabilă a poziţiei lor sunt mult mai anevoioase decât la strungurile normale şi reclamă un timp mult mai lung, folosirea lor e rentabilă numai în cazul producfiei în serie şi în masă. Din această cauză, cea mai mare parte dintre strungurile cu mai mu|te cufite sunt strunguri semiautomate (v. sub Strung cu funcfionare automată). Din punct de vedere constructiv, strungurile cu mai multe cufite pot fi clasificate în trei grupuri principale: strunguri orizontale, strunguri portale şi strunguri verticale. /. Strung orizontal cu mai mul'e cuţite. I) batiu; 2) păpuşi fixă; 3) păpuşa mobilă; 4) cărucior on-gitudinal; 5) şi 6) cărucioare transversale. Strungurile orizontale au păpuşa fixă şi cea mobilă montate independent, pe un batiu orizontal; ele sunt cele mai răspândite (v. fig. / şi fig. II planşa III). Strungurile portale au păpuşa fixă şi cea mobilă legate printr'o traversă rigida, pe care sunt montate cărucioarele longitudinale. Din această cauză ele au o rigiditate mai mare decât strungurile orizontale, iar îndepărtarea aşchiilor se face mai uşor (v. fig.11 a). Se utilizează la lucrări grele, cu debite mari de aşchii. Strungurile verticale au păpuşa mobilă şi cărucioarele montate pe o coloană verticală (v.fig. II b). Principalele lor avantaje consistă în faptul că ocupă o suprafafă mai mică, şi în uşurarea fixării pieselor grele. î. Strung cu platou: Sin. Strung frontal (v.). 2. Sfrung de detaionat. V. Defaionat, strung de s. Sfrung de planat: Sin. Strung frontal (v.). 4. Strung de presat. V. Presat, strung de s. Sfrung frontal [aoâoBOâ TOKapHblH CTaHOK; tour en l'air; Plandrehbank; face lathe, face plate lathe, surfacing lathe, chuck lathe; sekesz-terga, fejeszterga]: Strung orizontal, care ser- veşte la prelucrarea pieselor scurte şi cu dia* metru mare. Această caracteristică a pieselor de prelucrat face, de obiceiu, inutilă, păpuşa mobilă — şi impune folosirea unui platou cu diametru mare (1000--4000 mm). Strungurile frontale sunt de două tipuri: cu batiuri separate pentru păpuşa fixă şi sănii, ambele batiuri fiind montate pe o placă de fundafie comună (v. fig. a); cu batiu comun pentru sănii şi păpuşa fixă (v, fig. b). Strungurile frontale cu batiuri separate au între păpuşa fixă şi sănii o groapă, ceea ce permite prelucrarea de piese cu dimensiuni mult mai mari decât diametrul platoului. Unele strunguri frontale au şi o păpuşă mobilă, pentru a permite prelucrarea pieselor scurte, pe mandrin. Datorită batiurilor separate, la aceste strunguri frontale mecanismul de avansuri diferă de cel al strungurilor normale. Mişcarea de avans e trans- II. Strunguri cu mai mu(teTcuf!fe. *) ./strung portal; b) strung vertical; 1) batiu; f) batiu cu păpuşă fixă; 2) păpuşă fixă; 3) păpuşă mobilă; 4) coloană (montant); 5) traversă; 6) cărucior longitudinal; 7) cărucior transversal. 524 misă, dela cutia de vitese, printr'un mecanism cu manivelă şi balansier, la un sistem de arbori montaţi în placa de fundafie, şi dela acesta, la a) cu batiuri separate pentru păpuşa fixă şi pentru sănii; b) c fixe; V) batiu comun pentru păpuşa fixă şi sănii; 2) tor di un mecanism cu clichet, care acţionează săniile, imprimându-le un avans intermitent. La alte strunguri se obfine o mişcare de avans continuu, dela un electromotor separat, montat pe batiul săniilor. Strungurile frontale cu batiu comun penfru păpuşa fixă şi sanie au mecanismul de avansuri asemănător cu cel al strungurilor normale, cu excepţiunea şurubului conducător. Datorită dificultăţii centrării şi strângerii pieselor de prelucrat cu dimensiuni mari pe platoul vertical al strungurilor frontale, acestea sunt înlocuite, într'o măsură din ce în ce mai mare, cu strunguri carusel (v.). Sin. Strung în aer. 1. Sfrung în aer. V. Strung frontal. 2. Sfrung-revolver [TOKapHO-peBOJibBepHbiH CTaHOK, peBOJibBepHbiS CTaHOK; tour revolver, tour â toureile; Revolverdrehbank; turret lathe, capstan lathe; revolvereszterga]: Strung universal, care serveşte la prelucrarea în serie a pieselor de formă complicată, pentru a căror executare sunt necesare mai multe operaţiuni succesive (strunjire exterioară sau interioară, găurire, ale-zare, etc.). Uneltele pentru operaţiunile principale, potrivite în prealabil în poziţiile şi în ordinea de succesiune necesare (impuse de procesul tehnologic), sunt fixate, direct sau prin intermediul unor suporturi speciale, într'un cap rotitor (capul-revolver), montat pe o sanie longitudinală, care ocupă locul păpuşii mobile dela strungurile normale (v. Sanie a capului-revolver). Uneltele pentru operaţiunile secundare (în special penfru retezare şi strunjire plană) sunt fixate într'un cărucior lateral. Cursele săniei longitudinale sunt limitate de opritoare fixate în poziţiile corespunzătoare. Aceste particularităţi constructive permit executarea mai multor faze de prelucrare la o piesă, dintr'o singură prindere a acesteia, fără schimbarea uneltelor şi fără necesitatea de a efectua măsurări de control. Posibi- litatea de a monta, în locaşurile capului-revolverf mai multe unelte, şi posibilitatea de a lucra simultan cu uneltele fixate în capul-revolver şi cu i frontale, i batiu comun pentru păpuşa fixă şi sănii; 1) batiul păpuşi* >atiul săniilor; 3) sanie; 4) păpuşa fixă; 5) platou; 6) mo-antrenare. uneltele fixate în căruciorul lateral, permitsupra-punerea în timp a unor faze diferite de prelucrare, ceea ce măreşte mult productivitatea muncii pe care o dau strungurile-revolver, faţă de strungurile normale cari lucrează în aceleaşi condiţiunL După poziţia axei în jurul căreia se roteşte capul-revolver, se deosebesc două grupuri mai importante de strunguri-revolver: strunguri cu cap-revolver cu axa de rotaţie verticală (numite şi strunguri cu turelă) şi strunguri cu cap-revolver cu axa de rotaţie orizontală (numite şi strunguri? cu disc port-unelte). Strungurile cu cap-revolver cu axa verticală pot avea capefele-revolver în formă de cilindru, de prismă sau de disc plan şi au, în general, şase I. Strung-revofver cu cap-revolver plan cu axa de rotafie verticală, pentru lucrări grele. 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) cărucior; 4) cap-revolver plani 5) opritor. locaşuri pentru unelte. Uneori, aceste maşini se numesc strunguri de decoletat. O variantă a a-cestora o constitue strungurile cu cap-revolver plan, cari servesc, în special, la lucrări grele. La aceste strunguri, capul-revolver se poate deplasa şi în direcţia transversală, pentru strunjire plană (v. fig. /). Strungurile cu disc port-unelte servesc la prelucrarea pieselor cu formă deosebit de complicată, cari reclamă un număr mare de faze de prelucrare (v. fig. //). Discul port-unelte are Un 525 număr mare de locaşuri (12"*16). Prin rofirea discului cu ajutorul unui mecanism cu rofi dinfate .2 4 5 II. Strung-revolver cu disc porî-unelte cu axa de rotafie orizontală. 1} batiu; 2) păpuşă fixă; 3) sanie longitudinală; 4) disc port-unelte; 5) cilindru (tobă) cu opritoare; 6) cutia căruciorului. se obfine avansul transversal, astfel încât aceste strunguri nu au, de obiceiu, cărucior lateral (v. ■fig. ///). Pentru lucrări simple se folosesc strungurî-re-volver simplificate, numite strunguri transversale, cari au un singur cărucior care poate fi deplasat manual în direcfiile longitudinală şi transversală, cu ajutorul unor rofi de mână. Pe cărucior e montat un port-cufit lung, care are pe partea laterală, îndreptată spre arborele principal, câteva locaşuri în cari pot fi montate uneltele necesare diferitelor faze de prelucrare (v. fig. IV). Uneltele se folosesc mai ales pentru prelucrarea în serii mici a pieselor simple din metale neferoase, la cari forfele de tăiere sunt mici. î. Strung semiautomat [ţiOJiyaBTOMaT, nojiy-aBTOMaTHnecKHH TOKapHblH CTaHOK; tour de~ miautomatique; Drehhalbautomaî; semi-automatic lathe; felautomata eszterga]. V. sub Strung cu funcfionare automată. 2. Strung transversal: Sin. Strung-revolver simplificat, cu un singur cărucior. V. sub Strung-revolver. — Exemple de strunguri speciale, folosite pentru prelucrarea unui singur fel de piese: III. Sanie longitudinală cu cap-revolver cu axă orizontală (disc port-unelte). 1) patul strungului; 2) mecanism roată dinfată-cremalieră pentru avansul longitudinal; 3) discul capului-revolver; 4) şi 5) mecanism cu rofi dinfate pentru rotirea discului (3); 6) locaşuri pentru unelte; 7) opritor; 8) roata de mână pentru avansul manual prin rotirea capului-revolver; 9) axa de rotafie a capului-revolver; 10) axa arborelui principal. Pe lângă cele două grupuri menfionate se construesc şi strunguri-revolver cu turelă cu axa de rotafie înclinată, şi strunguri-revolver cu turelă ■IV. Vedere orizontală a subansamblurilor de lucru ale unui strung-revolver transversal (schemă). 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) cărucior transversal; 4) unealtă '(cufit); 5) roată de mână penfru avansul transversal al căruciorului; 6) roată de mână penfru avansul longitudinal al căruciorului; 7) opritoare de pozifie. cu axa de rotafie orizontală şi perpendiculară pe axa strungului, însă aceste tipuri sunt pufin răspândite. s. Sfrung de cojit bare [6eciţeHTpoBbiă 06-AHp0HH0-06T0HHbIH CTaHOK; tour pour arbres; WeJIendrehbank; haftturning lathe; hossztengely. c L Schema cinematica a strungului de cojit bare. }) roată de antrenare; 2) ambreiaj; 3) cutie de vitesa; 4) angrenaj penîiu antrenarea arborelui principal; 5) cap port-cufite pentru degroşare; 6) cap porf-cufife pentru fini-fie; 7) şi 8) conuri etajate pentru antrenarea mecanismului de avans; 9) ambreiaj pentru cuplarea mecanismului de avans; ÎO) şi 11) angrenaje cu melc şi roată melcată pentru antrenarea rojilor de avans; 12) şi 13) cărucioare-suporf; 14) şine cilindrice; 15) bara de prelucrat. ezterga]: Strung care serveşte la prelucrarea arborilor de transmisiune, a fevilor lungi, etc., cu 526 diametrul între 8 şi 200 mm, la care unealta e-fşctuează mişcarea principală de rotafie, iar piesa de prelucrat efectuează mişcarea de avans longitudinal La extremităfile arborelui principal sunt fixate câte un port-cufit cu unu sau cu mai multe cufite. Axul principal, cu capetele port-cufit, e antrenat în mişcare de rotafie prin intermediul unei cutii de vitese cu rofi dinfate sau al unui variator (stereomecanx sau electric). Piesa de pralucrat trece prin arborele principal tubular, e fixată la capete în menghinele a două cărucioare şi—împreună cu acestea—e antrenată în mişcarea de avans longitudinal de câteva perechi de role bitronconice zimfate, acfionate de axul principal, printr'un mecanism cu rofi dinfate (v. fig.). i. Sfrung pentru arbori cotifi [TOKapHbiH CTaHOK a-kh o6pa6oTKH KOJieimThix BajiOB; tour â vilebrequins; Kurbelwellendrehbank; crank-shaft lathe, crankpin lathe; forgattyustengely-eszterga]: Sfrung semiautomat sau neaufomat, care serveşte la prelucrarea fusurilor şi a brafelor arborilor cotifi. Pentru arborii cotifi mici şi mijlocii, arborele de prelucrat primeşte mişcarea de rotafie în jurul fusurilor de raazem dela două păpuşi de antrenare (câte una la fiecare capăt al arborelui), sau dela un mecanism de antrenare central. Strungurile folosite în producfia individuală sau în serie mică au un singur cărucior port-cufit, cu ajutorul căruia se strunjesc succesiv toate fusurile (de bielă şi de reazem) şi brafsle manivelelor arborilor cotifi. — Strungurile folosite în producfia în serie mare sau în masă au mai multe cărucioare cu avans transversal, în cari se fixează cufite late, cu ajutorul cărora se strunjesc simu'tan două sau mai multe fusuri coaxiale şi brafele a-diacente. Strungurile folosite în producfia în masă sunt maşini semiautomate şi au mai multe cărucioare şi un mecanism de copiat, asigurând prelucrarea simultană a tuturor fusurilor (de bielă şi de reazem) şi a brafelor (v. fig. I planşa IV). Pentru prelucrarea arborilor cotifi mari se folosesc strunguri la cari arborele de prelucrat e imobil, iar cufitele sunt fxate în două port-cu-}ite, montate într'un inel care se roteşte în plan vertical, într'o lunetă-monfant; montantul poate fi deplasat în direcfie perpendiculară pe axa strungului, pe o sanie care efectuează mişcarea de avans longitudinal pe batiu. La strunjirea plană a brafelor de manivelă, cele două port-cufite efectuează mişcarea de avans transversal. Arborele de prelucrat care trece printr^ cufitele din interiorul inelului e susfinut la extremităfi de două suporturi separate. 2. Sfrung penfru arbori cu came [CTaHOK flJiH o6tohkh pacnpejţejmTejiHbix BajiHKOB; tour pour Ies arbres â cames; Nockenwellendrehbank; camshaft lathe; bulykostengely-eszterga]: Strung semiautomat cu mai multe cufite, care serveşte la prelucrarea arborilor de distribufie pentru motoare cu ardere internă cu piston (v.fig.// planşa/V). Strunjirea completă a arborilor cu came se face succesiv, la trei strunguri de construcfie analoagă, cari reprezintă frei variante ale aceleiaşi scheme constructive. Prima fază (care e strunjirea fusurilor extreme şi a suprafeţelor frontale a!e camelor dela cele două capete ale arborelui) se exscută la strunguri la cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare de rotafia dela un mecanism de antrenare central, iar prelucrarea se face cu cufite fixate într'un sistem de sănii cu avans longitudinal şi transversal. Faza a doua (care e strunjirea fusurilor şi a suprafeţelor frontale ale camelor, cari se găsesc în partea centrală a arborelui) se execută pe strunguri la cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare da rotafie dela două mecanisme de acfionare sincronizate, dispuse la cele două capete ale arborelui. Astfel, răsucirea şi încovoierea exului de prelucrat sunt reduse la minimum, şi davine posibilă folosirea unor regimuri de aşchiere rapidă. Ultima fază (care e strunjirea profilului camelor) se execută la strunguri de copiat, la cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare din ambele extremităfi. Săniile, în număr egal cu numărul camelor arbore ui de prelucrat, se găsesc în partea din spate a batiului şi efectuează mişcarea de a-vans longitudinal. La mijlocul fiecărei sănii este un port-cufit, căruia i se imprimă, de dispozitivul de copiat, mişcarea alternativă de avans transversal şi o mişcare oscilatorie în plan vertical, necesară pentru păstrarea unor unghiuri de aşchiere constante în tot timpul prelucrării. s. Sfrung penfru cilindri de laminor [TOKap-Hbiii crarioK rjih oGto^kh BaJiKOBjfour â cy-lindres; Walzendrehmaschine; roii lathe; henger-eszterga]: Strung care serveşte ia strunjirea de degroşare şi de finifie a cilindrilor netezi sau calibra}i, de laminor, şi a altor piese cilindrice grele. Strungurile pentru cilindri de laminor se deosebesc de strungurib grele (v.) normale prin lăfimea mai mare a batiului şi — în multe cazuri (de ex. la strungurile penfru prelucrarea unor cilindri de diametri difarifi, cuprinşi între limite foarte depărtate), prin faptul că au cărucioarele dispuse pe un pat sepsrat, mobil, montat pe suprafaţa superioară a batiului; patul cu cărucioare poate fi deplasat în direcfie transversală, în funcfiune de diametrul cilindrului de prelucrat. La strungurile pentru cilindri cu greutate mare, păpuşa mobilă are şi ea o mandrină de strângere, în locul vârfului de strung. Unele strungur au două păpuşi de antrenare. Pentru strunjirea cilindrilor calibrafi se constru-esc strunguri la cari cărucioarele au dispozitive de copiat. 4. Strung pentru osii [oceTOKapHbin CTaHOK; tour pour essieux; Achsendrehbank; axlelathej tengelyeszterga]: Strung automat cu mai multe cufite, care serveşte Ia strunjirea de degroşare sau de finifie a osiilor de vagon şi a osiilor de locomotivă (v. fig.). Strungurile pentru osiile de vagon au, de obiceiu, o păpuşă centrală, două păpuşi mobile la capetele patului şi câte doua sănii port-cufit de fiecare parte a strungului. Osia de prelucrat* 52? Planşa IV. Strunguri semiautomate. I. Sfrung semiaufomaî penfru prelucrarea arborilor cofifi cu cufite late, prin avans fransversal. a) schemă de dispozifie; b) vedere; 1) şi 2) păpuşi cu vârfuri penfru prinderea arborelui de preîucraf; 3) mecanism central de antrenare; 4) roafa dinfafă condusă a mecanismului de antrenare; 5) cărucior din fafă; 6) cărucior din spate,» 7) cilindru hidraulic penfru avansul de lucru şi avansul rapid de apropiere al cărucioarelor port-cufif; 8) piesa de prelucrat» //. Schema cinematică a unui sfrung de ccpiat semiautomat, penfru prelucrarea profilului camelor arborilor cu came» I) camă spafială de comandă a ava-sului longitudinal al săniilor pc rt-cufif; 2) cremalieră acţionată de cama (î); 3) cremalieră pentru transmiterea mişcării de avans longitudinal la săniile porf-cufit; 4) camă cu şanf pentru coma da mişcării da apropiere a săniilor; 5) came penfru comanda mişcării de oscilaţie a port-cufifebr; 6) arborele cu came şablon; 7) cilindri pneumafici penfru prinderea piesei de preîucraf între mandrină şi vârf de sfrung; 8) şi 9) rofi de schimb; fO) arbore tubular cu rofi dinfate pertru transmiterea mişcării de la cremaliera (2) la cremaliera (3); ff) cupla] cu roată semihberă pentru antrenarea camei (/); f2)disc de comandă penfru conectarea şi deconectarea electromotoarelor; 13) motor de anîrenare; 14) motor penfru antrenarea săniilor porf-cufit în mişcare rapidă. 528 prinsă între vârfurile celor două păpuşi mobile, e antrenată în mişcarea de rotafie de păpuşa centrală (de antrenare). cufite profilate, cu ajutorul cărora se execută succesiv prelucrarea profilului. Osiile montate sunt antrenate în mişcarea de rotafie de două păpuşi Schema cinematică a unui strung semiautomat pentru strunjirea de degroşare a osiilor de locomotivă. J) arbore principal; 2) pinolă; 3) vârî de strângere acfionaf hidraulic; 4) piston fix al cilindrului hidraulic pentru deplasarea pinolei; 5) cilindru hidraulic pentru acţionarea vârfului de strângere; 6) came de comandă a mişcării de avans transversal a săniilor port-cufit; 7) cilindru hidraulic penfru mişcarea longitudinală a săniilor; 8) agregat hidraulic (pompă şl distribuitoare) pentru acfionarea cilindrilor (5) şi (7) şi a pinolei (2); 9) cutie de vitese (cu două trepte) penfru arborele principal; 10) aparat de comandă electrică a agregatului (8). Strungurile pentru osii de locomotivă se con-struesc, de obiceiu, cu păpuşa fixă şi cu o singură păpuşă mobilă, legate prinfr'o traversă de rigidizare; săniile port-cufit sunt dispuse în spadele piesei, pe traversa de rigidizare. u Strung penfru osii montate [KOJiecHO-TOKapHblă CTaHOK, CTaHOK flJIH o6toiikh no-JiyCKaTOB; tour pour trains de roues; Radsatz-drehbank; wheelset lathe, railway wheel lathe; kerekpâr-eszterga]: Strung care serveşte la strunjirea profilului şi a suprafefelor frontale interioare ale rofilor de vagon şi de locomotivă, montate pe osiile respective. După principiul de lucru, se deosebesc următoarele strunguri pentru osii montate: strunguri pentru prelucrarea profilului prin •metoda copierii şi strunguri pentru prelucrarea profilului cu cufite late, profilate. Strungurile cu prelucrarea profilului prin copiere se construesc, în general, cu patru sănii port-unelte, Două sănii, cari se găsesc în partea din spate & batiului, servesc la degroşarea profilului, cu cufite normale, şi la strunjirea finală a suprafefelor frontale interioare ale celor două rofi; cele două sănii cari se află în partea din fafă a batiului servesc la strunjirea finală a profilului rofilor, cu •ajutorul unor cufite speciale pentru raze (numite cufite-ciupercă). Mecanismul de copiat poate fi stereomecanic sau hidraulic (v. planşa V).— Unele strunguri de acest tip au numai două sănii, şi prelucrează rofile în trei sau în patru treceri succesive, cu ajutorul unor cufite normale, armate cu plăcufe de metale jdure. Strungurile cu prelucrarea profilului cu cufite profilate au două sănii (câte una pentru fiecare roată), cu capete port-cufit rotitoare, pentru patru acfionate de un electromotor comun, printr'o cutie de vitese, un arbore de antrenare longitudinal şi două angrenaje cu dinfi în V. 2. ~ penfru fevi [Tpy60T0KapHbiH CTaHOK; tour a tuyaux; Rohrendrehmaschine; tube lathe; csoeszterga]: Strung pentru prelucrarea capetelor feviîor sau a flanşelor şi a mufelor asamblate la extremitatea fevilor. Arborele principal are câte o mandrină la fiecare capăt. Ţeava de prelucrat e antrenată în mişcare de rotafie de arborele principal tubular din păpuşa fixă, fiind strânsă în cele două mandrine dela capetele axului principal. Uneori, maşina are două cărucioare, dintre cari unul e montat în dreapta păpuşii fixe, iar al doilea, în stânga unei lunete fixe. Cufitele montate în cărucioare pot avea mişcări de avans longitudinal şi transversal. a. Strungar [TOKapb; toumeur; Dreher; lathe worker; esztergalyos]. Tehn.: Lucrător specializat, care lucrează la strung. El se numeşte strungar în fier sau strungar în lemn, după materialul pe care-l prelucrează; dacă prelucrează piese de tablă metalică, prin presare la strungul de presat (v. Presat, strung de ~), el se numeşte presor. 4. Strunjire [TOKapHan o6pa6oTKa, oSTanHBa-HHe;tournage; Drehen; turning; esztergâlâs]. Tehn.: Operafiune de prelucrare prin aşchiere a unui material, cu ajutorul strungului, la care mişcarea principală relativă dintre piesă şi unealtă e o mişcare de rotafie. Aşchierea se obfine prin atac continuu al uneltei, care e un cufit de sfrung (v. Cufit 2 şi Cufit de strung), în timpul cursei utile (v. fig. /). Cufitul efectuează o mişcare de avans (de înaintare), care poate fi: paralelă cu axa arborelui principal al strungului (numită miş- Planşa V. Sfrung penfru 6$ii monfafe, cu prelucrarea profilului rofilor prin copierâ. a a) vedere de ansamblu; b) secfiune prin păpuşa de antrenare din dreapta; c) sania de copiat penfru terminarea profilului; 1) batiu; 2) păpuşa fixă, de antrenare din stânga; 3) păpuşa mobilă, de antrenare din dreapta; 4) pozifia limită a păpuşii din dreapta; 5) cărucior port-unealtă; 6) suport; 7) cutie de vitese a păpuşii fixe; 8) motor de antrenare; 9) carcasa angrenajului (12); 10) axa arborelui principal; 11) arbore principal; 12) roată dinfată de transmitere a mişcării principale; 13) bucea elastică (crestată) de centrare; 14) bucea elastică de strângere; 15) împingător; 16) fălci de anfrenare; 17) şi f8) port-cufite oscilante pentru prelucrarea profilului bandajului; 19) şi 20) şabloane pentru acfionarea port-cufitelor; 21) piatra culisei port-cufifului; 22) fusul fix al articulaţiei culisei; 23) cufit-ciupercă; 24) ghidaje în formă de secere; 25) mecanism cu şurub-melc şi roată melcată pentru acfionarea port-cufitelor oscilante. 529 530 care de avans longitudinal sau avans longitudinal); perpendiculară pe arborele principal al strungului (numită mişcare de avans transversal sau avans transversal), inclinată fafă de axa arborelui principal (de ex. la suprafefe conice). Aceste avansuri sunt imprimate cu-fitului de deplasările săniilor longitudinale, respectiv transversale, respectiv de sania port-cuf it a căruciorului, orientată după unghiul de înclinare necesar. Pentru mişcarea de avans inclinată şi pentru sfrun-jirea de suprafefe de revoluţie neriglate, port-cufitul poate primi mişcările de deplasare transversale, comandate de dispozitive de copiere. Caracteristicele tehnologice ale strunjirii sunt: materialul de prelucrat; materialul cufitelor de strung; unghiurile, fefele şi muchiile caracteristice ale cufitelor (v. Elementele cufitului sub Cufit 2), adâncimea de aşchiere (de tăiere), (v. fig. II A), avansul (adică deplasarea de rotafie, a cufitului) lateral, în adâncime sau combinat; caracteristicele aşchiei, adică grosimea, lăfimea şi secfiunea (v. fig. II B), vitesa de aşchiere (adică /. Schema operaţiunii de strunjire longitudinală. I) piesă de strunjit;2) cufit de strung; 2') pozifia cufitului după avansul longitudinal; 3) mişcarea principală; 4) mişcarea de avans longitudinal; D) diametrul inifial al piesei; d) diametrul piesei prelucrate; s) avansul longitudinal. forfelor de rezistenfă ale materialului în procesul de aşchiere (v. fig. II C). Prinderea pieselor la strung se poate face cu dispozitive stereomecanice(pe universal, pe platoul cu fălci, între vârfuri, cu inimă de antrenare; cu alte dispozitive), electromagnetic, pneumatic, hidraulic (v. sub Fixarea pieselor pentru prelucrare). Cufitul se aşază în port-cufitul de pe sania port-cufit şi se fixează cu cel pufin două şuruburi. Instrumentele de măsură folosite la strunjire pot fi: instrumente simple, cu cotă fixă (rigle, rulete,, calibre inelare, calibre-potcoavă, calibre-tampon, calibre cu filet, etc.); instrumente cu cotă variabilă, simple (de ex. compasuri de grosime sau de gaură), sau compuse (de ex. şublere pentru exterior sau pentru interior, măsurătoare de adâncime, micrometre penfru exterior, pentru interior sau penfru filet, etc.); instrumente de măsură prin palpare (de ex. comparatoare, minimetre)* instrumente de măsură optice (microscoape de atelier). Instrumentele se folosesc corespunzător clasei de precizie de prelucrare a piesei. Uneltele de control folosite la strunjire sunt: paralele» şabloane, şi instrumente de măsură specificate mai sus. Strunjirea reclamă echilibrarea pieselor în mişcare. Fafă de alte prelucrări prin aşchiere, strunjirea se caracterizează prin varietatea mare de lucrări posibile, calitate superioară de prelucrare, vitesa de aşchiere foarte mare, şi prin utilizarea foarte II. Caracteristice aie operaţiunii de strunjire. A) elementele aşchierii; B) şi C) componentele apăsării de tăiere la strunjirea longitudinală, respectiv la strunjirea frontală; î) piesă prelucrată; 2) cuţit; s).avans longitudinal; f) adâncimea de tăiere; x) unghiu de atac; a) grosimea aşchiei; fa) lăţimea aşchîei; qf) aria teoretică a aşchie»; qf) aria reală a aşchiei; qc) aria secţiunii transversale a brăzdărilor rămase prinstrun-jire; P) apăsare de tăiere; Pz) apăsare principală de tăiere (verticală); Px) apăsare (axială) de avans, la strunjirea longitudinală; P'x) apăsare (axială) de respingere, la strunjirea plană; Py) apăsare (radiall) de respingere, la strunjirea longitudinală; P'y) apăsare (radială) de avans la strunjirea plană; A) şi A') direcţia avansului longitudinal, respectiv a avansului transversal (la strunjirea plană). drumul parcurs de tăiş în unitatea de timp, pe suprafafa de aşchiat), vitesa de înaintare (vitesa de deplasare a cufitului în direcfia de prelucrare); durabilitatea cufitului (timpul de lucru continuu între două ascufiri consecutive ale cufitului); componentele apăsării de tăiere după trei direcfii, şi anume componenta verticală (numită apăsare principală de tăiere), componenta axială (numită apăsare de avans), componenta radială (numită apăsare de respingere) şi cari sunt componentele economică a ofelurilor rapide şi a plăcufelor de metale dure. Operafiunile uzuale de strunjire, pentru obfinerea diferitelor forme ale suprafefei prelucrate (v. fig. III) sunf: Strunjire longitudinală: Strunjire la care cufitul se deplasează paralel cu axa arborelui principal al strungului. Strunjirea longitudinală poate fi: exterioară, în care caz cufitul se deplasează îri afara piesei de prelucrat (care se roteşte), deta- 531 şând aşchii de pe o suprafafă continuă; interioară, fn care caz cufitul se deplasează în interiorul piesei (care se roteşte), într'un gol pregătit în rr 12 rr 8 9 10 11 a rut" 77T '5 III. Forme de suprafafă, obfinufe prin strunjire. а) la strunjire exterioară; b) la strunjire interioară; I) fafă plană; 2) teşii ura; 3) fus (zonă cilindrică); 4) degajare; 5) guler; б) canefură cu racordări în unghiu drept; 7) con; 8) racordare în unghiu drept; 9) gât; 10) racordare curbă; 11) filet; 12) fus (zonă cilindrică); 13) canelură semirotundă; 14) rotunjire (teşitură rotundă); î5) buton cilindric; 16) gaură de centrare; 17) fafă bombată; 18) canelură trapezoidală (în coadă de rândunică); 19) renură inelară; 20) zonă bombată; 21) umăr| 22) prag; 23) filet interior; 24) renură de degajare; 25) con interior; 26) gaură strunjită; 27) gaură dată cu burghiul. prealabil prin găurire cu burghiul, sau prin turnare, forjare, etc.; strunjire de filetare exterioară sau interioară, cari sunt strunjiri speciale (v. Filetare la strung). La strunjirea longitudinală, deplasarea căruciorului poate fi automată sau manuală. Sin. Strunjire cilindrică, Strunjire paralelă. Strunjire transversală: Strunjire la care cufitul se deplasează perpendicular pe axa arborelui principal al strungului, odată cu sania port-cufit sau cu sania transversală a căruciorului. Avansul transversal al port-cufitului poate fi automat sau manual. Piesa este prinsă, de obiceiu, la un cap, în păpuşa mobilă, şi cealaltă extremitate e rezemată în vârful fixat în păpuşa fixă sau liberă. Strunjire frontală: Strunjire transversală a suprafeţelor frontale, ale pieselor, perpendiculare pe axa strungului, sau strunjire conică a suprafefelor conice cu conicitate mare. Se execută, în special, ia strunguri frontale sau la strunguri carusel. Prinderea piesei, pentru prelucrare, se face la un singur cap, pe platoul strungului. Retezare: Operafiune de detaşare a extremităţi unei piese lungi, prin tăiere transversală la strung, după un plan perpendicular pe axa piesei, folosind un cufit de retezat. Se execută prin avans transversal al cufit ului, ca la strunjirea transversală, imprimând însă cufitului, în acelaşi timp, şi o mişcare alternativă longitudinală, cu amplitudine mai mică decât lăfimea cufitului. Strunjire cu praguri: Strunjire la care se combină succesiv strunjirea longitudinală cu cea transversală, penfru a obfine piese cilindrice cu trepte de diametri descrescători. Strunjire conică: Strunjire pentru obfinerea de suprafefe conice la interiorul sau la exteriorul pieselor. Operafiunea se execută prin diferite procedee: prin desaxarea păpuşii fixe, prin copierea după un şablon (v. Strunjire prin copiere), prin înclinarea săniei port-cufit (v. fig. /V). Strunjire profilată: Strunjire efectuată cu un cufit de profilat, al cărui tăiş are forma corespunzătoare negativului profilului urmărit. Se aplică pentru obţinerea de piese de forme variate, la prelucrarea în serie mică şi mijlocie; se obfin piese la cari precizia de prelucrare e destul de mare. De obiceiu, piesele sunt degroşate cu cufite obişnuite, şi cu cufitul de profilat se face numai finifia. Folosirea cufitelor de profilat prezintă desavantajul că, la reascufirea obişnuită, profilul se deformează, iar reascufirea cufitelor, fără deformarea profilului, se face destul de greu, din care cauză această operafiune e costisitoare. Pentru prelucrarea de piese profilate în serie mijlocie sau mare se execută, de obiceiu, strunjirea prin copiere, pe strunguri obişnuite (ceea ce prezintă unele dificultăfi în construirea dispozitivelor de copiere) sau pe strunguri de copiat. După condifiunile de prelucrare impuse de natura materialului prelucrat, strunjirea poate fi: strunjire umedă, când se foloseşte lichid de tăiere (v.) penfru a obfine o calitate superioară a suprafefei prelucrate (de ex. la prelucrarea ofelului, a aliajelor de aluminiu, etc.); strunjire uscată, când nu se foloseşte lichid de tăiere (de ex. la prelucrarea materialelor cari dau aşchii scurte, cum sunt fonta şi alama). — După calitatea suprafefelor obfinute, se deosebesc strunjire de degroşare şi strunjire de finifie IV. Strunjire conică. a) prelucrarea unui con cu cufitul lat; b) şi c) prelucrarea unui con prin deplasarea păpuşii mobile; d) prelucrareajjnui con prin înclinarea săniei port-cufit. 34* 532 finifia pieselor strunjite se poate realiza şi printr'o metodă specială de strunjire, — strunjirea intensivă. 1. Strunjire de degroşare [o6AHpKa; degrossis-sage; Schruppen; rough turning; nagyolo estzer-gâlâs]: Operafiunea prin care se aşchiază primele straturi de material ale piesei semifabricate sau laminate, astfel încât, printr'o singură trecere sau prin cât mai pufine treceri ale cufitului, piesa prelucrată să ajungă la dimensiuni apropiate de dimensiunile nominale. Strunjirea de degroşare se efectuează cu vitese de aşchiere mici, şi cu avansuri şi secfiuni de aşchiere mari. La piesele turnate din ofel sau din fontă, de obiceiu se îndepărtează crusta superficială (care are pământ, porozităfî, sufluri, etc.), printr'o trecere de degroşare cu o vitesă de aşchiere redusă, cu avans şi adâncime de aşchiere mijlocii, iar la trecerea sau la trecerile următoare ale cufitului, se urmăreşte să se obfină o cantitate maximă de aşchii în unitatea de timp. De obiceiu, aceasta se realizează, fie prelucrând cu secfiune mare de aşchii (avans şi, mai ales, adâncime de aşchiere mare), fie cu o vitesă mare de aşchiere (folosind cufite construite special, deex. cufitul fruntaşului sovietic în întrecerea socialistă, Kulaghin), fie prin combinarea elementelor regimului de aşchiere.— La piesele laminate, degroşarea se face printr'o singură trecere, sau prin cât mai pufine treceri ale cufitului, urmărindu-se scoaterea unei cantităfi maxime de aşchii, în unitatea de timp. Această cantitate de aşchii trebue să fie limitată numai de puterea electromotorului de antrenare a strungului. La degroşarea laminatelor se pot aplica, atât metodele de strunjire rapidă, cât şi metoda de strunjire intensivă. 2. ~ de finifie [oâTa^HBaHHe HaHHCTo; finis-sage au bour; Schlichten; smooth turning; simito esztergâlâs]: Strunjire prin care piesa degroşată în prealabil e adusă la dimensiunile nominale cu toleranfele admise. Prin această operafiune se aduce piesa la dimensiunile definitive, în cazul claselor de precizie 3 şi 4 şi, uneori, şi în cazul clasei 2. Strunjirea de finifie se execută, de obiceiu, cu vitesă de aşchiere mare şi cu avans şi cu adâncime de aşchiere mici. în acest caz se poate executa cu succes strunjirea rapidă. Pentru a obfine calitatea dorită a suprafefei trebue înlăturate vibrafiile (variind forma geometrică a cufitului şi regimul de prelucrare; lăsân-du-se cât mai pufin în consolă cufitul şi păpuşa mobilă; folosind dispozitive pentru eliminarea vibraţiilor, etc.). Dacă piesele, sau anumite porfiuni din ele, reclamă un grad de netezime înalt, la strunjirea de finifie se lasă un mic exces de material pentru operafiunile ulterioare (pilire, rectificare, etc.). 8. ~ intensivă [cHJlOBOe TOHeHHe; tournage întensif; intensives Drehen; intense turning; intenziv esztergâlâs]: Metodă de strunjire care asigură simultan îndepărtarea unei cantităfi foarte mari de aşchii, în unitatea de timp, şi netezimea suprafefei prelucrate, folosind o vitesă de aşchiere medie şi avansuri şi adâncime de aşchiere foarte mari, Pentru ca, la avansurile mari prevăzute, calitatea suprafefei piesei să nu sufere, se pot folosi cufite construite după tipul cufitului folosit de Forma geometrică a cufitului tip V. A. Kolesov, folosit Ia sfrun-jirea infensivă cu avans de 3“-5 mm/rct a piesei prelucrate, a) vedere a piesei şi a cufitului; b) secfiune l-l; c) secfiune 11-11; d) secfiune printr'un plan perpendicular pe tăişul intermediar; e) vedere orizontală a cufitului; 7) tăiş principal (de degroşare); 2) tăiş auxiliar (de netezire); 3) tăiş intermediar; 4) muchia înclinată a şanfuJui pentru răsucirea aşchiei; 5) fafetă. fruntaşul sovietic în întrecerea socialistă, Kolesov. Aceste cufite pentru strunjire au: un tăiş principal (care efectuează degroşarea); un tăiş auxiliar, paralel cu axa longitudinală a strungului, cu lungimea cu cca 0,5 mm mai mare decât avansul folosit (care efectuează netezirea); un tăiş scurt, intermediar între celelalte două. Fafă de strunjirea rapidă, strunjirea intensivă prezintă avantajul că se execută pe strungurile existente în atelierele metalotehnice, chiar dacă acesta strunguri au o turafie mai joasă. Secfiunea de aşchie e limitată de puterea electromotorului de antrenare a strungului. Acesta fiind supus la solicitări foarte mari, trebue revizuit cu atenfiune. Strunjirea intensivă se execută cu succes, atât la piesele turnate sau forjate, cât şi la cele laminate, dacă acestea au nevoie de timp-efectiv (v.) suficient de lung. Ea nu este indicată la strunjirea pieselor cu praguri. — Din punctul de vedere al solicitării maşinii şi al regimului de aşchiere folosit, se deosebesc strunjire obişnuită şi strunjire rapidă; o metodă de strunjire în care se aplică un regim de aşchiere special e strunjirea intensivă (v.). 4. Strunjire obişnuită [npocTOe TpneHHe; tournage habituel; gewohnliches Drehen; custo-mary turning; kozonseges esztergâlâs]: Strunjire la care, în general, maşina e încărcată sub valoarea nominală a puterii ei, iar regimul de aşchiere (vitesă de aşchiere, avans, adâncime de * aşchiere) sunt cele prin cari, la anumite operafiuni, se obfine detaşarea cantităţii maxime de aşchii în unitatea de timp, concomitent cu cea mai lungă durată de tăiere continuă a cufitelor. De obiceiu se utilizează cufite de strung standardizate, echipate de cele mai multe ori cu plă~ cufe de metal dur, adecvate materialului prelucrat (de ex. plăcufe VKS, la fontă, T15 K6, la ofel, etc.). 533 ^ Strunjirea obişnuită se execută dacă interesează rapiditatea fabricafiei, pentru executarea de piese diferite ca formă şi dimensiuni (primează nevoia de a se prelucra la timp, asupra condifiunilor de economie a aşchierii), sau la anumite operafiuni cari nu se pot efectua cu vitese sau adâncimi de aşchiere mari (de ex. la filetare exterioară şi interioară, strunjire interioară, etc.). Sin. Strunjire normală. i. Strunjire rapidă [CK0p0CTHC>e TCHeHHe; tournage rapide; schnelles Drehen; rapid turning; gyors esztergâlâs]: Strunjire la care maşina e, în general, încărcată la valoarea nominală a puterii ei şi la care regimul de aşchiere e caracterizat atât prin vitesă de aşchiere foarte mare, cât şi prin avansuri şi adâncimi de aşchiere reduse (deci sec-fiunea aşchiei este redusă). Cufitele folosite sunt armate cu plăcufe de metal dur. Uneori, strungurilor existente ii se aduc modificări, penfru a li se mări turafia, sau li se înlocuesc motoarele de antrenare cu altele mai mari. Strunjirea rapidă se poate efectua, fie cu cufite armate cari au unghiu de degajare pozitiv, fie cu cufite armate cari au, în lungul tăişului principal, o fafetă cu unghiu de degajare negativ. Strunjirea rapidă cu cufite armate cu plăcufe de metal dur(deex.T15K6c sau T15K6 y, la ofel, şi VK8, la fontă), cari au unghiul de degajare pozitiv, construite după tipul cufitului îui Pavel Bâkov (v.fig. /),eceamai răspândită, deoarece se poate executa la toate strungurile cu o turafie mai înaltă decât 500 rot/min. în acest caz, strungul folosit nu are nevoie de fundafii speciale şi e tolerată o mică uzură Ia pinioanele cutiei de vi- 15mm J. Cufit armat cu plăcufă de metal dur cu unghiu de degajare pozitiv, cu şanf pentru răsucirea aşchiei, tip Pavel Bâkov. a) vedere; fa) secfiune l-l; 1) şanf pentru răsucirea aşchiei. II. Cufit armat cu plăcufă de mefal dur, cu fafetă cu unghiu de degajare negativ (— 2°) de-a-lungul tăişului principal, tip Henri Borfkevici. tese a strungului, însă palierele arborelui principal al strungului, păpuşa mobilă şi săniile căruciorului, trebue revizuite şi recondifionate în prealabil. Strunjirea rapidă cu cufite armate cu plăcufe de metal dur, cari au în lungul tăişului principal o fafetă cu unghiu de degajare negativ, construite după tipul cufitului Iui H. Borfkevici (v. fig.11), se execută la strunguri cu turafia mai înaltă decât 1000 rot/min, de construcfie mai robustă decât cele folosite Ia strunjirea cu cufite fip Bâkov, şi cu fundafii speciale, cari să izoleze maşina c’e tre-pidafiile maşinilor învecinate. La strungurile construite special pentru acest fel de aşchiere, cutiile de vitese sunt, de cele mai multe ori, simplificate, pentru a elimina jocurile dintre angrenaje. Măsurile de revizie a maşinii, arătate mai sus, sunt valabile şi în acest caz. Strunjirea rapidă se poate folosi cu succes la prelucrarea pieselor cu un timp-efectiv (v.) relativ, lung, atât la degroşare, cât şi Ia finifie. Pentru a obfine rezultate bune, e necesar însă, să se ia măsuri penfru reducerea timpului adaus (v.), prin organizarea locului de muncă, introducerea de limitoare, dispozitive automate de prindere, etc. — Exemple de operafiuni de strunjire speciale: 2. Strunjire de cojire [o6flHpoHHoe tohshhg; tournage d'arbres; Wellendrehen; shaft turning; hossztengely-esztergâlâs]: Strunjire a arborilor de transmisiune, a fevilor lungi şi, în general, a pieselor cu raportul dintre lungime şi diametru foarte mare, Ia strungul de cojit (v.), la care unealta fixată într'un port-cufit efectuează o mişcare de rotafie, iar piesa efectuează o mişcare de avans longitudinal (v. sub Sfrung de cojit bare). Vitesa de aşchiere e mijlocie, iar avansul şi adâncimea de tăiere sunt foarte mari. Clasa de precizie de prelucrare nu este superioară clasei a 3-a. s. ~ prin copiere [TOHeHHe c KOnnpoM; tournage par copier; Kopierdrehen; copying turning; masolo esztergâlâs]: Metodă de strunjire folosită pentru obfinerea de piese cu profiluri curbe complicate şi cari, în general, au o lungime prea mare, pentru a fi executate cu cufite profilate. Strunjirea prin copiere se poate efectua la strungul paralel (normal), prin montarea unui şablon fix pe patul strungului, şi prin scoaterea şurubului de conducere dela sania transversală a căruciorului şi înlocuirea acestuia cu un resort de tracfiune, care menfine un palpator în contact cu şablonul şi care imprimă astfel cufitului avansuri transversale adecvate pentru prelucrarea piesei profilate. Cel mai simplu şablon de copiere e rigla reglabilă ca inclinafie, pentru executarea pieselor conice. Acest sistem se foloseşte la profilurile cu o precizie mijlocie. Pentru executarea pieselor cu profil mai complicat, la cari se cere o precizie de prelucrare mai mare, şi penfru serii de piese mijlocii sau mari, se folosesc strunguri speciale de copiat. Aceste strunguri au un dispozitiv de prindere su-plementar, pe care se montează şablonul. Mecanismul de avans longitudinal e asemănător cu cel al strungului comun. Mişcarea unei tije care urmăreşte conturuls şablonului e transmisă, prin-fr'un mecanism cu cremalieră sau printr'un sistem de pârghii, la suportul cufitului care efectuează 534 aceeaşi mişcare (v. fig.). în cele mai multe cazuri, şablonul reproduce în mărime naturală profilul Căruciorul unui strung de copiat (schemă). /) pai; 2) cărucior; 3) sanie port-cufit; 4)~păpuşă fixă; 5) păpuşa mobilă; 6) cremalieră; 7) tijă de urmărire; 8) şablon; 9) piesă prelucrată; 10) avans longitudinal; 11) avans transversal; a) unghiu de indinare a şablonului pentru strunjirea conică. piesei; uneori se folosesc şi scări diferite de multiplicare sau de demultiplicare. i, Strunjire de detalonare [3a#HaH 3aTOHKa pe3iţOM, CHHTH6 3aTblJIKa; tournage pardetalon-nage; Hinterdrehen; backing of; hâtra esztergâlâs]: Strunjire pentru prelucrarea spatelui dinfilor sau a profilurilor cu făiş ale uneltelor aşchietoare (de ex. freze-melc, freze cilindrice, etc.), după o spirală logaritmică cu centrul în axa uneltei, efectuată cu un cufit profilat, condus de profilul unei came spafiale (v. fig.). Turafia arborelui camei de comandă variază în funcfiune de numărul de mează să fie detalonată. Strunjirea de detalonare se efectuează CU vitesă Comanda mişcării de avans de aşchiere mică şi cu transversal ia strunjirea de . . ia • • i detalonare (schema), avansuri .şi adancimi de 0 pai; 2) urelche la sania tăiere mici. Pentru pre- transversală; 3) arborele ca- lucrarea de piese în serie mei.. <î® comandă; 4) camă .......... - ti spaţiala cu patru dinfi; 5) cama mijlocie şi mare se tolo- S£a)ials s£ijdară ‘cu'sania sesc strunguri de defa- transversală; 6) resort de lonat (v. Detalonat, strung raPe,«' 7) axa arborelui avan-i \ surilor; 8) angrenaj conic; ae ^^ ' 9) mişcarea de lucru; 70) miş- 2. SffUpa Ind. ţar.: Fie- carea de revenire; 11) sensul care dintre cele două de mişcare a arborelui camei curele cari trec curmeziş peste cal şi se leagă cu unul dintre capete de gâtar şi, cu celălalt, de vânar. Sin. Crucea hamului. V. fig. sub Ham. de comandă; a) avans de detalonare. ş. Siruve, funcfiunea lui ~[4>yHKnlHfl CTpyea; fonction de S.; S. Funktion; S.'s function; S. fugg-venye]. Mat.: Funcfiune Hx (x), solufie a ecuafiei neomogene a lui Bessel ’©'K) şi a cărei desvoltare în serie e »,(*)=■£ (-i )*(|) v + 2fc + 1 Funcfiunea verifică relafia: Hv{xem* în particular, ) = HJx). V=(- cosx). 4. Struvif [cTpyBHT; struvite; Struvit; struvit; sztruvit]. Mineral.: NH4MgP04 • 6 H20. Fosfat de magneziu şi de amoniu natural. Cristalizează în sistemul rombic. Se găseşte în depozitele de guano şi în nomoluri. s. Sluc [iirryKaTypKa no a Mpawop; stuc; Stuck, Stuckmortel; parget stucco, plaster stucco; fi-nom vakolat]. Cs.; Mortar de ipsos cu gelatină, cleiu sau gumă arabică şi, uneori, coloranfi minerali, asemănător marmurei. Pentru realizarea unor vine asemănătoare cu cele ale marmurei, pasta de stuc întinsă e sgâriată, sau se fac pe suprafafă găuri cari se umplu cu o pastă colorată. După întărire, stucul se lustrueşte cu o ^piatră moale. Găurile produse prin frecare se umplu cu stuc mai fluid, se freacă din nou cu spumă de mare (piatră ponce), repetând operaţiunile până când suprafafa devine perfect netedă şi apoi se freacă cu o stofă de lână pufin înmuiată în ceară. Stucul nu e durabil şi nu rezistă la umiditate; de aceea e folosit numai în interior. Se execută şi stucuri pentru lucrări de fafadă. în acest caz, ipsosul e înlocuit cu puzzolană sau cu praf de figlă (pufin folosit). o. Stucator [niTyKaTyp; stucateur; Stuckar-beiter; stucco worker; vakolo]. Cs.; Meseriaş care execută îmbrăcăminte de stuc, aplicându-1 pe perefi în formă de pastă, profilează mulurile cu ajutorul sculelor şi al şabloanelor obişnuite de ipsoserii, lustrueşte şi colorează tencuiala astfel realizată. 7. Studio [CTyflHH; studio; Studio; studio; mu-terem]. 1. Gen.: încăpere de studiu sau de lucru a unui artist (pictor, sculptor, arhitect, scriitor, actor, etc.), a unui fotograf, etc. s. Studio [CTyflHfl; studio; Aufnahmeraum; studio; studio]. 2. Radio: încăpere amenajată în vederea reproducerii cât mai perfecte, pe cale electro-acustică, cu ajutorul microfonului, a programelor muzicale sau vorbite. 535 Studiourile trebue să aibă o acustică bună, -astfel. încât sunetele reflectate să fie evitate, iar reverberafia (v. Reverberaţie) datorită pereţilor să fie neglijabilă fată de sunetele cari vin direct 4n microfon. Microfonul trebue aşezat într'o pozifie anumită fafă de sursa sonoră. Spre a evita re--flexiunile, perefii studioului sunt, în general, ^coperifi cu un material absorbant (celotex, etc.) şi, uneori, cu perdele cu ajutorul cărora se poate regla timpul de reverberare. Studiourile mari sunt completate, în general, cu o sală pentru auditori. Condifiunile de reverberaţie depind şi de umplerea acestei săli. De exemplu, într'o sală plină cu auditori, unde ab--sorpfia e mare, se ridică microfonul, spre a obţine reverberafia dorită, sau se reduc unele dintre perdelele absorbante de pe perefi. Efecte reduse de reverberafie contribue la tăierea fre-cvenfelor înalte — şi, deci, muzica îşi pierde din strălucire. Efectele puternice de reverberafie fac •ca tonurile să se prelungească, să se „îngâne", din cauza efectului de ecou. Pentru o redare corectă prin microfon, acesta trebue să primească, într'o anumită proporfie, sunetele directe şi efectele de reverberafie. Timpul de reverberafie optim variază între anumite limite şi depinde în principal de mărimea sălii. Limita superioară a timpului de reverberafie se recomandă pentru orchestre simfonice, orgă şi, în general, pentru muzica executată, de obiceiu, •In săli mari, în timp ce limita inferioară se recomandă pentru piese de teatru şi programe muzicale, pentru cari e necesară o tonalitate de cameră. Timpul de reverberafie depinde şi de frecvenfa sunetului. De obiceiu, audifia e biaurală, ceea ce permite auditorului să-şi concentreze atenfiunea asupra sunetelor dintr'o anumită direcfie sau asupra unei anumite părfi din orchestră, neglijând, de exemplu, sgomotele inerente din jur. Datorită condifiunilor tehnice de lucru cu un singur microfon, se redă *însă o audi}ie monoaurală, şi deci lipsită de perspectivă acustică. încercările de a remedia acest inconvenient prin redarea unei muzici biaurale ?pe două canale nu au găsit încă o solufie tehnică. Studiourile trebue izolate acustic de exterior, de ventilare, de instalafiile de microfon şi de amplificare, de semnalizare, de controlul şi comenzile din exterior, etc. Studiourile servesc, fie direct pentru un sistem -de difuziune, când programul e difuzat prin radio sau fir, fie la înregistrarea unui program pe bandă de magnetofon sau pe discuri, program care urmează să fie difuzat ulterior. Afară de studiourile sonore de radiodifuziune se construesc şi studiouri de televiziune, cari itrebue să îndeplinească atât condifiuni acustice, -cat şi de iluminare., 1. Studio cinematografic [KHHOCTyAHH; studio cinematographique; Filmatelier; studio; mozgokep-felveteli studio]: Ansamblul de clădiri, instalafii şi amenajeri speciale, care deserveşte procesul de turnare a filmelor, cuprinzând pavilioane de turnare, săli de înregistrare, de sincronizare şi dublaj, săli de proiecfii şi de repetiţii, o uzină electrică, ateliere de decoruri, de electricitate şi de mecanică, de tâmplărie, tapiferie, vopsitorie, pirotehnie, laborator fotografic, atelier de croitorie, depozite de recuzită, de accesorii şi costume, cabinele actorilor, încăperile coaforilor şi de machiaj, administrafia, etc., cum şi terenuri anexe pentru filmarea exterioarelor, cu cele mai felurite amenajeri de imitare a naturii. Studiourile au pavilioane închise, cu suprafafa de sute de metri pătrafi şi înălfimea de zeci de metri, insonorizate cu materiale cari absorb sunetele şi împiedecă formarea ecourilor, în cari se ame= najează „platoul de turnare". Filmarea se execută la lumină artificială (reflectoare, ribalte, proiectoare, lămpi de diferite feluri), cu ajutorul unui echipament mecanic complex. Din exterior, pavilioanele au aspectul unor hangare fără ferestre; pavilioanele sunt legate între ele printr'un culoar comun. Pavilionul are raportul dintre înălfime, lăfime şi lungime 1 /2/3, din motive de acustică şi de unghiu de filmare. Tratarea acustică a pereţilor, a pardoselii şi a tavanului prezintă mare importanfă, fiindcă nu se admite penetrafia de sgomote exterioare cari depăşesc 30 db. 2. stuf [KaMbim, TpOCTHHK; roşeau; Schilf, Schilfrohr; common reed; nâd]: Phragmites com-munis. Trin. Plantă ierboasă, înaltă, din familia gramineelor, cu tulpina rigidă, erectă şi robustă. Creşte prin ape stătătoare (mlaştini, bălfi, lacuri) sau lin curgătoare. E întrebuinfat la confecfionarea de mături, la acoperirea construcfiilor săteşti, la confecfionarea stufitului (v.). De asemenea, serveşte ca materie primă la fabricarea celulozei. Internodurile tulpinei de stuf cu fibre lungi (1—3 mm) şi confinut mare de celuloză (^50%) se utilizează pentru semifabricate de papetărie. Prin fierbere cu lapte de var, la presiune, se obţine o pastă semichimică, ce se utilizează, în amestec cu pasta de maculatură, la fabricarea mucavalelor. s. Stufit [KaMblIHHT; materiei de construction en forme de plaques confectionne de tiges de roseaux; Baumaterial in Plattenform aus Schilfrohr Secfiune printr'o placă de stufit. I) fire de stuf; 2) sârmă de strângere; 3) agrafă de legare a sârmelor. gefertigt; plates of building material made of reed; trosztit]: Material de construcfie, în formă de plăci confecfionate din tuipine de stuf, presate şi legate cu sârmă tare (zincată, mată), folosit pentru construcţia perefilor cu schelet, a pereţilor 536 despărfitori, pentru căptuşirea perefilor din alte materiale, în scopul obfinerii izolajiei termice şi acustice, şi pentru perefi exteriori, la construcfii provizorii. Stufitul se obfine prin comprimarea stufului la presă şi legarea cu sârme de legătură, aşezate simetric pe ceie două fefe, în sens transversal stufului. Sârmele de legătură se strâng între ele cu agrafe, de aceeaşi natură ca şi sârmele de legătură şi pătrunzând în grosimea plăcii (v. fig.). în general, materialul nu e impregnat. De obiceiu, plăcile au grosimea de 3,5**-7 cm, lăfimea de 160 cm, în sensul lungimii firului, şi lungimea de 120"*300cm, în sensul transversal firului. în operă, plăcile pot fi uşor tencuite. t. Sfup [yjiefî; ruchef Stock; hive; mehkas, kaptâr], Zoot.: Adăpostul unei familii de albine. Se deosebesc stupi primitivi şi stupi sistematici. Stupii primitivi sunt construifi din scânduri încheiate şi sunt finufi, fie în pozifie verticală, fie în pozifie orizontală. Ei sunt necorespunzători pentru apicultura rafională, nepermifând inter-venfia omului pentru dirijarea activităţi albinelor. Fagurii sunt fixafi de albine de perefii stupului, din care cauză cuibul nu poate fi desfăcut fără a-l deteriora. Din cauza fixifăfii fagurilor nu se poate face controlul cuiburilor, nu se pot înlocui mătcile bătrâne sau necorespunzătoare, nu se pot preveni şi combate boalele şi nici nu se pof remedia eventualele deranjamente. înmulfirea familiilor se face numai prin roire naturală, la întâmplare, neputându-se aplica selecfiunea. La recoltarea mierei, fagurii trebue distruşi, iar albinele, de cele mai multe ori, sunt omorîte cu fum de pucioasă. Uneori, stupii au deasupra lor o magazie penfru depozitarea recoltei. în acest caz, cea mai mare parte a mierei e depozitată în magazie, cuibul rămânând fără provizii suficiente pentru iernat. sistematici: stupi verticali şi stupi orizontali. Stupii* verticali se caracterizează prin faptul că volumul lor poate fi mărit după verticală, după necesitate,, prin adăugire de magazii sau de corpuri suprapuse. Familia de albine se desvoltă în acelaşi sens, iar proviziile şi recolta de miere se depozitează deasupra cuibului. Stupii orizontali se caracterizează-prin faptul că volumul lor se măreşte pe orizontală, prin adăugire de rame în cuib sau lângă cuib. Familia de albine se desvoltă în acelaşi sens. Ramele stupilor verticali sunt, în general, mai mult late decât înalte, iar ramele stupilor orizontali, mai mult înalfe decât late. Stupii sistematici prezintă următoarele avantaje: ramele mobile permit oricând controlul cuibului şi intervenfia omului în activitatea familiei de albine; evită roirea naturală şi permit roirea artificială planificată, înmulfindu-se numai familiile cu însuşiri valoroase; extracfia mierei se face cu ajutorul extractorului centrifug, fără deteriorarea fagurilor; permit folosirea fagurilor artificiali, ceea ce duce la uşurarea muncii albinelor şi la obfinerea unor faguri rezistenţi şi cu formă regulată; volumul stupului se poate mări şi micşora după nevoie; permit selecfiunea reproducătorilor (mătci şi trântori); permit prevenirea şi tratarea cu uşurinţă a boalelor albinelor. Un stup bun frebue să aibă volum mare, astfel încât să poată cuprinde familia de albine ajunsă la desvolfarea maximă, puietul şi proviziile; să adăpostească,în condifiuni optime, familia de albine*, fiind mai pufin sensibil la variafiile temperaturii exterioare, astfel încât albirîfele să poată menfine, fără mari sforfări, temperatura de 35° (în mijlocuf cuibului), în timpul sezonului activ, şi de 14—24*"* în timpul iernatului; să fie uşor de mânuit. Sfup orizontal. I) urdiniş; 2) rame; 3) perefi; 4) fund; 5) capac; 6) scândură de sbor; 7) cârlig penfru fixarea scândurii de sbor (îrv timpul transportului); 8) cep pentru fixarea scândurii ds sbor în timpul funcţionarii stupului; 9) placă de sârmă pentru ventilafie; 10) găuri pentru ventilafie; fi) tablă galvanizată. Stupii sistematici se caracterizează prîn mobilitatea ramelor de faguri şi a diferitelor părfi cari compun stupul. Se deosebesc două tipuri de stupi Stupul orizontal e uşor de construit, uşor de mânuit şi permite buna desvoltare a familiei de albine. Tipul standardizat în fara noastră are 116 dml El are forma unei lăzi cu următoarele dimensiuni interioare: lungimea 780 mm, lăfimea 450 mm şi înălfimea 390 mm. Grosimea pereţilor e de 33 mm. Se poate folosi cu o singură familie sau cu o familie de bază şi una ajutătoare. Are 20 de rame şi două diafragme.— Dimensiunile exterioare ale ramei sunt de 435/300 mm. E adaptat pentru stupăritul pastoral. Fa{ă de stupul cu magazine, stupul cu două corpuri prezintă avantajul că toate ramele au aceleaşi dimensiuni exterioare: 435/300 mm. Are volum mare (131 dm3), permiţând desvoltarea familiei în cele mai bune condifiuni. în compa-fafie cu stupul orizontal, e mai greu de manipulai, mai ales la stupăritul pastoral — şi cere o îngrijire atentă a familiei de albine. Corpurile au dimensiunile interioare 470/450 mm şi înălfimea de 320 mm. Grosimea perefilor din fafă şi din spate e de 43 mm, iar a celor laterali, de 33 mm. Fiecare corp are 12 rame şi o diafragmă. Stupul multietajat are trei corpuri cu câte 10 rame. Dimensiunile interioare1 ale unui corp sunt de 450/395 mm şi înălfimea, de 250 mm. Perefii din fafă şi din spate au grosimea de 43 mm, iar cei laterali, de 33 mm. Dimensiunile exterioare ale ramelor sunt: lungimea 435 mm şi înălfimea 230 mm. Permite desvoltarea familiei de albine în cele mai bune condifiuni; are volum mare (128 dm3), cu posibilitatea de a-l mări; cere apicultori cu nivelul profesional înalt, fiind de mare productivitate. E uşor de manipulat în timpul lucrărilor curente, dar e mai greu de transportat. î. Stupă [naKJiH; etdupe; Werg, Hede; oakum, iow; koc, csepu]: Câlfii de cânepa sau de bumbac cari se întrebuinfează, la bordul navelor, la spălat, cum şi la curăfirea maşinilor. 2. Sfupar. Ind. ţar.: Persoana care se ocupă ou creşterea şi cu îngrijirea albinelor în stupi, în vederea producerii mierei. Sin. Prisăcar. s. Sfupare. V. Stoarcere. 4. Sfupărif. Ind. făr. V. Albinărit. s. Stupefiant [jţypMaHflmee cpezţCTBO; stupefiant; Berauschungsmittel; narcotic; kâbifoszer]. Farm.: Substanţă care produce o stare de mole-şeală a organismului, întrebuinfată, uneori, ca anestezic parfial. întrebuinfarea stupefiantelor în mod abuziv (toxicomania) prezintă pericol pentru sănătatea publică; de aceea, fabricarea şi comercializarea lor sunt reglementate prin lege. Aconitul, belladonna, opiul, morfina, eroina, cocaina şi cânepa indiană fac parte dintre stupefiantele folosite mai des. 8. Stupină. Ind. ţar.: Locul unde se fin stupii. Sin. Albinărie, Prisacă, Stupărie. 7. Sturion [cceTpOBbie; esturgeon; storartiger Fisch; sturgeon; tok-halak]. Pisc.: Peşte din familia de peşti cu scheletul cartilaginos, cu corpul fără solzi, dar cu cinci rânduri de discuri osoase. în Marea Neagră trăiesc următorii sturioni: morunul, nisetrul; păstruga, care migrează şi în Dunăre, iar numai în Dunăre, cega şi viza. Sin. Acipenseride. 8. Stîive, formula lui ~ [c|)opMyjia CTiOBa; formule de S.; S. Formei; S.'s formula; S. keplete]. V. sub Temperatura aerului. 9. Subarbă [BaTepniTar; sous-barbe; Wasser-stag; bobstay; orârboc-elkotel]. V. sub Manevră fixă. 10. Subarboret [no/ţJiecoK, noflpocjib; sous-etage; Unterwuchs, Unterstand, Unterholz; under-wood, undergrowth, lowerstory; âtlagontuli noves]r Totalitatea arbuştilor cari cresc într'un arboret., Prezenfa subarboretului e favorabilă pentru păstrarea fertilităfii solului. 11. Subarbust [nojiyKycTapHHK; sous-arbris-seau, buisson; Erdstrauch; undershrub; bozotjr Arbust a cărui înălfime nu depăşeşte 1 m. 12. Subasment [iţoicoJib, nbe^ecTajib; soubas-sement; Unterbau, Grundmauer; substructure, base^ alapfal]. 1. Cs. V. sub Soclu. ia. ~ [iţOKOJlbHbiH 3TaHC; soubassement; Erd-geschofj, Unferparferre; basement; mely foldszint]. 2. Cs.: Parter care formează un fel de soclu supra-înălfat în raport cu ansamblul fafadei. Acest fel de subasmente se tratează, de obiceiu, în bosaje„ i4. Subcorectat[no^npaBJieHHbiă; souscorrige; unterkorrigiert, unterbessert; undercorrected; alâ-javitott]. F/z.: Calitatea unui sistem optic, ca razele depărtate de axă ale unui fascicul incident, paralel cu axa optică, să întâlnească această axă în puncte mai apropiate de sistem decât focarul* său imagine. în cazul contrar, sistemul se numeşte supracorectat. Lentilele convergente sunt sisteme subcorectate. — Un sistem optic poate fi corectai pentru raze foarte depărtate de axa optică, focarul corespunzător acestor raze coincizând cu focarul razelor vecine cu axa şi poate fi subcorectat pentru raze intermediare. în acest caz, se spune uneori că sistemul are erori sau aberafif zonale. Un sistem optic se numeşte subcorectat cromatic, dacă razele incidente vecine cu axa, de lumină de diferite lungimi de undă, întâlnesc axa principală a sistemului în acelaşi mod ca în cazuP unei lentile convergente subfiri. îs. Subefaj geologic [reoJiorînecKHă noA'b-flpyc; sous-etage geologique; geologische Un-terstufe; geological sub-stage; geologiai aleme-let]. Geo/.: Succesiune de terenuri corespunzând unei părfi a etajului geologic. Numirea subetaje-lor urmează regula de nomenclatură dela etaje (de ex. subetajele: Burdigaîian, Tortonian şi Sar-mafian ale etajului Vindobonian). V. şi Geologice, subdiviziuni ie. Subeutectic, aliaj V. Aliaj subeutectic. V* şi sub Eutectic. 17. Subeutectoidic, aliaj ~ V. Aliaj subeutec-toidic. V. şi sub Eutectoid. îs. Subgafat de bismut. V. Dermatol. 19. Subgrindă [no#6aJiKa; empanon; Sattelholz; saddle beam, sleeper; nyereggerenda]: Piesă de lemn de lungime relativ mică (până la 1/4 din lungimea grinzii), montată la construcfii de lerm 538 •sub grindă, în dreptul reazemului, penfru a asigura o rezemare mai bună şi a mări capacitatea portantă a piesei încovoiate. în acelaşi scop, Subgrindă cu conirafişe. 1) grindă; 2) subgrindă; 3) buloane; 4) pene; 5) contrafişe; 6) stâlp. -adeseori subgrindă se execută cu contrafişe. Sub-«grinda are, în general, aceeaşi secfiune ca şi grinda sau o secţiune cu înălfimea redusă până la trei .sferturi din înălfimea grinzii, şi se prinde de aceasta cu buloane sau cu pene şi buloane. î. Subgrup [noArpynna, AeJiHTenb rpynnbi; sous-groupe; Untergruppe; undergroup; alcso-port]. Mai.: Submulfime a unui grup dat, care formează ea însăşi grup. Pentru a verifica dacă o submulfime constitue un subgrup, e de ajuns să se verifice cuprinderea în submulfime a tuturor câturilor (la dreapta) sau, în cazul unei sub-mulfimi finite, numai a produselor. Subgrupul caracteristic e un subgrup permis de toate automorfismele grupului total. Exemplu: centrul e un subgrup caracteristic. Subgrupul permis de un domeniu de operatori e un subgrup care confine ca subgrupuri toate imaginile sale relative la acei operatori. Subgru-purile permise de un domeniu de automorfisme coincid cu imaginile lor, deci sunt invariante fafă de automorfismele domeniului. 2. Subină: Maşină cu care se face transbor-darea vagoanelor cu scărbuni de pe o linie pe alta. (Termen minier, Valea Jiului). s. Sublimare [cy^JiHMaiţHH; sublimation; Su-biimation; sublimation; szâllasztâs, szublimâlâs]. Chim. fiz.: 1. Trecerea directă a unei substanfe, din stare cristalină în stare de vapori, adică fără a mai trece prin starea lichidă; ea se produce dedesubtul punctului triplu al unui corp, fiindcă deasupra lui faza solidă şi vaporii nu pot fi în echilibru stabil şi deci nu se produce sublimare; sub punctul triplu se obfin însă vapori în echilibru stabil cu faza solidă. — 2. Uneori, trecerea unei substanfe din stare cristalină în stare de vapori, urmată de condensarea vaporilor obfi-nufi. — 3. Operafiunea de producere a sublimării, în sensul 1 sau 2. 4. căldură latentă de ~ [cKpbiTaa Te-DJlOTa cy6jlHMaiţHH; chaleur latente de sublimation; Sublimationswărme; latent heat of sublimation; szâllasztâsi ho]. Chim. fiz.: Căldura necesară unui gram dintr'o substanfă oarecare, pentru a trece direct din starea solidă în starea de vapori.— La punctul triplu, căldura latentă de sublimare e egală cu suma căldurilor latente de topire şi de evaporare. 5. ~r curbă de ~ [KpHBafl cyâJiHMaiţHH; courbe de sublimation; Sublimationskurve; sublimation curve; szublimâcio-gorbe]. Chim. f/z.: Curba reprezentând, în funcfiune de temperatură, tensiunea vaporilor în echilibru cu cristalele unei substanfe oarecare. c. Sublimare, nucleu de ~ [flApo cy£)JiH<-MaiţHH; nuclee de sublimation; Sublimationskern; sublimation nucleus; szublimâlodâsi mag]. V. sub Planctonul atmosferic. 7. Sublimarea catodului [ey&TiHMaiţHH na-TOAa; sublimation de la cathode; Kathodenzer-stăubung; cathodic sublimation; katodporlasztâs]. F/z.: Scăderea catodului unui tub de descărcare prin smulgerea de particule din el, sub influenfă afluxului catodic. Sin. Evaporarea catodului, Pulverizarea catodului. 8. Sublimat coroziv. V. Mercurică, clorură 9. Submarin. V. Navă submarină, 10. Submersibil. V. Navă submarină. 11. Submersiune [norpyjKeHHe; submergence; Untertauchung; submergeance; alâsullyedes]: 1. Cufundarea unui corp sub suprafafa liberă a unui lichid. — 2. Adâncimea la care se găseşte cufundat un corp, sub nivelul suprafefei libere a unui lichid. 12. Submicron [cy6MHKpoH; sousmicron; Sub-mikron; submicron; szubmikron]. Fiz.: Particulă coloidală care nu poate fi văzută la microscopul obişnuit, dar care e vizibilă la ultramicroscop. îs. Submulfime [no/ţMHoacecTBo; souenn-semble; Untermenge; underset; almennyisseg]. Mat.: Mulfime M care are proprietatea că orice element al său aparfine unei alte mulfimi N, a cărei submulfime este M. Se notează cu M C N. V. şi Incluziune. i4. ~ proprie [cooâcTBeHHoe iiOAMHOtftecTBO; sousensemble propre; ligentliche Untermenge; proper subset; sajâtos almenriyiseg]./Vlaf,; Submulfime a unei mulfimi date, care nu coincide nici cu mul}imea dată, nici cu mulfimea nulă. îs. Submultiplu [np0CT0ă ftejiHTejib; sous* multiple; in einer grofjeren aufgehende Zahl; submultiple; altobbszoros]. Mai.: Mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori într'o altă mărime de aceeaşi specie. 16. Subnormală [noflHopMaJib, cy6H0pMajib; sousnormale; Subnormale; subnormal; alnormâlis]. Mat.: Porfiune din axa absciselor, cuprinsă între punctul de intersecfiune al normalei la o curbă cu axa absciselor şi piciorul perpendicularei duse la această axă prin punctul curbei în care s'a dus normala. 17. Subordonare [cyftopflOHamifl; subordina-tion; Subordination; subordination; alarendeltseg]. Si/v,; Men}inerea unei ramuri oarecari din cuprinsul coroanei unui arbore, într'un grad de desvoltare mai mic, astfel încât să rămână mai slabă (mai subfire şi mai scurtă) decât ramura-mamă din care a crescut, sau ramura-soră, pe care o 539 concurează. Operaţiunea subordonării se face, de obiceiu, prin scurtarea ramurii. 1. Suborizont: Sin. Orizont intermediar (v.). 2. Subparcelă [nOJiyyqacTOK; sous-parcelle; Unter-Ortsabteilung; under plot; alparcella]. Sifv.: Porţiune dintr'o parcelă, de cel pufin o jumătate de hectar, omogenă din punctul de vedere a! factorilor stafionali (climă, sol, expozifie), cum şi din punctul de vedere al structurii, al provenienţei şi al stării de desvoltare a arboretului. 3» Subpolar, aer ~ [cydnojinpHbiH B03Ayx; air sous-polaire; Unterpolarluft; subpolar air; al-sarkilevego]. V. sub Aer. 4. Subpresiune [pa3pe}KeHHe; depression; JJnterdruck; depression; kisnyomâs, nyomâshiâny]. Tehn.: 1. Presiune a Pr -pa=1at -unui sistem tehnic, mai joasă decât o presiune de referinfă. în atmosferă se numeşte subpresiune orice presiune mai joasă decât 1 at, care se consideră ca presiune de refer infă; în acest caz, diferenfa dintre presiunea atmosferică şi subpresiunea considerată se numeşte depresiune (v. fig.). 5. Subrăcire [nepeoxjiajKAemie; surfusion, surrefroidissement; Unterkuhlung, CJberkuhlung; undercooling, supercooling, overcooling; tulhutes, alâhutes]. Chim. fiz.: Fenomen de istereză termică într'un proces de răcire. Apare la răcirea bruscă a unei substanfe, de exemplu a unui metal sau a unui aliaj, punctul de transformare (punctul de solidificare sau cel de transformare alotropică) fiind ia o temperatură mai joasă decât la încălzire. De exemplu, curba de solidificare a substanţei pure, când aceasta e răcită repede, e deviată fafă de curba ideală de solidificare, deoarece sub- Reprezenfarea presiunilor. Pi) presiune absolută fata]; pg) suprapresiune fats]; p3) subpresiune; p4) depresiune; pa) presiune de referinfă (pa=1 at). 3 b Curba de răcire a metalului pur. a) fără subrăcire; b) cu subrăcire; t) temperatură; t) firnp; 1) metal lichid; S) metal solid; ts) temperatura de solidificare; tn) temperatura de subrăcire; n) subrăcirea (ts—rn). stanţa se menfine lichidă sub temperatura normală de solidificare (de topire). Astfel, cristalele încep să se formeze la o temperatură mai joasă şi numai din cauza unei creşteri rapide a lor şi a degajeriide căldură; temperatura substanfei se ridică apoi şi se opreşte la temperatura normală ts, până la solidificarea întregi mase. Pe curba de răcire, acest fenomen al subrăciriî apare ca o depresiune înainte de palierul orizontal (v. fig. b). V. şi sub Transformări în stare solidă ale oţelului. Sin. Suprarăcire, Supratopire, Suprafuziune. o. Subscurtă, piesă de cherestea ~ [jţybHHKa; piece sous-courte de bois debite; unterkurzes Schnittholzstuck; under-short piece of converted timber; rovid fureszâru]. Ind. lemn. V. sub Scurtătură. 7. Subserie [caMOCTOHTejibHbm yqacTOK; suite des coupes; Hiebszug; felling series; vâgâs-sorozat]. Si/v.: Porfiune dintr'o pădure, în cuprinsul unei serii de exploatare, bine delimitată, independentă (sau care va deveni independentă) de arbo-retele vecine, în privinfa protecfiunii contra vântului, deoarece dispune, de jur împrejur, de margini rezistente — iar în interior, arboretele formează succesiuni de vârste gradate, şi dispuse astfel, încât exploatările să se poată face fără pericol şi în modul cel mai convenabil din punct de vedere economic. s. Subsidenfă [onycKaHHe, cce^airae; sub-sidence; Subsidenz; subsidence; sullyedes]. 1. Geo/.: Mişcare de coborîre discontinuă, produsă prin sacade repetate, într'o regiune acoperită de mare, unde se acumulează, în urma acestui fenomen, sedimente de grosime mare. a. Subsidenfă [onycKaHHe, HHCXOflHiiţee CKOJIbJKeHH6; subsidence; Absinken; subsidence; sullyedes]. 2. Meteor.: Fenomenul de coborîre a unei mase de aer, însoţit de o lăţire a ei în sens orizontal. Prin coborîre se produc compresiune şi încălzire adiabatică. Baza masei se numeşte suprafaţă de subsidenţă şi reprezintă o discontinuitate termică (străbătând-o de jos în sus, temperatura creşte brusc). Suprafaţa de subsidenţă se deosebeşte de suprafeţele frontale prin panta ei foarte mică (1/1000). V. şi Discontinuitate, suprafafă de 10. Subsidenfă, suprafafă de V. sub Subsidenfă 2. 11. Subsol [ilOAllOHBa; soussol; Untergrund; subsoil; altalaj]. Geo/.: Totalitatea rocelor cari se găsesc dedesubtul solului. 12. Subsol [no/ţBaJi, noABaJibHbifi BTanc; soussol; Untergeschofj; floor; foldszintalatti]. Cs.: Catul clădirii care se găseşte, total sau parfial, sub nivelul solului. Din cauza posibilităfilor mici de asigurare a aerisirii, a iluminatului şi a diferitelor izolări cu mijloace obişnuite, subsolurile se folosesc, în general, pentru amenajarea încăperilor de serviciu, a depozitelor de diferite feluri, a instalafiilor, adăposturilor, etc. încăperi de locuit se pot amenaja la subsol numai dacă pardoseala acestuia nu se găseşte cu mai mult decât 1,00 m sub nivelul solului (în care caz subsolul se numeşte demisol sau parter adâncit), sau dacă în dreptul ferestrelor se amenajează curţi engleze. 540 La o clădire se pof executa mai multe subsoluri unul sub altul; rezultă mai multe caturi subterane, folosite, de obiceiu, în scopuri speciale, şi echipate cu instalafii de ventilare mecanice. Subsolurile unor clădiri importante, cu sisteme speciale de instalafii, săii de căldări de calorifer, crematorii de gunoiu, etc., sunt amenajate în vederea adăpostirii centralelor acestor instalafii, cum şi a acelor încăperi de servicii generale cari au nevoie de legături directe cu diferitele caturi ale clădirii, legăturile realizându-se prin montşarje, prin tuburi de cădere, ascensoare, scări, ele. Subsolul serveşte la repartifia conductelor de apă, de calorifer, de aer cald sau con-difionat, realizându-se legătura între coloanele verticale şi sala centrală, pe traseuri vizitabile, sub tavanul subsolului. î. Subsonic, regim ~ [n0A3ByK0B0â pemHM; regime subsonique; Unterschallgetrieb; subsonic working conditions; hangsebessegalatti âilapotj: Regim de mişcare a unui fluid compresibil, în care vitesa e pretutindeni mai mică decât vitesa sunetului în acel fluid. Penfru fluidele incompresibile, raportul dintre vitesa de curgere şi vitesa sunetului nu prezintă interes, fiindcă mişcarea nu depinde de el; pentru fluidele compresibile (gaze), sporirea vitesei face să intervină din ce în ce mai accentuat compresiunile. Dacă vitesa rămâne sub 150 m/s, aceste efecte pot fi neglijate — şi gazul se comportă ca un fluid incompresibil; la valori mai mari ale vitesei, aproximafia nu mai e posibilă — şi studiul mişcării se complică. Rezultate numeroase au fost obfinute penfru cazul simplificat al mişcărilor potenfiale ale fluidelor fără viscozitate, la cari potenfialul de vitese cp satisface ecuafia cu derivate parfiale vy vz 02qj vx e)2? vx Vy d2

• 9? . unde = = şi v„ = — sunt componen- * dx y dy dz fele vitesei, iar a e vitesa sunetului. Penfru regimul subsonic, această ecuafie e de tip eliptic — şi rezolvarea ei e dificilă. Un procedeu consistă în aplicarea transformării lui Legendre, iar un altul e cej datorit lui S. A. Ceaplâghin, care utilizează reprezentarea hodografică a mişcării. Studiul rămâne însă destul de complicat, ceea ce a făcut să se desvolte numeroase metode de aproximafie. Cea mai răspândită metodă de aproximafie consistă în linearizarea ecuafiei diferenfiale, în ipoteza că vitesele de perturbafie sunt mici în raport cu vitesa dela infinit vQ a curentului neperturbat, ceea ce permite neglijarea pătratelor viteselor de perturbafie şi a produselor lor. Ecuafia ia forma: (\ _!!?\ i d2y i a*J dx^dy2d*2 vitesa v0 fiind presupusă paralelă cu axa Ox~ Ecuafia simplificată e tot de tip eliptic; rezolvarea» ei se poate face printr'o schimbare de variabile,, care conduce la ecuafia lui Laplace. *. Substanfă [BeiiţecTBO; substance; Stoff; sub-stance; szer, anyag]. Chim., Fiz.: Corp omogen, considerat din punctul de vedere al compozifier sale, compus din molecule formate din aceleaşi elemente şi având aceeaşi structură chimică. Sin. Substanfă chimică. Substanfele chimic impure, folosite în tehnică, se numesc substanfe chimice tehnice. V. şi Pn> analysi. s. ~ organică [opraHHHecKoe BenţeeTBO; substance organique; organischer Stoff; organic substance; szerves anyag]: Substanfă chimică (v.) reprezentând o combinafie a carbonului cu hidrogen, oxigen, azot, sulf, etc., în care toate sau majoritatea legaturilor sunt covalente (v.). 4. Substanfă absorbantă [aâcopânpyiomee* BenţeCTBO; substance absorbante; Absorptions-mitfel; absorbent substance; abszorbâloszer, ab-szorbens]: Substanfă depusă în interiorul unui tub electronic, pe cale chimică sau mecanică, pentru* a absorbi urmele de gaz neevacuate şi a realiza un vid înaintat în inferiorul tubului. Ca substanfe absorbante se folosesc magneziul, bariul, compuşii bariului cu beriliul, zirconiu!, fosforul şi unele amestecuri. Absorbantul frebue să fie inert în stare inifială, dar să poată fi făcut cât se poate de activ, printr'un proces oarecare, ca, de exemplu, o schimbare chimică, sau o evaporare la temperatura obişnuită. Unele dintre aceste substanfe absorb permanent gazele cari se degajă. Substanfele absorbante nu pot fi folosite îr> tuburile cari disipă o pufere mare pe anod, deoarece s'ar evapora, reducând vidul din tub» Unele metale, cum sunt tantalul şi zirconiu!, încălzite la temperaturi înalte, au proprietatea de a absorbi gazele; tantalul e folosit în tuburile de putere, pentru confecfionarea grilelor şi a anozilor-s. Substanfă activă de acumulatoare electrice [aKTHBHoe BeuţecTBO 3JieKTpoaKKyMy-JlfiTOpOB; matiere active d'accumulateurs elec-friques; wirksame Masse der elektrischen Akku-mulatoren; active material of electric accumulator; viliamos akkumulâtori aktiv anyag]: Substanfa plăcilor acumulatoarelor electrice, care reacfionează cu electrolitul, în timpul încărcărilor şi descărcărilor. Pentru ca întreaga substanfă activă să participe Ia reacfiile electrochimice, e necesar ca ea să aibă o mare suprafafă de contact cu acidul. De aceea, ea e fie poroasă, fie fin măcinată (sub formă de flocoane), fia spongioasă. Cantitatea de substanfă aclivă în contact cu electrolitul determină capacitatea acumulatorului. în acumulatoarele cu plumb, Ia plăcile pozitive substanfa activă e peroxidul de plumb (Pb02), iar la cele negative, plumbul pur. în timpul descărcării acumulatorului, atât peroxidul de plumb». cât şi plumbul, se transformă în sulfat de plumb. — în acumulatoarele cu plăci formate (de tip Plante), $ubstanfa activă constitue un strat fin, format prin procedee electrochimice, la suprafafa plăcilor de plumb. — în acumulatoarele cu plăci pastate (de iip Faure), substanfa activă e o pastă de oxizi de ;plumb (litargă şi miniu), redusă la plumb spongios pentru plăcile negative şi transformată în peroxid de plumb, prin oxidare, pentru plăcile pozitive. în pastă se includ substanfe cari îi măresc porozitatea (sulfat de plumb) şi expandori, cari împiedecă contracfiunea substanţei active în timpul reducerii ei la plumb spongios (sulfat de bariu, •grafit, negru de fum). în acumulatoarele alcaline, la plăcile pozitive, substanfa activă e un amestec de oxizi de nichel, iar la cele negative, fierul sau cadmiul. în timpul descărcării acumulatorului, oxizii de nichel sunt sreduşi la oxizi inferiori, iar fierul sau cadmiul sunt oxidafi. Schimbul de oxigen între substanfa activă a plăcilor pozitive şi negative se face prin intermediul electrolitului (hidroxidul de potasiu), a cărui concentrafie nu variază sensibil între încărcare şi descărcare. — în acumulatoarele fier-nichel (de tip Edison), substanfa activă a plăcilor negativă e, iniţial* un amestec de oxid de fer {Fe203) şi oxid galben de mercur, cari sunt apoi reduşi prin hidrogenare, Pentru a mări conductivitatea oxidului de fier, în timpul funcţionării se •adaugă mercur. — în acumulatoarele cadmiu-nichel {de tip Jungner), oxizii de cadmiu având ten-dinfa de a se compaciza, se amestecă cu oxizi de fier. Rezistenfă electrică a oxizilor de cadmiu fiind mică, nu mai au nevoie de mercur. La ambele tipuri de acumulatoare alcaline, plăcile pozitive -au, iniţial, ca substanţă activă, hidrat de nichel, care se introduce în tuburi de ofel nichelate şi perforate, în straturi alternând cu flocoane de nichel, cari se pun pentru a mări conductivitatea substanfei •active dela plăcile pozitive şi a asigura o reacfie uniformă în toată masa substanfei active, printr'o repartiţie mai uniformă a curentului de încărcare şi de descărcare. 1. Substanfa stimulatoare de creştere [B036y-AHTejib, pa3ApaHcaiomee BenţecTBO; substance stimulatoire; Reizstoff; stimulus; ingerlo szer]: Substanţă organică de structură complexă, care provoacă în plante procese de creştere celulară, diviziuni nucleare; cu formare de ţesuturi şi de organe, cum şi modificări anatomo-patologice. Substanţele stimulatoare pot fi naturale, produse de plante, sau sintetice. O serie de substanfe stimulatoare sintetice sunt folosite ca erbicide. Sin. Fitohormon. 2. Substanţe pectice [neKTHHOBbie Beme- €TBa; substances pectiques; Pektinstoffe; pectic substances; pektinanyagok]. Chim.: Hidrafi de carbon complecşi (polipentoze), cu carader aproape neutru, având un mare număr de grupări meto-jxilice şi o mare putere de gelificare. Prin hidroliză completă, substanţele pectice dau acid galactu-ronic, alcool metilic, acid acetic, l-arabinoză şi d-galactoza. • | 541 Substanţele pectice se găsesc în fructele, în tuberculele, frunzele şi tulpina plantelor verzi, unde formează un fel de ciment, care leagă părfile moi ale organelor şi stratul celulozic ai fiecărei celule sau al fiecărui grup de celule. s. Substantivi, coloranţi Sin. Materii colorante substantive. V. sub Materii colorante. 4. Substafiune de pompare [sacocHan no#-CTaHiţHfl; soustation de pompage; Pumpunter-station; pumping substation; szivattyu-alâllomâs]. Tehn.: Staţiune pentru pomparea din nou a unui fluid care a mai suferit, în cadrul aceluiaşi circuit, cel puţin încă un transport prin pompare, în vederea, fie a măririi presiunii de serviciu la locul de folosinţă, fie a continuării transportului fluidului. în general, sunt instalaţii întâlnite (aproape excluziv la lichide), fie la transportul prin releuri de pompări şi subpompări ale produselor petroliere în conducte de mare lungime, fie la instalaţiile de alimentare cu apă (mai rar de canalizare). La alimentarea cu apă, se folosesc la alimentarea rezervorului zonelor de presiune superioară din reţeaua de distribuţie a unui centru populat, în care apa vine dela captări, prin pompare; la urcarea prin pompări fractionate a presiunilor de serviciu disponibile şi a pantei hidraulice, pe conducte de aducţiune vechi, cu capacitatea de transport depăşită de consum — şi cari, pentru moment, nu pot fi înlocuite; la distribuirea sub presiune înaltă a unei mici părfi dintr'un debit pompat cu presiune relativ joasă. Exemple de astfel de instalafii de pompare sunt stafiunile de hidrofor pe refelele în cari apa e pompată. Sub-stafiunile de pompare sunt înzestrate, în general, cu acelaşi echipament ca şi stafiunile de pompare mici sau mijlocii, cu deosebirea că nu au decât rareori niveluri sub sol (în condifiuni normale). 5. Substafiune de tracfiune [TflroBan no/ţ-CTaHiţHfl; sousstation pour traction; Unterwerk fur Zugforderung; substation for traction; vonta-tâsi alâllomâs]. C. f.: Instalafie de transformare a energiei electrice primite dela linia de transport, în energie electrică, în forma necesară liniei de contact a unei căi ferate cu tracfiune electrică. Substafiunile de tracfiune sunt amplasate în lungul liniilor de cale ferată cu tracfiune electrică; ele servesc la alimentarea secfiumior de linie cu energie electrică. După felul curentului folosit în tracfiune se deosebesc următoarele tipuri principale de substafiuni de tracţiune: Substafiuni pentru convertirea curentului alternativ trifazat de frecvenfă industrială (50 Hz), în curent continuu; — substafiuni pentru coborîrea înaltei tensiuni monofazate, cu frecvenfă de 16 2/3 Hz, în tensiunea în curent de serviciu a liniei de contact, la aceeaşi frecvenţă; — substafiuni pentru convertirea curentului trifazat, de frecvenfă industrială, în curent monofazat cu frecvenfă de 16 Va Hz. Substafiunile pentru convertirea curentului trifazat de frecvenţă industrială al liniei de transport, în curent continuu în linia de contact, trans- 542 formă înalta tensiune (60000 110 000 VJ în tensiune continua, de 1500 sau de 3000 V. Transformarea puterii se realizează prin comutatoare, prin grupuri motor-generator sau cu redre-soare cu vapori de mercur. Substafiunile cu comutatoare nu se construesc în prezent, fiindcă lucrează cu randament mic. Substafiunile cu grupuri motor-generator au mai multe grupuri, IT I. Schema principială a unei substafiuni de tracţiune existente, cu grupuri motor-generator. S) separatoare; I) întreruptoare; T) transformatoare; LC) linie de contact. iegate prin transformatoare la linia de transport. Un grup motor-generator e format dintr'un motor trifazat şi din două generatoare de curent continuu cu tensiunea la borne de 1500 V, pentru ca, prin legarea lor în serie, să dea tensiunea de 3000 V, necesară liniei de tracţiune (v. fig. /). rSubstafiunile cu grupuri motor-generator sunt folosite, în special, pe liniile cu frânări dese prin recuperare; ele prezintă avantajul că produc curent continuu fără pulsafii. Substafiunile de tracfiune cu redresoare cu vapori de mercur' se construesc cel mai mult — şi, în general, cu grile de comandă şi cu igni-troane (v. fig. II). Fiecare grup are un transformator dela tensiunea liniei de transport la tensiunea de alimentare a redresoarelor cu mercur. Ele alimentează linia de tracfiune direct cu energie electrică sub 3000 V. Aceste substafiuni prezintă următoarele avantaje: randament mare, volum mic şi greutate mică în raport cu sistemul cu grup motor-generator, simplicitate şi siguranfă în exploatare, pornire rapidă, comenzi automate simple. Desavantajele sunt: necesitatea unei instalafii de răcire; curentul continuu cu pulsafii (can? se pot diminua folosind filtre); redresoarele simple II. Substafiuni de curent continuu, echipată cu redresoare T) transformatoare R) redresoare; L) bară colectoare. cu vapori cu mercur nu permit frânarea^priry. recuperare (desavantaj eliminat la redresoarele cu grilă şi ignitroane). Substafiunile de transformare a curentului [monofazat de înaltă tensiune, în curent monofazat de tensiune în serviciu (15 000 V) în linia de contact, au, în general, numai transformatoare statice şi aparatajul necesar. Substafiunile pentru convertirea curentului de frecvenfă industrială în curent monofazat cu> frecvenfa de 16% Hz, au grupuri convertisoare rotative sau grupuri cu onduloare. Un grup con- Ti) şi T2) transformatoare; GJ grup convertisor. vertisor rotativ e format dintr'un motor sincron-trifazat, cuplat direct cu un alternator monofazat (cu cuplaj rigid, având un raport fix între frecvenfa refelei trifazate şi aceea a celei mono- fazate), respectiv dintr'un motor asincron de inducţie trifazat şi un alternator sincron monofazat (cu cuplaj elastic, raportul de transformare dintre frecvente putând fi variat), împreună cu aparatajul necesar (v. fig. III). înaintea grupului se găseşte un transformator trifazat pentru cobo-rîrea tensiunii liniei de transport la tensiunea de serviciu a motoarelor trifazate, iar după grup, un transformator monofazat, pentru ridicarea tensiunii la borne a alternatoarelor, la tensiunea de serviciu a liniei de tracfiune. — Substafiunile cu onduloare sunt în curs de experimentare. Pe liniile în curent monofazat cu frecvenfă industrială în linia de contact (de tracfiune), substafiunile, pe lângă rolul de alimentare a liniei de contact, realizează şi o echilibrare a fazelor, printr'un sistem de concentrare a acestora. Substafiunile de tracfiune pot fi de tip inferior (toate instalafiile sunt montate în clădiri) şi de tip exterior (o mare parte a instalafiei e montată în aer liber); la unele stafiuni e montat în clădiri numai tabloul de comandă şi de control. Comenzile pentru operafiunile din substafiuni se efectuează manual sau automat, cu tendinfa de automatizare a cât mai multor comenzi şi cu introducerea comenzilor dela distanfă. Intervalele dintre substafiunile j de tracfiune variază după felul curentului şi după tensiunea în serviciu a liniei de contact. Exemple: în curent continuu, la 1500 V, distanfele dintre substafiuni sunt de 15'"25 km; în curent monofazat, la 15000 V, de 70-140 km. î. Substafiune electrică [ajieKTpHHecKan nofl-CTaHiţHfl; sousstation electrique; elektrisches Unterwerk; electric substation; villamos alâllomâs]. V. sub Stafiune electrică/; 2. Substitufie electrofilă [KaTH0HH0e 3aMe-meHHe; substitution electrophyle; elektrophyle Ersetzung; electrophyllous substitution; elektro-filpotlâs]. V. sub Reac{ie chimică.ş s. ~ nucleofilă [3aMein,eHH6 b fl/ţpe; substitu-fion nucleophyle; nukleophyle Ersetzung; nucleo-phyllous substitution; nukleofilpotlâs], V. sub Reacfie chimică. 4. Substitufie, reacfie;de ReacfieTde substitufie. 5. Substituţiei, metoda ~ [MeTOAa 3aMe-HţeHHH; methode par substitution; Substifutions-methode; substitution method; helyettesitesi mod-szer]. A/g.; Metodă pentru rezolvarea a n ecuafii algebrice cu n necunoscute x1r",xn, care consistă în a rezolva una dintre ecuajii în raport cu una dintre necunoscute, de exemplu xn, care e astfel obfinută în funcfiune de celelalte necunoscute, în a substitui valoarea acestei necunoscute în celelalte ecuafii, ceea ce reduce numărul lor la n—1 ecuafii cu n—1 necunoscute şi în a repeta aceeaşi operafiune până rămâne o singură ecuafie cu o singură necunoscută. Valoarea necunoscutei obfinute prin rezolvarea acestei ecuafii se introduce pe rând în reja{iile 545’ obfinute în cursul primelor operafiuni, obfinându-se-astfel, succesiv, valorile tuturor necunoscutelor*. 6. Substrat [cy63TpaT; milieu de fermenta-tion; Unterschicht; base; kivonat]. 1. Chim. biol.: Substanţă chimică asupra căreia acfionează un, ferment. Mulfi fermenfi sunt numifi după substratul asupra căruia acfionează în mod specific. De* exemplu, fosfatazele acfionează asupra fosfatide-lor şi a altor esteri ai acidului fosforic; tanaza? acfionează asupra taninuriior; ureaza asupra ureei„ etc., substanfe constituind substratul fermenfilor respectivi, 7. Substrat [necnaHbiit cjioh, no/ţroTOBKa^ couche inferieure de sabie; Sandunterlage; base; alsoreteg], 2. Cs.: Pătură de nisip cu grosimea de cel pufin 5 cm, aşternută deasupra patului unei şosele, pentru ca pământul să nu ajungă în contact cu pietrele din corpul acesteia. Substratul nu poafe fi independent şi nici nu poafe avea* rolul temporar de îmbrăcăminte. Substratul de nisip măreşte grosimea sistemului rutier, micşorând presiunile unitare pe patu^ şoselei, repartizează uniform presiunile pe patuk acesteia, întrerupe ascensiunea capilară a apei şi drenează apele cari ajung la patul şoselei, împiedecând înnoroirea lui. s. Subfangentă [nojţKacaTejibHafl; soustan-gente; Subtangente; subtangent; szubtangens]. Maf.: Porfiune din axa absciselor, cuprinsă între-punctul de intersecfiune al tangentei la o curbă cu axa absciselor şi piciorul perpendicularei pe* această axă, duse prin punctul curbei în care s'a> dus tangenta. 9. Subfensiune [noHnmeHHoe HanpameHne;^ bas se tension; Unterspannung; low-tension voltage^ kisebbfesziiJtseg]. Elf.: Tensiune electrică a unui sistem tehnic, mai joasă decât tensiunea Iup nominală. io. Subfiat, maşină de ~ marginea pielei [iiijihx-TOBaJIbHaH MaiHHHa; machine â parer; Oberleder-schărfmaschine; upper leather scriving machine; borvekonyito gep]. Ind. piei.: Maşină folosită penfru subfierea (egalizarea) marginii pielei sau a tălpii, la grosimea dorită. Maşina de subfiat marginea pielei e alcătuită dintr'o masă metalică^ pe care e fixat un braf care se termină la urv capăt cu un dispozitiv pentru reglarea grosimii* pielei. Acest dispozitiv are un picior (papuc) şi nişte piuliţe cari fixează pielea, astfel încât aceasta* să poată fi subfiată după necesitate, cu inclinafia^ corespunzătoare. Pielea se transportă de un mic butoiu construit din material dur, asemănător pietrei de polizor. Pielea introdusă sub picior şr împinsă de butoiu e subfiată de un cufit în formă de clopot, care are o mişcare circulară. Pentru reglarea lăfimii părfii subfiate se foloseşte o placă' de sprijin, iar pentru grosime, o piulifă. Pentru ca tăişul cufitului să fie mereu ascufit* există în interiorul mesei un braf, la capătul căruia este un polizor; acesta e pus în funcfiune cu ajutorul unei piulife, al cărei ax se apropie sau se depărtează de polizor, după necesitate.. La maşinile destinate subfierii de piese tari (talpă*. 544 carton dur, etc.), piciorul e înlocuit cu role transportoare, iar transportorul (butoiul) e de metal. i. Subtopire [HenojiHan MOqKa; sousrouissage; unvolkommene Rosten; undersfeeping; alâolvasz-tâs]: Stare de topire insuficientă a plantelor textile (defect de topire), care se caracterizează prin distrugerea incompletă a substanfelor pectice de legătură dintre fibre şi partea lemnoasă atulpinelor. în cazul subtopirii, separarea fibrelor de partea lemnoasă, mai ales în zonele dela vârful tulpine-lor, se face greu, — şi aceasta produce dificultăţi în topitorie, la sdrobire şi la melifare şi, în filatură, la pieptenare. j. Subtropical, aer ~ [cyâTponHHecKHH (B03-Jţyx); (air) sous-tropigal; subtropisehe (Luft); subtropical (air); altropikus levego], V. sub Aer. 3» Subunitate de producfie [np0H3B0flCTBeH-Hoe no#pa3#ejieHHe; sous.unjf^ de production; untere Erzeugungseinheit; under-production unity; termelo alegyseg]. Si/v.: Porfiune dintr'o unitate de producfie, în care recoltarea produselor principale se organizează separat de restul unităfii. Exemplu: subunitatea de producfie de codru grădinărit, în cadrul unităfii de producfie de codru regulat. 4. Subiidire [yKpenjieHHe (J)yHAaMeHTa; re-prendre en sousouevre; Untermauern; to under-pin; alâepites]. Cs.: Operafiunea de consolidare a unei construcfii existente, prin susfinerea acesteia cu elemente rezistente de zidărie, de beton sau de beton armat. Se pot subzidi, atât construcţiile propriu zise, cât şi fundafiile construcfiilor. Subzidirea fundafiilor se execută în scopul coborîrii cotei de fundafie a acestora, fie dacă fundafiile unor construcfii noi trebue executate sub nivelul fundafiilor existente, alăturate, fie dacă alături de fundafiile existente trebue săpată o groapă mai adâncă decât nivelul acestor fundaţii, fie dacă se constată ulterior că terenul pe care s'a fundat e slab şi nu poate asigura stabilitatea construcţiei. Operafiunile de subzidire a fundafiilor trebue executate cu multă precaufîu-ne, luându-se în timpul lucrului toate măsurile de asigurare a stabilităţii construcfie» existente, prin sprijinirea acesteia şi prin executarea subzi-dirii pe tronsoane. Subzidirea construcfiilor propriu zise se execută, iie pentru a înlocui un element de construcţie, deteriorat sau defect, fie pentru a micşora deschiderile existente aie construcfiilor. s. Suc de fructe acidulat [nOAKHCJieHHbifi <|>pyKTOBbiH cok; jus de fruits acidule; angesau-erter Fruchtsaft; acidulated fruit juîce, acidified fruit juice; savanyitott gyumolcsnedv]. Ind, alim.: lichid limpede sau aproape limpede, nefermentat, obfinut, prin presare, din fructe coapte, confi-nând sucul celular al fructelor şi cantităfi mici din pulpa fructului, conservat prin adaus de bioxid de carbon sub presiune. Cantitatea de bioxid de carbon adăugită variază dela fruct la fruct, între limitele de 6% (pentru căpşune) şi 21% (pentru struguri). Carbonatarea sucurilor de fructe se poate face în instalafia folosită în mod curent pentru fabricarea apei gazoase, părfi le cu cari sucul de fructe este în contact fiind însă rezistente la coroziunea datorită acizilor organici. Carbonatarea sucurilor de fructe cu aciditate mică se face la presiune joasă, pentru a nu se acoperi buchetul sucului de fructe cu mirosul şi gustul bioxidului de carbon. 6, ~ de plante [(fjpyKTGBblă cok; jus de plantes; Pflanzensaft; sap; noveny nedv]: Numire improprie a unei băuturi răcoritoare, formată din sirop de zahăr, acidulat cu bioxid de carbon şi aromatizat cu un extract obţinut prin macerarea unui amestec de plante aromate, dintre cari cele mai folosite sunt coriandrul, anisul, etc. 7. Sucală [6apa6aH; rouet â devider, devidoir; Haspel; reel; csorlo, gombolyito]. Ind. text.: Depanator folosit în industria textilă casnică, pentru depunerea firului de bătătură, tras de pe o vâr-telnifă, pe o feavă fixată pe un ax metalic. Depanarea se execută manual, prin lovirea cu mâna dreaptă, a rofii dela capătul axului metalic, cu mâna stângă susfinând şi dirijând firul. s. Succesiune de tăieri [nopfl/ţOK py6KH, HepeAOBaaHne pydKH; succession de coupes; Hiebsfolge; succession of fellings; vâgâsi sorrend]. Silvj Diviziune a unifăfii de producfie, compusă, în general, din arborete de molid cari se exploatează prin tăieri rase, constituită pentru a evita doborîfurile de vânt. Succesiunea de tăieri se separă de restul arboretelor prin linii naturale ale terenului, cari pot constitui obstacole contra vântului, cum sunt muchiile proeminente convenabil orientate, sau linii artificiale (linii de separare ori de izolare). în inferiorul succesiunii, tăierile se succed în sens contrar direcfiei vântului periculos. 9. Succin. Mineral. V. Chihlibar. 10. Succinic, acid ~[flHTapHaH KHCJioTa; acide succinique; Bernsteinsăure; succinic acid; boros- tyânko-sav]. Chim.: Acid organic q_j______COOH bibazic, care se prezintă sub formă j 2 de cristale cu p. t. 158°, solubile ______COOH în apă. Se găseşte ca ester în răşina de chihlibar (v.). Se poate prepara prin hidroliza nitriluiui succinic. E folosit la prepararea unor medicamente, ca intermediar în unele sinteze chimice, etc. n. Succinodehidrază [cyKiţHHOAerHAPa3a, AerHApaaa HHTapHoft khcjioth; succino-dehy-drase;Succino-Dehydrase; succino-dehydrase; suc-dno-dehidrâza]. Chim. biol.: Enzimă (ferment) având ca substrat (v.) acidul succinic (v.), pe care-l dehidrogenează, trecându-1 în acid fumărie, conform ecuaţiei HOOC—CH2—CH2—COOH -* HOOC—C—H II H—c—COOH Succinodehidraza se găseşte în celulele organismului animal, unde are rolul de a dehidrogena acidul succinic, care se formează în reacfiile de oxidoreducere. 12. Sucrol. V. Dulcină. i 545 i. Sucfiune, forfă de ~ [CHjia noftcoca; succion; Sog; suction; szivâs, hajosodor], Nav.m.: ■Forfă suplementară de rezistenfă la înaintare a corpului unei nave, datorită acţiunii de sugere a elicelor — şi care măreşte vitesa apei la extremitatea din pupă, Conform teoremei lui Bernoulli, mărirea vitesei e urmată de scăderea presiunii în întreaga zonă influenfată de acfiunea de sucfiune a elicei, în sistemul corp-elice, forţa de sucţiune e o torţă interioară, echilibrată de împingerea suplementară desvoltată de elice. Ca urmare a sucfiu-nii, împingerea totală a unei elice P, care reprezintă forţa axială transmisă palierului de împingere, e consumată pentru învingerea rezistenţei la remorcare (fără elice) a navei R, şi a rezistenţei suplementare de sucfiunePs, adică P = R + Ps. Forţa de sucfiune (Ps), care rezultă în urma funcţionării elicei, se indică, în general, prin valoarea ei relativă t — Ps:P, care se numeşte coeficient de sucţiune. Valoarea coeficientului de sucţiune (?) se determină experimental, din rezultatele încercărilor pe modele sau pe nave. Se utilizează, adesea, formula t = 0,30 d, sau formula £ = 0,557 § —0,198, 5 fiind coeficientul total de fineţă. Pentru nave de transport, coeficientul de sucţiune t variază între 0,18 şi 0,23, iar pentru diferite tipuri de nave militare, el are valori cuprinse între 0,01 şi 0,22. 2. Sucul pământului [no^BeHHbiH pacTBop; solution du sol; Bodenlosung; soil solution; talaj-nedv]: Apa de sol, încărcată cu săruri şi cu substanţe coloide, care circulă prin spaţiul lacunar, între sucul solului şi complexul adsorbant există un schimb continuu de cationi, ceea ce asigură echilibrul substanţial al solului. Sin. Mustul solului, soluţie de sol. 3. Sud [for; sud; Suden; south; del]: Punctul cardinal de pe orizont, îndreptat în direcţia în care se găseşte Soarele la amiază, în emisfera nordică a Pământului. 4. ~ magnetic [MarHHTHbiH lor; sud mag-netique; magnetischer Suden; magnetical south; mâgneses del]: Orientarea opusă celei în care se îndreaptă, pe Pământ, momentul magnetic al unui ac magnetic care se poate roti liber. — [Polul Nord („pozitiv") al magnetismului terestru se găseşte în direcţia Sudului magnetic, în emisfera de Sud a Pământului]. 5. Sudabil [cBapHBaeMbm; soudable;schweil3-bar; weldable; hegesztheto]: Calitatea unui material de a prezenta sudabilitate (v.). 8. Sudabiliîafe [CBapHBaeMOCTb; soudabilite; Schweifjbarkeit; weldability; hegeszthetoseg]: Capacitatea unui material de a se îmbina cu un alt material, de aceeaşi compoziţie sau de compoziţie asemănătoare, prin formarea unei legături atomice (v. şi Sudare). Sudabilitatea unui material, care nu e o proprietate intrinsecă a acestuia (cum sunt, de ex., forjabilitatea, ductilitatea, etc.)» e determinată de totalitatea proprietăţilor fizico-chimice ale materialului de bază şi ale materialelor cari participă la procesul de sudare (electrozi, gaze, etc.), de procedeul şi regimul de sudare, de felul îmbinării (formă, grosime, rigiditate, etc.), etc. Se deosebesc: sudabilitate fizică şi sudabilitate tehnologică. Prima e capacitatea particulelor materialului de a se alia, formând o legătură atomică (legătură chimică), prin procese cari se produc în zonele de contact între materialele de sudat; sudabilitatea tehnologică e capacitatea unui material de a se suda în bune condiţiuni prin anumite procedee, şi care prezintă importanţă practică deosebită. Sudabilitatea oţelurilor, de exemplu, depinde de conţinutul lor procentual în carbon, în raport cu cantitatea procentuală sumată a celorlalte elemente de aliere. Din punctul de vedere al suda- bilităţii, oţelurile se numesc perfect, satisfăcător, limitat sau rău sudabile; oţelurile cu un conţinut în carbon mai mare decât 0,6---0,7c/o nu sunt sudabile. — Oţelul de construcţii perfect sudabil (simplificat, sudabil) se sudează în orice condiţiuni practice obişnuite, fără limitări tehnologice şi fără tratament termic înainte sau după sudare. — Oţelul de construcţie satisfăcător sudabil permite executarea ansamblurilor fără intersectări complicate, în condiţiuni practice normale şi fără apariţia de fisuri. La construcţii cu intersectări de cusături şi în condiţiuni grele de sudare e necesar să se ia anumite măsuri pentru evitarea formării fisurilor (tratament termic prealabil, încălzire prealabilă, tratament termic după terminarea sudării). — Ofelul de construcţie limitat sudabil are tendinţa spre formare de fisuri în condifiuni de sudare obişnuite. El reclamă un tratament termic atent, sudarea trebuind să fie efectuată în condiţiuni tehnologice determinate, cu încălzire Clasificarea oţelurilor după sudabilitate Cantitatea procentuală a elementelor de aliere Confinutul în carbon (în %) al ofelurilor perfect sudabil satisfăcător sudabil i limitat sudabil rău sudabil Sub 1 0,25 0,25- ••0,35 ! 0,35-0,45 0,45 1 •••3 0,20 0,20---0,30 0,30- ••0,40 0,40 Peste 3 0,18 0,1S-• - 0,28 0.28--0.38 0,38 35 546 prealabilă sau cu tratament termic după sudare. — Ofelul de construcfie rău sudabil are o tendinfă accentuată spre formare de fisuri. Sudarea e posibilă numai cu tratament termic înainte şi după sudare, cum şi cu încălzire obligatorie în timpul sudării. 1. Sudan [cy#aH;sudan; Sudan; sudan;szudân]. Chim.: Coloranţi organici solubili în solvenfi organici, întrebuinfafi mai ales la colorarea unor produse petroliere albe (benzină, petrol), în scopul denaturării acestora. Denaturarea prin colorare serveşte la recunoaşterea şi taxarea specială a acestor produse, în cazul când sunf folosite în scopuri agricole. t. Sudare [cBapKa; soudure; Schwei^ung; wel-ding; hegesztes]. 1. Mefl.: Operafiunea de îmbinare nedemontabilă a două obiecte metalice de aceeaşi natură sau de naturi diferite, efectuată cu sau fără material de adaus, prin realizarea între ele a unei legături atomice sau a unei solufii solide (prin folosirea unui eutectic). în acest sens general, lipirea e o sudare. — Sin. Sudură. s. Sudare [csapKa; soudure; Schweifjung; wel-ding; hegesztes]. 2. Meii.: Operafiunea de îmbinare a două obiecte metalice, eventual nemetalice, în care atomii unuia dintre metale se găsesc în sfera de atracfiune a unor atomi cari sunt în legătură directă sau indirectă cu atomii celuilalt metal, şi care se realizează prin încălzire, prin încălzire şi presiune, sau numai prin presiune. Sudarea obişnuită e o îmbinare nedemontabilă a obiectelor metalice, compozifia metalelor respective fiind identică sau asemănătoare, şi care se deosebeşte, prin legătura atomică, de toate celelalte îmbinări nedemontabile. Această îmbinare, cu sau fără material de adaus (de aport), se poate obfine, fie prin topirea locală a materialelor de sudat şi fără exercitarea unei solicitări din exterior, fie prin încălzirea locală de pastificare (încălzirea până la starea pastoasă, adică plastică, eventual cu topire superficială) a materialelor de sudat, sau la rece, şi cu exercitarea unei solicitări din exterior (pentru a produce deformarea plastică necesară a obiectelor de sudat). Sudura cu sau fără material de adaus se numeşte omogenă, dacă e de aceeaşi compoziţie sau de compo-zifie apropiată cu cea a meta'elor cari se îmbină (de ex. sudarea a două ofeluri cu adaus de ofel), sau eterogenă, dacă e de compozifie diferită de cea a metalelor cari se îmbină (de ex. sudarea a două metale diferite, sau a două metale de aceeaşi compozifie, dar cu material de adaus diferit). Se sudează materialele cari pot fi aduse în stare de topire sau în stare plastică (metale, aliaje, materiale refractare, sticlă, mase plastice, etc.), încălzirea fiind necesară pentru mărirea mobilităfii particulelor (atomilor) materialelor şi slăbirea legăturilor dintre ele, uşurând procesele de difuziune la suprafefele de separafie. — La sudarea cu materialele de sudat în stare plastică e nevoie de o presiune de refulare, care aduce particulele în zona de atracfiune mutuală, în care se produce şi o difuziune a acestora. La răcire se creează cristale noi, cari absorb material dela ambele obiecte de sudata astfel încât suprafafa de separafie încetează să mai existe din punct de vedere fizic. Pentru sudarea ofelului moale, intervalul de temperatură e de 110O*** 1300°, iar mărimea presiunii de refulare este de 1—4 kg/mm2, în funcfiune de temperatură. — Sudarea cu materialele de sudat în stare topită (local) se obfine folosind, fie flacăra unui gaz combustibil cu o temperatură care depăşeşte temperatura de topire a materialului, fie arcul electric. Materialul de sudat (numit material, de bază) se încălzeşte până la topire, formând baia de sudură, care — după răcire şi solidificare — devine o masă metalică sudată, cu o structură corespunzătoare unui material turnat. Baia de sudură se poate forma cu sau fără material de adaus (sârmă de sudură, electrozi, etc.); dacă materialul de adaus difsră de materialul de bază, se obfine o sudură eterogenă (lipitură tare sau moale). — Sudarea cu materialele de sudat în stare solidă se obfine la rece, cu presiuni mari-Unele metale cu temperaturi de topire mai joase,, cum sunt cositorul, plumbul, aluminiul, cuprul, etc., pot fi sudate cu presiuni mari, la temperatura* ambiantă. La acest mod de sudare, afară de presiune, mai e necesară şi o deformare, pentru-deplasarea relativă a atomilor în zona de atrac-fiune mutuală. Astfel, după starea în care e adus materialul de sudat, se deosebesc: sudare prin topire (sudare liberă), la care piesele se îmbină prin topirea locală a marginilor, folosind flacără de gaz, arcul electric, etc., şi fără exercitarea vreunei solicitări; din exterior (apăsare sau şoc); sudare prin presiune (sudare forfată), Ia care piesele se îmbină prin încălzirea până la starea plastică (căldură de sudare), şi cu exercitarea unei solicitări din exterior (apăsare sau şoc); sudare prin presiune fără încălzire (sudare rece), la care piesele se îmbină prin presiuni înalte de deformare, pentru aducerea particulelor în zona de atracfiune mutuală, Ia temperatura ambiantă. în practică, cele mai mult folosite sunt procedeele de sudare prin topire (sudare liberă), cari se caracterizează prin volum mic al băii de sudură, temperatură înaltă de topire, atmosferă adecvată deasupra băii de sudură, legătură neîntreruptă între metalul topit şi metalul de bază (în care ultimul se prezintă ca o cochilie pentru metalul depus). Datorită acestor particularităţi, se obfin gradienfi mari de temperatură, reacfii în afară de echilibru, schimbarea compozifiei chimice şi a structurii metalului depus (fafă de aceea a metalului de bază şi a metalului de adaus), schimbarea structurii metalului de bază în zona influenţată fermîc, tensiuni interne pe Jinia de sudură (adică în cusătură, incluziv zonele vecine), etc. La sudarea prin topire, trecerea metalului topit prin zona flăcării sau prin arcul electric e însofită de reacfii chimice energice între metalul de adaus şi aerul din mediul înconjurător, dacă baia de sudură nu e protejată corespunzător. Schimbări mari în compozifia chimică a metalului se produc*. 547 tn special, [la sudarea cu arcul electric cu electrozi neprotejafi; în acest caz, la ofel, pierderile de carbon, mangan şi siliciu variază între 50 şi 90%, iar conţinutul de oxigen şi azot în sudură poate atinge 0,20%, rezultând o sudură cu totul necorespunzătoare. Numai prin folosirea diferitelor mijloace de protecjiune, ca învelişuri, fluxuri, gaze protectoare, etc., se obfin suduri de calitate bună. Mijlocul de protecfiune determină şi procedeul de sudare respectiv. După felul încălzirii, se deosebesc: sudare chimică, prin topire, care poafe fi realizată cu flacără de gaz (gazotermic), aluminotermic prin topire sau prin turnare; sudare electrică (cu arcul electric), prin topire, care poate fi realizată cu arc desco- welding; vegyr hegesztes]: Sudare la care topirea locală a metalului de sudat se obfine prin căldura desvoltată într'o reacfie chimică exotermică, fără exercitarea unei solicitări mecanice din exterior. Se deosebesc: sudare cu gaz, prin topire (sudare gazo-termi<ă liberă); sudarealuminotermică prin topire (sudare aluminotermică liberă); sudare prin turnare. 2. ~ aluminotermică prin topire [TepMHTHan CBapKa IUiaBJieHHeM; soudure aluminothermique par fusion; Thermitgiesschweifyung; fusion thermit welding; termiihegesztes]: Sudare chimică, la care topirea metalului de sudat se obfine prin căldura cedată de reacfia exotermică a unui amestec de pulbere de aluminiu cu oxid de fier (în comerf, amestecul o cunoscut sub numele de termit, Sudare chimică Clasificarea procedeelor de sudare. Sudare cu gaz, prin topire (Sudare gazotermică liberă) Sudare oxiacetilenică Sudare oxihidrică Sudare oxibenzenică Sudare cu benzină sau cu pefrol Sudare cu gaz de iluminat Sudare cu gaze naturale Sudare cu gaze lichefiate Sudare cu gaz de sondă Sudare cu gaz de cocs Sudare aluminotermică prin topire (liberă) Sudare prin turnare Sudare electrică Sudare cu arc electric (Sudare cu arc descoperit sau neprofejat) Sudare sub flux (Sudare cu arc acoperit sau protejat) Sudare electrochimică | Sudare cu hidrogen atomic | Sudare electrică cu gaz Sudare chemomecanică Sudare electromecanică Sudare aluminotermică prin presiune (forfafă) / Sudare cu gaz de apă, prin presiune Sudare cu gaz, prin presiune (Sudare gazofermică forfată) Sudare prin forjare Sudare electrică prin rezistenţă (Sudare prin contact) Sudare oxiacetilenică, prin presiune Sudare cap în cap Sudare prin puncte Sudare prin puncte, în relief Sudare electrică în linie Sudare prin inducfie perit (neprotejat) sau cu arc acoperit (protejat); sudare electrochimică, prin topire, care poate fi realizată cu arcul electric în gaz sau în hidrogen atomic; sudare chemomecanică, prin presiune, care poate fi realizată prin forjare, cu flacără de gaz (gazotermfc) sau aluminotermic; sudare electromecanică, prin presiune, care poate fi realizată prin rezistenfă electrică sau prin inducfie. Sin. Sudură. î. Sudare chimică [XHMHHecKafl CBapKa; soudure chimique; chemischeSchweiljung; chemical feromit, etc.). Pentru această reacfie chimică, 8 Al-f-3 Fe304 = 4 Al203-f 9 Fe+ 795 kcal/kg, se recomandă ca amestecul să fie bine uscat, deoarece vaporii de apă pot provoca explozii. Timpul de reacfie e de 10--*20 s şi dintr'un kilogram de amestec rezultă cca 550 g ofel şi 450 g oxid de aluminiu (care se foloseşte la fabricarea abrazivilor). Temperatura obfinută atinge 3000°, astfel încât aluminiul şi fierul se topesc, ultimul trecând spre fundul creuzetului. 35* 548 Amestecurile de sudură confin, în general, adausuri de carbon, de mangan, siliciu, astfel încât sudur& obfinută poate fi un ofel moale, semidur sau aliat (cu rezistenfă la tracfiune până la 100 kg/mm2), sau de duritate mare (peste 400 unităfi Brinell); uneori se adaugă în baia obişnuită şi fărâmituri de ofel, de compozifie adecvată. Amestecul de aluminiu cu oxigenul din oxidul de fier trebue aprins la 1200°, în care scop se foloseşte un amestec de amorsare, compus din praf de aluminiu şi bioxidde bariu, sau un amestec de magneziu. Pentru sudarea aluminotermică e necesar un creuzet căptuşit cu cărămizi de magnezită, în care se pregăteşte metalul lichid; fundui creuzetului are un dop găurit, prin care amestecul topit se scurge în formă, sudura fiind realizată după răcirea acestui amesfec (v. fig.). Ţii Când sudarea ----L±\ ■> se execută prin presiune, creuzetul se răstoarnă peste piesele de îmbinat (v. Sudare aluminotermică prin pre- Sudare aluminofermică. siune). ^ creuzet; 2) dop găurii; 3) amesfec de Sudarea alu- sudura; 4) bara penfru perforarea dopu-minotermică e iui; 5) forma în care se foarna amesfecul. folosită la îmbinarea şinelor de tramvaiu, a şinelor de cale ferată sau a pieselor de secfiuni pline şi mari, cum şi la repararea prin sudare a cilindrilor de laminoare (de fontă sau de ofel); în construcfii de maşini, acest procedeu nu are aplicafii. Sin. Sudare aluminotermică liberă. 1. Sudare cu gaz [ra30Ban CBapna; soudure autogene au chalumeau; Gasschmelzschweifjung; gas welding; gâzhegesztes]: Sudare chimică, Ia care topirea locală a metalului de sudat se obfine prin căldura de ardere a gazelor combustibile amestecate cu oxigen (rareori cu aer comprimat), fără exercitarea unei solicitări mecanice din exterior, în general, pentru sudare se întrebuinfează oxigen înmagazinat, la presiunea de 150 at, în butelii de ofel cu capacitatea de 40 l (din care se ob~ fin 6 m3 oxigen, la presiunea şi temperatura standard). Temperatura flăcării trebue să fie mult mai înaltă decât temperatura de topire a metalelor de sudat şi de adaus, adică trebue să se obfină un cât mai mare randament pirometric (catul diferenfei dintre temperatura flăcării şi temperatura de topire a metalelor de sudat, prin temperatura flăcării). Caracteristicele gazelor combustibile, cari determină întrebuinfarea lor la sudare (respectiv la tăiere), sunt: puterea calorifică; cantitatea de căldură desvoltată în zona mijlocie a flăcării, unde se produc arderea incompletă şi topirea metalelor de bază şi de adaus; temperatura de ardere a gazului în oxigen sau, uneori, în aer; cantitatea de oxigen necesară formării flăcării de sudare; manipulare uşoară, securitate în muncă şi transport uşor. Gazele întrebuinfate la sudare, respectiv Ia tăiere, sunt: acetilena, hidrogenul, benzenul, vaporii de benzină sau de petrol, gazul de iluminat, gazele naturale, gazele petroliere lichefiate, gazul de sondă, gazul de cocs. Sin. Sudare gazotermică liberă. Sin. (impropriu) Sudare auto-genă.],,- 2. Sudare oxiacefilenică [KHCJlopoflO-aiţeTH-JieHOBaH CBapKa; soudure oxy-acetylenique; Azetylensauerstoff, Schmelzschweil^ung; oxy-ace* tilene welding; acetilen - oxigenlanghegesztes]: Sudare la care gazul combustibil e acetilena, folosită în raportul volumetric de 1/1,2*1/1,1 fafă de oxigen. Pentru sudare se întrebuinfează fie acetilena înmagazinată, la presiunea de cca 15 at (disolvată în acetonă), în butelii cu capacitatea de 40 I (din care se obfin cca 5,5 m3 acetilenă, la presiunea şi temperatura standard), fie acetilenă luată dela un generator de acetilenă. — Flacăra obişnuită a amestecului de acetilenă şi 7. Flacără oxiacefilenică. f) canalul becului; 2) nucleu! flăcării; 3) straiul de carbon ^disociat; 4) zona mijlocie; 5J învelişul exferior. oxigen se compune din trei zone (v. fig. I): nucleul (2), constituit din amesfec C2H2 şi 02, şi conturat de un strat subfire (3) de carbon liber (provenit din disocierea acetilenei), datorită căruia întregul nucleu apare foarte luminos; zona mijlocie (4), în care C2H2 şi 02 se transformă în CO, H2 şi H — şi în care se produce temperatura cea mai înaltă a flăcării; învelişul exferior (5), permanent agitat, în care se produce arderea completă (rezultând C02 şi HsO) şi în care oxigenul necesar arderii pătrunde şi din aerul înconjurător. Sudarea se face în bune condifiuni, când obiectul de sudat se găseşte la distanfa de 1-3 mm de vârful nucleului strălucitor, adică în zona mijlocie a flăcării. Când raportul volumetric e mai mic decât valoarea indicată, flacăra e oxidantă, iar când e mai mare, flacăra e carburantă; aceste flăcări nu sejfolosesc decât în cazuri speciale. Puterea calorifică inferioară a acetilenei e de 11 500 kcal/m3, iar căldura desvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 5050 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 3200°. Căldura totală a flăcării se determină din relafia qţ — 3,5 Vq2h2 (în kcal), în care Vq^ e debitul de acetilenă, (în l/h). Randamentul caloric total al flăcării e de 7---8%; randamentul pirometric, pentru otel, e de cca 57%. 549 Un post de sudură oxiacetilenică (fig. II) se compune din următoarele părfi principale: un generator (v. Generator) pentru producerea ace- II. Post de sudură oxiacetilenică. î) butelie de acetilenă disolvată; 2) butelie de oxigen £3) suflaiu de sudură; 4) tuburi de cauciuc; 5) reductor. iilenei sau o butelie de acetilenă disolvată, echipată cu un robinet şi cu un reductor de presiune; o butelie de oxigen, cu un robinet şi un reductor de presiune; suflaiul pentru sudare ^respectiv pentru tăiere) şi tuburile de cauciuc pentru racordul acetilenei şi ai oxigenului la suflaiu. Regimul de sudare se alege în funcfiune de gro-simea obiectelor de sudat şi de pozifia lor; puterea sufla*ului şi diametrul sârmei de adaus se aleg în funcfiune de 'grosimea* piesei. La table subfiri, până la 2 mm, sudarea se execută şi fără «3 şi b) executată de un singur, respectiv de doi sudori; 1) piesele de sudat; 2) suflaiu; 3) sârma de adaus. metal de adaus, iar la grosimi peste 5 mm, marginile tablelor se prelucrează în V. Cele mai bune rezultate se obfin la sudările verticale urcătoare, executate simultan de doi sudori, fără prelucrarea marginilor (fig. III). Sudarea oxiacetilenică e folosită cel mai mult (dintre procedeele de sudare cu gaz), • fiindcă reclamă un consum mic de oxigen şi fiindcă depozitarea şi transportul carburii de calciu, respectiv al acetilenei, suni comode. Fiacăra oxiacetilenică serveşte şi la tăierea metalelor (v. Tăiere oxiacetilenică), cum şi la tratamente de suprafefe, lipiri, etc. Sin. (impropriu) Sudare autogenă. î. Sudare oxihidrică [KHCJioponO-BOAOpOfl-HaH CBapKa; soudure oxyhydrique; Sauerstoff-Wasserstoffschweifjung; oxyhydrogen welding; viz-gâz-hegesztes]: Sudare la care gazul combustibil e hidrogenul, folosit în raportul volumetric de 4/1 fafă de oxigen. în general, pentru sudare se întrebuinfează hidrogen înmagazinat, la 150 at, în butelii de ofel de cca 40 I. Flacăra amestecului de hidrogen cu oxigen (de coloare galbenă) se compune din trei zone indistincte, ceea ce îngreunează reglarea flăcării, şi anume: amestec de H2 cu Oa, amestec de vapori de H20 cti H2, şi amestec de vapori de H20 cu N2. Puterea calorifică a hidrogenului e de cca 2570 kcai/m3, iar căldura desvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1300 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 2100°. Randamentul pi-rometric, pentru ofel, e de 35%, din care cauză vitesa de sudare e mai mică decât cu flacăra oxiacetilenică. Sudarea cu hidrogen se foloseşte la îmbinarea obiectelor subfiri de ofel (de 1--2 mm) sau e metalelor uşor fuzibile (plumb, aliaje, etc.). Sin. Sudare cu hidrogen. 2. Sudare oxibenzenică [6eH30Ji0Ban CBapKa; soudure au benzene; Benzolschwei^ung; ben-zene-welding; benzen-hegesztes]: Sudare la care gazul combustibil e benzenul (C6H6) folosit în raportul volumetric de 1/3 fafă de oxigen, în general, pentru sudare se întrebuinfează benzen înmagazinat în stare lichidă, sub presiune, în butelii; lichidul sub presiune se aduce într'un suflaiu special, echipat cu vaporizator. Flacăra amestecului de benzen cu oxigen e luminoasă şi are aceeaşi structură ca şi flacăra oxiacetilenică. Puterea calorifică a benzenului e de cca 10 000 kcal/kg, respectiv de 33 840 kcal/m3 în stare gazoasă, iar căldura desvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1400 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 2600°. Randamentul pirometric, pentru ofel, e de cca >48%. Sudarea oxibenzenică se foloseşte la montaj, la lipituri tari, etc.; uneori, obiectele mai mari, cari se sudează prin topire, sunt preîncălzite cu flacără de benzen. Sin. Sudare cu benzen. s. Sudare cu benzină sau cu petrol [CBapKa c npKMeHeHHSM 6eH3HHa hjih KepocHHa; soudure â la benzine ou au petrole; Benzin-oder Petroleumschweifjung; benzine or petroleum welding; petroleum es benzin-hegesztes]: Sudare la care gazele combustibile sunt vaporii de benzină sau de petrol, folosite în raportul de 1 g benzină sau petrol la cca 1,5 I oxigen. Pentru folosirea vaporilor de benzină sau de petrol, combustibilul lichid se înmagazinează, la presiunea de 2"‘2,5 at, într'un recipient; lichidul sub presiune se aduce într'un suflaiu special, echipat cu vaporizator. Puterea calorifică a benzinei în stare gazoasă este de cca 30 000 kcal/m3, iar căldura degajată In zona mijlocie este de 1200 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de’ 2400°; flacăra cu va- 550 pori de petrol în oxigen are o temperatură puţin mai joasă decât flacăra benzinei. Randamentul piromsfric, penfru ofel, esfe de 44%. Flăcările de vapori de benzină sau de petrol se folosesc la tăierea metalelor, suflaiul de tăiat cu petrol având un ajutaj de dimensiuni mai mari. 1. Sudare cu gaz de iluminat [CBapna CBe-THJibHblM ra30M; soudure au gaz d'eclairage; Leuchtgasschweifyung; lighting-gas welding; vi-lâgitogâz-hegeszfes]: Sudare la care gazul combustibil e gazul de iluminat. Datorită confinutului de CO, acest gaz e vătămător. Puterea calorifică a gazului de iluminat e de cca 3800 kcal/m3, temparatura de ardere a gazului în oxigen fiind de cca 1900°. Sudarea cu gaz de iluminat e folosită rar şi prezintă numai o importanfă locală, din cauza dificultăţilor de transport. Flacăra amestecului de gaz de iluminat serveşte, în special, la tăiere; flacăra amestecului de gaz de iluminat cu cca 40% C2H3 serveşte la sudarea tablelor subfiri de ofel sau la sudarea metalelor uşor fuzibile. 2. Sudare cu gaze naturale [CBapKa np^pofl-HblM ra30M; soudure au gaz methane; Erdgas-schweiljung; methane gas welding; foldgâz-hegesztes]: Sudare la care combustibilul e constituit din gaze naturale, folosite în raportul volumetric de 1/1 fafă de oxigen. Gazele naturale având 95--*98% CH4, flacăra are aproape aceleaşi proprietăfi ca şi flacară de gaz metan. pur. Puterea calorifică e de cca 8600 kcal/m3, iar căldura desvoltată în zona mijlocie e de cca 1000 kcal/m3,temperatura flăcării fiind de cca 2000°. Su-flaiurile, reductoarele, etc. sunt aceleaşi ca la instalafia penfru sudarea oxiacefilenică. Rezultate mai bune se obfin în amestec cu C2H„ în proporfii până la 30%. Chiar în această proporfie, gazele naturale nu pot fi folosite decât la sudarea metalelor uşor fuzibile, la tăiere şi la încălzire. s. Sudare cu gaze petroliere lichefiate [cBap-Ka C GHCHJKeHHbiM ra30M; soudure aux gaz liquide; Schweiljung mit verflussigten Gasen; liquid gas welding; cseppfolyositott gâz-hegesztes]: Sudare la care gazul combustibile constituit din vapori de propan şi butan, folosifi în raportul volumetric de cca 1/1,75 fafă de oxigen. în general, pentru sudare se întrebuinfează propan (C3H8) şi butan (C4H10), înmagazinate în stare lichidă în butelii cari sunt echipate cu reductor (la presiunea şi temperatura standard, dintr'un kilogram de propan se obfin 500 I gaz, iar dintr'un kilogram de butan, cca 390 I gaz). Puterile calorifice sunt mari, şi anume 22 000 kcal/m3 pentru propan şi 28500 kcal/m3 pentru butan, iar căldura desvoltată de amestecul de butan şi propan în zona mijlocie a flăcării e de cca 1120 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 2050°. Randamentul pirometric, pentru ofel, e de 34%. Gazele propan şi butan, cari se transportă şi se păstrează foarte uşor In butelii de ofel cu perefi subţiri (deoarece, Sa presiuni joase şi temperaturi normale, aceste gaze frec în stare lichidă), sunt din ce în ce mai mult întrebuinfafe la sudarea metalelor neferoase şi la tăierea metalelor. Penfru securitate, buteliile nu se umplu decât pe jumătate, iar la temperaturi sub 10° se folosesc butelii cu vaporizafoare. 4. Sudare cu gaz de sondă [Hd$Tera30Ban CBapKa; soudure au gaz de sonde de petrole; Olgasschweifjiung; cas ng head gas welding; olajkufgâz-hegesztes]: Sudare la care gazul combustibil e gazul de sondă, folosit în raportul volumetric de 1,5/1 fafă de oxigen. Puterea calorifică a gazului de sondă e de 1050 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 2400°. Randamentul pirometric, pentru ofel, e de 44%. Flacăra cu gaz de sondă se foloseşte la sudarea fontei, a aluminiului şi a metalelor uşor fuzibile. înlocueşte sudarea oxiacefilenică, cu excepfiunea sudării ofelului; gazul de sondă dă rezultate mai bune decât propanul şi butanul, vitesa de sudare fiind mai mare. 5. Sudare cu gaz de cocs [CBapKa c kqk-COBblM ra3 3M; soudage au gas de coke; Koks-gasschweifyung; coke gas welding ; kokszgâz-hegesztes]: Sudare la care gazul combustibil e gazul de cocs (provenit dela fabricarea cocsului), folosit în raportul volumetric de cca 1,5/1 fafă de oxigen. Compozifia acestui gaz variază în funcfiune de compozifia cărbunelui cocsificat şi de regimul de cocsificare. Puterea calorifică a gazului de cocs e de cca 4500 kcal/m3, iar căldura desvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1000 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de cca 2200°. Randamentul pirometric, pentru ofel, e de 39%. în ultimul timp, acest gaz e înfrebuinfat din ce în ce mai mult în uzinele siderurgice, la tăierea şi curăfirea defectelor lingourilor şi a pieselor de ofel turnate. 6. ~ prin turnare [CBapKa JlHTbeM; soudage par coulage; Giesschwei^ung; welding by casting; ontohegesztes]: Sudare chimică, |a care topirea locală a metalului de sudat se obfine prin căldura cedată de un alt metal lichid, care apoi se solidifică şi formează sudura. E utilizată, uneori, în turnătorii, la repararea defectelor de turnare mai mari. Peste locul cu defect — bine curăfit şi pregătit cu scurgere — se toarnă metal lichid, care se sudează cu materialul obiectului cu defect, după ce acesta a atins temperatura de topire, în general, acest procedeu e înlocuit prin sudarea cu arcul electric. 7. Sudare electrică [ajieKTpHHecKaa CBapKa; soudure electrique;elektrische Schwei^ung; electric welding; villamos hegesztes]: Sudare la care topirea locală a materialului de sudat se obfine prin efectul electrocaloric al arcului electric, fără exercitarea vreunei solicitări mecanice din exterior. Marginile pieselor şi metalul de adaus sunt aduse, cu arcul electric, în stare de topire. După felul electrozilor întrebuinfafi şi al protecfiunii arcului electric contra oxigenului şi azotului din aeru! 551 «atmosferic, se deosebesc două procedee principale: procedeul cu arc electric descoperit (nepro-iejat), numit şi sudare cu arc electric, la care arcul electric emite radiafii luminoase (ceea ce reclamă protejarea operatorului) şi la care se întrebuinţează electrozi metalici învelifi sau electrozi de cărbune, — şi procedeul cu arc electric acoperit (protejat), numit şi sudare sub flux, la care arcul electric e menţinut sub un strat de flux •granulat ( deci nu reclama protejarea operatorului contra radiaţilor) şi la care elect/odul e o sârmă de ojel neînvelită (rareori cărbune). La oricare dintre aceste procedee, cantitatea •de material depus în unitatea de timp se determină din re!a}ia G=ai-li\, în care I e intensitatea curentului de sudare, tq = 0,4-*‘0,9 e coeficientul de utilizare al aparatului de sudură (adică raportul dintre timpul total de lucru şi durata menţinerii arcului, care caracterizează gradul de folosire a aparatului în cursul unui schimb) şi ud e coeficientul de depunere sau coeficientul de sudare (care are valoarea *a^ = 6—13 g/Ah la sudarea cu electrozi metalici, "în funcfiune de învelişul electrodului şi de metodă, şi a^= 12—32 g/Ah la sudarea automată şi semiautomată sub strat de flux).-^— Vitesa de sudare (cm/h) e dată de relafia «d'l v —---------# T 5 In care ^ = 7,85 (g/cm3) e greutatea specifică a ^metalului depus, iar s (cm2) e secţiunea transversală a cusăturii. Vitesa de sudare e de 4—6 m/h, la sudurile manuale într'un singur strat şi se ajunge la 15 m/h în regimuri forfate sau până la 200 m/h la sudarea automată sub flux. — Consumul de •căldură (v. tabloul) e diferit la sudarea cu arc acoperit (sub strat de flux) şi la sudarea cu arc descoperit (cu electrozi metalici învelifi). Consumurile de căldură la sudarea sub strat de flux şi la sudarea cu electrozi învelifi sunt date în tabloul următor: Consumul de căldură Electrozi sub flux % Electrozi învelifi % Pentru topirea metalului din electrod 34 15 Pentru topirea învelişului — 15 Pentru topirea fluxului 24 — Pentru topirea metalului de bază 34 i 1o Pierderi prin conducfie 8 | 45 Pierderi prin radiafie — ! 15 Un post de sudură cu arc electric trebue să cuprindă un generator de sudură (v. Sudură, generator de ~) sau un transformator de sudură (v. Transformator de sudură), care se leagă cu un pol la obiectul de sudat şi cu celălalt pol la cleştele cari poartă electrodul (când sudarea se execută automat, celălalt pol e Jegat la capqj de sudură). Tensiunea de amorsare a arcului variază între 50 şi 90 V, în funcfiune de felul curentului; în timpul sudării, tensiunea de lucru e de 20—40 V pentru electrozi metalici, şi de 40—50 V pentru electrozi de cărbune. Temperatura arcului la sudarea cu arc descoperit e de cca 6000° (la polii electrozilor fiind de cca 3500°), iar la sudarea sub strat de flux, cu cca 600—700° mai joasă. Amorsarea arcului se obfine printr'o uşoară atingere a electrodului de obiectul de sudat, după care electrodul e îndepărtat la o distanfa adecvată (2—4 mm pentru electrozi metalici); pentru ca arcul să fie menfinut, e necesară o atmosferă ionizantă, care se realizează cu ajutorul învelişurilor sau al fluxului presărat în lungul liniei de sudare, şi datorită căruia se produc ioni şi electroni (pentru formarea şi menţinerea arcului electric). Metalul curge (independent de circuitul de ioni şi de electroni) în sensul electrod-piesă, indiferent de polaritate şi de pozifia în spafiu a cusăturii, curgerea fiind dată prin efectul de reostricfiune (Pinch) şi prin degajarea de gaze din metalul electrodului topit; metalul curge în picături de dimensiuni foarte mici (dela sutimi de milimetru până la 2—3 mm), câte 20—40 de picături pe secundă, dimensiunile şi numărul picăturilor depinzând de felul învelişului şi de grosimea lui. O deosebită importantă prezintă craterul de sudură, provocat de suflul arcului, care se formează în piesa de sudat şi indică pătrunderea sudurii (adâncimea craterului e de 1—3 mm la sudarea cu electrozi învelifi). La sudarea cu arc elactric descoperit, din cauza lungimii mari a electrozilor (450 mm), densitatea de curent nu poate depăşi 20 A/mm2, deoarece o densitate mare de curent provoacă împroşcări violente şi sudarea devine imposibilă. La sudarea automată sub flux, lungimea utilă a electrodului (dela contact până în zona arcului) e de 40—50 mm şi, fiindcă în zona arcului sârma înaintează continuu, porfiunea străbătută de curent e continuu înnoită, astfel că se poate ajunge la densităţi de curent până la 100 A/mm2; datorită densităţii mari de curent, cantitatea de metal depus creşte de 10—20 de ori fafă de cea dela sudarea cu arc electric descoperit. Cantitatea de metal de bază conţinută în sudură poate ajunge la 65—70% la sudarea cu arc acoperit, fafă de 10—15% la sudarea cu arc electric descoperit. Consumul de energie electrică pentru un kilogram de metal depus e de 3,5—4,5 kWh la sudarea electrică cu arc descoperit, fafă de 2,75 kWh la sudarea cu arc acoperit (sub strat de flux). i. Sudare cu arc electric [9JieKTp0flyr0BaH CBapKa; soudure electrique â l'arc; Lichtbogen-schweifjung; electric arc welding; villamos ivhe-gesztes]: Sudare electrică efectuată cu arc electric descoperit (în aer atmosferic), folosind electrozi metalici înveliţi sau neînvelifi, sau electrozi de cărbune. Pentru această sudare se folosesc procedeele Benardos, Zerener şi Slavianov.— La procedeul Benardos (imaginat de N. N. Benardos în 1882), numit şi sudare cu arc de cărbune (v. fig. la), arcul electrice format între un electrod de cărbune şi piesa 552 de sudai, vergeaua de metal de adaus fiind introdusă în arc. Acest procedeu, la care se utilizează curent continuu şi care permite sudarea cu sau fără metal de adaus, e folosit la sudarea tablelor subfiri, a pieselor metalice neferoase sau de metale dure şi, mai ales, la suduri cu margini răsfrânte (fără metal de adaus).— La procedeul Zerener (v. fig. / b), arcul e format între doi electrozi de cărbune sau de grafit, între electrozi fiind prin capul de sudură montat pe un cărucior, iar electrozii-vergele sunt conduşi în arc, de asemenea, în mod automat. Se pot realiza vitese de sudare până la 20 m/h. Un post de sudură electrică cu arc (fig. II) se compune dintr'un agregat (v. Sudură, generator de ~) sau dintr'un transformator de sudură (v. Transformator de sudură), din masa de lucru, din cleştele cari poartă electrodul şi Jdin I. Procedeele: Benardos (a), Zerener (b), Slavianov (c). 1) metal de bază; 2) electrod de cărbune; 3) electrod metalic; s) sârmă de adaus. dispus un suflător magnetic care dirijează arcul (sârma de adaus e introdusă ca la procedeul Benardos). Acest procedeu, datorită acfiunii indirecte a arcului, dă rezultate bune numai la sudarea tablelor subfiri şi uşor fuzibile.— La procedeul Slavianov (brevetat de N. B. Slavianov în 1885), numit şi sudare cu arc metalic (v. fig. I c), arcul e format între piesa de sudat şi sârma de adaus (electrod de sudură învelit sau neînvelit), care prin topire formează cusătura sudurii. Acest procedeu e cel mai răspândit, dar reclamă folosirea electrozilor învelifi şi sudori calificafi, pentru obfinerea unei suduri de calitate bună. Procedeul Slavianov permite folosirea curentului continuu sau alternativ (v. tabloul); în aer, tensiunea arcului în timpul sudării e de 18*-30 V. Intensitatea curentului se alege în funcfiune de diametrul electrodului (pentru lungimi normale de 300-**450 mm ale electrozilor), după formula: l — (k + md) d, în care d (mm) e diametrul electrodului, k şi m sunt coeficienfi experimentali (la regimuri normale, & = 20 şi m — 7). Pentru electrozi cu înveliş gros, intensităfile deduse din formula de mai sus se pot majora până la 50%, după grosimea învelişului şi natura componenţilor din înveliş. două conductoare (cablu de sudură de 50, 70 sau 95 mm2). Sudorul e echipat cu o mască sau cu o cască de protecfiune (cu sticla colorată închis), cu mănuşi, şorf de piele, ochelari de protecfiune, ciocan pentru sgură, perie metalică, etc. Toate procedeele de sudare cu arcul electric recla-1 mă o protecfiune specială a ochilor, a fefei şi a mâinilor, contra razelor ultraviolete şi in-fraroşii emise de arcul electric o-dată cu radiafii le luminoase. Sin. Sudare cu arc electric descoperit II. Schema unui posr de sudură electrică cu arc. 1) refea; 2) motor electric; 3) generator; 4) cabluri de sudură; 5) cleşte port-electrod; 6) clemă de contact; 7) electrod. Sudare cu arc neprotejat. 1, Sudare sub flux [ceapna no# cJioeM (jDJiioca; soudure electrique sous flux; Elliraschweil^ung. Sudarea cu arcul electric în curent alternativ şi în curent continuu. Felul curentului Consumul mediu de energie pe 1 kg de metal depus Costul energiei Randamentul mediu ! Valoarea medie Cos q> In gol Puterea în gol Costul utilajului . Suprafafa ocupată | kWh % n cos kW % m2 Alternativ 3---4 ! 50---60 0.8--0.85 0,3--.0,4 0,1-.0,2 0,2 30-.-40 1 - • • 1,5 Continuu 6-.-8 100 o o On 0,6---0,7 0,3---0,4 2...3 100 1,5- • -2 în prezent, procedeul Slavianov e mult foiosit ! Uniomelt welding; onvezerlo ivhegesztes, Ellra-şt la sudări automate; la acestea, amorsarea, men- ! hegesztes]: Sudare electrică executată cu arc finerea şi întreruperea arcului se fac automat, j electric acoperit de un strat de flux, folosind electrozi metalici neînvelifi (sârme). Această sudare poate fi automatizată sau semiautomatizată (rareori), sudarea manuală sub flux neprezentând interes practic. Spre deosebire de sudarea cu arc descoperit, sudarea sub flux permite intensităţi mari de curent, deoarece contactul dintre sursa de curent şi electrod se face la o distanfă mică de arcul electric (40;50 mm); presiunea pe care o exercită stratul de flux, presărat pe arcul de sudare, opreşte împroşcările de material. Ideea utilizării fluxurilor granulate aparfine lui N. G. Slavianov, care recomanda (în 1890) pentru protecfiunea arcului electric un amestec de sticlă pisată cu feroaliaje; elaborarea definitivă a procesului de sudare automată sub flux se datoreşte lui E. O. Paton (1940). Fig. I reprezintă schema sudării, la care pe tablele de sudat (1) e presărat fluxul granulat (2), adus din buncărul (4); sârma de sudură, înfăşurată pe toba (5), după îndreptarea făcută de rolele (6) şi (7) ale capului de sudură (9), e debitată continuu în arcul de sudură. Odată cu metalul de adaus se topeşte şi o parte din fluxul depus, for- /. Sudarea sub flux. mându-se O poj- 1) tablele de sudat; 2) flux; 3) rost; ghifă de sgură (8), 4) buncăr pentru flux; 5) famb ur cu care e indepartata sârmă; 6) şi 7) role de îndreptare a dupa răcire, iar sârmei; 8) pojghiţă de sgură; 9) cap pentru ca metalul de sudură; 10) sudură; 11) garnitură, topit să nu curgă, sub rostul (3) e aşezată o garnitură de cupru sau de ofel (11). La instalafiile moderne, presărarea fluxului, avansul sârmei şi deplasarea arcului se fac automat. Unele automate sunt înzestrate cu dispozitive de absorpfie, pentru readucerea fluxului netopit în buncăr, tubul de absorpfie fiind plasat în urma electrodului şi deasupra sudurii formate. Sudarea automată sub flux e un procedeu generalizat, datorită următoarelor avantaje: în condifiuni egale, producfia e de peste 15*-20 de ori mai mare decât la sudarea manuală, în special la grosimi mari de table, sau de 5-*-10 ori mai mare decât la sudarea automată cu arc descoperit; consumul de energie electrică e mai mic decât la sudarea cu arc electric descoperit; calitatea metalului depus sub stratul de flux e superioară, stratul de flux asigurând o protecfiune excelentă (02 şi N2 din aer pătrund în cantităfi foarte mici); cantitatea de metal de adaus e mică, deoarece marginile obiectelor mai subfiri decât 20 mm nu se prelucrează, iar grosimile mai mari reclamă o prelucrare redusă; stratul de flux presărat con-stitue o protecfiune suficientă contra razelor ultraviolete şi infraroşii, astfel că operatorul nu are 553" nevoie de o protecfiune specială şi nici nu e necesară o ventilaţie intensă a locului de muncă» Fig. II reprezintă procesul de formare a cusăturii, în secfiunile transversale fiind arătate dife- js -» .a. :■ ii «./. i!.\ . \ .. ii..................................................................................................... A d C D E II. Formarea sudurii sub straî de flux (secfiune iongitudi-jjnală ş! secfiuni transversale A»**F). 1) metal de bază; 2) flux; 3) electrod; 4) metal topit (în negru); 5) metal solidificat; 6) sgură. rite niveluri ale băii de sudare. Pentru aceeaşi vitesă de sudare, adâncimea pătrunderii e cu atât mai mare, cu cât intensitatea curentului e mai mare; la aceleaşi intensităţi, lăfimea şi adâncimea cusăturii sunt cu atât mai mici, cu cât vitesa de sudare e mai mare. Pe măsură ce vitesa de sudare creşte, proporfia de metal provenit din electrozi scade, — şi poate ajunge la numai 15%. Sârma de sudură se alege în funcfiune de calitatea metalului de bază. Pentru o desulfurare mai intensă a băii de sudură se întrebuinfează sârme aliate cu mangan, iar la sudarea otelurilor aliate se întrebuinfează sârmă de ofel aliat, de aceeaşi compozifie. Diametrul sârmei depinde de grosimea şi de calitatea metalului de sudat, cum şi de metoda adoptată, şi variază între 2 şi 10 mm. — Fluxurile întrebuinfate se aleg după compozifia metalului de bază şi a sârmei, granulafia variind dela pulbere fină până la granule cu dimensiuni de 3 mm, iar temperatura de topire trebue să fie cu 200*”300° mai joasă decât a metalului de bază. Componenţi importanfi ai fluxurilor, pentru sudarea ofelurilor cu confinut redus în carbon, sunt: bioxidul de siliciu, oxidul de mangan şi fluorinul. în practică se întrebuinfează fluxuri poroase (cu greutatea specifică până ia 1 kg/dm3), pentru executarea de suduri cu vitese de 150--200 m/h, şi fluxuri cu aspect sticlos, pentru sudări cu vitese până la 60 m/h. Un post pentru sudură automată sub flux se compune din următoarele părfi principale: tractorul de sudură (v. Tractor de sudură), cofretul instalafiei de distribuie, transformatorul de sudură, şine de ghidare, absorbitoare de flux netopit, dispozitive pentru sudarea în unghiu sau cap în cap (fără şine de ghidare), etc. — Cofretul insta-lafiei e suspendat pe patru rofi, pentru a putea fi deplasat manual, şi confine: un grup generator, compus dintr'un motor asincron şi din două generatoare de curent continuu, penfru alimentarea mo- 554 borului capului de sudură şi a motorului de pe căruciorul tractorului de sudură; un transformator de tensiune de 30 V, pentru alimentarea bobinelor circuitului de comandă; redresoare pentru circuitul bobinelor de excitare, releuri contactoare, etc. — Transformatorul de sudură, de asemenea, suspendat pe patru roji, transformă tensiunea electrică dela tensiunea refelei, în tensiunea necesară procesului de sudare. Totodată, transformatorul asigură o reglare lentă a curentului de sudare, cu ajutorul reostatelor de pe tabloul de comandă al automatului. Transformatoarele se construesc pentru intensităfi până la 2000 A (v. Transformator de sudură). La alegerea regimului de sudare se fine seamă că în cusătură nu trebue să se producă concen- trări prea mari de căldură; se fine seamă, de asemenea, de grosimea şi de compozifia metalului de sudat. Intensitatea curentului se alege după calitatea şi grosimea metalului de sudat; tensiunea arcului se alege după intensitatea curentului, iar vitesa de sudare şi de înaintare a sârmei se alege după puterea arcului şi grosimea metalului de sudat. Sudurile cele mai importante, cari se execută automat, sunt cele cap în cap sau în unghiu. Sudurile cap în cap se execută cu garnitură de cupru, pe pernă de flux, cu garnitură de tablă de ofel sau mixt (la care rădăcina cusăturii se execută manual, şi stratul de rezistenfă, sub flux); cusăturile în unghiu pot fi realizate, fie cu una dintre laturi aşezată în pozifie verticală, fie cu laturile aşezate la 45° fafă de orizontală (adică în formă de jghiab). — Sudarea sub flux a metalelor neferoase şi a tablelor subfiri se face cu «ajutorul unui electrod de cărbune, fără metal de adaus. La vitese de sudare mai mari decât 50 m/h se recomandă sudarea cu arce multiple sub strat de flux, cari permit realizarea unor vitese de peste 200 m/h, cu intensităfi mai reduse penfru fiecare arc separat. Fig. III reprezintă dispozifia electrozilor la sudarea cu doi- electrozi sub strat defiux, Ja care cu ajutorul electrodului vertical (3) se realizează pătrunderea necesară, iar electrodul 'înclinat (4) formează stratul propriu zis, electrozii sunt jjj Sudarea sub flux cu două dispuşi astfel, încât di- arce stanfele între arce să nu 1} sudură. 2) flux; 3) e|ectrod depăşească 40 mm la ba- vertjcaI; 4) elecîrod incllnat. za lor. Sudarea cu arce multiple mai permite ca între arce să se introducă sârme de adaus, cari se topesc datorită căldurii desvolfate de arcele electrice, dând astfel productivităfi şi mai mari. Sudarea sub strat de flux se execută în pozifie orizontală, pentru sudările verticale fiind necesare garnituri de cupru răcite cu apă, cari opresc curgerea metalului şi permit formarea cu- săturilor în diferite pozifii în spafiu. Sin. Sudare cu arc electric acoperit, Sudare cu arc protejat. 1. Sudare electrochimică [sjieKTpoxtiMHHec-KaH CBapKa; soudure electrochimique; elektro-chemische Schweifjung; electro-chemical welding; elektrokemikus hegesztes]: Sudare la care topirea metalului de sudat se obfine prin efectul electrocaloric al arcului electric protejat de o atmosferă neutră sau reducătoare. Această sudare se poate efectua în mediu de gaz sau cu hidrogen atomic. 2. ~ cu hidrogen atomic [aT0MH0-B0A0p0#-HaH CBapKa; soudure â l'hydrogene atomique; Arcatomsschweiljung; atomic hydrogen welding; atomhidrogen-hegesztes]: Sudare eiectrochimîcă, la care încălzirea pieselor de sudat se obfine prin efectul electrocaloric al arcului electric şi prin căldura de disociafie (prin arc electric) a moleculelor de hidrogen în atomi, hidrogenul formând totodată un mediu de protecfiune a metalului topit, contra acfiunii aerului atmosferic. Căldura desvoltată de arcul electric între doi electrozi de wolfram disociază moleculele de hidrogen în atomi, iar suflul de hidrogen dă o temperatură joasă la capetele electrozilor (datorită disociafiei moleculelor). La refacerea moleculelor, energia absorbită la disociafie e restituită, astfel încât temperatura depăşeşte 4000° (fig. /), iar metalul topit e înconjurat de o atmosferă protectoare contra pătrunderii oxigenului şi azotului din aer. Arcul obfinut la sudarea cu hidrogen atomic se menfine independent de obiectul de sudat. La vârful arcului — unde se refac moleculele — se produce cea mai mere desvoltare de căldură, astfel încât la table subfiri se pof realiza vitese mari de lucru, iar tablele groase se pot suda fără prelucrare. Sârma de sudură nu are nevoie de învelişuri speciale, datorită protecfiunii gazului. Un post de sudură cu hidrogen atomic cuprinde următoarele părfi principale: un transformator, o butelie de hidrogen (cu robinet şi reductor), un suflaiu cu doi electrozi de wolfram, cabluri, un tub (de cauciuc) de racord pentru oxigen, etc. Tensiunea de lucru e de 50---100 V, pentru amorsare fiind necesară o tensiune de cca 300 V, iar intensitatea curentului e de 25—100 A. Port-elec-trodul (v. fig. II) e format din două suflaiuri, cari aduc hidrogenul în jurul a doi electrozi de wolfram, fixafi la capetele suflaiuriîor. La sudarea automată cu hidrogen atomic se pot întrebuinfa şi electrozi paraleli (în locul electrozilor înclinaţi), ceea ce permite folosirea curentului trifazat, care 1. Schema arcului la sudarea cu hidrogen atomic. H2) hidrogen molecular; H) hidrogen atomic; 1) electrozi de wolfram. 555 prezintă mari avantaje din punctul de vedere al consumului de energie şi al vitesei de lucru. II. Port-elecirod peniru sudarea cu hidrogen atomic.' Sudarea cu hidrogen atomic e un procedeu de sudare electrochimică cu numeroase aplicaţii în practica industrială, datorită calitătii superioare a cusăturii sudate, deşi e costisitor. Procedeul se foloseşte pentru sudări cap în cap şi pentru sudări la unghiuri exterioare, unghiurile interioare fiind mai greu de sudat, din cauza lărgimii flăcării. Sudarea cu hidrogen atomic, recomandată pentru oteluri speciale, aluminiu şi aliaje de aluminiu, e mult răspândită în industria aeronautică şi la sudarea vaselor de presiune de ofel aliat. Hidrogenul întrebuinfat se transportă în butelii de 40 I, la presiuni de 150 at; de asemenea, se poate întrebuinţa şi amoniac, care, prin încălzire, poafe fi disociat, hidrogenul fiind captat separat. 1. Sudare electrică în gaz [ceapKa B 3aiu,HTH0M ra3e; soudure en atmosphere gazeuse; Schutz-“gazlichtbogenschwei^ung; shieldecf arc welding; vedogâzos villamos ivhegesztes]: Sudare electrochimică, la care protecfiunea arcului electric contra aerului atmosferic se realizează cu ajutorul unui «gaz reducător sau inert, cum sunt metanolul *(CHsOH), argonul, amestecul de acetilenă şi oxigen, hidrogenul, amestecul de hidrogen şi azot {după descompunerea amoniacului), etc. — Metanolul se descompune, la 700°, în hidrogen şi «oxid de carbon, dând un amestec de 60% H2 şi 33% CO, care menţine bine arcul electric şi are proprietăţi reducătoare şi protectoare. Vaporizarea metanolului se face într'un vaporizator. — Argonul protejează bine baia de sudare contra influentei aerului atmosferic, şi se foloseşte la sudarea automată a metalelor neferoase sau a ofelului inoxidabil. — Flacăra oxiacetilenică combinată cu «arcul electric, care constitue procedeul „arcogen", are nevoie de electrozi cu înveliş ionizant (pentru ca arcul electric să fie mai stabil) şi prezintă desavantajul unei manipulări greoaie (ambele «mâini ale sudorului fiind ocupate). — Suflul de hidrogen peste arcul electric, în procedeul Alexan-derf are nevoie de o tensiune înaltă pentru menţinerea arcului (mult mai înaltă decât la procedeul Slavianov), din cauza disociaţiei parţiale a hidrogenului. Datorită scurtării electrodului, adaptarea dispozitivului de suflat hidrogen prezintă dificultăţi — şi, de aceea, acest procedeu e folosit rar. Prin utilizarea de electrozi de wolfram, adaptaţi la un dispozitiv special, se obţine procedeul cu hidrogen atomic (v. Sudare cu hidrogen atomic). 2. Sudare chemomecanică [xhmhko- Mexami-^ecKan CBclpKa; soudure chimico-mecanique;che- misch-mechanische SchweiFjung; chemico-mecha-nical welding; vegyi-mechanikus hegesztes]: Sudare la care obiectele de sudat se încălzesc până la starea pastoasă, prin efectul termic al unei reacţii chimice, penfru ca apoi să se exercite o solicitare mecanică din exterior (forjare, presare sau laminare). Se deosebesc: sudare prin forjare; sudare cu gaz, prin presiune (sudare gazotermică forţată); sudare aluminotermică prin presiune (sudare aluminotermică forţată). 3. ~ aluminotermică prin presiune [TepMHT-Han csapna no/ţ flaBJiemieM; soudure alumi-nothermique par pression; Thermitprefjschwei-Ijung; pressure thermit welding; nyomâsalatti termif hegesztes]: Sudare chemomecanică, la care piesele de sudat sunt presate şi aduse în stare pastoasă prin căldura cedată de reacţia chimică a unui amestec de praf de aluminiu şi oxid de fler (după aprinderea acestuia). Se utilizează, în special, la sudarea şinelor, ale căror capete sunt apăsate puternic cap în cap (v. fig.); d Sudarea aluminotermică prin presiune, a) iurnarea oxidului de aluminiu lichid; b) turnarea metalului lichid; c) formă umplută cu amestec lichid; d)îmbinareasudata. în formă se toarnă amestecul topit de fier şi oxid de aluminiu, dintr'un creuzet, astfel încât întâi să curgă oxidul de aluminiu topit, care prin răcire acopere suprafaţa şinelor cu un strat de sgură de 2—3 mm, iar apoi se lasă să curgă metalul topit, care aduce capetele şinelor în stare pastoasă. în timpul presării şinelor, sgura păstrează temperatura necesară sudării şi nu permite metalului turnat să participe la îmbinare, iar după sudare şi răcire, turnătura e îndepărtată de pe întreaga suprafaţă a îmbinării. Sin. Sudare aluminotermică forţată. 4. ~ cu gaz, prin presiune [ra30Baa CBapKa no# AclBJieHHeM; soudure autogene avec pression; Gasschwelzpre^chweifjung; pressure gas welding; nyomâsalatti gâzhegesztes]: Sudare chemomecanică, la care metalele de sudat se încălzesc prin căldura de ardere a unor gaze combustibile, şi apoi se exercită o solicitare mecanică din exterior (de ex. prin batere, cu prese hidraulice, etc.). Această sudare poate fi oxiacetilenică sau cu gaz de apă. Sin. Sudare gazotermică forţată. 5. Sudare oxiacetilenică prin presiune [aiţe-THJieHOBafl CBapKa no# flaBJieHHeM; soudure oxy-acetylenique avec pression; Azetylensauer- 556 stoff Schwelzschweifjung; oxi-acetylene pres-sure welding; nyomâsalatti acetilen-oxigen hegesztes]: Sudare cu gaz, prin presiune, la care marginile pieselor de îmbinat se încălzesc cu flacăra oxiacetilenică, concomitent pe întregul contur, până în starea plastică sau până la topirea marginilor. Există mai multe metode de sudare oxiacetilenică prin presiune, cari diferă între ele, fie prin temperatura de încălzire a metalului, fie prin modul de exercitare a presiunii. Se deosebesc: sudarea în stare plastică, la care marginile presate sunt încălzite la temperatura de 1100—1200° — şi sudarea în stare topită, la care marginile se încălzesc la temperatura de 1400—1450° şi apoi sunt supuse presării. Sudarea în stare plastică prezintă avantajele că nu are nevoie de o temperatură prea înaltă de încălzire şi că îmbinarea e de bună calitate, dar şi desavantajele că prelucrarea suprafefelor marginilor trebue să fie foarte îngrijită şi că piesele trebue să se potrivească bine între ele. Sudarea în stare plastică e caracterizată printr'o incandescenfă la galben deschis a metalului şi prin topirea oxizilor de fier; ea poate fi realizată sub presiune constantă sau sub presiune în trepte. — La sudarea sub presiune constantă, piesele se comprimă, înainte de încălzire, la presiunea de 2—4 kg/cm2, după care se încălzesc până la starea plastică şi se sudează. La locul încălzit se formează o îngroşare a metalului, iar când refularea atinge valoarea prescrisă, încălzirea încetează. Această metodă nu are nevoie de utilaje complicate, dar prezintă desavantajul că refularea este destul de pronunţată. — La sudarea sub presiune în trepte, piesele se comprimă, înainte de încălzire, la presiunea de 0,6—0,8 kg/mm2, după care se încălzesc până la starea plastică şi apoi sunt comprimate la presiunea de 3—4 kg/mm2. Această metodă reclamă un utilaj mai complicat, dar dă posibilitatea de a obfine o îmbinare cu refulare minimă. Sudarea în stare topită, care e caracterizată prin topirea marginilor pieselor, se utilizează la îmbinarea pieselor cu o mare suprafafă a secfiunii transversale şi poate fi realizată cu încălzire laterală sau cu încălzire frontală. — La sudarea cu încălzire laterală a capetelor de prelucrat, piesele se comprimă după ce sunt încălzite până la !a) cu încălzire laterală; b) cu încălzire frontală. punctul de topire (fig. î a); flacăra suflatului e îndreptată în interiorul unghiului format de mu- chiile teşite. Această metodă e foarte răspândită la sudarea ţevilor cu perefi groşi şi a barelor cu secfiune transversală mare. — La sudarea cu încălzire frontală a capetelor (fig. I h), marginile pieselor se încălzesc până la topire, prin introducerea între piese a unui suflaiu cu becuri laterale; apoi piesele se comprimă, după ce se îndepărtează repede suflaiul. Această metodă reclamă consum minim de gaz şi nu are nevoie de netezirea marginilor, dar suflaiul trebue să aibă o construcfie care să permită îndepărtarea Iui foarte repede (1***2 s), după încălzirea piesei. După îndepărtarea suflaiului, marginile sufer o uşoară oxidare. Sudarea ‘oxiacetilenică prin presiune poate fr executată cu utilaj fix sau mobil, care se compune din următoarele părfi principale: un dispozitiv penfru centrarea capetelor pieselor de îmbinat; suflaiul cu flăcări multiple (v. Suflaiu cu flăcări multiple), care asigură încălzirea pieselor în acelaşi timp pe întregul lor contur; un dispozitiv pentru refularea manuală sau mecanizată (cu prese hidraulice sau pneumatice) a pieselor sudate, după încălzirea lor; un generator de acetilenă, butelii de oxigen, reductoare, tuburi de cauciuc, etc, La sudarea oxiacetilenică prin presiune, care se efectuează cu raportul volumetric 1/1,1 ■■■1/1 între acetilenă şi oxigen, e necesară o centrare perfectă a marginilor pieselor, pentru ca îmbinările să nu fie de calitate inferioară. în general, denivelarea pieselor nu trebue să depăşească 1—1,5 mm, marginile fiind prelucrate prin teşirea cu unghiuri a muchiilor; de exemplu, unghiurile de teşire sunt de 6—10°, ia sudarea fevilor cu perefi subfiri, şi de 15—20°, ia sudarea fevilor cu perefi groşi mari. Capetele fevilor frebue prelucrate până la luciul metalic, iar pentru sudarea în stare plastică» frebue chiar supernetezite. Piesele se curăfă complet de oxizi şi de murdărie, şi se recomandă ca, după operafiunea de curăfire şi până la sudare, să nu treacă mai mult decât 6—8 ore. Distanta dintre becul suflaiului şi suprafafa pieselor de sudat variază între 10 şi 20 mm, pentru ca încălzirea metalului să se facă numai în zona reducătoare a flăcării; după ce rostul dintre piese se umple compief cu metal, suflaiul frebue să capete mişcări oscilatorii (cu o amplitudine de 10—20 mm în jurul cusăturii), fiind necesar ca încălzirea metalului de bază în jurul cusăturii să fie uniformă şi să se evite supraîncălzirile, ca şi în timpul presării, pentru îmbunătăfirea formării cusăturii. Acest procedeu se foloseşte la sudarea conductelor, a şinelor, a barelor dreptunghiulare sau rotunde, etc., durează 3—6 minute (cifrele micr se referă la fevi cu perefi de 12—14 mm, iar cele mari, la bare de 30—40 mm) şi asigură o rezis-tenfă a îmbinării sudate egală cu aceea a metalului de baza. SinT Sudare oxiacetilenică forfată. i. Sudare cu gaz de apă, prin presiune [cBapKâ BOAHHblM ra30M; soudure au' gaz â l'eau; Was-sergasschwei^ung; water gas welding; nyomâsalatti vizgâz-hegesztes]: Sudare cu gaz, prin presiune, la care piesele de îmbinat se încălzesc prin căldura de ardere a gazului de apă. Gazul 557 de apă (care conţine 49--50% H2, 39—44% CO şi 3—6% N2) are puterea calorifică de cca 2600 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de 1800---20000. La sudare, în loc de oxigen se întrebuinfează, aer comprimat — şi se obfine o atmosferă neutră sau reducătoare; deci oxidarea marginilor e foarte redusăJ Se recomandă ca piesele să fie preparate astfel, încât sudarea să se execute prin acoperire, iar sgura formată să se poată elimina uşor, Marginile pieselor trebue să fie uşor convexe şi, dacă suprafafa de contact e mică, încălzirea se continuă şi în timpul presării (care se exercită după ce piesele au fost încălzite şi curăfite de oxizi). Se foloseşte la sudarea ofelurilor de compoziţii diferite, la piese de dimensiuni şi grosimi mari, cum sunt: fevi cu diametri mari, corpuri de cazane, rezervoare, etc. în general, această sudare se efectuează mecanizat (automat sau semiautomat), rezistenfă îmbinării sudate fiind de cca 60% din aceea a metalului de bază. î. Sudare prin forjare [Ky3Heqeafl CBapKa; sou* dure â la forge; Hammerschweil^ung; forge welding; kovâcshegesztes]: Sudare chemome- canică, la care piesele de sudat se încălzesc în cuptoare sau la focul de forjă, după care sunt bătute cu ciocanul sau sunt supuse la presiune (de ex. la prese hidraulice). Prin încălzire, metalul e adus în stare pastoasă, într'un interval de temperatură propriu fiecărui metal; astfel, pentru ofel cu confinut redus în carbon, acest interval e de 1200-"1300° (când ofelul devine alb strălucitor). Pentru focu! de forjă, combustibilul cel mai recomandabil e cărbunele de lemn, care prezintă avantajul că nu confine sulf. Piesele se prepară astfel, încât sudarea să poată fi făcută prin acoperire, avându-se totodată grijă să fie lăsat un spafiu suficient, penfru ca sgura să poată fi eliminată uşor. Suprafefele în contact se prelucrează, de obiceiu, cu o mică convexitate, iar după încălzire, piesele se curăfă de oxizi şi de sgură. Când sudarea se execută prin lovire, la care oxizii formafi se elimină şi se obfine o difuziune a particulelor de metal, primele lovituri sunt dese şi uşoare, după care deformarea se realizează prin lovituri energice. Sudarea prin forjare e cel mai vechiu procedeu de sudare. 2. Sudare electromecanică [9JieKTpoMexaHH-HeCKaH CBapKa; soudure electromecanique; elektromechanische Schwei(}ung; elsctro-mecha-nical welding; elektromechanikus hegesztes]: Sudare la care obiectele de sudat se încălzesc până la starea pastoasă, prin efectul elecfrocaloric al curentului electric, şi sunt supuse concomitent la o solicitare mecanică din exterior. Se deosebesc: sudare electrică prin rezistenfă şi sudare prin inducfie. 3. ~ electrică prin rezistenfă [9JieKTpHHec-Kaa CBapna COIipOTHBJieHHeM; soudure electrique par resistance; elektrische Widerstand- schweifjung; electric resistance welding; villamos eîlenâllâsi hegesztes]: Sudare electromecanică, la care piesele de sudat se încălzesc prin efect electrocaioric, la trecerea unui curent electric prin rezistenfă de contact dintre suprafefele în contact ale pieselor respective, şi concomitent se exercită o solicitare din exterior. Deoarece curentul utilizat trece prin suprafefele în contact, succesiv dela o piesă la cealaltă, acest procedeu se numeşte şi „sudare prin contact". Căldura totală desvoltată în timpul sudării, în cazul a două bare, e qA* (Rc+2 Rp)P dt, Jo unde Rc e rezistenfă de contact, Rp e rezistenfă barei pe porfiunea sub curent, I e intensitatea curentului (care se determină din bilanful caloric al zonei de sudură, cu condifiunea să fie asigurată încălzirea necesară sau o topire constantă a capetelor), iar t e timpul. Durata operafiunii de sudare poate fi mai scurtă sau mai lungă, în funcfiune de intensitatea curentului şi de secfiunea piesei. După forma pieselor, se deosebesc: sudarea electrică cap în cap, când piesele de sudat sunt bare prismatice; sudarea prin puncte, când piesele sunt plate sau table subfiri; sudarea în linie, la table suprapuse. Sin. Sudare prin contact. 4. Sudare cap în cap [cTbiKOBan CBapKa; soudure par resistance en bout; Wiederstand-stumpfschweifjung; flash welding, resistance butt welding; tompahegesztes]: Sudare la care piesele de sudat (în general bare prismatice) se pun în contact cap în cap şi sunt încălzite prin efectul elecfrocaloric al curentului electric care le străbate, piesele fiind totodată apăsate între ele. Sudarea cap în cap se poafe executa prin refulare sau cu scântei. — La sudarea prin refulare, cele două piese sunt apăsate cap în cap (cu suprafeţele de contact bine prelucrate), şi sunt străbătute de curent electric, piesele fiind menfinute în contact sub presiune, până când sudarea este terminată (fig. / a). La început, piesele sunt apăsate între ele cu o presiune mai mare decât 0,2 kg/mm2, după care se stabileşte circuitul electric; la sfârşit, presiunea poate atinge 3---4 kg/mm2, la locul sudării formân- £ "T ~ Ş du-se o îngroşare. Suda- ~ rea prin refulare se foloseşte la piese cu secţiuni până la 1000 mm2, _____________________________~ cum sunt drugii, ţevile, 4-----------------{]__-------j inelele, lanfurile, etc.—La b sudarea cu scântei, nu- Sudarea prin rezis)en,s cap mită şi sudare cu topire în eap intermediară, cele două a) prin „fulare; b) cu scântei, piese sunt străbătute de curent electric, metalul proeminenfelor în contact fiind mult încălzit, topit şi împroşcat sub formă de scântei. După ce suprafefele respective încep să se topească, piesele sunt împreunate 558 prin lovire, astfel încât la locul acestei suduri se produce o bavură subfire (fig, I b). Sudarea cu scântei, care e calitativ superioară celei executate prin refulare, poate fi obfinută în următoarele două feluri: cu topire continuă, la care piesele sunt apăsate între ele progresiv, după stabilirea circuitului electric şi pe măsură ce metalul se topeşte, şi apoi sunt apăsate brusc, după topirea metalului; cu topire discontinuă, la care piesele se găsesc în contact intermitent sau trecerea curentului electric e intermitentă în timpul încălzirii până Ia topire, şi apoi piesele sunt a-păsate brusc una pe alta, sub curent, sau după întreruperea acestuia, Vitesa de topire e cu atât mai mică, cu cât secfiunea e mai mare, variind dela 0,6 cm/s, penfru secfiuni de 20 mm2, până la 0,25 cm/s, pentru secfiuni de 1000 mm2. Rezistenta mecanică a sudurilor e, în general, egală cu cea a materialului de bază. Schema electrică a sudurii cap în cap nu diferă la diferitele metode folosite (v. fig. II), iar variafia intensităfii curentului poate fi continuă sau în trepte (penfru secfiuni mari sunt necesare intensităfi până Ia 100 000 A, ceea ce reclamă încăperi speciale pentru maş;ni), tensiunea variind dela câfiva vo!fi până la maximum 10—12 V (pentru maşini de puteri foarte mari). II. Schema -sudării prin rezisfenfă. f) piese de sudat;"! 2) dispozitiv de strângere; 3) cleme de contact; 4) secundarul transformatorului; 5) primarul transformatorului; 6) transformator; 7) întreruptor; 8) dispozitiv de presare a pieselor. Sudarea cap în cap se recomandă la ofeluri obişnuite sau speciale, cum şi la metale neferoase, pentru secfiuni de 0,5—50 000 mm2 (sau mai mari).—Sin. Sudare în capete. i. Sudare prin puncte [TO^eHHaH CBapKa; soudure par points; Punktschwei^ung; spot welding; ponthegesztes]: Sudare la care marginile pieselor se suprapun parfial şi sunt sudate în diferite puncte, folosind electrozi cu vârfuri de contact, cari exercită totodată şi presiunea necesară. Fig. III reprezintă schematic procedeul sudării prin puncte, unde curentul de sudare frece prin tablele (1) şi (2), electrozii (3) şi (4) fiind legafi Ia secundarul transformatorului (5)*. prin trecerea curen- - t / 07^ 77^ T III. Sudarea prin puncta. I) şi 2) table de sudat; 3) şi 4} electrozi; 5) transformator. tului, tablele se încălzesc, iar prin mărirea duratei de trecere, zona încălzită a-ajunge Ia incandes-cenfă. Pentru realizarea sudurii, apăsarea electrozilor între ei depinde de grosimea tablelor şi de felul metalului, şi anume creşte proporfional cu grosimea, dar variază invers proporfional cu durata de trecere a curentului (de ex., pentru ofel moale şi grosimea de 2 X 1 mm, apăsarea e de cca 120 kg). Numărul de suduri executate (250—2000 puncte/oră) şi distanfa dintre puncte (de ex. 15—50 mm pentru grosimi dela 1-6mm) depind de grosimea tablelor. Timpul de trecere a curentului variază în funcfiune de grosimea tablei, de natura metalului şi de intensitatea curentului (pentru grosimi sub 3 mm, timpul variază între 0,02 şi 0,20 s, la aluminiu şi ofel inoxidabil), iar intensitatea curentului de sudare depinde de regimul adoptat (de ex., pentru ofel moale, este necesar un curent de 120—220 A/mm2, la regim tare, în care piesele nu sunt încălzite până la starea pastoasă, sau de 90—120 A/mm2, la regim moale, în care piesele sunt în stare pastoasă). Dispozitivele de sudare prin puncte, după natura locului de sudat, pot fi brafe-electrozi fixate la maşină, sau cleşte transportabile, racordate cu cabluri flexibile. Procedeul se aplică Ia table de ofel de 2X0,25 mm până la maximum 2X8 mm, pregătite cu o deosebită atenfiuner astfel ca toate impurităfile să fie complet eliminate. 2. Sudare prin puncte în relief [peJlbecJmaB CBapKa, CBapKa BbiCTynaMH; soudure par bos-sage; Buckelschweifjung; projection welding? dombor hegesztes]: Sudare Ia care pe una dintre table se execută puncte în relief pe linia de sudură, iar prin presiunea unor e-lectrozi cu suprafafă mare de contact se produce sudura punctelor în relief, cari se IV. Sudarea prin puncte în relief. 1) tabla cu puncte în relief. turtesc în timpul operafiunii (fig. IV). Acest procedeu e o combinafie între sudarea cap în cap şi sudarea prin puncte. 3. Sudare în linie [inoBHan, p0JiHK0Baa CBapKa; soudure â molettes; Nahtschwei^ung; seam welding; vonalhegesztes]: Sudare la care punctele sudate se acoper parfial unul pe altul, formând o cusătură continuă. E o variantă a sudării prin puncte, tablele sudate fiind trecute printre doi electrozi în formă de role, cari pot \ 559 fi dispuse longitudinal sau transversal fafă de barele de susfinere (fig. V)f după pozifia sudurilor; punctele de sudură vecine fiind foarte apropiate, shuntarea e pro-nunfată, deşi re-zistenfa metalului încălzit este şi ea mare. Rolele, cari în inferior sunt răcite cu apă, trans-mitcurentulşiforfa de apăsare, şi menfin mişcarea de înaintare a pieselor. Sudarea se poate executa cu margini suprapuse, în care caz pragurile rămân şi după sudare, sau prin strivire, la care pragurile dispar prin presiunea corespunzătoare a electrozilor, suprapunerea fiind mică; uneori se interpune o sârmă între tablele de legătură. Regimul de sudare e determinat de pasul punctelor, de forfa exercitată la role, de diametrul şi profilul rolelor, de ciclul sudării (durata închiderii şi a pauzelor, la sudarea cu întrerupere), de vitesa sudării şi de intensitatea curentului. înainte de sudare, tablele trebue curăfite de impurităţi, de oxizi, de grăsime, etc.; apoi ele se strâng, pentru ca distanfa dintre^table să nu depăşească 0,5 mm. La sudarea în linie, la care se foloseşte curent alternativ, se obfin puteri maxime la distanfe de 8,33 v/f (unde v e vitesa, în m/min, şi / e frecvenfă, în Hz), dacă trecerea curentului e neîntreruptă; practic, pasul dintre punctele de sudură (care din relafia menţionată se determină în mm) nu trebue să fie mai mic decât 1 mm.— Pentru table de ofel cu grosimi până la 1 +1 mm, dacă trecerea curentului de sudare e neîntreruptă (tensiunea putând avea variafii de cel mult 5%), mişcarea continuă a rolelor nu e necesară.— Pentru table cu grosimi mai mari, curentul e întrerupt periodic, pentru ca punctele corespunzătoare puterii maxime să aibă pasul mai mare decât 1 mm; de asemenea, se poate folosi metoda modulării curentului, astfel încât numărul punctelor de sudură să se micşoreze cu 50—70% şi punctele corespunzătoare puterii maxime să aibă pasul între 1 şi 4 mm, sau metoda mişcării înainte şi înapoi a rolelor (vitesa de înaintare fiind de cel mult 3,5 m/min), sudarea executându-se în timpul mişcărilor înapoi (cari sunt de două ori mai scurte decât cele înainte). Materialele cari se pot suda în linie sunt ofelurile moi sau inoxidabile, alamele, şi bronzurile silicioase, greu sudabile fiind ofelurile protejate cu cositor, zinc, etc. şi tablele de aluminiu. Grosimea maximă a tablelor e de 2 + 2 mm, pentru ofeluri moi, şi de 1,54-1,5 mm, penfru ofeluri inoxidabile, alamă şi aluminiu. Cu mărimea grosimii tablelor cresc presiunea pe role şi puterea utilajului, ceea ce face ca acest procedeu să nu fie avantajos. Sin. Sudare cu role. î. Sudare prin inducfie [CBapKa HHflyKiţHeâ;; soudure par induction; Induktionsschweifjung; in-duction welding; indukcios hegesztes]: Sudare electromecanică, la care metalul de sudat se încălzeşte prin inducfie, şi apoi se exercită o* solicitare mecanică din exterior. încălzirea obiectelor se face cu ajutorul unui inductor; ea poate fi încălzire în adâncime (care e cel mai mult folosită), sau la suprafafă, în funcfiune de frecvenfă curentului şi de modul de aşezare a inductorului. Alimentarea conductoarelor se face cu generatoare cu lămpi sau cu maşini generatoare, după frecvenfă necesară; pentru piese cu grosimi cuprinse între 10 şi 15 mm se utilizează frecvenfe de cca 2000 Hz. Dispozitivele de strângere şi de presare nu diferă de dispozitivele folosite Ia sudurile cap în cap, prin presiune. Sudarea prin inducfie se utilizează la îmbinarea conductelor; de exemplu, Ia tuburi cu diametrul de 325 mm se pot obfine temperaturi de 1300° în cca 80 s, cu un generator de 100 kW. 2. Sudare autogenă [aBToreHHan CBapKa; soudure autogene; autogene Schweifjung; autogenous welding; autogen hegesztes]: 1. Sudare în sensul de sub Sudare 2.—2. Sudare prin topire (sudare liberă). — 3. Sudare cu gaz sau gazotermică (sens impropriu al termenului). — 4. Sudare oxiacetilenică (sens impropriu al termenului.) .% ~ cu scântei [CBapKa HCKpaMH; soudure par etincelles, par projection; Abschmelzschwei-^ung; flash welding; leolvoszto, tompa hegesztes].. V. sub Sudare electrică prin rezistenfă. 4. ~forfată: Sin. Sudare prin presiune (v. sub Sudare). 5. ~ liberă: Sin. Sudare prin topire (v. sub Sudare). 6. ~ prin contact: Sin. Sudare electrică prin rezistenfă. 7. ~ prin presiune: Sin. Sudare forfată (v. sub Sudare). 8. ~ prin presiune, fără încălzire: Sin. Sudare rece (v. sub Sudare). g. ~ prin refulare [cTbiKOBaH CBapKa, CBapKa 6es HCKp006pa30BaHHfl; soudure par resistance en bout; Stumpfschwei^ung; butt welding; tompa hegesztez]. V. sub Sudare electrică prin rezistenfă. 10. ~ rece: Sin. Sudare prin presiune, fără încălzire (v. sub Sudare). 11. Sudare automată [aBTOMaTHHSCKan CBapKa; soudure automatique; selbsttătige Schwei^ung; automatic welding; automatikus hegesztes]: Sudare electrică, la care operafiunile de amorsare a arcului, de menţinere a lui şi de deplasare în lungul liniei de sudură se execută în mod automat. Sudurile cele mai potrivite sistemelor automate sunt cele de lungimi mari, ca, de exemplu, la V. Dispozifia rolelor la sudarea în linie. a) longitudinala; b) transversală. 560 generatoarele cilindrilor mari sau la grinzile cu inimă plină. Amorsarea şi menţinerea arcului se obfin cu ajutorul capului de sudură automat, care, împreună cu cadrul mobil pe care e montat, se numeşte tractor de sudură (v.). Amorsarea arcului se realizează automat, printr'un contact uşor al electrodului cu piesa de sudat, după care acesta e depărtat la distanfa necesară, astfel încât arcul să se poată menfine în atmosfera ionizantă, formată prin trecerea curentului de scurt-circuit. Lungimea constantă a arcului se menfine cu ajutorul tensiunii arcului; mărirea tensiunii arcului comandă o vitesă mai mare de înaintare a sârmei — şi invers, când tensiunea descreşte. La intensităfi mari (peste 500 A), lungimea arcului se poate autoregla, dacă intensitatea curentului e constantă. Deplasarea arcului poate fi comandată de intensitatea curentului de sudare sau de tensiunea din arc. Automatele pot funcfiona numai cu electrozii pentru cari au fost construite. Se pof utiliza electrozi învelifi şi cu spire metalice la suprafafă, necesare menfinerii contactului, cum şi sârme cu profiluri speciale (v. fig.) sau cu canale, cari, pe lângă masa protectoare, au şi contactul necesar trecerii curentului; sârma neînvelită, fără o protecfiune specială, nu dă rezultate satisfăcatoare. Se COn- Sârme cu profiiuri speciale pentru struesc, de asemenea, sudarea automată> automate cari folosesc V) ofe|; 2) masă protectoare. electrozi obişnuifi, cu lungimea de 450 mm, sau automate cari folosesc sârmă obişnuită de ofel, a cărei învelire cu pânză sau cu hârtie îmbibată cu materiale protectoare se face în corpul automatului (contactul necesar curentului de sudare făcându-se înaintea înfăşurării). La electrozi de cărbune, menfinerea arcului e mai uşor realizabilă, datorită consumului redus de electrozi, dar metalul de sudat freBue să aibă marginile răsfrânte sau frebue să se aşeze o sârmă pe piesa care formează metalul de adaus. Productivitatea cea mai mare se obfine la sudarea automată cu arc protejat, sudura realizată fiind de calitate superioară (v. Sudare sub flux). î. Sudare semiautomată [n0JiyaBT0MaTHHec-KaH CBapKa; soudure semiautomatique; halb-selbsttâtige Schweiljung; semiautomatic welding; felautomatikus hegesztes]: Sudare electrică, la care deplasarea arcului în lungul liniei de sudură sau avansul sârmei în zona arcului se execută automat, iar operafiunea de amorsare a arcului se efectuează, în general, manual. Acest procedeu de sudare se poate realiza cu electrodul înclinat sau cu electrodul culcat. — La sudarea semiautomată cu electrodul înclinat se deosebesc sudări sub unghiu de înclinare constant sau variabil (v. fig. I), în ambele cazuri, amorsarea arcului fiind manuală. La dispozitivul cu unghiu constant, suportul de prindere (2) coboară pe tija (4), pe măsura topirii electrodului, păstrând unghiul constant dintre electrodul inclinat şi piesa de sudat. La dispozitivul cu unghiu variabil !. Sudare semiautomată, a) sub unghiu constant; fa) sub unghiu variabil (crescător); î) electrod; 2) dispozitiv de fixare a electrodului; 3) piesa de sudat; 4) stativ. (crescător), electrodul (î) e fixat în piesa (2) şi înclinarea lui fafă de piesa de sudat creşte odată cu topirea lui. — La sudarea semiautomată cu electrod culcat (v. fig. II), electrodul (2) este II. Sudarea cu electrod culcat. 1) piese de sudat; 2) electrod culcat; 3) placă de cupru; 4) hârtie. culcat (aşezat) peste marginile pieselor de sudat (î), iar o placă de cupru (3) e dispusa deasupra acestuia; între electrod şi placa de cupru se interpune o foaie de hârtie (4), care împiedecă contactul dintre placa de cupru şi marginile pieselor de sudat. Un capăt al electrodului se prinde într'un contact, iar la celălalt capăt e amorsat (manual) arcul electric, care se menfine automat, deoarece placa de cupru suflă arcul spre marginile de jos ale piesei. Sudarea semiautomată permite realizarea de cusături de calitate superioară, cu dispozitive simple şi uşor de manipulat, aparatele de sudură fiind asemănătoare celor dela sudarea manuală. Cu ajutorul sudării semiautomate se obfin vitese de peste două ori mai mari decât la-sudările manuale, deoarece se pof utiliza electrozi cu dimensiuni mai mari sau intensităfi mari de curent; sudarea semiautomată mai prezintă avantajul că uşurează munca grea a sudorului şi permite să se lucreze concomitent la două sau la mai multe posturi de sudură. Fig. III reprezintă un dispozitiv de sudare semiautomată sub flux, în care sârma de ofel moale este trasă din caseta (1), cu ajutorul dispozitivului cu role (2), şi e împinsă în tubul flexibil special (3), (lung de 3--4 m), la capătul căruia se află un port-electrod (4), care are un cioc pentru conducerea sârmei şi o pâlnie pentru flux gra- 56 f nulat; sudorul conduce port-electrodul în lungul liniei de sudură, deci şi pâlnia de presărare a fluxului. Sudările semiautomate sub flux, cari pot HI. Sudarea semiaufomată cu tub flexibil. 1) casetă cu sârmă; 2) mecanism cu role; 3) tub flexibil; 4) port-electrod; 5) transformator; 6) cofret; V) voltmetru; A) ampermetru. fi execufate cu vifese mai mari decai 20 m/h, prezintă avantajul că reclamă o prelucrare sumară a marginilor tablelor. Alte procedee de sudare: î. Sudare cu arc cu dublu efect [CBapna 3JieKTpHHeCKOH A^TOH flBOHHOrO #6HCTBHH; soudure electrique â l'arc â double effet; elek-trische Schweissung mit doppelter Lichtbogen-wirkung; welding with double effect arc; kettos hatâsu villamos ivhegesztes]: Sudare electrică la care e folosită atât căldura arcului electric al unui electrod infuzibil (de cărbune), cât şi căldura arcului electric dintre metalul de adaus şi metalul de bază, cele două arce fiind concentrice (v. fig. /). Electrodul de cărbune (cu diametrul de cca 20 mm) are un canal central (cu diametru! de cca 8 mm), prin care trece metalul de adaus (sârmă de cupru sau de bronz silicios, sau aşchii mărunfite) şi, când acesta ajunge în zona arcului, se topeşte şi trece în baia de metal. La acest procedeu sunt necesare intensităţi de 600---700 A, vitesa de sudare fiind de 1 5-*-20m/h. I. Schema sudării cu arc electric cu dublu efect. 1) sudura; 2) metal de bază; 3) arc electric 4) flux granulat; 5) electrod de cărbune; 6) sârmă de adaus; 7) mecanism de avans; 8) port-electrod. II. Sudarea alamei pe ofel. f) metal de bază; 2) electrod de cărbune; 3) port-electrod; 4) metal depus; 5)flux;6) sârmă de adaus. Sudarea cu arc cu dubiu efect se foloseşte la încărcarea otelului sau a fontei, cu aliaje neferoase sau cu metale dure. O variantă a acestei metode e sudarea fără arc electric, în regim de scurt-circuit (v. fig. II), la care electrodul din canalul central al electrodului de cărbune se topeşte datorită căldurii desvoltate de rezistenţa de trecere dintre elec- trodul de cărbune şi metalul de bază. Astfel, topirea nu se mai face în adâncime, iar ca metal de adaus pot fi utilizate metale sau aliaje cari se evaporă la temperaturi nu prea înalte (cum e zincul din alamă). 2. Sudare cu arc înnecat [CBapKa norpy-3KGHHOH flyTOH; soudure electrique â l'arc sub-merge; elektrische Schweifjung mit versenktem Lichtbogen; welding with submerged arc; elnyeltiv-hegesztes]: Sudare electrică la care vergeaua electrodului se to- Sudarea cu arc descoperit (a) şi sudarea cu arc înnecat (b). 1) învelişul electrodului; 2) vergeaua electrodului; 3)arcul electric;4)sudura; 5) piesa. peşte mai repede decât învelişul, astfel încât arcul electric e înnecat în viziera învelişului. E o metodă de sudare manuală de mare vitesă, la care se folosesc electrozi metalici cu înveliş gros, masa deînvelire(în care e înnecat arcul electric) formând o protecfiune permanentă a metalului topit (v. fig.). învelişul electrozilor trebue să fie cu precizie coaxial fată de vergea, raportul dintre greutatea învelişului şi greutatea sârmei fiind 0,45—0,75. La arcul electric înnecat, metalul topit formează o adâncitură inferioară de 2---3 mm, electrodul se sprijine de piesă prin înveliş, iar avansul se face fără oscilaţii transversale. Lungimea constantă a arcului permite să se obţină suduri uniforme, cea mai bună pătrundere fiind obţinută la o înclinare a electrodului sub unghiul de 70---800 (în sensul de înaintare fafă de suprafafa piesei de sudat). Se sudează cu intensităţi cu cca 50% mai mari decât cele normale, cantitatea de metal topit fiind cu cca 25% mai mare, iar vitesa de înaintare, de 3-* 4 ori mai mare; încălzirea concentrată şi cufundarea arcului în baia de sudare asigură sudarea în adâncime. Sudarea cu arc înnecat e recomandată pentru suduri de lungimi mari. Datorită pătrunderii mai adânci la sudurile de coif, se admite o catetă cu cca 20% mai mică decât cea dela sudurile obişnuite. La îmbinări cap în cap, pentru table cu grosimi până la 10 mm, cusăturile se execută fără prelucrarea marginilor. Sin. Sudare cu electrod rezemat, Sudare cu electrod sprijinit, Sudare cu arc scurt. s. Sudare cu arc trifazat [CBapKa Tpexc|>a3-hoS AyrOH; soudure electrique â Tare triphasique; Dreiphasenlichtbogenschweiljung; welding with three phased arc; hâromfâzisu ivhegesztes]: Sudare electrică executată folosind simultan cele trei faze ale refelei electrice, astfel încât se formează trei arce distincte înfre piesa de sudat şi electrozi, sau numai între electrozi. Sudarea cu arc trifazat asigură o vitesă de 2--2,5 ori mai mare decât sudarea cu arc monofazat, iar consumul de energie electrică e cu 20-"25% mai mic, pentru aceeaşi 36 562 cantitate de metal depus; în plus, prezintă avantajele că încarcă echilibrat fazele din reţelele I. Scheme de sudare cu arc trifazat, a) cu elecfro2i separafi; b) cu electrozi cuplaţi; c) cu un electrod culcat, d) automata, cu un electrod culcat; e) automată, cu două capete de sudură; f) automată, cu trei capete de sudură; 1) metal de bază; 2) electrozi; 3) sudură. electrice şi măreşte factorul de putere la cca 0,7. Arcele fiind menfinute fără întrerupere, zona ga- li. Schema cinematică a capului de sidjră în trifazat. !) roată-melc; 2) refl dinfate; 3) role conducătoare; 4) role libere. zoasă din arc rămâne suficient ionizată, pentru a putea fi utilizate transformatoare cu tensiuni reduse III. Automat penfru sudură în trifazat. J) contacte pentru electrozi; 2) cttia mecanismului de înaintare a electroddlui; 3) motor electric de antrenare. în secundar. După pozifia electrozilor şi după cum sudarea se efectuează manual sau automat, se folosesc diferite scheme da sudare (v. fig. /)<, Sudarea automată trifazată poate fi executată atât cu arc descoperit, cât şi sub flux. La sudarea automată trifazată sub flux (v. fig. II şi III) se pot folosi intensită{i mai mari decât 1000 A, datorite cărora se obfin productivităfi mari; câte o fază trece prin cei doi electrozi şi a treia se leagă la metalul de sudat, iar electrozii sunt dispuşi sub un unghiu de 30*"40°, astfel încât cele două capete să fie la o distanfa care depinde de grosimea sârmei. Sudarea trifazată dă rezultate bune la grosimi mari, de cca 100 mm. Acest procedeu a fost indicat, în anul 1905» de V. P. Mitchevici, iar în practică a fost introdus în anul 1934, de G. P. Mihailov. î. Sudare cu electrozi cuplafi [cBapm cna-pGHHbiMH 3,ieKTpoAaMH; soudure elecfrique â electrodes jumeles; Lichtfcogenschweifjung mit Zwillingselektroden; welding with coupled electrodes; oszsekotott pâlcahegeszfes]: Sudare electrică la care se folosesc doi electrozi izolafi între ei. V. Sudare cu fascicul de electrozi. s. Suiare cu fascicul de e'ecfrozi [3Ji3KTpo-CBapna nyqKOM aaeKTpcw b; soudure electrique â fascicule d'electrodes; Lichtbogenschweifj-ung mit Elektrodenbundel; welding with beam of electrodes; pâlcanyalâb-hegesztes]: Sudare electrică executată simultan cu doi sau cu mai mulfi electrozi, izolafi unul de celălalt. Prinderea electrozilor se face (prin sudare) numai la capătul la care fasciculul e introdus în cleştele port-electrod (v. fig). Procesul sudării se inifiază prin amorsarea arcului la electrodul cel mai a-propiat de piesă; după ce acesta se scurtează, prin topire, arcul trece succesiv la tofi electrozii. Electrozii din jurul electrodului în topire sunt încă.zifi de căldura desvoltată de arcul electric al acestui electrod şi astfel sunf pregătifi ceilalţi electrozi, pentru topirea care va urma. Timpul de sudare e mult mai scurt; de exemplu* dacă pentru topirea unui electrod de 4 mm sunt necesare cca 60 s, pentru un fascicul de electrozi compus din 4 4-4 + 4 mm sunt necesare cca 80 s. în cazul când electrozii sunt învelifi gros, ei pof lucra rezemafi, adică cu arc înnecat, ceea ce prezintă avantajul că se utilizează mai bine căldura desvoltată de arc — şi coeficientul de utilizare a postului de sudare e mai mare. Vitesa e de 1,5***2 ori mai mare decât la metoda obişnuită. Sin. Sudare cu mănunchiu de electrozi. s. Sudare prin impulsie [cb îpna âKKyMyjiH-pOBaHHOâ 3Hepmeâ; soudure electromecam-que par impui sion; elektromechanische Stofj-schweifjung; welding by electric impulse; impulzus hegesztes]: Sudare electromecanică, cap în cap» Dispoziţia electrozilor înfascicuL 1) cuplafi; 2) fascicul în triunghiu; 3) fascicul în şir; 4) fascicul cu patru electrozi; 5) fascicul cu şase el-ctrozi; a) vergea de ofJ; b) învelişul electrodului. 563 care consistă în lovirea violentă fa pieselor de sudat, legate la o baterie de condensatoare. Energia electrostatică a condensatoarelor se liberează şi se desvoltă căldură, sudarea realizându-se în fracfiuni de secundă. Acest procedeu de sudare, care reclamă o suprafafă foarte curată a pieselor de sudat, se foloseşte în industria electrotehnica, numai la piese mici, confecţionate din ofeluri speciale sau din metale neferoase. 1. Sudare prin procedeul Ignatiev [CBapKa no cncc>6y A. M. HrHaTHeBa; soudure electro-mecanique L; elektromechanische l.-Schweifjung; welding by I. p'ocedure; A. M. Ignatiev eljârăsu hegesztes]: Sudare electromecanică, la care curentul necesar încălzirii circula perpendicular pe direcfia forfei de apăsare. Prin această metodă se pot suda, la prese speciale sau j. cu ajutorul rolelor, suprafefe mai mari. Procedeul se foloseşte la apl carea plăcutelor sau a benzilor pe un metal de suport. Figura reprezintă o presă de sudură, la care placa (1) (de ofel de scule) Sudarea prin procedeul Ignatiev. e Sudată pe supor- 0 placă de cfel de scule; 2) su-tul (2), fiind apăsată P°rt; 3) electrozi; 4) asbest; cu presa (5), după 5) presă, terminarea încălzirii. * Sudare prin presiune în curent de înaltă frecvenfă [npeccoBaa CBapKa TOKaMH BbicoKoă HaCTOTbJ,* soudure par pression et courant de haute frequence; Druckschweifjung mit Hoch-frequenzstrom; welding in high frequency current with pressure; nagyfrekvenciâs âramu nyomo-hegesztes]: Sudare electromecanică, la care piesele se aşază în inferiorul unui inductor, legat cu un generator electric de înaltă frecvenfă. După închiderea circuitului electric, marginile pieselor de sudat sunt aduse repede în stare plastică, iar apoi se sudează prin presiune. (V. şi Sudare prin inducfie). s. Sudare, nituire prin ~ [CBapKa 3JieKTpo-3aKJien^aMH; rivetage par soudure; Schwei^nie-iung; welding riveting; szegecseles hegesztessel]: Asamblare nedemontabilă a două piese, la care în locul niturilor se execută suduri punctiforme. Nituirea prin sudare se obfine cu un arc electric de mare intensitate de curent, produs între un electrod fix şi obiectele de nituit, sub un strat de flux. Electrodul fix (v. fig.) se topeşte pe o iungi-me de 15—30 mm, dar pătrunderea sudurii e mare (deex.Ja intensităfi de peste 1000 A, pătrunderea poate atinge 20mm); dacă tablele sunt groase, e preferabil ca tabla superioară să fie găurită. Figura reprezintă o schemă de nituire, la care electrodul (I) este fixat într'un cleşte port-electrod (2) şi e apăsat uşor pe piesa de sudat, locul de sudură fiind umplut în prealabil cu flux (3), (pe o înălţime de 20—100 mm, după grosimea piesei de sudat); transformatorul de sudură e pus în funcfiune cu ajutorul butonului (b) şi al contac-torului (c). Deoa- r\FV/ s,^a,.de m°ne'i 2>. Raiuri da fW . . . , sudură cu electrozi de ofel. executa suduri mixte, la cari marginile sunt sudate cu electrozi monel, iar straturile din mijloc se execută cu electrozi de ofel (v. fig. //). 1. Sudarea la semicald a fontei [noJiyropHHan CBapKa Hyryna; soudure de la fonte avec pre-chauffage ; Halbwarmgufjeisenschweifjung ; half warm welding of cast iron; ontoltvas felmeleg hegesztes]: Sudare la care piesa se încălzeşte, total sau parfial, până la 400°, astfel încât, prin încălzire, se reduce vitesa de răcire, şi deci pot fi evitate zonele dure. încălzirea parfială se foloseşte când porfiunea defectă e pe muchia piesei sau pe o proeminenfă. La sudarea defectelor mai mici, metalul depus se găseşte în stare lichidă în timpul încărcării, dar la sudarea defectelor mai mari, numai o parte din metalul depus este în stare lichidă. Nu se recomandă ca piesele de formă complicată sau cu grosimi diferite să fie sudate la semicald.— 2. Sudarea maselor plastice [cBapna miacTii-yeCKHX Macc; soudure des matieres plastiques; Schweiţiung der plastischen Massen; plastic mass welding; muanyagok hegesztese]: Sudare efectuată la masele plastice cari, prin încălzire, pot fi aduse în stare pastoasă sau fluidă. în generai, sudarea frebue executată repede, penfru evitarea descompunerii sau a carbonizării, folosind un suflaiu (format, în general, dintr'o spiralădecupru), prin care se încălzeşte aerul necesar sudării. Marginile de îmbinat şi materialul de adaus se aduc simultan la temperatura necesară, pentru a realiza o pătrundere suficientă (mai ales la rădăcina cusăturii) şi, dacă se sudează mai multe straturi, fiecare strat depus se presează cu o mistrie; până la grosimea de 5 mm, marginile se prelucrează în V, iar la grosimi mai mari decâf 5 mm, în X. De exemplu, viniplastul (policlor-vinil plastifiat termic) se sudează cu ajutorul unui suflu de aer la presiunea de 0,5 at, încălzit la 200---2100, iar ca material de adaus se întrebuinfează vergele de viniplast (cu diametrul de 1,5---4 mm). 2 I. Sudarea foniei ia rece, cu şuruburi, f) şuruburi de ofel (prizoane); 2) sfrafuri de sudură; 3) material de sudat (fontă). 565 1. Sudafia parafinei [BbiTOiraa napa^HHOBoro MaCJia H3 Cbiporo napa<|>HHa; ressuage de la paraffine; Paraffinschwitzverfahren; paraffin sweat-ing; paraffinizzadâs]: Operafiunea de eliminare a uleiului şi a hidrocarburilor parafinice cu temperaturi de congelare joase, din turtele de parafină brută, obfinute prin răcirea uleiului parafinos şi filtrarea lui prin filtre-prese. Această operafiune se face prin încălzire foarte lentă pe site speciale. întâi se separă, prin scurgere, uleiurile; apoi, progresiv, parafinele cu puncte de congelare din ce în ce mai înalte. Astfel, produsele lichide se scurg printre cristalele rămase netopite şi sunt eliminate din masa solidă. Pentru ca sudafia să se facă în bune condifiuni, produsul supus prelucrării trebue să fie bine cristalizat. Sudafia se face în două faze: — faza de topire şi de solidificare, pe sitele instalafiei de sudafie, a parafinei brute, separate la filtre-prese; — faza de ridicare progresivă a temperaturii, care provoacă sudafia propriu zisă. Instalafiile de sudafie se montează în camere cu perefi bine izolafi din punct de vedere termic, încălzirea făcându-se cu conducte de abur aşie-zate de-a-iungul perefilor. 2. Sudafie [o6e3B0îKHBaHHe, noTeHHe; ressuage; Schwitzen; sweating, eliquation; izzadâs]: Separarea dintr'un amestec a componenţilor lichizi şi a componenfilor cu temperatură de topire joasă, prin încălzirea lentă şi progresivă a amestecului. s. Sude!ă,faza de cutare ~[cyAeTCKafl CKJiafl-^aTOCTb; plissement sudetique; sudetische Fal-tungsphase; Sudeten mountains folding; szudeta redozesi fâzis], Geo/.: Fază de cutare, care s'a produs în Carbonifer, între Dinanfian şi Namurian, în munţii Sudefi, în Pădurea Neagră şi în Vosgi. 4. Sudor [CBapnţHK; soudeur; Schweifjer; wel-der; hegeszto]: Lucrător calificat, care execută lucrări de sudare. în funcfiune de calificare, el poate fi sudor electric, sudor de gaz, sudor penfru fevi, sudor pentru lucrări de cazangerie, penfru fontă, cupru, etc. 5. Sudură [CBapKa; soudure; Schweifjnaht, Schweifye; weld; hegesztovarrat, hegesztesi heiy]. Tehn.: 1. Faptul sudării. — 2. Locul în care s'a realizat îmbinarea nedemontabilă, prin sudarea a două metale, cu sau fără material de adaus. Sudura poate fi un punct sau o cusătură (v. Cusătură) şi, după procedeul de sudare folosit, se numeşte sudură electrică, sudură cu gaz, etc. Din punctul de vedere al modului în care a fost executată sudura şi al pozifiei obiectelor sudate, se deosebesc: Sudură spre stânga (înainte): Sudură executată orizontal sau pufin înclinat, la care sârma de adaus este condusă în fafa suflaiului. Se foloseşte la sudarea tablelor subfiri, cu grosimi până la 4 mm. Sudură spre dreapta (înapoi): Sudură executată orizontal sau pufin înclinat, la care sârma de adaus este condusă în urma suflaiului. Se foloseşte la sudarea tablelor cu grosimi de 5***15 mm. Sudură de pozifie: Sudură executată, fie într'un plan vertical sau înclinat, fie deasupra capului sudorului. Astfel, suduri de pozifie sunt: sudura verticală, efectuată în pozifie verticală (obfinută, de ex., prin sudare electrică); sudura urcătoare, care e o sudură verticală ascendentă (obfinută, de ex., prin sudare cu gaz); sudura în cornişă, efectuată în direcfie orizontală, într'un plan vertical; sudura inclinată, efectuată într'un plan înclinat sub un unghiu de 20—45°, în general pe linia de cea mai mare pantă a planului (obfinută, de ex., prin sudare electrică); sudura semiurcă-toare, care e o sudură inclinată ascendentă (obţinută, de ex., prin sudare cu gaz, spre stânga); sudura peste cap, executată deasupra capului sudorului. Sudură făfuită: Sudură de pozifie (verticală, inclinată sau în cornişă), automată, obfinută cu ajutorul unui dispozitiv de refinere (confecţionat din cupru, şi răcit cu apă), care împiedecă metalul lichid să curgă din îmbinare. Adeseori, pentru această sudură se foloseşte impropriu termenul de sudură forfată. e. Sudură, instalafie de ~ [cBapo^Han ycTa-HOBKa; installation de soudure; Schweifseinrich-tung; welding equipment; hegesztesi berendezesj: Instalafie folosită pentru efectuarea sudării. Ea poate fi o maşină (de ex. un generator pentru sudura electrică cu arc, o maşină de sudură cap în cap, o presă de sudură, etc.) sau un aparat (de ex. un generator de acetilenă, un transformator de sudură, un oscilator, etc.). Se deosebesc: 7. generator de ~ [sjieKTpoCBapOHHbiH reHepaTOp; generatrice â souder; Schweifjgene-rator; welding set; hegeszto dinamo]: Dinam electric cu caracteristica statică (exterioară) U = f (Is) aleasă astfel, încât la mărirea intensităfii să des-crească valoarea tensiunii (caracteristică descrescătoare) pentru a obfine un punct de funcfionare stabil (punctul de intersecfiune dintre caracteristica statică a maşinii şi caracteristica arcului de sudură). Aceste generatoare servesc la sudarea cu arcul electric, acoperit sau descoperit. Generatoarele de sudură sunt antrenate de motoare electrice (v. şi Convertisor de sudură), de motoare cu ardere internă sau prin curele de transmisiune. Ansamblul format din generatorul de sudură şi motorul de antrenare (cu care e cuplat) se numeşte agregat de sudură sau grup de sudură, care poate fi stabil sau mobil; agregatele cu motorul electric şi generatorul montate pe acelaşi ax se mai numesc şi blocuri sau mono-blocuri. Se construesc generatoare de diferite mărimi, şi anume: generatoare de 20"*180 A, antrenate de motoare de cca 5 kW, cari servesc la sudarea de obiecte subfiri sau la sudări de prindere, folosind electrozi cu diametrul de maximum 4 mm; generatoare de 50—350 A, antrenate de motoare de cca 12 kW, cari servesc la lucrări curente, folosind electrozi cu diametrul de maximum 6 mm; generatoare de 450, 600, 1000 şi 1500 A, antre- 5663 nate de motoare puternice corespunzătoare, cari servesc la 'sudarea ofelului cu electrozi groşi ds 8, 10 şi 12 mm, cum şi la sudarea la cald a fontei. Agregatele până la 450 A sunt grupuri mobile, suspendate pe patru rof», iar pentru intensităfi mai mari sunt staţionare. în şantiere navale şi în uzine mari se utilizează convertisoare de sudură, cari deservesc mai multe posturi de sudură (6—9 posturi). Fig. I reprezintă schema electrică (. Schema deconectare a convertisorului sovietic PSM-1000, pentru nouă posturi de sudură. R) reostate. a convertisorului sovietic PSM-1000, pentru 1000 A şi 60 V, care poate deservi simultan nouă posturi de sudură, reglarea intensităţii fiecărui post fiind obţinută prin reostate de balast. După tipul constructiv al generatorului de sudură, se deosebesc generatoare cari utilizează reacfiunea indusului, generatoare anticompound şi generatoare cari utilizează efectul anticompound şi reacfiunea indusului. — Generatoarele cari utili- J/.Caracteristica statică U=f(fs) a generatorului CPV443/ins 441, construit în fara noastră. zează acţiunea demagnetizantă a fluxului de reacfiune a indusului pot fi de construcfiî diferite, şi anume: cu poli divizafi, la cari curentul de sudura se reglează prin decalajul periilor, şi cu câmp transversal (v. şi Metadina), cu caracteristică statică în formă de clopot (v. fig. II). Generatoarele cu câmp transversal sunt folosite cel mai mu]t Sa sudarea cu arcul electric; au şi o caracteristică III. Schema electrică de principiu a agregatului de sudură CPV 443/t -*s 441, construit în tara noastră. 5i) şi Sa) perii în scurt-circuit; v^) şi Bi) perii colectoare pentru curentul de sudură. dinam»că foarte bună, deoarece restabilirea curentului de sudură — la dese'e scurt-circuitări produse în timpul sudării — se face în timpuri sub 0,05 s. Fig. IU reprezintă schema electrică a generatorului tip CVP443/tns441 (fabricat în fara noastră), cu câmp transversal, pentru intensităfi de 50-350 A. în general, generatoarele dea-cestt'p se con-struesc pentru .grupuri de sudură mobile. — Generatoarele anticompound produc curentul de sudură prin utilizarea acfiunii demagnetizante a înfăşurării anticompound. Prezintă desavantajul că nu au o caracteristică dinamică destul de bună, din cauza inducţiei mutuale dintre bobina serie şi bobina excita-fiei separate.—Generatoarele la cari schimbarea tensiunii se obfine prin folosirea cumulării acfiunii înfăşurării anticompound şi a reacfiunii indusului se construesc pentru intensităfi mari (peste 500 A) şi sunt,” în general, fixate pe fundafii. Fig. IV repre- IV. Schema electrică de principiu a generatorului SMP-3, de construcţie sovietică, a) şi a*) periile principale; c) şt c') perii în scurt-circuit; z) perie su-plementarâ; R) regulatorde intensitate. V. Caracteristica statică V=f(ls) a generatorului SMP-3, de construcţie sovietică, a) curb: le obfinute fără reostat; b) curbele obfinute cu reosfaf. z»ntă schema el3ctrică a ganeratorului SMP-3, iar fig. V reprezintă caracteristica exterioară a acestuia. instalafie mobila „Taurus" pentru sudarea electrica a şinelor, concepută şi construită în \ara. a) transformatorul de sudură în pozljie de deplasare, pe o platformă; b) transformatorul de sudură în pozifie de lucru; c) înfăşurarea secundară a transformatorului; î) priza de curent; 2) disjonctorul principal; 3) transformatorul de reglare; 4) transformatorul de sudură; 4j) înfăşurare secundară; 42) placă suport; 4S) racordare flexibilă între placa suport şi şină; 5) macara; 6) vagon platformă; 7) cale de rulare; 8) şină de sudat. f 568 s. Sudura, maşină de ~ [CBapoHHan MaaiHHa; machine de soudure electrique par pression; elektrische Druckschweifjmaschine; electric welding machine pressure; hegeszto gep]: Maşină de lucru, care serveşte la sudarea electrică prin presiune, realizând îmbinarea pieselor cap în cap sau prin suprapunere. La maşina de sudură, încălzirea pieselor se obfine prin efectul electro-caloric al curentului electric, iar apăsarea se obfine, fie prin mecanisme de apropiere a pieselor de sudat (la sudarea cap în cap), fie prin vârfurile de contact ale electrozilor (la sudarea prin puncte şi prin puncte în relief) sau prin role-electrozi (la sudarea în linie). Maşinile de sudură cu dispozitive de prindere a pieselor trebue să aibă fălci robuste de prindere, cu forme şi suprafefe de contact adecvate. După procedeul de sudare folosit, se deosebesc: 2. Maşină de sudură cap în cap [CTbiKOBaH CBapoqHaa ManiHHa; machine â souder en bout; Stumpfschwei^maschine; butt welding machine; tompahegeszto gep]: Maşină care execută îmbinarea în capete a două piese dispuse în prelungire şi apăsate una pe alta,capetele fiind aduse în stare plastică sau de topire, prin rezistenfă de contact a pieselor respective (v. Sudare cap în cap). Această maşină trebue să asigure intensitatea de curent necesară, prinderea solidă a pieselor şi presiunea de refulare. Maşina de sudură cuprinde un transformator, cu tensiunea în secundar de 2***12 V (după puterea maşinii), cum şi dispozitive de prindere şi apropiere a pieselor, cari pot fi mecanice, hidraulice sau pneumatice (v.fig./). I. Maşină de sudură cap în cap, cu refulare mecanică. 1) falcă de prindere, cu dispozitiv de apropiere mecanic; 2) falca -de prindere fixă; 3) transformator de sudură; 4) releu penfru inversarea sensului de rotafie; 5) motor de antrenare; 6) şi 7) înfrerupfoare; 8) mecanism de refulare. Se construesc maşini cu puteri cari variază dela 2,5 kW până la sute de kilowaţi, puterea nominală fiind cea intermitentă (care, în general, e dublul puterii continue). Reglarea maşinii se poate realiza în trepte (4*-8 trepte în primarul transformatorului) sau prin bobină de reactanfă. Sin. Maşină de sudură în capete. 3. Maşină de sudură prin puncte [TO^enHan CBapOHHaH MamHHa; machine â souder par points; Punktschwei^maschine; spot welder; pont-hegesztâ gep]: Maşină care execută puncte de sudură între două table subfiri (in generai, până la grosimea de maximum 2X8mm), cu ajutorul a doi electrozi apăsafi unul contra celuilalt (v. fig. II). Maşina de sudură cuprinde un transformator, cu tensiunea în secundar de 2***6 V, pentru intensităfi de 4000*”25000 A (pentru table 6-f6 mm). Reglarea tensiunii şi curentului II. Maşinădesudurăprin puncte, cu pedală. 1) electrozi; 2) porf-electrozi; 3) secundarul transformatorului; 4) arc dereglare; 5) declanşor; 6) pedală; 7) refea. de ofel de a intensităfii de sudura în circuitul secundar se obfine cu un comutator, care scoate sau introduce spire în înfăşurarea primară; durata de sudare] se reglează cu ajutorul unui releu de timp. fii A\ Se construesc maşini de puteri variind dela 5 kVA până la zeci de kilovoltamperi, cari sunt acfionate cu pedale sau automat (pentru table cu grosimi până Ia2-f2 mm). Electrozii maşinilor de sudură prin puncte se introduc în fevi-suport, cari sunt răcite permanent cu apă, iar contactele e’ectroziior se fabrică din aliaje de argint şi cupru sau de cupru cu crom şi zinc. Forma dispozitivelor variază după natura locului de sudat, putând fi brafe port-electrozi (fixate la maşină) sau cleşte transportabile (racordate cu cabluri flexibile). Fig. III reprezintă construcfia port-electrozilor, cu vârfurile de contact fixate prin presare sau cu filet; apăsarea reciprocă a electrozilor se realizează printr'un sistem de pârghi" şi arcuri, în general acfionat prin pedală sau prin contact III. Port-electrozi pentru sudura prin puncte, a) cu vârfuri de contact fixate prin presare; b) cu vârfuri de contact înşurubate; 1) intrarea-apei; 2) ieşirea apei. 56? electric, iar circuitul electric se închide după ce a fost realizată presiunea necesară. i. Maşină de sudură în linie [jiHHe&H0-p0JlH-KOBSH CBapOHHaH MauiHHa; machine â souder â la molette; Nahtschweifjmaschine; seam welder; varrathegeszto gep]: Maşină care execută puncte succesive de sudură (parfial suprapuse), formând o linie continuă de sudură, realizată cu ajutorul unor electrozi în formă de role. Tablele de sudat, cari înaintează printre role şi sunt presate de acestea, se sudează continuu. Principiile de funcţionare şi de construcfie ale acestei maşini sunt analoage cu cele ale maşinii de sudură prin puncte; unele maşini, echipate cu întreruptoare mecanice sau ionice, pof executa şi suduri discontinue. Maşinile de sudură în linie se construesc pentru sudarea tablelor subfiri până la grosimea iV. Schema maşinii penfru sudarea în linie AŞ, de construcţie sovietică- 1) role; 2) port-electrozj; 3) mecanismul de rotire a rolelor; 4) secundarul transformatorului; 5) refea. de 2 + 2 mm, cu intensităfi în secundar până la 30000 A; sudurile se realizează cu tensiuni de 3—6 V, iar vitesa e de 1,5*"3,5 m/min. Răcirea rolelor se face cu un curent intens de apă, care poate atinge 1000 l/h. 2. oscilator de ~ [aJieKTpoCBapoHHbiH GClţHJlflTOp; oscillateur; Oscillator; oscillator; hegeszto oszcilâtor]: Aparat care înlesneşte amorsarea Schema de conectare a oscilatorului de sudură, î) refea; 2) bobină de reactanfa; 3) oscilator; 4) masa de sudură. şi menfinerea arcului în timpul sudării, montat în paralel cu transformatorul care alimentează arcul de sudură. Oscilatorul se compune dintr'un transformator ridicător de tensiune şi dintr'un circuit oscilant, format dintr'un condensator, o bobină de inducfie şi un eclator cu scântei (v. fig.). Tensiunile cele mai des folosite pentru oscilatoare sunt de 2500—4000 V, cu frecvenfe de 150000--200000 Hz; puterea unui oscilator e de 100--300 W, iar greutatea iui nu depăşeşte 20 kg. a. presă de ~ [cBaporabie npeccbi; presse de soudure; Schwei^presse; welding press; hegeszto presek]: Maşină folosită pentru obfinerea presiunii de refulare, după ce marginile pieselor de sudat au fost şduse în stare plastică sau topită. Astfel de maşini sunt: maşinile pentru sudare cu gaz, prin presiune; presele pentru sudarea aluminotermică prin presiune; ciocane şi prese pentru sudare prin forjare, etc. în generai, la aceste maşin>, starea plastică sau de topire a marginilor de îmbinat se obfine prin energie chimică. redresor de ~ [cBapoHHbiH Bbinpa-MHTeJIb; redresseur de soudure; Schweifjgleich-richter; welding rectifier; hegeszto egyenirânyito]: Redresor cu mercur sau uscat (cu seleniu), care e alimentat de un transformator de sudură obişnuit şi care serveşte la sudarea tablelor subfiri. Redresoarele de sudură, cari se construesc pentru intensităfi până la 150 A, nu sunt folosite mult în practică. V. şi Redresor. s. transformator de V. Transformator de sudură. e. Suessonian [naneoreH; Suessonian; Sues-sonian; Suessonian; Suessonian]: Sin. Paleogen (v.). 7. Suflaiu: Sin. Suflător, Foaie. Sin. (impropriu) Arzător. 8. Suflaiu de nisip: Sin. Suflaiu de sablare. Ajutaj de sabiare. V. sub Sablare, v. şi sub Sablat, aparat de 9. Suflaiu de sudură [cBaponnan ropejrca; bruleur â souder; Schwei^brenner; blow pipe, torch, welding burner; hegeszto egofej]: Aparat folosit la sudarea cu gaz a metalelor, în care se amestecă gazul combustibil cu oxigen (eventual cu aer), şi care e şchipat cu un bec la orificiul de ieşire a acestui amestec (v. fig.). La capătul- f) intrarea oxigenului; 2) ajuta'; 3) intrarea acetilenei; 4) cameră de amestec; 5) bec. becului se obfine flacăra de sudare, ia aprinderea amestecului. Mărimea şi caracterul flăcării pot fi modificate prin robinetele de combustibil şi oxigen ale suflaiului, cum şi prin reductoare de presiune. Sin. Aparat de sudură, Fluier de sudură. 570 Sin, (impropriu) Sec, Pistol de sudura. V. şi sub Trusă de sudură. 1. Suflaiu de tăiere [ra30Bbiii pe3aK; chalu-jneau decoupeur; Schneidbrenner; cutiing torch; iângvăgo, vâgoego]: Aparat folosit Ia tăierea metalelor. Sin. Aparat de tăiere. Sin. (impropriu) Bec de tăiere. V. şi sub Tăierea metalelor, şi Trusă de sudură. 2. Suflaj [cy4)JiH5K, KcnpaBJieHHe npoca/ţoK nyTH D0ACbinK0ft 6aj]jiacia boa ranajiy; souf-"Mage; Schaufelnmethode; shovel method; aîâzu-jzekolâs]. C. f.: Metodă de rectificare a nivelului unei linii de cale ferată, prin ridicarea liniei şi Introducerea, cu lopeji speciale, între talpa traversei şi patul vechiu, a unei cantiiă|i de piatră de sufiaj, corespunzătoare minimului necesar, lăsat în traverse. Metoda suflajului comportă următoarele operafiuni principale: Se determină mărimea denivelărilor vizibile, cu instrumente speciale de nivel-ment, şi a denivelărilor oarbe, cu instrumente speciale (dansometre); în Socul insfrumentelor optice se pot folosi cruci metalice de nive!ment, iar în locul dansometrelor se pot folosi bastoane speciale cu ghiulea cari, la ciocnirea traversei, dau unui lucrător experimentat posibilitatea dea determina cu precizie suficientă, după caracterul sunetului, denivelările oarbe. După determinarea precisă a denivelărilor şi baterea completă a crampoanelor săltate, se ridică linia cu ajutorul unor cricuri. Ridicarea căii se face simultan la ambele fire, cu 10 mm mai sus decât adausul necesar de balast. Se stabileşte cantitatea precisă de balast necesar pentru ridicarea traversei şi se introduce această cantitate de balast sub traversa suspendata. Introducerea balastului sub traversa suspendata se poate face prin două metode: — Introducerea balastului lateral (transversal), cu ajutorul unor lopefi speciale scurte. în acest caz se scoate balastul dintre traverse, în ordine alternată. — Introducerea balastului pe la capetele traversei, de-a-lungul ei şi simultan dela ambele capete, cu ajutorul unor lopefi speciale, lungi. în acest caz, se scoate balastul numai în dreptul capetelor traversei şi pe lăfimea ei. Cel de al doilea procedeu e mai avantajos, deoarece stabi.itatea căii la fugire e superioară celei obţinute prin suflaj lateral, la care se produce o afânare a ba'astului dintre traverse. De asemenea, randamentul lucrărilor, în cazul suflajului pe la capetele traverselor, e cu cca 40% mai mare decât la suflajul transversal. Balastul trebue aşternut uniform sub traversă, cu ajutorul lopefilor. După introducerea sub traversă a cantităfii de balast, în strat uniform, linia « coborîtă de pe cricuri; apoi se completează şi se bate cu maiul balastul dintre traverse sau dela capetele traverselor — şi se aranjează prisma de balast. Prin circu!afia trenurilor, stratul de balast introdus sub traverse seiaseaza, r^alizându-se astfel «un bun nivelment şi o stabifiîate perfectă a căii. Materialul folosit la suflaj e savura de roce tari (granit, bazalt, etc.) de 5—15 mm, — sau pietrişul mărgăritar curat şi uscat, care corespunde condifiuniior tehnice impuse. SuHajul se execută în reprize de câte maximum 20 mm. La construcfia liniilor ferate noi sau la reparafia capitală a liniilor ferate, paiul de balast trebue să fie îndesat suficient, prin treceri de trenuri, iar balastul dintre traverse trebue să fie suficient de compact. Dacă balastul dintre traverse cade sub acestea la ridicarea căii, suflajul nu poate fi executat. Avantajele principale ale metodei suflajului fafă de burajul manual sau mecanic sunt: menţinerea intactă a patului vechiu, compact, de balast sub traverse, asigurându-se astfel o stabilitate superioară celei objinute prin buraj; un randament de 2-*3 ori mai mare decât cel ofcfinut prin buraj; un efort mult mai mic din partea lucrătorilor, decât în cazul burajului. s. Sufîaj magnetic [warHHTHoe rainemie (flyrn); soufflege magnelique; magnetische Fun-kenloschung; magnetic b!ow-out; mâgneses ki-oltâs]. Elf.: 1. Efectul de deplasare a arcului electric, prin forfa pe care o exercită asupra lui un câmp magnetic. Sensul acestei forfe F, perpendiculară pe densitatea / a curentului din arc şi pe inducjia magneiică locală B, formează cu acestea un sistem drept de axe, în ordinea F, ], B. — 2. Efectul de stingere a arcului electric format între contactele de rupere (v.), prin lungirea şi deplasarea lui rapidă, într'un sens dorit, cu ajutorul unui câmp magnetic. Suflajul poate fi produs de câmpul magnetic propriu al unei bucle de curent (efectul de buclă), de o bobină de suflaj, legată în serie sau în derivaţie cu circuitul care trebue întrerupt, sau de magnefi permanenfi (în Cczul curentului continuu). Stingerea arcului electric se obfine prin alungirea şi răcirea fui intensă, efectul de răcire obtinându-se prin trecerea arcului în zone de aer rece, prin deplasarea şi răcirea craterului arcului şi prin contactul cu perefii reci. Arcul electric din aparatele de joasă tensiune se întrerupe, în generali prin suflaj magnetic, atât în curent continuu, cât şi în curent alternativ, când sunt de întrerupt curenfi importanţi, la număr mare da conectări (v. fig.). Stingerea prin suflaj magnetic la un La tensiuni înal- cc.Pi.ac!fr' .. . * _ , î) bohlnade suflaj; 2) poli magnetici; ' ' 1 CUrenT 3) c0nfâcfe. 4) camera de stingere. alternativ, unde stingerea arcului (v.) se face, în esenfă, când intensitatea curentului trece prin valoarea zero, se folosesc şi alte procedee de stingere, mai 571 eficace decât suflajul magnetic, fiindcă acesta e nul Ia trecerea curentului prin valoarea zero. Totuşi, suflajul magnetic e folosit în aparatele cu întrerupere în aer, la tensiuni nominale până la 20 kV şi puteai de rupere până la 200 MVA, în special la aparatele de tipul separatoarelor de sarcină. E folosit, de asemenea, la întreruptoarele şi descărcatoareSe de curent continuu, la tensiuni până la 15 kV incluziv. Curenfii până la 5---10 A se sting greu, chiar cu bobină de suflaj; curenfii de 10—200 A se sting uşor cu bobina de suflaj; curenfii mai in-tenşi decât 2C0 A se sting bine, chiar fără bobină de suflaj, numai prin efectul de buclă. Un suflaj prea intens poate provoca supratensiuni (v,), mai ales în curent continuu, mărind uzgra contactelor. Intensitatea optimă a câmpului, care evită uzura mare, e de 130, 100, 60, respectiv 0 Oe, pentru curenfi de 100, 200, 400, respectiv 600 A. în practică se folosesc câmpuri magnetice de 30-100 Oe. î. Suflanfă [Bosjţyxo Ay BKa; soufflante; Ge-blăse; blower; fuvogep]. Mş.: Maşină sau aparat care serveşte la comprimarea aerului (suflanfă de aer) sau a altor gaze (suflantă de gaze) la presiuni cuprinse între 0,1 ats şi 2 *"3 ats, în vederea folosirii presiunii în transportul la distanfă al acestora prin conducte, în vederea folosirii fluidelor pentru a uşura sau a provoca reacfii chimice, pentru a alimenta motoare cu ardere internă, etc. Spre deosebire de sufiante, maşinile cari comprimă aer sau alte gaze la presiuni sub 0,1 ats se numesc ventilatoare (domeniul lor obişnuit de funcfionare fiind în jurul valorii de 0,01 ats), iar maşinile cari comprimă aer sau gaze la presiuni cari depăşesc 2 — 3 ats (atingând 2000 ats în scopuri industriale şi 7C00 ats în laborator) se numesc compresoare. — Uneori, termenul compresor se foloseşte, în tehnică, într'o accepţiune mai largă, care cuprinde ventilatoarele, suflantele şi compresoarele propriu zise. — Termenul suflantă se foloseşte, adeseori, numai pentru maşinile cari comprimă aer, acestea constituind majoritatea suflantelor din industrie. Din punctele de vedere termodinamic, reodinamic şi organologic, suTantele de aer si suflantele de gaze funcţionează în acelaşi fel. Construcţia suflantelor de gaze diferă de aceea a suflantelor de aer numai prin folosirea de organe de etanşare mai perfecfionate (etanşarea completă fiind necesară, de exemplu, la pomparea gazelor toxice), prin folosirea unor materiale speciale (de ex.: ofeluri inoxidabile, la maşinile pentru gaze corozive; materiale fără cupru şi feră aliaje de cupru, la cele cari comprimă amoniac; etc.), şi prin necesitatea folosirii unor lubrifianfi specali. Spre deosebire de compresoare, suflantele nu au nevoie, în general, de răcirea gazului comprimat în interiorul maşinii, temperatura acestuia depăşind rareori 150° la refulare. Puterea ut’lă a suflantelor e determinată prin debit şi prin diferenfa dintre presiunea gazului la ieşirea şi Ia intrarea în maşină; debitul e determinat de dimensiunile organelor în mişcare ale suflantei, de vitesa acestora şi de randamentul volumetric. Suflantele sunt folosite pe scară mare în industrie: în siderurg:e, pentru alimentarea furnalelor înalte, a convertisoarelor Bessemer şi a altor tipuri de convertisoare, cu aer atmosferic sau cu aer îmbogăft în oxigen; în industria chimică şi în metalurgia neferoaselor, pentru comprimarea diferitelor gaze; Ia executarea lucrărilor sub cheson; la sipraalimentarea şi baleiajul motoarelor cu ardere internă; etc. Cea mai importantă ulilizare a suflantelor e cea din siderurgie, la alimentarea furnalelor, la cari, pentru o tonă de fontă sunt necesare un debit de aer până la câteva sute de mii de metri cubi pe oră, sub presiunea de 1 — 2 ats, puterea necesară putând atinge 19000 CP. Din punctul de vedere al modului de funcfionare (adică după modul de realizare a comprimării gazului), suflantele se clasifică în maşini (cu organe mobile) şi în aparate (fără organe mobile), numite ejectoare (v.). — Suflantele cu organe mobile se împart cum urmează: sufiante volu-mice (v.), în cari comprimarea gazului se obfine prin creşterea pres:unii statice în compartimente cu volum variabil, şi sufiante cu rotor (cu palete) sau turbosuflante (v.), în cari comprimarea gazului se obfine prin transformarea energiei cinetice în energie potenfială, într'un rotor cu palete. Suflantele volumice se clasifică în sufiante volumice cu piston şi în sufiante volumice rotative, iar turbo-suflantele se clasifică în turbosuflante radiale sau centrifuge (la cari circa două treimi din creşterea presiunii se realizează în rotor şi circa o treime, în stator, iar gazul intră axial în corpul maşinii şi apoi e condus radial, de palete, spre periferia rotorului) şi în turbosuflante axiale (la cari gazul trece în permanentă axial prin maşină). 2. Suflanfă volumică [oâ^eMBaH BOSAyxoflyB-Ka; soufflante volumetrique; volumetrisches Ge-blăse; volumetric blower; terfogatos fuvogep]: Suflantă în care comprimarea gazului se obfine prin creşterea presiunii lui statice, folosind un organ de maşină rrobiî, care variază volumul unuia sau al mai multor compartimente în cari e închis gazul. Suflanta poate fi antrenata direct sau indirect, de orice fel de motor. Construcţia suflantelor volumice diferă după felul mişcării organului care efectuează comprimarea gazului; din acest punct de vedere, se deosebesc sufiante volumice cu piston şi sufiante volumice rotative. Puterea necesară la arbore pentru antrenarea unei sufiante volumice e dată de relcfia p - QLad în care: Q (kg/s) e debitul de gaz refulat; Lad (kgfm/kg) e lucrul mecanic adiabatic necesar comprimării unui kilogram de gaz; 572 Pi e randameniul adiabatic indicat; e randa- Fc pc mentul mecanic, şi e randamentul trans- la , misiunii (ia antrenare directă, Li (kgWkg) e lucrul mecanic indicat; Pit Pc şi Pa sunt puterea indicată, re- , p , spectiv puterea la — arborele sufiantei (în CP) şi puterea la arborele motorului de antrenare (v. fig.). Ca valori uzuale se pot indica: Reprezentare grafică a puterilor şi a pierderilor la o suflantă cu compresiune isotermică. rHad — Q^3 ‘"0,97; Pa) puterea necesară la arborele de 0,96 •••0,99; antrenare; Pc) puterea la cupla sufiantei; Pj) puterea indicată; Pjs) puterea teoretică necesară pentru com-presiune isotermică; Pfr) pierderi la care e raportul din- transmisiune; pm) pierderi prin fre-tre cantitatea de cărj. ppierderi la comprimarea gaz aspirata de ga2u|uj; rj^=PcyPa) randamentul sufianta Şl cantlta- transmisiunii; i\m=P; /Pc) randamen-tea de gaz livrata fu, mecanic. n;:c=:P:,/P; \ randamen- i\m =0,85-0,95; gradul de livrare, j ii-iw/j-x tul mecanic; iji/s=pîs/p.) randamen-de sufianta (dife- fu, lndicat isotermic; ' P /P _ renta dintre cele randamentul la cuplă doua cantitafi fund isotermic. pierderile de gaz prin neetanşeitate), are valoarea X — 0,95••■0,98. i. Suflantă volumică cu piston [nopniHeBan B03AyX0AYBKa; soufflante volumetrique â piston; volumetrisches Kolbengeblăse; volumetric piston blower; a terfogatos dugattyus fuvogep]: Suflantă la care aerul e comprimat de un piston în mişcare alternativă într'un cilindru, gazul comprimat având o mişcare alternativă discontinuă. Din punctul de vedere funcfional şi al organelor componente, suflantele cu piston sunt întru totul asemănătoare cu compresoarele cu piston (v.). Raportul de compresiune fiind mic (2•••3), suflantele cu piston se execută, în general, într'un singur etaj, în construcjie nerăcită. Suflantele cu piston pot fi antrenate direct sau indirect, prin electromotor, motor cu abur, motor hidraulic sau motor cu ardere internă. Polzunov a folosit pentru prima oară motorul cu abur la antrenarea suflantelor de aer, penfru deservirea furnalelor la uzinele din Barnaul, în anul 1776. Agregatele suflantă cu piston-motor cu abur, cari aveau randamentul global 0,1 ••• 0,12, au fost înlocuite apoi cu suflante antrenate cu motoare cu ardere internă cu gaz de cuptor înalt, şi cari au randamentul global 0,25---0,28; acestea au, în generai, trei cilindri; unul pentru aer şi doi pentru gaze, aşezafi în tandem. Avantajele suflantelor cu piston fafă de cele ale suflantelor volumice consistă, în specia!, în posibilitatea de a construi unităfi mari. în comparaţie cu turbosuflantele, avantajele suflantelor cu piston sunt: instalafie relativ simplă; lipsa agregatelor auxiliare necesare turbosuflantelor (căldări de abur, etc.); cheltueli de exploatare mici; consum de apă de circa opt ori mai mic decât la turbosuflante; randament mai mare; posibilitatea de funcfionare cu gaz de cuptor înalt (avantaj, în special, în siderurgie); posibilitatea de variere a debitului de aer sau de gaz până la valori foarte mici, fără risc de pompaj; independenfă între debit şi presiune. Des-avantajele lor fafă de turbosuflante sunt: volum şt greutate a maşinii de zeci de ori mai mare, utilizarea suflantelor cu piston pentru debite foarte mari de aer devenind, din această cauză, imposibilă; întrefinerea se poate face numai de un personal experimentat; cheltueli de întrefinere mari (la piese de schimb); consum de uleiu de zece ori mai mare decât la turbosuflante; opriri frecvente pentru reparafii; aerul refulat impur (confinând vapori de uleiu cari se condensează în conducte); timp lung de manevrare şi de schimbare a regimului de funcfionare; puterea limitată, până în prezent, ia 4600 CP. în tehnica modernă a construcţiei suflantelor cu piston se manifestă următoarele tendinfe: recuperarea căldurii confinute în gazele de ardere ale motoarelor cu gaz, cari le antrenează; înlocuirea pistoanelor de fontă cu pistoane de ofel; construcţii cu supape cu secţiuni de trecere mari (obfinându-se, pe această cale, o sporire a debitului până la 6% fafă de vechile construcfii); sporirea turafiei unităfilor mari cu 20 ■••30% fafă de aceea a unităfilor mijlocii; realizarea unei curse a pistonului cât mai mari posibile; reducerea greutăfii sistemului piston-cap de cruce-bielă; comanda supapelor prin uleiu sub presiune. Cu toate acestea, e probabil că suflantele cu piston vor fi înlocuite treptat cu turbosuflante. Suflantele cu piston sunt folosite, în general, în industria siderurgică (pentru cuptoare înalte şi ofelării), în industria chimică, în industria alimentară, etc. 2. ~ volumică rotativă [ BpaiiţaTeJibHafl B03AyX0AyBKa; soufflante volumetrique rotative; rotierendes volumetrisches Geblăse; rotary volumetric blower; terfogatos forgo fuvogep]: Suflantă la care comprimarea gazului e realizată prin varierea spatului ocupat de acesta în camerele corpului sufiantei, provocată de învârtirea unui rotor cu organe de formă adecvată. Gazul intră în suflantă prin aspirafia provocată de variafia volumului generat de rotor şi e refulat în spafiul de refulare prin presiunea care se exercită asupra gazului, datorită învârtirii rolorului. Curentul de gaz circulă într'un singur sens. La suflantele rotative, spre deosebire de turbosuflante, debitul de gaz nu depinde de presiunea produsă, ele debitând teoretic aceeaşi cantitate de gaz pentru fiecare rotafie, independent de turafie şi de presiunea produsă. Din motive constructive, între rotor şi stator există interstifii cari, deşi în general nu depăşesc 0,1 mm, provoacă pierderi de debit importante, în special la unităţile mici. La suflantele volumice rotative, randamentul volumetric creşte cu turafia şi cu dimensiunile, şi scade cu presiunea. La unele suflante, pentru a elimina interstifiul, se 573 lasă să se frece rotorul de stator; în acest fel, pierderile de gaz se micşorează, însă pierderile prin frecare cresc. Suflantele volumice rotative pot fi: sufiante rotative cu doi arbori (de ex. sufiante cu rotoare angrenate şi sufiante cu rotoare conjugate) şi suffante cu un arbore (de ex. sufiante cu lame alunecătoare şi carcasă fixă, sufiante cu tobă rosto-golitoare, sufiante cu carcasă rotitoare, sufiante cu inel de lichid, etc.). Suflantele volumice rotative se folosesc, în general, pentru presiuni cuprinse între 0,2 ats şi 0,5 ats şi pentru debite până la 240 m3/min, construcfiile uzuale nedepăşind 60■■•70 m3/min. în raport cu suflantele cu piston, suflantele volumice rotative prezintă următoarele avantaje: eliminarea maselor în mişcare alternativă; posibilitatea de funcfionare la turafie înaltă; dimensiuni şi greutate mai mici; cuplare directă cu electromotorul de antrenare; sens unic de circulafie a gazului prin maşină; funcţionarea, în general, fără supape. în raport cu turbosuflantele, ele prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de lucru la debite mici şi la presiuni relativ mari, cu randament acceptabil; independenfa dintre presiune şi debit sau turafie; posibilitatea de funcfionare 1a o gamă mare de turafii. Prezintă următoarele des-avantaje: pref de execufie mare, datorită nevoii unei prelucrări de înaltă precizie; pierderi mari prin interstifii, în special la unităţi mici, respectiv pierderi mari prin frecare, la tipurile cu frecare între rotor şi stator; la unele tipuri, consum relativ mare de uleiu; funcfionare cu sgomot; la unele tipuri, uzură pronunfată a anumitor organe în frecare. Suflantele volumice rotative sunt folosite la suflarea în cubilouri, la lucrări în chesoane, la baleiajul motoarelor cu ardere internă în doi timpi, în industria chimică şi în industria alimentară. Exemple de sufiante volumice rotative: Suflanfă cu rotoare angrenate: Suflanfă volu-mică cu doi arbori rotitori, pe cari sunt montate două rotoare identice, cu secfiunea transversală asemănătoare cu lem-niscata. Rotoarele pot avea două,trei sau patru pale, ceea ce provoacă dificultăfi deosebite ia uzinare. Cele două rotoare se mişcă în sensuri contrare, cu vitesă I4 unghiulara con J Suflanfă cu rotoare angrenate (tip stantă, imprimată Roots). de un angrenaj ^ carcasă (stator); 2) rotor; 3] cercu-CU rofi dinfate ci- rile primitive ale angrenajului; 4) intra-lindrice (cu joc rea gazu|ujj 5) ieşirea gazului, foarte mic). Rotoarele se angrenează în orice pozifie, făcând contact de-a-lungul unei generatoare; practic, rămâne un interstifiu de 0,1 ”*0,2 mm, ceea ce micşorează gradul de livrare (v. fig. /). Comprimarea gazului se face brusc, provocând scăderea randamentului şi o funcfionare cu sgomot strident. Pentru atenuarea sgomotului se iau următoarele măsuri: adoptarea de rotoare elicoidale; mărirea numărului de brafe; montarea de amortisoare de sgomot pe conducte. Se execută, în general, în construcfie turnată din fontă sau din aluminiu, sau în construcfie sudată, din ofel. Deoarece rotoarele nu sunt în contact, se pot realiza turafii înalte (10 000 rot/min), maşinile fiind compacte şi uşoare. Suflantele cu rotoare angrenate sunt folosite curent pentru presiuni sub 1,2 ats, de exemplu la baleiajul şi la supraalimentarea motoarelor cu ardere internă. Sin. Suflantă Roots. Suflanfă cu rotoare conjugate: Suflantă volu-mică cu doi arbori rotitori pe cari sunt montate două rotoare de formă diferită, unul refulant şi altul distribuitor, pe arborele principal e calat rotorul refulant, constituit dintr'un disc cu câte trei proeminenfe pe fiecare fafă frontală, cari efectuează transportul şi comprimarea gazului (v. fig. II); rotorul distribuitor are un şant median circular, în care intră discul rotorului refulant. Ambele rotoare Suflanfă cu rotoare conjugate. Sunt antrenate prin 0 ro*or refulant; 2) proeminentă; roti dinfate cilin- 3) cilindru fix cu canale de echi-drice şi’se rotesc librare a presiunii; 4) rotor distri-în sens invers, boitor; 5) pală; 6) carcasă; 7) şi 8) in-Trecerea proemi- trarea' respectiv ieşirea gazului, nenfelor dela refulare la aspiraţie se face în golurile cilindrice cuprinse între palele rotorului distribuitor (4), muchiile paralele cu axa de rotafie ale acestuia trebuind să împiedece scurgerea spre aspirafie a gazului comprimat. Suflanta are spafii moarte mari, efectul dăunător al acestora fiind eliminat în mare măsură de canalele de echilibrare ale cilindrului (3). Pierderile prin interstifii ale acestei sufiante sunf relativ mari. La acelaşi debit, acest tip de suflantă e mai mare decât suflanta cu rotoare angrenate; fabricarea rotoarelor e însă mult mai simplă, prelucrarea făcându-se pe maşini obişnuite. Suflantele cu rotoare conjugate sunt folosite, în general, pentru comprimarea de aer la0,2--'0,3 ats şi pentru debite până la 240 m3/min, la turafii de 260-*-950 rot/min. Sin. Suflanta cu pistoane rotitoare şi cu cilindru distribuitor. Suflanfă rofafivă cu lame alunecătoare: Suflantă volumică cu un singur arbore, pe care e calat un rotor cilindric, care are un sistem lonaitudinal 574 de fante, pentru una sau pentru mai multe larhe subfiri metalice sau de mase plastice. Rotorul e montct anaxial într'o carcasă, astfel încât o generatoare a sa atinge csrcasa cilindrică. Contactul dintre lame şi carcasă se rea izează prin efectul forţei centrifuge sau prin forfa e’aslică a unor resorturi elicoidale. Pnn învârtirea rotorului, lamele mătură compartimentul activ, care are secfiunea în fermă de secere, creat “ntre acesta şi carcasă. Acest spafiu e despărfit de lame în celule al căror volum scade la mişcarea rotorului, astfel încât se realizează aspirafia şi comprimarea gazului. Se construesc suf jante rotative cu o singură lamă (v. fig.111), la cari —■ pentru a obfns o etanşare în orice pozifie a lamei — carcasa trebue să aibă secfiunea în formă de cardio dă (ceea ce implică operafiuni foarte dificile de prelucrare) şi sufiante cu mai multe lame, la cari, prin împărfirea, în mai multe celule, a compartimentului în formă de secere, diferenfa de presiune dintre acestea e mică şi, deci, şi pierderile prin III. Suflanfă volumică cu I mă unică. I) carcasa; 2) rotor; 3) lame; 4) cămaşă de răcire cu apă; 5) spafiu de aspiraţie; 6) spafiu de refulare. IV. Suflanfă rotativă cu lame alunecătoare, î) aspiraţie; 2) refulare; 3) cămaşă de apă; 4) valvă cu supapă automată; 5) lame; 6) inel de pr.fecfijr.e a pere-iclui carcasei; 7) inel de efanşare. interstiţii scad. Raportul de cotypresiune fiind constant şi determinat de elementele geometrice ale maşinii, unele sufiante au valve automate cu supape pe partea refulării, cari funcţionează la> depăşirea valorii nominale a contrapresiunii. Pentru a realiza o compresiune cât mai apropiată de cea isotermică şi pentru a elimina căldura produsă prin frecare, unele maşini au carcasa răcită cu apă, atât în partea frontala, cât şi în cea cilindiică. Suflantele cu mai multe lame se construesc curent psntru un raport de corn-presiune până la 4 şi pentru debite până la 60 m3/min şi sunt, astfel, compresoare rotitoare cu lame (v. fig. sub Comprssor rotitor cu lamele şi fig. IV). Două compresoare pot fi cuplate în serie şi se realizează astfel, uşor, compresoare rotative cu presiunea până la 8 ats. Suflantele cu lame alunecătoare pot fi folosite şi ca pompe de vid, putârd realiza presiuni absolute până la 0,2 mm col. Hg. Din punctul de vedere al randamentului, unităţile mari se apropie de suflantele cu piston, rămânând însă inferioare acestora. Reglarea acestor sufiante se face prin variafia turafiei, prin scoaterea din funcfiune temporară sau prin scurt-circuitarea între refulare şi aspirafie. Suflanfă cu lame rotitoare: Suflantă volumică cu un singur arbore coaxial cu carcasa, având trei sau patru lame rotitoare, articulate pe arbore; lamele sunt aşezate în plane radiale şi sunf echilibrate cu câte o contragreutate (v. fig. V). Datorită echilibrării, sunt suprimate frecările dintre lame şi carcasă. Lamele sunt v- Suflantă cu lame rotitoare. antrenate în miş- f) carca!' 2) a,bore de an,renare: carea de rotaţie 3)tcbSdinSegmente;4)lamăroiitoare; de o tobă aşe- 5)conir<9reutate;6)ru,ou de *îa ?*re zata anaxial în car- la alun«are ?! os:ilatb; 7) Intrar.» casă, şi tangentă, aerulu';8) ieşirea atn,lui comPrimat-în interior, la aceasta; trecerea lamelor prin mantaua tobei se face prin piese în formă ds rulouri, crestate diametral, cari realizează etanşarea, atât la mişcarea de translafie a lamelor, cât şi la mişcarea de oscilafie a rulourilor. Cinematica mişcării paletelor e identică cu cea a mecanismului cu culisă oscilanta. Suflanta cu lame rotitoare prezintă următoarele avantaja: aşezare coaxială a paletelor cu carcasa, interstiţii mici şi frecă, i mici. Desavantajele acestei sufiante sunt: forfele centrifuge şi Coriolis dau o vibrafie a lamelor; consum maie de uleiu; uzură a lamelor şi a rulourilor; toba trebue construită din segmente. Suflantele cu lamerottoare sunt folosite numai pentru debite mici, pentru baleiajul motoarelor în doi timpi. Suflantă cu tobă rosfogolifoare: Suflanfă cu un singur arbore rotitor, la care e calată pe 575 acesta o tobă de lucru anaxială cu carcasa, şi tangentă cu aceasta în interiorul ei. Toba efectuează o mişcare de rotase, rosfogoiindu-se în interiorul carcasei; simultan se roteşte şi compartimentul în formă de secere. La o construcfie uzuală (v. fig. V/), spafiul de aspiraţie e despărfit de cel de refulare printr'o lamă alunecătoare, condusă de un mecanism cu excentric şi biela, astfel încât să nu atingă niciodată toba. Prin aceasta se elimină frecările, dar apar pierderi de debit prin interstifii. Sufianta cu tobă rostogolitoare reprezintă inversarea cinematică a sufiantei cu lame alunecătoare. Această construcţie prezintă desavantajul unei refulări deci are nevoie de o cameră pneumatică de egalizare. Suflantă cu carcasă rotitoare: Suflantă volumică cu un singur arbore, la care celulele compartimentului în secere, în care se face comprimarea, sunt cuprinse într'o carcasă rotitoare. O suflantă (v.fig. VII) e compusă din două tobe anaxia-le, cari se rotesc simultan, cu a-ceeaşi vitesă unghiulară, antrenate prin intermediul unui cuplaj Special. V!L suf|anf§ cu carcasă rctitoare. Spaţiul dintre cele /j carcasă fixă; 2) carcasă (tcba) ex-/ 0 e terioară rotitoare; 3) tobă interioară pa fit în patru ce- rotitoare; 4) lame; 5) fante; 6) ad-ule, prin două misjune. 7) refuIare> lame cari se sprijine de toba exterioară şi alunecă în ghidaje ale tobei inter'oare; volumul lui se măreşte şi se micşorează ritmic. în toba exterioară există un sistem de fante prin cari se face admis:unea, respectiv evacuarea gazului comprimat. Acest t p de suflantă prezintă următoarele desavantaje: laminarea puternică a curentului de gaz prin fante; pierderi interstif ale mari; răc're insuficientă; construcfie costisitoare, — şi următoarele avantaje: frecări mici şi uzură redusă. Suflantă rotativă cu inel de lichid: Suflantă volumică rotativă cu un singur arbore, pe care e calat un rotor cu palete monobloc, radiale, anaxiale fafă de carcasa cilindrică. Carcasa se umple parfial cu un lichid, în timpul staţionării sufiantei. Prin învârtirea rotorului, lichidul e antrenat de palete şi, la VI. Suflantă cu tobă rostogolitoare cu lamă alunecătoare în carcasă. 1) carcasă; 2) lamă alunecătoare; 3) tcbă rostogolitoare; 4) excentric; 5) bieT; 6) acmisiun;a aerului; 7) refulare. pulsatorii a gazului şi o anumită turafie, el formează un inel de grosime uniformă, concentric cu interiorul carcasei (v. fig.V///). Prin aceasta se formează un compartiment în formă de secere; celulele formate de două palete vecine şi suprafafa interioară a inelului de I chid îşi măresc şi îşi micşorează succesiv volumul. Gazul e aspirat, respective refulat, prin două fante în formă de corn, aşezate în l T- ^ perefii frontali. Li- . ....... I» i r r • .. * VIII. Sufianta rotativa cu inel de lichid., chidul folosit e, in 1 ............ , /) car asa suflant i; 2) ine de lichid? general, apa; pen- * J , . ' * , 3) rotor anaxial, in raport cu carcasa» tru anumite gaze ' . i .. cu palete; 4) intrarea gazulu.; 5) ieşi- so ubile in apa se ' , . , , ' r , | , rea gazului refulat. folosesc lichide corespunzătoare. Suflantele de acesttip, cu turafii până la 3000 rot/minr se folosesc pentru presiuni până la 1,5 ats şi pentru debite până la 33 ms/min. Aceeaşi construcfie poate fi folosită şi ca pompă de vid,, penfru presiuni absolute până la 3,8 mm col. Hg. Compresiunea gazului e aproape isotermică. Reg'area debitului se poafe face numai prin scurtcircuitare între aspiraţie şi refulare. Acest tip de suflantă ere nevoie de putere mare, din cauza frecărilor mari în lichid. î. Suflantă Roofs: Sin. Suflantă cu rotoare angrenata. V. sub Suflantă volumică rotativă. 2. Suflare [npo#yBKa; operat.on de souffler Ia suie; Rufjblasen; soot blowing; ktfuvâs]. Termof.i Curăfirea de funingine a interiorului fevilor de fum, respectiv a exteriorului fevilor fierbătoare ale căldări'or de abur, efectuată cu ajutorul suflătoarelor de funingine. s. Suflaîe. Tehn., Mefl.: Sin. (impropriu) Insu-flare (v.). 4. Suflare [yTeqţca; fuite; Leck, Undichtigkeitr leak, leakage; kifuvâs]: Termen de atelier, folosit pentru scăparea în atmosferă a aburului sau a apei dintr'un cilindru, recipient, etc., dctorită uzurii sau viciilor de montare. Exemple de suflare: Ia un motor cu abur, scăparea aburu’ui de-a-lunqul t'jei pistonului sau prin fianşe, din cauza neetanşeităfii presgarn'turilor; la o căldare de abur, f e scăparea aburului prin locurile de racordare a elementelor de supraîncălzire, fie scăparea aburului sau a apei prin zona de contact dintre capacul şi scaunul autoclavei. 5. Suflare cu abur [napoBoe flyTbe; souffler â la vapeur; Ausdărrpfen; steam blow; gozkifuvâs]. Ind. pefr.: Curăfirea cu abur a coloanelor de fracţionare, a cuptoarelor, a conductelor şi, în general, a oricărui recip'ent, în scopul de a elimina gazele şi produsele petroliere, astfel încât să se poata 576 lucra cu foc în interiorul acestuia, fără pericol de •explozie sau de incendiu. 1. Suflare cu nisip: Sin. Sablare (v.). 2. Suflarea fevilor de locomotivă [npo/ţyBKa Tpyt) nap0B03a; soufflage des fuyaux de loco-motives; Ausblasen der Lokomotivrohre; blasf of ^he locomotive tubes; mozdonycso-kifuvâsj. C. f.: Curăfirea depunerilor de fraisil din fevile de fum mari şi mici ale locomotivelor cu abur, prin suflare cu aer comprimat luat dela pompa de aer a locomotivei sau dela o sursă străină de aer comprimat, sau prin curenfi de abur luat dela locomotivă. Suflarea în timpul stafionării locomotivei fără presiune se execută cu ajutorul suflătorului cu aer comprimat, Suflarea fevilor, ia locomotivele în presiune, se efectuează prin suflătoare cu abur, montate pe locomotivă şi manevrate din cabina mecanicului. s. Suflător [ropeJiKa, nanjibHan Tpy6a; cha-lumeau; Lotrohr; blow-pipe; fuvocso]. Tehn.: 1. Aparat de suflat, constituit dintr’un tub metalic cu diametru mic, îndoit, şi cu orificiu de ieşire strâmt, prin care se suflă aer în dreptul unei flăcări de gaz sau de alcool, pentru a obfine o activare a arderii. E folosit în operafiuni de lipire tare (de ex. de bijutieri), sau în analiza pe cale uscată a mineralelor, pentru a obfine o flacără dirijată, ascufită, oxidantă sau reducafoare. Sin. Tub de lipit. — 2. Unealtă de laborator constituită din două tuburi concentrice: prin cel exterior se introduce pe la un capăt un gaz combustibil, care arde la capătul opus; prin tubul interior, care are la capătul flăcării un orificiu strâmt, se suflă aer sau oxigen. Se obfine o flacără foarte •caldă. E folosit pentru calcinarea creuzetelor, lucrarea sticlei, etc. 4. Suflător [nap0B03Hbiă napocTpyHHbiH npn6op £JIH AyTbH; souffleur; Hilfsblăser; auxi-liary blast, blower; segedfuvo]. C. f.: Dispozitiv de activare mecanică a tirajului, montat în camera de fum a unei locomotive, fie deasupra capului Suflător. 1) suflător; 2) cap de emisiune; 3) cujii de despicare a vinei de abur; 4) abur; 5) Ia preîncăizitor. de emisiune (coaxial cu acesta), fie aproape de baza coşului. E constituit, în general, dintr'un inel tubular (de ofel sau de bronz) perforat, cu găuri de cca 2 mm, dispuse astfel, încât sa formeze un con de emisiune care are axa în axa coşului; aburul dirijat prin suflător iese cu presiune prin găuri, formează o depresiune în camera de fum, asigurând tirajul, şi antrenează gazele de ardere spre coş. Suflătorul, care e acfionat printr'un robinet din cabina mecanicului, e folosit la mersul locomotivei cu regulatorul închis, la activarea focului pentru ridicarea presiunii în căldare, la mersul în pantă, la intrarea în stafii (înainta de închiderea regulatorului) şi în timpul stafionării locomotivei (v. fig.). Sin. Sufler. 5. Suflător de nisip. C. f.: Sin. Nisipar (v.). 6. Suflător de fevi de locomotivă [npQflyBOH-Han ycTâHOBKa #jih Tpy6 nap0B03a; installa-tion de soufflage des fuyaux de locomotive; Loko-motiv-Ausblaseeinrichtung; locomotive tubes blow-off installation; mozdonycso-kifuvokesziilek]. C. f.: 1. Aparat folosit în depourile de locomotive, pentru curăfirea prin suflare a fevilor de fum mari şi mici ale locomotivelor. E format dintr'un ajutaj (şprif) montat la o feavă flexibilă, prin care se suflă în fevi aer sub presiune, ia partea din spre camera de fum. Aparatul e portativ şi serveşte la suflarea fevilor la rece. — 2. Aparat montat în focarul locomotivelor, pentru curăfirea fevilor prin suflare, în timpul mersului. E format dintr'un tub cu ajutaj, prin care se insufiă în fevi abur sub presiune, la partea din spre cutia de foc. Aburul se ia dela capul central de abur aî locomotivei. Penfru a evita arderea ajutajelor, ele se răcesc cu aer, iar la unele sisteme, ajutajele se retrag din zona focului, în perioada de oprire a aparatului. La locomotivele cu suprafafă de grătar mare se montează, de obiceiu, două suflătoare de fevi. 7. Sufler: Sin. Suflător (v.). s. Suflerie aerodinamică [aapoAHHaMH^ec-KaH Tpy6a; soufflerie aerodynamique, funnel aerodynamique; Windkanal; wind funnel; szel-csatorna]: instalafie folosită penfru studiul forfelor aerodinamice exercitate asupra unui solid, în inferiorul căreia e amenajată o zonă de experimentare, străbătută de un curent artificial de aer în zona de experimentare, numită uneori cameră de încercare, e imobilizat (pe un suport) modelul (macheta) care face obiectul încercărilor aerodinamice, iar acesta e învăluit de curentul de aer produs de una sau de mai multe maşini pneumatice (în general, ventilatoare). Mărimea unei suflerii depinde de secfiunea curentului (vinei) de aer, care variază dela câfiva decimetri pătrafi până la sute de mstri păfrafi, puterea corespunzătoare a maşinilor pneumatice fiind de câteva zeci de kilowafi până la sute de mii de kilowafi (în special sufleriile pentru vitese aproape sonice sau supersonice sunt înzestrate cu maşini pneumatice de puteri mari). într'o suflerie se efectuează încercări referitoare la acfiunea curentului de aer asupra corpurilor de diferite forme, pentru stabilirea repartifiei presiunilor pe suprafafa acestora sau pentru determinarea forfelor rezultante (de ex. acfiunea vântului asupra unei construcfii de o formă oarecare); dacă se efectuează măsurări de forfe sau de momente, modelul e legat de o balanfă aero- 577 dinamică.— Deoarece curentul de aer în care se experimentează e limitat, pentru a regăsi condi-Jiunile aerodinamice reale dintr'o at/nosferă nelimitată e necesar să se facă unele corecfii, considerând influenfa perefilor cari limitează curentul. Sufleriile aerodinamice folosite pentru studiul ■grupurilor motopropulsoare sau al reactoarelor, pentru cercetarea evoluţiilor avionului (în special vrila, sborul liber şi sborul în atmosferă perturbată), pentru experimentarea givrajului, etc., ţinând seamă de condiţiunile variabile de temperatură şi densitate, sunt complicate şi costisitoare. Se construesc, fie suflerii cu vână constrânsă (închisă), la cari curentul de aer e limitat în zona de experimentare de perefi solizi, fie suflerii cu vână liberă, la cari curentul de aer e liber în zona de experimentare; uneori, se construesc şi suflerii cu vână semiconstrânsă (semiînchisă), la cari curentul de aer e limitat numai parţial de perefi solizi. Sin. Tunel aerodinamic. — Din punctul de vedere al modului de funcţionare, se deosebesc următoarele tipuri de suflerii: 1. Suflerie cu aspirase [aapo^HHaMHHecKan BCaCblBaiomaH Tpyda; tunnel aerodynamique â aspiration; Saug-Windkannal; suction wind tunnel; szivo szelcsatorna]: Suflerie în care aerul străbate o zonă (cameră) de experimentare, trecând dintr'un ajutaj convergent într'un ajutaj divergent, datorită efectului de aspiraţie provocat de un ventilator elicoidal. La aceste suflerii, curentul de aer poate fi în circuit deschis sau închis. Suflerie în circuit deschis: Suflerie la care curentul de aer, după ce străbate zona (camera) de experimentare, e evacuat în restul spaţiului interior al sufleriei (care are presiunea atmosferică), unde îşi pierde cea mai mare parte din energia cinetică, datorită dimensiunilor mari ale acestei încăperi. Sufleriile de dimensiuni mari sunt plasate în aer liber, dar această dispoziţie prezintă des-avantajul că sufere influenţa perturbaţiilor atmosferice. Sufleriile în circuit deschis se construesc cu vână liberă sau constrânsă. I. Schema unei suflerii în circuit deschis, cu vână liberă. 1) cameră de încercare (zonă de experimentare); 2) colector; 3) difuzor; 4) filtru; 5) ventilator; 6) motor. Sufleria cu vână liberă (v. fig. I) cuprinde camera de experimentare, separată de restul încăperii interioare a sufleriei, în care aerul trece liber dela un ajutaj convergent la un ajutaj divergent. Aceste ajutaje (2 şi 3), cari sunt corpuri de revoluţie, sunt montate coaxial în doi pereţi opuşi ai camerei de experimentare, ajutajul convergent fiind înzestrat cu un filtru de uniformi- zare (4), pentru a evita formarea de vârtejuri mari (datorite unei eventuale disimetrii). Aerul intră în ajutajul convergent (2), numit colector, sub efectul depresiunii produse de un ventilator (5), antrenat de motorul (6), care e dispus la extremitatea opusă a ajutajului divergent, numit difuzor (3); la ieşirea din colector, aerul traversează camera de experimentare (f) cu vitesa maximă, iar în difuzor, vitesa aerului descreşte progresiv. Depresiunea din interiorul camerei de experimentare, la vitese v0 < 80 m/s ale vinei de aer în camera de experimentare, se calculează cu formula: Ap = pi p0 — ~Vq, unde e presiunea din încăperea în care se găseşte această cameră (de obiceiu p^ e presiunea atmosferică), p0 şi p0 sunt presiunea şi masa specifică a vinei de aer; dacă 'Uq^SO m/s, compresibilitatea aerului nu mai poate fi neglijată — şi expresiunea depresiunii e unde p; e masa specifică a aerului la presiunea pit iar y. e exponentul adiabatic (compresiunea aerului fiind considerată ca o transformare adiabatică). Sufleria cu vână constrânsă are un ajutaj con-vergent-divergent neîntrerupt, în care zona de experimentare e zona de diametru minim a acestui ajutaj. La sufleria cu vână constrânsă, limitată de pereţii solizi ai ajutajului, raportul dintre vitesa curentului de aer şi puterea ventilatorului e relativ mare (mult mai mare decât la sufleria cu vâna liberă), pierderile fiind mai mici. Totuşi, aceste suflerii sunt puţin folosite, deoarece montarea machetelor şi urmărirea încercărilor e mai dificilă, iar turbulenţa aerului e pronunţată. Suflerie în circuit închis: Suflerie la care curentul de aer care străbate zona de experimentare e mereu acelaşi. La această suflerie (v. fig. //), aerul care iese din ajutajul convergent (colector) traversează zona de experimentare şi intră în ajutajul divergent (difuzor), iar apoi revine în ajutajul convergent, trecând prin unul sau prin două canale cu deflectoare (circuitul de întoarcere). Sufleriile în circuit închis funcţionează fără pierderi de energie cinetică, deoarece aceeaşi masă de aer circulă mereu, iar raportul dintre vitesa circuitului de aer şi puterea ventilatoarelor e relativ mare, deşi pierderile prin frecare sunt mari; desavantajele pe cari Ie prezintă aceste suflerii sunt puterea mare a ventilatoarelor şi necesitatea de a asigura răcirea aerului din circuit. Sufleriile în circuit închis, cari sunt mult răspândite, se construesc cu vână constrânsă, ceea ce permite controlul presiunii şi al umidităţii aerului; ele se construesc rareori cu vână liberă. De exemplu, sufleria dela Institutul Politehnic din Bucureşti are circuit închis, cu vână constrânsă, circuitul | de întoarcere având forma unui corp de revoluţie. 37 578 Uneori se construesc suflerii cu aer comprimat, de densitate variabilă, astfel încât se poate micşora viscozitatea cinematică a aerului şi se poate mări 4. Suflerie subsonică [n0A3ByK0Ban aspo-AHHaMHHeCKan Tpy6a; tunnel aerodynamique sous-sonique; untersonischer Windkanal; subsonic ff. Schema unei suflerii în circuit închis, cu vână liberă. 1) zona de experimentare; 2) colector; 3) difuzor; 4) filtru; 5) ventilator; 6) motor; 7) circuit de întoarcere; 8) deflector. valoarea numărului Reynolds, ceea ce apropie mai mult experienfa de condifiunile reale. Rezultate analoage pot fi obfinute şi cu suflerii obişnuite, dar de dimensiuni foarte mari, mărirea numărului lui Reynolds fiind realizată prin mărirea dimensiunilor machetei. Sin. Suflerie cu întoarcere, Suflerie cu retur. 1. Suflerie cu refulare [HarHeTaTeJibHaa aapo-flHHaMH4ecKaH Ti y6a; tunnel aerodynamique â refoulement; Druck-Windkana'; pressure wind tunnel; nyomo szelcsatorna]: Suflerie în care aerul străbate o zonă (cameră) de experimentare, trecând dintr'un ajutaj convergent într'un ajutaj divergent, datorită efectului de refulare produs de un compresor axial. Sufleriile cu refulare, a căror funcfionare e analoagă cu funcţionarea celor cu aspirase, sunt pufin răspândite. . 2. ~ cu detenta [pacoiHpHTeJibHaH aspo-AHHaMHHeCKan Tp>6a; tunnel aerodynamique â detente; Expansion-Windkanal; expansîon wmd tunnel; expanzios szelcsaiorna]: Suflerie în care aerul, comprimat de o maşină pneumatică, e supus unei detente, pentru a străbate zona de experimentare cu vitesa dorită. Se construesc suflerii cu detentă directă, la cari detenta aerului se obfine printr'un ajutaj de formă şi secfiune convenabile, sau cu detentă indirectă (numite şi suflerii cu inducfie), la cari se antrenează o masă de „aer indus", prin detenta unei mase de „aer inductor". Sufleriile cu detentă funcţionează intermitent, durata de funcfionare fiind, în general, de cel mult câteva minute. a. ~ cu sucfiune [aapoflHHaMHHecKaa Tpy6a C nOflCOCOM; tunnel aerodynamique â suction; Absaug-Windkanal; suction wind tunnel; leszivo szelcsatorna]: Suflerie în care aerul circulă spre un rezervor cu un vid obfinut în prealabil (rezervor de acumulare), trecând prin zona de experimentare cu v tesa dorită. Sufleriile cu sucfiune funcţionează intermitent.— Din punctul de vedere al vitesei curentului de aer, se deosebesc suflerii subsonice, sonice şi supersonice. în clasificare nu sunt incluse suflsriile trans-sonice, cu numărul lui Mach 0,86a; tunnel aerodynamique sursonique; ubersonischer Windkanal; supersonic wind tunnel; hangsebesseg feletti szelcsatorna]: Suflerie în care curentul de aer obfinut cu un compresor axial, sau prin detentă sau sucfiune, are o vitesă mai mare decâtcea a sunetului, corespunzând unui număr Mach M> 1. La sufleriile supersonice, ca 579 şi la cele sonice, trebue să se reducă cât mai mult turbulenfa curentului de aer, şi să S3 obţină o vitesă a aerului mai stabilă în timp. Aceste suflerii, la cari forma ajutajului convergent-diver-gent principal (care, da obiceiu. se trasează prin metode grafice) prezintă o importantă deosebită, sunt înzestrate şi cu un ajutaj convergent-diver-gent de reglare, necesar pentru trecerea dela vitesa supersonică la cea subsonică. Sufleriile supersonice pot fi de tipurile cu funcţionare continuă sau intermitentă. — Sufleriile cu funcţionare continuă (v.fig./) sunt echipate cu compresor axial. Uneori, în loc de aer se foloseşte un alt r 8 3 9 2 J 7 5 8 t t I. Schema unei suflerii supersonice, cu funcfionare continuă (suflerie cu circuit închis). 1) ajutaj convergenf-divergent; 2) zonă de experimentare; 3) ajutaj de reglaj; 4) circuit de întoarcere; 5) compresor; 6) motor; 7) racilor; 8) deflectoare; 9) machetă. fluid (de ex. freon 12), în care — în condifiuni normale — vitesa sunetului e relativ mică (în freon 12, vitesa sunetului e de 130 m/s), ceea ce permite mărirea considerabilă a numărului lui Mach. — Sufleriile cu funcţionare intermitentă (v. fig. II) sunt, în general, de tipul cu detentă sau II. Schema unei suflerii supersonice, cu funcfionare intermitentă (suflerie cu sucfiune). 1) cc le'for; 2) filtru de i niformizare; 3) ajutej convergent-divergent; 4) zonă de experimentare; 5) ajutaj de reglaj; 6) difuzor; 7) robinet cu acfiune rapică; 8) rezervor cu vid; 9) machetă. cu sucţiune; la acestea, puterea necesară e mai mică decât la sufleriile cu funcfionare continuă. î. Suflul elicei [B03;iyiiiHbifi dotok C03Aa-Ba°MbtH bhhtom; souffle de l'helice; (Luft) Schraubenstrom; slip stream of the air screw; iegcsavar-âram]: Curentul de aer, constituit din masa de fluid care traversează di cui elicei, şi care ocupă o regiune aproximativ cilindrcă. La trecerea prin elice, această masă primeşte o vi-.tesă axială şi o vitesă de rotaţie; de asemenea, datorită faptului că vâna nu e perfect cilindrcă, există şi o vitesă rad'ală. Prezerta acestui suf.u influenţează caracteristice le aerodinamice ale aripei, modi£icând local repartiţia circulaţiei şi, prin urmare, valoarea portantei şi a rezistentei induse. 2. Suflul exploziei [jţaBJieHHe B03/ţyxa npH B3pbiBe; souffls de l'explosion; Explosionsblasen; blast of the explosion; robbanâs-fuvat]: Curentul de gaze în expansiune provocat de explozie şi care exercită o^ apăsare j asupra elementelor înconjurătoare. s. Suflură [ra30BbiH ny3bipb; soufflure; Gumblase; Jlaw; gâzholyag]. Meii,: Defect de turnare al materialelor feroase şi neferoase, consistând în goluri de dimensiuni mici, în piese sau în lingouri, datorite gazelor de reacţie ale materialului insuficient degazeificat, sau gazelor împiedecate de materialul de formare în evacuarea lor (numai la piese). Apare în special la turnarea ofelului. Suflurile din ofel datorite materialului sunt goluri sferice sau alungite, cu pereţii netezi, repartizate pe întreaga secţiune a piesei turnate, caracterizând întreaga şarjă. Sunt produse, fie de gazele din cuptor sau de vaporii de apă din atmosferă, cari se disolvă în material, fie datorită întrebuinţării în şarja cuptorului a unui material feros ruginit, umed, a feroaliajelor şi a fondanjilor în stare umedă, şi de o calmare insuficientă a ofelului la elaborare. Ele apar şi datorită reacţiilor dintre ofelul lichid şi picăturile reci, sau cu materialul răcit anterior, oxidat la suprafafă. Princ palele gaze din ofelul lichid sunt hidrogenul, oxidul de carbon şi azotul. Prin scăderea temperaturii, solubilitatea gazelor în ofel scade, astfel încât ele se localizează în ofelul solid, provocând sufluri. Suflurile se evită printr'o topire cu fierbere energică, urmată de o bună desoxidare a ofelului şi de comp eta lui degazsificare (calmare) cu ajutorul feroaliajslor; prin buna uscare a jghiabului, a oalei de turnare şi a dispozitivului de obturare. Suflurile datorite materialului de formare sunt provocate de gazele cari nu se pot evacua, şi se formează în apropierea suprafefei piesei. Cele din straturile superficiale şi cari apar după aşchiere sunt numite sufluri în fagure (din cauza formei şi a aglomerării lor). Uneori suflurile în fagure ies la suprafafă sub formă de înfepături de ac, şi sunt numite sufluri “n sită; ele pot fi îndepărtate prin prelucrarea mecanică, sau odată cu stratul de oxizi care se formează în timpul tratementului termic. Principala cauză a apariţiei lor e hidrogenul liber, rezultat dm vaporizarea apei din formele din amestecul de turnare neuscat, şi reducerea ei la contactul cu materialul de turnare 3 H20 + 2 Fe -> Fe20 3 + 3 H2. Bulele de hidrogen sunt prinse între dendrite şi cresc odată cu ele. Suflurile pot fi produse şi de gazele emanate de ofelul lichid, care rămâne în piesă, dacă materialul de formare nu e suficient de permeabil. Suflurile datorite materialului de formare se evită prin buna uscare a formelor şi a miezurilcr, prin vopsirea lor cu vopsele refractare fine, prin mărirea permeabiiităfii formelor, prin practicarea găurilor de aerisire sau prin introducerea în amesfecul de formare, a adausurilor de dextrină, rumeguş, etc., cari se ard la uscare. 580 Suflurile se constată, fie la prelucrarea mecanică, I dacă sunt superficiale, fie prin diferite metode de examinare nedistructivă a materialelor (v.) (magnetică, radrologică, electromagnetică, sau ultrasonică, etc.)» dacă nu au ieşiri în zona de prelucrare mecanică. 1. Suitaş [cyTarn; soutache; Borte; braid; szutas]. Ind. text.: Produs textil de forma unui şiret, cu lăfimea de cca 3 mm, rezultat din împletirea a cca 12 fire de mătase viscoza, peste cca 4 fire de bumbac, pentru obfinerea rezistenfei suitaşului. Suitaşul poate fi alb, roşu, galben, verde, etc. E folosit la confecfiuni de îmbrăcăminte de femei şi copii, pentru înfrumuseţarea acestora. 2. Suitoare [BOCCTaiQmH& iHTpeK; puits ascendent; Hebeschaft; raising shaft; emelkedo vâgat]. Minei Lucrare minieră verticală. sau inclinată, care face legătura între două orizonturi succesive, sau între un orizont şi suprafafă, şi care nu are dispozitive mecanice de ridicat (vagonete, skipuri, colivii). Se sapă în steril sau în zăcământ — şi e folosită pentru evacuarea substanfei utile şi a apei, pentru aeraj, circulafia personalului, transportul materialelor, accesul la fronturile de abataj, etc. Suitorile se sapă cu secfiune transversală pătrată sau dreptunghiulară, mai rar circulară sau eliptică. Secfiunea transversală se compartimentează, fiecare compartiment având o anumită destinafie. Suitorile cu un singur compartiment sunt, în general, cu secfiune pătrată (susţinute cu lemn), circulară sau eliptică (susfinute cu zidărie sau cu beton). Ele îndeplinesc o singură funcfiune (aeraj, scurgerea apelor, circulafia personalului, etc.). Se sapă penfru înălfimi mici şi au totdeauna scări pentru circulafia personalului de control. Suitorile cu două sau cu mai multe compartimente au profil dreptunghiular şi sunt susfinute cu lemn. Un compartiment serveşte totdeauna la circulafia personalului; celelalte compartimente sunt folosite ca rostogoale penfru căderea liberă a substanfei utile sau sterile (v. Rostogol). Compartimentarea se realizează cu elemente de cadre de lemn, cari se sprijine pe cadrele cari susfin perefii suitorii. Cadrele de susţinere a suitorii pot fi aşezate în desiş (cu înclinarea peste. 45° şi în roce slabe) sau în câmp (cu înclinarea sub 45° şi în roce rezistente). Suitorile se sapă, în general, de jos în sus. în roce tari, se întrebuinţează exploziv, în mine grizutoase, frontul de înaintare al suitorii trebue să fie bine aerisit, ceea ce se realizează cu tuburi de aeraj şi cu ventilatoare axiale. Gura superioară a unei suitori se acopere cu o uşă sau cu un grătar de lemn sau de metal (pentru, suitori cari servesc, în acelaşi timp, şi la aeraj), ca să împiedece accidentele provocate da eventuale căderi. Maşina de foraj CbM-3, construită în URSS, poate fi folosită pentru mecanizarea săpării suitorilor de aeraj în cărbuni, până la înclinarea de 45°. Forarea suitorii se face cu sfredelul de avans (I), leu diametrul de 105 mm, urmat de lărgitorul cu mers direct (2), (diametru, 390 mm), şi de mers invers (3), (diametru, 850 mm), montate la capul coloanei de tije (5), de 0,6 m lungime fiecare, Maşina de foraj Cfc^I-3. a) maşina în pozifia de lucru; b) lărgitorul, Ia mersul în sens invers; 1) sfredel; 2) lărgitorul mersului direct; 3) lărgitorul mersului invers; 4) reductor; 5) tijă; 6) cleşte; 7) lanternă; 8) cărucior. cuplate cap la cap, cu filei; ghidajul (7) împiedecă devierea sfredelului. Maşina e montată pe căruciorul cu rofi (8), compus din ramă şi dintr'o placă turnantă. 3. Sul [jiom, Bara; pince; Brecheisen, Brech-stange; pinch-bar; feszito rud]. Metl.: Bară de ofel rotund, folosită pentru lărgirea ştihului, adică a orificiului de scurgere a metalului lichid, respectiv a sgurii, dintr'un cuptor metalurgic. (Termen de atelier). Sin. Rangă. 4. Sul [HaBOâ; ensoupie; Baum; beam; rud]. Ind. text.: Dispozitiv cilindric, plin sau în formă de tub, pe care se înfăşură urzeala sau fesătura şi care se foloseşte la urzire, la fesere şi în operafiunile de finisare. Poate fi construit din metal sau din lemn. Sulul de lemn se face din mai multe bucăfi încleite între ele, consolidate la capete cu brăţări metalice şi strunjite. 581 După scopul în care sunt folosite, se deosebesc: 1. Sul de urzeală [TKaiţKHH HaBoM; ensouple de derriere; Kettenbaum; roller beam, war beam, yarn beam; lânchenger]: Sul tubular pe care se înfăşură urzeala, pentru alimentarea războiului cu firele de urzeală necesare formării ţesăturii. Poate avea Ia capete câte o rondelă de ofel, cu fafa inferioară lucioasă, perpendiculară pe axa sa, în scopul de a împiedeca alunecarea firelor din marginea urzelii. Una dintre rondele are o prelungire axială, cu o mufă la extremitate, care serveşte Ia fixarea frânei sulului aşezat pe războiu (rondelă de frână). De-a-lungul tubului exista o tăietură în care se fixează capătul urzelii, cu ajutorul unei pene de scândură, iar Ia capetele tubului se montează câte o prelungire axială care poate intra în palierele pentru sul, înşurubate în perefii războiului şi cu care se pot sprijini în scobiturile suporturilor de suluri. Distanfa dintre rondele e reglabilă. Sulurile metalice fără rondele se construesc din tuburi Mannesmann şi se folosesc mai mult în industria inului, a cânepei şi a iutei, sau când urzeala trebue vopsită pe sul. Axele sulurilor pot avea şuruburi cari permit fixarea mai multor suluri cap în cap, în scopul formării de urzeli late, prin asamblare de urzeli înguste. De pe sulul aşezat orizontal, cu capetele sprijinite în palierele dela un cap al războiului, urzeala frece peste traversa de spate, printre fusceii rostului, prin ife, prin spată, peste traversa de piept, peste cilindrul riflat şi se înfăşură pe sulul de fesătură, dela capul opus al războiului. 2. ~ de fesătură [TOBapHbiH BaJiHK, poJiHK; ensouple d'etoffe; Warenbaum; cloth beam; aru-henger szovethenger]: Sul fără rondele Ia capete, pe care se înfăşură fesătura în timpul procesului de fesere. în general, se construeşte din lemn şi e asemănător cu sulul de urzeală (v, Sul de urzeală). Sulul de fesătură mai serveşte, în operafiunile de finisare, Ia înfăşurarea ţesăturilor, după ce acestea au circulat prin diferite maşini (suport pentru conservarea şi depozitarea temporară a ţesăturilor între operaţiunile de finisaje). 3. Sul, maşină de înfăşurat pe ~ [HaKaTHan MaiHHHa; ensoupleur â la machine; Aufbauma-schine; machine beamer; felhengerlo gep]: Maşină care serveşte la înfăşurarea materialului pe sul. Se deosebesc: maşină de înfăşurat urzeala pe sul şi maşină de înfăşurat fesătura pe sul. — Maşina de înfăşurat urzeala pe sul poate să asambleze mai multe urzeli în lăţime, prin desfăşurarea concomitentă a mai multor suluri şi înfăşurarea firelor deodată pe un singur sul. Ea cuprinde: un suport pe care se aşază sulurile preliminare, încărcate cu urzeală; un dispozitiv de răsfirat firele, care e completat cu un pieptene expansiv, pentru lăţit şi paralelizat firele, în timp ce ele înaintează spre sulul înfăşurător; cilindri întinzători rotitori, cu ajutorul cărora se poate regla o înfăşurare mai densă sau mai puţin densă; dispozitive de mişcare, cari asigură înfăşurarea sulului, sincronizată cu mişcarea de desfăşurare a sulurilor alimentatoare; un dispozitiv pentru marcarea automată a lungimilor bucăfilor de ţesă-tură, cari trebue realizate cu o urzeală de lungime mai mare. Sulurile înfăşurate se pot aşeza pe un suport de suluri, a cărui formă se apropie de aceea a unui cuier. — Maşina de înfăşurat fesătura pe sul poate servi şi la înfăşurarea fesăturii pe cilindrul de decatare. Se compune dintr'o capră metalică având la un capăt dispozitive de prindere a sulului desfăşurător, ori dispozitive de introducere a fesăturii, bare întinzătoare şi cilindri conducători, dispozitive de prindere a sulului înfăşurător, dispozitive pentru transmisiunea mişcării şi alte accesorii. 4. Sulă [np0()0HHHK; alene; Pfrieme; awl; torâr]. Ind. piei., Tehn.: Unealtă constituită dintr'o tijă de sârmă de ofel ascuţită, dreaptă sau curbă, fixată într'un mâner (în general de lemn), folosită pentru făcut găuri străbătute (rotunde , rombice, etc.) de diametru mic, în ^--------------------------- materialul care tre- bue asamblat, în vederea petrecerii Suie cu mâner de lemn. acului şi a mate- aţ pentru curelari; b) penfru cismari. rialului cu care se execută cusăturile, la obiecte de piele, de hârtie, etc. Pentru găurit, se mânueşte prin apăsarea mânerului cu mâna, sau prin lovirea lui cu un ciocan. E folosită la coaserea pielei (încălţăminte, hamuri, etc.), a hârtiei (dosare), etc., (v. fig.). 5. Sulf [cepa; soufre; Schwefel; sulphur; ken]. Chim.: S. Metaloid cu nr. at. 16; gr. at. 32,06; p. f. 444°6. Se cunosc următorii isctopi ai sulfului: sulful 31, care se desintegrează cu emisiune de pozitroni, cu timpul de înjumătăţire de 2,6 secunde, obţinut prin reacţiile nucleare Si28 (a, n) S31, P3^ (p, n) Si, S32 (T, n) S31; sulful 32, sulful 33 şi sulful 34, c^ri se găsesc în proporţie de 95,06%, 0,74%, respectiv 4,18% în sulful natural; sulful 35, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 87,1 zile, obţinut prin reacţiile nucleare S34 (n, y) S35, S34 (d, p) S35, CI35 (n, p) S35, CI37 (d, a) S35; sulful 36, care se găseşte în proporţie de 0,016% în sulful natural; sulful 37, care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiaţie y, cu timpul de înjumătăţire de 5 minute, obţinut prin reacţiile nucleare S36 (n, y) S37, CI37 (n, p) S37. Sulful există în următoarele forme (stări) alotropice: sulf a sau rombic, stabil sub temperatura de 95,5°, cu d. 2,06, p. t. 112° 2, de coloare galbenă; sulf p sau monoclinic, stabil peste temperatura de 95,5°, cu p. t. 119° 2. Aceste două forme sunt solubile în sulfura de carbon. Transformarea sulfului rombic în sulf monoclinic se face prin încălzire peste temperatura de 95,5° şi e lentă. Fenomenul e însoţit de absorpţie de căldură (0,087 kcal/atom-gram). Moleculele de 582 sulf rombic sau monoclinic sunt compuse din opt atomi, uniţi prin covalenfe sub formă ciclica, aşe-zafi în două ptane paralele. în sulful top't există o a treia formă alotropică, amorfă, solubilă în sulfură de carbon la —80°, compusă din molecule confinând patru atomi de sulf Jegafi în lant deschis. Prin răcire, aceste molecule se dimeri-zează, şi trec în sulf rombic, cu structură ciclică. Prin topire şi încălzire progresivă, molecula sulfului sufere transformări cari pot fi observate prin schimbarea viscozitătii şi a colorii sale. S'a stabilit că aceste transformări consistă în formarea unei modificaţii a sulfului, de structură macromolecu-lară lineară, şi care e insolubilă în sulfura de carbon. Această modificafie se numeşte sulf plastic sau sulf elastic, din cauza elasticităţii pe care o prezintă şi care e caracteristică structurii sale filiforme. Sulful plastic se poate obţine prin răcirea bruscă a sulfului care a fost încălzit un a-numit timp la cca 250°. Sulful se combină cu hidrogenul, dând hidrogen sulfurat; cu oxigenul, formând bioxid de suif şi trioxid de sulf; cu halogenii, formând halogenuri; cu metalele, formând suîfuri. Sulful nu se combină direct cu azotul, cu aurul şi cu platina. Sulful se găseşte în natură ca mineral de coloare galbenă, roşietică (asociat cu seleniu) sau brună (conţinând şi bitum). Se prezintă, în general, în mase fibroase sau compacte, în cruste sau impregnând roce marnoase. Sulful din zăcăminte de origine vulcanică se numeşte sulf solfatarian; el provine, probabil, din reacţia dintre bioxidul de sulf şi hidrogenul sulfurat. Sulful provenit prin reducerea sulfatului de calciu de către bitumuri, în prezenfa apei, se numeşte sulf solfarian. în majoritatea cazurilor, sulful e amestecat cu diverse roce. Extragerea lui se face prin topire, urmată de o distilare în retorte de fontă. Topirea se face uneori primitiv, folosind drept combustibil o parte din sulful conţinut în minereu. Procedeul consistă în arderea minereurilor pe terenuri în pantă. Prin arderea unei părfi din sulf, restul se topeşte şi curge, fiind cules în şanţuri. Procedeul e foarte neeconomic. Direct din adâncime, sulful e extras cu ajutorul unor sonde constituite din trei tuburi concentrice. Prin tubul exterior se trimite apă supraîncălzită (160---170°). Prin cel interior se suflă aer, care împinge afară sulful topit, prin tubul intermediar. Prin rafinare se poate obţine, fie floare de sulf (când răcirea vaporilor distilaţi se face repede), fie sulf în bastoane (când vaporii sunt răciţi mai pufin şi suful se adună lichid la baza camerei de răcire, în forme cilindrice). Necesităţile crescânde de sulf ale industriei au făcut să apară şi procedee cari folosesc bioxidul de sulf rezultat prin arderea piritelor, sau gazele dela distilarea cărbunilor cari confin sulf, ca materie primă pentru fabricarea sulfului. Âceste procedee sunt mult mai costisitoare decât extragerea din zăcăminte naturale. Sulful are foarte multe întrebuinfări: în industria materiilor colorante, în industria textilă, în industria cauciucului, în agricultură şi silvicultură, etc. i. Bioxid de sulf [cepHHCTbiH aHrHflpuA; anhydride sulfureux; Schwefeldioxyd; sulphurdi-oxide; kendioxid]: S02. Compus al sulfului cu oxigenul. Se prezintă ca un gaz incolor, cu miros caracteristic înfepător şi înnecăcios; p. f. — 10,2°; p. t. —72°; gr. sp./aer = 2,228. Bioxidul de sulf e un semiprodus, care se obfine prin prăjirea piritelor, a altor sulfuri metalice şi a sulfului nativ, prin disociafia sulfafilor de sodiu, de calciu, etc., prin arderea H2S din gazul dela cocserii. Dintre sulfuri, materia primă fundamentală este pirita (v.). Pirita folosită e de mai multe feluri: pirita obişnuită, care S3 extrage separat sau împreună cu minereurile cuprifere, — pirita de flotafie, obfinută ca deşeu ia îmbogăfirea prin flotafie a minereurilor complexe cari confin cupru, zinc, etc., — pirita carboniferă, deşeu rezultat la îmbogăţirea cărbunilor. Conţinutul în sulf al piritei trebue să fie în jurul a 4,0%; pentru sulfurile metalelor neferoase, procentul poate să fie mai mic; de exemplu, 34%, în blende. înainte de a fi folosită, pirita este măcinată la o finefă de 6--8 mm. Măcinarea se face în con-casoare cu fălci şi cu ci'indri. Pirita flotată e apoi uscată până la umiditatea de 4—5%, în tobe de uscare. Materia primă astfel pregătită e prăjită în cuptoare de prăjire. Se produc reacţiile: 4FeS2+11 02 = 2Fe203 + 8S02+ 815 kcal 3 FeS2 + 8 02 = Fe304+6 S02 4- 582 kcal 4 FeS + 7 02 = 2 Fe203+4 S02 + 581 kcal 2 ZnS+3 02 = 2 ZnO + 2 S02+225 kcal. Reacfiile au loc în cuptoare de prăjire. Bioxidul de sulf obfinut în cuptorul de prăjire este purificat în instalaţii de purificare (v. fig.). Pirita concasată în concasorul (1) e preluată de un transportor mobil (2), şi e dusă la elevatorul (3), la silozul de alimentare (4), a cuptorului de prăjire (5). Gazele sunt captate prin conducta (6), iar cenuşa se evacuează pe la partea inferioară şi e transportată cu vagonetul (7). Gazele sulfuroase cu bioxid de sulf sunt conduse printr'o cameră de desprăfuire (8), unde se reţine praful grosolan, iar apoi sunt trecute printr'un filtru electric uscat (9), unde se refin suspensiile mecanice fine. Pentru refinerea ultimelor suspensii, pentru îndepărtarea impurităfilor volatile, arsen, seleniu, telur, cum şi pentru răcire, gazul e trecut prin turnurile de spălare (10), stropite cu acid sulfuric diluat în două etape (acid de 70% şi apoi acid de 40%). Acidul sulfuric de spălare, 'ncălzit şi impurificat, curge din turnurile de spălare prin răcitoarele (11), decantoarele (12), rezervorul (13), şi, cu ajutorul pompelor (14), se reîntoarce la stropire. Din turnurile de spălare, gazele trec printr'un sistem de filtre electrice (15), unde sunt purificate complet de arsen şi seleniu; pentru a asigura elimi- 583 -narea completă a arsenului şi seleniului, înfre filtre se mai poate introduce un turn de umezire (16). Din filtrele electrice, gazele trec prin turnul de uscare (17), stropit cu acid sulfuric concentrat, pentru reftnerea umidităfii; apoi trec prin separatorul de ceafă (18), care refine picăturile de acid sulfuric ce eventual ar fi antrenate. Sulful nativ se foloseşte la prepararea bioxidului de sulf numai în fările în cari preful lui ■este comparabil cu preful sulfului de minereu. Sulfafii se folosesc în fările cari nu dispun de pirită sau de sulf. Sulfafii se descompun la temperaturi înalte, şi încep să se topească la o temperatură mai joasă decât cea de descompunere, ceea ce îngreunează procesul de descompunere. Sulfatul de calciu, sub formă de gips, poate fi folosit la fabricafia bioxidului de sulf, prin: descompunere termică; reducere la sulfură de calciu, CaS; obfinere de hidrogen sulfurat, H2S, şi oxidarea acestuia la bioxid de sulf. Pentru ca folosirea sulfatului de calciu să fie rentabilă, trebue cuplată fabricafia bioxidului de sulf cu o fabricafie de ciment. 1. Trioxid de sulf [TpexoKHCb cepbl; trioxyde de soufre; Schwefeltrioxyd; sulphur triox'de; ken-triox d]: S03. Oxid al sulfului (v.). Există sub următoarele modificafii: forma a, cu*p. t. 62°; forma p, cu p. t. 32,5°; forma y, cu p. t, 16,8° şi p. f. 44,6°. Forma y se obfine prin condensarea vaporilor rezultafi din oricare formă şi corespunde probabil unui trimer (S03)3. Celelalte forme sunt p Jimeri superiori de S03, cu structură filiformă. Vaporii de trioxid de sulf corespund formulei S03. Se prepară industrial, prin oxidarea cata.itică a bioxidului de sulf, prin metoda de contact (v. sub Sulfuric, acid ~). Serveşte, în special, la fabricarea acidului sulfuric (v.). 2. SuLf coloidal [KOJlJiOHAaJibHafl cepa; soufre colloîdal; kolloidaller Schwefel; colloida! sulphur; kol oidâl ken]: Sulf dispersat în apă în particule coloidale, stabilizate cu ajutorul unui coloid protector. Se întrebuinfează, în special, ca fung:cid. 3. ~ fix [yCTOfiHHBaa cepa; soufre fixe, soufre noncombustible; gabundener Schwefel; fixed sulphur; kotott ken]: Sulful confinut într'un produs sub formă de compuşi stabili (de exemplu ca sulfaif). Schema instalaţiei de obţinere a bioxidului de sulf prin arderea pirifei. 1) concasor; 2) transportor; 3) elevator; 4) siloz; 5) cuptor; 6) conducta de gaze sulfuroase; 7) vagonet pentru cenuşi; 8) cameră de desprăfuire; 9) filtre electrice uscate; 10) turnuri de spălare; 11) răcitor; 12) decantor; 13) rezervor; 14) pompă; 15) filtre electrice umede; 16) turn de umezire; 17) turn de uscare; 18) separator de ceafă. 584 î. Sulf liber [CBOâOAHan cepa; soufre libre; treier Schwefel; free sulphur; szabad ken]: Sulful necombinat care se găseşte într'un produs oarecare (de ex.f în cauciuc, în benzină, etc.). 2. ~ negru [cepHHCTbiâ nepHbiă; soufre noir; Prăschwefe!, Grauschwefel; black sulphur; fekete ken]: Produs obfinut din masa de purificare a gazului de iluminat; conţine cca 40% S. s. ~ organic [opraHH^ecKan eepa; soufre organique; organischer Schwefel; organic sulphur; szerves ken]: Sulful conţinut într'un produs oarecare, sub formă de combinaţii organice. 4. ~ total [odilţaH cepa; soufre total; Gesamt-schwefel; total sulphur; osszes ken]: Sulful prezent, sub orice formă, într'un produs oarecare (de ex. sub formă de sulfuri metalice, de sulfaţi, de compuşi organici, etc.). 5. ~ volatil [jieTyqan cepa; soufre volatile; fluchtiger Schwefel; volatile sulphur; illo ken]: Sulful prezent în compuşii dintr'un produs şi care, în procesul de combustie, se transformă în bioxid de sulf, de exemplu sulful din sulfuri şi din compuşii organici. 6. Sulf în ţiţeiu şi în produse petroliere [cepa b Het|)TH h b He$THnpo#yKTax; soufre dans Ies produits petroliers; Schwefelbestand der Petroleumprodukte; sulphur in oii products; ken a koolajban es a pefroleumtermekekben]. Ind. pefr.: Sulful care se găseşte în ţiţeiul şi în produsele rezultate prin prelucrarea acestuia, atât ca sulf liber, cât şi sub formă de combinaţii organice solubile. Prezenţa lui e datorită sulfurilor şi sulfaţi lor metalici (pirite, gips, etc.), cu cari ţiţeiul a ajuns în contact în zăcământ, forma sub care se găseşte fiind, în general, rezultatul a numeroase reacţii secundare, cari se produc între hidrocarburi şi compuşii cu sulf formaţi iniţial. Conţinutul total în sulf al ţiţeiurilor se poate ridica până la 4% (ţiţeiuri de Ural); ţtţeiurile româneşti conţin, în majoritatea cazurilor, sub 0,4% (cu excepţiunea celor din Moldova, cu un conţinut până la 1%). Principalele forme sub cari se găseşte sulful în ţiţeiu sunt: sulf elementar, hidrogen sulfurat (v.), mercaptani (v.), sulfuri alchilice, disulfuri alchilice, tiofeni, tiofani. Dintre acestea, sulful elementar, hidrogenul sulfurat şi mercaptanii au acţiune agresivă faţă de unele metale, folosite atât în instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului, cât şi în cele în cari : unt folosite produsele rezultate, fiind deci necesară îndepărtarea lor prin diverse procedee de rafinare (v. Rafinarea produselor petroliere). Sulfurile şi disulfurile alchilice, tiofenii şi tiofanii pot da, în anumite condiţiuni de temperatură şi de presiune, întâlnite în procesele da prelucrare, produşi agresivi cari au nevoie, de asemenea, de operaţiuni de rafinare. Gazele de sondă pot conţine hidrogen sulfurat până la 0,5%. Captarea lui se poate face prin absorpţie în bicarbonat de sodiu, în fen^lat de sodiu sau jn trietanolamină. în toate cazurile,, reactivii sunt regeneraţi ulterior prin încălzire, hidrogenul sulfurat fiind eliberat şi folosit uneor? la fabricarea bioxidului de sulf şi a acidului sulfuric. Gazele de cracare conţin sulf (12***160 mg/ma la cele nesulfuroase) sub forma de hidrogen sulfurat şi de mercaptani (metil-mercaptan). Pentru îndepărtarea acestora se foloseşte spălarea cu apă şi cu hidroxid de sodiu. Benzinele de distilaţie primară pot conţine atât sulf elementar, rezultat din reacţii ale compuşilor de sulf pe cari îi conţin, cât şi ceilalţi compuşi specificaţi mai sus. Conţinutul în sulf total al. acestor benzine depinde de ţiţeiul prelucrat, —şt poate atinge uneori 1 % (unele ţiţeiuri din URSS,. 0,8%). îndepărtarea acestui sulf din benzină e legată atât de problema coroziunii, cât şi de aceea a susceptibilităţii la tetraetil-plumb (v.)-Rafinarea se face, în general, prin simplă spălare cu apă (pentru H2S) sau prin spălare cu acid sulfuric (v. Rafinarea produselor petroliere). Benzinele româneşti de distilaţie primară nu au nevoie de rafinare, conţinutul lor în sulf total fiind, în< general, sub 0,1% la cele neparafinoase, — şi sub 0,02%, la cele parafinoase. Benzinele de cracare conţin în proporţie mult mai mare sulf provenit din reacţiile complexe dintre produşii cu sulf şi hidrocarburile din păcură, în timpul procesului de cracare. Hidrogenul sulfurat şi o parte din mercaptani sunt extraşi din benzină, în general, prin spălare cu apă (pentru hidrogenul sulfurat) şi cu o soluţie de hidroxid de sodiu. Mercaptanii disolvaţi de soluţia de hidroxid de sodiu sunt eliberaţi ulterior prin hidroliză şi sunt folosiţi ca adaus de odo-rizare a gazului metan şi a gazelor lichefiate. Prin rafinare, sulful din benzinele de cracare poate fi, fie transformat total în compuşi necoro-zivi (v. Rafinarea benzinelor), de exemplu prin. procedeul cu plumbit, în care caz cantitatea de sulf din benzină rămâne aceeaşi (practic, uneori creşte), benzina rezultată fiind instabilă şi cu mică susceptibilitate la tetraetil-plumb, fie îndepărtat complet, de exemplu prin procedeul cu acid sulfuric sau prin hidrogenare, în care caz benzina rezultată e stabilă şi cu o bună susceptibilitate la tetraetil-plumb. în whife-spirit şi în petrol, sulful se găseşte, în general, sub formă de mercaptani, de sulfuri,, disulfuri, tiofeni şi tiofani, în proporţii cari variază cu conţinutul în sulf al ţiţeiului din care provine (cca 0,01 "-0,05%). Prezenţa sulfului şi a compuşilor săi dând petrolului caracter coroziv şi calităţi inferioare de ardere, îndepărtarea lor se face prin rafinare cu acid sulfuric (v. Rafinarea petrolului). Conţinutul motorinei în sulf şi în compuşi ai săi variază, de asemenea, cu ţiţeiul din care provine (cca 0,04---2,0%). Compuşii întâlniţi sunt, în general, sulfuri de penti!, de hexil, heptii, cu-p. f. 160-**220° — şi tiofani, ca deciltiofanul, undecil-tiofanul, tetradeciltiofanul, etc., cu p. f. 210-"295° şi, în cantităţi mai mici, mercaptani şi disulfuri. Motorinele mai bogate în sulf sunt rafinate cu acid sulfuric. în general, motorinele româneşti 585 conţin cantităfi sub 0,3% sulf total şi nu au nevoie de o rafinare specială. Cea mai mare parte din sulful conţinut în fifeiu rămâne, după distilare, in păcură. Prin distilarea acesteia în vederea fabricării uleiurilor, sulful se concentrează în reziduul asfaltos. De asemenea, cocsul rezultat dela cracarea păcurii conjine între 2 si 4% sulf. Prezenfa compuşilor de sulf necorozivi în uleiuri dă acestora unele calităţi de ungere; de aceea, în ultimul timp se urmăreşte menţinerea lor în uleiu, prin metode speciale de rafinare. i. Sulfamidă [cyJI^aMHAi sulfamide; Sulfamid; sulphonamide; szulfonamid]. Chim., Farm.: Compus al unei clase de compuşi organici derivaţi din acidul p-aminobenzensulfonic. Sulfami-dele se folosesc în special ca medicamente în combaterea diverselor boale provocate de unele bacterii, ca streptococi, stafilococi, pneumococi, etc. Cele mai importante sulfamide sunt: Prontosilul alb (v.), prontosilul roşu (v.) şi sulfatiazolul: H H C — C N- -CH H,N—Ci c—so2nh—C CH , C = C xs H H care se obţine prin condensarea clorurii acide a acidului p-acetilaminosulfanilic cu 2-aminotiazol, urmată de hidroliza grupării acetil. Acţiunea sulfamidelor se explică prin asemănarea de structură dintre acidul p-aminosulfonic, din care acestea derivă, şi acidul p-aminoben-zoic, numit şi vitamina H'# substanţă indispensabilă ca factor de creştere a unui număr mare de microorganisme. Prin introducerea în organism a acidului p-aminosulfonic, acesta deplasează din celulele bacteriilor vitamina H', oprindu-le astfel desvoltarea. în aceste conditiuni, organismul poate lupta uşor contra bacteriilor, prin mijloacele sale naturale. 2. Sulfantlamidă. V. Prontosil alb. j. Sulfanilic, acid ~ [cyJib(|)aHHJiOBafl khc-JIOTa; acide sulfanilique; Sulfsnilsăure; sulphanilic acid; szulfanilsav]. Chirn.: Acid organic care se prezintă sub formă de cristale nh, cu p. t. 288°. E puţin solubil i în apă. Se prepară prin actiu- ,C nea la cald a acidului sulfuric asupra ani linei. E întrebuinţat ca j| | produs intermediar la prepara- HCv CH rea unor materii colorante azoi-ce, — de exemplu a metil-oranjului, a oranjului I, oranjului il, etc., — şi la prepararea unor medicamente din clasa sulfamidelor (v. Sulf-amidă). S n. Acid p-aminosulfonic. 4. SuHantipirin. V. Melubrin. 5. Sulfat [cyJlb(ţ>aT; sulfate; Sulfat, schwefel-saueres Salz; sulphate; szulfât, kensavas so] Chim.: Sare a acidului sulfuric cu un metal sau cu un radical. Se deosebesc: sulfaţi acizi sau bisulfati, în a căror moleculă numai unul dintre HC CH C' so3h atomii de hidrogen ai acidului sulfuric e înlocuit cu un metal sau cu un radical, — şi sulfaţi neutri, în a căror moleculă au fost înlocuiţi ambii atomi de hidrogen. Exemple de sulfaţi mai importanţi sunt: sulfatul de amoniu (v.), sulfatul acid de sodiu (v. Sodiu, bisu|fatde~), sulfatul de sod iu (v.Sodiu, sulfat de ~)r sulfatul de calciu (v. Calciu, sulfat de ~), sulfatul de bariu (v. Bariu, sulfat de ~), etc. 6. ~ acid de potasiu. V. Potasiu, bisulfat de 7. ~ de amoniu [cyjib(J)aT aMMOHHH, cep- HOKHCJlblH aMMOHHH; sulfate d'ammoniaque; Ammoniumsulfat,schwefelsaures Ammoniak;ammo-nium sulphate; ammoniumszuifât ] : S04(NH4)2. Sare neutră de amoniu a acidului sulfuric. Se prezintă în cristale albe, solubile în apă, cu p. t. 513°. Se prepară din acid sulfuric şi amoniac, sau se obţine ca subprodus dela distilarea uscată a cărbunelui, prin tratarea apelor amonia-cals cu acid sulfuric. E folosit în special ca îngrăşământ chimic sintetic pentru solurile alcaline. s. ~ de metil [flHMeTHJicyjitcjpaT; sulfate de methyle; Dimethylsulfat; methyl sulphate; dimetil-szulfât]: Ester al acidului sulfuric cu alcoolul metilic. Se deosebesc: sulfatul acid de metil, S020H-0CH3l» şi sulfatul neutru de metii, S02(0CH3)2. Sulfatul acid se obţine prin acţiunea acidului sulfuric concentrat asupra alcoolului metilic. Sulfatul neutru se obţine prin distilarea sulfatului acid. Mai important e sulfatul neutru, care serveşte ca agent de metilare în chimia organică şi ca gaz de luptă toxic persistent. Are produsul letal 1500. Sin. Sulfat de dimetil. 0. ~ de nicotină [HHKOTHHOBbiH cyjib(|)aT; sulfate de nicotine; Nikotinsulfat; nicotine sulphate; nikotinszulfât]: Sare a acidului sulfuric cu nicotină. Se prepară prin antrenarea cu vapori de apă a nicotinei din tutun (mahorcă) şi tratare cu acid sulfuric. Se obţine o soluţie de sulfat de nicotină de cca 25%, impurificată cu sulfat de amoniu, şi care se concentrează până când se depune sulfatul de amoniu sub formă de cristale; e folosit ca insecticid. Din sulfatul de nicotină se extrage nicotină pură. V. şi sub Nicotină. io. Sulfafarea acumulatoarelor [cyjîby(|)aTa-IJHH aKKyMyjiflTopOB; sulfatation d'accumu a-teurs; Sulfatieren der Akkumulatoren; sulphating of accumulators; akkumulâtor-szulfatizâlâs]. E/t.: 1. Formarea de cristale mari de sulfat de plumb în porii şi pe suprafaţa plăcilor acumulatoarelor cu plumb, sau de cruste de sulfat de plumb, dure, aspre şi fărâmicioase, la suprafaţa plăcilor, datorită acţiunii locale sau regimului de lucru. Pe măsură ce porii plăcilor sunt colmatati, materia activă e expulsată din alveole şi plăcile se deformează. Plăcile sulfatate se decolorează şi apar pe ele pete albicioase. Sulfatarea acumulatoarelor e produsă de o rea întreţinere: neîncărcarea la timp, adăugirea de.acid în loc de apă distilată, utilizarea bateriilor la temperaturi înalte, încărcarea insuficientă repetată a bateriei. 586 Revenirea la normal se face înlocuind electro-litul cu apă distilată şi încărcând cu un curent slab şi o tensiune la bornele acumulatorului sub 2,3 V pe element.—2. Formarea de cristale fine de sulfat de plumb, în funcfionarea normală a acumulatoarelor, în timpul descărcării, prin acfiunea acidului sulfuric asupra plumbului şi a oxidului de plumb. Cristalele se formează adânc în masa de materie activă, nu numai la suprafafă, adâncimea depinzând de vitesa cu care se face descărcarea. Aceste mici cristale sunt uşor reduse de curentul de încărcare. î. Sulfatat, maşină de Sin. Maşină de saramyrare (v. sub Saramurare, aparat de şi sub Tratarea seminfelor). 2. Sulfatază [cyjib(|)aTa3bi; sulphatase; Sul-phatase; sulphatase; szuHâtâza ]. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrolazelor, grupul esterazelor. Sulfatazele se găsesc în toate organele corpului animal, în cantitate mai mare în rinichi. Acfiunea lor se manifestă asupra esterilor acidului sulfuric, pe cafi îi scindează hidrolitic. s. Sulfafiazol [cyj!(})aTHa30Jl; sulphatiazole; Sulphatiazol; sulphatiazole; szulfatiâzol].Ch/m«, Farm. V. sub Sulfamidă. 4. Sulfldare [KcaHToreFamîn; sulfidation; Su -fidierung; sulphiding; szulfidâlâs]. Ind. chim.: Operafiunea de tratare a alcalicelulozei cu sul-fură de carbon, la prepararea mătasei artificiale viscoza. Sin. Xantogenare. 6. Sulfit [cyjlb(|)HT, COJlb CepHKCTOft KH-CJiOTbl; sulfite; Sulfit, schwefeligsaures Salz; sul-phite; szulfit]. Chim.: Sare a acidului sulfuros. Există sulfifi acizi sau bisulfifi, cu formula generală HMS03, sulfifi neutri sau normali, cu formula generală M2S03. Sulfifii acizi se prepară prin tratarea soluţiei bazei respective cu bioxid de sulf. Sulfifii neutri se prepară prin tratarea sulfifilor acizi cu un echivalent din baza respectivă. Sunt săruri redu-cătoare, cari se oxidează încet la aer, trecând în sulfaţi. In absenfa aerului, sulfifii alcalini an-hidri trec, prin încălzire, în pirosulfifi sau meta-bisutfifi, S205M2. e. ~ acid de potasiu. V. Potasiu, bisulfit de 7. Sulfitare [cyjib<})HTaiţHH, oKypuBaHHe ee-poiî; sulfitage; Schwefeln; sulfitation; kenezes]. 1. Ind. alim : Tratarea anumitor produse alimentare vegetale, sau a unor vase, cu bioxid de sulf(gazos, lichefiat, sau în solufie: acid sulfuros), în scopul desinfectării, sau pentru a preveni alterarea, disolva-rea unor componenfi şi decolorarea materiilor prime sau a produselor intermediare în cursul prelucrărilor din industria alimentară. Sulfitarea pulpelor şi a marcului de fructe, de exemplu, consistă, fie în introducerea unei cantităţi de bioxid de sulf lichid în pulpele de fructe sau în marcul rezultat prin fierbere şi strecurare, după răcirea lui, fie în adăugirea unei cantităţi corespunzătoare de solufie de bioxid de sulf cu concentrafia de 6%, în butoaiele cari confin pulpe sau marc. Bioxidul de sulf are acfiune de con-servant—şi se obfin semiconserve, cari, ulterior, servesc la prepararea de produse finite, ca marmeladă, etc. Prin tratare cu b'oxid de sulf, unele pulpe şi marcuri de fructe î,,i schimbă coloarea. Aceasta revine însă în timpul pregătirii marmeladei, când cea mai mare parte dm bioxidul de sulf e îndepărtată prin fierbere, o mică parte rămânând legata sub forma de acid glucozo-sulfuros.— Sulfitarea fructelor înainte de uscare consistă în menfinerea lor, tăate în două sau în patru, într'o atmosferă care confine biox:d de sulf, provenit, în general, prin arderea sulfului. Procedeul se aplică la fructe deschise, ca, de exemplu la piersece, caise, mere sau pere — şi con-tribue la fixarea, menfinerea şi îmbunataf rea colorii, la protecfiunea contra acfiunii enzimelor oxidante şi brun;fiante, la distrugerea clorofilei, la întreruperea acţiunii microorganismelor în timpul prelucrării şi al depozitării fructelor uscate, la distrugerea insectelor vătămătoare, la păstrarea vitaminelor, etc. Sulfitarea trebue condusă astfel, încât să se găsească cel mult 5000 mg bioxid de sulf la un kilogram de fructe uscate. Durata suîfitării este de cca 2—5 ore. Sulfitarea porumbului spart se efectuează în acelaşi timp cu înmuierea lui, la prelucrarea în a-midon. Operafiunea consistă în introducerea porumbului spart grosolan, în 3—4 bucăfi, în basine mari de ciment sau în putini mari, într'o solufie diluată de acid sulfuros, la temperatura de 35***40°. Sulfitarea are drept scop disolvarea, în solufia de acid sulfuros, a unor proteine. Ea durează patru, c;nci zile, până când bobul de porumb e înmuiat elastic—şi germenul se desprinde uşor.— Sulfitarea terciului de porumb, după măcinarea porumbu ui, consistă în introducerea de bioxid de sulf gazos, timp de 96 de ore, în terciul de porumb amestecat în permanentă, pentru a îndepărta de pe granulele de amidon stratul ga)ben de proteine, cari îl înconjură. La terminarea suîfitării, confinutul de bioxid de sulf în terciu trebue sa fie de minimum 0,0272 g la 100 g terciu.— Sulf tarea terciului şi a laptelui de amidon din cartofi consistă în introducerea în acestea a unei soluri diluate de bioxid de sulf şi are ca e-fect decolorarea amidonului, prin anihilarea acfiunii de colorare a enzimelor din sucul celular.— Sulfitarea nucilor consistă în tratarea cu bioxid de sulf gazos a nucilor spălate, pentru obfine-rea unei colori deschise şi pentru a contribui la o bună conservare. — Su ftarea butoaielor de vin consistă în arderea, în fiecare vas sau în fiecare cisternă de vin, a unei cantităfi de sulf, care depinde de volum, în scopul des'nfectârii vaselor, pentru o bună păstrare a vinului. 8. Sulfitare [cyJlb(J)HTauFfl; sulfitation; Sulfi-tierung; sulphiting; szulfitâlâs]. 2. Ind. piei.: O-perafiunea de tratare cu sulfifi, bisulfifi alcalini sau bioxid de su'.f, a extractelor tanante vegetale, în scopul transformării componenţilor greu solubili, în substanfe solubile. 587 i. Sulfifomefru [cyjibcjpHTOMeTp; sulfitometre; Sulfitometer; sulfitometer; szulfitometer]. Chim.: Aparat folosit la dozarea bioxidului de sulf lichid, în operaţiunea de sulfitare a pulpelor şi a marcului de fructe. Aparatul se compune dintr'un cilindru de sticlă groasă, gradat (1), d© preferinţă de sticlă armată, închis la ambele capete cu plăci de metal rezi tent la a:fiunea acidului sulfuros, echipat cu un mâner (4) şi montat pe 4in suport (5).—încărcarea se face în modul următor: Tubul încărcat cu biox;d de sulf lichid se aşază cu robinetul în jos, într'un cadru metalic, pe un trepied. La racordul cu olandez (7) al sul-fitometrului se fixează un tub de cauciuc, de presiune; prin deschiderea robinetului (8) şi a robinetului tubului de bioxid de sulf, gazul sub presiune din acesta împinge gaz lichefiat, în cilindrul de sticlă al sul-fitometrului. Prin deschiderea robinetului (10) şi a robinetului (9), prin care se •evacuează aerul din a-parat, se umple aparatul cu cantitatea dorită de gaz lichefiat,—volumul a-cestuia fiind citit cu ajutorul gradafiilor de pe cilindrul (I). După umplerea aparatului CU biox’d de Sulf Sulfitometru. lichid, robinetul (8) se 0 cilindru de sticlă; 2) ca-închide şi pe racordul cu Pac:3) Prtsa cu doua racor“ olandez (6) se fixează duri olandeze; 4) mâner; o feavă prin care se in- 5) suporf; 6) racord cu olandez troduce bioxidul de sulf, pentru admisiunea gazului în butoiul CU pulpă sau lichefiat în aparat; 7) racord CU marc de mere. cu olandez pentru evacuarea Se construesc sulfito- aerului în atmosferă şi pentru metre cu capacitatea de trecerea gazului c’in aparat 1000—2000 şi 5000 g în butoiul cu marc; 8) ro-bioxid de sulf. binet pentru obturarea ra- Pentruo mşnevraremai cordului (7); 9) robinet pen-uşoară şi pentru a avea iru obturarea orificiului de •mobilitate, tubul de bi- ieşire a aerului sau a gazului OXÎd de sulf lichid, su- d*n aparat; 10) robinet per-portul său, sulfltometrul tru obturarea racordului (6). şi tubul de amestecare sunt montate într'un cadru, pe un cărucior. v 2. Sulfocalcică, solufie V. sub Solufie de stropit. 3. Sulfocianat de alil [aJiJiHJiOBuâ 3$np po-£aHHCTOBOflOpOflHOH KHCJIOTbl, pOJiaHHCTbH aJlJiHJi; sulfocyanate d'ally’e; Allylthiocyanat; allyl sulphocyanide; allifszorodanit, aliil, mustârolaj]. Chim.: CH2 = CH — CH2 —S —CN. Lichid incolor, cu miros de muştar, cu p. f. 161°. A fost folosit ca gaz de luptă lacrimogen. 4. Sulfocianură [po^OHaT, coJib pojiaHHCTO-BOflOpOflHOH KHCJIOTbl; sulfocyanure; Sulfozya-nur;su|phocyanide; sulfociânsav]. Chim.: Orice sare a acidului sulfocianhidric, CNSH. Exemple: sulfo-cianura de aluminiu, întrebuinţată în vopsitorie, în papetărie şi în tăbăcărie; sulfocianura de a-moniu, întrebuinţată în vopsitorie, în fotografie şi în anumite sinteze; sulfocianura de argint, întrebuinţată în fotografie; sulfocianura de calciu, întrebuinţată la prepararea diferitelor sulfocianuri şi ferocianuri; sulfocianura de crom, întrebuinţată ca mordant în imprimările textile; sulfocianura cuproasă, întrebuinţată în anumite sinteze organice şi în imprimarea textilă; sulfocianura cuprică, întrebuinţată la fabricarea amorselor detonante; sulfocianura de mercur; sulfocianura de aur şi de potasiu, (CNS)4 AuK, întrebuinţate în fotografie; sulfocianura de potasiu, CNSK, întrebuinţată ca reactiv în diferite sinteze organice; sulfocianura de sodiu, întrebuinţată în vopsitorie; sulfocianura de zinc, întrebuinţată ca mordant în imprimarea textilă, etc. 5. Sulffonal [cy.Jib(|)OHaJi; sulfonal; Sulfonal; sulphonal; szulfonâl]. Chim.: Disulfonă obţinută prin oxi- CH3n^ ^S02C2H5 darea mercaptolului, rezul- C tat prin condensarea aceto- cHg7 S02C2H5 nei cuetil-mercaptan. Se prezintă sub formă de cristale cu p. t. 128°. E folosit în medicină, ca narcotic slab. e. Sulfonare [cyJib(]?HpoBaHHe; sulfonation; Sulfoniren; sulphonation; szulfonâlâs]. Chim.: Operaţiune prin care se introduce în molecula unui compus organic radicalul —S03H, obfinându-se un acid sulfon»c: R—S03H. Sulfonarea compuşilor aromatici se poate face direct, prin tratare cu acid sulfuric concentrat sau cu oleum. Sulfonarea compuşilor alifatici se face în unele cazuri direct cuS02CI2sau indirect.prin diverse metode,de exemplu trecându-se printr'un tioalcool RSH, prin oxi-dare: RSH + 30-»RS03H. Sulfonarea e folosită în industria chimică organică, în special în cea a materiilor colorante, a medicamentelor, şi la rafinarea produselor petroliere (v.). 7. Sulfonă [cyjib(|)0H; sulfone; Sulfon; sul-phone; szulfon]. Chim,: Produs de oxidare al tioeterilor, R2S, cu formula generală R2S02, R fiind un radical organic hidrocarbonat. Exemplu de sulfonă e sulfonalul (v.). 8. Sulfonare, indice de ~ [noKa3aTeJib cyjib-(JmpOBaHHH; indice de sulfonation; unsulfon-ierbare Bestandteile; sulfonation value; szulfonâ-lâsfok]. Chim., Ind.petr.: Procentul de uleiu mineral rămas nedisolvat după tratarea cu acid sulfuric concentrat. Exprimă gradul de rafinare. Serveşte şi la caracterizarea uleiurilor minerale insecticide. 9. Sulfonicir acizi ^[cyjibtjDOHOKHCJiOTbi; aci-des sulfoniques; Sulfonsăueren; sulphonic acids; szulfonsav]: Compuşi organici cu formula R—S03H. După cum radicalul organic R e alifatic sau aromatic, se cunosc acizi sulfonici alifatici sau aromatici. Sunt acizi tari, higroscopici şi nedistilabili. Dintre acizii sulfonici al fatici prezintă impor-tanjă industrială acizii objinufi prin sulfonarea (v.), cu S02CI2, a parafinelor superioare, între- 588 buintafi ca agenfi de înmuiere textili (musoii). Acizii sulfo nici aromatici se obfin prin sulfonarea directă, cu add sulfuric, a hidrocarburilor aromatice, şi au numeroase întrebuinţări; de exemplu, acidul benzen-sulfonic,C6H5—S03H, serveşte la fabricarea fenolului; acidul orto-toluen-sulfonic, la fabricarea zaharinei; acizii naftalin-sulfonici sunt materii prime în industria materiilor colorante; acidul sulfanilic, în industria farmaceutica, etc. Din gudroanele acide obfinute Ia rafinarea diverselor fracfiuni de petrol cu acid sulfuric se pot separa amestecuri de acizi sulfonici cu constitufie şi proprietăfi variate, ale căror săruri alcaline servesc ca emulgatori, ca desemulsionanfisau ca agenfi de înmuiere. 1. SulfonifriCr amestec ~ [cMecb cepHOH h a3OTHO0 KHCJIOT, HHTp03HâH CMeCb; melange sulfonitrique; sulfonitrisches Gemisch; mixture of sulphuric and nitric acids; szulfonitrikus keverek]. Chim.: Amestec format din acid azotic concentrat şi acid sulfuric concentrat, servind ca agent de nitrare în sinteza organică. Proporfia dintre cei doi acizi variază după caz. Acidul sulfuric are rolul de deshidratant. E folosit mai ales în industria nitrocelulozelor. Sin. Amestec nitrant. 2. Sulforicinaf [eepopHUHHaTbi; sulforicinate; Sulforizinat; su|pho-ricinate;szulforicinatek]. Chim.: Compus obfinut prin sulfonarea uleiului de ricin cu acid sulfuric, urmată de neutralizare. Se obfin amestecuri complexe, confinând derivaţi ai acidului ricinic, cari se emulsionează uşor cu apa. Se folosesc cel mai mult sulforicinafii de amoniu şi de sodiu, — lichide brune, vâscoase, cu miros desagreabil. Se întrebuinfează ca mordanfi, în industria textilă, şi ca lubrifianţi. s. Sulfura [cyJlb<î)HA; sulfure; Sulfid; sujphide; szulfid]. Chim.: 1. Compus al sulfului cu un metal. Sulfurile pot fi considerate ca săruri ale acidului sulfhidric, H2S (hidrogenul sulfurat). Dacă numai unuf dintre cei doi atomi de hidrogen din molecula hidrogenului sulfurat e substituit cu un metal, se obfine o sulfura acidă, iar dacă ambii atomi de hidrogen sunt substituifi, se obfine o sulfura neutră. — Se numesc sulfuri şi unele combinafii ale sulfului cu metaloizii; de exemplu sulfura de carbon. — 2. Compus organic obfinut prin substituirea celor doi atomi de hidrogen ai hidrogenului sulfurat, cu doi radicali hidrocar-bonafi: R —S~ R'; de exemplu sulfura de etil, C2H5-S-C2H5. Sin. Tioeter. 4. ~ de carbon [cepoyrjiepo/ţ; sulfure de carbone; Schwefelkohlenstoff; carbon disulphide; szendiszulfid]: CS2. Combinaţie a carbonului cu sulful.lichid cu p. f. 46°, d15o= 1,262, foarte inflamabil, insolubil în apă. Se obfine prin combinarea directă a sulfului cu cărbune, la cca 900°. Sulfura de carbon e un foarte bun solvent pentru grăsimi, răşini, fosfor, uleiuri şi e întrebuinfată la extracfii. Serveşte la fabricarea tetraclorurii de carbon şi ca insecticid în agricultură. Cele mai mari cantităfi de sulfură de carbon se i întrebuinfează, însă, la obfinerea xanfogenatului de celuloză, care e materia primă pentru fabricarea mătasei artificiale, prin procedeul viscozei. 5. ~ de pierii [eepHHCTbiH IIHKpHJJ; sulfure de picryle; Pikrylsulfid; picryl sulphide; pikril-szulfid]: C6H2(N02)3-S-C6H2(N02)3. Exploziv puternic, care se prezintă în cristale galbene, cu p. t. 225°. E întrebuinfat în amestec cu hexanitro-difenilamina sau cu trinitrotoluen, pentru încărcarea bombelor de avion. e. Sulf urare [oKypHBHHHe cepon, onbiJie-HHe cepOH; soufrage; Schwefelung; sulphuration; kenesites]. 1. Agr.; Operafiunea de gazare cu sulfură de carbon a recoltelor depozitate (mazăre, fasole, boabele cerealelor, etc.), atacate de găr-gărife, de molii, etc. Se foloseşte 1 kg sulfură de carbon la 1000 kg boabe, în 48 de ore. Sulfura de carbon e pusă în vase de lut, aşezate pe stratul de boabe, sub foi de cort sau sub rogojini, astfel încât vaporii rezultafi să păirundă în strat pe toată grosimea. 7. Sulf urare [onbiJieHHe cepofi; soufrage; Schwefeln; sulphuration; kenesites], 2. Agr., Silv,: Prăfuire cu pulbere de sulf a plantelor bolnave de făinare sau de oidium, produs de ciuperci din familia erisifaceelor. Sulfurarea e un tratament curativ. Se întrebuinfează, în special, sulful tri-turat în particule foarte fine, sau cel coloidal. 8. Sulfuric, acid ~ [cepHan KHCJiOTa; acide sulfurique; Schwefelsăure; sulphuric acid; kensav]. Chim.: H2S04. Acid anorganic, obfinut prin combinarea trioxidului de sulf, S03, cu apa. S'a stabilit existenta următorilor compuşi ai anhidridei sulfurice cu apa : SOs • 5 H20 sau H2S04 ■ 4H20, cu un confinut de 57,6% acid sulfuric; S03-3H20 sau H2S04-2 H20, cu un confinut de 73,2% acid sulfuric; SOs • 2 H20 sau H2S04- H2Of cu un confinut de 84,5% acid sulfuric; S03 • H20 sau H2S04, cu un confinut de 100% acid sulfuric; 2 SOs ■ H20 sau H2S04- S03, cu un confinut de 89,9% S03 total; 3 SOs ■ HăO sau H2S04 ■ 2 SOs r cu un confinut de 113,9% SOs total. Aşa dar, acidul sulfuric formează trei combinefii cu apa şi două combinafii cu trioxidul de sulf. în tehnică, prin acid sulfuric se înfelege, în general, atât acidul sulfuric monohidrat, cât şi cel diluat (mo-nohidrat + apă) şi cel rezultat prin adaus de trioxid de sulf în acid monohidrat (numit şi oleum* sau fumans). Cercetările spectrului de difuziune arată că atomii din Yholecula acidului sulfuric anhidru sunt unifi prin legăftiri omeopolare. Solufiile apoase concentrate de H2S04 conţin în special molecule cu legături omeopolare, iar solufiile apoase diluate confin molecule cu legături eteropolare. Acidul sulfuric anhidru, corespunzător exact formulei H2S04, format prin combinarea unei molecule de trioxid de sulf cu o moleculă de apă, se numeşte şi acid sulfuric monohidrat şi e un lichid incolor, cu aspect uleios, cu gr. sp. 1,84 (66° Be). Acidul sulfuric atacă aproape toate metalejp, cu excepfiunea aurului şi a platinei. Aparatele în. 589 cari se lucrează cu acid sulfuric de maximum 80% se fac din aliaje antiacide (ex. ferosiliciu) sau din plumb, sau se căptuşesc cu material ceramic antiacid. Pentru acizii cu o concentrare mai mare decât 80% se folosesc plumbul (până la conc. de 93%) şi fonta. Acidul peste 96% nu atacă fierul. Temperatura de fierbere a soluţiei apoase de H2S04 creşte cu mărirea conţinutului în H2S04 şi atinge 336,6° (pentru o solufie de 98,3% H2S04); apoi scade, cu mărirea conţinutului de H2S04 (|a 100% ajunge la 296,2°). La oleum, cu cât creşte conţinutul de S03, temperatura de fierbere scade până la 44,7°. Acidul sulfuric este un deshidratant puternic, descompunând substanţele organice, până la carbonizare. Acidul sulfuric ia parte în numeroase reacţii pe cari se bazează importante procese industriale: Prin acfiunea directă asupra metalelor sau oxizi-Jor se formează săruri, de exemplu: Zn -f H2S04 = ZnS04-f H, ai2o3+h,so4=AI,(S04)3+h2o. Astfel se fabrică sulfatul de zinc, de cupru, •fier, nichel, magneziu, aluminiu, etc. şi sulfaţii dubli (alaunii). — Prin reacfie cu amoniacul sau cu soluţiile apoase ale amoniacului se formează sulfatul de amoniu: 2 NH3 + H2S04==(NH4)2S04. Acţionând asupra sării unui acid mai slab sau volatil, se combină cu cationul acesteia, eliberând acidul. Reacţia stă la baza fabricării acizilor clor-hidric, azotic, fluorhidric, fosforic, acetic, etc. — Proprietatea acidului sulfuric de a se combina energic cu apa e folosită în industrie, la deshidratarea gazelor, la concentrarea acidului azotic, etc. — în industria organică, acidul sulfuric e folosit: ca deshidratant, la prepararea esterilor, a eterilor, a nitroderivafilor, etc.; ca agent intermediar de hidratare, la prepararea alcoolului etilic din etilenă; la prepararea esterilor acidului sulfuric, utilizafi ca agenfi de alchilare; ca agent de sul-fonare; la prepararea acizilor sulfonici (la prepararea produşilor intermediari din industria coloranţilor, la prepararea detergenţilor, etc.); ca agent de rafinare, la rafinarea produselor petroliere (v.), la fabricarea benzinelor sintetice, etc. Acidul sulfuric se fabrică în mai multe calităfi, cari se deosebesc între ele prin confinutul în S03 sau H4S04; astfel sunt: acid sulfuric de cameră, cu 65% H2S04; acid sulfuric de turn, cu 75% H2S04; acid concentrat sau de contact, cu 92,5% H2S04; oleum, pentru nitrare, cu 20% SOs liber. Industrial, acidul sulfuric se obfine din bioxid de sulf, aer şi apă, prin două metode: metoda cu catalizator în faza gazoasă sau lichidă (metoda cu nitroză); metoda cu catalizator în faza solidă (metoda prin contact). în metoda cu nitroză, bioxidul de sulf se oxidează uşor cu oxizi superiori de azot (N02, N203, N204). Aceştia se reduc până la NO, care poate fi apoi oxidat din nou, direct cu 02, până la NOă, reintrând în reacfie. Teoria formării acidului sulfuric prin nitroză nu e încă bine stabilită. Reacfiile se produc atât în faza gazoasă, cât şi în faza lichidă. O schemă probabilă a reacfiilor de formare a H2S04 e următoarea: absorpfia gazului de către lichid: so2+h,o=h2so3 02 + 2 NO = 2 N02; solufie solufie reacţii în faza lichidă: HS04N0-fH20 = H2S04+ HN02; H2SOs + 2 HN02 = H2S04+2 NO+2 H20; NO + NO, + H20 = 2 HNO, ; degajarea gazului din faza lichidă: 2 HS04N0 + H20 = 2 H2S04-f NO + NO,; NO->NO. solufie gaz Următoarea ecuaţie e considerată fundamentale: N2SO;5-f 2 HN02 = H2S04 +2 N0 + H20. Nitroză se formează din absorpţia amestecului echimolecular N0 + N02 de către H2S04: N203 + 2 h2so4 = hso4no + h2o. Metoda cu nitroză e realizată, în tehnică, prin două procedee: cu camere şi cu turnuri, obţinându-se H2S04 diluat (65% la camerele de plumb, şi 75"-92%, la turnuri). — Procedeul camerelor e reprezentat în schema din fig. /. în turnul (I) de producţie şi de denitrare, bioxidul de sulf, obţinut la prăjirea materiilor prime şi purificat, trece în contracurent cu o soluţie de nitroză (soluţie apoasă de H2S04, în care se găsesc disolvaţi oxizii de azot), care e stropită peste umplutura turnurilor. Nitroză conţine 3"*6% Ns03. în acest turn se produce oxi-darea bioxidului de sulf în trioxid de sulf (20---30% din S02), cu formarea de H2S04; totodată se denitrează şi nitroză. Oxidarea restului de bioxid de sulf se continuă n camerele (2), cu formarea de H2S04 şi cu eliberarea cât mai completă a oxizilor de azot, sub formă gazoasă, realizându-se şi raportul echimolecular N0 + N02. Din camere (2), gazul pătrunde în turnurile de absorpfie (3), unde oxizii de azot sunt absorbifi de acidul sulfuric, preluat în parte din colectorul (5) şi e reintrodus în circuit. Nitroză formată în turnurile (3) se trimite în turnurile (1). Acidul obfinut în turnul (1) e acid de producfie; el e răcit în răci-torul (4) şi e adunat în colectorul (5), din care este preluat în circuit, iar altă parte e folosit ca atare sau concentrat. Procedeul cu turnuri (v. fig. 11). în acest procedeu, bioxidul de sulf trece succesiv printr'o serie de turnuri (A) şi (B). Primele se stropesc cu nitroză, care confine până la 6% N2Os şi care oxidează bioxidul de sulf. în ultimele turnuri (D), oxizii de azot sunt absorbifi de acidul sulfuric. Acidul sulfuric care se scurge din turnul (A) se 590 trimife la turnurile de absorpfie (D). Nitroza care rezulta la turnurile de absorpfie (D) se trimite la turnurile de producfie (B). — Primul turn de sfalafit cu încălzire directă sau indirectă. Instalabile cu încălzire directa sunt de mai multe feluri; de exemplu: I. Schema de fabricare a acidului sulfuric, prin procedeul camerelor. 1) furn de denitrare; 2) camere; 3) fumuri de absorpfie; 4) răcifor; 5) colecfoare; 6) pompe; 7) apă; 8) nifroză; 9)acjd azofic; 10) acid de turn; il) acid de cameră; 12) gaz de cupfor; 13) gaze de evacuare. producfie se stropeşte cu o cantitate de nitroză, I Concentratoare cu evaporare şi condensare astfel încât acidul care se scurge din el să nu | succesivă (v. fig. ///). II. Schema de fabricare a acidului sulfuric prin procedeul cu turnuri. A) şi B) fumuri de producfie; C) furn de oxidare; D) şi E) fumuri de absorpfis; 1), 2), 3) vase de măsurat pentru apă, respectiv penfru nifroză şi acid azotic; 4) răcitor; 5), 8), 10) şi 12) colecfoare intermediare; 6) rezervor pentru produsul finit; 7) pompă centrifugă; 9) şi 13) pompe pentru nifroză; 11) ventilator; 13) gaze de cuptor; 14) gaze de evacuare. conţină prea mulţi oxizi de azot. Acest turn de producţie se numeşte şi denitrator şi în el se produce reacfia propriu zisă. Oxidarea se produce mai intens decât în camere. Procedeul cu turnuri e un procedeu intensiv, care poate concura cu procedeul prin contact. Acidul sulfuric rezultat la turnurile de producfie şi la camere e un acid diluat, care e trecut la concentrare. Operafiunea se efectuează în in- Gazele din focarul (1) intră în concentratorul (2) şi îi traversează, ajungând la preîncălzitorul (4); trec apoi în răciforul (8), unde depun stropii de acid şi apă cari au fost antrenafi; pentru îndepărtarea lor completă trec prin filtrul cu cocs (9) şi apoi sunt evacuafi în atmosferă cu ventilatorul (10). Acidul di|u3t din vasul (6) se preîncălzeşte în^(4) şi se concentrează în concentratorul (2). Acidul concentrat se răceşte în răcitorul (3) şi se colec- 591 tează în rezervorul (5) Alte procedee de con- I Instalaţiile de concentrare la presiunea normală centrare cu încălzire directă sunt: | funcţionează pe principiul deflegmatorului. III. Schema instalaţiei de concentrare cu evaporare şi condensare succesivă a acidului sulfuric. 1) focar; 2) concenfrafor; 3) răcifor pentru acid sulfuric tehnic; 4) preîncălzitor; 5) rezervor de acid sulfuric tehnic; 6) rezervor de presiune pentru acid diluat; 7) colector pentru condensat; 8) răcitor de gaz; 9) filtru cu cocs; 10) ventilator; a) acid diluat. 1) eleetrofiltru uscat; 2) turnuri de spălare; 3) electrofiltre umede; 4) turn de umidificare; 5) turn de uscare; 6) furbo-compresor; 7) filtru; 8) prsîncăizitor de pornire; 9) şi 12) schimbătoare de căldură; JO) şi 11) aparate de cataliză; 13) turn de răcire; 14) turn de absorpfie cu o*eum; 15) turn de absorpfie cu H2SC>4 concentrat; 16) separator de ciafă; 17) colectoare; 18) pompe; 19) răcitor pentru acid. Concentrarea prin evaporarea acidului pulverizat şi concentrarea cu concentratoare cilindrice. Instalaţii de concentrare cu încălzire indirectă. Aceste instalaţii funcţionează, fie la presiunea normală, fie sub vid. La instalaţiile de concentrare sub vid, încălzirea făcându-se la o temperatură mai mică, se poate efectua cu abur chiar de joasă presiune. Metoda de sinteză a acidului sulfuric prin contact consistă în trecerea unui amestec de bioxid 592 de sulf şi oxigen peste un catalizator, la temperatură înaltă. Se formează trioxid de sulf, care este adăugit în acid sulfuric diluat, obfinându-se acid sulfuric concentrat. O parte din acesta se diluează cu apă, fiind apoi recirculat în fabricafie. Reacţia de oxidare 2S02 + 02 = 2S03 + 43,1 kcal are loc cu degajare de căldură şi micşorare de volum; deci este influenfată de scăderea de temperatură şi de ridicarea presiunii. Catalizatorii folosifi la fabricarea acidului sulfuric prin metoda de contact sunt: negrul de platină pe un suport (silicagel sau asbest fibros), temperatura de lucru fiind de 500*-*520°; catalizatorul cu vanadiu: V205 (care confine şi bioxid de siliciu, alcalii; se mai adaugă Al203, etc.), preparat din vanadat de calciu tratat cu carbonat de calciu, temperatura de lucru fiind de 400---4800 (e folosit în ţara noastră); catalizatorii cu oxizi de fier, cari însă dau un grad de transformare foarte redus, 50-60% şi, de aceea, nu prezintă interes. Catalizatorii se otrăvesc cu timpul, datorită impurităţilor din gazele sulfuroase. Unele otrăviri sunt reversibile şi catalizatorii pot fi regeneraţi în instalaţie; altele sunt ireversibile şi catalizatorul reclamă o regenerare ulterioară. Metoda prin contact e realizată în instalaţii în cari schimbul de căldură se poate face în două moduri: Instalaţii cu schimb de căldură intermediar, în cari procesul de oxidare a bioxidului de sulf în trioxid de sulf se realizează în 2-*-4 etape; între etapele de oxidare este necesar să se răcească gazele rezultate într'o primă etapă şi să se pre-Incălzească gazele încă netransformate (v. fig. /V). Instalaţia se compune din două aparate de contact, două schimbătoare de căldură şi un pre-mcălzitor. Gazul proaspăt, preîncălzit la 440---4500, intră în primul aparat de contact, unde are loc o transformare de 72-"77%, iar temperatura se ridică la 520--*600o; se răceşte în al doilea schimbător, la 430*-*440°, şi intră în al doilea aparat de contact, unde transformarea atinge .93-—97%. Gazul purificat şi uscat e trimis la compresorul (6), prin filtrul (7), în staţiunea de contact, trece prin preîncălzitorul (8) numai la pornire; în mers continuu trece prin schimbătoarele de căldură (9) şi (12), se încălzeşte pe seama gazelor convertite, trece în primul aparat de cataliză (11), trece prin schimbătorul (12), în al doilea aparat de cataliză (10), prin schimbătorul (9), răcindu-se în turnul de răcire (13), frece succesiv prin turnul de absorpţie cu oleum (14), prin turnul de absorpţie cu H2S04 concentrat (15). Gazele rămase neabsorbite sunt trecute prin separatorul de ceaţă (Î6) şi apoi sunt evacuate în atmosferă. Acidul obţinut în turnurile de absorpţie este răcit şi corectat din punctul de vedere al concentraţiei, apoi e parţial recirculat şi parţial trimis la depozitul de produse finite. — Instalaţii de contact cu schimb de căldură interior. In aceste instalaţii, etapele de convertire au loc Într'un singur aparat. Faţă de instalaţia din fig. /V diferă numai agregatul de cataliză, şi anume: Instalaţia dispune de un preîncălzitor, un schimbător de căldură pentru preîncălzirea bioxidului până la temperatura la care începe convertirea şi un aparat de contact. Instalaţia de absorpţie e aceeaşi ca în fig. IV. 1. Sulfurizare [o6pa6oTKa cepoH; sulfurage; Schwefeln; sulphurization; kenezes]: Operaţiunea de desinfectare, desinsectizare şi deratizare, efectuată cu bioxid de sulf gazos. 2. Sulfurol. V. Uleiu de măsline. 3. Sulfuros, acid ^ [cepHHCTan KHCJiOTa; acide sulfureux; schwefelige Săure; sulphurous acid; kenes sav]. Chim.: H2S03. Oxiacid al sulfului. Nu a fost obţinut în stare liberă. Soluţia în apă se obţine prin disolvarea în apă a bioxidului de sulf. Se descompune sub influenţa luminii, cu formare de acid sulfuric, sulf şi apă. Prin electroliza unei soluţii de acid sulfuros se obţine la anod acid sulfuric, iar la catod, acid hidrosulfuros. 4. Sulvinif. V. Clorosulfonat de etil. s. Sumă algebrică [ajire6pHHecKaH cyMMa; somme algebrique; algebraische Summe; algebric sum; algebrai osszeg]: Rezultatul unei adunări algebrice (v. Adunare). o. Sumă de tensori [TeH30pHan cyMMa; somme de tenseurs; Tensorsumme; sum of tensors; tenzorosszeg]. C/c. f.: Suma algebrică a doi sau a mai multor tensori de un anumit ordin e un tensor de acelaşi ordin, ale cărui componente de indici de covarianţă şi contravarianţă daţi sunt egale cu sumele algebrice ale componentelor respective ale tensorilor de adunat. 7. Sumă de vectori [BeKTopHan cyMMa; somme de vecteurs; Vektorsumme; sum of veciors; vektorosszeg]: Suma a n vectori A±t A2, A3,'-’,An e vectorul S, reprezentat grafic de săgeata care uneşte originea săgeţii lui A1 cu extremitatea săgeţii lui An, cele n săgeţi ale vectorilor de adunat fiind trecute astfel, încât originea fiecăreia să se găsească în extremitatea celei care o precede înşirui A±, A2, As,'",An. Se spune, în particular, că însumarea a doi vectori se face după regula compunerii grafice a deplasărilor rectilinii, vectorul-sumă a doi vectori fiind reprezentat de prima diagonală a paralelogramului Repre2entarea graficăa însu-construit pe săgeţile cari mărij a patru vecio«. reprezintă acei doi vectori ca laturi. Componentele scalare al$ vec-torului-sumă sunt egale cu suma componentelor respective ale vectorilor de adunat. s. Sumac [cyMax; sumac; Sumach; sumach; szumach]: Material tanant uşor aiterabil în stare lichidă, asemănător cu scumpia, întrebuinţat în tăbăcărie, cum şi la vopsit şi imprimat, fie sub formă de frunze uscate şi măcinate', provenite dela arbustul Rhus coriaria L. (care creşte în ţările din jurul Mării Mediterane), fie subcformă 593 'de extract. Frunzele de sumac confin, în medie, ,25-**28% substanfe tanante. Sumacul tehnic e adesea impurificat cu particule de fier provenite dela măcinarea în mori metalice. Falsificarea se :face adesea adăugind frunze de Pistacia lentiscus 1. şi de Tamarix africana Poir., cari au un con- * finut mult mai mic în tanin. Sumacul dă pielei o •coloare foarte deschisă, aproape albă, rezistentă la lumină, care constitue o bază excelentă pentru vopsirea în colori de nuanfe deschise. 1. Suman. Ind. ţar.: Haină fărănească, lungă până sub genunchi, cu mâneci, de postav, căptuşită sau necăptuşită cu blană. Vara se poartă peste cămaşă, toamna şi primăvara peste vesta de postav, iar iarna, peste pieptarul de blană da miel. 2. Sumpf. Ind. petr.: Sin. Groapă de evacuare (v.). 3. Sundberg, metoda ~ [MeTOfl CyH#6epra; Tnethode S.; S. Verfahren; S. method; S. eljârâs], Aline: Metodă electromagnetică de prospecţiune a terenurilor sedimentare, prin care se măsoară, ,prin cadre de inducfie, câmpul magnetic produs de un cablu rectiliniu — întins pe suprafafa solului — parcurs de curent alternativ de frecvenfă muzicală. 4. Sunet [3ByK; son; Schall; sound; hang], Fiz.: 1. Mişcare vibratorie a unui mediu corporal elastic, în care se propagă unde a căror frecventă e cuprinsă între 16 şi cca 20000 Hz.—■ 2. Sensafia auditivă produsă când unda de sub sunet 1 atinge urechea. s. ~ muzical [My3HKajibHbiît 3ByK; son mu-sical; Klang; musical sound; zeneihang]:] Sunet produs de o mişcare periodică a unui mediu •elastic. 6. Sunetului, ecuafia ~ [ypaBHeirae 3ByKa; equation du son; Gleichung des Schalles; equation of sound; hang-egyenlet]. Fiz., Mat.: Ecuaţie cu derivate parfiale de ordinul al doilea, de tip hiperbolic normal, care reprezintă analitic micile deplasări «ale unui gaz perfect umplând tot spaftul, şi care are forma cP» cP» , _1 d2u __Q dx2 dy* &Z* a2 dt2 ' u fiind o funcfiune de x,y,z şi de timpul t, numită potenfialul viteselor, iar a, o constantă (vitesa sunetului în gazul respectiv). 7. Supapă [KJianaH, BeHTHJib, 3acjiOHKa; soupape; Ventil; valve; szelep], I. Tehn.: Organ de întrerupere sau de restabilire a circuitului unui fluid, printr'o mişcare de translaţie limitată a sa în direcfia de curgere a acestuia, prin care organul se aşază, respectiv se ridică de pe un scaun (v.) aparfinând circuitului fluidului. Supapa se compune, în general, dintr'o ciupercă (numită taler sau cap de supapă) şi o tijă, Se construesc însă şi supape fără tijă; acestea se numesc supape inelare, supape-placă, sau pastile (de ex. supapele de compresor sau de pompă, pastilele pompelor de combustibil ale motoarelor cu ardere internă, etc.). Supapa poate fi folosită ca organ obturator al unei valve (de ex. supapa unui robinet) sau ca organ de distribuţie, independent, al unei maşini sau al unui aparat (de ex. supapa de distribujie a unui motor). Pentru ca ciuperca supapei să se aşeze bine pe scaun şi penfru a evita întreruperi eventuale, adică pentru a asigura etanşeitatea şi deschiderile corecte ale supapei, e necesar ca aceasta să fie ghidată, prin tijă sau prin ciupercă. Se construesc supape cu ghidaj exterior, ca supapele din fig. / şi II, sau supape cu ghidaj interior, ca supapa din fig. III, Ciuperca are o parte a suprafefei, numită contra-scaun, prelucrată cu un grad mare de netezime; ea reprezintă zona de contact cu scaunul pe care se I. Supapă comandată, cu ghidaj exterior. 1) ciupercă(taler); 2) tijă; 3) scaun; 4) ghidaj. II. Supape automafe, cu ghidaj exferior, a) supapă cu nervuri, cu închidere prin greutate proprie. b) supapa cu tije, cu închidere prin resort; I) supapă; 2) scaun; 3) ghidaj; 4) nervuri; 5) resort. aşază, când întrerupe circuitul curentului de fluid’ Ciuperca poate avea diferite forme, şi anume; plată (v. fig. IV a şi b), profilată (v. fig. /V c), plată cu nervuri (v.fig. IV d), tronconică (v. fig. IV e), conică (v. fig. IVi), concavă (clopot), (v. fig. IV g), convexă (v. fig. IV h), inelară (v. ftg. V). Contrascaunul e o zonă inelară dintr'o suprafafă plană (v. fig. IV a, b, c, d, g, şi VA, B), conică (v. fig. IV e şi f) sau sferică (v. fig. IV h). Scaunul pentru su- ni. Supapă automată, inferior. J) supapă; 2) scaun; ghidare. cu ghidaj 3) tijă de papă are forma corespunzătoare contrascaunului acesteia (v. fig. VI), având, Sa supapele tronco-nice sau conice, unghiul de înclinare al zonei de contact de 30- • -45° (uneori, unghiul de in- 38 594 clinarefal scaunului e cu cca 1° mai mare decât cei ai conirascaunuiui, deoarece supapa se deformează ia temperaturi înalte de regim). unde hs e înălţimea efectivă de ridicare a supapei şi d' e diametru! interior al scaunului supape?., înălţimea bs trebue să fie astfel, încât coeficientul c|; , Fluidul circulă prin secţiunea liberă a scaunului l să tindă către valoarea 1, ţinând seamă deşi prin secţiunea utilă sau de deschidere (care se forma ciupercii supapei şi de natura fluidului. Se- U4J * /V. Diverse tipuri de supape, a) şi b) plată; c) profilată; d) piafă cu nervuri de ghidare; e) fronconică; f) conică; g) concavă (clopot); h) con formează între scaun şi contrascaunul supapei, la deschiderea acesteia). Dacă As şi vs sunt secţiunea utilă şi vitesa de trecere a fluidului prin această V. Supape inelare. A} supapă uniinelară; B) supapă multiplă inelară; cf) şi d') dia-meirii exterior şi interior ai unui canal circular; di) şi dg) diametru medii] ai canalelor circulare; b) lăţimea canalului. secţiune, A şi v sunt secţiunea liberă a scaunului şi vitesa curentului în amonte sau în, aval de su- recomandă sa nu existe inegalitatea b->r* deoarece debitul nu creşte dacă secţiunea utila/ e mai mare decât secţiunea liberă a scaunului, care rămâne constantă. Pentru supapele cu o singură secţiune utilă, de exemplu plate., conice, etc., relaţia (2) devine (v. fig. VII): (3) hr — h cos d 4 d z cp— VI. Scaune penfru supapă, a) monobloc cu culasa; b) fumat în culasă; c) presat în cu-lasăi(scaun raportat). papă, iar cp e un coeficient care depinde de rezistenţele reodinamice locale, există următoarea relaţie: (1) A$vs=4>Avt care rezultă din ecuaţia de continuitate^ mişcării fluidului. în general, se admite 'v = vs şi, pentru ^nd'h-, rezultă: (2) VII. Nofafii penfru dimensiunile supapei cu o singură secţiune utilă,. d) diametrul inferior al scaunului; d0) diametrul tijei supapei; h) înălfimea de ridicare a supapei; hs ) înălfimea efectivă de ridicare a supapei; a) unghiul de înclinare al contrascaunului-(respecfiv a! scaunului). (3') ------- 4 cosa unde h e înălţimea de ridicare a supapei, dQe diametrul tijei supapei, iar a>0e unghiul de înclinare al contra-scaunului (respectiv al scaunului).— La supapele plate cu nervuri (v. fig, VIU), înălţimea nervurii hn, respectiv a scaunului, nu trebue să fie mai mică decât diametrul interior d al scaunului, adică (4) hn>d, pentru a evita înclinarea supapei sub efeduj de apăsare al fluidului. — La supapele penfru motoarele cu ardere internă, diametrul scaunului penfru supapă se determină folosind relaţia kD2v (5) 4 v în careDe alezajul cilindrului, iarz>w e vitesa medie a pistonului. Se alege vitesa de curgere a gazelor, v — 40-” 50 m/s pentru motoare lente şi x> = 50-*-90 m/s pentru motoare rapide. La motoa- & rele de automobil se alege ^ = 40--65m/s pentru supapele laterale şi multiine!are solidarizate, inelele lucrează simultan, iiiind monobloc cu o piesă cilindrică coaxială, care sunt practicate goluri în formă de segment de cerc; la unele supape astfel confecţionate (de ex. la supapele Hor-biger , o parte din punţile intergolurilorsunt secţionate şi au grosimea redusă, pentru mărirea elasticităţii supapei (v. fig. V). Supapele inelare se folosesc, în general, la pompe sau la compre-soare, pentru distribufia v_ Sup3pă jn9|arS H6rbige,. fluidului activ. Sm. Supapă divizaniă. V. şi sub Supapă 1. 1. Supapa laterală. V. sub Supapa motorului cu ardere internă, 2. ~ mixtă [coe/ţHneBHbiH BnycKHOH KJia-nan; soupape d'admission et d'echappement; Ein- und- Auslasventil; combine vaive; vegyes sze-lep], V. sub Supapa motorului cu ardere internă. 5. ^ motorului cu ardere internă [KJiaiiaH ABHraTejiH BHyTpgHHero cropaHHH; soupape du moteur â combustion interne; Verbrennungs-motorenventii; valve of the infernal combustion machine; belsoegesu motor-szelep]: Supapă de | distribufie, comandată, folosită pentru asigurarea distribuţiei amestecului combustibil-aer sau numai IU. Supapă inelară cu patru inele.-f) inel; 2) scaun cu nervuri; 3] piesa-suport cu nervuri, tijă ghidată; 5) resort. care cuiisează de-a-lungul unei tije de ghidare. Scaunul supapei are deschideri inelare, în număr egal cu cel al inelelor supapei, iar zona de con-iacf dintre scaun şi contrascaun poate fi plană IV. Supapă inelară, cu trei ineie şi cu etanşare cu piele. 1) inel conic; 2J scaun; f3) garnitură de piele; 4) piesă-suport cu nervuri; 5) tijă; 6) resort lamelar, sau conică, contactul fiind direct sau prin garnituri de piele (v. fig. IV). Uneori supapa e construită dintr'un disc de tablă de oţel, care are o gaură centrală pentru fixarea pe tijă, şi în I. Supape mixte, a) cu evacuare prin corpul sertarului; b) cu evacuare prin deschiderea sertarului; f) ciupeică; 2) tijă; 3) sertar cilindric; 4) resortul supapei de admisiune; 5) resortul sertarului; 6) intrarea aerului; 7) evacuare. a aerului comburant, cum şi a gazelor de ardere, la un motor cu ardere internă, in general, aceste motoare sunt echipate cu supape de admisiune, la deschiderea cărora încărcătura (am.es- 599 -iecul combustibil-aer sau aerul comburant) pâfrun-*de în cilindru, şi cu supape de evacuare, la deschiderea cărora gazele de ardere ies din ^cilindru. La unele motoare se folosesc numai supape de admisiune sau de evacuare (de ex. la motoare în doi timpi, cu baleiaj în echicurent); la altele se folosesc supape mixte (v. fig. /), pentru a asigura o răcire mai bună a zonei de evacuare (prin gazele proaspete), şi pentru simplificare constructivă (deşi, practic, e o construcfie mai - costisitoare). După poziţia supapelor fată de cilindrii motorului, se deosebesc supape laterale, cari în general sunt comandate direct (v. fig. III A şi H, sub Motor cu carburator, în patru timpi), şi supape în cap, cari în general sunt comandate prin intermediul unui culbutor (v. fig. III B, D,E, ,.F, Gt sub Motor cu carburator, în patru timpi). Supapele laterale montate de o parte a cilindrului (dispoziţie în L) prezintă următoarele avantaje: reclamă un singur arbore cu came şi sunt uşor accesibile; spaţiul pentru supape şi colec-t k>are e însă limitat, iar randamentul termic al motorului e mai mic (datorită spaţiului mort mai mare al camerei de combustie). Supapele laterale montate pe ambele părţi ale cilindrului r,(dispoziţie în T) prezintă următoarele avantaje: Mu fr m- u* 1 a- >rJr hk: N 1 1 1 i r\ la mers în plină sarcină), (v. fig. II), se dafo-reşte transferului de căldura prin conducte (ia III. Supapă de evacuare cu răcire cu apă. f) taler cav al supapei; 2) tija cavă a supapei; 3) scaunul supapei;4) ghidaj; 5) feavă de uleiu pentru ungerea suprafeţelor în frecare ale tijei (2) şi ghidajului (4); 6) feavă de evacuare a apei; 7) orificiu de intrare a apei; 8) orificiu de ieşire a apei; 9) orientarea circuitului de, apă de răcire; 10) orificiu de trecere a apei de răcire în feava (6); 11) cameră de apă pentru răcirea scaunului supapei. tară a supapelor de evacuare, cave, în interiorul cărora se i IV.Supapă de evacuare cu răcire cu sodiu. 1) supapă cavă; 2) ghidaj; 3) săruri de sodiu. scaunul, la ghidul şi tachetul, respectiv la culbutorul supapei), prin convec-fie (cu gaze proaspete sau cu uleiu de ungere), prin radiaţie (la pere}ii camerei de combustie) sau prin evaporarea combustibilului (în timpul admisiunii şi al compresiunii).— La unele motoare mari (de ex. la motoare stabile de putere mare) sau rapide (de ex. la motoare de avion) se asigură o răcire suplemen-folosind supape ntroduce apă (v. Temperaturile supapei de evacuare, la mers în plină sarcină, j -a) zona cea mai caldă a talerului; b) zona cea mai calda j a supapei. j ay o poziţie simetrică (bujia putând fi dispusă j în mijlocul camerei de combustie); pot aveadiame- ; irul mei mare; sunt uşor demontabile şi permit pn spaţiu destul de mare pentru colectoare; reclama, însă, doi arbori cu came. Supapele în cap (dispoziţie în I) prezintă următoarele avantaje: permit mărirea randamentului termic al motorului (datorită spaţiului mort mic, supapele des-chizându-se direct în camera de combustie) şi asigură o bună distribuţie; demontarea e, însă, greoaie, răcirea mai rea şi implică acţionarea prin •culbutoare. Răcirea supapelor, în special a celor de evacuare (cari lucrează la temperatura de 600i*‘8Q0°, Dozaj ame^sc aer-combust/lJi' V. Influenta dozajului amestecului aer-combustibii. I) curba, temperaturii supapei fără răcire suplementarl; 2j curba temperaturii supapei răcite cu sediu; a) dozajul corespunzător regimului de mers celui mai economic; b) dozajul corespunzător puterii maxime. fig. III) sau săruri de sodiu, potasiu, litiu, -etc. (v. fig. IV); la temperatura de serviciu, sărurile' 600 metalice se găsesc în stare lichida (având punctul de topire foarte jos), şi circulă între ciupercă şi extremitatea tijei, datorită mişcărilor alternative ale supapei, transferând repede căldura dela ciupercă spre blocul motor, prin tijă (aceste săruri au o conductibilitate foarte mare; de ex. sodiul are o conductlbilifate de nouă ori mai mare decât a ofelului). La supapele răcite cu săruri metalice se ajunge la o. scădere de temperatură de cca 150°, ceea ce îmbunătăfeşte condifiunile de serviciu ale acestora — la orice dozaj al amestecului (v. fig. V) sau" turafie a motorului (v. fig. V/)—şi limitează creşterea tempe- Turpfid moţam/u? VI. Influenţa turafiei motorului asupra temperaturii supapei. 1) curba temperaturii supapei fără răcire suplementară; 2) curba temperaturii supapei răcite cu sodiu; a),b) şic) turafia minimă, medie şi maximă a motorului, raturii, deoarece punctul de evaporare al acestor săruri e de 720-‘'750o. La alte motoare, cu supape laterale, răcirea se îmbunătăfeşte prin a * VIL Modificarea culasei în juru? supapei de evacuare, a) culasă nemodificată; b) culasă modificată. micşorarea distanţei dintre supapa de evacuare şi peretele culasei (între cari există o diferenfa de cca 700°), astfel încât transferul de căldură e mai bun şi flăcările nu mai învălue ciuperca supapei (v. fig. VII). î. Supapă-piston [nopiiraeBoft KJianaH; soupape â piston; Kolbenventil; piston slide valve; hen-geres szelep]: Supapă de formă cilindrică, a cărei suprafafă laterală serveşte la întreruperea sau 1a restabilirea circuitului unui fluid, prin alunecarea de-a-lungul unui locaş cilindric. Această supapă, la care etanşeiiatea se realizează prin garnituri de etanşare (de ex. segmenfi etan-şori), are o vitesă de închidere-deschidere mai mare decât supapa cu ciupercă şi asigură o închidere fără şoc, dar reclamă o cursă mai lungă pentru obfinerea aceleiaşi deschideri. Se foloseşte, în general, la distribufia aburului. 2* ~-placă. V. sub Supapă 1. *. Supapă [KJianaH, 3acJiOHKa; valve; Ventil; valve; szelep]. 2. Tehn.: Valvă (v.)‘; adicli aparatul de întrerupere sau de restabilire a unui circuit de fluid, format din supapa propriu zisă, în sensul de sub Supapă 1 (v.), carcasa cu scaun şi, eventual, alte organe anexe. Exemple: supapă de alarmă, supapă de alimentare, supapă de descărcare, supapă de egalizare, supapă de siguranţa (de ruptură), supapă de presiune, supape de reglare, supapă de suprapresiune, etc. — în această accepfiune de valvă, supapa se numeşte şi ventil. Exemple: 4. ~ cu scaun dublu.' Sin. Valvă cu scaun dubiu. 5. ~ de alarmă: Sin. Robinet de alarmă (v.). ». ~ de amestec: Sin. Amestecător (v. S.)_. 7. ~ de întoarcere: Sin. Refinător (v.). 8. ~ de reducere. V. Valvă de reducere. 9. ~ de refinere. V. Rejinător. to. ~ eledropneumaiică. V. Valvă electropneu-rnatică. 11. ~ Horbiger. V. Valvă Horbiger şi sub Supapă inelară. 12. ~ Olva. C. f.: Sin. Opritor de uleiu Ol va. V. Opritor de uleiu. îs. Supapă electrică [3JieKTpHHecKHîi KJianaH; soupape electrique; elektrisches Ventil; electric valve; elektromos szelep]. Elf.: Aparat electric care, , supus unei tensiuni electrice alternative, e străbătut (practic) într’un singur sens de curent electric. Se spune că supapa prezintă rezistenfă foarte mare într'un sens şi rezistenfă mică în celălalt* sens. Supapele electrice sunt: electrolitice (v.)f electronice (v. sub Redresor şi sub Tub electronic)^ şi cu contact (v. sub Redresor). Sin, (corect)* Valvă electrică. 14. ~ electrolitică [3JieKTpOJlHTHH6CKHH KJianaH; soupape electrolytique; elektrolytisches Ventil;, electrolytic valve; elektrolitikus szelep]: Aparat’ compus din doi electrozi introduşi într'un electro-lit, astfel încât, în mod practic, sistemul prezintă conductibilitate electrică într'un şingur sens. 15. Supercenfrifugă: Sin. Ulîracentrifugă, Centrifugă cu turafie foarte înaltă. V. sub Centrifugă ie. Superciment: Sin. Ciment Portland superior (v.). 17. Superduralumin. Mefl.: Cel mai dur dintre aliajele aluminiului, din grupul duralumîn (v.), cu compoziţia 4,0% Cu, 0,5% Mg, 0,5% Mn, 1,25% SL restul fiind aluminiu. Are rezistenta de rupere le tracfiune de cca 50 kg/mm2, durifatea şi tenacitatea mică. (N. C.). 18. Superfinish: Sin. Superfinifie (v.) îs. Superfinifie [cynepcjsHHHin; superfînition;; Feinziehschleifen; superfinish; superfinish]. Tehn.: Operafiunea de supernetezire a anumitor piese metalice, obfinută prin mişcări lente, rectilinii-oscilatorii, ale unor unelte abrazive, combinate cu mişcările de avans ale piesei prelucrate, Super- 601 finifîa se efectuează prin apăsarea uşoară şi reglabilă a uneltelor abrazive, cari pot fi bare sau discuri (montate pe un cap de superfinifie), folosind un lichid de tăiere (lubrifiant sau apă); procesul de abraziune se întrerupe automat, după obfinerea unei suprafefe de mare netezime (supra-fafa-oglindă). Prin superfinifie se realizează, în generai, o îmbunătă}ire maximă a microgeometriei suprafeţei, macrogeometria acesteia (adică forma şi dimensiunile) rămânând aproape cea obţinută la prelucrarea anterioară (care, de regulă, e tot o op'eratiune de supernetezire). Pieseie prelucrate prin superfinifie capătă o suprafafă lucioasă (fără a avea însă strălucirea caracteristică oglinzilor de sticlă) sau mată, de coloare închisă, cu o înălfime a asperităfilor de maximum 2*-12 ja. Datorită presiunii mici între suprafeţele de contact ale uneltei abrazive şi ale piesei care se prelucrează, cum şi faptului că încălzirea piesei e minimă în timpul prelucrării, structura cristalină a stratului superficial nu sufere modificări — şi suprafafa prelucrată devine foarte rezistentă la uzură. Superfinifia suprafefe lor de prelucrat se efectuează prin compunerea a două până la şase mişcări de lucru ale piesei şi uneltei abrazive, cu vitese de aşchiere reduse şi la presiuni mici ale uneltelor abrazive, pe suprafafa care se prelucrează, a piesei. De exemplu, în cazul suprafeţelor rotunde cilindrice, piesa execută o mişcare de rotafie cu vitesa de cca 1 12 m/min, iar barele abrazive execută concomitent mişcări rectilinii alternative scurte, cu o frecvenfă înaltă (cca 500-*-1200 de curse dubie pe minut), şi o mişcare lentă de-a-lungul axei suprafefei cilindrice (cca 0,1 mm la o rotafie a piesei), (v. fig.). Schema operaţiunii de superfinifie a unui piston. 1) piston; 2) riz trasat de o granulă abrazivă în timpul prelucrării; 3) port-unealtă abrazivă; 4) arc; 5j bară abrazivă. Se încearcă să se explice superfinifia prin faptul că, deoarece uneltele abrazive aşchiază suprafafa piesei care are rizurile obfinute dela operaţiunea de prelucrare anterioară, se produc rizuri în mai multe direcfii, datorită mişcărilor pe cari le execută concomitent unealta abrazivă şi piesa care se prelucrează; astfel, adâncimea inifiaiă a rizurilor se micşorează şi, când suprafafa piesei devine oglindă, se formează un film continuu de lubrifiant între suprafefele de contact ale piesei şi uneltei, film care împiedecă continuarea abraziunii supra- fefeboglindă. Conform unei alte explicaţii, Sa începutul operafiunii de prelucrare, fiind în contact numai vârfurile granulelor abrazive cu cele ale asperităfilor suprafefei de prelucrat, presiunea* pe zonele de contact e foarte mare, din care cauză pelicula de uleiu e întreruptă şi se poate efectua o abraziune intensă a asperităfilor; pe măsură ce se teşesc vârfurile asperităfilor, zonele de contact cu vârfurile granulelor abrazive cresc, şi presiunea pe unitatea de suprafafă de contact scade, astfel încât la un moment dat nu se mai rupe^pelicula de uleiu, şi aşchierea încetează,, oricât de mult ar continua operafiunea de superfinifie. Conform unei explicaţii mai probabile., uneltele abrazive formează rizuri pufin adânci şi orientate în mai multe direcfii (datorită mişcărilor executate concomitent de unealta abrazivă şi de piesă), dar, pe măsură ce abraziunea piesei continuă, unele granule abrazive se tocesc şi altele se acoper cu o peliculă metalică; deci* unealta abrazivă aşchiază piesa din ce în ce mai pufin şi, în cele din urmă, unealta abrazivă alunecă pe piesa umectată cu lichid, fără să o mar poată aşchia. în primele două încercări de explicaţie se consideră, deci, formarea filmului de uleiu ca principala cauză a întreruperii acfiunii de aşchiere a uneltei abrazive, în timp ce în.' ultima alternativă se consideră că metalizarea suprafefei uneltei cu aşchiile metalice desprinse de pe suprafafa piesei e cauza întreruperii abraziunii.. S'a constatat experimental că uleiul cu care se umectează unealta abrazivă în timpul operafiuni? de superfinifie nu are rolu! de lubrifiant, aşa cum-se admite în pr mele două alternative, ci serveşte la îndepărtarea aşchiilor metalice şi a granulelor abrazive (desprinse de pe suprafefele-piesei, respectiv de pe unealta abrazivă), ceea* ce se confirmă şi prin faptul că operafiunea de superfinifie poate fi efectuată în bune condifiuni;, folosind apă în loc de uleiu. Calitatea suprafefei prelucrate prin superfinifie depinde, în general, de alegerea uneltelor abrazive (abrazoare) şi a regimului de prelucrare. Materialele abrazive folosite la fabricarea uneltelor abrazive pentru superfinifie sunt, de obiceiu^ corindonul, carbura de siliciu, electrocorundul şi oxidul de aluminiu, liantul putând fi un material vitrifiat sau ceramic, sau o răşină sintetică (bache-lită). Pentru superfinifia pieselor de fontă, de aluminiu, de alamă sau de bronz se foloseşte, de obiceiu, carbura de siliciu, iar pentru piesele de ofel aliat, de fontă maleabilă sau de bronz dur, se recomandă oxidul de aluminiu. Mărimea granulelor abrazive se alege de 180---320 p,, pentru superfinifia preliminară, şi de 320---600 {i, pentru su-perfinitia finală; granulele abrazive trebue să aibă dimensiuni foarte apropiate între ele şi să fie repartizate uniform în masa liantului. Lianfii vi-trifiafi se folosesc, în general, la uneltele abrazive pentru piesele de ofel şi de fontă, iaă lianfii de răşină sintetică (bacheltă), la unelfee abrazive pentru presele de ofel moale, de alamlr sau de bronz. \, €02 Uneltele abrazive pentru superfinifie se execută, în genera!, fie în formă de bare cu sec-îfiune pătrată (de ex. cu latura de 10X10 mm, 18X18 mm sau 25X25 mm, şi cu lungimi de 50, 80 sau 100 mm), fie în formă de disc sau de oală conică. Lăţimea totală a barelor trebue să fie de 30“'60% din diametrul piesei, iar lungimea, pufin mai mică decât lungimea suprafefei de prelucrat; la prelucrarea suprafefelor limitate, (de ex. suprafafa unui arbore cu gulere la extremităfi), pentru evitarea unei aşchieri mai accentuate la ‘mijlocul suprafefei piesei, se execută la mfjlocul barei abrazive o degajare trapezoidaiă sau semi-rotundă, până la 2/3 din lăfimea ei. în capetele de superfinifie se fixează una sau mai multe bare abrazive (v. sub Superfinifie, cap de ~), şi anume câte o bară pentru piesele cu diametri până la 75 mm, sau două până la şase bare abrazive pentru diametri mai mari. în general, barele abrazive lucrează până la uzura lor completă, fără -ascuţire intermediară; când această ascuţire e totuşi necesară, ea se execută, de obiceiu, la strung, cu ajutorul unor pulberi abrazive şi cu petrol, pe suprafaţa unui dorn care are acelaşi diametru ca şi piesa de prelucrat. Durabilitatea barelor abrazive variază între 250 şi 10 000 de operaţiuni (sau mai mult), în funcţiune de duritatea Jor„ de condifiunile de lucru şi de presiunea barelor abrazive pe suprafaţa piesei care se prelucrează. Presiunea exercitată de uneltele abrazive pe suprafafa supusă superfinifiei variază între 0,5 şi 3 kg/cm2 (fiind mai mare ia oţelurile dure, şi •mai mică la oţelurile moi). Forţa de apăsare a barelor abrazive ps suprafafa piesei este mai mare la începutul prelucrării, pentru a se scoate cât mai repede excesul de material lăsat dela operaţiunea de prelucrare anterioară, şi se micşorează spre sfârşitul operaţiunii de superfiniţie. -Apăsarea se realizează cu ajutorul unor resorturi, •de cari sunt fixate barele abrazive, pe capul de superfiniţie. Regimul de lucru penfru superfiniţie pieselor cilindrice de oţel se alege, de obiceiu, în modul 'următor: vitesa de rotaţie a piesei, 15---18 m/min; mişcarea rectilinie oscilatorie a barelor abrazive, 800-”1000 de curse duble pe minut (cursa fiind de 1,5 mm, la prelucrarea oţelurilor călite, şi de 4,5'"6 mm, la oţelurile netratate termic). La oţelurile dure, vitesa de rotaţie a piesei se reduce (de ex. 4“-10 m/min) şi se măreşte numărul de curse duble pe minut, executate de barele abrazive în mişcarea rectilinie oscilatorie, iar la super-fmiţia otelurilor moi se măreşte vitesa unghiulară a piesei. Calitatea suprafeţei piesei nu e influenţată de mărimea avansului longitudinal a! capului de superfiniţie. — Dacă nu s'a obţinut calitatea necesară a suprafeţei prelucrate, se măreşte cursa mişcării rectilinii oscilatorii şi se micşorează frecvenţa acestor curse, sau se măreşte turaţia piesei şi se modifică forţa de apăsare a ■barelor abrazive asupra suprafeţei prelucrate. în ucazul când prelucrarea suprafeţei piesei se face în două etape, vitesa de rotafie a piesei, Ia super-finifia finală, se ia de două până la trei ori mai mare decât vitesa unghiulară folosită la superfiniţia preliminară. Durata operaţiunii de superfiniţie e, în general, de 10---30 s. Mărimea surplusului de material e determinată de înălfimea asperităfilor rămase dela operaţiunea de prelucrare anterioară. De obiceiu, grosimea stratului care se scoate prin superfinifie nu depăşeşte 5-*-7 |i, pentru piesele de oţel, rectificate în prealabil; pentru superfiniţia pieselor de aluminiu, după strunjirea fină exterioară se pot lăsa 20*-40 fi la diametru. în cazurile în cari nu se lasă surplusuri de material pentru superfiniţie (la operaţiunea de prelucrare anterioară), piesa se execută în limitele toleranţei dimensiunii prescrise, şi anume arborii se prelucrează cât mai apropiat de limita superioară a toleranţei, iar alezajele, cât mai apropiat de limita inferioară a toleranţei. Ca lichid de tăiere se foloseşte, în general un lubrifiant sau apă, care în procesul de superfinifie dă aceleaşi rezultate ca şi lubrifiantul. Dacă se foloseşte un lubrifiant, compoziţia şi viscozi-tatea acestuia trebue alese astfel, încât să asigure spălarea imediată a particulelor de metal şi de abraziv (desprinse de pe suprafeţele piesei şi, respectiv, ale uneltei), cum şi să întrerupă automat abraziunea, în momentul în care suprafaţa prelucrată capătă gradul de netezime prescris; ca lubrifianţi pentru operaţiunea de superfiniţie se pot folosi: un amestec de 10 părţi petrol şi o parte uleiu cu viscozitatea 2,6"-3,3°E ia 50°C, petrolul (pentru oţelurile foarte dure) sau amestecul de apă cu săpun (penfru ofelurile foarte tenace). Dacă superfiniţia suprafeţei prelucrate se execută în două etape, se deosebesc: Superfiniţie preliminară şi superfiniţie finală. 1. Superfiniţie preliminară [npe^BapHTeJib-HHH cynep4)HHHlli; superfinition prejiminaire; prăliminares Feinziehschleifen; preliminary superfinish; eloleges superfinish]: Operaţiunea de prelucrare penfru detaşarea celei mai mari părfi din surplusul de material lăsat pentru superfinifie. Se foloseşte, de obiceiu, când materialul lăsat în surplus dela operafiunea de prelucrare anterioară e mai mare şi, în special, când pentru obfinerea unei calităţi optime a netezimii suprafeţei care se prelucrează e necesară efectuarea superfiniţiei în două etape (preliminară şi finală). Se folosesc unelte abrazive cu dimensiunile lineare ale granulelor abrazive de 180--320 Forţa de apăsare a barelor abrazive se alege ja limita superioară, pentru ca scoaterea surplusului de materia! să fie efectuată într'un timp cât mai scurt. 2. ~ finală [oKOH^aTeJibHbiH cynep(J)HHHiii; superfinition finale; Endfeinziehschieifen; final superfinish; vegleges superfinish]: Operafiune de prelucrare, prin care se detaşează da pe suprafafa piesei restul de material rămas dela super-finifia preliminară (v.). Pentru efectuarea acestei operafiuni de prelucrare se folosesc unelte abra- 603 .zive cu dimensiunile lineare ale granulelor abrazive HHHUia; fete de superfinition; Feinziehschlei-fenkopf, Feinziehschleifenwerkzeug; superfinish head;superfinish-fej].Tehn.:Dispozitivfolosit laope- I. Cap de superfinifie. î) camă frontală; 2) rolă; 3) arbore principal al capului de superfinifie; 4) resort reglabil; 5) resort pentru apăsarea elastică a barelor abrazive pe suprafaţa piesei; 6) manetă pentru ridicarea rapidă a barelor abrazive. rafiunea de superfinifie (v.), atât pentru prinderea uneltelor abrazive, cât şi pentru antrenarea acestora II. Suportul barelor abrazive ale capului de superfinifie (vedere mărită), 7) bară abrazivă; 8) placă deprindere; 9) bulon; 10) opritor; 11) traversă port-bare abrazive; 12) ax; f 3) opritor; 14) piesa care se prelucrează. într'o mişcare rectilinie oscilatorie sau într'o mişcare de rotafie complexă. După felul maşinii-unelie îa 604 care se execută prelucrarea, capul de superfinifie se fixează, fie pe căruciorul unui strung normal, fie pe suportul discului abraziv al unei maşini de rectificat rotund exterior, fie pe suportul respectiv al maşinii de superfinifie. Fig. / şi U reprezintă un model al unui cap de superfinifie, pentru efectuarea la strung a unei operafiuni de superfinifie cilindrică interioară. Mişcarea rectilinie oscilatorie a barelor abrazive este transmisă dela roata de curea a capului de superfinifie, prin cama frontală (1), rola (2) şi arborele principal (3); resortul (4) apasă rola (2) pe cama frontală (1). Barele abrazive (7) se fixează pe suporturi, cu ajutorul plăcilor (8). Suportul barei abrazive se poafe aşeza liber pe generatoarea suprafefei cilindrice care se prelucrează, oscilând în jurul bulonului (9), iar unghiul acestei oscilafii e limitat de opritorul (? 0). Pentru autoreglarea barelor abrazive şi penfru asigurarea apăsării lor egale pe suprafafa care se prelucrează, ambele suporturi ale barelor abrazive sunt fixate pe o traversă comună (11), care se. poafe rofi în jurul axului (12), opritparele, (13) servind la limitarea unghiului acestei oscilafii. î. Superfini)ier maşină de ~ [CTaHOK #jih cy-nep(|)HHHina; machine pour superfinition; Fein-ziehschleifmaschine; superfinish machine; super-finish-gep]. Mş.-unelfe: Maşină-unealtă construită special pentru prelucrarea prin superfinifie (v.) a suprafefelor metalice. în maşinile de superfinifie se realizează, în general, o mişcare complexă (de ex. rectilinie-oscilatorie şi de avans) a uneltei abrazive şi o mişcare simplă (de ex. mişcare de rotafie) pentru piesa care se prelucrează. După forma suprafefelor cari se prelucrează, se deosebesc: maşină de superfinifie rotundă, maşină de superfinifie plană şi maşină de superfinifie pentru suprafefe profilate. Maşina de superfinifie rotundă se foloseşte pentru superfinifia suprafefelor metalice de rotafie, exterioare sau interioare, cari au generatoare rectilinie (suprafefele cilindrice sau conice) sau curbilinie. Se construesc maşini orizontale şi, uneori, maşini verticale de superfinifie rotundă. Maşina de superfinifie plană se foloseşte pentru superfinifia suprafefelor metalice plane. Piesa se fixează de masa rotundă a maşinii-unelte, cu dispozitive de prindere mecanice sau cu ajutorul unui platou magnetic. Unealta abrazivă, în formă de oală conică, e fixată pe un arbore port-unealtă în pozifie verticală. Caracteristica principală a acestei maşini consistă în faptul că mişcarea de lucru e combinată, de obiceiu, din şase mişcări. Afară de mişcările de rotafie ale mesei şi uneltei abrazive, aceasta mai execută mişcări scurte şi rapide de translafie în ambele sensuri, cu ajutorul unor bucşe excentrice, montate pe arborii principali ai mesei şi capului de superfinifie, cum şi mişcări rectilinii alternative lente în plan orizontal, cu lungime mare a cursei. Maşina de superfinifie pentru suprafefe profilate şe foloseşte la superfinifia suprafefelor a căror directoare e o curbă oarecare. Din această categorie face parte, de exemplu, maşina de* superfinifie pentru arbori cu came. Aceasta e o maşină orizontală de superfinifie, cu vârfuri de prindere (v.), pentru supernetezirea suprafefelor de lucru ale camelor unui arbore cu came astfel încât acestea să devină suprafefe-oglindă; arborele cu came, fixat între cele două vârfuri de prindere ale păpuşilor fixă şi mobilă, execută concomitent o mişcare de rotafie şi o deplasare oscilantă, iar uneltele abrazive (în formă de disc)f„ dispuse de ambele părfi ale piesei, efectuează o mişcare de rotafie.— După direcfia axei părfii de maşină (de ex,. masa de lucru, păpuşa fixă, etc.) pe care sp fixează piesa în vederea operaţiunii de super finifie, cum şi după direcfia pe care o are axs suprafefei în timpul prelucrării ei, se deosebesc: maşină verticală de superfinifie şi maşină orizontală de superfinifie. Maşină verticală de superfinifie: Maşină-unealtă; pe care piesele se prind astfel, încât genera-toarea suprafefei să rămână verticală sau aproape verticală în timpul prelucrării. Piesa se prinde, fie pe masa de lucru a maşinii-unelte, cu ajutorul unui dispozitiv de prindere (de ex. dispozitiv deprindere mecanic, electromagnetic, etc.), fie direcf pe capătul arborelui port-piesă, montat totdeauna în pozifie verticală. Maşina verticală de superfinifie poafe avea un arbore sau mai mulf i arbori port-piesă,. La maşina verticală de superfinifie uniax, care are un singur arbore port-piesă, piesele de prelucrat se prind pe masa de lucru, fixă sau rotativă. — La maşinile de superfinifie cu masă fixă, capul de superfinifie, cu bare abrazive-pentru superfinifia interioară sau exterioară, efectuează atât mişcarea de rotafie, cât şi mişcările rectilinii oscilatorii verticale. Se foloseşte, de exemplu, la superfinifia interioară şi exterioară a unor piese de maşini cu suprafefe cilindrice. — La maşinile de superfinifie cu masă rotativă, piesele sunt prinse pe masa de lucru (câte una sau mai multe), direct sau cu ajutorul unui platou magnetic, şi execută împreună cu acesta o mişcare de rotafie, în sens invers rotirii arborelui principal al capului de superfinifie. Unealta abrazivă, de obiceiu în formă de oală conică, execută o mişcare de rotafie, iar arborele port-unealtă execută (împreună cu aceasta) o mişcare orizontală rectilinie oscilatorie (v. fig./). Capul de superfinifie mai execută concomitent şi o mişcare orizontală lentă, cu ajutorul săniei pe care se fixează împreună cui f. Schema unei maşini verticale de superfinifie, uniax, 1) batîu; 2) masă de lucru,' 3) platou magnetic; 4) disc abraziv; 5) cap de superfinifie; 6) sanie; /) electromotor,. 605 electromotorul de antrenare al arborelui principal; capul de superfinifie se poate deplasa şi vertical, In concordanfă cu înălţimea piesei care se prelucrează. Această maşină-unealtă se foloseşte, de exemplu, ia superfinifia plană a seg-smenfilor de piston. La maşina verticală de superfinifie multiax, care e construită cu mai mulfi arbori port-piesă, piesele se prind pe capetele acestor arbori, executând o tfnişcare în jurul axei verticale. Uneltele abrazive, în formă de oală conică, execuiă şi o mişcare «rectilinie oscilatorie orizontală, concomitent cu mişcarea de rotafie în jurul axei lor. Această maşină-unealtă se foloseşte, de exemplu, la superfinifia ^marginilor plane ale unor piese de formă cilindrică. Maşină orizontală de superfinifie: Maşină-unealtă .pe care piesele se prind astfel, încât generatoarea suprafefei să rămână orizontală sau aproape orizontală în timpul prelucrării. După modul de prindere •a pieselor cari se prelucrează pe această maşină, se deosebesc: maşină orizontală de superfinifie cu 'vârfuri de prindere; maşină orizontală de superfinifie cu cap de prindere; maşină orizontală de superfinifie, cu role. La maşina orizontală de superfinifie cu vârfuri de prindere, piesele de prelucrat se prind cu ►ajutorul vârfurilor de prindere ale păpuşilor fixă ş\ mobilă. Din această categorie fac parte, de «exemplu, maşina de superfinifie universală, maşina de superfinifie pentru arbori cotifi, maşina de superfinifie pentru arbori cu came. — Maşina universală de superfinifie se foloseşte, de obiceiu, la prelucrarea suprafefelor rotunde, exterioare sau interioare (uneori). Piesa care se prelucrează se prinde pe masa maşinii-unelte şi e antrenată în mişcare de rotafie, cu ajutorul arborelui principal al păpuşii fixe. Mişcarea de avans longitudinal, în direcfia axei piesei, se -obţine prin deplasarea mesei şi, uneori, prin deplasarea capului de superfinifie (pe două ghidaje paralele cu axa piesei). Capul de superfinifie, care asigură prinderea uneltelor abrazive şi antrenarea acestora in mişcare rectilinie oscilatorie, se poate deplasa şi în direcfie verticală, cu o cursa corespunzătoare diametrului piesei care se prelucrează (v. fig. il). Maşina universală de superfinifie cuprinde, în general, următoarele subansambluri: batiul; masa de lucru; capul de superfinifie; păpuşa fixă, cu mecanismul mişcării de ro- ~fafie a arborelui Prin~ de superfinifie; 4) păpuşă fixa; cipal, care antrenează pjesa care se prelucrează, piesa în mişcare de rotafie; păpuşa mobilă; organul de antrenare (de ex. electromotorul pentru antrenarea arborelui principal al păpuşii fixe, electromotorul pentru antrenarea arborelui principal al capului de superfinifie); dispozitivele de comandă (de ex. rofi de mână, manivele, butoane electrice); diferite instalafii (de ex. instalafia pentru lichidul de tăiere, instalafia de ungere a maşinii-unelte), etc. La maşina orizontală de superfinifie cu cap de prindere, piesele de prelucrat se prind cu ajutorul unui cap de prindere (de ex. universal), montat pe arborele principal al păpuşii fixe. Piesa execută, de obiceiu, atât mişcarea de rotafie, cât şi mişcarea rectilinie oscilatorie orizontală; în timpul prelucrării, capul de superfinifie nu execută, în mod obişnuit, nicio mişcare Această maşină se foloseşte, de exemplu, la superfinifia discurilor de ambreiaj pentru automobile. La maşina orizontală de superfinifie, cu role, piesele sunt aşezate câte una sau mai multe, fiecare pe câte două role rotative. Piesele execută o mişcare de rotafie, transmisă de rolele rotative (confecţionate de obiceiu din textolit). Capetele de superfinifie, în număr egal cu al perechilor de role, sunt echipate cu bare abrazive şi execută o mişcare rectilinie oscilatorie orizontală. Această maşină se foloseşte, de exemplu, la superfinifia exterioară a pistoanelor pentru motoarele de avion. î. Superfosfaf [cynep(|)0C(|)aT; superphos-phate; Superphosphat; superphosphate; szuper-foszfât]. Ch/m. agr.: îngrăşământ agricol fosfatifc, confinând fosfat monocaicic, însofit de anhidrit, de cantităfi mici de acid fosforic liber, de fos-fafi de fier, de aluminiu, de acid silicic şi de fosfat tricalcic. Se prezintă sub formă de praf alb-cenuşiu. Calitatea produsului se apreciază după confinutul în anhidridă fosforică P205 asimilabilă, corespunzător fosfatului solubil în apă şi în so-lufie de citrat. Superfosfatul trebue să conţină cel pufin 15,5-”18,50/o P205, să aibă o aciditate liberă, calculată faţă de P205, de maximum 5,5%, o umiditate de maximum 15%, să se prezinte ca o pulbere cu o granulometrie mai mică decât 8 mm, să nu se aglomereze, să fie friabil şi unsuros. Superfosfatul se obfine prin descompunerea cu acid sulfuric a fosfafilor naturali: apatit (v.) sau fosforit (v.). Ca10F2(PO4)6 +10 H2S04 + 5H20 = 6H20+ 10 CaS041/2H,0-j-2HF Ca10F„ (P04)6 + 14 HaP04 + 10 H,0 = 10[Ca(H2P04)8H20]+2HF. Cantitatea de acid sulfuric întrebuinfat se numeşte norma de acid sulfuric (cantitate necesară la 100 părfi fosfat natural), şi depinde de felul materiei prime. De obiceiu, sunt necesare 100---110% din cantitatea stoichiometrică necesară transformării fosfatului Ca3(P04)2, în fosfatul Ca(H2P04)2, a car-bonatului de calciu în sulfat de calciu şi a sescvioxizilor metalici, R2Os, în sulfafi. Fabricarea superfosfatului cuprinde următoarele faze: amestecarea făinii de apatit sau de fosforit cu acid sulfuric, maturizarea masei de superfosfaf II. Schema unei maşini universale de superfinifie. J) batiu; 2) păpuşă mobilă; 3) cap 606 şi scoaterea superfosfafuiui din camera de depozitare; o schemă de fabricare e reprezentată în fig I. se poate granula într'o instalafie de granuiare^ obfinând, prin aceasta, propriefăfi fizice mai bune* confinut mai mare în penfaoxid de fosfor etc.. I. Schema de fabricare a superfosfafuiui. fjvagon de cale ferată cu fosforif fărâmifaf; 2) .screper; 3) froliu de screper; 4), 8), 11), şi 13) transportor cu melc; 5) „ î2) şi 26) elevatoare; 6), 7) şi 25) transportoare cu bandă; 9) silozuri pentru făină de fosforif; 10) alimentator; 14) cântare pentru făină de fosforif; 15) rezervor penfru acid sulfuric; 16) pompă; 17) rezervor de presiune pentru acid sulfuric; 18) vas de măsurare penfru acid sulfuric; 19) cazan amesîecăfor; 20) cameră de maturizare; 21) carusel; 22) disc penfru fărâmare; 23) cameră de fărâmare; 24) şi 27) ventilatoare; 28) superfosfaf proaspăt. Materiile prime, făina de silozuri şi aciduJ din rezervoare se dozează în aparate de măsură şi se trec într’un cazan amestecător, în care începe reacfia. După o amestecare de 1 ■■■2 minute, terciul se scurge într'o cameră mare, de maturizare, în cameră, superfosfatul format se întăreşte într'o masă compactă, care se fărâmă cu ajutorul unor aparate speciale de tăiat; apoi se descarcă. Descărcarea începe după 5---15 minute dela introducerea în cameră a ultimei şarje. Materialul este depozitat în magazii înzestrate cu macarale, unde e greblat periodic, vânturat şi cernut. Camerele de super-fosfat sunt, fie cu funcfionare periodică, fie cu funcfionare continuă. Un exemplu de cameră cu funcfionare continuă e reprezentat în fig. II. Camera cilindrică (I), de ofel căptuşit cu beton armat, are un fund mobil, care se roteşte în jurul unui cilindru central imobil (2), pe care e fixat un excentric de ofel (7). în interiorul camerei se găseşte un perete de fontă (3), care desparte zona de încărcare de cea de descărcare. Printr'o parte (4) se încarcă; prin (5), unde se găseşte caruselul vertical, se descarcă. Materialul se deplasează în direcfia (6). Camera poate prelucra până la 20 t superfosfat pe oră. Superfosfatul rezuifat în fabricafia curentă II. Schema unei camere de superfosfat, cu funcfionare confinuă. /) cameră cilindrică; 2) cilindru central imobil; 3) perete de fontă; 4) zonă de încărcare; 5) zonă de descărcare; 6) direcfia de deplasare a materialului; 7) excentric. Pentru o tonă de produs granulat sunt necesare 1,1 t superfosfat. 1. Superfosfaf dublu [#bohho& cynepcf)oc-cf)aT; superhposphate double; Doppelsuperphos-phat; double superphosphate; ketos szuperfoszfat]:: Îngrăşămînt agricol concentrat, rezultat din descompunerea fosfaţi lor naturali cu acidfosforic, m loc: de acid sulfuric, conform reacfiilor: Ca10F,(PO4)8 +14 H3P04 +10 H.O = 10[Ca(H2P04)2H20] + 2 HF CaCOg-f 2 H3P04 = Ca(H2P04)2H20 + C0* R,Os + 2 H3P04 = 2[R • P04 2 H20]. Fabricarea se face în aceeaşi instalafie ca şi cea folosită pentru superfosfat.— Produsul nu confine sulfat de talciu, are o concentrafie dublă în penfaoxid de fosfor solubil fată de superfosfatul simplu; de exemplu, poate confine 48% P205 total» din* care 47% asimilabil (44% solubil în apă), 6-*7% H3PO4 liber şi 8*■ ■ 10% umiditate. Penfru 1 t superfosfat dublu sunt necesare 1,3 t fosfat şi 0S841 acid sulfuric. 2. Superheferodină. V. Radioreceptor super-heterodină. s. Supericonoscop [cBepxnKOHOCKOii; super-iconoscope; Superikonoskop; super-iconoscope; szuperikonoszkop]. E/f.; Tub electronic cu ajutorul căruia intensităfile luminoase ale diferitelor puncte cari consfitue imaginile de televiziune se traduc în stări electrice corespunzătoare (v. fig.). In a-cest tub se separă cele două funcţiuni principale ale unei camere de imagini: emisiunea de foio-electroni şi acumularea de sarcini electrice cari sunt realizate în iconoscop de mozaicul de micro-celulefotoelectrice. Imaginea electrică se formează pe un foto-catod constituit dintr'o peliculă sub- 6QT fire de argint, acoperită cu cesiu şi oxid de argint, semitransparentă la lumină. Fotocatodul e aşezat în extremitatea unei porţiuni cilindrice a tubului; interiorul tubului e acoperit parţial cu Schema unui supericonoscop. o) cbiecf; /) lentilă; f) fotocatod; b) bobină de câmp magnetic; p) placă-semnal; At) ânod de accelerare; Av) anod de culegere a electronilor. un strat metalic, care formează anodul. Anodul A2 al „tunului" electronic, identic cu cel al ico-noscopului, e format dintr'un strat metalic, asemănător. Placa-semnal, pe care se acumulează sarcini electrice proporfionale cu iluminarea imaginii, e constituită dintr'un material cu emisiune secundară puternică. O bobină de focalizare a fasciculului de electroni înconjură porţiunea cilindrică a tubului ei şi produce un câmp magnetic care are direcţia axei porţiunii cilindrice.—-Electronii emişi de fotocatod sub acţiunea luminii, sunt supuşi unui câmp electric accelerator şi unui câmp magnetic care-i focalizează. Fiecare electron emis de fotocatod produce, prin bombardarea plăcii-semnal, o emisiune secundară de 7*»9 electroni. în rest, acest tub funcţionează ca iconoscopul (v.). Câmpul magnetic roteşte imaginea electrică de ps placa-semnal, faţă de imaginea optică (subiect), cu un unghiu care depinde de construcţia geometrică şi de datele electrice ale tubului (de obiceiu, cu 45°); tunul electronic nu e deci în planul vertical, ci axa lu> e situată astfel, încât baleiajul să fie normal pe imaginea electrică. Sensibilitatea e de aproximativ 10--15 ori mai mare decât a iconoscopului. Această mărire se datoreşte faptului că elementele fotocatodului nu trebue izolate între ele, iar acumularea de sarcini pe placa-semnal e mult mai mare. Sin. Iconoscop cu imagine electronică. 1. SuperBusfruif, maşină de~. Ind. st. c. V. Maşină de superlustruit, sub Maşini din industria sticlei. 2. Supernefezire [CBepxflGBOAKa; surfinition; Feinschlichten; superfinition; szupersimitâs]. Metl.: Operaţiune de netezire fină a suprafeţei prelucrate a unui obiect, prin care se obţine o netezime superioară a acestor suprafeţe şi o precizie înaltă de execuţie a dimensiunilor obiectului. Supernetezirea e caracterizată prin înălţimea medie pătratică a neregularităţilor (coeficientul de netezime), de0,2-**1,6 ji., şi se realizează prin strunjire fină, frezare fina, alezare fină, rectificare fină, răzuire mecanică (numită şi shaving sau şeveruire), ascuţire, erodare (numită şi ho-ning sau honuire), rolare, rodare mecanică (numită şi lapping sau jepuire), superfiniţie, etc. 3. Superpalifă [flHcJjocreH; superpalite; Su~ perpalit; superpalite, diphosgene, green cross gas;; szuperpalit]: Sin. Difosgen (v.). 4. Superreacfiune [cBepxpeaKiTHH; superreâc-tion; Pendeîruckkoppiung; superretroaction; szu-perreakcio]. Radio.: Metodă de amplificare îa recepţie, care permite mărirea reacţiunii fără să se producă oscilaţii perturbatoare. în cazul superreacţiunii, reacţiunea e mai mare decât cea care corespunde amorsării oscilaţiilor,, Oscilaţiile sunt însă întrerupte periodic de o frecvenţă medie, superioară frecvenţei spectrului acustic, produsă de un al doilea oscilator. în-radiotelefonie, această frecvenţă e de ordinul a 30000 Hz. în acest fel, circuitele de intrare nu mai prezintă nicio amortisare pentru unda care se recepţionează şi ea apare, la detecţie, în trenuri de 30000 Hz, cu o amplitudine crescândă la început, şi apoi limitată. Cu cât unda are la intrare o amplitudine mai mare, în ciclul ei de modulaţie, cu atât fiecare tren e mai bogat în< lăţime, astfel încât aceasta se resimte la detecţie, unde feapare modulaţia. Lipsa amortisării asigură' o mare amplificare. Superreacfiunea convine, în.< special, la unde scurte. 4. Superrefracfar, material ~ [cBepxorHey-nopHblH MaTepHaJI; materiei superrefractaire; uberfeuerfester Stoff; superrefractory material; szupertuzâllo anyag]: Material cu refractaritate foarte mare. Din această categorie fac parte materialele refractare superaluminoase, cele zir~-conice şi cele cu conţinut de carbon. Dacă materialele superaluminoase au un conţinu} -de oxid de aluminiu mai mare decât 46 %, eje au o mare refractaritate, deformaţia lor sub sarcina* se produce numai ia temperaturi înalte şi ele au o mare stabilitate termică şi chimică. Se cunosc numeroase categorii de materrale superaluminoase. Materialele superaluminoase obţinute din hidraţi de aluminiu au un conţinut în oxid de aluminiu , care variază între 50 şi 80%; refractaritatea este cuprinsă între 1780 şi 1820°; temperatura de început de deformare sub sarcina de 2 kg/crrr este cuprinsă între 1450 şi 1530°; rezistenţa la compresiune e de cca 300 kg/cm2; porozitafea aparentă variază între 24 şi 30%; densitatea este de 2,81 •■•2,84. Au o stabilitate chimică bună fată de sgurile bazice şi mai puţin bună faţă de sgurile acide. — Materialele superaluminoase obţinute din minerale cari aparţin grupului silimanit-andaluzit-cianit au un conţinut în oxid de aluminiu, care variază între'50 şi 66%; refractaritatea este cuprinsă între 1780 şi 1880° şi chiar mai mult; temperatura de început de deformare sub sarcina de 2 kg/cm2 variază între 1470 şi 1600°; rezistenţa la compresiune e de 300"-800 kg/cm-; porozitafea aparentă e de 14'"28 %; densitatea e 2,8”-3,05; stabilitatea chimică e mare faţă de sgurile acide şi mai mică faţă de sgurile bazice. Materialele superaluminoase din mullif topit electric au un conţinut în oxid de aluminiu .cuprins între 70 şi 73,5%; refractaritatea variază între 1850 şi 1870° şi chiar mai mult; temperatura -608 de început de deformare sub sarcina de 2 kg/cm2 n. Coloană de fixare. V. sub Perforator pneumatic. 2. ~ cu trepied [TpexHoran onopa; affut â trepied; Oreifu^gestell; tripod support; hârom-lâbu ăllvâny]. Tehn.: Dispozitiv de susţinere a maşinilor perforatoare (perforatoare pneumatice Perforator pneumatic greu, montai în pozijie orizontale pe suport cu trepied, î) picior extensibil; 2) placă de bază; 3) sanie; 4) mecanism cu şurub pentru înaintare; 5) greutate; 6) perfordtor. rotative sau percutante) grele şi foarte grele, constituit din următoarele părfi: o placă de bază, pe care se montează maşina perforatoare, prin intermediul unei sănii cu dispozitiv de înaintare manual; trei picioare extensibile, confecfionate din tuburi metalice sau din bare de o'el profilat; trei greutăţi de fontă (60--180 kg), montate pe fiecare picior (v. fig.). Greutatea trepiedului fără cortragreutăfi e de 40 ■••160 kg. Suportul e folosit la executarea găurilor de mini orizontale şi verticale descendente, în exploatările la zi şi în unele lucrări de suprafafă (drumuri, canale, etc.). s. ~ de bagaje: Sin. Port-bagaj (v.). 4. ~ de căldare de locomotivă [noiţnopKa KOTJia nap0B03a; support de la chaudiere; Kes-selstutze; bracket of the boiler; gozmozdony-kazântarto]. C. f.: Fiecare dintre suporturile cari servesc la rezemarea sau la ghidarea căldării locomotivei pe cedru. în general, se folosesc suporturi de reazem la părfije anterioară şi poşte-rioară ale căldării — şi suporturi de ghidare intermediare. — Suportul anteror, în dreptul camerei de fum, e solidarizat cu cadrul şi cu corpul orizontal al căldării (suport fix), şi poate f turnat monobloc cu cilindrii (v. fig. /) sau confecfionat din tablă şi p'ofiluri (v.fig. II). — Suporturile posterioare, din dreptul cutiei de foc, sunt suporturi de alunecare (de dilatafie) şi, fiind solidarizate numai cu corpul vertical al căldării, permit deplasările prin diiatafie ale acestu'a. La căldările cu corpul vertical dispus între longeroane se folosesc două suporturi laterale, cu patină (v. fig." Ill)f şi un suport inferior, cu patină şi câlcâiu (care pătrunde între două fălci de alunecare), (v.fig./V). La căldările cu corpul vertical d:spus daasupra longeroanelor se folosesc, fie două suporturi late-ra’e de alunecare şi un suport eiastic (v. fig. V), fie două suporturi pendulare (v. fig. VI). — Suporturile intermediare, între cele anterioare şi posterioare, servesc la ghidare, şi mai ales împiedecă deformarea longeroanelor, la ridicarea locomotivei de pe osii. Aceste suporturi, legate de longeroane, pot fi elastice (v. fig. VII) sau de alunecare, după cum sunt sau nu sunt solidarizate cu căldarea; uneori, de suporturile intermediare sunt legate podurile laterale ?le locomotivei. 5. ~ de cărucior de funicular [onopa Te-Jie>KKH KaHaTHOH AOporH; support de chariot funiculaire; Drahtseilbahnwâgenstutze; cable way carriage support; kotelpe lya-tarto]: Suport care e atârnat de căruciorul unui vehicul de fi nicuîar, şi care e articulat cu rofile de rulare ale acestuia (v. fig.). «. ~ de culisă [onopa KyJiHCw; support! de coulisse; Kulissenstutze; link bracket; kuliszatarto]. C. f.: Traversă asemblată cu longeroanele cadrului locomotivei, care serveşte ca reazem pentru palierele culisei şi ale arborelui de comandă (v.fig.)» Suport de culisă. î) suport; 2) culisă. ?. ~ de elice [KpoHaiTeâH rpe^Hero Bana; support d'arbre port-helice; Schraubenwellenbock; tail shaft bracket; hajocsavar-tarto]. Nav.: Suport care serveşte la rezemarea arborelui de propulsie, situat în vecinătatea elicei, şi care e folosit la navele cu două elice. Acest suport, cu unu sau cu două brafe, se prinde de bordajul exterior sau de grinzi longitudinale din interiorul navei; uneori, suportul e confecfionat monobloc cu etamboul. Suporturi de căldări de locomotiva. 611 I. Suporf furnat al camerei da fum, mo-obloc cu cilindrul, î) cameră de fum; 2) suport fix; 3) cilindru; 4) longeron; 5) suport intermediar; 6) suportul gl sierei. II. Suport asamblat (din tabla şi profiluri) al camerei de fum, solidarizat cu longeroanele cadrului locomotivei. 1) longeronul cadrului locomotivei; 2) suport fix; 3) peretele camerei de fum. III. Suporf lateral, cu patină. 1) longeron; 2) placă de a’unecare, c'e bronz; 3) placă laterală; 4) patina suportului; 5) suport lateral; 6) corpul vertical al căldării. IV. Suporf inferior, cu patină şi călcâiu. 1) longeron; 2) traversa corpului vertical al căldării; 3) pene de ghidare reglabile; 4) placă de alunecare; 5) fălci de alunecare, de bronz; 6) suport inferior; i) călcâiu; 8) corpul vertical al căldării. V. Suport elastic, f) longeron; 2) Suport lateral de alunecare; 3) su-pcrt elastic; 4) corpul vertical al căldării. VI. Suporf pendular. 1) longeron; 2) suport VII. Suport intermediar, pendular; 3) corpul 1) corpul căldării; 2) suport intermediar elastic; vertical al căldării. 3) Pod: 4) suPort de pod. 39* 612 î. Suport de izolatoare de sprijin [onopa H30-JIHTOpa; support d'isolateur; Isolatorenstutze; insu-lator bracket; szigetelo-tarto]. Elf.: Piesă de ofel rotund, îndoită la un capăt în formă de U, sau dreaptă, care poartă pe capul brafului câfiva dinfi făcufi cu dalta şi pe care se fixează izolatorul de sprijin (cu ajutorul unui amestec de miniu de plumb cu uleiu de in fiert, întins peste o garnitură de fir de cânepă, la liniile de înaltă tensiune; cu ipsos la liniile de joasă tensiune sau de telecomunicaţii, şi var cu ciment sau aliaje de plumb); celălalt capăt al suportului se fixează în stâlpul liniei. Există o execufie cu filet pentru înşurubare directă în stâlp, deci filet pentru lemn, folosită la suporturile curbe, şi una cu filet Whitworth, pentru a primi în cap o piulifă cu o rondelă, folosită la suporturile drepte sau curbe. în acest caz, braful din spre izolator al suportului curb are un guler de oprire, rezemându-se pe intrarea găurii, care trece diametral prin stâlp. Suportul curb e folosit la suporturile de susfinere a liniilor electrice aeriene, şi anume la suporturile de lemn, ambele execufii; la suporturile de beton, numai suportul curb cu piulifă. Execufia cu piuliţă poate prelua eforturile suporturilor de linie aeriană cu ancoră (v.) sau cu proptea (v.), dacă unghiul format de linia aeriană e de cca I80°şi dacă secfiunea conductorului nu depăşeşte 35 mm2. Suportul drept e folosit Ia suporturile de întindere sau de coif, pentru a fi fixat în consolele respective. Pentru a da un punct de sprijin la înşurubarea piulifei, suportul drept are un guler cu diametrul mai mare decât gaura consolei în care pătrunde, şi pe marginile căreia se reazemă. Se execută în două variante, având diametri diferifi pentru liniile de înaltă tensiune şi utilizafi după eforturile mecanice din linie, şi într'o singură variantă, pentru liniile de joasă tensiune. 2. ~ de linie electrică aeriană [onopa B03/ţyniH0H J1HHHH CBH3H; pylone, mât, support de ligne aerienne; Freileitungsmast; pylone, mast, pole; legvezeteki tarto]. Elf.: Fiecare dintre con-strucfiile speciale de susfinere a conductelor liniilor electrice aeriene. înălfimea suportului depinde de tensiunea nominală a liniei, de tipul de izolatoare (suport sau lan}), de terenul traversat (locuit, nelocuit) şi de construcfiile şi accidentele întâlnite (încrucişarea cu alte linii electrice de transport sau de distribufie, cu linii de telecomunicafii, cu şosele, funiculare, cursuri de apă, lacuri, denivelări, etc.), de distanfa dintre suporturi (deschidere) şi de secfiunea şi materialul conductorului; ea e determinată de distanfa liberă (gabaritul) dela conductorul cel mai jos până la suprafafa pământului sau până la elementul traversat, impus de prescripfii. Din punctul de vedere al caracterului liniei susţinute, se deosebesc suporturi pentru linii de înaltă tensiune, pentru linii (de distribufie) de joasă tensiune, pentru linii de tracfiune electrică şi pentru linii de telecomunicafii. Suporturile pentru liniile electrice de transport şi distribufie de înaltă tensiune, trebue să fie înalte şi rezistente, din cauza tensiunii, care impune un gabarit ce creşte odată cu tensiunea, din cauza necesităfli de a mări siguranfa în exploatare, care e determinată de pericolul pe care-I prezintă o avarie a liniei, şi din cauza nevoii de a asigura continuitatea în funcfionare, impusă de consumatorii alimentafi de linia susţinută. Suporturile pentru liniile electrice de distribuie, în joasă tensiune, sunt mai scunde; în cazul suporturilor de lemn, ele pot fi de calitate inferioară. Suporturile de linii electrice de tracfiune susfin brafe de lungimi variabile, de cari sunt suspendate conductoarele liniei de contact. înălfimea şi tipul suportului sunt determinate de tipul vehiculelor alimentate (tramvaiu, tren, trolleybus), de tipul contactului (trolley cu roată,. sau cu alunecare), ca şi de numărul de linii susfinute. Suporturile pentru linii de telecomunicafii au caracterele suporturilor liniilor de joasă tensiune. Din punctul de vedere al materialului de construcfie, se deosebesc suporturi metalice, de beton armat şi de lemn. Suporturile metalice pot fi tubulare sau cu zăbrele. Suporturile tubulare sunt folosite numai în joasă tensiune şi pentru liniile de tracfiune, deoarece au un modul de rezistenfă mic; ele sunt folosite rar pentru liniile de telecomunicafii şi pentru linii de distribufie, numai în interiorul localităfilor; suporturile cu zăbrele sunt folosite pentru liniile * foarte importante, cu deschideri mari, echipate cu conductoare de secfiune mare. Sunt folosite foarte rar la linii de joasă tensiune, înălţimea e limitată numai de consideraţii de economie. Uneori au înlărituri de fier balot (v.). La traversări importante se construesc suporturi cu inimă plină, din profiluri compuse, elementele fiind de ofel profilat şi de fier balot. — Suporturile de beton armat pot fi centrifugate, vibrate sau turnate. Suporturile centrifugate, datorită marii lor rezistenfe la intemperii, vor înlocui suporturile metalice in liniile importante. Folosirea lor e limitată numai de greutatea proprie (care creează probleme dificile la transport, încărcări şi descărcări, şi la ridicarea suporturilor în poziţia de lucru în linie), cum şi de instalaţiile industriale necesare la producerea stâlpului, de spa}iile de depozitare, etc. Stâlpii vibrafi, având o rezistenfă mai mică decât cei centrifugafi, se folosesc numai la linii de tracţiune de joasă tensiune şi, uneori, la liniile de telecomunicafii. Stâlpii turnafi se folosesc pentru linii în interiorul localităfilor, la deschideri şi solicitări mici. — Suporturile de lemn se folosesc numai după o impregnare prealabilă cu soluţii antiseptice, cari împiedecă putrezirea şi prelungesc vieafa lor până la 15*”20 de ani. Esenfele folosite de o-biceiu sunt molidul şi pinul de calitatea a doua pentru liniile principale, şi de calitatea a treia pentru linii de mică importanfă; se foloseşte uneori şi stejarul, însă rar, din cauza prefului mare; bradul se foloseşte rar, fiindcă nu se poate impregna decât imperfect şi deci are o vieafa foarte scurtă. 613 Penfru diversele utilizări se prescriu diametri minimi la vârf. — Din punctul de vedere al formei, se deosebesc suporturi simple, suporturi cu ancoră, cu proptea, în formă de A, şi suporturi-portal. Suportul simplu se compune dintr'un stâlp simplu, pe care sunt fixate, fie suporturi curbe, în cazul suporturilor de lemn, fie console, la suporturile metalice sau de beton, pentru susfinerea izolatoarelor de sprijin (v.) sau lanf (cu tijă izolantă, v.). Aşezarea izolatoarelor se face alternativ, pe două generatoare opuse ale conului stâlpului, la distanţe cari depind de tensiunea nominală a liniei şi de secţiunea conductorului. Izolatoarele sunt fixate în suporturi curbe, cu filet sau cu piuliţă. Suportul cu ancoră se compune dintr'un stâlp simplu, tras de un cablu de ofel, ancorat în pământ, în direcfia opusă rezultantei tracţiunii conductoarelor, într'un coif sau Ia un capăt al traseului liniei aeriene. Ancora e situată deci în afara unghiului liniei. Se folosesc numai pentru unghiuri apropiate de 180°. Se execută numai din lemn şi se folosesc excluziv pentru linii de distribufie sau de telecomunicaţii. Aşezarea izolatoarelor e aceeaşi ca la suporturile simple. Suportul cu proptea e un stâlp simplu, proptit cu un stâlp înclinat, pentru preluarea împingerii date de rezultanta tracţiunii conductoarelor, la unghiuri ale liniei apropiate de 180°. Propteaua e situată înăuntrul unghiului format de conductoare, şi e folosită pentru linii de distribufie de medie şi de joasă tensiune şi pentru linii de telecomunicaţii. Aşezarea izolatoarelor e aceeaşi ca la suporturile simple (v.). Suportul în formă de A e executat excluziv din lemn, şi se compune din doi stâlpi inclinafi, fie simetric fafă de orizontală, fie cu un stâlp vertical şi cu celălalt înclinat, pentru preluarea for-felor laterale. Penfru solidarizare, cei doi stâlpi sunt unifi printr'o traversă, aproximativ la mijlocul înălfimii, iar uneori, cu o a doua traversă, aproape de talpa stâlpilor. Sunt folosifi ca stâlpi terminali de întindere şi de coif, la unghiuri mici. Izolatoarele sunt aşezate alternativ pe cele două părfi ale suportului; sunt susfinute de console în planul stâlpului la coif, şi normal pe planul stâlpului, la întindere. Suportul-portal e compus din doi stâlpi verticali, unifi aproape de vârf printr'o traversă orizontală. Stâlpii verticali pot fi simpli sau în A, după cum suportul-portal e stâlp de susfinere, de întindere, sau de coif. Suportul metalic, de beton sau de lemn, e folosit la liniile importante de înaltă tensiune cu deschideri mari între suporturi, cu disfanfe mari între faze, în regiuni cu depuneri importante de chiciură, unde aşezarea verticală a conductoarelor e oprită, şi la liniile la cari se cere ca fazele să menfină potenfiale electrice egale fafă de pământ, conductoarele fiind aşezate în plan orizontal şi suspendate de izolatoare cu tijă izolantă. Toate suporturile, de orice material, pot fi cu sau fără conductor de protecfiune. Suporturile- portale pot avea două conductoare de profec-fiune. De asemenea, suporturile de lemn pot primi, Ia baza stâlpilor, unul sau două adausuri pentru supraînălfare. îmbinarea se face cu bu-loane sau prin matisare, cu interpunerea, între stâlp şi adaus, a unor pene de stejar, pentru preluarea forfelor de forfecare. Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc suporturi de susfinere, de întindere, de coif, terminale şi speciale. Suporturile de susfinere sunt folosite numai în aliniamente şi excluziv pentru susfinere. Suporturile de întindere limitează panourile de întindere în linie; ele permit să se varieze 'tracţiunea în conductoare, dela un panou la cel învecinat. Conductoarele se termină şi se fixează pe izolatoarele suporturilor de întindere, continuitatea electrică obfinându-se prin punfi speciale, de legătură. Suporturile de întindere se prevăd obligatoriu Ia fiecari 3 •■•5 km în aliniamente, pentru limitarea la un singur panou a efectelor unei ruperi de conductoare; la traversări de şosele, de căi ferate, linii electrice de transport şi, uneori, la liniile electrice de distribufie şi la liniile de telecomunicafii, etc. Suportul de întindere în A are planul în planul liniei. Suporturile de întindere portale, de lemn, au picioarele formate din suporturi A, aşezate paralel cu axa liniei. Se construesc şi suporturi de întindere tip uşor, pentru traversări mai pufin importante, sau pentru preluarea forfelor din clemele cu declanşare automată acoperite cu chiciură, la ruperea unui conductor. Suporturile de coif limitează aliniamentele şi servesc la schimbarea direcfiei liniei. Se calculează la rezultanta forfelor maxime date de conductoarele deviate. în cazul unghiurilor apropiate de 180°, la linii secundare, suportul de coif poate fi înlocuit cu un suport cu ancoră sau cu unul cu proptea, după cum situafia locală permite folosirea unui tip sau a celuilalt, ultimul fiind mai economic. Suporturile de coif au planul de susfinere în planul bisector al unghiului format de conductoarele din deschiderile adiacente. Suporturile de coif portale, de lemn, au picioarele formate din suporturi în A, aşezate astfel, încât traversa care-i uneşte să fie situată pe bisectoarea unghiului liniei. Suporturile terminale sunt calculate pentru a prelua forfe unilaterale. Suporturile speciale susfin diverse aparate pentru comutarea sau protecfiunea liniilor electrice, de exemplu: întreruptoarele de linie, cari sunt manevrate de pe sol, prin intermediul unor fije metalice; paratrăsnetele; eclatoarele catodice (v.) sau cu rezistenfă dependentă de tensiune (v.). Se construesc suporturi speciale şi pentru efectuarea derivafiilor dintr'o linie principală, ca şi pentru transpoziţia conductoarelor (v.), etc., sau pentru în-crucişeri. în general, suporturile speciale sunt supraînălfate, pentru a putea primi instalaţiile respective fără a modifica pozifia liniei fafă de pământ. 614 Suporturi metalice de linii electrice. Kt N h j 9 a) suport tip turn cu zăbrele (două circuite în hexagon; un conductor de protecfiune); b) suport cu zăbrele cu console rabatabile (două circuite cu conductoarele în acelaşi plan orizontal); c) suport cu zăbrele cu două circuite dispuse în brad drept; d) funda}ia suportului metalic în masiv de beton; e) fundaţia suportului metalic pe traverse de lemn; 1) suport metalic cu- zăbrele tip portal, cu două conductoare de protecfiune; g) suport metalic tip turn, cu conductoare în plan orizontal, 615 Suporturi d© bofon şi de ismn, d© linii elscfrice. suoort de beion armai vibrat, pentru două circuite de distribufie in joasa tensiune: linie c'e tramvaiu şi iluminat DLblk fsectiune în dub’u T); b) suport de beton armat centrifugai, cu secţiunea aplatisata m fundafie doua circuite m V' .,n rnnducior de o-otectiune; consolele trecute peste vârf, la montare); c) suport de beton arn Dtblic (secţiune în dub’u T); b) suport de beton armat cenîriîugaî, cu secţiunea apidn»» m j--------- Rxaacn cu un conductor de potecfiune; consolele trecute peste varf, la montare); c) suport de beton armat centri-fuaat cu’secţiune aplaiisat* în fundafie (două circuite în triunghiu ech l ateral. cu un conductor de protecfiune); ■' .loort de beton armat vibrat, construit pe şantier, cu secţiune pătrată; e) s^porf-portal de lemn pentru «rtindere şi n ccnscle metalice de întindere, cu legături de siguranfă pentru s< porturi A d lemn; g) console metalice de Vu leaături de siquranfă pentru suporturi A de lemn; h) suport dublu de lemn; i) suport de lemn cu proptea; /) suport de lemn cu ancora; k) suport A de lemn, de întindere; I) suport A de lemn, de col,. d) coif coif 616 Suporturile de linii electrice pot susţine unu sau două circuite trifazate, cu aşezarea fazelor în triunghiu, în hexagon, în brad drept şi întors, etc., cu unu, cu două, sau fără conductoare de protecfiune; în joasă tensiune, şi cu un conductor neutru. Suporturile de linii de tracfiune susfin unu, două sau mai multe fire de contact, iar suporturile pentru liniile de telecomunicafii susfin dela unu până la mai multe zeci de circuite. Numai pentru liniile de joasa tensiune, se folosesc console (în apropiere de clădiri sau de alte construcfii), şi suporturi de acoperiş (de feavă, cu traverse), fixate pe acoperişul caselor. Suporturile se calculează, conform prescripţiilor, atât pentru regim de funcfionare normal, cât şi pentru regim de avarie. în regim normal, ele se calculează în două ipoteze: la temperatura normală, cu vânt puternic asupra stâlpului conductoarelor şi armaturilor, şi la —5°, cu chiciură pe conductoare şi armaturi, şi vânt moderat. în regim de avarie, indiferent de tip, ele se calculează în două ipoteze: la ruperea unei părţi din conductoarele active, cari dau cel mai mare moment încovoietor, fără vânt, cu chiciură, când nu sunt rupte conductoarele de protecfiune; la ruperea unei părfi din conductoarele active, cari dau cel mai mare moment de torsiune, fără vânt, cu chiciură, când nu sunt rupte conduc- cari s'ar obfine greu cu miezuri obişnuite, şi cari nu mai trebue uzinate. 2. ~ de motor [MOTopHan paMâ, kj)oh-uiTeHH flBHraTejin; support du moteur; Motor-bock; engine bed; motor-tarto]: Suport care serveşte la susfinerea unui motor, fie pe fundaţie sau pe un postament (la motoare stabile sau transportabile), fie pe şasiu (la motoare de vehicule), şi care poate fi o piesă asamblată demontabil cu motorul, sau însuşi reazemul. Reze-marea motorului trebue să fie realizată astfel, încât suporturile Să preia cuplul mo- /, Suport elastic (bloc tor şi să amortiseze vibraţiile silenfios). cari intervin; de aceea, mo- /) material elastic (cau-torul trebue să se rezeme ciuc) solidarizat cu plă-pe patru, pe trei sau pe două cile metalice 2, prin suporturi, în general cu inter- înglobare; 3) şurub de punerea unor tampoane elas- legătură cu piesa 4, tice (v. fig. I) sau a unor respectiv 5. resorturi. La motoarele de vehicule se foloseşte, adeseori, rezemarea pe trer sau pe două suporturi (v. fig. II), motorul pe două suporturi (unul în faţă şi altul în spate, coaxiale cu axa arborelui motor) fiind numit „flotant". II. Motor cu trei suporturi. 1) motor; 2) suporf anterior; 3) suport posterior; 4) şasiu. toarele de protecţiune. Numai suporturile de întindere, de colţ şi terminale, se calculează şi la ruperea unui conductor de protecţiune, care dă cel mai mare moment încovoietor sau de torsiune, conductoarele active nefiind rupte; fără vânt; cu chiciură. Sin. Stâlp de linie electrică aeriană. i. Suport de miez [HcepedeSKa; support de noyau;Kernstutze;chaplet;magtâmasz]. Mef/..* Piesă de susţinere în forma de turnătorie a miezurilor cari nu pot fi susţinute sau cari sunt insuficient susţinute de mărci. în general, suporturile de miez sunt constituite din bucăţi de sârmă de material corespunzător materialului turnat, fixate la o extremitate pe o plăcuţă metalică de rezemare în amestecul de formare; materialul sârmei din suport se topeşte şi e incorporat în materialul piesei turnate. Uneori, suporturile sunt constituite din piese de tablă ambutisate prin presare, cu grosimea calculată astfel, încât să "rămână înglobate Ia suprafaţa interioară a piesei turnate; cu ajutorul lor se pot obţine reliefuri (de ex. alveole) a. ~ de priză de curent [onopa T0K0npH-eMHHKa; support de prise de courent; isolierter Stromabnehmer, Unterbau; currant collector support; âramzsedotarto]: Suport fixat pe acoperişul unui vehicul (vagon) electric motor, care susţine priza de curent (v.). Construcţia acestui suport diferă după tipul de priză de curent, care poate fi arc de contact, bară de luare de curent trolley sau pantograf. Suporturile arcului de contact sau ale trolleyului, cari trebue întoarse când vehiculul schimbă sensul de mers, cuprind mecanismul' de întoarcere şi mecanismul de înclemare (folosit la stabilirea poziţiei pistonului, respectiv a rolei de contact), cum şi resorturile de prereglare a apăsării pe firul aerian. 4. ~ de resort [peceopHaa ^epîKaBKa; support de ressort; Federbock; spring bracket; rugo-tarto]: Suport care serveşte Ia rezemarea unui resort, cu care e legat prin încastrare, prin articulaţie sau simplă rezemare (eventual cu alunecare). După forma resortului, se deosebesc: su- porturi de capăt, la cari legătura cu resortul se realizează, fie prin intermediul unui bulon sau al /. Suporturi de capăt, cu arficulafie, penfru resorturi de sus-pensiune, Ia autovehicule, a) şi b) cu bulon, respectiv cu cercel, la resorturi lamelare simple; c) cu încastrare şi cu bulon, la resort lamelar cu un singur braf; I) suport cu arficulafie; V) suport cu incas- trare; 2) bulon; 3) cercel; 4) resort. unui cercel, fie prin contact de alunecare; suporturi de mijloc-, la cari legătura cu suportul se II. Suporturi de capăt cu alunecare, pentru resorturi de sus-pensiune ta autovehicule, a) simplu; b) cu bloc de cauciuc. realizează printr'un bulon, prin contact de alunecare sau prin încastrare. — La resorturile de suspen- zi/, Suporturi de mijloc, pentru resorturi de suspensiune la autovehicule. a) cu arficulafie; b) cu încastrare; 1) suport de mijloc, cu încastrare; 2) suport de mijloc, cu arficulafie; 3) resort; 4) suport de capăt, cu bulon; 5) suporf de capăt, cu cercel. siune ale autovehiculelor se folosesc, în general, suporturi de capăt, cu arficulafie (v. fig. la, Ib şi Ic) 617 sau cu alunecare (v. fig. II a şi II b), şi suporturr de mijloc, cu încastrare (v. fig. Illb) sau cu arti- IV. Suporturi de capăt, cu arficulafie, pentru resorturi de-vagoane de cale ferată, a) simplu, cu eclisă; b) şi c) cu eclisa, bulon şi şurub de reglare orizontal, respectiv inclinat; d) cu bulon şi şurub de reglare cu legătură elastică (rondele de cauciuc). culafie (lila). La resorturile de suspensiune ale vehiculelor feroviare se folosesc, de obiceiur suporturi de capăt, cu arficulafie (v. fig. IV a, b, c şi dr f... (®= !=-—•■ 3 b V. Suporturi de capăt, cu erticulafie, pentru resorturi de locomotive. a) cu placă de arficulafie; b) fără placă de arficulafie; I) resort; 2) suspensor de arc; 3) rondelă de arficulafie; 4) placă de arficulafie cu nervură; 5) foaie principală cu nervură- V a şi b) sau cu simplă rezemare. Sin. (parfiai) Suport de arc. Suporf de rolă de frolley [onopa pojihko-ro TOKOnpneMHHKa; suport de trolley; isolierter Stromabnehmertrăgerrolle, Rollenkorb; frolley wheel support; âramszedoto-targorgo]. Elf.: Dispozitiv pentru fixarea rolei de trolley. Se foloseşte în unele refele vechi de tramvaie, carî au ruletă penfru priza de curent dela firul de trolley. 2. ~ de unealtă: Sin. Port-unealtă; sin. (par-fial) Mâner. s. Suportabilitate, limită de ~ [npe/ţeji Bbi-HOCJlHBOCTH; limite de supportabilite; Ertrăglich-keitsgrenze; supporting limit; turesi hatâr]. Gaze.* Concentrafia minimă a unui gaz de luptă iritant, exprimată în mg/m3, care nu mai poate fi suportată de om mai mult decât un minut. 4* Suportul cufitului: Sin. Sanie port-cufit (v.)- ^618 î. Suportul scării grafice [oâpaTHafl niKaJia; support de l'echelle graphique; Stutze des gra-phischen Maljstabes; support of 1he graphical scale; grafikus mertektarto]. V. sub Scară grafică. 2. Supraalimentare [cBepx3apnaha; surali-■mentation; Obeiladung, Vorverdichiung; super-charging; tulîoltes]. /Vlş.: Alimentarea unui mofor cu ardere internă, cu o încărcătură care asigură 20000 0.2 0,3 OA 0,5 0,6 0,7 0.8 0,9. 7 Coeficient de reducere de puf ere f. Puterea motorului şl densitatea aerului, în funcţiune de alfitudiie (la mofoare fără suprcalimentare). 1) curba de variafie a p ferii motorului; 2) curba de variafie a dânsităjii aerului. obţinerea puterii corespunzătoare turaţiei de regim, când densitatea aerului atmosferic e mai mică decât cea care corespunde presiunii atmosferice normale sau când pierderile de umplere a cilindrilor sunt mari (de ex. la turafii înalte). Supra-alimentarea se foloseşte dacă e necesară restabilirea puterii motorului, ca în cazul sborului în altitudine al aeronavelor, deoarece densitatea aerului scade când creşte ^înălţimea (v. fig. /).; astfel, la sborul aeronavelor, compensarea în cant'tate a umplerii cilindri or se realizează prin supraalimentare, spre deosebire de compensarea compoziţiei dozajului încărcăturii, care se realizează prin corectorul altimetric (v.). Pentru supraalimentare, motorul trebue să fie înzestrat cu un compresor antrenat direct, printr'un cuplaj mecanic (de ex. centrifug, cu lame, etc.), sau indirect, printr'o turbină cu gaze (turbocompresor) Creşterea presiunii de admisiune a încărcăturii, de care depinde creşterea puterii motorului, se obţine fo!os;nd unul dintre procedeele următoare: precomprimarea aerului comburant, cu compre-soare antrenate direct (v. fig. II a) sau cu turbocom-presoare (v fig II b) mon- Curbe de varia,ie a tate m amonte de carburator; puter ii motorului, nfunc-precomprimarea amestecului tiune de altitudine, ccmbustibil-aer, cu compre- h) aîmXe; 7)'° S soare antrenate direct (v. dinea de restabilire, la fig. II c\ montate în aval de funcfio area cu corrpre-carburator. Dispoziţia în amon- J" te constltue un baraj contra restabilire, la funcfiora-întoarcerii flăcării, dar dozajul rea cu prima, respectiv n.. I^ cu a dcua ireapiă a ccm- nu ramane omogen, la mo- pres rului cudpoul tr?pte toarele cu mai multe car- c'e furafie; p), p,), p.7) buratoare. Dispoziţia în aval puncte coreS' unzitoare reclamă un deflector de fia- cară, dar asigura un dozaj corrpresor; 2) la motor omogen şi o repartiţie uni- c mpresor, cu turatie formă a alimentării cilin- , .. cu compresor cu doua drilor. trepte de turafie. La aeronave, supraalimen-tarea prin compresoare mecanice poate fi folosită pentru altitudini până la cca 8C00 m; aceste compresoare pot fi cu o treaptă de turaţie, cu II. Scheme de dispozifie a compresoarelor de supraalimentare, la mofoare de avicn. a) compresor cu antrenare directă, montat în amor.te de carburator; b) turbocorrpresor monlat în rmonte de carburator; c) compresor cu antrenare directă, montat în aval de carburato-; 1) carburator; 2) compresor; 3) piston; 4) turbină cu gaze de ardere; 5) răcitor da aer; 6) aer din atmosferă; 7) adrr.isiu ea ameste ului carbura t; 8) evacuarea gazelor de ardere; 8') evacuarea gazelor da ardere, după trecerea prin turbina. 619 !! ,1 (z -3 O Z 4 6 12 ft 16 , Altitudine în km IV. Variaţia puferii iurbinei şi a compresorului, în % din puterea motorului la sol, în funcfiune de altitudine, la un motor cu explozie (compresorul edimensio at astfel, încât să/nen;ină constantă^ puterea motorului). I;~puterea motorului; 2) puterea turbinai; 3) puterea compresorului. care se obfine o singură alt fudine ds restabilire, sau cu două trepte de turafie (ambreiabile separat), cu cari se obfin două altitu- * d ni de restabilire (v. fig. III). Supraalimenta-rea prin turbo-compre soa re se recomandă pentru altitudini mai mari decât 10OOOm, când puterea necesară pentru antrenarea directă a compresorului mecanic (cuplat elastic) devine oneroasă (v. fig. IV). 1. Supracoacere [nepe3peJi0CTb; exces de maturite; Oberreife; overripeness; tuleres]: Prelungirea procesului de coacere a unui fruct dincolo de maturitatea fiziolcg:că, însofită de descompunerea unor substanfa din fruct şi de pierderea calită|iJor gustative, pe lângă scăderea rezistenfei fructului la păstrare şi la transport. 2. Supracomprimare [C3epxc>KaTne; surcom-pression; TJberverd chtung; overcompression; tui-surites], Mş.: Mărirea presiunii finale de compresiune, în vederea măririi puterii unui motor cu ardere internă, la orice tura,ie de regim. Supra-comprimarea se numeşte „definită", dacă se realizează prin mărirea raportului de compresiune şi „condifionată", dacă se realizează prin mărirea presiunii de admisiune a încărcăturii în cilindri. Supracomprimarea def nită se obfine prin reducerea volumului camerei de combustie, de exemplu înlocuind garnitura de culasă cu o garnitură mai subfire sau mărind distan|a dintre capul pistonului şi axa bulonu ui acestuia, eventual fiind necesare şi alte modificări sau adaptări (de ex. modificarea distribufiei, înlocuirea bujiilor, etc.); acest procedeu permite ca motorul să desvolte o putere de suprasarcină la turaţia nominala, presiunea de admisiune a încărcăturii fiind cea a aerului atmosferic. Supracomprimarea condifionată se obfine prin folosirea unui compresor (de ex. centrifug, cu lame, etc.), pentru a mări cantitatea de încărcătură introdusă în ciPndrii motorului, astfel încât presiunea dela începutul cursei de compresiune să fie mai înaltă; acest procedeu permite, de asemenea, ca motorul să desvolte o putere de suprasarcină la turafia nominală, şi se foloseşte la unele motoare de automobil (de ex. la automobile de curse) sau la motoare de avion (de ex. penfru decolare). 3. Supracon^uctibilitate electrică [3JieKTpn-necKan CBepxnp3B0AHivnCTb; superconducfi-bilite electrique; elektrische Uberleitfăhigkeit, Su- perleitung; elecfrical super-ccnductivity; villamos tulvezetesi kepesseg]: Proprieîafsa metalelor sau a aliajelor pure de a avea o rezistivifate care tinde către zero când temperatura lor tinde către zero absolut. în stare de supraconductibilitate, rezistenţa electrică a metalelor e practic nula şi curenţii cari s'au stabilit în ele circulă un timp indefinit, în lipsa orizărui câmp electric în conductor, fiindcă nu se desvoltă căldură prin efect elecfrocaloric. Intensitatea câmpului magnetic şi inducfia magnetică din corpurile perfect supraconductoare sunt nule. Supraconductoarele se aseamănă cu corpurile dia-magnetice de permeabilitate magnetică nulă, prin faptul că densitatea energiei câmpului magnetic e nulă atât în supraconductoare, cât şi în co purile dia-magnetice de permeabilitate nulă, ca şi prin faptul că un câmp magnetic exterior e distorsionat în acelaşi fel, la introducerea în câmp a unui supracon-ductor şi a unui corp diamagnetic de permeabilitate nu ă, de aceeaşi formă şi cu acelaş volum. Variafia cu temperatura a rezistivitafii metalelor supraconductoare prezintă discontinuităţi: la o temperatură caracteristică fiecăruia, numi ă temperatură critică, rezisfivitatea scade brusc până la zero sau până la o valoare neglijabila; sub această temperatură, metalul se găseşte în stare de supraconduct bilitate. Potasiul, de exemp'u, are cea mai înaltă temperatură critică: 9,2° K; urmează plumbul cu 7,26° K, etc. Termodinamic, trecerea unui material metalic în stare de supraconductibil'late se consideră ca o schimbare de fază reversibilă; aceasta a permis să se stabilească relaţii între caracteristicele magnetice şi cele termice ale supraconductoarelor. Teoria microscopică a supraconductibilităfii mai prezintă însă difcultăfi. 4. Supracorectai [c ^epxaozţnpaBiieHHbiH; $ur-corrige; uberkorrigiert, iiberbessert; overcorrecfed; tuijavitoftsâg]. V. sub Subcorectat. 5. Supracurenf [CBepXTOK; surintensife; CJber-strom; excess-current; tulâramj. Elf.: Curent de lungă sau de scurtă durată, a cărui intensitate depăşeşte intensitatea nominală a curentului circuitului prin care trece. Supracurenfii pot surveni în operafiun’ie de serviciu normal, în cuplări greşite, în accidente (de ex. în scurt-circuite), la suprasarcini, etc. Forme întâlnite sunt: supracurenţi transitori*, la pornirea motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, la punerea în circuit a lămpilor (mari) cu incandescenţă, la închiderea circuitelor inductive în curent alternativ, la punerea în circuit a transformatoarelor, la suprasarcinile motoarelor, etc. Efectele supracurenf'lor sunt: calorice (încălzirea exagerată a circuitelor); dinamice (solicitarea mecanică a instalaţiilor şi a aparatelor la scurt-circuit); de perturbare a protecfiunii prin funcfionarea intempestivă a releurilo' de protecfiune şi a sigu-ranfelor (numai Ia suprasarcină şi la supratensiuni transitorii). Protacfiunea contra lor se realizează cu aparate speciale de demaraj al motoarelor (transformatoare 620 de pornire, demaroare stea-triunghiu, etc.), prin reieuri de suprasarcină şi de scurt-circuit, prin siguran}e fuzibile şi disjonctoare cu declanşoare de scurt*circuit. — Sin. Supraintensitate. u Supracurşă [BbiHrpbim xofla; gain de course; □berhub; overtravel; tulemeles]. Expl. petr.: Diferenfa dintre cursa efectivă a pistonului unei pompe de adâncime, acţionată dela suprafaţă, cu ajutorul prăjinilor de pompare, şi cursa extremităţii superioare a garniturii de prăjini de pompare, datorită pierderii de cursă, din cauza alungirii elastice a garniturii de prăjini şi a ţevilor de extracţie. Supracursa devine importantă, când perioada garniturii de prăjini are una dintre armonice egală sau foarte apropiată de frecvenţa de rezonanţă la vibraţii longitudinale a garniturii de prăjini. Expresiunile analitice ale factorului de supra-cursă neglijează, în general, amortisarea datorită frecării dintre garnitura de prăjini şi lichidul din ţevile de extracţie şi frecările directe cu acestea, cari depind, în mare măsură, de curburile axei găurii sondei şi de regularitatea lor, cum şi de însuşi lucrul mecanic util al pistonului. Una dintre cele mai simple expresiuni ale factorului de supracursă este k= sec 9, unde k e raportul dintre cursa pistonului şi cea*a balansieru-lui (în ipoteza prăjinilor rigide), iar cp e decalajul dintre mişcarea butonului de manivelă al unităţii de pompare şi mişcarea pistonului. Prăjinile prezentând elasticitate, cursa de fund astfel obţinută trebue redusă cu pierderea de cursă Xp, datorită alungirii elastice a garniturii de prăjini, şi cu pierderea de cursa ( datorită alungirii elastice a ţevilor de extracţie. 2. Supraeufectic, alia] V. Aliaj supraeuiectic* V. şi sub Eutectic. 3. Supraeutecfoidic, aliaj V. Aliaj supra-eutectoidic. V. şi sub Eutectoid. 4. Suprafafă [n0BepxH0CTb, njioma^b; sur- face; Oberflăche; surface; fetulet]. 1. Topol.: Varietate topologică triangufabilă, de dimensiune 2 (cu două dimensiuni). Definim noţiunile folosite în această propoziţie: Un spaţiu topologic se numeşte separat Haussdorf, conex când, pentru or icari două puncte p şi q ale lui, există o vecinătate V(p) a punctului p şi o vecinătate V (q) a punctului q, astfel încât intersecţiunea acestor două vecinătăţi să fie o mulţime vidă. O varietate topologică de dimensiune n> 1 (în definiţie n = 2) e un spaţiu topologic separat Haussdorf, conex şi local omeomorf cu spaţiul euclidian Eu («> 1); pe o varietate topologică V, un triunghiu e imaginea topologică a unui triunghiu rectiliniu plan din Eu, imaginile laturilor şi vârfurilor triunghiului plan fiind numite, respectiv, laturile şi vârfurile triunghiului de pe V\ o varietate V de dimensiune 2 e triangulabilă, dacă există o mulţime £, formată dintr'un număr finit sau dintr'o infinitate numerabilă de triunghiuri Tit satisfăcând condiţiunile: '£iTi— V\ pentru j — intersecţiunea triunghiurilor Ti şi Tj e mulţimea nulă sau o latură sau un vârf; orice submulţime compactă a lui V e acoperită de un număr finit de triunghiuri Ti din mulţimea ţ. în spaţiul euclidian tridimensional, suprafafa e o figură, adică o mulţime de puncte, având următoarele proprietăţi: fiecare punct al mulfimii are o vecinătate omeomorfă cu un cerc; două puncte oarecari ale mulţimii pot fi unite cu o curbă con-tinuă, situată în întregime pe ea. Pe baza acestei definifii, suprafafa nu se auto-intersectează, iar frontiera sa, dacă există, se consideră ca aparfinând suprafefei. Vecinătatea unui punct p de pe suprafafă e orice porfiune a suprafefei ale cărei puncte sunt toate inferioare unei sfere cu centrul în p. O varietate topologică pentru care orice tri-angulafie e constituită dintr'un număr finit de triunghiuri 7^ se numeşte suprafafă închisă. Varie-tăfile topologice cari nu au această proprietate se numesc deschise. O suprafafă care are proprietatea că orice curbă simplă închisă C, trasată pe ea, e bilateră, adică pentru orice curbă închisă C există vecinătăţi ale curbei (domenii deschise confinând curba), cari sunt îmbucătăfite de ea, se numeşte suprafaţă orien-tabilă. Pe planul euclidian sau pe sferă, orice curbă e bilateră.» O suprafaţă care conţine cel pufin o curbă unilateră, adică o curbă simplă închisă, care nu îmbucătăfeşte vecinătăfile sale, se numeşte suprafaţă neorientabilă. Deci, suprafeţele închise orientabile au ca tip topologic sfera, forul sau torul generalizat. Caracteristica lui Euler-Poincare, Po“~Pi4*Pji ©■ legată de ordinul q de conexiune al suprafefei,. prin formula p0-pi + p2 = 2-g, în care p0 e numărul vârfurilor de triunghiuri din triangulafie; px e numărul laturilor de triunghiuri din triangulafie; p2 e numărul interioarelor de triunghiuri din triangulafie. Dacă se face triangulafia cu un 2 p-edru, caracteristica rămâne aceeaşi şi formula rămâne neschimbată, când se suprimă laturile triunghiurilor inferioare, rămânând poligonul cu 2 p laturi singur — şi se găseşte egalitatea q = 2 p. Numărul p constitue genul suprafefei (orientabile). Pentru sferă, făcând triangulaţia cu un tetra-edru p0==4, p± = 6, p2 = 4, q — 0, deci p = 0. Torul cu o gaură are genul 1, iar cel cu două găuri are genul 2. Genul unei suprafeţe coincide cu numărul maxim de curbe simple închise, cari se pot trasa pe suprafaţă fără a-i distruge conexiunea. Astfel, pe sferă nu se poate duce nicio curbă simplă închisăr care să nu o împartă (să nu o îmbucătăţească); deci p = 0. Torul generalizat, cu p găuri, obţinân-du-se din poligonul cu 2 p laturi, genul său e p şi pe el se pot duce p curbe simple închise, cari nu-l împart. 8. ~ convexă [BbinyKJiafl nOBepxHOCTb; surface convexe; convexe Flăche; convex surface; konvex felulet]: întreaga frontieră sau numai o 62! porţiune din frontiera unui corp convex, adică a unui corp care conjine, împreună cu două puncte oarecari ale Iui, şi întregul segment de dreaptă care le uneşte. O suprafafă neconvexa se numeşte concavă. i. Suprafaţă Mobius [n0BepXH0CTb MaSnyca; surface de M.; M. Oberflăche; M. surface; M. felii-Jete]: Echivalentul topologic al cilindrului unilateral, care e o formă spafială a geometriei de curbură nulă; are o frontieră dintr'o singură bucată. Poate fi realizată cu ajutorul unei benzi de hârtie, -unind laturile opuse, Ă n cum indică săgefile n (v. fig.). Suprafafa realizată In acest fel e unilateră. Ea nu poate fi vopsită în două colori, astfel încât ele să se întâl- Suprafafă Mobius. neasca numai pe margine. Modelul suprafefei lui Mobius face intuitivă, într'o anumită măsură, reprezentarea cilindrului unilateral, justificându-i şi numirea. Sin. Foliui lui Mobius. 2. ~ Riemann [ nOBepxHOCTb PHMaHHa; surface de R.; R. Oberflăche; R. surface; R. felulete]: Suprafafă topologică orientabilă şi triangulabilă, ataşată unei funcfiuni analitice f(z), — adică un spafiu topologic construit ad hoc, pentru uniformizarea funcfiunii. Punctele spafiului sunt în corespondentă biunivocă cu elementele funcfiunii. Notând cu p punctele de pe suprafafa lui Riemann şi cu z proiecţiile lor în planul complex z, convergenfa pe suprafaţă se defineşte în modul următor: lim pw = p0* daca lim zn = z0 şi dacă «->oo n—> oo există o curbă simplă jordaniană, având ca punct final pe z0, trecând prin punctele zv astfel că elementul cu centrul în z0 poate fi obfinut prin prelungire analitică, din elemente cu centrele m Zţ, Z2i"‘iZn,”’. Cel mai simplu exemplu e acela al funcfiunii f(z) = Yz (z = x-\-iy). Suprafafa ei riemanniană are două foi cari se racordează de-a-lungul unei semi-drepte care pleacă din punctul critic 2=0. s. ~ topologică cu frontieră [TonoJiorHnec-K3H nOBepxHOCTb c rpaHHiţeâ; surface topolo-gique â frontiere; topologische Flăche mit Grenze; topological surface with boundary; topologikus hatârfelulet]: Orice spafiu topologic conex şi local omeomorf cu un plan, în toate punctele sale, cu excepfiunea unei mulţimi de puncte repartizate pe una sau pe mai .multe curbe. Exemple: emisfera x2+y2+z2=* 1, z^O; #2+;y2 cu p + q-i-----h*yoizo>h) Ş* P(x,y,z,t) sunt două puncte ale unei drepte, orice alt punct M(X,Y,Z,T) are coordonate omogene de forma X = Xr0 + x, etc. Valorile lui X, corespunzătoare infersecfiunilor dreptei descrise de M, sunt date de ecuafiile XnF0 + Xn i AF0 + ...+^j + + F„ = SAoMf + -+$A«F + '” + f = 0’ unde Fo = F(xo,yo.z0lto)', + A0 = x0^- + 0*0 dx Suprafefele F — 0 (p~ \, 2"'n— 1) sunt suprafefele polare ale lui P0 rn raport cu S. Prima suprafa;ă polară confine toate punctele multiple ale lui S. în particular, Aj1 F = 0 sau AFo = 0 e planul său polar, iar A2 F0~ 0 e cuadrica polară a lui P0 în raport cu 5. Locul geometric ol punctelor ale căror cuadrice polare sunt conice e hessiana lui S. Ecuafia sa, de gradul 4 (n—2), se obfine anulând determinantul derivatelor de ordinul al doilea ale funcfiunii F. Dacă ecuafia în X are două rădăcini infinite, PQ se găseşte pe S, iar P, în planul tangent P0; cele două condifiuni sunt ^0 = 0, AF0 = 0, ultima reprezentând ecuafia planului tangent în p„. adică planul polar al punctului de contact. Când PQ e un punct singular (multiplu), planul tangent e nedeterminat, fiindcă toate derivatele de primul ordin ale lui F se anulează. Luând planul z — 0 ca plan tangent al unei suprafefe S în origine, ecuafia ei se scrie fiind polinoame omogene de gradul k, în x,y,z. Tăind suprafafa S cu un plan z = z0 (zo constant), secfiunea plană fpentru valori convenabile ale lui z0) e aproximativ conica = cu centrul pe normală, numită indicatoare. Un plan care trece prin normala în O taie indicatoarea după un diametru de lungime 2 a — a? 'şi raza de curbură a secfiunii normale ep=----------- 2 zQ Un plan oblic prin acelaşi diametru şi formând un unghiu 9 cu normala taie suprafafa S după o curbă, având raza de curbură R = p cos y, proiecţia lui p. pe planul secfiunii normale (teorema lui Meusnier). Axa mare şi cea mică ale indicatoarei se găsesc în planele normale principale cari dau secfiuni prin S cu raza de curbură p,, p2 maximă şi minimă (lin i de curbură). Pentru o secţiune normală, înclinată cu unghiul 0 fafă de p ima secfiune principală, conform teoremei Jur Euler: 1 _cos20^srn20 P Pi P2 Liniile de pe suprafafă can au Rca tangente asimptotele indicatoarei sunt lin Ne asimptotice ale suprafefei. De-a-lungul lor, raza de curbură e infin ta. După natura indicatoarei, punctul O e fie eliptic, fie h:perbolic, fie parabolic. Dacă e eliptic, toate curbur le secţiunilor normale au acelaşi semn ş’r suprafafa se găseşte în vec nătatea lui O, de aceeaşi parte a planului tangent: punctul O e un punct dublu, cu tangente imaginare; suprafaţa se numeşte sinclastică în O. într'un punct hiperbolic, suprafafa e anticiastică; curburile principale sunt de semne contrare şi suprafafa se găseşte de o parte şi de alta a planului tangent. Planele a două secfiuni normale trec prin tangentele de inflexiune în O, cari sunt paralele cu asimptotele indicatoare. Dacă O e punct parabolic, tangentele de inflexiune coincid, iar secfiunea suprafefei prin planul tangent e un punct cuspidal. Aceste puncte se găsesc pe hessiană. Când indicatoarea e un cerc, O se numeşte punct ombilical sau ombilic. Toate secfiunile normale au aceeaşi curbură. Sfera e o suprafafă ale cărei puncte sunt toate puncte ombilicale. Ecuafia F(x, y, z, X) = 0, în care X e un parametru, defineşte, pentru fiecare valoare a lui X, o suprafafă determinată. Mulfimea tuturor acestor suprafefe (oo1) constitue o familie de suprafefe cu un parametru. Cel mai important caz e cet al familiei lineare de suprafefe, când coeficienfii ecuafiei sale depind linear de parametrul X, iar ecuafia se poate pune sub forma / + Xg = 0. Printr'un punct dat din spafiu trece o singură suprafafă a familiei, iar intersecfiunea completă a două astfel de suprafefe e chiar intersecfiunea suprafeţelor ţ- 0, £ = 0. Mai general, dacă / = 0, g = 0 sunt două suprafefe algebrice, ecuafia unei suprafefe confinând intersecfiunea completă a lor se poate pune sub forma of + $g = 0, cu a şi p polinoame (teorema lui Noether). în acelaşi mod, ecuafia / + X^-f^=0 reprezintă o familie lineară cu doi parametri sau o refea de suprafefe. Prin două puncte date trece o singură suprafafă din familie. Trei suprafefe ale refelei au aceeaşi bază: mu!fimea punctelor şi curbelor comune suprafefelor / = £ = & = 0. Suprafefele cari sunt 'n relafia că în punctele lor de intersecfiune unghiul normalelor respective e drept se numesc suprafefe ortogonale* <624 Dacă trei suprafefe sunt, două câte două, ortogonale, curbele lor de intersecfiune sunt linii de curbură pentru f ecare dintre ele (teorema lui Dupin). Un sistem de trei familii lineare de suprafeţe e ' ortogonal, dacă trei suprafefe trecând printr'un punct oarecare taie ortogonal toate celelalte suprafefe ale familiilor. Suprafeţele cari generalizează planele de coordonate cartesiene. sunt triplete de suprafefe aparfinând la trei familii depinzând de câte un parametru variabil; u, v, w, astfel că, printr'un punct P din spafiu -trece câte o supra- —‘ \ fafă din fiecare fa- / j milie şi numai una, intersectându-se două câte două, după câte \ o curbă 0^ = 1,2,3). Punctul P poate fi reperat, fafă de un Ct(v=w=cf) astfel de triplet, cu de coor ajutorul parametrilor dona)e u, v, w (coordonate curbilinii în spafiu), cari generalizează coordonatele cartesiene x, y, z. 1. Suprafaţă analagmatică [aHaJîJiarMaTHHec-KaH HOBepXHOCTb; surface anallagmatique; anaiag-matische Oberflăche; analagmatical surface; analag-matikus felulet]: înfăşurătoarea sferelor ortogonale unei sfere fixe directoare — şi ale căror centre descriu o suprafafă S dată (deferentă). O astfel de suprafafă rămâne invariantă fafă de o inversiune O (R2), O fiind centrul sferei fixe şi R raza ei. Când Se o cuadrică, suprafafa analagmatică X e de gradul al patrulea sau al treilea. Supra-fefeje analagmatice sunt suprafefe cerclate, ele fiind generate de cercurile caracteristice ale cercurilor generatoare. Printr'o inversiune oarecare, S se transformă într'o altă suprafafă analagmatică S'; cele două deferente S, S' ale lor nu se corespund în acea inversiune, ci într'o omologie cu polul în centrul de inversiune şi având drept plan de omologie, planul radical al sferelor directoare. Inversele cuadricelor sunt cazuri particulare de suprafefe analagmatice de gradul al patrulea sau al treilea, în particular, inversa unui con de rotafie e cicloida lui Dupin, cu patru puncte conice duble. Un mod general de a obfine suprafefe analagmatice este acela de a considera fasciculul de sfere 51 + X52 = 0I £3+^4 = 0, parametrii X, p, fiind legafi omografic. Cercul lor comun descrie o suprafafă analagmatică de gradul al patrulea sau al treilea. Generalizări se obfin înlocuind sferele cu suprafefe analagmatice în general. 2. ~ aplicabilă [npHJiaraeMannoBepxHOCTb; surface applicable; anwendbare Flâche; applicable surface; applikâlt feliilet]: Suprafafă care poate fi aplicată pe un plan, fără a se îndoi sau a se /upe. Suprafefe le desfăşurabiie sunt aplicabile. 3. ~ cilindrică [iţHJiHHAPHneCKaH noBepx-HOCTb; surface cylindrique; Zylinderflăche; cylin-drical surface; hengeres feliilet]: Suprafafă desfă-şurabilă, cu muchia de înapoiere redusă la un punct situat la infinit. Ea e formată de totalitatea dreptelor cari rămân paralele cu o direcţie fixă şi sunt supuse unei condifiuni suplementare, de exemplu de a se sprijini pe o curbă dată (directoare). Dacă generatoarea mobilă rămâne paralelă cu direcţia fixă şi e tangentă unei suprafefe date, cilindrul descris de ea se numeşte cilindru circumscris suprafefei. Când suprafafa dată e o cuadrică, locul geometric al punctelor de contact e o curbă plană, situată în planul diametral conjugat cu direcfia generatoarelor cilindrului. Suprafafa cilindrică poate fi considerată ca fiind o suprafafă conică cu vârful la infinit. Intersecfiunea a două suprafefe e o curbă strâmbă C. Cilindrul ale cărui generatoare se sprijine pe această curbă e cilindrul proiectant al curbei C. Direcfia fixă fiind dată ca intersecfiune a două plane P — 0, Q — 0, ecuafia cilindrului cu generatoarele paralele cu ea e de forma f (P, Q) = 0, adică o ecua-fie între două forme lineare în x, y, z Cilindrul de gradul al doilea e o cuadrică singulară. Cilindrul proiectant cu generatoarele paralele cu una dintre axe, de exemplu cu axa Oz, e caracterizat printr'o ecuaţie numai în două dintre coordonatele spaţiale F (x, j) = 0. Aceasta e ecuafia proiecfiei curbei C pe planul xoy. 4. ~ cilindroconică [iţHJiHHApoKOHH^ecaa nOBepXHOCTb; surface cylindro-conique; Zyl indrokonische Flâche; cylindro-conical surface;cilindro-konikus felulet, henger es kupos feliilet]: Suprafafă de rotafie, generată de o linie frântă, formată din două laturi (cu unghiul diferit de 90°), care se roteşte în jurul unei axe A, astfel încât una dintre laturitrece printr'un punct fix al axei, cealaltă latură rămânând paralelă cu axa (v. fig.). Se întâlneşte la proiecfiile cilindroconice. 5. /v cilindroidă [iţHJiHHflpo-HflHan noBepxHOCTb; surface cy-lindroi'de; cylindroide Flăche; ci-lindroide surface; cilindroid felu- Suprafafă cilindro-lef]: Suprafafă riglată (v.), gene- conică. rată de o dreaptă mobilă care se sprijine pe două drepte date, rămânând mereu paralelă cu un plan fix. Paraboloidul hiperbo- Cilindru parabolic.] g) generatoarea rectilinie; D) directoarea (parabolă). 625 lic constitue cei mai simplu exemplu de suprafaţă cilindroidă (v. fig,). Paraboloid hiperbolic (riglat). (Pi) parabolă fixă; P2) parabolă mobilă al cărei vârf descrie (Pi); H, H) hiperbolă într'un plan perpendicular pe planul parabolei (Pj). 1. Suprafafă conică [KOHHHecKaa noBepxno-CTb; surface conique; Kegelflăche; conical surface; kupfelulet]: Suprafafă desfăşurabilă, a cărei muchie de înapoiere se reduce la un punct situat la distanfă finită. E o suprafafă riglată (v.), formată din totalitatea dreptelor cari trec printr'un punct fix (vârf) şi îndeplinesc o condifiune suplementară, de exemplu de a se sprijini pe o curbă dată (directoare), (v. fig.). Dacă generatoarea mobilă, care descrie conul, rămâne tangentă unei suprafefe date, conul se numeşte circumscris suprafeţei. în cazul unei cuadri-ce, locul geometric al punctelor de tangenfă este o curbă plană, situată în planul polar al vârfului conului. Vârful fiind dat ca intersecfiunea planelor P=0, Q = 0, R = 0, ecuafia conului are forma f =0 sau F (P, Q, R) = 0, ecuafie omogenă în raport cu trei forme lineare în x, y, z. în particular, conul cu vârful în originea axelor Conurile de gradul al doilea sunt cuadrice cu punct singular (vârful). {Ja[ I lUUlaf | Luuui vd f x y \ are ecuafia f = Elicoid cu plan director. Con eliptic. A) directoarea rectilinie; D)di- v) vârful; g) generatoare recti- rectoarea curbă (elicea); g) ge-linie; D) directoare. neratoarea rectilinie. 2. ~ conoidă [KOHOH^ajibHaH riOBepXHOCTb; surface conoide; konoide Flăche; conoid surface; konoid felulet]: Suprafafă riglată (v.), generată de o dreaptă variabilă, care se mişcă sprijinindu-se pe o dreaptă fixă (directoare rectilinie), rămânând paralelă cu un plan dat (plan director) şi îndepli- nind o condifiune suplementară, de exemplu de a admite o directoare curbă. Conoidul drept e o suprafafă conoidă a cărei directoare rectilinie e perpendiculară pe plânul director. Elicoidul cu plan director se obfine din conoidul drept, dacă directoarea curbă e o elice circulară, având axa cilindrului drept directoarea rectilinie (v. fig.). Directoarea rectilinie fiind intersecfiunea planelor P~ 0, Q = 0, iar planul director R = 0, ecuafia suprafefelor conoide are forma ='0» <>mo“ genă în raport cu formele lineare P şi Q. Conoidul drept, care are planul director xOy şi directoarea rectilinie Oz, are ecuafia f^,z^=0 sau 2= f(^)' adică omogenă în raport cu x şi y. 3. ~ cubică riglată a lui Cayley [KyâHHec-Kaa jiHHeftnaTaH n0BepxH0CTb KaMJifl; surface cubique riglee du C.; C. kubische Regel-flăche; C. cubic ruled surface; C. kubikus feliilete]. Geom. persp.: Suprafafă algebrică de gradul al treilea, riglată, a cărei ecuafie are forma canonică xs + zxy+y2 = 0. Conul asimptotic e format de planul x = 0 şi conul pătratic x2-\-zy — 0, iar intersecfiunea suprafefei cu planul dela inifinit e dreapta dela infinit din planul x = 0 şi conica î = 0, x2+zy — 0, x, y, z, t fiind coordonate omogene. 4. ~ de rotafie [n0BepxH0CTb BpamcHHH; surface de rotation; Rotationsflăche; surface ge-nerated by rotation; forgo felulet]: Suprafafă generată de o curbă plană care se roteşte în jurul unei drepte fixe (axă de rotafie). Un punct oarecare al curbei generatoare descrie un cerc cu centrul pe axă, situat într'un plan perpendicular pe ea. Planele cari trec prin axă intersectează su-prafafa după curbe egale între ele (meridiane). Planele perpendiculare pe axă o taie după cercuri, în general, omotetice, numite paralele. O astfel de suprafafă poate fi generată de un cerc variabil care se mişcă rămânând mereu într'un plan perpendicular pe axă, cu centrul pe ea şi sprijinindu-se pe o curbă plană dată. Suprafefele de rotafie de gradul al doilea sunt: elipsoidul de rotafie, hiperboloidul de rotafie, cu una şi cu două pânze, paraboloidul de rotafie, sfera, conul şi cilindrul circular. Dintre acestea, hiperboloidul cu o pânză, conul şi cilindrul circular, sunt riglate (real). Dacă curba care se roteşte sufere şi o trans-lafie paralelă cu axa şi proporfională cu unghiul de rotafie, suprafaţa de rotafie e un elicoid. Suprafefele de rotafie au ecuaţia generală f (S, P) = 0, S şi P fiind primul membru al ecuafiei unei sfere şi a unui plan. Când axa de rotafie coincide cu Oz, ecuafia se simplifică, devenind f(x2+j2, z) = 0 sau z = F (x2+y2). 5. ~ desfăşurabilă [pa3BepTbiBaK)iu,aHCH no-BepXHOCTb; surface developpable; abwickelbare Flăche; developable surface; befejtett felulet]: 40 626 Suprafafă riglată (v.), al cărei plan tangent rămâne acelaşi de-a-lungul generatoarelor suprafefei. Poate fi considerată ca fiind generată de tangentele la o curbă C (mucha de înapoiere a suprafefei). Fiecare punct al curbei C e un punct de înapoiere pentru secfiunile plane ale suprafefei. Suprafefele desfăşurabile sunt înfăşurate de planele osculatoare ale muchiei de înapoiere C; aceste plane sunt tangente la suprafafă de-a-îun-gul generatoarei constituite de tangenta la C într'un punct al ei. — Orice suprafafă înfăşurătoare a unui plan care depinde de un parametru variabil e desfăşurabilă. Dacă planele osculatoare ale muchiei de înapoiere sunt tangente cercului dela infinit, suprafafa desfăşurabilă se numeşte isofropă. Caracteristic pentru suprafefele desfăşurabile e faptul că ele pot fi aplicate pe un plan, fără rupturi şi îndoituri. Determinarea lor depinde de integrarea ecuafiei cu derivate parfiale de ordinul al doilea fi!* V=o c)*2 )y* care exprimă că, în fiecare punct al suprafefei, curbura totală a iui Gauss e nulă. 1. Suprafafă echipotenfială [3KBHnOTeHijrfaJi-bHan nOBepXHOCTb; surface equipotentielle; Aqui-potentialflăche; equipotential surface; ekvipoten-ciâlis felulet]: Suprafafă de potenfial constant. V. sub Suprafafă ech isca Iară. 2. ~ focală [(|)OKaJibHaH noBepxHOCTb; surface focale; Fokalflâche; focal surface; fokuszfe-liilet]: Suprafafa loc geometric ai punctelor focale ale unei congruenfe de drepte. De asemenea, poate fi considerată ca locul geometric al muchiilor de înapoiere ale celor două suprafefe desfăşurabile ale congruenfei. s. ~ Riemann [noBepxHOCTb PHMaHHa; surface de R.; R.'sche Flăche; R. surface; R. felulete]: Spafiu al lui Riemann cu două dimensiuni, pentru care componentele tensorului de curbură, pe un sistem de congruenfe ortogonale, se exprimă prin aşa numifii coeficienfi ai lui Ricci cu patru indici, Tbcd' se re<^uc numai la una singură, distinctă, Y2/2» care e chiar curbura totală (a lui Gauss) a suprafefei. 4. ~ lui Veronese [noBepxHOCTb BepoHe3e; surface de V.; V.'sche Flâche; V.surface; V. felulete]: Suprafafă algebrică de ordinul al patrulea, în spafiul cu cinci dimensiuni, fără puncte duble, admifând oo2 secfiuni conice. în coordonate neomogene x, jşi coordonate neomogene în spafiul cu cinci dimensiuni Xj (i=1,-\5)f suprafafa lui Veronese are reprezentarea X^x, X2 = y, X3 = xy, X^x*, X5=y2. Proiecfia acestei suprafefe, din spafiul cu cinci dimensiuni, în spafiul cu trei dimensiuni, e suprafafa romană a lui Steiner sau o cuadrică şi, ca şi suprafafa lui Steiner, are proprietatea caracteristică de a confineoo2 conice cari au ca imagini dreptele dintr'un plan. s. ~ minimă [MHHHMaJibHan nOBepxHOCTb; surface minime; Minimum Flăche; minimum surface; minimum feliilet]: Fiecare dintre suprafefele din infinitatea de suprafefe cari sunt mărginite de o-curbă simplă închisă, care are aria cea mai mică. O astfel de suprafafă poate fi realizată introducând în apă săpunită un contur închis, de formă arbitrară, făcut din sârmă. Pelicula care se prinde de contur reprezintă suprafafa minimă. Determinarea suprafefelor minime depinde de integrarea unei ecuafii diferenfiale de al doilea ordin, con-difiunile pe contur determinând elementele arbitrare ale solufiei. O suprafafă minimă e peste tot anticlastică* o. ~ neolonomă [HerojiOHOMHan iiOBepxHO-CTb; surface nonholonome; nichtholonome Flachei nonholonomic surface; nemholonom feliilet]: Suprafafă definită printr'o ecuafie cu diferenfiale totale:. A(x,y,z) dx + B(x,y,z) dy+C (x,y,z) dz — 0 incomplet integrabilă. Dacă A, B şi C sunt funcţiuni lineare în x,y,z, ecuafia defineşte o suprafafă neolonomă pătratică (o cuadrică neolonomă). Când ecuafia e complet integrabilă, ea e echivalenta cu dF (x,y,z) — 0 şi deci defineşte o familie de suprafefe olonome cu un parametru F (*,j,z) = C. Această suprafafă e un caz particular spafiilor neolonome, introduse în ştiinfele matematice de G. Vrânceanu. 7. ~ riglată [jiHHenqaTaH noBepxHOCTb; surface reglee; Regelflăche; ruled surface; szabâlyos feliilet]: Suprafafă generată de o dreaptă (generatoare rectilinie) care se mişcă după o regulă anumită. Dacă generatoarea rămâne mereu tangentă unei curbe strâmbe, suprafafa riglată e desfăşurabilă. O astfel de suprafafă poate fi simplu, dublu sau multiplu riglată. Conul şi cilindrul, de exemplu, sunt simplu riglate. Planul, hiperboloidul riglat (cu o pânză), (v. fig.), sau paraboloidul hiperbolic sunt dublu riglate (confin pe ele câte doua familii de drepte, printr'un punct trecând câte o singură dreaptă din fiecare familie). Ecuaţiile parametri- Hiperboloidul de rotafie ctro pânz* , * / , . (caz particular al hiperboloidu- ce ale unei suprafefe |uj riglat). riglate se caracteri- A) axa de rotafie; C) cercul de zează prin faptul că cen^urăf^au de gâtuire); gjj genele , , r ratoarea rectilinie dintr'un sistem Coordonatele X,y,Z şi (g8) generatoarea rectilinie dirr ale unui punct oare- al doilea sistem; H,H) ramurile care al lor sunt func- hiperbolei care generează supra-a . tata, prin rotafia in jurul lui (A)r fium lineare in raport sprijinindu-se pe (C). cu unul sau cu altul dintre parametrii ut v. Dacă xty,z, sunt lineare atâf în u, cât şi în v, suprafafa riglată e un plan. s. ~ romană a lui Steiner [noBepxHOCTb IIlTeăHepa; surface romaine de S.; S.'s romische Flăche; S/s roman surface; S. romai feliilete]: Suprafafă algebrică de gradul al patrulea, care confine trei drepte duble, concurente într'un punct triplu, nesituate într'un acelaşi plan. Făcând, din punctul triplu, proiecţia acestei suprafefe pe un plan, reprezentarea obfinută face ca secfiunile plane să aibă ca imagini o familie de cuartice, având trei puncte duble: cele în cari dreptele duble înfeapă planul. Printr'o transformare bipătratică, având ca puncte fundamentale cele trei puncte duble, familia de cuartice se transformă într'o familie de oo3 conice, fără puncte fixe. Din punctul de vedere real, suprafefele lui Steiner se pot reduce, prin transformări proiective, la una sau alta dintre formele canonice: x2y3+y2z2 ± z2x2 + xyz = 0. î. Suprafafă rotoidă [poTOH/ţaJibHaH noBep-XHOCTb; surface rotoide; Rotoid Flăche; rotoid surface; rotoid felulet]: Suprafafă generată de un profil plan P, de formă invariabilă, care se mişcă sprijinindu-se pe o directoare (D) plană închisă, dată, astfel încât planul profilului să fie perpendicular pe tangenta la (D) în punctul de contact. Când (D) e un cerc, într'un plan perpendicular pe planul lui P, rotoidă devine o suprafafă de rotafie în jurul unei axe normale pe planul lui D, care trece prin centrul cercului. 2. Suprafafă activă [aKTHBHan noBepxocTb; surface active; aktive Oberflăche; active surface; aktiv felulet]. Arfe gr.: Suprafafa clişeului, constituită din elementele cari formează copia originalului reprpdus şi care primeşte cerneală operafiunea de imprimare. s. Suprafafă aufoportantă [060Ji0HKa, caMO-Hecyman nOBepxHOCTb; voile mince, voute coque; Schale; shell; hejfelulet]. Cs.: Element de Suprafafă rotoidă. D) directoare plană, fixă. I. învelitoare cilindrică. a) închisă; b) deschisă. construcfie care are o fafă de forma unei suprafeţe strâmbe, cu raport mic între grosimea sa h şi oricare dintre razele principale de curbură 627 R± şi R2 ale suprafefei strâmbe (în general, 1 /1000 1, şi scurte, când ljl2< 1» fiind 40* 628 HI. Suprafefe autoportante. h a) acoperiş în patru ape format din paraboloizi hiperbolici; b) învelitori în formă de suprafefe cu două directoare şi plan director; c) învelitoare de translaţie; d) cupolă cu bază circulară; e) cupola cu bază poligonală; f) cilindri scurfi; g) cilindri lungi; h) acoperiş în shed; i) învelitoare cu dublă curbură continuă, acoperind o suprafafă dreptunghiulară; /) suprafafă cilindrică secfionată cu plane diagonale în elemente (a) şi (b); k) şi I) cupole în arc de mănăstire; m) cupolă încrucişată; n) rezervor în formă de picătură; o) scară elicoidală. lungimea generatoarei şi /2, deschiderea arcului director. Fig. III g reprezintă un cilindru lung, iar fig. III un cilindru scurt; aranjamentul e des folosit, pentrucă asigură o bună luminare în interior (v. fig. HI h). Secfionând o suprafaţă cilindrică cu plane diagonale, conform fig. III j, şi alăturând mai multe porţiuni, se obfine cupola în arc de mănăstire (fig. III k şi /); dacă se alătură mai multe porfiuni din fig. III g, se obfine cupola încrucişată (fig. III m). Pentru a mări siguranfa la voalare şi flambaj s'au proiectat învelitori în formă de suprafeţe riglate (paraboloidul hiperbolic, conoidul, suprafaţa cu două directoare şi cu plan director), (v. fig. III a, b); suprafefe de translaţie (paraboloidul de rotaţie), (v. fig. III c), şi învelitori cu dublă curbură continuă, cari acoper o suprafaţă orizontală (v. fig. III i). Pentru acoperişul construcţiilor monumentale se folosesc cupole (cu bază în formă circulară, ca în fig. III d, sau în formă de poligon regulat, ca în fig. III e). O travee dreptunghiulară se poate acoperi şi cu o învelitoare continuă cu margini drepte, orizontale, punctele de colţ fiind singulare (v. fig. III n). Suprafeţele autoportante au aplicaţii interesante în domeniul rezervoarelor (învelitoare în formă de picătură, ca în fig. III n) sau în domeniul construcţiilor civile (scările elicoidale, ca în fig. III o). Suprafeţele autoportante pentru acoperişuri industriale pot fi executate din beton, din oţel sau din lemn; betonul armat e întrebuinţat cel mai mult. Suprafeţele autoportante de beton armat se execută cu secţiune constantă, cu secţiune variabilă cu îngroşeri spre margini, sau cu nervuri; cele autoportante metalice se construesc dintr'un schelet de bare metalice, peste care se aplică izolaţie hidrofugă; cele de lemn se alcătuesc din două straturi de astereală: suprapuse, formând între ele un unghiu de 90°; orientarea scândurilor din fiecare strat corespunde direcţiei tensiunilor principale. Astereala e rigidizată prin nervuri alcătuite din scânduri prinse în cuie. Fie z = f(x,y) ecuaţia suprafeţei mediane a unei suprafeţe autoportante (v. fig. IV), unde x şi y sunt coordonate curbilinii, având originea într'un punct pe suprafaţă, z fiind măsurat în direcţia normalei în origine. Determinarea tensiunilor dintr'o suprafaţă autoportantă e o problemă de elasticitate cu trei variabile x, y, z, care poate fi studiată în funcţiune de numai două variabile, x şi y, coordonatele punctului de pe suprafaţa mediană, în următoarele ipoteze: un segment rectiliniu de învelitoare, situat pe o normală a suprafeţei mediane, rămâne, după deformaţie, rectiliniu şi normal pe suprafaţa mediană; grosimea învelitorii, măsurată pe normala pe suprafaţa mediană, nu variază; legea lui Hooke e aplicabilă; deplasările punctelor de pe suprafaţă sunt mici în raport cu grosimea ei (aproximaţie care nu corespunde totdeauna realităţii); uneori se mai neglijează, ca fiind mici faţă de ceilalţi, termenii cari 629 au factorul h/Rt,2 (v. mai jos) şi termenii cari au ca factor coeficientul lui Poisson. Pentru un element de învelitoare, care are o muchie în A(x,y) şi e încărcat pe unitatea de volum cu o sarcină exteri- / Mxy+jS? I AWfAf svf* W// \\ vv/ \ \ \ V \ \ V" \\l IV. încărcarea şi tensiunile în elementul de învelitoare. oară de componente X,Y,Z, paralele cu axele de coordonate, echilibrul e asigurat de tensiunile normale ox, cy şi tangenţiale ^xy-^yx, cari satisfac condiţiunea ca, pentru orice deplasare, lucrul mecanic total să fie nul. Pentru a exprima aceste condiţiuni sub o formă simplă, se introduce funcţiunea de tensiune a lui Airy (v. sub Elasticitatea solidelor isotrope), definită prin relaţiile: rv, . rVA . °x dy2 J °y dx2 J y' c)2$ °xy dxdy’ şi se exprimă momentele încovoietoare în funcţiune de deplasarea w a suprafefei mediane după normala pe această suprafafă. Dacă se notează cu A operatorul lui Laplace (v. Laplacian), se obfine ecuafia: ( ) 12 Ayc)x2 Rxy bxdy + Rx ©y2 ' unde E e modulul de elasticitate longitudinală a materialului, iar: S-1 Cy 1 —~Xdx + \ -—Ydy. oR* Jo Ry Ţinând seamă de condifiunea de compatibilitate între deformaţii şi deplasări: , 1 AAr /1 d2w 2 q)2w t 1 c)2w\ ^ bE \Rx%f Rxy0)x&y'+Ryd>x*J °: notând cu D operatorul care urmează: n n-J_ j__L & (2 a) Rrdx*'+Rxycixdiy Rydys' r 630 introducând o nouă funcfiune U, care satisface condifiunile (2 b) & = EhDU şi se obfine, în locul ecuafiei (1): (2) Kkkktâf+EhDDU+P = 0. Condifiunea de echilibru pentru suprafefele autoportante se exprimă, deci, printr'o ecuafie cu derivate parfiale în x şi y, cu coeficienfi variabili, pe care o satisface funcfiunea U. Ecuafia a fost integrată complet numai în cazul suprafefelor autoportante cilindrice, circulare şi sferice. Caracterul acestei ecuafii fiind dat de derivatele de ordinul cel mai mare, e independent de forma suprafefei, care afectează numai operatorii Z). Curbele caracteristice sunt multiple de ordinul al patrulea şi sunt toate imaginare; ecuafia e total eliptică. Primul termen din stânga reprezintă ac{iunea momentelor încovoietoare şi a celor de torsiune (teoria de încovoiere), iar cel de al doilea, efectul tensiunilor principale, paralele cu suprafafa mediană (teoria de membrană); cele două stări de tensiune sunt distincte; fiecare, izolată, poate asigura, în anumite condifiuni, echilibrul suprafefei autoportante. Deoarece integrala ecuafiei e suma dintre integrala generală a ecuafiei omogene asociate şi dintre o integrală particulară a ecuafiei complete, s'a observat că, pentru încărcările obişnuite în practică, solufia particulară se poate obfine cu ajutorul teoriei de membrană, pentrucă verifică expresiunea: (3) AAAA£/ j= 0. Dacă solufia particulară, dată de teoria de membrană, satisface condifiunile de margini ale construcţiei, integrala generală e neglijabilă (situafia cea mai avantajoasă din punct de vedere economic). — Ţinând seamă de (3), solufia particulară a ecuafiei (2) rezultă din integrarea ecuafiei: _1 q?F 2 &F , 1 d2F Rx'$y2 (4) R xy y-F . 1_________________ fty C)*2 Dacă se pune, în prima aproximaţie: (5) 1 Rz _d2z^ . -o>2 r: R„ &y* curbele caracteristice ale ecuafiei (4) se găsesc pe doi cilindri cari au ecuafia (6) tdy2.+.2sdxây'jrrdx? = 0 identică cu ecuafia asimptotelor suprafefei mediane. Integralele ecuafiei, în teoria de membrană, au deci relafii cu criteriile cari definesc proprie-tăfile suprafefei mediane: Dacă realizantul ecuafiei (6) e negativ: (*2—r£<0), suprafafa şi ecuafia diferenfială sunt de tip eliptic; curbura totală a suprafefei este pozitivă. Din această clasă fac parte suprafefele de rotafie (cupolele, torul) şi suprafefele de translafie (paraboloidul de rotafie, etc.). în acest caz, integrarea ecuafiei diferenfiale echivalează cu rezolvarea de probleme Dirichlet şi Neumann generalizate. — Dacă realizantul ecuafiei (6) e pozitiv (j2 —r£>0), suprafafa şi ecuafia diferenfială sunt de tip hiperbolic; curbura totală a suprafefei e negativă. Din această clasă fac parte suprafefele riglate cu două directoare şi cu plan director (paraboloidul hiperbolic, conoidul, etc.) şi cele cu trei directoare oarecari (hiperboloidul parabolic). în acest caz, integrarea ecuafiei diferenfiale echivalează cu rezolvarea de probleme Goursat, Picard, Darboux-Picard şi Cauchy. — Dacă realizantul ecuafiei (6) e nul (s2 — rt=* 0), suprafafa şi ecuafia diferenfială sunt de tip parabolic; curbura totală a suprafefei e nulă. Din această clasă fac parte suprafefele desfăşurabile (cilindrul, conul). în acest caz, integrarea ecuafiei diferenfiale echivalează cu rezolvarea unei probleme Cauchy. î. Suprafafa centrelor de carenă [miomajib IţeHTpOB B0,a0H3MemeHHfl; surface des centres de carene; Formschwerpunktsflăche; surface of centres of buoyancy; formasuiypont-felulet]. Nav, m.: Locul geometric al centrelor de carenă, corespunzător unor suprafeţe de plutire isocarene. Fiecărui deplasament constant (determinat de suprafefele de plutire isocarene corespunzătoare) îi corespunde o suprcfafă a centrelor de carenă. Proprietăfile principale ale suprafeţei centrelor de carenă sunt următoarele: planul tangent într'un P D_________j S0~ 75'- 60b 7Ş*W° III Trasarea curbelor centrelor de carenă ale pantocarenelor panfocline. 0 indicarea coordonatelor x şi z ale unui centru de carenă corespunzătoare unui unghiu de înclinare (a), îa deplasamentul corespunzător unui pescaj dat (/); II) curbele P, Z şi X, corespunzătoare coordonatelor x, z, i; III) familiile de curbe P, Z, X la diferite înclinări; FL) linia de plutire corespunzătoare unghiului de înclinare (a) şi pescajului (i); C) centru de carenă; /) pescaj; a) unghiul de înclinare; D) deplasament; P) curbă pantocarenă; Z) curbă pantoclină; X) curbă pantobaiă. 63Î punct al suprafefei, care este centrul de carenă corespunzător unei anumite linii de plutire, este paralel cu această linie de plutire; suprafafa centrelor de carenă este convexă şi închisă. Pentru obfinerea elementelor şi pentru trasarea secfiunii suprafefei centrelor de carenă trebue determinate coordonatele transversale z şi x ale centrului de carenă C, pentru un deplasament anumit D, căruia îi corespund linia de plutire FL ^înclinată cu un unghiu a) şi o imersiune dată i (v. fig. I). Pentru aceasta, într'un sistem de axe da coordonate se ia ca abscisă deplasamentul D (pe axa BB), iar ca ordonate, mărimile i, z, şi x (v. fig. li); această operafiune se repetă pentru datele corespunzătoare tuturor pozifiilor şi înclinărilor, obfinându-se astfel câte un fascicul de curbe pantocarene P (carene de aceeaşi asietă şi de diferite deplasamente), pantocline 2 (carene cu diferite asiete)şi pantobate X, (carene de diferite imersiuni), (v. fig. III). Având ca abscise deplasamentele, curbele (P) dau ca ordonate inversiunile i\ curbele 2 dau ca ordonate corespunzătoare înălţimile z dela linia de bază BB a centrelor de carenă, iar curbele X dau ca ordonate distanfele x dela planul diametral al navei. Din SÎS- IV. Curba de intersecfiune (C) a suprafefei temui de CUrbe centrelor de carenă cu planul transversal P, 2 şi X din de înclinare. -fig. III se obfin deci punctele (c) ale suprafefei centrelor de carenă corespunzătoare unui deplasament dat, cari per-cnit trasarea curbei C, adică a secfiunii produse de intersecfiunea planului transversal de înclinări cu suprafafa centrelor de carenă (v. fig. IV). 1. Suprafafă de abraziune [nOBepxHOCTb CMblBa, nOBepXHOCTb a6pa3HH; surface d'abra-^ion; Abrasionsflăche; abrasion surface; abrâzio-teliilet]: Suprafafă, în general plană, rezultată din *acfiunea de eroziune a valurilor mării asupra coastei. 2. Suprafafă de carenă [njionţa^b B0fl0H3-MenţSHHH; surface de carene; Oberflăche des •eingetauchten Schiffskorpers bis zur Schwimm-wasserlinie; keel surface; hajotest-felulet], Nav. m.: Suprafafa udată a corpului navei, până la linia de plutire cu încărcătură maximă. Aria Q a suprafefei udate se determină, în cea •mai mare parte a cazurilor, cu ajutorul unor formule empirice pentru diversele clase de tipuri de nave. — Pentru navele de suprafafă, una dintre formulele empirice care dă rezultate satisfăcătoare e Q — L (1,36 r-f-1,13d£), în care L (m), B (m) şi T (m) sunt dimensiunile principale (lungime, lăfime şi pescaj), iar S e coeficientul total de formă ai carenei (v. sub Coeficient de formă al carenei). — Pentru navele maritime şi fluviale de forme fine, aria suprafeţei udate poate fi calculată cu formula a=3,44-ţ/î(pri)2 în care, afară de notafiile precedente, V e deplasamentul volumetric (în m3), iar p e coeficientul de formă al cuplului maestru (v. Cuplu maestru, v. sub Coeficient de formă al carenei). Când e nevoie de o determinare mai precisă a ariei suprafefei udate, se măsoară conturele porfiunilor imerse ale coastelor şi se integrează acestea pe lungimea navei. „ 3. Suprafafă de discontinuitate [iiOBepXHOCTb npepblBHOCTH; surface de discontinuite; Unstetig-keitsflăche; discontinuity surface; szakadâsi felulet, diszkontinuitâsi feliilet]. Maf., Fiz.: Suprafafă situată într'un câmp de vectori, la traversarea căreia vectorul-câmp sufere o variafie discontinuă. Vectorul-câmp poate fi intensitatea câmpului electric sau intensitatea câmpului magnetic, vitesa unui fluid, etc. într'un câmp electric, respectiv magnetic, o suprafafă de discontinuitate e suprafafa de separare a două medii cu permetivităfi, respectiv cu permeabilităfi magnetice diferite. într'un fluid perfect şi incompresibil, o suprafafă de discontinuitate apare când se întâlnesc doi curenfi de provenienfe diferite sau cari au parcurs traseuri diferite, ca, de exemplu, în spatele unei aripe de avion. Dacă presiunea e continuă în tot fluidul, mărimea vitesei rămâne neschimbată la traversarea suprafefei de discontinuitate, dar direcfia ei se schimbă brusc; dacă energia nu e constantă în tot fluidul, se produce şi o variafie bruscă a valorii absolute a vitesei. Formarea suprafefelor de discontinuitate se constată experimental, la mişcarea unui corp într'un fluid, şi e datorită desprinderii stratului limită de pe periferia corpului. Aceste suprafefe limitează în spatele corpului un domeniu de fluid, numit apă moartă, care nu participă la mişcarea generală şi care în aparentă e în repaus, dar în interiorul căruia se produc, în realitate, mişcări ro-tafionale desordo-nate. Dacă se consideră mişcarea plană, suprafefele de discontinuitate Si şi S2 apar în punctele de desprindere D± şi Dy şi se întind, teoretic, până la infinit aval (v. fig. I). Suprafefele de discontinuitate au o stabilitate mică şi degenerează uşor, dând vârtejuri. Acest fenomen se poate explica prin considerarea unei suprafefe de discontinuitate ab (v. fig. II), d2 S2 /.Suprafefe de discontinuitate în mişcarea plană. St) şi S2) suprafafă de discontinuitate; Di) şi Df) punct de desprindere; Vo) vitesa la infinit. 632 cu ondulaţii cari se propagă cu vitesa medie a fluidului (dar rămân imobile fafă de un sistem de referinfă care are această vitesă), şi a liniilor de curent cd şi ef, situate de d b f ii. Starea iabiiă a suprafefei de discontinuitate (săgefiie indică sensul de curgere), ab) suprafafă de discontinuitate, cu ondulaţii (4- şi - indică diferenfe de presiune); cd şi ef) linii de curent, de egală presiune. o parte şi de cealaltă a suprafefei de discontinuitate (în figură, fluidul de deasupra se deplasează spre dreapta, iar cel de dedesubt, spre stânga), pe care presiunile sunt egale. Din cauza variafiei transversale a presiunii, există însă diferenfe de presiune la creasta şi Ia talpa fiecărei ondulafii şi acestea au tendinfa de a mări aceste ondulaţii; suprafafa de discontinuitate se deformează, începe să se înfăşure pe ea însăşi şi, în cele din urmă, se rupe într'un număr oarecare de elemente, astfel încât apar vârtejuri de diferite dimensiuni, a căror reparti}ie în masa fluidului este neregulată (v. fig. III). Suprafefele de discontinuitate sunt, de fapt, straturi de vârtejuri de grosime finită şi au o tendinţă accentuată de a degenera în nuclee de vârtejuri. De asemenea, din cauza viscozităfii fluidului, care atenuează diferentele de vitesă, apa moartă dispare la o oarecare distanfă în spatele corpului. în fluidele reale, stratul limită (v.) — care se formează lângă perefi — produce o discontinuitate, a cărei grosime e diferită de zero şi în interiorul căreia mişcarea e rotafională, ceea ce reprezintă în realitate un strat de vârtejuri (v.)f ale căror axe sunt normale pe direcfia vitesei; acest strat de vârtejuri e antrenat de curentul general — şi dislocarea lui se produce sub formă de vârtejuri izolate, de dimensiuni mari. Suprafefele de discontinuitate teoretice, de grosime nulă, reprezintă o aproximafie a fenomenului real, şi în mecanica fluidelor se folosesc pentru a explica aparifia rezistenfei Ia înaintare a unui corp care se mişcă într'un fluid, în teoria suprafefelor de discontinuitate se neglijează aspectul real al fenomenului, presupu- 4 o c III. Formarea vârtejurilor, f) suprafafa de discontinuitate, cu ondulafii; 2) şi 3) fazele de trecere spre vârtejuri; 4) vârtejuri. nându-se că apa moartă se întinde până la infinit aval, şi că fluidul în interiorul ei e în repaus şp are presiunea dela infinit p0] tot astfel se consideră suprafefele de discontinuitate teoretice (de grosime nulă), în mişcarea relativă dintre corp şr fluid, vitesa pe aceste suprafeţe având valoarea Va dela infinit amonte. în metoda de studiu Helmholtz-Kirchhoff se presupune că mişcarea e plană şi se admite un potenfial de vitese cp în exteriorul zonei de apă moartă; astfel se introduce potenţialul complex /(z) = cp + i^> şi se reprezintă planul real z al mişcării pe planul variabilei complexe /, iar mişcarea se reprezintă pe planul vitesei complexe w— = Vv — iV... Problema se reduce la qă- dz x y sirea funcfiunii w(f), care reprezintă planul /pe domeniul corespunzător din planul w, solufia fiind dată de integrala 2-2, df Această metodă, numită metoda hodografică, & fost extinsă ulterior şi la studiul altor probleme., — Modificarea făcută de N. E. Jukovski consistă în introducerea funcfiunii 2 = log V> w şi în reprezentarea conformă a planului ţ pe acea* parte a planului 2 care corespunde domeniului în care există mişcarea în planul real 2. — Metoda Levi-Civita e relativ simplă, în principiu, şi are un caracter foarte general, adică permite găsirea* solufiei, când corpul are un contur oarecare (ceea ce e dificil la metodele precedente). în această metodă, variabila independentă e /, iar necunoscutele sunt 2 şi vitesa complexă w, adică i w dz şi rezulta y V = V0eT şi *c=log —» V o unde (D = © + iz, V0 e vitesa dela infinit, V e vitesa într'un punct oarecare şi 0 e unghiul acesteia cu axa Ox. Planul / se reprezintă pe semi-planul superior F, prin funcfiunea / = F2, şi semi-planul superior F se reprezintă pe un semiplan 2, prin funcfiunea F = a(Z-\-cos o0), constantele a şi aa având valori precizate prin corespondenta punctelor din cele două domenii; apoi se face reprezentarea pe un semicerc de rază egală cu unitatea din planul cu ajutorul funcfiunii 2 = —(£+ ^rY 2\ V iar eliminarea mărimilor 2 şi F duce la relafia / = fl2[cos ’o-|(î+^)] ■ Astfel, funcfiunea u> depinde de variabila £ şi e i 633> olomorfă în interiorul semicercului din planul £, iar dacă se pune V0dz = eia d/ = | e‘“(s + l-2cosaa)(;-l)dţ, rezultă solufia problemei z-îF.£..'"(0(t+r2co”,)(t-i)(0. Această metodă interesantă a fost mult desvoltată şi aplicată la numeroase probleme. Valoarea practică a teoriei suprafefelor de discontinuitate e însă redusă, deoarece schema admisă în calcule diferă mult de fenomenul real, fluidul din zona de apă moartă nefiind în repaus, ci având o mişcare rotafională oarecum desor-donată; de asemenea, în punctele de desprindere, vitesa e, în general, mai mare decât V0. Din aceste motive, presiunea din interiorul apei moarte nu mai e egală cu Pn, ci e considerabil mai mică, diferenţa de presiune dintre partea din amonte şi cea din aval a corpului fiind deci mult mai mare, şi valoarea rezistentei la înaintare găsită experimental diferind de cea calculată teoretic (de ex. la placa plană, normală pe curent, diferenţa e dela dublu la simplu). De aceea a fost necesar să se recurgă la metode cari dau rezultate mai apropiate de cele experimentale, pentru a se calcula rezistenfă la înaintare a unui corp într'un fluid. — Totuşi, metodele indicate, în special cele ale lui Jukovski şi Levi-Civita, au dat rezultate în studiul scurgerilor prin orificii, la cari valorile coeficienfilor de contracfiune, obfinute teoretic, sunt în bună concordantă cu cele determinate experimental. în mişcările fluidelor compresibile pot apărea suprafefe pe cari vitesa sufere o variafie bruscă, datorită altor cauze decât celor arătate. Pe aceste suprafefe prezintă discontinuităţi nu numai vitesa, ci şi presiunea şi masa specifică (v. Undă de Şoc). î. Suprafafă de imprimare [noBepxHOCTb nenaTH; surface d'impression; Druckflăche; im-pression surface; nyomofelulet]. Arte gr.: Suprafafa pe care se execută imprimarea (suprafafa ocupată de un text sau de un desen). 2. Suprafafă de încălzire. V. încălzire, suprafafă de s. ~ de încălzire a căldării de abur [nOBepx-HocTb HarpeBa HapoBoro KOTJia; surface de chauffe de la chaudiere â vapeur; Heizflăche des Dampfkessels; heating surface of the steam boiler; gozkazân-futofelulet]. Mş. ferm.: 1. Suprafafa perefilor din căldarea de abur, în contact pe o parte cu mediul încălzitor (gazele calde produse prin arderea combustibilului în focar), ’ar pe cealaltă parte, în contact cu mediul de încălzit (apă, abur, aer). Suprafafa de încălzire a căldării (în accepţiune largă) e formată din: suprafafa de încălzire propriu zisă, suprafaţa de supraîncălzire a aburului, suprafafa de pre- încălzire a apei de alimentare, şi suprafafa pre-încălzitorului de aer. Suprafafa de încălzire poate fi aşezată în circuit închis sau în circuit deschis. — 2. Suprafafa perefilor căldării în contact pe o parte cu gazele de ardere, iar pe partea cealaltă* cu apa, e măsurată, la căldările terestre, pe partea focului, iar la căldările marine, pe partea apei.. Aceasta constitue suprafafa pe care se produce efectiv abur. Sin. Suprafafă de vaporizare. După modul în care se efectuează transferul de căldură, se deosebesc: 4. ~ de încălzire directă [noBepxHOCTb npn-Moro HarpeBa; surface de chauffe directe; un-mittelbare Heizflăche; direct heating surface; kdz-vetlen futofelulet]: Suprafafă de încălzire a căldării de abur, care primeşte căldura, în principal, prin radiafie (radiafia flăcărilor, a boltiir a gazelor de ardere) şi, în secundar, prin con-vecfie. Exemple de suprafeţe directe de încălzire sunt: suprafafa perefilor cutiei de foc, la căldările de locomotivă, suprafafa ecranelor de-răcire în focarele de radiafie, etc. Sin. Suprafafă de încălzire prin radiafie. 5. ~ de încălzire în circuit deschis [noBepx-HOCTb HarpeBa b pa30MKHyT0H iţeira; surface de chauffe en circuit ouvert; Heizflăche in offenem KreisJauf; open circuit heating surface; futofelulet nyitott k6rfolyamatban]: Suprafafă de încălzire în dreptul căreia apa, uleiul sau aerul, intră la un capăt al suprafefei de încălzire, la o temperatură inifială dată — şi ies la celălalt capăt, la o temperatură mai înaltă, după un parcurs unic în lungul suprafefei de încălzire, primind căldură. Acesta e cazul suprafefelor de încălzire ale căldărilor de abur cu trecere forfată, ale supraîncălzitorului, pre-încălzitorului de apă, preîncălzitorului de aer, etc. c. ~ de încălzire în circuit închis [nOBepx-HOCTb HarpeBa b 3aMKHyToii ueira; surface de chauffe en circuit ferme; Heizflăche in ge-schjossenem KreisJauf; closed circuit heating surface; futofelulet zârt korfolyamatban]: Suprafafă de încălzire 'n dreptul căreia apa primeşte continuu căldură dela gazele de ardere. Apa din căldare are aproape aceeaşi temperatură pe întreaga suprafafă de încălzire: temperatura aburulur saturat. Acesta e cazul suprafefelor de încălzire dela căldările de abur cu circulafie naturală şi cu circulafie forfată a apei. 7. ~ de încălzire indirectă [iiOBepxHOCTI» KOCBeHOro HarpeBa; surface de chauffe indirecte;, mittelbare Heizflăche; indirect heating surface; kozvetett futofelulet]: Suprafafă de încălzire a căldării de abur, care primeşte căldura, în principal, prin convecfie (prin gazele de ardere) şi, în secundar, prin radiafie (radiafia gazelor de ardere în timpul parcursului lor). Exemple de suprafefe indirecte de încălzire sunt suprafafa fevilor de fum, la căldările ignitubulare, şi suprafafa fevilor fierbătoare (de apă),« la căldările acvatubulare. Sin. Suprafafă de încălzire prin contact. După felul circuitului de încălzire, se deosebesc: 634 1. Suprafafa de încălzire prin contact [no-BepxnocTb KOHTaKTHoro HarpeBa; surface de chauffe par contact; Beruhrungsheizflăche; contact heating surface; konvektiv futofelulet]: Sin. Suprafafă de încălzire indirectă. 2. ~ de încălzire prin radiafie [nOBepxHOCTb HarpeBa jiyneHcnycKaHHeM; surface de chauffe par rayonnement; Strahlungsheizflăche; radiation heating surface; sugârzâsi futofelulet]: Sin. Suprafafă de încălzire prin radiafie. 3. Suprafafă de limitare a obstacolelor [npe-jţejibHaa nOBepxHOCTb npennTCTBHH; aire de imitation des obstacles; Grenzflăche der Hinder-nisse; obstacle limitation surface; akadăly-hatâr-felulet]. Nav. a.: Suprafafă plană, cilindrică sau conică, stabilită la o înălfime determinată şi conturată geografic pe teren de autoritatea competentă de Stat, peste care nu sunt admise obstacole naturale sau artificiale, cari pot constitui un pericol de ciocn:re pentru sborul aeronavelor, în zonele de aerodrom. Când, datorită condi-fiunilor locale, aceste obstacole nu pot fi eliminate, ele trebue să fie balizate cu semne şi cu lumini de obstacol, şi aduse !a cunoştinfa navigatorilor aerieni. 4. Suprafafă de nivel [nOBepxHOCTb ypo-BHfl, 3KBHII0TeHIţHaJIbHafl nOBepxHOCTb; surface de niveau; Niveauflăche; level surface; szint-felulet, nivofelulet]: Suprafafă, Soc geometric al punctelor cari au acelaşi potenfial; în particular, cari au acelaşi potenfial gravitaţional. Suprafefele de nivel se numesc isostatice. în Electricitate, suprafefele de nivel se numesc suprafefe echipo-tenfiale (v. Suprafafă echipotenfială). 5. Suprafafă de preîncâlzire de aer [nOBepx- HOCTb HarpeBa B03/ţyxonoAorpeBaTeJiH; surface de chauffe du rechauffeur d'air; Luftvor-wărmerheizflăche; heating surface of the air feed heater; legelomelegitesi futofelulet]: Suprafafa perefilor preîncălzitorului de aer, la o căldare de abur, prin care aerul comburant al focarului primeşte căldură şi se încălzeşte dela temperatura aerului ambiant, la temperatura necesară pentru ardere. e. Suprafafă de preîncâlzire de apă [nOBepxHOCTb HarpeBa BOAOnojţorpeBaTejiH; surface de chauffe du rechauffeur d'eau; Wasservorwârmer-fieizflăche; heating surface of the water feed heater; v’zelomelegitesi futofelulet]: Suprafafa perefilor preîncălzitorului de apă, la o căldare de abur, prin care apa de alimentare a căldării primeşte căldură şi se încălzeşte, dela temperatura inifială la o temperatură apropiată de temperatura de saturafie a aburului. Suprafafa de pre-încălzire a apei nu e o suprafafă de vaporizare a apei (de producere de abur); ea primeşte o căldură şi astfel creşte entalpia apei de alimentare. 7. Suprafafă de prevaporizare [nOBepxHOCTb BOAOHCnapHTejin; surface de prevaporisation; Vorverdampfungsflăche; prevaporising surface; elogozologtetesi futofelulet]: Suprafafa perefilor prevaporizatorului de apă, Sa o căldare de abur, prin care apa de alimentare primeşte căldura şi se încălzeşte la temperatura de saturafie a aburului. Suprafefe de prevaporizare există, în special, la căldările de înaltă presiune şi cu trecere forfată, Sa cari, printr'un parcurs în sens unic, apa se transformă progresiv în abur saturat, al cărui grad de umiditate descreşte, pentru a deveni abur saturat uscat. Suprafafa de prevaporizare nu e o suprafafă efectivă de încălzire a căldării; căldura pe care o primeşte apa prin suprafafa de vaporizare se regăseşte în entalpia apei de alimentare. s. Suprafafă de rulare [nOBepxHOCTb KaTa-HHfl; surface de roulement; Laufflache, Rollflăche; running surface; futofelulet, goidulo felulet]. Transp 1. Suprafafa rofii care rulează pe o cale. Suprafafa de rulare confine cercul de rulare (v.). La vehiculele de cale ferată, suprafafa de rulare are o formă tronconică, cu înclinarea de 1/10---1/20 fafă de orizontală, pentru a reduce alunecarea la trecerea prin curbe. Prin suprafefele conice se realizează în curbe cercuri de rulare cu diametri di-ferifi pentru rofile unei osii. — 2. Suprafafa de cale pe care rulează o roată. La o cale ferată, suprafafa de rulare e fafa superioară a ciupercii şinelor. 9. Suprafafă de şariaj [nOBepxHOCTb CKOJib-JKeHHfl; surface de charriage; Gberschiebungs-flăche; trust plane; râtolodâsi felulet]. Geo/.: Suprafafa de bază a pânzelor de şariaj, de-a-lun-gul căreia a avut loc o deplasare orizontală. Sin. Suprafafă de alunecare, Suprafafă de contact anormal. 10. Suprafafă de stafionare [flKopHan ctohhkb; aire de stationnement; ementierter Rollweg vor der Flugzeughalle; apron; âllomâsozâsi felulet]. Nav. a.: Suprafafa plană şi întărită cu un acope-remânt rezistent, pe care aeronavele stafionează pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor sau a mărfurilor, pentru alimentarea cu combustibil, în-trefinere, parcare temporară, etc. 11. Suprafafă de stratificafie [nOBepxHOCTb CTpaTH^HKaiţHH; surface de stratification; Schicht-flăche; stratification surface; retegfelulet]. Geo/..* Suprafafa de separafie între două strate. 12. Suprafafă de supraîncălzire [nOBepxHOCTb nejterpeBa; surface de surchauffe; Oberhitzungs-heizflăche; superheating surface; tulhevitesi futofelulet]: Suprafafa perefilor supraîncălzitorului, Sa 0 căldare de abur, prin care aburul saturat, produs în căldare, primeşte o cantitate de căldură care-i ridică temperatura, menfinându-se presiunea constantă în raport cu presiunea aburului saturat din căldare. între suprafafa de încălzire propriu zisă şi suprafafa de încălzire există un raport de aproximativ 1 : 3---1 : 2,1, Sa căldările cu volum mare de apă; de 1 : 3,2—1 : 2,8, Sa căldările cu volum mic de apă, şi de 1 :3,3---1 :2,4, la că dările de locomotivă. ja. Suprafafă de turbion [BHxpeBan noBepx-HOCTb; surface de tourbillon; Wirbelflăche; surface of curb; orvenyfelulet]. V. sub Turbion. i4. Suprafafă de undă [BOJiHOBafl noBe pXHOCTb; surface d'onde; Wellenflăche; wave surface; hui- lâmfelulet]. FiiLocul geometric ai punctelor în cari o mărime vibratorie în propagare a ajuns în acelaşi moment şi cu aceeaşi fază. 1. Suprafafă de vaporizare [noBepxHOCTb HCnapeHHfl; surface de vaporisation; Verdamp-tungsflăche; vaporising surface; gozologtetesi futofelulet]: 1. Sin. Suprafafă de încălzire a căldării de abur în accepfiunea 2.— 2.Suprafafă instantanee de separa}ie între spafiul de apă şi spafiul de abur dintr'o căldare de abur. Cu cât suprafafa de vaporizare e mai mare în raport cu producţia de abur a căldării, cu atât umiditatea aburului «e mai mică. Sin. Oglinda apei. 2. Suprafafă echipotenfială [3KBHnoTeHiţHa-JlbHafl nOBepXHOCTb; surface equipotentielle; .Aquipotentielle Oberflăche; equipotential surface; ekvipotencialis felulet]. V. sub Suprafafă echiscalară. s. Suprafafă echiscalară [aKBHCKaJiHpHan no-BepXHOCTb; surface equiscalaire; Âquiscalarflăche; equiscalâr surface; ekviskalâris feliilet]: Suprafafă a unui câmp de scalari, pe care scalarul câmp are o valoare constantă. Ea serveşte în studiul .câmpurilor de scalari, din punctul de vedere calitativ (prin faptul că indică direcfiile în cari scalarul câmp creşte sau descreşte, ori păstrează aceeaşi valoare) şi cantitativ (fiindcă permite să se aprecieze rapiditatea de variafie a scalarului câmp). Suprafefele echi-scalare se folosesc, în special, ca suprafefe pe cari potenfialul scalar al unui câmp de vectori are aceleaşi valori. Liniile de câmp ale câmpului de vectori sunt, în acest caz, traiectoriile ortogonale ale acestor suprafefe, cari se numesc suprafefe echipotenfiale. După natura câmpului de vectori, suprafefele echipotenfiale pot fi suprafefe de egal potenfial ■electric (în câmpurile electrostatice şi electrice stafionare), de egal potenfial magnetic (în câmpurile magnetostatice), de egal potenfial de vi-tese (în fluidele în mişcare irotafională), de eg3| potenfial de gravitafie (în câmpul de gravitafie), de egal potenfial al densităţii de volum a forfei care se exercită asupra unui mediu. Suprafefele echipotenfiale din câmpul de gravitafie {uneori şi altele) se numesc şi suprafefe de nivel. Suprafefele dintr'un fluid staţionar, pe cari potenţialul forfelor de masă are valori constante, sunt totodată suprafefe de egală presiune (iso-bare); ele se numesc şi suprafefe de nivel; în cazul particular al echilibrului unui fluid sub acţiunea greutăfii proprii, la suprafafa Pământului, suprafefele echipotenfiale sunt (practic) plane orizontale. în dinamica fluidelor perfecte se consideră suprafefele echipotenfia’e pe cari potenfialul vite-selor cp e constant (acesta există numai dacă mişcarea e irotafională). Dacă mişcarea e nepermanentă, dep'nde şi de timp, iar forma suprafeţelor echipotenfiale se schimbă în funcf’une de acest parametru. Vitesa fiind orientată după normala în fiecare punct al unei astfel de suprafefe, rezultă că liniile de curent sunt traiectoriile ortogonale ale suprafefelor echipotenfiale, 635 în câmpurile piane, intersecfiunea unei suprafeţe echipotenfiale cu planul director al vectorului câmp e o linie echipotentială (v.). 4. Suprafafă iniţială [nepBOHanaJibHaH no-BepXHOGTb; surface iniţiale; Grundflăche; iniţial surface; alaplap]. Arte gr..* Suprafafa plăcii care va forma clişeul, înainte de a se efectua operaţiunea de copiere a originalului şi de gravare. 5. Suprafafă Mach [noBepxHOCTb Maxa; surface de M.; M.Flăche; M. surface; M. feliilet]: Supra-fafă de forma unui con circular, în interiorul căreia se propagă micile perturbafii ale unui fluid omogen, produse de o sursă perturbatoare punctiformă, care se deplasează în fluid cu o vitesa supersonică. Dacă se notează cu v0 vitesa de deplasare rectilinie şi uniformă a sursei perturbatoare, aceasta Suprafaţă Mach. O), A') şi A) pozijiile iniţială, intermediară şi finală ale sursei; S) şi S’) undele perturbatei la momentul t, respectiv f — f; v0) vitesa de deplasare a sursei; a) vitesa sunetului (vitesa de propagare a perfurbajiei); a) semidesc hiderea la vârf a conului. se deplasează în timpul t cu distanfa v0 t; în acelaşi timp, perturbafia produsă inifial se propagă cu vitesa sunetului a, atingând punctele de pe o sferă de rază at (v. fig.). Considerând timpul intermediar t\ perturbafia corespunzătoare poziţiei A‘ a sursei atinge, în momentul V, punctele de pe sfera de rază a(t—t'), a cărei ecuaţie e (x—vq t1)2+y2 + z2 = a2(t—t')2. Eliminând parametrul t’, se găseşte ecuafia suprafefei înfăşurătoare a acestor sfere, care e conul y2+z- (x-vot)2, v%-as numit conul lui Mach, semideschiderea sa a fiind a exprimată prin sin a = ~ • Fluidul din afara suprafefei iui Mach nu e influenţat de perturbafia produsă de sursa considerată. Suprafafa Mach există numai dacă vQ>a (mişcare supersonică). 6. Suprafafă neutră [HeîiTpajibHaa noBepx-HOCTb; surface neutre; Neutraloberfiache; neutral surface; semleges felulet]. Arte gr.: Suprafafa unui clişeu, constituită din elementele cari separă elementele active şi cari nu primesc deci cerneală la operafiunea imprimării. 7. Suprafafă paduroasă [jiecncTan nJloma/ţb; surface boisee; bewaldete Flăche, waldige Flăche; wooded surface; erdos feliilet, fajlagos feljlet]. Sllv.: Suprafafă de pădure, acoperită efectiv cu arbori. împreună cu suprafafa golurilor (poiene. 6 36 lacuri, drumuri, stânci, etc.), formează suprafaţa totală a pădurii. 1. Suprafafă portantă. V. Portantă, suprafafă v. şi sub Sistem portant. 2. Suprafafă structurală [CTpyKTypnan no-BepXHOCTb; surface structurale; Uroberfiăche; structural surface; os felulet]. Geo/.: Suprafafă morfologica, reprezentată de suprafafa de stratificafie a stratelor. 3. Suprafafă topografică [Ton@rpa(|)HHecKafl nOBepxHOCTb; surface topographique; topogra-phische Flăche; topographical surface; topografia! felulet]: Suprafafă care, în topografie, apro-ximeaxa la scară voită o suprafafă geometrică dată. 4. Suprafafă [njioma/ţb; a*re# surface; Flăchen-inhalt; surface; felulet]. 3. Termen impropriu pentru arie (V. Arie). 5. Suprafafă de bază [njiom.aflb ce^eHHH CTBOJia y OCHOBaHHH; surface terriere; Grund-flăche; basal area; fatorzs alsofelulet]: Aria secfiunii transversale prin trunchiul unui arbore, la înălţimea de 1,3 m dela pământ. 6. Suprafafă de grătar, acoperită [MepTBoe ceqeHHe kojiochhkoboh pemeTKH; surface couverte de la grille; bedeckte Rostflăche; cove-red grate area; fedett rostelyfelulet]: Aria suprafeţei ocupate de barele grătarului. Ea e diferenţa dintre suprafaţa totală şi suprafaţa liberă a grătarului. 7. ~ de grătar, liberă [cB060AH0e ce^emie KOJIOCHHKOBOH pemeTKH; surface active de la grille; freie Rostflăche; useful grate area; szabad rostelyfelulet, eleven rostelyfelulet]: Suma ariilor secţiunilor libere ale unui grătar de focar, adică aria totală a suprafeţelor intervalelor dintre barele grătarului. Ea se alege cu atât . mai mare, cu cât vitesa tirajului e mai mică. între suprafafa liberă şi cea totală a grătarului există un raport bine determinat, în funcfiune de felul combustibilului şi de tipul grătarului. Limita superioară a raportului e dată de grosimea minimă a barelor grătarului şi de intervalele maxime dintre aceste bare. V. şi sub Grătarului, raportul dintre suprafafa liberă şi cea totală a s. ~ de grătar, totală. V. Grătarului, suprafafa 9. Suprafafă de perioadă [njionţaflb OflHoro nepHOfla; surface periodique; periodische Oberflăche; periodical surface; idoszaki felulet], Silv.: Cotă-parte dintr'o unitate de producfie, care se exploatează şi se regenerează într'o perioadă. 10. Suprafafă de probă [onbiTHan ruiomaflb; surface d'experience; Probeoberflăche; test surface; probafelulet]. Si/v.: Suprafafă delimitată în interiorul unui arboret, reprezentând condiţiuni medii pentru arboretul respectiv, în care se fac măsurări, pentru a determina anumite elemente (diametrul, înălţimea şi consistenţa medie, compoziţia de specii, volumul lemnos la hectar şi, în unele cazuri, creşterea arboretului), cari se generalizează apoi pentru întregul arboret. 11. Suprafafa purtătoare a pistonului [Hecyman IIJIomaAb nopniHH; surface portante du piston; Kolbenlaufflăche; piston running surface; dugat-tyu-futofelulet]: Aria din interiorul proiecţiei mantalei unui piston pe un plan care conţine axa pistonului şi e paralel cu axa arborelui motor ( la motoarele axate, acest plan conţine şi axa arborelui motor). knaApa acestei suprafeţe plane dreptunghiulare e (v.fig.): Ap=D-l, unde D e diametrul pistonului, iar / e lungimea acestuia. 12. Suprafafă specifică Suprafafa purtătoare a pistonului (proiecţia pe pianul care confine axa pistonului şi axa boitului acestuia). D) diametrul pistonului; I) lungimea pistonului. [yAejibHan noeepx-HOCTb; surface specifique; spezifische Oberflăche; specificai surface; specifikus felulet, fajlagos felulet]: Aria suprafeţei totale a granulelor dintr'un gram de material pulverulent. Se determină în mod convenţional, fie cu ajutorul turbidimetrului, fie determinând, prin metoda sedimentării sau a separării cu vânt, conţinutul procentual al pulberii în fracţiuni de granule de diferite mărimi, calculând pentru fiecare fracţiune suprafafa totală a granulelor şi însumând suprafeţele parţiale găsite. îs. Suprafafă tehnică [TexHH^ecKan noBepx-HOCTb; surface technique; technische Oberflăche; tehnical surface; muszaki felulet]. Tehn.: Stratul superficial al unui obiect prelucrat, până la o adâncime aproximativ egală cu adâncimea neregulari-tăţilor provenite din prelucrare, în special la uzi-narea cu unelte cu tăiş (cuţite, freze, etc.) sau cu abrazive. Limita suprafeţei tehnice e suprafaţa matematică înfăşurătoare a stratului ei, când adâncimea neregularităţilor tinde către zero; prin prelucrare nu se poate obţine, însă, decât o suprafaţă tehnică de o anumită netezime, având mărimea şi frecvenţa neregularităţilor diferite de zero (v.fig. I). d H I. Suprafafa piesei, a) suprafafa matematică; b) suprafafa tehnică; c) fragment din suprafafa tehnică mărită. Gradul de netezime rezultă din condiţiunile de prelucrare (de ex. alegerea uneltei sau a maşinii-unelte, alegerea procedeului tehnologic), iar cunoaşterea netezimii impune folosirea unor instrumente sau aparate de măsură adecvate. Din cauza neregularităţilor de prelucrare, suprafaţa tehnică înfăţişează relieful obiectului, care poate fi foarte variat, după netezimea de pre- 637 lucrare. Acest relief se reprezintă prin profiluri longitudinale, în plane paralele cu direcfia mişcării principale de lucru a maşinii-unelte de prelucrare, respectiv prin profiluri transversale, în plane perpendiculare pe această mişcare, ambele familii de plane fiind ortogonale pe suprafafa obiectului prelucrat (v. lig. II). mmm Z II. Relieful suprafefei iehnice. 1) suprafafă tehnică; 2) profil transversal; 3) şi 4) profilurj longitudinale; 5) cujit; 6) sensul mişcării de avans; 7) sensu' mişcării de aşchiere. La examinarea suprafefei tehnice se fine seamă» atât de macrogeometria obiectului, care se referă la forma obiectului prelucrat cu anumite toleranfe, cât şi de microgeometria suprafefei obiectului, care se referă la relieful unor porfiuni mici ale “fefelor prelucrate ale acestuia (în general, de ordinul 1 mm2). Deci, afară de controlul tole-ranfelor şi al pozifiei câmpului de toleranfe fafă de dimensiunile nominale, e necesar un control microgeometric, care permite determinarea ne-regularităfilor datorite prelucrării, adică stabilirea netezimii suprafefei tehnice. 3 de proprietăţile fizice ale stratului superficial, de presiunea normală, de vitesa de alunecare dintre piesele în contact şi de felul lubrifiantului. — Rezistenfă la uzură a pieselor asamblate e mult influenfată de netezimea suprafefelor de contact ale pieselor respective, fiind mai mare când zonele de reazem dintre aceste suprafefe sunt mai mari. Oricât de netedă ar fi suprafafa realizată, de exemplu la prelucrări prin aşchiere (v. fig. III), relieful ei prezintă totuşi neregularităfi (vizibile cu ochiul liber sau măsurabile cu instrumente foarte precise), şi anume proeminenfe şi adâncituri. Chiar cele mai netede suprafefe ajung deci în contact numai prin atingerea capetelor proeminentelor, cari constitue zonele de reazem dintre ele şi asupra cărora se exercită presiuni mult mai mari decât cele admise în calcul, în care se presupune că zonele de reazem sunt reprezentate prin suprafafa teoretică de contact; se produce astfel o deformare plastică sau elastică a proeminenfelor, cum şi distrugerea parfiala a acestora, iar procesul de deformare sau de distrugere nu încetează până când capetele proeminenfelor nu se „tocesc", de unde rezultă modificarea ajustajului pieselor asamblate. — Rezistenfă la oboseală a unei piese creşte odată cu netezimea suprafefei tehnice a acesteia. Dacă piesa prelucrată are o suprafafă cu un relief foarte neregulat, cu proeminenfe şi adâncituri accentuate, rezistenfă la oboseală se reducă datorită concentrării tensiunilor în adâncituri. Cu cât adânciturile sunt mai mari şi mai ascufite, cu atât reducerea rezistentei la oboseală e mai pronunţată; crestăturile şi rizurile provoacă ivirea unor fisuri, prin concentrarea tensiunilor în zonele respective, favorizând ruperea piesei. Influenfa netezimii suprafefei e atât de mare, încât poate III. Suprafefe netede obfinute prin diferite prelucrări (X 25). a) strunjire; b) rectificare; (c) netezire prin rolare; d) erodare fhoning); e) rodare mecanică (lapping); f) superfinifie (superfinish). Experimental se constată că netezimea supra-■fefei influenfează esenfial comportarea în serviciu ■a obiectelor prelucrate, în special în privinfa rezistenfei la uzură, la oboseală sau la coroziune a materialului obiectelor. Mărimea uzurii depinde de microgeometria suprafefelor în frecare, provoca, de exemplu la ofeluri dure sau aliate, o reducere de 20,,,40% a rezistenţei la oboseală. — Rezistenta la coroziune a unei piese depinde în mare măsură de netezimea suprafefei tehnice a acesteia, adânciturile şi sgârieturile favorizând coroziunea, fiindcă măresc suprafaţa 638 de separafie cu mediul coroziv, Astfel, în fundul adânciturilor şi al sgârieturilor, ca şi în fisuri, se manifestă acfiunea corozivă a gazelor sau a lichidelor agresive. Apoi, această acfiune corozivă se extinde în interiorul metalului, unde se formează suprafefe de separafie, ceea ce are ca efect ruperea prematură a piesei. Inf.uenfa netezimii suprafefei asupra toleranfelor e pronunţată mai ales la piesele asamblate cari în serviciu sunt supuse unor solicitări mari, prin modificarea ajustajului acestor piese. Creşterea prin uzură a jocului (la asamblările cu joc), respectiv descreşterea prin uzură a strângerii (la asamblările cu strângere), depind de mărimea şi de frecvenţa neregularităfi lor suprafefei tehnice; în exmplul (2) | ^) = 2y.(H'amax+Hgmax) I ^ = 2 x max^r fig max) unde Da şi D'a sunt diametrii efectivi ai pieselor interioare, Dg şi Dg sunt diametrii efectivi a* pieselor exterioare, j-Dg—Da e jocul, s=D'a—D'g e strângerea, Ha max şi H'a max sunt înălţimile maxime ale neregularităţilor suprafeţei pieselor interioare (de ex. arbore), iar Hgmax şi H'gmax sunt înălţimile maxime ale neregularităfilor suprafefei pieselor exterioare. La ajustajul cu joc, uzura creşte foarte repede la început, până ajunge la valoarea numită „uzură inifială" (v. fig.V), ! "WWW i IV. Piese cari se asamblează, a) ajustaj cu joc; b) ajusfaj cu strângere; î) piesă interioară; 2) piesă exterioară. de mai jos (v. fig. /V), modificarea ajustajului a două piese asamblate e exprimată printr'un coeficient y. de reducere a înălţimii neregularităţilor (datorit V. Variaţia uzurii ajustajului cu joc. b) uzură; 6o) uzură iniţial!); 8^) uzura maximă admisibilă; t) timp; fc) punct critic; a,a0, ak) unghiu de înclinare al tangentei geometrice la curbă. „tocirii” capetelor proeminenţelor), ştiind că (}+M = (Dg+2*Hgmax)-(Da-2*Hamax), \ s-Ls = (£>;-2 X H'a max)-{D'g+ 2 K H'gmax) şi deci variaţia jocului (A;), respectiv a strângerii (A*), va fi apoi creşte cu o vitesă aproximativ constantă? când uzura depăşeşte valoarea maximă admisibilă» vitesa ei de creştere devine excesiv de marer până în momentul distrugerii suprafefelor în frecare. Cazul în care uzura ar fi nulă e caracterizat prin valoarea jc = 0. Clasificarea suprafefelor tehnice se face după gradul de netezime obţinut prin prelucrare, determinat în funcţiune de mărimea şi de frecvenţa neregularităţilor (v. fig. VI). în unele cazuri, în special la prelucrările materialelor metalice, gradul de netezime (mai simplu,netezimea) e reprezentat prin coeficientul de netezime hq, numit adeseori înălţimea medie pătratică sau înălfimea efectivă sau eficace a neregularităfilor (v.). Uneori, se utilizează în metalotehnică următoarea clasificare a suprafefelor tehnice: suprafefe de prelucrare fără toleranfe (simbolul ~), obfinute prin turnare,forjare, laminare, ferestruire, etc., cari pot fi „grosolane" sau „îngrijite" şi lacari, în general,nu se impun condifiuni de netezime; suprafefe de prelucrare cutoleranfe, obfinute prin degroşare sau finifie, cari trebue să fie prelucrări „îngrijite" şi la carr se impune un coeficient de netezime ^ bună dacă înălfimea de reazem e mare (v. fig. XV a), decât dacă înălfimea de reazemă e mică (v. fig. XV b). înălfimea medie aritmetică {hm) e distanfa de la linia mediană calculată (în p.) din relafia: (7) în care hi sunt valorile absolute ale ordonatelor fafă de linia mediană, corespunzătoare diviziunilor în cari e împărfită aria profilului, iar n e numărul diviziunilor (v. fig. XVI). 'TT , . f*\r II ^ , 7 \. \hm , . Xj] ^ ru XVI. înălfimea medie aritmetică. S) lungimea profilului considerat;/0) lir.ia mediană; jm ) linia* medie aritmetică; h;) distanfa dela linia mediană; hm ) înălţimea medie aritmetică; F) curba profilului considerat. înălfimea medie pătratică sau înălfimea eficace (hq), numită şi coeficient de netezime, e distanfa dela linia mediană calculată (în fi) din relafia: (8) b< = în care hi sunt ordonatele pozitive şi negative fafă de linia mediană, corespunzătoare diviziunilor (v. fig. XVII) în cari e împărfită aria profilului- f, yfYw /i9 * /TY 4 f i ii i\ y\ i fH - ** 7 \ L> H 5— XVII. Profilul longitudinal al unei suprafefe. I) lungimea profilului; f0) linia mediană; fq) linia medie pătratică; hţ ) distanfa dela linia mediană; .. hq) înălfimea medie pătratică (înălfimea eficace sau coeficient de netezime); T) curba profilului considerat. Valoarea exactă a acestei mărimi e (9) -Vîi1 t\ hHl, unde l este lungimea profilului ales. Gradul de plenitudine al profilului (K) e numărul care indică gradul de umplere cu material a spafiului situat între suprafafa de bază şi suprafafa de reazem (v. fig. XVIII), şi se exprimă prin raportul (10) X = |- Valoarea K variază după forma profilului, de 643 exemplu: la profiluri formate din triunghiuri simple, K = 0,5; la profiluri parabolice concave, jfiT=0,33; la profiluri parabolice convexe, /£=0,66, etc. b XVIII. Profiluri diferite cu grade de plenitudine egale. H), h0) şi hr ) înălfimile asperifăfilor, ale liniei mediane şi de reazem. în general, ca mărimi reprezentative se folosesc înălfimea medie aritmetică (bm), înălfimea medie pătratică (hq) şi înălfimea neregularităfilor (Hm sau Hmax). — Avantajele principale pe cari le prezintă înălfimea medie aritmetică sunt următoarele: Se determină rapid şi comod, cu profilo-metre relativ simple (precizia e suficientă, deoarece profilomeirele cuprind o lungime de profil de 10—20 mm, în care se găsesc până la 2.104 neregularităfi); se calculează uşor din profilograme, folosind planimetrul; caracterizează profiluri de finifie. — Avantajele principale pe cari le prezintă înălfimea medie păiratică sunt următoarele: se determină destul de comod, cu ajutorul profi-lometrelor; caracterizează profiluri de finifie. — Avantajele principale pe cari le prezintă înălfimea maximă a neregularităfilor sunt următoarele: se măsoară cu diferite instrumente, ca profilografe, microscopul dublu, microinterferometru| Linnic, etc.; reprezintă mai sugestiv mărimea neregularităfilor; caracterizează profiluri de degroşare. Totuşi, înălfimea maximă (Hmax) nu dă indicajii asupra formei profilului, care e mai bine carao terizat prin înălfimea medie pătratică (bq), ştiind că două profiluri cu acelaşi Hmax pot avea valori hq diferite. Oricare dintre mărimile hm, bq, Hm şi Hmax permite o caracterizare cantitativă parfială a netezimii suprafefei, dar nu reprezintă relafii de dependenfă între dimensiunile geometrice şi comportarea în serviciu a profilului piesei (de ex. uzura zonelor de contact, persistenta ajusta-jelor, etc.). Mărimea hq e proporţională cu valoarea efectivă a tensiunii electrice, iar mărimea hm e proporfională cu valoarea tensiunii electrice redresate, din tensiunile instantanee induse în aparatele electrice folosite pentru măsurarea acestor mărimi. Deoarece în practică se preferă adeseori determinarea înălfimilor eficace (bq) şi cum, în multe cazuri, e mai utilă înălfimea maximă a neregularităfilor (Hmax), s'a căutat să se stabilească o relafie între aceste mărimi. De obiceiu, se foloseşte formula aproximativă a lui Djacenko, a cărei expresiune e: (11) ^ = 0,18 H™, sau (12) Hmax = 4J(>bW. Relafia dintre netezime şi tolerante, adică relata care permite stabilirea netezimii de prelucrare a unui obiect, dacă în prealabil sunt indicate toleranfele şi condifiuniie de serviciu ale acestuia, s'a dedus experimental — şi are forma: 03) «M8* = 0.25 r, în care T (n) e toleranfa de execufie a piesei, în baza acestei relaţii, formula (11) devine (14) ^ = 0,18 (0,25 T)1'1 sau (15) ^ = 0.039 TM care e reprezentată grafic prin curba (/) din dia- X'X. Diagrama relafiei dintre netezime şi toleranfe. gramă (v. fig. X/X). Această formulă permite să se cunoască netezimea necesară suprafefei unei piese care se prelucrează cu o toleranfă impusă. Astfel, tabloul I indică toleranfele cari corespund limitelor dintre categoriile de finifie, considerând valorile bq menfionate mai sus. Dacă se cunosc toleranfele a două grupuri de piese cari se asamblează, adică dacă e impusă şi condifiunea de ajustaj, se foloseşte relafia: (16) Hmax=0,05T. de unde rezultă formula: (17) ^=0,18 (0,05 r)V sau (18) *, = 0,007 rv care e reprezentată prin curba (II) din diagramă (v. fig. X/X). Această formulă permite să se cunoască netezimea necesară suprafefei pieselor cari se asamblează cu un ajusfaj prescris, deci pentru piesele cari se execută numai cu toleranfele aferente claselor de precizie 1.—7. Astfel, tabloul II indică toleranfele cari corespund limi- 41 €44 te lor dintre trategoriile de finifie, considerând aceleaşi valori bq ca mai sus. Tablou! li Felul prelucrării P- T P 100 : Î200 Degroşare 50 650 25 350 ( satisfăcătoare 12,5 185 Netezire ! bună 6,3 100 1 excelentă 3,2 53 i satisfăcătoare 1.6 29 Supernetezire ^ t>ună 0,8 Î6 1 excelentă 0,4 8,2 i{ satisfăcătoare 0,2 4,3 Mii cro netezire ^ bună 0,1 2,4 1 excelentă 0,05 1,3 Tabloul II I :Felul prelucrării j *r T / satisfăcătoare j 12,5 900 Netezire ' J bună 6,3 470 1 excelentă 3,2 260 / satisfăcătoare 1,6 140 Supernetezire J bună 0,8 75 1 excelentă 0,4 40 < satisfăcătoare 0,2 21 Micronetezire J bună 0,1 11,5 1 excelentă 0,05 6 Din compararea tablourilor I şi II se constată că, între două piese prelucrate cu aceleaşi toleranfe, piesa care se asamblează trebue să aibă o netezime mai mare decât cea care nu se asamblează. De exemplu, dacă două axe trebue să aibă toleranfa Ia diametru T = 500, axul care se asamblează trebue să fie executat prin netezire, pe când axul care nu se asamblează poate fi executat prin degroşare. Metodele de determinare a netezimii se împart în două grupuri: Metode directe, prin măsurarea înălfimii neregularităfilor (în general,-prin profîlograme), şi metode indirecte, prin calcularea unei mărimi caracteristice a suprafefei sau prin compararea a două reliefuri, cari sunt folosite pentru evaluarea netezimii unei suprafefe tehnice. Se deosebesc: metoda microtopografică, metoda optică, metoda comparafiei, metoda reproducerii. Metoda microtopografică, numită şi metoda microprofilurilor, consistă în determinarea directă a înălfimii eficace (bq) sau în înregistrarea profilo-gramelor (curbele profilurilor suprafefei). în acest scop se folosesc profilomeire, cu cari se determină înălfimea hq şi eventual se înregistrează profîlograme, sau profilografe, cu cari se obfin număr profijograme. — Fig. XX reprezintă schema profilonnetrului Abbat» al cărui stc (t) urmăreşte f) acul urmăritor (palpator); 2) profilul examinat; 3) placă elastică; 4) bobină; 5) rnagnet; 6) spre amplificator. neregularităfile suprafefei şi transmite mişcările sale plăcii elastice (3) şi bobinei (4), care se găseşte în câmpul magnetului (5) şi e solidarizată? cu acest ac; astfel, tensiunea curentului din circuitul (6) variază proporfional cu vitesa de deplasare a acului (I) şi, deoarece în circuitul (6) e montat un amplificator (cu lămpi), tensiunea electrică la ieşirea din amplificator e proporfional® cu media pătratică a oscilafiilor acului. Dacă aparatul e înzestrat cu un oscilograf, se obfin© şi profilograma suprafefei, prin înregistrarea curbei profilului pe o peliculă fotografică. Acest profite-metru se foloseşte pentru suprafefe de finifie cu ^<12,5 ji, respectiv Hmax S4.6 fi. Metoda optică consistă în determinarea profilurilor suprafeţei considerate sau a unor mărimi cari le reprezintă, prin folosirea unui in-terferometru, a unui microscop dublu, etc.— Fig. XXI reprezintă un inter-ferometru care permite obfi-nerea unei inferferograme (un fel de pro-filogramă), prin plăci de sticlă, ale căror fete contigue interferenfa a sunt uşor argintate; 3) şi 5) lentile; două fascicule 4) suprafaţa de examinat; 6) oglindă de lumină, cari netedă; 7) lentilă reglabilă; 8) ocular, provin dintr'un acelaşi izvor de lumină (î) şi cari parcurg iraseuri diferite, Fasciculul reflectat de plăcile ' de sticlă (2) XXI. Interferometrul Linnic. 7) sursă de lumină; 2) grup de două 645 străbate ientîja (3) şi, dupa ce e reflectat de suprafafa prelucrata (2) a cărei netezime se examinează, ajunge în ocularul (3); fasciculul care trece prin plăcile de sticlă (2) străbate Jenfila (5) şi# după ce e reflectat de oglinda (6) şi de plăcile (2), ajunge tot în ocularul (8). Netezimea suprafefei e apreciată vdupă curbura benzilor (franjelor) de interferenfă, suprafafa considerată fiind cu atât mai netedă, .cu cât curbura acestor benzi e mai mică. Se foloseşte penfru suprafefe cu Hn = 0,5-3 ji.- XXII. Schema unui microscop dublu. 1) sursă de lumină; 2) microscop. Fig* XXII reprezintă schema unui microscop dublu* folosit la examinarea netezimii suprafeţelor.. Fasciculul de lumină şi axa microscopului se intersectează sub un unghiu de 45° cu tangenta Ja suprafafa examinată, astfel încât marginea profilului suprafefei e redată cu suficientă claritate. Metoda comparafiei consistă în compararea suprafefei considerate cu un model (etalon) a cărui suprafafă are o netezime cunoscută. Această metoda simplă poate fi folosită numai de un operator experimentat şi nu poate fi utilizată pentru suprafefe preiucrate foarte fin. în plus, e necesar ca modelul să fie confecfionat din acelaşi material ca piesa examinată, iar modelele trebue protejate contra coroziunii şi ferite de deteriorări mecanice. Uneori, la compararea cu modele se folosesc aparate comparatoare, de exemplu XXIII. Comparatorul pneumatic Nicolau. 1) intrarea aerului compri- XXIV. Reflectometru. mai; 2) recipient de aer; I) fasciculul de lumină incident; 3) ajutaj; p) presiunea echi- 2) prismă de cuarf; 3) profilul valenţă coloanei de apă; examinat; 4) microscop; 5) ban-Ap) variafia presiunii. da întunecată. aparate pneumatice, reflectometre, etc. — Fig. XXIII reprezintă schema comparatorului pneumatic Nicolau, la care evaluarea comparativă a netezimii suprafefei e indicată de rezistenfă scurgerii din ajutajul (3), măsurată prin scăderea presiunii aerului înaintea ajutajului, adică prin mărimea Ap. Ajutajul (3) e aşezat pe suprafafa considerată, iar rezistenfă de trecere a aerului depinde de mărimea şi de numărul neregularităfilor pe unitatea de lungime a diametrului ajutajului. Scara mărimii Ap e etalonată după suprafefe cu netezimi cunoscute. — Fig. XXIV reprezintă un reflectometru, la care evaluarea comparativă a netezimii suprafefei se bazează pe reflexiunea totală a luminii. Unda de lumină incidenţă (1) e reflectatăprin-tr'o prismă triunghiulară de cuarţ (2), care se aşază pe suprafafa portantă a profilului de examinat (3). Pe părţile proeminente ale profilului, reflexiunea luminii nu e totală — şi astfel acestea apar în microscopul (4), sub forma unor benzi întunecate (5). Uneori, un aparat de fotografiat; pe film, benzile întunecate reprezintă pro-eminenfele suprafefei (v. fig. XXV). Metoda reproducerii consistă în acoperirea suprafefei cu un strat protector (de ex. prin cromare, ni-chelare, etc.) sau cu un material plastic (de ex. gelatină, celuloid, etc.), care e apoi examinat. în primul caz, piesa se secfionează şi se obfine o probă meţalografică, care se fotografiază. în al doilea caz, mulajul se detaşează de pe suprafafa examinată — şi se cercetează la microscop sau se fotografiază. Această metodă se utilizează, în special, când nu se dispune de aparate portabile sau transportabile. î. Suprafaţare [HHBejmpoBaHHe aopohchoh O/ţeîKAbi; surfagaje; PJanbearbeiten; surfacing; egyengetes]. Cs.: 1. Operafiunea de netezire şi de finisare a îmbrăcămintei rutiere, în urma căreia suprafaţa se prezintă uniform, fără denive- lări longitudinale sau transversale. — 2. Calitatea suprafefei îmbrăcămintei rutiere de a se prezenta uniform, fără denivelări longitudinale sau transversale. Suprafafarea cuprinde numai acele operafiuni executate la suprafafa îmbrăcămintei sau a stratului de fundafie, cari au drept scop reducerea denivelărilor în lung şi în sens transversal, sub limitele toleranfelor admise prin standarde, şi realizarea unei suprafefe de rulare închise şi aspre (rugoase). Suprafafarea este ultima fază, în execuţia îmbrăcămintei sau a stratului-suport al fundafiei. La îmbrăcămintele de beton de ciment, cuprinde corectarea cu beton a suprafefei, după trecerea finisorului, drişcuirea sau lisarea ei şi executarea striurilor transversale cu mături piazzava, pentru sporirea rugozităfii îmbrăcămintei. reflectometrul e combinat cu XXV. Filmul suprafefei, obfinut prin reflectometru. S) lungimea profilului; B) bandă întunecată . 646 La macadamurile cimentate comportă corectarea suprafefei cu piatră spartă şi executarea striurilor transve rsale. Suprafafarea la îmbrăcămintele asfaltice cuprinde corecturile cu mixtură asfaîtică şi aşternerea nisipului bitumat sau a criblurii mărunte, fie în scopul de a închide porii îmbrăcămintei, fie de a aspri suprafafa. La macadamuri, când acestea servesc drept îmbrăcăminte, suprafafarea cuprinde corectarea suprafefei cu piatră spartă saucu criblură de 15--25 mm, ump'erea interstifiilor macadamului prin cilindrare cu material de agregafie spre sfârşitul operafiunii de înnoroire, după care urmează aşternerea unui strat de protecfiune în grosime de 1 cm savură sau nisip grăunfos. Suprafafa stratului de fundafie, care urmează să suporte îmbrăcămintea (macadam sau balast), este supusă de asemenea operafiunii de corectare, pentru a asigura grosimea egală şi lipsită de denivelări a îmbrăcămintei, Suprafafarea stratului de suport a funda|iei este de o importantă esenţială, pentru buna executare a covoarelor asfaltice subţiri şi, în generai, a tuturor îmbrăcămintelor cari se execută cu maşini rutiere cari urmăresc profilul fundaţiei, în oparaf'unile de aşternere sau de finisare a îmbrăcămintei. 1. Suprafefe paralele [napaJiejibHbie noBepx-hocth; , surfaces paralleles; parallele Flăchen; parallel surfaces; pârhuzamos feluletek]. Mat.: Perechea formată dintr'o suprafafă dată şi din suprafafa loc geometric al unui punct M, care e extremitatea unui vector variabil şi de modul constant, normal pe suprafafa dată. Planele tangente la cele două suprafefe, în punctele corespondente pe normală, sunt paralele între ele. Cele două suprafefe sunt normal echidistante. 2. ~ paralele, geodezic echidistante [reozţe-3HnecKn paBHOotCTOjmţHe (aapanJiejibHbie) no-BepXHOCTH; surfaces paralleles geodesiques equi-distantes; geodătisch âquidistante parallelen Flăchen; geodesic equidistant parallel surfaces; geode-tikus egyentâvolsâgu felulet]: Dacă S (xltx2r",xn) e o soluţie a ecuafiei lui Hamilton-Jacobi h("'H)=o' extremalele corespunzătoare sunt tăiate transversal de suprafeţele S (xlt x2,”'i xM) = const. Considerând ca element de arc, pe aceste extremale: L (xit x?) dt, arcul reprezentat prin integrala corespunzătoare, cuprins între două suprafeţe S — C\ şi S — C.>r e constant şi are valoarea C2 — Cv De aceea, suprafefele familiei S = const. se numesc suprafefe paralele geodezic echidistante. Curbele transversale unei familii de suprafefe paralele constitue un câmp de extremale. a. ~ Ţifaica [riOBepXHOCTH U,HU,eHKa; surfaces T.; T. Oberflachen; T. surfaces; T. feSiiie-tek]: Suprafefe caracterizate prin proprietatea K/p*= const., K fiind curbura lui Gauss a supra- fefei, p distanfa dintre un punct fix şi planuf tangent dus în punctul în care curbura e K. Ele pot fi definite prin formulele: Q)v’ $v’ * Q)v' în cari, x, y, z sunt coordonatele cartesiene ale unui punct de pe suprafafa tetraedrală Ax2ls + By2/i + Cz*l3= 1, cu A2l3 + B2/3 + C2/3^0. De asemenea, aceste su-prafefe mai pot fi definite prin soluţiile x, y, z ale unui sistem complet integrabil de al doilea ordin, de forma Q)U2 Q)U Q)V Q)UQ)V dv2 Q)U + în care coordonatele curbilinii u, v reprezintă liniile asimptotice ale suprafefei. A doua definifie e foarte importantă, deoarece ea arată că suprafeţele S (suprafefele Jiţeica) au un caracter afin. Jifeica este, astfel, unul dintre precursorii geometriei afine, în care suprafefele S reprezintă sfere afine, fiindcă normalele afine ale unei astfel de suprafefe frec printr'un punct fix, centrul suprafefei. O suprafafă S se transformă, printr’o polaritate, fot într'o suprafafă S. Suprafefele S riglate au proprietatea că liniile lor flecnodale sunt confundate la infinit. Suprafefşle S neriglate pot fi definite, din punctul de vedere afin, ataşând fiecărei linii asimptotice supratefa riglată descrisă, ducând, prin fiecare punct al et\ tangenta Ia cealaltă linie asimptotică şi punând\condifiunea ca toate aceste suprafefe riglate să aibă un centru comun (adică desfăşuratele lor asimptotice să se reducă la un con, vârful conului fiind centrul suprafefei). Suprafefele riglate cu centru sunt tot suprafefe S. 4. Suprafeţelor, calitatea V. sub Suprafaţă tehnică. s. Suprafuziune: Sin. Subrăcire (v.). 6. Supraimpresiune [MHoroKpaTHan 3KCno-3HU;Hfl; surimpression; Simultanaufnahme; multiple impression; szimultân felvetel]. Fot o., C/nem.: Impresionarea unei pelicule cu două sau cu mai multe scene diferite, prin suprapunere. 7. Supraînălfare [nepenOAbeM, CTpoHTejib-HH0 noftbeM; surelevation; Oberhohung; super-elevation; tulemeles]. Drum.: înlocuirea, în viraj, a bombamentului din aliniament al unei căi de circulaţie printr'un profil cu versant plan unic, înclinat spre interiorul curbei — şi a cărui pantă transversală e mai mare decât panta transversală din aliniament, pentru a combate efectul forţei centrifuge. Trecerea dela profilul din aliniament la profilul supraînălfat se face pe lungimea rampei de racordare (v. Rampă de supraînălţare), care se compune dintr'o lungime d, pe care se face convertirea bombamentului, şi dintr'o lungime L 647 ^lungimea racordării progresive), pe care se face supraînălfarea (v. fig. /). /. Supraînăîfarea căii la curbe, d) lungimea de convertire; L) lungimea pe care se face su-;praînălfarea (lungimea racordării progresive); J) curba principală (virajul); 2) rampa de racordare. Calculul supraînălfării unei curbe se efectuează •considerând că vehiculul în mişcare parcurge curba sub acfiunea unei forfe centrifuge: r- G'v2 g-R ' unde G e greutatea vehiculului, v e vitesa vehiculului, R e raza curbei, g e accelerata gravi-tafiei. Forfa centrifugă tinde să răstoarne sau să producă deraparea vehiculului, să dea împreună cu greutatea vehiculului o rezultantă care, având punctul de ap’.icafie în centrul de greutate al vehiculului, să nu cadă în afara ecartamentului rofilor. Deraparea se produce dacă forfa centrifugă nu e anihilată de forfe opuse, rezultate din frecarea roţilor pe suprafafa şoselei. Dacă suprafafa şoselei nu e aspră (rugoasă), aceste forfe nu se pot exercita sau nu anihilează forfa centrifugă, "vehiculul intră în derapaj şi este aruncat în afara şoselei. Securitatea circulafiei vehiculelor în curbe se realizează prin mai multe mijloace: dispozifii constructive ale vehiculului, cari să asigure pozifia centrului de greutate cât mai aproape de supra- II. Forfele cari acfionează vehiculul în pantă. fafa şoselei şi lărgirea ecartamentului rofilor; mărirea razelor în curbe, construind o îmbrăcăminte cu suprafafa cât mai aspră; amenajarea curbelor cu pantă transversală unică spre interiorul curbei. Admiţând o curbă cu o pantă transversală unică egală cu tg %, vitesa maximă admisibilă pentru ca vehiculul să nu se răstoarne se obţine din formula: (*tg a + e/2) 0) , -e/2 tga în care e e ecarfamentul roţilor, iar h eînălţimea centrului de greutate dela suprafaţa şoselei (v.fig. II). Raportul e/2 h e o caracteristică constructivă a vehiculului — şi valoarea lui e totdeauna mai mică decât coeficientul de frecare dintre roţi şi şosea. Vitesa maximă admisibilă pentru a nu se produce deraparea vehiculului se obţine din con* diţiunea: C cos a — G sin a = p, (C sin a+G cos a), unde p. e coeficientul de frecare între roţi şi şosea. Din relaţie se obfine: (2) V 1 -n tg a Valorile lui v obfinute din formula (1) sunt totdeauna mai mici decât cele din formula (2)e Pentru acelaşi [A şi o vitesă dată se obfine următoarea rază a curbei minime admisibile, penfru a nu se produce derapajul: n3(i-ţUg«) _ g(H+tga) sau pentru un acelaşi ja, vitesă şi rază dată, se obţine următoarea pantă transversală minimă admisibilă a şoselei: tf — pgR î = tg a=—-----------• gR-[iv2 Considerând că valoarea numitorului e, în general, apropiată de 1, se obfine formula de aproximafie, simplificată: : g-R jj, max. = 0,3. Exprimând vitesa vehiculului în kilometri pe oră şi introducând valoarea mărimii g şi exprimând pe i în procente, se obfine: 100 \127fl limitat ia 8% pentru circulafia mixtă şi Sa 10% pentru circulafie cu tracfiune mecanică. Pentru valori i mai mari decât cele din aliniament avem supraînălfare (v. fig. IU). Racordarea între aliniament şi curba principală se realizează prin rampa de racordare, care se compune din sectorul de convertire (totdeauna în aliniament) şi din sectorul de supra-înălfare. în sectorul de convertire, linia roşip a profilului în lung se menfine în axa drumului; în cel de supraînălfare, ea se găseşte în marginea părfii carosabile din spre partea interioară 648 a curbei. Racordarea în spafiu se obfine, în sectorul de convertire, prin rotirea jumătăţii platformei din spre exteriorul curbei, în jurul axului drumului (O), iar în sectorul de supraînălfare, prin rotirea întregii platforme în jurul marginii interioare a părfii carosabile (OJ. Supraînălfarea HI. Desfăşurarea rampei de racordare la o curbă cu supraînălfare. a) axa drumului; b) marginile părfii carosabile; c) marginea exterioară a părfii carosabile; d) marginea inferioară a părfii carosabile; e) secior de convertire; f) sector de supraînălfare; g) rampă de racordare. se face în continuarea convertirii, cu aceeaşi declivitate pe marginea exterioară a platformei, până ia realizarea pantei transversale prescrise, care rămâne constantă pe toată lungimea curbei principale. Pentru a nu crea discontinuităţi, declivitatea marginii exterioare a părfii carosabile, la racordarea în spafiu, nu trebue să depăşească pe aceea din axa drumului cu mai mult decât 1—2% pentru vitese cuprinse între 100 şi 60 km/h. Convertirea profilului transversal în curbe şi supraînălfarea nu se execută la traversarea oraşelor sau a comunelor de importanţă mai mare. Amenajarea curbelor cu supraînălfări succesive de acelaşi sens, sau de sensuri contrare, urmează anumite reguli cari depind de distanfa dintre ele. î. Supraînălfarea căii [no/ţTbeM HapyxcHoro Kpafl Aoporn no KpHBofi; surelevation du rai! exterieur; Oberhohung der ăusseren Schiene; superelevation of the outer rail; vasutipâlya tul-emeles]. C. Diferenfa de nivel dintre firele exterior şi interior ale căii, pe porfiunea în curbă a unei linii de cale ferată. Supraînălfarea se realizează prin aşezarea firului exterior de şină la un nivel mai înalt decât firul interior. Supraînălfarea e necesară pentru compensarea efectelor forfei centri-hige, la trecerea vehiculelor prin curbe: ten-dinfa de răsturnare a vehiculului, solicitarea neuniformă a celor două fire şi a suspensrunii vehiculelor (care ar fi, altfel, mai mare pe firul exterior), producerea de accelerafii laterale, împingerea laterală şi, deci, uzura fefelor laterale ale bandajelor şi ale şinelor, pericolul de uzare a buzei bandajelor pe firul exterior. Pentru a compensa efectul forfei. centrifuge v circulă care are raza de curbu- Fr— m ~ a vehiculului de masă m, care R cu vitesa v, în curba ră R, trebue ca rezultanta ei şi a greutăţii mg a vehiculului, unde g=9,81 m/s2 e acceleraţia căderii libere, să fie perpendiculară pe planul determinat de şinele căii. în acest scop, componenta mg sin a a greutăţii vehiculului, în planul inclinat cu unghiul a faţă de orizontală, determinat de şinele căii, trebue să fie egală şi de sens contrar cu forţa centrifugă, adică v2 „ = —- ■ Daca e gR este ecartamentul căii şi h e supraînălţa-rea ei, sin a — h : e şi, deci,supraînălţarea necesară are expresiu-nea: ev2. Aşezarea vehiculului de cale ferată în curba cu supraînălfare» e) ecartament; h) supraînălfare? v) vitesa de mers în curbă; a|) ac-celerafia laterală în curbă; R) raza curbei; a) unghiul de înclinare a supraînălfării. h gR Această supraînălţare fiind proporţională cu pătratul vitesei de circulaţie, poate fi aplicată' numai liniilor pe cari vitesa de circulaţie a trenurilor e aproximativ constantă, de exemplu pe liniile metropolitanelor. Deoarece, pe liniile de cale ferată, vitesa de circulaţie a trenurilor variază, supraînălţarea corespunzătoare vitesei maxime se reduce la o anumită fracţiune (cca 2/3) din această valoare, spre a se obfine supraînălfarea reglementară. Dacă condifiunile locale nu permit aplicarea supmînăîtării reglementare, e& mai poate fi coborîtă cu câteva procente, în funcfiune de raza de curbură. Curbele liniilor directe din stafii au supraînălfarea reglementară; curbele liniilor de garaj pe cari se circulă cu vitesă sub 30 km/h şi curbele ramificafiilor nu au supraînălfări. Determinarea supraînălfărilor e influenfată, în special, de valorile admise pentru acceleraţia» laterală a vehiculelor de călători. în general, se admite o acceleraţie laterală de 0,2”*0,6 m/s2 la trenurile cu tracţiune cu locomotive (în carii călătorii circulă pe coridoare) şi de 0,8 m/s2 la trenurile cu automotoare şi cu vagoane-motor (în cari majoritatea călătorilor şed). Pierderea supraînălţării se realizează prin rampe de supraînălfare (v.), cari fac legătura între porfiunea în traseul cu profilul normal din alinia- 64? ment şi cu profilul supraînălfat din curbă, prin ridicarea treptată a căii din spre exteriorul curbei, dela nivelul din aliniament la nivelul din curbă. i. Supraînâlfarea unei cusături [BbinyKJioCTb (BaJIHKa CBap0qH0r0 IIlBa); convexite d'une soudure; Uberwolbung der Schwei^naht; con-vexity of a welding seam; varrat-tulboltozâs]. Metl.: Diferenfa de înălfare dintre punctul cel mai înalt al cusăturii de sudură şi planul tablei de material de bază, la sudura în capete, respectiv, diferenfa dintre grosimea de gât mă- r 3 b Supraînâlfarea cusăturii de sudură, a) cusătură de sudură în unghiu; b) cusătură de sudură în capete; I) maferial de bază; 2) cusătură de sudură; 3) supra-înălfarea cusăturii de sudură. surată (v.) şi grosimea de gât nominală (v.), (a cusătura de sudură în unghiu (v. fig.). 2. Supraîncălzire [nepeHarpeBaHHe; sur-chauffe; Oberhitzung; overheating; tulhevites]. Termot.: încălzire la o temperatură mai înaltă decât cea care corespunde, în condifiuni obişnuite, efectuării unui anumit proces. Supraîncălzirea poate fi intenfionată, de exemplu supraîncălzirea aburului (la o temperatură mai înaltă decât cea care corespunde transformării apei în abur, la presiune dată), sau neintenfionată, de exemplu supraîncălzirea unui aliaj în cursul tra- tamentului termic Ia care e supus. s. Supraîncălzire a aburului [neperpeB napa; surchauffe de la vapeur; Dampfuberhitzung; steam superheating; goztulhevites]: încălzire suplemen-tară, Ia presiune constantă, a aburului saturat dintr'o căldare de abur, înainte de a fi folosit în motorul cu abur — sau dintr'un motor cu abur, după ce a fost folosit parfial. Prin supraîncălzire, aburul saturat dintr'o căldare îşi pierde umiditatea iar temeratura aburului creşte până 1a gradul de supraîncălzire voit, presiunea rămânând la valoarea presiunii de regim a aburului saturat din căldare. Uscarea prealabilă, în supraîncălzitor, a aburului (care uneori are un confinut de apă până la 10%), înainte de supraîncălzirea lui, constitue însă un serviciu auxiliar pentru supraîncălzitor, aburul trebuind să intre în supraîncălzitor separat de picăturile de apă (v. şi sub Separarea aburului). La o anumită presiune, aburul saturat are totdeauna o temperatură bine determinată, iar când aburul e uscat, şi un volum bine determinat, Aburul supraîncălzit poate avea, la o anumită presiune, temperaturi diferite (grade de supraîncălzire diferite), deasupra temperaturii de saturafie a aburului, fiecărui grad de supraîncălzire (fiecărei temperaturi) corespunzându-i un anumit volum specific de abur. La această presiune, aburul supraîncălzit are un volum specific mai mare decât aburul saturat. Aburul supraîncălzit are o densitate mai mică decât aburul saturat, e mai uşor decât el şi are o fluiditate mai mare. După supraîncălzire, comportarea aburului se apropie de comportarea gazelor perfecte; volumul, presiunea şi temperatura sunt legate între ele printr'o relaţie asemănătoare cu ecuafia carac-teritsică a acestor gaze (pv — RT). Volumele specifice v" ale aburului supraîncălzit, corespunzătoare diferitelor presiuni şi temperaturi, sunt date în tabele, împreună cu valorile entalpiei totale a aburului supraîncălzit (c"). Utilitatea supraîncălzirii aburului rezultă din avantajele pe cari acesta le prezintă în procesul de funcfionare al motoarelor cu abur, şi anume: consum de abur mai mic, randament termic mai bun, pierderi prin condensafie mai mici. — Consumul de abur supraîncălzit în motorul cu abur cu piston e mai mic decât cel de abur saturat, cantitatea de căldură transformată în lucru mecanic, raportată la întreaga cantitate de căldură între-buinfată Ia producerea aburului, fiind mai mică. Volumul specific al aburului supraîncălzit fiind Ia aceeaşi presiune mai mare r' decât cel ai a-burului saturat, la acelaşi vo- T' lum de cilindru se consumă o ^ greutate mai mică de abur j supraîncălzit.— | Randamentul : termic mai ma- 0 ~T T re rezultă din i K prindpiul al doi* ciclui Rankine la 1 kg abur supraîncălzit lea al Termo- în diagrama TS (/]; randamentul termic dinamicei. în al ciclurilor parfia/e (//). conformitate CU /) temperatură absolută; S) entropie; acest principiu, j) entalpie; tj) randament termic; Tt) fem-diagrama ciclu- peratură de supraîncălzire; T'j) tempe-lui motorului CU ratură de saturafie; T2) temperatură de abur va avea condensafie; pj)presiune de regim; p2)pre-O arie mai mare siune de condensafie; Pf) fază de pre-şif deci, un ran- Încălzire; Vv) fază de vapori zare; Su) fază dament termic de supraîncălzire; Tjp) randament termic mai mare, daca al preîncălzirii; iţy) randament termic al între stările fi- vaporizării; tjs) randament termic af nale de trans- supraîncălzirii, formare a aburului există o diferenfă de temperatură mai mare. în cazul aburului saturat, brice creştere de temperatură în căldare e însofitâ de o creştere importanta a presiunii (de ex., la’ trecerea dela 200 la 300°# presiunea creşte <650 dela 15,87 kg/cm2 la 87,6 kg/cm2); deci apar greutăţi de construcţie a instalatei, pe lângă o creştere relativ mică a randamentului, în raport cu creşterea presiunii. Comparafia între cele două randamente termice, la abur saturat şi la abur supraîncălzit, se poate face pe diagrama entropică TS (v. fig.). La motoarele cu abur cu emisiune în atmosferă, la cari presiunea inijială (din căldare) şi presiunea finală (presiunea atmosferică) rămân constante, creşte însă şi temperatura aburului de emisiune — şi, deci, creşterea randamentului termic este relativ mică. — Pierderile prin condensafie provocate de schimbul de căldură dintre abur şi pereţii cilindrului sunt mult mai mici decât în căzui aburului saturat, şi, deci, randamentul indicat e mai mare, aburul supraîncălzit fiind rău conducător de căldură (coeficientul său de transmisime a căldurii e egal cu 1/30-*1/40 din cel al aburului saturat); aburul supraîncălzit poate ceda perefilor motorului o anumită cantitate de căldură fără a se condensa. V. şi sub Pierderi în motorul cu abur cu piston. Micşorarea consumului de abur în motoare (motoare cu piston şi turbine) cu abur supraîncălzit apare şi în diagrama IS, prin creşterea căderii de căldură (v. sub Diagrama IS). E necesar ca sfârşitul expansiunii din ciclul motorului cu abur, în special la turbine, să cadă în regiunea supraîncălzită, evitându-se formarea de picături de apă în ultimele etaje ale turbinei — şi, deci, coroziunea paletelor. întrebuinţarea aburului supraîncălzit impune folosirea, pentru piesele în contact cu aburul supraîncălzit şi pentru garniturile de etanşare, a unor materiale rezistente la temperaturi înalte şi a unor uleiuri speciale, introduse cu presiune la locul de ungere şi capabile să formeze un film de lubrifiere, chiar la temperatura de supraîncălzire a aburului. Gradul de supraîncălzire diferă după felul motorului şi după scopul în care e folosit, şi se alege astfel, încât să nu depăşească cu mult valoarea la care aburul începe să devină saturat. Temperatura de supraîncălzire e cuprinsă între 350 şi 550°, la motoarele cu abur stabile, între 300 şi 420°, la locomotive, şi între 400 şi 600°, la turbinele cu abur. Gradul de supraîncălzire se alege în raport cu presiunea lui. Gradul de supraîncălzire variază cu solicitarea căldării. Pentru a menfine o supraîncălzire uniformă şi, deci, o temperatură constantă a aburului supraîncălzit, s'a introdus reglarea supraîncălzirii. Reglarea temperaturii de supraîncălzire se obţine prin următoarele mijloace: răcitoare de abur cu injecţie sau de suprafaţă, reglarea debitului gazelor de ardere cari încălzesc ţevile supraîncălzitorului, prin intermediul unor registre, -etc. (v. şi sub Reglarea căldării de abur). Supraîncălzirea aburului se efectuează în su-praîncălzitoare; suprafaţa de supraîncălzire se ia, în general, egală cu 0,20”-0,50 din suprafaţa de vaporizare a căldării; la locomotive se ia între 0,3 şi 0,42 din această suprafafă. Supraîncălzirea e utilizată pe scară mare, cu tendin{e de generalizare, atât |a aburul de alimentare a motoarelor cu abur cu piston, cât şi la cel al turbinelor cu abur; ea constitue una dintre etapele principale în desvoitarea motoarelor cu abur. După locul unde e aplicată, supraîncălzirea poate fi directă sau intermediară. 1. Supraîncălzire directă [rrpfiMOH neperpeB; surchauffe directe; direkte Oberhitzung; direct superheating; kozvetlen tulhevites]: încălzire suple-mentară, la presiune constantă, a aburului saturat dintr'o căldare de abur, înainte de a fi folosit în motorul cu abur (v. şi sub Supraîncălzire a aburului).’ 2. ~ intermediară [npOMeînyTOqHbiH nepe- rpeB; surchauffe intermediaire, resurchauffe; Zwi-schenuberhitzung; intermediate superheating; koz-benso tulhevites]: Supraîncălzirea aburului, Sa trecerea lui între doi cilindri, respectiv între două etaje ale unui motor cu abur. Supraîncălzirea intermediară se efectuează deci numai la motoarele cu abur cu piston cu expansiune frac-ţionată (în special la unele rr.otoare de nave) şi la turbinele cu abur cu mai multe etaje. După efectuarea de lucru mecanic (după faza de expansiune), aburul din cilindrul de înaltă presiune, respectiv din primul etaj al turbinei, e trecut printr'un supra-încălzitor intermediar, unde i se ridică temperatura la o valoare stabilită în prealabil; din supraîn-călzitorul intermediar, aburul supraîncălzit trece în cilindrul de joasă presiune, respectiv în etajul al doilea al turbinei, unde continuă expansiunea până la presiunea de emisiune (v. fig. /). % I. Ciclul Rankine cu supraîncălzire intermediară în diagrama TS, şi schema instalaţiei, îj ciclu de bază; 2) ciclu suplementar; Tj) temperatură de sa-turafie^) temperatură de supraîncăzire; 3) temperatură de supraîncălzire intermediară; T4) temperatură de condensafie. în cursul efectuării ciclului energetic total al motorului cu abur se pot efedua una sau mai multe supraîncălziri, după numărul de fracfionări ale expansiunii aburului. Temperatura de supraîncălzire intermediară se alege astfel, încât, la sfârşitul expansiunii, aburul să nu intre în domeniul de saturaţie. Supraîncălzirea intermediară ameliorează randamentul intern al turbinelor cu abur şi randamentul indicat al motoarelor cu abur, prin 651 snărirea ariei suprafefei determinate de diagrama ciclului Clausius-Rankine, prin reducerea ■gradului de umiditate al aburului la sfârşitul -expansiunii şi prin reducerea condensafiei aburului pe perefii motorului. Randamentul ciclului energetic al motoarelor cu abur creşte, când căderea de temperatură între starea inifială (admisiune) şi starea finală (emisiune) a ciclului energetic se măreşte, adică dacă depresiunea din condensator poate fi împinsă la valori mai apropiate de cazul vidului. Presiunea din condensator depinde de temperatura apei de răcire, care e de aproximativ 15°, pentru apă curentă, şi de aproximativ 25°, pentru apă în circuit de răcire închis—şi cărora le corespund temperatura de 30°, respectiv de 40° a condensatorului şi presiunea de 0,05, respectiv 0,08 ata. întru cât titlul aburului nu trebue să scadă sub x — 0,9, la sfârşitul expansiunii (pentru a nu se reduce prea mult randamentul infern, respectiv cel indicat, şi pentru a nu provoca lovituri de apă la motoarele cu piston şi coroziuni în paletele turbinelor) şi, întrucât la presiuni mari, prin supraîncălzire directă se ajunge la temperaturi înalte (peste 520°), supraîncălzirea intermediară devine necesară la motoarele cu a-bur cari lucrează în aceste condifiuni. Supraîncălzirea intermediară se realizează prin supraîncălzitoare cu gaze de ardere sau prin schimbătoare de căldură cu abur (cămăşi de abur).— La supraîncălzirea prin gaze d3 ardere (v.fig. IIa şi b), Supraîncălzirea se poate efectua, fie prin curenfi de abur viu, fie prin abur viu care se condensează în schimbător (v. fig. II c şi d). Supraîncălzirea prin schimbătoare de căldură cu abur viu se foloseşte mai pufin, din cauza pierderilor mari de căldura din instalafie. î. Supraîncălzire în tratamente termice [ne-peHarpeBaHHe b TepMHnecKHX^ o6pa6oTKax; surchauffe dans Ies traitements thsrmiques; Ober-hitzung bei Wărmebehandlung; overheating in thermictreatments; hokezelesi tulhevites]. Mef/.: încălzirea neadecvată a unui aliaj, pentru o prelucrare prin deformare plastică la cald sau în vederea unui tratament de normalizare sau de călire, la o temperatură atât de înaltă (de ex. la ofel hipoeutec-toidic, la o temperatură care depăşeşte cu cel pufin 150° linia GOS din diagrama fier-carbon), încât se obfine o structură cu granulafie foarte mare, fără ca aliajul să fie rebutat. Spre deosebire de structura arsă, structura „supraîncălz tă" poate fi corectată prin tratamente termice adecvate, prin prelucrare mecanică sau prin combinarea acestor două procedee. s. Supraîncălzire repetată: Sin. Supraîncălzire intermediară (v.). s. Supraîncălzire, grad de ~ [TeMnepaTypa neperpeBa; temperature de surchauffe; Ober-hitzungstemperatur; temperature of superheat; tul-hevitesi fok]: Temperatura la carese supraîncălzeşte aburul (pentru un motor cu abur), Gradul de supraîncălzire diferă după scopul în care e folosit motorul II. Scheme de supraîncălzire intermediară, a) supraîncălzire intermediară prin gaze de ardere (turbinele cu abur montate pe un arbore comun); b) supraîncălzire intarmediară prin gaze de ardere (iurbinele montate pe arbori separaţi); c) supraîncălzire intermediară cu schimbător de căldură prin curenfi de abur viu; d) supraîncălzire intermediară cu schimbător de căldură prin abur viu care se condensează în schimbător. aburul se întoarce la instalafia de căldare, după prima fază de expansiune, şi trece prin supraîn-călzitorul intermediar care e plasat în drumul gazelor de ardere, de unde revine ia motor. Gradul de supraîncălzire intermediară depinde de dimensiunile căldării şi de cele ale supraîn-călzitorului intermediar. Sistemul prezintă des-avantajul că sunt necesare conducte lungi între căldare şi motor, în cari aburul e supus Ia pierderi de presiune. — Supraîncălzirea intermediară prin schimbătoare de căldură se efectuează în corpul motorului, schimbătorul de căldură fiind incorporat în motor; prin aceasta se elimină conductele de abur la supraîncălzitorul de abur. cu abur; el se alege astfel, încât temperatura aburului, la sfârşitul admisiunii, să nu depăşească cu mult valoarea la care aburulîncepe să devină saturat. El creşte cu presiunea de regim a căldării. La căldările de abur stabile, gradul de supraîncălzire e cuprins între 350 şi 550°, pentru motoarele cu abur cu piston, şi între 400 şi 600°, pentru turbinele cu abur; la căldările de locomotive, gradul de supraîncălzire e cuprins între 315 şi 410°. Gradul de supraîncălzire e limitat de rezistenfă la temperaturi înalte (limită de curgere, limită de fluaj) a materialului pieselor cu cari aburul supraîncălzit şi gazele de ardere ajung în contact, de condifiunile de ungere şi de imposibilitatea 652 de a mări raportul dintre suprafafa. de supraîncălzire şi suprafafa de vaporizare a căldării peste o anumită limită (max. 0,85). Sin. Temperatură de supraîncălzire. 1. Supraîncălzitor de abur [naponeperpe-BaTe;ib; surchauffeur de vapeur; Dampfuberhitzer; steam superheater; goztulhevito]: Instalafie accesorie a unei căldări de abur, care serveşte la supraîncălzirea aburului saturat produsîn căldare, înainte de introducerea lui în motorul cu abur. Prin avantajele pe cari le prezintă supraîncălzirea aburului, supra-încălzitorultinde să se generalizeze la toate sistemele de căldări (stabile şi mobile). Supraîncălzitorui e constituit, în general, dintr'un sistem de fevi de ofel cu diametru relativ mic (30/38**-34/42 mm; 15/20 I, Camere colectoare pentru abur supraîncălzit. 1) cameră pătrată pentru presiuni mici; 2) cameră circulară pentru presiuni mari; 3) fevi de supraîncălzire. în colectorul de supraîncălzire, după ce a atins gradul de supraîncălzire dat. Din colectorul de supraîncălzire, aburul e trimis la motorul cu abur, prin comanda prizei de luat abur. Circulafia aburului în supraîncălzitor se face după diferite scheme (v. fig. II). Uneori, la căldările cu elemente de supraîncălzire lungi, supraîncălzitorui are trei camere colectoare; una dintre camere împarte sistemul de fevi în două ramuri diferite, parcurse de abur (v. fig. III). — La căldările de abur cu trecere forfată, unitubulare, formate dintr'un singur tub de vaporizare, supraîncălzitorui con-stitue o ramură a tubului, el neavând camere colectoare (v, fig. IV). După poziţia relativă a curentului de gaze fafă de curentul de abur, supraîncăfzitoarele pot fi cu curgere longitudinală sau cu curgere transversală. La ambele sisteme de supraîncălzitoare, curgerile pot fi în echicurent, sau mixte (curentul schimbă sensul). Amplasarea supraîncălzitoarelor în căldarea de abur se face, fie în focar (supraîncălzitoarele de radiafie), fie în primul drum al gazelor de ardere (supraîncălzitoare prin convecfie, la căldări cu 36,5/44,5 mm, la locomotive), curbate în formă j de serpentine şi aşezate în drumul gazelor de ; IUI U m ■ fV. Supraîncălzitor la căldări unitubulare (schema de montaj). ?) fevi de vaporizare; 2} supraîncălzitor; 3) preîncălzitor de apă. j mare solicitare a suprafefelor de vaporizare), fie între fasciculul de fevi şi cilindrii căldării (|a căl- dările acvatubulare cu fevi de mică şi cu fevi de mare inclinafie, la căldări cu circulafie forfată . , ... . wl ,a apei, la căldări cu trecere forfată a apei), fie II. Schemă de circulat» a ,burUlu. m supra,ncalz,tor. j SUSpendaf (,a une,e cg|d8ri cu fevj de marg ardere din tocar, sau în focar — şi prin cari ] inclinafie şi la unele căldări cu trecere forfată circulă aburul, pentru a fi supraîncălzit. Capetele j a apei), fie în continuare (la căldările cu trecere un ţevilor sunt legate (prinman-drinare sau prin sudare) la colectoare formate din cutii cu secţiunea a-proximativ circulară sau pătrată (v.fig. I). Aburul saturat e adus, din cilindrul, din colectorul sau din III. Supraîncălzitor cu trei camere colectcare. 1) colector de abur saturat; 2) colector de abur supraîncălzit; 3) colector intermediar (de întoarcere); 4) serpentine de supraîncălzire. forţată mono-tubulare), fie în ţevile de fum (la căldările de locomotive). Serpentinele de ţevi se aşază orizontal sau vertical (v. fig. V). în timpul serviciului, supraîncălzitorui e domul căldării, în colectorul de abur saturat, de I supus unor solicitări mari; în exteriorul ţevilor de unde e trimis în ţevile de supraîncălzire şi e colectat | supraîncălzire, gazele de ardere au temperatura 653 de 900--100Qo, iar aburul din interiorul fevilor atinge temperatura de 300**550°. Din această cauză, supraîncălzitoarele trebue să îndeplinească !) cilindru de căldare; 2) separator de abur; 3) cameră de abur saturat; 4) supraîncâlzitor orizontal; 5) cameră de abur supraîncălzit; 6) robinet de abur. următoarele condifiuni: asigurarea gradului de supraîncălzire cerut, în funcfiune de raportul dintre suprafafa de vaporizare şi cea de supraîncălzire a căldării; rezistenfă mare la uzura provocată de temperaturile înalte, de coroziunea datorită acţiunii gazelor de ardere, de eroziunea datorită particulelor de sgură din curentul de gaze, etc.; rezistenfă mare la fluaj; rezistenfă hidrodinamică mică la parcursul gazelor de ardere şi a traseului de abur; pericol cât mai mic de obturare a secfiu-nilor de trecere a gazelor de ardere (din cauza depunerilor de fraisil pe fevi) şi a secfiunilor de trecere a aburului (din cauza depunerilor de piatră pe }evi); variafie mică a temperaturii de supraîncălzire a aburului, în raport cu solicitarea căl- dării; greutate cât mai mică; înlocuire uşoară a elementelor de supraîncălzitor defectate (arse). 0 mare importanfă pentru funcţionarea în bune condifiuni a. unui supraîncălzitor o are separarea aburului de picăturile de apă. Uscarea aburului saturat nu trebue efectuată în supraîncălzitor fiindcă, odată cu picăturile de apă din abur, sunt antrenate în fevile supraîncălzitorului şi sărurile din apă, cari se depun pe perefi şi înrăutăţesc condifiunile de transfer al căldurii. Supraîncălzitoarele se clasifică după modul de efectuare a transferului de căldură, dela ga-; zele de ardere la abur, şi după faiul căldării de | abur la care se montează, — j După modul de efectuare a transferului de ; căldură, se deosebesc: ; î. Supraîncălzitor prin convecfie [KOHTaKTHbiH | neperpeBaTeJlb; surchauffeur par contact; Beruh-rungsuberhitzer; contact superheater; erintkezo tulhevito]: Supraîncălzitor la care transferul de căldură se realizează, în principal, prin convecfie dela 1 gazele de ardere. Supraîncălzitorul e situat în dru-! mul gazelor de ardere, dela cari aburul primeşte căldura, în dreptul suprafefelor de vaporizare ale căldării. Locul de amplasare a supraîncălzi- i torului variază după sistemul de căldare (v. fig. /). Supraîncălzitorul prin convecfie se execută din serpentine orizontale sau verticale. La căldările de abur acvatubulare cu fevi de mică inclinafie se folosesc supraîncălzitoare orizontale, aşezate | către cilindrul căldării şi fasciculul de fevi; la căldările cu mare producfie de abur (solicitare j mare a suprafefelor de vaporizare), la cari fas-j ciculul inferior de fevi e supus şi radiafiei flăcărilor, supraîncălzitorul e situat în imediata apropiere a fasciculului inferior de fevi. La căldările Scheme de montaj ale supraîncălzitoarelor. <3) căldări acvatubulare cu fevi de mică înclinaţie; b) căldări acvatubulare cu fevi de mare, inclinafie; î) supraîncăîzi-tor; 2) fascicul de fevi de vaporizare; 3) preîncălzitor. 654 M&Ma.ulare cu fevi de mare inclinafie se foloseai strpraîncălzitoare orizontale şi, uneori, supra- IL SupraînceIzifor la căldarea cu trecere fcrfată lip^Benson, modificată. a) ecran c’e fevi (suprafaţă de încălzire prin radiafie); b) supraîncălzitor or zontal; c) supraîncălzitor vertical; d) preîncălzitor de apă; e) preîncălzitor de aer. HI. Supraîncălzitor de abur la căldarea cu "trecere forjată tip Ramzin. a) ecran de fevi; b) supraîncălzitor vertical; c) supraîncălzitor orizontal; d) preîncl Izitor de apă; e) preîncălzitor de aer; f) fevi de apă suspendate; gj shunf de apă; h) intrarea apei de alimentare; î) conductă de abur; fc) injectarea apei de reglare a temperaturii; I) conducte de apă. încălzitoare cu serpentine verticale suspendate. La căldările de mare solicitare şi cu circulafie forfată sau cu trecere f forfată (v. fig. 11,111,1 V) u se folosesc supraîncăl- ^ zitoare orizontale şi verticale (de ex. la căldarea Ramzin), iar la unele sisteme, supra-încălzitorul se găseşte în continuarea tuburilor de vaporizare (la căldarea Sulzer). La căldările ignitubulare, supraîncălz itoarele prin convecfie sunt )V- Supr8incSl2itor ,a ca,darea OrizOJltale şi se p!a- unrtubularl tip Sulzer. Sează în fevile de fum ^ a| sectorului de vaporizare; (de ex. la locomoti- b) tub a! sectoruIui de st-pra-vele CU abur)^ încălzire; c) tub al sectorului de La supraîncălzitoa- preîncălzire; d) colector-separa-rele prin convecfie, tcr de apă şj abur; ej cap de transferul de căldură alimentare cu apă; f) cap de creşte odată cu creş- ,uat abur> terea solicitării căldării , adică gradul de supraîncălzire creşte odată cu creşterea vitesei gazelor de ardere în drumul cărora se găseşte supraîncălzitorul. Pentru menfinerea temperaturii de supraîncălzire la o valoare constantă e necesară reglarea supraîncălzirii. La căldările cu spafiu mare de apa şe la cari timpul de punere în serviciu e mare, supraîncălzitorul se scoate din circuitul gazelor de ardere în perioada de pornire a căldării, sau se umple cu apă. Supraîncălzitoarele prin convecfie sunt folosite la majoritatea sistemelor de căldări. Sin. Supraîncălzitor prin contact. 1. Supraîncălzitor prin contact. V. Supraîncălzitor prin convecfie. 2. ~ prin radiafie [paAHaiţHOHHbiâ nepe-rpeBaTeJlb; surchauffeurpar radiation; Sfrahlungs-iiberhitzer; radiation superheater; sugârzâsi tulhevito, besugârzo tulhevito]: Supraîncălzitor la care transferul de căldură se realizează, în principal, prin radiafia focarului (radiafia stratului de combustibil şi a flăcărilor). Supraîncălzitoarele prin radiafie se construesc din fevi de ofel aliat, cu diametru mic, cari se plasează în focar„ Jevile sunt solicitate foarte mult, din cauza temperaturii înalte la care sunt expuse (fluajul ofe-lului); de aceea, la unele sisteme de căldări, fevile se aşază în spatele ecranelor de radiafie îngropate în zidărie. La pornire se iau măsuri speciale, ca umplerea fevilor supraîncălzitorului cu abur luat dela o căldare vecină, etc. Din cauza solicitărilor mari, supraîncălzitorul prin radiafie e pufin folosit. La supraîncălzitoarele prin radiafie, temperatura de supraîncălzire scade odată cu creşterea solicitării {spre deosebire de supraîncălzitoarele prin convecfie). De aceea, la unele căldări de abur, pentru menfinerea unui grad de supraîn- 655 călzire constant, se foloseşte combinafia celor două sisteme de supraîncălzitoare: prin convecfie şi prin radiafie. — După felul căldării de abur, se deosebesc: 1. Supraîncălzitor de căldare stabilă [nepe- rpeBaTejib CTaiţHOHapHoro naposoro KOTJia; surchauffeur de chaudiere fixe; Oberhitzer eines feststehenden Kessels; stable boiler superheater; stabil gozkazân-tulhevito ]: Supraîncălzitor de abur, montat într'o căldare de abur stabilă. Supraîncălzitoarele se confecfionează din bucle (serpentine) de fevi de ofel, grupate in paralel sau în serie. în general, se folosesc supraîncălzitoare prin convecfie montate în drumul gazelor de ardere, locul de amplasare fiind diferit, după tipul căldăr lor şi după solicitarea suprafefelor de vaporizare a căldării. Buclele de fevi pot fi orizontale sau verticale. La supraîncălzitoarele orizontale, buclele se reazemă pe suporturi, iar la cele verticale, buclele sunt suspendate, pu-tându-se dilata liber. — Supraîncălzitoarele prin radiafie sunt folosite mai rar la căldările stabile şi numai la căldările cu focare de radiafie. 2. ~ de locomotivă [neperpesaTeJibnapoBC 3- Hblâ; surchauffeur de locomotive â vapeur; Dampf-lokomotiv-Dberhitzer; steam locomotive superheater; gozmozdony-tulhevito]: Supraîncălz tor folosit la locomotivele cu abur. Supraîncălzitorui /. Supraîncălzitor de locomotivă cu abur. î) elemente (fevi) de supraîncălzire; 2) feavă de comunicaţie; 3) colector de abur saturat; 4) colector de abur supraîncălzii; 5) fevi colectoare. e format din elemente de supraîncălzire aşezate în fevile de fum mari—şi din colectorul montat în camera de fum, de care se leagă elementele de supraîncălzire (v. fig. /). Elementele de supraîncălzire sunt formate din bucle cu patru sau cu şase fevi montate într'o singură jeavă de fum mare, sau în două fevi de fum mici. Ţevile elementelor de supraîncălzire sunt fevi de ofel trase fără cusătură, cu diametri între 15/20 şi 36,5/44,5 mm. Ţevile elementelor sunt îndoite în buclă la capătul spre camera de fum, iar la capătul spre cutia de foc sunt legate între ele prin coturr presate, pentru a da elementelor o mai mare rezistenfă contra focului. Legarea la colector se face prin flanşe; etanşeitatea se obfine prin garnituri de cupru cu inserfii de asbest (v. fig. //)„ 2 3 2 3 # h II. Prinderea elementelor de supraîncălzire în coleclor. a) sistem nou; b) sistem vechiu; 1) garnitură din inel de cupru şi asbest; 2) abur supraîncălzit; 3) abur saturat. Ţevile de fum mari se confecfionează cu diametru! de 127---170 mm, iar cele mici, cu diametrul de 70*"76 mm; la primul tip, un element se montează într'o feavă (v.fig./// a şib);laal doilea t'p, un element se montează în două fevi de fum (v. fig. III c). Tipul cu diametru mare, aproape generalizat la locomotive, are o durată mare de funcfionare, ne-având decât depuneri mici de fraisil; prezintă, însă, desavantajul că gradul de supraîncălzire necesar se obfine numai după un parcurs de 3*"5 km, pe când tipul cu diametru mic atinge repede temperatura necesară de supraîncălzire; din cauza depunerilor de fraisil în fevi, ultimul prezintă, însă, mari des-avantajeîn exploatare. Aburul se supraîncălzeşte, când parcurge de două, respectiv de trei ori (v. fig. IV), în ambele sensuri, fevile elementelor. Regulatorul de abur se montează, în general, înaintea supraîncălzito-rului. Când priza de abur se aşază după supraîncălzitor (regulator de abur supraîncălzit), e necesar ca locomotiva să fie înzestrată cu separatoare de apă în dom, pentru evitarea primajului. Instalafia de supraîncălzitor pe locomotivă se completează cu un pirometru montat în camera de distribufie. s. Supraîncălzitor intermediar [npoMejKyTon-HblH neperpesaTeJlb; resurchauffeur; Zwischen- III. Supraîncălzitor de locomotivă cu abur (schema de montare a fevilor). a) supraîncălzitor cu fevi mari de fum cu două parcursuri de abur în ambele sensuri; b) supraîncălzitor cu fevi mari de fum cu trei parcursuri de abur în ambele sensuri; c) supraîncălzitor cu fevi mici de fum. 656 uberhitzer; intermediate superheater; kozbensd j Supralărgirea depinde de raza curbei şi de tulhevito]. Mş. ferm.: Supraîncălzitor pentru supra- dimensiunile vehiculelor. Pentru calculul supraîncălzirea intermediară a aburului. E format din j lărgirii se considera, cel puţin pe una dintre IV. S.praîncălzitor de locomotivă, sistem Ciuslov. 1) feavă de fum, mare; 2) elemente de supraîncălzitor; 3) ţeava de comunicajie; 4) colector de abur saturat; 5J co. lector de abur supraîncălzit; 6) cameră de fum. fascicule de tevi montate in serpentină şi aşezate în drumul gazelor de ardere, în căldarea de abur. Construcfia şi dimensiunile ţevilor sunt identice cu cele ale supraîncălzitoarelor pentru supraîncălzirea directă a aburului. î. Supraîncălzit, ofel V. Ofel supraîncălzit, j l\ Supraintensitate. V. Supracurent. s. Supralărgire [yinapeHHe ^opora; surelar- j gissement; Dbererweiterung; overwidening; nyom- ’ bovites]. Drum.: Sporul de lăfime dat în curbă | benzile de circulafie, un convoiu format dintr'un autocamion cu două remorce, sau un autobus. Supralărgirea se dă, în general, în întregime în interiorul curbei şi numai în cazuri excepfionale (de ex. în cazul unui drum situat pe o coastă Supralărgirea căii în curbă, lărgimea căii în aliniament; II) supralărgirea căii în curba; b) şi c) spa|ii da siguranţă; B|) şi B2 ) lăţmea vehiculelor; ej mărimea supralărgirii. părfii carosabile a unei şosele, necesar pentru a permite înscrierea în Curbă a vehiculelor. Racordarea supralărgirii. L) lungimea de racordare a supralărgirii; e) mărimea supra -lărgitii. abruptă, la care centrul curbei este în partea din spre prăpastie), spre exteriorul curbei. Racordarea supralărgirii se face pe lungimea de racordare progresivă a curbei şi odată cu aceaştă racordare. Pe toată lungimea curbtei, supralărgirea e constantă. 4. Supralărgirea căii [yiirapeHHe nyTH Ha 3aKpyi\neHH5?X; surecartement de la voie; Spur-erweiterung; gauge-over widening; vasutipâlya-nyombdvites]. C. f.: Spor de lărgime, fafă de ecartamentul în aliniament, al unei linii de cale 657 ferată aşezată în curbă. Supralărgirea se realizează prin deplasarea firului interior al căii. Ea se aplică pentru a uşura înscrierea vehiculelor în curbă. La trecerea prin curbă a vehiculelor cu osii fixe, osiile rămânând paralele între ele, jocul dintre bandaje şi şine se reduce mult, proporţional cu ampatamentul osiilor. Din cauza frecării mari dintre bandaje şi şină, rezistenta creşte la mersul în curbă al vehiculului—şi apar uzuri mari la şine şi la buzele bandajelor. Mărimea rezistentei şi a uzurilor e invers proporţională cu raza curbei; ea se poate reduce folosind osii mobile la vehicule şi uşurând astfel mult înscrierea în curbă, prin introducerea su-pralărgirii căii pe porţiunile în curbă. Mărimea supralărgirilor variază după modul de înscriere în curbă al vehiculelor, după raza curbei şi după ecartamentul căii. La liniile cu ecartament normal, de 1435 mm, supralărgirea se aplică, de obiceiu, în curbele cu raze sub 500 m şi e cuprinsă între 0 şi 25 mm; uneori, supralărgirea se aplică numai în curbele cu raze sub 300 m. La liniile cu ecartament larg, de 1524 mm, supralărgirea se aplică la curbele cu raze sub 650 m şi e cuprinsă între 0 şi 16 mm. La liniile cu ecartament îngust, supralărgirea se aplică la curbele sub 300 m şi e cuprinsă între 0 şi 20 mm. O supralărgire prea mică provoacă uneori uzuri mari Ia cale şi la roti; în schimb, o supralărgire prea mare măreşte mişcarea de şerpuire la trecerea prin curbe. Supralărgirea trebue pierdută uniform, pe lungimea racordărilor parabolice sau, în lipsa lor, pe aliniamentele cari preced, respectiv urmează porfiunii în curbă, pe distante de cel pufin o mie de ori mai mari decât valoarea supralărgirii, ia liniile cu ecartament normal, şi de cel pufin trei sute de ori mai mari decât valoarea ei, Ia liniile înguste. î. Supralumină [BepxHHH CBeT; lanterneau; Oberlicht; sky light; felulvilâgito]. Cs.: Gol într'un zid, care serveşte la iluminatul unei încăperi, fiind amplasat deasupra nivelului obişnuit al ferestrelor; în particular, fereastră aşezată deasupra unei alte ferestre sau deasupra unei uşi. Când astfel de ferestre se aşază apropiate sau lipite unele de altele, ele formează o friză de supralumini. Cadrul supraluminii e fie de lemn, fie metalic, şi poate face corp comun cu tâmplăria uşii sau ferestrei deasupra căreia se aşază, având acelaşi toc şi fiind separat printr'o traversă (chempfer) de acestea din urmă. Dacă supralumina e independentă de tâmplăria inferioară, construcţia ei e identică cu aceea a unei ferestre. Supralumina poate fi simplă sau dublă (cu unul sau cu două rânduri de cercevele), fixă sau mobilă. Supraluminile cu cercevele mobile pot fi cu deschidere verticală, obişnuită (exterioară şi interioară) sau interioară (petoc cu ramă). Deschiderea se poate face şi pe balamale aşezate orizontal, pe ;dura superioara sau inferioară a cercevele?. * Supraltingire [H36biTocă parte din tensiunea şi, deci, din energia dela ieşirea repetorului (R); în supresorul (S), aceasta 666 se amplifică şi se detectează, iar în (T) se blochează transmisiunea în sensul invers. în acelaşi i -J^r- i-QHEh- —RT~ II ! 8-A i Supresor de ecou. fel, în timpul convorbirii în sensul B—A, energia derivată în (E'), amplificată şi deteclată în (S'), taie în (7') legătura în sensul A—B. Supresoareie de ecou trebue să îndeplinească următoarele condifiuni de funcfionare: să blocheze sensul opus, înainta de sosirea ecoului; să blocheze în timpul până când se stinge ultimul «cou; blocarea să nu dureze prea mult, pentru a nu împiedeca un răspuns rapid al convorbitorului; acfionarea sa nu trebue să consume o e-nergie apreciabilă din transmisiunea normală a convorbirii (să nu introducă o atenuare suple-mentară sensibilă), şi să nu fie acfionat de tensiunile de sgomot normale ale liniei. Pentru determinarea primelor trei condifiuni trebue să se fină seamă de timpul de propagare a energiei vocale pe linie, adică de durata transmisiunii ecoului dela un capăt la celălalt al liniei. Acest timp poate fi calculat cu formula: 21 /2re/„Vw7/7^' In care / e lungimea liniei, s e lungimea pasului de pupinizare, fQ e frecvenfă de tăiere a circuitului pupinizat şi / e frecvenfă cea mai înaltă efectiv transmisă. Din punctul de vedere al realizării şi ai funcţionării, supresoareie de ecou pot fi de mai multe 4ipuri. Supresorul cu acfiune discontinuă introduce brusc, pe calea de întoarcere (pe cealaltă pereche de fire), o atenuare determinată, numită «atenuare de blocare", De acest fel e, de exemplu, supresorul cu releuri (electromagnetic). Supresorul cu acfiune continuă introduce pe calea de întoarcere o atenuare care creşte progresiv, dela valoarea zero la o anumită valoare maximă pentru blocare. De acest fel e, de exemplu, supresorul cu tuburi electronice, care acfionează asupra negativării grilai unui tub din repetorul telefonic, sau supresorul cu elemente redresoare oximetalice. Supresorul de ecou intermediar e situat într'un punct intermediar a! unui circuit cu patru fire, cela două jumătăfi ale supresorului fiind instalate în aceeaşi staţiune de repetoare. Supresorul de ecou terminal e instalat într'o stafiune terminală de repetoare, putând fi „simplu", când cele două jumătăfi sunt situate la cele două ex- tremităţi ale circuitului, sau dublu, când ambele jumătăfi sunt situate la aceeaşi extremitate a circuitului. i. Supresor de reacfiune [KOHTyp RJIR ycTpa-HeHHH o6paTHQH CBH3H; suppresseur de reaction; Ruckkoppîungssperre; reaction suppressor; vissza-hatâselhârito eszkoz]: Dispozitiv folosit în sistemele de radiotelefonie bilaterală (în ambele sensuri), penfru a împiedeca reacfiunea între calea de emisiune şi cea de recepfie. La capătul unei legături radiotelefonice bilaterale, intrarea în emifător e legată cu ieşirea din receptor la unul şi acelaşi telefon. O parte din energia semnalului vocal transmis de emifător se poate întoarce la receptorul propriu, fie direct, când se utilizează aceeaşi lungime de undă pentru cele două sensuri de transmisiune, fie prin intermediul postului îndepărtat, când se utilizează două lungimi de undă diferite. Această fracfiune de energie întoarsă se transmite în parte la telefonul vorbitor şi în parte reintră în emifător, realizând astfel o cale de reacfiune, care poate provoca osdlafa întregului sistem. în telefonia cu fir, aceasta se evită cu ajutorul transformatorului diferenţial şi al echilibrului de linie. în radiotelefonie, acest procedeu nu e suficient şi e necesar să se folosească un supresor de reacfiune, care să împiedece ca energia intrată în receptor să pătrundă în emifătorul propriu. în acest scop, în timp ce unul dintre cele două sensuri de transmisiune e liber (deblocat), celălalt e blocat — şi reciproc. La extremitatea unei legături radiotelefonice sunt două căi, dintre cari una de emisiune — şi alta de recepfie. Supresor de reacfiune. CT) centrală ielefonică; TD) transformator diferenţial; E) echi-libror; AT) şi AR) emplificator de transmitere şi de recepfie; DT) şi DR) detector de transmitere, şi-de recepfie,-IT) şi IR) întârzietor de transmitere şi de recepfie; SC) releu de scurt-circuitare a caii de emisiune; TS) şi RS) releu de blocare prin transmisiune şi prin recepfie; ER) şi RR) postul de radioemisiune şi ce! de radiorecepfie. în intervalul de repaus pot fi patru posibilităţi a stării căilor deblocate, sau blocate: ambele căi, cea de emisiune şi cea de recepfie, deblocate; 667 calea de emisiune deblocată şi calea de recepţie blocată calea de emisiune blocaiă şi calea de recepţie deblocată; ambele căi, cea de emisiune şi cea da recepţie, blocate. în figură este dată ca exemplu schema de principiu simplificată a unui supresor de reacţiune. în stare de repaus, calea de emisiune e blocată prin scurt-circuitarea relaului (SC). Când se începe convorbirea dela postul considerat, o parte din energia vocii e derivată din amplificatorul de transmisiune, se detectează în (DT) şi desface scurt-circuitul prin (SC), blocând totodată calea de recepţie prin (TS). Pen.ru sensul celălalt de convorbire, se blochează sensul de transmisiune prin (RS), cu ajutorul semnalului recepţionat şi defectat în (DR). în (/!), (şi în IR) există un întârzietor de transmisiune (de recepţie) care introduce o întârziere de câteva milisecunde în calea vorbirii, pentru a permite acţionarea releurilor de blocări, fără mutilarea cuvintelor. 1. Surfilare r,aonojiHHTej3bHaH KpyTKa; surfil, surfFIa^rioses' iiberwendliches Hetten; loose whip-stitching; szegelyezes]. Ind.text.: Operaţiunea de întărire a marginilor pieselor componente ale unui produs de îmbrăcăminte, pentru împiedecarea destrămării firelor, executată manual, cu o cusătură în elice, sau mecanic, cu o cusătură în zig-zag. Marginile pieselor se surfilează după ce au fost asamblate. Cele două margini ale unei cusături de asamblare a pieselor se surfilează, fie separat, de exemplu la cusătura de pe şold, fie împreună, de exemplu la cusătura de montare a mânecii pe corpul hainei. 2. Surpalif. V. Difosgen. 3. Surpăfură [o6BaJi, o6pymeHHe; eboule-ment; Bruch; falling-in, caving; szakadâs]. Mine: Accident al suprafeţei solului, în urma exploatării subterane, sau în subsol, prin prăbuşirea cambleului sau a tavanului unei lucrări miniere. 4. Surplus de aer. V. Exces de aer.f 5. Sursă [HCT04HHK; source; Quelle; source; forrâs]. F/z.: Punct din care izvoreşte sau e absorbit radial şi uniform un volum de fluid care, raportat la unitatea de timp, se numeşte debit. Sursa se numeşte pozitivă sau negativă, după cum fluidul izvoreşte din ea sau e absorbit de ea. Potenfialul de vitese g> al unei surse de fluid punctuale incompresibil are expresiunea _Q_ ^ 4 izr' în care Q e debitul şi r e distanfa dela sursă până la punctul de potenfial cp (v. şi sub Potenfial scalar); vitesa în acest punct e orientată radial şi e _____Q V~4k r2' iar funcţiunea de curent (care există, deoarece mişcarea e axial-simetrică) are expresiunea Q = -4^ (cose-1). Se poate considera şi o distribufie spaţială de surse, într'un votum oarecare (x), la care potenţialul de vitese e qp = 1 ’=-4kJ — unde e densitatea de volum a debitului T dx surselor şi r e distanţa dintre elementele de volum dx şi punctul de potenţial q>; acest potenţial, care e analog cu potenţia ul newtonian şi are proprietăţile acestuia, e o funcţiune armonică (A 9 = 0), în afara volumului ocupat de surse, iar în interiorul acestui volum satisface ecuafia lui Poisson Se poate considera şi o repar- tifie de surse pe o suprafafă (S), la care potenfialul de vitese (potenfialul de simplu strat) e 1 f 1sâA 4>JS r unde 9s = e densitatea de suprafafă a debitu- lui surselor; de asemenea, o repartifie de surse lineară, pe o curbă (s), cu potenfialul de vitese 1 f / pv ' a2/ ’ unde a e vitesa sunetului, p e masa specifică corespunzătoare vitesei v şi p0 e masa specifică în punctul de vitesă nulă; funcfiunea de curent e ra. Sursele punctiforme şi lineare au un rol important în Mecanica fluidelor, fiindcă prin combinarea câmpurilor cari corespund diferitelor surse se poafe obţine reprezentarea matematică a mişcărilor în jurul unei mari varietăţi de corpuri. i. Sursă electrică [3JieKTpHHecKHH hctohhhk; source electrique; elektrische Quelle; electric source; villamos forrâs]. Elf.: 1. Corp din care diverg sau spre care converg liniile de câmp ale câmpului de inducţie electrică. Conform legii fluxului electric, aceste corpuri trebue să aibă sarcină electrică adevărată. — 2. Corp din care diverg sau spre care converg liniile de câmp ale intensităţii câmpului electric. Conform legii fluxului electric, aceste corpuri trebue să aibă sarcină electrică liberă. — Generatoarele de energie electrică sunt, în acest sens, surse numai în măsura în care sunt încărcate cu sarcini adevărate, deoarece câmpul electric indus în ele excluziv prin inducfie electromagnetică are numai linii de câmp închise. Surse electrice se formează prin fenomene cari creează purtători de sarcini electrice, prin separarea sarcinilor; de exemplu prin influenfă (inducfie) electrostatică, prin ionizare datorită efectelor câmpului electric, fenomenelor termice, fotoelec-trice, reacfiilor nucleare, etc. 2. Sursă de energie electrică [hctohhhk 3JieK-TpnqeCKOH 3HGprHH; source d'energie electrique; elektrische Energiequelle; electric energy source; villamos energiaforrâs]: Sistemul tehnic care transformă o altă formă de energie, în energie electrică. Energia primară poate fi mecanică (de ex. ia maşini electrice generatoare), chimică (de ex. Ia pile şi acumulatoare), etc. — De fapt, aceste sisteme tehnice sunt numai transformatoare de energie; ele se numesc, în general, surse de energie electrică. După posibilitatea reînnoirii procesului de producere a energiei, se deosebesc: surse primare (pile primare), la cari reînnoirea nu e posibilă — şi surse secundare (pile secundare: acumulatoare) la cari reînnoirea e posibilă. După felul curentului, se deosebesc: surse de curent continuu (de ex. maşini dinamoelectrice generatoare), surse de curent alternafiv (de ex. alternatoare), surse de impulsii (de ex. generatoarele de impulsii). După tensiunea lor, se deosebesc: surse de joasă tensiune (0—500 V), surse de medie tensiune (500—6000 V), surse de medie înaltă tensiune (6—30 kV), surse de înaltă tensiune (1—100 kV) şi surse de foarte înaltă tensiune (peste 100 kV). După frecvenfă curentului electric, se deosebesc: surse de frecvenfă industrială (^ 15—60 Hz), surse de joasă frecvenfă (~ 0—0,1 kHz), surse de medie frecvenfă (0,1—10 kHz) şi surse de înaltă frecvenfă (peste 10 kHz). După felul energiei primare, se deosebesc: surse termoelectrice,, surse electrochimice, surse mecano-electrice, şi surse nuclear-electrice. în general, sursele cu energie primară chimică se numesc pile (pile primare, respectiv acumulatoare sau pile secundare), iar sursele cari transformă energia mecanică în energie electrică se numesc generatoare electrice. s. Sursă de lumină [hctohhhk CBeTa; source de lumiere; Lîchtquelle; light source; fenyforrâs]. F/z.: Corp care emite raze de lumină. Dacă sursa e la infinit, direcfiile razelor de lumină se reduc la una singură. Fa}ă de un obiect expus unei surse de lumină, razele de lumină pot fi incidente, laterale sau tangente. O sursă de lumină se numeşte punctuală în raport cu un punct situat la distanfa d de ea, şi din care i se studiază radiafia, dacă raportul djD dintre această distanfă şi cea mai mare dimensiune lineară aparentă a sursei (în raport cu acel punct) poate fi neglijat fafă de unitate. (Practic, dacă d'D^OA). Calitatea de „punctuală" limitează deci dimensiunile sursei numai la d dat. O sursă de lumină se numeşte nepunctuală în raport cu un punct situat la distanfa d de centrul ei de greutate, şi din care i se studiază radiafia, daca raportul djD dintre această distanfă şi cea mai mare dimensiune lineară aparentă a sursei (în raport cu acel punct) nu e neglijabil fafă de unitate. (Practic, dacă d/Z)>0,1). în cazul sursei punctuale, razele de lumină tangente generează un con sau un cilindru, după cum sursa e la 66? distanţă finită sau infinită, circumscris obiectului. Curba de contact e separatoarea de lumină şi de umbră pe acest obiect. Sursa punctuală poate fi privită ca un centru de proiecţie, iar razele de Jumină, ca proiectante. în cazul unei surse luminoase finite (de ex. o sferă), fiecare punct al ei devine o sursă de lumină din care porneşte un con sau un cilindru de lumină, apărând astfel penumbră proprie şi purtată. 1. Survolfor: Sin. Supravoltor. V. sub Supravoltor-devoltor. 2. Susceptanţă [peaKTHBHan npoBOAHMOCTb; susceptance; Blindleitwert, Suszeptanz; suscep-tance; szuszcsptancia]. El.: Câtul componentei în cuadratură cu tensiunea a valorii efective a intensităţii curentului unui circuit electric în regim armonic, prin valoarea efectivă a tensiunii circuitului. Când circuitul e deschis, tensiunea e suma dintre tensiunea la borne şi tensiunea electromotoare în sens restrâns, indusă din exterior; când circuitul e închis, tensiunea e tensiunea electromotoare în sens restrâns, indusă din exterior. Valoarea absolută a susceptanţei e câtul valorii absolute a reactanţei, prin pătratul impedanţei. Admitanţa unui circuit electric e egală cu rădăcina pătrată din suma pătratelor conductanţei şi susceptanţei. s. Susceptibilitate electrică [ajieKTpHHecKan BOCnpHHMHHBOCTb; susceptibilite electrique; elek-trische Suszeptibilităt; electrical susceptibilfty; elek--tromos szuszceptibilitâs, villamos erzekenyseg]: Mărime de material care determină valoarea polari-zaţiei electrice temporare a unui material situat într'un câmp electric, în funcţiune de intensitatea locală a acestui câmp. Polarizaţia electrică temporară a materialelor isotrope, la temperatură uniformă şi în lipsa tensiunilor mecanice, e proporţională cu intensitatea locală E a câmpului electric. Factorul de proporţionalitate e egal cu produsul permetivităţii absolute s0 a vidului prin mărimea scalară de material Xe, numită susceptibilitatea ^electrică a materialului: în mediile cu densitate micăr susceptibilitatea electrică depinde de frecvenţa câmpului. în mediile dense, câmpul real (interior) e diferit de câmpul aplicat, din cauza câmpurilor proprii ale dipolilor din mediul considerat. Acest fapt introduce în expresiunea susceptibilităţii electrice un -termen suplementar. în mediile ale căror molecule au moment electric spontan se introduce şi un termen dependent de temperatură. Susceptibilitatea electrică a materialelor aniso-irope e un tensor simetric de ordinul al doilea, în aceste materiale, polarizaţia electrică locajă temporară Pt e egală cu produsul tensorului 7.e al susceptibilităţii electrice prin permetivitatea absolută 80 a vidului şi prin Intensitatea locală E a câmpului electric^ Pt = soXeE. £xistă deci trei direcţii triortogonale, după car# polarizaţia electrică e omoparalelă cu câmpul: direcţiile principale ale tensorului susceptibilităţii electrice. Susceptibilităţile electrice după aceste direcţii principale pot fi reprezentate prin câte un scalar (valorile principale ale susceptibilităţii). Susceptibilitatea electrică a materialelor fero-electrice (titanat de bariu, sare Seignette) depinde atât de valorile actuale ale intensităţii câmpului electric, cât şi de valorile lui în trecut. 4. Susceptibilitate magnetică [MarHHTHaa boc-npHHMHHBOCTb; susceptibilite magnetique; mag-netische Suszeptibilităt; magnetical susceptibility; mâgneses szuszceptibilitâs, mâgnes-erzekenyseg]: Mărime de material care determină valoarea polarizaţiei magnetice temporare a unui material situat într'un câmp magnetic, în funcţiune de intensitatea locală a acestui câmp. Polarizaţia magnetică temporară Mt a materialelor isotrope, la temperatură uniformă şi în lipsa tensiunilor mecanice, e proporţională cu intensitatea locală H a câmpului magnetic. Factorul de proporţionali-tate e egal cu produsul permeabilităţii absolute ji0 a vidului printr'o mărime de material scalară xm> numită susceptibilitatea magnetică a materialului: Mt = PoXtnH- Dacă moleculele, ionii sau atomii unei substanţe nu au moment magnetic spontan, câmpul magnetic induce un moment magnetic de sens contrar câmpului, şi substanţa se numeşte diamagnetică. Susceptibilitatea diamagneticilor e deci negativă şi independentă de temperatură. Suntdiamagnetice pure substanţele ai căror atomi sau ale căror molecule conţin un număr par de electroni, ale căror momente magnetice sunt compensate. Dacă moleculele, ionii sau atomii substanţei au un număr impar de electroni, substanţele au un moment magnetic spontan şi, când sunt situate într'un câmp magnetic, apar momente statice de orientare a momentelor magnetice proprii în sensul local al câmpului magnetic, cari depind de intensitatea locală a câmpului şi cărora li se opun efectele agitaţiei termice a moleculelor. Polarizaţia corespunzătoare depinde, deci, de temperatură, — şi substanţa se numeşte para-magnetică. Susceptibilitatea substanţelor paramag-netice provine din două efecte: unul, de susceptibilitate diamagnetică, şi altul, de susceptibilitate paramagnetică. Determinarea susceptibilităţii magnetice con-stitue una dintre metodele cele mai sigure pentru recunoaşterea radicalilor liberi. Susceptibilitatea magnetică a substanţelor aniso-trope e un tensor simetric de ordinul al doilea, în aceste materiale, polarizaţia magnetică M locală e egală cu produsul tensorului /m al susceptibilităţii magnetice prin permeabilitatea absolută s0 a vidului şi prin intensitatea locală E a câmpului magnetic: Mt = y>0xmH» 670 Există deci trei direcţii triortogonale după cari polarizaţia magnetică e paralelă cu câmpul: direcţiile principale ale tensorului susceptibilităţii magnetics.Susceptibilităţile magnetice după aceste direc{ii principale pot fi reprezentate prin câte un scalar (valorile principale ale susceptibilităţii magnetice). Susceptibilitatea magnetică a substanţelor fero-magnetice depinde atât de valorile actuale, cât şi de valorile din trecut ale intensităţii câmpului magnetic (v. Istereză magnetică). Prin extensiune, se definesc o susceptibilitate normală, una intrinsecă, iniţială, diferenţială, dinamică sau incrementală, reversibilă, specifică şi de volum (v. mai jos). 1. Susceptibilitate magnetică diferenţială [#H-4)(J)epeHiţHaj3bH3H MaraHTHan bociiphhmhh-BuCTb; susceptibilite magnetique dfferentieile; differentielle magnetische Suszeptibilitât; diffe-rential magnetical susceptibil ty; differenciâlis mâgneses szuszceptibilitâs]: Mărime de material scalară a unui material isotrop, egală cu limita câtului dintre variaţia polarizaţiei magnetice temporare Mt şi variaţia corespunzătoare a intensităţii locale a câmpului magnetic H, când aceasta din urmă tinde către zero, limită împărţită prin permeabilitatea magnetică absolută a vidului: 1 dut Xm Ho' dH • 2. ~ magnetică dinamică [flţraaMHHSCKafl MarHHTHaH BOCIipHHMHHBOCTb; susceptibil te magnet:que dynamique; dynamische magnetische Suszeptibilitât; dynamicel magnetic susceptibility; dinamikus mâgneses szuszceptibilitâs]: Mărime de material a unui material isotrop, egală cu câtul dintre variaţia ciclică a polarizaţiei magnetice temporare şi variaţia ciclică corespunzătoare a intensităţii câmpului magnetic, când pola-rizaţia medie pe un ciclu nu e nulă, câtul fiind împărţit prin permeabilitatea magnetică absolută a vidului. s» ~ magnetică incrementală. V. Susceptibilitate magnetică d namică. 4. ~ magnetică iniţială [nepBOHanaJibHaH MarHHTHafl B0CnpHHM4HB0CTb; susceptibilite magnetique iniţiale; magnetische Anfangssuszep-tibilităt; iniţial magnetic susceptibility; kezdeti mâgneses szuszceptibilitâs]: Mărime de material a unui material isotrop, egală cu limita susceptibilităţii magnetice (v.), când intensitatea câmpului magnetic tinde către zero. 5. ~ magnetică molară [MOJifîpHafl Manm-THan BOCiipHHMqHBOCTb; susceptibilite magnetique molaire; molare magnetische Suszeptibilitât; molar magnetical susceptib lity; molâris mâgneses szusceptibilitâs]: Mărime de material egală cu câtul dintre momentul magnetic temporar al unui mol de substanţă şi intensitatea corespunzătoare a câmpului magnetic. e. ~ magnetică normală [HopwaJIbHaH Mar-HHTHan BOcnpHHMqHBOCTb; susceptibilite mag- netique normale; normale magnetische Suszepti-bilităt; normal magnetical susceptibility; normâlis mâgneses szuszceptib'litâs]: Mărime de material egală cu câtul polarizaţiei magnetice temporare prin intensitatea câmpului magnet'c, într'un punct al curbei de comutafie corespunzătoare magne-tizării alternative simetrice Ia care se referă. t. ~ magnetică reversibilă [o6paTHMafl Mar-HHTHaH BOCnpHHMHHBOCTb; susceptibilite magnetique reversible; magnetische Suszeptibilitât; reversible magnetical susceptibility; reverszibilis mâgneses szuszceptibilitâs]: Limita către care tinde susceptibilitatea magnetică dinamică, atunci când variabile intensităţii câmpului tind către zero. 8. ~ magnetică specifică [y/ţeJibHan Mar-HHTHaa BOcnpHHM^HBOCTb; susceptibil te magnetique specifique; spezifische magnetische Sus-zeptibilităt; specific magnetical susceptibility; fajlagos mâgneses szuszcept bilitâs]: Mărime de material egală cu câtul dintre momentul magnetic temporar al unităţii de masă şi intensitatea corespunzătoare a câmpului magnetic. 9. Susceptibilitate la tetraetil-plumb [Bocnpn-HMHHBOCTb Ha T£Tpa3THJiCBHH6iţ; susceptibilite au plomb-tetraethyle; Suszeptibilitât zum Blei-tetraăthyl; suscept bility at lead tetraethyl; olom-tetraetil erzekenyseg]: Mărime direct proporţională cu creşterea valorii cifrei octanice a unei benzine, când i se adaugă o anumită cantitate de tetraetil-plumb. Susceptibilitatea la tetraetil-plumb depinde de compoziţia chimică a benz:nei, fiind mai mare la cele parafinoase şi mai mică la cele aromatice şi la cele cari confin compuşi cu sulf. Benzinele de distilare primară au o susceptibilitate mai mare la tetraetil-plumb decât cele de cracare, d n cauza sulfului conţinut de acestea din urmă. Creşterea valorii cifrei octanice la o benzină depinzând de cifra sa octanică iniţială (v. Tetraetil-plumb, sub Plumb), comparaţia susceptibilităţii la tetraetil-plumb se face numai între benzine cu aceeaşf cifră octanică. 10. Suspante [noflBecHoâ peMeHb; soupente; Hăngeriemen, Tragriemen; main brace; hordszij]. N3V, a.: Corzile cari, prin intermediul unei catarame, leagă voalura paraşutei de hamul care se prinde de corpul paraşutistului sau de obiectul care se paraşutează. La partea inferioară, suspantele se îmbină îrr două mănunchiuri, cari pot fi manevrate de pa-raşutist. Pentru paraşute destinate persoanelor, suspantele sunt fabricate, în general, din fire de mătase răsucite, cu rezistenţa la tracţiune de cca 220--250 kg; catarama e fabricată din chingă de in sau de cânepă şi rezistă la o tracţiune de cca 1500 kg. — Suspantele micşorează şocul de deschidere al paraşutei. Ele sunt manevrate* de paraşutist: pentru dirijarea paraşutei pe o direcţie determinată, pentru mărirea sau micşorarea vitesei de coborîre, şi pentru culcarea la pământ a voalurii, în scopul de a nu se lăsa târît dfe vânt,, după aterisare. 67 î t. Suspendată, greutate ~ [noflBecHOH rpy3; poids suspendu; gefederte Last; suspended weight; feîruggesztett suly]. Auto.: Greutatea suprastructurii unui vehicul, adică greutatea şasiului (cu toate organele montate) şi a cutiei, suspendate elastic pe resorturi. Greutatea suspendată e repartizată între osiile purtătoare şi osiile motoare ale vehiculului, într'un anumit raport, care depinde de tipul acestuia şi de numărul sau de pozifia roţilor motoare; la vehiculul în mers, repartiţia greutăţii între osii variază, şi anume cuplul de* cabraj, rezistenta aerodinamică, urcarea rampelor şi accelerările provoacă creşterea greutăjii pe rofile din spate şi delestarea rofilor din fată, iar încetinirea mersului şi coborîrea pantelor au un efect contrar. La autoturisme (automobile cu 4--6 locuri, pe două banchete) cu tracţiunea în spate, greutatea vehiculului gol şi a ocupanţilor banchetei din fafă e repartizată aproximativ egal între osii, greutatea ocupanfilor banchetei din spate fiind transmisă osiei din spate; la autoturisme cu tracţiunea în fafă se tinde să se deplaseze grupuri de organe mecanice (de ex. motorul, schimbătorul de vi-fesă, etc.) spre osia din fafă, pentru a mări greutatea aderentă. La autocamioane, repartifia greu-tăfii depinde de forma şi de dimensiunile cutiei, pentru a se realiza o încărcare uniformă a roţilor, ceea ce implică mărirea numărului de rofi motoare 1a vehicule de mare tonaj. în general, greutatea suspendată pe rofile motoare, numită greutate aderentă, se exprimă în funcfiune de greutatea suspendată totala, raportul dintre aceste greutăţi având valorile aproximative: 1/2 la autoturisme, 2/3 la autobuse sau autocamioane cu tracfiune în spate, 1/1 la tractoare. 2. Suspensie [cycneH3HH; suspension; Auf-schlămmung; suspension; szuszpenzsio]. F/z.: Sistem format din două faze, în care faza dispersă, în stare solidă, e în echilibru în interiorul fazei continue lichide sau gazoase, sau are o vitesă de depunere neglijabilă. Sin. Suspensiune. s. Suspensie de bitum filerizat [cycneH3HH 4)HJinep-6HTyMa; suspension de bitume fiISerise; fullerhaltige Bitumenaufschlămmung; filier yielding bitumen suspension; filerizâlt bitumen szusz-penzio]. Cs.: Amestec stabil de bitum (v.) cu lapte de var (v.), care se prezintă sub forma unei paste care se poate dilua cu apă, întrebuinfat în construcţii da drumuri (pentru lucrări de asfalta j la rece), în construcfii civile (pentru izolări hidrofuge şi pentru protejarea lemnului contra putrezirii) şi în industrie (pentru aglomerări, de ex. pentru brichetarea cărbunilor). Amestecat cu apă şi cu nisip, dă un mortar impermeabil, care aderă la beton, la sticlă, metal, pânză, etc. Prin amestecarea suspensiei de bitum filerizat cu pastă de celuloză, se obfine o pastă numită celochit, care se întrebuinţează ca izolant hidrofug. 4. Suspensie pentru stropit [cycneH3HH fljifl onpblCKHBâHHfi; insecticide en suspension pour pulverisation; Spritzaufschlămmung; insecticid sus- pension for spraying; fecskendezo szuszpenziojr Insecticid compus dintr'o masă lichidă, în care principiul activ, în cantitate determinată, se află sub formă de particule fine, dispersate mai mult sau mai pufin uniform. Pentru a întârzia sau a opri depunerea particulelor, suspensiile sunt stabilizate prin adausuri de substanfe ca: gelatină» săpunuri solubile, etc. s. Suspensiune [noABecKa; suspension; Auf-hăngung, Lagerung; suspension; felfuggesztes],. Tehn.: 1. Felul de susfinere a echipajului mobil al unui instrument. — 2. Piesele cari susfin echipajul mobil al unui instrument. — 3. Legătura elastica sau prin cablu, dintre un sistem tehnic şi reazemul lui. e. Suspensiunea camerei [nOABecHOH Mexa-HH3M a3p0(}30T0rpaMMeTpHHecK0H KaMepbi; dispositif de suspension; Aufhăngevorrichtung; suspensory mounting, suspension gear; felfiig-gesztesi berendezes]. Foigrm.: Dispozitiv metalic special, care permite suspsndarea camerei aero-fotogrammetrice de podul inferior al vehiculului aerian (av on de fotografiere, balon, etc.), aslfef încât trepidafiile şi şocurile vehiculului să nu fie transmise camerei, iar aceasta să poată lua poziţia de echilibru cu planul clişeului orizontal sau cu înclinarea impusă de operatorul însofitor. 7. Suspensiune de linie electrică de contact [noABecKa KOHTaKTHO# jîhhhh; suspension de la ligne de contact; Fahrdrahtaufhăngung; contact line suspension; felsovezetek felfuggesztesej: Sistemul de susfinere a firului de contact pentru alimentarea cu energie a vehiculelor cu tracfiune electrică. Suspensiunea poate fi catenară sau directă, după cum linia de contact e suspendată cu sau fără cablu purtător, fiecare dintre aceste sisteme de suspensiune putând fi longitudinal sau transversal. 8. ~ catenară de linie electrică de contact [KaieHapHaH noABecna KOHTaKTHOH jîhhhh; suspension catenaire de ligne de contact; Lăngs-aufhăngung; catenary contact line suspension; felsovezetek tartosodronyos felfuggesztese]: Sus- L Suspensiune longitudinală cu cablu purtător. 1) pendul vertical; 2) fir de contact; 3) cablu purtător. 4) punct de ancorare; 5) pendul înclinat; 6) stâip; 7) axa căii; 8) consolă; 9) aşezarea liniei în zig-zag pensiune a liniei electrice de contact aeriene, făcută cu ajutorul unui cablu purtător. Sistemul ■672 de suspensiune e folosit la căile ferate cu tracţiune electrică, la cari vitesa de mers depăşeşte 40 km/h. La vitese mari, suspensiunea directă a liniei de contact nu poate asigura pozifia orizontală a firului de contact şi, din cauza săgeţilor mari, se produc pendulări continue la contactul prizei de curent (pantograf) cu linia. La o vitesă de mers de 100 km/h, de exemplu, pan-tograful parcurge pe firul de contact o distanfă de 28 m/s — şi astfel se întrefine pendularea firului, dacă acesta are săgefi mari. Suspensiunea catenară a liniei de contact poate fi longitudinală sau transversală. Suspensiunea longitudinală, folosită în general da tracfiunea electrică, e formată din cablu purtător, pendule, dispozitive de ancorare, console şi stâlpi. (V. fig, /). Cablul purtător susfine firul de contact prin intermediul pendulelor. Când cablul purtător nu serveşte şi la conducerea curentului (linie de curent monofazat cu secfiune mică), el se confecţionează din material cu rezistenfă mecanică mare şi cu conductibilitate electrică mică (cabluri de ofel). Uneori, cablul purtător serveşte şi !a conducerea curentului (în curent continuu); în acest caz se confecfionează din bronz, pentru a avea o conductibilitate electrică mare. Cablu purtător de ofel având un coeficient de diiatafie mic, are variafii mici de săgeată, provocate de diferenfele de temperatură. Pendulele realizează legătura dintre firul ce contact şi cablul purtător, fixările făcându-se prin cleme. Pendulele suni confecfionate din cablu -flexibil, pentru a putea menfine în poziţie orizontală firul de contact şi a urma deplasările lui, pe cari cablul purtător nu le urmează. în general, pendulele sunt verticale, cu excepfiunea celor din mijlocul deschiderii unui panou, cari sunt înclinate. Dispozitivele de ancorare servesc la menfinerea în pozifie orizontală a liniei de contact, pentru a elimina deformafiile provocate de variaţiile de temperatură. Ele se construesc, de cele mai multe ori, cu greutate şi cu scripete. Consolele servesc la susfinerea catenarei pe stâlpi. Ele se confecfionează din ofel de elasticitate suficientă, pentru a nu provoca şocuri în pantograf—şi trebue să nu împiedece vizibilitatea din cabina de conducere a locomotivei. Stâlpii de susfinere ai catenarei se confecfionează din ofel (tubulari, din bare profilate sau din grinzi cu zăbrele) sau din beton armat (cu secfiune inelară sau cu zăbrele). Dispozifia stâlpilor trebue să nu reducă vizibilitatea semnalelor fixe de cale. Pentru a reduce uzura pantografului prin frecare, linia de contact e dispusă în zig-zag fafă de axa căii (v. fig. /). Săgefile zig-zagului liniei sunt de aproximativ 30-•• 40 cm, permifând o uzură uniformă a prizei de curent. Suspensiunea transversală e perpendiculară pe Jinia de contact. Se foloseşte la căi ferate multiple, în special în stafii, unda suspensiunea longitudinală împiedecă buna vizibilitate de pe locomotivă (v. fig. II), E formată din cablu purtător transversal, cabluri ajutătoare (superior şi inferior), pendule, suporturi pentru firul de contact, izola- II. Suspensiune transversală cu cablu purtător. 1) cablu purtător transversal; 2) izolator; 3) cablu auxiliar superior; 4) cablu auxiliar inferior; 5) pendu!; 6) suport pentru firul de contact; 7) fir de contact. toare, stâlpi de susfinere. în locul cablului purtător transversal se folosesc, uneori, portale de ofel (din ce în ce mai rar, fiindcă reduc vizibilitatea). i. Suspensiune directă de linie electrică de contact [npflMan noABecKa KOHTaKTHOH jihhhjî; suspension directe de ligne de contact electrique; direkte Aufhăngung einer elektrischen Kontakt-linie; direct suspension of electric contact line; felsovezetek egyszeres felfiiggesztese]: Suspensiune a liniei de contact aeriene, făcută direct, fără ajutorul unui cablu purtător. Sistemul de suspensiune directă e folosit în tracfiunea electrică la vitese de mers sub 40 km/h şi, în special, la căile ferate urbane (tramvaie) şi la liniile de trolley-buse. Suspensiunea poate fi longitudinală sau transversală, cu puncte de suspensiune la 35“-40 m unul de altul, cu izolare dublă, suficient de elastice, pentru a nu provoca şocuri la priza de curent. Suspensiunea longitudinală se realizează prin console şi stâlpi (tuburi metalice, beton armat, mai rar lemn), fiind folosită în special în exteriorul centrelor locuite şi la liniile de trolley-buse. Suspensiunea transversală se realizează prin stâlpi (tuburi metalice) şi prin pabluri de susfinere; e folosită pe străzi. La liniile de tram-vaiu, aceiaşi stâlpi susfin firele de contact pentru ambele linii; la liniile de trolleybuse, ei susfin ambele fire de contact. Susfinerea se face, uneori, direct, cu ancore montate în perefii caselor. Suspensiunea trebue să asigure o rezistenfă suficientă contra solicitărilor provocate de varia-fiile de temperatură. La treceri şi la traversări de mai multe linii — şi unde nu se pot monta stâlpi, se foloseşte suspen -siunea poligonală, formată dintr'o refea de cabluri de susfinere. 67$ 1. Suspensiune longitudinală [npoflOJibHan IIOflBecKa; suspension longitudinale; lăngiiche Aufhăngung; longitudinal suspension; hosszanti felfiiggesztes]. V. sub Suspensiune de linie electrică de contact. 2. ~ transversală [nonepenHan no^Becna; suspension transversale; transversale Aufhăngung; transversal suspension; transzverzâlis fejfiiggesz-tes]. V. sub Suspensiune de linie electrică de contact. a. Suspensiunea vehiculelor [noABecKa aBTO-TpaHcnopTHoro cpe/ţCTBa; suspension des ve-hicules; Aufhăngung der Fahrzeugen; suspension of vehicles; jârmuvek felfuggesztese]: Legă- tura elastică dintre şasiul (cadrul) unui vehicul şi osiile, respectiv rofi Ie acestuia, care poate amor-tisa mişcările perturbatorii importante, prin eliminarea sau amortisarea oscilafiilor, asigurând totodată stabilitatea vehiculului în mers. Suspensiunea, prin care se transmite la rofi greutatea totală a suprastructurii vehiculului, e alcătuită din resorturi (lamelare sau elicoidale) sau din bare de torsiune şi din elemente pendulare (de ex.: cercei), fiind completată, uneori, cu amortisoare (cu fricfiune, hidraulice, etc.). Suspensiunea şi masa vehiculului (suprastructura) formează împreună un sistem oscilant, numit sistem suspendat, spre deosebire de ansamblul osii-rofi-bandaje, numit sistem nesuspendat (care la autovehicule e un alt sistem oscilant); astfel, suspensiunea poate elimina oscilafiile mişcărilor perturbatorii — de exemplu săltare, galop (tangaj) sau legănare (ruliu) — cari au o frecvenfă mai înaltă decât fre-cvenfa proprie a sistemului suspendat (care, de ex., la autoturisme e de cca 100 de oscilafii pe minut), după cum poate amortisa oscilafii de frecvenfă mai joasă decât aceasta, dacă suspensiunea e înzestrată cu amortisoare. Exemple: 4. ~ automotorului [noABecKa aBTOMOTpnc ca; suspension de l'automotrice de cheminde fer; Aufhăngung des Triebwagens; suspension of the railroad motor car; motorkocsi felfuggesztese]. C. f.: Legătura elastică dintre aparatul de rulare şi cadrul automotorului, cum şi dintre echipamentul motor şi cadru, pentru a prelua şocurile aplicate automotorului în timpul mersului, dând sub acfiunea lor oscilafii amortisate în timp. Oscilafiile sunt determinate astfel, încât să se asigure automotorului condifiuni de stabilitate a mersului la orice vitesă, până la vitesa maximă admisă de tipul de construcfie al automotorului şi de confortul călătorilor. Astfel, spre deosebire de suspensiunea locomotivelor, suspensiunea automotoarelor, în special a automotoarelor de mare vitesă, e desvoltată până la condifiunile de asigurare a confortului de călătorie. întru cât se presupune că, într'un automotor, majoritatea călătorilor şed şi nu se deplasează pe coridoare, accelerafiile laterale, provocate de oscilafiile punctelor suspendate, sunt admise până la valoarea de 0,8—1,2 m/s2, fafă de 0,2-0,6 m/s2 la vagoanele de călători şi 1,45 m/s2 la automobile. Suspfensiunea e diferită, după cum automotorul e pe două sau pe patru osii — şi după locul de amplasare a echipamentului motor. La automotoarele pe două osii, suspensiunea e asemănătoare cu cea a vagoanelor de călători pe două osii. întru cât automotoarele pe două osii circulă de obiceiu pe linii secundare, unde neregularităfile căii sunt mai pronunfate şi au vitese de mers mai mari decât ale trenurilor cu vagoane, condifiunile de suspensiune cu arcuri trebue să fie puse la punct mai bine decât la vagoanele de călători pe două osii. Echipamentul motor se montează pe un cadru separat, care poate fi legat de cadrul automotorului sau poate rezema pe cele două osii, respectiv pe o osie şi pe cadrul automotorului. Astfel, cadrul separat urmează jocul suspensiunii cutiei automotorului. La unele automotoare, pentru amortisarea vibrafiilor motorului, suspensiunea se completează cu blocuri silenfioase, formate din plăci de cauciuc montate la diferitele articulafii ale suspensiunii. La automotoarele pe boghiuri, suspensiunea diferă, după cum boghiurile sunt purtătoare sau motoare. Suspensiunea boghiurilor purtătoare e asemănătoare cu cea a vagoanelor de călători pe boghiuri. Fiindcă automotoarele pe boghiuri circulă, în general, cu vitese [de mers superioare celor ale trenurilor formate cu vagoane de călători pe boghiuri, pentru reducerea oscilafiilor, suspensiunea se completează cu blocuri de cauciuc, montate între diferitele elemente ale automotorului (între cutie şi cadrul boghiului, între bandaje şi corpul rofilor, la diferite articulafii, etc.). Boghiurile se construesc cu traversă dansantă, sau pivotul cutiei reazemă direct pe cadrul boghiului, fără intermediul traversei dansante. Automotoarele circulând, în general, izolate, şi fiind uşoare, reacfiunile laterale provocate de cale sunt mai pronunfate decât la vagoanele de călători mai grele şi circulând în garnituri (rame) închise; de aceea, la unele automotoare, pe lângă piesele de cauciuc ale suspensiunii, se folosesc amortisoare hidraulice sau cu fricfiune, pentru amortisarea oscilafiilor. Suspensiunea boghiurilor motoare, pe lângă suspensiunea boghiurilor purtătoare, cuprinde şi suspensiunea cu blocuri de cauciuc a cadrului fals pe care reazemă motorul. La automotoarele cu transmisiune electrică, suspensiunea electromotoarelor de tracfiune trebue să urmeze jocul suspensiunii cadrului boghiului. La automotoarele la cari motorul Diesel e montat pe cadrul automotorului, suspensiunea motorului se realizează prin rezemarea acestuia pe blocuri de cauciuc cari filtrează oscilafiile şi nu le transmit la cutia vagonului. Introducerea rofilor cu pneuri contribue de asemenea la ameliorarea suspensiunii automotoarelor. 5. ~ autovehiculului [noflBecKa aBTOMOâHJia; suspension de l'automobile; Fahrzeugsaufhăngung; car suspension; gepkocsi felfuggesztese]: Legătura constituită din resorturi sau din suporturi elastice, 43 m dintre suprastructura unui autovehicul şi rofile acestuia, care asigură o mobilitate relativă între suprastructură şi roţi, cum şi stabilitatea vehiculului în mers. Rofile sunt legate elastic de şasiul vehiculului, pentru a evita solicitări excesive ale şasiului, ale echipamentului mecanic şi ale cutiei (de ex. caroseria la un autoturism, sau cabina conducătorului şi platforma, la un autocamion), datorite trepidafiilor şi şocurilor; în unele cazuri, suportul unei rofi reprezintă suspensiunea elastică pe roata respectivă. Suspensiunea trebue să preia atât forjele verticale, cum sunt greutatea proprie sau încărcările suplementare (provocate de rezistenfă aerodinamică, declivitatea căii, etc.)# cât şi forfele orizontale, longitudinale sau transversale (provocate, de ex., de forfa de propulsie sau de frânare, respectiv de forfa centrifugă sau de înclinarea transversală a căii). De aceea, suspensiunea se realizează în diferite variante constructive, şi anume: prin resorturi; prin suporturi elastice, de cauciuc sau pneumatice; prin amortisoare de oscilafii, de obiceiu amortisoare cu fricţiune sau hidraulice. De asemenea, modul de legare a rofilor de şasiu are un rol important; în general, rofile directoare şi alergătoare se montează liber pe fus (prin rulmenţi), cu înclinarea acestuia de cca 4° (fac excepfiune rotile motocicletelor sau ale mototricicletelor), iar rofile motoare sunt calate pe fusul arborelui de propulsie (de ex. arborele planetar, la automobile), cu 'înclinarea fusuluf de 0---4°. Resorturile pot fi de încovoiere sau de torsiune (uneori, de tracfiune-compresiune), ultimele fiind I. Arcuri de suspensiune. а) arc semieljpfic (arc simplu, cu bulon de centrare); bjsfer* de arc (arc monobraj); c), d) şi e) legăturile capului de arc; {) legătură la mijlocul arcului, fără bulon de centrare; I) foaie de arc; 2) colier; 3) bridă; 4) bulon de centrare; 5) osie; б) cercel, cu buceaua 6'; 7) suport elastic, cu tampon de cauciuc; T) tampon de cauciuc (bloc silenfios); 8) reazem c'e alunecare. mai convenabile, deoarece reclamă mai pufin material.— Resorturi de încovoiere sunt arcurile lamelare, cu foi (uneori, foi cu renuri) asamblate printr'un bulon de centrare şi coliere (sau bride), cari prezintă şi o amortisare prin frecarea dintre foi (în general, acdastă frecare se reduce ungând foile cu unsoare). Aceste resorturi, cari se mai folosesc !§ autocamioane şi la autobuse, au o comportare elastica pufin favorabila; ele se degradează în serviciu, dar prezintă avantajul că asigură atât legătura rofii cu şasiul, cât şi transmiterea sarcinii la roată. în general, se construesc în formă de arc semieliptic sau de sfert de arc (v. fig. I a, b), şi se montează ca resorturi longitudinale sau transversale (uneori şi în direcfie înclinată fafă de axa longitudinală a vehiculului); deoarece, |a întinderea resortului sub sarcină, distanfa dintre capetele lui se măreşte, cel pufin un capăt e legat de şasiu printr'un cercel sau prin contact de alunecare (v. fig. / c, d, e), uneori prin suporturi de cauciuc a b II. Arcuri pentru suspensiunea în trepte, a), b) şi c) arcuri simplu rezemate; d) arc articulat la capete; F) sarcină; 1) suport; 2) colier. (mai ales la autoturisme şi autobuse, pentru amorti-sarea oscilafiilor mici, pe cari le transmite „dur" arcul lamelar). Penfru descreşterea sensibilităfii suspensiuniî, când sarcina creşte, se folosesc resorturi cu suspensiune în trepte (v. fig. II), la cari lungimea de încovoiere variază. Resorturi de torsiune sunt barele de torsiune şi resorturile elicoidale, cari nu prezintă amortisare prin frecare (afară de efectul frecării interne a materialului). Barele de torsiune sunt înzestrate cu un braf, care asigură legătura rofii şi preia forfele orizontale; în unele cazuri, pentru a obfine descreşterea sensibilităfii suspen-siunii când sarcina creşte, se montează o bară de torsiune într'un tub de torsiune. Resorturile elicoidale, cari sunt mult răspândite la autoturisme, se construesc în formă cilindrică, conică sau de butoiaş, şi se montează în discuri de reazem (suporturi); pentru a asigura legătura rofii cu şasiul şi preluarea forfelor orizontale, se folosesc articulafii anexe, iar pentru a obfine descreşterea sensibilităfii suspensiuniî cu sarcina, se montează resorturi elicoidale concentrice (de înălfimi diferite). Suportul de cauciuc e folosit atât ca resort, cât şi, mai ales, ca amortisor (de ex. la motociclete). Poate fi solicitat la tracfiune-compresiune (având rezistenfă la tracfiune de cca 300 kg/cm2 şi rezistenfă la compresiune de cca 1400 kg/cm2) sau la torsiune, dar prezintă desavantajul că elasticitatea cauciucului se reduce prin îmbătrânire. în multe cazuri se folosesc suporturi de cauciuc cu armături metalice înglobate în masa de cauciuc (v. Silenfios, bloc~). — Suportul 675 pneumatic e folosit, uneori, ca resort auxiliar sau ca amortisor (de ex. la unele motociclete). Prezintă avantajul că permite reglarea sensibilităţii suspensiunii, prinVnodificarea presiunii aerului, şi reglarea amortisării, prin variaţia obturării orificiului conductelor de circulaţie sau de aducţie; desavantajul consistă în pierderile de aer, datorite etanşerii nesatisfăcătoare, ceea ce reclamă folosirea unui compresor de compensare a pierderilor. Amortisorul de oscilaţii, care se montează în paralel cu resortul (între osii şi şasiu), trebue să îndeplinească următoarele condiţiuni: să transmită cât mai puţin solicitările dela osii la şasiu, să amortiseze oscilaţiile d© frecvenţă joasă (datorite, de ex., gropilor sau şanţurilor de pe cale) şi efectul de amortisare, să fie independent de temperatură, de umiditate, uzură, etc.— Amorţi-soarele cu fricţiune nu satisfac toate acesfe condiţiuni, deoarece dau o forţă de amortisare constantă şi, deci, transmit neamortisate oscilaţiile mici. Aceste amortisoare, cari sunt simple şi ieftine, pot fi cu simplu efect (v. fig. Ill-a) sau cu dublu efect (v. fig. Ill-b). Ultimele se folosesc III. Amortisoare cu fricfiune. a) Amorfisor cu simplu efect: 1) bandă de acfionare; 2) sabot de fricfiune; 3) resort.— b) Amorfisor cu dublu efect: 1) pârghie de acfionare; 2) disc de fricfiune; 3) şurub de reglare. mai des la automobile sau la motociclete (de ex. la roata din faţă).-— Amortisoarele hidraulice (v. fig. /V) au o forţă de amortisare care variază IV. Amortisoare hidraulice (reprezentare schematică), a) amortisor cu simplu efect; b) amorfisor cu dublu efect; 1) pârghie de acfionare; 2) resort antagonist; 3) paletă. cu vitesa, când curgerea fluidului e laminară, dar variază cu pătratul vitesei, când curgerea e turbulentă (deci, când secţiunea de trecere e mare). Ele permit reglarea efectului de amortisare prin modificarea orificiului de ieşire a fluidului din cilindrul amortisorului, sub acţiunea pistonului acestuia; totuşi, nu amortisează oscilaţiile de frecvenţă foarte joasă. Resortul de grup asigură suspensiunea comună a roţilor unor osii vecine, la vehicule cu trei sau cu patru osii, astfel încât, pentru mişcarea şasiului, legătura cu acesta se consideră ca un singur punct de articulaţie. Roţile legate printr'un resort de grup sunt încărcate uniform, dacă nu intervin anumite condiţiuni de disimetrie. Calitatea suspensiunii e apreciată după următoarele caracteristice: comportarea faţă de denivelările căii, la săltarea simultană şi egală a roţilor coaxiale sau la săltarea izolată a unei roţi; comportarea faţă de soiicităriie laterale; comportarea faţă de cuplul de cabraj, care solicită resorturile osiei motoare; gradul de mobilitate al roţii faţă de şasiu. — Acesfe caracteristice determină modul de construcţie a şasiului (care, de obiceiu, nu e rigid) şi de montare a echipamentului mecanic sau a| cutiei pe şasiu. Cutia va suferi aceleaşi deformaţii ca şi şasiul, dacă e solidarizată cu acesta, dar organe ca motorul, schimbătorul de vitesă, etc. se montează pe suporturi (în general, două sau trei suporturi pentru fiecare organ), cari permit deplasări relative limitate între ele şi şasiu, legătura dintre aceste organe fiind realizată prin arbori flexibili sau prin cuplaje adecvate (de ex. articulaţii cardanice). După felul legăturii elastice dintre roată şi şasiu, se deosebesc: suspensiune cu osie rigidă şi suspensiune cu roţi independente. La oricare dintre acesfe suspensiuni se produc variaţii de poziţie ale roţilor, adică variaţii de ecartament sau de înclinare, cari provoacă uzura prematură a pneurilor. Dacă variază distanţa dintre punctul de contact al roţii cu calea şi planul vertical de simetrie al vehiculului (care trece prin centrul de greutate), când se modifică săgeata resortului (adică la întinderea acestuia sub sarcină), pneul alunecă lateral; dacă planul roţii îşi schimbă înclinarea faţă de cale, se produce un moment de răsturnare, care influenţează orientarea roţii, astfel încât la roţile articulate pot apărea oscilaţii de direcţie. .Suspensiunea cu osie rigidă: Suspensiune la care roţile din faţă, respectiv din spate, sunt montate pe o osie comună, (v. fig. V/). La această suspensiune, forţa elastică a resortului e F = fc. la săltarea simultană şi egală a roţilor unei osii (când calea are denivelări longitudinale), şi la săltarea izolată a uneia dintre aceste rofi (când calea are denivelări transversale sau neregularităţi întâmplătoare, de exemplu gropi, proeminenţe, et<.); în relaţiile de mai sus, / (cm) e săgeata resortului, c (kg/cm) e rigiditatea resortului, iar S şi SR sunt ecartamentul şi distanţa dintre resorturile osiei. Osia rigidă are o comportare satisfăcătoare, deoarece la săltări simultane şi egale nu intervin variaţii de poziţie ale roţilor, şi la săltări izolate inter- 43 &Î& vin numai variafii de inclinafie (v. fîg. V). în cazul săltării izolate a unei rofi, înclinarea vehicu- V. Suspensiune cu osie rigida, a) comportarea pe cale neteda sau cu denivelări longitudinale; b) comportarea pe cale cu denivelări transversale; R) reac-fiune; O) centrul de greutate al vehiculului; I) centrul instantaneu de rotafie; h) braful de pârghie al cuplului forţelor laterale; S) deschidere (ecarfament); S^ distanfa dintre resorturi; f) săgeata resortului deformat» lului în jurul axei de ruliu e provocată de cuplul VI. Suspensiune cu osie rigidă, a), b) şi c) cu resorturi lamelare (arcuri) longitudinale; d) şi e) cu resorturi lamelare (arcuri) transversale; f) cu bare de torsiune longitudinale; g) cu bare de torsiune transversale; h) şi i) cu resorturi elicoidale; J) resort; 2) osie rigidă. Elasticitatea resortului trebue să fie mare, pentru ca suspensiunea să fie sensibilă, dar resortul nu trebue solicitat mult lateral; cuplul forfei vântului şi al forfei centrifuge (în curba) e mici, dâci distanfa h dintre centrul de greutate şi centrul instantaneu de rotafie e mică, chiar când resortul e moale. în acest scop, se pot înălfa suporturile resortului (v. fig. V/ e) sau se montează un stabilizator pentru solidarizarea acfiunii celor două resorturi (stabilizatorul poate fi folosit chiar la rofi independente). Pentru rofile directoare sau purtătoare, osia rigidă (v.) e un ax rotund sau profilat, având în general curbura în jos (pentru a înlesni, de ex. la osia din fafă, rezemarea motorului). Pentru rofile propulsoare, osia din spate e diferenfialul, de obiceiu nesuspendat elastic, astfel încât angrenajul conic, arborii planetari şi arborele de transmisiune sufer toate solicitările datorite ne-regularităfilor căii; unele vehicule au osia din spate articulată, suspendată elastic (fig. VII). La autovehicule se foloseşte mai mult suspensiunea elastică cu resorturi lamelare sau elicoidaleşi, mai pufin, cea cu pârghii. Forfele orizontale longitudinale se transmit prin resorturi, la suspensiunea VII. Osie din spate, articulată, suspendată elastic. 1) osie dublu articulată; 2) articula f i e; 3) ax rigid de conexiune; 4) suportul suspensiunii elastice. cu resorturi lamelare longitudinale, sau prin intermediul unui nod de articulare (v. fig. VIU), fie la suspensiunea cu resorturi lamelare transversale sau elicoidale (uneori şi la suspensiunea cu resorturi lamelare longitudinale), fie Ia suspensiunea cu pârghii. Suspensiunea cu rofi independente: Suspensiune la care rofile din fafă, respectiv din spate, sunt montate pe semiosii separate sau articulate între ele I) diferenfial; 2) opritor (articulafie sferică sau nucă); 3) traversă de reazem. IX. Suspensiune cu semiosii separate, a) comportarea pe cale netedă sau cu denivelări longitudinale; b) comportarea pe cale cu denivelări transversale; R) reacfiune; O) centrul de greutate; I) centrul instantaneu de rotafie; h) braful de pârghie al cuplului forfelor laterale; S) deschidere (ecartament); f) săgeata resortului; 1) semi-osie; 2) rescrf; 3) cutia vehiculului. (în ultimul caz, cele două semiosii formează o osie articulată). 671 La suspensiunea cu semiosii separate (v. fig. IX), J pentru calatori sunt plasate Intre resorturile de sus-acestea au axele, în general, paralele. Deoarece | pensiune), dar a căror distanfă dintre axe e variabilă. '1 h n rf V i 5 , „ ,r„ X. Suspensiune cu semiosii separate. Osii telescopice: a, e, h, j, k şi n. Osii cotite: b, c, d, f, g, i, I, m, o şi p. a) şi b) cu resorturi lamelare (arcuri) transversale; c) şi d) cu resorturi lamelare (arcuri) longitudinale; e), f) şi g) cu bare de torsiune transversale; h) şi i) cu bare de torsiune longitudinale; /'), k), I) şi m) cu resorturi elicoidale; n) şi o) cu bloc silenţios; p) cu aer comprimat; î) resort; 2) bloc silenfios; 3j amortisor; 4) ghidaj telescopic; 5) osie cotita; 6) pârghie; 7) roată. centrul instantaneu de rotafie (/) e în planul căii, braţul de pârghie al forţei centrifuge e mai mare decât la suspensiunea cu osie rigidă şi deci efectul forjei centrifuge e mai pronunfat. La această suspensiune, la care nu se produc variafii de pozifie a rofilor, se folosesc (v. fig. X); osii cu ghidaj telescopic, cari au uzuri mari în ghidaje şi reclamă o dublă articulaţie la roţile motoare (v. fig. XI); osii cotite, cari permit plasarea mai raţională a sarcinii utile (de ex. la autoturisme, banchetele XI Osie cu ghidaj telescopic. 1) ghidaj telescopic; 2) reazem. La suspensiunea cu semiosii articulate (v.fig. X/V), acestea sunt articulata la un capăt cu şasiul sau între XII. Suspensiune cu semiosii articulate, pendulare, a) semiosii articulate într'un punct comun; b) semiosii articulate în puncte diferite; O) centrul de greutate; I) centrul instantaneu de rotafie; h) brafu! de pârghie al cuplului forfelor laterale. ele. Poziţia centrului instantaneu de rotafie diferă după varianta constructivă. La această suspensiune,. m Ia care se produc variafii de pozifie ale rofii, se folosesc: osii pendulare (v. fig. XII), cu semi-osiile legate de şasiu (într'un punct comun sau în puncte diferite) prin câte o articulaţie, centru! instantaneu de rotafie fiind la intersecfiunea serni-osiilor sau pufin mai sus, deci braţul de pârghie al cuplului de răsturnare e relativ mic (mai mic decât la osii rigide); osii dublu pendulare (v. fig. XIII), cu semiosiile legate de şasiu prin câte două articulaţii, ... 7 centrul instantaneu de rotaţie fiind aproximativ în planul căii de rula re, deci braful de pârghie al cuplului de răsturnare e mare. —Osia dublu pendulară cuprinde două se-miosii, constituite din elemente (rigide sau elastice) cari formează un patrulater defor-mabil; două dintre elementele semi-osiei sunt pendulare (unul sau ambele putând fi resorturi 4 r- b XIII. Suspensiune cu semiosii articulate, dublu pendulare, a) dispozifie nerecomandabilă; b) dispoziţie recomandabilă; 1) şi 2) elemente pendulare; 3) element solidar sau solidarizat cu discul sabofilor; 4) reazem solidarizat cu şasiul; hj) şi I) disianfa dela sol şi lungimea elementului pendular inferior; h2) distanfa dintre elementele pendulare; a) şi |3) unghiurile de inclinare, respective, ale elementelor pendulare. lamelare transversale), articulate la un capăt cu un element aproape vertical (care, în general, e discul sabofilor de frâna), iar la celălalt capăt, cu şasiul (care conslitue a paira latură a patrulaterului). La osia dublu pendulară, variaţiile de inclinare Tf şi de ecarfament &S ale roţilor sunt neglijabile, dacă înălţimea dela sol ht a elementului pendular inferior (v. fig. XIII) e suficient de mare, deoarece: . /(1 —cosp) 7 = arc sr bi K)<- cos P), unde / şi fj sunt lungimea şi inclinarea elementului pendular inferior, h.2 e lungimea elementului vertical şi ţ e inclinarea suplementară a roţii; dacă elementele pendulare sunt egale, variaţia de inclinare a roţii e nulă (ţ = 0), dar variaţia de ecartament e mai accentuată. în multe cazuri, unul dintre elementele pendulare e un resort transversal (în calculul oscilaţiilor se consideră numai 7/9 din lungimea acesfui resort), deşi pentru preluarea forţelor orizontale se recomandă elemente pendulare rigide furcate (v. fig. XV). Mişcările de tangaj ale vehiculului (adică ale şasiului), în jurul axei principale transversale de inerţie, sunt provocate de momentul (v. fig. XVI): Mt = fcS0, acceleraţia mişcării fiind unde f şi c sunt săgeata şi rigiditatea resortului, S0 e ampatamentul, iar Jt e momentul de inerţie la tangaj al masei suspendate a vehiculului. u" U 4 e Îfejj —- -O** w XIV. Suspensiune cu semiosii articulate. Osii pendulare: a, b, c, g, h, j, k, I, r. Osii dublu pendulare: cf, e, f, i, m, n, o, p, q, s. a), b), c), d), e) şi fj cu resorturi lamelare (arcuri) transversale; g), h) şi /) cu bare de torsiune; /), k), I), m), n) şi o) cu resorturi elicoidale; p) şi q) cu resorturi lamelare transversale şi elicoidale; r) cu asr comprimat; s) cu bloc silenfios; 1) resort; 2) bloc silenfios; 3) amortisor; .4) element pendular; 5) pârghie; 6) discul sabofilor; 7) roată; 8) şasiu. Mişcările de ruliu, în jurul axei principale longitudinale de inerfie, sunt provocate de momentul: Mr = f c SR/S, accelerafia mişcării fiind *,=f'S'RKsjt), unde S şi SR sunt ecartamentul şi distanţa dintre resorturile unei osii, iar Jf e momentul de inerţie la ruliu al masei suspendate a vehiculului. E 6n preferabil ca solicitarea resorturilor să fie aceeaşi tangaj şi la ruliu, adică at = af, sau SJr ceea ce e aproximativ realizabil la suspensiunea cu osii rigide, dar în general S0 > S şi ]t > Jr La suspensiunea cu osie rigidă se poate obfine at&ar, prin alegerea convenabilă a mărimii SR; la suspensiunea cu roti independente, la care SR — S, se obfine at = ar/2, deci efectul elastic al resorturilor e diferit la tangaj şi la ruliu (deoarece nu se poate realiza con-difiunea S0/S = Jt/Jr, cores- at > a , deoarece jAJH XV. Semiosii dublu pendulare, rigide, I) şi 2) semicsii rigide, furcate; 3) discul sabo-filor; 4) tamburul frânei. punzătoare egalităfii at = ar). Solicitarea suprastructurii (inciuziv a şasiului) depinde de pozifia relativă a axei centrelor de XVI. Vehiculul în mişcare de tangaj (schemă). S0) ampatament; f) săgeata resortului deformat. greutate şi a axei centrelor instantanee de rotafie (v. fig. XVII): dacă aceste axe sunt paralele, foi XVII. Comportarea vehiculului la tangaj, a) vehicul cu grupul motor în fafă; b) vehicul cu grupul motor în spate; A) axa centrelor de greutate; A') axa centrelor instantanee de rotafie. fele laterale produc înclinarea vehiculului, dar şasiul şi suprastructura sunt solicitate uniform în orice secfiune; dacă axele sunt concurente, tendinfa ia înclinare a vehiculului e mai mică, dar suprastructura e solicitată diferit în fiecare secfiune (când punctul de intersecfiune e în interiorul caroseriei, suprastructura e solicitată la torsiune). Condifiunile pe cari trebue să le satisfacă suspensiunea sunt: sensibilitate mare, dependenfă de sarcină, şi amortisarea oscilafiilor. Sensibilitatea mare (suspensiune sensibilă) e condiţio- naţi de durata T mare a perioadei oscilaţiilor? T — 2 n y m/c, unde m e masa sistemului oscilant, iar c (kg/cm) e rigiditatea resortului (adică forţa necesară pentru a produce o săgeată de un centimetru); deci e necesar ca rigiditatea c să fie cât mai mică, pentru cruţa vehiculul şi încărcătura utilă, respectiv pentru a se realiza confortul de circulaţie al ocupanţilor vehiculului. O sensibilitate mare a resorturilor reclamă un spaţiu mai mare, care nu e totdeauna disponibil, mai ales ca poate surveni o mărire suplementară a săgeţii resortului, prin suprasarcini sau şocuri eventuale. De asemenea, !a resorturi sensibile e greu să se obţină acelaşi efect elastic la diferite sarcini m, durata oscilaţiilor putând fi menţinută numai prin variaţia concomitentă a rigidităţii c. — Descreşterea sensibilităţii cu sarcina, mai ales când spaţiul liber de joc al resortului e mic, e necesară dacă raportul sarcină utilă/sarcină moartă e mare sau dacă sarcina utilă variază mult (de ex. la motociclete, autoturisme mici, autobuse, remorce).— Amortisarea oscilafiilor trebue să fie realizată astfel, încât amplitudinea oscilaţiilor să fie diminuată repede şi lin. Oscilaţia resorturilor poate fi influenţată şi prin cuplarea unor resorturi cu durată de oscilaţie diferită (caz destul de frecvent la motociclete). Amortisarea se poate obţine, fie prinfr'o forţă constantă, fie printr'o forţă variabilă cu sarcina sau cu vilesa de oscilaţie. Dacă forţa de amortisare F e constantă, săgeafra instantanee / a resortului se determină din ecuaţia diferenţială (D mf :p F + fc — 0, astfel încât durata oscilaţiilor T rămâne aceeaşi ca la resortul neamortisat, dar amplitudinea descreşte după o serie aritmetică; această amortisare, în general realizată prin efect de frecare (amortisare cu fricfiune), devine dură când / < F/c, deoarece oscilaţiile dispar brusc în acest moment. Dacă forţa de amortisare e variabilă cu sarcina G, deci şi cu săgeata resortului, în ecuafia (1) se înîocueşte F cu |i(G ± cf) şi durata perioadei oscilafiilor va fi: sT — 2 TE c{ 1 ± \x) ' unde ji e coeficientul de frecare; această amortisare se realizează, de asemenea, prin efect de frecare. Dacă forţa de amortisare e variabilă cu vitesa oscilafiilor, în ecuaţia (1) se înîocueşte F cu kf şi durata perioadei oscilaţiilor va fi: r=- 4 ic m VAmc—ka unde k e constanta de amortisare; • la această amortisare, care e cea mai favorabilă, oscilaţiile sunt aperiodice sau periodice şi cu durată mai mare 6$ O decât a resorturilor neamortisate, după cum k2 ^ 4 mc (şe recomandă, k = 0,6 ’sjmc). La autoturisme, resorturile trebue să aibă frecventa proprie de 60 140 de oscilafii pe minut, resorturile din spate fiind mai moi decât cele din fafă (se recomandă ca raportul dintre frecventele resorturilor din spate şi din fafă să fie de cca 0,6), şi o rigiditate până la cca c= 12 kg/cm; la autocamioane şi autobuse, frecvenfă proprie şi rigiditatea resorturilor sunt mai mari. î. Suspensiunea locomotivei cu abur [riOABecKa nap0B03a; suspension de la locomotive â vapeur; Aufhăngung der Dampflokomotive; suspension of the steam locomotive; gozmozdony felfuggesztese]: Legătura elastică dintre aparatele de rulare şi şasiul locomotivei, care serveşte la preluarea şocurilor provenite din neregularităfile căii, astfel încât oscilafiile să fie pufin dăunătoare căii, construcţiei şi funcfionării locomotivei, şi să se asigure stabilitatea locomotivei la toate vitesele. O elas-ticitate prea mare a suspensiunii (sensibilitate) ar produce jocuri mari ale părfilor suspendate, ceea ce, pe lângă faptul că ar putea micşora gradul de siguranţă contra deraierilor, duce la o dereglare a distribufiei aburului în cilindri şi deci înră-utăfeşte funcfionarea motorului cu abur al locomotivei. Suspensiunea e formată, în general, din arcuri de suspensiune, din balansiere şi din suspen-soare de arc. — Resorturile de suspensiune folosite la locomotivele cu abur sunt, în general, arcuri lamelare simple şi, rar, resorturi elicoidale, însă numai în combinafie cu arcurile lamelare, deoarece ele, neavând frecare inferioară, nu ar putea să realizeze amortisarea oscilafiilor. Suspensiunile locomotivei cu abur se clasifică şi după modul de aşezare a resorturilor, deasupra sau dedesubtul cutiilor cap de osie şi anume: când resorturile sunt montate deasupra, suspensiunea se numeşte „superioară", iar când sunt montate sub cutiile cap de osie, se numeşte „inferioară"; când o parte din resorturi se montează deasupra cutiilor cap de osie, iar o parte dedesubt, suspensiunea se numeşte „combinată" (v. fig. /). La suspensiunea superioară, legătura dintre resorturile de suspensiune şi cutiile cap de osie se face printr'o tijă de compresiune, iar la suspensiunea inferioară, printr'o piesă supusă la întindere şi articulată la ambele capete, care se numeşte atârnător de arc (v. fig. /). Suspensiunea superioară are desavantajul montării anevoioase a resorturilor, însă nu împiedecă demontarea altor piese, din care cauză se recomandă să se prevadă numai suspensiunea superioară, unde con-strucfia locomotivei permite acest lucru. Suspensiunea inferioară permite montarea şi demontarea uşoară a resorturilor, însă îngreuiază reparaţiile cari se execută la cutiile cap de osie în acest caz, resorturile trebue demontate în prealabil. — Balan-sierele sunt piese de egală rezistenfă (v. fig. I), cari servesc la unirea într'un grup a două sau a mai multor resorturi de suspensiune.—Suspensorul realizează legătura articulată dintre capetele resortului de suspensiune şi şasiul locomotivei sau balan-sier. Se construesc, fie în forma unor simple tije L Suspensiune combinată, conjugată prin balansier. fj arc de suspensiune; 2) cutie cap de osie; 3) suspensor dearc; 4) tijă de compresiune; 5) atârnător de arc; 6) balansier. (v. fig. I şi fig. III), fie în forma unor furci cari cuprind longeronul (v. fig. IV). După modul de grupare a resorturilor de suspensiune legate prin balansiere, la locomotivele cu abur, se deosebesc suspensiuni independente şi suspensiuni conjugate, cari pot fi, la rândul lor, static determinate sau static nedeterminate. Suspensiunea independentă are, pentru fiecare cutie cap de osie câte un resort de suspensiune separat, lucrând independent de resortul vecin (v. fig. II). La o astfel de suspensiune, şasiul II. Suspensiune independentă, reprezentată schematic. I) arc de suspensiune; 2) suspensor. locomotivei se comportă ca o grindă cu mai multe puncte de reazem (grindă continuă) şi reprezintă deci un sistem static nedeterminat. Aceasta face ca sarcina pe fiecare osie să varieze în funcfiune de denivelările căii, ceea ce poate duce la oscilafii de tangaj ale părfilor suspendate, încărcând sau descărcând alternativ osiile, de o parte şi de alta a centrului de greutate al acestor părfi; însă, într'o astfel de mişcare, o descărcare prea mare a unei osii conducătoare trebue evitată, deoarece provoacă pericolul de deraiere (v. Stabilitatea vehiculelor de cale ferată). Suspensiunea conjugată are două sau mai multe arcuri vecine, legate prin balansiere (v. fig. /). Prin această conjugare a arcurilor de suspensiune, dacă locomotiva trece cu osia dinainte peste o neregularitate a căii, care produce un 681 şoc (de ex. îndreptat în sus), arcul de suspensiune a primei osii se încovoaie; în acelaşi timp, balan-sierul e rotit în jurul bulonului său — şi şocul e transmis la osia următoare. Deci, şocul pe care arcul primei osii îl transmite şasiului e preluat nu numai de un arc, ci de toate arcurile următoare, cu cari e legat prin balansiere. Invers, toate osiile legate prin balansiere sunt descărcate simultan, iar descărcarea fiecărei osii rămâne atât de mică, încât nu mai poate crea pericolul de deraiere. — Balansierele montate în direcţie longitudinală, conjugând arcurile de suspensiune ale mai multor cutii cap de osie vecine, înlătură oscilaţiile de galop cu amplitudini mari, cari pot interveni în cazul suspensiuniî independente. — Balansierele montate în direcfie transversală, cari leagă arcurile sau grupurile de arcuri legate prin balansierele longitudinale, evită oscilaţiile de legănare, prin cari toate rofile de pe o parte a locomotivei se descarcă şi cele de pe partea cealaltă se încarcă. Toate arcurile de suspensiune conjugate prin balansiere longitudinale sau transversale constitue III. Suspensiune conjugată, stafie nedeterminata, pe patru puncte de suspendare. I) atârnăfor de arc; 2) suspensor; 3) arc de suspensiune; 4) balansier unghiular; 5) tijă de legătură; 6) tijă de compresiune; 7) cutie cap de osie a osiei cuplare; 8) cutie cap de osie a osiei libere. un sistem mobil independent, care se numeşte „punct de suspendare". — Fig. III reprezintă o sus- legate, din motive constructive, prin balansiere unghiulare (cari se deosebesc numai ca formă de balansierele obişnuite) şi prin tije longitudinale de legătură. — Fig. IV reprezintă suspensiunea unei locomotive cu abur, la care arcurile celor trei osii cuplare anterioare (de pe ambele părfi ale locomotivei) sunt legate printr'un balansier transversal care, . la rândul său, reazemă pe un balansier longitudinal, situat în planul median al şasiului şi legat de arcul de sus-pensiune al primei osii. Astfel, arcurile primelor patru osii formează împreună un singur punct de suspendare, iar arcurile ultimelor două osii cuplare (de pe ambele părfi ale locomotivei), cari sunt conjugate prin balansiere longitudinale, vor forma doua puncte de suspendare; deci, întreaga locomotivă poate fi considerată ca suspendată în trei puncte. O suspensiune în trei puncte de suspendare, reprezentată schematic în fig. V (localizarea punctelor de suspendare s'a făcut considerând punctul de ap|icafie al tuturor forfelor verticale cari acţionează pe arcurile de suspensiune ale unui grup B C V. Triunghiul format de punctele de suspendare In cazul suspensiuniî conjugate, static determinată, pe trei puncte de suspendare. A), B), C) puncte de suspendare; a) centru^de greutate. ] conjugat), constitue un sistem static determinat, la care lăsarea uneia sau a mai multor osii nu provoacă o nouă repartifie a sarcinilor. Orice variafie de sarcină pe un grup conjugat se va transmite imediat şi asupra celorlalte două; de aceea, la suspensiunea static determinată nu mai e nevoie de nicio reglare a sarcinilor individuale pe osii, prin varierea tensiunii arcurilor. Datorită acestor avantaje mari, multe locomotive cu abur au suspensiune cu trei puncte de suspendare, aşezate în plane verticale diferite, adică suspen- IV. Suspensiune conjugată, static determinata, pe trei puncte de suspendare. 1) arc de suspensiune; 2) suspensor; 3) balansier transversal; 4) balansierjongitudinal; 5) balansier longitudinal în planul median al şasiului. pensiune pe patru puncte, la care arcurile osiei I siune conjugată "static determinată. — O suspen-alergătoare şi cele ale primei osii cuplare sunt | siune în două puncte de suspendare, de o parte 682 şi de alta a locomotivei cu abur, ar crea, în general, un sistem de echilibru instabil. Stabilitatea ar fi asigurată numai când centrul de greutate al părfilor suspendate s'ar găsi în planul vertical al celor două puncte şi dedesubtul lor, ceea ce practic nu se realizează niciodată la locomotivele cu abur. De aceea nu e posibilă conjugarea prin balansiere a tuturor arcurilor, de o parte, — şi între cele două părfi laterale ale locomotivei. Suspensiunea conjugată static determinată se realizează, de cele mai multe ori astfel, încât vârful triunghiului format de punctele de suspendare să fie înainte, adică balansierul transversal să fie montat la osia sau la boghiul dinainte — şi.nu sub focarul locomotivei. Astfel, la circulafia locomotivei înainte, orice descărcare a rofii conducătoare va fi egalată repede prin balansierul transversal, dar dacă circulafia s'ar face cu baza triunghiului înainte, egalarea sarcinilor pe rofi s'ar face prin legănarea întregii părfi suspendate, ceea ce se produce mult mai încet. La stabilirea grupurilor de arcuri conjugate, cari să constitue un punct de suspendare, trebue să se fină seamă ca aceste puncte să fie situate cât mai simetric fafă de centrul de greutate al părfilor suspendate, repartizare care asigură o mai bună acfiune de rapel a suspensiunii fafă de oscilafiile de tangaj, cum şi o supraîncărcare mai mică a fiecărui grup conjugat. S'a constatat că, în timpul circuiafiei cu vitese mari, balansierele funcfionează cu întârziere, datorită inerfiei asociate cu frecările în articulaţii, ceea ce diminuează mult avantajul suspensiunii static determinate; de altă parte, prin experienfele lui Nadal s'a dovedit, contrar aşteptărilor, că acfiunea balansierelor e defavorabilă, coborînd vitesa critică la care se produce rezo-nanfa. De aceea, la locomotivele de mare vitesă s'au adoptat suspensiuni static nedeterminate, cu cinci sau chiar cu şapte puncte de suspendare, reducându-se astfel numărul de balansiere. La tenderele locomotivelor cu abur, cu sau fără boghiuri, se folosesc, în general, suspensiuni simple, ca la vagoanele sau boghiurile de marfă. Numai în cazul locomotivelor de mare vitesă se folosesc uneori suspensiuni duble. De obiceiu, boghiurile nu au dispozitive pendulare în formă de leagăn. î. Suspensiunea locomotivei Diesel [no/ţeecKa M0T0B03a; suspension de la locomotive Diesel; Aufhăngung der Diesellokomotive; suspension of the Diesel locomotive; Diesel-mozdony felfuggesztese]. C. f.: Sistem de legătură elastică între aparatul de rulare şi cadrul locomotivei şi între motorul Diesel şi cadru, iar la locomotivele Dieselcutracfiune eledrică (locomotive Diesel-elecţrice), şi între electromotoarele de tracfiune şi aparatul de rulare; suspensiunea între aparatul de rulare şi cadrul locomotivei serveşte la preluarea şocurilor provocate de ne-regularităfile căii, cum şi la realizarea unei reacfiuni a vehiculului prin oscilafii pufin dăunătoare căii, construcfiei şi funcţionării locomotivei, asigurând astfel stabilitatea la toate vitesele, până la cea admisă de tipul ei de construcfie; suspensiunea motorului Diesel serveşte la preluarea vibrafiilor motorului Diesel, pentru a nu fi transmise cadrului locomotivei; suspensiunea electromotoarelor de tracfiune, la locomotivele Diesel-electrice, serveşte la realizarea transmisiunii mişcării, dela arborele electromotoarelor de tracfiune la osiile motoare. Suspensiunea locomotivei Diesel nu asigură total satisfacerea condifiunilor de confort, deoarece o elasticitate prea mare a suspensiunii ar micşora gradul de siguranfă contra deraierilor şi ar provoca perturbafii în transmisiunea mişcării la osiile motoare. După rolul pe care-l îndeplineşte, suspensiunea poate fi: suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei, suspensiunea motorului Diesel sau suspensiunea electromotoarelor de tracfiune (la locomotivele Diesel-electrice). — Suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei Diesel e formată din resorturi de suspensiune, din suspensoare şi balansiere, având uneori — în combinafie cu arcurile longitudinale — şi resorturi elicoidale (la suspensiunea boghiurilor). Forma şi aşezarea suspensiunii sunt analoage cu suspensiunile locomotivelor cu abur şi cu cele ale locomotivelor electrice (la locomotivele Diesel-electrice). — Suspensiunea motorului Diesel se face prin aşezarea motorului pe un cadru auxiliar, montat pe cadrul principal, de obiceiu prin intermediul unei plăci de cauciuc care preia oscilafiile rămase neamortisate de amortisorul de oscilafii al motorului Diesel. La locomotivele Diesel-electrice, grupul motor Diesel-generator electric se reazemă, prin cadrul auxiliar, pe mai multe puncte ale lon-geroanelor prelucrate în formă de albie, pentru o mai bună aşezare a grupului. — Suspensiunea electromotoarelor de tracfiune, la locomotivele Diesel-electrice, se realizează după aceleaşi principii ca şi suspensiunea motoarelor de tracfiune la locomotivele electrice. La unele locomotive Diesel, suspensiunea se completează cu amortisoare hidraulice sau cu fricfiune, în special la locomotivele cu suspensiune formată cu multe resorturi elicoidale, care nu amortisează oscilafiile. La locomotivele Diesel-electrice, pentru evitarea repartiţiei inegale pe osii a forfei de tracfiune la demarare (cabrarea locomotivei), se folosesc dispozitive de anticabraj şi resorturi de suspensiune cu rigiditate mai mare la osiile din mijloc, în raport cu resorturile de suspensiune ale osiilor extreme^ 2. ~ locomotivei electrice [no^BecKa 3JieK-Tp0B03a; suspension de la locomotive electrique; Aufhăngung der elektrischen Lokomotive; suspension of the electric locomotive; villamos mozdony felfuggesztese]. C. f.: Sistem de legătură elastică între aparatele de rulare şi cadrul locomotivei, de o parte — şi între aparatul de rulare şi motoarele de tracfiune, de aUă parte; suspensiunea dintre aparatele de rulare şi cadru serveşte la preluarea şocurilor provocate de nere-gularităfilecăii şi la realizarea unei reacfiuni prin os- 683 cîiafii pufin dăunătoare cai*, construcţiei şi funcfionării locomotivei, asigurând astfel stabilitatea mersului locomotivei electrice la toate vitesele, până la valoarea maximă admisă de tipul ei de construcfie; suspensiunea motoarelor de tracfiune serveşte la realizarea transmisiunii mişcării dela arborele motoarelor de tracfiune montate pe cadru (partea suspendată a locomotivei), la o-siile motoare (partea nesuspendată a locomotivei). Suspensiunea locomotivei electrice nu asigură total satisfacerea condifiunilor de confort, deoarece o elasticitate prea mare ar provoca micşorarea siguranfei contra deraierilor şi perturba}.'! în transmisiunea mişcării dela motoarele de tracfiune la osia, respectiv la osiile motoare. După rolul pe care-l îndeplineşte, suspensiunea locomotivei electrice poate fi suspensiune a cadrului şi a cutiei locomotivei sau suspensiune a motoarelor de tracfiune. — Suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei este formată din resorturi de'suspensiune,din suspensoaredearc şi din balansiere, având uneori, în combinafie cu arcurile de suspensiune longitudinale, şi resorturi elicoidale (la suspensiunea boghiuri-lor). — Suspensiunea locomotivei electrice diferă, după cum ea are un cadru unic, în care se montează osiile motoare, sau locomotiva este înzestrată cu două boghiuri, fiecare boghiu având două, respectiv trei osii motoare. La suspensiunea locomotivelor electrice cu cadru unic, arcurile de suspensiune folosite sunt arcuri similare cu cele dela locomotivele cu abur. Suspensiunea poate fi „inferioară" (v. fig. I a) sau „superioară" (v. fig. / b), după pozifia arcurilor de suspensiune faţă de cutiile cap de osie. La locomotivele electrice, legătura dintre arcurile de suspensiune şi cutiile cap de osie se realizează, la suspensiunea „superioară", printr'o tijă de compresiune, iar la suspensiunea „inferioară", prin atârnătoare de arc articulate şi solicitate la întindere. Suspensoarele au forma de tije cu secţiune circulară sau forma de furcă, şi sunt echipate cu piuliţe de reglare a tensiunilor în arc (v. fig. I sub Suspensiunea locomotivei cu abur). După felul legăturii dintre resorturile de suspensiune, suspensiunea poate fi independentă, la care fiecare cutie cap de osie are un arc de suspensiune independent faţă de arcul de suspensiune vecin, sau conjugată, la care două sau mai multe \ I. Suspensiune de locomotivă electrică, a) suspensiune inferioară (pe dedesubt); b) suspensiune superioară (pe deasupra); î) suspensor; 2) arc de suspensiune; 3) atârnător de arc; 4) tijă de compresiune. arcuri de suspensiune vecine sunt legate prin balansiere longitudinale sau prin pârghii de compensare; în ultimul caz, solicitările provocate de neregularităfile căii sunt transmise şi repartizate la sistemul de resorturi legate între ele prin balansiere, respectiv prin pârghii de compensare (v. fig. /). Toate osiile legate prin balansiere sau pârghii de compensare sunt descărcate simultan, micşorându-se astfel pericolul de deraiere, iar mişcările lor de tangaj de amplitudine mare se reduc. Pentru repartizarea uniformă a solicitărilor provocate de neregularităfile căii şi, deci, pentru reducerea oscilaţiilor de legănare, uneori se leagă prin balansiere transversale arcurile celor două roţi ale osiilor extreme. La locomotivele electrice cu boghiuri motoare, la cari electromotoarele de tracţiune sunt montate pe boghiuri, construcţia suspensiunii bo-ghiului e, în general, la fel cu cea dela vagoanele de călători, cu boghiuri.— La unele sisteme de boghiuri motoare se foloseşte un cadru-punte, care se reazemă pe cadrul boghiurilor atât prin pivotui central, cât şi prin două suporturi laterale, cu arcuri longitudinale sau cu resorturi elicoidale, necesare pentru descărcarea pivotului centra! şi reducerea oscilaţiilor laterale. — La alte sisteme de boghiuri motoare, la cari cutiile cap de osie sunt legate în cadru prin bielete şi blocuri silenţioase, blocurile silenţioase preiau şi amor-tisează o mare parte din şocur'le provenite din cale, în special la vitese mari. Prin evitarea suprafeţelor de frecare dintre cutiile de unsoare şi longeroanele cadrului se reduc mult jocurile între cutiile de unsoare şi cadru, şi astfel suspensiunea se realizează în condiţiuni mai bune. Introducerea de piese deformabile de cauciuc între cutie şi cadrul boghiului contribue mult la ameliorarea suspensiunii. Suspensiunea motoarelor de tracţiune e deosebită, după felul de antrenare a osiilor locomotivei. La locomotivele cu sistem de antrenare colectivă, motorul e suspendat integral, e| fiind montat pe cadrul locomotivei. Legătura dintre arborele motorului electric şi osia motoare fiind obţinută printr'un mecanism bielă-două manivele, pentru stabilitatea mersului trebue ca abaterea dintre arcul de cerc descris de capătul interior ai bielei (legat la manivela arborelui electromotorului) în mişcarea în jurul butonului de manivelă al osiei motoare şi dintre jocul suspensiunii cadrului şi cutiei locomotivei, să fie minimă (v. fig. III). Condiţiunea e realizată prin mecanisme bielă-manivelă cu biele orizontale. Pentru a putea monta electromotorul de tracţiune pe cadru, antrenarea osiilor se realizează prin intermediul unei osii false, cu sau fără arbore intermediar (v. S. sub Antrenarea locomotivei electrice) sau cu un cadru triunghiular (v. S.). La locomotivele cu sisteme de antrenare individuală, motoarele electrice de tracfiune pot fi suspendate parţial sau integral. — La locomotivele cu motoarele electrice de tracţiune parţial suspen- 684 date, suspensiunea motoarelor se realizează prin pah'erele cu ghiare ale motoarelor. Electromotorul e legat de cadrul locomotivei printr'o traversă, acuplaje mecanice cu resorturi cilindrice; acuplaje mecanice cu resorturi dispuse (pe roată) în hexagon; arbore tubular cu resorturi elicoidale, cu ghi- zi. Suspensiune de locomotivă electrică (dispozifia suspensiunii). a) suspensiune inferioară (pe dedesubt); b)'suspensiune superioară (pe deasupra); I) balansier; 2) pârghie âz compensare. prin intermediul unor resorturi lamelare sau elicoidale (partea suspendată a motorului), care urmează jocul suspensiunii cadrului cutiei locomotivei. Legătura dintre electromotor şi osia motoare se realizează prin două paliere cu ghiare (v.), prin intermediul cărora motorul reazemă pe osie (partea nesuspendată). Curentul electric se aduce la motor prin cabluri flexibile, pentru a putea urma jocul suspensiunii (v. S. sub Antrenarea loco- daje inelare; arbore cardanîc simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şi sector dinţat; arbore cardanic cu fusuri ghidate şi cu bloc silenţios; inel dansant şi bielete articulate pe bloc silenţios; etc. (v. S. Antrenarea locomotivei electrice). Suspensiunea motorului locomotivelor cu boghiuri motoare, poate fi parţială sau integrală. La unele locomotive, reducerea oscilaţiilor se obţine folosind dispozitive cu articulaţii şi cu blocuri III. Jocul suspensiunii la locomotiva electrică cu antrenare colectivă, a) sistem de antrenare cu biele înclinate; b) sistem de antrenare cu biele orizontale; 1) cercul manivelei dela arbo. rele electromotorului, în două pozifii ale suspensiunii; 2) jocul suspensiunii; 3) bufonul manivelei arborelui elecfromo. torului, în două pozi}ii; 4) bielă motoare; 5) butonul manivelei osiei motoare; 6) roată motoare. silenţioase, pentru fixarea motorului în cadrul boghiului. La locomotivele ale căror boghiuri au motoare cu paliere cu ghiare, amplasate în motivei electrice). — La locomotivele cu motoarele electrice integral suspendate, suspensiunea motoarelor de tracţiune se realizează prin diferite sisteme de transmisiune între arborele motorului şi osia motoare. Motorul electric e montat pe cadrul locomotivei şi urmează jocul întregei suspensiuni a cadrului şi a cutiei locomotivei; transmisiunea dela arborele motorului suspendat la osia motoare nesuspendată poate fi cum urmează: interiorul osiilor, cuplul motor e repartizat inegal pe cele două osii; din această cauză, osiile din faţă au tendinţă de patinare la pornirea trenurilor grele, iar pentru evitarea patinării se folosesc egalizatoare cu aer comprimat, Motoare cu suspensiune parfîală, prin paliere cu ghiare, se folosesc la locomotive cari au vitesa maximă de mers de cel mult 100 km/h. Motoare cu suspensiune integrală se folosesc, în general Ia locomotivele de mare vitesă (peste 100 km/h). La locomotivele cu boghiuri formate dintr'o osie motoare şi una liberă (sistem Krauss-Helmholtz), suspensiunea motoarelor e echipată cu un dispozitiv cu resort, care permite deplasarea laterală a osiei. 1. Suspensiunea mofoarelor de iracfiune [no#-BecKa TaroBoro ^BHraTeJin; suspension des mo-teurs de traction; Zugmotorenaufhangung; suspension of traction motors; vonnmotorok felfuggesz-tese]. V. sub Suspensiunea locomotivei electrice. 2. ~ vagoanelor [noABecKa Bar0H0B; suspension des wagons; Eisenbahnwagenaufhăngung, Waggonaufhăngung; wagon suspension; vasuti-kocsik felfuggesztese]: Sistem de legătură între aparatele de rulare şi şasiul vagonului sau al boghiului de vagon, pentru a prelua şocurile (verticale, longitudinale şi transversale) aplicate vagonului în timpul mersului şi a da, sub acţiunea lor, oscilafii amortisate. Oscilaţiile sunt determinate astfel, încât să se asigure confortul, la vagoanele de călători, sau integritatea mărfurilor transportate şi a construcţiei vagonului, la vagoanele de marfă. Preluând şocurile datorite neregularităfilor căii, suspensiunea nu realizează numai suplefă mersului vagonului, ci şi menajează calea şi aparatele de rulare. Suspensiunea vagoanelor de cale ferată e formată, de regulă din resorturile de suspensiune şi din legăturile pendu'are. Resorturile folosite sunt, în general, resorturi lamelare simple şi duble (eliptice), resorturi elicoidale cilindrice şi, uneori, resorturi tronconice şi bare de torsiune. în suspensiune, resorturile au rolul de a prelua şocurile verticale, simetrice sau nesimetrice fafă de axa longitudinală şi transversală a părţilor suspendate, şi de a da, sub acfiunea lor, oscilafii corespunzătoare de săltare, legănare şi galop. — Legăturile pendulare sunt folosite pentru preluarea şocurilor transversale şi longitudinale, simetrice sau nesimetrice fafă de axa verticală şi longitudinală a părfi lor suspendate, astfel încât oscilafiile (de ex. clătinare, şerpuire şi recul) să devină pufin dăunătoare. Aceste legături pendulare se construesc în formă de leagăn, în diferite variante, folosind suspensoare articulate la capete. Astfel, Ia suspensiunile vagoanelor pe două sau pe trei osii, cum şi la suspensiunile cadrelor de boghiuri, se obfine prin legăturile pendulare şi rezemarea dintre partea suspendată a vehiculului şi resortul de suspensiune; orice suspensor e articulat în direcfie logitudinală şi transversală, dând posibilitatea legăturii pendulare de a prelua şocurile din aceste două direcfii. La suspensiunile dintre cadrul unor boghiuri pentru vagoane de călători şi şasiul vagonului, legătura pendulară are construcţia obişnuită a unui leagăn, fiecare suspensor al lui fiind articulat numai în direcfie transversală, permifând preluarea numai a şocurilor transversale. Legaturile pendulare se deosebesc, în general, după inclinarea pe care o are fiecare suspensor, şi anume pot fi divergente, convergente şi verticale. Fiecare dintre aceste trei tipuri se caracterizează prin modul în care produce oscilafiile şi, în special, prin insensibilitatea la variaţiile înălfimii centrului de greutate al vagonului. La vagoane, legăturile pendulare au şi rolul su-plementar de a efectua rapelul longitudinal al osiilor (la osii cu posibilitatea de dispunere convergentă în curbe), sau rapelul transversal al boghiurilor, în cazul deplasărilor suferite incidental de acestea (de ex., la mersul în curbă al vagonului sau la trecerea peste anumite neregularităfi în plan orizontal ale căii). Suspensiunile vagoanelor diferă după destinaţia vagonului (marfă sau călători), adică după condifiunile de confort pe cari trebue să le îndeplinească, — şi după numărul osiilor. De aceea se obişnueşte ca suspensiunile să se clasifice după suplefă mersului vagonului, respectiv după modul de combinare a resorturilor şi a legăturilor pendulare, în care caz se deosebesc sus-pensiuni simple, duble, triple şi cuadruple. I. Suspensiune simplă a unui vagon de marfă pe două osii, 1) arc lamelar longitudinal; 2) suspensoare, Suspensiunea simplă (v. fig. I) se foloseşte la vagoanele de marfă sau la cadrele boghiurilor de marfă, deasupra cutiilor de unsoare, — şi se compune din arcul lamelar longitudinal (f)şi din suspensoarele (2), (câte două la fiecare extremitate a arcului). în general, suspensoarele au II. Suspensiune simplă, cu suspensor în formă de inel dreptunghiular. 1) suspensor (inel dreptunghiular); 2) piatră de articulare a suspensorului; 3) suport de arc. forma unor inele dreptunghiulare (v. fig. //) sau a unor inele ovale (v. fig. /V), la construcfiile mai vechi fiind nişte simple eclise; axele mari ale suspensoarelor unui arc se găsesc într'un plan vertical-longitudinal, în care au în general o pozifie de divergenfa în jos. în toate cazurile, IU articularea suspensoarelor se face atât în direcfie longitudinală, cât şi transversală, permiţând pendularea vagonului în aceste două direcţii. La construcţiile noi de suspensiuni pentru vagoanele de III. Suspensiune simplă, cu suspensor în formă de dublu inel dreptunghiular. 1) suspensor (dublu inel dreptunghiular); 2) suport de arc. marfă de mare vitesă, pe doua osii, se utilizează suspensoare cu inele duble, articulate separat (v. fig. III), cari sunt unificate recent de Uniunea internaţională de Căi ferate (U.I.C.) şi cari deocamdată dau cele mai bune rezultate în privinfa mersului liniştit al vagonului. La unele construcţii, în suporturile de arc se fixează nişte bu- - Ioane filetate la un capăt, numite trăgătoare de arc (v. fig. IV); strângând sau desfăcând piu-lifeletrăgătoarelor, se poate mări sau micşora săgeata arcului şi, în acest mod, se poate regla înălţimea tampoanelor vagonului. — Suspensiunea dublă se foloseşte, fie la'vagoanele de călători pe două sau pe trei osii, fie la suspensiu- IV. Suspensiune simplă, cu suspensor în formă de inel oval şi cu trăgător de arc. 1) suspensor (inel oval); 2) suport de arc; 3) trăgător de arc. rie. £ mai elastica decât suspensiunea simplă, de care se deosebeşte prin interpunerea, între V. Suspensiune dublă, cure- Vl.'Suspensiunedublă, cu nr.an-sort elicoidal. şon de cauciuc (1). piuliţa trăgătorului de arc şi suportul de arc, a unui resort elicoidal (v. fig.V) sau a unui manşon de cauciuc (v.*fig. V/). La suspensiunea dublă, ca şi VII. Suspensiunea triplă, cu arcuri transversale, reprezentată schematic pe boghiul unui vagon de călători, î) cadrul boghiului; 2) suspensiunea dublă dintre cadru şi aparatele de rulare; 3) traversă dansantă; 4) crapodină; 5) traversă inferioară; 6) sistem de arcuri lamelare duble (eliptice), transversale; 7) suspensoare de leagăn, articulate în di-recjie transversală. la cea simplă, cele patru suspensoare îndeplinesc concomitent trei roluri: articularea arcului cu suporturile sale, legătura pendulară şi acfiunea de rapel (dacă osia are posibilitatea unui joc longitudinal şî transversal fafă de şasiu). Suspensiunea triplă se foloseşte la boghiurile vagoanelor de călători şi cuprinde, atât suspensiunea VIII. Suspensiune triplă, cu arcuri longitudinale, la boghiul unui vagon de călători. 1) cadrul boghiului; 2) suspensiunea dublă dintre cadru şi aparatele de rulare; 3) traversă dansantă; 4) crapodină; 5) arcul * longitudinal; 6) dispozitivul pendular al arcului longitudinal. nea cadrelor boghiurilor vagoanelor de călători, şi I dublă dintre cutiilede unsoare şi cadrul boghiului, cât t confine două sisteme de resorturi montate în se- | şi un al treilea sistem de resorturi (formând o Stiipensiune simplă), montaf în serie fafa de celelalte două, între cadrul boghiului şi şasiul vagonului (v. fig. VII). — Sistemul de suspensiune triplă cu arcuri transversale, care are arcuri lamelare transversale, prezintă dificultăţi importante la montare şi întreţinere, datorită fixării rigide a arcurilor lamelare duble, transversale pe cele două traverse; săgefile lor nu sunt reglabile şi, dacă arcurile nu au aceeaşi săgeată iniţială, arcul mai înalt se va încărca mai mult decât celelalte. La boghiuj din fig. VII, legătura pendulară dintre w şasiul vagonului şi cadrul boghiului e în formă de leagăn, cu patru suspensoare articulate în direcfie transversală şi cu o dispoziţie divergentă în jos, ceea ce permite numai preluarea şocurilor transversale şi rapelul în această direcfie. — Sistemul de suspensiune triplă cu arcuri longitudinale, care are legături pendulare cu două arcuri lamelare longitudinale (v. fig. VIII), elimină desavantajul încărcării inegale a arcurilor şi permite folosirea unor arcuri lungi şi mai sensibile la eliminarea şocurilor provenite din denivelările Reprezentările schematice ale suspensiunilor folosite la vagoanele de cale ferată. Schema suspensiunii Felul suspensiunii Utilizată Ia: r/h? -M—4—iH cnitrn Simplă Simplă, fără dispozitiv pendular Dublă Dublă, cu leagăn şi cu resorturi transversale, şi cu balansiere compensaroare Dublă, cu leagăn şi cu arcuri transversale, şi cu balansiere la cutiile cap de osie Triplă, cu leagăn şi cu resort longitudinal Triplă, cu leagănşi cu resorturi transversale Cuadruplă, cu leagăn şi cu resort longitudinal Vagoane de marfă pe dcuă osii, sau la boghiuri pentru vagoane de marfă cu cadre de tablă ambutisată Boghiurile de tipul „Diamond", pentru vagoane de marfă cu cadre din bare laminate sau de ofel turnat Vagoane de călători pe două sau pe trei osii Boghiurile de tipul „Pullmanu, pentru vagoane de călători Boghiurile de tipul „Fette" pentru vagoane de călători Boghiurile de tipul „Gorlitz uşor", pentru vagoane de călători Majoritatea boghiurilor pentru vagoane de călători, în special cele cu cadrul din tablă ambutisată Boghiurile de tipul „Gorlitz greu", pentru vagoane de călători 6M mărunte ale căii. De asemenea, afara de faptul că întregul boghiu e mai accesibil, acest sistem permite ca la capetele arcurilor longitudinale să se monteze în serie resorturi elicoidale, pentru realizarea suspensiunii cuadruple de o elasticitate mai mare. Legătura pendulară e formată din inele dreptunghiulare, axele mari ale inelelor unui arc găsindu-se într'un plan vertical longitudinal, în care au o pozifie convergentă în jos sau chiar verticală. Inelele fiind articulate longitudinal şi transversal, oscilafiile sistemului pendular se produc după aceste două direcfii. Suspensiunea cuadruplă confine o suspensiune dublă între cadrul boghiului şi şasiul vagonului, montată în serie fafă de suspensiunea dublă dintre aparatele de rulare şi cadrul boghiului. în tabloul de mai sus sunt reprezentate schematic cele mai obişnuite suspensiuni folosite la diferite vagoane şi boghiuri. Majoritatea boghiurilor dela vagoanele de călători au suspensiune triplă, dar uneori se foloseşte suspensiunea cuadruplă. — Fac excepfiune boghiurile de tipul Pullman, cari au o suspensiune dublă, formată prin dispunerea în serie a resorturilor elicoidale ale balansierelor compensatoare", — şi sistemul de arcuri lamelare duble şi transversale ale leagănului; la aceste boghiuri, rolul balansierelor compensatoare consistă în egalarea sarcinilor pe rofile din fiecare parte a boghiului, la trecerea peste denivelările verticale inevitabile ale căii, deci în evitarea descărcării rofii conducătoare, care ar putea duce la o micşorare a siguranfei contra deraierilor (v. Stabilitatea vehiculelor de cale ferată). Resorturile elicoidale de mare sensibilitate şi lipsite de frecări interne, montate între balansierele compensatoare şi.cadrul boghiului, permit o percepere sensibilă a şocurilor verticale provenite din denivelările mărunte ale căii. — O altă excepfiune se întâlneşte la boghiul sovietic de tipul „Fette", unde, de asemenea, suspensiunea e dublă. Balansierele lungi sunt înlocuite însă cu balansiere deasupra fiecărei cutii cap de osie, pe care se sprijine resorturile elicoidale cari susfin cadrul; balansierele scurte permit o majorare a distanfei dintre resorturile elicoidale externe, realizând prin aceasta o mai bună stabilitate longitudinală a cadrului de boghiu. Deşi, odată cu creşterea ordinului de multiplicitate al suspensiunii, oscilafiile principale de balansare ale vagonului au perioade mai lungi, deci un mers mai liniştit (deoarece se poate realiza o săgeată statică mai mare penfru întreaga suspensiune), totuşi fiecare rând de resorturi introduce câte o oscilafie suplementară de înaltă frecvenfă (cu perioade mici), înrăutăfind condifiunile de mers ale vagonului. — Pentru boghiurile vagoanelor de călători se recomandă, pe bază de încercări, ca suspensiunea să fie cel mult triplă sau cel pufin dublă. Vagoanele de călători pe două sau pe trei osii au totdeauna numai suspensiuni duble. — Boghiurile vagoanelor de marfă au, de obiceiu, o suspensiune simplă, deoarece suplefa mersului acestor vagoane e mai pufin condi- fionata; la aceste boghiuri lipseşte şi traversa dansantă, considerându-se că pentru perceperea şocurilor transversale e suficient dispozitivul pendular de deasupra cutiilor cap de osie. Vagoanele de marfă pe două osii au numai suspensiune simplă. Suspensiunile vagoanelor sunt caracterizate şi prin modul în care realizează diferitele oscilafii. în sistemele de suspensiuni descrise mai sus, aceleaşi resorturi de suspensiune servesc atât la producerea oscilafiilor optime de săltare şi de tangaj (în care scop se recomandă ca săgeata statică a suspensiunii să fie de 350^400 mm), cât şi ia producerea oscilafiilor de legănare (în acest scop se recomandă ca săgeata statică a suspensiunii să fie de 200~250 mm, adică să aibă o valoare diferită de aceea pentru săltare şi tangaj). Acesfe condifiuni diferite au impus constructorilor ca, în cazul suspensiunii duble sau triple, să aleagă o săgeată statică totală de IX, Reprezentarea schematică a funcţionării stabilizatorului transversal, 1) traversa dansantă a boghiului; 2) bară de torsiune (stabilizator]; 3) palier fixat pe cadrul boghiului; 4) traversă inferioară; 5) crapodină; a) legănare; b) săltare şi tangaj. 85~265 mm sub vagonul gol şi de 110~310 mm sub vagonul încărcat în întregime. O solufie mult mai avantajoasă o constitue producerea separată a acestor oscilafii, folosind stabilizatoare transversale, dintre cari cele mai răspândite au formă de bare de torsiune, montate pe traversa dansantă a boghiului (v. fig. /X); aceste stabilizatoare nu împiedecă oscilafiile de săltare şi de tangaj, dar când încep să se producă mişcări de legănare, introduc în suspensiune chiar surplusul de rigiditate necesară legănării, datorită unor momente de torsiune suplementare. Pentru evitarea rezonantei, care la vagoanele de cale ferată se produce datorită coincidentei frecventei oscilafiilor proprii ale vagonului cu cea a oscilafiilor aparatelor de rulare, provocate de joantele cări şi de şerpuirea osiilor montate (din cauza conicităfii bandajelor), se utilizează în mod frecvent frecarea dintre foile resorturilor lamelare. Valoarea necesară a frecării relative în reresor-turile de suspensiune se determină din relafia // JT** III a. Susfinere de acoperiş. provizorie este de lemn sau metalică şi, de obiceiu, uşoară şi demontabilă); definitivă, care înîocueşte pe cea provizorie şi este mai rezistentă şi mai durabilă. 6$) După ’posibilitafile dea fi folosită din nou, susţinerea poate fi susţinere pierdută, sau recuperabilă. Susţinerea pierdută e susfinerea definitivă a lucrărilor de deschidere şi de pregătire, cum şi o parte din susfinerea de pro-tecjiune a fronturilor de abataj; această susfinere se părăseşte odată cu scoaterea din funcfiune a lucrării miniere din care a făcut parte. Susjinerea totală sau parţială recuperabilă e susfinerea provizorie şi cea a lucrărilor miniere de scurtă durată (în special a fronturilor de abafaj); se execută din elemente de ofel sau din prefabricate de beton armat (mai rar de lemn). /V. Susfinerea vetrei cu tălpi transversale. După condifiunile jurătoare, susfinerea specială, când se foloseşte în roce friabile sau curgătoare (nisipuri, borchişuri, nisipuri acvifere, etc.) şi se execută cu palpianşe, scuturi, cuve-laje metalice, beton armat, etc., sau când e utilizată la dirijarea presiunii acoperişului (de ex. stive, stâlpi, scuturi, etc.). Susfinerile lucrărilor miniere verficale (pufuri şi suitori) sunt de numeroase tipuri: Susfinerea de lemn se foloseşte în cazul rocelor dure sau de duriiate medie şi cu apă putină. Se compune din cadre dreptunghiulare sau pătrate — de lemn rotund, ecarisat, jumătăfi sau dulapi — montate paralel între ele. După duritatea rocelor, cadrele se montează în câmpuri, sau în desiş. —Montarea în câmpuri (la distanfe de 0,5-‘-1,5 m) se face în roce stabile. Cadrele sunt finute la locul lor de popi, iar perefii pufului sunt căptuşifi cu lăturoaie sau cu dulapi, a căror lungime trebue impuse de rocefe încon-lor se numeşte susfinere doua cadre, vecine. Spafiul dintre căptuşeală, şi perejii pufului se umple cu bucăfi de rocă. Grinzi verticale (juguri) şi orizontale (moaze) împart pufu! în compartimente de extracfie şi de circulafie, imprimând totodată rigiditate întregului sistem de susfinere (v. fig. V). Susfinerea suspendată se construeşte de sus în jos, folosind, pentru suspendarea cadrelor, tije de ofel rotund sau pătrat, gros de 20*"30 mm. Aceste tije sunt trecute prin găurile pe cari le au grinzile lungi ale cadrelor. Susfinerea suspendată cu cadre în câmpuri se face, de obiceiu, din lemn ecarisat, dreptunghiular sau pătrat, şi e caracterizată prin lipsa jugurilor verticale, al căror ro! e îndeplinit de iijele metalice, cari se lasă în puf pe fot timpul funcfionării V. Susţinere cu în câmpuri, cuprindă cel cadre pufin lui (v. fig. VI). — Montarea în desiş se face în roce de duritate mijlocie, aşezându-se cadrele unul peste altul. — Susfinerea metalică e folosită atât la susfinerea provizorie, cât şi la cea definitivă. Prima serveşte mai ales la* săparea pufurilor cu secfiunea ovală sau circulară şi se compune din inele suspendate unul de altul prin intermediul cârligelor; a doua e folosită la orice formă de profil, la durată mare de serviciu şi la roce mai pufin tari. Ea poate fi dreptun-ghiulară (cu cadre) sau cilindrică (continuă). Susfinerea cu cadre metalice e asemănătoare cu susfinerea cu cadre de lemn în câmpuri. Susfinerea metalică cilmdrică se face din segmenfi metalici cilindrici, gata confecfionafi; ea e continuă şi impermeabilă. Se foloseşte la săparea pufurilor în condifiuni hidrogeologice grele. — Susfinerea de zidărie se aplică la pufuri cu secfiunea circulară, ovală sau din patru laturi curbe şi cari trebue să aibă o durată de serviciu mai mare decât 15 ani, presiunea rocelor fiind mijlocie şi uniform repartizată pe perimetrul secfiunii transversale a pufului. Se execută din cărămizi, din pietre naturale, beton şi blocuri de beton simpfu sau armat. Spafiul din spatele zidăriei de susfinere se umple cu beton sau cu mortar şi cu piatră brută. E o susfinere tipic rigidă. Nu e omogenă. Se construeşte de jos în sus, în tronsoan© de 44* m 10—60 m, fiind precedată de o susfinere provizorie metalică. Fiecare tronson se sprijine pe un inel purtător, — Susfinerea de beton e o susfinere monolit, neomogenă, rigidă şi impermeabilă. Se foloseşte în cazul rocelor neconsistente sau cu multă apă. — Susfinerea de beton armat se foloseşte în cazul presiunilor mari şi neuniforme, repartizate pe perimetrul secfiunii transversale a pufului. în condifiuni egale de presiune, e de 1,5—2 ori mai subfire decât cea de beton simplă. Se construeşte ca: susfinere continuă la profiluri de orice formă, deosebindu-se de cea de beton numai prin prezenta armaturii (v. fig. VII şi VIII), sau ca sus- VIL Susfinerea continuă de beton armat a unui puf cu sacfîu-ne dreptunghiulară. finere din prefabricate, caracteristică pentru pufuri cu secfiunea ovală sau circulară, şi care se compune din blocuri de beton legate cu ofel între ele. Spafiile dintre blocuri se umplu cu ciment, iar în spatele zidăriei se toarnă beton. Sis-temui lucrează ca susfinere de beton armat. — Susfinerea spe-cială se foloseşte în roce dure, dar foarte acvifere, în roce instabile cu COnfinuturi VIII. Picior de sprijin de beton armat, de apă şi în roce curgătoare. Pătrunderea apelor în lucrările miniere se opreşte prin cimentarea rocelor, prin întărirea lor chimică, prin congelare artificială sau prin scăderea artificială a nivelului hidrostatic. Susfinerea impermeabilă se realizează cu cuvelaje metalice cu beton simplu sau cu beton armat. — Susfinerea specială de înaintare variază cu grosimea stratului curgător sau acvifar şi cu conţinutul de apă al acestuia, Are următoarele variante principale: Susfinerea cu palplanşe de lemn sau metalice, verticale sau înclinate, care se foloseşte la montarea lucrărilor verticale prin strate curgătoare sau acvifere a căror grosime nu depăşeşte 10 m (v. fig. IX şi X). — Susfinerea cu scut, care se foloseşte la săparea pufurilor în roce curgătoare, a căror grosime (de strat) nu depă;eşte 2*-2,5 m, şi care se compune dihtr'o căptuşeală de scânduri verticale, îmbinate între ele, suprapunându-se pe un sfert din suprafafa lor; frontul de lucru (fundul pufului) se acopere cu un pod de scânduri şi săparea se face cu multă atenfiune, desvelind parfial frontul; pe măsură ce săparea /X. Susfinere cu palplanşe X. Susfinere cu palplanşe înclinate, verticale. înaintează, scutul de scânduri se lasă şi el . mai jos; după traversarea borchişului, susfinerea se întăreşte în interior cu cadre în desiş sau se lasă fară întărire. Rosturile dintre scânduri se etanşeaza bine cu papură, câlfi, etc. Susfinerile lucrărilor miniere orizontale (galerii şi camere) sunt, de asemenea, de numeroase tipuri. După direcfia şi intensitatea presiunii, tavanul i i I ta XL Formele susfinerii acoperişului, Ia lucrările miniere orizontale. susfinerii se face plan, şi lucrează la încovoiere, sau boltit, şi lucrează mai ales la compresiune (v. fig. XI). Impermeabilizarea betonului se obfine prin îencuirea cu mortar gras de ciment sau cu adausuri speciale. Această susfinere e precedată, de obiceiu, de o susfinere provizorie. Susfinerea de lemn (în cadre) e folosită în x,/-cazul presiunilor mo- ■ derate şi pentru o durată de serviciu a lucrării mai mică decât 10 ani.— Cadrele drepte se compun din grindă şi din stâlpi; ele sunt montate în câmpuri sau în desiş. Deasupra grinzii Cadru incomplet format, din stâlpi. 693 se face o poditură de scânduri, care susfine umplutura. Aceastâ căptuşeală se pune adesea şi în X/»/. Cadre îniâfite. spatele picioarelor. Stâlpii se sprijins în pilugi. Cadrele pot fi: simple, incompleie (v. fig. XII), (Tîl w XIV. Cadre elastice cu stâlpi ascufifi. întărite (v. fig. XIII) sau de formă neregulată. Cadrele elastice se deosebesc de cele rigide prin XV. Grinzi pe suporturi foarte elastice. ascufirea capetelor stâlpilor şi prin introducerea articulaţiilor cilindrice între elementele componente. Se folosesc în cazul unor presiuni mai mari, pentru a reduce momentele de încovoiere ale grinzilor sau ale stâlpilor. Ca articulare servesc jugurile aşezate de-a-lungul galeriei (v. fig. X/V şi XV).— XVI. Susfinerea tavanului cu palplanşe. Susţinerea cu tavanul în formă de arc preia şi transmite mai bine presiunea din acoperiş, — Sus|inerea poligonală se foloseşte la lucrări subterane largi, sau în cazul presiunii multilaterale. — Susţinerea căptuşită, folosită la înaintarea în roce slabe şi instabile, se face cu palplanşe sau cu frigări (v. fig. XVI). Susfinerea metalică e aplicabilă în orice fe! de roce; ea serveşte ca susfinere provizorie —când precede pe cea de piatră, de zidărie sau de beton — şi definitivă —■ aplicându-se independent de durata de serviciu a lucrării pe care o susfine. Dacă durata e scurtă, susţinerea se răpeşte şi se foloseşte a doua oară. După forma lucrării pe care irebue să o susţină, ss construeşte dir. cadre (în cazul unui tavan drept), din arce (în cazul tavanelor boltite), din cuve-laje (în cazul ro -celor foarte acvifere). Se pot folosi: fier profilat în U, J, şine sau profil special laminat (v. fig. XVII şi XVIII). Cadrele şi arcele pot fi rigide sau XVII. Cadru metalic cu grindă arcuită. XVIII. Susfinere metalică provizorie, cu stâlpi cu filei, a) secfiune transversală; b) secfiune ionditudinaiă. elastice. Elasticitatea se obfine prin introducerea articulaţiilor, a îmbinărilor elastice între grindă şi stâlp (garnituri de lemn) sau a papucilor de lemn sub capetele inferioare ale stâlpilor (v. fig. XIX şi XX). Susfinerea de zidărie, precedată, de obiceiu, de o susfinere provizorie, se execută . ... * i , i. w XIX. Cadru poligonal cu bare in mod curent din ca- articulate. rămizi, blocuri de beton, piatră brulă sau piatră cioplită. Se foloseşte în cazul rocelor cu duritate medie şi la o durată a lucrării miniere mai mare decât 10 ani. 69# Se leagă sirâns de roca .înconjurătoare, cu ajutorul unei umpluturi de beton sau de rocă mă- XX. Arc cu trei articulaţii. runtă, mortar de ciment sau nisip. Zidăria acopere complet tavanul şi peref'ii, uneori şi vatra. E o susfinere tipic rigidă. — cişerî, uneori se pun juguri (cadre) formate din grinzi metalice şi din stâlpi de lemn (v. fig. XX/// şi XX/V). La lucrări cu tavan plan se pot folosi grinzi de lemn sau de ofel pe perefi de zidărie. Susfinerea mixtă elastică (zidărie-lemn) se realizează cu ajutorul prismelor de lemn intercalate în zidărie. Susfinerea lucrărilor miniere înclinate se execută prin aceleaşi feluri de susfinere ca şi la lucrările verticale şi orizontale, adică: din lemn, beton, metal; mixtă, rigidă şi elastică, provizorie şi definitivă, obişnuită şi specială. Formele constructive de bază sunt aceleaşi; ele se aleg după inclinarea lucrării fafă de orizoritală: la înclinări mai mici decât 45°, cadre, arce, bolfi; la înclinări mai mari XXI. Susţinere de beton armai, în formă de potcoavă. XXII. Susfinere'de beton armat, în formă circulară. Susfinerea de beton are suprafafa exterioară neregulată; îi lipseşte umplutura. E o susfinere monolit, strâns legată de roca înconjurătoare. în condifiuni egale de presiune, gros:mea ei e mai mică decât cea a zidăriei. Săpăturile pentru fundafie se umplu cu beton uscat. — Impermeabilizarea betonului se obfine prin tencuirea cu mortar gras de ciment, sau cu adausuri speciale. Această susfinere este precedată, de obiceiu, de o susfinere provizorie. Susfinerea de beton armat se foloseşte în cazul presiunilor asimetrice, cari solicită susfinerea la întindere sau, simultan, la întindere şi compresiune. Forma variază dela arce şi bolfi până ia profiluri complete, circulare sau ovale; se poate face şi din blocuri şi bolfari confecfionafi special. Armatura poate fi obişnuită, rigidă sau mixtă v. fig. XXI şi XX//), XXIV. Susfinerea tavanului cu bolfi turtite de beton sau de cărămidă. Susfinerea continuă de beton armat poate fi construită din. betoane sau din blocuri armate cu ofel, confecţionate la suprafaţă. Susfinerea mixtă se realizează cu elemente confecţionate din materiale diferite, La racorduri şi încru^ i decât 45°, cadre, inele, susfinere ovală. Susfine-rile se aşază în plane perpendiculare pe axa ! longitudinală a lucrării. | Ansamblul dispozi-j tivelor folosite pentru împiedecarea surpărilor accidentale într'un front de abataj con-stitue susfinerea fron-; turilor de abataj. Se deosebesc: susfinere purtătoare, care; preia ; direct presiunea rocelor; susfinere de protecfiune, care preia numai parfial presi-! unea, dar protejează utilajele şi pe lucrători ; contra bucăţilor Ide ; rocă ce se pot des-| prinde din acoperiş. : O bună susfinere trebue să fie simplă, să poată fi ! montată uşor, să fie recuperabilă, să asigure securi- 1 tatea şi să contribue cât mai mult la acfiunea favorabilă a presiunii rocelor asupra frontului de lucru. După felul materialului folosit în abataje, susfine-rea poate fi construită din lemn sau dm-metal. Susfinerea de lemn (în care caz e, fie pierdută, fie recuperabila) are forma de stâlpi ascufifi în partea de jos, de mănunchiu de stâlpi (v. fig. XXV), de stâlpi. în crgă, schelă, stive şi scut, ultimele două aparfinând susţinerii de protecfiune; XXV. Repartizarea mănunchiurilor de stâlpi. 695 Susfinerea de metal (în care caz e recuperabilă şi mobilă) are forma de stâlpi, cari se folosesc cu grinzi de lemn sau metalice şi cu bandaje; de stive, de scut (care se utilizează exciuziv la înclinări foarte mari). Susfinerea ancorată se compune din grinzi de fier profilat sau de tablă ondulată, fixate de aco- XXVI. Susfinere ancorate. periş prin intermediul unor ancore. Se foloseşte la susfinerea tavanului în rocele şistoase (v. fig. XXVI). 1. Suveică [neJiHOK; nevette; Webschutzen; îoom shuttle; szdvetelo]. 1. Ind. text.: Organ al războiului de ţesut, de formă aproximativ prismatică, de secfiune aproape dreptunghiulara, subfiin-du-se către extremităţi în formă de con de rotafie şi având un locaş pentru introducerea fevii cu fir de bătătură; serveşte la introducerea, la conducerea şi la depozitarea firului de bătătură în rostul (v.) format de firele de urzeală montate pe războiu. Suveica războaielor mecanice, deşi e un element integrant al mecanismului de introducere a firului de bătătură, nu e legată mecanic de lanful cinematic al războiului, mişcarea ei prin rost fiind, în majoritatea cazurilor, balistică. Ex-cepfiune face suveica anumitor războaie grele, a războaielor de panglici şi a războaielor circulare. Corpul suveicii se fabrică din lemn de esenfă tare, cu fibre paralele, cu greutate specifică mare şi cu rezistenfă suficientă pentru a suporta şocurile. Cele mai potrivite esenfe sunt frasinul, carpenul, fagul. Din lemnul de fag presat, bine prelucrat, se obfin suveicile cele mai bune. Ele au adesea vârfurile de metal. —Suprafafa suveicilor trebue să fie foarte netedă, cu muchiile rotunjite, pentru reducerea frecărilor şi pentru a evita aşchierea. Pereţii suveicilor sunt îmbrăcafi uneori, Ia exterior, cu un strat subfire de masă plastică (fibră Vulcan). Armaturile metalice ale suveicii, fixate exact în locaşuri adâncite, trebue dimensionate astfel, încât centrul ei de greutate să se găsească la mijlocul distanfei dintre vârfurile metalice, dar deplasat spre muchia posfero-inferioară fafă de axa care trece prin aceste două puncte. — După confecţionare, suveicile de lemn sunt supuse unui tratament de finisare, care consistă în imbibarea, timp de trei luni, în băi de uleiu dublu rafinat, după care urmează o altă perioadă, de aceeaşi durată, de uscare, în care timp suveicile stau atârnate în camere cu aer condifionat, cu o temperatură şi umiditate constantă, fără curenfi de aer prea puternici. Volumul şi dimensiunile suveicilor pentru războaiele obişnuite, la cari suveica transportă o anumită cantitate de fir înfăşurată pe o feavă şau sub formă de sulane (adică de fevi oarbe) depinde de elasticitatea firului de urzeală, de lăţimea războiului şi, uneori, de mecanismul de schimbare a suveicii. Odată cu mărirea capacităţii de înmagazinare a suveicii, prin mărirea înălfimii ei creşte şi riscul obosirii firelor de urzeală şi, deci, al măririi numărului de ruperi, Condifiunile dinamice grele în cari lucrează suveicile în timpul funcfionării lor pe războiu sunt Mustrate de următoarele date: în cazul războaielor obişnuite de bumbac cu bătaia de sus, cu vitesa medie de 180 de ture pe minut şi la lăfimea de 1 m, suveica trebue să aibă vitesa medie de 14,5 m/s şi vitesa iniţială de 16,5 m/s. După pozifia ochiului conducător de fir, se deosebesc: suveică de dreapta şi suveică de stânga, corespunzătoare, respectiv, războaielor de dreapta şi războaielor de stânga. Fig. I reprezintă o suveică pentru războiul de (esut automat. Spafiul dintre peretele anteripr şi cel posterior e destinat înmagazinării fevii de bă- ..............Jr£fo.’ I. Suveică pentru războiu, de fesul automat.' 1) susţinătorul fevii; 2) aparatul de introducere a firului; 3) placa pentru menfinerea pozifiei fevii; 4) vârfuri metalice. tătură, care se fixează în susfinătorul (I), cu ajutorul garniturii metalice din capul fevii; ia cealaltă extremitate, suveica e înzestrată cu aparatul de introducere a firului (2), iar pentru menfinerea pozifiei fevii serveşte o placă specială (3). Vârfurile metalice în formă de con (4) sunt fixate rigid. Fig.11 reprezintă o suveică pentru războiul mecanic. La această suveică, feava de bătătura se II. Suveica pentru războiu de ţesut mecanic. î) ax metalic (fus) pentru fixat feava; 2) şanf conducător pentru fir. fixează manual, pe un fus metalic 0). Pentru introducerea fevii pline în suveică, fusul, care, în pozifia de lucru a suveicii, are direcfia axei sale longitudinale de simetrie, se ridică prin rotirea lui în jurul bulonului de articulaţie fixat în pereţii suveicii. După introducerea fevii pe fus, acesta se readuce în pozifia de lucru, în care e menţinut fix, cu ajutorul unui arc plat puternic. Firul de bătătură e introdus în orificiul de porţelan (2), de obiceiu prin aspirare cu gura sau cu o pară de gumă aspiratoare. Scoaterea firului cu ajutorul unui cârlig nu este recomandabilă, deoarece sgârie ochiul de porfelan al conducătorului de fir. Fig. III reprezintă o suveică pentru războaiele grele de lână. Prezintă particularitatea că are o buză metalică proeminentă (t), pe faţa anterioară ş 696 peretelui. Proeminenfa serveşte la apărarea acestui perete de uzura casetei metalice. <3=SDe> ~2 ‘x7 III. Suveică pentru războaie grele de lână. 1) buza metalică pe fafa anterioară a suveicii; 2) fus pentru fixat ţeava. Fig. IV reprezintă o suveică pentru fevi oarbe (sulane), care se deosebeşte de celelalte prin ab-senfa fusului, După introducerea sulanului în cavita- <=<»»> IV. Suveică penfru fevi oarbe. I) zimfi pentru menfinerea straturilor de fir ale fevii oarbe. tea suveicii, aceasta se închide cu un capac de tablă sau de sârmă. Partea interioară a perefilor suveicii are zimfi pronunfafi (1), cari servesc la menfinerea straturilor individuale de fir, îrhpiedecându-le astfel de a fi antrenate de firul de bătătură în timpul desfăşurării sale, şi evitând deşirarea lor. Fig. V reprezintă o suveică pentru războiul de fesut pan- v.Suveicăpentrurăzboiul glici.Cremaliera(f) formează de fesut panglici, baza suveicii; prin ea se j) Cremalieră;2) ti'ăpen-transmite mişcarea de de- tm introdus feava; 3) con-plasare a suveicii prin rost. ducător de fir. Ţeava cu firul de bătătură se introduce pe tija (2), care se roteşte în jurul axei sale, în timpul desfăşurării firului; conducătorul de fir (3) depune firul în rost. Fig. VI reprezintă o suveică pentru războiul de fesut circular. Ţeava cu firul de bătătură (1) este introdusă în suveică şiesusfinută în pozifia sade lucru cu ajutorul unui tub special (2), care se schimbă în acelaşi timp cu feava, la terminarea firului de bătătură. Afară de funcfiunea de a depune firul de bătătură în rost, această suveică mai are şi funcfiunea de îndesare a firului de bătătură în rost, cu ajutorul ciocului de presare (3). Toate suveicile au peretele anterior perpendicular pe podul vatalei, iar pe fafa exterioară au un şanf longitudinal, paralel cu fundul suveicii, care începe dela ochiul de porfelan şi se pierde VI. Suveică penfru războiu de fesut circular. 1) feavă cu fir de bătătură; 2) tub care se schimbă odată cu feava; 3) cioc de presare. în fesatura conului celeilalte extremităfi; acest şanf serveşte ca locaş pentru porfiunea de fir care rămâne în afara suveicii, când aceasta se găseşte în caseta din spre ochiul conducător, — şi fereşte firul de a fi strivit de presiunea exercitată de peretele anterior al casetei pe suveică, şi de scămoşare, prin frecare de acesta. De asemenea, toate suveicile războaielor obişnuite au, pe lângă perefii laterali, şi un fund, care protejează firele de pe feava de bătătură contra frecării şi scămoşerii lor pe podul vatalei şi pe fundul casetelor. î. Suveică[nejiHOK; navefte; Schiffchen; shuttle; varrogep-csonak]. 2 .Ind. text.: Organ de lucru al maşinii de cusut, în care se înmagazinează firul de afă inferior, necesar formării cusăturii împreună cu firul superior. Suveicile au diferite forme şi cons-trucfii, după tipul maşinii şi felul cusăturii pe care o produce maşina; de exemplu: suveică rotundă, suveică în formă de luntre, etc. (v. sub Maşină de cusut). 2. Suveiu [naTpy6oK; emerillon de tubage; Rohrwirbei; casing swivel; csoporgeto]. Expl. petr Bucată scurtă de burlan, care serveşte la lucrările de sondaj, echipată la un capăt cu un cep care se înşurubează în coloana de sondaj, iar la capătul opus, cu două orificii dispuse diametral, prin cari se trece bulonul de ancorare. s. Svânfare [ BbiBeTpHBâHHe; sechage; Trokc-nen; drying; viztelenites]: Uscare parfială a unui material ud sau umed, obfinută în general printr'un curent de aer. 4. Svânfaf, maşină de Ind. hârf. V. Maşmă; de svântat şi uscat, sub Maşini din industria hârtiei şi a celulozei. s. Syncaină. V. Novocaină. Şf I 1, Şabăr. Meti.i Sin. Răzuitor (v.). 2. Şăbăruire. Metl.: Sin. Răzuire manuală (v. sub Răzuire). s. Şablon [ina6JiOH, Tpa^apeT; patron; Scha-blone; stencil; şablon, mâsolomintă]. 1. Gen.: Model în mărime naturală, care serveşte la ghidarea unei uneite pentru fasonarea sau trasarea unor piese, sau care serveşte la limitarea unor porfiuni de suprafafă pe cari se aplică o vopsea şi cari şi sunt prelucrate prin împroşcare cu nisip, etc. Se poate folosi, fie conturul exterior, fie conturul unor părfi decupate în şablon, fie a! unor găuri practicate în acesta. Exemple: şablonul folosit pentru fasonarea Şabloane folosite în construcţia de nave, a) şablon rigid (pentru trasarea varangelor); b) şablon defor-mabif, cu şipci cu piulife-fluture. pieselor cari compun osatura unei nave (v. fig.); şabloanele secţiunilor palei de elice de avion, în cari se decupează negativul profilului palei, la diferite raze (cu înălfimile şi inclinarea fafă de masa de lucru), pala prelucrându-se, între secţiunile determinate prin şabloane, cu suprafafă de trecere continuă; şablonul folosit pentru marcarea vagoanelor de cale ferată, a lăzilor, etc, — Sin. Gabarit. 4. Şablon [niaGJiOH, JienaJio, MOflebJi; gabarit; Schablone; template; şablon, meretminta], 2. TehnInstrument cu care se controlează sau se măsoară — cu precizie mică — dimensiunile lineare sau unghiurile pieselor în curs de fabricafie sau ale anumitor părfi din lucrări de construcfie (de ex. lungimile pieselor în timpul forjerii, profilul unui şanf în curs de săpare, etc.). Se confecfionează din diferite materiale, ca, de exemplu: şablonul folosit în forjerie poate fi confecfionat din bandă de metal; şablonul folosit pentru verificarea calibrului secfiunii libere a găurii de sondă (în general tubată) şi pentru verificarea secfiunii libere a materialului tubular înainte de introducerea lui în sondă, e format dintr'un cilindru de tablă; şablonul pentru profilul şanfurilor e confecfionat din scânduri sau din şipci; etc. Sin, Şablon de control. Sin. parfial (la căile ferate) Tipar. 5. Şablon [ma6JlOH; patron; Schablone; gauge; şablon],3./nd. texf.: Unealtă confecţionată dih lemn sau din metal uşor, constituită din una sau din mai multe rigle împreunate, ale căror unghiuri şi laturi sunt dimensionate precis la valoarea parametrilor de reglare ai elementelor mecanismelor sau aparatelor textile. Şabloanele se aplică la toate maşinile la cari trebue reglate ecartamente, unghiuri şi pozifii ale elementelor componente ale mecanismelor. Un şablon poate să servească la reglarea unuia sau a mai multor parametri. Din punctul de vedere al modului de asamblare a diferitelor rigle componente ale unui şablon, acesta poate fi rigid — servind astfel la reglarea unor mecanisme cu parametri constanfi, independenfi de caietul tehnologic de fabricafie a articolelor, — sau articulat; în acest caz el poate servi, fie la reglarea mai multor maşini de acelaşi gen, dar de dimensiuni diferite, fie la reglarea aceloraşi maşini, pentru parametri cari variază cu articolul fabricat. Rezultate foarte bune au fost obţinute prin şablo-narea războaielor de fesut cu şablonul articulat Ilicev-Vlasov. Acest şablon are .parametri cari variază în funcfiune de felul articolului în fabricafie, şi e format din rigle de lemn cu gradafii lineare articulate, cari pot fi variate între ele cu ajutorul unor culise şi al unor şuruburi, cu aripioare cari permit o mare gamă de modificări de unghiuri şi de lungimi. în industria tricotajelor sunt folosite, de preferinţă, şabloanele de montare şi de reglare, furnisate de fabrica constructoare de maşini, odată cu maşinile respective. Aceste şabloane sunt metalice şi conţin, în general, un singur parametru de reglare. De aceea, numărul şabloanelor necesare pentru reglarea unei maşini depinde atât de numărul parametrilor, cât şi de numărul elementelor reglabile. Din cauza numărului mare al acestora, în tablouri, pe lângă profilul şi mărimea fiecărui şablon se mai specifică şi locul de reglare, elementele cari se reglează ţ\ modul de folosire a şablonului respectiv. Aceste tablouri trebue afişate în mod vizibil deasupra bancului meşterului sau pe capacul cutiei în care sunt păstrate. Şablonul folosit pentru imprimarea fesăturilor, de exemplu, e constituit dintr'o refea plană cu suprafafa de cca 1 m2, formată dintr'o fesătură 698 rară de mătase (gazeu), de sârmă fină de alamă, prinsă într'o ramă de lemn sau de metal, sau de tablă de zinc sau de celuloid, în care se perforează porţiunea corespunzătoare figurilor raportului (desenul), şi care se foloseşte pentru imprimarea manuală a ţesăturilor cu raporturi mari, variate ca ton şi ca desen. în industrie, pentru prepararea şabloanelor de mătase se utilizează cel mai mult procedeul foto-chimic, bazat pe sensibilitatea la lumină a gelatinei bicromate. Se acopere {©sătura şablonului, pe o fafă, cu o solufie de gelatină bicromată, preparată proaspăt cu bicromat de amoniu; se aşază desenui peste fesătura şablonului, acoperită cu gelatină bicromată — şi se expune la o lampă electrică de 500 W. Prin acfiunea luminii, bicromatul de amoniu se descompune în acid cromic, care insolubilizează gelatina, iar coloarea se închide proporţional cu gradul de expunere, în Jocurile acoperite de desen, gelatina rămâne neimpresionată şi, deci, solubilă — şi e uşor de îndepărtat prin spălare cu apă încălzită la cca 35°. Şablonul se acopere, apoi, pe partea interioară, cu un strat de lac de şabloane (preparat special). Lacul care acopere desenul, adică părţile cari trebue să rămână descoperite pentru imprimare, se şterge pe partea exterioară cu un tampon înmuiat în xilol, care disolvă numai lacul, dar nu şi gelatina. Pentru a fi imprimată cu ajutorul şabloanelor se întinde ţesătura pe o masă acoperită cu un placaj impermeabil, apoi cu o pâslă, peste care se aşază o foaie de cauciuc, astfel încât fesătura să nu se mişte în fmpul lucrului. Se aşază şablonul peste ţesătură (începând dela un capăt), iar peste el, cu o riglă de cauciuc, se aşterne un strat de pastă de imprimat. Pasta trece prin ochiurile porţiunilor şablonului neaco-perite cu lac, — şi imprimă fesătura. Pasta de imprimat se poate împrăştia pe şablon şi cu ajutorul unui puîverizafor cu aer comprimat (imprimarea prin împroşcare). Şablonul se execută din tablă, lemn, carton, pânză, etc., după felul lucrului. .1. Şablon [niadJlOH; patron; Schablone; gauge; şablon]. 4 Ind. text.: Unealtă folosită în confecfiuni constituită dintr'o piesă plană, ale cărei conture reprezintă o parte componentă a unui produs de îmbrăcăminte: piepfi, spate, mâneci, guler, etc. Şabloanele se fac din hârtie, iar penfru croitul în serie, în industrie, se folosesc şabloane de carton, de carton cu marginile întărite cu tablă, sau de placaj. — Pentru determinarea dimensiunilor şi a formei şabloanelor se folosesc linii de construcfie, determinate de dimensiunile corpului. Dimensiunea principală, fafă de care se determină celelalte dimensiuni, e perimetrul bustului. La măsurile apli-, cate pentru determinarea dimensiunilor şi a formei şabloanelor se adaugă sau se scad anumite dimensiuni de corectură, astfel încât produsul să ia forma corpului, sau anumite corecturi de modă. — La dimensiunile reale ale şabloanelor se adaugă plusul necesar cusăturilor de asamblare a pieselor produsului textil în procesul de confecfionare. —‘'Şablcftul unic e o piesă plană, confecfionată dintr'un material flexibil, de exemplu muşama, pe care sunt încadrate şabloanele produsului care va fi confecfionat. Conturele şabloanelor sunt perforate, astfel încât, la şablonare (v.), când se aplică şablonul unic peste prima foaie din şpan, se trece cu o cârpă moale, înmuiată în praf de cretă sau de talc, sau cu un săculeţ confecţionat dintr'o {©sătura rară, cu praf de cretă sau de talc, uneori cu un lichid colorat, peste porfiunile perforate ale şablonului unic, pentru a reproduce pe pânză forma şabloanelor. 2. Şablon [maâJiOH; calibre; Schablone; tem-plate; şablon] 5. Metl.: Unealtă constituită dintr'o lamă sau dintr'o placă de metal sau de lemn, de obiceiu rigidizată, care serveşte la executarea manuală a profilului mulurilor drepte sau curbe sau a anumitor forme de turnătorie (v. sub Şablon, aparat de formare cu^; v. şi sub Formare cu şablon), etc. Marginea de lucru a şablonului reprezintă negativul profilului care trebue realizat; şablonul e ghidat, fie în mişcare de translaţie, fie în mişcare de rotafie. s. ~ cu braţ. Metl.: Sin. Aparat de formare cu şablon. V. Şablon, aparat de formare cu 4. Şablon de control. V. Şablon 2. 5. ~ de fasonare. V. Şablon 1. e. ~ de găurit. V. sub Şablon 1. 7, ~ de lucru. V. Şablon 1. s. Şablon, aparat de formare cu ~ [JIHT6H-Hblâ Hia6jlOH; trousseau; Schabloniervorrichtung; template, templet; mintâzo keszulek]. Mefl.: Aparat folosit în turnătorie, la producerea formelor cari au forma corpurilor de rotafie şi care e compus dintr'un şablon de lemn sau de tablă, dintr'unul sau din mai mulfe braţe cari îl suportă şi dintr'un ax în jurul căruia e rotit şablonul, la formare. După forma piesei de turnat, axul poate fi vertical sau orizontal (v. fig. sub Formare cu şablon). 9. Şablonare [rpaccHpoBaHHe madJiOHOM; patroner; Schablonieren; gauging; sablonozas, kitu^es]. 1, Tehn.: Operaţiunea de trasare (v.) cu ajutorul unui şablon. — 2. Tehn.:* Operafiune de fasonare prin detaşare de aşchii sau prîn deformare plastică, controlată cu ajutorul unui şablon.— 3. Metl.: Sin. Formare cu şablon (v.). — 4. Ind. text.: Operafiune de incadrare a şabloanelor şi de însemnare a conturelor pe prima foaie de fesătura din şpan (v.). încadrarea se execută cu atenfiune, pentru o întrebuinţare cât mai rafională a ţesăturii, finându-se seamă de direcţia firelor de urzeală şi de bătătură, cum şi de sensul desenului ţesăturii. 10. Şabotă [ma6oT, HaKOBajibHH napoBoro KOTJia; chabotte; Schabotte; anvil stock; ullotoke]. Mş.; Piesa care susfine nicovala, la ciocanele mecanice (v.), şi care e rezemată elastic pe fundaţie. E util ca suma greutăţilor nicovalei "şi a şabotei să fie de 10"’20 de ori mai mare decât greutatea berbecului. (V. fig. sub Ciocan cu abur, Ciocan cu aer). 11. Şaff. Ind. text.: Sin. Ratieră (v.). 12. Şagrinare [marpHHHpoBaHHe; chagrinage du quir; Versehen des Ledşrs mit Narben; cha- 699 greening of the leather; barkâzâs]. Ind. piei: Operafiune de finisare, prin care se imprimă pe fafa pieilor un relief numit „şagrin", care imită desenul natural al altor piei, sau reprezintă un desen de fanfazie, pentru a obfine piei mai frumoase, din sortimente mai pufin valoroase, sau pentru a acoperi unele defecte de suprafafă. Astfel, se acopere fafa pieilor de bovine cari nu pot fi finisate neted din cauza defectelor de suprafafă (sgârieturi şi răni vindecate, etc.), se obfin din piei comune (de oaie, de porc, şpalturi, etc.) imitafii de piei de animale rare (focă, crocodil, reptile, efc.), sau se imprimă desene cari nu corespund niciunui desen natural, dar sunt căutate în marochinărie sau în tapiferie (piele antică, piele de mobile, etc.). Şagrinarea poate fi efectuată manual sau mecanizat. Şagrinarea manuală se face cu ajutorul unor role gravate cu desenul respectiv şi montate pe suporturi cari permit deplasarea lor pe suprafafa pielei. Şagrinarea mecanică se execută cu maşini de şagrinat, cari pot fi: maşini cu role, maşini cu cilindri, maşini cu plăci şi cu o rolă de presare, sau prese hidraulice. Azi sunt fo'osite numai ultimele două tipuri, iar dintre maşinile de şagrinat cu plăci şi cu rolă de presare e folosit numai tipul cu o placă şi cu masă fixă. Dacă placa e netedă, maşina de şagrinat şi presa hidraulică pot fi folosite ca maşină şi ca presă de călcat (satinat). Maşina de şagrinat cu placă şi cu masă fixă e constituită, în principal, din doi stâlpi verticali de fontă, unifi sus şi jos prin două traverse orizontale. în acest cadru, paralel cu traversele orizontale, sunt montate placa gravată şi masa de presare. Lungimea de lucru poate atinge 3000 mm. Placa metalică de şagrinare e fixată cu şuruburi într'o cutie care poate fi încălzită cu abur. Sub ea e montată, la o distanfă potrivită, masa de presare. Partea principală a mesei e o curea de piele tăbăcită cu crom, peste care e aşternută o bandă de pâslă ţesută. Pielea care urmează să fie şagrinată e aşezată cu fafa în sus. Presarea se face cu ajutorul unei rofi care se mişcă dela un capăt la celălalt al maşinii, pe un şurub fără fine — şi împinge în sus pielea, apăsând-o pe placa gravată. în felul acesta, suprafafa pielei care corespunde benzii elastice de curea e imprimată cu desenul plăcii metalice. La presele hidraulice de şagrinat se utilizează procedeul de şagrinare prin presiune mare. Aceste maşini, foarte masive, sunt cuplate cu o presă hidraulică. Placa de şagrinare e montată tot cu şuruburi, într'o cutie încălzita cu abur. La maşinile cele mai mari, placa e de 1370/660 mm. Temperatura de lucru e de 80'”100°, iar presiunea, de 180’**2C0 at. Temperatura şi presiunea depind de felul tăbăcirii şi al pieilor, Pielea de şagrinat e aşezată tot cu fafa în sus, pe o masă mobilă, care se ridică în momentul pornirii maşinii şi apasă pielea pe placa gravată. Maşinile noi au dispozitive automate de declanşare şi dispozitive de protecfiune, ' Dacă placa metalică e netedă, maşina de şagri-nat devine maşină de satinat (de călcat). î. Şaibă: 1. Sin. Roată de transmisiune, fără sp fe (v.).—2. Sin. Roată de curea, fără spife (v.)- 2. Şaibă [uiaâ6a; rondelle, poulie; Scheibe; disk, sheave; korong, târcsa]. 3. Tehn.: Piesă de metal, de lemn, de mase plastice, etc., constituită dintr'o placă cu grosimea mică în raport cu celelalte două dimensiuni, având o perforaţie şi un contur de formă oarecare. Şaiba se foloseşte ca adaus între o piuliţă şi o piesă asamblată prin şurub: pentru a permite o bună aşezare a piuliţei chiar pe suprafeţe cari nu sunt corect uzi-nate; pentru a repartiza forţa de strângere pe o suprafaţă mai mare decât suprafaţa piuliţei; pentru a proteja suprafaţa piesei contra degradării, la rotirea piuliţei; pentru a asigura şurubul sau piuliţa contra rotirii (deşurubării); etc. De obiceiu, şaibele se confecţionează din bandă sau din foi, prin ştanţare urmată de dare la tobă (tobare), pentru curăţire şi debavurare; şaibe pentru profiluri U şi I se confecfionează din bandă laminată, cu secfiunea corespunzătoare profilului la care sunt folosite. Unele şaibe rotunde (numite şi rondele obişnuite, prelucrate) se pot confecfiona şi prin strunjire din bară, iar gaura e ştanfată. Şaibele metalice de siguranţă, con-fecfionate din ofel, sunt deformate, călite şi revenite, astfel încât să rămână elastice (v, şi Rondelă elastică). Şaibele sunt folosite la asamblările pieselor de metal (de ex. în metajotehnieă), de piele (de 1 r C ■© -e- 1 - —i— 1 g h Şaibe obişnuite. a) şi b) şaibe brute ro!unde, cu gaură rotunda, pentru metal respectiv pentru iemn; c) şi d) şaibe brute rotunde cu gaură pătrată, respectiv pătrate cu gaură rotundă, pentru lemn; ej şaibă semiprelucrată, pentru curelărie; f) şaibă, prelucrată pentru metal; g) şi h) şaibe pentru profiluri U respectiv penlru profiluri J. ex. în curelărie), de mase plastice, de lemn, etc. De obiceiu, gaura pentru şurub e rotundă; uneori (de ex. la asamblările pieselor de lemn) se folosesc şaibe cu gaură pătrată. Afară de şaibele de siguranţă (v.), şaibele au, de obiceiu, conturul 700 rotund—în care caz se numesc rondele (v.)—-sau pătrat. Din punctul de vedere al prelucrării şi al cali-tăfii suprafefelor, se deosebesc: şaibe brute (de ofel, de alamă, etc.), confecfionate din benzi cu suprafafa naturală de laminare; şaibe semiprelucrate g, ~ de siguranfă [npeAOxpaHHTeJibHafl maM6a; tole de surete; Sicherungsblech, Siche-rungsscheibe; locking plate; biztozito târcsa]: Şaibă care serveşte la asigurarea şuruburilor sau a piulifelor contra rotirii (deşurubării). Şaibele de siguranfă au forme diferite, după locul în care Şaibe de siguranfă, obişnuite. a) şaibă cu o ureche; a’) şi a”) şaibă montată la piulifă, respectiv la capul şurubului; a'") şaibă cu ureche scurtată rezemată de un prag ai piesei, montată la capul şurubului; b şi b') şaibă cu două urechi şi montajul ei la capul şurubului; c) şaibă cu pinten exterior; c’) şi c”) şaibă montată la piulifă, respectiv la capul şurubului; d) şi d') şaibă cu pinten interior şi montajul ei la un şurub cu piulifă canelată. (de ofel, de alamă, de aliaje uşoare, etc.), confecfionate din benzi laminate la rece, cu suprafafă foarte netedă; şaibe prelucrate, din aceleaşi materiale ca şi cele semiprelucrate (de obiceiu cu contur rotund, adică rondele), cu gaura ştanfată, cu suprafefele prelucrate prin aşchiere şi cu muchia superioară teşită. Din punctul de vedere a! utilizării, se deosebesc: şaibe obişnuite (brute, semiprelucrate sau prelucrate), cari pot fi rotunde sau pătrate, cu gaura rotundă sau pătrată (v. fig. a-**e), şi cari servesc în alte scopuri decât la asigurarea contra deşurubării; şaibe pentru profiluri U şi Z, pătrate, cu gaura rotundă şi cu feţele mari neparalele, cu o înclinare corespunzătoare înclinării tălpilor profilurilor (v. fig. g şi h), cari servesc la fixarea şi la asamblarea profilurilor U, respectiv I; şaibe de siguranfă (v.).-Sin. (penfru şaiBe rotunde) Ron-delă simplă. 1. Şaibă cu nas: Sin. Şaibă cu pinten. V. sub Şaibă de siguranfă. 2. ~ cu pinten [cTonopHafl mafiâa c hockom; tole de surete â nez; Sicherungsblech mit Nase; locking plate with nose; orros târcsa]. V. sub Şaibă de siguranfă. *. ~ cu umăr: Sin. Şaibă cu urechi. V. sub Şaibă de siguranţă. «. ~ cu urechi [uia$6a c JianKOâ; rondelle; Siehqrungsblech mit Lappen; locking plate with flaps; ful Ies târcsa]. V. sub Şaibă de siguranfă. sunt montate. De exemplu, în construcfia de maşini se folosesc şaibe (de ofel, de alamă, ^tc.) constituite dintr'un disc rotund cu una sau cu dlouă urechi ia periferie (şaibe de siguranfă cu o ureche, respectiv cu două urechi) sau cu pinten la periferie sau pe conturul găurii (şaibă cu pinten exterior, respectiv inferior), (v. fig.), La şaibele cu o ureche, aceasta e răsfrântă peste o muchie a piesei, iar o parte a şaibei e răsfrântă şi alăturată de hexagonul capului şurubului, respectiv al piulifei; la şaibele cu două urechi, a doua ureche e răsfrântă şi alăturată de hexagonul piulifei. Uneori urechea e scurtată astfel, încât şaiba să se rezeme de un prag al piesei. Şaibele cu urechi asigură complet şurubui cu piulifă, când asigurarea se face atât la cap, cât şi ia piulifă. La şaibele cu pinten răsfrânt exterior sau interior, acesta e introdus într'o gaură făcută cu burghiul în piesa asamblată, respectiv într'un canal longitudinal făcut în tija filetată a şurubului, iar o parte din şaibă e răsfrântă şi alăturată de hexagonul capului sau ai piulifei. Pentru asigurare nu e nevoie decât de o singură şaibă, fie ia capul şurubului, fie îa piuliţă. în mecanica fină, în construcţia de aparate electrice, etc., se folosesc şaibe elastice de tablă de oţel, ştanţate şi deformate, călite şi revenite. Mai des folosite sunt şaiba elastică bombată simplă şi şaiba elastică curbată simplă (numite şi rondele elastice bombate, respectiv curbate), iot Şaibe de siguranfă, e/astjce. a) bombată, simpla; b) curbată, simplă; c) cu dinfi exteriori.' d) cu dinfi interiori; e) bombată şi cu dinfi exteriori. şaiba elastică cu dinfi exteriori, şaiba elastică cu dinfi interiori, şaiba elastică cu dinfi exteriori, bombată (v. fig.)* Asigurarea contra rotirii se face cu o singură şaibă elastică. Uneori se folosesc şaibe elastice de cauciuc.—Sin. Tolă de siguranfă, Rondelă de siguranfă. 1. Şaibă elastică: Sin. Rondelă elastică» V. sub Şaibă de siguranţă. 2. ~ elastica spintecată: Sin. Şaibă Grower, Inel-resort (v.). s. ~ Grower. V. Inei-resort. 4. ~ obişnuită: Sin. Şaibă. V. Şaibă 3. s. ~ pentru profiluri. V. sub Şaibă 3. ft. ~ simpla: Sin. Şaibă obişnuită, Şaibă.V. Şaibă. 3. 7» Şaland [ majiaHfla; chaland de deblais, cure-mole, ponton â vase, gabare â vase; Bag-gerschute, Baggerprahm; ballast dredger, mud lighter; kotrodereglye, iszapcsonak]. Nav. m.: Navă auxiliară, folosită la dragaje, în care se aruncă pământul scos de draga. Şalandele au la fund porfi cari se deschid la comandă, pentru a descărca pământul conţinut în regiuni cu apa adâncă. Pentru apele navigabile pufin adânci se construesc şalande cu porfi laterale. Şalandele sunt trase, în general, de remorchere cari se numesc şalande-re. Se construesc, însă, şi şalande cu propulsie proprie, numite şalande autopropulsoare sau şalande automotoare. 8. Şalander [MaJian MOTopHaa 6ap?Ka; cha-landeur; kleines Schleppboot; small tug boat; kotrodereglyevontato hajo], Nav. m.: Remorcher sau şalupă cu mofor de putere mică, folosit la remorcarea şalandelor la locul de descărcare a materialului dragat. 9. Şalupă [ M0T0pHbiH KaTep, MOTopHan JIOAKa; bateau â moteur; Motorboot; motorboat; motorhajo, motorcsonak]. Nav.m.: îmbarcafie de servitute, cu motor, cu cocă metalică (de tablă de ofe|, de aluminiu, etc.) sau de lemn, puntată sau nepuntată. După amplasarea motorului, se deosebesc şalupe cu motor interior şi şalupe cu motor exterior; în general, şalupele cu motor interior au chilă şi sunt folosite la apă adâncă, iar cele cu motor exterior au fundul plat şi sunt folosite la apă mică. După scopul în care sunt folosite, se deosebesc: şalupe de curse, de transport, de salvare, de incendiu, de remorcare, de agrement, etc. Exemple: şalupa de curse e o şalupă construită pentru a realiza o vitesa cât mai mare. Şalupele de curse destinate apelor fără valuri, cum şi cele cu motor exterior, au pe fund redane (în formă de trei cari uşurează alunecarea şalupei la suprafafa apei. Şalupa de plimbare e o şalupă mare, încăpătoare, cu confort mai mare şi cu vitesă mai mică decât şalupa de curse; se adaptează mai bine la valuri decât şalupa de curse. Şalupa de transport e o şalupă care serveşte la transportul persoanelor sau al materialelor. Ea poate fi construită cu dimensiuni mari construcfia diferind după scopul şi apele în cari e utilizată. Există şalupe-remorcher (v. sub îmbarcafie de servitute), şalupe de incendiu (v. sub îmbarcafie de servitute), şalupe de salvare (v. sub îmbarcafie de servitute), şalupe-forpiloare (v. sub Navă uşoară de luptă), etc. 10. Şalupă-torpiloare [mjiKHiKa-MHHOHOceii;; chaloupe torpilleure; Schaluppe, Torpedoboot; launch torpedo boat; torpedocsonak], V. sub Navă uşoară de luptă. 11. Şalufier [Tpayjiep; chalutier; Fischdampfer; fishing vessel; halâszhajo]. Nav. m.: Navă de tonaj mic (40*-100 t), folosită pentru pescuit în largul mării. îs. Şambraj [oTHonieHHe ^HaMeTpa naipon-HHKa K KaJlH6py opyftHH; chambrage; Cham-brage; chambrage; chambrage]. Tehn. mii.: Raportul dintre aria secfiunii camerei de încărcare şi aria secfiunii părfii ghintuite a unei guri de foc. 13. Şarnofă [uraMOT; chamotte; Schamotte-produkte; chamot products; samott]. Ind. st. c.: Produs obfinut prin măcinarea argilei refractare arse sau a caolînului ars. Se foloseşte la prepararea mortarului pentru zidăria de cărămizi de şamotă şi ca adaus degresant Ia fabricarea produselor refractare argiloase de şamotă. Produsele refractare de şamotă se fabrică din argilă refractară nearsă (liant), cu şamotă (degresant). Masele cari urmează să fie fasonate confin, de cele mai multe ori, 50-•■60% şamotă, — Operafiunea de ardere a argilei în vederea şamotării e necesară deoarece, prin încălzirea până la 450°, masele argiloase îşi pierd plasticitatea, iar în intervalul dela 900”*1450° şi mai sus se produc transformări în compoziţia chimică şi mineralogică (formându-se mullit, cristobalit), însofite de con-tracfiune şi vitrifiere, ceea ce reduce mult con-tracţiunea prin ardere a materialului fasonat, eliminându-se deformaţiile şi fisurările pieselor fasonate arse. Materiile prime pentru fabricarea şamotei sunt argilele refractare obişnuite (cu refractaritatea de cel puţin 1580°), cum şi argilele de calitate superioară (cu refractaritatea de cel pufin 1730°); uneori intrebuinfează şi caolinuri. *62 Şamotă se introduce în masa refractară Sub formă de deşeuri din producfie (rebuturi, cărămidă spartă, biscui}i de capsule sau produse de şamotă din zidăria cuptoarelor), curăţite de sguri, sau sub formă de argilă refractară arsă în mod special, — toate în stare măcinată. Şamota e de două feluri: arsă la temperatură înalta, până la vitrifiere, şi arsă la temperatură joasă (500*-*600°). Şamota de bună calitate trebue să aibă o refractaritate şi o compoziţie chimică şi mineralogică bine determinate, o absorpfie constantă de apă de 3-—10% la şamota arsă la temperatură înaltă,* şi de 24**’26% la cea arsă la temperatura joasă; trebue să fie lipsită de sguri, de topitur; feroase, calcaroase, de incluziuni străine, cari reduc refractaritatea şi omogeneitatea materialului. Argila destinată arderii pentru şamotă se introduce în cuptor sub formă de bulgări obfinufi la carieră sau sub formă de brichete fasonate special (cari au, în general, formă paralelepipedică). Bulgării nu trebue să se desfacă în cuptor în timpul arderii şi trebue să păstreze dimensiunile până la 250”'300 mm, deoarece, fărâmifându-se, îngreunează circulafia gazelor în cuptor. Bulgării au formă şi dimensiuni neregulate, ceea ce con-stitue un desavantaj pentru formarea spafiilor de trecere a gazelor; de aceea, argila se brichetează. Brichetele trebue să nu se desfacă prin trans port sau Ia încărcarea în cuptor, şi să aibă forme şi dimensiuni cari să asigure încălzirea uniformă pe toată grosimea. Brichetele sunt paralelepipe-dice, cu grosimea şi lăfimea de 130*” 150 mm şi lungimea de 250--300 mm. Fasonarea lor se face semiuscat la 12■ *■ 17 % umiditate — şi umed, până la 21 % umiditate. Brichetele objinute pe cale umedă se usucă înainte de ardere. Schema de fabricafie principală este următoarea: sdrobire (măcinare) — malaxare — presare — tăiere în calupuri — uscare — ardere — măcinare. — Sdrobirea se face în desintegratoare şi, mai rar, în moara cu ciocane. După umiditatea argilelor, prin sdrobire se obfin diferite granulometrii; de exemplu, sub 0,5 mm, 75*■ ■ 95%; peste 1 mm, 3"*9 %. — Malaxarea argilei se face în malaxoare, de exemplu de tipul Eirich. — Presarea argilei se face la presă, de exemplu la presa cu bandă, unde se taie în calupuri. Uscarea se poate face în uscătoare, deasupra cuptoarelor, sau în uscă-forie-tunel. Arderea se face în cuptoare statice cu camere sau în cuptoare rotative. — Şamota arsă se macină în mori cu bile, în kollerganguri sau pe valfuri, ob}:nându-se granule de diferite mărimi; de exemplu, o compozifie granulometrică poate fi: sub 0,5 mm 35-■■50% între 0,5 şi 2 mm 20-■■30% între 2 şi 4 mm 10'--25% Pentru o bună organizare a măcinatului şămotei este necesar să se prevadă cernerea prin folosirea sitelor cilindrice, plane sau vibratoare. î. Şampanie [maivmaHCKoe bhho;champagne; Schaufnwein; champagne; pezsgo]: Vin preparat în mod special, prin procedeul de şampanizare (v.). s. -Şampanizare [maMiiaHH3aiţHH; champag-nisation; (aus gewohnlichem Weine) Champagner bereiten; (from ordinary wine) champagne pre-paring; pszsgogyârtâs]: Procesul tehnologic al fabricării şampaniei, care consistă în următoarele operafiuni: îndulcirea în butoaie închise de stejar, cu o solufie foarte concentrată de zahăr, a unor vinuri selecfionate şi preparate din specii speciale de struguri; aducerea amestecului la temperatura de 18-“20o; adăugirea de drojdie selecţionată şi apoi tragerea în sticle speciale; astuparea sticlelor cu dopuri, peste cari se trage o „botnifă" de sârmă; o fermentafie care durează 2--*3 săptămâni, la temperatura de 1 7-->20°, în tot timpul fermentaţiei, sticlele stând culcate, aşezate în grămezi prismatice. După terminarea fermentafiei, şampania e depozitată în pivnife reci, unde sticlele se aşază oblic,, cu dopul în jos, în stelaje speciale, penfru depunerea impurităţilor (drojdie, celule moarte, etc.), cari sunt apoi eliminate prin scoaterea rapidă a dopului şi înlocuirea lui. 3. Şanfren: Sin. Teşitură (v.). 4. Şanfrenare: Sin. Teşire (v.). s. Şanfrenaf: Sin. Teşit (v.). e. Şanf [naHaBa; fosse; Grube; excavation; ârok]. 1. Hidrot.: Canal deschis, cu dimensiuni relativ mici, pentru conducerea sistematică a apelor cari se scurg la suprafafa terenului, şi cari se îndepărtează către un emisar. 7. ~ de gardă [npeflOxpaHHTejibHafl Ka-Haea; fosse de garde; Aufrichtgraben; guarding trench; vedoârok]: Şanf situat la limita' amonte a unei incinte aşezate pe un versant, construit în vederea interceptării şi îndepărtării, până cel pufin imediat în aval de incintă, a apelor de precipitaţii provenind de pe versant, fie pentru a feri incinta de inundare sau a nu supraîncărca reţeaua de canalizare, fie, uneori, pentru a evita alimentarea suplementară, a pânzei freatice din incintă. Secţiunea e, în general, triunghiulară — şi numai la cantităţi mari de apă, e frapezoidală. Consolidarea pereţilor şi a fundului depinde de debite şi de pantele minime cari se pot obţine. Perefii se consolidează cel pufin prin brăzdu're, iar fundul-s^ execută totdeauna presat. Dacă trecerile de pantă nu se fac prea brusc, se pot folosi secfiuni triunghiulare (sau parabolice), foarte evazate, cari suni, în general, mai economice; altfel, trebue introduse trepte cari scumpesc simţitor lucrarea. Dacă basinui de colectare se măreşte mult, este preferabil să se introducă două sau chiar trei şanţuri de gardă succesive, penfru a nu se ajunge la secţiuni de scurgere prea mari, şi cari, în general, se execută greu pe coaste. Uneori, de altfel, trebue create profiluri mixte pe versantele cu pante prea repezi. La proiectarea şi executarea şanţurilor de gardă trebue să se ţină seamă de posibilitatea amorsării unor eventuale alunecări superficiale ale terenului din amonte, uneori foarte periculoase 703 şi greu de stabilizat. De aceea, cercetarea geologică a terenului pa care se execută un astfel de şan} de gardă, pe creastă, e indispensabilă pentru a stabili dacă, în scopul urmărit, un şanf de gardă e lucrarea indicată. Capătul aval al şanfului de gardă trebue consolidat totdeauna foarte îngrijit. De asemenea, fiind o lucrare expusă tuturor intemperiilor (îngheţ variaţii de temperatură, asociate cu acfiunea de spălare a apelor cari se scurg), trebue supra-veghiată permanent şi întreţinută, deoarece, altfel, o degradare cât de mică după ce a fost amorsată, se desvoltă repede şi poate duce 1a distrugerea completă a întregei lucrări. i. Şanf-baraj [orpa^HTeJibRan TpaHinen; fosse barrage; Hindernis-graben; trap trench; akadâly-ârok]: Şanf larg de 0,25 *••1,50 m, cu perefi netezi şi verticali, folosit pentru a împiedeca migrafia omizilor migratoare (Aporia crataegi L., Phlyctae-nodes sticticalis L., etc.), a diferitelor insecte adulte, din focarele lor, în culturile învecinate (Otiorrhynchus ligustici L., Bothinoderes puncti-ventris Germ., etc.), a larvelor lăcustei călătoare (Pachytylus migratorius L.). î. Şanf de cablu [Ka6eJibHafl TpaHinea; tran-chee â cables; Kabelgraben; cable trench; kâbel-ârok]. Elf.: Şanf în care se aşază cablul; poafe fi căptuşit cu cărămidă sau betonat, şi apoi acoperit cu pământ (pentru cablurile de exterior). Cablurile de inferior se aşază, în general, în şanfuri vizita bile. a. Şanf [na3; cannelure; Riffelung; fluting; vâju, horony]. 2. Mş.: Scobitură lungă în raport cu dimensiunile ei transversale, la suprafafa unui corp, a unei piese sau a unui organ de maşină. Şanfurile a căror adâncime e mai mică sau cel mult egală cu lăţimea se numesc, de obiceiu, caneluri. 4. Şanf [(jDaJlbiţ; pii; Falz; fold; horony, ro-vatka], 3. Arfe gr.; Dungă adâncită, făcuta la cotorul registrelor groase, pentru ca acestea să se poată deschide cu uşurinfă. s. Şantier [CTpoHTeJibHan miomaAKa; chan-tier; Baustelle; buildîng yard; epitohely]. Cs.; Teritoriu dotat cu materiale şi instalafii şi cu organizare tehnică şi economică unitară, pe care cooperează —- pe bază de diviziune a muncii — muncitori cari folosesc forfa lor de lucru, unelte, maşini şi instalafii, pentru a produce sau a repara un bun material. Se deosebesc şantiere pentru bunuri fixe(con-strucfii civile şi industriale, poduri, tunele, drumuri, linii de cale ferată, baraje, canale, piste de decolare, prefabricate, etc.) şi şantiere pentru bunuri mobile (şantiere navale pentru vase plutitoare, docuri plutitoare, etc.). Prin extensiune, prin şantier naval se înţelege nu numai şantierul propriu zis, pe care se montează nava, ci şi complexul de ateliere de pe uscat, din apropierea lui, în cari se fabrică, în parte sau în total, piesele necesare montării. Şantierul propriu zis se deosebeşte de fabrică prin faptul că e înfiinţat numai în vederea reali- zării unui bun sau a unui număr de bunuri limitate şi se desfiinţează după realizarea acestora. Şantierul se deosebeşte de depozit prin faptul că materialele şi instalaţiile cari se adună pe taren corespund, în cantitate şi destinaţie, numai procesului de realizare a bunului sau a bunurilor pentru cari a fost destinat. Investiţia pentru şantierul propriu zis reprezintă o fracţiune mică din investiţia p2ntru ansamblul:-bun realizat plus şantier. Mărimea şi utilizarea şantierului variază cu importanţa bunului de construit sau de reparat, în compunerea şantierului intră elemente cu caracter provizoriu sau definitiv. Astfel de elemente sunt: clădirile şi lucrările existente pe teritoriu, subterane sau deasupra solului (case de locuit, reţele de alimentare cu apă, canalizare şi alte reţele, conducte electrice, linii telefonice, drumuri, ateliere Ia şantierele navale, etc.); construcţiile proiectate să fie executate subteran şi deasupra solului; clădiri şi construcţii provizorii, cu destinaţie administrativă sau socială; depozite provizorii deschise, închise, şi şoproane; linii de acces cu caracter provizoriu sau definitiv (cai ferate cu ecartament normal sau îngust, şosele şi drumuri); instalaţii de transport orizontal şi vertical în incinta şantierului; reţeaua de alimentare cu apă, provizorie sau definitivă, — canalizare, scurgerea apelor; reţeaua de electrificare, provizorie sau definitivă, a lucrărilor; staţiuni de pompare, castele de apă, substaţiuni cu gherete de transformatoare, etc., cu caracter provizoriu sau definitiv; garaje, grajduri provizorii; ateliere provizorii, în special ateliere de cofraje, tamplărie, mecanice, de fasonare a fierului, de fierărie, etc.; instalaţii mecanizate şi fabrici de construcţie (mortare, betoane, blocuri mari, etc ); întreprinderi anexe (fabrici de var, de cărămidă, de prelucrare a lemnului, etc.); cariere de piatră, de var, etc. Dispoziţia în spaţiu a acestora depinde de natura bunului care se produce, de teritoriul pe care se întinde şantierul, de organizarea muncii şi de inventarul tehnic. Transportul pe orizontală se face pe şosele şi pe drumuri de acces, pe canale de navigaţie, etc,, cu toate mijloacele curente, terestre şi pe apa (roabe, tomberoane, cărufe, vagonete, camioane, tractoare, trenuri, vase de plutire), cum şi cu mijloace mecanizate, în benzi sau cabluri (drumuri suspendate cu o şină, teleferice, funiculare, transportoare, macaraleportale, etc.). Transportul pe verticală se face cu brafele sau cu samare, pe schelă înclinată, cu macaraua de mână, cu ascensoare cu una, două sau patru lumânări (bob), cu ascensoare mobile, cu macarale derrick rigide, stafionare sau mobile, cu macarale derrick cu cablu, cu macarale-turn tip BKTS, cu maca-raleportale, macarale de cale ferată, elevatoare cu cupe, etc. Apa e folosită pe şantier în scopuri tehnice, administrative, sociale, şi contra incendiilor. După importanfa şantierului, pentru alimentarea cu ,apă e nevoie de rezervoare, şi castele de* apă, 704 de linii de aspiraţie, staţiuni de pompare, conducte de presiune, o reţea de distribuţie. Instalaţiile de alimentare cu apă, construite pentru şantier, pot fi şi definitive, adică pot să rămână în exploatare şi după desfiinţarea şantierului, spre a folosi bunului constfuit. Energia electrică serveşte la producerea forfei motoare în scopuri tehnice, ca sudarea electrică, încălzirea electrică a betonului, uscarea electrică a tencuelilor, etc., la semnalizări de incendiu şi telecomunicaţii, efc. Aerul comprimat serveşte la producerea forţei mofoare necesare la perforatoare, ciocane pneumatice de nituit, sonete pentru bătut piloţi, pompe de mortar, şi Ia maşinile de torcretat, la vopsi-toria lucrărilor de finisaj, etc. Instalaţiile de căldura sunt necesare Ia uscarea tencuelilor, pentru întărirea rapidă a betoanelor, uscarea lemnului. Instalaţiile de abur sunt necesare pentru accelerarea întăririi betoanelor. în evoluţia alcătuirii şantierului a intervenit o schimbare esenţială în metoda de producţie prin aplicarea lucrului în bandă. Banda în construcţie e analoagă cu metoda convoyer în fabrică. Diferenţa consistă în faptul că, în fabrică, lucrătorul execută o operaţiune într'un singur loc bine determinat, în timp ce obiectul muncii se deplasează; pe şantier, obiectul muncii rămâne în acelaşi loc, în timp ce lucrătorul se deplasează dela o parte la alta a construcţiei, executând aceeaşi operaţiune. Principiul construcţiei în bandă consistă în faptul că ea trebue să corespundă în întregime graficului de succesiune a poziţiilor de lucru. Amploarea conducerii şantierului depinde de dimensiunile şi de activităţile de pe şantier. Conducerea poate fi lineară (fiecare lucrător având un singur şef); funcţională (lucrătorul primeşte indicaţii dela şefii de specialităţi); mixtă (agenţii inferiori, cu conducere lineară; cei mijlocii şi superiori, cu conducere funcţională); cu ateliere (tip de conducere funcţională, atelierul fiind organizat după categoriile fundamentale de lucrări, — de exemplu: atelierul lucrărilor de beton, atelierul lucrărilor de terasamente, etc.); cu dispecer (analog cu întreprinderile industriale sau, la transportul feroviar-mişcare, regulator de circulaţie). Sunt în curs de introducere şantierele mobile, caracterizate prin faptul că materialele, instalaţiile de prelucrare a acestora şi lucrătorii se găsesc în trenuri, cari se deplasează la locurile de execuţie. Ele servesc la rezolvarea lucrărilor mici şi răspândite. — în construcţiile navale se folosesc docurile plutitoare, cari sunt şantiere mobile pe apă; ele pot andoca, în mers, după principiul, folosirii ecluzelor, un vas avariatşi pot să-l repare fără să intre într'un port. Aceste docuri se compun din unităţi lungi de 30—40 m, cari se asamblează la lungimea vasului plutitor. — în evoluţia alcătuirii şantierului a intervenit o schimbare substanţială prin desvoltarea construc- ţiilor sociale pentru asigurarea unor mai bune condifiuni de vieaţă a muncitorilor. Grupul social al şantierului cuprinde: cămine pentru muncitori, personalul tehnic şi ingineri, personalul administrativ, cu familiile respective; birouri pentru şantier, gherete de pontaj, gherete de paznici, remize pentru pompele de incendiu, cluburi, şcoale, băi, duşuri, spălătorii, W. C.; garaje, grajduri şi alte construcţii gospodăreşti, cari pot fi comune cu cele pentru deservirea aprovizionării cu materiale; ambulatorii, spitale, centre medicale; cantine, cooperative, brutării, depozite de alimente, depozite de zarzavat, frigonfere, prăvălii. Investiţiile în lucrările de interes social pot fi valorificate prin mlocuirea lucrărilor provizorii cu lucrări definitive. Astfel, la unele lucrări de importanţă mai mare se construesc pavilioane definitive de locuinţe, înainte de deschiderea şantierului. î. Şantier de abataj [BWGMOHHbiH 3a6oS; chantier d'abatage; Abbauort; working place, stope; fejtohely], Mine: Locul de lucru în care se efectuează abatajul. (Termen folosit rar). Sin. Abataj (v.). 2. Şantier naval [cyflOCTpowTej:bHaH Bep(J)b; chantier naval; Schiffswerft; ship yard; hajogyâr]: Teritoriul organizat, împreună cu complexul de ateliere de pe malul unei ape navigabile (fluviu, mare, etc.), în cari se construesc sau se repară nave. Şantierul de construcţii navale, fluvial (v. fig. /) sau maritim (v.fig.11) cuprinde următoarele secţii principale: secţia de construcţii metalice, pentru prelucrarea (la cald sau ia rece) a elementelor constructive ale corpului navei, incluziv pregătirea semifabricatelor, şi sala de trasaj; secţia de asamblare şi de sudare (atelier de asamblare şi de sudare a plan-secţiunilor şi a bloc-secţiunilor); secţia de asamblare şi de montare a plan-secţiunilor şi a bloc-secţiunilor cu piesele, tubulaturile şi armaturile respective; secţia de montaj şi de înzestrare a navei; el cuprinde şi ateliere de modelărie, turnătorii de oţel, de fontă şi de metale neferoase, forjerie, cazangerie, atelier mecanic, sculărie, a-telier de arămărie, de tâmplărie, de veferie şi tachelaj, de vopsitorie, de tinichigerie, de electrotehnică, depozite de materiale, o uzină de oxigen, instalaţii de ridicare şi de transport, cum şi clădiri pentru administraţie şi de interes social. Din punctul de vedere tehnologic, se deosebesc: complexe de ateliere cu profil plin, cari îşi bazează producţia pe utilaj propriu şi în cari se construesc toate maşinile, mecanismele, cum şi toate instalaţiile necesare pentru construirea navelor, afară de anumite agregate şi produse a căror fabricare pe şantier nu e rentabilă (de ex.: aparatură specială, instalaţii electrice, instrumente de navigaţie, etc.); complexe de ateliere de asamblare, în cari se execută asamblarea corpurilor pe cale, montarea mecanismelor şi a instalaţiilor şi predarea vaselor terminate, — piesele (maşinile, mecanismele, efc.) şi materialul prelucrat pentru corpul de navă fiind executate în exterior; complexe de ateliere pentru construcţia în 705 sem mare a navelor de construcfie în întregime | mează să se constru'ască pe şantier. Felul sche-sudată (v. fig. III). j mei depinde de condifiuni locale şi de utilajul I. Scherra unui şantier de construcţii navale, fluvial. 1) biroude recepfie; 2) cântar de cale ferată; 3) depozit de cherestea; 4) uscătorie de cherestea; 5) şcproane; 6) magazie; 7) voositorie; 8) tâmplărie; 9) ateliere mecanice; 10) garaje; 1/) clădiri administrative şi sociala; 12) sala cazanelor; 13) depozit de cărbuni; 14) transformatoare; 15) fabrică de oxigen; f6) staţiune de acetilenă; 17) hală de montaj; 18) depozit de laminate; 19) linie de cale ferată; 20) infrare principală; 21) intrare secundară; 22) basi u I portuar; ~23) cheu întărit; 24) cale mari pentru lansarea transversală; 25) cale mici pentru lansarea transversală; 26) loc de calăf II. Schema unui şantier de construcţii navale, maritim. I) cală cu macarale-portale; 2) cală longifi dinală de lansare; 3) docuri uscate; 4) teren pentru montaj prealabil; 5) fabrici de oxig?n; 6) fabrici de acetilenă; 7) şi 9) transformatoare; 8) ateliere mecanice; f0) clădirea pompierilor; II) magazine; 12) depozit de uleiu; 13) garaj; 14) remiză de locomotive; 15) hală de montaj; 16) clădiri administrative ţi sociale; 17) depozit de laminate; 18) pbtformă de depozitare; 19) centrală de încălzire şi de forţă; 20) depozit de cărbuni; 21) rampă da descărcare; 22) depozit de cherestea; 23) uscătorie de cherestea; 24) depozit de finisare; 25) tâmplărie; 26) linie de cale ferată; 27) loc de cale. Amplasarea secfiiior şi a atelierelor productive urmăreşte procesul tehnologic de construcfie, corespunzător tipului şi mărimii navelor cari ur- de care dispune secfia de construcţii metalice a şantierului. în general, construcţia unei nave se execută prin amplasarea secfiiior productive 706 în ordinea fluxului continuu de asamblare, care poate fi longitudinal sau transversal. III. Şantier de construcţii navale, în serie. 1) ateliere de reparafii; 2) cală longitudinală de lansare; 3) depozit de piese accesorii; 4) cală transversală ds lansare; 5) ateliere pentru piese sccescrii; 6) şi fi) transformatoare; 7) hală de monta'; 8) magazii; 9) şi 22) depozit; fO) ateliere mecanice; 12) staţiuni de compresoare; 13) staţiuni de acetilenă; 14) hala de montaj a secţiunilor; 15) garaje; 16) clădiri administrative şi sociale; 17) depczit de cărbunii 18) centrală de încălzire şi de fort~; 19) gater; 20) uscă-torie; 21) tâmplărie; 23) îndreptarea laminatelor; 24) depozit de otel; 25) intrare principală. La unităţile mari, secfia de consirucfii poate fi constituită din mai multe ateliere destinate, fiecare, realizării unui singur tip de piesă sau unui număr limitat de tipuri de piese. Pentru uşurarea lansării navelor mari, unele şantiere modernfe sunt înzestrate şi cu docuri de construcfie (docuri uscate), leş'rea navelor din aceste docuri se face printr'un basin intermediar, care comunică cu nivelul exterior de apă. în nivelul ridicat de apă, prin deschiderea porfilor de comunicafie, nava construită trece din doc în basin, iar apoi, spre exterior; la nivel scăzut, basinul intermediar se umple cu apă (cu ajutorul pompelor) — şi nava trece în basin, iar apoi spre exterior, printr'un canal dispus pe axa basinului. Şantierul de reparafii navale e complexul de ateliere de uscat în cari se fabrică piesele necesare reparaţiei vaselor şi serveşte la reparafii curente, neavând amenajeri pentru ridicarea navelor pe uscat, sau la reparajii capitale de clasificare, în care caz e înzestrat cu toate mijloacele necesare pentru ridicarea navelor (cale de halaj, docuri plutitoare şi docuri uscate). înzestrarea şantierului cu ateliere metalice şi de construcţii depinde de volumul mediu de lucrări de reparafii prevăzute pentru şantierul respectiv; şantierul are nevoie de cheuri pereate şi de ba-sine speciale (cu adâncime suficientă), penfru a-costarea navelor cari urmează să fie reparate pe apă (reparafii curente). Şantierele de reparafii sunt amplasate pe teritoriul portului, astfel încât să nu deranjeze activitatea normală a acestuia şi mişcarea navelor în port. î. Şaptalizare [npHâaBJieimecaxapaBBHHO-rpa#Hoe cycJio; chapfalisaiion; Chaptalisieren, zuckern des Weinmosts; sugaring of wine must; saptâlozâs], Ind. al'.m.: Adăugirea de zahăr în mustul de struguri, în vederea măririi gradului alcoolic după fermentare. E o operafiune care nu e permisă în fara noastră. Se admite adăugirea de zahăr numai în vinurile licoroase. 2. Şardonet [noACTaBKa a jih noBopoTa iihtkh B0p0T; chardonnet; Wendehohle, Wendenische; holiow puoin, gate hole; alâtet]. V. sub Ecluză cu sas. s. Şariaj [mapbHtfC, HaflBHr; charriage; Ober-schiebung; overthrust; râtolodâs; âttolodâs]. 1. Geo/.: Fenomen de cutare amplă a straielor unui sistem muntos, care provoacă deplasarea la suprafafa unui plan, în general orizontal, a unor pachete de strate (pânză de şariaj) peste alte strate, cari rămân relativ nemişcate (autohtone). 4. Şariaj [inapbH/K; charriage; Sinkstcffanfuhr’ cartage; hulladek-elvezetes]. 2. Hidr.: Transportul materialului aluvionar în curentul unei ape. 5. Şarjă [uiHXTa; charge; Beschickung, Ein-satz; charge; adag]. 1. Metl.: încărcătura normală a unui cuptor metalurgic. Ea depinde de felul cuptorului. Şarja poate fi constituită, de exemplu din următoarele: minereuri sau materii prime, materiale auxiliare (de ex. fondanfi) şi, uneori, combustibili, la cuptoarele de topit (şarjă de cuptor înalt, de convertisor, de cubilou, de cuptor Siemens-Martin, de cuptor electric, etc.); lingouri sau piese semifabricate, la cuptoarele de încălziră pentru tratamente termice; forme sau miezuri de turnătorie, la cuptoarele de uscare. Sin. (parfial) Culcuş (termen de atelier). #. Şarjă [nJiaBKa; charge; Gicht; charge; adag]. 2. Meii.: Cantitatea de metal lichid obfinut într'un cuptor de topit, dintr'o încărcătură normală/— 3. Totalitatea lingourilor sau a pieselor turnate dintr'o şa'jă, în accepfiunea Şarjă 2. O şarjă, în accepţiunile 2 şi 3, se numeşte după materialul produs; de exemplu: şarjă de fontă, de fontă cenuşie, de fontă modificată, de ofel austenitic, de bronz, etc. — Durata de e-laborare a şarjei e limpul dela începutul încărcării până la începutul descărcării, Ia cuptoarele cu mers periodic (de ex. cuptor Siemens-Martin, cuptor electric, etc.), sau timpul dintre două descărcări, la cuptoarele cu mers continuu (de ex. cuptor înalt, cuptor circular, etc.). 7. ~ rapidă [cKopocTHan nJiaBKa; charge rapide; Schnellbeschicken der Erze; rapid charging of ores; gyors adag]: Şarjă la care durata de elaborare e redusă cu 20-"30% fafă de durata normală, prin conducerea adecvată a focului, întrefinerea mai bună a părfilor de materiale refractare ale cuptorului, accelerarea încărcării, eic. s. Şam ier, balama-V. Balama-şarnier. 9. Şarnieră [cTpydiţHHa; collier pour tubes; Rohrscharnier; clamps; csocsuklo]. Expl. pefr.r Brăfară folosită în exploatări petroliere (de ex. ia rezemarea sau imobilizarea unei coloane de fevi sau de prăj:ni; la acoperirea unei porfiuni dintr'o feavă cu o perforafie; la efectuarea unei ramificaţii, etc.), constituită din două piese de ofel lat sau de ofej turnat, cari au câte o îndoitură, respectiv o scobitură semicirculară, şi câte o prelungire dreaptă, în planul diametral, astfel încât să poată fi asamblate prin câte două 707 sau mai multe şuruburi. în genera!, fafa interioară e rizată sau are caneiun pentru a mări frecarea dintre şarnieră şi piesa pe care e montată. — Cele două piese sunt numite, uneori, valve, termen tot atât de impropriu ca şi şarnieră. Şarniera pentru prăjină lustruită de pompare, de exemplu, serveşte la fixarea pozifiei relative dintre prăjină şi pistonul pompei de adâncime Şarnieră peniru prăjina lustruită de porrpare. 1) semibrăfară; 2) şurub de strângere; 3) locaşul prăjinii de pompare. (pompă canadiană) şi la transmiterea efortului până la capul balansierului (v. fig.). Şarniera cu ramificafie are !a una dintre piesele ei componente (valve) o gaură filetată, în care e înşurubat, de obiceiu, un robinet cu cep; prin secfiunea de trecere liberă a acestuia poate fi introdus un burghiu, pentru găurirea peretelui conductei, în timp ce conducta e sub presiune. Prin extragerea burghiului imediat după găurire şi prin închiderea robinetului, se realizează o legătură de ramificafie la o conductă, cu pierderi minime de fluid, fără a scoate conducta din serviciu şi fără a folosi tăierea sau sudarea oxi-acetilenică (fiindcă acestea ar incendia fluidul scăpat). Şarniera cu ramif cafie e folosită Ia lichidarea erupfiilor libere ale sondei, prin aplicarea ei pe coloana acesfeia (Ia câteva zeci de metri sub capul de erupfie, printr'o galerie specială), urmată -de turtirea coloanei în aval de ramificafie, cu ajutorul preselor hidraulice. Şarniera pentru burlane, fevi de extracfie şi prăjini poate fi aplicată şi strânsă pe o coloana de burlane, de fevi de extracfie sau de prăjini, astfel încât greutatea coloanei să poată fi rezemată, prin intermediul uneia sau al mai multor şarniere, pe un reazem (masă rotativă, gura coloanei, flanşă, puntea unei prese hidraulice, etc.). Şarniera realizează o legătură eficace, însă pentru montarea ei e nevoie de un timp relativ lung; din această cauză e înlocuită cu alte dispozitive (de ex. cu elevatoare, cu pene, broască, furcă, etc.). Şarniera pentru conducte se montează pe o conductă în care s'a produs accidental o perforare, astfel încât, prin strângerea pe conductă a unei garnituri, perforaţia să fie lichidată, fără a se descărca conducta de fluidul sub presiune din ea — şi, deci, fără a o scoate din serviciu. Sin. Brăfară. 1. Şarnieră: Sin. Balama-şarnier (v.). 2. Şarnieră. V. Ţâfână. s. Şarniera pentru curea [peMeHHOH rnapHHp; charniere de courroie; Riemenband; belt clamp; szijkengyel]. Tehn.: Dispozitiv pentru îmbinarea capetelor curelelor de transmisiune, constituit din două piese metalice având lăfimea cu 2—5 mm mal mică decât lăfimea curelei, cari au pe o fafă dinfi ascufifi, perpendiculari pe aceasta; aproape de margine, una dintre piese are găuri, prin cari se petrec ghiare monobloc cu cealaltă piesă, constituind astfel o articulafie (v. fig.). Pentru fixarer dinfii trebue înfipfi în curea, prin batere cu ciocanul. 4. Şarpantă. 1. Cs. V. Acoperiş. 5. Şarpantă [cyK, BeTBb; branche charpentiere (arbre â fruits); Ast; main branch; faâg]. 2. Arb.: Ramură din scheletul unui arbore, cu prelungirile ei, din care cresc ramuri de ordinul următor sau cari se îmbracă direct cu ramuri roditoare. 6. Şasiu [paMa, maccH; châssis; Gestell; Rah-men; frame, chassis; keret, văz]: Cadru, stabil sau mobil, pe care se montează organe ale unui sistem tehnic cari formează un ansamblu sau trebue să funcţioneze împreună. Exemple: ?. ~ [paMa, raaccH; châssis; Gestell, Rah-men; frame, chassis; keret, văz]. Elf.: Cadru rigid pe care se montează piesele cari compun un aparat electric. Şasiurile pot fi metalice, deci conductoare, sau izolante. Cele metalice se fac din tablă de ofel sau de aluminiu presată, din profiluri îmbinate sau turnate d n ofel, fontă, aluminiu sau bronz. Şasiurile izolante se fac din mase termoplastice, din materiale electrocera-mice sau din foi de pertinax solidarizate cu cor-niere metalice. Dacă şasiul e metalic, el serveşte, în general, şi ca bară de punere la acelaşi potenfial (de ex. la potenfialul pământului) a diferitelor puncte practic echipotenfiale ale montajului. Şasiul are adeseori şi rolul de ecran electrostatic între diferitele compartimentări ale aparatului. Dacă şasiul nemetalic e complet acoperit prin turnare sau presare, cu mase electro-izolante, cu materiale elec-troceramice, sau e rigidizat cu materiale elec-troizolante, se pot fixa pe el puncte la poten-fiale electrice diferite. Şasiul realizat din mase electroizolante sau din mase electroceramice poate fi acoperit cu o vopsea conductoare, pentru a realiza ecranări electrostatice; cu ajutorul vopselelor conductoare se pot trasa direct pe şasiu şi conductoarele de legătură între diferitele piese ale aparatului şi rezistenfele, bobinele şi condensatoarele unui aparat de radio. Şasiul poate fi format şi din părfi independente, solidarizate între ele printr'o placă de bază, sau montate într'un stelaj. o~C «r° D_- D- XXQ & T— Şarnieră pentru curea. 45* 708 i. Şasiu central: Sin. Şasiu unilongeron. V. sub Şasiu de automobil. f. ~ de automobil [inaccH; châssis; Rah-men; frame; keret, gepkocsi-alvâz]. Aut o.: Cadrul unui autovehicul, care e suspendat, prin resorturi, pe osiile purtătoare şi motoare, şi pe care se montează atât suprastructura autovehiculului (de ex. caroseria unui autoturism), cât şi motorul şi organele de transmisiune ale acestuia (v. fig. a*-e). Şasiul e constituit, în general, din unu sau din două longeroane, şi din traverse sau plăci de consolidare. Şasiul bilongeron are cele două longeroane confecfionate din tablă presată, din profiluri laminate (mai ales la autovehicule grele şi remorce) sau din feavă. Longeroanele de tablă presată sau de profiluri au secfiunea în formă de U (v. fig. g), eventual închisă cu o placă plină (v. fig. h) sau şi e consolidat cu traverse, pentru montarea celorlalte organe. Uneori, în locul longeronului cu traverse, şasiul e alcătuit dintr'o placă monobloc (v. fig. e), care serveşte şi ca podea a caroseriei. Unele vehicule se construesc fără şasiu, în care caz carterul motorului sau schimbătorul de vitese constitue infrastructura, de care sunt solidarizate suporturi sau fianşe, pentru montarea celorlalte organe şi a caroseriei. La alte vehicule, de exemplu la unele autoturisme închise, se foloseşte construcfia cheson, la care scheletul sau bordajul caroseriei e sudat de şasiu, sau e presat monobloc cu acesta, ceea ce constitue o construcţie uşoară, rigidă (deoarece scheletul, respectiv bordajul, participă la rezistenfă) şi mai ieftină, la fabricafia în serie mare. s. ~ de locomotivă. V. Cadru de locomotivă. f i J Şasiuri de automobil şi longeroane. a), b) şi c) şasiu bilcngeror; d) şasiu unilongeron; e) şasiu-placl; i) ochiul longeronului; g) longeron cu secfiunea U' h) longeron cu secfiunea închisă; i) şi /) longeron cu secfiunea închisă cu placă perforată. 4. ~ de vagon. V. Cadru de vagon. 5. Şasiu. Meii.: Sin. Căslică, Cutie de format (v.). e. Şasla aurie [BHHorpaflHbiă copT „30Ji0TaH niacJia"; chasselas dore; goldener Gutedel; gol-den chasselas; aranyszollo]: Varietate de strunguri de masă, cu ciorchine mijlocii, cilindro-conice, cu boabe rotunde, galbene-aurii, nu tocmai îndesate, cu pelifa subfire, miezul cărnos şi plăcut la gust. E o varietate autofertilă, cu coacere timpurie, începând dela mijlocul lunii August. 7. Şcoală de pomi [iihtomhhk, JiecoTexHH-Hecnan niKOJia; pepiniere annuelle; Jahresbaum-schule; annual nursey; faiskola]. Arb.: Teren pe care se plantează un anumit material săditor şi care serveşts la formarea pomilor. s. Şcotă: Sin. Scotă. V. sub Manevră curentă. 9. Şea [ce/ţJIO; selle; Sattel; saddle; nyereg]. 1. Gen.: Suport cu o formă convenabilă pentru şederea în pozifie călare a unui om, care se aşază pe spinarea unui animal sau se montează perforată (v. fig. i şi /); longeroanele de feavă au secfiunea rotundă sau eliptică. Ambele longeroane sunt, fie drepte (de obiceiu la autocamioane), fie curbate (v. fig. a, b, şi c) sau cu un ochiu (v. fig. f) în dreptul punfii din spate a vehiculului, iar distanfa dintre ele e mai mică în dreptul osiei din fafă (directoare) a acestuia. Pentru consolidarea şi mărirea rigidităfii cadrului, cum şi pentru rezemarea unora dintre organele vehiculului (de ex. motor, schimbător de vitese, etc.), cele două longeroane se leagă prin traverse sau plăci, cari pot fi prelungite şi în afara longeroanelor (eventual, plăcile sunt folosite, parţial sau total, ca podea a caroseriei). Şasiul unilongeron, numit şasiu central, e constituit dintr'un tub central longitudinal, cu secfiune rotundă sau rectangulară, ceea ce reprezintă o construcfie suplă, simplă şi uşoară (v. fig. d). Acest longeron e furcat în dreptul motorului vehiculului, pentru a permite montarea acestuia, 709 pe cadrul unui veh'cul (de ex. la biciclete sau motociclete). în general, şeaua se confecfionează din piele sau din cauciuc, eventual cu căptuşeală, şi se leagă cu chingi de corpul animalului.reşpec-fiv cu resorturi, de cadrul vehiculului (v. fig.); uneori, şelele pentru biciclete sau motociclete sunt completate cu un sistem de resorturi, care Şea de motocicleta, î) şea; 2) resort de legătură cu cadrul motocicletei. asigură îmbunătăţirea suspensiunii. u Şea [KaHaBKa, ceflJio; selle; SalteI; saddle; nyereg]. 2. Cs.: Canal orizontal de beton armat, situat la partea inferioară a unei celule de siloz, având rolul de a primi şi de a difuza aerul în masa cerealelor din celulă. 2. Şed. Cs. V. Shed, acoperiş în s. Şedită [tneflflHT; cheddite; Cheddit; ched-dit; cheddit]. Expl.: Exploziv compus din cloral de potasiu şi de sodiu pulverizat, înglobafi într'o solufie de nitronaftalină sau de nitrotoluen în ulaiu de ricin, în parafină, în vaselină, etc. astfel, încât să formeze o masă plastică pufin sensibilă la lovire. Explozivul se prepară sub formă de granule. <. Şeidaj [pyAopa3padoTKa np« iiomoiub pyHHOfî pa36«BKH KyCKOB; scheidage; Scheiden; hand picking; ercszemeles]. Mine: Operafiunea de alegere manuală a minereului util de steril, după spargerea cu ciocanul a unora dintre bucăfile de minereu. s. Şeitrog [unoccrepfl, CTOJi-TpacyH; battee, table â secousses; Scheidetrog; washing-pan, miner's cradle, rocker; vâlasziotekno]. Mine: Albioară de lemn cu fundul pufin curb, mărginit de trei părfi cu perefi verticali, folosită la separarea particulelor de aur sau de minerale cu greutate specifică mare, din minereuri măcinate mărunt. Această separare se face prin spălare cu apă şi prin scuturarea şeitrogului în aşa fel, încât să se producă pe fund o sedimentare, după greutatea specifică a grăunfilor. e. Şenal navigabil [(jJapBaiep; passe, chenal navigable; Fahrwasser, Fahrweg; waterway, chen-nel; hajozhato ut, jârtviz]. Nav.: 1. Canalul de trecere a navelor printr'o strâmtoare, sau la intrarea într'un port. — 2. Partea apelor celor mai adânci ale albiei unui curs de apă, care constitue o cale continuă şi care pernrvte navigaţia vaselor într'un singur sens sau în dublu sens (permifând încrucişarea). Calea trebue să aibă o curbură destul de mică pentru a permite navigajia. Pentru o anumită secfiune a albiei, şenalul navigabil e limitat de pescajul navelor. într'o secfiune oarecare a şenalului (v. fig.), gabaritul dreptunghiular Glf necesar circulaţiei unui vas, respectiv G2, necesar încrucişerii a două vase, e determinat de lăfimea şenalului (L sau L2) şi de pescajul respectiv (Pi sau P2), de unde rezultă că lăfimea lui depinde de pescaj. Şenalul navigabil, între două puncte ale unui sector fluvial (sau maritim), e determinat, fie prin lăfimea minimă a a-cestui sector pentru un pescaj dat, fie prin pescajul minim obfinut pentru lărgimea necesară circulafiei vaselor (adică lăfi- Determinarea şenalului navlgabif. Gj) gabarit necesar unei nave; Cg) g barit necesar pentru încrucişarea a două nave; L|) şi Lo) lăfimea şenalului pentru (Gj), respectiv (Gg); Pj) şi P2) pescaj. mea gabaritului dreptunghiular). Şenalul navigabil e indicat prin geamandure şi semne de baloane, atât pe fluvii, cât şi la intrarea într'un port sau la trecerea prin strâmtori. 7. Şenilă [ryceHHiţa; chenille; Raupe; Caterpillar; hernyotaîp]. Tehn.: Organ de rulare al unor vehicule (de ex. tractoare, tancuri, remorce, etc.), format dintr'o bandă fără fine, care se înfăşură peste rofi situate de aceeaşi parte a vehicu!u|ui (v. fig.), pentru a se realiza o Şenilă de tractor. I) placă; 2) dinte; 3) pinten; 4) boit; 5) rolă de susfinere; 6) roată stelată motoare; 7) galet de sprijin al vehiculului; 8) roată de ghidare a şenilei. suprafafă de contact cu terenul, mai mare decât în cazul contactului prin rofi. Şenila asigură o aderenfă mai mare la teren şi, prin urmare, permite o forfă de tracfiune mai mare. Ea poate fi constituită dintr'o simplă bandă de cauciuc sau de pânză cauciucată; în general e constituită, însă, din plăci (v. sub Placă de şenilă) de ofel, legate articulat între ele, prin buloane. Şenila înconjură roata stelată rfiotoare (6), numită şi stea motoare, şi roata de ghidare (8). Rola (5) susfine partea superioară a şenilei, pentru a-i micşora săgeata, iar corpul vehiculului se reazemă pe şenila prin galefii (7), numifi role purtătoare sau de sprijin. Prin rotirea rofii stelate motoare, banda fără fine — care const tue şenila — e pusă în mişcare şi asigură deplasarea corpului vehiculului, prin rostogol rea galefilor (7) pe căile de rulare constituite de suprafeţele plăcilor din spre interiorul şenilei. Plăcile de şenilă, numite şi elemente de şenilă, pot fi turnate din ofel (în general, ofel cu mangan) sau asamblate din table şi profiluri; ele au de o parte şi de alta urechi, prin cari trece bu'onul de legătură al plăcilor. Plăcile au pe o parte, la 710 mijloc, un dinte care serveşte la angrenarea şenilei cu roata stelată motoare şi ia ghidarea rolelor de sprijin, iar pe cealaltă parte, la margine, un pinten în formă de cornieră, care pătrunde în teren, mărind aderen(a şenilei. V. şi sub Tractor. 1. Şeping. V. Rabotat, maşină de ~ transversal. 2. Şeping, maşină de V. Rabotat, maşină de ^ transversal. s. Şerardizare: Sin. Zincare prin difuziune (v.). 4. Şerfuire [jiomeHHe, CTpomKa; afflage; Schărfen; sharping; serfeles, hântolâs]. Arte gr.: Subfierea marginii unei bucăfi de piele, penfru a putea fi mai uşor îndoită şi petrecută peste bucata de carton sau de mucava, care se îmbracă în piele. Şerfuirea se utilizează la legatul cărftlor în piele, în legătoria de artă, la confecfioriarea mapelor şi a altor obiecte de galanterie. Şerfuirea se execută manual, sau cu maşina de subfiat (v. Subfiat, maşină de ~). — Sin. Subfiere. &. Şerpuire: Sin. Mişcare de şerpuire, Mişcare de girajie (v.). 6. Şerpuire [H3BHBaK>meecH ABHtfteHHe; mouvement de lacet; Drehen, Schlingern; hun-ting; kigyozo mozgâs]. C. f.: Mişcare perturba-torie la vehiculele de cale ferată, provocată de mecanism şi de cale (v. şi sub Mişcare de şerpuire). Şerpuirea din mecanism apare la locomotivele cu abur cu piston şi e provocată de masele în mişcare alternativă, cari nu sunt aşezate în planul vertical, care trece prin centrul de greutate, şi sunt diferite, ca valoare, şi uneori ca sens, în timpul unei rotafii. Se reduce prin montarea de contragreutăfi în rofile cuplate (v. şi sub Mişcările perturbatorii ale locomotivei). i________ Mişcarea de şerpuire a unui vehicul în aliniament. Şerpuirea din cale e provocată de jocurile laterale, dintre buza bandajelor şi şine (Ia rofi noi, jocul e de 9 mm, iar la cele uzate, până la 23 mm), ale vehiculelor de cale ferată. Ea apare ca mişcare periodică, în special în porfiuni lungi de linie în aliniament. Şerpuirea are o amplitudine cu atât mai mare, cu cât vitesa de mers a vehiculului este mai mare, cu cât ampata-mentul rigid al vehiculelor este mai mic, cu cât masele suspendate în consolă sunt mai mari, şi depinde şi de neregularităfile căii. Determinarea supralărgirii căii e în mare măsură în funcfiune de limitarea amplitudinii mişcării de şerpuire din cale. — Sin. Mişcare de şerpuire. 7. Şerpuirea liniei [H3BHBJieHHe HceJie3H0-ZţopcwKBbix nyTeă; mouvement de lacet din Ia îigne de chemin de fer; Schlăngeln der Eisen-bahnlinie; hunting of the railway line; vâgâny kigyozâs]. C. f.: Deformarea transversală, după o linie sinuoasă, a unei linii de cale ferată. E provocată de mişcările de şerpuire din mecanism şi din cale ale vehiculelor de cale ferată, în special în porfiuni lungi de linie în aliniament. Şerpuirea liniei poate fi prevenită, total sau parfial, prin adaptarea supralărgirii la vitesele de mers, rectificarea la timp a rosturilor, evitarea şinelor strâmbe, evitarea neregularităfilor în plan orizontal ale căii (dereglări, fixare nereglementară a şinalor, etc.). 8. Şeruif: Sin. Cărnosire (v.). 9. Şever. Metl., Tehn.: Sin. Răzuitor de din-fare (v.). I8& Şevemire* MetL,Tehnj Sin. Răzuire de din-fare (v.), Răzuire mecanică. u. Şevilai, maşină de ~ [oTJKHMHan Ma-HIHHa; chevilleuse; Schevilliermaschine; wringing machine; sevilagep]. Ind. fexf.: Maşină care intensifică efectul mercerizării firelor, mărind luciul prin întinderea sculurilor, după ce ele au fost tratate cu alca'ii, acidulate şi apoi spălate. 12. Şeviof [uieBHOT; cheviot; Cheviot; cheviot; seviot]. 1. Ind. text.: Fire cu torsiune moderată, de lână semifină, relativ lungă. — 2. Ind. text.: Ţesături din fire şeviot, având în general legătură (compozifie) diagonală. — 3. Rasă de oi cari dau lână din care se pot face şevioturi în sensurile de sub Şeviot 1 şi Şeviof 2. 13. Şfăifuire. Metl.: Sin. Sudare prin forjare. V. sub Sudare. 14. Şferaiz. Metl.: Greutăfile de fontă sau de fier cari se pun peste formele de turnătorie, pentru a împiedeca ridicarea lor de gazele degajate din forme, la turnare. (Termen de atelier). 15. Şferf. Metl, V. Negreală. ic. Şicană [aeperopoA«a; chicane; Prallflăche, Stofjplatte, Leitwand; baffle plate, guide plate; akadâly]. Tehn.: Obstacol aşezat în calea unui curent de fluid, pentru a-l dirija într'un mod voit, fie pentru a reduce vitesa sau a-i imprima un drum ocolit, fie pentru a reduce neuniformi-tatea debitului în secfiunea de curgere. 17. Şicană, perete[neperopaAKa, AOH-Hbiă nopor; paroi-chicane; Leitwand, Sto^plafte; baffle plate; akadâly]. Hidrot.: Perete dispus în interiorul basinelor prin cari circulă apa, executat din zidărie sau din dulapi de lemn, mai rar din metal, ca dispozitiv de reducere a vitesei sau de uniformizare a curentului. în cazul basinelor cu circuiafie orizontală (de ex. în rezervoarele de înmagazinare a apei potabile), pere-tele-şicană are rolul de a împiedeca formarea de şuvoaie (v.), şi de a primeni uniform şi continuu întregul volum de apă, iar în basinele de sedimentare ale Instalafii lor de îmbunătăţire a apei brute, de a repartiza uniform debitul. Se folosesc perefi cu barbacane, perefi fragmentafi pe verticală, etc. Se folosesc perefi-şicane şi în basinele în cari trebue să se obfină, fie un amestec al apei cu o solufie (de ex. cu un coagulant), fie un conlact mai îndelungat (de ex. în basinele în cari se efectuează sterilizarea apei pe bază 711 de solufii cu confinut de clor). Dacă se urmăreşte asigurarea unui amestec, vitesa curentului •de apă trebue să fie relativ mare, iar rolul pe- I. Perefi-şicane la un rezervor. 1) rezervor (fip befon srmaf cu placă acoperiş ciupercă); .2) cameră de vane; 3) stâl'i; 4) conductă de sosire a apei; 5) conduciă de plecare a apei; 6) perefi de şicană; 7) sensul de circulafie al apei în rezervor. refilor şicane (cari, în acesta cazuri, se orientează uneori chiar în contracurent) e pur mecanic, de provocare, în curentul de apă, a unei agita(ii corespunzătoare. în cazul basinelor cu circulafie verticală, pe-retele-şicană se foloseşte în basinele separatoare de uleiuri şi de grăsimi ale instalafiilor de canalizare pentru ape uzate; în basinele de decantare de tip Im-hoff, pentru a împiedeca formarea şuvoaielor cari dăunează procesului de decantare Sau pentru f|. Perete-şicană la un sepa-reţinerea materiilor rafor de grăsimi, mai uşoare, cari piu- j) separator de grosimi; 2) sensul teSC un timp la su- de circulafie a apel; 3) depoziie prafafă, sau a spumei (G grăsime, N nisip); 4) perete care se produce une- de şicană, ori. în primul scop, se aşază un perete-şicană (paravan) ia intrarea apei în basin, iar în cel de al doilea, la ieşire. La basinele foarte mari se aşază şi intermediar astfel de perefi. 1. Şil. V. Galion. 2. Şifon [mH(|)OH; calico fort; Grobkattun; (heavy make of) calico; sifon]. Ind. iexi.: Ţesătură simplă, executată din fir de bumbac având numărul metric 50 (v. sub Numerotarea fibrelor şi a firelor), atât la urzeală, cât şi la bătătură, cu desimea de 32,5/31 fire pe centimetru pătrct, căreia i s'au aplicat următoarele operafiuni de finisare: pârlire, descleire, albire, apretare şi ca-landrare. Şifonul poate avea lăfimea de 80 cm, 90 cm, 150 cm, 180 cm sau 220 cm. Se întrebuinţează la confecţionarea rufăriei de pat, a celei de corp — şi pentru uzul casnic. s. Şîfonabiliiafe [cnocodeccTb MfcTbca; chif-fonabilite; Zerknittbarkeit; crumpling capacity; osszegyures]: Proprietatea produselor fibroase (fire, fesături, hârtie) de a suferi îndoiri şi răsuciri permanente la compresiune, respectiv la torsiune. Şifonabilitatea firelor creşte odată cu umflarea în mediu umed. Pe această relafie se bazează combaterea şifona-bilitafii unor produse textile prin stenozare (v.)f prin care fibrele textile sunt aduse în starea de a nu se mai umf.a, când ajung în contact cu lichidele. 4. Şifonare [MHTt»e; chiffonage; Zerknitterung; vrumpl ng; osszegyures]. Ind. text.: Deformare permanentă prin compresiune şi răsucire a ţesăturilor. Rezislenfa la şifonare a firelor şi a fesăturilor e o mărime care se reperează în faiul următor: Firele se înşiră spiră lângă spiră, în' jurul unui carton lat de 24 mm, şi sa lasă timp de trei ore într'o atmosferă cu umiditatea relativă de 65%, la temperatura de 18--200. Dacă sb taie apoi cuponul în direcfia lungimii lui, pe la jumătatea lăţimii, împreună cu spirele, capetele acestora se ridică, formând unghiuri cari se calculează din valoarea depărtării dintre capate. Valoarea acestor unghiuri creşte odată cu neşifonabilitatea firelor. — Neşifonabilitatea sau rezistenfă la şifonare a fesă-turilor e egală cu unghiul de îndoire produs sub apăsarea unei forje de 85 g/cm2, timp de trei ore. 5. Şild [nJiacTHHKa 3aMKa, iimjiA; plaque de serrure; Schild, Schlusselschild;escutcheon; zârcim, zârpajzs]: Piesă metalică, de tablă sau masivă, simplă sau ornamentată, care acopere uşa în dreptul mânerului şi a găurii cheii, pentru a o proteja contra uzurii. 6. Şină [niHHa; rail de batteuse; Dreschma-schinenschiene; tresh machine rail; sin]. Mş. agr.: Element component al tobei (bătătorul) şi al coşului tobei (contrabătătorul) batozelor (v.), care serveşte la desprinderea boabelor de pe spice, const tuit din bare de ofel cari se fixează pe periferia tobei şi a coşului. V. şi sub Tobă de batoză. 7. Şină de cale ferata [}KeJie3H0£0p0}KHbiît peJIbc; rail; Eisenbahnschiene; rail; vasuti sin]. C. f.: Grindă de ofel cu secfiune apropiată de secţiunea în dublu T, care constitue elementul suprastructurii unei căi ferate pe care rulează rofile vehiculelor şi care conduce aceste rofi. Ca element de rezemare, şinele trebue să aibă o rezistentă suficientă pentru a suporta sarcinile statice şi dinamice provocate prin deplasarea convoaielor de rofi pe cale, iar ca sistem de conducere a rofilor vehiculelor, ele trebue să asigure stabilitatea în mers a acestora cu reducerea la minimum a mişcărilor perturbatoare datorite liniei, un coeficient de frecare mic pentru micşorarea rezistentelor de mers, dar având o valoare destul de mare pentru realizarea adeziunii necesare la rularea rofilor pe şine. Şinele se confecfionează, în general, din ofel carbon (confinutul în carbon e de 0,4--*0,7%)f prin laminare. După laminare, şinele se ta*e la dimensiunile prescrise şi se răcesc uniform pe standuri de răcire, pentru a evita curbarea lor. Pe lângă condifiunile de rezistenfă, şinele trebue să îndeplinească anumite condifiuni prescrise, la 712 încercările la lovire (şoc) şi la uzură (v. şi sub Uzura şinelor de cale ferată). Parlea superioară a şinei (ciuperca), care ajunge în contact direct cu rofile, trebue să aibă duritate şi rezistenfă mare la uzură; partea inferioară trebue să aibă tenacitate şi lungire suficientă. Acesfe condifiuni sunt realizate prin sorbitizare — sau (uneori) pr'n confecţionarea şinelor din două feluri de ofeluri (şine compound), cari corespund diferitelor tensiuni din corpul şinei. Suprafafa şinelor trebue să fie netedă, fără suprapuneri, fără rupturi, aşchii sau crăpături. Forma şi dimensiunile şinelor sunt determinate de suprafafa de rulare a rofilor şi de interacfiunea dintre roată şi şină. în general, şina are secfiunea în forma secfiunii adecvate pentru o grindă solicitată la încovoiere, în care materialul trebue să fie situat cât mai departe de axa neutră. Lungimea şinelor diferă după tip şi după locul în cari sunt folosite. Clasificarea şinelor se face după forma secfiunii şi după tipul lor, determinat prin greutatea pe metrul linear („profilul" şinei). — După forma secfiunii, se deosebesc: 1. Şină cu talpă lată [pejibc c niHpoKOâ noAoni-BOH; rai) âpatin, rail Vignoie; breitfussige Schiene, Vignole-Schiene; flange rail, flat bottom rail; sze-lestalpu sin]: Şină cu secfiunea aproximativ în dublu T, formată din ciuoercă (cap, coroană), inimă şi ta'pă (v. fig.). Dimensiunile diferitelor elemente ale secfiunii şi modul de executare a racordărilor sunt determinate prin standarde. E importantă în special racordarea dintre suprafafa de rulare şi fefele laterale ale ciupercii şinei, care e determinată de raza de racordare a buzei bandajelor (rază de 14 mm, la căile ferate cu ecartament normal). înălfimea ciupercii e determinată de condifiunile de uzură. Grosimea inimii(10--17mm) e impusă de siguranfa contra încovoierilor laterale. Ta'pa şinei trebue să fie suficient de lată pentru a transmite la traverse, în bune ccn-dijiuni, solicitările provocate de rularea rofilor. Şina cu talpă Iată e sistemul generalizat la căile ferate. Sin. Şină Vignoie. 2. - cu cusi- Şină cu cuslnetl- ne}i [pejlbC Ha ') «P superior; 2) pană de lemn; OTyjiţflX; rail â 3) cap ln'erlor: 4) cusmet coussinet; Doppelkopfschiene; bullheaded rail; sarus sin, kettosfeju sin]: Ş;nă cu două capete, dintre cari unul se reazemă într'un cusi net, şina sin- Şină cu talpă lată. I) suprafafă de rulare; 2) tâmplă; 3) coroană (ciupercă); 4) umăr; 5) inimă; 6) talpă (picior). gură neavând stabilitate (v. fig.). Partea inferioară* a şinei are aproximativ forma capului de rulare. Fixarea şinei în cusinet se realizează prin pene* confecfionate din lemn de teak (Tectona grandis), care are rezistenfă suficientă contra uscării, sau (mai rar) prin pene de ofel. Sistemul de şină cu cusinet este pufin folosit; se foloseşte, în special, îr* tunele, având o rezistenfă la coroziune mult mai mare decât a şinelor cu talpă. 8. ~ cu şanf [HcejlodqaTblS pejibc; rail â gorge; Rillenschiene; grooved rail; vâlyus sin]:. Şină care are în ciupercă un şanf longitudinal (v. fig. /). Şanful e făcut astfel, încât buza bandajului rofilor poate rula în şanf fără inconveniente.. Şina cu şanf e folosită ca şină montată în pavaje (de ex. la căi ferate urbane, tramvaie, treceri de nivel, etc.), a cărei suprafafă de rulare trebue să /) cap; 2) şanf; 3) inimă; 4) talpă. II. Şină cu eclisă cu şanf. fie la nivelul suprafefei carosabile a drumului cu> pavaje. — Uneori, în locul şinelor cu şanf se foloseşte un sistem combinat, constituit din şine cu talpă şi din eclise cu şanf, numite contraşină (v. fig. II). — După p ofilul şinei (greutatea pe metru linear)P se deosebesc numeroase tipuri de şine cu talpă: 4. Şină tip greu [pejibc THHteJioro THna; rail du type lourd; Eisenbahnschiene der schwerer* Type; heavy type rail; nehez sulyu sin]: Şină a cărei greutate pe metru linear e mai mare decât 31 kg/m. E t»pul de şină folosit pentru liniile de cale ferată principală. Se confecfionează dirr ofel carbon cu confinut de Si de 0,17--0,35%^ Mn 0,65—0,90%, P maximum 0,06%, S maximum 0,06%, P + S maximum 0,10%, având rezis-tenfa la rupere la tracfiune între 70 şi 85 kg/mm2' şi lungirea specifică de minimum 8%, şi care e încercat la lovire. Profilurile standardizate în fara noastră sunt de 40 kg/m şi de 49 kg'm; lungimile standardizate sunt de 12, 15, 24 şi 30 m, cum şi lungimile penfru curbe, corespunzătoare lungimilor standardizate pentru aliniamente. 5. ~ tip mediu [pejibc cpe^Hero THna; rail’ du type moyen; Eisenbahnschiene miffelschweren Type; middle heavy type rail; kozepnehez sulyu sin]: Şină a cărei greutate pe mefru linear este între 18 şi 20 kg'm (incluziv). E tipul de şină folosit penfru liniile de cale ferată secundară şi îngustă. Se confecfionează din ofel carbon, având rezistenfă la rupere la tracfiune între 50 şi 85 kg/mm2 şi lungirea specifică de minimum 8%, şi care e încercat la ovire. 713 Profilurile standardizate în fara noastră sunt de 18 şi de 23,6 kg/m; lungimile de fabricafie: 8«-12m. 1. Şină tip uşor [pejibc Jiernoro TPina; rail du type leger; Eisenbahnschiene der îeichten Type; light type rail; konnyu sulyu sin]: Şină a cărei greutate pe metru linear e sub 18 kg/m (exclu-ziv). E tipul de şină folos:t pentru linii de cale ferată cu vitesa de circulafie sub 10 km/h. Profilurile standardizate în fara noastră sunt de 9,3, 13,75 şi 15,8 kg/m; lungimile de fabricafie: 8-12 m. Se confecfionează din ofel carbon cu rezistenfă la rupere la tracfiune de cel pufin 50 kg/mm2. 2. Şină cu două capete: Sin. Şină cu cusinefi (v.). s. ~ de tramvaiu: Sin. Şină cu şanf (v.). 4. ~ Vignole: Sin. Şină cu talpă lată (v.). Şină de contact [KOHTaKTHbiH pejibc; rail de contact; Stromschiene; rail de contact; âram-vesstosin, harmadik sin], C.f.:Şină montată în lungul unei căi farate electrice, deosebită de cele două şine de rulare, şi care serveşte la aducerea curentului electric la priza de curent de pe vehiculul motor electric. Şina de contact se confecfionează din ofel şi are un profil asemănător cu profilul şinelor căii cari servesc la rulare. Ea se montează în exteriorul celor două şine de cale, la oarecare înălfime deasupra solului, şi e susfinută de brafe metalice izolate (v. fig. sub Priză electrică). Pentru protecfiune contra atingerilor, şina de contact e aşezată într'o îmbrăcăminte de lemn, care permite accesul la şină numai prin partea inferioară. — La liniile duble, els se montează în spaful dintre cele două linii; în dreptul schimbătoarelor de cale, şinele de contact sunt întrerupte, pentru a permite trecerea vehiculelor între linii. — Se folosesc la unele căi ferate urbane rapide. La unele linii de tramvaiu, pentru aducerea curentului electric se foloseşte o a treia şină, montată subteran (v. Canivou), înţre cele două fire ale căii. Priza de curent a vehiculului pătrunde îa şina de curent printr'o deschizătură longitudi- Raf„ e. Şină de cărufă. V. Bandaj de cărufă. 7. Şină de roaiâ: Sin. Şină de cărufă. Bandaj de cărufă (v.). 8. Şină izolată: Sin. Sector izolat (v.). 9. Şinar. Ind. far.: Fiecare cuiu de fier cu care se prinde şina de obezile rofii. 10. Şindrilă [ApaHb; bardeau; Dachsschindel; shingle; zsindely]. Ind. far. V. Dranifă. 11. Şindrilar. Ind. far. V. Drănicer. 12. Şinelor, fixarea ~ [npHJiHBKa pejibcOB; fixation des rails; Schienenbefesligung; rail fasten-ing; sinleerosites]. C. f.: Modul de prindere a şinelor pe reazere (traverse, longrine, etc.). Fixarea şinelor se realizează prin piess de prindere (crampoane, tirfoane, plăci de reazem, etc.), ea trebuind să îndeplinească următoarele condifiuni: împiedecarea deplasărilor verticale, longitudinale şi transversale a|e şinelor, cu excepfiunea deformaţilor elastice; asigurarea ş;nelor contra răsturnării; legătură uşor demontabilă, care să permită înlocuirea şinelor şi a traverselor uzate; transmiterea solicitărilor preluate de şină la reazeme (traverse, longrine, etc.); siguranfa contra fug;rir şinelor; să permită tragerea la tipar a liniei şi rectificarea înclinării şinelor. Modul de prindere a şinelor diferă după sistemul de rezemare a lor şi după importanfa căii ferate. După sistemul de rezemare a şinelor, se deosebesc: Fixarea şinelor pe traverse de lemn: Fixare a ş’nelor, efectuată prin crampoane (v.) sau prin tirfoane (v.), cu sau fără plăci de reazem (v.). Fixarea prin crampoane şi f iră plăci de reazem e sistemul cel mai simplu, talpa şinei rezemând direct pe traversă. Traversa se sabotează la înclinarea 1 :20. Fafa inferioară a capului cramponului trebue să se ajusteze pe fefele superioare ale tălpii şinei, pentru a asigura strângerea şinef pe traversă. Sistemul prezintă avantajul simplicî-tăfii,. neputând asigura însă o fixare de durată lungă. E folosit, în general, la căi ferate secundare şi de interes local (v. fig. I). I. Fixare prin crampoane (jocul forjelor), f) şină; 2) crampon exterior; 3) crampon interior; 4) traversă; A) apăsarea rofii; H) împing .rea buzei bandajului; E)forfa de forfecare; K) fcrfa de smulgere; R) rezultantă. II. Fixare prin crampoane şi plăci de reazem. 1) crampon pentru fixarea şinei; 2) crampon pentru fixarea plăcii; 3) nervură. III. Fixare prin tirfoane (fixare comună). î) şină; 2) tirfon; 3) placă de reazem; 4) placă de protecfiune; 5) traversă. nală, care nu permite atingerea acesteia. Şina a treia. Sin. | Fixarea prin crampoane şi placi de reazem e | folosită la unele căi ferate. Plăcile de reazem cu 714 nervură se fixează cu câte un crampon în partea exterioară şi interioară, iar şinele se prind cu câte două crampoane de ambele părfi (v. fig. II). Fixarea prin tirfoane şi fără plăci de reazem se efectuează prin tirfoane aplicate de ambele părfi ale tălpii şinelor, de obiceiu cu trei tirfoane. fafa inferioară a capului tirfonului se racordează pe fafa superioară a tălpii şinelor. Introducerea tirfonuîui în traversă se face pr n înşurubare, baterea cu ciocanul producând deteriorarea fibrelor lemnului traversei (v. fg. III). Traversa se sabotează la înclinarea de 1:20. Uneori, sub talpa şinei se montează o placă de lemn de plop presat, pentru protecfiunea suprafe|elor de traversă contra uzurii. Sistemul cu tirfoane asigură o fixare cu rezistenfă mai mare contra smulgerii, decât sistemul cu crampoane. Fixarea prin tirfoane şi plăci de reazem e sistemul care tinde să se generalizeze. Placa metalică de reazem se aşază între talpa şinei şi traversă, pentru a reduce uzura traverselor în dreptul fixării pe ele. Ea transmite apăsarea dela şină la traversă, pe o suprafafă mai mare decât talpa şinei, şi aslfal reduce apăsarea pe unitatea de suprafafă; în acelaşi timp se asigură menţinerea ecartamentului. Fafa superioară a plăcilor de reazem are o înclinare transversală de 1:20 spre interiorul căii, pentru a se obfine astfel înclinarea şinelor spre verticală. Fixarea şinelor prin tiifosne şi plăci metalice se poale efectua în următoarele feluri: Fixarea comună, la care tirfoanele fixează de traversă atât şina, cât şi placa de reazem (v. fig. III). Fixarea se-micomună, la care tirfoanele prind împreună numai pe o parte talpa şinei şi placa,— îar pe partea cealaltă tirfo-nul fixează placa de traversă, — prinderea şinei fiind efectuată printr'un cioc al plăcii (v. fig. IV). La alte sisteme, prinderea şinei se realizează printr'o placă de strângere (v. fig. V). IV. Fixare semicomună cu cioc. 1) tirfon de fixare a plăcii; 2) cioc; 3) tirfon de fixare a plăcii şi a şinei. V. Fixare cu placă da strângere. 1) tirfon de fixare a plăcii; 2) placă de fixare cu cioc; 3) tirfon de fixare a şinii; 4) placă de strângere. Fixarea separată, la care tirfoanele fixează la traversă plăcile de reazem, iar prinderea şinelor se face prin piese separate de fixare (şuruburi, plăci de strângere, etc.). Fixarea plăcilor şi a şinelor e independentă (v. fig. VI). Acesta e sistemul de fixare folosit la suprastructurile alcătuite cu profiluri grele de şină. «- 9^ VI. Fixare separata. 7) firfon de fixare a plăcii; 2) piesă de fixare a şinei; 3) plaeâ de reazem. Uneori, între talpa şinei şi placa de reazem se pun plăcufe de intercalare elastice (cauciuc), iar între placă şi traversă, plăcufe de lemn, pentru a obfine un contact uniform între cele două fefe, spre a reduce sgo-motul la trecerea trenurilor (v. fig. VII). Sistemul e folosit, în special, la metropolitane. Fixarea şinelor pe traverse metalice: Fixare a şinelor, efectuată prin şuruburi de strângere şi prin plăci de reâzem. Plăcile de reazem se execută cu două proeminenfe laterale, de cari se strânge talpa şinei, prin intermediul unor piese de strângere şi al unor şuruburi, după sistemul de fixare separată, folosit la suprastructura cu traverse de lemn. Placa de reazem se sudează de fafa superioară a traversei. Prin acest sistem se înîocueşte prinderea cu şuruburi, la care. trebue găurită traversa, şi se înlătură cauzele de producere de crăpături în corpul traversei. Fixarea şinelor pe traverse de beton armat: Fixare â şinelor, efectuată prin tirfoane şi plăci de VII. Fixare cu plăci elastice, f) firfon de fixare; 2) placă de reazem cu cioc; 3) placă de cauciuc. VIII. Fixarea pe traversă de beton armat. i) tirfon de fixare; 2) placă de reazem; 3) diblu de lemn; 4) corpul traversei. reazem. Tirfoanele se prind în dibluri de lemn, montate în prealabil în corpul traversei (v. fig. VIII). 715 IX. Fixare elastică, cu crampoane. 1) crampon; 2) placă de cauciuc; 3) traversă. Plăcile de reazem au fafa superioară înclinată la 1:20, pentru a asigura inclinarea şinelor. Traversele de beton armat fiind în curs de introducere, sistemele de prindere sunt şi ele în curs de elaborare. La unele sisteme de prindere, între placa de reazem şi traversă se interpun plăcufe de cauciuc, pentru amor-fisarea sgomo-tului. Fixarea elastica a şinelor pe traverse: Fixare a şinelor pe traverse, prin elemente de prindere e- lasiice. Elementele elastice sunt formate, fie din plăci de reazem, de cauciuc, şi din crampoane elastice, confecţionate din ofel special (v. fig. IX), tie din plăci de strângere elastice şi tirfoane (v. fig. X). Sistemul este recent şi prezintă avantajul de a elimina slăbirea elementelor de fixare rigidă. Fixarea şinelor pe longrine: Fixare 2 a şinelor pe longrine prin sisteme variind după materialul acestora, la longrinele de lemn, fixarea se ^face asemănător ca ia suprastructura formată cu traverse de lemn; la cele metalice şi de beton armat, fixarea se efectuează prin şuruburi şi piese de strângere. După importanfa căii ferate, modul de fixare ^ şinelor variază după cum calea este principală, secundară, de interes local, cu ecartament normal, larg sau îngust. Metodele de fixare sunt detar-minate de felul traverselor (lemn, otel, beton armat) şi de poza căii. t. Şinelor, legerea ~ [coeflHneHHe peJibCOB; assamblage desrails; Schienenverbindung; connec-tion of adjoining rails; sinkotes]. C. f.: Asigurarea continuităţii în cale a şinelor, prin legarea lor cap în cap. Legarea trebue să asigure trecerea rofilor vehiculelor fără efecte dinamice pronunfate, con-difiune care se realizează prin ccntinuitatea pe direcfie vert'cală şi orizontală a muchiei interioare a firelor de şină (v. fig. I). X. Fixare elastică, cu tirfoane. 1) tirfon; 2) placă de strângere; 3) placă de reazem. 3*3 Legarea şinelor se poate realiza prin eclise şi şuruburi sau prin sudare* Legarea şinelor prin eclise şi şuruburi constitue joanta şinelor (v.). Condifiunile pe cari trebue să le îndeplinească legăturile prin eclise sunt: rezistenfă suficientă la formarea treptelor verticale şi orizontale în ______________________________ joantă, la tre- “ " ]| "iWj î cerea vehicu---------------------^ --------~ ~ lelor; deformarea elastică la trecerea roţilor, pentru evitarea efortului de nicovală care se produce !a joan-tele rigide; posibilitatea de di-latafie termică longitudinală a şinelor; uzură mică; slăbirea mică a legăturii şi corectată prin strân- /. Sisteme de legare a şinelor. I) legare cap în cap; 2) legare înclinată; 3) legare în tăietura oblică; 4) legare în tăietură în unghiu drept. gerea şuruburilor; conductibilitatea electrică, în cazul căilor ferate cu tracfiune electrică. Legarea prin eclise e sistemul de legătură folosit aproape în general |a căile ferate. Ea prezintă desavantajul şocurilor la joante (v.), provocate la trecerea rofilor vehiculelor. Joantele şinelor celor două fire de cale sunt aşezate, fie una în dreptul alteia, fie alternate (în eşichier). La suprastructura de cale ferată for- II. Aşezarea joantelor pe traverse. /) joantă suspendată; 2) joantă aşezată direct pe două traverse; 3) joantă aşezată pe traversă metalică. mată cu traverse, joantele pot fi aşezate direct pe acestea, suspendate pe traverse apropiate, aşezate pe trei traverse, aşezate pe traverse cuplate, etc. (v. fig. II). Ele pot fi drepte, oblice* cu şinele îmbinate, etc. Forma secţiunii ecliselor a fost desvoltată continuu, pentru a se putea obfine legături cât mai rezistente, dela forma plană, la forma în dublă cornieră (v. fig. III). Legarea şinelor se face prin cel pufin patru şuruburi, cu posibilitatea de strângere ulterioară. La şinele cu şanf, când nu sunt legate prin sudură, se folosesc, în general, eclise în formă de dublă cornieră Legarea prin sudură se realizează prin sudura celor două Capete de şină. Procedeele de sudare la şine sunt în curs de desvoltare; se folosesc, atât procedeele de sudare electrică (cu arc sau prin rezistenfă) cât şi procedeele de sudare oxiaceti-lenică sau a!uminotermică. Legarea prin sudură prezintă următoarele avantaje: legătură fără producere de şocuri; cape- 716 fele şinelor nu se deformează; în curbe nu se formează coturi; se reduc cheltuelile de întrefi- IV. Legarea şinelor cu eclise cu şanf. III. Şine cu ecliseie lor de legare î) formă plană; 2) formă în cornieră; 3) şî 4) forme în dublă cornieră. nere; se asigură o conductibiiitate mare la trecerea curentului electric (tracfiune electrică).! Lungimea şinelor sudate diferă după felul suprastructurii şi după condifiunile de dilatafie, cari limitează generalizarea legăturilor cu sudură. Sudura e folosită în special la căiie ferate urbane, în tunele, pe poduri, etc. La căile ferate urbane, şinele fiind montate în pavaje, variaţiile de dilatare sunt mai mici şi suprastructura are o rezistenfă mai mare la deformaţii laterale, decât suprastructura în aer liber. — în tunele, condifiunile de dilatafie sunt mai uniforme şi joantele cu eclise sunt supuse la coroziuni pronunfate; de aceea se preferă legarea prin sudură. Pe poduri, legarea prin sudură reduce şocuri!3 şi, deci, solicitarea podului. 1. Şipcă [iiJiaHKa, peHKa; latte; Latte; batten, lath; lec], Ind. lemn.: Piesă semifabricată de lemn (piesă de cherestea), lungă, cu secfiune pătrată sau dreptunghiulară, cu grosimea până la 25 mm şi lăfimea până la 48 mm incluziv. Sin. Lăntef, Laţ. 2. ~ [nocJieAOBaTejibHocTb, succes- sion; Reihenfolge; succession; sor]. 1. Gen.: Succesiune de elemente. s. ~ de fotograme [pfl# (nocJiejţOBaTejib-HOCTb) cj30T0rpaiv?M; bande de cl'ches; Bild-reihe;series of photograms; kepsorozat]. Fofogrm.: Succesiune de fotograme având, două câte două, o zonă comună în câmpul fotografic. 4. Şir de ploi de calcul [noc/ieAOBaTejib-HOCTb pacqeTHbîX flOHSfteH; succession de pluies de calcul; Regenreihenfolge fur Berechnungen; calculation rain succession; esosorozat]. Meteor,: Succesiune de ploi de aceeaşi frecvenfă, ale căror intensităţi sunt date în funcfiune de durata lor şi cari servesc ia calculul canalelor. Transpunerea grafică a şirului de ploi de calcul formează diagrama ploilor de calcul (v. Ploaie de calcul). 5. Şir de sudură: Sin. Rând de sudură (v. Rând). o. Şir [nociieAOBaTejibHOCTb; suite; Folge; sequence; szâmsorozat, sorozat, s6r]. 2. Mat.: Succesiune infinită de numere alt a2, a3, ••• ,an,..Se numeşte şir mărginit, orice şir pentru care se poate găsi un număr natural M, astfel încât an < M, oricare ar fi indicele n; şir monoton crescător, orice şir penfru care an^ anJr\, oricare ar fi indicele n, şi şir monoton descrescător,, orice şir pentru care an^an +1, oricare ar fi n. Orice şir care admite o limită se numeşte şir convergent. 7. ~ dublu [nocJjeAOBaTejibHOGTb c aboh-HbiM XO/ţOM; suite double; doppelte Folge; double sequence; kettos sorozat]: Aşezare de numsre într'un tablou cu o infinitate de linii şi de coloane. Deoarece un şir dublu se poate aşeza în şir simplu, nofiunile de mărgin:re, monoton^ limită, convergenfă, rămân aceleaşi. a. ~ normal de funcţiuni [HopMaJibeafl no-CJieAOBaTejlbHOCTb; suite normale; ncrmale Folge; normal sequence; normâlis fuggvenysor]: Şir oarecare de funcfiuni egal mărginite, într'un punct de acumulare P din domeniul său de definifie, în care oscilafia sa limită a (P) e nulă. 9. Şiră [cTor, CKBp/ţa; meule; Schober; stack; boglya]. Agr.: Claie mare, cu baza circulară sau dreptunghiulară, formată din paie de cereale sau din tulpine de plante industriale. 10. ~ de in [cKHp/ţa J]bHa; stive de lin, tas-de lin, pile de lin; Flachsstapsl, Flachssto^; flax pile, flax stack; lenboglya]: Formă de depozitare în aer liber a tulpineior de in, de obiceiu paralele-pipedică, cu acoperiş în două pante sau conic, tulpinele fiind astfel aşezate, încât să fie asigurată stabilitatea fafă de vânt şi de furtună* cum şi buna conservare a inului, prin măsuri de aerisire şi de protecfiune fafă de ploi, zăpadă-şi arşifă. în topitoria de in se deosebesc trei tipuri de şire: şire de in cu capsule, cari se clădesc îrr. apropiere de secfia de decapsulare a fabricii; şire de in decapsulat, cari se clădesc aproape de basinele de topit; şire de in topit, cari se clădesc în apropiere de secfia de prelucrare mecanică a fabricii. Sin. Gireală, Stog, Stivă. 11. Şiret [uiHyp, niHypOK; lacet; Schnurband; lace; fuzo]. Ind. text.: Ţesătură în făşie, produsă de o maşină specială de fesut panglici, având lăfimea de 1—2 cm, cu legătură simplă sau diagonală. Se foloseşte în industria de confec-fiuni textiie, penfru întărirea şi fixarea formei-unor cusături (de ex. la umeri, la unele răs-croieli, la cant, etc.). 12. Şiroire [pa3MMBaHHe; erosion de talus non proteges; Anfressung von nicht geschutzten 717 Soschungen; erosion of not profected slopes; fel-puhitâs], Geof.: Fenomenul de eroziune superficială a faluzelor de pământ neprotejate, de către firişoarele de apă provenind din precipitaţii şi cari se scurg de pe un taluz sau de pe o coastă. Are efect dăunător, deoarece prin şiroire se întârzie consolidarea taluzului, iar când se produce pe suprafafa terenuri or de cultură aşezate pe coaste repezi şi greşit arate (în lungul liniei de cea mai mare pantă), se spală materialul fertil al terenului, sărăcindu-l cu timpul. 1. Şisf [CJiaHeu;, ilIH^ep; schiste; Schiefer; schist, slate; pala, palako], Geo/.; Rocă având proprietatea de a se desface în foi cu suprafefe paralele. După originea şi modul da formare, se deosebesc: Şisturi crisfaline: Roce cristal:ne, formate prin metamorfismul altor roce, în principal sub acfiunea tpresiunii, atât a celei hidrostatice, cât şi, mai ales, a celei tangenfiale, exercitate în geosinclinale. Principalele şisturi cristaline sunt: micaşisturile, şisturile cloritoase, şisturile sericitoase, cele amfi-bolice, cele filitoase, grafitoase, etc. Şisturi sedimentare: Roce sedimentare detritice fine (pelitice), cu structură şistoasă, formate din foi subfiri argiloasa, negricioase, bituminoase cu eflorescente de sulfafi şi cu resturi fosile de peşti, răspândite în Oligocenul flişului carpatic şi considerate roce-mamă de petrol. Şisturi meniiitice: Roce formate din şisturi argi-îoase, foioase, negricioase, bituminoase, cu in-tercalajii de strate silicifiate (menilite). Şisturi verzi: Complex de roce, în general şistoase-filitoase, de coloare verzuie, de vârstă paleozoică, cari se desvoltă în centrul Dobrogei. 2. Şistificare [onbuiHBaHne nycTOH nopoflon; schistification; Bestaubung, Streuung; dust sprink-îing; porozâs]. Mine: Operafiunea de împrăştiere, în atmosfera unei mine grizutoase, a unei anumite cantităţi de pulbere fină de steril (argilă uscată, cretă, şisturi argiloase, etc.), pentru ca amestecul •de grizu şi praf de cărbune cu aerul să devină «mai pufin sensibil la aprindere şi explozie. Şisti-ficarea se face, fie prin pulverizare preventivă In atmosfera minei, fie prin depunerea pulberii folosite pe nişte polife atârnate de acoperişul galeriei de mină, astfel încât, în cazul unei explozii de grizu, pulberea să se răspândească în atmosferă. s. Şisfozifate [cjiamţeBaTOCTb; schistosite; Schieferung; schistosity; palâsodâs]. Geo/.; Proprietatea unor sedimente (în special a celor argiloase) şi a unor roce metamorfice de a se prezenta în plăci subfiri sau în foi, prin aşezarea mineralelor lamelare şi a mineralelor prismatice cu planele de clivaj, respectiv cu direcfia alungirii, în plane paralele, sub influenfa mişcărilor oro-genice şi a presiunilor orientate, rezultate din ele. Şistozitatea nu corespunde totdeauna stratificatei primordiale. 4. Şişfar [6aHOHOK; se au; Melkeimer; fail, bucket; fejosajtâr], Ind. far.: Vas construit din tablă sau din doage de lemn, de formă tron- conică, cu cercul mic ia bază şi cu cercul mare la gură, deschis şi având la partea de sus o toartă în prelungirea peretelui. Serveşte ca vas în care se mulge. 5. Şifori. Ind. far. V. sub Roată cu măsele. Sin. Şistori. 6. Şi|ă. Ind. far.: Sin. Şindrilă (v.). ?. Şiu [6aiHMaK; sabot; Schuh; shoe; saru papucs]. Expl.pefr.: Piesă tubulară cu care se termină la partea inferioară o coloană de burlane (şiu de coloană, şiu de cimentare) sau de fevi de extracfie (şiu de extracfie), având pe-refii mai groşi decât restul coloanei, pentru a rezista fără deformare sensibilă la solicitarea prin lovituri accidentale în perefi, la introducere,— sau la apăsarea accidentală pe talpă. Şiul are inele cari împiedecă trecerea unei piese care depăşeşte un anumit gabarit, supape cu bilă sau cu taler, cu sau fără resort, cari permit, în genera!, numai trecerea de sus în jos, etc., după destinafa şiului. Sin. Sabot. 8. Şlac. Meii.: Sin. Sgură (v.). 9. Şlaglaisf. Ind. lemn.: Sin. Coastă (v. S.). 10. Şlam. V. Mâl. n. ~ de cărbuni [yrOJIbHblH iilJiaM; schlamm de charbon; Kohlenschlamm; coal washings, coal slimes; iszap]: Pulbere de cărbuni de 0—2 mm, care iese din spălătoriile de cărbuni. 12. Şleacnă. Metl.: Sin. Sgură (v.). (Termen de atelier). is. Şleau [iHJiefl; trăit de harnais; Geschirrtau, Strâng, Zugstrang; strap, trace; istrâng]. 1. Ind. far.: Curea groasă (alcătuită din mai multe curele cusute între ele), funie rezistentă sau lan}, prinse de pieptarul hamului, şi prin cari calul e legat de vehiculul care trebue tras. Se folosesc două şleauri pentru fiecare cal, câte unul de fiecare parte a lui. Când şleaul e de funie, ei se numeşte şi ştreang. Pentru vehiculele cu încărcătură mare, cureaua sau funia sunt înlocuite cu un lanf. V. fig. sub Ham. 14. Şleau [CMeniHbift Jiec; foret feuillee me-lee; gemischter Laubwald; mixed broad-leaved forest, mixed foliage forest; vegyes lombos er-do]. 2. Silv.: Pădure de specii foioase, în care se găsesc: stejar, teiu, jugastru, carpen, frasin, paltin şi altele. 15. Şlefuire [nuiH(|)OBaHHe;polisscge;schIeifen; polishing; csiszolâs]. Metl.: Operafiune de supernetezire sau micronetezire, cu abrazivi, numită şi polisare (v.). Termenul şlefuire se foloseşte, în special la prelucrarea materialelor nemetalice. ic. Şlefuitor conic: Sin. Abrazor conic; Piatră abrazivă conică (v. sub Piatră abrazivă). 17. Şlep [6ap}Ka; peniche; Kahn, Schleppkahn; barge, lighter; uszâly]. Nav.: Navă remorcată, metalică sau de lemn, folosită în navigafia fluvială sau pe canale, pentru transportul cu vitesă mică al mărfurilor. Construcfia şi instalafia şlepurilor diferă după calea de navigafie şi după felul mărfurilor de transportat (mărfuri solide, lichide, etc.). După felul mărfurilor transportate, se deosebesc şlepuri pentru mărfuri solide (sau în am- /, Diferite tipuri de şlepuri, 719“ balaj solid, de ex. lichide în butoaie) şi şlepuri pentru transportul produselor petroliere, numite tancuri. şi traversele cutii!or de formare, pentru a mărr aderenfa amestecului de formare la acestea» (Termen de atelier). !!. Şlep pefrolier (tanc). 1) compartiment (tanc de combustibil); 2) bocaport (tanc de expansiune); 3) conduciă; 4) limonerie; 5) spafiu de locuit; 6) coferdam. Şlepurile acoperite au în punte deschideri numite bocaporfi (v.), prin cari se încarcă mărfurile. — Şlepurile la cari lăfimea totală a boca-porfilor e mai mică decât semilăfimea şlepu!ui în locul corespunzător, iar lungimea punfii dintre bocaporfi e mai mare decât lungimea totală a acestora, se numesc şlepuri puntate (v. fig. I a). Acestea servesc la transportul mărfurilor în masă (cereale, etc.), cari trebue protejata contra precipitaţilor atmosferice. — Şlepurile la cari lăfimea totală a bocaporfilor e egală sau mai mare decât semilăfimea şlepului, iar lungimea totală a bocaporfilor e mai mică decât semilungimea şlepulu'', se numesc şlepuri semipuntate (v. fig. I b). Acestea servesc la transportul mărfurilor de masă (cherestea, fân presat, etc.), cari nu se deteriorează sub acfiunea precipitafiilor atmosferice. — Şlepurile la cari lungimea bocaporfilor e mai mare decât semilungimea şlepului se numesc nepuntate (sau ceamuri), (v. fig. / c). Acestea servesc, în special, la transportul materialelor în vrac (balast, cherestea, etc.), cari nu trebue ferite de umezeală. Construcfia tancurilor petroliere se deosebeşte de consfrucfia celorlalte ş'epuri prin perefii etanşi longitudinali şi transversali, dispuşi în interiorul corpului, şi cari împart tancul în mai multe compartimente etanşe, legate între ele prin tubulaturi aşezate pe punte, şi rame de intersec-fiune, echipate cu câte un bocaport cu închidere ermetică (v. fig. II); bocaporfii servesc şi ca tancuri de expansiune, pentru a compensa variafia de volum a lichidului, când variază temperatura. î. Şlif [niJiH(|)0BaHHaHn0BepxHCCTb:rodage; Schliff; grinding; csiszolat]. 1. Tehn.: Porfiunea şlefuită a unei piese, a unui aparat, etc. (Termen de atelier). <8. Şli! [iiijih(J); surface polie; Schlifflăche; surface of slide; csiszolâsi felulet]. 2. Mefgr.: Suprafafa lustruită a probelor metalografice pregătite pentru examinare la microscop. (Termen de atelier). 3. Şliht [(JîopMOBOHHbie qepHHJia; noir de fonderie; Schlichte; foundery's black; simito]. Mefl.: Material format dintr'un amestec de argilă şi apă, cu care se spoesc perefii interiori • 4. Şlif [uţejlb, iHJIHiţ; fente; Schlitz; apertures*. slit; res, bemetszes]. 1. Mş., Cs.: Scobitură în formă de şanf (de secfiune mică), executată într'o piesă sau într'un element de construcfie. în construcfie, serveşte la montarea conductelor instalafiilor cari nu rămân aparente. s. Şlif. 2. Mş. ferm.: S n. Fantă (v. Fantă 1). 6. Şlif- Ind. lemn.: 3. Scobitură. — 4. Cep în despicătură. 7. Şlifuire. Ind. lemn.: 1.- Sin. Scobire, — 2. Sin. Cepuire. s. Şmirghel. V. Emeri. 9. Şnec. Mş.: 1. Sin. Şurub-melc (v.). — 2. Sin,. Transportor-melc, Transportor elicoidal (v.). 10. Şnit. Mefl.: 1. Sin. Ştanfă. (Termen de atelier). — 2. Sin. Placă tăietoare. (Termen de atelier). 11. Şnur [iHHypOK; cordeau; Gartensrchnur; garden rope; kerti zsineg]: Sfoară cu grosimea de 4—5 mm, care are la cele două capete câte un făruş lung de 40—50 cm, şi care serveşte la trasarea marginilor la alee, brazde, etc. 12. ~ de asbest [a36ecTOBbiH nmyp; corde d'amiante; Asbestschnur; asbestos cord; aszbeszt-zsinor]: Şnur alcătu’t din fire de asbest. Şnururile cu diametrul de 3—6 mm sunt confecfionate din fire de asbest răsucite; cele cu diametrul mar mare sunt compuse dintr'un miez de fire răsucite, învelite cu alte fire. Garniturile de şnururi de asbest se folosesc la etanşarea maşinilor cu abur. îs. ~ pentru Jacquard [iHHypOKAJifl JKaKKapzţ; corde pour Jacquard; Schnur fur Jacquard; cord for Jacquard; J. zsinor]. Ind. fexf.: Sfoară folosită pentru legătura între muşchetar şi coclet, la dispozitivele Jacquard (v. fig. sub Jacquard, sfori lungi). Această sfoară e confecţionată din fire de fuior de in sau de cânepă, unse cu un amestec de uleiu de in fiert şi ceară curată de albine (6-7 g/l). i4. Şnur de tutun [3ar0T0BKa ajih nanupocr boudin de tabac; Tabakstrang; tobacco roii for cigarettes; dohânyzsineg]. Ind. tuf.: Cilindru confnuu de tutun, cu secfiunea circulară sau ovală, care se formează în maşina de confecţionat figarete, se înfăşură în hârtie subfire şi apoi se taie în tronsoane, spre a obţine figarete fără carton. 720 i. Şnuruire [iHHypOBaHHe; encordage; Schnu-ren, Gollieren, Harnischeinziehen in das Chor-breft; tying up; zsinorozâs, fuzes]. Ind. text: Operafiune în fesătorie, care consistă în frecerea şnururilor dispozitivului Jacquard (v. Jacquard) prin găurile planşetei (v. Şnururilor, planşeta -şi care corespunde năvădirii, la războaiele obişnuite (v. Năvădire). După ordinea de trecere a şnururilor, se deosebesc: şnuruire dreaptă, şnuruire ascufită, şnuruire ascufită prelungit, şnuruire amestecată şi -şnuruire prin două planşete. Şnuruirea dreaptă, presupunând fesătura cu 1600 de fire de urzeală, iar dispozitivuLJacquard cu 4C0 de platine şi cu patru desene identice (raporturi) în toată lăfimea fesăturii, se poate face legând câte patru şnururi de tiecare platină, adică câte un şnur dela fiecare raport. întâi se execută şnuruirea platinei 1, care trebue să ridice deodată firele 1, 401, 801 şi 1201. De platină se leagă un şnur care se trece prin prima perforaţie a raportului întâiu din planşetă, alt şnur care se trece prin prima perforafie a raportului al doilea din planşetă, alt şnur care se trece prin prima perforafie a raportului al treilea din planşetă şi alt şnur, care se trece prin prima perforafie a raportului al patrulea (un raport se întinde pe V4 din lungimea planşetei). Urmează şnuruirea platinei 2, care trebue să ridice deodată firele 2, 402, 802 şi 1202 şi pentru care se leagă de ea patru şnururi, fiecare şnur ocupând locul al doilea în cele patru raporturi. Se continuă astfel şnuruirea până la platina 400 incluziv. Platinele rămase libere prin şnuruire se elimină, iar găurile corespunzătoare din planşetă se aranjează, prin modul de şnuruire astfel, încât să cadă la marginea raporturilor, pentru ca desimea şnururilor în raport să fie constantă. Când se fese o partidă mică de fesătură mai îngustă, la un războiu cu şnururi făcute pe toată lăfimea, şnuruirea veche nu se strică, dar se elimină o parte din coclefii dela marginile sistemului de şnuruire. în mijlocul sistemului vor funcfiona, astfel, numai atâfi coclefi, câte fire are raportul de urzeală. Şnuruirea dreaptă, în cazul când prisma e în fafă (deasupra fesătorului), iar platina 1 e tn fund, la dreapta, se poate face fără încrucişeri Intre şnururile prinse şi platinele din acelaşi rând longitudinal. Şnuruirea ascufită, presupunând un singur desen pe toată lăţimea fesăturii (şervete, prosoape, covoare), cu axă de simetrie care trece prin mijlocul urzelii, se poate face astfel, încât o platină să acfioneze asupra a două fire de urzeala. Când pe lăfimea fesăturii se formează mai multe ■figuri identice, rezultă tot atâtea raporturi — şi pe planşetă tot atâtea grupuri identice de găuri, în cari şnuruirea se face în acelaşi fel. — De exemplu, la urzeala de 1600 de fire cu două raporturi Şi cu un mecanism Jacquard cu 4C0 de platine, de fiecare platină se leagă patru şnururi (două de fiecare raport), cari vor mişca firele de urzeală corespunzătoare, situate simetric fafa de centrul figurii. Şnuruirea ascufită, când prisma se găseşte în fafa sau în spatele războiului, se poate face după acelaşi principiu, urmând însă ordinea rândurilor longitudinale, iar nu a şnururilor transversale. Şnuruirea amestecată se face, de exemplu, în cazul fesăturilor cu bordură (cuverturi, prosoape» şervete) şi consistă într'o şnuru:re ascufită, pentru bordură, şi într'o şnuruire dreaptă, pentru fond. Şnuruirea prin mai multe planşete se aplică la ţesăturile cu mai multe urzeli. Fiecare urzeală se şnurueşte într'o planşetă, iar planşetele sunt paralele între ele. 2. Şnururilor, planşeta ~ [/ţejiHTejibHan aoc-Ka MaiimHbi HîaKKapAa; planche â trous; Schnur-brett; hole board; zsinordeszka, rendezo deszka]: Placă perforată des, de lemn tare (rareori de porţelan), care se foloseşte la dispozitivul Jacquard (v. Scândură perforată, în fig. sub Jacquard), pentru a repartiza coclefii uniform pe toată lăfimea fesăturii şi pentru a-i menţine în poziţie verticală. De exemplu, o urzeală de 3600 de fire, lată de 116 cm, are nevoie de o planşetă cu 3600 de găuri, dispuse în rând, deplasat sau oblic. Prin găuri trec şnururile la capul cărora sunt suspendaţi coclefii. Sin. (parţial) Scândură perforată. Planşeta şnururilor se caracterizează prin mărimea suprafefei, mărimea găurilor, inclinarea şi pozifia şirurilor de găuri. Când găurile se deformează, datorită frecării şnururilor, se poate întoarce planşeta pe partea cealaltă. Planşeta de porfelan reduce frecările dintre şnururi şi perefii găurilor, dar se sparge uşor în timpul reparaţiilor războiului. s. Şoarece de câmp [noJieBaa Mbiinb; souris des champs; Feldmaus; field mouse; mezei eger]: Microtus arva’is laevis Mill. Şoarece din genul rozătoarelor, familia muridelor, colorat dorsal cenuşiu-roşcat, ventral, alb-roşiefic, cu coada castanie. Lungimea corpului variază între 12,8 şi 14 cm. Trăieşte în câmpurile cultivate şi necultivate, în galerii adânci de 30«-40 cm. Hrana lui consistă în grăunfe de cereale, în legume, lucerna, trifoi, tubercule, fructe, coaja puiefilor fructiferi. E un animal migrator. Ca şi şoarecii de casă, şoarecele de câmp e foarte prolific. Femelele nasc de 4—5 ori pe an, câte 5‘"6 pui. în fara noastră mai există şi alte specii de şoareci de câmp cunoscufi ca vătămători: şoarecele dacian (Ptymys dacicus Mill.), şoarecele de pădure (Apodemus siivaticus L.), efc. Distrugerea acestor specii de şoareci se face prin aceleaşi metode ca şi a şoarecilor de casă. Rezultatele cele mai bune se obfin cu virusuri. 4. ~ de casă [AOMaiHHHH Mbilllb; souris; Hausmaus; house mouse; hâzieger]: Mus mus-culus musculus L. Şoarece din genul rozătoarelor, familia muridelor, de coloare cenuşie-brună pe spate şi cenuşie ventral, cu lungimea corpului între 17 şi 18 cm; coada atinge 9 cm. 721 Şoarecele se hrăneşte cu substanţe vegetate şi animale (alimente, stofe, fructe, hârtie, etc.)» provocând în unii ani pagube mari. E un animal foarte prolific; femela naşte de mai multe ori pe an, câte 6—9 pui. Printre măsurile de stârpire se recomandă: curse; momeli toxice (boabe sau alimente otrăvite cu stricnina, cu anhidridă arsenioasă, prafuri de Scylla maritima, etc.). 1. Şoboî-n [Kpbica; rai; Ratte; rd; patîkâny]: Ratîus, gjn de rozătoare d»n familia muridelor, subfam lia murinelor. Murinele din fara noastră cuprind patru genuri: Rattus, Mus, Micromys şi Apoderr.us. Speciile genului Rattus se caracterizează prin talia (cap şi corp) mai mare decât 15 cm, urechi lungi, coadă lungă, nudă şi inelată. Cele mai răspândite specii sunt: Rattus norvegicus Berk, sin. Epimys norve-gicus (şobolanul cenuşiu sau guzganul), de coloare cenuşie-brună pe spinare şi cenuşie deschisă pe abdomen, cu lungimea corpului da 20—26 cm, cu coada mai scurta decât corpul (17—23 cm), cu 200—210 inele solzoase, cu urechile plecate în fa}ă şi cari nu ating ochii (20—22 mm). Rattus rattus rattus L; sin. Epimys rattus rattus (şobolanul negru sau de casă), de coloare brună-neagra pe tot corpul, cu lungimea corpului de 17—23 cm, cu coada mai lungă decât corpul (19—25 cm), cu 250—260 de inele solzoase, cu urechile plecate în fafă şi cari ating sau întrec ochii. Rattus rattus alexandrinus Geoffr.; sin. Epimys rattus alexandrinus (şobolanul alexandrin), cu aceleaşi caracteristice ca şi specia de mai sus, cu deosebirea că e pufin mai mic şi că are colorit mai deschis pe abdomen şi în jurul gâtu’ui. Şobolanul cenuş’u e răspândit în toata fara, în case, în pivnife, hambare, silozuri, mori, nave marine şi fluviale, în câmp deschis, în apropierea apelor line, etc. Şobolanul negru şi şobolanul alexandrin sunt răspândiţi numai în rada porturilor (prin instalafiile portuare, nave, etc.) şi în regiunile din apropierea porturilor. Tofi şobolanii sunt omnivori; consumă grâne, alimente de tot felul, pasări, pui de mamifere, ouă, legume, distrug ţesături, rod cabluri electrice, etc. Provoacă pagube în sectoarele agricol, alimentar şi sanitar. Răspândesc boale infecfioase* ca: ciuma, lepra, trichinoza, tuberculoza, turbarea, dalacul, brânca, influenta calului, holera avicolă, pesta porcină, icterul infecfios, gripa infecfioasă, encefalita, rinrta infecfioasă, tularemia, ere. în combaterea şobolanilor sunt importante măsurile preventive: etanşarea clădirilor şi respectarea regulilor sanitare generale, şi măsurile curative, fie prin metode mecanice: gropi-capcane, butoaie îngropate, duşumele căzătoare, capcane-vârşe, capcane cu arc, capcane-coridor, capcane-ghilo-tină, etc., fie prin metode chimice: momeli toxice, prăfuire, gazare cu ceapă de mare roşie, fosfură de zinc, sulfat de taliu, carbonat de bariu, stricnină nitrică, aifanaftilthiouree (A.N.T.U.), anticoagulante, acid cîanhidric, anhidridă sulfuroasă, etc., fie prin metode biologice: culturi bacteriene „Daniei"» Metodele enumerate pot fi folosite fiecare izolat, alternativ, sau combinate (exempiu: chimică 4- biologică). Sin, Epimys. *. Şoc [yflîp; choc; Schlag; shock; utes, ut-kozes], 1. Mec.: Sin. Ciocnire (v.). —2. Rez. matj Aplicarea bruscă, prin ciocnire, a unei sarcini pe o piesă. Are ca efect producerea de tensiuni şi deformafii puternice. Fafă de un acelaşi şoc, materialele plastice rezistă mai bine decât cele fragile, casante. Piesele cu crestături sau cu variafii brusce de secfiune sunt mult mai sensibile la şoc decât cele cu secfiune uniformă. Pentru o aria dată a secfiunii, o bară rezistă la şoc cu atât mai bine, cu cât are o lungime ş», deci, un volum mai mare. După cum tensiunile produse în material se găsesc în domeniul elastic sau în cel plastic, există şoc elastic şi şoc plastic. Piesele solicitate prin şoc se calculează analog celor solicitate static, înmulfind tensiunile şi de-forma}ii!e statice prin multiplicatorul de şoc în această relafie, f$t e deformafia pe care ar produce-o sarcina C3re cade, dacă s'ar aplica static asupra piesei; h e înă.fimea de cădere a sarcinii prin şoc; v e vitesa de ciocnire. 3. Şoc acustic [aKycTHHecKafi yAap; choc acoustique; Knallgerăusch; acoustic shock; pat-togâs]. Te/c.: Sgomot brusc şi puternic în receptorul telefonic, datorit fie induefiei de tensiuni în linia telefonică, dela o linie paralelă de transmisiune de energie, fie descărcărilor atmosferice şi contactelor accidentale cu liniile electrice. în cazul tensiunilor induse dela o linie de transmisiune de energie, şocul acustic se produce din cauză că protectoarele contra supratensiunilor (paraful-gerele) de pe cele două fire nu acf^onează simultan. O descărcare electrica prin receptorul telefonic poate X produce şoc acustic, când energia care trece prin receptor e de câteva sutimi ..[□]. de joule. Pentru pro- DisP°2'*iv anfi?oc cu tuburi de neon* teefiunea contra efectelor dăunătoare ale şocurilor acustice se folosesc dispozitive antişoc. Acestea sunt n___________n constituite, de *tEH3 “| exemplu, din db două tuburi cu neon legate în JlJ ^ paralel pe cele _ tp două fire ale r—» | circuitului tele- } fonic, şi puse Dispoziiiv anlişoc cu celule redresoarş» la pământ în imediata apropiere a receptorului (v. fig. /), sau dintr'un montaj cu celule redresoare de cuproxid (v. fig. II).I 44 722 î. Şcc de gaze. Auio.: Termen impropriu pentru obturatorul carburatorului (v.). 2. Şoc la joanta şinelor [yAap y CTbiKa pejibc; choc â la jointe de rails; Stofj beim Schienenstofy; shock at ihe joint of rails; sinillesztesi uikozes]. C. f.: Şoc provocat la joanta şinelor, la trecerea roţilor vehiculelor. Şocurile sunt provocate de rosturile de dilatafie, de treptele formate la joanta, sau de deplasarea permanentă relativă a capetelor de şine la joante; adeseori, cauzele apar concomitent. Şocurile provocate de rosturi apar din cauza intrării suprafefei de rulare a rofilor în rost, sau din cauza deformafiei suprafeţei de rulare a roţilor (suprafeţe plane în ^ i — bandaje). Şocurile v ^ devin pronunţate ' ^ la rosturi cu lă|imea la joante noi, cu Î. lăţimea rosturilor de 5 mm, înălfi- mea de intrare a /. Formare *de trepte, unei rofi CU diame- /) direcţia de mers; 2) apăsarea rcfifor; trul de 1 000 mrnjy) treaptă; 4) şină care se urcă; 5) şină este de aproximativ care se iasă, 0,008 mm, tsşirea capetelor şinelor fiind de 2 mm. Şocurile din cauza treptelor la joante sunt provocate de legături rău executate sau slăbite. Unul dintre capetele şinelor se deformează diferit de celălalt capăt (v. fig. /). Şocurile din cauza deplasării relative a capetelor sunt consecin}a legăturilor slăbite şi a deformafiilor din uzură ale şinelor. Deplasarea relativă a capetelor apare diferit în liniile duble şi în liniile simple (v. fig. II). 3. Şoc, încercare de rezistenţă la ~ pentru piatră fasonată [HcnbiTaHHe HâyAâP T6C“ Deplasarea relativă a capetelor CâHOrO K3MHH; ţa ea|e simp|g. 2)" la cale dublă, essai de resistance au choc pour pierredetaille; Schlagfestigkeitsprobe des Hausteins; test of resistance to choke of cut stone; utesellenallâsi vizagâlat alakkoveknel]. Rez. maf.: încercare de laborator prin care se determină lucrul mecanic necesar fărâmării unei probe de piatră (cub fasonat), prin lovituri repetate, produse de un berbec de ofel cu greutate standardizată. — încercarea se poate face în două feluri: — cubul de piatră e supus loviturilor repetate ale berbecului care cade dela înălţimi diferite, până la sdrobirea cubului; lucrul mecanic total, rezultat prin însumare şi raportat la 1 cm3 de material, reprezintă rezistenfă Ja şoc a pietrei şi se exprimă în kgcm/cm3; — cubul de piatră e supus unui număr de lovituri ale berbecului, care cade dela înâlfime constantă, până la sfărâmare; în acest caz, rezistehfa la şoc e dată de numărul de lovituri cari produc sfărâmarea. 4. încercare de rezistenfă Ia ~ pentru piatră spartă [HcnbiTaHHe Ha yzţap ajih meoHfl; essai de resistance au choc pour pierre con-cassee; Schlagfestigkeitsprobe des Steinschlags; test of resistance to choke of broken stone; utesellenâllâsi vizsgâlat zuzott koveknel]: încercare de laborator prin care proba de piatră spartă e supusă unui număr fixat de lovituri, cu un berbec de ofel, cu greutatea şi înălfimea de cădere date. Prin căderile succesive ale berbecului se produce o schimbare a granulo-metriei materialului de probă. Materialul astfel sfărâmat e cernut printr'un ciur cu diametrul ochiu-rilor de 10 mm şi se cântăreşte fraefiunea rămasă pe ciur. Raportul dintre greutatea materialului rămas pe ciur şi greutatea inifială a probei reprezintă rezistenfă ia şoc a pietrei sparte încercate. 5* Şofer[in0$ep,B0^HTeJib;chauffeur; Wagen-fuhrer; engine driver; sofor, gepkocsivezeto]: Persoană specializată în conducerea autovehiculelor tereslre. 6. Şofran [ma(})paH; crocus, safran; Safran, Krokus; crocus, saffron; sâfrâny]. Bot.: Crocus aureus Sibthorp & Sm., familia Iridaceelor. Plantă bulboasă, care înfloreşte primăvara de timpuriu, imediat după topirea zăpezii. Se cultivă pentru florile sale galbene, albe sau violete (la Crocus Heuffelianus Herb). Sin. Brânduşa de primăvară. 7. Şofran [HiacjppaH; safran; Safran; saffron; sâfrâny]: Materie colorantă, al cărei principiu colorant e crocetina (v.), care se găseşte în fepii uscafi ai plantei Crocus sativus. în plantă se găseşte sub forma de glucozid şi e numită crocină (v.). Şofranul e întrebuinfat în medicină ca stomahic şi emenagog, în industrie drept colorant şi, uneori, în alimentafie, drept condiment. 8. Şol. Metl.: Formă de turnătorie deschisă, permanentă, constituită dintr'o cutie de fontă (în formă de jghiaburi lungi), folosită în special la turnarea fontei brute în blocuri. (Termen de atelier). 9. Şoldar [HacnHHHbiH peMeHb b ynpajKH; croupiere; Hinterzeug; crupper; derekszij]. Ind. far.: Curea componentă a hamului, care trece peste spatele calului, în regiunea şoldurilor dinapoi, şi se leagă cu ambele capete de vânar, pentru a-l finea pe cal, într'o pozifie convenabilă (v. fig. sub Ham). Sin. Spătar dinapoi. 10. Şomar[KHPXT co HiKHBaMH; chaumard, che-va{etâ rouleau; Rollbank; roller; gorgos pad]. Nav.m.: Turnichet cu ax orizontal, fixat pe punfi sau pe co-pastie, uneori flancat de doi turnichefi cu ax vertical. Serveşte la filarea şi virarea fără frecare a parâmelor. 11. Şopron [capaft, HaBec; hangar; Schuppen; shed; szin]. Ind. far.: Adăpost cu acoperiş, deschis sau închis total sau parfal cu pereţi, construit din scânduri (uneori din nuiele împletite), într'o curte, unde sunt păstrate trăsura, carul, plugul, unelte de gospodărie, nutref, etc. 723 î. Şoricioaică [TpexOKHCb MbîinHKa; trioxide d'arseric; Arsentrioxyd, Arsen (3) oxyd, Arsenik, arsenige Săure; arsenic trioxide; arzenfrioxid]: Trioxid de arsen, As203. (Termen popular). 2. Şorf [nepe/ţHHK; tablier; Schurze; apron; koteny]. Gen.: Veşmânt de protecţiune în timpul lucrului, cu care se acopere parfial îmbrăcămintea, mai mult în partea din fata — şi care se poartă în ateliere, în laboratoare, săli de osperajie, bucătarii, etc; s. ~ de sudor [nepe/ţHHK cBapmBKa; tablier de soudeur; Schweisserschurze, Lederschurze; we!der apron; hegesztokoteny]: Şorţ de piele sau de asbest, folosit pentru protecţiunea hainelor şi a organismului sudorilor contra scânteilor şi a radiaţiilor dăunătoarei în timpul sudării. Şosea [uiocceâHaH Aopora; chaussee; Strasse; highway; ut, utca]. Drum.: Partea amenajată a unui drum de circulaţie (v. Drum) situat în afara aşezărilor populate. Prin extinderea oraşelor sau prin construirea unor aşezări populate, de o parte şi de alta a şose'ei, porţiuni din aceasta pot fi cuprinse treptat în zona aşezărilor pâpulate, rămânând ca şosea propriu zisă, sau transformându-se în străzi, în bulevarde, etc?. 5. laborator [inocce-JiaOopaTOp; chaussee laboratoire; Laboratoriumchaussee; laboratory high road; laboratoriumut, vizsglatut]: Şosea amenajată special pentru a studia comportarea diferitelor tipuri de îmbrăcăminte sub acţiunea traficului. Şoselele-laborafor pot fi executate în cale curentă, adică pot face parte din reţeaua existentă de drumuri şi sunt supuse traficului obişnuit, sau pot fi executate în afara reţelei de drumuri, f ind supuse unui trafic artificial, şi se numesc piste de încercare. Cele mai importante sunt şoselele executate în cale curentă, fiind supuse unui trafic normal. La acestea, circulaţia poate fi separată sau sistată, prin deviere pe căi laterale, în perioadele de măsurare. La noi s'a amenajat o şosea-labo-rator de acest tip, cu lungimea de 1 km, pe drumul naţional nr. 1, la ieşirea din Bucureşti, lângă Otopeni; — cele executate în afara reţelei existente prezintă avantajul că pot fi supuse unui trafic ales după necesitate, pentru a se scurta termenul de experimentare. V. şi sub încercările şoselelor, şi sub Pistă de încercare. e. Şpalt. 1. Arfe gr.: Sin. Coloană (v.), Şpalt. 7. Şpalt [rpaHKa; violon; Spaltenschiff; sPp-cjalley; hasâbhajo], 2. Arfe gr.: Planşetă cu lungimea până la 50 cm şi lăţimea de IO—15 cm, folosită pentru strânsul, păstratul şi transportul materialului cules, în special pentru ziare, reviste şi cărţi, înainte de a fi paginat. Prima corectură se face în şpalt. Pentru manipularea uşoară a materialului, şpaltul nu are ramă decât pe două laturi adiacente. Sin. Şpalt. a. Şpalt, maşină de ~ [pacnHJiOBOHHaa (#BOHJIbHafl) MaiIIHHa; machine a refendre; Spaltmaschine; splitting machine; hasitogep]. Ind. piei.: Maşină folosită în industria pielăriei pentru despicarea orizontală a pieilor în gros me, în două sau în mai multe straturi. Cea mai răspândita maşină de despicat e cea [cu cuţit în bandă fără fine. Cu aceasta se pot despica atât piei în stare cenuşărită, cât şi piei tăbăcite. Are şi uri dispozitiv pentru despicarea că:ăţânilor, la piei de viţel şi de taur. Sin. Maşină de despicata 9. Şpiltuire [pesaHae koîkh no TOJimime, ABOeHHe KOHtH; refandage, dedoubleg3; Spalten; splitting; hasitâsj. Ind. piei.: Operaţiunea de despicare a pieilor îri grosime. 10. Şpalt. 1. Metl.: Sin. Aşchie (v.). 11. Şpan [uinan; coupe; Span; cutting; szâlka]. 2. Ind. text.: Strat de foi de ţesături suprapuse, cu lungime corespunzătoare consumului specific produsului care S3 va confecţiona, pregătit pentru croirea mecanică la maşina de croit. Lăfimea şpanului e, în gensral, egală cu lăjimea fesăturii; în unele cazuri ea poate fi şi numai jumătate din această lăţime, când ţesătura e îndoită. Pentru respectarea dimensiunilor pieselor cari urmează să fie croite, foile de ţesătură din şpan sunt suprapuse exact şi sunt întinse în măsură egală. Tăierea (croitul) pieselor se face după desenul tiparelor pe prima foaie de ţesătură din şpan, care reprezintă piesele componente ale u.iui produs de îmbrăcăminte; de exemplu: mâneci, spate, guler, etc. — Numărul foilor din şpan, ca şi grosimea şpanului, depind de natura ţesăturii şi de grosimea ei. 12. Şpănuire [HacTHJiaHHe TKaHeâ ajih Kpoă-KH, TKaHefi no madJlOHy;preparation pour le cou-page; Vorbereitung fur den Span; preparing for cutting; szâlka-elokeszites]. Ind. text.: Operaţiunea de pregătire a ţesăturilor pentru croirea mecanică, în industria de confecjuni. Ea consistă în aşternerea foilor de ţesătură, cu lungimi stabilite de consumul specific al produsului, în general, în toată lăţimea; uneori, în aşternerea foilor îndoite. La formarea şpanurilor, ca şi la încadrarea şabloanelor, în operaţiunea de şablonare, e necesar să se fină seamă de faţa ţesăturii şi de sensul desenului (ţesături cu dungi sau cu carouri, scămoşafe, cu firele orientate într'o direcţie, etc.). — Şpănuirea se face manual sau mecanic, pe mese lungi de 6—9 m şi late de 1,70 m. <3. Şpighel. Metl,: Sin. Fonta speculară. V. sub Fontă manganoasă. 14. Şpiler. Mş.: Sin. Cabestan (v.). 15. Şpis [MapauiKH; espace haut; Spiess; black; spisz]. Arte gr.: Pete imprimate între cuvinte, între rânduri şi, în general, în părţile albe ale unei lucrări de tipografie, provocate de materialul de albitură, care se ridică în timpul tiparului, şi imprimă. La rânduri masive, culese mecanic, şpisurile sunt produse de matriţe defectate, cu pereţii laterali uzaţi; ele se observă ca linioare fine între litere. ie. Şplf [JIOMHK; poinţon, ringard; Spitz, Brech-stange; pointed rabble; bontorud]. 1. Metl.: Rangă cu care cuptorarul se ajută la rostogolirea lingoului în cuptorul de încălzire sau de preîncă!-zire, şi la dăltuirea cuptorului. (Termen de atelier); 17. Şpif [JIOMHK, mnyHT; ciseau pointu; Spitz-eisen; hand punch; hegyes vas]. 2. Cs.: Unealtă formată dintr'o bară de oţel cu secţiunea rotundă sau; 46* 724 po'igonală, ascuţită Ia un capăt, care serveşte la prelucrarea pietrei de construcfie, cum şi la spargerea betoanelor, a zidăriilor, etc., prin batere cu ciocanul, l. Şp«t- 3. Mine: Sin. Picon (v.), *B Şplinf: Sin. Cuiu spintecat (v.). s. Şpraif [cpamwsaHne Kadejieă; epissure des câbles; Kabelspleisstelle; rope sp ice; kotel-feszitokeszufek], Expl. pefr.: îmbinare în prelungire a cablurilor folosite în industria extractivă a ţiţeiului, când e necesară respectarea profilului cab'ului, dar şi realizarea unei rezistenfe Ia tracţiune a îmbinării, cât mai apropiate de aceea a cablului întreg. Şpraiful se execută prin trunchierea în scară a şuvifelor celor două capete de cablu, urmată de reîmpletirea lor. Se suprimă întâi şuvifa 1 a cablului A şi se înîocueşte cu şuviţa 1 a cablului B; după ce, prin înfăşurarea a 4—5 paşi, şuvifa 1 a cablului B aderă, p in frecare, la şuvifele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale cablului A, cu o forfă care poate depăşi încărcarea limită de tracfiune de care e capabilă şuvifa 1,se suprimă şuvifa 2 a cablului A şi se înîocueşte cu şuvifa 2 a cablului B. Se înlocuesc treptat toate ce’e 6 sau 19 şuvife ale cablului, realizân-du-se astfel, dacă distanfa dintre punctele de substituire a şuvifelor e suficientă, o îmbinare capabilă să reziste Ia o forfă numai cu pufin inferioară celei la care poate rezista cablul întreg (cocfîcientuj de reducere ———, dacă n e nu-tl mărul de şuvife). Sin. Şplais, Legătură prin împletire. «. Şpring [mnpHHr, niBapTOB; croupiere; Spring; fast; hâtratarto kotel]. Nav. m.; Parâmă de legătură care se dă din prova unei nave înapoi şi din pupă înainte, pentru a o finea imobilizată lângă cheu, lângă estacadă sau lângă o altă navă, V. şi Traversă. s. Şpriţ. 1 . Ind. alim.: Sin.Maşină pentru fasonarea garniturilor de prăjituri. V. sub Maşini din industria alimentară şi din industriile anexe. #. Şprif [pa3dpbi3rbiBaTejTb; seringue; Spritze; syringe; fecskendo]. 2, MetL: Unealtă manuală a Şprif pentru cleiu pentru miezuri. 1) cilindru; 2) piston; 3) ajute], formarului, constituită dintr'un cilindru cu piston şi un ajuîaj (v. fig.), care serveşte la aplicarea cleiului (de dextrină, de leşie sulfitică, etc.) pe fefele jumătăţilor de miez cari trebue încleite pentru a forma miezul. 7. Şrapnel [inpanHeJlb; obusâballes, shrapnel, mifraills; Granaikartâtsche, Schrapnell, Schrapnell-granate; shrepnel; srapnel], Tehn. mii.: Obuz încărcat cu un mare număr de gloanfe şi cu cantitatea de exploziv necesară pentru a imprima acestora o anumită vitesă iniţiala. Sin. Obuz cu gloanfe. a. Şreguire: Sin, Teşire (v.), 9. Şreguit: Sin. Teşit (v.), 10. Şrot OpynHO CM0Ji0Tce aepHO; mouture, ble egruge; Schrot; grist, grit, groats; dara, hajk]. 1. Ind. alim.: Primul produs rezultat prin măcinarea grâului. 11. Şrot [tfCMbiX; residus d'extraction; Schrot, Extraktionsruckstănde, Extraktionsmehl; extraction residues; dara, hajk]. 2, Ind. alim.: Resturile dela extracţia cu solvenţi a seminţelor oleaginoase sau a turtelor rămase dela presarea acestora. După natura seminţelor din cari provin, şro-turile conţin 7—12% apă, 25—40% proteine, 1—2% uleiu, 12—36% hidraţi de carbon, 10—37% celuloză, 4—8% cenuşă, Dacă nu confin substanţe toxice (de ex,: ricinina din şrctul de ricin), constitue o hrană concentrată penfru animale. Unele şroturi bogate în proteine (cele de soia, de nucă, de alune, etc.), dacă au fost obţinule din materii prime nealterate, se întrebuinţează ca hrană pentru oameni, sub formă de fiertură, sau în patiserie. Se pot întrebuinfa şi ca îngrăşământ agricol sau, când e cazul, Ia prepararea cazeinei vegetale. Valoarea comercială a unui şrot e reprezentată de suma conţinutului în uleiu şi în proteine. Pentru a putea fi păstrat în condifiuni bune, trebue ferit de umezeală, deoarece altfel se alterează şi se poate autoaprinde. 12. Ştafuire. Metl. Sin. îndesare (v.). ts. Ştampi [MaJieunan TpaaiâoBKa $op-MOBliţHKa; petite batte du mouleur; Former-Stampfer; small rammer of the moulder; toltorud], Metl.: îndesător-bătător (v.) cu pană ascuţită, pentru locuri strâmte. Sin. Bătător mic, îndesător mic. (Termen de atelier). 14. Şfampare. V. Stampare. îs. Ştampilă. V. Stampilă. ic. Ştanfâ [oiTaMti; poinţonneuse; Stanze; pun-ching machine; lynkasztoszerszâm hidegsajtolo kivâgoszerszâm]. Meii., Tehn.: 1. Nume comun impropriu, pentru uneltele compuse din cel pufin două piese asociate în serviciu şi cari sunt utilizate: la tăierea fără aşchiere a materialelor plastice sau plasticizabile (şi cari se numesc, de obiceiu, şianfă; v. Ştanfă 3); Ia fasonarea prin deformare plastică, sub presiune, ş aceloraşi materiale (şi cari sunt numite corect matrifă; v, Matriţă 1); la operafiuni combinate de tăiere şi fasonare prin deformare plastică sub presiune (şi cari sunt numite corect matriţă combinată; v. Matriţă combinată, sub Matriţă pentru tablă). V. şi sub Ştanţare 2.-^2. V. Ştanţat, maşină de — 17. Ş!an|ă [uiTaMn; poinţon; Schnitt, Schnitt-werkzeug; puncher; vâgoszerszâm, hidegsajtolo]. Metl., Tehn.: 3. Unealtă compusă din cel puţin două piese asociate în serviciu, utilizată la tăierea fără aşchiere a materialelor — de obiceiu sub formă de piacă sau de bandă — prin solicitări superioare limitei de curgere a materialului, pentru a obţine obiecte de aceeaşi formă. Pentru lucru, ştanţa se montează, în general, într'o presă sau într'o maşină de ştanţat. Ştanfa are cel puţin una dintre piese le componente cu muchii tăietoare. 725 Părfile principale active ale ştanfei sunt poansonul (v.)» care are muchii tăietoare exterioare, şi placa tăietoare (v.), care are muchii tăietoare interioare (v, fig. /). Profilul poansonului se deosebeşte de profilul plăcii tăietoare printr'un joc care depinde de gros;mea materialului de tăiat. în general, poansonul e partea mobilă a ştanjei şi se fixează la platoul superior, respectiv la berbecul preselor. Fixarea în presă se face, în general, printr'un cep cilindric, asigurat prin şurub. Alte elemente uzuale ale ştanfei sunt: o placă de bază (placă inferioară), o placă superioară, x 5 un sistem de alimentare, un sistem de ghidare (sau de conducere) a poansonului, o piesă de apăsare a materialului pe placa tăietoare, piese opritoare, un sistem pentru extragerea pieselor sau a deşeurilor de material, un sistem de ghidare a tablei sau a benzii, fixa-toare de pozi-fie, etc. Unele ştanfe (de ex. ştanjele de finisat marginile pieselor ştanfa-te în prealabil) au un sistem de alimentari; a-cesta poate fi fix (constituit dintr'o placă cu un gol cu contur corespunzător conturului piesei pre-ştanfate, amplasat deasupra golului în placa tăietoare), sau poate avea o mişcare de oscilafie în I. Ştanfă în tandem de decupai (cu aefiune succesivă), a) seefune; b) vederea de sus a părfii inferioare a ştanfei; c) fă;ia de materia! din care s’au decupat piese; d) piesa ştan-fată; î) placa sau partea inferioară (de bază)^ 2) placă tăietoare; 3) coloană de ghi'are a părfii superioare; 4) smulgâtor (placă extractoare); 5) şurub de fixare şi prereglare a pozifiei ext'actorului; 6) placa (partea) superioară a ştanfei cu cep; 7) <-ep de cuplare la berbecul maşi ii-unelte; 8) şurub de blocare; 9) bucea de ghidare; f0) placă port-poansoane; 11) poanson de decupatpiesa; 12)pcanson pentru decupare, în prima operafiune, a căurilor; 13 ) riglă de ghidare a material lui; J4) opritor pentru avansul materialului; 15) golul din placa de tăiere, pentru decuparea piesei; 16) golul din placa de tăiere, pentru dscupa ea găurilor în piesa, în prima operafiune. jurul unei axe perpendiculare pe fafa de lucru a plăcii tăietoare sau o mişcare de translafie. Sistemul de ghidare a poansonului poate fi compus din: o placă de ghidare s*u lunetă (v ), care poate fi în acelaşi timp smulgător al piesei sau al deşeului; două sau mai multe tije sau coloane de ghidare, cari alunecă în găuri practicate în placa superioară; un tub cilindric de ghidare; etc. Piesa de epăsare, folosită uneori, împiedecă ondularea mcterialului în t mpul tăierii; ea poate fi rigidă, când apasă direct materialul, sau elastică, decă este comandată prin intermediul unor resorturi sau dacă e constituită dintr'un tampon de cauciuc. Opritoarele servesc la oprirea fâşiei de material, în pozifia potrivită, la ştanfele cari lucrează piese din fâşie de mcterial care înaintează prin ele; opritoarele pot fi fixe sau mobile (comandate manual sau automat). Sistemul de extracfie îndepărtează, din ştanfă, piesa terminată sau deşeurile. El poate fi un smulgător, care desbracă de pe poanson piesele sau deşeurile rămase după decupare, sau un ejector, care aruncă afară piesele din golul plăcii tăietoare şi este, în general, automat; ejectorul poate fi aefio-nat stereomecanic de un resort, de un tampon de cauciuc, etc., sau pneumatic. Fixatoarele sunt piese, îmbinate de cele mai multe ori cu poansonul, carî intra în găuri ştanfate într'o primă operaf une a ştanfei în tandem, şi aduc piesa în pozifia corectă pentru operafiunea următoare de taiere. Unele ştanfe în tandem au unul sau două poansoane laterale, cari detaşează dela marginea benzii o făşie îngustă, de lungime egală cu pasul avansului, formând un prag; pragul serveşte la limitarea avansului piesei după fiecare cursă utilă a ştanfei. în general, piesele active ale ştanfelor se confecţionează din ofeluri de scule aliate sau,’ la serii mici de piese, din ofel carbon. Poansoanele şi plăcile tăietoare pot fi confecţionate, fie monobloc, fie din bucâfi asamblate cu şuruburi sau prin fretere, presare, sudare, etc. Poansoanele cu secfiune transversală mică sunt rigidizate prin în-groşaresau cu bucele. Perfru materiala subfiri şi cu rezistenfă mxă (de ex. tablă de aluminiu, până la 1 ,*5 mm; d 3 duralumin, până la 1,3 mm; de ofel, până la 1,0 mm), în locul plăcii tăietoare, se foloseşte, uneori, o placă de cauciuc, pentru ştanfarea une; piese dupăcontu-rul exterior (v. fig. II), respectiv o pastilă de cauciuc la perforarea găurilor. Uneori ştanfa constitue o parte componentă a unei matrife combinate. Pentru producţia în serie mică sau foarte mică se construesc ştanfe simplificate (cu un număr mic de piese auxiliare simple, cu părfile de lucru confecţionate din plăci subfri, etc.), cari reclamă chel-tueli de confecţionare mici, de exemplu ştanfe în formă de pensă (v.fig. III). II. Ştanfă pentru ştanfara de decupare, cu cauciuc. 1) partea inferioară, din piese asamblate prin şuruburi; 2) placă-suporf; 3) placă tăietoare(şablor,) de ofel; 4) piesă de prelucrat; 5) partea superioară; 6) cep; 7) plăci de cauciuc, pentru decupat la exiericr. 726 §§ După felul de ghidare a poansonului, se deosebesc: ştanfă fără ghidare (sau ştsnţe deschise), ştanfă cu placă de ghidare, ştanfă cu tije sau cu coloane de ghidare, ştanfă cu cilindru^de ghi- 5f~â III. Ştanfă simplificata, ?n formă de pensă. 1) placă tăietoare; 2) placă port-poanson, din foaie de are; 3) poanson; 4) placă de cauciuc, smulgătoare; 5) muchia activă a plăcii tăietoare; 6) piesa decupată. dare, ştanfă cu ghidaje combinate.— După natura materialului organelor active şi după forma acestora, se deosebesc: ştanfe obişnuite, cari au ambele organe active de metal (de obiceiu ofel) cu muchii tăietoare; ştanfe cu cufit (v. Ştanfă de decupat cu cufit, prin strivire); ştanfe cu cauciuc. — După direcfia de mişcare a poansoanelor fafă de axa piesei prelucrate, ştanfa poafe fi axială sau, rareori, transversală (radiafă). — După felul cum acfionează, se deosebesc ştanfă cu acfiune simplă şi ştanfă cu acfiune multiplă, care poate fi simultană sau succesivă. — După modul de grupare a operafiunilor într'o singură unealtă, se daosebesc: ştanfă simplă, ştanfă compusă, ştanfă combinată şi ştanfă în tandem. — După modul de transport al pieselor dintr'un post de lucru în altul, se deosebesc ştanfă-revolver şi ştanfă de transfer.— După operafiunea pe care o efectuează, se deosebesc ştanfă de finisat, ştanfă de debavurat, ştanfă de decupat, ştanfă de retezat, ştanfă de secfionat, ştanfă de tăiat margini, ştanfă de perforat, etc. — Exemple de ştanfe numite după operafiunea în care sunt utilizate: î. Ştanfă de calibrare: Sin. Ştanfă de finisat (v.). 2. Ştanfă de crestat [Hape340H niTaMn; poin-ţonneuse; Durchreil^schnitlwerkzeug; punching-machine; bevago szerszâm]: Ştanfă care serveşte la tăierea materialului după o linie deschisă, fără producere de resturi, materialul cuprins în linia deschisă rămânând legat de restul piesei. Pentru materiale moi, cum _________________^ sunt cartonul, hârtia, pâslă, etc., /------ ... „ se folosesc ştanfe Xq----------—V- cu poanson-cufil, v-----I_JJ pentru tăiat prin strivire. Pentru ma- a feriale meta'ics. se Poanson de matri,a de crestat. olosesc, de obl- a) piesa crestată şi curbată; b) poan-ceill, ştanfe obiş- son (vecjere cje jos şj vedere laterală), nuite, cu poan- soane conformate astfel, încât să îndoaie sau şa curbeze materialul, constituind, de fapt, o ma-trifă pentru crestat şi deformat (v. fig.). -EEi- -Z 3. Ştanfă de curăfire a marginilor: Sin. Ştanfă de finisat (v.). 4. Ştanfă de debavurat [aiTaMn flJia chhthh 3ayceHHiţ;poin<;onneuse â ebarber; Abgratstanze; burring off punching machine; sorjazo fier zâm]: Ştanfă care serveşte la tăierea bavunlor pieselor forjate în matrifă sau a celor turnate, presate, etc. Tăişul plăcii tăietoare are forma identică cu profilul final al piesei de debavurat. Poansonul ser- 3 • b Ştanfe de debavurat. a) schifa ştanfei de debavurat bile forjate; b) ştanfă de debavurat cu piesă de apăsare intermediară; 1) placa inferioară; 2) placă tăietoare; 3) piesă intermediară de apăsare; 4) placa superioaiă;^5) piesă de debavurat; 5*) piesă, după debavurare. veşte, în general,’ numai la împingerea piesei prin golul plăcii tăietoare, astfel încât Fel nu trebue să aibă suprafafa profilată de formă identică cu piesa, ci trebue numai să ajungă în contact simultan cu un număr de puncte suficient de mare pentru ca piesa să nu se deformeze (v. fig.). 5. Ştanfă de decupat [BbipytfHOf! iHTaMn; poinţonneuse decoupeuse; Ausschneidestanze; cutting out punching machine; levâgo szerszâm]: Ştanfă care serveşte la separarea completă din material a pieselor după un contur, materialul decupat constituind piesa confecfionată. Forma ştanfei şi piesele cari o compun depind de forma piesei, de numărul de piese de confecfionat, de c precizia dimensională necesară, de natura materialului. Ştanfa de decupat poate fi, de exemplu: ştanfă obişnuită cu acţiune simplă, cu placă tăietoare şi poanson, fără ghidare (v. fig. I); ştanfă cu placă sau cu coloane de ghidare; ştanfa cu coloane de ghidare, cu matrifă în partea de sus (v. fig. II); ştanfă cu acfiune succesivă, cu coloane de ghidare (v. fig. I sub Ştanfă); ştan|ă cu acfiune simultană, cu coloane de ghidare; ştanfă cu acfiune simultană, cu cilindru de ghidare; etc. Ea poale avea dispozitive opritoare, de alimsntare, de extragere a pieselor sau a deşeurilor, etc. /. Ştanfă deschisă, a) partea inferioară; b) partea superioară cu poa son rapor-tai; c) poanson monobloc; I) piacă de bază; 2) placă de fixare; 3) placă tăietoare; 4) poanson; 5) cep. 727 Pentru materiale moif de exemplu hârtie, carton, pâslă, etc., se folosesc ştanfe de decupat] cu poanson-cujit, prin strivire (v.). II. Ştanfă de decupat cu două coloane de ghidare, cu placă tăietoare în partea superioară, pentru decuparea de piese mari. I) partea i iferioară; 2) poanson; 3) smulgător; 4) resortul sm jlgătorului; 5) partea superioară; 6) placă tăietoare; 7) cep; 8) ejector; 9) tija de acfionare a ejectorului; 10) coloană de ghidare a părfii superioare; 11) material prelucrat. i. Ştanfă da decupat cu poanson-cufit, prin strivire [pe3iţ0B0H IHTaMn; poinţonneuse â l'emporte-piece; Messerschnittstanze; cutting out punching machine; kesselvâgo szerszâm]: Ştanfă care serveşte la tăierea materialelor moi, la cari rezistenfă de rupere la tracfiune e mai mică decât rezistenfă de rupere la forfecare, sau a materialelor plastice (de ex.celuloza, pâslă, pielea, cauciucul, etc.). Ştan-fele de decupat prin strivire sunt caracterizate prin faptul că nu au muchii tăietoare conjugate; ele au o singură piesă tăietoare — poansonul în formă de cufit, cu unghiu de ascuţire mic (de ex. 16 — 20°, pentru hârtie; 8 •••12°, pentru ebonită încălzită, etc.), şi au — în locul plăcii tăietoare — o placă de sprijin, de lemn, de carton, plumb, etc., In care tăişul poan- a b I. Poansoane-cufit tubuiar psntru ştanfe de excizie prin strivire. a) pentru perforare (detaşare); b) pentru decupare; |3) unghiu de ascufire. sonului I poate pătrunde fără să se''tocească (v. fig. I şi //). Ştanfele pot fi cu az-fiune simplă (de ex, pentru decuparea discurilor sau pentru perforare) sau cu acţiune simultană (de ex. pentru decuparea conturului şi perforare, ia rondele). Pentru p:ese mici, cufitul se prelucrează prin aşchiere (ca o preducea) din material plin (v. fig. /); pentru piese cu suprafafa mare sau complicată, cufitul se confecfionează conformând o bandă de ojel după profilul de decupat; muchiile tăietoare nu sunt ascuflte prin abraziune, decât după călire. Ştanfă de decupat prin strivire, specială, este, de exemplu, ştanfa pentru calibrat pi ase de material elastic tăiat în prealabil la foarfecă. Această ştanfă poate fi constituită dintr'o placă tăietoare cu unghiu de ascufire mic (45°) şi dintr'un poanson de apăsare de construcţie simplă (v. fig. tll), sau poate fi o ştanfă cu cauciuc (v. fig. II sub Ştanfă 3) pentru piese de tablă II, Ştanfă de decupat cu poanson-cufit, prin strivire, a) cu acfiunersimplă; 6) cu acfiune dublă, simultană; f) cufi* pentru decupare (Ia exterior); 2) cufit pentru detaşare (la inferior); 3) ejector pentru piesă; 3') ejector pentru deşeuî 4) resort de acfionare a ejectorului; 5) placă cu cep de fixare la berbecul ptesei, subfire (ofel până la 15 mm), la care poansonul e constituit dintr'o placă de ofel (de ex. din a b III. Ştanfă de decupat cu poanson-cufit, prirv strivire, a) partea superioară; b) partea inferioară; 1) placă de bază; 2) dispozitiv .(placă) [de alimentare, fixă; 3) poanson de apăsare; 4) piesă de ajustat prin decupare. tablă de ofel-crom, necălită), iar pies3 de apă** sare e constituită din una sau din două plăci de cauciuc suprapuse. 2. Ştanfă de detaşat. V. Ştanfă de perforat, s. Ştanfă de finisat [OTfleJlOHHbiH IHTaMn; poirv ţonneuse de finissage; Nachschneidestanze, Ka~ librierstanze;finishing punching machine; utânvâgo szerszâm]: Ştanfă care serveşte la calibrarea pieselor preştanfate, pe o parte sau pe totalitatea conturului a b I, Ştanfare de finisare la un sector dinfat. a)’piesă cu sector dinfat interior; b) detaliul sectorului dinfat, cu straturile de material îndepărtat prin trei treceri de ştan-fare; f) conturul piesei preştanfate; 2) şi 3) conturul piesei dw'pă cele două treceri intermediare; 4) conturul, după ultima trecere de finisare. ei, la îmbunătăţirea calităfii suprafefei laterale? provenite din tăiere şi la obţinerea perpendicularităţii între această suprafafă şi suprafefele frontale 728 , ^le pieselor. îndepărtarea excesului de material—• după conturul exterior aHpiesei sau după conturul golurilor în piesă, obfinute prin ştanfare (v. fig.l) —* se face prin răzuire, sub formă de aşchii (v. fig. II), spre deosebire de celelalte ştanfe, Ia cari deşeul nu se prezintă sub formă de aşchii. Diferenfa dintre dimensiunile piesei preştanfate şi cele ale piesei după finisare depinde de natura materialului şi de grosimea lui şi are, de exemplu, valorile indicate în tabloul de mai jos. Excese de finisare. în milimetri. Grosimea piesei de curăfit, în mm Alamă, ofel moale Ofel de duritate medie Ofel dur 0,5-. 1,6 0,10—0,15 Q,15--”0,20 0,15--0,25 1,6- 3,0 0.15--0.20 0.20.-0.25 0,20-.-0,30 3,0---4,0 0,20.-0,25 0,25*..0,30 0,25---0,35 4,0--5,2 0,25.-0,30 0,30- -0,35 0,30-.*0,40 La piese de mere precizie, f. nisarea se face cu două sau cu mai multe treceri de răzuire prin ştanfare, pentru fiecare trecere piesa trebuind să aibă un exces de cca 70% din valorile din tabela de mai sus; se poate efectua ştanfare de finisare cu mai multe perechi de unelte tăietoare, în operafiuni succesive, sau cu poanson cu mai multe tăişuri succesive, într'o singură trecere (v. fig. III), Finisarea se execută, de cele mai multe ori, cu poanson mai I/. Ştanfare de finisare la exferior, cu poen-scn rr.ai mic decât placa tăietoare, a) formarea primului inel din excesul de material 'care se separă de-s-lmcul suprafefei de teiere; b) şi c) formarea uncr noi inele, cari împing inelele formate anftricr, întinzându-Ie şi ripâr.du-le; 1) poanscn; 2) placă tăietoare; 3) piesă dejinisaf; 4), 5) şi 6) inele de material în exces. mic decât placa tăietoare (jocul dintre acestea fiind de 0,05*”0,C8mm), sau, uneori, cu poanson mai mare decât golul plăcii de tăiere; în acest caz, dimensiunile transversale ale poansonului depăşesc cu 0,1 •••032 h dimensiunile corespunzătoare ale piesei (b fiind grosimea piesei), împingerea prin piesă fiind efectuată de p'esa următoare, trecută prn ştanfă. Ştanfele de finisat au, afară de cazuri excepfic-nale i n dispozitiv de alimentare care poate să fie fix (constituit dintr'o plasă cu un gol cu contur corespunzător conturului piesei preştanfate), sau III. Poanson de ştanfă de finisat tu mai multe muchii tăietoare pentru acţiune succesivă. cu piese eu mişcare de oscilafie sau cu mişcare de translafie (v. fig. IV), IV. Ştanfă de finisat, cu ghidaj cu coloane, cu 'alimentator cu mişcare de translaţie. /) partea inferioară; 2) placă de tăiere; 3) alimentator cu mişcare ds iranslafie; 4) ghidajele alimentatorului; 5) coloane de ghidare; 6) partea superioară; 7) poanson; 8) cep. i. Ştanfă de perforat [np06KBH0H npecc; poin-ţonneuse â l'emporte piece; Lochstanze; perforat-«ng punching machine; âtlyukaszfo szerszâm}: Ştanfă care serveşte la desprinderea completă de mcterial din inte- i riorul unei prese, după un anumit contur, materialul excizat constituind deşeu. Forma ştanfei şi piesele componente depind 8 de natura materia- “ lului, de precizia , dimensională ne- jgi> cesară, de numă-rul de piese con- ™' fecfionate, etc. Ştanfa de perforat poate fi: O ştanfă ** Ş^arfă de perforat cu qhidaje corn-obişnuită, cu ac}iu- ^ ne Simpla, Şl care f) placă inferioară; 2) p la:3 tăietoa-poafe fi deschisă re: *) coloane da ghidare; 4) bucele sau poate fi CU S5 .V P,acă de ghidare; . v j i . , 0 placa de fixare a poanso^nelor; placa Cfe ghidare, 7) poansoane; 8) rescrt elicoidal' CU tije de ghidare, 9) P,acă supe’ ioară cu cep de fixare cu ghida;e combi- în berbec** 10) Piesă de perforat, nate (v. fig. /); o ştanfă cu poansoane multiple, cu acfiune simultană; o ştanfă de perforat transversală, pentru găuri în piesele obfinute pr ri îndoire, etc. Ea poate avea diferite dispozitive opritoare, fixatoare, extractoars, etc. Poansoanele ştanfelor. de perforat pot avea fafă dj tăiere plană, bombată concav sau con- III. Forme de dopuri excizaie din fablă prin ştanfare. a) dcp normal, decipat cu ştanfă cu joc corecf între poanson şi placa fă etoare; b) dop detoşaf cu pcanson cu unghiu de ascufire negativ, defcrmaf p enfru micşorarea forfei de tăiere. e d ef II. Forme de poansoane de perforat rotund, pentru detaşare. a) cu fafa concavă şi cu unghiu de ascufire pozifiv; b) şi e) cu fafa convexă; d), e) şi f) cu unghiu de ascufire negativ, vex, strâmbă, etc. (v. fig. //), după materialul prelucrat, după pozifia găurilor în raport cu pereţii piesei prelucrate, etc. Pentru evitarea a-păsării laterala în placa tăietoare sau pentru a cbfine o calitate mai bună a suprafefei de tăiere, dopul scos prin perforare (v. fig. III) e deformat, datorită formei poansonului (ceea ce poate mări însă forfa de apăsare necesară). Penfru perforat materiale moi sau elastice, de exemplu cauciuc, carton, pânză, etc., se utilizează ştanfe de decupat cu cufit, prin strivire (v.). Sin. (parfial) Ştanfă de detaşare. î. Ştanfă de răzuit: Sin. Ştanfă de finisat (v.). t. Ştanfă de retezat [0Tpe3H0ft niTawn; poin-ţonneuse decoupeuse; Abhacksfanze; chopping punching machine; lemetszo szerszâm]: Ştanfă care serveşte la separarea piesei, după o linie deschisă, din banda de material, dacă piesa nu necesită o mare precizie dimensională şi de calitate a suprafeţei de tăiere. De cele mai multe ori, poansonul e mai lat decât banda de metal prelucrată, şi are muchiile tăietoare cu forma terminafi.lor piesei care e detaşată şi ale piesei care urmează să fie tăiată (v. fig.). De obiceiu nu se foloseşts o ştanfă de retezat cu aefiu-ne simplă de retezare, ci o ştanfă compusă penfru două sau trei operafiuni (de ex. perforare şi retezare).' s. Ştanfă de brichetat legume uscate. V. Maşină de brichetat legume uscate. 4. Şfan|ă de format săpun» V. Maşină de format săpun. G T V Retezare cu ştanfă. 1) banda de material cu perforaţia de primă ştanfare; 2) poanson de retezot cu tăişuri corespunzătoare celor două extremităţi ale piesei; 3) piesă. 72? •. Ştanfare [mTaMnoBaHHe; decoupage; Schnei-den, Schneiden durch Stanzen; cutting ouf; hideg-sajtolâs, lyukasztâs, stancoiâs, kivâgâs]. Metl.,Tehn.: 1. Operafiune de fasonare prin tăiere fără aşchiere, cu ajutorul unei ştanfe (v. Ştanfă 3), penfru a obfine, din material cu una sau1'cu două dimensiuni mici în raport cu celelate (de« ex. dintablă, din bandă, sârmă, discuri), obiecte de aceeaşi formă. Ştanfarea se poate efectua la rece (pentru materiale nemetajee şi pentru materiale metalice cu grosime mica) sau la cald (pentru materiale metalice cu grosime mare, de ex. pentru piese de tablă de ofel cu grosimea mai mare decât 20 mm). După forma pe care trebue să o aibă piesa GCIF) Fj !l r 3^^ Ky Phse obfinute prin ştanfare (tăiere), a) decupare; b) detaşare (de perforare); c) retezare; d) secţionare; e) creştere fă^ă producere d= resturi (de ex. pentru încopciere); f) detaşare (de crestare) şi retezare; I) conturtfiafr sau piesă detaşată; 2) poanson de crestare; 3) poanson de retezare. prelucrată, se deosebesc următoarele feluri de ştanfare (v. fig.): 6. Ştanfare de calibrare. V. Ştanfare de finisare. ?. Ştanfare de crestare [iiiTaMiiosaune 'fljia Hace^KH; echancrer par estampage; Einschneiden durch Stanzen, Schlitzen durch Stanzen; slitstam-ping; bevâgâs hidegsajtolâssal], 1. Ştanfare prin care se separă materialul dup? un contur deschis, fără producere de resturi, materia'ul separat rămânând legat de restul piesei; de obice'u, materialul separat e supus şi unei operafiuni de deformare plastică, utilizând — în locul ştanfei de crestat— o matriţă compusă, de crestat şi curbat. — 2. Ştanfare penfru realizare a unei crestături, p in detaşarea unui fragment de material dela marginea unei piese. 8. Ştanfare de debavurare [OTfl3JieHHe 3ay~ ceHHU niraMnoBatmeM; debavurer par estampage; Abgraten durch Stanzen; stamping off the bun; sorjşzâs hidegsajtolâssal]: Ştanfare prin care se îndepărtează bavurile de pe piese fabricate în serie, prin mafrifare la cald sau la rece. 9. Ştanfare de decupare [BbipyâHoe iUTaMno-BaiIHe; poinţonner; Ausschneiden durch Stanzen; punching; kivegâs hidegsej^olâssal]: 1. Ştanfare prin care se scoate din materialul de prelucrat un fragment de material, astfel încât să se folosească, fie materialul separat, fie materialul din care s'a separat. Ştanfarea se efectueezS cu poansoane masive, cu tăişuri cu unghiu de ascufire mai mare decât 60°, la materiale tari, respectiv cu poan- 730 _ soane-cufit cu unghiu de ascufire mai mic decât 45° şi, do obiceiu, mai mic decât 25°, la materiale subfiri sau la materiale moi sau elastice (de ex. piele, celuloză, pâslă, cauciuc, etc.). Sin. Stanzen; cutting; levglasztâs hidegsajtolâssal]: Ştanfare prin care se separă, în două sau în mâi multe bucăţi, o piesă preştanfată plată, sau o piesă preştanfată sau presată, cavă. Exemple de dispoziţie a pieselor decupate pe benzile de material penfru decupat, a) cu aşezarea pieselor (linguriţe) înclinat, pe două rânduri inversate; b) cu aşezarea pieselor (penije) transversal pe două rânduri inversate; c) şi d) cu aşezarea pieselor triunghiulare pe un singur rând, respectiv pe două rânduri inversate şi (cu coeficient de utilizare a materialului mai mare); /) şi f*) bucata de bandă de material necesară penfru doul piese, bucata (/) fiind mai mare decâf bucata (/'). Ştanfare de excizie. — 2. în sens restrâns, ştanfare de decupare la care urmează să fie utilizat fragmentul separat din interiorul materialului. î. Ştanfare de detaşare [nrraMnoBaHHe; poin-^onnage â l'emporte-piece; Ausschneiden durch Stanzen; stamping; levâgâs hidegsajtolâssal]: Ştanfare la care urmează să fie folosit materialul din care se desprinde fragmentul. Ştanfarea de detaşare poate fi ştanfare de crestare sau ştanfare de perforare. 2. Ştanfare de excizie. V. Ştanfare de decupare 1. 3. Ştanfare de finisare [OTAeJlOHHaa ilITaM-IlOBKa; estampage de finissage; Nachşchneidan durch Stanzen; finishing stamping; utânvâgâs hideg-sajtolâssal]: Ştanfare prin care se real’zează o mare precizie în dimensionări, la o parte sau la întregul contur exterior sau interior al piese»; se îmbunătăfeşte calitatea suprafefei rezultate din tăiere şi se obfine perpendicularitatea dintre această suprafafă şi suprafefele frontale ale piesei. Ştanfarea de finisare se poata efectua printr'o singură trecere, cu o unealtă cu unu sau cu mai multe tăişuri. Sin. Ştanfare de calibrare. 4. Ştanfare de perforare [np06HBH0e niTâM-nOBaHHe; perforation par estampage; Lochen durch Stanzen; hole stamping; lyukasztâs hideg-sejtolâssal]: Ştanfare de detaşare la care se desprind, din interiorul materialului care urmează să fie utilizat, fragmente de material, după o linie închisă. 5. Şfanfare de retezare [oTpesnoe iHTaMno-BaHHe; decoupage par estampage; Abhacken durch Stanzen; cutting; levâgâs hidegsajtolâssal]: Ştanfare prin care se separă piesa dintr'o bandă de material, printr'o tăietură după unccntur deschis. Retezarea se aplică, dacă piesele nu cer o mare precizie dimensională sau o înaltă cal tate a suprafefei de tăiere. #. Ştanfare de şecfionare [pa3AejiHTejibHoe înraMnoBaHHe; decoupage; Abtrennen durch 7. Şfanfare de făiere a marginilor [iHTaMnOBKa KPOMOK; rogner Ies bords par estampage; Be-schneiden durch Stanzen; clipping the edges by stamping; lemetszes hidegsajtolâssal]: Ştanfare prin care se îndepărtează materialul în exces de pe piesele fabricate prin îndoire sau ambutisare (de ex. în cazul când, în procesul de fabricare a acestora, a fost necesară o margine pe care să apese planatorul unei matrife). 8. Şfanfare [iHTaMnOBKa; embouter, etirer; Stanzen; stamping, dishing; hidegsajtolâs, lyu-kasztâs]. Metl., Tehn.: 2. Nume comun pentru operafiunea de fasonare la cald sau la rece, fără aşchiere, a unor obiecte de aceeaşi formă, din material cu una sau cu două dimensiuni mici fafă de celelalte (fablă, bandă, discuri, sârmă), efectuată prin tăiere cu ajutorul unor ştanfe (v, Ştanfă 3), sau prin deformare plastică, cu ajutorul unor matrife (v.). Operafiunile efectuate prin tăierea fără aşchiere, cu ajutorul ştanjelor, se numesc ştanfare prin făiere sau, mai scurt, ştanfare (v. Ştanfare 1). Operafiunile efectuate prin deformare plastică diferă după forma pe care trebue să o aibă obiectul (finit sau semifabricat). Exemple: îndoirea, înrularea sau rularea, ambutisarea sau tragerea, presarea prin ştanfare, stamparea. îndoirea e fasonarea între fefele de lucru paralele ale unei matrife de îndoit (v.), astfel încât grosimea materialului rămâne practic constantă.— înrularea sau rularea e fasonarea marginilor pieselor de tablă într'o matrifă de rulat (v.), astfel încât să se formeze o bordură cu secfiunea transversală în ere de cerc. — Ambutisarea sau trage» rea cuprinde fasonarea prin tragere de corpuri în formă de cupă, din semifabricate plate sau cave, într'o matrifă de tras (putând fi efectuată cu sau fără fixarea marginilor în cursul deformării şi cu sau fără subfierea materialului); după cum adâncimea Fazele fabricării unei piese pave, prin şfanfare cu şfanfe şi. mafrife. 731 a) decuparea discului de tablă (blancheiă) şi prima fază de amfcutisare obişnuită; b) a doua fază de ambutisare; c) prima fază de fasonare; d) a doua fază de fasonare (cu fixator rezemat elastic); e) fasonare finală; f) tăierea marginii şi crestarea inelului detaşat; g) detaşarea fundului; h) fasonare pentru evazarea gâtului şi răsfrângerea marginii lui; /) perforarea găurilor în bordură; /) detaşarea găurii penfru tubulura laterală în manta; k) răsfrângerea pentru formarea tubulurii; • I) perforarea mantalei în partea cilirdrică; 1) pcanson servind şi ca inel de tras; 2) fixator, respectivpianatcr; 3) placă tii_e°- , foare,' inelară; 4) tijă între planafor şi resort; 5) poanson de tras; 5') poanson suplemenfar; 6) placa ejectcrului; 7) inel (matrifă) de tras; 8) matrifă; 9) poanson de decupat; 10) poanson de crestat; 11) poanson de ghidare; 12)' piesă dp reazem; 13) poanson de evazat şi răsfrânt; 14) spin de fixare; 15) piesă de reazem servind şi ca placă tăietoarei 16) placă inferioară; 17) partea superioară a mafrifei. 732 corpului cav obfinute mica sau mare în raport cu diametrul acestuia, ambutisarea se numeşte ambu-tisare obişnuită (sau,mai scurt, ambutisare), respectiv ambutisare de adâncire (sau tragere adâncă, adâncire sau prokindare). — Presarea prin ştanfare ct-prinde operaţiunile de fasonare în matrifele a căror acfiune de tragere e pufin pronunfată, sau combinată cu altă acfiune (de ex. cu îndesare, cu îndoire, etc.). După forma pieselor rea izafe, presarea poafe fi, de exemplu: imprimare sau profilare, dacă se trag piese cu profiluri de adâncime mică, înfre matrifă şi poanson, cu profiluri identice şi puf n adânci; fasonare, dacă se trag piese pentru a li se da forma finală, în matrife cu profiluri cari pot ti diferite (uneori, de ex. am-but sarea obişnuită, respectiv ultima fază de ambutisare profundă sunt, în acelaşi timp, şi o fasonare); îndreptare sau planare, dacă o piesă curbată sau gondoSată e planată prin presarea într'o matrifă de planat; răsfrângere, dacă la o piesă plană sau cavă, perforată în prealabil, sunt u Şfanfare [tnTaMnOBaHHe; pressage â sec; Stanzen; punching, stamping; hidegsajtolâs]. 3» Ind. st. c.: Procedeu de fasonare a maselor ceramice uscate, amestecate cu pufină apă sau uleiu, în matrife închise, prin apăsare exsrcitată cu ajutorul preselor. Presiunea de lucru e de 60— lOOat. Produsele obfinute au retragere foarte mică Ia uscare. Procedeul e aplicat mai ales în electroceramică, pentru confecţionarea de piese mici, de formă complicată. 2. Ştanfare [pacnHCbiBanHe KHH0njieH0K; soustitrer; Titelstanze; die pressing; cimnyomâs]. 4. Cinem.: Operafiune de imprimare mecanică a subtitlurilor pe flme. s. Ştanţat, maşină de ~ [flbiponpodHBHoă CTaHOK; poinţonneuss; Lochmaschine, Lochstanze, Lochwerk; punching machine; lyukaszto gep]. Metl., Tehn.: Presă (v.) construită pentru a servi la deta-şarea.dintr'un material, a unor fragmente după o linie închisă (perforare) sau a unor fragmente după o linie deschisă, dela marginea piesei (crestare Piesă cavă în dierifele faze de prelucrare, dela disc preşfanfat din bandă Ia piesa finită. răsfrânte marginile (la interor sau la exterior), pentru a se forma o gaură cu perefi (cilindrică sau de altă formă); sirăpungere, care e o răsfrângere a marginilor unei găuri, efectuată de cele mai multe ori în vederea unei îmbinări prin nituire ulterioară; umflare, care este o operafiune de mărire a dimensiunilor transversale ale pieselor, prin întinderea materialului din spre interior; gâtuire, care e o reducere a dimensiunilor transversale într'o zonă a pieselor cave, prin îndesare din spre exterior, «sau prn tragere, pentru formarea unui gât (sertisarea e o gâtuire la care se realizează simultan asamblarea cu o a!tă piesă); punctare sau trasare, care e o imprimare prin apăsarea unor punctatoare, proeminente pe fafa poansonului, în vederea unei găuriri ulterioare. — Stamparea e o fasonare prin apăsare între două piese de lucru (poansoane) ale unei matrife de stampat, prin deplasări mici ale masei de material prelucrat pentru obfinerea de p ese cu diferite grosimi, în diferitele secfiuni transversale. — îndesarea e o deformare într'o nrjatrifă de îndesat, pentru acumu'area materialului în anumite zone ale piesei (v. fig. şi planşa). Ştanfarea în sens larg se efectuează adeseori cu ajutorul unor matrife combinate sau compuse, pentru a efectua simultan sau succesiv mai multe operafiuni, cu detaşare), cu ajutorul unor ştanfe de perforat, respectiv de crestat. Maşina de ştanfat poate fi Maşină (presă) de ştanfat cu mişcarea automate, în zig-zag, a maferiaiu'ti. I) batiu; 2) corp inclinab l; 3) masa de prindere a m3fer|3« lului; 3‘) pozifia mesei la inclinarea maximă; 4) me anism de comandă a mişcărilor toii de t-bl?; 5) masă de al.men-,tare; 6) foi de toblâ de prelucrat. portativă, transportabilă sau stabilă. Ea poate fî acfionată manual (de ex. pentru perforat tablă subfire) sau mecanic. Maşinile de ştanfat acfîonate manual pot avea poansonu! acfionat printr'un mecanism cu pârghii simple, cu şurub şi piulifă, cu genunchiu, cu cama» cu rofi (sau sectoare) dinfate, etc* 733 Maşinii© de ştanfat acfionate mecanic pot fi acfionate hidraulic; de cela mai multa ori, ele sunt acţionate stereomecanic. Maşinile acfionate hidraulic sunt asemănătoare maşinilor de nituit hidraulice. Maşinile de ştanfat acfionate stereomecanic pot avea poansonul acţionat prin mecanisme cu cama, cu excentric, cu genunchiu, cu manivele şi bielă, etc. Maşinile de ştanfat se construesc, de obiceiu, ca maşini verticale sau orizontala şi, rareori, ca maşini cu direcfia de mişcare a poansonului înclinată fafă de orizontală. Tipuri deosebite sunt: maşinile de ştanfat cu două locuri de lucru şi cu postament şi mecanism de acfionare unic; maşinile de perforat simultan mai multe găuri (de ex. penfru fabricarea tablei perforate); maşinile de ştanfat cu masă mobilă, pentru table grele; maşinile de ştanfat (prese) eu deplasarea materialului (v. fig.); etc. t. Ştanfat, maşină de Arte gr. V. Maşină de ştanfat, sub Maşini din industria artelor grafice. 2. Ştapel [tnianeJlb; meche; Stapel; staple; furt], Ind. text,: Mănunchiu de fibre textile paralelizate, cu capetele dela una dintre extremităfi cât mai apropiate de un acelaşi plan, folosit pentru determinarea lungimii medii a fibrelor unui material textil. Mănunchiul se aşază pe un carton sau pe o scândură mică, acoperită cu catifea neagră, şi se măsoară cu o riglă gradată, apreciindu-se limitele întră cari sunt cuprinse lungimile majorităfii fibrelor componente. Când se face o astfel de măsurare, se spune că se »ia ştapelul" materialului textil respectiv. — Lungimea determinată se numeşte lungime ştapel sau lungime comercială. Ea depăşeşte cu 2-»4 mm lungimea medie reală. Dacă fibrele sau grupurile mici de fibre se aşază cu un cap pe o orizontală, în ordinea mărimii, şe obfine diagrama ştapelului. 3. Ştaufer: Sin. Gresor cu presiune. V. sub Gresor. 4. Şteamp [nojţnecTHK, ctoji6; pilon; Poch-stempei; stamp; erczuzo-berendezes]. Mine: Veche maşină de lucru, de sfărâmat minereuri, compusă, în principal, dintr'o săgeată (stâlp) care pisează minereul într'o piuă. Pentru a mări randamentul, şteampurile se grup2ază câte doua, trei sau câte cinci într'o singură piuă, formând o baterie. Elementele componente ale unei baterii de şteampuri sunt: săgefile (şteampurile propriu zise), piua, arborele cu came, cadrul, silozul cu dispozitivul de alimentare cu minereu, şi conductele de apă (v. fig.). O săgeată se compune dintr'o bară rotundă de ofel, cu diametrul de6”*10cm, înălfimea de 3***5 m şi greutatea de 180--850 kg. Capătul inferior al barei, strunjit conic, pătrunde şi e fixat cu pene într’o piesă grea, numita îngreuni-tor. Acesta e de ofel, cilindric, şi are înălţimea de 45***100 cm, iar la partea de jos are o gaură conică, în care pătrunde şi e fixat cu pene capul conic al .piesei celei mai de jos a săgeţii, numită sabot, papuc sau cap de săgeată. Sabotul e o piesă masivă, turnată din ofel foarte dur, care, în timpul sdrobirii, ajunge în contact cu minereul. Săgeata acfioneaza ca un ciocan, şi mişcarea ei se realizează cu ajutorul unui Şfeamp, manşon fixat cu pene la partea superioară a să-gefii, asupra căru'a acţionează came montate pe un ax orizontal. Camele ridica şi apoi lasă săgeata, cu toată greutatea ei, să cadă peste minereu, pe care îl sdrobeşte. înălfimea de cădere a şteampului poate fi variată, montând manşonul mai sus sau mai jos. /Fiecare săgeată e înzestrată şi cu un opritor Acesta e o pârghie, care poate fi aşezată sub capul de ridicare (manşonul), pentru a menfine săgeata la o anumită înălfime, în vederea reparaţilor, a întrefinerii sau a cercetării. Piua e partea bateriei în care se sdrobeşte minereul. E o piesă monobloc, turnată din fontă. Baza şi părfile laterale sunt apărate contra uzurii prin plăci de protecfiune, în fundul piuei şi sub fiecare săgeată se găseşte o piesă puternică, numită talpă sau nicovală, pe care loveşte sabotul segefii. Pe toată lungimea peretelui din fafă aj piuei se fixează o sită, prin care se evacuaază materialul fărâmat. înălfimea la care se aşază sita variază între 10 şi 40 cm, iar mărimea ochiurilor ei determină finefa la care se fărâmă minereul. Piua se fixează pe o fundafie de lemn sau de beton, cu şuruburi de fixare sau de ancorare. Axul cu came, de ofel, e aşezat la înălfimea manşoanelor şi se sprijine la extremităfi în paliere. Mişcarea de rotafie a axului e imprimată de o roată montată la unul dintre capetele axului, acţionată de un motor electric cu transmisiune prin curea. Diametrul axului cu came e de 10—18 cm. Camele sunt piese de ofel în form$ de S, fixate pe ax cu ajutorul unor pene. Ele acfionează lateral asupra manşoanelor, impri-mându-le mişcarea de ridicare prin alunecare pe profilul camei. Acfionând lateral, cama dă săge- 73* (8 şi o mişcare de rotafie, ceea ce uniformizează uzura sabotului şi a manşonului. Profilul camei asigură ridicarea cont nuă a segafii, vertical şi cu vitesă constantă. înălfimea de ridicare variază între 15 şi 25 cm. Cadrul e construit aproape totdeauna din lemn. Pe el se fixează palierele axului cu came, se sprijne conductele cari aduc apă în piuă şi se prind grinzile cari ghidează săgefiie pentru a păstra permanent pozifia verticală. Aceste grinzi formează cele doua ghidaje ale săgefifor; ele sunt prinse de cadru cu buloane. Fiecare ghidaj e compus din două grinzi alăturate, cari au între ele găuri prin cari trec şfeampuri.’e. Unul dintre ghidaje se montează ia 0,5—1 m deasupra piuei, iar al doilea, la 1,6—2 m de primul. Apa necesară fărâmării e adusă în piuă prin conducte. Consumul de apă e de 5—20 m3 la tona de minereu fărâmat. în spatele piuei se găseşte silozul bateriei. Acesta e construit din lemn şi are o capacitate care asigură 1—2 zile de lucru ai bateriei. Alimentarea cu minereu se face printr’un dispozitiv comandat de săgsfi a căror mişcare pe verticală produce deschiderea unor jghiaburi — şi a unui scoc prin care materialul alunecă din siloz în piuă. Repartifia uniformă a eforturilor asupra arborelui motor se asigură printr'o distribufie cât mai omogenă a minereului în piuă. în acest scop, căderea săgefilor se aranjează în ordinea: 1, 3, 5, 2, 4 sau 1, 4# 2, 5, 3. Dimensiunile materialului cu care se alimentează şteampurile sunt cuprinse între 0 şi 50 mm, iar o săgeată obişnuită (de 360 kg) are 90—92 de bătăi pe minut. Capacitatea de fărâmare a şteampurilor depinde de dimensiunile săgefilor, de mărimea materialului supus fărâmării şi de finefa pe care trebue să o aibă produsul final. Pentru un material de alimentare de 25—50 mm, fărâmat până la 0,5 mm, capacitatea de prelucrare e de 3—6 în 24 de ore, pentru fiecare săgeată. Consumul de energie penfru o tonă de minereu e de cca 16 kWh. Raportul dintre solid şi lichid în turbureala din piuă e de 1:20. în cazul minereurilor aurifere se adaugă în piuă mercur şi plăci de amalgamare, cari vor refine grăunfii mari de aur amalgamat, iar turbureala dela şteampuri trece pe mesele de amalgamare montate în fafa bateriei, sub nivelul sitei, unde e refinut aurul liber de turbu-reală, cu ajutorul mercurului. Avantajele folosirii şteampurilor sunt: gradul înalt de fărâmare, construcfia simplă şi puternică, întrefinerea şi supravegherea uşoară, iar pentru minereurile de aur, măcinarea materialului şi extragerea metalului în acelaşi tirrp. Acesfe maşini prezintă desavant3jele că au un mare consum de apă, că sguduirile puternice ale fundafiilor reclamă spafiu mare şi fundajii puternice, şi că fac sgomot foarte mare. r\ u s. Ştearf [maXTepCKaa JiaMna;crapaud;Frosch-tampe; operi candle lamp; beka, nyiltlâmpa], Mine: Lampă minieră portativă, cu flacără deschisă, arzând cu seu. 2. Şfemuire. Meii. 1. V. Matare. — 2. Sin* Mataj (v.). 3. Şfemuifor [HSKaHKa; mâtoir; Stemmer, Stemmei^el; caulking chisel; tomorito veso]. Metl., Tehn.: Unealtă de refulare de me- tal, în formă de daltă dreaptă sau strâmbă, însă cu muchia de lucru boantă (v.fig.), care se foloseşte la mata-rea (v.) manuală sau mecanizată a îmbinărilor prin nituri ale tablelor (la marginea tablelor şi la periferia capetelor de nit), sau a îmbinărilor cu frânghie gudronată şi plumb, a tuburilor de fontă cu mufă, şi, uneori, la călfătuirea (v.) bordajelor şi a punfilor de lemn ale navelor. Pentru lucru, ştemuitoarele folosite la operafiuni manuale sunt ţinute cu o mână şi lovite cu un ciocan, iar cele pentru operafiuni mecanizate sunt montate într'un ciocan pneumatic» 4. Ştergar [nojioieHiţe; essuie-main; Hand-tuch; towel; torulkozo]. Ind. text.: Produs textil de formă dreptunghiulară, lungă, a cărui fesătura poafe fi simplă, buclată, în fagure, etc., folosit pentru şters. Sin. Prosop. 5. Ştergălor de geam [CTeKflOOHHCTHTeJib; essuie-glace; Scheibenwischer; screen wiper; ablaktorlo]. Auto.: Aparat constituit din una sau din două palete cu muchie ştergăfoare de cauciuc şi dintr'un sistem de pârghii articulate, care Ştemuîfoars penfru fuburi de fontă. Ştergător de geam. î) motorul şfergăforului; 2) pârghie de acfionare; 3) paletă; 4) parbriz. asigură o mişcare pendulară sau rectilinie alternativă a paletelor, fie prin acfionare manuală, fie prin folosirea unui motor electric sau pneumatic (de putere foarte mică). Ştergăforul de geam se montează pe parbrizul vehiculelor, astfel încât acesta să poată fi curapt de picături de ploaie, de zăpadă, de praf, etc. pentru a asigura conducătorului şi, eventual, celorlalfi ocupanfi ai vehiculului (v. fig.)» ° bună vizibilitate. 735 Se deosebesc ştergătbare electrice, pneumatice, manuale^ etc., după felul energiei de acfionare folosita; Ia ştergătorul electric, motorul e legat în derivafie la circi ifuf electric al autovehiculului, iar la ştergătorul pneumatic, motorul e acfionat prin depresiunea de aspirafie a motorului autovehiculului. Deoarece durata de funcfionare a unui şter-gător de geam e Tmitată (de ex. numai în timpul ploii), penfru punerea şi scoaterea din serviciu a ştergătoarelor electrice sau pneumatice se foloseşte un întreruptor. 1. Şfflff: Sin. Spin (v.). 2. Şt It de ghidare. Metl. V. Tijă de ghidare. s. Şfih [jiOTKa, BbinycKoe OTBepCTHe; trou de coulee, stoupaf; Stichloch, Stich; tap hole; csapolo nyilâs]. Metl.: Gura de scurgere dintr'un cuptor a metalului lichid. (Termen de atelier). 4. Ştiinfă [HayKa; Science; Wissenschaft; Science; iudomâny], 1. Gen.: Totalitatea ştiinţelor naturii şi a celor sociale. Odată cu desvoltarea ştiinfei a fost nevoie de o împărfire tot mai accentuată a ei în ştiinfe speciale, iar termenul ştiinfă a luat astfel şi accepţiunea de: fiecare dintre ştiinfele speciale (v. Ştiinfă 2). Prin ştiinjă se urmăreşte descoperirea leg’lor obiective ale fenomenelor, şi explicarea fenomenelor. Cunoaşterea legilor obiective ale naturii şi societăfii constitue o condifiune necesară a cunoaşterii şliinfifice. Obiectul de cercetare al ştiinfelor naturii îl constitue natura, pe care acestea o studiază fără interpretări împrumutate din alte surse, afară de însăşi natura externă. Obiectul de cercetare al ştiinfelor sociale îl constitue societatea omenească. Ştiinfă dă omenirii posibilitatea de a prevedea fenomenele şi procesele obiective din natură şi din societate. Ştiinfă se desvoltă pe baza necesităţilor viefii materiale a societăfii; ea depinde şi e determinată de ele, sub influenfa problemelor pe cari le pune practica. Ştiinfă şi producfia sunt interdependente: ele se condifionează una pe alta. Ştiinfă îşi datoreşte originea şi existenfa, în cele din urmă, producfiei materiale. Cele mai mari descoperiri ştiinţifice au fost făcute în legătură cu rezolvarea unor probleme ale practicei. în deosebi, e important rolul pe care-l are în acest sens tehnica (v. Tehnică). 2. Gen.: Ansamblul format dintr'un sistem de cunoştinfe, din fundamentarea şi consecinfele lor. Cunoştinfele din domeniul unei ştiinfe formează un sistem, fie fiindcă se deduc unele din altele, de exemplu în Logică sau în Matematică, fie fiindcă se referă la un acelaşi grup de fenomene sau obiecte, de exemplu în Fizică, în Chimie, în Zoologie sau în Botanică, adică la un acelaşi domeniu de cercetare. Din punctul de vedere al scopului imediat urmărit, deosebim în Ştiinfă o parte în care predomină elementele teoretice şi o parte în care predomină elementele de aplicafie; acestea sunt strâns legate între ele şi se influenfează una pe alta. Exemple: Fizica teoretică şi Fizica aplicată; Matematica teoretică şi Matematica aplicată* efci Ştiinfele aplicate ale naturii, în cari se studiază fenomenele din punctul de vedere al aplrcafiilor lor în tehnică, se numesc Ştiinfe tehnice. Exemple: Hidraulica, Termotehnica, Electrotehnica, etc. 5. Ştioînă [niTOJlbHfl* Fajiepej?; galerie a flanc de coteau; Stollen; adif; taro, târna]. Mine: Galerie de coastă. (Termen regional). 6. Ştir [nJHpHliajamarante; Amarant; love-lies-bleeding; amarant]. Hort.: Plantă anuala, cultivata pentru portul său elegant şi pentru coloritul frunzelor şi al florilor sale. Se plantează în parcuri şi în grădini, în grupuri mari, plstbande, terase, şi în fafa boschetelor. înfloreşte din Iunie până la îngheţ, în colori foarte variate, predominând roşul-liliachiu. Inflorescenţa e un spic lung, care atârnă într'o singură parte. Se înmulfeşte prin seminfe, direct afară, pe brazde. ’ 7. Ştiubeiu [KOJlOAa, yjien; ruche; Bienen- stock; hive; kaptâr]. Ind. far.: Stup de albine făcut dintr'un butuc găurit. 8. Şîorfuire. Ind. lemn.: Sin. Retezare (v.)» 9. Şfraif. Gen.: Sin. Şuvifă (v. Şuvifă 2). 10. Ştrand [nJiaîK, niTpatm; plage; Ştrand; ştrand; ştrand]. Urb.: Teren amenajat la marginea unei ape, folosit, în t’mpul verii, ca solariu (plajă), ca loc de baie sau chiar pentru sporturi nautice. Plajele şi locurile de bai de pe apele curgătoare se amplasează cu 50 m în amonte de locurile murdare (ieşirea apelor de scurgere, locurile pentru parcarea şi adăpostirea vitelor, etc.), cum şi la distanfa de cei pufin 1000 m de construcfiile portuare. Plaja ştrandului se amenajează cu spafii verzi, cu spafii cu nisip, umbrare şi, uneori, cu alee cu bănci pentru odihnă, cum şi cu bufete, cabine de des-brăcare şi, în cazul plajelor mai mari, cu cabinet medical. Se consideră cel pufin 3 m2 plajă şi 4,5 m2 suprafafă de apă (oglindă) pentru o persoană. Relieful fundului băii, până la adâncimea de 1,7 m, trebue să fie nepericulos pentru cei cari fac baie (fără pietre mari, fără rădăcini de arbori, nomol, alge, etc.) şi să aibă panta lină în partea basinului de apă de cel mult 1:7. Adâncimea fundului de baie de folosire în masă şi în fafa plajei trebue să fie până la 1,4 m, pentru 60% din suprafafa locului de baie. Limitele locurilor penfru baie şi înnot trebue să aibă geamandure (corpuri conice plutitoare şi fixate prin lanf sau cablu de fundul apei) clar viz:bile, de recunoaştere, indicând limita zonei periculoase — şi indicatoare de adâncimi admisibile pentru copii (0,7 m) şi penfru persoane cari nu ştiu să înnoate (1,4 m). Sin. Plajă. 11. Ştreang. V. sub Şleau. îs. Şturf [cBapoHHbift naneT }Keje3a; sturz; Sturz; sturz; buktatâs]. Metl.: Produsul intermediar obfinut prin laminarea platinelor la grosimea minimă de uzinare. Un şturf sau două şturfuri suprapuse sunt dublate la dublor, odată sau de două ori* 736 formând pachete cu două, patru sau opt foi destul de groase ca să poată fi laminate în continuare, în tablă, după ce au fost încălzite. (Termen de atelier). î. Şfuf [naTpyâOK, lirryiţep;tubulure;Sîutzen; connecting piece; csoesonk, csotoldat], Tehn.: Bucată scurtă de feavă, filetată sau nefiletată la o extremitate. Sin. Tubulură, Căpătâiu. 2. Şubă [niy6a; îongue pelisse fourree; langer Pelzmantel; long furred coat; parasztbunda]: Manta îmblănită, lungă până aproape de pământ, cu mânecile lungi, care se poartă, pe ger, peste haina, de paznici, de grăniceri, vânători, călători cu sania, etc. s. Şuber [jiiok CKaTa; iremie; Fulltrichter;fiHmg hopper, charging hopper; tolto tolcser]. 1. Mine: Dispozitiv în formă de pâlnie, cu registru de închidere la partea cu secfiunea mai mică, montat la capătul inferior al unui rostogol, pentru a permite încărcarea vagonetelor, putând fi deschis şi închis cu uşurinţă şi permifând astfel trecerea cantităfii de material voite. — 2. Registru plan (v.). 4. Şubler [înraHreHLţHpKyjib; pied â coulisse; Schubiehre; sliding caliper; subler, tolomerce]. Tehn.: Instrument de măsură mecanic (v. fig. I), pentru lungimi, cu citire directa a valorii lungimii s/4 I. Şubler cu precizia de citire de 0,02 mm. I) rigtă; 2) ciocul scurt ai riglei; 3) ciocul lung al rigle!; 4) cuisor; 5) ciocul scurt al curs nlui; 6) ciocul lung al cursorului; 7) vernier; 8) şurub de fixare a cursorului; 9) şurub micrometric; 10) pLlifă; 11) cursor al dispozitivului deavans fin; 12) şurub de fixare a dispozitivului da avans fin; t3) tijă de adâncime; 14) suprafafă de măsurare. măsurate, cu ajutorul unui marcaj sau ai unui vernier executate pe un cursor care alunecă pe o riglă gradată (de obiceiu în milimetri), La măsurarea dimensiunilor exterioare (v. fig. II), piesa de măsurat se introduce între ciocurile lungi ele şublerului, pentru ca suprafefele de măsurare plane ale acestora să fte în contact cu suprafefele exterioare cari limitează dimensiunea măsurată. Dimensiunile inferioare se măsoară, fie prin introducerea ciocurilor lungi în cavitatea respectivă, astfel ca suprafefele de măsurare cilindrice ale acestora să fie în contact cu suprafefele interioare cari limitează dimensiunea măsurată (v. fig. II b), fie cu ajutorul ciocurilor scurte, executate special pentru aceste măsurări (v. fîg. II a). în primul caz trebue să se adauge, la valoarea citită pe vernier şi pe rigla gradată a şublerului, suma fl. Măsurarea cu şublerul. a) măsurarea dimensiunilor exterioare, a dimensiunilor inferioare şi a adâncimilor; fa) măsurarea dimensiunilor interioare cu ciocurila lungi. grosimilor celor două suprafefe cilindrice dela capătul ciocurilor lungi, când acestea sunt alăturate (la şublerele mici, aceasta se execută de 10 mm, iar la cele mijlocii şi mari, de 20, 30 sau 40 mm). Adâncimile se măsoară prin introducerea tijei de adâncime în cavitatea a cărei adâncime se măsoară (v. fig. II a), astfel ca suprafefele frontale ale riglei şi tijei de adâncime să se rezeme pe suprafefele cari mărginesc adâncimea măsurată. Suprafefele de măsurare ale ciocurilor scurte (v. fig. /), mai rar cele ale ciocurilor lung?, se pot executa în formă de diedru ascufit, pentru măsurarea de filete, gâtuiri, etc. Un şubler e caracterizat prin precizia sa de citire (0,10, 0,05 sau 0,02 mm), — dată de verniarul folosit — şi prin limita sa superioară de măsurare — dată de lungimea porfiunii gradate a riglei (de ex. 200 mm). Cele cu precizie de citire de 0,05 şi 0,02 mm, mai rar cele cu precizie de 0,1 mm, sunt echipate cu un dispozitiv de avans fin, compus dintr'un cursor şi un şurub micrometric, cu piuliţa sa, pentru potrivirea cât mai exactă a pozifiel ciocurilor cursorului, corespunzător dimensiunii măsurate. Eroarea de măsurare e cuprinsă între ±0,02 mm şi ±0,15 mm, după precizia şi limita sa superioară de măsurare; «a se datoreşte, în principal, erorilor de divizare ale gradaţiilor riglei şi vernierului, lipsei de rectilinearitate a suprafefei de ghidare 737 a riglei, lipsei de perpendicularitate a suprafefelor de măsurare ale ciocurilor pe suprafafa de ghidare a riglei, spafiului (luminii) dintre suprafefele de măsurare plane ale ciocurilor lungi, când acestea sunt alăturate, abaterii dela forma geometrică corectă a suprafefelor de măsurare, jocului dintre cursor şi riglă şi jocului dintre şurubul micrometric şi piulifă lui. Şublerul se execută, de obiceiu, din ofel carbon de calitate, din ofel aliat de construcfie sau din ofel de scule. Sin. Picior cu culisă. 1. Şubler de adâncime. V. Măsurătorde adâncime, 2. ~ de trasaj: Sin. Paralel cu tijă gradată (v.). ~ pentru rofi dinfate [ujTaHreHiTWpKyjib #J1H 3y6qarbiX KO/iec; pied â coulisse pour roues dentees; Schublehre fur Zahnrăder; slide gauge for toothed wheels; fogaskerek subler]: Şubler folos't pentru măsurarea grosimii dinfilor rofilor dinfate. Se compune din două rigle gradate (I şi 2), perpendiculare una pe alta, formând corp comun, şi pe cari alunecă două cursoare cu vernier (3 şi 4), echipate fiecare cu dispozitiv de avans fin; una dintre rigle (2) e prelungită cu yn cioc (5), în suprafafa de măsurare plană, iar Şubler pentru rofi dinfafe. 1) şi 2) rglă gradaiă; 3) şi 4) cursor; 5) cioc fix; 6) cioc mcbil; 7) rigl-tă mobilă; 8) şi 9) muchii d î mesu are; 10) suprafafa plană de măsurare a rfglet.. i (7); 11) roată dirijată; Rp) r?za cercului primitiv; Sx) grosimea dintelui, m surată după coarda cercului de divizare; hx) înălfimea dintelui dela cercul exterior, până la coarda cercului de divizare. cursorul (3) al celelalte rigle are un cioc de măsurare (6), dispus simetric fafă de primul. Pe cursorul (4) e fixata o rigletă (7), deplasabila odaia cu acesta. Prscizia de citire pe ambele rigle e, de obiceiu, de 0,02 mm. Măsurarea g-os^mii dinfilor se face pe arcul de diviziune al rofii dinfate, cu muchiile rectilinii (8 şi 9) ale ciocurilor (5 şi 6), iar valoarea grosimii măsurate se citeşte pe rigla (f), cu ajutorul ver-nierului cursorului (3). Pentru ca măsurarea să se facă pe arcul de diviziune, se deplasează cursorul (4) până când suprafafa frontală, de măsurare (10) a rigletei (7), se aş^ză, fafă de muchiile (8) şi (9), la o distanfă egală cu înălfimea capului dintelui a cărui grosime se măsoară. Trebue să se fină seamă că, la această mesurare, determinarea valorii grosimii dintelui nu se face pe arcul cercului de diviziune cuprins de dintele respectiv, ci pe coarda acestui arc. 4. Şublerul modelistului [iHTaHreHiţHpKyjib (f)opMOBIU,KKa; pied â coulisse du modeleur; Schublehre des Modelltischlers; slide gauge of the mo-deller; alak'to sublere], Metl.: Şubler cu patru scări, folosit de tâmplarii modelori la execufia modelelor, pentru a finea seamă de retragerea materialului în timpul răcirii la turnare. Cele patru scări sunt următoarele: scara normală, scara pentru fontă (diviziunile sunt cu 1% mai mari decât cele normale), scara pentru ofel (diviziuni cu 1,5-"1,8% mai mari) şi scara pentru materiale neferoase (diviziuni cu 2,5% mai mari). 5. Şufane[pbi63JiOB4oeopyflHe;outilsannexes dans la peche â la seine; Hilfsgerăt beim Fischen mit Zuggarnen; accessory implements for seinmg; ha âsz-segedeszkorok]. Pisc.: Unelte auxiliare, la pescuitul cu năvodul. Se compun din două lemne groase şi lungi, ascufite la capătul care se înfige în pământ, şi unde fiecare are câte un arc mare de fier. Puse unul lângă altul, cu arcurile în afară, şufanele au rolul să fină camăna lipită de fund, îi tot timpul cât se scoate năvodul, spre a nu lăsa peştele să scape pe dedesubt. 6. Şuhov-Berlin, căldare de abur Sin. Căldare Şuhov, cu un colector transversal. V. sub Şuhov, căldare de abur ~ cu fevi de mică inel naţie. ?. Şuhov, căldare de abur verticală ~ [BGpTH-KaJIbFiblH KOT6J1 UlyxoBa; chau-diere (â vapeur) verticale S.; ste-hender S. Dampf-kessel; S.'s vertical steam boiler; S.'âlio gozkazân]: Căldare de abur de tip special (v.), compusă dintr'un cilindru vertical, în interiorul căruia e aşezată axial o cutie mare de foc, străbătută la partea superioară Căldare de abur verticală Şuhov, cu de două fascicule fsvi de apă de diametrj mic. de fevi de apă, cu diamstru mic (51/46-*75/70 mm); cele două fascicule au axele ortogonale, iar fevile^sunt 47 738 înclinate cu 5"*7° fafă de orizontală (v.fig.). Producfia specifică de abur e de 25 kg/m2h. Când condifiunile de exploatare permit şi când debitul de abur e continuu, căldările sunt ecfypate cu tin supraîncălzitor, ceea ce măreşte randamentul; fără supraîncălzitor, randamentul căldării atinge valoarea de cca 55%. t. Şuhov, căldare de abur~cu fevi de mică înclinaţie [napoBoâ KOTeJi LLIyxoBa; chaudiere tubulaire (â vapeur) S. faisceau legerement încline; S. Schrăgrohrdampfkessel; S. ' s înclined steam boiler; S. ferdecsoves gozkazân]: Căldare de abur cu volum mic de apă şi cu circufafie naturală (v.), cu fevi de apă de nrrcă inclinafie (panta 1:5), cu camere colectoare (anterioare şi posterioare), compuse din două sau d n trei elemente clindrice scurte (capete) suprapuse, asamblate prin şuruburi (v. fig.). La fiecare element Detaliul camerei colectoare, din elemente, la căldarea de cbur Şuhov, cu fevi de mică înclinaţie. 1) colectorul de apă şi de abur al căldării; 2) element (cap) de camera colectoare; 3) fascicul de 28 de fevi de apă. de cameră sunt legate, prin mandrinare, câte 28 de fevi de apă. Elementele sunt închise cu capace bombate, asamblcte cu şuruburi. Camerele anterioară şi posterioară sunt legate la un colector longitudinal (penfru apă şi abur), constituind, împreună cu acesta, o „baterie". Căldarea e compusă din mai multe baterii alăturate, legătura între ele făcându-se prin câte un colector de abur şi un colector de nomol, transversale. Această căldare a fost prima căldare construită, la sfârşitul secolului trecut, cu elemente de conslrucfie standard, dând posibilitatea să se construiască în serie căldări pentru suprafefe de încălzire până la 310 m2. — Pentru suprafefe de încălzire mai mari (până Ia 760 m2) se construeşte căldarea Şuhov mod ficată de Berlin, cu un singur colector pentru apă şi abur, orizontal, aşezat transversal, numită şi căldare Şuhov-Berl:n. Ţevile de apă a'e acestor căldări au inclinafie mai mare decât inclinafia lipului obişnuit (panta 1:2), 2. injector V. Injector cu tuburi, tip Şuhov. s. Şulean. M/ne: Sin. Fiştău, Ciocan de mină.» 4. Şuleană [coBOKyimocTh 6ypoBb]X CKBa-JKHH; trou de mine dirige vers le haut; nach oben gerichtetes Bohrloch; mine hole pointed upwards; felirânyitott furolyuk]. Mine: Ansamblul de găuri de mină perforate manual şi dirijate în sus, pentru realizarea ruplurilor prealabile (a sâmburilor) în formă de pană asimetrică dela^ tavan, la săpăturile de lucrări orizontale sau înclinate, într'o exploatare de minereuri. 5. Şurub [bhht; vis; Schraube; screw; csavar]. Tehn.: Tijă cilindrică, filetată pe o porfiune sau» pe toată |ung;mea, cu sau fără cap la o extremitate. După funcfiunea pe care o îndeplineşte, şurubul poate fi de fixare, de reglare, de transformare a mişcării, şi de măsură. o» ~ de fixare [3aKperiJi£tonţn$ bhht; vis de fixation; Befestigungsschraube; fixing screw; rogzito csavar]: Şurub care serveşte la asamblarea demontabilă a două sau a mai multor piese, fie prin înşurubarea şurubului în una dintre piese, fie prin folosirea de piulife în cari se înşurubează, şurubul. Din punctul de vedere al funcfiunii sale, şurubul se numeşte bulon (v.), dacă lucrează prin suprafaja cilindrică a tijei, fiind solicitat la încovoiere, la tăiere sau la apăsare, — şurub de strângere, dacă lucrează la întindere, — şi şurub de presiune, dacă lucrează la compresiune. Dacă şurubul are cap la o extremitate, iar cealaltă extremitate e filetată, asamblarea făcându-se prin trecerea tijei şurubului prin găuri netedef practicate în piesele asamblate şi cu ajutorul unei piulife înşurubate pe porfiunea filetată (v. fig. / a), şurubul se numeşte şurub de trecere. Dacă are cap la o extremitate — şi asamblarea se face prin înşurubarea extremităţii fi etate într'o gaură filetată, practicată într'una dintre piesele asam- /. Şuruburi de fixare, a) şurub de trecere; b) şurub înnecat; c) şurub-prizcnier (prizcnj; d) şurub de trecere, cu două capete filetate; e) tijă filetată cu piulife. blate (v. fig. I b), şurubul se numeşte şurub înnecat.. Dacă are ambele extremităţi filetate (v. fig. / c), dintre cari una se înşurubează într'o gaură filetată, practicată într'una dintre piesele asamblate, iar cealaltă extremitate trece liber printr'o gaură străpunsă, netedă, practicată în cealaltă piesă (sau qăuri practicate în celelalte piese), asamblarea pieselor făcându-se cu ajutorul unei piulife în- 73? şurubafe pe această din urmă extremitate, şurubul se numeşte prizon (v.) sau şurub*prizonier. Dacă şurubul e filetat la ambele extremităfi, asamblarea pieselor făcându-se cu ajutorul a două piulife înşurubate pe aceste extremităfi (v. fig. I d), şurubul se numeşte şurub de trecere cu două capete filetate. Dacă fJetul se execută pe toată lungimea tijei, şurubul e o tijă filetată cu piulife (v. fig. le). ori, cu porfiunea netedă la un diametru egal cu* diametrul interior al filetului, pentru a obfine a arie constantă a secfiunii transversale, în lungul tijei. Din punctul de vedere al materialului în care-se înşurubează, pot fi şuruburi pantru materiale dure şi şuruburi pentru materiale moi. Filetele (V.) şuruburilor pentru materiale dure (ofeluri, fonte, alămuri, mase plastice, etc.) diferă după profil (triunghiular, trapezoidal, ferestrău, pătrat, etc.)* II. Şuruburi de fixare. a) şurub cu cap hexagonal, filetat pe o porţiune a iijei; b) şurub cu cap hexagonal, filetat pe foafă lungimea fljein c) şurub cu cap pătrat; cf) şurub cu cap pă'raf prevăzut cu guler; ej şurub cu cap pătrat mic; f) şurub cu cap tronconic. înnecat; g) şurub cu cap înnecat şi cunas; h) şurub cu cap înnecaf şi cu gât pătrat; /) şurub cu cap ssmirotund şi cu nas£ j) şurub cu cap bombat şi cu gât| pătrat; k) şurub cu cap-ciocan şi cu gât pătrat; I) şurub cu cap în formă de ochiu; m). şurub f^ră cap. După forma capului (v. fig. fi), condifionată, fie de posibilitatea de aşezare a şurubului în asamblare, fie de modul de strângere a şurubului (cu cheie deschisă, cu cheie tubulară, cu şurubelnîfă, etc.), se deosebesc: şuruburi cu cap hexagonal (normal sau mic), şuruburi cu cap pătrat .(normal sau mic), şuruburi cu cap hexagonal sau pătrat, care are cu guler, şuruburi cu cap-ciocan, şuruburi cu cap în formă de ochiu, şuruburi cu cap tronconic, şuruburi cu cap bombat, şuruburi cu cap semirotund, etc. După pozifia capului fafă de piesă, şurubul poate fi cu cap aparent, cu cap semiînnecat sau cu cap înnecat (v. fig. II). Penfru a împiedeca rotirea şurubului în găurile din piesele asamblate, se folosesc şuruburi cu gât pătrat sau şuruburi cu nas (v. fig. II). Tija şurubului poate avea diferite forme, după utilizarea lui. în general, se execută pe toată lungimea la acelaşi diametru, având filetată o porfiune sau toată lungimea. Se mai execută cu porţiuni de diametri diferiţi, penfru a nu se prelucra precis toată lungimea sa. Tijele şuruburilor supuse la solicitări variabile sau la şocuri repetate se fac, de cale mai multe după modul de măsurare a pasului (metric sau în foii), după direcfia filetului (dreapta sau stânga)*, după nunărul de începuturi (cu un început, cu? două începuturi, etc.), după mărimea pasului (normal sau fin şi de diferite grade), şi după forma; corpului pe care e executat filetul (cilindric sau conic). Şuruburile pentru materiale moi (plumb, lemn,, efc.) au filet special, în general triunghiular (la60°)* III. Şuruburi penfru lemn. a) cu cap hexagonal; b) cu cap pătrat; c) cu cap semiînnecat^-d) cu cap înnecaf; e) cu cap semirotund. cu pas mare, ca să prindă cât mai mult material1 între spire. Gaura -n care se înşurubează şurubul S3 execută netedă, cu diametrul aproximativ egal cu diametrul interior al filetului şurubului, iar fi- 740 letul său e tăiat de şurub, pe măsura introducerii acestuia în gaură. Şuruburile pentru lemn- diferă ?da celelalte, în special prin forma capului (v. fig. III). Din punctul de vedere al nrnrimii şurubului, se deosebesc şuruburi de mărime normali şi şuru- Exemple de şuruburi de fixare: Şurub basculant.1 Şuub de trecere cu cap în formă da ochiu şi, de cele mai multe ori, cu piuliţă-fluture (v. fig. V), folosit la asamblarea unor piese cari se demontează des. Pentru aceasta, în piesele asamblate se execută, în locul 3- € IV. Şuruburi penfru mecanica de precizie, ia) cu cap hexagonal; b) cu cap cilindric; c) cu cap cilindric mare; d) cu cap bombat; e) cu cap bombat mare; f) cu cap semisferic; g) cu cap înn?cat; h) cu cap semiînnecai; i) cu cap cilindric cu gaură hexagonală, pentru cheie; /) cu cap cilindric, cu două teşituri pentru cheie şi cu gibr; k) cu cap zirnfuit înalt; I) cu cap zimfuif plat; m) cu cap zimfuit şi cu guler; n) cu cap-fluiure; o) < u cap cilindric şi cu vârf cilindric nefiletai; p) cu cep înnecat, cu crestătură în cruce; q) fără cap, cu crestătură pentru şurubelniţă şi cu vârf conic; r) fără cap, cu crestătură pentru şurubelnijă şi cu vârf plat; s) fără cap, cu crestătură pentru şurubelnif i şi cu vârf cilindric nefiletat; t) fără cap şi cu gaură hexagonală pentru cheie. buri mici, fo'ositeîn mecanica de precizie (v. fig. IV). De cele mai multe ori, acestea din urmă se execută ca şuruburi înnecate, înşurubate cu şurubelniţa. Şuruburile se executa din diferita materiale (de ■ex.: ofel, alamă, cupru, bronz, alum'niu), alegerea materialului fiind condiţionată de natura şi de mărimea solicitării, şi de condifiunile de folosire a ansamblului din care far parta (acfiunea unor medii corozive, transmiterea curenîuiu' electric sau izolarea fată de acesta, realizarea unei construcţii cât mai uşoare, etc.) Dimensiunile şuruburilor de fixare se al g constructiv (în cazul şuruburilor mici, supuse la solicitări neg|;jabile), sau se determină pe bază de calcule de rezistenfă a mata ialelor, în funcfiune de natura şi de mărimea solicitărilor. Metodele de calcul diferă după felul în care se produc şi acfionează solicitările şi după ipotazele de calcul cari se iau în consideraţie. Şuruburile se confecţionează, fie direct, fără operaţiuni de prelucrare (de ex.: prin turnare p (respectiv a>p'), forfa T rezultă pozitivă, adică e nevoie de o forfă T (având sensul din figură), care să oprească deplasarea dela sine a piuliţei. Deci, la şuruburile de fixare trebue evitată o înclinare mare a filetului, pentru a evita auto-desfacerea piuliţei, în timpul funcţionării. Dacăa

mecanica fină (ceasornicărie, construcfie de aparate, etc.). 4. Şufaj: Operafiunea de tăiere a capetelor semifabricatelor laminate. (Termen de uzină). 6. Şuvifă [npniţb; toron; Litze; ştrand; furt].. Gen.: 1. Mănunchiu de fibre sau de fire de material textil, alăturate şi paralelizate. — 2. Făşie de hârtie, sau de material textil fesut sau tricotat* de lăfime mică fafă de lungime. e. Şuvolu [hotok; torrent, flot; Woge; wave, surge; vizzuhatag]: Mic curent de apă, formaf f e la suprafafa pământului (de ex. în timpul ploilor torenfiais, în timpul unei topiri brusce a zăpezilor), fie la suprafafa apelor stătătoare. E caracterizai prin debit şi vitesă relativ mari, dar de foarte scurtă durată, fără a avea caracterul unui toreni propriu zis. 7. Şvaifuîre. Ind. lemn,: Sin. Decupare (v.), T, t; T, x; 0, 0, & i. T Fiz.: 1. Simbol literal pentru perioada unei mărimi periodice. — 2. Simbol literal pentru emperafura absolută. g. t Fiz.: 1. Simbol l'teral pentru timp. — 2. Simbol pentru temperatura măsurată în grade cen-fezimale. s» ® Simbol literal, folosit uneori penfru temperatura absolută. 4. & Simbol literal, folosit uneori pentru temperatura măsurată în grade ceniezimale. 5. Ta Chim.: Simbol literal pentru elementul Tantal. e. Tabacheră [TaâaKepna, cjiyxoBce okho; tabatiere; Fledermsus-Fenster; garret winc'ow; fecskefarku padiăsablak]. Cs.: Luminător ce dimensiuni mici,executat în planul acoperişului, la construcţii civile şi industriale, pentru a permite accesul pe acoperiş şi pentru luminarea interiorului podului sau a unsi mansarde. Este campus dintr'o ramă de lemn sau de ofel profilat, fixată pe panele sau pe căpriorii acoperişului,— şi d ntr'o cercevea de lemn sau de metal, în care se montează un geam simplu sau armat, şi care, de obiceiu, este fixată de ramă cu balamale. Pentru a împiedeca pătrunderea apelor de plo3Îe pe la rostul dintre ramă şi învelitoarea acoperişului, marginea exterioară a ramei este înăltată fată de planul învelitorii, iar rama este înconjurată de o pazie de tablă (uneori şi de carton asfaltat), racordată cu învelitoarea. Uneori, deasupra geamului se aşază o plasă de sârmă fixată pe un cadru, pentru a-I proteja. 7. Tăbăcire [Ay&neHHe; tannage; Gerbung; tanning; cserzes]. Ind. piei.: 1. Proces de transformare a pielei, cu ajutorul tananfilor (v.), într'un produs imputrescibil, stabil din punct de vedere chimic, şi având anumite proprietăţi fizice utile, ca moliciune, supîefă, elasticitate, extensibilitate, rigiditate, duritate, etc. — 2. Ansamblul operaţiunilor de prelucrare a pielei brute, pentru a o transforma în p*ele tăbăcită. Operaţiunile pot fi împărţite în trei grupuri: opera'iuni pregătitoare în atelierul de cenuşărie, tăbăcirea propriu zisă, şi finisarea pieilor tăbăcite. Operafiunile pregătitoare din atelierul de cenuşărie au scopul să transforme pielea brută în piele „gelatină0, constituită, în esenţă, dintr'un Jesut de fibre colagene. Aceste operaţiuni consistă în îndepărtarea epidermei şi a tesu^u^u‘ conjunctiv-adipos, subcutan, cum şi a proteinelor ne’structurate (globuline, mucine). Totodată, se produce o peptizsre a fibrelor colagene, care le măreşte react vitatea. Aceste modificări influenţează în mare măsură elasticitatea, ţinuta, arcuirea, moliciurea şi extensibilitatea produsului final. în tsbăcirea propriu zisă, substanţele tanante se combină cu grupările reactive ala colagenului şi-elastinei din piele, legând între ela catenele moleculelor proteice. Această legare sau „’mpâs-lire" conso idează micelele colagenului, cari nu mai pot fi desorientate prin acjiunea umidiîăfii şi a căldurii. O indicare asupra gradului de îm-pâslire o dă temperatura de contracfiune (temperatura la care o piele începe să se contracte în-apă: 65° Ia pielea crudă, 100° la cea tăbăcită cu crom). Prin tăbecire, grupările reactive ale colagenului sunt mai mult sau mai puţin blocate şi, prin aceasta, pielea pierde caracterul hidrofil (fibra pielei se umflă foarte puţin în apă, în acizi sau în baze) şi nu mai putrezeşte, când e umezită. Din punctul de vedere al naturii tanantului şi al mecanismului de reacţie din cursul tăbăcirii, se deosebesc trei grupuri de procedee de tăbăcire.— Primul grup cupr’nde procedee de tăbăcire la cari substanţa tanantă reacţionează cu substanţa dermică, prin eliminarea unor molecule s:mple, ca HaO. Acest fel de tăbăcire se numeşte „tăbăcire prin condensare" şi produsul rezultat se caracterizează printr'o mare rezistentă fata de baze. în acest grup sunt cuprinse: tăbăcirea cu formaldehidă, tăbăcirea cu untură de peşter tăbăcirea cu sulfocloruri alifatice, tăbăcirea cu chinonă. Formaldehida (întrebuinţată ca soluţie apoasă cu 30% forma dehidă) reacţionează cu grupările bazice libere ale proteinelor, conform reacţiilor^ R—N|H2 + o[CHa->R—N = CH2 + H20 i —o— i i R—N—|H O H|—N—R-»R—NH—C—NH—£ ------- i : . H Ultima reacţie e posibilă numai când grupările NH2 sunt desfuT die-apropfate* urrete de altele, de exemplu când sunt situate la capătul unor cătene laterale. La tăbăcire pot lua parte şi proptise de polimerizare ale formaldehidei. Formal- 746 dehida necombinată din piele poate provoca -fragilitatea fefei pielei, prin formarea de substants (polimerizate. De aceea, dup£ tăbăcire, pielea se spală cu substanfe cari reacţionează cu formal-dehida, cum sunt unele săruri de amoniu şi bisulfitul da sodiu. Aceste săruri neutralizează şi bazele pe cari pielea le confine dela tăbăcire. Tăbăcirea se face într'un mediu slab bazic (exponentul de hidrogen 8), în prezenfa unor baze slabe (deex.a bicarbonatului de sodiu). Ridicarea temperaturii accelerează procesul de tăbăcire. Durata tăbăci rii pieilor subfiri e de câteva ore. Tăbăcirea cu formaîdehidă se utilizează rar. Ea produce piei albe şi rezistente la lumină, cari sunt totuşi lipsite de plinătate. Ea se utilizează şi ca pretăbăcire la 4ăbăcirea cu untură de peşte şi la tăbăcirea vegetală şi, uneori, ca pretăbăcire sau ca retăbăcire la tăbăcirea pieilor cu blană. Tăbăcirea cu untură de peşte (numită tăbăcire şamoa) se. datoreşte, în esenfă, acrolein§i, care reacţionează cu proteinele din piele, ca şi formaldehida. Această tăbăcire, care e un proces de oxidare, se efectuează în încăperi speciale. Reacfia f ind puternic exofermă, trebue să se procedeze astfel, încât să nu se producă „arderea" pieilor (transformarea acestora încleiu), printr'o ridicare prea mare a temperaturii. Excesul de untură de peşte oxidată se îndepărtează cu solufii diluate de sodă. Prin neutralizarea acestor tsolufii se obfine degras-ui, care se întrebuinţează ta ungerea pieilor cari au fost tăbăcite prin alte sisteme. Adeseori, tratarea pieilor gelatină cu untură de peşte e precedată de o pretăbăcire cu formaîdehidă. Pielea tăbăcită cu untură de peşte e galbenă şi are o moliciune caracteristică. Ea se întrebuinţează la confecţionarea îmbrăcămintei, -a mănuşilor, ca piei penfru şters şi ca piei pentru filtrarea benzinei. Fiind rezistentă fafă de baze, pielea tăbăcită cu untură de peşte se poate spăla -cu săpun. Tăbăcirea cu sulfocloruri alifatice e datorită feact'ei sulfocbrurilor cu grupările bazice ale .proteinelor din piele: H O HO I__________11 I II r—N—jH 4* Cl|—S—R -> R—N—S—R + HCI. -------II II O O 'legarea catenelor polipeptidice prin punţi transversale e posibilă prin folosirea disulfoclorurilor, fiecare grupare S02CI reacţionând cu o altă ca-fenă polipeptidică. Procesul de condensare e condijionat de eliminarea acidului clorhidric format, de eliminarea apei şi de ridicarea temperaturii. De aceea, tăbăcirea se efectuează după pretăbăcirea cu formaîdehidă şi deshidratarea preliminară (svântare, centrifugare sau stoarcere), sau prin încălzirea_prin frecare în timpul tăbăc pieile rămân imobile timp mai îndelungat, n contact cu zemuri foarte concentrate. în sistemele de tăbăcire accelerate, pieile pot fi scoase şi tăbăcite mai departe în butoaie rotative cu zemuri foarte concentrate. Subsfanf le tanante vegetale fiind polifenoli, au, prin natura lor, caracterul de acizi slabi. Tăbăcirea se produce în mediu acid, când grupările baz ce a!e colagenului sunt încărcate pozitiv, în timp ce grupările acide carboxil sunt complet sau aproape complet nedisociate. De aceea, în primele faze a!e tăbăcirii, acizii tananti se combine cu grupurile bazice ale proteinei dermice. Pentru conducerea procesului de tăbăcire se face uz de formarea naturală a aciz'lor prin fermentare. în cazul unei formări insuficiente de acizi se adaugă zemurilor tananti acizi organici slabi. Efectul ta-nant al substanfelor tanante vegetale nu se explică numai prin legarea elect. o/alentă dint/e acestea şi colagen; eceastă legare trebue considerată numai ca un proces de inifiere, prin care moleculele substanfelor tanante sunt aduse în apropierea catenelor polipeptidice ale colagenului. în acest moment se produc reacfii 'ntre grupările peptidice a!e proteinei dermice şi substanfele tanante; se formează legaturi coordinative pnn punfi de hidrogen între hidrogenul Ivdroxilului fenolic al substanfelor tanante, ca "acceptcr de electroni", şi oxigenul cetonic al grupării peptidice, ca „donator de electroni"; din cauza caracterului aromatic al substanfelor tanante, moleculele acestora au în solufie moment electric şi induc în gruparea peptidică momente electrice temporare contrare, producându-se astfel‘O at acfiune mutuală. — Prin tratare cu sulf t şi cu bisulfit de sodiu, anumite particule greu solubile şi insolubile ale substanfelor tanante pot fi solubilizate. Operaţiunea se numeşte sulfitare şi se utilizează la prepararea extractului de quebracho şi la ex-tracfia cojilor de molid. Sulfitarea modifică proprietăţile tanante, într'o măsură mai mare sau mai mică, deoarece ea consistă în introducerea restului hidrofil su.fonic în molecula tanantului, a cărui stare de agregare e concomitent modificată, re-ducându-se prin aceasta şi dimensiunile particulelor. — Prin adăugirea anumitor săruri-tampon se îndulceşte şi efectul tanant al extractelor relativ acide şi puternic astringente, obfinute din lemn de castan. Tăbăcirea vegetală are un rol preponderent la fabricarea pieilor grele. Dintre acestea, cele mai mportante sunt pieile pentru talpă. De obiceiu, tabăcirea se începe în 8---12 basine cu concentraşi crescânde, dela 0,5 la 6° Be, cu exponentul Je hidrogen scăzând şi cu temperatura crescând dela 20 ia 30°. Pieile rămân câte 24 de ore în f'ecare basin. Zemurile circulă în sens invers, scofând la canal, în fiecare zi, o anumită cantitate din zeama epuizată cel mai mult şi înlocuind-o zu zeamă proaspătă, în basinul cu zeama cea mai concentrată. Tăbăcirea e continuată apoi într'o Hotă în care pieile rămân în contact cca 7 zile, :u o zeamă de 6---80 Be, după care urmează tăbă-:irea la butoiu, timp de 2-”3 zile, cu zemuri de 6---14° Be, la temperaturi de 32"*37°. După bu-roiu, dacă pieile nu sunt complet pătrunse, ele sunt supuse zencuirii sau presărăturii. în zencuri, oieile sunt presărate cu materiale tanante măcinate şi sunt acoperite cu zemuri tanante de extracţie, a căror concentrafe poafe fi mărită prin adăugirea de extracte. în aceste basine, pieile rămân până la pătrunderea completă. în procedeele moderne de tăbăcire a tălpii se utilizează şi o tăbăcire intermediară, cu săruri metalice, de exemplu cu săruri de crom şi de sluminiu, cari au ca efect o accelerare a pătrunderii extractelor tanante şi o îmbunătăţire a propr'etăfilor tălpii finite. Pieile pentru curele de transmisiune se tăbăcesc în mod asemănător, însă cu precaufiuni mai mar;, penfru a proteja fibrele fesutului dermic şi a obfine un produs elastic cu o mare rezistenfă la tracfune. în acest scop, tăbăcirea e mult mai pufin saturată. Spre deosebire de talpă, pieile penfru curelele de transmisiune sufer şi o impregnare cu grăsimi. în grupul pieilor numite „bloc" sunt cuprinse tipuri de piei tăbăcite vegetal, cari se întrebuinţează la confecţionarea de curele, harnaşamente, echipamente militare, etc. Tăbăcirea lor se efectuează după principiile amintite, pentru ca să obfină o suplefă mai mare. 750 Prin tăbăcire vegetală se fabrică şi piei uşoare, cari se întrebuinţează, fie ca piei de feţe, cum sunt tovalurile, fie pentru căptuşeli. Tăbăcirea cu răşini tanante se face prin combinaţii bi- şi polifunctionale, cari pot fi introduse în piele în soluţie sau în dispersiune apoasă, în formă monomoleculară sau cu grad de polime-rizare redus, şi apoi sunt transformate în interiorul pielei, eventual cu ajutorul unui catalizator inofensiv, într'o răşină tanantă insolubilă în apă sau care îmbracă numai fibrilele de colagen pe cari le izolează, producând astfel o tăbăcire veritabilă. Se deosebesc combinaţii cari se tran'formă în răşini insoiubiie prin poimerizare, şi cele ceri se transformă în astfel de răşini prin policcndensare. Din primul grup fac parte combinaţiile monomere polimerizabile ale ccidului vinilic sau ecr lc, ale şfirenului şi altele, C3ri se introduc în piele şi se transformă „in situ" în produse de polimerizare insolubile în apă. Tăbăcirile cu răşini prin polimerizare nu prezintă, încă, importantă practică. Din al doilea grup fac parte substanţeii cari formează agregatele macromoleculere în piele, prin procese de policondensare. Cele mai numeroase şi cele mai importante sunt substanfe le alifatice. Se folosesc formaldehda şi oxifenoli sau poli-oxifenoli solubili în apă, di- şi poliisocianaji; combinaţii metiioiice foarte reactive, cari se formează prin reacţia formaldehidei cu ureea, cu tioureea, dar mai ales cu melamina, cum şi cu diciandiamida în soluţie sbb alcalină; efc. — Un alt grup de sibstanţe răş'noase tanante e constituit de procusele de condensare ale dician-diamidei cu formaldehida. Recent a fost elaborat un procedeu nou de tăbăcire răşinoasă cu dialdehidă, la care moleculele mici pătrund în ţesutul fibros dermic, cu care se combină. Răşina care se formează ulterior e legată drect şi cu colagenul dernric. Se admite că glioxalul dialdehidic e legat cu colagenul prntr'o singură grupare aldehidică, în timp ce cealată g-upare aldehidică rămâne liberă penfru condensare, formând răşina ureica. — Un al patrulea grup cuprinde procedee noi de tăbăcire cu răşini tanante. Tăbăcirea cu răşini sau, mai corect, „tăbăcirea prin polimerizare şi policcndensare", se face cu substanţe tanante sintetice alifatice; ea se deosebeşte fundamental de tăbăcirea cu substanţe tanante sintetice aromatice. La aceasta din urmă, pieile absorb, sub forma de macromolecule, numeroase produse de condensare aromatice în stare polimeră şi cu grade de dispersiune diferite, cari sunt făcute solubile în apă, prin introducerea unor grupări hidrofile în structură, pe când la tăbăcirea prin policondensare, compuşii alifatici reactivi se introduc în pie ea gelatină în formă monomeră, în soluţie sau în dispersiune apoasă, şi apo! se condensează în interiorul ţesutului dermic, formând produse de condensare cu grad de polimerizare mare şi cu caracter hidrofil. Din punct de vedere practic, interesează aici tăbăcirile cu combinaţiile metiioiice ale bazelor aminice şi tăbăcirile cu diisocianaţi alifatici. Produsele de policondensare formate au caracter polibazic şi sunt-în contrast cu substanţele tanante poliacide ale-substanţelor tanante vegetale şi ale celor sintetice aromatice, adică se comportă fafă de acestea ca agenfi de precipitare.— Un al cincilea grup cuprinde procedeele de tăbă-cire combinate, în cari acfionează, concomitent sau succesiv, asupra aceleiaşi piei, substanfe ta— nante de naturi diferite. Prin retăbăcirea pieilor cromate cu substanţe tanante vegetale se măreşte capacitatea de absorpţie pentru grăsimi a acestora, astfel încât se obfin piei cu o impermeabilitate mai mare. Se îmbunătăfesc şi alte calităţi; de exemplu, pielea udata nu se mai contractă prin uscare. O retă-băcire vegetală a pieilor cromate se utilizează şh pentru pieile de feţe, cari se finisează cu faţă artificială, deoarece astfel se consolidează fibrele şi se evtă curgerea feţei. Dificultăţi e întâmpinate la retăbăcirea cu substanţe tanante vegetale a pieilor cromate se datoresc reacţiei dintre compuşii de crom din piele şi substanţele tananfe vegetale. Acestea se leagă coordinativ cu cromul, prin deslocuirea resturilor acvo. Ca urmare, pielea crometă are o afinitate mărită penfru tananţii vegetal', care se manifestă prin formarea unef feţe aspre şi contractate. Pentru a elimina aceste desavantaje e necesar să se stabilizeze în prealabil complecşii de crom din piele. Un cit mod de tăbăcire combinată consistă în cromarea pieilor tăbăcite vegetal. în acest scop se execută detanarea superficială a acestora, după care urmează tăbăcirea normală cu cant tăţi mai mici de crom, într'o singură baie. Această retă-băcire cu crcm se utilizează la fabricarea pieilor penfru îmbrăcăminte, mănuşi şi velur,din piei de oi, tăbăcite vegetal. Recromarea se util’zează şi pentru retăbăcirea pieilor tăbăcite, preliminară, cu untură de peşter glase şi cu formaîdehidă. Ca tăbăc:ri combinate se folosesc şi următoarele: tăbăcirea cu alaun — tăbăcirea vegetală; tlbăcirea cu formaîdehidă — tăbăcirea cu crom; tăbăcirea cu formaîdehidă — tăbăcirea cu alaun; tăbăcirea cu crom — tăbăcirea cu fier; etc. — Finisarea pieilor tăbăcite cuprinde şi operaţiuni cari influenţează aspectul lor, caracterul suprafeţei,, tuşeul, sucleta şi elasticitatea. Aceste operaţiuni sunt vopsirea, ungerea, uscarea, ştoluirea, călcarea, întinderea şi altele. t. Tcfcelă [Ta6jiKiia; tableau; Tabelle; table fcblâzat]. Arfe gr.: Tablou (în sensul de sub Tablou 1), de dimensiuni relativ mici, executat prin procedee poligrafice. De obiceiu, elementele de acelaşi fel ale unei tabele sunt dirpuse în coloane cari au, la partea lor superioară, numită cap, o indicaţie asupra conţinutului părţii lor inferioare, numită picior. Din punctul de vedere al conţinutului, se deosebesc tabele cu text sau tabele complete, şl 751 tabele fără text sau formulare tabelare, al căror text urmeiază să fie completat ulterior. Din punctul de vedere al execuţiei poligrafice, se deosebesc tabele fără linii, numite şi concluzii, la cari se foloseşte numai albitura pentru despărjirea coloanelor şi a grupurilor de rânduri, şi tabele eu linii, la cari se folosesc linii în acest scop. Tabelele cu linii pot fi numai cu linii verticale (fără „cver"), sau atât cu linii verticale, .cât şi cu linii orizontale (cu „cver"). Se mai deosebesc tabele încadrate, cari sunt închise cu un cadru, şi tabele neincadrate sau deschise, cari nu au acest cadru. u Tabelă de abur [TaSjiHiţa coctohhhh rrapa; table de vapeur; Dampffabeîle; sfeam tabies; goztâblâzatok]. Termof.: Tabelă cu mărimile de stare ale apei şi ale aburului, în funcţiune de temperatură sau de presiune, întocmită prin calcul şi prin determinări experimentale, şi folosită în calcule practice. Ecuaţia de stare pv — RT a gazelor perfecte poafe fi aplicată gazelor reale numai în cazul limită al presiunilor foarte mici; în aprop:ere de lichefiere sau în domeniul vaporilor saturafi trebue folosite ecuaţii mai compI:cate; folosirea ecuajiilor de tip Van der Waals prezintă inconveniente, ele f.ind incomode şi cu domen:i de valabilitate restrânse. Dintre numeroasele ecuaţii de stare stabilite pentru vaporii de apă, cele mai mult foîosite sunt ecuafia = RŢ__________ v -H / T \ 2.82 * p /r_ y.s* r (JLY (— ' 100/ LA,10/ MQC 5 A 1 * '> \ai,6 :/ utilizată la întocmirea tabelelor Koch, şi ecuajia Vukalovici-Novikov -b) = RT 1- r 3 + 2 w T—. care jine seamă de forjele de coeziune moleculară, de volumul moleculelor şi de asocierea lor. Folosirea ecuaţiilor de mai sus, cum şi a altora asemănătoare, fiind complicată, în practică se folosesc tabele de abur, cari sunt întocmite astfel, încât corespund unor „tabele cadru". Aceste tabele cadru, admise internaţional, cuprind date pufin numeroase, cari sunt determinate prin expe-rienfe deosebit de minujioase şi servesc ca puncte de reper pentru verificarea rezultatelor obţinute la întocmirea tabelelor de utilizare curentă. După modul de aranjare şi după confinut, se deosebesc: tabfele de abur saturat, ca:i conţin mărimile de s+are ale apei şi ale aburului în starea de saturafie, în funcţiune de temperatură; tabele de abur saturat, cari conţin mărimile de stare ale apei şi ale aburului în starea de saturaţie, în funcfiune de presiune; tabele de abur supraîncălzit, cari conţin mărimile de stare ale apei şi ale aburului supraîncălzit, în funcfiune de presiune şi de temperatură (liniile orizontale în acesfe tabele, mărimile de stare ale apei, se găsesc deasupra liniilor orizontale de separafie, iar mărimile de stare ale aburului supraîncălzit^ dedesubt). 2. ~ de declinafie [TaâJiHiţa MarHHTHbix: OTKJlOHeHHÎi; table de dec|ina;son; Deklinations-fafel; dec ination table; deklinâciotâblâzat]. Geog.: Tabelă care cuprinde valorile declinaţilor magnetice pentru diferite puncta ale scoarfei geoiduIuir, raportate la coordonatele geografice ale punctului.. 3. ~ de frânore [T0pM03«aH TaâJiHiţa; table-de freinage; Bremstafel; braking table; fektâblâzat]. C. Tabelă pentru determinarea procentelor de frânare a trenurilor, adică a tonajului de frânat d n fiecare sulă de tone de greutate de tren,, care trebue să asigure trenurile de, diferite vitese-de mers şi ia diferite pante caracteristice ale liniei. Procente!e de frânare se calculează pentru distanfa de frânare de 700 m pentru vitese de mers de cel mult 110 km/h, şi pentru distanfe de fiânare de 1300 m pentru vitese de mers mai' mari decât 110 km/h. Se consiitue tabele separate pentru frânarea cu frână automata şi pentru* frânarea cu frâna de mână. 4. ~ de înzăvorire [Ta6jiniţa 3arrapaHHH >Kejie3H0£0p0}KHbix ctaniţHH; tableau d’en-clenchement ; Verschlufjtafel ; blocking table ; elzârâsi tâblâzat]. C„ f.: Tabelă de indicare a programelor de înzăvorire a'e unei staţii de ca le-ferată. Tabela de înzăvorire se întocmeşte pentru; aparatele de manevră şi pentru aparatele de comandă; la sistemul de centralizare electro-dinamic se întocmeşte, în general, o sirfgură tabelă. Tabela de înzăvorire cuprinde planul schematic al lini lor de cale ferată din zona^ postu.ui de centralizare, cu indicarea macazurilor şi a semnalelor, şi tabela de înzăvorire propriu* zisă, cuprinzând numerele parcursurilor, cu poziţia, şi înzavoririle pârghiilor de parcurs de semnal şi de macazuri. Tabelele de înzăvorire servesc Ia proiectarea posturilor de centralizare şi la verificarea con-difiunilor de înzăvorire impuse aparatelor de centralizare. . O r>. ~ de remorcare [TaâJiHtţa npnijenoB; tobel ederemorquage; Schlepplasttabelle; towage Toar^l7onîafasr"?ablâzat]. C. f.: Tabelă pentru determinarea tonajelor de tren cari urmează să fie remorcate de diferitele serii de locomotive, la vitese diferite, pe lin ile unei reţele de cale ferată. Ele sunt constituite dintr'o parte care cuprinde caracteristicele liniilor (rezistenţele carac-terist’ce, pantele caracteristice în ambele sensuri de mers, distanţele kilometrice simple şi cumulate,, etc.) şi dintr'o parte care cuprinde tonajele ce se pot remorca, pe serii de locomotive, la diferite vitese de mers, pentru diferite rezistenfe ale liniei, şi pentru trenuri compuse din vagoane goale sau încărcate. ~ solară [cojmeHHafl Ta6jip*n;a; table so~ laire; Sonnentafel; solar table; naptablezat]. Astr.: Tabelă care cuprinde poziţiile Soarelui pentru mari perioade de timp, calculate pe baza legilor de mişcare a corpurilor cereşti. 7. ~ tahimefrică. V. Tahimetrice, tabele 752 1. Tabelă fopomefrică[TonoMeTpHqecKan Ta6-JIHlţa; table de lignes trigonometriques natuelles; frigonometrische Tafel; topometrie tabU; topo-metriai tâblâzat]. Topog.: Tabelă în care sunt date valorile numerice ale liniilor trigonometrice, pentru primul cadran. 2. ~ trigonomafrică [TpşîrOHOMeTpHHGCKaH Ta6,lHiîa; table trigonometrique; trigonometrische Tafel; trigonometric tablejtrigonometrikus tâblâzat]. Topog.: Tabelă care con,fine valorile numer ce ale liniilor trigonometrice sau ala logaritmilor lor. Sin. Tabla trigonometrică. a. Tabla [jihctoboh MeTaJi, jihct; tole; Blech; sheet; Iernez]. 1. Metl.: Foaie maleablă de meta!, cu secfiunile transversale practic egale având grosimea de 0,2-**15 ) mm, iar lung mea şi lăfimea de ordinul metrilor. Tabla constitue 35---40 % din totalul producţiei mondiale de laminate; ea se foloseşte în construcţii metalice, cum sunt construcţiile civile şi cele de maşini (navale, de transport, maşini-uneHe, etc.), la industria alimentară, în industria casnică, etc. Tabla se fabrică prin laminare la cald sau la rece, fie dintr'un singur metal sau aliaj (ofel carbon obişnuit sau de calitate, cu conţinui mai mic sau mai mare de carbon, ofel a iat, aluminiu, cupru, zinc, argint, aliaje de aluminiu, aliaje de cupru, etc.), fie din două metale sau alia,e, în straturi unite pe cale mecanică. Da cele mai multe ori se laminează metalul sau al'ajul solid; un procedeu de fabricare apl:caf în măsură mu't mai mică decât primul consistă în laminarea materialului topit, de exemplu la fabricarea tablei de foniă (v ). Dupa material, se deosebesc: tablă de material feros (ofel sau fontă), tablă de bimetal şi tabla de material neferos. Tabla de ofel poate fi de ofel obişnuit sau de otel special. — După grosime, se deosebesc: tablă groasă (cu grosimea peste 4 mm) şi tablă subfire (cu grosimea sub 4 mm’; în unele fări se consideră şi categoriile: fablă mijloce (cu grosimea de 4-** 12 mm) şi platbandâ (v.), (care are grosimea mai mare decât 6 mm, şi care, între anumite limite, de ex. când are lăfimea de 200*--10o0 mm sau mai mare, e o tablă groasă). — După scopul în care e folosită şi după caractersticele de rezistenfă ale materialului, se deosebesc următoarele sorturi uzuale de tablă groasă: ablă pentru rezervoare, fabiă pentru poduri, tablă pentru căldări, tablă penfru focare, tab’ă pentru construcfii navale, fablă de blindaje şi tablă striată, cum şi următoarele sorturi de tablă subfire: tablă neagră, fablă recoaptă, tablă decapată, tablă dublu de-capată, tablă de construcfie, tablă de ambut saj, fablă silicioasă (cu subdiviziun le: de dinam şi ■de transformator), tablă de acoperiş, de falfult, punctată, ondulată, zincată, cositorită, plumbuită, etc.; alte sorturi uzuale de tablă subfire sunt sorturile de tablă neferoasă, de exemplu tabla de cupru, tabla de alamă, cea de zinc, de plumb, de alpaca, de tombac, de cositor, de aiunrvniu, etc. După procedeul de fabricafie, se deosebesc: 4« Tablă laminata la cald jropfl^KaTaHHbift JIHCT; tole laminee â chaud; warmgewalztes Blech; warm ro'.led sheet, warm ro'led plate; melegen hengerelf Iernez]: Tablă obfinută prin laminare la cald, prin mai multe treceri, marginile fiind ajustate prin tăiere la foarfeci; prelucrarea marginilor nu mai e necesară la laminarea platban-delor pe laminoare universale. La cald, se fabrică toată tabla groasă de ofel şi o mare parte din cea subfire (numai în instalabile moderne de tablă subfire se fabrică tabla mai subfire decât 1,6"-2 mm, la rece). Tablele de metale neferoase se fabrică la cald (dar la temperaturi mai j^ase decât cea de laminare la cald a ofelulu'1). Pentru obţinerea unei table da bună calitate, gradul de reducere a secfiunii (coroiajul) trebue sa nu fie sub 20. Tabla groasă de ofel se lanrnează, fie cirect din l:ngouri, fie din sem fabricate — şi anume din brame (sau slab-uri). Tabla subfire de ofel se laminează, fie direct din lingouri — la laminoarele moderne continue —, fie din platine. Lingourile din cari se laminează tabla de ofel se fac în grsutate de 300—6003 kg. în cazuri excepfional 3, pentru tabla de blindaj de nave, se fac, însă, până la 250 t. Tabla goasă de cupru pentru cutii de foc (de locomotivă) se lam:nează din plăci mari, numite mantale, prin sistemul de laminare cu alternare („du-te, vino"). Tablele subfiri de metale neferoase se laminează din p'ăci turnate, numite platouri, prin sistemul cu alternare. Tabla groasă se laminează pe C3je duo reversibile, cuarto reversibile sau trio Lauth, prin sistemul de lami- ------- nare cu alternare („du-te, vino"), în instalaţiile ___© ® vechi, tabla subţire de oţel se laminează tot prin sistemul cu alternare, din platine (v. fig. I). Acestea se încălzesc în cuptorul de platine. Se laminează simultan două pla-t ne, ia prima caja •/ f a trenu ui deschis, ^ Schemă de situafie a unui bmincr apoi, aces ea se subfire (cu două caje şi un suprapun, şi se dubbr)> lamineaza la csja jy cuptor de plaMne; 2) cuptor de a Oua. an , pacf-,etej 3) dublor cu foarfecă; 4) suprapuse, ajung caj- c|e |amjnar3 a platinelor; 5) cajă la grosimea de <)e laminare a pachetelor. 1,8 mm, ma- teralul trece la dublor, unde sunt „dublate", ad că cele două foi sunt îndoite la mijloc şi se obţin astfel patru foi suprapuse (un pachet). Pachetele sunt încălzite d în generai, laminarea se face în două etape: eboşarea prin mai multe treceri, pentru lafire» brama fiind înclinată cu 45--200 fafă de axa cilindrilor (v. fig. II); laminarea la lungimea necesară, cu brama cu axa perpendiculară pe axa cilindrilor. Urmează o recoacere sau o normalizare (uneori), îndreptarea, răcirea, tăierea marginilor (v. fig. III) şi depozitarea. Vitesa de laminare e de 2,5’"5 m/s. Bramele încălzite în cuptoarele laminorului continuu de tablă subfire trec printr'un grup de caje eboşoare, un grup de caje spărgătoare de arsură şi un grup de caje intermediare şi finisoare (aşezate astfel, încât făşia se găseşte în acelaşi timp în mai multe caje), din cari tabla iese în făşii lungi (până la câteva sute de metri), cari se înfăşură în suluri, pe vârtelniţe. Vitesa de laminare atinge 12 m/s. în general, pe astfel de laminoare se fabrică tablă cu grosimea până la 1,8 mm, tabla mai subţire prelucrându-se în continuare, prin laminare în instalaţii de laminare la rece. î. Tablă laminată ia rece [xoJlo^HOKâTaHHbiH JIHCT; tole laminee â froid; kalt gewalztes Biech; cold rolled sheet, co!d rolled plate; hidegen hengerelt Iernez]: Tablă obfinută prin laminare Ia rece, prin mai multe treceri, urmată de ajustarea marginilor prin tăiere la foarfeci. Prelucrarea se face uneori pe laminoare duo, însă, în general, pe laminoare cuarto sau sexto, sau pe laminoare cu doisprezece sau cu douăzeci de cilindri. O instalafie de laminor modernă, de tablă subfire, se compune, în general, dintr'un tren continuu cu cinci sau cu trei caje cuarto (v. fig.), cu vârtelnife numai la ieşire, când trenul nu e reversibil, şi cu vârtelnife la intrare şi la ieşire când trenul e reversibil. Instalatia de laminor are şi o secfie de tratament termic (unde tablele sunt recoapte), o secfie de decapare şi o secfie de ajustaj (unde tabla e desfăcută din suluri, îndreptată, tăiată, etc.), cum şi ateliere de cositorire, zincare sau plumbuire (v. pianşa fig. //). Vitesele de laminare obişnuite sunt de 6-*’20 m/s; se ajunge până la 30 m/s. Laminarea la rece îmbunătăţeşte calitatea tablei; prin ecruisaj creşte rezistenţa, iar prin tratament termic se măreşte alungîrea. De asemenea, suprafafa care se obfine e foarte curată, ceea ce prezintă mare importanfă ia tablele cari mai urmează să sufere o acoperire (de ex. cu cositor). — Linie continuă de laminare eu tren cu trei caje cuarto, penfru laminarea la rece a tablei subţiri. 1) cajS cuarto; 2) vârtelniţă de desfăşurare; 3) maşină de îndreptat, cu rulouri; 4) vârtelnifă de înfăşurare. 755 Dupa grosime, se deosebesc tablă groasa, * fafă mijlocie şi tablă subfire: î. Tabîă groasă [TOJiCTOJiHCTOBan CTaJib; to’e forte, tole epaisse; Grobblech; thick sheet iron; durva lemez]: Tablă cu grosimea mai mare decât 4 mm (şi cu lăfimea peste 600 mm), fabricată prin laminare la cald (v. Tablă laminată la cald). Sunt uzuale următoarele sorturi de tablă de ofel: tablă pentru rezervoare, tablă pentru poduri, penfru căldări, pentru focare, pentru construcfii navale, pentru blindaje, tablă striată. Exemple de tablă groasă: 2. ~ penfru blindaje [6pOHeBOă JMCT; tole deblindage; Panzerblech; armour plate; pânceîla-mez]: Tablă de ofel carbon de calitate sau de ofel aliat, care se foloseşte la construirea blindajelor pentru nave şi tancuri, şi penîru construcf i de mare tehnicitate. Se fabrică în dimensiuni şi cu caracteristice de rezistenfă speciale, la comandă specială, pe laminoare destinate uneori excluziv acestui sort de tablă. s. ~ pentru căldări [KOTeJibHbiît jihct; tole â chaudiere; Kesselblech, Kesselmantelblech; boiler plate; kazânlemez]: Tablă de ofel obişnuit sau de ofel carbon de calitate, care se foloseşte la construirea elementelor de căldare de abur. Se fabrică în trei sorturi: tablă cu rezistenfă de rupere la tracfiune de 34—42 kg/mm2 şi cu alungirea de 26%, tablă cu rezistenţă de rupere de 38*-45 kg/mm2 şi cu alungirea de 22%, şi tablă cu rezistenfă de rupere de 42—50 kg/mm2 şi cu alungirea de 20%, folosite după felul de solicitare a căldării. 4. ~ penfru construcfii navale [JiHCTOBOfl MeTaJiJi flJin cyAOCTpoeHHe; tole pour con-structions navales; Schiffbaublech; shipbuildîng plate; hajoepitesi lemez]: Tablă de ofel obişnuit sau de ofel de calitate, cu rezistenfa.de rupere la tracfiune de 41 •••50 kg/mm2 şi cu alungirea de 16—20% (după grosimea tablei), care se foloseşte la construirea elementelor navelor fluviale şi maritime (bordaje, punfi, perefi, etc.). s. ~ pentru focare [T0n0HHbiH jihct; tole de foyer; Feuerblech, Herdblech; furnace plate; tuz-helylemez]: Tablă de ofel cu rezistenfă de rupere ia tracfiune de numai 33 kg/mm2, de compozifie asemănătoare celei a tablei de căldări, având însă confînutul în sulf şi în fosfor limitat Ia maximum 0,04% pentru fiecare dintre aceste elemente. e. ~ penfru focare, de cupru [MeAHbiâ TO-nOHHbiâ JIHCT; tole pour foyers en cuivre; Kup-ferfeuerblech; copper furnace plate; tuzszekreny rezlemez]; Tablă laminată la cald, cu grosimea de 18***40 mm, din plăci mari, numite mantale (produse din lingouri a căror greutate atinge uneori 4000 kg), folosită penfru construirea focarelor de locomotivă. 7. ~ penfru poduri [moctoboîî jihct; tole pour construction de ponts; Briickenbaublech; bridge building plate; hidepitesi lemez]: Tablă de ofel carbon obişnuit, cu rezistenfă de rupere la tracfiune cuprinsă între 38 şi 45 kg/mm2, şi cu alungirea de mînîmum 20%, care se foloseşte Ia construcfia elementelor de pod, grinzi, etc. 8. ^ penfru rezervoare [îKeJieCribiâ JIH3T RiiH pe3epByapa; tole pour reservoirs; Behăltbiech; tank plate; medence lemez, tartâny lemez]: Tablă de ofel carbon obişnuit, fără prescripţii de rezistenfă, care se încearcă numai la încovoierea la rece şi la sudură şi care se foloseşte la construcfia rezervoarelor nituite sau sudate. 9. ~ striată [keaoânaToe (pH(j)JieHoe) Hte-JI630; tole striee; Riffelblech; riffeled sheet iron; reces lemez]: Tablă de ofel carbon obişnuit, fără prescripfii de rezistenfă, cu grosimea de 5—10 mm, care are pe o fafă nervuri cari se întretaie, formând romburi cari împiedecă alunecarea. Se foloseşte la pardoseli, scări, etc. 10. Tablă mijlocie [cpeflHe;iHCT0B0e HceJie30; toîe moyenne; N'ittelblech; medium thick plate; kozeplemez]: Tablă cu grosimea de 4—12 mm. (Termen folosit în diferte fări). 11. Tablă semigroasă: Sin. Tablă mijlocie. 12. Tabla sub|ire [TOHKOJiHCTOBoe Htejie3o; to e mince, tole fine; Feinblech; thin plate, thin sheet; vekony lemez].* Tablă cu grosimea mai mică decât 3,75 mm (şi cu lăfimea până la 2200 mm), fabricată prin laminare la cald sau la rece, cu una sau cu mai multe recoaceri în timpul laminării (v.Tablă laminată la cald şi Tablă laminată la rece), urmată de îndreptare şi ajustare* Tabla subfire se foloseşte fără strat metalic de protecfiune (de ex. tabla neagră, tabla lucioasă, tabla silicioasă, tabla de ambutisare, etc.) sau cu strat metalic de protecfiune (de ex. tablă cositorită, tablă zincafă, etc.); uneori tabla subfire e supusă unei operafiuni de deformare sau unui tratament termic local, pentru a-i da anumite proprietăţi.— Exemple de sorturi de tablă de ofel subfire, fără strat de protecfiune: n. Tabîă de acoperiş [KpoBeJihHOe }Kejie30; 1oIe de toiture; Dachblech; roofing sheet; teto-fedo lemez]: Tablă neagră sau tablă recoaptă* folosită la acoperirea construcţiilor; ca tablă de acoperiş se foloseşte, de multe ori, şi tablă zincată (v.). i4. ~ de ambutisare[mecTb (jihct) rjir JUTaM-noBKH; tole â estamper; Stanzblech; stamping sheet; preself lemez]: Tablă de construcfie (v.), tenace, cu rezistentă garantată, cu suprafafă curată, care se întrebuinfează la fabricarea pie-selor ambutisate, în industria de construcfii de maşini în general, pentru piesele presate, în industria de automobile, de avioane, de armament, casnică, etc., la fabricarea pieselor prin presare la rece, prin presare la strung, stampare, ciocănire, etc. Se fabrică în trei subsorturi: tablă de ambutisare normală, tablă de ambutisare adâncă şi tablă de ambutisare foarte adâncă, după gradul de ambutisare reclamat de piesa care se confecfionează din tablă. îs. ~ de construcfiei [ KOHCTpyKlţHOHHaa JiHCTOBaa CTajib; tole de construction; Kons-truktionsblech; construction sheet; gepszerkesz-tesi lemez]: Tablă de ofel Martin, cu caracteris- 4§* ticele de rezistenfă garantate şi cu suprafafă curată, care se întrebuinfează în construcfia de maşini, ia fabricarea diferitelor piese, prin operafiuni de tăiere sau de deformare plastică. Tabla de ambutisare e un sort de tabla de construcfie, î. Tablă de fălfuit [KpoBejibHoâ mejie30; tole â border; Falzblech; rolled sheet; hornyolt Iernez]: Tablă de ofel Thomas sau Martin, care poate fi îndoită în falf, Ia margine, fără a se rupe. Se întrebuinfează la acoperişuri şi în lucrări de tinichigerie. 2. ~ de rezistenfă: Sin. Tablă de construc-fre (v(). s, ~ de ştanfat: Sin. Tablă de ambutisare (v.). 4. ~ de tras: Sin. Tablă de ambutisare (v.). 3. ~ decapată [zţeKanHpoBaHHbiă jihct; tole decapee, tole non oxydee; oxydfreies Blech; pickled sheet; pâcolt Iernez]: Tablă care, în timpul procesului de fabricafie şi la sfârşitul acestui proces, a fost decapată pentru a avea suprafafa cât mai curată. în general, decaparea tablelor se face: înaintea laminării la rece (pentru ca arsura să nu fie imprimată în material în timpul laminării); la sorturile de tablă laminată la cald, întrebuinţate pentru ambutisare Ia rece; înainte de aplicarea stratului protector, în procesul de producere a tablelor acoperite. Decaparea se face în special în solufie de acid sulfuric (cu concentrafia de 4***10%)# care dă următoarele două reacfii de bază: FesO* +4 H2S04 = FeS04 + Fe2(S04)3 + 4 H2Of Fe + H2S04 = FeS04 + H*. în prima reacfie, acidul se combină cu oxidul de fier, formând sulfat de fier, iar în a doua, el atacă direct fierul, producându-se sulfat de fier şi hidrogen, care e absorbit de ofel şi contribue la formarea de băşici de decapare. Durata deca-pării variază între 20 şi 30 de minute, depinzând de grosimea tablei, de concentrafia solufiei şi de temperatura băii. La instalafiile vechi, tablele sunt cufundate într'o baie de solufie, în care sunt mişcate în timpul decapării, pentru a o agita; apoi sunt scoase, spălate într'o baie de apă şi uscate. în instalafiile moderne de laminare, în cari tabla se obfine în suluri, se folosesc instalafii continue de decapare (v. fig.); sulurile sunt sudate cap în cap, pentru a nu întrerupe procesul tehnologic. Pentru ofeluri le cari se sudează greu, asamblarea se face cu o maşină de asamblat prin cusătură. Tabla decapată se întrebuinfează la fabricarea de vase neprotejate, de vase smălfuite, gălefi, veselă (care nu reclamă o ambutisare adâncă), etc. 6. ~ electrotehnică: Sin. Tablă silicioasă (v.), 7. ~ galvanizata: Sin. Tablă zincată (v.). a. ~ lucioasă [6JiecTflHţaH rneCTb; tole briliante; Glanzblech; briliant sheet; fenylo Iernez]: 1. Tablă care, după ce a fost decapată, e lustruită prin laminare de netezire, şi care e în-trebuinfată pentru ornamentaţie. — 2. Tablă zincată sau tablă cositorită, lustruită mecanic după acoperirea cu stratul de protecfiune. #. ~ neagră [qepHan HcecTb; tole noire; Schwarzblech; black sheet; fekete Iernez]: Tablă de ofel Thomas sau, uneori, de ofel Martin,, fabricată prin cel mai simplu proces tehnologic şi având rezistenfă relativ mică şi suprafafa brută. Se întrebuinfează ca tablă de acoperiş, pentru fabricarea de vase de calitate inferioară, pentru ambalaje (de ex. butoaie pentru smoală, etc.). 10. ~ recoaptă [ OTOîKeHHaH HtecTb; tole recuite; ausgegliihtes Blech; annealed sheet; izzitott Iernez]: Tablă neagră care după terminarea laminării, a fost supusă unei recoaceri, pentru a o face mai moale şi capabilă să sufere una sau, uneori, două îndoiri. Toate tablele cari se livrează în comerf sunt recoapte. Se întrebuinfează ca tablă de fălfuit, de acoperiş, ca materie primă în lăcă-tuşeria obişnuită, etc. 11. ~ silicioasă [KpeMHHCToe JiHCTOBOe nse-Jie30; tole silicieuse; Siliziumblech; silicon iron sheet; sziliciumos lemez]: Tablă subfire de fier, cu confinut mare în siliciu, întrebuinfată în industria electrotehnică. Se fabrică în două calităfi: tablă de transformator şi tablă de dinam. Tabla de transformator (numită şi tablă Supraaîiată) confine 3,6-»4,5% Si şi se fabrică curent cu grosimea de0,35mm, cu dimensiunile de 2000X1000, 1500X750 şi 2000X650 mm. Tabla de transformator cu grosimea de 0,35 mm are pierderea specifică maximă 1,3, respectiv 3,25 W/kg, la maximul inducţiei magnetice egal cu 10000 gauşi (1 Wb/m2), respectiv 15000 gauşi, —şi inducfia magnetică 1,43 sau 1,85 gauşi, la valorile de 25, respectiv 300 amperspire/cm. Serveşte Ia construirea miezurilor de transformatoare. Tabla de dinam (tablă mijlociu aliată şi tablă slab aliată) confine cca 0,6*"2,3% Si şi se fabrică curent cu 76 15 /4 13 12 8 7 B 5 4 3 2 7 Schema unei instalafîi continuă de decapare a fablei laminate în suluri, î) vârteinijă (depănăior); 2) cilindri de întindere; 3) maşina de îndreptat; 4) foarfecă pentru tăierea fablei înainte de sudură; 5) maşini de sudat; 6) maşină de îmbinat prin cusătură; 7) rulouri de întindere (tragere); 8) groapă pentru bucle; 9) rulouri de tragere; 10) basine de decapare; 11) basin de spălare; 12) rulouri de şfergere penfru preuscare; 13) aparat pentru uscare; 14) foarfecă pentru tăierea după sudură; 15) foarfecă cu discuri pentru tăiat longitudinal' 16) vârtelniţă de înfăşurare. I. Schema unei instalafii de cositorire ta cald (cu vitesa de deplasare a materialului de 5---15 m/min). I) cale cti rulouri (cu inclinafie 5%); 2) dispozitiv de încărcare; 3) basin pentru decaparea electrolitică; 4) agregat de cositoriră; 5) basin de spălare; 6) maşină de curăfif. 7) transportor cu bandă; 3) sorfator automat; 9) sfivuîtor de produse finite; 10) sfivuitor de deşeuri, IL Schema unei instalafii electrolitice continue, de cositorire a tablei subţiri (cu vitesa de deplasare a materialului de 0,75-1 f50 m/s). 1) caîe cu rulouri; 2) vârtelnifă (depănător); 3) foarfeci duble; 4) maşină de sudaf; 5) rulouri de tragere; 6) groapă pentru bucie; 7) rulouri de tragere; 8) basin de curăţire electrolitica; 9) tnaşină de curăfit-mmulaf; 10) role de şfergere a lichidului; 11) basin de decapare; 12) basin de cositorire electrolitică; /3)basinde spălare; 14) maşină de periat; 15) uscştor; 16) aparat penfru topirea cositorului; 17) rulouri de tragere; 78) basin pentru tratament chimic; 19) instalafie pentru emylsionare; ^0) foarfeci; 2f) vârtelniţă (depanator). ^ 758 grosimea de 0,5 mm şi cu dimensiunile de 2000X1000 şi 1500X750 mm. Pierderile totale ale tablei de 0,5 mm variază între 3,0 (respectiv 7,4) W/kg— 2,4 (respectiv 5,6) W/kg la inducţia magnetică 10000 (respectiv 15000) gauşi şi 50 Hz, iar inducţia magnetică e de 1,47, respectiv de 1,95 gauşi, la 25, respectiv la 300 amperspire/cm. Serveşte la construcfia miezurilor rotoarelor maşinilor electrice. Se fabrică şi tablă silicioasă cu conţinut mic în siliciu (0f4*»0,8%), cu grosimi de 0.,5—1,5 mm, care se foloseşte în diferite construcţii electrotehnice. Pierderile electrice maxime pot atinge valori mari; de exemp'u, la tabla de 1,0 m, 8 (respectiv 19) W/kg la inducea magnetică de 10000 (respectiv 15000) gauşi. Sin. Tablă de ofel silicios pentru construcţii electrotehnice. — Exemple de sorturi de fablă de ofel, subjire, cu strat metalic de protecţiune: 1. Tablă albă: Sin. Tablă cositorită (v.). 2. ~ cositorită [jiymeHHan mecTb; tole eta-mee, fer blanc; Weifjblech, verzinktes Blech; tinned plate; feher Iernez, onozott Iernez]; Tablă subfire de foarte bună calitate şi cu suprafafă foarte curată, care a fost decapată cel pufin de două ori şi recoapfă (sau normalizată) în cursul procesului de laminare, — şi apoi acoperită cu gn strat protector de cositor. în instalaţiile vechi, ale căror laminoare produc tablă în foi, cositori rea acesteia se face prin cufundarea foilor în s. ~ plumbuită [dcBHHiţOBaHHoe JiHCT0B0e 3Kejie30; t6le plombee; yferbleites Blech; plumbed sheet; olomozott Iernez]: Tablă neagră, recoapfă şi decapată, şi care apoi e acoperită cu un strat protector de plumb, într'o instalaţie asemănătoare cu instalaţiile de zincare. (v. sub Plumbuire şi sub Tablă zincată). Tabla plumbuită e întrebuinţată (uneori) ca tablă de protecfiune contra acizilor, de exemplu la confecţionarea de canale de ventilafie, în industria electrotehnică (la fabricarea tuburilor Bergmann), etc» 4. ~ zincată [oiţHRKOBaHHoe JiHCTOBOe me~ Jie30; tole zinguee galvanisee; verzinktes Blech; galvanized sheet; horganyozott Iernez]: Tablă neagră recoapfă, îndreptată, decapată şi apoi acoperită cu un strat protector de zinc. De cele mai multe ori, zincarea se face prin cufundarea foilor în baie, în instalafii de zincare la cald (v. fig.). Tabla e spălată îii apă, e trecută printr'o solufie de clorură de zinc (care uşurează lipirea şi alierea zincului cu fierul), e uscată într'un tunel de uscare, introdusă într'o baie de zinc care are la fund plumb topit în care se încălzeşte, iar la scoatere (fiind aruncată afară de plumb) frece prin stratul de zinc de deasupra băii, acope-rindu-se cu zinc. După scoaterea din baie urmează uscarea şi răcirea. — Tabla obfinută în suluri Sa laminoarele continue se galvanizează electrolitic. Tabla zincată se întrebuinfează ca tablă de acoperiş, pentru rezervoare, etc. Sin. Tablă galvanizată.— Insfalafie de zincare la cald (prin imersiune). I) baie de apă; 2) baie de solufie de clorură de zinc; 3) transportor; 4) uscător; 5) baie de zincare la cald prin imersiune; 6) mecanism de ridicat foile ce tablă; 7) masă de plumb topit; 8) sfraf de zinc topit. Exemple de sorturi de tablă de ofel subfire, care a fost supusă unui tratament termic local sau unei operafiuni de deformare plastică, pentru a-i modifica anumite proprietăţi: 5. Tablă ondulată [BOJiHHCTOe }KeJie30; tole ondulee; Wellblech; corrugafed iron, corrugated sheet; hullâmlemez]: Tablă subfire care a fost supusă unei ondulări efectuate, fie Ia presă, fie la maşina de ondulat (v. Ondulat, maşină de~ tablă), pentru a mări momentul de inerţie al secfiunii ei. Uneori tabla e ondulată în lung, la maşini cu cilindri ondulafi transversali (compuşi, de obiceiu, din inele calibrate, alăturate) şi uneori, bombată, pentru a fi întrebuinţată la acoperişuri curbe. Se întrebuinfează Ia fabricarea obloanelor, ca fablă de acoperiş la hale industriale, ja perefi. baie, în instalafii de cosiforire la cald ,(v. planşa fig. I).— în instalafiile moderne de laminare, în cari produsul finit se obfine sub formă de suluri, cosito-rirea se face în instalafii electrolitice de cosiforire (v. planşa fig. II), cari au proces tehnologic continuu, sulurile urmând procesul tehnologic, unul după altul, fiindcă sunt sudate în capete, cusătura tăindu-se după cosiforire. O condifiune esenfială pe care trebue să o satisfacă tabla .cositorită e ca suprafafa ei să fie foarte netedă şi lucioasa. Deoarece, la depunerea prin electroliză, stratul de cositor e poros, tabla e reîncălzită, astfel încât cositorul se topeşte din nou şi apoi, prin răcire, se obfine o suprafafă netedă, lucioasă. Tabla cositorită serveşte mai ales în industria alimentară (ambalaje pentru conserve) şi în producerea obiectelor de uz caşnic, 159 ja consfruefiî provizorii, la fabricarea butoaielor de tablă ondulată, etc. 1. Tablă punctată [c0C0^îK0B0e jiHCT0B0e meJie30; tole pointillee; Warzenblech; dotfed sheet; szemolcsos lemez]: 1. Tablă subţire, rigidizată prin producerea de tensiuni proprii în centre de rigidizare uniform repartizate pe suprafaţă, penfru a-i menţine planeitatea. Procedeul de lucru obişnuit consistă în suprapunerea, peste foaia de tablă de rigidizat, a unei foi de tablă cu găuri mici, prin cari se execută încălziri locale, şi mici puncta de sudură, cari, la răcire, devin puncte de contractiune. Se utilizează la materialul pentru acoperirea cu tablă a unor suprafefe mari, în locuri în cari foile trebue sa rămână plane, de exemplu la vagoane. 2. ~ punctată [nyHKTHpHoe jiHCTOBoe me-Jie30; tole pointillee; Warzenblech; doited sheet; ripacsoslemez]: 2. Tablă de ofel care are, pe una dintre fete, puncte proeminente, obfinute prin laminare, penfru a împiedeca alunecarea. E folosită la pardoseli, la scări, etc. — Exemple de tablă de material diferit de ofel: 3« Tablă de bimetal [6eMeTaJiJîHHecKH jihct; tole bimetal; Bimetallblech; bimetal sheet; kettos-fem iernez]: Tablă obţinută din două metale sau aliaje, în straturi unite pe cale mecanică. Poafe fi constituită din două straturi diferite sau dintr'un miez din metalul de bază, acoperit pe cele două fe{e cu câte un strat subfire dintr'un metal de placare. Fabricarea bimetalului dă posibilitatea de a combina proprietăfile a două metale. De exemplu, miezul dă rezistenta, iar placajul, profesiunea (contra atacului cu acizi). Tabla de bimetal se obfine, fie turnând materialul de placare în jurul miezului solidificat, şi efectuând apoi laminarea, fie învelind miezul cu o tablă şi efectuând laminarea după încălzirea materialului. în timpul laminării se produce sudura celor două metale. în secfiune sau la marginea tablei de bimetal se disting cele două, respectiv cele trei straturi. — Tabla de bimetal se mai obfine şi din plăci sau blocuri cu miezuri cari au fost placate printr'o metodă electrolitică sau prin cementare. Se întrebuinfează, de exemplu în industria de armament, tablă de bimetal cu miez de ofel şi placaj^de tombac; în monetărie, tablă de ofel placată cu nichel. în industria electrotehnică se întrebuinfează benzi confecfionate din două mefaie cu coeficienfi de dilatafie termică diferifi, pentru organe de comandă termice (declanşoare), etc. 4. ~ de fontă [qyryHbift jihct; tole de fonte; Gufjbfech; casfiron sheet; ontotfvas-lemez]: Tablă fabricată, în ultimul timp, în URSS, prin metoda laminării din material topit (laminare fără lingou), adică prin turnarea fontei topite direct între cilindrii- de laminor răcifi. După răcire, tabla e maieabiiizată, ob}inându-se o tablă bună şi ieftină, care poafe înlocui, în multe cazuri, tabla de ofel (de ex„ ca tablă de acoperiş, prezentând avantajul că rugineşte mai şreu decât ţabla ofel). s. ~ neferoasă [jihct H3 UBeTHOro Ma-TaJîJia; tole nonferreuse; nicht eisenhaltiges BLech; sheet that does nof contain iron; nemvas-lemez]: Tablă laminată din material neferos, în general pe laminoare reversibile, prin sistemul de laminare cu alternare („du-te, vino"). Tabla groasă neferoasă se laminează aproape excluziv din cupru (v. Tablă pentru focare, de cupru, sub Tablă aroasă). Tabla subfire neferoasă se laminează din diferite metale şi aliaje turnate în piese paralelepipedice, numite platouri, cu greutatea de 60---300 kg. Se folosesc, de exemplu: tablă de aluminiu în industria aeronautică, în construcţia de nave şi de maşini, la fabricarea obiectelor de tiz casnic sau de ambalaj (veselă, bidoane, etc,); tablă de dur-alumin, în construcfia de maşini şi în industria aeronautică; tablă de cupru, în industria electrotehnică, în industria chimică, etc.; tablă de alamă, în construcţia de maşini, în industria chimică, la fabricarea monetelor, la placare, etc.; tablă de alpaca, la fabricarea tacâmurilor, a monetelor, etc.; tablă de tombac, în lucrări de ornamentaţie, în industria de armament, etc.; tablă de cositor, în industria alimentară, etc.; tablă de plumb, în îndustria acumulatoarelor, în industria chimică, la placarea utilajului (pentru protec}iunea contra anumitor acizi), etc.; tablă de zinc, în industria grafică (clişee tipografice), la desincrustarea electrică a căldărilor marine, Ja placare; etc. 6. Tablă [3KpaH, flOCKa; lame, plaque, table ecran; Tafel; slab table; tabla]. 2. Tehn.: Piesă plană sau curbă subfire, de piatră, de metal, de lemn, etc., pe care se poate scrie, grava sau zugrăvi, sau care poate servi ca ecran sau ca material de construcţie. Exemple: 7. ~ antival [neperopo^Ka; paroi amortis-seuse de vagues; Schwallblech; antibillow partition; hullâmvedo lemez]. Tehn.: Diafragmă de tablă, cu sau fără găuri, nituită sau sudată în plane verticale, în inferiorul rezervoarelor penfru lichid montate pe un vehicul (de ex. rezervoarele de apă la locomotive, tancurile petroliere, etc.), pentru a împiedeca formarea valurilor, când rezervorul nu e plin. Tabla antival serveşte şi la consolidarea perefilor rezervorului. 8. ~ apărătoare: Sin. (parfial) Ecran (v.). o. ~ curbată [corHyTbifi jihct MeTaJiJia? plaque de tole courbee; Tonnenblech; curved sheet iron; meggdrbitett lemez]. Piesă confecţionată din tablă groasă de ofel de 5--10 m, de formă dreptunghiulară, având pe laturile lungi câte o bordură plană; între acestea piesa este curbată prin presare după o formă cilindrică. Se întrebuinfează, de exemplu, pentru tsbliere metalice la poduri. io. ~ bombată [BbinyKJibift jihct MeTaJiJia; plaque de tâle bombee; Buckelblech; jutted sheet iron; domboru lemez]: Piesă confecfionată din tablă groasă de ofel, de 4*»t0 mm, de formă dreptunghiulară, trapezpidală saţi triunghiularii 760 având de jur împrejur o bordură plană, şi inferiorul curbat cu dublă curbură, prin presare. Rebordurile au lăfimea de 40---80 mm. Se întrebuinţează, de exemplu, Ia alcătuirea tăblie-relor metalice la poduri. u Tablă de îmbrăcăminte. M?. ferm. V. îmbrăcămintea căldării. 2. parafoc: Sin. Panou parafoc (v.). 3. TabSă [TaâJlHlţa; table; Tafel; isbelle; tâblâzat, tabla]. 3. Gen..* Tablou (v.). — 4. Broşură sau carte cu tabele. Sin. Table. 4. ~ de logaritmi [jiorapH(]3MHHecKafl Ta6JiH-Lţa; table de logarithmes; Logarithmentafel; table of bgarithms; logaritmus tâblâzatok]: TaHle cari confin logaritmii numerelor întregi, de obiceiu cu cinci sau cu şapte zecimale. în tablele de logaritmi cele mai des folosite, pe fângă logaritmii numerelor întregi, se găsesc şi logaritmii funcfiunilor trigonometrice sin x cos x şi tg x pentru diferite valori ale variabilei x, cum şi valorile nalurale ale funcfiunilor trigonometrice, diferite formule algebrice şi geometrice uzuale, etc. 5. ~ de materii [orJiaBJieirae; table de maţi eres, sommaire; Inhaltsverzeichnis; confenfs; tartalomjegyzek]. Arte gr,: Recapitulafia cuprin-suluî unei lucrări scrise sau tipărite, de obiceiu prin repetirea titlurilor de părfi, capitole, paragrafe, etc., cu indicarea paginii în care se găsesc în lucrare, ansamblul fiind dispus sub formă de tablou. 8. ~ de trageri [Ta6jmua CTpeJlbCfcJ; table de fir; Schieţjtafel; firing table; lotâbla]. B/s.: Broşură cu tablouri şi grafice, care confine, în principal, elementele de tragere cari trebue înregistrate pe aparatele de ochire, necesare efectuării unei trageri la anumite distanfe, cu o anumită gură de foc, cum şi datele balistice corespunzătoare. 7. Tabletă [TaâJieTKa; tablette; Tablefte; tabiet; fableffa]. Ind. alim., Farm.: Formă medicamentoasă sau alimentară, de consistenfă solidă, constituită din zahăr şi muciîagiu de gumă traga-canfă sau de gumă arabică, în care se incorporează una sau mai multe substanfe (medicamente, uleiuri eterice, etc.), pentru a uşura ingerarea acestora. Se prezintă sub formă plată (rotundă sau pătrată), cu mirosul şi gustul caracteristic substanfelor folosite; e^albă sau colorată, Se întrebuinfează, după subsfanfa activă pe care o confine, în medicină şi în industria alimentară. 8. Tablefare [Ta6JieTHpoBaHHe; confection de fableftes; Tablettenanferfigung; tabiet manu-facturing; tablettâzâs]. Ind, alim., Farm.: Ansamblu de operafiuni mecanice de agîomerare în tablete, cu reducerea volumului, a unor cantităţi mai mari de substanfe medicamentoase sau alimentare. Tabletarea se face cu maşini cari servesc la amestecarea zahărului, fin pulverizat, cu muciîagiu de gumă fragacantă sau de gumă arabică; la amestecarea acestora cu substanfe le medicamentoase, cu uleiuri eterice, etc.; Ia mala-xare de omogeneizare; Ia vălfuire, spre a obfine straturi uniforme; Ia presarea stratului obfinut, şi la tăierea sub formă de tablete. Tabletele tăiate se întind pe hârtie, pe pânză sau pe tifon, şi se usucă la cca 40°. 9. Tăblie [6G^Ka; table du cylindre; Balleo; body of roii; henger munkafelulete]. Metl, V. sub Laminor, cilindru de 10. Tăblie [(J)HJl6HKa; panneau, remplissage; Fullung; panelling; tolt^s-tâbla]. Cs., Ind. lemn.: Fiecare dintre panourile de lemn (masiv sau de contraplacaj), de metal, marmură, faianfă, material plastic, etc. cari acoper golurile cadrului sau ale scheletului unei piese de mobilier (scaun, paravan, etc.) sau de tâmplărie (uşă oblon, jambriu, etc.), — şi cari sunt fixate pe cadru sau pe schelet prin îmbinare cu elementele acestuia. Marginile şi fefele aparente ale tăbliilor pot fi simple, profilate cu muluri sau sculptate. 11. ~ de scamoşat [nJiHTa flJiH BbiAeprn-BaHHe HHTOK; arrachoir; Rupfblech; picking plate; bolyhozo tabla]. Arfe gr.: Placă de metal, cu una sau cu două scobituri, în cari se introduc şi se fixează sforile penfru legăturile cărţilor, penfru a Ie scămoşi prin frecare cu dosul cufitului. Se foloseşte la legarea manuală a cărfilor. îs. ~ -pieptar [rpy/ţHaa flOCKa; tablier de fete; Brusfbretf; breast plate; mellfâmasz]. Ind. harf.: Placă de legătură de bronz, acoperită cu piele, între lada de distribufie şi sita unei maşini de fabricat hârtie. vi. ~ -sită [ceT^aTan TapejîKa; tablier de foile; Siebteller; flat-fray; szitatânyer]. Ind. hârt.: Placă aşezată sub sita unei maşini de fabricat hârtie, în dreptul riglelor stăvilare, destinată să împiedece scurgerea materialului, înainte de a fi întins uniform pe toată lăfimea sitei. i4. Tablier [HacTHJi MOCTa, npojieTHoe cTpoe-HHe MOCTa; tablier; Oberbau; superstructure; hidfelepifmeny]. Cs.: 1. Ansamblul elementelor de construcfie (grinzi principale, cadre-portale, antretoaze, longeroane, contravântuiri, etc.) cari formează sistemul de rezistenfă al unui pod şi şi care e destinat să susfină calea, — fie direct, fie prin intermediul platelajujui (v.), — să preia încărcările permanente şi încărcările mobile cari circulă pe pod, şi să le transmită infrastructurii, direct sau prin intermediul altor elemente de construcfie (arce, bolfi, efc.). — 2. în sens restrâns, se numeşte tablier numai sistemul de grinzi longitudinale şi transversale (longeroane, antretoaze şi antretoaze scurte), aşezate orizontal, şi pe cari reazemă calea, direct sau prin intermediul plafelajului. Tablierul poate rezema direct pe infrastructură, grinzile principale ale fablierului având o deschidere suficientă pentru a acoperi întreaga lumină; în acest caz tablierul constitue întreaga suprastructură a podului. El poate rezema şi indirect, fie rezemându-se pe o boltă sau pe arce, fie fiind suspendat de arce ori de cabluri (Ia poduri suspendate). Tablierele se pot clasifica după material (fa-blier metalic, tablier de beton armat, tablier de lemn), dopa felul grinzilor principale (tablier cu grinzi cu inima plină, tablier cu grinzi cu zăbrele, etc.), sau după pozifia căii în raport cu grinzile principale (tablier cu calea sus, tablier cu calea jos, tabliercu calea la mijloc). Elementele principale ale tablierelor sunt: grinzile principale; antretoazele, cari sunt susfinute de grinzile principale; longeroanele, cari sunt susţinute de antretoaze şi pe cari reazemă traversele sau placa de rezemare a căii. Afară de aceste elemente principale, tăblie- /. Tablier metalic ccmpus din grinzi principale, din antre-foaze, contravântuiri transversale, $i consola de frofoar. rele metalice mai au contravântuiri transversale (cari au rolul de legătură între grinzile principale), contravântuiri orizontale, contravântuirile longeroane lor, console de trotoar, longeroanele trotoare-lor, parapete, etc. (v. fig. /). Tablierele metalice reazemă pe infrastructură prin aparatele de reazem, cari permit deforma-fiile din încărcări şi din variaţiile de temperatura. Podurile de beton armat au tabliere alcătuite din beton armat în formă de dală sau asociat (poduri în arc cu platelaj asociat). Tabiierul în formă de dală e alcătuit dintr'o dală simplă de beton armat, cu perefi laterali, la podurile de cale ferată, penfru a susfine balastul; dala reazemă direct pe infrastructură. La deschideri mai mari, dala are nervuri,^cu secfiunea dreptunghiulară sau în formă de dublu T, pentru a micşora greutatea proprie. //. Tabliere de beton armat, J) arc cu tablier asociat; 2) aic cu calea jos; 3) arc cu calea la mijloc. Tabiierul asociat e alcătuit din grinzi longitudinale, grinzi transversale, nervuri şi dală, cari transmit sarcinile, prin intermediul stâlpilor sau al perefilor, la arcul de beton armat (v. fig. //). La podurile de beton armai în arc, cu tablier suspendat, tabiierul orizontal de beton armat se poate găsi la mijlocul sau dedesubtul arcului; el e finut de arc prin intermediul tiranfilor. Aceste trei tipuri se găsesc şi la podurile metalice în arc. — Sistemul de grinzi pe care se aşază calea la podurile de lemn e numit impropriu, de unii autori, tablier de lemn. 1. Tablou [flOCKa; tableau; îabelle; table; tâblâzat]. Gen.; 1. Grupare de termeni, simboluri, numere, mărimi sau obiecte, într'o dispozifie plană, în şiruri şi coloane, care permite o privire de ansamblu, cu punerea în evidenfă a esenţialului. Tablourile mici se numesc tabele. Sin. (folosit numai în anumifi termeni) Tablă (v. Tablă 3). 2. Tablou [Ta6jlHiîa, ilţHT; tableau; Tatei; tabel; tabla], 2. Tehn.: Piesă plană subfire, cu sau fără cadru, folosită penfru a constitui un tablou în sensul Tablou 1, sau pentru a fixa pe ea apa-rataj sau dispozitive. 3. ~ de bord. V. Bord, tablou de 4. ~ de comandă: Sin. Tablou de bord. V. Bord, tablou de 5. ~ de distribufie [pacnpeAeJiHTeJibHbift HţHT; tableau de distribution; Schalîtafe!; swifch» board; kapcsolotâbla]. Elf.: Tablou din material incombustibil, pe care sunt montate aparatele de protecfiune şi de ramificare, de cuplare şi decuplare, de măsură, control, comandă şi, eventual, de reglare, ale unei instalafii electrice de producere, de convertisare sau de distribufie a energiei electrice, sau de forfă motoare. Tabloul are, afară de tabloul în sens restrâns, format din una sau din mai multe table de marmură sau de tablă de ofel în cadre de ofel profilat, — siguranţe, piese pentru ramificare (de ex. bare colectoare), întreruptoare, instrumente de măsură, reductoare de măsură, releuri de protecfiune şi de semnalizare, aparataj de comandă, de control, eventual de reglare. Tablourile pentru tensiuni nominale până la 1 kV trebue să aibă în fafă, fie un culoar de serviciu izolant.de cca 1,2 m lăfime, fie părfile sub tensiune fafă de pământ inaccesibile atingerii; cele pentru tensiuni cari depăşesc 1 kV trebue să aibă părfile sub tensiune inaccesibile, indi- ferent dacă au sau nu au culoarul de serviciu. Aparatele trebue dispuse pe tablou astfel, încât acesta să fie simplu şi să permită o orientare generală uşoară; aparatele trebue să fie vizibiie şi accesibile pentru lucrări, iar siguranfa în exploatare să fie cât mai mare. La un tablou de oarecare importanfă, orientarea generală se obfine prin împărţirea în câmpuri egale, dispuse în lungul lui şi separate între ele prin perefi despărţitori transversali pe tabloul din fafă, peste care trec barele colectoare. în fiecare câmp se montează aparatele cari deservesc câte un singur generator, convertisor, transformator, motor, câte o singură baterie de acumulatoare sau linie de sosire sau de plecare, Tablou de distribufie 7 o ©o o ,9 o ®o @ _.® o * 0 * £ . o t—-mr-J* , n W L l »f -Sp i7s «) cu disjoncfor în uleiu; /) alternator trifazat; 2) excitatoare; 3) înfăşurarea de excitaţie; 4) înfăşurare shunt a excitafiei; 5) regulator; 6) regulator shunt; 7) bare colectoare; S) separator (secfionor); 9) disjonctor în uleiu; 10) transformator de măsură, de curant; 11) transformator de măsură, de tensiune; 12) fuzibil; 13) priză de pământ; f 4) ampermetru In alternativ; 15) wattmetru; 16) volfmetru în alternativ; 17) ampermetru în continuu; 18) voltmefru în continuu; 19) dispozitiv de contact; 21) voltmetru de zero cu lămpi defazaj 22) dispozitiv pentru sincronizare; 23) sistemul de acfionare a disjonctoarelor în uleiu; 24) sistemul de acfionare a regulatorului; 25) tablou de distribufie In sens restrâns; 26) cadru de ofel; 27) izolator; 28) uşă din grilaj; 29) cutie terminală penfru cablu. t>) cu întrerupător cu pârghie şi siguranfă pentru tensiune până la 500 V; I) ampermetru; 2) volfmetru; 3) ampermefrul excirafiei; 4) fazmefru; 5) contor; 6) comutator cu butoane; 7) întrerupfcr cu pârghie; 8) siguranfă; 9) roata de comandă a regulatorului shunt. 763 incfuzîv eventualele regulatoare. Accesibilitatea aparatelor, instrumentelor, etc., pentru supraveghere, revizie, întreţinere sau reparaţi!, e asigurată, la tablourile de oarecare importantă, printr'un coridor de cel pufin 1 m, situat în spatele tabloului. Obişnuit, câmpurile au lăfimea de 0,7-*-1,2 m, înălfimea de 2-"2,4 m şi adâncimea de cel pufin 0,6 m, în funcfiune de mărimea aparatelor. Se deosebesc tablouri de marmură pentru siguranfe fuzibile, tablouri de distribufie şi comandă, deschise sau capsulate. în centralele electrice se folosesc şi pupitre de comandă şi distribuţie, şi coloane de comandă. Tablourile de marmură se folosesc pentru siguranţele fuzibile ale unei distribufii de joasa tensiune pentru lumină şi, eventual, pentru circuite de forfă în instalafii reduse, în locuinfe şi ateliere mici. Placa de marmură e prinsă la înălfimea de 1,70 m dela podea; în spatele ei se montează conductele izolate, ramificate dela bornele de intrare spre diferitele circuite, trecând prin siguranfe fuzibile cu soclu, sau prin automate de instalafie monlate în fafă. Legăturile la siguranfe, respectiv la automate, se fac, de cele mai multe ori, în spatele tabloului. Atât la tablourile de joasă tensiune, cât şi la cele de înaltă tensiune, aparatajul e accesibil numai din coridorul din spatele tabloului. Pe tablou sunt montate, de sus în jos, instrumentele de măsură, aparatele de semnalizare şl organele de comandă, pârghiile şi mânerele întreruptoa-relor şi volanele regulatoarelor, iar comenzile se transmit prin transmisiuni cu lanf, prin pârghii, sau electric, pnn circuite electrice auxiliare. Aceste tablouri se folosesc în centralele electrice, în stafiunile şi substafiunile de transformare sau de redresare şi în instalaţiile mai mari de forfă mofoare. Tablourile unităfilor generatoare mari cuprind numai instrumentele de măsură (voltmetre, am-permetre, wattmetre, yarmetre, fazmetre, reieuri, reductoare de măsură, etc.), iar organele de comandă şi insfalafiiie de semnalizare corespunzătoare sunt montate pe pupitre de comandă, la cca 1 m, în fafa tablourilor. Se obfin astfel o mărire a vizibilităţii şi o orientare mai uşoară. Coloanele de comandă sunt coloane de fontă cari poartă aparatele de comandă a întrerup-toarelor şi regulatoarelor, cum şi instrumentele de măsură, toate acfionate dela disfanfă. Pe tablourile de distribufie şi pe pupitrele de comanda mai importante se folosesc scheme luminoase, cari reproduc în desen întregul sistem electric, cu centralele, stafiunile de transformare şi liniile de transport, schemele servind să indice părfile sub tensiune, uşurând astfel stabilirea avariilor şi pozifia lor. în încăperile cu serviciu dur, în cele cu praf sau în cele periclitate de explozii, se folosesc tablouri de distribufie capsulate sau blindate, în cari piesele şe găsesc în cofrete închise, pentru a ie proteja contra prafului şî penfru a realiza siguranfa în serviciu necesară. 1. Tablou luminos de linii [cseTOBan #OCK8 pacnojioHceHHH jîhhhS; tableau lumineuxde lig-nes; Linien-Lichtanlage; luminous indicator board bf lines; vilâgito vonaltâblâzat]. C. f.: Tablou schematic de reproducere a dispoziţiei liniilor unei stafii sau al unei secţiuni de cale ferată, montat la postul de comandă centralizata. în dreptul fie» cărei zone sunt montate lămpi de control de diferite colori, cari indică, conform unui cod stabilit, starea de ocupare a liniilor, formarea parcursurilor şi pozifia macazurilor şi a semnalelor. Serveşte îa controlul efectuării comenzilor într'o stafie centralizată. Sin. Luminoschemă. 2. ~ telefonic comutator [KQMMyTaTop; tableau telephonique commutateur; Zentralum-schalter Fernsprech-Vermittlungseinrichtung; te-lephonic switchboard; tâvbeszelo-kozponti ât-kapcsolo]. Telc.: Tablou cu echipament, situat în Schema de principiu a unui schimbător B L(cu baterie locală), ^i) ŞÎ A2) anunciatpare de apel ale liniilor Li şi Ls’, J1) şi J;) jackurile respective; Af) anunciatcr de fire; F) fişe; C şi C) cordoane; MT) microielefonul telefonistei; CCA) cheie de convorbire şi apel; I) inductor, G şi G) contragreutăţi. cenlrala telefonică, folosit pentru legarea şi comutaţia liniilor de abonaţi sau a circuitelor telefonice interurbane. Tabloul (numit şi schimbător telefonic) poate fi schimbător urban, interurban, sau mixt, după felul liniilor deservite. Se compune din următoarele părfi: — echipamentul de linie, format, în general, din jackuri şi anunciafoare de apel sau lămpi de semna- iizare; — echipamente de conexiune, formate, în general, din cordoane cu fişe şi anunciatoare de fine sau lămpi de superviziune; — echipamentul postului de telefonistă (operatoare), format din aparatul telefonic al telefonistei, cu anexele lui; — echipamentul de apel, format din sursa de curent de apel (de 17"*20 Hz), acfionată manual (inductor) sau electric; — echipamente auxiliare, pentru transferul legăturilor la alte schimbătoare, concentrarea pozifiilor de lucru, alarma de noapte, etc. Din punctul de vedere al alimentării cu energie electrică, schimbătoarele telefonice pot fi cu baterie loca|ă sau cu baterie centrala. Schimbătoarele cu baterie locală deservesc posturi telefonice cu baterie locală şi au, şi la postul de telefonistă, o baterie locală, apelul dela şi spre centraîă fiind făcut cu o sursă, de asemenea locală, de curent alternativ (în generai, un inductor). Schimbătoarele cu baterie centrală deservesc posturi alimentate dela bateria centrală, comună tuturor posturilor, incluziv cele ale telefonistelor, iar apelul se face prin curent continuu, dela aceeaşi sursă comună, bateria centrală. Din punctul de vedere al echipamentelor de linie,- schimbătoarele pot fi simple sau cu multiplu. La primul tip, liniile sunt legate în schimbător la jackuri individuale (locale), fiecare (inie având un singur jack, pe unde abonatul poate chema sau poate fi chemat. La schimbătoarele cu multiplu, fiecare linie e conectată în acelaşi timp la un jack local, prin care abonatul poafe chema, şi la mai multe jackuri multiple, repetate pe toate schimbătoarele din centrală, jackuri prin cari abonatul poate fi chemat dela orice pozifie, de către telefonistă. Sin. Schimbător telefonic. 1. Tablou [3KpâH; tableau; Bildtafel; table; kep], 3. Suprafafa plană, cilindrică sau sferică, pe care se obfine imaginea unui obiect din spafiu, prin intersecfiunea lui cu razele vizuale ale tuturor punctelor vizibile ale obiectelor. 2. Tablou Mendeleev [Ta6JiHiţa MeHAeJiee-Ba; tableau M.; M. Tabelle; M. table; M. tâblâzat]. Fiz., Chim.: Mod de aranjare a elementelor chimice, în ordinea maselor atomice crescătoare, în rânduri (numite perioade) şi coloane (numite grupuri) şi care oglindeşte sistemul periodic al elementelor (v). — Actualmente elementele sunt aşezate în ordinea numărului lor atomic. Coloanele tabloului confin elemente asemănătoare din punctul de vedere chimic, mai ales din punctul de vedere al valenfei: prima coloană confine elemente monovalente, iar celelalte coloane confin elemente ale căror valenfe (în raport cu oxigenul) cresc până la coloana a şaptea, care confine halogenii şi căreia îi urmează coloana a opta, care confine gazele inerte, zerova lente. Tabloul periodic confine şapte perioade, cari cuprind un număr foarte variabil (2*"32) de elemente, datorită aşezării electronilor atomilor acestor elemente pe diferitele strate şi substrate (v. Sistemul periodic al elementelor; v. şi tabloul de sub Atom). — Sin. Tabloul periodic al elementelor chimice. 3. Taburet izolanf [nsoJiHpyiomaH cnaMe&Ka (TadypeTKa); tabouret isolant; Isolierschemei; in-sulating stool; szigetelo zsâmoly]. Elf.: Scăunel cu picioare izolante, pe care e obligat sa stea electricianul de serviciu din stafiunile electrice de transformare şi de conexiuni sau din camerele de comandă ale centralelor electrice, în timpul manevrării întreruptoarelor manuale, al punerilor la pământ şi al altor operafiuni. 4. Tac [KHOnKa, rB03AHK; taquet; Tafelhacken; tack, eleat, belaging eleat; kampo]. Nav. m, V. sub Tachet. 5. Tachelaj [TaKejianc, ocHacTKa; greemenf, agres; Takelage, Takelung; rigging, tackling; âr-bocozat]. Nav. m.: Sistem de grinzişoare de lemn, deasupra covertei unei nave, susfinut de mici stâlpi metalici, peste care se întinde tenda. e. Tachelaj [TaKeJiaîKHbie paâoTbi; greement; Takelage, Takelung; rigging; kotelet, ârbocozat]. Nav. m..* Ansamblul manevrelor unei nave. Se deosebeşte un tachelaj fix, alcătuit din manevrele fixe, şi un tachelaj curent, alcătuit din manevrele curente. 7. Tachet [ynop, TOJinaTejib KJianaHa; taquet; Knagge; lug, ’peg, stop; tâmasz]. 1. Cs.; Scurta piesă dreaptă, de secfiune transversală constantă, de lemn sau de metal, care se foloseşte la îmbinări, pentru mărirea suprafefei de transmitere a forfei la piesele îmbinate. V. şi sub îmbinare cu tachefi. — 2. Mş..* Piesă din mecanismul de distribufie cu supape al unei maşini, care asigură contactul dintre tija unei supape sau împingă-torul acesteia (la supapele comandate prin culbu-for şi împingător), cu cama de distribufie, direct sau prin intermediul unui galet. Pozifia ta-chefului poate fi reglată în direcfie axială, în general cu un şurub de reglaj. (V. fig. 46 sub Camă şi fig. iii sub Supapă comandată). s. Tachet [KyjiaKH ajih py#HHHHb?x KJieTefi; taquet; Knagg; tappet; biiyok, tâmasz]. 3. Mine; Piesă de reazem, de forma unui tachet (v. Tachet 1), montată, împreună cu alte trei identice, la rampele pufului de extraefie, în dreptul col* furilor bazei acesteia, pentru a suporta colivia în timpul introducerii şi al scoaterii vagonetelor din ea. Prin intermediul unor pârghii, tachef ii sunt împinşi în secfiunea de circuiafie a pufului, astfel încât .colivia de coborîre să se poată aşeza pe ei şi să rămână tot timpul la nivelul rampei, în cursul manevrei va-gonetelor. La rampa orizontului celui mai de sus (sau la rampele orizonturilor intermediare), tachef ii stau în permanenfă retraşi din secfiunea de circuiafie a pufului; numai după ce colivia s'a oprit deasupra, se împing tachefii în secfiunea de circuiafie şi apoi se aşază colivia pe ei. La pornire, colivia e săltată de pe tachefi, cari se retrag apoi din secfiune, înainte de a începe coborîrea coliviei. (La rampa orizontului celui mai adânc, tachefii pot rămânea tot timpul în secfiune). în cazul folosirii tache-filor, cablu!, care nu mai suportă greutatea coliviei în timpul introducerii vagonetului, face buclă tabloul periodic al elementelor, după D. I. Mendeleev Peri- oada Rân- dul GRUPURILE ELEMENTELOR 1 ii iii ÎV V VI Vii Viii o 1 l 1 H 1,0080 i (H) 2 Ne 4,003 2 2 II 3 11 6,940 2 4 Se 9,013 2 5 B 2 10,82 6 C 2 12,010 7 N 2 14,008 8 O 6 2 16 9 F 7 19,00 10 Ne 20,183 \ 3 UI n Na . 22,997 2 12 m3 ; 24,32 2 13 3 Al 2 26.98 14 i S' 2 28,09 15 5 P 2 30,975 16 i s 2 32,066 17 3 Cl 2 35,457 18 Alt 8 8 39,944 2 4 IV 19 K S 39,100 2 Ca l 40,08 2 Sc' • 44,96 2 “ * T. 47,93 2 23 v -! 50,95 2 24 Cr *| 52,01 2 25 2 Mn 13 54,93 2 Fe » 55,85 2 Co 15 8 58,94 2 28 Ni 58,69 2 V 29 ’s CU 2 63,54 ’S Zn 2 65,38 18 Oa 8 2 69,72 32 ,ş Ge 2 72,60 ", A* 2 74,91 4 MC ’! Se 2 73,96 35 ’î Br 2 79,91 6 36 8 Kr <; 83,80 2 5 VI 37 1 Rb - 85,48 2 38 ^ - 8 Sr «; 87,63 2 39 ^ Y 1 88.92 2 40 -T 10 Zr 18 91,22 2 41 1 Nb !; 92,9î 2 42 ,1 Mo ,88 95,95 2 « - Tc l88 [99 J 2 44 1 „ 15 Ru 8 101,7 2 45 1 Rh :jj: 102,9! 2 46 o Pd » 106,7 2 VII ' 47 18 A !s Ag 2 107,880 48 ;S Cd 2 112,41 J 49 IR 1 In 2 114,76 - 50 ;S Sn 2 i 18,70 5 51 ;î Sb 2 121,76 6 52 18 T ’S Te 2 127,61 7 53 1 J 2 126,91 i 54 8 Xe !j 131,3 2 6 7 VIII 55 i Cs 18 132,91 2 56 j Ba îs 137,36 2 57 l La* \l 138,92 ? 72 ,2 Hf II 1 78,6 2 73 ,? Ta îi 180,88 ? 74 W ]] 183,92 2 R$ îi 186.> 2 76 ,5 Os n 190,2 2 77 ir ia 8 193,1 2 73 PI 1. 195,23 2 i IX 79 2 Au 2 197.1. .8 80 î] Hg 2 200,61 ,c 81 Ti 8 ? 204,3? 82 r? Pb 5 207,21 Î3 Bi : 209,00 • = 84 ^ Po ? 2; o es •J Af 2 ! 210] 86 ti Rn ?i 222 2 X 87 3 fr' || 1223] “ 88 * _ 13 Ra 32 V4 IB 226,05 2 89 Ac **» 8 227 ? (Th) (Pa) (U) * L a n f a n i d e 58 — 71 O 05 59 * 60 i 61 3 62 î 63 s 2 64 9 65 \ 2 66 e 67 e 2 68 s 2 69 a 70 l 2 71 ? Pr ?e Nd U a Pm U Sm s Eu 2â Gd ?S Tb ?a Dy se Ho 5 Er is Tu îa Yb ia Lu j.& 140,13 2 140,92 2 144,27 2 [145] 2 150,43 2 S 152,0 2 6 156,9 2 ,159,2 2 162,46 2 Ui,9,1 7 167,2 2 169,4 2 173,04 2 *174,99 2 ** A c f i n i d e TH g 8 232,12 2 ” i Pa % 8 23.1 2 «i U 32 W 18 8 '238.07 2 2 r.” 3‘ Np ;l J237] 2 2 94 8 24 Pu 32 w ie 8 1242] 2 2 95 25 Am H |243] 1 2 96 4 Cm i24 3j 2 2 97 ,5 Bk 32 [245 i 2 2 98 „? Cf “ 8 ! 2^6] 2 99 j An 18 i 24 7 j 2 2 100 30 O 32 13 8 [248] 2 nn t _ 2 I Numerele da Sirr.co:-» [ electroni ai 1 8 !* Jlrafurilor 55,85 2 «lecfromcţ " ’ • Greutales atomică în croşete sunt indicate numerele de masă ale celor mai sfabili Isotopi în punctul de legătură cu colivia, iar la încordare (la pornirea extracfiei) se produce un şoc dăunător atât în cablu, cât şi în dispozitivele de legătură, influenţând desavantajos şi refeaua electrică. Tachefii nu sunt admişi în cazul transportului de personal, deoarece, chiar la vitese de 2 m/s, datorită opririi brusce a coliviei, vieafa persoanelor din colivie este în pericol. Un alt inconvenient al tachefilor îl constitue mărirea pauzei de manevră Ja puf, datorită aşezării şi ridicării coliviei de pe tachefi. Tachefii ficşi sunt tachefi fără pârghii de comandă, cari rămân tot timpul în secfiunea de circuiafie. Se folosesc cu totul excepţional, numai la rampa orizontului de bază, la pufuri, şi prezintă mică imporfanfă. 1. Tachet de siguranfă [npeAoxpaHHTejibHbie KyjiaKH; taquets de surete; Sicherheitsknaggen; sa-fefy tappets; biztonsâgi butyok]: Grinzi scurte, de ofel sau de lemn, cari se plasează la rampele oricărui orizont din puf, şi cari susfin colivia când se fac reparafii la aceasta sau Ia dispozitivul de prindere a cabîuiui. După terminarea operafiunii respective, grinzile (tachefii) se scot din puf şi se lasă în funcfiune numai tachefii obişnuifi. Se folosesc pentru a preveni scăparea coliviei de pe tachefii obişnuifi, cari au o suprafafă de sprijin prea mică. 2. Tachef [KHeXT,' taquet; Klampe; eleat, be-îaging eleat; szarvasbak, koteltereio]. 4. Nav. m.: Piesă metalică sau de lemn, în formă de U cu brafe răsfrânte în afară, montată pe o navă, folosită pentru a lega, în general, parâmele simple. Tachefii se fixează, în special, pe arboradă. Ei se construesc cu sau fără talpă în partea cenlrală, talpa putând fi plană sau curbă (de ex. pentru fixarea la catarg, la gruie, la copaslie, etc.). s. Tachihidrif[TaxrHApHT;tachyhydrite;Tachy-hydrit; tachyhydnte; tachidrit]. Mineral.: Mg2CaCI6. 12 H20. Glorură de calciu şi magneziu, naturală. Are coloarea galbenă ca mierea şi cristalizează în sistemul romboedric. «. Tachilif [TaXHJiHT; tachylite; Basalfgîas, Ta-chylit; tachilit; tachylit]. Mineral.: Sticlă naturală, având compozifia bazaltului. E o varietate foarte rară. 5. Tachîmefrie: Sin. Tahimetrie (v.). a. Tachimeîm: Sin. Tahimetru (v.). 7. Tachiră [TaKbipbl; tachyre; Takyre; tachyr; takira]. Geo/.: Formaţiune pedologică, întâlnită în deşerturile Asiei, analoagă solonefuriîor din regiunile de stepă; se formează din ssrături bogate în ciorură de sodiu şi în sulfat de sodiu. s. Tăciune [fojiobhh (6oJie3Hb pacrenHH); charbon; Brandkrankheit; smut; uszok], Agr.: Boală a cerealelor, produsă de ciuperci din genul Ustilago, familia ustilaginaceeîor (Basidiomycetae). Se poate prezenta sub două forme: tăciune sbu-rător, la care spicele cerealelor sunt distruse în întregime, şi tăciune îmbrăcal, la care spicele îşi mai păstrează forma. La cerealele bolnave de tăciune, în locul boabelor fructifică ciuperca, formând o pulbere neagră de spori, cu membrana groasă, numifi clamidospori, şi prin cari se propagă infeefiunea. 9. Tafia [Ta(|)Hfl; tafia; Tafia; tafia; taffia]. Ind. alim.: Produsul alcoolic obfinut prin distilarea lichidului fermentat care provine din melasa de trestie de zahăr. Această băutură e cunoscută în Europa sub numirea de rom. 10. Tafrolsf [TacjppojiHT; taphrolite; Taphrolit; taphrolif; tafrolit]. Geo/.: Formă de zăcământ de roce eruptive, care mulează o depresiune tectonică (Graben), cu a cărei formare rocele sunt contemporane. 11. Tafta [TacJ)Ta; taffetas; Taff; taffeta; taft], Ind. text.: Ţesătură de mătase cu legătură simplă de pânză, de fire vopsite. După ce a fost fe-sută, se calcă astfel, încât fesătura capătă un tuşeu special şi produce un foşnet la pipăit. 12. Tahân [TaxHH; farine de sesame; Sesam-mehl; sesame fiour; szezâmliszt]. Ind. alim.: Mă-cinătură de seminfe de susan, de floarea-soarelui, de nuci, alune americane, şi, uneori, de jir, de nuci de cedru sau migdale dulc», prăjite, întrebuinfată la fabricarea halvalei în amestec cu arome şi cu ingrediente cari dau acestui produs un anumit aspect şi gust. — Tahânul Irebue să aibă minimum 63% uleiu; de aceea, masele păstoase de diferite materii prime sunt frecate, până la incorporare completă, cu uleiu comestibil, cantitatea adăugită depinzând de confinutul în uleiu al materiei prime întrebuinţate. ia. Taheomefric. Topog. V. Tahimetrie. i4. Taheometrscă, drumuire Topog. V. Ta-himetrică, drumuire 16. miră V. Tahimetrică, miră 16. riglă V. Tahimetrică, riglă 17. ridicare V. Tahimetrică, ridicare ia. Taheomefrîce, tabele Topog. V. Tahi-metrice, tabele i». Taheometrie. Topog. V. Tahimetrie. 20. Taheomeîru. Topog. V. Tahimetru. 21. ^ autoreductor. V. Tahimetru autoreductor. 22. ~ -busolă. V. Tahimetru-busolă. 23. -teodolit. V. Tahimetru-teodolit. 24. Tahîgraî [Taxarpa^)» Taxeorpa(|); facheo-graphe;Tachygraph;fachygraph;fachigrâf]. Topog.: Aparal topografic folosit la întocmirea de planuri şi hărfi topografice, constituit dintr'o lunetă care poate pivota în jurul axei sale verticale, situată în mijlocul unei planşete-suport. Luneta e armată late- 1 ral de o riglă care alunecă longitudinal şi se roteşte solidar cu luneta, dar având mişcări totdeauna în planul vertical. O extremitate a acestei rig!e e ataşată la latura verticală a unui echer metalic, a cărui latură orizontală completează un triunghiu dreptunghiu; cele trei unghiuri ale acestui friunghiu rămân egale cu unghiurile triunghiului format, în spafiu, de viza dusă la punctul vizat, iar cele trei laturi ale lui sunt proporţionale cu cele ale triunghiului format de aparat; măsura raportului de asemănare a acestor două triunghiuri necesar determinării distanfei orizontale 1a punct şi a diferenfei de altitudine dintre punctul vizat şi stafie, se execută automat, prin dispozitivul autoreductor al aparatului; un creion trasor purtat de echer permite raportarea directă Ut a planului cotat sau a hârtiei pe foaia de hârtie aşezată pe planşeta-suport. 1. Tahigrafomefru [Taxnrpa(î>OMeTp;tacheo-graphometre; Tachygraphometer; tachygrapho-metre; tachigrafometer]. Topog.î Aparat topografic de tipul tahigrafului, folosit în tahimetrie la măsurarea distanfelor orizontale şi a diferenţelor de altitudine. 2. Tahimetrie [TaXHMeTpKHecKHi; tacheometrique; tachymetrisch; tacheometric; tachimetrikus]. Topog.: Ceea ce aparţine TaKimetriei. Sin. (corect) Taheometric. s» nivelment ~ [TaxHMeTpHHeCKan hh- BejUlHpOBKa; nivellement tacheometrique; ta-chymetrische Hohenmessung; tacheometric level-ling; tachimetrikus magassâgmeres]: Nivelment terestru, efectuat cu tahimetrul. Sin. Nivelment taheometric. 4. poligon ~ [TaxwMeTpHqecKHfi nojiH- rOH; polygone tacheometrique; tachymetrischer Hohenzug, tachymetrischer Polygonzug; tacheometric polygone; tachimetrikus poiigonmenetj: Traseu poligonal, închis sau deschis, efectuat cu tahimetrul. — Sin. Poligon taheomelric. s. Tahimetrică, determinare ~ [TaxHMeTpu-^eCKOe onpeAeJieHHe; mesure tacheometnque; tachymetrische Punktbestimmung; tacheometric measurement; tachimetrikus pontmeghatârozâs]. Topog.: Operafiune de determinare simultană a pozifiei planimetrice şi a altitudinii unui punct, cu ajutorul coordonatelor polare, prin intermediul tahimefruîui. în cazul folosirii tahimetrului-teodolit se deosebesc determinarea înainte şi determinarea înapoi. în locul tahimetrului-teodolit se poate folosi planşeta topografică cu luneta cu alidadă. — Sin. Determinare taheometrică. e. drumuire ~ [TaXHMeTpHqecKan C'beM-Ka; cheminement tacheometrique; tachymetrische Hoheniibertragung, tachymetrischer Polygonzug, Tachymeterzug; tacheometric traverse; tachimetrikus sokszogmenet]: Operafiune de măsurare tahi-metrică a punctelor unui traseu poligonal cu puncte auxiliare radiate. Astfel, traseul APlRxP»R2' 'B, cu punctele radiate P\, P'i-PJP",-, etc., din schema de mai sus, constitue o drumuire fahime-trică, unde A şi B sunt punctele date ale dru-muirii, P±, P2,— sunt puncte de staţiune ale tahi-metrului, R^, sunt punctele de frângere a poligonului, iar P\, P’i.-.Pa P1*, sunt puncte radiate; determinarea distanţei orizontale e dintre punctul de staţiune P şi punctul vizat P', e dată de expresiunea: e — E cos3ă, unde £ = (100 / + A£) reprezintă caracteristica stadimetrică a lunetei aparatului; l, segmentul de pe miră, citit între firele stadimetrice; a, unghiul vertical. Diferenţa de altitudine h dintre Pi şi P\ e dată de expresiunea: &=^£sin2cc. 2 Dacă Ha e altitudinea punctului P, i este înălţimea aparatului în staţiunea P; z e înălţimea punctului vizai; h e diferenţa de altitudine dintre P şi P', a cărei altitudine Hx o căutăm, se foloseşte relaţia: H=Ha+i+{b-z) Hx = Ha-(b-z)-i-, după cum a e unghiu vertical de urcuş sau de coborîş. — Sin. Drumuire taheometrică. 7. măsurătoare V. Tahimetrică, ridicare s. metodă [TaxHMeTpHnecKHfi MeTO/ţ; me-thode tacheometrique; tachymetrisches Verfahren; tacheometric method; tachimetrikus eljărâs]: Metodă de ridicare topografică, cu ajutorul tahime-trului. — Sin. Metodă taheometrică. 9. ~r miră ~ [TaxHMeTpngecKaH peiÎKa; mire tacheometrique; Tachymeferlatte; tacheometric staff; tâvmero lec]: Stadie cu diviziuni centimetrice şi decimetrice, pe ambele ei feţe, m nivelă sferică pentru calare şi cu dispozitiv de susţinere, anume construită pentru ridicările cu tahimetrul. — Sin. Miră taheometrică. 10. ridicare ~[TaxHMeTpHHecKaHCrbeMKa; lever tacheometrique; tachymetrische Aufnahme; tacheometric survey; tachimetrikus felvetel]: -Totalitatea operaţiunilor de măsurare şi de reprezentare (grafică sau numerică) a unei porţiuni de teren, folosind metode şi instrumente fahimetnce. — Sin. Măsurătoare tahimetrică, Ridicare taheo-metrică. 11. riglă ~ [TaxHMeTpH^ecKan JiHHeHKa; regie â calcul tacheometrique; Tachymeterschie-ber; tacheometric slide rule; tachimetrikus lec]: Riglă de calcul logaritmică, cu diviziuni speciale pentru calculul distanţei orizontale e şi a diferenţei de nivel h în funcfiune de numărul generator stadimetric £, având la bază ecuaţii le: e — E cos2 a; h—\ (2 E sin 2 a. V. Tahimetrică, drumuire — Sin. Riglă taheometrică, 12. Tahimefrice, tabele ~ [TâXHM6TpHH6CKH6 TaftJlHiţbl; tables tacheometriques; Tachymeter-tafeln; tachymetric tables; tachimetrikus tâblâza-tok]. Topog.: Tabele numerice cari conţin valorile calculate ale distanfelor orizontale e şi ale diferentelor de nivel h dintre două puncte terestre tahime-trate, folosind pentru calcul formulele de bază: e = E cos2 o; & = 1/2 £ sin 2a; £=100/+A£, unde se dau unghiului vertical a diferite valori pentru distanţe e variabile, iar £ este numărul generator stadimetric al aparatului, care depinde de distanţa /, citită pe mira tahimetrică cuprinzând segmentul de miră dintre proieefiile pe ea a celor două fire stadimetrice ale lunetei tahime-trului. — Sin. Tabele taheometric©, 76S: i. Tahimetrie (TaxftMeîpfl;facheometrie;Tachy* metrie; tachymetry; tachimetria, gyorsfelvetel], Topog.: Tehnică de măsurători topografice, folosind instrumente tahimetrice (tahimetru, tahimetru-teo-dolif, tahimetru-busolă, tahimetru-planşetă, miră tahimetrică, etc.) penfru a întocmi planuri şi hărfi topografice, la stările 1:2500,1:5000,1:10000 şi 1:25000, cum şi penfru a întocmi planuri de situafie şi planuri cadasfrale, la scările 1:1000---1:2500. Permite determinarea simulfană, rapidă şi precisă, a pla-nimetriei şi altimetriei punctelor terestre tahime-trate, cu ajufoful coordonatelor polare. în fahimetria cu teodolitul-tahimefru, metoda foloseşte teodolitul a cărui lunetă e echipată cu fire stadimetrice. Determinarea punctului se face analitic, respectiv *prin calcule numerice, din care cauză se numeşte şi tahimetrie numerică. în tahimefria cu planşeta şi tahimetrul, metoda foloseşte tahimetrul-planşetă. Determinarea punctului se face mai uşor pe cale grafică, din care cauză se numeşte şi tahimetrie grafică. în tahimefria cu tahimetru-busolă, metoda foloseşte tahimetrul-busolă, care înlesneşte determinarea directă a unghiurilor de orientare a traseului poligonal şi a radiatelor lui. După gradul de precizie atins, se deosebesc: tahimetrie de precizie, căreia îi corespunde ta-himetria numerică, pentru planuri Ia scări mari 1:1000**-1:2500 — şi tahimetrie expeditivă, căreia îi corespund tahimefria grafică şi tahimefria cu busola pentru planuri şi hărfi topografice Ia scări mijlocii 1:10000—1:25000. — Sin. (corect) Taheometrie. 2. Tahimetru: Sin. Tahograf (v.). 3. Tahimetru [TaxHMeTp, TaxeoMeTp; tacheo-metre; Tachymeter; tacheometer; tachimeter, gyors-mero], Topog.: Teodolit (v.) construit pentru ridicări tahimetrice, echipat cu o lunetă stadimefrică (v.). Se deosebesc: Tahimetre cari măsoară distanfe înclinate şi tahimetre cari măsoară distanfe orizontale, numite tahimetre autoreductoare. * Din punctul de vedere al principiului de construcţie, se deosebesc: tahimetre cu unghiu sta-dimefric constant, tahimetre cu unghiu stadimetric variabil, tahimetre cu variafie de pantă (tip Sanguet), cari folosesc o construcţie specială de riglete gradate, permiţând luarea anumitor pante pentru axa de vizare a lunetei — şi tahimetre speciale (tip Redfa), cu optică adaptată la măsurători directe (mai ales în ridicările cadastrale, unde e necesar să se facă citirea directă a distanfelor orizontale, cu mare precizie). — Sin. (corect) Taheomefru. 4. ~ auforeducfor [TaxHMeTp-aBTopeflyK-Top; facheometre autoreducteur; Autoreduktor-Tachymeter; autoreducer tacheometer; autoredu-kâlo tachimeterj: Tahimetru compus dintr'un teodolit şi un dispozitiv mecanic cuplat la luneta teodolitului, care permite reducerea mecanică la orizont a distantei dela aparat la mira vizată — şi deci determinarea directă (fără calcule) a acestei distanfe orizontale, citind-o pe mira tahimetrică. Diferenfa de înălfime dintre punctul de stafiune şi punctul vizat se determină prin multiplicarea pantei de inclinare (dată de aparat) cu distanfa orizontala citită pe mira. — Sin. Taheomefru autoreductor. 5. ~ -busolă [TaxHMeTp-KOMnacc; tacheo-metre-boussoîe; Tachymeterbussole; theodolite with compass; tachimeter-irânytu]: Tahimetru compus dintr'un teodolit şi o busolă magnetică în cerc orizontal gradat, cu ajutorul căreia se determină unghiurile de orientare a aliniamentelor poligonului tahimetrat. — Sin. Taheometru-busolă. e. ~ -planşetă [TaxHMeTpHqecKHH nJiaH-meT; tacheomefre-planchette, tacheographe; Ta-chymeferkippregel; tacheograph; tachimeter tabla]: Instrument tahimetrie constituit dintr'o stafiune topografică având o lunetă stadimefrică şi o planşetă, care permite întocmirea directă, pe teren, a hârtiei topografice, instrumentul înlesnind raportarea grafică a elementelor determinate de aparat; e instrumentul caracteristic al tahimetriei grafice. — Sin. Taheometru-planşetă. 7. /^/ m reductor [TaxHMeTp-peflyKTop; tacheo-metre reducteur; Reduktionstachymeter; reduction tacheometer; redukâlo tachimeter]: Instrument tahimetrie cu reducere optică automată a di-stanfei înclinate dela punctul de stafiune la punctul vizat, ia distanfa orizontală corespunzătoare, construit pentru măsurători topografice rapide, dar precise, asupra zonelor terestre cu detalii foarte complexe. Citirea distanfei orizontale se face direct pe aparat. Eroarea de determinare a distanfei e de 2-**3 cm pentru 200 m, adică cca 1:20000. Mira tahimetrică, proprie aparatului, poate fi di-stanfată de aparat până la 200 m. — Sin. Taheo-metru reductor. s. ~ -teodolit [TaxHMeTp-Teo/ţOJiHT; tacheo-metre-theodolite; Tachymeterfheodolit; tachymeter theodolite; tachimeter-teodolit]: Teodolit pentru determinarea punctelor cu ajutorul coordonatelor polare, având un cerc orizontal pentru măsurarea unghiurilor orizontale, un dispozitiv optico-mecanic pentru determinarea optică (indicată) a distanfelor, cum şi o lunetă stadimefrică şi un cerc vertical, sau un dispozitiv corespunzător. — Sin. Taheomefru-teodolit. 9. Tahimetru Karlik. V. Tahometru Karlick. 10. Tahiscop [TaxsiCKon, yrJiOMep-nocTpon-TeJlb; tachyscope; Tachyskop; tachyscope; tachi-szkop]. Tehn,: Aparat constituit dintr'un strobo-scop perfeefionaf şi care serveşte la redarea părfilor în mişcare ale unui dispozitiv mecanic, descom-punându-le prin intermediul fotografiilor parfiale. 11. Tahitop [TaXHTOII; tachytope; Tachytop; tachytope; tachitop, gyors terepmero]. Topog.: Instrument tahimetrie, de tipul tahimetrului-busolă, compus dintr'o lunetă stadimefrică (v.) cu sere vertical şi o busolă topografică cu cerc orizontal deplasabil, care serveşte la măsurători de distanfă şi de diferenfe de nivel, în vederea întocmirii planurilor topografice la scările 1:5000, 1:10000 şi a hărfilor topografice. 12. Tahograf [Taxorpa(J>; tachygraphe; Ge-schwindigkeitsschreiber; tachygraph; fachogrâf]: Tahometru înzestrat cu un mecanism de .înregistrare, al cărui ac indicator trasează pe o hârtie U9 6 curbă care reprezintă variafia turaţiei în funcfiu-ne de timp. — Sin. Tahigraf. V. şi sub Tahometru. i. Tahometm,JTaxomrtn: tachymetre; Tacho-meterTlac^meter; tazhometer, fordulatszâmlâlo]: instrument pentru măsurarea vitesei unghiulare, respectiv a turafiei unui solid în mişcare de rotafie. Tahometru!, care, de obiceiu, e folosit pentru măsurarea turafiei unui ax sau a unui arbore rotitor, poate fi cuplat permanent sau temporar cu acesta; uneori, el poate fi echipat cu un mecanism înregistrator. Tahometrele cuplate permanent sunt legate cinematic cu arborele a cărui turafie se măsoară, de exemplu prin curea, prin cablu flexibil, angrenaje, etc.; cele cari se cuplează temporar, numite tahometre de mână, au un ax sezisor cu vârf metalic (în formă de piramidă triunghiulară) sau de cauciuc (în formă de con), care pătrunde într'o cavitate conică centrală a axului a cărui turafie se măsoară. — După principiul constructiv, se deosebesc tahometre centrifuge; hidromecanice, hidraulice, pneu-momecanice, magnetice, electrice, stroboscopice şi cu rezonanfă: Tahometrul centrifug (v. fig. I) are un inel pendular (2), care e articulat cu axul sezisor (î) şi cu tija (4), fiind finut în pozifie de repaus de un resort antagonist (3). Când axul sezisor (1) se roteşte, forfa centrifugă tinde să aducă inelul (2) spre un plan perpendicular pe axa de rotafie, învingând forfa elastică a resortului antagonist (3); pozifia acului (5), care indică turafia (în rot/min) pe o scară gradată (6), reprezintă starea de echilibru instantaneu a inelului pendular (2). Acest tahometru nu poate fi folosit pentru turafii foarte joase, de exemplu sub 100 rot/min.deoarece forfa centrifugă nu e suficient de mare ca să scoată inelul (2) din pozifia de repaus decât numai dela o anumită turafie în sus. Tahometrul hidromecanic (v. fig. II) are un ax sezisor (1), solidarizat cu un recipient (2)f în care se găseşte un lichid pe a cărui suprafafă pluteşte plutitorul (3), articulat cu acul indicator (4). Când axul sezisor (1) se roteşte, suprafafa liberă a lichidului ia o formă paraboloidală, astfel încât plutitorul (3) coboară şi acul (4) indică turafia (în rot/min) pe o scară gradată (5). Tahometrul hidraulic are un ax sezisor solidarizat cu un recipient, în care se găsesc două lich'de de densităfi diferite (de ex. mercur şi alcool colorat), şi un tub de sticlă cu o scară gradată. Când axul sezisor se roteşte, lichidul mai greu se ridică pe peretele recipientului, şi împinge lichidul în sus, în tub, astfel încât nivelul acestuia indica turafia (în rot/min) pe scara gradată. Tahometrul pneumo mecanic (v. fig. III) are un ax sezisor (1)» care străbate peretele unei carcase imobile (2), în care se găsesc o elice (3), calată pe axul (1), şi o elice (4), calată pe axul (5), legat cu un resort antagonist (6) şi cu acul indicator (7). Când axul sezisor (1) se roteşte, curenţi de aer produşi de elicea (3) tind să antreneze în mişcare elicea (4), învingând forfa elastică a resortului antagonist (6); pozifia acului (7) indică turafia (în rot/min) pe o scară gradată. f. Tahomefru centrifug: 1) ax sezisor; 2) inel pendular; 3) resort spiral; 4) tijă alunecătoare; 5) ac indicator; 6) scară gradată. — II. Tahometru hidromecanic: I) ax sezisor; 2) recipient cu lichid; 3) plutii or; 4) ac indicator; 5) scară gradată. III IV III. Tahometru pneumomecanic: 1) ax sezisor; 2) carcasă; 3) elice calată pe axul (I); 4) elice calată pe axul (5); 6) resort antagonist; 7) ac indicator. — IV. Tahomefru magnetic: 1) ax sezisor; 2)magnet permanent; 3) tobă de aluminiu, calată pe axul (4); 5) resort antagonisf; 6) ac indicator. Tahometrul magnetic, numit şi tahometru cu curenfi turbionari (v. fig. IV), are un ax sezisor (î), solidarizat cu un magnet permanent (2), între ale cărui mase polare se poate roti o tobă de aluminiu (3), care e calată pe un ax (4), legat cu un resort antagonist (5) şi cu acul indicator (6). Când axul sezisor (î) se roteşte, forfa dela periferia tobei (datorită câmpului magnetic al magnetului şi curenţilor turbionari de inducfie din tobă) tinde să antreneze toba (3) în mişcare, învingând forfa elastică a resortului antagonist (5); pozifia acului (5) indică turafia (în rot/min) pe o scară gradată. Tahomefrul electric cuprinde un generator electric, al cărui arbore e axul sezisor, şi un voltmetru care e legat, prin conducte electrice, cu generatorul, şi al cărui cadran reprezintă scara gradată a aparatului. Când se roteşte axul sezisor, adică arborele generatorului, tensiunea curentului produs de generator indică turafia (în rot/min) pe cadranul voltmetrului. Tahometrul stroboscopic e un instrument optic cu care se măsoară turafia, prin urmărirea unui reper observabil intermitent al obiectului în mişcare, vitesa de succesiune a imaginilor reperului fiind aleasă astfel, încât reperul să fie văzut în acelaşi loc (adică obiectul să apară ca şi cum ar fi în repaus). Se folosesc, fie iluminarea intermitentă (cu o frecvenfă cunoscută) a obiectului, fie iluminarea continuă şi acoperirea intermitentă a acestuia (de ex. privind obiectul prin fante practicate într'un disc rotitor); daca turafia obiectului e n, frecvenfă intermitentelor / trebue să fie un submultiplu întreg k al turafiei (în cazul unui disc cu fante, k e numărul fantelor), pentru ca reperul să pară imobil, şi deci n se determină din relafia n — fk. 49 in Tahomefrele cuplate permanent fpot servi la determinarea vitesei de translafie a unui mobil, de exemplu vitesa de deplasare a unei benzi sau vitesa de rulare a unui vehicul, prin măsurarea turafiei unei rofi sau a unui arbore (Ia vehicule se măsoară turaţia arborelui de transmisiune), şi transformarea acesteia în vitesa lineară (ţinând seamă de toate raporturile de transformare cari intervin); tahomefrele folosite în acest scop au scara gradată în km/h sau în m/s şi se numesc, de obiceiu, vitesometre sau (impropriu) kilometraje. Tahomefrul cu rezonanfă (v. fig. V) cuprinde un număr de lamele calibrate (1), cu frecvenfe proprii diferite, cari sunt fixate cu o exfremilate într'un bloc de bronz (2), cealaltă extremitate putând vibra liber într'o fantă a cutiei (3), în care sunt montate L.I. ,iiln i-'-i.jLi.i f lj.L 3 □ DDDnoanaa0|||gQOoaDDaDOD j V. Tahometru cu rezonanfă. î) lamelă calibrată; 2) bloc de bronz; 3) cutia iahometrului. lamelele şi blocul de bronz. Acest tahometru se aşază pe un organ al maşinii căreia i se măsoară turaţia, ştiind că trepidaţiile acestuia sunt în sincronism cu turaţia, astfel încât lamelele cari intra în rezonanţă (adică cele cu cea mai mare amplitudine de oscilaţie) vor indica turaţia maşinii, Tahomefrele cu rezonanţă se construesc, mai ales, pentru turaţii de 800--1200 rot/min şi nu trebue să acopere mai mult decât o octavă (deoarece altfel lamelele ar intra în rezonanţă cu frecvenţele în octavă).— Sin. Tahimetru. î. Tahometru înregistrator: Sin. Tahograf (v.). 2. Tahometru Karlick [TaxoMeTp KapjiHKa; tachymetre K.; K. Tachometer; K. 's tachometer; K. tachimeter]. Mine: Instrument pentru indicarea şi înregistrarea vitesei de extracţie a unei instalaţii miniere de extracfie, care se bazează pe faptul că suprafafa liberă a unui lichid care se roteşte într'un vas, în jurul axei lui verticale, ia forma unui paraboloid de revolufie. Instrumentul se compune dintr'un tub central, care comunică cu două tuburi laterale, toate trei confinând mercur până la un anumit nivel. Vasele se rotesc în jurul axei verticale a tubului central, fiind acfionate în mişcare prin intermediul unei curele de transmisiune, acţionată de organul de înfăşurare. Forţa centrifugă refulează mercurul în tuburile laterale, coborîndu-l în tubul central, denivelarea depinzând de vitesa unghiulară. Variaţia nivelului mercurului- se transmite unui plutitor 'care, prin intermediul unor pârghii, poate acţiona un ac indicator şi o peniţă înregistratoare, care trasează o curbă pe hârtia aplicată pe un cilindru care se roteşte uniform. La tahometru se pot adapta diverse dispozitive de semnalizare optică şi acustică, declanşate la anumite niveluri-Jimită ale mercurului şi deci la anumite vitese. 3. Tăiat, maşină de ~ culee [cTaHOK £J1H pa3pecK H OTJIHBOK; machine â couper Ies cou-lees; Eingufjschneidmaschine; discard cutting machine; ontovâlyu levâgogep]. Metl.: Maşină care îndepărtează, prin tăiere, cujeele pieselor turnate din metale neferoase sau din oţel aliat, când acestea nu pot fi îndepărtate cu dalta sau cu ciocanul. în cazul pieselor turnate din metale neferoase se foloseşte, ca maşină de tăiat culee, ferestrăul cu bandă, iar în cazul pieselor turnate din oţel aliat, ferestrăul circular cu disc orizontal sau vertical. La piesele mici, tenace (de ofel sau de cupru), îndepărtarea culeelor se face cu ajutorul unei prese cu excentric, echipată cu o daltă inferioară fixă şi cu o daltă superioară, cu o mişcare rectilinie alternativă, în plan vertical. 4. Tăiat, maşină de ~ dinfi [3y6ope3HbiH CTaHOK; machine pour Ia fabrication des en-grenages; Verzahnungsmaschine; gear cutting machine; fogazo gep]. Metl.: Maşină-unealtă de aşchiere, care serveşte la tăierea dinfilor (v.). Maşinile de tăiat dinţi pot fi maşini de frezat universale (v.) sau speciale (la cari mişcarea principală e o mişcare de rotaţie), maşini de rabotat speciale, sau maşini de mortezat speciale (la 'cari mişcarea principală e o mişcare rectilinie alternativă). Construcţia lor diferă după procedeul de tăiere a dinfilor (v.), aplicat. Sunt uzuale numeroase tipuri: Maşina de frezat dinfi prin rostogolire: Maşină de frezat dinţi prin frezare continuă după procedeul Pfauter, care foloseşte ca unealtă freza elicoidala modul (v. fig. I sub Tăierea dinţilor prin rostogolire). Maşina de frezat dinţi prin rostogolire econstituită, ca toate maşinile de frezat, din următoarele părţi: un batiu cu braţul de susţinere a frezei, o masă de lucru penfru fixarea piesei, mecanismul de antrenare, mecanismul organic, dispozitive de comandă şi dispozitive auxiliare. Mecanismul organic asigură realizarea mişcărilor necesare generării dinţilor cari trebue tăiaţi, prin următoarele mişcări de bazăfmişcareaprin-cipaiă de rotaţie a frezei; mişcarea de divizare, prin care se coordonează rotaţia frezei şi rotaţia piesei, în funcţiune de numărul de începuturi ale frezei şi de numărul de dinţi cari trebue tăiaţi; mişcarea de avans care trebue imprimată suportului frezei, pentru a reproduce flancul pe întreaga lăţime a dinţilor. Schema cinematică a maşinilor de frezat dinţii prin rostogolire (v. fig. I) cuprinde trei lanţuri cinematice principale; lanful cinematic al mişcării principale, lanful de divizare, lanţul de avans. în timpul frezării, maşina realizează, între unealtă şi piesă, o mişcare relativă corespunzătoare celei a angrenajului cu melc, freza având 771 rolul melcului, iar pîesa, rolul rofii melcate. Prin aceasta, profilul dinţilor cari trebue tăiaţi e generat ca înfăşurătoare a flancurilor drepte ale punzator vitesei de aşchiere în funcfiune de materialul piesei şi al frezei, şi de numărul de dinţi de tăiat); rotirea piesei în funcţiune de I. Schema cinematică a maşinii de frezat dinfi prin rostogolire după procedeul Pfauter, tip 5B32. Aii) motor de antrenare; Mg) motor pentru avans vertical rapid; S) şurub pentru avansul vertical rapid al suportului port-freză; F) freză; >4) ax de fixare a piesei de prelucrat; P) masă (placă) rotativă; D) diferenţial; f)• • -47) rofidinfate cilindrice, conice sau melcaie, fixe (roţile 39-• ■ 44 nu sunt reprezentate în figură, fiind mecanisme auxiliare); aj), a?)t b>2)< Co), d2). e), f), aj, b:}), a4), şi b4) rofi dinfate cilindrice de sc-himb; g,) şi g2) rofi de curea; Mrt-2-3-4-a1-b1-5 -6-7-8-9-10-11-12-F) lanful cinematic al mişcării principale; -6-13-D (46-47)-e-f-a2-b2-C2-d2~14-15-P) lanful cinematic de divizare, legat la lanful cinematic al mişcării principale; -6-13-18-19-20-21 -ag-bs-22-23-24-25-26-27) lanful cinematic al avansului radia!; -6-13-18-l9-20-21-arbs-22-23-28-29-30-31-32-33-34-S) lanful cinematic al avansului vertical; -l6-f7-a3-b8 -35-45-36-b4-a4-37-38-D-e-{-a.,-b2-C2-d2-14-15-P) lanful cinematic al avansului suplementar (avansul diferenfial). dinţilor frezei (v. fig. II). Profilul rezultă ca o succesiune de segmente de drepte, corespunzătoare poziţiilor succesive ale muchiilor aşchie-toare ale uneltei. Pre-cizia de formă a pro- ^ filului dinţilor generaţi şi calitatea suprafeţei dintelui cresc cu numărul acestor poziţii. Prereglarea mg -şinii penfru prelucra-.rea unei roţi cu un anumit număr de dinţi consistă în modificarea n- Generarea dinţilor prin rcsio-raportuluitotal detrans- 9°ire,cu freză eiicoidalămodul. misiune, în lanţul cinematic respectiv, pentru a obfine: numărul de rotaţii ale frezei (cores- turaţia frezei, pentru a obţine divizarea la numărul dorit de dinfi şi, eventual, înclinaţia acestora; vitesa de translaţie, pentru realizarea avansului, în funcţiune de vitesa de aşchiere şi de caracteristicele materialului piesei şi al frezei. Modificarea raportului de transmisiune al lanţurilor cinematice se face, în general, modificând — cu roţi de schimb plasate pe lire, — numai raporturile de transmisiune ale acestora, restul lanţului rămânând neschimbat. Reglarea maşinii se realizează prin determinarea roţilor de schimb, pentru fiecare lanţ cinematic, după relaţia generală: 7- j=C f(z), b d în care a şi c sunt numerele de dinţi ai rofilbr motoare din liră, b şi d sunt numerele de dinţi ai roţilor antrenate din liră, C e o constantă de- 49’ 772 terminată de raportul de transmisiune al restului de elemente neschimbate ale lanţului cinematic, iar z e numărul de dinfi ai rofii de prelucrat.— Prereglarea lanfului cinematic ai mişcării principale (v. fig. /) se face conform relafiei: Ct fiind constanta determinată de raporturile de transmisiune ale roţilor lanfului cinematic între motorul de antrenare şi freză, fără roţile de schimb, iar at şi blf numerele de dinţi ai roţilor de schimb de pe liră, înglobate în lanţul cinematic al mişcării principale; e numărul de rotaţii ale frezei şi nm, numărul de rotaţii ale motorului de antrenare a maşinii. Constanta C este indicată în livretul maşinii, iar în lipsa acestei indicaţii trebue determinată prin calcul. Astfel, Ia maşina din fig. /, la care lanţul cinematic ai mişcării principale e 1-2-3-4-al-hL-5-6-7-8-9-10-11-12, constanta Ct a acestui lanţ are valoaree: ••• zj2 fiind numerele de dinţi ai roţilor h-12. Prin prereglarea lanţului de divizare se realizează raportul de transmisiune între mişcarea frezei şi a piesei (ca la angrenarea reală a melcului şi a roţii melcate). Roţile de schimb pentru lira din acest lanţ cinematic se stabilesc din relafia: £2 - r Z/f în care a2, b2, şi d2 sunt numerele de dinţi III. Mişcările de bază la tăierea dinfilor prin rostogolire asigurate prin lanţul cinematic al avansurilor, a) la rofi cilindrice cu dinfi drepfi (vedere laterala); b) la roti melcate, prin avans tangenfial (vedere frontală); c) la foîi melcate, prin avans radial (vedere laterală); 1) roată cilindrică; 2) roată melcată; 3J freză elicoidală modul; 4) mişcarea de rotafie a piesei; 5J mişcarea principală; 6) mişcarea verticală a suportului frezei; 7} mişcarea de avans radial a piesei; 7') mişcarea de avans tangenfial a frezei. ai^ rofilor de schimb din lira lanjidui de divizare, C2 e constanta lanfului, indicată în livretul maşinii sau calculată, zţr e numărul de începuturi ale frezei, Zp e numărul de dinfi ai piesei care se prelucrează. Lanful cinematic al avansului trebue să asigure următoarele trei mişcări: mişcarea verticală a suportului frezei, paralelă cu axa piesei, pentru tăierea dinfilor drepfi la rofi cilindrice (v. fig. IU a); mişcarea de avans tangenfial, perpendicular pe axa piesei, executată de suportul frezei, în cazul tăierii dinfilor la rofile melcate (v. fig. III b); mişcarea de avans radial, perpendicular pe axa piesei, executată de masa maşinii cu piesa montată pe ea, la tăierea dinfilor la rofile melcate (v. fig. III c).— în cazul mişcării de avans vertical (la tăierea dinţilor drepţi la roţi cilindrice), elementele finale ale lanţului cinematic al avansului sunt masa maşinii şi suportul frezei, roţile de schimb calculându-se din relaţia: în care a3 şi b3 sunt numerele de dinţi ai roţilor de schimb, C3 este constanta lanfului de avans vertical şi sv este avansul vertical (vitesa de deplasare în sens vertical a suportului port-freza exprimată în mm/rot). — La tăierea dinfilor eli-coidali la rofi cilindrice trebue să se imprime piesei, pe lângă mişcarea de avans vertical s, şi o mişcare suplementară de rotafie cu valoarea GF~sv tg p, p fiind unghiul elicei dintelui (v. fig* /V), prin combinarea acestor două mişcări obfi-nându-se unghiul de inclinare a dinţilor. Mişcarea suplementară de rotafie e imprimată cu ajutorul unui mecanism diferenţial, intercalat în lanful de divizare, legat, prin rofi dinfate fixe şi prin rofi dinfate de schimb, cu lanful cinematic al avansului vertical, care permite suprapunerea celor două mişcări. Rofile de schimb pentru obfinerea unghiului p al elicei dinfilor se determină din^relafia: h ~ 4 Z,r mn în care a4 şi b4 sunt numerele de dinţi ai roţilor de schimb, Zţr e numărul de începuturi ale freze; mn este modulul normal al dinţilor de tăiat, iar C4 e constanta lanţului cinematic al diferenţialului Prereglarea unghiului de inclinare a dinţilor se face independent de numărul de dinţi ai roţii IV. Mişcarea suplementară de rotaţie a piesei, la frezarea roţilor dinfate cu dinfi elicoidali. D) diametrul cercului primitiv; L) pasul elicei dinfilor; (3) unghiul de inclinare a elicei; EF = sv) avansul vertical; GF=sc) avansul suplementar circular cu valoareaf s^rzJyMg (3. 773 şi de valoarea avansului, unghiul de înclinare a dinfilor fiind identic pentru orice mărime de roată de acelaşi modul normal, dacă ia tăierea dinfilor se menţin în lira din lanful cinematic al diferenţialului aceleaşi rofi de schimb; sensul 'înclinaţiei dinfilor prelucraţi depinde numai de sensul mişcării suplementare. Procedeul de prelucrare a rofilor dinfate prin frezare prin rostogolire asigură astfel precizia maximă a înclinării dinfilor, independent de vreun ghidaj sau de vreun mecanism de ghidare folosit în maşină. Ţinând seamă, însă, de unghiul elicei frezei, freza va trebui să aibă o pozifie înclinată fafă de direcfia dinfiior de tăiat, penfru a obfine o angrenare corectă între freză şi roată, pozifia frezei în suport fiind arătată în fig. V. Arborii de co- V. Potrivirea inclinaţiei arborelui porf-freză penfru obfinerea inclinafiei corecte a dinfilor. aj şi bj roată cu dinfi inclinafi spre dreapta, iar freza, cu elice dreaptă, respectiv cu elice stângă; c) şi d) roată cu dinfi inclinafi spre stânga, iar freza, cu elice stângă, respectiv cu elice dreaptă; îj şi fr) roata de prelucrat cu dinfi inclinafi spre dreepta, respectiv spre stânga; 2) freză cu elice dreaptă; 2') freză cu elice stângă; a) unghiul de felinare al suportului frezei; (3j unghiul de inclinare al elicei dinfilor; yj unghiul de inclinare al elicei frezei; ° ^ P — V Ia inclinafii în acelaşi sens, respectiv a = Ş-f-y la inclinafii în sensuri contrare. mandă ai mecanismului de inclinare a frezei sunt echipafi cu discuri gradate şi cu verniere.— Prereglarea frezei la adâncimea corespunzătoare înălfimii dinfilor cari se taie se face tot cu mecanisme gradate şi cu verniere, cari asigură o precizie suficientă a pozifiei frezei. — La prelucrarea rofilor dinfate cu dinfi drepfi, ramura lanfului cinematic al diferenfialului e decuplată, divizarea făcându-se numai cu ajutorul lanfului de divizare. în cazul tăierii dinfilor rofilor dinţate cu număr prim de dinfi nu există, de obiceiu, o roată potrivită în garnitura rofilor de schimb ale lirei din lanful de divizare şi se cuplează ramura diferenfialului cu lanful de divizare. Descompunând numărul de dinfi z în două componente, sub forma unei sume zp=zl±c, se descompune mişcarea de divizare în două mişcări, una fiind efectuată cu lanful cinematic de divizare, iar cealaltă, cu ramura cinematică a diferenfialului. Deoarece, pentru o rotafie a piesei, freza trebue să efectueze zpl2fr rotafiî, relafia de mai sus se scrie sub forma: zfr z{r Zfr Termenul zjzfr va servi la prereglarea lanfului de divizare, iar termenul complementar c/z*,, la prereglarea ramurii Un ’fr' diferenţialului, după relafia: c zfr 5v în care c e termenul mai mic al sumei Zp — Zljrc, Zjr e numărul de începuturi ale frezei, sv e valoarea avansului vertical, C4 e constanta ramurii diferenfialului, iar #4şi b% sunt numerele de dinfi ai rofilor de schimb. Maşina de frezat dinfi prin rostogolire e preferată şi pentru prelucrarea rofilor melcate, datorită preciziei mari şi productivităţii înalte. Tăierea dinfilor prin frezare cu avans tangenţial (v. fig. III b) se efectuează prin combinarea mişcării care reproduce angrenarea piesei (roata melcată) cu freza elicoidală (melcul) şi a mişcării de translafie, imprimate suportului frezei, în direcfie tangenţială. Prima mişcare se reglează în prealabil cu rofi ie de schimb din lanful cinematic de divizare, după relafia cunoscută a 2 K'd. zfr — C 2 iar a doua, cu rofile de schimb din ramura lan- fului de avans, după relafia — Q fr P p fiind pasul dinfilor rofii melcate, pe cercul primitiv. La tăierea dinfilor rofilor melcate prin frezare cu avans radial (v. fig. III c), elementele finale ab lanfului cinematic sunt masa maşinii şi sania mesei. Prereglarea maşinii se face cu rofile de schimb din lanful de divizare, calculate din relafia: s b2 d2 în care Cr e constanta lanfului cinematic între masă şi şurubul conducător al săniei mesei, iar sr e valoarea avansului radial al săniei (înmm/rot a mesei). La maşinile de frezat dinfi prin rostogolire se pot prelucra rofi dinfate şi cu freze-dise modul. 774 La aceste prelucrări, lanţul de divizare este întrerupt, iar divizarea se face manual. în acest caz, prelucrarea nu se mai face prin rostogolire, ci prin copiere. Freza elicoidală modul prezintă, fafă de frezele-disc modul şi fafă de frezele-deget modul, următoarele avantaje: profilul părţii ei aşchietoare e simplu şi uşor de executat şi are, în secfiunea axială, flancuri drepte cari corespund profilului cremalierei de referinfă (nu e o evolventă, ca la freza-disc ş> la freza-deget modul, caree un profil greu de obfinut prin prelucrare mecanică, cu precizia dorită); evolventă, care constitue profilul dinfiior prelucrafi, se generează printr'o mişcare de rostogolire a uneltei pe piesă, corespunzătoare conditiunilor geometrice şi cinematice de generare a desfăşurătorii, ceea ce asigură precizia maximă a formei evolventei flancurilor dinf'lor; asigură productivitate foarte mare. Mişcările necesare tăierii dinfilor sunt mişcări continue şi, cu excepfiunea mişcării de avans, mişcări de rotafie, cari asigură, în cea mai mare măsură, mersul regulat al maşinii; de aceea, aceste maşini nu reclamă rigiditate prea mare şi permit prelucrarea unor piese foarte mari. Cu toată complexitatea cinematică prin care sunt caracterizate, maşinile de frezat dinfi prin rostogolire au cea mai simplă construcfie dintre maşinile de tăiat dinfi , datorită mişcărilor continue. Maşinile de frezat dinfi prin rostogolire sunt, în prezent, maşinile cele mai mult folosite pentru executarea dinfării exterioare a rofilor dinfate cilindrice. Ele au construcfii şi mărimi variate, schema cinematică din fig. / fiind una dintre diferitele variante; ele cuprind întregul domeniu al prelucrării roţilor dinfate cilindrice cu dinfare exterioară, dela cele mai mici module de dinfi până la modulul de 25 mm şi cu diametrul rofii până la 6000 mm. Maşină de mortezat dinfi prin rostogolire, cu cufit-roata dinfată tăietoare, după procedeul Fellow: Maşină de mortezat dinfi prin aşchiere continuă la rofi cilindrice cu dinfare exterioară sau interioară, care foloseşte ca unealtă cufitul-roată dinfată. Acesta e complicat şi costisitor (v. fig. II sub Tăierea dinfilor prin rostogolire), fiind prelucrat, prin rectificare, cu o precizie dimensională şi de formă foarte mare; el poate fi folosit la prelucrarea rofilor dinfate de toate clasele de precizie. Maşina de mortezat dinfi prin rostogolire este constituită, ca orice maşină de mortezat (v.), din batiu, masă, suport cu berbec port-unealtă, mecanism de antrenare, mecanism organic, dispozitive de comandă, şi dispozitive auxiliare. Mecanismul organic al maşinii e constituit din patru lanfuri cinematice, pentru cele patru mişcări de bază pe cari trebue să le execute maşina ia tăierea dinfilor. Prereglarea acestor lanfuri cinematice se face, ca şi la maşina de frezat dinfi, prin modificarea raportului total de transmisiune al fiecărui lanţ cinematic, cu ajutorul rofilor de schimb. în timpul prelucrării, maşina de mortezat dinfi (v. fig. VI) realizează între unealtă şi piesa de prelucrat reproducerea mecanică a angrenări unei perechi de rofi dinfate cilindrice. Mişcările de bază necesare tăierii sunt: mişcarea principală rectilinie alternativă a cufitului-roată dinfată; mişcarea de rotafie a cufitului, coordonată cu mişcarea de rotafie a mesei maşinii (pe care e fixată piesa), în vederea divizării continue la numărul dorit de dinfi; avansul radial al suportului cufitului dinfat corespunzător adâncimii de pătrundere în piesă; mişcarea oscilantă a mesei, pentru îndepărtarea piesei de cufitul dinfat, în cursa de întoarcere comandată de pârghiile (/t), (Q Şi (^)- Datorită celor trei mişcări de translaţie cari caracterizează maşina, schema cinematică e mai complicată decât cea a maşinii de frezat dinţi, iar solicitarea maşinii e mai defavorabilă. Mişcarea principală alfernativă a berbecului port-cufit e reglată în prealabil cu rofile de schimb (âj) şi (bj, conform relafiei: *1 ncd *i nm în care a± şi b± sunt numerele de dinfi ai rofilor de schimb, CA e constanta lanfului mişcării principale, ncd e numărul de rotafii ale cufitului dinfat şi nm e numărul de rotafii ale motorului de anire-nare. Lungimea cursei berbecului şi pozifia suportului berbecului se reglează manual, în funcfiune de dimensiunile piesei. Avansul circular s (în mm) e arcul cercului primitiv al uneltei, cu care aceasta se roteşte pentru o cursă dublă a berbecului. Prereglarea avansului circular se face conform relaţiei: aj2 — C9—-—, b 2 ~m zcd în care a.2 şi bt sunt numerele de dinfi ai rofilor de schimb, m e modulul dinfării cufitului-roată dinfată (în mm) şi z(d e numărul de dinfi ai cufitului-roată dinfată. Divizarea continuă la numărul dorit de dinţi ai piesei se realizează cu roţile de schimb cu numerele de dinţi a3, b3, c3 şi d% din lira lanţului de divizare (ale cărui elemente finale sunt unealta şi piesa), relaţia pentru prereglarea lanţului de divizare fiind: *3 c3 zp u â ~ ^3 1 3 Zcd unde C3 e constanta lanţului, Zp e turaţia mesei (solidară cu piesa) şi zcd, turaţia cuţitului-roată dinţată. Pătrunderea cuţitului-roată dinţată în adâncime e comandată de o camă (v. fig. VII) al cărei profil diferă după numărul de treceri pe cari le execută unealta până la terminarea prelucrării dinfilor piesei. Elementele finale ale lanfului cinematic sunt masa rotitoare pe care e fixată piesa şi cama C, iar prereg- larea sefacecu roţile baladoare dingrupurile (x) şi (y) 775 ale schimbătorului de turafie (v. fig. V/), raportul de transmisiune necesar calculându-se din relafia: y~~ 360' &c fiind unghiul activ al camei, iar x şi y, nu-* merele de dinfi ai uneia dintre perechile de roi1 în angrenare din grupul balador. Maşina de mortezat dinfi are o structură mai complexă decât a maşinii de frezat dinfi, iar mecanismele ei sunt mai complicate; mişcările alternative produc forte mari de inerfie şi trepidafii, cari impun o construcfie mai grea, pentru a asigura rigiditatea necesară. Maşinile de mortezat dinfi permit prelucrarea dinfării exterioare şi interioare a rofilor dinfate cilindrice cu dinfi drepfi sau elicoidali, având module între 1 şi 6 mm. Diametrul limită al rafii care se poate prelucra la maşinile obişnuite de mortezat dinfi e de 1000 mm. Vfl. Profilu! camelor de comandă a mişcării de pătrundere, la o maşină penfru tăierea^dinţilor^după procedeul Feîlow. a), b) şi c) ia prelucrarea prinfr'o singură irecere, respectiv prin două treceri, respecliv prin trei freceri: rA63,65 mm, r., —63,25 mm, rg = 60,65 mm. VI. Schema cinematică a maşinii de mortezat din{i prin rostogolire, cu cuţit-roată dinţată, tip 5 A 12 (procedeu! Felfow). Al) motor de antrenare; D) disc cu manivelă reglabilă; Bj) bielă cu lungime reglabilă; B2) balansier; S) sector dinfet; A) ax port-unealtă cu cremalieră cilindrică; SA) suport port-unealtă, solidar cu cremaiiera 35; P) platou (masă) port-piesă; P,) piesa de prelucrat; U) unealtă (cuţit-roată); E) camă; C) cama avansurilor; ft), ls), şi f3) pârghii şi tije împingâtoere; R,).manivele şi roţi de prereglare; G) contragreutate; î)■■■32), 34) şi 36)--38) rofi dinţate cilindrice, conice şi melcate; 33) şi 35) cremaliere; aj), b{), ct), dj), a2), b2), a4) şi b.,) rofi dinţate de schimb; x) şi y) schimbător de turaţii cu roţi baladosre. M-î-2-ai-bi-D-Bi-B2-S-A şi U) lanţul cinematic al mişcării principale alternative rectilinii; M-t-2-a1-bl-3-4-â2-b2-an-b‘i-cs-d8-t 2-13-14-15-f 7-18-P şi PiV lanţul cinematic de divizare; M-l-2-ai-b1-3-4-a.2-bv-5-7-‘8-9-/0-l 1-A şi U) lanţul cinematic al avansului circular; M-l-2-ai"b1-3-4-a2-b2-a>j-b3-C3-d3-(i9/2o; 21/22! s3/24)-25-26-37-38-C-33-32-30-34~35~S^) lanţul cinematic al avansului rodial. (Roţile din parenteză, despărţite prin punct şi viigulă, corespund diferitelor vitese), 776 Prelucrarea dinfilor elicoidali se face cu un cufit-roată dinfată elicoidaiă, berbecul port-cufit fiind condus într'un ghidaj cu inclinarea corespunzătoare înclinării dinfilor cari se prelucrează. Precizia înclinării dinfilor e mai mică decât cea realizată la maşinile de frezat dinfi. Maşina de mortezat dinfi fiind singura la care se pot realiza, prin rostogolire, dinfări atât exterioare, cât şi interioare, e mult folosită, însă e mai pufin răspândită decât maşinile de frezat dinfi prin rostogolire. Maşină de rabotaf dinfi, cu cufit-pieptene: Maşină de rabotat dinfi drepfi sau elicoidali prin aşchiere continuă, la rofi cilindrice cu dinfare exterioară, după procedeul Maag, care foloseşte ca I unealtă o cremalieră cu dinfi ascufifi, cari formează I muchiile aşchietoare (v. fig. III sub Tăierea dinfilor); ] un alt tip de maşină de rabotat dinfi prin rostogo- j lire foloseşte ca unealtă un cufit unic cu flancurile drepte, conform cu dintele cremalierei de referinfă. Atât cufitul-pieptene, cât şi cutiiul rea mecanică a angrenării dintre o cremalieră şi o roată dinfată, cufitul-pieptene având rolul cremalierei, iar piesa, rolul rofii dinfate. Maşina de rabotat dinfi prin rostogolire e constituită, ca orice maşină de rabotat, din batiu, masă, berbec port-unealtă, mecanism de antrenare, mecanism organic, dispozitive de comandă şi dispozitive auxiliare. Mecanismul organic al maşinii (v. fig. VIII) e compus din patru lanfuri cinematice, cari comandă cele patru mişcări ale maşinii: mişcarea principală alternativă rectilinie a berbecului port-cufit; mişcarea de avans circular intermitent al mesei; mişcarea alternativă de fransiafie a mesei (cu vitesa mai mare în cursa moartă decât în cursa de lucru); mişcarea suplementară de divizare. Prereglarea maşinii se face, ca şi la celelalte maşini de tăiat dinf:, cu rofi de schimb sau cu rofi baladoare, după principiul expus mai sus. Cufitul-pieptene în formă de[cremalieră efectuează mişcarea principală alternativă (orizontală sau verti- VIII. Maşină de rabotat dinfi prin rostogolire, cu cufit-pieptene, la rofi dinfate cilindrice, de construcfie soviefică(cu mişcare alternativă orizontală a cufitului). a) vedere de ansamblu; b) vederea suportului, cu ghidajele berbecului în poziţie înclinată, pentru prelucrarea rofilor cu dinţi inclinafi spre stânga; f) batiu; 2) ghidajele păpuşii (7); 3) cufit-pieptene; 4) berbec (sanie) port-unealtă; 5) şurub de comandă a mişcării berbecului în direcfie verticală; 6) suportul berbecului (reglabil prin rotire în plan vertical); 7) păpuşă (cap) poti-unealtă (cu posibilitate de mişcare de translafie orizontală); 8) rofi de schimb pentru prereglarea mişcării de translaţie pe verticală a suportului (6); 9) arbore de comandă a mişcării verticale de translafie a suportului (6); 10) mecanism cu clichet pentru comanda mişcării de roiafie a piesei de prelucrat; 11) roţi de schimb pentru prereglarea mişcării de rotafie a piesei de prelucrat; 12) arbore de comandă a mişcării de rotafie a piesei; 13) angrenaj conic 14) şi 15) rofi melcate pentru comanda mişcării de rotaţie a piesei de prelucrat; 16) roată de prelucrai. cu dinte unic penfru rabotat dinfi, au formă simplă, pot fi executate cu mare precizie, chiar cu utilaj obişnuit, şi au preful de cosi mic, însă maşina de rabotat dinfi prin rostogolire are o construcfie complicată. Maşinile de rabotaf dinfi realizează, în timpul prelucrării, reproduce- cală), pentru realizarea rostogolirii, iar piesei i se imprimă două mişcări intermitente de avans: o mişcare de rotafie în jurul axei piesei şi o mişcare de translafie în lungul cufitului-cre-malieră, la cari se adaugă mişcarea suplementară de divizare (v. fig. IX). La terminarea 777 cursei de lucru, berbecul port-cufit se opreşte cu unealta ridicată de pe piesă, şi se cuplează mecanismul pentru cursa de înapoiere a piesei. După termina-raa cursei de întoarcere se face rotirea piesei, pentru divizare. Cursa moartă e mai lungă decât cea de lucru, realizând o depăşire a uneltei în raport cu piesa; la întoarcere, pe distanfa depăşirii, înainte ca piesa să intre în cursa de lucru următoare, jocurile din mecanismul lanfului cinematic sunt eliminate. Dinfii cufitului-cremalieră înfăşură, în cursul rostogolirii, dintele care se generează, ca şi la prelucrarea prin frezare (v. fig. X). Spre deosebire de maşinile de frezat dinfi (la cari numărul poziţiilor frezei prin care se înfăşură dintele prelucrat este constant şi depinde de numărul de dinfi ai frezei), la maşina de rabotat dinfi, pozifiile de înfăşurare a dintelui care se prelucrează pot fi variate între limite depărtate, coordonând mişcareaalfer-nativă a berbecului cu mişcarea de rostogolire a piesei. Prin reglarea adecvată a maşinii se pot obfine mai multe pozifii ale dinfilor uneltei, şi, deci, flancuri cu suprafeţe mai fine decât cele obfinute prin frezare. Cu maşinile de rabotat dinfii cu cufit-pieptene se pot prelucra rofi dinfate cilindrice, cu dinfare exterioară cu dinfi drepţi şi elicoidali, până la modulul de 20 mm şi diametrul piesei de 2000 mm. La prelucrarea dinfilor elicoidali, berbecul port-cuî't jrebue condus în ghidaje înclinate, corespunzătoare înclinării elicei dinţilor, precizia înclinării depinzând de precizia de execuţie a ghidajelor. Productivitatea foarte mare a prelucrării dinţilor prin rabotare ajunge pe cea a maşinii de frezai dinţi; precizia de formă a dinţilor rabotafi e mai mare decât cea a dinţilor frezaţi. Mişcările alternative cari predomină la aceste maşini reclamă construcfii robuste, pentru a obfine rigiditatea necesară a maşinii. Maşină de tăiat dinfi în V: Maşină de tăiat dinfi, construită după aceleaşi principii ca şi X. Generarea profilului dinfilor de tăiere, la maşina de rabotaf prin rostogolire cu cufit-pieptene (procedeul Maag). I) piesă; 2) unealtă; 3) mişcare de avans circular intermifent; 4) mişcare alternativă de translafie a mesei port-piesă. C— _ * 6 C IX . Schema mişcărilor berbecului port-unealtă, la rabotarea^rofilor dinfate după procedeul Maag. a) cursa de lucru a berbecului şi ridicarea uneltei de pe piesă, la terminarea cursei de lucru; b) cursa de întoarcere (cursa moartă); c) eliminarea jocului din mecanismul lanfului cinematic şi cursa de lucru. XI. Roată plană imaginară, generatoare a dinfilor rofilor conice. I) şi 2) rofi cilindrice gle angrenajului; 3) roată plană; R0) raza sferei care cuprinde cercurile primitive ale rofilor dinfate în angrenare; SP) generatoarea conului; 6*) şi 8?) semi-unghiurile la vârful conurilor primitive; A) unghiul dintre axele rofilor conice; Ci) şi C9) centrele cercurilor primitive. maşina de mortezat dinţi, cu cufite-disc dinţate, sau ca şi maşina de rabotat dinfi cu cuţite-cremalieră sau cu cuţit simplu (cu dinte unic), lucrând însă simultan cu câte două unelte identice. Din punctul de vedere cinematic, aceste maşini se aseamănă cu maşinile de tăiat dinţi descrise mai sus. Maşină de rabotat dinţi la rofi dinfate conice: Maşină de rabotat (v.) dinţi drepţi la roţi coniqe cu dinfare exterioară, prin rostogolire, în tăiere intermitentă. Maşinile folosesc, fie un sin- / / h? gur cuţit, fie două cufite, după cum unealta reprezintă dintele sau golul P dintre doi dinfi. Maşinile din ultimul grup sunt folosite cel mai mult eie se construesc în două tipuri: maşini la cari cufitul reprezintă dintele unei rofi conice imaginare (roata generatoare) în angrenare cu piesa, şi care nu este o roată plană (unghiul dinire ge-neratoarea conului primitiv şi axa roţii plane fiind diferit de 90°); maşini la cari roata generatoare este o roată p!ană (v. fig. X/), generarea dinţilor producându-se corespunzător con-diţiunilor cinematice de angrenare (ma-ş:nile au însă construcţia mai complicată decât a celor din prima categorie). Roata plană fixează profilul dintelui şi forma flancului; ea are, deci, la roţile conice, rolul pe care îl are cremaliera de referinţă la roţile dinţate cilindrice. Mecanismul organic al maşinii (v. fig. XIII) asigură următoarele trei mişcări de bază: mişcarea principală rectilinie alternativă a berbecilor port-cuţit (prereglată cu roţile de schimb at bL, c1# dj); mişcarea de rotaţie şi mişcarea suplementară de divizare, efectuată de păpuşa port-piesă, pentru realizarea rostogolirii şi a trecerii ia prelucrarea dintelui următor (prereglată cu roţile de schimb a2 şi b2); mişcarea pendulară a platoului port- XII. Mişcările de lucru, la maşina de rabotat dinfi la rofi dinfate conice. J) platou port-unealtă; 2) berbec port-uneaită; 3) cufit; 4) roată de prelucrat; 5) mişcarea rectilinie, alternativă a uneltei; 6) mişcarea de rotafie, alternativă a platoului; 7) mişcarea de rotire şi de rostogolire a piesei; 8) mişcarea de rotire suplementară, pentru divizare. 778 cufit (limitată la valoarea unghiului de rostogolire a piesei şi care e preregiată cu rofile de schimb a3 şi b3). în vederea prelucrării din- ei în pozifia de lucru) şi retragerea ei pentru executarea rotirii de divizare sunt comandate cu ajutorul unei tobe cu came, XIII. Schema cinematică a maşinii de rabotat prin rostogolire, cu două cuţite, Ia roţi dinţate conice cu dinţi drepţi. M) motor de antrenare; A) cuplaj de comandă; B) berbec port-cuţite; C) cap de rostogolire port-berbec; D) şi E) cuplaje; K) camă de comandă a mişcării de divizare; P) piesa de prelucrat; V) reductor de turaţie; J)--49) roţi dinţate cilindrice, conice şi melcate; a^, b^, a2), b.2), a3), b3), a4), b4), Cj), dj), c3) şi d8) roţi de schimb; ei) ?i e2) roţi de curea; M-el~e.2-1-2-a4-b4-3-4-5-6-7-8 şi 9-B) lanţul cinematic al mişcării principale; M-el-e2-10-11-12-13-14-15-16-‘l7-18-a2-b2-E-22-23-28-29-a3-bs-c3-d3-30-3l-32-33-34-35-36-37-P) lanţul cinematic al mişcării de divizare; M-ei-e2-f0-J 1-12-13-14-19-20-2l-22-23-28-29-aă-bz-că-dz-30-31-32-33-34-35-36-37~P) lanţul cinemetic al mişcării de întoarcere (de mers în gol); -23 ^,28-2 9-38-39-V^ A-40-41-42-43 (44 45; 46/47; 48/49)-K lanţul cinematic al camei de comandă a mişccrii de divizare, legat la lanţul de comandă al mişcării de divizare. (Roţile 22 şi 23 sunt angrenate permanent). telui se compun mişcarea alternativă rectilinie a berbecilor port-cufit, mişcarea de rotafie a platoului port-cufit şi mişcarea de rotafie a piesei (v. fig. XII). Prelucrarea flancurilor se obfine prin rostogolirea cufitelor pe piesă, prelucrându-se simultan cele două flancuri ale aceluiaşi dinte; rostogolirea se realizează prin rotirea platoului port-cufit şi prin rotirea concomitentă a piesei; după prelucrarea unui dinte urmează cursa de întoarcere în gol a maşinii, apoi mişcarea de divizare, care consistă în rotirea suplementară a piesei, corespunzătoare pasului unghiular al din-fării. După ce mişcarea de divizare a fost efectuată, începe prelucrarea dintelui următor. Apropierea piesei de capul de frezat (adică aşezarea Domeniul de folosire a acestor maşini e limitat la module până la 8 mm şi la diametrul maxim de cca 800 mm. Maşină de frezat dinfi curbi, la rofi dinfate conice: Maşină de frezat (v.) dinfi curbi, la rofi conice cu din-fare exterioară, prin rostogolire, în tăiere continuă. După unealta utilizată, maşinile de frezat dinfi curbi la rofi dinfate conice se clasifică în maşini cari lucrează cu capete de frezat cu dinfi aplicafi (v. fig. V sub Tăierea dinfilor), şi în maşini cari lucreză cu freze elicoidale de formă conică (v. fig. VI sub Tăierea dinfilor). Maşinile din primul grup (v. fig. XIV) sunt cele mai răspândite; ele permit prelucrarea rofilor cu dinfi curbi după diferite curbe (v. sub Dinfare şi 779 sub Roată dinfată conică). Construcţia maşinilor j de oscilafie, prin lanful cinematic al platoului; con-diferă după felul profilului longitudinal al dinfilor ! comitent cu freza, piesa efectuează o mişcare prelucrafi. Cele mai cunoscute construcfii de ma- lentă de rota{ie. Prin aceste trei mişcări se rea- XIV. Schema cinematica a maşinii de frezat, prin rostogolire, dinfi curbi în arc de cerc, ia rofi dinfate conice. M) motor de antrenare; F) freză frontală cu dinfi aplicafi; R) roată de prelucrat; P) platou pe rt-freză; C) cap port-freză; D) diferenfial; T) toba cu camele spafiale ale avansurilor; Tc) toba cu came de comandă a mişcării de inversare; I) inversor de rotafie; 1)--54) rofi dinfate cilindrice, conice şi melcate; âi)--a5), bi)---b5), Ci), dj), cg), d8) rofi de schimb; M-1 -2~a4-b4-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-f3-M-F) lanful cinematic al mişcării principale; M-1-2-a,-b2-15-16-18-19-24-25-26-32^-0^-37-38-39-40-41-42-P) lanful cinematic al mişcării de rostogolire a platoului cu capul port-freză; 38-al-bl-cl-di-D-45-46~47-48-49-50-a3-b3-c$-ds-51-52-53-54-R) ramura lanfului cinematic al mişcării de rotafie a piesei legate la lanful cinematic al mişcării de rostogolire; M-1-2-a2-b2-15-16-18-19-20-21-22-23-Tc) lanful cinematic al arborelui tobei de comandă, Ia care se leagă ramura -43-44-D-45-P- care constitue lanful cinematic al diferenţialului pentru mişcarea de rotafie de divizare, sub comanda tobei de comandă (Tc); -26-27-28-29-30-31 -7) ramura lanfului cinematic al arborelui de distribufie cu toba de comandă. şini cu cap de frezat cu dinfi aplicafi, pentru pre- ! lizează rostogolirea capului frezei pe piesă (v. lucrat dinfi curbi la rofi dinfate conice, sunt: ma- ; fig. XV). Odată cu terminarea prelucrării unui şiniie pentru tăiat dinfi curbi în arc de cerc, după j dinte se termină şi mişcarea de rostogolire, sensul procedeul Gleason; maşinile pentru tăiat dinfi de rotafie a! platoului şi al piesei se schimbă, piesa curbi cu profilul longitudinal în evolventă, după este îndepărtată de capul de frezat sub comanda procedeul Spiromatic; maşini pentru tăiat dinfi tobei cu came, rostogolirea de întoarcere având curbi cu profilul longitudinal în spirală, după vitesa mai mare. După terminarea mişcării de inver-procedeul Mammano. sare urmează rotirea de divizarş, urmată de apro- Fig. XIV reprezintă schema cinematică a unei pierea piesei de capul de frezat, apoi schimbarea variante a acestor maşini, pentru frezat dinfii rofi- sensului de rostogolire, şi începe ciclul de pre-lor dinfate conice cu dinfi în arc de cerc (proce- lucrare a dintelui următor. Prereglarea lanfurilor deu! Gleason). Dinfii capului de frezat au forma cinematice ale maşinii, corespunzător parame-dintelui rofii plane şi sunt aşezafi pe un cerc; trilor de prelucrare a piesei, se face cu rofi de ei înlocuesc, în reproducerea angrenării, dinfii i schimb, după aceleaşi principii ca şi la maşinile rofii generatoare. Mişcarea principală e efectuată \ descrise mai sus. de capul de frezat, sub comanda lanfului cine- Din grupul al doilea, cea mai răspândită e ma- matic al mişcării principale; concomitent se im- i şina de frezat dinfi, după procedeul Klingelnberg, primă platoului port-freză o mişcare de rotafie, | care prelucrează dinfi paloizi cu curbură în arc 780 de spirală, cu ajutorul unei freze elicoidale conice (v. fig. XV/). Maşina reproduce angrenarea unei perechi de rofi conice, capul port-freză repre- XV, Mişcările de lucru la maşina de frezat dinfi curbi la rofi dinfafe conice (după procedeul Gleason). î) platou porf-unealiă; 2) cap de frezat cu dinfi aplicafi; 3} dinte aplicat; 4) tobă cu came pentru mişcările de apropiere şi îndepărtare a piesei de unealtă; 5) roată de prelucrat; 6) mişcare principală de rotafie a capului de frezat; 7) mişcare de oscilafie de rotafie a platoului port-unealtă; 8) mişcare de rotafie şi de rostogolire a piesei; 9} mişcarea de apropiere şi îndepărtare a piesei de unealtă; 10) mişcarea de rotire pentru divizare. zentând roata plană cu care angrenează piesa care se prelucrează. Curbura dinfilor se realizează prin suprapunerea a două mişcări de rotafie cu una rectilinie. Una dintre mişcările de rotafie e efectuată de roata plană imaginară, materializată prin platoul port-freză, iar cealaltă e efectuată de piesă; mişcarea rectilinie e o mişcare relativă a dinfilor elicoidali ai frezei în rotafie. . XVII. Mişcărib de lucru la maşina de frezat dinfi curbi (in paloidă) la rofi dinfafe conice, (după procedeul Kiingelnberg). a) vederea angrenării dintre freză şi roata de prelucrat; b) vederea spre platoul port-unealtă; 1) piesă; 2) freză; 3) roata plană imaginară; 4) plafou port-unealtă; 5) suportul frezei; 6) mişcarea principală, de rotafie; 7) mişcarea de avans (alternativ) circular a frezei; 8) mişcarea de rotafie a piesei; 8) unghiu de oscilafie a platoului port-unealtă (8 = 50--JO0); F), F’) şi F") pozifii succesive ale frezei (cu axa tangentă la cercul. C). Teoretic, la dinfii cu curbură în arc de spirală, grosimea dinfilor în secfiunea normală e constantă de-a-lungul dinfilor, însă, datorită mişcărilor frezei XVI. Maşină de tăiat dinfi curbi (în paloidă) la rofi dinfate conice, după procedeul Kiingelnberg (vedere schematică şi schemă cinematică). I) batiu; 2) corpul mecanismului de antrenare a frezei; 3) păpuşă mobilă cu mecanismul de antrenare o piesei; 4) motor de antrenare; 5) plafou port-unealtă; 6) suportul frezei; 7) arbore port-freză; 8) diferenfial; 9) roată prelucrată; 10) freză; II)- -40) rofi dinfafe cilindrice, conice şi melcate; 4f)arborele porf-piesă; aj) - *-a,.) şi bj)*-^) rofi de schimb; s) schimbător de turafie; 4-11 -12-13-14-15-16-1 7-18-19-20-7-10) lanful cinematic al mişcării principale a frezei; 4-1 1-12-25-26-27-28-29-30-31 -32-33-34-35-36-b^b2-ba-&4-37-38-40-9) lanful cinematic al mişcării de rotafie a piesei; 4-11-12-s-2f-22-at-a2-aa-a1-23-24-5) lanful cinematic al mişcării de avans de rotafie a platoului port-freză; -22-40-39-8-27-) ramura de lanf diferenfial pentru mişcarea suplementară a piesei, corespunzătoare mişcării de avans de rotafie a platoului port-freză. şî formei acesfeia, grosimea dinfilor în secfiunea normală pe curbă nu e constanta, , dintele fiind mai gros la mijloc, astfel încât dinfii poartă în primul rând pe porfiunea din mijloc (v. fig. XV//). Datorită uneltei complicate reclamate la acest procedeu de tăiat dinfi la rofile conice, maşina de frezat dinfi paloizi s'a răspândit foarte greu. 1. Tăiat, maşină de ~ sticlă. Ind. st. c. V. Maşină de tăiat, sub Maşini din industria sticlei. 2. Tăiat, maşină de ~ surplusul de talpă şi de deschis şanf [MaiUHHa /ţjra o6pe3KH H3JiHineK KO>KH; machine â brocher et graver sur forme; Sohlenbeschneid-und Rissmaschine; rough rounding and channelling machine; taip felesleg-levago es varratvâlyu-kivâgo gep]. 'Ind. piei.: Maşină care taie surplusul de talpă şi dă forma tălpii, după calapod. Mecanismul ei organic se compune din două cufite, la distanfă reglabilă unul de altul, cari, prin oscilafie, taie marginea tălpii şi a şanfu-lui în talpă. Maşina are un dispozitiv de reglare a lăfimii de tăiere, orientat după marginea calapodului. Transportul se face prin oscilarea cufitelor. De multe ori cufitul pentru tăierea şanfului poate lipsi; în acest caz, şanful e executat la maşina de cusut talpă pe dinafară. 3. Tăiere [pe3aHHe; coupe; Schneiden; cutting; vâgâs]. 1. Tehn.: Divizarea unui solid sau desprinderea unor părfi din acesta, prin aşchiere sau prin deformare plastică, folosind, fie o unealtă cu unu sau cu mai multe tăişuri, fie două unelte cu tăişuri asociate în serviciu. După natura tăierii, se deosebesc: despicarea, adică tăierea în lung parfială sau totală, dela exterior spre interior; retezarea, adică tăierea de capete din bare; excizia, adică tăierea în vederea scoaterii unui fragment din interiorul unui material; debitarea, adică tăierea în fragmente de folosit, în mărime determinată. Aşchierea se efectuează cu unelte cu tăişuri unice sau multiple, cari sunt dispuse alăturat (de ex. la freza frontală), în serie (de ex. la ferestrău, la freza-disc), sau neregulat (de ex. la aglomeratele abrazive), şi cari desprind aşchii. După felul uneltei, aşchierea se numeşte strunjire, frezare, rabotare, ferestruire, etc. — Tăierea prin deformare plastică, numită abreviat tăiere, se efectuează cu o unealtă tăietoare în formă de lama sau de pană (cu o muchie tăietoare), cu două unelte tăietoare asociate în serviciu, sau cu un fir relativ^ subfire (de ex. la tăierea săpunului, etc.); tăierea cu două unelte asociate se numeşte forfecare. 4» ^ cu ferestrăul: Sin. Ferestruire. V. sub Tăiere 1. s. ~ intensivă [cHJlOBOe pe3aHHe; coupe intensive; intensive Zerspannung; intensive cutting; întenziv vâgâs]: Termen impropriu pentru aşchiere intensivă (v. S.). o. ~ rapidă [CKopocTHoen pe3aHHe; coupe rapide; Schnellschneidung, Schnellzerspannung; rapid cutting; gyors vâgâs]: Termen impropriu pentru aşchiere rapidă (v. S.). 731 ?. Tăiere [pe3aHHe; coupe; Schneiden; cutting; vâgâs]. 2. Tehn.: Operafiune cu efect asemănător tăierii cu unelte cu tăişuri, care se obfine prin sgâriere (de ex. tăierea sticlei cu diamantul), prin procedee termice, chimice, electrice sau combinate. Se deosebesc tăiere prin topire, tăiere prin oxidare şi tăiere prin descărcări electrice. Tăierea prin topire se efectuează după încălzirea locală până la temperatura de topire a materialului, folosind o flacără de gaz sau efectul elecfrocaloric, tăietura obfinându-se prin arderea materialului cu un suflu de oxigen (tăiere oxigaz, în special oxiacetilenică şi oxielectrică), sau prin scurgerea materialului topit (tăiere electrică). — Tăierea prin oxidare, folosită la unele materiale în stare solidă amorfă (combustibile, fără punct de topire), se obfine arzând local materialul, prin încălzire (de ex. tăierea unei sfori cu o flacără). Tăierea prin scânteiere se obfine detaşând particule foarte mici de material, prin descărcări electrice între obiectul de tăiat şi anodul rotativa! instalafiei. 8. Tăiere cu gaz [ra30Baa pe3Ka; oxy-cou-page; Schneiden mit Sauerstoff; gaz cutting; oxigâz-vâgâs]. MetL: Operafiune de tăiere,a unei piese metalice, eventual operafiune de debavu-rare, de scobire, găurire, etc., prin încălzire cu flacăra de gaz până la temperatura de aprindere a metalului de tăiat şi prin arderea acestuia cu ajutorul unei vine de oxigen, incluziv îndepărtarea oxizilor rezuitafi din ardere. E un procedeu industrial utilizat mult in construcfia de maşini, de ferme metalice, de rezervoare, etc., datorită randamentului mere, economiei şi calităţii superioare a tăieturii. Tăierea cu gaz şi cu vână de oxigen, numită şi tăiere oxigaz, se bazează pe proprietatea metalelor şi a aliajelor de a arde în oxigen. Căldura desvoltată la arderea metalului încălzeşte straturile imediat inferioare, cari, de asemenea, se aprind şi ard. La tăierea cu gaz, condifiunile pe cari trebue să le îndeplinească metalul sunt: temperatura de aprindere să fie inferioară temperaturii de topire (de ex.: ofelurile cu un confinut în carbon până la 0,6% satisfac această condi-fiune, dar cuprul şi aluminiul nu satisfac această con-difiune); temperatura de topire a oxizilor trebue să fie inferioară temperaturii de topire a metalului, pentru ca oxizii să poată fi uşor îndepărtaţi (de ex.: ofelul cu confinut mic în carbon satisface această condifiune); căldura desvoltată la arderea metalelor trebue să fie cât mai mare, pentru ca straturile de metal să se încălzească repede până la temperatura de aprindere în oxigen (de ex.: fierul şi manganul satisfac această condifiune; cromul şi nichelul reclamă folosirea unor surse de căldură puternice); conductibiiitatea termică a metalului trebue să fie cât mai mică, pentru ca locul de tăiere să nu se răcească prea repede; metalele trebue să nu confină elemente de adaus sau defecte (sufluri, crăpături, pori, etc.), cari înrău-tăfesc tăierea. Operafiunea de tăiere cuprinde următoarea succesiune de faze: încălzirea cu flacără a locu- 782 Iui de începere a tăierii, până la temperatura de ajfderfe în oxigen pur; aprinderea şi arderea metalului în vâna de oxigen; topirea sgurii formate şi îndepărtarea ei; încălzirea succesivă a straturilor învecinate, prin căldura desvoltată la ardere. Deşi căldura desvoltată e mai mare decât cea primită dela flacăra de încălzire (căldura reacţiei de ardere e de peste cinci ori mai mare decât căldura flăcării de încălzire), nu se poate renunţa ia încălzire, deoarece vâna rece de oxigen răceşte locul de tăiat, iar pierderile prin căldură şi radiafie sunt mari; pentru calculul căldurii de reacţie la arderea metalului, trebue cunoscută com-pozifia chimică a sgurii (de ex.f Ia tăierea o}eiuiui moale, sgura confine 10"-20% Fe, 30"-45% FeO, 40***60% Fe304). Tăierea se numeşte oxiacetile-nică, oxihidrică, oxibenzenică, etc. (v. Sudare cu gaz), după natura gazului combustibil folosit (aceti-lena, hidrogen, respectiv vapori de benzen, etc.). Flacăra de încălzire, care asigură continuitatea procesului de tăiere, e anaioagă flăcării de sudare (v. Sudare), din punctul de vedere al structurii, al proprietăfilor chimici şi al temperaturii, caracteristicile ei mai importante fiind temperatura, randamentul pirometric şi puterea flăcării. E necesar ca flacăra de încălzire să fie reducătoare sau pufin oxidantă, pentru a evita carburarea marginilor obiectului de tăiat, iar temperatura ei nu trebue să fie prea înaltă, pentru a nu provoca topirea marginilor superioare; cele mai bune rezultate se obfin cu hidrogen, amestec de pro-pan-butan, vapori de benzină sau petrol. Durata de încălzire variază cu grosimea metalului de tăiat, şi anume, pentru fiecare milimetru grosime e de 1 s (la grosimi până Ia 6 mm) ■ ■ • 1/4 s (la grosimi până la 100 mm). Efectul de tăiere, prin arderea metalului, depinde de presiunea (respectiv de vitesa de ieşire a oxigenului din ajutaj) şi de puritatea oxigenului, cum şi de vitesa de deplasare a sufla-iului (vitesa de tăiere). — Presiunea oxigenului, care asigură o vitesă de ieşire corespunzătoare, variază dela cca 3 ats (pentru grosimea de 10 mm) până la cca 10 ats (pentru grosimea de 150 mm); presiunea nu trebue să depăşească o anumită limită, deoarece, prin detentă, oxigenul răceşte metalul şi randamentul pirometric scade.— Puritatea oxigenului influenfează atât calitatea tăieturii* cât şi consumul de oxigen şi vitesa de tăiere, care creşte cu 100%, respectiv descreşte cu peste 25%, când puritatea descreşte dela 99% la 97,5%. — Vitesa maximă de tăiere e determinată, în special, de vitesa de oxidare, adică de difuziunea chimică a oxigenului prin stratul de sgură, cu care acesta intră în reacfie. Deşi vâna de oxigen e dirijată normal pe suprafaţa de făiere, tăierea în secfiune se face după o curbă în semi S, partea inferioară rămânând în urma părfii superioare, datorită micşorării concentrafiei de oxigen, îmbogăfirii cu gaze şi cu sgură, şi micşorării forfei tangenfiale a suflului. în zona terminajă, inferioară, oxigenul e mai pufin activ din punctul de vedere chimic, iar în, tăietură se acumulează o cantitate mare de sgura, care confine multă căldura, astfel ca devine predominantă topirea datorită căldurii, metalul fiind antrenat de sgurile oxidante. Astfel rezultă o delimitare calitativă a tăieturii, care se observă în . secfiune prin urmele curbate, în semi S, ale drumului oxigenului. Tăierea cu gaz influenfează structura (textura şi. compozifia chimică) şi proprietăţile mecanice ale metalului tăiat. Duritatea şi rezistenfă metalului cresc, în special datorită creşterii conţinutului în carbon (care provine din flacără). Adâncimea zonei influenfate variază între 0,5 şi 3 mm (uneori chiar mai muit), fiind totuşi inferioară tăieturii executate mecanic (de ex. la presă sau la foarfecă). La reglare şi conducere corectă a procesului de tăiere, prelucrarea mecanică ulterioară a marginilor nu e necesară. Tăierea se execută cu ajutorul sufiaiurilor de tăiere (v. Trusă de sudură şi tăiere), cari au un canal pentru amestecul combustibil-gaz (amestec de încălzire) şi un canal pentru oxigen (gaz de tăiere), aceste canale putând fi concentrice (la cele mai multe suflaiuri, deşi produc tăieturi late şi eventuala topire a marginilor tăieturii) sau juxtapuse. Aparatele de tăiere cu gaz sunt manuale sau mecanizate (se numesc şi maşini de tăiat); aparatele mecanizate pot fi semiautomate, la cari deplasarea suflaiului e mecanizată (cu ajutorul unui mic motor electric) şi dirijarea suflaiului (mişcarea de înaintare) se face manual sau după şablon, — şi automate, la cari deplasarea şi dirijarea suflaiului sunt mecanizate. Aparatele automate de tip uşor sunt transportabile şi se folosesc pentru tăierea pieselor de dimensiuni mai mici, iar automatele de tip greu sunt instalafii stabile şi se folosesc Ia tăierea pieselor mari şi grele. Se deosebesc: tăiere de separare, care poate fi: tăiere brută sau de precizie, şi anume rectilinie, după conture complexe sau oblică (de teşire a muchiilor); tăiere de scobire; tăiere de găurire. Sin. Tăiere oxigaz. Scobireaoxigaz sau tăierea de scobire serveşte, în special, la semifabricate (lingouri, fagle, etc.), la îndepărtarea defectelor rezultate în prelucrări anterioare, prin practicarea de scobituri (şanfuri). Fafă de metodele obişnuite de curăfire cu ciocanul pneumatic sau cu unelte abrazive, cu această tăiere se obfin productivităfi mult mai mari (de 2***3 ori mai mari) şi economii importante, mai ales când se întrebuinfează gazul de cocs, disponibil în uzinele siderurgice. Ajutajele sufiaiurilor folosite pentru scobire au orificii lărgite (evazate). — La sufla-iurile pentru scobirea pieselor groase, pentru scurtarea timpului de aprindere se folosesc vergele de sârmă de ofel moale (cu diametrul de 4*--5 mm), dispuse în flacără astfel, încât picătura de metal topit din sârmă să formeze punctul inifial de incandescenfă, după care se dă drumul oxigenului de tăiere. — Pentru înlăturarea tendinfei de fisurare a ofelurilor aliate şi a ofelurilor carbon, semifabricatele sunt încălzite la temperaturi de 200--450°. 785 La taierea oţelurilor cu conţinui mic în carbon, vitesa c/e deplasare a suflaiurilor e de 2'--8 m/min, lărgimea şanţului e de 10—15 mm, iar presiunea oxigenului trebue să fie de cel mult 6 ats. La tăierea oţelurilor cu confinut mare în crom şi în crom-nîchel, vitesa de deplasare a suflaiului e mai mică, iar pentru mărirea acesteia se întrebuinfează fondanţi al căror confinut principal e pulberea de fier; pentru ofelul inoxidabil, fondantul confine pulbere de aluminiu şi magneziu, care desvolta o mare cantitate de căldură. Gaurirea oxigaz sau tăierea de găurire se foloseşte, în general, pentru executarea găurilor cu diametru relativ mare, mai ales la piese groase. Se executa cu suflaiuri speciale, la cari axa becului e în prelungire sau e coaxială cu axa mânerului. Penfru piese cu grosimi mari (de 300--600 mm), tăierea se execută cu o feavă-lancie (cu lungimea de cca 1000 mm), prin a cărei cavitate frece oxigenul, după ce locul de găurit e încălzit separat; feava-lancie se introduce treptat în inferiorul găurii arse, oxigenul ajungând, de asemenea treptat, în contact cu straturile inferioare. E recomandabil ca lancia să fie plasată sub piesă, pentru ca sgura formată să se poată scurge. Se deosebesc următoarele tăieri speciale, cu gaz: Tăierea oxigaz sub apă, care se realizează cu ajutorul unui „clopot" de protecfiune, format din aer, oxigen, sau din produsele de ardere. Pentru învingerea presiunii hidrostatice, presiunea gazelor şi a aerului de protecfiune trebue să fie mai mare decât aceasta; puterea flăcării trebue să fie de 5---8ori mai mare decât la lucrul în aer. După formarea „clopotului" de pro-tecţiune, scafandrierul tăietor încălzeşte metalul până la apariţia scânteilor, după care procesul decurge în mod obişnuit. Tăierea oxigaz în pachet; se efectuează în pachete cu grosimea de 25"*75 mm, alcătuite din Foi de tablă cu grosimea mai mare de-cat4 mm. La tăierea în j ///'3 pachet e necesar ca tablele să fie strânse cu cleme (pentru ca între ele să nu existe jocuri mari) şi să nu conţină impurităţi, rugină, etc. Presiunea gazelor se ia cu 10--15% Tăierea tablelor în pachet, mai mare decât cea 0 table de ofel; 2) clemă de dela tăierea obişnuită, strângere; 3) suflaiu. penfru aceleaşi grosimi. Figura reprezintă poziţia flăcării pentru încălzirea marginilor, înainte de începerea tăierii. î. Tăiere cu arcul electric [gyro-ajieKTpHHecKaH pe3Ka; decoupage â l'arc; eiekfrisches Schneiden; arc cutting; villamosiv-vâgâs]: Tăiere la care metalul e topit cu arcul electric, folosind un electrod metalic sau de cărbune, tăietura formându-se prin scurgerea topifurii sub acfiunea greutăţii. Calitatea inferioară a tăieturii (datorită marginilor neregulate) şi producfia orară mică fac ca acest procedeu să aibă aplicaţii restrânse, de exemplu la tăierea fierului vechiu, la demontarea construcfiilor metalice vechi sau Ia repararea pieselor turnate de oţel. Tăierea cu arcul electric prezintă avantajul că nu reclamă instalaţii speciale, putând fi realizată fără oxigen (cu un post de sudliră obişnuit), şi că nu sunt necesari lucrători specializaţi. Pentru tăierea cu electrozi metalici se folosesc electrozi cu grosimea de 3,25--*4 mm, cu un înveliş gros şi greu fuzibil, astfel încât să se formeze în timpul tăierii o vizieră de 4---5 mm. Arcul se menţine în tubul învelişului (viziera formată), încălzirea şi topirea fiind mult mai intense, datorită tensiunii electrice de 35---40 V (faţă de cca 20 V, la sudare); puterea arcului creşte, astfel că topirea poate fi realizată cu intensităţi de curent de 200“*300 A, dela un post de sudare obişnuit. Se recomandă ca suprafaţa de topire sa fie înclinată la cca 75° faţă de orizontală, penfru a permite scurgerea metalului topit. Se pot realiza vitese de ^*--5 m/h, la grosimi de 25*** 10 mm (ofel moale). Tăierea cu electrozi de cărbune prezintă avantajul că pot fi tăiate şi metalele neferoase. Uneori se practică şi suflarea laterală cu aer comprimat, dar tăieturile sunt neregulate şi late, iar marginile piesei tăiate se carburează. Pentru tăierea cu electrozi de cărbune se folosesc electrozi cu diametrul de 10*-12mm, în curent continuu, cu polaritate directă. Se pot realiza vitese de 20—1 m/h, la grosimi de '0--*100mm. Tăierea cu arcul electric poate fi realizată şi în apă, cu electrozi de cărbune sau metalici, înmuiaţi într'o masă de cauciuc de 0,2*"0#3 mm (pentru impermeabilitate). Rezultate bune se obfin prin trimiterea unei vine de oxigen peste arcul electric (v. Tăiere oxielectrică). Vifesa de tăiere e de 5**-2 m/h, pentru grosimi de . 10"*30mm. 2. ~ oxielectrică [ KHCJI0p0AH0-3JieKTpH-HeGKaa pe3Ka; decoupage oxy-arc; Oxybogen-schneiden; oxy-arc cutting; oxiiv-vâgâs]: Tăiere obfinută prin trimiterea unei vine de oxigen peste arcul electric (la locul de tăiere), folosind electrozi de ofel tubulari. în contact cu arcul electric, oxigenul se disociază parfial în oxigen atomic, cu efecte mult mai pronunfate decât la tăierea oxiacetilenică. Amorsarea e imediată, iar vitesa de tăiere e de două sau de trei ori mai mare decât la tăierea oxiacetilenică, rezultând şi o economie de oxigen de cca 40%. Tăierea oxielectrică are un domeniu larg de utilizare, fiind aplicabilă şi la tăierea oţelurilor inoxidabile, a cuprului, aluminiului, fontei, etc. (metale cari nu pot fi tăiate decât mecanic);' se foloseşte, în special în turnătorii, fie la îndepărtarea maselotelor sau a retasurilor, fie la înlăturarea defectelor şi a crăpăturilor. La metalele cu conductibiiitate termică mare (cum e cuprul) sau la aliaje cu puncte de topire înalte (cum sunt ofelurile inoxidabile), amestecul dintre oxidul de fier topit din electrod şi oxizii 764 metalelor supuse tăierii, antrenafi de suflul de oxigen, fac posibilă tăierea acestor metale. în unele cazuri, mai âles la m‘talele neferoase, în locul oxigenului poate fi întrebuinţat aerul comprimat. Electrozii pentru tăierea oxielectrică (v. fig.) au un canal axial, pentru conducerea oxigenului la locul de tăiere, iar la exterior sunt înveliţi, pentru a favoriza amorsarea şi menţinerea arcu- Electrod penlru făierea oxieiecfrica. I) canal axial; 2) ţeava de ofel; 3) înveliş. lui. Dacă electrozii sunt acoperiţi cu un lac protector, ei pot fi întrebuinţaţi şi la tăierea sub apă. — Cleştele port-electrod, cu cari se prinde electrodul de tăiere, au un contact pentru conducerea curentului elecfric şi un locaş prin care trece oxigenul de tăiere. După amorsarea arcului, sudorul tăietor reglează admisiunea oxigenului (dela cleştele port-electrod sau dela masca de sudură înzestrată cu o valvă), astfel că pornirea e aproape instantanee. — Schema electrică e identică cu aceea pentru sudura cu arc, completată cu o butelie de oxigen (cu un tub de cauciuc). Tăierea oxielectrică prezintă desavantaju! că tăieturile nu sunt atât de precise ca la tăierea oxiacetilenica, iar marginile tăieturilor nu sunt prea curate; una dintre cauze consistă în faptul că nu sunt realizate dispozitive de menţinere constantă a lungimii arcului electric. Procedeul oxielectric se foloseşte la tăierea de separare, la curăţirea semifabricatelor, la tăierea în pachet, la găurire, denituiri, etc. î. Tăiere [pydna AepeBbeB; coupe; Fălien, Hieb; cutting, felling; dontes, kivăgâs]. Si/v.; Operaţiunea prin care se taie şi se scot unii sau toţi arborii cari compun un arboret. Se deosebesc: Tăiere de însămânţare, prin care se dă puieţilor lumină suficientă pentru germinare şi pentru desvoltare, în primii doi, trei ani. Se face în anul de sămânţă, toamna, sau cel mai târziu primăvara. — Tăiere definitivă, adică o tăiere secundară, prin care se scot cei din urmă arbori dintr'o pădure. — Tăiere în culise sau în benzi alterne, în vederea căreia se împarte pădurea în benzi late de 40--60 m şi se taie anual ras, câte o bandă. Regenerarea se face, fie pe cale naturală, prin însămânţare laterală, fie pe cale artificială. — Tăiere preparatoare, prin care se urmăreşte ca arboretul să fie pus în situaţia de a fructifica, şi solul, în situaţia de a primi sămânţa în bune condiţiuni pentru germinare. — Tăiere rasă, în care toţi arborii cari compun o pădure sau un arboret se taie într'un singur an. — Tăiere secundară, care se face în arboret, după ce seminfişul s'a instalat, în scopul de a da lumină, după necesitate. — Tăiere de separare, executată între două arborete de vârste diferite şi aşezate anormal din punctul de vedere al protecfiunii contra vântului, în scopul ca, prin regenerarea suprafefei respective, să se realizeze o succesiune de arborete cu gradafie normală de vârste, care să asigure protecfîunea arboretului tânăr contra vântului, după exploatarea celui bătrân. 2. Tăierea pilelor [nacemta HanHJibHHKOB; tail-lage des limes; Feilenhauen; file cutting; reszelo-vâgâs]: Executarea tăieturii pilelor, prin operaţiuni de deformare plastică (prin lovire cu dălţi sau cu priboaie, efectuată manual sau mecanizat) sau de aşchiere (frezare sau strunjire). V. şi sub Pilă şi Tăietură de pilă. 3. Tăierea dinţilor [HapesaHHe 3y6beB; taille des engrenages; Zahnrăderschneiden; toothed gear cutting; fogazâs]. Mei!.: Operaţiunea de prelucrare mecanizată, prin aşchiere, prin care se realizează coroana dinţată a roţilor dinţate. Operaţiunea de tăiere a dinţilor de roţi dinţate se execută, în general, pe maşini speciale, cu unelte anume construite; numai dinţii roţilor folosite la maşinile şi mecanismele de importanţă secundară se taie şi la maşini universale. Uniformitatea transmiterii mişcării de rotaţie cu ajutorul unui angrenaj şi rezistenţa la solicitările mari, proprii maşinilor şi aparatelor, depind, în mare măsură, de precizia dinţării. Profilul flancurilor dinţilor poate avea forme foarte variata, însă pentru profilul dinţilor angrenajelor se utilizează, în construcţia de maşini, aproape excluziv evolventă (desfăşurătoarea) şi, numai în cazuri foarte rare, alte curbe, de exemplu cicloida. Acest fapt se datoreşte uşurinţei cu care se poate genera mecanic evolventă, condiţiunilor uşoare de montare a angrenajelor cu dinţi în evolventă, în special în privinţa preciziei distanţei dintre centre, — şi uşurinţei tratării teoretice a proprietăţilor geometrice ale acestei curbe. Din punctul de vedere al succesiunii fazelor în timpul tăierii, se deosebesc: metoda de tăiere intermitentă şi metoda de tăiere continuă a dinţilor. La tăierea intermitentă — numită şi tăierea dinţilor prin divizare — fazele de tăiere alternează cu fazele de avans de rotaţie, pentru trecerea dela un gol de prelucrat la altul. Avansul de rotaţie se poate da, fie după prelucrarea unui gol de dinte, printr'o singură trecere a uneltei (în acest caz, capul divizor se uzează mai puţin), fie după fiecare trecere de prelucrare parţială a golului (în acest caz, capul divizor se uzează mai mult, însă abaterile dimensionale, datorite uzurii uneltei, se repartizează pe totalitatea golurilor dintre dinţi). — La tăierea continuă a dinţilor, roata de prelucrat efectuează o mişcare continuă de avans de rotaţie, simultan cu mişcarea principală de tăiere a uneltei, aşchierea producându-se continuu, până la terminarea operaţiunii, de tăiere a tuturor dinfilor unei rofi. Dinfii se pot tăia într'o singură trecere sau în mai multe treceri. Din punctul de vedere al modului de realizare a profilului dintelui, se deosebesc: tăierea dinfilor prin copiere şi tăierea dinfilor prin rostogolire. Tăierea prin copiere se poate efectua numai ca tăiere intermitentă, iar tăierea prin ros- 7 §5 tofjolire se poate efectua ca tăiere intermitentă sau ca tăiere continuă. — Din punctul de vedere al succesiunii fazelor de lucru, se deosebesc: 1. Tăierea intermitentă a dinţilor [npspbiBHce 3yâOHape3aHHe; taiiie intermiitente des engre-nages; Hersteliung von Verzahnungen durch Tei 1-verfahren; intermiltent toothed gear cutting; fogazâs osztâsi eljârâssai]. V. sub Tăierea dinfilor. 2. ~ continuă a dinfilor [HenpepbiBHOe 3y-6oHape3aHHe; taille continue des engrenages; Verzahnen durch pausenloses Verfahren, Hersteliung von Verzahnungen durch pausenloses Verfahren; confinuous toothed gear cutting; foiytonos fogazâs]. V. sub Tăierea dinfilor. s. ~ dinfilor prin divizare: Sin. Tăierea intermitentă a dinfilor. V. sub Tăierea dinfilor. — Din punctul de vedere al modului de realizare a profilului dintelui, se deosebesc: 4. Tăierea dinfilor prin copiere [Hapesarme 3y6bQB KOnupoM; taiiie des engrenages par moulage; Verzahnen durch Formverfahren, Her-stellung von Verzahnungen durch Formverfahren; toothed gear cutting by copying; fogazâs mâsolo eljârâssai]: Taiere intermitentă a dinfilor, care Tăierea dinfilor cu freză-disc modul, prin frezare normală. 1) reală; 2) freză-disc modul. se execută prin frezarea succesivă a golurilor dintre dinfi cu freze-modul, modul (v. fig. /) Ia maşini de frezat universale, sau cu freze-deget modul (v. fig.//) 1a maşini speciale de frezat dinfi. Frezarea fiecărui gol de dinte se poate efectua într'o singură trecere sau în mai multe treceri. în timpul frezării dinfilor, rrvşcarile relative dintre unealtă şi piesă sunt: mişcarea principală (rotirea frezei în jurul axei sale) şi mişcarea de avans longitudinal (de înaintare). La frezarea în mai multe treceri, şi anume cu freze-disc II- Tăierea dinfilor cufreză-ceget modul. 1) roată; 2) freză-degef modul. după fiecare trecere prin toate golurile dintre jdinfi, se efectuează şi o mişcare de avans, de pătrundere. După fiecare trecere de frezare, freza e ■ readusă în pozifia inifială, iar roata care se prelucrează e rotită cu valoarea pasului unghiular, pentru a se putea freza golul următor; rotirea piesei corespunzătoare pasului unghiular, respectiv numărului de dinfi cari trebue tăiafi, se face cu ajutorul capului divizor. Atât freza-disc modul, cât şi freza-deget modul trebue să aibă forma profilului tăişului, identică cu forma profilului golului dintre doi dinfi. Realizarea, pe cale mecanică şi cu precizia necesară, a flancurilor curbe ale acestor freze, e foarte dificilă. Profilul dinfilor rofilor dinfate e condifionat de numărul de dinfi şi de modulul dinfării, la fie-cara număr de dinfi al unui modul fiind nevoie de o altă freză, pentru a obfine forma teoretică corectă a profilului. Pentru realizarea dinfărilor uzuale, cu modulele STAS 820-49, ar fi deci nevoie de un stoc de cca 2600 de freze-disc modul, respectiv de freze-deget modul, ceea ce ar prohibi, din punctul de vedere economic, aplicarea acestei metode de prelucrare. Pentru folosirea economică a acestor unelte se taie, cu o aceeaşi freză, dinfii rofilor cari au numărul de dinfi limitat într'un întreg interval determinat, construind-o penfru profilul ideal al unui număr mediu de dinfi din acest interval şi reducând astfel până la 250 numărul de unelte de prelucrare. Freze le-disc modul sunt grupate — după numărul de dinfi ai rofilor cari trebue prelucrate — în garnituri de câte 8 bucăfi, corespunzătoare intervalelor numerelor de dinfi, pentru dinfii cu modulele cuprinse între 0,8 şi 10 mm, şi în serii de câte 15 bucăfi, pentru dinfii cu modulele peste 10 mm. Freze-modul Serii de 8 freze; dala m—0,8 până la m~ 10 mm | Freza nr. Numărul de dinfi 1 12—13 2 14---16 3 17—20 4 21 —25 Freza nr. Numărul de dinfi 5 26---34 6 35---54 7 55---134 8 135—cremalieră Serii de 15 freze; dela m —11 până la m—15 mm Freza nr. Numărul de dinfi 1 12 1Vt 13 2 14 2Vi 15— f 6 Freza nr. Numărul de dinfi 3 17-18 3Vs 19-20 4 21-22 4Vi 23-»-25 • Freza nr. Numărul de dinfi 5 26 — 29 5V* 30-34 6 35---41 61/2 42—54 Freza nr. Numărul de difi 7 55-19 7Vf 80—134 8 135-••cremalieră i Prin reducerea numărului de freze folosite, la unele numere de dinfi ale intervalului respectiv se adaugă, la erorile de fabricafie menfionate şi la cele de divizare a capului divizor, şi eroarea voită, de formă, a dinfilor. De aceea, rofile dinfate prelucrate prin copiere nu au precizia de dimensiuni şi de formă a dinfilor necesară la solicitările dinamice mari ale maşinilor cu turafie înaltă; rofile dinfate executate prin copiere pot fi folosite numai în mecanisme pentru scopuri secundare de transmisiune, la cari vitesa periferică pe cercurile primitive ale rofilor angrenajului nu depăşeşte valoarea de 4 m/s. 50 B6 Prin copierea cu freze-disc şi cu freze-deget modul se pot dinţa rotile dinfate cilindrice cu dinfi drepfi sau elicoidali, cu numărul de dinfi dela 12 la infinit (cremalieră). Diametrul rofilor cari se prelucrează e limitat de dimensiunile mesei maşinii universale de frezat, pe care se fixează piesa. Din cauza prelucrării succesive, individuale, a dinfilor, vitesa de dinfare prin copiere e mică. 1. Tăierea dinfilor prin rostogolire [Hape3a-HHe 3y0beB 06KaTK0H; taille des engrenages par rouleau; Verzahnen durch Wălzverfahren, Herstellung von Verzahnungen durch Wălzverfahren; toothed gear cutting by roliing; fogazâs iegordito eljârâssai]: Tăiere a dinfilor, care se execută pe maşini speciale de tăiat dinfi, folosind unelte speciale, şi la care — în timpul aşchierii — unealta se rostogoleşte de-a-lungul flancului dintelui care se prelucrează. Tăierea dinfilor prin rostogolire poate fi tăiere intermitentă, sau tăiere continuă. Ea poate fi executată într'o singură trecere sau în mai multe treceri. Mişcările relative dintre unealtă şi piesa prelucrată, în timpul tăierii dinfilor, sunt: mişcarea principală efectuată de unealtă, — şi care poate fi o mişcare de rotafie sau o mişcare rectilinie alternativă — şi mişcarea de rostogolire dintre piesă şi unealtă, rezultată din mişcările relative de avans longitudinal şi de rotafie; după fiecare rotafie completă a piesei se efectuează şi o mişcare relativă de avans de pătrundere. Tăierea dinfilor se face prin diferite proce- dee; felul maşinilor şi pinda de felul operaţiunii şi de faptul că se taie dinfi de rofi cilindrice sau conice. Tăierea dinfilor prin rostogolire, la rofile dinfate cilindrice, se execută, de obiceiu, în următoarele feluri: frezarea cu freză elicoidală modul (v.fig./) pe maşina de frezat dinfi (v. fig. I sub ai1 uneltelor folosite de- /» Freza elicoidală modul pentru frezare prin rostogolire. Tăiat, maşină de ~ dinfi) după procedeul Pfauter, care se aplică la dm-farea exterioară a rofilor cilindrice cu dinfi drepfi, ^ Vi/u elicoidali sau în V, "2-, Ş1 la dinfarea roţilor melcate; mor- 1/. Cutite-rofi dinfate tăietoare penfru mortezarea dinfilor după procedeul Fellow. a) penfru dinfare exterioară; b) pentru dinfare interioară. tezarea dinfării exterioare sau interioare la rofile dinfate cilindrice cu dinfi drepfi sau elicoidali, cu o unealtă în formă de roată dinfată (v.fig.//), pe o maşină specială de mortezat dinfi (v. fig. V/ Tăiat, maşină de Fellow; rabotarea dinfi) dinfării drepfi după proce-exterioare la elicoidali, sub deul rofi cilindrice cu unealtă în formă de pieptene (v. fig .111), după procedeul Maag,sau cu cufit simplu, pe o maşină specială de ra-botat dinfi (v. fig. VIII sub Tăiat, maşină de ~ dinfi); rabotarea dinfării exterioare în V, cu unelte în formă de roată dinfată elicoidală, de cufit-piepfene sau de cufit special. Tăierea dinfilor prin rostogolire, la rofile dinfafe conice, se execută în următoarele moduri: rabotarea dinfării rofilor cu dinfi drepfi, cu un singur cufit sau cu două cujite cu flancuri drepte iii. Pieptene pentru mortezat rofi dinfate cilindrice. li' [IV. Cufit penfru rabotat rofi dinfafe conice. (v. fig. /V), la maşini speciale de rabotat (v. fig. XIII sub Tăiat, maşină de ~ dinfi); frezarea dinfării V. Cap de frezat pentru frezarea rofilor dinfate conice cu dinfare curbă (procedeul Gleason). rofilor cu dinfi curbi, cu capete de frezat cu cu» Mte aplicate (v. fig. V), pe maşini speciale de tipuri variate, după procedeul Gleason (v. fig. XIV sub Tăiat,, maşină de ~ dinfi), Spiromatic, etc.; frezarea dinfării rofi!or cu dinfi curbi, cu freze conice speciale (v. fig. VI), după procedeul Kiingelnberg (v. fig. XV/ sub Tăiat, maşină de ~ dinfi). Atât vitesa tăierii dinfilor prin rostogolire, cât şi precizia de execufie în dimensiuni şi formă, sunt mult superioare tăierii dinţilor prin copiere. Da aceea, dinfarea angrenajelor destinate funcţionării cu vitese periferice cari depăşesc 4 m/s se execută VL Secfiune prin freza conică elicoidală pentru frezarea rofilor dinfafe conice (procedeul Kiingelnberg). 787 pe maşini speciale de tăiat dinfi prin rostogolire. V. şi sub Tăiat, maşină de ~ dinţi. 1. TâSerea filetului: 1. Sin. Filetare prin aşchiere (v. sub Filetare). — 2. Filetare la strung (v.). 2. Tăierea hârtiei [Hape3anHe 6yMarn; coupa du papier; Papierschnitt; paper cutting; papir-vâgâs], Ind. hârf. V. sub Maşină de tăiat hârtie. 3. Tăierea mustului. [npnocTaHOBJieHHe npo-jţecca 6pomeHHH b BHHorpa/ţHOM cycjie; moutage du mout; Schwefalung des Mostes; must arresting; mustkenezes]. Ind. alim.: Operafiune de oprire a fermentaţiei mustului de struguri, fie imediat după presare, fie după ce o parie a glucozei d n must a fost transformata în alcco' şi în bioxid de carbon. Tăierea se face cu alcool sau cu bioxid de sulf, pentru a împiedeca fermentaţia un anumit timp, sau într'un moment determinat. Tăierea cu alcool se face adăugind o anumită cantitate de alcool, care face imposibilă fermentafia. Cantitatea de alcool adăugit trebue să fie astfel, încât alcoolul produs prin fermentafie şi cel care se adaugă să atingă, în total, cantitatea de 18%. Tăierea cu bioxid de sulf se face cu bioxid de sulf în solufie apoasă, sub forma de gaz, de lichid, sau sub forma de sare (metabisulfit de potasiu). Bioxidul de sul? . trebue îndepărtat, prin fierbere, înainte ca mustul să servească drept băutură. 4. Tăierea pomilor [o6pe3Ka ^epeBbeB; taille des arbres fruit>ers; Obstbaumschnitt; pruning; gyumolcsfa-vâgâs]. Agr.: Operafiune de tăiere prin care se schimbă pozifia relativă a ramurilor în coroană şi a mugurilor pe ramuri, în scopu! conducerii desvoltării şi rodirii pomilor, cu respectarea condifiunilor de creştere şi de desvoltare. Se deosebesc: s. ~ de corecfie [HcnpaBHTeJibHae odpesKa; taille de correction; Korrekturbeschneiden; correc-tion pruning; igazito vâgâs]: Tăiere care se aplică pomilor cari au fost tăiafi greşit sau nu au fost tăiafi deloc, astfel încât construcfia scheletului şi garnisirea lui cu ramuri roditoare prezintă neajunsuri. Se aplică ramurilor de schelet. 6. ~ de fructificaţi© [o6pe3Ka ^epeBbeB ftlfl njl()noo6pa3 )BaHHe; taiile de fructification; Beschneiden zur Fruchtbildung; pruning for fruit; termeskepzodesi vâgâs]: Tăiere care se aplică ramurilor roditoare ale pomilor, în scopui asigurării unei producţii optime. 7. ~ de regenerare [B0306fî0BHTe Jibnoe o6pe-3MBaHHe; coupe de regeneration; Verjungungs-bescnnetden; regeneration pruning; felujitâsi vâ-gasj. Taiere care se aplică pomilor intraţi în declin, la cari procesul de uscare a ramurilor de schelet e in creştere, ^ urrnărindu-se refacerea coroanei pomului prin înlocuirea ramurior de schelet în uscare, cu ramuri noi, şi regarnisirea ramurilor de schelet vechi, care mai rămâne cu ramuri roditoare noi. 8. ~ tn verde [o6pe3Ka; taille en vertj Som-merscnrrtt; summer pruning; zoldvâgâj: Totalitatea operafiunilor (cupit, copilit, plivit, strangulare, rupere, frângere, răsucire, etc.) cari se aplică lăstarilor verzi în creştere, în scopul* conducerii creşterii şi desvoltării pomului, 9. ~ la inel [o6p 3/ta Ha KOJiem taille â l'anneau; Ringschnitt; base cutting of shoots; gyuruvâgâs]: Tăierea unei ramuri dala baza ei, imediat deasupra inelului. 10. ~ oarbi [CJienaHo6pe3Ka;taille â l'aveugle; Blindschnitt; pruning at random; vakvâgâs]: Tăierea unei ramuri, fără respectarea indicaţilor de a aplica tăietura într'un anumit punct. 11. ~ pentru formarea coroanei [o6pe3bIBa-me /ţJiH 06pi30BdHHH Kop Jhbî; taille pour former 1a couronne; Baschneiden zur Kronsn-formung; pruning for framework shaping; fakorona alakitâsi vâgâs]: Totalitatea operafiunilor de tăiere şi a celor ajutătoare (aplecarea sau redresarea ramurilor, legarea lor, etc.), cari urmăresc construirea unui schelet de coroană, solid şi echilibrat, astfel încât să asigure creşterea, coacerea şi suportarea fructelor în cele mai bune condifiuni. 12. ^ pentru formarea coroanei în pepinieră [o6pe3bIBaHH6 #JIH 06pa30BaHHH KpOHH B ilrfTOMHHKe; taille en pepiniere pour former la couronne; Beschneiden zur Kronenformung in der Baumschule; nursary pruning for famework shaping; koronaalakitâsi vâgâs a faiskoiâban]: Operafiunsa retezării altoaielor de 1 -'2 ani, la o anumită înălţime, în scopul obfinerii lăstarilor componenfi ai coroanei. Se face primăvara, înainte de desmugurire. is. sălbaticului [06pe3Kan0flB0fl; recepage; Schnitt auf Zapfen; cutting back, shortening; bevâgâs]: Operafiunea retezării port-altoiului, la 5"‘2Q cm deasupra punctului de altoire, care se face în primăvara următoare altoirii în ochiu dormind, 14. Tăietoare* Daltă lată, cu coadă, folosită de forjar pentru a tăia la cald, din bară, calupuri de oţel. (Termen de uzină). îs. Tăietor de cârpe [TpHnK0pe3K8; coupeuse de chiffons; Lumpenreissmaschine; rag cutting machine; rongyvâgo gep]. Ind. hârf.: Maşină folosită la fabricarea pastei de cârp3, cara execută sfâşierea acestora, înainte de a fi fi arte. ie. Tăietor de hârtie [6y;viarope3qaK; coupeur; Papier-Schneider; paper cutter; papirvâgo]. Arfe gr.: Muncitor specializat în tăierea hâ.tiei, la d ferife formate, şi în finisarea cărţilor şi a imprimatelor prin tăiere cu maşina de tăiat hârtie. 17. Tăietor de ofel-beion [HOttCHHiţbi ajih apMa-Typworo }Kejie3a; cisaille pour fer â beton arme; Batoneisenschere; reinforcedconcrete steel shears; betonvas-olio]. Cs.: Foarfeci pentru fier-beton (v.). 18. Tăietor de sârmă [HOJKHHiţbi npJBOJi-KH; cisaille â fii metaliique; Drahtschere; wire shears; huza ollo]. Tehn.: Foarfeci pentru sârmă (v.), 19. Tăietură [npope3, orpaHtfa; coupe, Schnitt; cut; vâgâs]. Gen.: Fafa obfinută într'un corp sau dunga obfinută într'o „pânză" prin practicarea unei tăieturi (v. Tăiere 1 şi 2). 20. ^ combinată [KOMâttHHpOBaHHafl Hapes» Ka; taille combinee; kombinierter Schnitt; combi- | ned cut; kombinâlt vâgâs]: Tăietură folosită la m* 788 piefrela preţioase şi semiprefioase transparente, care consistă în prelucrarea părfii superioare în briliant, iar a părfii inferioare, în treaptă. 1. Tăietură în briliant [orpaHKa 6pHJiJiHaHTG-Bah; taiiie en briliant; Brillantschnitt; brilliant cut; briljiânsvăgat]: Tăietură folosită la pietrele preţioase transparente şi, în special, la diamant, derivată din octaedru, în care se obfin în mod obişnuit 56 de fefe, datorită cărora e reflectată aproape toată lumina care cade pe piatra prelucrată, dând jocul de lumini caracteristic focului briliantului. 2. ~ în caboşon [mjiH(J)OBKa (orpaHKa) b (JJOpMS (lKa6omoH"; taiiie en cabochon; Cabo-chonschnitt; cabochon cut; koboson văgat ]: Veche tăietură, de formă sferoidală, elipsoidală sau ovală, aplicată pietrelor prefioase şi semi-prefioase translucide sau opace, cum şi celor cari prezintă un joc de colori deosebit. Există două tipuri: caboşon simplu şi caboşon dublu. 3. ~ în rozetă [orpaHKa (uiJiH(J)OBKa) b (JopMe po3eTKH; taiiie en rosette; Rosetten-schnitt; rosette cut; rozettavâgat]: Tăietură folosită pentru bucăfile mai subfiri de pietre prefioase şi semiprefioase transparente, caracterizată prin 24 de fefe triunghiulare între vârful şi baza ei. 4. ~ în treaptă [jiecTHHqHan orpaHKa; taiiie â facettes; Facetenschnitt; baguette cut; fazetta-văgat]: Tăietură specială, folosită îa pietrele prefioase şi semiprefioase transparente, care consistă în executarea unor fafete mai mici, cari înconjură fata principală. 5. ~ tabulară [orpaHKa Ta^JlHiţeH; taiiie en table; Tafelschnitt; table cut; lemezvâgat]: Tăietură folosită la pietrele preţioase şi semiprefioase transparente, caracterizată printr'un număr mic de fafete, cari înconjură o fafă principală bine desvoltată. 6. Tăietură de aur [30Ji0T0e ceqeHHe;coupe doree; goidener Schnitt; golden cut; aranymetszet]. Mat.: Termen vechiu pentru raportul de medie şi extremă rafie a două mărimi M şi m\ M_M + m M 1+V1 , ,IO —■ — —sau — = ———=1,618---. m M m 2 în practică se utilizează, pentru acest raport, valori apropiate: 5/3 sau 8/5. 7. Tăietură de pilă [nacela HannJibHHKa; faille de lime; Feiienhieb; cut of file; reszelovâgat]. A4efl.: 1. Urma de prelucrare lăsată de unealtă, pe suprafafa pilei, la executarea dinfării acesteia. La raşpele (v.), tăieturile sunt punctuale şi aliniafe, şi sunt executate cu priboaie. La celelalte pile, tăieturile sunt lineare şi pot fi executate prin dăltuire manuală sau mecanizată, prin frezare sau prin strunjire (numai la pile rotunde). Tăieturile lineare pot fi drepte, în zig-zag, în arc de cerc, sau ondulate. Forma tăieturii şi inclinafia ei fafă de axa pilei depind de scopul în care va fi folosită pila.— 2. Ansamblu de tăieturi în accepfiunea de sub 1, executate pe suprafafa activă a pilei. Tăietura poate fi constituită dintr'o familie de tăieturi punctuale (Ia raşpele), dintr'o singură familie de tăieturi lineare paralele (tăietură simplă, la pile cu dinfare continuă, cu dinfi laţi), din două familii de tăieturi lineare paralele, cari se încrucişează (tăietură dublă sau tăietură încrucişată, la pile cu dinfare continuă, cu dinfi ascufifi); în ultimul caz, cele două tăieturi se numesc tăietură inferioară şi tăietură superioară. V. şi sub Pilă. 8. Taifun [TaH(J)yH; typhon; Taifun, Wirbel-sturm; typhoon; taifun]. Meteor. V. sub Perturbafii atmosferice. 9. Taiga [Tanra; taiga; Taiga; taiga; taiga]. Geogr.: Regiune nordică, rece şi umedă, în care comunitatea vegetală principală e reprezentată prin păduri de pini. 10. TaiSSe douce. V. Gravură în „taiiie douce". 11. Tăiş [jiesBHe, pencymaH KpoMKa; tran-chant; Schneide; edge; văgoel]. Tehn.: î. Partea activă a uneltelor tăietoare, cu care acestea taie sau desprind fragmente dintr'un material, prin strivire (de ex. cufit de cismar, de grădinar, etc.) sau prin forfecare (de ex. foarfeci de tablă), prin despicare (de ex. daltă, topor, cufit de plug, etc.) sau prin aşchiere (de ex. cufit de strung, burghiu, freză, etc.). Tăişul e mărginit de două suprafefe ale uneltei, a căror intersecfiune constitue muchia tăietoare. La uneltele de tăiere prin strivire, prin forfecare sau despicare, tăişul e constituit de muchia unghiului diedru a două fefe ale lamei uneltei, cari formează o pana (al cărei unghiu la vârf depinde de unealtă). La uneltele aşchietoare, tăişul e constituit, de obiceiu, de întretăierea dintre fafa de degajare şi fefele de aşezare. Muchia tăietoare poate fi rectilinie, curbă sau strâmbă, după unealtă şi după piesa prelucrată. — 2. Sin. (impropriu) penfru Muchie tăietoare» Exemple de tăişuri de unelte aşchietoare: 12. ~ auxiliar [BcnoMoraTejibHan pescymafi KpoMKa; tranchant auxiliaire; Nebenschneide; auxi-liary edge; segedel]: Porţiunea din tăiş a cuţitului penfru strunjire intensivă, tip Kolesov, care efectuează netezirea piesei strunjite (v. fig. sub Strunjire intensivă), ir?. ~ de trecere [nepexoflHan pejny-HţaH KpoMKa; tranchant de passage; Obergangsschneide; transition edge; ât-meneti el]: Porţiunile laterale, înclinate faţă de axa cufitului, din tăişul principal strâmb al anumitor cuţite, de exemplu al cuţitelor de retezat sau de canelat (v. fig.). 14. ~ de alezare la burghiu [KpoMKa JieHTO^Kn cnnpaJib- Horo CBepjia; tranchant d'alesoir; Ahlenschneide; boring edge; furoei]: Tăişul, cu muchia în formă de Tăişuri de trecere, a) Ia ciifii de canelat; b) la cufit de retezat; 1) tăiş principal; 2) tăiş de trecere. 789 eiîce, al burghiului, consfifuif de întretăierea fefei de degajare cu fafeta, şi care are funcfiune ade alezare a suprafefei prelucrate şi de a rupe aşchiile, spre a putea fi îndepărtate prin cane-lura burghiului. 1. Tăiş de racordare. V» sub Tăiş intermediar. 2. ~ intermediar [npoMemyTOHHafl pe-JKjmaa KpOMKâ; tranchant intermediaire; Mit-telschneide; middle edge; kozbensoel]: Porţiunea din tăiş a cufitului pentru strunjire intensivă, tip Kolesov, care constitue racordarea dintre tăişul principal, care efectuează degroşarea, şi tăişul auxiliar, care efectuează netezirea piesei strunjiie (v.fig, sub Strunjire intensivă). s. ~ principal [rJiaBHan peîKymafl KpoMKa; tranchant principal; Hauptschneide; capital edge; foel]. 1.: Tăişul din direcfia avansului principal al uneltei, a cărui muchie e constituită de întretăierea fefei de degajare cu fafa de aşezare principală. Tăişul principal poate avea muchia tăietoare rectilinie, curbă sau strâmbă, sau compusă din porfiuni drepte şi curbe. Unele unelte au mai multe tăişuri principale, cari atacă simultan materialul; de exem- Elementele părfii tăietoare 3 unui burghiu piu, burghiul elicoidal. elicoidal are 1) tă;ş principal; 2} muchia tăietoare două tăişuri principală; 3) muchie transversală; 4) fafă principale de- de degajare; 5) fa {a de aşezare; 6) fafefă; talonate (v. 7) muchia faţetei (muchie de alezare); fig.); broşa (v.) 8) dinte; 9) cana!; 10) miez. are mai mulle tăişuri principale (v. şi fig. 432 d, e şi f sub Cufit 2).— 2. Porfiunea din tă'şui principal, în accepfiunea 1, care *— în cazul prelucrării cu diferite grade de netezime, efectuate într'o singură trecere efectuează operafiunea de degroşare şi ridică cea mai mare parte din aşchii. (V. şi fig. sub Strunjire intensivă). 4. ~ secundar [BCiiOMOraTeJibHaH pemy-iiţan KpOMKa; tranchant secondaire; Neben-schneide; accessory edge; mellekel]: Partea unei unelte, a cărei muchie e adiacentă şi înclinată pe muchia tăişului principal şi care e constituită de întretăierea fefei de degajare cu una dintre fefele de aşezare secundare, (accepfiune improprie a termenului tăiş). Unele unelte au două tăişuri secundare, de exemplu cufitele de strung, de retezat. Cufitele de formă şi de finisaj nu au, de obiceiu,tăiş secundar. Locul de întretăiere a tăişului principal sau a celui secundar constitue vârful cufitului. Vârful poate fi în unghiu sau rotunjit, constituind, în acest caz, un tăiş de trecere; raza de racordare trebue să fie atât de mare, cât permit condifiunile de rigiditate ale sistemului maşină-dispozitiv de prindere-piesă-unealta. 5. ~ transversal la burghiu [nonepeqnafl peJKymafl KpoMKa CBepjia; taillant transversal; Querschneide; crosş edge; kereszteij: Vârful bur- ghiului elicoidal, cu forma de tăiş de cufit, care leagă cele două tăişuri principale, şi a cărui muchie e constituită din întretăierea celor două fefe de aşezare ale burghiului (accepfiune improprie a termenului tăiş). Unghiul de taiere al acestui tăiş rezultă din inclinarea celor două tăişuri principale. Tăişul transversal presează numai, dar nu taie materialul (v. fig. sub Tăiş secundar). Sin. Muchie transversală la burghiu. 6. Tăiş de sfredel. M/ne: Sin. impropriu pentru Cap de sfredel. V. Sfredel, cap de 7. Tăiş de sgură: Termen de atelier pentru pragul de amestec de formare, pe care ajutorul de turnător dela cuptorul înalt îl formează în jghiabul de scurgere a sgurii. s. Talaşi [nţeriKH, CTpy>KKH; copeaux; Hobel-spăne; splinters; gyaluforgâcs]. Ind. lemn.: Aşchii, lungi şi subfiri, cari se formează la prelucrarea manuală sau mecanică a lemnului cu unelte cu limbă tăietoare (dălţi, rindele, freze). ». Taibof, procedeu ~ [cnoco6 Tajib6oTa; procede T.; T. Verfahren; T. method; T. eljârâs]. Metl. V. sub Martin, procedeu ~ io. Talc [TaJlbK; talc; Talk; talc; talkum]. Mineral.: Mg3 [(OH)21 Si4O10]. Mineral cristalizat în sistemul monoclinic, alb, verzuiu, cenuşiu, etc., cu gr. sp. 2,7 şi cu duritatea 1, unsuros, cu aspect sidefos, care se întâlneşte în mase solzoase. E întrebuinfat la fabricarea materialelor electroizolante, îa fabricarea unor materiale refractare, în industria hârtiei, în farmacie, etc. xi. Taler [iţHCK, TapejiKa; assiette, plateau; Tel-Ier; plate; tânyer]. Gen.: Piesă subfire de metal, de lemn, de materia! ceramic, etc., având forma unui corp de revoluţie cu gura foarte largă şi cu marginile drepte sau răsfrânte. Sin. (parfial): Disc, Platou, Tavă. Exemple: 12. ~ de balanfă [qauiKa BGCOB; plateau de balance; Schale einer Waage; plate of a balance; merlegtânyer]. Fiz.: Piesă componentă a unei balanfe, în general în formă de disc, atârnată de o extremitate a pârghiei balanfei, şi pe care se aşază corpul care urmează să fie cântărit, sau greutăfile marcate. Se folosesc, fie două talere, fie un singur taler (de ex. îa balanfa romană), j3. ~ de cerneală [ctoji ajih npHroTOBJie-HHH neqaTHblX HepHHJi; table d'encrage; Farbteiler; inking disc; festekezo asztal]. Arte gr,; Masă de frecat cerneală, care are forma de disc circular, cu care sunt echipate presele de tipar de dimensiuni mici, presa Boston şi unele tipuri de prese tighel. i4. ~ de fracfionare [(JîpaKii.HOHHaH TapeJi-Ka; plateau de fractionnement; Destillierkolon-nen Zwischenboden; bubble plate; elvâlaszto tânyer]. Ind. chim., Ind. petr.: Piesă metalică de forma unui disc, care se montează orizontal în interiorul coloanelor de fracfionare, în scopul măririi eficacităfii lor. Talerele sunt construite astfel, încât asigură un amestec cât mai intim între lichidul de pe ele, care curge de sus în jos, şi vaporii cari circulă în sens contrar. 790 Talerele coloanelor mari, cari se construesc din fontă, au greutatea de 60 —100 kg; de aceea ele se fac din mai multe bucăfi, cari se pot asambla şi monta mai uşor în coloană. Cele mai obişnuite talere, cari se folosesc pentru asigurarea amestecării şi a repartifiei cât mai uniforme a celor doi curen.fi, de lichid şi de vapori, sunt găurite şi echipate cu tuburi acoperite cu câte un clopot circular, oval sau dreptunghiular, cu marginile crestate, pentru a face cât mai intim amestecul vaporilor cu lichidul. Intrarea şi ieşirea lichidului, cum şi înăl{imea stratului de lichid de pe taler, se reglează cu ajutorul unor fevi de prea-plin, cari sunt dispuse la capetele diametral opuse ale talerului. Temperatura fiecărui taler e mai joasă decât temperatura celui inferior şi mai înaltă decât e celui suoeror. Bu'ele de vapori cari ies prin crestăturile clopotelor trec prin stratul de lichid de pe ta^r — şi deasupra lichidului se formează un strat de spumă şi de stropi, care constitue regiunea principală de schimb de masă şi d«= căldură între vapori şi lichidul de pe taler. Fracţiunile a căror temperatură de condensare e inferioară temperaturii talerului rămân în stratu! de lichid de deasupra acestuia, cedând căldura de condensare, care face ca o parte din fracţiunile volatile confnute în acest strat să se evapore şi să freacă spre talerul superior. Pe un taler se montează, în general, m^i multe clopote, la distanfe de cca 1,5 din diametrul clopotului, pentru ca bulele de vapori să lovească în ele şi să se amestece cât mai bine înainte de a căpăta o direcf'e de deplasare pe verticală. Cantitatea de spumă şi de stropi care s'a format depinde de vitesa vaporilor şi de adâncimea cu care e cufundat clopotul în lichid. Vitesa vaporilor nu trebue să fie prea mare fiindcă, în acest caz, ei nu mai barbotează prin lichid, ci îl suflă, aruncându-l pe talerul superior. Unele talere au clopote în formă de tunel, pentru a uşura reglarea înălţimii stratului de lichid, cum şi montarea clopotelor. La coloanele cu diametru mare şi cu talere în formă de tunel, lichidul intră pe -taler prin patru puncte. Penfru a mări suprafafa de contact al lichidului cu vaporii, s'au construit talere în cari mişcarea curen-tu'ui de lichid e circulară. Randamentul acestor talere e mai mare. Se mai construesc talere în cascadă şi talere în formă de sită. Când vaporii frec prin stratul de lichid de pe taler, care reprezintă un fel de supapă hidraulica, ei trebue să învingă rezistenţa acestui strai Din această cauză, presiunea din partea inferioară a coloanei este totdeauna mai mare decât în partea ei superoară. Valorile medii ale pierderii de presiune observata pe un taler sunt: în coloanele de distilare atmosferice, cu clopote rotunde, 3 — 6 mm co'oană de mercur; în cele cu clopote în formă de jgh ab, 10 —12 mm co!oană de mercur; în coloanele de distilare n vid, cu clopote rotunde şi dreptunghiulare, 1,5 mm coloană de mercur, iar în cele cu clopote în formă de jghiab, 3 mm coloană de mercur. Distanfa dintre talere se alege astfel, încât antrenarea mecanică a particulelor de lichid de către vapori să fie redusă la minimum; ea e mai activă, când se micşorează distanfa dintre talere. Gradul de antrenare depinde şi de vitasa vaporilor, de viscozitatea şi tensiunea superficiala a amestecului care se fracfionează, de înălfimea stratului de lichid pe talere, de adâncimea de cufundare, de dimensiunile şi amplasarea clopotelor pe talerele coloanei, de direcfia relativă a curenta i ui de ii-chid şi vapori, etc. De aceea, antrenarea nu poate fi predeterminată exact şi distanfa dintre tabere tre- *Jd*_ bue determinată vF1-experimental. Di- . J. Schema unui taler cu clopot, ştanfa dintre talere variază, în general, între 0,1 şi 0,6 m. Prin calcul trebue predeterminate următoarele dimensiuni ale elementelor principale ale talerului: diametrul dvap al fevii de vapori, diametrul dc al clopotului, înălfimea h a clopotului, lăfimea a şi înălfimea l a crestăturilor clopotului, distanfa hc dintre capătul fevii de vapori şi clopot, distanfa ht dintre marginea inferioară a clopotului şi taier, diametrul dd al fevii de prea-piin (deversor), înălfimea hd a fevii de prea-plin deasupra talerului, înălfimea a lichidului deasupra capătului superior al fevii de prea-plin. Calculul secfiunii libere a fevii de vapori pe taler se face în funcfiune de vitesă admisibilă a vaporilor. Suprafafa totală a secfiunii transversale a fevilor de vapori pe taler reprezintă cca 10 ■ - -15% din secfiunea liberă a coloanei. Clopotul se construeşfe penfru vitesă constantă a vaporilor la trecerea lor prin clopot. De aceea, secfiunea pentru trecerea vaporilor în spaţiul inelar dintre feava de vapori şi clopot şi suprafafa totală a crestăturilor clopotului se consideră egală cu suprafafa secfiunii transversale a fevii de vapori. Lăfimea crestăturilor se consideră ry = 4... 10 mm şi lungimea lor / = 20—50 mm, fără a dâpăşi valoarea hd, Vitesa vaporilor în crestăturile clopotului variază între cca 2 şi 6 m/s. Distanfa dintre capătul fevii de vapori şi clopot se găseşte din condifiunea de egalitate între secfiunea transversală a fevii de vapori şi secfiunea prin care trec vaporii în ciopot. Rezistenfă hidraulică duce la o diferenfă mare de presiune între baza şi vârful coloanei de rectificare cu talere. Principalele rezistenfe la trecerea vaporilor sunt la intrarea şi la ieşirea din fevile de vapori şi la trecerea prin crestăturile clopotului (rezistenje locale), cum şi la învingerea pre- ?91 siunii hidrosfafice a coloanei de lichid pe fiecare ialer. Un ialer ipotetic, pe care s'ar produce un schimb complet de componenţi, prin stabîiirea unui echilibru între faze, se numeşte taler teoretic. Pentru separarea unui component dintr'un amestec care se distila e nevoie de un anumit număr de evaporări şi condensări, adică de un număr corespunzător de talere. Numărul de talere teoretice ale coloanei depinde de proprietăţile amestecului care se distila şi de gradul de puritate care se cere distilatului. Pentru ca, la ieşirea din coloană, să se obţină vapori constituiţi aproape în întregime din componentul uşor volatil, e nevoie ca în acest loc ei să fie în contact cu lichid care sa aibă aproximativ aceeaşi compoziţie. Deci trebue să se producă, la capătul superior al coloanei, o completare continuă a ei cu lichid bogat în component uşor volatil; de aceea se introduce o anumită cantitate de produs finit la vârful coloanei de fracţionare, ca reflux de vârf. Numărul de talere teoretice, necesare penfru separarea unui component dintr'un amestec se determină prin metode analitice şi pe baza curbei de echilibru între faza lichidă şi faza de vapori, Numărul n de talere necesare diferă de numărul de talere teoretice; el se obţine împărţind ultimul număr rit la randamentul talerului Y].' n=-ntjr\. Randamentul talerului depinde de factorii cari determină gradul de apropiere de starea de echilibru pe taler. Mare importanţă prezintă condifiunile hidrcdinamice de contact al lichidului r Compoziţia lichidului Elemenie peniru determina comppzifiei fazelor pe talere. 7' ăturile (zimţii) clopotelor, de adâncimea de cufundare a clopotelor în lichid, de distanţa H dintre talere, cum şi de proprietăţile fizice ale amestecului lichid care se separă (densitatea, viscozitatea, tensiunea superficială, etc.). Ran» III, Relafia dintre randamentul talerului şi factorii hidrodinamici. * şi vaporilor, caracterizate prin vitesa vaporilor în şecţiunea liberă a coloanei, de vitesa lor în eres- VI. Valoarea randamentului talerelor de rectificare. damentul talerului' depinde, de asemenea, de direcţia de mişcare reciprocă a vaporilor şi lichidului, cum şi de cantitatea de picături de lichid, antrenată mecanic de vapori. în cele mai multe cazuri, randamentul talerelor variază între 0,2 şi 0,8. 1. Taler de supapă: Sin. Ciuperca supapei (v.). V. şi sub Supapă. 2. Talgol [TaJiroJi; talgol; Talgol; talgol; talgol]: Grăsime de balenă, solidificată prin hidrogenare. s. Talian. Pisc.: Instalaţie pescărească fixă, folosită pe ţărmul vestic al Mării Negre, alcătuită dintr'o capcană de plase, aşezată în calea peştilor migratori şi în care aceştia se rătăcesc ca într'un labirint, până când ajung într'o ultima cameră, unde rămân prinşi. Se compune din două părţi: aripa şi talianul propriu zis. Aripa e o plasă lungă de câteva sute de metri şi lată de 8***12m, aşezată vertical în apă, dela mal spre gura taîianului, susţinută de o sârmă de cablu întinsă orizontal Ia 1 m deasupra apei şi prinsă de pi" loţi înalţi de 15 m. Talianul propriu zis e o plasă mare, cu marginile prinse, de jur împrejur, pe un cablu de sârmă susţinut de piloţi. Mijlocul plasei acopere ca o căptuşeală fundul spaţiului central (lung de 90--140 m şi lat de 18--26 m), iar marginile ei, ridicate în sus, formează peretele extern al taîianului. Pe fund, plasa prezintă două guri, prin cari peştele intră fără să mai poată ieşi, ajungând la urmă în cele două camere prinzătoare (tolbe sau capcane). 4. Taliu [TajiJiHH; thaliium; Thallium; thallium; tâlium]. Chim.: TI; nr. at. 81; gr. at. 204,39; gr. sp. 11,8; p. t. 303°; p. f. 1650°. Element din grupul al treilea al sistemului periodic. Se găseşte în natură în crookesit (v.)# cum şi în diferite pirite. E un metal alb-albăstruiu, moale, care se oxidează la aer. Taliul se extrage din piritele talifere, cum şi din noroiul din camerele de plumb dela fabricarea acidului sulfuric. Se cunosc următorii isotopi ai taliului: taliul 198, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumă- 792 tăfire de 1,8 ore, obfinut prin reacfia nucleară Au197 (a, 3 n) TI198; taliul 199, care se desînte-grează prin captură K sau cu emis'une de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 7 ore, obfinut prin reacfia nucleară Au197 (a, 2 n) TI199, cum şi prin desintegrarea, prin captură K, a plumbului 199; taliul 200, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 27 de ore, obfinut prin reacfia nucleară Au197 (a, n) TI200, cum şi prin desintegrarea, prin captură K, a plumbului 200; taliul 201, care se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 75 de ore, obfinut prin desintegrarea, prin captură K, a plumbului 201; taliul 202, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de .înjumătăfire de 11,8 zile, obfinut prin reacfia nucleară Hg202 (d, 2 n) TI202, TI203 (n, 2 n) TI202; ta'iui 203, care se găseşte în proporfie de 29,1 % în taliul natural; taliul 204, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,7 ani, obfinut prin reacfiiie nucleare TI203 (n, y) TI204, Ti203 (d, p) TI-04; taliul 205, care se găseşte în proporfie de 70,9% în ta'iui natural; taliul 206, care se desintegrea-ază cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,23 min, obfinut prin reacfiiie nucleare TI205 (n, y) Te206, Te205 (d, p) Te2C6, Pb207 (y# p) Te206, cum şi prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a radiuiui E 210; doi isotopi, de mase atomice neidentificate, cari se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpurile de înjumătăfire, respectiv, de 10,5 şi de 44 de ore, obfinufi prin reacfia nucleară Hg (d, 2 n) TI a unui isotop încă neidentificat al mercurului; taliul 207, numit şî actiniu C", care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 4,76min, obfinut prin reacfia nucleară Pb207 (n, p) TI207, cum şi prin desintegrarea actiniului C în fi-liafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~); taîîul 208, numit şi toriu C" (v.); taliul 209, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 2,2 min, obfinut prin desintegrarea bismutului 213 In filafiunea familiei radioactive artificiale 4 n 1; taliul 210, numit şi radiu C" (v.). Taliul poate fi atât monovalent, cât şi trivalent. Principalii compuşi ai ialiului monovalent sunt: azotatul de tal u TlN03; sulfatul de taliu Tl2S04; halogenurile TlCI, TIBr, TIJ, insolubile în apă, şi halogenura TIF, so'ubiiă; sulfura de taliu TI2S; hidroxidul de taliu TlOH, corp cristalizat, de coloare galbenă, care prin încălzire trece în oxidul Tl20, de coloare neagră, şi din care, prin introducere de bioxid de carbon în solufia de hidroxid, se obfine carbonatul de taliu TI2C03, asemănător carbonafilor alcalini. 0 Principalii compuşi ai taliuîui trivalent suni: Halogenurile, ca, de exemplu: triclorura de taliu T|CI3, care cristalizează sub forma TlCla, 4 HsO şi care are tendinfa de a forma complecşi, de exemplu clorotaliatul de potasiu K3(TlCl6) sau clorotaliatul de taliu T|3(TlCI0); hidroxidul TI(OH)3 care, prin uscare sau încălzire, trece în oxidul T!203; sulfatul HTl(S04)2, 4 H20, folosit ca otravă pentru şobolani. 1. Tallingif [TaJiJiHHrHT; tallingite; Tallingite; tallingite;ta|lingit].M/nera/.:CuCI2-4Cu(0H).2-4H20-Oxiclorură de cupru, care se găseşte sub formă de plăcufe de coloare a.bastră-verzuie. 2. Talofidă, celulă^ [Tajio^H^Han «qeHKa; cellule thalofide; Thalliumphotozelle; thalofide phototube; talofid fotocella]. F/'z.: Celulă fctoelec-trică fotorezistentă, alcătuită dintr'un strat de oxisulfură de taliu, a cărei rezistenfă (de ordinul a 100 M £2) scade sub acfiunea radiafiilor infraroşii. Celula e foarte sensibilă la radiafii cu lungimi de undă cuprinse între 0,8 şi 1,2 fi, sensibilitatea fiind maximă pentru 1,0 p.. Celula, folosită uneori ca receptor penfru radiaf»ile infraroşii din acest domeniu, are defectul de a prezenta fenomene de oboseală, cari se manifestă prin scăderea rezistentei, chiar la întunerec, când celula e străbătută de curent continuu, cum şi de a nu avea rezistenfă constantă pentru o iluminare dată. 5. Talon [ruîTKa; talon; Absatz; Leel; sarok], Ind. text.: Porfiunea de deasupra călcâiului unui ciorap, în partea inferioară din spatele carâmbului. Pentru mărirea rezistenfei ciorapului, talonul se tricotează cu încă un fir (fir de înterire). După formă, se deosebesc; talon dreptunghiular, talon triunghiular (numit şi talon piramidal) şi talon” fantazie. Talonul e lucrat, în general, din fire de aceeaşi nuanfă ca şi celelalte părfi componente ale ciorapului, iar uneori, din fire de altă nuanjă. 5. Talon [pe6op;ţa; talon; Reifenfuss; wired edge; abroncstalp]. Auto.: Marginea îngroşată 2 şiîniărităa fiecăruia _ / dintre flancurile li- / bere ale unei anve- lope, care se introduce în janta rofii, L Anvelopă cu taicin. a) anvelopă în secfiune transversală; b) anvelopă decoper-fafă parfial; 1) bandăderulare; 2) pânză de legăfură; 3)pernă (straf elastic intermediar); 4) carcasă, din straturi textile înglobate în cauciuc; 5) fianc (perete lateral); 6) talon; 7) sârmele talonului (inele metalice); 8) bandă de protecfiune; 9) camera de aer; 10) valvă; 11) capac; 12) jantă. când se montează anvelopa pe roată (v. fig. / şi II). Talonul anvelopei e obţinut* în general, prin în^> 793 globarea unor inele metalice (sârme) în masa de cauciuc, cu înserfii de pânză. Talonul asigură fixarea anvelopei pe jantă şi permite montarea-demontarea repetată a acesteia, fără deteriorări. //. Modele de taloane, a) penfru jantă buclată; b) pentru jantă plată; c) pentru jantă plată cu inel amovibil; 7) talon; 2) janta. i* Talon [KafjJiyHOK; talon, cymaise; Kehisfoss; reversed cornice, talon; tagozat, hornyolat], Cs.: Mu-lură formată din două arce de cerc racordate, unul convex şi altul concav, primul ia partea superi-/ ? 3 5 Talon, /) şl 2) talon. înscris în pătrat,^respectiv în cerc, prin racordarea de arce egale de 90°, respectiv de 60°; 3) talon înscris în drepfunghiu, prin racordare de arce egale; 4) şi 5) talon prin racordare de arce inegale, înscris în dreptunghiu vertical, respectiv în dreptunghiu orizontal. oară a profilului, iar celălalt, la partea lui inferioară. Dacă e dispusă invers, mulura devine un talon inversat sau o dusină. Talonul poate fi obfinut, fie prin racordare de arce egale (înscris în pătrât prin arce de 90°, fig. 1; înscris în cerc prin arce de 60°, fig. 2; înscris în drepfunghiu, fig. 3), fie prin racordare de arce inegale (în dreptunghiu vertical— fig. 4 şi în dreptunghiu orizontal, fig. 5). 2. Talpă [nOAOIHsa; base; Sohle; sole; talp]. Mine: Baza unei excavaţii miniere. s. Talpă [JieiKeHb, IlOflC; plaque de fonda-fion; Sohlplalte; bed plate; talp]. Tehn.: 1. Blocul de beton sau sistemul de piese de lemn sau metalice interpuse între elementele unei construcfii şi sol, sau o altă piesă, pe cari primele se reazemă şi cărora le transmit forfe; de cele mai multe ori, talpa are suprafafa care transmite forfa mai mare decât suprafafa care o primeşte, Penîru ca sarc^na unitară transmisă să fie mai m:că. De obiceîu, talpa e îmbinată (prin scoabe, nituri, etc.) cu elementul de construcfie care se reazemă pe ea, şi e simplu rezemată pe soi sau pe cealaltă piesă. Exemplu: talpa joagărului (v. sub Joagăr). 2. Piesa prin care sania sau piuguj se ,reazemă şi alunecă pe cale, respectiv pe sol. * 3. Partea lăfită a unui organ de maşină sau a unui element de construcfie, prin care acestea se reazemă pe o altă piesă (de ex. talpa nicovalei, talpa şinei, etc.). Exemple: 4. ~ [îIOBGpXHOCTH CCHOBaHHH, ÎIOHC; plan de fondation; Grundungssohle; foundation sole; talp]. 1. Cs.: Planul de rezemare al unui element de construcfie (fundafie, soclu, gfc.), prin care se trans- mit sarcinile de construcfie, mediului pe care se reazemă. în această accepţiune, se numeşte talpă de fundafie, planul inferior, de rezemare, prin care fundafia e în contact cu pământul, căruia îi transmite sarcinile permanente şi utile ale construcfiei. La aceeaşi încărcare, suprafafa tălpii fundafiei determină valoarea presiunii pe teren,— 5. ~ [nOHC, riOJIKa; semelle; Gurtung; boom; dv heveder]. 2. Cs.: Element de contur şi de legătură, aşezat la părfile superioară şi inferioară ale unei grinzi cu zăbrele sau cu inimă plină. Serveşte la legarea şi solidarizarea nodurilor extreme a'.e celorlalte bare, lagnnziiecu zăbrele,— în vederea repartizării solicitărilor ia toate barele, — la rigidizarea marginilor inimii, Ja grinzile cu inimă plină, la prinderea altor elamente de construcfie (antretoaze, contravântuiri, etc.), ca şi la aşezarea grinzii pe aparatele de reazem. Talpa superioară poafe avea diferite forme: rectilinie, la grinzile cu tălpi paralele; în formă de unghiu, la grinzile triunghiulare sau trapezoidale, curbe sau poligonale (v. şi sub Grindă). Conturul cel mai convenabil este cel care urmăreşte diagrama momentelor încovoietoare; de exemplu, în cazul unei sarcini uniform repartizate, şi dacă talpa inferioară este orizontală, talpa superioară are forma de parabolă. în acest caz, numai tălpile vor fi solicitate, iar în barele zăbrelelor, teoretic, nu vor apărea eforturi. în realitate, însă, din cauza neuniformităfii sarcinii reala, a excentricităţilor constructive şi a altor factori inevitabili, elementele zăbrelelor vor avea, totuşi, eforturi, însă mici. Greutatea proprie a grinzilor cu talpă parabolică este, de asemenea, cea mai mică. Totuşi, din cauza execufiei complicate şi a momentelor încovoietoare suplementare cari apar, grinzile metalice cu tălpi curbe se folosesc rar. Grinzi de lemn cu tălpi curbe se execută mai des, deoarece au eforturi mici în zăbrele şi se pot prinde excentric de talpă şi cu cele mai simple mijloace de îmbinare. Conturul poligonal al tălpii superioare asigură, de asemenea, eforturi mici în barele zăbrelelor şi o greutate proprie relativ mică. Lipsa elementelor curbe ar uşura execuţia; totuşi, necesitatea de a executa înnădiri la fiecare ncd, din cauza frângerii conturului tălpii, produce dificultăfi în execufie şi reclamă un consum suplementar de material pentru eclise. Conturul folosit mai des este cei rectiliniu (grinzi cu tălpi paralele) sau în unghiu (grinzi trapezoidale), deşi eforturile, în acest fel de tălpi, sunt mai mari decât la grinzile cu tălpi curbe sau poligonale; execufia lor e însă mai uşoară şi nu e susceptibilă de erori. Talpa inferioară e, de obiceiu, orizontala, dar poate fi şi de formă poligonală sau curbă. Din punctul de vedere al naturii solicitărilor, se deosebesc: tălpi întinse şi tălpi comprimate. La grinzile de lemn, solicitările la întindere creează dificultăţi |a executarea înnădirilor şi a 794 îmbinărilor; de aceea, pentru deschideri mart, talpa întinsă se execută din metal. Din punctul de vedere al alcătuirii lor, Ia grinzile cu zăbrele metalice, se deosebesc: talpa cu o Grindă cu inimă plină, î) talpă superioară; 2) talpă inferioară» Grindă cu zăbrele. 1) talpă superioară; 2) talpă inferioară. singură inimă (cu un singur perete, cu inimă simplă), care împreună cu platbandele formează o secfiune în „T"; talpă cu două inimi (cu doi perefi, sau talpă dublă), care împreună cu pktbandele for-mează o secfiune în „U\ în cazul când tălpile au o singură inimă şi secfiunile celorlalte elemente ale grinzii cu zăbrele reprezintă fiecare câte un singur grup de piese; dacă tălpile au două inimi, celelalte elemente sunt formate din două grupuri de piese. Tălpile cu două inimi uşurează îmbinarea barelor la noduri, întru cât permit aşezarea a două guseuri şi creează suprafefe mai mari pentru aşezarea niturilor; elementele sunt mai rigide la flambaj, ceea ce contribue la utilizarea mai avantajoasă a materialului barelor comprimate. — 3. Partea inferioară sau superioară, lată, a unei grinzi profilate. Exemple: talpa şinei (v. sub Şină), talpa profilului dublu T (v.), etc. î. Talpa plugului [noJieBan jţocKa nJiyra; sep; Fuhrungsschiene; sole shoe; veretosin]. Agr. V. sub Plug. 2. ~ polară [pacTflHyTbiH noJiiocHbiH Ha-KOHeHHHK; epanouissement polaire; Polschuh; pole piece, pole shoe; polussaru]. Elf.: Piesă feromagnetica terminală a unui pol aparent de magnet sau de electromagnet, spre întrefier, cu secfiune mai mare decât secfiunea miezului feromag-netic al polului, folosită pentru a micşora reluctanfa întrefierului, fără a-i micşora lărgimea. Permite şi aşezarea şi fixarea înfăşurării de excitare pe miezul polar. Când i se dă o formă anumită, poate servi la rea'izarea unui întrefier variabil, pentru a obfine, astfel» de exemplu, un câmp magnetic repartizat Pol cu talpă polară, î) talpă polară; 2) nituri de strângere; 3) miezul polului. sinusoidal de-a-lungul periferiei întrefierului maşinilor electrice. Talpa polară a maşinilor medii şi mari e lamelată, din tole aşezate perpendicular pe axa maşinii, pentru a micşora pierderile prin curenţi turbionari. Pachetul de tole, nituit, e fixat de miezul polului prin coadă de rândunică, sau prin şuruburi cu cap înnecat. Fiindcă o parte dir. fluxul magnetic de dispersiune se închide prin aer, dela o talpă polară a maşinii la alta, e util să rămână o distanfa suficientă (0,3”-0,4 din pasul polar) între coarnele tălpilor polare a doi poli consecutivi. Sin. Piesă polară. 3. ~ sertarului [flHO 30JiOTHHKa; fond â cou-îisse; Schieberlappen; siiding bottom; tolattyutalp], Mş.: Partea unui sertar plan cu care acesta se reazemă şi aluneca pe oglindă. Talpa e mai iată decât lumina canalului de admisiune, iar valorile cu cari talpa depăşeşte llfimea corpului sertarului (respectiv lumina canalului) se numesc, respectiv, acoperire exterioară sau de admisiune (notată cu e) şi acoperire interioară sau de emisiune (notată cu i); în general, aceste acoperiri nu sunt egale. Muchiile tălpii se numesfc muchii active sau directoare, fiindcă determină (prin alunecarea lor peste muchiile luminilor canalului) începutul şi sfârşitul fazelor de admisiune şi de emisiune. (V. fig. V sub Sertar de mofor cu abur). 4. TaSpa [HHTKa; semelie du bas, de îa chaus-sette; Strumpfsohle; base sole; harisnyatalp]. Ind» texf.: Partea unui ciorap cuprinsă între călcâiu şi vârf. Partea superioară, numită şi fafă, e din tricot simplu, ca şi carâmbul ciorapului, iar partea inferioară a tălpii, de asemenea din tncot simplu, e făcută, de obiceiu, di ntr'un fir dublu. s. ~r dispozitiv de tricotat ~ dublă şi talon [TpnKOTattmafl MairniHa ajih aboShoh no#a-OJBbl H IlflTKH; dispositif â tricoter la semelie et le talon double; Einrichtung zum Stricken von Doppelsohle-und Absatz; double sole and heel knitting gear; kettostalp 4es sarokkoto-keszulek], Ind. textDispozitiv adaptat la maşina de tricotat ciorapi, care depune firul suplementar de întărire numai pe o parte din acele cilindrului sau pe toate, după forma talonului. La tricotarea tălpii duble, firul întăritor e depus pe toate acele cu picior mic. Pentru aceasta, conducătorul firului de întărire trebue introdus şi scos din lucru de dispozitivul de tricotat talpă dublă şi talon, în t mpul fiecărei rotafii a cilindrului cu ace. Dispozitivul pentru tricotarea talonului dreptunghiular se compune, în general, din următoarele părfi (v. fig. /): cama (1), situată pe jumătate din cir-cumferenfa manşonului de cuplare (2), care acţionează la fiecare rotafie a cilindrului cu ace asupra proeminenfei pârghiei (3), care, prin tija (4) şi pârghia (5), introduce şi scoate din acfiune conducătorul (6) al firului de întărire. Prin şurubul (7) se apropie sau se depărtează părfile componente (8 şi 9) ale camei (1), iriiuenfând prin aceasta câmpul de activitate al conducătorului de fir. Prin şuruburile (10 şi 11) se reglează lungimea tijei (12). Cama (1) introduce şi scoate din acfiune con- 795 ducătorul firului de întărire, numai când acesta e adus în pozifia de lucru de mecanismul conducătoarelor de fire, prin roata de comandă (13). !. Dispozitiv'penfru obfinerea faloruîui dreptunghiular şi e tălpii duble, la maşina de tricotat ciorapi. 1) camă; 2) manşon de cuplare; 3) pârghie; 4) tijă; 5) pârghie; 6) conducător de fir; 7) şurub; 8) şi 9) părfile componente ale camei; 10) şi 11) şuruburi pentru reglarea lungimii tijei; 12) tijă; 13) roată de comandă. La alte tipuri de maşini, conducătorul firului de întărire e acjionat printr'o camă care e fixată pe jumătate din circumferenfa inelului de platine — şi anume în dreptul acelor cu picior mare. Cama acfionează prin intermediul unei pârghii cotite. Maşinile moderne circulare de tricotat ciorapi pot fi înzestrate cu dispozitiv de tricotat talpă dublă şitalonul cu contur triunghiular sau cu altă formă. Dispozitivul e constituit dintr'un manşon cilindric da o* }el(l),(v.fig.//), care are o tăietură (2), tîn formă de iri-unghiu sau în conturfantazie. Pe manşonul cilindric de ofel (I) alunecă un capăt al pârghiei (3)f prin rola (4), care, sub acfiunea resortului (8), este finută în contact cu manşonul. în timpul a şi II. Dispozitiv de tricotat talpa dubi talon triunghiular. 1) manşon cilindric de ofel; 2) tăietură în formă de triunghiu sau cu alt contur; 3) pârghie; 4) rolă; 5) tijă; 6) rârgMe; 7) conducător de fir; 8) resort; 9) prrfju-nea manşonului pentru începerea talo u-lui; 10) porfiunea manşo ului pentru terminarea talonului şi tricotarea tălpii duble. tricotarii talonului, manşonul (f) e deplasat în direcfia săgefii din fgjră, după fiecaridouă rotaţii ale cilindrului cu ace, prin intermediul unei rofi dinţate şi al unei tije cu filet. La începutul tricotării talonului, ro'a (4) alunecă pe capătul (9) al manşonului de oţel, porţiune în care tăietura are deschiderea cea mai mică, permiţând conducătorului (7) al firului întăritor să depună fir numai pe două ace din mijlocul acelor cu piciorul mic. în timp ce se tricotează rândurile cari urmează, rola (4), datorită deschiderii din ce în ce mai mari a tăieturii manşonului de oţel, permite ca şi conducătorul să aştearnă firul de întărire pe un număr de ace din ce în ce mai mare, până când îl aşterne pe toate acele cu piciorul mic, în care moment rola (4) alunecă în porfiunea (10) a manşonului de oţel (î). Sub acţiunea unei came de pe toba de comandă, dispozitivul de înaintare a manşonului e scos din acţiune — şi se tricotează talpa dublă în această poziţie, în care roia (4) aiunecă in porţiunea (ÎO). Sub acţiunea unui arc, manşonul revine în poziţia iniţială, după tricotarea tălpii duble. î. Talpă [nOflGiUBa; semelle; Sohle; sole; talp]. Ind. piei: 1. Partea inferioara a încălţămintei, corespunzătoare tălpii piciorului, care este făcută din piele tăbăcită şi finisată mai rig:d (de ex. crupoane, canate, etc.)* (v. şi sub Talpă, piele pentru ~). — 2. Materialul din care se confecţionează talpa în sensul de sub Talpă 1. Partea exterioară a tălpii, pe care se calcă, se numeşte talpă de uzură, iar partea care se aşază ‘ntre talpa de uzură şi branţ se numeşte talpă intermediară. La încălţămintea tălpuită prin I pire, talpa intermediară lipseşte. Talpa se confecţionează şi din cauc:uc, materii plastice, lemn, etc. Talpa de piele trebue să aibă coloare naturală cât mai uniformă şi lipsită de pete, cu faţa netedă şi lucioasă, cu partea cărnoasă bine curăţită, iar îri secţiune trebue să prezinte un ţesut compact, des, cu aspect sticlos. Talpa po^te fi tăbăcită vegetal, universal sau combinat. Cel mai răspândit e sistemul de tăbăcire cu substanţe tanante vegetale, în forma sa semilentă sau rapidă. Se tinde să se introducă tăbăcirea combinată universal-vegetală a tălpii. Talpa penfru încălţăminte de vară sau de sport se tăbăceşte excluziv cu crom. Talpa cromată poate fi fabricată mai repede şi mai ieftin, având rezistenţă mare la uzură; prezintă desavantajele de a fi hidrofilă, de a luneca pe teren umed şi de a se deforma, din care cauză are întrebuinţări limitate. Prin cromare mai sîabă şi retăbăcire vegetală mai puternică se obţine o talpă care îmbină avantajele ambelor sisteme de tăbăcire: rezistenţa remarcabilă la uzură a tăbăcirii minerale, cu absorpţie mică de apă şi stabilitatea suprafeţei pieilor tăbăcite vegetal. Talpa exterioară sau de uzură se fabrică cu două rigidităţi: o talpă mai dură, mai groasă, mai puţin suplă, care se întrebuinfează la fabricarea încălţămintei cu talpă prinsă în cuie, cum şi la reparaţii, şi o talpă mai puţin rigidă, mai suplă şi mai elastică, pentru încălţămintea cusută. Talpa pentru branţuri, ştaifuri şi bombeuri are supleţă mai pronunţată, iar talpa pentru rame trebue să îmbine o rezistenţă mare cu o supleţă excepţională. Materia primă trebue să fie adaptetă proprietăţilor urmărite. Talpa mei dură se face din piele grea de bou, iar talpa mai suplă, din piele de bou 796 mai uşoară şi din piele de vacă. în cantitate mai mică se întrebuinfează ca materie primă şi pieile de cal (partea dela crupă (oglinzile) şi pielea de porc. Talpa de porc fiind foarte hidrofilă are întrebuinfări limitate. în industrie, talpa se manipulează după greutate; de aceea e necesar ca, prin analiză chimică, să se controleze dacă nu a fost îngreunată în mod artificial; aceasta se constată prin depăşirea valorilor permise pentru cenuşă şi pentru substanţele solubile totale. Indicele de tăbăcire al tălpii nu trebue să arate o tăbăcire excesiv de saturată, deoarece prin aceasta se reduc proprie-tăfile de rezistenţă la tracţiune şi ia uzură. i. Talpă artificială [HCKycTBeHHan KGJKa ajih IIOJţOIUB; cuir â semelie artificielle; Faserkunstleder fur den Schuhunterbau; artificial sole leather; mutalp]. Ind piei.: Material pe bază de fibre de piele, eventual în amestec cu fibre de celuloză şi textile ' lipite şi consolidate printr'un liant adecvat, şi presat în plăci. Se întrebuinţează în industria de încălţăminte, ca înlocuitor de talpă, pentru branţuri, ştaifuri, bombeuri şi glencuri şi, mai puţin, ca înlocuitor pentru blanc şi alte piei tehnice. Materia prima principală o constitue fibrele de piele provenite din deşeuri. Deşeurile de piele se sortează după felul pielei, se curăţă de materiale străine, ca bucăţi de fier sau de cauciuc, şi se desfibrează, de obiceiu în stare umedă, cu ajutorul unor desintegratoare speciale. Gradul de măruntire al fibrelor e foarte important. O proporţie exagerată de fibre prea scurte reduce rezistenţa tălpii artificiale, în timp ce un număr prea mare de fibre prea lungi influenţează defavorabil împâslirea. Pasta de fibre de piele se depozitează în rezervoare şi, dacă prelucrarea nu se face imediat, i se adaugă agenţi de desinfectare. Penfru talpă artificială nu se întrebuinfează fibre textile normale, ci excluziv deşeuri dela tors, sdrenfe, resturi dela croit, cari se sortează şi se mărunţesc; în prealabil, se fierb cu lapte de var, în autoclave rotative, se spa!ă, se desfibrează mai departe în holendere de măcinat şi se folosesc mai departe sau se deshidratează. Fibrele de celuloză se întrebuinfează numai pentru talpa mai rară, în genul mucavalei, penfru branfuri, ştaifuri şi bombeuri. Ele se prezintă sub formă de şlefui-tură de lemn, celuloză natron, celuloză sulfit şi, mai rar, hârtie veche. Ca lianfi se întrebuinfează: cleiuri de răşină şi emulsiuni de bitumen, numai penfru talpa artificială gen mucava. Pentru repartizarea mai fină a particulelor de răşină se adaugă adeseori şi alte substanţe, de obiceiu cu rol de coloizi protectori, cum suni cleiui animal, cazeina, amidonul, dextrina. Emulsiunile de bitumen micşorează hidro-filia tălpilor artificiale. Adăugirea de latex conferă produsului proprietăţi bune de elasticitate şi rezistenţă la apă, însă puţină stabilitate la îmbătrânire. Proprietăţile pot fi ameliorate prin vulcanizarea materialului finit. Dispersiunile de cauciuc sintetic, de obiceiu polimerizaţi micşti de butadien şi stîren, coagulabili cu acizi şi săruri, dau o talpă cu proprietăţi de rezistenţă slabe, instabilă la îmbătrânire, cu elasticitate bună şi cu stabilitate bună la frig. Pentru mărirea elasticităţii lianţilor şi, deci, a tălpii artificiale, se întrebuinfează plastifianfi, de exemplu esteri ai acidului fosforic, esteri ai acidului ftalic, esteri ai acizilor graşi, cum şi alte produse sintetice cu punct de fierbere înalt. Tot pentru îmbunătăţirea elasficităfii se adaugă dispersiunilor de liant mici cantităfi de amestec de uleiuri sulfonate şi nesulfonate. Pentru îmbunătăţirea rezistenfei fafă de apă se adaugă dispersiunilor de liant emulsiuni de parafină şi ceară, uneori şi emulsiuni de bitumen şi răşini. Pentru ameliorarea aspectului se adaugă pastei de fibre mic; cantităfi de coloranfi sau pigmenţi. Există două procese de fabricafie a tălpii artificiale: în mediu nespos, şi în mediu apos. Fabricarea tălpii artificiale în mediu neapos* comportă următoarele operaţiuni: sortarea furdalelor cromate, măcinarea furdalelor cromate, stoarcerea şi scămoşirea masei pe holendru, sdro-birei masei în holendru şi cernerea fibrei, sortarea răzăturilor cromate, spălarea şi neutralizarea, stoarcerea şi scămoşirea răzăturilor cromate, sdro-birea răzăturilor cromate, alcătuirea compoziţiei materialelor fibroase, cântărirea fibrei, cântărirea materialelor pentru amestecul de cauciuc, prepararea amestecului de cauciuc, prepararea soluţiei de cauciuc în benzină, prepararea masei de talpă artificială, vălfuirea în plăci, croirea plăcilor, uscarea şi presarea, sortarea produselor finite, marcarea, ambalarea, şi recuperarea benzinei. Fabricarea tălpii artificiale în mediu apos e mai rafională din punctul de vedere economic; ea comportă următoarele operafiuni: prepararea pastei fibroase în holendere de amestecat şi măcinat; neutralizarea masei, prin adăugire de amoniac sau de solufii de bicarbonat de sodiu; adăugirea produselor auxiliare în ordinea următoare: coloranfi, lubrifianfi, stabilizatori, impermeabilizanfi; adăugirea şi precipitarea lianfilor; formarea plăcilor, care se face prin filtrarea pastei obfinute în cutii cu fund de sită sau pe maşini cu sită rotundă; presarea plăcilor formate în prese hidraulice; uscarea definitiva la 50--60°, în uscătorii speciale; o nouă presare hidraulică, cu presiuni până la 80 kg/cm2 şi la temperatura de cca 80°C. Odihnirea plăcilor finite, timp de cel pufin patru săptămâni, e necesară pentru ca talpa să capete proprietăţile de rezistenfă definitive. Pentru îmbunătăţirea aspectului, plăcile se acoper adeseori cu colo-ranfi de acoperire pe bază de cazeină. Proprietăţile tălpii artificiale variază foarte mult în funcţiune de materiile prime şi aux lîare între-buinţate, şi de modul de fabricaţie. Reducerea conţinulului de liant conferă produsului un caracter fib,ros, acesta devenind mai absorbant şi mai asemănător cu pielea, însă, în acelaşi timp, înrăutăţeşte proprietăţile de rezistenţă la apă şi la uzură. De aceea, conţinutul în liant nu trebue să fie mai mic decât 35*"40% (substanţă uscată, făr<" plastifiant). în cazul folosirii cauciucului ca iiaţit 797 fărâ vulcanizare ulterioară, sunt necesare proporfii şi mai mari. Afară de aceasta, trebue să se folosească o proporfie considerabilă, până la 50%, de fibre de piele cromată. Talpa artificială astfel fabricată e bună pentru tălpi exterioare, la încălţăminte de stradă. 1. Talpă de cauciuc şi de materii plastice [no-AoniBa pesHHOBafl h ruiacTMaccoBas; semelle en caoutchouc et matieres piast quas; Kautschuk-und Kunststoffsohie; rubber sole and sole made of plastics; gumi- es muanyag-taip]: Talpă' de uzură pentru încălţăminte de toate felurile, din cauciuc sau materii plastice. Materialul se fabrică, fie în plăci, urmând ca tălpile să se ştanfeze ulterior, în forma şi cu dimensiunile dorite, fie ca tălpi gata formate, cari se fixează pe încălfăminte. Dintre materiile plastice se folosesc clorura de poiivinil şi diverşi copolimeri plastifiafi în mod adecvat, pentru a căpăta proprietăfile necesare de rezistenfă la îndoire. Pe lângă cauciucul natural, folosit sub formă de crep sau amestecat cu diverse ingrediente, se întrebuinfează mult şi cauciucul sintetic butadien sodiu. Foarte mult folosite sunt tălpile de cauciuc microporos, care se fabrică, de asemenea, în plăci sau în tălpi gata formate. Acesfe materiale nu absorb apa şi derapează pe teren umed; de aceea, suprafafa ior se profilează. Ele sunt complet impermeabile la trecerea vaporilor de apă şi a aerului, ceea ce con-stitue un desavantaj din punctul de vedere a! caîităfilor igienice-sanitare. Dificultăţile de prelucrare pot fi înlăturate prin adoptarea sistemelor de confecfionare la cari talpa încălţămintei se fixează prin lipire. Talpa din acesfe materiale are o rezistentă la uzură în mediu uscat şi umed mult mai bună decât a oricărui alt fel de talpă de piele tăbăcită mineral, vegetal sau combinat. Cu exceptiunea tălpilor de cauciuc microporos, aceste materiale au greutatea specifică şi con-ductibilifafea termică mai mari de«ât ale tălpii de piele tăbăcită vegetal. 2. Talpa, maşină de netezit V. Netezit, maşină de — talpa. s. Talpă, piele penfru ~ [nOflOiHBeHHafl KOJKa; cuir â semelles; Sohlenleder; sole leather; ialpbor]. Ind. piei.: Numire generică peniru diferite feluri de piei tăbăcite şi finisate mai rigid, cari se întrebuinfează la confecţionarea părţii de jos a încălfămintei, adică a tălpii. Fiecare fel de piele pentru talpă sejiurneşte după funcfiunea pe care o are în încălfăminte. Se deosebesc, deci, piei pentru talpă de uzură şi pentru talpă intermediară, piei pentru branfuri, piei pentru ştaifuri şi bombeuri, şi piei pentru rame. După format, pieile peniru talpă se pot prezenta în crupoane, în jumătăfi de crupoane, canate (adică jumătăfi de piei), poale şi gâturi. Cruponul e partea pielei care rămâne după tăierea poalelor, a gâtului şi a cozii. Prin tăierea cruponuiui în două, pe linia şirei spinării, rezultă jumătăfi le de crupon, cari sunt forma cea mai obişnuită pentru talpa de uzură. Cruponul se caracterizează printr'un fesut des, compact şi omogen, cu grosimea uşor şi uniform descrescândă dela linia şirei spinării spre poale şi gât (cu excepfiunea pieilor de taur). Canatele rezultă prin tăierea pielei întregi, fără coadă, în jumătate, pe linia şirei spinării. Gâtul e partea din fafă a pielei, delimitată de liniile de cruponare ale poalelor şi cruponuiui. Poalele sunt părfile laterale ale pielei, cari cuprind picioarele şi regiunile subsuorilor. Grosimea diferitelor faluri de talpă variază după scopul în care vor fi folosite; la crupoane peniru tălpi de uzură, dela 2 la 10 mm; la canate şi gâturi pentru talpă de uzură, dela 2 la 7 mm,* la poale pentru talpă de uzură, dela 2 la 6 mm; la crupoane, gâturi şi poale pentru branfuri şi rame, dela 2 la 4 mm. 4. Talpa ursului [Me^Benafl Jiana, anam; acante; Bărenklaue; bear's breech; termetes med-vetalp]. Bot.: Nume comun pentru plante din familia acanfaceelor, cu speciile: Acanthus moliis L., A. Ion-gifolius Host şi A. spinosus L. etc., cultivate în scop ornamental, şi din familia umbeliferelor (Heracleum sphondylium L., H. giganteum Hori = villosum Fisch. ex. Steudel, H. Leichtlini Horf, ex. Vatke, H. pubescens Marshali Bieberstein), ultima fiind o plantă meliferă. s. Tălpică [jie>Keeb; sole; Grundschwelle; heeper; talp]. Mine: Bucată de lemn sau de piatră, cu fefele paralele, care se fixează sub stâlpi, pentru a împiedeca pătrunderea acestora în terenul din talpa unei galerii sau a unui şantier de abataj. Sin. Talpă. 6. Tălpifă [no/jyniKa; semelle; Sohle; chord; talp]. Cs,: Placă de lemn, montată sub picioarele căluşului podului de echipaj sau improvizat, pentru mărirea suprafefei de reazem, împiedecând astfel cufundarea căluşului şi deci denivelarea podului. 7. Tălpuire [noftiiiHBKa o6yBH; pose de la semelle; Bodenbefestigung; sole aftaching; cipo-talpalâs], Ind. piei.: Operafiunea de fixare a tălpii la încălfăminte. Se poate efectua prin msi multe procedee, cum sunt cusutul pe ramă, fixarea raftiei cu scoabe, cusutul prin branf, lipirea tălpii, etc. Tălpuirea prin cusutul pe ramă (v. fig. a) se bazează pe principiu! încălfămintei cusute cu mâna, la care se foloseşte o cusătură orizontală penfru a îmbina rama cu fafa şi cu branful, şi o cusătură verticală, din două fire, executată la maşina de cusut talpa pe dinafară, prin care talpa exterioară se îmbină cu rama. Suprafafa interioară a branfului e netedă, astfel încât nu e nevoie de un acoperiş de branf, ci numai de un talonet. Acest sistem de fixare a tălpii dă încălfămintei un aspect deosebit de atrăgător; astfel, încălfămintea este excelentă din punctul de vedere al comodităţii, a! flexibilităţii, al menfinerii formei şi al rezistenfei la purtare. încălfămintea mai ieftină, de tipul celei cu talpa cusută pe ramă, se tălpueşte după procedeul cu rama fixată cu scoabe. îmbinarea ramei cu fafa şi cu talpa se face, dela toc la toc, cu scoabe '798 de sârma lata de ofeî, ale căror vârfuri gemene j Fixarea tălpii după^procedeul cusutului prin branf sunt îndoite pe suprafafa inferioară a branfului. j (fig. d) se execută printr'o cusătură verticală cu Prin mijlocul scoabelor se trece o afă de in sau | două fire, care străbate branful, pielea de fafă» Tălpuirea încălţămintei. a) falpuirea prin procedeul cusut pe ramă; b) tălpuirea prin fixarea ramei cu scoabe; c) îălpuirea încălţămintei pentru sport; d) tălpuirea prin procedeul cusuf prin branf; e) tălpuirea încălţămintei militare şi a altor tipUri de încălţăminte grea; f), g) şi h) tălpuirea prin lipire; /) tălpuirea încălf £mintei la care fafa se întoarce pe dos în timpul operafiunii de tătpuire; I) fafă; 2) branf; 3) ramă; 4) talpă de uzură; 5) umplutura tălpii; 6) talpă intermediară; 7) cusătură pentru îmbinarea ramei cu fafa şi branful, sau a tălpii exterioare cu rama; 8) scoaba 9) texuri; 10) şuruburi da alamă; 11) căptuşeala fefei, de cânepă, pentru a evita ca acestea să străpungă rama. Talpa exterioară se coase de ramă la maşina de cusut talpă pe dinafară, cu o cusătură cu lanf, care se îngroapă într'un şanf profilat, a cărui ridicătură o acopere (v. fig. b). Pe porfiunea călcâiului, talpa se fixează în scoabe, texuri, cuie de lemn sau cuie obişnuite, cari se nituesc în branf. Pentru a acoperi vârfurile scoabelor îndoite pe branf, toată suprafafa branfului se acopere. încălfămintea de sport se tălpueşte în două feluri, după procedeul de tălpuire cu rama întoarsă, şi după procedeul de tălpuire în care pielea eăputei se întinde dintr'o singură bucată sub talpa piciorului, se încheie la partea superioară, cu o cusătură de încheiere simplă, formând un desen caracteristic, în formă de U (v. fg c). Talpa intermediară se coase împreună cu fafa de piele, iar talpa exterioară se coase de talpa intermediară. Se obţine astfel o mare flexibilitate a încălţămintei. rama şi, în unele cazuri, talpa exterioară sau interioară. Cusătura se execută cu o maşină specială de cusut pe dinăuntru. Aspectul exterior al încălţămintei cu talpa fixată după procedeul cusut prin branf e asemănător cu al celei cusute pe dinafară. în inferior, însă, se văd vârfurile îndoite ale texurilor (v.) şi firul cusăturii de îmbinare pe dinăuntru a branfului cu fata, rama şi talpa. Penfru încălfămintea ostaşilor şi penfru alte tipuri de încălfănrvnte grea se foloseşte următorul procedeu de tălpuire, prezentat în fig. e: Fafa de pi sie se trag 3 pe calapod şi se prinde cu texuri nituite în branf; se fixează o talpă intar-mediVă pe branf, cu texuri cari se îndoaie pe suprafafa interioară a branfului şi se aplică talpa exterioară, care se prinde de branf cu o cusătură efectuată de o maşină de cusut ta!pa pe dinafară. Talpa exterioară, talpa intermediară, fafa de piele şi branful se unesc cu şuruburi de alamă. La încălfămintea care se poartă pe teren umed, în locul şuruburilor de alamă se întrebuinfează cuie de lemn. Pe talpă se bat, de obiceiu, cuie cu floare. Producerea unor adezivi speciali a făcut posibilă elaborarea sistemului de fixare a tălpii prin lipire, care prezintă avantaje tehnice şi economice importante. Uneori se fixează şi fafa pe branf prin lipire (v. fig. e), dar de obiceiu se folosesc în acest scop texuri sau scoabe. Folosirea unei cusături orizontale cu lanf, pentru a îmbina rama cu fafa şi cu branful, este un procedeu mai perfecţionat, care asigură o durabilitate superioară. Porfiunea închisă de conturul fefelor trase pe calapod se nivelează cu un material da umplutură (v. fig. f). Pieiea trasă pe calapod, cum şi talpa, se scămoşează în vederea lipirii. Tălpui-rea se execută prin lipirea fefelor de talpă sau de ramă, cu cleiu de nitroceluloză, folosindu-se penfru lipire piese speciale, cari lucrează cu presiunea de 2'"5 at. Pe porfiunea călcâiului, talpa se fixează prin lipire sau cu texuri, cuie de lemn sau cuie de ofel, cari se nituesc în branf. Procedeul de fixare a tălpii prin lipire se foloseşte la confecfionarea încălfămintei de tipul cel mai uşor, în special cel reprezentat în fig. g. Prin eliminarea cusăturii de fixare a tălpii se permite înfrebuinfarea unei rame mult mai înguste decât rama pentru încălfămintea cusută pe dinafară ş>, în acelaşi timp, mult mai uşoară, astfel încât încălţămintea finită are o flexibilitate şi o uşurinfă comparabile cu ale încălfămintei întoarse. în acest caz, fafa nu se scămoşează pentru a primi adezivul. Procedeul de fixare prin lipire e cel mai adecvat pentru tălpile de cauciuc şi da mase plastice. Pentru lipire se întrebuinfează adezivi speciali, de tipul iriisocianaiului de trifenilmetan. Pentru încălfămintea de copii şi pentru o anumită categorie de încălfăminte pentru femei se foloseşte sistemul de fixare a tălpii numit „flexibil", în loc să fie trasă sub calapod, ca la alte sisteme, fafa e întoarsă în afară şi e îmbinată cu talpa printr'o cusătură cu lanf. Cusătura se execută la maşina de cusut talpa pe dinafară, prinzând cu o ramă feţele de talpă (v. fig. h). La încălfămintea , copii» rama poate lipsi, iar fafa şi ta'pa sa îmbină printr'o cusătură cu lanf pe două rânduri. ,w H,n s*s*em simplu de confecţionare a unei încălţăminte care se numeşte încălfăminte întoarsă asigura îmbinarea tălpii cu fafa printr'o cusătură orizontală cu lanf, în timp ce fafa şi talpa sunt trasa pe calapod, jntoarse cu partea din interior în afară. După tălpuire, încălfămintea se întoarce cu fafa în afară şi se frage din nou pe calapod (v. fig. i). Se introduce un branf de acoperire interior, pe toată suprafafa tălpii. Acest procedeu de tălpuire asigură o flexibilitate foarte mare şi dă încălfămintei aspectul de tălpuire cu talpă foarte subfire. i. Tafuz [OTKOC; talus; Boschung; slope; rezsii]: 1. Suprafafa înclinată, cere mărgineşte lateral un rambleu sau un debleu. — 2. Tangenta trigo- nometrică a unghiului pe care-l formează cu orizontala linia de cea mai mare pantă a taluzu-lui în sensul de sub Taluz 1; se exprimă printr'un raport de forma 1 :n. — Panta taluzului se stabileşte în raport cu natura pământului şi cu înălfimea taluzului. Fiecare fel de pământ e caracterizat printr'o inclinare maximă pe care o poate avea taluzul executat în el, fără ca echilibrul să se strice şi granulele de pământ să alunece. Pentru motive de siguranţă, taluzele drumurilor se construesc cu o inclinare mai mică decât aceea /. Rambleu scund (taluz cu panta a taluzului natural 1:1.5). al pământului respectiv. în practică, taluzele de rambleu de înălţime mică (v. fig /) se execută cu panta 1:1,5. Taluzele rambleuri’or înalte se execută cu panta variabilă, înclinarea micşorându-se spre bază (v. fig. //). Frânturile şi piciorul taluzului se rotunjesc. Pentru rambleuriie a căror înălţime depăşeşte 12 m (respectiv pentru debleuri cu adâncimea mai mare decât 12 m), panta taluzelor se stabileşte pe baza calculelor de stabilitate. în albiile majore ale râurilor şi până la nivelul apelor mari, II. Rambleu înalt (taluz cu pantă variabilă). panta taluzelor e 1:2. Panta taluzelor uzuală, în debleuri cu înălţimi mici, e 1:1,5. Dacă debleul taie mai multe straturi de pământ de naturi diferite, panta taluzului se frânge după natura pământului. La trecerea dela un strat la altul, unde se modifică panta taluzului, se recomandă să se amenajeze banchete de siguranţă. Suprafaţa taluzelor se protejează, prin măsuri de consolidare, contra acţiunii distructive a apei de suprafaţă. Consolidarea lor se poate face prin însămânţare, brăzduire, plantaţii, acoperire cu fascine, pereare, etc. Taluzele expuse acţiunii apei curgătoare şi a valurilor sa protejează prin pereare, prin fascine, anrocamente şi saltele de gabioane. 2. TaSuz continental» V. sub Plafou continental, s. Talveg [TaJibBer, CTep.^eHb; thalweg; Tal-weg; thalweg; sodorvonal], Topog.: Linia care uneşte punctele de cea mai mare adâncime de pe fundul albiei unei ape curgătoare sau al unei văi uscate. 4. ^ depresionar [AenpeccHOHbiiî TaJibBer; thalweg depressionnaire; depressiver Talweg; de-pressive thalweg; depresziv sodorvonal]. V. sub Forme isobarice. s. Tămâie [jia^aH; encens; Weihrauch; in-cense; tomjen]: Răşină extrasă prin rănirea scoarţei arborelui Boswellia Carteri Birdu, din familia burseraceelor, originar din Somalia, âoo 1. Tamarugit [TaMapyrHT; tamarugite; Tamâru-gite; famarugite; tamarugit]. Mineral.: NaAI(S04)2’ *6H20. Sulfat de sodiu şi de aluminiu, natural, produs da deshidratare, alb, al mendozitelor. Cristalizează în sistemul monoclinic. 2. Tamhuchiu [jiiok; ecoutille; Treppenluke; hatch; lepcsohâzinyilâs]. Nav. m.: Deschizătură dreptunghiulară sau rotundă în puntea unei nave, prin care coboară personalul la încăperile de sub punte. Tambuchiul poate fi închis cu un capac sau cu un sistem de acoperemânt alunecător. a. Tambur: Sin, Tobă (v.). 4. Tambur [TaM6yp; tambour; Kuppeiunter-satz; tholobate; kupoladob]. Cs.: 1. Porţiune de prismă poligonală, goală, sau de cilindru gol, interpusă între o cupola şi arcele sau zidurile cari limitează spaţiul boltit. Trecerea dela planul pătrat al încăperii la baza poligonală sau circulară a tamburului se face cu ajutorul trompelor sau al pandantivelor. Tamburul înalţă cupola şi dă posibilitatea de iluminare, prin ferestre practicate în el, a spaţiului de sub cupolă. — 2. Âsiza de piatră, de formă cilindrică, formând fusul unei coloane, sau sâmburele unei scări în spirală. e. ^ [TaMoyp; tambour; Wincifang; vestibule door, wind-screen; szelfogo], Cs..* 3. Mic vestibul, cuprins între două rânduri de uşi, îa intrarea unei clădiri, pentru a evita curenţii de aer şi pătrunderea frigului în interior. — 4» Spaţiu cilindric, la o uşă de intrare, în interiorul căruia se învârteşte o uşă pivotantă, compusă din 3°-'4 palete. o. Tambur de căldare: Sin. Cilindru de căldare (v.). 7. Tambur gradai. V. Tobă gradată. s. Tambur set. V. Tobă de spaţiere. 9. Tâmplar [GrOJiflp; menuisisr; Tischler; car-penter; asztalos], Ind. lemn.: Lucrător calificat, care confecţionează, din piese de cherestea sau, uneori, din lemn neprelucrat în prealabil, piese de lemn necesare în construcţie (de ex. ferestre, uşi, scări, etc.), sau obiecte de uz genera! (de ex. mobilă). în general, tâmplarul prelucrează lemnul prin aşchiere (cu ferestrăul, cu rindeaua, cu dalta sau cu maşini-unelte corespunzăroare) şi efectuează asamblări prin încleire, prin îmbinări în lemn, sau cu ajutorul unor piese metalice (cuie, şuruburi, balamale, etc.). 10. Tâmplari© [cTOJiapHoe fleJio; menuiserie; Tischlerei; carpentry; asztalos mesterseg, asztalos-mu]. Ind. lemn.: 1. Meşteşugul prelucrării lemnului, din forma de piese de cherestea sau, uneori, şi din piese neprelucrate în prealabil, în piese folosite în construcţie (de ex. ferestre, uşi, scări, etc.), în mobilă, etc. — 2. Obiecte confecţionate sau lucrări executate din lemn, de tâmplar, u. ~ [CTOJIHpHan MaCTepCKan; menuiserie; Tischlerei; joinery, carpentry; asztalosmuhely]. 3. Atelierul în care lucrează tâmplarii, pentru a confecţiona, din piese de cherestea sau, uneori, din lemn neprelucrat în prealabil, piese folosite In construcţii (de ex. uşi, ferestre, etc.), mobilă, etc. Atelierul cuprinde, în general, utilaj şi unelte de trasat. Uneltele şi utilajul de prelucrare cuprind, în general: unelte şi utilaj de aşchiere (de ex. feres-traie, rindele, cuţite, dălţi, burghie, pile, răzui-tori, etc.) şi, uneori, maşini-unelte corespunzătoare; unelte şi utilaj de asamblare (de ex. cleşti şi prese de încleit, ciocane, şurubelniţe, oaie pentru cleiu, etc.); utilaj de transport (de ex. cărucioare, transportoare, etc.); utilaj auxiliar (de ex. tejghele de tâmplărie, pietre de ascuţit, tocile şi maşini de ascuţit, cleşte pentru prinderea pânzelor la ascufire, ceaprazuri şi aparate de ceaprăzuit, etc., instalaţii de ventilat şi absorbit praful şi talaşii, etc.). — Instrumentele de măsură şi de verificare folosite în tâmplărie sunt: metrul, ruleta, rigla, dreptarul, etc. — Instrumentele de trasat folosite sunt: sgârieciul, acu! de trasat, şabloanele, echerele, compasul, nivela, etc. Atelierul de tâmplărie a! unei fabrici, în care prelucrarea se face în principal cu maşini-unelte, se numeşte atelier de tâmplărie mecanică. 12. Tampoane de siguranţă [6y(|)epbî; tampons de choc; Sloţjpuffer; buffer, bumper, pad; ut-kozo]. Mine: Tampoane montate pe traverse, în turnul unui puţ de extracţie, penfru a împiedeca colivia să ajungă la molete, când aceasta ar depăşi întâmplător nivelul rampei de descărcare şi nu ar fi fost oprită prin frânarea produsă de convergenţa barelor de ghidaj. Aceste tampoane se montează la câţiva metri sub molete; ele au resorturi elicoidale puternice, destinate să amor-tiseze ciocnirea, cei puţin parţial. 13. Tampon [TaMnoH, 6yc|)ep; tampon; Puffer; bumper, buffer; utkozo, puffer], Tehn.: 1. Obiect sau dispozitiv, folosit pantru amortisarea variaţiei unei mărimi. — 2. Substanţă chimică folosită penfru a împiedeca un anumit proces. 14. Tampon [TâMQOH, noAymeHKa rjîr Ha-THpaHHH; poupee; Tampon; dabber; tampon, festeklabda]. Arie gr.: Ghem rotund, confecţionat din straturi de pânză sau de postav, acoperite cu o foaie subţire de mătase şi care are un mâner, folosit la presele chalcografice manuale, pentru ungerea formei cu cerneală şi pentru presarea cernelii în adânciturile formei. îs. Tampon [HHAHOCTHaa H30jmpyK>m,aH npo6Ka; tampon iiquide d'isolement; fliissige Scheidewand; liquid bîankef; szigetelp dugo], Expl. petrDop de lichid inert din punctul de vedere chimic în condiţiunile respective, inlrodus pe porţiuni limitate ale găurilor de sondă cari tre-bue sustrase acţiunii soluţiei de acid clorhidric care se foloseşte în operaţiunile de acidizare (v.) a sondelor. în majoritatea cazurilor, sunt folosite soluţii saturate de NaCli sau de astfel de concentraţie de CaCI2i încât să se atingă greutăţi specifice de 1,2-*-1,3 kg'dm3, când e nevoie să se izoleze porţiunile din gaura de sondă situate sub porţiunea de tratat, prin acidizare. Porţiunile de deasupra celei de tratat se protejează, în cazul tratării cu sonda închisă (strate productive cu presiuni relativ mari), cu ajutorul unui tampon de ţiţeiu brut. m u Tampon de împingere [6ytf)ep; tampon; Stofjpuffer; bufferhead; loklabda]. C. Piesă principală din aparatul de legare dintre locomotiva cu abur şi tender, care serveşte la asigurarea legăturii articulate, cu mişcare relativă între limite determinate, a celor două vehicule. în blocul de înhămare al tenderului sunt montate două tampoane de împingere, cari apasă pe plăcile de frecare montate pe traversa frontală din spate a locomotivei (v. fig. sub Bloc de înhămare al locomotivei, şi Bloc de înhămare al tenderului). Tamponul de împingere a locomotivelor de construcfie nouă e format dintr'un cap prismatic, terminat în muchie (sau în calotă sferică), dintr'o coadă cilindrică ghidată în ghidajul (călăuza) tamponului, şi dintr'o piesă de articulaţie. Contactul dintre tampon şi placa de frecare se face, la mersul în aliniament, pe muchie, respectiv în axa calotei sferice; la mersul în curbe, tamponul poate aluneca pe placa de frecare, fără a se înţepeni. Cele două tampoane sunt legate între ele prin p;esele de articulare, cu un arc de atelaj pretensionat, format din lamele — şi care serveşte ca piesă de compensare a solicitărilor pe cele două plăci de frecare, şi ca arc de rapel. Prin apăsarea tampoanelor de împingere ale tenderului pe plăcile da frecare ale locomotivei se men{ine, între traversele frontale ale locomotivei şi ale tenderului, o anumită distanfă, fără a avea legătură rigidă între ele. Prn legătura care se produce se limitează jocuriie laterale dintre locomotivă şi tender, re-ducându-se amplitudinile oscilafiilor din şerpuire. s. ~ de vehicul feroviar [jKejieaHOflopoHC-Hblit 6y$ep; tampon de vehicule ferroviare^ Eisenbahnfahrzeug-Puffer; buffer of a railway car-riage; vasutijârmu-utkozo]: Piesă principală a aparatului de ciocnire al unui ve-. hicul (locomotivă, vagon) de cale ferată, care primeşte şocurile dintre vehicule în timpul mersului şi menţine vehiculele la o anumită distantă între ele. Un tampon e format dintr'un disc cu tijă sau cu toc, montat, împreună cu axul tamponului, mefolică a acestuia, care e fixată pe frontală; tamponul din stânga, considerat în sensul din spre vehicul, are suprafafa discului plană; celălalt are suprafafa discului bombată, raza bom-bării fiind de 600--700 mm. Un tampon cu discul plan e deci în contact cu un tampon cu discul bombat dela vehiculul vecin (v. fig. sub Tam-ponare), astfel încât contactul dintre discuri se face aproximativ în acelaşi punct, situat în apropiere de centrul geometric al discurilor. Tampoanele cu tijă (v. fig. /) sunt confecfionate, fie cu tija şi cu discul dintr'o singură bucată, fie din două piese separate şi nituite. Tija tamponului deformându-se uşor, acest tip de tampon e folosit numai la vehiculele de construcţie mai veche. Tampoanele cu toc au discul montat pe o piesă cilindrică de mare rezistenfă la încovoiere» ghidată deuntoc cilindric. Transmiterea, la resortul tamponului, a şocului pe care-l primeşte discu! tamponului se face, fie printr'o tijă (v. fig. II), fie prin apăsarea directă cu o piesă cilindrică pe un sistem de resorturi inelare, montate în tocul tamponului (v. fig, III). Tampoanele cu toc având mare rezistenfă şi capacitate de amortisare a şocurilor II. Tampon cu toc. 1) disc; 2) tijă da tampon; 3) toc de tampon; 4) resort de tampon; 5) placă de rezemare. /. Tampon cu tijă. 1) traversa frontală; 2) cutia tamponului; 3) arcul tamponului; 4) inel de izbire; 5} discul tamponului; 6) tija tamponului. în cutia traversa frontală a vehiculului. Cutia e tronconică şi serveşte la susfinerea tamponului şi la fixarea Iui de traversa frontală a vehiculelor de cale ferată. Cutia deschisă are două picioare, fixarea cutiei de traversa frontală fiind făcută prin şuruburi. La tampoanele cu toc, cutia tamponului e chiar tocul lui. Un vehicul de cale ferată (vagon, locomotivă împreună cu tenderul) are patru tampoane. montate câte două pe fiecare traversă III. Tampon cu toc cu resortur inelare. 1) disc; 2) toc de tampon; 3) resorturi inelare; 4) placă de rezemare. dintre vehicule, sunt aproape generalizate la vehiculele de cale ferată. La vagoanele lungi, cu patru şi cu şase osii, tampoanele sunt legate între ele cu un dispozitiv de egalizare (resort lamelar, balansier), spre a se reduce amplitudinea oscilafiilor laterale ale vagonului. La unele vagoane de călători, de construcţie nouă, amortisarea şocurilor se realizează cu un amortisor hidraulicr respectiv prin plăci de cauciuc. i. Tampon, resorf de ~ [6y(j}epHafl npyJKH-Ha; ressort de tampon; Pufferfeder; buffer spring; iitkozorugo]. C. f.: Resort montat în cutia tamponului unui vehicul de cale ferata, pentru amor-tisarea şi transmiterea şocurilor primite de tampon Ia traversa frontală a vehiculului. La tampoanele cu tijă se folosesc resorturi volute. La tampoanele cu toc se folosesc (după tipul tamponului) resorturi el:coidale, resorturi inelare ş», uneori, resorturi de frecare. — Resorturile elicoidale prezintă avantajul că preiau şi transmit şocurile direct, fără gradafii, şi redau aproape complet energia mecanică acumulată, ceea ce duce însă la oscilafii în corpul trenului şi chiar la ruperea lui. — Resorturile inelare sunt formate din două rânduri de inele de ofel, cari presează unele pe altele. Prin presare, inelele exterioare (v. fig. Sub Tampon de vehicul feroviar) se lungesc, iar cele interioare se comprimă, între suprafefele de contact ale inelelor obfinân-du-se şi o frecare mare; ca urmare a deformărilor, se obfne o mare capacitate de înmagazi-nare de energie mecanică din şocurile dintre vehicule, şi deci o reducere a oscilafiilor. Resorturile de frecare sunt constituite din inele concentrice cu mari suprafefe de frecare, cari dau o mare capacitate de amortisare a şocurilor dintre vehicule. z. Tamponare [cTOJiKHOBe hiî£ ; tampon ne-ment; Pufferstofj; buffer striking; utkozes]. 1. C. f.: Şocul a două vehicule de cale ferată, prin intermediul tampoanelor aparatului de ciocnire. Aparatul de ciocnire serveşte la preluarea şi Ia amor-tisarea şocurilor dintre vagoane. Şocurile dintre vehiculele de cale ferată în mişcare se produc în perioada de demarare, în perioada de creştere sau de scădere a vitesei, la frânare, la trecerea unui tren lung peste profiluri de rezistenfe diferite ale căii, etc. Şocurile depind de variafia forfei de tracfiune care se aplică vehiculelor, de starea aparatelor de legare, de neregularităfile căii şi de condifiunile de adeziune (interacfiunea dintre vehicul şi cale). Transmiterea şocu-rilor înt'e vehiculele \ în mers, prin inter- j mediul aparatului de t-ciocnire, de o parte amortisează şocurile, iar de altă parte facilitează cuplarea cu tensiune inifală a vehiculelor, fără a reduce însă stabilitatea mersului, în special la circulafia în curbe. Cuplarea cu tensiune iniţială _a vehiculelor e necesară pentru eliminarea, respectiv pentru reducerea os- Tamponarea a două vehicule de cale ferată, a) mersul în aliniament; b) mersul în curbă. cilafiilor la pornirea, frânarea şi accelerarea trenului. Contactul dintre două discuri de tampon efectuându-se în acelaşi punct (v. sub Tampon), înscrierea în curbe a vehiculelor e uşurată, se evita transmiterea şocurilor prin marginile discului şi se egalizează mai uşor diferenfa dintre tampoane, provocată de jocul suspensiunilor veh’culelor încărcate şi ale celor goale (v. fig.). — 2. Tehn.: Numire improprie, folosită pentru ciocnirea a două si steme de solide grele, la care se transmite mult impuls. s. Tamponare [naKaTbiBaHHe KpacKH; en-crage; Tamponieren; dabbing; tamponâlâs]. Arfe gr.: Ungerea cu cerneală a unei forme de tipar adânc, cu ajutorul unui tampon; se foloseşte la presele chalcografice manuale. 4. Tamponare [6y(j?epHoe fleftcTBHe; fam-ponage, tamponnement; Pufferung; buffering; tamponâlâs]. Chim. tizMenfinerea exponentului de hidrogen al unei solufii, prin adăugirea unei substanfe convenabile în acea solufie. V. şi Solufie-tampon. 5. Tamponare, aparat de Sin. Aparat de ciocnire (v.). 6. Tanacefonă [TaHaiţeTOH; tanacetone; Tan~ aceton; tanacetone; tenaceton]. Chim. V. sub Tuionă. 7. Tanaj: Sin. Tăbăcire (v.). s. indice de ~ [cTeneHb flyâjifiiraH; degre de tannage; Durchgerbungszahl; iannln percentage; cserzesiszâm]. Ind. piei.: Numărul de părfi de tanin fixată de î00 părfi substanfă dermică, la o piele tăbăcită. 9. Tanalbin. V. Tanat de albumină. 10. Tanani [jţydHJlbHOe BeiiţeCTBO; tannanf; Gerbmittel; tanning material; cserzoanyag], Ind. chim.: 1. Substanfă care are proprietatea de a tăbăci pielea (v. Tăbăcire). — 2. Materie primă naturală, care confine substanfe tanante în sensul de sub Tanant 1. — Materialele folosite ca tananfi sunt, fie de natură organică, fie de natură anorganică. Materialele tanante organice sunt, fie de origine vegetală, fie de origine nevegetală. Substanfele tanante din materialele tanante vegetale naturale sunt compuşi macromoleculari, de structură complicată. Cu rare excepfiuni, ele se prezintă sub formă amorfă, în general coloidă, şi sunt mai mult sau mai pufin solubile în alcool, în amestecuri de alcool şi eter, şi în acetonă; sunt insolubile în eter anhidru, în eter de petro*, cloroforrri, sul-fură de carbon şi benzen. Substanfele tanante sunt foarte sensibile: se modifică uşor prin oxidare, prin reducere şi datorită acţiunii enzime-lor; ele sunt higroscopice. Gustul astringent e caracteristic tuturor substanţelor tanante vegetale; ele dau precipitate cu solufii de cleiu şi de gelatină, cu alcaloizii, cu sărurile metalelor şi cu hexametilentetramina; cu sărurile de fier dau reacfii însofite de colorare caracteristică. Elementele constitutive caracteristice a'e sub-stanfelor tanante vegetale sunt fenolii, în special pirocatechina, floroglucina, pirogalolul şi acidul galic. După modul cum sunt legate între ele aceste elemente structurale ale moleculelor sub- $!anfelor tanante, acestea se impari în substanfe tanante hidrolizabile şi în substanfe tanante condensate. în cazul substanfelor tanante hidrolizabile, fenolii sunt legafi cu resturi de zaharuri, prin atomi de oxigen. Din acest grup fac parte taninurile de valonee, de triîlo, dividivi, algarobilla, miro-balanum, cele de lemn de castan şi de stejar. La substanţele tanante condensate, legătura dintre diferitele elemente fenolice e realizată prin atomi de carbon. Din acest grup fac parte taninurile din lemnul de quebracho, urundar, şi din cojile de molid, de mimoză, maletto, mesteacăn, salcie. In practică se foloseşte, de obiceiu, clasificarea în substanfe tanante pirogalolice şi în substanfe tanante pirocatechinice, după cum materialul tanant respectiv dă pirogalol sau pirocatechină prin încălzire uscată la 180-200°. Grupul substanfelor tanante pirogalolice coincide aproximativ cu grupul celor hidrolizabile, iar grupul substanfelor tanante pirocatechinice coincide aproximativ cu grupul celor condensate. Unui al treilea grup, mixt, pirogalolic şi piro-catechinic, îi aparfine taninul din coaja de stejar. Substanfele tanante hidrolizabile (pirogalolice) cuprind trei tipuri fundamentale: tipul depsidic, tipul taninurilor esteri ai acizilor fenolcarbonici cu alcooli polivalenţi şi zaharuri şi tipul glicozidic. Din tipul depsidic face parte, de exemplu, acidul m-digalic H HQ—C—C—OH C—C—OH // % # % HC c—O—O—C C—OH \ / \ / C=CH C=C—OH I H HOOC care intră în compoziţia substanfelor tanante sub formă esterificată cu glucoză. Taninurile din tipul esterilor acizilor fenolcarbonici, în special ai acidului galic, cu alcooli polivalenţi şi zaharuri, conţin în moleculă un mare număr de grupe OH fenolice şi se comportă, din cauza naturii slab acide a acestor grupe, ca acizi organici slabi, adică pot forma săruri. Cel mai important reprezentant al^ aşa numitelor galo-taninuri e „taninul chinezesc", din galele unei specii de sumac, Rhus semialata. Acesta e un amestec de compuşi rezultafi din glucoză esterificată în mod diferit cu acid galic, cari se deosebesc între ei prin numărul sau prin dispoziţia diferită a moleculelor de acid galic legat. în taninurile de tipul glicozidic predomină acidul galic şi derivatul difenilic al acestuia, acidul elagic. La tăbăcirea cu aceste substanfe, pe piei se depune acid elagic. Aceste depozite de acid elagic se numesc „floare" şi petele albicioase pe cari le lasă pe piei sunt un semn de calitate superioară. Din grupul substanţelor elago-galice, cari formează „floare", fac parte substanfele tanante din valonee şi triîlo, din dividivi, din mirobalanum, din lemn de castan şi de stejar. Taninurile din lemnul de stejar sunt amestecuri cari conţin, pe lângă taninuri elago-galice, şi o substanţă tanantă uşor modificabilă, de natură catechinică. — Substanţele tanante condensate (pirocatechinice) au la baza structurii lor scheletul catechinic. Ele^ prezintă importanţă tehnică deosebită, cuprinzând taninurile de quebracho, coajă de molid, mimoză, maletto, mangrove, salcie, mesteacăn. Din totalitatea producţiei de piei tăbăcite cca 80% se fabrică prin tăbăcire vegetală, 18% prin tăbăcire minerală şi 2% prin alte procedee. — Deşi substanţele tanante sunt foarte răspândite în regnul vegetal, * practic, numai vreo 25 de genuri de plante furnisează lemn, coajă, fructe, Materiale tanante vegetale Felul materialului tanant Corfinut mediu de tanin în % şi limita oscilafiilor lui (metoda filtrului) Confinut mediu de apă aferent C re de raport mijlocii Substanfe zaharoase la 100 părfi substanfe tanante Coji tanante: coajă de stejar 10,0 (5---17) 13,0 64—70 26 coajă de molid 11,5 (7.- 20) 14,5 59- 64 43 coajă de salcie 10,0 (7--13) 14,5 59-63 22 coajă de mimoză 35,0 (22-48) 14,5 78-82 12,5 coajă de mangrove 38,0 (28—48) 14,5 80-83 2,5 Lemne tanante: lemn de quebracho 20,0 (14--26) 17,5 95—97 1.5 lemn de castan 9,0 (6-.. 15) 14,5 80—82 4,0 lemn de stejar 6,5 (3—10) 14,5 73-77 13 Fructe tanante: valonee 30,0 (16---38) 14,5 73-77 10 triîlo 42,0 (30-53) 14,5 76—80 8,5 mirobalanum cu miezuri 34,0 (25-48) 13,0 70-72 16 mirobalanum fără miezuri 50,0 (40-58) 13,0 72-/4 16 algarobilla 43,0 (35 • 52) 12,5 64—67 20 dividivi 41,5 (25--50) 13,0 65—68 23 Frunze tanante: sumac 28,0 (15-• -35) 12,0 64-.67 18 1 frunze, rădăcini sau excrescenţe cari prezintă importanţă ca materiale tanante; de exemplu coaja de stejar, de castan nobil, de molid, de anumite specii de acacia (coajă de mimoză),, de anumite specii de eucalipt (coajă de maleţfo), de mangrove, de mesteacăn şi de salcie; lerrmuf 51 mi tanant de stejar, de castan nobil, de quebracho, de anumite specii de acacia (catehu), de urunday şi de tizerah; frunzele diferitelor specii de Rhus (sumac, scumpie) şi gambir; fructele tanante ale unor specii de stejar (valonee, trillo), de Caesal-pinia (dividivi, algarobilla, teri), de terminaiia fmirobalanum); rădăcinile tanante ale diferitelor specii de Rumex (canaigre), de Saxifraga (badan), de Polygorium (baran) şi de Statice (kermek). Galele sau gogoşile de ristic sunt excrescenfe patologice produse !a numeroase plante prin înţepătura unor insecte. Galele coapte produse pe frunzele de stejar sunt formaţiuni dure de coloare cafenie-cenuşie mată, cu suprafafa neregulată. Substanfele tanante confinute în gale consistă din tanin aproape pur, confinutul în tanin al galelor variind între 7 şi 25%, iar al unor gale exotice, până la 75%. Galele se extrag concomitent cu alte materiale tanante. Colfanii sunt excrescenfe patologice cari se formează pe ghinda stejarului (Quercus pedun-culata, mai rar pe Quercus sessiliflora), în urma înţepăturii unei viespi (Cynips calicis). care îşi depune ouăle între cupă şi ghinda ei, când aceasta e încă tânără. Colfanii copfi sunt de coloare brună închisă, de forma noduroasă, neregulată, şi cu diametrul de 1,5—2,5 cm. Colfanii copfi căzu}i pe pământ se adună în lunile Septemvrie fl Octomvrie. Colfanii bine conservaţi confin 24—35% substanfe tanante. Ei se întrebuinfează îa fabricarea extractelor tanante în amestec cu cojile de molid şi de stejar, îmbogăfind confinutul de substanfe tanante şi îmbunătăţind calitatea extrasului obfinut. Talpa tăbăcită cu extract de col-jani este de coloare deschisă, foarte rezistentă şi tare» cu proprietăţi hîdrofobe. Cea mai indicată pentru extracte tanante e coaja stejarului tânăr de 15»* 20 de ani, care este netedă, fără ritîdom (celule moarte), cu un lustru alb-argintiu (coaja-oglindă). Aceasta confine cca 10% substanfe tanante. Cea mai mare parte a substanfelor tanante din coaja de stejar se găseşte în fesutul alb de pe partea interioară a cojii. Coaja netedă, argintie şi cu partea cărnoasă albă, de pe crengile mai subfiri ale stejarului de 15—20 de ani are cel mai mare confinut în tanin. La această vârstă începe formarea ritidomului şi, în consecinţă, scăderea conţinutului de substanfe tanante. Recoltarea cojii de stejar se face în perioada de circulaţie a sevei, începând cu sfârşitul lunii Aprilie sau începutul lunii Mai şi până în lunile Iulie— August, când cojirea devine dificilă. De pe un hectar de pădure de stejar de 20 de ani se obfin, în medie, 552 kg coajă uscată. Coaja de stejar se întrebuinfează la fabricarea unor extracte în amestec cu coaja de molid. E unul dintre cele mai bune şi mai multilaterale dintre materialele tanante existente. Se întrebuinfează la fabricarea tuturor felurilor de piei tăbăcite vegetal, cărora le conferă o coloare galbenă-brună şi proprietăţi superioare. Lemnul de stejar se întrebuinfează excluziv sub forma de rămăşife şi deşeuri ale industriei fo- restiere şi dela prelucrarea trunchîurîlor penfru cherestea, pentru lemn de construcţii, traverse, parchete, efc. Confinutul de substanfe tanante creşte cu vârsta stejarului, dela cca 1,5% (Ia lemnul de 20 de ani) până la 6—7% (Ia lemnul de 90—100 de ani), calculat la materialul cu 15% umiditate. Extractele de lemn de stejar produc o piele tare, din care cauză nu pot fi intrebuinfate decât la tăbăcirea tălpii, în combinafie cu alte materiale tanante. Coaja de molid confine 9—12% substanfe tanante. Confinutul maxim de substanfe tanante al cojii de molid este între 60—80 de ani. Majoritatea substanfelor tanante din coaja de molid sunt înmagazinate în partea cărnoasă a cojii. Recoltarea cojii se face în perioada de circulafie a sevei, adică între lunile Mai şi August. Ca material tanant, extractul din coajă de molid are proprietăfi tehnologice foarte defavorabile, în speţă o vitesă mică de pătrundere în interiorul pielei, o legare cantitativă mică cu substanfă dermică, o rezistenfă slabă a acestei legături şi o fermentescib litate mare, datorită confinutului bogat în substanfe zaharoase. Coaja de salcie conţine cca 8—13% substanfe tanante. Dintre speciile de salcie, cele mai importante pentru extracfie sunt: Salix vimi-nalis (răchita), cu 9,0—12,9% substanfe tanante; Salix repens (arenaria), cu 13% substanfe tanantei; Saiix russeliana, cu 12% substanfe tanante; Salix caprea, cu 10,0—12,1 % substanfe tanante; Salix triandra, cu 11,5—17,9% substanfe tanante; Salix cinerea, cu 8,6—11,5% substanfe tanante; Salix ni~ gricans, cu 7,2—10,4% substanfe tanante. Cea mai răspândită e Salix alba, care confine numai 5,5—7,6% substanfe tanante. Perioada de tăiere începe în luna Martie, odată cu circulafia sevei, şi poate dura până în luna August. Un hectar de pădure de salcie de 4—5 ani poate furnisa 5—71 coajă. Din coaja de Salix triandra se fabrică un extract care confine 40% substanfe tanante, 12% substanfe netanante, 1,2% substanfe insolubile, şi 6—8% acid saliciPc. Compoziţia acestui extract este foarte favorabilă. Acidul salicilic fiind înrudit, prin structura sa chimică, cu chinonele, are proprietăfi tanante. Afară de aceasta, are proprietăfi antiseptice, cari împiedecă creşterea mucegaiuri lor în zemuri (cauză de pierderi mari de tanin), cum şi mucegăirea pieilor în timpul us* cării. De aceea, Salix triandra pare se fie cea mai indicată în scopuri extractive. Extractele de salcie furniseză o piele moale dar trainică, de coloare deschisă. Ele pot fi întrebuinfate Ia tăbă-cirea tuturor felurilor de piei, dar mai ales a pieilor cari au o suplefă mai mare, cum sunt blancul, tovalul, etc. Coaja de salcie reprezintă rezerva latentă cea mai importantă de materie primă pentru industria extractelor tanante din fara noastră. Coaja de anin confine substanfe tanante de bună calitate, cari dau o piele pentru talpă cu calităţi superioare. Conţinutul de substanţe tanante ai «fainului variază între 9 şi 16% şi scade cu vârsta arborelui. Cele mai bogate suni cojile tinere, fară ritidom, şi cojile ramurilor, cari confin 14***16% substanfe tanante. Recoltarea cojilor de anin se face în acelaşi fel ca şi a celor de stejar. Fructele aninului sunt foarte bogate în taninuri. Confinutul variază între 16 şi 22% şi taninul este foarte recomandabil pentru tăbăcirea tălpii. Colectarea lor se face în acelaşi fel ca şi a colfanilor. Coaja de mesteacăn (betula alba) se întrebuinfează, împreună cu coaja de salcie, la tăbăcirea iuftului şi a tovaluîui. Pielea tăbăcită cu coajă de mesteacăn are coloare galbenă-roşietică, e moale, elastică şi rezistentă. Mesteacănul se cojeşte fie în picioare* fie tăiat. Vârsta cea mai potrivită pentru tăiere e între 50 şi 60 de ani. Copacii tineri sunt mai greu de cojit decât cei bătrâni. Substanfele tanante sunt confinute numai în partea cărnoasă, din interiorul cojii. Confinutul de substanfe tanante al cojii de mesteacăn variază cu vârsta, fiind de 10---11 % substanfe ta-nanta. Colectarea cojilor de mesteacăn se poate face atât pentru tăbăcire, cât şi pentru distilarea lor uscată, în vederea obţinerii uleiului de gudron de mesteacăn, care are utilizări în tăbăcire. Scumpia şi sumacul sunt substanfe tanante cari provin dela speciile de arbuşti ale căror frunze au confinut mare de substanfe tanante. Sumacu! original provine dela arbustul Rhus coriaria L., care creşte în special în Sicilia şi în Asia Mică, iar scumpia provine dela arbustul Rhus cetinus L., care creşte în fara noastră. Avantajele deosebite ale acestor materiale tanante consistă în proprietatea lor de a tăbăci pieile în coloare foarte deschisă, uneori aproape albă, foarte rezistentă la lumină. Substanfele tanante din sumac sau scumpie pătrund foarte repede în piele şi produc o piele foarte moale, pl'nă şi plăcută la pipăit. Sumacul şi scumpia se folosesc şi la tratarea pieilor tăbăcite în crom pentru a le face apte să fie colorate cu coîoranfi baz'ci (mordansare) şi pentru a uşura finisarea. Substanfele tanante ale sumacului şi scumpiei sunt complet lipsite de astringenjă. Se mai obfine scumpie din ofetar (Rhus ty-phina), plantă răspândită la latitudini superioare paralelei 50, astfel încât ar putea fi cultivată sistematic, fiind foarte rezistentă la frig; e atât plantă tanifera, cât şi plantă fixatoare a soiului, deoarece se poate cultiva pe terenuri supuse eroziunii. Frunzele de Rhus typhina confin adesea peste 30% substanfe tanante. Proprietăfile tanante ale extractului de Rhus typhina nu sunt cu ninrc inferioare celor ale extractului de sumac original, sicilian. Pieile tăbăcite cu acest extract sunt moi şi pline, dând la pipăit o sensafie caracteristică, identică celei date de pieile tăbăcite cu sumac sicilian. Producfia e de 1000 kg frunze uscate la hectar, adică o producfie minimă de 250 kg tanin pur la hectar. Lemnul şi coaja de castan nobil confin unul dintre materialele tanante cele mai valoroase pentru tăbăcirea pieilor. Confinutul de substanfe tanante al cojii de castan e mai mare decât al 805 celei mal bune coji de stejar, în scopuri extractive, lemnul şi coaja de castan se prelucrează împreună. Substanfele tanante de castan au cea mai mare putere de combinare cu pielea dintre toate substanfele tanante. Extractul de lemn de castan e unul dintre cele mai importante materiale tanante, cari se întrebuinfează în special la fabricarea tălpii, combinat cu extractul de stejar. Astăzi se fabrică, prin procedee speciale, extracte de castan cu astringenfă redusă. Salcâmul confine în coajă 6,3% substanfe tanante, iar în lemn, 3,9%. Extractele de salcâm fermentează mai greu decât celelalte extracte tanante. Ele pătrund mai încet în piele decât extractul de lemn de stejar, dând pielei o coloare galbenă deschisă, foarte plăcufă. împreună cu alte extracte, poate fi întrebuinfat avantajos fa tăbăcirea tălpii. Bradul are o coajă cu un confinut mic (cca 6%) de substanfe tanante. Plopul confine în coajă 9,6% (specia Populus alba)* şi 18,7% (specia Populus nigra) substanfe tanante. Badanul reprezintă un grup de plante ale căror rădăcini confin substanfe tanante. Din acest grup fac parte varietăfi de Bergenia şi de Saxifraga, cari au fiecare zona lor de răspândire. Materialul tanant, numit inifial badan, e rădăcina de Saxifraga crassifolia, o specie cu frunzele late, care creşte la altitudini dela 500 la 2500 m şi chiar dincolo de această limită. Planta îşi păstrează frunzele şi în timpul iernii. Rădăcinile de badan confin cca 20% substanfe tanante. Confinutul de substanfe tanante a/ rădăcinii creşte cu altitudinea. Frunzele confin 16—17% substanfe tanante. Extractul de badan se întra-buinfează Ia fabricarea tălpii. Taranul reprezintă rădăcinile plantei Poligonum alpinum. Tuberculele rădăcinilor conjin, în stare uscată, 16---22% substanfe tanante. Kermekul reprezintă rădăcinile plantelor Statice latifolia şi Statice gmelini. Rădăcinile au grosimea de 5”*6 cm şi lungimea de 1*"1,5m. Ele confin în medie 17% substanfe tanante. Rumexul cuprinde diferite specii: Rumex ace-tosa, cu 20">22% substanfe tanante; Rumex hydro-lapatum, cu 21% substanfe tanante; Rumex pa-cientia, cu 21% substanfe tanante; Rumex san-guineum, cu 10*-* 12% substanfe tanante. Crefuşca creşte în cantităţi foarte mari în fara noastră; are frunze cari confin 8-** 12% substanfe tanante. Răchifanui prezintă acelaşi interes ca şf crefuşca. — Materialele tanante exotice folosite şi în fara noastră sunt indicate mai jos: Coaja de mimoză (Acacia decurrens, A. molis-sima, A. pycnantha, A. penninervis şi A. deal-bate), cultivată în special în Africa de Sudr^on-fine cca 35% substanfe tanante. Extractul de coajă de mimoză dă o piele rezistentă, plină, de coloare roşietică, şi se întrebuinfează, în amestec cu alte materiale tanante vegetale, la prepararea aproape a tuturor felurilor de piei. Mimoza reprezintă rezerva latentă cea mai importantă de substanfe tanante din lume. Lemnul de quebracho dă un material tanant care acopere cca 1/3 din consumul de substanfe tanante din lume. Confinutul mediu de substanfe tanante al lemnului de quebracho e de 20,7%. Extractul de lemn de quebracho se fabrică sub două forme: extractul „ordinar", solubil în apă caldă, şi extractul „solubil la rece", obfinut în majoritatea cazurilor prin sulfitare. Extractul de quebracho se întrebuinfează în special la fabricarea tălpii şi a pieilor mai grele, tăbăcite vegetal. El are o mare vitesa de pătrundere în interiorul pielei. Valonea reprezintă cupele bogate în substanfe tanante ale fructelor unor specii de stejar (Quercus valonea, din Asia Mică, Q. macrolepis şi Q. graeca, din insulele mării Egee şi din Grecia), iar trillo reprezintă solzii bogafi în substanfe tanante ai aceloraşi cupe. Extractul uscat sub formă de pulbere e cunoscut sub numirea de valex, e uşor şi total solubil în apă şi confine cca 64-'*75% substanfe tanante. Aceste materiale tanante dau o piele foarte rezistentă, de coloare deschisă. Materialele tanante confinute în coji, în lemn, în rădăcini sau în fructe, se extrag cu apă. Substanfele tanante solubile, confinute în materialele tanantei vegetale, sunt un amestec de substanfe cu partcule de dimensiuni şi solubilitate diferite. Pe lângă substanfele tanante, se extrag şr alte substanfe solubile în apă: substanfe minerale, substanfe de tipul amidonului şi al zaharurilor, cari formează substanfele netanante solubile. Pe lângă acestea, materialele tanante confin şi substanfe tanante macromoleculare, greu solubile în apă. Felul şi cantitatea substanfelor cari se di-solvă în procesul de extracfie din materialul tanant depind de gradul de mărunfire al materialului supus extracfiei, de caractaristicele apei de extracfie, de temperatura de extracfie, de raportul dintre cantitatea de apă şi material, de durata extracfiei, de asocierea anumitor substanfe chimice la extracfie, etc. Materialele tanante se caracterizează prin cifra de raport, adică prin raportul dintre greutatea substanfei tanante şi a totalului substanfelor solubile. Obfinerea extractelor tanante cuprinde trei faze: mărunfirea materiei prime, extracfia cu apă a materiei prime, şi evaporarea zemurilor obfinute prin extracfie, însofită eventual de purificare. Mărunfirea lemnelor tanante se face în maşini de cioplit; cojile, după o mărunfire preliminară, făcută cu tocătoare sau cu sfărâmătoare de foi, se mărunfesc prin măcinare în mori cu ciocane; fructele tanante se mărunfesc în aceleaşi mori ca şi cojile, sau în mori cu discuri. Materiile prime tanante astfel mărunfite se transportă mecanic, prin elevatoare, cupe, melci, etc., spre încăperile de înmagazinare, şi, de acolo, după nevoie, la difuzoarele de extracţie. Extracfia se face în baterii (v. fig.) de 6—8 di~ fuzoare-vase de lemn sau de cupru, deschise sau închise, legate între ele, în aşa fel, încât ze-murile să poată fi trecute dintr'unul într'aStul sau recirculate în acelaşi vas. Extracfia se face după principiul contracurentului, temperatura fiind, în general, de 70° în difuzoarele cu materia primă cea mai proaspătă, de 80-”90° în difuzoarele dela mijlocul bateriei şi de 90*”100° în difuzoarele cujnaterialul cel mai bogat. insfafafie penfru fabricarea extractelor tanante. I) coajă tocată; 2) moară de coajă; 3) transportor de coajă proaspătă; 4) buncăre de umplere; 5) rezervor de apă fierbinte; 6) difuzoare; 7) presă de coajă; 8) moară de coajă; 9) transportor de coajă extrasă; 10) extracţie; 11) pompa de extracfie; 12) instalaţie de concentrare a zemurilor; 13) pompă cu vid penfru extract de tăbăcire; 14) apă de răcire; 15) extract finit; 16) basine de tăbăcire; 17) extracjie finitg; 18) rezervor pentru răcirea zemurilor. Materialei© tanante epuizate se folosesc drept combustibil, la fabricarea hârtiei, ia fabricarea furfurolului, etc. La ieşirea din baterie, zemurile tanante calde confin cantităji variabile de substanfe insolubila, şi de substanfe tanante greu solubile, cari se sedimentează prin răcire. De aceea, zemurile trebue să fie limpezite, înainte de evapoare. Limpezirea se face prin decantare, prin filtrare sau prin centrifugare după răcire. Pentru limpezirea şi decolorarea extractelor se adaugă albu-mină de sânge care, la încălzirea zemurilor, coagulează şi refine substanfele insolubile. Pentru solubilizarea substanfelor tanante cu grad de agregare înalt, cari sunt insolubile la rece, se procedează la sulfitarea extractelor, prin tratare cu sulfit şi cu bisuifit de sodiu, la temperaturi înalte. Acest tratament schimbă caracterul tanant general al extractului. Zemurile cari ies din bateria de difuzoare au concentraţia de cca 6--80 Be; aceasta variază după confinutul de substanfe tanante al materialului extras şi după modul de lucru. Aceste zemuri sunt concentrate în evaporatoare cu vid cu simplu, dublu sau triplu efect. Concentrarea în aceste evaporatoare nu poate fi dusă mai departe decât 20,,,30° Be. Pentru prepararea extractului solid, evaporarea continuă în aparate cu vid, cari au fund dublu. Extractele tanante solide se mai pot prepara şi cu ajutorul uscătoarelor cu vid şi valfuri sau prin pulverizare într'o atmosferă de aer fierbinte. Se întrebuinfează şi un alt gen de extract de tanant vegetai, extractul de lignină, rezultat prin prelucrarea leşiilor bisulfitice dela fabricarea celulozei. Acidul ligninsulfonic este singurul component cu eficacitate tanantă al extractului. Extractele de lignină întrebuinfate la tăbăcire sunt, fie ligninsulfonatul de sodiu, fie ligninsulfonatul de magneziu şi de amoniu. Ele se întrebuinfează în amestec cu alte materiale tanante naturale sau sintetice, cum şi la fabricarea anumitor tananti sintetici. Cele mai importante materiale tanante organice de origine navegetală (tananfi da sinteză) sunt tananfii sintetici cu oxidril fenolic, cari sunt produşi de condensare macromoleculară a unor compuşi aromatici mai simpli. Ca materii prime se folosesc compuşi aromatici monociclici sau policiclici: hidrocarburi simple sau substituite, fenoli, chinone, nitroderivafi, amine, etc. Pe lângă aceştia, se întrebuinfează acidul ligninsulfonic, răşinile naturale, bitumurile, uleiurile de gudron, etc. Comportarea ca tanant şi efectul de tăbăcire sunt determinate de mai mulfi factori, printre cari cei mai importanfi sunt următorii: caracterul polinuclear, prezenfa şi numărul grupărilor OH, prezenfa, numărul şi pozifia grupării sulfonice, caracterul coloid (macromolecularitatea). Din punctul de vedere al comportării practice, substanfele tanante sintetice se împart în substanfe auxiliare şi în substanfe de înlocuire. Substanfele tanante sintetice auxiliare nu au o capacita‘e tanantă pronunfată în zona de pH normală a tăbăcirii vegetale. Fiind acizi sulfo-nici mai simpli, ele au proprietăfi tanante numai în mediu puternic acid. De aceea, substanfele tanante auxiliare nu pot înlocui substanfele tanante vegetale, ci se întrebuinfează numai în cantitate mica, pentru a favoriza tăbăcirea cu substanfe tanante vegetale, prin accelerarea difuziunii, ameliorarea colorii pielei, îmbunătăţirea rezistenfei Ia lumină, evitarea formării noroiului în zemuri, solubilizarea porţiunilor insolubile din substanfele tanante vegetale, protejarea zemurilor şi a pieiai contra mucegăirii. Substanfele tanante sintetice de înlocuire au un efact bun de tăbăcire şi de umplere a pielei, chiar în medii mai pufin acide; ele pot tăbăci singure, producând o piele utilizabilă, şi sunt capabile să înlocuiască total sau în parte tananfii vegetali. Din punctul de vedere chimic, ele conţin mai pufine grupări sulfonice; în schimb, molecula lor confine numeroase grupe OH fenolice, cari le apropie funcfional de tananfii vegetali. Din grupul tananfilor organici sintetici fac parte şi răşinile tanante şi unele sulfocloruri alifatice. Ca răşini tanante pentru tăbăcirea prin policon-densare sunt întrebuinfate răşinile de metilol-uree, dimetil-uree, dimetiloltiouree, eter dime-tilol-ureic şi metilolmelamină. Tofi aceşti compuşi metilolici au o tendinţă mai mult sau mai pufin pronunfată spre autocondensare, formând răşini insolubile în câteva minute, chiar la tempera» turi mai joase, prin adăugire de acizi. Alte materiale tanante de origine nevegetală sunt: untura de peşte (untura de ficat de Gadus morrhua, untura de focă, untura de rech'n, untura de sardele, etc.), cele mai bune rezultate la tăbăcire f.ind date de unturile de peşte cu indici de iod de 120--160; alcooli graşi sulfonafi, întrebuinfafi pentru producerea unor piei asemănătoare celor tăbăcite cu untură de peşte; formal-dehida, CHaO, care are numeroase întrebuinţări la tăbăcire, atât singură cât şi, mai ales, în combinaţii cu alte materiala tanante (v. sub Tăbăcire); chinona, etc. (v. sub Tăbăcire). Materialele tanante anorgan ce întrebuinţate cel mai mult sunt sărurile de crom, dintre cari: clorurile de crom de coloare cenuşie-albăstruie, verde deschisă şi verde închisă; sulfatul de crom „formal" cristalin şi de coloare violetă albăstruie, [Cr (H20)6]2 (S04)3; alaunul de crom, KCr(S04)2 •12H20; acetaţii de crom; bicromaţii de sodiu şi de potasiu, etc. Sunt întrebuinţate şi săruri ale altor metale; de exemplu: alaunul de potasiu KAI (S04)2 • 12H2Of sulfatul de aluminiu, Al, (S04)3 • 18 H20; ciorura feroasă, FeCI2; sulfatul feros, FeS04-7 H20 (calaicanul); clorura ferică, FeCl3 ■ 6 H20; sulfatul feric, Fe2(S04)3; alaunul de fier şi amoniu, NH4Fe(S04)2 • 12 H2Q; alaunul de fier şi potasiu, KFe(S04)2-12 H20; sulfatul bazic de zirconiu; sulfatul de zirconil, ZrS04; etc. într'o măsură mai mică sunt întrebuinfafi ca ţananfi anorganici: acidul silicic coloidal; hexameta-fosfatul de sodiu, Na6P6018, şi sulful. V. şi Tăbăcire. 1. Tanaf de aSbumină [TâHHâj]b6nH; iannate d'albumine; gerbsaures Eiweiţj, Albumintannat; albumen tannate; tannalbin]. Ind. chim.: Combinaţie a taninului cu albumina, cu un conţinut de cca 50% tanin, care se obţine tratând o solujie de tanin cu albumină, în solufie, şi uscând precipitatul obfinut, la 110-*120°. Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, galbenă-brună, inodoră şi insipidă, pufin solubilă în apă şi în alcool şi solubilă, la cald, în solufiile hidroxizilor alcalini. Se întrebuinfează în medicină, ca astringent, în catarul intestinal, în diaree, enterocolită, etc. Sin. Tanalbin. 2. Tanat de sodiu [TaHHaT HaTpHfl; tannate de sodium; Natriumtannat; sodium tannate; nâtrium-tannat], Expl.pefr.: Produs industrial, alcătuit în mare parte din sarea sodică a acidului tanic, folosit îa tratarea fluidelor de săpare a sondelor, pentru a le reduce viscozitatea. Din motive economice, produsul întrebuinfat în acest scop nu e pur,ci confine proporţii variate de substanfe străine, uneori cu acfiune utilă apropiată de aceea a ta-natului de sodiu (galat de sodiu, etc.). s. Tanază [TaHHa3a; tannase; Tannase; tannase; tânaza]. Chim.: Enzîmă care hidrolizează galo-taninurile. Face parte din clasa carbohidrazelor. E produsă de unele ciuperci, ca, de exemplu, Peni-cilium glaucum şi Aspergillus niger, cultivate pe galotaninuri. 4. Tanc [pe3epByap; reservoir; Behălter; tank; tank]. Gen.: Rezervor pentru lichide, de tablă de fier sau de ofel. Sin. parfial (de ex. în industria berii) Zăcătoare. 5. Tanc. Mine: Vagonet metalic cu capacitatea de o tonă. (Termen minier). o. Tanc de asietă [flH(}>epeHTHaH iţHCTepHa; caisse d'assiette; Trimmtank; trimming tank; ki-egyenlito tartalyj. Nav. m.: Fiecare dintre tancurile picurilor (compartimente izolate la capetele navei) din provă (forpic) şi din pupă. Prin variafia volumului de apă conjinută în picuri se poate modifica, într'o anumită măsură, asieta navei. 7. Tanc de reflux [c6opHHK noroHa; reservoir de reflux; Ruckflu^behăiter; reflux tank; visszafolyâsi tartâny], 1. Ind. pefr.: Vas în care se culege fracfiunea de distilat care serveşte ca reflux într'o coloană de distilare fracfionată. — 2. Ind. alim.: Segment inelar de cupru sau de fontă, din coloana de distilare a plămezilor fermentate, în care intră plămada, după ce s'a pre-încălzit în deflegmator, pentru a parcurge în jos tofi ceilalfi segmenfi, — şi în care se scurg, prin conducta cu saci, şi flegmele cari s'au condensat în deflegmator. Sin. Ţuicar, Coloană de luther. s. Tanc petrolier [ne(|)TeHaJiHBHoe cy^HO, TaHKep; petrolier; Tankschiff; tanker; tankhajo, tartâlyhajo]. V. sub Şlep şi sub Navă petrolieră. 9. Tandem [TaH/ţeM; rouleau tandem; Tandem-walze; tandem rolier; tamdem-henger]. 1. Cilindru compresor mecanic, cu doi tăvălugi (tobe) egali ca mărime, formă şi greutate (v, fig. 149 sub Cilindru compresor). E folosit în special la cilindrarea asfalturilor, deoarece produce o presiune mai mică, nu lasă urme, lucrează mai uniform şi nu vălureşte prea accentuat suprafafa. — 2. Sin. Biciclelă-tandem (v. Tandem, bicicletă io. Tandem, bicicletă-^ [BOJiOCHiie/mJifljjbohx; bicyclette tandem; Tandemfahrrad; tandem bicycle; tandem-kerekpâr], Transp.: Bicicletă pentru două persoane, care are două şele aşezate una în spatele celeilalte şi e acfionată de două perechi de pedale. Are cadrul mai lung decât al bicicletei obişnuite şi două ghidoane, dintre caii cel din fefă dă direcfia, iar cel din spate e fix. Axul perechii de pedale din fajă e legat cu axul perechii de pedale din spate, prin transmisiune cu lan},iar acest al doilea ax e legat cu axul rofii din spate, printr'o altă transmisiune cu lanf; astfel, roata din spate poate fi antrenată, fie de ambele perechi de pedale, fie numai de una dintre e|e. n. Tandem, în ~ [TaH/ţeM; montage en tanderr.» Tandemaufstellung; tandem arrangement; tandem]. Tehn.: 1. Calitatea unui sistem tehnic dea fi acfionat din două sau din mai multe puncte, situate pe direcfia mişcării întregului sistem sau pe direcfia mişcării elementului conducător ai mecanismului motor al sistemului fix. Astfel, bici-cleta-tandem e acfionată prin două perechi de pedale succesive, iar motorul-tandem (de ex. motor-tandem cu abur, motor-tandem cu ardere internă) are doi cilindri coaxiali, ale căror pistoane au tija comună, — 2. Calitatea unei maşini-unelte de a avea mai mulfe posturi de lucru pentru operafiuni succesive şi cari concură la prelucrarea unei aceleiaşi piese, montate pe acelaşi batiu; de cele mai multe ori, posturile sunt deservite de un organ comun de acfionare. Exemple: presa-tandem (v.), maşina de trefilat tandem (v. Trefilat, maşina de ~ cu trageri multiple). 12. Tandem, motor în dublu V. Motor în dublu tandem, sub Motor cu ardere internă. 13. Tangaj [TaHraîK;tangage; Nicken, Stampfen; rocking, pitching; bolintâs]. Tehn,: Mişcare per-turbatorie de rotafie alternată a vehiculelor, în jurul unei axe transversale fafă de direcfia lor de mers. La vehiculele terestre, tangajul se produce prin defazarea oscilafiilor resorturilor din fafă şi din spate, provocată de neregularitătile căii de rulare (de ex. joantele şinelor la calea ferată, şanfuri transversale pe şosele), de solicitări pronun}ate în mecanismul motor al vehiculului (de ex. presiunea capului de cruce pe glisiere, la o locomotivă), de frânări brusce şi inegale pe rofile din fafă şi din spate, etc. Tangajul se cOmbate prin rigidtiatea adecvată a resorturilor de suspensiune, prin repartifia corespunzătoare a punctelor de sprijin a maselor suspendate, efc. La nave, tangajul e provocat de acfiunea vântului sau a valurilor, de deplasarea greutăfilor între pupă şi proră, de infiltrafii de apă, etc. Amplitudinea şi durata oscilafiilor depind de perioada valurilor, de momentul de inerfie al i.B09 navei, de raportul dintre vitesa navei şi vitesa de propagare a valurilor; amplitudinea tangajului, care devine periculoasă când perioada valurilor e egală cu perioada proprie de oscilafie a navei (cazul rezonanfei), poate fi micşorată prin modificarea vitesei navei. 1. Tangaj, moment de ~ [momcht BOKpyr noneperaoH qch annapaTa; moment de tan-gage; Stampfmoment; rocking moment; bolintâsi nyomatek]. Av.i Momentul forfelor aerodinamice cari acfionează asupra unui avion, în raport cu o axă perpendiculară pe planul longitudinal al avionului şi care, în general, trece prin centru! de greutate al acestuia. Momentul de tangaj prezintă importanfă în evolufiile unui avion, deoarece modul în care variază acest moment cu incidenfa aripei determină stabilitatea longitudinală a aparatului (v.). Curbele de variafie a momentului de tangaj în funcfiune de incidenfă se determin?, în general, experimental, şi se numesc curbe c'e stabilitate longitudinală. 2. Tangentă [sacaTeJibHaH,TaHreHC;tangenie; Tangente; tangent; erinio]. Mat: Dreaptă în pozifia limită a dreptei care frece printr'un punct al unei curbe şi printr'un alt punct al ei, când acesta din urmă tinde către primul, rămânând mereu pe curbă. Notând cu p vectorul de pozifie al tangentei, cu r (t) vectorii de pozifie ai punctelor curbei, cu valoarea derivatei acestui din urmă vector, în raport cu parametrul î a! curbei, pentru t = £0, ecuafia vectorială a tangentei e Tangenta unei curbe de pe o suprafafă se numeşte tangentă a suprafefei. 8. ~ [KacaTejibHaH; iangente; Tangens; tangent; tangens]. Mai.: 1. Tangenta tg x a unui unghiu x e raportul dintre segmentul de perpendiculară ridicat pe un diametru (ales ca diametru origine) în punctul în care acesta intersectează cercul trigonometric, şi cuprins între acest diametru şi dreapta care uneşte centrul cercului cu extremitatea arcului subîntins de unghiul x, şi dintre raza cercului din care face parte arcul (v. fig. sub Cosinus). Tangenta e pozitivă, daca extremitatea arcului e în cadranul I sau III, şi e negativă dacă extremitatea arcului e în cadranul II sau /V. Dacă unghiul x face parte dintr'un triunghiu drepfunghiu, tg x e egală cu raportul dintre cateta opusă unghiului şi dintre cateta alăturată. Funcţiunea tg x poate fi definită, cu ajutorul funcfiunilor ... sin x t „ sin x şi cos x, prin relafia tg *==----- (v. Cosinus, r 3 cos x şi Sinus). Este o funcfiune periodică de x, cu perioada k, iar valoarea ei oscilează între — oo şi -f-oo, — ?. Funcfiune de sinus şi de cosinus de o variabilă complexă (z): sin z k n 7 -——— J care poate fi exprimată în raport cu funcfiunea exponenfială prin relafia 1 e ~e ~ i elz+eu' Sin. Tangentă trigonometrică. 4. ~ hiperbolică [rHnepdojiHgecKan K$ca-nejlbEan; tangente hyperbolique; hyperbolisches Tangens; hyperbolic tangent, hiperbolikustangens]. Maf.: Funcfiune de o variabilă (reală sau com- sh x plexă) definită prin relafia th x~—r—.(V,Cosinus ch x hiperbolic, şi Sinus hiperbolic). Din expresiunile sinusului hiperbolic sh x şi cosinusului hiperbolic ch x se deduce th =------------ X , ~x e +e 5. Tangentă [TaHreHC, KacaTeJibHaa; tan- gente; Tangente; tangent; erinto]. Drum,: Distanfa dintre punctele de tangenfă ale unei curbe cu alinia-nnentele pe cari le racordează, şi vârful de unghiu dinfre cele două aliniamente. E unul dintre elementele caracteristice ale unei curbe. Serveşte la trasarea şi pichetarea virajelor pe teren. Punctele de tangentă dintre curbă şi aliniamentele racordate, luate în sensul kilometrajului, se numesc, Tangente respectiv, punctul de tan- AB) şi BC) tangente; A) intra-genfă de intrare (intrare rea în curbă; C) ieşirea din în curbă) şi punctul de curba, tangenfă de ieşire (ieşire din curba); ele se înscriu pe piesele desenate ale proiectului, marcând începutul şi sfârşitul unei curbe, e. Tangente conjugate [conptfJKeHHbie Kf ca-TejlbHbie; tangentes conjuguees; konjugierte Tan-genten; conjugated tangents; konjugâlt erintok], Geom.: Pereche de tangente la o cuadrică, într'un punct nesingular al ei, cari sunt polare reciproce în raport cu cuadrica. Perechile de tangente conjugate într'un astfel de punct al cuadricei formează două fascicule în involufie, admifând ca raze duble generatoarele rectilinii cari trec prin punctul considerat. ?. Tanghir. Arte gr.: V. Tuşare. s. Tangon [hqcoboh meapiOB; tangon; Baurn; boom; kikoto kotel]. Nav. m.: Scondru rezemat cu un capăt de bordajul navei, susfinut de o balansină şi manevrat, în plan orizontal, cu brafele din spre prova şi pupa înzestrate cu palanuri de cânepă. Tangonul serveşte la legarea îmbarcafiilor cari se găsesc pe apă. Tangonul are la partea superioară o balustradă, iar la partea inferioară, atârnatori (pentru legat îmbarcafiile) şi scări de pisică (scări de pilot), pentru îmbarcarea şi debarcarea oamenilor şi a materialelor (v.fig.), | Când tangonul e perpendicular pe axa navei, se 810 spune ca e încrucişat, iar când e paralel cu axa navei, descrucişat. 1) bordajul navei; 2) parapet; 3) balansină; 4) tangon; 5) braf provă; 6) braf pupă; 7) scară de pisică; S) afârnăioare. 1. Tanic, acid Numire improprie pentru tanin (v.), 2. Tanin [TaHHH; tannin; Tannin; tannin; tannin]. Chim.: Numire comună a unor substanţe tanante vegetale (v. Tananţi), cu constituţie chimică neunitară, cari dau prin hidroliză un zahăr, în general d-glucoză şi acid galic. Taninurile sunt folosite în special la tăbăcirea pieilor, ca mordanţi la vopsirea bumbacului, cu materii colorante bazice, ca ingredient pentru condiţionarea noroiului de sonde petroliere, la prelucrarea unor cerneluri, etc. Se cunosc mai multe taninuri (chinezesc, turcesc, de hamamelis). Taninul chinezesc, cei mai răspândit, se extrage din gogoş le de rist:c de pe frunzele plantei Rhus semialata. Din punctul de vedere chimic, e un amestec de compuşi asemănători, cari au molecula constituită dintr'o moleculă de glucoză este-rificată total cu acid galic şi cu acid m-ga!oil-ga|ic. Raportul mediu dintre numărul de molecule de acid galic şi al celor de glucoză rezultate prin hidroliză taninului chinezesc e 9/1. Taninul turcesc se extrage din galele crescute pe crengile arborelui Quercus infectoria. Se aseamănă, ca proprietăţi, cu taninul chinezesc. Prin hidroliză dă numai cinci molecule de acid galic la o moleculă de glucoză. Conţine şi acid elegie. Taninul de hamamelis se extrage din Hamamelis virginica. E un digaloil derivat al zaharului, numit hamameloză. Sin. (impropriu) Acid tanic. V. şi sub Tananţi. s. Tantal [TaHTaJi; tantale; Tantal; fantalum; tantal]. Chim.: Ta; nr. at. 73; gr. at. 180,88; gr. sp. 16,6; p. t. 2850°; p. f. cca 4100°. Element din grupul ai cincilea al sistemului periodic. Se găseşte în natură, asociat cu niobiul, în unele minerale rare, cele mai importante fiind colum-bitul (v.), tantalitul (v.) şi struveritul (v.). Tantalul e un metal foaite ductil şi maleabil, folosit, în locul platinei, la confecţionarea de creuzete de laborator, fiind rezistent la acţiunea agenţilor corozivi; uneori e folosit şi la fabricarea filamentelor lămpilor cu incandescenţă sau ale tuburilor electronice. Se cunosc următorii isotopi ai tantalului: tan-talul 176, care se desintegrează prin ceptură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înju-mătăţire de 8 ore, obţinut prin reacjiile nucleare Lu175 (*, 3 n) Ta176, Ta181 (d, p, 6 n) Ta176; tantalul 177, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţi re de 2,66 zile, obţinut prin reacţiile nucleare Lu175 (a, 2 n) Ta177, Hf177 (d, 2 n) Ta177, Ta181 (d, p, 5 n) Ta177; tantalul 180, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătaţire de 8,2 ore, obţinut prin reacţiile nucleare Ta181 (n, 2 n) Ta180, Tal8i (y, n) Ta180; tantalul 181, isotopul stabil al tantalului; tantalul 182, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 117 zile, obţinut prin reacţiile nucleare Ta181 (n, y) Ta182, Ta181 (d, p) Ta182. Tantalul se obţine, fie prin reducerea tantali-fluorurii de potasiu K2TaF7 cu sodiu sau cu potasiu, în cuptoare electrice în vid, fie prin electroliza tanfalifluorurii topite sau a unor compuşi ai tan-talului în acid sulfuric diluat. Se cunosc următorii compuşi mai importanţi ai tantalului: — pentaoxidul de tantal, Ta205, obfinut prin încălzirea metalului în oxigen sau prin cal-cinarea acidului tantalic; — acidul tantalic, HTaOs, precipitat gelatinos, obţinut prin adăugirea de apă la pentaclorura de tantal, solubil în acid fluor-hidric, cu formare de pentafluorură de tantal, care, cu fluorură de potasiu, dă tantalifluorura de potasiu; — pentaclorura de tantal, obţinută prin încălzirea pent3oxidului într'un curent de clor şi clorură de carbon; — biclorura de tantal, Ta3Cl6, obţinută prin încălzirea pentaciorurii cu plumb (la 600°) şi extragere cu acid clorhidric (dacă extractul e saturat, cu acid clorhidric, se obţine acidul fritantaloclorhidric [Td3Cl7, H20] H, 3 H20). 4. Tarfsiit [TâHTa/iHT; tantalite; Tantalit;tanta-lite; tantalit], Mineral.: (Fe, Mn) (Ta, Nb)206, Mineral cristalizat în sistemul rombic, în cristale de coloare neagră, neagră-brună sau roşie închisă. E întâlnit în unele pegmatite. E un minereu de tantal. s. Tape* [o6oh; papier de tenture, papier peint; Tapete; wall-peper; tapeta, kârpit]. Gen.: îmbrăcă-m nte de perete imprimată cu un desen colorat, care se lipeşte pe perete, înlocuind zugrăvtul. Se 811 confecfionează, de obiceiu, din hârtie, dar şi din pânză, din mătase, linoleum, materiale textile, piele sau placaj de lemn. Imprimarea tapetelor de hârtie se face la prese de imprimat de construcfie specială, întrebuinţând de cele mai multe ori cerneluri speciale, în general cerneluri acoperitoare. t. Tapiocă [TanHOKa; tapîoca; Sago, Tapioka; tapioca; tapioka]. Ind. alim.: Aliment făinos, care se prezintă ca un compus granulos, alb-gă,buiu, care confine amidon şi zaharuri uşor asimilabile şi numai mici cantităfi de proteine asimilabile. Se foloseşte, în special, în alimentafia copiilor. Tapioca se fabrică dintr'un tubercul care se cultivă în regiunile tropicale, rrsaniocuh — Se şi falsifică prin fabricarea din amidon de cartofi sau de porumb, după ce solubilizarea acestora a fost favorizată printr'o uşoară prăjire. 2. Tapiolit [TanHOJîHT; tapiolite; Tapiolit; ta-piolite; tapiolit]. Mineral.: Fe, Mn (Ta, Nb)2Oe. Mineral care are o compozifie asemănătoare cu compozifia tantalitului, dar care cristalizează în sistemul tetregonal. E negru, cu luciu puternic; în pulbere, e roşu-brun. s. Tapură [TpenţHHa pacTHJKeHHH; tapure; Dehnungsriss; crack; tâgulâsi repedes]. Metl.: Fisură pătrunsă, care poate începe dela suprafafă sau poate fi cuprinsă în întregime în interiorul unei piese metalice. Tapurile sunt datorite faptului că tensiunile cari se prcdjc în material, în cursul fabricării sau al prelucrării, depăşesc re-zistenfa de rupere a materialului. Perefii lor nu se sudează în cursul forjerii sau al laminării ulterioare. V. şi sub Fisură. 4. Tărăboanfă: Sin. Roabă (v.). (Termen regional, Moldova.) 5. TârâiaIă[0TCTaBaHHe6eryHKa;retardement du curseur; Zuruckbleiben des Laufers; retar-ding of she slider; futogyiiru visszamaradâsa]. Ind. text.: 1. Rămânerea în urmă, pe inel, a cursorului (V. Cursor de ineluşe) antrenat de fir, al maşinii de filat cu inele, fafă de fus, în mişcarea sa da rctafie. — 2. Raportul dintre numărul de spire de fir înfăşurate pe minut de maşina de filat cu inele şi numărul de rotafii pe minut ale fusului maşinii. Târâiala produce înfăşurarea firului pe feavă. Ea e determinată de următorii factori: greutatea cursorului, care trage firul în jos; forfa centrifugă, care tinde să-l depărteze lateral; forfa de tracfiune, care acţionează asupra firului cuprins între cursor şi feavă (componenta ei radială trage cursorul spre axa fusului, iar datorită componentei ei tangenţiale, cursorul se deplasează pe inel); forfa de frecare a cursorului pe inel, tangenfială la el şi având sensul contrar sensului de înaintare a cursorului; forfa care trage firul prin ochiul conducător spre trenul de laminare; rezistenfă opusă de aer înaintării cursorului şi a porfiunii de fir (balonul) dintre ochiul conducător şi cursor. Datorită acestor solicitări, la cari e supus firul la maşina cu inele, posibilităţile de a fila fire subfiri cu torsiune mica sunt limitate. e. Ţârâitoare. V. Târşitoare. 7. Taramelit [TapaMeJlilHT; taramellite; Taramel-lit; taramellite; taramellit]. Mineral.: B32Fe2(Si5Ol5). Silicat bazic de bariu şi de fier, natural, care se prezintă sub forma de mănunchiuri fibroase şi de agregate roşii-brune. 8. Tarapacait [TapananaHT; tarapacaite; Tarapacait; tarapacaite; tarapakait]. Mineral.: K2Cr04. Cromat de potasiu, natural, cristalizat în sistemul rombic, isomorf cu mascagninul. 9. Tarar [3epH00HHCTHTejibHaH ManiHHa; tarare; Staubmuhle, Fegsmuhle; fanning machine; tisztito-rosta]. 1. Ind. alim.: Separatorul cu curent de aer, cu site, folosit pentru separarea seminţelor bune de impurităţi uşoare, de corpuri străine, de seminfe rele, etc., numit în agricultură vân-turătoare (v.). Termenul se utilizează în morarii 10. ~ [3epH00HHCTHTeJibHaH MaiUHîia; tarare; Getreideschuringe; winnowing machine; gabonaelvâlaszto]. 2. Ind. alim.: Maşină pentru Tarar aspirator. f) batiu; 2) alimentare; 3) ciur de bulgări; 4) şl 5) ciur de boabe, respectiv de praf; 6) ieşirea grâului curăţit; 7) ieşirea prafului separat de ciurul (5); 8) ieşirea corpurilor mari (porumb, fasole, etc.); 9) perii de praf; 10) exhaustor; 11) şi 12) canale peniru impurităţi uşoare, separate prin aspiraţie; 13) pungi de depunere a impurităţilor uşoare; 14) evacuarea impurifă.ilor uşoare; 15) evacua?ea prafului; 16) clapete de reglare a curentului de aer. curăfirea cerealelor de impurităfi (pământ, nisip, pleavă, boabe sec», etc.), înainte de însilozare sau înainte de măcinare, la care separarea se face într'un curent de aer şi se bazează pe di-ferenfa dintre greutăfile specifice ale grăunfelor şi impurităţilor. Sin. Tarar aspirator. ii. Tărâfe [oTpydp; son; Kleie; bran; korpa]: Resturi dela măcinarea cerealelor, constituite din învelişul bobului şi din particulele celulozice ale endospermului» Tărafele rezultă din extrâcfiă complementară, dela 83***100, sau dela 94--100, în special dela maşin le de curăfit, cari le separă din făina destinată panificării. Târâtele sunt constituite, în cea mai mare parte, din celuloză; ele au forma de pelicule mici, la cari au aderat mici particule de amidon şi de săruri minerale, de vitamine Bi (aneurină), B2 şi E, ca-rotină şi uleiu. Tărâfele constitue un nutref foarte valoros, atât pentru vitele cornute mari, de muncă, şi pentru cornutele de lapte, în amestec cu nutref verde sau murat, cu leguminoase suculente, etc., cât şi pentru porci. 1. Tărâfe de lemn: Sin. Rumeguş de lemn (v.). 2. Taraxac [Kopenh 0AyBaH4HKa; racine de dent de lion; Lowenzahnwurzei; dandelion root; oroszlânfog-gyoker], Ind. alim., Farm.: Rădăcina plantei ierboase Taraxacum offfdnale Wigg., din iamilia compozeelor, care creşte în regiunile temperate. Rădăcina e fuziformă, simplă sau ramificată, lungă de 10--20 cm, moale, cu un conţinut lăptos, când e proaspătă, şi dură în stare uscată; e inodoră şi cu gust amar. Confine cca 24% inuiină, zahăr, un hidrat de carbon (levuiina), şi o substanfă amară, taraxacina. Se întrebuinfează, în unele fări, ca înlocuitor al cafelei, cum şi în medicină, ca aperitiv, ca tonic şi ca diuretic. Sin. Dinte de leu. s. Tăibunfaş: Lucratorul dela ocneie de sare, care execută transportul şi depozitarea sării în salină. (Termen regional, Moldova.) 4* Tarhutif [TapCyTHT; tarbuttite; Tarbuttit; tarbuttite; tarbuttit]. Mineral.: Zn2(0H)P04. Fosfat bazic de zinc, natural, cristalizat în sistemul tri-clinic, incolor sau cu diferite colori. s. Tarcău, gresie de ~ [necHAHHK H3 Tap-K3y; gres de T.; T. Sandstein; T. sandstone; T. homokko]. Geoi.: Gresie masivă, micacee, cu ciment calcaros şi cu intercalaţii de marne micacee roşii-cărămizii. Reprezintă faciesul infern al Eocenului din pânza de Tarcău (Carpafii Orientali). 0. Taref [ApeBOTOHeiţ (qepsbt); taret; Bohr-wurm, Schiffswurm; ieredo; hajokagylo, fafuro-kagylo]: Gen de molusce lamelibranhiate (Fe-redo navalis), răspândit în toate mările, vermi-form, cu lungimea de 15---20 cm. Perforează lemnul care se găreşte în apă. 1, Targă [HOCHJina; civiere, brancard; Trag-bahre; stretcher, hand barrow; hordâgy, hordolap]. Gen,: 1, Pat de pânză (brancardă), cu două perechi a a) de beton; I de brafe, purtat de doi oameni, care serveşte la transportul bolnavilor sau al accidentaţilor.*—2. Cs.: Platformă cu două perechi de brafe, penfru a fl pur» tată de doi oameni, care serveşte la transportul diferitelor materiale pe distanfe scurte (de cca 20"«80 m), în special pe schele, pe eşafodaje sau pe suprafefe înclinate, unde accesul altor mijloace de transport e greu.— în construcfii se foloseşte sub următoarele forme: Targă de beton (v. fig. a), care serveşte la transportul pământului, al betonului, al cărămizilor şi al altor materiale de construcţie, în bucăfi sau în vrac. Platforma tărgii are, pe trei părfi, margini înălfate cu 10 cm, pentru refinerea materialului încărcat. Targa se descarcă prin inclinare spre partea liberă. Targă de mortar (v.fig. b), care serveşte la transportul mortarului şi al altor materiale plastice. E o cutie de lemn, de obiceiu de 800X500X300 mm, cu patru mânere. în industrializarea procesului de construcţie, tărgile au fost înlocuite cu conteinere (v. S.), specifice fiecărui fel de material. 8. Tarieră: Sin. (parjial) Sfredel pentru lemn, Burghiu penfru lemn. V. Burghiu răsucit în volută, sub Burghiu pentru lemn; Sfredel-lingură, sub Lingură, sfredel - 9. Tarif [ueHHHK; tarif; Tarif; tariff, rate; tarifa, fuvar]. Gen.: Tablou cuprinzând prefuri unitare sau specifice pentru furnituri sau servicii, în special pubîice, şi condifiunile de aplicare a acestora. Prin tarif se urmăreşte să se stabilească şi să se asigure valorificarea corespunzătoare, uniorm şi general valabilă, pentru anumite produse şi servicii, Prefurile tarifare se stabilesc în urma unei analize a cheltuelilor pentru prestarea serviciilor sau livrarea produselor. 10. ~ de energie electrică [TapH(J) 3JieKTpH~ H0CKOH 3HeprHH; tarif pour l'energie elec-trique; Tarif fur elektrische Arbeit; rate for electric energy; vi|!amosenerg:a-tarifa]: Tarif referitor Sa prefurile unitare sau specifice ale energiei electrice furnisate, cuprinzând şi condifiunile de aplicare a acestora. Prefurile specifice sunt raportate la instalafia consumatorului, ia energia consumată, la puterea finută la dispozifie, la orele, eventual lunile în cari se -consumă energia electrică respectivă, Tarifele de energie electrică se aplică de întreprinderile cari furnisează consumatorilor ener- b ->) de mortar. | gie electrică. (Consumatorul e ce! care preia | energia electrica într'o singură insfalafie; o per- soană fizică sau juridică poate reprezenta, deci, în acelaşi timp, mai muiji consumatori, dacă posedă mai multe instalafii electrice, situate în locuri diferite).— Din punctul de vedere tarifar, consumatorii se clasifică în mari consumatori industriali, mici consumatori industriali, iluminat şi utilizări casnice, iluminat public, iluminat general (instituţii, magazine, etc.). Tarifele de energie electrică se stabilesc pe baza unei analize a cheltuelilor generale şi specifice pentru producerea, transportul, distribufia şi predarea energiei electrice. Cota de contribufie a diferitelor grupuri de consumatori se stabileşte, în general, nu numai după energia consumată, ci şi după participarea la vârful maxim anual de sarcină, de care depind investifiile în instalafii electrice de producere, transport şi distribufie.— Buna utilizare şi randamentul acestor instalafii depinzând, In mare măsură, de forma curbei de sarcină, participarea la vârful de sarcină şi energia consumată în orele (de noapte) cu sarcină mică pot influenfa substanfial tarifele cari se fixează pentru diferite grupuri de consumatori. După grupurile de consumatori, tarifele se împart cum urmează: tarif de iluminat general, apli:at consumatorilor pentru iluminat, pentru instituţii, magazine, etc., tarif de lumină casnic, aplicat consumatorilor pentru iluminat şi utilizări casnice, tarif de iluminat public, pentru iluminatul străzilor, al parcurilor, etc., tarif de mici consumatori industriali, tarif de mari consumatori industriali. Prin felul cum sunt întocmite, tarifele pot să stimuleze sau nu pe consumatori să preia într'un anumit fel, în anumite cantităfi sau cu anumite puteri, energia electrică. Măsurile tarifare au şi aspecte sociale. în statele socialiste şi de democraţie populară, tarifele de energie electrică pentru iluminat au o valabilitate generală, pentru întreagă {ară. Tarifele de forfă motoare au o structură uniformă (în general, tarif monom până 1a tarif binom peste 50 kW). Această organizare tariară contribue la înaintarea tehnică a industriei şi la ridicarea standardului de vieafă al celor ce muncesc. Stabilirea preturilor unitare de vânzare a energiei electrice printr'un tarif care cuprinde con-difiunile de vânzare se face pe baza următoarelor elemente: Elementele luate în consideraţie la stabilirea prefurilor sunt: cheltuelile repartizate pe categorii, cari depind de puterea instalată, de energia produsă, distribuită şi furnisată; cheltuelile generale, cheltuelile de predare, amortisările cheltuelilor de investifie „instalafii", necesităfile sociale şi economice de ordin general, caracterul şi resursele grupurilor de consumatori. Preful de cost al energiei furnisate fiecărui grup se stabileşte din analiza cheltuelilor repartizate pe grupuri de consumatori (de iluminat general, casnic, public, de forfă motoare, tracfiune electrică, electrocăldură, electrochimie); îh funcfiune de energia consumata, de durata de utilizare a puterii puse la dispozifie, de, participarea la vârfurile de sarcină a sistemului elec-troenergetic, de numărul consumatorilor. Prefurile tarifare specifice pot fi: Taxă de predare: Taxă independentă de energia electrică consumată, pentru punerea la dispozifie a instrumentelor de măsură şi efectuarea operafiunilor de citire, contabilizare, încasare,, etc. Ea se încasează, în general, lunar. Această taxă nu se mai percepe în fara noastră. Pref de bază: Pref de energie electrică consumată, perceput pentru finerea la dispoziţie a uneiputeriîn vederea consumului,preful depinzând de mărimi cari sunt. în general, caracteristice puterii absorbite; de exemplu: puterea racordată, angajată sau măsurată, dar şi numărul camerelor, suprcfafa lor, etc. Pref de energie: Pref pentru energia consumată, pe lângă care se pot percepe un pref de bază şi o taxă de predare. Pref global: Pref independent de energia electrică consumată, prevăzut pentru deservirea cu energie electrică a unei instalafii sau a unui aparat. Preful poate depinde de puterea instalată, de puterea instalată şi durata de utilizare, etc. După structura tarifelor, ss deosebesc: Tarif global: Tarif care prevede un singur pref global pe lună, în funcfiune de puterea şi de felul receptoarelor consumatorului. Tarif de energie: Tarif care prevede un pref fix pentru unitatea de energie consumată. Se numeşte şi tarif monom. Tarif cu pref de bază sau tarif binom: Tarif cu un pref de bază şi un pref de energie. Exemplu: suma de plată se compune dintr'un pref de bază, pentru punerea la dispozifie a puterii, şi un pref de energie pentru cantitatea de energie consumată. Tarif cu trepte de consum: Tarif la care, afară de preful de predare, se percep prefuri unitare de energie diferite, preful unităfii de energie consumată fiind micşorat dela o anumită cantitate de energie în sus. După cum cantitatea de energie limită depinde sau nu depinde de o mărime oarecare, se deosebesc: tarif cu trepte fixe sau tarif bloc, şi tarif cu trepte variabile. Mărimea de care poate depinde energia limită, la care se schimbă tariful, poate fi puterea măsurată, puterea instalată, suprafafa sau numărul camerelor, anotimpul, etc. La tariful cu trepte fixe, cantitatea limită de energie, fixă, a cărei depăşire atrage micşorarea prefului de energie, este aceeaşi pentru tofi consumatorii deservifi după acelaşi tarif bloc. Tarif cu eşeloane sau de utilizare: Tarif la care, afară de un pref de predare, se percepe un singur pref de energie, care depinde de consumaţie, în sensul că, dacă depăşeşte o cantitate oarecare de energie consumată, preful unităfii de energie se reduce pentru toată energia consumată. Cantităfile de energie pentru cari se va face o micşorare a prefului unitar pot depinde de âu mărimi ca puterea racordată, numărul camerelor, suprafafă, etc. Tarif orar multiplu: Tarif la care se percep mai multe prefuri ale un tăţii de energie, după orele zilei sau ale nopţii, în ceri se consumă energia Tariful se numeşte ublu, când are două prefuri, şi triplu, la trei prefuri unitare. Tarif cu ore de restricfie: Tarif la care consu-mafia în enumite ore ale zilei (în general, orele de vârf) e interzisă sau e redusă la o anumită putere. i. Târîrea frecvenfel [H3MeHeHHe nacTOTbi; entraînement de la frequence; Zieherscheinung; frequency drive: f/ekvenciavâltozâs]: Fenomen I. Oscilator la care s'a cuplat un circuit exterior. Cf), Lr ) capacitatea şi coeficientul de inducfie proprie a circuitului exterior; M), M|J şi A4«j coeficienfi de inducfie mutuala; C) şi L) capacitatea şi coeficientul de inducfie proprie a oscilatorului. în care se schimbă frecvenfa unui oscilator electronic, cândse variază elementele unui circuit r-% II, Curbele de”variafie a frecventei oscilatorului din fig. i. afuncl când se consideră M2 = 0 şi se variază capacitatea circuitului exterior. a) cuplaj sub cel critic; b) cuplaj egal cu cel critic; cj cuplaj mai mare decât cel critic; f) frecventa oscilatorului sub influenţa circuitului exterior. UI. Curbele-de variafie a frecvenfei oscilatorului din fig. I când şi ss variază capacitatea circuitului exterior. Ca parametru s'a luat exterior, cuplat cu oscilatorul. Fenomenul prezintă interes în teoria generală a oscilatoarelor electronice, în studiul emiţătoarelor—şi penfru unele metode de măsură a frecvenfelor radio. De exemplu, dacă se studiază fenomenul pe un sistem de tipul celui din fig. /, şi se consideră nulă inductivitatea mutuală M2 (M2 = 0), se obfin curbele de variafie a frecvenţei din fig. II; dacă M2 are însă o valoare mare, aspectul fenomenului se schimbă, obfinându-se curbele de variafie din fig. III. 2. Târlie [caHKH; luge; Rodelschlitten; hand sled; rodii]: Sanie mică. s. Târn [MeTJia, BeHHK; ramon; Besen; besorrJ sepru]: Mătură lungă, făcută din nuiele. 4* Târnă. Ind. far.: 1. Coş de nuiele împle-tite, cu două toarte, mai lung la gură decât la fund. Serveşte la culesul şi ia încărcatul în car al porumbului, al dovlecilor, strugurilor, etc. — 2, Stup de albine făcut din nuiele împletite. s. Târnăcop [KHpKa; pioche; Spitzhaue, Keil-haue; pickaxe; csâkâny]. 1. Unealtă constituită dintr'o bară masivă de ofel, curbată prin forjare, având aproximativ la mijloc o gaură transversală pentru coada de lemn — şi care are ambele capete ascufite, sau numai unul dintre ele ascufit, iar celălalt lăfit sau în formă de pană (v. fig. I). Coada de /.Târnăcoape penfru minerit, standardizate, a) târnăcop cu două capete ascufite, pentru desagregarea rocelor; b) târnăcop cu un cap ascufit şi un feiş, penfru săpat; 1) vârf; 2) tăiş; 5) manşon de protecfiune. lemn se fixează, în general, printr'un manşon de protecfiune. Târnăcopul e folosit în minerit (la desagregarea rocelor, a terenurilor pietroase şi la tăierea rocelor moi), la săpat, etc. Se mai construesc târnăcoape cu un singur braf (v. fig. II) şi târnăcoape de dimensiuni mici, folosite, de exemplu, de alpinişti; acestea pot fi mânuite cu o singură mână. — 2. Corpul de ofel al târnăcopului, în accepţiunea Târnăcop 1. 6. ~ penfru burat [KHpKâ, no#6oâKa; pioche â bourrer; Stopfhacke; pick; alâvero csâkany]: Târnăcop cu un cap ascufit şi cu celălalt cap lăfit, dis- folosit Ia burarea (tndesarea) balastului sub traversele de cale ferată, cum şi Ia scoaterea acestui balast, Ia lucrările:de întreţinere a liniei (v.fig.111). II. Târnăcop cu un braf, pentru minerit. III. Târnăcop pentru burat. 1. Târnăcop, topor- V. Topor-iârnăcop. 2. Târnaf. Cs.: Prispă mai ridicată, în partea dinainte sau de jur împrejurul casei ţărăneşti, la care se ajunge suind 5“-6 trepte, Spre deosebire de prispă, [fârnaful e pardosit uneori cu lespezi sau cu duşumea. s. Tarod: Sin. Burghiu de filet (v.). 4. Târpan [Koca ajih KaMbiina; faux pour roseaux; Schilfsense; reed scythe; nâdkasza]. Agr.: Coasă foarte ascufită, folosită la tăierea stufului, din barcă sau de pe uscat. 5. Târşifoare [noJieBae BOJiOKyma, nuieH(J); herse â traineau; Ackerschlichte; field drag; talaj-sîm to, szântos simito], Agr.: Unealtă agricolă, folosită în special primăvara, pentru netezirea arăturilor de toamnă. Târşitoarea simpli (v. fig. I) se mai grele, metalice, sau târşitori combinate, — Târşitoarea combinată se compune dintr'o tar-şitoare simplă, Ia care se adaugă, înaintea barelor de netezire, fie o bară cu cuie, pentru spargerea şi efânarea pământului, fie un cufit inclinabil, care taie crestele brazdelor şi bulgării mari, fie ambele aceste organe (v. fig. /J). I. Târşitoare simplă. 1) barâ de netezire; 2) lanf de legătură; 3) bară de tracfiune; 4) cârlig da tracfiune. compune din mai multe bare de netezire (1)> în general de lemn şi cu secfiunea pătrată, aşezate paralel şi legate între ele cu lanfuri (2); barele de netezire sunt dispuse în unul sau în mai multe şiruri (câmpuri), după lăfimea de lucru, legate cu lanfuri de o bară comună de tracfiune (3). Pentru ca barele să nu se uzeze repede, se căptuşesc cu tablă pe fefele lor active. Pentru soluri compacte sau cu crustă se folosesc bare II. Târşifoare combinată Ş. B.- 2,5, tip sovietic. 1) bară de netezire; 2) lanf de legătură; 3) cufit inclinabil; 4) pârghie de inclinare a cufitului; 5) sector pentru fixarea cufitului la anumită inclinare; 6) bară cu dinfi; 7) bara de tracfiune; 8) cârlig de tracfiune. Pământul lăsat din toamnă în brazde se usucă, primăvara, repede şi neuniform; prin netezirea cu târşitoarea, el se usucă mult mai încet, deoarece rămâne o suprafafă liberă mai mică, iar la suprafafa arăturii se formează un strat afânat de pământ, care împiedecă evaporarea apei din sol. Târşitoarea e folosită şi la arăturile de primăvară, în acelaşi scop. La însămânfările cu seminfe mici, netezirea în prealabil a solului permite îngroparea seminfelor Ia adâncime uniformă, cu maşina de semănat, iar la semănatul seminfelor mari, prin legarea târ-şitorii de maşina de semănat, se netezeşte solul şi se astupă rigolele lăsate de brăzdarele maşinii. Pentru o utilizare optimă, târşitoarea trebue trasă oblic fafă de direcfia brazdelor, Sin. Ţârâitoare. «. Tarfaj: Sin, Scoarfele cărfii (v.). 7* Tarfraf [TapTpaT; tartrafe; weinsteinsaures Salz; tartrate; borko], Chim.: Fiecare dintre sărurile şi esterii acidului tartric (v.). Se întrebuinfează mult în medicină. Dintre tartrafii acizi se întrebuinfează cel mai mult tartratul acid de potasiu sau bitartratul de potasiu (v. sub Potasiu), şi anume ca purgativ sau în compozif a unor prafuri de dinfi. Dintre tartrafii neutri se întrebuinţează multtartratul.neutru de potasiu (v. sub Potasiu), ca diuretic şi purgativ, tartratul neutru de scd'u, ca şi cel de potasiu, tartratul de magneziu, suc-cedaneu al cifratului de magneziu, etc.; dintre tartrafii dubli se întrebuinfează cel de sodiu şi de potasiu (sarea la Rochelle), tartratul de potasiu şi amoniu, succedaneu al sării la Rochelle, etc.; dintre cei complecşi, emeticul (v.), antimo-niotartratul acid de potasiu (v. sub Potasiu), bo~ rotartratul de potasiu, diuretic şi purgativ, feri-tartratul de potasiu, tartrobismutatul de sodiu, tartrobismutatul de sodiu şi potasiu, tartrobismu» fătul de uraniu şi amoniu (ca antisifilitice). u Tarfiazlnă [TapTpaiţHH; tartrazine; îartrazîn; tartrazine; tartrazin]. Chim.: Materie colorantă galbenă, pirazolinică; e foarte rezistentă la lumină. E întrebuinţată la vopsirea lânii şi a mătasei în galben, şi drept colorant pentru filtrele de lumină, în fotografie. Există sub următoarele două forme iautomere: H08S-C6H4*NH*N =C—COv >N-~ C6H4S03H HOOC—C = N/ 4 3 forma hidrazinică H03S*C6H4—N = N—CH—CCX C0H4-SO3H HOOC—C = NX 8 4 3 forma azoici a. Tartric, acid ~ [BHHHan KHCJiOTa; acide tartrique; Weinsăure; tartric acid; borkosav]. Chim.: HOOG—CHOH—CHOH—COOH, oxiacid organic, care există în patru modifica}» stereoisomere: Acidul dextrogir se găseşte în cantitate mare în natură (în fructe), liber sau ca sare depo- ^ iasiu, de calciu sau de HOOC-C-C-COOH magneziu. Se prezintă j j cristalizat sub formă de j_j qH prisme, cu p. t. 170°. ac(d tartric dex)rogir foarte solubile în apă, mai pufin în alcool. Solufiile sale rotesc planul de polarizafie spre dreapta (—). Se prepară industrial din tirighie (v.). Prin încălzire cu acid sulfuric Ia 100° se descompune într'un amestec de oxid de carbon, bioxid de carbon, acetalde-hidă, acetonă, acid acetic, acid formic, acid pi-rtivic, etc. Prin fierbere cu solufii diluate de acid mineral sau hidroxid de sodiu trece în acid tartric racemic şi în acid mesotartric. Are acfiune reducătoare, reducând azotatul de argint amo-niacal. Este folosit mult în industria alimentară, Ia fabricarea bomboanelor, a limonadelor, etc. şi în medicină (v. Tartrat).-— Acidul levogir se poate prepara din acidul tar-trie racemic, prin sein- H dare. Are proprietăfi HOOC„i C—rnoH fizice identice cu ale HOOC \ ^ COOH acidului tartric dex- QH H trogir, afară de ro- ,cid tartric levogir tafia specifică, de semn contrar. Are pufină importanfă practică. —Acidul tartric racemic se găseşte în mică proporfie, pe COOH COOH I I H—C— OH HO— C—H I + | HO—C—H H—C—OH I I COOH COOH acid farfric racemic lângă acidul tartric dextrogir, în fructele verzi. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p. t. 206°; e foarte solubil în apă, mai pufin în alcool etilic. încălzit cu acid clorhidric diluat, trece parfial în acid mesotartric. — Acidul mese* tartric e inactiv prin compensafie intramoleculară. Are p. t. 140°. E mai pufin solubil în OH OH apă,.de^ât, celejal.te HOOC-C-C-COOH modificafu ale acidului j | farfric. Prin încălzire j_j j_j cu apă la 175°, sau acidu| mesotartrlc cu solufii de acizi minerali sau alcalii, trece parfial în acid tartric racemic. s. Tarfru [bhhhbih KaMeHb; tartre; Weinstein-krusfe; tartar; borkokereg]. Ind. alim.: Sediment care se formează în fundul zăcătorilor sau al butoaielor cu vin nou, şi care e format din două săruri: bitartratul de potasiu sau crema de tartru,— şi tartratul neutru de potasiu. Serveşte ia fabricarea acidului tartric. Sin. Tirighie; Piatră de vin, 4. Tasă. Foto.: Sin. Cuvetă (v.). s. Tasare [ocaAKa,npocaflKa; tassement; Sen-kung, Setzung; settling, settlement; siippedes]. 1. Tehn.: Coborîrea nivelului unui material gra-nular, în strat sau în formă de masă acumulată, în urma micşorării volumului golurilor dintre granule, datorită aefiunii greutăţii proprii sau a unei presiuni, eventual accentuată de micşorarea forfelor de legătură dintre granule (de ex. tasa-rea pământului, tasarea rambleurilor). Prin extensiune, se numeşte tasare orice retragere (chiar şi laterală) a suprafefei unui material granular, sau a unei lucrări din material granular, în urma micşorării volumului dintre granule, din cauzele indicate mai sus.— 2, Cs..* Coborîrea nivelului planului de rezemare al unei construcfii sau al unui element de construcţie, în urma deformării reazemelor sau în urma tasării stratului de fundafie.— 3. Diferenfa dintre nivelurile unui orizont, înainte şi după ta-saree în sensul Tasare 1. — 4. Diferenfa dintre nivelurile unui p’an de rezemare, înainte şi după tasarea în sensul Tasare 2. — Tasarea fundafiilor: Tasare a fundafiilor construcţiilor,- care poate fi provocată: de încărcări statice (prin îndesarea straturilor de teren pe cari stă construcfia); de refularea terenului; de efecte dinamice (ale maşinilor, circularei, cutremurelor, exploziilor); de modificarea regimului hidrologic (prin coborîrea nivelului apelor subterane, la regularizarea râurilor, la construcfiile de canale, la desecare, secetă, etc.; prin ridicarea nivelului apelor, la construcţia de baraje, prin sporirea incidentală a conţinutului de apă în rambleuri, după ploi); de excavafii (produse natural, prin prăbuşiri, sau artificial, prin lucrări de mine, tuneluri, metrouri, lucrări de construcfie în terenuri învecinate); de eroziuni (produse prin disolvarea sărurilor din pământ, prin ruperi de conducte la instalaţiile de apă şi de canal, prin spălarea nisipurilor curgătoare); de alunecări de teren şi de modificările chimice ale subsolului (descompunerea nomolurilor, a marnelor, etc.). Datorită încărcării, se produc fasări uniforme şi neuniforme. La cele uniforme, liniile de transmitere a sarcinilor în teren nu se intersectează la nivelul la care se măsoară; ele se produc când încărcările sunt uniforme pa suprafefe întinse (de ex. folosirea unui strat uniform de nisip sub radier, Sau coborîrea nivelului apelor subterane). lăsările neuniforme se produc când stratele geo-.log’ce de sub sarcină au grosimi şi structuri diferite, când sarcinile din construcfie sunt repartizate neuniform (rambleu cu variafie mare de înălţime dela piciorul la mijlocul lui, etc.); când fundafiile sunt da tipuri diferite (construcfie parţial pe piioti, parfial pe tăipi; construcfie cu niveluri diferite ale tălpilor); când extremitate uniform încărcate cedează din cauza refulării terenului; când construcfiile alăturate se influenţează întră ele. Prin felul lor de acfionare asupra terenului, construcfiile pot da şi îndesări laterale ale straielor; de ex. culeea unui pod boltit transmite -terenului sarcini înclinate. Se adrrrte, într’o primă aproximaţie, pentru •nevoile calculului fundaţiilor, că presiunile transmise pe planul tălpii sunt uniforme (talpă rigidă), ceea ce conduci la tasări uniforme. Printr'o îmbunătăfire a calculului şi, mai ales, printr'o mai bună considerare a faptelor de observaţie, o primă ipoteză de repartizare (neuniformă) a tasă-filor dm sarcini uniforme, sau neuniforme şi concentrate, se exprimă prin coeficientul de balast C (v.) sau coeficientul patului, sau coeficientul de tasare, egal cu câtul dintre pres;unea locală ş\ tasare. Recent, terenul e asimilat cu un corp continuu, omogen şi elastic, care umple serriispafiul de sub fafa terenului; proprietăţile elastice ale acestui corp sunt caracterizate prin modulul de deformafie sau de compresibilitate E0 (v. Pământ, compreşibilitatea unui ^) şi prin coeficientul lui 5Poisson v0 (v.). Ca formulă de bază pentru determinarea tasăr rilor terenului sub fundafii (grinzi şi blocuri) se foloseşte formula de mai jos, a cărei integrare se efectuează pe întreaga suprafafă de reazem dreptunghiulară care transmite presiuni pe teren: în această formulă, w e tasarea, iar r e d»stanfa dintre punctul de aphcafie al sarcinii P şi punctul în care se calculează tasarea. în cazul deplasări or provocate de sarcinile q (r') în t m2, (în locul sarcinii P), se înîocueşte în formulă sarcina P cu q (r') r' dr' d^, în care r' •e distanfa dintre suprafafă şi centru; p e ungh ul care corespunde cu elementul arctlui şi limitează suprafafa. Calculul acestor funcfiuni fiind dificil, s'au întocmit tablouri şi grafice pentru folosirea lor. Tasările probabile ele fundafii or construcţiilor trebue determinate în următoarele cazuri: dacă pământul d^ sub fundafie e compresibil; dacă Există diferenfă de tasare între două corpuri de construcfie alăturate, având fundafii diferite ca fbrmă şi încărcări deosebite ca valoare şi mod 817 de repartiţie; dacă în zonă învecinată fundafiei sunt prevăzute supraîncărcări pe timp îndelungat sau permanente (rambleuri, halde), ca ş» pentru construcfiile importante ca dimens;uni şi încărcări, fundate pe pământuri macroporice. Pentru determinarea tasărilor probabile sunt necesare: diagrama variaţiei sarcinii geologice sub planul de fundare; diegrama varafiei tensiunilor principale la adâncimea la care se calculează tasarea, datcrită încărcării uniforme transmise de construcţie pe planul de fundare; curbele de com-presiune-tasare (v. Pământ, compreşibilitatea unui ~) ale pământurilor compresibile din succe-s;unea straturilor zonei active; proflul geologic al zonei act ve.— Mărimea tasării specifice A H a unui strat elementar de pământ, de grosime H, situat sub fundafie, la adâncimea 2, se determ nă (în cm) cu formula AH = H epz, în care: eps este modulul di tasare corespunzător tensiunilor verticale pz. Tasarea totală EA// se obfine din însumarea tasărilor tuturor straturilor elementare compresibile, de sub zona activă a fundafiei. (Prin zonă activă se înfelege adâncimea până la care tensiunile verticale produse de încărcarea transmisă de fundafie dau o deformafie sensibilă pentru tasarea totală a fundafiei. în general, se consideră ca limită a zonei active adâncimea sub planul de fundare, pentru care tensiunea verticală pz scade sub 20% din sarcina geologică corespunzătoare). Tasarea pământului: Tasare a unui strat natural de pământ, datorită micşorării volumului golurilor dintre granule, în urma acfiunii unei presiuni care provine dela stratele de deasupra sau dela o construcfie, în urma vibraţiilor puternice (produse de cutremure sau de maşin») sau după imbi-barea cu apă. V. Pământ macroporic; Pământ, compreşibilitatea unui Tasarea rambleurilor: Retragerea treptată a suprafefei materialului din care e construit un rambleu. Tasarea începe odată cu construcfia rambleului şi încetează adeseori mult timp după executarea acestuia. — Cedările fundafiei rambleului, cari produc, de asemenea, deformafii ale rambleului propriu zis, nu sunt considerate tasări. Tasarea se datoreşte comprimării straturilor inferioare ale rambleului sub greutatea straturilor superioare, cari sufer, de asemenea, o comprimare din cauza vibraţiilor transmise de vehiculele cari cir:u ă pe rambleu. Acfiunea forfelor statice gravitaţionala este, în general, lentă; fo fele dinamice provoacă deformafii spontane, cari pot creşte până la surparea parfială a rambleului. Prin vibrafiile t'ansmise în masa rambleului supus forfelor dinamice se produce o micşorare a coeziunii materialului, care se manifes’ă printr'o curgere lentă, cu tendinfă de umflare laterală. Acfiunea forfelor statice şi a celor dinamice asupra particulelor din cari e constituit materialul rambleului se manifestă printr'un proces gradat de deformafie, care începe prin schimbarea texturii materialului, sfârşind cu schimbarea lui* 52 - >i. 818 structuralei, prin deformafia plastică a granulelor (fac excepfiune rambleurile de balast sau de piatră). în construcfia unui rambleu se caufâ să se scurteze timpul de îndesare naturală a masei rambleului, pentru a împiedeca tasările înainte de darea lui în exploatare. Asigurarea acestui echilibru stabil al masei se obfine prin compactare forfată, cu cilindre compresoare, cu vibratoare, compre-soare cu picior de oaie, compresoare cu pneuri multiple, etc. Eficienta mijloacelor de compactare depinde de natura materialului şi de gradul său de umiditate. E deci necesar să se determine în prealabil, în laborator, gradul de compactare maximă a materialului, în funcfiune de umiditate, iar pe şantier trebue realizată umiditatea optimă. încercările de laborator executate asupra probelor de material dau, de asemenea, indicaţii asupra mijlocului de compactare adecvat. Deoarece, cu toate măsurile de prevenire, se produc totuşi tasări în prima perioadă de exploatare a rambleurilor, se prevăd dela început înălţimi de rambleu mai mari decât cele din proiect. Tasările neprevăzute se datoresc, în general, unei execuţii nesatisfăcătoare din punctul de vedere al compactării (straturi de material prea groase, utilaje prea uşoare, material cu umiditate necorespunzătoare, etc.) sau intemperiilor din timpul execuţiei rambleului (ploi abundente, înghe), scurgerea apei superficiale neasigurafă). Dacă în corpul rambleului poafe fi reţinută apa, din cauza suprapunerii unui strat de material permeabil peste un strat pufin permeabil, trebue luate măsuri speciale de drenare (se prevăd pante transversale de cca 4% la suprafafa stratului mai pufin permeabil, cu scurgerea spre taluze), evitându-se construcfii de rambleuri din materiale cari au capacitate d 3 drenare variabilă şi cari ar putea refine apa în corpul rambleului (de ex. din balast acoperit cu pământuri argiloase). Un material de bună calitate are o contracfiune în volum totală mai mică decât 5%; materialele a căror contracfiune totală depăşeşte 10% sunt improprii pentru lucrările de terasamente. Pământurile gelive pot fi folosite la construcfia rambleurilor, numai dacă pot fi ferite de apele freatice. Pământurile plastice, a căror limită de curgere e cuprinsă între 35 şi 65, pot fi folosite la lucrările de terasemente numai dacă au anumite valori ale indicilor de plasticitate. Tasările rambleurilor de cale ferată pot fi corectate uşor prin burarea traverselor, astfel încât circulafa trenurilor să nu sufere. Tasările rambleurilor şoselelor cu îmbrăcăminte de asfalt sau de beton de ciment pot fi remediate numai prin desfacerea completă a îmbrăcămintei, prin completarea fundafiei şi refacerea îmbrăcămintei. Tasarea reazemelor: Tasare a reazemelor sistemelor static nedeterminate (grinzi continue, cadre, bolfi încastrate, placi, suprafefe autoportante), care introduce, în general, o distribufie deosebită a tensiunilor fafă de cea anterioară tasării. în cazul grinzilor continue pe reazeme elastice (sau cadre continue pe stâlpi elastici), se? produc denivelări ale reazemelor, cari se influenţează unele pe altele. Forfele pe grindă şi le* reazeme se stabilesc finând seamă de valorile mărimilor static nedeterminate, cari se obfin prin ecuafia celor cinci momente. în cazul bolfilor încastrate, tasarea relativă a reazemelor produce o modificare în repartifia?* tensiunilor; ea are, însă, o influentă mai mică^ penfru boltă, decât componenta orizontală a împingerii, care produce modificări mai substanţiale şi care se asociază modificărilor produse de~ contracfiunea şi de curgerea lentă a betonului.. în cazul plăcilor, influenfa reazemelor se studiază considerând ecuafia diferenţială omogenă. în cazul suprafefelor autoportante, felul reze-mărilor conduce la studiul unei ecuafii diferenţiale omogene (încărcări nule). Varietatea cazurilor e mare; în cazul unei suprafefe cilindrice,, se pot deosebi trei cazuri, după cum suprafafa reazemă direct pe ziduri, prin articulafii, respectiv pe grinzi de margine. în primul caz, con -difiunile de contur se pot exprima prin u — v — w=d = 0, adică săgefile după trei direefii normale şi rotirea sunt nule în orice punct al conturului. Aceste patru condifiuni sunt suficiente penîru a determina mărimile Mcp, Nţ, Nyx, Qqp în orice punct al suprafefei. Aici: My e momentul încovoiefor pe unitatea de lungime, al cărui vector e dirijat după tangenta la cerc; A’

i societăţi. Rolul principal în desvoltarea tehnicei îl are omul. „Tehnica fără oameni care să ş;-o fi însuşit este un lucru mort. Tehnica mânuită de oameni care şi-au însuşit-o poate şi trebue sB facă minuni". (I. Sta in, Problemele leninismului, E.P.L.P., 1952, ed. a lll-a, p. 510). Pentru diferitele ramuri ale Tehnicei, v. termenii respectivi. — 2. Ansamblul procedeefor unei profesiuni,. a. Tehnică grafică [nojiHrpa^HqecKan Tex-HHKa; technique graphique; graphische Technik-graph'c arts; grafikai technika]. Arte gr.: Tehnica* confecfonării formelor de tipar şi a imprimării.. V. sub Tipar. 10. Tehnico-sanifare, instalaţii ~ [caHHTapHO-TexHHH CKte oftopyAOBaHHe; instal'ations tech-nico-sanitaires; hygienisch technische Anlagen* sanitary technical installations; egeszsegugyi-mu-sz îki berendezesek]. Insf. san.: Nume comun pentru instalaţiile cari asigură, în interiorul încăperilor unui imobil, condifiunile de traiu favorabile sănătăţii şi confortului viefuitoarelpr cărora le sunt destinate, pentru a asigura con-d ţiuni optime de muncă şi de productivitate în uzine şi în fabrici, sau pentru a asigura o atmosferă favorabi ă unui anumit proces tehnologic, prin punerea la dispoziţie a apei de băut,» de spălat şi pentru curăţenie, prn îndepărtarea apelor uzate, prin încălzire, schimb de aer şr condiţionarea acestuia, etc. Sunt instalafii tehnico-sanitare instalafii le sanitare, instalaţiile interioare de canalizare, instalaţiile de încălzit, de râcorire* de ventilaţie, de alimentare cu apă, de apă caldă. 11. Tehnoredactare [TexHHsecKoe pezţaKTH-poBaHHe; redaction technique; Technoredaktion; technical redaction; muszaki szerkesztes]. Arte gr.t Proiectarea procesului tehnologic de fabricafie a produselor finite ale industriei poligrafice (cărţi, broşuri, reviste, ziare, afişe, etc.) şi a aspectului lor exterior, pe baza unui manuscris definitiv. Prin tehnoredactare se obţin o calitate buna a aspectului grafic al lucrării şi economii de material şi de muncă. 12. Teică. Ind. far.: 1. Jghiab de lemn sau de beton, din care beau apă vitele şi pasările, r— 825 2. Parte componentă a coşului de moară ţărănească (v. şub Moară). u Teină. Chim.: Sin. Cafeina (v.). 2. Teineif [leHHeHr; teineite; Teineit; teineit; teineit]. Mineral.: Cu [(Te, S) 04] • 2 H20. Sulfat şi telurat de cupru, natural. Mineral albastru deschis, cristalizat în sistemul, rombic. s. Teiu [JIHna; tilleul; Lin de; lime-tree; hârsfa]. Bot.: Tilia tomsntosa Monch. Arbore din familia liliaceelor, care creşte până la 20 m înălţime, comun în pădurile dela câmpie şi de dealuri, cu lemn alb-roşietic, moale, uşor, poros, omogen, nerezistent, propriu pentru confecfionat mosoare, modele de turnătorie, clape de pian, sculpturi, rame de tablouri, planşe de desen, mese de croitorie, lemn ascuns în mobile, chibrituri, pastă de celuloză. Cărbunele de lemn de teiu e întrebuinţat la fabricarea pulberii şi a creioanelor de desen. Scoarfa, foarte fibroasă, tenace, se întrebuinfează ca material pentru legat (liber de teiu). După topire în apă, fibrele rezultate (teiu topit) se întrebuinfează pentru a confecţiona sfori, frânghii, rogojini. Florile, melifere, sunt folosite în farmacie ca antispasmodic, sudorific, digestiv. 4. Tejghea de tâmplărie. Ind. lemn.: Sin. Banc de tâmplar (v.). s. Telautograf [TeJieaBTorpacf»; telautographe; Telautograph, Fernschreiber; telautograph; tâv-gepiro]. Te/c.: Aparat prin care mişcările unui creion, care e solidar cu piese articulate şi condus cu mâna în partea transmifătoare, se reproduc pe cale electrică, în partea receptoare, de un stil care e solidar cu piese articulate, astfel încât acesta să asigure o reproducere exactă a scrisului sau a desenului executat de creionul din partea trans-mifătoare. e. Telebusolă [zţHCTaHiţHOHHbift KOMiiac; tele-compas; Fernkompafy; tefe-compass; tâv-irânytu]. Av.: Busolă, în genera! magnetică, ale cărei indicafii sunt transmise la distanfa, pe cale electrică sau pneumatică, la unu sau la mai multe instrumente indicatoare, situate în diferite punct? ale unui avion (la pilot, îa telegrafist, etc.). Se aşază în coada avionului sau în vâifdl aripei, spre a fi sustrasă acţiunii magnetice a maselor metalice ale rrotoare'or şi armamentului. 7. Teleclinomefru [TejieK/iHHOMeTp; teleclino-mefre; Teleklinometer; teleclinometer; teleklino-metsr], Expl. pefr.: Aparat pentru măsurarea incli-nafiei fafă de verticală a axei unei găuri de sondă, cum şi pentru transmiterea la suprafafă a valorii măsurate. V. şi Inclinometru. 8. Telecomandă [TeJieynpaBJieHHe, /ţaJibHO-ynpaBJieHHe; telecommande; Fernsteuerung; re-mote control; tâvvezerles]. 1. Tehn.: Transmiterea la distantă a unei comenzi. Telecomanda face parte din telemecanică. (v.). 9. Telecomandă [TeaeynpaBJieHHe; telecommande; Fernbetătigung; distant control; tâvvezerles]. 2. Tehn.: Totalitatea mijloacelor tehnice cari permit transmiterea la distanfa a unei comenzi, prin traducerea mărimii care caracterizează impulsia iniţiată de comandă, într'o altă mărime (în general electrică), aptă de a fi transmisă la distanfă, pentru ca apoi, la locul în care trebue să se execute comanda, ea să fie tradusă într'o mărime apta pentru executarea comenzii date. Aceste traduceri în alte mărimi deosebesc telecomanda de „comanda la distanfă",. care se face fără mijlocirea unor mărimi noi, de transmisiune şi execufie a comenzii. Telecomenzi le se folosesc pentru distanfe cari depăşesc 1 km; la distanfe mai mici se folosesc comenzile la distantă; de aceea, mărimile cari* intră în joc în tipul proceselor de telecomandă' sunt, în general, mărimi electrice. în general* o instalaţie de telecomandă se compune din următoarele părfi (v. fig. /): urv organ de recepfie a impulsiei iniţiate de comandă; un organ de traducere a mărimii neelec- L Schema funcţională a unei telecomenzi. I) locul de transmitere a comenzii; f/) locul unde se primeşte comanda; —>) sensul comenzii; o) impulsie inifială de comandăj (3) impulsiefinalădeexecutare acomenzii; t) organ de recepţie-a impulsiei iniţiale de comardă; 2) organ de fra sformarej, 3) organ de transmisiune; 4) linie de transmisiune; 5) organ de recepţie; 6) crgan de transformare; 7)organ de transmisiune a impulsiei de executare a comenzii. trice obfinute dela organul de recepfie, într'o altă mărime (în general electrică), aptă de a fi transmisă îa distanfă; un organ de transmitere*, care permite transmiterea la distanfă a mărimii date de organul de traducere; o linie electrică de transmisiune; un organ de recepfie a mărimii transmise prin linie; un nou organ de traducere, care traduce mărimea transmisă prin linie într'o mărime aptă pentru executarea comenzii, — şi un organ de transmisiune a impulsiei de executare a comenzii. Aceste organe sunt alcătuite, în mare majoritate, din reieuri electrice. Linia de transmisiune e folosită pentru mai multe telecomenzi (până îa maximum 60), simultane sau nesimultane. După natura mărimii electrice care se transmite prin linia de transmisiune, în timpul procesului de telecomandă, instalafide de telecomandă se împart în instalafii de curent continuu, de curent alternativ, de impulsii de curent, şi de înaltă frecventă. în instaiafiile cari folosesc curent continuu», procesul de telecomandă e caracterizat prin amplitudinea curentului şi prin sensul lui (v. fig. II); în cele de curent alternativ, procesul de telecomandă e caracterizat prin frecventa curentului,, prin amplitudinea sau prin faza lui; în cele cu impulsii, procesul de telecomandă e caracterizat (v. fig. III) prin durata impulsiilor, prin sensul sau prin amplitudinea lor, impulsiile putând fi de curent continuu (curentul are acelaşi sens în timpul impulsiei)* 326 + - + U - II. Insfaiafie de telecomandă în curent continuu. I) locul de unde se transmite comanda; II) locul unde se transmite comanda; L) linie de transmisiune. *şi V), şi folosind ca organe principale releuri selectoare de tipul pas cu pas, schemele unor ffS : II f muia ' 1 ^ ' f 1 W ir????1 1 1 I 1 „ .6 6 ^ 1 ! -! :■ alternativ, dela un oscilator local de frecventă fixă, fie de curent continuu (modulafie în Impulsii). Fig. VI reprezintă o schemă de funcţionare a «II. Instalaţie de telecomandă cu impulsii de curent ccntinuu. ,RS) releuri selectoare; RE) releu de transmisiune; RCS) releu de comandă a selectorului; RR) releu de recepţie; RC) releu 'de comandă, ^ ' '■ «astfel de instalafii trebuind să asigure funcţionarea sincronă a selectoarelor dela ambele capete; în instalaţiile cu înaltă frecvenţă se foloseşte curent IV. Tipuri de impulsii, a) de curent continuu; b) de curent alternativ. alternativ, cu impulsii cari modulează un curent de înaltă frecvenţă. Curenţii ds înaltă frecvenţă pot fi transmişi prin radiaţie (telecomenzi radio, în cari linia de transmisiune devine un cablu hertzian) sau prin dirijarea pe linii destinate altor scopuri, de exemplu pe linii de energie (telecomenzi prin curenţi purtători, pe linii de energie). «Astfel.de instalaţii sunt cele folosite curent în f 2 J V. Diagramiele impulsiilor de telecomandă prin impulsii. I) începerea procesului de comandă; 2) transmiterea comenzii; 3) terminarea procesului de comandă; a) prin durata impulsiilor; b) prin amplitudinea impulsiilor; c) prin sensul impulsiilor. unei instalafii de telecomandă prin curenţi purtători pe linii de energie, cu impulsii de curent alternativ. Folosirea diferitelor tipuri de telecomandă se face în funcţiune de distanţă, de numărul obiectelor comandate, de considerente economice. între 1 şi 15 km se folosesc tele-comenzile în curent continuu; între 10 şi 30 km, 827 cele i în 'curent alternativ, iar peste 10 km, până iavdistanfe de sute de kilometri, cele de înaltă frecvenfă. Telecomenzile cu impulsii se folosesc, s. Telecontrol de tunuri [iţeHTpaJiH30BaHHaH AHCTamţHOHHafl HaBOflKa; telepointage; Ge~ schutz-Fernsteuerung; telecontrol of guns; âgyu- R -i- fcifm f +r 'c~rm f _______j $+£Cfjn -------— r- ff f2 » I 2-1J I w m mm\ r -~i fo I } J I l, l—r urna. rt-i %/l. Schema de funcfionare a unei instalafii de telecomandă prin curenfi de înaltă frecvenfă folosind linia de energie ca linie de transmisiune. J) locul de unde se transmite comanda; II) locul unde se transmite comanda; 1) emifător de impuls; 2) oscilator; 3) filtru de bandă; A) oscilator de înaltă frecvenfă; 5) modulator; 6) amplificator de înaltă frecvenfă; 7) filtru; 8) receptor; 9) organ de cuplare; 10) organ de blocaj; 11) emifător; 12) demodulator; 13) redresor; 14) receptor de impulsii; f) frecvenfă. «când numărul obiectelor comandate e mai mare decât 8—10. Telecomanda folosită pentru reglaj se numeşte telecomandă de „telereglaj" (v.). Telecomanda irebue să fie completată neapărat de o tele-semnalizare (v.), prin care se confirmă executarea telecomenzii (v.) sau, eventual, şi de tele-măsură (v.). î. Telecomunicaţie [CBH3b; telecommunication; 'Nachrichtenwesen; remote signallising; hiradâsi iechnika, tâvkozles]. Te/c.: Emisiunea, transmisiunea îa distanfă şi recepfia de semne, semnale, texte, imagini şi sunete sau informaţii de orice natură, prin intermediul excluziv al fenomenelor electromagnetice sau optice. Telecomunicaţie se împart în electrocomunicafii şi în comunicafii optice, ultimele fiind folosite "mai ales în navigafia aeriană şi maritimă. Electrocomunicafiile cuprind tslegrafia (v.), telefonia (v.), transmisiunea imaginilor fixe (v.) sau ■facsimilele (v.), şi transmisiunea imaginilor mobile sau televiziunea (v.). tâvvezerles]. Tehn. mii: Dispozitiv prin care se comandă dela distanfă un grup de tunuri de vas de războiu, cu ajutorul unor aparate de punere sincronă în baterie. s: Telediafonie [nepexoflHon pa3rc>Bop na npHeMHOM KOHlţe; telediaphonie; Fernneben-sprechen; far end cross- talk; âthallâs tâvolsâgi ^ r ~ jL^ forgalomban]. Te/c.: Dia- L-------------------------j fonie (v.) care se mani----------------------^ festă la extremitatea circu- n lz itului telefonic pertur- -------------------- bat situată la capătul la ca- , Cuplaj de ,a,ediafonle. re se ascultă pe circuitul tl) circuit perturbator; L8)cir--telefonic perturbator.Spre cui) periurbaf. M) microfon deosebire de teledia- ac)ionat de voce; Rj) recep. fonie, paradiafoma (v.) )or al convorbirii. ^ re_ priveşte drafoma dintre cepfor perturba<; Tj) calea un circuit de conversase de telec!jafoni“. şi altul vecin, la capătul la care se vorbeşte pe circuitul perturbator. In sens restrâns; telediafonia e efectul cuplajului * 828 electromagnetic» la o anurrvtă frecvenţă, dintre un circuit telefonic, considerat perturbator, şi altul paralei, considerat perturbat — efect care se transmite în acelaşi sens cu sensul de transmisiune al semnalului util (v. fig. /). Telediafon;a poate fi rezultatul unor cuplaje directe de telediafonie între cele două circuite considerate, al unor cupla> indirecte, prin intermediul circuitelor terţiare paralele, sau al unor cuplaje de paradia- fonie, combinate cu L------------------‘zi________ reflexiuni în punctele «y ------------------------»5- j q de neadaptare de a i ^ impedanfă, cum se reprezintă în fig. II. Telediafonia se măsoară, fie în unităţi //. Telediafonie indirecta, de diafonie, fie in Ţ) calea de transmisiune normală în atenuare ^ ţelediafo- circuitul h; PA) calea de para-nica. Unităţi e de dia- diafonie la capătul {A)\ F) unda fonie se exprima, in refl dată în fa), la capătul (A) acest caz, prin catul al circuitului perturbat; Pg) para-dintre intensitatea diafonia provocată de unda reflec-curentului recepfio- tată în (r,), la capătul (B) ai circu-nat la extremitatea ifulul perturbator, depărtată a circuitului perturbat şi intensitatea curentului emis la originea curentului perturbator înmulţit cu 106. Atenuarea telediafonică se exprimă prn jumătatea logaritmului neperian al raportului dintre puterea aparentă emisă la originea circuitului perturbator şi puterea aparentă recepţionată la capătul depărtat al circuitului perturbat (^4r = -^ In j“), P în neperi —sau prin expresiunea: Aj— lOIog--^1/ P r% în decibeli. 1. Teledifuziune [np0B0J]0HH0e BeuiaHHe; telediffusion; Drahtfunk; wire broadcasting; veze-tekes radio], Radio: S*stem de transmisiune simultană a programelor de radio, pe firele reţelelor de abonaţi la telefon, pentru un număr oarecare de aparate receptoare. 3» Telefiloane [TeJiecJ) fJlOHbi; telefilons; Tele-gang; televeins; tâver]. Geo/.: Filoane cari se formează în însuşi corpul eruptiv pe care-l străbat şi continuă în rocele înconjurătoare sedimentare sau cristalofiliene (metamorfice). Au forme neregulate, fie că reprezintă mişcarea unor veniri magmatice noi, fie că sunt separate de soluţii reziduale din părfile profunde ale cuptorului, localizate în susul masei de rocă încă incomplet consoldctă. 3. Telefon. Sin. Receptor telefonic (v.). 4. Telefonie [Tejie(|)jHHH; telephonie; Fern-sprechwesen; telephony; telefonia]. Te/c.: Telecomunicaţie în care se transmit bilateral convorbiri la distanfă, prin mijlocirea undelor electromagnetice propagate de-a-lungul unor conductoare. Telefonia are două categorii de probleme: problema mijloacelor pentru stabilirea legăturilor telefonice Intre două posturi oarecari, adică pro- blema comutafiei, — şi problema mijloacelor pentru transmisiunea convorbirilor şi a semnalelor telefonice pe aceste legături.— Uneori, prin telefonie se înţelege numai partea telecomunicaţiilor care priveşte aparatele telefonice şi echipamentele de comutajie. La cele două capete ale unei legături telefonice se găseşta câte un aparat sau post telefonic* în care se face trecerea dela energia acustică a vorbirii, la energ!a electromagnetică a semnalului telefonic, sau invers. Postul telefonic e legat la o centrală de comutajie, prin intermediul căreia se poate conecta cu oricare alt post din refeaue telefonică. în cazul legăturilor la mare distanfă intervin mai mthe centrale, stafiuni şi linii telefonice, echipate cu aparate şi instalafii, destinate să a igure transmisiunea corectă a comunicaţiei. Comutafia în centrale poate fi realizată manual sau automat. Transmisiunea convorbirilor la mare distanfă se poate realiza prin frecvente vocale, sau prin frecvenfe înalte, cu ajutorul curenfilor purtători. 5. ~ automată [aTTOMaTHHecKaa TeJiec|)o-HHfl; telephonie automatique; Fernsprech-Selbst-anschlu^betrieb; automatic telephony; onmukodo telefonia]: Telefonie cu un sistem de stabilire automată a legăturilor între posturi telefonice prinr< mecanisme electromecanice, fără intervenfia manuală a telefonistelor. V. Sistem de telefonie automată. e. ~ manuală [pyqHafl TeJie(|)OHHH; telephonie manuelle; Fernsprech-Handbetrieb; manual telephony; kezi teiefonia]: Telefon e cu un sistem de stabilire a legăturilor între posturi, executat de telefonistele dintr'o centrală telefonică. Se realizează cu ajutorul schimbătoarelor (v. Comutator telefonic), cari sunt echipate cu organe de semnalizare, de apel, de conexiune—şi sunt deservite de telefoniste, pentru stabilirea legăturilor şi desfacerea lor la sfârşitul convorbirii. 7. ~ cu frecvenfă vocală [TeJie4>OHHfl na 3ByKOBb3X qiCToiax; telephonie â frequences vocales; Niederfrequenzfemsprechen; voice fre-quency telephony, kisfrekv< nciâs telefonia]: Telefonie în care frecvenţele undelor electromagnetice transmise (pe fire) stnt cuprinse între 200 şi cel mult 3400 Hz, adică sunt frecvenfele produse de vorbitor, în gama sunetelor esenţiale pentru o audifie clară a vorbei. Te'efonia cu frecvenfă vocală se utilizează la noi, în general, pe liniile relativ scurte şi, uneori, pe liniile mai lungi, echipate cu amplificatoare (repetoare) de frecvenfă vocală. a. ~ ’Cu curenţi purtători [TeJîG(J)OHHpOBaHHe HecymuMH TQKaMn; telephonie â courants por-teurs; Tragerfrequenz-Telefonie; carrier curreni telephony; vivofrekvenciâs telefonia]: Sistem de comunicafie telefonică, în care frecventele vocale ale convorbirii se transpun pe frecvenfe înalte, printr'o translafie realizată cu ajutorul curenţilor purtători, şi se transmit în acest fel pe linie, până la staţiunea terminală opusă, unde sfc reproduc: frecvenfele vocale emise la postul de origine^ 829 ^v. Sistem cu curenfi purtători). Astfel, diferitele ^convorbiri sunt transpuse în diferitele benzi de Irecvanfă — şi ele pot fi transmise simultan pe acelaşi circuit (telefonie multiplă), fără a se perturba una pe alta. u Telefonie la mare distanfă [na ibHOe Te Jiec|) 3-HHp ^BaHHe; telephonie a grande distance; Fern-sprech-Leitungs und Verstărkertechnik; long distance teiephony; nagytâvolsâgi telefonia]: Sistem de comunicafii telefonice la mare distanfa, care are nevoie de metode speciale de transmisiune, in special de amplificarea curen(»lor telefonici de-a-lungul liniei şi de transiafia frecvenfelor cu ajutorul -curenfiîor purtători. 2. Telefonomelrie [Tene4>0H0MeTpHH; tele-phonometrie; Fernsprechmessung; telephono-metry; telefon-merestechnika]. Te/c.: Tehnica măsurilor telefonice prin cari se determină caHatea de transmisiune a aparatelor sau a legăturilor telefonice dintre doi abonafi. — Măsurarea telefono-snetrică se face de persoane selecţionate şi antrenate special, folosind vocea şi auzul. Ea consistă In repetarea unor fraze uzuale, sau a unor silabe “fără sens (log 3tomi, v.),cu voce egală, în fafa microfonului, — şi în recepfionarea lor la receptorul «dela celălalt capăt. Calitatea transmisiunii se măsoară prin echivalentul ei de referinfă, raportat la transmisiunea prin sistemul fundamental european de referinfă, care e format d>n elemente etalo-mate, stabile: Se transmit succesiv frazele sau 3. Telefofografie: Sin. Fototelegrafie (v.). 4* TeSefofografiere [(|)'jroTeJierpac{)Hfl;photo-graphie â d sfance; Fernaufnahme; telephoto-graphy; tavfelvete,]. Foto.: Fotografiere la distanfă mare, efectuată cu un teleobiectiv (v.). —Cu aparate fotografice normale se pot obfine imagini ale unor obiecte depărtate până la câţiva kilometri; din avion au putut fi fotografiate, cu teleobiective speciale, regiuni situate până la distanfa de 170 km. «. Telegraf [Tejierpa(|>; telegraphe; Telegraf (apparat); telegraph apparatus; telegraf, tâvlro]. Te/c.: 1. Aparat electromagnetic pentru comunicarea la distanfă a scrisului, compus, în general, dintr'un transm fător, care em«îe semnale electrice corespunzătoare caracterelor (litere, cifre, semne), şi un receptor, care pr meşte acesta semnale şi le transformă în caractere (auditive sau grafice). Primul telegraf electromagnetic pentru aplicafii practice a fost conceput şi construit de savantul rus P. L. Şilling, în 1832. — 2. Aparat pentru transm'terea la distanfă a semnalelor optice» de pe înălfimi sau turnuri special construite. e. ~ aritmie [Te.ieci) )Horpac|), 6yKBoneqa-TaionţHH TeJierpa^; telegraphe arythmique; Springschreiber, Fernschreibmas :hine; start-stop teleprinter; start-stop-iro]: Aparat telegrafic cu funcfionare discontinuă, la care emisiunea semnalelor corespunzătoare unei litere sau unui semn provoacă punerea în mersa aparatului receptor, traducerea semnalelor, impresiunea pe hârtie şi oprirea Principiul sincronizării start-siop. ©î) şi DR) distribuitor la transmitere şi Ja recepţie; 1), 2), 3), 4) şi 5) contacte de impulsii pentru combinafie; a) şi t>) conta-te start şi stop; /), II), III), IV) şi V) bare de selecfie pentru formarea combinaţiei; Cj) şi C2) clapele claviaturii; EP) electromagnafi de pornirej ES) electromagneti selectori, de r_ceptie; L) linia. logatomii în sistemul de referinfă şi în sistemul încercat, căutându-se să se obfină egalitate de audifie sau de arficulafie, prin întroducerea unei •atenuări variabile în sistemul cel mai bun; numărul de decibeli (sau neperi) introduşi reprezintă echivalentul de referinfă (poziliv sau negativ) al sistemului încercat cu fraza, sau echivalentul efectiv pantru arficulafie al sistemului încercat cu logatomi. S'au construit şi sisteme de telefonometrie numite obiective, în cari vocea e înlocuită cu un generator electric de sunete complexe, având ‘Compozifia statistică a vorbirii şi o „gura artificială", pentru imitarea câmpului acustic, — iar auzul e înlocuit cu un microfon sensibil, care are o „ureche artificială", de forma unei urechi normale. Măsurarea se face prin lectura directă a deviafiei unui nepermetru* aparatului receptor, care e susceptibil de a se pune din nou în mişcare, când primeşte noi semnale. Aparatul e cunoscut mai ales sub numele de telemprimător start-stop; foloseşte un cod de cinci elemente,sincronism intermitent şi manipulare aritmică. Codul e format din combinafii de cinci impulsii elementare, fiecare impu's'e putând fi o emisiune de curent pe linie (impulsie de repaus), sau o întrerupere a curentului (impulsie de lucru). Manipularea se face pe o claviatură asemănătoare cu aceea a maşinii de scris, iar recepţia telegramei e imprimată, în caractere obişnuite, pe o bandă sau pe o coală de* hârtie. Pentru identificarea şi traducerea exactă a combinafiilor de impulsii la recepfie, se asigură sincronismul şi con:ordanfa de fază a axelor transmifătorului şi receptorului, pe timpul transmisiunii fiecărui semnal 830 (combinafii de cinci impulsii). In intervalele dintre semnale» axele respective sunt oprite. Fiecare manipulare a unei clape inifiază din nou mişcările de rotire şi mecanismul de sincronizare. Sincronizarea se face după principiul start-stop, adică pornirea şi oprirea sincronă pentru fiecare combinaţie emisă, — spre deosebire de aparatele telegrafice ritmice, la cari sincronizarea se face ‘n tot timpul funcfionării. Principiul sincronizării start-stop poate fi urmărit în schema din figură. Mecanismele de transmisiune şi recepfie, reprezentate în figură sub forma de distribuitoare cu perii, sunt în repaus în intervalele dintre manipulări, în timp ce electromotorul care le antrenează continuă să se rotească. Prin apăsarea unei clape se cuplează mecanismul transmifator cu axul motor şi se emite totodată o impulsie de pornire (o întrerupere scurtă a curentului de linie). Această impulsie, numită „start", comandă cuplarea mecanismului receptor dela celălalt capăt. După terminarea emisiunii combinafiei de cinci elemente, trans-mifătorul a terminat o rotafie şi se opreşte în pozifia Iniţiala, emifând totodată o impulsie de oprire: „stop". în felul acesta, fiecărui semnal telegrafic (literă, cifră, semn) îi corespunde pe linie o succesiune de şapte impulsii, dintre cari prima şi ultima sunt de sincronizare, iar celelalte cinci reprezintă codul. Prin acest sistem, sincronismul se menfine uşor pe durata fiecărei combinafii ■— şi varia}ia vitesei unghiulare poate avea o toleranfă până la ± 7%, spre deosebire de aparatele sincrone, la cari ea nu poate depăşi ±0,3 %. Părfile principale aie unui teleimprimător start-stop sunt următoarele: transmifăiorul, compus din claviatură, cu barele de selecţie, distribuitorul de transmitere şi dispoz tivul de pornire-oprire; receptorul, compus din electromagnetul de recepfie, dispozitivul de corecfie start-stop, dispozitivul de înmagazinare a combinafiei (distribuitor de recepfie), traducătorul sau descifratorul şi dispozitivul de imprimare; motorul, cu dispozitivele de antrenare şi de reglare. Telegraful aritmie e realizat în diferite tipuri, între cari cel cu imprimare pe bandă şi cel cu imprimare pe coală. Un alt t>p e teleimprimătorul electric, care, spre deosebire de cel mecanic, înmagazinează combînafiile pe cale electrică, într'un lanţ de condensatoare, şi ccmandă traducătorul tot pe cale electrică, prin descărcarea condensatoarelor. i. Telegraf automat [MaiHHHbiă TeJierpatj); transmetteur automatique; Maschinentelegreph, Maschinensender; attomatic transmitter; geptâvirc]: Aparat telegrafic pentru transmiterea automată a semnelor telegrafice, înregistrate sub forma de combinafii de găuri pe o bandă de hârtie. Banda se prepară cu un aparat perforator, echipat cu o claviatură ca a maşinilor de scris. Cel mai vechit tip de aparat automat e telegraful Wheatstone. Un transmifator automat poate fi deservit de mai mulfi operatori, cari perforează mai multe benzi şi pe cari le transmit apoi succesiv peflinie, cu mare vitesa de telegrafiere. s. ~ Baudot [TeJierpa<}) EOflO; telegraphe B.; B. Telegraph; B. telegraph; B. tâviro]: Aparat telegrafic multiplu, cu sincronism permanent, cu semnalul format în codul telegrafic Baudot, cu cinci impulsii (elemente), comportând în partea transmifătoare un manipulator cu clape manipulate ritmic şi un distribuitor, iar în partea receptoare, un traducător şi sistemul de imprimare tipografică pe o bandă de hârtie. Combînafiile de cinci impulsii ale semnalelor Baudot sunt de aceeaşi durată, dar de polarităfi diferite (polaritate pozitivă şi negativă). Numărul combinaţiilor posibile după acest cod e 25 = 32. — Pentru transmisiunea multiplă, aparatul foloseşte diviziunea timpului şi repartizarea diferitelor co-municafii în intervale cari alternează. După numărul de comunicafii simultane pe cari le poate realiza* telegraful Baudot poate fi dublu, triplu, cuadruplu» sextuplu şi cu nouă căi. Principiul funcfionării acestui telegraf e arătat în figură. Schema reprezintă două aparate 'Baudot DA) şi DB) distribuitoarele din (4) şi (B); S*) şi S2) sectorul ? şi sectorul 2; ER) (I, 2, 3, 4, 5) electromagnefii de recepţie* Jegafi la cele cinci segmente ale sectorului 1tşi 2; P) periile pe distribuitor; M) manipulator [cuflcincl clape; L) linia de legătura. duble, legate printr'o linie cu simplu fir. în (DA), respectiv (DB), se găsesc distribuitoarele, cu ajutorul cărora se reparlizează semnalele în timp. Pe discul distribuitorului sunt reprezentate două coroane metalice concentrice, una interioară, continuă, şi alta exterioară, împărfită în două sectoare, iar acestea, împărfite în câte cinci segmente. La sectorul de jos al staţiunii (A) sunt legate cele cinci clape ale claviaturii (manipulatorului), iar la sectorul de sus sunt legaţi cei cinci electromagnefi de recepfie; la staţiunea (B), sectoarele sunt legate invers. Prin manipularea claviaturii se stabileşte o combinafie de contacte, de polarităţi diferite. Cele cinci segmente ale sectorului de transmisiune sunt explorate pe rând, prin mişcarea de rotafie a periei (P). Astfal, combinafia în spafiu a celor cinci contacte se transformă într'o combinaţie în timp, care se poate transmite succesiv pe linie. La staţiunea opusă, peria se roteşte cu aceeaşi vitesă şi e mereu în fază cu prima, astfel că se găseşte în fiecare moment pe sectorul cores- 83$ punzător comunicajjei şi pe'segmentul corespunzător in|pu|siei emise. Combinafia în timp a celor cinci impulsii succesive se înmagazinează în cei cinci elecfrpmagnefi receptori, transformandu-se astfel într'o combinafie în spafiu. Ansamblul electromagnefilor, cu mecanismele de înmaga-zinare, formează combinorul receptorului. Com-binorul e cuplat cu traducătorul, care descifrează combinafiile şi transmite mecanismului imprimător comanda pentru imprimarea caracterului respectiv. Diferitele sectoare ale distribuitoarelor transmit diferite comunicaţii, cari se succed alternativ la intervale scurte, cât durează o combinafie de cinci impulsii, astfel că se obfine, practic, o transmisiune „simultană" a mai multor comunicafii. Sistemul multiplu Baudot are nevoie de un sincronism riguros al tuturor mişcărilor de rotafie dela cele două staţiuni în legătură, permifând toleranfe de cel mult ± 0,3 %. Menfinerea sincronismului şi reglarea fazei de rotafie a celor două port-perii dela stafiunile opuse se face cu ajutorul unor impulsii speciale de corecfie, cari se trimit dela o stafiune corectoare, la cealaltă, corectată. Telegraful Baudot multiplu cu nouă căi e o realizare sovietică, permiţând o vitesă de tele-grafiere de 160 bauzi, cu o durată a impulsiei elementare de 6,3 ms; are impulsiile formate dintr'o frecvenfă purtătoare, care poate fi înaltă, medie sau vocală; releurile lui electromagnetice sunt înlocuite cu releuri electronice. Poate fi folosit pe legături prin fir sau prin radio. i. Telegraf Hell [TeJierpac|> Tejuia; telegraphe H.; Siemens-Hell-Schreiber; H. telegraph; H. tâviro]: Aparat telegrafic ia care recepţia literelor şi a cifrelor se face prin desenarea de linii ţlăturate (haşuri), cari formează semnul transmis. E un aparat telegrafic bazat pe principiul explorării imaginii caracterelor de transmis, destinat traficului telegrafic prin radio sau pe fir. Cilindri cu contacte. Transmifătorul cuprinde, în esenfă, un ansamblu de came sau un cilindru, cu contacte pe periferie, reprezentând diferitele fâşii (haşuri) din cari se compune o literă (v. fig. a). Aceste „fâşii", dela I la V//, se transmit succesiv pe linie, sub forma de emisiuni de curent mai lungi sau mai scurte*, corespunzătoare segmentelor circulare cari reprezintă literele (v. fig. b). Fiecărei litere îi corespund o anumită camă sau un anumit cerc de segmenfp pe cilindru. Manipularea se face pe o claviatură, ca la* maşina de scris, fiecare clapă acfionând asupra* unei came. Receptorul cuprinde, în esenfă, dispozitivul descriere, care desenează literele, sub forma de-haşuri, cu ajutorul unei spirale metalice, înmuiate în cerneală. Sub acfiunea curenţilor de pe linie,, electromagnetul de recepfie aplică pe spirală o bandă de hârtie în mişcare lentă, finând-o apăsată mai mult sau mai pufin timp, după lungimea* semnalului şi deci a fâşiilor din cari e compusă, litera. Spirala are două înfăşurări complete, astfel> încât fiecare literă, şi deci întregul text, apare de două ori pe banda de hârtie, în două rânduri suprapuse. Prin acest procedeu, telegrama se poate citi chiar dacă nu este asigurat un sincronism, deplin între transmifător şi receptor. Sistemul de telegrafiere Hell permite transmisiuni corecte chiar în prezenfa unor perturbaşi puternice. Acestea nu provoacă aparifia unor litere greşite, ci cel mult le deformează. 2. ~ Hughes [TeJierpiff) Horeca;^ telegraphe H.; Hughesapparat; H. telegraph; H. tâviro]: Aparat telegrafic de telegrafie simplă, cu sincronism permanent, cu semnalul format dintr'un singur element, care consistă într'o emisiune de curent de sens şi durată invariabilă, făcută prin manipularea ritmică a unei claviaturi şi caracterizată de-momentul (adică de „faza") în care apare, în intervalul de periodicitate dat de rotafia uniformă ar unui organ. , Partea transmifătoare comportă manipulatorul cu clape (4), iar partea receptoare comportă o imprimare tipografică pe o bandă de hârtie. Nu are un cod propriu zis, fiindcă semnalele sunt caracterizate numai prin momentul aparifiei lor în timpul unei rotafii a căruciorului sau a rofii imprimătoare:: roata tipelor (17). Telegraful Hughes se compune, în esenfă, dintr'o tobă metalică (6), o claviatură cu 28 de clape,, electromagnetul receptor (12), regulatorul de vitesă şi sistemul de antrenare (motorul 1). Pe discul, tobei sunt tăiate 28 de ferestre (deschizături), prin cari poate ieşi câte un pinten (gujon), comandat de clapa respectivă. Pe suprafafa tobei se roteşte un? cărucior (7), cu vitesă constantă şi în sincronism cu roata tipelor dela siafiunea opusă. Când se apasă o clapă a claviaturii, pintenul respectiv iese prin deschizătura lui şi ajunge astfel în drumul căruciorului. în momentul lovirii, roata tipelor stafiunii corespondente se găseşte cu litera sau cu semnul respectiv în dreptul rolei de imprimare. Căruciorul lovind pintenul, saltă şi trimite astfel, printr'un contact închis (9), o impulsie de curent pe linie. Aceasta acfionează electromagnetul receptorului depărtat — şi litera sau semnul cari se găsesc, în acel moment, în pozifia de imprimare, se imprimă pe banda de hârtie (corespunzătoare benzii (19).. •832 Figura reprezintă părfile esenţiale ale unui fe-?Jegnf Hughes. Telegraful Hughes, fiind un aparat imprimăfor şi de două ori mai rapid decât telegraful Morse {transmit® 90--125 de semne pe minut), a fost iolosit mult în trecut. Din cauză că are nevoie La telegraful Morse, transmisiunea se face cu ajutorul unui manipulator, iar recepfia, cu ajutorul unui electromagnet. Recepfia se poate face „la ureche", cu ajutorul unui sounder sau releu Morse (v. fig. II), care emite sunete (loviturile sonore ale paletei) sub acfiunea impulsiilor de curent; sunetele Aparat telegrafie Hughes. 1) motor de ac}ionare; 2) regulator de turaţie; 3) axă imprimătoare; 4) clapă; 5) dinte (pinten); 6) cutie cu dinfi; 7) cărucior de emisune; 8) pârghie de comutare; 9) contact la baterie; 10) contact ia pămârt; 11) braful pent»u armatura elertromagnetului (12), al pârghiei da comutare; 12) el ^ctromagnet; 13) armatura electromagnetului a cărui miş are declanşează prin pârghia (14, 15) mecanismul care imprimă în aparatul propriu telegrama transmisă; 16) roată corectoare? 17) roata tipelor; 18) camă de imprimare; 19) bandă, de hârtie. de operatori cu antrenament îndelungat, din cauza dificultăţilor de sincronizare, ca şi din cauza volumului relativ mare, a început sa fie abandonat, fiind înlocuit cu teleimprimatoarele start-stop. i. Tebgraf M^rse [renerpict) Mjp3e; telegraphe M.; M. TeUgraph; M. telegraph; M. tâviro]: Aparat telegrafic care serveşte la transmiterea, cu ajutorul unui man:pulator Morse (v. fig. I), a semnalelor teleg'afice corespunzând literelor şi semnelor unui mesaj, cari sunt înregistrate pe o bendă de hârtie sub forma de linii şi de puncte. Utilizează codul Morse, care trebue să fie cunoscut atât de cel care transmite, cât şi de cel care primeşte mesajul. sunt „citite" de operatorul experimentat, care le transcrie „în clar" pe blancheta-telegramă. Transmisiunea se poate face şi cu „Morse scriitor", care este un dispozitiv echipat cu un electromagnet, cu o bandă de hârtie antrenată de un mecanism de ceasornic şi cu o rotifă imb bată cu cerneală, care înscrie pe banda în mişcare 833 puncte sau linii, dupâ durata mai scurtă sau mai lungă a impulsiei. Această bandă, astfel preparată, trebue să fie descifrată de un funcfionar şi transcrisă pe blanchetă. Telegraful Morse pe fir poate funcfiona cu simplu curent sau cu dublu curent. în primul caz, impulsiile sunt de o singură polaritate de curent; în al doilea caz, impulsiile sunt de ambele polari-’tăfi, adică semnalele elementare sunt de o polaritate (de ex. +) şi intervalele dintre ele sunt de polaritate contrară ( —). Sistemul cu simplu curent poate fi folosit în două moduri de exploatare: cu curent de lucru şi cu curent de repaus. în exploatarea cu curent de lucru, linia este fără curent în stare de repaus, şi capătă curent numai când manipulatorul e apăsat, adică în timpul emisiunii semnalelor elementare. în exploatarea cu curent de repaus, linia e în mod normal sub tensiune, şi apăsarea manipulatorului întrerupe curentul pe durata fie-V cărui semnal elementar (punct sau linie). Acest mod de exploatare permite un control permanent al liniei şi folosirea unei singure baterii pentru mai mujte posturi înşirate pe o linie. V. şi sub Exploatare telegrafică. i. Telegraf Siemens-rapid [6biCTpoiiHiiiyiiţHH Tejierpa(|> CHMeHC; telegraphe S.-rapide; Siemens Schnellteiegraph; S.-rapid telegraph; S. gyorstâv-iro]: Aparat telegrafic imprimător, cu transmisiune automată prin bandă perforată, cu cod din com-binafii de cinci impulsii. Telegrama de transmis e întâi perforată la maşina de perforat (perforator), care are o claviatură ca a maşinii de scris, negativ pentru gaură, şi pozitiv pentru spafiu» La celălalt capăt, un aparat receptor se mişcă în sincronism perfect cu transmifătorul, traducând combinajiile de impulsii, în pozifii ale dispozitivului imprimător. Telegrama se imprimă în caractere normale, pe o bandă de hârtie. Transmisiunea automată permite realizarea unei vitese de 1000 de caractere pe minut, adică 1000*5:60 = 83 bauzi. t. ~ Wheatstone [TeJierpa^ YaTCTOHa; tele- graphie W.; Wheatstone-Schnellmorsetelegrapb; W. telegraph; W. tâviro]: Aparat telegrafic rapid, de telegrafie simplă automată, cu transmisiune prin bandă perforată, folosind codul Morse, Telegrama e întâi perforată pe o bandă de hârtie, cu ajutorul unui perforator cu trei clape. Una dintre clape reprezintă punctul, alta reprezintă linia şi a treia, din mijloc, spa(iul. Pe bandă, punctul e reprezentat prin două găuri aşezate transversal, perpendicular pe lungimea benzii, iar linia e reprezentată prin două găuri aşezate oblic fafă de direcfia lungimii benzii. Prin mijlocul benzii sunt perforate găurile, mai mici, de antrenare şi de spafiu (v.fig.). Banda astfel preparată se introduce în transmifătorul Wheatstone care transmite automat şi rapid semnalele perforate, cu ajutorul unor ace echi- O o O ! O o | o o » a b c Banda telegrafului Wheafstone. a) punct; b) linie; c) spafiu. pate cu pârghii şi contacte. Recepfia se face ca la „ Morse scriitor", prin înscriere de puncte şi linir'pe bandă Telegraf Siemens-rapid (schemă de funcţionare). A) fransmifăior; B) receptor; S«) sursă de curent; I- • V) bare de selecfie; DT), DR) distribuitoarele transmisiuni şi recepfiei; p) perii de contact; Rt) şi R2) reieuri; BL) baterie da linie; releurile traductorului; S2) baterie locelă; D) discul distribuitorului; T) roată cu tipe; C) braful pârghiei; M) magnet. de hârtie antrenată mecanic. Această bandă trebue ■obfinându-se banda perforată. Fiecare caracter e reprezentat printr'o combinaţie de cinci găuri şi spafii, înşirate transversal pe banda de hârtie. Banda astfel preparată se introduce într'un transmifător auiomat, care culege combînafiile şi Ietransmitep3 linia, sub forma de impulsii de curent descifrată şi transcrisă pe blancheta-telegramă. 3. Telegrafie [TeJierpa^ma; telegraphie; Tele-graphie; telegraphy; tâvirâs, tâvirouzem]. Te/c.: Telecomunicaţie în care se transmit la distanfă mesaje scrise, prin folosirea unui cod de semnale 5Î- 834 electrice telegrafice. Semnalele telegrafice cuprind o succesiune de emisiuni de curenfi electrici, caracterizată prin numărul, durata, sensul, faza şi spafionarea lor. Codul (v.) poate fi uniform, compus, de exemplu, din combinafii de cinci elemente de egală durată, sau neuniform, compus din combinafii de câteva elemente de durate inegale. Primul tip de cod e utilizat la telegraful Baudot, la teleimprimătorul start-stop, Siemens-rapid, etc. Cel de al doilea tip e folosit la telegraful Morse, Wheatstone, etc. Alte tipuri de semnale utilizate în telegrafie sunt impulsiile egale ca durată şi diferenţiate numai prin „pozifia" lor în timp (la telegraful Hughes), impulsiile de explorare a unor litere „şablon" (la telegraful Hell) sau a unui text oarecare (la telegrafia „facsimil"). Vitesa de telegrafiere se măsoară în bauzi, adică în număr de impulsii elementare (de curent şi de întrerupere) transmise pe secundă. O impulsie elementară reprezintă cel mai scurt interval elementar dintr'un semnal telegrafic. La codul Morse, acesta corespunde unui punct, iar la codul cu cinci elemente, duratei unui element. Astfel, dacă impulsiile + şi — ale unei combinafii de cinci elemente se succed la intervale de 1/50 secundă, vitesa de telegrafiere e de 50 bauzi. Penfru transmiterea mesajelor, telegrafia poate folosi, fie o scriere simbolică (de ex. codul Morse), fie caractere obişnuite imprimate, fie scrisul propriu al expeditorului (facsimil). Din punctul de vedere al transmisiunii pe circuit, se deosebesc telegrafie simplex sau duplex, adică transmisiune într'un sens, sau simultan în ambele sensuri; de asemenea, telegrafie simplă sau multiplă, adică având transmisiunea unei singure comunicafii sau a mai multora deodată, pe acelaşi fir. Telegrafia multiplă poate fi realizată prin diviziunea în timp, cu distribuitoare sincrone, cari leagă linia succesiv şi periodic cu diversele perechi de aparate telegrafice emiţătoare şi receptoare (de ex. telegraful Baudot), sau prin diviziunea în frecvenfe (de ex. telegrafia armonică). V. şi sub Exploatare telegrafică. în telegrafia automată, abonafii sunt conectafi automat într'o refea telegrafică. i. Telegrafie armonică [TOHajiBHOe TeJierpa-<|)HpOBaHHe; telegraphie harmonique; Wechsel-stromtelegraphie,' Tonfrequenztelegraphie; voice frequency telegraphy; valtakozo âramu tâvirâs, hang-âramu tâvirâs]: Sistem de exploatare telegrafică multiplă cu semnale electrice formate din impulsii de curent alternativ, de frecvenfe vocale. Comunicaţiile multiple pe acelaşi circuit se obfin prin alegerea unor frecvenfe purtătoare diferite (în general, armonicele unei fundamentale joase; de ex. 120 Hz) pentru diferitele comunicafii sau „canale" telegrafice; separarea se face prin filtre electrice, la capetele receptoare ale liniilor telegrafice. Frecvenfele vocale utilizate sunt cuprinse între 300 şi 2600 (3400) Hz. Semnalele fiind de natura -cfclor vocale, se pot transmite pe căile telefonice -■Şi se pot amplifica prin receptoarele telefonice, fără nicio modificare esenfială. în felul acesta nu* e nevoie de linii sau de circuite telegrafice speciale, refeaua telefonică putând fi folosită şi pentru comunicafii telegrafice. în gama de frecvenfe a unei căi telefonice se pot realiza 12—18 canale de telegrafie armonică. Acestea pot fi exploatate cu aparate moderne, de tipul teleimprimatoarelor start-stop. Modularea frecventelor purtătoare de către semnalele aparatelor telefonice se poate face în> amplitudine sau în frecvenfă. Sistemele de telegrafie armonică cu modulafie de amplitudine pot avea până la 18 canale telegrafice simplex (unidirecţionale), în banda de frecvenfe dela 380 până la 2500 Hz. Frecvenfele purtătoare / aie diferitelor canale se determină cu formula / = 3Q0+120 N Hz,, în care N e numărul canalului. Lă}imea benzii utilizate de fiecare canal e de 80 Hz. Separafie» canalelor se face cu filtre de bandă la emisiune şi la recepfie. Frecvenfele purtătoare se obfinr fie printr'un oscilator electronic de armonice, fie /. Schema urui canal de telegrafie armonică. IT) impulsie telegrafică; FA) frecvenfă asincronă; RE) releu* de emisiuni; FTB) filtre „trece bandă"; T) translator de linie^. /), 2), 3), 4), 5)*** canale de telegrafie armonică. printr'o maşină rotativă („roata de tonuri"), care poate produce 12 curenfi alternativi, cu frecvenfs' între 420 şi 1740 Hz. Sistemele de telegrafie vocală cu modulafii de frecvenfă (de ex. sistemul sovietic tip TT-12/16) pot realiza 12 sau 16 canale în banda de frecvenfe dela 380 Hz la 2500 sau 3220 Hz. Fre- II, Schema unui canal de telegrafie vocală, cu modulafie? de frecvenfă. G) generator;*^) atenuator; FB) filtre de bandă; AL) amplificator limitor; D) discriminator; R) redresor (detector); RT) şf RR) releuri de transmitere şi de recepfie; Tr) şi Rec) transmitere şi recepfie pe linie. cvenfele de repaus, cari se transmit pe diferite canale (N) în lipsa modulafiei, se determină cu> formula: Ton-270+180 N Hz. Lăfimea efectivă a benzii de frecvenfe pentru fiecare canal e de 140 Hz, iar vitesa de fele- grafiere care se poate obfine e» de 45---50 bauzi. V. şi Exploatare prin telegrafie armonică. 1. Telegrafie automată [aBTOMaTHqeCKoe Tejierpa(})HpOBaHHe; telegraphie automatique; Selbstanschlusstelegraphie; automatic telegraphy; onmukodo tăvirouzem]: Sistem de comunicaţii telegrafice, care permite stabilirea de legături între abonaţii dintr'o reţea, printr'o centrală telegrafică automată. Reţeaua telegrafică automată poate fi urbană sau interurbană. Aparatele telegrafice dela abonaţi, în general de tipul aritmie (teleimprimătoare), sunt completate cu o claviatură sau cu un disc de numero-tafie, pentru formarea numărului chemat, şi cu butoane de apel şi de oprire. Centrala telegrafică automată nu diferă, în esenţă, de cea telefonică. 2. ~ bifonală [6HT0HaJibH0e Tejierpa(|)Hpo-BâHHe; telegraphie bitonale; Zweitontelegraphie; two tone telegraphy; kethangu tăvirouzem]: Sistem de telegrafie armonică, în care intervalele dintre semnalele elementare nu sunt produse prin blocarea oscilafiilor pe frecvenţa purtătoare, ci prin emisiunea unei alte frecvenţe purtătoare. Telegrafia bitonală corespunde sistemului cu dublu curent din telegrafia în curent continuu. a. ~ cu curenţi purtători [Tejierpa^npoBaHHe HecyilţHMH TOKaMH; telegraphie â courants por-teurs; Trâgerstromtelegraphie; carrier telegraphy; vivoâramutâvirouzem]: Sistem de transmisiune multiplă a mesajelor telegrafice, cu ajutorul curenţilor purtători, de frecvenţe diferite, separate prin filtre de bandă. Frecvenţele purtătoare pot fi în gama frecvenţelor vocale, în cazul telegrafiei armonice vocale, — şi deasupra acestora, în ca£ul n Telegrafie d CTO'cenfrală telefonică; L) linie; FTf) filtru telefonic; FTg) tor 1, 2; RTt) şi RT?) releu de transmitere 835 telegrafiei supraacustice. Modulaţia frecvenţelor purtătoare se face, în general, prin întreruperea lor în tactul semnalelor telegrafice, iar uneori, prin modificarea frecvenţei pe durata impulsiilor elementare (modulaţie de frecvenţă). 4. ~ diplex [Tezierpa4)HpoBaHHe flHiuieK-COM; telegraphie diplex; Doppelschreiber, Diplex System; diplex telegraphy; diplex tăvirouzem]: 1. Sistem de comunicaţii telegrafice cu fir, care permite transmiterea simultană, pe un circuit bifilar, a două mesaje telegrafice în acelaşi sens (spre deosebire de telegrafia duplex, care permite transmiterea simultană, pe un acelaşi circuit, a două mesaje în sensuri opuse). —2. Sistem de comunicaţii radiotelegrafice, care permite transmiterea simultană a două mesaje pe aceeaşi legătură-radio, utilizând procedeul cu deplasarea frecvenţei şi folosind numai trei frecvenţe purtătoare (în loc de patru). Sistemul diplex pe fire, abandonat în mare parte astăzi, e bazat pe deosebirea dintre semnalele corespunzătoare celor două mesaje simultane. Semnalele diferă prin natura şi intensitatea lor, unele fiind formate din impulsii de curent cu schimbarea sensului (dublu curent) şi cu intensitate mai mică, iar altele, din impulsii de curent de acelaşi sens (simplu curent) şi cu intensităţi mai mari; la recepţie, semnalele mai slabe sunt primite de un releu polarizat, mai sensibil, iar cele tari, de un releu neutru, mai puţin sensibil. 5. ~ dublă simultană [oAHOBpeMeHHan #H-nJieKCHan Tejierpa<î)Hfl; telegraphie double si-multanee; gleichzeitig Doppelteiegraphie; si-multaneous double telegraphy; egyideju kettostâv-irouzem]: Sistem de telecomunicaţii care permite transmiterea a două comunicaţii telegrafice pe >blă simultană. filtru telegrafic; T^) şi T?) transmifator 1, 2; Rj) şi recep-1, 2; RRi) şi RR:>) releu de recepfie 1, 2. 53* 836 un circuit bifilar, simultan cu o comunicafie telefonică. Cele trei comunicafii simultane sunt separate prin filtre simple, cu condensatoare şi bobine. 1. Telegrafie infraacustică [noATOHajibHoe Te-Jierpac|)HpoBaHHe; telegraphie infra-acoustique; Unterlagerungstelegraphie; sub-audio telegraphy; infrahangos tâvirâs]: Sistem de exploatare telegrafică, în care semnalele, formate din emisiuni de curent continuu, se pot transmite pe circuite telefonice în cablu, în acelaşi timp cu comuni-cafia telefonică. Separarea celor două căi de transmisiune e asigurată de filtre electrice, la capetele liniilor. Banda de frecvenfe pentru comunicaţiile telegrafice de frecvenfă vocală se întinde dela 250 sau 300 Hz până la 2000 sau 3400 Hz. Semnalele telegrafice, emise de exemplu de un teleimprimător start-stop, au o vitesă de telegrafiere de cca 50 bauzi, adică o succesiune de 50 de elemente (pozitive sau negative) pe secundă. Aceasta corespunde unei frecvenfe maxime de repetiţie de 25 Hz. Chiar dacă se presupune că, pentru transmisiunea unor impulsii mai apropiate de forma rectangulară, ar fi necesare armonicele 3 şi 5, spafiul frecvenfelor semnalelor telegrafice rămâne mult dedesubtul celei mai joase frecvenfe vocale utilizate în telefonie. Astfel, se pot transmite în acelaşi timp, pe un circuit telefonic în cablu, ambele feluri de comunicafii, separate prin filtre de trecere. V. şi Exploatare prin telegrafie infraacustică. 2. ~ simultană [0AH0BpeMeHH0e Tejigrpa-cjpHpOBaHHe; telegraphie simultanee; Simultan-telegrafie; simultaneous telegraph and telephone working; egyideju tâvirouzem]: Sistem de telecomunicaţii, care permite transmiterea unei comunicafii telegrafice pe un circuit telefonic, simultan cu efectuarea convorbirii telefonice. Legătura tele- Telegrafie simultană. ATf) aparat telefonic; L) linie; F) filtru de rotunjire; F) trans-mifător; R) receptor. grafică e de fapt o fantomă cu pământul, echipată cu un filtru de rotunjire, pentru reducerea influenfei semnalelor telegrafice asupra celorlalte circuite paralele (v. fig.). s. ~ supraacustică [Ha&TOHajibHoe Tejie-rpa<|)HpOBaHHe; telegraphie supraacoustique; Mit-telfrequenz-Telegraphie (MT); medium-frequency carrier telegraphy; kozepfrekvenciâs tâvirâs]: Sistem de telegrafie cu curenfi purtători, care folo- seşte domeniul de frecvente neocupat, cuprins între cea mai înaltă frecvenfă vocală telefonică (cca 3000 Hz) şi cea mai joasă frecvenfă a sistemelor telefonice cu curenfi purtători (6000*”7000 Hz), pe liniile aeriene. Poate avea patru sau şase căi, după cât e de mare intervalul de frecvenfe disponibil. Pentru cele două sensuri de transmisiune se folosesc benzi de frecvenfe diferite. Lăfimea fiecărui canal telegrafic e de 200 Hz» iar intervalul dintre frecvenfele purtătoare ale canalelor adiacente e de 240 Hz. Un sistem su-praacustic cu şase canale va avea deci următoarele frecvenfe purtătoare: Grupul cu sensul A-B: 3300, 3549, 3780, 4020, 4260 şi 4500 Hz; grupul cu sensui B-A: 5700, 5940,6180, 6420, 6660 şi 6900 Hz. V. şi Exploatare prin telegrafie supraacustică. 4* ~ univocală [0AH03Byqnafl Tejierpa(J)-HaH nepeflana; telegraphie univocale; Einton-telegraphie; telex; egyhangu tâvirouzem]: Sistem de comunicafii între posturi telegrafice de abonafi, care foloseşte refeaua telefonică urbană. Abonatul are contact pe circuitul său cu aparatul telefonic şi telegrafic aritmie (teleimprimătorul), pe cari le poate folosi alternativ, la alegere. în acest scop, instalafia e echipată cu un generator de ton, cu tub electronic, care produce o frecvenfă vocală de 1500 Hz, cu ajutorul căreia se fac transmisiunile telegrafice prin cablurile telefonice urbane. La recepţia semnalelor, cari sunt impulsii telegrafice de frecvenfă vocală, acestea sunt amplificate, apoi redresate şi aplicate teleimprimă-torului, sub forma de impulsii de curent continuu. Legătura se stabileşte inifial prin telefon, manual sau automat; se trece apoi pe telegraf. ' 5. Telegraficilor, ecuafia ~ [ypaBH6HHe Te-Jierpa$HCTOB; equation des telegraphistes; Te-legraphistengleichung; telegraph equation; tâvi-roegyenlet]. Fiz., Mat.: Ecuafie cu derivate par-fiale lineară, de ordinul al doilea şi de tip hiperbolic, de forma: o)2F c) V „?)2V A, B, C şi D fiind constante pozitive. Ea se întâlneşte, de exemplu, în studiul unei perturbafii electromagnetice de-a-lungul unei linii electrice lungi, când se fine seamă de rezistenfă R, de capacitatea C, de inductivitatea L şi de conduc-tanfa de izolafie G a liniei pe unitatea de lungime de linie, sub forma: &v-rcv±ticCI ¥V —_RGV+(LG+CR)~ + CL — unde V e tensiunea dintre conductele liniei în secfiunea x, în momentul t. De asemenea, fiecare componentă a intensi-tăfii câmpului electric sau magnetic satisface, într'un semiconductor neîncărcat, ecuafia: d*K = si* c)2K 4KjidV c)i2 c2 P c)t' unde s e permetivitatea mediului, |i e permeabi- 837 lifafea magnetică şi p e rezistivitatea lui, dacă fenomenele depind numai de coordonata x şi de timp. Alegând în mod convenabil unităfile, una oarecare dintre aceste ecuaţii poate fi adusă la forma simplă Q)t2 + St Sx*’ Ecuafia unidimensională poate fi adusă la forma echivalentă sub care e întâlnită uneori. 1. Telegramă [TeJierpaMMa; telegramme; Te-Iegramm; telegram; surgony, telegramm], Te/c.; Mesaj transmis prin telegraf. 2. Telegrame meteorologice [MeTeopoJiorH-HeCKHe TejierpaMMbi; telegrammes meteorolo-giques; meteorologische Telegramme; meteoro-logical telegrams; meteorologiai telegramm]. V. sub Meteorologice, mesaje s. Teleimprimator. V. Telegraf aritmie. 4. Telemdicator [flKCTaHiţHOHHbiă CHrHaJM-3aTOp; teleindicateur; Fernanzelger, Fernmelder; teleindicator; tâvmutato]. Tehn.: Dispozitiv de măsură care indică la distantă o mărime (un parametru). E compus dintr'un aparat emifător, care stabileşte valoarea măsurată şi o traduce într'un semnal corespunzător, pe care-l emite, dintr'un sistem de transmitere a semnalului şi dintr'un aparat receptor, care primeşte semnalul şi-l traduce printr'o indicafie. în sens restrâns, se numeşte teieindicator numai aparatul receptor» Metodele de traducere în semnale a mărimilor de măsurat, şi a acestora în indicafii, cum şi sistemele de transmitere, sunt cele folosite în instalafii Ie de telemăsură (v.). Teleindicatorul de nivel, de exemplu, e un aparat care indică la distanfă nivelul variabil dintr'un rezervor, basin, lac, râu, etc. Aparatele desvol-tate în acest scop se bazează pe metodele obişnuite de telemăsură. Ele pot fi mecanice, hidraulice sau electrice. Legătura la distanfă dintre aparatul emifător al unui parametru-pilot cores- ; punzător nivelului, şi cel receptor, care primeşte şi traduce semnalul emis, se face printr'un sistem de transmisiune la distanfă, care poate fi hidraulic sau, mai frecvent, electric. Scara aparatelor receptoare pe cari se citeşte nivelul e, uneori, dreaptă şi verticală, corespunzând unei riglete de nivel, sau circulară, ca la instrumentele electrice obişnuite. — Distanfa maximă la care se pot transmite indicafiile de nivel cu sisteme hidrau- * lice e de cca 100m; cu sisteme electrice obişnuite (curent continuu sau impulsii), de 100 km, iar cu sisteme cu unde electromagnetice de înaltă frecvenfă, ilimitată. s. Telemagmafic [TejieMarMaTHqecKHH; tele-magmatique; Telemagmatisch; telemagmatic; tele-mâgneses]. Geo/.: Calitatea unuiproces mineralo-genetic şi, în special, a unei parageneze minerale, de a fi de origine magmatică foarte depărtată, caracterizându-se prin temperaturile de formare cele mai joase, din apropierea suprafefei scoarţei globului. 6. Telemăsură [TeJieH3MepeHHe; telemesure; Fernmessung; telemetering; tâvmeres]. Tehn.: Operafiunea de transmitere la distanfă a valorii (măsurii) unei mărimi măsurate. Ea se face cu ajutorul instalaţiilor de telemăsură (v. Telemăsură, instalafie de ~). 7. instalafie de ~ [yCTaHOBKa flJiH Te-JlGH3M6p6HHH; installation de telemesure; Fern-messungsanlage; telemetering installation; tâv-meresi berendezes]. E/f,.* Totalitatea mijloacelor tehnice cari permit transmiterea la distanfă a valorii unei mărimi oarecare, indicată sau înregistrată de un instrument de măsură; spre deosebire de măsura la distanfă, telemăsură presupune traducerea, la locul de transmisiune, a mărimii măsurate, într'o altă mărime, aptă de a fi transmisă la distanfă, pentru ca, la locul în care se recepţionează măsura, ultima mărime să fie tradusă într'o mărime aptă pentru acţionarea instrumentului indicator sau înregistrator. Mărimile măsurate pot fi mecanice (pozifii, niveluri, presiuni), termice (temperatură, fluxuri de căldură), electrice (intensităfi de curent, tensiuni electrice), energii, puteri, etc. Mărimea transmisă Ia distanfă, ca rezultat al procesului de măsură, poate fi o mărime mecanică, hidraulică sau electrică. Se folosesc, în general, mărimi electrice, deoarece numai astfel se pot realiza transmisiuni la distanfe mari (prin conductoare sau prin unde electromagnetice). Transmisiunea la distanfă prin mărimi stereomecanice a fost părăsită, iar cea prin mărimi hidraulice (presiune sau debit) se menfine numai în cazuri sporadice, în instalafii hidraulice şi termice. O instalafie de telemăsură se compune din următoarele organe (v. fig. /): un aparat de mă- / ! | n I. Schema funcţională a unei instalaţii de telemăsură. I) locul de emitere; II) locul de recepţie; /) aparat de măsură; 2) organ de transformare; 3) organ de transmisiune; 4) linie de transmisiune; 5) organ de recepfie; 6) organ de transformare; 7) aparat înregistrator sau indicator. sură, care măsoară mărimea stabilită de un post emijător, printr'o comparafie (echilibrare, compensare); un organ de transformare (traducere), care transformă indicafia instrumentului de măsură într'o mărime electrică aptă de a fi transmisă la distanfă; un organ de transmisiune, care transmite la distanfă mărimea electrică dată de organul de traducere; linia de transmisiune; un organ de recepfie, care recepţionează mărimea transmisă; un nou organ de traducere, care traduce mărimea recepfionată într'o mărime apta pentru aefionarea instrumentului indicator sau înregistrator. O instalafie de telemăsură trebue să aibă, îr& totalitatea ei, aceleaşi caracteristice ca o insta- 838 Jafie obişnuită de măsură, şi anume: să asigure precizia dorită, în limita claselor de precizie respective; să aibă o durată de stabilire cât mai mică, adică un timp cât mai scurt între momentul când mărimea măsurată a variat şi momentul când sistemul de indicafie al instrumentului indicator a ajuns în pozifia de echilibru. Asigurarea preciziei măsurii presupune că o modificare în caracteristicele oricărora dintre organele cari compun instalafia de telemăsură trebue să nu aibă niciun efect asupra indicaţiei sau înregistrării instrumentului din locul de recepfie. Modificarea principală în caracteristice poate surveni în special la linia de transmisiune (fie că e, fie că nu e o linie fizică), caracteristicele acestei linii putând fi schimbate uşor (de temperatură, de starea timpului, etc.). De aceea, instalafiiie de telemăsură trebue să fie compensate. Compensarea poate fi externă, când sunt necesare dispozitive speciale, auxiliare instalafiilor de telemăsură, şi cari fac ca telemăsură să nu fie influenţată de variafiile caracteristicelor liniei de transmisiune; ea poate fi internă (autocompen-safie), când nu sunt necesare dispozitive speciale, deoarece mărimea transmisă pe linia de transmisiune nu e influenfată de variafia caracteristicelor acesteia. — După natura mărimii electrice transmise în timpul procesului de telemăsură pe linia de transmisiune, şi care caracterizează acest proces, instalafiiie de telemăsură se împart in instalafii de intensitate, de tensiune, de pozifie, de impulsii şi de frecvenfă. în instalafiiie de intensitate, procesul de telemăsură e caracterizat prin intensitatea unui curent, continuu sau alternativ. Instalafiiie prezintă avantajul că sunt foarte simple, dar şi desavantajele că au nevoie de compensare externă şi că nu pot fi folosite decât pentru distanfe relativ mici (până la 15 km). — Compensarea se face prin rezistenfă de compensare, electromagnetic, fotoelectric, sau prin folosirea unei linii cu trei conductoare şi cu sin-crorepetoare selsin. — în compensarea prin rezistenfă de compensare (v. fig. //), valoarea II. Instalafie de telemăsură de intensitate cu compensare prin rezistenfă. Rc) rezistenfă de compensare. rezistenfei R e mult mai mare decât aceea a rezistenfei liniei (Rc^\0 (2 RL) şi, deci, variafiile de rezistenfă ale liniei sunt neglijabile fafă de valoarea rezistenfei întregului circuit. Precizia unei astfel de instalafii e de cca 3%. — Compensarea cu dispozitiv electromagnetic (v. fig. ///) se realizează printr'un cadru mobil, care se roteşte în întrefierul unui magnet permanent. Solidar cu acest cadru se găsesc un disc al dispoziti- vului de măsură şi un cadru mobil situat în întrefierul unui electromagnet excitat în curent alternativ. Cuplul activ al echipajului mobil va fi pro- III. Instalaţie de telemăsură de intensitate cu compensare electromagnetică. I) amplificator redresor; 2) cadru mobil. porfional cu mărimea măsurată, iar cuplul antagonist (dat de magnetul permanent) va fi pro-porfional cu intensitatea curentului de linie. La echilibrul echipajului: k1ot = Ca = Cr = k2i, adică i = k±ot.:k2 şi curentul de linie va fi independent de valoarea acestuia. Precizia poate atinge 1%. — în compensarea cu dispozitiv fotoelectric, asemănător cu cel precedent, rolul cadrului mobil din întrefierul electromagnetului de curent alternativ îl are un ecran, care se deplasează în fafa unei celule fotorezistente. Are aceeaşi precizie ca şi compensarea electromagnetică. — La compensarea prin folosirea unei linii cu trei conductoare şi cu sincrorepetoare de tipul selsin (v.), spre deosebire de selsinurile din automatizare sau telecomandă, acestea trebue să fie cât mai precise (frecări în paliere cât mai mici); de aceea se preferă selsinuri fără perii, cu moment specific sincronizant dM/da cât mai mare (> 25 gf cm). Precizia unei astfel de instalafii poate fi sub 1 %. Când există în locul de recepfie o refea de curent alternativ de frecvenfă deosebită de a celei dela locul de transmisiune, e necesară crearea unei linii suplementare bifilare (comună IV. Instalafie de teiemăsurajde intensitate cu sincrorepetoare (selsin) SG) selsin generator; SM) selsin motor. pentru toate teiemăsurile), pentru excitarea rotoarelor (v. fig. /V). Folosirea selslnurilor dife- * cenfiale permite să se facă însumarea sau dife-ţ/^r. i. ~ de rouă. V. Rouă, punct de a. ~ de solidificare [TeMnepaTypa 3aTBep-AGBaBHH; temperature de solidification; Erstar-rungstemperatur; solidification temperature; der-medesi hofok]. Chim. fiz.: Temperatura la care o substanfă trece din starea lichidă în starea solidă. Pentru o substanfă pură, temperatura de solidificare, la o anumită presiune, coincide cu temperatura ds topire. 4. ~ de strălucire monocromatică [mohoxpo-MaTH^ecKafl TeMnepaTypa apkocth; temperature de brilJance monochromatique; monochro-matische Helligkeifstemperatur; monochromatic brightness temperature; monochromatikus fennye-segi homerseklet]. Fiz.: Temperatura absolută a corpului negru care are, penfru o lungime de undă considerată, aceeaşi strălucire energetică spectrală ca şi sursa constituită de corpul care hu e negru şi a cărui temperatură de strălucire monocromatică, referitoare la lungimea de undă considerată, se caută; aceasta e totdeauna inferioară temperaturii pe care corpul o are de fapt. Dacă T e temperatura absolută a unei surse; TsX, temperatura ei de strălucire monocromatică pentru lungimea de undă X; Cp e constanta din «legea" lui Planck privitoare la radiafia neagră; aX,T e factorul de absorpfie corespunzător al sursei şi e e baza logaritmilor naturali, T§^ se calculează din relafia: C^logi0e f \ i \ -Hr-^-rJ+l09l°ai'r=a 5. ~ de supraîncălzire: Sin. Grad de supraîncălzire. V. Supraîncălzire, grad de o. ~ de topire. V. Topire, punct de 7. ~ de transifie [TeMnepaTypa npeBpa-UţeHHH; point de transition; Transitionspunkt; transition point; âtmeneti pont]. Chim. fiz.: Temperatura Ia care un corp care prezintă fenomenul de polimorfism trece dintr'o formă cristalină în *lta. Sin, Temperatură de transformare polimorfică. 853 8. ~ de zăcământ [TCMpepaTypa MecTO-pOHffleHHfl; temperature de gisement; Lagerstăt-tentemperatur; reservoir temperature; telephofok]. Expl. pefr.: Temperatura de echilibru a unui zăcământ de hidrocarburi fluide, fn lipsa altei precizări, prin temperatură de zăcământ, se înfelege temperatura de echilibru în câmpul geotermic din momentul începerii exploatării zăcământului. După începerea acesteia, echilibrul termic e perturbat, fiind înlocuit treptat cu o nouă repartiţie ă temperaturilor, care, după un timp suficient de exploatare în regim stafionar, atinge un echilibru aproximativ, determinat, de o parte de acţiunea câmpului geotermic şi, de altă parte, de acţiunile perturbatoare continue ale exploatării: scăderi locale de temperatură, datorită detentei, eventual ieşirii gazelor din solufie, respectiv creşterii de temperatură, datorită afluxului apei mai calde, provenite dela adâncimi mai mari. Temperatura de zăcământ variază dela zăcământ Ia zăcământ şi în interiorul aceluiaşi zăcământ, după câmpul geotermic local. Importanfa practică a variaţiei dela zăcământ la zăcământ derivă din influenta mare a temperaturii asupra viscozităfii unora dintre hidrocarburile fifeiului şi asupra solubilităfii celor cu greutate moleculară mare. Viscozitatea mărită sau prezenfa unor mici cantităfi de fază solidă precipitată în fifeiu (în general parafină) conduc Ia debite foarte mici ale sondelor şi la coeficienfl de extracfie (v. S.) foarte mici, ob}inufi în exploatarea zăcământului. Importanfa practică a variafiei în interiorul aceluiaşi zăcământ derivă din dificultăţile practice foarte mari, introduse în analiza prezentării şi comportării zăcământului prin metodele termodinamice clasice, printre ale căror premise uzuale se găseşte şi aceea a considerării sistemelor în echilibru de temperatură, adică, Ia sistemele de dimensiuni mici, cu temperatură uniformă. în cazul particular al zăcămintelor de hidro» carburi cu greutate moleculară mică (de „condensat" sau de „distilat"), temperatura de zăcământ poate influenfa hotărîtor, chiar prin variafii foarte mici, starea de agregare a fluidelor din zăcământ, respectiv, în cazul exploatării lor, starea de agregare sub care fluidul se prezintă în gaura de sondă (v. Retrogradă, comportare ~). ». ~ echivalentă [aKBHBaJieHTHâH TeMnepaTypa; temperature equivalente; Aquivalenttem-peratur; equivalent temperature; egyenerteku homerseklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului» ia. ~ echivalent-potentială [aKBHBajieHTHO-noTemmaJibHaH TeMnepaTypa; temperature equivalente potentielle; ăquivaientpoientielle Temperatur, ăquipotentielle Temperatur; equivalent-potential temperature; egyenerteku-potehciâlis homerseklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului. 11. ~ eutectică. Chim. fiz., Mefl. V. Eutectică, temperatură /V , 12. ~ eutecfoidică. Chim. fiz., Metl. V. Eutec-toidică, temperatură >3. ~ medie de fierbere [cpejţHHH TeMnepaTypa KHneHHa; temperature moyenne de distih 854 lation; mitlere Destillationstemperatur, Siedekenn-ziffer; average distillation temperature; kozepes deritesi hofok]. Ind. pefr.: Media aritmetică a temperaturilor notate la separarea următoarelor 10 fracţiuni: 5%, 15%, 25%-"85%, 95%, separate, la di-stilafia Engler sau ASPM, dintr'un produs de petrol. î. Temperatură nominală [HOMHHaJlbHan TeMnepaTypa; temperature nominale; Nenntemperatur; nominal temperature; nevleges homerseklet] Termot.: Temperatura aburului la debitul corespunzător capa-cităfii de vaporizare a suprafeţei de încălzire (la debitul normal), măsurată după priza de luat abur într'o căldare de abur, în cazul căldărilor de abur saturat, respectiv măsurată după ieşirea lui din regulatorul de temperatură sau, în lipsa acestuia, după ieşirea din supraîncălzitor, în cazul căldărilor de abur supraîncălzit. 2. ~ perefilor unei căldări [TeMnepaTypa no-BepXHOCTH HarpeBa KOTJia; temperature des parois d'une chaudiere; Kesselwandungstempe-ratur; boiler wall temperature; kazânfal-homer-seklet]. Termot.: Temperatura pereţilor cari constitue suprafafa de încălzire a unei căldări de abur. — Temperatura perefilor, măsurată la partea în contact cu gazele, se ia, pentru „cilindrii de căldare şi pentru preîncălzitoare, cu cca 10° mai înaltă decât temperatura apei, iar pentru perefii supraîncălzitoarelor, cu cca 50° mai înaltă decât temperatura aburului. La locomotivele cu abur, temperatura perefilor cutiei de foc variază, după solicitarea grătarului, între 220 şi 350°. Depunerile de piatră, de uleiu, etc. pe pereji, provoacă creşterea temperaturii lor odată cu creşterea grosimii depunerilor şi scade, când creşte conductibilitatea straturilor de depunere. La preîncălzitoarele de aer, temperatura pereţilor e aproximativ egală cu media temperaturilor aerului şi a gazelor de încălzire. 3. ~ pofenfială [noTeHiţnajibHaH TeMnepa-Typa; temperature potentielle; potentielle Temperatur; potential temperature; potenciâlis homer-seklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului. 4. ~ potenfial-echivalentă [noTeHQHaJibHO-9KBHBaJieHTHafl TeMnapaTypa; temperature potentielle equivalente; potentielle Aquivalenttempe-ratur; potenfial equivalent temperature; potenciâlis egyenerteku homerseklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului. 5. ~ pseudopotenfială [nceBflO-nOTemţH-ajibHan TeMnepaTypa; temperature pseudopo-tentielle; pseudopotentielle Temperatur; pseudo-potential temperature; pszeudo-potenciâlis homerseklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului. o. ~ redusă [npHBefleHHan TeMnepaTypa; temperature reduite; reduzierte Temperatur; re-duced temperature; redukălt homerseklet]. Fiz.: Raportul dintre temperatura absolută şi temperatura critică absolută a unui fluid. ?. ~ rezultantă [cooTBeTCTByiomaH TeMnepaTypa; temperature resultante; resultierende Temperatur; resultant temperature; eredo homerseklet]: Temperatura la care corpul omenesc dintr'o incintă încălzită prin radiafie şi prin convecfie ar avea aceeaşi sensafie de confort termic, ca aceea pe care o are în condifiunile în cari se găseşte de fapt. De exemplu, pentru un om în mişcare, temperatura rezultantă e aceeaşi, dacă perefii încăperii sunt la 14° şi aerul la 14°, sau dacă perefii încăperii sunt la 22° şi aerul la 10°, iar pentru un om în repaus, dacă perefii sunt la 13° 9 şi aerul la 40°, sau perefii la 27° 3 şi aerul la —‘3° 9. Considerarea temperaturii rezultante permite determinarea celor mai bune condifiuni de încălzire a unei încăperi. 8. ~ termodinamică [TepMOflHHâMHHeCKan TeMnepaTypa; temperature thermodynamique; Thermodynamische Temperatur; thermodynamic temperature; termodinamikus hofok]. Fiz. Din principiul al doilea al Termodinamicei rezultă că expresiunea dQ a căldurii primite de un sistem într'o transformare infinitezimală reversibilă a sa e o diferenfială totală exactă în raport cu variabilele de stare ale sistemului x±, * ■ • , xn, dacă e împărfită cu o anumită funcfiune monoton crescătoare şi pozitivă f0 (0), care depinde numai de temperatura empirică 0 (v. Temperatură). Pe baza proprietăfilor analitice ale diferenfialelor exacte se arată că,' la un anumit 0, f0 (0) e definită până la un factor constant pozitiv. Mărimea de stare T’=fo(0), definită până la un factor constant pozitiv, se numeşte temperatură termodinamică. Dacă, în mod convenţional, factorul e determinat astfel, încât diferenfa temperaturilor termodinamice ale punctelor de fierbere şi de solidificare a apei (sub presiune normală) să aibă valoarea 100, unitatea de temperatură termodinamică definită în acest fel se numeşte grad Kelvin. 9. ~ virtuală [BHpTyajibHan TeMnepaTypa; temperature virtuelle; virtuelle Temperatur; virtual temperature; virtuâlis homerseklet]. Meteor. V. sub Temperatura aerului. io- Temperaturii, instrumente de măsură a ~ aerului [npnftopbi ajih H3MepeHHH TeMnepa-Typbl B03Ayxa; instruments de mesure de la temperature de J'aîr; Lufttemperafurmessinstru-mente; air temperature measuring instruments; le-vego-hofokmeresi keszulekek]. Meteor.: Temperatura aerului se măsoară cu instrumente cu citire directă sau cu instrumente înregistratoare. Instrumentele cu citire directă se numesc, în general, termometre, iar cele înregistratoare, ter-mografe. în Meteorologie se folosesc următoarele termometre: 11. Catatermomefru: Termometru cu alcool, cu rezervor de capacitate mare, a cărui tijă poartă două diviziuni, corespunzătoare temperaturilor 37°,8 şi 35°. Din determinarea vitesei de răcire a instrumentului, în prealabil încălzit, dela 73°8 la 35°, se măsoară ."cantitatea de căldură pierdută de corpul omenesc, pe secundă şi pe centimetru pătrat, în condifunile în cari se face determinarea. 12. Pagoscop: Instrument care prevede posibilitatea unui înghef nocturn. Se compune dintr'un 855 psihrometru şi dintr'o diagrama care, în funcfiune de umezeala aerului, constatată cu o jumătate de oră înainte de apusul Soarelui, indică această posibilitate, pentru noaptea care urmează. 1. Termograf: Termometru înregistrator, în care se foloseşte drept corp sensibil un tub Bourdon sau o lamă bimetalică. Deformafiile corpului sen-sibil, proporfionale cu variaţiile de temperatură, sunt amplificate printr'un sistem de pârghii şi sunt înscrise cu ajutorul unei penife. înscrierea se face pe un cilindru în rotafie uniformă, echipat cu o diagramă detaşabilă. t. Termometru de maxim (sau de minim): Termometru care înregistrează temperatura maximă (sau minimă) în timp de 24 de ore. Se folosesc diferite tipuri: de exemplu, un termometru ordinar cu alcool, în care coloana lichidă antrenează un mic indice de porfelan şi-l părăseşte în pozifia corespunzătoare temperaturii minime — şi un termometru ordinar cu mercur, în care un indice de fier, împins de coloană, rămâne în pozifia corespunzătoare temperaturii maxime. 3. Termometru meteorologic: Termometru ordinar, folosit în adăpostul meteorologic, având scara divizată în grade centigrade şi în zecimi de grade. Rezervorul său e umplut cu mercur, cu aliaj mercur-taliu, cu alcool sau cu toluen. 4. Termometru-praştie: Termometru obişnuit, legat cu o sfoară. Prin rotirea în aer cu ajutorul sforii, datorită ventilafiei, se pune termometrul în echilibru termic cu mediul înconjurător, într'un timp mai scurt decât dacă ar fi lăsat imobil. 5. Termometru umed: Unul dintre cele două termometre cari formează un psihrometru. Are rezervorul înfăşurat într'o pânză subfire în permanenţă umedă, sau umezită cu pufin timp înainte de observafie. g. Termometru uscat: Unul dintre cele două termometre cari formează un psihrometru. Are rezervorul expus liber în atmosferă (spre deosebire de cel al termometrului umed). E ventilat uniform de un aspirator. 7. Temperaturile de transformare ale fierului pur [TeMnepaTypa nepeBpameHHH hhctcto 3K6Jie3a; temperatures de transformation du fer; Haltepunkte des Eisens; transformation temperatures of iron; vas-torespontok]. Meii.: Temperaturile la cari se produc transformările alotropice ale fierului, cum şi punctul Curie (v.) al acestuia. Temperaturile de transformare ale fierului pur sunt notate cu următoarele simboluri: A.lt punctul Curie (v.), adică punctul de transformare magnetică (v.) Fe a magnetic Feoc nemagnetic (cu aceeaşi valoare la răcire şi la încălzire, A2 = cca 770° sau, mai precis, 768°); A3, punctul de transifie Feoc?iFeŢ (cu valorile A3 = cca 906°; Ar3 = 902,5°, la răcire; Ac3 = 910,5°, la încălzire); A4, punctul de transifie Fey^Fed (cu valoarea A4 = cca 1400° sau, mai precis, 1401°, cu aceeaşi valoare la răcire şi Ia încălzire Ar4 = Ac4). V. şi sub Fier. Sin. Puncte de transformare ale fierului pur. s Temperaturilor, scara ~ [TeMnepaTypHan inflama; echelle des temperatures; Temperafur- skala; temperature scale; hofokskâla]. F/z.: Scară de valori ale unei temperaturi care variază monoton în funcfiune de o temperatură definită (v. Temperatură). Se folosesc mai multe scări de temperatură, importante în practică. Scara termometrului cu mercur, e bazată pe dila-tafia aparentă a mercurului în sticlă. Punctul zero al acestei scări, ales arbitrar, e punctul de topire al ghefei la presiunea atmosferică normală, iar punctul 100 e temperatura vaporilor apei distilate care fierbe la presiunea norm&lă. Temperatura definită cu ajutorul termometrului cu mercur în sistemul Celsius (v. Termometrie, sistem ^) rezultă din relafia: j=ioo^£T—, SPioo To în care cp0l qp100 şi sunt volumele (respectiv, în practica construcţiei termometrelor, lungimile) coloanelor de mercur la 0°, la 100° şi la temperatura t. — Scara termometrului cu mercur depinde de compozifia şi, în special, de tratamentul termic al sticlei din care e construit termometrul. Scara termometrului cu gaz ideal e bazată pe dilatafia unui volum de gaz la presiune con^ stantă sau pe creşterea presiunii unui volum con-stant de gaz (V. şi Termometru cu gaz). Temperatura definită cu ajulorul termometrului cu gaz ideal în sistemul Celsius rezultă din relafia: Pt^Po t = 100—------, pioo — po Poi Pioo Ş' Pt presiunile unei anumite mase de gaz,la volum constant, la temperaturile 0°,100° şi t. — Scara termometrului cu gaz ideal e, de asemenea, o scară arbitrară, cu aceleaşi puncte 0° şi 100° ca şi cele ale scării termometrului cu mercur. Scara acestui termometru depinde de natura gazului cu care se umple rezervorul. Scara termodinamică absolută e bazată pe principiul lui Carnot. Mărimea termomefrică folosită Ia stabilirea acestei scări e randamentul unui ciclif reversibil. într'un ciclu reversibil care evoluează între două surse de temperatură se numesc temperaturi termodinamice T1 şi T2 ale celor două isoterme ale ciclului Carnot, mărimile definite de reiaţia: 2l_?j Q2 7V Qlf respectiv Q2 fiind cantitatea de căldură primită dela sursa de temperatură T±l respectiv T2. Scara termodinamică absolută e independentă de natura substanfei care se transformă. Din relafia: Q1-Q2 Qi Tt ' care defineşte randamentul unui ciclu reversibil, rezultă că zero al scării termodinamice absolute e temperatura cea mai scăzută, la care randamentul ciclului reversibil e egal cu 1. în această scară, temperaturile se notează cu T şi gradele cu °K. — Scara termodinamică absolută nu poate fi realizată cu precizie printr'un procedeu care 856 să corespundă strict definijiei de mai sus. De aceea se recurge la termometrul cu gaz pentru temperaturi joase şi medii, şi la pirometrul optic pentru temperaturi înalte. Scara internaţională de temperatură e o scară practică, bazată, în sistemul Celsius, pe puncte fixe (temperaturi de echilibru), cărora li se atri-bue valori numerice, cum şi pe formule de interpolare, cari stabilesc legătura dintre orice temperatură şi indicafiile termometrelor etalonate cu aceste puncte fixe. Punctele fixe şi valorile numerice ale temperaturilor respective sub presiunea de 1,013250 kg/cm2 sunt date în tabloul de mai jos. Puncte fixe fundamentale şi punctele fixe primare Temperatura °C a) Tempera'ura de echilibru înfre oxigenul lichid şi vaporii săi (punctul de fierbere al oxigenului) — 182,970 b) Temperatura de echilibru înfre ghiafă şi apă (rură saturată cu asr (punctul de topire al ghefei): punct fix fundamental 0,0000 c) Temperatura de echilibru înfre apa pură lichidă şi vaporii săi (punciul de fierbere al apej): punct fix fundamental 100,000 d) Temperatura de echilibru între sulful lichid şi vaporii săi (punctul de fierbere al sulfului) 444,600 e) Temperatura de echilibru între argintul solid şi argintul lichid 960,80 f) Temperatura de echilibru înfre aurul solid şi aurul lichid (punctul de solidificare al aurului) 1063,0 Instrumentele etalon şi formulele de interpolare împart scara în patru regiuni: Dela zero până la punctul de solidificare al stibiului (630,6°), temperatura t e dată de un termometru etalon cu rezistenfă de platină — şi rezultă din formula Rt = R00+At+BP), în care Rt e rezistenfă la temperatura t, a firului de platină, R0 e rezistenfă firului de mai sus, măsurată la temperatura de 0°, A şi B sunt constante determinate cu ajutorul formulei de mai sus, pe baza valorilor Rt, măsurate la punctul de fierbere al apei, respectiv al sulfului. Dela punctul de fierbere al oxigenului până la 0°, temperatura t e dată de un termometru etalon cu rezistenfă de platină — şi rezultă din formula: Rt = R0 [1 +At + Bt2±C (f-100)*3], în care Rt şi R0 sunt rezistentele firului de platină la t° şi la 0°; A, B şi C sunt constante determinate cu ajutorul formulei de mai sus, pe baza valorilor Rt măsurate, respectiv, la punctele de fierbere ale apei, sulfului şi oxigenului. Dela punctul de solidificare al stibiului (630,5°) până la punctul de solidificare al aurului, temperatura t e dată de un termocuplu etalon Pt Rh (10%) —Pt, şi rezultă din formula: Et=za + bt + ct2, în cere Et e tensiunea electromotoare a termo-cuplului etalon, când sudura rece e la 0° şi cea* laltă e la temperatura £, iar a, b şi c sunt constante determinate cu ajutorul formulei de mai sus, pe baza valorilor Et măsurate, respectiv, la punctul de solidificare al stibiului, argintului şi aurului. Deasupra punctului de topire al aurului, temperatura t e dată de un pirometru optic etalon, din formula: 02 U _€ -1 ^ Au ____-______ X(t + T0) e — 1 în care It şi IAu sunt, respectiv, energiile radiate, cu lungimea de undă X, în intervalul unei unităfi de lungime de undă emise în unitatea de timp, de către unitatea de arie a unui corp negru, la temperatura t şi, respectiv, la punctul de solidificare al aurului; C2 e o constantă cu valoarea 1,438 cm grad; Tq e temperatura punctului de topire a| ghefei, în grade °K, X e o lungime de undă din spectrul vizibil, iar e e baza logaritmilor naturali. Afară de cele şase puncte fixe fundamentale şi primare, se pot folosi, în anumite cazuri, următoarele puncte secundare de temperatură (date în sistsmul Celsius): Temperatura de sub'imare a bioxidului de carbon —78,5 Temperatura de solidificare a mercurului —38,87 Temperatura de transifie a sulfatului de sodiu 32,38 Temperatura punctului triplu al acidului benroic 122,36 Temperatura de fierbere a naftalinei 218,0 Temperatura de solidificare a sfaniului 231,9 Temperatura de fierbere a benzofenonei 305,9 Temperatura de solidificare a plumbului 327,3 Temperatura de fierbere a mercurului 356,58 Temperatura de solidificare a zincului 419,5 Temperatura de solidificare a stibiului 630,5 Temperatura de solidificare a aluminiului 660,1 Temperatura de solidificare a cuprului în atmosferă reducătoare 1083 Temperatura de solidificare a nichelului 1453 Temperatura de solidificare a cobaltului 1492 Temperatura de solidificare a paladiului 1552 Temperatura de solidificare a platinei 1769 Temperatura de solidificare a rodiuLi 1960 Temperatura de sol dificare a iridiubi 2443 Temperatura de solidificare a wolframului 3380 i. Templu [xpaM; temple; Tempel; temple; pogany templom]. Arh.: Edificiu folosit pentru cultul religios. Termenul nu se foloseşte pentru edificiile folosite pentru cultul creştin. Templele vechi, şi în special cele elene şi romane, erau edificii cari adăposteau statua zeului căruia îi erau consacrate, iar uneori şi tezaurul cetafii Ele prezintă interes din punctul de vedere al arhitecturii, care era reprezentativă pentru epoca de construcfie. 857 Templul egiptean, fie săpat în întregime în rocă (templu hipogeu), fie în parte subteran, în parte liber, fie complet deasupra solului, formând mari complexe de construcţii, are la bază un acelaşi plan* de compozite (mai simplu sau mai desvoltat), comportând aceleaşi grupări de elemente şi având un acelaşi caracter. El era precedat, de cele mai multe ori, de un pilon, — sau de un dublu pilon, ;— legat de intrarea propriu zisă printr'o alee de sfincşi. Dublul pilon al intrării, troncopiramidal, era flancat adesea de una sau de două perechi de statue mari sau de două obeliscuri, decorate cu ierogltfe şi cu basoreliefuri. în spatele piloanslor de intrare era o curte vastă, dreptunghiulară sau pătrată. Un al doilea dublu pilon avea în axa sa intrarea în templul propriu zis, sala hipostilă fiind prima încăpere. Sălile hipostile, de dimensiuni mari, cu coloane mari, erau luminate prin frize, prin ferestre aşezate la partea superioară a zidurilor laterale. încăperi din ce în ce mai scunde şi neluminate conduceau spre sancluar — încăpere scundă, strâmtă şi întunecoasă, aşezată în partea opusă intrării. Spre deosebire de caracterul închis, masiv şi tenebros al templului egiptean, templul elen (şi, după el, cel roman) se remarcă atât prin seninătatea şi armonia faţadelor, cât şi prin componenta de plan. Templul elen era aşezat pe o platformă ridicată, deasupra nivelului solului, co-borînd în gradene: stilobatul. Elementele faţadelor erau bogat decorate. O scară largă, aşezată pe una dintre laturile înguste, conducea dela nivelul solului la cel al platformei, în fafa vestibulului, din care se intra în pronaos. Faţadele înguste ale edificiului erau terminale cu fronton. Interiorul cel mai modest cuprindea o singură încăpere (cella), în care se înalta statua zeului. Templele elene şi cele romane se clasifică după importanta lor, după modul de dispunere şi după numărul coloanelor cari decorea?ă faţadele. Se deosebesc: templu în antis, sau templu în parastasi, tipul cel mai simplu de templu, care cuprinde o singură încăpere şi are în fafa un mic vestibul, format din prelungirea zidurilor laterale, ale căror capete sunt împodobite cu ante reunite printr'un fronton, şi din două coloane aşezate pe linia antelor; templu prostii, care are în fafa intrării principale un peristil format dintr'un şir de coloane; templu amfiprostil, care are două fa{ade (cea principală şi cea posterioare), precedate de un peristil format dintr'un şir de coloane; templu peripter, cu peristil de jur împrejur, având deci şi fafadele laterale decorate cu coloane; templu pseudoperipter, templu peripter la care coloanele fa}adelor laterale, în loc să fie libere, sunt angajate în zidul cellei; templu d pter, înconjurat de două şiruri de coloane; terrplu pseudodipter, templu peripter la care al doilea rând de coloane, în loc să fie liber, e angajat în zidărie; templu monopter, templu de plan circular, înconjurat de un şir de coloane; templu peristil, al cărui naos e înconjurat, spre interior, de un şir de coloane; templu ipftru, al cărui naos e descoperit; templu tetrastil, hexastil, octastil. decastil, sau dodecastil, cari au în fată patru, respectiv şase, opt, zece sau douăsprezece coloane. Prin combinarea diferitelor tipuri au rezultat: templu prostii tetrastil, templu prostii hexastil, etc., sau templu amfiprostil tetrastil, templu amfiprostil hexastil, etc. Templele se pot clasifica şi după mărimea in-tercolonamentului. Astfel, se deosebesc: templu picnostil, aie cărui coloane au un intercolona-ment strâmt; templu sistil, ale cărui coloane au un intercolonament mai pufin strâmt; templu eustil, cu un intsrcolonamenf just, grafios; templu diastil, cu un intercolonament larg; templu aero-stil, cu un intercolonament spaţios, aerat. 1. Tenace [bhskhîî; tenace; zăh; tough; sziv6s], Gen.: Calitatea unui material de a prezenta tenacitate (v.). 2. Tenacitate [BH3K0CTb; tenacite; Zăhigkeit; tenacity; szivossâg]: 1. Proprietatea unui material solid de a acumula o energie mare de deformafie plastică în unitatea de volum, până la rupere. Materialele tenace se rup deci numai după deformafii plastice specifice mari, sub sarcini mari. — 2. Mărime caracteristică unui material solid, egală cu energia de deformafie acumulată în unitatea da volum, până la rupere. — 3. Proprietatea unui material de a avea la rupere o mare deformafie plastică specifică. — 4e Mărime caracteristică unui material solid, egală cu defor-mafia lui specifică la rupere. Tenacitatea materialelor depinde de natura şi de felul solicitării lor. Există deci tenacitate la întindere, la compresiune, la torsiune, încovoiere, etc. — fiecare dintre acestea putând fi statică sau dinamică (la şoc), după felul cum se efectuează solicitarea. Materialele solide cu tenacitate dinamică mare au rezilienfă (v.) mare. Materialele solide cari au tenacitate mica se numesc fragile, respectiv casante. s. Tenadu. V. Port-manuscris. 4. Tencuială [urryKaTypKa; enduit; Verputz; plaster work; vakolat]. Cs.: Strat de mortar în= tarif, ap icat în stare plastică sau uscată pe suprafefele de cărămidă, de betcm, lemn, trestie, argilă sau rabif, ale unei construcfii, pentru a asigura o finisare îngrijită şi a proteja suprafefele respective contra acfiunii agenfilor atmosferici, a infiltrafiilor de apă, a variafiilor de temperatură, etc. Tencuiala se aplică atât pe suprafefele interioare ale construcţiilor, cât şi pe cele exterioare. în vederea executării tencielii se termină în prealabil lucrările a căror executare simultană sau ulterioară ar putea produce deteriorarea ei, şi anume: învelitoarea sau planşeurile încăperilor în cari se execută tencuiala interioară; zidurile despărfitoare; montarea tocurilor uşilor şi ale ferestrelor; instalafiiie de apă şi de încălzire, şi in-stalafia electrică. 858 • După procedeul de execufie, tencuiala poate | suprafefelor perefilor şi ale tavanelor, pentru a fi umedă sau uscată. ! obţine o suprafafă exactă a tencuelii, care să Tencuiala umedă se execută dintr'un mortar j corespundă atât direcţiei cerute (verticală, ori-umed, în stare plastică, aplicat manual sau me- ; zontală, înclinată), cât şi grosimii indicate în pro-canizat; întărirea tencuelii (numită impropriu us- j iect. Fig. /a reprezintă'trasarea cu repere meta-care) se produce în timp. Tencuiala umedă se j lice, de forma unor scoabe speciale, cu lungimea aplică, în general, în două straturi. Stratul de bază (grundul) e alcătuit din mortar obişnuit. Peptru a asigura aderenţa acestuia la suprafafa respectivă, se stropeşte în prealabil suprafafa. Peste grund se aplică al doilea strat (stratul vizibil), alcătuit din mortar de diferite compoziţii, după natura tencuelii. Suprafafa pe care se aplică tencuiala umedă se pregăteşte în prealabil, exe-cutându-se următoarele operaţiuni: curăţirea suprafeţei de praf; crestarea suprafeţelor de beton executate în cofraje metalice sau de cherestea geluită, pentru a deveni rugoase; curăţirea rosturilor pe o adâncime de 1 cm, la zidăria de cărămidă, pentru a asigura o bună legătură cu tencuiala; eventual, acoperirea suprafefei cu plasă de rabif. Materialele principale, folosite la executarea tencuelii umede, sunt următoarele: varul, între-buinfat, după stingere, ca pastă de var sau ca var praf, sau, înainte de stingere, sub formă de praf; cimentul, întrebuinfat ca liant principal sau ca adaus; ipsosul, întrebuinfat ca liant numai la tencue-lile aplicate în mediu uscat; partea uscată, constituită din agregatele minerale de diferite mărimi şi structuri (nisip, mozaic, praf de piatră, etc.); adausurile, întrebuinfate numai când e necesară obţinerea unei tencueli cu anumite proprietăfi (adausuri hidrofuge, întârzietori de priză, coloranfi, etc.). Prepararea mortarului se face manual, în var-nîfe, sau mecanizat, cu ajutorul malaxoarelor speciale. La lu- de 2,50 m, fixate în rosturile zidăriei, la distanţa orizontală de 1,00*** 1,50 m una de alfa. Distanţa dintre fafa superioară a scoabei şi faţa zidăriei e egală cu grosimea stratului de tencuială care urmează să fie aplicat. Fig. I b reprezintă trasarea cu repere metalice de corniere 30X30 mm, cu lungimea de cca 2,80 m, fixate, cu ajutorul unor susţinătoare metalice speciale, pe suprafafa care trebue tencuită. La trasarea suprafefelor cu făşii de reper se execută, în prealabil, „punctarea suprafefelor", adică fixarea, în diferite puncte, pe perefi şi pe tavan, a unor martori (cuie sau turte de pastă de ipsos). Această „punctare" se execută cu ajutorul sforii şi al firului cu plumb. în pozifiile stabilite penfru fâşiile de reper, se aplică şipci aşezate pe „martorii" respectivi; apoi se aruncă mortar, cu mistria, în spaţiul dintre şipci şi perete. După ce mortarul a făcut priză, se scot şipcile, iar pe suprafaţa respectivă rămân fâşiile de reper. Aplicarea straturilor de tencuială se face manual (cu mistria) sau mecanizat (cu pompa de mortar), (v. Maşină de tencuit, sub Maşini din construcţii). în cazul tencuirii mecanizate (v. fig.11), pompa de mortar (î) se instalează lângă construcţia respectivă. Alături de pompă, pe o rampă, se aşază un malaxor de mortar. Se alege înălţimea astfel, încât mortarul din malaxor să curgă în buncărul pompei. Dela pompă, mortarul e trimis printr'o condu- crări importante, prepararea mortarului se face în centrale de mortar, în cari toate operaţiunile (transportul materialelor, încărcarea lor în mala-xoare, prepararea amestecului, transportul mortarului) se efectuează mecanic. Transportul mortarului se face, fie pe verticală, cu scripe-tele, cu bobul, cu macaraua, cu pompa de mortar, fie pe ori- j etajul la care se execută tencuia zontală, cu tomberonul, cu roaba, cu conteine- ! pinge mortarul prin furtunul de cauciuc (6), carul aşezat pe un cărucior, cu pompa de mortar. i re are la capăt o duză (7). Mortarul se aplică Cu ajutorul unor repere (repere metalice de pe suprafaţa respectivă, prin împroşcarea lui inventar sau făşii de reper) se face apoi traşarea prin duză, a) cu I. Trasarea suprafefelor de tencuif cu repere metalice, coabe; b) cu corniere; î) tencuială; 2) scoabe; 3) repere de fier cornier; 4) dreptar. ctă verticală (2), echipată, la fiecare etaj, cu câte o ramificaţie cu robinet (3). Lângă fiecare ramificaţie se a-şază un bun-căr-tampon(4). Conducta verticală se compune din două ramuri (dus şi întors). Dela buncărul-tampon, mortarul curge printr'un furtun la pompa de mortar (5), aşezată la Pompa im- 859, După destinaţie, tencuiala umedă se împarte în tencuială obişnuită, tencuială decorativă şi tencuială specială. II. Schemă de instalaţie de tencuire mecanizată. /) pompă de mortar; 2) conductă verticală; 3) ramificare pe etaj; 4) buncăr; 5) pompă de mortar, mobilă; 6) furtun de cauciuc; 7) duză. Tencuiala obişnuită e folosită la finisarea obişnuită a încăperilor sau, uneori, a faţadelor. Această tencuială e executată din mortar (fără adausuri speciale, coloranţi, etc.), având ca agregat nisipul obişnuit de balastieră; ea are o suprafaţă, în general, netedă, fără prelucrări speciale. Pentru executarea tencuelii obişnuite se folosesc mortare de diferite compoziţii; de exemplu: mortar de var-nisip, în proporţiile 1:3-*1:4 (var : nisip), fără adaus de ipsos; mortar de var-nisip cu adaus de ipsos în proporţiile 1:2,5-*1:3 (var : nisip), cu adaus de 5**-10 kg ipsos la 1 m2 suprafaţă de tencuit; mortar mixt (ciment: var : nisip) cu do- zajul 1:! :6--1:2:8; mortar de ciment cu dozajul 1:1 ■••1:6 (ciment : nisip).— După ^ calitatea execuţiei se deosebesc mai mu|te tipuri de tencuială obişnuită. Tencuiala brută e compusă dintr'un singur strat, care se aplică şi se netezeşte cu mistria. Se execută din mortar de var, sau din mortar de var cu adaus de ciment. E folosită la calcane, la pivhiţe, la poduri, cum şi la clădirile de importanţă mică (depozite, magazii, etc.). — Tencuiala drişcuită e compusă din două straturi (grundul şi stratul vizibil). Stratul vizibil se execută dintr'un mortar cu nisip fin (tinciu), care se aplică şi se netezeşte cu drişca.— Tencuiala netezită (gletuită) se execută cu un strat vizibil de pastă de ipsos sau de pastă de var, care se aplică şi se netezeşte cu drişca de oţel. Se foloseşte când e necesară o finisare de calitate superioară. — Tencuiala decorativă e caracterizată printr'o finisşre arhitectonică ş suprafeţei; ea ng re- clamă zugrăvirea sau prelucrarea ulterioară; aspeci tul suprafeţei se obţine prin alegerea compoziţiei mortarului sau prin metoda de prelucrare a suprafefei tencuelii. — Tencuiala decorativă e folosită în special la finisarea faţadelor. Metodele de prelucrare a suprafeţei acestei tencueli depind de natura liantului şi a agregatului, de gradul de întărire al stratului de tencuială în momentul începerii lucrului, şi de uneltele folosite pentru prelucrare. Tencuiala decorativă cu fafa prelucrată poate fi de: morlar de var simplu (prelucrat în stare plastică), mortar de var cu adaus până la 25% ciment (prelucrat în stare semiplastică), sau mortar de ciment (prelucrat în stare întărită).— Din punctul de vedere al modului de prelucrare a suprafefei, se deosebesc numeroase tipuri de tencuială decorativă. Tencuiala stropită se execută în două straturi: primul strat e aplicat cu drişca, iar stratul următor e stropit, fie cu o perie cu părul lung şi aspru, fie cu o mătură obişnuită, fie cu mistria, printr'o plasă aşezată paralel cu suprafafa care trebue tencuită, fie mecanizat, cu ajutorul unui dispozitiv cu palete. Tencuiala stropită cu fulgi se obfine prin aplicarea a două straturi de mortar de colori diferite (dintre cari, al doilea, de mortar alb sau de coloare deschisă), obfinându-se o suprafafă care imită fulgii de zăpadă. Tencuiala stropită, tratată cu acid clorhidric, prezintă o structură granulată. — Tencuiala prelucrată cu peria se obfine prin prelucrarea cu o perie tare (de sârmă, de păr sau de cauciuc) a tencuelii în stare plastică şi care se prezintă sub forma unei suprafefe rugoase sau fin granulate, care imită piatra naturală. Mortarul folosit este executat cu agregate cu granule fine. Grosimea stratului vizibil este de 5-”7 mm, în cazul unei prelucrări mai fine, şi de 7—12 mm, în cazul unei prelucrări aspre. — Tencuiala striată se obfine prin prelucrarea suprafefei în stare semiplastică, cu diferite unelte pentru sgâriat (piepteni, feres-traie, perii) şi are o suprafafă care imită structura pietrelor naturale, prezentând striuri verticale, orizontale sau ondulate.— Tencuiala în imi-tafie de pietriş se obfine prin aruncarea, peste stratul de mortar aplicat în prealabil, a unui strat de pietriş curat, cu mărimea granulelor de 5-*6 mm, umezit în prealabil şi apoi aruncat în mod uniform pe perete, presându-se în mortarul moale cu o drişcă de lemn sau cu o raşchetă. Pentru a obfine un aspect mai frumos, stratul vizibil se colorează.— Tencuiala în formă de evantaliu se obfine prin apăsarea şi rotirea mistriei cu un sfert de cerc pe stratul de tencuială aplicat pe suprafafa respectivă. Stratul vizibil are grosimea de 20 mm.— Tencuiala cu picături prelinse se obfine prin turnarea cu mistria, peste stratul de mortar brut, a unui mortar subfire, în cantităfi mici, cari se preling sub formă de picături întărite. — Tencuiala suptă se obfine prin apăsarea, pe suprafafa mortarului proaspăt aplicat, a unui disc de lemn sau de pâslă, şi prin îndepărtarea bruscă a acestui disc,— Ţengyjala şplzoasă se obţine prin aplicarea 860 unul mortar consistent, apăsarea jui cu mistria în formă de arc de cerc şi netezirea excesului de mortar. Straiul vizibil are grosimea de 20—25 mm. Tencuiala ciclopică se obf ine prin trecerea mistriei peste mortar, pe distanfe mici şi în diferite direcfii. Stratul vizibil are grosimea de f 5—20 mm, iar agregatul este un nisip cu granule de dimensiuni mari. Tencuiala granuloasă netezită se obfine prin drişcuirea stratului vizibil în sens circular, cu o drişcă lungă. Stratul vizibil are grosimea de 10—12 mm.— Tencuiala italiană se obfine prin stropirea mortarului cu mătura şi drişcuirea ulterioară, uşoară, cu drişca de ofel. Stratul vizibil are grosimea de 12—15 mm.— Tencuiala caîiforniană se obfine prin frecarea cu o bucată de postav a tencuelii aplicate cu mistria, şi netezirea ulterioară cu drişca. Stratul v:zibil are grosimea de 12—15 mm.— Tencuiala cu mortar aruncat în cantifăji mari se obfine prin aplicarea a două straturi de mortar, primul netezit cu drişca, iar celălalt, aplicat prin aruncarea în cantităfi mari, cu mistria. — Tencuiala raşchetată se obfine prin frecarea cu raşcheta a suprafefei de tencuială în stare semiplastică. Prin raşchetare, o parte din granulele dela suprafafa tencuelii sunt dislocate, lăsând în locul lor goluri de diferite mărimi. Raşchetarea se execută după 1—2 ore dela aplicarea stratului vizibil. Grosimea stratului vizibil este de 5—12 mm, după mărimea granulelor agregatului. — Tencuiala buciardată se obfine prin lovirea tencuelii complet întărite (după 7—8 zile dela aplicarea ei), cu buciarda, până când pelicula dela suprafafă se desprinde de tencuială şi lasă să se vadă granulele agregatului.— Tencuiala şpifuită se obfine prin cioplirea cu şp’ful a suprafefei tencuelii întărite. Stratul vizibil imită piatra naturală şi are grosimea de 20—30 mm, — Tencuiala în imitafie de bosaje se obfine prelucrând suprafafa bosajului cu şpiful sau cu buciarda, iar bordurile bosajului, cu dalta dinfată. Stratul vizibil are grosimea de 25—30 mm, iar agregatele (griş de piatră) au granulele de 2,5—3 mm. — Tencuiala cu caneluri se obfine prin prelucrarea cu da!fa cu dinfi, sau cu scalpelul, a suprafefei întărite a tencuelii. Stratul vizibil are grosimea de 15—30 mm. — Tencuiala în imitafie de tuf se obfine prin prelucrarea combinată a suprafefei tencuelii întărite; în prealabil se prelucrează suprafafa, prin cioplirea fină cu un ciocan cu cu-fite, şi apoi, prin cioplirea cu şpiful. în acest mod, între şanfurile mari, datorite şpifului, rămân suprafefe mici, cu cioplitură fină. Stratul vizibil are grosimea de 25—30 mm. — Tencuiala prelucrată cu aparatul de sablaj are suprafafa cu structura granulată fin, imitând gresia. — Tencuiala în imitafie de terrazzo se obfine prin şlefuirea, cu piatră de şmirghel sau cu carborundum, a suprafefei întărite a tencuelii. Stratul vizibil are grosimea până la 5 mm. Agregatele folosite sunt de griş colorat, având mărimea granulelor de 2,5—3 mm.-— Sgraffito e o tencuială decorativă speciala, obfinută prin aplicarea prealabilă a unui strat de mortar obişnuit, peste care se aplică mai multe straturi de mortar colorat; straturile de mortar colorat superioare se sgârie după un desen dat, până la desvelirea straturilor inferioare. — Tencuiala cu profiluri e executată cu şabloane de diferite forme, confecfionate după detaliile prevăzute în proiectul de execufie. Tencuiala cu profiluri se foloseşte la executarea scafelor, a cornişelor, asizelor, rosturilor. Din punctul de vedere al compozifiei mortarului se deosebesc, de asemenea, numeroase tipuri de tencuială decorativă. Tencuiala colorată e executată din mortar de var cu nisip, adăugindu-se un colorant (negru de fum, ocru, miniu, umbria, etc.). Agregatele sunt nisipuri naturale cuarfoase, cu granulafie fină, sau nisipuri artificiale. — Tencuiala de te-rasit se execută cu un mortar compus dintr'un amestec de agregate, de liant, colorant şi un component stabil, sub formă de mici solzi de mică. Agregatele, sub formă de griş, au granule de diferite mărimi (1—2 mm; 2—4 mm; 4—6 mm). Solzii de mică au mărimile de 2—5 mm. Colorile principale ale terasitului sunt: alb, cenuşiu, crem, galben, portocaliu, roz, roşu, verde, cafeniu. — Tencuiala în similiplatră e executată cu mortar de ciment preparat cu agregate sub formă de griş din roce decorative concasate (granit, marmură, calcar, cuarfit). Suprafafa se prelucrează, în stare întărită, cu sculele folosite la cioplirea pietrei. — Stucul (marmura artificială lustruită cu piatră de frecat) e executat dintr'un amestec de ipsos, apă, cleiu şi colo-ranfi. Finisarea suprafefei se face prin şlefuire şi lustruire cu piatra de frecat.— Tencuiala lucioasă (marmură artificială lustruită) e executată dintr'un amestec de var şi de marmură măcinată. Finisarea suprafefei se face prin lustruire cu fierul cald, cu emulsie de săpun sau cu ceară. Stratul vizibil are grosimea de 10—12 mm şi se aplică în trei reprize succesive. — Tencuiala care are o destinafie specială sau care e executată cu materiale sau cu procedee speciale se numeşte tencuială specială. Tencuiala hidroizolantă protejează construcţia sau părfi din construcfie contra infiltrării apei sau a umezelii, şi e executată din mortar de ciment aplicat prin torcretare sau din mortar de ciment cu adaus hidrofug, aplicat şi netezit cu mistriac Tencuiala torcretată e executată din mortar de ciment 1:2—1:3 (ciment: nisip), aruncat pe suprafafa respectivă cu ajutorul unui injector. Datorită presiunii cu care se loveşte de suprafafa respectivă, tencuiala torcretată e foarte compactă, realizând astfel un strat hidroizolant. Pentru a mări stabilitatea tencuelii torcretate şi pentru a preveni fisurile de contracfiune sau eventualele deformafii, stratul de tencuială se armează cu o plasă de sârmă, fixată de o refea de vergele de ofel. Tencuiala torcretată e executată în mai multe straturi, fiecare strat având grosimea de 8—10 mm. Straturile se aplică la interval de o zi. După torcretare, suprafafa proaspăt tencuiti frebue ferita, timp de 10 zile, de uscarea rapidă, pentru a evita aparifia fisurilor. Această protecfiune se realizează prin acoperirea suprafefei cu saci, rogojini, etc. şi prin udarea lor continuă. — Tencuiala de ciment cu adaus hidrofug e executată dintr'un mortar de cimenil :2--«1:3 (ciment: nisip), la care se adaugă un produs hidrofug (ceresit, acvabar, etc.). Mortarul e aplicat pe suprafafa de tencuit în mai multe straturi, e drişcuit şi netezit cu mistria. Grosimea tencuelii cu adaus hidrofug este de cel pufin 2 cm. Tencuiala proaspăt executată trebue ferită de uscare rapidă, de solicitări mecanice şi de înghef. Tencuiala termoizolantă protejează construcfia sau părfi din construcfie contra variaţiilor de temperatură. Pentru executarea ei se folosesc mortare cari au, în stare uscată, greutatea specifică aparentă între 600 şi 1200 kg/m3. Ca agregat, se folosesc: sgura de cazan cu granule de dimensiuni mici, fărâmături de tuf sau de piatră ponce, rumeguş, griş de cărbune, etc. Tencuiala fonoizolantă protejează construcfia sau părfi din construcfie contra sgomotelor de şoc sau contra sgomotelor aeriene. Ea se execută din diferite corrpozifii, având ca agregat piatra ponce sau sgura de cazan. Pentru a mări capacitatea de izolare fonică, tencuiala fonoizolantă se aplică pe un strat de mortar cu granule mari, sau pe un strat de vată de sgură sau de pâslă de asbest. Tencuiala de protecfiune contra razelor Roentgen e executată din barită, ciment şi apă. Dozajul folosit curent pentru această tencuială este: 1:1 /4:4 (ciment: var pastă: barită). Raportul apă/ciment se ia de maximum 1,4, adausul de apă micşorând rezistenfă mecanică a tencuelii. Tencuiala pentru fresce, picturi şi tempera e executată din mortar preparat cu var şi cu nisip cuarfos sau de marmură. Durata tencuelii trebuind să fie aceeaşi ca durata construcfiei, mortarul e preparat din materiale durabile, iar execuţia tencuelii se face cu o deosebită grijă. Tencuiala cu argilă stabilizată e executată dintr'un mortar preparat cu nisip şi argilă, la care se adaugă un stabilizator (ciment, var sau gudron), stabilizatorul având rolul de a înlătura eventualele fisuri ale argilei. Tencuiala turnată e executată cu un mortar fluid, de var cu ipsos, turnat între suprafafa de tencuit şi un cofraj special, format din panouri cari sunt unse, înaintea montării, cu o emulsie (300 g săpun şi 4 litri petrol la o găleată de apă fierbinte), pentru a împiedeca aderarea tencuelii la cofraj. — Tencuiala uscată se execută prin fxarea pe suprafefele perefilor a unor plăci prefabricate de ipsos sau de materiale organice, de formă dreptunghiulară, cu lăfimea de 700-**1000 mm, lungimea de T000***3200 mm şi grosimea de 8»*12 mm. Acest procedeu înîocueşte procedeul umed de tencuire şi e folosit la tencuirea suprafefelor Interioare ale construcţiilor. Fixarea plăcilor de Ui tencuiala useafM pe perefi şi pe tavane se execută# fie cu cuie bătute în şipci, fie prin lipire pe făşii de repere, fie prin lipire prin puncte, fie prin lipire prin dopuri de ipsos, fie prin fixarea cu pioneze speciale. După fixarea plăcilor de tencuială uscată se execută prelucrarea rosturilor, care se face, fie prin şpacluire şi lipirea ulterioară a unor făşii de tifon sau de hârtie perforată, fie prin acoperirea rosturilor cu profiluri de lemn sau de metal, fie prin prelucrarea aparentă a rosturilor. Finisarea suprafefei tencuelii uscate se realizează prin lipire de tapet sau prin zugrăvire obişnuită. — După natura plăcilor folosite, tencuiala uscată poate fi: — tencuială uscată, executată din plăci confecfionate din ipsos amestecat cu 3% rumeguş de lemn şi căptuşite pe ambele fefe cu carton, marginile longitudinale ale plăcilor putând fi acoperite sau neacoperite cu carton; — tencuiala uscată organică (orgalit), executată din plăci confecfionate din fibre organice (lemn defibrat, cânepă, etc.), presate prin procedee industriale; — tencuiala uscată ghipso-organică e executată din plăcî confecfionate din ipsos cu 6--10% fibre organice înglobate uniform în masa pastei de ipsos. i. Tencuiala, maşină de netezit Cs. V. J Maşină de netezit tencuiala, sub Maşini din construcfii. t. Tencuit. Ind. far.: Aşezarea în stive, pe ca-lităfi, a păpuşilor de tutun, în scopul de a fi predate. s. Tencuit, maşină de Cs. V. Maşină de tencuit, sub Maşini din construcfii. 4. Tendă [TeHT naJiaTKa; tente; Sonnense-gel, Sonnenzelt; tent; napvitorla, napsâtor]. Nav. m.: Acoperiş confecfionat prin coaserea mai multor fefe (v. sub Velă) de pânză, pentru a constitui o suprafafă mai mare, şi prin croirea acesteia după formele rufului sau ale suprastructurii. Se întinde pe tendar, deasupra punfii, astfel încât să aibă pante de scurgere pentru apa de ploaie, spre a apăra punfile de ploaie şi de razele soarelui. Se foloseşte la comandă, pe punfile superioare neacoperite, la provă şi la pupă, etc. s. Tendaletă [TeHT; tendelet; Bootzell; awning, tilt; fedelzeti sâtor]. Nav. m.: Tendă (v.) mică, folosită penfru acoperirea unei îmbarcafii, la pupă, sau pentru a apăra bordurile unei nave de razele soarelui. o. Tendar [pacKOC TeHTa; longeron de tente; Sonnensegel, Strebe, Zeltstrebe; awning stretcher; sâtortâmasz]. Nav. m.: 1. Bară sau feavă de o|el rezemată pe suporturi metalice ■— şi care serveşte la susfinerea tendei, pe punfile deschise ale unei nave. — 2. Grindă longitudinală de lemn, rezemată pe suporturi de lemn, care ser» veşte la susfinerea capotelor bărcilor de serviciu şi de salvare ale unei nave. 7. Tender [TeHflep; tender; Tender; tender; szerkocsi]. C. Vehicul de cale ferată, ataşat la locomotiva cu abur, împreună cu care formează m o unitate de vehicul motor, şl servind ja depozitarea şi transportul combustibilului şi al apei K3- I. Tender cu irei osii. necesare locomotivei. Tenderele se construesc în generâl cu trei (v, fig, /), cu patru (v. fig, II) sau eu cinci osii. Părfile principale ale tenderului sunt: carul, cutia de cărbuni, rezervorul de apă şi (eventual) rezervorul de păcură. Carul tenderului e constituit de şasiu (împreună cu accesoriile sale, formate din aparatele de legare şi de ciocnire) şi din aparatul de rulare. La tenderele cu trei osii, şasiul e format (v. fig. III), în general, din două longeroane de III. Şasiu c'e fender. 1) traversă frontală; 2) longeron intermediar; 3) bloc de înhămare; 4) curăfitor de cale; 5) suport de rezervor; 6) longeron; 7) placă de gardă. tablă, consolidate prin bare transversale, iar Ia tenderele cu patru, respectiv cu cinci osii, din patru longeroane de bare profilate, consolidate prin bare transversale în dreptul axei transversale a tenderului şi al axei transversale a boghiurilor. în fafă, în dreptul legăturii cu locomotiva, consolidarea şasiului se face prin blocul de înhămare al tenderului (v.), care confine şi aparatul de legare şi de ciocnire dintre locomotivă şi tender. în spate, consolidarea se face prin traversa frontală a tenderului, pe care se montează aparatele de legare şi de ciocnire (v. fig. sub Bloc de înhămare a tenderului). Aparatul de rulare e constitui! dîn osiile montate, din cutiile de unsoare cu patinele şi plăcile de gardă, şi din suspensiune. La tenderele cu trei Osii, suspensiunea e pe deasupra (v.fig./V); IV. Suspensiunea tenderului cu trei osii. I) suspensor; 2) balansier; 3) cutie de unsoare. osiile din urmă sunt legate între ele prin balansiere, tenderul rezemându-se astfel în patru puncte. Tenderele cu patru osii se reazemă pe două boghiuri. Tenderele cu cinci osii au în fafă un boghiu cu două osii, celelalte trei osii fiind legate între ele prin balansiere şi montate în şasiul tenderului. Suspensiunea tenderului (v.) e realizată prin resorturi de suspensiune şi balansiere (v. fig. V). V. Suspensiunea tenderului cu patru osii. î) crapodina boghiului; 2) traversă dansantă; 3) reazem; 4) pivot; 5) arc cu foi eliptice duble; 6) falcă de rezemare. Cutia de cărbuni, de formă aproximativ pa-ralelepipedică, e aşezată deasupra rezervorului de apă, al cărui plafon constitue fundul cutiei de cărbuni, şi e mărginită de perefii, verticali de tablă; în partea de sus şi spre locomotivă, cutia e deschisă. Pentru a nu se îngrămădi cărbunii spre spatele tenderului, fundul cutiei e înclinat spre locomotivă. Pe cutie sunt amenajate dulapuri şi locuri pentru depozitarea uneltelor, a canelor de uns şi a hainelor personalului de locomotivă. Rezervorul de apă, de formă aproximativ pa-ralelepipedică, e montat direct pe şasiu. El se umple cu apă prin 1---3 guri de umplere, aşe- 865 zate Ia spate, respectiv lateral. Alimentarea cu apă a căldării se face prin două semiacupiări flexibile (cu tuburi de cauciuc), cari leagă rezervorul cu conducta de aspiraţie de pe locomotivă. La locomotivele cu ardere de păcură în amestec cu lignit, rezervorul de păcură e montat deasupra rezervorului de apă; el are formă dreptunghiulară sau în U. Capacităfile cutiei de cărbuni, a rezervorului de apă şi a rezervorului de păcură, se determină după lungimea secjiilor de remorcare pe cari circulă locomotiva şi după felul şi greutatea trenurilor. Astfel, caracteristicele tenderului cuprind capacitatea cutiei de cărbuni, în tone, şi volumul rezervoarelor de apă şi păcură, în metri cubi. La locomotivele cu alimentare mecanizată (cu stokere) se montează pe tender silozul de cărbuni, motorul cu abur al stokerului şi o parte din transportorul de cărbuni cu melc. La locomotivele pentru trenuri de mare vitesă se carenează şi tenderele. Cutia de cărbuni se îmbracă într'un înveliş de tablă şi cărbunii se aduc în fafă printr'un vagonet pe role. La locomotivele cu condensafie, condensatorul de abur şi diferitele rezervoare de apă (apă filtrată, condensată, brută) sunt montate pe tender (v. şi sub Locomotivă cu abur, cu condensafie). Tenderele locomotivelor cu ardere de cărbune pulverizat cuprind şi moara de cărbune, respectiv silozul de cărbune pulverizat. Pentru reducerea greutătii tenderului, se generalizează asamblarea diferitelor părfi prin sudură. La unele tipuri de tendere, şasiul e suprimat, cufia de cărbuni şi rezervoarele rezemându-se direct pe cadrul boghiurilor. Rezervorul de apă are forma de semicilindru. Suporturile aparatului de ciocnire şi de legare, ca şi cele ale blocului de înhămare, sunt fixate prin sudură de rezervorul de apă. Echipamentul de frână continuă automată al tenderului e asemănător cu cel al vagoanelor (v. şi sub Frână continuă). Afară de acest sistem de frână, tenderele sunt echipate şi cu frână de mână cu tijă filetată sau cu contragreutate. 1. Tendin)ă barometrică [TeHAeHiţHH AaB-JI6HHH; tendence barometrique; Barometerten-denz, Luftdrucktendenz; barometer tendency; barometeres tendencia, legnyomâsi irânyzat]. Meteor.: Diferenfa dintre presiunea atmosferică într'un moment dat şi cea observată cu trei ore înainte, într'o localitate dată. 2. Tendor. Tehn.: Sin. întinzător (v.). 3. ~ de curea. Sin. întinzător de curea (v.). V. şi sub întinderea curelei. 4. Tennanfif [TeHHaHTHT; tennantite; Arsen-falherz, Tennantit; tennantite; tennantit]. Mineral.: Varietate de tetraedrit cu arsen, cu luciu metalic, de coloare cenuşie până Ia neagră, cu gr. sp. 4,4—4,8, şi cu duritatea 4. 5. Tenorii [TeHOpHT; tenorite; Tenorit; teno-rife; tenorit]. Mineral.: CuO. Oxid de cupru, natural, cristalizat în sistemul triclinic. Se întâlneşte în foife negre, provenite din desagregarea altor minerale cu cupru, mai ales a chalcozînei, a cupritului, etc. 6. Tensiometru [ TeHCHOMeTp; tensiometre; Tensiometer; tensiometer; tenziometer]. Fiz.: Instrument pentru determinarea tensiunii superficiale a lichidelor, prin măsurarea forfei necesare pentru smulgerea unui inel de sârmă metalică, aşezat pe suprafafa lichidului. 7. Tensiune [HanpflîKeHHe; tension; Span-nung; tension; fesziiltseg]: 1. Fiz., Tehn.: Termen comun pentru tensiune mecanică (v. Tensiune 2), tensiune electrică, tensiune magnetică (v.) şi tensiune maxwelliană (v.). 8. Tensiune [HanpHJKeHHe; tension; Spannung; stress; fesziiltseg]. 2. Mec. Forfele de coeziune dintr'un corp continuu se exercită numai între părfile Iui infinit apropiate una de alta. Imaginând deci o secfiune printr'un astfel de corp, forfele de coeziune dintre cele două părfi ale lui pe cari Ie separă secfiunea, se exercită numai între fefele celor două părfi, determinate de ea. în Mecanica corpurilor continue se face ipoteza fundamentală că raportul dintre forfa de coeziune care se transmite printr'o arie a unei secfiuni oarecare, imaginată în corp, dintr'o parte a corpului în cealaltă parte, tinde către o limită finită şi bine determinată. Limita câtului dintre forfa de coeziune Fv, care se exercită asupra unei părfi dintr'un corp continuu, printr'o porfiune din suprafafa ei, de normală exterioară v, şi dintre aria Av a porfiunii de suprafafă, când aceasta tinde către zero, menfinându-şi orientarea şi restrângându-se a-supra unui punct P, se numeşte tensiunea xv, care se exercită în punctul P, printr'o secfiune normală pe orientarea v, asupra părfii considerate a corpului: (0 tv= lim |-v- A V->Q Tensiunea depinde, în cazurils cele mai generale, de pozifia şi de orientarea elementului de secfiune dAv. Vectorul ei tv nu e dirijat, în general, de-a-lungul normalei, ci formează cu ea un unghiu; el se poate descompune deci într'o componentă normală pe elementul de Xv'f secfiune xvv şi în una tangenfială xyt (v. fig. /). Prima se numeşte tensiunea normală din fafa dAv, iar cea de a doua se numeşte L Descompunerea vectoruluiten-tensiunea tangenfială siure Tv în tensiune normală rvv din acea fafă. Con- în tensiune tangenfială Tv/ form principiului acţiunii şi reacfiunii, tensiunea t* , care se exercită prin aceeaşi secfiune asupra celeilalte părfi a corpului, e egală şi de sens contrar cu xv, adică Dacă tensiunea normală tvv , ; care se m exercit! asupra primei părfi a corpului, e dirijată după normala exterioară, respectiv interioară, tensiunea xyv, care se exercită în acelaşi punct asupra celeilalte părfi a corpului, e dirijată, de asemenea, după normala exterioară, respectiv interioară a suprafefei acestei părfi. Tensiunile normale dirijate după normalele exterioare se numesc tensiuni de întindere; cele dirijate după normalele inferioare se numesc tensiuni de compresiune. Dintre infinit multele tensiuni corespunzătoare secfiunilor cari trec printr'un acelaşi punct al unui corp, numai tensiunile cari corespund la trei secfiuni de orienfări diferite sunt independente; tensiunile corespunzătoare celorlalte secfiuni se pot calcula în funcfiune de acestea, pe baza principiului că orice porjiune dintr'un corp continuu se comportă ca un corp căruia i se pot aplica teoremele generale ale Mecanicei. Alegem, drept o astfel de porfiune dintr'un corp, un tetraedru infinit mic, cu trei fefe paralele cu planele de coordonate ale unui sistem drept de coordonate cartesiene triortogonale şi cu a patra fafă în elementul de suprafafă dAv. Fefele tetraedru-lui sunt infinit mici; forfele cari se transmit prin ele pot fi considerate, pentru fiecare fafă în parte, paralele şi uniform repartizate, astfel încât rezultantele lor frec prin centrele de greutate ale fefelor. Sensurile pozitive pentru tensiunile normale din cele trei fefe paralele cu planele de coordonate, fiind îndreptate spre normalele exterioare corespunzătoare ale tetraedrului (adică fiind atribuite tensiunilor de întindere), sunt îndreptate în sensurile negative ale axelor corespunzătoare de coordonate, astfel încât şi sensurile pozitive pentru componentele tensiunilor tangenfiale din aceste fefe, de-a-lungul axelor, coincid cu sensurile negative ale axelor de coordonate corespunzătoare (v, fig. //)« Fiecare componentă e notată . Tensorul tensiunii înfr’un corp, cu simbolul x având doi indici, dintre cari primul indică axa normală pe fafa prin care se transmite tensiunea respectivă, iar al doilea indică axa de-a-lungul căreia e îndreptată componenta considerată. Astfel, toate tensiunile normale obfin Indici egali (zxx, zyy şi xzg) şi toate tensiunile tangenfiale obfin indici diferifi (xxy, zyx, xyz, etc). Tenşiunşa din cea de a patra fafă a tetraedrului, a cărei normală exterioară formează unghiurile directoare ay?, &vy şi ayz, respectiv cu axele Ox, Oy şi Oz ale sistemului de coordonate, e reprezentată ca vector şi e descompusă în trei componente (în general, înclinate fafă de acea fafă), orientate de-a-lungul celor trei axe de coordonate Ox, Oy şi Oz şi notate, respectiv, cu tv*, xvyşi Asupra tetraedrului se pot exercita (afară de forfele de coeziune transmise prin cele patru fefe ale lui, egale cu produsele tensiunilor prin ariile acelor fefe) şi forje exterioare, cum e greutatea sau cum sunt forfele de natură electrică sau magnetică, — şi forfele inerfiale, dacă tetrae-drul e în mişcare accelerată. Forfele exterioare şi inerfiale fiind proporfonale cu volumul tetraedrului, iar forfele transmise ca tensiuni prin fefele lui fiind proporfionale cu ariile lor, când dimensiunile lineare ale tetraedrului tind către zero, forfele exterioare şi inerfiale tind mai repede către zero şi sunt neglijabile fafă de cele transmise ca tensiuni. Când dimensiunile lineare ale tetraedrului tind către zero, fafa dAv tinde să treacă prin punctul P, în care se urmăreşte starea de tensiune; din condifiu-nea de echilibru pentru tetraedru se obfine o reiafie între tensiunile din cele patru fefe ale tetraedrului, care e valabilă şi între tensiunile din patru secfiuni cari trec prin punctul P. — Con-difiunea de echilibru fafă de deplasare impune ca fiecare dintre sumele componentelor x, y respectiv z, aleforfelor transmise prin tensiunile din cele patru fefe ale tetraedrelor, să fie egală cu zero. Dacă dAv e aria fefei v a tetraedrului, ariile dAx, dAy şi dA% ale fefelor lui, respectiv normale pe cele trei axe de coordonate, sunt dAx = dAv cos ctvx; dAy - dAv cos avy; dAz — dAv cos aV2* Componenta x a forfei transmise tetraedrului prin fafa dAx e deci: (a) %xx' dAx—zxx • dAv cos otvx , componenta x a forfei transmise tetraedrului prin fafa dAy e (b) tyx' dAy~%yx' dAs cos ayy; componenta x a forfei transmise tetraedrului prin fafa dAz e (c) zzx • dAz=zzx • dAy cos iar componenta x a forfei transmise tetraedrului prin fafa dAy e: (d) xyx-dAV' Ultima e pozitivă când e îndreptată în sensul pozitiv al axei O*, prin opozifie cu celelalte trei, cari sunt pozitive când sunt îndreptate în sensul negativ al axei Ox. Spre a avea echilibru, componenta (d) trebue să fie deci egală cu suma componentelor (a), (b) şi (c), de unde 865 urmează prima dintre următoarele trei relafii: x% =i„,.cos a. (e) + V COS*vy + Zzx cos av; + xyy cosivy+z2y cos av cos avt-f-xy2 cos avy + x^ cos av Ultimele două relafii sunt obfinute prin permutarea ciclică a celor de ai doilea indici x, y şi z ai componentelor tensiunilor, şi se obfin analog ca prima. Spre a cunoaşte starea de tensiune dintr'un punct, adică componentele normale şi tangenţiale ale tensiunii din orice secfiune care trece prin acel punct, oricare ar fi orientarea ei, trebue să se âunoască deci componenta normală şi cele două componente tangenfiale numai pentru trei secfiuni necoplanare (în cazul de mai sus, trirectangulare) cari trec prin acel punct, adică în total nouă mărimi scalare. înmulfind prima dintre aceste relafii cu versorul i al axei Ox, a doua_ cu versorul j aj axei Oy şi a treia cu versorul k al axei Oz, şi observând că vectorul (f) \ = ixyx+jxvy + k V reprezintă, în mărime şi orientare,'’ vectorul tensiunii din fafa v a tetraedrului, şi mai observând că, analog, vectorii (g) %x = n.xx + izxy + kxx,’, xy ~ * xy* î xyy ^ X}"' reprezintă vectorii tensiunilor din fefele tetrae-drului cari sunt respectiv perpendiculare pe axele Ox, Oy şi Oz, se obfine din (e):_ (2) tv = x* cos*v,+Ty cos«Vy+x, cos-«w. Această relafie arată că vectorii xv ai tensiunilor din diferitele secfiuni cari trec printr'un punct sunt valorile vectoriale, asociate normalelor secţiunilor, ale unui tensor de ordinul al doilea (v. Tensor), numit tensorul tensiune. Forfele cari se transmit ca tensiuni asupra tetraedrului elementar, şi fafă de cari sunt neglijabile forfele exterioare şi inerfiale cari se exercită asupra lui, trebue să satisfacă şi con-difiunea ca suma momentelor lor statice fafă de trei axe trirectangulare, cari trec printr'un punct oarecare, să fie nulă. Condifiunile impuse de teorema momentelor se obfin luând momentele în raport cu trei axe paralele cu axele de coordonate, cari trec toate prin centrul de greutate M al fefei cL4v a tetraedrului elementar din fig. II, în care se consideră aplicată tensiunea xv care corespunde forfelor cari se transmit prin fafa dAv, Centrul de greutate al triunghiului d^îv, ca punct de intersecfiune al medianelor lui, coincide şi cu punctul de intersecfiune al liniilor de acfiune ale tensiunilor normale xxx, xyy şi xzz, considerate aplicate analog, respectiv în centrele de greutate ale triunghiurilor dAx, dAy şi dAz (fiindcă medianele acestor trei triunghiuri sunt reprezentate de proiectile ortogonale ale medianelor triunghiului dÂv, respectiv pe planele de coordonate perpendiculare pe axale Ox, Oy şi Oz). Tensiunile xxx, xyy, xs! şi xyx, xvy, xvz, în-mulfite cu ariile suprafefelor pe cari se exercită, dau deci forfe cari au momente nule fafă de axele ce trec prin M, fiindcă liniile lor de acfiune trec prin M\ numai tensiunile tangenfiale din fefele dAx, dAy, şi dAz, înmulfite cu ariile acestor fefe, au deci momente în raport cu axele cari trec prin M. în raport cu axa reprezentată de xyz, componentele forfelor corespunzătoare tensiunii x , a căror sumă e xyxdAy, au momentul — xyx’dAydy, dacă dy e distanfa dintre M şi dAy, iar componentele forfelor corespunzătoare tensiunii x„ *xy a căror sumă e xxydAT au momentul +^xy ■ dAx d*, dacă dx e distanfa dintre M şi dAx. Celelalte componente ale forfelor având momentele corespunzătoare nule, urmează — xyxdAydy + xxydAxdx = 0. Raportul dy: dx este egal cu raportul PPy: PPX, care e egal cu raportul dintre ariile triunghiurilor dreptunghice d-^.şi dAy, ale căror înălfimi fafă de baza comuna PPZ sunt segmentele PPy şi PPX, şi urmează dy: dx = dAx:dAy. Se deduce deci de mai sus prima dintre următoarele trei relafii, cari trebue să existe între tensiunile tangenfiale din trei fefe trirectangulare, pentru ca ele să fie compatibile unele cu altele: (3) — » ^yz ^zy • ^zx~~^xz’ Ultimele două relafii' sunt obfinute prin anularea sumelor momentelor fafă de axele reprezentate de xvx şi xvy. Aceasta arată că tensorul stării de tensiune e simetric (v. sub Tensor), dacă nu se exercită asupra corpului acfiuni exterioare cari să dea momente statice proporfionale cu volumul. — într'un fluid perfect şi fără solufii de continuitate pentru i^k, unde i şi k sunt una dintre mărimile x, y, z, şi pot exista numai tensiuni de compresiune, adică tensorul stării de tensiune care se numeşte, în acest caz, presiune, dar adesea şi tensiune (de ex. tensiune de vapori), e tensorul normal, determinat de o singură valoare scalară negativă: (4) *xx ^yy Tzz ~~ P* *xy ~~ Zxz ~ *yz “ unde p>0. Direcţiile normale pe secfiunile printr'un punct, în cari starea de tensiune are numai tensiune normală, se numesc direcfiile principale ale stării de tensiune din acel punct; tensiunile normale corespunzătoare se numesc tensiuni (normale) principale. Există trei tensiuni principale, cari pot fi, în cazuri particulare, în parte sau toate egale între ele. Ele corespund, în cele mai general© cazuri, unor direcfii triortogonale, fiindcă tensorul stării de tensiune e simetric (v. sub Tensorji în 55 $66 adevăr, tensiunea normală din secfiunea normală pe orientarea de versor #v are valoarea X ST M . vv W iar componenta tensiunii tangenfiale din această secfiune, tn direcfia vectorului elementar §âv din secfiune, are valoarea: _ Ty,"lN‘ Dacă Uy Şi sunt versorii a doua orientări v şi v\ iar t¥ şi xy. sunt tensiunile corespunzătoare, rezultă însă din (2), finând seamă de (3); (5) Vv.~V«v ca generalizare a relafiilor (3). Când cele două orientări sunt infinit apropiate una de alta: H; v = ^ şi relafia (5) ia forma: (51) xv8#v = #v&xy. Cu ajutorul acestei relaţii se obfine următoarea expresiune a variafiei Sxyv a valorii tensiunii nor male Tvv — x vcând se variază astfel orientarea secfiunii sale, încât versorul ei »v variază cu buy: $ \v “ § ^v) ~ \=2 ^v5 = 218 i xv I dat, variafia 8xyy a tensiunii nor-e maximă dacă §iy are direcfia tensiunii deci Deci, ia |lus male tangenfiale din secfiune. Cum xv şi *vv variază continuu şi analitic, rezulta din relafia (2) că, variind totdeauna versorul us al orientării în direcfia şi în sensul tensiunii tengenfiaie din secfiune, tensiunea normală creşte cel mai repede în valoare absolută, până când trece printr'un maxim. Pentru orientarea corespunzătoare e satisfăcută relafia: S\v = 2 xv8#v = 0, oricare ar fi 8«v conform condifiunilor de maxim, în secfiunea în care tensiunea normală e maximă, tensiunea tangenţială xv# e deci nulă, adică aceasta e o secfiune de tensiune principală. Variind versorul uN al orientării în sens contrar tensiunii tangenfiale din secfiune, se ajunge la o orientare penfru care tensiunea normală trece printr'un minim şi pentru care, de asemenea, dtvv = 2 tvS^v=0, adică xvj = 0. Secţiunile în cari tensiunea normală trece prin maximul şi prin minimul ei local sunt perpendiculare una pe alta. în adevăr, dacă i/y. şi #y„ sunt versorii orientărilor maximului şi minimului, şi dacă x^v şi Tv.»vstjnt tensiunile (principale) corespunzătoare, rezultă, conform definifiei lor: V=Vv*VVBVvV-Deci, conform relafiei (5): v'’vwv Cum xv„y diferă (afară de cazuri particulare) de, xv»v* .rezultă că versorii ây» şi uv» sunt perpendiculari unul pe altul. în aceste condifiuni există în fiecare punct, în cele mai generale cazuri, numai trei direcţii principale triortogonale ale stării de tensiune. în adevăr, în conformitate cu relafia de simetrie (3), dacă zxy şi xyt sunt nuli, rezultă că şi xyx şi zyz sunt nuli. Valoarea tensiunii normale principale mijlocii e o valoare stafionară. Cum tensiunea din orice secfiune e determinată de tensiunile din trei secfiuni necoplanare, acestea determină şi valorile tensiunilor (normale) principale. în adevăr, fie tîy—i uwx+j Hvy+k cos \x+j cos %y+k cos av^ versorul uneia dintre cele două orientări pe cari le determină o direcfie principală a starir de tensiune dintr'un punct, într'un moment dat. Dacă xv e tensiunea principală corespunzătoare versorului uy, conform definifiei: xy=tvunde \ e valoarea absolută a tensiunii principale. Componentele cartesiene ale unei tensiuni principale sunt deci xv cos ayx, xy cos ayy şi xv cos Introducând în relafia (2), se obfin următoarele condifiuni pentru determinarea direcţiilor principale: ° = (T**-Tv) cos “v* + V COS %- + ■'« C0S2—'as)3 cos2aV2 cos2aVj + (t33-tn)cos2oV3 cos2 «vi. Din această relafie rezultă că tensiunea tangenfială poate fi nulă numai pentru direcfiile noilor axe de coordonate ("pentru cari două cosinusuri directoare sunt nule), dacă tensiunile principale sunt diferite una de alta. Dacă două tensiuni principale sunt egale, toate direcfiile din planul determinat de direcfiile lor sunt direcfii principale; dacă trei tensiuni principale, referitoare la trei direcfii necoplanare, sunt egale între ele, toate direcfiile sunt direcfii principale — şi se obfine cazul unor tensiuni fie de întindere, fie de compresiune (presiune), egale între ele, toate tensiunile tangenfiale fiind nule. ' Repartijia într'un corp a tensiunilor (normale) principale se reprezintă cu ajutorul traiectoriilor de tensiune. Acestea sunt curbe tangente în fiecare punct al lor la câte una dintre tensiunile principale lo-cble. Printr'un punct trec deci, în general, trei traiectorii de tensiune: acesteaf formează un sistem triplu ortogonal. Fig. III re- JJJ Traiectoriile tensiunilor într'o prezmia in secfiune ,amă lncastrată. veHicală traiectoriile de tensiune într'o placă dreaptă, scurtă, încastrată la un capăt şi solicitată la încovoiere la celălalt capăt, printr'o sarcină repartizată adecvat pe secfiunea ei liberă la acest capăt. Direcfiile pentru cari tensiunile tangenfiale sunt maxime se obfin anulând derivatele valorii tensiunii tangenfiale în raport cu două cosinusuri directoare (cel de al treilea cosinus director nu mai e variabilă independentă). Se obfin în acest fel, de exemplu, ecuafiile {Tll—T33—2 [(th—TtfJ COS2«Vi-f (t22—Tss) COS^]} COS OVl=0 {*22—t35—2 [(tu—T33) cos2aVl + (T22--t83)cos2aV2]} cos aV2=0. Eliminând cazurile cari nu^pot fi realizate şau cari nu prezintă inteses, se obfin deci următoarele valori ale^cosinusurilor directoare ale - orientărilor în cart tensiunile tangenfiate sunt maxime: c<3say,~±^-< cosavs=0: respectiv 1 . r COS “vj = Oi cos«Vs=±-; cos«V3=±-. împreună cu Fiecare dintre soluţii corespunde deci câte unui plan care trece prin una dintre axele de coordonate şi e înclinat cu unghiurile - şi ~ fafa de qele două axe. Rezultă următoarele trei valori ale tensiunilor tangenfiale de valoare absolută maximă: _____UT22”“T33 _ _ _^T33““X11 „ *“’'C'22 ... L1" 2 : Ta“ ~~T~'' 3“ ~~T~' * Repartifia tensiunilor tangenfiale maxime într’un corp poate fi reprezentată cu ajutorul liniilor de tensiune, curbe ale căror tangente au în fiecare punct direcfia tensiunilor tangenfiale maxime locale. Variafia tensiunilor normale şi tangenfiale cu orientarea v rezultă şi din reprezentarea grafică, făcută fie cu ajutorul cuadricelor lui Cauchy şi Lame ale tensorului lor simetric şi de ordinul al doilea (v, Cuadricele tensorilor de ordinul al doilea), fie cu ajutorul cercurilor lui Mohr (v. Cercuri Mohr). —1 Prezenfa unei stări de tensiune t e echivalentă cu o densitate de volum / a forfei, de componente /A, fy şi fZi cari se calculează din următoarele ecuafii (v. sub Elastomecanică): . ' , _^xx _$^yx _^zx C) ^xy & *yy , C* , cF 5 z c)* $y ' ■ Ele pot fi strânse în următoarea ecuafie unică: _ 7=r-divx, unde % ,e tensorul stare de tensiune — şi surrh necesare în deducerea ecuaţiilor de mişcare a. mediilor continue (v. sub Elastomecanică, ecuafiile lui Euler în Hidrodinamică, ecuafiile lui Mavier-Stokes, etc.). — . . Din punctul de vedere al provenienfei lor, tensiunile din corpuri se împart îrt-tensiuni din sarcini şi în tensiuni proprii în sens larg. Tensiur; hi le din sarcini se produc sub acfiunea forfelor , exterioare cari se exercită asupra corpurilor; ele depind şi de proprietăţile mecanice ale acestora* Din punctul de vedere mecanic, se deosebesc ,, tensiuni în domeniul elastic, a căror producere se studiază în Teoria elasticităţii şi în Rezistenta mate- m rialelor (v. Elasticitate, Elastomecanlcă fi Rezistenfă materialelor) — şi tensiuni în domeniul plastic, a căror producere se studiază în Teoria plasticităţii şi în Rezistenfă materialelor (v. Plasticitate şi Rezistenta materialelor).—Tensiunile proprii în sens larg se stabilesc în materialele solide. Ele se împart în tensiuni din temperatură şi tensiuni proprii în serts restrâns (v. Tensiune proprie). Tensiunile din temperatură (v.), cari provin din neuniformitatea temperaturii corpurilor, se pot produce independent de eventualele sarcini sau reacfiuni. Tensiunile proprii (v.) în sens restrâns se caracterizează prin faptul că există în material şi când acesta nu e Supus unor sarcini sau reacfiuni şi nu prezintă diferenfe de temperatură între părfile lui. Tensiunile din turnare (v.) sunt un exemplu de tensiuni proprii. în condifiuni date, tensiunile cari se stabilesc într'un material solid solicită materialul (v* Solicitare) cu atât mai mult, cu cât sunt mai mari. Din acest punct de vedere prezintă interes concentrarea tensiunilor, adică efectul de mărire locală a tensiunilor principale în anumite secfiuni, fafă de cazul că ar fi uniform repartizate pe acele secfiuni. Concentrarea tensiunilor poate proveni din în-crestări, din slăbiri sau măriri brusce de secfiune. Condifiunile de rupere a materialelor solide solicitate prin faptul că există în ele tensiuni sunt expuse sub Ruperea materialelor. i. Tensiune de disolufie electrolitică [Hanpfl-HC6HH6 9JieKTp0JIHTHHeCK0ft flHCCOJIIOUiHH; ten-sion de dissolution electrolytique, pression de dissolution electrolytique; elektrolytische Losungs-spannung; electrolytic dissolution pressure; elektro-litikus oldâsfesziiltseg]. Chim. fiz.: Presiunea ionilor elementului din care e format un electrod, cari au tendinfa de a trece în solufie în lichidul care înconjură electrodul. La echilibru, ea da concentrafia ionilor elementului respectiv în lichidul din jurul electrodului. t. ~ de retragere [ycaflOHHoe nanpfljKeHHe; fension de contraction; Zusammenziehungspan-nung; contraction stress; zsugorodâsi feszultseg], Metl. V. sub Tensiune de turnare. s. ~ de turnare [BHyTpeHHHfl HanpajKeHHH B OTJlHBKax; tension de coulee; Gu^spannung; casting stress; ontesi feszultseg]. Metl.: Tensiune care se produce în piesele turnate, la solidificare. Tensiunile de turnare pot fi produse de următoarele cauze: răcirea neuniformă a pieselor, la trecerea prin zona de deformafie elastică (tensiurii termice); desvoltarea neconcOrdantă în timp a transformărilor alotropice cu schimbare de volum (de ex. Fey -*> Fea, la ofeluri) a sau grafitizării (la fonte), în diverse părfi ale piesei (tensiuni fazice); frânarea retragerii, adică a contracfiunii din cauza formei (miezuri, refea de turnare) sau a particularităţilor constructive ale piesei (tensiuni de retragere). Dacă tensiunile depăşesc rezistenfă de rupere, piesele crapă la scQaterea din formă, la prelucrare sau în timpul funcfionării; dacă tensiunile depăşesc limita de curgere^ piesele se deformează permanent. Efectul deformafiilor depindedenaturatensiu- nilor. tn cazul tensiunilor termice, deformarea consistă în comprimarea părfii groase de către partea subfire a piesei (solidificatăanterior); în cazul tensiunilor fazice, deformarea consistă în comprimarea părţilor subfiri de către partea groasă, în care, din cauza răcirii mai încete, transformările alotropice, respectiv grafitizarea, sunt mai accentuate; tensiunile de retragere dau o întindere a părfilor groase ale piesei sau, uneori, dispar după desbatere. Factorii cari influenfează tensiunile de turnare sunt: compozifia chimică, structura, vitesa de răcire, modul de formare, tratamentul termic, etc. Astfel: elementele grafitizante (C, Si) provoacă tensiuni fazice; deci ele sunt un mijloc de combatere a tensiunilor termice; structura eutec-tică provoacă cele mai mici tensiuni; evitarea ieşindurilor şi a miezurilor, formarea cu maselote false şi mărirea elasticităfii miezului combat tensiunile de retragere; folosirea răcitoarelor uniformizează răcirea piesei, mărind vitesa de răcire a părfilor groase. Recoacerea la 500—600°, timp de 5-“9 ore, înlătură cele mai multe tensiuni. 4. ~ de vapori [ynpyrocTb napa; tension de vapeur, pression de vapeur; Dampfdruck; vapour pressure; gozfeszultseg]. Fiz.: Presiunea vaporilor produşi de un lichid. Termenul se aplică, de obiceiu, presiunii vaporilor în echilibru termic cu faza lichidă a acelei substanfe, deci presiunii maxime a vaporilor la o anumită temperatură, adică presiunii vaporilor saturaţi la temperatura respectivă, Tensiunea de vapori creşte cu temperatura. Variafia dp a tensiunii de vapori, pentru o variafie âT a temperaturii, e dată de ecuafia lui Clapeyron-Clausius: ar Av' L fiind căldura latentă de vaporizare a substanţei, T e temperatura absolută, e diferenfa dintre volumul specific în starea de vapori şi volumul specific în starea lichidă. s. ~ de vapori a unui combustibil lichid [ynpyrocTb napa HCHAKoro ropmero; tension de vapeur d'un combustibile liquide; Dampfdruck eines flussigen Brennstoffs; vapour pressure of a iiquid fuel; egy cseppfolyos tuzeloanyag gozfe-szultsege]. Ind. petr.: Presiunea vaporilor saturafi ai combustibilului lichid la temperatura prescrisă de norme (de obiceiu, 37,8°). Evaporarea la suprafafa unui combustibil lichid se produce la orice temperatură, însă presiunea vaporilor formafi depinde de substanfele din combustibil şi de temperatura la care se produce evaporarea şi creşte odată cu aceasta. Tensiunea de vapori, care prezintă importanfă pentru benzinele de aviafie şi ,de automobil, se determină cu aparatul Reid, la temperatura de + 37,8 °C, când raportul dintre volumele fazei lichide şi fazei vapori este 1 : 4. Valoarea tensiunii de vapori a unei benzine constitue un indiciu al posibilităţii de formare, în conductele de benzină, a dopurilor de gaze constituite din bule mari de vapori de benzină, 86? cari apar In sistemul de alimentare cu combustibil, perturbând alimentarea uniformă a motorului şi producând astfel chiar întreruperi în funcfio-narea lui; acest fapt e important pentru motoarele de avion, la cari întreruperile în funcfionare pot produce accidente grave. Dopurile de gaze se formează când tensiunea de vapori a carburantului e mai înaltă decât presiunea exterioară, de exemplu în cazul sborului avioanelor la înălfimi mari. O tensiune de vapori mare a unei benzine produce mari pierderi prin evaporare, în timpul transportului sau al depozitării. Pentru exploatarea automobilelor în timpul iernii, o tensiune de vapori a benzinelor utilizate mărită până la anumite limite, datorită prezenfei hidrocarburilor uşoare, poate constitui o calitate pozitivă penfru combustibili, deoarece uşurează pornirea motorului. 1. Tensiune de vapori, curba de ~ de vapori [KpuBan ynpyrocTb napa; courbe des tensions de vapeur; Dampfdruckkurve; vapour pressure curve; gozfeszultsegi gorbe]. Fiz.: Curba care reprezintă, în funcfiune de temperatură, tensiunea vaporilor saturafi ai unei substanfe. 2. ~ din temperatură [TeMnepaTypHOe na-npHHteHHe; tension de temperature; Wărme-spannung; temperature stress; homersekleti feszultseg]: Tensiune suplementară care se produce într'un corp solid când părfile acestuia nu au toate temperatura mediului ambiant, fafă de cazul când părfile ar avea această temperatură. Tensiunile din temperatură în sens restrâns sunt cele cari provin din neuniformitatea temperaturii şi depind de gradientul de temperatură. Tensiuni din temperatură în sens larg se pot produce şi în corpurile solide cari au pretutindeni aceeaşi temperatură; de exemplu, dacă se încălzeşte uniform o bară cu capetele sprijinite în două reazeme fixe. Tensiunile din temperatură propriu zise prezintă importanfă în sistemele tehnice cari sunt supuse în serviciu unui gradient de temperatură; de exemplu, pentru coşurile de zidărie ale instalaţiilor de căldări de abur, pentru cilindrii şi pistoanele motoarelor termice şi, în speciali ale celor cu ardere internă (de ex. ale motoarelor cu gaz răcite cu apă), etc. Ecuafiile cu derivate parfiale ale Elastomeca-nicei (v.) confin, în cazul corpurilor în cari gradientul de temperatură diferă de zero, un termen suplementar, proporfional cu componentele respective ale gradientului de temperatură. Pentru a deduce acest termen, presupunem că, începând cu o temperatură &0» încălzim întâi diferitele părfi ale corpului până la temperatura actuală & şi presupunem că fiecare parte a lui se dilată liber, cu a ($ —§o) = pe fiecare unitate de lungime. Presupunem apoi ca aplicăm tensiunile normale şi tangenfiale cari se stabilesc de fapt. Fie yxx, f yy şi *ţ'2Z lungirile specifice de natură elastică, pe cari le-ar provoca tensiunile normale zxx, zyy şi % z dacă ar exista singure. Lungirile specU fice (v. Deformafie specifică) rezultante vor fi deci, în domeniul elastic, conform principiului superpozifiei: ®wx C)w, ry*-~dJ unde w şi wz sunt deplasările particulei care are coordonatele x, y, z, Neuniformitatea temperaturii nu provoacă lunecări specifice. Acestea provin deci numai din tensiunile tangenţiale: c)wx Q)Wy ^=^+^'6,c' • -Legea lui Hooke (v. Hooke, legea iui **) are deci, în acest caz, forma (v. sub Elastomeeanică): T** r w unde = - mE 2(m+1)T*>" Introducând aceste expresiuni în legea de mişcare a mediilor continue (v. sub Elastomecaniţă): etc., m —2 etc. etc,, etc, unde ax e accelerafia şi gx e forfa aplicată, raportată la unitatea de masă, se obfine următoarea ecuaţie cu derivate parfiale: m d ($WX + dy + C>z’/ __2 1 a m—2 e)x şi două ecuafii analoage pentru wy şi w z. Prin integrarea acestor ecuafii diferenfiale, cu condi-fiunile la limită şi iniţiale necesare, se obfin tensiunile rezultante din sarcini şi din temperatură, în funcfiune de repartifia, presupusă cunoscută, a temperaturii în corp. 3. ~ fazică [cJ)a30B0e HanpflJKeHHe; tension de phase; Phasenspannung; phase tension; fâzis feszultseg]. Metl. V. sub Tensiune de turnare. ’ ' 4. ~ interfacială [HanpHHceHHe Ha noBepx-HOCTH pa3£eJia; tension faciale; Grenzflăchen-spannung; interfaciai tension; hatârfeluleti feszultseg]. Chim. fiz.: Forfa care se exercită tangenfial pe unitatea de lungime, la suprafafa de contact, între două lichide insolubile unul în altul, sau între un lichid şi un corp solid, 870 ; Determfnarfea tensiunii interfaciale la lichide se face cu ajutorul unui stalagmometru, în cazul produselor petroliere (benzină, petrol lampant, uleiuri minerale), tensiunea interfacială fafă de apă variază între 4,9 şi 5,5 mg/mm. Cunoaşterea valorii «acestei constante, ca şi a mijloacelor de a o micşora sau de a o mări, în cazul , produselor petroliere, prin adausuri de anumite substanfe, prezintă interes deosebit, fiindcă r. numeroase fenomene, ca formarea de emulsiuni sau ruperea lor, stabilitatea filmului de uleiu pe suprafefele metalice, adezivitatea bitumurilor la rocele de pavaje, etc., depind de valoarea acestei constante. 1. Tensiune normală [HopMaJibHoe HanpnîKe-HHe; tension normale; Normalspannung; normal ten-sion; normâlis feszultseg]. V. sub Tensiune 2. 2. ~ proprie [coo6cTBeHOe HanpHtfieHHe; tension propre; Eigenspannung; own străin; onfeszultseg]: Tensiune care poate exista într'un corp solid, independent de forfele exterioare cari se exercită asupra Iui. Există şase categorii de tensiuni proprii, în acest sens larg al termenului: tensiuni din temperatură, tensiuni din transformări alotropice, tensiuni din solidificare, tensiuni din deformare plastică, tensiuni din umezire şi uscare, şi tensiuni din pre-tensionare. Tensiunile din temperatură (v.) sunt de două categorii. Tensiunile cari se produc prin variafiile de temperatură ale solidului, chiar când temperatura e uniformă; se pot produce numai dacă acel corp e rezemat în aşa fel, încât nu se poate dilată sau contracta liber când variază temperatura; ele nu sunt deci tensiuni proprii în sens restrâns, fiindcă nu sunt independente de forfele exterioare (în cazul considerat, da reacfiuni). Tensiunile cari se produc când există în corp gradient local de temperatură sunt independente de forfele exterioare. Ele provin, de exemplu, din faptul că părfi mai reci ale corpului împiedecă dilatafia liberă a părfilor mai calde, etc. Acestea sunt tensiuni proprii într'un sens mai restrâns al termenului. — Uneori se face abstracţiune şi de aceste tensiuni, şi se consideră tensiuni proprii în sens restrâns numai tensiunile independente de forfele exterioare şi cari pot exista şi când temperatura corpului e uniformă (egală, de exemplu, cu temperatura mediului ambiant). Tensiunile din transformări alotropice provin din faptul că, printr'o astfel de transformare, se poate trece de exemplu dela o modificafie cu volum mic la o alta, cu volum mare, mărirea de volum fiind împiedecată de materialul solid din jur. .Tensiunile din solidificare se produc în special în piesele turnate (v. Tensiune din turnare), fiindcă scăderea de temperatură nu poate fi condusă în aşa fel, încât solidificarea să se facă simultan în întreaga masă; părfile din apropierea suprafefei . piesei se solidifică în general mai repede, împiedecând, variafia liberă a yolumului, care s'ar produce la solidificarea părfilor. centrale. Tensiunile din deformare plastică se produc, în general, la prelucrarea materialului prin deformarea la rece (laminare, trefilare, ciocănire, etc.). Dacă se depăşeşte limita de elasticitate a unui material, lungirile lui specifice xxx, Yyy. tzz şi .lunecările lui specifice-y , yyz, *ţxz au o parte permanentă şi una elastică; de exemplur fxx~~Y xxp'^^xxe' Partea permanentă a deformafiilor specifice ar fi egală cu deformafiile cari rămân în corp numai în cazurile în cari, la descărcare, micile părfi ale corpului ar putea efectua liber deformafiile necesare pentru a ajunge în starea în care există numai deformafiile specifice permanente *[xxp, etc. în general, depăşirea limitei de elasticitate se face însă în măsuri diferite în diversele părfi ale corpului, şi deformafiile specifice permanante corespunzătoare nu sunt compatibile cu continuitatea corpului; deformafiile elastice nu pot să dispară deci în întregime, deoarece corpul îşi păstrează continuitatea cât timp nu s'a.depăşit rezistenfă de rupere. Deformafiile elastice dispar deci numai în parte, iar în parte rămân, şi acestei părfi îi corespund tensiuni cari constitue tensiunile proprii provocate (indirect) de deformarea plastică. Tensiunile proprii din umezire şi uscare se stabilesc numai în corpurile cari se umflă la umezire neuniformă, de exemplu în lemnul care se „umezeşte sau se usucă numai local. Tensiunile din pretensionare se stabilesc în sisteme formate din mai multe piese, dintre cari unora li se dau tensiuni de întindere sau de compresiune, astfel încât ele să se sprijine pe celelalte, provocând în ele tensiuni de compresiune, respectiv de întindere. Dacă se consideră fiecare piesă componentă în parte, tensiunile din pretensionare provin deci din sarcini exterioare; de aceea ele nu se consideră, în general, tensiuni proprii. — Prezenfa tensiunilor proprii în corpuri se poate constata prin secfionarea acesfora şi observarea deformafiilor secfiunilor obfinute. Ele pot fi uneori atât de mari, încât pot provoca ruperea materialului. Aceasta se poate produce la o încălzire unilaterală în serviciu, care măreşte tensiunile din temperatură în timpul solicitării în serviciu, sau la prelucrarea prin aşchiere a piesei, dacă tensiunile sunt în apropiere de suprafafă. — Tensiunile proprii se evită, evitând cauzele cari le produc. După ce s'au stabilit, ele se elimină total sau în parte prin tratamente termice adecvate (recoacere de detensionare) în cazul materialelor metalice, sau prin tratamente mecanice, ca trepidafiile, Ceri pot conduce la regrupări ale moleculelor, însofite de scăderea tensiunilor proprii. s. ~ superficiaă [iiOBepxHOCTHce Haopn->KCHHe; tension superficielle; Oberflăchenspan-nung; surface tension; feliileti fesziiltseg]. Fiz.; • Forfa care se exercită fangenfial pe unitatea de lungime dela suprafafa unui lichid, datorită inter-acfiunii dintre moleculele dela suprafafă şi “moleculele din interiorul lichidului, Direcfie acestei 871 forje tangente la suprafafă e normală pe elementul de lungime. Tensiunea superficială e, de fapt, o tensiune interfacială între lichid şi vaporii săi saturanfi. Sin. Constantă capilară. Un lichid e în echilibru când energia sa superficială liberă e minimă în condifiunile în cari se găseşte lichidul. Produsul w = yA dintre tensiunea superficială y şi aria A a suprafefei lichidului fre-bue să fie deci minim. Penfru un lichid pur, la temperatură dată, f e constant şi deci minimul energiei superficiale w e realizat când aria A e minimă. Dacă lichidul nu e în contact cu n»ciun corp solid, de exemplu dacă el e în suspensie într'un alt lichid, de aceeaşi greutate specifica, masa de lichid ia deci forma sferică. în cazul unei mase de lichid mărginite de o suprafafă curbă, tensiunea superficială produce, între interiorul şi exteriorul masei, o diferenţă de presiune, exprimată prin = y ^ , Rt şi R2 fiind razele de curbură principale ale suprafefei în punctul în care se măsoară diferenfa de presiune, presiunea fiind mai mare în interiorul concavităfii suprafefei. i. Tensiune tangenţială [TaHreHiţaaJibHoe na-lîpflJKeHHe; tension tangentielle; Tangentialspa-nnung; tangential tension; tangenciâlos feszultseg], V. sub Tensiune 2. & ~ termică [TeMnepaTypHOe HanpHmeHHe; tension thermique; Abkuhlungsspannung; thermic stress; lehulesi feszultseg], Metl. V. sub Tensiune din temperatură şi Tensiune de turnare.— s. Tensiune bioeleclrică [6H03JieKTpHHecK0e HanpHJKeHHe; tension bioelectrique; bioelektri-iche Spannung; bioelectric tension; bioelektrikus feszultseg]. Biol.: Diferenfa de potenfial electric produsă înfre două puncte ale unui fesut viu, prin modificarea concentrafiei ionilor în acesf fesut animal sau vegetal. Variafiile concentrafiei Ionilor în solufii învecinate, de exemplu la limita dintre două celule, sunt produse de acfiunile şi excitafiile nervoase. Tensiunea bioelectrică din fesuturile animale e de ordinul a 20—50 mV. Anumifi peşti au muşchi şi glande cu acfiuni electrice puternice, datorite unor „pile" electrice legate în serie; în aceste cazuri,tensiunea bioelectrică poate atinge valori de 24—355 V, devenind mortală pentru fiinfele atinse, Curenfii pe cari îi stabileşte tensiunea bioelectrică pot fi curenfi stafionari (în general, foarte slabi) înfre diferitele porfiuni de pe suprafafa muşchilor, curenfi de demarcafie (mai puternici) între o suprafafă nesecfionată şi una secţionată, curenfi de acfiune în orice porfiune de muşchiu, glandă sau nerv în activitate sau în stare de excitafie. De exemplu, curentul electric continuu, de un anumit sens, care se suprapune, în caz de excitare a nervului, peste „curentul de repaus" care trece printr'un nerv în stare normală, neexcitată, producând diminuarea sau inversarea sensului curentului de repaus în nerv, e un curent de acfiune nervoasă. Variafia stării electrice a nervului se poate constata experimental, cu ajutorul unui galvanometru sensibil; ea se produce în punctul excitat'al nervului şi se propagă de-a-lungul acestuia din urmă, cu vitesa procesului de excitafie. Recent se presupune că nervul în repaus, substanfă biologică într'un mediu conductor (fesuful viu), se încarcă negativ fafă de părfile învecinate. Diferenfa de potenfial antrenează prin nerv un curent, electronii migrând din părfile excitate, active, ale nervului, spre cele inactive, apropiate, făcând să se propage efectul de excitafie. Circuitul se închide loca!, printr'un curent de sens invers, prin interiorul nervului. Astfel, excita}ia ar consista într'o depolarizafie temporară, care se propagă din aproape în aproape, cu vitesa excitaţiei. Pe curenfii de acfiune rezultaţi din contracfiu-nile musculare ale inimii se bazează electrocardiograma, iar pe curenfii de acfiune din creier, ridicarea electroencefalogramelor. 4. Tensiune electrică [aneKTpn^ecKoe aa-npHHteHHe; tension electrique; elektrische Span» nung; electric voltage; elektromos feszultseg, villamos feszultseg]. Elf,: Suma u a produselor dintre lungimile d* ale elementelor de linie ale unei anumite linii C, înfre două puncte ale ei Pi şi P%t şl componentele tangenfiale Socaie E ale intensităfii câmpului electric (tensiunea electrică dintre punctele P± şi P2, de-a-lungul liniei C): p _ Pi Dacă E e vectorul intensităfii câmpului electric şi dr e vectorul elementului de linie di af curbei C, tensiunea electrică dintre punctele Pi şi P2, raportată la curba C dintre ele, se exprimă sub forma: « = ^ E dr. Pi _ Tensiunea corespunzătoare mfensităfi! Eţ a câmpului electric imprimat se numeşte tensiune elecrtică imprimată: Pî dr’ Pi Tensiunea corespunzătoare sumei dintre mten-sităţile câmpului electric şi câmpului electric imprimat, sumă numită intensitatea câmpului electric în sens larg, se numeşte tensiune electrică în sens larg: Pt (£+£,) dr. Pi Unitatea MKSA de tensiune electrică se numeşte volt (v.), Tensiunea se obfine în voifi, dacă se 872 calculează cu intensitatea câmpului măsurată în volfi pe metru şi cu lungimile elementelor de linie măsurate în metri. Unitatea electrostatică absolută CGS de tensiune electrică are 300 V. Intensitatea oricărui câmp electric E eaegală cu suma a două intensităfi, dintre cari una derivă dintr'un potenfial scalar şi se numeşte intensitatea câmpului electric coulombian Ec, iar cealaltă e solenoidală şi se numeşte intensitatea E$ a câmpului electric indus prin inducfie electromagnetică: E = Ec+ESt Tensiunea dintre două puncte, corespunzătoare intensităţi câmpului electric cou-lombian, e independentă de curba dintre ele, la care e raportată — şi se numeşte diferenfa de potenfial electric dintre acele două puncte. Tensiunea dintre două puncte, corespunzătoare in-tensităfii câmpului electric indus, depinde, în general, atât de cele două puncte, între cari se consideră, cât şi de curba dintre ele, la care e raportată. Când se vorbeşte în tehnică despre tensiunea electrică dintre două puncte, fără a se specifica şi curba 1a care se referă, se înfelege prin ea numai tensiunea părfii potenf'ale a câmpului electric, adică numai diferenfa lor de potenfial electric, care depinde numai de cele două puncte, nu şi de curba dintre ele la care ar putea fi raportată. — Prin tensiunea la borne a unui circuit electric, de exemplu, se înfelege, în general, tensiunea părfii potenfiale a câmpului electric dintre borne. în tehnică e util să existe însă şi o prescripfie pentru măsurarea tensiunii la borne — şi mai eutil să se înfeleagă prin tensiune la borne o mărime care, înmulfită cu intensitatea curentului care trece prin borne, să fie egală cu puterea electromagnetică pe care circuitul o schimbă pe la borne cu exteriorul său. O astfel de mărime se poate defini numai dacă se poate trasa o suprafafă (închisă sau extinsă până la infinit) care trece prin cele două borne şi e pretutindeni normală pe liniile de câmp ale părfii induse a câmpului electric. în acest caz, tensiunea electrică dintre cele două borne are valori egale de-a-lungul tuturor curbelor dintre ele, situate în întregime pe suprafafa considerată mai sus; ea se numeşte, de asemenea într'o nouă accepfîune, tensiune la borne; ea e egală cu diferenfade potenfial elctric dintre cele două borne şi e indicată de un instrument perfect de măsură a tensiunii, al căru fir exterior (perfect conductor) e situat pe acea suprafafă. Dacă nu există o suprafafă cu proprietăţile indicate mai sus, se spune că nu se poate defini o tensiune la bGrne în acest ultim sens al termenului. Suma dintre intensitatea Es a câmpului electric indus şi intensitatea Eţ a câmpului electric imprimat se numeşte intensitatea câmpului electrici necoulombian En~Es + Ei. Ea e egală cu diferenfa dinfre intensitatea câmpului elşctric în sens larg Et şi intensitatea câmpului electric coulombian Tensiunea electrică dintre două puncte P± şi P2, de-a4ungul unei curbe C, corespunzătoare inten-sităfii câmpului electric necoulombian, e numită de unii autori tensiunea (forfa) electromotoare (necoujombiană) din lungul curbei C, între punctele P± şi P2: i>2 Pi Tensiunea electrică nominală a unei instalafii electrice se numeşte joasă tensiune în sens restrâns, dacă are o astfel de valoare, încât ten-siunea dintre diferitele ei părfi conductoare şi pământ nu depăşeşte 250 V în acest sens, cele mai înalte dintre joasele tensiuni nominale standardizate între fire sunt tensiunile de 380 V în curent alternativ, şi de 440 V în curent continuu.— în construcfia aparatajului electric se consideră joasă tensiune orice tensiune nominală care nu e inferioară valorii de 24 V şi nu depăşeşte valoarea de 550 V. Tensiunea corespunzătoare dintre părfile conductoare ale instalafiei şi pământ e cuprinsă între limita superioară a tensiunii de întrerupere fără arc (cca 12" *24 V) şi limita inferioară a tensiunii de amorsare a descărcărilor luminescente (cca 330 V). Tensiunea electrică nominală a unei instalafii electrice se numeşte înaltă tensiune, în sens larg, dacă nu e mai joasă decât 1 kV. La înaltă tensiune se depăşeşte limita inferioară a tensiunii de amorsare a descărcărilor luminescente şi se poate amorsa un arc electric peste o distanfă disruptivă oricât de mică. înalta tensiune în sens larg se împarte în medie tensiune, înaltă tensiune în sens restrâns, şi foarte înaltă tensiune. — Tensiunea electrică nominală a unei instalafii electrice se numeşte medie tensiune, dacă nu e mai joasă decât 1 kV, dar e mai joasă decât 60 kV. Media tensiune serveşte la distribufia energiei electrice, prin refele al căror neutru e izolat la 1 *■* 10 kV, sau e legat la pământ prin bobină de stingere (v. Bobină Petersen) peste 15 kV; in-stalafiile sunt de interior; refelele au conductor de protecfiune numai pe anumite porfiuni şi au o izolafie dimensionată relativ larg, peniru a rezista supratensiunilor provocate de lovituri indirecte de trăsnet. — Tensiunea electrică nominală a unei instalafii electrice se numeşte înaltă tensiune în sens restrâns, dacă nu e mai joasă decât 60 kV şi nu e mai înaltă decât 150 kV. înalta tensiune serveşte la transportul energiei electrice, prin linii electrice al căror neutru e legat la pământ, direct, sau prin bobină de stingere; instalafiiie sunt în deosebi de exterior; liniile au conductor de protecfiune pe toată lungimea lor şi nu sunt sensibile la supratensiunile provocate prin lovituri indirecte de trăsnet, — 673* Tensîanea electrică nominală a unui sistem electric se numeşte foarte înaltă tensiune, dacă depăşeşte 150 kV. Sistemele de foarte înaltă tensiune servesc ia interconexiunea refelelor şi la transportul energiei electromagnetice la mare distantă. Ele se caracterizează prin instalaţii cari sunt de exterior, au neutrul pus direct la pământ, au conductor de proecfiune pe întreaga lungime a liniei şi sensibilitate relativ mică la supratensiuni de origine atmosferică. 1. Tensiune electrică anodică [aH0flH0e Hanpa-}KeHHe;tensionanodique; Anodenspcnnungjanode voltage of the polyode; anodfesziiltseg]: Tensiunea electrică dintre anodul şi un anumit punct specificat al catodului unui sistem de cel pufin doi electrozi. Ea prezintă importanfa în special pentru tuburile electronice. în general, tensiunea anodică periodică a tuburilor electronice are o componentă continuă, egală cu valoarea termenului constant din desvoltarea în serie Fourier a funcfiunii care reprezintă mersul ei în timp, numită şi tensiune de polarizafie a anodului, şi o componentă alternativă, egală cu suma valorilor termenilor variabili respectivi, numită tensiune anodică alternativă. 2. ~ electrică compusă. V. Tensiune electrică de linie. 3. ~ electrică critică [ajieKTpHnecKoe Kpn-TH^eCKOe HanpHHCeHHe; tension critique; kriti-sche Spannung; criticai voltage; kritikus feşzult-seg]: Tensiunea minimă fafă de pământ, care, aplicată unei linii electrice aeriene de curent alternativ, produce efectul corona. Pentru tensiuni mai joase decât tensiunea critică, pierderile de energie în aer pot fi neglijate fafă de pierderile în izolatoare. Când se depăşeşte tensiunea critică şi apare efectul corona, pierderile de putere Pc în aer se pot pune sub forma Pc = *(Uo-U€)*, unde U0 e tensiunea liniei fafă de pământ, Uc e ensiunea critică şi 344x -XI”7 f fiind frecvenfă curentului, r raza secfiunii conductoarelor, d distanfa dintre conductoare, 3,92 b $ =-------- 273 4- î b fiind presiunea atmosferică în centimetri coloană de mercur, iar t, temperatura aerului în grade centigrade. Tensiunea critică are următoarea expresiune semiempirică: d Uc~2\,\ v r In -• unde v e coeficientul de rugozitate, care are valorile v = 1 pentru conductoare foarte netede şi absolut rotunde; v = 0,98*”0,88 pentru conductoare rotunde, cum se găsesc în fabricaţia curentă şi expuse câtva timp intemperiilor; v = 0)$9*»0f72 pentru cabluri, Tensiunea critică depinde nu numai de caracteristicele constructive şi electrice ale liniei, ci şi de starea atmosferică: o linie sub tensiune foarte apropiată de tensiunea critică poate prezenta pierderi neglijabile în aeir, pe timp frumos, iar pe timp de furtună şi mai ales de viscol, aceste pierderi pot fi de multe ori mai. mari. 4. ~ electrică de aprindere [Hanp^?KeHHe 3aJKHraHHH; tension d'amorţage (de reallumage); Zundspannung; striking voltage, ignitibn voltige; gyujtâsi fesziiltseg]: Tensiunea electrică la care se aprinde un arc electric de o anumita lungime, într'o atmosferă gazoasă dată. s. ^ electrică de atingere [K0HTaK|H0e HanpflHseHHe; tension de contact; Berii hrungs-spannung; contact voltage; elektromos erinfkezesi fesziiltseg]: Diferenfa de potenfial electric Va dintre pământ şi un punct oarecare al unui cir* cuit electric, care poate fi atins, sau dintre doua puncte ale acestuia, cari pot fi atinse simu'tan de om. e. ~ electrică de circuit întrerupt [3JieK-TpnqecKoe HanpfittseHHe pa30MKHyT0it iţeim; tension electrique du circuit coupe; wiederkehr-ende elektrische Spannung; recovery voltage; visszafordulo elektromos fesziiltseg]: 1. Tensiunea electrică efectivă, de linie (între faze), dş frecvenfă nominală, la bornele unui aparat de întrerupere, imediat după întreruperea definitivă a arcului electric. Valoarea acestei tensiuni se măsoară după un anumit timp (1"*2 semiperioade) dela stingerea arcului. — în cursul încercării unui aparat de întrerupere, tensiunea de circuit întrerupt se măsoară, în generai, Ia bornele fiecărei întreruperi, convertindu-se apoi în tensiune între faze, pentru a fi comparată cu aceasta. Pentru ca încercarea unui aparat la puterea de rupere să fie valabilă, e necesar ca tensiunea de circuit întrerupt, măsurată în cursul încercării, să nu fie mai mică decât 0,95 din tensiunea nominală a aparatului. Sin. Tensiune de restabilire, Tensiune de întoarcere. — 2. Tensiunea electrică transitorie dintre faze, la bornele unui aparat de întrerupere, imediat după întreruperea arcului electric. Cât durează arcul, diferenfa de potenfial electric dintre contactele aparatului de întrerupere e dată de însăşi căderea de tensiune electrică în arc, a cărei valoare e o fracţiune din tensiunea electrică în serviciu. în momentul stingerii arcului, trecerea dela valoarea vârfului de stingere la valoarea instantanee a tensiunii în serviciu se face printr'o oscilafie de tensiune, la frecvenfă proprie a circuitului întrerupt. Această oscilafie, suprapusă peste valorile instantanee ale tensiunii în serviciu, formează tensiunea transitoriie de circuit întrerupt. Tensiunea transitorie de circuit întrerupt e o mărime care caracterizează în mod esenfial solicitarea unui aparat de întrerupere, la întreruperea unui anumit circuit. Ea poate fi definită, fie prin frecvenfă oscilafiei libere şi amplitudinea ei maximă, fie prin vitesa de restabilire a tensiunii şi amplitudinea ei maximă. Indicarea vitesei de m restabilire a tensiunii transitorii de circuit întrerupt e mai concludentă decât indicarea frecvenţei proprii, dar încă nu există un acord general în privinfa faptului dacă această vitesă de restabilire trebue definită folosind dreapta care uneşte originea cu vârful primei amplitudini, dreapta care uneşte originea cu vârful amplitudinii maxime, sau folosind tangenta la undă. Tensiunea transitorie de circuit întrerupt diferă dela o fază la alta, dar interesează în deosebi prima fază care întrerupe un defect trifazat, fără punere la pământ, aceasta fiind situaţia cea mai favorabilă. Sin. Tensiune electrică de reamorsare. 1. Tensiune electrică de contact [KOHTaKT-Hoe 3JieKTpHHecKoe HanpaîKeHHe; tension electrique de contact; elektrische Kontaktspannung; contact voltage; elaktromos kontaktfeszultseg]: Tensiunea electrică a câmpului electric intens care se stabileşte în stratul de contact a două conductoare electrice de prima speţă (conductoare „metalice"), ta temperaturi egale, aduse în contact fără a fi fost încărcate în prealabil cu sarcină electrică adevărată. Câmpul electric din stratul de contact se produce fiindcă o foarte mică parte din fluidul electronic al unui conductor trece în celălalt conductor, din cauza condifiunilor inegale în cari se găseşte acest fluid în conductoare — şi deci acestea se încarcă cu sarcini electrice egale şi de nume contrare. 2. ~ electrică de conturnare [HanpflHceHHe nepeKpbiBatomero pa3pnAa; tension de con-tournement; Uberschlagspannung; spark-over tension; âtutesi feszultseg]: Tensiunea electrică minimă dintre cei doi electrozi ai unui dispozitiv, izolaţi unul de altul prin dielectrici în parte solizi şi în parte fluizi, la care se produce între electrozi o descărcare, de-a-lungul suprafefei de contact dintre un dielectric solid şi cei fluizi, sau numai prin dielectricul fluid, respectiv prin dielec-tricii fluizi. Tensiunea de conturnare a izolatoarelor electrice în aer, de-a-lungul suprafefei lor, e, în general, mai joasă decât tensiunea de străpungere a aerului pe distanfa respectivă. Valoarea tensiunii de conturnare depinde de valorile componentelor câmpului electric tangente la suprafafa dielectricului; de distanfa dintre electrozi, rigiditatea dielectrică la conturnare crescând când distanfa dintre electrozi scade sub o anumită valoare; de umiditatea fluidului (de ex. a aerului), rigiditatea dielectrică scăzând când creşte umiditatea relativă; de rezistenfă superficială a dielectricului, mai ales pentru faza incipientă a conturnării (această rezistenfă depinde în mare măsură de starea de curăţenie a suprafefei dielectricului şi poate fi micşorată de zeci de ori prin depuneri de praf sau de alte impurităţi; praf coroziv sau conductor, etc.); de presiunea fluidului (de ex. de presiunea atmosferică), rigiditatea la conturnare crescând cu presiunea (tensiunea de conturnare a izolatoarelor Scade» deci, la înălţimi mari în atmosferă, şi standardele conţin dispoziţii speciale pentru izolatoarele la înălţimi peste Î000 m deasupra nivelului mării); de omogeneitatea câmpului electric în dielectric, înainte de conturnare: tensiunea de conturnare creşte în câmpuri neomogene, ceea ce se explică prin apariţia unor descărcări luminescente premergătoare, cari reduc valoarea maximă locală a câmpului disruptiv (pe acest fenomen se bazează Inelele de luminescenfă sau de scânteiere, aplicate în unele construcfii de înaltă tensiune, pentru mărirea tensiunii de conturnare); de variafia în timp a tensiunii aplicate. La unde de impulsie (şoc), conturnarea se poate produce pe fruntea undei şi poate depinde de panta, respectiv de amplitudinea tensiunii, — sau pe spatele ei, depinzând, în acest caz, mai mult de durata aplicării tensiunii. 3. ~ electrică de descompunere electrolitică [aneKTpHqecKoe HanpnHceHHe 3JieKrpoJiHTH-HeCKoro paSJlOHeHHH,* tension de decomposition electrolytique; elektrolytische Zersetzungsspan-nung; electrolytic decomposition voltage; elektro-litikus eîbontâsi feszultseg]: Tensiunea electrică minimă care dă, prin descompunere, pe electrozii unei solufii electrolitice, primele urme de substanfă care se descarcă pe electrozi. Ea trebue să fie cel pufin egală cu diferenţa dintre potenţialele electrice de descărcare ale celor doi ioni ai electrolitului. Când e egală cu această diferenţă, electroliza se numeşte reversibilă. 4. ~ electrică de exploatare. V. Tensiune electrică în serviciu. 5. ~ electrică de fază [<|)a30B0e HanpHHte-HHe; tension etoilee; Phasenspannung, Stern-spannung; phasevoltage; fâzisfeszultseg, csillag-feszultseg]: 1. Tensiunea dintre conductoarele active şi punctul neutru (real sau presupus) al unui sistem polifazat. — 2. Diferenţa de potenţial electric dintre una din bornele de fază şi punctul neutru (real sau presupus) al unei maşini po'ifazate sau al unui aparat polifazat. în sistemele trifazate simetrice, valoarea efectivă a tensiunii de fază e de "\/3 ori mai mică decât valoarea efectivă a tensiunii de linie (v.). Sin. Tensiune electrică simplă, Tensiune electrică stelată. 6. ~ electrică de grilă [ceTOHHoe Hanpn-JKeHHG; tension electrique de grille; elektrische Gitterspannung; polyode grid voltage; eîektomos râcsfeszultseg]: Tensiunea electrică dintre grila şi un anumit punct specificat al catodului unui sistem de cel puţin trei electrozi, dintre cari unul are funcţiunea de grila. Termenul se foloseşte, în special, pentru tensiunea de grilă a tuburilor electronice. Tensiunea de grilă are, în general, o componentă continuă, egală cu valoarea ter menului constant din desvoltarea în serie Fourier a funcjiunii care reprezintă mersul ei periodic în timp, numită şi tensiune de polarizaţie a grilei, şi o componentă alternativă, egală cu suma valorilor termenilor variabili respectivi, numită tensiune de grilă alternativă. Când tensiunea de polarizaţie a grilei e negativă, ea se numeşte şi negafivafie sau negaţi vare, $75 t. Tensiune electrică de impulsie [yjţapHoe (HMnyJIbCHOe) HanpflHCeHHe; tension electrique de choc; elektrische Stofjspannung; electric surge tension; elektromos utofeszultseg]: Tensiune electrică înaltă, de foarte scurtă durată şi având un anumit mers în timp (undă de impulsie). Poate proveni din supratensiuni atmosferice în refele şi instalafii electrice, sau din instalafii de laborator (generatoare de impulsie), cari reproduc supratensiunile atmosferice, şi servesc la încercarea izolafiei elementelor componente ale reţelelor şi instalafiilor electrice. Tensiunea de impulsie e aperiodică; are o parte ascendentă, numită frunte sau front, cu durată de ordinul microsecundelor, şi o parte descendentă, mult mai lungă, numită spate. Afară de aceşti parametri, interesează şi polaritatea tensiunii de impulsie. - Durata frunfii şi a semiampiifudinii undelor cu cari se încearcă materialul electrotehnic e stabilită prin standarde. în URSS şi în USA s'a standardizat unda de tensiune de 1,5/40 |is; în fările din Europa Centrală, unda de 1/50 pis. Tensiunile de impulsie se produc în laborator, prin generatoare de impulsie. Acestea (v. fig.) se bazează pe descărcarea unui condensator (CJ, încărcat la înaltă tensiune continuă, dată de un redresor (RD), legat la secundarul transformatorului monofazat (TR), într'un circuit oscilant confinând, în fbtma lui cea mai simplă, un eclator de amorsare (EA), o rezistenfă în serie (Ra), pentru amortisarea oscilafiilor, o rezistenfă de descărcare (Rd), şi obiectul de încercat (izolator, etc.), care are caracterul unei capacităţi şi se leagă, în general, în paralel cu un alt condensator (C) şi cu un eclator de măsură (EM), Generaior de impulsii, ~T4?) transformafor monofazat; Cj) condensator de impulsie; RD) redrescr; EA) eclator de amorsare; Ra) rezistenfă de amortisare; R^) rezistenfă de descărcare; I) izoiator de încercat; EM) eclator de măsură; C) condensator. Generatorul de impulsie funcţionează cum urmează: După ce condensatorul de impulsie (Cj) se încarcă la o tensiune suficientă, se amorsează o scânteie în eclatorul (EA), prin care se comunică circuitului oscilant, în timp de microsecund©, tensiunea condensatorului (CJ. Acesta are, în general, capacitatea de cel pufin 1p>F şi de 5»”20 de ori mai mare decât suma (Cs) a ca-pacitafilor de sarcină, adică a obiectului de încercat, a eclatorului de măsură şi a condensatorului legat în parajej, Inductivitatea circuitului fiind finută foarte micS, printr'o drspozifie compactă a elementelor, tensiunea aplicată obiectului are forma unei unde aperiodice. Panta de creştere e aproximativ proporţională cu constanta de timp T~ERaCs. După atingerea valorii maxime a tensiunii, cele două capacitafi (CJ şi (Cs), legale în paralel prin scânteia ec!atoru!ui (EA), se descarcă prin reziste nf a de descărcare (Rd), mult mai mare decât (Ra). Deci constanta de timp a descărcării e aproximativ Td — Rd‘ (C^+CJ, rezultând forma normală, cunoscută, a undei de tensiune, Rezistenţa de descărcare, Rd > îMQ evită scurtcircuitarea sursei de curent continuu, după amorsarea eclatorului (EA). Durata Tf a frunfii şi durata Ts a semiamplitudinii rezultă, în micro-secunde, aproximativ, din relafiile: Cs- Q 7>2,5 RaC^Ci ' Tg&Rj (Cj+CJ In 2, dacă rezistenfele se exprimă în 2 şi capacităţile în p,F, Aplicarea principiului de multiplicare a tensiunii, şi anume încărcarea prin rezistenţe mari â unor condensatoare legate în paralel şi descărcarea lor în serie, prin eclatoare amorsate simultan, a permis, după o evolufie rapidă a generatoarelor de impulsie, să se atingă tensiuni de câteva milioane de volţi, şi curenfi de câteva sute de mii de amperi, putându-se reproduce astfel, în laborator, efectele trăsnetelor asupra elementelor instalaţiilor electrice de înaltă tensiune, încercările şi cercetările cu tensiuni de impulsie prezintă mare importanţă în tehnica înaltei tensiuni şi au contribuit Ia lămurirea efectelor supratensiunilor atmosferice asupra refelelor şi instalafiilor electrice. Ele se mai aplică, în ultimul timp, şi în cercetări de Fizică nucleară. 2. ~ electrică de încercare [HcnbiTaTejib-Hoe HanpflJKeHHe; tension d'essai; Prufspannung; testing voltage; elektromos vizsgâlati feszultseg]: Maximul tensiunii electrice efective, stabilit prin standarde, pe care izolafia unui aparat sau a unor instalafii electrice trebue să o suporte fără străpungeri sau conturnări, când e încercată în condifiuni determinate. 3. ~ electrică de ionizare: Sin, Potenfial electric de ionizare (v.)« 4. ~ electrică de izolare [H30JiHiţH0HH0e HanpH3K6HHe; tension drisolat;on; Isolierungs» spannung; insuiation voltage; elektromos szigete-lesi feszultseg]: Maximul tensiunii electrice efective, de o anumită variafie în timp, pe care izolafia unei instalafii sau a unui aparat electric e capabilă să o suporte fără străpungeri sau con-turnări, când e încercată în condifiuni determinate, s. ~ electrică de linie [JiHHeîiHoe Hanpn-HieHHe; tension composee; verkettete Spannung; line voltage; elektromos vezetekfeszultseg]: 876 1. Tensiunea electrică dintre conductoarele active ale unui sistem poiifazat simetric. — 2. Diferenfa de potenfial electric dintre bornele principale ale unei maşini sau ale unui aparat electric poli fazat.— Sin. Tensiune compusă, Tensiune înlănţuită, Tensiune catenată, Tensiune între faze. î. Tensiune electrică de pas [maroBoe Ha-npHJKeHHe; tension de pas; Schrittspannung; pace voltage; lepesfeszultseg]: Tensiunea care există, în apropiere de o priză de pământ, când trece prin aceasta un curent de o anumită intensitate, între două puncte de pe sol, luate în direcfia intensităţii câmpului electric al prizei, şi situate unul de altul la o distanfă egală cu lungimea unui pas (0,8 m). Sin. Tensiune electrică pe pas. 2. ~ electrică de piacă a tubului electronic: Sin. Tensiune electrică anodică (v.) a tubului electronic. s. ~ electrică de polarizafie. V. sub Tensiune electrică anodică şi Tensiune electrică de grilă. 4. ~ electrică de rezistenfă. V. Tensiune electrică de izolare. s. ~ electrică de scurt-circuit [HanpHHceHHe KopoTKoro 3aMbiKaHHfl; tension de court-circuit; Kurzschlufjspannnung; short circuit voltage; rovidzârlat-feszultseg]: Tensiunea care trebue aplicata uneia dintre înfăşurările unui transformator, pentru a fi străbătută de curentul nominal când cealaltă înfăşurare a transformatorului e legată în scurt-circuit. Se exprimă în procente din tensiunea nominală a înfăşurării căreia i se aplică. în practică, prin tensiune de scurt-circuit nominală se înfelege tensiunea care trebue aplicată înfăşurării de înaltă tensiune a unui transformator, pentru a fi străbătută de curentul nominal, când înfăşurarea de joasă tensiune e legată în scurt-circuit, transformatorul fiind conectat la priza nominală şi temperatura înfăşurărilor fiind temperatura standard în serviciu, de 75°. Valoarea tensiunii de scurt-circuit e stabilită prin standarde şi e de 3—5% pentru tensiuni joase şi puteri mici, respectiv de 10---12%, pentru tensiuni înalte şi puteri mari. e. ~ electrică de sgomot echivalentă [nco-(JoMeTpHHecKoe HanpflmeHHe; tension electrique psophometrique; elektrische Gerăusch-spannung; psophometric voltage; elektromos egyenerteku zdrejfesziiltseg]: Tensiunea de 800 per/s care, substituită într'un circuit telefonic tensiunii parazite care există în el, ar produce aceeaşi deranjare a electrocomunicafiei, ca şi tensiunea parazită. Dacă Uf e componenta de frecvenfă f a tensiunii parazite şi pf e ponderea atribuită frecvenfei f din punctul de vedere al audi{iei, în echivalarea tensiunii de acea frecvenfă cu tensiunea de frecvenfă de 800 per/s din punctul de vedere al sgomotului, expresiunea tensiunii de sgomot echivalente Ue: 1 800 Tensiunea de sgomot echivalentă se măsoară cu psofometrul, care are un filtru având, în func- fiune de-frecventă, o caracteristică de atenuare de forma caraeteristicei de sensibilitate a urechii; rezultatul măsurării dă deci o indicaţie obiectivă a perturbafiei produse de sgomot. Sgomotele cari apar în aparatele de electroco-municafii sunt datorite fenomenelor atmosferice, aparatelor electrice perturbatoare, agitaţiei termice a electronilor în conductoare, fenomenelor electronice din tuburile electronice, etc. Tensiunile cari dau aceste sgomote sunt compuse din tensiuni cu grup larg de frecvente; ele se caracterizează, deci, prin valoarea lor efectivă într'o anumită bandă, în jurul unei frecvenfe date. De exemplu, valoarea efectivă a tensiunii de sgomot, în cazul agitatei termice din conductoarele metalice, se poate calcula cu formula E = iiRkfTJ, în care k e constanta lui Boltzmann; T e temperatura absolută a metalului; R e rezistenfă conductorului, iar A/ e banda de frecvenfe în care se consideră tensiunea E (în care volt-metrul electronic, de exemplu, măsoară tensiunea E). Sin. Tensiune electrică psofometrică. 7. ~ electrică de stingere [HanpflJKeHHe no-TyxaHHH; tension electrique d'extinction; Losch-spannung; extinction voltage; kioldâsi feszultseg]: Maximul valorii efective a tensiunii electrice de frecvenfă industrială, care, când e aplicată la bornele unui descărcător, stinge sigur curentul subsecvent (v.), la prima trecere prin zero, după ce prin descărcător au fost trecufi curenfi de impulsie, în număr şi de formă stabilită prin standarde. Pentru a asigura funcfionarea corectă a des-cărcătorului, chiar la supratensiuni dinamice, se alege, în general, pentru tensiunea de stingere, o valoare de 1,3 ori mai înaltă decât tensiunea nominala a descărcătorului. 8. ^ electrică de străpungere [npodHBHOe HanpfltfceHHe; tension de perţage; Durchschlag-spannung; flashover tension; âtutesi feszultseg]. 1: Minimul valorii efective a tensiunii care, aplicată între doi electrozi izolafi printr'un dielectric unul de altul, provoacă descărcarea între electrozi, prin dielectric. Valoarea tensiunii de străpungere depinde de natura şi de starea dielectricului (gazos, lichid, solid); de omogeneitatea lui, impurităţile influenţând puternic valoarea tensiunii de străpungere; de forma şi starea electrozilor (mai mult la di-electrici gazoşi şi lichizi, decât la cei solizi); de distanfa dintre electrozi; de neomogeneitatea câmpului electric, iar la câmp neomogen, de forma electrozilor şi de polaritatea tensiunii aplicate (cu cât câmpul e mai neomogen, cu atât tensiunea de străpungere scade fafă de cea în câmp omogen şi fafă de tensiunea iniţială aplicată); de forma undei de tensiune care se aplică şi de durata aplicării unei unde de tensiune date. în gaze şi la câmpuri omogene, tensiunea de străpungere statică e egală cu tensiunea iniţială aplicată dispozitivului şi depinde numai de denşf- iatea gazului şi, într'o mica măsură, de distanfa dintre electrozi. — De aceea, eclatoarele în aer, folosite pentru măsurarea tensiunilor * înalte, au câmp neomogen (eclatoare cu sfere). La dispozitivul: vârf pozitiv fafă de placă negativă, tensiunea de străpungere în gaze e mult mai joasă decât la acelaşi dispozitiv, cu polaritate inversă. în lichide şi solide, tensiunea de străpungere depinde şi de impurităfile de pe electrozi şi din dielectric. 1. Tensiune electrică de străpungere [npo-SHBHOe HanpHHceHHe; tension disruptive; Durch-schlagsspannung; disruptive voltage; âtiitesi feszultseg]: 2. Valoarea minimă a tensiunii electrice inverse pentru care creşte mult probabilitatea străpungerii electrice a unui element redresor. Valoarea maximă a tensiunii inverse, aplicata elementului redresor, trebuind să fie mult mai mică decât tensiunea de străpungere, se alege în funcfiune de valoarea tensiunii de străpungere valoarea admisibilă a tensiunii inverse şi, deci, şi a tensiunii redresate. 2. ~ electrică disruptivă [pa3pfl/ţnoe nanpH-HieHHe; tension electrique disruptive; elektrische Durchbruchspannung; disruptive electric tension; villamos âftoro feszultseg]: Minimul valorii efective a tensiunii electrice care, aplicată între doi electrozi izolaţi printr'un dielectric, provoacă, în condifiuni determinate, o descărcare între cei doi electrozi. Tensiunea disruptivă fiind, fie o tensiune de străpungere, fie una de conturnare, depinde de repartifia câmpului electric între electrozi, adică de forma şi natura suprafefei electrozilor, de natura, forma şi starea dielectricului sau a dielec-tricilor, de suprafefele de contact dintre dielec-trici, de mersul în timp al valorii tensiunii aplicate, adică de forma undei (v.) şi de polaritatea ei. Tensiunea disruptivă statică e cea mai mică valoare a tensiunii continue la care se produce o descărcare, indiferent de durata aplicării ei; la solicitare cu tensiune alternativă de joasă frecvenfă, străpungerea se produce la o amplitudine egală cu tensiunea disruptivă continuă, dar se exprimă prin valoarea efectivă corespunzătoare. La solicitări prin tensiuni alternative de frecvenfă crescândă, tensiunea disruptivă scade, începând dela o valoare critică a frecventei. Tensiunea disruptivă de impulsie (de şoc) e valoarea tensiunii la care se obfine descărcarea între doi electrozi solicitaţi la tensiune de impulsie (de şoc), şi la care, pe lângă amplitudine, interesează şi durata de aplicare a tensiunii, mai precis: forma undei de tensiune (care se poate înregistra cu un oscilograf catodic). Tensiunea disruptivă de impulsie depăşeşte, în general, tensiunea disruptivă statică, raportul acestor două valori fiind factorul de impulsie (factorul de şoc). Valoarea tensiunii disruptive depinde de forma şi de amplitudinea undei de impulsie. Tensiunea disruptivă de 50% e valoarea amplitudinii unei unde standard care, în 50% din numărul total al Impulsiilor aplicate, provoacă descărcare prin dielectric. Această tensiune depinde de polaritatea undei, de presiunea şi de umiditatea atmosferei. La durate lungi, valoarea ei se apropie de valoarea tensiunii statice disruptive. s. ~ electrică echivalentă de grilă [3KBH-B8J16HTH06 SJieKTpHHeCKOe HanpflmeHHe Ha ceTKe; tension equivalente de grille; âqui-valente Gitterspannung; equivalent grid tension; egyenerteku elektromos râcs fesziiltseg]: Tensiunea electrică ug fafă de catod, pe care ar trebui să o aibă anodul unei diode care ocupă locul grilei unei poliode, pentru ca să treacă prin diodă un curent egal cu intensitatea curentului care trece prin poliodă, din spre ceilalfi electrozi spre catod. Tensiunea echivalentă de grilă a unei triode are expresiunea Ha u. — uA------1 ‘ i n unde ug e tensiunea grilei, ua e tensiunea anodică, iar ji e coeficientul de amplificare al triodei, presupus destul de mare fafă de unitate. Când nu e satisfăcută această condifiune, _ f______ii H* 1 1 -f-~ p- în cazul tetrodelor, tensiunea echivalentă de grilă are expresiunea: , 1 , i 1 1 * ■ ‘ U = H - --------ua i e g Pi g Hi 1%-unde u’ge tensiunea grilei-ecran, e coeficientul de amplificare raportat la grila-ecran, iar e coeficientul de amplificare raportat la anod. 4. ~electrică în serviciu [pa6oqee Hanpa-JKeHHe; tension de regime; Betriebsspannung; voltage of the circuit; iizerni fesziiltseg]: Valoarea efectivă medie a tensiunii electrice într'o insta-lafie sau într'un punct al unei instalafii electrice, la bornele unei maşini sau ale unui aparat electric, în condifiuni normale de lucru. în cazul liniilor electrice se consideră o medie în spafiu şi în timp; în cazul maşinilor şi al aparatelor, sau când interesează un anumit punct al unei linii, se consideră numai o medie în timp (de ex. pentru 30 min). Cea mai înaltă tensiune în serviciu care poafe să apară într'un punct oarecare al unei instalafii electrice, Ia bornele unei maşini sau ale unui aparat electric, în condifiuni normale de lucru, se numeşte tensiune în serviciu maximă. Cea mai înaltă tensiune în serviciu a cărei aplicare, pe durată ilimitată, e admisibilă conform condi-fiunilor de funcfionare şi de izolare, se numeşte tensiune în serviciu maximă admisibilă. Ea se ia ca bază, atât la dimensionarea aparatelor pentru funcfionarea de lungă durată, cât şi la deterrai- im narea mărimilor numerice ale treptelor de coordonare a izolafiel. E legată de tensiunea nominală prm relafia: Us ~ 1 , 15 Un. Valorile corespunzătoare sunt fixate prin standarde. tensiunea în serviciu maximă admisibilă prezintă importantă numai dacă standardele fixeaza, drept tensiune nominală (v.), tensiunea la consumator, astfel încât, în condifiuni normale de funcfionare, pot exista în instalafie tensiuni mai înalte decât cea nominală. Cea mai joasă tensiune în serviciu care poate să apară într'un punct oarecare al unei instalafii electrice, la bornele unei maşini sau ale unui transformator electric, în condifiuni normale de lucru, se numeşte tensiune în serviciu minimă. Cea mai joasă tensiune în serviciu a unei instalafii, a unei maşini sau a unui aparat electric, admisă din punctul de vedere al funcfionării normale a receptoarelor, se numeşte tensiune în serviciu minimă admisibilă. în refelele cu tensiunea nominală cuprinsă între 100 şi 1000 V, ea trebue să fie cu cel mult 10% mai joasă decât tensiunea norrhclă. în refelele cu tensiune nominală mai înaltă decât 1 kV nu se prescrie o tensiune în serviciu minimă admisibilă. Sin. Tensiune de exploatare, Tensiune de serviciu. î. Tensiune electrică la borne [HanpaJKeHHe Ha 3BHÎHM3X; tension Electrique auxbornes; elektrische KIemmenspannung; terminal voltage; elektromos kapocsfeszultseg]: 1. Tensiunea electrică (v.) a părfii potenfiale a câmpului electric din jurul unui circuit electric, dela una dintre bornele lui până la cealaltă. Sin. Diferenţă de potenfial electric la borne. — 2. Tensiunea electrică (v.) dintre două borne, de-a-lungul oricărei curbe situate în întregime într'o suprafafă care frece prin cele două borne şi e pretutindeni normală pe partea indusă, solenoi-dală, a intensităfii câmpului electric dintre borne,— în ipoteza că există o suprafafă cu aceste pro* prîetăfi; ea e egală, în acest caz, cu diferenfa de potenfial electric dintre borne. —Dacă nu există o suprafafă a tensiunii ja borne, cu proprietăfile indicate mai sus, se spune că nu e definibilă o tensiune la borne în această ultimă accepfiune. Dacă tensiunea la borne, e definibilă în acest sens, ea e indicată de un instrument (perfect) de măsurare a tensiunii, dacă firul său exterior, perfect conductor, e situat în întregime în suprafafa tensiunii la borne, iar produsul ei prin intensitatea curentului e egal cu puterea electromagnetică schimbată de circuit cu exteriorul, prin suprafafa tensiunii la borne (v. sub Vectorul lui Umov şi Vectorul lui Poynting). Tensiunile electrice la borne nominale, standardizate, au următoarele valori: Sub 100 V: în curent continuu, pentru iluminat: 2; 2,5; 3*5; 4; 6; 8; 12; 16; 24; 32; 40; 65 şi 80 V; pentru electromedicină: 2; 4; 6; 8; 12 şi 16 Yrpentru telecomunicafii: 1,5; 2; 6; 8; 12; 24; 36,* 48 şi 60 V; pentru motoare: 4; 6; 8; 12; 24; 40; 65 şi 80 V; în curent alternativ, penfru iluminat, aceleaşi tensiuni ca în curent continuu; penfru electromedicină: 2; 4; 6; 8 şi 12 V; pentru transformatoarele de sonerie: 3; 5 şi 8 V; pentru telecomunicafii: 36; 48 şi 75 V. Peste 100 V: în curent continuu, normal penfru toate cazurile: 110; 220 şi 440 V, iar pentru tracfiunea electrică: 550; 750; 1100; 1500; 2200; şi 3000 V; în curent trifazat de 50 per/s: 125, 220; 380 şi 500 V, cele două valori subliniate fiind recomandate: de preferinfă, atât pentru instalafii noi, cât şi pentru desvoltări importante,— şi 1_; 3; 6; 10; (15); 20; 35; 60; U0; 220 şi 380 kV; în curent monofazat de 16 2/3 pfcr/s, tensiunile subliniate de sub curentul trifazat, plus tensiunea de 15 kV, pentru alimentarea firelor de cale. 2. ~ electrică nominală [HOMHHajibHoe na-npflJKeHHe; tension nominale; Nennspannung; nominal voltage; nevleges elektromos feszultseg]: Valoarea tensiunii electrice la bornele unei instalafii, ale unei maşini sau ale unui aparat electric, pentru care s'a realizat instalafia, maşina sair aparatul,— şi la care se referă standardele. Tensiunea care se stabileşte, de fapt, într'o instalafie, la bornele unei maşini sau ale unui aparat electric, prezintă fluctuaţii între anumite limite permise, atât în spafiu, cât şi în timp, în jurul tensiunii nominale, ca valoare reper. Tensiunile nominale ale instalaţilor de curent alternativ polifazat, ale maşinilor şi aparatelor electrice se exprimă prin valorile efective ale tensiunilor de linie, — şi anume la consumator conform standardelor europene (la producător conform standardelor engleze şi americane). s, ~ electrică nominală de izolare [homh-HaJibHoe H3C)JifliţH0HH0e HanpflmeHHe; tension nominale d* isolation; Isolierungsnennspannung; insulation nominal voltage; szigetelesi nevleges feszultseg]: Tensiunea electrică la borne, sub care se încearcă şi la pare trebue să reziste izolâfia unui utilaj electric. Poate fi identică cu tensiunea nominală a utilajului, sau diferită de ea. 4. ~ electrica perturbatoare echivalentă [SKBHBajieHTHoe HanpnjKeHHe nOMex; tension electrique perturbatrice equivalente; ăquivalente elektrische Storspannung; equivalent electric dis-turbing voltage; elektromos egyenertiku zavaro feszultseg]: Tensiunea de 800 per/s care, substituită pe o linie telefonică tensiunii în serviciu existente, ar produce aceeaşi deranjare a unei linii telefonice vecine, ea şi tensiunea în serviciu. Dacă Uf e componenta de frecvenfă / a tensiunii în serviciu, pf e ponderea atribuită frecventei / din punctul de vedere al audiţiei şi kj e un coeficient funcfiune de frecvenfă, care fine seamă de cuplajul dintre cele două linii şi de condifiunile de serviciu ale liniei de energie electrică, expresiunea tensiunii perturbatoare echivalente (Jpe e: m u Tensiune electrică psofomefrică: Sin. Tensiune electrica de sgomot echivalentă, (v.). v * A/ electrică reziduală [0CTaT0qH0e Hanpa-HCeHHe; tension residuelle; Restspannung; Be-grenzungsspannung; residual voltage; maradek fesziiltseg]: Amplitudinea tensiunii care se stabileşte la bornele unui descărcător, în timpul trecerii prin el a curentului de impulsie. Tensiunea reziduală a descărcătoarelor cu rezistenfă dependentă de tensiunea aplicată e formată, în cea mai mare parte, de căderea de tensiune în aceste rezistenfe. Valoarea ei depinde, atât de caracteristica tensiune-Curent a rezistentelor, cât şi de forma impulsiei de curent. Tensiunea reziduală care se stabileşte la bor-nele6unui descărcător, la trecerea prin acesta a curentului de impulsie corespunzător capacităţii nominale de scurgere a descărcătorului, se numeşte tensiunea lui reziduală nominală; valoarea ei e, în general, de patru ori amplitudinea tensiunii de fază în serviciu (pentru des-cărcătoarele cu rezistenfă variabilă), fiind pufin deosebită de valoarea tensiunii de amorsare la impulsie. Tensiunea reziduală a descărcătoarelor tubulare are o valoare mult mai mică (cca 1/7 din tensiunea de amorsare), fiind determinată numai de căderea de tensiune în arcul format între electrozi. Pentru descărcătoarele tubulare, tensiunea reziduală e o mărime de importanfa secundară. s. /v/ electrică simplă: Sin. Tensiune electrică de fază (v.). 4. ^ electrică stelată: Sin. Tensiune electrică de fază (v.). 5. ~ electrică, variafie de ^ electrică [KOJiedaHHe 3JieKTpHHecKoro HanpaHceHHfl; variation de tension electrique; Schwankung der elektriâchen Spannung; voltage fluctuation; villamos fesziills£g-ingadozâs]: Diferenfa dintre valorile efective pe cari le are tensiunea electrică la bornele unui generator sincron, respectiv la bornele secundare ale unui transformator, la mersul în gol şi în serviciul nominal, curantul electric de excitafie şi turafia rămânând constante în cazul alternatorului, respectiv tensiunea electrică primară aplicată rămânând constantă în cazul transformatorului. Se exprimă, de obiceiu, în procente din tensiunea nominală. «. Tensiune electrochimică normală a unui metal [ajieKTpoxHMHqecKoe HopMaJibHoe Ha-npHHceHHe OflHoro MeTaJiJia; potentiel electro-chimique normal d'un metal; elektrochemisches Normalpotential eines Metalles; normal electrode potential of a metal; egy fem elektrokemiai nor-mâlis potenciâlja]: Tensiunea dintre un metal şi solufia care confine ionii metalului în concentrare normală. 7. Tensiune electromotoare [sjieKTpoABHJKy-nţaa CHJiaî force electromotnce; elektromoto-risthe Kraft; electromotive force; elektromotrîkuş fe&u|fs'£g]i 1, Tensiunea electrică (v.) a câmpu- rilor electrice indus şi imprimat. Ea e egală cu suma ue a produselor dintre lungimile di ale elementelor de linie ale unei anumite linii C, între două puncte P± şi P2 ale ei, şi dintre suma Est+Eit a componentelor tangenfiale locale ale intensităţilor^ câmpului electric indus (E§) şi imprimat (Zy: P, Pt *.= jc (Est+Eit) ds= L (E.+Ei) dr Pi Pi Se obfine şî dacă, din tensiunea electrică în sens larg (v. sub Tensiune electrică), se scade diferenfa de potenfial electric dintre punctele Pi şi P2, între cari se calculează. — Partea drn tensiunea electromotoare care corespunde câmpului electric Es indus prin inducfie electromagnetică: Pi »«=Jc£,d7 Pt se numeşte tensiune electromotoare indusă; partea care corespunde câmpului electric imprimat: Pt *« = icEidJ Pi se numeşte tensiune electromotoare imprimată.-Prima e singura tensiune electromotoare din circuitele electrice străbătute de flux magnetic va» riabil în timp şi lipsite de pile electrice; cea de a doua e singura tensiune electromotoare din circuitele electrice cu pile electrice şi cari nu sunt străbătute de flux magnetic variabil în tiiţfjx Sin. Tensiune electromotoare necoulombianăi — 2. Tensiunea electrică în sens larg (v. sub Tensiune electrică) din lungul unei linii închise. Această tensiune electromotoare (de contur) e egală cu tensiunea electromotoare (necoulorh-biană) în sensul de sub 1, din lungul curbei închise. Această accepfiune a termenului e folosită, în special, în aplicaţiile legii inducţiei electromagnetice, iar accepfiunea de sub 1, în special în studiul refelelor de curent continuu. Tensiunea electromotoare (de contur) dintr'un circuit electric deschis e tensiunea electromotoare din lungul curbei închise, formată din circuit şi una din liniile tensiunii sale la borne.1 Tensiunea electromotoare care s’ar induce într'un circuit electric şi dacă acesta ar fi imobil în pozifia sa instantanee se numeşte tensiune . electromotoare de pulsafie sau de transformare (fiindcă ar fi indusă excluziv prin pulsaţia fluxului magnetic, care survine singură în transformatoarele electrice). Tensiunea electromotoare care s'ar induce într'un circuit mobil şi dacă inducţia magnetică nu ar varia în timp, ci ar păstra în fiecare punct valoarea ei instantanee locală, se numeşte tensiune electromotoare de mişcare; când circuitul efectuează o mişcare de rotafie, ea se numeşte tensiune electromotoare de rotafie® , m Tensiuneâ electromotoare' indusăr.prin rotaţia rotorului în circuitul de alimentare a unui motor de curent continuu se numeşte tensiune contraelectromotoare (tensiune contraelectromotoare indusă). Tensiunea electromotoare suplementară, produsă prin polarizarea electrozilor unei băi de electroliză, se numeşte, de asemeneş, tensiune contraelectromotoare (tensiune contraelectromotoare imprimată). Sin. (nepotrivit) Forfă electromotoare. — 3. Tensiunea electrică în sens larg (v. sub Tensiune electrică), de-a-lungul unei curbe deschise sau închise. Termenul e folosit foarte rar în această accepfiune. 1. Tensiune fictivă maxwelliană: Sin. Tensiune maxwelliană (v.). 2. Tensiune magnetică [MarHHTHoe Hanpa-HCeHHe; tension magnetique; magnetische Spannung; magnetic tension; mâgneses feszultseg]: Suma produselor dintre lungimile d* ale elementelor de linie ale unei linii C şi componentele tangenfiale locale Ht ale intensităfii câmpului magnetic de-a-lungul acelei linii, între două puncte Pt şi Pt ale ei: Pi Pt Pi Pi Unitatea MKSA de tensiune magnetică e deci-gilbertul (nerafionalizată) respectiv amper-spira (raţionalizată). 3. Tensiune magnetomotoare [MarHeTOMO-TopHOe HanpflHceHHe; force magnetomotrice; magnetomotorische Spannung; magnetomotive force; mâgnetomotoros feszultseg]: 1. Tensiunea magnetică a părfii solenoidale a intensităfii câmpului magnetic. — 2. Tensiunea magnetică de-a-lungul unei linii închise. — Sin. (nepotrivit) Forfă magnetomotoare. 4. Tensiune maxwelliană [HanpfltfteHHe Matc-CBejlJia; tension de M.; M. Spannung; M. tension; M. feszultseg]. în fiecare punct din câmpul electromagnetic se poate indica un tensor simetric de ordinul al doilea, funcfiune numai de valorile locale ale intensităfii şi inducfiei electrice şi magnetice şi care, dacă ar exista singur ca stare de tensiune mecanică (v. Tensiune 2), ar fi echivalent cu acţiunile ponderomotoare ale câmpului electromagnetic. Tensiunile pe cari le reprezintă acest tensor se numesc tensiuni maxwelliene. Vectorul Tv al tensiunii maxwelliene care corespunde unei secfiuni care are versorul ăy al normalei sale exterioare e: (DhJ-dxxsxk,) + H(Biv)-BX(HXuv)], în mediile în cari permetivitatea şi permeabilitatea magnetică nu depind de densitate şi nu există magnetism remanent, E şi H fiind intensităfile câmpului electric şi magnetic, iar D şi B, induc-' flHe lor. în mediile în cari permetivitaiea 6 depinde de den* sitatea p, se mai adaugă termenul îîy {DE) g # iar în mediile cu polarizafie magnetică remanentă M0, în cari B = 4Kp0M0 + in' H, inducfia B din expresiunea tensiunii maxwelliene se înlo-cueşte cu p' H. s. Tensiunea ciclurilor [HanpajKeHHe ijhkjiob; tension de cycle; Kreisprozefjspannung; cycle străin; korfolyamat-feszultseg]. Chim.: Tensiune corespunzătoare forţelor de tensionare cari dau variafia unghiurilor normale dintre forfele de valenţă, cum şi forfelor de torsionare cari dau rotirea ianfurilor hidrocarbonate în jurul legăturilor C — C, când se leagă capetele Ianfurilor de atomi ale moleculelor unor combinafii chimice normale, la formarea unor combinafii chimice ciclice. Prin măsurări fizice şi din calcule termodinamice rezultă, de exemplu, că conformaţia cea mai stabilă a parafinelor normale e reprezentată prin lanfuri de atomi de carbon în zig-zag, situafi în 4 5 I. Cicluri de atomi de carbon. 1) afom de carbon; 2J ciclopropan; 3) ciclobuian; 4) ciclo-pentan; 5) ciclohexan. acelaşi plan şi cu unghiuri de 109°28' între forfele de valenfă. Prin legarea capetelor unui astfel de a b II. Ciclohexan. a) forma baie; b) forma scaun. lanf, în cazul formării unei cicloparafine, se produc deformaţii fafă de această structură; acestea III. Lanf de carboni în parafinele normaie. a) deformare a unghiurilor valenţelor; b) deformare prin torsiunea legăturii C — C. consistă, de o parte, în variaţii ale unghiurilor dintre valenţele cari leagă atomii de carbon din ciclu, la parafinele cu ciclu de trei şi n patru atomi de carbon (ciclopropan şi ciclobu-tan), ciclopentanul având unghiuri aproximativ egafe cu cel normal, iar atomii cicloparafinelor cu peste cinci atomi de carbon având posibilitatea de a se aranja în spafiu cu menfinerea unghiurilor la valoarea normală; prin legarea capetelor se produce, însă, şi o rotire a lanfului hidrocar-bonat în jurul legăturilor C — C, sub acfiunea unor lorfe de torsiune. La ciclopentan, de exemplu, 881 dintre structura chimică şi anumite proprietăfi ale combinafiilor organice cu ciclu. i. Tensiunilor, concentrarea ~ [KOHLţeHTpa-iţHH HanpHJKeHHH; concentration des tensions; Spannungskonzentration; concentration of stresses; feszultseg-koncentrâcio]. Rez. matEfectul de mărire locală a tensiunilor normale principale îrt anumite puncte ale corpurilor, în apropierea că-' rora secţiunile corpurilor variază brusc, fafă de 4 Concentrarea tensiunilor în câteva piese. aceste forfe fac ca molecula să nu fie plană, unul dintre atomii de carbon şi anume mereu altul, ieşind din p'anul celorlalţi patru. E probabil că efecte asemănătoare determină şi confinutul mărit în energie al inelelor medii, cu ?••• 12 atomi de carbon, comportarea celor mai mari fiind egală cu cea a parafinelor normale. Hidrocarburile cu ciclu cari au mare tensiune a ciclului au deci un confinut mare de energie şi reactivitate sporită. Tensiunea ciclului dă şi alte proprietăfi fizice şi comportare chimică a combinafiilor chimice ciclice; prin ea se face legătura tensiunile normale principale în ipoteza că-acestea ar fi uniform repartizate pe secfiune. Concentrarea de tensiune se poate produce la solicitări ax>ale, de încovoiere, de torsiune, şi compuse. Ele pot fi provocate de găuri, de crestături, filete, cari nu produc numai slăbiri de secţiune, ci şi măriri locale ale tensiunilor principale în anumite puncte ale secfiunii rămase, fafă de cazul când ar fi uniform repartizate pe aceasta. Creşterile de secfiune produc, de asemenea, concentrarea tensiunilor în secţiunile de trecere: de exemplu, capetele de nituri şi şuru- 56 % 882 buri, îngroşerile locale ale arborilor, etc. Diferenfa dintre o tensiune principală maximă într'o secfiune şi tensiunea principală care s'ar stabili dacă repartifia ar fi uniformă se numeşte supratensiune; ea dă o suprasolicitare iocală. Raportul dintre tensiunea principală maximă şi tensiunea principală de repartifie uniformă se numeşte coeficient de concentrare a tensiunilor; el depinde de modul în care variază forma secfiunii în direcfie perpendiculară, de raportul dintre dimensiunile geometrice ale piesei, şi de modul de aplicare a sarcinilor. El se datoreşte schimbării condifiunilor la limită ale câmpului de tensiuni, fafă de condifiunile la limită ale câmpului uniform. Concentrarea tensiunilor se reprezintă grafic cu ajutorul traiectoriilor de tensiune, cari se curbează şi se îndesesc în anumite puncte, la variaţiile brusce de secfiune. Fig. 1—7 reprezintă traiectoriile de tensiune în cazul solicitării la tensiune a unor bare drepte, cu crestături de diferite forme şi dimensiuni, iar fig. 8 şi 9, în cazul unui arbore drept, respectiv cotit. Fig. 10 şi 11 reprezintă grafic tensiunea principală în cazul unei bare încrestate, respectiv găurite, solicitată la încovoiere. Dacă materialul unui corp plastic care prezintă concentrarea tensiunilor e solicitat peste limita de elasticitate, se produce o împiedecare a deformafiilor plastice şi, deci, o mărire a rezistenfei la solicitare de variere a formei, deci o mărire a coeziunii lui. în materialele casante a căror rezistenfă la varierea formei e mare fafă de coeziunea lor, concentrarea tensiunilor produce o micşorare a coeziunii. i. Tensor [Tensop; tenseur; Tensor; tensor; tenzor]. C/c. f. O mărime ataşată unui punct dintr'un spafiu metric se numeşte tensor de ordinul zero (sau scalar invariant), dacă fiecare dintre valorile pe cari le poate lua e complet determinată printr'un singur număr A, care arată câte unităfi de măsura cuprinde, care e acelaşi, oricare ar fi sistemul de referinţă fafă de care se consideră mărimea; ea se numeşte tensor de ordinul întâiu (sau vector) A, dacă asociază fiecărei orientări v prin acel punct, un tensor de ordinul zero Av, care e funcfiune lineară şi omogenă de cosinusurile directoare uyvuyy, uyz ale orientării faţă de un triedru triortogonal: As = Axusx+Ayuvy + Azhvz ; ea se numeşte tensor de ordinul al doilea A, dacă asociază fiecărei orientări, după aceeaşi regulă, un tensor de ordinul întâiu Ay: ea se numeşte, în general, tensor de ordinul m: m A, dacă asociază fiecărei orientări, după aceeaşi m-1 Regulă, un tensor de ordinul m—\: Ay: m-i m-\ m-1 m-1 A v = Axuyx + Ayusy + A/iyz . în aceste definiţii, produsul cosinusului director m-1 m-1 printr'un tensor A e un alt tensor B, care are acelaşi ordin cu primul şi care asociază fiecărei m-2 orientări un tensor Bv cu un ordin mai mic, obţinut făcând produsul cosinusului director prin m-2 tensorul cu un ordin mai mic Av, pe care m-1 tensorui A din acest produs îl asociază acelei orientări. m Un tensor A de ordinul m e definit, deci, în spaţiul cu trei dimensiuni, în raport cu un sistem dat de coordonate triorfogonaie, de 3 tensori de ordinul m~ 1, adică de 32 tensori de ordinul m — 2, sau de 3m scalari, numiţi componentele sale (scalare). într’o varietate cu n dimensiuni, tensorui de ordinul m e definit, în raport cu urî sistem de coordonate ortogonal, dat, de cele nm componente scalare ale lui. El poate şi să nu fie ataşat unui nunct din acea varietate. în particular, schema componentelor scalare ^ XX* ^Xy' ^XZ* AyXf Âyy, ŞÎ A % A pe cari un tensor de ordinul al doilea le asociază perechilor de axe de coordonate: A A A 1 xxri xy^xz A A A yx yy yz ^■zx^zy^zz se numeşte matricea tensorului de ordinul al doilea considerat. Acesta se numeşte simetric, respectiv antisimetric, după cum matricea lui e simetrică, respectiv anrisimetrică (v. sub Matrice). Exemple de tensori: Tensorul de ordinul ai doilea care asociază fiecărei orientări v câte un vector jV, dirijat de-a-lungul acelei orientări şi de valoare absolută constantă Ny — N — consta adică Ny=*ttyN, se numeşte tensor normal (în particular, tensor unitate, dacă N— 1, sau tensor nul dacă N = 0); matricea lui e simetrică. Versorii uy, ai orientărilor v sunt deci vectorii pe cari tensoru unitate de ordinul al doilea îi asociază acelor orientări. Matricea tensorului normal e: jV 0 0 0N0 0 0 N. Tensorul de ordinul al doilea care asociază fiecărei orientări câte un vector u>v, egal cu produsul vectorial al unui vector u* dat, prin versorul uy al orientării: u>v = 37;ţ.Xwv, se numeşte tensorul tangenţial ataşat lui u>; matricea lui @ alternantă sau antisimetrică. Matricea tensorului tangenţial e 0 -ci>y -co, 0 «1, Ci)„ — 69* 0. Gibbsianui a doi vectori a şi b e un tensor de ordinul al doilea care asociază fiecărei orientări v un vector egal cu produsul vectorului a prin produsul scalar dintre vectorul b şi versorul uv ai orientării, adică vectoru! a{bviv). Matricea gibbsianului e «A «A “A aXhV *J>y *J>y axhz «A *A' Jaumannianul a doi vectori a şi b e un tensor de ordinui al doipea care asociază fiecărei orientări v un vector egal cu produsul vectorial al vectorului a prin produsul vectorial dintre vectorul b şi versorul al orientării, adică vectoru! a (bXuw). Matricea jaumannianului e -<*,V aA aA aA -«A aA «A *A 883 sale după regula: x'k ~ x,k(x1, x2, xs-\xm), în componentele ^fkik2kr"km cje nouj sjs|Qm A,ki k'2 k8‘ 'km dx'k‘ 0)XH dx'R* dx'« Q)X,km însumarea în raport cu cei m indici i1# făcându-se independent, pentru fiecare indice în parte, dela 1 până la n. Un tensor covariant de ordinul m, într'un spafiu cu n dimensiuni, e un tensor ale cărui nm componente At- , fafă de un sistem de co- *i 2 ‘a ordonate x%, se transformă, la schimbarea sistemului de coordonate din x% în x componentele sale A b tem x' , = x'R(x1,x2,x3l-xm),>n k\kc>k% fi.n fafă de noul sis- -dA-“A- Starea de tensiune mecanică într'un punct dintr'un corp continuu (v. Tensiune 1), starea de defor-mafîe specifică (v. Deformafie specifica) şi momentele împreună cu produsele de inerfie ale unui corp (v. inerfie, tensor ~), ca şi reziştivi-tatea (v.) şi susceptibilitatea electrică (v.) sau magnetică (v.) şif deci, permetivitatea şi permeabilitatea magnetică a corpurilor anisotrope (cristalizate), sunt, de asemenea, tensori de ordinul al doilea. Coeficienţii cari leagă între ele, într'un corp elastic anisotrop, tensiunile mecanice (rezistenţele) de deformafiile specifice, sunt componentele unui tensor de ordinul ai patrulea, numit tensoruj lui Hooke (v. Elasticitatea solidelor anisotrope).-— Tensorii pot fi raportafi şi la sisteme de coordonate oblice (rectilinii sau curbilinii). în acest caz, trebue deosebite componentele lor contravariante (v. Contravariant şi Contravariantă, componentă ~ de tensor) şi cele covariante (v. Covarianfă şi Covariantă, componentă ~ de tensor) şi, începând cu tensorii de ordinul ai doilea, componentele lor mixte, cari sunt covariante în anumifi indici şi contravariante în alfi indici. într'un spafiu afin în care nu e definită şi o metrică, trebue deosebifi tensorii contravarianfi, definiţi prin componentele lor contravariante, de tensorii covarianţi, definiţi prin componentele lor covariante, şi de tensorii micşti, definiţi prin componentele lor mixte. Tensorii pot fi definiţi şi în aceste spafii, prin regula după care se transformă componentele lor când se trece dela un sistem de coordonate la altui. Un tensor contravariant de ordinul m, într'un spaţiu cu n dimensiuni, e un tensor ale cărui nm componente AH %m, faţă de un sistem de coordonate x*(i= 1, 2, 3,•■■,«), se transformă, la schimbarea sistemului de coordonate din xl în după regula: k\ c)**1 dx'k‘ =L o)*1 r&2 c)x‘» 3*'*» C>* w . -------T A. , • • şx'km însumarea în raport cu cei m indici ilt i2l h‘"Kn făcându-se independent, pentru fiecare în parte, dela 1 până la n. Un tensor mixt de ordinul m, într'un spaţiu cu n dimensiuni, şi anume contravariant de ordinul pfl d*t2 dxn dx1' dx2 " dx1 dxn dx’2 dx» dx2 dx2 dx2 dx11 dx’2 dx'n dx dxn Se deosebesc densitafi tensoriale de ordinul zero (densitate scalară), de ordinul întâiu (densitate vectorială), de ordinul al doilea, etc., după ordinul tensorului a cărui regulă de transformare a componentelor intervine. Acestea pot fi componente covariante, contravariante sau mixte, pentru tensor şi pentru densitate. Densităfile tensoriale şi cepacităfile fensoriale fac parte din specia de mărimi a ps^udotensorilor. 8. Tentă. Arte gr.: 1. Sin« Nuanţă (v. Nuanfă 2). ». ~ [o rTetîOK; teinte; Maltone, Tuschtone; tin, hue; tusszinezet]. 2. Arte grj Amestecul, în diferite proporţii, de apă şi tuş sau orice alt colorant» /ofosit pentru a exprima, prin laviu, lumina şt umbra din fiecare punct al unei suprafefe expuse unei surse luminoase» 885 O tenia se caracterizează prin transparenta şi prin intensitatea ei. Pe unitatea de suprafaţă, transparenţa şl intensitatea sunt complementare. O tentă de o anumită transparenţă se realizează prin comparare cu o suprafaţă haşurată, în care raportul dintre suprafaţa rămasă albă, între haşuri, şi suprafaţa totală, să fie transparenţa cerută. 1. Tentă sensibila [qyBCTBHTejibHbift OTTe-HOK; teinte sensible; empfindiicher Farbton; sen-sitive tint; erzekeny szin]. F/z.: Coloraţie obţinută când în calea unei raze de lumină care e polarizată linear şi a traversat o lamă de substanţă optic activă, se introduce un analizor care stinge radiaţia galbenă, pentru care ochiul are sensibilitatea maximă. E o coloraţie indigo-cenuşie. 2. Tente degradate [ydbiBaiomHe H HapaCTa-îomHe 0TT6HKH; teintes fondues; abgetonte Far-bung; toned down tints; elszinezett festmeny]. Arfe gr.: Laviu executat printr'o continuă creştere sau descreştere a intensităţii tentei, respectiv prin adăugire de colorant sau de apă la tenta iniţială. s, ~ plate [poBHblH OTTeHOK; teintes plates; gleichmăfjige Farbe; uniform tints; egymerteku festmeny]: Laviu executat prin suprapunere de fente uniforme pe suprafeţe determinate. Tentele plate lasă vizibile liniile de egală fentă între două intensităţi, astfel încât imaginea continuităţii se poate realiza numai cu o foarte mare densitate de linii de egală tentă. 4. Teobromină [Tec6poMHH; theobromine; Theobromin; theobromine; theobromin]: Alcaloid care se extrage din seminţele arborelui de cacao (Theobroma HN--------C=0 i o = c HoC—N- CH, C—N / \ CH -C — N cacao L.). Se prezintă în cristale rombice, cari sublimează la 290°, solubile în apă, insolubile în eter şi în cloroform. Are acţiune fiziologică, fiind? un diuretic important. Sin. 3-7-dimetilxantină; 3-7-di-meti|-7-6-dihidroxipurină. V. şi sub Cola. 5. Teocsnăs Sin. Teofili-nă (v.). s. Teodolif [TeojţOJiHT ; theodolite; Ţheodolit; theo-dolite; teodolif, szogmero]. Geod,: Instrument geodezic folosit penfru măsurarea precisă a unghiurilor orizontale şi verticale, mai ales pentru triangulaţiile geodezice şi topografice, constituit din următoarele părţi principale (v. fig.): luneta topografică L; un cerc orizontal H, cu cercul alidad; un cerc vertical," un dispozitiv cu şuruburile decalare >4; un trepied; unu! sau mai multe micro-scoape de citire; nivele şi dispozitive auxiliare. Teodo'ituî funcţionează respectând perpendicularitatea celor trei axe- prin- Teodolit pentru măsurat unghiuri orizontale. A) trepied; H) cerc gradat; J|) şi J2) verniere; Ki Kş) axa de rotafie a lunetei; L) lunetă; X X) axa optică a lunetei. cipale: axa verticală a ansamblului instrumentului, sxa orizontală a suportului lunetei de* vizare, şi axa optică a lunetei topografice. El permite vizarea punctului observat şi citirea la microscop a diviziunilor unghiulare de pe cercurile vertical şi orizontal. Se deosebesc teodolite sexagezimale şi teo-dolite centezimale, după cum cercurile orizontale şi verticale sunt gradate în grade sexagezimale sau centezimale. Unele teodolite au cercurile cu gradiaţia vizibilă, folosind pentru citire microscoape exterioare; altele au cercurile gradate acoperite, folosind, în acest scop, un biindaj metaiic care închide atât cercul orizontal, cât şi cercul vertical; pentru citirea gradaţiilor de pe aceste cercuri se foloseşte un sistem optic care permite citirea, cu un singur microscop de citire, atât a mediei gradaţiilor unghiulare orizontale a, .cât şi a mediei celor verticale 0. — Din punctul de vedere al gradului de precizie cu care se citesc diviziunile corespunzătoare unghiurilor orizontale, se deosebesc: teodolite de mare precizie, şi anume până la 1" (gradaţia sexagezimală) sau 2" (gradaţia centezimaîă), cu citire directă, iar citirea estimată, până la 0,3"; cele mai răspândite sunt teodolitele T2; — teodolite de precizie, până la 2" (sau chiarpână la 5") în gradaţia sexagezimală, sau diviziunea corespunzătoare în cea centezimaîă; — teodolite topografice, a căror precizie de citire a diviziunilor de pe cercul orizontal atinge 30"; — teodo|ite-tahimetrer cu o precizie de citire egală cu cea a teodolite-lor topografice şi cari pot fi folosite şi pentru tahimetrie. Din punctul de vedere al construcţiei şi al modului de funcţionare a cercului orizontal cu cercul său alidad, în raport cu infrastructura şi cu suprastructura instrumentului, se deosebesc: teodolite repetitoare, numite şi teodolite cu două axe, cari sunt construite astfel, încât cercul lor alidad, împreună cu cercul orizontal, să poată să se rotească în dispozitivul infrastructurii instrumentului, împreună sau separat, dând o mai mare mobilitate de funcţionare, având două şuruburi de mici mişcări, una pentru limbus şi cealaltă pentru ali-dadă; — teodolite simple, numite şi teodolite cu o axă, cari sunt construite astfel, încât cercul lor alidad, împreună cu cercul orizontal, sunt legate rigid de infrastructura instrumentului; — teodolite universale, cari permit citirea unghiurilor orizontale în condiţiunile şi după metodele cele mai variate. Exemple de teodolite mai răspândite: Teodolitul T 50, construit în URSS, e un gonio-mefru perfecţionat, având caracteristicele unui teodolit-tahimetru şi servind atât Ia ridicările de precizie, cât şi la ridicările expeditive to~ pografice; teodolituî universal pentru ridicări geodezice; teodolitul T 40, construit în URSS, pentru ridicări de precizie; teodolitul Wild, construit sub tipurile Tt, T2, T3l penfru ridicări 886 topografice cadasfraie şi geodezice; feodoliful Zeiss, construit sub tipuriie T1? T2, T3 şi T4, pentru ridicări topografice şi geodezice. — Primul teodolit construit în fara noastră, tipul IPI-EG-L 49, e un teodolit topografic care serveşte la ridicări topografice generale; e construit din următoarele părfi: o lunetă topografică, un cerc vertical, un cerc orizontal alidad, o ambază, şuruburi de calare, nivela lunetei, lupe de citi e a diviziunilor de pe cercul vertical şi de pe cercul orizontal, dispozitive de fixare şi anexele instrumentului (trepied, dispozitive de prindere, etc.). Din punctul de vedere al naturii utilizării lor, teodolitele se construesc cu dispozitive speciale, şi anume: feodolite miniere sau de mină, folosite în ridicările miniere; feodolite balislice, folosite în balistica gurilor de foc, în studiul traiectoriilor proiectilelor; feodoiife fotogrammetrice, folosite în fotogrammetrie, etc. u Teodolit balistic [5aJiHCTHqecKHHTe0A0JiHT; theodolite baiistique; bailistisches Theodolit; balli-stic theodolite; balliszfikai teodolit]. V. sub Teodolit. t. ~ busola [TeOflOJiHT-KOMnac; theodolite boussole; Theodolifkompass; compass theodolite; teodolit-tâjolo]: Teodolit echipat cu o busola dispusă în cercul orizontal, prin intermediul căreia se determină unghiurile de orientare ale aliniamentelor vizate. au ~ centezimal [cOTeHHbîH Te0#0JIHT; theodolite centesimal; Zentesimaltheodolit; centesimai theodolite; szâzadfokus teodolit]: Teodolit al cărui cerc orizontal şi al cărui cerc vertical sunt divizate în grade centezimale (4009). 4. ~ de mină [ropHbiH t6oaojiht; theodo-lite minier; Bergtheodolif; mine theodolite; bânya-teodolit]. V. sub Teodolit. 5. ~ fotogrammetrie [(J)0T0rpaMMeTpHqec-KHH Teo^oJlHT; theodolite photogrammetrique; photogrammetrisches Theodolit; photogrammetric theodolite; fotogrammetriai teodolit]. V. sub Teodolit. 6. ~ repetitor [/ţByocHbiH TeozţOJlHT; theodolite repetiteur; Repetitionstheodolit; repetition theodolite; szorzo teodolit, ismeflo teodolit]: Teodolit cu axă dublă, propriu măsurătorilor de unghiuri orizontale prin metoda repetifiei. V. şi sub Teodolit. 7. ~ sexagezimal [mecTH^eCHTHpHHHbiH TgO/ţOJlHT; theodolite sexagesimal; sexagesimal Theodolit; sexagesimal theodolite; hatszogu teodolit]. V. sub Teodolit. 8. ~ tahimetru [TeoAOJIHT-TaxeOMeTp; theodolite - tacheometre; Theodolitfachymeter; theodolite tacheometer; teodolit-tachimeter]: Teodolit «expeditiv, echipat cu o lunetă stadimefrică, care permite şi efectuarea de ridicări tahimetrice. 9. ~ universal [yHHBepcaJibHbiH TeoftOJMT; theodolite universel; Universaltheodolit;transittheo-dolithe, transit; univerzâlis teodolit]: Teodolit cu care se pot folosi toate metodele de măsurare a unghiurilor, din Topografie. 10. Teodolit de sondaj [TeoflDJiHT flJiH 30H-AapoeaHHfl; theodolite de sondage; Pilotballon-theodolit; sounding theodolite; pilotleggomb-teo- dolit]. Mefeor,; Teodolit folosit în sondajele de vânt, care se deosebeşte de celelalte teodolite prin faptul că luneta iui e frântă în unghiu drept, racordul între cele două părfi făcându-se cu ajutorul unei prisme cu reflexiune totală. Luneta oculară se roteşte numai în azimut, fără a părăsi planul cercului orizontal (cercul azimutal), astfel încât ocularul rămâne totdeauna la acelaşi nivel Luneta obiectiv se roteşte numai în planul cercului vertical, pe care nu-1 părăseşte. Deoarece şi cercul vertical se roteşte în azimut, cele două mişcări unghiulare, în azimut şi în înălţime, se compun astfel, încât obiectivul teodolitului poate urmări balonul de sondaj în orice pozifie. Teodolitul e echipat cu becuri mascate, pentru iluminarea scărilor şi a firelor reticulare ale obiectivului, în timpul sondajului de noapte. u. ~ înregistrator [perHCTpupyioiHHH Teo-#0J1HT; theodolite enregistreur; Schreibtheodolit; regisfering theodolite; regisztrâlo teodolit]: Varietate de teodolit de sondaj, cu înregistrare folosită în sondajul cu două feodolite. La unele teodolite, cele două cercuri antrenează în mişcarea lor benzile divizate şi numerotate ale unui contor aefionat manual sau electric în momentul citirilor. Valorile unghiurilor se înscriu pe o bandă de hârtie. La alte tipuri, înregistrarea se face prin înfepare pe o diagramă circulară, divizată radial după azi-muturi, şi în care cercurile concentrice succesive corespund unghiurilor deînălfime. Mişcarea stilului de înregistrare compune mişcările celor două cercuri de orientare ale teodolitului. 12. Teofilină [TeO(|)HJlHH; teophylline; Theo-phyllin; theophylline; teofillin]. Ind. chim.: 1,3-di-metilxaniină, isomer al teobrominei, care se găseşte în stare naturală, în cantităfi mici, alături de H3C—N—C =0 ^ cofeină, în frunzele de II/ ceaiu. Se prezintă sub for- 0 = C C N mă de cristale aciculare, CH incolore, sau de pulbere h3C_N____C____N / cristalină, inodoră, cu gust amar, cu p. t. 264°, pufin solubilă în apă rece, în alcool şi în eter, solubilă în apă fierbinte (cu reacfie neutră), uşor solubilă în apă alcalinizată. Se obfine sintetic, fie din acid uric, fie din di-meiilureea simetrică, prin condensare cu ester cian-acetic. Se întrebuinfează în medicină, fiind un diuretic puternic. Se folosesc şi unele săruri de teofilină, ca: teofilină sodică, teofilină aceto-sodică, teofilină sodio-saliciiică, eufilina, etc. Sin. Teocină. îs. Teoremă [TeopeMa; theoreme; Lehrsatz, Theorem; theorem; tetei, teorema]. Mat.: Pro-pozifie deductibilă din altele, presupuse valabile, — în particular, dintr'un sistem de axiome sau din sistemul legilor unui domeniu de cercetare. Există anumite teoreme generale, cari sunt echivalente cu anumite axiome, respectiv legi, în sensul că aceste axiome ar putea fi înlocuite, în sistemul axiomelor sau al legilor unei şfiinfe, prin teoremele respective. Astfel de propoziţii pot fi deci axiome, respectiv legi în anumite sisteme, 887 şi teoreme în altele. în Geometria euclidiană, de exemplu, rezultă din axioma paralelelor (şi din celelalte axiome) teorema că suma unghiurilor unui triunghiu rectiliniu e egală cu două drepte, iar dacă se admite ca axiomă că suma unghiurilor unui triunghiu rectiliniu e egală cu două drepte, propoziţia despre paralele rezultă din ea (şi din celelalte axiome) ca simplă teoremă. Pe măsură ce Ştiinfele înaintează, se descoper legi din ce în ce mai generale, din cari vechile ^legi" reprezintă simple teoreme. „Legea" Iui Coulomb, de exemplu, reprezintă cea mai generală legătură referitoare la sarcinile şi câmpurile electrice, cunoscută în timpul descoperirii ei; •ea este, însă, astăzi, o simplă teoremă, care rezultă, în cazul câmpurilor electrostatice, din legile fluxului electric şi inducfiei electromagnetice. „Legile" cari au astăzi situaţia de teoreme sunt prezentate, în acest Lexicon, între ghilimete. — Numărul teoremelor ştiinţelor folosite în tehnică -e foarte mare. — Teoreme de Aritmetică, Algebră, Analiză matematica şi Calculul probabilităţilor: 1. Teoremă de unicitate [TeopeMa e^HHC-TBeHHOCTH; theoreme d'unicite; Eindeutigkeitsatz; iheorem of unicity; egyertelmusegi tetei]: Teoremă prin care se demonstrează că, în anumite condifiuni, dacă o problemă admite o soluţie, această solufie este unică. în Analiza matematică, de exemplu, exista teoreme de unicitate a soluţiilor sistemelor de ecuaţii diferenfiale sau cu derivate parfiale, după ce s'a probat în prealabil existenţa acestor soluţii. *. ~ lui Abel [TeopeMa A6ejifl; theoreme d'A.; A.' scher Satz; A.'s theorem; A. tetele]. 1.: Fiind dată seria întreagă P(*) = Yi n — 0 dacă, pentru o valoare x — x0 a variabilei şi pentru toate valorile întregi şi pozitive ale lui n \*n *«”! a, care tinde către zero când x tinde către infinit, seria 9 (#) + 9 (tf+1) + •*• R')\ fie p un număr pozitiv cuprins între R' şi R, şi fie M o limită superioară a Iu» |Q (x)| de-a - lungul cercului cu centrul în origine şi cu raza p. în acest caz, \an\~ ^ (» = 0,± 1 ,±2,—). P 7. ~ lui Cauchy-Hadamard [TeopeMa Konra-TaAaMap; theoreme de C.-H.; C.-H. ‘scher Satz; C.-H/s theorem; C.-H. tetele]: Raza cercului de convergenţă al unei serii întregi P(x) = ^ianxn, n=0 e egală cu unde X e cea mai mare dintre limitele şirului | a± I , | V^2 I * ! ^az ! ^ an I * s. ~ lui Cramer [TeopeMa KpaMepa; theoreme de C.; C.'scher Satz; C.'s theorem; C. tetele]» Dacă variabila aleatorie Z — X+Y, undeXşi Ysunt două variabile aleatorii independente, urmează legea normală a lui Gauss-Laplace, fiecare dintre variabilele X şi Y urmează legea lui Gauss-Laplace. (V. Legea normală a lui Gauss-Laplace). 9. ~ lui d'Alembert [TeopeMa (Zţ'AJiaM6epa; theoreme de d'A.; d'A.’ scher Satz; d'A.'s theorem; d'A. tetele]: Orice ecuaţie algebrică are cel puţin o rădăcină. 10. ~ lui Descartes [TeopeMa fienapTa; theoreme de D.; D.' scher Satz; D.'s theorem; D. tetele]: Numărul rădăcinilor pozitive ale unei ecuaţii algebrice e cel mult egal cu numărul variaţiilor primului membru al ecuaţiei, sau diferă de acesta cu un număr par. 888 1. Teorema iui Euler [TeopeMa SHJiepa; theoreme d'E.; E.'scher Satz; E.'s theorem; E. tetele]: I.Dacă v, m ş'\ f reprezintă numărul vârfurilor, al muchiilor şi al fefelor unui poliedru convex, v-\-m + l. — 2. Picioarele medianelor, picioarele înălţimilor şi punctele situate la jumătatea distanfelor dintre vârfuri şi ortocentrul unui triunghiu sunt pe un acelaşi cerc (cercul celor nouă puncte). — 3. Dacă F (x, y) e o funcfiune omogenă de ordinul m, adică dacă F (tx, ty) — tmF (x, y), avem Fxx + Fyy = mF,Fx fiind derivata lui F în raport cu x, iar Fy fiind derivata în raport cu y. 2. ~ iui Fermat. V. Fermat, uitima teoremă a lui s. ~ iui Fuchs [TeopeMa OyKCa; theoreme de F.; F.'scher Satz; F.'s theorem; F. tetele]: Pentru ca o ecuafie diferenfială lineară dny d”~'y dy să aibă, în domeniul unui punct singular a, n integrale distincte, reguiate, e necesar şi suficient ca coeficientul pi al derivatei An—1 —. d y v .. , -------- sa fie de dx"-1 forma—~ p, (x — a) fiind o funcfiune oiomorfă (x — a)* în domeniul punctului a. 4. ~ lui Gauss. V. Gauss, teorema lui ». ~ lui Green. V. Green, teorema lui «. ~ iui Guldin. V. Guldin, teoremele lui ~. 7. ~ lui Harnack [Teopevia TapHaKa; theo- reme de H.; H.'scher Satz; H.rs theorem; H. tetele]: Fie z/;(xfj) un şir de funcfiuni armonice într'un domeniu finit D, limitat de un contur C. Dacă seria (x, y) e uniform convergentă pe conturul C, ea e uniform convergentă în domeniul D. 8. ~ lui Hdpifal. V. Regula iui Hopital. 9. ~ lui Kirchhoff. V. Formula lui Kirchhoff. 10. ~ iui Laurent [TeoTeMa JIopeHa; theoreme de L.; L'. scher Satz; L.'s theorem; L. tetele]: O funcţiune oiomorfă într'o coroană cuprinsă între două cercuri concentrice cu centrul în origine se poafe pune, în această regiune, sub forma P (x) + P± i P, respectiv Plf fiind serii întregi de x, respectiv 1 de * u. ~ lui Liouville [TeopeMa JlHyBHJiJifl; theoreme de L.; L'. scher Satz; L.'s theorem; L. tetele]: Orice funcfiune întreagă al cărei modul e mai mic decât un număr dat M se reduce la o constantă. 12. ~ lui Mitfag-Leffler [TeopeMa MaTTar-JIe(|)<{)jiepa; theoreme de M.-L.; M.-L'. scher Satz; M.-L.'s theorem; M.-L. tetele]: Fiind dat un şir ilimi-tat de valori izolate: at, e totdeauna posibil să se construiască o funcfiune analitică uniformă F (x), care să nu aibă alte singuiarităfi decât valorile date—şi astfel încât diferenfa să fie oiomorfă în domeniul punctului ct\, fiind G,(—— )=-^- + 7 Ai (A\ fiind constante). is. ~ lui Morera [TeopeMa Mopepa; theoreme de M.;M'. scher Satz; M.’s theorem; M. tetele]: O funcţiune continuă de variabila complexă z, care are proprietatea că Jc f (z) dz = 0 pentru orice contur C cuprins într'un domeniu D, are o derivată m orice punct al domeniului D. 14. ~ lui Pappus: Sin. Teorema lui Guldin. V. Guldin, teoremele iui 15. ~ lui Picard [TeopeMa IlHKapfla; theoreme de P.; P'. scher Satz; P.'s theorem; P. tetele]: în vecinătatea unui punct singular izolat, o funcfiune uniformă ia de o infinitate de ori orice va|oarer exceptând, poate, cel mult două valori. 16. ~ lui Rolle [TeopeMa POJIJIH; theoreme de R.; R'. scher Satz; R.'s theorem; R. tetele]: Fie a şi b două rădăcini ale ecuafiei f (x) = 0. Dacă f (x) e o funcfiune continuă, care are o derivată în intervalul (a, b), ecuafia f' (x) = 0 (unde f' (jc) e derivata iui f (x) în raport cu x) are cel pufin o rădăcină cuprinsă între a şi b. 17. ~ lui Stokes. V. Formula lui Stokes. 18. lui Vaschy [TeopeMa Banm; theoreme de V.; V.'scher Satz; V.'stheorem; V.tetele]: Vectorul câmp G ai oricărui câmp de vectori a cărui divergenţă nu se extinde până la infinit se poate descompune într'un singur fel în suma dintre vectorii câmp Gp şi Gs a două câmpuri, dintre cari primul e un câmp potenfial şi cel de al doilea un câmp solenoidal: G — Gp + Gs; divergenta îui e deci egală cu divergenta vectorului câmp potenfial, iar rotorul lui e egal cu rotorul vectorului câmp solenoidal: div G = div Gp] rot Gp — 0 rof G = rot Gs; div Gs=0. 19. ~ lui Weierstrass [TeopeMa BenepcTpa-cca; theoreme de W.; W. 'scher Satz; W.'s theorem; W. tetele]: 1. Dacă o funcfiune f (P) e definită pe o mulfime de puncte M, mărginită şi închisă* şi dacă e continuă în orice punct al mulfimii M, există cel pufin două puncte Pt şi P>, astfel încât f(PJ^f(P)^f(P2), oricare ar fi punctul P din M. Eventual punctele Pi şi P2 pot coincide. Teorema arată că o funcfiune continuă îşi atinge valorile maxime şi minime dacă e definită pe o mulfime mărginită şi închisă, în general, dacă o funcfiune i(P) e definită pe o 889* mulfime oarecare de puncte, nu se poate afirma că-şi atinge maximul sau minimul în vreun punct al acestei mulfimi. De exemplu, funcţiunea y =s (1 — x) sin k, definită în intervalul deschis 0R’), sunt razele cercurilor concentrice între cari sunt convergente seriile u^x)], seriile = 0,±1,±2,-) 2=0 00 oc sunt convergente; seria £ Anxn, unde An = Şjai) «=-00 »=0 e convergentă în aceeaşi coroană; prin urmare, e absolut convergentă, iar S«i(*)= S Anxn. *=0 «=—00 Teorema poate fi generalizată pentru seriile întregi de mai multe variabile. — 6. Fiind dat un şir limitat de valori alt a2,'"an,—, izolate, e totdeauna posibil să se construiască o funcfiune întreagă care să admită aceste valori ca zerouri. Funcţiunea e dată de g{x) fiind o funcfiune întreagă arbitrară, iar /a x , 1/*\2 , 1 / * V-1 *-(x)-aM+2U) +" i. Teorema Iui Wilson [TeopeMa BHJicona; theoreme de W.; W. 'scher Satz; W. 's theorem; W. tetele:] Dacape un număr prim, suma 1.2.3-*(p—1)+f e totdeauna divizibilă cu p. 2. reziduurilor. V. Reziduurilor, teorema 3. ~ transformării lui Laplace [TeopeMa npeo-6pa30BaHHe JIanJiaca; theoreme de la transfor-mation de L.; Satz der L. 'schen Transformation; theorem of L.'stransformation; L.transzformâciok tetele]-V. sub Transformare Laplace.— Teoreme de Geometrie: 4. Teorema bisectoarelor [TeopeMa 6aceK-TpHCC; theoreme des bissectrices; Satz der Hal-bierenden; bissector theorem; szogfelezok tetele]; Bisectoarele interioară şi exterioară ale unui unghiu* înîr'un triunghiu intersectează latura opusă în puncte cari formează, împreună cu extremităfile laturii,, o diviziune armonică. 5. ~ celor trei perpendiculare [TeopeMa Tpex nepneHflHKyjlHp; theoreme des trois per-pendiculaires; Satz der drei Senkrechten; theorem of the three perpendiculars; hârom merolegesek tetele]: Dacă se duce printr'un punct P o dreaptă care intersectează un plan într'un punct P', iar prin P’ o perpendiculară pe proiecţia dreptei pe plan, ea e perpendiculară şi pe dreapta dusă prin P. 6. ~ lui Carnot [TeopeMa KapHO; theoreme de C.; C.'scher Satz; C.'s theorem; C. tetele]: Daca o transversală intersectează laturile unui poligon plan, fiecare latură e împărfită în două segmente. Produsul tuturor segmentelor cari nu au extre-mităfi comune e egal cu produsul tuturor celorlalte segmente. 7. ~ lui Ceva [TeopeMa ^eBBa; theoreme de C.; C.'scher Satz; C.'s theorem; C. tetele]: Trei drepte concurente în vârfurile unui triunghiu determină pe laturi şase segmente, astfel că produsul a trei segmente cari nu au extremităfi comune e egal cu produsul celorlalte trei segmente. 8. ~ lui Chasles [TeopeMa LUaCJIfl; theoreme de Ch.; Ch.'scher Satz; Ch.'s theorem; Ch. tetele]: 1. Fie o elipsă şi o hiperbolă, omofocale, cari trec printr'un punct N. Dacă, printr'un punct M de pe ramura de hiperbolă care trece prin N, se duc cele două tangente MA şi MB la elipsă, diferenfa arcelor NA—NB e egajă cu diferenfa tangentelor MA—MB. — 2. Orice spirală poate fi obfinută prin proiecfia, pe un plan perpendicular pe axă, a intersecfiunii unui elicoid normai, cu o suprafafă de rotaţie oarecare, având aceeaşf axă cu elicoidul. 9. — lui Desargues [TeopeMa ,Zţe3apra;theoreme de D.; D.'scher Satz; D.'s theorem; D. tetele]: 1. Dacă dreptele cari unesc vârfurile A şi A', B şi B\ C şi C‘ a două triunghiuri ABC, A'B'Cr dintr'un acelaşi plan, trec printr'un acelaşi punct, laturile opuse se intersectează în trei puncte colineare, şi reciproc. — 2. Când o transversală intersectează o elipsă şi un patrulater înscris în elipsă, ea determină pe elipsă două puncte, astfel încât raportul produselor distanfelor dela unul dintre ele la perechea de puncte de intersecfiune a transversalei cu laturile opuse ale patru- 890 faterului e egaj cu raportul produselor distanfelor dela cel de al doilea punct la aceeaşi pereche de puncte de intersecfiune ale transversalei cu laturile opuse ale patrulaterului. 1. Teorema lui Dupin [TeopeMa/ţfOllHHa; theoreme de D*; D.'scher Satz; D.'s theorem; D. tetele]: Fiind date trei familii de suprafefe cari formează un sistem triplu ortogonal, intersecfiunea a două suprafefe din familii diferite e o linie de curbură a fiecăreia dintre ele. 2. ~ lui Euler [TeopeMa 3HJiepa; theoreme d 'E.; E.'scher Satz; E.'s theorem; E. tetele]. V. sub Suprafafă 2. s. ~ iui Feuerbaeh [TeopeMa —cons; 2. ~ impulsului. V. Impulsului, teorema s. ^ lucrului mecanic minim, V. Lucrului, teorema ~ mecanic minim. 4. ~ lui Ampere V. Ampere, teorema lui ~. 5. ~ lui Beer. V. Beer, legea |ui~. 6. ~ lui Bernoulli. V. Bernoulli, teorema |ui~. 7. ~ lui Biof: Sin. Legea lui Biot. V. sub Activitate optică. a. ~ lui Biot-Savart-Laplace. V. Biot, legea iui ~ şi Savart. 9. ~ lui Boltzmann. V. Boltzmann, teorema H a lui 10. ~ lui Borda-Belanger. V, Borda-Belanger, teorema lui 11. lui Boucherat. V. Boucherat, teorema lui 12. ~ lui Brewster. V. Brewster, legea lui is. ~ lui Castigliano. V. Castigliano, teorema lui 14. ~ lui Coriolis. V. Coriolis, teorema lui^. 15. ~ lui Coulomb [TeopeMa KyJiOHa; theo- reme de C.; C.'scher Satz; C.'s theorem; C. tetele]: 1. Forfa care se exercită între două corpuri punctuale, cari au sarcinile electrice adevărate qr şi q.2 şi sunt situate la distanfa r, e s r'2 £ fiind permetivitatea mediului omogen şi isotrop în care sunt situate cele două corpuri, în unităfi nerafionalizate. — 2. Forţa care se exercită între două corpuri magnetizate se obfine suprapunând forfe cari s'ar exercita între micile părfi ale corpurilor cari au sarcină magnetică de polariza-fie; forfele dintre aceste corpuri, de suprapus, sunf p___ ^Wî2 p, r2 dacă qmi şi qms sunt sarcinile magnetice de polarizaţie ale micilor părfi, r e distanfa dintre ele, iar p, e permeabilitatea magnetică a mediului omogen şi isotrop în care se produce interacţiunea, în unităfi nerafionalizate. — 3. V. Coulomb, teorema lui ie. ~ lui Curie: Sin. Legea lui Curie. V. sub Magnetism. 17. ~ lui Dalton: Sin. Legea lui Dalton. V. Dal-ton, legea lui îs. ~ lui Descarfes [TeopeMa/ţesapTa; theoreme de D.; Snellius 'scher Satz;D.'s theorem; D. te- i tele]: Raza incidenţă normală în punctul de incidenfă 893 Ja suprafafa refractantă e coplanară cu raza refractată. Unghiul de incidenţă i, unghiul de refracfiune r şi cei doi indici de refractiune absoluţi, al mediului în care se propagă lumina incidenţă nt, respectiv al mediului în care se propagă lumina refractată, n2, verifică relafia ... , «2 ■jii sin i = n» sin r, sau sin i — n sm r, unde n — — ni se indicele de refracfiune al mediului în care se propagă lumina refractată, în raport cu mediul în care se propagă lumina incidenţă. 1. Teorema lui Earnshaw [ TeopeMa HpHinoya; theoreme de E.; E. 'scher Satz; E.'s theorem; E. tetele]: Un sistem de corpuri nu poate fi în echilibru stabil numai sub acfiunea unor forfe electrostatice. 2. ~ lui Foster [TeopeMa OjCTepa; theoreme de F.;F. 'scher Satz; F. #s theorem; F. tetele]: Curba de variafie, în funcfiune de frecvenfă, a impedanfei de intrare a unui dipol format exclu-ziv din elemente reactive creşte monoton dela minus infinit spre plus infinit, cu excepfiunea posibilă a frecvenfei nule sau infinite, unde curba poate să înceapă dela zero sau să tindă asimptotic către zero. a. ~ lui Gauss: 1. Sin. „Legea" Iui Gauss. V. Gauss, legea lui 2. V. Gauss, teorema lui 4. ~ lui Gauss referitoare la fluxul electrostatic: 1. V. Formula lui Gauss. — 2. V. Legea fluxului electric. s. ~ lui Helmholtz [TeopeMa FejiMroJibiţa; iheoremede H.; H. 'scher Satz; H.'s theorem; H. tetele]. V. sub Vârtej. e. ~lui Helmholfz-Thevenin [TeopeMaTeJlMro Jlblţa-TeBHena; theoreme de H. “Th.; H. “Th. 'scher Satz; H. -Th. 's theorem; H. -T. tetele]: Orice refea electrică lineară, care confine surse de tensiune electromotoare constantă, e echivalentă, din punctul de vedere al acfiunii asupra unei impedanfe legate între două borne A şi B ale refelei, cu uiv generator care are tensiunea electromotoare «gală cu tensiunea dintre cele două borne, când e deconectată latura cu impedanfa considerată, şi impedanfa interioară egală cu impedanfa echivalentă pe care ar avea-o reţeaua alimentată pe la acele două borne, dacă ar fi pasivizată (adică dacă toate tensiunile electromotoare ale surselor de energie din refea ar fi nule). Deci: în orice latură AB fără tensiuni electromotoare a unei refele electrice lineare, curentul electric e dat de expresiunea: /-Â. z,+z în care U0 e tensiunea la bornele A, B a refelei active fără latura AB, Ze e impedanfa echivalentă a refelei pasivizate, în raport cu bornele A, B, dar fără latura AB, iar Z e impedanfa laturii AB. — Teorema permite să se cakuleze direct curentul printr'o nouă latură, adăugită unei refele rezolvate. ~ lui Hess: Sin. Legea lui Hess. V. Hess legea lui 8. ~ lui Huygens. V. Huygens, principiul |ui~. 9. ~ lui Kirchhoff [TeopeMa Kaprj(|)a; theoreme de K.; K. 'scher Satz; K.'s theorem; K. tetele]: 1. Suma algebrică a intensităfilor curenfilor electrici de conducfie din laturile cari concură într'un nod al unei refele electrice, contate pozitive, respectiv negative, după cum curenfii se îndreaptă spre nod sau sunt dirijaţi din spre nod spre exterior, e nulă. — 2. Suma algebrică a tensiunilor electromotoare imprimate, respectiv induse prin mijloace externe, într'un ochiu de refea electrică, e egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune electrică, datorite trecerii curentului prin rezistoarele, bobinele şi condensatoarele din laturile ochiului. — 3. Sin. „Legea" lui Kirchhoff. V. Kirchhoff, „legea" lui 10. ~ lui Kohlrausch. V. Kohlrausch, legea lui ~ u. ~ lui Kutta-Jucovschi. V. Kutta-Jucovschi, teorema lui 12. ~ lui Lagrange [TeopeMa JIarpaHîKa; theoreme de L.; L.'scher Satz; L. 's theorem; L. tetele]: într'un fluid perfect în mişcare sub acfiunea unor forfe cari derivă dintr'un potenfial există, în orice moment, un potenfial ai viteselor, dacă există unul într'un anumit moment. Această teoremă rezultă imediat din teorema lui Thomson (v.). is. ~ lui Laplace: Sin. Teorema lui Biot şi Savart. V. Biot, legea lui ~ şi Savart. 14. ~ lui Larmor [TeopeMa JIapMOpa; theoreme de L.; L.'scher Satz; L. 's theorem; L. tetele]: Dacă un electron legat prin forfe centrale se găseşte într'un câmp magnetic, el ia o mişcare de rotafie (precesiunea Larmor) în jurul unei axe paralele cu direcfia câmpului şi trecând prin centrul forfelor. Vitesa unghiulară a acestei mişcări e eB co = . B fiind inducţia magnetica, e sarcina electronului, iar m, masa lui. 15. ~ lui Liouville. V. Liouville, teorema lui 16. ~ lui Malus: 1. V. Malus, „legea" lui 2. V. Malus, teorema lui 17. ~ lui Maxwell referitoare ia cepacifăfile electrostatice [TeopeMa MaKCBeJiJia 06 3JieK-TpoCTaTHqeCKHX eMKOCTflX; theoreme de M. relatif aux capacites electrostatiques; M.'scher Satz bezuglich den elektrostatischen Kapazităten; M. 's theorem referring to electric capacities; M. tetele elektrostatikus kapacitâsokra vonatkozolag]. V. Ecuafiile de capacitate ale lui Maxwell, sub Capacitate electrică. îs. ~lui Maxwell referitoare ia inductivităfi [TeopeMa MaKCBeJiJia 06 HHflyKTtfBHOCTH; theoreme de M. relatif aux inductivites; M.'scher Satz bezuglich lnduktivităten; M. theorem referring to inductivities; M. tetele induktivitâsokra vonatkozolag]. V. Ecuafiile de inductivitate ale lui Maxwell, sub Inductivitate. 19. ~ lui Moseley: Sin. Legea lui Moseley (v.). 20. ~ lui Munk [TeopeMa MyHKa; theoreme de M.; M.' scher Satz; M.'s theorem; M.tetele]: Sistem 894 de patru teoreme referitoare la teoria aripei I de anvergură finită, în regim incompresibil. Fie un sistem de coordonate, astfel încât axa j Ox să fie paralelă cu direcfia de deplasare a | aripei şi axa Oy să fie îndreptată în lungul anvergurii, direcfia axei Oz rezultând din această alegere. — în aceste condifiuni sunt valabile următoarele teoreme ale lui Munk: Rezistenfă indusă a unui sistem portant nu se schimbă, dacă punctul de aplicafie al forfelor dirijate după Oz se deplasează paralel cu direcfia inifială a vitesei (direcfia Ox); în particular, întregul sistem de forfe concentrat în pianul Oyz, Rezistenfele induse, exercitate între ele de doua elemente ale aripei, suni egale între ele, dacă întregul sistem de forfe a fost concentrat în planul Oyz, prin deplasarea forfelor paralei cu axa Ox. Calculul rezistenfei induse se poate obfine luând jumătate din valoarea vitesei dela infinit, în locul vitesei induse în dreptul aripei, dacă toate forfele au fost concentrate în planul Oyz. Partea din rezultanta forfelor exterioare datorită interacfiunii vârtejurilor e nulă, dacă vârtejurile legate sunt paralele cu o aceeaşi direcfie în spafiu. î. Teorema lui Neumann [TeopeMa HeHMaHHa; theoreme de N.; N.'scher Satz; N. 's theorem; N. tetele]. V. Formula lui Neumann, sub Inductivitate mutuală. *. ~ lui Paschen. V. Paschen, teorema lui u ~ lui Poisson [TeopeMa IlyaccOHa; theoreme de P.; P.'scher Satz; P.'s theorem; P. tetele]: Laplacianul potenfalului scalar 9 al unui vector câmp G, care derivă dintr'un potenfial (G’ = grad q>) şi a cărui divergentă e proporfională cu densitatea locală de volum p a unei mărimi scalare de stare a corpurilor cari produc acel câmp de vectori (div G — kg), este proporfional şi de semn contrar cu densitatea locală a acelei mărimi de stare A cp = kp. Dacă p e densitatea de masă (grea) a corpurilor, vectorul câmp G e intensitatea câmpului de gravitafie şi qp e potenfialul gravific. Dacă p e densitatea de sarcină electrică liberă, vectorul câmp G e intensitatea câmpului electric şi 9 e potenfialul scalar al câmpului electric stafionar sau al câmpului electrostatic. în regiunile din câmp în cari densitatea p a mărimii de stare considerate e nulă, şi teorema lui Poisson se reduce la teorema lui Laplace şi ecuafia de mai sus a lui Poisson se reduce la ecuafia iui Laplace. 4. ~ iui Poynting [TeopeMa IIoHHTHHra; theoreme de P.; P.'scher Satz; P.'s theorem; P. tetele], V. sub Teorema energiei electromagnetice. 5. ~ iui Richardson [TeopeMa Pwxapfl30Ha; theoreme de R.; R.'scher Satz; R.'s theorem; R. tetele]: Densitatea de saturafie Js a curentului de emisiune termică a fluidului electronic dintr'un conductor are expresiunea: JS = AT2 e T (în A m2) în care T (°K) e temperatura conductorului, Ue (V) e tensiunea de exfracfie a fluidului electronic, care depinde excluziv de materialul conductorului; e e baza logaritmilor naturali; A şi B suni constante cari au valorile: A — 602C00 Â/°Km2r £ = 11 613 °K/V. 6. ~ lui Stefan-Boltzmann. V. Stefan-Boitz-mann, legea lui 7. ~ lui Sfeiner [TeopeMa IIlTeHHepa; theoreme de S.; S.'scher Satz; S.'s theorem; S. tetele]. Momentul de inerfie al unui corp fafă de o axă oarecare e egal cu suma dintre momentul de inerfie al corpului fafă de o axă care trece prin centrul său de greutate şi e paralelă cu cealaltă axă, şi dintre momentul de inerfie fafă de axa dată, al masei corpului, presupusă situată în centrul de greutate. s. ~ iui Thomson [TeopeMa ToMeoHa; theoreme de T.; T.'scher Satz; T.'stheorem; Th. tetele], într'un fluid în mişcare, supus unor forfe de masă cari derivă dintr’un potenfial, circulaţia în jurul unei linii închise S, trasată în interiorul fluiduluir rămâne constantă în timp, dacă se consideră pozifiile succesive ale liniei S, formată din aceleaşi particule de fluid, ca în momentul inifiaL Dacă şi vitesele derivă dintr'un potenfial, circulafia e nulă pe o linie închisă şi rămâne, conform teoremei, nulă în tot timpul mişcării fluidului^ adică mişcarea rămâne mereu irotafionaiă. 9. ~ îui Torricelli [TeopeMa ToppHHejum; theoreme de T.; T.'schf r Satz; T.'s theorem; T. tetele]: Un lichid perfect, care curge printr'o conductă dela o înălfime h, are o vitesă egale cu aceea pe care ar avea-o în căderea liberă dela aceeaşi înălfime, adică: v — V2 gh, g fiind accelerafia gravitafiei. 10. ~ lui Varignon [TeopeMa BapHHbOHa; theoreme de V.; V.'scher Satz; V.'s theorem; V. tetele]: Momentul rezultantei unui sistem de forfe în report cu un punct e egal cu suma vectorială a momentelor forfelor în raport cu acel punct. 11. ~ lui Vaschy [TeopeMa BaiHH; theoreme de V.; V.’scher Satz; V.'s theorem; V. tetele]: Curenţii electrici din laturile unei refele electrice lineare complete rămân neschimbafi, dacă se introduc» în toate laturile cari concură într'un nod oarecare al refelei, surse de curent suplementare, de tensiuni electromotoare egale şi îndreptate în acelaşi sens fafă de nod, astfel încât impedanfele total© ale laturilor să rămână neschimbate. Teorema se foloseşte pentru simplificarea calculului refelelor electrice, mai ales ai refelelor în cari mai multe laturi cari concură într'un nod au surse cu tensiuni electromotoare egaJe. 12. ~ lui Verdef [TeopeMa BepAGTa; theoreme de V.; V. 'scher Satz; V. 'stheorem; V. tetele]: Unghiul a, cu care se roteşte direcfia de vibra-fie a unei radiafii care străbate un strat de gro- 895 sime l dintr'o substanfă transparentă care se găseşte într'un câmp magnetic H, e 0i = plH, p fiind o constantă care caracterizează substanţa respectivă şi care se numeşte constanta lui Verdet. 1. Teorema iui Wiedemann şi Franz. V. Wie-demann şi Franz, legea iui ~ şi Franz. 2. ~ lui Wien [TeopeMa BbeHa; theoreme de W.; W. 'scher Satz; W. 's theorem; W. tetele]: 1. Produsul dintre abscisa maximului curbei care da energia în spectrul radiaţiei termice în funcţiune de lungimea de undă a radiaţiei, £^ = / (X), şi dintre temperatura absolută a sursei care radiază e constant: XmT~ const. Dacă Xm e exprimat în micron? * valoarea constantei e cca 2900. — 2. Puterea emiţătoare maximă a unui corp negru e proporţională cu puterea a cincia a temperaturii absolute a corpului negru. s. ~ momentelor. V. Momentelor, teorema 4. ~ momentului impulsului. V. Impulsului, teorema momentului 5. ~ potenţialului elsctric staţionar [TeopeMa CTaimoHapHoro sJieKTpKnecKoro noieHU,HaJia; theoreme du potentiel electrique stationnaire; Satz des stationâren eiektrischen Potential; theorem of the stationary electric potential; stacionârius elektromos potenciâl tetele]: în câmpurile electrice staţionare, în cari nu există câmpuri magnetice variabile în timp, tensiunea electromotoare (în sens restrâns) e nulă de-a-lungul tuturor liniilor închise cari se pot trasa în câmp: q? E dr = 0. c Rezultă că intensitatea E a câmpului electric derivă, în acest caz, dintr'un potenţial scalar V: E = —grad V. | Tensiunea electromotoare de-a-lungul conductoarelor imobile din câmpurile electrice staţionare provine deci excluziv din câmpurile electrice imprimate. #. ~ potenţialului magnetic neuniform [TeopeMa HeoAHopoflHoro MarHHTnoro noTen-IţHaJia; theoreme du potentiel magnetique non-uniforme; nicht gleichformiger magnetischer Po-tentialsatz; theorem of the not-uniform magnetic potenfial; egyenlotlen mâgneses potenciâl tetele]: Potenţialul magnetic scalar al unui curent linear staţionar, într'un punct al unui mediu isotrop şi omogen, exprimat în unităţi neraţionalizate, e: vb=^iq. unde p- e permeabilitatea magnetică a mediului, I e intensitatea curentului electric, iar 2 e unghiul solid sub care se vede circuitul curentului din punctul în care se calculează potenţialul. 7. ~ reciprocităţii. V. Reciprocităţii, teorema 8. ~ reciprocităţii deplasărilor. V. Reciprocităţii# teorema ~ deplasărilor. 9. ~ reciprocităţii lucrului mecanic. V. Reciprocităţii, teorema ~ lucrului mecanic. 10. ~ refracţiei liniilor de câmp electric [TeopeMa npejioMJieHHH jihhhh 3jieKTpHHecKoro IIOJIH; theoreme de la refraction des lignes de champ electrique; Satz der Brechung der Linien des eiektrischen Felds; theorem of the refractiorv of electric field iines; elektromos mezovonalak refrakciojânak tetele], V. sub Refracţia liniilor de câmp electric. 11. ~ refracfiei liniilor de câmp magnetic [TeopeMa npejiOMjieHHH jihhhh MarHHTHOro nOJlH; theoreme de la refraction das lignes de champ magnetique; Satz der Brechung der Linienr des magnetischen Felds; theorem of the refraction of magnetic field iines; mâgneses mezovonalak refrakciojânak tetele]. V. sub Refracţia liniilor de câmp magnetic. 12. ~ refracţiei luminii. V. Teorema lui Descârtes. ts. ~ substituţiei. V. Teorema compensaţiei (v.)„ 14. ~ superpoziţiei [TeopeMa cyaepnosn^ iţHH; theoreme de superposition; Superposi-tionssatz; superposition theorem; szuperpozicio tetei]: Intensitatea curentului care frece printr'o latură a unei reţele electrice lineare în care acţionează simultan mai multe tensiuni electromotoare e egală cu suma intensităţilor curenţilor cari ar frece prin acea latură, dacă reţeaua ar avea în laturile respective numai câte una dintre tensiunile electromotoare aplicate. Sin. Teorema suprapunerii.j îs. ~ suprafeţei de fază [TeopeMa (jpasoBoft iIOBepxHOCTH; theoreme de la surface de phase; Satz der Phasenoberflăche; theorem of the phase surface; fâzisfeluletek tetele]: Suprafafa totală cuprinsă între curba defazajului unui cuadripol cu defazaj minim şi axa absciselor, pe care e trecută frecvenţa ia scară iogar.tmică, depinde numai de diferenţa dintre atenuările la frecvenţa zero şi la frecvenţă infin ta, fiind independentă atât de mersul curbei defazajului, cât şi de configuraţia cuadripolului. în formulă: + 00 J cpdH = k, (A^ - An), unde y e defazajul, în radiani; « = In , f fiind in frecvenţa reală, iar fn, frecvenţa luată ca referinţă; A e atenuarea la frecvenţă infinită, în OO decibeli; An e atenuarea la frecvenţa zero, \n decibeli, iar k e o constantă. ie. ~ transferului maxim de putere [TeopeMâ MaKCHMajibHoro nepeHOca moih,hocth; theoreme du maximum de transfert de puissance; Satz des Maximums der Kraftuberiragung; theorem of ihe maximum transfer of power; maximâiis teljesit-menyâtadâsi tetei]: Dacă o reţea activă care conţine o sursă de energie electrică debitează în regim armonic, pe la borne, putere într'o altă reţea» pasivă, transferul maxim de putere din spre reţeaua activă spre cea pasivă se produce când expresiunile în complex ale impedanţelor echivalente ale celor două reţele, presupuse alimentate pe îa acele borne (reţeaua activă fiind pasi-vizată), sunt complex conjugate. , .'896 Dacă se poate varia numai modului impedanfei echivalente considerate a reţelei pasive, argumentul ei rămânând constant, transferul maxim de putere se produce când modulele impedanfei ■considerate a refelei active pasivizate şi a refelei pasive sunt egale. în regimul de funcfionare cu transfer maxim de /putere, randamentul refelei generatoare e V2Î de aceea, transferul maxim de putere nu se poate realiza economic în instalafiiie industriale de cu-erenfi tari; el se utilizează în telecomunicaţii, unde interesează în primul rând fidelitatea transmisiunii. 1. Teoria „redării" [TeopHH 0CBemeHHfl;theo-rie du rendu; Beleuchtungskunde; theory of light-ing; kivilâgitâsi elmelet]. Geom. persp.: Studiul variafiei iluminării pe un obiect expus unei surse luminoase, după ce s'au obfinut umbrele proprii şi cele purtate. Scopul ei este ca, bazându-se pe legile opticei geometrice, şi în special ale fotometriei şi pe un studiu al efectelor de coloare, de lumină şi de umbră, să redea imaginea *cât mai fidelă a obiectelor din spafiu, desenate fprin proiecfiuni pe tablouri plane. Pe suprafafa obiectelor se pot trasa curbe de egală iluminare sau strălucire şi se pot grada atât lumina, cât şi umbrele proprii sau purtate, ţprin tente, haşuri sau colori. 2. Teorie [TeopHH; theorie; Theorie, Lehre; theory; elmelet]. Gen.: Generalizare a experienţei omeneşti, constituită pe baza experienţei, cu ajutorul uneia sau al mai mullor ipoteze. — Sistemul de cunoştinfe din cadrul unei ştiinfe, care constitue o teorie, cuprinde una sau mai multe legi şi explicafia, pe baza lor, a unui grup dintre fenomenele cari formează obiectul acelei ştiinfe, sau explicaţia, pe baza lor, a unor laturi ale acestor fenomene. Teoriile referitoare la relafii •cari privesc toate fenomenele ştiinfei respective, indiferent de natura lor, se numesc uneori teorii de principii, iar cele referitoare la relaţiile dintre numai anumite fenomene cari formează obiectul acelei ştiinfe se numesc teorii de structură. De exemplu, teoria relativităţii restrânse e o teorie •de principii a Fizicei, fiindcă se referă la legile generale, ale tuturor fenomenelor fizice; teoria „electromagnetică" a luminii e însă una dintre teoriile de structură ale Fizicei, fiindcă priveşte numai relafiila dintre fenomenele optice şi cele electromagnetice. Teoria pregăteşte cercetarea ştiinţifică experimentală, putând sugera experienfe noi; ea dă posibilitatea să fie prevăzute anumite fenomene obiective; ea dă omului perspectivă în activitatea sa practică.— O teorie e valabilă, adevărată, dacă practica o confirmă; ea cade, dacă experienfa infirmă vreo consecinfă a ei. în legătura indisolubilă dintre teorie şi practică, aceasta are întâietatea, fiindcă ea generează, deiermină şi, în cele din urmă, confirmă sau infirmă teoria. s. Teracotă [TeppaKOTa; terre cuite; Terra-'kotta; terracotta; terrakotta]. Ind. sf. c., Ind. chim. sp.: Produs ceramic obfinut din argilă comună sau din marnă argiloasă, care confine, în general, ca degresant, nisip cuarfos, şi o cantitate oarecare de oxid de fier, care-i dă o coloare galbenă până la roşie. Poate fi colorat şi artificial, prin adausuri de diverşi oxizi. Masa teracotelor e pufin dură şi pufin sonoră, e poroasă şi are aspect pământos. Fasonarea teracotelor se face, de obiceiu, în forme de ipsos, iar arderea, în cuptoare cu muflă. Teracota poate fi acoperită cu o vopsea ceramică. Pentru fixarea smalţului pieselor de teracotă smălţuite, cari se numesc cahle, se introduce în masa argiloasă var, sub forma de calcar, de cretă, spat calcaros, etc. Cahlele acoperite cu smalf colorat şi transparent se numesc maiolică pentru sobe. Dintre teracote fac parte: cărămizile, figlele, olanele pentru coşuri şi învelitori etc., cum şi produsele ceramice, cu masa colorată şi poroasă, acoperite cu lac plumbifer. Din teracotă se fabrică şi numeroase obiecte, ca: vase de flori, decora-fiuni arhitectonice, frize, basoreliefuri, statue, candelabre, obiecte de ornamentare, tuburi de drenaj, sobe, cuptoare, ulcioare, borcane, conducte pentru apă şi de canalizare, etc. — Uneori» se numesc teracote şi unele produse confecfionate din argile speciale cari confin calce, fier şi alcalii, rezistente la temperaturi cari depăşesc 1500° (numite, de obiceiu, pământuri refractare), amestecate, uneori, cu alte substanfe (nisip, cuarf, grafit, cocs, etc.). Produsele finite cari fac parte din această clasă de teracote sunt: cărămizile refractare; creuzetele pentru topirea metalelor (executate dintr'un amestec care confine 40-“50% grafit, 36*--38% argilă şi 10-*-22% şamotă), cari trebue să reziste la temperaturi înalte fără să-,i modifice forma, la variafii brusce de temperatură, cum şi ia acfiunea agenfilor chimici, a materialului topit şi a sgurii; retortele industriale pentru obfinerea gazelor (alcătuite din o parte argilă refractară şi 1,5***2 părfi şamotă); retortele pentru cuptoarele de zinc (executate din argilă de bună calitate, amestecată cu şamotă, cu nisip, cocs, etc.)» cari trebue să fie foarte compacte şi impermeabile la vaporii de zinc, cum şi rezistente la acfiunea sgu ii; formele folosite în industria olăritului şi a porfelanurilor (executate, de exemplu, din 40 părfi argilă plastică, 30 părfi şamotă şi 30 părfi nisip), cari trebue să rămână poroase (pentru a suporta variafiile de temperatură), să fie refractare, lipsite de impurităţi (pentru a nu dăuna produselor la coacere), rezistente la presiune şi la temperaturi înalts. 4. Terasă [Teppaca; terrasse; Terrasse; terrace; terrasz]. Cs.: Construcfie deschisă, anexă unei clădiri, |a parter sau la nivelul unui etaj, acoperită sau neacoperită, care e folosită pentru odihnă sau pentru instalafii de agrement; ia nivelul unui etaj, ea poate servi şi ca învelitoare plană cu panta până la 8%, destinată sau nu circulaţiei* învelitorile-terase sunt amenajate frecvent pe olanşeuri de beton armat, monolite sau de prefabricate. m După ufîlîzarea lor, se deosebesc: terase fara circuiafie, cari nu sunt folosite pentru circulafia persoanelor sau pentru depozitarea de obiecte, exceptând o circuiafie slabă, pentru curăfenie şi întrefinere, — şi terase cu circuiafie, destinate să fie folosite pentru circulafia persoanelor sau pentru depozitarea de obiecte (circulafia poate fi slabă sau intensă). în cazuri speciale, pe această terasă se pot amenaja jardiniere sau grădini. După mărimea şi forma terasei, se deosebesc: terase cu suprafafă mică, sub 100 m2, la cari o latură poate fi închisă; terase cu suprafafă mijlocie, între 100 şi 250 m2; terase cu suprafafă mare, peste 250 m2. După destinafia imobilului, se deosebesc: terase 1a construcfii civile sau industriale şi terase la construcfii monumentale. Terasa e alcătuită din elemente cari îi asigură rezistenfă şi izolarea, ca şi evacuarea apelor. Terasa are mai multe elemente componente: De cele mai multe ori, suportul terasei, e constituit dintr'un planşeu de beton armat. Pentru a evita rupturi în hidroizolafia planşeului, produse de variafia de temperatură, de contracfiuni, şi de eventualele tasări ale construcfiei, sunt prevăzute la planşeu două feluri de rosturi: Rosturi de tasare, cari trebue să prevină distrugerile în suprastructură, din tasări inegale datorite unor sarcini inegale, din fundafii de tipuri diferite sau din adăugiri de construcfii noi, pe lângă construcfii existente — şi rosturi de dilatafie, cari trebue să prevină distrugerile produse prin variafii de temperatură. Bariera de vapori, adică stratul de protecfiune care împiedecă pătrunderea vaporilor din interiorul clădirii în termoizolafie, se execută pe toata suprafafa planşeului, şi se racordează vertical cu parapetul. La planşeul monolit, bariera de vapori se aplică direct pe fafa superioară a planşeului. Ea se compune din următoarele .părfi: Bitum tăiat (amestec de bitum cu petrol lampant), aplicat în două straturi pe suprafafa perfect uscată a planşeului, sau suspensie de bitum în 2***3 straturi, aplicată chiar şi pe suprafefe umede; la planşeurile prefabricate, bariera de vapori se compune dintr'un strat de carton asfaltat, aplicat pe planşeu. Termoizolarea e asigurată de plăci de stabilit sau de stufit. în cazul planşeurilor monolit, plăcile izolatoare se aşază uscat, direct pe planşeu, peste bariera de vapori; în cazul planşeurilor prefabricate, plăcile izolante se montează uscat, peste un strat izolant de nisip, aşezat peste bariera de vapori. Grosimea plăcilor izolante depinde de temperatura exterioară şi de destinafia clădirii. Panta de scurgere se realizează în două feluri: Prin executarea planşeului-suport în pozifie înclinată (solufie indicată când sub terasă e prevăzut un plafon de tencuială pe rabif) — şi prin executarea unui beton de pantă peste termo-i*Olafia planşeului executat normal, în pozifie orizontală; Mărimea pantei e 1 ---8%, fa terasele fără circuiafie, şi 1 •■■2%, la cele cu circuiafie. Hidroizolafia e constituită din straturi succesive de carton asfaltat sau de pânză asfaltată, lipite cu bitum (v. Hidroizolafîe). Protecfiunea hidroizolafiei (finisajul) e constituită, la terasele fără circuiafie, dintr'un strat de pietriş mărgăritar cu diametrul de 2*"5 mm, presat în ultimul strat de bitum încă în stare caldă, — iar la terasele cu circuiafie, în funcfiune de intensitatea circulafiei şi de destinafia imobilului, din dale de beton aşezate pe un pat de nisip sau pe suporturi de beton, sau din plăci mozaicate, montate în mortar de ciment, aşezate pe un pat de nisip, etc. Dispozitivele de evacuare a apelor se amplasează guri de scurgere, cari se leagă prin conducte. lzolafia contra sgomotelor (izolafia fonică) a teraselor cu circuiafie intensă se aplică la spitale, la sanatorii, şcoale, etc. î. Terasă fluviafilă [penHan Teppaca; terrasse fluviatile; Flu^terrasse; riverterrace; folyami terrasz]. Geo/.: Sistem de suprafefe plane de teren, aşezate în formă de trepte în lungul cursului unei ape curgătoare, la diferite niveluri deasupra albiei majore a văii respective; când sunt mai multe, cea de sus se numeşte terasă superioară, iar cea de jos, inferioară. — Terasele superioare se pot găsi la 200—300 m deasupra şesului alu-vial actual, iar cea inferioară, la câfiva metri. Terasele se caracterizează prin faptul că suprafafa lor plană e slab înclinată din amonte spre aval, în sensul curgerii râului, şi prin faptul că subsolul lor e constituit din depozite aluvionare (pietrişuri şi nisipuri), aşezate peste depozite geologice cutate sau orizontale, cari alcătuesc sub-stratuf regiunii tăiate de valea respectivă. La baza teraselor se găsesc, de obiceiu, pânze de apă freatice, din cari apar obişnuit izvoare la baza depozitelor aluvionare, la contactul lor cu rocele din substratul geologic. Terasele fluviatile sunt resturi ale fostelor şesurî aluvionare, depuse anterior de râul respectiv, pe cari acesta le-a părăsit succesiv, printr'o eroziune în adâncime, provocată de o activare a eroziunii prin întinerirea profilului văii. Această întinerire se produce în urma mişcărilor lente, pe verticală, ale scoarfei Pământului (mişcări epirogenice), cari fac, în unele cazuri, să coboare regiunile dela vărsarea văii, iar în altele, să se ridice regiunile din spre izvor. în faza de echilibru care urmează după astfel de mişcări, râul sapă activ în depozitele aluvionare acumulate anterior şî îşi adânceşte valea; resturile din şesul aluvial anterior rămân astfel suspendate deasupra malurilor sale. După ce îşi adânceşte valea şi ajunge aproape de profilul de echilibru, râul începe să-şi formeze alt şes aluvial. 2. ~ marină [Mopcnan Tepacca; terrasse cotiere; Meeresuferterrasse; coastal terrace; ten-geri terrasz]: Sistem de suprafefe plane, la diferite înă|fimi deasupra nivelului actual al mării, cu fefe plane şi orizontale, uşor înclinate din 57 spre continent spre mare. Formarea teraselor marine se datoreşte, mişcărilor epirogenice ale scoarţei Pământului — ca şi formarea teraselor fluviatile. Când mişcările epirogenice fac să se ridice blocul continental cu mai mulfi metri, marea se retrage şi fosta platformă de eroziune (de ex. o plajă marină oarecare) se ridică deasupra nivelului mării, formând o terasă. în faza de fixitate a continentului, marea îşi formează altă platformă de eroziune, care poate fi ridicată apoi şi ea, prin aceeaşi mişcare ascendentă. Fenomenul se poate repeta astfel de mai multe ori. Există frumoase terase marine desupra nivelului mării, pe coastele mărilor din zonele în cari continentul e în ridicare; de exemplu pe coasta Norvegiei, a Scofiei, a Groenlandei. în cazul unor mişcări epirogenice pozitive, cari consistă în scufundarea continentului şi în înaintarea mării peste uscat, platformele de abraziune, formate anterior, dau terase înnecate sub mare şi acoperite de depozitele litorale. i. Terasamenfe [seMJiflHbie paâOTbi; terras-sements; Erdarbeiten; earthworks; foldmunkâlatok]. 1. Cs.: Lucrări de pământ (săpături, umpluturi şi transport de material), cari se execută în vederea realizării unei construcfii sau pentru extragerea unor materiale. Terasamente sunt: săpăturile pentru clădiri, pentru aerodromuri, stadioane, etc.; lucrările de pământ pentru liniile de căi ferate şi de drumuri; săpăturile pentru cartate navigabile, pentru canale de irigafie, de îmbunătăfiri funciare, etc.; săpăturile pentru tuneluri şi galerii; unele construcfii de regularizare şi de apărare contra apelor (baraje, diguri, epiuri, etc.); săpăturile pentru rezervoare de apă, pentru basine, lacuri de acumulare, etc.; şanţurile de evacuare a apei şi de desecare, rigolele, şanfurile laterale de drumuri, gropile şi camerele de împrumut; gropile şi şanfurile pentru fundaţiile clădirilor, pentru cabluri, conducte, etc. Terasamente sunt, de asemenea, şi lucrările de desve-lire a carierelor, pentru extragerea de materiale necesare şantierelor de construcfii (nisip, pietriş, piatră, argilă, etc.)-. Lucrările trebue să fie asigurate contra surpării şi apărate de eroziunea apelor de suprafaţă şi de acfiunea apelor subterane. Ele trebue să fie capabile să suporte încărcările cari li se atribue prin proiect. Tipurile de utilaje necesare executării terasa-mentelor se aleg în funcfiune de natura pământului şi de coeziunea lui; tipul de săpare sau de forare depinde de coeziune. în terenuri ne-stâncoase, săparea se face cu lopefi, cu casmale, târnăcoape, răngi, pene şi ciocane, şi, mecanizat, fie cu maşini de săpat şi transportat pământul (screpere remorcate, screpere cu cablu, excavatoare), fie cu maşini de săpat cari execută numai săparea pământului şi îl transportă la distanfe rmci (excavatoare de diverse tipuri, după natura Pământului, maşini remorcate de săpat pământul, săpătoare de şanfuri, gredere-elevatoare, benzi transportoare). în cazul unei lucrări în umplutură, transportul se face pe cai ferate sau cu diverse autovehicule. Se folosesc, de asemenea, instalaţii hidromecanizate pentru săpare prin spălarea pământului cu vine de apă (hidromonitoare), pentru aspirafie şi pomparea pământului diluat (drage aspiratoare). Se mai folosesc maşini auxiliare pentru scarificarea pământului (pluguri sau scarificatoare), pentru nivelarea pământului (gre-dere, buldozere, maşini de nivelare pe şine de cale ferată), pentru îndesarea pământului (cilindre compresoare, maiuri mecanice, etc.). în terenuri stâncoase, săparea se face cu explozivi cari se amplasează în încărcături aplicate, în încărcături în găuri de mină, în încărcături în focare lăr'gite (focarul lărgit e o cameră formată prin explozie în fundul găurii de mină), încărcături în canale de mină (galerii orizontale sau înclinate, cu secfiunea sub 40X40 cm), încărcături în coloane (găuri sub 250 mm), încărcături în camere. Forarea găurilor se face cu perforatoare pneumatice, cu burghie electrice rotative de mână, cu perforatoare electrice rotative percutante. La forări adânci se folosesc maşini percutante de forat cu cablu, maşini rotative de forat. Se foloseşte şi forarea manuală, cu burghiul de mână, care e pufin eficace. Prin prelucrare, pământul se înfoiază; astfel rezultă o creştere mare a volumului, care depinde de natura pământului. Creşterea volumului se numeşte înfoiere iniţiala. în umplutură se produce omărireacompacităfii,sub acfiunea greutăţii proprii şi a sarcinilor cari circulă. Infiltraţia apelor din ploi poate determina tasări şi umflări, la unele pământuri. în vederea obfinerii unei compacităfi maxime şi uniforme se folosesc mijloace sistematice mecanizate, de îndesare, pentru a realiza terasamente stabile. Compacitatea maximă corespunde unei umidităţi optime a pământului, care se stabileşte în laborator pentru fiecare pământ. înfoierea care mai rămâne într'un terasament, după îndensare, se numeşte înfoiere remanentă. La executarea gropilor, a şanţurilor, a albiilor, a rigolelor pentru evacuarea apelor şi a altor terasamente expuse acţiunii apelor curgătoare, cum şi la executarea terasamentelor prin hidro-mecanizare (v. Rambleu) trebue să se fină seamă de rezistenţa la eroziune a pământului. Calculul volumului terasamentelor şi repartizarea maselor de pământ constitue obiectul unor analize comparative tehnico-economice ale variantelor posibile. *. ~ [3eMJlflHbie pa60Tbi; terrassements; Erdarbeiten; earthworks; alepitmeny]. 2.: Totalitatea construcţiilor cari constitue infrastructura drumurilor, a canalelor şi a căilor ferate, ca şi cek cari constitue digurile, executate, de preferinţă, din pământ şi din roce. Terasamentele au rolul de a primi calea şi de a asigura, prin stabilitatea lor, circulaţia neîntreruptă şi fără pericol a vehiculelor cu tonajul şi vitesa prescrise. în acest scop se construesc şi unele lucrări anexe (lucrări de drenare, consolidări de taluze, ziduri de sprijin cari susţin baza plat- tormei pe coaste, apărări contra acfiunii vântului, a afuierii, etc.)* Proiectarea, executarea, întrefinerea şi repararea corectă a terasamentelor asigură o exploatare bună şi regulată a elementelor cari constitue calea. Pentru aceasta, terasamentele trebue să fie durabile, să reziste la acfiunea apelor stătătoare şi curgătoare, a vântului şi la variafiile de temperatură, să fie rezistente şi stabile. Elementele cari caracterizează forma unui tera-sament sunt profilul longitudinal (v.) şi profilurile transversale (v.); acestea determină pozifia terasamentelor fafă de teren. Terasamentele de cale ferată sunt expuse agenfilor agresivi exteriori mai mult decât cele de drumuri, fiindcă acestea din urmă sunt protejate parfial, la fafa lor, cu un sistem rutier: ansamblul fundafie-îmbrăcăminte. La terasamentele fără îmbrăcăminte, apele de suprafafă provenite din ploi şi din desghef, cari cad direct pe banchetele şi pe taluzele terasamentelor, sau cari pătrund la platforma de bază prin balastul permeabil, umezesc şi pot să satureze pământul din care sunt alcătuite terasamentele, dacă nu se asigură îndepărtarea lor. Pentru colectarea şi îndepărtarea apelor se folosesc: şanţuri de scurgere, radiere, şanfuri de apărare; gropi şi cameredeîmpru-mut, şanţuri pentru îndepărtare a apelor; lucrări de drenare; lucrări de dirijare a apelor (banchete, confrabanchete, berme); lucrări de regularizare a scurgerii apelor (albii cu obstacole, pufuri de amortisare cari diminuează energia cinetică a apelor cari trec prin ele); construcfii de îndepărtare (diguri, pinteni, zăgazuri, în albiile majore ale râurilor). Bancheta principală a terasamentelor e platforma pe care se aşază calea. Banchetele trebue să aibă scurgerea spre groapa de împrumut. (între rambleu şi groapa de împrumut se Iasă bancheta, care are lăfimea de 2,00*4,00 m. Banchetele au supralărgiri locale, cari se numesc traverse. Banchetele cari consolidează terasamentele se numesc confrabanchete.) La debleuri se fac şanfuri de scurgere şi drenuri de ambele părfi ale drumului. în partea deluroasă a debleurilor se construesc şanfuri de descărcare, sau valuri de apărare. în stafiile de cale ferată, ale căror terasamente se aşază în palier sau cu pante foarte mici, precaufiunile pentru îndepărtarea apelor reclamă instalafii separate pentru apele de suprafafă, subterane, şi tehnice; apele de suprafafă şi apele tehnice se scurg prin refeaua de canalizare, iar cele subterane, prin refeaua de drenaje şi prin pufuri absorbante. Pentru stafile cu suprafafă mare, debitul drenajelor corespunde nu numai apelor subterane, ci şi debitului suplementar dat de apele de suprafafă cari pătrund prin stratul de balast, prin terenul platformei căii. Protecfiunea terasamentelor contra infiltraţiilor se face şi prin măsuri de prevenire (cilindrare, bătătorire, etc.); la terasamentele de cale ferată s'a încercat o protecfiune prin acoperire cu izo- BP9 lanfi (plăci de beton, asfalt turnat), prin introducere de răşini în masa pământului dela suprafafă, prin straturi bituminoase, prin silicatare, etc. Deformafiile terasamentelor sunt, fie deformafii normale (prevăzute), fie anormale (dăunătoare). Tipurile principale de deformafii dăunătoare sunt: lăsături (din cauza tasării corpului terasamentelor; din cauza terenului slab de sub terasamente) şi subpresiuni; depresiuni în platforma căii (albii, covefi, pungi şi saci de balast, la calea ferată); umflături (superficiale, adânci, hidrolacolifi — umflături locale ale terenului, din cauza formării ghejei în interiorul pământului şi cari încă nu şi-au făcut drum Ia suprafafă); eroziuni; prăbuşiri (în mlaştini, în carsturi, în loessuri, pe urma exploatărilor miniere); surpări; năruiri; avalanşe; alunecări (zo~ nale, locale, mici sau superficiale); dislocări; spălări, afuieri; şele (torenfi de noroiu din munfi); spui-berarea terenului de vânturi. în teren mlăştinos, executarea debleurilor şi a punctelor de cotă zero ale profilului în lung se admite numai pe mlaştini complet uscate. Se admit rambleuri sau, în locul lor, estacade. Ram-bleurile se aşază, fie pe fundul mineral al turbei (după înlăturarea acesteia), fie pe straturi de turbă foarte bine comprimată (în care procesul de descompunere şi de putrefacfie e terminat), fie pe căsoaie sau pe grătare de lemn, cari se reazemă pe fundul mineral. Dacă fundul mineral e Ia adâncime, sub 4 m, rambleul se aşază pe plute de lemn, pe grătare sau pe saltele de fascine car» se pot rezema pe straturi mai slabe sau chiar pe terenuri plutitoare, car? plutesc în noroiul mlaştinii. Acest aşternut se cufundă treptat, prin adăugiri de umplutură, până când, practic, nu se mai constată scufundări. Folosirea în rambleu a turbei cu proces de descompunere neterminat e permisă numai după o preparare prealabilă. 1. Terasamentelor, mecanizarea ~ [Mexairaaa-IţHH 3eMJIflHbJX padOT; mecanisation de l'execu-tion des terrassements; mechanisierte Erdarbeiten; earthworks mechanisation; foldmunkâk gepesitese]: Efectuarea, cu mijloace de mecanizare a unor părfi sau a întregului proces tehnologic de execufie a terasamentelor. Alegerea utilajului pentru săparea, încărcarea şi deplasarea pământului e determinată de condifiunile de executare a lucrărilor, de volumul lor, de felul pământului, de termenul de exe-cufie, de cotele roşii ale gropilor de împrumut, ale carierelor şi rambleurilor, de relieful terenului, de anotimp, de condifiunile de alimentare cu apă, combustibil şi uleiu, de condifiunile de aducere şi mutare a utilajului. Alegerea utilajului pentru transportul pământului e determinată de distanfa de transport şi de capacitatea utilajului de săpat. Capacitatea utilajului de transport trebue să fie cel pufin de două ori mai mare decât capacitatea utilajului de săpat. Executarea mecanizată a terasamentelor comportă efectuarea cu mijloace de mecanizare a lucrărilor pregătitoare, ca: curăţirea de tufişuri, de ar- 57* 906 bori sau de pietre a terenului destinat lucrărilor, secarea şi îndepărtarea apelor de suprafafă, afânarea în prealabil a pământului din tăieturi şi din gropile de împrumut, în cazul când procedeele alese pentru săpături reclamă executarea acestei operafiuni. Utilajele folosite la aceste lucrări sunt: tăietorul de tufişuri, tractorul cu diferite dispozitive, ferestraiele, şi diferite sisteme de pluguri. Pentru săparea debleurilor, a carierelor şi a gropilor de împrumut se folosesc screpere trase de tractoare sau cu cai, gredere-elevatoare, lo-pefi mecanice, dragline, excavatoare cu mai multe cupe. Penfru lucrări de volum mic în gropi de împrumut, la depozitarea în cavaliere şi pentru transporturile cari se execută în condifiuni uşoare de teren, la distanfă şi declivitate mică, se folosesc screpere trase cu cai. Screperul cu tractor (v.) execută toate operafiunile lucrărilor de terasamente (sapă, transportă, aplanează şi îndeasă pământul); capacitatea lui variază între 0,75 m3 şi 25 m3, iar vitesa de lucru, între 2,25 şi 3,5 km/h; vitesa de transport e de 10 km/h; distanfa medie de transport, de 700 m, la declivitatea de 0,10, şi la înăl-fimea umpluturii sau a săpăturii de maximum 5 m (înălfime, respectiv adâncime) în cazul transportului transversal; în cazul transportului longitudinal (sistemul de lucru în compensare), adâncimea săpăturii şi înălfimea umpluturii nu sunt limitate. La drumuri şi la căi ferate, în regiuni de şes, grederul-elevator se foloseşte la săparea debleurilor şi a gropilor de împrumut, cu deplasarea pământului direct în rambleu sau cu încărcarea lui în mijloacele de transport. Utilizarea grederului-elevator e eficace la lucrări cu continuitate de front pe cel pufin 350--400 m, şi cu înălfimea, respectiv, adâncimea, de cel mult 1,5 m. Se foloseşte în pământ de coeziune mai mică; nu poate lucra în nisipuri fine, în*argilă nisipoasă, în argilă umedă şi vâscoasă. La exploatarea carierelor, atât la lucrările de descoperire, cât şi la cele de extracfie, se folosesc screpere cu cablu (v.), pentru transportul nisipului, al pietrişului şi al pietrei sparte, la distanfe sub 100-”150 m; acestea pot fi folosite şi la lucrări sub apă, la extragerea nisipului şi a pietrişului din lacuri şi din râuri. La lucrările mari de terasamente, ca executarea debleurilor şi a rambleurilor, în orice regiune şi la orice adâncime, la săparea gropilor şi a şanfurilor de fundafii, la executarea canalelor, a digurilor, a barajelor de pământ, la exploatarea carierelor, a balastierelor, se utilizează cu eficacitate excavatorul universal cu capacitatea cupei de 0,5-”3,0 m3, — putând ajunge până la 30 m3. Penfru efectuarea diferitelor lucrări de terasamente, excavatorul universal are echipament de schimb: lopată mecanică dreaptă (la săpături efectuate mai sus de locul de stafionare a excavatorului, cum şi penfru încărcarea pământului în mijloace de transport), lopată mecanică întoarsă (la săparea gropilor de fundafie şi â tranşeelor de canalizare), draglină (la săparea debleurilor cu depozitarea pământului direct în cavaliere sau în mijloace de transport, a gropilor de împrumut cu descărcarea directă în umplutură, la nivelarea debleurilor executate cu lopefi mecanice, la extragerea balastului din râuri, când săpăturile se execută mai jos de locul de stafionare a excavatorului), greifec (la săpături sub apă, săpături de fundafie în spafir înguste, cum şi la lucrările de transbordare a materialelor necoezive: pietriş, piatră spartă, nisip, cărbuni, etc.) şi nivelator (pentru nivelarea terenurilor, a platformei, la taluzarea debleurilor şi la aplanări de orice fel). La săparea şanfurilor de fundafie şi a tranşee* lor (canalizare, instalafii de gaze şi electrice, alimentări cu apă) se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe, cu săpare frontală. La exploatarea carierelor de argilă, de nisip, pietriş şi alte materiale similare, la nivelarea rambleurilor şi a debleurilor dela lucrările de terasamente de cale ferată şi drumuri, se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe cu săpare laterală, indiferent dacă aceste lucrări se execută deasupra locului de amplasare a utilajului sau sub acesta. La canale sau la tranşee la cari pământul nu trebue transportat la mai mult decât 150‘"200 m, executarea lucrărilor se poate face prin metoda fară transport, pământul săpat aruncându-se cu draglina în cuprinsul profilului transversal. La lucrările de excavafii în mine, în galerii şi tuneluri, se folosesc instalafii speciale, de tipul screperelor cu cablu, al excavatorului cu o cupă, cu mai multe cupe cu săpare frontală, sau al instalafiilor speciale de perforare în procedeul de execufie cu scut (v. sub Tunel). Executarea săpăturilor în stânci, în mine şi în tuneluri, se face cu perforatoare (v.) pneumatice şi electrice sau cu explozivi. Explodarea cu aruncarea în aer se aplică cu succes nu numai la săpături în stânci, dar şi la executarea săpăturilor debleurilor pentru terasamentele căii situate în terenuri obişnuite. Găurile de mină se execută prin forarea mecanizată, cu ajutorul perforatoarelor pneumatice (v.) şi electrice (v.). Pentru forări adânci de 4---100 m sau mai mult se folosesc maşini de forare, a căror funcfionare se bazează, fie pe acfiunea percutantă a unui organ de săpare de diferite forme, care cade liber (maşini percutante de forare cu cablu), fie pe forarea cu ajutorul unui burghiu rotativ (maşini de forare rotative). Transporturile de pământ pentru terasamente se fac pe linie ferată normală, pentru volume de ordinul a 100 000 m3 şi o distanfă de transport minimă de 1500 m, şi pe linie ferată îngustă, pentru volume de 10000~m3 şi o distanfă de transport minimă de 700 m; Cu autocamioane basculante, cu tractoare cu una sau cu două remorce, obişnuite, pe rofi sau basculante pe şenile, Distanfa de transport pentru tractoare şi remorce nu trebue să depăşească 1 km. La transporturi masive de pământ în puncte concentrate şi la înălţimi mari (diguri, baraje) se folosesc instalaţii cu benzi, fixe sau mobile, amplasate în serie, sau transportul cu apă (hidro-mecanizare). La încărcări şi manipulări de materiale necoe-zive (pietriş, nisip, piatră spartă) şi la transportul pământului din debleuri în depozite sau din gropi de împrumut în rambleuri se pot folosi transportoare cu benzi, uşoare şi mobile. La lucrările de împrăştiere şi de nivelare a pământului săpat se folosesc buldozerul (v.), grederul (v.) şi, mai rar, excavatorul nivelator (v.). îndesareaşi mărirea compacităfii umpluturii, în strat mai subţire decât 0,25 m, se obfine prin circulara mijloacelor de transport (cărufe, camioane), cu compresoare cu came (cunoscute sub numele de „picior de oaie") şi cilindre-compresoare, cari lucrează în cele mai bune condifiuni în argile nisipoase cu pufină umiditate şi nu prea uscate, cum şi în toate pământurile friabile, moi, neîntărite; cu maşini1 pneumatice sau electrice, la nivelarea gropilor de fundafie, la îndesarea straturilor de argilă ale lucrărilor de izolare şi la orice îndesări de volum mic, cu strat de îndesare sub 15 cm; cu maşini cu explozie, la straturi de îndesare groase până la 40 cm, în orice teren, moale sau tare, în nisipuri argiloase şi în argile nisipoase, în umpluturi de piatră fărâmată, cu mărimea bucăfilor de vreo 10*-12 cm; cu plăci de 2,5 t, suspendate de braful excavatorului universal pentru straturi de 80 cm, în orice fel de teren, şi cu maşini vibratoare cu greutatea de 30--50 kg, la suprafefe mici de teren, indiferent de natura solului. î. Terasamentelor, mecanizarea complexă a ~ [KOMIIJieKCHâfl MexaHH3aiţHfl 3eMJlHHbIX pa-6ot; mecanisation complexe de l'execution des terrassements; komplexe mechanisierte Erdarbeiten complex earthworks; mechanisation; foldmunkâk komplex gepesitese]: Mecanizarea complexului tehnologic de execufie a terasamentelor, prin alegerea justă a utilajelor pentru procesele separate ale ansamblului de lucrări şi prin reunirea lor într'un singur proces, astfel încât întregul utilaj să lucreze cu un randament optim, fără a produce stagnări în lucrul utilajului adiacent. în practică se utilizează metoda de alegere a utilajului conducător (utilajul care execută cel mai greu şi principalul fel de lucrare), iar celălalt utilaj se determină în funcfiune de producţia pe unitatea de timp a utilajului conducător. Coordonarea proceselor din întregul utilaj într'un unic proces complex mecanizat implică organizarea perfectă a punctelor de legătură între aceste maşini, ceea ce impune reducerea maximă a numărului de unităfi din cari e compus utilajul. O metodă deosebit de eficace pentru mecanizarea lucrărilor de terasamente de mare volum ,e metoda hidrornecanizata. ^ Această metodă consistă în spălarea pământului cu ajutorul unei vine de apă sub presiune înaltă cu evacuarea ulterioară spre locul de depozitare a masei fluide de pământ spălat şi depunerea acesteia în straturi, când vitesa curentului scade la o anumită valoare, la care particulele de pământ se depun. Se aplică la executarea terasamentelor de căi ferate şi de drumuri, la săparea fundafiilor deschise, la coborîrea chesoanelor cu aer comprimat şi a pufurilor deschise, la săparea canalelor, a şanţurilor de canalizare, la execuţia barajelor, în exploatarea carierelor de pietriş, de nisip şi balast, etc. Se aplică, de asemenea, la pământuri cari se pot spăla uşor şi se pot transporta cu apă, când există sursă de apă şi energie electrică ieftină. Instalafia care serveşte la spălarea pământului e hidromonitorul. Mai răspândite sunt hidromo-nitoarele cu bulon central (v. fig. Q, la cari /. Hidromonifor cu bulon cenfral. /) racord (cot) inferior; 2) racord (cot) superior; 3) bulon; 4) articulaţie; 5) ajutaj de schimb; a) detaliu de prindere a piulifei superioare a bulonului central. două racorduri fasonate (1) şi (2), numite cotul inferior şi cotul superior, sunt strânse cu bulonul (3). La capătul fevii se înşurubează ajutaje de di-ferifi diamelri, în cari se produce strangularea vinei de apă. Evacuarea noroiului se face fie prin scurgere, fie mecanizat, cu ajutorul pompelor de noroiu, al hidroelevatoa-relor şi erlifturilor (v. fig. II). Evacuarea prin scurgere se face folosind panta naturală a terenului, pe canale sau cu jghia-buri. Crearea pantelor necesare scurgerii noroiului implicând săpături mari, se foloseşte transportul pământului sub presiune, prin pomparea noroiului în conducte, cu ajutorul pompelor de noroiu, cu elevatorul pneumatic, care ridică noroiul cu ajutorul amestecului de apă cu aer comprimat; acest amestec, având tub de aspjra|le; greutate specifică mai mică decât 2) emu.gafor; 3) fea-apa, se ridică şi antrenează v~ de ae|v noroiul. Erliftul funcfionează cufundat sub apă cel pufin din înălfimea socotită dela punctul II. Erlift. 902 de jos până la tubul orizontal al conductei care evacuează noroiul. Hidroelevatoarele şi erlifturile pot fi echipate, la partea de jos, cu cufite speciale, montate pe un ax rotativ şi cari, prin învârtire, afânează terenurile tari, eliminând astfel necesitatea de a utiliza hidromonitoare. Hidromecanizarea e completă când săparea, transportul şi executarea rambleului se fac cu ajutorul apei; ea e parfială când, cu ajutorul apei, se efectuează numai una dintre aceste operafiuni. Astfel, cu ajutorul hidromonitoarelor, al pompelor de noroiu şi al dragelor, se poate spăla pământul la suprafafă şi sub apă şi se poate depozita în figuri, de unde se încarcă cu mijloace mecanice, în vagoane. Săparea poate fi făcută şi cu excavatorul, iar transportul lui, prin scurgere cu apă, sau parfial cu apă şi parţial cu pompa de noroiu, prin depunerea în rambleu cu mijloace hidromecanizate. 1. Terbiu [Tep6HH; terbium; Terbium; terbium; terbium]. Chim.: Tb; nr. at. 65; gr. at. 159, 2. Element din familia metalelor din pământurile rare. Se cunosc următorii isotopi ai terbiului: terbiul 152, cara se desintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătăfire de 4,5 ore, obfinut prin reacfia nucleară Eu151 (a, 3 n) Tb152; terbiul 153, care se desintegrează prin captură K, sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5,1 zile, obfinut prin reacfia nucleară Eu151 (a, 2 n) Tb153; terbiul 154, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de pozitroni sau de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 17,2 ore, obfinut prin reacfia nucleară Gd154 (p, n) Tb154; terbiul 155, care se desintegrează prin captură K sau cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de cca 1 an, obfinut prin reacfia nucleară Eu153 (oc, 2 n) Tb15r’; terbiul 159, isotopul stabil al terbiului; terbiul 160, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 73,5 zile, obfinut prin reacfia nucleară Gd160 (df 2 n) Tb160; terbiul 161, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 5,5 zile, obfinut prin reacfia nucleară Gd160 (d, n) Tb181. 2. Terciu [Kaina; bouillie; Brei; paste; pep, kâsa]: Produs obfinut prin sdrobirea cu apă a unor materii vegetale, mai ales de natură ami-donoasă: în urma fierberii se produce gelatini-zarea amidonului, dând masa fluidă neomogenă, numita terciu. s. Terebentină [cKHnHAap, TepneHTHH; tere-benthine; Terpentin;turpentine, terebenthene; ter-pentin]. Chim.: Produs obfinut prin antrenarea cu vapori de apă a balsamului (a răşinii proaspete) de conifere, în special de pin. E compusă aproape numai din l-pinen. Compozifia variază cu specia botanică a coniferelor. E folosită ca solvent în industria lacurilor şi a vopselelor, a unsorilor pentru piele, etc. Sin. Esenfă de terebentină. 4. Terebrafula [TepeâpaTyjia; terebratula; Te-rebratula;terebratula;terebratula]. Paleont.: Gen de brahiopod articulat, cu cochilie netedă şi cu umbone rotunjit, adesea îndoită printr'un sinus median. Speciile de Terebrafula încep să fie întâlnite din Triasic şi ajung până în Neogen. 5. Tereftalic, acid ~ [Tepe(})TaJieBafl khc-JlOTa; acide terephtalique; Terephtalsâure; te-rephtalicacid; tereftalsav].Chim.: COOH Acid organic bibazic, care se J prezintă în cristale cari subli- C mează la 300°; e pufin solubil y\Q/ CH în apă şi în alcool; se obfine prin | n oxidarea para-xilenului. E în- HC CH trebuinfat în diverse sinteze or- C^ ganice şi Ja prepararea unor | materii plastice. COOH 6* Teren [y^acTOK 36MJIH, no^Ba, rpyht, rop-Hbie nopoAbi;terrain; Boden, Erdboden; ground, soil, land; talaj]. f. Cs., Drum.: întindere din suprafafa scoarfei Pământului, a cărei delimitare rezultă din considerarea destinafiei sau a carac-teristicelor ei predominante. — 2. Geo/.; întindere din scoarfa Pământului. — 3. Geo/.: Succesiune de roce de aceeaşi origine (eruptivă, sedimentară, permetamorfică), în interiorul căreia se găsesc zăcăminte minerale. Exemple: terenuri petrolifere, terenuri aurifere, etc. — Teren arabil: întindere aptă pentru arături şi pentru culturi agricole. Teren argilos: Zonă din suprafafa Pământului, în cuprinsul căreia apar, în excluzivitate sau predominant, pământuri argiloase. Teren de construcfie: Teren rezervat pentru amplasarea unor construcfii. Alegerea şi stabilirea terenului de construcfie se fac pe baza unui studiu tehnico-economic al situafiei locale, finând seamă de morfologia şi de expunerea terenului, de legăturile existente sau posibile cu centrele locuite sau industriale, de manifestarea şi intensitatea proceselor de denudare, de stabilitatea generală şi locală, de condifiunile de fundare a viitoarelor construcfii, etc. Teren de fundafie: Zonă de teren în cuprinsul căreia se resimte influenfa solicitărilor fundafiilor. Limitele terenului de fundafie sunt determinate de distanfele până la cari tensiunile rezultate din încărcarea transmisă de fundafie mai pot provoca deformafii sensibile pentru construcfie, sau cedarea pământului şi pierderea stabilităţii acesteia. Teren fugitiv: Teren în pantă, în cuprinsul căruia se pot produce deplasări ale maselor de pământ, fie prin alunecare, fie transformate într'o masă curgătoare, în urma acfiunii apelor de infiltrafie. Sin. Teren mişcător, Teren fugător. Teren mlăştinos: Suprafafă acoperită permanent sau periodic cu apă stagnantă şi cu depuneri de mâl, de nomol, turbă, flan, vegetafie de baltă, etc. (v. Mlaştinilor, metode de amenajare a ~). Teren nisipos: Zonă de teren în cuprinsul căreia apar, în excluzivitate sau predominant, pământuri nisipoase. 7. ~ alunecător [noJi3yHH0 rpyHT; sol glis-sant; Rutschboden; sliding soil; csuszotalaj], Geo/..* Sol de grosime variabilă, aşezat în pantă pe un 903 strai impermeabil şi expus sa se desprindă de acest strat şi sâ alunece la vale în timpul ploilor abundente. 1. Teren de sport [cnopTHBHan nJioma^Ka; terrain sportif; Sportplatz, Sportfeld; sports field; sportpâlya], Cs.: Ansamblu format dintr'un teren special amenajat şi din construcfiile anexe, pentru practicarea uneia sau a mai multor ramuri de sport, — separat sau în cadrul unui complex (stadion). Terenurile de sport se împart în două categorii: terenuri de sport în aer liber (de vară şi de iarnă) şi terenuri de sport acoperite (săli). Din punctul de vedere a suprafefei amenajate, terenurile de sport se împart în şase grupuri: terenuri verzi, gazonate (teren de football, de handball, de oină, de rugby); terenuri cu sgură (teren de volleybali, de basketball, de tenis, pistă de atletism); terenuri pentru sporturile de apă (basin de natafie, de sărituri, teren de polo, bază de canotaj şi de vele); terenuri pentru sporturi de vitesă (velodrom, motodrom, traseu de curse cicliste, hipodrom); terenuri pentru sporturi de iarnă (patinoar, teren de hockey pe ghiafă, pistă de patinaj, pârtie de bobsleigh, de ski, trambulină de ski), şi terenuri speciale (pistă penfru complexe sportive, teren de joc pentru copii, de gimnastică, etc.). Alegerea terenului se face astfel, încât suprafafa să corespundă instalaţiilor sportive cari se proiectează, să fie uşor accesibil celor cari îl folosesc, să nu fie expus vânturilor puternice, să nu fie în apropiere de surse de fum, de gaze sau de sgomot şi nici în calea vântului dominant care suflă din spre aceste surse; stratul de apă subteran să fie sub 0,75 m, în punctul cel mai jos al terenului; natura solului să fie favorabilă din punctul de vedere al rezistenfei şi al condifiunilor igienice-sanitare. Nu se recomandă terenuri de umplutură, depozite de gunoaie, cele cari emană gaze, terenuri mlăştinoase, etc. Cea mai bună orientare pentru terenurile sportive e orientarea Nord—Sud. Dimensiunile şi condifiunile (de orientare, de drenare, etc.) pe cari trebue să le îndeplinească terenurile de sport sunt stabilite prin regulamentele de joc. Pentru a asigura scurgerea rapidă a apelor de ploaie se foloseşte un sistem de drenare (în suprafaţă, în adâncime, sau mixt), care depinde de natura solului. 2. Terilenă. Ch/m.: Fibră sintetică constituită din politereftalat de etilenă. Se prepară din acid tereftalic (v.) şi etilenglicol. Are următoarele constante: rezistenfă la rupere 4,5-"5,5 g/den; alungirea la rupere 15• • *25%; higroscopicitatea 0,4 la 65% u. r. %; temperatura de înmuiere 238°; temperatura de topire 256°. (N. C.). s. Terlinguait [TepjiHHryaHT; terlinguaYte; Terlinguait; terlinguaite; terlinguait]. Mineral.: HgCI, HgO. Oxiclorură de mercur, naturală, cristalizată în sistemul monoclinic, cu luciu adamantin. 4. Terme [TepMbi; thermes; Thermen; termal waters, thermae; meleg fiirdo]. Arh,: Stabiliment de băi calde, în Antichitate, a căror apă era încălzită natural (ape termale), sau artificial. La Romani, clădirea sau complexul de clădiri, care cuprindea un stabiliment de băi (mai ales de băi calde), piscine, basine de apă rece, băi de abur, cum şi instalafiiie anexe (palestre, gimnazii, etc.). în general, fermele aveau următoarele încăperi principale: vestibulul de intrare, săli de desbrăcare, cu boxe de ţinut hainele (spoliatorium sau apo-dyterium), săli de ungere cu uleiuri şi cu parfumuri (unctuarium), săli pentru jocuri cu mingea (sphoe-risterium), pentru exercifii fizice (coryceum), baia caldă (caldarium sau lavacrum oceanum), cu basine înfundate în pardoseală (labra sau alvei salia), sala cu apă căldufă (tepidarium) sau baia cu abur (vaporium), baia rece (frigidarium), cu basine de înnot (piscina natalis), baia cu abur sec (con-camerata sudatio sau sudatorium), săli boltite, cu ventilafie, în cari se pregătea apa caldă (laconcum). încălzirea artificială a fermelor se făcea central, printr'un sistem de canale îngropate în pardoseală. 5. Termen [BbipatfteHHe; terme; Ausdruck; term, expression; kifejezes]. 1. Gen.: Fiecare dintre cuvintele sau grupurile de cuvinte cari au o accepfiune particulară într'un domeniu de activitate. Exemple: bulon, impedanfă, pânză de şariaj, reactanfă, etc. $. Termen [HJieH; terme; Glied; term; resz]. 2. Mat.: Fiecare dintre monoamele unei sume sau ale unei diferente. 7. Termen spectral [cneKTpaJibHbiH HJieH; terme spectral; Spektralterm; spectral term; szin-kepterm]. Opt.: Mărime care depinde astfel de valoarea energiei unei stări atomice sau moleculare, încât frecvenfă unei linii spectrale emise într'o transifie între două stări energetice e di-ferenfa celor doi termeni spectrali corespunzători. Dacă această frecvenfă se exprimă cu ajutorul numărului de unde pe centimetru (cm-1), valoarea unui termen spectral e T = —E/hc, E fiind energia atomului sau a moleculei în starea respectivă, c vitesa de propagarea luminii în vid şi h, constanta lui Planck. 8. Termică, analiză ~ [TepMHqecKHH aHa-J1H3; analyse thermique; thermische Analyse; thermal analysis; termlkus analizis]. Fiz.: Metodă de cercetare a proprietăfilor amestecurilor, în vederea stabilirii diagramei de solidificare a lor, prin determinarea curbelor de solidificare, a punctelor eutectice, de transifie, etc. Consistă în observarea variafiei, în funcfiune de timpul t, a temperaturii T a unui amestec lichid care se răceşte. Trasând curba 7* = f(î) pentru amestecuri de compozifii diferite, un palier orizontal la o temperatură oarecare indică un punct de topire a unei substanfe definite, un punct eutectic sau unul de transformare, iar o schimbare de direcfie, un punct de începere asolidificării. Curbele T = f(£) se pot determina prin observafii la termometru sau cu un cuplu termoelectric legat la un gal-vanometru; în acest din urmă caz, deplasarea 904 spotului galvanometrului se poate înregistra pe o hârtie fotografică înfăşurată pe o tobă care se roteşte cu vit 'să uniformă. Se mai poate utiliza o metodă diferenfială cu două cupluri şi două galvanometre, înregistrarea făcându-se pe o hârtie fotografică fixă. 1. Termică, radi.{ie V. Radiafie terjnică. 2. Termie [TepMHH; thermie; Thermie; thermal unit; termia]. F/z.; Unitate de cantitate de căldură, egală cu căldura produsă prin transformarea în căldură a unei unităfi de lucru mecanic. Mărimea ei depinde, deci, de unitatea de lucru mecanic aleasă (dar e independentă de definifia gradului centigrad de temperatură). Prezintă avantajul di a face egal cu unitatea echivalentul mecanic al caloriei, care intervine în formulele cari exprimă echivalenfa dintre lucrul mecanic consumat şi căldura produsă. s. Termificare [TenJio$HKaQHH;thermification; Heizkraftkupplung; district heating; termifikâcio], Termot.: Alimentarea centralizată cu căldură produsă, combinat cu energie electrică în centrale; căldura livrată poate fi utilizată în scopuri tehnologice, în cadrul unor procese industriale (termificare industrială), respectiv la încălzirea şi ventilafia clădirilor sau la acoperirea cererilor de apă caldă din oraşe (termificare urbană). Termi-ficarea poate fi la înaltă temperatură, când căldura e livrată Ia peste 200°, respectiv la joasă temperatură, când aceasta nu depăşeşte 200°. Termificarea satisface atât cerinfele tehnico-economice privitoare la producerea centralizată a energiei electrice şi a căldurii în mari unităfi cu randament mare (căldări de abur şi grupuri turbogeneratoare), cât şi pe cele ale unei distri-bufii printr'o refea generală, energia electrică fiind debitată în refeaua electrică generală, iar căldura, distribuită printr'o refea termică, construită în acest scop. Prin producerea în comun a energiei electrice şi a căldurii se realizează un proces energetic cu un randament global până la 80%, mult superior randamentului în cazul că s'ar produce separat cele două procese, obfinând astfel o mai bună valorificare a combustibililor. Economia de combustibil e realizată prin satisfacerea unei cereri de căldură la temperatură mai joasă, cu căldura luată dintr'un ciclu termic la temperatura corespunzătoare, în locul căldurii pe care ar desvolta-o combustibilii la temperatură înaltă, în instalafii directe de încălzire sau în căldările unei centrale termice corespunzătoare. Prin termificare se înlocuesc căldările industriale sau instalafiile de încălzire de orice fel (de calorifer, de sobe, etc.) cu instalafii mari de căldări, în cari se produc, în condifiuni optime, atât căldura pentru producerea energiei electrice, cât şi cea destinată consumului termic, ultima ajungând la consumatori prin refeaua termică. Termificarea urbană prezintă avantaje de ordin social, contribuind la ameliorarea condifiunilor de traiu, prin; îmbunătăfirea condifiunilor igienice şi de transport în oraşe, deoarece dispare deservirea individuală a unui mare număr de focare; alimentarea cu td . bâ . h K^s/sara /y. / V ĂdL NNNN 1 1 | i 1 1 1 1 1 1 1 1 Og 0,5 io y>f căldură pentru încălzit şi ventilaţie, într'un regim continuu şi uşor reglabil; posibilitatea de a folosi oricând apă caldă pentru nevoile casnice; etc. Termificarea se face în condifiuni deosebit de favorabile în economia socialistă planificată, care poate coordona uşor legăturile ei complexe, în scopul solufiilor optime din punctul de vedere general. Ciclul termic de producere în comun a energiei electrice şi a căldurii depinde de temperatura la care trebue livrată căldura. Pentru temperaturile înalte nu se pot folosi instalafiile cu abur cu cicluri normale, ci trebue sa se recurgă la r w instalafii cucicluri spe- j d ciale, de exemplu la I ' cele cu vapori de mercur, sau la turbine cu gaze. De aceea, termificarea la înaltă temperatură încă nu a depăşit stadiul propunerilor sau al încercării experimentale. în termificarea la temperaturi joase se folosesc instalafii cu abur cu cicluri normale, în cari destinderea aburului eoprită la presiunea care corespunde condifiunilor consumului termic — şi anume fie în întregime în centralele de termificare cu contrapre-siune (v. fig /), fie numai pentru o parte din abur, restul continuând destinderea până la vidul din condensatoare, în centralele de termificare cu condensafie şi priză. Ameliorarea randamentului, realizată prin producerea combinată a energiei electrice şi a căldurii, fafă de producerea lor separată, e exemplificată în fig. /, care reprezintă procesele respective în diagrama TS, în ipoteza alimentării cu căldură a unui consumator industrial (cu aburd e 8 ata), în scopuri tehnologice, dintr'o centrală de termificare (presupusă cu contrapresiune, pentru simplificarea reprezentării). — în cazul producerii separate a energiei electrice într'o centrală termoelectrică cu pură condensafie, randamentul termic teoretic e dat de raportul dintre suprafafa a h bcdiea, îre reprezintă căldura transformată în lucru mecanic, şi suprafafa ahbcdi efga, care corespunde căldurii consumate. Căldura care corespunde suprafefei a efga este evacuată din instalafie la temperatura de cca 30°, prea joasă pentru a putea fi folosită. Procesul separat al producerii căldurii într'o centrală termică e reprezentat de orizontala hi, iar căldura produsă corespunde suprafefei ahiefg, care, pentru procesul teoretic, e egală cu căldura consumată, ceea ce duce la un randament teoretic de 100%. în cazul termi-ficării, cele două procese se combină astfel, încât 2.0 'S I. Ciclurile termice teoretice ale centralelor termoelectrice, termice şi de termificare, cu contrapresiune. 905 procesul producerii energiei electrice să se suprapună exact celui termic, şi căldura să se evacueze din procesul de producere a energiei electrice cu parametrii la cari ea trebue livrată în refeaua termică. Practic,în centrale de termificare destinderea aburului viu nu se mai face deci până la vidul instalaţiilor de condensafie (0,04 ata), ca în turbinele unei centrale termoelectrice, ci numai până la o presiune care corespunde celei cerute de alimentarea consumatorului de căldură (în cazul cons:-derat, 8 ata) şi anume în turbine cu contrapresiune. în acest fel, randamentul teoretic global al celor două procese combinate devine de 100%, datorită folosirii integrale a căldurii evacuate din ciclu! de forfă. Prin combinarea celor două cicluri se obfine o cantitate mai mică de energie electrică pe 1 kg de abur destins (suprafafa hbcdih e mai mică decât suprafafa a h bediea). Hotărîtor e însă bilanful global, adică energia electrică obfinută din destinderea întregii cantităţi de abur; în funcfiune de aceasta rezultă măsurile de compensare necesare, după cum apare un excedent sau un deficit de energie electrică. Deoarece energiâ electrică ce se poate pro-, duce combinat, în regim de termificare, cu o anumită cantitate de căldură cedată, e cu atât mai mare, cu cât presiunea şi temperatura aburului viu sunt mai înalte şi cu cât presiunea până la care se face destinderea aburului e mai joasă, se introduc trepte diferite de destindere, în funcfiune de natura consumatorului. Totodată, pentru o mai bună folosire a instalafiilor de căldări în perioadele cu un consum termic mai mic (anotimpurile calde, la consumul pentru încălzirea clădirilor), se instalează în centralele de termificare turbine cu condensafie şi priză; acestea alimentează, prin una sau prin două prize, instalaţiile de livrare de căldură, şi pot produce oricând, prin partea de condensafie, energie electrică în plus, după necesităfi.— Termificarea sovietică a adoptat în acest scop turbine standardizate, cu condensafie şi cu două prize: una pentru încălzire la presiune'a de 1,2---2,5 ata şi una pentru consumuri tehnologice, la 8--13 ata. — uHl] -$a——<9=^~ . H&- I isS A.* Transportul şi distribufia căldurii se fac prin refeaua termică, printr'un agent termic adecvat: abur, apă fierbinte (cu temperatura peste 100°) sau apă caldă, ales în general în funcfiune de temperatura necesară (de obiceiu* abur pentru termificarea industrială şi apă fierbinte pentru cea urbană). Refeaua termică poate funefiona în circuit închis (v. fig. //), adică cu întoarcerea totală sau parfială a agentului termic, după ce a cedat căldura necesară, sau în circuit deschis, când agentul termic e refinut în instalafiiie consumatorilor (de ex. e consumat ca apă caldă, în scopuri igienice şi menajere). Conductele cari constitue, împreună cu armaturile respective, refeaua termică, se izolează corespunzător, pentru reducerea pierderilor de căldură — şi se aşază în general subteran, fie direct în pământ, fie în canale speciale, vizitabile sau nevizitabile (v. fig. III). Racordarea consumatorilor la refeaua termică se face direct sau indirect, după natura şi condifiunile de funcfionare a instalafiilor de consum. De exemplu, la o refea termică funcţionând cu apă fierbinte în circuit închis, racordarea se poate face: prin racord direct simplu, când se conduce agentul Canaie peniru conducte de termificare. a) canal vizitabil; b) canal nevizitabli. a ^ b II. Schema de racordare la refeaua de termificare, în circuit închis, a imobilelor cu încălzire centrală, a) curacorddirect, la distribuire de apă supraîncălzită; b) cu racord indirect, la distribuire de abur; 1) conducta de alimentare; 2) conductă de întoarcere; 3) regulaiorul debitului de alimentare cu apă supraîncălzită; 4) regulator de întoarcere; 5) aparat de amestec; 6) robinet; 7) radiator; 8) schimbător de căldură (aparat cu contracurent); 9) regulator de temperatură; 10) contor. termic al refelei prin întreaga instalafie de consum, la aceeaşi temperatură ca în refea; prin racord direct cu elevator, când se introduce în instalafie un amestec de agent termic cu temperatura din refea şi de agent termic care a cedat în prealabil căldură în instalafia abonatului (prin dozarea acestui amestec se poate realiza un reglaj corespunzător al temperaturii); prin racord indirect, când se intercalează între circuitul refelei termice şi cel al instalafiilor racordate un schimbător de căldură, care izolează cele două instalafii din punctul de vedere hidraulic, ceea ce e util în anumite cazuri. 1. Terminologie [TepMHHOJiorufl;terminologie; Terminologie; terminology; terminologia]. Gen.: 1. Sistemul termenilor tehnici folosifi într'o ştiinfă sau artă. — 2. Disciplina care are ca obiect studiul termenilor (v. Termen 1)^ şi al condifiunilor în cari aceştia se introduc într'o ştiinfă sau artă, într'o limbă, etc. 2. Terminor [zţHepeHU,HajibHafl cxeMa; ter-mineur; Vierdrahtgabel; four-wire terminating set; terminor, negy-huzatos villa]. Te/c.: Transformator diferenţial sau dispozitiv de transformatoare cu mai multe înfăşurări simetrice, intercalat ca legătură între un circuit cu două fire şi unul cu patru fire. El împiedecă sau slăbeşte reacfiunile uneia dintre liniile cu două fire ale circuitului cu patru fire, asupra celeilalte linii a lui. în acest scop se folosesc şi legături în punte. Terminorul e folosit la terminarea în centrală a circuitelor cu patru fire fizice, sau de tipul „patru fire", în cazul sistemelor cu curenfi purtători pe linii aeriene. Schema simplificată a unui terminor, format din două translatoare echilibrate, e reprezentată în figură. s. Termrt [TepMHT; thermite; Thermit; thermit; termit]. Metl.: Amestec de pulbere de aluminiu şi oxid de fier (magnetit) care, la ardere, reacţionează puternic exotermic. Căldura desvoltată în această reacţie: 8 AI + 3 Fe304=4 AI203+9 Fe-f 795 kcal/kg ridică temperatura la 2300’-’3000°. Amorsarea reacţiei se face prin intermediul unui amestec de aprindere uşor inflamabil, constituit din aluminiu, peroxid de bariu şi magneziu (praf sau panglică). Termitul se întrebuinfează la sudarea alumino-termică a pieselor mari de ofel. 4. Termochimie [TepMOXHMHfl; thermochimie; Thermochemie; thermochemistry; termokemia, ho-kemia]. Chim. fiz.: Ramură a Termodinamicei chimice, care se ocupă cu predeterminarea efec- telor termice, adică a căldurilor de reacfie ale proceselor fizicochimice (reacţii chimice, topiri, vaporizări, transifii, formarea soluţiilor^ diluarea soluţiilor, etc.), şi a variafiei lor cu temperatura. Termochimia se bazează pe primul principiu al Termodinamicei (v.). Considerând că sistemul studiat schimbă cu mediul înconjurător numai căldură Q şi lucru mecanic L, conform primului principiu, L + Q—MJ, unde MJ e variafia corespunzătoare a energiei interne, care depinde numai de starea inifială şi de cea finală. Presupunând că forfele cari efectuează lucru mecanic derivă dintr'un potenfial, atât lucrul mecanic, cât şi cantitatea de căldură depind numai de cele două stări extreme. Aceste condifiuni sunt îndeplinite în reacfiiie chimice efectuate la volum constant (V — const.), sau la presiune constantă (p = const.). în primul caz, L = 0 şi Qv = kU, unde Qv e căldura de reacfie la volum constant (efectul termic la volum constant). Acest caz e realizat în reacfiiie din bomba calorimetrică, în cele din autoclave şi, cu aproximafie suficient de bună, în reacfiiie în fază condensată (lichidă sau solidă), pentru cari variafia de volum e mică. — în al doilea caz, dp = 0 şi, deci, L = p\V, Q^=Atf = A£/+MK=Qy + pAV’, unde AK e variafia de volum, iar Q^ = AH e căldura de reacfie la presiune constantă (entalpia de reacfie). Acesta e cazul reacfiilor la presiune constantă. Relaţiile se referă la procese isotermice; deci căldurile de reacfie sunt călduri latente. Ecuafia chimică generală a unei reacţii e 'iA A -f v5 B+ • • • =vL L + vm M-f • • • sau L'^rO, V; reprezentând numărul de moli din substanfa Âi cari iau parte la reacfie, atribuind semnul pozitiv coeficienţilor produşilor reacţiei (?;), şi semnul negativ coeficienţilor substanfelor cari intră în reacfie, adică reactanfilor (Ri). Cantităţile reprezentate de ecuafia chimică constitue o unitate de reacfie. Căldura de reacfie AU sau A// se referă la o unitate de reacfie. Semnul căldurilor de reacfie e negativ în cazul reacfiilor exotermice, cari des-voltă căldură pentru a menfine temperatura constantă, şi pozitiv în cazul reacfiilor endotermice, cari absorb căldură pentru a menfine temperatura constantă. Astfel, pentru C(gralit)+02(g)=C02(g)' A// = —94,03 kcal la 25°, ceea ce arată că un atom gram de carbon în stare de grafit şi un mol de oxigen în stare de gaz reacfionează dând un mol de bioxid de carbon în stare de gaz (unitatea de reacfie), la presiune constantă, des-[ voltând 94,03 kcal la 25°, Schemă de terminor. T) terminor; A) şi B) circuit cu patru fire; C) circuit cu două fire (spre centrală); E) echilibror. 907 Relajia dintre AH şi At/, în cazul reacţiilor dintre gaze, are forma: AH = A£/ + pAK = Ai/ + Av(g) RT, R fiind constanta gazelor perfecte (/?= 1,9869 cal grad'1 mol"1), T, temperatura absolută şi Av^f variafia numărului de moli de gaz din unitatea de reacţie, adică diferenţa dintre suma coeficienţilor substanţelor gazoase produse şi suma coeficienţilor substanţelor gazoase cari intră în reacfie. în faza condensată, pW < H şi, în general, se poate neglija; deci AH^A£7. Valoarea căldurii totale de reacţie (la presiune constantă sau la volum constant) penfru transformări succesive ale unui sistem compus din substanfe chimice, elemente sau combinafii, depinde numai de starea inifială şi finală a reactantilor, respectiv a produşilor, fiind independentă de drumul urmat, de natura reacfiilor intermediare, de ordinea lor şi de transformările fizice cari se produc („legea" lui Hess). Pe această lege se bazează scăderea şi adunarea ecuafiilor termo-chimice; ea permite, astfel, determinarea căldurii de reacfie a unor reacfii inaccesibile determinărilor experimentale directe. De exemplu, la 25°, c(SJ+2s(S)_!cs2(I) , + 302 (III) +30., 1(11) L C0î(g)+2S02(g)<-conform legii lui Hess Ai^-J-A/Z^A//,,, sau A//,,, — A//,, = ( — 94,0 — 2 ■ 70,2) -(-•265,0) = 30,6 kcal, de unde *j-2 — CSj^ijA// = 30,6 kcal. Din legea lui Hess rezultă următoarele teoreme ale Termochimiei: Căldura absorbită la descompunerea unei substanfe e egală cu căldura des-voltată la formârea acestei substanfe; căldura desvoltată într'o reacfie lentă e identică cu căldura aceleiaşi reacfii rapide; deci căldura de reacfie e independentă de timpul de reacfie. Problema experimentală a Termochimiei consistă în determinarea cantitativă a efectelor termice (la volum constant sau la presiune constantă). Se folosesc calorimetre speciale, în cari se măsoară corespondenfa dintre căldura de reacfie şi energia electrică, comparaţia făcându-se prin creşterea temperaturii. în multe cazuri e convenabil să se efaloneze sistemul calorimetric cu o reacfie «standard". Cea mai indicată reacfie standard pentru bomba calorimetrică e reacfia de combustie a acidului benzoic pur, a cărui căldură de combinafie e AHC = 3226,39 ±0,32 J/mol la 25°. Condifiunile de lucru sunt: temperatura de 30°; presiunea inifială a oxigenului în bombă, la 30°, de 30 atm; 3 g apă în bombă pentru 1 I capacitate, 3 g acid benzoic pentru 1 I capacitate. Entalpia de reacfie pentru unitatea de reacţie e dată de // — //, •••. Deoarece p 1 % ţ? 1 1 practic se pot măsura numai variaţi de entalpie şi nu valori absolute, e necesară alegerea unei stări standard pentru fiecare substanfă. Se obiş-nueşte să se considere că elementele sunt în stare standard în starea lor de agregare stabilă sub presiunea de 1 atm şi la temperatura ordinară; entalpia elementelor în starea lor standard e considerată nulă. Căldura de formare (entalpia de formare) a unei combinafii e, astfel, egală cu căldura de reacfie la formarea unui mol de substanfă din elemente. Căldura standard de formare (entalpia standard de formare A//) se referă la o reacţie de formare din elemente, toate substanfele din reacfie fiind în starea lor standard. Prin convenfiune, entalpia de formare a ionului H+ în solufie foarte diluată se consideră nulă. Starea standard (ipotetică) a gazelor (starea în care entalpia nu depinde de presiune) e, la fugacitate egală cu unitatea, iar a ionilor, la activitate egală cu unitatea. Tablourile caracteristicelor termodinamice confin valorile entalpiilor standard de formare (cum şi entropia şi entalpia liberă de formare), la o temperatură de referinfă de 18°, pentru substanfele anorganice, sau de 25°, pentru substanţele organice. Cunoscând căldurile de formare ale reactan-filor şi ale produşilor unei reacfii chimice, se poate calcula căldura de reacfie conform ecuaţiei A^9s=Ev/A//0_Sv.H0...( P R AH* fiind entalpiile de formare ale componenţilor. în calculele termodinamice, entalpiile de formare ale apei şi bioxidului de carbon sunt date fundamentale H*(g) + y °2(g) = HAi). ^299,15= —68 318,1 ±9,6 cal mol'1; C(gra(it) +Os(g) = C02(g), ^298,13= —94 029,8 ± 11,0 cal mol'1. Entalpiile de reacfie variază cu presiunea; pentru calculul efectului presiunii asupra entalpiei de reacfie sunt necesare date experimentale, sau cunoaşterea ecuaţiei de stare a gazului real. Pentru faze condensate, efectul presiunii e neglijabil. Variafia entalpiei de reacfie cu temperatura e dată de ms)\, rf|) -s .,«*•) ' 0T Jp p \q)T'p r 'c)T'p =Şv.c^ (;)-sv.c,(i)..., deoarece, prin definifie, Cp e căldura molară la presiune constantă. 908 Pentru căldura la volum constant se găseşte o ecuafie asemănătoare: Prin integrare, aceste relafii permit găsirea funcfiunii kH = y(T). Deoarece, în general, Cp e o funcfiune de temperatură de forma Cp = a + bT + cT2 + ' «• f urmează Prin integrare, se obfine A#0r = /fl+ar+yPrî+y.r7'3+ IH fiind o constantă de integrare, determinată prin cunoaşterea valorii AH%8. Ultima ecuafie permite calculul constantei de echilibru chimic la , diferite temperaturi, şi rezolvarea unor importante probleme practice, ca predeterminarea temperaturii teoretice a flăcării sau a temperaturii atinse într'un reactor adiabatic, 1. Termocinetică [TepMOKHHeTHKa; thermoci-netique; Theorie der Wărmeleitung; thermocine-tics; termokinetika]. F/z.: Ramură a Teoriei căldurii, care studiază transferul de căldură. 2. Termoconvecfiv, vârtej ~ [TepMOKOHBGK-THBHblH BHXpb; tourbillon ihermoconveciif; ther-mokonvectiver Wirbel; thermoconvective eddy current; termokonvektiv orveny]. Mec. f/.: Vârtej care se formează într'un lichid vâscos încălzit ne-unifrom, când volumul lichidului e destul de mare pentru ca particulele încălzite să nu aibă condifiunile de a ajunge, fără deplasare sensibilă, în echilibru cu restul lichidului. într'o pătură de lichid vâscos, încălzită pe dedesubt, se formează părfi (celule) aproape prismatice, prin interiorul cărora lichidul urcă, coborîrea făcându-se de-a-lungul perefilor celulelor (vârtejuri celulare). De asemenea, un lichid care se scurge pe o placă încălzită uniform se separă în vârtejuri paralele cu linia de cea mai mare pantă (vârtejuri în bandă). între două p!ăci paralele, situate la distanfa h una de cealaltă şi ale căror temperaturi diferă cu AT, schimbările în circulaţia fluidului depind de mărimea fără dimensiuni: unde a e coeficientul de dilatafie cubică, C e căldura specifică raportată Ia unitatea de volum, K e conductibilitatea termică, iar v e viscozitatea cinematică. Pentru G<1700, fluidul se găseşte într'o stare preconvectivă, în care particulele sale încălzite, din cauza încălzirii insuficiente, au timp să se pună în echilibru cu mediul, fără să se fi deplasat sensibil. Când 1700oL J t->oL o* J «mp r->o L mita energia internă parfial molară a componen- conform căruia, la temperaturi cari tind către zero absolut, variafiile entalpiei libere şi ale entalpiei în cursul reacfiilor chimice sunt constante independente de temperatură. Pentru calculul echilibrelor chimice cu ajutorul principiului al treilea e necesară cunoaşterea proprietăfilor componenţilor sistemului dat, la temperaturi până aproape de zero absolut. i. Termodinamică tehnică [TeXHHHSCKaa Tep-MOAHHaMHKa;thermodynamiquetechnique;techni-scheThermodynamiktechnicalthermodynamics;mu- szaki termodinamika]. Termof.: Ramură a Termodinamicei, care se ocupă cu relafii le cari stau la baza funcfionării maşinilor termice şi a instalaţiilor în cari se produc transformări de energie, cum şi cu aplicaţiile acestor relaţii în construcţia maşinilor şi a instalaţiilor respective. Termodinamica tehnică, se bazează pe cele trei principii ale Termodinamicei (v.) şi pe principiile Mecanicei statistice; ea studiază transformările mediilor cari evoluează, considerate ca formate din transformări elementare (isocoră, isobară, isotermă, adiabată, etc.). Diagramele plane uzuale, folosite, sunt: diagrama o V o A 8 s I. Curbele transformărilor simple ale gazelor perfecte. A) diagrama mecanică; B) diagrama termică (entropică) ; I) isobară (dp = 0); 2) isotermă (dT = 0); 3) adiabată (dQ=0); 4) isocoră(dV=0); Q) căldură; U) energie internă; V) volum specific; p) presiune; S) entropie; T) temperatură absolută (°K)- mecanică p-V; diagrama termică sau entropică T-S diagrama entalpo-entropică i-S; diagrama i-T sau î-p; etc. în aceste diagrame termodinamice (v. fig. /) e importantă figurarea transformărilor simple, cari sunt reprezentate prin curbe trasate direct sau cu ajutorul indicatoarelor. Aplicarea principiilor Termodinamicei la gaze perfecte comportă studiul transformărilor de stare şi al scurgerii acestora prin orificii, cum şi studiul maşinilor cari lucrează cu gaze perfecte (de ex.: motoare cu ardere internă; motoare cu ardere externă; reactoare; maşini generatoare, cari produc aer comprimat sau funcţionează ca pompe de căldură sau ca maşini frigorifice cu gaz). — Scurgerea poate fi adiabatică (prin ajutaje convergente sau convergent-divergente), isotermică (prin conducte) sau isentalpică (laminarea). La scurgerea gazelor perfecte, debitul de- pinde de felul mişcării şi al transformării de stare, respectiv de valoarea exponentului politropic (v. fig. II). — în studiul maşinilor termice sunt importante atât determinarea puterii desvoltate de motoare, respectiv consumate de maşinile generatoare, cât şi randamentul. La motoarele cu piston, puterea e P = Lcnc/270, unde Lc e lucrul mecanic pe ciclu, iar nc e numărul de cicluri în unitatea de timp (egal cu turafia n, la maşinile în doi timpi, sau cu nj2 la maşinile în patru timpi); la motoarele cu rotor (turbine) sau la reactoare, puterea e P = LCGJ75 unde Lc e lucrul mecanic pe ciclu al unui kilogram de gaz, iar Gg e debitul de gaz pe secundă. Randamentul maxim limită, de comparaţie, e randamentul ciclului reversibil: unde T.2 e temperatura mai joasa, şi 7\ e temperatura mai înaltă; la maşinile generatoare, în locul randamentului se determină uneori eficienta, care e raportul dintre valoarea mărimii caracteristice realizate (de ex. căldura absorbită în maşinile frigorifice, căldura cedată de pompele de căldură, aerul debitat de compresoare) şi lucrul mecanic necesar pentru obţinerea acestei mărimi. — Aplicarea principiilor Termodinamicei la gaze reale comportă studiul transformărilor de stare şi al scurgerii acestora prin ajutaje şi conducte, cum şi studiul instalaţiilor şi al maşinilor cari lucrează cu gaze reale. Comportarea gazului real se studiază folosind coeficienţii termodinamici: de dilatafie isobară a v\dr)p de creştere a presiunii cu temperatura sub volum constant p jm p p\qtJv şi de compresibilitate isotermă = _i/0K\ a_. * )t>T P p' considerând isotermele reale în diagramele pV—p (fig. III), cu diferente finite, rezultă: -JL 4? • - 06 *T pâ' TĂ *~$p~âc‘ - ştiind că p, Vşi T sunt presiunea (kg/m2), volumul (m3) şi temperatura gazului (°K). în studiul comportării se foloseşte criteriul de similitudine z — pV/(GRT), pentru gaze reale fiind aplicat în domenii restrânse, deoarece z — z (p, V). La gazele reale (vapori), forma ecuaţiilor caracteristice de stare se determină teoretic, dar valorile constantelor II. Curbele debitului, p) presiunea; pi) presiunea inifială; pcr) presiunea critică; G) debitul; Gmax) debitul maxim; K) exponentul politropic. se stabilesc experimental. — Cu valoare calitativă se foloseşte ecuafia teoretică a lui Van der Waals, dedusă pe baza teoriei cinetico-moleculare: (p + JL) (v-b) = RT, unde —- e presiunea datorita forjelor de coeziune intermoleculara şi be covolumul (volumul ocupat de moleculele unui kilogram de gaz în stare de nemişcare), R (m/QK) fiind constanta gazului. Isotermele Van der Waals au o porfiune de in- Ecuafii caracteristice experimentale pentru vapori de apă sunt: ecuafia Mollier-Callendar M00/ M00/ cu şi p2 (în kg/cm2) funcţiuni de presiune; ecuafia Koch mi Ci p APk& nMi~]Apk) \t) ■ +f1(/>)+rft(p), III. Determinarea coeficienfilor termo-. dinamici, din isotermele reale. T) şi T-f-Aî) isoterme reale; PA) linie de presiune constantă (isobară, dp=0); O A) linie de volum constant (isocoră, dV =0); AB) creşterea temperaturii la presiune constantă, (AT)pj AC) creşterea temperaturii la volum constant, (A7)v. IV. Reprezentarea isotermelor Van der Waals şi reale, în diagrama mecanică. AB) şi CD) porfiuni comune; BC) condensarea stabilă a isotermei reale; BEFGC) porfiunea instabilă a isotermei Van der Waals (BE-^-supravaporizare şi CG-—supirarăcire). V. Diagrama mecanică a vaporizării. b) covolum; x = 0) curba lichidului (de titlu zero); x = 1) curba vaporilor saturaţi uscafi (de titlu unu); Ţ0 isoterma temperaturii critice; K) punct critic. stabilitate BEFGC (fig./V), care în cazul isotermelor reale (Andrews) are forma BC (dp — 0), conform legii fazelor. Unind între ele punctele 8 de sfârşit de vapo rizare (început de condensare) se obfine linia vaporilor saturafi uscafi, linia de titlu unu (titlul fiind raportul dintre cantitatea de vapori şi cantitatea totală de lichid şi vapori); unind punctele C de început de vaporizare (sfârşit de condensare) se obfine Mnia lichidului, cu temperatura de vaporizare corespunzătoare fiecărei presiuni, linia de titlu zero. Astfel (fig. V) se obfin zonele de lichid, lichid 4- vapori saturafi, şi vapori supraîncălzifi. Punctul critic (pk, vk, Tk), ai cărui parametri caracteristici se stabilesc experimental, permite determinarea constantelor ecuafiei Van der Waals: în care Cit mi (m1 = 1) şi ni sunt constante, iar U(P) ?' f-Ap) sunt funcţiuni determinate; ecuafia cu bază teoretică a Iui Vukalovici RT a^iPkv\ U ** 3 şi R = 8 Pk vk 3 r. P_ Pk’ ecuafia Van der Waals devine o ecuajie criterială (rc+^) (3o— 1) = 8x, care e Valabilă pentru cazul când z = Pk vk RT b~ şi care" reprezintă legea stărilor corespandente. - S ai+P Yi bi+P2 S c« „1=0 î'=1 0 3 + P3,8 - 1=1 i=0 J în care ait bvit cj, dvţ şi eJ suntfuncfiuni de temperatură. Cu aceste ecuafii, cari practic sunt foarte greu de utilizat, se calculează tabele, de exemplu tabele de abur saturat (pornind dela presiune sau dela temperatură) sau tabele de abur supraîncălzit, şi se construesc diagrame, de exemplu diagrame mecanice (p-v), termice (T-s) sau en-talpo-entropice (i-s) pentru abur, diagrame termice (T-s) pentru medii frigorifice, efc. Transformările simple ale gazelor reale sunt reprezentate prin curbe cu ecuafia pvn— const., în care exponentul n are diferite valori, fiind variabil în cursul transformării (fig. VI reprezintă diagramele acestor transformări). Curgerea gazelor reale (vapori), Pk care se deosebeşte după valoarea raportului — V şi poate fi: curgere adiabatică (prin ajutaje), la care $13 vitesa gazului la ieşirea din ajutaj se calculează din relafia «V=y-2 2-^’ d;=91,5V^-Z; (m/s), entalpiile it şi i2 (kcal/kg) fiind luate din tabele maşinile sau instalafiiie în cari fluidul energetic evoluează trecând şi în zona de lichefiere sau în vecinătatea acesteia (de ex. la motoarele cu abur) se utilizează excluziv legiîe gazelor reale (folosind tabele). La unele instalafii, cum sunt cele de uscare sau de condifionare, se folosesc dia- A) diagrama mecanică; B) diagrama termică; C) diagrama entalpo-entropică; /) isobară (dp=0); 2) isotermă (dfeO); 3)» 6) şi 7) curbe cu titlu constant (x =1, x = const., x=0); 4) adiabată (5Q=0); 5) isocoră (dV = 0); M1 M'r) porţiune isobar-isotermă; (dp = 0 şi dT = 0); Tk) isotermă temperaturii critice; K) punctul critic. sau din diagrame; curgere isotermică (prin conducte), la care debitul se calculează din relafia Ti $ P\-~P-2 zRT ^+2ln? D p2. unde S şi L sunt secfiunea şi lungimea conductei, X e coeficientul de frecare, y e greutatea specifică a fluidului (la intrarea în conductă) şi z se deduce practic (ca valoare medie în intervalul de presiune cercetat); curgere isentalpică (laminarea), la care calculul se face pe bază de tabele, efectul termic al laminării fiind dat de relafia Joule-Thom-son (în cazul ecuafiei Van der Waals) Cp \RT unde Ar<0, dacă ceea ce, în general, e realizat la gaze, când 7’<7"0=273,16 (de ex. la funefioncrea maşinilor frigorifice sau la răcirea de lichefiere a gazelor). Studiul instalafiilor sau al maşinilor termice cu gaze reale comportă rezolvarea unor probleme analoage celor cu gaze perfecte, trebuind să fie determinate puterea desvoltată sau consumată, şi randamentele, respectiv eficienfele. La maşinile în cari fluidul energetic evoluează între stări depărtate ele zona de lichefiere (de ex. la motoare cu ardere internă, la compresoare, etc.), calculul termodinamic se efectuează, în multe cazuri, pe baza legilor gazelor perfecte (alegând o valoare medie, constantă, a exponentului politropic pentru fiecare transformare de stare); la gramele i-d pentru aer umed (d fiind confinutul de umiditate), în cari sunt trasate curbele iso-termice, isentalpice, cu umiditate constantă şi cu umiditata relativă constantă (cp — PviPmax ~ const. unde pv şi pmax sunt presiunile efectivă şi maximă VII. Diagrama entalpie-confinut da umiditate (i, d) a aerului umed. ®Al) isotermă (© = const.); d;) şi d^) linie de umiditate constantă (d = const.); q>;, (py^) linie de umiditate relativă constantă (^p = const.); ij) şi iM) isentalpă (i = const.); Ph20) presiunea parfială a vaporilor de apă. ale aburului), considerând că aerul satisface legile gazelor perfecte şi că aburul satisface legile gazelor reale (v. fig. VII). — Motoarele cu auto-aprindere, lente, funefionează după ciclul Diesel, iar cele rapide, după ciclul Sabathe-Trinkler (v, fig. Ai'”A4). — Motoarele cu electroaprindere (cu explozie) funefionează după ciclul Otto-Beaux 58 toi de Rochas (v. fig. A> ŞÎ Ai)- — turbinele cu gaze funcfionează după ciclu! Humphrey, cu ardere la presiune sau la volum constant (v. fig. A7 şi A8).— Rankine. fn acest ciciu (v. fig. B3 şi â4) se deosebesc următoarele faze: 12 e vaporizarea în căldare, cudp = 0 şidT' = 0; 22', 22" sau 22"'e A. Cicluri teoretice, conform legilor gazelor perfecte. >^i) Şi ^2) ciclul Diesel, penfru motor cu aufoaprindere lent, în patru timpi şi în doi timpi; A3) şi A4) ciclul Sabathe-Trlnkler, pentru mo-tor cu aufoaprindere rapid, în patru timpi şi în doi timpi; >A5) şi Ag) ciclul Otto-Beaux de Rochas, pentru motor cu elecfroaprindere, în petru timpi şi în doi timpi; A7) şi /\s) ciclu Humphrey, cu ardere la presiune consiantă şi la volum constant, pentru turbine cu gaze; ^9) ciclu isobar-adiabatic (I-2-3-4) sau iscbar-isoterm (f0-2-30-4), pentru turbine cu aer cald; iAio) ciclul compresorului cu piston (cu spafiu vătămător); ^n) şi A12) ciclul compresorului cu rotor, monoefajaf (cu alternativele: compresiune adiabatică I-2i şi compresiune isotermică l-22) şi polietajat; 0-1) admisiune; 1-2) compresiune; 2-3) ardere (la ^i-- Ag), respectiv încălzire (la >Ag) sau refulare (la /Ajo—^12); 3-4) detentă; 4-1) evacuare (la Ai - Ag), respecfiv răcire (la Aq) sau admisiune (la Aio-Al2); 0' 0") baleiaj. Maşinile cu aer cald funcfionează după cicluri isobar-adiabatice sau isobar-isoterme (v. fig. AQ).— Compresoarele, cu piston sau cu rotor, funcţionează după ciclurile reprezentate în fig. A10-”A12.’— Motoarele cu abur, cu sau fără spafiu vătămător (motoare cu piston, respectiv turbine), funcţionează după ciclul Mayer, cu detentă întreruptă (v. fig. Bi). — Instalafia termică compusă din căldare, motor cu abur, condensator şi pompă de alimentare (v. fig. B2), lucrează după ciclul supraîncălzirea (la instalafii cu supraîncălzitor), după cum la detentă se ajunge la abur saturat umed 3', saturat uscat 3", sau supraîncălzit 3'"; 23 e detenta în maşină, cu dQ = 0; 34 e condensarea, cu dp = 0 şi dT = 0 în cazul aburului saturat (până la 3"), sau numai cu dp = 0, în cazul aburului supraîncălzit (pentru porfiunea 3'" 3"); 41' reprezintă introducerea apei în căldare, prin pompă, cu dt^O; V1 e încălzirea la temperatura de fierbere, cu dp — 0. —• Instalafia frigorifică cu §>B 6 ) V O B. Cicluri leoreficerconform legilor gazelor reale. Bj) ciclul Mayer, pentru mofor cu abur (cu piston): 1-2) admisiune; 2-3) detentă întrerupta; 3-5) condensare; 5-1) legătură cu căldarea de abur. — B2, Bă şi B4) schema şi ciclul Rankine (diagramele p, V şi s, T) ale instalaţiei căldare de abur-motor cu abur: Q) căldare de abur; S) supraîncălzitor; M) motor cu abur; G) maşină antrenată (de ex. generator electric); K) condensator; P) pompă; 1'-1) încălzire; 1-2) vaporizarea în căldarea Q (cifrele 2', 2" şi 2"' corespund supraîncălzirii); 2-3) detenta în maşină (33" abur saturat, 3"3"' abur supraîncălzit); 3-4) condensarea în condensatorul K; 4-1') intrarea în căldarea Q, prin pompa P. — B$, B7, Bq şi Bjj) schemele instalaţiilor frigorifice cu ejector, cu cmopresiune simplă, cu compresiune în două trepte şi cu absorpfie: Q) căldare de abur; E) ejector; D) difuzor; K), Ki) şi Kg) condensator; P) pompă; V), Vi) şi V2) evaporafor; L), Lj) şi i.2) supapă de laminare; R) subrăcifor; C), Cj) şi C2) compresor; S), Sj) şi S2) separator de lichid; A) absorbitor; M) mofor de antrenare. — Be, B8, Bi0 şi B12) ciclurile termodinamice ale instalaţiilor respective B5, B7, Bg şi B^: 1-2, 1-2', 1'-2) compresiune adiabatică, respectiv detentă adiabafică (la B6); 2-3) răcire (dp=0);20-3) amestec (dp=0); 3-4) condensare (dp=0şi dT=0); 4-40) subrăcire (dp=0); 4-5, 4-5', 4'-5, 40-5) laminare (d/=0); £-1, 5-6) evaporare (dp=0 şidT=0); 6-3) compresiune adiabatică; 4-7) introducere în căldare; 7-8) încălzire (dp=0). 58* 916 compresiune mecanică simplă (v. fig. B7) are ciclul de funcfionare reprezentat în fig. B8, iar instalafia frigorifică cu două trepte de compresiune mecanică (v. fig. Bg) are ciclul reprezentat în fig. Bj0. Instalafia frigorifică cu absorpfie (v. fig. B^), în care absorbitorul şi evaporatorul (cu pompă de deservire şi supapă de laminare) au rolul de compresor, are ciclul reprezentat înfig.B12. Instalafia frigorifică cu ejector (v. fig. B5), funcţionând cu abur, are ciclul reprezentat în fig. B6. — Pompele de căldură funcfionează după principiul maşinii frigorifice, rolul lor fiind de a ceda căl- Existenfa unui astfel de efect, afirmată de Bene-dicks şi de alfi experimentatori, şi negată de Magnus şi de alfii, ar împiedeca aranjarea substanfelor într'o serie termoelectrică, fiindcă tensiunile termoelectrice ar depinde şi de valorile gra-dientului temperaturii. Sin. Primul efect Benedicks. s. Termoelemenf: Sin. Cuplu termoelectric (v.). 4. Termoenergefică [TepM03HepreTHKa; ther-moenergetique; Wărmewirtschaft; thermoenerge-tics; hogazdâlkodâs]: Ramură a Energeticei, care se ocupă cu studiul producerii, folosirii şi economisirii căldurii. C. Cicluri teoretice ale insfalafiilor de uscare. Q)> Cs) ?■ C5) schemele insfalafiilor de uscare în circuit deschis, în circuit închis şi cu recirculafie; C2), C4) şi Ce) ciclurile termodinamice ale insfalafiilor respective Ci, C3 şi C5; Mu) material de uscat; B) baterie de încălzire; V) ventilator; J) canal de întoarcere; K) condensator; 1-3) şi 4-3) încălzire în bateria (B), (d = const.); 1-4) amestec; 3-2) umidificarea fluidului circulant (d/=0); 2-J') răcirea în condensator (d=const.); /'-/) condensare (

; thermographe; Thermograph, Temperaturschwankungsschreiber; thermographe; termograf]. Meteor.: Termometru înregistrator (v.). V. şi sub Temperaturii aerului, instrumente de măsură a ~ aerului.. 7. Termograf de fund [rjiy6HHHbiă TepMO-rpacj); thermographe de profondeur; Tiefbohrungs-thermograph; deep well thermograph; melyfurâsi termograf]. Expl. pefr.: Termograf folosit pentru măsurarea şi înregistrarea temperaturilor din găurile de sondă. Se construieşte pe baze foarte diferite, începând cu dopurile de găuri din aliaje uşor fuzibile, apoi ca termometre cu lichid, înregistratoare, cuplate sau nu cu aparate pentru măsurarea presiunii de fund (v.) —şi, în fine, ca termometre electrice cu rezistenfă, de obiceiu cu tele-indicafie sau teleînregistrare, la zi. Ele sunt folosite atât pentru determinarea temperaturii din zona stratului productiv, cât şi penfru ridicarea curbei temperatură-adâncime, de-a-lungul întregii găuri de sondă, în vederea studiului fenomenelor de curgere, respectiv al detecfiunii şi localizării venirilor de fluide străine în gaura de sondă (apă, gaze), sau al verificării nivelului până la care s'a ridicat laptele de ciment în spafiul inelar dintre burlane (v.) şi teren, prin punerea în evidenfă a efectului exotermic al reacfiilor de priză a cimentului. 8. Termogramă [TepMOrpaMMa; thermogram-me; Thermogramm; thermogram; termogramm]. V. sub Diagramă de înregistrare. 9. Termoizolanf: Sin. Izolant termic (v.). io. Termoluminescentă [T6pM0JiK)MHH6Ciii6H-LţHfl; thermoluminiscence; Thermolumineszenz; thermoluminescence; holuminiszcencia]. Fiz.: Fenomenul de emisiune de radiafie electromagnetică de către anumite substanfe, în urma unei încălziri moderate. Emisiunea e datorită trecerii moleculelor substanfei respective, dintr'o stare energetică superioară în starea energetică fundamentală, rolul încălzirii moderate fiind de a aduce moleculele în starea energetică superioară, dintr'o stare energetică pufin mai săracă în energie, dar din care probabilitatea de transifie în starea fundamentală e practic nulă. Emisiunea de radiafie electromagnetică prin termoluminescenfă diferă de emisiunea datorită incandescenfei, care se produce la temperaturi mult mai înalte, iar spectrul radiafiei emise prin termoluminescenfă depinde nu de temperatura substanfei emifătoare, ci de natura ei. n. Termomanomefru [TepMOMaHOMeTp; ther-momanometre; Thermomanometer; thermomano-meter; termomanometer]. Fiz.: Instrument care indică şi, eventual, înregistrează simultan temperatura şi presiunea. 12. Termometrie, sistem ~ [TepMOMeTpanec-Kan CHCTeMa; systeme thermometrique; thermo-metrisches System; thermometric system; termo-metrikus rendszer]. Fiz.: Ansamblu de date cari m servesc la definirea^unui interval fundamental de temperatură şi la împărfirea lui în grade. S'au folosit, în special, sistemele Celsius, Reaumur şi Fahrenheit. în sistemul Celsius, punctele fixe (temperatura de topire a ghefei sub presiunea atmosferică normală, şi temperatura vaporilor apei distilate care fierbe sub presiunea atmosferică normală) sunt, respectiv, 0 şi 100°; în sistemul Reaumur, aceleaşi puncte sunt 0 şi 80°, iar în sistemul Fahrenheit, ele sunt 32 şi 212°. 1. Termometrie [TepMOMeTpHfl;thermometrie; Thermometrie; thermometry; termometria], Fiz.: Parte [a Fizicei, care se ocupă cu măsurarea temperaturilor. 2. Termometru [TepMOMeTp; thermomelre; Thermometer; thermometer; homero, termome-ter], Fiz,: Instrument pentru măsurarea tem- peraturilor, fie prin variafia pe care o sufere, cu variafia de temperatură, o mărime caracteristică a unei substanfe care se numeşte corp termometrie, fie prin variafia cu temperatura a unei mărimi caracteristice a corpului a cărui temperatură se determină. Din prima categorie fac parte termometrele cu lichid la cari mărimea caracteristică, variabilă cu temperatura, e volumul sau presiunea corpului termometrie) sau cu gaz, termometrele cu rezistenfă şi bolometrele la cari (mărimea variabilă cu temperatura e rezistenfă electrică a unui conductor), termoelementele (la cari variafiile de temperatură produc variafii ale tensiunii electromotoare din circuitul cu puncte de sudură, al conductoarelor metalice componente), etc. Din categoria a doua fac parte pirometrele optice, mărimea caracteristică, variabilă cu temperatura, fiind, în acest caz, fie energia radiantă totală, emisă de corpul a cărui temperatură se determină, fie compozifia spectrală a energiei radiante emise. în sens restrâns, se numesc termometre instrumentele din prima categorie, în cari variafiile temperaturii produc schimbări ale volumului corpului termometrie şi, în special, termometrele cu lichid. Condifiunile pe cari trebue să le îndeplinească un bun termometru sunt: să fie fidel, adică să indice exact temperatura corpului sau a mediului studiat (deci, de exemplu, contactul său cu corpul sau cu mediul a cărui temperatură se. determină să nu modifice valoarea temperaturii); să fie sensibil, adică să pună în evidenfă şi mici variafii ale temperaturii; să nu aibă istereză, adică să indice cât mai repede temperatura de determinat; etc. Uneori, un acelaşi termometru nu poate îndeplini, în acelaşi timp, toate aceste condifiuni; de exemplu, în cazul termometrelor cu lichid, termometrul e cu atât mai sensibil, cu cât confine un volum mai mare de lichid, deci cu cât are rezervorul mai mare. în acest caz, însă, istereza termometrului creşte. s. ~ cu gaz [ra30Bbift TepMOMeTp; thermo-metre â gaz; Gasthermometer; gas thermometer; gâzhomero]: Termometru având drept corp termometrie un gaz ale cărui schimbări de stare ser- vesc la determinarea temperaturii. Se folosesc, fie termometre la presiune constantă, fie termometre la volum constant, fie, uneori, termometre la presiune şi volum constante şi masă de gaz variabilă, cari funcfionează ca dilatometrele (v. Dilatometru pentru lichide), fie termometre mixte. Termometrul cu gaz e alcătuit, în principal, dintr'un rezervor (R) legat la un manometru cu mercur (M), şi care poate comunica cu exteriorul printr'un robinet servind Ia introducerea gazului în rezervorul ter-mometruîui, sau la e-vacuarea lui. în termometrele la volum constant, tubul manometrului poartă un indice (/), care pre- Termometru cu gaz. cizează valoarea VO- R) rezervor; r) robinet; M) ma-lumului. Prin încălzire nometru; /) indice; h) diferenfa în contact CU corpul de presiune, sau cu mediul a cărui temperatură se determină, gazul îşi schimbă atât volumul, cât şi presiunea. Se reduce volumul la valoarea inifială, prin ridicarea ramurii manometrului care nu e în legătură cu rezervorul, sau prin adăugire de mercur în acea ramură. Diferenfa dintre înălţimile coloanelor de mercur în cele două ramuri dă creşterea presiunii gazului, datorită ridicării temperaturii. Temperatura t se deduce din relafia Pt — Po t— Po P po fiind presiunea la temperatura t0, la care coloanele de mercur se găseau la aceeaşi înălfime, înainte de încălzirea termometrului; pt, presiunea la temperatura t, iar p, coeficientul de variafie a presiunii gazului cu temperatura. în termometrele la presiune constantă, folosite mai rar, se menfine acelaşi nivel al coloanelor de mercur din cele două ramuri ale manometrului şi se citesc variafiile de volum ale gazului pe o scară divizată de pe tubul de legătură dintre rezervorul termometrului şi manometru. Temperatura se determină din v0 a unde t şi t0 au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul termometrului la volum constant; vt, respectiv v0, sunt volumele gazului la temperaturile t, respectiv t0, iar a e coeficientul de dilatafie al gazului la presiune constantă. Citirile efectuate cu termometrul cu gaz trebue să sufere următoarele corecfii mai importante: Corecfia de presiune, datorilă variafiilor volumului rezervorului termometrului. Această corecfie, des- 919 ful de mică, e nesigură, datorită variaţiilor coeficientului de variaţie cu presiunea a substanţei din care e construit rezervorul. — Corecţia de temperatură a înălţimii coloanelor de mercur din manometru, importantă mai ales la termometrele cu volum constant. — Corecţia de coloană de gaz din tubul de legătură dintre rezervor şi manometru, gaz care nu se găseşte la temperatura mediului a cărui temperatură se determină, în cazul termometrelor la volum constant, această corecţie este dit fiind temperatura citită; C, raportul dintre volumul gazului din spaţiul exterior mediului cercetat şi dintre volumul rezervorului, iar t±, temperatura medie a acestui gaz. Importanţa corecţiei depinde de C şi poate atinge, de exemplu, 30° la 1000°, dacă C = 0,01. Corecţia se micşorează, micşorând valoarea lui C. — Corecţia de dilatafie a rezervorului termome-trului, în urma ridicării temperaturii, poate atinge 22° la 1000° pentru un termometru de sticlă sau de platină. — Corecţia de reducere a scării termometrice la scara termometrică termodinamică. Această corecţie e mică şi, de aceea, termometrele cu gaz sunt folosite drept termometre etalon. Termometrul cu gaz prezintă avantajul că, gazele având un coeficient de dilataţie mare, e un instrument foarte sensibil, dar prezintă desavantajul unor rezervoare cu volum prea mare pentru măsurările curente. î. Termometru cu lichid [HCHAKOCTHbra TepMO-MeTp; thermometre â liquide; Flussigkeitsthermo-meter; thermometer with liquids; folyadek-homero]: Termometru al cărui corp termometrie e un lichid. Un termometru cu lichid e alcătuit dintr'un rezervor de sticlă sau, uneori, de cuarţ, continuat cu un tub, în general cu diametru foarte mic şi constant. Tubul termometrie e gradat în grade corespunzătoare scării termometrice respective (v. Temperaturilor, scara ~). Temperatura pe care o indică termometrul e cea corespunzătoare diviziunii la care se opreşte coloana de lichid în tubul termometrie. Citirile făcute cu termometrul cu lichid reprezintă valori aproximative ale temperaturii de determinat. Pentru a obţine valoarea ei exactă, trebue să se aducă citirii diferite corecţii, cele mai importante fiind următoarele: Corecţia de zero, datorită atât variaţiilor volumului rezervorului ter-mometrului, cauzate de tensiunile din sticla din care e alcătuit termometrul, cât şi variaţiilor temporare, cari se observă după fiecare expunere a termometrului la temperaturi înalte, cari dispar după câteva zile sau săptămâni, şi cari pot atinge câteva zecimi de grad, dacă termometrul a fost adus la 100°, şi chiar 2---30, dacă el a fost adus la 300°. Variaţiile permanente, datorite tensiunilor interne, pot fi micşorate, în parte, printr'o îmbătrânire prealabilă a sticlei şi printr'o recoacere a termometrului, după confecţionare. — Corecţia de puncte fundamentale, datorită varia- ţiilor intervalului fundamental, şi care se face prin verificarea periodică a punctelor fundamentale. — Corecţia de presiune, datorită atât variaţiilor presiunii exterioare, cari produc variaţii ale volumului rezervorului şi al tubului termometrie, şi cari pot atinge 0,001 ■■■0,002° pentru fiecare variaţie de 1 cm coloană de mercur a presiunii exterioare, cât şi variaţiilor presiunii interioare, datorite coloanei de lichid din termometru, şi cari depind de poziţia în care se găseşte termometrul în momentul citirii. — Corecţia de capi-laritate, datorită formei diferite a meniscului lichidului termometrie în diferite locuri în tubul termometrului şi cari produc, de exemplu, diferenţe între valorile temperaturii citite în momentul ridicării sau al coborîrii lichidului în rezervor. în cazul termo-metrelorcu mercur, ele pot atinge 0,005"*0,010°.— Corec[ia de coloană, datorită faptului că, adesea, citirea temperaturii unui mediu se face cufundând în acel mediu numai rezervorul termometrului, iar coloana de lichid din tubul instrumentului rămâne afară, şi deci se găseşte la o temperatură mai joasă. Corecţia A t e egală cu A t — Kn (t—te), unde K e coeficientul de di-lataţie aparentă a lichidului termometrie în substanţa din care e construit termometrul,ne numărul de diviziuni de pe tubul termometrie, situate în afara mediului a cărui temperatură se determină, t e temperatura citită şi te este temperatura mediului exterior. Ca lichid termometrie se foloseşte, în general, mercurul. Mercurul, care se solidifică la —38°9, nu poate fi folosit decât între această temperatură şi cca 300°. Dacă în tubul termometrie, deasupra coloanei de mercur, se introduce azot sub presiunea de câteva zeci de atmosfere, termometrul cu mercur, de sticlă, poate fi folosit până la cca 600°, iar cel de cuarţ, până la cca 750°. Mercurul prezintă avantajul de a putea fi obţinut foarte pur, dar desavantajul de a avea un coeficient mic de dilataţie aparentă fafă de sticlă. Pentru determinarea temperaturilor joase se folosesc: termometrul cu alcool, până la cca —100°; termometrul cu toluen până la cca —90°; termometrul cu pentan sau cu eter de petrol, până la cca —220°. Termometrele cu lichid se etalonează şi se verifică prin comparafie cu un termometru cu gaza î. ~ cu rezistenţă [TQpMOMeTp 3JieKTpH-qeCKOro COnpOTHBJieHHfl; thermometre â resis-tance; Widerstandsthermometer; resistance thermometer; ellenâllâs-homero]: Termometru bazat pe variafia cu temperatura a rezistenfei unui conductor metalic. Se compune dintr'un fir bobinat şi protejat cu un înveliş metalic, care se introduce în incinta a cărei temperatură se determină, şi dintr'un dispozitiv pentru măsurarea rezistenfei firului. în general, acest dispozitiv permite citirea directă a temperaturii, sau înscrierea ei pe un grafic. Domeniul de măsurare e cuprins înfre —200 şi + 600°. Sub 150° se poate folosi un fir de nichel, iar peste 150° e necesar un fir de platină, 920 u Termometru de insolafie [TepMOMeTp ajih HSMepeHHH cojineraoro HajiyneHHH; thermo-mefre d'irisoiation; Sonnenbesfrăniungsthermome-ter; insolation thermometer; napsugârzâsi homero], V. sub Radiafie, metode şi instrumente de măsură pentru ^ solară. 2. ~ de maxim şi minim [MaKCHMaJibHbiH H MHHHMajîbHblâ TepMOMeTp; thermometre â maximum et minimum; Maximum- und Minimum-thermomefer; maximum and minimum thermo-mefer; maximum es minimum homero]: Termometru destinat determinării maximului şi minimului temperaturii unui ioc. în acest scop, lichidul termometrie deplasează cu sine un mic indice, pe care-I părăseşte la extremitatea deplasării sale, indicând astfel temperatura cea mai înaltă sau cea mai joasă dintr'un interval de timp. ■— Indicele poafe fi deplasat apoi din exterior. V. şi sub Temperaturii, instrumente de măsură a ^ aerului. s. ~ înregistrator [caMOperHCTpHpyiomHH TepMOMeTp; thermometre enregistreur; Thermo-graph; selfregistering thermometer, recording thermometer; beiktato homero]: Termometru metalic ale cărui indicafii sunt înregistrate pe o hârtie înfăşurată pe un cilindru care se roteşte uniform, obfinându-se astfel graficul variafiei temperaturii, unui loc oarecare, în funcfiune de timp. 4. ~ meteorologic [MeTeopojiorHHecKHi! TepMOMeTp; thermometre meteorologique; me-feoroîogisches Thermometer; meteorologica! ther-momefer; meteorologia! homero]. V. sub Temperaturii, instrumente de măsură a ~ aerului. s. ~-praşfi@ [npameBOH TepMOMeTp; ther-mometre fronde; Schleuder-thermometer; gyro-sfafic thermometer; parittya-homero]. V. sub Temperaturii, instrumente de măsură a ~ aerului. o. ~ rezultant [TepMOMeTp AJia KOHenHbix HSMepeHHH; thermometre resultant; Endthermo-meter; final thermometer; veg-homero]: Ter- mometru cu rezervor cu capacitate mare şl acoperit cu o substanfă cu putere absorbantă mare, folosit penfru determinarea temperaturii rezultante (v.) într'o încăpere. ?. ~ umed [cMO^eniibiH TepMOMeTp; ther-mometre mouille; feuchtes Termometer; wet-bulb thermometer; nedves hemero]. V. sub Temperaturii instrumente de măsură a ~ aerului. 8. ~ uscat [cyxOH TepMOMeTp; thermome-tre sec; frockenes Thermometer; dry thermometer; szâraz homero]. V. sub Temperaturii, instrumente de măsură a ^ aerului. 0. Termometru geologic [reojiorHHecKHfi TepMOMeTp; thermometre geologique; geologi-sches Thermometer; geoSogical thermometer; fold-tani homero]. Geo/.: Mineralele sau agregatele de mineraîe cari pot furnisa date termice pentru determinarea temperaturii de producere a fenomenelor minerogenetice şi petrogenetice din natură, finând seamă de punctele de topire-solidifi-care, de punctele de transformare sau de inversiune, de domeniile de stabilitate a diferitelor faze, cunoscute în prealabil prin experienfe de laborator, io.* Termen: Sin, Aeroterm, încălzitor de aer (v.). n. Termonă [TepMOHa; thermone; Thermon thermon; termon]. Chim. biol.: Fiecare substanfă care are proprietatea de a determina sexul gârneţilor nediferenfiafi (ambosexuali), la anumite alge. Termonele sunt de două feluri; androter-mone, cari transformă gamefii ambosexuali ai algei în gamefi masculini, — şi ginotermone, cari îi transformă în gamefi feminini. Picrocrocina (un glucozid din safran) acfionează ca ginotermonă, fiindcă în concentrafia de 0,025/cm3 produce feminizarea gamefilor. Un produs de hidroliză al picrocrocinei, hidrooxisafranalui 2, 6, 6 trimetiI, oxi-tetrahidro-benzaldehida, e o androtermonă, producând masculinizarea gamefilor. Un derivat al quercetolului desvoltă o puternică activitate de ginotermonă. Ambele termone fiind secretate de celule bisexuale ale plantei, ca să apară numai unul dintre sexe, ginotermonă e inactivată, în anumite condifiuni, cu acid boric. Activitatea termenelor, ca şi cea a gamonelor, se produce la concentrafii foarte mici. 12. Termonit[TepMOHHT;thermonite; Thermonit; thermonite; termonit]. Ind. st. c.: Material refractar, constituit dintr'un amestec de silice (Si02), şi alumină (AI2Os). 13. Termopilă. V. Pilă termoelectrică. 14. TenftepSasf, pl. fermoplasfe [TepMoriJiacT; thermoplaste; Thermoplast; thermoplastic; ter-moplaszt]. Chim.: Masă plastică polimerizată, care are proprietatea de a se înmuia progresiv în timpul încălzirii, până devine fluidă, fără a avea un punct de topire net. 15. TermopSonjor electric. Elf.: Sin. Plonjor electric (v.). îs. Termoprinf, tipar V. Tipar în relief imitat. i7. Termoregulafor. V. Termostat 2. îs. Termoscop [TepM0CK0n, TenjioyKasaTejib; thermoscope; Wărmezeiger; thermoscope; ter-moszkop]. F/z.: instrument folosit pentru punerea în evidenfă a unei diferenfe de temperatură. Se folosesc, fie termoscoape cu două rezervoare (introduse în cele două medii cu temperaturi diferite) şi cu un tub comun, în care se mişcă un indice, fie termoscoape electrice (de ex. un sistem de două termoelemente, legate în opozifie pe un acelaşi instrument de măsură a tensiunii electrice). 19. Termosifon [TepMOCH(|)OH; thermosiphon; Thermosyphon; thermosiphon; termoszifon]. Fiz., Tehn.: Ansamblu de conducte în circuit închis, care nu e situat într'un plan orizontal şi în care circulafia unui lichid se face datorită diferenţei dintre greutatea specifică a lichidului încălzit într'un punct al circuitului şi greutatea lui specifică, după răcirea într'un alt punct al circuitului. V. şi sub Termosifon, circuiafie prin 20. ~r circuiafie prin ~ ^HpKyJiHiţHH TepMO-CH(|)OHOM; circulation par thermosiphon; Thermo-syphonumlauf; thermosiphon circulation; keringes termQszifpn âltal]: Circuiafie a unui lichid într'un 921 ----------------L H' C^culafie prin fermosifon. 5J sursă de căldură; R) corp în care lichidul cedează căldură; HH') proiecfie orizontală a pianului orizontal prin mijlocul sursei de căldură; h) înălfimea medie a corpului (R) deasupra planului HH'; 1) conductă de ducere; 2) conductă de întoarcere; 3) vas de expansiune. circuit care nu e situat într'un plan orizontal, datorită presiunii de circulafie a lichidului, rezultată din di* ferenfa dintre greutatea specifică a lichidului încălzit cu ajutorul u-nei surse de căldură şi greutatea specifică a lichidului care se răceşte în-tr'o alia parte a circuitului. într'un cir-cuit (v. fig.) care se compune dintr'o sursă de căldură (S), ocon-ductă de vehiculare a lichidului cald spre corpul (R), în care lichidul se răceşte, şi o conductă de întoarcere a lichidului răcit în acesta, înapoi, la sursa de căldură, penfru ca apoi ciclul să se repete, presiunea de circulafie pc are valoarea dată de relafia: Pc = Ps~Pu = htC—CH—CH 1/ C / \ h3c ch3 caran CHS I HX— C-* C(CH3)2 -CH, HX—CH- -CH., camfan Terpenii biciclici mai importanţi sunt pinenul (v.), camforul (v). şi camfenul (v.). Sescviterpenii au la bază hidrocarburi cu formula C15H24, conţinute în uleiurile eterice. Sescviterpenii pot fi aciclici sau monociclici cu trei duble legături, biciclici cu două duble legături şi tri-ciclici cu o singură dublă legătură. Afară de hidrocarburi, sescviterpenii mai cuprind şi derivaţii acestora (alcooli şi cetone). Dintre sescviterpenii aciclici, cel mai important este farnezolul, Ci5H260 (v.), iar dintre cei ciclici, santonina, C15H18O3 (v»)* Politerpenii sunt hidrocarburi cu schelet ter-penic, având formula (C5H8)n. Principalii poli-terpeni sunt: diterpenii, Cl0H32, uleiuri vâscoase, galbene, cu p. f. > 300°, cari nu se antrenează decât cu greutate cu vapori de apă, şi se găsesc rar în uleiuri eterice, mult mai des în balsamuri şi răşini. Din clasa diterpenilor fac parte fitolul, C20H40O. care este un component al clorofilei, şi vitaminele A, E şi K (v. sub Vitamine). Tri-terpenii, C30H48, şi tetraterpenii, C40H6â, prezintă importanţă mai mică. Terpenii şi derivaţii lor sunt întrebuinţaţi în cantităţi mari în parfumerie, în medicină, în in- 924 dustria farmaceutică, in industria celuloidului, a pulberii fără fum, etc. 1. Terpin [TepnHH; terpine; Terpen; terpin; terpen]. Chim.: Glicol din clasa terpenilor. Există sub două forme: cis, cu qh p.t. 105,5° şi p. f. 258°, | 3 şi trans, cu p. t. 156--158, COH şi p. f. 263-265°. Iir/ \, vântul devine puternic, se numeşte luare de ter-farole. O velă supusă luării de terfarole poate avea unu sau mai multe rânduri de saule de ambele părfi, astfel că micşorarea se poate face prin luarea unei terfarole, prin luarea a două terfarole, etc. (v. fig.). — La cutere, terfarola se HaC I H2C CH, I CH2 \ / CH I COH / \ H3c ch3 Cisterpinul se prepară prin hidratarea pinenuiui sau a uleiului de terebentină, în mediu acid. Are proprietatea de a adifiona o moleculă de apă, dând un produs, terpinhidratul, folosit în medicină ca modificator al secrefiunilor bronhice. Transterpinul se prepară din dibromhidratul translimonenului, prin hidroliză blândă. 2. Terpin-hidraf [TepiraH-rMApai; hydrate de terpine; Terpenhydrat; terpinhydrat; terpenhidrât]. V. sub Terpin. s. Terpîneol [TepmraeoJl; terpineol; Terpineol; terpineol; terpineol]. Chim.: Alcool din clasa terpenilor monociclici. Cel mai important e a-terpineolul, ^H3 cu p. t. 36,9° şi p. f. 104°/15 mm; i e solubil în solvenfi organici şi / % insolubil în apă. Are miros H2C CH puternic de flori de liliac. Se I I prepară prin distilarea terpin- yCHs hidrafului (care, la rândul său, se obfine din pinen sau din j uleiu de terebentină). E între- C—OH buinfat în parfumerie. / \ 4. Terra di Siena. Vops.: Co- HSC CH3 lorant mineral natural; o varietate a ocrului (v.). E cei mai pur ocru care se găseşte în natură, cu o cantitate mare de oxihidrat de fier. Are putere mare de acoperire şi o coloare vie. Pământul scos din carieră are o coloare brună, dela închis până la galben deschis. Prin calcinare se obfin nuanfe variate de brun, brun-roşietic* galben-portocaliu, până la roşu închis. Se întrebuinfează în vopsitorie şi în poligrafie, la prepararea de cerneluri transparente. 5. Terra rossa. Mineral.: Argilă roşie, rezultată din decalcifierea calcarelor, prin acfiunea prelungită a agenfilor atmosferici. o. Terrazzo [Teppaimo; terrazzo; Terrazzo; ter-razzo; terrazzo]. Cs.: Amestec de ciment şi de agregate colorate formate din roee concasate, granulele agregatelor nedepăşind 15 mm. Se întrebuinfează la facerea pardoselilor; după punerea în lucrare şi după întărire, materialul e şlefuit şi uns cu uleiu, sau e polisat. ?. Terfarola [pH(|); ris; Rifj; reef; vitorla sza-kadek]. Nav.: 1. Porfiunea din suprafafa unei vele, dispusă astfel, încât la nevoie să poată fi sustrasă acfiunii vântului, şi cu care poate fi micşorată vela, când vântul devine puternic. Operafiunea de scurtare a ynei vele, penfru a-i micşora suprafaţa, când Velă cu terfarole. 1) terfarola; 2) coifuri de invergare; 3) coifuri de scotă; 4) ochiuri de mură; 5) filieră de terfarola; 6) ochiu de terfa-rolă; 7) baiere de terfarolă; 8) margine de cădere pupă; 9) margine de cădere provă; 10) margine de întinsură; 11) în-tăritură; 12) cusăfură^oarbă. ia prin răsucirea ghiului (pe care e invergată vela), de atâtea ori, cu cât trebue micşorată vela. — 2. Capăt de saulă, cusut fix pe benzi de întăritură ale velelor, numite filiere de terfarolă, şi care serveşte la reducerea' suprafefei velelor, când forfa vântului e prea mare pentru suprafaţa de vele întinsă. Reducerea poate fi executată, fie prin legarea acestor capete de saulă, fie prin înfăşurarea lor în jurul unei vergi sau al ghiului. Sin. Baieră de terfarolă (v. Terfarolă 1). 8. Terfia [TepiţHfl; corps seize, gros Romain; Tertia; two-line brevier; tercia]. Arte gr..* Literă cu corpul de 16 puncte tipografice. La începutul tipografiei, ocupa locul al treilea ca mărime. 9. Terţiară, eră Sin. Neozoic (v.). io. Teschemaeheri! [TemeMaxepuT; tesche-macherite; Teschemacherit; feschemacherite; tese-macherit]. Mineral.: NH4HC03. Bicarbonat de amoniu, natural, care se găseşte uneori sub formă de cristale rombice în depozitele de guano. u. Tescovină [bbijkîimkh; marc; Treber; husks; torkoly]. Ind. alim.: Produs rezultat din presarea strugurilor în teascuri, în prese hidraulice sau în prese mecanice, la fabricarea mustului, sau din resturile de mere presate pentru fabricarea sucului de mere. în primul caz se obfine tescovina de struguri; în cel de al doilea, tescovina de mere. 925 2' Teşitură. î) şi 2) fefe inc Ii- i nafe mutual; 3) fafa ! oblică (teşitură) în ; raport cu (I) şi (2). Compoziţia tescovinei depinde de aparatura de presare şi de condifiunile de recoltă. Ea confine apă, zahăr, compuşi tartrici, substanfe tanante şi substanfe extractive. Din tescovina de struguri se valorifică zahărul, prin fermentare şi distilare în alambic, obţinându-se rachiul de tescovină şi seminţele, cari, uscate şi presate, sau extrase, dau uleiul de struguri. Tescovina de mere formează materia primă pentru fabricarea pectinei. 1. Ieşire [cKOmeHHe; biseautage; Abschragung; bevelling; ferderevâgâs], Tehn.: Operaţiunea de formare, la o muchie, a unei feţe oblice faţă de celelalte feţe adiacente, de obiceiu de lăţime mică în raport cu lungimea,— sau operaţiunea de formare a unei porţiuni tronconice la extremitatea unei găuri cilindrice. Teşirea se poate efectua cu aşchiere (de ex. prin dăltuire, frezare, rabotare, polizare, etc.) sau fără aşchiere (de ex. prin turnare, laminare, tăiere oxiacetilenică, etc.). Sin. (parfial, în industria sticlei) Bizotare. 2. Teşi! [CKOUieHHbifi; biseaute; abgeschrăgt; bevelled; ferderevâgott]. Tehn.: Calitatea unui obiect de a avea una sau mai multe muchii detaşate printr'un plan oblic sau o suprafafă tronconică şi cari înlocuesc unghiul diedru respectiv. Se teşesc, de exemplu: tablele de ofel, pentru sudare; muchiile oglinzilor; găurile penfru nituri cu cap înnecat, etc. Sin. (parţial, în industria sticlei) Bizotat. 3* Teşit, maşină de ~ tablele: Sin. Maşină de rabotat marginea tablelor. V. Rabotat, maşină de ~ marginea tablelor. 4. Teşitor [aeHKOBKa; fraise conique; Spitzen-senker, Senker; countersink; sullyeszto]. Metl.: Unealtă constituită dintr'o tija de oţel de scule, cu una sau cu ambele extremităţi active, conice, şi cari au, fie una, fie mai multe muchii aşchietoare cari lucrează simultan; serveşte la deba-vurarea sau la teşirea conică a găurilor cilindrice (de ex. la teşirea găurilor de centrare a pieselor de prelucrat la strung, a găurilor pentru nituri cu cap semirotund, semiînnecat sau înnecat, a găurilor pentru şuruburi cu cap semiînnecat sau înnecaf). De cele mai multe ori, unghiul la vârf al conului are 60, 75, 90 sau 120°, după şurubul (v. fig. II b) penfru găuri de centrare; teşitorul cu coadă (v. fig. II d şi II e) cu mai multe tăişuri, pentru găuri de centrare sau pentru găuri de nit sau de I. Burghiu de centrare cu teşitcr simplu, fără con de protecfiune. sau nitul folosit. Uneori se folosesc burghie de centrare combinate cu teşitor (v. fig. /). Exemple de teşitoare: teşitorul simplu, cu un singur tăiş (v. fig. II a) sau cu mai multe tăişuri II. Teşitoare. a), b) şi c) teşitor simplu la 60°, cu un singur tăiş, respectiv cu mai multe tăişuri, respectiv cu con de protecfiune, penfru ! căuri de centrare; d) şi e) teşitor cu coadă, la 60°, respec-| tiv la 120°, pentru găuri de centrare sau penfru găuri de * nit sau de şurub. şurub. Uneori, muchia tăietoare a teşiforului e o linie trântă; de exemplu la teşitorul simplu, cu con de protecfiune (v. fig. II c) pentru găuri de j centrare. Sin. Zencuifor. | 5. Teşitor, burghiu de centrare cu ~ [iţeH- j TpOBOe CBepjiO C 3eHK0BK0H; foret â cuiller | avec fraise conique; Zentrumbohrer mit Spitzen-: senker; centre bit with countersink; kozpontfuro ' siillyesztovel]. V. sub Teşitor, «. Teşitură [cKomeHHaH KpoMKa, ckoc; bi-\ seau; abgeschrăgte Kante; bevel cant; tompa el]. 5 Tehn.: Suprafafa oblică fafă | de celelalte fefe ale unui | corp (de obiceiu, cu lăfime | mică în raport cu lungimea), j sau suprafafa conică, obfi- * nută prin teşire (v.). ! 7. Yesia [aoji6hjîo, îee- ; JIO; erminette; Dachsbeil; adze, howel; âcsfejsze, sze-kerce]. Ind. lemn.: 1. Unealtă aşchietoare şi tăietoare, care serveşte la fasonatul pieselor de lemn, prin cioplirea prin lovire; e constituită dintr'un corp de ofel şi dintr'o coadă de lemn (v. fig.). La corpul teslei, care are un plan de simetrie cuprinzând axa cozii, se deosebesc: capul cu secfiune dreptunghiulară, care are o fafă plană (numită incorect muchia teslei); ochiul în care se fixează coada; leafa, care are secfiunea, fie dreptunghiulară, fie în 0 Teşitură. zid; 2) buiandrug; 3) teşîtură. 926 segment de coroană circulară, cu centrul de curbură de partea cozii, şi care are tăişul în cruce (perpendicular) fafă de axa cozii. Tesla poate a) cu tăiş drept; b) cu tăiş curb. servi ca ciocan, folosind fafa capului. Pentru formarea muchiei tăietoare, leafa e ascutită printr'o suprafafă piezişă, pe partea dinăuntru a teslei. Leafa teslelor cu tăişul drept are o gaură rotundă cu o prelungire în /, care serveşte la scoaterea cuielor. Corpul se confecfionează din ofel, prin forjare, cu ochiul ştanfat şi cu fafa şi tăişul polizate, călite şi revenite. Tesla se mânueşfe, de obiceiu, cu o singură mână. Teslele cu tăişul drept se folosesc în lucrări de dujgherie; cele cu tăişul curb, în dogărie, la scobitul albiilor, etc. Pentru sabotat sau cioplit traverse se folosesc tesle mari, cu coadă lungă (cu greutatea totală de cca 2 kg), cari se mânuesc cu ambele mâini. — 2. Corpul de ofel al teslei, în accepfiunea de sub Teslă 1. î. Tesla penfru sabotat traverse [TeCJTO AJ1E sapy6KH ninaJI; ermineffe pour entailler Ies tra~ verses; Haue zum Drechseln der Schienenlager; howel for adzing rail seats; taîpfâ-fejsze], V. sub Teslă. 2. Tesleag [a63aiţ; ligne de pied; Unterschlag; white line; vedosor], Arte gr.: Albitura care se aşază în josul unei pagini, pentru a sprijini rândurile de text. s. Tesfea [asctb; main (de papier); Buch; quire (of paper); konyvtomb], Arte gr.: Numire (folosită rar) pentru 20 de coaie de hârtie. 4. Tesfemel [necTpbin tojiobhoh nJiaTOK; fichu; Kopftuch; head-clofh; fejkendo]. Ind. text.: Basma mare, pătrată, cu câmpul negru, galben, roşu, etc., iar pe margini, cu flori colorate. 5. Testosteronă [TecT0CTep0H; testosterone; Testosteron; testosterone; testoszteron]. Chim. biol.: Hormonul masculin principal, prezent în testicule: H3C OH I CH h2c c d ch3 ii, ■ c I I c : HC c------CH., u ry N / x /H H2C C d CH | A | B i o'V'v*' H H2 E un steroid care se deosebeşte de androsteronă prin prezenfa unei duble legături în ciclul A şi prin inversarea pozîfiilor grupărilor funcfionale. Testosterona are o activitate fiziologică de şase ori mai puternică decât aceea a androsteronei. Această activitate se manifestă prin aparifia şi desvoltarea caracterelor sexuale secundare la animalele castrate; ea se măsoară prin metoda „măsurării crestei", ca şi pentru androsteronă. t. Tefagramă. V. Diagramă Schintze. 7. Tefmajer, sondă ~ [KOHCHCTOMeTp TeT-MâHepa; sonde de consistance T.; Mortel-Kon-sistenzmesser; T.'s tester; habarcs-konzisztencia-mero]. Ind. cimt.: Instrument standardizat, format dintr'o sondă cilindrică verticală, cu greutatea totală de 300 g, având partea de jos cu secfiunea de 1 cm2, cu care se măsoară consistenfă pastei normale de ciment. s. TefraearboniS de nichel. V. Nichel-carboni!* 9. TetracSorufă de carbon [qeTbipexxjiopHC-TblH yrjiepo#; tetrachlorure de carbone; Tetra-chlorkohlenstoff; carbon tetrachloride; szentetra-klorid]. Chim.: CCI4. Lichid cu p. f. 76°, d20=1,6. Se fabrică din metan sau din sulfură de carbon, prin clorurare. Tetraclorura de carbon nu e inflamabilă şi e un solvent folosit mult pentru răşini, grăsimi, lacuri, etc.; mai e folosită ca lichid de umplere în unele aparate de stins incendiile, ca insecticid, etc. Sin. Tetraclormetan, Tetra. 10. Tefracoralier [TeTpaKopajiJiOBbm; tetra-coralliaire; Tetracorallie; tetracoral; tetrakorall]. Paleont.: Celenterat zoanthar madreporar (cu schelet calcaros), lipsit de un zid şi având o epitecă. Prezintă aproape totdeauna planşuri şi disepimente sau fesut veziculos. — Au trăit în Paleozoic; sunt construifi pe tipul 4. V. şi sub Coralieri. 11. Tefracromie. V. Tipar în patru colori. 12. Tetradimiî [TeTpa/ţHMiiT; tetradymite; Te» tradymit, Tellurwismut; tetradymite; tetradimit]. Mineral.: Bi2Te2S. Sulfotelurură de bismut, naturală; e un mineral de coloare cenuşie ca plumbul în spărtură proaspătă, altfel fiind mai închis. Se găseşte sub formă de agregate foioase, ctT^duri-tatea 8,2—7,9. îs. Tefraedrit [TeTpaaAPHT; tetrahedrite; Fahl-erz; tetrahedrite, grey copper ore, Fahlore, grey silver, nepaulite; tetrahedrit, fakoerc]. Mineral.: Mineral reprezentând un amestec isomorf de: 4 Cu2S* Sb2S3 şi Cu2S ■ As2S3, cu pufin ZnS, CuFeS2, mercur şi mult argint; are luciu metalic foarte pronunfat. Are coloarea cenuşie până la neagră; urma, cafenie-roşcată sau neagră; duritatea, B--4; gr. sp., 4,36-s>5,66. Cristalizează în sistemul cubic, în tetraedre cu spărtura concoidală. Se prezintă în cristale frumoase, tetraedrice. După compozifie, poate fi minereu important de cupru, de argint sau de mercur. E răspândit în filoane hidro-termale, asociat cu pirita, galena, blenda şi cal-copirita. 14. Tetraedru [TeTpaaAp; tetraedre; Vierflach; tefrahedron; tetraeder]. Geom«: Poliedru cu patru 5) h>r :ia:-n; t) iiianji; /} topaz; 8) ?urm. «7 Tefraedru. fefe, şase muchii şi patru vârfuri. Un tetraedru admite o sferă circumscrisă, al cărei centru e întretăierea mediatoarelor muchiilor; o sferă înscrisă şi patru sfere exîn-scrise, tangente fefelor, respectiv unei fefe şi prelungirilor celorlalte; centrele lor sunt întretăierile,luate convenabil, ale planelor bisectoare ale diedrelor. Centrul de greutate al tetraedrului se găseşte ia întretăierea medianelor, adică a dreptelor cari unesc vârfurile cu centrele de greutate ale fefelor opuse. Centrul de greutate împarte medianele astfel, încât distanfele până la vârf sunt de trei ori cât distanfele până la bază. Dreptele cari unesc mijlo-curile muchiilor opuse se numesc bimediane; bi-medianele sunt concurente în centrul de greutate, care le împarte în părfi egale. Dacă înălfimile unui tetraedru sunt concurente, tetraedrul e ortocentric. într'un tefraedru orto-centric, muchiile opuse sunt perpendiculare, bime-dianele sunt egale şi suma pătratelor muchiilor opuse e aceeaşi. într'un tetraedru ortocentric, mijlocurile muchiilor şi picioarele perpendicularelor comune ale muchiilor opuse sunt 12 puncte pe o sferă, cu centrul în centrul de greutate (sfera lui Euler). Un tefraedru se numeşte echifacial, dacă toate fefele lui sunt triunghiuri egale. într'un tetraedru echifacial, muchiile opuse sunt egale, înălfimile sunt egale, bimedianele sunt perpendiculare comune ale muchiilor opuse, iar centrele sferei înscrise şi circumscrise coincid cu centrul de greutate. 1. Tefraedru autopolar în raport cu o cuadrică îaBTOIIOJlflpHblH TeTpa3AP; tetraedre autopolaire, tetraedre autoconjugue; Polartetraeder; autopolar tetrahedron; polârîs tetraeder]: Tetraedru ale cărui fefe sunt planele polare ale vârfurilor opuse, lor, în raport cu o cuadrică. De exemplu: trei plane, diametrale conjugate formează cu planul dela infinit un tetraedru autopolar. Există o sextuplă infinitate de tetraedre autopolare fafă de o cua drică dată. — Sin. Tefraedru autoconjugat. 2. Tetraefil de plumb’ [cBHHei],TeTpa3THJi; ietraethyle de plomb; Bleitetraethyl; lead tetra-ethyl; olomtetraetil]. Chim,: Termen impropriu penfru tetraetil-piumb. V. sub Plumb. s. Tefragonal, sistem Sin. Sistem pătratic. V. sub Sistem cristalin. 4. TefraiodpiroS [TeTpaHQAOirapoJib; tetra-iodopyrrol; Tetraiodpyrrol; tetraiodo-pyrrole; tetrajodpirol]. Chim., Farm.: JC——CJ Pulbere cristalină, galbenă sau gal- II II benă-brună, fără miros, insolubilă ^ ^CJ în apă, solubilă în alcool, în eter şi în oleuri fixe. H Tetraiodpirolul e un succedaneu al iodoformului. Sin. lodol, Piroltetraiodat. 5. îefralină [/reTpajlîiH; tetraline; Tefralin; te-traiin; tetralin]. Chim.: Tetrahidronafta|ină,cu ^ p. f. 206°. Se prepară CH. HC I II 1 HCV VCV yCH2 \/ H H2 prin hidrogenarea naftalinei. E întrebuinfată ca solvent şi carburant, ca disolvant de absorpfie a gazolinei din gazele de sondă, în procedeul Bregeat, la deparafinări de uleiuri în amestec cu acetona, etc. g. TeframefiKendiamină. V. Putresceină. ?. Tefranifromefîlanîlină [TeTpaHHTpoMeTHJi-aHHJIHH; tetranitromethylaniline; Tetranitrome-thylanilin; tetranitromethylaniline (tetryl); tetrani-frometilanilin]. Chim.t Expl.: Substanfă care se prezintă N(CH3)2 în cristale galbene deschise, I cu p. t. 112°, solubile în apă. E un exploziv foarte pu- o2N— C C-N02 ternic, sensibil la şoc sau | || la amorsă. Se întrebuinfează HC CH ca exploziv de amorsaj sau la încărcarea detonatoarelor. Nu poate fi utilizat la încăr- (sjo2 carea proiectilelor, a grenadelor sau a bombelor, deoarece nu prezintă siguranfă la loviri sau la şocuri brusce (cum este şocul primit de proiectil în gura de foc). Sin. Tetril. 8. Tefrastil [TPTpaCTHJib; tetrastyle; viersău-liger Tempel; tetrastyle; negyoszlopos templom]. V. sub Templu. 9. TefraSermă[cpeAHHH TeMnepaTypa neTbi-pexMeceHHoro BereTaiţHOHHoro nepHOtfa; te-tratherme; mittlere Temperatur wăhrend der Ve-getations Jahreszeit; mean temperature during the vegetafion season;tetraterm]: Media temperaturilor în cursul celor patru luni de vegetafie: Mai, Iunie, Iulie şi August. Tetraterma dă indicafii asupra condifiunilor de temperatură necesare vegetafiei lemnoase. 10. Tefraveefor: Sin. Cuadrivector (v,). iî. ~ de univers: Sin. Cuadrivector de univers (v. Cuadrivector). 12. Tefrazină [TeTpa3HH; tetrazine; Tetrazin; tetrazine; tetrazinek]. Chim.: Fiecare dintre azinele he- N—N terociclice cu patru atomi de f-j(^6 1 2 B^CH \: N = N 1, 2, 4, 5-letrazină azot şi doi atomi de carbon în ciclu. Cea mai importantă e 1, 2, 4, 5-tetrazina, care se prezintă sub formă de cristale roşii-violete, cu p. t. 99°, şi cari, prin încălzire, explodează. Prin reducere cu hidrogen sulfurat se obfine dihidro-tetrazina incoloră. Formează baza unor materii colorante. 13. Tefrazol, 1-2-3-4- — [TeTpa30Jib 1-2-3-4; tetrazol; Tetrazol; tetrazol; tetrazol]. Chim.: Combinaţie heterociclică, conţinând în ciclu patru atomi de azot, un atom de carbon şi două duble legături. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p. t. 156°, solubile în apă şi în alcool. E un | acid destul de puternic. Prezintă tautomerie. Cu j metalele grele dă săruri, sărurile formate cu mercur i fiind explozive la cald. Sin. Pyrro-app'-triazol. i. Tefril. V. Tetranitrometilanilină. j Tefrodă [jiyneBafl (ajieKTpoHHaa) JiaMna;j tetrode; Tetrode; tetrode; tetroda]. Fiz.: Tub | electronic cu vid înaintat, care confine, afară de! catod şi anod, două grile. Prin folosirea tetro- j delor bigrile s'a urmărit să se mărească coeti- i cientul de amplificare, să se reducă rezistenfă filament-anod şi să se reducă tensiunea anodică. în tetroda cu grilă-ecran, grila cea mai apropiată de anod capătă în mod obişnuit o tensiune pozitivă constantă (aproximativ jumătate din tensiunea anodică). Ea are rolul de ecran electrostatic între grila de comandă şi anod. V. sub Tub electronic. s. Teu [TpofiHHK; joint â te; T-Stiick; T-pipe, tele, tee piece; T-darab], Tehn.: 1. Fiting în formă de T, la care una sau ambele ramificafii pot fi drepte sau curbe (teu cu ramificaţii curbate), ramificafia T, . Teu de fonta, cu flanşe, penfru conducfe de presiune. folosit pentru trasarea lucrează îa planşetă. zmzzzzn] T«u es cap compus din două piese suprapuse. c \ I. Teurî pentru fevi metalice, a) teu egal, cu mufe; b) teu excentric, redus, cu mufe; c) teu egal, cu mufă şi cu filete exterioare şi racorduri olandeze, pentru presiune înaltă; d) teu egal, cu ramificaţie la 45°, cu flanşe, pentru presiune înaltă. putând fi perpendiculară sau înclinată fafă de axa celorlalte două intrări (teu drept, respectiv teu cu ramificaţie la n°). Teul poate avea cele trei intrări filetate la interior sau la exterior, sau (de ex. în cazul presiunilor înalte) echipate cu flanşe; uneori se folosesc teuri cu racord pentru teavă nefiletată, sau cu racord olandez, la una sau la mai multe intrări. Intrările pot avea acelaşi diametru sau diametri diferifi (teu egal, respectiv teu redus). Teul poate avea axele celor două intrări paralele coaxiale sau anaxiale (teu excentric), (v. fig./; v. şi planşa sub Fitinguri, fig. 35"‘41). — 2. Piesă fasonată (v.), de fontă, de ofel, asbest-ciment, bazalt, beton, etc., pentru canalizări, compusă dintr*un corp tubular scurt (care se asamblează cu piesele adiacente ale conductei principale), din care se ramifică perpendicular un tub scurt, pentru derivafie (v. fig. II). Organul de legătură cu piesele adiacente poate fi o flanşă sau, uneori, o mufă. 4. [pSHCIHH- Ha; te; Reiljschiene; T-square, drawing rule; T-rajzsinl. 3. Tehn., Desen: Instrument d@ desen în formă de liniilor paralele, când se E compus dintr'o riglă de desen, care are îmbinată la o extremitate o piesă scurtă, perpendiculară pe ea (numită cap), şi care alunecă de-a* lungul marginii planşetei (v. fig.). Uneori, capul teului e constituit din două piese suprapuse, dintre cari una se poate roti în jurul axei unui şurub de blocare; acest cap dă posibilitatea de a trasa linii paralele, înclinate fafă de marginea planşetei. — Se confecfionează din lemn (în special din lemn de păr) sau din mase plastice (de ex. din ebonită, din celuloid, plexiglas). s. Tey [xiOOaAOHHOS T; te d'atterrissage; Landungs-T; landing-T; leszâllâsi T]. 4. Nav. a.: Indicator în formă de T, aşezat pe aerodrom, într'un loc degajat, pentru a indica direcfia şi sensul vântului. Teul pentru sborul de noapte e iluminat şi se numeşte „teu luminos". 6. T 7. Teyga [eepxHafl naJiy6a; ga-iflard d'avant; Vorderdeck; forecasile; elulso fedelzet]. Nav. m.: Puntea cea mai dinainte şi mai ridicată a unei nave, de dimensiuni mai mari, care formează partea de sus a provei şi pe care sunt instalate vinciul ancorei, babalele, stopele lanfului ancorei, etc. 929 în general, formează acoperişul cabinelor echipajului, când el locueşte la provă. V. şi sub Suprastructură de navă. 1. Texoprint [TenconpHHT; texoprint; Texo-print; texoprint; texoprint]. Arte gr.: Procedeu de obfinere a unui diapozitiv fotografic după o formă de tipar înalt, pentru pregătirea unei forme de 'tipar plan sau de tipar adânc, prin fotografierea directă a formei de tipar înalt. în acest scop, forma de tipar înalt se stropeşte cu un lac negru, mat, i se şterge suprafafa cu un tampon, pentru ca floarea literelor să apară albă strălucitoare pe un fond închis, şi se fotografiază în lumină difuză. Pe filmul fotografic se obfine o imagine pozitivă a textului, negru pe un fond alb, care poate fi copiată direct pe placa de zinc sau pe hârtie pigment. 2. Text [TeKCT; texte; Text; text; szoveg]. 1. Gen.: Partea unei lucrări scrise sau tipărite, care cuprinde comunicarea propriu zisă, în opozifie cu titlurile, comentariile, observafiile, etc. 3. Tex! [T6KCT; gros Parangon, corps vingt; Text; two-line Long Primer; text betunagysâg]. 2, Arfe gr.: Literă cu corpul de 20 de puncte tipografice. — Sin. Secunda. 4. Text [TeKCT; texte; Satz; plain-matter; text], 3. Arte gr.: Partea unei forme de tipar, compusă numai din litere şi din semne tipografice, fără ilustraţii şi fără titluri. Din punctul de vedere tipografic, textele se clasifică atât după genul lucrării (de ex. text obişnuit, pentru lucrările în proză, text dramatic, text în versuri, etc.), cât şi după particularitatea culegerii (de ex. text simplu, dacă e cules cu acelaşi corp şi cu acelaşi caracter de literă; text amestecat, dacă e cules cu litere de caractere şi corpuri diferite, etc.). s. Textil,fir ^[TeKCTHJibHaanpH}Ka;fiHextile; Textilfaser; textile yarn; textiifonâl]: Fir subţire, mai mult sau mai pufin cilindric, cu lungime oricât de mare, rezistent şi elastic, care se obfine prin asamblarea şi răsucirea (filarea sau toarcerea) fibrelor textile. Firele au rezistenfă şi elasticitate suficiente pentru a putea fi înnodate, depănate (mo-sorate, bobinate), fesute, tricotate, împletite, etc. Firele se caracterizează prin următoarele elemente: compozifie (fie din fibre de un anumit fel, fie din amestec de fibre diferite); finefă, grad de umiditate, rezistenfă, elasticitate, afinitate fafă .de coloranfi, torsiune, alungire, care e maximă la fibrele artificiale (alungirea fibrelor de ca-zeină este de 50%) şi minimă la fibrele liberiene (alungirea inului este de 2"-4%); uniformitate, adică grosime invariabilă pe toată lungimea; regularitate, adică rezistenfă la rupere invariabilă, când firele sunt supuse la întindere; direcfia de aplicare a răsu-citurilor (v. fig.), care poate fi spre dreapta (torsiune Z) sau spre stânga (torsiune S); a-gregare,care caracterizează firele multiple (afele). Firele se obfin prin filare (v. Maşini de filat). 6. Textila, fibră Ind. text. V. Fibră textila. 7. ţesătură ~ [TeKCTHJibHbie TKaHH; tissu textile; Textilgewebe; textile fabrics; textilszovet]: Corp fibros, plan sau tubular, care se obfine prin feserea la războiu a firelor dispuse în două sisteme perpendiculare unul pe celălalt: urzeala, formată dintr'un sistem de fire paralele, cu lungimea egală cu lungimea fesăturii — şi bătătura, formată trecând un fir, într'o anumită ordine, printre firele urzelii, perpendicular pe acestea. 8. Textură [CTpoeHHe; texture; Gefiige; tex-ture; textura]. Gen.; Structura considerată ex-cluziv din punctul de vedere al dispozifiei spafiale. y. Texîura lemnului [cTpyKTypa apeBecHHbi; texture du bois; Holztextur; wood texture; faszo-vezet]. Silv.: Raportul dintre lăfimea zonei lemnului târziu şi lăfimea inelului anual, la un lemn eterogen. io. Textura rocelor [CTpoeHHe popHbix nopofl; texture des roches; Gefuge der Gesteine; rock structure; kozet textura]. Geo/.: Raporturile de dispoziţie în spaţiu a mineralelor din constituţia rocelor. Textura, ca şi structura rocelor, e determinată de condifiunile de cristalizare a mineralelor în topitura magmatică, iar în parte, şi de compozifia chimică a magmelor. în magmele mai acide, cari sunt vâscOase, mineralele formate se mişcă mai greu decât în magmele bazice, mai fluide. Textura rocelor depinde şi de presiunile suferite de roce în timpul consolidării lor. Tipuri mai importante de textură: Textură amigdaloidă: Textură caracterizată prin vacuole umplute cu minerale secundare (calcit, zeolifi, calcedonie, etc.). Textură fluidală sau de curgere: Textură caracterizată prin dispozifia cristalelor paralel cu suprafafa curenfiior de curgere a magmelor sau a lavelor. Se observă mai ales la unele roce eruptive, efuzive, consolidate la suprafafă (de ex. trahite, porfire, riolite). Textură masivă sau compactă: Textură caracterizată prin faptul că în masa rocei nu se observă nicio orientare a cristalelor cari compun roca, E caracteristică pentru masivele intruzive, puse în loc după fazele principale de cutare a sistemelor muntoase. Textură orbiculară: Textură rezultată prin depunerea concentrică, în pături succesive, a mineralelor constituente ale rocei, feldspafi şi amfi-boli. Apare la unele roce de profunzime (de ex. dioritele orbiculare din Corsica). Textură scoriacee: Textură caracterizată prin numeroase goluri inegale, cu perefi groşi în masa rocei. Se observă la unele lave vulcanice* Textura sferolitică: Textură caracterizată prin desvoltarea unor cristale fibroase, în direcfii radiare. Apare în condifiuni de viscozitate mare a magmei. — Sferoliteie se pot forma din concreşteri de cuarf şi ortoză. Când cristalele dispuse radiar sunt de feldspat plagioclaz, în rocele bazice, textura se numeşte variolitică. Rocele metamorfice pot prezenta următoarele tipuri de structură: a b Fire textile cu răsu-cituri spre dreapta şi spre sfânga. a) fir răsucit spre stânga; b) fir răsucit spre dreapta. 59 930 Textură cataclastică: Textură întâlnită la rocele metamorfice şi eruptive, sdrobite prin efectele presiunilor tecton ce. Textură gneissică: Textură caracterizată prin alternante paralele de benzi şistoase şi de benzi granulare. Textură rubanata: Taxtură caracterizată prin dispoziţia sub formă de benzi paralele a elementelor componente (de ex. amfibolitele rubanate din cristalinul autohton din Valea Jiului). Textura şistoasă: Textură în care mineralele constitutive ale rocei sunt dispuse mai mult sau mai puţin paralel cu un plan, după care roca se desface în foi subţiri. 1. Textură [3THhreTKa; texture; Textur; texture; textura]. Arfe gr.: Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâşie sau de bilet, executat adeseori pe hârtie gumată, care se lipeşte într'o lucrare gata tipărită, acoperind pasaje cari trebue rectificate. 2. Texuri, cuie ~ [miTHJlbKH; semences; Tăcks; tacking nails; teksz, szeghegy]. Ind. piei.: Cuie de dimensiuni mici, de formă specială, folosite la fixarea pieselor cari intră în componenţa încălţămintei. Texurile se fabrică din sârmă şi sunt de trei tipuri: ascuţite (de mână), cu tijă pătrată (boante) şi cu t jă rotundă (de maşină). Texurile se indică prin lungimea lor în milimetri. Texurile ascuţite se folosesc la confecţionarea manuală a încălţămintei; au un vârf ascuţit şi o tijă neregulată (v. fig. 1 şi 2). Lungimea lor variază dela 6—20 mm, grosimea dela 1,0—1,4 mm şi greutatea, dela / 2 3 4 5 6 7 Texuri. ») şi 2) texuri ascuţite, folosite la confecţionarea manuală a încălfămintei; 3) şi 4) texuri cu tija pătrată, folcsite la trasul mecanic pe calapod; 5) şi 6) texuri cu tija rotundă, fclositi la fixarea fefelor de branfuri; 7) texuri cu capul îngroşit. 0,047”*0,307 kg pentru 1000 de bucăţi. Texurile cu tija pătrată sunt mai rezistente; ele se folosesc deci la t.asul mecanic pe calapod al încălţămintei, iar cele nrai lungi se folosesc la fixarea diferitelor piese (tălpi, branţuri, etc.). După asamblarea pieselor, aceste texuri se scot. Lungimea variază între 8 şi 20 m.n, diametrul capului, între 2,6 şi 3,8 mm şi greutatea, între 0,048 şi 0,185 kg pentru 1000 de bucăţi. Texurile cu tija rotundă (de maşină) sunt folosite la fixarea feţelor de branfuri la sistemele de tăpuire cu cusătură prin branf, prin lipire şi cu rama fixată cu scoabe (v. fig. 5 şi 6). Lungimea texurilor cu tijă rotundă variază între 6 şi 18 mm; grosimea, între 1,0 şi 1,2 mm şi greutatea, între 0,037 şi 0,160 kg pentru 1000 de bucăţi. Pentru unele operaţ-uni, ca prinsul vârfului sau Irasul de călcâiu, se folosesc cuie texuri cu capul îngroşat, care rezistă mai bine la loviturile ciocanului maşinii (v. fig. 7). — Sin. Tecsuri, Cuie* tecsuri. s. T.-Gas: Amestec neexploziv de 10 părfi oxicf de etHen şi o parte bioxid de carbon, întrebuinţai ca deparazitant. (N.C.). 4. Thalenit [TaJieHHT; thalenite; Thalenit; tha-lenite; thalenit]. MineraK: Y2Si207. Silicat de ytriu„ natural, cristalizat în sistemul monocl.mc, asociat cu alte minerale de ytriu. s. Thaneţian [TeHeTCKHft flpyc; thanetien; Thanetian; Thaneţian; thanetiân]. Geo/.: Etajul mediu ai Paieocenului, caracterizat pr»n prezenfa fosilelor: Cucullaea, Crassatina, Venericardia pec-tuncularis şi Ostrea belîovacina. e. Thenard, albastrul lui ~ [TaHapoBan CHHbS* bleu deT.;T. Blau;T. blue;T-kek]. Chim. CoO.A'803. Combinafie a oxidului de cobalt cu alumina; are o coloare albastră caracteristică. Se poate prepara* prin calcinarea oxidului de aluminiu cu o sare de cobalt. Această reacfie serveşte, în Chimia analitică, la recunoaşterea aluminiului şi a cobaltului. 7. Thenardif [TeHapAHT; thenaroite; Thenardit; thenardite; thenardit]. Mineral.: Na2S04. Sulfat anhidru de sodiu, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,65. Se găseşte sub formă de cruste, în unele soluri, curo şi ca produs de exalafie, în unii vulcani. 8. Thermal unit. V. British thermal unit. 9. Thermit. Mefl.: 1. Aliaj de antifricţiune per bază de pîumb, cu 14---16% st'biu, 5"*7% suif* 0.8--1,2% cupru, 0,7-"1,5% nichel, 0,7*”1,5% cadmiu şi 0,3—0,8% arsen. (N. C.).— 2. Sin. Termit. (v.)» io. Thefys, marea ~ [TeTHC; Grande Mediter-ranee; Tethys; Thetis sea; Tethys tenger]. Gec/.: Marea alungită în sensul ecuatorului, de pe amplasamentul actual al catenei Himalaia-Alpi, din care, după formarea sistemului alpin-capatic-caucazian-himalaian, a rămas numai porţiunea occidentală, Mediterana de astăzi. Istoria acestei mări vechi începe din Carbonifer şi se urmăreşte până în Terţ ar. n Thiel, procedeul Berfrand-~. Mefl. V. Ber-trand-Thiel, procedeul ~ Thiel. 12. Thiessen, formulele lui ~ [(|)opMyJibi THC( eHa; formules de T.; T. Formeln; T.'s formulae; T-kep|etei]. Mefeor. V. sub Vaporii de apă din. atmosferă. *3. Tholeiif [TOJieHT; thcleiite; Tholeiit; t^o-leiite; toleiit]. Mineral.: Melafir cu sau fără olivin, având structură intersertală. 14. Thomas, convertisor V. Convertisor bazic Thomas. 15. cuptor Sin. Convertisor bazic Thomas (v.). ie. Thomas, făină V. Făină Thomas. 17. Thomas, procedeul ~ [t0M3CC0BKhh npo-iţecc nojiyMenuH CTajin; procede T.; T. Ver-fahren; T. process; T. eljârâs]. Mefl.: Procedeu de obţinere a oţelului prin afinarea fontei fos-foroase în convertisorul bazic Thomas (v.). Fonta 931 fntrebumfată ca materie primă (fontă Thomas) e o fontă brută, albă sau pestriţă, cu conţinut mare în fosfor (1 ,5—2,5%), cu 3,0—3,5% carbon, 1,2-2,0% mangan, mai pufin decât 0,10% sulf, şi cu confinut foarte mic (0,2—0,7%) în siliciu (pentru a evita atacul căptuşelii bazice a cuptorului de către bioxidul de siliciu care s’ar forma). Afinarea se face prin oxidare; agentul oxidant e aerul, care e insuflat la baza convertisorului, străbate încărcătura acestu'a, formată din fontă lichidă şi var ars, proaspăt (15—20% din greutatea fontei), oxidând în prima perioadă fierul (care e în cantitatea cea mai mare) şi — prin intermediul oxdului de fier — siliciul şi manganul. Din cauza confinutului mic în si.iciu şi a reacfiilor slab exotermice de oxidare a menganului şi a fierului, temperatura băii nu se ridică. Perioada a doua, de oxidare completă a carbonului (decarburarea), durează două minute pentru fiecare procent de carbon oxidat; reacfia de oxidare a carbonului fiind endotermică, temperatura scade, iar baia devine vâscoasă. Perioada a treia, de oxidare a fosforului (defosforarea), în care insuflarea de aer e mai puternică, începe când carbonul e oxidat în întregime, fiindcă altfel acesta ar refos-fora baia (5C + P205 = 2 P + 5 CO). Reacfia de oxidare a fosforului fiind puternic exotermică, temperatura creşte, sgura devine fluidă şi varul, CaO, se combină cu oxidul de fosfor, P205, dând fosfatul fricalcic, (P04)2 Ca3, care se ridică în sgură şi care *— măcinat — devine făina Thomas. |nsuflarea aeru'ui se opreşte în momentul aparifiei unui fum roşiet’c, semn că oxidarea fosforului e terminată şi că a început oxidarea fierului. Defosforarea durează 3—5 minute. Desulfurarea se face concom tent. Sgura fosforoasă se îndepărtează pr>n inclinarea convertisorului; apoi se evacuează ofelul în oala de turnare, în care se fac desoxidarea (reducerea oxizMor de fier) şi alierea, pentru obfinerea compozifiei dorite. A ierea nu se face în con-vsrtisor* deoarece substanfele de aliere cari confin carbon (fontă-oglmdă seu feromangan), ar readuce în ofel fosforul din sgură. Operafiunea în convertisorul Thomas durează 13---15 minute; procedeul e răspândit în reg:umle în cari cuptoarele înalte lucrează cu minereuri cu un confinut mare în fosfor. t. Thomsenolii [TO.vceHOJiHT; thomsenolithe; Thomsenolith;thomseno ite;thomszenolit]./VTnera/.: CaNaAIF6 • H20. Fiuorură dublă de calciu, aluminiu şi sodiu, naturală, asociată uneori cu criolit. Se aseamănă din toate punctele de vedere cu pach-nolitul, de care se deosebeşte numai prin faptul că este optic negativ, iar pachnolitul e o tic pozitiv. Ambele se prezintă sub formă de prisme subfiri, monodinice. 2. Thomson, efectul V. Efectul Thomson, s. Thomsoni! [tomcohht, komotohht; thom-son'te ; Thomsonit ; thomsonite ; thomszonit]. Mineral.: NaCa2AI5Si6O?0.6H2O. Sil;cat hidratat de calciu, sodiu şi aluminiu, natural. Face p3rte din grupul zeolifilor calcosodici. Se prezintă sub 'orrnă de prisme rombice, «vărgate, în agregate rotunde sau în formă de cruce, de coloare albă, cenuşie, galbenă sau roşie. 4. Thoran. Meii.: Metal dur cu carburi metalice, turnat (v. sub Carburi, metale dure cu ~ metalice turnate), constituit din carbură de wolfram şi din câteva procente de carbură de molibden (N.C.) 5. Thorotungsiit [TopoTyHrcTHT; thorotungsti-te; Thorotungstit; thorotungstite; thorotungsztit]. Mineral.: (ThOai Ce2Os, Zr02). H20 4- 2 WOs. HâO. E un produs de desagregare a scheel tului. 8. Thorîveiîit [TopTBeHTHT; thortveitit; Thortvei* tit; thortveitite; thortveitit]. Mineral.: Sc2(S»207). Silicat de scandiu, natural, care se prezintă sub formă de cristale mari, prismatice, monoclinice, verzi-murdare până la negre. 7. Three, navă ~ islands [cy^HO TpexocTpoB-Horo THfia; navire three isiands; Three Islands-Schiff; three islands boat; three islands-hajo]: Navă cu trei suprastructuri. V. Navă cu punte cu pufuri, sub Navă comercială. s. Thuringian [TiopHHrHTOBaH nopojţa; thu-ringien; Zechstem; Thuringian; thuringian], Geo/.: Subdiviziunea superioară a Permianului, caracterizată prin conglomerate -n bază, şisturi cuprifere cu Palaeoniscus, calcare dolomitice, şi care cuprinde zăcămintele cu săruri de potasiu din Germania. o. Thuringit [TypHFrHT; thuringite; Thuringit; thurngite; thuringit]. Mineral.: Varietate de dorit (v.), foarte bogată în fier, de coloare verzuie-negricoasă; formează zăcăminte de fier exploatabile. 10. Ticmină: Sin. Vitamina B* (v.). 11. Tiazol [THa30Ji; thiazole; Thiazol; thiazol; tiazol]. Chim.: C3H3N*S. Fiecare dintre substanfele chimice organ ce heterociclice, confinând un ciclu de cinci atomi, şi anume trei de carbon, unul de azot şi unul de sulf, şi două duble legături conjugate. 1-3 tiazolul e un lichid cu p. f. 116,8°. Are caracter aromatic şi proprietăfi asemănătoare cu cele ale piridinei. Se poate prepara din clor-acetaldehidă şi tio'ormamidă. Un derivat al său, benztiazolul, serveşte la prepararea unor materii colorante cianinice. Un alt derivat, mercaptobenz-tiazolul, serveşte ca accelerator la vulcanizarea cauciucului. O sare cuaternară a tiazolului, aneu-rina sau vitamina B1 (v. Vitamine), e singurul derivat al tiazolului, găsit până în prezent în natură. i*. Ticu, stratede ~ [njiacTbi T«Ky; couches de T.; T. Schichten; T. strata; T. retegek]. Geo/.: Argile roşii, cărămizii, cu intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri roş i, verzui sau albie oase. La partea superoară se desvoltă argile n:sipoase, masive, fosilifere, nisipuri cu intercalafii de lignit exploatabil. Reprezintă partea inferioară a Chattianului (Ol'gocenu'ui superior) din basinul Transilvaniei, ia. Tiefdruck: Sin: Tipar adânc (v.) şi Calcogrcfe. 14. Tieir amil [THfMaHHHT; tiemannite; Tieman-nit,t:emannite; t emann't]. Mineral.: HgSe. Seleni-ură de mercur, naturală. Se prezintă sub formă de cri: tale mici, cubice sau tetraedrice, sau de agregate cenuşii închise, cu duritatea 2,5 şi gr. sp. 7,1— 8,5. 59 932 1. Tîfan. Pisc.: Plasă de pescuit, folosită la adâncime mică şi în ape cu maluri joase. E o simplă aripă de năvod. (V. fig. sub Năvod). 2. Tifon [Tafi^yH: typhon; Taifon; typhon; taifun]. Meteor. V. sub Perturbaţii atmosferice. s. Tifon [Mapj]H; gaze; Gaze; gauze; gez]. Ind. text.: Ţesătură hidrofiiă de bumbac, rară, întreb-uinfată la confecţionarea feşiîor şi a compreselor penfru uzul medical. Ţesătura are legătura simplă (legătură pânză) din fir nr. 40, cu desimea de 12/11 fire pe centimetru, având lăfimi cuprinse între 33 şi 120 cm. Ţesătura crudă e supusă operaţiunilor de descleit, albit şi degresai Se taie în feşi lungi de 5 şi de 10 m, cu diferite lăfimi: 4, 5, 8, 10, 12, 15 şi 20 cm, sau în pătrate de diferite mărimi (comprese), cari se sterilizează după confecfionare. 4* Tighel. V. Presă de imprimat, plană 2. s. Tighel [cTpOHKa; piqure, arriere-point; Step-pen, Hinterstich; backstitch; visszaolto varrat]. Ind. fexf.: Cusătură dreaptă, executată cu maşina de cusut, care rezultă din împletirea firului superior cu cel inferior. Se foloseşte la asamblarea pieselor componente ale unui produs de îmbrăcăminte, la cusături de margine, etc. e. Tijă [cTepîKeHb, ihtqk; tige; Stânge, Spin-del; bar, rod; rud, orso], Tehn.: Bară cu secfiune circulară, care face parte, ca organ de legătură, dintr'un sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv), şi care e solicitată, în principal, la întindere şau la compresiune şi, uneori, la torsiune. Tijele se confecfionează, de obiceiu, din metal (ofel), şi au diametrul foarte mic în raport cu lungimea lor. Exemple de tije: 7. ~ de ancoră. Nav. m.: Sin. Fus de ancoră V. Fus. 8. ~ de ghidare [HanpaBJiniomaH Tara; tige de guidage; Stift, Fuhrungsstift; guide rod; vezeto rud], Metl.: Dispozitiv de fixare a pozi-fiei relative corecte a două cutii de formare, constituit dintr'o tijă care are o extremitate cu o Tije de ghidare, la cutii de formare. t) şi 2) cutia de formare inferioară, respectiv superioară; 3) model; 4) tijă de ghidare cu mâner; 5) tijă asamblată cu urechea cutiei de formare inferioară. uşoară conicitate, care se petrece prin urechile cutiilor, iar cealaltă, în formă de mâner profilat, mâner în unghiu, mâner cu ochiu, etc. (v. fig.). Uneori, tija de ghidare poate fi asamblată cu urechea uneia dintre cutii. Sin. Spin de ghidare, Cuiu de ghidare, Şfift de ghidare. o. ~ de piston [uitok nopniHfl; tige de, piston; Kolbenstange; piston rod; dugattyurud]. Mş.: Tija de legătură dintre discul unui piston şi organele (cap de cruce, piesă de articulaţie) ale unui mecanism (mecanism motor, mecanism de frână, etc.). Tija conduce şi susfine pistonul în cursa sa. Conducerea se realizează prin cutii de etanşare, cari asigură etanşeitatea cilindrului. Legătura dintre discul pistonului şi tijă se face prin presare la cald şi se asigură prin strângere cu o piulifă sau prin nituire (ia pistoane fără contratijă), pentru a nu slăbi sub efectul solicitărilor mari şi alternative. 10. ~ de sertar [ihtok 30Ji0THHKa; tige de tiroir; Schieberstange; slide rod; tolattyurud]. Mş.:. Tija de legătură dintre corpul sertarului şi distribufia exterioară a unui motor cu abur. Serveşte la susfinerea şi la conducerea sertarului cilindric sau plan. Conducerea tijei se realizează prin cutii de etanşare, ca să asigure etanşeitatea camerei de distribufie. La sertarele cilindrice, tija sertarului trece prin cele două discuri de sertar, asigurarea legăturii fiind realizată prin piulifă de strângere şi prin pene de strângere. 11. ~ filetată [xoflOBon bhht, uitok bhhto-BOft; vis, arbre filete; Schraubenspindel;! screw spindle; csavarorso], Tehn.: Tijă filetată pe întreagă lungime sau pe o parte din lungime. Pe filetul tijei se poate deplasa o piulifă care e în legătură cu o pârghie de acfionare. Deplasarea piulifei se realizează printr'o pârghie sau cu o roată de mână. Tijele filetate se folosesc la diferite maşini de lucru, pentru comanda unor mecanisme, la frâna de mână a vehiculelor de cale ferată, etc. 12. ^supapei: Sin. Coada supapei. V. sub Supapă. ia. Tilasif [THJiaCHT; tilasite; Tilasit; tilasite; ti Iezit}. Mineral.: Ca, Mg [ F | As04 ]. Arseniai fluorifer de calciu şi magneziu, natural, cristalizat în sistemul monoclinic, de coloare cenuşie până la violetă sau verde. 14. Tildă [THJlb/ţa; tilde; Tilde; tilde; tilda, hullâmvonal]. Gen.; Simbolul grafic E folosit în Matematice, cu înfelesul de: asemenea sau de: proporfionalitate; în textele de dicfionare, de vocabulare, lexicoane şi enciclopedii, ca semn de repetare a termenului principal; ca accent aplicat unor litere, în grafia anumitor limbi; în muzică, pentru apogiatură. 15. Tilleyif [THJlJieHT; tiileyite; Tilleyit; tilleyite; tilleit]. Mineral.: Ca2Si04 . CaC03. Silicocarbonatde calciu, natural, care se prezintă sub formă de agregate albe monoclinice. ie. Tiloză [THJiosa;tylose; Tylose; tylosejtiloza]. Chim.: Esterul metilic al celulozei. Se obfine prin tratarea celulozei cu hidroxid de sodiu şi sulfat de metil. Serveşte ca apret în industria textilă şi la fabricarea unor lacuri, cum şi ca umplutură în săpun, căruia îi măreşte puterea de spumare. — Sin. Methocel. 933 î. Timbru [TeM6p; timbre; Klangfarbe; tone quality; hangszin]. Acusf.: Proprietatea unui sunet de a produce o sensaţie auditivă diferită de cea produsă de un alt sunet, de aceeaşi frecvenfă fundamentală şi de aceeaşi intensitate, dar emis de un alt instrument. Timbrul unui sunet depinde de numărul, de frecvenfele şi de intensităfile relative ale sunetelor superioare cari însofesc sunetul fundamental, dar nu e influenfat de diferenţele de faze dintre vibraţiile corespunzătoare acestor sunete, diferenfa dintre frecvenfele lor fiind destul de mare pentru ca să nu apară interferenţă. — (în alt sens se numeşte timbru însăşi calitatea specifică sensafiei de sunet, care permite să se deosebească sensafiije produse de sunete de aceeaşi frecvenfă fundamentală şi de aceeaşi intensitate, dar emise de instrumente diferite). 2. Timbru, placă de V. Placă indicatoare a căldării de abur. 3. Timbrul căldării de abur [HOMHHaJi&HOe jţaBJieHHe napoBoro KOTJia; timbre de pression de la chaudiere â vapeur; Dampfkessel-Nenndruck; steam boiler nominal pressure; gozkazân-nevle-gesnyomâs]. Mş. term.: Presiunea nominală (presiunea de serviciu maximă admisibilă) în cilindrii unei căldări de abur, în funcfiune de care se proiectează căldarea. Ea se deosebeşte de presiunea de regim a acesteia, adică de presiunea (mai mica sau cel mult egală cu timbrul căldării) într'un anumit regim de funcfionare al căldării. La căldările fără cilindri, se consideră drept timbru al căldării presiunea maximă admisă la robinetul de ieşire al supraîncălzitorului de abur, mărită cu 10%, pentru a finea seamă de pierderile de presiune admise în supraîncălzitor. Timbrul căldării se înscrie pe placa de timbru, care se montează direct pe un perete al căldării de abur. 4. Timină [thmhh; thymine; Thymin; thymine; ihimin]. Chim.: De- nh CO rivat âl pirimidinei. OC^ ^C________CH Timina e o bază care \ # 3 intră în constituţia aci- ^H CH zilor nucleici. Se obţine prin hidroliză totală a şcidului desoxi-ribonucleic. 5. Timinoză [thmhhos; thyminose; Thy-minose; fhyminose; timinoza]. Chim.: 2-desoxi-d-riboză. Pen-toză, component principal al acizilor nucleici. Acidul timo- cj-|2 nucleic conţine timinoză, spre | deosebire de acidul zimo-nu- HC—OH cleic, care conţine d-riboză. I 6. Timken, instrument ^[anna- OH paT HMKeHa; appareil T.; T. Ap-parat; T. apparatus; T. keszulek]. Ind. petr.: Instrument cu ajutorul căruia se măsoară rezistenfă peliculelor de uleiuri şi de unsori (în special a celor cari se folosesc la rulmenfi şi la paliere cu sarcini mari), prin măsurarea coeficientului de frecare în condifiuni variabile de presiune, de vitesă unghiu- CH—OH I CH2 O Iară a arborilor pe cari sunt aplicate peliculele şi de temperatură. Instrumentul se compune dintr'un ax orizontal cu velă, cu turafie reglabilă, care poate fi frânat cu ajutorul unui dinamometru şi al unor piese speciale de rodaj, confecfionate din materiale etalon, Temperatura se poate menfine constantă, cu un dispozitiv special. Determinarea rezistenfei peliculei de uleiu, cu care e uns axul, se face încărcând pârghia di-namometrului cu greutăfl, până când filmul de uleiu se rupe. Se măsoară lărgimea benzii de rodaj şi se calculează presiunea de rupere a filmului, în kgf'cm2. 7. Timoi [THMOJl; fhymoi; Thymoi; thymol; timol]. Chim.: 3-metil- QH 6-isopropil - fenol, p. t. | 52° , p. f. 232°. Se gă- H seşte, alături de cimen, (CH3)2HC-în uleiul de „cimbru adevărat" sau de lămâioară (Thymus vulgaris) şi în 'CHs alte uleiuri eterice. Sin- I tetic, se prepară din me- ^ tacrezol şi clorură de isopropil la —10°, în pre^ zenfa clorurii de aluminiu. 8. Timonă [niTypBaJibHoe Kojieco; roue dy gouvernail; Steuerrad; steering wheel; kormâny-kerek]. Nav. m.: Roată simplă, dublă sau triplă, de lemn sau de metal, având cavile de lemn, cu ajutorul cărora se manevrează cârma. Cavija, care stă vertical când cârma se găseşte în pozifia 0°, are un inel de alamă. Timonele duble şi cele triple se folosesc pe navele mari, pentru manevra cârmei cu brafele. 9. Timonerie [pyjieBaa pyftKa; timonerie; Ruderhaus, Steuerhaus; wheel-house; kormâny-hâz]. Nav. m.: Suprastructură de lemn sau metalică, folosită pentru protecfiunea aparatului de guvernare şi a timonierului, pe bordul unei nave. Timoneria e dispusă astfel, încât să se obfină 0 vizibilitate bună spre provă şi spre pupă. 10. Timonerie de frână. V. Frână, timonerie de 11. Timonier [pyjieBOH; timonnier; Rudergăn-ger; helmsman, steerman; kormânyos], Nav. m Marinar, la bordul unei nave de mare, însărcinat cu supravegherea şi finerea drumului la cârmă şi cu transmiterea semnalelor pentru legătură, atât în interiorul navei, cât şi cu alte nave sau cu coasta. Timonierul de fluviu se numeşte câr-maciu (v. Cârmaciu 1). 12. Timp [BpeMH; temps; Zeit; time; ido]. 1. Gen., Fiz.: Formă de existenfă a materiei, existând obiectiv, adică independent-de conştiinfa şi de voinţa omenească. în mod greşit, idealismul consideră timpul ca un produs al conştiinţei, iar metafizica îl separă de maierie. — Timpul, multiplicitatea topologică în sens re^ strâns ale cărei elemente sunt momentele, şi în care se produc evenimentele, constitue un con-tinuum cu o singură dimens/une, adică fiecare moment e complet determinat, în raport cu un 934 momenf-origine dat, printr'o singură coordonată scalară. Timpul e fără început şi fără sfârşit, adică nu are niciun moment-frontieră; procesele se desfăşură în timp din spre anterior spre ulterior. Timpul are o metrică bazată pe egalitatea de durată (v.)» care are un sens obiectiv. Această metrică formează obiectul de cercetare al Fizicei. Conform teoriei relativităfii restrânse (v.), respectiv generale (v.), timpul formează, împreună cu spafiul (v. Spajiu), un continuum cu patru dimensiuni, care are geometrie pseudoeuclidiană, respectiv pseudonemanniană, şi în al cărui element de interval pătratul elementului de timp are semn contrar pătratului elementului de lungime. 1. Timp adaus [BcnoMoraTeJibHoe BpeMfl; temps perdu; Verlustzeit; lo^t time; vesztesegi ido]. Tehn.: T mpul neproductiv din timpul unitar, cuprinzând timpul de întreţinere a locului de lucru în cursul executării unei operafiuni de lucru (de ex. schimbarea uneltei, curăfirea locului de lucru, reglarea şi ungerea maşinii, etc.) şi timpul necesar pentru odihna şi necesităţile fireşti ale lucrătorului. Spre deosebire de timpul mort, care nu e normabil, timpul adaus se normează, înmulţind timpul efectiv cu un factor constant, care depinde de natura 4ucru|ui prestat. 2. ~ adevărat [HCTHHHOe BpeMfl; temps vrai; wahre Zeit; real time; igazi ido]. Astr.: T.mpul a cărui unitate de măsură e dată de ziua solară adevărată (v.), care e cu cca 4 min mai lungă decât ziua siderală. s. ~ ajutător [BcnoMoraTeJibHoe BpeMfl; temps auxiliaire; Nebenzeit; spare time; mellek-ido]. Tehn.: Timpul necesar pentru acţiunile auxiliare, indispensabile executării unei operaţiuni de lucru asupra unui obiect, în cursul căruia obiectul care se prelucrează nu sufere transformări de formă sau de structură. 4. ~ de acceleraţie [BpeMfl yCKOpeHHfl; iemps d’acceleration; Baschleunigungszeit; acce-lerating t>me; gyorsifâsi ido]. Mec.: Timpul necesar unui mobil pentru a trece din repaus, prin mărirea continuă a vitesei, Ia vitesa de regim. 6. ~ de angajare a frânării [BpeMfl Heo6xo/ţH-Moe flJIfl TOpMOJKGHHH; temDs d'engagement frein; Bremsen Ansprechzeit; brake engaging +ime; mukodesi ido]. Tehn.: Intervalul de timp dela darea comenzii de frânare a unui vehicul în rr.ers pâna la aplicarea efectivă a apesării de frânare pe rofile frânate. Timpul de angajare e o mărime caracteristică diferitelor sisteme şi tipuri de frână; el iniră ca factor important în calculul timpului de frânare a vehiculelor, în special la frâna ea trenurilor grele. 8. ~ de bază [0CH0BH0e BpeMfl; temps de base; Hauptzeit; principal time; alapido]. Tehn.: Timpul în care obiectul care se pre- lucrează sufere transformări de formă sau de Structură. — Sin. Timp principal. 7. ~ de control [KOHTpoJibHoe BpeMfl; temps de controle; Kontrollezeit; control time; ellen-orzesi ido], Tehn.: Timpul pentru controlul şi recepfia materiilor prime, înainte de începerea fabricării unui produs, a pieselor, subansamblurilor şi ansamblurilor lui în timpul fabricării produsului, şi a produsului finit, după fabricarea lui. 8. ~ de demarare [BpeMfl pa3rOHa; duree de demarrage; Anfahrzeit; starting time; gep* kocsi-inditâsi ido], Tehn.: Intervalul de timp dela punerea în mişcare a unei maşini până în momentul când atinge vitesa de serviciu. Timpul de demarare depinde atât de puterea motorului de antrenare, cât şi de sarcina maşinii, incluziv de rezistenfele adifionale. La un autovehicul, dacă se consideră că demararea se real zează cu accelerafie constantă, timpul de demarare (în s) e V _7,2L /2ZaV2 * -3,6 a V ~\ a ) unde a (m/s2) e acceleraţia, V (km/h) e vitesa de serviciu (la sfârşitul demarării) şi L (m) e distanfa parcursă. Accelerafia de demarare depinde de greutatea energetică G/Pa, adică 2650 a~(G/Pa)V1 unde G (kg) e greutatea vehiculului şi Pa (CP) e puterea necesară la demarare (datorită rezistentelor la mers); această accelerafie are o limită superioară (în multe cazuri, cca 1,5 m/s2), determinată de limita de adeziune dintre rofi şi cale, şi anume unde Pmax e puterea maximă a motorului, G* e greutatea aderentă (de ex. G'&G/2 la autoturisme cu tracţiunea pe osia din spate sau din fată), g (m/s?) e accelerafia gravitatei, |i e coeficientul de adeziune şi 6* e unghiul de decliyitate al căii (care se socoteşte plus în rampa şi minus în pantă). 9. ~ de expunere [BpeMfl 3KCn03HiţHH; temps de pose; Belichtungszeit; exposure time; meg-vîîâgîfâsi ido]. Fcfo.; Timpul cât o emulsie foto-* graf'că trebue expusă radiafiilor cari impresionează, pentru ca să se obfină efectul dorit. Timpul de expunere variază cu mărimea diafragmei, cu iluminarea originalului, cu sensibilitatea şi felul materialului fotografic. în general, timpul de expunere e cu atât mai scurt, cu cât diafragma © mai mare, iluminarea mai puternică şi sensibilitatea mai mare. — Sin. Durată de expunere. 10. ~ de frânare [BpeMfl TopMOJKeHHfl; temps de freinage; Bremszeit; braking time; fekezesi ido, fekido]" Timpul necesar pentru oprirea unui sistem tehnic în rr işcare, sau cu organe în mişcare, adică până Ia vitesa intenţionată nulă. 11. ~ de frânare la autovehicule [T0pM03-Hoe BpeMfl aRTOMOCHJiP; temps de freinage pour Ies autovehicules; Kraftwagenbremszeit; motor car braking time; gepkocsi-fekezesi ido]. Auto.r Durata necesară pentru oprirea unui vehicul, din momenful în care există intenţia de frânare sau se constată necesitatea frânării, până în momentul când vehiculul e în repaus. Timpul de 935 frânare se compune din timpul de reflex, timpul de angajare şi iimpul util de frânare. Timpul da reflex e considerai din momentul -sezisării necesităţii frânării până în momentul acţionării organului de comandă (manetă, pedală, etc.). Poata fi de 0,6—0,9 s, când conducătorul consideră frânarea ca probabila sau e atent la orice incident pe parcurs la vifesă mare, S3U de 1—1,8s, când conducătorul nu e atent sau vizibilitatea e limitată (de ex. din cauza unei lumini puternice proiectate din sens opus, din «cauza ceţei, etc.). — Timpul de angajare e considerat dela acţionarea organului de comanda până la începutul frânării intenţionate (când înc pe să se realizeze efectul plin de frânare). Poate fi de 0,1 ”-0,15 5, când frânarea e bruscă (pe o cale uscată), sau de cca 0,3 s, când e mai lentă (pe o cale umedă, sau la vehicule cu frâne pneumatice); în medie, se consideră 0,2 s. — Timpu util de frânare e considerat dela începutul frânării intenţionate până la oprirea vehiculului. El depinde de acceleraţia de frânare, care are valoarea 1,5-8 m/s2, maximul fiind limitat de coeficientul de adeziune dintre roţi şi cale, iar minimul fiind limitat prin prescripţii. De exemplu ^(considerând calea uscată şi vehiculul încărcat), pentru vitesa de maximum 60 km/h şi o forţă mijlocie de acţionare a frânei, se aleg următoarele valori minime ale acceleraţiei de frânare: la autocamioane, 1,5-2 m/s2 pentru frâna de mână şi 2,5—3 m s3 pentru frâna de picior; la autobuse şi autoturisme, 1,5—3 m/s2 pentru frâna de mână şi 2,5—4,5 m/s2 pentru frâna de pic'or. Timpul de reflex şi timpul de angajare al--cătuesc împreună timpul de prefrânare, în care vehiculul rulează nefrânat, şi care e de cca 1 s. Timpul util de frânare variază atât cu starea căii, xât şi cu tipul frânelor (pe două sau pe patru -roţi, mecanice sau hidraulice, etc.) şi cu starea lor; astfel, pentru o cale aderentă (cu coeficientul de adeziune > 0,6), timpul de frânare corespunde următoarelor valori ale acceleraţii: la frâne pe două roţi (frâne numai pe roţrle din spate), acceleraţia de frânare variază între maximum 1,5 m/s2 :1a frâne reîe şi minimum 3 m/s2 la frâne în stare jDerfectă; la frâne pe patru roţi, acceleraţia de frânare variază între max:mum 3 m/s2 la frâne rele şi minimum 6 m/s2 la frâne în stare perfectă. 1. Timp de frânare parţială [BpeMH qacTHy-Horo TopMOJKGHHfl; temps de freinage pârtiei; Teitbremszeit; parţial braking time; reszleges rfekezesi ido]. Tehn.: Intervalul de timp în care un vehicul parcurge distanţa de frânare, adică intervalul de timp care trece din momentul în care conducătorul vehiculului e avertisat sa frâneze, până când vitesa vehiculului scade dela valoarea fci de mers la valoarea intenţionată. Timpul de frânare parţială reprezintă suma dintre timpul de reflex, timpul da angajare a frânării şi timpul util (propriu zis) de frânare. 2. ^ de încălzire [Bp9MH HarpeBaHHH; temps de chauffage; Anheitzzeit; firing-up time; felme-legitesi ido, felfutesi ido]. Mş. ferm.: Timpul nece- sar dela aprinderea focului, adică dela trecerea din starea rece a unei căldări de abur până la începerea vaporizării în căldare. 3. ~ de încetinire [b^Gmh 3aM0jţtighhh; temps de ralentissement; Verzogerungszsit; de-celeration time; lassulâsi ido]. Mec.: Timpul necesar unui mobil pentru a treca dela vitesa de regim la vitesa de repaus. în general, timpul de încetinire e inferior iimpului de acceleraţie. 4. ~ de înjumătăţire [noJiyaepHo/ţ; periode; Halbwertezeit; half life period; felezesi ido]. Fiz. V. sub Radioactivitate. 5. ~ de lucru [padonee BpeMfl; temps de travail; Arbeitszeit; working time; munkaido], Tehn.: 1. intervalul de timp dela începutul până la sfârşitul unei lucrări, egal cu suma dintre t mpul total de fabricaţie, în general normabil, şi timpul mort, nenormabil. Alcătuirea timpului de lucru e dată de următoarea schemă: Timp de lucru 4 Timp de pregătire şi încheiere 1 Timp Timp de bază ajutător & \ Timp de Timp de întrefinere odihne şi a locului necesitafi de lucru fireşti Reducând timpul de lucru prin eliminarea timpului mort şi reducerea timpului total de fabricaţie, se măreşte productivitatea muncii şi se reduce preţul de cost. — 2. Tirrrpui în care un lucrător trebue să-şidesrăşure activitatea în vederea îndepli* nirii sarcinilor sale de producţie. Conform preve-*-derilor Codului muncii, timpul de lucru normal e lim'tat în ţara noastră la 8 ore pe zi, prelungirea lui peste această limită, ca regulă, fiind interzisă. Timpul de lucru e limitat la mai pufin decâî 936 8 ore pe zi, fără scăderea salariului, penfru munci executate în condifiuni deosebit de grele sau vătămătoare sănătăfii, pentru munca de noapte, pentru tinerii între 14 şi 16 ani şi pentru femeile cari alăptează. Orice lucrător are, în plus, dreptul la un timp de odihnă (v.). Sin. Zi de lucru, Zi de muncă. î. Timp de mers [BpeMfl 06cp0Ta, BpeMfl xo-#a; temps de parcours; Laufzeit; travelling over time; menetido]. C. f.: Timpul fixat prin graficul de circuiafie, respectiv prin mersul de tren, în care un tren parcurge distanfa dintre două stafii. Timpul demers se consideră dela darea comenzii de plecare a trenului până la gararea lui completă în stafia vecină; el e format din timpul de demarare, din timpul de mers curat, adică timpul corespunzător mersului cu vitesa tehnică, şi din timpul de frânare. Timpul de mers se determină, pentru fiecare tren şi pe întreaga distanfă pe care o parcurge, conform graficului de circuiafie, în funcfiune de vitesa tehnică maximă admisă, de puterea locomotivei, de condifiunile de frânare şi de caracteristicele liniei, pentru un tonaj anumit de tren. 2. ~ de odihnă [BpeMfl OTAbixa; temps de repos; Ruhezeil; non-working time; pihenesi ido]. Tehn.: Timpul rezervat pentru odihna lucrătorilor, afară de cel care rezultă din diferenfa dintre o zi şi timpul de lucru. Conform prevederilor Codului Muncii, în fara noastră, timpul de odihnă cuprinde timpul de repaus, egal cu minimum 24 de ore neîntrerupte pe săptămână, la care au dreptul tofi lucrătorii, şi concediul de odihnă, care variază între 12 şi 24 de zile lucrătoare pe an, după greutatea muncii prestate, la care au dreptul tofi lucrătorii cari au prestat muncă în mod neîntrerupt 11 luni; penfru tinerii sub 18 ani, concediul de odihnă e de minimum 18 zile lucrătoare. a. ~ de oprire [BpeMfl OCTaHOBKH; temps d'arret;Haltezeit;stopping time; megâjâsi ido,âllo-ido]. Tehn.: 1. Intervalul de timp dintre trecerea dela serviciul de mers nominal al unui sistem tehnic până la oprirea lui. La sistemele tehnice la cari serviciul de mers propriu zis se „efectuează prin deplasarea sistemului (vehicule) sau prin mişcarea unor organe ale lui (maşină), timpul de oprire e egal cu un timp (v.) de frânare. — 2. Timpul în care un sisterti tehnic nu e în serviciu de mers; de exemplu timpul de stafionare al unui vehicul, timpul de oprire al unui motor, etc. 4. ~ de pornire [BpeMfl pa3roHa; temps de mise en mouvement; Anfahrzeit; starting time; indiiâsi ido]. Tehn.: Intervalul de timp dela punerea în serviciu a unui sistem tehnic (instalafie, vehicul, maşină, aparat, dispozitiv, mecanism) până la atingerea valorii nominale a unei mărimi caracterist ce a sistemului tehnic considerat. Exemple: intervalul de timp dela pornire până la atingerea turafiei nominale la un motor electric; intervalul de timp dela punerea sub presiune până la atingerea presiunii nominale la o căldare de abur, etc. 5. ~ de pregătire [noflroTOBHTeJihHoe Bpe-Mfl; temps de preparation; Vorbereitungszeit; pre- paratory time; elokeszitesi ido]: Sin. Timp de angajare a frânării (v.), 6. ~ de pregătire (a producfiei) [BpeMfl HOR-TOTOBKH (npOH3BO£CTBa); temps de preparation* (de la production); Vorbereitungszeit (der Rro-duktion); preparatory time (for the production); ellokeszitesi ido]. Tehn.: Timpul pentru toate lucrările de pregătire a producfiei unui produs nou». Cuprinde timpul de proiectare (v.), timpul de fabricare a utilajului special, timpul de fabricare şî de încercare a prototipului, timpul de revizuire a proiectului şi a procesului tehnologic, şi timpul de fabricare a primei serii a produsului. 7. ~ de pregătire şi de încheiere [no/ţrOTOBH-Tejibuo-saKJiioqHTejîbHoe BpeMfl; temps total d'installation; gesammte Einrichtzeit; total installatioru time; beâilitâsi ido]. Tehn,: Timpul pentru informarea lucrătorului şi pregătirea mijloacelor de producfie în vederea executării unei lucrări, înainte de începerea ei, şi pentru readucerea lor în starea inifială, după terminarea lucrării. s. ~ de proiectare [BpeMfl npoeKTHpOBa-HHfl; temps de projection; Projektionszeit; pro-jecting time; tervezesi ido]. Tehn.: Timpul pentru* toate lucrările de proiectare din etapa de pregătire a producfiei unui produs nou. Cuprinde timpul de proiectare propriu zisă a produsului nou, incjuziv* executarea desenelor, timpul de proiectare a procesului tehnologic de fabricafie a produsului nouf, incluziv alegerea utilajului şi a materialelor necesare, şi timpul de proiectare a utilajului special* necesar fabricării produsului nou. 9. ~ de punere în presiunea de regim [BpeMH zţOBeflSHHfl AoycTaHOBOHHoroAaBJieHHfl; temps. pour atteindre la pression de regime; Einlaufzeifr time for reaching the working pressure; bejâratâsi ido]. Mş. ferm.: Timpul necesar dela aprinderea? focului până la atingerea presiunii pentru un anu^ mit regim de serviciu al unei căldări de abur*. Timpul de punere în presiunea de regim e suma dintre timpul de încălzire şi timpul de vaporizare. 10. ~ de reflex [BpeMfl pe^JieKca; temps de> reflexe; Reflexzeit; reflex time; reflexido]. Tehn.: Intervalul de timp dela avertisarea conducătorului unui vehicul până (a darea unei comenzi pentru acfionarea vehiculului (în general, comanda de frânare). Timpul de reflex depinde de caracteristicele psihotehnice ale conducătorului vehiculului. El intră în calculul timpului total de frânare şi prezintă importanfă la vitese de mers marr (peste 100 km/h). 11. ~ de reverberafie [BpeMfl peBepdepaiţHH! temps de reverberation; Nachhallzeit; reverbe-ration time; utohangzâsi ido]. V. sub Reverberafie. 12. ~ de sbor [BpeMfl noJieTa; temps de volt» Flugzeit; flight time;repClesi ido]. Nav. a.: Timpul total, măsurat din momentul în care o aeronavă începe să se deplaseze pe sol prin mijloace proprii sau remorcat, în vederea decolării, până în-momentul când ea se opreşte pe sol, la terminarea sborului. 937 în navigata aeriană, timpul de sbor prevăzut se calculează cu anticipare, fie la vânt nul, considerându-se raportul dintre vitesa proprie a aeronavei şi distanfa de străbătut în sbor, la care se adaugă sau din care se scade timpul corespunzător creşterii sau descreşterii vitesei proprii sub infiuenfa unui vânt mediu probabil, fie pentru vântul indicat prin buletinul de sondaj meteorologic, considerându-se raportul dintre vitesa fafă de sol probabilă şi distanfa de străbătut. Timpul de sbor real se determină pe baza vitesei reale fafă de sol, măsurată efectiv în sbor, raportată la distanfa străbătută în sbor. 1. Timp de transporl [BpeMfl TpaHcnopTHpo-BaHHfl; temps de transport; Transportzeit; transport time; szâllitâsi ido]. Tehn.: Timpul pentru transportul pieselor, subansamblurilor şi ansamblurilor unui produs în diferitele stadii de fabricafie şi de montare. 2. ~ de vaporizafie [BpeMfl napoo6pă3C>-BaHHfl; temps de vaporisation; Regeizeit; vapo-rization time; gozologtetesi ido]. Mş. ferm.: Timpul dela începerea vaporizafiei până Ia atingerea pro-ducfiei orare specifice maxime a unei căldări de abur. % s. ~ efectiv [3(|)c|)eKTHBHoe BpeMfl; temps effectif; Grundzeit; effective time; alapido]. Tehn.: Timpul pentru acfiunile indispensabile executării unei operafiuni de lucru asupra unui obiect, egal cu suma dintre timpul de bază şi timpul ajutător. 4. ~ mijlociu [cpeAHee BpeMfl; temps moyen; mittlereZeit; mean time; kozepes ido]. Asfr.: Timpul a cărui unitate de măsură e ziua solară mijlocie (v.). 5. ~ mort [npoCToft; temps mort; Verlust-zeit; dead time; holtido]. Tehn.: Partea din timpul de lucru (v.) care nu e folosită direct sau indirect pentru executarea unei lucrări, exceptând timpul adaus (v.). Timpul mort cuprinde timpul de lucru neproductiv, în care lucrătorul trebue să părăsească locul de lucru, din cauza reîei organizări a procesului de producfie (de ex. plecarea după comandă, după unelte, după material); întreruperile cari nu depind de lucrător (de ex. întreruperea alimentării cu energie, întreruperea alimentării cu material sau cu semifabricate, defectarea utilajului, etc.) şi timpul pierdut din cauza lucrătorului (de ex. întârziere, plecarea înainte de termen, ocupafii cari nu sunt în legătură cu lucrul, etc.). Timpul mort, nefiind normabil, apare totdeauna ca timp nenormat. Sin. (parfial) Timp nenormat. ~ nenormat [HeHopMHpoBaHHoe BpeMfl; temps non standardise; nicht normierte Zeit; not standardized time; nemnormaido]. Tehn.: Timpul care nu e stabilit pe baza normelor (v. şi sub Timp, mort). 7. ~ normat [HopMHpoBaHHoe BpeMfl; temps standardise; normierte Zeit; standardized time; nor-maido]. Tehn.: Timpul pentru executarea unei lucrări, stabilit pe baza norme lor, finând seamă de con-difiunile tehnice şi de muncă existente. Din timpul de lucru e normabil numai timpul total de fabricafie, cu toate subdiviziunile lui; timpul mort nu e normabil. Timpul normat pentru executarea unui singur obiect e suma dintre timpul da pre-gătire şi încheiere, şi timpul unitar; timpul nor* mat pentru executarea unei serii de obiecte identice e suma dintre timpul de pregătire şi înche^ iere, şi produsul dintre timpul unitar şi numărul de piese din serie. 8. ~ principal: Sin. Timp de bază (v.). g. ~ sideral [3Be3lţHOe BpeMfl; temps sideral; siderische Zeit; sidereal time; csillag-ido, szi-derikus ido], Asfr.: Timpul a cărui unitate de măsură e ziua siderală, şi care are originea în momentul trecerii Soarelui prin punctul vernal* io. ~ solar [c0JiHeHH0e BpeMfl; temps sofaire; Sonnenzeit; solar'time; napido]. Asfr.: Timpul care foloseşte ca unitate de măsură ziua solară (v.). u. ~ stelar [3Be3flHOe BpeMfl; temps stel-laire; Sternzeit; stellar time; csillagido]. Asfr.:Timpuf care foloseşte ca unitate de măsură ziua stelară (v.). 12. ~ tehnologic [TexHOJiorHHSCKoe BpeMfl; temps technologique; technologische Zeit; tech-nological time; technologiai ido]. Tehn.: Timpul pentru executarea tuturor operaţiunilor din procesul tehnologic de fabricafie a unui produs. 13. ~ total (de fabricafie) [oftiiţee npoH3-BflCTBeHHOe BpeMfl; temps total de fabrication? Gesamtzeit der Fertigung; total time of fabrication; osszes gyartâsi ido]. Tehn.: Timpul total folosif pentru executarea unei lucrări, care, în general, poate fi stabilit pe baza normelor de timp (v. sub Timp de lucru şi sub Timp normat). 14. ~ unitar [eflHHHOe BpeMfl; duree de l'usi-nage d'une piece; Stuckzeit; piece rate; darabido]* Tehn.: Intervalul de timp dela începutul până la sfârşitul unei operafiuni de lucru care s'a executat asupra unui singur obiect; e egal cu suma dintre timpul efectiv şi timpul adaus. 15. ~ util de frânare [n0Jie3H0e BpeMfl Top-MOJKeHHfl; temps utile de freinage; Bremsverzo-gerungszeit; useful braking time; feklassitâsi ido]-Tehn.: Intervalul de timp dela aplicarea efectivă a apăsării de frânare pe rofile frânate ale unui vehicul, până în momentul când vitesa acestuia atinge vitesa intenfionată. Timpul de frânare variază după felul vehiculului, după greutatea lui, după vitesa de mers şi după felul frânării. ie. Timp, pl. timpi [BpeMfl, xo#; temps; Taktjj stroke; utem]. 2. Mş. ferm.: Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston (de ex. al unui motor cu abur sau cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Timpii se numesc activi sau pasivi, după cum maşina produce sau nu produce efect util (de ex. cuplu motor) în fazele respective ale ciclului* La motorul cu simplu efect, ciclul energetic e ciclul termodinamic realizat de agentul motor în cilindrul acestuia, şi are un singur timp activ (timpul motor); la motorul cu dublu efect, ciclul energetic cuprinde 'două cicluri termodinamice realizate simultan de agentul mofor, câte unul pentru fiecare dintre cele două fefe frontale ale pistonului, astfel încât ciclul energetic are doi timpi activi. Motoarele cu ciclul termodinamic în* doi timpi au un timp activ, corespunzător cursei 938 pistonului în care se produce detenta şi începe evacuarea gazelor de ardere, şi un timp pasiv, corespunzător cursei pistonului în care se produce baleiajul, se termină evacuarea gazelor de ardere şi se comprimă gazele proaspete. Motoarele cu ciclul termodinamic în patru timpi au un timp activ, corespunzător cursei pistonului în care se produce detenta gazelor de ardere (eventual şi avansul la evacuare), şi trei timpi pasivi, corespunzători curselor pistonului în cari se produc evacuarea gazelor de ardere, respectiv admisiunea şi comprimarea gazelor proaspete (incluziv eventualele avansuri sau întârzieri). 1. Timp activ: Sin. Timp motor. V. sub Timp ?. 2. ~ pasiv: Sin. Timp motor. V sub Timp 2. 3. Timp (numai la singular) [norofla; temps; Wetter; waather; idojârâs]. 3. Meteor.: Ansamblul sterilor meteorologice a'e atmosferei într'o regiune dată şi într'un interval de timp dat, determinat de valorile mărimilor de stare (sau ale elementelor) meteorologice şi de perturbafiile atmosferice. O succesiune de stări cari, în totalitatea lor, prezintă o unitate bine definită, se numeşte macro-timp. Macrotimpul se referă la o arie geografică mai mare şi la un interval de timp mai lung. Durata medie a macrotimpului e de cca 5,5 zile. «. Timp, tip de ~ [bh# bpgmghh; type de temps; Wettertyp, Wettervo'lage, Wetterart; wea-ther type; idojârâsi tipus]. Meteor.: S tuafie atmosferică tip că, interesând o mare regiune geografică, pe o durată limitată (dela câteva zile la câteva săptămâni). T purile de timp sunt comandate de centre!3 de acfiune ale atmosferei. Principalele tipuri de timp, cu timpul corespunzător în fara noastră, sunt următoarele: Tipul 1 (anticiclon în Insulele britanice): produce, la începutul verii, timp rece şi plo:os; tipul 2 (anticiclon în centrul Europei): e secetos, cald şi relativ frumos, în toate anotimpurile; tipul 3 (anticiclon în Peninsula scandinavă): e rece, cu vânt putern'C, iarna, şi cu precipitafii, vara; tipul 4 (anticiclon cu centrul în URSS): e geros în timpul iernii, cu crivăf, când există o depresiune în peninsula balcanică; e cald şi secetos în timpul verii; toamna dă o perioadă de încăhire, cunoscută sub •numele de vara Sf. Martin; tipul 5 (anticiclon în Sud-Vestul Europei): dă, iarna, timp cald şi relativ umed; tipul 6 (anticiclon în Asia Mică): e frumos şi cald; tipul 7 (anticicloni în Estul şi în Vestul Europei): e ploios, când culoarul depresionar dintre anticicloni este îndreptat spre fara noastră, situafie frecventă în toate anotimpurile. — Sin. Timp meteorologic. &. Timpan [na3yxa $poHTOHa; tympan; Tym-pan, Gewolbezwickel; tympan; timpanon, orom-mezo]. Arh.: 1. Spafiu cuprins între cornişele orizontale şi cele convergente ale unui fronton, acestea din urmă fiind formate, fie dintr'o curbă, fie din două drepte cari se întretaie. Timpanul e neted sau e decorat cu sculpturi, cu basoreliefuri, faianfe, fnozaicuri, sau e străpuns cu un ochiu de bou (eventual cu ceas). — 2. Suprafafa cuprinsă între intradosul arhivoltei care încoronează o uşă, un portal sau o fereastră, şi orizontala liniei naşterilor arcului. Aceste timpane sunt decorate cu basoreliefuri, altoreliefuri, maio.ică sau cu fresce. — 3. Perimetru! porfiunii de zidărie triunghiulară, cuprins între extradosul unui arc şi orizontala care trece prin vârful arcului. Poate fi plin sau cu goluri. 6. Timpul portului [spsMH nopTa; etablisse-ment du port; Hafenzeif; tide hour; kikotoido]. V. sub Maree. 7. Tincforial, extract ^ [Kpa'uauţaH BbiTH^Ka; extrait colorant, extrait de bois de teinture; Farb-stoffextract, Farbholzextract; dyewood extract; festofa-kivonat]. Vops.: Produs rezidua*, obfinut prin decocfii apoase, din lemnul, coaja, florile sau fructele plantelor tinctoriale. în industrie se prepară folosind procedee în cari se efectuează, în principal, următoarele operafiuni: marunfirea materiei prime; extracţia materiilor tinctoriale, în apă, prin încălzire în difuzoare, sub presiune sau în aer liber; filtrarea şi evaporarea, sub vid, a sucului apos obfinut, până la trecerea acestuia sub forma unui lichid dens, a unui reziduu solid, uscat, sub formă de pastă, sau sub formă de pulbere, uneori cristalină. De obiceiu, e gălbu u până la brun; gustul e du'ceag, pufin astringent; e solubil în apă şi în alcool. Se întrebuinfează la vopsirea sau la imprimarea ţesăturilor de bumbac, cu diferiţi mordanfi. Extracte tinctoriale importante sunt: extractul de lemn galben (v.), cel de lemn roşu (v.), cele de quercitron, etc. 8. ~f lemn ~ [KpacHJibHoe ^epeBo; bois tinctorial; Fărbeholz; tinctorial wood; tinktoriâlfa]. V. sub Tinctorială, plantă 9. lemn ~ albastru [KâMnein; bois de Campache; Blauholz, Campecheholz; campeachy wood; kekfa-kivonat]. Bot,, Vops.: Lemnul arborelui Haematoxylon campechianum Linn.f din familia leguminoaselor, care creşte în America centrală, în Mexic şi în Antile, şi se cultivă în India şi în America de Sud, atingând 'nălfimea de 12---18 m. Părfile expuse la aer sunt roşii-brune sau violacee; e un lemn tare, greu (gr. sp. = 0,9---1,10). Se cunosc numeroase varietăji. Confine un principiu colorant, hematoxilina, care se găseşte în stare liberă sau, mai ales, sub formă de glucozid. Prin oxidare în aer, se transformă cu uşurinfă în hemateină, un colorant mai activ. Lemnul vechiu, care a suferit aceste transformări, e superior lemnului tânăr. Pentru a obfine extractul tinctorial, se fierbe lemnul cu.apă, după ce fost lăsat, umezit, la aer, când sufere un fel de fermentafie şi o transformare a principiilor active. Se prepară extracte fluide şi uscate, cari se întrebuinfează în vopsitorie şi la imprimarea ţesăturilor de bumbac, de lână şi de mătase, cu mordant de fier şi de crom, pentru a obfine colorări negre sau albastre, închise sau deschise, 1 cu tendinţă spre violaceu. Se amestecă uneori cu extractele tinctoriale ale altor plante. E folosit, de asemenea, la prepararea tuşului, a cernelii, a lacurilor colorate, pentru imprimarea fesăfurilor. 939 a pieilor, a hârtiei, în industria poligrafică, în industria vopselelor, etc. 1. Tinctorial, lemn ~ galben [(J)yCTHK; bois jaune; Gelbholz, Fustik; yellow wood, fustic wood; sârgafa-kivonat]. Bot., Vops.: Lemnul arborelui Chlorophora tinctoria Gaud., din famiPa moraceelor, care creşte în Mexic, în Antile, Brazilia, America Centrală, etc. Varietăfi importante sunt: lemnul galben de Cuba, care e tare, dar uşor, de coloare galbenă-brună la exterior, şi gaibenă cu vine roşii în interior; lemnul galben de Brazilia, galben (ucios; cel de Tampico, brun-negricios la exterior; etc. Confine două substanfe colorante: morina, C15Hi0O7, care e un tetraoxiflavonol, cristalizează cu două molecula de apă, în ace pufin solubile în apă, solubile în a’cool şi în eter — şi acidul moritanic sau maclurina, Cl3H1„06, care e o penta-oxibenzofenonă solubilă în apă alcalinizată. E întrebuinfat la prepararea extractului tinctorial galben, care, sub acfiunea aciz lor, devine mai limpede, dând un precipitat galben, iar sub acfiunea sodei sau a amoniacului dă un precipitat brun-portocaliu; cu clorurŞ ferică, precipitatul e verde-brun; cu alumină şi carbonat de sodiu, precip tatul e galben deschis; cu acetat de aluminiu, el are o fluorescentă verde-azurie. Acest extract e întrebuinfat (cu alumină, cu săruri de staniu, cremor tartar) la vopsirea ţesăturilor de lână, de mătase, de bumbac, în galben, sau (cu sulfat de fier) în verde-măsliniu. De asemenea, e folosit, împreună cu alumină sau cu săru-i de crom, la prepararea Onor lacuri pentru imprimarea fesăturilor. 2. lemn ~ roşu [KoacHoe flepeBO; bois rouge, bois du Bresil; Rotholz, Brasilienholz; red-wood, Brazii wood; vorosfa-kivonat]. Bot., Vops.: Nume comun pentru lemnul a numeroase varie-♦ăfi de arbori din familia leguminoaselor, cari cresc în America meridională, în Antile şi în India. Prezintă importantă: lemnul de Brazilia (Caesal-pinia bras'liensis L'nn.), de coloare brună la exterior, şi roşie-cărămîzie în secfiune proaspătă, dur şi compact, bogat în materii colorante; lemnul de Pernambuco (Caesalpinia crista Linn.), roşu-brun la exterior, roşu deschis în secfuneproaspătă, dur, compact, greu (d = 1,014), fiind cel mai aprec'at; lemnul de Bahama (Caesalpinia vesi-caria Linn.); lemnul de Sappan (Caesalpinia sapan tinn.), lemnul de Nicaragua, de Costarica, etc. Lemnul tinctorial roşu confine un glucozid care, prin descompunere, se transformă în braziline, £i6Hi405; aceasta cristalizează sub formă de ace gălbui, iar sub acfiunea aerului sau a substanfe'or oxidante se transformă cu uşurinfă într'o substanfă colorantă roşie, brazileina, C10H12O5. Din aceste plante se prepară extracte tinctoriale solide sau lichide. Spre deosebire de lemnul roşu de California, care nu e tinctorial, aceste extracte se întrebuinfează în vopsitorie, pentru a obfine colo-fări în roşu, în roz, cărămiziu, etc., cu mordanfi de crom şi de alumină, sau pentru a modifica şi a nuanfa alte materii tinctoriale. Sunt folosite, de asemenea, pentru prepararea unor lacuri colo- rate şi a cerii colorate, tratând decocfia apoasă concentrată cu sulfat dublu de aluminiu şi potasiu — şi amestecând-o cu carbonafi de calciu, amidon, etc. Aceste lacuri sunt folosite în pictură, şi sunt cunoscute sub numele de lac da Viena, lac de Venefiar lac florentin, roşu de Berlin, etc. s. Tinctorială, matele — [Kpamymee pacTH-TeJIbHoe BemecTso; rnatiere colorante vegetale, teinture vegetale; vegetabilischer Farbstoff; vegetal dyestuff; novenyi festoanyag], Ind. chim., Vops.: Substanfă colorantă organică, naturală, obfinută din Ier nul, din coaja, rădăcina, frunzele, florile sau fructele unor plante (v. Tinctorială, plantă ~). Materiile tinctoriale se găsesc, fie gata formate, fie sub formă da substanfe incolore (cromogene), cari se transformă printr'un proces chim c de ox;dare sau de fermentare, fie sub formă de combinafii cu glucozizi, zaharuri, decari se separă sub acfiunea acizilor. Se pot întrebuinţa, fie părfile plantei, sub formă mărunfită sau de pulbere, fie sub formă de extracte apoase, concentrate, lichide sau uscate, cari confin principiul activ. Materiile colorante vegetale sunt fo'osite, în principal, la vopsirea fibrelor textile (lână, bumbac, mătase) şi, uneori, a blănurilor sau a pieilor. Ele sunt înlocuite din ce în ce mai mult cu coloranfi organici sintetici. Sin. Materie colorantă vegeta'ă. 4. ~r planta ~ [KpacnJibHoe aepeBO; plante tinctoriale, bois de teinture; Farfcho'z; dye wood; festofa]. Ind. chim., Vops.: Plantă lemnoasă exotică, având, prin cantitatea şi calitatea unor materii tinctoriale (v.) pe cari le confne, proprietatea de a vopsi sau de a imprima fesăturile de lână, de bumbac sau de mătase, blănurile, p eile, etc. Dela unele plante t nctoriale e folosit lemnul, din care se prepară extracte întrebuinţate în acest scop; dela altele se folosesc florile, fructele sau rădăcina. Prin desvoltarea industriei de sinteză a coloranţilor organici, importanta acestor plante a 'scăzut mult. Se mai întrebuinţează, azi, de exemplu: lemnul tinctorial galben (v.), cel roşu (v.), cel albastru (v.), cel de quercitron, etc. s. Tincfură [THHKTypa; teinture; Tinktur; tinc-ture; tinktura]. Farm.: Medicament lichid, obfinut prin acfiunea unui disolvant asupra unor substanfe vegeta’e, animale sau minerale. După natura di-solvantului, tinctura poate fi: alcool:că, eteroal-coolică, eterică, v noasă, etc. Tinctura e simplă sau compusă, dipă cum se prepară cu una sau cu mai multe substanfe. 6. ~ de iod. V. tod, tincfură de 7. ~ de turnesol: Sin. Turnesol. V. sub Indicator de neutralizare. 8. ~ medicinală [jieKapfTBeHHan THHKTypa; teinture medicinale; medizinische Tinktur; medicinal tincture; orvosi tinktura]. Farm., Ind. chim.: Formă medicamentoasă lichidă, confinând principii active (v.) dintr'un drog medicamentos disolvate într'un lichid disolvant apropriat. După disolvantuj folosit, se deosebesc t neţuri apoase, alcoolice, hidro-alcoolice, eterice, vinoase, acetice, etc. i Tincturile simple confin o singură substanfă, iar | cele compuse confin mai multe substanfe actiye. 940 Uneori se mai adaugă uleiuri eterice, rezine, unele substanfe chimice, etc. Ţincturile alcoolice, cari sunt cele mai numeroase, se prepară, după caz, prin percolare, prin macerare, prin disolvare, sau prin diluare. Ţincturile sunt lichide limpezi, colorate diferit, dela galben slab până la brun-negru, după substanfele întrebuinfate la prepararea lor; au mirosul caracteristic disolvantului şi ingredientelor folosite; în general, au d. 0,87“-0,98. Confin al-caloizi, glucozizi, materii rezinoase, uleiuri eterice, tanin, grăsimi, fermenfi, zaharuri, acizi, săruri organice şi anorganice, materii colorante, etc. Fermenfii, aerul şi lumina, acfionează cu timpul asupra acestor produse, alterându-le. Ţincturile sunt folosite în industria medicamentelor, în Medicina umană şi veterinară, în industria alimentară şi în cosmetică, etc. 1. Tindă [cghh; vestibule; Vorzimmer; entry, porch, lobby; eloszoba]. 1. Ind. far.: Camera de intrare a unei case fărăneşti. — 2. Arh.: încăperea dela intrarea unei biserici, despărfită de naos printr'un perete. Sin. Pronaos. 2, Tinda cotefului. Pisc.: Cotef anexă, construit lângă coteful prinzător sau vânător, de peşte, folosit pentru a-i mări capacitatea de prindere. (Termen regional). s. Tindaiizare [THH#aJiH3HpoBaHHe; tyndal-lisation; Tyndallisation; tyndallisation; tyndaUzâlâs]. Farm., Ind. chim.: Sterijizarea produselor injectabile, sau a materialelor chirurgicale, prin încălzire repetată la 60"*70°. Se execută, în general, când trebue sterilizate materiale sau solufii alterabile la temperatura de fierbere sau în autoclave. Tin-dalizarea se face cu ajutorul unui termostat sau al unei băi de apă acoperite cu un capac simplu, echipate cu un termometru, şi în cari se introduc coşuri metalice, confecfionate din sârmă inoxidabilă, confinând fiole sau alte articole de sterilizat. Tindalizarea se face prin încălzire la 60*"70°, câte o oră, în două zile consecutive. La prima încălzire se obfine distrugerea bacteriilor din produsul respectiv, iar la cea de a doua sunt distruse bacteriile cari se formează eventual din sporii rămaşi după prima încălzire. Se practică în farmacie, în spitale, în industria medicamentelor, etc. 4. Tindec. V. Mecanism de întins fesătura în lăfime, sub Războiului, mecanismele 5. Tineret [Mojio/ţoe Hacam^eHHe; jeune peuplement; junger Hoizbestand; young crop; fiatal faâllomâny]. Agr. V. sub Stadiu de des-voltare. 6. Tinetă [KaflyiHKa; tinette; Trockenabort; soil-tub; szâraz ârnyekszek]: Vas metalic, cu dispozitive de închidere etanşă a interiorului, servind drept closet uscat, în lucrările mici de fortificare permanentă. 7. Tinguaif [THHryaHT; tinguaVte; Tinguaif; tînguaite; tinguait]. Geo/.; Rocă aplitică asociată sienitelor nefelinice, constituită din nefelin şi egirin. 8. Tinichea [ncecTb; tole; Blech; sheet; bâdog, pleh]. Metl.: Tablă subfire de ofel cositorită sau necositorită. V. şi sub Tablă cositorită. 9. Tinichigerie [JKecTHHHiţKaH MacTepcKan? ferblanterie; Weiljblechwarenwerkstatt; tin plate workshop; bâdogos-muhely]. 1. Metl.: Atelierul în care se confecfionează, din tablă stbfire, dir* sârmă balot şi din bare metalice profilate, obiecte cave de uz casnic sau general, piese pentru învelitori de acoperiş sau alte piese necesare îr> construcfii. Atelierul cuprinde, în general, utilaj de prelucrare, instrumente de măsură şi verificare, unelte de trasat. — Utilajul de prelucrare cuprinde utilaj de tăiere, utilaj de deformare, de asamblare, de transport, de încălzire, maşini şi utilaj auxiliar, etc. Utilajul de tăiere e constituit din foarfeci mecanice şi manuale penfru tablă şi ba|otr din prese folosite la decupare, maşini de găurit, ştanfe, dălfi, cleşte, etc. Utilajul de deformare e constituit din prese folosite la deformare, dinstrun-guri de presat, maşini pentru îndoit în muchie, maşini de îndreptat, maşini pentru făcut ciubuce, maşini de ziguit, plăci de îndreptat, nicovale de îndreptat şi îndoit, şine penfru rotunjit, bicornuri (nicovale de tinichigiu portative), ciocane metalice de diferite forme, ciocane de lemn, priboaie, presătoare, etc. Utilajul de asamblare e constituit din prese pentru nituit, din maşini de fălfuit, maşini de sudare prin puncte, ciocane, buterole, căpuitoare, trăgătoare de nituri, ciocane de lipit, etc. Utilajul de transport e constituit, fie din transportoare (în ateliere mari), fie din cărucioare, roabe, tăvi, etc. (în ateliere mai mici). Utilajul de încălzire poafe fi portativ, constituit din can-force (v.), lămpi cu benzină, forje, etc., sau stabil, constituit din sobe de încălzit, ciocane de lipit, cu cărbune, cu gaze, etc., gazogene pentru ali-mentarea ciocanelor de lipit, etc. Utilajul de prelucrare mai poate cuprinde maşini speciale, simple sau combinate, adaptate unui produs anumit, de exemplu maşina de fabricat coturi pentru burlane. Utilajul şi instalafiiie auxiliare sunt destinate operafiunilor auxiliare (de ex. curăfire, lustruire, decapare, nichelare, etc.) şi funcţiunilor auxiliare din atelier (de ex. ventilatoare sau ex-haustoare pentru ventilat atelierul, instalafie de alimentare cu apă, instalafie de iluminat, etc.).— Instrumentele de măsură şi de verificare folosite în tinichigerie sunt rigla, metrul, şublerul, micrometrul, etc. — Uneltele şi instrumentele de trasat folosite sunt: punctatorul, acul de trasat, calibrele, compasul, paralelul, echerele, şabloanele, etc. Sin. Atelier de tinichigerie. 10. ~ [JKeCTflHOe flejio; metier du ferblantier^ Wei^blechwarenhandwerk; tinman's profession; bâdogos-mesterseg]. 2. Mefl.: Meşteşugul prelucrării tablei subfiri în obiecte cave de uz casnic sau general, în învelitori de acoperiş sau în obiecte-necesare în construcfii, executate de tinichigiu (v.)* n. ~ [JKecTflHbie H3flejiHfl; ferblanterie; \Veif3-blechwaren; tin ware, tin plate goods; bâdog-aruk]. 3. Cs., Mefl.: Ansamblul de obiecte confecfionate sau lucrările executate în principal din tablă 941 subfire (de ex. vase, burlane, învelitori de acoperiş, £tc.) prin procedee de tinichigerie în accepfiunea 2. 1. Tinichigiu [3KecTHHHHK; ferblantier; Klemp-ner; tinker, finman; bâdogos]. Meii., Cs.: Lucraior care confecfionează din fablă subfire, din sârmă balot, bare profilate, etc. (de ofel, de zinc, cupru, etc.), obiecte cave de uz casnic sau general (de ex. vase, coturi şi burlane de fum, sobe de gătit, ■etc.), învelitori de acoperiş sau alte obiecte necesare în construcfie (de ex. jghiaburi, burlane pentru apăsau pentru ventilafie,şorfuri,brătări, etc.). în general, tinichigiul foloseşte asamblări prin petrecerea marginilor foilor de tablă, prin făifuire, nituire, prindere cu şuruburi, lipire cu aliaje de cositor — şi numai în mică măsură asamblări prin sudură. 2. Tinfometru. Fiz.: Sin. Colorimetru (v.). s. Tinzenif [THH3eHHT; tinzenite; Tinzenit; tinzenite; tinzenit]. Mineral.: CaMn+++ AI(Si04)2. Silicat de aluminiu, de calciu şi de mangan, natural, cristalizat în sistemul monoclinic. E galben până Ja brun-roşcat. 4. Tioacid [THOKHCJlOTa; thioacide; Thioacid; ihioacid; tiosav]. Chim.: Compus care are formula O II generală R —C —SH, obţinut, de exemplu, prin înlocuirea, în acizii organici, sub acfiunea pentasulfurii de fosfor, a unui atom de oxigen cu un atom de sulf. Tioacizii sunt lichide cu miros neplăcut; sunt folosifi ta intermediari în unele sinteze chimice. s. Tioalcooli. Chim. V. Mercaptani. 6. Tioaldehidă [THoajib^erH#; thioaldehyde; Thioaldehyde; thioaldehyde; tioaldehid]. Chim.: Compus organic care are formula generală S II R —C — H. Se formează, de exemplu, prin tratarea aldehidelor corespunzătoare, în solufie alcoolică, cu hidrogen sulfurat, în prezenta acidului clorhidric. Tioaldehidele sunt substanfe compuse mai reactive decât aldehidele; ele nu pot fi separate în stare liberă, deoarece trec cu uşurinfă în irimeri, prin polimerizare. 7. Tioamide. Chim.: Sin. Sulfamide (v.). 8. Tiocarbanilidă [TH0Kap60HHJiHfl; thiocarb-anilide; Diphenylthioharnstoff; thiocarbanilide; tio-karbanilid]. Chim.: H H |i H H r N—C—N c y/ v*/ \ HC I II HC CH \/ H C' I HC. H "CH II CH Substanfă care se prezintă în cristale albe, cu p. t. 154°. Se prepară din anilină şi sulfură de carbon. Serveşte la fabricarea indigoului, după procedeul Sandmeyer. Se întrebuinfează ca accelerator la vulcanizarea cauciucului. 9. Tiocarbocianină [THOKapdoiţnaHHH; thio-carbocyanine; Thiocarbocyanîn; thîocarbocyanin; tiokarbocianin]. Chim.: Fiecare dintre compuşii analogi cu carbocianinele, în cari gruparea lepidinică e înlocuită cu o grupare benztiazolică. Tiocarbo-cianinele se întrebuinfează în fotografie ca sen-sibilizatoare în plăcile pancromatice hipersensibile, în locul pinacianolului. 10. îiocefonă [thokgtoh; thiocetone; Thioketon; thioketone; tioketon]. Chim.: Fiecare dintre com- S II puşn organici cari au formula generală R—C—Ri# obfinufi prin saturarea solufiei alcoolice a cetonelor corespunzătoare, cu hidrogen sulfurat, în prezenfa acidului clorhidric. Gruparea C = S e muit mai reactivă decât gruparea C = 0. Tioceto-ne!e prezintă o tendinfă puternică de polimerizare, trecând cu uşurinfă în trimeri ciclici. în stare monomoîeculară au putut fi izolate numai unele tiocetone aromatice. Tiocetonele sunt colorate intens în albastru, gruparea C = S fiind un cro-mofor mai puternic decât gruparea C = 0. 11. Tiocianic, acid ~ [THOiţHaHOBaH khc-JlOTa; acide thiocyanique; Rhodanwasserstoff-săure; thiocyanic acid; rodân-hidrogensav]. Chim.: H — S —C=N. Gaz cu p. f. —110°. E un acid puternic, instabil, isomer cu acidul isotiocianic, S — C — N—H. Sărurile acidului tiocianic, numite rodanuri, au întrebuinţări industriale limitate; ro-danura de amoniu, (NH4)CNS, cu p. t. 149°, este întrebuinfată, de exemplu, în vopsitoria textilă, în imprimerie, în fotografie şi în Chimia analitică; rodanuriie de calciu şrde aluminiu sunt întrebuinţate ca mordanfi. Sin. Acid sulfocianic. 12. Tiocol. Ind. chim.: Material plastic asemănător cauciucului, preparat prin condensarea diclor-etanului cu tetrasulfură de sodiu. E insolubil în solvenfii obişnuifi şi are o mare rezistenfă la oxigen şi la ozon. Are proprietăfi mecanice inferioare proprietăfilor cauciucului natural şi ale celui sintetic. Se foloseşte ca adaus la cauciuc, care devine mult mai rezistent la îmbătrânire şi la solvenţi (benzină, petrol, uleiu). (N.C.). Sin. Perduren. îs. Tiodifenitamină [THOflH<î)eHHJiaMHH; thio-diphenylamine; Thiodiphenylamin; thiodiphenyla-mine; tiodifenilamin]. Chim.: Cristale galbene cu p. t. 182°, solubile la |_| ^ ţ_j cald în alcool şi în ^ ^ q ligroină. E o bâză he- # \ / \r/ ^rw terociclică, obfinută V ţj jţ V prin topirea difenil- q q aminei cu sulf, în pre- S'vp^' zenfa clorurii de alu- u u miniu anhidre. Se în- *• *"* trebuinfează în sinteza coloranfilor tiazinici şi tiozonici. — Sin. Fentiazina. 14. Tiodiglicol [THOAHrjiHKOJJb; thiodiglycol; Oxol; thiodiglycol; tiodiglykol]. Chim.: Lichid siro-pos cu p. f i 64-166° la pre- CH CH OH siunea de 20mm; e galbuiu, y uşor solubil în apă, dar inso- \pu _rw __nu Iubii în solvenfi organici. Prin 2 2 căldură, se descompune. E un produs intermediar 942 la fabricarea iperitei. Se obfine prin tratarea clorhi-drinei etilenf i,ClCH2 — CH2OH, cu sulfură de sodiu 2CICH2 — CHgOH--f-SNe2^S(CH2 — CH2OH)2-}-2 NaCI, sau din efilenoxid şi hidrogen sulfurat. Prin tratare cu acid clorhidric concentrat frece în sulfură de et'l diclorurată (iperită). 1. Tioeter [tw 3(})Hp; thioether; Thioether; thioether; tioeter], Ch.m.: Fiecare dintre compuşii organici cu formula generala R — S — R±. Tioeterii sunt corpuri lichide nsmiscibile cu apa. Se prepară prin condenscraa halogenurilor sau a sulfa-filor de alchi!, cu sulfură de sodiu, sau dm mer-capt’de de sodiu sau de potasiu şi o halogenură sau un su fat de alchii: 2 RX + N?2S -> R-S-R+2 NaX RSNa + RiX -> R-S-Ri + NaX. Iperita (v.) e un exemplu de tioeter halogenaf. Prin oxidare blândă, tioeterii trec în sulfoxizi, iar prin oxidare energică, în sulfone (v.). 2. Tiofen [THOCfieH; thiophene; Thiophen;thio-phene; tiofen]. Chim.: Compus organic hetero-ciclc; lichid inco'or cu p. f. 84°. Se găseşte în fracţiunea benzenică ^C CH a produselor de distilare a căr- „ÎL i!,. bunilor de pământ. Se poate pre- \ / para prin dclizarea succindialde- S hidei cu hidrogen sulfurat sau cu pentasulfură de fosfor, sau prin trecerea acetilenei peste pirită încălzită la 300°. Tiofenul are proprietăţi chimice asemănătoare proprietăţilor benzenului. Tiofenul se îndepărtează din benzenul distilat, prin tratare cu ac>d su furie fumans sau prin fierbere cu acetat mercuric. s. Tioindigo [THOHHjiHro; thioindigo; Thioin-digo; thioindigo; tioindigo]. Chim.: H H -C' I I » I / \ / % HC C, C=C C CH V/ Nsx i ii i H xC------CK ,CH ° C H Colorant roşu, corespunzând indigoului, la care grupările NH au fost înlocuite cu atomi de sulf. Se prepară sintetic din tioindoxil, prin oxidare cu aer. 4. Ticnii [thohhji; thionyl; Thyonil; thionyl; tioml]. Chim : Radical diafomic (SO)",care se găseşte în unii compuşi ca acidul sulfuros, SO(OH)2, tionamida, SO(NH)2, clorură de tionil, SOCI2, etc. s. Tionină. Chim.V. Violetul lui Lauth. 6. Tioplasfe [THOnjiaCTbi; thioplastes; Thyo-plaste; thioplasts; t'oplaszt]. Chim.: Răş’ni sintetice cari confin sulf în moleculă; de exemplu tiocolul. Tiosalicilic, acid ~ [THOcaJiHiţHJlOB^H K -rc* JIOTa; aede IhiosalicyPque; Thiosalicylsăure; th:o-salicylic acid; tioszalicilsav]. Chim.: Cristale cu p. t. 164”*165°, solubile în alcool şi în acid acetic» Se obt'ne p in diazotarea acidului antranilic şi înîocu;rea azotului prin tratare cu su fură de sodiu. Serveşte ca intermediar în prepararea tioindigoulur şi ca succedaneu al acidului saliciiic, în medicină. Derivaţii săi, acidul acetiltiosaliciic (tioaspirina) şi eterul fenilic (tiosalolul) sunt folosiţi, de asemenea, în medicină. 8. Tiosulfafi [THOCyJIb^aTbi; thiosujphatesr Thiosulfate; thiosulphates; tioszulfâtok]. Chimr V. sub Tiosutfuric, acid 9. Tiosulfuric, acid ~ [THOcepHaa KHCJioTa; acide thiosulfurique; Thioschwefalsăure; thiosul-phuric acid; tiokensav]. Chim.: H2S2Os. Acid anorganic, instabil, care se descompune în sulf şi în acid sulfuros. Sărurile acidului tiosulfuric, tiosulfafii, sunt substanfe frumos cristalizate, stabile. Tiosulfafii alcalini şi alcalino-pământoşi se prepară prin tratarea solufiilor sulfitului respectiv cu sulf, la cald, sau prin oxidarea polisulfurilor cu oxidanfi slabi. Tiosulfatii alcalini reacţionează cu iodul, în soluţie, obfmându-se tetrationat alcalin, conform reacţiei: Ov ONa Ov ONa NaOv O +JS-* )s^ +2Nai 0/ SNa 0/ XS------------S X0 Pe această reacfie se bazează metoda analitică volumetrică, numită iodometrie (v.). Tiosulfafii alcalini reaefionează cu clorul conform reaefiei Na9S203 + 4 CI2->Na2S04+H2S04+8 HCI, pe care se bazează folosirea tiosulfafilor pentru îndepărtarea clorului din solufii, de exemplu din apa de băut care a fost desinfectată cu clor*. Tiosulfatul de sodiu (num t, uneori, şi hiposulfit de sodiu) e folosit în special în industria textilă, în îndustria hârtiei, şi în fotogrefe, ca reducător- 10. Tiouree [T^OMOHeBHFa; thiouree; Thioharn-stoff; thiourea;tiokarbamid]. Chim.: H..N — C —NH,* Substanfă asemănătoare ca structură cu ureea* de care se deosebeşte prin faptul că atomul de oxigen din molecula de uree e înlocuit cu ur> atom de sulf. Se prezintă în cristale albe, cu p. t. 180°. Se prepară din cianamidă şi hidrogen sulfurat. Tioureea se întrebuinfează la fabricarea unor răşini sintetice, a unor acceleratori de vulcanizare, a su famidei cunoscute sub numele de „su.fathiazol", în fotografie ca fixator, etc. 11. Tip, pl. tipuri [thij; type; Typus; type; tipus]. Maf.: Ansamblul proprietăţilor tipice (v.^ Tipic) ale unui obiect, în raport cu mulfimea căreia îi aparfîne obiectul ca element. 12. Tip, pl. tipe [Tun; type; Type, Buchstabe^ type, letter; tipus, betu]. Arte gr.: 1. Simbol; grafic pentru un fonem sau un concept, folosit în> comunicări scrise. — 2. Sin. Literă de tipografie (v.)* 943 1. Tip de arboret [thii HacaJKZţeHHH; type de peuplement; Besiandstyp; forest type, type of crop; erdeszeti tipus]. Si/v.: Asoc»afe de plante lemnoase care, înfr'o climă dată şi tn anumite condifiuni de soj şi de rocă-mamă, fără intervenea omului, are, mei mult sau mai pufin, aceleaşi caractere. 2. Tipar. 1. Metl.: S n. Formă (v.). — 2. Cs.: Cofraj (v.). — 3. Sm. Şablon (v.). s. ~ metalic: Sin. Cochilă, Cochilie (v.). 4. Tipar [ne^aTb; impression; Druck; printing; nyomtatâs]. 1. Arte gr.: Total tatea procedeelor de confecfionare a formelor de tipar după texte, ilusirafii sau texte combinate cu ilustrafii, şi de obfinere a unor copii identice, prin presarea, pe hârtie sau pe alt material potrivit, a formelor de tipar, de obiceiu acoperite parfial cu cerneală. După modul de interacţiune dintre forma de tipar şi materialul pe care se tipăreşte, se deosebesc trei procedee de tipar, fundamental diferite unul de altul: tiparul adânc (v.), tiparul înalt (v.) şi tipaul plan (v.); prin combinarea lor, în scopul ob|inerii unui produs finit cu aspect deosebit, se obfin procedeele de tipar combinat (v.). — Procedeele de tipar mai pot fi grupate: după construcfia preselor de imprimat; după materialele folosite la tipărire (după materialul pe care se imprimă şi după materialul cu care se imprimă); după numărul colorilor cu cari se imprime; după succesiunea operaf'unilor de tipărire. Afară de procedeele de tipar obişnuite, există şi procedee de tipar speciale, cari diferă de cele obişnuite, atât în privinţa confecţionării formei de tipar, cât şi în pfivinfa materialelor întrebuinfate la imprimare. — După construcfia preselor de imprimat, se deosebesc: 5. Tipar cu presa cu cilindru [nenaTb Ha iţH-JIHH^pHqeKOM npecce; impression sur presse â cybndre; Druck auf der Zylinderpresse; cy in-derpress printing; nyomtatâs hengeres sajton]: Tipar din coală (v.), folosit la toate metodele de t'par, pentru formate mijlocii şi mari. Se poate executa într'o singură coloare, sau simultan în mai multa colori, şi anume: la tipar înalt, cel mult în două colori; la tipar plan litografic, într'o singură coloare; la tipar offset, în şase colori; la tipar adânc rotcheliograf c, în trei colori. Producfia e mare (600---6000 de exemplare pe oră), variind după construcfia presei, formatul hârtiei şi procedeul de tipar. Calitatea produselor variază între bună şi foarte bună, după construcfia presei, după cal tatea hârtiei şi a cernelii întrebunfate, după potr.veala făcută şi după vitesa de imprimare. o. ~ cu presa de mână [nfqaTb Ha py^HOM npecce; impression sur presse â bras; Druck auf der Handpresse; handpress printing; nyomtatâs kezi sajton]: Tipar din coală (v.), fo'osit în tipar înalt (pentru tipare de corectură, în special în atelierul de zincografie), în t'par plan (pentru transport, pentru inversare şi pentru lucrări cu tiraje reduse), în tipar adânc (pentru lucrări de artă: gravură, acuaforte, acuatinta, etc.). Producfia e foarte mică (10--50 de exemplare pe oră), dar calitatea produselor e superioară tuturor celorlalte produse. 7. ~ cu presa rotativă [ne^aib Ha poTaiţH-OHOH MauiHHe; impression sur presse rotative; Rotationsdruck; rotary printing; rotâcios nyomtatâs]: Tipar din sul (v.)f folosit în toate metodele de tipar, în special pentru ziare, reviste si cărfi de mare tiraj. Produsele ies din presă rotunjite, la formatul finit, de cele mai multe ori ş fă fuitej ele pot ieşi şi în sul, dacă malerialul imprimat urmează să fie prelucrat 1a alte maşini (de ex. cartonaje, pungi, etc.) sau se furn:sează în suiurt (de ex. hârtie de ambalaj, timbre poştale, bilete de tramvaiu, etc.). Producţia e mare (8000—24 000 de exemplare pe oră) şi poate fi mărită, după necesitate, la multipli ai acestor valori, prin combinarea şi funcfionarea simultană a mai multor agregate. Calitatea produselor e între mediocră şi bună, variind cu aceiaşi factori ca şi la tiparut cu presa cu cilindru. Sin. Tipar rotativ. s. ~ cu presa tighel [nenaTb Ha TnrejibHoft MaiHHHe; impression sur presse â platine; Druck auf der Tiegeldruckpresse; platenpress printing; nyomtatâs tegelysajton]: T»par din coală (v ), folosit numai în tiparul înalt, penfru formate mici (până la 350X500 mm) şi tiraje mici sau mijlocii. Producţia e relativ mică (6C0*-*800 de exemplare pe oră; la prese tighel automate, 800--15C0de exemplare pe oră), iar calitatea produselor variază, după construcfia presei, dela medie la superioară. Se foloseşte pentru imprimat lucrări de accidenfă, coperte de cârfi, ilustrafii policrome, etc. 9. ~ rotativ. V. Tipar cu presa rotativă.— După materialul cu care se -mprimă, diferit de cernelurile tipografice obişnuite, se deosebesc: 10. Tipar aurit. V. Tipar bronzat. 11. ~ bronzat [neqaîb c 6poH30BbiM noponi-KOM; impression bronzee; B onzedruck; bronze printing; bronznyomtatâs]: Procedeu de tipar la care suprafafa imprimată e acoperiiă cu un strat de pulbere metalică, de cele mai multe ori brorz, aur sau aluminiu. Se execută, de obiceiu, prin pre:mprîmare, cu o cerneală lipicioasă, de coloare asemănătoare nuanţei bronzului, peste care se presară pulberea de metal. Tiparul bronzat se poate executa şi cu cerneluri de bronz cari conţin pulberea de metal, însă efectele obfinute sunt mai slabe. Bronzarea se execută manual sau la maşina de bronzat (v.). Sin. Tipar aurit, Tipar cu bronz. 12. ~ cu bronz. V. Tipar bronzat. îs. ~ cu cerneluri metaton. V. Tipar în dublu ton. 14. ~ cu firnis [nenaTb c ojihc})oh; impression au vernis; Firnisdruck; varnish printing; firnisz-nyomtatâs]: Preimprimare sau imprimare finală cu un strat de frnis, pentru îmbunătcfirea calitătii hârtiei întrebuinfate, respectiv pentru obfinerea unui aspect mai frumos. Hârtia cretată, imprimată în prealabil pe întreaga suprafafă cu un 944 strat subfire de firnis de consistenfă medie, nu-îşi modifică, practic, dimensiunile la uscare, astfel încât permite executarea celor mai bune tipare policrome. Imprimarea unui strat de firnis lucios, după executarea tiparului, da imprimatelor un luciu puternic. 1. Tipar cu folii [neqaTb c iţseTHbiMH jihc-TKctMH; impression avecfeuilles d'empreinte;Folien-druck; printing with stamp sheets; folinyomtatâs]: Procedeu de tipar cu colori acoperitoare sau în aur, argint sau bronz, folosind folii. Imprimarea se face ia cald, pentru ca stratul de coloare să se desprindă de pe foliu şi să se aplice pe materialul Care se imprimă. Se utilizează în legătorie, penfru aplicarea inscripţiilor pe copertele cărfilor legate. Sin. Tipar uscat. 2. ~ cu mică [neqaTb c noponiKOM CJiîOAbi; impression au mica; Glimmerdruck; printing with mica; csillâmnyomtatas]: Procedeu de imprimare similar tiparului bronzat (v.), pentru obţinerea de efecte cari imită ghiafa şi zăpada. Se execută prin preimprimarea cu un strat de firnis, cu mare putare adezivă, peste care se presară pulbere de mică. 3. ~ în acuarelă [neqaTb aKBapejibHan; impression â l'aquarelle; Aquarelldruck; water-colour printing; akvarellnyomtatâs]: Tipar policrom care imită originalele lucrate în acuarelă. Se execută, de cele mai multe ori, în tipar plan, litografic sau offset, folosind cerneluri transparente. 4. ~ în anilină [aHHJiHHOBaa neqaTb; impression en aniline; Aniiingummidruck; aniline printing; aniline guminyomtatâs]: Procedeu de tipar înalt, la care se folosesc forme de tipar preparate pe plăci de cauciuc şi cerneluri lichide şi volatile pe bază de anilină, disolvate în alcool. Folosit inifial numai la lucrări simple, tiparul în anilină se foloseşte în prezent la imprimarea lucrărilor de artă; se imprimă în anilină materiale ca celofanul, staniolul/celonul, etc., cari se imprimă greu prin procedeele obişnuite. 5. ~ în dublu ton [neqaTb b jţByx OTTeHKax; impression en double ton; Doppeltondruck; double toneprinting; ketszintmutato nyomtatâs]: Procedeu de tipar înalt, policrom, utilizat pentru clişee în autotipie, folosind cerneluri cu dublu fon (v.). Sin. Tipar metafon. 6» ~ japonez în acuarelă [nnoHCKafl aKBa-peJlbHan neqaTb; impression japonaise en aqua-relle; japanischer Aquarellfarbendruck; Japanese watercoiour printing; japăn vizfestek-nyomtatâs]: Tipar multicolor sincron (v.), la care se folosesc clişee gravate în lemn; porfiunile clişeului sunt unse cu pensula, cu diferife cerneluri colorate, preparate din colori de anilină, frecate cu făină de orez sau cu scrobeală. Irizarea unor părfi se face cu o pensulă uscată, frecând un ton în celălalt. De multe ori, tiparul se execută cu şabloane, înainte de imprimare, hârtia trebue să fie bine umezită. 7. ~ uscat [cyxan neqaTb; impression â sec; Trockendruck; dry printing; szâraz nyomtatâs]: Procedeu de tipar înalt, la care imprimarea se face fără cerneluri lichide sau semifluide, cu foii (v. Tipar cu folii), sau numai prin simplă reliefare (v. Tipar în relief). — După materialul pe care se imprimă, diferit de hârtie şi de carton, se deosebesc următoarele procedee de tipar mai importante: 8. Tipar ceramic [KepaMHqecnaH neqaTb; impression ceramique; keramischer Druck; printing on China; keramikus nyomtatâs]: Tipar executat pe hârtie specială de transport, foarte subfire şi flexibilă, pentru a se putea aplica pe produse ceramice. Transportul imaginii imprimate se face prin decalcomanie (v.). Imprimarea se face cu cerneluri speciale, cari pot suporta temperatura înaltă la care sunt supuse produsele ceramice pentru a fi finisate. 9. ~ pe celofan [neqaTb Ha n;ejijio$aHe; impression sur celiophane; Zellophandruck; celio-phan printing; cellofânlevonat]. V. sub Tipar pe celuloid. to. ~ pe celon [neqaTb Ha iţeJiOHe; impression sur cellon; Zellondruck; cellon printing; cellon levonat]. V. sub Tipar pe celuloid. u. ~ pe celuloid [neqaTb Ha iţejiJiK>JiOHAe; impression sur celluloVde; Zelluloiddruck; printing on celluloid plates; celluloidnyomtatâs]: Procedeu de tipar înalt, la care, în loc de hârtie, se folosesc foi subfiri de celuloid, pentru a obfine produse speciale, sau pentru executarea de diapozitive de text, pentru prepararea formei la tipar offset sau rotoheliografic. Cernelurile întrebuinfate sunt preparate cu o cantitate mare de sicativ şi cu firnis gros de uleiu de in curat, iar imaginea imprimată trebue să se usuce numai prin evaporare şi oxidare. Analog se execută şi tiparul pe celon şi celofan. 12. ~ pe pergament [neqaTb Ha nepraMeHTe; impression sur parchemin; Pergamentdruck; printing on parchment; psrgamentnyomtatâs ]: Procedeu de tipar înalt, pe pergament, utilizat pentru confecţionarea de documente importante. 13. ~ pe tablă [neqaTb Ha MeTaJiJiHqecKHX JIHCTax; impression sur tole; Blechdruck; tin printing; bâdognyomtatâs]: Procedeu de tipar, la care materialul care se imprimă e o foaie de tablă. Se execută, în general, în tipar plan indirect, litografic sau offset; se poate executa şi în tipar înalt, iar pentru un număr mai mic de exemplare se foloseşte decalcomania (v.). — După forma materialului pe care se imprimă, se deosebesc: 14. Tipar din coală [neqaTb Ha JIHCTax; impression sur feuilles; Bogendruck; sheet printing; ivnyom-tatâs]: Tipar executat pe hârtie tăiată în coaie. 15. ~ din sul [neqaTb Ha pyjiOHe; impression en bobines; Rollendruck; reel printing; tekercs-nyomtatâs]: Tipar executat pe o făşie de hârtie care se desfăşură dintr'un sul. — După numărul colorilor folosite, se deosebesc: ie. Tipar monocrom [MOHOxpoMHaa neqaTb; impression monochrome; Einfarbendruck; single colour printing; egyszin-nyomtatâs]: Tipar într'o singură coloare. Sin. Tipar unicolor. 945 1. Tipar policrom [noJIHXpOMHSfl n£qaTb; impression polychrome; Mehrfarbendruck; polychro-mic printing; tobbszin-nyomtafâs]: Tipar în două sau în mai multe colori, de cele mai multe ori suprapuse. Se poate executa în oricare dintre procedeele de tipar: tipar înalt, tipar pian (litografic sau offset), tipar adânc de toate categoriile, şi tipar combinat. Sin. Tipar în colori, Tipar multicolor, Policromie. Tiparul policrom are numeroase variante, după felul de preparare a formei, după felul cerneluri-lor întrebuinfate sau după procedeul de imprimare utilizat: 2. ~ anaglif [aHarJinc^Han neqaTb; impression anaglyphe; Anaglyphendruck; anaglyph printing; anaglifa]: Tipar executat în două colori complementare, de obiceiu roşu şi verde, imprimate pufin deplasat, după un acelaşi clişeu. Privit prin ochelari cu sticle în colori complementare (varde penfru ochiul drept şi roşu pentru ochiul stâng), dă impresia unei imagini în re'.ief, similară cu imaginile stereoscopice. Se foloseşte în cartografie, pentru reliefarea porfiunilor foarte accidentate ale terenului. 3. ~ batic [6aTHK0Ban neqaTb; impression batique; Batikdruck; batic printing; batik nyomtatâs]: Tipar policrom, la care hârtia sau materialul care se imprimă se acopere cu un strat subfire de ceară, care se îndepărtează de pe porfiunile pe cari se aplică coloarea. După aplicarea colorii, porfiunile imprimate se acoper din nou cu un strat de ceară, se descoper alte porfiuni, etc., până când sunt aplicate toate colorile dorite. Se foloseşte la prepararea de hârtii de ornamentare pentru coperte şi căptuşeală. 4. ~ clar-obscur [cBeTO-TeHeean neqaTb; impression en clair-obscur; Helldunkeldruck; clear-obscure prinţ; viiâgos-sotet nyomtatâs]: Tipar înalt policrom, cu clişee în xilogravură sau în cupru, peste care se imprimă, pe suprafefe mai mari, porfiuni colorate, lăsând şi părfi mari albe. Se foloseşte pentru tipare de artă cu efecte speciale. Sin, Chiaroscuro. 5. ~ de fonte [TOHApyK; impression des fontes; Tondruck; tint-block printing; tonusnyom-tatâs]: Tipar, de obiceiu în două colori sau în două nuanfe ale aceleiaşi colorii obfinut cum urmează: cu prima coloare, mai deschisă, se aplică un strat colorat, uniform sau format din diferite ornamente, pe întreaga porţiune imprimabilă a hârtiei, peste care se execută imprimarea unui text sau a unei ilustrafii cu o coloare mai închisă. Se utilizează la tipărirea hârtiilor de valoare, a documentelor şi a ilustraţiilor. o. ~ dublu. V. Tipar duplex. 7. ~ duplex [neqaTb flynJieKC; impression duplex; Duplexdruck; duplex printing; duplexnyom-tatâs]: Tipar în două colori, de obiceiu complementare, la care se foloseşte acelaşi clişeu, pufin deplasat la a doua imprimare fafă de pozifia pe care a avut-o la prima imprimare, sau se folosesc două clişee ale aceleiaşi imagini, primul corodat mai puternic, penfru tiparul de fond, iar al doilea, corodat mai slab, penfru tiparul tonurilor. Se poate aplica la toate metodele de tipar, dând posibilitatea de a obfine efecte artistice cu mijloace simple. Sin. Tipar dublu. 8. ~ irizat [ HpHCftpyK; impression irisee; Irisdruck; iridescent printing; irisznyomtatâs, szi-vârvânyos nyomtatâs]: Tipar policrom, prin care se obfin efecte de spectru solar. în acest scop, jghiabul de cerneală al presei şi valurile trecătoare se împart în mai multe compartimente, fiecare destinat altei colori. La imprimare, cernelurile învecinate se amestecă în zonele de separafie, dând toate nuanfele spectrului, cu treceri treptate dela o coloare la alta. 9. ~ în colori: Sin. Tipar policrom (v.). 10. ~ în două colori [AByxLţBeTHan neqaTb; impression en deux couieurs; Zweifarbendruck; two colour printing; ketszin-nyomtatâs]: Tipar policrom care utilizează două colori, imprimate simultan, la o presă de tipar în două colori, sau succesiv. Se poate executa cu orice metodă de tipar, fiind folosit penfru a scoate în evidenfă anumite porfiuni de text sau ilustrafii, sau pentru a da un aspect mai plăcut produselor imprimate (v. şi Tipar duplex). 11. ~în patru colori [qeTbipexiţBeTHanneqaTb; impression en quatre couieurs; Vierfarbendruck; four colour printing; negyszin-nyomtatâs]: Tipar policrom care utilizează patru colori: colorile fundamentale: galben, roşu şi albastru —şi coloarea neagră sau cenuşie, pentru redarea tonurilor închise şi a umbrelor. Pentru fiecare coloare se prepară câte un clişeu după original, pe cale foto-chimică, utilizând filtre colorate în coloarea complementară. La imprimare, care se execută de obiceiu în ordinea galben, roşu, albastru, negru, se obfin toate nuanfele de colori, prin compunere aditivă şi subtractivă. Tiparul în patru colori da cele mai bune rezultate în tipar înalt, permifând reproducerea corectă a tablourilor cu nuanfe foarte închise. Sin. Tetracromie,’ Tipar în tetracromie. ts. ~ în trei colori [TpexiţBeTHan neqaTb; impression en trichromie; Dreifarbendruck; three colour printing; hâromszin-nyomfatâs]: Tipar policrom care utilizează colorile fundamentale: galben, roşu şi albastru (v. Tipar în patru colori). Dă cele mai bune rezultate în tipar rotoheliografic. Sin. Tricromie, Tipar în tricromie. 13. ~ în tetracromie. V. Tipar în patru colori. 14. ~ în tricromie. V. Tipar în trei colori. 15. ~ multicolor: Sin. Tipar policrom (v.).— După succesiunea operafiunilor de tipărire, se deosebesc: îs. Tipar pe fafă [jiniţesaH neqaTb; impression en blanc; Schondruck; printing the white; szep-nyomtatâs]: Tipar executat pe prima suprafafă care este imprimată. Sin. Fafa întâi. 17. ~ pe verso [H3HaHoqfîaH neqaTb; retira-tion; Widerdruck; reiteration; ellennyomtatâs hâf-nyomtatas]: Tipar executat pe spatele unei suprafefe imprimate. — Sin. Fafa a doua. — Dintre variantele procedeelor normale de tipar, mai importante sunt următoarele: 60 6 i. Tipar anastatic [aHacTaTHqecKan neqaTb; reimpression anastatique; anastatischer Druck; anastatic printing; anasztatikus nyomtatâs]: Procedeu de reimprimare a unei lucrări imprimate, prin transportul, pe o piatră litografică sau o placă de zinc, a textului şi a imaginilor din lucrarea imprimată, cu ajutorul hârtiei de transport. Prin acest procedeu, care nu poate fi aplicat decât la originalele imprimate cu o cerneală preparată cu firnis, originalul e distrus. Procedeul anastatic e mai economic decât reproducerea fotografică a textului. *. ~ cu obiecte naturale [aBTOnJiaCTHfl; impression par objets naturels; Naturselbstdruck; printing process with natural objects; auto-plasztika]: Procedeu de tipar la care forma e executată folosind direct obiedele cari trebue reproduse, prin presarea lor pe o placă de plumb sau prin galvanoplastie. Se obfin, astfel, clişee foarte clare, cari dau imagini în fotul asemănătoare obiectelor naturale. — Sin. Autoplastis, Fiziotipie. 3. ~ cu şabloane [neqaTb inaâJiOHHafl; impression aux chablons; Schablonendruck; stencil %printing; sablonnyomtatâs]: Tipar la care forma e executată ca un şablon, cu porfiuni permeabile pentru cerneală, cari constitue partea activă, şi cu porfiuni impermeabile, cari constitue partea neutră a formei. Se foloseşte, de obiceiu, la reproduceri de circulare, pe maşini speciale. 4. ~ gofrat. V. Tipar în relief. s. ~ în relief [rocJ)pHpOBaHHaH neqaTb; gau-frage; Prăgedruck; relief printing; dombornyom-tatâs]: Tipar la care se obfin texte sau ilustrafii în relief, prin deformarea materialului pe care se imprimă. Tiparul în relief se face fără cerneluri (de ex. timbru sec, tipar pentru orbi), sau se foloseşte la reliefarea unor imagini imprimate cu cerneluri după unul dintre procedeele obişnuite (de ex. la fabricarea tapetelor). Sin. Tipar gofrat. 6. ~ în relief imitat [MOHCrpaBK>pa; gaufrage imite; Hochdrucknachahmung; facsimile relief printing; dombornyomtatâs-utânzat]: Tipar în relief, fără deformarea materialului pe care se imprimă, pentru obfinerea de text cu litere în relief. Tiparul se execută cu o cerneală foarte a-dezivă, peste care se presară o pulbere de colofoniu transparent, sau amestecat cu un colorant; se scutură excesul care nu aderă la imaginea imprimată şi se trece printr'un aparat de încălzire, în care colofoniul se topeşte; la răcire, imaginea imprimată apare în relief. Sin. Monogravură, Tipar termoprint. — După modul de interacfiune dintre forma de tipar şi materialul pe care se tipăreşte, se deosebesc: 7. Tipar adânc [rJiyâcmaH neqaTb; impression en creux; Tiefdruck; intaglio printing; melynyomâs]. Arfe gr.: Totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafafa activă e adâncită fafă de suprafafa lor neutră. Forma de tipar adânc se unge cu o cerneală flu:dă, care umple părfile adâncite, după care suprafafa neutră se curăfă de cerneală; imprimarea se execută presând pe formă un material flexibil, de obiceiu hârtie, astfel încât să ajungă în contact cu cerneala rămasă îi> părfile adâncite ale formei. După modul de preparare a formei de tipar adânc se deosebesc tiparul adânc de artă (v.), la* care forma e preparată prin gravare manuală sau prin gravare manuală combinată cu procedee mecanice şi chimice, şi tiparul adânc fotomecanic (v.)* la care forma e preparată pe cale fotomecanică.. Produsele obfinute prin metoda de tipar adânc prezintă o reliefare a părfilor imprimate, provocată atât de presarea hârtiei în adânciturile formei,, cât şi de grosimea stratului de cerneală depus, care depinde de adâncimea părfilor active; imaginile lineare prezintă o claritate mare a detaliilor, iar cele cu semitonuri, o gradare fină a semitonurilor, cari nu pot fi obfinute prin alte metode de tipar. Sin. Calcografie, Tipar calco-grafic, Tiefdruck. s. ~ de artă [xyflOJKecTBenHaH neqaTbr impres?ion manuelle en creux; manuelles Tiefdruck-verfahren; manual intaglio printing; kezi melynyo-mâs-eljârâs]: Tipar adânc, cu forme executate în întregime prin gravare manuală, prin gravare-manuală combinată cu gravare mecanică (v. Gravură în cupru, Gravură în ofel), sau prin gravare-manuală combinată cu gravare chimică (v. Acua-forte, Acuatinta). Aceste procedee au fost folosite de artişti. Imprimarea se execută numai cu presa' de mână. Producfia e foarte mică — 10—12 exemplare pe oră, uneori chiar mai pufin, — din cauza greutăfii de a şterge cerneala de pe suprafafa-formei. s. ~ fotomecanic [(|)OTOMexaHHqecKaH neqaTb; impression en creux pohtomecanique; foto-mechanischer Tiefdruck; photomecanical intaglio-printing; fotomechanikus melynyomâs]: Tipar adânc,» cu forme executate fotomecanic. După modul de preparare a formelor şi de imprimare, se deosebesc: tiparul în fotogravură, tiparul heliografic şi tiparul rotoheliografic. 10. ~ heliografic[rejinorpa(JmqecKanneqaTb, impression heliograph;que; heliographischerDruck; heliographic intaglio printing; heliografikus nyomâs]: Tipar adânc fotomecanic, la care descompunerea' imaginii se face pe hârtie pigment, expunând-a printr'o sită fotografică pozitivă, după ce imaginea a fost copiată. După aplicarea hârtiei pigment pe placa metalică, se corodează în adâncime, la atacul chimic, numai elementele dintre liniile rasterului, astfel că pe suprafafa plăcii se formează o refea de linii necorodate, care serveşte ca suport pentru cerneală şi ca sprijin» pentru racleta care şterge cerneala de pe suprafafa neutră a formei. Imprimarea se execută în prese cilindrice. Ştergerea cernelii de pe suprafafa neutră a formei se face cu racleta sau cu* o pânză ştergătoare fără fine. Sin. Heliografie,-Tipar în heliografie. 11. ~ în fotogravură [(|)0T0rpaBîopa; impression en creux en photogravure; Heliogravure,* Kupferdruck; intaglio photoengraving printing? heliogravura, reznyomâs]: Tipar adânc fotome- / canic, la care forma se prepară pe o placă de cupru acoperită cu mici granule de asfalt topit rezistente la coroziune, repartizate în mod aproape uniform pe întreaga suprafafă a plăcii. După topirea granulelor de asfalt se aplică pe placă imaginea copiată pe hârtie pigment şi se corodează, obfinându-se o imagine în adâncime; părfile acoperite cu asfalt rămân necorodate, formând suportul pentru cerneala. Imprimarea se execută pe presa manuală heliografică sau pe presa cilindrică de tipar adânc. Procedeul se foloseşte pentru tipare de artă. Sin. Heliogravură, Tipar în heliogravură. i. Tipar în heliogravură. V. Tipar în fotogravură. t. ~ rofoheliografic [pOToreJiHorpacimqec-KaH neqaTb; impression rotoheliographique; Ra-keltiefdruck; cylindric photoengraving printing; râkeles melynyomâs]: Tipar adânc fotomecanic, la care forma de imprimare se execută pe un cilindru masiv de cupru sau pe o placă subfire de cupru, care se înfăşură pe un cilindru, făcând posibilă astfel imprimarea rotativă. La imprimare se întrebuinfează cerneluri foarte fluide, preparate cu solvenfi volatili (benzină, benzen, toluen, xilen), în ultimul timp şi cu apă. Ungerea formei cu cerneală se face prin cufundarea parţială a formei într'un vas cu cerneală sau prin turnarea ei continuă pe formă. Excesul de cerneală se şterge de pe formă cu ajutorul unei lame, numită racletă (v.). Uscarea imprimatelor se face prin încălzirea cilindrilor de transport ai făşiei de hârtie, sau prin suflarea unui curent de aer cald pe suprafafa imprimată a hârtiei. Construcfiile moderne ale preselor de tipar adânc sunt capsulate, spre a evita răspândirea vaporilor de solvenfi în atmosfera atelierului, şi a face posibilă recuperarea lor. Prin acest procedeu se pot executa lucrări într'o singură coloare, în două sau în trei colori. Tiparul adânc în tricromie face posibilă redarea tuturor nuanfelor, foarte aproape de colorile naturale. Sin. Rotoheliografie. a. Tipar calcografic. V. Tipar adânc. 4. Tipar chimic [xHMHqecKafl neqaTb; impression chimique; chemischer Druck; chemical printing; kemikus nyomâs]. Arte gr.: Nume vechiu, părăsit, pentru tiparul litografic (v.). — s. Tipar combinat [K0M6HHHp0BaHHaH neqaTb; impression combinee; kombinierter Druck; combined printing; vegyes nyomâs]. Arte gr.: Tipar care foloseşte succesiv mai multe procedee de tipar diferite, pentru a realiza efecte deosebite. Combinafiile cele mai uzitate sunt: tipar înalt în autotipie, combinat cu cromolitografie; tipar in tricromie, combinat cu tipar colografic, executat în presa plană; tipar adânc heliografic sau rotoheliografie, combinat cu tipar înalt pentru reproducerea textului. Tiparul combinat se foloseşte şi pentru imprimarea textului, în tipar înalt, în revistele cari apar în mai multe limbi şi a căror parte ilustrativă e executată pentru toate edifiile în tipar offset sau rotoheliografie. — 947 e. Tiparînalt [BbicOKan neqrrb; typographie; Hochdruck; letter press print ng; nagynyomâs]. Arte gr,: Totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafafă activă e înălfată fafă de suprafafa lor neutră. Forma de tipar înalt se unge cu o cerneală vâscoasă numai pe părfile ei înălfate; imprimarea se execută presând pe formă un material flexibil, de obiceiu hârtie, astfel încât să ajungă în contact cu cerneala care acopere părfile înălfate ale formei. Forma de tipar înalt cuprinde, de obiceiu, litere de tipografie izolate, culese manual sau mecanic, sau rânduri întregi culese mecanic, material tipografic (linii, ornamente, etc.), albitură şi clişee lineare sau autotipii, obfinute prin gravare chimică sau prin galvanoplastie, mai rar prin gravare în lemn. Pentru tiraje mari, forma de tipar înalt se execută prin stereotipare (v.) plană sau cilindrică, ultimul procedeu făcând posibilă folosirea preselor rotative. Pentru lucrări speciale, forma de tipar înalt se prepară din cauciuc sau din linoleum. Afară de cernelurile vâscoase se folosesc cerneluri fluide (v. Tipar în anilină), iar la tiparul ultrarapid se folosesc cerneluri fluide, cu solvent foarte volatil, care se evaporă imediat după imprimare (v. Tipar cu cerneluri veporin). La produsele obfinute prin metoda de tipar 'nalt, părfile imprimate sunt adâncite în hârtie, mai ales la marginile formei şi ale clişeelor şi la linii, datorită presiunii exercitate la imprimare. Textul şi clişeele lineare se imprimă cu o claritate deosebită; autotipiile sunt mai pufin clare, din cauza descompunerii imaginii în puncte. La ornamentele, chenarele şi liniile imprimate se poate observa fiecare element din care sunt compuse. Tiparul înalt se recunoaşte şi după unele greşeli de culegere şi de imprimare, caracteristice: litere aşezate invers, litere căzute sau deplasate, elemente de albitură cari se ridică în formă şi imprimă, la formele compuse din litere izolate; repetarea unui rând, aşezarea unui rând în alt loc, la formele compuse din rânduri întregi. Tiparul de pe plăci de stereotipie are un aspect mai cenuşiu şi preziniă abateri, uneori importante, dela formatul de text cules. • Tiparul înalt poafe fi executat într'o singură coloare, sau în mai multe colori. Imprimarea se poate executa la toate categoriile de prese: plane, cilindrice şi rotative. Sin. Pantografie, Tipar pantografic. — Dintre procedeele speciale de tipar înalt fac parte: 7. ~ cu cerneluri vaporin [neqaTb c Bano-pHHHblMH KpaCKaMH; impression aux encres va-porins; Vaporinfarbendruck; printing with vaporin inks; vaporinszin-nyomâs]: Tipar înalt, executat la prese rotative ultrarapide, folosind cerneluri speciale, numite cerneluri vaporin, cu liant foarte volat'l şi inflamabil, pentru uscarea rapidă a produselor imprimate la vitesele foarte mari a e preselor rotative (vitesa făşiei de hârtie, 10—15 m/s). După imprimare, feşia de hârtie e introdusă într'o cameră de uscare închisă ermetic, a presei 948 rotative, în care există temperatură înaltă, care face ca liantul să se evapore aproape instantaneu. Camera de uscare e încălzită prin arderea vaporilor liantului în interiorul ei. Vitesa mare cu care trece hârtia prin camera de uscare face ca ea să nu sufere prin contactul direct cu focul. 1. Tipar de linii [neqaTaane jihhhh; impression des lignes; Liniendruck; rule printing; vo-nalnyomâs]: Tipar înalt pentru liniatul hârtiei din care se confecfionează caiete sau registre. Se execută la maşini de construcfie specială (v. sub Maşină de liniat). 2. ~ de pe cauciuc [neqaTb c pe3HH0Bbi-MH (|)OpMaMH; impression en caoutchouc; Gum-midruck; printing with rubber form; guminyomâs]: Tipar înalt cu formă preparată din cauciuc sau din materiale similare. Forma de cauciuc fiind flexibilă, se poate înfăşură pe un cilindru, ceea ce face ca tiparul cu forma de cauciuc să poată fi executat ca tipar rotativ. Forma de cauciuc fiind elastică şi flexibilă, face posibilă imprimarea pe hârtie aspră, pe cartoane, pe mucava, tablă, plăci de sticlă; ea poate fi utilizată atât ca formă pentru piesele plane şi cilindrice, cât şi pentru piesele rotaiive. Pentru imprimare e nevoie de o presiune mai mică, ceea ce împiedecă uzarea timpurie a formei; cu aceeaşi formă se pot obfine tiraje de mai multe sute de mii de exemplare. Imprimarea se face cu cerneluri de anilină (v. şi Tipar în anilină). «. ~ de pe linoleum [neqaTb c JiHHOJieyMa; impression en linoleum; Linoleumdruck; Iholeum printing; linoleumnyomâs]: Tipar înalt, cu forma executată într'o placă de linoleum, prin tăierea şi îndepărtarea manuală a tuturor porţiunilor neutre. Se foloseşte pentru executarea literelor de corp mare, sau a rândurilor lungi de text în caractere speciale sau de dimensiuni pentru cari nu există material tipografic curent, şi pentru tipare de arfă în una sau în mai multe colori. Înainte de imprimare, suprafafa formei de linoleum se face dură, ungând-o cu o solufie de shellac sau cu cerneală tipografică şi lăsând-o să se usuce. 4. ~ policrom sincron [MHoroiţBeTHan chh-xpOHHqeCKaH JieqaTb; impression synchrone polychrome; synchroner Mehrfarbendruck; syn-chronous colour printing; szinkron tobbszin nyo-mâs]: Tipar înalt policrom, la care forma de tipar este preparată sau e unsă cu cerneală astfel, încât imprimă toate colorile simultan. Se foloseşte rar pentru lucrări de artă. Sin. Tipar simultan, Tipar sincron. 5. Tipar pantografic. V. Tipar înalt. 6. Tipar plan [nJiocKafl neqaTb; impression en plan; Flachdruck; flat printing; sik nyomâs, lapos nyomâs]. Arte gr.: Totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafafă activă nu prezintă o adâncire sau o înalfare sen-sib'lă fafă de suprafafa lor neutră. Forma e preparată astfel, încât numai suprafafa ei activă să primească cerneală, iar cea neutră sa o respingă, ceea ce se realizează; în general, folosind feno- menul de repulsie dintre apă şi substanfele hidrofuge. Forma de tipar plan se execută pe un material cu suprafafa fin granulată, capabilă să refină apa, făcând părfile active receptive pentru cerneală direct, prin acoperire cu substanfe hidrofuge, sau indirect, prin transport sau prin metode fotografice. Umezind suprafafa formei înainte de fiecare imprimare, apa e refinută de suprafafa neutră şi e respinsă de suprafafa activă. Trecând apoi valul ungător cu cerneală grasă, aceasta e respinsă de suprafafa neutră şi e primită de suprafafa activă. Imprimarea se execută, fie presând direct un material flexibil, de obiceiu hârtie, pe forma de tipar plan, fie indirect, intercalând între forma de tipar şi materialul care se imprimă o formă de cauciuc (v. Tipar offset). Ca material pentru forma de tipar plan se folosesc piatra litografică (v. Tipar litografic), plăci de aluminiu (v. Tipar de pe aluminiu) sau plăci de zinc (v. Tipar de pe zinc); folosirea plăcilor metalice a făcut posibilă înfăşurarea formei pe cilindrul unei prese rotative, ceea ce a contribuit la desvoltare mare a procedeelor moderne de tipar plan (v. Tipar offset). Un procedeu special de tipar plan e tiparul colografic (v.), la care forma se prepară pe o placă de sticlă acoperită cu un strat de gelatină. Produsele obfinute prin metoda de tipar plan nu prezintă niciun relief. Litografiile se deosebesc prin granularea pufin neregulată a pietrei litografice, spre deosebire de granularea artificială, mai puternică şi mai regulată. Când forma este executată prin transport (v.), literele şi ima-g:nile au liniile îngroşate fafă de original. La tiparul plan policrom se întrebuinfează dela şase colori în sus, obfinând imagini cu nuanfe bogate. Tiparul colografic se distinge prin elemente foarte fine, dar încretite. Sin. Planografie, Tipar pla-nografic. Procedeele mai importante de tipar plan sunt: 7. ~ algrafic: Sin. Tipar de pe aluminiu (v.). 8. ~ aluminografic: Sin. Tipar de pe aluminiu (v.). g. ~ colografic [KOJiorpa^HqecKan neqaTb; impression colographique; Lichtdruck; collotypy printing; fenynyomâs]: Tipar plan cu forme preparate din plăci de sticlă acoperite cu un strat de gelatină bicromatată, expusă la lumină printr'un negativ fotografic al imaginii de reprodus; porfiunile expuse se întăresc şi nu mai absorb apă, devenind receptive penfru cerneală, iar cele ne-expuse absorb apa şi resping cerneala. Imprimarea se execută pe o presă de mână asemănătoare cu presa de mână litografică, sau pe o presă cilindrică. Se obfin imagini cu o gradafie foarte fină a semitonurilor, asemănătoare cu fotografiile. Producfia orară este foarte mică, din cauza dificultăţilor de imprimare şi a uzării rapide a formei. Sin. Colografie, Fototipie, Tipar în fototipie. io. ~ de pe aluminiu [aJH0MHH0rpa(J)HH; aluminographie; Aluminiumdruck; algraphy, printing from aluminium plates; aluminiumnycmâs]f Tipar plan cu forme preparate pe plăci de alu- 949 miniu cu suprafafa granulată. Prepararea formei se face în acelaşi fel ca şi pe piatra litografică. Imprimarea se execută în prese litografice cilindrice sau în prese rotative, placa de aluminiu putând fi înfăşurată pe un cilindru. Placa de aluminiu e superioară, din toate punctele de vedere, pietrei litografice, material relativ rar, costisitor şi greu de manipulat. Sin. Algrafie, Ajuminogra-fie, Tipar algrafie, Tipar aluminografic. 1. Tipar de pe zinc [neqaTb c 3HHK0BbiMH IIJiaCTHHKaMH; impression plane par plaques de zinc; Zinkflachdruck; printing from zinc plates; cinknyomâs]: Tipar plan cu forme preparate pe plăci de zinc cu suprafafa granulată. Prepararea formei şi impresiunea se fac în aceiaşi fel ca la tiparul de pe aluminiu. 2. ~ în fototipie. V. Tipar colografic. s. ~ indirect. V. Tipar offset. 4. ~ litografic [jiHTorpa(i}HqecKaH neqaTb; impression en lithographie; Steindruck; lithography printing; konyomâs]: Tipar plan cu forme preparate pe piatră litografică (v.), a cărei suprafafă are proprietatea de a primi şi de a refine umezeala, dacă nu e acoperită cu o substanfă hidrofugă. Forma poate fi preparată prin desenare cu tuş sau creion litografic, prin gravare superficială, prin transport (v.), sau prin metoda fotografică, la care imaginile se copiază fotografic pe suprafafa pietrei, acoperită cu un strat foto-sensibil. Imprimarea se face cu presa de mână sau cu presa litografică cilindrică; producfia orară e mică, datorită atât modului de imprimare, cât şi greutăţi formei de tipar. Sin. Litografie. 5. ~ offset [neqaTb 0(|)ceT; impression offset; Offsetdruck; offset printing; offszeinyomâs]: Tipar plan indirect, caracterizat prin faptul că imprimarea se execută de pe forme de tipar pe o formă intermediară de cauciuc, care ia cerneala de pe formă şi o aplică pe hârtie. Forma de tipar se prepară pe o placă de zinc, ca la tiparul de pe zinc (v.), cu deosebirea că e purtătoarea unei imagini directe. Imprimarea se execută în prese offset rotative (v. sub Presă de imprimat, planografică), forma de zinc şi cea de cauciuc fiind înfăşurate pe cilindri, Prin tiparul offset se realizează o producfie orară mai mare decât prin toate celelalte procedee de tipar plan. Principiul rotativ al preselor offset face posibilă aşezarea în serie a mai multor cilindri de imprimat în aceeaşi presă, realizând tipare policrome, sau simultan pe fafă şi pe verso, printr'o singură trecere a hârtiei prin presă. Folosirea formei intermediare de cauciuc permite realizarea de vitese de imprimare mai mari, decât de pe o formă rigidă de metal sau de piatră, şi utilizarea unor calităfi de hârtie cari nu pot fi imprimate prin celelalte procedee. 6. ~ offset adânc [rjiy6oKan o^ceTHan neqaTb; impression en creux offset; Offsettief-druck; ofrset deep printing; mely offszet nyomâs]: Tipar offset la care suprafafa activă a formei de tipar e corodată la o adâncime uniformă, care nu depăşeşte câteva sutimi do milimetcu. Impri- marea se execută ca la tiparul offset normal. Prin tiparul offset adânc se obfin după aceeaşi formă tiraje mai mari decât la tiparul offset normal şi o calitate mai bună a imaginilor imprimate. 7. ~ offset uscat [cyxan ocJjceTHaa neqaTb; impression offset ă sec; Trockenoffsetdruck; dry offset printing; szâraz offszetnyomâs]: Tipar plan indirect, similar tiparului offset, cu forme de tipar preparate din plăci de zinc netede, suprafafa neutră a formei fiind amalgamată; suprafafa amalgamată respinge cerneala grasă, ca şi o suprafafă umezită. Pentru regenerarea stratului de amalgam în timpul imprimării, se adaugă cerne-lurilor mercur. Tiparul offset uscat permite simplificarea construcfiei preselor, renunfându-se la aparatul de umezire; inconvenientul consistă în folosirea mercurului, metal costisitor şi toxic. Pentru a înlocui mercurul, se încearcă cromarea suprafefei neutre a formei, stratul cromat îndeplinind aceeaşi funcfiune ca stratul amalgamat. Sin. Mercurografie, Panionografie, Tipar panton. 8. ~ panton. V. Tipar offset uscat (v.), 9. ~ plan uscat. Sin. Tipar offset uscat. 10. Tipar [neqaTHoe npoH3Be^eHHe; imprime; Druck; prinţ; nyomat, lenyomat]. 2. Arfe gr.: Produs obfinut prin imprimarea formelor de tipar (v. sub Tipar 1). După destinafia care li se dă, tiparele executate se grupează în trei categorii: tipare auxiliare, cari servesc la controlul şi definitivarea formei de tipar, tipare obişnuite (de ex. cărfi, broşuri, reviste, ziare, afişe, formulare, etc.) cari constitue marea majoritate a produselor imprimate, şi tipare speciale. — Sin. Tipăritură, Imprimat. — Exemple de tipare auxiiiare: u. Tipar de control [KOHTpoJibHbiH 3K3eMnJinp; epreuve de controle; Kontrollabzug; control-proof sheet; kontrollenyomat]: Tipar executat la secfia de prepotrivire, penfru controlul calităfii potrivelii. 12. ~ de corectură [KOpeKTypa; epreuve; Korrekturabzug; proof; korrekturalevonat]: Tipar pentru controlul erorilor strecurate în textul cules şi pentru indicarea rectificărilor cari trebue aduse (v. sub Corectură). Se execută, fie fără presă, bătând cu o perie, pe forma unsă cu cerneală, o foaie de hârtie pufin umezită, fie în presa de corectură (v.). Sin. Tras, Perie, Corectură. îs. ~de probă [npo6Hbifl 3K3eMnJiap; epreuve; Probeabzug; specimen copy; probaienyomat]: Tipar executat după fixarea şi potrivirea definitivă a formei în presă şi servind la controlul şi ia aprecierea calităfii produsului finit. i4. ~ de revizie [npoBepoqHbii? 3K3eMnjinp; derniere epreuve; Maschinenrevision; press revise; revizoiv]: Tipar executat după fixarea şi potrivirea formei în presă, înainte de a începe imprimarea. Pe tiparul de revizie se controlează dacă în timpul manipulării formei nu s'au deteriorat sau au căzut litere, dacă pozifia paginilor în coală e cea justă, dacă signaturile şi colon-titluriIe sunt aşezate corect, dacă potriveala e bună şi dacă forma e bine unsă cu cerneală. Dacă trebue ca, în u^ma reviziei, să se aducă formei de tipar modificări mai importante, se 950 cere un nou tipar de revizie, numit de contrarevizie. Sin. Revizie de maşină, Coală de revizie. 1. Tipar de transport [nepeBOAHWH 3K3eMti-Jlflp; impression de report; Umdruck; transfer prinţ; atnyomtatâs]: Tipar executat, cu cerneală grasă, de pe o formă de tipar provizorie, pe o hârtie specială, folosit la prepararea unei forme definitive de tipar plan (piatră litografică, placă de zinc sau de aluminiu).— Exemple de tipare speciale: 2. Tipar cartografic [KapTorpa^mecKaa neqaTb; impression cartographique; Kartendruck; carthography printing; terkep nyomtatâs]: Tipar de harfi şi de planuri, executat, de obiceiu, în mai multe colori, în tipar plan, litografic sau offset. a. ~ de bilete de călătorie [neqaTb #jih npoe3flHbIX 6hjijIstob; impression des billets; Fahrkartendruck; ticket printing; menetjegy -nyomtatâs]: Tipar executat pe prese rotative mici, de construcfie specială, cari imprimă simultan pe fafă şi pe verso (uneori şi în două colori) şi execută toate operafiunile de finisare a biletelor: numerotarea, tăierea, iar la biletele de tramvaiu, şi perforarea. 4. ~ de decalcomanii [MeTaxpOMHqecKaH-neqaTb; decalcomolypie; Abziehbilderdruck; meta-chromo typing; lehuzokep-nyomtatâs]: Tipar executat, de obiceiu, în mai multe colori, pe hârtie cretată sau pe hârtie gumată, preparată astfel, încât imaginea imprimată se poate desprinde pentru a fi aplicată pe alt material (lemn, metal, sticlă, etc.), pe care imprimarea nu poate fi executată direct. Deoarece tiparul apare în forma sa definitivă pe obiectul pe care e aplicat, pe foaia de hârtie textul se impr mă invers; ordinea imprimării colorilor e, de asemenea, inversă. Pentru obiectele ceramice, tiparul se execută cu cerneluri speciale (v. Tipar ceramic). Aplicarea decalcomaniilor se poate face după procedeul umed, la care imaginea e aplicată prin umezire, sau după procedeul cald, la care imaginea e aplicată la cald. Sin. Tipar metacrom. 5. ~ de note muzicale [aeqaTb My3HKaJib-HHX HOT; impression des notes de musique; Musiknofendruck; music type printing; hangjegy-nyomtatâs]: Tipar® care cuprinde numai note muzicale sau note muzicale combinate cu text. Imprimarea în tipar înalt se face după forme culese din tipe speciale, sau după clişee zincografice. Cele mai bune rezultate se obfin în tipar adânc, de pe plăci de cupru gravate manual. Pentru lucrări curente se poate folosi şi tiparul plan litografic sau offset. e. ~ de tapete [neqaTb o6oâHan; impression de& papiers tentures; Tapettendruck; wallpaper printing; tapettanyomtatâs]: Tipar policrom, executat pe prese rotative speciale de tipar înalt sau pe prese rotative offset, întrebuinţând cerneluri acoperitoare, rezistente la lumină. 7. ~ în uleiu [ 0Jie0rpa<})Hfl; impression â l'huîle; Oldruck; oii printing; olajnyomtatâs]: Tipar fotografic la care se foloseşte o hârtie preparată cu un strat de gelatină sensibilizată, care copiază fotografic imaginile şt care se developează. Imprimarea, se face cu- o formă plană sau rotativă, unsă complet cu cerneală. Hârtia nu acceptă cerneala, decât pe porfiunile cari au fost expuse la lumină, obfinânda-se astfel o imagine bogată în semitonuri. 8. ^invizibil [cKpbiTaa (HeBHflHMas) neqaTb; impression invisibile; unsichtbarer Druck; invisible prinţ; lâthatatlan nyomtatâs]: Tipar executat cu cerneluri incolore, cari devin vizibile numai în timpul cât sunt supuse unui tratament special (de ex. încălzire) sau acfiunii unor anumite substanfe chimice. Se foloseşte la imprimarea hârtiilor de valoare (bancnote, timbre poştale, bonuri, etc.) cu o solufie de fenolftaieină, care devine vizibilă când hârtia se umezeşte, sau când se execută corecturi pe ea. a. luminos [cBCTHU^an neqaTb; impression lumineuse; Leuchtdruck; luminous printing; fenyes nyomtatâs]: Tipar cu cerneluri fluorescente, executat pe o hârtie neagră sau de coloare foarte închisă. De ob ceiu, se întrebuinfează cerneală albă lipicioasă, peste care se presară pulbere de wolframat de calciu sau de altă substanfă fluorescentă. Se aplică la inscripţiile aşezate în coridoare sau în încăperi întunecoase (culoare, săli de cinematograf, camere obscure, etc.). io. ~ metacrom. V. Tipar de decalcomanii. u. ~ negativ (HeraTHBHan neqaTb; impression negative; Negativdruck; printing with nonrelief types; negativ nyomtatâs]: Tipar la care floarea literelor sau liniile ilustrafiilor rămân neimprimate, păstrând coloarea hârtiei, iar fondul şi spafiul liber din jurul literelor se imprimă. Tiparul negativ se poate executa folosind litere negative, cu floarea scobită, şi clişee negative. i2. ~ penfru orbi [ 6paHJieBCKan neqaTb? impression pour aveugles; Blindendruck; blind stereotyping; Braille-nyomtatâs]: Tipar în relief, folosit la imprimarea cărfilor pentru orbi, cu alfabetul Braille. Forma de tipar e alcătuită din două plăci de tablă suprapuse; pe acestea, textul, în alfabetul Braille, având tiparul în relief al literelor, se imprimă cu ajutorul unei maşini speciale de scris; între cele două plăci se introduc foile de hârtie groasă cari, prin presare, capătă aceleaşi reliefuri ca şi forma. îs. Tipărire. Metl.: Sin. (impropriu) pentru Formare (v.). 14. Tipărire. Arte gr.: Sin. Imprimare (v.). 15. Tipăritură. Arfe gr.: Sin. Tipar 2. ie. Tiparniţă [neqaTHfl; imprimerie; Druckerei; printery; nyomda]. Arfe gr.: Termen -vechiu, părăsit, pentru tipografie (v. Tipografie 2).' i7. Tipic [THnHqecKHft, THnnqHbift; typique; typisch; typical; tipikus]. Mat.: Calitatea unei pirp-prietăfi a unui obiect care este element al unei mulfimi, de a aparfinea tuturor elementelor mulţimii şi numai lor (numai obiectele cari au acea proprietate sunt deci elemente ale acelei mulfimi). îs. Ţiplă. Metl.: Sin. Spin de ghidare, Tijă de ghidare (v.). s. Tiplu. Tehn.: 1. Sin. Diblu (v.). — 2. Sin. Cep (v.). — 3. Mefl.: Sin. Spin de ghidare, -Ştift de ghidare, Tijă de ghidare (v.). 2. Tipograf [THnorpa(|); machine â composer typographe; Typographsetzmaschine; typograph casting machine; tipograf, sorszedo gep]. Arte gr.: Maşină de cules şi de turnat rânduri întregi, caracterizată prin faptul că mişcarea matriţelor se face de-a-lungul unor sârme conducătoare. Maşina se compune din două părfi: partea inferioară, fixă, care cuprinde colectorul de matrife, dispozitivul de închis rândurile şi dispozitivul de turnat, şi partea superioară, mobilă, care cuprinde coşul cu magazia de matrife şi claviatura. — Dispozitivul de turnat cuprinde creuzetul cu aliaj topit, -încălzit cu gaze sau electric, gura de turnat, pompa de injecfie şi roata cu cufitul de ajustat. — Matriţele au forma unor tije; la partea lor inferioară sunt gravate literele, iar la capătul lor superior au un cârlig, care le susfine pe sârmele conducătoare. Construcfia mai veche a maşinii de cules tipograf (modelul A) are matrife cu o singură literă; construcfiile mai noi (modelul B şi modelul B universal) au matrife cu două litere. Prin claviere, matrifele se desprind din magazie şi alunecă de-a-lungul sârmelor conducătoare în colector; spafierea între cuvinte se face cu inele de spafiu (v.). După ce a fost cules, rândul este închis, cu ajutorul dispozitivului de închis rânduri, dispozitivul de turnat se apropie de matrife şi •toarnă rândul, care e ajustat şi eliminat. Matrifele culese revin în magazie prin bascularea coşului cu matrife. Pe maşina de cules tipograf se pot turna rânduri fcu grosimea până la 14 puncte tipografice şi lungimea variind între 4 şi 30 cicero. Producfia •maşinii e de 2500—3500 de litere culese pe oră. Calitatea rândurilor turnate e superioară celei a maşinilor de cules linotip. 8. Tipograf [THnorpa(|); imprimeur, Buchdruk-Icer; printer; nyomdâs*]. Arfe gr.: Lucrător care execută una sau mai multe dintre operaţiunile principale sau auxiliare în procedeul de tipar înalt. 4. Tipografie [THnorpa<|)Hfl; imprimerie; Druk-kerei; printing office; nyomda]. 1. Arte gr.: Atelierul sau întreprinderea în care se execută lucrări tipografice. După felul lucrărilor pe cari le execută, se deosebesc tipografii de cărţi şi broşuri, tipografii de ziare şi reviste, tipografii pentru lucrări de accidenţă, tipografii pentru lucrări muzicale, tipografii cartografice, etc. 5. 2. Arte gr.: Sin. Tipar înalt (v.). 6. Tipoiifografie [TnnoJiHTorpa(})Hfl; typoli-thographie; Typolithographie; typolithcgraphy; tipolitogrâfia]. Arte gr.: Procedeu de imprimare în tipar plan (v.) a unor texte culese cu litere mobile, ca pentru forma de tipar înalt. Textul cules se imprimă pe hârtie de transport (v.) şi apoi se transportă în porţiunile corespunzătoare ale formei definitive de tipar plan (pratră litografică sau placă de metal). Se foloseşte pentru intercalarea de text în revistele cu multe ilustraţii, 951 în cataloage de preţuri, etc., în cari textul are urt rol secundar, iar ilustraţiile reprezintă partea principală a formei de imprimat. 7. Tipomefrie [TiuiOMeTpHfl; typometrie; Ty-pometrie; typometry; tipometria]. Arte gr: Procedeu de reproducere de hărţi şi figuri geometrice, folosind forme compuse dm elemente tipografice şi clişee. E un procedeu vechiu, care a fost înlocuit cu procedee mai practice şi mai rapide, de reproducere fotomecan că prin metode de imprimare în tipar plan şi în tipar adânc. 8. Tipomefru [THnOMeTp; typometre; Typo-meter; typometer; tipometer]. Arfe gr.: 1. Instrument pentru măsurarea corpului literelor. Tipo-metrul obişnuit e un şablon de forma unui cu-legar, având între cei doi pereţi laterali o distanţă de 5 sau 6 cuadraţi. Pentru măsurarea corpului unei litere, se aşază culcat un număr corespunzător de litere identice, astfel încât distanţa dintre pereţii laterali ai tipometrului să fie completată exact. Pentru măsurări precise se folosesc tipometre de precizie, cu cari se poate măsura până la 1/100 dintr'un punct (0,00376 mm). — 2. Riglă având una sau mai multe scări gradate în unităţi de măsură tipografice (puncte, cicero, cuadraţi), folosită la măsurarea textelor culese sau imprimate. 9. Tiporadiografie [THnopaAHorpa<|)HH; typo-radiographie; Typoradiographie; typoradiography; tiporâdiogrâfia]. Arte gr.: Procedeu de reproducere şi multiplicare a documentelor pe cale fotografică, cu ajutorul razelor X. Se iau teancuri de hârtie fotografică în straturi de 50*" 100 de coaie, peste cari se aşază originalul de reprodus, imprimat cu o cerneală opacă pentru razele X. întregul pachet se supune influenţei razelor X incidente din spre original, iar apoi se developează. Se obţin imagini negative. Sin. Tipar radiografie. 10. Tipurilor, teoria ~ [TeopHH BHflOB; theorie des typeş; Typentheorie; theory of types; tipus-elmelet]. Chim.: Teorie depăşită, care reprezenta combinaţiile chimice drept rezultat al substituirii prin diverşi radicali a atomilor de hidrogen sau a echivalenţilor de oxigen din câteva combinaţii chimice simple, de bază, numite tipuri: Hidrogen Acid Apă Amoniac clorhidric S'au folosit şi alte tipuri, de exemplu „forme-nul" (metanul), bioxidul de carbon, etc. — Astfel, o aceeaşi substanţă putea fi reprezentată sub diverse forme. Acest fapt producea confuzii. —Teoria tipurilor nu era practică şi era insuficientă. Ea a ajutat însă la introducerea noţiunilor de serie omoloagă şi de funcţiune chimică; din ea s'a desvoltat mai târziu teoria valenţei. Pe la mijlocul secolului trecut, teoria a fost înlăturată odată cu constituirea teoriei structurii chimice (v.). îi. Tiraj [THra; tirage; Zug, Zugwirkung; draught; buzat, leghuzat]. Mş. term.: 1. Circulaţia aerului 952 şi a gazelor de ardere într'o instalafie de încălzire cu focar (căldare de abur, cuptor industrial, sobă de încălzit, etc.), supuse unei diferenfe de presiune între două secfiuni ale instalafiei. Diferenfa de presiune se realizează, fie prin mijloace artificiale, mecanizat (tiraj artificial), fie prin diferenfa de greutate specifică, provocată mai ales de diferenfa de temperatură a două coloane de gaze având înălfimi egale cu înălfimea H a coşului instalafiei de ardere: una exterioară coşului şi cu greutatea specifică ya şi temperatura ta a aerului, iar alfa inferioară coşului şi cu greutatea specifică şi temperatura f a gazelor de ardere: Ap=pa-pg = H (Ta-T*)i unde pa e presiunea aerului (pa = 10 332,3 kg/m2 la 760 torr) şi pg e presiunea gazelor de ardere (tiraj natural). — 2. însăşi diferenfa de presiune sub care se obfine circulafia aerului indicată sub Tiraj 1. — Prin tiraj se obfin, într'o instalafie de încălzire, alimentarea focarului cu aerul necesar arderii, transportul gazelor de ardere produse în focar de-a-lungul suprafefelor de încălzire, şi evacuarea lor în atmosferă. Tirajul determină vitesa gazului la gura coşului şi, prin aceasta, debitul în greutate al gazelor de ardere. Acest debit depinde de felul combustibilului ars, de mărimea instalafiei de ardere şi de condifiunile ei de funcfionare (producfia orară dfe abur, căldura necesară unui proces metalurgic, temperatura de încălzire într'o încăpere, etc.). Afară de asigurarea vitesei, depresiunea &p dintre două secfiuni acopere şi căderile în rezistenfele corespunzătoare lungimii drumului, formei secfiuni-lor şi schimbărilor de direcfie dintre secfiunile considerate. De exemplu, depresiunea măsurată la baza coşului trebue să acopere efectul rezistentelor începând dela intrarea aerului prin grătar, adică efedul rezistenfei grătarului, rezistenfei stratului de combustibil, rezistenfei fasciculului tubularşi a canalelor de fum. Fafă de presiunea dela bază, gura coşului trebue să aibă o depresiune care să acopere deci efectul rezistenfelor la curgerea gazelor prin coş şi să asigure energia cinetică necesară evacuării. Pozifia punctului de depresiune nulă ±0 nu e fixată; se recomandă totuşi ca ea să fie în dreptul grătarului, penfru a asigura stabilitatea arderii. Punctul de depresiune nulă are un rol important în cazul canalelor de curgere neetanşe, fiindcă, la o depresiune prea mare, se aspiră aer fals, dăunător arderii, iar in cazul unei supra-presiuni apar emanafii de gaze, dăunătoare în special la sobele de încălzit. Fiindcă solicitarea termică specifică a grătarului şi vitesa de curgere a gazelor de ardere în dreptul suprafefelor de încălzire, şi deci transferul de căldură, sunt determinate şi de depresiune, tirajul e unul dintre factorii importanfi în producfia de căldură a instalafiilor de ardere, stabilirea mărimii depresiunii fiind astfel una dintre operafiunile .principale în construcfia instalafiilor de ardere cu iocar. Pentru a finea seamă de cauzele cari slăbes^ tirajul, — starea higrometrică (vaporii din aer micşorează greutatea specifică a aerului), direcfia şi intensitatea vântului, presiunea baromefrică (în regim ciclonic, greutatea specifică a aerului scade),, neetanşeitatea drumului de conducere a gazelor de ardere (intrare de aer fals), infiltrafii de apă la baza coşului, cari provoacă scăderi de temperatura, etc., — valoarea rezultată din calcul a depresiunii se măreşte, în general, cu cca 20%. Variafia tirajului se poate obfine prin variafia secfiunii de trecere a gazelor de ardere spre coş. — Tirajul natural realizează curgerea aerului şi a gazelor de ardere într'o instalafie de încălzire cu focar, prin depresiunea provocată de diferenfa de greutate dintre coloana de gaze de ardere, calde, din coş, şi coloana identică de aer rece, din exterior. Astfel se realizează, în tirajul natural,, un curent de gaze, care are ca secfiune de intrare suprafafa liberă totală a grătarului şi, ca secfiune de ieşire, secfiunea coşului. Secfiunea^ coşului, depresiunea şi rezistenfele determină astfel volumul de aer care intră în focar, iar suprafafa liberă a grătarului determină vitesa de intrare a aerului. în general, pentru a realiza un tiraj natural satisfăcător, care să asigure un bun randament termic al procesului de ardere, vitesa* de intrare a aerului în focar trebue să fie egală cu vitesa de ieşire prin coş a gazelor de ardew re — şi aria suprafefei libere a grătarului nu^ trebue să fie mai mică decât aria secfiunii dela' vârful coşului. Presiunea ascensională statică, la baza coşului,, care provoacă urcarea gazelor de ardere prin coş, se exprimă prin relafia Ap = ff-273 - V a 1 g* H fiind înălfimea coşului, y*0 Şi Ygoi greuîăfile* specifice ale aerului, respectiv ale gazelor, la 0°„ iar Ta şi Tg, temperaturile absolute ale aerului,, respectiv ale gazelor de ardere. Depresiunea naturală Ap depinde de felul şi de mărimea instalafiei de ardere, de felul combustibilului, de solicitarea ponderală a grătarului,, de secfiunea, aşezarea şi lungimea fasciculelor tubulare şi a camerelor de fum. La vitesele obişnuite, de 3--4 m/s, ale gazelor de ardere; tirajul necesar e de aproximativ 3■■•5 în dreptul grătarului şi de 10--16, la baza coşului, în cazuf arderii de cărbuni; de 8*'-10, respectiv 15---20în' cazul arderii de lignit ameliorat, de 12---20, respectiv 20*"30 în cazul arderii de_Jigijiiobişnuit, în milimetri coloană de apă. Datele se refe>aja căldări de abur stabile, cu o producfie specifică orară de abur de 15---40 kg/m2h. Tirajul natural poate fi influenfat de următoarele elemen.e: scăderea depresiunii la sarcini constante sau crescătoare ale cazanului, depresiune prea constantă la sarcini variabile, depresiune neregulată* şi neconformă cu sarcina. — Scăderea depre- 953 siunii poate fi provocată de secfiuni prea mici de trecere pentru gaze (rezistenfe Ia curgere mari), de secfiuni de trecere prea mari (expansiunea gaze'or, curenfi de curgere contrari), de razele solare cari intră în coş (ridicarea temperaturii perefilor coşului provoacă curenfi de gaze contrari), cazul fiind frecvent Ia sobele de încălzit şi la coşurile de fabrică prea joase. Depresiunea prea constantă apare când gazele de ardere ale mai multor unităfi sunt conduso ntr'un singur coş. Depresiunea neregulată e provocată de variafiile temperaturii aerului exterior; de variafiile presiunii atmosferice, arderea fiind mai pufin activă când scade presiunea atmosferică; de starea higrometrică a atmosferei; de vânturile dela vârful coşului, efectul lor într'un sens sau altul fiind cu atât mai sensibil, cu cât valoarea tirajului e mai mică. — Tirajul artificial realizează curgerea aerului şi a gazelor de ardere într'o instalafie de ardere, cu ajutorul unei instalafii de ventilatoare, sau prin depresiunea provocată printr'un efect de ejecfie. La tirajul cu ventilatoare, curentul de gaze e produs prin mişcarea palelor unui ventilator aşezat în drumul gazelor de ardere. Sistemul de tiraj cu ventilatoare e folosit la căldările de abur cu mare producfie orară de abur, la instalafiiie de ardere în cari nu se dispune de loc suficient pentru construirea unui coş, în cazul terenurilor de fundafie defavorabile pentru montarea coşului, la suprasolicitarea căldării, când există necesitatea reducerii pierderilor reodinamice în coş, Ia temperaturi prea joase ale gazelor de ardere la ieşirea din căldare (120—150°) şi cari ar reclama înălfimi prea mari ale coşului. Avantajele tirajului artificial sunt: independenfa fafă de condifiunile atmosferice şi fafă de temperatura gazelor de ardere; adaptare uşoară din punctul de vedere al construcfiei, şi spafiu ocupat mic; integrarea instalafiei de tiraj în construcfia căldării de abur, respectiv a cuptorului industrial; reducerea înălfimii coşului şi a lungimii canalelor de gaze la coş. Desavantajele tirajului artificial sunt: înfrefinere costisitoare, consum suple-mentar de energie, şi faptul că defectarea ventilatorului scoate din serviciu întreaga instalafie de ardere. Insta'aţiile de tiraj artificial cu ventilatoare pot fi în sistem direct, indirect, sau combinat. în sistemul de tiraj artificial direct, ventilatorul aspiră gazele de ardere şi le refulează în coş. Ventilatorul e instalat Ia baza coşului, astfel încât rezistenfele la trecerea gazelor să fie minime şi să se evite formarea de vârtejuri. Consumul de energie pentru ventilator reprezintă aproximativ 0,5-1 % din energia producţiei de abur a căldării. în sistemul de tiraj artificial indirect, ventilatorul aspiră din atmosferă aer pe care-l refulează cu mare vitesă în coşul echipat cu difuzor. Prin efectul de ejecfie care se produce, gazele de ardere sunt aspirate şi evacuate prin coş. Sistemul e folosit la căldări [a cari tempe- ratura gazelor de ardere e foarte înaltă, şi deci se produce uzura prematură a palelor de ventilator. Consumul de energie al ventilatorului e de 1,5—3% din energia producfiei de abur a căldării. — Sistemul de tiraj artificial combinat se aseamănă cu sistemul indirect; ventilatorul aspiră, în locul aerului, o parte a gazelor de ardere, pe care o refulează în coş printr'un difuzor, provocând astfel tirajul, prin curentul şi efectul de ejecfie produs. Consumul de energie e aproximativ 1—1,5% din energia producfiei de abur a căldării. Uneori, instalafiiie cu ventilator sunt combinate cu instalafii de tiraj natural, ele intrând în funcfiune numai când se cer suprasolicitarea suprafefelor de încălzire ale căldării, sau cantităfi de căldură mai mari în cuptoarele industriale. Diferenfa de presiune pe care o produce ventilatorul e h = (P-2~Pi) + { -y^1) Tg mm col. H20, unde primul termen reprezintă presiunea statică, necesară pentru învingerea rezistentelor în conducte, fiind presiunea la intrare, p2 presiunea la ieşire, iar termenul al doilea reprezintă presiunea dinamică, v1 fiind vitesa la intrare, v2 vitesa Ia ieşire, şi yg, greutatea specifică a gazelor. în general, se poate considera că p1 — 0 şi vt = 0', astfel, relafia devine, în milimetri coloană de apă: Ventilatoarele folosite pentru producerea tirajului' artificial sunt ventilatoare centrifuge cu electromotor, radiale sau axiale. Reglarea debitului de gaze se face prin reglarea turafiei electromotorului, reglarea prin laminarea curentului de gaze provocând pierderi mari de sarcină (prin reduce-readebitului de aer s'ar reduce şi tirajul necesar). — La unele instalafii de căldare de abur şi de cuptoare industriale se foloseşte un sistem de tiraj combinat cu ventilatoare penfru insuMarea de aer în focar. Aerul e aspirat din atmosferă şi e trimis, fie în preîncălzitorul de aer, de unde ajunge în focar, fie direct în focar,deasupra stratului de combustibil, sau sub grătar. — Insuflarea deasupra stratului de combustibil e utilizată în special la căldările de pe nave; la căldările terestre stabile, insuflarea de aer suplementar deasupra grătarului se efectuează Ia unele focare cu grătar rulant. — Insuflarea de aer sub grătar se foloseşte la focarele cari ard cărbuni cu producere de sgură compactă şi aglutinantă, la arderile în straturi groase de combustibil, la suprasolicitări ponderale mari ale suprafefei de grătar şi când sunt mari rezistenfe de învins la trecerea aerului prin grătar, în toate aceste cazuri ar fi necesară folosirea unei instalafii de tiraj artificial, care ar produce o depresiune puternică în camera de combustie a focarului; s'ar provoca însă intrarea de can- 954 tităfi de aer prea mari în canalele de fum, prin părfile lor pufin etanşe — şi s'ar reduce astfel randamentul căldării de abur. Prin insuflarea de aer suplementar în spafiul de ardere, se reduc înălfimea coşului şi puterea instalafiei artificiale de tiraj propriu zis, valorile depresiunii menfi-nându-se între limiie favorabile arderii. — La locomotivele cu abur, tirajul artificial e realizat prin diferenfa de presiune provocată, între suprafafa grătarului şi camera de fum, de aburul de emisiune din cilindri, care e evacuat în atmosferă prin capul de emisiune şi coş (v. fig.). Aburul, Instalafie de firaj artificial la locomotivă. 1) focar; 2) cameră de fum; 3) cap de emisiune; 4) fascicul tubular al căldării orizontale; 5) coş. după efectuarea de lucru mecanic în cilindri, e condus la coş prin capul de emisiune, în formă de vână conică, cu vitesa de 250--300 m/s. Datorită efectului de ejecfie care se produce, particulele de abur antrenează, prin mişcarea lor turbionară, particulele de gaze de ardere intrate In camera de fum prin fasciculul tubular, producând astfel o depresiune în camera de fum. în urma depresiunii care se provoacă în camera de fum, gazele de ardere sunt împinse de presiunea mai mare din focar în fasciculul tubular, iar de acolo, în camera de fum; în acelaşi timp, presiunea din focar scade — şi aerul e aspirat din atmosferă, prin suprafafa liberă a grătarului. Amestecul abur-gaze de ardere, prin presiunea pe care o are aburul de emisiune (aproximativ 1,1 kg/cm2), e refulat prin coş în atmosferă. Sistemul de tiraj artificial prin efectul de ejecfie al aburului de emisiune prezintă avantajul că e simplu şi produce o reglare automată a producfiei de abur a căldării, în raport direct cu variafia puterii motorului locomotivei. Variafia mare a rezistentelor la mers a!e locomotivei cu abur şi adaptarea ei la condifiunile de tracfiune feroviară reclamă forfe de tracfiune cari variază între limite foarte largi, dela valoarea zero la o valoare corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de epuizare a căldării. Acestor variafii mari de forfe de tracfiune le corespund variaf«i de putere — şi deci un consum variabil de abur în cilindri. Creşterea consumului de abur produce o creştere a debitului aburului de emisiune şi, în consecinfă, mărirea depresiunii în camera de fum, adică şi a tirajului. Prin mărirea tirajului creşte solicitarea termică a grătarului şi, deci, creşte şi producfia de abur orară a căldării. Desavantajul instalafiei de firaj cu ejecfie consistă în randamentul ei mic (cca 15%). Randamentul instalafiei de tiraj e: _ Gi nă. Aminofenol: care se I prezintă în cristale cu p.t.164-*-165°, solubile în HC CH apă. I II Tiramina a fost găsită ^,CH în cornul de secară şi e C des întâlnită în produsele 1 de putrefacfie a proteine- OH lor. E un produs de degradare a tirozinei, care se decarboxilează sub influenfa unor anumite bacterii, trecând în tiramină. Se foloseşte în ginecologie, ca stimulent al con-tracfiunii uterine. 4. Tiran! [3StTH}KKa, Tnra; tirant; Zugband; tie rod; vonorud, vonodarab]. Cs.: Element de construcfie, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile transversale, de metal sau de beton armat, aşezat orizontal, înclinat sau vertical, destinat să preia numai forfe de întindere. Tiranfii verticali sunt folosifi pentru suspendarea unor elemente de construcfie (de ex. a tablierelor podurilor suspendate sau ale podurilor în arc cu calea suspendată, a coardelor fermelor, etc.), şi pot fi executafi din cabluri metalice, din bare rotunde de ofel, lanfuri, fiare profilate, saju din beton armat. Tiranfii inclinafi sunt folosifi, fie pentru a^ prelua forfele exterioare orizontale cari acftâ-nează asupra construcfiilor sau asupra elementelor de construcfie verticale (de ex. stâlpi de susfinere a conductelor aeriene, palplanşe, coşuri ae fum. 955 etc.), în vederea micşorării momentelor încovoie-toare produse de aceste forfe şi a măririi stabilităfii construcfiilor (tiranfi de ancorare), fie pentru a micşora momentele încovoietoare ale grinzilor, prin producerea unui moment încovoietor inifial de sens contrar, realizat prin preîntinderea tiranfilor (de ex. la grinzile armate). Se execută din cabluri metalice, din sârme sau din bare rotunde de ofel, sau din fiare profilate. Tiranfii orizontali sunt folo-sifi cel mai des, şi sunt destinafi să preia împingerile orizontale produse de cadre, arce, bolfi, shed-uri, pentru a micşora momentele încovoie-toare produse în barele acestor elemente de construcfie şi pentru ca reazemele să fie solicitate numai de forfe verticale, Se execută din fiare profilate, din bare rotunde de ofel, sau din beton armat. — Tiranfii metalici sunt cei mai economici, dar prezintă desavantajele că sunt supuşi coroziunii şi au un aspect inestetic, mai ales dacă sunt folosifi Ia construcţiile monumentale şi la interioare. Pentru a evita acest aspect, se folosesc tiranfi formafi din bare cu secfiunea circulară sau pătrată, şi cari sunt prelucrafi prin răsucire, prin ciocănire, sau sunt împodobiţi cu ornamente metalice. Capetele tiranf ilor metalici sunt prelucrate, fie cu buclă sau cu ochiu, fie cu filet (v. fig. /), pentru a se ------„------ , ^ 3 n b (£>=•— ........... »-------- c I. Tipuri de tiranfi metalici. apă. în cazul când substanţa nu este pură, sau este instabilă (de ex. higroscopică), deci nu poate fi cântărită cu exactitate, se cântăreşte aproximativ, iar titrul soluţiei se determină prin titrare (v.) cu o solufie etalon. Valoarea raportului dintre titrul real al soluf>10 d, la antrenare manuală, sau Z)>30—50 d, la antrenare mecanică. — Pentru cabluri de ofel cu diametrul şi cu diametrul S al firului celui mai gros dintre toroanele cablului se folosesc, de obiceiu, tobe cu şanf elicoidal, Ia cari raza şanfului se ia r = d/2-H-\2 mm, pasul elicei p = 500—1 000 5. Tobele pentru cablu de ofel pot fi cilindrice, cilindroconice, tronconice, etc. V. şi sub Maşini de extracfie sub Maşini miniere. i. ~ de lanf. V. Lanf, tobă de % s. ~ de trefilat [BOjiOHHjibHHbift 6apa6aH; tambour pourtrefilage; Ziehfrommel; wiredrawing drum; huzodob]. Mefl.: Tobă care transmite asupra materialului trefilat forfa de tracfiune necesară trecerii acestuia .prin filiere. Toba poate fi simplă sau etajată. V. şi sub Trefilat, maşină de 4. ~ de uscare [cyniHJibHbiH 6apa6ae; tambour de sechage; Trocknenfrommel; drying drum; szârito dob]. Cinem.: Tobă, de obiceiu de lemn, care serveşte la uscarea filmelor cinematografice. 5. -x/ uscătoare. V. Uscător. — Exemple de tobă în accepfiunea 2: 6. Tobă de batoză de păioase [6apa6aH MOJIOTHJ1KH; batteur ă pointe et battes cannelees; Stiften und Leistentrommel; beater drum; csep-logep-ddb]. Agr.: Organul de lucru rotitor al batozei (maşina de treierat), care desface boabele din spice sau de pe tulpine, prin lovire şi frecare, la trecerea tulpinelor între toba antrenată în mişcare de rotafie şi contrabătătorul fix. E o tobă scheletică, la care, pe discurile (două sau mai multe) calate pe ax, sunt fixate şine încresfate (tobă cu şine) sau şine netede pe cari sunt fixate, radial, cuie (tobă cu cuie). Sin. Tobă de treierătoare, Bătător. 7. ~ de comandă [BeflynţHH 6apa6aH; tambour de commande; Antriebstrommel; driving drum; hajtodob], Ind. iext.: Mecanism de comandă a mişcărilor maşinilor circulare automate de făcut ciorapi. Toba de comandă are forma cilindrică; pe suprafafa ei laterală, divizată în traseuri, numite şi cărări, sunt fixate came prin cari se introduc şi se scot din acfiune mecanismele de formare a ochiurilor, de alimentare, de transmitere a mişcării, de tragere a tricotului, etc. Pentru producerea unui ciorap (deci pentru efectuarea tuturor comenzilor), toba de comandă efectuează în general o rotafie completă, prin 13 până la 20 de avansuri intermitente. Poz’tiile şi dimensiunile tobei de comandă depind de tipul maşinii. s. ~ de noduri [6apa6iH ajis OT/ţeJieHHH cyHKOB; netfoyeur de noeuds; Knotenfângertrom-mel; pulp strainer; csomofogo-dob]. Ind. cel.: Tobă cilindrică, folosită pentru separarea nodurilor din celuloza fixată şi spălată. Această tobă e constituită,în general, dintr'o serie de site rotitoare. 9. ~ de spaţiere [iţHJlHHflp ceT; tambour de justification; Settrommel; registering scale; szet-dob]. Arfe gr.: Dispozitiv adaptat la tasterul (v.) maşinii de cules monotip, care indică albitura ce trebue inferca-lată între cuvinte, pentru împlinirea corectă ‘ a unui rând. Ca părfi principale cuprinde -un cilindru cu axa verticală, a cărui suprafafă laterală e împarfită în 72 de ^ câmpuri orizontale, cores-punzând Ia 72 de pătrişori, şi 20 de câmpuri verticale, Tobă de spafiere. corespunzând Ia 20 de spafii între cuvinte, — şi un indicator. După fiecare apăsare pe un buton de literă, toba se roteşte cu un unghiu proporfional cu grosimea literei perforate, înregistrând astfel, pe orizontală, lungimea rândului care se culege. După fiecare apăsare pe un buton de spafiu, indicatorul tobei se ridică şi trece în câmpul superior, înregistrând astfel numărul cuvintelor din rând. La sfârşitul rândului, indicatorul încadrează pe cilindru cele ' două numere ale butoanelor, cari trebue apăsate pentru ca, la turnarea rândurilor, să fie asigurată împlinirea lor corectă. Sin. Tambur de spa-fiere, Tambur set. [ io. ~ de tocătoare: Sin. Tobă cu ^ufite elico-; idale. V. sub Tocătoare de p^ier u. ~ gradată [rpa/ţyHpoBaHHbiH 6apa6aH; I tambour divise; Mefjtrommel; graduated drum; v fnerodob]. Tehn.: Piesa componenta a anumitor instrumente de măsură de precizie, -constituită dintr'un cilindru metalic cu un capăt gradat pe manta. Exemplu: cilindrul asamblat cu tija filetată a micrometrului şi care îmbracă tubul gradat (în jumătăţi de milimetru), care are, la un capăt, un buton de antrenare (cu dinfi sau prin frecare, pentru a împiedeca strângerea forfată, la măsurare), iar la celălalt capăt, o porfiune strunjită tronconic, cu 50 de diviziuni trasate pe ea (v. fig. sub Micrometru). Sin. Tobă gradată. 1. Tobă de eşapament. V. Eşapament, tobă de ~ s. Tobă de evacuare: Sin. Tobă de eşapament (v. Eşapament, tobă de ~). s. Tobâ frânei [T0pM03HbiH 6apa6aH; tambour de frein; Bremstrommel; brake drum; fekdob]. Auto.: Corp de formă cilindrică, cu suprafafa laterală interioară netedă, care e solidarizat cu axa sau cu organul de maşină care trebue frânat (v. fig.). Pentru încetinirea sau pentru încetarea mişcării tobei se apasă, pe suprafafa ei laterală interioară, unu sau doi sabofi (eventual căptuşifi cu material aderent, de ex. cu metal-asbest), articulafi cu un organ imobil; forfa de apăsare a sabofilor trebue să fie atât de mare, încât să asigure frecarea de alunecare necesară, respectiv frecarea de repaus, dintre suprafefele în contact. Complexul de frână al unei rofi de autovehicul. /) tobă (tambur); 2) sabof; 3) garnitură de frână (de ex. metalasbest); 4) axul de articulare al sabofilor; 5) resort de rapel; 6) camă; 7) pârghie de acfionare a frânei, respectiv a camei (6); 8) butuc. La autovehicule, de exemplu, tobele sunt con-fecfionate din fontă şi au un butuc, prin intermediul căruia se calează pe arborele planetar (la rofile motoare) sau se asamblează cu fuzete (la rofile directoare). Sin. Tambur de frână. 4. Tobogan [cnaT, }KeJio6; toboggan;Toboggan; toboggan; csuszda, gurito]. Ind. alim., Tehn.: Cale de transport, constituită dintr'un jghiab înclinat fix (metalic sau de lemn), pe care se coboară, cu vitesă mică, materiale împachetate, sub acfiurjea gravitafiei. E folosit, de exemplu, în mori, perifru grâne sau pentru făină în saci. Sin. (parfial) Plan înclinat pentru saci, m s. Tobogan fcnycK; toboggan; Toboggan; toboggan; csuszda]: Instalafie de sport şi amuzament, formată dintr'un schelet de rezistenfă, o platformă superioară, un jghiab înclinat, şi o scară pentru accesul la platformă. Jghiabul are borduri mici şi rotunjite, şi e acoperit cu linoleum, cu scliviseală de ciment, cu lemn lustruit, etc. înclinarea jghiabului variază în lungul profilului, fiind lină (de 70—80° fafă de verticală) la extremitatea superioară, apoi abruptă (10—35°), şi din nou lină, la extremitatea inferioară. Capătul de jos al jghiabului e situat la 10—20 cm deasupra nivelului apei de lângă plaja pe care se amenajează toboganul, sau continuă orizontal încă 1—2 m, la o înălfime de 50—70 cm dela sol. a. Tobralco [TKaHb T06pajibK0; tobralco; Tobralko; tobralco; tobralko]. Ind. text.: Ţesătură de bumbac cu legătură de pânză, care prezintă dungi longitudinale, sau pătrate, realizate prin introducerea în urzeală sau şi în bătătură, la intervale egale, a câte 1—2 fire mai groase. Ţesătura tobralco e albită sau imprimată şi e folosită pentru rochii de vară, bluze, etc. 7. Toc [4)yTJiHp; etui; Hulse; case; huvely]. Gen.: Cutie de dimensiuni mici, de formă alungită, de lemn, de carton, de piele, etc., care serveşte la purtarea şi protejarea, fie a anumitor obiecte de uz personal (de ex. ochelari), fie a anumitor unelte (de ex. cute de ascufit coasa), instrumente de măsură (de ex. şubler) sau instrumente muzicale (de ex. flaut). Sin. (parfial) Teacă. 8. Toc [(|)yTJiHp; etui pour livres; Buchhulse; book-case; konyvhiively]. Arte gr.: îmbrăcăminte protectoare penfru cărfi sau documente, executată de obiceiu din carton sau din mucava simplă, sau acoperită cu hârtie colorată, cu pânză de legătură, piele, etc. Sin. Teacă. o. Toc. Ind. far.: Manta cilindrică de coajă de copac, cu jghiab de scurgere, montată în jurul pietrelor de moară, pentru a împiedeca risipirea făinii în timpul măcinatului (v. fig. sub Moară de apă). (Termen regional). Sin. Obod, Văcălie, Veşcă. io. Toc [TOJlCTaH /ţOCKa; madrier; Bohle; balk; pallo, pallodeszka]. Ind. lemn.: Piesă de cherestea semifabricată (dulapi), tivită paralel, cu grosimea de 58 şi 68 mm şi lăfimea de 15—19 cm, folosită în tâmplărie. Sin. (parfial) Dulap. n. Toc de antrenare. Metl., Tehn.: Sin. Inimă de strung, Inimă de antrenare (v.). 12. Toc de probat pasta [Kopoâna jţJiH onpo-dOBaHHe cnnceHHOH naCTbi; boite d'essai de pâte d'allumettes; Priifschachtel; test box for match paste; probahiively]: Cutie metalică în care se introduc cutiile de chibrituri pentru a constata capacitatea de aprindere a pastei. Cutia are o fantă de 40X3 mm, pe care trebue să se aprindă cel mult 40 de befe. is. Toc de răsadnifă [KopoâKa napHHKa; bâche, coffre; Mistbeetkasten; hot frame, facing frame; melegâgyi keret]. Agr,: Cutie dreptunghiulară, fără fund, formată din patru scânduri de brad cu lăfimea de 25—35 cm şi grosimea 61 '96Î de 4—5 cm, peste care se aşază geamurile unei răsadnife, De obiceiu, tocul are lungimea de 4m şi lărgimea de 1,50 m, fiind calculat pentru patru geamuri de 1,50X1,00m. Peretele din spatele tocului e cu 8-”10cm mai înalt decât cel anterior, ceea ce asigură o inclinare a geamurilor spre soare şi face ca plantele din răsadnifă să profite mai bine de lumina şi de căldura solară. La cele patru coifuri, tocul are patru cusaci de 7X7X70cm, cari îi dau soliditate şi se înfundă în patul de băligar. La marginea de deasupra, în perefii lungi, sunt îngropate trei şipci de 3X5X150 cm, cari întăresc tocul şi îl împart în patru părfi egale, corespunzătoare celor patru geamuri. î. Toc de sfrung. Meii.: Sin. Inimă de antrenare (v.), 2. Toc de tampon: Sin. Cutie de tampon (v.). 3. Toc de uşă şi fereastră [ABepHHOe H okoh-HOe K0p06Ka; jambage de porte et châssis de fenetre; Tur- und Fenstereinfassung; door and window-case; ajto-es ablakfoglalat]. Cs.: Ramă aşezată în golul uşii sau al ferestrei, servind ca suport pentru canatele uşii sau pentru cerceve-lele ferestrei. Tocul de uşă sau cel de fereastră se compune, de obiceiu, din două piese verticale (montanfi) şi două orizontale (traverse), îmbinate la coifuri şi formând un cadru, în general, dreptunghiular. La ferestrele şi uşile cu contur special (ferestre rotunde, uşi şi ferestre ogivale, etc.), tocul are forma golului respectiv. Tocurile uşilor interioare se fac, de obiceiu, numai din trei piese (fără piesa orizontală inferioară, care se numeşte prag). Ferestrele şi uşile duble pot avea tocuri separate (pentru fiecare rând de cercevele sau canaturi în parte), sau tocuri comune. Fixarea tocurilor de uşi şi ferestre în perefii de zidărie se face, de obiceiu, în cuie sau şuruburi, în gheremele îngropate în prealabil în zid. Uneori, tocurile se fac, în partea de sus şi de jos, cu urechi cari intră în goluri special amenajate în zidărie. în perefii de lemn, tocurile se fixează cu ajutorul unui şanf făcut în partea lor exterioară, în care intră o pană cioplită în capetele bârnelor, sau ale grinzilor peretelui de lemn. în partea interioară a tocului se scobeşte un falf (la ferestrele duble, două falfuri), pentru a permite deschiderea cercevelelor (canatelor) spre interior sau spre exterior. 4. Tocălie. Ind. ţar.: Dispozitiv folosit la războiul de fesut, care serveşte la împiedecarea derulării sulurilor. (Termen regional, depresiunea subcarpatică: Argeş, etc.). Sin. Cordenciu, Cripalcă. 5. Tocare [py6Ka, KpouieHHe; operation de hacher Zerhacken; chopping; szecskâzas, vâgâs]. Gen., Tehn.: Mărunfirea materialelor moi, cu unelte de tăiere, prin apăsare sau prin lovire. Operafiunea se efectuează manual sau mecanizat. 8. Tocat, maşină de ~ came. Ind. alim. V. Maşină de tocat carne sub Maşini din industria alimentară, şi industriile anexe. 7. tocai, maşină de ~ paie şî stuf. Ind. fiârf. V. Tocătoare de paie. 8. Tocătoare de coajă [MauiHHa #jih /ţpoâJie-HHH Ay^HJlbHOH KOpbl; broyeur d'ecorce; Rin-denstampfmuhle; bark crusher; keregvâgo]. Ind. piei.: Maşină pentru mărunfirea preliminară a cojilor folosite ca material tanant (v. Tananfi). Cojile se mărunfesc înaintea măcinării în vederea ex-tracfiei materialelor tanante. Maşina funcfionează pe acelaşi principiu ca şi tocătoarea de nutref. s. ~ de furaj [K0pM0pe3Ka; hache-fourrage; Futterschneidemaschrne; forage cutting machine; takarmânyvego gep]. Agr.: Maşină de mărunfire prin tăiere a furajelor, compusă dintr'un batiu cu dispozitiv de alimentare, din aparatul de tăiere şi dintr'un dispozitiv de evacuare. Prin prepararea furajelor grosiere cu maşina se îm-bunătafeşte calitatea, se înlesneşte consumul integral al lor (de ex. tulpine de porumb şi lăstare de copaci), iar gradul de digerare a furajului creşte. Sin. Tocătoare de nutref. După natura furajului tocat, se deosebesc tocători de paie şi tocători de rădăcinoase. Tocătoarea de paie e folosită la tocarea paielor, a fânului, a plantelor verzi, etc. După felul aparatului de tăiere, tocătoarea de paie poate fi cu disc sau cu tobă. La tocătoarea cu disc, organul principal al aparatului de tăiere a furajului introdus e un disc sau o roată — cari se rotesc în plan vertical — şi pe cari sunt fixate, de cele mai multe ori radial, mai multe cufite cu tăişul drept sau curbat, iar la tocătoarea cu tobă, o tobă-co-livie, de obiceiu cilindrică, cu axa în planul orizontal, constituită din două discuri calate pe ax, între cari sunt fixate pe suprafafa laterală cufite, dispuse, în general, cu tăişul înclinat fafă de generatoare. Tocătoarea manuală de paie cu disc (v. fig. /), de exemplu, are două cufite (3) I. Tocătoare manuală de paie, cu disc. 1) volant cu cufite; 2) spifă port-cufit; 3) cufit; 4) gură de evacuare; 5) mâner; 6) jghiab de alimentare; 7) batiu. cu tăişul curb, fixate pe spifele (2) unei rofi-volant (1), care este învârtit manual. Mănunchiul de paie e împins în lungul jghiabului de ajimen- 963 tare (6) şi e prins între doi cilindri de alimentare, de obiceiu dinfafi, acfionafi dela roata-vo-lant prin intermediul unor angrenaje, astfel că se menfine un raport constant între turafia rofii-vo-lant şi vitesa de înaintare a materialului (se obfine deci lungime constantă de tăiere a furajului); continuitate în taiere. Distanfa dintre placa-cufit (5) a gurii (numită şi placă contratăietoare) şi tăişurile cu}itelor poate fi variată în funcfiune de furajul tocat, cum şi pentru compensarea uzurii plăcii. Cilindrul de alimentare superior (8) poate fi deplasat, pentru a varia mărimea spafiului de trecere a furajului între cei doi cilindri de alimentare. Resortul (ÎO) serveşte la producerea apăsării cilindrului superior. Antrenarea maşinii II. Tocătoare de paie şi de însilozare, cu tobă. a) secfiune de ansamblu; b) subansamblul tobei; 7) batiu; 2) fobă cilindrică; 3) cufit; 4) volant; 5) placă-cufif; 6) roată dinfată de acfionare a cilindrului de alimentare inferior; 7) cilindru de alimentare inferior, reglabil, în înăîfime; 8) cilindru de alimentare superior; 9) jghiab de alimentare; 10) resort elicoidal de reglare a distanfei; 11) roată de transmisiune; 12) roată dinfată. pentru a schimba această lungime, se schimbă angrenajele sau se reduce numărul cufifelor. Tocătoarea de nutreţuri pentru însilozare, cu tobă (v. fig. II), e folosită pentru tocarea paielor, a fânului, a tulpinelor de porumb, cum şi pentru tocarea plantelor verzi destinate însilo- se face prin roata de transmisiune (II); roata dinfată (12) angrenează cu una dintre coroanele rofii dinfate duble (6), calate pe axul cilindrului inferior; cilindrul superior primeşte mişcarea dela cel inferior, prin intermediul a patru rofi dinfate. III. Tocătoare de rădăcinoase, cu tobă. 1) volant; 2) roată de transmisiune; 3) tobă tronconică; 4) batiu; 5) coş de alimentare; 6) ax; 7) cufit; 8J mâner; 9J palier de alunecare; 10) jghiab de evacuare. zării. Pe o tobă cilindrică (2) sunt fixate patru I Tocătoarea de rădăcinoase, cu toba (v. fig.111), cufite (3) cu tăişul elicoidal, pentru a obfine | are o fobă tronconică (3), cu opt cufite (7). 61* Prin [potrivirea r(prereglarea)’ cufiteior se poate schimba grosimea bucăţilor tăiate. Poate fi acţionată manual, prin mânerul (8), sau mecanizat, prin roata de transmisiune (2). 1. Tocătoare de nufref. V. Tocătoare de furaj. 2. ~ de paie [C0Jl0M0pe3Ka; hache-paille; Hăckselschneider, Hăckselmaschine; chaff cutter; szalmaszecskâzo gep]. V. sub Tocătoare de furaj. s* ~ de rădăcinoase [MauiHHa ajih pe3KH KOpHenJlOflOB; machine â, hacher Ies raci-nes alimentaires; Wurzelgemuseschneidemaschine; chopping machine for plants with edible roots; gyokervâgo gep]. V. sub Tocătoare de furaj. «. Tocătoare de paie [coJiOMOpesna; hache-paille; Hăckselmaschine; straw hacker, straw cutter; szalmavâgo gep]. Ind. hârf.: Maşină de mă-runfire, antrenată mecanic — folosită în fabricarea pastei de paie — cu care paiele sunt tocate, adică sunt tăiate în bucă{i cu lungimea de 25—30 cm. Materialul e condus, de o bandă sau de un lan) de transport, spre doi cilindri cu dinfi; aceştia îl împing în direcfie axială, printre brafele unei rofi dublate cu cufite cu tăiş curb, cari taie la lungimile dorite. Maşina se foloseşte şi la tocarea stufului. Sin. Maşină de tocat paie. 5. ~de paie şi siuf: Sin. Tocătoare de paie (v.). a. Tocilă: Sin. Disc abraziv. V. sub Piatră de polizat. 7. Tocire [npHTynJieHHOCTb; emoussage; Ab-stumpfen-Abschleifen; blunting, dulling, grinding; koptatâs]. Gen.f Tehn.: 1. Stricarea prin abra-ziune intenfionată sau neintenfionată (uzură) a ascufişului unei muchii tăietoare sau a unui vârf ascu|it al unei unelte tăietoare (de ex. cufite de tăiere prin strivire, cufite de aşchiere, topor, ac, etc.), sau al unui obiect (de ex. coifi de potcoavă, vârf de lancie, etc.), etc. — 2. „Darea" la tocilă a unui obiect. a. Tocitoare [6pOAHJ]bHbiS naH; cuve de fer-mentation; Gărbottich; fermenting tub; erjeszto-kâd]. Ind. alim.: Ladă de lemn, în care se introduc, pentru fermentare, strugurii sdrobifi în prealabil, la producerea vinului colorat. După ce s'a consumat, prin fermentare, cca 40"*50% din zahărul strugurilor, întreaga masă se presează, obfinându-se un must cu confinut mare în alcool, a cărui fierbere se termină în aceeaşi tocitoare. Tocitoarea se foloseşte şi ia păstrarea tescovinei dulci, până când, după transformarea zahărului în alcool, tescovina e trecută la distilare, pentru fabricarea rachiului de tescovină; în acest scop, tescovina e presată cât mai mult în tocitoare, pentru a se elimina golurile de aer, cari ar oxida alcoolul format, până la acid acetic şi bioxid de carbon, cauzând astfel pierderi importante de alcool. 9. Tocoferol: Sin. Vitamina E (v.). io. Tolă [jihctoboh MeTajui, MeTajura^ec-KHâ jihct; tole; Blech; sheet plate, sheet iron, plate iron, iron sheet; lemez], Mefl.: 1. Foaie de tablă, de oarecare grosime. — 2. Foaie de tablă tăiată la dimensiunile necesare într'o anumită lucrare, sau pentru a face un anumit serviciu. Exempie: tolele taiate pentru viroleie de căldare, tolele de ofel pentru o maşină electrică, etc. 11. ~ terminală [3amHTHbift JIHCT; tole terminale; Endschutzblech; end proiective shield; vedolemez]. Transp.: Foaie de tablă curbată, care se prinde la partea din urmă a remorcelor de tramvaiu, deasupra tamponului, pentru a împiedeca acăfarea de v^gon a unor călători. 12. Tolerantă [.iţonycK; tolerance; Toleranz; tolerance; tures], Tehn.i Diferenfa dintre cele două valori extreme între dari trebue să se găsească valoarea unei mărimi caracteristice a unui obiect sau a unui material, pentru ca acestea să corespundă unei prescripţii impuse. în tehnică şi, mai ales, în metalotehnică, termenul tolerantă se foloseşte, în principal, pentru a indica diferenţa dintre cele două valori extreme (maximă şi minimă) ale unei dimensiuni lineare D, adică T=D —D • ■* max unde T e toleranta. Pentru o anumită valoare nominală a unei dimensiuni, toleranfa indică precizia necesară pentru fabricafia obiectului considerat; cu cât toleranfa e mai mică, cu atât precizia e mai mare, şi invers. îs. ~ ajustajului [zţonyCK noca^KH; tolerance de l'ajustage; Einstellungstoleranz; adjusting tolerance; illesztestures]: Suma dintre jocul maxim şi strângerea max:mă, în cazul ajustajului intermediar a două obiecte cari se întrepătrund. 14. ~ alezajului [/ţonycK OTBepCTBHfl; tolerance de l'alesage; Bohrungstoleranz; boring tolerance; lyuktures]: Toleranfa unui diametru interior al unei cavităfi (găuri) care are suprafaţă laterală de rotafie. Exemple: Toleranfa diametrului unei cavităfi cilindrice, a oricărui diametru al unei cavităji conice, a diametrilor exterior, mediu şi interior ai unei cavităfi filetate, etc. 15. ~ arborelui [jţonycK Baaa; tolerance de l'arbre; Wellentoleranz; shaft tolerance; csaptures]: Toleranfa unui diametru exterior al unui corp de revolufie. Exemple: Toleranfa diametrului unei suprafefe cilindrice exterioare (cum ar fi la axele cilindrice), a oricărui diametru al unei suprafefe conice exterioare, a diametrilor exterior, mediu şi interior ai unui şurub, etc. îs. ~ jocului [jţonycK 3a30pa; tolerance de jeu; Spieltoleranz; clearance tolerance; jâtektures]: Diferenfa dintre jocurile extreme, cel maxim şi cel minim, în cazul ajustajului cu joc a două obiecte cari se întrepătrund şi cari pot fi cilindrice, conice, cu fefe de asamblare plan-paralele, filetate, etc. n. ~ strângerii [flonycK HaTflrn; tolerance de serrage; Einspanntoleranz; setting tolerance; szoritâstures]: Diferenţa dintre strângerile extreme, cea maximă şi cea minimă, în cazul ajustajului cu strângere a două obiecte cari se întrepătrund şi cari pot fi cilindrice, conice, cu fefe de asamblare plan-paralele, etc. ia. Toleranfă, câmp de ~ [nojie jţonycKa; champ de tolerance;Toleranzgebiet; tolerance field; 965 turesmezo, turestartomâny]. Tehn.: Zona dintre liniile cari, în reprezentarea grafică a toleranfelor, simbolizează suprafefele unui obiect corespun; j"~" ' ^ I. Câmpul de toleranfă al unui obiect cilindric. N) diametrul nominal; dm;n şi dmax) diametrii minim şi maxim; L0) linia zero; T) mărimea (înălfimea) câmpului de toleranfă. zătoare valorilor extreme prescrise, maximă şi minimă, ale dimensiunilor obiectului. De exemplu, la suprafefe cilindrice (v. fig. /), câmpul de tolerantă e zona dintre generatoarele corespunzătoare diametrilor dmin şi dmax. înălfimea T a câmpului de toleranfă (numită mărimea câmpului de toleranfă) reprezintă, la scara aleasă, valoarea toleranfei. i în general, la corpurile de revolufie se reprezintă numai câmpul de toleranfă şi generatoarea cilindrului fictiv care ar avea diametrul nominal N (v. fig. //) şi care se numeşte linie zero (v.). II Reprezentarea schematică a mărimii şî a pozifiei câmpului de toleranfe. as), a's) şi a”) abateri superioare; a(- ), a'(- ) şi af) abaleri inferioare. Diferenfele dintre diametr’i limită şi diametrul nominal sunt abaterile limită, şi anume: diferenfa dintre diametrul maxim şi cel nominal e abaterea superioară (as, a'şi a" din fig. II), iar diferenfc dintre diametrul minim şi cel nominal e abaterea inferioară (af, a\ şi a■ din fig. II). Astfel, toleranf unui diametru se poate defini şi ca diferenfc dintre abaterea superioară şi cea inferioară a acelui diametru. i. Toleranfe, sistem de ~ [cHdeMa #onyc-KOB; systeme de tolerances; Toleranzensystem; tolerance system; turesrendszer]. Tehn.: Ansamblul de toleranfe, abateri limită şi ajustaje, obţinut din anumite formule de calcul, în general empirice. Sistemele de toleranfe permit alegerea corespunzătoare a ajustajelor, cum şi standardizarea uneltelor şi a calibrelor limitative. Un sistem de toleranfe se referă numai la suprafefe de acelaşi gen, astfel încât există sisteme de toleranfe pentru: suprafefe cilindrice sau conice, pentru suprafefe filetate, suprafefele de contact ale rofilor dinfate, etc. Sistemele de bază sunt cele pentru suprafefe cilindrice, c.um sunt sistemul de toleranfe STAS, OST, ISA, etc. Sistemul de toleranfe STAS e obligatoriu pentru Sisteme de ajustaje. A) alezaj unitar; B) arbore unitar; N) diametrul nominal; Lo) Jinia zero; T) înălfimea (câmpului de loleranfe). justajele cu joc şi intermediare, la diametri nominali între 1 şi 180 mm, şi e numai recoman-lat în toate celelalte cazuri. Caracteristicele principale ale unui sistem de foleranfe (STAS, OST, ISA, etc.) sunt următoarele: în sistemele de toleranfe ca sistemul STAS se deosebesc două s’steme de ajustaje, şi anume (v. fig.): „alezaj unitar" şi „arbore unitar". La ajustajele „alezaj unitar" se menfine constantă pozifia câmpului de toleranfă al alezajului şi se variază cea a obiectelor interioare cu cari se asamblează (obiectele cuprinse), iar la ajustajele „arbore unitar" se menfine constantă pozifia câmpului de toleranfă al arborelui şi se variază cea a obiectelor exterioare cu cari se asamblează (obiectele cuprinzătoare). Ajustajul alezaj unitar se foloseşte, mai ales, în construcfia de notoare, maşini-unelte, etc., penfru economie de unelte (în special de alezoare); ajustajul arbore unitar se foloseşte, mai ales, în construcfia de maşini agricole şi de maşini textile, cari au arbori lungi şi la cari se admit toleranfe relativ mari (arbori cari se pot trage direct la dimensiunea finală), pentru economie de material şi de manoperă. Toleranfele (în ja) se determină folosind relafia ampirică __ T — ai —a (b^ D + cD), ■ n care D (mm) e diametrul nominal al piesei, i e unitatea de toleranfă, a e un coeficient care variază cu calitatea de prelucrare a suprafefei (v. tabloul 1), b şi c sunt coeficienţi caracteristici sistemului de toleranfe. în sistemele STAS şi OST i e definit prin b — 0,5 şi c = 0, iar în sistemul ISA, prin b — 0,45 şi c = 0,001. Un sistem de toleranfe se împarte în categorii, numite clase.de precizie în STAS sau în OST, şi 966 facnilii de ajustaje (recomandate) în ISA, în fiecare categorie fiind consemnate abaterile limită ale arborilor şi alezajelor pentru un număr bine de- 180—260, 260—360, 360—500; unele intervale cuprind două sau mai multe subintervale, după clasa de precizie. Valorile coeficientului a corespunzătoare diferitelor clase de precizie STAS sau OST, respediv calităfilor 5—16 ISA. Tabloul 1. a ^ 7 10 16 25 40 64 100 160 250 400 j 640 1000 STAS Alezaj unitar 1 3 5 8 9 10 Arbore unitar 1 3 5 8 9 10 OST Alezaj unitar 1 2a 3a 7 8 9 Arbore unitar 1 2a 3a 7 8 9 ISA Calitate 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Clasele de precizie 2, 4, 6 şi 7 STAS, respectiv 2, 3, 4 şi 5 terminat de ajustaje diferite. O categorie, care indică pozifia (fafă de linia zero) şi mărimea câmpului de toleranfe, diferă de altă categorie prin valorile abaterilor limită, corespunzătoare aceluiaşi diametru şi aceluiaşi ajustaj. în STAS sau în OST, categoriile sistemului de toleranfe se notează cu numere, iar în ISA ele se notează cu litere (pentru pozifia câmpului de toleranfa), şi cu numere (pentru calitatea de prelucrare a suprafefei, adică pentru mărimea câmpului de toleranfă); numerele cresc odată cu toleranfele, astfel încât, la diametrul nominal dat, precizia de prelucrare e cu atât mai mare (adică toleranfele sunt cu atât mai mici), cu cât numărul categoriei e mai mic, şi reciproc. în STAS şi în OST, categoria, respectiv clasa de precizie, se alege în funcfiune de metoda şi de regimul de lucru. Sistemul STAS cuprinde zece clase de precizie, dintre cari cele numerotate dela 1 la 7 (în ordinea descrescândă a preciziei de prelucrare) corespund suprafefelor de asamblare ale obiectelor (cari formează ajustaje), iar cele numerotate dela 8 la 10 incluziv corespund suprafefelor libere ale obiectelor. Gama de diametri nominali se subdivide într'un număr de intervale (douăsprezece intervale în STAS sau în OST şi treisprezece intervale în ISA), caracterizate printr'un diametru mediu care reprezintă media artimetică (în STAS sau în OST) sau media geometrică (în ISA) a valorilor din intervalul respectiv. Deci, din relafia care exprimă unitatea de toleranfă i = b D + cD, în care D (mm) e diametrul mediu al intervalului, rezultă câte o unitate i constantă pentru fiecare interval, dar aceasta creşte odată cu diametrul D, dela un interval la altul (pentru orice clasă de precizie, respectiv pentru orice familie de ajus-taje). Deci, toleranfa e determinată numai dacă se cunosc atât clasa de precizie, respectiv familia de ajustaje, cât şi intervalul în care e cuprins diametrul nominal al obiectului de prelucrat. în sistemul STAS, gama 1 ■■•500 mm e împărfită în următoarele douăsprezece intervale de diametri nominali (în mm): 1-3, 3-6, 6-10, 10-18, 18—30, 30—50, 50-80, 80-120, 120-180, OST, sunt intermediare calităfilor ISA; clasa 6 OST nu există. Pentru obiectele de prelucrat, în oricare dintre sistemele alezaj unitar şi arbore unitar, fiecare categorie cuprinde un număr bine determinat de ajustaje, adică de pozifii ale câmpurilor de toleranfă fafă de linia zero. în STAS, simbolul acestor câmpuri e format din două litere cari stabilesc pozifia câmpului (fafă de linia zero) şi un număr (al clasei de precizie), care stabileşte mărimea câmpului; se folosesc litere mari pentru alezaje şi litere mici pentru arbori (v. tabloul 2), prima literă indicând caracterul ajustajului (/ şi j pentru joc, S şi s pentru strângere, T şi t pentru ajustaj intermediar sau de trecere), iar a doua literă definind amănunfit acest ajustaj (ordinea alfabetică a literelor corespunde ajustajelor dela joc mare spre strângere mare). Caracterizarea şi simbolzarea ajustajelor STAS. Tabloul 2. Caracterul ajustajului Numirea ajustajului Simbc 1 literal Alezaj Arbore Ajustaje Ajustaje presate cu strângere special SX sx SV sv SU su Ajustaj presat la cald (fretat) SC sc Ajustaj presat SB sb Ajustaj presat uşor SA sa Ajustaje Ajustaj blocat TD fd intermediare Ajustaj forfat^ tc Ajustaj aderent TB tb Ajustaj cu frecare TA ta Ajustaje Ajustaj alunecător JE je cu joc Ajustaj semiliber JD jd Ajustaj liber JC jc Ajustaj larg JB jb Ajustaj foarte larg JA ia 1 Temperatura de referinfă, la care trebue să se raporteze măsurile executate asupra obiectelor (pentru a determina dacă se încadrează între dimensiunile limită prescrise), e de +20°. 96? t. Tolidină [TOJiHflHH; tolidine; Tolidin; tolidine; tolidin]. Chim,: Derivat al benzidinei, confinând câte un radical metil la fiecare ciclu. Cea mai importantă o-tolidină, cu p. t. 128°, se obfine prin hidro-genarea o-nitrotoluenului până la hidrazoderivatul respectiv, urmată de o transpozifie benzidinică. ch3 I H H ch3 I c—c C —c V c- ~cv ( / c = c c — C H H H H o-tolidină. Se întrebuinfează ia prepararea materiilor colorante substantive. 2. Tollens, solufie ~ [pacTBop ToJiJieHca; solution T.; T. Silberlosung; T. solution; T. oldat]. Chim.: Solufie de azotat de argint precipitat cu hidroxid de sodiu şi tratat cu amoniac până la disolvarea precipitatului. E un reactiv pentru recunoaşterea calitativă a zaharurilor reducătoare formând în prezenfa acestora o oglindă de argint pe perefii vasului în care se face încercarea. 3. Toloacă. V. Izlaz. 4. Tolometru [TOJlOMeTp; tholometre; Tholo-meter; tholometer; tholometer], Fiz., Tehn.: Turbi-dimetru (v.) de construcfie simplă, folosit la determinarea gradului de turbiditate al apei, prin măsurarea transparenţei. E constituit dintr'un cilindru calibrat de sticlă foarte omogenă şi complet incoloră, cu diametrul de 30---40 mm şi cu înălfimea de 100 cm, gradat din 5 în 5 cm. Pe fund se pot aşeza discuri cari prezintă, în fransparenfă, desene în alb-ce-nuşiu-negru. Prin măsurare se stabilesc, pentru fiecare fel de disc, gradele de turbiditate cari corespund înă!fimilor de coloană de apă turbure la cari se înregistrează disparifia totală sau par-fială a desenelor de pe disc. 5. Tolu, balsam de ~ [TOJiyaHCKHH 6ajib-3aM; baume de Tolu; Tolubalsam; balsam of Tolu; Tolu-balzsam]. Farm.: Produs de secrefiune al arborelui Myroxylon balsamum Linn., varietatea to-luifera, din familia papilionaceelor, care creşte, până la 40 m înălfime, în regiunile septentrionale ale Americei de Sud. Se obfine executând pe trunchiul arborelui incizii în formă de V; din acestea se scurge balsamul, care se colectează în bidoane de tablă, în timpul colectării, e fluid; apoi se solidifică, prezentându-se sub forma unei mase cristaline, de coloare brună-roşietică, friabilă, cu miros aromat, plăcut, asemănător mirosului vanilinei şi gumei benzoe, cu gust slab acru. Se întrebuinfează în medicină, ca expecto-rant, şi în industria parfumeriei. e. Toluare [nonpbiTHe TOJiyaHCKHM 6a;i3a-MOM; toluage; Toluieren; toluing; toluâlâs]. Farm.: Operafiunea de acoperire a pilulelor cu balsam de tolu în solufie eterică 1 :5, pentru a forma o peliculă care să facă mai uşor de ingerat un me- dicament cu miros, sau cu gust neplăcut, sau pentru a. rezista acfiunii sucului gastric. 7. Toluen [T0Jiy0Jl; toluene; Toluen; toluene; toluen]. Chim.: Metilbenzen. Hidrocarbură aromatică din seria benzenului, cu p. t. —95°; p. f. 109°8; lichid incolor, cu miros asemănător cu cel al benzenului, pufin solubil în apă, miscibil cu alcool, eter şi cu alte substanfe organice. Se poate obfine din subprodusele cocseriilor (gaz şi gudron) şi ale uzinelor de gaz (gudron), la distilarea uscată a cărbunilor la 900,,*1000°. Gazul de cocserie confine aproximativ 10 g/m3. Izolarea se face prin spălare, la rece, cu frac-fiunile grele obfinute la distilarea gudroanelor, cari sunt apoi distilate. Toluenul trece în prima fracfiune de distilare (80**-170°, uleiul uşor), alături de alte hidrocarburi. — Se poate obfine şi din benzinele cari conjin în procente mari hidrocarburi aromatice. Acestea se concentrează prin distilare fracfionată: fracfiunea care distilă între 90 şi 115° poate confine până la 15% toluen. Din fracţiunile concentrate se obfine, fie prin extracfie selectivă cu bioxid de sulf lichid (procedeul Edeleanu), fie prin adsorpfie selectivă, prin coloane cu silicagel, fie prin distilare extractivă, di-stilându-se benzina cu un solvent, benzina nearomatică rămânând ca reziduu, fie prin distilare azeotropă, prin amestec cu un compus auxiliar (nitrometan, mefiletilcetonă-apă, metanol, di-oxan, etc.). Sintetic, toluenul se poate obfine prin piroliza hidrocarburilor saturate, a olefinelor şi a altor combinafii, la 750---10000. Cantităfi mari de toulen se obfin prin aromatizarea heptanului normal, cum şi prin cracarea catalitică a benzinelor în prezenfa de hidrogen (hidroforming), în special a fracfiunii 90--1 150, în prezenfa sărurilor sau a oxizilor de crom, de molibden, etc. şi ca produs secundar în reacfiiie de cracare, de pirogenare, etc. ale parafinelor inferioare (metan, etan, pro-pan, butan), ia fabricarea acetilenei. ‘Toluenul reacfionează cu numeroase substanfe, fie în catenă, fie în ntjcleu. Toluenul are numeroase întrebuinfări. E un foarte bun disolvant pentru lacuri, pentru răşini şi plasti-fianfi, pentru sulf, fosfor şi grăsimi. Uşurează omo-geneizarea amestecurilor de răşini de nitroceluloză în solvenfi. E o importantă materie primă pentru prepararea orto- şi paraxilenului, a pseudobutil-toluenului, a toluidinelor, a clorurii şi a bromurii de benzii, a trotilului, a zaharinei, a acidului ben-zoic, a benzaldehidei, etc. E folosit ca lichid termometrie în termometrele pentru temperaturi joase. Are o acfiune toxică asupra sistemului nervos. s. Toluensulfocloramidă [Tojiyoji cyjibfjDOXJio-paMHfl; toluene-sulfochloramide; Toluensulfo-chloramid; toluene sulfochloramide; toluenszulfo-chloramid]. Chim.: CHşC6H4—SOg—NHCI. Sub- ch3 I c HC/ \h II > HC CH NC^ H 968 stanfă. germicidă, folosită ca sare de sodiu sub numele de cloramină T sau activină. Confine 15% clor activ. 1. Toluidină [TOJiyHZţHH; toluidine; Toluidin; toluidine; toluidin]. Chim.: Amină aromatică având formula generală: CH3—CeH4—NH2. Există trei toluidine isomere: ortotoluidina, cu p. f. 197°; metatoluidina cu p. t. 45° şi p. f. 198°; paratolui-dina, cu p. f. 199°. Se prepară prin reducere, din nitrotoluenii respectivi. Sunt folosite, în special, în industria materiilor colorante. 2. Tom. V. Volum. s. Tomafă. V. Pătlăgea roşie. 4. Tombac [TOMnaK; tombac; Tombak; tombac; tombak]. Metl.: Aliaj de cupru şi zinc cu un confinut în zinc mai mic decât cca 20%. Se prelucrează bine la cald şi la rece (prin laminare, trefi-lare); are bune proprietăfi mecanice şi de turnare. Se întrebuinfează, de exemplu, în industria de automobile, la fabricarea tuburilor de radiatoare (aliajele cu 95---97% Cu); în diferite ramuri ale industriei, sub formă de table, cj© site şi fesături de sârmă (aliaje cu 80--82% Cu); pentru decorare, sub formă de foife (aliajul cu 90% Cu). 5. Tomberon [jţByxKOJiecHaH Tejiencica c o-npoKH/ţHbiM Ky30B0M; tombereau; zweirâderiger Sturzkarren; dumping cart; billeno csille]: Vehicul pentru transportul materialelor granulare, al materialelor formate din blocuri, sau în formă de pastă, alcătuit dintr'o cutie metalică montată semiarti-culat pe un ax cu două rofi de diametru mare (— 1 m), spre a putea fi basculatîn jurul axului, pentru descărcare; e împins de unu sau, pe pante de peste 4%, de doi oameni (v.fig.). Tomberoane-le folosite penfru transportul mortarului şi al Tomberon penfru şanfiere de construcţii, betonului se cufie; 2) osie monfafă; 3) mâner; confecfionează 4) propf;a. din ofel. Capacitatea cutiei e de 0,15-”0f25 m3 (pentru o încărcătură utilă de 400 kg); greutatea proprie e de cca 140 kg; greutatea încărcăturii, 200—300 kg. Cutîa poate fi simetrică sau nesimetrică fafă de planul vertical, care confine axa osiei; în ultimul caz, centrul de greutate a|. încărcăturii e situat, fafă de axa rofilor, mai sus şi în partea dinapoi, pentru ca tomberonul să Tiu se răstoarne singur şi forfa de răsturnare să fie minimă. Dacă rofile se execută pe rulmenfi, capacitatea cutiei se poate mări cu 25%, fără a se mări efortul necesar pentru deplasare. Distanfa optimă de transport e sub 50 m; în cazuri speciale, tomberonul poate fi folosit la transporturi până la 100--120 m. 6. Ton [TOH, 3ByK; ton pur; Ton; pure tone; hang]. Acust.: Sunet produs de vibrafia sinusoidală a unui mediu elastic. Orice sunet muzical rezultă din suprapunerea mai multor tonuri, în cari sunetul poate fi descompus pe cale analitică. Sin. Sunet muzical simplu. Ton [oTTfîHOK; ieinte; Ton; tone; szinezei]. Arfe gr.: Fiecare dintre nuanfele unei colori spre deschis (adăugire de alb) sau Spre închis (adăugire de negru). — Tonurile obfinute prin amestecarea în diferite proporfii numai a colorilor alb şi negru se numesc semitonuri. — Reproducerea întregii game de tonuri ale unei imagini fotografice e una dintre problemele dificile ale poligrafiei, care a putut fi rezolvată numai parfial, cel mai bine prin fotocolografie (v.). Sin. Nuanfă. 8. Tonă [TOHHa; tonne; Tonne; ton; tonna]: Unitate de greutate, egală cu 1000 kg. #. Tonă de refrigerafie [TOHHa-CTaH/ţapA flJifl H3MepeHHH X0JI0A0np0H3B0AHTeJlfaH0CTH; tonne standard de refrigeration; Standardabkuh-lungstonne; standard ton of refrigeration; szabvâny-lehulesi tonna], Termot.: Unitate de măsură, folosită în Statele Unite ale Americei pentru a stabili capacitatea maşinilorfrigorigene, prin comparafiecu ghia-fa naturală care ar produce aceleaşi efecte, egală cu 288 000 BTU = 72 574,79 kcal/24 h = ~3000 kcal/h. 10. Tonă-kilomefru brută [TOHHO-KHJiOMeTp 6pyTTO; tonne-kilometre brute, t-km brute; roher Tonnenkilometer; rough ton-kilomefer; brutto-tonna-kilometer]. C. /..* Produsul dintre greutatea brută (călători şi marfă), în tone, din fiecare tren îndrumat pe o cale ferată, şi distanfa pe care au circulat trenurile, în kilometri. E un indice de măsură a capacităţii de transport a unei căi ferate. 11. ~-kilometru netă [TOHHG-KHJiOMeTp HeTTo; tonne-kilometre nette, t-km nette; netto Tonnenkilometer; net ton-kilometer; netfo-tonnakilometer]: Produsul dintre greutatea, în tone, a mărfii încărcate în trenuri şi distanfa, în kilometri, la care e transportată marfa. E un indice de măsură a producfiei de transport ^ unei căi ferate. 12. Tonă regisfru [periicTpOBaH TOHHa; tonne registre; Registertonne; ion registre; regiszter tonna]. Nav. m.: Unitate cje măsură a volumului, utilizată în navigafia maritirriă sau interioară, pentru determinarea volumului navelor. O tonă registru e egală cu o sută de picioare cubice engleze, adică e egală cu 2,8316 m3. Se deosebesc: tona registru brutto, care cuprinde volumul total al navei, incluziv spafiul destinat echipajului, maşinilor, căldărilor, balastului, hărfi-lor, etc., şi tona registru netto, care cuprinde numai volumul navei destinat încărcăturii utile. V. şi sub Navă. 969 î. Tonaj [flOâbina; tonnage; Fordermenge; tonnage; szâllitomennyseg]. Mine: Cantitatea de produs extras dintr'o exploatare minieră într'o zi, într'o lună sau într'un an, exprimată în tone. După felul produsului, se deosebesc tonaj de produs brut, tonaj de semiprodus şi tonaj de produs curat sau finit, sau tonaj net. î. Tonaj de frânat [T0pM03Hblâ Bec; contre-poids du frein; Bremsgewicht; brake counterweight; fekezesi suly]. C. f. V. sub Tonajul trenului. s. ~ de remorcare [npHiţeimoă Bec; poids de remorquage; Schlepplast; towing weight; von-tatâsi suly], V. sub Tonajul trenului. 4. Tonajul trenului [Bec noe3fla; poids du train; Zuggewicht, Zuglast; weight of train; vonatsuly]. C. Greutatea unui tren, exprimată în tone. Prezintă importantă pentru determinarea rezistentelor la mers ale trenului — şi deci a forjei de tracfiune care e necesară penfru remorcare. Tonajul pe care-l poate remorca o locomotivă pe o linie cu o anumită rezistenfă, la vitesă dată, se numeşte tonaj de remorcat. Tonajul care urmează să fie frânat pentru a asigura oprirea, respectiv pentru a asigura vitesa admisă a unui tren, se numeşte tonaj de frânat. s. Tonare [HaMa3biBaHHe; graissage; Tonen; toning; szinadâs]. Arte gr.; Acoperirea părfilor albe ale unui imprimat executat în tipar plan (litografic sau offset), cu un strat subfire de cerneală, datorită faptului că suprafafa neutră a formei nu mai refine umezeală suficientă şi, din cauza aceasta, nu mai respinge toată cerneala. Prevenirea sau înlăturarea tonării se face adăugind cernelii un antiton. Sin. Gresare. 0. Tongrian [TOHrpHitcKHH npyc; Tongrien; Tongrian; tongrian; tongrian]. Geo/.: I.Oligocenul inferior (Lattorfian sau Sannoissian). — 2. întregul Oligocen (termen învechit). 7. Tonomefrie [TOHOMeTpHH; tonometrie; Tono-metrie; tonometry; tonometria, goznnyomâs-meres]. Chim. fiz.: 1. Capitol al Chimiei fizice, care are ca obiect determinarea tensiunilor de vapori ale solufii|or unor substanfe nevolatile. Dacă n e numărul de molecule de substanfă disolvată şi N e numărul de molecule de solvent, coborîrea relativă a tensiunii de vapori a solufiei fafă de tensiunea de vapori a solventului pur e bp/p = n/N. Dacă solufia confine g grame de substanfă disolvată în G grame de solvent: n — g/m, N = G/M, m fiind greutatea moleculară a substanfei disolvate şi M, greutatea moleculară a solventulu*. Rezultă relafie care permite determinarea greutăfii moleculare a substanfei disolvate. — 2. Metodă de determinarea greutăţii unei substanfe prin măsurarea coborîrii tensiunii de vapori a unei solufii din acea substanfă, în raport cu tensiunea de vapori a solventului pur. s. Tonou [60HKa; tonneau; Rolle; barrel roii, wing-over; hordo]. Av.: Evolufia în care avionul executâ o rostogolire (înşurubare) în direcfia de mers, în jurul axului longitudinal, fără a schimba direcfia şi fără să piardă din înălfime. Tonoul poate fi repede sau încet, după cum e executat cu sau fără motor. —Sin. Rostogolire. 9. Tool joint: Sin. Legătură specială (v.). ic. Tonalif [TOHajiHT; tonalite; Tonalit; tonalite; tonalit]. Mineral.: Diorit cuarfifer, cu hornblendă şi biotit. n. Top [BepniHHa, BepxyniKa; top; Top; top; top]. 1. Ind. chim.: Partea superioară a unei coloane de rectificare. 12. ~ [6eH3HHOBbie (J)paKiţHH Hecf)TH; pro-duit du front; Kopfprodukt; top, tops; fejtermek]. 2. Ind. chim.: Produsul care iese pe la partea superioară a unei coloane de rectificare. îs. Top de hârtie [cTOna 6yMarn; rame; Ries; re-am; rizsma]. Arfe gr.: 1. Cantitatea de 500de coaie, sau de 25 de testele de hârtie. 2. Cantitate anumită de coaie de hârtie aşezate una pesta alta, formând stive de grosime dată. 14. Top de tutun [nyHOK Ta6aKa; gâteau de tabac; Tabakkuchen; filler-bunch; dohânycsomo]. Ind. tuf.: Aglomerafie compactă de foi de tutun, suprapuse, care se formează în maşina de tăiat, spre a prezenta cufitului un corp cât mai omogen, astfel încât tăierea să se facă în bune condifiuni (în fire lungi şi de lăfimi egale). 15. Topaz [TOna3; topaze; Topas; topaz; topâz]. Mineral.: Al2[F2|SiOj. Silicofluorură de aluminiu, naturală, cristalizată în sistemul rombic. Se prezintă în cristale prismatice, compact sau în agregate radiare. Cristalele sunt limpezi, gălbui, albăstru;, sau roze, cu duritatea 8. E un mineral pneumato-litic în legătură cu graniţele şi pegmatitele. E o piatră prefioasă, care nu trebue confundată cu topazul oriental, care eo varietate de corindon(v.). 10. Topazif [TOna3HT; topazite; Topasfels; topaz-rock; topazit]. Pefr.: Produs autometamorf, rezultat prin topazarea rocelor. 17. Topilă [hma AJIH mo^kh JibHa; rouissoir; Rdstgrube; rotting pond; âztato godor]. Ind. far.: Groapă paralelepipedică săpată în pământ, care se leagă de un râu sau de un lac apropiat, printr'un şanf de alimentare cu apă, având şi un şanf de scurgere, folosită pentru topirea, în industria ţărănească, a tulpinelor unor plante textile (in, cânepă, iută, chenaf, abutilon). E forma cea mai simplă a basinului de topit, improvizat şi cu funcţionare sezonieră. Sin. Topitoare. îs. Topire [njiaBJieHHe, TaHHHe; fusion; Schmel-zung; melting; olvadâs]. 1. Fiz.: Trecerea unei substanfe, prin încălzire, din starea solidă în starea lichidă. La presiune dată, o substanfă definită se topeşte la o temperatură determinată, numită temperatura ei de topire sau punctul ei de topire, şi care depinde de presiunea exercitată asupra corpului care se topeşte. Variafia dT a temperaturii de 970 topîre pentru o variafie dp a presiunii e dată de ecuafia Iui Clapeyron-Clausius L fiind căldura latentă de topire, T temperatura absolută şi variafia volumului specific al substanfei, prin trecerea din starea solidă în starea lichidă. Dacă A0, temperatura de topire creşte când presiunea exterioară creşte (cazul celor mai multe substanfe). Dacă A^<0, temperatura de topire scade când presiunea exterioară creşte (de ex. în cazul ghefei, a cărei temperatură de topire scade cu cca 0,0075° pentru fiecare creştere a presiunii cu o atmosferă, când creşterea de presiune nu depăşeşte câteva zeci de atmosfere). — Temperatura de topire sub presiunea atmosferică de 760 mm coloană de mercur se numeşte temperatură normală de topire. 1. Topire [nJiaBJieHHe; fusion; Schmelzen; mel-fing; olvasztas]: 2. Operafiunea de trecere a unei substanfe, prin încălzire, din starea solidă în starea lichida. 2. Topire [nJiaBJieHHe, nJiaBKa; fusion; Schmel-zung; melting, fusion; olvasztâs]. 3. Metl.: Operafiune metalurgică pe cale uscată, la care produsul final e în stare lichidă. E utilizată la prepararea şi turnarea diverselor metale şi aliaje, la afinarea lor, la obfinerea matelor şi a speisselor, etc., fiind însofită, în general, de transformări chimice (oxidare, reducere, sulfurare, carburare, etc.), în care caz e numită după natura acestor transformări (topire oxidantă, topire reductoare, topire sulfurantă,topire carburantă, etc.). Licuafia (v.), patinsonarea (v.), etc., sunt exemple de topiri fără transformări chimice. Exemple de topiri executate în metalurgie: t. ^carburantă [HayrjiepoîKHBaiomaH nJiaBKa; fusion carburante; Brennstoffschmelzung; fuel melting; tuzeloanyag-olvasztâs]: Procedeu, aplicat excluziv în siderurgie, de carburare în stare topită a otelurilor cu un procent de carbon insuficient, care constitue una dintre fazele procedeelor de elaborare a ofelurilor. Se efectuează prin adăugire de fontă-oglindă pentru ofelurile dure, de feromangan pentru ofelurile moi, sau de fontă pură (produsă cu mangal), la elaborarea în convertisorul Thomas. Prin adăugire de cocs, de fontă, de grafit sau de aglomerate formate din cărbune, bucăfi de fier vechiu (pentru îngreunare) şi gudron (ca aglo-merant), Ia elaborarea în cuptoarele Siemens-Martin şi în cele electrice; prin adăugire de fontă pură, la elaborarea ofelurilor speciale în creuzete de grafit. Substanfele carburante se introduc în cuptor, fie în încărcătură, fie în ofelul topit, spre s'ârşitul elaborării. Prin topire carburantă se obfine şi fontă sintetică (v.), din deşeuri de ofel car-burate cu cărbuni. 4. ~ complexă [KOMnjieKCHan njiaBKa; fusion complexe; zusammengesetzte Schmelzung; compound melting; komplex olvasztâs]: Procedeu metalurgic de obfinere a unui metal (Me) prin reacfia în stare topită dintre produsele de prăjire parfială oxidantă (oxid sau sulfat) a sulfurii sale şi sulfura remanentă. Topirea complexă e deci precedată de prăjirea oxidantă, parfială, a sulfurii, conform reacfiei: 3 MeS + 3 02 = 2 MeO + MeS+2 S02 , sau 2 MeS+2 02 = MeS04+MeS. Produsele solide rezultate (MeO sau MeS04 şi MeS) reacfionează în topitură, cum urmează: MeS + 2 MeO = 3 Me + S02, sau MeS-f MeS04 = 2Me4-2S02f obfinându-se metalul în stare liberă. Procedeul e aplicat în metalurgia cuprului (tratarea matei de cupru în convertisor) şi a plumbului. s. ~ cu precipitare [oca/ţoqHoe nJiaBJieHHe; fusion â precipitation; Prăzipitatschmelzung; pre-cipitation melting; precipitât-olvasztâs]: Procedeu metalurgic de obfinere a unui metal (Me) direct din sulfură, prin precipitarea în stare topită, cu ajutorul altui metal (Me') a cărui sulfură are o căldură de formare mai mare (adică sulfura metalului de precipitat trebue să fie mai pufin stabilă decât sulfura metalului precipitant), reacfia de precipitare fiind MeS+Me' = Me + Me'S. Se aplică în metalurgia plumbului (v. sub Plumb) şi a stibiului, metalul precipitant fiind fierul. $, ~ oxidantă [oKHCJiHTejibHaa njiaBKa; fusion oxidante; oxidierende Schmelzung; oxidant melting; oxidâlo olvasztâs]: Procedeu metalurgic de separare prin oxidare în stare topită, a unor substanfe nedorite sau a impurităfilor, care se aplică în metalurgia tuturor metalelor cari nu se obfin pure şi ale căror impurităfi au o afinitate mai mare pentru oxigen decât metalul respectiv. Aplicafii speciale: afinarea fontei pentru obţinerea ofelului prin oxidarea parfială a elementelor carbon, siliciu, mangan, sulf, fosfor cu aer sub presiune (procedeele Bessemer, Thomas) sau cu minereuri oxidante (procedeul Siemens-Mar-tin); cupelafia (v.) plumbului argentifer; topirea piritică (v.). 7. ~ piritică [nHpHTHan njiaBKa; fusion pyri-tique; schwefelkiesige Schmelzung; pyritical melting; pirites olvasztâs] :Procedeu metalurgic aplicat în metalurgia cuprului, pentru concentrarea sulfurii de cupru din chalcopirite (v.)f într'o mată cu 30*-40% cupru, prin topire oxidantă. E singura topire oxidantă care e aplicată direct * minereului şi deci se poate considera ca o contopire a topirii scorifiante cu o prăjire oxidantă. Se realizează într'un cuptor-turn de prăjire (v.), prin suflare puternică de aer (IjOO m3/min şi m2), care oxidează fierul din sulfuri de fier componentă a chalcopiritei. Căldura de formare a oxidului feros, FeO, adăugită l/a căldura de ardere a cărbunelui de amorsare di/n încărcătură (3*--4%), provoacă topirea încărcăturii. Din oxidul feros, FeO, fondanfi, Si02, şi gangă, se formează $71 sgura; rămâne o mată bogată în sulfură de cupru şi săracă în sulfură de fier. 1. Topirereductoare[BQCCTaHOBHTejibHafl nn-aBKa; fusion reductrice; reduzierende Schmelzung; reductive melting; redukâlo olvasztâs]: Procedeu metalurgic de reducere completă sau parfială în stare topită, a oxizilor metalici naturali, pentru obfinerea unor metale sau aliaje din oxizii respectivi, pentru transformarea unor produşi oxidici complecşi în alfi produşi uşor tratabili, pentru des-oxidare, efc. Reducerea oxizilor se efectuează cu elemente reducătoare solide (carbon, aluminiu, siliciu, magneziu, etc.) sau gazoase (hidrogen, oxid de carbon, etc.). Reducîorul trebue să formeze un oxid cu o căldură de formare mai mare, sau cu o tensiune superficială mai joasă decât a oxidului de redus. Prin tdpire reductoa-re cu carbon, reductorul întrebuinfat cel mai mult, se obfin, de exemplu: fonta de cuptor înalt, din minereurile oxidice ale fierului (hematit, mag-netit); staniul, din casiterit; stibiuî, plumbul, metalul Monel (v.), etc., din oxizii rezultafi din pră-jirea oxidantă a sulfurilor (stibiu, galena şi, respectiv, minereuri canadiene); metalele secundare (vanadiul, zirconiul, titanul, tantalul, molibdenul), respectiv feroaliajele metalelor secundare, dacă oxizii acestora au fost topifi împreună cu oxizi de fier; ferocromul, din minereu (cromit); sulfuri sau arseniuri uşor tratabile, din sulfafi, respectiv din arseniafi. Topirea reductoare se aplică şi pentru des-oxidare, la reducerea oxizilor remanenfi, rezultafi dintr'o topire oxidantă. Desoxidanfii întrebuinţaţi sunt: plumbul, siliciul, magneziul, în metalurgia cuprului şi a aliajelor sale; manganul, magneziul, în metalurgia nichelului; feroaliajele (feromangan, ferosiliciu, silicomangan, silicocalciu, etc.), în metalurgia ofelului. Aluminotermia (v.) e, de asemenea, un procedeu de topire reductoare, aplicat în metalurgia metalelor secundare, elementul reductor fiind excluziv aluminiul. 2. ~ scorifiantă [iHJiaKyionţaH nJiaBKa; fusion scorifiante; Schlackenschmelzung; scorifying melting; salakos olvasztâs]: Procedeu metalurgic aplicat minereurilor, pentru separarea, prin topire, a minereului de gangă: prin adăugire de fon-danfi (Si02, CaO), cari reacfionează la topire cu elementele din gangă, se obfine o sgură diferenţiată de mineral. Aplicarea procedeului e condiţionată de completa insolubilitate a minereului în sgură, de o cât mai mare fluiditate a sgurii şi de o diferenţă mare între greutăfile specifice ale minereului şi sgurii, în stare lichidă. Aplicaţii industriale: în metalurgia cuprului, la minereurile cu 70-80% cupru; la obţinerea matelor sau a speisselor bogate în cupru sau în nichel, din minereurile sărace în aceste metale. s. ~ sulfurantă [cyJibcJjypHpyiomaH ruiae-Ka; fusion sulfurante; Schwefelschmelzung; sul-phurated melting; kenes olvasztâs]: Procedeu metalurgic de sulfurare în stare topită a oxizilor din minereurile oxidice, cu ajutorul unor sulfuri mai puţin stabile. Reacţiunea apare incidental în metalurgia cuprului; procedeul se aplică însă In special în metalurgia nichelului, înlocuind topirea reductoare, deoarece din garnierit (v.), care e mineralul de bază pentru extracţia nichelului, prin topirereductoare cu carbon, în loc de nichel pur, s'ar forma un aliaj Fe-Ni-C, adică o fontă. La topirea sulfurantă, prin adăugire de gips, CaS04, calcar, CaC03, şi cărbune, se formează sulfură de calciu, CaS, care sulfurează nichelul şi fierul, conform reacfiei: NiOFeO-f 2 CaS = NiSFeS + 2 CaO, obfinându-se o sulfură dublă de nichel şi fier; ceilalţi componenţi ai garnieriîului (MgO, Si02* etc.) se ridică în sgură. Din sulfura dublă de nichel şi fier, prin prăjire şi topire oxidantă se îndepărtează fierul şi se poate separa nichel pur. 4. Topire [MOHKa; rouissage; Rotten; steeping, rotting; âztatâs]. 4. Ind. text.: Operafiunea de disolvare a substanfelor pectice de legătură, şi de separare a fibrelor liberiene din tulpinele unor plante textile (in, cânepă, iută, chenaf, abu-tiIon, etc.), care consistă în distrugerea, cu aju^ torul microorganismelor, a substanfelor pectice cari fixează periciclul liberian de partea lemnoasă a tulpinei. Gradul de topire la care trebue întrerupt pro^ cesul de topire, caracterizând faza deplinei descompuneri a substanfelor pectice şi a ţesuturilor parenchimatoase cari leagă fibrele liberiene de partea lemnoasă a tulpinelor, se numeşte punct optim de topire. Prelungirea topirii peste acest punct provoaca t supratopirea, care e un defect de topire. între ruperea topirii înainte de punctul optim de topire provoacă subtopirea, care, de asemenea, i e un defect de topire. ; = După modul de desvoltare a vieţii microbiene j se pot obţine, fie o topire naturală, care poate ? să aibă loc pe zăpadă, la rouă, în apă şi la rouă * (mixtă), şi în care se fac amenajeri pentru combaterea degradării fibrelor şi pentru îmbunătăţirea j condiţiunilor de lucru, fără să se intervină direct f în procesul de desvoltare microbiană, fie o topire | dirijată, în care omuî intervine modificând radi- ' cal procesul biochimic, înlocuind un fenomen spontan cu o acţiune dirijată. J După comportarea microbilor fafă de oxigen, | se deosebesc: topire anaerobă, în care micro- V bii acfionează fără a avea nevoie de prezenfa l oxigenului (topirea în apă), şi topire aerobă, în care microbii acfionează numai în prezenfa oxi- J genului (topirea pe zăpadă, la rouă, ş-i topirea j dirijată aerob). Topirea pe zăpadă se face lăsând tulpinele j liberiene întinse pe un strat de zăpadă cu gro-simea de cca 20 cm (3 t tulpine pe un hectar), | timp de cca 30 de zile. Se obfine, astfel, un I randament de cca 10% fibre.-— Topirea la rouă are nevoie de un mediu mai 1' umed decât atmosfera obişnuită, în care să se Jj facă germinarea şi desvoltarea ciupercilor active R în procesul de descompunere a pectinelor (Clado- j 912 âporium herbarum, Mucor plumbens, Rhisopus nigricans, Penicillium, Aspergillus, Boetritis). Aceste ciuperci se desvoltă bine la temperatura de 11—20°, la o umiditate atmosferică relativă de cel pufin 60%, la o umiditate minimă a tulpinelor de 40%. Procedeul consistă în întinderea tulpinelor (2—2,5 t tulpine pe un hectar) pe câmpii cosite, pe trifoiu, sau pe lunci, evitându-se locurile prea umede şi întorcân du-se tulpinele cu furca la fiecari 10 zile. Topirea durează până când tulpinele capătă coloarea cenuşie (din galbene-verzui, cum erau iniţial) şi fărâmicioase. Desavantajele topirii la rouă sunt: pagube aduse de furtuni, încâlcirea, îndoirea, ruperea şi impu-rificarea fibrelor; neomogeneitatea topirii, care rezultă din inegalitatea acfiunii soarelui, a ozonului atmosferic, a căldurii, a umidităfii şi a microorganismelor; degradarea fibrelor, cari devin aspre, brune şi greu divizibile în fibrile; necesitatea de a dispune de terenuri întinse, netede şi curate; fracţiunea mare de deşeuri, de două ori mai mare decât cea a deşeurilor rezultate la topirea dirijată; randamentul mic în fibre lungi (fuior), care depinde de factori incidentali ca vântul, umiditatea, etc.— Topirea mixtă consistă în alternarea operaţiunii de întindere la rouă, timp de şase zile, cu operaţiunea de afundare în apă a tulpinelor, timp de alte şase zile, până când se obţine o topire completă. Acest procedeu elimină o parte din desavantajele topirii |a rouă şi permite prevenirea fenomenului de supratopire.— Topirea în apă se poate face în râuri, în basine, gropi, rezervoare, iazuri, canale de irigaţie, etc., anaerobioza fiind realizată prin acoperirea tulpinelor cu apă şi prin desvoltarea la suprafafa apei a unei pojghife de microorganisme, care împiedecă pătrunderea oxigenului în lichidul de topire. în unele regiuni, snopii de plante se încarcă în lăzi paralelepipedice cu grătar, de 4,5/2/4 m, numite baloane, iar în alte regiuni se încarcă pe plute. Baloanele şi plutele de snopi sunt balastate cu bolovani aşezaji deasupra snopilor şi sunt ancorate de mal cu frânghii. După topire, a cărei durată e de 6—15 zile, se ridică bolovanii, se trag la mal baloanele sau plutele şi se descarcă cu furca. Snopii se expun la soare, în conuri răsfirate, şi se întorc, pentru ca uscarea şi albirea parfială a fibrelor să se facă omogen. Pentru a obfine rezultate bune, apa trebue să aibă duritate mică, reacţie slab alcalină, temperatura de 18—20°, vitesa de curgere mică, suprafaţa liniştită şi fundul acoperit cu mâl. Apele curgătoare trebue să antreneze produsele dăunătoare fermentaţiei, fără a desorganiza microflora activă. Randamentul de fibre lungi la topirea în apă curgătoare e de 13—16%, iar materialul fibros care rezultă are coloare deschisă, e lucios, mătăsos, cu miros specific, uşor de identificat în fibrele cu aspect de panglici; e rezistent şi uşor filabil. Topirea în apă stătătoare, în forma cea mai răspândită, se face în gropi numite topi le, săpate în teren ar-gilos şi impermeabil, în care se aduce (prin şan- ţuri) apă din râurile sau din lacurile cele mai apropiate. Apa intră la nivelul fundului şi iese scurgându-se printr'o ţeavă-ajutaj, fixată la nivelul superior al gropii. -Apa se împrospătează zilnic în proporţie de 1/6 din cantitatea care se găseşte în groapă, pentru eliminarea microflorei de însoţire, care pluteşte — şi pentru reducerea acidităţii produse prin fermentaţie. — înainte de umplerea cu apă, gropile se umplu cu snopi de tulpine aşezaţi orizontal sau vertical, pe un fund de scânduri sau de ramuri, care să ferească tulpinele de contactul direct cu pământul, pentru combaterea putrezirii. După topire urmează descărcarea, spălarea, iar apoi uscarea şi albirea snopilor, prin expunere la soare, în conuri răsfirate. Topirea în gropi se face toamna. — în timpul iernii, al primăverii şi al verii, gropile rămân expuse acţiunii apelor şi se distrug. — Topirea industrială (dirijată) dă fibre de calitate mai bună, cu randament mai mare, reduce mult durata procesului şi permite planificarea producţiei. Topirea poate fi dirijată prin amenajarea de basine cu pereţi de beton sau de cărămidă, cu încărcare şi descărcare mecanizată, prin încălzirea apei de topire, folosirea de adausuri cari să servească, fie ca hrană pentru microorganisme, fie ca neutralizanţi pentru combaterea acidităţii, folosirea de culturi artificiale de microbi selecţionaţi, folosirea de instalaţii cari să favorizeze fermentaţia aerobă (când e cazul), etc. Topirea dirijată, cu apă caldă, se face în basine sau în canale cu pereţii de beton sau de cărămidă şi comportă următoarele pregătiri şi faze de lucru: încărcarea basinelor cu tulpine curăţite de burueni şi sortate după lungime, operaţiune care se poate face manual sau mecanizat; umplerea basinelor cu apă caldă (26—32°), cu un hidro-modul (raport între greutatea apei şi greutatea tulpinelor) de 25—30, operafiune care se face cu ajutorul instalafiei de conducte a basinelor; introducerea aburului direct prin ţevi cari se găsesc la fundul basinelor, pentru menţinerea temperaturii lichidului; faza fizică, a cărei durată e de 4—8 ore, începând dela umplerea basinului cu apă, şi care se caracterizează prin disolvarea substanfelor solubile organice şi anorganice (ele reprezintă 14% din greutatea tulpinelor şi cuprind glucoză, glucozizi, proteine, substanfe tanante, răşini, săruri, grăsimi, etc.) din tulpine, umflarea substanţelor insolubile şi trecerea lor în forme coloidale accesibile microorganismelor, şi degajarea de băşici, datorită eliminării aerului din golurile tulpinelor; faza biologică preliminară, care durează 12—16 ore şi care se caracterizează prin: fermentaţie lactică; apariţia de bule de gaze şi de microorganisme banale, provenite din tulpine, din aer, din apă, basine şi obiectele de lucru (Bac-terium coli; Fluorescens lichefaciens, Bacterium mesentericus, Bacterium subtilis, Bacterium arte-reosporus, etc.); acidularea lichidului de topire (până la pH = 4,5—4,6), din cauza acizilor formic, acetic, lactic, butiric, succinic, etc., produşi de fermentaţia banală; acoperirea lichidului cu spumă Şroasi până la 15 cm; degajarea, spre sfârşitul fazei, a gazelor inflamabile (hidrogen şi gaz metan) şi a bioxidului de carbon, cu turburarea lichidului; faza biologică principală, care începe la aproximativ 24 de ore dela afundarea snopilor în lichid şi care se caracterizează prin liniştirea şi distrugerea spumei, datorită încetării desvoltării de gaze; aparifia microbilor specifici fermentaţiei pectice; formarea unei pojghiţe continue de microbi cari plutesc pe apă; apariţia de mucozităţi pe tulpine şi a mirosului de acid butiric; fermentaţia a 50% din conţinutul de substanţe pectice din tulpine; formarea. din nou, de spumă, răspândită în insule mici plutitoare; separarea fibrelor liberiene de partea lemnoasă, datorită distrugerii substanţelor pectice şi a ţesuturilor parenchimatoase; golirea basinului de lichidul de topire, operaţiune care se face când punctul optim de topire a fost atins; clătirea tulpinelor în basin, care se face introducând apă rece pe la fundul basinului şi lăsând-o să se scurgă din basin printr'o conductă cu gura situată la un nivel deasupra încărcăturii de tulpine, pentru ca apa să transporte impurităţile din tulpine într'un curent ascendent, şi să le antreneze afară; descărcarea basinului de tulpine, care se face manual sau mecanizat; uscarea la soare, care se face întinzând snopii în conuri răsfirate pe câmpie; depozitarea tulpinelor topite, care se face în stoguri (şire) sau în şoproane. Durata topirii în apă caldă e de 2—5 zile. Aciditatea lichidului se reduce prin primenirea zilnică a unei fracţiuni din volumul basinului (cca 1/5) şi, foarte rareori, prin suflare de aer în basin sau prin adăugire de neutralizarăţi, ca: var (cu atenţiune, pentru ca duritatea apei să nu depăşească 14° germane), scorie dela cuptoarele metalurgice (în proporţie de 3% din greutatea tulpinelor), etc. Procesul biochimic poate fi activat prin adaus de hrană pentru microorganisme, cum e amestecul compus din 0,2% scorie dela cuptoarele metalurgice, 0,2% făină de oase, 0,3% var stins (toate raportate la greutatea tulpinelor). Procedeul Mironov, aplicat de curând în URSS, prin care s'a îmbunătăţit topirea cu apă caldă, consistă în regenerarea lichidului care a servit la topire, prin expunerea lui la soare, în basine colectoare. î. Topire, căldură latentă de ~ [CKpHTan TenjiOTa IIJiaBJieHHH; chaleur latente de fusion; Schmelzwărme; latent heat of fusion; olvadâsi ho]: Cantitatea de căldură care trebue dată unităţii de masă (de ex. unui gram) dintr'un corp, pentru a-l face să treacă din starea solidă în stare lichidă, temperatura sa rămânând constantă şi egală cu temperatura de topire. 2. curbă de ~ [KpHBan Teamepa-Typbi njiaBJieHHfl; courbe de fusion; Schmelz-kurve; fusion curve; olvadâsi gorbe]. F/z.: Curbă care leagă, pentru o substanţă dată, presiunile (purtate în ordonate) cu temperaturile de topire corespunzătoare (purtafe în abscise). Punctele curbei reprezintă stări de echilibru între un solid şi lichidul produs prin topire. m ă. punct de ~ [TO^ma (TeMnepaTypw) miaBJiGHHH; point de fusion; Schmelzpunkt; melting point; olvadâsi pont]. V. sub Topire 1.. 4. Topirea cenuşii [njiaBKa 30Jibi; fonte de la cendre; Aschenschmelzen; ash melting; hamuol-vadâs]. Tehn.: Trecerea în stare de fuziune, în timpul arderii, a compuşilor minerali dintr'un combustibil solid. Topirea cenuşii se produce, în general, la temperaturi cuprinse între 1200 şi 1600°, temperatura de topire (de fuziune) depinzând de compuşii minerali din cărbune. b. ~ sgurii [njiaBKa niJiaica; fonte des sco-ries; Schlackenschmelzen; slag melting; salak-megolvasztâs]: Topirea sgurii în anumite focare cu ardere de cărbune pulverizat, |a 1500—1600°, efectuată pentru a separa, în timpul arderii combustibilului, particulele de cenuşă din curentul gazelor de ardere, şi pentru a evita depunerea lor pe suprafeţele de încălzire ale căldării. Se efectuează în camere de topire montate în focar. Pereţii camerelor de topire sunt termoizolanţi şi nu permit depunerea sgurii topite, care e condusă în camera de răcire, unde se granulează. Topind sgura, se poate mări solicitarea termică specifică a focarului şi deci producţia specifică de abur a căldării, temperatura în camera de ardere a focarului putând fi ridicată peste temperatura de topire a sgurii, fără pericol de sguri-ficare a pereţilor focarului. e. Topit, basin de ~ [daccefiH ajih mohkh; bassin de rouissage; Rottenbecken; rotting basin; âztato medence]. Ind. fexf.: Groapă de formă paralelepipedică, al cărei fund şi ai cărei pereţi laterali se acoper cu un strat de cărămidă zidită sau de beton armat, impermeabil, echipată cu o instalaţie de alimentare cu apă, cu o instalaţie pentru încălzirea apei cu abur, cu o instalaţie pentru scurgerea apei, uneori cu o instalaţie de încărcare şi descărcare mecanizată, — care se foloseşte pentru topirea dirijată a unor plante textile (in, cânepă, iută, chenaf, abutilon). După modul de încărcare cu tulpine, se deosebesc: basine cu încărcare pe o singură parte, cari au lungimea de cel mult 5 m, şi basine de încărcare pe două părţi, cari au lungimea de cel mult 10 m. Basinele de topit au capacitatea de încărcare de 1,5-10 t tulpine uscate. Pe fundul lor se aşază grătare de lemn, cari ţin tulpinele deasupra fundului. Conducta de alimentare cu apă şi gura de golire se găsesc, la unele basine, la nivelul fundului. Un dop de lemn, care înfundă gura de golire, poate fi manevrat cu ajutorul unei tije care are un mâner situat deasupra nivelului lichidului din basin. La unele basine, apa caldă intră prin ţevi găurite, aşezate pe fund, iar excesul de apă. se scurge printr'o ţeavă-ajutaj, situată la nivelul normal al lichidului în basin. Apa caldă circulă de jos în sus, spălând tulpinele supuse topirii. Basinele cari trebue să funcţioneze în tot cursul anului se construesc în încăperi închise. Basinele m cari funcfionează sezonier (vara) se construesc afară, eventual sub un simplu acoperiş. Se construesc mai multe basine, paralele şi cu lăţimea spre baza de deservire, frontul de deservire fiind mic (3—3,5 m), spre a asigura condamni mai bune pentru circulafia lichidului. Consumul de căldură în topitorie fiind foarte variat, şi maxim în faza de umplere a basinelor cu apă caldă, penfru evitarea vârfurilor în funcfio-narea instalafiilor de încălzire şi de pompare, basinele de topit se completează cu un basin acumulator de apă caldă, situat la un nivel mai înalt, alimentarea cu apă caldă a basinelor de topit fiind realizată, în acest caz, folosind diferenfa de nivel. Pentru utilizarea optimă a volumului basinelor, acestea se pot încărca cu baloturi de tulpine presate, cu densitatea de 140 kg/m3 (procedeul Mironov-Resnikov), uşurându-se, în acelaşi timp, mecanizarea încărcării şi descărcării basinelor, fără a se prelungi durata topirii. Basinele de topit simple, improvizate şi cu funcţionare sezonieră, se numesc topile (v.). 1. Topit, canale de ~ [KaaaJibi ajih mohkh; canaux de rouissage; Rottkanăle; rotting channels; âztato csatornâk]: Construcţii descoperite, asemănătoare cu basinele de topit (v. Topit, basin de ~), de cari se deosebesc prin forma geometrică (fiindcă au lungimea de 40—50 de ori mai mare decât lăfimea: 100/2,23/1,80 m), prin modul de circulafie a apei, prin posibilităţile de condiţionare mai înaintată a biochimismuiui şi prin mecanizarea operaţiunilor de încărcare şi descărcare, îngropate în pământ, în baterii de câte două canale, şi funcţionând pe principiul topirii anaerobe dirijate, cu apă caldă (v. Topire). O baterie de canale de topit cuprinde următoarele părţi (v. fig,): două canale (î) şi (2), cari Baterie compusă din două canale fopitoare. 1) şi 2) canale fopitoare; 3) perefi de beton armat; 4) strat de egalizare, de beton; 5) fundafii de beton; 6) scobituri pentru barele de ghidare ale bărcilor; 7) nivelul solului. se separă printr'un perete de beton (3); un strat comun de beton armat (4), care se sprijine pe fundafii de beton armat (5); o instalaţie de încărcare, situată la unul dintre capetele unui ansamblu de baterii, cuprinzând un şopron, un suport al macaralei şi o macara, o instalaţie de descărcare, similară cu instalaţia de încărcare, dar mai robustă, care e situată la capătul opus al canalelor; o instalaţie de alimentare cu apă, care se găseşte la capătul* de descărcare a tulpinelor topite; un număr variabil de bărci, cari se încarcă cu câte cca 350 kg tulpine, se aşază pe suprafaţa apei cu ajutorul macaralei, se afundă prin înaintare con- dusă de doua aripe ale fiecărei bărci şî de sco* biturile (6) din pereţii canalelor, scobituri cari descriu la capătul de încărcare un traseu descendent, astfel încât bărcile să intre sub nivelul apei. în perioada topirii (4*-5 zile), bărcile circulă spre capătul de descărcare, lăsând în urmă flora cea mai bogată în microorganisme şi întâlnind temperaturi din ce în ce mai înalte. La capătul de încărcare, bărcile străbat, timp de 24 de ore, o zonă în care temperatura apei e de 20°; apoi, timp de alte 48 de ore, o zonă în care temperatura e de 27°, iar în ultimele 48 de ore, o zonă în care temperatura epei e de 33°. Prin această dispoziţie, procesul biochimic se desvoltă viu în prima perioadă; apoi se moderează treptat, evitându-se fenomenul de supratopire. Primenirea apei se face prin împroşcare zilnică cu 1/5 din volumul canalului. Hidromodulul cu care funcţionează e 30 (v. Topire). Canalele de topit pot avea şi forma de potcoavă. 2. Topitorie de grăsimi [caJiOTomca; fonderie de graisses; Fettschmelzerei; fat melting house; zsirolvaszto berendezes]. Ind. alim.: Secţia unui abator sau a unui combinat de carne, în care se obţin grăsimile, prin topirea părţilor grase ale animalelor sacrificate şi prin separarea grăsimilor topite de ţesutul în care au fost înglobate, obţi-nându-se grăsimi şi jumări. Topitoria de grăsimi alimentare trebue să fie distinctă şi chiar situată departe de topitoria de grăsimi industriale, fiindcă grăsimile iau foarte uşor mirosuri neplăcute şi pot deveni, astfel, necomestibile.— Pentru obţinerea unturii de porc şi a seului alimentar, cari se prelucrează în secţii separate, dar cari pot fi situate în acelaşi local, se folosesc slănina, osânza de porc şi numai seul de calitatea întâi din jurul organelor interne ale vitelor cornute mari. Nu se întrebuinţează decât ţesuturile grase dela animalele sănătoase, materia primă pre-lucrându-se imediat după sacrificarea acestora.— Pentru grăsimile tehnice se folosesc animale întregi moarte* curăfituri de pe intestine şi de pe piele, foioasele de vite cornute mari şi mici, şi, în general, resturile cu confinut de grăsime. Pentru obfinerea grăsimilor alimentare, topitoriile de untură şi de seu au utilaj pentru tocarea sau mărunfirea materiei prime, pentru micşorarea bucăfilor de grăsime, astfel încât topirea să se facă cât mai repede. Această măruntire se execută, în general, în maşina de tocat. Pentru seul alimentar se recomandă ca, înainte de mărunfire, el să fie bine uscat într'o cameră ventilată, în care nu pătrund razele solare. Topirea propriu zisă se execută în căldări cu duplicat, cu capacitatea de cca 800 I (în acest caz durează cca trei ore) sau în autoclave sub presiune (în acest caz se obfine grăsime topită de calitate superioară). După topire, untura şi seul alimentar sunt răcite şi omogeneizate, după ce masa de jumări a fost separată de grăsimea topită. Jumările sunt apoi presate, pentru a stoarce din ele cât mai multă grăsime separată, obfinându-se grăsimea de calitatea a doua, care se răceşte şi se omogeneîzează separai. De obiceiu, racireâ se face în două faze, cu ajutorul serpentinelor cu apă rece, în vase închise, echipate cu ames-tecăfoare cu palete, până la temperatura de 43°, şi apoi prin frecare între cilindri de ofel, răcifi în interior cu apă rece, până la 16—21°. în modul acesta se formează o masă pastoasă cu cristale mărunte, care nu separă partea lichidă. Procesul tehnologic al obţinerii grăsimilor tehnice e identic, însă mărunfirea şi topirea materiei prime se fac, în general concomitent, în special în abatoare mai mari, într'un aparat numit destructor, în care se face şi sterilizarea grăsimilor, Destructorul e un cilindru orizontal cu perefi dubli, în care topirea se face sub pres'une, materia primă fiind agitată şi mărunfită în acelaşi timp, cu ajutorul unor palete. 1. Topifură alcalină [meJiOHHan njiaBKa; fusion alcaline; alkalische Schmelze; alcalinous melting; alkalinofvadek], Chim.: Amestec de substanfe puternic alcaline, de obiceiu de hidroxizi şi car-bonafi de sodiu sau de potasiu, anhidre, lichefiat prin încălzire. Topitura e un mediu bogat în ioni ai metalelor alcaline şi în ioni de hidroxil şi are o temperatură înaltă. Ca urmare, ea reacfio-nează uşor cu multe substanfe. Topiturile alcaline sunt întrebuinfate la prepararea fenolilor şi a naftolilor, prin operafiunea numită topire alcalină: C6H5S08Na + 2NaOH-* C6H5ONa + Na2S03 + H20; Benzen sulfonat Fenolat de de sodiu sodiu C10H7SO3Na+2NaOH -»C10H7ONa+Na2SO3+H2O. Naftalen-sulfo-’ Naffoiat de nat de sodiu] sodiu De fapt, reacfia se produce în două faze: sulfonatul de sodiu reacfionează cu hidroxidul, după mecanismul de reacfie nucleofil, şi fenolul format, cu excesul de hidroxid, trece în fenolat. Adeseori, în cursul topirii alcaline se realizează şi reacfii de oxidare, introducându-se în topitura diverşi oxidanfi, ca azotafi alcalini, clorafi, aer, etc. De exemplu, prin încălzirea unui amestec de bioxid de mangan cu hidroxid de potasiu în prezenta aerului se obfine permanganatul de potasiu: Mn02 + 2 KOH + ^02 -» K2Mn04+H20. Oxigenul necesar poate proveni din aer; se preferă oxigenul din clorat de potasiu introdus în topitură. Topitura alcalină se foloseşte adesea în Chimia anorganică analitică, în scopul solubilizării anumitor săruri insolubile, de exemplu a unor silicafi. Prin încălzire cu substanfele puternic alcaline în topitura, substanfa insolubilă e transformată într'o sare de sodiu sau potasiu în general solubilă. 2. Topograf [Tonorpac}); topographe; Land-messer, Feldmesser; topographe r; foldmero]. Topog.: Tehnician specialist în măsurători terestre de detaliu, folosind metodele şi instrumentele topografice. 3. -^minier [MapKmeHAeP;topographe minier; Markscheider; mine topographer; bânyamer6]: m Topograful specialist în măsurătorile fopometrice în interiorul minelor, cum şi în reprezentarea grafică şi numerică a ridicărilor miniere. 4. Topografic, desen ~ [Tonorpa^HnecKKH HepTe>K; dessin topogrcphique; topographische Zeichnung; topographic drawing; topogrâfiai rajz]. Topog.: 1. Hartă sau plan topografic. — 2. Tehnica grafică a întocmirii unui plan topografic sau a unei hărfi topografice. 5. plan V. Plan topografic. 6. punct ~ [Tonorpa^HHecKan TOHKa; point topographique; topographischer Punkt; topographic point; terepfelveteli pont]: Punct terestru determinat pe cale topografică şi care aparfine unei drumuiri sau unei poligonafii topografice. 7. reper V. Reper topografic. 8. semnal Semnal topografic. 9. Topografică, hartă ~ [TonorpacjpHHecKan KapTa; carte topographique; topographische Karte; topographic map; topogrâfiai terkep]. Topog.: Reprezentarea cartografică a unei porfiuni din scoarfa Pământului, la scări cuprinse între 1 :20 000 şi 1 :200 000 (sau chiar până la 1 :500 000). Reprezentările cartografice Ia scări mai mici decât 1 :500 000 se numesc hărfi geografice. 4, io. Topografice, semne ~[Tonorpa(|)HHecKHe j 3HâKH; signes conventionnels topographiques; jf topographische Zeichen; topographic signs; topo-M grâfiai jelek]. Topog.: Simboluri grafice, folosite în desenul topografic pentru a reprezenta, pe hartă sau pe planul topografic: forma reliefului scoarfei terestre; natura culturilor cari acoper terenul; căi de comunicafie; ape curgătoare şi stătătoare; mlaştini şi terenuri mocirloase; izvoare şi fântâni; oraşe şi sate; clădiri izolate şi obiecte diverse; lucrări de artă, ca poduri, ziduri de sprijin, etc.; semnale topografice şi geodezice; repere de nivelment; repere kilometrice ale căilor de comunicafii, etc. Semnele sau simbolurile topografice sunt desenate după anumite dimensiuni, stabilite în funcfiune de scara planului sau a hărfii pe care sunt reprezentate; cele mai frecvente sunt: Semnele sau simbolurile topografice pentru planuri topografice: 1 :1000—1 :5 000; semne pentru scara 1 :10 000 şi pentru scările 1 :25000—1 : 50 000; semne pentru scările 1 : 75 000—1 :100000; şi pentru scările 1 : 100000—1 :200000. Semnificafia simbolurilor topografice, aplicate în diverse sisteme cartografice, e aproape aceeaşi, chiar pentru fări diferite. Simbolurile topografice utilizate cel mai des sunt următoarele: Simboluri pentru reprezentarea reliefului: curbe de nivel (principale, normale ajutătoare şi accidentale) la echidistanfe cuprinse între 200 m şi 0,50 m şi simboluri pentru reprezentare de culturi, zone mlăştinoase şi terenuri inundabile (v. planşa /); simboluri pentru reprezentarea limitelor, împrejmuirilor, culturilor agricole (păduri, parcuri, grădini, etc. v. planşa II); pentru reprezentarea căilor de comunicafie (v. planşele III şi IV); pentru reprezentarea apelor curgătoare, a apelor stătătoare, a marginilor de ape (v. planşa V); penfru m Planşa I. Simboluri topografice penfru repre; 1) curbe de nivel: a) principale; b) normale, având indicată valo:.rea 3) curbe de nivel: a) accidentale, la înălţime arbitrară; b) indicator c lăjime nu poate fi reprezentată la scara hârtii; 5) suprafafă cu pietriş neregulate (cu ridicături); 9) dune; 10) y~ ~^~io ifarea reliefului. lor; 2) curbe de nivel ajutătoare (de jumătate); !e pantă; 4) albiile secate ale râurilor, a căror de râu; 6) teren pietros; 7) nisipuri; 8) nisipuri nisipuri ondulate. msm: G a W W n ii Simboluri topografice pentru culturi, zone mlăştinoase şi terenuri inundabile, f) păduri; 2) parcuri şi grădini; 3) tufăriş sau crânguri; 4) mărăcinişuri; 5) grădină de legume; 6) nisipuri; 7) nisipuri mişcătoare; 8) teren inundabil; 9) mlaştină cu limite, variabile; 10) mlaştină cu limite constante; 11) mlaştină cu stuf, 12) lac cu stuf; 13) terenuri mocirloase presărate cu stuf rar; 14) eleşteu; 15) stânci; 16) teren frământat (râpos) 17) vii în regiuni viticole; 18) vii rare; 19) arbori izolafi; 20) arbori servind ca puncte de reper; 21) rânduri de arbori 22) arbori în grupe neregulate; 23) arbori în grupe neregulate, servind ca repere. Simboluri topografice peniru culturi agricole, păduri, parcuri, giădini, etc. 1) teren arabii (artură), (g^bsn dese is); 2) izhz sau păşu e (verde-qalben deschis); 3) izlaz mlăştinos; 4) izlaz cu t fişuri; 5) izlaz inundabil; 6) {â^eajă (cositură), (verde-gslben des.his);7) fâneajă cu tufişuri; 8) fâneafă cu phn^afii de pomi fructiferi; 9) fâie^fă mlăştinoasă; ÎO) hameiu; M) vii în regiune viticclă (siena roşcată); 11) vii rara, 13) vii cu pomi fructiferi; 14) tufăriş; 15) mărăciniş; 16) grădină de legume; 17) parcuri şi grădini decorative; 18) gradină de pomi (livadă); 19) perdea de j: roteefiune; 20) liziera pă iurii (verd^-slbastru înrhis); 21) arbori izolaţi; 22)^ arbori în grupe neregulate; 23) arbori în linie dreaptă; 24) arbori ca puncte de reper; 25) perdea de protecfiune, coamă; 26) perdea de protecfiune, basin de. retenfie; 27) perdea de protecfiune, tarla (verde). Simbolu'i topografice pentru limite şi împrejmuiri. 1) limita fării sau frontiera; 2) limita regiunilor; 3) limita raioanelor; 4) limita tarlalelor; 5) limita comunelor; 6) limita proprUtăfilor; 7) cumpăna apelor (limita basinelor hidrografice); 8) împrejmuiri cu zid; 9) împrejmuiri cu şipci, scânduri, sârmă; 10) gard de nuiele; 11) gard viu; 12) împrejmuiri cu şanf; 13) împrejmuiri cu şa f şi g^rd; 14) împrejmuiri cu şanf şi gard viu; 15) gard viu; 16) împrejmuiri cu pietre îngrămădite; 17) împrejmuiri cu sârmă ghimpată; 18) loc fără împrejmuire. * 62 ■ Planşa III. W~~t SSS**** 7 SSKSS» g !3 Simboluri topografice pentru căi de comunicaţie (cu taiuze naturale şi artificiale). /) râuri şi gârle de munte cu albia largă şi pietroasă (torenfi); 2) maluri cu pante regulate; 3) maluri râpoase; 4) ram-bleuri, gropi, feiase; 5) debleuri şi diferite maluri; 6) diguri de pământ; 7) diguri de zid sau de piatră; 8) valul luj Traian; 9) movilă naturală; 10) concavifăfi cu coaste line; 11) prăbuşituri de teien; 12) terase şi trepte provenind din. cariere; 13) mâncături de ape; 14) privaluri, şanţuri, depresiuni. w o C.125 K.52 . K.137 & w 10 Simboluri topografice pentru căi de comu nicafie (cei ferate). 1) cale ferată cu linie simplă; 2) cale ferată cu linie dublă; 3) cale ferată cu linie simplă şi ierasament pentru linie dublă în construcfie; 4) cale ferată de exploatare, normală; 5) cale ferată de exploatare, îngustă; 6) linie de funlcular; 7)'linie de tramvaiu; 8) gară principală; 9) gară secundară; 10) haltă; 11) canton de cale ferată; 12) pietre kilometrice; *3), 14) şi 15.) drumuri trecând o cale ferată (pe deasupra, Ia nivel, pe dedesubt); Î6) distanfa parcursă într'o oră; 17) indicarea pantelor; î8) serpentine cari nu permit desfăşurarea unui atelaj de trei perechi de cai; 19) apă minerală de băut; 20) băi minerale. 979 Planşa IV. 1 ----7--- 7 == ... wijjiHSfS ________ ,o 3 6 T^~ t1 Simboluri topografice penfru căi de comunicafie (drumuri, şosele şi alte căi de comunicafie). 1) drum najional; 2) drum regional; 3) drum comunal; 4) drum în execufie; 5) drumuri naturale de legătură între sate sau comune (şleahuri, d^umurs de exploatare); 6) drum de tarla; 7) poteci practicabile penfru cai; 8) poteci practicabile pentru oameni; 9) autocale (cale pavată); 10) linii de tramvaiu în oraş; 11) linii de tramvaiu în afara oraşului; 12) vad pentru trăsuri; 13) vad pentru animale; 14) vad pentru oameni. Simboluri topografice pentru comunicaţii pe căile fluviale. 1) pod de pontoane; 2) pod mobil (umblător); 3) trecătoare de cale ferată cu bacuri; 4) trecătoare cu vapoare; 5) trecătoare cu pontoane pentru căruţe; 6) trecătoare cu pontoane penfru cai; 7) trecătoare cu pontoane pentru oameni; 8) vad pentru cărufe; 9) vad pentru cai; 10) vad penfru oameni; 11) linie de navigabilitate; 12) sensul curentului; /?) navigabil pentru plute; 14) navigabil pentru bărci şi numai în sensul curentului; 15) navigabil pentru bărci, în ambele sensuri; 16) navigabil pentru vapoare; 1 7) debarcader pentru vapoare; 18) debarcader pentru plute; 19) abătăfoare de zid; 20) abăfăfoarede lemn; 21) zăgaz cu ecluză; 22) zăgaz de zid cu portiţă; 23) zăgaz de lemn sau de pămânf; 24) stăvilar de zid fără portifa; 25) stăvilar de lemn sau de pământ; 26) căderi de apă; 27) maluri cu pantă dulce până la 1 m înălfime; 28) margine naturală; 29) maluri cu pantă repede, nedărâmate, mai înalte decât 1 m; 30) maluri rupte, până la 1 m; 31) maluri stâncoase; 32) maluri rupte, mai înalte decât 1 m; 33) maluri căptuşife cu piafră brută; 34) maluri dărâmate (râpoase); 35) dig (o latură fiind de pământ, alta de zid); 36) dig de pământ până Ia 1 m înălfime; 37) dig zidit de piatra, cărămidă sau beton; 38) dig de pământ mai înalt decât 1 m; 39) cheuri de zid; 40) cheuri de lemn. 980 Planşa V> Simboluri topografice pentru ape curgătoare, ape stătătoare, margini de ape. 1) talvegul văilor şi vâlcelelor seci, 2) pârâu; 3) râu; 4) râuri şi gârle de munte cu albia largă şi pietroasa; 5) maluri cu pante regulate; 6) maluri râpoase; 7) maluri surpate sau erodate; 8) râu cu un mal stâncos şi cu celăl It format din piatră brută; 9) râuri cu albie variabilă; 10) lac format din apă curgătoare; 11) eleşteu; 12) teren inundabil (linid întreruptă indică limita variabi!its}ii inundaţiei); 13) mlaştini cu limite variabile; 14) mlaştini cu limite constante; 15) mlaştini cu stuf; 16) lac cu terenuri mlăştinoase şi inundabile, cu stuf. »• Cr: •o * / « '"w f * i i I 1' • k | V k5" N 23 22 Simboluri topografice pentru margini de ape. 1) banc lângă mal; 2) banc de nisip pe cursul apei; 3) banc transversal; 4) prag; 5) căderi de apă; 6) ^reprezentarea la o scară mai mică; 7) stâncă sub apă; 8) vârtej; 9) răcacină de arboi i (buşteni, buturugi); 10) loc periculos (pilofi. stânci); 11) pinteni; 12) stăvilar de zid de beton; 13) stăvilar de lemn sau de pământ; 14) reprezentarea la o scară mai mică; 15) stăvilar penfrj oprirea lemnelor; 16) dig de pământ; 17) dig de piatră sau de cîrămidă; 18) cheu de zid; 19) cheu de lemn; 20) indicarea iăfimii şi adâncimii apei; 21) linia malului şt cota nivelului apei; 22) vitesa cursului apei; 23) talvegul râului. \ Simboluri topografice pentru poduri şi lucrări de artă. 1) pod de fier; 2) pod de pontoane; 3) pod de lemn cu picioare de lemn; 4) pod de lemn cu picioare de zid; 5) pod de zid; 6) pod mobil pe frânghii; 7) trecătoare de cale ferată cu bacuri; 8) trecătoare cu vapoare; 9) trecătoare cu pontoane pentru trasuri; 10) trecătoare cu pontoane pentru cai; îl) trecătoare cu pontoane pentru oameni; 12) viaducte; 13) tuneluri; 14) galerii; J5) -podeţe tubulare; 16) punfi pentru cai; 17) pur,fi pentru oameni; 18) podeţe de zid' 19) podefe de fier; 20) podefe de lemn. A 3 1 % , 5 ■£n 1 m. 13 25 37 x b; 26 ■UI' —r—4-* 5 U6 Va n, 38 d 3 £1 27 â 48 05 * 39 6 d A f£i ^7 £ ® © & w 17 * 75 28 Cp3 29 o xt sa L, 5 6 W I1L 30 . 31 nzs 32 fZS 6? 33 f v 3U A 35 3 M b UZ 3 U3 b 44 2J J5 45 f 46 9 47 r r r t 4(5 r c r c h9 Simboluri topografice penfru diverse obiecte (a — de zid; b — de lemn). 1) biserică; 2) moschee (geamie); 3) sinagogă (templu); 4) mănăstire; 5) capelă; 6) monument (statue); 7) cruce izolată; 8) clădiri publice; 9) case de locuit; 10) casă de silvicultor; 11) casă de pădurar; 12) stână, căşerie; 13) mini; 14) moară de foc; 15) moară de apă; 16) moară plutitoare; 17) moară de vânt; 18) moară cu cai; 19) ferestraie de apă (joagăre); 20) ferestraie cu abur; 21) metalurgie; 22) instalaţie electrică cu apă; 23) instalafie electrică cu abur; 24) coş de fabrică; 25) fabrică de orice natură; 26) cuptor de cărămidă; 27) cuptor de var; 28) cuptor de olane (olărie); 29) cărămi-dărie; 30) carieră de nisip; 31) carieră de lut; 32) peşteră; 33) carieră sau mină de ori<^e natură; 34) puf de păcură rudimentar; 35) puf de păcură (sistem mecanic); 36) cimitir creştin; 37) cimitir mohamedan; 38) cimitir israel it; 39) bornă de frontieră; 40) movilă pe frontieră; 41) movilă de hotar; 42) loc istoric; 43) pichet de frontieră; 44) posturile statelor vecine; 45) copac ca semn de frontieră; 46) indicator de drum; 47) stâlp de tablă; 48) stâlp de telegraf; 49) stâlp de telefon. 983 •reprezentarea podurilor, a lucrărilor de artă, a •fântânilor, a pufurilor şi a conductelor (v. planşa VI); «pentru reprezentarea diferitelor construcfii speciale, clădiri izolate, fabrici, etc. (v. planşa VII); ^pentru reprezentarea oraşelor şi a satelor; pentru reprezentarea regiunilor de baltă, a zonelor mlăştinoase, a localităfilor din vecinătatea apelor, etc.; ^pentru reprezentarea geologică a zonelor terestre (hărfi geologice); pentru reprezentarea pedolo-«gică a solurilor (hărfi pedologice); pentru reprezentarea diferitelor bogăfii ale pământului, ca: zone miniere, forestiere, cariere de piatră, etc. Simbolurile topografice sunt însoţite de o anu-*mită scriere, numită scriere topografică. Astfel, numirile centrelor populate (sate, oraşe, străzi, etc.), hidrografia terenului (râuri, pâraie, vâlcele, -etc.), relieful (munţi, vârfuri, dealuri, movile, etc.), diviziunile administrative, efc. se scriu cu anu->mite caractere (romane, cursive, bloc, rotunde, etc.). Tehnica scrisului topografic aparţine cartografiei şi desenului topografic. 1. Topografie [T0n0rpac|3Hfl; topographie; To-pographie; topography; topografia, terepfelmeres]. Topog.: Ramură a ştiinţei măsurătorilor terestre, care se ocupă cu studiul tehnicei măsurătorilor scoarţei Pământului, pe suprafeţe mici, considerate desfăşurate în plan orizontal, cum şi cu studiul tehnicei reprezentărilor grafice sau numerice ale suprafeţelor măsurate. în Topografia propriu zisă, rezultatele măsurătorilor sunt concretizate în planuri topografice sau în hărţi topografice. în Topometrie, rezultatele măsurătorilor de pe -teren şi ale calculelor de birou sunt concretizate prin coordonate sau prin alte valori numerice f(arii, distanfe, etc.). Din punctul de vedere al scopului urmărit, se •deosebesc numeroase ramuri ale Topografiei: în topografia cartografică, scopul măsurătorilor terestre e construcţia de hărţi topografice. în topografia minieră, scopul măsurătorilor e ridicarea în plan a minelor, a galeriilor subterane, etc. în topoqrafia forestieră, scopul măsurătorilor •consistă îrf ridicarea în plan a pădurilor şi în întocmirea planurilor forestiere. în topografia militară, scopul măsurătorilor e «rezolvarea problemelor de tehnică militară. în topografia cadastrală, scopul măsurătorilor e realizarea de planuri cadastrale, de comasări, etc. în topografia tehnică, scopul măsurătorilor e realizarea de planuri de situafie necesare proiectării de şosele, de căi ferate, etc. în topografia agricolă, scopul măsurătorilor e realizarea de planuri topografice necesare intensificării culturilor agricole, irigaţiilor, drenajelor, etc. Din punctul de vedere al gradului de precizie realizat, se deosebesc: topografie expeditivă, în care scopul măsurătorilor e realizarea de crochiuri topografice şi de hărfi indicatoare sau de itinerar, şi topografie riguroasă sau topografie de precizie, în care scopul măsurătorilor e «realizarea de planuri topografice, tehnice sau cadastrale, sau determinarea coordonatelor punctelor terestre măsurate. 2. Topologie [TonoJiorHfl; topologie; Topologie; topology; topologia]. Mat.: Ramură a Matematicei, care se ocupă cu studiul spafiilor topologice (v. Multiplicitate topologică în sens larg) şi, în principal, cu omeomorfia lor (v.) şi cu studiul claselor de spafii topologice neomeomorfe. Ramura Topologiei, care utilizează numai conceptele de: mulfime, reuniunea şi intersecfiunea unei familii de mulfimi şi închiderea unei mulfimi (v.), se numeşte Topologia mulfimilor. Ramura Topologiei al cărei element esenfial îl constitue conceptul de complex (v.) şi care utilizează metode algebrice-geometrice se numeşte Topologie combinatorie sau Topologie algebrică. Obiectul principal al Topologiei combinatorii e studiul grupurilor de omologie şi coomologie, cari se introduc în legătură cu o clasă specială de complexe. Metodele topologice au aplicaţii în numeroase ramuri ale Matematicei. în teoria funcfiunilor, conceptul de varietate topologică şi de transformare interioară a permis să se caracterizeze din punctul de vedere topologic, atât suprafefele lui Riemann, cât şi funcfiunile analitice considerate ca transformări ale suprafefelor lui Riemann în sfera din spafiul cu trei dimensiuni. în teoria funcfiunilor algebrice s'a stabilit existenfa unor relafii importante între diverşi invarianfi geometrici; de exemplu, genul unei curbe algebrice şi genul suprafefei rieman-niene corespunzătoare. Studiul varietăţilor algebrice a pus în evidenţă relaţii între grupurile de omologie ale varietăţii şi diversele ei proprietăfi geometrice. în analiza funcţională, transformările cu punct fix au permis nu numai să se sistematizeze vechile teoreme de existenţă (funcţiuni implicite, ecuafii diferenfiale, ecuafii integrale, etc.), dar să se stabilească şi altele noi (existenfa funcfionalelor implicite, existenfa solufiilor unui sistem de o infinitate de ecuafii lineare cu o infinitate de necunoscute, etc.). în calculul variafiunilor, cu ajutorul unor invarianfi topologici importanfi, cum e caracteristica euleriană sau categoria unei varietăfi diferenfiale, s'a evaluat numărul punctelor critice ale unei funcfiuni reale continue şi de două ori derivabile, definită pe o varietate compactă diferenfială. în geometria diferenfială, metodele topologice se utilizează în special în studiul proprietăfilor globale ale spafiilor geometrice; formula lui Gauss-Bonnet leagă un important invariant diferenţial (curbura integrală) cu un invariant topologic (genul varietăţii diferenfiale respective); s'a stabilit existenfa geodezicelor închise pe varietăţile diferenfiale de tipul topologic al sferei. — Conceptul de spafiu fibrat are numeroase aplicaţii în Geometrie, în special în studiul câmpurilor de vectori pe o varietate diferenfială. Teoria grupurilor continue, ca şi teoria calitativă a ecuaţiilor diferenfiale, folosesc in mare măsură metmdde Topologiei.—Sin. Analysis situs. 984 î. Topometrică, ridicare ~ [toiiomstph-HecKaa .C'beMKa; lever topometrique; topome-trische Aufnahme, theodoiittachymet ische Auf-nahme; topometrie survey; topometriai felvetel]. Topog.: Ridicare a unei porţiuni mici de teren, efectuata cu teodolitul sau cu teodolitul-tahimetru, sprijinită pe o refea de trianguiaţie de precizie — şi care urmăreşte măsurarea exactă a zonei, desvoltarea rezultatelor pe cale analitică şi obţinerea de date numerice (coordonate, suprafeţe, etc.). 2. Topomefrice, labele ~ [TonOMeTpHnecKHe TaGjIHIţbi; tableaux topometriques; tachimetrische Tafeln; tachymetric iables; topometriai tâblâzatok]. Topog.: Tabele numerice cari servesc la efectuarea ca cuieior unei ridicări topometrice. s. Topometrie [TOîiOMeTpiw; topometrie; Topometrie; iopcmetry; topometria]. Topog,: Diviziune a Topografiei, care se ocupă cu reprezentarea numerică, pe bază de coordonate spafiaie, a punctelor ferestre caracteristice ale unei mici suprafeţe de teren, ridicată pe cale topometrică. 4. Topor [TODOp, KOJtyH; cognee, hache; Axt, Bei!, Hacke; hatchet, ax, axe; balta, fejsze]. Gen.: Uneeltă tăietoare, compusă dintr'un corp de oţel în formă de pană cu tăiş şi dintr'o coadă de lemn (fag aburit, duramen de salcâm, fag, Topoare. a) topor de uz general; b) foper de uz casnic, pentru sparf lemne; c) topor pentru cioplit traverse; d) topor de uz casnic, penfru cioplit; e) topor de uz forestier, pentru curăfit de crengi şi de cioturi. corn, etc.), care serveşte la curăţitul crengilor şi al cioturilor, la despicatul lemnelor şi, uneori, la cioplirea prin lovire (de ex. a traverselor). Corpul metalic al toporului, care are un plan de simetrie ce trece prin axa cozii, are următoarele parf*: capul, care are o secţiune transversală dreptunghiulară constantă şi e terminat cu o fafă, în general, plană; ochiul, în care se fixează coada, prîn pene sau prin armaturi prinse în şuruburi de lemn; leafa (lama),, care are secţiunea longitudinală în trapez, având la partea din spre coadă şi, în general, aproape de cap, un prag, şi se termină cu un tăiş curb (cuprins în planul de simetrie al toporului). Dimensiunea paralelă cu axa cozii a secţiunii prin leafă creşte continuu şi asimetric spre tăiş. Corpul se confecfionează din ofel, prin forjare, cu cchiu ştanfat şi cu fata şi tăişul polizate, călite şi revenite (pe V3 din înălfimea lefii). Forma şi dimensiunile corpului şi a'e cozii depind de scopul în care e folosit toporul. Toporul se mânueşte, în general, cu ambele mâini, şţ se deosebeşte de secure prin dimensiunile mai mici decât ale acesteia, prin forma-lefii şi prin prag (care lipseşte adesea la secure).— în Estul fii ii, termenii topor şi secure se folosesc cu sensuri schimbate între ele, fafă de cele indicate mai sus. — 2. Corpul de ofel al toporului, în accepfiunea Tcpor 1. 5. '"'--târnăcop [TOîIop-KHpKS; pioche-pic; Stoî}-und Spitzhscke; cross-axe, flat pick; csâkan yfejszej: Unealtă pentru pompieri, al cărei corp are la un capăt o leafă terminată cu un tăiş curb, iar ia celălalt capăt, un vârf îndoit, ambele cuprinse în pianul de simetrie care trece prin axa cozii. Coada, scurtă, poate fi mânuită cu o singură mână. Fixarea corpului în coadă se face cu armaturi de tabă prinse cu şuruburi pentru lemn (v. fig.). Se poartă* la centură, într'un toc de piele sau de pânză. 2 Tcpor-târnacop. Toporaş de pompier. 1) corp; 2) l;afăde topor; 3)vârf 1) corp; 2) pană; 3) leafă; defârnăcop; 4) armălură de tablă; [4) prag; 5) coadă. 5) coadă. e. Toporaş de pompier [nomapHaH KHpKa; hache de pompier; Feuerwe hrsmann kleine Hacke; fireman's ax; tuzoltofejsze]: Topor, cu greutatea de 1100 kg, folosit, în general, jde 98 5 pompieri. Are pragul dispus aproximativ la mijlocul lefii, pe partea interioară a acesteia, iar coada, fixată în corp prin două pene în cruce (v. fig.). Corpul e po’izat pe toata suprafafa, iar leafa e tratată termic pe 1/3 din înălfime. Se poartă la centură, într'un toc de piele sau de pânză. î. Tor [TOp; tore; Torus; fore; torusz, gyuru-feliilet]. 1. Geom.: Suprafafă generata prin rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul său, dar care nu trece prin centru! cercului. Dacă se ia axa suprafefei drept axă Oz, perpendiculara coborîtă din centrul cercului pe axa, drept axa Ox, şi o perpendiculară pe planul celor două axe drept axă Oy, ecuafia suprafefei e 4 d*(x* + y2) = (x2 + y2 + z2 + d2-R2)2, R fiind raza cercului generator şi d distanfa dela centrul lui la axa suprafefei. 2. Tor[KpyrjiblH BaJXKK; tore; Rundstab, Wulst; torus; boltosodâs, torusz]. 2. Arh.; Muiură rotundă cu profil convex, de obiceiu semicircular, fo!o-sită în compoziţia bazelor coloanelor antice, cum şi în arhitectura romanică la decorarea arhivol-telor—şi în cea gotică la formarea nervurilor. Stilul gotic foloseşte şi un tor de secfiune eliptică (toroid), profilul fiind format din două arce de cerc cari se intersectează în unghiu ascufit. s. TorbernsS [Top6epHHT;torbernite; Torbernit; torbernite; torbernit]. Mineral.: Fosfat de cupru şi de uraniu, nafurai, Cu[UQ, j (P04)2] * 8 H20. Cristalizează în sistemul patratic, în cristale tabulare sau în agregate, cu duritatea 2—2,5 şi gr. sp. 3,4°--3,6. 4. Torcăîorie: Sin. Filatură (v.). s. Torcretare [TopKpeTHpOBarme; torcretage; Torkretieren; injection torkretizâlâs, habarcslo-velles]. Cs.; Preparare şi punere în operă specaă a unui mortar de ciment sau a unui beton cu agregate fine, sub presiunea aerului comprimat, cu ajutorul unei instalafii de torcretat. Instalafia de torcretat (v. fig.) se compune dintr'o maşină de torcretat (v. Maşină de tor- 2 Instalafie de torcretat. I) maşină de torcretat; 2) compresor; 3) rezervor de apă; 4) filtru de aer; 5) injector; 6) conductă (furtun) de apă; 7) conduciă pentru msteriale; 8) conductă de aer. cretat), dintr'un compresor, un rezervor de apă, un filtru de aer, un furtun cu injector — şi din conductele respective de aer, apă şi amestec uscat. Amestecul uscat de ciment, nisip şi pietriş, e introdus în maşina de torcretat, de unde, cu ajutorul aerului comprimat, e împins până la in-jsctor, din care e proiactat pe suprafafa care-trebue betonată. Apa necesară pentru obfinerea betonului (mortarului) e adusă Ia injector — la o presiune pufin mai înaltă decât presiunea amestecului uscat —, şi întâ neşte amestecul uscat chiar înaintea ieşir i acestuia din injector. Amestecul umed care iese din injector e proiectat pe un cofraj dinainte pregătit sau pe suprafafa construcfiei existente, care trebue acoperită cu unul sau cu mai multe straturi de mortar sau de beton torcretat, până la obfinerea grosimii prevăzute în proiect. Pentru elemente de construcţie noi, e suficient să sc execute numai un cofraj-transportabil pe o singură parte şi care, pe măsura întăririi betonului, poate fi scos şi folosit din nou. Dacă trebue aplicat un strat de mortar sau de beton torcretat pe o suprafafă existentă (pentru reparafii, izolări, tencueli speciale, eic.), suprafaţa respectivă trebua pregătită în prealabil, prin curăţire cu un aparat de sablat (în acest scop poate fi folosit chiar aparatul de torcretat), şi prin spălarea ei cu apă. în timpul lucrului se fine injectorul la distanfa de circa 1 m dela suprafafa care se torcre-tează, iar vâna de amestec umed e proiectată perpendicular pe această suprafaţă. La început, particulele mari ale amestecului, cari ies din injector cu o vifesă foarte mare (90---100 m/s), izbindu-se de suprafafa ce se prelucrează, ricoşează, până când se formează pe suprafaţă o pojghiţă de ciment în care încep să se înglobeze particulele de toafe dimensiunile. Din această cauză, de o parte se pierde material „ricoşat"* care e nisip aproape curat (şi care poate fi folosit din nou), iar de altă parte, amestecul depus pe suprafafa peretelui conţine o cantitate mai mare de granule mari decât amestecul preparat pentru lucru. La proiectarea pe o suprafafă orizontală, de sus în jos, cantitatea de material ricoşat e de cca 15%; la proiectarea de jos în sus, de cca 60%; la proiectarea pe o suprafafă verticală, în medie de cca 40%. Torcretarea se foloseşte la construcfii cu perefi subfiri (înv; litori autoportante, cupole, rezervoare de apă, tuburi cu armatură înfăşurată pe un mier de beton, plăci autoportante prefabricate, cu curbură simplă sau dublă, etc.)» pentru obfinerea unui strat impermeabil la suprafafa betonului, pentru corectarea defectelor de turnare a betonului, la refacerea construcfiilor de beton armat deteriorate, penfru tencueli de calitate superioară (în special la tuneluri), pentru obţinerea rezistenfei la foc a construcfiilor de lemn. De asemenea, torcretarea se foloseşte şi în scopuri arhitectonice, pentru o finisare trainică a construcţiilor. în raport cu betonul vibrat, betonul torcretat prezintă următoarele avantaje: arerezistenţă de 2*"3ori mai mare la întindere şi la compresiune şi, corespunzător, un modul de elasticitate mai mare; o compacitate mai mare şi, prin urmare, impermeabilitate (încercările au dovedit completa imper- 986 cneabilitate a betonului torcretat, la o presiune prelungită a apei de 20 at); aderenfă foarte bună; rezistenfă mărită la influenfe chimice. în schimb, betonul torcretat e mai costisitor şi pentru executarea lui e nevoie de o instruire specială a lucrătorilor. Betonul torcretat se aşterne în mai multe straturi. Stratul de beton torcretat aşternut într'o repriză nu trebue să depăşească 1,5*«-2 cm, iar stratul următor trebue aşternut numai după întărirea stratului precedent. Dozajul amestecurilor de ciment şi nisip se ia dela 1 :2 până la 1:6, iar dimensiunile lineare KapHBaHHe, pa3BapHBaHHe; torrefaction; Rosten; roasting, torrefaction; por-koles]. Gen.: Operafiunea de încălzire a unei substanfe la foc direct, în prezenfa aerului, fie pentru a distruge unele principii vătămătoare, fie pentru a provoca formarea unor principii aromatice sau chiar numai pentru uscare. în cursul torefierii se produce, uneori, un început de •calcinare. Exemple: torefierea cafelei, torefierea tutunului (v.). s. Torefierea tutunului [o6}KapHBaHHe Ta-*6aKa; torrefaction du tabac; Tabakrosten; to-bacco torrefaction; dohânyporkoles]. Ind, tut.: Prăjirea tutunului într'un cuptor, la 95°, timp de o jumătate de oră, în scopul de a-1 face să piardă o parte din nicotină confinută, cum şi mirosul desagreabil pe care-l au tutunurile de calitate inferioară. 4. Torent [ropHbifi iiotok, iiotok BOflbi; torrent; Wildbach; torrent; tordâs patak, vadpatak]. Hidrof.: Curs de apă de munte, cu regim de mare variafie, caracterizat prin debite foarte mici în perioadele secetoase (uneori dispărând complet) şi prin viituri (v.) în timpul ploilor torenfiale sau primăvara, la topirea bruscă a zăpezilor. El se formează adesea numai în timpul ploilor mari, datorită unor basine de recepfie despă-durite şi degradate de intemperii, şi are mare capacitate de antrenare la vale a unor cantităfi mari de pământ, pietriş, bolovani, blocuri de stâncă, buşteni, etc. La un torent se deosebesc: pâlnia, care constitue basinul de recepţie al torentului, torentul propriu zis —şi conul de dejecfie, format de materialele solide depuse. Cauza principală a aparifiei torenfilor o constitue defrişerile intense executate fără plan, în special în regiunile de munte, unde precipitafiile sunt abundente şi pantele versantelor sunt foarte mari. Defrişerile provoacă o creştere bruscă a coeficientului de scurgere a apelor din precipi-tafii şi aparifia unor debite concentrate, din ce în ce mai importante. Văile de torenfi, cari au pante mari, sunt caracterizate prin fenomene accentuate de eroziuft% şi de transport. Debitul solid al torenfilor e, în1 general, mare, şi provoacă formarea conurilor de dejecfie la piciorul versantului. Activitatea torenfilor conduce la denudarea continuă şi la distrugerea în adâncime a versantelor pe cari s'au format — şi sunt deosebit de periculoase pentru diferitele lucrări pe cari le întâlnesc: căi de comunicafie şi de transport, construcfii, lucrări de artă, etc., atât prin debitul lichid în timpul viiturilor (putând provoca distrugeri şi inun-dafii), cât şi, mai ales, prin debitul solid, datorită căruia pot deteriora grav lucrările, pot produce perturbafii lungi în exploatare, etc. De asemenea, un efect important al activităfii torenfi-lor îl constitue ridicarea treptată a fundului cursului principal de apă, cu reducerea pantei generale, ceea ce poate conduce, în unele cazuri, la consecinfe dezastruoase, din cauza inundafiilor pe cari le provoacă pe cursul principal în amonte. Măsurile de stingere a torenfilor (v.) consistă în lucrări de rupere a pantei şi de consolidare a suprafefelor denudate, dar singura măsură eficace e reîmpădurirea. 5. Torenfial [TeKynţHă n0T0KaMH; torrentiel; wolkenbruchig; torrential; tordâs, zâporos]. 1. Hidr.: Calitatea regimului hidraulic al unui curs de apă de a fi caracterizat prin aparifia bruscă a unor debite foarte mari în secfiuni de curgere strâmte, cu pante mari, ceea ce dă cursului de apă un caracter foarte violent. — Condifiunile sunt expuse sub Torenfial, regim ~ (v.). — 2. Meteor.: Calitatea unor ploi de a avea intensitate mare (şi durată scuriă). #. Torenţial, regim ~ [6ypHbiH pencHM; regime torrentiel; Wildbach Verhalten; torrential nature, torrent like streaming; vadpatak-viszony]: Regimul de curgere al unui curent cu suprafafă liberă, ale cărui adâncimi normale b sunt mai mici decât adâncimea critică bcr, adică: h-Tkefianit; thorianite; torianit]. Mineral.: (Th^y)02. Oxid de toriu şi de uraniu, natural. Mineral bogat în oxid de toriu şi foarte radioactiv, din care s’a extras elementul radiotoriu. Se găseşte sub formă de cristale cubice negre. b. Torit [TOpHT; thorite; Thorit; thorite, oran-gite, monazite; torit]. Mineral.: ThSi04. Silica! de toriu, natural, isomorf cu zirconul. Se cunosc două varietăţi: cea brună sau toritul propriu zis, 987 care pare că are o stare de hidratare mai avansată şi o varietate galbenă, numită orangit. i. Toriu [TOpnă; thorium; Thorium; thorium; torium]. Ch/m.: Th; nr. at. 90; gr. at. 232,12; * gr. sp. 12,16; p. t. 1845°. Element din coloana a patra a sistemului periodic al elementelor. Se găseşte în natură sub formă de silicat, toritul ThSi04, de oxid, torianitul Th02i cum şi în monazit. E un metal cu aspect asemănător cu cel al platinei. Se cunosc următorii isotopi ai toriujui: toriul 224, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătătire foarte scurt, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a uraniului 228; toriul 225, care se desintegrează cu emisiune de particule & (90%), sau prin captură K (10%), cu timpul de înjumătăfire de 7,8 min, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a uraniului 229, în filiafiunea familiei radioactive 4 »+1; toriul 226, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 30,9 min, obfinut prin desinfe-grarea, cu emisiune de particule a, a uraniului 230; toriul 227, numit şi radioactiniu (RdAc), care se desintegrează cu emisiune de particule a şi de radiafie *(, cu timpul de înjumătăfire de 18,6 zile, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a actiniului, în filiafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~); toriul 228, numit şi radiotoriu (RdTh), care se desintegrează cu emisiune de particule a şi de radiafie ţ, cu timpul de înjumătăfire de 1,9 ani, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de electroni, a mesotoriului 2, în filiafiunea familiei radioactive a toriului (v. Toriului, familia ~); toriul 229, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 7000 de ani, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a uraniului 233, cum şi prin desin-iegrarea, prin captură K, a protactiniului 229, ambele în filiafiunea familiei radioactive 4«+1; toriul 230, numit şi ioniu (Io), (v. loniu), care se desintegrează cu emisiune de particule a şi de radiafie Ţ, cu timpul de înjumătăfire de 8,3.104 ani, obfinut prin desintegrarea uraniului 234, în filiafiunea familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~); toriul 231, numit şi uraniu Y (UY)f care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie ţ, cu timpul de înjumătăfire de 24,6 ore, obfinut prin desintegrarea, cu emisiune de particule a, a uraniului 235 (actinouraniul), în filiafiunea familiei radioactive a actiniului (v. Actiniului, familia ~); toriul 232, isotopul natural al toriului, care se desintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăfire de 1,39.1010 ani, capul familiei radioactive a toriului (v. Toriului, familia ~); toriul 233, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 23,5 mir„ obfinut prin reacfiiie nucleare Th232 (n,-]f), Th233, Th232 (d, p) Th233; toriul 234, numit şi uraniul Xt (UXJ, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 24,1 zile, obfinut prin desintegrarea uraniului 238, în filiafiunea familiei radioactive a uraniului (v. Uraniului, familia ~). Toriul arde în oxigen, cu formare de oxid de toriu, iar la temperaturi mai înalte se combină direct cu sulful, cu clorul şi cu azotul. Toriul e un element tetravalent, ai cărui compuşi mai importanfi sunt următorii: Oxidul de toriu, Th02, obfinut, fie prin arderea toriului în oxigen, fie, în practica, prin calcinarea hidroxi-dului de toriu. E o pulbere albă, întrebuinfată, în proporfie de 90% în amestec cu oxidul de ceriu, la impregnarea sitelor pentru lămpile cu gaz de iluminat, cum şi, în amestec cu alfi oxizi, la fabricarea filamentelor Nernst, folosite ca izvor de rad’afii infraroşii. — Hidroxidul de toriu, Th(OH)4, obfinut sub forma unui precipitat coloi-dal, prin adăugire de hidroxizi alcalini la solu-fiile sărurilor de toriu. — Azotatul de toriu, Th(N03)4, solubil în apă şi care are tendinfa de a forma, cu sărurile metalelor alcaline, săruri complexe cu formula X2Th(NO;])(i. 2. Toriu A [TopHH A; thorium A; Thorium A; thorium A; A torium]: Th A; nr. at. 84; numărul de masă 216. Element radioactiv, isotop al poloniului. Se desintegrează cu emisiune de particule a (şi în proporfie de 0,014%, cu emisiune de electroni), cu timpul de înjumătăfire de 0,158 s. E obfinut prin desintegrarea toronului (v. Emanaţii radioactive) în filiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ~). 3. Toriu B [TOpHH B; thorium B; Thorium B; thorium B; B torium]: Th B; nr. at. 82; numărul de masă 212. Element radioactiv, isotop ai plumbului, care se desintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăfire de 10,6 ore. E obfinut prin desintegrarea toriului A în filiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ~). 4. Toriu C [TOpHit C; thorium C; Thorium C; thorium C; C torium]: Th C; nr. at. 83; numărul de masă 212. Element radioactiv, isotop al bismutului. Se desintegrează, atât prin emisiune de particule a (în proporfie de 33,7%), trecând în toriu C", cât şi prin emisiune de electroni (în proporfie de 66,3%), trecând în toriu C', timpul de înjumăfăfire fiind de 60,5 min. E obfinut prin desintegrarea toriului B în filiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ~). s. Toriu C [TopHH C'; thorium C'; Thorium C'; thorium C'; C' torium]: Th C'; nr. at. 84; numărul de masă 212. Element radioactiv, isotop al poloniului. Se desintegrează cu emisiune de particule «, cu timpul de înjumătăfire de 3-10-7 s. E obfinut prin desintegrarea toriului C, în filiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ^). 6. Toriu C" [TOpHH C”; thorium C"; Thorium C"; thorium C"; C" torium]: Th C"; nr. at. 81; numărul de masă 208. Element radioactiv, isotop al taliului (v.), care se desintegrează cu emisiune de electroni şi de radiafie Y» cu timpul de înjumătăfire de 3,1 min. E obfinut prin desintegrarea toriului C, în filiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ~). 988 î. Toriu D [T3pHH D; thorium D; Thorium D; thorium D; D forium]: Th D; nr. at. 82; numărul de masă 208. Element stabil, isotop al plumbului, obfinut prin desintegrarea toriului C', ca şi prin desintegrarea toriului C", în filiafiunea familiei radioactive a toriului (v. Toriului, familia ^). 2. Toriu X [TOpHH X; thorium X; Thorium X; thorium X; X torium]: Th X; nr. at. 88; numărul de masă 224. E.ement radioactiv, isotop dl ra-diului, care se desintegrează cu emisiune de particule v., cu timpul de înjumătăfire de 3,64 zile. E obfinut prin desintegrarea radiotoriuiui (v. sub Toriu), în fiiiafiunea familiei toriului (v. Toriului, familia ~). s. Tonului, familia ~ [ceMeMcTBO todhh; familie du thorium; Thorium-Familie, Thorium Zer-fallsreihe; thorium series; thorium-csalâd]. Fiz.: Familia de elemente radioactive care porneşte dela 293Q2Th şi care are următoarea filiafiune: 290Th '288Ms Th 1 -* 287Ms ^Th2 - 290RdTh 383ThX 46ThA->2^ThB tThC S 84 ' \2C8. ThC' ThCM 82 ThD 4. Tornadă [Topsa^o; tornade; Tornado; tornado; tornado]. V. sub Vânt, tipuri de 5. T©rî?efe@!itTtîf [T3pHSOOMHT; tornebohmit; Tornebohmit; tornebohmite; tornebohmitJ. /V1/ne-ral.: (Ce, La, Al)3 [0H|(Si04)2]. Silicat de aluminiu, de ceriu şi lantan, natural, cristalizat în mese monoclinice verzui, cu duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,94. 6. Toroid [TopoHA; toroide; Toroid; toroid; to-roidus]: Suprafafă generată de o curbă plană închisă, prin rotirea în jurul unei sxe cuprinse în planul său, dar care nu o intersectează. Torul (v.) e un toroid special. 7. Toron [HîryT; toron; Seil; braid, ştrand; fonat]. 1. Tehn.: Grup de fire subfiri răsucite (torsadate) împreună în acelaşi sens. Sforile, frânghiile, cablurile metalice sau textile sunt formate din cel pufin două toroane torsadate, împletite sau cusute împreuna, astfel încât să lucreze solidar. — 2. Elf. V. Lifă. 11. Torpilă [TOpne#a; torpille; Torpedo; tor-pedo; torpedo]. Expl. petr.: Recipient cilindric cu diametru mic, corespunzător gabaritului disponibil în gaura de sondă, încărcat cu explozivi cu mare vitesă de detonafie, cu siguranţă în mânuire şi stabilitate la temperaturile întâlnite în gaura de sondă (30-*-1G0o), echipat cu amorsa acfionată electric prin cablu, dela zi, sau (din ce în ce mai rar) dintr'o sursă locala de curent, al cărei circuit e închis prin căderea unei greutăfi-manşon, ghidată chiar de cablul care susfine forp<|a. Scopurile urmărite prin explozia torpilei sunt: degajarea unei garnituri de prăjini de săpare prinse ia puf, lichidarea unei avarii de fund, slăbirea rezistenfei rocelor foarte dure, în vederea uşurării forajului prin ele (torpila cu efect de fund), sau provocarea de caverne sau de fisuri în rocele compacte sau compacizate, în vederea sporirii sau a restabilirii afluxului de fifeiu către gaura de sondă. Torpilele moderne (de ex, torpilele cu efect de fund) folosesc adesea principiul încărcăturilor numite „profilate" sau cu „efect cumulat", pentru a obfine efecte de distrugere net localizate în anumite direcfii. 12. Torpilă [Topnefla; torpille; Torpec’o; torpedo; torpedo]. Tehn. nr.il.: Proiectil autopropulsat, cu formă exterioară carenată, care e lansat şi dirijat spre nave, sub linia lor de plutire, pentru a ie distruge prin explozia provocată prin impact. Torpilele se lansează, fie cu ajutorul tuburilor lans-torpile montate pe nave sau pe submarine (lansarea făcându-se cu aer comprimat sau cu o încărcătură slabă de exploziv), fie din avion (lansarea efectuându-se dela înălfime mică). Torpila cuprinde următoarele păr fi (v. fig.): un sistem propujsor, alcătuit din una sau din mai multe elice; o sursă de energie, care poafe fi un motor cu piston (cu cilindrii în stea sau în linie), o turbină (de ex. o turbină cu gaz), un motor electric (acfionat de o baterie de acumulatoare electrice), etc.; un mecanism de dirijare^ care poate fi mecanic, constituit dintr'un giroscop (pentru manevrarea cârmelor verticale) şi un mecanism piston-pendui (pentru manevrarea câr~ Torpilă (schemă). /) percutor; 2) încărcătură de exploziv; 3) rezervor de aer comprimat; 4) rezervor de apă pentru motorul de antrenare;-5) rezervor de combur=>nt; 6) vaporizator; 7) manetă de comandă automată a robinetului de aer comprimat; 8) motor de antrenare; 9) arbore motor; 1C) rezervor de uleiu peniru motor; II) elice; t 2) şi 13) aparate de comandă a direcţiei; 14) sistem de aripe directoare; 15) cârme. «. Toron [TOpoH; thoron, emanation du thorium; Thoriumemanaiicn, Thoron; thorium emanation, thoron; torium emanâcio], V. sub Emanafii radioactive. 9. Torpedare: Sin. împuşcare (v.). 10. Torpedo, fub V. Tub torpedo. melor orizontale) — sau electric, constituit din mai multe releuri cari comandă cârmele acfionate de servomotoare pneumatice, după vibraf ii le produse de elicea şi de corpul navei atacate (dirijare acustică); încărcătura de exploziv (200***700 kg). 969 î. Torpiloare, şalupă ~ [MHHOHOceiţ; cha-oupe torp:|leuse; Torpedoboot; torpedo boat; torpedocsonak]. V. sub Navă uşoară de luptă. 2. Torpilor. V. Navă uşoară de luptă. 3. Torr [TOpp; torr; Torr; torr; torr]. Fiz.: Unitate de presiune, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm, la temperatura de 0°. 4. Torricelii, principiul lui ~ [npHHiţHn Top-pH4eJI,iH; principe da T.; T. Prinzip; T. 's law; T. elve]. Fiz.: Un sistem de puncte materiale supus numai greutăfii (afară de eventuale forfe de legătură) e în stare de echilibru dacă, pentru orice deplasare virtuală a punctelor, centrul lor de greutate nu*şi modifică nivelul. în cazul echilibrului stabil, nivelul e cel mai jos. Principiul e un caz particular al relafiei 5(J = 0 pentru pozifia de echilibru, U fiind funcfiunea de forfă, iard£/, variafia sa, corespunzătoare deplasărilor virtuale ale sistemului. V. şi sub Stabilitate, şi Stabilitate, criterii de 5. ~s teorema lui V. Teorema lui Torricelii. 6. Tcrsadă [bhtoh KpyrJibiH BajiHK; forsade; schraubenfcrmig gewundene Franse; torsade; rojt, bojt]. Arh.: Motiv arhitectonic decorativ, care imită o frânghie răsucită. 7. Torsadsre; Sin. Răsucire. V. sub Răsucirea materialelor textile. 8. Torsioxetru [TC>p3H0MeTp; torsiometre; Torsiometer; torsiometer; torziometer], 1. Metl.: Instrument pentru măsurarea elementelor cari determină defor mafia ia torsiune a barelor. Se compune dintr'un dispozitiv de încastrare, în care se introduce unul dintre capetele barei de încercat, din-tr'un mecanism care permite să se aplice un cuplu cunoscut la cealaltă extremitate a barei, şi dint''un instrument cu ajutorul căruia se măreşte unghiul de deformafie. 9. îorslomafFU [T0p3H0MeTp; torsiometre; Dre-hungsmesser; twist tester, torsion tester; csavaro-dâsmero]. ?. Ind. textInstrument fo'os t în industria textilă pentru determinarea numărului de răsuci-turi pe o anumită lungime de fir. E compus din două clame, dintre cari una fixă, şi o a doua care alunecă pe o şină, între cari se prinde firul, întins de o greutata. Clama mobilă e prinsă de o manivela, de care se învârteşte în sensul opus torsiunii firului, până când fibrele sunt paralele, ceea ce se observă cu o lupă ataşată aparatului; numărul de resucituri pe lungimea de fir prinsă între cele două clame se citeşte pe un disc gradat 10. Torsiune [KpyqSHHe, BHHqeHtfe; torsion; Torsion; to-sion; csavarodăs, torzio]. 1. Geom.: Limita câtului dintre unghiul pe care-l formează planele osculatoare în două puncte ale unei curbe strâmbe şi dintre lungimea arcului cuprins între aceste puncte, când lungimea arcului tinde către zero. Valoarea reciprocă a torsiunii se numeşte rază de torsiune a curbei în punctul către care tind cele două extremităfi ale elementului de arc considerat. Dacă curba e dată sub forma para- metrică x = i(t), y-de torsiune T e r= unde A = dy d2z — dz d2y, C = dx d‘2y — dy d2x, iar dx dy ¥>(*), z = $(t), valoarea razei A2+W + C2 A B = dz d2x — dx d2z, dz d'Jz d3z d2x d2y d3x d 3y u. Torsiune [KpyqeHHe; torsion; Torsion; torsion; csavarodăs, elcsavarâs]. 2. Rez. mat.: Solicitare a unui corp solid, produsă de sarcini exterioare şi de reacfiuni cari, reduse la un punct a! secfiunii considerate a corpujui, dau un moment rezultant normal pe secţiune, numit moment de torsiune. La torsiune există în secfiune tensiuni tangenfiale x; când momentul de torsiune produce numai tansiuni tangenfiale în secfiune, starea de tensiune se numeşte forfecare pură. în general, pentru piese cari nu au secfiune circulară sau inelară, torsiunea se produce simultan cu încovoierea. Torsiunea se studiază cu ajutorul ecuafiilor teoriei elasticităfii, folosind legea lui Hooke şi ecuafiile de echilibru din Mecanică. Pentru bare drepte, de secfiune circulară sau inelară, e valabilă şi ipoteza secfiunilor plane (ipoteza lui Bernoulli). în astfel de secfiuni, tensiunile variază linear cu raza, fiind nule în centru şi maxime pe contur (v. fig. /), iar valoarea lor maximă e =3=3, ^max ~ j \yz jL p R unde Mt e momentul de torsiune, Ip e momentul da inerfie polar, R e raza şi Wp e modulul de rezistenfă polar. Acesta are următoarele expresiuni: pentru secfiunea circulară, Wp = Kd*l\6, şi pentru secfiunea inelară, 7t(D4-fl?4) I. Variaţia tensiunilor tangenţiale de torsiune, Ia secţiunea inelară. Unghiul de torsiune l din bară, e: Sy 16 D * A?, pe o lungime oarecare -Jj ©dx, e unghiul de torsiune pe unitatea de lungime (G fiind modulul de elasticitate transversală). Pentru bare cu secfiuni de formă oarecare, torsiunea se studiază, fie analitic, prin teoria lui Saint-Venant, fie experimental, prin analogia cu membrana (analogia lui Prandtl). —Analitic,se introduce o funcfiune U a tensiunilor, din care se deduc 990 cum urmează componentele xy şi z2 ale tensiunii tangenfiale în planul yOz al secfiunii barei: c)U, dUm Xy 'dy' Sz' funcfiunea U trebuind să satisfacă condifiunea cvy c)z pentru a corespunde ecuafiilor lui Cauchy din elasticitate. Relafia dintre momentul de torsiune şi tensiunile z rezultă din integrala Mt~2 ^ Ud A = 2 £/ dydz, iar torsiunea specifică 0 se calculează din formula — 2G@. Deci, problema torsiunii se reduce la cunoaşterea funcfiunii U, care trebue să fie nulă pe contur şi să reprezinte o familie de curbe a căror tangentă, în fiecare punct, e paralelă cu tensiunea t; în general, ca funcfiune se alege ecuafia familiei de curbe a conturului secfiunii barei (considerând un parametru m), adică U — m (y2-\-z2 — R2) |a secfiune circulară, ‘'--g+H la secfiune eliptică şi la secfiune dreptunghiulară. Aplicând teoria lui Saint-Venant oricărei secfiuni pentru care se poate scrie ecuaţia conturului, se obfin relafii le de calcul (v. Tabloul). — Pe cale experimentală, se poate studia repartiţia tensiunilor tangenfiale % într'o secfiune de orice formă, prin analogie cu membrana elastică. Prandtl a observat analogia care există între ecuafia de deformafie a membranei elastice C)2x q)2x _ p dy^Şz2 H şi ecuafia de deformafie la torsiune ^+^=-2Ge. c)y2 0z- unde x sunt deformafiile membranei (perpendiculare pe planul yOz al conturului ei), p e presiunea care produce de-formafia, şi H e tensiunea lineară orizontală, pe conturul membranei. Pentru a studia torsiunea, se con-strueşte conturul membranei identic cu cel al secfiunii torsionate, se aşterne pe contur un film de săpun şi se exercită o presiune p, care de- formează filmul (v. fig. II); apoi se trasează linii de nivel ale filmului de săpun şi, în baza analogiei dintre cele două fenomene elastice, se stabileşte că tangenta la linia de nivel a filmului indică direcfia tensiunii tangenfiale de torsiune; panta maximă într'un punct al filmului indică mărimea tensiunii z din bara solicitată la torsiune (în acest sens, valorile zmax se vor găsi în regiunile în carp liniile de nivel se îndesesc); dublul volumului cuprins între suprafafa membranei deformate şi planul yOz al conturului ei reprezintă momentul de torsiune Mt aplicat barei. Prin această metodă experimentală se studiază torsiunea profilurilor subfiri şi a barelor de secfiuni cari ar fi greu de studiat pe cale analitică.. Pentru bare curbe, plăci, etc., torsiunea se studiază folosind teoria elasticităfii. Sin. Răsucire (în special pentru torsiunea în domeniul plastic). 1. Torsfuneîn domeniul plastic: Sin. Răsucire(v.).. 2. ~ specifică [yfteJlfeHOe KpyneHHe; torsion specifique; spezifische Torsion; specific torsion; fajlagos csavarodâs]: Unghiul cu care se răsucesc între ele două secfiuni normale pe axă, distanfate cu unitatea de lungime, ale unei bare solicitate la torsiune, datorită unui cuplu de torsiune. Pentru* bare de secfiune circulară sau inelară, torsiunea, specifică e . Mţ GlZ unde Mt e momentul de torsiune, Ip e momentul; de inerfie polar şi G e modului de elasticitate transversal; pentru secfiuni de formă oarecare,, torsiunea specifică se determină din relafia q)2U . &U dy2 c)z2 = -2G0, unde U e funcfiunea tensiunilor (v. sub Torsiune). s. Torsiune, aparat penfru încercare la Rez. mat. V. încercare, aparat de ~ la torsiune. 4. centru de ~ [iţeHTp Kpy^eHHfl; centre de torsion; Torsionszentrum; torsion center; csava-rodâsi kozpont]: Punct caracteristic ai secfiunii unei bare drepte solicitate la torsiune, diferit de centrul ei de greutate, prin care, dacă frece planul forfelor, se elimină deformafia de torsiune. Pentru bare drepte, solicitate la încovoiere prin forfe verticale, dacă secfiunea barei nu are două axe de U. f~T Centru!de torsiune la o secfiune în IL O) centru de torsiune; G) centru de greutate. simetrie, încovoierea e însofită, în general, de torsiune. La secfiune în formă de U (v. fig.)» pozifia centrului de torsiune O se determină din relafia e — b2 tPt/4 Iz, Tensiuni şi deformaţii la torsiune pentru diferite forme de secţiuni 991 Nr. | Forma şi dimensiunile cri. j secţiunii Valoarea mărimii W^ pentru calculul tensiunii Valoarea mărimii 1^ pentru calculul deformafiei 0,125 < — <0,5 ' a ^=»>=-rr \ JZ=. W —--------------- A p 16 1) 48 a2(1+2 a2-f-3 a4-f~2af) ~ _(1 —a2) (1 — a4) (1--g«) A.3 + 64 a2 (2+12 «2+19 «4 4-28 a«-f 18 a8-f-14 a«+3 a*2) (1 ~^a2) (1 — a4)(1 — a6) (1 — av) ^=0- r _ r — *rf4 TP~ 32 Id=Ip=T2{D*-d*)=?£{\-h*) A2_1 4- ■ 16 a2 (1 — a2) (1 — a4) 384 a4 (1_G2)2(1_a4)4 ^ = °T6- *2+ A.4 ‘'/l* 0 ; 0,05 | 0,10 j 0,20 I 0,40 0,60 j 0,80 1,00 , 1,50 1,57 j 0,80 0,82 i 0,81 ! 0,76 j 0,66 | 0,52 0,38 0,14 1,57 ; 1,56 ; 1,56, | 1,46 I 1,22 | 0,92 0,63 | 0,38 0,07 0,3- -4-0,7 a ' W, xab~ Wd = 0,208 ^3 ^ = -^(*-0,63) b» Hexagon regulat, apotema a Octogon regulat, apotema a W£ == 0,434 a A A — aria 0,446 a A A — aria d la- 3t as63 2 -f-6a 4 x~ I p A = aria elipsei /, = 0,1406 a* -(A-0,63) 6-» VT _ r - _ 1)4 d~ 80 “ 46,2 Td= 0,532 a2 A Id = 0,520 a2 ^ Formule de utilizai: rmax=t Acp ~M^jGIp\ Wd şi ,Id coincid cu Wp şi Ip nu-nai la secfiunile circulară şi inelară. 992 unde Iz e momentul de inerfie, iar b, b şi t sunt cotele conform desenului. Sin. Centru da încovoiere. 1. Torsiune încercarela^.V.încercarelatarsiune. 2. limită de curgere la ~ [ope^eJi Teny-qeCTH npH Kpyq^HHe; limite d'ecoulement â la torsion; Torsionsfliefjgrenze; torsion flow limit; csavarodâsi foiyâsi hatâr]: Valoarea minimă a tensiunii tangen- -fiala la care luneca- ^_______________ rea specifică creşte r faracatensiuneasă mai crească. Pe / curba caracteris- ^ -mj -tică tensiune x — ^ j iunecare 3 y (v. fig.), limita de curgere la torsiune se notează cu xc. Această Hmită se 0 p defineşte prin V3- Curba caracteristică penfru încercarea Joarea deforma- la torsiune. {iei permanente llmi,ade «'«licitate; xc) limita de •( = 0,3%, iarpunc- cur9ere; v) rez^enfa de rupeie. tul corespunzător se numeşte x0 3, s. limită de elasticitate la ~ [npe/ţeji yripyrocTH npH Kpy^enHe; limite d'elastic te â la torsion; Torsionselastizitătsgrenze; torsion elas-ticity limit; csavarodâsi rugaimassâgi hatâr]: Va’oa-rea maxima a tensiunii până la care poate fi solicitat un corp solid, supus unei solicitări de torsiune, fără ca să aibă deformaţii permanente* după încetarea solicitării. Pe curba caracteristică tensiune x - lunecare specificare y (v. fig.), limita de elast citate la torsiune se notează cu xe. Practic, această limită se defineşte printr'o deformafie permanentă foarte mică, de exemplu y = 0,003%. 4. rază de V. Rază de torsiune; şi sub Torsiune. 6. rezistenfă de rupere la ~ V. Rezistenfă la torsiune. e. rezistenfă la V Rezistenfă la torsiune. 7. unghiu de ~ [yroJi KpyneHHH; angle de torsion; Torsionswinkel; torsion angle; csavarodâsi szog]: Unghiul cu care se răsucesc între ele două secfiuni normale pe axă, aie unei bare solicitate la torsiune, la distanfa I una de alta, datorită unui cuplu de torsiune. Pentru bare de secfiune circulară sau inelară, unghiul de torsiune se calculează din integrala ClMt dx 4CP=J„^' în care Mfe momentul de torsiune,\lp e momentul de inerfie polar al secfiunii barei Şi G e modulul de elast citate transversal al materialului; pentru secfiuni de formă oarecare, ei se calculează din relafia A? = j O dx, unde‘@ este torsiunea specifică (v.). 8. Torsor [KpyTHTe J]b; torseur; Torsor; torsor; torzor]. C/c. v., Mec.: Mărime definită în raport cu un punct O, numit origine, de clasa tuturor sistemelor de vectori alunecători (i— 1, 2'"Yi), echivalente cu un sistem de vectori dat. (Doua sisteme de vectori se numesc echivalente, dacă sumele lor vectoriale şi sumele momentelor lor statice în raport cu orice punct sunt egale între ele). Coordonatele vectoriale ale unui torsor sunt: vectorul rezultant V, care e un vector liber, obfinut prin însumarea vectorilor vi—, şi momentul rezultant M0, care e un bivector legat de originea O, obfinut prin însumarea geometrică a bivectorilor reprezentând momentele vectorilor v; în raport cu O. Dacă sistemul de vectori alunecători se reduce la un singur vector, rezultă V Mo-0) altfel, în general, V însă pentru un acelaşi sistem da vectori vit V M0~const. A doua coordonată vectorială (M0) a torsorului depinde, în general, de alegerea punctului O. Doi tersori sunt egali, dacă au aceleaşi coordonate vectoriale în raport cu un punct oarecare. Un torsor e nu', dacă are coordonatele vectoriale nule. Locul geomat.ic al punctelor O, în raport cu cari V şi M0 au acelaşi suport, e o dreaptă numită axa centrală a sistemului de vectori alunecători Torsorii cari au originea pe axa centrală a unui sistem v.j sunt egali între ei. Un astfel de torsor se numeşte dinamă. — Torsorul mai poate fi definit ca un operator (v.) care, aplicat unui sistem de vectori alunecători vi' dă mărimile V şi M0 în raport cu un punct O. în acest sens, torsorul e un operator linear. De exemplu, orice sistem de forfe (F^), aplicat unui solid rigid, e echivalent cu un torsor, anume cu torsorul obfinut din suma K a tuturor forfelor şi. din cuplul de moment M, egal cu suma momentelor forfelor F fafă de un punct O. Momentul M variază cu poziţia punctului O, dacă Z£4=0. Valoarea minimă a momentului M se obfine când K şi M iau aceeaşi direcfie. 9. Tort. Ind. text.: Sin. (impropriu fir de lână). 10. Torfă de înaltă frecvenfă [BbiC0Kc*nCT0T-HblH (|>aKeJI; iorche â haute frequence; Hoch-frequenzfackel; high-frequency torch; nagyfrek-venciâs fâklya]: Formă de descărcare electrică unipolară, care se produce în câmpuri a căror frecvenfă depăşeşte un megahertz, la presiuni cari depăşesc 1G2 torr. Are aspectul unei torfe care se fixează cu polul ei unic pe locurile circuitelor oscilante în cari intensitatea câmpului electric are valori mai mari. u. Torfonian [toptohckhh flpyc; tortonien; Torton(ian); Tortonian; tortoniân]. Geo/..* Al doilea subetaj al celui de al dcilea etaj mediteranean. Fosilele mai des întâlnite în Tortonian sunt: Arca diluvii, Fusus longirostris, Turitella turris, Ancillaria 993 glandiformis, Conus ponderosus, Clypeaster, Scu-tella subrotundata, etc. i. Torulă[TopyJi;torule;Toru|apsis-Hefe;toru|a; torula]. Ind. alim.: Fiecare drojdie asporogenă care produce, uneori, fermentaţia zaharurilor. Torulele se prezintă, de obiceiu, sub formă de celule sferice, dar există unele cari au forma ovală sau.alungită; celulele sunt mai mici decât cele ale drojdiilor şi au în interior o globulă mare de grăsime. Unele produc în mustul de bere o turbureală persistentă, iar altele numai una trecătoare, la începutul desvoltării, după care se depun şi lichidul devine clar. Există specii cari se desvoltă numai la fundul vasului şi nu turbură lichidul; altele fac lichidul mucilaginos, iar unele# formează un voal de suprafaţă, care se deosebeşte de voalul uscat al micodermelor prin aspectul său mucilaginos. î. Totalizator de turafie [cqeTHHK HHCJia o60p0T0B; compte-tours; Tourenzăhler; revolu-tion counter, speed counter; fordulatszâmlâlo], Alş.: Aparat cu rofi dinfate antrenate de un ax cu arbori flexibil, care înregistrează turafia, fie în timp ilimitat, fie în timp limitat (când aparatul e în legătură cu un cronometru de cuplare şi decuplare). Numărul de ture într'un anumit interval de timp e indicat, fie de un arătător care se mişcă în fafa unui cadran divizat, fie prin cifre succesive cari apar pe un tablou. s. ~ electric [sjieKTpHnecKHft ch^thhk; compte-tours electrique; elektrischer Tourenzăhler; electric revolution counter; villamos fordulatszâmlâlo]: Totalizator comandat de un mic generator electric de curent continuu, care dă o tensiune intermitentă într'un electromagnet care este în legătură cu rofile dinfate înregistratoare. 5. Totârlă. Ind. far. V. Durifă. 4. Toval, piele de ~ [bojiobbh KOttca; cuir en huile; Fahlleder; russet upper leather; vikszos bor, zsîros bor]. Ind. piei.: Piele de coloare naturală, pentru fe}e de încălfăminte, articole tehnice, maro-chinărie şi harnaşamente, provenită din piele de bovine, de porcine şi cabaline, tăbăcită mai intens vegetal sau combinat. Se foloseşte pentru căpute şi carâmbi, la încălfămintea grea, la încălfămintea militară, încălfămintea de lucru, cisme de munte, etc. Tovalul are o fafă moale, e plin şi suplu la pipăit, are o mare rezistenfă la rupere şi impermeabilitate mare fată de apă. Se poate prelucra, la încălfăminte, atât cu partea fefei, cât şi cu partea cărnii în afară. în general, tovalul se fabrică cu grosimea de cca 2,2--2,8 mm. Ca materie primă pentru fabricarea tovalului servesc pieile uşoare de bovine, In greutate de circa 12*--25 kg. După înmuiere, pieile se supun unei cenuşăriri suficient de intense, pentru a fi afânate adecvat, după care se decalcifică şi se sămăiuesc complet pe toată grosimea secfiunii lor. După ce curăţirea gelatinei a fost făcută cu atenfiunef pieile se pre-tăbăcesc în basine cu zemuri slabe şi foarte uşor acide (zemuri dulci), iar apoi se tăbăcesc atârnate în basine, zencuri sau chiar în butoiu, cu solufii tanante de concentraţie Crescândă. La tăbăcirea pieilor de toval pentru fefe, tananfilor din femn li se preferă tananfii din coajă, iar buchetul se combină sub formă de extracte gata fabricate; Tăbăcirea tovalului trebue să fie completă, dar nu excesiv de saturată. După terminarea tăbăcirii, tovalul se spală bine, pentru îndepărtarea excesului de substanfe tanante necombinate; apoi se stoarce la presa hidraulică şi se întinde pe masă. Ungerea tovalului se face, fie la rece, pe masă, prin partea cărnii, fie la cald, în butoiul de vălcuit, cu aer fierbinte. Ungerea la cald e cea mai răspândită. Pentru ungere se foloseşte un amestec de seu, untură de peşte şi degras (v.) sau alte unsori consistente asemănătoare. Proporţiile variază în funcfiune de punctul de topire şi de anotimp. După ce grăsimea a pătruns complet în piele, aceasta se întinde şi se Iasă să se svânte, după care se întinde din nou cu putere, până când fafa devine complet netedă. Apoi tovalul se usucă. La sfârşit se face o qurăfire atentă a părfii cărnoase, care se tratează cu o pastă de săpun şi talc şi se plutueşte cu mâna sau cu maşina. Grosimea tovalului trebue să fie un formă pe toată suprafafa pielei. Tovalul se fabrică sub, formă de piei întregi, sub formă de canate gâturi şi poale. Randamentul în greutate al tovalului e de 32--34% fafă de greutatea brută a pielei crude. Tovalul are: rezistenfă la întindere de minimum 2,7 kg/mm2, alungirea la rupere de maximum 70%, umiditatea de maximum 16%, cenuşa de maximum 2%; confine grăsime 15*»25%, substanţe solubile maximum 9%, substanfă dermică 42—50%, substanfe tanante combinate minimum 20%; are indicele de tăbăcire 50—75, exponentul de hidrogen al extrasului apos cel pufin 3,5 (aciditate liberă), cifra de diferenfă (v. S. Aciditatea pielei) mai mică decât 0,7. s. Tovălaş [TOHKan bojiobbh KOtfta; cuir mou; Weichleder; light upper leather; puhabor]. Ind. piei.: Piele de toval mai uşoară, cu grosimea de 1,5-*2 mm, folosită la căptuşeli. 7. Tovele [KOHHblft npHBOfl; manege â che-vaux; Pferdegopel; (horse*) gin; lovasjârgâny]. Mine.* Două bârne de lemn, aşezate în cruce şi fixate de axul crivacului, de cari se înhămau caii cari învârteau toba cilindrică, la instalafia de extras sare din ocne. s. Toxic [h/j, oTpaBJimomee BenţecTBO; poi-son; Gift; poison; mereg]. Gen.: Substanfă care, introdusă în organismul vieţuitoarelor, dăunează acestora, temporar sau permanent, prin turbu-rarea funcfiunilor întregului organism, sau produce moartea. Toxicele acfionează, de obiceiu, unindu-se cu fesutul viu, pe care-l modifică sau îl descompun, producând intoxicafiile (v.); acestea pot avea un caracter acut, subacut sau cronic. Acţiunea lor depinde de anumite condifiuni, ca: pro-prietâfile fizicochimice, concentrafia în sânge, toleranfa sau rezistenfă organismului, starea organelor interne şi a sistemului nervos central, 63 fnodul de introducere în organism, etc. Toxicele Se fbot clasifica, după acfiunea lor, în iritante, corozive, narcotice, convulsivante, etc. Se cunosc toxice cu acţiune predominant generală şi toxice cu acfiune predominantă asupra unui singur organ sau asupra unui sistem. Toxicele produc, de obiceiu, următoarele fenomene: turburări gastro:n-testinale (vărsături, diaree, dureri abdominale); turburări cardiovasculare; turburări nervoase (astenie, amefeli, convulsiuni, lipotinrve); turburări locale (durere vie, arsuri şi dureri în cavitatea bucală, în faringe, esofag, stomac, intestine, etc.) sau colaps cu sfârşit letal. — Dacă nu se iau măsuri preventive suficiente de protecfiune a muncii, de analiză a atmosferei vătămătoare, de dozare sau de administrare rafio-na!ă a medicamentelor, etc., intoxicaţia produsă se tratează după următoarele principii generale: se elimină, cât mai repede toxicul, împiedecând absorpfia acestuia; se micşorează concentrafia toxicului resorbit, sau se neutralizează, fo.osind antidoturi. 1. Toxice cardiace [yKpejifliomee JieKarcTBO 8JTH cepAUe; tox'ques cardiaques; Herzgifte; car-diotoxic (substance); szivmereg]. Farm.: Clicozide de orig:ne vegetală, izolate din plante din familia epocinaceelor, a scrofu'ariaceelor, a renuncula-ceelor şi liliaceelor. Degefelul roşu (D'gitalis pur-purea) şi mărgăritărelul (Convallaria majal's), cari cresc în fara noastră, confin astfel de glicozide, cari conf n zcharuri ca glucoză, digitaloză, digi-toxozş şi cimaroză (ce!e trei din urmă sunt des-oxizaharuri). Agliconele acestor glicozide sunt combinaf i cu structură steroidă şi se numerc genine. Cele mai cunoscute genine sunt: digita-lina, digitoxina, ouabaina. în doze foarte mici, toxicele cardiace sunt medicamente prefioase pentru boalele de inimă; în doze mari ele sunt otrăvuri puternice. 2 Tox'cofcr [tot CT*K0(|)0p; toxicophore; toxi-kophor, gifttragend; toxicophore; mereghordo]. B/c/.: Calitatea unei viefuitoare de a confine sub-stanfe tcxice (pentru om). a. Toxicologie [TOKCHKOJl~THfl ; toxicologie ; Giftkunde; toxcology; toxicologia, meregtan]Gen.r Ştiinfă care se ocupă cu strdiul otrăvurilor şi cu acfiunea lor asupra organismului. Aplicată îa om, constitue una dintre ramurile importante ala Medic:nei legale. 4. Toxină [tokchh, HflOBHTDe BemecTBr; toxine; GHtstoff; poison, virus; mergezo anyag, toxin]: 1. Substanfă (cu structură, în general n -cunoscută) de orig'ne micrcbicnă, vegetală sau animală, capabilă, chiar în doze foarte mici, să provoace efecte toxice extrem de grave. K'u sunt cuprinse sub numele de toxine deşeur b cari rezultă din vieafa microbilor, ca amine biologice (putresceKejie3H0A0p0}KHaH Tflra; traction par cheminsdefer; Zugbeforderung; railroad traction: vasuti vontatâs]: Tracfiunea vehiculelor feroviare grupate în general în convoaie de vagoane (trenuri). Se deosebesc: tracţiune feroviară interurbană (tracţiunea efectuată cu trenuri de călători sau de mărfuri) şi tracţiune feroviară urbană (tracfiunea efectuată cu tramvaie sau cu metropolitane, în centre locuite); uneori se numeşte tracfiune suburbană tracfiunea trenurilor cari leagă centrele populate cu localităfi suburbane. După felul vehiculului motor, tracfiunea poate fi cu locomotivă, cu automotor, sau cu vagon-motor electric. — în sistemul cu locomotivă, tracţiunea e efectuată de una sau de mai multe locomotive. Caracteristica de tracfiune F — f(K), adică variafia forfei de tracfiune F la periferia rofii motoare, în funcfiune de vitesa de mers V, se exprimă printr'o relafie care e aproximativ o hiperbolă echilateră. Pentru adaptarea la condifiunile de circulafie impuse de configurafia căii, de trafic, sarcină de remorcare, etc., în unele cazuri (la locomotivele Diesel şi la cele cu turbine cu gaze) e necesară o transmisiune cu demultipli-care între motorul de antrenare şi osiile motoare. Tracfiunea cu locomotive e sistemul folosit, în general, pentru remorcarea trenurilor. — în sistemul cu automotor, tracfiunea e efectuată de unu sau de mai multe automotoare cuplate în rame. Sistemul deserveşte numai traficul de călători şi e caracterizat prin greutate mică, putere specifică mare, vitese mari de mers (100*" 180km/h) şi confort. Motorul de tracfiune e, în general, un motor Diesel, cu transmisiune mecanică, hidraulică sau electrică. Există şi încercări cu automotoare, cu motoare cu abur de înaltă turafie. — în sistemul cu vagon-motor electric, tracfiunea e efectuată de unu sau de mai multe vagoane motoare, echipate cu motoare electrice, sursa de energie electrică fiind străină. După felul energiei folosite pentru obfinerea forfei de tracfiune, se deosebesc: tracfiune cu abur, tracfiune cu motor Diesel, tracfiune cu turbină cu gaze şi tracfiune electrică. Tracfiunea cu abur se realizează, fie cu locomotive cu abur cu piston (sistemul cel mai răspândit), fie cu locomotive cu turbine cu abur,. Ea prezintă următoarele avantaje: adaptare foarte bună a motorului cu abur la condifiunile de tracfiune feroviară (cuplu motor variabil între limite largi şi capacitate de supraîncărcare mare);fortă de tracfiune variabilă între valoarea zero şi o valoare maximă corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de epuizare a căldării; autonomie mare de funcţionare, având o instalafie de produs energie proprie, funcţionând cu combustibil în orice stare de agregare; nu are nevoie de instalafii complicate pentru întrefinerea şi remizarea locomotivei. Desavantajele tracţiunii cu abur sunt: randament mic al locomotivelor (7—11%); durată lungă pentru intrarea în serviciu a locomotivei» datorită timpului necesar pentru punerea sub presiune a căldării; transport oneros al combustibilului de calitate inferioară; folosirea unui grup căldare de abur—motor, care e voluminos. Tracfiunea cu motor Diesel se realizează printr'un motor principal Diesel şi o transmisiune între arborele motorului şi osia motoare, şi care poate fi mecanică, hidraulică sau electrică. Tracfiunea Diesel se realizează cu locomotive şi cu automotoare. Avantajele fracfiunii cu motor Diesel sunt: randament mare (25-"28%); rapiditate de intrare în serviciu; posibilitatea construirii de unităţi de puteri mari; stabilitate mare în mers a vehiculului motor; independentă de sursele de apă; funcfionare pufin influenfată de stări climatice; condifiuni de serviciu cari permit mai multă curăţenie. DesaVantajele acestei tracfiuni sunt: necesitatea transmisiunii; sortimente de combustibil limitate. Tracfiunea cu turbine cu gaze foloseşte pe locomotivă o turbină cu gaze, având arborele mofor legat, printr'o transmisiune electrică, la osia motoare. Randamentul acestor locomotive e de 14--16%; avantajele sistemului sunt cele ale turbinei cu gaze. Tracfiunea electrică se realizează cu motoare electrice, alimentate dela o sursă de energie străină. Ea se efectuează cu locomotive sau cu vagoane-motor electrice. Avantajele tracfîunii electrice sunt: randament mare (16■ • • 18% la periferia rofilor motoare ale locomotivei, în cazul centralelor termoelectrice, şi 34‘»36%, în cazul centralelor hidroelectrice); stabilitate mare în mers 997 a vehiculului-motor (neavând mase mari în mişcare rectilinie alternativă); capacitate mare de supraîncărcare; frânare cu recuperare; variafia forfei de tracfiune între valoarea zero şi o valoare maximă, corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de încălzire şi de comutafie a electromotoarelor; rapiditate de intrare în serviciu; posibilitate de circulafie în ambele sensuri; funcfionare neinfluenfată de stări climatice; condifiuni de serviciu cari permit multă curăfenie; posibilitatea construirii de unităfi de puteri mari. Desavantajele tracfiunii electrice sunt: cheltueli mari de investifie; lipsă de autonomie (vehiculele motoare fiind legate printr'o refea la sursa de energie străină); consum de materiale costisitoare (metale neferoase şi izolanfi). în sistemele de tracfiune electrică obişnuite se foloseşte curent continuu sau curent alternativ monofazat. — Tracfiunea în curent continuu utilizează tensiuni până la 3000 V ale firului de oale. Avantajele tracfiunii în curent continuu sunt: adaptabilitate foarte bună a motorului serie la condifiunile de tracfiune; reglare între limite largi a vitesei; redresarea în substafiuni a curentului trifazat (de frecvenfă industrială) din refeaua generală de electrificare, etc. Desavantajele tracţiunii în curent continuu sunt: limitarea tensiunii de condifiunile de funcfionare a motoarelor (deci numărul mare de substafiuni de alimentare), secfiune mare de fir (din cauza tensiunii joase a firului de cale), curenfi vagabonzi continui în zonele din apropierea şinelor (deci efecte de coroziune în instalafiile metalice din aceste zone). — Tracfiunea în curent monofazat utilizează tensiunile de 11 000 ■••20 000 V, cu frecvenfă de 16 2/3 per/s, şi tensiunile de 11 000 şi 22000 V, cu frecvenfă de 25 per/s. Avantajele sistemului sunt: posibilitatea de reglare a turaţiei motoarelor între limite largi (prin variafia tensiunii aplicate la borne); distanfe mari între substafiunile de alimentare (60---100 km); secfiuni relativ mici ale firelor de contact; absenfa curenţilor vagabonzi continui. Desavantajele sunt: necesitatea utilizării unor frecvenfe de 16 2/3 sau 25 per/s (din cauza joasei limite de comutafie a motorului monofazat asincron cu colector); neintegrarea refelei de tracfiune electrică în refeaua generală de electrificare (în substafiunile de alimentare sunt instalate numai transformatoare statice, instalafiile cu convertisoare de faze fiind costisitoare), inducfia electromagnetică în liniile de telecomunicafii din apropiere. Unele dintre aceste desavantaje ar putea fi eliminate prin folosirea unor motoare asincrone cu colector monofazate, cu frecventa industrială de 50 per/s. Un caz particular al tracfiunii în curent monofazat îl constitue sistemul la care firul de contact are curent monofazat cu frecventa de 50 per/s, care e convertit pe locomotivă (prin convertisoare) în curent trifazat, motoarele de tracfiune fiind motoare asincrone; reglarea turafiei se obfine prin variafia numărului de poli sau prin variafia frecvenfei (printr'un convertisor de frecvenfă). 1. Tracţiune multiplă [KpaTHan Tara; traction multiple; mehrfache Zugforderung; multiple trac-1 tion;tobbszoros vontatâs]. C. f.: 1. Sistem de tracfiune efectuat cu două sau cu mai multe vehicule motoare (locomotivă, automotor, etc.). După numărul vehiculelor motoare dintr'un convoiu de vagoane (tren), sistemul se numeşte tracfiuhe dublă, triplă sau cuadruplă. într'un tren cu tracfiune multiplă, locomotivele pot fi dispuse, fie toate în capul trenului (în limita admisa de rezistenfă cârligului de tracfiune), fie în capul şi la mijlocul trenului, fie în capul şi ia coada trenului. — 2. Sistem de tracfiune realizat prin acfionarea tuturor rofilor unui autovehicul. 2. ~ simplă [OAHHapnafl Tara; traction simple; einfache Zugforderung; simple traction; egyszerii vontatâs]: 1. Sistem de tracfiune efectuat cu un singur vehicul motor (locomotivă, automotor, etc.). — 2. Sistem de tracfiune realizat prin acfionarea numai a rofilor din fafă sau numai a celor din spate, ale unui autovehicul. s. Tracfiune rutieră [/ţopotftHafl THra; traction routiere; Straljenforderung; road traction; uti von-tatâs]: Tracfiunea vehiculelor rutiere, indivi- duale sau cuplate cu remorci, penfru deplasarea acestora pe o cale de rulare, care poate fi un drum, un teren cultivat, un teren viran, etc. Tracfiunea rutieră se realizează prin rulare, prin alunecare, sau prin păşire (mişcare în paşi). Se tractează prin rulare vehiculele înzestrate cu organe de rulare (motoare sau purtătoare), cum sunt rofile, rulourile sau şenilele, cari se rostogolesc pe o cate de rulare. Forfa de tracfiune la periferia organelor de rulare motoare, respectiv ia axa organelor de rulare purtătoare, trebue să fie suficient de mare pentru învingerea rezistenfelor la mers, fără a se depăşi forfa de adeziune între cale şi suprafefele de contact ale organelor de ru!are. Se tractează prin alunecare vehiculele înzestrate cu tălpi sau cu patine, cari se deplasează prin translafie pe o cale de alunecare. Forfa de tracfiune trebue să fie suficient de mare pentru învingerea rezistenfelor Ia mers, cu depăşirea forfei de frecare dintre cale şi organele de alunecare. Tracfiunea prin alunecare se foloseşte, în special, ia transportul pe zăpadă sau pe ghiafă, frecarea dintre organele de alunecare şi cale fiind foarte mică. Se tractează prin păşire vehiculele înzestrate cu un mecanism de avansare care asigură deplasarea vehiculului printr'o mişcare întreruptă, în formă de paşi. Calea trebue să fie astfel, încât picioarele vehiculului cari efectuează paşii să nu se cufunde. în tracfiunea rutieră, acfionarea se realizează prin energie musculară, sau mecanizat. Acfionarea prin energie musculară e folosită la tracfiunea prin rulare şi prin alunecare, de exemplu la biciclete, cărufe, trăsuri, sănii, etc. Acfionarea mecanizată e folosită în toate sistemele de tracfiune rutieră, de exemplu la automobile, la tractoare (cu rofi sau cu şenile), motociclete, maşini rutiere 998 autopropulsate (excavatoare, buldozere, etc.)» sănii moto izate, etc.; în tracţiunea p in păşire (mişcare în paşi), acţionarea mecanizată e realizată chiar de motorul maşinii rutiere. t. Tracţiune fafă [nepeaHHH np ibozj; trans-mission sur roue avânt; Vorderradantrieb; front wheel drive; mellsokerek-ha tas]: Sistem de tracfiune al unui autovehicul, la care rofile din fafă sunt directoare şi motoare. s. ~ mecanică [wexiHHqecKaH orKaTKa (Tfira); traction mecanique; mechanische Zugfor-derung; mechanical traction; mechanikusvontaîâs]: Termen folosit pentru a arăta că un vehicul auto-propulsat e echipat cu un molor cu ardere internă sau cu un molor cu abur. s. ~ spate [3aA îHH npHBVî; traction sur roue arriere; Hinterradantrieb; rear wheel drive; hâtsokerek-hajtâs]: Sistem de tracfiune al unui autovehicul, la care rofile d n spate suni mo'oare. în general, rofile, din spate nu sunt dirjctoare (decât la unele autocarrroane), dar sunt antrenate printr'un mecanism diferenf:alr astfel încât înlesnesc înscrierea în curbă a vehicu'ului. «. Tracţiune, caracteristică da ~ [xa oaKTe-pHCTMKa THPH; caracteristique de traction ; Zugkraftkennl nie; traction characieristic; vonta-fâsi jellemzdgorbe]. C. i.: Curba care reprezintă forfa de tracfiune F la periferia rofilor motoare, în funcfiune de vitesa de mers V a unui vehicul molor (locomotivă, automotor, vagon-mofor electric). Această curba F — f(K) este aproxima,iv o hiperbolă. — La vehiculele fără schimbător de vitesă (de ex. la tracfiunea în curent continuu cu motoare serie), motorul de tracfiune trebue să fie ales astfel, încât forfa de tracfiune (respectiv cuplul motor) să varieze în acelaşi sens cu rezistentele la mers (de ex. să aibă cuplul de demarare mare); la vehiculele cu schimbător de vitesă (de ex. la tracţiunea cu motoare cu ardere internă), adaptarea forfei de tracfiune la condifiu-nile de mers se obfine, în pr ncipal, prin modificarea raportului de demultiplicare dintre turafia motorului şi turafia rofii motoare (roată de propulsie). 5. Tracţiune, forfă de ~ [CHJia Tarn; force de traction; Zugkraft; tractiv/e effort; vonoero]. Transp Forfa pe care un o gan de propulsie o exercită asupra unui sistem tehnic, pentru a-l pune sau a-l menţine în mişcare. Forfa de tracfiune e o forfă activă (motoare) care trebue să învingă toate rezistenfele pe cari le întâmpină sistemul tehnic Ia demarare sau în deplasare. După felul sistemului tehnic asupra căruia se exercită fjrfa de tracfLne, se deosebesc: forfă de prcpulsie sau forfă de tracfiune efectvă, la sistame tehnice cu consum de energie din interior, de exemplu la vehicule autopropulsate (automobil, tractor, locomotivă, tramva’u-motor, aeronavă, navă, etc.), transportoare sau transbordoare autopropulsate, poduri rulan'e, palane electrice, etc.; forfă de remorcare, numită şi forfă de tracţiune utilă sau tracfiune la cârlig,la sisteme tehnice cu consum de energie din exterior, de exemplu la vehicule remorce (remorcă rutiera, vagon, tramvaiu» remorcă, planor de transport, sanie, şlep, etc.), planoare, etc. — Forţa de propuLie se exercită asupra orgaiului de propulsie (de ex. roata motoare la automobile sau iocomotive, roata stelată la tractoare cu şenile, elicea Ia avioane sau la nave, etc.), iar forfa de remorcare se exercită la cârligul sau Ia bara de remorcare. La veh'cule motoare, forfa de tracfiune se numeşte şi tracf une; de exemplu tracţiunea la roata la vehicule cu rofi, tracfiunea elicei la aeronave cu motopropulsoare sau reactopropuisoare, etc. Dacă vehiculul motor tractează una sau mai multe remorce, pentru acesta forfa de remorcare e o rezistsnfă utijâ, egaiă cu fjrta de tracfiune utilă (care e o fracftune din forfa de tracfiune efectivă). Sin. Tracfiune 2 (v.). Exemple: 6. forfa de ~ efectivă: S< î* :>< :>< -Î20#- _ 120°-----JU-----120°— b Curbele forfei de tracfiune la locomotiva cu abur. «a) la locomotive cu doi cilindri; b) la locomotive cu trei cilindri; 1), 2) şi 3) curba forfei de tracfiune a fiecăruia din-ire cilinc'rii locomotivei; 4) suma forfelor de tracfiune ale cilindrilor locomotivei; 5) forfa de tracfiune medie. tracfiune indicată, care corespunde presiunii indicate a aburului din cilindri, variază în funcfiune de va'oarea instantanee a unghiului manivelei motoare şi valoarea medie a acestei forfe (la putere dată) se numeşte forfă de tracfiune medie (v. fig.). La locomotivele Diesel, cu transmisiune mecanică sau hidraulică, forfa de tracfiune efectivă se exprimă prin relafia: Ft = - ncdH 2 D î k, Ut (kg). In care pm (kgf/cm2) e presiunea medie pe suprafafa pistonului, kt e raportul de demultiplicare între turafia arborelui mofor şi forafia osiei motoare, c e numărul de timpi ai motorului, r\t e randamentul transmisiunii dela arborele motorului Diesel la osia motoare, iar nc, d, l, D, r\m au semnificafiile de mai sus. La locomotivele Diesel-electrice, forfa de tracr fiune efectivă uniorară se exprimă prin relafia: Ft= 0.367nmUmIm (kg)r ţn care Um şi Jm sunt tens unea şi curentul la bornele motoarelor electrice de tracfiune, nm e numărul acestor mofoare, iar V şi rjm au semnificafiile de mai sus. între această forfă de tracfiune efectivă (Ft) şi cea de durată ^există relafia Ft~ 1.1 "■ 1,2 Ftj La locomotivele electrice,cu motoare de curent monofazat, forfa de tracfiune efactivă uniorară e: Ft = 0,367 V unde cos 9 e factorul de putere, iar celelalte simbo'u.i au semnificafiile da mai sus, La loco-mot vele cu motoare de curent continuu, expresiunea forfei de tracfiune efectivă e aceeaşi ca la locomotivele Diesei-elecirice. 1. Tracfiune, forjă de ^ la vehicule [eHJia TH-r« y Tpancnop i Hbix cpeACTB; foice ce traction aux vehicules; Wagenzugkraft; tractive effort for vehicles; jârmu-vonoeroj: Forfa de tracfiune exercitată la janta rofii motoare (mai exact, roată propu'soare) a unui autovehicul, datorită cuplului ds propulsie la această roată, obfinut din cuplul motorului prin intermediul unei transmisiuni. Această forfă de tracfiune, care e forfa de tracfiune efectivă sau forfa de propulsie, deoinde de carac-teristi:ele motorului vehiculului, fiind limitată de adeziunea dintre rofi şi cale. La autovehicule cari tractează remorce, o fraefiune din forfa de propulsie, numit* forfă de tracfiune utilă, e fo'os tă penfru ech librarea forfei de remorcare, cere e egală cu suma rezistenfelor la mers ale remorcei. Forfa d^ propulsie se exprimă, în general, printr'o relafie de forma (v. şi Rezistenfă autovehiculului) F^R + T^aGj, unde R e suma rezistenfelor la mers ale autovehiculului (rezistenfele de rulare, aerodinamică, de declivitate şi inerfială), T e forfa de tracfiune utilă, Gj e greutatea aderentă (sarcina corespunzătoare osiei motoare) şi a e coeficientul de adeziune la cale (v. fig. VI sub Stabilitatea autovehiculelor). Mărimea forfei de propulsie se determină din cuplul la arborele motorului de antrenare (Cm), cons derând raportul de transformare al transmisiunii (kt), adică 270 Pm *1t— y fy' Fp=-, unde r e raza rofii motoare şi v\t e randamentul total al transmisiunii, Pm (CP) e puterea efectivă a motorului şi V (km/h) e vitesa de rulare. Sin. Forfă de propulsie. *. forfă de ~ la vehicule remorcat© [cuaa THrn npHiţ^llOB; force de traction aux vehicules remorques; Zugkraft fur Anhăngerwagen; 1000 tractîve effort for trailers; vontatot jârmu-vonoero]: Forfă de tracfiune exercitată la cârligul de remorcare la unui vehicul fără autopropulsie sau la un organ oarecare al acestuia, astfel încât să se obfină deplasarea vehiculului prin rostogolire sau alunecare, după felul organelor lui de propulsie. Această forfă de fracţiune, numită forfă de remorcare, trebue să echilibreze rezistenfele la mers ale vehiculului sau ale vehiculelor remorcate. La vehicule cu organe de rostogolire (rofi), forfa de remorcare se exprimă prin relafia: F ţ — R. — & G, iar la vehicule cu organe de alunecare, prin relafia: Ft = R>a.G, în cărei? e suma rezistenfelor la mers, G e greutatea vehiculului remorcat, iar a e coeficientul de adeziune la cale. 1. Tracfiune, forfă de ~ utilă: Sin. Forfă de remorcare, Forfă de tracfiune la cârlig (v. sub Tracfiune, forfă de ~). s. modul de ~ [TnroBhiH MOAyjn»; module de traction; Zugkraftmodul; traction modu-lus; vonoero-modulus]: Valoarea maxima a forfei de tracfiune indicate, la o locomotivă cu abur. Se exprimă prin relafia: d21 p n f*-0.97 -j£~e (kg), în care d (cm) e diametrul cilindrului, l (cm) e cursa pistonului, pc (kgf/cm2) e presiunea de regim a căldării, nc e numărul de cilindri, D (cm) e diametrul rofilor motoare. Modulul de tracfiune are o valoare constantă pentru o anumită serie de locomotivă, întrucât, în expresiunea forfei de tracfiune indicate, coeficientul de presiune indicată a — pilpc se ia egal cu 1 şi astfel presiunea indicată pi e egală cu presiunea de regim a căldării. Modulul de tracfiune se utilizează ca mărime caracteristică a locomotivei cu abur. Sin. Modulul forfei -de tracfiune, Modulul locomotivei. s. Tracfiunea aeronavelor [cHJia TflrH B03-AyniHblX K0pa6JieH; traction des avions; Luft-schiffszug; airship traction; leghajovonoero]. Av.: Forfă de propulsie a aeronavelor, în aer sau pe sol. Propulsia se obfine prin forfa de tracfiune a unei elice, dacă aeronava e echipată cu un grup motopropulsor sau reacto-propulsor (numit turbo-propulsor), sau a unui reactor, dacă aeronava e echipată cu un turboreactor, statoreactor sau pulsoreactor. Când elicea e antrenată de un turbo-propulsor, afară de tracfiunea elicei intervine, într'o oarecare măsură, şi efectul direct de reacfiune. La avion şi autogir, forfa portantă e o conse-cinfă a tracfiunii, fiind datorită mişcării relative dintre aeronavă şi aer, iar la elicopter, forfa portantă e o componentă a tracfiunii rotorului acestuia, obfinută prin înclinarea potrivită a planului de rotafie al rotorului. Astfel, se deosebesc: 4i Tracfiunea elicei [Tflra B03flyiHH0r0 BHHTa^ traction de l'helice; Schraubenzug; screw propeller traction; legcsavar-vonoero]: Forfa care se exercită pe palele unei elice, dacă aceasta se mişcă în aerP sub acfiunea unui cuplu motor. Tracfiunea elicei (T) se exprimă prin una dintre relafiile: r=|v,2itiî2x sau r = ~xR2(RQJ2, în cari p e masa specifică a aerului, V e vi fesa elicei, R e raza acesteia, z e un coeficient de încărcare specifică, Qe e vitesa unghiulară a* elicei şi ţp e coeficientul de tracfiune. Reprezentarea grafică a variafiei coeficientului c|>, în func-^ fiune de pasul aerodinamic, constitue una dintre curbele caracteristice de funcfionare a eliceL Tracfiunea elicei scade când vitesa de sbor a avionului creşte, deoarece unghiul de incidenţă* efectiv al palelor variază în sens defavorabil. Pentru a evita acest inconvenient se construesc, în general, elice cu pas variabil, la care e posibilă schimbarea în sbor a unghiului de incidenţă,, deci îmbunătăţirea tracfiunii. 5. Tracfiunea reactorului [Tflra peaKTOpa; traction du reacteur; Reaktorszug; reactors traction; sugârhajtomu-vonoero]: Forfă care reprezintă reacfiunea asupra unui reactor a gazelor expulsate din acesta. Tracfiunea reactorului se exprimă prin* relafia R = ms([ive - v)+St(pe-p0), în care ms e masa de aer care trece prin motor într'o secundă, $ e raportul dintre debitul de amestec combustibil-aer şi debitul de aer, Se e secfiunea de ieşire a ejectorului, ve şi pe sunt vitesa şi presiunea în această secfiune, v e vitesa de sbor şi p0 e presiunea exterioară. La rachete, cari utilizează alt comburant în loc de aer, tracfiunea are expresiunea R = mve + Se(pe—p«). unde m e masa de gaze care iese din rachetă? într'o secundă. La statoreactoare, tracfiunea (în funcfiune de caracteristicele motorului) are expresiuni diferite, după cum compresiunea aerului se face fără sau cu undă de şoc, sau după cum motorul are saut nu are ejector cu secfiune reglabilă. în cazul compresiunii fără şoc, caracteristicele de tracfiune sunt, în principal, identice la statoreactoarele cu ejector reglabil şi cu ejector cu secfiune constantă. La creştere constantă de temperatură (datorită arderii), tracfiunea creşte aproximativ parabolic cu vitesa, dacă M< 0,5; ritmul de creştere al tracfiunii devine mai lent când vitesa creşte din ce în ce mai mult, tracfiunea tinzând către o valoare limită. în cazul compresiunii cu* undă de şoc, pentru creştere constantă de temperatură, tracfiunea creşte cu vitesa până la o valoare maximă, scăzând apoi la valori foarte, mici, pentru numere M foarte mari. La turboreactoare, tracfiunea creşte odată cu vitesa de sbor până la o anumită valoare a nu- mărului M, care depinde de construcfia turboreactorului. După atingerea acestei valori maxime, tracfiunea scade repede, atingând valoarea zero pentru un număr M oarecare (v. fig.). Tracfiunea turboreactorului scade odată cu creşterea înălfimii de sbor, dar mai lent decât se produce scăderea masei specifice a aerului. Variajia tracţiunii turboreactorului, în funcţiune de numărul M. La rachete, tracfiunea creşte cu altitudinea, datorită scăderii presiunii exterioare (v. Rachetă). 1. Tracţiunea tricotului [OTHHSKa TpHKOTaHca; traction du tricot; Trikotzug; tricot draft; triko vo-năsa], Ind. text.: Exercitarea unei forfe de întindere a tricotului, în timpul producerii lui, impusă de procesul de formare a ochiurilor şi caracterizată prin tragerea în jos a ochiurilor nou formate, prin interiorul ultimelor ochiuri vechi, aruncate peste capul acelor. Tracfiunea tricotului in-fluenfefcză desimea şi uniformitatea, eliminând, în acelaşi timp, acumularea ochiurilor pe ace. Forfa de tracfiune depinde de tricotul produs. O tracfiune exagerată a tricotului provoacă ruperea ochiurilor şi îndoirea, sau chiar ruperea acelor de tricotat. O tracfiune prea slabă şi inegală provoacă ridicarea tricotului şi acumularea lui pe ace şi, ca urmare, ruperea acestora. O tracfiune peste cea normală provoacă defecte de presare la acele cu cârlig, deci producerea unui tricot cu defecte. Tracfiunea continuă şi constantă asupra tricotului, în timpul tricotării, e exercitată de un dispozitiv adaptat la maşina de tricotat, compus dintr'un sistem de două valfuri canelate (metalice sau de lemn) cari sunt puse în mişcare circulară continuă, în sensuri opuse. Unul dintre valfuri e presat pe celălalt de nişte resorturi, ceea ce face ca tricotul să fie prins şi refinut între canelurile valfurilor. Prin rotirea valfurilor, tricotul înaintează spre mecanismul de înfăşurare şi e întins. La unele maşini, dispozitivul de tracfiune are şi rolul de înfăşurare a produsului tricotat. La maşinile circulare cu ace cu cârlig, dispozitivul de tracfiune ‘a tricotului e compus dintr'un sistem de perii metalice (perii cu ace), acfionate într'o mişcare pendulară şi tangenfială fafă de tricot. Acele periilor sunt îndoite în jos, iar la mişcarea lor de coborîre acafă tricotul, trăgându-l forfat în jos. La maşinile circulare de tricotat cu cilindru mobil, întregul dispozitiv de întindere are şi o mişcare de rotafie odată cu cilindrul, deci cu tricotul produs. în general, dispozitivul de tracfiune trebue să exercite o forfă de întindere asupra tricotului, în raport cu grosimea şi cu natura firelor cari se tricotează, cu lăfimea fonturii (diametrul fonturii), legătura tricotului produs, finefa maşinii de tricotat, desimea tricotului produs. 2* Tractoare [TpaKTpiicca, jihhhh noroHH? tractrice; Zuglmie, Traktrix, Traktorie; tractrix, trac-tory, equitangential curve; traktrix, huzâsgorbe], Geom.: Curbă în care segmentul de tangentă dintre curbă şi o axă fixă are lungime constantă. 3. Tractor, pl. tractoare [TpaKTop; tracteur; Traktor, Trekker, Motorschlepper; tractor; traktor]: Autovehicul capabil să desvolte o forfă de tracfiune mare la cârligul de remorcare, care serveşte la tractarea pe orice teren a unor vehicule sau a unor maşini de lucru locomobile (cu rofi* purtătoare), în principal a maşinilor sau a uneltelor agricole, la deplasarea pe teren a unor ma— şini purtate, sau la antrenarea organelor mobile ale anumitor maşini de lucru. — Subansamblurile principale (grupurile de piese) din cari e alcătuit un tractor sunt: motorul, transmisiunea, organele de rulare, mecanismul de direcfie şi organele de antrenare sau de remor-are (v. fig. /). Transmisiunea unui tractor cuprinde totalitatea mecanismelor cu ajutorul cărora se obfine un cuplu motor suficient de mare la arborii organelor de propulsie (de 25—2350 kgnrv pentru o vitesă unghiulară de 2,35—4 rad/s), prin transformarea cuplului dela arborele motorului (de 6—75 kgm pentru o vitesă unghiulară> de 65—190 rad/s), chiar când rezistenfele la înaintare cresc; transmisiunea se compune, de regulă, din ambreiaj, schimbător de vitesă, reductor (numit transmisiunea dinapoi) şi puntea din spate. Motorul cedează energia necesară atât pentru deplasarea tractorului, cât şi pentru remorcarea sau antrenarea maşinilor cuplate cu el. Cele mai multe tractoare actuale sunt echipate cu motor cu ardere internă, care diferă constructiv foarte pufin de motorul de automobil (v. Motor cu ardere internă şi Motor de autovehicul), şi care poate fi motor cu electroaprindere (de obiceiu,. motor cu carburator) sau cu autoaprindere (de obiceiu, motor Diesel fără compresor), în general în patru timpi (rar se construesc motoare în doi timpi pentru tractor); cele mai multe dintre aceste motoare sunt cu 4 cilindri, şi numai tractoarele mici sau submiilocii pot avea motoare cu 1—3> cilindri, iar cele foarte mari, motoare cu 6 cilindri. Motoarele cu carburator (funcţionând cu benzină uşoară, cu benzină grea sau cu petrol) se folosesc la tractoare submijlocii şi mijlocii, iar mo- toarele Diesel (funcfionând cu motorină) se folosesc la tractoare mari şi foarte mari. La tractoarele cu cadru rigid (turnat), motorul se fixează pe cadrul tractorului în patru puncte rigide de reazem (prin intermediul unor tălpi), iar la cele cu cadru elastic (sudat sau nituit), motorul se fixează în două puncte în spate şi e articulat într'un punct în fafă (de ex. la tractorul KD-35); la tractoarele fără cadru, motorul e fixat-în spate de corpul tractorului (blocul transmisiunii), prin carterul ambreiajului, şi e articulat în fafă (de ex. la tractorul IAR). Cele mai multe tractoare au motorul în fafă, în pozifie longitudinal-verticală, dar uneori şi în pozifie transversală (de ex. motorul monocilindric) sau orizontală. Modul de 1002 aşezarea motorului influenţează sistemul de transmisiune. Deoarece mohorul de tractor lucrează aproape permanent la plină sarcină şi tractorul trebue să aibă o greutate aderentă cât mai mare, în general nu se impune condifiunea de greutate praf, deoarece tractorul lucrează, în general, în exces de praf. Puterea motorului unui tractor trebue să asigure posibilitatea de a deplasa tractorul şi remorca corespunzătoare, prin intermediul transmisiunii şi al sistemului de rulare (considerând adarenfa acestuia I. Subansamblurile tractorului. a) Tractor cu rofi: 1) motor; 2) ambreiaj; 3) schimbător de vitesă; 4-5J reductor; 6-7-8) puntea din spate; 9-10) mecanismul de direcfie; 11) t: rgan de antrenare (roată de curea); 12) organ de remorcare; 13-14) organe de rulare (rcfij.— b) Tractor cu şenile: 1) motor; 2) ambreiaj; 3) schimbător de vitese; 4-5), 6) şi 7-8) puntea din spate (respectiv re-ductoruî central, ambreiajele laterale, reductoarele finale); 9) organ de antrenare (roată de curea); ÎO) organ dî remorcare; 11), 12), 13) şi 14) organe de rulare (respectiv rofile stelate, role de sprijin, rofile de ghidare, banda fără fine a şenilei). minimă ^ a motorului Din această cauză, materialele mult folosite în construcfia motorului de tractor sunt fonta şi ofelul carbon, şi se evită meta ele neferoase (cari sunt mai costisitoare). — Greutatea energetică Ge a motorului de tractor e (kg/CP), e unde Gus (kg) e greutatea uscată a motorului şi Ne (CP) e puterea efectivă. Greutatea energetică e B-^3 kg/CP la motoare cu carburator şi 8" 26 kg/CP la motoare Diesel; greutatea uscată a motorului e 330--920 kg la motoare cu carburator şi 650--2200 kg la motoare D esel. — Consumul specific de combustibil e 200—225 g/CPh îa motoare Diesel, 230—280 g CPh la motoare cu benzină şi 260—300 g/CPh la motoare cu petrol. D n punct de vedere economic e recomandabil motorul Diesel, deoarece foloseşte combustibil ieftin, are consum specific minim, iar curba consumului specific e aplatisată. Spre a înlesni pornirea motoarelor de tracfor, acestea sunt înzestrate cu dispozitive de preîn-călzire a aerului sau a amestecului carburant, de exemplu preîncălzire cu gaze de ardere (înconjurând colectorul de admisiune, parfial sau total, cu colectorul de evacuare, astfel încât gazele de ardere preîncălzesc aerul sau amestecul carburant, înainte de a fi introdus în cilindru). De asemenea, pentru a evita uzuri premature, motoarele de tractor sunt înzestrate cu filtre de la teren), la vitesa de rulare necesară. Puterea de remorcare, adică ta cârligul sau ia bara de remorcare, e Nt~Ne'r}i — RV/270, unde Ne (CP) e puterea efectivă a motorului, R (kg) e suma rezistenfelor la mers ale tractorului, K(km/h) e vitesa de rulare şi f\t e randamentul transmisiunii. Diferenfa dintre tractorul cu roji şi cel cu şenilă consistă în faptul că, la primul, coeficientul de adez une la cale (x = 0,1 — 1 ,2) e diferit la rofile din fafă şi dn spate, iar la ultimul eacelaşi pentru întreaga şenilă. Ambreiajul e o legătură decuplabilă şi elastică, între mctor şi transmisiunea tractorului, la care cuplarea se obfine, în general, prin efectul de frecare (folosind unul sau mai multe discuri de fricţiune, eventual sabofi). Aceste ambreiaje cu fricfiune, al căror cuplu de frecare trebue să fie de 2—2,35 ori mai mare decât cuplul motorului, pot fi ambreiaje cu disc, semicentrifuge şi facultative. — La ambreiajele cu disc, (asemănătoare cu cele dela automobil), cu un singur disc sau cu mai multe discuri de fricfiune, apăsarea pe aceste discuri se obfine printr'un resort central sau prin mai multe resorturi dispuse în cerc (spre periferia unui disc de presiune), — La ambreiajele semicentrifuge, cari de asemenea sunt înzestrate cu discuri de fricfiune, apăsarea pe aceste discuri se obfine atât prin resorturi, cât şi prin forfa centrifugă a unor greutăji rrobile; resorturile se dimensionează numai pentru transmiterea cuplului motor (Mm), iar greutăţile mobile exercită apăsarea corespunzătoare coeficientului de siguranfă. —- 1003 ia ambreiajele facultative, schema construcfiei e următoarea (v. fig.11): pe arborele de antrenare (8) e_calat_un disc de presiune (2), iar pe butucul raportului de demultiplicare dintre turafia arbor relui motorului şi turafia rof lor propulsoare, re-spectiv^a roţi or stelate ale şenilei, astfel încât să II. Ambreiaj facultativ. a) decuplat; b) pozifie neutr?; c) cuplat; 1) disc condu ător solidar c arborele motorului si liber pe butucul discului 2; 2) disc de presiune, condus, al cărui butu: e calat pe arborele 8; 3) c'isc de presiune, condus, balador pe butucul discului 2; 4) căţel; 5j) şi 52) pârghii; 6) manşon mobil; 7) cruce înşurubată pe butucul discului 2; 8) arbore de antrenare. se poată obf ne un cuplu de propuls e care să învingă cuplul rezistent (datorit rezistenfelor la «acestui disc sunt montate discul de presiune balador (3) şi discul conducător (f), căptuşit pe ambele fefe cu un material cu coeficient mare de frecare (de ex. metal-asbest) şi calat pe volantul motorului (de ex. printr'o coroana dinţată care angrenează cu o coroană dinfată interioară a volanului); oe butucul discului (2) e înşurubată o cruce (7), de care sunt articulate pârghiile (51), având capetele de presiuna (4) (căfeî) la extremitatea din spre discuri şi fiind articulate cu manşonul mobil (6) prin pârghiile {52). Când ambreiajul e decuplat (v. fig II a), manşonul mobil (6) se găseşte în pozifia extremă din dreapta, în care caz căţeii (4) nu vin în atingere cu discul de presiune (3); deci discurile conduse (2) şi (3) nu apasă asupra discului conducător (î). Pentru cuplare se deplasează manşonul mobil (6) spre stânga, astfel încât pârghiile (52) trec din pozi{ia oblică în poz fie neutră, verticală (v. fig. II b ; în această poziţie, pârghiile (5J se găsesc în echilibru instabil şi, la trepidaţii oricât de mici (inevitabile în timpul funcfionării), au tendinfa să revină în poz fia liberă iniţială, ceea ce se evită dacă se trece manşonul mobil (6) peste poziţia neutră (v. fig. II c), adică asigurând poziţia stabilă a pârghiilor (deoarece poziţia puţin inclinată în sens invers a pârghiilor 52 va produce o forţă axială, care va apăsa manşonul mobil 6 spre butucul discului da presiune 2). Pentru decuplare, cu ajutorul manetei de comandă se trece manşonul mobil (6) dncolo de poziţia neutri, în sens invers. Ambreiajele facultative se reglează prin schimbarea poziţiei crucii (7) faţă de discul condus (3), înşurubând sau deşurubând crucea, după cum jocul funcţional trebue să fie micşorat sau mărit. Schimbătorul de vitesă e un mecanism complex, cu roţi dinţate, care permite modificarea n / 7= g n na Jfl tl îtf ~n p~ “0 III. Schimbătoare de vitesă. a) schimbător de vitesă „în serie", cu doi atbori; b) schimbător de vitesă .în paraLI", cu t ei arbori; I) arb:re de antrenare (primar); 2) arbore principal, 3) arbore intermediar (secundar); 4) arbore pentru mers înapoi. înaintare), prin variafia cuplului motor în limite admisibile. Deci se pot obţine diferite vitese de rulare şi forfe de tracfiune la cârligul de 1004 remorcare, în funcfiune de condifiunile de lucru; de asemenea, prin schimbătorul de vitesă se realizează mersul înapoi al tractorului, fără inversarea sensului de rotafie a arborelui cotit al motorului, cum şi oprirea prelungită a tractorului cu motorul în funcfiune. La tractoare se folosesc, în general, schimbătoare discontinue (în trepte), cu rofi baladoare sau cu rofi crabotate, asemănătoare schimbătoarelor de automobil. După numărul de arbori ai schimbătorului de vitesă, exceptând arborele vitesei de mers înapoi, se deosebesc (v. şi Schimbător de vitesă la autovehicul): schimbătorul de vitesă „în serie" (v. fig. III a), în general cu doi arbori, la care demul-tiplicarea se obfine prin angrenarea unei perechi de rofi de pe arborii de antrenare (I) şi intermediar (2) (de ex. la tractoarele IA R,SHTZ-NATI); schimbătorul de vitesă „în paralel" (v. fig. lllb), cu trei arbori, la care priza directă se obfine prin cuplarea directă a arborelui de antrenare (1) cu cel principal (2), iar o demultiplicare se obfine prin angrenarea unei perechi de rofi de pe arborii intermediar (3) şi principal (2), arborii de antrenare şi cel intermediar fiind cuplafi permanent (de ex. la tractorul KD-35); schimbătorul de vitesă cu inversor, la care se obfine acelaşi număr de vitese de mers înainte şi de mers înapoi (de ex. la tractorul HTZ-7, cu patru vitese de mers înainte şi patru vitese de mers înapoi) sau un număr mai mic de vitese de mers înapoi (de ex. la tractorul S-80, cu cinci vitese de care permite obfinerea unui mare număr de vitese. Unele construcfii sunt înzestrate cu o demultiplicare suplementară, pentru tractarea cu vitesă redusă (0,7"*0,8 km/h) a unor maşini agricole speciale (de ex. tractorul HTZ-7, folosit pentru tractarea maşinilor de plantat răsaduri). Schimbarea viteselor poate fi realizată prin: mecanism de comandă cu manetă şi arficulafie sferică (v. fig. V a), de exemplu la tractoarele IAR, Universal 1 şi 2; mecanism de comandă cu manetă şi sector (v. fig. V b); mecanism de comandă cu U ,7F1 m _LÎ 3) şi IV. Schimbător de vitesă combinat. 1) arbore de antrenare (primar); 2) arbore principal; 4) arbori intermediari (secundari). mers înainte şi patru vitese de mers înapoi); schimbătorul de vitesă combinat (v. fig. IV), ! V. Mecanisme de comandă ale schimbătorului de vitese. | a) cu manetă şi arficulafie sferică; b) cu manetă şi sector;. • î) bară de comandă; 2) furcă; 3) manetă; 4) arficulafie j sferică; 5) sector; 6) bară de acfionare; 7) pârghie de-! acfionare; 8) zăvor. culisă şi arficulafie sferică, de exemplu Ia tractorul KD-35. Vitesele de rulare ale tractoarelor se stabilesc după destinafia lor, considerând fie condifiunile agrotehnice ale lucrărilor agricole, fie condifiunile obişnuite de transport rutier. Vitesa maximă de rulare e = 6—7 km/h la lucrările agricole VI. Diagramele forfei de tracfiune la cârlig (forfă de remorcare) în funcfiune de cuplul motorului, la tractor cu şenilă, a) la schimbător cu treptele de vitesă în progresie geometrici; b) la schimbător cu treptele de vitesă în progresie aritmetică; C) cuplu motor; Cmin) cuplu motor minim; T) componenta paralelă cu calea, a forfei de tracfiune I» cârlig (forfă de remorcare); T'i), T^), T'g) valorile maxime corespunzătoare treptelor de vitesă 1, 2 şi 3 ale forfei T'j T'mjn) valoarea minimă în vitesa a treia a forjei T'; R') rezistenfă de rulare. toos şi Vmax = 20"'2S km/h la transporturi; raportul P-VrnaxlVmin dintre vitesele de lucru maximă iYmax) ?’ minimă (Vmin ), numit diapasonul vitezelor, se alege p = 2' -4 pentru tractoare agricole .şi p = 5***10 pentru tractoare rutiere şi universale. în schimbătorul de vitesă, treptele de vitesă pot fi termenii unei progresii geometrice (v.fig.V/ a) sau aritmetice (v. fig. V/ b), sau pot avea valori cuprinse între termenii celor două progresii. Vitesa de rulare într'o treaptă de demultiplicare ; = 1,2"-2, la schimbătorul cu treptele în progresie geometrică, e Vj-qjV=qa1 V, sar la schimbătorul cu treptele în progresie aritmetică e K(=,iK=(,+£)F. 4jnde V (km/h) e vitesa în treapta cu cea mai mică demultiplicare (q — 1), 2 e numărul de trepte •de demultiplicare („vitese"), iar . <1* = (Tma x + min + ^ ?l d„ = Mc(z-\) l(T max - Tmin). ia schimbarea oricărei trepte de vitesă, la treptele în progresie geometrică se menfin aceleaşi limite ale cuplului motor, iar la treptele în progresie aritmetică se menfine o diferenfă constantă între forfele de tracfiune. De obiceiu, se admite că durata de lucru a tractorului la orice valoare a forfei de tracfiune este aceeaşi, astfel încât se alege >un schimbător de vitesă la care fiecare dintre treptele de demultiplicare să aibă o valoare cuprinsă Intre termenii corespunzători ai celor două progresii. Demultiplicarea totală a transmisiunii e egală cu produsul demultiplicării din schimbătorul de vitesă şi demultiplicările constante ale celorlalte organe ^ale transmisiunii. Astfel, folosind o demultiplicare totală adecvată condifiunilor de lucru ale tractorului, se poate realiza forfa de propulsie P, tangentă la obada rofii propulsoare sau la şenila tractorului, care să fie egală cu suma dintre rezistenfele la mers şi forfa de remorcare. Reductorul, numit şi transmisiunea dinapoi, e un mecanism cu rofi dinfate, situat între schimbătorul de vitesă şi diferenfial, prin care se obfine un raport de demultiplicare constant între turafia arborelui principal al schimbătorului de vitesă şi turafia pinionului de atac al diferenţialului, ceea ce asigură mărirea proporfională a cuplului de propulsie. — La construcfii mai vechi se foloseau reductoare cu mecanisme cu lanf, cari prezintă desavanfajele că sunt ancombrante şi reclamă reglări repetate ale lanfului (datorită întinderii acestuia), sau reductoare cu şurub-melc, cari sunt desavantajoase din cauza randamentului mic şi repede descrescător cu uzura, deşi au raport de demultiplicare mare.— La construcfiile actuale se folosesc, aproape excluziv, reductoare cu angrenaje de rofi dinfate, cilindrice sau conice. La tractorul IAR, reductorul (transmisiunea dinapoi) e compus dintr'o pereche de rofi conice şi o pereche de rofi cilindrice, cari formează grupurile conic şi cilindric. La tractorul Lanz (v. fig. VII), V//.'Reductorul (transmisiunea dinapoi) tractorului Lanz. 1) arbore de antrenare; 2) arbore principal; 3-4-5) reductorul de vitesă; 6-7) grup cilindric de roti dinfate al diferenţialului; 8) caseta sateliţilor; 9) arbore planetar; 10) carterul schimbătorului de vitesă; 11) carterul diferenfialului; 12) trompe. reductorul e compus din rofi cilindrice. La tractoarele cu şenile, KD-35, SHTZ-NATI, S-80, reductorul e compus dintr'un singur angrenaj de rofi dinfate conice, şi se numeşte reductor conic sau angrenaj de unghiu; de aceea, turafia se reduce încă şi prin alte reductoare finale, dispuse la arborele rofii stelate (steaua motoare). Puntea din spate e un ansamblu de mecanisme cu rofi dinfate, care în principal serveşte la înscrierea tractorului în curbe şi care la tractoare cu rofi cuprinde diferenfialul, iar la tractoare cu şenile cuprinde reductorul central (transmisiune centrală), un mecanism diferenfial sau ambreiaje laterale, şi reductoare finale (trans-misiuni‘fina|e), (v. fig. VIII). — La tractoarele cu rofi rjfŢi1 ?\fi -r a) cu ambreiajej b) cu diferenfial; 1-2) reductor central-3)ambreiaj lateral; 3') mecanism diferenţial; 4)’sabot sau bandă de frână; 5) tambur de frână; 6-7) reductor final; 8) roată stelată. se folosesc diferenfiale asemănătoare celor de automobile (de ex. la tractorul universal, tractorul IAR). — La tractoarele cu şenile se folosesc ambreiaje laterale şi, uneori, diferenfiale 1006" simple sau duble (v. fig. IX); diferenţialele duble, cari sunt puf'rn răspândite, pot fi conice, ci lin-drice, sau combinate. Reductorul central (numit şi transmisiune centrală) e un angrenaj conic, situai în carterul punţii cin spate. Reductoarele fnaJe (numite şi transnvsiuni finale) sunt reductoare suplementare, cari asigură atât reducerea turafiei, cât şi mărirea înălfimii libere minime (dela sol) a tractorului; la tractoare cu şenile, reductoarele finale ca rofi directoare, uneori, fie două rofi gemene (cu diametrul de 520—620 mm), montate la distanfa de 150—200 mm pe o fuzetă dublă (v. fig, X), fie o roata unică, montată într'o furca.—-Roata motoare e constituită din butuc, obadă sau jantă, şi elementele de legstură (în general spife, dispuse în doua planuri). Diametrul e de 1000—1500 mm şi se alege după înălfimea liberă minimă a tractorului, presiunea admisibilă pe sol v a 6 iX. Tipuri de diferenfial. a) simplu; h) dublu, conic; c) dublu, ccmbirat; 1) f in on de atac; 2) coroană dinţata; 3) caseta safelififor; 4) satelit; 4i) ţi 42J saielifi interiori şi exteriori; 5)meianism cu melc; 6-7) angrenaj cilincric; 8) fanbur de frână. sunt situate lângă rofile stelate, carterele acestor reductoare fiind monobloc sau solidarizate cu carterul punfii din spate. Ambreiajele laterale, cu discuri de fricfiune, au cartere folosite ca tobe (tambure) de frână, pe suprafefele lor exteroare fiind înfăşurate benzi de frână ceptuşite cu garnituri (de ex. la tractoarele KD-35, SHTZ-NATI, DT-54). Organele de rulare sunt organele în contact direct sau indirect cu solul, cari prin mircarea lor asigură deplasarea vehiculului. La tractoarele cu rofi, organele de rulare sunt rotile motoare (rotile de propulsie, din spate) şi rofile directoare (din fafă), incluziv suspensiunea, adică elementele de legătură ale rofilor cu corpul tractorului. Ecartamentul tractoarelor cu rofi e, de cele mai multe ori, acelaşi pen+ru rotile din spate şi din fafa, la tractoarele agricole fiind egal cu R°l» directoare montate pe fuzetă suma dintre lefi- dub,a' . , . • , 1) roata directoare; 2) fuzeta dubla; mea de lucru a 7 , plugului şi lăţimea 3> pars,hle de comand*' rof i (pentru a reduce suprafaţa solului tasat de tractor); la tractoare, de prăşit se folosesc şi condijiuniJe de aderenfă. — Obada metalică* la tractoarele agricole, are pinteni sau crampoane la periferie, pentru mărirea aderentei la sol, peste aceste proeminente putând fi îmbrăcat un bandaj neted (solidarizat cu obada prin şuruburi), pentru a permite rularea tractorului pe cai de comunicare. Lăţimea obezii e de 2C0—300 mm şi sb stabileşte considerând pre-siunea pe sol q = 0,8-*1 kg/ma, pentru roata cufundată în sol cu 25 mm; la lucrări pe soluri foa'te moi se adaugă obezi suplementare (cu lăfimea de 120—250 mm), iar la lucrări de prăşit se folosesc obez» înguste (cu lăţimea de50—65 mrr& sau reticulare (cbf nute din două cercuri înguste legate prin traverse). Pintenii (v. fig. XI ^ a, b)? XI. Rofi directoare, a) cu pinteni în formădepană; b) cu pinfeni în formă de'sapa» în formă de pene, sape, colfi, etc., au înălfimea de 100—133 mm şi, în general, sunt dispuşi pe două rânduri decalate (în fiecare rând. p ntenii n formă de sapă sunt inclinafi cu cca 3j° fafă de axa rotii); numărul pintenilor unei rofi e de 18—36, distanfa dintre ei fiind de 250—310 mm.— 1007 Janta rofii, la tractoare cu rofi elastice, poate fi pentru bandaje pline, elastice, sau pentru pneu-i. in u|timu| timp se folosesc din ce în ce mai mult rofi cu pneuri (pentru presiuni joase, de 0,8"-1,5 kg/cm'2), cari asigură o amortizare mai bună la şocuri şi trepi-dafii, deci permit executarea lucrărilor cu vitese mai mari, dar nu au aderenfă bună la soluri umede (pentru mărirea aderenfei la sol se adaugă greitafi sup.'ementare, de ex. sub formă de discuri metalice înşurubate la butuc). Roata directoare e asemănătoare celei motoare, dar are diametrul egal cu 0,5-"0,7 d n diametru rofilor motoare (adică 520---860 mm), lăfimea fiind de 80--160 mm.stab litădupâ aceleaşi criterii. Pentru a preveni lunecarea laterală a rofilor, deci pentru menfinerea a'irecfiei de mers pe teren mo^le, obada rofilor metalice are o creastă mediană (de 40”*75 mm înălfime), respectiv banda de rulare a pneurilor (la rotiţe e astice) are doua sau mai muşte nervuri longitudinale pronunfate. La tractoarele cu şenile, sistemul de rulare — numit şenilă — se compune din rofi stelate (numite şi stele motoare), roţi de ghidare, benzi metalice articulate, ro!e purtătoare (numite şi roU de sprijin), role de susfinere, şi din suspensiune. După felul de legare a rofilor purtătoare de rama şenilei sau de cadru1 tractorului, se deosebesc: şenilă rigidă (v. fig. XII a), cu axele rolelor purtătoare legate prin suporturi rigide cu rama şenilei, care se foloseşte latrac-toare cu vitesă redusă de rulare (de ex. la excavatoare); şenilă semirigidă (v. fig. XII b), cu rama articulată cu cadrul tractorului şi cu un balansier cu resort la partea anterioară, astfel încât şenila poate oscila 'n jurul articu-lafiei la trecerea obstacolelor (de fx. la tractoarele S-80, KD-35); şenilă elastică (v. fig. XII c), cu cărucioare ba-Iansier3 (v.fig. XIII), fiecare cărucior a-vând o indepen-denfă relativă, ceea ce permite adaptarea şenilei la neregularitâfiiete-renuui (de ex. la tractoarele SHTZ-NATI, DT-54). Lungimea suprafefei de sprijin a şenilei (£0) se stabileşte f'nând seama că centrul de presiune asupra solului trebue să fie pe mijlocul acesteia, iar ra- portul Lq/BJ'ş se determină dinjcondifiunileydeyîn-^ scriere în curbă. EcartamenîulB tractoarelor cu şenile, agricole, e egal cu diferenfa dintre lăfimea de lucru a plugului şi lăfrnea şenilei.—• Roata stelată, care e roata motoare a tractorului cu şenile (v. fig. X/V), poate fi amplasată în partea dinapoi (în special la tractoare agricole) sau în partea dinainte. Roata stelată, cu diametrul! de âSCN-^OO^mm* are la periferie 12---27 de proeminenfe în formă de dinfi (de ex. la tractoarele S-80, DT-54) 3 h XIV. Tipuri de rofi stelate (stele motoare), a) cu dinfi; b) cu creste; /) roată stelată; 2) bandă cu dinfig 3) bandă cu creste. sau creste (de ex. la tractorul KD-35), pasul acestora fiind de două ori mai mic decât cel al proeminenfelor corespunzătoare ale benzii şenilei cu care se angrenează pentru ca uzarea rofii stelate să fie redusă, (deoarece fiecare d nte angrenează odată la două rotafii). Axa rofii stelate se aşază astfel, încât, în momentul când începe să angreneze un element de şenilă, ultima rolă purtătoare să părăsească elementul următor; distanfa dintre proiecfiile rojii stelate şi a ultimei role purtătoare, pe latura inferioară a şenilei, e de 2,4--2,6 d>n pasul elementului şenilei. — Roata de ghidare (întinzătoare) serveşte atât la ghidarea mişcării şen lei, cât şi la întinderea acesteia, fiind calată pe un arbore cotit (de ex. la tractorul DT-54) sau pe axa uneî furci (de ex. la tractorul KD-35), asupra cărora acfionează dispozitivul de întindere. Astfel, roata de ghidare, al cărei diametru e de 430--730 mm, poate fi deplasată, pentru a obfine întinderea sau slăbirea şenilei. Axa rofii de ghidare se dispune astfel, încât elementul şenilei care bj. Arborele prizei de forjă, numit şi arborele de antrenare auxiliară* primeşte mişcarea dela unul dintre arborii transmisiunii, de obiceiu dela cutia de vitese. în majoritatea cazurilor, arborele prizei de tortă e scos în partea dinapoi a tractorului, fiind dispus central sau lateral, iar turafia Iui poatş fi de cca 535 ±15 rot/min. Stabilitatea tractorului: Tractorul, caresedspla* sează pe orice fel de teren (drumuri accidentat#, felină, etc.), trebue să aibă stabilitate la răsturnare, pentru declivităti şi înclinări transversale mari. Asupra unui tractor frânat, Ia o anumită inclinare longitudinală sau transversală şi fără forfă de remorcare, va acfiona numai greutatea proprie (aplicată în centrul de greutate al tractorului). Tractorul pierde stabilitatea longitudinală dacă momentul forfelor cari îl apasă către sol e mai mic decât momentul forfelor cari tind să-l răstoarne. Unghiul admisibil de inclinare longitudinală (v.fig. XIX) e «■ = arc tg (a—c) b, unde e distanta dela centrul de greutate la planul transversal al axei rofilor motoare, c e distanfa dela limita zonei de contact a şenilei cu solul până la planul axei rofilor motoare (c = 0 la tractoare cu rofi) şi h e înălfimea centru'ui de greutate fafă de sol; valoarea maximă e *max = 40—45° pentru tractoare cu rofi, şi ^^=45-50° pentru tractoare $4 1010 cu şenile. Unghiul admisibil de inclinare transversală (v. fig. XIX) e cţ> = arc fg Bl2k, unde B e ecartamentul; valoarea maximă e 4,w^== 25—30° pament combinat se foloseşte, adeseori, la lucrări agricole). — Tracfoarele cu patru rofi, numite* standard, au în spate două rofi cu diametrul mai XIX- Tractorul pe un feren înclinat. A) şTB) tractor cu rofi, înclinat longitudinal, respectiv transversal; C) şi D) tractor cu şenile, inclinat longitudinal,, respectiv transversal; O) centru de greutate al tractorului; O') punctul de răsturnare la inclinare longitudinală; O") punctuP de răsturnare la inclinare transversală; a) şl h) distanfele dela centrul de greutate la axa punţii din spate, respectiv sol; G) greutatea tractorului (Gi = Gsin 61, G*=G cos ft, Gj* =s G sin rj» şi G.2' = G cos 1{>); L) ampatament; e) ecarfamenf; &) unghiul de declivitate (inclinare longitudinală); i|>) unghiul de inclinare transversală. pentru tractoare cu rofi şi 4W* — 30—35° pentru tractoare cu şenile. La înscrierea în curbă, forfele transversale orientate spre şenila ocolită (restantă) provoacă deplasarea înapoi a centrelor instantanee de rotafie, iar cele orientate spre şenila ocolitoare, deplasarea înainte. Influenfa forjelor longitudinale asupra deplasării acestor centre e mică şi poate fi neglijată. Tractoarele se clasifică după mai multe criterii, cum sunt: felul organelor de rulare, felul sau puterea motorului, destinafia tractorului. — mare jl-1,2 m), cari sunt rofi motoare; pentru? o mai bună aderenfă, rofile metalice motoare ais> lăfime mare («*300 mm) şi dispozitive de acah* fare (pinteni sau crampoane), iar rofile pneumatice motoare au anvelopele cu creste pronunţate. Cele două rofi din fafă, cu diametrul mai mic (0,6"*0,9 m), sunt rofi directoare; rofile metalice directoare au lăfimea relativ mică (a# 150 mm) şi creste de direcfie pe circumferenfa de rulare,, numite şi segmenfi sau reborduri. Construcfii de acest tip sunt, de exemplu, tractorul IAR-25 XX. Tractor agricol de uz general, cu rof{. I) radiator; 2) capota motorului; 3) rezervor de combustibil; 4) carterul transmisiunii; 5) roată de curea; 6) coloana^di-recfiel; 7) bară de comandă; 8) maneta schimbătorului de direcfie; 9) manetă de frână; 10) scaunul conducătorului^ 11) roată directoare; 12) roată motoare (propulsoare); 13) cârlig de remorcare; 14) apărăto rea rofii (aripă). După construcfia organelor de rulare, se deosebesc: Tractoare cu rofi (v. fig. XX), |a Ceri penfru propulsie şi dirijare se folosesc rofi metalice sau pneumatice (rofi cu pneuri), eventual rofi metalice şi pneumatice interschimbabile (acest echi- cu rofi metalice, tractorul IAR-22 (rutier) sau> Fordson Major cu rofi pneumatice, etc. —-Tractoarele cu trei rofi, numite universale, au două rofi motoare în spate şi o roată directoare îr& fafă. Rofile pot fi metalice sau pneumatice; îa multe cazuri, roata din fafă e dublă, adică & 1011 alcătuită din două rofi montate pe o fuzetă comună (dublă). Construcfii de acest tip, cari se folosesc pentru anumite lucrări agricole, sunt tractoarele UniversaI-1, MTZ-1 (Bielorus), etc.; în anii 1911—1912, 1. A. Mamin a construit primele tractoare cu rofi, echipate cu motoare cu ardere internă (de 25 şi de 45 CP). Tractoare cu şenile, la cari pentru propulsie şi dirijare se folosesc două şenile laterale, antrenate prin mecanisme cu rofi. Tractorul cu şenile are, de asemenea, patru rofi, însă forma şi dimensiunile lor sunt diferite de ale rofilor de rulare, deoarece nu vin în contact direct cu terenul. Rofile din spate, cu diameîrul mic (0,5—0,8m), au forma unor rofi dinfate şi se numesc rofi stelate sau stele motoare; rofile din fafă, cu diametrul mai mic (0,4—0,6 m), au obada netedă şi se numesc rofi de ghidare sau întinzătoare. Peste roata stelată (steaua motoare) şi roata de ghidare e înfăşurată şenila, care e o bandă metalică fără fine, compusă din mai multe elemente articulate între ele. Pe latura inferioară a şenilei, aşternută pe teren, rulează mai multe role purtătoare, prin intermediul cărora tractorul se sprijine pe teren şi înaintează (când rofile se rostogolesc pe şenile); latura superioară a şenilei se sprijine pe un număr oarecare de role de susfinere (role susten-toare). Construcfii de acest tip sunt, de exemplu, tractoarele KD-35, SHTZ-NATI, S-80; în anul 1896, F. A. Blinov a construit primul tractor cu şenile, echipat cu motor cu abur. Tractoare cu semişenile, Ia cari pentru propulsie se folosesc două şenile scurte, antrenate prin mecanisme cu rofi, iar pentru dirijare se folosesc rofi metalice sau pneumatice (rofi cu pneuri). Aceste tractoare, cu şenilele dispuse la partea dinapoi şi cu rofile directoare la partea dinainte, sunt pufin răspândite. Construcfie de acest tip e, de exemplu, tractorul GL-35 (R.P.U.).— După felul motorului, se deosebesc: Tractoare cu abur, echipate cu un agregat căldare de abur-motor cu abur, cari sunt construcfii aproape abandonate. Căldarea de abur (generatorul) e rezemată pe un suport al osiei din fafă şi pe cele două rofi motoare din spate, iar motorul cu abur (motor cu piston) e dispus deasupra generatorului; rofile motoare, cu dimensiuni foarte mari (2—2,5 m), sunt antrenate printr'un tanf de angrenaje. Acest tractor, fiind greu (datorită căldării de abur) şi având o vitesă de rulare foarte mică (1,2—3 km/h), se foloseşte la lucrări agricole efectuate prin tracfiune cu cablu sau la lucrări de drumuri (de ex. la lucrări cu cilindre-compresoare). Tractoare cu motor cu ardere internă, ech:-pate cu motoare cu atfoaprindere (motoare Diesel) sau cu elect'oaprindere (motoare cu explozie), cari sunt construcfiile cele mai răspândite, deoarece sunt relativ uşoare şi motorul poate fi pornit repede. La aceste tractoare se întrebuinţează combustbil lichid (de ex. motorină, petrol, benzină) sau combustibil solid (de ex. lemn, turbă), în ultimul caz tractorul fiind echipat cu un agregat generator de gaz (gazogen) - motor cu gaz. Tractoare electrice, echipate* cu electromotor (alimentat defa o refea electrică din apropiere), cari sunt folosite în regiunile cu energ e electrică disponibilă şi ieftină. Penfru a î se asigura depla-sabilitatea, tractorul electric e echipat cu o tobă pe care se înfăşură cablul de racord, a cărui lungime poate atinge 750 m. Acest tractor, care poate fi cu rofi sau cu şenile, are şasiul asemănător celui cu motor termic, dar transmisiunea e mult simplificată, prin suprimarea ambreiajuluî şi a schimbătorului de vitesă. — După puterea motorului, se deosebesc: Tractoare mici, cu motorul de minimum 12 CPf având la cârligul de tracfiune 6—8 CP, cum sunt tractoarele HTZ-7 sau Zefor-15. Tractoare submijlocii (numite şi tractoare de mică putere), cu motorul de minimum 24 CP, bvând la cârligul de tracfiune cca 12 CP, cum sunt tractoarele VTZ-1, VTZ-2 sau Zetor-25. Tractoare mijlocii (numite şi tractoare de putere mijlocie), cu motorul de minimum 36 CP, având la cârligul de tracfiune cca 24 CP, cum e tractorul KD-35. Tractoare mari (numite şi tractoare puternice), cu motorul de minimum 54 CP, având la cârligul de tracfiune cca 36 CP, cum e tractorul DT-54. Tractoare foarte mari (numite şi tractoare foarte puternice), cu motorul de minimum 80 CP, având la cârligul de tracfiune minimum 50 CP, cum sunt tractoarele S-80 sau „23, August". — După destinaţia tractoarelor, se deosebesc: Tractoare agricole de uz general, echipate cu motor de turafie medie (650*«1400 rot/min), la cari vitesa de rulare e de 3 — 10 km/h, având 3—4 vitese (raporturi de demultiplicare) de mers înainte şi* o vitesă de mers înapoi. Acest tractor, care în principal e folosit la lucrări de cultură a cerealelor, are o construcfie metalică rigidă şi e înzestrat cu toate dispozitivele de remorcare şi antrenare, ca bară sau cârlig de remorcare, roată de curea, arbore—priză de putere. Tractoare de acest tip sunt, de exemplu, IAR-S3 sau KD-35. Tractoarele agricole universale, cari au toate caractensticele tractorului agricol de uz general, dar la cari înălfimea minimă dela sol e mai mare (cca 650 mm) şi ecartamentul rofilor e variabil. AstfH, acest tractor poate fi folosit şi pentru lucrările de întrefinere a culturilor prăşitoare, deoarece permite trecerea peste plante fără â le vătăma şi e adaptabil pentru diferite distanfe între rânduri plantate. Unele construcfii au schimbătoare de vitesă cu inversor de me^s. Tractoare de acest tip sunt, de exemplu, HTZ-7, MTZ-1 şi 2. Zefor-25 K sau KDP-35. Tractoare penfru livezi, mici şi cu forme exterioare carenate, cari sunt echipate cu motoare puternice. Aceste tractoare trebue să treacă pe sub coroana pomilor, fără dificultate şi fără 94* 1012 a-i vătăma; în acest scop, scaunul conducătorului e, plasat destul de jos. Tractoare pentru grădinărit şi plantaţii silvice, mic5, cari sunt echipate cu motor de minimum 6 CP, dispus pe un tren cu două rofi (metalice sau pneumatice) şi rezemat în partea dinapoi pe maşna-unealtă ataşată. Tractor de acest tip e, dă exemplu, tractorul Motorobot PF-6 (C.S.R.). Tractoare de transport, echipate cu motor de turafie relativ înaltă (1000—1800 rot/min), la cari vitesa de rulare e de 4—30 km/h, având 5—6 vitese de mers înainte şi 2 vitese de mers înapoi. Acest tractor, care în principal e folosit pentru remorcarea altor vehicule de transport, are suspensiune elastică, instalafie de lumină şi semnalizare (ca la automobile), şi cabină pentru conducător, iar cârligul de tracfiune e mai sus decât ja tractoarele agricole. Tractoare universale, echipate cu motor de turafie relativ înaltă (1000—1800 rot/min), la cari vitesa de rulare e de 3—22 km/h, având 4—6 vitese de mers înainte şi 1—2 vitese de mers înapoi. Acest tractor, care e folosit pentru lucrări agricole şi pentru remorcarea altor vehicule, e înzestrat cu toate dispozitivele da remorcare şi antrenare ale tractoarelor agricole sau de transport (incluziv instalafia de pornire automată), şi cu rofi pneumatice. Tractor de acest tip e, de exemplu, Zetor-25. Tractoare speciale, cari sunt folosite convenabil numai la lucrările pentru cari sunt construite. Tractoarele pentru lucrări de ameliorafii au şenile foarte late, iar înălfimea minimă dela sol e mare, pentru a permite trecerea prin mlaştini sau prin apă până la înălfimea de 1 m. Tractoarele silvice (de ex. tractoarele TK-12) au platformă plană basculantă şi un troliu, pentru tractarea bârnelor, iar şenilele sunt elastice şi înalte, pentru a trece cu uşurinfă peste buturugi, fără a galopa. Tractoarele de munte au forma unor trenuri de motocicletă (cu patru sau cu trei rofi), cadrul de legătură fiind un paralelogram articulat, pentru a se putea deplasa şi menfine pe pante până la 30°, păstrând mobilitatea necesară. t. Tracfor agricol [ceJibCKOXOSflCTBeHHbiit TpaKTOp; tracteur agricole; Landwirtschaftzugwa-gen, Ackertrekker; farm tractor; mezogazdasâgi traktor]: Tractor cu rofi (în general metalice) sau cu şenile, folosit, în principal, la lucrări agricole. V. şi sub Tractor. *. ~ rutier [jţopoîKHbiâ TpaKTOp; tracteur routier; Strafjenzugwagen; street tractor; utvo-nali traktor]: Tractor rapid, în general cu rofi (pneumatice sau cu bandaje), folosit în oraşe şi pe şosele pentru tractarea remorcelor sau a unor maşini de lucru (fără autopropulsie). Tractorul, ca mijloc de transport, e mai economic decât camionul, deoarece evită pierderile de timp datorite încărcărilor şi descărcărilor. Cuplarea şi decuplarea remorcei se fac, de regu.ă, automat, iar frânarea tractorului provoacă automat frânarea remorcei. V. şi sub Tractor. s. Tractor de sudură [CBapoqHHft TpaKTOp? tracteur pour soudure; Schweifjungstraktor; welding tractor; hegesztesi traktor]. Metl.: Cărucior autopropulsat, echipat cu un cap de sudură, care e folosit pentru efectuarea sudărilor automate (v. Sudare. automată). Tractorul de sudură (v. fig. /) cuprinde căruciorul, cu electromotorul de antrenare (1) şi cu o coloană (4) cu două braf 9, pe aceste brafe fiind montata: capul de sudură (8), buncărul (f 1) cu dispozitivul de presărare afluxului, caseta (14) pentru sârma de sudură şi tabloul de comandă. —• Tractorul de sudură e conectat la un transformator de sudură (pentru curenfi până la 20C0 A), printr'un cofret prin care e legat şi transformatorul la refea; acest cofret cuprinde: transformatoare de 30 V (pentru alimentarea bobinelor de excitafie ale contactoarelor instav^fiei, acfionate prin butoanele dela tabloul de comandă 17), un grup motor-generator de curent continuu (pentru alimentarea motoarelor 1 şi 8± ale tractorului), redresoare cu seleniu (pentru circuitul de excitafie al motoarelor 1 şi 8i), un releu intermediar, rezistenfă de sarcină, siguranfe fuzibile, etc. La tractoarele de sudură, vitesa de coborîre a sârmei e reglabilă, reglarea putând fi dependentă sau independentă de tensiunea arcului de sudare. — Fig. II reprezintă schema electrică principială a tractorului cu reglare dependentă, legat la transformatorul de sudură şi cu cofretul instclafiei, care cuprinde: electromotorul (/), ai cărui rotor (care imprimă mişcarea de coborîre a sârmei) e alimentat cu curent continuu de generatorul (2), antrenat de un motor asincron (3); înfăşurarea de excitafie (1t) a electromotorului (I), care e alimentată dela refeaua de 220 V, prin redresorul (4) şi transformatorul coborîtor (5); înfăşurările de excitafie ale generatorului (2), cari influenfează motorul capului de sudură, înfăşurarea (2j) provocând îndepărtarea electrodului de piesă, iar înfăşurarea (22), apropierea electrodului de piesă; înfăşurarea (23), care întăreşte acfiunea înfăşurărilor (2J sau (2>), după caz. în momentul în care începe sudarea, electrodul atinge piesa, iar tensiunea în înfăşurarea (22) e aproape nulă; sub influenfa înfăşurărilor (2,) şi (2.J, curentul debitat de generatorul (2) în motorul (/) provoacă îndepărtarea electrodu'ui de piesa. După amorsarea arcului, tensiunea înfăşurării (22) fiind mai îna!tă, se schimbă polaritatea generatorului (2) şi sensul curentului în înfăşurarea (23), astfel încât motorul se roteşte în sens invers, iar sârma coboară spre arcul format. Variind tensiunea înfăşurării (2t) cu potenfiometri 1 (6) — corespunzător punctului 19 din fig. I — se stabilesc tensiunea arcului şi vitesa de coborîre a sârmei; re-zistenfa (7) lărgeşte gama tensiunilor în arc şi poate fi shuntată prin întreruptorul (8). — Tractoarele ds sudură (automate) de tip mai nou, pentru intensităfi mai mari decât 500 A, sunt cu reglare independentă, funcţionând pe principiul autoreglării procesului de sudare. Prin stabilirea unei vitese constante de coborîre a sârmei, egală cu vitesa de topire, procesul se autoreglează I. Tractor de sudură. 1013 I) elecfromoforul căruciorului; 2) reductor; 3) rofile căruciorului; 4) coloană verticală; 4j) şi 42) brafele coloanei; 4$) brăfări; 5) manşonul coloanei; 6) roată de mână; 7) roată de mână; 8) cap de sudură; 8,) electromotorul capului de sudura; 82) rola motoare; 8S) rolă de apăsare; 84) role de îndreptare; 85) ghidaje cilindrice; 86) şurub de acfionare; «7) roată de mână; 8f>) manetă; 9) porl-contact; 9ţ) borne de conectare; 92) şurtburi de reglare; 10) sârmă de sudare; II) buncăr cu flux; 12) tuburi telescopice; 13) obturator; 14) caseta pentru sârmă; 15) fercă cu role; 16) şuruburi de calare; 17) tablou de comandă; 1 ) şi 19) pctenfiometre; 20) şi 21) buloare; 22) bufon de pornire; 23) buton de oprire; 24) indicatorul viiesei de sudare. tGt 4 fără să producă lungiri sau scurtări prea mari ale arcului eectric. La aceste automate, reglarea vitesei de coborîre a sârmei se face în mod continuu, prin reductoare cu fricfiune; acelaşi sistem de reglare continuă e folosit şi la reglarea vitesei [ LrLj II. Schema electrică a tractorului de sudură.* î) electromotorul capului de sudură; 2) generator; 3) motor asincron; 4) redresoare; 5) transformator coborîtor; 6) pot n-flomefru; 7) rezistenfă; 8) întreruptor; Ji) înfăşurarea de excitafie a electromotorului /; 2t), 22) şi 2â) înfăşurări de excitajie ale generatorului 2. de sudare a tractorului. Cu tractoarele de tip nou, universale, se pot executa cusături la obiecte situate pe o altă construcfie decât cea pe care rulează tractorul. La tractoarele de sudură, intensitatea curentului de sudare variază între 300 şi 2000 A, pentru diametri ai sârmei de sudură între 2,5 şi 8 mm. Vitesa de coborîre a sârmei e de 0,5--*5 m/min, iar vitesa de înaintare (vitesa de sudare) a tractorului e de 10---90 m/h (tractoarele de tip nou pot atinge vitese de 300 m/h). Greutatea tractoarelor e de 65--140 kg. î. Traducere [aepeBOAHTb; transformation; Obersetzung; convert; fordifâs]: 1. Transformarea unei mărimi de o anumită natură (deex. mecanică, termică, etc.) într'o mărime de altă natură (de ex. electrică). 2. Traducere [pacinH(|)pOBKa;traduction; Fem-schreibeiibersetzung; translation in telegraphy; tâv-iro-âtirâs]. 2. Te/c.: Operafiunea de restabilire a unui text telegrafiat, pe baza semnalelor recepţionate. s.. Traducfor [nepecqeTHHK; traducteur; Dber-setzer; translator; âtiro, âtfordito]. Te/c.: Aparat folosit în aparatele telegrafice imprimătoare, pentru traducerea combinafiilor de semnale electrice elementare, primite de pe linie, în caracterele tipografice corespunzătoare (litere, cifre, semne). Termenul se foloseşte uneori şi pentru întregul aparat de recepfie al telegrafului Baudot (v. Telegraf Baudot). — Traductorul Baudot în sens restrâns e partea receptorului Baudot care cuprinde mecanismul de descifrare a combinafiei mecanice reprezentate de pozifiile pârghii.or de ghidare. E compus, în esenfă, din două discuri traductoare» cari au scobituri la periferie, şi din şase pinteni de explorare (dintre cari unul fals). Când discurile ajung în pozifia corespunzătoare unui semnal complet, cei cinci pinteni cad, sub acfiunea resortului pintenului fals, în combinafia de scobituri, şi declanşează mecanismul de imprimare. Traductorul aparatelor telegrafice aritmice (v.) e compus, în esenfă, din cinci şine selectoare, cari au diferite scobituri, şi din 27 de tije de antrenare, pentru pârghiile cu t'pe. Combinafia de cinci impulsii recepfionate se transformă în combinafia de pozifii a celor cinci bare selectoare. Tija din dreptul scobiturrlor cari coincid, ca pozifie, pe cele cinci bare, scapă în şanfuî format de ele, şi acfionează pârghia cu tipe, care imprimă astfel caracterul tipografic respectiv pe banda sau pe coala de hârtie. Traductorul folosit în telefonie e un dispozitiv care serveşte, în centralele telefonice automate cu registru (v.), pentru a traduce seriile de impulsii decimale transmise de aparatul abonatului, în alte serii de impulsii, corespunzătoare selec-fiunii nedecimale din centrală. Nu e un organ distinct, propriu zis, ci o parte a registrului, care efectuează traducerea impulsiilor. La centralele pas-cu-pas se foloseşte un traductor (numit şi director) pentru traducerea primelor serii de impulsii, în scopul dirijerii apelului spre diferitele centrale de sector. Primele serii de impulsii dela abonat pot fi corespondentul unor iniţiale ale sectorului (notate pe discul de apel), pe cari traductorul le transformă într'un număr oarecare de cifre, cari dirijează selecfia, prin intermediul unor centrale în tandem, până la abonatul chemat. 4. Traductor: Sin.Transductor (v. Transductor2). 5. Trafic [Tpa(f)HK, rpy30o6opoT; trafic; Ver- kehr; traffic; forgalom, fuvarozâs]. Transp.: 1. Transportul cu vehicule, raportat la o refea dată sau la o lungime de cale dată şi la un interval de timp dat. Exemplu: Traficul pe linia Bucureşti-Ploieşti, în timp de 24 de ore. — 2. Transportul raportat la o anumită cale de transport, la un anumit sistem de tracfiune. Exemple: Trafic feroviar, trafic rutier, trafic naval (maritim sau fluvial), trafic aerian, etc. — 3. Transportul raportat la obiectele transportate. Exemple: Traficul Traductor Baudot. 1) legătura la cutia de distribufie; 2) armatură; 3) electromagnet; 4) selector; 5) disc de lucru; 6) disc de repaus; 7) rofi dinfate; 8) suveică; 9) axul principal al receptorului; 10) excentric. 1015 6-3HKOM; chantournage; Laubsâgearbeit; fretwork; Jombfureszeles]. Tehn., Ind. lemn.: 1. Piesă prelucrată prin traforare (v.). — 2. Sin. Traforare (v.). 2. Traforaj, ferestrău de V. Ferestrău de traforaj. s. maşină de Sin. Ferestrău mecanic pentru decupat (v.). 4. Traforare [y3opHoe bbiiihjih 3aHHe; opera-lion de chantournage; Laubsâgearbeit, Laubsăgen; ~îret sawing; lombfureszeles]. Tehn., Ind. lemn.: Operafiunea de decupare de piese sau de decupare de goluri, din scânduri subfiri (în general de 3"-6 mm) sau din alte piese în formă de ;plăci subfiri (fibră, metale, fildeş, sidef, etc.)» efectua+ă cu o pânză de ferestrău foarte îngustă şi subfire. La traforarea manuală, pânza e 'întinsă în cadrul de ofel al ferestrăului de traforaj (v.); ferestrăul e purtat astfel, încât pânza să aibă o mişcare principală alternată verticală şi mişcarea de avans de-a-lungul conturului piesei, care e sprijinită pe un suport de lemn sau *e fixată pe o masă cu ajutorul unei cleme cu şurub (v. fig.). La traforarea mecanizată se foloseşte ferestrăul mecanic de decupat (v.); pânza are mişcarea principală alternativă, iar piesei, sprijinite pe masa maşinii, i se imprimă, manual, mişcarea de avans. Traforarea se foloseşte la confecţionarea de ornamente, de piese utilizate în marchetărie sau in-iarsio, de şabloane pentru vopsirea prin stropire, de machete, de jucării, etc. 5. Traforaf [BbinHJieHHbiH; piece chantournee; imit der Laubsăge bearbeitet; fret sawed; lomb--fiireszelt]. Tehn., Ind. lemn.: Calitatea unei piese de a fi fost prelucrată prin traforare (v.). e. Trăgaciu [co6iHKa, KypoK; gâchette; Ab-2ug; trigger; ravasz], Tehn. mii.: Declanşorul manual al mecanismului de percusiune al unei arme de foc, care, prin apăsare, deblochează resor-1ul care asigură mişcarea bruscă a percutorului. 7. Tragasol: Sin. Gumă de roşcovă (v.). 8. Trăgător [pe8cc]?e/ţep; tire ligne; Rei^feder; drawing pen; tuskihuzo]. Tehn.: Instrument de desen care serveşte la tragerea în tuş a liniilor drepte sau curbe. £ compus, de cele mai multe ori, din două lame (limbi) de ofel elastice, apropiate, aproape paralele, drepte, cu profil plan-concav fixate cu câte un capăt la extremitatea unui mâner drept, în prelungirea lui, ascufite la celălalt capăt, şi a căror distanfă poate fi variată cu ajutorul unui şurub. Tuşul se pune între cele două lame, distanfa dintre extremităţile lor ascufite determinând grosimea liniilor cari se trag. Uneori, una dintre lame poate oscila în jurul axei şurubului, pentru a înlesni curăfirea de tuş, după utilizare. Se mai folosesc: trăgătoare cu lame late. Traforarea manuală a unei piese fixate pe masa de lucru. 1) masă de lucru; 2) piesă de prelucrat; 3) clemă de fixare cu şurub; 4) ferestrău de traforaj. Trăgătoare. a) trăgătoare simple; b) trăgător cu lamă oscilantă, cu şurub cu capul etalonat; c) trăgător cu lame late; d) trăgător cu două perechi] de lame; e) trăgător curbat, penfru linii de nivel. pentru linii lungi şugroase; trăgătoare cu trei sau cu patru lame, pentru linii foarte groase; trăgătoare cu două perechi de lame, pentru linii paralele; trăgătoare curbate, pentru linii curbe, de exemplu linii de nivel (v. fig,). 9. Trăgător de arc: Sin. Suspensor debarc (v.). 10. Trăgător de dopuri. V. Rac. 11. Trăgător de nituri [o6caflKa; chasse-rivets; Nietenzieher; rivet setter; szegecshuzo]. Tehn.: Unealtă constituită dintr'o tijă de ofel, cu o cavitate cilindrică la una dintre extremităfi, şi uşor bombată la cealaltă extremitate. Acest trăgător, la care cavitatea cilindrică are un diametru mai mare decât cel al nitului e folosit la nituirea manuală, pentru a apropia cât mai mult piesele (foile de tablă) cari se nituesc, înante de formarea capului de nit, prin ciocănire (v. fig.). Se trece trăgătorul peste Trăgător de nituri, nit, care e introdus în a) trăgător de nituri, simplu; găurile de nit ale piese- b) tragerea niturilor cu trăgă-lor şi care e sprijinit pe tor cu coadă; 1) tole d* O contrabuterolă, apoi se asamblat prin nituire; 2)tragi-bate CU ciocanul în cea- tor cu coadă; 3) confrabute-laltă extremitate. La ni- rolă; 4) ciocan; 5) nit. tuirea mecanică, strângerea pieselor de nituit se face, de cele mas* multe ori, cu ajutorul unor inele de strângere. 1016 i. Tragere [BOJlOHeHHe; etirage; Ziehen; stretch-ing; huzâs]. Metl.: 1. Operafiun2 de deformare plastică, la cald sau la rece, pentru obfinerea barelor, sârmelor şi fevilor, prin trecerea forfată a unui material ductil printr'o filieră (v.), a cărei secfiune e mai mică decât secfiunea iniţială a materialului. Tragerea sârmelor se numeşte, în general, trefilare. — 2. Tragere la rece. — Reducerea secfiunii materiaMui prelucrat poate fi însofită şi de modificarea profilului, când profilul filierei diferă de cel al materialului. Modificarea secfiunii materialului se produce, în principal, sub acfiunea forfelor transversale exercitate de perefii filierei asupra materialului de tras (v. fig. /). După I. P. Minin se deosebesc trei faze principale în succesiunea în timp a deformafiilor plastice cari se produc la tragere. în faza întâi, la intrarea în filieră, deformafia se produce numai între şi în interiorul acelor grăunfi ai mateiialului, cari sunt orientafi astfel, încât planele lor de alunecare corespund cu direcfia forfelor exercitate de perefii filierei; deplasarea grăunf lor este însofită de deformarea subs+anfei intercristaiine, nemetalice. Faza a doua se produce în zona ajutajului filierei, când aproape tofi grăunfii materialului sunt supuşi deformării plastice din cauza creşterii solicitării; la ifârşitul acestei faze începe orientarea grăunţilor şi apar tensiuni interne. Faza a treia, la ieşirea din ajutajul filierei şi trecerea prin ghidajul cilindric al acesteia, e caracterizată prin ruperea şi micşorarea grăunfilor şi prin formarea structurii orientate. — Tensiunile proprii cari se stabilesc în faza a doua produc: /. Schema tragerii la rece a unei bare. f) filieră; 2) suportul filierei; 3) fălcile cleştelui de tragere; 4) intrarea în filieră; 5) con (ajutaj) de lucru; 6) ghidaj cilindric; 7) ieşirea din filieră; 2KKa >KaJie3H0A0-pojKHbix pejibc nOAlna6jiOH; reglage de l'ecar-tament de la voie; Spurregelung; ganging the tracks; nyomtâv-meres]. C.f.:Ansamblul operafiuni-lor cari se execută pentru ca ecartamentul unei linii de cale ferată deformată să fie readus între toleranfele admise Operaţiunile se succed în ordinea următoare: măsurarea ecartamentului liniei cu tiparul şi însemnarea liniilor la cari urmează să se execute tragerea la tipar; scoaterea tirfoenelor respectiv a crampoanelor; deplasarea lateraa a> plăcilor c'e fixare; astuparea vechilor geuri; cură-jirea şi resabotarea traverse lor; remăsurarea liniei cu tiparul şi darea noilor gcuri; fixarea liniei cu tirfoane, respectiv cu crampoane. 6. Tragere pe calapod [BbiTflîKKa; montage des empeignes, tiges ou dessus de chaussuresr Zwicken der Schafte oder Schuhoberteile; lasting; of shoeuppers; kaptafâra-huzâs]. Ind. piei.: Operafiunea de tragere a fefe'or încălţămintei pe calapod (v), pentru a da acesteia mărimea şi forma dorită. Operafiunile de tragere a fefelor pe calapod diferă după sistemul de tălpuire a încălţămintei respective. La încălfămintea cusută pe ramă mecanic, de exemplu, tragerea pe calapod comportă următoarele operafiuni: fixarea fefelor pe calapod*. 1018 întinderea lor în lungime şi fixarea vârfurilor cu texuri, cu ajutorul unei maşini speciale. între căptuşeală şi calapod se introduce o foifă de hârtie, pentru a împiedeca prinderea sau lipirea fefei de calapod în partea carâmbului, uşurând astfel extragerea ulterioară a calapoadelor din mcalfăminte. Apoi se aşază fefele pe calapod In pozifia corespunzătoare şi se trag în lungime cu ajutorul unui cleşte special, montat pe un postament, lângă maşina de fixat fefe. Acest cleşte exercită tracfiunea asupra vârfului fefelor. Se urmăreşte ca înălfimea carâmbului să fie aceeaşi ca şi 1a spatele calapodului, iar trac-jiunea exercitată asupra vârfului fefelor să fie uniformă, atât ia piciorul drept şi la cei stâng, cât ş\ la toate perechile lucrate în serie. în faza următoare se introduce calapodul în maşină prezentând fafa încălfămintei aslfel, încât cleştele maşinii să-i poată prinde vârful şi părfile laterale ale vârfului. La prima acfionare a maşinii, un cleşte apucă vârful fefelor şi execută o întindere prealabilă a lor, printr'o mişcare de tracfiune în jos. După aceasta, maşina se opreşte automat, iar după ce se verifică încă odată dacă pozifia fefelor pe calapod este corectă şi vârful e bine Întins, se acfionează din nou maşina. De data aceasta, concomitent cu cleştele care apucă vârful lucrează şi cleştele laterale, cari apucă marginea laterală a vârfului fefelor, întinzându-l puternic pe calapod. în această pozifie, maşina S3 opreşte din nou, permiţând să se controleze întinderea pielei şi rectificarea eventualelor greşeli. Greşelile de întindere pot fi corectate prin deplasarea deştelor laterale înainte sau înapoi, cum şi lateral, cu ajutorul unui sistem de reglare a maşinii. Faza următoare consistă într'o mişcare de daplasare a deştelor sub marginea calapodului şi în fixerea fefelor de branf prin baterea celor cinci texuri aduse automat, prin fevi speciale» din ioba de texuri a maşinii. Ultima fază consistă în desfacerea deştelor şi revenirea lor în pozifia inifială. 1. Tragerea firelor prin spată [opoSopKa ne-pe3 6ep/ţo; enfilage des fils par le ros; Einziehen der Făden durch den Weberskamm; thread carrying ihrough the weaving looms reed; fonâl-fiuzâs a szovofesiin]. Ind. text.: Operafiunea de tre- Cufit de fras urzeala prin spafa. 1) lama cuţitului; 2) crestătură în care alunecă grupul de fire (3); 4) mâner; 5) spată. cere a firelor de urzeală prin intervalele (căsuţele) dintre dinfii spatei.- Tragerea firelor de urzeală prin spată se execută, în general, manual, pe războiu sau pe suportul de năvădit, cu un cufit care se compune dintr'o lamă dreaptă sau curbată spre vârf (1), care are o crestătură (2) în care alunecă grupul de fire (3), şi dintr'un mâner de lemn (4). Tragerea firelor de urzeală printr'o spată deasă se execută cu un cufit automat. într'o căsufă a spatei pot fi trase unu până la opt fire de urzeală. Când se trag prin căsufele spatei grupuri mai mici de fire, se realizează o mai mare uniformitate a fesălurii. 2. Traheomicoză [Tpaxe0xWHKG3a; tracheomy-cose; Tracheomykose; tracheomycosis; tracheo-mykoza]. Agr.: Boală a plantelor produsă de ciuperci microscopice cari trăiesc în vasele lor, pe cari le astupă, împiedecând circulafia prin vase a apei cu substanfe minerale şi provocând astfel veştejirea şi uscarea plantelor. s. Trahif [TpaXHT; trachyte; Trachyt; trachyte; trachit]. Geo/.: Rocă efuzivă (de suprafafă) neo-vuicanică, corespunzătoare sienitelor. Trahitele sunt constituite din fenocristale de feldspat potasic (sanidin) şi mai pufin calcosodic, înglobate într'o pastă de coloare variabilă, formată preponderent din microlite de feldspat potasic şi, subordonat, din sticlă. 4. Traiectorie [TpaeKTjpHfl; trajectoire; Bahnf path, trajectory, track; trajektoria» roppâlya]. Mec.: Curba formată de pozifi«le succesive pe cari le ocupă un punct material mobil, în raport cu un anumit sistem de referinfă. Traiectoria e relativă, în sensul că i se schimbă în general forma şi dimensiunile, dacă se schimbă sistemul de referinfă fafă de care se consideră. în Dinamică prezintă interes deosebit traiectoriile în raport cu sistemele de referinfă inerţiale, fiindcă accelerafia în raport cu aceste sisteme intervine în ecuafiile mişcării. 5. Trailă [napOM; fraille; Seilfăhre, Gierfâhre; trail, (rope) wherry; koteikomp]. Transp.: Pod umblător, al cărui suport plutitor alunecă de-a-lungul unui cablu sau al unei frânghii (întinsă transversal pe un curs de apă), cu ajutorul unui scripete prins de pod prin frânghii, prin cabluri sau prin lanfuri. Acfionarea se face prin tragere de pe mal, de o navă, sau % .......... prin forfa curentului ' P^-umbiafor; 2> cablu * de apă care izbeşte *«*•»•! 4> oblic podul (v. fig.). de "xare- e. Traină [o6cjiejţ()BaHHe flHa TpaJiOM hjih KOinKOH; traînage; Schleppieilabsuchen des Flufj-bettes; dragging; kotelkotrozâsj. Nav. m.: Manevră făcută cu un cablu subfire, cu capetele fixate pe două corpuri plutitoare, tras pe fundul apei, pentru a acăfa sau a găsi pozifia unui corp înnecat. Uneori, traina se poate face şi cu ghiară de pisică (v.). Trailă. 101? u Tramă [HHTb, KpyneHHbiH rnejiK; trame; Einschlag; weft; vetulek]. Ind. text.: Fire de mătase, obfinute din răsucirea a ce! pufin două lire, cari nu au mai fost răsucite. Fiecare dintre firele inifiale poate fi constituit din 3--12 fire de cocon Se utilizează ca bătătură. 2. Tramă. Arte gr.: Sin. Sită 3 (v.). s. Trambulină [TpaMfiJlHH; tremplin; Sprung-brett; spring-board, jumping board; ugro-deszka]: Instalafie specială de gimnastică şi de sport, folosită pentru executarea săriturilor în lungime, în înălfime, peste un obstacol, în apă, cu skiurile, etc. Datorită elasticităţi trambulinei (la trambulina de gimnastică şi la trambulina pentru sărituri în apă) sau contrapantei care se dă pistei (la trambulinele de ski), ea exercită un impuls la punctul de lansare, producând o mărire a înălfimii de lansare, obfinându-se astfel un spor de distantă orizontală. Trambulina de gimnastică e constituită, fie dintr'o platformă de lemn, înclinată cu 8--10° şi aşezată pe un suport pufin înalt (trambulină dură), fie dintr'o platformă de lemn aşezată deasupra unei rame de care e fixată, la unul dintre capete, printr'o încastrare elastică (trambulină elastică). Trambulina pentru sărituri în apă e constituită dintr'o platformă de lemn, lungă şi relativ îngustă, fixată printr'o articulaţie la unul dintre capete, de un schelet metalic sau de lemn şi prelungită deasupra apei cu o scândură elastică. Trambulina de ski se amenajează pe un povârniş natural sau pe un eşafodaj artificial, având un profil standard. Trambulină de ski. ^l) £2) şl £«) plecări pentru zăpadă umedă, normală, îngheţată; E-f-U-f-T) pista de elan; A) p rag de lansare; AP) pistă de aterisare; .K K*) pistă de oprire; L) lungimea săriturii; T) lungimea pragului de lansare; a) unghiul pragului de lansare; b) unghiul pantei de aterisare în punctul critic ^P); c) unghiul pistei de elan; RiJ, R2)« ^â) raza curbei de racordare dintre pista de elan şi pragul de lansare, respectiv dintre pista de aterisare şi pista de oprire, respectiv din. 1re pragul de lansare şi pista de aterisare; S) turnul pentru juriu. Terenul trebue să fie în pantă şi să se termine la partea inferioară cu o platformă sau cu o uşoară contrapantă. — Orientarea: Nord, Nord-Est, mai rar Nord-Vest. Pantele trebue să fie ferite de vânturi prin perdele de pro-iecfiune (păduri). — Trambulinele de ski (v. fig.) se compun din următoarele părfi: pista de elan, cu trei plecări: pentru zăpadă umedă, normală şi înghefată; pragul de lansare, obfinut printr'o denivelare; pista de aterisare, cu forma în arc de cerc sau în arc de parabolă.— Distanfa pentru care se dimensionează trambulina (lungimea săriturii) se calculează din partea superioară a pragului, până în punctul critic, pe o linie înclinată la 30°; pista de oprire, cu lungimea de 100«”200 m, e terminată cu o uşoară contrapantă. 4* Tramp [TpaMn; tramp; Tramp; tramp; szabad-hajo]. Nav. m.: Navă de comerf care nu navighează după un itinerar, ci din port în port, pentru a fi afretată. 5. Tramparea befelor [3 a moto a ciraqeqHbix TOJIOBOK; trempage des tiges; Tunken des Holz-drahtes; splint dipping; gyufaszâl-bemârtâs]. Tehn.: Operafiunea prin care se pune gămălia befelor albe de chibrit. Se efectuează în maşina de continuu (v. sub Maşini din industria lemnului), după ce befele au fost încadrate şi parafinate, şi consistă în trecerea befelor printre sulurile de remu-lare din baia de pastă de gămălie. (Termen de atelier). Tramping [nepeBoasa rpy30B 6e3 onpe-AeJieHHbix peflcoB; tramping; Tramping; tramping; tramping]. Nav. m.: Navigaţia fără itinerar a navelor de comerf, din port în port, în căutare de navlu. 7. Tramvaiu [TpaMBaft; tramway; Strafjenbahn; tram, tram-car, street railway; villamos]. Transp.: Vehicul de transport în comun, care rulează pe şine metalice şi care e antrenat electric, folosind energia luată printr'o priză de curent dela un fir de cale, suspendat de-a-lungul traseului, sau dela 0 linie conducătoare, montată în canivou. Tramvaiul e folosit pentru transportul călătorilor, în general în interiorul oraşelor, iar uneori pentru transportul de mărfuri (de preferinfă noaptea). Capacitatea de transport de călători pe oră, a unui vagon de tramvaiu e aproximativ cu 25% mai mare decât a unui autobus sau trolleybus, şi aproximativ cu 30% mai mică decât a unui vagon de metropolitan. Suprafafa de stradă carosabilă ocupată de un călător în tramvaiu e de 1,9-4m2, fafă de 1,9-3,5m2 la trolleybus şi de cca 4,9 m2 la autobus. Investifiile pentru 1 km de cale de tramvaiu sunt mai mari decât cele aferente trolleybusului sau autobusului, respectiv cu cca 25% şi cca 250%, iar preful de cost pentru transportul unui că ator e mai mic, respectiv cu cca 60% şi cca 70%. Vitesa comercială a tramvaiului e de 10--*12 km'h. După destinafia lor, vagoanele de tramvaiu se împart în vagoane de călători, vagoane de marfă, vagoane-pluguri pentru zăpadă, vagoane-cisterne vagoane-macarale pentru depanare, vagoane-tur-nuri pentru întreţinerea refelei, vagoane-polizoare pentru şine, vagoane pentru ungerea şinelor în curbe, vagoane-laborator, vagoane-atelier (cu agregate pentru sudura şinelor), etc. 1020 Vagoanele de călători, cari pot fi vagoane motoare (v. fig. I) şi vagoane remorce, se con- /. Vagon motor ITB pe două osii. 1) caroserie (cupeu sau cutie); 2) truc; 3) tampon; 4) arc de contact; 5) fir aerian (fir de contact); 6) şină. struesc pentru 16—26 de locuri pe scaun, având greutatea de 6—20t, lungimea de 8—15 m, lăfimea de 2,1 •■•2,6 m şi înălfimea de 3—3,4 m (dela fafa şinei). Greutatea părfilor componente ale unui vagon, exprimată în procente din greutatea totală, e aproximativ următoarea (primele cifre se referă Ia vagonul cu două osii, iar ultimele, la vagonul cu patru osii): cupeul 45—43%; trucul 30—32%; echipamentul electric 15—18%; echipamentul de frână 10 * ■ • 7 %. La un vagon de tramvaiu se deosebesc: cupeul, numit şi cutie; trucul, cu suspensiunea şi trenurile de rofi; echipamentul electric; sistemul de frânare; anexele. Cupeul: Suprastructura unui vagon de tramvaiu pentru călători, formată dintr'un cadru de bază şi o caroserie, care în general cuprinde o în- ♦ II. Sensul de circuiafie în vagon (săgeata orizontală indică iensul de circuiafie al călătorilor în interiorul vagonului); a) vagon cu două uşi; b) şi c) vagon cu trei uşi; f) urcare. 2) coborîre. cepere centrală şi una până la trei platforme de îmbarcare-debarcare. La cele mai multe vagoane, platformele sunt acoperite şi închise, ceci fiecărei platforme îi corespunde o uşă exterioară, de acces (v. fig. II). Uşile exterioare pct fi batante sau culisante, iar cele interioare sunt numai culisante. Se construesc: caroserii de lemn, la cari scheletul e format din stâlpi şi grinzi de lemn, eventual cu armaturi metalice pentru îmbinare sau consolidare; caroserii metalice, la cari scheletul e format din stâlp' şi grinzi de ofel profilat sau de tablă presată, cu îmbinări prin sudură (în special' electrica). în multe cazuri se preferă caroseria metalică, deoarece lemnul e mai mult expus* acfiunii agenfilor atmosferici (mai ales la variafiile umed-uscat) şi sufere deformafii mari. Cadrul (şasiul) cupeului, care e baza cu care se îmbină scheletul caroseriei, se compune din grinzi longitudinale şi transversale (din ofel U sau I) şi dintr'o bară centrală longitudinală, care preia solicitările la tracfiune şi şocurile din tamponare. în dreptul fiecărei platforme marginale, cadrul cupeului e prelungit în consolă. La partea inferioară a cadrului cupeului se montează o parte din timoneria de frână, grupul motocompresor, aparatul de tracfiune, dispozitivul de salvare şi aparatul de nisip. Perefii cupeului se îmbracă, la exterior cu tablă da fier de 1,5—3 mm grosime, iar în dreptul platformelor frontale, cu tablă % j: a b ///.„Cadrul trucului, a) vedere laterală; b) secfiune transversală printr'o latură a trucului. mai groasă, de 7—10 mm; la părfile frontale ale caroseriei, cari sunt mai mult expuse avariilor, tablele trebue să fie uşor demontabile, pentru a> permite efectuarea comodă a reparaţiilor. La interor, perefii vagonului se căptuşesc cu lemn lustruit sau cu placaj, iar sub această căptuşeală je instalează (de obiceiu pe peretele lateral stâng)5 conductoarele electrice cari leagă regulatorul cu motoarele de tracfiune. — Acoperitul cupeului are* în general, formă boltită, astfel încât se realizează o solidarizare mai bună a plafonului cu parefii şi un spafiu mai mare în interiorul caroseriei. Acoperişul vagoanelor de tramvaiu trebue să fie izolat electric, la exterior şi Ia interior, deoarece pe ele se montează priza de curent şi rezistenfele de pornire. La exterior, acoperişul trebue izolat bine contra apei; la interior, plafonul se căptuşeşte cu placaj sau cu lemn lustruit, iar sub această căptuşeală se întind conductoarele de forfa, cum şi conductoarele instalafiei de lumină şi ale motorului compresorului de aer.—■ Planşeul, aşezat peste cadrul cupeului, e acoperit cu o podea de scânduri de brad; deasupra podelii se aplică un strat izolant de carton asfaltat, iarbă de mare sau plută, şipcf de lemn, xilolit, linoleum, sau opânză'de cauciuc.. Pentru vizitarea motoarelor, a angrenajelor, a frânei şi a aparatului de nisip, se amenajează trape de vizitare în podeaua vagonului. 1021 Scaunele sunt montate de-a-lungul pereţilor cu-f>eului, sau de-a-curmezişul; în u'timul caz, numărul locurilor pe un rând e de 2 4-1 sau 2 + 2 (la vagoane cu lăfimea depăşind 2,300 m), di-mens:uni|e locului pe scaun pentru un călător fiind de 410---500 mm. De plafonul sau pe pe-refii cupeului se fixează bare cromate, curele sau mânere, penîru pasagerii cari călătoresc în picioare. Trucul: Cărucior format dntr'un cadru şi din trenurile de rofi (osii cu rofi montate), incluziv timoneria frânei, şi pe care se sprijine elastic cupeul (caroseria) vagonului; la vagonul motor, trucul cuprinde şi motoarele de tracfiune, cu angrenajele de transmisiune a mişcării la rofi. De obiceiu, trucul cu o osie se numeşte truc simplu sau semitruc, iar cel cu două osii, truc dublu sau (abreviat) truc. Ampatamentul vagonului cu doua osii (a) se determină din relafia a — R\7, unde R «e raza celei mai strânse curbe a liniei (în general, a = 2000---3600 mm); pentru realizarea unui •mers mai liniştit a! vagonul ji, trebue ca raportul (jc) d ntre lungimea totală a vagonului şi ampatament să fie 3,5. După felul construcfiei aparatului de rulare, se deosebesc următoarele tipuri de vagoane de tramvaiu: cu osii libere (fără truc), cu trucuri simple, cu un truc dublu (vagon cu două osii), cu două trucuri duble (vagon cu patru osii). — La vagoanele cu osii libere, cupeul se sprijine direct pe osie, prin Intermediul cutiei cap de osie şi a resorturilor suspensiunii, osiile având un joc m;c longitudinal şi transversal. Aceste vagoane sunt foarte simple, *uşor de construit şi de întrefinut, dar osiile libere nu se folosesc la vagoanele cu capacitate cnare (v.fig./V), deoarece nu se aşază radial în curbe. — la vagoanele cu două osii, cu douătrucuri s:mple (cu câte -o osie), înscrierea în curbe •e mai uşoară, dar stabilitatea in curbe e mică (vagoanele au mişcare de şer-puire) şi uzura •bandajelor (în special a bu--zei) şi a şinei e mai mare. Pentru limitarea oscilafiilor se introduc bjelete cu articu’afii cardanice, cari leagă trucul de cupeu. Aceste trucuri se folosesc mai mult la remorce. — La vagoanele cu două osii, cu un truc dublu (cu două osii) dispus IV. Tipuri de vagoane de iramvaiu. a) vagon cu osii libere; b) vagon cu două osii, cu două trucuri simple (semi-trucuri); c) vagon cu două osii, cu un truc dublu; d) vagon cu patru osii, cu două trucuri duble; /) cadrul vagonului; 2) osie;j3) truc simplu (cu o osie); 4) truc dublu (cu două osii). sub mijlocul cadrului cupeului, înscrierea în curbe reclamă un consum suplementar de energie (din cauza rezistsnfelor de rulare ale rofilor, osiile nefiind radiante), dar stabilitatea în curbe e mare. Uzura buzei bandajelor şi a şinelor (în curbe) e relativ mare. Cupeul se reazemă pe truc prin intermediul unor resorturi elicoidale sau lamelare, iar cadrul trucului e suspendat elastic pe osii (de asemenea, prin resorturi elicoidale sau lamelare). — La vagoanele cu patru osii, cu două trucuri duble pi votante (numite boghiuri), înscrierea în curbe nu e dificilă (la vagoanele cu capacitate mare se folosesc boghiuri cu fcsii radiante) şi stabilitatea e mare, deoarece lungimea boghiului e mult mai mică decât la trucurile duble (cu două osii) ale vagoanelor cu două osii (1,3—16, m fafă de 2*--3,1 m). Cupeul se reazemă în pivot pe traversa oscilantă a boghiului, fără vreo suspensiune intermediară, dar boghiurile sunt construite cu sisteme de suspensiune dublă, longitudinală şi transversală. Cu aceste vagoane se pot atinge vitese până la 60-**70 kmh. Suspensiunea: Ansamblul de resorturi şi elemente de legătură ale unui vagon de tramvaiu, care se poate realiza în mai multe feluri. La vagoanele cu osii libere (fără truc), se realizează prin resorturi lamelare (arcuri cu foi), pe cari se sprijine cupeul la vagoanele cu trucuri simple, prin resorturi lamelare sau elicoidale, eventual combinate; la vagoanele cu un truc dublu, prin resorturi lamelare sau elicoidale între cupeu şi truc, şi prin resorturi lamelare (arcuri cu foi) între cadrul trucului şi osii (în dreptul cutiei cap de osie); la vagoanele cu boghiuri se realizează sisteme combinate de resorturi lamelare şi elicoidale, incluziv suspensiunea transversală a traversei oscilante (pe care se reazemă cupeul), eventual completată cu amortisoare (de ex.: tampoane de cauciuc). Trenul de rofi: Osia montată (v.), adică osia cu cele două rofi — osia motoare (la vagoanele motoare) fiind echipată şi cu coroane de angre- V. Trenul de rofi al unui vagon-motor ds tramvaiu. f) osie; 2) fus cap de osie; 3) roată de rulare; 4) roată de angrenare cu motorul de tracfiune. naj (v. fig. V). Fusurile dela capetele osiei, pe cari se montează cusinefi sau rulmenfi ('n cutia cap de osie) sunt prelucrate fin; diametrul osiei (care se fabrică din ofel cu rezistenfă la întindere între 50 şi 65 kg/mm2 şi cu alungirea specifică mai mare decât 18%) e de 1/0"«130mm şi cel al fusului, de 90—100 mm. Osiile pentru 1022 vagoane motoare au o durată de 5—10 ani, iar cele pentru remorce, de 7—12 ani. La tramvaie se folosesc numai rofi cu bandaje. Rofile pot fi pline (mai robuste), sau cu spife (mai uşoare). Rofile pline durează 7—12 ani la vagoanele motoare şi 10---15 ani la vagoaneie-remorce; rofile cu spife durează 6—8 ani şi, în general, se fisurează la locul de îmbinare cu obada şi se ovalizează mai repede decât cele pline (ceea ce provoacă slăbirea bandajelor). Bandajele (cari se laminează din ofel cu rezistenfă la fntin- lr-,5 | j---WiW-------J j-------’VVYWf----1 I VI. Schema de conexiuni a circuitului de forfă ai unui vagon motor. 1) firul aerian (firul de contact); 2) priza de curent; 3) bobina de reactanfă; 4) paratoner; 5) controler; 6) reostat d» pornire; 7) motor de tracfiune; 8) şină. dere der75—90 kg/mm2, cu alungirea specifică mai mare decât 10% şi cu o contracfiune specifică mai mare decât 14%) sunt aproape cilindrice, cu formă de aer comprimat. Instalafia principală e cea de forfă, care se compune din priza de curent (arc de contact, trolley sau pantograf), bobina de reac-tanfă, disjonctorul de curent maxim, siguranfa generală, controlerul (regulatorul de mers) şi motorul cu reostat de pornire (v. fg. VI). Echipamentul electric al vagonului de tramvaiu, care se montează într'un spafiu limitat, trebue să funcfioneze în regim de lucru cu un mare număr de întreruperi şi restabiliri ale curentului electric, cu variaţii ale tensiunii de alimentare la priza de curent, variafii mari ale curentului de alimentare a motoarelor, solicitări dinamice (trepidaţii, şocuri, etc.), variafii brusce de temperatură, acfiunea agenfilor atmosferici şi murdărie. Conducerea vagonului de tramvaiu reclamă efectuarea următoarelor operaţiuni: pornirea motorului, prin legarea succesivă în serie şi în deri-vafie a motoarelor, cu introducerea în serie a rezistentelor de pornire şi apoi eliminarea lor treptată; reglarea vitesei în timpul mişcării vagonului, prin întreruperi de curent sau prin shun-tarea polilor; frânarea (electrică, pneumatică/ manuală), etc. Conducerea poate fi directă, când trenul are un singur vagon motor şi forfa necesară pentru manevrarea controlerului (regulatorului) nu e prea mare, sau indirectă (comandă dela distanfă sau telecomandă), când trenul are mai multe vagoane motoare şi e condus numai dela vagonul din fafă (v. fig. VII). Toate operafiunile VII. Schema comenzii indirecte. 1) controlerul (regulatorul de comandă) vagonului motor; 2) controlerul (regulatorul de comandă) remorcei; 3) cupl® electrică dintre vagoane; 4) bobina contactoarelor magnetice; 5) miezul confactorului; 6) potenfiometru; 7) firul aerian; 8) priză de curent; 9) paratoner; 10) disjonctor de curent mixt; 11) reostat de pornire; 12) motor de tracfiune. adecvată şinelor cu jghiab şi care asigură o aderentă mai bună a rofii la şină. Bandajele rofilor vagoanelor motoare suportă o distanfă rulată de 70—80 de mii de kilometri la vagoanele motoare şi de 110—150 de mii de kilometri la remorce. Ecartamentul rofilor e de 1435 mm pentru linii normale şi 1000 mm pentru linii înguste; în U.R.S.S., ecartamentul e de 1524 mm pentru liniile late şi de i 100 mm pentru liniile înguste. Diametrul rofilor variază între 600 şi 880 mm. Echipamentul electric: Totalitatea insfalafiilor de forfă, de lumină şi semnalizare, de încălzire şi de conducere directă sau indirectă se realizează prin manevrarea unui controler (de către manipiţ-lant), care e un regulator de joasă tensiune şi poate fi: cu acfionare automată, când succesiunea diferitelor contacte e automată (după ce manipulantul a apăsat pe un buton), sau cu acfionare manuală, când stabilirea contactelor pentru diferite pozifii de mers e efectuată de manipulantul vagonului (cu rapiditatea corespunzătoare accelerării necesare). Motoarele de tracfiune sunt motoare electrice, cari trebue să desvolte un cuplu mare de dema- 1023 rare, şi să permită reglarea vitesei şi a cuplului motor în limite largi (cu consum minim de energie electrică şi cu variafia fără şocuri a forfei de tracfiune). în general, se folosesc motoare serie de curent continuu, autoventilate. Caracte-risticele constructive ale motoarelor, modul de fixare şi dimensiunile sunt determinate de felul transmisiun i. La vagoanele de tramvaiu se foloseşte, de obiceiu, transmisiunea individuală (v. fig. VIII şi IX), care poate fi: directa, rotorul motorului VIII. Truc cu suspensiune elastică unilaterală a [motorului. I) truc; 2) osie; 3) roată; 4) motor de tracţiune; 5) angrenaj; 6) resort de suspensiune a vagonului pe truc; 7) şină. fiind montat direct pe osia motoare a trenului de rofi; prin angrenaje cilindrice, motorul având suspensiune elastică unilaterală; prin [angrenaje IX. Truc cu motorul fixat rigid. 1) truc; 2) osie; 3) roată; 4) motor de tracfiune; 5) cutie de angrenaje; 6) şină. cilindrice sau conice şi cuplaje elastice sau car-danice, motorul fiind fixat rigid pe cadrul trucului. Instalafia de lumină şi semnalizare, în general alimentată dela refea (la tensiunea de 550 V sau 750 V), se realizează folos;nd becuri anti-trepidante (cu număr mai mare de suporturi pentru filament), de 120 V sau 220 V, legate în serie. în interiorul vagonului, la înălfimea de 1 m dela podea, iluminarea trebue să fie de 30»*40 lumeni. Instalafia de semnalizare, între vagoane sau în interiorul vagoanelor, trebue să asigure comanda comodă şi rapidă a semnalului, recepfionarea directă de manipulant a semnalului comandat din fiecare vagon al trenului, şi controlul semnalului. Instalafia de încălzire a vagoanelor de tramvaiu cuprinde radiatoare electrice, simple şi bine izolate electric, cari se montează sub scaune. Uneori se instalează în cupeu grupuri de rezistenfe de pornire, pentru folosirea la încălzire a efectului electrocaloric din t mpul demarării. Sistemul de frânare: Ansamblul de frâne independente (şi felul acestor frâne), cu cari trebue să fie echipat un vagon de tramvaiu. în general se folosesc frâna de mâne, frâna pneumatică (numită şi pneumomecanică), frâna electrică şi frâna electromagnetică (cu patină pe şină). Majoritatea vagoanelor sunt înzestrate cu primele trei sisteme de frânare, dintre cari frâna de serviciu e cea pneumatică sau cea electrică; la cele mai multe tramvaie actuale, frâna electrică se foloseşte ca frână de siguranfă (numită şi frână de urgenfă), (de ex. pentru evitarea unui accident), iar cea manuală se foloseşte ca frână de rezervă (de ex. când presiunea aerului din conducte e insuficientă penfru frânare, când se fac manevre pentru cuplări şi decuplări de vagoane, când trebue efectuate opriri în pantă sau frânări prelungite). Condifiunile pe cari trebue să le satisfacă frânele sunt: să oprească vagonul pe o distanfă cât mai mică (într'un timp cât mai scurt); să realizeze oprirea, fără şocuri şi fără smucituri; să nu provoace patinarea rofilor pe şină (nici Ia cea mai energică frânare) — şi să frâneze simultan toate vagoanele unui tren. După modul cum se produce forfa care pune în mişcare timoneria, sistemele de frânare se pot împărfi în frâne mecanice şi frâne electrice. Frânele mecanice (v.), adică cele manuale şr pneumatice sunt: frâne cu sabot (v. fig. X), la cari frânarea se obfine prin frecarea uscată dintre doi sabofi şi bandajul rofii; frâne cu tobă, la cari frânarea se obfine prin frecarea uscată dintre doi sabofi sau o panglică şi o tobă solidarizată cu osia; frâne cu disc, la cari frânarea se obfine prin frecarea dintre două plăci de presiune şi un disc solidarizat cu osia. Frânele X. Frână cu sabofi (săgeata indica sensul de strângere a frânei). U2-3-4-5-6) lanţulcinematical pârghiilor de acţionare; 7) sabot; 8) roată; 9) resort de rapel. -t>v— 15' 12 XI. Schema frânei pneumatice directe. 1) robinetul manipulantului; 2) manometru; 3) conductă de frânare; 4) conductă de presiune; 5) conductă de golire Ja instalafiei; 6) compresor; 7) sorb (filtru de aspirafie); 8) valvă de siguranţă; 9) reţinător; 10) rezervor de aer; îl) regulator de presiune; 12) cilindru de frână; 13) valvă de descărcare; 14) robinet; 15) tub de cuplare între vagonul motor (stânga) şi remorcă (dreapta). pneumatice, cu comandă pneumatică şi transmisiune mecanică, pot fi directe, indirecte sau mixte. — Frâna direcfă cuprinde robinetul de frână .(numit şi robinetul manipulantului), compresorul de aer, rezervoare de aer, conducte, olindri de frână şi alte organe auxiliare (v, fig. XI). în stare XII. Schema frânei pneumatice indirecte, f) robineiul manipulantului; 2) manometru; 3) conductă de frânare; 4) conductă de presiune; 5) conductă de golire; 4) compresor; 7) sorb (filtru de aspirase); 8) valvă de siguranţă; 9) refinător; 10) rezervor principal de aer; îl) regulator de presiune; 12) rezervor auxiliar de aer; f3) valvă de descărcare; 14j triplă valvă; 15) cilindru de frână; 16) robinet; >17) tub de cuplare între vagonul motor (stânga) şi remorcă (dreapta). defrânată, conducta de legătură dintre vagoane e fără presiune; pentru frânare se comandă, dela XIII. Schema frânei pneumatice mixte. 1) robinetul manipulantului; 2) manometru; 3j) conductă de frânare directă; 32) conductă de frânare indirectă; 4) conductă de presiune; 5) conductă de golire; 6) compresor; 7) sorb ^filtru de aspirafie); 8) valvă de siguranfă; 9) refinător; 10) rezerv oi principal de aer; îl) tremie de nisip; 12) rezervor auxiliar de aer; 13) valvă de descărcare; 14) triplă valvă; Î5) cilindru de frână; 16) robinet; 17) tub de cuplare între vagonul-motor (stânga) şi remorcă (dreapta). robinetul de frână, trecerea aerului sub presiune din rezervorul de aer în cilindrul de frân^, prin conducta de legătură. Această frână prezintă des-avantajul că nu se frânează simultan toate vagoanele unui tren şi că nu se frânează niciun vagon, dacă conducta de legătură e întreruptă. —Frâna indirecta (automată) cuprinde, în plus fafă de frâna directă, tnpla valvă şi rezervoare de aer auxi-tiare (v. fig. X//). în stare defrânată, conducta de legătură dintre vagoane e sub presiune (Ia pre- siunea din rezervorul principal de aer); frânarea se obfine dela robinetul de frână sau la ruperea XIV. Schema frânei reostatice a unui vagon cu două motoare, a) cu fir de egalizare; b) cu excitafie încrucişată; I) excitaţie; 2) reostat; 3) pământ. conductei de legătură, prin producerea unei depresiuni în tripla valvă, care comandă (automat) trecerea aerului din rezervorul auxiliar în cilindrul de frână. — Frâna mixtă cuprinde toate organele comune şi diferite ale frânelor directă şi indirectă (v. fig. XIII), daci două conducte de legătură între vagoane: una fără presiune şi alta sub presiune (conducta generală) în stare defrânată. Instalafiiie de frână mixtă se deosebesc după tipul triplei valve. La tramvaie se foloseşte, în general, frâna directă ca frână de serviciu, iar ,cea indirectă, ca XV. Schema frânei reostatice a frâna de siguranfa. unui vagon cu patru motoare. Frânele electrice (v.) a) schemă ciclică; b) schemă corn-sunt: frâne reostatice binată; I) excitafie; 2) reostat; (v. fig. XIV şi XV), la 3) pământ, cari frânarea se obfine lăsând electromotorul să debiteze ca generator pe un reostat; frâne în scurt-circuit, la cari frânarea se obfine prin scurt-circuitarea inductorului (pentru oprirea vagonului e necesară altă frână); ^râne cu recuperare (v. fig. XV/), Ucari frânarea se obfine prin transformarea energiei cinetice a vagonului în energie electrică, lăsând 1625 electromotorul sa debiteze Ca generator pe re-(eaua electrică de alimentare; frâne electromag- XVII■ Schema frânei electromagnetice, cu patină (sabot). 1) circuit electric; 2) patină; 3) şină. XVI. Schema frânei cu recuperare a unui vagon cu două motoare. I) excitafie; 2) reostat; 3) releu; 4) fir aerian. cari frânarea se obfine prin acfiunea curenfilor electrici induşi de o elec-tropatină în şină. Anexele vagonului: A-cestea sunt diferitele accesorii, ca dispozitivele de tracţiune, tampoanele, scuturile de protecfiune ale părfilor rulante, dispozitivele de salvare automată (sub vagon), aparatul de nisip, grilajul de protecfiune dintre vagoane, clopotul de picior al manipulantului, dispozitivele de ventilafie, aparatul de radio-recep-}ie, etc. î. Tramvaiu aerian [B03flyiHHbiH TpaMBan; tramway aerien; Schwebebahn; elevated (suspension) railway; fiiggo vasut]: Tramvaiu care rulează pe o şinăaeriană, de care e suspendat. Şina aeriană serveşte atât la susfinere şi ghidare, cât şi la alimentarea cu curent electric a motoarelor electrice ale tramvaiului. 2. Tramvaiu, linie de ~ [TpaMBaHHaa KOJien; ligne de tramway; Strafjenbahngleise; tramrail, tramline; kozuti vasuti vonal]. Transp.: Ansamblu format din calea de rulare, pe care circulă tramvaiul, şi din firul aerian, prin cari acesta primeşte energie electrică. Totalitatea căilor de rulare dintr'un centru populat (de ex. oraş) alcătuesc refeaua de şine, iar complexul de fire aeriene, refeaua de contact. Refeaua de şine se compune din fundafie şi din suprastructură, care cuprinde şine, antretoaze, eclise, macazuri, încrucişeri şi partea pavată a străzii. Pe străzile oraşelor se folosesc şinele cu şanf (tip „Phoenix"), îngropate în pavaj şi sudate în capete (electric sau aluminotermic); pe liniile suburbane se poate folosi şină de cale ferată (tip „Vig-nole"). La capetele de linii şi în anumite puncte mai importante se amenajează bucle de întoarcere, pentru stafionarea, controlul sau degajarea vagoanelor defectate (cari ar bloca circulafia). Refeaua de contact serveşte la alimentarea tramvaielor cu energie electrică, aproape excluziv în curent continuu şi, de obiceiu, la tensiunea de 550 V sau 750 V (uneori se folosesc tensiuni mai înalte). Curentul continuu, obfinut prin redresarea curentului alternativ în substafiuni, trece în refeaua de contact, prin cabluri subterane sau aeriene; dela firul de contact, curentul e cules de priza de curent a vagonului (arc de contact, trolley sau pantograf) şi ajunge la motoarele detracfiune, iar apoi revine la substafiuneprin şină şi prin cablurile de întoarcere. s. Tranchef [KpaHetţ; defense; Fender, Frei-halter, Schutzballen; fender; utkozo], Nav. m.: Bară scurtă de lemn rotund, înfăşurată cu parâma, folosită la acostări, pentru a feri corpul navei de izbituri. Pe navele uşoare, cu bordaj subfire, tranchefii sunt dispuşi astfel, încât să se sprijine pe părfile rezistente ale cocei (de ex. pe coastele navei, pe copastii, brâu, etc.). La o stafionare mai îndelungată a navei lângă cheu sau lângă o altă navă se folosesc tranchefi orizontali (mai lungi), dispuşi la linia de plutire sau aproape de linia de plutire (nava rezemându-se astfel pe una sau pe mai multe coaste). în unele porturi, au şi cheurile astfel de apărători. 4. Tranşă [iiihht; tranche; Schnitt; edge; met-szes]. Arfe gr.: Fiecare dintre fefele laterale, transversale pe filele unei cărfi, cari rezultă prin tăierea transversală a filelor. Uneori, după tăiere, tranşa se colorează, se marmorează sau se au-reşte. — Sin. Şnit. 5. Transbordare [nepeca^Ka, neperpy3Ka; transbordement; Umsteigen, Umladen; transhtip-ment; ătszâllâs, ătrakâs]. Transp.: Operafiune de trafic curentă sau ocazională, care consistă în a trece călătorii sau mărfurile dintr'un vehicul în altul. Transbordările ca operafiuni curente se efectuează în traficul combinat cu diferite sisteme de transport. în traficul de călători combinat, transbordările se fac între transportul pe calea ferată şi transportul fluvial de călători, între transportul pe calea ferată şi transportul rutier, etc. — în traficul de mărfuri, transbordările se fac între două căi ferate de ecartamente diferite, între transporturi feroviare şi rutiere, între transporturi feroviare sau rutiere şi transporturi navale. Transbordările se efectuează cu: macarale; poduri de transbordare; platforme; trecerea cutiilor de vagon de pe un aparat de rulare de un ecarta-ment pe un aparat de rulare de ecartament diferit (operafiune folosită la transbordarea vagoanelor pe boghiuri); trecerea vagoanelor de cale ferată pe platforme rulante, cari transportă vagonul pe şosele, la destinafie; containere pentru mărfuri în pachete sau în baloturi; etc. Transbordările ocazionale se efectuează la întreruperi de circulafie sau la defectări de vehicule, de obiceiu prin mijloace improvizate, cari stau la dispozifie. s. Transbordare, instalafie de V. Transportor deplasabil. 7. Transbordor [neperpy3oqHan TejiejKKa; transbordeur; Schiebebuhne; traverser, railway tra-verse-table; âtrakohid]. 1. Tehn.: Patformă depla-sabilă pe şine, echipată cu linii de cale ferată orien- 65 1026 tate' perpendicular pe direcfia sa de deplasare, şî care serveşte la mutarea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta (liniile fiind paralele). Transbor-dorul (fig. / şi li) e constituit din următoarele părfi: scheletul metalic (platforma), pe care sunt montate şinele liniei de transport; rofile de rulare, prin intermediul cărora se deplasează pe linia de rulare (pe şine); echipamentul mecanic sau electromecanic, de antrenare şi de manevră. Transbordoarele pot fi mişcate pe linia de ru- 1) barele scheletului fransbordorului; 2) linia de transpori peniru vehicule, pe transbordor; 3) rofi de rulare; 4) linia de rulare a fransbordorului; 5) motor electric de antrenare; 6) arbore principal de transmisiune; 7) trolii de manevra; 8) role pentru ghidarea cablului de manevră. iare, prin acfionare manuală sau mecanizat (în general, cu motor electric), vitesa de deplasare fiind în ultimul caz de 30-*60 m/min. Pentru îmbarcarea pe transbordor, vehiculele sunt trase cu un troliu, acfionat de cele mai multe ori electric, vitesa de manevrare a acestora fiind de 15-*20 m/min. Se deosebesc transbordoare îngropate, semi-îngropate şi neîngropate. — La transbordorul îngropat, linia de rulare e aşezată pe fundul unui canal (la adâncimea de cca 50 cm), astfel încât linia sa de transport să fie la acelaşi nivel cu celelalte linii de cale terestre. Acest transbordor e constructiv mai convenabil şi permite îmbarcarea comodă a vehiculelor, dar pentru traversarea canalului liniei de rulare sunt necesare poduri (de obiceiu cu manevrare automată), ceea ce îngreunează circulafia în ansamblul ei. — La transbordorul semiîngropat, canalul liniei de rulare e mai pufin adânc, dar îmbarcarea vehiculelor e destul de comodă. Adâncimea mică a canalului reclamă folosirea unor rampe simple pentru traversarea lui. — La transbordorul ne- îngropat, linia de rulare e la nivelul solului, astfel încât linia lui de transport e mai sus decât celelalte linii de cale terestre. Acest transbordor, care nu împiedecă restul circulaţiei, reprezintă o construcfie grea şi costisitoare (în unele cazuri se construesc transbordoare portale), iar uneori reclamă dispozitive de acces penfru ridicarea vehiculelor pe linia lui de transport. Transbordoarele, a căror capacitate de încărcare poate atinge 400 t, se folosesc în fabricile constructoare de vehicule feroviare (locomotive, vagoane de cale ferată, tramvaie, etc.), în atelierele de repara}ie a materialului rulant, în depouri sau în alte instalafii industriale (de ex. în ateliere de prelucrare a lemnului). î. Transbordor [neperpysoHHoe cy^HO; na-vire transbordeur; Umladeschiff; unloading ship; âtrakohajo]. 2. Nav. m.: Navă care serveşte la trans-bordarea călătorilor şi a mărfurilor. t. Transbordor, bac Sin. Ferry-boat (v.), s. pod ~ [neperpy30H3biH moct; pont transbordeur; Laufkran; aerial ferry; âtrakohid]: Platformă suspendată, prin cabluri, de o construcţie metalică, şi care serveşte la trecerea călătorilor sau a mărfurilor peste un curs de apă. 4. Transbordor de cale ferată în galerii de mină [»ejie3H0A0p0}KHafl neperpy30HHaa Te-Jie>KKa B raJlJiepenx; transbordeur de chemin de fer dans Ies galeries de mine; Umlader in Minengăngen; wagon changer in galleries of a mine; vasuti vonal âtrakohid bânyatârnâkban]. Mine: Transbordor uşor transportabil, folosit în galeriile de mină, în special la înaintările rapide ale galeriilor, pentru a schimba repede vagonetul încărcat cu unul gol, la maşina de încărcat roca împuşcată. Un tip de transbordor, aplicabil direct pe cale, e constituit din două rame metalice articulate între ele, ale căror şine sunt dispuse perpendicular pe liniile vagonetului şi alcătuesc calea de rulare a unui cărucior cu rofi. Fiecare ramă se aşază pe câte o linie, iar vagonetul e urcat pe cărucîorul cu rofi (cu ajutorul unor plane înclinate) şi e transbordat cu căruciorul de pe o linie pe alta. Pentru galeriile cu o singură cale de rulare se folosesc uneori macarale constituite dintr'un cilindru pneumatic fixat pe un cărucior care rulează pe o grindă de ofel prinsă de stâlpii galeriei, perpendicular pe axa ei. Un vagonet încărcat, care trebue ataşat la sfârşitul unui tren de vago-nete, se acafă de tija pistonului cilindrului, e ridicat de pe şine şi transbordat lateral, ca să permită trecerea unui alt vagonet sau manevra unei garnituri de vagonete. Alteori se folosesc macarale cari ridică vagonetul la tavan, ca să permită manevra unui alt vagonet sau a unei garnituri de vagonete sub el. 5. Transcalculare [TpaHCKaJibKyjiHiţHa, npe-0Bpa30BaHHe; transcalculation; Umformung, Um-rechnung; transformation of coordinates; âtszâ-mitas]. Topog.: Calculul coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe teren, trecând dela un sistem de axe de coordonate la un alt sistem de '3 I. Schema de instalare a unui transbordor. 7) fransbordor; 2) linie de transport; 3) linie de rulare; 4) cale terestră deservită de transbordor. 10Î7 âXfe, cu ajutorul formulelor de transformare cunos-cuie din Geometria analitică: ( X = x0+xk cos QL—yk sin a \ Y = y0+yk cos a, + xk sin a ,.,v / X^xş+xk cos %+yk sin a ' ' \ y=s^0+>>^cosa-~^sin a unde X, F reprezintă valorile noilor coordonate transcalculate; x, y sunt valorile vechilor coordonate ale punctelor corespunzătoare; k e coeficientul de etalonare sau câtul dintre valoarea lungimii bazei de racordare, calculată din noile coordonate, prin valoarea dedusă din vechile coordonate; a e unghiu! de rotire a axelor, obţinut prin diferenfa dintre orientările nouă şi veche ale bazei de racordare, iar x0, y0 sunt coordonatele originii vechilor axe de coordonate în raport cu noul sistem de axe„ Prima pereche de formule (I) se aplică dacă valoarea orientării, dedusă din vechile coordonate, e mai mare decât cea dedusă din noile coordonate, deci când rotirea axelor se face în sens invers mersului acelor unui ceasornic (dela Est la Vest sau dela dreapta la stânga); cea de a doua pereche de formule (II) se aplică pentru cealaltă alternativă (când rotirea axelor se face în sensul mersului acelor unui ceasornic). Transcalcularea se face cu ajutorul maşinii normale de calculat, după un procedeu adaptat naturii transcalculărilor (cadastrale, geodezice, topografice, etc.). 1. Transcalculare cadastrală [Ka/ţacTpoBaa TpaHCKaJlbKyJIfliţHH; transcalculation cadastrale; Umrechnung in Kataster; transformation of cadastral coordinates; kataszteri âtszâmitâs]: Transcalculare a vechilor coordonate locale ale punctelor cadastrale sau ale punctelor lucrărilor agrare în coordonate noi, aparfinând sistemului general al Cadastrului; transcalcularea se efectuează pe baza cunoaşterii sau a determinării, la un număr restrâns de puncte (minimum patru), atât a coordonatelor vechi, cât şi a celor noi; formulele de transcalculare sunt cele de sub Transcalculare (v.) şi se aplică la totalitatea punctelor cari gravitează în jurul punctelor dublu determinate. 2. Transconducfanfă: Sin. Pantă de tub electronic (v.). s. Transcrisfalizare [TpaHGKpHCTaJiJiHsaiţHH; transcristaliisation; Transkristallisation; transcrystalli-zation; âtkristâlyosodâs], Metl.: Fenomenul de îmbinare a cristalelor columnare din zona medie de cristalizare primară (v. sub Structură de cristalizare primară), datorită tendinfei de creştere laterală a acestora. Cristalele columnare cresc atât în direcfia fluxului termic, în care pierd căldură, deci perpendicular pe suprafefele de răcire (de ex. pe perefii unei lingotiere), cât şi lateral, până când se ating între ele. Datorită tendinfei de creştere laterală, după ce se ating cristalele columnare, se formează o zonă foarte compactă, dar fisurabilă, de-a-lungul liniilor de contact ale cristalelor, numită zonă de transcristalizare. în cazul unei vitese mari de răcire, transcristalizarea poate li totală, adica poate cuprinde şi zona interioară de cristalizare primară a lingoului, care la răcire lentă e constituită din cristale echiaxe. 4. Transducfor [TpaHCJiflTop, nepe^aTHHK; transducteur; Obertrager; transmitter;transzduktor], 1. Elf.: Ansamblu de aparate sau de elemente, capabil de a transmite putere dela un sistem mecanic, electromagnetic sau acustic, la un alt sistem. Transductorul se numeşte activ, dacă există în el o sursă de energie; altfel, transductorul se numeşte pasiv. — Cuadripolul electric, de exemplu, e un transductor electromagnetic. s. [npeo6pa30BaT6Jib; capteur; Geber; transducer; iranszduktor]: 2. Dispozitiv care transformă univoc o mărime neelectrică, de măsurat, într'o mărime electrică, în aparatele pentru măsurarea pe cale electrică a mărimilor neelectrice sau în dispozitivele de automatizare a producfiei. Transductoarele parametrice modifică un parametru electric al unui corp solid sau lichid: rezistenfă, capacitate, etc., sub acfiunea unei mărimi neelectrice; prin intermediul transductorului, mărimea neelectrică de măsurat poate modifica deci regimul electric al unui circuit de măsură (punte, compensator, etc.), obfinându-se la ieşirea acestuia o tensiune care reprezintă univoc mărimea neelectrică măsurată; această tensiune poate fi măsurată cu un instrument indicator, gradat direct în unităfi de măsură ale mărimii neelectrice; — în transductoarele generatoare se produce o tensiune electrică Ia variafia mărimii neelectrice de măsurat. Transductoarele prezintă numeroase avantaje fafă de alte dispozitive de măsurare: Sensibilitate mare, datorită posibilităfii de amplificare, pe cale electronică, a mărimii electrice dela ieşire; precizie mare, asigurată de instrumentele indicatoare electrice; lipsă de inerfie, specifică aparaturii electrice şi mai ales celei electronice, în care nu intervin, în general, piese în mişcare; posibilitate uşoară de telemăsurare şi centralizare a măsurărilor; posibilitate uşoară de comandă a unei acfionări electrice, deci de înglobare într'o in-stalafie de reglaj automat. Transductoarele pot fi clasificate după mărimea neelectrică pe care o măsoară, adică după domeniul de aplicafie (în transductoare peniru măsurarea mărimilor mecanice, termice, chimice, etc.) şi după principiul de funcfionare, adică după mărimea electrică pe care o dau la ieşire, ca rezultat al transformării unei anumite mărimi ne-electrice (din acest ultim punct de vedere, se deosebesc transductoare parametrice, şi energetice sau generatoare). în transductoarele parametrice, mărimea neelectrică e transdusă într'un parametru electric ca: rezistenfă, inductivitate sau capacitate, para-metru pentru măsurarea căruia e necesară o sursă de tensiune auxiliară; ele se subîmpart, după parametrul care se modifică în urma variafiei mărimii neelectrice, în transductoare rezistive, inductive şi capacitive. — în transductoarele energetice sau generatoare, mărimea neelectrică e transformată direct într'o tensiune electromotoare. 65’ 1626 Ele se subîmpart, dup| fenomenul fizic care sta la baza generării tensiunii pe care o dau la ieşire, în transductoare electrodinamice, electrochimice, termoelectrice, piezoelectrice. Dacă N e mărimea neelectrică de măsurat, şi M e mărimea electrică dată de transductor în urma transformării, caracteristicele principale ale transductorului sunt: funcfiunea de transformare M = i(N), sensibilitatea S = V puterea se- paratoare P; aceasta din urmă caracterizează posibilităfile şl condifiunile de folosire a transductorului. Ea indică gama de variaţie a mărimii neelectrice în care eroarea de măsură a transductorului rămâne între limitele admisibile. Mărimea electrică dela ieşirea transductorului nu depinde, în general, numai de mărimea ne^ electrică măsurată, ci şi de alte proprietăţi fizice sau chimice ale obiectului supus măsurării, cum şi de proprietăţile fizice ale mediului înconjurător. De exemplu, rezistenfă unui fir metalic depinde nu numai de deformafiile mecanice ale firului sub acfiunea unei forfe care provoacă o tensiune mecanică în fir, ci şi de temperatura mediului. Dacă se foloseşte dependenfa rezistenfei firului de deformafie, pentru măsurarea acesteia din urmă trebue redusă la minimum şi chiar compensată variafia rezistenfei firului cu temperatura mediului înconjurător. Aceasta se realizează, de o parte, prin construcţia adecvată a transductorului, şi de altă parte, prin folosirea unui circuit de măsură care permite compensarea efectelor parazite asupra mărimii electrice date de transductor.— Transductoarele rezistive pentru măsurarea mărimilor mecanice se împart în transductoare reo-statice, cu contact, cu pastile de cărbune, şi în tensometre cu fir. Transductoarele reostatice sunt constituite dintr'un reostat al cărui cursor se deplasează sub acţiunea mărimii neelectrice. Se folosesc pentru măsurarea deplasărilor lineare relativ mari (dela ordinul milimetrilor la ordinul decimetrilor), sau pentru măsurarea deplasărilor unghiulare relativ mari (de ordinul gradelor sau al zecilor de grade). Pentru măsurarea deplasărilor lineare, ele se construesc sub forma de reostate lineare, iar pentru măsurarea deplasărilor unghiulare, sub forma de reostate circulare. Se folosesc, de exemplu, pentru măsurarea nivelului lichidului în rezervoare, sau pentru măsurarea unghiului de rotafie al unui instrument cu ac indicator. Ele pot fi introduse în orice circuit de măsură, pentru măsurarea rezistenfei. Se folosesc ca potenfio-metre, aplicându-li-se o tensiune la borne constantă şi obfinându-se între unul din capete şi cursor o tensiune proporfională cu deplasarea cursorului. Transductoarele cu contact constitue o variantă simplificată a transductoarelor reostatice: Mărimea mecanică de măsurat comandă circuitul electric prin închiderea şi deschiderea unor contacte, în cazul controlului dimensiunilor unor piese, se folosesc de cele mai multe ori transductoarele gu două perechi de contacte, corespunzând limitelor superioară şi inferioară admise pentru aceste dimensiuni. Permit să se discrimineze variafii de dimensiune de ordinul micronului. Tensometrele cu fir sunt constituite dintr'un fir metalic subfire (cu diametrul de 20--50 ji), de mare rezistivitate, lipit în zig-zag pe o foifă de hârtie cu lungimea de 5---50 mm şi cu lăfimea de 3--20 mm. Se lipesc pe suprafafa piesei a cărei deformafie trebue măsurată, în aşa fel, încât firul lor de rezistenfă să urmărească deformaţii le piesei, variindu-şi lungimea, deci şi rezis-tenfa, proporfional cu deformafia piesei. Pentru ca variafia temperaturii piesei să nu influenţeze măsurarea, firul se alege dintr'un material cu coeficient de temperatură mic (de ex. constan-tan), iar măsurarea variafiei rezistenfei transductorului se face într'o punte Wheatstone, în care se mai introduce cel pufin un transductor, pentru compensarea variafiilor de temperatură. Cu tensometrele cu fir se pot măsura defor-mafii relative cuprinse între 1/106 şi 1/102, cu o bună precizie. Montate pe dispozitive speciale de altfel destul de simple, ele pot fi folosite şi pentru măsurarea deplasărilor sau a forfelor— atât statice, cât şi dinamice. — Transductoarele cu pastile de cărbune traduc deformafia sau forfa într'o variafie de rezistenfă; sunt constituite dintr'o coloană de pastile de cărbune, introdusă într'un suport adecvat (v. fig. /). Rezistenfă de contact dintre pastilele alăturate şi deci rezistenfă prezentată de întreaga coloană, scade la creşterea presiunii de contact. Această variafie de rezistenfă poate fi folosită pentru măsurare. Deşi sensibilitatea acestor transductoare e mai mare decât cea a tensometrelor cu fir, indicaţiile lor sunt mult mai pufin precise, datorită efectului de istereză mecanică şi influenfei mari a temperaturii. Termorezistenfele sunt conductoare sau semiconductoare cari, fiind străbătute de un curent electric, fac un important schimb de căldură cu mediul înconjurător. Rezistenfă lor electrică depinde de temperatura conductorului, temperatură care, la rândul ei, se stabileşte la o valoare corespunzătoare schimbului stafionar de căldura dintre conductor şi mediu. Acest schimb dintre conductor şi mediul înconjurător se face prin convecfie, prin conducfie termică sau prin radiafie. Diferifii parametri geometrici şi fizici ai transductorului şi diferifii factori cari caracterizează mediul lichid sau gazos înconjurător, cum sunt vitesa de mişcare fafă de transductor, conductibilitatea termică, presiunea, temperatura, influenfează intensitatea schimbului de căldură dintrW conductor şi mediu — şi influenfează deci direct temperatura şi, odată cu aceasta, indirect, rezistenfă conductorului. Dependenfa rezistenfei conducto- 1 I. Transductor cu pastile de grafit. 1029 rului de factorii indicaţi mai sus poate fi folosită, deci, pentru măsurarea mărimilor cari caracterizează mediul lichid sau gazos. Pentru aceasta e suficient ca, printr'o construcfie adecvată a transductorului, să se reducă la minimum, eventual să se şi compenseze, influenta tuturor factorilor asupra rezistenfei transductorului, afară de a celui care trebue măsurat. Deci, trebue ca schimbul de căldură dintre transductor şi mediu, adică şi temperatura transductorului, să fie determinată în principal de mărimea de măsurat (de ex. de vitesa mediului, de presiune, de temperatură, etc.). Prin aceasta, măsurarea mărimii neelectrice respective e redusă la măsurarea unei rezistenfe electrice. Termorezistenfele sefolosescîn termoanemome-tre, în analizoare electrice de gaze, vacuummetre cu termorezistenfă şi termometre cu rezistenfă.— Termoanemometrele se folosesc penfru măsurarea vitesei gazelor. Ele sunt construite, astfel încât convecfie să fie forma principală de cedare către mediu a căldurii desvoltate de curentul electric care străbate firul. Cum coeficientul de transmisiune a căldurii prin convecfie depinde în principal de vitesa gazului fafă de fir, se stabileşte o legătură directă între temperatura, deci rezistenfă firului, şi vitesa gazului fafă de fir. Termoanemometrele se folosesc în special pentru măsurarea viteselor mici, sub cca 20---25 m/s; ele sunt foarte utile pentru măsurarea fluctuaţilor de vitesă în gaze. Transductoarele analizoarelor electrice de gaze funcţionează, în general, tot pe principiul termo-rezistenfei. Ele sunt construite astfel, încât favorizează în special cedarea de căldură prin con-ducţia termică a gazului. Pentru un amestec de gaze care are conductivităţi termice diferite, conductivitatea termică rezultantă depinde de proporţia gazelor din amestec; temperatura, deci rezistenţa transductorului, poate indica deci proporţia de gaze. Astfel de transductoare se folosesc, de exemplu, pentru analiza procentului de bioxid de carbon în gazele de ardere. Vacuummetrele cu termorezistenţă se bazează şi pe variaţia conductibilităţii termice a gazelor cu presiunea, la presiuni foarte joase. Vacuummetrele de acest tip sunt utile pentru măsurarea presiunilor între 10 şi 10-3 mm coloană de mercur. La termometrele cu rezistenţă, spre deosebire de termorezistenfele indicate mai sus,— la cari curentul care le străbate e suficient de intens penfru a asigura transductorului o temperatură sensibil mai înaltă decât cea a mediului înconjurător,—se caută să se reducă la minimum curentul de măsură, pentru ca termometrul să urmărească cât mai fidel temperatura mediului. Materialele folosite în termometrele cu rezistenfă de tip industrial sunt, fie de tipul termistoarelor, fie metalele pure cari asigură un destul de mare coeficient de temperatură al rezistenfei electrice. Pentru termistoare se pot obfine uşor variafii de rezistenfă de —3----------4%/l°, adică de cca 10 ori mai mari decât Ia metalele pure, în gama de temperatură — 100 4-120°. în schimb, repro- ductibilitateacaracteristicelor termistoarelor e mică. La metalele pure, deşi coeficientul de temperatură a rezistenfei e de numai 4"-6%o/1°i caracteristicele sunt reproductibile mult mai sigur. Dintre metale, se folosesc cel mai des în termometrele cu rezistenfă: cuprul (pentru temperaturi până lă 100-** 150°), nichelul (temperaturi până la 250---3000) şi platina (până la 700--*800°). Temperatura maximă care se măsoară curent cu termometrele cu rezistenfă nu depăşeşte însă cca 500°. Penfru temperaturi mai înalte devin mai comode termocuplele. Temperatura minimă care se măsoară cu termometrele cu rezistenfă e de5-"10°K. Realizarea constructivă a termometrelor cu rezistenfă e foarte variată. Ea trebue, de o parte, să asigure protec-fiunea mecanică şi chimică a termorezistenfei, iar de altă parte, să nu mărească prea mult inerfia termică a transductorului. în transductoarele rezistive electrolitice, rezistenţa electrică a unei celule constituite dintr'un vas care confine doi elelectrozi şi e umplut cu solufia apoasă a unui elecfrolit depinde, în principal, de concentrafia solufiei respective. Deci se pot măsura concentraţiile solufiilor, în special la concentraţi slabe (sub cca 50---100 mg/l), cu ajutorul unor transductoare electrolitice rezistive, construite pe principiul arătat. Pentru a evita producerea electrolizei în timpul măsurării, rezistenfă celulei se măsoară cu o punte de curent alternativ. Se iau măsuri şi pentru a compensa variafia rezistentei celulei cu temperatura şi pentru a echilibra şi capacitatea electrică a celulei. Transductoarele rezistive electrolitice sunt comode pentru măsurarea concentrafiei solufiilor în procesele de fabricaţie, pentrucă se pot intercala pe o conductă, permiţând măsurarea continuă a concentrafiei. O variantă a transductoarelor rezistive electrolitice o constitue transductoarele pentru măsurarea umidităţi unor materiale cari, în stare uscată, sunt rele conductoare din punctul de vedere electric (lemn, hârtie, fesături). Aceste transductoare se bazează pe scăderea rezistenfei electrice a materialelor, la creşterea umidităţi acestora. Pentru măsurarea continuă a umidităţii unei benzi (de ex. de hârtie sau de fesă-tură), derulate continuu, elec- ^ Y trozii se realizează sub forma a două role, printre cari tre- ^ ^ ce materialul. — Transductoarele inductive traduc variafia mărimii neelectrice de măsurat într'o variafie de inc’ucfivitate. Ele pot fi cu întrefier variabil sau magnetoelastice. //.Transductor cu variaţia Transductoarele induc- întrefierului. tive cu întrefier variabil (v. fig. //) se folosesc pentru măsurarea deplasărilor mici (ca micrometre) sau a forfelor (ca dina-mometre). Datorită variafiei întrefierului, de regulă de 0,2--* 1 mm, variază reluctanfa circuitului magnetic al transductorului şi, deci, inductivitatea bo- f 030 160 mm binei înfăşurate pe miezul magnetic respectiv. Variafia acesteia se poate pune în evidenfă într'o punte de curent alternativ. Pentru a obfine o mai bună linearitate şi sensibilitate, cum şi pentru a compensa influenfele parazite (de ex. a temperaturii), trans-ductoarele inductive secon-struesc sub formă diferenţială (v. fig. III). Cu astfel de trans-ductoarese pot măsura uşor deplasări de ordinul fracţiunilor de micron. O variantă se bazează pe modificarea induc-tivităfii mutuale dintre două bobine, deci a tensiunii induse în bobina secundară, la variafia între-fierului arcuitului feromagne-tic comun celor două bobine. Datorită masei lor inerte relativ mari, trans-ductoarele inductive indicate mai sus nu sunt potrivite pentru măsurarea unor deplasări sau a unor forfe cari variază repede. Ele asigură, în schimb, precizia maximă în măsurarea unor deplasări foarte mici, cari variază lent. — Transducfoareie magnetoelastice se bazează pe variafia cu tensiunea mecanică a permeabilităţii magnetice a corpurilor feromagnetice. Odată cu variafia permeabilifăfii miezului, variază şi induc-tivitatea bobinei înfăşurate pe miez. Cele mai bune rezultate le dă permalloy-ul, cu un confinut de nichel între 45 şi 78%. Transductoarele magnetoelastice se folosesc pentru măsurarea forfelor sau a deformafiilor, în special a celor variabile în timp. Fafă de tenso-metrele cu fir, tensometrele magnetoelastice asigură o sensibilitate relativă de cel mult 100 de ori mai mare. în schimb, datorită influenfei temperaturii şi, mai ales, isterezei mecanice şi îmbătrânirii, precizia lor e de numai 3"-5%. — Transductoarele capacitive, foarte diverse ca formă constructivă, se împart în transductoare cu variafia distanfei dintre electrozi, cu variafia suprafefei electrozilor şi cu variafia permetivităfii. Considerând că un condensator plan are o capacitate electrică proporfională cu produsul dintre permetivitatea s şi aria simplă a electrozilor şi invers proporfională cu distanfa dintre electrozi, se observă că variafia capacităfii transductorului poate măsura: o variafie a distanfei dintre electrozi — deci o deplasare, o neuniformitate a grosimii unui material, sau, indirect, o forfă, o presiune (v. fig. IV); III. Variafia curentului într'un aparat de măsură cu transductor cu inductivitate diferenfială şi circuit magnetic deschis, în funcfiune de deplasarea miezului. V. Schema <*de principiu a trans- IV. Schema* de principiu a ductorului cu variafia dielectri-fransductorului cu variafia cului dintre armaturi, distanfei dintre electrozi. I) tub; 2) condensator; 3) dielectric lichid. o variafie a permetivităfii — deci o variaţie de compoziţie chimică sau de proporţii într'un amestec de substanfe, o variafie de umiditate sau de nivel de lichid într'un vas, etc. (v. f?g.|V); sau o variafie de suprafafă a electrozilor — deci o deplasare, o vibrafie, o rotire, efc. (v. fig. VI). Se folosesc şi transduc-toare pentru măsurarea grosimii dielec-tricului dintre armaturi (v. fig. VII). Cu circuite electrice adecvate, se pot măsura variaţii de capacitate ale transductorului, de sutimi, şi chiar de miimi de picofarad, corespunzând unor variafii foarte mici ale mărimii neelectrice de măsurat.— Celulele fotoelec-trice pot fi celule fotoemisive,cu vid sau cu gaz, bazate pe emisiunea fotoelectronică a unui catod de cesiu sau de alt material, celule foto-rezistive, bazate VI. Schema de principiu a transductorului cu variafia di-mensimii electrozilor. VII. Schema de principiu a frans-ductorului unui aparat pentru măsurarea grosimii dielectricului. pe efectul fotoelectric intern, adică pe scăderea rezistenfei electrice a unor materiale semiconductoare (de ex. sulfură de plumb, de taliu, sau de cadmiu) când sunt iluminate — şi celule fo-tovoltaice sau cu strat de baraj, realrzate cu seleniu, şi cari sunt, în realitate, generatoare ale unui curent electric proporţional cu fluxul lunrvnos care cade pe celulă. 1031 Celulele fotoemisive cer pentru alimentare o sursă de tensiune de 100—300 V, dau un curent foarte slab, de ordinul microamperilor, şi au o sensibilitate de ordinul a 20---200 {iA/Im; ele au o inerfie foarte mică în răspuns, şi o caracteristică de sensibilitate spectrală în gama de lungimi de undă vizibile. Ele nu pot acfiona direct un instrument de măsură mai robust — ci trebue urmate de un amplificator electronic. în schimb, asigură o mare reproductibilitate a carac-teristicelor. Celulele fotorezistive sau fotorezistenfele au o sensibilitate mult mai mare decât a celulelor fotoemisive, atingând uneori câfiva mA/lm; sensibilitatea lor poate atinge maximul în domeniul infraroşului, o calitate uneori prefioasă. în schimb, sunt influenţate foarte mult de temperatură şi sunt insuficient de stabile în timp. Şi celulele fotorezistive sunt urmate de amplificatoare electronice. Celulele fotovoltaice sau cu strat de baraj nu au nevoie de o sursă de tensiune exterioară, fiindcă sunt ele însele generatoare. Pot acfiona direct un instrument indicator sau un releu sensibil, ceea ce constitue un mare avantaj. Nici caracteristicele acestor celule nu sunt însă atât de invariabile în timp cum sunt cele ale celulelor fotoemisive cu vid, şi sunt mult influenfate de temperatură. Celulele fotoeiectrice de toate tipurile se folosesc în automatizări şi în tehnica măsurării mărimilor neelectrice — atât pentru măsurarea directă a unor mărimi optice (iluminare, colorimetrie, radiaţii, etc.), cât şi pentru măsurarea indirectă a altor mărimi (de ex. releuri fotoeiectrice, dispozitive de urmărire a unui profil desenat, măsurarea turafiei unor axe fără contact mecanic cu ele, pirometre de radiafie, etc.). — Transductoarele electrodinamice, în cari mărimea neelectrică (mecanică) de măsurat e tradusă într'o tensiune electromotoare de inducfie, sunt adeseaori generatoare tahometrice — cari dau la ieşire o tensiune electromotoare proporfională cu turafia unui ax. O altă formă de trans-ductor electrodinamic e destinată măsurării vi-brafiilor. Acesta e constituit dintr'o bobină care se mişcă în câmpul unui magnet permanent. Deşi transductoarele electrodinamice dau o tensiune electromotoare proporfională cu vitesa de mişcare, prin folosirea unor simple circuite electrice de integrare sau diferenfiere se poate obţine o tensiune proporfională cu amplitudinea sau cu accelerafia mişcării. — Transductoarele termoelectrice sunt termocuple. Dacă într'un circuit constituit din două conductoare diferite, sudate la cele două extremităfi, se încălzeşte unul dintre cele două puncte de contact, tensiunea electromotoare termoelectrică din circuit depinde de diferenfa dintre temperaturile celor două extremităfi. Un astfel de circuit, în combinafie cu un milivoltmetru sau cu un circuit de compensare (potenfiometru), se foloseşte pentru măsurarea temperaturilor. în tehnică sunt folosite curent termocuplele platină-platină rodiu, pentru temperaturi de 1000—16000, termocuplele cromel-alumel, pentru temperaturi de 500 ■■■ 1200° şi cupru-constantan, sau cupru-copel, pentru temperaturi până la 350***500°. Pentru măsurarea temperaturilor până la 50u° sunt de preferit însă termometrele cu rezistenfă electrică, cari prezintă avantajul că, chiar când se cere să se măsoare temperatura cu o precizie mare, nu au nevoie de o temperatură constantă de referinfă, cum e cazul ter-mocuplelor. De asemenea pentru temperaturi peste 1500° se folosesc pirometre de radiafie cu celule fotoeiectrice, sau rozete de termocuple. Transductoarele piezoelectrice se bazează pe efectul piezoelectric, care consistă în aparifia unor sarcini electrice de polarizafie la suprafafa unor dielectrici cu structură cristalină (de ex. cristalul de cuarf sau de sare Seignette), sub acfiunea unor tensiuni sau a unor deformafii mecanice. Datorită frecvenfei lor proprii foarte înalte, transductoarele piezoelectrice sunt indicate în special pentru măsurarea unor forfe, presiuni, sau deplasări cari variază foarte repede. Aplicafiile lor curente sunt: ridicarea diagramelor pre- siune-volum la motoarele cu explozie, măsurarea vibrafiilor şi a oscilafiilor mecanice, profilometre pentru verificarea calităfii de prelucrare a suprafefelor metalice. — Transductoarele electrochimice se folosesc pentru măsurarea exponentului de hidrogen (pH): între un electrod metalic şi o solufie care confine ioni ai acelui metal, sau între două solufii de concentrafii ionice diferite, separate printr'un perete semipermeabil, apare o diferenţă de potenfial care depinde în principal de concentrata solufiilor respective. Măsurând diferenfa de potenţai electric apărută, se poate determina deci exact concentrafia uneia dintre solufii, dacă se cunoaşte concentrafia celeilalte. între diferitele tipuri de electrozi folosifi pentru măsurarea pH-ului în industrie, se foloseşte adeseori ca electrod activ, electrodul de sticlă, compus dintr'un balon subfire de sticlă specială, umplut cu o solufie de concentrafie normală. Balonul, se cufundă în solufia al cărei pH se cercetează, şi se determină diferenfa de potenfial care apare la suprafafa sticlă-solufie. Pentru măsurarea acestei diferenfe de potenfial, se cufundă în solufie şi un al doilea electrod, de referinfă (de obiceiu de calomel), obtinându-se prin aceasta lanful de măsură a pH-ului. Diferenfa de potenfial care rezultă între electrozi e de ordinul sutelor de milivolfi pentru pH variind între 2 şi 12; deci, e relativ mare, însă în măsurarea acestei diferenfe de potenfial apar dificultăfi datorite rezistenfeî interne foarte mari (dela zeci de kilohmi la zeci de meg-ohmi) pe care o prezintă lanful electrozilor. Această rezistenfă mare a electrozilor impune circuitului de măsură condifiunea de a absorbi un curent cât mai mic, pentru a nu denatura rezultatele măsurărilor. Din această cauză pentru măsurarea diferenţei de potenfial dintre electrozi se folosesc, aproape excluziv metodele potenfio- 1032 metrice (de compensare) sau metodele electronice de citire directă. i. Transductor perfect [eoBepmeHHbiânpeo6-pa30BaTejlb; transducteur parfait; volikommener Obersetzer; perfect transducer; tokeletes transzduk-tor]: Cuadripol pasiv, prin intermediul căruia un receptor electric poate absorbi maximul de putere (activă) dintr'un generator dat. Dacă generatorul are o tensiune electromotoare Ue şi o impedanfă internă Zi = Ri + ]Xi, iar receptorul are o impe-danfă Zr = Rr + jXr, transductorul perfect cuprinde dispozitive pentru anularea reactanfelor Xi şi Xr (de ex. reactanfe în serie, egale, respectiv, cu —Xi şi~Xr) şi un transformator perfect, cu raportul de transformare optim în acest caz, puterea absorbită de receptor e maximă şi egală cu U2e/4R; (v, şi Teorema transferului maxim de putere). s. Tranşee [TpaHOieH; tranchee; Graben; trench; ârok]. Tehn.: Şanf de lăfime mică în raport cu lungimea. Tranşeele sunt folosite penfru aşezarea fundaţiei unui zid, a unor conducte, cabluri, canalizări, etc. Uneori se numesc tranşee şi de-bleurile executate pentru a permite instalarea unei căi ferate sau construcfia unei şosele într'un teren accidentat. a. Transfer [TpaHC$epT; transfer; Verlegung, Umlegung; transfer; âthelyezes]: 1.Trecerea energiei dela un generator la un receptor. în telecomunicaţii, transferul se poate face direct sau printr'un cuadripol; în transmisiune se pune accentul pe trecerea energiei prin propagare, dela un capăt la altul al unui lanf de cua-dripoli sau al unei linii. Transferul poate fi caracterizat prin mărimi ca: transferul de putere, impedanfa de transfer, exponentul de transfer. Transferul maxim de putere electrică, dela un generator la un receptor, legat direct la bornele generatorului, priveşte în general puterea activă; când se specifică, se poate referi şi la puterea aparentă. Cond ţiunea ca, dintr'un generator dat, să se transfere un maxim de putere (activă) într'un receptor de impedanţă variabilă, e ca expresiunea în complex a impedanţei receptorului să fie imaginar conjugată cu expresiunea în complex a impedanţei interne a generatorului. Impedanfa de transfer dintre două perechi de borne ale unei reţele electrice oarecari e raportul complex dintre expresiunea în complex a tensiunii sinusoidale aplicate la o pereche de borne i, şi expresiunea în complex a curentului rezultat la o altă pereche de borne k, toate celelalte borne fiind terminate într'un mod specificat '(Ztr = Ui/Ik)m Exponentul de transfer al unui cuadripol e mărimea -1 i h 2 2 U, /,' unde Uv It şi U2, I> sunt, respectiv, tensiunea şi curentul la intrarea (1) şi la ieşirea (2) a cuadri- polului, când acesta e terminat prin impedanfele sale imagine (v. fig.). Schema transferului de energie, g) exponenf de transfer; Z0l) şi Z02) impedanfele imagine la intrarea şi la ieşirea cuadripolului; l}) şi l2) curenfii la intrare şi la ieşire; Uţ) şi U2) tensiunile la intrare şi la ieşire. 4. Transfer [nepeBO/ţnafl Tpy6a; conduite de transfer; Transferleitung; transfer pipe; transzfer-vezetek]. 2. Ind. pefr.: Conducta prin care se face transportul de material, Ia instalaţiile tubulare, dela ieşirea din cuptor, Ia coloana sau fa vasul următor. 5. Transfer [nepeca^Ka; transfer; Versetzung; change of destination; âthelyezes], 3. Silv.: Artificiu de amenajament, caracteristic metodei afec-taţiilor permanente, care consistă în atribuirea unei parcele, în mod provizoriu, unei alte afectaţii decât celei din care face parte pe teren , şi anume unei afectaţii care vine în rând de exploatare la o epocă mai potrivită cu vârsta arboretului respectiv. 6. Transfer de căldură [TenJionepe^a^H; e-change de chaleur; Wărmeubertragung; heat transfer; hokozles, hoâtadâs]. Termof.: Schimbul de căldură dinspre părţile mai calde spre părţile mai reci ale sistemelor fizicochimice. Schimbul local de căldură se descrie cu ajutorul densităţii curentului (fluxului) de căldură, care e un vector de valoare absolută egală cu căldura transferată în unitatea de timp prin unitatea de arie a secţiunii transversale pe direcţia de schimb şi dirijat în direcţia şi în sensul schimbului. Se deosebesc: transfer de căldură prin radiaţie, prin conducţie, şi prin convecfie. El se poate face în regim staţio-nar, sau variabil, după cum temperatura diferitelor părţi ale corpurilor e independen-i 4a V,------ tă de timp, sau depinde de" timp. Căldurae radiată independent de con-ducţia sau de 10 — Cy I. Gradul de înnegrire al corpurilor emiţătoare, lucioase şi mate. I) lemn; 2) corindon; 3) cupru oxidaf; 4) bismut;5) bronz de aluminiu; 6) alamă. convecţia ei. Producerea şi suprimarea energiei radiate prin radiaţie termica sunt însă legate de celelalte două forme de transfer de căldură (v. Radiafie termică, Radiaţie, Schimbul de căldură prin ~ termică). 1033 Comportarea corpurilor solide în legătură cu legea întâi a lui Lambert referitoare la emisiunea radiafiei termice este reprezentată înfig, I în care (1) reprezintă radiafia lemnului, (2) a corindonului, (3) a cuprului oxidat, (4) a bismutului, (5) a bronzului de aluminiu şi (6) a alamei. Radiafiile polarizate se comportă deosebit în planul de po-larizafie şi într'un plan perpendicular ^ pe acesta. Radiafia lichidelor e, în general, practic neglijabilă, din cauza micilor diferenfe de temperatură, Cari Se nivelează II. Intensitatea radiafiei emise a corpu-printr'o transmi- lui negru (I), a unui corp cenuşiu siune bună a căldu- (2) şi a unui gaz (3). rii pr:n convecfie. Radiafia gazelor se deosebeşte de radiafia solidelor: Absorpfia şi emisiunea se fac selectiv (v. fig. II). Emisiune importantă prezintă numai gazele triatomice (C02 şi H20). unde 1 în care indicii g şi p se referă la gaz şi perete, iar 1 şi 2 la intrarea şi ieşirea din focar. în cazul focarelor de o anumită formă, se introduce factorul de formă (/) egal cu raza echivalentă a focarului emisferic care prezintă o absorpfie egală cu cea a focarului existent. în practică unde V şi S sunt volumul şi suprafafa focarului. Conducfia căldurii se face între particulele corpurilor şi e condifionată de schimbul de energie cinetică de agitafie termică între aceste particule, când există în corpuri gradient de temperatură. Ea se face conform legii lui Fou-rier (v. Legea de conducfie a căldurii), care are expresiunea: q — — X grad X fiind conductibilitatea termică interioară a corpului, (mărime tensorială de ordinul al doilea în cris- 10 12 Ut 76 78 20 ~-+io-2t°c 70 12 74- 76 78 20 1QS t'C II. Curbele reprezentative ale coeficientului de emisiune ®cq2i respectiv ®H2O' *n funcfiune |de temperatură, "pentri-diferite valori ale produsului presiunii prin lungimea de absorpfie. Emisiunea gazelor se calculează tehnic aproximativ după legea lui Ştefan, combinată cu legea lui Planck: ^ (Fo, Bi) şi —-7 = ij; (B/\’Fo) în cazul sferei; d), e) şi /) curbele — = f (Bi, Fo), & Q q' © -^- = q>(Bi, Fo) i?i^~-=.i|j (Bi, Fo) în cazul cilindrului. 1035 răcirii sau al încălzirii unui corp cu temperatură uniformă într'un mediu cu temperatură uniformă şi constantă, sau în cazul unui corp care ocupă jumătate din spafiu şi e limitat de un plan infinit, temperatura la distanfă mare de plan fiind dată. în cazul peretelui plan, integrarea e anevoioasă şi se preferă integrarea grafică. în cazul perefilor cilindric şi sferic, metoda cea mai comodă de calcul e metoda criterială (v. şi sub Similitudine fizică). Din ecuafia lui Fourier şi din condifiunile la limită date de legea lui Newton rezultă ecuafiile criteriale: A-*, >(fli, Fo) şi -T = [Bi.Fo), unde e temperatura inifială a corpului cald, fr'. cea a corpului rece, 6p temperatura pe perete, temperatura în ax, q1 căldura confinută inifial în c/J at corp, Bi = — criteriul Biot, criteriul Fourier, A. I iar f, cp şi cp sunt funcfiuni deduse teoretic sau experimental. Fig. VI reprezintă aceste funcfiuni penfru perefii cilindric şi sferic. — Convecfia căldurii e transferul de căldură condiţionat de mişcarea de convecfie a fluidelor. Mişcarea acestora poate fi cauzată de variafia în spafiu a greutăfii specifice în câmpul de gravitafie şi în acest caz, se numeşte, convecfie liberă, sau poate fi produsă prin acfionarea mecanică, din afară, şi se numeşte în acest caz convecfie forfată. Convecfia căldurii urmează legea de convecfie a lui Newton, care pune densitatea curentului de căldură sub forma q = Schimbul de căldură prin convecfie e influenfat de peliculele de fluid cari se formează la suprafefele de separafie solid-fluid şi cari se datoresc adeziunii şi viscozităfii fluidului. în acestea, schimbul de căldură se face conform ecuaţiei de conducfie con-vectivă Fourier-Kirchhoff, a căldurii: + v grad fr = X divgrad $, Q)t unde v e vitesa fluidului. Celelalte legi cari interesează în convecfie sunt legile de mişcare a fluidelor vâscoase: Legea continuităfii: ”-f div (p :y) = 0 c)t şi ecuafia lui Navier-Stokes: ?\c)£ 0**7 PSipi». unde p e densitatea p e presiunea, g e accelerafia gravitafiei, p e coeficientul de dilatare şi |i eviscozi-tatea fluidului. Rezolvarea directă a acestui sistem de ecuafii pentru cazurile importante în tehnică nefiind posibilă, se fac simplificări importante sau se folo- seşte metoda similitudinii. în cazuri speciale, cum e convecfia la schimbarea stării de agregare, se fac simplificări specifice. Ecuafiile criteriale folosite în convecfie, în cazul curgerilor cu vitese mici (sub vitesa punctului în condifiunile de curgere), sunt de forma: Nu = c Rem Cr” Prp Fob Ks Leu, vX rjjl unde Nu = — e criteriul Nuselt; Re = — e cri-X v teriul Reynolds (v find viscozitatea cinematică); gfî v Gr = „ e criteriul Grasshoff; Pr~ - e criteriul v2 a at Prandtl; Fo= e criteriul Fourier; K cpto> criteriul Kutateladze (y fiind căldura latenta de vaporizare şi Cp fiind căldura specifică la presiune constantă) şi Le — e criteriul Lewis (k fiind coeficientul de evaporare). Parametrii din criterii sunt valori medii. La convecfia forfată în regim stafionar, fără schimbarea stării de agregare, n, b, s şi u sunt aproape nuli, astfel încât Nu = cRem- Prp. Cum Pr la gaze e constant Nu = cRemPru-în cazul convecfiei libere în regim stafionar, fără schimbarea stării de agregare, m, r, s respectiv u, sunt nuli şi Nu — cGrnPr^ sau, la gaze, Nu = c Grn. Determinarea constantei şi a exponenf ilor din aceste ecuaţii simplificate, cu domeniud e utilizare restrâns, se face pentru fiecare domeniu experimental. De exemplu: în convecfia forfată, cu neglijarea gravitafiei şi schimbarea stării de agregare: La plăci, pentru 1050,056 Re Pr , Nu^3,66. în regim turbulent, 10 0008 Pr0,35 la răcire Nu = 100 ( 30 000/ 40 000/ Pr0,45 la încălzire. 1036 Influenţa curburii tuburilor e exprimată printr'un coeficient ec= 1-fi,77 —, în care d e diametrul tubului şi R e raza de curbură. Influenţa lungimii ţevii e exprimată printr'un alt coeficient Sj, dat în tabele sau în diagrame. Rugozitatea are de asemenea influenţă. Forma ţevii se exprimă prin lungimea caracteristică, sub forma metrului echi-45 valent de =—, în care u e perimetrul pe care H se face schimbul de căldură. La tuburile cu circulaţie exterioară perpendiculară sau înclinată faţă de ax, a variază pe periferia tubuiui, datorită schimbării caracterului curgerii. Practic, se utilizează valoarea medie 1 r- xd am^\ a.dl, valoare dată de ecuaţiile criteriale Nu = c Rem Prn sau Nu-c' Ren pentru aer. Valorile c, c’ m şi n au valori date în tabele. La bateriile de tuburi cu circulaţie exterioară perpendiculară sau înclinată pe ax, ecuafia cri-terială e: Nu = c s Rem Pr0'^ sau Nu — c'sRe*1 pentru aer. Valorile constantelor şi exponenfilor sunt date în tabele pentru fiecare domeniu de aplicafie. Coeficientul total e n- a- unde E ni e numărul de fevi. Influenfa unghiului de atac se exprimă printr'un coeficient de corecfie s^. în convecfia liberă fără schimbarea stării de agregare, ecuafia generală are forma: Nu = c(Gr Pr)” cu media artimetică a tempera- şi cu valorile constanţei c şi exponentului n din tabeie în funcţiune de domeniul determinat de valoarea lui (Gr Pr)m. La convecfia cu schimbarea stării de agregare (evaporare, fierbere şi condensare) se introduc, prin factorii adecvafi, criterii caracteristice. La evaporare se introduce criteriul Lewis Le = ^» P fiind coeficientul de evaporare şi kd coeficientul de difuziune- = c. Ie0,95, unde p se măsoară P v direct sau se determină din relafii experimentale. La fierbere, coeficientul de schimb superficial, e dat de relafia: în care Kr = Nu = 0,075 Pr pi f'-f" —0,50,7K 0,33 e criteriul care determină Xa 7' centrii activi de vaporizare, a e tensiunea superficială şi Kj — -— • ——- e criteriul care de-K Tpl Y T termină frecvenfă de desprindere a băşicufelor de vapori. Solicitarea termică critică e -0,66 Ar0t25 K =995 Pr0,5 K,i unde criteriul Arhimede este Ar = gl3 r-v' v* V La condensare, teoria peliculelor duce la relafia criterială: n Nu=c(Ga, Pr, K)0’25 gl3 unde Ga = —— e criteriul Galileu, K e criteriul v2 lui Kutateladze şi c are valorile 1,15 pentru fevile verticale şi 0,72 pentru cele orizontale. Formula se foloseşte sub forma: _ 4/^7 4/— * c V n v ' în studiul schimbului global de căldură se fine seamă de transferul de căldură, atât prin radiafie, cât şi prin conducfie şi convecfie; se introduc coeficientul global de schimb şi rezistenfă totală de trecere într'o ecuajîe de tipul: Q = KS±, * în aceasta, în cazul general: 1 1 1 1 = 57 Tf + S^~, • unde a = a^ + af iar e un coeficient de formă. Astfel: la peretele plan, s^= 1, la peretele cilindric d‘* Bf — (di — d2)ldi In la peretele sferic — djd2etc. Problemele tehnice referitoare la schimbul global de căldură pot consista în intensificarea sau în reducerea lui (izolafii), respectiv în reglarea lui, în sistemele tehnice cari au o temperatură optimă de funcfionare. Intensificarea schimbului de căldură e necesară pentru a se putea micşora suprafafa de schimb, la schimbătoarele de căldură, şi pentru a asigura răcirea maşinilor mari, în cari producerea de căldură e proporţională cu volumele şi deci cu puterea a treia a lungimilor, iar schimbul de căldură e proporfional, la diferenţe de temperatură date, cu suprafefele şi deci cu puterea a doua a lungimilor (cu cât maşina e mai mare, cu atât răcirea e mai dificilă fără o intensificare a schimbului de căldură). Această intensificare se urmăreşte prin micşorarea mărimii Rt respectiv prin mărirea lui/TS^. Micşorarea lui Rt se realizează numai prin micşorarea celei mai mari dintre rezistenfele Rit deci prin mărirea celui mai mic dintre componenfii alf Slf a2, S2 în cazul intensificării se iau ca bază şi • 7" termenii S± şi a2 S2, cari sunt mici fafă de ultimul. Mărirea lui a se realizează, în special pentru gaze (unde a e mic în raport cu valoarea lui la lichide), prin mărirea vitesei de curgere (Nu = cRemPrp) şi prin mijloace mecanice ex- mi terne (ventilatoare sau pâmpe). Mărirea vifesei e limitată de condifiuni de economie. Mărirea suprafefei S în zona celui mai mic d (în special la gaze, când două medii: — un gaz şi un lichid — se găsesc de cele două părfi ale peretelui) se face prin introducerea nervurilor la plăci, a pro-eminenfelor aciculare la plăci şi tuburi şi a aripioarelor, la tuburi. Intensificarea schimbului de căldură la condensafie, în fevile verticale, se face prin introducerea căciulilor de reduceri ale filmului de condensat, iar <])<)- :6r -p-# xx ic w V//. Schema aşezerii relative a fevilcr într'un condensator după trei tipuri diferite. la fasciculele de fevi orizontale prin aşezarea relativă a ţevilor. Aşezarea convenabilă e cea din fig. V// în dreapta. Izolarea se realizează prin mărirea rezistenfei totale Rt, respectiv prin scăderea mărimii KS±. Se poate acfiona în special asupra termenului Sf\m/bt] uneori se poate micşora mărimea oc, datorită scăderii schimbului prin radiafie a.r(cL = a.c-\-vr). Micşorarea mărimii BaHHe; transformation; Umwandlung; transformation; âtalakitâs, transzformâcio]. 2. Topol.: Corespondenfă între două spafii topologice X şi Y, astfel că fiecărui punct x al lui X îi corespunde un punct y bine determinat al lui Y. Dacă orice punct y al lui Y corespunde cel pufin unui punct x al lui X, se obfine o transformare a lui X în Y, sau reprezentarea lui X pe Y. în sensul acestei definifii, transformările dela spafiu la spafiu constitue o generalizare a nofiunii de funcfiune, în care X are rolul câmpului de variafie al variabilei independente (în cazul de fafă, punctul x), iar Y acela al variabilei dependente (adică punctul y). Prin analogie cu notafia clasică, o transformare dela spafiul X la spafiul Y se scrie sub forma y = f(x). Notând cu f (A) imaginea unei mulfimi A care e inclusă în mulfimea X, mulfimea punctelor lui X cari au ca imagine punctele unei mulfimi B, incluse în Y, se notează cu f"1 (B), notafiile rămânând valabile chiar dacă A şi B se reduc la câte un punct. Transformarea y = f (*) e continuă în punctul x, dacă, oricare ar fi vecinătatea Vy a punctului y care e imaginea lui x, există o vecinătate Ux a lui x, astfel 'ncât f [Ux) e inclus în Vy. Când funcfiunea y — f (x) e continuă în fiecare punct x al unei mulfimi A incluse în X (mulfime care poate fi chiar X însuşi), transformarea © continuă pe mulfimea A. — 1038 O definiţie mai direciă a nofiunii de transformare continuă dela X la Y, care nu are nevoie de trecerea prin continuitatea într'un punct x al lui X, e următoarea: Pentru ca y = i (x) să fie continuă pe X, trebue şi e deajuns ca, oricare ar fi mulţimea închisă (deschisă) F inclusă în Y, mulţimea f’1 (F) să fie, de asemenea, închisă (deschisă). O transformare continuă oarecare nu are, în general, proprietăţile inverse precedentelor, adică: F fiind o mulţime închisă oarecare din X, mulţimea f (F) nu e neapărat închisă în Y. De asemenea, o mulţime deschisă oarecare a lui X nu se transformă totdeauna într'o mulţime deschisă oarecare a Iui Y, printr’o transformare continuă oarecare. De exemplu, transformarea dela planul X de coordonate (x±, Xş), la planul Y de coordonate (ylt y2), definită prin relaţiile yt = eXi cos *2, y2=eXi sin x2, transformă semidreapta x± ^ 0, x2 = 0, mulţime închisă în X, în mulţimea 0 < yx ^ 1, y2 = 0, care nu e închisă în Y\ iar transformarea = ^ = *2. transformă orice mulţime deschisă a planului X care e tăiat de axa xa, într'o mulţime care nu mai e deschisă în Y. Transformările continue, cari conservă mulţimile deschise, au un rol important în caracterizarea topologică a funcţiunilor analitice de o variabilă complexă. 1, Transformareanalifica[aHajiHTHHecKoe npe-06pa30BaHHe; transformation analytique; analyti-sche Umwandlung; analytical transformation; ana-litikus âtalakitâs]: Transformarea punctuală (v.) x -* x între două spaţii X, X, definită simbolic prin x~\ (x), f (*) fiind o funcţiune analitică (care poate fi desvoltată în serie convergentă) în întregul spaţiu X sau într'un domeniu din el. 2. ~ de clasă Cf [npeo6pa30BaHHe KJiac-ca Cr; transformation de la classe Cr; Cr Klassen-umwandlung; transformation of the Cr class; Cf osztâly-âtalakitâs]: Corespondenţa x -> y care transformă o regiune X dintr'un spaţiu «-dimensional cu structură simplă, într'o regiune Y a aceluiaşi spaţiu, x fiind un punct (jc1, x2, xn) aparţinând lui X, iar y un punct din Y, definită prin relaţii de forma XV». xn), (i= 1, 2,-, «), în cari yx [x) sunt funcţiuni de clasă Cr(r>0), definite în regiunea X (adică funcţiuni uniforme, definite şi continue în X, având derivate parţiale până la ordinul r incluziv, de asemenea continue în tot X). Prin regiune (aritmetica) [x] = X se înţelege o mulţime de puncte, astfel încât fiecare punct al ei să fie centrul unui interval «-dimensional conţinut în X (mulţime de puncte aritmetice din spaţiul aritmetic cu « dimensiuni, definită de ine* galităţile |x*-*;|<3, (s>0), jcJ fiind centrul). în baza acestei definiţii, spaţiul aritmetic e o regiune, deoarece fiecare punct al său e centrul unui interval «-dimensional conţinut în el. Funcţiunile y* (x) fiind de clasă Cr şi într'o regiune X' inclusă în X, transformarea considerată operează şi asupra oricărei regiuni X' incluse în Xn Structura regiunii Y rezultă prin inversarea ecuaţiilor precedente, într'un punct x0 aparţinând lui X. c)y* Presupunând că jacobianultransformării ]— —. dx1 e diferit de zero în orice punct x din X, teorema funcfiunilor implicite dă un sistem unic de solufii, constituind transformarea inversă xt—x%(y1l yV*. yn), într'un interval «-dimensional de centru yl, în care funcţiunile x* (^) sunt tot de clasă Cr. Acest interval «-dimensional e în corespondenfă biunivocă cu o mulfime de puncte x din X, corespondenfă stabilită prin y -> x\ deci, el e confinut de X, care confine imaginile tuturor punctelor din X. Cum Y e un interval «-dimensional cu centrul în y* oarecare, Y e o regiune. Deci, transformările de clasă Cf transformă regiunile în regiuni.] Regiunile X şi Y nu sunt neapărat în corespondenfă biunivocă prin x-*y, chiar dacă 0 în fiecare punct x din X. O transformare Cooperând asupra unei regiuni X, e regulată, dacă e o transformare biunivocă şi dacă jacobianul său e diferit de zero în orice punct x al regiunii X. Fiind date două transformări regulate de clasă Cf (r>0): x->y, definită în regiunea X->Y, şi y->z, definită în regiunea Y-*Z, rezultanta lor, transformând pe X în 2, e o transformare regulată de clasă Cf. De asemenea, inversa unei transformări regulate de clasă Cf e regulată de clasa Cr. s. ~ funcfională [(jDyHKiţHOHaJibHoe npeo-6pa30BaHHe; transformation fonctionelle; Funk-tions umwandlung; funcţional transformation; funk-cionâlis âtalakitâs]: Corespondenfă între funcţiunile unei anumite clase de funcţiuni (numită domeniul transformării) şi funcţiunile altei clase. 4. ~ inferioară [BHyTpeHee [npeo6pa3C)Ba-HH6; transformation interieure; innere Umwandlung; inner transformation; belso âtalakitâsţ|: Transformarea continuă a unei varietăţi topologice V cu două dimensiuni, într'o altă varietate cu acelaşi număr de dimensiuni W, sau o parte a lui W, având următoarele proprietăţi: Transformă orice mulţime deschisă a lui V într'o mulfime deschisă a Iui w\ nu transforma niciun continuum al lui V într'un punct unic al lui W. — Orice transformare topologică e o transformare interioară; de asemenea, e transformare interioară orice funcfiune analitică. — Nofiunea a fost introdusă în Matematice de S. Stoilov; ea are proprietăfi remarcabile. î. Transformare Laplace [npeo6pa3C)BaHHe JIanJiaca; transformation de L.; L.-Transformation; L. transformation; L. âtalakităs]: Transformare funcţională a unei funcfiuni f (*) de variabilă reală t, definită de 0, este K:p; transformata Laplace a funcfiunii impulsie, care e nulă în exteriorul intervalului 0 _ p ' p — a /?2 + a>2 ^ p24-co2 * etc. Funcfiunea f(t) se numeşte adesea funcfiunea original, iar {f(^)} se numeşte imaginea ei Laplace, transformata ei Laplace, sau funcfiunea ei imagine (Laplace). în calculul transformatei Laplace se utilizează câteva teoreme referitoare la această transformare. Cele mai importante teoreme sunt: Teorema adunării: Dacă <(*(!)=£{U(t)}' rezultă Tl(p)±9,(?)-^{f1(t)±f,(t)}. Teorema înmulfirii şi împărfirii cu o constantă: 1059 Daca a e un faclor independent de timp, atunci pentru cp (p) = J?{f (/)} se obfine ay{p) = Jl{a\{t)} Teorema derivării în raport cu un parametru a: Dacă *(f)=-£{?(»)}, rezultă dv(p) p\mi\ da ^~\ da 1’ Teorema înmulfirii imaginii cu parametrul p: Când f (0) = 0; f'(0) = 0, etc. se obfine: py(.p)=Jl{f' («)}; p2v (p)=J>{t" (t)}; p\(p)=AF(t)}- Teorema împărfirii imaginii prin parametrul p\ ^=^ {Jjw d*}=^ {£f w dt}: dacă f(t) = 0 pentru £^0 atunci Teorema decalării parametrului p cu o valoare oarecare a\ Teorema întârzierii (decalării originii timpului): Dacă sp(p)=.e{f co}._ atunci _ e~~^X°cp (p)-^£ {f (t- x0)} ' cu condifiunea că pentru t < t0 funcfiunea f(t-T0) = 0. Teorema asemănării, a fiind o mărime reală pozitivă ^ 1: Dacă x e nesingulară. Transformarea x->x constitue, în acest caz, transformarea inversă a lui x->x. De exemp'u, transformarea lineară şi omogenă x* = 0jx?, {i,j= 1, 2 în care a]• sunt constante date, e nesingulară dacă determinantul = e diferit de zero. Notând cu A%j minorul normalizat al lui a*j în determinantul a, ţinând seamă că a)A\=l\> a) A] = l\ (8j- fiind simbolul lui Kronecker), adică 5^= 1 când i = l şi S; = 0 când fel, înmulţind transformareâ considerată cu. Al şi sumând după indicele /, se obţine transformarea inversă, sub forma x^A^xj, şi e dată tot de relaţii lineare şi omogene. In cazul a două plane rc şi rc', în cari (x, y) şi (x\ y') sunt coordonate cartesiene, o transformare punctuală e definită prin formulele = y), y=g(*. y)> unde f şi g sunt funcţiuni definite în tot planul rc sau într'o porţiune (domeniu) din el. Dacă funcţiunile f şi g sunt continue, iar corespondenţa e biunivocă, se obţine transformarea topologică a planului rc pe planul rc'. Cele mai simple transformări punctuale plane sunt transformarea prin inversiune şi transformarea omografică. Ele au proprietatea de a transforma două curbe tangente în două curbe de asemenea tangente. Pe dreaptă, exemplul cel mai simplu de transformare punctuală (în acelaşi timp şi topologică) îl constitue proiectivităţiIe (omografiile), caracterizate prin proprietatea de a păstra biraporturile , ax + b x =—T~j‘ cx + d 2. ~ topologică [TonoJiorHqecKoe npeo-6pa30BaHHe; transformation topologique; topolo-gische Umwandlung; topological transformation; topologiai âtalakitâs]: Corespondenfă j = f(x) biunivocă şi bicontinuă (sau topologică) între două spafii X şi Y. Două spafii, sau două mulfimi aparfinând sau nu unui aceluiaşi spafiu, între cari se poate stabili o corespondenfă topologică, se numesc omeo-morfe. Spafiile (sau mulfimile) sunt considerate, în acest caz, ca topologic echivalente. în topologie, omeomorfia are rolul egaliiăţii a două figuri în geometria euclidiană elementară, al echivalenţei proiective în geometria proiectivă, sau al reprezentării cu păstrarea unghiurilor în geometria conformă. Proprietăţile topologice ale unei mulţimi sau ale unui spafiu (adică acelea cari rămân invariante printr'o transformare topologică oarecare) sunt proprietăfi pur calitative ale figurilor, cari fac apel numai la continuitate şi nu la nofiunea de măsură. s. Transformare [npe06pa30BaHHe; transformation; Umwandlung; transformation; âtalakitâs]. 3. Geom.: Corespondenfă biunivocă între elementele (punctele) unei mulfimi care constitue un spaţiu (sau o varietate) cu un anumit număr de dimensiuni. Dacă spafiul e «-dimensional, raportat la coordonatele x1, x2,"',xn, o transformare are forma (T)' y% = ?(x1,xi,‘»,xn),(i=U 2,-n), unde y* sunt coordonatele punctului corespondent lui x , iar f* sunt funcţiuni definite în întregul spafiu sau într'un domeniu din el, continue şi derivabile. Presupunând că determinantul funcfional al transformării (jacobianul) e diferit de zero, relafiile O"1) xk=yk{y1, y2,'".yn), (& = 1, 2,-,») definesc transformarea T*1, Inversă transformării T. fvlotând cu M (xf) punctul de coordonate xf şi cu N (yl) corespondentul său prin T, transformarea T’1 face să corespundă lui TV, punctul M. Legătura dintre punctele M şi N, transformate unul în altul prin corespondenfă T*1, T, — se scrie N = T(M), ^ = T-1(A0. Fie transformarea T şi o alta T, definită de formulele Ba-HHe KOOp/ţHHaT; transformation des coordon-jnees; Umrechnung von Koordinaten; transformation of coordinates; koordinâta-âtalakitâs]: Corespondenfă biunivocă şi bicontinuă între sistemul •de coordonate (x1, jc2#*-,;cn) şi sistemul de variabile (y1, y2,"*yn) ale unui spafiu Xn cu n dimensiuni, definită prin formule de forma y = fi(*1,;cV-,xM), (i=1, 2 unde f* sunt funcfiuni continue şi univoce, admifând formulele inverse y2,-.yn), fiind de asemenea funcfiuni continue şi univoce, variabilele y% constituind ele însele un sistem de coordonate. Interpretând pe y% drept coordonate într'un spafiu Yn, aceste formule realizează o corespondenfă .bicontinuă şi biunivocă între cele două spafii Xn şi Yn. De asemenea, dacă x* sunt coordonatele car-fesiene ale unui punct din spafiul euclidian cu n dimensiuni En, rezultă că există o corespondenfă bicontinuă şi biunivocă, deci o transformare topologică, între punctele P ale spafiului Xn şi punctele Q ale spafiului En, deoarece se poate realiza o corespondenfă biunivocă şi bicontinuă 104* între Xn şi En, luând, drept puncte corespondente P, Q în cele două spafii, punctele cari au aceleaşi coordonate (x1, x2r",x&). Se mai spune că spafiul Xn e imaginea topologică a spafiului euclidian En. Interpretând transformarea precedentă ca o transformare de coordonate într'un spafiu euclidian En, în care x* sunt coordonate cartesiene, coordonatele y% nu mai sunt cartesiene decât dacă funcţiunile f sunt lineare în x . în general, y% constitue coordonate curbilinii în De asemenea, dacă y% sunt coordonate cartesiene într'un spafiu E’n, transformarea considerată constitue o corespondenfă biunivocă şi bicontinuă a punctelor din cele două spafii En şi E'n. în această corespondenfă, varietăfilor lineare cu una, două,—,(rc— 1) dimensiuni (drepte, plane,—,hiperplane) ale spafiului En le corespund, în general, varietăfi curbe cu una, două,**-,(ra— 1) dimensiuni (curbe, suprafefe,•■•,hipersuprafefe) în spafiul E'n. Dintre transformările de coordonate, următoarele au proprietăfi remarcabile: 2. ~ afină [a$c|îHHoe npeo6pa30BaHH6; transformation affine; Affinierungsumwandlung; refining (affined) transformation; affin âtalakitâs]: Transformare definită prin relafii lineare x'* = a*ţrf + a%, (*’= 1, 2 în cari J- şi a* sunt constante date, având determinantul |^| 9^ 0. Ele formează un grup finit cu n (» +1) parametri. Printr'o transformare afină sau afinitate, un vector contravariant constant se transformă într'un vector contravariant constant; acelaşi lucru se întâmplă cu un vector covariant constant sau cu un tensor constant. Un spafiu Xn, ale cărui proprietăfi au un caracter invariant fafă de transformările afine de coordonate, e un spafiu euclidian afin En. Coordonatele x1, jc2,—,xn se numesc coordonate cartesiene ale spafiului afin En. într'un spafiu afin, proprietatea unui vector sau a unui tensor de a avea coordonate constante în raport cu un sistem de coordonate cartesiene, constitue o proprietate afină a vectorului sau a tensorului considerat. Printr'o transformare afină, o varietate lineară A* x^c*. (6=1, 2,-,m Qxk conexiunii pot fi rezolvate, fie în raport cu fie în raport cu Tj\. *. ~ de conexiune proiectivă, a lui Weyfr [npoeKTHBHoe npeo6pa30BaHne yeHJifl; transformation projective de connexion de W.; pro-jektive Verbindungsumwandlung von W.; projective connexion transformstion of W.; W. ko-nexio-âtaiakîtâs]: Transformare a componentelor unei conexiuni afine (x) într'un spafiu An definită de formulele ^ fiind un vector arbitrar, iard*, simbolul Iul? Kronecker (§^ = 1 pentru k — i şi 8^ = 0 pentru h^zi), O artfel de transformare lasă invariante curbele autoparalele ale spafiului An, şi se numeşte transformare proiectivă de conexiune, prirtr analogie cu faptul că transformarea care păstrează dreptele, curbeU autoparalele ale unui spafiu* euclidian, sunt transformările proiective. 4. ~ proiectivă [npoGKTHBHoe npeo6pa3<)-BaHHe; transformation projective; projekfive Umwandlung; projective transformation; projektiv âtalakitâs]: Corespondenfă definită prin transformările lineare generale Ele formează un grup cu (tf-M)2— 1 parametri au proprietatea de a păstra, ca şi afinităfiie, varietăţile lineare. Deosebirea fafă de transformările afine consistă în faptul că, în timp ce afinităţile păstrează ele» mentele dela inf nit ale spaţiului euclidian transformările proiective (proiectivităţile) pot aduce elementele dela infinit la distanţă finită — şi invers, pot duce elementele dela distanţă finită* la infinit. Proprietăţile spaţiului En, invariante faţă de transformările proiective, se numesc p'Oprietăţi proiective. O corespondenţă proiectivă (sau omografică) între două spaţii Sn şi S’n cu n dimensiuni (distincte sau nu) se scrie, în coordonate omogene* sub forma = (i, /=0, 1,2,—,«), unde x, x,% sunt coordonatele omogene în 5^ şi respectiv, a*• sunt constante reale cu determinant nenul, iar p e un factor de proporfio* nalitate constant. în cazul a două spaţii tridimensionale, o astfel de transformare se nimeşte omografie spaf*ală* Omografiile spaţiale formează un grup care depinde de 15 parametri. Ele transformă o dreaptă 1043 fntr'o dreaptă şî un plan într'un plan, dreptele şi planele rezultând în corespondenfă proiectivă — şi sunt determinate dacă se dau cinci perechi de puncte corespondente. Pentru plan, grupul transformărilor omografice sau al colineafiilor depinde de opt parametri (esenfiali), o transformare a lui fiind determinată prin patru perechi de drepte corespondente. Pe dreaptă, transformările omografice se scriu, în coordonate neomogene, sub forma (ad—bcj£0). * ~cx + d ' Deci, mulfimea lor depinde de trei parametri esenţiali, ele au proprietatea remarcabilă de a păstra biraporturile, fapt care face ca aceste transformări să aibă un rol esenfial în geometria proiectivă. 1. Transformare infinitezimală [6ecKOBeHHO-MaJIoe npeo6pa30BaHHe; transformation infinite-simale; Infinilesimalumwandlung; infinites:mal transformation; infinitezimâlis ătalakitâs]: Transformare obfinută din desvoltarea în serie (convergentă) a noilor variabile y% după puterile parametrilor a, păstrând numai termenii de primul ordin în a. în cazul transformărilor cu un parametru, transformarea lor infinitezimală e y*=x% + al'{x), (i= 1, 2, •», n) căreia i se asociază expresiunea lui Lagrange x(/)-se— * 0* sau operatorul *=E 6—,- i $x Dacă familia formează un grup, acesta e complet determinat de transformările infinitezimale ale familiei. 2. ~ pătratică [KBa/ţpaTHqecKoe npeodpa-30BaHHe; transformation quadratique; quadratische Umwandlung; quadratic transformat.on; negyzetes âtalakitâs]: Transformare rafională (**, x2,.... x”), (i= 1,2,....»), în care funcjiunile 9* sunt caturi de câte două pol:noame de gradul al doilea în x1, jc2, ..., jc”, cu acelaşi numitor. în cazul a două plane k şi rc', o transformare pătratică se scrie (în coordonate cartesiene ortogonale) sub forma . /’Kr) v>r.P(x,y) /(*. y) cu /*, f2, / polinoame de gradul al doilea în x, y\ ea e biraiională dacă conicele /* = /-/ = 0 determină o refea, având trei puncte fixe. Dacă aceste puncte sunt distincte între ele, ceea ce se întârrplă în general, transformarea birafională pătrotică se poate reduce, utilizând coordonatele proiective, la forma canonică (i= 1, 2, 3,). Aceste formule pun în evidentă faptul că transformarea e bipătratică, deci unei drepte în planul re îi corespunde o conică în planul it', toate aceste conice formând, de asemenea, o refea. a. ~ rafională [pauHDHajibHoe npeo6pa3o-BaHHe; transformation rationel e; raţionale Umwandlung; raţional transformation; racionâlis âtalakitâs]: Corespondentă între două spafii lineare cu n dimensiuni, S, S' (spafii euclidiene cu n dimensiuni), astfel că, x şi x' fiind două puncte de coordonate neomogene (x1, x2, ..., xn) şi (jc*1, x'2,,.., x,n), în cele două spaf i, coordonatele unui punct variabil dintr'un spafiu, de exemplu din spafiul S', sunt funcfiuni raf onale de coordonatele punctului corespunzător din celălalt spa|iu S. O astfel de transformare e definită de relafii de forma x'^tfix1, x2,..., xn), (i= 1,2,...,»), funcfiunile y* (x) fiind raionale. Unui punct x aparfinend lui S, a’e cărui coordonate nu anulează numitorii funcfiunilor rafio-nale cp*, îi corespunde un punct bine determinat x9 aparfinând lui S’. Dacă jacobianul transformării e diferit de zero, se poafe exprima x în funcfiune de x’. în general, x e o funcfiune algebrică de x' din 5', şi unui x' fix îi corespund k ^ 1 puncte x din S, Când k~\$ funcfiunea algebrică inversă e şi unifoimă, şi deci rafională. în acest caz se poate scrie xi^i{x,1,x1\...,x,n) cu funcfiuni rafonaîe de jc', şi între cele două spafii există, în acest caz, o transfo/mare birafională (cremoniană). Pentru două spafii S, S’ tridimensionale, coordonatele cartesiene ortogonale x'1 ale unui punct din S1 se exprimă printr'o transformare rafională în funcfiune de x% (coordonate cartesiene ortogonale în 6), prin formulele x'<=JTT^-^Y / (x\ X£% X3) f şi / fiind polinoame cari au cel mult gradul n Transformarea e rafională de gradul n. Unui plan ic' din S' îi corespunde în spafiul S o suprafafă algebrică de gradul n; deci unei drepte (întretăierii a două plane) îi corespunde o curbă algebrică de gradul ri2, anume curba de întretăiere a două suprefefe algebrice de gradul n. De asemenea, punctului de întretăiere P' a trei plane îi corespund punctele de întretăiere a trei suprafefe algebrice de gradul n, deci nz puncte P în planul ic. Dacă printre punctele P sunt n3 — 1 fixe şi numai unul e variabil, corespondenfă dintre P şi P’ e biunivocă, iar transformarea e birafională. în cazul când funcfiunile / » / sur*f polinoame de gradul al doilea, transformarea e pătratică şi va fi o transformare birafională, dacă sistemul de cuadrice /l = /* = /3 = / = 0J e un sistem omaloidic (adică dacă cuadricf le au un punct şi o conică fixă, sau trei puncte fixe 66 şi confin o dreaptă comună, ori sunt tangente unui plan într'un punct dat). Transformările birafionale plane transformă o curbă algebrică într'o curbă algebrică, gradele celor două curbe fiind, în general, diferite. De aceea, transformările birafionale se utilizează în teoria curbelor algebrice, pentru transformarea unei curbe de un anumit grad în altă curbă de un alt grad, fapt de important în studiul singularităţilor curbelor plane. Ele păstrează însă genul curbelor, care e deci un invariant. 1. Transformare omotetică. V. Omotetie. 2. ~ prin inversiune. V. Inversiune. s* ^ prin polare reciproce. V. Polaritate. 4. Transformare lineară [jihhshhos npeo6pa-30BaHHe; transformation lineaire; Linearumwand* lung; linear transformation; lineâris âtalakitâs]: Corespondenfă, într'un spafiu linear «-dimensional (complex sau real) R, între un vector x şi un alt vector al său y, exprimată prin relafia y = A(x), astfel încât sunt îndeplinite următoarele condifiuni: A(xt+x2)=A(x±)+A(x2)‘, A(Xx) = X/l(x), X fiind un număr. Se scrie şi y = Ax. De exemplu, considerând spafiul euclidian tridimensional R, transformarea care consistă în rotafia lui R în jurul unei axe care trece prin origine e o transformare lineară. Tot aşa, H' fiind un plan din R, dacă facem să-i corespundă fiecărui vector x proiecfia sa x' = A(x) pe acest plan, se obfine tot o transformare lineară. Prima condifiune, de exerAplu, spune că proiecfia e egală cu suma proiecţiilor. Printre transformările lineare, următoarele transformări simple au un rol special: transformarea identică E, care face ca fiecărui vector * să-i corespundă el însuşi: £(x) — x, şi transformarea nulă 0, care face ca fiecărui vector x să-i corespundă vectorul nul: 0(x)~0. Pentru orice transformare lineară A într'un spafiu linear real R, există un subspafiu invariant unidimensional sau bidimensional. Două transformări lineare A şi B, cari îndeplinesc condifiunea AB = BA, se numesc transformări lineare permutabile. Dacă A şi B sunt două transformări lineare permutabile, mulţimea tuturor vectorilor proprii ai lui A, corespunzători unei valori proprii date X, formează (împreună cu vectorul nul) un subspafiu Rţ, care e invariant fafă de B. Un vector ac se numeşte vector propriu al unei transformări lineare A, dacă Ax = \x\ X e o valoare proprie a lui A. Două transformări permutabile au un vector propriu comun. De asemenea, A şi B fiind două transformări lineare autoadjuncte într'un spafiu complex «-dimensional R, pentru ca R să admită o bază ortogonală, în care cele două transformări să se reducă simultan la forma diagonală, e necesar şi suficient ca A şi B să fie permutabile. 5. ~ lineară adjunctă [jiHHeMHOe nofl'ra-HeHHoe npe06pa30BaHHe; transformation lineaire adjointe; hinzugefugte Linearumwandlung; ad-joined linear transformation; adjungâlt linearis âtalakitâs]: Transformarea A* definită prin condifiunea (Ax, y) = (xt A*y), A fiind o transformare lineară a unui spafiu euclidian complex, iar (Ax, y) = A(x, y), o formă bi-lineară. Prin spafiu euclidian complex se înfelege un spafiu linear complex, adică un spafiu pe câmpul numerelor complexe, în care s'a definit produsul scalar (x, y) a doi vectori x şi y. într'o bază ortogonală, matricea transformării adjuncte A* se obfine din matricea transformării A, prin trecerea la matricea transpusă şi înlocuirea elementelor sale cu conjugatele lor. Operafiunea (*) de trecere dela transformarea A la transformarea adjunctă A* e legată de operafiunile de adunare şi de înmulfire a transformărilor lineare, prin următoarele relafii: (AB)* = B*A*, (A*)*=A-, (A+B)*=A* + B*-, (\A)* = kA*\ £* = £° Când spafiul R e real, o transformare lineară A e autoadjunctă dacă (Ax, y)-=:(x, Ay), oricari ar fi vectorii x şi y. Pentru ca o transformare A să fie adjunctă, e necesar şi suficient ca, într'o bază ortonormală, matricea ei să fie simetrică. Orice transformare autoadjunctă admite un subspafiu invariant unidimensional. De asemenea, există o bază ortonormală în care matricea unei transformări autoadjuncte A e p matrice diagonală. 6. ~ lineară autoadjunctă [caM0n0fl4HHeHH0e JiHHeăHoe npec)6pa30BaHHe; transformation lineaire autoadjointe; selbsthinzugefugte Linearumwandlung; autoadjoined linear transformation; autoadjungâlt lineâris âtalakitâs]: Transformare lineară A egală cu adjuncta ei A* (A*=A). Dacă forma bilineară (Ax, y) e hermitiană (v.), transformarea lineară A e autoadjunctă, şi reciproc. Orice transformare lineară A poate fi pusă sub forma A = Al + iA2, (**= — 1), unde A± şi A2 sunt transformări autoadjuncte. Deci, transformările autoadjuncte au printre transformările lineare un rol analog cu cel al numerelor reale printre numerele complexe. Ele se întâlnesc foarte des în diferite aplicafii şi, considerate într'un spafiu cu o infinitate de dimensiuni, au un rol esenfial în mecanica cuantică (v. Cuantică, mecanică ~), Pentru orice transformare lineară autoadjunctă există o bază ortogonală de vectori, în care matricea ei e o matrice diagonală. — Sin. Transformare hermitiană. 7. ~ lineară normală [HopMaJibHoe JiHHeft-Hoe npe06pa30BaHHe; transformation lineaire normale; normale lineare Umwandlung; normal linear transformation; normal lineâris âtalakitâs]: Transformare lineară A, pentru care A A* — A* A, unde A* e adjuncta lui A. Atât transformările autoadjuncte, cât şi cele unitare, sunt cazuri particulare ale transformărilor normale. 1045 Orica transformare lineară A care se reduce, într'o bază ortogonală, la forma diagonală, e normală, şi invers. O transformare normală A poate fi scrisă sub forma A — HU=UH, unde H e o transformare autoadjundă, U e o transformare unitară, iar H şi U sunt permutabile. De asemenea, dacă A = HU, unde H e o transformare hermitiană, iar U 0 transformare unitară, transformarea A e normală. 1. Transformare lineară ortogonală [jiHHefiHO-opTOrOHajIbHOe npe06pa30BaHHe; transformation lineaire orthogonale; rechtwinkelige lineare Umwandlung; orthogonal linear transformation; orto-gonâiis iineâris âtalakitâs]; Transformare lineară A într'un spafiu euclidian real «-dimensional R, care păstrează produsul scalar a doi vectori, adică (Ax, Ay) = (x, y) pentru tofi x, y aparţinând lui R. Deoarece pentru x=y se obfine |^4x2|= |x2|, rezultă că o transformare ortogonală păstrează lungimile vectorilor. De asemenea, o astfel de transformare conservă unghiurile dintre vectori. Fie e1,e^,'",en vectorii unei baze ortogonale în R. Transformarea A păstrând unghiurile dintre vectori şi lungimile lor, vectorii Aelt Ae2,"', Aen formează de asemenea o bază ortogonală, adică (Ae^Ae^j^b1^ fiind simbolul Iui Kronecker: §£ = 1 când k = i şi 8^ = 0 când k^i. Notând cu !|o^|| matricea transformării în baza ortogonală etle2r"»en, condifiunea precedentă se scrie sub forma ? aij aik = ®l• ceea ce constitue condifiuni sufi- 1 ciente pentru ca transformarea să fie ortogonală. Sumele Ş a^- a^fiind elementele produsului ma- i tricei lui A cu transpusa ei, condifiunea = i spune că produsul matricei cu transpusa ei e matricea unitate. Deoarece determinantul unui produs de matrice e egal cu produsul determi-nanfilor lor, urmează că pătratul determinantului matricei unei transformări ortogonale e egal cu 1, adică determinantul simplu e egal cu ±1. Transformările ortogonale al căror determinant e egal cu +1 se numesc proprii, iar cele al căror determinant e egal cu —1, improprii. Această clasificafie e legată de faptul că o transformare ortogonală, care se poate obfine cu ajutorul unei funcfiuni continue din transformarea unitate, e neapărat proprie. Reciproc orice transformare ortogonală proprie poate fi obfinută din transformarea unitate, printr'o variafie continuă. Produsul a două transformări ortogonale, ambele proprii sau improprii, e o transformare ortogonală proprie, iar produsul unei transformări proprii cu una improprie e o transformare ortogonală improprie. Studiul transformărilor ortogonale într'un spafiu «-dimensional se reduce la cel al transformărilor ortogonale în spafiul uni- şi bidimensional. Primele sunt date de Ax~lx şi AxE=~x, adică o transformare proprie şi cealaltă improprie. Pentru cele de al doilea, matricea oricărei transformări ortogonale proprii, într'o bază ortonormală, e de forma /cos 9 — sinqpN \sin Ba-hh6; transformation de contact; Kontaktumwand-lung; contact transformation; kontakt-âtalakitâs]; Transformare definită prin relaţiile: x* = xl (x1,-,xnlz, p1,-pn), Z = Z (x1, "',x , Z, Pi ,*••, pn)i pi pi {x1 1 1 x , Z, pi, , pn)t astfel ca să fie verificată identic egalitatea di-S^ d**= p(*V», z,Pl, “:,pn) (dz-Zp,M), pi fiind derivatele de primul ordin ale funcţiunii z=z(x1, x2,"',xn)> pi cele ale funcţiunii J = z (x1, x2,"', x ) iar p, un factor de proporfionalitate diferit de zero. în cazul n- 2, o astfel de transformare are proprietatea de a schimba două suprafefe tangente, în două suprafefe tangente, iar în plan («=1), două curbe tangente în două curbe tangente. 1046 Prin urmare, transformările punctuale sunt un caz particular al transformărilor de contact. O transformare de contact care lasă invariant sistemul Pfaff (care se generalizează la n oarecare), dz—pldxl—p2dx2=z 0, dpi—Pa d*1 ~ P12 = 0, dp2 ~ P21 ^x1—P22 dx2 = °« se numeşte transformare de contact prelungită (de primul ordin), această nofiune extinzându-se, tn anumite condiţiuni. i. Transformare Ampere [npe06pa30BaHHe AMnepa; transformation A.; A. Umwandlung; A. transformation; A-âtalakitâs]: Transformare de contact în spafiu, dată de formulele X~x, Y=q, Z—qy—z (cu aceleaşi notafii ca Ia transformarea Legen-dre; v.) Se găseşte, în primul rând, că/)=— p, Q = y, şi apoi j x = X. y=Y, z = QY-Z, p=~P, q=Y ca formule inverse. Ea e deci o transformare de contact, şi reciprocă. Atât transformarea Legendre, cât şi transformarea Ampere, au aplicaţii numeroase, între altele în studiul unor tipuri de ecua(ii diferenţiale şi de ecuaţii cu derivate parfiale de ordinul al doilea. s. ^ Legendre [npeo6pa39BaHHe JlejKawpa; transformation L; L. Umwandlung; L. transformation; L. âtalakitâs]: Transformare de contact plană, care face să corespundă unui punct (x,y) al unei curbe C, punctul de coordonate X = y\ Y = xy'-y, y' fiind derivata lui y în raport cu x. Deoarece Y' = x, se deduc formulele inverse jc = y', y = XY'-Y,y' = X, cari arată că transformarea e de contact şi reciprocă. Această ultimă proprietate se explică prin faptul că punctul (X, Y) e polul tangentei la curba C în punctul (x,y), fafă de parabola *2 = 2 y. în spafiu, transformarea Lecendre face ca unui punct M(x, y, z) al unei suprafefe z = z(xty) să-i corespundă punctul M (X, Y,Z) prin formulele X=p, Y=q, Z=px+qy—z, p şi q fiind derivatele de primul ordin al funcfiunii Z (x, y) în notafia lui Monge. Dacă Z = 2^(X, Y) e ecuafia suprafefei descrise de punctul M,\arP, Q sunt derivatele parfiale prime ale lui Z (X, Y), se găseşte căP=xt Q == j, iar formulele inverse sunt: x-P, y=Q, z=Px+Qy—z> P=X, q-Y\ deci transformarea e de contact şi reciprocă, ceea ce se explică observând că acesfe formule definesc o transformare prin polare reciproce, relativă la paraboloidul 2z = x2 + y2. De asemenea, derivatele r, s, t de ordinul al doilea ale lui Z (x, y) se exprimă în funcfiune de R, S, T prin formule reciproce, ca şi cele precedente. s* Transformare Laplace [ npe06pa30BaHne JIînjiaca; transformation L.; L. Umwandlung; L. transformation; L. âtalakitâs]: Schimbare de funcfiune necunoscută z, într'o ecuafie Laplace (L) s+ap + bq + cz -W = 0, cu invarianfi h, k nenuli, definită de relafia z± = q-baz sau z^=p + bzt Zi (sau zmt) obfinufi printr'o astfel de transformare, satisfac tot o ecuafie Laplace (Li) s1 + a1pi-j-btql + clz1 + d1 = 0 şi integrarea uneia din cele două ecuafii atrage şi integrarea celeilalte. Notând cu hu k% (respectiv b.lt &_t) invarianţii relativi ai noii ecuafii, dacă de exemplu, se poate face o nouă transformare, de acelaşi tip, etc. Se obfine, în acest fel, un şir de funcfiuni, în general nelimitat în ambele sensuri i Z.<4, Z.j, Z, 2ji Z2, ,Zn”‘, numit şirul lui Laplace. Acesta se opreşte când unul dintre invarianfii hţ, k^ e nul şi când ecuafia inifială e integrabilă. 4. Transformare Lorentz [ npao6pa30BaHHe JIopeHiţa; transformation L.; L. Umwandlung; L. transformation; L. âtalakitâs]: Transformare lineară şi omogenă a variabilelor x0, xlt x2, x3 cu coeficienfii constanfi reali, de forma: y±=: X aij Xj, (ii j = 0,1,2,3), (\a%j j9^0) care lasă invariantă forma pătratică *0“**3* în cazul general, această transformare e rezultatul suprapunerii une> transformări ortogonale, cari transformă pe xs în x's, (s = 1,2,3), a unei transformări Lorentz de formă particulară (în care x'2, x$ rămân aceleaşi), operând asupra lui x\ în x”it cu o eventuală schimbare de semn al lui Xq şi, în fine, a unei transformări ortogonale a lui x's în yr Dacă- se transpune matricea fiecăreia dintre aceste transformări intermediare, se obfine matricea unei transformări de acelaşi tip. Rezultă că transpusa matricei unei transformări Lorentz e de asemenea matricea unei transformări Lorentz. Cum produsul a două transformări Lorentz, ca şi inversa, e tot o transformare Lorentz, urmează că mulfimea acestor transformări formează un grup. Există o legătură strânsă între ecuafia undelor e)-K Q2** c)2£ "~9*i 9** 9*1 şi transformarea Lorentz. în adevăr, orice transformare lineară nesingulară a variabilelor t, x1% x2, Xg cu coeficienfi reali constanfi, care lasă invariantă forma ecuafiei undelor, e o combinafie de transformări Lorenfz, deplasări ale originii coordonatelor în spafiul (t, xt, x2, x3) şi transformări conforme în acest spafiu. De asemenea, aceste transformări au o impor-anfă deosebită în teoria relativităţii restrânse (v.)„ 1047 î. Transformare conformă [KC>H<î>opviHoe npe-«06pa3QBaHHe; transformation conforme; entspre-chende Umwandlung; conformable transformat on; Conform âtalakitâs]: Corespondenfă biunivocă între punctele a două suprafefe S şi S' în spafiul euclidian tridimensional, care păstrează unghiurile. Dacă ds şi di' sunt elemeniela de arc corespondente pe cele două suprefeţe, deci ds2 — Edu2 + 2Fdudv 4- Gdv’2 şi ds'2=E’dui + 2 F'dudv + G'dv2, u, v, u', v% fiind coordonate curbilinii pe S, S’, con-difiunile necesare şi suficiente de conservare a unghiurilor sunt E F G f . T’=F=G' = X{tt' V)' X fiind o funcfiune determinată. Acestea pot fi •înlocuite prin relafia unică d*' = Xd*, exprimând că raportul elementelor de arc corespondente 4inde către o limită independentă de diferenfialele Au, dv, când acestea tind către zero. în cazul X=1, transformarea păstrează atât unghiurile, cât şi lungimile, şi se numeşte transformare isometrică (v.). — Problema deiermînării tuturor transformărilor între punctele a două suprafefe, cari să păstreze -unghiurile, se reduce la determinarea a două funcfiuni u — m(u, v), v — v{u, v), astfel încât să existe identitatea Edu2-f-2 FdiUdîv^Gdv2 = X2 (Edz/2+2 Fdudv+Gdv*), unde X e o funcfiune nedeterminată de u, v. Din teoria ecuafi lor diferenţiale rezultă că problema admite o infinitate de soluţii. Astfel, penfru ca o corespondenţă înfre punctele a două plane, definită de formulele X = P(x,y), Y=Q(x,y), In cari (*, y) şi (X, Y) sunt coordonate cartesiene ortogonale, să păstreze unghiurile, e necesar şi suficient ca dX2 + dY2 = X2(x,y) (dx2 + dy2), Juncfunea X (r, y) fiind oarecare. Se găseşte că 'funcţiunile P şi Q trebue să satisfacă condiţiunile lui Cauchy: o)x dy 1 9^ dx şi alte două, cari se obţin din acestea, schimbând pe Q în — Q. Transformările, în număr infinit, cari se obţin astfel, se numesc şi transformări conforme ale planului; ele sunt strâns legate de studiul funcţiunilor de o variabilă complexă. în adevăr, orice funcţiune f (z) de variabila complexă 2 x+iy, “olomorfă într'un domeniu D, defineşte o transformare conformă, în toate punctele lui D în cari derivata f'(z) e diferită de zero (v. şi sub Reprezentare conformă). Admijând că funcţiunile P şi Q de mai înamte surrf şi continue, condiţiunile lui Cauchy arată că transformarea conformă plană e definită de o funcţiune olomorfă f(z) = P(x, ;y) + *Q(*» y) sau de o funcţiune ojcmorfă urmată de o simetrie îra raport cu axa reală. Următoarea teoremă, enunţată de Riemanrt» are un rol fundamental în teoria transformărilor conforme: Fiind dat, în planul complex z, un domeniu simplu conex D şi în planul complex 2, un cerc C, există o funcfiune olomorfă 2 = f(z), care stabi eşte o corespondenfă biunivocă între punctele din intericrul lui D şi cele ale cercului C. Transformările conforme au un rol important în special în Mecanica fluidelor, în Hidrodinamică, în Aerodinamică, în Electrostatică şi în Magnetism. Din condifiunile £ = X£', F = XF', G = XG' rezultă în special că sistemele u, v isoterme pe suprafafa S (când adică E — G, F~0), se transformă în sisteme isoterme pe S— Presupunând că S şi S' sunt raportate la sistemele isoterme de coordonate curbilinii (u, v) şi (ut, v^), elementele lor de arc sunt ds2 = X(u, v) (du2 + dv2), ds'2 = X'[u1,v1) (dj/f+dil). Orice transformare con'ormă între S şi 5' se obfine dacă se ia «1-|-iz;1=f(« + unde f e o funcfiune analitică arbitrară, deoarece de aici se deduce ul = u1 (u, •<,), v1 = v1 (u, v), şi condifiunile lui Cauchy sunt satisfăcute. Această transformare arată că pe S sistemul isoterm (u, v) se transformă în sistemul isoterm (ut, vj, care corespunde sistemului (#lf vt) de pe S'. — Problema reprezentării conforme a unei suprafefe S pe o alta S' se reduce deci la cunoaşterea unui sistem isoterm pe prima suprafafă şi a unui sistem similar pe cea de a doua. — Prin faptul acesta, transformarea conformă a suprafefelor de rotafie pe un plan prezintă o importanţă deosebită în problema hărfilor. Pentru o suprafafă de rotaţie S„ având ecuaţiile parametrice x = f{u) cos v, y — j(u) sin v, z = g(u), f şi g fiind funcfiuni oarecari, elementul de arc se poate pune sub forma isotermă ds2-=X2(u) (dul + dvi), prin schimbarea de parametri du\ = ±j(/'2 + g'2)1/2 du, dvt = dv. Transformarea care rezultă integrând aceste relaţii, u^ — u^u), v\ — v, schimbă între ele curbele « = const., adică paralele suprafeţei S, şi lasă meridianele neschimbate. Urmează că meridianele şi paralelele formează pe S un sistem isoterm. Reprezentarea conformă a suprafeţei S pe plan se obţine, luând «1 + /,y1 = F(x + ^) (i = V — 1)» F fiind o funcţiune analitică arbitrară, iar x, y, coordonatele cartesiene ortogonale în plan. Luând ut = x, vx~y sau = log p, ^ $ cu p = (x2 4*y2f2, 6- = arc tg ^ » corespondenta de mai sus şi //1 + ii>1 = F(log p±i $) reprezintă conform suprafaţa de rotaţie pe plan, dacă F e o funcfiune analitică. în primul caz, paralelele «^const, se transformă în dreptele * = const., iar meridianele vt — const., în drepteley — const., cari formează un ; sistem isoterm în plan. în al doilea caz, paralelele i ^sconst.se transformă în cercuri concentrice 1048 log p = const., iar meridianele v± = const., în drepte trecând prin origine: $ = const., formând de asemenea un sistem isoterm. O dreaptă oarecare din plan intersectează, în prima reprezentare [ui=:x, vt ~y), dreptele y = const. sub acelaşi unghiu şi are drept imagine pe suprafafa de rotafie S o curbă care intersectează meridianele sub un unghiu constant, numită loxodromă. Orice triunghiu de pe S, format cu arce de loxodromă, are suma unghiurilor egală cu 2 ic, deoarece, în reprezentarea conformă pe plan, îi corespunde un triunghiu având unghiurile egale cu ale sşle. în cazul particular în care suprafafa Se o sferă sau un elipsoid de rotafie, problema reprezentării conforme pe un plan serveşte la construirea hărfilor globului pământesc, cari păstrează unghiurile şi transformă porfiunile mici, de pe glob, în figuri asemenea, în plan. Notând cu u latitudinea şi cu v longitudinea, ecuafiile parametrice ale sferei sunt: * = sin ^ cos ;y = sin # sin 2 = cos u. Transformarea u^u^u), v±~ve dată, în acest caz, de formulele I L U I 1 U u1~ In tg - . v± = v sau ux = In cotg -» v±^=v. Luând -In tg -, y~v în planul xOy, meridianele sferei se transformă în drepte paralele cu axa Ox, iar paralelele, în drepte paralele cu axa Oy. Cum pentru u~0, x->oo, polul sfe- TC rei se reprezintă în plan la infinit. Pentru « —-1 x = 0, dreptele din plan, corespunzând paralelelor, se depărtează din ce în ce între ele. Raportul de asemănare, într'un punct, e sin u. Harta care se obfine în modul acesta se numeşte hartă Mercator. în planul hărfii, loxodromele sferei se transformă în linii drepte. Pentru cazul al doilea, considerând în plan sistemul isotermic (p, $) al coordonatelor polare u şi punând p—cotg-» în această cores- pondenf.ă, meridianele sferei se transformă în drepte cari trec prin origine în plan, iar paralelele, în cercuri concentrice cu centrele în O. Reprezentarea se obfine proiectând, din polul P al ecuatorului sferei, pe planul ecuatorului (luat ca plan xOy), toate punctele sferei, afară de polul P; ea se numeşte proiecfia stereografică polară. 1. Transformare Cisotti [nepe06pa30BaHHe; MhcOTTIî; transformation C.; C. Umwandlung; C.'s transformation; C. âtalakitâs]: Transformare care permite reprezentarea conformă a unui domeniu D, pe cercul \Z\~\ din planul XOY. Corespondentul z de pe frontiera lui D, al unui punct Z — e1® de pe cercul |Z| = 1, e dat de formula CZ eicM ,7 z — z0 = i\ -------dZ, J zAZ-V în care z0 şi Z0 sunt afixele arbitrare ale celor două puncte cari vrem să-şi corespundă, iar 1 p4- 7 G(*)=i\ «WV^de+r,09*' (*><»• = 2*J0 ■ e'“ —Z Deoarece în transformarea lui Cisotti intervine* factorul arbitrar k, se poate face ca unei direcfii date prin Z0 să-i corespundă o direcfie dată prin< z0, sau ca unui punct al frontierei lui D să-i corespundă un punct dat de pe circumferenfa cercului. Funcfiunea a(@) nu e cunoscută; dacă însă D e mărginit de un contur poligonal închis, ot(@) ia o valoare constantă pe diferitele porfiuni ale frontierei cercului |Z| = ?*, obfinându-se astfel formula de transformare conformă a lui Schwartz-Christoffel, care permite reprezentarea conformă a unui poligon pe un cerc. 2. ~ Jukovski [npe06pa30BaHHe JKyKOB-CKoro; transformation J.; J. Umwandlung; J. 's transformation; J. âtalakitâs]: Transformare conformă, definită prin relafia 2-Z + y. care are un rol deosebit în teoria profilurilor de^ aripe. Ea face să corespundă exteriorul cerculur \Z\> R, cu planul xOy având tăietura (—2R,2R) pe axa Ox. Pentru p>R, 0<00<^, imaginea punctelor unei semidrepte @ = 0O e un arc de hiperbolă situat în primul cadran, iar pentru 0

jc, iar f = ±. k-y/EG—F2, cu factorul k constant* 2. Transformare isometrică [H30MeTpHHecK0e H3MeHeHHe; transformation isometrique; isome-trische Umwandlung; isometrical transformation; izometrikus âtalakitâs]: Corespondenfă între două suprafefe S, S' din spafiul euclidian cu trei dimensiuni, astfel ca elementele de arc corespunzătoare, în punctele corespunzătoare, să fie egale* oricari ar fi direcfiile lor. Presupunând că S şi S' sunt raportate la acelaşi* sistem de parametri u, v şi notând cu E, F, G, E', F', G' coeficienfii primelor lor forme fundamentale, condifiunile impuse de corespondenfă «sunt £ = £', F = F', G = G'. Dacă S şi S1 sunt două suprafefe oarecari, o astfel de corespondenfă între ele nu e, în general, posibilă. Când e însă posibilă, S şi S' se numesc aplicabile una pe alta. în punctele corespondente a două suprafefe S şi 5' aplicabile, toate proprietăţile cari depind numai de prima formă fundamentală vor fi aceleaşi» atât pe S, cât şi pe S1. Se spune că ele au aceeaşi geometrie intr:nsecă. Astfel, dintre proprietăţile cari se păstrează sunt: lungimile arcelor de curbe corespondente, unghiurile dintre direcfii corespondente, ariile figurilor cari se corespund, curbura totală (a lui Gauss) în puncte corespondente, etc. De asemenea, liniile geodezice se transformă în linii geodezice. — Dându-se o suprafafă 5, presupusă formată dintr'o pânză flexibilă, dar inextensibilă, ea poate fi deformată, fără ca Iun-*’ gimile arcelor diferitelor curbe cari se pot trasa pe ea să se schimbe. Notând cu S' suprafafa provenită din S prin deformare, elementele de arc cta, ch' sunt identice; deci S şi S’ sunt aplicabile una pe alta. Toate deformatele suprafefef inextensibile S sunt aplicabile pe ea. Invers, fiind date două suprafefe S, S1, pentru cari s'a constatat egalitatea elementelor de arc, există o deformare continuă şi fără extensiune a lui S, care face ca punc~ tele lui S să se suprapună peste punctele corespunzătoare ale lui S\ astfel că S se aplică pe S\ prit> deformarea considerată. Penfru acest motiv, suprafefele cari au elementele de arc egale se numesc aplicabile. în teoria aplicabilităfii se pun următoarele probleme importante: Fiind date două suprafefe S şi S1, să se constate dacă ele sunt sau nu sunt aplicabile şi, \r\ caz afirmativ, să se găsească ecuafiile de aplicabilitate; dându-se o suprafafă S, să se determine toate suprafefele cari sunt aplicabile pe ea. Prima problemă se reduce la a constata dacă primele forme fundamentale ale suprafefelor Sşi S* sunt sau nu sunt echivalente, adică dacă există transformări u^ — uv (u,v), vt—v± (u,v), cari să le 1050 transforme una în alta. — Presupunând că cele două forme fundamentale âs2 şi d*'2 sunt echivalente, iar formulele de aplicabilitate sunt date sub forma = v1), g(u, ‘i) = gl{u,l v1) cu Ş/’lW şi notând cu vj, etc. c)(^. v) dl**,*') parametrii diferenf a i ai lui Lame relativi la S, şi cu V'i/ pe cei relativi la S', trebue să fie satisfăcute condifiunile Vtf=zVlfi'Vtf&) = vVigi). Vig=vigt. Se mai poate constata şi în alt fel, dacă două suprafefe S, S1 sunt aplicabile. în adevăr, în punctele corespondente ale suprafefe'or S şi S', curburi e totale K şi K* trebuind să fie egales rezultă sistemul de ecuafii (1) K{*,v) = K'{h',v')' care trebue să realizeze o corespondenfă isome-trică.;— Dacă ecuaf.ile (1) sunt compatibile şi distincte» mai irebue verificat dacă şi V(K,ViK)=V'(K',ViK'), Vi(V ^’)=Vi'(Vi'^'). în caz afirmativ, cele două suprafefe sunt aplicabile; în cazul contrar, ele nu sunt aplicabile. —Când ecua-f ile (1) sunt contradictorii, de exemplu Vt K = f(K), însă V|/C' nu e aceeaşi funcfiune de K', suprafefele S, S1 nu sunt aplicabile. — Dacă ecuafiile (1) se reduc la una singură, ceea ce se întâmplă când d(K,VtK) MK'.vjK1) o){u,v) Ş 0(#',v') deci VlX’ = f(K) şi V[K’ = i(K'), cu aceeaşi funcţiune f, se recurge la parametrul diferenfial V2 şi se discută ca mai înainte. în cazul excepfionai, când şi V2K=F(K), V'2^'=F(^')f suprafefele S, «S' sunt totdeauna aplicabile una pe alta, într'o infinitate simplă de moduri — şi ambele sunt aplicabile pe o suprafafă de rotafie. — Sin. Aplicabilitate. î. Transformare [npeodpasoBairae, npeBpa-meHHe; transformation; Verwandlung, Umwand-iung; transformation; âtalakulâs]. 4. F/z., Cfî/m.: Succesiune de stări în care variază mărimile de stare ale unui sistem fizicochimic. O transformare în care starea finală a sistemului fizicochimic coincide cu starea iniţiala se numeşte ciclu de transformare. După specia mărimilor de stare cari variază, se deosebesc transformări de stare mecanică, termică, electrică, magnetică, chimică, etc. După starea de agregare a sistemului fizicochimic, se deosebesc transformări în stare solidă, în stare lichidă şi în stare gazoasă. Trecerile între diferitele stări de agregare constitue, de asemenea, transformări importante. Ele se numesc topire, vaporizare, evaporare, condensare, solidificare, volatilizare, efc. (v. aceşti termeni). Din punctul de vedere termodinamic, transformările se împart în reversibile (v. Reversibilă, transformare ~) şi în ireversibile (v. Ireversibilitate şi Ireversibilă, transformare ~). — Sin. Transformare de stare. în Termodinamica fluidelor prezintă interes deosebit transformările în cari nu variază anumite mărimi importante. După mărimea care nu variază, se deosebesc transformări isoterme (v. Isotermă, transformare~), transformări isobare (v. Isobară transformare^), transformări isostere, isopicne, adtabatice, politropice, isentrope, etc. s. ~ alotropică [aJiiioTponn4ecKoe npeBpa* meHHe; transformation allotropique; allotropische Umwandlung; allotropictransformation; halotropikus âtalakulâs]: Trecerea, în anumite condltiuni de temperatură, a unui ebmsnt chimic, dela o mo-dificafie la alta; de exemplu, trecerea unui element solid cristalizat, dela o formă cristalină la alta, cu alte proprietăfi fizice, dar cu proprietăfi chimice similare, trecerea oxigsnului în ozon. Transformările alotropice sunt însofite de fenomene termice (desvoltare sau absorpfie de căldură latentă de transformare). Fiecare formă cristalină reprezintă o formă (stare, varietate sau modificafie) alotropică a elementului respectiv. Formele alotropice se notează cu literele elene a, g, 7, etc., cari se adaugă simbolului elementului respectiv, forma alotropică stabilă la temperatura cea mai joasă fiind notată cu a, următoarea cu p, etc. Elemente cari preaintă modificafii alotropice sunt: C, P, S, Fe, As, Sb, Sn, Mn, Se, Te, etc. Formele alotropice prezintă o granulafie mai fină; ele se formează prin producerea unor nuclee de cristalizare, urmată de creşterea cristalelor, asemănător cristalizării din stare lichidă. Obf nerea de grăunfi mici din grăunfi mari, pe cale termică, e posibilă numai la metalele cari prezintă transformări alotropice (Fe, Sn, Mn, etc.). s. ~ eutectică [3BTeKTnqecKoe npeBpame-HHe; transformation eutectique; eutektische Umwandlung; eutectic transformation; eutektikus âtalakulâs]: Transformare invariantă, care se produce la solidificarea unor sisteme binare sau tenare, şi care consistă în cristalizarea simultană, la temperatură constantă (temperatură eutectică), a solufiei lichide remanente (în cazul aliajelor hipoeutectice sau hipereutectice) sau a întregii solufii lichide (în cazul aliajului eutectic), sub formă de amestec mecanic omogen de două, respectiv de trei faze. V. şi sub Eutectic. 4. ~ eutectoidică [3BreKT0H/ţH0e npeBpa-iiţeHHe; transformation eutectoide; eutektoide Umwandlung; eutectoid transformation; eutek-toides âtalakulâs]: Transformare invariantă în stare solidă a unor sisteme binare sau ternare, care se produce asemănător transformării eutectice (v.), solufia-mamă fiind însă solidă. Exemplu: transformarea eutectoidică a austenitei. V. şi sub Eutectoid. 5. ~ în stare solidă [npeBpameirae b TBep-flOM COCTOfîHHH; transformation en etat solide; Umwandlung in solidem Zustjnd; solid-state transformation; szilârd âllapoti âtalakulâs], Metl.: Transformare în structura aliajelor, respectiv a amestecurilor unui sistem binar, când acestea sunt răcite sub temperatura de sfârşit de solidificare. 1051 Există mar multe feluri de transformări în stare solidă: datorite scăderii solublităfii în stare solidă a componenţilor, sau transformării alotropice (v.) •a cel pufin unui component; ele apar pe diagramele de echilibru, în primul caz. sub forma unei curbe de solubilitate (v. curbele d-d' şi /-/' din fig. IV şi e constituit de transformarea prin răcire a austenitei (solufie soldă terminală din sistemul de aliaje fier-carbon)în perlită şi ferită, sau în perlită şi cementită. i. Transformare în stare solidă a ofelului [npeB-pameHue CTaJia b TBep/ţOM coctohhhh; transformation de l'acier â l'etat solide; Stahlumwandlung . Diagrama de echilibru cu transformările în stare solida a componenţilor unei solufii solide a, modificafiile alotropice fiind: a) complet solubile; b) complet insolubile; c) parfial solubile; i) temperatura; Cg) concentrafia în componentul (B); 1) solufie lichidă; A) şi B) componenţii solufiei solide a; A') şi B') modificafiile alotropice respective ale componenţilor (A) şi (B); ai), a') şi a") solufii solide ale modificafiilor alotropice; E') punct eutecfoidic. curbele g-g' şi b-h' din fig. VI, sub Solidificarea sistemelor binare), iar în cel de al do'lea caz, sub forma a două curbe, de început şi de sfârşit de transformare, asemănătoare curbelor de solid ficare fiquidus şi solidus, cu aspect care depinde de natura modificafiilor alotropice (v. sub Solidifi-carea sistemelor binare). — Dacă modificafiile alotropice ale componenţilor unei solufii solide a formează solufii solide cu solubil'tate ilimi-fată, solufia solidă a trece în solufia solidă alotropică ax (v. fig. I a). — Dacă modificafiile alotropice sunt insolubile una în alta, solufia solidă a sufere o transformare după o diagramă cu eutec-foid, asemănătoare diagramei cu eutectic de tipul 2; descompunerea fiind completă, ulterior ei va ■exista doar un amestec al modificafiilor alotropice (v. fig. I b). — Dacă modificafiile alotropice -sunt parfîal solubile una *în alta, solufia solidă a Swfere o transformare după o diagramă cu eu-tecfoid, asemănătoare diagramei cu eutectic de tipul 3 A; descompunerea fiind incompletă, vor mai rămânea solufii scftide terminale (a'şi a"), (v.fig. Ic). Dacă transformarea alotropică se referă la com-ponenfii unui amestec solid, ea se produce la temperatură constantă; pe diagrama de echilibru vor A*B A'+8 A’+B' II. Diagrama de echilibru cu transformările în stare solida a ccmponenfior unui amestec solid A-j-B. f) temperatura; Cg) concentraţia în componentul (B); L) soluţii lichidă; A) şi B) componenfii amesteci lui sc-IH înainte de tra sf rmarea alctropi-â; A') şi B') modificabile alotropice respective ale compcn nfilor (A) şi (B); A’-A’) şi B’-B') linii apărea linii orizontale de de transformare; »lo*ro, id a transformare (v. fig II). Prin transformările în E) punct euteciic. stare solidă se produc schimbări importante în structura şi proprietăţile fizicochimice ale aliajelor, de cari depinde posibilitatea aplicării tratamentelor termice. Un exemplu in festem Zustande; solid-state transformation of steel; azacel szijârd âllapoti âtalakulâsai]: transformare de structură la răcirea ofelului so.idificat, cauzată de transformările alotropice ale fierului pur. Exista mai muite transformări în stare solidă ale ofelului: ele depind de confinutul în carbon al ofelului, de domeniul de temperatură în care se produc şi de v fesa de răcire — şi apar în diagrama de echil bru fier-carbon (v.) sub forma de curbe de început şi de sfârşit de transformare. Temperaturile la cari se produc aceste schimbări structurale se numesc temperaturi de transifie. După solidificare, un ofel cu un confinut mic în carbon formează o solufie solidă d, corespunzătoare stării alotropice S a fierului pur; limita ei de saturafie în carbon e de 0,10% carbon la 1492° (punctul H din diagrama fier-carbon). La un confinut în carbon cuprins între 0,10 şi 0,50% se produce o transformare peritectică (v.) de-a-lungul orizontalei HB. Solufia lichidă de compozifie B (0,50% carbon) reacfionează cu solufia solidă S, de compozifie H (0,10% carbon), formând solufia soldă ţ, de compozifie / (0,18% carbon),- Ia temperatura peritectică (1492°). Reacfia e următoarea: 1492° solufie lichidă Z?+cristale ----------* cristale Y/* Dacă confinutul în carbon al ofelului e cuprins între 0,10 şi 0,18%, solufia lichidă se consumă în întregime, rămânând un amestec de cristale primare de solufie solidă 5, cu cristale secundare de solufie solidă f; dacă confinutul în carbon al ofelului e cuprins între 0,18 şi 0.50%, prin transformarea peritectică dispar cristalele primare de solufie soldă 5 şi, în continuare, se formează, cristale secundare, de solufie solidă y, după curbele BC (liquidus) şi JE (solidus); un ofel cu mai mult decât 0,50% carbon se solidifică direct sub forma de solufie solidă y. Deci, după so idificare, se obfin: cristale primare de solufie solidă 8 la ofelurile cu mai pufin decât 0,10% carbon (domeniul ANH) ;cristale primare de solufie solidă d 1052 în amestec cu cristale secundare de solufie solidă Y, la ofelurile cu 0,10—0,18% carbon (domeniul HNJ); cristale secundare de solufie solidă 7 la ofelurile cu 0,18*’*0,50% carbon; cristale primare de solufie solidă la ofelurile cu mai mult decât 0,50% carbon. La scăderea temperaturii cu o vitesă normală de răcire, sub tem- /. Solidificarea ofelului (porţiune a diagramei de echilibru fier-carbon). f) temperatura; %C)confinutul în carbon; ABC) curba liqui-dus; AHJE) curba solidus; HJB) linia peritectică; HN) curba de început de transformare a solufiei solide 5; JN) curba de sfârşit de transformare a solufiei solide 6. peraturile corespunzătoare punctelor A4 (v, sub Temperaturile de transformare ale fierului pur), solufia solidă b din domeniul ANH, împreună cu solufia solidă § din domeniul HNJ, se transformă complet în solufie solidă y (v. fig* /). Creşterea confînutuiui în carbon al ofelului ridică temperatura de transformare b->y. Solufia solidă de carbon în fier *f, stabilă sub curba soiidus NJE, se numeşte ausfenită: ea are confinutul maxim de carbon 1,70% la 1130° (punctul E. fig. II). Stabilitatea ausfenitei se menfine până la traversarea curbei GOS de separare a feritei, corespunzătoare transformării alotropice, la temperatura punctului G (906°), a fierului pur •jf în fier pur oc (temperaturile corespunzătoare acestei curbe se notează cu A3 şi anume Ars la răcire, respectiv Ac3 la încălzire), la ofelurile hipoeuiecfoidice — şi a curbei SE, care e o curbă de solubilifate, referitoare la un ofel hiper-eutectoidic şi corespunzătoare separării cemen-titei secundare din ausfenită (temperaturile corespunzătoare acestei curbe se notează cu Acem şi anume Arcem, la răcire, şi Accem, la încălzire). Solufia de carbon în fier a se numeşte ferită şi are confinutul maxim în carbon 0,03% la 721° (punctul P). Creşterea conţinutului în carbon al ofelului coboară temperatura de transformare ţ -> a până la 721° (punctul S) la 0,89% carbon. La temperatura 721° se termină separarea feritei (la un ofei cu mai pufin decât 0,89% carbon) şi a cementitei secundare (la un ofel cu mai mult decât 0,89% carbon) şi se produce transformarea austenitei remanente în perlită (v.). La un ofel cu 0,89% carbon, corespunzător punc- tului eutectoidic S (de întâlnire a curbelor de început şi sfârşit de transformare) întreaga austenită se transformă în perlită (transformare eutectoidică). Temperatura corespunzătoare orizontalei eutectoidice PSK se notează cu A± (şi anume Arx la răcire, şi Ac± la încălzire); sub ea există ferită şi perlită la un ofel hi-poeutectoidic, ce-mentită şi perlită la un otel hiper-eutectoidic — şi numai perlită la un ofel eutectoidic, constitusnfi ale ofelului (porfiune din diagrama d& cari nu mai sufer echilibru fier-carbon). nicio transformare f) temperatura; % C) confinutul îr> alotropică. Fac ex- carbon; A3) curba de separare a feritei; cepfiune ofelurile Acem) curb3de separare a cementitei moi, CU un con- secundare; At) linia eutectoidică. finut în carbon mai mic decât cel corespunzător punctului P (0,03% carbon), cari nu confin perlită şi au structură pur feritică; odată cu scăderea temperaturii sub 721°,. curba de răcire traversează curba de solubilitatePQ; din ferita ofelului cu un confinut în carbon cuprins între 0,03% (punctul P) şi 0,01 % (punctul Q) se va precipita cementita terfiară; oţelul va fi format deci, la temperatură ordinară, din ferită şi cementită terţiară (v. fig. II). Aceşti constituenţi (ferită, perlită, cementita) apar numai la răcire» cu vitesă redusă a ofelului, la vitese mai mari apărând alţi constituenţi, după gradul de sub-răcire. Transformarea magnetică a fierului pur, la punctul Curie M (768°), corespunde în diagrama fier-carbon orizontalei MO (pozifia ei nu e influenţată de confinutul în carbon); e o transformare mo-nofazică şi nu e susceptibilă la istereză termică. Sub temperatura orizontalei MO—notată cu A2—ferita devine feromagnetică. Fierul pur dir> intervalul dintre curbele MO şi GO se numeşte impropriu fier p (el nefiind o stare alotropică). Trecerea peste orizontala A0 (210°) reprezintă' transformarea magnetică a cemşntitei, de asemenea monofazică. Transformările de mai sus au survenit la o răcire cu vitesă mică a austenitei (mediul de răcire fiind, de exemplu, aerul atmosferic), adică printr'o traversare lentă a curbelor de transformare. Pe măsură ce creşte vitesa de răcire (prin folosirea de diverse medii de răcire) se accentuează subrăcirea—-şi transformarea austenitei se produce la o temperatură din ce în ce mai joasă. Temperaturile Ar3 (a separării feritice) şi Art (a transformării perlitice) coboară continuu şi se întâlnesc: în loc de perlită se obfin structurile de transifie (v.). Punctele de transformare corespunzătoare punctelor Ar1 după 1053 întâlnirea acestora cu punctele Arz (daiorită creşterii vitesei de răcire), la cari apar structurile de transifie, adică stări de subrăcire, afară de echilibru, se notează cu Ar\. în cazul viteselor de răcire mari, austenita se transformă în martensită a: solufie solidă suprasaturată de carbon în Fe a (v. fig. /, sub Răcire, vitesa de ~ în tratamente termice). Transformarea martensitică e condifionată de transformarea ■alotropică Fe y->Fe a, fără separarea carbonului din solufie solidă (nu e o transformare cu difuziune). Ea se produce cu mărire de volum, dând ^naştere la tensiuni de compresiune cari tind să stabilizeze austenita. Punctele de transformare la ■cari apare martensita a se numesc Ar1 şi coincid cu punctul de început de formare a martensitei (Afs); ele nu depind de vitesa de răcire, ci numai de compozifia ofelului (v. fig. /, sub Răcire, vitesa critică de ~ pentru călire). Transformarea martensitică are şi un punct inferior de sfârşit de formare a martensitei, notat cu Mf. Vitesele de răcire V^ şi Vc determină începutul aparifiei martensitei a, respectiv dispariţia troostitei şi obfinerea excluzivă ■a martensitei a—şi se numesc vitesă critică inferioară, respectiv superioară. Transformări în stare solidă se numesc şi cele produse la încălzirea ofelului, dar succesiunea transformărilor e exact inversă celei dela răcire, la «ofelurile cu structură în stare de echilibru, sau diferită, la ofelurile cu structură în afară de echilibru (de ex. cu constituenfii structurii martensită, “troostită, sorbită, etc.). î. Transformare isotermică a austenitei [H30Tep-TviH^ecKHH pacna# aycTeHHTa; transformation isotermiquede l'austenite; isothermi sche Umwandlung des Austenits; isothermal transformation of austenite; austenit izotermikus âtalakulâsa]: Transformarea la temperatură constantă a auste-fiitei subrăcite (răcite sub temperatura de transformare At), în constituenţi perlitici, cu structură 31 proprietăfi dependente de această temperatură, la temperaturi înalte (subrăciri mici) se formează perlită cu structură mai grosolană; la temperaturi mai joase se formează constituenfi perlitici cu un «grad de dispersiune a feritei şi cementitei din ce în ce mai mare, cum sunt sorbită de călire, # troostită de călire, bainita (v. S.). Transformarea isotermică a austeni -tei se poate reprezenta indicându-se cantitatea de perlită ■formată, în funcfiune de timpul trecut dela începutul transformării {v. fig. /). Se deosebeşte o perioadă de W00 I. Curba transformării austenifei în perlită, la temperatură constantă. % T) gradul de transformare; t) timpul, în secunde. incubafie (cu vitesă de transformare extrem de mică, practic nulă) şi o perioadă de formare a perlitei (cu o vitesă crescândă, care scade spre sfârşitul transfor- mării). Mersul curbei de transformare isotermică a austenitei e determinat de temperatura de transformare, de gradul de subrăcire (v. fig. II). La subrăcire nulă (la temperatura de transformare Ai), vitesa de transformare e nulă, durata detransformare (x) fiind practic infinită deci nu se formează perlită. Pe măsura măririi subrăcirii (temperaturile h , II. Curbele transformării isotermice a austenifei h diferite temperaturi %T) gradul de transformare; t) timpul, în secunde. 12, t3, şi £4), vitesa de transformare creşte, adică durata transformării scade. Dar, formarea perlitei, respectiv a constituenfi lor perlitici, fiind un proces de difuziune, la subrăciri mari (temperaturi joase de transformare t5 şi t6) vitesa de transformare începe să scadă; există deci o subrăcire (corespunzătoare temperaturii de transformare £4), la care vitesa de transformare e maximă. Reprezentând punctele de început şi de sfârşit de transformare, obfinute la diversele temperaturi t, în coordonate temperatură-timp, rezultă o diagramă formată din două curbe: curba de început şi curba de sfârşit de transformare a austenitei în perlită, numite curbe în C (fiindcă au forma literei C). Pe aceeaşi diagramă (v. fig. III) se -~igr III. Diagrama transformării isotermice a austenitei la ofel cu 0,50% C. y) ausfenită subrăcită; I) perlită (680- •720°); H) sorbifă de călire (600”-680°); III) froostităde călire(450-**600°); IV) ta inii ă (320---450°); V) martensită «300°); t) temperatura detransformare; t) timpul în secunde; 1) curba de separare a feritei; 2) curba de început de transformare a austenifei; 3) curba de sfârşit de transformare a austenifei; A3) temperatura de separare a feritei în diagrama de echilibru fier-carbon; Ai) linia eufectoidică în diagrama de echilibru fier-carbon; Mj) începutul transformării martensitice; Mf) sfârşitul transformării martensitice. reprezintă şi liniile Ms şi Mj de început şi sfârşit de transformare martensitică (deşi aceasta nu e 1054 isofermică, producându-se [a o răcire continuă), cum şi — în cazul ofelurilor hipoeutectoidice — curba de separare a feritei. Aceasta din urmă se contopeşte cu curba de început de transformare perlitică la inflexiunea acesteia (500**-600°); deci, la o subrăcire mai mare decât cea corespunzătoare inflexiunii curbelor în C, nu se mai separă ferită liberă, iar perlită va confine procentual mai pufin carbon decât cel normal eutectoidic. Cu ajutorul acestei diagrame se poate urmări transformarea isotermică a austenitei, pentru un anumit ofel, la orice grad de subrăcire. Pentru a obfine martensită, e nevoie de o mare vitesă de răcire, pentru a evita atingerea curbei de transformare peditică; deci, cu cât punctul de inflexiune a| acestei curbe e mai depărtată de axa ordonatelor (perioada de incubafie e mai mare), cu atât transformarea martensitică se realizează la o răcire mai înceată (ca, de ex., răcirea în uleiu sau în aer), adică ofelul e mai uşor călibil. Elementele de aliere ale ofelului'influenfează procesul de transformare, fie mârind vitesa de transformare a austenitei (de ex. Co), fie micşorând-o (de ex. Ni, Mn, Si, Cu, Cr, Mo, W), modificând pozifia curbelor în C fafă de axele de coordonate. De exemplu, prin micşorarea vitesei de transformare, se măreşte perioada de incubaţ e (curbele în C se deplasează spre dreapta), mărindu-se astfel călibiiitatea ofelului (ofelurile aiiate cu Ni, Mn, Cr, etc. se pot deci căli în uleiu). t. Transformare magnetică [MarHHTHOe npeB-pameHHe; transformation magnetique; magnetische Umwandlung; magnetic transformation; mâgneses âtalakulâs]: Trecerea unei substanfe feromagnetica, prin încălzire, din stare feromagne-tică în stare para-magne;ică, sau trecerea inversă, prin răcire. E o transformare care nu modifică structura cristalină (adică o transformare mo* nofazică). Se produce într'un interval de temperatură, adică pro- st _\. .1 A. 1 ZOO 400 600 800 1000 ÎZ001 Variafla proprietăfilor magnetice în funcfiune de temperatură, la fier (/), nichel (2) şi cobalt (3). H) intensitatea câmpului magnetic; t) temperatura, prietăfile de feromagnetism, respectiv de paramag-netism dispar sau apar treptat, pe măsura apropierii de punctul de transformare, numit punct Curie; nu prezintă istereză termică. V. şi sub Curie, punctul 2. ~ martensitică [MapTeFCHTHoe npeBpa-HţeHHe; transformation martensiiique; martensi-tische Umwandlung; martensitic transformation; martens tes âtalakulas]. V. sub Transformare în stare solidă a ofelului. s. ~ peritectică [nepHTeKTH^recKoe npe-BpamPHwe; transformation peritectique; peritek-tische Umwandlung; peritectic transformation; peritektikus âtalakulâs]: Transformare invariantă care se produce la solidificarea unor sisteme binare cu componenfi parfial solubili în stare so- lidă, şi a sistemelor binare cu componenfi cari formează compuşi chimici instabili, transformare care consistă în reacfia dintre so!ufia lichidă şţ cristalele separate anterior, cu formarea unui nou* tip de cristale. Aceste cristale *sunt de solufie solidă în cazul amestecurilor cu solubilitate parţială în stare solidă, respectiv cristale de compus chimic, în cazul amestecurilor cari la solidificare formează compuşi chimici instabili. în diagramele de echilibru (v. fig. VI şi VIII, sub Solidificarea sistemelor binare), transformarea peritectică apare ca un segment (cgb) de linie orizontală* care, spre deosebire de linia eutectică, nu e situat la cea mai joasă temperatură. în timpul transformării, sistemul cuprinde trei faze şi, în* conformitate cu legea fazelor, temperatura de transformare rămâne constantă. Reacfia peritectică se prezintă astfel: lichid c-fcri~ stale cristale ag. Ea se termină la epuizare® solufiei lichide, dacă aliajul are o concentrare cuprinsă între g şi h, sau la dispariţia cristalelor (separate anterior), dacă aliajul are o concentraţie cuprinsă între c şi g. 4. ~ polimorfică [noJiHMopcf)HHecKce npe-BpameHHe; transformation polymorphique; poly-morphische Umwandlung; polymorphous transformation; polimorf âtaîekulâs]: Trecerea uneisubstanţe solide compuse, cristalizate, Ia anumite temperaturi* dela o formă cristalină la alta. Diferitele forme cristaline au proprietăţi diferite. Aceste proprietăţi pot fi:, densitatea, coloarea, duritatea, punctul de topire, indicele de refracfiune, solubilitatea, etc* Transformările polimorfice sunt însoţite de desvoltare de căldură latentă când substanfa trece la o formă cristalină mai stabilă, şi de absorpjie de căldură când substanfa trece la o formă cristalină mai puţin stabilă; ele sunt reversibile numai dacă temperatura de transformare e mal joasă decât punctul de topire al formei cristaline stabile la temperatură mai joasă. Exemple de substanţe polimorfice: oxidul de titan (cu trei forme cristaline: rutil, anatas şi brookit); carbonatul de calciu (cu două forme cristaline: ca'cit şi aragonit); bioxidul de siliciu (cu trei forme cristaline: cuarţ, cristobalit, tri-dimit), etc.? 5. ~ termodinamică [TepMoaHHaMHHecKoe npec6pa30BaHKe; transformat:on ihermodynemi-que; therrrodynamische Zustandsânderung; ther-modynamic transformation; termod namikus âtaîa-kulss]. Fiz.: Trecerea unui sistem termodinamic dintr'o stare (iniţială) în alta (finală). Efectele asociate unei transformări se urmăresc pe baza transformărilor de energie în interiorul s sternului şi pe baza schimburilor de energie cu* exteriorul. în cursul transformării, masa sistemului poate fi constantă sau variabilă. Sch mbarea stării sistemului se caracterizează prin variaţiile parametrilor de stare, cari sunt legaţi între ei prin-ecuaţia caracteristică de stare a sistemului. Transformările gazelor cari prezintă interes în Termodinamică se împart Lîn transformări ale 1055 gazelor perfecte şi ale gazelor reale. Numărul parametrilor cari pot varia independent (F)edat de legea fazelor: F = C-P + 2, P fiind numărul de faze în prezenfa şi C, numărul componenf;lor sistemului. La gaze sau la amestecuri de gaze (cari formează mediul sistemelor termodinamice tehnice), C e egal cu unitatea şi, deci.în cazul unei cantiiăfi de material constante, se obfine: F=1 la o singură fază în prezenfă (gaze perfecte şi abur supraîncălzit); F = 2 la două faze în prezenfă (abur saturat umed). Transformările simple, cari se consideră în studiul evokfiei sistemelor fizicochimice, sunt transformările: isocoră, dz; = 0(v.); isobară, dp = 0(v.); isotermă, dr=0 (v.); adiabată, dQ = 0(v.); poli-tropă, n — const. (v.). Transformarea politropă (v. Politropă, transformare ~) se defineşte pr:n: ăU * - = rp = const. sau c = — = const. Q 9 sau, la gazul perfect, prin C~CP n =--------= const., unde AU este variafia energiei interne, Q e cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul în cursul procesului, c e căldura specifică, iar n e exponentul politropic. Transformarea politropă e generala, în sensul că, la diferite valori ale lui c (respectiv n), din ea se deduc celelalte transformări simple (v. fig. /, sub Termodinamica tehn>că). Transformarea politropă poate fi urmărită pe diagrama indicată de o maşină. Determinarea exponentului politropic n la o transformare indicată (în diagrama mecanică p-v), se poate face prin calcul sau grafic. Din ecuafia jpolitropei p vn~p1v* = p2v" se obfine: - In Pi — In p2 log pt — log p2 tnd \nv2—\nvl log v2~~log v± sau vdp v , n=-------j- =------tg a; pdv p grafic, determinând tangenta la curbă, rezultă». Adiabata se obfine din politropă pentru c=0, deci pentru: n=^- = k. cv în cazul variafiei căldurii specifice cu temperatura, se poate face calculul adiabatei cu ajutorul căldurii specifice medii: * cde, Adiabata poate fi calculată şi cu căldură specifică variabilă; calculul se face, fie cu o variaţie lineară cu temperatura a căldurii specifice c=a+bT, fie cu o variafie lineară a exponentului adiabatic k=k0+BT, în cele două cazuri se obfine, re» spectiv: P2 *± l vAav Ti b h *0-1 -BT, _ (vA*-' *„-1 -BTt \vj în care a, b, şi B sunt coeficienfii, Jar indicii p şi v sa referă la presiune şi volum constant în cazul gazului perfect în cantitate variabilă», dintre trei parametri, (de ex. p, v, T, u, i, st etc.) doi pot rămânea constanfi în acelaşi timp* sau între aceştia poate exista o legătură (de ex. la transformările isobare-isoterme ale aspirafiefc şi refulării la compresoare, ale aspirafiei şi evacuării la motoarele cu ardere internă, etc.).— în cazul gazeicr reale (vapori), urmărirea transformărilor se face, obişnuit, în diagramele mecan'că (p-v), termică sau entropică (7*-*), entalpie-entropie (i-s) şi entalpie-presiune (i-p). în acest caz, transformarea politropă nu mai e o generalizare, deoarece în general nu poafe fi folosită ca formulă de caicul; ea se dtfineşte legată de transformarea simplă adiabată, cu ajutorul randamentului politropic _ (h~h)ad Ylp ’ Transformările simple ale aburului (isocoră, iso-bara, isotermă, adiabata, isenfalpa, transformări la titlu constant) sunt reprezentate înfig. IV» sub Termodinamica tehnică. Transformările caracteristice ale gazelor umede (amestecuri de gaze perfecte cu gaze reale) se fac pe diagrame tip Ramz^n entalpie -confinut de umiditate (i-d). Transformările simple, reprezentate în această diagramă (v. fig. V/i, sub Termodinamică tehnică), sunt: isotermă d© = 0, umiditatea relativă constantă *lvap Pvap , qp= —----- = —------ = const., Psat încălzirea robară-adiabatică (isenta'pică), i = 0,24 0 + 0,001 d (595+0,47) e = const., ncălzirea sau răcirea d = const., transformările de amestec, etc. 1. Transformare [nepeo6pa30BaHHe; transformation; Umbildung; transposition, transformation; âtalakitâs]. 5. Fologrm.: Transpunerea clişeului original al unei fotograme, al cărei plan, în momentul expunerii clişeului, a fost înclinat fafă de planul mijlociu de referinfă al obiectului înregistrat, pe un plan paralel cu acel plan de referinfă. 2. Transformare [H3MeHeHHe yxo/ţa 3a mojio-flOBO Jieca; transformation; Oberfuhrung; transformation; âllomâny-âtalakitâs]. 6. Silv.: Schimbarea tratamentului unui arboret, în cadrul aceluiaşi regim. Exemplu: transformarea codrului grădinărit, în codru cu tăieri succesive. 1056 î. Transformare, factor de ~ a căldurii [K03(|)-<î>HiţHeHT TenJionponyCKaHHH; facteur de transformation de la chaleur; Umwandlungsfaktor der Wărme; transformation factor of heat; hoâtala-kulâsi tenyezo]. TermofRaportul dintre căldura cedată de un transformator termic şi căldura primită de acesta, în ipoteza că transformatorul menfine constantă căldura transformabilă în lucru mecanic. în procese ireversibile, în cari căldura se transferă între sisteme cu diferenfe finite de temperatură, căldura transformabilă în lucru mecanic devine mai mică, adică din căldura cedată rezervorului termic. mai rece se poate obfine o cantitate mai mică de lucru mecanic decât din căldura primită dela rezervorul termic mai cald; astfel, în cazul unui schimbător de căldură fără pierderi ţv. fig. /), deşi căldura q' cedată de schimbător (la temperatura !Ta) ar fi egală cu căldura q primită (la temperatura 7\>7"2), totuşi — datorită scăderii temperaturii — căldura transformabilă în lucru mecanic se reduce. — în procese reversibile, căldura transformabilă în lucru mecanic rămâne aceeaşi. Prin intermediul unor transformări 'reversibile se poate realiza, în principiu, transferul căldurii înfre sisteme cu diferenfe finite de temperatură, căldura transformabilă în lucru mecanic, rămânând aceeaşi; expresiunea ei e (v. fig. II): r0 I. Reprezentarea în diagrama T-S a transferului căldurii q dela temperatura Ti la temperatura T2l într'un schimbător de căldură. S) entropie; T) temperatură; q) şi q') căldură transferată. Al0 — q1^i — II. Principiul de funcfionare « transformatorului de căldură, f) rezervor termic cu temperatură înaltă Ti; 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu temperatură joasă To (mediu ambiant); M) motor; P) pompă de căldură; qj. penfru T2< h; 0) sistemul cu q2 Tj; S) entropie; T) temperatură; q’c) şi q"0) căldură; Al0) echivalentul în căldură al lucrului mecanic Iq. dela temperatura Tt la temperatura T2, care are expresiunea i-I» ______n_r2 Ti-Tq «Ţj. Tt Ts.-7Y r» Factorul de transformare a căldurii e un criteriu sigur şi comod, cu ajutorul căruia se pot aprecia atât efectul util obfinut din transformarea căldurii la diferite temperaturi, cât şi gradul de per-fecfiune al sistemelor termodinamice. t. Transformare, grad de ~ [cTeneHb npe-BpameHHfl; degre de transformation; Umwand-lungsgrad; transformation degree; âtalakulâsi fok]. Chim. fiz.: Raportul dintre concentrafia produselor şi concentrafia reactanfilor rămaşi netrans-formafi într'o reacfie chimică. Nicio reacfie nu transformă întreaga cantitate de reactanfi în produse. Gradul de transformare e limitat de echilibrul de reacfie şi e micşorat de amestecarea defectuoasă a reactanfilor, de timpul insuficient de reacfie şi de răcirea reactanfilor pe suprafefe reci, înainte de a intra în reacfie. —— AIq \ % 1057 Pentru o reacfie, gradul de transformare e fracţiunea pe care o reprezintă reactantul limitativ, transformat in produsul dorit, din întreaga cantitate de reactant limitativ. Dacă se consideră cantitatea iniţială de reactant limitativ (L), cantitatea de reactant limitativ (7*), transformată conform reacfiei, gradul de transformare se poate exprima sub forma: T = L~N N\ L~ L \ L)' unde N — L—T e cantitatea de reactant limitativ netransformat. 1. Transformare, punctde~[T0HKanpeBpauţe-HHfl; point de transformation, temperature de transformation; Oberganaspunkf, Verwandlungstempe-ratur; temperature of transition; ătalakulăsi hofoc]: 1. Punctul corespunzător temperaturii la care, la presiune şi vitesă de încălzire, respectiv vitesă de răcire, date, se face trecerea unui sistem fizicochimic dela o formă la alta — care poate fi o altă modificare alotropică, o altă stare poli-morfică sau o altă stare de agregare — compozifia chimică rămânând aceeaşi. Puncte de transformare sunt punctele de transifie, cele de topire (respectiv de solidificare) şi de fierbere (respectiv de lichefiere sau de condensare). V. şi sub Transformare 4. —2. Sin. (în sens restrâns) Temperatură de transifie (v.). 2. Transformări, familie de ~ [ceMeScTBO npeo6pa30BaHHfl; familie de transformations; Umwandlungenfamilie; family of transformations; âtalakitâsi csalâd]. Mat.: Mulfime de transformări (v. Transformare 1), ale căror ecuafii de definifie confin elemente arbitrare (funcfiuni, parametri). 3» ~, grup da ~ [rpynna nps06pa30BaHHâ; groupe de transformations; Umwandlungsgruppe; transformation group; âtalakitâsi csoport]: Familiei de transformări (v. Transformare 1), având următoarele proprietăfi: transformarea identică E aparţine familiei; dacă T e inclus în <&, atunci şi e inclus în <$; dacă T şi T sunt două transformări din familie, produsul lor TT e, de asemenea, o transformare a familiei. 4. Transformări cu r parametri, finite [KOHen-Hbie npeo6pa3QBaHHH c r napaMeTpaMH; transformations finies avec rparametres; endltche, finite Umwandlungen mit r Parameter; finite trans-formations with r parameters; veges r parameteres âtalakitâs]. Geom.: Familie de transformări (v. Transformări, familie de ~), definită într'un spaţiu Xn prin formule de forma y=/(a:1,x2,-,xn, ava2l^af), (i= 1, 2,-,»), ^#^2»"’iar parametri variabili. Pentru r— 1 se obfin transformări cu un parametru. Dând parametrului a o valoare determinată, transformarea respectivă face să se treacă dela punctul P(x1,x2,'"xn), la punctul Q(;y1,;y2,■■•,/*). O astfel de transformare cu un parametru, dacă formează un grup, poate fi redusă, printr'o alegere convenabilă a coordonatelor şi a parametrului, la o familie de translafii, y= 5. ~ Galilei. V. Galilei, grupul de transformări al lui 6. ~ inf.nite [6ecKOHeqHbie npe06pa30BaHHH; transformations infinies; unendliche Umwandlungen; infinite transformations; vegtelen âtalakitâsok]: Familie de transformări (v. Transformări, familie de ~), definită într'un spafiu X, prin formule cari confin funcfiuni arbitrare. 7. Transformări termodinamice în atmosferă [TepMOAHHaMHnecKHe npeBpameHHfl b aTMO-C(|)epe; processus thermodynamique dans l'atmo-sphere; thermodynamische Prozesse în der Atmo-sphăre; thermodynamic processes in the atmos-phere; termodinamikus âtalakulâsok a legkorben]. Meteor. Aerul nu e un gaz ideal; legea lui de stare termica poate fi bine aproximată de ecuafia lui Van der Waals (v.). Totuşi, în studiul fenomenelor atmosferice se utilizează ecuafia de stare a gazelor perfecte, deoarece eroarea care se face prin considerarea aerului ca gaz perfect e mai mică decât erorile introduse de măsurări şi de labilitatea mărimilor din atmosferă. Ţinând seamă că atât energia interioară u, cât şi schimbul de căldură q pot fi exprimate în funcfiune de doi dintre parametrii p, v sau T şi de variafiile lor, rămân patru parametri măsurabili în cursul oricărei transformări. De obiceiu, se iau parametrii p, v, T şi q. Doi dintre ei sunt independenţi, iar cei-lalfi doi depind de primii. Relafiile cari se deduc din principiile Termodinamicei exprimă cantitatea de căldură schimbată în funcfiune de o pereche de parametri independenţi, aleşi succesiv din cei trei, p, v, T, cari mai rămân: d1 = 1,40 e câtul căldurilor specifice la presiuna constantă, respectiv la volum constant, pentru aerul uscat. $ Transformarea adiabatică e însofită de variafia presiunii, a volumului şi a temperaturii. Alegând pentru stadiul final al transformării o anumită valoare pentru unul dintre aceşti trei parametri, se definesc dela sne şi valorile celorlalfi doi, conform ecuafiilor de mai sus. Utilizând valoarea temperaturii potenfiale 0, care caracterizează această transformare adiabatică şi rămâne constantă în cursul ei, şi care poate fi exprimată în funcfiune de doi drntre cei trei parametri p0, vQr TQ ai stării inifiale: - AR AR AR Q=zT (—^ °P — T (1000M cp _PoVq(1000\ Cp 0 \ Po ) °\ / R \ Po / se pot calcula presiunea, volumul specific sau temperatura gazului în orice stare finală, definită de valoarea finală a unuia dintre ei, în funcfiune de acea valoare finală a parametrului ales şi de temperatura potenfială: p=iooo £)«=,000 )v; 'A' \ 1000 v / 1000'•r/ 1000V ţl AR cv r-e(—tJ)cp -${ RQ '1000/ '1000 vl Transformările convective locale din atmosferă sunt, practic, adiabatice. Transformările advective, desfăşurate de-a-lungul marilor suprafefe frontale, se depărtează destul de mult de caracterul adiabatic, din cauza încetinelii cu care ele se realizează şi care permite schimburi termice cu mediul înconjurător. Ele se definesc mai bine ca transformări politrope de o clasă oarecare, dedusă din mărimea căldurii specifice politrope c. Transformarea isosteră uscată e o transformare în care volumul speci ic rărrtâ ie constant: di> = 0. Ca parametru independent, pe lângă v—vQ, poate fi luat oricare dintre parametrii p, T, q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalţi doi, cari nu mai sunt deci independenţi. Relafiile de recurenfă se daduc din legea stării gazului şi din primul principiu al Termodinamicei p-h (£)=*(' + t£;)‘ q = cv(T-T0) = cv^(p-pa), po unde q e căldura cedată sau primită şi cv e căldura specifică la volum constant. Transformarea isopicnă uscată e o transformare identică cu cea isosteră, deoarece densitatea e mărimea reciprocă volumului specific: p — Mv. în cursul transformărilor isopicne (sau isostere), densita'ea gazului (deci şî volumul specific) rămâne constantă. Relafiile de recurenfă sunt aceleaşi ca la transformarea isosteră, v fiind înlocuit cuî>=1/p. Transformarea isobară uscată e o transformare în care presiunea gazului rămâne constantă: dp = 0. Drept parametru care mai rămâne independent, afară de presiunea p = pQi poate fi luat oricare dintre parametrii v, T, q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalfi doi, cari nu mai sunt deci independenţi. Relafiile de recurentă se deduc *7* i 1060 din legea stării gazului şi din primul principiu ai Termodinamicei: T = T0—=T0 ; vo ' T0 cţJ q = Cp (T-T0) = cp ~ (v-vu), f r Vo unde cp = cv+ AR e căldura specifică la presiune constantă. Transformarea isotermă uscată e o transformare în care temperatura gazului rămâne constantă: dr = 0. Drept parametru care mai rămâne inde- pendent, afară de temperatura T=T0, poate fi considerat oricare dintre parametrii p, v, q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalfi doi, cari nu mai sunt deci independenţi. Relafiiie de recurenfă se deduc din legea stării gazelor şi din primul principiu al Termodinamicei: g Po__ A Po î’o . V = t'o * v" _ --po L q = Ap0v0 In V = — ApoVo In , Po unde In reprezintă logaritmii naturali, e este baza lor, iar A e echivalentul caloric al lucrului mecanic. Transformarea politropă uscată e o transformare în care variază concomitent tofi parametrii gazului, dar în aşa fel, încât variafia cantităfii de căldură pentru o variafie de temperatură egală cu unitatea (căldura specifică politropă c) să rămână constantă şi independentă de presiune sau de volumul specific: dq ~ c dT. Celelalte trei rejafii, cari se deduc din principiile Termodinamicei pentru ceilalfi parametri ai gazului, sunt: (c„-c) dr+(crgr J=o; (crc)dr-(crgr 0; (cp-c)pdv+(cv-c)vdp = 0. Ele determină oricare parametru în funcfiune de un parametru independent şi de căldura specifică: TvR~'=T0v o*”1; rV~*=r*pl-\ unde pvk = p0vk , k = - Din acestea se deduc relafiiie de recurenfă între parametri: " ■ *’• (j)* ■ «• ”• (1 + iv) r-r-(£)'"*-r*©~=r-+!-: 1—Jfc î-c(3"-r,)«cr,[(Ş) * -i] kc„ £-1 Deşi, aparent, p, v, T, q sunt funcfiuni de un singur parametru al gazului, totuşi, în fapt, ei sunt funcfiuni de doi parametri, prin intermediul coeficienfilor c şi k. î. Transformator, pl. transformatoare [TpaHC-opMaTOp, npe06pa30BaTeJlb; transformateur; Umwandler; transformer; transzformâtor]. 1. Tehn.: Aparat sau instalafie care serveşte la transformarea energiei unui sistem fizic, numit sistem primar, în energia unui alt sistem fizic, numit sistem secundar, cu modificarea adecvată a anumitor mărimi de stare. Se deosebesc transformatoare propriu zise, la cari energia are aceeaşi formă, atât în sistemul primar, cât şi în cel secundar — şi transformatoare în sens larg, la cari energia are în secundar o formă deosebită de cea din primar. Transformatorul de căldură (v.) şi transformatorul electric (v.) sunt exemple din prima categorie; transformatorul electroacustic (v.) e un exemplu din cea de a doua categorie. s. Transformator de căldură [TenJionpeo6pa-30BaTeJIb; transformateur de chaleur; Wârme-transformator; heat transformer; hotranszformâtor]. Termot.: Instalafie destinată transferului reversibil de căldură, cu ajutorul unui mediu fluid, între cel pufin trei rezervoare de căldură cu temperaturi diferite. în transformatorul de căldură e necesară o combinafie între ciclul direct, în care căldura trece dela o temperatură mai înaltă la una mai joasă, şi ciclul inversat, în care căldura trece dela o temperatură mai joasă la una mai înaltă (de ex. ciclul unei pompe de căldură). în mod obişnuit, căldura necesară în scopuri tehnologice sau pentru încălzirea imobilelor se obfine prin arderea unui combustibil şi se transferă, fie direct substanfei care trebue încălzită în cursul procesului tehnologic, fie unui fluid calorific, care o transportă până la locul de utilizare, în acest sistem, căldura e produsă prin arderea combustibilului la temperatură înaltă, în general între 1000° şi 2000°C, în timp ce substanţa care e încălzită sau fluidul calorific au temperaturi mult 1061 mai joase. Transferul căldurii dela gazele cu temperatură înaltă, produse prin arderea combustibilului, la corpuri cu temperatură mai joasă constitue cazul tipic al transformărilor ireversibile, în cari se reduce căldura transformabilă în lucru mecanic. Această reducere provoacă micşorarea gradului de utilizare a energiei confinute în combustibilul ars în focar. într'un transformator de căldură se tinde să se realizeze un sistem de transformări reversibile, pentru a putea transmite căldura dela un rezervor termic cu temperatură înaltă la un alt termo-rezervor, cu temperatură mai joasă, menţinând consfaniă căldura transformabilă în lucru mecanic, în funcfiune de temperaturile termorezervoarelor acestui sistem termodinamic, căldura transformabilă în lucru mecanic se modifică în concordantă cu factorul cţ>12 de transformare a căldurii (v.). De exemplu, la o instalafie de încălzire, la care căldura e produsă prin arderea combustibilului ia temperatura de 1200°C şi aparatele de încălzire cedează căldura la 60°C, factorul de transformare a căldurii are valoarea * ri-r0_ 333 1473-278 ™ r± r2-r0 1473 333-278 ' ' temperatura Toa mediului ambiant fiind de 5°. Deci, consumând 1 kcal Ia temperatura de 1200° se pot obfine 4,91 kcal la temperatura de 60°. Rezultă că un transformator de căldură e de 4,91 ori mai rentabil decât instalafiiie obişnuite, la cari, consumând 1 kcal la temperatura de 1200° se obfine tot 1 kcal la temperatura de 60°. La un transformator de căldură, ciclul direct serveşte (de ex. prin efectuare de lucru mecanic), la furnisarea energiei necesare ciclului inversat, iar acesta cedează căldură la o temperatură mai înaltă decât cea la care a primit-o. Eficienfa maximă a transformatorului de căldură ar putea fi obfinută numai în cazul reversibilităţii totale, ceea ce nu e realizabil decât dacă schimburile de căldură între exterior şi fluidele calorifice s'ar face la diferenfe de temperatură infinit mici şi dacă instalafia ar funcfiona după ciclurile Carnot, direct şi inversat. în practică, aceste condifiuni nu pot fi realizate, astfel încât transformatoarele de căldură reale sunt mai pufin eficiente decât rezultă din expresiunea factorului de transformare a căldurii. — După felul în care se modifică temperatura, se deosebesc trei tipuri de transformatoare de căldură: i. Transformator de căldură reductor [ypaBHH-TeJibHbift TenJionpeo6pa30BaTejib; transforma-teur reducteur de chaleur; Wărmereduktionstrans-formator; heat reduction transformer; reduktoros hotranszformâtor]: Transformator de căldură prin care se transferă căldură la un rezervor termic cu o temperatură intermediară temperaturilor rezervoarelor termice cari o cedează. Acest transformator poate fi termomecanic: cu agregat motor termic-pompă de căldură (pufin folosit, fiind costisitor), termochimic, sau cu ejector, {>« i i Fig. I reprezintă schematic un transformator de căldură reductor, care cuprinde: motorul termic M, cu ciclu direct, care primeşte căldura q± dela rezervorul cu temperatura mai înaltă T± şi cedează căldura q'2 rezervorului cu temperatura mai joasă T%, efectuând lucrul mecanic /; pompa de căldură P, cu ciclul inversat, care preia căldura q0 dela rezervorul cu temperatură T0 (T0)< = 1 1 şi echivalentul în căldură al lucrului mecanic efectuat I. Principiu! de funcfionare a transformatorului de căldură reductor. /) rezervor termic cu temperatură înaltă Tj; 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu temperatură joasă To (mediu ambiant); M) motor; P) pompă de căldură; Qo)r qi), q^), q’2’) căl- dură; Al) echivalent în căldură al lucrului mecanic /. şi deci căldura cedată termorezervoruiui cu temperatura T o e r> se mai determină eficienfa ciclului pompei de căldură 'ai r2-r0' căldura cedată de aceasta rezervorului cu temperatura r2 fiind factorul de transformare a căldurii e r*~r° 7y’7V-r0 fc.=i._3î±£ ■?! în diagrama T-S din fig. //-a, suprafafa ciclului /-2-3-4-1 e proporfională cu echivalentul în căldură Al al lucrului mecanic efectuat de motorul M, suprafafa 1-4-b-a-1 e proporfională cu căldura qi primită de motor dela rezervorul cu temperatura rif şi suprafafa 2-3-b-a-2 e proporfională cu căldura ql cedată de motor rezervorului cu temperatura T2. Suprafafa 5-6-7-8-5 e proporfională cu echivalentul în căldură Al al lucrului mecanic absorbit de pompa de căldură P (care e primit 1062 dela motor), suprafafa 8-5-d-c-8 e proporfională cu căldura % luată de pompa de căldură dela rezervorul cu temperatura T0, şi suprafafa 6-7-c-d-6 If, Reprezentarea în diagrama T-S a ciclurilor de funcfionare ale transformatorului de căldură reductor. a) ciclul teoretic; P) ciclul real; S) entropie; T) temperatură; q0), q') căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului mecanic j. e proporfională cu căldura ql cedată de pompa de căldură rezervorului cu temperatura T2. Căldura primită de acest rezervor e reprezentata în diagrama T-S prin suprafefele haşurate, iar factorul de transformare a căldurii va fi _supr. 2-3-b-a-2 + supr, 67-c-d-6 l-4-b-a-l q± supr Factorul e totdeauna supraunitar la un transformator de căldură reductor şi complet reversibil, deoarece rezervorul cu temperatura Tt primeşte atât căldura qv cedată de rezervorul cu temperatura Tv cât şi căldura q0, luată dela re-zervorul cu temperatura T0. — în realitate, funcfio-narea transformatorului de căldură se abate dela condifiunile admise mai sus. Transferul de căldură între exterior şi fluidele calorifice se produce la diferenfe finite de temperatură, adică se efectuează ireversibil. Cum rezultă din diagrama T-S (v. fig. II p), fluidul din motor primeşte căldura la temperatura T[„") qj)clldură; Al,), Al„) echivalentul în căldură ai lucrului mecanic. dură Pţj, de asemenea /. Principiul de funcfionare a transformatorului de căldură mixt. /) rezervor termic cu temperatură înaltă Ti; 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu temperatură joasă Ts; 4) rezervor termic cu temperatură T0 (mediul ambiant); M) motor; Pj)şi P||) pompe de căldură: qo)i qo)i qi). q*). q*/) călduţă; A/|), AJ|j) echivalentul în căldură al lucrului mec'nic. . cu ciclu inversat, care preia căldura q0 dela mediul ambiant şi absoarbe lucrul mecanic lu = /—/|, şi cedează căldura q2 III. Principiul de funcfionare a transformatorului de căldură mixt la care qi___Ţi_ h— h h __ _ ^ IV. Reprezentarea în diagrama T-S a ciclurilor d© funcţionare ale transformatorului de căldură mixt, la care h "Ts- Ţ 2-Ts Ti—Tg S) entropie; T) temperatură; q')» qa) căldură; Af) echi- q§ h [1 “ t2 1) rezervor termic cu temperatură înaltă Ti; 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu tempe- ^ ^ ^ ratura joasă T3; Ni) motor; P) va|en}uj ţn căldură aî lucru pompă de căldură; qj, q^, q\), j^j mecanlc a3) căldură; Al) echivalentul în căldură ai lucrului mecanic I. rezervorului cu temperatura T3. — în diagrama r-S (v, fig, II) sunt reprezenta ciclurile d§ 1064 funcfionare atât ale motorului transformatorului de căldură mixt, cât şi ale celor două pompe de căldură. Acest tip de transformator de căldură mixt se foloseşte când motorul termic, care ar putea funcfiona între temperaturile 7% şi T3, nu poate produce lucrul mecanic necesar pentru antienarea pompei de căldură Un caz particular e cazul în care lucrul mecanic produs de motor, care funcţionează între temperaturile 7"2 şi r3, e egal cu lucrul mecanic absorbit de pompa de căldură, care funcţionează între temperaturile T2 şi Tt. O asifel de instalafie, reprezentată în fig. III, e mai simplă, mai ieftină şi mai eficientă decât cea precedentă, şi se foloseşte numai când rsportul dinfre caniităfiie de căldură cedate celor doi consumatori are valoarea (v. fig. III şi IV) Dacă KeK-TOpHblft Tenji0npe06pa30BaTejib; transformateur de chaleur â ejecteur; Wărmeauswerfertransfor-mator; heat transformer with ejector; ejektoros hotranszformâtor]: Transformator de căldură alcătuit dintr'un ejector cu abur, pentru abur, în care fluidul antrenant e abur de înaltă presiune, iar fluidul antrenat e —© abur de joasă pre- Schema unui trans ormator de căl-siune (v. fig.). în . dură cu ejector. -rpc4 piprtnr la ^ ejector; 2) conductă cu abur de aceST ejecîor, ia înaifă presiune (dela cazan); 3) con-trecerea aburului dudă cu abur de joasă presiune (abur de înaltă presiune de Prizâ saM abur deşeu); 4) consuma- * «Ia - _. 1, M ^ ^ ^ -Jî ^ prinajutajecu con- tor de căldură cu temperatură medie. vergenfă, o parte din energia acestuia se transformă în energie cinetică, folosită pentru antrenarea aburului-de joasă presiune într'o pâlnie cu divergenfă, unde se comprimă aburul antrenant (din ajutajele convergente) şi aburul antrenat, obfinând o creştere de entalpie a aburului amestecat (în pâlnia cu divergenfă fiind transformat în căldură lucrul mecanic de destindere a aburului de antrenare); astfel, amestecul de abur ajunge la o temperatură mai înaltă decât cea a mediului căruia urmează să i se transfere căldură. Transformatorul de căldură cu ejector poate fi numai de tipul reductor. Acest transformator e mai răspândit, având o construcfie simplă şi funcfionare sigură, iar preful de revenire fiind relativ mic; totuşi, eficienfa transformatorului cu ejector descreşte mult când creşte raportul de transformare a căldurii, deci când creşte diferenfa dintre temperatura mediului care urmează să fie încălzit şi temperatura aburului de joasă presiune. 2. ~ de căldură termochimic [TepMOXHMH-necKHH TenJionpeo6pa30BaTejib; transformateur thermochimique de chaleur; thermochemischer Warmetrensformator; thermochemical heat transformer; termokemikus hotranszformâtor]: Transformator de căldură static, cu absorpfie, în care agentul calorific e apa sau aburul, iar masa absorbantă e o substanfă (de ex. KOH, NaOH sau CaCl2) care absoarbe aburul la temperaturi joase şi-l cedează la temperaturi înalte. Acest transformator de căldură poate fi reductor, amplificator, sau mixt. Fig. / reprezintă un transformator reductor, cu următoarea funcfionare: solufia din fierbătorul (î) degajă vapori, datorită căldurii qx cedată de aburul cu temperatura T±, care e adus prin conducta (cj de înaltă presiune; vaporii se condensează la temperatura r2înconden- JT" satorul(2)şice-dează căldura #2 mediului exterior, cu temperat ura TV?^; condensatul, care sufere o pierdere de presiune (şi,totodată, scăderea temperaturi ide saturaţie) la trecerea prin valva de laminare (3), ajunge în eva-poratorul (4) şi degajă vapori, datorită căldurii ^o, cedată de a-burul-deşeu sau de mediul exterior (cu temperatura To)', vaporii de joasă I. Schema unui transformator de căldură fermochimic reductor, c0) conductă cu abur de jcasă presiune (abur ia temperatura T0); ci) conductă cu abur de îrallă presiune (abur la temperatura T3); q0), qi), q'), q") căldtră; /) fierbăfor; 2) condensator; 3), 6) valvă de laminare; 4) evaporator; 5) absoibitor; 7) pompă. presiune trec în absorbitorul (5) şi sunt captat» de masa absorbantă, a cărei temperatură devine Tv astfel încât se cedează căldura -mediului 1065 exterior; solufia cu concentraţie rrwe revine în fierbătoru! (1), fiind refulată de pompa (7), iar solufia slab concentrată din fierbător ajunge în absorbitorul (5), prin valva de laminare (6). Factorul real de transformare a căldurii e oarece trebue să se fină seamă de pierderile din pompă, de pierderile din procesele de absorpfie, etc. Fig. II reprezintă un transformator mixt, cu următoarea funcfionare: aburul cu temperatura Ta, care e adus prin conducta (c) de medie presiune, e absorbit în solufia din absorbitorul (1), a cărei temperatură devine mai înaltă decât a aburului; solufia e refulată de pompa (2) în generatorul de înaltă presiune (3), care produce abur cu temperatura T1’>T2, cedând căldura q1 unui mediu cu temperatura Ti>T0 (T0 fiind II. Schema unui transformator de căldură termochimic mixt. I) absorbitor; 2) pompă; 3) generator de abur de înaltă presiune; 4), 7) pompă; 5) generator de abur de joasă presiune; 6) schimbător de căldură; qj), q2) q^'), qO căldură; c) conductă cu abur de presiune medie (dela căldarea de abur). temperatura mediului exterior); solufia cu concentrare mică de absorbant e refulată, de pompa (4), din absorbitorul (1) în generatorul de joasă presiune (5), care produce abur cu temperatura T3r2, respectiv la T3) flux magnetic; 4>sl) şi U2\ >}U>. (0 1067 tehnic al fenomenelor din transformator, se obfine împărţind inductivităfile sau reactanfele în induc-tivităfi utile şi de dispersiune. Dacă N± şi 7V2 sunt numerele de spire ale înfăşurărilor primară şi secundară, reactanfele de dispersiune au expre-siunile: Xctn = X^~WX^ X, -Y V j"”A22 Fluxul magnetic fasccular comun celor două înfăşurări are expresiunea: a>N* | iar tensiunile electromotoare utile, induse de el în cele două înfăşurări, sunt: 0) Jinând seamă de aceste relafii, din ultima formă a ecuafiilor transformatorului se obfine: U1=-Uft+(R1.+)XdJ]\; tf,= -£VK*. Tensiunea magnetomotoare pe care cele două înfăşurări parcurse de curenfii It şi /2 o stabilesc de-a-lungul circuitului magnetic al transformatorului are expresiunea: (4) 4*(2V1/1 + NtJ1) = 4*JV1/)w. unde Im se numeşte curentul magnetizant, redus la primar, al transformatorului. Regimul în gol al transformatorului e regimul în care înfăşurarea secundară e deschisă (fără sarcină). în acest caz, /2 = 0 şi I1~Im, adică înfăşurarea primară e parcursă de curentul de mers în gol, care produce fluxul comun, la bornele ei fiind aplicată tensiunea Uv Curentul de mers în gol reprezintă, în general, numai câteva procente din curentul primar nominal; deci căderile de tensiune corespunzătoare se pot neglija şi ecuafiile (3) devin, la mersul în gol, (5) U,= -Uei-, Uw=~Uei. Raportul dintre tensiunile electromotoare utile primară şi secundară în gol se numeşte raport de transformare: (6)- Ut, Nt ui h~u, N, U,t Raportul de transformare e daci aproximativ egal cu raportul de înfăşurare Ni_:N2. . . La mersul în gol, pierderile de putere din transformator sunt, în principal, pierderi în ofelul circuitului feromagnetic. Mărimea acestora depinde de calitatea, grosimea şi prelucrarea tolei utilizate, de frecvenfă fluxului alternativ şi de maximul inducfiei magnetice în miezul de ofel. Mersul în scurt-circuit e regimul de funcfionare cu înfăşurarea secundară închisă în scurt-circuit şi cu primarul alimentat cu o tensiune redusă (Usc), astf 31 încât înfăşurările să fie parcurse de curenfii lor nominali; acest regim constitue scurt-circuitul de încercare, spre deosebire de scurt-circuitul accidental, de exploatare, care corespunde alimentării cu tensiune primară nominală. Tensiunea Usc se numeşte tensiune de scurt-circuit; ea reprezintă, în general, câteva procente din tensiunea nominală. în acest regim, fluxul comun celor două înfăşurări are o valoare foarte mică; deci tensiunea magnetomotoare corespunzătoare e neglijabilă; rezultă din (4) (7) sau, în valori absolute: 1 (8) H = \ N, k Rezultă că raportul dintre curenfi se poate deduce din raportul de înfăşurare. în scurt-circuit, ecuafiile (3) iau forma: /9\ f/sc=~^i + (^+iX^2)/i; 0=-Ue2+(R2 + }Xd21)î2. La mersul în scurt-circuit cu tensiune redusă, pierderile de putere din transformator sunt, tn principal, pierderile din conductoarele înfăşurărilor electrice. Mărimea acestora depinde de materialul utilizat pentru conductoare şi de densitatea de curent din ele. Pentru a uşura compararea mărimilor secundare cu cele primare şi trasarea diagramelor polare, înfăşurarea ^secundară se înîocueşte, în scheme, cu o înfăşurare echivalentă, care are un număr de spire egal cu cel al înfăşurării primare. Pentru ca această schimbare să nu influenfeze, la sarcină secundară dată, regimul de funcfionare normal, mărinrvle secundare trebue modificate, raportate sau reduse la primar. Mărimile secundare reduse la primar sunt: (10) U'e3=kUe,=Uel-, R't = k*Rj X'd2x-k2Xdn. Cu aceste mărimi, relafiile (3) iau forma: (11) -U^U^Rj+iXşJh = -U'e2 = U'2-(R'2+jX'd21)r'2. Aceasta permite să se stabilească schema echivalentă a unui transformator, reprezentată în fig. II. Jinând seamă că, la funcfionarea în sarcină._/J=.—l±t rezultă ca tensiunea secundară redusă la primar e, în acest caz: (12) U't = Ut—l(Rx+«',) + ; (Xfri+X'izJ\ f1, 1068 ceea ce arată ca variafia de tensiune secundară între regimurile în gol şi în sarcină depinde de %t A,ţ—ni\s\sj^Pp^ xdti h qjlILr^WiP----iţ- ii. Schema echivalenta a unui transformator. U|) tensiune primară la borne; A{) şi Bj) bornele primarului; Rt şi XdJ rezistenfă şi reactanfa primarului; Ej) tensiunea electromotoare primară; E'2) tensiunea electromotoare secundară redusă la primar; U'2) tensiune secundară la borne redusă ta primar;/?’şi X^) rezistenfă şi reactanfa secundarului reduse la primar; A2) şi B2) bornele secundarului; fm) curentul de magnefizare; Zm) impedanfa interioară; /j) curentul primar; f'2) curentul secundar redus la primar; Z1) impedanfa exterioară redusă la primar. mărimea şi de natura sarcinii şi de parametrii RvRlit Xdn,X'd21 ai înfăşurărilor. 1. TransformatorBauch [TpaHC(|)0pMaT0p Ba-yxa;transformateur B.;B. Transformator; B.’s transform er; B.transzformâtor]: Transformator pentru stingerea arcului de scurgere la pământ în refele cu neutrul izolat, bazat pe principiul bobinei Petersen (v.)f adică pe compensarea curentului capacitiv de scurgere la pământ, printr'un curent inductiv de aceeaşi valoare (rezonanfă de curent a două circuite în derivafie). Se compune dintr'un transformator cu circuitul magnetic independent, cu patru sau cu cinci coloane, cu o înfăşurare primară trifazată în stea şi o înfăşurare secundară în triunghiu deschis, la care e legată o bobină de reactanfă. Neutrul înfăşurării primare e legat la pământ. Valoarea 77777p^777777777f7777^, uLaaa^ Transformator Bauch. I) transformator cu cinci coloane; 2) primarul legat în|stea cu neutrul legat la pământ; 3) secundarul legat în triunghiu; 4) bobină de reactanfă; 5) conductor ajuns la pământ; 6) curent de compensare. reactanfei, raportată la primar, finând seamă de conexiune, trebue să satisfacă condifiunea de rezonanfă X—-—, în care Ch e capacitatea fafă wCp de pământ a refelei de compensat. Când un conductor al refelei ajunge la pământ, tensiunea fazei respective a transformatorului scade^ la zero, iar celelalte două tensiuni cresc de V3 ori. Fluxurile celor trei coloane înfăşurate nu mai sunt simetrice, suma lor nu mai e nulă. în înfăşurarea secundară se stabileşte o tensiune care produce un curent dat de reactanfa bobinei. Acest curent are ca urmare curenfi egali şi de aceeaşi fază în înfăşurările primare. Suma lor formează curentul inductiv de compensare, şi deci de stingere sau de limitare a curentului de scurgere la pământ. Sin. Transformator de stingere. 2. ~ cu coloane [cTepjKHeBOfi (cepAeqHH-KOBblă) TpaHC{J)OpMaTOp; transformateur âcojon-nes; Kerntransforma-tor; core-typetrans-former; oszloptransz-formâtor ]: Transfor- mator cu o anumită formă a circuitului magnetic: la transformatorul monofazat, două cploane, având câte jumătate din spirele înfăşurărilor primare şi secundare, coloanele fiind legate prin două juguri (v. fig. /); la transformatorul trifazat, trei coloane aşezate în acelaşi plan, execufie care prezintă mari avantaje în fabricafie (v. fig. //); la transformatoarele trifazate mari, uneori cinci coloane, având, afară de cele trei coloane cu înfăşurări, şi două coloane fără înfăşurări, în acelaşi plan cu primele (v.fig ,///). Transformator monofazat, cu coloane, a) juguri; b) coloane. IL Transformator trifazat, cu trei coloane a) juguri; b) coloane. Avantajul ultimei construcfii consistă în faptul că reduce înălfimea jugurilor cu cca 40% şi deci înăl- lll. Transformator trifazat, cu cinci coloane. fimea întregului transformator, ceea ce prezintă importanfă pentru posibilitatea j transportului pe calea ferată a unităţilor mari, pentru posibilitatea transportului transformatoarelor în mine, etc, s. ~ cu manta [6p0HeB0fi (naHijbipHbiâ) TpaHC(|>0pMaT0p; transformateurcuirasse; Mantei- 1049 transformator; shell-type transformer; kopeny-transzformâtor]: Transformator ale cărui înfăşurări sunt aşezate pe o coloană mediană a miezului, două sau mai multe coloane exterioare cuprinzând înfăşurările ca o culasă sau manta. Această formă a miezului se utilizează la transformatoare mici monofazate şi la transformatoare de măsură, de tensiune; la acestea, tolele cari formează miezul sunt a- şezate într un singur Transformator monofazat, cu manta. plan (v.fig.). Se utilizează şi pentru transformatoare de curent alternativ monofazat, pe locomotivele electrice. Transformatoarele monofazate de putere foarte mare se construesc uneori în manta, cu miezul compus din mai multe miezuri parfiale, dispuse radial, simetric fafă de axa înfăşurării. Transformatorul în manta trifazat e combinat constructiv din trei transformatoare cu manta monofazate, având coloanele mediane dispuse în prelungire. Se construeşte foarte rar. — Sin. Transformator cuirasat, Transformator cu culasă. i. Transformator electric de absorpfie [OTCaCbi-Baiomnâ TpaHC(|)0pMaT0p; transformateur electrique d'absorption; elektrischer Saugtransformator; electric booster transformer; abszorbcios villamos transzformâtor]: 1. Transformator cu înfăşurarea primară, respectiv secundară, legată în serie cu firul de cale, respectiv cu firul de întoarcere la pământ al unei linii de tracfiune electrică, spre a micşora dispersiunea în sol a curentului. — 2. Bobină de reactanfă utilizată la conexiunea dublu-trifazată a transformatoarelor pentru redresoare hexaano-dice şi la conexiuni analoage pentru redresoare cu doisprezece anozi. I. Transformator de absorpfie. TA) transformator de absorpfie; 1)-- 6) bornele înfăşurărilor secundare ale transformatorului de redresor. La conexiunea dublu-trifazată, cea mai răspândită pentru redresoare mari, transformatorul redresorului are două înfăşurări secundare separate, cari formează stele defazate cu 180° una fafă de alta, punctele lor neutre fiind legate prin transformatorul de absorpfie. Punctul median al înfăşurării acestuia e legat la polul negativ al instalafiei de redresare (v. fig. /). — Dacă cele două puncte neutre ar fi legate direct, s'ar obfine conexiunea hexafazată simplă, care prezintă desavantajul unei slabe utilizări a transformatorului de redresor, fiindcă fiecare anod arde numai o şesime de perioadă. Transformatorul de şbsorpfie prelungeşte durata de ardere a fiecărui anod la o treime de perioadă, menfinând în acelaşi timp pulsafra avantajoasă a conexiunii hexafazate.—Pentru ca în cele două sisteme trifazate să ardă simultan câte un anod (de ex. 1 şi 2, în fig. II), e necesar ca tensiunile lor să II. Variafia tensiunilor şi a curenfilor în transformatorul de absorpfie. a) tensiunea continuă Uc în sarcină, Uco în gol; I)* - ^6) tensiunile secundare de fază ale transformatorului de redresor; b) schema curenfilor anodici; c) tensiunea Uf pe jumătatea înfăşurării transformatorului de absorpfie. fie egale. Valorile instantanee ale tensiunilor de fază respective nu sunt însă egale. Transformatorul de absorpfie preia diferenfa dintre cele două tensiuni, egalizând tensiunea anozilor la o valoare medie Uc,. Tensiunea care revine fiecărei jumătăfi a înfăşurării transformatorului de absorpfie e Ut. Ea are frecvenfă 3 /, iar valoarea efectivă a tensiunii sinusoidale echivalente e cca 25% din tensiunea de fază secundară. Această pro-porfie e valabilă numai pentru redresorul fără comandă prin grilă; altfel, ea poate creşte până la 65%, la un reglaj al tensiunii de 100%. Cele două jumătăfi ale înfăşurării transformatorului de absorpfie sunt astfel parcurse de curentul continuu, încât magnetizările lor sunt antagoniste. Curentul de magnetizare corespunzător tensiunii Ut se închide prin arcul celor doi anozi, cari ard simultan, fără a trece în circuitul exterior. Dacă curentul continuu scade sub p 1070 ‘anumită valoare critică (de obiceiu, 1 % din curentul nominal), curentul de magnetizare al transformatorului de absorpfie nu mai poate trece prin redresor, conexiunea funcfionează cu schemă hexafazată normală — şi tensiunea creşte brusc cu cca 15%. Pentru a elimina această ridicare de tensiune a redresorului la sarcină mică, periculoasă pentru receptoarele sensibile, transformatorul de absorpfie e magnetizat uneori separat, cu frecvenfă triplă, cu ajutorul unui mic transformator static de frecvenfă, funcţionând cu miezul puternic saturat. O altă posibilitate consistă în legarea unei sarcini permanente, de mărime potrivită. — Sin. Bobină de absorpfie, Reactor de egalizare, î. Transformator electric de putere [chjioboh 3JieKTpOTpaHC(|)0pMaTOp; transformateur electrique de puissance; elektrischer Leistungstrans-formator; electrical power transformer; villamos teljesitmeny transzformâtor]: Transformator electric paralel, cu înfăşurări separate galvanic, care sar-veşte la transmiterea de putare activă şi reactivă, excluziv pe cale inductivă, dela o refea de o anumită tensiune, la o refea de altă tensiune şi de aceeaşi frecvenfă. După numărul fazelor, se deosebesc transformatoare monofazate, difazate şi trifazate; după numărul înfăşurărilor între cari se transmite putere, tr?nsformatoare cu două sau cu trei înfăşurări; după mediul de răcire al miezului şi al înfăşurărilor, transformatoare în uleiu şi transformatoare uscate (v.); după posibilitatea reglării tensiunii sub sarcină, fără reglaj sau cu reglaj; după felul utilizării, transformatoare de distribufie şi transformatoare principale pentru centrale electrice şi staţiuni; după cum tensiunea primară e mai înaltă sau mai joasă decât cea secundară transformatoare coborîtoare, şi transformatoare ridicătoare de tensiune. Transformatoarele de putere au puterea nominală cuprinsă între 5 şi cca 150000kVA; ele se construesc pentru tensiuni până la 400 kV şi sunt, în majoritate, transformatoare în uleiu trifazate. Transformatoarele de putere în uleiu monofazate se folosesc în refeîele de tracfiune de '16*/s şi 25 Hz. — Se execută şi unităfi mari monofazate, pentru a putea fi mai uşor transportate şi montate la locul de exploatare, unde sunt legate în grupuri trifazate.— Transformatoare difazate se mai folosesc numai în refele vechi, difazate — sau pentru a alimenta aceste refele din refele trifazate (transformatoarele în conexiune Scott sau Leblanc). Transformatoarele hexafazate şi dodecafazate pentru mutatoare, cum şi transformatoarele de sudură, cele pentru cuptoarele electrice, cele de încercare, etc., fac parte din categoria transformatoarelor speciale. Transformatoarele de putere mică, până la cca 2 kVA, de joasă tensiune, de obiceiu monofazate, în execuţie uscată (v.), formează categoria microtransformatoarelor, prin cari se obfin tensiuni nepericuloase, pentru protecfiunea muncii, la adaptarea tensiunii pentru mici receptoâre individuale, etc. Un transformator de putere în uleiu, fără reglaj, are următoarele părfi principale: miezul feromagnetic, schela, înfăşurările, cuva de uleiu, conservatorul de uleiu, izolatoarele de trecere şi comutatorul de prize. Miezul feromagnetic al transformatorului e format din table de ofel mijlociu aliat sau superaliat cu siliciu (v. Tablă silicioasă), cu grosimea de 0,35 sau 0,5 mm, izolate cu hârtie sau cu lac. Pierderile tablei normale de transformator, de 0,35mm, sunt de 1,3 VWkg la 1 Wb/m2 (10000 gauşi). Se foloseşte şi tablă cu pierderi mai mici, în special tablă laminată la rece. — După construcţia miezului feromagnetic, se deosebesc transformatoare cu coloane (v.), la ca'i mari. pârfi ale înfăşurărilor rămân neînconjurate de partea neînfăşurată (de jugurile circuitului feromagnetic) şi transformatoare cu manta sau cu culasă (v.), la cari jugurile au o parte paralelă cu coloanele înfăşurate, care înconjură înfăşurările. — Transformatoarele de putere trifazate normale au trei coloane. Asamblarea tole'or din coloane cu tolele jugurilor se face în două feluri: prin fesare sau prin suprapunere. Primul procedeu e cel obişnuit; el se realizează orin montarea alternată a to-elor decalate, conform fig. /. Astfel, reluc-tanfa întref eru-rilor poate fi neglijată. Aplicarea jugurilor pe coloane, prin suprapunere sub presiune, permite demontarea mai uşoară a bobinelor, însă e mai complicată în execufie şi implica un curent de magnetizare mai mare. — Coloanele au secfiunea în trepte, pentru a se realiza un cât mai mare factor de umplere cu fier a secfiunii circulare disponibile în interiorul înfăşurării de tensiune joasă. Numărul treptelor depinde de mărimea secfiunii. Jugurile au, în general, de asemenea, câteva trepte, pentru a se adapta secfiunii coloane'or, în vederea unei repartifii uniforme a fluxului. începând dela un diametru interior al înfăşurării de tensiune joasă de cca 200 mm, coloanele se presează, ca şi jugurile, cu buloane şi piulife, cari sunt izolate de tole prin tuburi şi prin rondele izolante. Transformatoarele mari au în miez canale de răcire paralele sau perpendiculare pe planul tolelor, ultimele fiind mai eficace, însă mai complicate în execufie. Schela serveşte la strângerea şi la fixarea miezului şi a înfăşurărilor, cum şi la ridicarea lor din cuvă. Se compune din consolele pentru strângerea jugurilor şi din tiranji, cum şi din alte piese de presare şi de fixare, în funcfiune de mărimea transformatorului. /___________________________________d. 'K 1 / 1 -/J 7---- -- --7 z i I. Miez cu asamblare ţesută. 1) coloane; 2) juguri. 6upă felul şi după pozifia relativă a înfăşurărilor transformatoarelor, acestea pot fi cu înfăşurări electrice concentrice, biconcentrice/sau alternate. Cele concentrice şi biconcentrice sunt folosite azi în majoritatea cazurilor, fiindcă prezintă mari avantaje în fabricafie şi în exploatare. — Execufia COn- ll. Înfăşurare în galet. structivă a înfăşurărilor concentrice depinde, în primul rând, de intensitatea curentului, adică şi de secfiunea necesară a conductorului, iar în al doilea rând, de tensiune, respectiv de mărimae transformatorului. — Se deosebesc înfăşurări în galefi, cilindrice, continue şi în elice. — La înfăşurările în galefi, fiecare galet e compus din straturi de sârmă rotundă, izolată cu bumbac sau cu hârtie, formate din mai multe spire. în general, galetul se compune din două jumătăfi înfăşurate în acelaşi sens, ale căror începuturi sunt legate, sfârşiturile lor formând capetele galetului (v. fig. //). Numărul de galefi cari formează o bobină se alege astfel, încât tensiunea pe galet să nu jii. înfăşurare cilindrică depăşească vaioarea admişi- pentru joasă tensiune, bilă. Galefii cu sârmă rotundă canal de racire-se folosesc până la cca 40 A, pentru înfăşurările de tensiune înaltă ale transformatoarelor mici şi mijlocii. — La înfăşurarea cilindrică, fiecare strat ocupă întreaga lungime axială a înfăşurării. Are 1071 unu sau două straturi din conductor dreptunghiular, de secfiune mare, pentru curenfii mari ai înfăşurărilor de tensiune joasă. între straturi se lasă, în general, un canal de răcire (v. fig. III). Se foloseşte şi pentru înaltă tensiune, cu straturi multe de sârmă rotundă sau dreptunghiulară şi cu izolafie corespunzătoare între straturi. — înfăşurarea continuă se compune din discuri cari confin fiecare un anumit număr de spire de sârmă dreptunghiulară, înfăşurate radial una peste alta, fără întrerupere (fără lipituri), fiecare al doilea disc fiind „răsturnat", după ce a fost bobinai normal din interior spre exterior (v. fig. IV). Se foloseşte pentru cele mai multe înfăşurări de înaltă tensiune, cu un curent a cărui intensitate depăşeşte 40 A. Se poate executa şi cu două sau cu trei conductoare în paralel. — înfăşurarea în elice (numită incorect înfăşurare în spirală) e formată dintr'o elice care confine mai multe conductoare (dreptunghiulare) paralele, izolate între ele, aşezate unul peste altul. Se execută şi cu două sau cu patru elice în paralel, pentru curenfi foarte mari. Penfru reducerea pierderilor suplementare, se execută cu transpozifii, prin cari conductoarele îşi schimbă locul în elice, penfru ca fiecare sa ocupe, în medie, aceeaşi pozifie fafă de câmpul magnetic de dispersiune şi deci să se asigure o repartifie uniformă a curentului pe conductoarele individuale. între înfăşurări, cum şi fafă de coloane, transformatoarele au cilindri coaxiali, de pertinax sau de presspan. La tensiuni joase şi msdii, izolafia fafă de juguri se realizează prin distanfare cu inele şi tachefi de presspan. La tensiuni înalte se folosesc inele răsfrânte şi alte dispozitive speciale de izolafie, pentru dominarea intensităţilor mari ale câmpurilor electrice neomogene. Cuva transformatoarelor în uleiu serveşte ca rezervor de uleiu, ca suport şi înveliş protector pentru miez şi înfăşurări, şi ca element care asigură transferul în bune condifiuni al căldurii dela uleiu la aerul înconjurător. Miezul şi înfăşurările transformatorului se încălzesc în urma pierderilor din materialele adive; ele trebue deci răcite, astfel încât să se împiedece încălzirea materialelor izolante componente la o temperatură la care acesfe materiale nu pot rezista timp îndelungat; ca mediu de răcire se foloseşte, IV. înfăşurare continuă cu discuri răsturnate (trei faze ale bobinării). f), 2), 3), • • • 12) conductoare dreptunghiulare. vm afară de uleiu, şi aerul (v. Transformator uscat). Fafă de aer, uleiul prezintă numeroase avantaje: Având greutatea şi căldura specifică mai mari decât aerul poate evacua mai bine căldura dată prin pierderi şi poate înmagazina o mai mare cantitate de căldură, în cazul supraîncărcărilor trecătoare. Uleiul e şi un izolant care are o rigiditate dielectrică mult mai mare decât a aerului permifând astfel, la dimensiuni date, realizarea unor tensiuni mai înalte. Uleiul acfionează şi ca mijloc de protecfiune contra pătrunderii umezelii în transformator. Căldura produsă în miez şi în înfăşurări se transmite uleiului. Pentru ca aceasta să se facă la o diferenfa de temperatură care să se incadreze în limitele prescrise de încălzire a materialelor active, se prevăd suprafefe de contact cu uleiul suficiente şi se asigură o bună circulafie a uleiului în canalele de răcire a miezului şi a înfăşurărilor. în cazul răcirii naturale a transformatorului, căldura cedată ule ului e transmisă perefilor cuvei, cari se răcesc prin radiafie şi circulafie naturală a aerului. Pentru a se mări suprafafa de cedare a căldurii, cuva se execută, dela cca 20 kVA în sus, din tabla ondulată, sau se sudează fevi în perefii netezi ai cuvei, pentru ca uleiul să circule prin ele de sus în jos, în timp ce se răceşte. La transformatoarele mari, fevile se grupează în radiatoare. Când răcirea naturală nu mai e suficientă (dela 15--20 MVA în sus), cuva e răcită forfat, prin ventilatoare montate în interiorul sau dedesubtul radiatoarelor. O răcire mai intensă, necesară la puteri foarte mari, se realizează prin circulafia forfată a uleiului printr'un răcitor exterior. Răci-torul de uleiu poate fi răcit, fie cu aer, prin răcire naturală sau forfată, fie cu apă. La acest fel de răcire, perefii cuvei transformatorului sunt netezi. — Uleiul fiind inflamabil, s'a încercat înlocuirea lui cu lichide cari nu prezintă acest inconvenient (sovtol, clofen, piranol). Ele nu au fost introduse însă decât în mică măsură, din cauza prefului mare. Legăturile la înfăşurări ies din cuvă prin izolatoare de trecere cari străbat capacul sau, mai rar, peretele cuvei. Se folosesc izolatoare de porfelan, de obiceiu umplute cu uleiu din cuva transformatorului. Până la 60 şi chiar până la 110 kV, izolafia bulonului de trecere se realizează cu unu sau cu mai mulfi cilindri coaxiali de pertinax. Pentru tensiuni mai înalte se foloseşte izolatorul de trecere-condensator (v. S.). La tensiuni joase şi la intensităfi peste 2000 A, trecerea se face uneori direct, prin bare de cupru prinse etanş în plăci izolante. Comutatorul de prize serveşte la modificarea raportului de transformare între limite restrânse (de obiceiu ± 5%), la transformator scos de sub tensiune. Se realizează prin schimbarea legăturilor la prizele înfăşurării de tensiune înaltă. Prin majorarea numărului de spire rezultă, de exemplu, la transformatorul ridicător, o majorare, iar la transformatorul coborîtor, o micşorare a tensiunii secundare. Fig. V reprezintă o secfiune prin înfăşurările şi dispoziţia izolaţiei unui transformator de 1 10/6,6 kV. — La transformatorul de putere cu reglaj, comutarea legăturilor la prize (cu variafia tensiunii până la ± 22*/o) se efectuează cu comutatorul de reglaj în sarcină, în timp ce transformatorul e sub tensiune. Instalafia de reglaj e comandată, de obiceiu, automat, dela un voltmetru de reglaj. Conservatorul de uleiu reduce supra- ? fafa de contact dintre uleiu şi aer, penfru a proteja uleiul contra oxi-dării şi umezirii. Uleiul din conservator rămâne relativ rece; astfel, 5 protecfiunea contra oxidării e şi mai eficace. în feava de legătură dintre V. Secfiune prin înfăşurările şi dis-Cuvă şi conserva- pozifia izolafiei unui transformator tor se montează re- de 110/6,6 kv. leul de protecfiu- î) Înfăşurarea de înaltă tensiune; ne CU gaze: releul 2) înfăşurarea de joasă tensiune; CU plutitoare, sis- 3 juguri; 4) izolafia jugurilor; 5) inele tem Buchholz (v.). de presspan; 6) ecrane de izolare; în exploatarea 7) ecrane între faze; ) rondele transformatorului izolatoare, de putere, afară de parametrii cari caracterizează regimul său de funcfionare (puterea, tensiunea, frecvenfă), prezintă interes următoarele caracteristice electrice nominale: pierderile la mersul în gol şi în scurt-circuit, tensiunea relativă de scurt-circuit şi curentul relativ de mers în gol, cum şi conexiunea înfăşurărilor transformatorului. Pierderile la mersul în gol se compun din pierderile în miez, cum şi din pierderile în părfi ale schelei şi cuvei, cari sunt străbătute de armonicele superioare ale fluxurilor magnetice, importante mai ales când nu există o înfăşurare în triunghiu. Pierderile cari apar la mersul în gol se produc tot timpul cât transformatorul e sub tensiune; ele sunt, practic, independente de sarcină. Pierderile în scurt-circuit se compun din pierderile în rezistenfă înfăşurărilor (majorate fafă de cele în curent continuu cu pierderile suplementare, provocate de câmpurile magnetice de dispersiune) şi din pierderile în schelă şi în cuvă, date de fluxurile magnetice de dispersiune ale curenfilor de sarcină. — Pierderile la mersul în gol reprezintă cca 20—25% din pierderile totale, pentru transformatoarele de distribufie cari sunt tot timpul sub tensiune, ne-fiind însă încărcate permanent. în calculul ran- t073 clementului economic al transformatorului se fine seamă de duratele în cari se produc cele două feluri de pierderi. — Tensiunea relativă de scurt-circuit serveşte ca indicaţie pentru curentul de şoc pe care transformatorul trebue să-l suporte în caz de scurt-circuit în refea şi, implicit, pentru forfele la cari e supus în scurt-circutf; de asemenea, pentru căderea de tensiune în sarcină. Pentru mersul în paralel cu alte transformatoare trebue să se fină seamă de tensiunea de scurtcircuit. — Valoarea curentului relativ de mers în gol e o indicaţie pentru măsura în care transformatorul-respectiv încarcă refeaua cu un curent nesinusoidal. Curenfii de magnetizare ai transformatoarelor de putere, deformafi fafă de mersul sinusoidal în timp, sunt, afară de curenfii de sarcină ai transformatoarelor redresoarelor de mare putere, principala cauză a deformării fafă de mersul sinusoidal în timp al tensiunilor în refele şi a urmărilor defavorabile pe cari le implică aceasta. înfăşurările de înaltă tensiune şi cele de joasă tensiune ale transformatorului trifazat cu două înfăşurări pot fi legate în stea sau în triunghiu. Pentru înfăşurarea de joasă tensiune se utilizează şi conexiunea în zig-zag. Prin combinarea acestor conexiuni ale celor două înfăşurări, se obfin conexiuni ale transformatorului cari se caracterizează prin defazajul dintre tensiunile la bornele corespunzătoare ale celor două înfăşurări. Dintre conexiunile posibile, se utilizează mai des cele cuprinse în tabloul de mai jos. Literele Y, D şi Z simbolizează conexiunile înfăşurărilor, iar numărul din simbol, înmulţit cu 30°, indică unghiu! de VI. Transformator de putere. I) diagrama conexiunii Dy-11; II) diagrama conexiunii Dy-5. defazaj. Fig. V/-I reprezintă diagrama conexiunii Dy-11 ,cu un unghiu de defazaj de 330° = 11 X30°s iar fig. Vl-ll, cea a conexiunii Dy-5, cu un defazaj de 150°. Prin schimbarea capetelor înfăşurărilor sau prin inversarea sensului de înfaşurare a uneia dintre înfăşurări se obfine o defazare a tensiunilor cu 180°; de exemplu conexiunea Dy-11 poate fi transformată în Dy-5 prin inversarea legăturilor înfăşurării de joasă tensiune. — Conexiunile transformatorului trifazat dau o comportare diferită a transformatorului la o încărcare asimetrică a secundarului, între fază şi neutru. La co- Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor Simbol standardizat Diagrama vectorială Schema de conexiuni ensiune înalfă joasă Tensiune înalta joasă Domeniul de utilizare Yy-12 [ B A^C t) ABC Ui s b i Iii Transformatoare coborîfoare peniru distribufie de forfă. Transformatoare ridicătoare Dy-11 \ 8 ! b y~c i 3 ; ABC Ititl? 3 b c yj Transformatoare coborîfoare pentru distribufie de lumină. Firul neutru se poate încărca 100% , Yd-11 \ 8 A^C b j ; ABC Iii a b c Wl Transformatoare ridicătoare pentru centrale şi staţiuni Yz-11 8 \ A^C Yc A 8 C in 3 b c Acelaşi ca la conexiunea Dy-11 numai până la 100 kVA Dy-5 Yd-5 B \ A^C B 4 Ar 3 C~^b 3 i r<3 ! b ; ABC mm ABC iii m 3 b c n k f Aceiaşi ca la conexiunea Dy-11 Acelaşi ca la conexiunea Yd-11 Yz-5 6 A 3 c nXj b j i A 8 C Iii 1 b Aceiaşi ca la conexiunea Yz-11 6$ ţq? 4 nexiunea stea-stea a transformatorului cu trei co-Ioane, din cauza inegalităţi tensiunilor magneto-motoare primare şi secundare, se produce un flux omopolar, de acelaşi sens în cele trei coloane, care induce în înfăşurări tensiuni simfazice, cari dau o deplasare a potenţialului neutrului din punctul de simetrie, şi deci variafii ale tensiunilor de fază (v. fig. VII). — Fluxul omopolar se închide, la transformatorul cu trei coloane, în mare parte prin aer; el are deci o valoare mică, VII. Transformator de putere, a) schema deformării tensiunilor pe fază; b) producerea fluxului omopolar; c) tensiunea magnetomotoare rezultantă; I) primar; II) secundar. din cauza reluctanfei mari a acestei căi. Se admite, din acest motiv, încărcarea neutrului cu cel mult 10% din curentul nominal. La conexiunea stea-stea a grupului de transformatoare format din trei unităfi monofazate cu circuite magnetice independente, fluxul omopolar se desvoltă liber în fiecare dintre cele trei miezuri. Variafiile tensiunilor de fază sunt atât de pronunfate, încât încărcarea neutrului nu e admisibilă. Conexiunea stea-stea la grupul de trei transformatoare nu se utilizează fără înfăşurare terfiară. Din această cauză, conexiunea stea-stea se utilizează la transformatoarele cu trei coloane pentru distribufie de forfe, adică la încărcare simetrică. — La conexiunile triunghiu-stea şi stea-zig-zag, neutrul poate fi încărcat până la curentul nominal, fără a deranja egalitatea tensiunilor magnetomotoare. Aceste conexiuni se folosesc la transformatoare de distribufie, de forjă şi lumină, prima pentru unităfiie mai mari, iar cea de a doua pentru ce!e mici, ia cari înfăşurarea primară în triunghiu nu e economică. Pentru transformatoare mari în stafiuni şi centrale se utilizează conexiunea stea-triunghiu, cu neutrul scos pe partea de tensiune mai înaltă, pentru punerea la pământ. — Pentru ca două transformatoare, legate în paralel atât în partea primară, cât şi în cea secundară, să funcfioneze în paralel în bune condi-fiuni, trebue ca tensiunile lor nominale să aibă valori efective egale. Altfel se produc curenfi de egalizare importanfi, chiar la mici diferenfe în raportul de transformare. De aceea nu se admit abateri ale acestuia mai mari decât 0,5% dela> raportul de transformare prescris. De asemenea* e necesar ca transformatoarele să aparfină aceluiaşi grup de conexiuni, adică să prezinte acelaşi defazaj între tensiunile primare şi secundare. Dacă două transformatoare cari urmează să fie puse în> paralel sunt legate în primar la aceleaşi bare şi în secundar se leagă între ele două borne de acelaşi nume, tensiunile dintre celelalte borne secundare, corespunzătoare, trebue să fie nule; numai în acest caz se pot lega între ele aceste borne, adică numai în acest caz pot fi puse în paralel cele două transformatoare. Pentru ca transformatoarele puse în paralel să se încarce proporţional cu puterea nominală, adică să aibă încărcare relativă egală, e necesar ca tensiunile lor de scurt-circuit să fie egale. Dacă ele nu sunt* egale, încărcările relative ale celor două transformatoare vor fi în raport invers cu tensiunile lor de scurt-circuit: transformatorul cu tensiunea* de scurt-circuit mai joasă se va încărca procentual mai mult. Se recomandă ca raportul puterilor nominale ale transformatoarelor să nu depăşească 3:1, din cauză că se reduce astfel şf‘ pericolul supraîncărcării transformatorului mai micP care ar avea tensiunea de scurt-circuit mai joasă.. Importanfă deosebită prezintă comportarea diferitelor conexiuni ale transformatorului fafă de-armonicele curentului magnetizant sau ale fluxului transformatorului, datorită saturafiei ofelului miezului feromagnetic. La conexiune primară în stea (fără neutru), curentul nu poate confine armonicele a 3-a, a 9-a, etc., cu număr de ordine impar şi divizibil prin 3. în schimb, apar în miez fluxuri de aceste-frecvenfe, omopolare, cari induc tensiuni (în special de frecvenfă triplă). Aceste tensiuni nu apar înfre faze; ele pun însă întreaga refea sub tensiune fafă de neutrul transformatorului. în special la transformatoarele cu circuite magnetice independente (grupuri de unităfi monofazate, transformatoare cu cinci coloane, transformatoare cuirasate), fluxurile omopolare sunt mult mai mari decât la transformatorul cu trei coloane. Dacă-miezul are o înfăşurare în triunghiu, în această înfăşurare, la care fazele sunt legate în serie, se-absorb curenfi de aceleaşi frecvenfe, cari amorţi-sează fluxurile suplementare. înfăşurarea în triunghiu poate fi o înfăşurare secundară sau o înfăşurare terfiară (v.), care nu debitează putere. — La conexiune primară în triunghiu, fiecare fază a înfăşurării e alimentată independent. în curenfii? pe fază se pot desvoltă armonicele a 3-a, a 9-a, etc.; ele sunt în fază şi se închid în circuitul înfăşurării, şi deci curentul de magnetizare absorbit" din refea nu confine armonicele a 3-a, a 9-a, etc. — La toate conexiunile transformatoarelor normale, refeaua e însă încărcată mai ales cu armonicele a 5-a şi a 7-a ale curentului magnetizant. Se construesc transformatoare mari la cari, prin măsuri speciale, se obfine un curent de magnetizare care e practic sinusoidal. La acestea, in-ducfia magnetică în miez poate fi mai mare decât 1075 limita maximă de 1,5 Wb/m2, stabilită pentru transformatoarele fără compensarea armonicelor. — Regimurile transitorii din transformatoare prezintă importantă deosebită pentru construcfia şi exploatarea transformatoarelor de mare putere şi de tensiune înaltă foarte. Afară de supracurenfii de scurt-circuit brusc, supratensiunile au un rol preponderent în găsirea de noi solufii constructive ale transformatoarelor. Descărcările atmosferice, comutajiile, scurt-circuitele, etc. provoacă unde de supratensiune cu front abrupt, sau oscilafii de înaltă frecvenfă. Unda care pătrunde în transformator modifică brusc reparti|ia tensiunii de-a-lungul înfăşurării, în primul moment* această repartifie e dată de capacităţile dintre pământ şi spire; pentru transformatorul obişnuit, rezultă un mare gradient de tensiune de-a-lungul înfăşurării, la capetele ei din spre borne. Sub influenfa inductivitafii înfăşurării, fenomenele transitorii prezintă oscilafii în timp şi în spafiu (de-a-lungul înfăşurării), supunând izolafia sp:relor !a mari solicitări la rigiditate dielectrică. Pentru a obfine o repartifie lineară, nerezonantă, capacitatea la pământ a spirelor da intrare trebue să fie mică fafă de capacitatea dintre spire. Transformatoare nerezonante se realizează constructiv prin folosirea înfăşurării cilindrice în mai multe straturi, care prezintă capacitate mare între spire, sau prin scuturi şi spire de ecranare legate la spira de intrare, ceea ce, de asemenea, măreşte capacitatea dintre spira de intrare şi celelalte spire. i. Transformator în uleiu [MaCJiflHbiH TpaHC-4>OpMaTop;transformateurâ huile;Oltransformator; oii transformer; olajtranszformâtor]. V. sub Transformator electric de putere. *. ~ Leblanc [TpaHCA)miezdefier. care are primarul izolat, prin porfeian, de miez şi de secundar; — transformator în formă de izoiator-suport, cu înfăşurarea în cuva de uleiu formată chiar de izolator (v. fig. XI), înălfimea lui fiind jumătate din înălfimea celui în formă de oală, miezul fiind în formă de manta pentru tensiuni medii, şi cu inele încrucişate, pentru tensiuni înalte; — transformator în formă de izolator de trecere, cu primarul în formă de bară, înăuntrul unui tub izolant, având la mijlocul acestuia, la exterior, unu sau două miezuri inelare de fier, cu înfăşurările secundare respective (v. fig. XII), de lungime apreciabilă, gradul de precizie fiind proporfional cu lungimea miezului; — transformator cu bobină în formă de buclă, care serveşte la măsurarea intensităţilor mici de curent; — transformator de curent în formă de cleşte, portativ» care permite măsurarea curentului fără între>uperea circuitului (v. fig. XIII). 1060 Transformatoarele de intensitate au următoarele domenii de utilizare: Pentru intensităfi mici, transformatoare tn formă de oală, cu uleiu sau cu masă izolantă; — pentru instalafii mijlocii, în uzine sau în stafiuni de transformare, unde se impune o rezistenfă mare la scurtcircuite, transformatoare fină seamă de acest factor constant* Valoare©» U2nkn=100 kn reprezintă valoarea aproximativă® tensiunii măsurate în volfi: kn nu e egal cu raportul dintre numerele de spire ale înfăşurărilor primară şi secundară • De obiceiu, valoarea lui kN e pufin mai mică decât valoarea lui kN\ datorită» acestui fapt se măreşte precizia măsurării. IO -A) miez de fier; B) şi C) bobine; D) cuvă. XII. Transformator în forma de izolator de trecere. cu izolafie de porfelan cu gaură transversală; — în instalafiiie mari, unde se cere o siguranfă mare în exploatare, transformatoare cu bară sau cu buclă; — în laboratoarele de încercări, transformatoare de intensitate cu mai multe raporturi de transformare, obfinute prin divizarea atât a primarului, cât şi a secundarului. Transformator de tensiune: Transformator de măsură care mijloceşte măsurarea tensiunii sale primare prin efectuarea unei măsurări de tensiune în secundarul său. E un transformator analog fransformatorului de forfă; se deosebeşte de . acesta numai prin valoarea puterii, care trebue limitată în vederea obfinerii unei precizii de măsurare cât mai mari. Normal, el funcfionează în condifiuni foarte apropiate de cele ale mersului în gol, curentul de magnetizare fiind astfel comparabil cu curentul sarcinii. în sistemele trifazate se măsoară tensiunea de linie (dintre faze) şi tensiunea de fază (a fazelor fafă de pământ). Tensiunile de linie se aplică înfăşurărilor de tensiune ale instrumentelor de măsură (voltmetre, watfmetre, contoare) şi ale releurilor. Tensiunea de fază se foloseşte pentru protecfiunea prin releuri, cum şi pentru detectarea scurt-circuitelor monofazate în refele le în cari neutrele generatoarelor sau ale transformatoarelor nu sunt puse la pământ sau sunt puse indirect la pământ, printr'o rezistenfă mare. Se folosesc transformatoare de tensiune monofazate şi trifazate. Acestea din urmă au, în funcfiune de destinafie, trei sau cinci miezuri. Raportul nominal de transformare e o mărime caracteristică a transformatorului, egală cu raportul dintre tensiunea nominală a înfăşurării primare şi tensiunea nominală a înfăşurării secundare, care e egală cu 160 V: in U2n 100' Scara tensiunilor nominale primare corespunde? scării tensiunilor nominale ale refelelor electrice. Diferenfa dintre raporturile de mai sus dă erori* definite prin relafia: knUt-Ux *„A =------^—-100. pentru eroarea de tensiune. Transformatoarele de tensiune dau şi erori de unghiu, cari sunt, în general, pozitive. Pe baza erorilor maxime, transformatoarele de tensiune se împart în patru clase, cum urmează: Scările instrumentelor de măsură conectate în circuitul secundar al transformatorului trebue să Clasa de precizie Eroarea maxima de tensiune ± % de unghiu ±' 0,2 0,2 10 0,5 0,5 20 \ 1,0 40 3 3,0 ilimifat I Penfru ca măsurarea să dea rezultate exacte, e necesar ca valoarea curentului absorbit da instrumentele de măsură, legate Ia transformatorul de măsura, să nu aibă nicio influenţă asupra raportului dintre tensiunea Ia bornele primarului şi tensiunea la bornele secundarului; de aceea, suma curenfilor tuturor instrumentelor de măsură trebue să nu depăşească curentul pentru care a fost calculat transformatorul de măsură. Transformatoarele de tensiune puse în circuit pot avea înfăşurarea secundară deschisă, spre deosebire de transformatoarele de curent. înfăşurările secundare şi corpurile transformatoarelor de tensiune trebue să fie puse la pământ. Transformatorul de tensiune trebue protejat pe toate bornele de înaltă tensiune; pe partea de joasă tensiune se folosesc siguranfe numai pe conductoarele cari nu sunt legate la pământ, fiindcă dacă siguranfele de pe aceste legături s'ar topi* s'ar suprima punerea la pământ. 10'8> Se deosebesc numeroase tipuri de transformatoare de tensiune: Transformatoarele-oală, cu izolafie în uleiu şi cu miezul în manta, au spirele de intrare întărite special pentru a rezista supratensiunilor, iar izolatoarele lor sunt montate oblic In capac, pentru obfinerea distanfelor prescrise pentru înalta tensiune (v. fig. X/V); — transformatoarele uscate monopolare sunt folosite în refelele de curent alternativ cu neutrul pus la pământ, cu un singur capăt al înfăşurării primare scos prin izolator, celălalt fiind pus la pământ în timpul exploatării;—transformatoare în formă de izoiator-suport, penfru stafiuni de XIV. Transformaior-oalâ cu izolafie transformareîn aer în uleiu. liber sunt folosite numai la măsurarea tensiunii fafă de pământ; — transformatoarele cu cinci coloane evită defectări interne în cazul unor scurt-circuite monofazate (cari ar produce fluxuri mari de dispersiune), coloanele externe permiţând închiderea circuitelor magnetice în fier, chiar când una dintre faze are legătură la pământ (v. fig. XV); transformatoarele portative pentru control, au totdeauna mai multe raporturi de transformare. — La conectarea wattmetrelor şi a contoarelor, indicafiile lor trebue să fie înmulfite cu raporturile de transformare ale transformatoarelor de măsură, XV. Transformator trifazat de tensiune, cu cinci coloane. ceea ce duce, în măsurările de puteri şi de energie, la erori având expresiunea: P'—P Bp% = —p—100=5;% + sn%—0,0292(5 -at) tg g>. în această formulă, P' e puterea măsurată (la wattmetrul montat pe transformatorul de măsură); P e puterea reală; s{ şi sn sunt erorile procentuale de curent şi tensiune ale transformatoarelor de măsură; 5^ şi sunt erorile de unghiu ale transformatoarelor de intensitate, şi de tensiune în minute, iar

mar; S) secundar; M) miez miez feromagnetic. mobil. Tensiunea arcului electric se va micşora odată cu creşterea intensităfii curentului, adică odată cu mărirea căderii de tensiune în bobină, conform relafiei: Ua~U2—~[jb, în care Ua, U2 şi Uţ, sunt 1083 tensiunea arcului electric, respectiv tensiunea secundarului şi a bobinei de reactanfă. Reglarea se m ica) VI. Transformator de sudură cu bobină de reacfanfă separată, •a) cu variafia circuitului magnetic al bobinei; b) cu variafia numărului de spire; c) caracteristica externa; î) şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bobină; 4) arc de sudură; , L/J şi /) tensiunea (V) şi intensitatea curentului (A) din secundarul transformatorului. poate realiza, fie prin variafia circuitului magnetic al bobinei (v. fig. VI a), fie prin variafia numărului de spire (v. fig. V/ b). Intensitatea curentului de scurtcircuit e: J U* . R 2$c 0.2*»/-IO-8’ N2' unde Rb e reluctanfa circuitului magnetic [al bobinei, iar N e numărul de spire. Metoda de variafie a reluctanfei circuitului magnetic e utilizată cel mai mult, deoarece se poate regla intensitatea de curent cu precizie suficientă şi în mod lin: prin cnărirea întrefierului, reluctanfa şi intensitatea curentului cresc, iar prin micşorarea întrefierului, •ele descresc. Metoda prin modificarea număru-4ii de spire ale bobinei e pufin utilizată, deoarece nu se poate realiza decât un reglaj în trepte. Transformatorul cu bobină de reactanfă pe miez comun e un transformator cu trei înfăşurări: VII. Transformator de sudură cu bobină jde reactanfă pe miez comun. a) legăturile bornelor pentru intensitafi mari; b) legăturile bornelor penfru intensifăfi mici; c) caracterisficele externe; 1) şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bobina de reactanfă pe miez comun; 4) arc de sudură; /), //), III) şi IV) bornele transformatorului. primară, secundară şi de reactanfă (sistem V. P. Nikitin), toate înfăşurările fiind dispuse pe acelaşi miez (v. fig. VII). Fluxurile primar şi secundar sunt opuse şi se obfine un flux rezultant în bo- bina de reactanfă. După modul de legare a înfăşurărilor de reactanfă cu înfăşurarea secundară, fluxurile sunt de acelaşi sens sau de sensuri contrare; la conexiuni de acelaşi sens (conductoarele de sudură legate la bornele / şi/V) se obfin intensităţi mari şi tensiuni mai joase în gol, iar la conexiuni în opozifie (conductoarele de sudură legate la bornele I şi III), se obfin intensităţi mai mici. Reglarea intensităţilor se face cu ajutorul miezului mobil al bobinei de reactanfă. Transformatoarele de sudură pentru sudarea manuală cu arcul electric se construesc pentru curenfii nominali de 150, 300, 400, 500 A, iar pentru sudarea automată, curenfii pot ajunge până la 2000 A. Obişnuit, intensitatea maximă a curentului corespunde unui regim inter- mitent cu perioade de lucru de c = 0,3—0,6; ţinând seamă de acest coeficient, intensitatea curentului pentru regimul continuu de lucru se determină din relafia: = ;în cazul când sunt necesari curenfi mai mari la suda- re, se leagă în paralel transformatoare identice, în general, tensiunile de mers în gol în se- cundar nu depăşesc 75 V, tensiunile de lucru fiind da 15, 20, 25, 30, şi 35 V pentru intensităţile de sudură respective de 100, 101—200, 201—250, 251 •■■350 şi 351 ■■•500 A. Randamentul transformatoarelor e de 0,75—0,85. Fiecare transformator e echipat cu un dispozitiv de reglare, cu indicator de curent (care e ataşat de dispozitivul de reglare şi are precizia de cca± 15%), eventual cu ampermetre şi volt-metre (pentru circuitul secundar). Alegerea secţiunii şi a lungimii cablurilor de sudură se face astfel, încât căderea de tensiune în secundar să nu depăşească 4 V. Transformatoarele de sudură sunt mult folosite, deoarece preful lor de cost e mic, întreţinerea lor e foarte uşoară şi uzura e aproape inexistentă (neavând părfi rotative). Ameliorarea factorului de putere se poate realiza cu ajutorul condensatoarelor montate în interiorul aparatului, sau, în cazuri speciale, cu ajutorul motoarelor sincrone. i. Transformator de sudură automată [CBapOH-Hbifi aBTOMaTHHeeKHâ TpaHC(|)0pMaT0p; transformateur de soudure automatique; Maschinen-schweifjtransformator; transformer for automatic welding; automatikus hegesztesi transzformâtor]: Transformator folosit la sudarea automata, pentru intensităfi până la 2000 A. La aceste transformatoare, reglarea precisă a intensităfii se face dela distanfă, prin butoanele dela tabloul de comandă al automatelor (v. Tractor de sudură). Transformatorul de sudură din fig. I, tip TSD-1000, cuprinde: miezul (I) pe care sunt înfăşurate bobinele primarului (2), şi ale secundarului (3), cum şi bobina de reglare (4), partea mobilă (5) a miezului (cu bobinele de reglare) fiind deplasabilă cu ajutorul unui electromotor (6), (comandat dela distanfă); un ventilator de răcire (7), antrenat de motorul (8); carcasa (9), suspendată pe patru rofi (10). Cu ajutorul indi^ 1084 catomlui (î î) se stabileşte curentul de sudură I tura cu secundarul se face îa placa (I3)jşi, cu* ales în prealabil, iar reglarea precisă "se face | primarul, la placa (14). Placa (15) confine borne? I. Transformator de sudură automată (tip TSD—1000). P) miezul înfăşurărilor primară (2) şi secundară (3); 4) bobină de reglare; 5) miez mobil; 6) şi 8) electromotoare,* 7) ventilator; 9) carcasă; 10) roată de rulare; 11) indicator de curent; 12), 13), 14) şi 15) plăci cu borne; 16) releuri. prin butoane, folosind ampermetrul de pe tabloul de comandă al tractorului de sudură. Legăturile II. Schema electrică a transformatorului de sudură automată, î) şi 2) înfăşurările primari şi secundară ale transformatorului; 3) legătura pentru 65 V; 4) legătura pentru 75 V. înfăşurării primare, pentru mărirea tensiunii în secundar, se fac la placa cu borne (12); legă- pentru reglarea dela distanfă, pentru alimentarea motoarelor din transformator şi punerea în funcfiune a releurilor (16), (la stabilirea diferitelor circuite). Tensiunea în secundar se alege de 65 sau 75 V, pentru tensiunea primară de 220 şi 380 V, intensitatea curentului putând varia între limitele 400 şi 1200 A. Puterea nominală e de 76 kVA, factorul de putere e 0,55, randamentul e 0,85, regimul de lucru e de 55% îa 1000 A, şi de 40% la 1200 A. i. Transformator de sudură penfru mai multe posturi [MHOronocTQBofl CBapoqHbiH TpaHC(|)o-pMaTOp; transformateur de soudure pour plusieurs- Transformator de sudură pentru trei posturi. 1) şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bobină; 4) arc electric. operateurs; mehrstelliger Schweifjtransformator; wel ding transformer for severa! posts; tobb âllomâ- 1085 si hegesztesi transzformâtor]: Transformator folosit $a sudări în curent alternativ şi prezentând avantajul că permite echilibrarea fazelor. Se con-strueşte cu dispersiune magnetică mică, pentru ca tensiunea în secundar să nu varieze cu variafia sarcinii. Posturile de sudură se leagă în paralel prin intermediul unor bobine de reac-tanfă (v. fig.), iar numărul de posturi se determină din relafia: Ptq-103 N=kT„u*' ■Sn care P (kVA) e puterea aparentă a transformatorului, în (A) e intensitatea medie a curentului postului, U2 (V) e tensiunea în secundar a transformatorului penfru fiecare post, vj e randamentul, & =0,6'"0,7 e coeficientul de simultaneitate. în general, aceste transformatoare se construesc pentru trei posturi de sudură. î. Transformator de sudură trifazat [CBapOHHblfi TpeX(|)a3HbiH TpaHC(|)0pMaT0p; transformateur de soudure triphase; Drehstrom-schweifjtransformator; three phase welding transformer; hâromfâzisu hegeszto transzformâtor]: Transformator cu bobine de reactanfă separate, reglabile, folosit la sudări în curent alternativ trifazat. înfăşurările secundare ale acestor transformatoare (v. fig.) au, pentru fiecare fază, câte două bobine, cari pot fi legate în serie sau în paralel, în funcfiune de intensitatea de curent necesară; reglarea bobinelor de reactanfă se obfine prin modificarea simultană a întrefie-‘rului în toate cele trei faze. Aparatul mai e înzestrat cu un contactor care întrerupe curentul dintre cei doi electrozi la încetarea lucrului, iar la începerea lucrului conectează faza a treia, pentru formarea arcului înfre electrozi — cele trei faze fiind menfinute în stare conectată în timpul lucrului. Tensiunea de mers în gol e de 60---70 V, iar curenfii pot varia înfre limite largi, după construcfia aparatului. 2. ^ de sudură frifazat-monofazat [ CBapo^HbiH Tpex4)a3Hbi^0;ţH0(î)a3HbiH TpaHC(|)OpMaTOp; transformateur de soudure triphase-monophase; einphasiger Drehstromschweif^transformator; three phase single-phase welding transformer; hâromfâzisu-egyfâzisu hegesztes? transzformâtor]: Transformator cu bobină de reactanfă, la care nu se obfine o echilibrare totală a fazelor. Figura reprezintă schema de conexiune Scott, intensitatea în faza (3) fiind de două ori mai mare decât în fazele (J) şi (2). Aceste transformatoare se folosesc relativ rar în practică. 3. Transformator electric de telecomunicaţii [ajieK-TpHHeCKHH TpaHecjDOpMa-TOp CBH3H; transformateur telephonique; Fernmel-de-oder symmetrischer Transformator; remote signalling Transformator de sudură electric transformer; tâvkoz- trifazat-monofazat. iesi transzformâtor]: Trans- formator folosit la frecvenfe audibile, ca element de adaptare între doi cuadripoli cu impedanfe diferite, sau pentru a separa două circuite, fie pentru a le putea lega la pământ în anumite puncte, fie pentru a izola un curent continuu de un a! doilea circuit. Aceste transformatoare trebue să aibă un raport de transformare aproape constant la toate frecvenfele audibile (cca 50—8000 Hz), pentru a evita eventuale rezonanfe, cari ar da distorsiuni. Circuitul lor feromagnetic e construit din tole aliate cu siliciu. Transformatorul trebue să lucreze foarte departe de punctul de saturafie. Filtrarea curenfilor reziduali de înaltă tensiune e asigurată printr'un condensator fix, legat în derivaţie cu înfăşurarea primară. Raporturile de înfăşurare curente sunt cuprinse înfre 1:1 şi 1:5. înfăşurările sunt secfionate, pentru a reduce la minimum capacitatea repartizată şi pentru a preveni străpungerea înfăşurăriior din cauza excesului de tensiune între spire. Pentru amplificatoarele simetrice se construesc transformatoare speciale, cu o priză mediană. Afară de aceasta, între circuitul plăcii ultimului tub şi înfăşurarea amplificatorului se intercalează un transformator de ieşire, cu raport de transformare variabil, în funcfiune de impedanfele tubului şi a înfăşurării mobile. Există tendinfa de a utiliza un singur transformator, cu raportul de transformare 1:6. Amplificarea poate fi reglată prin adăugirea unui potenţiometru de megohmi pe secundarul transformatorului. Amplificarea e încă de 50% la 50 Hz, însă descreşte rapid la frecvenfe peste 10 000 Hz. 4. Transformator de curent continuu [TpaHC- (jDOpMaTOp nOGTOEHHOro TOKa; transformateur de courant conţinu; Gleichstromwandler; direct current transformer; egyenâram-transzformâtor]: Aparat static care mijloceşte măsurarea curentului continuu de mare intensitate sau la înalfă tensiune, şi îndeplineşte, în curent continuu, rolul transformatoarelor de măsură, fiind bazat pe faptul ca, în anumite condifiuni, curentul de magnetiz-re al unei bobine de reactanfă, premagnetizată de curentul continuu de măsurat, e proporţional cu acest curent. între tensiunea magnetomotoare continuă şi cea alternativă are ioc o compensare autentică. 220f380 V Schemaelectricăa transformatorului de sudură trifazată. î) şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bo-binăde reactanfă; 4) con-tactcr; 5) arc de sudură. ; z 3 1 vnrvn (TTTTTj) A 1086 automată. Aparatul se numeşte transformator de curent continuu, fiindcă are această proprietate, comună cu transformatorul de măsură de curent alternativ. Transformatorul de curent continuu [(v. [fig. /) A 6 I. Transformator de curent continuu. A) şi S) miezuri din permalloy; U^) tensiune alternativa; hzz) ŞÎ h—) curenţi continui; f2*>,)"curent alternativ; Z) sarcina de curent aliernativ; R) sar'ina de curent continuu» e compus din două miezuri de tablă confecţionate dintr'un aliaj special (permalloy), pe care sunt dispuse două înfăşurări de sensuri contrare, uniform repartizate, legate în serie. Conducta de curent continuu străbate ambele miezuri cu una sau cu mai multe spire. Curba de magnetizare a aliajelor speciale, de mare permeabilitate, se apropie foarte mult de curba ideală din fig. //. Inducţia maximă Bmax e a,insă la valori foarte mici ale intensităţii câmpului magnetic. Tensiunii magnetomotoare primare AS± a curentului continuu îi corespunde, de ex., punctul P, la B=B,mx. Înfăşurarea secundară fiind pusă sub tensiunea U (v.fig. I)j compensarea itsusiumi magneiumu-prin cele două foare COntinue de către tensiunea mag-miezuri va tre- netomotoare alternativă. Ce un flux mag- pj puncf ^e funcţionare ia Bmax, cores-neticalternativ, punz§for tensiunii magnetomotoare ASi. care se va suprapune fluxului continuu. într'un miez (de ex. în miezul A), tensiunea magnetomotoare alternativă va avea, în prima semiperioadă, sens contrar, iar în celălalt (în miezul B), acelaşi sens cu tensiunea magnetomotoare continuă. O majorare a inducţiei ne mai fiind însă posibilă, reactanfa înfăşurării B va fi neglijabilă. în miezul A se va produce, în aceeaşi semiperioadă, o scădere a ii ______________________________________________________________________________________________________ fluxului magnetic. Pentru ca această scădere să se producă, e necesar însă ca tensiunea magnetomotoare ASt să fie compensată întâi printr'o* tensiune magnetomotoare altarnativâ AS2, de aceeaşi valoare. Numai atunci se va desvoltă fluxul alternativ prin slăbirea fluxului continuu, fără a fi nevoie de amperspire suplementare, îrv ipoteza unei curbe de magnetizare dreptunghiulare. în semiperioada următoare, rolurile celor două miezuri se inversează. Curba curentului de magnetizare va avea deci o formă dreptunghiulară. Valoarea sa maximă, în acelaşi timp valoare efectivă, înmulfită cu numărul spirelor secundare, e proporfională cu tensiunea magnetomotoare de curent continuu: /2(~) • W* = /i(=) • Nt. Raportul de transformare e deci constant; el e, în mare măsură, independent de tensiune® auxiliară alternativă. Pentru măsurările de putere, curentul secundar se redresează. Aparatul complet se compune din transformatorul propriu zis şi din instalafia auxiliară de alimentare şi redresare. 1. Transformator de fantomizare [TopOH^aJib-HblH TpaHC(|)opMaTop; transformateur pour !es circuits fantomes; Rîngiiberfrager; ring transformer, hybrid coil; fantom transzformâtor]. Te/c.: Transformator cu raportul de transformare 1:1, având borne de legătură pentru realizarea montajelor s:multane şi de fantomizare la liniile telefonice., V. şi syb Translator. t. Transformator de frecvenfă [TpaHC(|)opMa-TOpHaCTOTbi; transformateur (statique) de frequen-ce; Frequenzwandler; frequency changer; frekven-cia transzformâtor]. Elf.: Aparat static penfru transformarea curentului alternativ de o anumită frecvenfă /. Transformator de frecvenfă. I) primar; II) secundar; A) şi B) cele doua miezuri; C) înfăşurarea de curent continuu; D) bobine de induc)ie fără miez^ în curent alternativ de altă frecvenfă. Funcţionarea transformatoarelor de frecvenfă se bazează pe saturata magnetică a circuitului magnetic. Ele sunt construite ca bobine de inducfie cu miez alcătuit din materia! uşor saturabil, ofel bogat aliat cu siliciu, cu nichel sau aliaje speciale, pentru cari 1087 saturaţia apare la mai pufin decât 0,6 Wb/m2. Tolele folosite sunt de 0,05-"0,07 mm, pentru a se reduce pierderile la frecvenfe înalte. înfăşurările executate din conductoare speciale pentru frecvenfe înalte (lifă) trebue izolate bine între ele şi fafă de miez, deoarece în ele se produc supratensiuni de vârf cari depăşesc de mai multe ori tensiunea efectivă. — Răcirea se face cu uleiu. Pentru dublarea frecvenfei, transformatorul e format din două miezuri (A şi B) cu trei înfăşurări (v. fig. /). înfăşurarea de curent continuu (C) e comună ambelor miezuri. Cele două înfăşurări secundare (II) au acelaşi sens ca înfăşurarea de curent con-tinuu. înfăşurările primare (/) sunt bobinate astfel, încât una are acelaşi sens, iar cealaltă are sens contrar înfăşurării de curent continuu. Producerea frecvenfei duble se explică utilizând fig. II: Curentul primar fiind sinusoidal şi miezul fiind adus la saiurcfie magnetică prin cureniul continuu, nu apare variafie de flux apreciabilă decât în jumătatea de perioadă în care curentul primar şi curentul conlinuu sunt în opozifie (v. fig. II b şi c). Tensiunea primară rezultantă e proporfională cu $-4 + (v. fig. II d), iar tensiunea secundară, cu (f‘9* M e)î s© obfine deci o tensiune alternativă de frecvenfă de două ori mai înaltă decât cea primară. Pentru ca această tensiune să nu scadă prin efectul sursei decurentcontinuu.se aşază bobinele de inducfie proprie (D)f 0 fără miez. Pentru frecvenfe mai înalte decât duble se folosesc bobine analoage, fără să fie nevoie de saturaţie prealabilă prin curent continuu. Când ,f/ Curbg de fIux jrapeZoidaiă. se alimentează primarul cu un curent sinusoidal intens, se obfine în miez un flux magnetic care variază după o curbă trapezoidală (v. fig. ///), cărei^ îi corespunde o curbă a tensiunii cu vârfuri foarte accentuate. Se alege armonica de grad impar dorită, prin filtrare la bornele secundarului. II. Producerea frecvenfei duble. a) curentul primar; b) fluxul rezultant în miezul (A); c) fluxul rezultant în miezul (B); d) tensiunea primară; e) tensiunea secundară cu frecvenfă dublă. u Transformator de imagine [TpaHC(|)opMa-TOp H306paHCeHHH; transformateur d'image; Bild-wandler; image disseclor; kepâtalakito]. Fiz.? Tub electronic folosit în televiziune. V. şi sub Tub electronic. 2. Transformator elecfroacustic [aJieKTpo-aKyCTH^ecKHâ TpaHccJîOpMaTOp; transformateur elecfro-acoustique; elektroakustischer Umwandler; electro-acousticsl converter; elektroakusztikus transzformâtor]. Te/c.: Sistem tehnic care transformă energia corespunzătoare tensiunilor şi curenfilor electrici de conversafie, în energie acustică. El; are un sistem electromecanic în care se produce forfa motoare, care se exercită direct sau indirecf asupra organului său de radiafie acustică. După sistemul lor electromecanic, transformatoarele electroacustice se împart în următoarele clase: Transformatoare electromagnetice sau fe-rcmagnetice, în cari forfa motoare se exercită asupra armaturii feromagnetice a circuitului lor magnetic, care e magnetizat continuu şi peste care se suprapune magnetizarea slabă, alternativă, a curentului de conversafie, transformatoare electrodinamice, în cari forfa motoare se exercită asupra unui conductor mobil, parcurs de curentul de conversafie şi situat într'un câmp magnetic constant; transformatoare electrostatice, în cari forfa motoare se exercită asupra armaturii mobile a unui condensator electric, pus sub tensiune continuă, peste care se suprapune tensiunea slabă de conversafie; transformatoare termofonice, îr> cari forfa motoare se exercită direct asupra atmosferei, care e transpusă în vibraţii sonore prin dilatarea şi contracfiunea dată de temperatura variabilă a unor fire sau foife conductoare parcurse de un curent continuu, peste care se suprapune curentul slab de conversafie; transformatoare piezoelectrice, în cari forfa motoare s& exercită asupra cristalului lor piezoelectric, care se transpune în vibrafii sonore sub influenfa tensiunii de conversafie, care se aplică fefelor luh opuse; transformatoare ionice, în cari forfa motoare se exercită asupra atmosferei transpuse îrv vibrafii sonore de un arc electric vorbitor, parcurs de un curent continuu, peste care se suprapune curentul slab de conversafie; transformatoare electroacustice cu acfiune de releu, în cari forfa> motoare e produsă de o sursă de energie străină, iar tensiunea de conversafie serveşte numai spre a comanda mersul în timp al acestei forfei ultimele nu sunt, deci, transformatoare electroacustice propriu zise. în principiu, fiecare tip de transformator elec-troacustic poate fi executat, fie ca receptor telefonic, fie ca difuzor. Se folosesc receptoare telefonice electromagnetice şi electrostatice, rareori piezoelectrice sau termofonice; se folosesc difuzoare electromagnetice, electrodinamice, uneori electrostatice. s. Transformator, pl. transformatoare [npeo-6pa30BaTe;ib, TpaHC(|)opMaTop; transformateur; Umwandler; transformer; transzformâtor]: 2. Aparat 1088 care transformă, după anumite regulii imagini «primare în altele, numite imagini secundare. Exemple: 1. Transformator fotogrammetrie [(J)0T0rpaM-MeTpHqecKHH TpaHC(J)0pMaT0p; appareil de transformation des images photographiques; Um-biidgerăt; transformation apparatus; fotogram-cnetriai transzformâtor]. Fotogrm.: Aparat fotogrammetrie, care serveşte la transformarea imaginii fotografice de pe planul clişeului original, pe planul unui alt clişeu, pe care se obfine noua imagine fotografică, în condifiuni de perspecti--vitate cunoscute, respectându-se principiile transformării perspectivei afine. Se deosebesc: transformatoare areaie, cari sunt automate şi permit trecerea daîa imaginea fotografică originală tot ia o imagine fotografică, perspectivată, şi transformatoare grafice; de asemenea, transformatoare cu un singur port-clişeu, şi transformatoare cu mai multe port-clişee. 2. ~ grafic [rpacJîHHecKHH TpaHCcJjopMaTop; «appareil graphique de transformation; Umzeichen-gerăt; apparatus of transformation by drawing; grafikus transzformâtor]: Transformator fotogrammetrie (v.) care serveşte ia transformarea afină ■a imaginii fotografice, într'o imagine grafică desenată. 3. Transisfor [KpHCTa;iHHeeKHH Tpnofl, TpaH-3HCT0p; transistor; Transistor; transisfor; tranzisz-tor]. Elf.: Dispozitiv pentru amplificarea oscilafiilor electrice, bazat pe efectele electrice dela suprafefele -de contact dintre anumite semiconductoare (v.). Semiconductoarele (de ex. siliciul sau germaniul cu foarte mici adausuri de impurităfî) pot avea conducfie electronică normală, prin deplasarea unor electroni liberi, sub acfiunea câmpului electric din ele (semiconductoare cu conducfie de tip N); ele pot avea şi conducfie prin lipsă, dacă, datorita impurităfilor adăugite, unii atomi rămân cu goluri în sistemul lor electronic, goluri cari se deplasează, prin acfiunea câmpului electric, dela atom la atom, ca şi electronii liberi, ob-jinându-se şi prin această deplasare un curent electric. Deoarece conducfia acestor semiconductoare se datoreşte deplasării unor sarcini virtuale pozitive, această conducfie se numeşte de tip P. După felul impurităfilor adăugite şi după tratamentul termic aplicat, în cristalele de germaniu sau de siliciu poata predomina conducfia de tip N sau cea de tip P. Dacă pe suprafafa şlefuită a unui cristal de germaniu, cu conducfie tip N, se aplică două contacte punctiforme cu proprietăfi detectoare, ^a cca O.OS-'-O,! mm unul de altul, numite unul emitor iar celălalt colector, şi de alta parte cristalul de germaniu se pune în contact chimic, pe o suprafafă mare, cu un al treilea electrod, numit bază, se constată o interdependenfă între curenfii cari circulă înfre aceşti trei electrozi, la aplicarea anumitor tensiuni. (Proprietăţile detectoare ale contactelor emitorului şi colectorului se datoresc exîstenfei unor bariere de potenfial P-N, dispuse imediat sub suprafafa cristalului, între volumul principal al germaniului, cu conducfie tip N, şi două mici regiuni, cu conducfie tip P, create sub cele două contacte punctiforme, printr'un anumit tratament termic). — Dacă electrodului colector i se aplică o polarizare de câteva zeci de volfi (sub 50 V), negativă fafă de electrodul bază, în timp ce emitorului nu i se aplică tensiune de polarizare, ss constată că, datorită barierei de potenfial care se creează în imediata apropiere a contactului colectorului, intensitatea curentului electric colector-bază are numai o foarte mică valoare. (Tensiunea se aplica contactului detector al colectorului, in sensul invers celui necesar pentru conducfie). — Dacă însă electrodului emitor i se aplică o mică tensiune de polarizare (de câteva zecimi de volt), pozitivă fafă de bază (deci în sensul de conducfie prin contactul detector), el stabileşte goluri electronice în semiconductor, goluri cari înaintează pe suprafafa cristalului, în toate direcfiile. Sub acfiunea câmpului colectorului, golurile stabilite înaintează spre acest electrod, şi, prin sarcina lor pozitivă, ele coboară bariera de potenfial pentru fluxul electronilor dela colector la bază; astfel, un gol care intră în regiunea barierei colectorului poate asigura trecerea prin barieră a câtorva electroni, obfinându-se prin aceasta o creştere a curentului coiector-bază, până la de 2*"3 ori curentul emifor-bază. Variafiile curentului emitorului, datorite, de exemplu, unei tensiuni de semnal suprapuse peste tensiunea continuă de polarizare, fac să varieze numărul de goluri pe cari emitorui le stabileşte în semiconductor, şi produc, în rezultat, variafii proporfionale şi amplificate ale curentului electronic al colectorului. Datorită faptului că impedanfa din circuitul colectorului (10000—100000 Q) e mult mai mare decât cea din circuitul emitorului, variaţiile de curent ale colectorului, mai mari decât cele ale emitorului, fac ca la ieşire să se obţină variafii de tensiune mult mai mari decât cele aplicate emitorului, realizându-se amplificări de tensiune şi de putere cari pot atinge 100 decibeli. în ultimii ani, pe lângă transistoarele cu contacte punctiforme, au fost create şi transistoare cu jonefiuni, în cari se realizează suprafefe mai mar? de contact între cristale cu tipuri de conducfie diferite. Există, astfel, transistoare cu jonefiuni de tip N-P-N şi transistoare cu jonefiuni de tip P-N-P, având caracteristice electrice simetrice între ele (cum ar fi simetrice între ele carac-teristicele unui tub electronic obişnuit şi ale unui tub având aceeaşi structură, însă funefionând cu pozitroni). Funcfionarea transistoarelor cu jonefiuni nu diferă, în principiu, de funcfionarea transistoarelor cu contacte punctiforme, cele trei porfiuni de cristal, cu tipuri de conducfie diferite, corespunzând respectiv electrozilor emitor, bază, colector. Distanfa mică dintre contactele punctiforme ale emitorului şi colectorului e înlocuită aici cu grosimea mică a păturii care reprezintă 1089 eiecfrodul baza, prin care golurile stabilite de emitor difuzează spre colector. Fafă de transis-toarele cu contacte punctiforme, transistoarele cu joncfiuni asigură amplificări mai mari, şi au caracteristice mult mai stabile în timp. •Cu ajutorul transistoarelor de ambele tipuri se pot realiza numeroase circuite amplificatoare, oscilatoare, modulatoare, etc., similare circuitelor cari se pot realiza cu tuburi electronice. Datorită principiilor diferite de funcfionare a tuburilor electronice şi a transistoarelor, circuitele cu tran-sistoare prezintă unele particularităţi fafă de celelalte. Dintre acestea, principala particularitate o constitue nivelul impedanfelor de intrare şi de ieşire. Pe când la tuburile electronice impedanfa de intrare; în cazul obişnuit al funcfionării fără curenfi de grilă, e foarte mare (de ordinul meg-ohmilor), iar impedanfa de ieşire relativ mică (de ordinul kiloohmilor), la transistoare situafia e inversă: impedanfa de intrare în emitor e mică (de ordinul zecilor sau al sutelor de ohmi), datorită faptului că aici tensiunea se aplică în sensul direct, de trecere a curentului, pe când impedanfa de ieşire a colectorului e de câteva sute de ori mai mare (datorită faptului că aici curentul trece în sens invers prin contactul detector). Aceste niveluri de impedanfe foarte diferite între ieşire şi intrare ridică uneori probleme dificile la cuplajul dintre etajele succesive, făcând pe alocuri necesară foloshea unor transformatoare de adaptare. Fafă de tuburile electronice obişnuite, transis-toarele prezintă următoarele avantaje importante: au vieafă medie mult mai !ungă(de ordinul zecilor de mii de ore de funcfionare); au rezistenfă mecanică mult mai mare la şocuri şi la vibrafii; consum de putere mult mai mic, deoarece nu mai e necesară puterea de încălzire a unui catod; volum şi greutate mult mai mici (volumul nu depăşeşte, de obiceiu, 1 cm3); caracteristice electrice la fel de reproductibile. Fafă de tuburile electronice, eie prezintă următoarele desavantaje: dependenfă relativ importantă a caracteristicelor de temperatură, care nu trebue să depăşească 70-**80° (datorită puterilor mult mai mici cari intervin, de obiceiu, acest desavantaj nu e totdeauna important); timpul lor de trecere (de transit) e relativ mare (de ordinul a 0,1 micro-secunde), şi acesta limitează frecvenfă maximă la care se poate folosi transistorul, la cca 10 MHz. 1. Transifie, punct de V. Temperatură de transifie. 2. Transifie serie-paralel [cMeinaHHOe coe-#HHeHHe; couplage serie-parallele; Reihenparal-lelschaltung; transition (from series to parallel con-nection); sor-pârhuzamos âtvâltâs]. Elf.: Metodă de variafie a vitesei, utilizată la vehiculele echipate cu electromotoare serie de curent continuu, care consistă în a trece dela conexiunea în serie la conexiunea în paralel (eventual şi în serie-paralel) a motoarelor electrice ale vehiculului, pentru a le varia în acest fel tensiunea, şi deci turafia, care creşte cu tensiunea, la curent debitat dat. Tramvaiele, automotoarele electrice, locomotivele electrice, etc. sunt echipate cu câte un electromotor pentru fiecare osie motoare, iar antrenarea se face prin intermediul unor angrenaje cu raport de transmisiune fix; deci vitesa vehiculului e proporfională cu turafia electromotorului, care se variază cu transifia serie-paralel. De exemplu, pentru un vehicul echipat cu două mm. I. Schema conexiunilor pentru transifia serie-paralel. Ml) şi A/I2) electromotoare. electromotoare Mi şi M2l se pot face conexiunile din fig. I. — La conexiunea serie se aplică fiecărui electromotor tensiunea £7/2, iar la conexiunea în paralel, tensiunea U. Pentru vehicule echipate cu 4, 6 sau 8 electromotoare, se pot face conexiuni serie, serie-paralel, paralel, şi se obfin mai multetensiuni pe electromotoare—şi deci vitesele corespunzătoare. Transifia dela o conexiune la alta nu se face direct, ci prîn treptele de rezistenfă intermediare ale unui reostat, fiindcă altfel saltul de tensiune ar fi prea mare şi s'ar repercuta defavorabil asupra tracfiunii, putând duce la ruperea cârligului de tracfiune. Introducerea lor progresivă în circuit, scoaterea lor, cum şi schimbarea conexiunilor motoarelor se fac cu un controler (v.). & â &C II. Transifia serie-paralel prin metoda scurt-circuitului. a) conexiune serie; b) pozifii intermediare de trecere c) conexiune paralel; A^) şi M2) indusurile electromotoarelor; lj) şi f2) înfăşurări de excitafie; rt) rezistenfă ohmică. Când se schimbă conexiunea, ar trebui desfăcută legătura dela refea, pentru ca, după aran- jarea pentru conexiunea următoare, să urmeze refacerea legăturii la refea. Această metodă a „circuitului deschis" a fost abandonată, deoarece întreruperea circuitului principal e contraindicată din cauza aparifiei şocurilor de curent în electromotoare, ceea ce ar da variafii brusce ale forfei de tracfiune. Pentru evitarea acestor fenomene se utilizează, în prezent, în tracfiunea electrică, două metode de transifie: metoda de trecere prin „scurt-circuit" (sau „prin shuntare"), (v. fig.11), şi metoda de trecere „prin punte" (v. fig. III). Ambele asigură continuitatea curentului. ri ^ I, fi III. Transifia serie-peralel prin metoda punfii. a) conexiune seiie; b) pozifie de irecere; c) conexiune paralel; A1t) şi M2) indusurile electromotoarelor; lt) şi /2) înfăşurări de excitafie; şi r2) rezistenţe ohmice. în metoda „scurt-circuitului" se scurf-circuitează unul dintre electromotoare pe un shunt (r±)/> pentru a asigura continuitatea curentului; apoi se deconectează acest electromotor şi se refac conexiunile, ajungând astfel la legătura în paralel. Metoda „punfii" consistă în a shunta fiecare electromotor pe câte un shunt (rlf r2), asigurând continuitatea curentului; se taie apoi circuitul între electromotoare, pentru ca ele să rămână legate în paralel. 1. Transitivitate [TpaH3HTHBHOCTb; transitivite; / Transitivităt; transitivity; tranzitivitâs]. Maf.: Caii- V tatea unei relafii de a fi valabilă între două elemente * şi 2, dacă e valabilă atât între elementele x şi y, cât şi între elementele y şi z. Dacă se notează relafia cu R —, din x R y şi y R z rezultă deci, în cazul unei relafii transitive, x R z. Exemple de relafii transitive: egalitatea, impli-cafia, mai mare decât, mai mic decât, anterior, ulterior. t. Transitoriu [TpaH3HTHBHbiH, nepexoflHbifi; transitoire; ausgleichs; transient; âtmeno]. Tehn.: Calitatea unei transformări a unui sistem fizicochimic de a fi o transformare prin care acesta trece dintr'un serviciu permanent (inifial) într'un alt serviciu permanent (final). Serviciul permanent al unui sistem fizicochimic e o stare sau o transformare a sistemului, în care, fie că mărimile lui de stare nu variază (serviciu static, respectiv staţionar), fie că mărimile lui de stare variază periodic (serviciu periodic). Exemple de servicii transitorii sunt serviciile inifiale prin cuplarea şi decuplarea receptoarelor sau â generatoarelor la refelele de energie (electrică, hidraulică, etc.), prin scurt-circuitare, prin punerea sau ajungerea la pământ a refelelor electrice, etc. Serviciul fransitoiru al sistemelor fizicochimice cărora li se aplică principiul superpozifiei poate fi studiat comod cu ajutorul transformării Laplace (v.). s. Translafie [nocTynaiejibHoe ABHJKeHHe; translation; Translation; translation; transzlâcio, hala-dâs]. Mec.: Mişcarea unui sistem indeformabil de puncte materiale (în special a unui corp solid rigid), în aşa fel încât, în orice moment, vitesele tuturor punctelor sunt egale şi paralele între ele. Translafia conservă direcfia dreptei care uneşte două puncte oarecari ale sistemului. Traiectoriile punctelor sunt curbe superpozabile. Când sunt drepte paralele, translafia se numeşte rectilinie; dacă vitesa pe dreaptă e constantă, translafia se numeşte rectilinie uniformă. 4. Translafie telegrafică [TeJierpa^man TpaHC-JIHlţHH; translation telegraphique; Gbertragungs-einrichtung, Relaisubertragung; telegraph repeater; âtviteli berendezes]. Telg.: Instalafie telegrafică intercalată în punctul de racord a două sectoare de linie telegrafică, pentru a recepfiona semnalele dintr'un sector şi a le retransmite (cu ajutorul unei surse electrice locale) pe celălalt sector; ea e destinată să mărească distanfa la care pot fi transmise semnalele telegrafice. Impulsiile de curent cari formează semnalele de telegrafie se atenuează şi se distorsionează pe circuitele telegrafice lungi şi ajung la recepfie cu intensitate prea mică. întărirea semnalelor se face în punctele intermediare ale liniei, cu energia furnisată de translafiile din acele puncte. Acestea sunt formate, în principal, la recepfie, din releuri acfionate de semnalele sosite dintr'o parte a liniei, şi, la transmisiune, din releuri cari repetă semnalele, spre cealaltă parte a liniei (folosind sursa locală de curent). Translafiile se folosesc în special pe liniile aeriene lungi, până la 2000 km, fiind intercalate la distanfe de 300--500 km una de alta. Penfru lungimi de linii cari depăşesc 2000 km, distorsiunile semnalelor devin atât de mari, încât translafiile simple sunt insuficiente pentru asigurarea unei bune transmisiuni. în acest caz se folosesc translaţii regenerative, cari, odată cu întărirea semnalelor, regenerează şi forma lor inifială. Acestea se intercalează pe linie după câte 2-"3 translaţii simple, îmbunătăţind astfel calitatea transmisiunii şi capacitatea de telegrafiere a liniei. Atât translafiile simple (cu releuri), cât şi cele regenerative, pot fi cu curent de lucru sau cu curent de repaus, cu simplu sau cu dublu curent, penfru transmisiuni simplex sau duplex. 5. Translator [jiHHeHHHH TpaHC(|)opMaTop; translafeur; Leitungsiibertrager; translator; vonal-transzformâtor]. 1. Telc.: Transformator de linie, pe liniile telefonice interurbane. 6. Translator [TpaHC(})opMaTop; translateur; Abschlufjringubertrager; repetition coil, line transformer; lezâro transzformâtor]. 2. Te/c.; Transfor- 1091 mator care Se montează Ia capelele circuitelor de telecomunicaţii, pentru racordarea liniei cu stafiunea. Translatoarele adaptează impedanfa de intrare a liniei Ia impedanfa de intrare a instalaţiilor din stafiunea terminală sau de repetoare; separă montajele nesimetrîce din stafiune de circuitele simetrice ale liniei, evitând astfel perturbafiile; împiedecă pătrunderea în instalafii a supratensiunilor şi a curenfilor cari au apărut accidental pe linie şi permit combinarea a două circuite bifilare (reale), pentru formarea unui circuit combinat (fantomă). i* Translucid [npocBe^HBaiouţHH, np03pan-HbiH, JiyHenpOBOflauţHH; translucide; durch-scheinend; transparent; âtfenyezo, âtcsillago]. Fiz.: Calitatea unui corp sau a unui mediu de a putea fi străbătut de un fascicul de radiaţii electromagnetice, pe cari le difuzează parfial. în particular, se numeşte translucid un corp sau un mediu care difuzează parfial razele de lumină cari îl străbat, astfel încât, privind prin acel corp sau prin acel mediu, de o anumită grosime, nu mai pot fi distinse conturele obiectelor sau detaliile obiectelor. 2. Transluciditate [npoeBeqHBaeMoeTb, npo-3paHU0CTb; translucidite; Durchscheinen; translu-cence; âtfenyezes, âtcsillogâs]: Proprietatea unor corpuri sau a unor medii de a (ăsa să treacă prin ele lumina.pe care o difuzează parfial. V. şi Translucid. s. Transmisiune [TpaHCMHCcHH, cnjiOBan ne-pe^a^a; transmission; CJberlragung; transmission; transzmiszio, âtvitel]. 1. Fiz.: Fenomen în care trece energie dintr'un Ioc în altul, fără o deplasare de corpuri împreună cu ea. Transmisiunea se foloseşte în tehnică, fie pentru a transmite putere, fie pentru a transmite semnale. După energia transmisă, se deosebesc: transmisiune de energie mecanică (stereomecanică, hidraulică, etc.), transmisiune de căldură, la care energra interioară transmisă e legată esenfial de fenomene termice, şi transmisiune de energie electromagnetică. Dacă aceasta din urmă se face pentru transmiterea de putere, ea se numeşte (prin abuz) transport de energie electromagnetică (sau, prin simplificare, transport de energie electrică). 4. Transmisiune [cHJiOBan nepe^ana; transmission; Kraftiibertragung; transmisson; âtvitel], 2.Tehn.: Ansamblul organelor cari servesc Ia transmiterea unei mişcări, cu sau fără transformarea acesteia, — şi însofită de transmisiune de energie. Transmisiunea poate fi directă, dacă se realizează prin legarea cu un acuplaj a organelor între cari se transmite mişcarea, sau indirectă, dacă se realizează prin intermediul unuia sau al mai multor mecanisme. La transmisiunea directa, pentru legarea arborelui de antrenare (arborele care transmite mişcarea) cu arborele antrenat (arborele care primeşte mişcarea), se folosesc diferite acuplaje, cum sunt: acuplaje rigide, de exemplu acuplaje cu manşoane, cu discuri, cu ghiare, etc.; acuplaje semirigide, de exemplu articulaţia car- danică, cea sferică, etc.; ambreiaje (acuplaje decuplabile), de exemplu ambreiajele cu con, cu plăci, etc. La transmisiunea indirectă, mişcarea arbo* relui de antrenare e transmisă arborelui antrenat folosind mecanisme simple sau complexe, uneori ansambluri de mecanisme, pentru a obfine transformarea, variaţia sau inversarea mişcării, după necesitate. în cazul cel mai general, transmisiunea ccr-prinde: acuplaje, arbori de transmisiune, reductoare, schimbătoare de vitesă (cari pot fi schimbătoare continue, numite variatoare, sau schimbătoare discontinue, numite cutii de vitese), in-versoare, mecanisme speciale (de ex. mecanism diferenfial), etc. De obiceiu, sistemele de transmisiune se numesc după felul energiei folosite pentru transmiterea mişcării, şi anume: transmisiune stereomecanică, hidraulică, pneumatică, electrică, etc. 5. ~ electrică [aJieKTpHHecKan nepe/ţaqa; transmission electrique; elektrische Kraftubertra-gung; electrical transmission; villamos eroâtvitel]: Transmisiune la care mişcarea e comunicată (dela organul de antrenare la cel antrenat) prin intermediul unor mecanisme electromecanice sau al unui ansamblu de mecanisme electromecanice şi stereomecanice, folosind energie electromagnetică. Aceste transmisiuni pot fi electromecanice, electromagnetice, sau electronice, după cum la transmiterea mişcării servesc maşini electrice, respectiv electromagnefi sau tuburi electronice. Transmisiunea electrică se foloseşte la diferite maşini de forfă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea cuplului motor la rofile de propulsie ale unui vehicul, pentru transmiterea comenzilor şi manevrelor în stafii centralizate, transmiterea acfiunii de reglare sau de telecomandă, etc. «. ~ electromecanică [ajieKTpoMexaHHqec-Kafl nepeASqa; transmission electromecanique; elektromechanische Kraftubertragung; electrome-chanic transmission; elektromechanikus eroâtvitel]. V. sub Transmisiune electrică. 7. ~ electromagnetică [sJieKTpoMarHHTHafl nepeftana; transmission electromagnetique; elek-tromagnetische Kraftubertragung; electromagnetic transmission; elektromâgneses eroâtvitel]. V. sub Transmisiune electrică. 8. ~ electronică [9Ji8KTpoHHafl nepe/ţana; transmission electronique; elektronische Kraftubertragung; electronic transmission; elektronikus eroâtvitel]. V. sub Transmisiune electrică. 9. ~ hidraulică [rHflpaBJiHnecKaH nepe^ana; transmission hydraulique; hydraulische Kraftubertragung; hydraulic transmission; hidraulikus eroâtvitel]: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, dela organil de antrenare la cel antrenat, prin intermediul unor mecanisme hidromecanice sau al unui ansamblu de mecanisme hidromecanice şi stereomecanice, folosind energia hidraulică sau energia elastică a unui lichid. Mecanismele hidromecanice ale acestei transmisiuni pot fi: hidrodi-namice, la cari se foloseşte energia cinetică a unui lichid (apă, uleiu, etc.), sau hidrostatice, Ia cari 69 se foloseşte energia potenfială (elastică sau de pozifie) a unui lichid. Transmisiunea hidraulică se foloseşte la diferite maşini de forfă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea cuplului motor la rofile de propulsie ale unui vehicul (v. Schimbător de vitesă hidromecanic), transmiterea forfei de frânare la organe de frână (v. sub Frână), transmiterea forfei de apăsare la berbecul unei prese (v. Presă hidraulică), etc. Sin. Transmisiune hidromecanică. 1. Transmisiune hidromecanică: Sin. Transmisiune hidraulică (v.). t. ~ pneumatică [iraeBMaTHHâCKafl nepe-transmission pneumatique; pneumatische Kraftubertragung; pneumatic transmission; pneu-matikus eroâtvitel]: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, dela organul de antrenare la cel antrenat, prin intermediul unor mecanisme pneumomecanice sau al unui ansamblu de mecanisme pneumomecanice şi stereomecanice, folosind energia elastică a unui gaz. Transmisiunea pneumatică se foloseşte la diferite maşini de forjă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea forfei de lucru la berbecul unui ciocan pneumatic (v.) sau a unei prese (v.), transmiterea forfei de frânare la organele de frână (v. sub Frână), transmiterea acfiunii de telecomandă, etc. Sin. Transmisiune pneumomecanică. s. ~ pneumomecanică: Sin. Transmisiune pneu-matică (v.). 4. ~ sfereomecanică [cTepeoMexaHHqecKaE nepe^ana; transmission stereomecanique; stereo-mechanische Krcffiibertragung; stereomechanical transmission; sztereomechanikus eroâtvitel]: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, dela arborele de antrenare la cel antrenat, direct sau indirect, folosind energie stereomecanică. La transmisiunea directă, elementul de transmisiune e un acuplaj, de exemplu un ambreiaj (v.), iar la transmisiunea indirectă, elementul de transmisiune e un mecanism, ale cărui organe pot fi cu contact direct (de ex. transmisiune cu rofi dinfate, cu rofi de fricţiune, etc.) sau cu contact indirect (de ex. transmisiune cu curea, cu cablu, cu lanf, etc.); transmisiunea prin contact direct se foloseşte când distanfa între arbori e relativ mică, iar transmisiunea prin contact indirect se foloseşte când distanfa între arbori e mare şi când transmisiunea de energie trebue realizată fără şoc. Exemple de transmisiune indirectă, prin mecanisme cu contact direct: Transmisiune cu rofi de fricfiune: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, dela arborele de antrenare la arborele antrenat, prin forfa de frecare ce se naşte în zona periferică de contact dintre roata motoare şi roata condusă. Forfa periferică necesară depinde de coeficientul de frecare fi şi de forfa de apăsare Q dintre cele două rofi, şi se exprimă prin relafia: Coeficientul de frecare, după natura suprafefelor în contact, are valorile ji—0,05 pentru ofel, ja = 0,50 pentru iemn, efc. forfa de apăsare e Iimita4â de rezistenfă arborilor şi a palierelor. După forma geometrică a suprafefei periferice de contact, se deosebesc: transmisiuni cu rofi de fricfiune cilindrice (v. fig. I şi II), la cari transmiterea mişcării se realizează prin contactul direct, după o generatoare comună /.Reprezentarea schematică a unei transmisiuni cu rofi de fricţiune cilindrice. î) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă; Dj) şi D2) diametrul rofii conducătoare, respectiv al rofii conduse; Q) forfa de apăsare; F) forfa periferică; coi) şi co2) vitesa un- I/. Transmisiune cu rofi ghiulară a rofii conducătoare, res- de fricfiune cilindrice ca-pectiv a rofii conduse. nelate. a suprafefelor laterale (plane sau canelate) a două rofi cilindrice, montafe pe arbori cu axele geometrice paralele; transmisiuni cu rofi de fricfiune conice (v. fig. III), la cari transmiterea se realizează prin contactul direct, după o generatoare s* comună a suprafefelor laterale a două rofi co-ate pe arbori III. Transmisiune cu roţi de fricfiune conice. I) roată conducătoare (mofoare); 2) roata condusă; Q) forfă de apăsare; a) unghiul dintre axe; a\, a2) semiunghiul cenu-lui rofii conducătoare, respectiv conduse. IV. Transmisiune cu roa*ă de fricfiune sferică. 1) roată conducătoare cu suprafafă de contact sferică; 2) roată condusă tronconică. cu axele geometrice concurente; transmisiuni cu rofi de fricfiune sferice (v. fig. IV), la Cari transmiterea se realizează prin contactul direct dintre o roată cu suprafafă laterală sferică şi o roata tronconică. Transmisiunile cu rofi de fricfiune se folosesc la maşini-unelte de aşchiere, la prese, maşini de ridicat, etc. şi, în general, la maşini cu putere mică (datorită forfei de apăsare mari, necesară la maşini de putere mare); transmisiunile cu rofi de fricfiune sferice se folosesc, în special la va-riatoare de vitesă, roata sferică putându-se deplasa axial pe un arbore paralel cu generatoarea rofii tronconice (v. şi Mecanism cu rofi de fricfiune, Rofi de fricfiune). *- Transmisiune cu rofi dinfafe. V. sub Mecanism cu rofi dinfate. Exemple de transmisiune indirectă, prin mecanisme cu contact indirect: Transmisiune cu curea: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, dela arborele de antrenare la arborele antrenat, printr'o curea (de piele, textilă, de cauciuc, etc.) care se înfăşură pe suprafefele laterale ale rofilor şi prezintă aderenfă la acestea (v. fig. V). V. Reprezentarea schematică a unei transmisiuni cu curea. 1) roată conducătoare; 2) roată condusă; 3) ramura conducătoare; 4) ramura condusă; ai) şi 02) unghiu de înfăşurare; Di) şi D2) diametrul rofii conducătoare, respectiv conduse; ni) şi n2) turafia rofii conducătoare, respectiv conduse; F) forfa periferică; Si) şi S2) forfa de tracfiune din ramura conducătoare, respectiv condusă; hj) şi h2) înălţimea rofii conducătoare/respectiv conduse; A) distanfa dintre axele celor două rofi. Raportul de transmisiune i12, dintre turafia nx a arborelui de antrenare şi turafia n% a arborelui antrenat, e: . nx _ P2 12 «2 D± ' în practică se recomandă *12 — 8, deoarece, la raporturi de transmisiune prea mari, unghiul de înfăşurare (aj al rofii cu diametrul mic se reduce atât de mult, încât poate interveni alunecarea curelei când forfa periferică e mare. Datorită alunecării elastice a curelei (care nu trebue confundată cu patinarea curelei), care se datoreşte atât alungirii elastice a porfiunilor elementare de curea (când ajung în ramura motoare), cât şi contracfiunii elastice lineare (când ajung în ramura condusă), şi care nu se produce de-a-lungul arcelor unghiurilor de înfăşurare a± şi p2, raportul de transmisiune devine: D2fi2 = (1 -s )D1n1 unde s e coeficientul de alunecare, şi variază între 0,015 pentru curele de piele şi 0,005 penfru curele textile, la vitese mari. Randamentul transmisiunii cu curea se exprimă prin raportul L= «0,94-0,98, I Ni unde e puterea la arborele de antrenare şi N2 e puterea la arborele antrenat. 1093 Dependenfa dintre forfa de tracfiune în ramura motoare (Si) şi forfa de tracfiune în ramura condusă (S2), în serviciu, se exprimă prin relafia: 5±=52 e^a, în care (A e coeficientul de frecare între curea şi periferia rofii de transmisiune, şi depinde de natura materialelor în contact, de raportul dintre grosimea curelei şi diametrul rofii, şi de vitesa periferică. După pozifia relativă a axelor geometrice ale rofilor, se deosebesc: transmisiune cu curea paralelă (v. fig. VI), cu rofile dispuse în acelaşi plan şi cu acelaşi sens de rotafie; transmisiune cu curea încrucişată (v. fig. VII a), cu rofile dispuse în acelaşi plan şi cu sens invers de rotafie; transmisiune _____^4 CTLj VI. Transmisiune cu curea paralslă. 1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă (antrenată); 3) ramura conducă^ toare; 4) ramura condusă; 5) curea plată* 6) curea trapezoirlală; 7) curec rotundă. VII. Transmisiune cu curea, a) transmisiune cu curea încrucişată; b) transmisiune cu curea semiîncrucişafă; c) transmisiune cu rofi de ghidare; 1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă; 3) ramură motoare; 4) ramură condusă; 5) roată de ghidare. cu curea semiîncrucişafă (v. fig VII b), la care axele rofilor se încrucişează în spafiu după un unghiu oarecare (când încrucişarea e de 90°, transmisiunea se numeşte cu curea încrucişată); transmisiune cu curea şi rofi de ghidare (v. fig. VII c), la care axele se încrucişează în spafiu după un unghiu oarecare, rofile de ghidare având rolul de a ghida cureaua pe traseul cel mai potrivit (uneori roata de ghidare serveşte ca rolă de întindere a curelei). V. şi sub Mecanisme cu rofi de transmisiune, Roată de transmisiune. Transmisiune cu cablu: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, dela arborele de antrenare la arborele antrenat, printr'un cablu (metalic sau vegetal) înfăşurat la periferia rofilor de transmisiune. Forfa periferică transmisă prin cablu se exprimă prin relafia: F = 51-52 = S, (e^-l). în care S± şi S9 sunt forfele de tracfiune din firul conducător, respectiv condus. 1094 Transmisiune cu lanfuri: Transmisiune Ia care cuplul motor e transmis, dela arborele de antrenare la arborele antrenat, printr'un lanf, ghidat sau an- -— de propulsie (respectiv forfa de tracfiune) corespunzător cuplului datorit rezistenfelor la înaintare, şi demararea în sarcină. Deoarece motorul cu VIII. Lanf cu zale ovale, aj cu zale scurte; b) cu zale sudate; c) cu zale răsucire; d) cu zaie înnodate. sp I IX. l3nf cu plăcufe articulate. 1) za normală; 2) za de legătură (de sapă). X, Lanf dinfat (lanf fără sgomot). /) eclisă (plăcufă de cuplare) din-fafă; 2) eclisă simplă. trenat la periferia rofilor de transmisiune. După felul lanfului, se deosebesc: transmisiune cu lanf cu zate ovale (scurte, lungi, răsucite sau înnodate), (v. fig. VIII); transmisiune cu lanfuri cu plăcufe articulate (v. fig. IX); transmisiune cu lanfuri calibrate (v. fig. X); etc. î. Transmisiune la maşini-unelte. V. S. Acfionarea maşinilor-unelte. t. Transmisiune la vehicule [nepejţaqa TpaHC-nopTHblX cpeftGTB; transmission aux vehicules; Kraftubertragung bei Fahrzeugen; vehicle transmission; jârmu-eroâtvitel]: Transmisiune care transformă cuplul motorului unui vehicul (în raporiu! reciproc al raportului de transformare a turafiei) în cuplul organelor lui de propulsie, pentru ca acesta din urmă să echilibreze cuplul variabil datorit rezistenfelor la înaintare, prin variafia raportului de transformare pe care o permite, eventual asociată cu o variafie a cuplului motorului. Transmisiunea adaptează funcfionarea motorului la condifiunile de cuplu variabil pe cari le reclamă tracfiunea, menfinând o valoare oplimă sau rentabilă a randamentului motorului. Fiindcă, în intervalul în care randamentul unui motor e acceptabil, puterea lui variază relativ pufin, produsul cuplului de propulsie C prin vitesa unghiulară o) a organelor de propulsie, respectiv produsul forfei de propulsie F prin vitesa de rulare v, trebue să fie aproximativ constant, adică Ca) = F 'V — Pr\, unde P e puterea la arborele motorului şi yj e randamentul total al transmisiunii. Organele componente ale transmisiunii depind de tipul vehiculului şi de energia folosită. în cazul general, la transmisiune se deosebesc: ambreiajul, schimbătorul de vitesă (cutia de vitese sau variatorul), articulafii cardanice sau sferice, arbori de transmisiune, reductoare suplementare, dife renfial, arbori planetari, etc. La autovehicule (automobile, tractoare, maşini rutiere), la automotoare cari în general sunt echipate cu motoare cu ardere internă, şi la locomotive Diesel, transmisiunea permite obfinerea unui cup- ardere internă are puterea maximă la o anumită valoare a turafiei, şi nu mai poaie funcfiona sub o valoare minimă a acesteia (când aprinderea nu se mai produce), transmisiunea trebue să fie elastică, cu mai multe trepte de demultiplicare şi cu intervale scurte de trecere înfre trepte, pentru cp să se evite şocurile şi oscilafiile perturbatorii de mare amplitudine. La nave, cari în general sunt echipate cu turbine cu abur sau cu motoare Diesel rapide, transmisiunea serveşte ca reductor de vitesă între arborele motorului de antrenare şi arborele elicei, respectiv al rofii cu sbaîuri. Transmisiunea e necesară pentru a realiza legătura între motorul de antrenare şi propulsor, cari au regimuri de funcfionare diferite, şi anume: turbina cu abur are turafii mai înalte decât 4000 rot/min (regim în care randamentul e mare, coeficientul lui Parsons fiind cuprins înfre 2500 şi 3000) şi motorul Diesel rapid are turafii de 1000*”1500 rot/min, iar vitesa periferică a elicei e limitată la 60-*80 m/s (din cauza efectului de cavitafie). La aeronave cu grupuri motopropulsoare, cari sunt, în general, echipate cu motoare cu electro-aprindere, transmisiunea serveşte ca reductor de vitesă între arborele motorului sau motoarelor (cu turafii de mii de rotafii pe minut) şi arborele elicei, al cărui randament scade pronunfat la turafii înalte. La vehicule electrice (locomotivă electrică, va-gon-motor electric, trolleybus), transmisiunea realizează legătura dintre motorul de tracf'une suspendat elastic şi osia motoare nesuspendată, sau e numai un reductor de vitesă între arborele motorului electric şi osia motoare (a cărei vitesă maximă e de 60---80 m/s). Transmisiunile se împart în transmisiuni hidraulice, electrice şi stereomecanice, după cum energia folosită la realizarea raportului de transmisiune necesar e hidraulică, respectiv electrică sau stereo-mecanică. — Exemple de transmisiuni importante în tehnică: s. ~ la automobile [ nepeflaqa aBTO-M06hJIH; transmission aux automobiles; Kraft 1095 ubertragung bei Autos; transmission at motor cars; gepkocsi-eroâtvitel]: Transmisiune montata între motorul de antrenare (în general motor cu electro-aprindere sau cu autoaprindere) şi rofile motoare ale vehiculului, care, după felul energiei folosite la demultiplicarea turafiei motorului, poate fi stereomecanică, hidraulică, electrică sau electromagnetică. La automobile, transmisiunea cuprinde, de regulă, următoarele organe principale: ambreiajul, schimbătorul de vitesă, eventual reductorul, şi dife-renfialul. Datorită condifiunilor de funcfionare ale motorului termic cu care sunt echipate, care are un regim optim într'un' anumit interval de turafie, transmisiunea trebue să cuprindă fie o cutie de vitese sau un variator, fie un grup electric generator-motor, cu funcfiunea de variator (de ex. la autobuse Diesel-electrice); de aceea, transmisiunea se numeşte, de obiceiu, după tipul schimbătorului de vitesă (v.), care poate fi mecanic (de ex. schimbător cu tren balador, planetar, centrifug), hidromecanic, electromagnetic, etc. V. şi sub Vehicul. i. Transmisiune la maşini rutiere [cHJiOBan nepe^ana AOpOJKHblx MaiHHH; transmission aux machines routieres; Kraftubertragung bei Strafjen-baumaschinen; road engine-transmission; utigep-eroâtvitel]: Transmisiune montată între motorul sau motoarele de antrenare (motor termic sau electric) şi organele de lucru sau de propulsie ele unei maşini rutiere (de ex. greder, buldozer, autoexcavator, etc), care poate fi comună sau separată pentru fiecare dintre mişcările pe cari le efectuează maşina. Transmisiunea poate fi stereomecanică, hidraulică, electrică sau combinată. V. sub Vehicul. 2. ~ la automotoare [nepe/ţana motobo-3ax; transmission aux automotrices; Triebwagen-kraftubertragung; motor coach transmission; mo-toroskocsi-eroâtvitel]: Transmisiune montată între motorul Diesel (motor cu autoaprindere) de antrenare şi rofile motoare ale vehiculului, care, după felul energiei folosite la demultiplicarea turafiei motorului, poate fi stereomecanică, hidraulică sau electrică. Transmisiune stereomecanică: în principal, transmisiunea mecanică cuprinde: ambreiajul, schimbătorul de vitesă, inversorul de mers, atacul de osie. —• Ambreiajul realizează cuplarea dintre arborele motor şi arborele principal al schimbătorului de vitesă. Ambreiajele* sunt cu fricfiune, formate din discuri cu lamele multiple uscate sau cu lamele cu acfionare hidraulică *[în uleiu). Comanda ambreiajului se realizează stereome-canic sau pneumomecanic. — Schimbătorul de vitesă realizează schimbarea viteselor. Schimbătoarele de vitesă folosite sunt cu patru sau cu cinci trepte de vitesă. Ele se construesc, fie cu trenuri de rofi dinfate, cari se găsesc permanent în priză, fie cu rofi baladoare (v. sub Schimbător de vitesă la automotoare). Comanda schimbătorului de vitesă se realizează de obiceiu automat, prin acfiune pneumatică sau electropneumatică. — Inversorul de mers serveşte la schimbarea sen- sului de mers. El e amplasat, fie înainte, fie după schimbătorul de vitesă; uneori face corp comun cu schimbătorul de mers sau e combinat cu atacul de osie. Tipurile folosite sunt cu rofi conice sau cu angrenaje cilindrice. — Atacul de osie e montat pe osiile motoare ş>, în general, e format dintr'un angrenaj conic (cu un raport de demultiplicare de aproximativ 1 : 2,5), montat în uleiu. Transmisiunile stereomecanice diferă, ca montare, după cum automotoarele sunt cu două sau cu patru osii (cu boghiuri). Ele se caracterizează prin randament mare (0,94--0,96), volum mic şi greutate mică; reclamă o atenţiune mare la schimbarea viteselor, când circuitul de acfionare dela motorul principal se întrerupe. Utilizarea lor |a automotoare e limitată da ambreiajele cu fricfiune cari, în general, nu se construesc pentru puteri mai mari decât 350---400 CP. La schimbarea treptelor de vitesă se întrerupe transmisiunea puterii dela arborele motorului la osia motoare, din care cauză, curba de va1 riafie a vitesei de mers are un mers în dinfi de ferestrău (v. fig. sub Schimbător de vitesă la automotoare). Transmisiune hidraulică: în principal, transmisiunea hidraulică cuprinde: schimbătorul de vitesă, mecanismul stereomecanic cu rofi dinfate, atacul de osie. — Schimbătorul de vitesă hidraulic poate fi cu ambreiaje hidraulice sau cu transforma’oare hidraulice, separate sau combinate (v. şi sub Schimbător de vitesă hidraulic). — Mecanismul stereomecanic cu rc>fi dinfate e, în general, combinat cu un ambreiaj hidraulic şi serveşte la schimbarea viteselor în trepte. — Atacul de osie e montat pe osiile motoare şi e format, în general, dintr'un angrenaj conic (cu un raport de demultiplicare de aproximativ 1 :2,5), montat în uleiu. Transmisiunea hidraulică prezintă avantajul unui cuplu motor uniform şi al funcfionării automate. Poate transmite puteri mari, fără întreruperea circuitului de putere. Randamentul e cuprins între 0,85 şi 0,90 (v. fig. sub Schimbător de vitesă hidraulic). Transmisiune electrică: în principal, transmisiunea electrică cuprinde: generatorul de curen electric, motorul sau motoarele de tracfiune, aparatura electrică, şi circuitele electrice de cuplare şi comandă. — Generatorul electric e un dinam de curent continuu, de obiceiu cu excitafie mixtă de tensiune medie, cuplat cu motorul Diesel. — Motorul, respectiv motoarele de tracfiune, sunt motoare serie cu suspensiune elastică parfială (cu paliere cu ghiare); acfionarea osiei motoare e realizată prin intermediul unui angrenaj cilindric, montat într'o cutie cu baie de uleiu. — Aparatura electrică a transmisiunii e formată din aparate de comandă (contactoare eiectropneumatice, con-tactoare electromagnetice, controler, etc.) şi de reglare (reostat, servomotor, etc.). — C ircuitele electrice ale transmisiunii sunt: circuitul principal (între generator şi motoarele de tracfiune), circuitul auxiliar (între bateria de acumulatoare şi apara- 1096 fele electrice), circuitul de pornire (între bateria de acumulatoare şi generatorul principal), circuitul de excitafie, circuitul de comandă (dela controler la aparatele electrice), circuitul de reglare. Transmisiunea electrică trebue să asigure la periferia rofilor motoare o putere constantă, adică o valoare constantă a produsului dintre forfa de tracfiune şi vitesa de mers a automotorului, pentru o putere optimă (nominală) a motorului Diesel principal. Pentru menfinerea la valoare constantă a acestui produs, la diferitele variafii ale fiecărui factor, e necesar ca produsul dintre tensiunea la bornele generatorului şi intensitatea curentului debitat să rămână constant (făcând abstracţiune de randamentul transmisiunii electrice). Motoarele de tracfiune trebue să aibă deci o caracteristică exterioară £/& = f(7) cu mers hiperbolic, asemănător curbei caracteristice forfă de tracfiune — vitesă de mers, F — f (V). în regimurile în cari nu sunt saturate, motoarele serie 'desvoltă un cuplu motor proporfional cu pătratul intensităfii curentului absorbit, iar în regimurile în cari sunt saturate, ele desvoltă un cuplu proporfional cu intensitatea acestui curent; intensitatea curentului absorbit creşte deci monoton cu forfa de tracfiune dela periferia rofilor motoare, în aceste condifiuni, unei intensităfi de curent mari (forfă de tracfiune mare) îi corespunde o tensiune joasă şi unei intensităfi mici (forfă de tracfiune mică, vitesă mare) îi corespunde o tensiune înaltă. Variafia caracteristicei exterioare £/6 = f(7) a generatorului electric se obfine, fie prin variafia fluxului magnetic în raport invers cu intensitatea curentului debitat (turafia grupului motor fiind menţinută constantă prin acfiunea regulatorului mo* I. Transmisiune elecfrică, sistem Ward-Leonard neautomaf. 1 j generafor de excitafie; 2) generaior electric principal; 3) motor electric de tracfiune. II. Transmisiune electrică cu generator tahimetrie. 7) releu voltmefric; 2) generator tahimetrie; 3) contactor; 4) generafor de excilafie; 5) generator electric principal; 6) motor electric de tracfiune. torului Diesel), fie prin variafia turafiei grupului mofor între anumite limite prestabilite. După modul în care se obfine variafia tensiunilor la bornele generatorului, transmisiunile electrice se clasifică în transmisiuni cu acfiune exterioară asupra excitafiei generatorului principal, şi în transmisiuni cu generator cu sistem de excitafie auto-regulator. — Transmisiunea cu acfiune exterioară asupra generatorului funefionează pe principiul schemei de legături Ward-Leonard (v.). Schemele obişnuite de legături sunt: sistemul simplu neautomat Ward-Leonard (v. fig. /); sistemul cu generator de excitafie şi cu generator tahimetrie, cuplate la arborele motorului Diesel (v. fig. II). sistemul automat, cu generator de excitafie şi cu acfionarea excitafiei prin regulatorul motorului Diesel (v. fig. III). — Transmisiunea cu generafor autoregulator funefionează pe principiul schemei de legături Gebus, la care, prin variafii foarte mici ale turafiei, limi- //'. Transmisiune electrică sistem cu acfionarea excitafiei prin regulatorul motorului Diesel, î) generator de excitafie; 2) generafor electric principal; 3) mofor electric de tracfiune; 4) reoslat de excitafie; 5) servomotor de comandă al reostafului de excitafie; 6) regulatorul motorului Diesel; 7) la pornea de injeejie a motorului Diesel. tate de regulatorul motorului Diesel, se obfin variafii suficient de mari ale tensiunii la bornele generatorului. Schemele obişnuite de legături sunt: sistemul simplu neautomat (v. fig. IV); sistemul automat format cu trei circuite de excitafie (o excitafie separată, alimentată de un generator auxiliar, o excitafie în derivafie şi o excitafie în serie, antagonistă fafă de primele), prin interacţiunea cărora se provoacă scăderea tensiunii la borne (prin slăbirea intensităfii câmpului magnetic), la creşterea curentului realizându-se mersul hiperbolic al caracteristicei exterioare (v. fig. V); sistemul cu două generatoare de excitafie şi cu baterie de acumulatoare legată la excitafia generatorului principal (v. fig. VI). Avantajele transmisiunii electrice la automotoare sunt: simplicitate şi siguranfă în funcfionare, elasticitate mare de funcfionare, variafie continuă IV. Transmisiune electrică, sistem simplu neautomat Gebus. I) generator electric principal; 2) motor elecfric de tracfiune. V 1097 a turafiei motoarelor de tracfiune, legătură simplă între motoarele de tracfiune şi osiile motoare. V.Transmisiuneelecfrică, sistem automat cu trei circuite de excitafie. 1) la regulatorul motorului Diesel; 2) circuit de iluminat; 3) circuit de încălzit; 4) motor pentru compresor; ?5) baterie de acumulatoare; 6)ge" nerator de excitafie; 7) exci-tafie separată; 8) excitafie în derivafie; 9) generator electric principal; 10) excitafie în serie; 11) motor electric de tracfiune. VI. Transmisiune electrică, sistam cu doua generatoare de excitafie, 1) baterie de acumulatoare; 2) excitafia generatoarelor de excitafie; 3) generator de excitaţi?; 4) excitafie anticompound; 5) excitafie compound; 6) excifafiile gsnerato'ului principal; 7) generator electric principal; 8) motor electric de tracfiune. Desavantaje: greutate mai mare decât la celelalte sisteme de transmisiune, randament mai mic. î. Transmisiune la locomotive Diesel [nepe-jţana AH3ejibHoro jiokomothb3; transmission aux locomotives Diesel, Kraftubertragung bei Diesellokomotiven; Diesel locomotive transmission; I. Curba randamentelor t]=f (V), la locomotiva Diesel, rj) randamentul transmisiunii; V) vitesa de mers; 1) transmi siune stereomecanică; 2) transmisiune hidraulică; 3) transmisiune electrică. Dieselmoszdony-eroâtvitel].' Transmisiune montată între motorul Diesel (motor cu autoaprindere) de an- trenare şi osiile motoare ale locomotivei, care, după felul energiei folosite la demultiplicarea turafiei motorului, poate fi stereo- r mecanică, hidraulică sau electrică. Forfa de tracfiune a locomotivei Diesel şi ran-damentultrans-misiunii variază în funcfiune de vitesa de mers după curbe diferite (v. fig. / şi II). Transmisiune Curba forfei de tracfiune F=f (V), la locomotiva Diesel. F) forfa de tracfiune; V) vitesa de mers; I) transmisiune stereomecanică; 2) transmisiune hidraulică; 3) transmisiune electrică. sfereomecani -că: Transmisiune care cuprinde următoarele părfi principale: ambreiajul, schimbătorul de vitesă, inversorul de mers, atacul de osie. — Ambreiajul face legătura fără şocuri între motor şi arborele principal al schimbătorului de vitesă; de obiceiu e construit cu discuri multiple, formate din lamele uscate. — Schimbătorul de vitesă e format din patru sau din cinci trepte, una dintre acestea fiind, de obiceiu, cu legătură directă. Se construeşte în dispozifia cu doi sau cu trei arbori de transmisiune. Tipurile de schimbătoare de vitesă sunt, în general, asemănătoare cu schimbătoarele de vitesă folosite la automotoare (v. fig. sub Schimbător de vitesă sistem Mylius, Schimbător de vitesă sistem Ganz). — Inversorul de mers e cu mufe dinfate şi cu pârghii de comandă. — Atacul de osie e fprmat dintr'un angrenaj conic, montat într'o cutie cu uleiu. Avantajele transmisiunii mecanice sunt: greutate mică şi randament mare (0,92-”0,94). Desavantaje: realizarea forfei de tracfiune în trepte (reglare discontinuă a forfei de tracfiune); dimensiunile transmisiunii devin exagerate la puteri mari; comanda transmisiunii e greoaie la servicii cu variafii mari de sarcină şi de vitesă (servicii de manevră). Transmisiunile stereomecanice se folosesc la locomotive Diesel de putere mică (150--350 CP) şi la servicii cu demarare uşoară. Transmisiune hidraulică: Transmisiunile hidraulice pot fi cu schimbătoare de vitesă hidraulice sau cu variatoare hidraulice. Transmisiunea hidraulică cu schimbător de vitesă hidraulic e formată din schimbătorul de vitesă şi din atacul de osie. Principiile de funcfionare şi de construcfie a transmisiunii hidraulice cu schimbător de vitesă hidraulic sunt în general identice cu cele ale transmisiunilor hidraulice la automotoare (v. fig. sub Schimbător de vitesă hidraulic). — Schimbătorul de vitesă hidraulic poate fi cu ambreiaj hidraulic, cu transformator hidraulic sau combinat. Schimbătorul de 1098 v'ftesă cu transformator hidraulic serveşte la demarare şi îa mersul în rampă, putând realiza un cuplu motor mare la vitesă redusă a locomotivei. Schimbătorul de vitesă cu ambreiaj hidraulic serveşte la mersul în palier, el putând realiza uşor vitese mari de mers ale locomotivei. — Atacul de osie e format, de obiceiu, dintr'un angrenaj conic, montat în uleiu. Transmisiunea hidraulică cu variator e formată din următoarele părfi: cuplajul anterior, variatoru! de vitesă hidraulic, cuplajul posterior. — Cuplajul anterior e. constituit dintr'un sistem de angrenaje dinfate, montat între arborele principal al motorului Diesel şi arborele pompei variato-rului hidraulic. Serveşte ia transformarea turafiei motorului la o valoare mare, necesară la acţionarea pompei. — Variaforul e constituit din. pompa centrifugă şi din turbina hidraulică în trei trepte (v. sub Variator hidraulic). — Cuplajul posterior e constituit dintr'un sistem de angrenaje şi efectuează legătura (cu reducerea turafiei) dintre arborele turbinei variatorului hidraulic şi osia falsă a locomotivei, care acfionează, prin biele cuplare, osiile motoare. Transmisiunea hidraulică prezintă următoarele avantaje: variafie continuă a raportului de transformare, cu excepfiunea transmisiunilor cu schimbătoare de vitesă cu ambreiaj hidraulic; transmitere de puteri mari; comandă uşoară; oscilafii de torsiune mici. Desavantajele sunt: randament mai mic (0,80---0,90) şi folosirea, ca lichid de circulafie, a unor uleiuri de calitate superioară (fluiditate mare şi constantă între anumite limite de temperatură, punct de fierbere la o temperatură înaltă, să nu producă spumă prin barbotare, să nu aibă efect coroziv). Transmisiunile hidraulice se folosesc, în general, la locomotive Diesel de putere medie (500 •■■2000 CP), introducerea lor la locomotive Diesel de putere mare fiind în curs de experimentare. Transmisiune electrică: Transmisiunea electri- că cuprinde un generator electric da curent continuu, antrenat de motorul Diesel, un număr de motoare electrice de tracfiune (cu antrenare individuală, cu unu sau cu două motoare acţionând o osie motoare), aparatajul electric şi circuitele electrice de cuplare şi de comandă. Transmisiunea electrică trebuind să asigure, pentru orice vitesă de mers a locomotivei, utilizarea în plin a puterii motorului Diesel, caracteristica exterioară Ub=i (/), a generatorului electric dintre tensiunea la borne şi intensitatea curentului electric debitat, trebue să aibă un mers aproximativ hiperbolic, asemănător mersului caracteristicei mecanice Cw=f (n) a motoarelor de tracţiune tip serie, dintre cuplul motor şi turaţie, respectiv asemănător mersului caracteristicei F = f (V) a locomotivei dintre forţa de tracţiune şi vitesa de mers. Această caracteristică se realizează, în general, folosind un generator electric de curent continuu, cu trei circuite de excitafie: unul independent, cu intensitatea curentului de excitaţie reglabilă, alimentat de un generator auxiliar; unul în derivafie cu circuitul rotoric şi nereglabil; unul în serie cu circuitul rotoric, montat în opozifie cu primele două De obiceiu, excitafia se reglează prin acfiunea coordonată a regulatorului de excitafie (reostat-servomotor) cu a regulatorului centrifug de turafie al motorului Diesel, astfel încât excitafia generatorului să aibă, la orice vitesă de mers a locomotivei, o valoare care să asigure motorului Diesel o sarcină constantă pentru turafia de regim respectivă. (în general, la locomotivele de mare putere, motorul Diesel are mai multe regimuri de turafie). în acest mod, comanda motoarelor de tracţiune, cari constitue o parte integrantă a transmisiunii, se realizează prin intermediul regulatorului motorului Diesel (v. fig. sub Locomotivă Diesel). Generatorul de curent continuu are mai multe perechi de poli, tensiunea lui la borne fiind reglabilă între limite foarte largi (0*-1000 V). — Motoarele de tracţiune au excitaţie serie. La locomotivele de puteri mari (peste 2000 CP) şi de vitesă mare (80--100 km/h), ele sunt, în general, suspendate integral pe cadrul locomotivei, antrenarea osiei fiind realizată prin transmisiuni intermediare, elastice, spre a urma jocul suspensiunii locomotivei, iar la locomotivele de vitesă medie (sub 80 km/h), ele sunt suspendate parţial, prin paliere cu ghiare.—Aparatura electrică e formată din bateria de acumulatoare şi din aparate de comandă şi -de reglare (contactoare elec-tropneumatice, contactoare electromagnetice, reo-state, etc.).—Circuitele electrice ale transmisiunii sunt: circuitul principal (între generator şi motoarele electrice de tracfiune), circuitul auxiliar (între bateria de acumulatoare, respectiv generatorul auxiliar, şi aparatele electrice), circuitul de demarare (între bateria de acumulatoare şi generatorul principal), circuitul de excitafie (diferit după sistemul de excitafie folosit), circuitul de comandă (între aparatul de comandă al locomotivei şi diferitele aparate şi maşini ale transmisiunii). Transmisiunea electrică permite o variafie continuă, între limite foarte largi, a turafiei motoarelor de tracfiune, menfinând turafia motorului Diesel la o valoare constantă, determinată de regimul de turafie. Şe pretează uşor la comenzi şi la reglări automate. în acest fel, ea poate fi folosită la locomotive Diesel de orice putere. Prezintă desavantajul unei duble transformări de energie, al unei aparaturi relativ complicate şi al unui randament mai mic (0,80--*0f85) decât la transmisiunea mecanică. î. Transmisiune la locomotive electrice [nepe#-ana 3JieKTp0B03a; transmission aux locomotives electriques; Kraftubertragungbei eiektrischen Loko-motiven; transmission at electric locomotives; villa-mosmozdony-eroâtvitel]: Transmisiune montată între motorul electric de antrenare şi rofile motoare ale locomotivei; ea diferă după sistemul de antrenare al locomotivei. — La locomotivele electrice cu antrenare individuală şi cu motor cu suspensiune integrală, transmisiunea cuplează motorul 1099 de tracfiune suspendat elastic, cu osia motoare nesuspendată, astfel încât să urmeze jocul suspensiunii locomotivei. Sistemele folosite sunt: cuplaje mecanice cu resorturi cilindrice; cuplaje mecanice cu resorturi dispuse în hexagon pe roată; cuplaje cu arbore tubular şi cu resorturi elicoidale cu ghidaje inelare; arbore carda-nic simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şi sector dinfat; arbore cardanic cu fusuri ghidate şi bloc silenfios, cu inel dansant şi cu bielete articulate pe bloc silenfios, etc. (V. S., sub Antrenarea locomotivei electrice). — La locomotivele electrice cu motor cu suspensiune parfială, ca şi la vagoanele-motor electrice, transmisiunea serveşte ca reductor de vitesă şi e formată din unul sau din două angrenaje. i. Transmisiune la nave [cHJiOBafl nepe^a^a cyAa; transmission aux navires; Kraftubertragung bei Schiffen; ship transmission; hajo-eroâtvitel]: Transmisiune montată între turbina cu abur sau motorul Diesel de antrenare şi organele de propulsie (elice sau roată cu sbaturi); după felul energiei folosite, ea poate fi stereomecanică, hidraulică sau electrică. Transmisiune stereomecanică: Transmisiunea e formată dintr'un sistem de angrenaje cu demul-tiplicare. La navele cu turbine cu abur, transmisiunea poate fi cu simplă reducere, raportul de transmisiune neputând fi mai mare decât 20, sau cu dublă reducere, raportul de transmisiune fiind de cca 50 (folosită rar, în special pe cargobo-iuri, la cari turafia elicei are valori între 70 şi 100 rot/min, datorită inconvenientelor provocate de vibrafii le de torsiune); de obiceiu, raportul de transmisiune e cuprins între 10:1 şi 15:1, la o turafie a elicei de 200-350 rot/min. La navele cu motor Diesel, transmisiunea are simplă reducere, fiind formată din angrenaje cilindrice, în cazul propulsiei cu elice, şi din angrenaje conice, în cazul propulsiei cu rofi cu sbaturi. Transmisiunea mecanică prezintă avantajul unui randament mare (0,96---0#98); are însă greutate mare şi nu permite inversarea sensului de mers decât folosind un dispozitiv special de inversare. E transmisiunea folosită Ia majoritatea navelor, în special pe cargoboturi. Transmisiune hidraulică: Transmisiunea e formată dintr'un ambreiâj hidraulic sau dintr'un transformator hidraulic, montat între cei doi arbori, motorului de antrenare şi elicei propulsoare. E relativ pufin folosită, din cauza raportului de transformare limitat (3:1 ■•■4:1) şi a randamentului scăzut. Un sistem folosit e o transmisiune mixtă, hidraulică — mecanică, formată dintr'un ambreiaj hidraulic şi dintr'un sistem de angrenaje. Transmisiune electrică: Transmisiunea e formată din generatoare electrice cuplate cu motoarele de antrenare, din motoare de tracfiune cuplate cu arborii elicelor, din aparatura electrică şi din circuitele electrice de legătură. La navele cu turbine cu abur, generatoarele sunt de curent alternativ, iar motoarele sunt motoare asincrone de inducfie, cu comutarea polilor statorului în raportul 2/3 sau 1/2; curentul continuu nu poate fi folosit, din cauza depăşirii limitei de comutaţie a motoarelor, la puterile mari necesare pentru propulsia navelor. La navele cu motoare Diesel, transmisiunea poate fi în curent alternativ sau în curent continuu. Domeniul de utilizare a curentului continuu e limitat la puteri de cca 1500 kW, din cauza limitei de comutafie. Generatorul electric principal, de curent continuu, şi motoarele de propulsie, lucrează, de obiceiu, şi în legătură Ward-Leonard. Variafia vitesei motoarelor se obfine prin varierea tensiunii la bornele lui, iar inversarea sensului de mers al navei se obfine prin inversarea polarităfii câmpului de excitafie al generatorului electric. Generatorul electric de curent alternativ trifazat lucrează, în general, la tensiuni cari depăşesc 3000 V; el are un număr mic de poli, dar motoarele asincrone de inducfie au un număr mare de poli. Variafia vitesei motoarelor se obfine, în general, prin varierea frecvenfei tensiunii generatorului, iar inversarea sensului de mers al navei se obfine prin intervertirea a două faze ale motorului. La navele de construcfie nouă şi de puteri mari se tinde să se introducă sistemul de comandă a transmisiunii prin maşini de amplificare (amplidină, regulex, rototrol). Transmisiunea electrică prezintă următoarele avantaje: funcfionare silenfioasă, fără trepidaţii; permite compartimentarea instalafiei de antrenare; nu are linii lungi de arbori; suplefă la manevrare. Desavantaje: randament mic (O.SO-'-O.SS), greutate mare; dublă transformare de energie; pericol pentru personal, din cauza condifiunilor grele de izolare electrică (umiditate). 2. Transmisiune de semnale [nepeflaqa car-HaJlOB; transmission de signaux; Fernmeldean-weisung; signal transmission; tâvjelzes]. Te/c.: Transmisiune a unei forme de energie liberă dintr'un loc în altul, cu flux variabil în timp, constituind semnale cari reprezintă o informafie. Variafia în timp a fluxului de energie transmisă poate fi produsă prin combinafia unor pauze de transmisiune cu intervale de transmisiune (tot sau nimic), sau poate consista în modificarea unui anumit parametru care caracterizează transmisiunea. Se folosesc, în general, stări cari se propagă sub forma de unde. Numai în cazuri particulare, ca în unele semnalizări feroviare sau în mine, se folosesc transmisiuni mecanice. în general, semnalele se transmit la distanfă prin radiafia în spafiu a undelor libere, sau prin propagarea undelor de-a-lungul unei linii de transmisiune. Transmisiunea semnalelor se poate face prin unde sonore, prin unde electromagnetice de lungimi de undă cari depăşesc câfiva centimetri, şi prin unde luminoase. Prin unde sonore se transmit, afară de vorbire, semnalizări prin trompete, tobă, clopot, sirenă, etc. în unele cazuri (de ex. în explorări submarine) se folosesc şi unde ultrasonore. în trecut se transmiteau prin unde luminoase semnalizări importante. în prezent se folosesc 1100 semnalizări optice feroviare, militare, marine, iar uneori şi telefonia optică (unde luminoase, modulate în fonie). Prin unde electromagnetice (de lungimi de undă mult mai mari decât cele corespunzătoare undelor vizibile) se transmit liber semnale de radiocomunicaţii şi, pe linii, semnale de telecomunicafii. Liniile pot fi formate dintr'un circuit monofilar, cu întoarcere prin pământ, dintr'un circuit bifilar simetric, din unui bifilar nesimetric, de tipul coaxial, sau dintr'un ghid de unde. Semnalele transmise pot reprezenta scrisul, după un cod convenţional (cod telegrafic), vorbitul (telefonie), muzica (radiodifuziunea şi teledifuziunea pe fire), imagini fixe sau animate (fotografie, televiziune), sau măsurători de distanfe şi de unghiuri (radiolocafie). 1. Transmisiune telegrafică cu dublu curent [Tejierpac|)HaH nepe^aqa c aboBhom tokom; transmission telegraphique par double courant; Doppelstromtelegrafie; telegraphie transmission by double current; kettosâramu tâvirâs]. Te/c.: Sistem de transmisiune a semnalelor telegrafice, care foloseşte curent de un sens pentru impulsiile de lucru, şi curent de sens contrar pentru intervalele de repaus. — Pentru recepfia semnalelor cu dublu curent se folosesc releurile polarizate, cari acfionează în mod diferit pentru cele două sensuri de curent şi sunt mai sensibile decât releurile neutre (nepolarizate). Distanfa de acfiune a transmisiunilor cu dublu curent e mai mare decât a transmisiunilor cu simplu curent, deoarece diferenfele de potenfial succesive aplicate pe linie sunt duble, deşi transmisiunile în parte (+ şi —) au o valoare normală. De asemenea, transmisiunea e mai pufin expusă Ia perturbafii externe, deoarece intervalele de repaus nu sunt inerte din punctul de vedere electric, ci sunt şi ele active. 2. ~ telegrafică cu simplu curent [Tejierpa-(|)HH C opAHHapRHM TOKOM; transmission telegraphique par simple courant; Einzetstromtele-grafie, Telegrafie mit einfachem Strom; telegraphie transmission by simplex current; egyszeruâramu tâvirâs]: Sistem de transmisiune a semnalelor telegrafice, care foloseşte un curent de un anumit sens pentru impulsiile de lucru, şi lipsă de curent, pentru intervalele de repaus. Pentru recepfia acestor semnale se folosesc releuri neutre (nepolarizate), cari sunt acfionate pe durata impulsiei de lucru primite şi sunt libere în intervalele de repaus. Din cauza inductivităfii şi a capacităţii liniei şi a receptorului, semnalele de formă rectangulară, emise prin aplicarea succesivă a tensiunii la origine, se transformă la recepfie în semnale de curent cu creştere şi descreştere exponenţială. Această distorsiune a formei semnalelor poate provoca greşeli de telegrafiere, prin confundarea a două impulsii elementare în una singură. De asemenea, în intervalele de repaus pot acţiona asupra releului de recepţie semnale parazite, produse de curenfi de perturbafii. Penfru evitarea acestor inconveniente se foloseşte transmisiunea cu dublu curent (v.). а. Transmisiune, coeficient de ~ a căldurii [K03(|x|)fiiţH6HT TenJionepeAaHH; coefficient de transmission de la chaleur; Wărmeubergangszahl; heat transmission factor; hoâtviteli tenyezo]. Termot.: Limita câtului dintre căldura transmisă dela un fluid la un perete prin unitatea de arie a suprafefei, şi dintre diferenţa de temperatură dintre fluid şi fafa peretelui, când această dife-renfă tinde către zero. Se defineşte şi pentru transmisiunea în sensul invers. Valoarea lui depinde de natura fluidului (crescând în ordinea: gaze, lichide, lichide în fierbere, vapori cari se condensează), de vitesa fluidului şi, în special, de regimul lui de curgere laminar, respectiv turbulent, care e influenfat de această vitesă, de temperatura fluidului, de pozifia suprafefei, de agitare, efc. 4. Transmodulaţie [nepeKpecTHaa MOflyjin-iţHH; transmodulation; Durchmodelung; cross-modulation;transzmoduIâcio]. Te/c..* Modulafie care rezultă din interferenfa, într'un element nelinear de circuit electric, a două oscilafii modulate, cu unde purtătoare de frecvenfe epropiate. Elementul nelinear poate fi un tub electronic, o bobină cu circuit feromagnetic, un contact imperfect, nelinear. Efectul e datorit termenilor pro-porfionali cu puterea a treia a curentului, cari intervin în expresiunea tensiune-curent a caracteristicei elementelor nelineare; el apare numai dacă există modulafie, în circuitele cu selectivitate mică, la amplitudini relativ mari ale semnalelor incidente. în aparatele de radiorecepfie, transmodulafia se manifestă prin suprapunerea, peste semnalul staţiunii de recepfionat, a programului unei staţiuni cu frecvenţă purtătoare apropiată. Un fenomen asemănător se observă când, în urma unei filtrări insuficiente a polarizaţiei, se suprapune o tensiune alternativă de joasă frecvenfă peste tensiunea indusă din unda de recepţionat. Transmodulaţia se evită folosind tuburi electronice amplificatoare cu caracteristică parabolică, cum sunt tuburile cu pantă variabilă — sau folosind un preselector Ia intrarea în receptor. 5. Transmutaţie [TpaHCMyTaiţHH; transmuta-tion; Transmutation; transmutation; transzmutâcio]. Fiz.: Transformarea unui element chimic în altul, printr'o nouă grupare de elemente constitutive în atomi, obţinută fie prin desintegrare radioactivă naturală, fie prin reacţii nucleare. б. Transparent [npospaHHbiH; transparent durchsichtig; transparent; âtlâtszo]. Fiz.: Calitatea unui corp sau a unui mediu de a putea fi străbătut de un fascicul de radiaţii electromagnetice, fără a absorbi sau a difuza acele radiafii. Nu există niciun mediu transparent pentru radiaţiile electromagnetice de toate frecvenţele. în particular, se numeşte transparent un corp sau un mediu care lasă să treacă prin el radia- ti6i fiîle vizibile de toate frecvenfele, Corpurile cari absorb radiafiile vizibile de anumite frecvenfe apar colorate, prin transmisiune în coloarea complementară celei obfinute prin suprapunerea radiafiilor absorbite. t. Transparen|ă [np03paqH0CTb; transparence; Durchsichtigkeit; transparency; âtlâtszhatosăg ]. 1. Gen.: Proprietatea unor corpuri de a lăsa să treacă prin ele lumina, (mai general, radiafiile electromagnetice), fără a schimba caracterul fasciculului de lumină (radiafie) incident. f. Transparentă [np03paHH0CTb; transparence; Durchsichtigkeit; transparency; âtlâtszhatosăg]. 2. Fiz.: Raportul Ifl0 dintre intensitatea luminoasă care străbate un strat absorbant şi intensitatea luminoasă incidenţă. Mărimea ale cărei valori sunt valorile reciproce ale transparenfei se numeşte opacitate. s. Transparentă atmosferică [aTMOC(|)epHaH np03paHH0CTb; transparence atmospherique; at-mosphârische Durchsichtigkeit; atmospheric transparency; legkori âtlatszhatosâg]. V. sub Radiafie solară. 4. Transparenta hârtiei [np03panH0CTb 6y-MarH; transparence du papier; Durchscheinbarkeit des Papiers; paper transparency; papirâtlâtsz-hatosâg]. Arte gr.: Proprietatea hârtiei de a fi transparentă.— Pentru unele sorturi de hârtie (hârtia de calc, hârtia transparentă pentru plicuri, celofanul, cromofanul, etc.), transparenfa e o calitate; pentru sorturile de hârtie folosite la tipar sau la scris, transparenfa e un defect. — în poligrafie, o hârtie e considerată transparentă dacă, fiind aplicata pe un tipar cu litere de 10 puncte tipografice, textul imprimat mai poate fi distins destul de clar. Sorturile de hârtie cari nu permit acest lucru sunt considerate opace. 5. Transparenta tubului electronic [npoHH-iţaeMOCTb 3JîGKTpOHHOH JiaMI3bl; transparence du tube electronique; Durchgriff der Elektronen-rohre; transparency of the polyode; elektroncso-âthatâs]. Elf.: Valoarea reciprocă a coeficientului (factorului) de amplificare (v.) al tubului electronic. c. Transpiraţie. Drum. V. Exsudare. 7. Transplantare [nepecaflKa; transplantation; Verpflanzung; transplantation; âtultetes]. Agr.: Scoaterea unei plante dintr'un loc şi plantarea ei în alt loc. De exemplu, operafiunea prin care, după ce s'a făcut toaleta firului de tutun (v.), acesta e plantat în pământ, la locul definitiv, se numeşte transplantarea firului de tutun. a. Transport [nepeB03Ka, nepenocna, nepe-MeuţeHHe, TpaHcnopTHpOBaHHe; transport; Be-fârderung; transport; szâllitâs]. 1. Transp.: Acfiune prin care persoane, materiale sau obiecte sunt duse dintr'un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport (vehicul, aparat de ridicat, transportor, plan înclinat, animal de tracfiune, etc.). După mijlocul de transport folosit, se deosebesc: transport animal, uman şi mecanizat. După direcfia de transport, se deosebesc: transport pe orizontală, care se efectuează cu vehicule terestre, navale sau aeriene, cu transportoare, etc., şi transport între două plane orizontale, care se efectuează pe verticală sau înclinat, cu maşini şi aparate de ridicat, cu ascensoare, elevatoare, transportoare, vehicule aeriene, plane înclinate, pompe (pentru lichide), compresoare, ventilatoare, suflante (pentru gaze), etc. După calea de transport, se deosebesc: transport terestru, care se efectuează pe uscat şi poate fi feroviar sau rutier; transport subteran, care se efectuează în tuneluri (de ex. cu metropolitanul) sau în galerii; transport pe apă, care se efectuează pe o cale de apă şi poate fi fluvial sau maritim; transport sub apă, care se efectuează sub nivelul apei, cu vehicule submersibile (nave submarine); transport aerian, care se efectuează în aer şi poate fi efectuat cu vehicule mai uşoare decât aerul (de ex. dirijabile) sau cu vehicule mai grele decât aerul (de ex. avioane). După obiectul transportat, se deosebesc: transport de călători, care poate fi terestru, subteran, pe apă, sub apă, sau aerian, şi care se poate efectua individual (cu trăsuri, cu motociclete, automobile, îmbarcafii, avioane, etc.), sau ca transport în comun, cu vehicule grupate după un mers programat (cu autobus, trolleybus, tramvaiu, tren de călători, navă, avion); transport de materiale, care poate fi terestru, subteran, pe apă sau aerian, şi care se poate face cu vehicule izolate (cărufe, autocamioane, etc.), cu vehicule grupate în trenuri, după un mers programat (trenuri de marfă, nave, avioane), cu aparate şi maşini de ridicat, cu transportoare, etc. a. Transport [nepeBOfl pKcyHKa, TpaHcnopT; report; Umdruck; transfer; âtnyomâs]. 2. Arte gr.: Procedeul de trecere a unei imagini, de pe o formă originală pe suprafafa altei forme, care serveşte la imprimare, de obiceiu de pe o formă de tipar înalt pe o formă de tipar plan. Originalul se execută pe o coală de hârtie de transport (v.), care se aplică pe piatra litografică sau pe placa de metal, de pe cari se face imprimarea; imaginea executată se desprinde şi aderă la suprafafa pietrei sau a plăcii. Transportul se foloseşte şi pentru trecerea unei imagini de pe o formă de tipar plan, pe care exista, pe alta. 10. ~ cu hârtie pigment [TpaHcnopT c irarMeHT-6yMarH; report au papier pigment; Umdruck mit Pigmentpapier; transfer with carbo paper; âfnyo-mâs pigmenspapirral]. Arfe gr.: Procedeu de reproducere fotomecanică, la care imaginea care trebue reprodusă se copiază pe o coală de hârtie pigment (v.), de pe care se transportă pe placa de metal care constitue forma de tipar. Acest procedeu se aplică la tiparul adânc fotografic, în deosebi la rotoheliografie, constituind principalul procedeu de preparare a unei forme rotoheliografice. 11. Transport minier [ropHbrâ TpaHcnopT; transport minier; Grubenforderung; mining conveyance; bânyaszâllitâs]. Mine: Transportul prin care sub" 1102 ştanfele minerale rezultate din excavafiile subterane sunt aduse la suprafafă» la instalafiile de sortare şi însilozare, iar materialele şi utilajele necesare exploatării (lemne de mină, stâlpi metalici, vagonete goale, etc.) sunt aduse la locul de lucru; el se desfăşură de-a-lungul lucrărilor miniere subterane (căi subterane de transport, fronturi de abataj, galerii, plane înclinate, suitori, rampe, pufuri, etc.) şi la suprafafă (în incinta minei sau de-a-lungul fronturilor unei exploatări în carieră). în general, transportul subteran trebue să realizeze colectarea producfiei în câteva puncte (gări subterane, rampe de pufuri sau plane înclinate), de unde, prin pufuri oarbe sau prin plane principale de sector, se continuă colectarea la orizontul de bază principal de transport şi apoi la puful sau la planul înclinat de extracfie al minei, — şi deplasarea materialelor necesare exploatării în subteran în sens invers (dela rampa pufului sau a planului înclinat, vagonetele cu materiale sunt dirijate, pe orizontul de cap al etajului, până la gara subterană, de unde se disfribue în trenuri, pe sectoare; apoi, în fiecare sector se repartizează pe panouri, pe locuri de lucru, etc.). Căile de transport trebue înzestrate cu compartimente special amenajate; secfiunea transversală a galeriilor depinde de gabaritele utilajelor pentru transport cari circulă prin ele (vagonete, cărucioare, locomotive, benzi, etc.); pufurile de extracfie au compartimente de transport (a căror mărime şi distribufie depind de mijloacele de transport folosite şi de gabaritele lor); suitorile şi planele înclinate au secfiuni speciale numai pentru transport; etc. Căile subterane de transport servesc simultan la cel pufin două operafiuni (transport şi aeraj) şi foarte rareori numai la transport (rostogol cu un singur compartiment pentru minereu sau pentru material de rambleu). Din considerafii de tehnică a securităfii, căile subterane de transport cari servesc şi la circulaţia personalului au, obligatoriu, un compartiment special amenajat pentru circulafia acestuia. Transportul minier subteran e organizat după următoarele principii: substanfa minerală abatată trebue să cadă prin greutate proprie (dacă inclinarea lucrării miniere peimite) până la rostogolul din care se încarcă în vagonete; 'ncărcarea în vagonete sau alimentarea benzilor trebue să se concentreze în cât mai pufine puncte, ca să se poată asigura, pe cât posibil, circulafia în sens unic a utilajelor de transport; vagonetele încărcate trebue să se concentreze la pufurile oarbe de sector sau la plane înclinate de sector, de unde să fie ridicate (sau coborîte) Ia o galerie de bază (care formează un orizont principal de transport), Ia care se concentrează vagonetele încărcate dela toate pufurile oarbe ale sectoarelor minei; în cazul transportului generalizat cu benzi, benzile de sector trebue să alimenteze banda colectoare din planul înclinat principal de sector, cu care se ajunge la orizontul principal de transport; prin orizontul principal trebue să se facă transportul la puful (respectiv la planul înclinat) de extracfie; în general, orizontul principal de transport trebue să fie organizat la baza etajului pe care-l deserveşte; se evită trans-bordarea încărcăturilor dintr'un sistem de utilaj în altul (excep)iuni: transbordarea de pe bandă în vagonete, şi din vagoneteîn skipul pufului); alimentarea unui etaj cu materiale se face prin galeria superioară de aera» a etajului. Transportul subteran se adaptează căilor de transport (depinde, de ex., de inclinarea fafă de orizontală), debitului de transportat (astfel încât utilajul să fie utilizat în plin), naturii materialului de transportat (de ex„ pentru cărbuni, se vor aplica procedee prin cari nu se fărâmă bulgării, etc.), energiei disponibile (electrice, pneumatice, etc.), normelor de tehnică a securităfii (în minele grizutoase se va evita locomotiva cu troleu, etc.). Organizarea transportului minier trebue să asigure degajarea continuă a fronturilor de lucru, de substanfele minerale utile sau sterile extrase, şi aprovizionarea Ia timp a acestor fronturi cu materialele necesare. în minele cu transport intens se organizează, pe căile principale de transport, un serviciu de dispeceri, dotat cu mijloace electrice şi acustice de semnalizaie şi telecomunicafie, cu cari se dirijează după un plan mişcările trenurilor. Buna organizare şi funcfionare a transportului minier e o condifiune indispensabilă a aplicării „graficului" ciclic şi a mecanizării abatajului fronturilor de lucru. După gradul de înlocuire a efortului muscular (uman sau animal) în efectuarea transportului minier, acesta poate fi: nemecanizat (şi anume rranual sau hipomobil), semimecanizat şi mecanizat. Transportul manual se aplică în cazuri cu totul excepţionale, când se transportă cantităfi mici, la distanfe foarte scurte (cu roaba, cu vagonete împinse de oameni, etc.). Transportul semimecanizat foloseşte utilaj simplu, manipulat manual (frâne manuale, vârtejuri, scocuri fixe, etc.). Transportul mecanizat foloseşte utilaj de diferite con-sfrucfii, la care intervenfia omului se reduce la supraveghere. Transportul minier fiind exprimat în tone-kilometru (brute sau utile), luate în total sau raportate la tona extrasă, procentul de tone-kilometru transportate mecanizat, fafă de tonele-kilometru totale transportate, indică gradul de mecanizare al transportului minier. După direcfia fafă de orizontală a lucrării miniere prin care se efectuează, transportul minier poate fi transport orizontal, transport pe inclinare, sau transport vertical. Transportul orizontal se face în galerii, de-a-lungul fronturilor orizontale de abataj (indiferent de metoda de exploatare), la rampele pufurilor, etc.; el poate fi: manual sau hipomobil, semimecanizat, mecanizat. Transportul pe inclinare se face în suitori, pe plane înclinate, prin pufuri înclinate, la fronturi înclinate de abataj, etc.; el poate fi semimecanizat sau mecanizat şi, foarte rareori, manual. Transportul vertical se face în pufuri; e mecanizat, rareori semimecanizat şi, cu totul excepţional, manual. După sensul în care se efectuează, trahsportul minier poafe fi descendent sau ascendent. La transportul minier descendent, substanfa minerală abatată circulă încărcată în vagonete, pe benzi, sau prin simplă cădere. Se realizează semimeca-nizat (pentru debite şi înclinări mici), mecanizat (în general) sau ne mecanizat, prîn gravitafie (fie prin căderea simplă a substanfei • minerale utile de-a-lungul frontului de abataj sau al suitorii cu inclinare peste cca 30°, fie prin circulafia vagonetelor în josul planelor înclinate, datorită greutăfii proprii). La transportul minier ascendent, substanfa minerală abatată circulă de jos în sus/prin mijloace semi-mecanizate sau mecanizate. în general, transportul până la orizontul principal de transport e descendent, iar pe planele sau în pufurile principale de extracfie, e ascendent. — Clasificarea transportului minier după locul de lucru (calea de transport) e aproape aceeaşi ca şi clasificarea utilajului folosit; din acest punct de vedere, se deosebesc: transport de-a-lungul frontului de abataj, transport în galerii, transport în suitori, transport pe plane înclinate şi transport pe puf. Transportul de-a-lungul frontului de abataj se face, în cazul fronturilor înclinate cu mai mult decât cca 30°, descendent, prin simplă cădere, fie în scocuri (jghiaburi) fixe de tablă sau de lemn căptuşit cu tablă (la înclinări de cca 30°, pentru material de transportat mărunt şi umed), montate paralel cu frontul şi cari se deplasează împreună cu acesta, fie direct pe culcuş (la înclinări peste 40°); în cazul fronturilor lungi se intercalează în jghiaburi şicane, pentru micşorarea vitesei materialului în acestea (v. sub Scoc fix).— în fronturile cu înclinarea sub cca 30°, transportul de-a-lungul frontului de abataj poate fi nemecanizat sau mecanizat. Transportul nemecanizat, manual, se face cu sanie, trasă pe tălpi de scânduri sau direct pe vatră (exploatare primitivă, cu productivitate foarte mică, la fronturi cu producfie foarte mică), pentru încpnărî de cel mult 10***15° şi numai descendent. La fronturi orizontale, transportul manual se face cu roabe (penfru distanfe scurte şi producfie mică) sau cu vagonete (pentru abataje-cameră sau fronturi scurte, în cazul exploatării zăcămintelor medii sau groase prin felii orizontale cari comunică, prin suitori, cu orizontul de bază). — Transportul mecanizat se face: cu scocuri oscilante (v.), montate paralel cu frontul şi înaintând împreună cu el (la front lung, când scocul se încarcă simultan pe toată lungimea), sau perpendicular pe front (la front scurt, abataj-cameră, când scocul se încarcă numai dintr'un singur punct); cu transportoare cu bandă (v.) de cauciuc, montate paralel cu frontul şi înaintând împreună cu el (la front lung), pentru transport ascendent la înclinări până la 15---200 (cu stafiunea de acfionare la capătul de sus), transport descendent pentru înclinări până la 14° (stafiunea de acfionare la capătul de jos) şi pentru fronturi orizontale (pentru înclinări peste 6°, stafiunea de acfionare trebue înzestrată cu frână); •H03 cu transportoare Cu raclete (v. fig. /), montate paralel cu frontul şi înaintând împreună cu el (transportorul e încărcat simultan pe toată lungimea, de minerii aşezafi în lungul său, prin lopă-tare, sau prin căderea materialului în transportor, în urma abatării cu unelte de tăiere sau împuşcare J. Scheme de dispozifie a transportoarelor în abafaj. a) instalarea unui transportor cu raclete în abataj; a’j secfiune l-l; t>) instalarea unui transportor cu raclete în abataj şi în galerie; c) instalarea transportcarelor Ia înaintarea galeriilor cu front lung; f) transportor cu raclete; 2) transportor cu bandă; 3) maşină de havat; 4) scoc oscilant sau transportor cu raclete; 5) cale ferată cu vagonete. la front lung, sau într'un singur punct, de încărcătorul automat al combînei, al plugului sau al maşinii de havat), sau perpendicular pe front şi lungindu-se pe măsură ce frontul se deplasează (front scurt şi abataje-cameră, transportorul în-cărcându-se într'un singur punct, prin lopătare sau prin cădere directă, în urma împuşcării materialului) pentru transport ascendent la înclinări până la 30° (până la 70° se folosesc transportoare cu raclete speciale), pentru transport descendent la înclinări până la 25° (între 25 şi 50° înclinare, transportorul se transformă în descensor); cu transportoare cu screper, la strate foarte subfiri, cu mică inclinare şi cu producfie mică (când cutia screperului, trasă de cablul troliului, circulă într'un jghiab montat paralel cu frontul abatajului, în care minerii, aşezafi de-a-lungul jghiabului, lopătează cărbunele) sau în exploatarea zăcămintelor groase de minereu (când screperul e folosit la transportul minereului abatat, până la rostogolul de evacuare, şi al materialului de rambleu, dela suitoarea-rambleu, în spafiul de umplut). Mecanizarea transportului în abataje asigură o producfie mare a fronturilor de lucru. în general, un front de abataj e deservit de cel pufin două transportoare: unul de-a-lungul frontului şi, al doilea, în galeria colectoare. Transportul în galerii se face cu transportoare cu bandă (v.) de cauciuc sau metalică, cu trans- M64 porioare cu bandă articulată (v.), cu scocuri os- | raza rofii, £ e înălfimea buzei bandajului, Âe e cilante (v.) sau cu cale ferată de mină. Trans- | supralărgirea ecartamentului. în galeriile de abataj II. Montarea scocurilor oscilante în abatajele straielor subfiri pufin înclinate. 1) scoc oscilant; 2) motor de acfionare; 3) transportor cu raclete; 4) conducte de aer comprimat. portoarele se montează pe vatra galeriei sau pe capre. Ele pot fi alimentate dela rostogoale şi deversează materialul transportat în pâlnii, în rostogoale sau în silozuri. în general, pe galeriile cu transportoare cu benzi nu circulă vagonete. Prezintă avantajul unui transport continuu şi al unuf debit mare, şi desavantajele că nu se pot transporta simultan materiale diferite (util, steril, rambleu, etc.), că are nevoie de galerii în linie dreaptă (fiindcă la curbe trebue montată altă bandă în serie)'. Transportul cu scocuri oscilante se utilizează în aceiaşi mod ca şi transportul cu bandă, cu diferenfa că lungimea coloanei de scocuri e limitată de posibilitatea -menţinerii pantei jghia-burilor. Se utilizează pentru lungimi scurte de transport (v. fig. II). La transportul pe cale ferată, galeriile se amenajează cu cale ferată simplă, cu cale dublă, sau cu cale simplă cu dublări pentru încrucişarea din loc în loc a trenurilor (la transport intens, dacă roca nu permite excavafii mari pentru instalarea căii ferate duble, se sapă galerii simple paralele, pentru transport în sens unic). Şinele de cale ferată de mină au profiluri de 7—18 kg/m. Traversele sunt uneori de lemn de mină şi, de obiceiu, de molid sau de stejar; pentru înaintări sau pentru căi ferate provizorii se pot folosi traverse metalice. Traversele se pun în pat de rocă fărâmată (în galerii secundare sau subetaj), sau pe cel pufin 20 cm balast, în galerii principale. Calea se aşază lateral fafă de axa galeriei, ca să permită amenajarea spafiului pentru circulafia personalului. Ecartamentele cel mai mult folosite sunt: 500, 600, 630, 760, 790 şi 900 mm. De-clivitatea obişnuită a căii ferate subterane e de 4"*5%o (în cazul galeriilor cu canal pentru scurgerea apei provenite din rambleierea hidraulică, până la 7%o). Raza minimă a căii la curbe e dată de relafia: £ = 0,0014 în care be distanfa dintre osiile vehiculului, r e Macaz prin suprapunere. sau pe căile locale de rulaj, unde vagonetele circulă unul câte unul şi la intervale relativ mari, şi capacitatea lor nu depăşeşte 1000 I pentru cărbuni şi 800 I pentru minereuri, încrucişarea se poate face pe platuri (plăci) de ofel turnat cu grosimea de 10—30 mm, fixe sau învârtitoare; în general, încrucişerile de cale se fac însă cu macazuri cu ace fixe sau cu ace mobile; în cazuri particulare (de ex. la trecerea vagonetelor de pe o cale pe alta, la evacuarea rapidă a rocei în timpul săpării unei galerii) se folosesc macazuri prin suprapunere (v. fig. III), cari sunt constituite din două bucăfi de tablă, articulate între ele printr'o balama în Z şi pe cari sunt montate ace (manevrate de o tijă sub fiecare tablă) şi şine cari se racordează cu calea. Pentru circuitele dela rampele pufurilor, pentru gări subterane şi la suprafafă, şi pentru căi principale de transport există tendinfa de automatizare a macazurilor, comand^ acelor lor efectuându-se chiar de vehiculul care rulează; automatizarea se realizează stereomecanic sau pneumatic. Pentru uşurarea schimbării vagonetelor, în cazul încărcării rapide a rocei împuşcate la săparea galeriilor, se folosesc transbordoare. Transportul pe cale ferată se efectuează cu vagonete, cari se încarcă manual sau mecanizat la front, sau prin' căderea materialului din rostogol sau din pâlnia transportorului cu bandă sau kratzer. Vagonetele se aduc la punctul de încărcare goale, câte unul; apoi sunt dirijate la locul unde sunt cuplate în trenuri de vagonete pline; aceste trenuri trebue evacuate la pufuri, plane înclinate, etc. şi înlocuite cu trenuri de vagonete goale, la punctele din cari se alimentează frontul de lucru cu vagonete goale. Tracfiunea vagonetelor în mină se poate face manual, cu animale, sau mecanizat. Tracfiunea manuală e un mijloc înapoiat, care se mai aplică 1105 tn minele nedesvoltate sau tn galerii secundare, întortochiate (zăcământ neregulat); se JiiWtează până la vagonete de 10001 şi reclamă cale cu pantă de echilibru. Un transportator po*te împinge numai un singur vagonet (e strict oprit să tragă) şi poate realiza în opt ore cel mult 6—10 t/km utile. împingerea manuală a vago-netelor se poate realiza în condifiuni satisfăcătoare până la 300---400 m, putându-se transporta cel mult 35 “451 pe post şi om La tract'unea animală se folosesc cai, cari trag convoaie de vagonete. Forfa de tracfiune normală a unui cal depinde de greutatea lui. în schimbul de opt ore, cu un ca! de 450 kg se pot parcurge 30 km, iar cu unul de 250 kg, 20 km. Convoaiele pot fi de 6*” 10 vagonete (de 1 t brutto), pentru cale bine îngrijită sau fără curbe. Un cal poate transporta, în medie, 35 t km/schimb. Tracfiunea cu cai tinde să fie înlocuită cu tracfiunea cu locomotive. — Tracfiunea mecanizată se face cu locomotive, cu cablu şi cu lanf fără fine. Tracfiunea cu locomotive în galerii a convoaielor de vagonete (trenuri), care tinde să fie generalizată cel pufin pe galeriile principale de transport, prezintă următoarele avantaje: vitesă mare de deplasare a trenuri'or (până la 12 km/h); convoaie lungi de vagonete; posibilitatea de folosire a vagonetelor cu capacitatea până la 5 t. Pentru reducerea la minimum a timpului de manevră a locomot velor trebue să existe un număr suficient de mare de puncte de formare a trenurilor (rampe, gări, rostogoale), cu căi separate pentru vagonete pline şi goale, şi cu o cale pentru degajarea locomotivei (circuit.cale paralelă, etc.). Pe căile secundare de front de abataj se folosesc locomotive uşoare, de 2"*5 t; pe căile principale de sector (subetaj), locomo- V. Scheme da linii de garaj în punctele de schimb „plin-gol* a) şi b) la planul înclinat; c) în punctul de încărcare dii abataj şi dela planul înclinat; 1) linie pe plan înclinat; 2) abataj; 3J vagonet plin; 4) vagonet gol. tive nrvjlodi, de 5—10 t; pe căile principale de transport de etaj, locomotive grele, de peste 10 t Pe căile bine aerisite, fără pericol de grizu se pot folosi locomotive electrice cu troleu sau cu ardere internă; pe căile secundare de abataj, cari pot avea grizu, se folosesc locomotive electrice cu acumulatoare, sau locomot;ve cu aer comprimat sau cu motoare Diecel. în galeriile în cari circulă locomotive cu motoare cu ardere internă, sunt necesari, pentru fiecare locomotivă, câte 100 m3/min aer de aerisire în plus. Transportul cu locomotive trebue organizat astfel, încât locomotivele să fie folosite în plin pentru transport. Pentru aceasta trepte reduse la min:mum manevrele, iar circulafia locomotivelor trebue să se facă după grafice şi să fie dirijată de dispeceri (v. fig. IV). între stafiile de încărcare şi diferitele gări sau rampe trebue să existe legătură telefonică, completată cu semnalizare optică şi acustică. La tracfiunea cu cablu, vagonetele sunt trase de cablu, care e antrenat de un troliu. Transportul VI. Trenaj cu cablu cap—cablu coadă. V. Trenaj sim- a) &) lenajul convoiului în cele două piu. sensuri opuse; 1) şi 1‘) tobe a trenată şi J) toba frollului* liberă, alternativ la transportul în cele două 2) cablu de tre- sensuri; 2) cablu de trenaj; 3) moletă de în-naj; 3) vagonet. toarcere; 4) şi 4') vagonet gol, respectiv plin. se face intermitent (discontinuu) sau continuu. La transportul intermitent (discontinuu) cu cablu, va--gonetele (câte unul sau în convoiu) se acafă de cablu şi sunt trenate, adică trase de cablu, când acesta e antrenat de toba de înfăşurare a tro-Jiului (electric sau pneumatic); după ce vagonetele au atins pozifia limită pe cale, se opreşte troliul şi se face manevra penfru începerea unui nou transport. Transportul se realizează prin trenaj simplu, prin trenaj cu cablu cap-cablu coadă sau prin trenaj cu cablu şi contracablu. La tre-najul simplu pe toba unui troliu (v. fig. V), după fiecare tracfiune se opreşte troliul, se descafa vagonetele, şi cablul e derulat până la vagonetele cari trabue transportate în repriza următoare. Trenajul simplu se aplică pentru manevre locale de vagonete, la punctele de încărcare din rostogoale, rampe de oufuri, etc. Distanfa m :x»mă de transport e de 100 m rar până la 300 m); troliile de 10• *• 15 CP se montează pe vatră; cele de 2 CP se montează pe stâlpi sau sub grindă; vitesa e de 0,7 m/s. La 70 '110* frenajul cu cablu cap-cablu coadă (v. fig. V/), convoaiele de 50---100 de vagonete se acafă la fiecare cap de câte un cablu înfăşurat pe câte o&fobă a unui troliu, unul dintre cabluri trecând peste o moletă aşezată la celălalt capăt al di-ştanfei de transportat. Tobele tro-liuîui se pot cupla alternativ pe axa motoare. Transportul se realizează alternativ, dela troliu la moletă şi invers (cale simplă sau dublă), cu vitesa până la maximum 20 km/h, pe distanfe până la câfiva kilometri. Se utilizează rar, numai penfru galerii secundare, La trenajul cu cablu şi contracablu (v. fig. VII), analog ca principiu cu sistemul precedent, la fiecare extremitate a distanfe i de transport se instalează câte un troliu — şi tobele acestora se cuplează alternativ. Se utilizează rar şi numai pentru galerii secundare. — Transportul continuu cu cablu se face cu cablu fără fine, antrenat prin frecare de o moletă motoare şi întins pe toată lungimea căii de transport până la moletă de întoarcere; vagonetele (câte unul, sau în convoiu) se ataşează de cablu, prin intermediul dispozitivelor de prindere. Cablul se mişcă continuu în acelaşi sens, ataşarea şi detaşarea vagonetelor făcându-se fără oprirea cablului. Vitesa vagonetelor e până la 1,5 m/s; distanfele de transport sunt până Ja câfiva kilometri. Poate deservi simultan mai multe puncte cu vagonete goale sau poate colecta dela mai multe puncte vagonete pline, putând transporta până la 100 t/h. Instalafia mecanică cuprinde următoarele părfi: un troliu de acfionare cu roată mofoare cu fricfiune simplă sau cu cleşte; o stafie de întoarcere a cablului, o stafie de întindere a cablului şi role de conducere. Cablul poate fi întins pe galerii sinuoase (v. fig. VIU). Sistemul de tracfiune cu cablu fără fine tinde să fie înlocuit pretutindeni cu tracfiunea cu loco- motive. La tracfiunea cu lanf[fără line, elementul de|transport e unjenf (calibrat sau Gali), antrenat de o roată motoare; de lanf sunt prinse piese speciale (căfei), cari ajung până la nivelul osiilor de vagonete, pe cari le împing (v. fig. IX). Lanful VII. Trenaj cu cablu şi contracablu. 1) şi V) troliu cuplat şi în rotafie libera, alternativ la transportul în cele doua sensuri; 2) cablu; 3) vagonet. IX. Schema mecanismului de acfionare, la tracfiunea cu lanf fără fine. 1) lanf articulat cu căfei; 2) câfej basculant; 3) vagonef; 4) piesă de antrenare prin căfei, solidară cu cadrul vago-netului. e condus de role şi e ghidat înfre două şine de fier profilat. Instalafia mecanică e analoagă cu cea pentru cablu fără fine. Se foloseşte pe distanfe scurte, pentru manevra vagonetelor la punctele de încărcare (rostogoale) sau la rampele pufurilor. Transportul în suitori se efectuează descendent, prin căderea materialului în rostogoale. Materialele cari servesc la săparea (de jos în sus) şi la susţinerea unei suitori se transportă manual (cu vârtejul) sau mecanizat (cu trolii mici, de 2 CP, cu tobă unică, acfionate electric sau pneumatic). Transportul pe plane înclinate (v. Plan înclinat) se efectuează ascendent sau descendent, cu cale ferată, cu cale ferată şi cablu (simplu), cu cale ferată şi cablu fără fine, cu cale ferată şi lanf fără fine, şi cu transportoare cu bandă. La transportul cu cale ferată şi cablu, vagonetul e tras (câte unul sau în convoiu) de un cablu antrenat de toba de înfăşurare a unui troliu. Transportul se face între rampele dela capetele planului înclinat, sau între acestea şi rampele intermediare. Transportul se poate efectua (v. fig. X) pe plan înclinat cu simplu efect (când circulă pendular câte un singur vagonet sau convoiu încărcat într'un sens şi apoi gol, în sens invers), pe o singură cale (se folosesc frolii cu tobă unică, realizându-se vitese de 1 —2 m/s; excepfional, 3,5—5 m/s) sau pe plan înclinat cu dublu efect (când circulă pendular şi simultan câte un vagonet sau un convoiu încărcat într'un sens, VIII. Transport continuu cu cablu fără fine (schemă). f)”cale!ferată minieră, dublă; 2) stafie de alimentare cu vagonete; 3) stafie de primire a vagonetelor; 4) vagonet plin; 5) vag<&iet gol; 6) cablu fără fine; 7) stafie de acfionare a cablului; 8) moletă de întoarcere; 9) stafie de întindere; 10) grup de role de ghidare, la curbe; 11) şi 12) sensul de circulafie al vagonetelor goale, respectiv al vagonetelor plint. şi un allul, gol, în sens contrar). tn acesi caz se folosesc două căi ferate obişnuite sau trei şine constituind trei căi şi la cari se adaugă o a patra X. Plane înclinate, a) descendent, cu simplu efact; b) ascendent, cu simpl'j efect; I) cale ferată simplă; 2) tro’iu; 3) cablu; 4) lanf; 5) şi 6) vagonet plin, respectiv gol. şină, la încrucişeri. Cablul e antrenat de un troliu electric sau pneumatic cu două tobe; la coborîrea sarcinilor utile (transport descendent), motorul fine loc de frână, iar când transportul e numai descendent, se ut'lizează pentru transport greutatea încărcăturilor (planul înclinat automotor). La p anele cu simplu efect, la coborîre, vagonetul plin ridică cu cablul o contragreutate, care urcă pe calea interioară a căii vagonetului; în cursa următoare, de coborîre a contragreutăfii, aceasta ridică vagonetul. La planele cu dublu efect, vagonetele pline ridică vagonete goale (v. fig. XI). Pentru z Xt. Plan înclinat ascendent, cu dublu efect. I) cale; 2) cablu; 3) stafie de acţionare cu troliu cu două tobs; 4) şi 5) vagonet plin, respectiv gol; 6) plat. controlul vitesei vagonetelor cari coboară prin greutate proprie pe planul înclinat automotor, frânarea este efectuată cu ajutorul unei rofi (pentru cablu) cuplate cu o roată cu frână cu bandă. La planele cu debit de extracfie mare, rampele 116* au"amenajare specială, cu circulafie prin agravi-tafie sau în sens unic. Pentru securitatea wiuncii nu se permite circulafia personalului pe plane înclinate, în timpul transportului cu vagonetele. Prinderea vagonetelor de cablu (v. fig. XII) poate fi asigurată cu cârlige de ofel sau cu hamuri de cablu, cari îmbrăţişează întregul convoiu. ~ Se mai prevăd opritori acăfate de vagonete, cari se înfig în traverse, /U / pentru a le opri când se rupe ca-blul de tracfiune. La transportul cu 2 cale ferată şi cablu fără fine, aranja-^ 0 mentul e identic cu cel dela transportul cu cablu fără fine pe galerii. Transportul poate fi ascendent sau descendent (nu-rrai cu plane automotoare). Se efectuează cu vitesa de 1 m/s. — La transportul cu cale farată şi lanf fără fine, aranjamentul e identic cu cel dela transportul cu lanf fără fine în galerii. Se utilizează la compensarea dîferenfelor de nivel, la circuitele pufurilor sau ale rampelor. Acăfarea vagonetelor şi împingerea lor se fac complet autonat. Transportul cu transportoare se efectuează ascendent (cu transportoare cu raclete, la înclinări până la 30°; cu transportoare cu bandă de cauciuc, între 18 şi 30°, în funcfiune de gra-nulafia şi de umiditatea materialului, cu transportoare cu bandă metalică cu cutii până la 70°) sau descendent (cu descensoare cu raclete, discuri, etc. până la 25—30°, sau, excepţional, până ta 50°). Peste ±6°, capul de acfionare trebue să aibă frână. Amenajarea transportului pe plane înclinate cu transportoare cu bandă se face analog cu amenajarea aceluiaşi sistem de transport pe galerii. Transportul cu transportoare cu benzi pe plane înclinate e mai sigur decât transportul pe cale ferată. Prezintă desavantajul că nu poate fi utilizat pentru materiale mari (lemne, stâlpi metalici, etc.) şi nu se poate realiza transportul simultan al diferitelor sorturi de produse (util, steril, rambleu, etc.). în general, planele principale deservite de transportoare asigură şi circulafia personalului şi sunt dublate cu un plan cu cale ferată simplă* pentru materiale, XII. Dispozitive de prindere şi asigurare a vagonetelor pe plan înclinat. a) cu legătură dublă; b) cu cârlig şi ham de cablu, respectiv lanf de siguranţă; c) asigurare prin opritoare cu cârlige; 1) cablu sau lanf; 2) legătură cu cârlig; 3) ham de cablu; 4) I:nf de asigurare; 5) opritor cu cârlige; 6) vagonet. 70* 1 tOâ Transportul pe puf serveşte la ridicarea sau la? coborîrea materialelor şi a personalului între diferitele rampe (orizonturi) ale pufului. După direcfia aj^ei pufului, se deosebesc: transport prin puf vertical şi transport prin puf înclinat. El poate fi transport continuu şi transport intermitent (discontinuu). Primul, efectuat cu elevatoare, şe foloseşte rar (de ex. pentru adâncimi mici). Prezintă următoarele avantaje: continuitate, debit mare, economie de energie, şi următoarele desavantaje: imposibilitatea de a fi realizat pentru adâncimi mari; nu se pot transporta oameni sau utilaje; întrefinere greoaie. Transportul intermitent (discontinuu), utilizat aproape excluziv» prezintă avantajele că se a-daptează pentru orice adâncime, e uşor de întrefinut — şi desavantajfele că implică discontinuitate în transport şi secfiuni mari pentru pufuri. Transportul continuu as-„ cendent prin pufuri verticale se efectuează - cu elevatoare verticale pan-tru adâncimi de puf până la 65 m şi debite până la 200 t/h (v. fig. XIII). Pentru transport descendent se utilizează des-censoare cu lanf fără fine, cu palete, cari se rabat la trecerea prin brâ-u| descendent, pentru încărcare cu material de transportat (în special cărbuni) şi se strâng lângă lanf la trecerea prin brâul ascendent (se utilizează pentru debite până la 300 t/h, la adâncimea de maximum 100 m). Un dispozitiv analog poafe fi adoptat pentru transportul lemnului de mină prin pufurile auxiliare. Se folosesc şi tuburi descensoare (v. fig. XIV) cu elice (cilindri verticali de tablă cu diametrul de 1- 1,5 m, în cari se montează un scoc elicoidal, pe care cărbunele alunecă cu vitesa de 1,5 m/s), pentru adâncimea maximă de 250 m şi* debitul de 300 t/h. Transportul intermitent (discontinuu) prin pufuri verticale se efectuează cu vase speciale (v. Colivie, Skip, Chiblă), suspendate de cabluri cari trec peste XIII. Elevator cu lanf fara fine. moleţele clin tumul pufului şi se înfăşură pe ofr ganele de înfăşurare ale maşinii de extracfie. XIV. Tub descensor cu elice. Vasele sunt oprite în dreptul stafiei dela rampa subterană a pufului, sunt încărcale cu materialul de transportat (direct, sau acesta e* în vagonete), apoi sunt trase Ia suprafafă de maşina de extracfie şi sunt oprite Ia rampa dela suprafafă. în general, la aceeaşi maşină sunt cuplate două vase de transport (transport cu dublu efect); mai rar, un singur vas (transport cu simplu efect, în locul celui de-al doilea vas ataşându-se o contragreutate). Transportul vertical discontinuu prin pufuri e condifîonat de producfia de extras şi de adâncimea maximă a acestuia. Vitesa de extracfie depinde de adâncimea h a pufului (pentru £ = 200 m, x>= 10 m/s; h = 500 m, ^=14 m/s; h— 800 m, v=18 m/s; £=1000 m, ^ = 20 m/s). în vederea reducerii timpului de cordaj (v. sub Maşină de extracfie), se micşorează timpul de oprire, împingând va-goneteîe în colivii cu dispozitive mecanice cu cărucioare de împins, acfionate cu lanf, cu cablu sau cu piston şi racordând legătura dintre rampă şi podeaua coliviei fără manevre, cu ajutorul podurilor basculante (montate pe ambele părfi ale 1109; rampei), (v. fig. XV). Tot pentru reducerea timpului de oprire, rampele pufurilor au dispozitive de divi-rare mecanică a trenurilor de vagonete în grupuri, cu numărul de vagonete cari încap într'un etaj.Pentru reducerea la minimum a timpului de manevră la rampe, acestea se amenajează în circuite (v. Rampă), în cari vagonetele rulează în sens unic. Pentru a asigura siguranfa extracfiei şi securitatea transportului persoanelor se ia, pentru coeficientul de siguranfă admis în calculul cablului, valoarea 8, când sarcina e maximă pentru extracfie de materiale, şi valoarea 10, când sarcina e max’mă pentru transportul de persoane. Principalele scheme de extracfie prin pufuri (v. fig. XV/) sunt: cu înfăşurarea XV. Mecanismul podului basculant de trecere a vagcnetului de pe caisa rampei pe calea coliviei. Transportul prin pufuri înclinate se e^şcută ca şi cel pe plana înclinate. f 1. Transportabil [nepe^BHHC ioh, nepeMenţtG-MblH; transportable; transportfăhig, transportabil; transportable; szâllithato]. Gen.: Calitatea unui obiect sau a unui sistem tehnic (maşină-unealtă, dispozitiv, etc.) de a fi construit special pentru a putea fi deplasat, cu ajutorul unui vehicul, la locul de lucru, spre deosebire de obiectele sau sistemele tehnice portative, cari pot fi deplasate de un om. Exemple: grupurile electrogene montate pe autocamion, grupurile motor-compresor montate pe cadru cu rofi (tractat), etc. 2. Transportat, ufilsj de ^şi de ridicat. V. Utilaj de transportat şi de ridicat. s. Transportor [TpaHCnopTep; reporteur; Um-drucker; transferer; âtnyomo]. Arte gr.: Lucrătorul care execută lucrări de transport (v.) într'o întreprindere poligrafică. 4. Transportor [TpaHCnopTep; transoorteur; Forderer;conveyor; szâllitomu.transzporteur], Tehn.: Instalafie de transport continuu (v. sub Transportat, utilaj de ~ şi de ridicat), stabilă sau mobilă, XVI. Schema de extracţie prin pufuri, extracte cu roată de fricfiune; b) extracfie cu roată da fricfiune montată în locul moletei; c) extracfie cu bobine; d) extracfie cu tobe cilindrice, fara cabiu de echilibru; e) extracfie cu tobe cilindrice şi cablu de echilibru. care serveşte la deplasarea sarcinilor pe o traiectorie determinată, prin acfionarea mecanică continuă a organului lor activ. în general, transportorul nu e echipat cu mecanisme penfru ridicarea pe verticală a sarcinilor, ci deplasează sarcinile în direcfie orizontală sau într'o direcfie sub un mic unghiu de inclinare fafă de planul orizontal; în anumite cazuri, forfa de deplasare e o componentă a greutefii proprii a sarcinii. Instalafiiie de transport continuu în direcfie verticală sau apropiată de verticală se numesc elevatoare, ascensoare, maşini de extracfie, etc. Transportoarele servesc, în special, Ia deplasarea în masă, fie a materialelor granulare sau mărunte, fie a materialelor in formă de bulgări, da exemplu cărbuni, minereuri, ciment, nisip, pământ, pietriş, argilă, aşchii metalice, cereale, etc.; cu tobe cilindrice (cu sau fără cablu de echilibru); cu înfăşurarea cu tobe conice sau cilîndroconice, cu roată de fricfiune; cu bobine (v. Maşină de extracfie, sub Maşini miniere). Transportul prin pufuri sau pe plane înclinate e posibil numai dacă între rampe şi maşina de ex-fracfle există un sistem de semnalizare prin care cuplătorii dela rampă comunică mecanicului manevrele pe cari trebue să le execute cu maşina de extracfie. Cele mai importante s;steme de semnalizare sunt: semnalizarea acustică (cu fevi, până la 100 m; prin clopote, trase cu sârme; prin clopote acfionate electric; cu sirene sau claxoane electrice) şi semnalizarea optică (lămpi obişnuite sau colorate, sau cadrane luminoase); în general, se_ utilizează ambele sisteme de semnalizare. 1110 ele suni folosite şi la deplasarea sarcinilor fn blocuri. Transportul se poate efectua pentru simpîâ deplasare a materialelor sau pentru asigurarea plusului de material într'un proces tehnologic de fabricafie în lanf. După felul în care mişcarea se transmite sarcinilor, se deosebesc: transportoare cu elemente flexibile de tracfiune şi transportoare fără elemente flexibile de tracfiune. Transportoarele din primul grup comportă unu sau mai multe elemente Hexibile de tracfiune (cabluri, lanfuri, benzi de transport, etc,), fără fine, cari execută o mişcare continuă, primită dela mecanismul de acf onare, transmiţând astfel forfa necesară pentru deplasarea sarcinilor; acestea pot fi: transportoare la cari elementul de tracfiune constitue în acelaşi timp şi organul care poartă sarcina, şi transportoare cu organe purtătoare (portant*)speciale.Transportoarele din gri pul al doilea (de ex. transportorul cu role) nu au elemente flexibile de tracfiune, forfa necesară pentru deplasarea sarcinii fiind transmisă prin d ferite piese rigide (de ex. rulouri, role, şurub far? fine, etc.); la transportoarele la cari organul purtătore imobil (de ex. un jghiab) sau la transportoarele inc inate cu rulouri libere (transportoare gravita-fionale cu rulouri), mişcarea se efectuează sub acfiunea componentei greutăfii proprii a sarcinii, para ele cu sarcina. Unele transportoare se încarcă automat; altele au nevoie de dispozitive auxiliare sau de o deservire manuală pentru aducerea sarcinii (de ex., materialele granulare păstrate în grămezi pot fi încărcate prin greifere, screpere, etc), ia» materialele păstrate în buncăre pot alinent^ automat transportorul prin propria lor greu-tate. Identitatea mişcărilor de lucru şi omoge-neitatea sarcinilor dau posibilitatea de automatizare a funcfionării instalafiilor de transportoare, atât penfru operafiunea de deplasare proprii zisă, cât şi pentru operafiunile de încărcare şi descărcare. Transportoarele se deosebesc după t’pul constructiv, aceeaşi problemă de transport putând fi rezolvată adeseori în diverse moduri, folosind diferite feluri de maşini. Trebue să se fina seamă de faDtul că transportoarele nu trebue să deterioreze sarcinile pe cari le deplasează, că nu trebue să stingherească începerile sau procesul de producţie, că trebue să ofere securitate în exploatare, şi să fie economice (atât din punctul de vedere al cheltueliîor de inves-tifie, cât şi din cel al cheltueliîor de exploatare). Exemple de transportoare cu elemente flexibile de tracfiune: i. Transportor cu bandă [jieHTO^Rbift TpaHC-nopTep; transporteur ă bande; Bandforderer; belt conveyor; szalagos szâllitomu]: Transportor |a care elementul flexibil de tracţiune e o bandă transportoare fără fine (rezemată pe rulouri şi ‘ acfionată mecanic), constituind şi organul purtător al materialului transportat, şi care e folosit p ntru dep'asarea sarcinilor în direcfie orizontală sau într'o direcfie cu inclinare mică fafă de orizon- tală. Organele principale sunt: banda transportoare, toba motoare (rtlou de antrenare), toba întinzătoare (rulou de întindere), rulourile sus-tentoare, mecanismul de acfionare, dispozitivele de încărcare şi de descărcare (v. fig. /). — Banda I. Schema unui transportor cu bandă, î) bandă fransporfoare; 2) fcbă mofoare; 3) tobă întinzăfoare; 4) rulou susfenfor; 5) încărcare; 6) descărcare; 7) schelet de reazem. transportoare fără fine, care are un brâu superior şi un brâu inferior, poate fi plată sau în formă de jghiab (pentru mărirea debitului de material transportat). Se folosesc: bandă textilă, impregnată sau neimpregnată; bandă de cauciuc, cu inserfii textile (de pânză, şnururi sau corzi textile) sau de panglici de sârmă de ofel alămite; bandă de ofel, sub formă de bandă laminată la rece sau da plasă de sârmă. Benzile de ofel se folosesc mai g|es pentrutransportul materialelorfierbinfi, lipicioase sau corozive. înclinarea benzii fată de orizontală e limitată de mărimea unghiului pentru care materialul granular sau în bucăfi alunecă pe bandă (v. tabloul). Toba motoare, dela una dintre extre- Unghiuri de inclinare a brâului activ, ascendent pentru unele materiale Sarcini individuale (în funcţiune de felul su- prafsfei de reazem) 00 o o B»-ichefe,'de cărbune 12° Misip uscaf 15° Cereale 16° Cărbune obişnuit şl cocs, piatră fărâmafă ne- sortată 18° Pământ de turnăforie (us:af) 24° mitsfile transportorului, antrenează banda, prin frecare, în mişcare de translafie.— Toba întinzătoare poate fi aşezată la cealaltă ex- —_ iremitate sau pe brâul ^ neîncărcat, şi este ac- ^ fionată de un mecanism cu şurub sau de o greutate (v.fig. II); ea are palierele ghidate şi întinde banda. — Rulourile sustentoare susţin banda, la transportoarele cu benzi plate aceste rulouri fiind cilindri orizontali; la transportoarele cu benzi în formă de jghiab, brâul neîncărcat e susfinut de rulouri orizontale, iar^ brâul activ e II. Staţie de întindere cu contragreutate, pentru transportor cu bandă metalică. 1111 susţinut — pe lângă rulourile orizontale — şi de rulouri Iderala înclinate (v. fig. III). De obiceiu, rulourile au paliere cu rulmenfi. Uneori, banda transportoarelor pentru sarcini în bucafi mari e susfinută de un tablier fix, între rulouri, h c C c III. Scheme de reazeme cu rulouri, penfru fransporfoare cu bandă. a) pentru bandă plată; bl şi c) pentru bandă în formă d i jghiab’ î) brâul activ al benzii; 2) brâul neîncărcat. iar pe margini se montează ghidaje, cari evita căderea de pe bandă a pieselor transportate. — Mecanismul de acfionare poate fi constituit dintr'un molor cuplat (printr'un reductor) cu toba motoare (v. fig. /V), sau dintr'un motor plasarea materialelor granulare vărsate sau ajna-terialelor ambalate sau în bucăfi mari (de^şx. colete, saci plini, cărămizi, pietre, etc.). Sin Tranş-portor-bandă. r',t în transporturile miniere (în subteran) se folosesc* următoarele două tipuri de transportoare: cu bandl de cauciuc şi cu bandă de ofel. Transportorul cu bandă continuă de caucuc are banda cu lăţimi cari variază între 500 şi 1200 mm, capetele benzii se prind între ele prin vulcanizare, sau cu clame, eclise sau agrafe. Rulourile se montează la distanfa de 1500—1800 mm pentru benzi orizontale, sau |a 1200 mm pentru benzi în rampă. Mecanismul de acfionare se construeşte: cu tobă motoare unică, la transportoare cu puterea necesară sub 15 CP, montate orizontal pe vetre regulate, cari sunt folosite pentru încărcături lipicioase sau umede; cu două tobe motoare, la transportoare cu puterea necesară mai mare decât 15 CP (cu debite şi lungimi variabile), montate pe vetre neregulate şi cu înclinarea rpeste ± 6°, cari sunt folo- ^ r IV, Mecanism (stafie) de acfionare a transportorului cu bandă de cauciuc, tip IITY-30, de construcfie sovietică.' f) gmotor; 2) reductor; 3) bandă de cauciuc. incorporat în toba motoare (v. fig. V). —- încărcarea se poate face manual, sau cu ajutorul unei pâlnii sau al unui jghiab de încărcare; descărcarea se poate face la extremitatea benzii sau într'un punct intermediar al transportorului, cu ajutorul unui dispozitiv de răzuire sau de abatere. — V. Tobă motoare cu două trepte de vitesă, cu motor incorporat. Transportorul cu bandă stabil se construeşte pentru lungimi până la 300 m, iar cel deplasabil (v.), pentru lungimi mai mici. E utilizat în magazii, silozuri, mine, şantiere de construcfii, etc., la de- site ^pentru 'încărcături nelipicioase (v. fig. III), Tobele sunt învelite cu lemn sau cu pânză, pentru mărirea aderenfei. Capul de întindere e constituit dintr'o ramă, care se poate îmbina uşor cu scaunele cu role şi care suportă (pe două glisiere) palierele axului tobei de întindere.— Transportoarele cu bandă de cauciuc se pot monta atât pe vatra, cat şi pe capre sau pe stive, sau pot fi suspendate de tavan (v. fig. VI). Transportoarele înclinate se folosesc pentru transport ascendent pe pante până la 15-"20° şi pentru transpo’t descendent pe pante până la 14°; la înclinări peste ±6°, mecanismul de acfionare trebue să fie înzestrat cu ofrână Condifiunile de bună funcfionare sunt: montarea benzii în linie dreaptă; materialul să nu cadă direct din afront pe bandă (se folosesc jghiaburi sau scocuri oscilante, cari dirijează materialul în cădere, în direcfia şi în sen- VI. Transportor cu bandă, suspendat. 1112 sul mişcării benzii, cu vitesă inferioară acesteia); să transporte şi material mărunt (care formează un strat proiector), amestecat cu material mai mare; staţiunile ds întindere să fie ancorate; materialul de transportat să nu f e prea dur, colfuros sau prea lipicios; variafii mici de temperatură şi de umiditate. Transportorul cu bandă de ofel are elementul purtător compus din tablă de ofel inoxidabil (cu g-osimea de 0,8—1,3 mm şi cu lăfimea până la 800 mm\ din bucăţi cu lungimea de 20—40 m, cari se îmbină între eîe prin nituire; s'au ccnstruit benzi de ofel cu lungimea până la 600 m. Toba motoare (învelită cu material cu coeficient mare de frecare) are diametrul de 1000 mm, iar toba întinzatoare are diametru! de 803 mm, întinderea fiind efectuată cu contragreutate şi cu ancore (v. fig. II). Scaunele sunt din bucăfi cu lungimea de 4 m; rulourile superioare se montează la 2 m, iar cele inferioare, la 4 m. Acfionarea se face ca la benzile de cauciuc, vitesa de transport fiind de 1 — 1,8 m s. Se pot monta în rampă până Ia 16° şi, în pantă, până la 12°. Aceste transportoare pot fi folosite pentru material coljuros, fierbinte, lipicios, pentru instalafii subterane cari nu se deplasează cu fronturile de abataj; suportă variafii de temperatură şi se repară prin sudare. i. Transportor cu bandă articulata [ajiaCTHHqa-Tbiâ TpaHCnopTep; transporteur â bande articulee; Gliederbandforderer; jointed belt conveyor; csu-k!os szalaaos szâllitomu]: Transportor la care ele-mentul flexibil de tracfiune e constituit din unu sau din două lanfuri (numai rareori cabluri) fără fine, pe cari sunt asamblate plăci de metal sau de lemn (cu sau fără borduri), fixate pe plăci sau pe zalele Ianfurilor,_ formând un _tablier mobil Elemente purtătoare ale transportoarelor cu bandă articulata, a) elemente plate; b) elemente cu perefi laterali; c) elemente în formă de cutii articulate; d) elemente cu vergele. care poartă sarcina. Lanfurile se reazemă pe ro!e cari rulează pe şine fixe sau, rareori, direct pe ghidaje de alunecare; la capete, lanfurile se înfăşură pe două rofi profilate (pentru lanfuri) motoare şi pe două rofi profilate de întindere, întinderea realizându-se prin mecanism cu şurub. Transportorul cu plăci poate fi utilizat penfru simpla deplasare a sarcinilor granulare sau în bucăfi, în direcfie orizontală sau înclinată, seu pentru deplasarea sarcinilor în cursul unui proces de fabricafie în lanf. La transportoarele pentru materiale granulare, spre a evita pierderi de material, plăcile se petrec parfial una peste alta, acoperirea menfinându-se şi în timpul înfăşurării plăcilor pe rofile profilate terminale (v. fig.); transportoarele pentru sarcini individuale pot avea plăcile distanţate unele de altele. Tablierul de plăci e uneori protejat cu o căptuşeală raportata, care poate fi metalică, lemnoasă, sau de materiale speciale; transportoarele pot lucra în condifiuni dificile, de exemp'u pentru deplasarea obiectelor grele sau cu acfiune abrazivă puternica, pentru deplasarea !ingourilor şi a pieselor turnate fierbinfi, pentru deplasarea fabricatelor printr'o incintă cu temperatură înaltă (de ex. în cuptoare de uscare), etc. Folosirea Ianfurilor ca element de tracfiune permite să se transmită forfe foarte mari, necesare în instalafiile de mare lungime şi mult solicitate, în special când deplasarea este înso-ţ tă şi de ridicare. Dacă tabl’erul are borduri, capacitatea de transport a transportoarelor cu plăci e mare, atingând 2000 t/h pentru instalafiile miniere. Sin. Transportor cu plăci. în transporturile miniere se folosesc următoarele cinci fpuri de transportoare cu două lanfuri de tracfiune (montate pe scaune construite din zăbrele, cari poartă şinele de rt lare), şi anume: transportorul cu bandă articulată din elemente plate, care se foloseşte pentru transport pe orizontală, mai ales Ia instalafiile de claubaj dela suprafafă sau pentru dozarea materia'ului care se evacuează dintr'un siloz; transportorul cu bandă articulată din elemente cu perefi lateraP, ca^e se utilizează, de exemplu, pentru debite mari, pentru dozarea materialului care se evacuează din siloz; transportorul cu bandă articulată din elemente în formă de cutii, care e asemănător cu cel precedent (având însă câte o traversa, dela un perete lateral la altul, la fiecare element) şi care e utilizat penfru transportul pe pante până la ± 35° (construcfii speciale se pot folosi şi în galerii întortochiate, variind pozifia relativă a ?inelor între ele, deci şi inclinarea elementelor, în dreptul schimbării de direcfie); transportorul cu bandă articulată din vergele, la care tabla dintre eclise e înlocuită cu vergele rotunde de ofel (distanţate între ele) şi care serveşte, în acelaşi timp, şi ca grătar de ciuruire (se foloseşte în instalafiile. mecanice de preparare, la transportul b'ocurilor şi încărcarea în vagoane); transportorul cu bandă articulată din elemente în formă de cupe, prinse de eclise, care se utilizează pentru transportul materialelor umede (la înclinări variabile, de 0“'90°). pentru descărcarea în diferite puncte (oe un Oispozit v mobil de răsturnare a cupelor, care se poate deplasa după necesitate). 2. ~ cu cărucioare [TejjeHceq ’bift KOHBe-transporteur â bande sur roues; fahrbarer Bandforderer; travelling band conveyor; csijjeş. 1113 szâliitomu]: Transportor la care elementul flexibil de tracfiune e constituit dintr'un lanf articulat, cu articulafii verticale, care se înfăşură, în punctele extreme sau de abatere, fie pe rofi profilate sau netede, fie pe ghidaj3 curbe (pe cari se rostogolesc ru'ouri montate pe articulaţiile lan-furilor); organul care poartă sarcinile e constituit din cărucioare cari rulează cu platforme. Cărucioarele rulează pe o cale cu şine şi sunt distanţate astfel, încât permit înscrierea în curbe. Mecanismul de acţionare, asemănător celui de antrenare a şenilelor, cuprinde, decele mai multe ori, un schimbător de vitesă sau un variator, pentru reglarea vitesei de transport între anumite limite. Dispoziţia lanţului în un plan orizontal permite folosirea ambelor brâuri ale transportorului ca brâuri active, ceea ce e necesar în unele întreprinderi cu producţie în serie, de exemplu în halele de turnătorie (în cari transportorul poate deservi un ciclu tehnolcg’c complet de turnare). Transportoarele adaptate condiţiunilor de lucru din turnătorii se numesc transportoare de turnătorie. î. Transportor cu cupe [KOBineBOH TpaHCnopTep; transporteur â godets; Becherwerk; bucket conveyor; serleges szâliitomu]: Transportor Ia care elementul flexibil de tracţiune e construit din două lanţuri articulate cu role paralele, între cari sunt montate articulat cupe de tablă (cu secţiunea transversală în V); aceste cupe, cari sunt organele purtă-oare, pot oscila şi păstrează aceeaşi poziţie faţă rului; descărcarea cupelor se efectuează, de obi-ceiu, prin răsturnarea forţată a acestora, pe ramura superioară a transportorului (v. fig.). După felul aşezării cupelor, se deosebesc: transportor cu cupe alăturate (cu margini petrecute) şi transportor cu cupe distanţate. La ultimul, dispozitivul de încărcare e complicat, datorită necesităţii dozării încărcăturii şi intermitenţei alimentării cupelor. Pentru evitarea construcţiei complicate a dispozitivului de încărcare şi pentru micşorarea dimensiunilor cupelor, se utilizează mai mult transportoarele cu cupe alăturate, fără intervale între ele. Uneori, cupele sunt fixate ri-g;d pe lanţuri. Transportorul cu cupe se foloseşte pentru transportul materialelor granulare. Fafă de transportoarele cu palete, transportoarele cu cupe prezintă următoarele avantaje: rezistenfele la deplasarea materialului sunt mai mici, fărâmifarea materialului e redusă, iar descărcarea e simplă şi uşoară; desavantajele lor sunt: încărcarea mai complicată şi preful lor de cost mai mare. t. ~ cu funii fără fine. Mine; Sin. Instalaţie de transport cu cablu fără fine. V. sub Tracfiune cu cablu fără fine şi sub Transport minier. s. ~ cu lanf [neoHofi TpaHCnopTep; transporteur â chaîne; Kettenforderer; chain conveyor; lâncos szâliitomu]: Transportor la care elementul flexibil de tracfiune e constituit din lanfuri fără fine, Transportor cu ctipe. f) depozif.de maferial brut; 2) concasor şi stafie de încărcare a transportorului; 3) lanf cu cupe; 4) mecanism de acfionare; 5) rofi de ghidare; 6) mecanism de întindere; 7) stafie de descărcare a transportorului; 8) siloz de material concasat. de verticală, pe oricare dintre porfiunile transportorului. Traseul transportorului poate fi cuprins într'un plan orizontal, într'un plan vertical, sau în diferite plane orizontale şi verticale. Mişcarea elementului flexibil de tracfiune e determinată de o pereche de rofi motoare; lanfurile trec peste perechi de rofi de ghidare şi de întindere. Încărcarea materialului şeface cu,ajutorul unui dispozitiv de în-căfciarş,işiluat pe paHşa orizontală a transporto- şi care nu are organe speciale purtătoare, penfru sarcini individuale. Se deosebesc transportoare cu lanfuri portante şi transportoare cu lanfuri de tracfiune neportante. La transportoarele cu lanfuri portante, sarcinile individuale (cari trebue deplasate) se aşază, direct sau prin intermediul unor piese de susfinere simple, pe lanfurile cari constitue elementuf flexibil de tracţiune. Primul tip de transportoare e folo- 1114 sît, de exemplu, penfru transportul buştenilor (v. fig.), a căror descărcare se poate face în orice punct în lungul transportorului; al doilea tip e folosit la fabricaţia în lanf. La transportoarele cu lanţuri de tracfiu-ne neportante, sarcinile se deplasează,fie prin alunecare pe ghidaje Transportor cu lanfuri de tracfiune, por-fixe (de ex. fante, pentru buşteni (schemă), pe un jghiab sau pe un tablier), fie prin rulare pe o cale cu şine (pe podeaua încăperii). Acest tip de transportoare e folosit, de exemplu, pentru deplasarea în palier sau pe un plan înclinat, când sarcinile de transportat se încarcă în vagonete sau în cărucioare (cari se aduc apoi deasupra lanfului transportorului, de care sunt acăfate), sau pentru transportul materialului în curs de montare, la fabricafia în lan} a autovehiculelor, a tractoarelor, etc. i. Transportor cu leagăne [jiioJieHHbiă TpaHC-nopTep; transporteur â berceaux; Schaukelforderer; cradle conveyor; bolicsos szâllitomu]: Transportor la care elementul flexibil de tracţiune e construit din unu sau din două lanfuri de tracţiune fără fine, paralele, de cari sunt articulate leagăne suspendate. Leagănele, cari sunt organele purtătoare, sunt constituite din rame purtătoare şi de suspendare, de diferite forme, în funcfiune de forma sarcinilor de transportat. încărcarea şi descărcarea sarcinilor se pot face automat. Traseul acestor transportoare e uneori complex, cu tronsoane pentru transportul pe direcfii orizontale şi verticale, punctele de încărcare şi descărcare putând fi la distanfe mari şi la niveluri diferite. Transportoarele cu lanf servesc la deplasarea sarcinilor individuale, fie numai în vederea transportului, fie pentru asigurarea fluxului de material în curs de prelucrare, la fabricafia în lanf. x. ~cu plăci. V. Transportor cu bandă articulată. 3. ~cu raclete [ CKpeâKOBbifi KOHBefiep; transporteur â racloirs; Kratzbandforderer, Kratzer; scraper conveyor; kaparoszalagos szâllitokeszulek]: Transportor la care elementul flexibil de tracfiune e constituit din unu sau din două lanfuri articulate (rareori dintr'un cablu), pe cari sunt fixate echidistant un număr de raclete, pentru antrenarea unui jghiab în care se depune materialul granular sau în bucăfi, de transportat. — Elementul de tracfiune se înfăşură pe rofi de acfionare şi pe rofi de întindere, iar de-a-lungul traseului e susfinut de organe fixe. Brâul de întoarcere (descărcat,) al transportorului poate fi deasupra sau dedesubtul brâului activ; la primul tip, transportorul prezintă avantajul de a putea fi descărcat prin găuri practicate în jghiab, iar la al doilea tip prezintă avantajul de a putea fi încărcat cu uşurinfă în orice punct al traseului.— Jghiabul este deschis şi poate fi de metal sau de lemn. —Racletele sunt, de obiceiu, fie de tablă subfire şi fixate pe lanf cu ajutorul unor corniere, fie forjate sau turnate monobloc cu elementele lanfului. Racletele pot avea în total, sau numai parfial, secfiunea jghiabului (v. fig. /). Uneori se folosesc transportoare cu raclete înnecate, la cari ambele brâuri ale elementului de tracfiune se mişcă în inferiorul unor jghiaburi tubulare, iar organul de antrenare (lanfuri-raclete), care //. Elemente de lanf-paletă pentru transportor. deplasează materialul târîndu-1 prin tub, ocupă numai o mică parte din secfiunea acestuia. Transportoarele cu raclete înnecate prezintă avantajul că au posibilitatea de deplasare a oricărui fel de material vărsat (în formă de praf, în grăunte, în bucăfi cu mărimea până la 70 mm), cum şi a materialelor lipicioase, umede, etc. Transportoarele cu raclete sunt folosite pentru mecanizarea transportului materialelor granulare sau în bulgări mici, în special în exploatări miniere, la silozuri, etc. Sin. Transportor cu palete. Transportoarele cu raclete pentru instalafii miniere au lungimea până la (Om (în mod excepţional, pentru vatră plană, până la 100 m). Elementele de jghiab sunt montate pe câte un scaun de aceeaşi lungime cu ele, cu cari sunt îmbinate (v. fig. IV.). Dispozitivul de întindere e constituit dintr'un element de jghiab asamblat cu un scaun, şr prelungit cu o sanie de ghidare a L-h o I. Schema unui transportor cu raclete. t) lanf de tracfiune; 2) racletă cu rofi de rulare; 3) mecanism de acfionare; 4) roată de lanf; 5) mecanism de întin-dsre; 6) jghiab penfru materialul transportat; 7) cale de rulare pentru brâul liber; 8) jghiab de încărcare; 9) descărcare, 11 ts arborelui rolei sau fobei de întindere a cablului I raclete rigidizat (întărit), transportorul cu raclete (v. fig. V). Acfionarea se face cu ajutorul unui motor | în consolă, transportorul cu mişcare^alternativă a III. Elemenfe purtătoare ale fransporforului£cug;raclete. a) lanf calibrat, cu racletă şi zale de îmbinare (la un transportor minier cu raclete, cu două lanfuri); b) lanf demon-fabil, cu raclele (la un transportor minier cu raclete, cu un singur lanf). electric antigrizutos (motoarele pneumatice se folosesc foarte rar), cuplat prin intermediul unui reductor de turafie (orizontal sau vertical) la axul rofilor IV. Jghiab şl scaun de transportor cu raclete, minier, î) j^Hab (scoc) pentru brâul activ; 2) scaun (suporf) penfru brâul de întoarcere; 3) lanf de tracfiune; 4) racletă; 5) îmbinare înfre scoc şi scaun. de acţionare a ianfurilor, şf asigurat prin siguranţe fuzibile şi disjonctoare antigrizutoase (cu declanşor electromagnetic de subtensiune, declanşor electromagnetic de supracurent şi declanşoare termice penfru suprasarcină).] Vitesa lanfului e de V. Dispozitiv (stafie) de întindere, la un transportor cu raclete, minier. 0,4—0,5'm/s, iar debitul de transport, de 60 t/h. Tipurile puternice de transportoare cu raclete pot at'nge lungimea de 150—200 m şi debitul de 150-200 t/h.— în mine se foîosesc următoarele patru tipuri de transportoare cu raclete; transportorul cu racletelor, şi transportorul cu raclete de frânare. — Transportorul cu raclete rigidizat are perefii jghia-burilor întărifi (cu ofel profilat), deoarece pe ei alunecă maşina de havat, materialul tăiat sau abatat căzând direct în jghiab. La începutul havării transportorul e lipit de front; după terminarea abatajului făşiei, transportorul e împins dintr'o dată pe toată lungimea lui, cu- cricuri sau cu răngi, până la front. — Transportorul cu raclete în consolă are un singur lanf de tracţiune a racletelor. Acestea alunecă de-a-lungul unor foi orizontale de tablă, cari constitue fundul jghia-bului de transport, şi, după ce trec peste roata de antrenare, se rotesc în sus (cu un unghiu drept până în pozifia verticală), şi se întorc ghidate printr'un jghiab strâmt, care serveşte ca perete pentru jghiabul de transport. Acest transportor se foloseşte pentru strate foarte subf;ri. La transportorul cu raclete în consolă CT-6, tip sovietic, racletele rămân permanent în pozifia orizontală, transportând într'un sens cărbuni, iar în sensul opus, materiale pentru abataj. — Transportorul cu mişcare alternativă a racletelor are raclete în consolă, articulate şi rabatabile, antrenate prin cablu (v. fig. VI). La un sens de mişcare a cablului, racletele transportă, cărbunele de VI. Transportor cu raclete rabatabile, cu cablu, cu mişcare alternativă. % ti 16 pe jghiabul de tablă; când cablul se mişcă în sensul opus, racletele se rabat înainte, spre cablu, şi se retrag prin masa de cărbune fără să o mişte, înălţimea şi lăfimea transportorului sunt foarte mici. Se foloseşte pentru strate foarte subfiri.-- Trans-portorul cu raclete de frânare se foloseşte la transportul prin abataj sau prin rostogol cu înclinarea de20***50°, şî are raclete (cu profilul dreptunghiular, în linii frânte, în plăcufe transversale sau în discuri) cari lucrează prin împingerea cărbunelui pe jghiab (la înclinarea transportorului Sub 25-"30°), V/l. Transportor cu raclete de Sau îl împiedecă să frânare profilate, cu lanf unic. a'unece cu vitesă mare (la înclinări până ia 50°), împunându-i vitesa de mişcare a lanfului (v. f g. VII). î. Transformator suspendat [no/ţsecHoâ TpaHCnopTep; bansporfeur suspendu; Schwebebahn; suspension (railway) conveyor; felfuggesztett szâllito-mu]: Transportor la care elementul flexibil de tracfiune e, în general, un lanf fără fine, pe care sunt articulate echidistant cărucioare pentru sarcini. Aceste cărucioare, cari sunt organele purtătoare, au, la partea superioară, rofi de rulare pe o cale suspendată, cu una sau cu două şine, şi, la partea inferioară, dispozitive (cârlige, cleşte, leagăne, etc.) pentru Cărucior pentru sarcini,'al unui transportor suspendat, legat prin artlcula|ie la lanful de tracfiure. acăfarea sarcinilor individuale (v. fig.). Lanful e antrenat în mişcare cu ajutorul unor rofi de lanf motoare — şi e întins cu rofi de întindere. Traseu! transportorului poafe fi confinut într'un smgur pian orizontal, sau poate avea şi porfiuni înclinate sau verticale. Lungimea unui transportor suspendat poale atinge sute sau, în unele cazuri, rrlii de metri; când lungimea e mare şi traseul complicat, transportorul e acfionat, uneori, cu mai multe mecanisme, cari lucrează asupra lanfului în diferite puncte. Transportoarele suspendate sunt folosite în special la fabricajia în lanf, în^ industria construcţiei de maşini şi de vehicule, distanfa dintre cărucioare: depinzând de producfia orară impusă şi de vitesa de lucru a diferitelor faze ale procesului tehno* logic, cum şi de dimensiunile fabricatelor şi ale traseului. 2. ~ transversal [nonepeqHbift TpaHCnopTep; transporteur transversal; Transversalforderer; transversal conveyor; transzverzâlis szâliitomu]: Transportor la care elementul flexibil de tracfiune e constituit din cablu sau din lanfuri, alcătuind mai multe fire de transport, pe cari sunt articulate sănii, deplasabile între două şine de ghidare. Elementul flexibil de tracfiune e antrenat de o roată motoare şi e trecut peste o roată de întindere; rofile motoare sie firelor sunt caiafe pe un arbore comun, antrenat în mişcare de rotafie de un motor, prin intermediul unui reductor. Fiecare sanie are câte un clichef oscilant,care împingă materialuf, deplasându-| transversal în pozifia necesară. Pentru readucerea săniei în pozifia inifială, elementul de tracfiune efectuează o mişcare în sens invers, iar clichetul de antrenare oscilează, coborînd sub nivelul materialului de transportat, astfel că poate trece pe sub el. Acest transportor e folosit la instalaţiile de laminoare, pentru deplasarea barelor perpendicular pe direcţia de laminare, pentru a le mufa dela un calibru la altul, dela o cajă la alfa, etc. S n. Transportor de laminate. — Exemple de transportoare fără elemente flexibile de tracţiune: s. Transportor cu rulouri [poJiBKOBbift TpaHCnopTep; transporteur â rouleaux; Rollenforderer; roller conveyor; gorgos szâliitomu]: Transportor fără element flexibil de tracţiune, constituit în principal dintr'un cadru şi un grup de rulouri cari poartă sarcina. Rulourile sunt fixate la distanfe egale pe cadru, perpendicular pe axa acestuia, distanfa dintre rulouri fiind aleasă astfel, încât sarcina să se sprijine pe cel pufin două rulouri. După modul de antrenare a rulourilor, se deosebesc transportoare cu rulouri antrenate şi transportoare cu rulouri neantrenate sau libere. La transportoarele cu rulouri antrenate, sarcinile se deplasează, fiind antrenate în mişcare de translaţie, prin frecare, de rulouri motoare; înfre rulourile motoare se intercalează, uneori, rulouri de sprijin, libere. Acfionarea rulourilor se poate face, fie în grup, printr'un arbore longitudinal folosind angrenaje conice), fie în perechi sau individual, prin electromotor (de ex.: motor coaxial, flotant sau cu flanşă; motor cuplat, prin angrenaj reductor de turafie, cu dinfare interioară).— La transportoarele cu rulouri neantrenate, acestea sunt rotite prin frecare de sarcinile cari se deplasează pe ele, mişcarea sarcinilor efectuându-se datorită unei forfe exterioare, care poate fi forfa musculară a lucrătorului exercitată direct sau indirect (prin intermediul unei pârghii, al unui lanf, cablu) asupra sarcinii, sau componenta greutăţii sarcinii în direcfia axei longitudinale a transportorului, la transportoarele înclinate. înclinarea transportoarelor de acest tip, numite şi transportoare gravitaţionale, depinde de greutatea sarcinii, de tipul rulourilor folosite, etc. Uneori, când permite suprafafa de reazem a sarcinii, în locul rulourilor se folosesc câte două role, cari se rotesc în juru lunor axe fixate pe laturile ramelor transportorului; sistemul prezintă avantajul greutăfii proprii reduse şi al alcătuirii uşoare a sectoarelor curbilinii (prin mărirea numărului rulourilor pe partea exterioară a curbei, etc.). Un alt tip de transportor gravitaţional e transportorul elicoidal cu rulouri, cu calea în elice, care serveşte la deplasarea sarcinilor dela etajele superioare la cele inferioare. Transportoarele cu rulouri prezintă următoarele avantaje: sunt simple, pufin costîs:toare şi ocupă spaţiu mic; se pot monta şi demonta uşor; pot confine porfiuni curbe, ramificaşi cu sau fără macazuri, încru-cişeri, panouri rabatabile pentru liberarea unui drum etc.; la încrucişeri se pot monta plăci învârtitoare cu rulouri (cari trebue manevrate manual), sau plăci fixe, cu suporturi cu role. 1. Transportor cu şurub fără fine. V. Transportor elicoidal. 2. ~ elicoidal [bhhtoboh TpaHCnopTep; trans- porteur â vis sans fin; Forderschnecke; helicoi'dal conveyor; csavaros szâllitomu]: Transportor fără organ flexibil de tracfiune, constituit dintr'un jghiab închis sau deschis, în care materialul e deplasat, prin apăsare, de un melc antrenat în mişcare de rotafie. Melcul e format dintr'un arbore (plin sau tubular), monobloc cu elementul care transmite apăsarea asupra materialului transportat, sau asamblat cu acesta (prin sudură, nituri, şuruburi, etc.). Elementul de apăsare variază după materialul deplasat, putând fi constituit, de exemplu: dintr'un corp cu suprafafa elicoidală, legat direct cu arborele (melc plin), pentru materiale pulverulente sau în granule mici; din una sau din mai multe benzi răsucite în elice în jurul arborelui şi distanfate de acesta, pentru materiale lipicioase sau în bucăfi mari; dintr'un corp elicoidal cu marginea profilată sau din palete raportate, montate în elice, pentru materiale cari se pot comprima sau aglomera. Transportoarele elicoidale se folosesc pentru deplasarea în direcfie orizontală sau înclinată (rareori, în direcţie verticală) a materialelor pulverulente (de ex. făină, ciment, etc.), granulare (de ex. zahăr tos, nisip, pietriş, etc.), sau în bucăfi mici (de ex. cărbune mărunt), la distanfe cari nu depăşesc 60 m. Transportoarele elicoidale prezintă următoarele avantaje: construcfie simplă, posibilitatea izolării lor de mediul înconjurător, uşurinfă alimentării şi descărcării în puncte intermediare (prin orificii în jghiab). Desavantajele lor sunt următoarele: consum mare de energie (datorită frecării şi fărâmării materialului în interstifiul dintre melc şi jghiab), fărâmarea parfială a materialului, necesitatea alimentării uniforme (pentru a evita înţepenirea materialului în jghiab). Sin. Transportor-melc. Sin. (impropriu) Transportor cu şurub fără fine. », ~ hidraulic [rHAPaBJiHnecKHâ TpaHcncp- 1117 Tep; transporteur hydraulique; hydraulischer For-derer; hydraulical conveyor; hidraulikus szâllitomu]: Instalafie constituită din canale descoperite, folosită pen'ru transportul sfeclei de zahăr şi al cartofilor la spălător, cu ajutorul unui curent de apă. Canalele sunt construite din ciment şi au panta de 10—12° în aliniament şi de 13—15% în curbe, în cazul unui debit până la 100/24 t/h, canalele au adâncituri la fiecari 4 m, formând capcane pentru pietre, nisip sau alte corpuri grele, cari sunt cură(ite periodic, când se întrerupe transportul; la debite mai mari se folosesc prinzătoare de pietre, cu descărcare mecanizată, cari nu reclamă întreruperea transportului. Transportul se face antrenând materialul prin rostogolire (nu prin plutire), datorită pantei transportorului; această rostogolire, favorizează desprinderea impurităfilor de pe suprafafa materialului transportat. Vitesa amestecurilor apă-sfeclă şi apă-cartofi e de 1,2—2 m/s; cantitatea de apă necesară pentru transport e de 4—7 ori mai mare decât cantitatea de sfeclă sau de cartofi. în general, pentru transport se foloseşte apă curată, căldufa, din fabricafie (de ex. apa dela condensatoare). Transportoarele hidraulice prezintă următoarele avantaje: transportul cu debit constant al materiei prime, folosind personal pufin; prespălarea sfeclei şi a cartofilor, cu îndepărtarea a cca 80% din impuritafiie aderente. i. ~ inerfial: Sin. Scoc oscilant (v.). 5. ^-me!c. V. Transportor elicoidal. a. ~ oscilant: Sin. Scoc oscilant (v.). 7. ~ pentru instalafii miniere [maXTHblâ KOHBenep (TpaHCnopTep); transporteur pour installations minieres; Grubenanlagenforderer; mi-ning conveyor; bânyaberendezesi szâllitomu]: Transportor care serveşte la transportul materialului excavat în subteran, de-a-lungul lucrărilor miniere. Tipurile de transportoare folosite pentru instalafii miniere diferă după locul de folosinfă (abataj, galerie, plan înclinat) şi după materialul şi debitul de transportat pe organul purtător. Ele trebue să îndeplinească următoarele condifiuni: construcfia să fie uşoară; demontarea şi montarea să se poată efectua în timp foarte scurt; să fie robuste (să suporte căderea blocurilor pe ele); să pornească chiar înnecate sub material împuşcat pe ele; lăfimea şi înălţimea, reduse, să se adapteze spatiilor disponibile în subteran; să corespundă cerinfelor de tehnică a securităfii. Se folosesc transportoare cu raclete (v.), transportoare cu bandă (v.) şi transportoare cu bandă articulată (v.). s. ~ pneumatic: Sin. Instalafie pneumatică de transport (v.). 9. Transportor, tub V. Tub transportor, io. Transportor de ziare [TpaHCnopTep fljia ra3eT; transporteur mecanîque de journaux; Zei-tungsforderanlage; mechanical transporter of news-papers; ujsâgszâllito]. Arfe gr.: Dispozitiv de transport, la presele rotative de mare producfie, care ia ziarele confecţionate, în momentul în care sunt scoase din presă, şi le transportă pe cale mecanică până în sala de expedijie. Transportoryl î 118 truprinde două şine laterale conducătoare, echipate cu rotile; suprafafa lui e îmbrăcată cu fire metalice fără fine, conducătoare, cari sunt în continuă mişcare. Acfionarea transportorului e mecanizată, făcându-se dela sistemul de acfionare al presei şi asigurând astfel sincronismul mişcărilor lui cu cele ale presei. El are şi o manivelă, pentru acfionare manuală, pentru ca, în cazul opririi presei, ziarele rămase în drum să poată fi transportate până în sala de expedifie. 1. Transportor deplasabil [nepe/ţBHHCHrfi KOHBeâep; transporteur deplacable; verschieb-barer Forderer; conveyor with displacement; eltoihato szâTitokesziilek]: Transportor pentru materiale granulare sau pentru sarcini individuale, în general montat pe rofi, astfel încât să poată fi deplasat în diferite posturi de lucru. Serveşte la mecanizarea lucrărilor de încărcare-descărcare în depozite, la construcfii, în punctele de trans-bordare ale traficului feroviar şi naval, etc. La cele mai multe tipuri, deplasarea sarcinilor e însofită de ridicarea lor la o anumită înălfime, pentru a le putea încărca în autocamioane, în vagoane, etc., sau pentru a le aşeza în stive; scheletul de susfinere al organului purtător poate avea o inclinare constantă sau variabilă, în ultimul caz ridicarea sarcinii putându-se face la o înălfime variabilă. Transportoarele deplasabile trebue să prezinte mari posibilităfi de manevrare, adică o mare uşurinfă de deplesare şi de reinstalare a lor, pe măsura schimbării locului de lucru. Deplasarea transportorului se poafe face cu ajutorul unei forfe exterioare, de exemplu prin energie musculară, prin tractare cu un tractor, sau prin autopropulsie (cu ajutorul unui motor montat pe ele). După felul organului care deplasează sarcina, transportoarele deplasabile pot fi cu bandă, cu cupe, cu role, elicoidale, etc. Sin. Transportor mobil, Instalafie de transbordare. s. Transportul energiei electrice [nepe^ana BJieKTpHqecKoii SHeprHH; transport de l'energe electrique; elektrische Kraftubertragung, elektrische Energieubertragung; transport of electrica! energy; villamos energia âtvitel, villamos eroâtvitel]. Elf.: Transmisiunea la distanfă a energiei electromagnetice, cu ajutorul liniilor electrice aeriene sau în cablu, dela locurile în cari e produsă, în regiunile în cari e consumată. Tehnica distribufiei energiei electromagnetice Ia tensiune efectivă constantă, care s'a generalizat, impune o transmisiune în care se menfin, cât se poate, constante, tensiunile la bornele primare şi secundare ale liniilor,— cum şi frecvenfă (în cazul transmisiunii în curent alternativ, care e utilizată aproape excluziv). Căderile de tensiune de-a-lun-gul liniei şi pierderile de curent din lungul ei trebue să fie cât mai mici, ceea ce dă şi pierderi mici de energie în linie. Transmisiunea energiei electromagnetice e impusă de nevoia de a transmite energia dela sursele ei din natură la centrele de consum, cari şe găsesc adeseori la mare distanfă de surse. Energia utilizabilă se găseşte în natura ca energie potenţială a combustibililor solizi (cărbuni), lichizi sau gazoşi, ca energie hidraulică, ca energie eoliană, ca energie nucleară, etc. Energia căderilor de apă şi cea eoliană se pot transmite la distanfă, şi deci pot fi utilizate, în general, numai după transformarea lor în forma electromagnetică, în centrale hidroelectrice, respectiv eoliene. Energia cărbunilor, a petrolului şi a gazelor naturale se poate transmite la distanfă sub formă electromagnetică, amplasând o centrală termoelectrică lângă zăcământ şi folosind o linie sau o refea de transmisiune de energie; ea se poate transmite şi sub formă potenfială, transportând însuşi combustibilul şi construind în regiunea de consum centrala termoelectrică de care ar fi eventual nevoie. Transportul combust bililor cu putere calorifică mică, din cauza greutăfii mari pe unitatea de energie înmagazinată în ei, nu e avantajos nici pentru distanfe mici, fafă de transmisiunea de energie pe cale electromagnetică; transportul combustibililor cu putere calorifică mai mare poate fi avantajos până la distanfe mai mari. — întrebuinţarea produselor petroliere se va restrânge, probabil, cu timpul, la tracfiunea mecanică pe şosele, şi la tractoare. Aceste produse, ca şi gazele naturale, vor fi eliminate deci din producerea de energie electromagnetică în centrale. Fo'osirea energiei nucleare e în faza de început. Intervenirea formei electromagnetice în transmisiunea energiei se datoreşte proprietăfi lor specifice ale acestei forme de energie. Ea nu se poate păstra în vo/um mic, dar se poate transforma în orice altă formă; ea e o formă de energie foarte uşor divizibilă şi care se transmite economic la distanfă (atât din punctul de vedere al costului propriu zis pe unitatea de energie de transmis, cât şi din punctul de vedere al costului de în-trefinere a căilor de transmisiune). Transmisiunea energiei sub formă electromagnetică permite şi o centralizare a producerii energiei, prin montarea de mari grupuri generatoare în regiuni bogate în surse de energie, fapt care are ca urmare o micşorare a prefului de cost pe unitatea de putere instalată; de altă parte, energia electromagnetică transmisă la locul de consum poate fi uşor divizată şi distribuită consumatorilor din regiunea alimentată. Transmis:unea economică a energiei electromagnetice la mare distanfă face deci posibilă o justă planificare în răspândirea întreprinderilor industriale pe teritoriul unei fări, prin faptul că acestea nu mai trebue amplasate în imediata apropiere a surselor de energie. transmisiunea se face prin refele electrice de transport, iar distribufia, prin refele de distribuţie (v. Refea electrică).— Cu cât liniile de transport cari interconectează centralele cari merg în para’el sunt mai lungi, cu atât stabilitatea interconexiunii centralelor e mai mică. Pentru lungimi foarte mari ale liniilor, transmisiunea în curent alternativ trifazat de 50 Hz a ridicat probleme dificile de stabilitate (v. Sta- bilitatea sistemelor eîecfrlce). De aceea se studiază problema transmisiunii în curent continuu a puterilor mari, la distanfe de transport mari (1000 km), prin două conductoare sau chiar printr'un singur conductor cu întoarcerea prin pământ Aceasta implică construirea de stafiuni de redresare. Prin transmisiunea în curent continuu se rezolvă problema stabilitafii; deci lungimea liniilor nu mai e limitată, şi se fac investifii mai mici în linii. Desavantajele ei sunt următoarele: aparata-jul substafiunifor de redresare e costisitor, complex şi cu exploatare dificilă; trebue compensate armonicele superioare ale curenfi lor, cari se produc din cauza sistemului de redresare, fiindcă acestea străbat generatoarele din sistem şi dau încălziri suplementare în rotoarele lorf fapt care micşorează puterea pe care o pot debita generatoarele; în cazul liniilor cu un singur conductor şi cu întoarcerea prin pământ se produc influenfe periculoase asupra liniilor de telecomunicafii sau asupra sistemelor de semnalizare şi blocaj ale căilor ferate, influenfe cari se pot întinde pe făşii de peste 100 km depărtare de linia de transmisiune. De aceea, problema alegerii între curentul continuu şi cel alternativ, penfru transportul puterilor mari la mare distanfă, e încă în studiu.— O instalafie de transmisiune a energiei electromagnetice cuprinde următoarele elemente principale (v, fig. /): o centrală electrică producă- h2>- “GD- 0— L -<2>- $ t L ; im sumatorilor; stafiuni de transformare coborîtoare (S3 şi S4), la consumator, echipate cu transformatoare cari coboară tensiunea dela valoarea Uş, la valoarea U6, U5 fiind tensiunea la capătul distribuitorului şi U6, tensiunea de utilizare la abonat. Ansamblul liniilor distribuitoare (DJ, (D2) şi (Ds) formează refeaua de distribufie, prin care sunt alimentaţi consumatorii de energie electrică. O schemă mai complexă e reprezentată în fig. II. Ea diferă de cea din fig. I prin faptul că centrala din cazul precedent (Ct) nu mai alimentează singură stafiunea coborîtoare (S2)» ci func- î. Schemă monofilară a unei distribuţii de energie electrică cu alimentare dela un capăt. toare de energie (simbolizată prin generatorul CJ, o staţiune de transformare urcătoare (Si) a centralei (Ci), echipată cu două transformatoare urcătoare, cari ridică tensiunea dela valoarea la valoarea U2, U± fiind tensiunea la bornele generatoarelor şi U%, tensiunea la începutul liniei; linia de transport propriu zisă (L); stafiunea (S2) de transformare, coborîtoare de tensiune (stafiunea regională), din regiunea deservită, echipată cu transformatoare cari coboară tensiunea dela valoarea Uz la valoarea Uit Uz fiind tensiunea la capătul liniei şi £/4 fiind tensiunea la barele de distribufie ale stafiunii coborîtoare; linii distribuitoare, de distribufie, aeriene sau în cablu (D*), (D2), (D3), prin cari se face distribufia energiei electrice dela barele de distribufie ale stafiunii regionale, la posturile de transformare ale eon- ii. Schemă monofilară a unei distribufii ds energie electrică cu alimentare în paralei dela două centrale. fionează în paralel cu centrala (C8). Cele două centrale sunt interconectate prin două linii de transport (Lx) şi (L2). Transformatoarele din staţiunea (S2) sunt coborîtoare de tensiune, liniile distribuitoare (DJ şi (D2) fiind alimentate sub tensiunea U& Centrala (C2) alimentează direct, prin barele cari au tensiunea £/4, pe consumatorii locali. Ansamblul format din generatoarele centralelor electrice, stafiunile de transformare, liniile de transport de interconexiune şi substafiunile de transformare, formează un sistem electric (v.). Acestea s'au desvoltat din necesitatea exploatării mai rafionale a centralelor dintr'o regiune dată. Prin interconexiunea în refele a generatoarelor centralelor electrice dintr'o regiune se obfin sistemele electrice regionale, iar prin interconexiunea acestora se formează sistemul electric nafional.— în cazul unor căderi mari de tensiune în refeaua electrică se folosesc următoarele mijloace pentru a menfine între limite admisibile variafia de tensiune la consumator: reg'area tensiunii la bornele transformatoarelor (în sarcină sau cu transformatoarele în gol, automat sau manual); compensarea parametrilor liniilor, prin montarea de condensatoare în serie pe liniii; compensarea sarcinii reactive transmise pe linie,'fie prin montarea de baterii mici de condensatoare la consumatori, fie prin montarea de motoare sincrone funefionând în gol (compensatoare sincrone) în stafiunile coborîtoare (în cazul sarcinii maxime pe linii, ele pot funcfiona supraexcitate, iar în cazul sarcinii minime, subexcitate). Compensarea sarcinii reactive are ca efect, afară de reglarea tensiunii, şi micşorarea pierderilor de putere în linie. De aceea, metoda reglării tensiunii prin compensarea sarcinii reactive e cea mai economisi, mo Accidentele frecvente în refelele de transport de energie electromagnetică sunt scurt-circuitele trifazate, cele difazate fâra şi cu ajungere la pământ, ca şi ajungerea simplă la pământ. Dacă neutrul transformatoarelor din s:stem e pus la pământ, ajungerea simplă la pământ echivalează cu un scurt-circuit monofazat. Primele trei categorii de defecte provoacă în sistem supracurenfi cari trebue eliminaţi de întreruptoarele din sistem, cari trebue să fie dimensionate pentru puterile de rupere corespunzătoare. Ajungerea la pământ poate să provoace, fie supracurenfi, fie supratensiuni. Dacă neutrul transformatoarelor e pus la pământ, un defect de ajungere monofazată la pământ se transformă într'un scurt-circuit monofazat. într'un astfel de caz apar curenfi mari monofazafi, cari, de o parte, provocă pertur-bafii în instalafiiie de telecomunicaţii din apropierea liniei, iar de altă parte, solicită întreruptoarele sistemului. Dacă neulrul transformatoarelor nu e pus la pământ, un defect de ajungere monofazată la pământ provoacă supratensiuni pe celelalte două faze. Formarea arcuui electric de ajungere la pământ provocă supratensiuni transitorii, cari amplifică supratensiunile indicate mai sus. Acest arc e cu atât mai puternic, cu cât tensiunea liniei e mai înaltă. Studiul efectelor punerii la pământ a neutrului a condus la concluzia că refelele cu tensiunea între 15 şi 60 kV trebue să funcfioneze în general cu neutrul transformatoarelor pus la pământ, prin intermediul unor bobine de inducfie, şi că refelele sub 60 kV pot funcfiona cu neutrul izolat. Funcţionarea unei refele electrice cu neutrul izolat prezintă avantajul că, în cazul unei ajungeri la pământ, funcţionarea refelei nu e întreruptă. Funcţionarea unei refele cu neutrul pus direct la pământ prezintă în schimb avantajul că transformatoarele respective pot fi construite cu izolafie 'degresivă. Această punere la pământ directă se recomanda penfru refele dela 60 kV în sus. i. Transpoziţie [iţHKJraqecKan nepecTaHOBKa; transposition; Zweierzykel; transposition; kettes ciklus]. Mat.: Permutarea a două litere într'o formula. *. ~ a unei matrice [TpaHCn03KiţHH,* trans-position; Transponierung; transposition; transz-ponâlâs]: Operafiunea care asociază unei matrice, matricea dedusă din ea prin înlocuirea fiecărei linii de un anumit rang, cu coloana de acelaşi rang. V. şi sub Matrice. s. Transpoziţie chimică [xHMHHecKan nepe-rpyniIHpOBKa; transposition chimique; chemische Transposition;chemical transposition; kemiai transz-pozicio]; Chim.: Reacfie care consistă, formal, în schimbarea-între ele a pozifiilor, în molecula unei combinafii organice, a doi atomi, a doi radicali diferiţi, sau a unui atom şi a unui radical. Transpoziţiile sunt reacfii aparent anormale, mersul lor nefiind încă complet lămurit. * Se deosebesc două clase de transpozifîi: transpoziţiile intramoleculare şi transpoziţiile intermo-lecuiare. într'o transpoziţie intramoleculară, molecula care se transpune nu-şi pierde niciun moment unitatea, deoarece nu se pot izola compuşii intermediari. Se presupune că transpozifia se produce în ionul sau în criptoionul intermediar. — Exemple de transpozifii intermoleculare sunt: Transpozifia pinacolinică: CH3 ch3 (CH3), = C-------C — OH -» (CH3)3= C—C—OH . I 1 ! :oh;jch3j oh Pinaconă Reacfia se produce sub acfiunea ionilor de hidrogen. Produsul rezultat se deshidratează dela sine, obfinându-se o pinacolină: /CH3 (CH3)3=C-C' . Transpozifia eterilor fenolici se observă la eterii fenolilor cu alcooli secundari şi terţiari, când sunt tratafi cu acid sulfuric sau cu fluorură de bor. Radicalul provenit din alcool schimbă locul cu un atom de hidrogen din pozifia orto sau para a nucleului aromatic. Acest tip de transpoziţie se numeşte „dela gruparea funcfională la nucleu": O—:rY O—H C . t . I C HC^ XCVH ; HC^ NC—R I if--1-------* i ii * HC CH HC CH H H Un exemplu de transpozifie intramoleculară dela gruparea funcfională la nucleu e şi trecerea N-bromacetanilidei în para-bromacetanilidă: CH3—CO—NBr CH3—CO—NH C C HC^ XCH HC^ VCH I II -----» I .11 HC CH HC CH H I Br N-bromaceianilidă para-bromacefanilidă cum şi migrarea radicalului alchil din sărurile N-alchil ale aminelor aromatice: NHR NH2 NH2 I I I CCC HC^ XCH Hn HC^ XCR , HZ* XCH I II I II + I II H\/CH HCxxc/CH HCxxc/CH H K 1i2t) Transpozifia benzidinică: (A) (B) H H H H /C—Cv /C~C\ HC^ \>NH-NH--C C~C Xc=c/ CH- H H H H H2N—C (A) H H Xc = c/ H H (B) H H .sC—Ck -c 7 xc—nh2 Nc = c/ H H Hidrazobenzenul trece la cald în benzidină, în prezenfa acizilor diluafi. Transpozifia consistă, formal, în rotirea cu 180° a celor două resturi (A) şi (B). în proporfie mică, se formează în reacfie difenilina: H H H H c—c c—c HC^ )C“Cv C—NH2, c=c c=c/ HI H H nh2 rezultată prin rotirea unuia dintre resturi numai cu 60° (transpoziţie difenilinică). Când unul dintre nucleele aromatice ale hidrazobenzenului e substituit în pozifia para (4), se produce o rotire numai a restului care confine nucleul nesubstituit, obfinân-du-se o semidină. Această transpozifie se numeşte transpoziţie semidinică. Transpozifia benzilică consistă în trecerea unei combinafii de tipul benzilului (1-2- dicetonă), în una de tipul acidului benzilic: O C6 H5—C—C—C6 H 5 II O +H*0 OH r H c-c' II 1 u O OH 6 5 sub acfiunea ionului hidroxil. — Transpozifiile intermoleculare sunt, de fapt, succesiuni de reacfii chimice în cari produşii intermediari sunt compuşi definifi şi adeseori izo-labili. De exemplu, trecerea N-cloracetanilidei în p-clor-acetanilidă: CH3—CO—NCI HC^ XCH I II HCVCH H CH3—CO—NH I C hci HC^ XCH ----► I II HC CH ! Cl care, deşi apare ca similară cu transpozifia intra-moleculară a N-bromacetanilidei, se produce totuşi intermolecular, în modul următor: C6H5-NCI-COCH3 + HCI^C6H5NHCOCH3 + Cl2 -CIC6H4NH—COCH3-fHCI. O altă transpozifie care se produce intermolecular e transpozifia Fries a derivaţilor acilafi ai fe- C HC^ XCH nolilor, în prezenţa clorurii de aluminiu sau de zinc: O—COR OH I C , „ ÎÎSt > HVCH HVCH H I COR S'a dovedit că se produce în următoarele două faze: O—COR OH I I c c HC^ XCH +HCI HC^ XCH I II ---------* I II +CICOR HVCH HvCH H H OH (I) C WC/ XCH OH I HC^ XCH (II) | || + CICOR -» i || 4. HCI. HC CH HC CH XV H I COR Transpozifiile chimice prezintă mare importanfă preparativă, deoarece, adeseori, ele rezolvă simplu probleme complicate de sinteză. Ele sunt folosite curent în industria organică de sinteză. î. Transpunere [nepecantHBaHHe; transbor-dement de train; Obersetzung; carrying the train across; âtszâllitâs]. 1. C. f.: Operafiune de transbordare a vagoanelor de cale ferata cu boghiuri, între două căi cu ecartamente diferite. Transpunerea se realizează prin ridicarea cutiei vagonului de pe boghiuri cu un anumit ecartament şi prin aşezarea ei pe boghiuri cu un alt ecartament. Transpunerile se fac, în special, între căile ferate cu ecartament normal şi cele cu ecartament larg. V. şi sub Transbordare. 2. Transpunere [TpaHcno3HiţHH, nepeKpeuţH-BâHHe npoBO/ţOB; transposition; Leiterverdrillung,* transpos'tion; vezetocsere]. E/f.: 2. Operafiunea de efectuare a unei transpuneri, în sensul de sub Transpunere 3. — 3. Fiecare dintre rotafiile de ansamblu ale sistemului conductoarelor (firelor) unei linii electrice de energie sau ale unui circuit de telecomunicaţii, efectuate din distanfă în distantă în jurul axei liniei, respectiv a circuitului, pentru a reduce sau a suprima interacfiunea per-turbatorie dintre ele, din cauza dispoziţiei disi-metrice a conductoarelor liniei, respectiv circuitului, fafă de pământ sau fafă de circuite electrice vecine. Lungimea de linie dupâ care sistemul de fire revine, prin aceste transpuneri, la pozifia sa inifială, se numeşte perioadă de transpunere, iar porfiunea de linie corespunzătoare perioadei se numeşte secfiune de transpunere. Locul în care se face 71 im, transpunerea se numeşte ioc de transpunere. Distantele regulate dintre două puncte de transpunere consecutive se numesc intervale de transpunere. Perioada cuprinde deci un număr întreg de intervale de transpunere. O transpunere care consistă în permutarea amplasării conductoarelor în linie, astfel încât acestea să-şi păstreze dispoziţia relativă, se numeşte rotaţie. După fiecare rotafie simplă, fie-carg conductor ocupă locul pe care-l avea conductorul imediat vecin, înainte de rotafie. Rotajia dublă consista în două rotari de acelaşi sens, etetuate în acelaşi punct de transpunere. Omisiunea sau dedublarea transpunerilor se poate efectua la extremităţile anumitor secfiuni. O transpunere care consistă în inversarea amplasamentelor a două conductoare ale unei linii situate într'un plan transversal al cărui unghiu cu verticala rămâne constant în tot lungul liniei se numeşte încrucişare. — Când nu e posibil să se păstreze o distanfă destul de mare între o linie de energie şi o linie de telecomunicaţii, se produc fenomene perturbatorii de inducfie electromagnetică şi de infiu-enfă electrică pe porfiunea de paralelism a liniei de telecomunicafii cu cea de energie. Pentru a evita aceste fenomene, trebue să se facă transpuneri coordonate, atât pe linia de energie, cât şi pe cea de telecomunicafii, fiindcă transpunerile pe fiecare linie în parte nu anulează efectele de inducfie. Coordonarea se realizează plasând transpunerile efectuate pe circuitele de telecomunicafii, la mijlocul intervalelor de transpunere ale liniei de energie. Coordonarea e uşor de realizat când linia telefonică comportă un singur circuit. în practică, o linie telefonică are însă un număr mare de circuite— şi acestea trebue antiinductate unul fafă de altul, pentru a evita diafonia (v.), care se produce între circuitele telefonice învecinate, deosebit de antiinductarea necesară pentru a anula inducfia electromagnetică dată de curenţi liniei de energie. în acest caz, schemele de transpunere pe liniile telefonice devin mult mai complicate. Transpunerile pe linia de energie reduc numai tensiunile periculoase induse între firele circuitului de telecomunicafii şi pământ, sau de-a-lungul acestor fire. Lungimea unei perioade de transpunere pe liniile de energie nu trebue să depăşească 36 km când linia e sim- Plf * conductoa- * rele sunt dispuse j T ţ ţ T f } T ţ în triunghiu, şi S Dhmz;tis c 18 km in cazul unei alte dispozifii z 3 1 a conductoarelor. 3 f [ [ f 2 2 f 3 în cazul unei linii *—I—* *—I—* *—I—* cu două circuite Opoziţia v Dispoziţia S Disput*3 trifazate de ener- l. Rotirea conductoarelor în prima pe-gîe, transpunerile rioadă de transpunere, de pe cele două circuite cari o compun trebue să fie coordonate; în acest caz, lungimea unei perioade de transpunere poate fi mai mare,, cu condifiunesi * ca riscurile de accident şi perturbările să nu depăşească limitele admisibile. r-—^ U-L 3-+Y+-L/3 -H 3c ± J_ i. 1 i 2 I 2 3 c i C I A 1 B 1 B C II. Transpunerea pe o linie cu un singur circuit. Când intervin puncte de discontinuitate, fie îr& linia de ener- 3 1 . ~TT Transpunerea cu rotafii simple pe linie cu două circuite. gie (derivafii importante, schimb ar ea _____ configuraţiei li- — niei, etc.), fie în pozifia ei W. relativă fafă de linia de telecomunicaţii (încrucişeri, schimbări simţitoare de distanfă, etc.), începutul şi sfârşitul perioadelor de transpunere trebue să fie stabilite în raport cu aceste puncte de discontinuitate. în executarea practică a transpunerilor se recomandă ca, pe o linie de transport cu un singur circuit, cele trei dispozifii ale conductoarelor să se succeadă, pentru prima perioadă, în ordinea indicată în fig. /, iar perioadele succesive de transpunere să se succeadă cum se reprezintă în fig. //; La liniile de transport cu două circuite, transpunerile pot fi făcute în rotafii simple, după schema din fig. III, sau după schema evo~ 3 » J. K 1 IV. Transpunerea cu rotafii evoluate pe o linie cu două? circuite. luată, din fig. IV, dându-se preferinfă acesteia. Transpunerile pe circuitele de telecomunicafii servesc la egalarea capacitaf lor fafă de pământ ale celor două fire din fiecare circuit; la reducerea tensiunilor influenfate electrostatic între cele două fire ale circuitului; Ia reducerea diferenţei dintre tensiunile longitudinale induse-electromagnetic de cele două fire ale circuitului^ cum şi |a reducerea diafoniei între circuitele vecine. Porfiunea de linie de telecomunicafii pe care-efectele de inducfie au fost complet neutralizate prin transpuneri, pentru toate circuitele, se numeşte secfiune de transpunere. — Transpunerile pe circuitele de telecomunicafii sunt reprezentate convenfionah fie prin scheme-de transpuneri desfăşurate, în cari fiecare transpunere e indicată printr'un X, situat pe dreapta care reprezintă- circuitul, fie prin indici de trans- 1123 punere, ca 1-2-4. Cifrele succesive arată că circuitul are transpuneri compuse, rezultate din încrucişarea firelor la fiecare interval (1), apoi din două în două intervale (două încrucişeri suprapuse se anulează) şi, în sfârşit, din patru în patru intervale. Constructiv, transpunerile se realizează cu ajutorul unor console sau al unor armaturi în H, de transpunere, cari se fixează pe traverse, în punctele în cari se schimbă pozifia conductoarelor. î. Transpunerea conductoarelor maşinilor electrice [TpaHCn03HIţHH npOBOAOB 9JieKTpHHeC-KHX MaiHHH; transposition des conducteurs de machines ălectriques; LeiterverdriJung von elek-trischen Maschinen; transpos tion of electrica! machine conductors; villamos gepvezetok transz-pozicioja]: Operafiune prin care se modifică pozifia conductoarelor într'un mănunchiu de conductoare ale unei înfăşurări de maşină electrică, în scopul de a reduce diferenfele dintre tensiunile electromotoare induse în aceste conductoare, din cauza poziţiilor diferite pe cari le ocupă în crestătură. Transpunerea se aplică mai ales la aşezarea conductoarelor cu secfiune mare în crestăturile maşinilor electrice. Folosirea în maşinile electrice a conductoarelor cu secfiune prea mare (peste câteva zeci de milimetri pătrafi) e contraindicată, deoarece curenfii turbionari induşi ar mări pierderile în ele. Din această cauză, conductoarele cu secfiune mareseîmpart în mai multe conductoare cu secfiune totală egală, izolate între ele. Acestea ocupă în crestătură pozifii diferite, şi deci tensiunile electromotoare induse în ele nu sunt egale, Cum, în anumite puncte, conductoarele sunt în contact unele cu altele, se formează circuiteiînchise, în Transpunerea conductoarelor maşinilor electrice, a) prin împăturare; b) prin încrucişare; c) prin răsucire. cari inegalităfile dintre tensiunile electromotoare induse produc curenfi de circulafie, cari dau din nou pierderi în conductoare. Pentru a reduce aceste efecte, se recurge la transpunerea conductoarelor. Principalele moduri de transpunere în crestături sunt: prin împăturare (v. fig. a), prin încrucişare (v. fig. b), şi prin răsucire (v. fig. c). Prima metodă, prin împăturare, deşi mai pufin eficace, e uşor de executat; de aceea e şi cea mai răspândită. *. Transsepf [TpaHcenT; transsept; Kreuzarm, Querschiff; transept; transzept]. Arh.: Nava secundară, transversală, a unei biserici, care sepâfă corul de naos. Astfel, bisericile în formă de cruce latina, din epoca romanică şi gotic:#,1 au montantul crucii format din naos şi cor, ce ie două brafe scurte sunt capetele transseptu-lui. Acestea din urmă sunt închise, fie cu zid drept, terminat cu pinion, fie în semicerc, 4n formă de absidă. Există şi biserici cu două trans-septuri. în basilicele paleocreştine, transseptul nu forma ieşinduri, rămânând înscris în dreptunghiul perimetral. Spafiul naosului se separă de cel al transseptului prin arcul triumfal. Brafele de cruce ale transseptului încep să apară abia în secolele IV şi V. s. Transvazare [nepejiHBaHHe, nepecnycKa-HHe; transvasement; Umgiel^en; transvasing; âton-tes], Tehn.: Trecerea unui fluid sau a unui material pulverulent dintr'un recipient în altul. 4. Transversal [nonepe^HHK; transversal; Spann-draht, Fahrleitungsquertragdraht; transverse wire; oldalirânyu feszitohuzal]. C. f.: Sârmă sau cablu de ofel, acafat de stâlpi sau] de perefii imobilelor adiacente, de-a-curmezişul unei căi ferate electrice, de care e suspendată, izolată de el, linia electrică aeriană (linie de tramvaiu, de trolleybus, de tren electric, etc.), cu ajutorul unor piese intermediare, cum sunt clemele de suspensiune. Transversalul e izolat electric şi de punctele sale de legătură cu stâlpii sau cu perefii. «. Transversală [TpaHGBepcajib; transversale; Transversale;transversal line;transzverzâlis]. Geom.: Dreaptă care intersectează laturile sau prelungi-, rile laturilor unui triunghiu. Segmentele determinate pe laturi sunt astfel, încât produsul a trei dintre ele, cari nu au aceleaşi capete, e egal cu produsul celorlalte trei (teorema lui Menelaus). e. Transversală [TpaHCBepcaJib; droite transversale; Flachgerade; isopleth, index line; transzverzâlis]. Nomg.: Dreapta mobilă care taie, pe scările funcfionale ale unei nomograme cu puncte aliniate (v.), valorile corespunzătoare relafiei reprezentate. Transversala care uneşte originile scărilor se numeşte transversală iniţiala. 7. Transvertor [TpaHCBepTep; transverteur Umformer; transverter; transzverter]. Elt: Maşină electrică comutatoare sincronă, care converteşte curent continuu în curent alternativ monofazat sau polifazat, şi invers, sau schimbă un curent alternativ de o frecvenfă în unul de altă frecvenfă. Transvertorul se deosebeşte de comutatoarea sincronă prin faptul că indusul şi colectorul sunt fixe, iar câmpul şi periile se rotesc, pe când la comutatoare, indusul şi comutatorul se rotesc 1Î2H într'un câmp fix, iar curentul e colectat prin perii fixe. Câmpul rotitor nu trebue produş de un element în rotafie, ci poate fi produs de o înfăşurare polifazatâ obişnuita. E necesar să se asigure numai sincronismul înfre periile cari se rotesc şi câmpul rotitor. Transvertorul prezintă avantajul că înfăşurările nerotitoare se pot izola mult mai uşor şif nefiind solicitate de forfele centrifuge, pot fi construite pentru tensiuni mult mai înalte decât înfăşurările roftoare ale comutatoarei. ^Funcţionarea maşinii se bazează pe transfor-nqirea tensiunii alternative, multiplicarea fazelor şi comutarea fazelor. Prima operafiune e necesară spre a potrivi tensiunile pe partea de curent alternativ şi pe cea de curent continuu a maşinii. Multiplicarea fazelor e necesară spre a asigura o ondulafie cât mai mică a curbei curentului continuu. Operafiunile se realizează în grupul transformator al maşinii, construit special în acest scop. El cuprinde, la modelele recente, 18 circuite magnetice, dispuse spre a produce 36 de tensiuni defazate cu câte 10° electrice. Pentru aceasta, se folosesc trei transformatoare cu câte şase miezuri feromâgnetice, dispuse special, spre a reduce cantitatea de tole. Pentru a limita tensiunea pe segment, fiecare fază e împărfită în secfiuni şi e legată la câte un segment al colectorului fix, care serveşte la comutarea fazelor. Segmenfii sunt izolafi cu aer, ceea c6 permite un gradient de tensiune de aproximativ 250 V/cm pe perimetrul colectorului. Periile se rotesc sincron, cu 3000 rot/min la 50 Hz. Spre a reduce diametrul colectorului, acesta se subîmparte în opt secfiuni legate în serie. Periile sunt antrenate de un motor sincron, care porneşte în asincron şi aduce grupul la sincronism. în sarcină trebue să existe o compensare a disi-metriei dintre amperspirele primare şi cele secundare, ceea ce se realizează prin înfăşurări speciale pe motorul sincron de antrenare a periilor. în acest fel nu e necesară o deplasare a periilor în sarcină. Caracteristicei externe i se poate da statismul necesar pentru mersul în paralel cu alte unităfi. Primul transvertor, construit în 1924, avea puterea de 250 kW. S'a ajuns la unităţi de 2000 kW, pentru tensiuni alternative trifazate de 6000**-11000 V şi tensiuni continue până la 100 kV. Puterea pare să fie limitată la 10 MW, din motive constructive. Cu toate aceste avantaje, din cauza construcţiei complicate, maşina nu a fost introdusă pe scară mai mare; nici în instalaţiile experimentale pentru transmisiuni electrice. în înaltă tensiune, în curent continuu, nu a reuşit sa înlocuiască redresoarele ionice cu mercur sau cu arc electric sub presiune. î. Trapă de vizitare [CMOTpoBoft jiiok; trappe de visite; Besuchklapptur; trap, trap-door; lâto-gato ajto]. Tehn.: Capac rabatabil sau culisant, care acopere un orificiu de viz tare, de exemplu în podeaua unui vagon, a unei nave, etc., permiţând controlul diverselor piese, instalafii, etc. dispuse sub podea. S. Trapez [TpaneiţHH; trapeze; Trapez; tra-pezoid, trapezium; trapez]. Geom.: Patrulater care are două laturi paralele, numite baze. Distanfa dintre baze se numeşte înălfimea trapezului. Un trapez care are una dintre celelalte laturi perpendiculara pe baze se numeşte trapez dreptunghiu. Un trapez ale cărui laturi neparalele sunt egale se numeşte trapez isoscel. Aria trapezului e egală cu produsul dintre înălţimea Iui prin semisuma lungimilor bazelor. s. Trapezoedru [Tpaneiţoa^p; trapezoedre; Ikositetraeder; trisoctahedron, trapezohedron; tra-pezoeder]. Mineral.: Formă cristalografică din sistemul cubic. V. sub Sistem cristalin. 4. Trapp [Tpann; trapp; Trapp; trap; bazaltko-csoport]. Geo/.: Rocă eruptivă recentă, corespunzând diabazelor intersertale. Se prezintă în curgeri suprapuse în formă de trepte (de unde deriva numele). Termenul e căzut în desuetudine. 5. Tras. V. Tipar de corectură, sub Tipar 2. 6. Tras, maşină auxiliară de ~ pentru prese [noAaiomee yCTpoHCTBQ fljia npecc; machine auxiliaire de tirage pour presses; Ziehvorsatzgarăt fur Doppeldruck-Kaitpresse; auxiliary drawing machine for presses; huzâsi segedgep]. Mş.-unelte: Maşină pentru alimentarea preselor cu acfiune dublă, de prelucrare la rece, cu material (feavă sau bară calibrată) în tronsoane de lungimea necesară executării unei piese. Maşina se montează înaintea mecanismului de alimentare a presei şi lucrează intermitent. E constituită dintr'un batiu cu ghidaje orizontale (pentru sania port-filieră), pe care sunt montate: mecanismul de antrenare, apcratul de îndreptat cu role, mecanismul auxiliar pentru avans, mecanismul auxiliar de prindere, sania port-filieră (cu rezervor pentru materialul de ungere), mecanismul principal de prindere. în timpul dintre două curse utile ale presei, materialul e imobilizat în mecanismul principal de prindere şi e tras la dimensiune, prin deplasarea săniei port-filieră în sensul invers celui de avans al materialului. Când materialul avansează în presă, fălcile celor două dispozitive de prindere sunt descleştate, iar materialul antrenează sania port-filieră în sensul spre presă. 7. Tras, trunchiu ~ [6peBHO c 6oJibinHM 6erOM; tronc â fut decroissant; abholzig; tapering; sudarlos]. Si/v.: Trunchiul unui arbore al cărui diametru scade repede spre vârf, apropiindu-se de forma unui con. Când diametrul trunchiului scade încet spre vârf, iar forma lui se apropie de cea a unui cilindru, trunchiul se numeşte împlinit. 8. Trasaj, sală de ~ [noMenţeHHe pa36n-BOHHoro nJiaHa; salle de traţage; Aufzeichnen-saal; drawing hali, ship tracing hali; kituzesi he-lyiseg]. Nav.: încăpere specială, bine luminată, care are dimensiuni suficiente pentru a putea trasa în ea, în mărime naturală, planurile de forme ale navelor în construcfie. E situată în imediata apropiere a halelor de construcţii navale sau chiar în aceeaşi clădire (deasupra halei). Planşeul sălii de frasaj se execufă din scânduri cu grosimea de 7—8 cm, vopsite cu vopsea neagră sau cenuşie, amestecată cu terebentină. Raportul d ntre suprafafa ferestrelor şi suprafaţa planşeului trebue să fie mai mare decât Vs-Noaptea, sala de trasaj se iluminează cu proiectoare mobile. Deoarece, datorită dimensiunilor mari ale navelor, cum şi faptului că uneori se trasează concomitent mai multe nave, d'mensiunile sălii de trasaj ar trebui să fie prea mari, se recurge adesea la suprapunerea proiecfiilor longitudinale cu cele orizontale, sau se reduce scara trasării în lungime. Lă}imea sălii de trasaj trebue să fie suficientă pentru trasarea planului de cuple în mărime naturală, rămânând lângă perefi un loc pentru trecere, cum şi un loc suficient pentru depozitarea şipcilor şi a flexibilelor. 1. Trasare [pa36flBKa; piquetage, jalonne-ment; Abstecken; tracing; nyomjelzes]. Topog.: Operafiunea de materializare pe teren a unui traseu, executată cu ajutorul reperelor, al bornelor, al făruşilor, etc., cu folosirea instrumentelor de vizat şi de măsură. 2. Trasare [HanepTaHHe; traţage; Anrei^en; draught, tracing; kituzes], Metl.: 1. Operafiunea de însemnare, prin imprimare cu acul de trasare (trasor) sau cu punctatorul, pe suprafafa unei piese brute sau semiprelucrate, a semnelor necesare pentru prelucrarea ei cu o unealtă sau cu o maşină-unealtă, sau pentru potrivirea ei. Se deosebesc două procedee de trasare: trasarea inifială a tuturor conturelor necesare pentru uzinarea completă a piesei (procedeu care asigură înscrierea tuturor dimensiunilor piesei uzinate pe materialul brut); trasarea părfilor principale cari trebue prelucrate, urmând ca trasarea să fie completată după prima uzinare (în acest caz, axele de simetrie ale p;esei fiind stabilite la prima trasare, defectele nu mai pot fi corectate ulterior). Pentru ca liniile trasate să fie cât mai vizibile, suprafefele piesei se vopsesc (de ex.: la piesele turnate sau forjate, cu un amestec de humă albă, uleiu de in si un sicafiv; la piesele prelucrate sau cu suprafefe lucioase, cu un amestec de shellac colorat cu fuchsină, sulfat de cupru, etc.), iar liniile trasate mai sunt indicate prin puncte (cu punctatorul), dispuse aproximativ echidistant pe aceste linii, cum şi la intersecfiunile lor (pe tra-seurile curbe, punctarea se face la intervale mai mici decât pe traseurile drepte). în general, pentru trasare e necesară stabilirea unui plan de referinfă (dela care se începe trasarea), drept care poate fi luată o suprafafă definitivă (prelucrată în prealabil sau care nu trebue prelucrată) a piesei, un plan median al ei (la care se raportează planele de prelucrare), sau o suprafafă definitivă (prelucrată în prealabil sau care nu trebue prelucrată) şi un plan median (în care caz se pleacă dela suprafafa definitivă, se trasează planul median şi apoi planele de prelucrare), (v. fig. /). Planele mediane şi planele de prelucrare servesc şi la 1125 potrivirea piesei în maşina-unealtă. — De cele mar multe ori pe lângă liniile de prelucrate se mai trasează; I. Plane de referinfă la trasare. a)~trasare raporhtă la o suprafafă definitivă; b) trasare ra portală la un plan median; c) trasare raportată la o suprafafă definilivă şi !a un plan median; A-A) suprafafă definitivă; M-M) plan median; h), hj) şi h2) distantele dela planul de referinfă, penfru stabilirea planelor de prelucrare; P-P), R-R), SS) şi TT) planele de prelucrare trasate. şi linii de control imprimate (la distanfa de 2*-5 mm de primele), cari rămân pe piesă după prelucrare şi servesc şl ca linii de reper la montare (v. fig. II). Trasarea se efectuează pe placa sau pe masa de trasare (v.), uneltele folosite fiind: acul de trasare, punctatorul, paralelul, rigla, compasul de trasare, linealul, e- II. Linii de control. 2) suport reglabil; 3) lineal; 1) piesă cherul, şablo-| 4) masăde trasare; 5) linie de prelucrare; nul, etc. 2. linie de control. Urmele de însemnare prin trasare în accepfiunea 1. 3. Trasare, ac de ~ [nepTHJiKa; aiguille â tracer; Rei^nadel; tracing needle: kituzesi tu]: Unealtă sgârietoare, cu ajutorul căreia se efectuează trasarea liniilor pe o p;esă. E constituită dintr'o tijă poligonală sau cilindrică, cu unul sau cu ambele capete ascufite, drepte (pentru trasarea pe suprafefe exterioare) sau îndoite (pentru trasarea pe suprafefe interioare); vârfurile pot fi monobloc cu corpul (v. fig. /), sau raportate (v. fig. II). Acul de trasare e confecfionat, fie din ofel de scule, cu vârful călit sau raportat (adaus de metal dur, de ex. vidia), fie din alama (pentru trasare 1126 pe suprafeţe finisate). Acul poate avea un mâner monobloc cu tija (de ex* în formă de ochiu) sau C=== c d I. Ace de trasare, cu vârfuri monobloc. a), &^;Şi c) pentru trasare manuala; d) penfru Jrasare cu paralelul. WI£V un mâner raportat. El poate fi folosit atât pentru trasarea manuală directă, cât şi pentru trasarea r^------------------ ==»= II. Ace de trasare, cu vârfuri raportate. cu ajutorul unei alte unelte (de ex. cu paralelul). Sin. Trasor. 1. Trasare, lucrări de ~ [n0#r0T0BHTeJibHbie BblpadOTKH; travaux de traţage; Vorrichtungs-arbeiten; marking work, tracing work; kituzesi munkalatok]. Mine: Ansamblul de galerii pe direcţie şi pe inclinare, care delimitează, dintr'un zăcământ, panourile sau stâlpii de exploatare, în vederea pregătirii operaţiunilor de abataj. 2. Trasarea navei [TpaccnpoBKa cyMHa; tra-ţage du navire; Schiffsabsteckung; ship tracing; hajokitiizes]: Nav.: Trasarea formei navei, înainte de construirea ei, în scopul de a avea reprezentarea exactă, în mărime naturală, a liniilor cari caracterizează conturul ei. în acest scop se trasează, pe planşeul sălii de trasaj, planul de forme (v. fig,), în care apar liniile curbe obfinute prin secţionarea corpului navei cu plane transversale (normale pe planul diametral al navei) şi cu plane longitudinale (paralele cu nivelul apei. sau cu planul diametral longitudinal al navei) — şi proiectate pe cele trei plane de proiecfie principale: planul longitudinal, planul orizontal şi planul vertical (numit şi planul cuplelor). în sala de trasaj se mai trasează, în mărime naturală, diferitele legături ale navei şi se execută următoarele lucrări: desfăşurarea tablelor bordajului, a cârligelor, stringherilor, etc.; confecţionarea schitelor, a şipcilor şi a şabloanelor pentru însemnarea tablelor şi a fiarelor profilate; confecţionarea machetelor şi a carcaselor părfilor complexe ale navei; confecţionarea modelelor (navei, caviletilor, arborilor elicei, etamboului, etravei, etc.) — şi pregătirea datelor pentru lucrările de control. Trasarea liniilor pe planşeul sălii de trasaj se execută, fie cu ace de trasare (metodă veche, aproape abandonată), fie cu trăgătoare speciale, cu ajutorul unor şipci flexibile de lemn (cari au lungimea până la 25 m). în ultimul timp, în şantiere navale mari, la trasarea navelor se face proiectarea liniilor (pe planşeul sălii de trasaj sau direct pe table) folosind negative rezultate din fotografierea planurilor executate în institute de proiec-î tare. s. Trasarea terasamentelor [pa36HBKa 3eMJiH-HblX pa6oT; piquetage des travaux de terrasse-ment; Absteckung von Erdarbeiten; tracing of earthworks; foldmunkâk kîtiizese]. Ter.: Operafiunea de fixare pe teren a conturului terasamentelor cari urmează să fie executate. Se deosebesc: trasări de umpluturi şi de săpături ţ ^-----1 -------^ pentru căi de co- municafii, şi trasări \ * i -ss de şanfuri de fun- -4r= daţii. Trasarea pe fe- I. Trasarea umpluturii pe un teren ren a umpluturilor fără pantă transversală, şi a săpăturilor pentru căile de comunicafii consistă în stabilirea, la intervale de 20--40 m, pe axa căii, a punctelor de întretăiere dintre taluzul lucrării şi suprafafa terenului. Când terenul nu are pantă transversală (v. fig. / şi II), lăfimea umpluturii rezultă din relafia: 2 L = b-\-2mH, iar cea a săpăturii, din relafia: 2L = b-\-2 (mH + K), în care b e lăfimea 20 18 78 17 15 15 14 Î3 1? 11 10 S 8 7 6 5 4 3 % 7 0 Plane de formă ale unei nave. aj plan longitudinal; b) plan orizontal; c) plan vertical (planul cuplelor); /)---IV) linii longitudinale; î)---6) linii de apă; liniile (f - * - 20) din planul vertical reprezintă coaste teoretice (cuple). ÎÎ27 -platformei, m e panta taluzului, H e înălţimea umpluturii sau a săpăturii şi K e lăţimea şanţului pentru evacuarea apelor (mă- 'G= surată la parcea superi oa-ră). Când terenul are pantă trans- „ , „ .. iw . II. Trasarea săpăturii pe un teren tara *versala, distan- , ii « panta transversala. fa dela axa până la punctele de întretăiere a taluzelor cu suprafafa terenului se stabileşte greu — şi trasarea se face cu nivela cu bulă de aer (bolo-bocul), cu lata şi cu şablonul de taluz (şablon de scândură, de forma unui triunghiu dreptunghiu, •Ja care ipotenuza are inclinarea egală cu panta taluzului lucrării). Se calculează lungimile OA, •OiA1# 02A2, O3A3 (v. fig. III) şi se măsoară direct III. Trasarea umpluturii pe un teren cu pantă transversală. înălfimile hlf h2, h3, etc. corespunzătoare diferitelor poziţii ale latei, iar în ultimul punct (A3), care e situat aproape de faţa terenului, se aşază pe iată şablonul de taluz, în poziţie orizontală, cu ajutorul nivelei, astfel încât ipotenuza să freacă prin A3, iar cateta superioară să fie orizontală. "f/V. Schema trasării săpăturilor de fundafie la o clădire. A) plan; B) o partr din împrejmuirea de trasare; a-a) şi b-b) axe principal?; a’) şi b') ţăruşi de conlrol; 1-1), 2-2), 3-3) şl 4-4) puncte de intersecfiune a şanfurilor; c) cuiu de axare. La trasarea şanţurilor de fundaţie se folosesc aparate topografice şi metode mai exacte pentru fixarea pe teren a punctelor de trasare, deoarece, odată cu trasarea şanţurilor, se face şi trasarea conturului construcţiei propriu zise. Pentru trasarea construcţiilor complicate, cu contur neregulat, se întocmesc planuri de trasare (v. fig. IV A). Cu ajutorul aparatelor topografice, se fixează pe teren axele principale (a-a şi b-b). Pe axele principale se fixează punctele de întretăiere cu axele şanţurilor (1-1, 2-2, etc.), iarudin aceste puncte, cu ajutorul aparatelor goniometrtee, se stabilesc direcţiile axelor şanţurilor. Poziţiile acestor axe se fixează pe o împrejmuire de trasare. La construcţii relativ mici, împrejmuirea e continuă (v. fig. IV B); la construcţii mari, ea se face cu întreruperi, pentru a permite drcu-laţia vehiculelor. 1. Trasator [TpacCHpOBiiţHK; traceur; Vorar-beiter; earthworks tracing worker; kitiizo]: Lucrător calificat, care efectuează operaţiunea ~de trasare (v.). 2. Traseu [Tpaccâ; trace; Linienfuhrung; deli-neation; irânyvonaf]. 1. Tehn.; Axa principală a unei lucrări tehnice, proiectată pe planul de situaţie şi apoi aplicată pe teren prin marcarea amplasamentului lucrării. Exemple: traseul unei conducte de alimentare cu apă sau de canalizare, a unui funicular, a unei linii electrice, etc. a- Traseu [Tpacea; trace; Linienfuhrung; trace, tracing; irânyvonal]. 2. Drum., C. f.: Proiecfia pe un plan orizontal a axei unui drum sau a unes căi ferate. Traseul se compune din aliniamente şi din curbe. 4. Traseu [TpaeKTopHH; trace; Skizze; trace; irânyvonal]. 3. Ind. text.: Porţiunea circulară din suprafafa laterală a tobei de comanda la maşina circulară de tricotat ciorapi, care, cu un număr corespunzător de came, are rolul de a introduce sau de a scoate din acfiune unul dintre mecanismele maşinii (mecanismul de alimentare, de formare a ochiurilor, etc.). O tobă de comandă (v.) poate avea 10---32 de traseuri, după tipul şi numărul mecanismelor cu cari e echipată maşina, 5. Traseu de linie electrică [Tpacea 3JieKTpn-HeCKOft JIHHHH; trace de ligne electrique; Abstek-kung einer eiektrischen Leitung; tracing , of an electric line; villamos vezeteki irânyvonal]. Elf.: Proiecţia axei unei linii electrice pe suprafafa pământului. —Traseul liniilor electrice de distribuţie, de joasă tensiune, şi al liniilor electrice de tracfiune, e impus de străzile sau de şoselele pe cari le parcurg. Liniile electrice aeriene de înaltă tensiune fiind costisitoare şi prezentând pericol pentru vecinătăţi, au traseul supus unor condifiuni restrictive. El trebue să fie cât mai scurt, cu rezervele următoare: E util ca traseul să evite punctele locuite, deoarece linia, trebuind să fie construita cu un coeficient de siguranfă mărit, ar fi mai costisitoare, iar costul exproprierilor ar creşte. Traseul trebue să evite regiunile cu o refea deasă de linii de telecomunicafii sau de linii de joasa tensiune, deoarece costul protecfiunii şi al suporturilor speciale ar spori costul liniei. Să evite* 1Î28 pe cât posibil, pădurile, mlaştinile şi munfii, evitând astfel defrişerile în păduri, fundaţiile speciale şi costisitoare în mlaştini, şi stâlpi soe-ciali în munfi. Profilul lui longitudinal trebue să fie cât mai pufin accidentat. Prezenfa denivelărilor mari şi a râurilor impune folosirea stâlpilor de întindere (cari sunt costisitori), la intervale mai mici decât în teren uniform. Trebue să ocolească aerodromurile la distanfe mari, impuse de prescripţii. Dacă linia are un traseu sinuos, se recomandă să aibă un număr cât mai mic de coifuri ascufite, pentru evitarea, pe cât posibil, a stâlpilor de coif, cari sunt foarte costisitori. Traseul va urma, pe câî posibil, şosele şi căi ferate, pentru a uşura construcfia şi exploatarea liniei electrice. Trebue respectată o anumită distanfă dela liniile de telecomunicafii şi dela liniile electrice cu tensiunea inferioară liniei proiectate, pentru a evita producerea de influenfe periculoase şi perturbatoare asupra acestora, ceea ce ar însemna cheltueli suplementare pentru protecfiune. Această distanfă depinde de tensunea şi de curentul liniei perturbatoare. Ridicarea topografică a traseului liniei trebue să cuprindă un plan de situafie, un profil în lung şi, eventual, în terenuri foarte accidentate, din loc în loc, profiluri transversale. Acestea se execută şi în caz de paralelism cu o altă linie. Scara uzuală a ridicărilor topografice e 1/2000 pentru lungime şi 1/500 pentru înălfime. în cazul unor traversări importante sau pentru traversări de căi ferate şi de şosele, profilul se execută la scările 1/1500 pentru lungimi şi 1/200 pentru înălţimi. La efectuarea ridicării terenului, linia se pichetează prin făruşi, marcându-se stafiunile teodo-litului şi coifurile liniei. După definitivarea traseului şi după stabilirea amplasării stâlpilor, se materializează traseul pe teren. î. Traseul umbreJor [onpefleJieHHe TeHeft; trace des ombres; Schattenkonstruktion; shade drawing; ârnyekszerkesztes]. Geom. persp..* Determinarea umbrei proprii şi a umbrei purtate a unui obiect, în reprezentarea spafiului pe un plan, în care se dă în epură obiectul şi sursa luminoasă. *. Trăsnef [mojihhh; foudre; Blitz; lightning; villâmutes]. MeteorDescărcarea electrică aperi-odică, de mare intensitate, care se produce în timp de furtună, între nori şi pământ. în 80-*-85% din cazuri la şes şi în 50*-*60% din cazuri în regiunile de munte, descărcarea e negativă; ea se manifestă printr'o emisiune foarte intensă de lumină (fulgerul) şi printr'un sgomot puternic (tunetul), o durată foarte mică (zeci până ja sute de microsecunde), o intensitate a curentului de 100*»200 000 Avalorile mici fiind mult mai frecvente — şi o evolufie în timp asemănătoare aceleia a descărcării unui condensator printr'o rezistenfă (undă de impulsie). Fazele evoluţiei în timp a unei descărcări prin trăsnet sunt următoarele: O descărcare preliminară, formată dintr'o succesiune de descărcări parfiale scurte (15*-80 ms), cari se desvoltă una după alta cu pauze de 30—90 ms şi cari înaintează dela nor spre pământ, cu vitesa de cc© 2000 km/s, prezentând o emisiune mai slabă de lumină; descărcarea principală, care porneşte dela sol spre nor, puf n înainte ca descărcarea preliminară să fi atins pământul — şi progresează cu vitesa de cca 20000 km/s, cu o durată foarte scurtă (câteva microsecunde până la câteva zeci de microsecunde) şi cu emisiune puternică de lumină; repetirea, de câteva ori, după pauze mult mai lungi (0,5-**5C0 ms), a descărcării preliminare, de datele acestea continuă, urmată, la apropierea ei de pământ, de o nouă descărcare principală, prin acelaşi canal, în care timp alte sarcini se adună în nor sau se canalizează spre el. în mod obişnuit, descărcarea se repetă de 3-**4 ori, dar s'au constatat până la 40 de descărcări succesive. — Datorită persistenfei imaginii pe retină, ochiul înregistrează totdeauna toate aceste descărcări succesive ca o singură emisiune de lumină. După fiecare descărcare principala, cu intensitate maximă, urmează perioade de descărcare lentă, cu intensitatea mult mai mică, dar de durate relativ mari, cari solicită termic canalul de descărcare. Efectele trăsnetului depind de intensitate şi de durată, cum şi de impedanfa transitorie de punere la pământ a obiectului atins. El are efecte chimice*, ca transformarea oxigenului în ozon şi producerea de oxizi de azot; efecte termice, ca topirea conductoarelor metalice, incendierea stâlpilor de lemn şi a pomilor, în special prin trăsnete de intensitate moderată, dar cu durată mare (v. Trăsnet cald); efecte mecanice, prin forfele electrodina-mice ale curenfilor de durată relativ mică, dar de amplitud ni foarte mari (v. Trăsnet rece), cari pot produce ruperea conductoarelor metalice, a stâlpilor de lemn (transformare explozivă în aşchii) şi a pomilor; efecte de electrocutare a oamenilor şi a animalelor; efecte de producere, prin influ-enfă electrostatică şi prin inducfie electromagnetică, a unorv supratensiuni foarte mari (v. Supratensiuni atmosferice) în liniile aeriene de transport de energie. Trăsnetul loveşte în deosebi puncte mai înalte în legătură cu solul (arbori, stâlpi, clădiri înalte),, dar efectul de dirijare a trăsnetului către aceste puncte există numai pe o rază mică, de ordinul înălfimii obiectului. Protecfiunea contra loviturilor de trăsnet se realizează cu ajutorul paratrăsnetelor verticale, tip Franklin, fo'osite în special pentru protecfiunea clădirilor, şi prin conductoare de protecfiune, folosite de obiceiu pentru protecfiunea l'niilor de transport de energie, prin ecrane pentru anumite instalafii electrice, şi prin aparate speciale de protecfiune, ca eclatoarele şi descărcătoarele pentru protecfiunea instalafiilor electrice contra undelor mobile de supratensiuni de origine atmosferică. t. ~ cald [ropH^aa mojihhh; foudre chaude; warmer Blitz; warm lightning; meleg villâmutes]: Descărcare prin trăsnet, caracterizată prin inten- 112? sitate moderată, dar cu durată relativ mare, astfel încât sarcina electrică trecută prin canal e considerabilă (100—150-C). Produce pagube, în deosebi prin efecte termice. t. Trăsnet globular [inapOBaH MOJIHHH; foudre globulaire; Kuge.blitz; spherical lightning; gomb-villâmutes]: Descărcare atmosferica foarte rară, caracterizată prin aparifia, în timp de furtună, a unui glob luminos cu diametrul de câfiva cenli-metri (excepţional, mai mult), care pluteşte în aer. Fiind purtat de curenfii de şer, poate pătrunde in camere, pe uşi sau pe ferestre deschise — şi iese apoi, eventual pe coş, sau dispare cu sgomot la atingerea de un perete sau de un obiect oarecare. — Din cauza numărului foarte mic de observaţii, nu se cunosc destul de bine circumstanfele în cari se formează, dar se presupune că în trăsnetul globular s'ar găsi compuşi endotermici, produşi sub acfiunea unei descărcări electrice, din gaze cari se găsesc în aer.— în general, nu produce pagube importante. 2. ~multip!u [MHorOKpaTHaa mojihhh; foudre multiple; vielfacher Blitz; multiple lightning; tobb-szoros villâmutes]: Descărcare prin trăsnet, formată dintr'o succesiune de 3 sau 4 până la 12 şi chiar 15 descărcări succesive pe acelaşi canal de descărcare, separate prin pauze de 0,5—1 ms. Nu se cunoaşte bine proporfia de trăsnete multiple fafă de cele simple, dar se pare că primele sunt relativ frecvente. s. ~ rece [xoJio#HaH mojihhh; foudre froide; kalter Blitz; cold lightning; hideg villâmutes]: Descărcare prin trăsnet, caracterizată prin intensitate foarte mare, dar durată foarte mică, astfel încât sarcina electrică trecută prin canalul de descărcare e relativ mică (câfiva coulombi). Efectele termice sunt mici, dar trăsnetul rece produce pagube prin efecte electrodinamice. 4. ~ simplu [mojihhh; foudre simple; einfa-cher Blitz; simple lightning; egyszeru villâmutes]: Descărcare prin trăsnet, care nu e urmată de o altă descărcare pe acehşi canal. 5. Trasor [paflHoaKTHBHbiH HH/ţHKaTop; tra-ţeur radioactif; Radioaktivindikator; radioactive tracer, tracer element; râdioaktiv-indikâtor]. 1. Fiz.: Isotop radioactiv al unui element, care, fiind introdus în fracţiune mică, împreună cu elementul respectiv, într'un sistem oarecare, permite ca, prin radioactivitatea lui, să se urmărească evolufia acelui element în sistem. Serveşte în biologie, în medicină, în metalurgie, etc. Sin. Indicator radioactiv. o. Trasor: 2. Sin. (parjial) Ac de trasare (v. Trasare, ec de ~). 7. Trasor [hOJK; tra^oir; Linienzieher; tracing; kituzo]. 3. Arfe gr.: Unealtă alcătuită dintr'o lamă neascufită de ofel, fixată într'un mâner de lemn; e folosită în legătorie, pentru trasare de linii aurite sau pentru presarea la cald, fără aur, a marginilor scoarfelor, a coifurilor de piele, cum şi pentru că’carea falfului, la legăturile în pânză. 8. Trass [Tpacc; trass; Trafc trass, tarras; trasz]. Ind. cimt.: Material obfinut prin măcinarea fină a tufurilor vulcanice. Componentul său activ principal e bioxidul de siliciu reacfionabil care, în mediu alcalin şi în prezenfa apei, dă naştere la hidro-silicafi. Din această cauză, prin hidratarea unui amestec de trass şi var sau de trass şi ciment, bi-xoidul de siliciu reacfionează cu substanfele bazice din amestec (varul sau oxidul de calciu din ciment), dând geluri de hidrosilicafi de calciu. Pe lângă bioxid de siliciu, există în trass trioxid de aluminiu* trioxid de fier, cantităţi mici de oxizi de calciu, de magneziu şi alcalii. Ca şi la ciment, întărirea hidraulică a trassului e rezultatul unui complex de fenomene chimice şî fizice: Apa difuzează prin gelurile de hidro-silicafi de calciu, formate pe suprafafa granulelor de trass, şi ionii de calciu difuzează spre interior, astfel încât reacfia progresează treptat dela periferia particulei de trass spre centru. Compuşii coloizi formafi trec în stare cristalină, rezultând un produs dur şi rezistent, odată cu terminarea întăririi. Trassul ca atare nu e un liant. Pentru a îndeplini această funcfiune, el trebue pus într'un mediu bazic, de exemplu în var sau în ciment. Pentru întrebuinţarea lui în practică trebue să se fină seamă de faptul că reacfionabilitatea trassului în liant e cu atât mai mare, cu cât liantul e mai bogat în oxid de calciu; reacfionabilitatea creşte numai în pastele de liant păstrate la umezeală, în pasta expusă la aer uscat, reacfionabilitatea trassului încetând odată cu uscarea pastei, din cauza bioxidului de carbon din atmosferă, care descompune hidrosilicafii de calciu formafi. Adausul de trass influenţând volumul şi calitatea liantului cu care e amestecat, acfionează cum urmează, asupra proprietăţilor mortarelor şi be-toanelor: mortarele şi betoanele cu adaus de trass sunt mai lucrabile decât cele cu liant curat; contracfiunea la uscare a mortarelor şi a be-toanelor cu şdaus de trass este mărită; adausul de trass exercită o influentă favorabilă asupra impermeabilităţii betoanelor; adausul de trass măreşte rezistenfă chimică a betonului. Se utilizează două tipuri de cimentări cu tras?: T25 Şi T40 (cu 25% şi 40% trass). în general, adausul de trass se întrebuinfează la orice construcţie de beton supusă la acfiuni continue ale agenfilor agresivi (în special la acfiunea apelor agresive) şi la construcfii la cari e nevoie de betoane impermeabile. în cantitate mică (5% din greutatea cimentului), poate fi adăugit oricărui beton, pentru îmbunătăţirea lucrabilităfii. La amestecul de trass-var, confinutul optim în bioxid de calciu variază între 20 şi 25%. Varul poate fi adăugit, fie sub formă de .pasta de var, care confine 40% hidroxid de calciu, fie sub formă de praf de var stins, sau de praf de var nestins. Liantul de trass-var cu adaus de klinker se întrebuinfează la blocurile prefabricate pentru planşeuri. 9. ~-ciment [TpaecoBoâ iţeiweHT; cinr.ent de trass ;Trafjzement; ţrass (taras)-cement;traszcement]* Ind. cimt.: Liant hidraulic obfinut prin măcinarea fină a untii amestec de trass şi klihker de ciment Portland. Amestecul poate confine până ta 50 % irass şi e indicat pentru obfinerea de betoane ■impermeabile şi pentru confecţionarea de piese de beton expuse acfiunii solufiilor agresive. 1. Trass-var [TpaccOBafl H3BeCTb; chaux â trass; Tra^kalk; trass-lime; traszmesz]: Amestec de "trass şi var stins în pastă sau în pulbere. Amestecul are proprietăfi de liant hidraulic şi se întrebuinţează la piesele de construcfie expuse umidităţii. Când confinutul în trass e foarte mare (70%), liantul poate fi întrebuinfat şi la lucrările expuse acfiunii apelor agresive (apa de mare). 2. Trăsură [K0JlHCKa,3KHna}K;voiture;DrosGh-ke; cab; hinto], Transp.: Vehicul hipomobil pe două sau pe patru rofi, cu suspensiune pe arcuri, pentru transportat persoane. Se construesc diferite tipuri de trăsuri, cari se deosebesc după caroserie şi după numărul rofilor. Trăsuri pe două Tofi sunt cabrioleta (v.), şareta (v.), etc., iar frăsuri pe patru rofi sunt cupeul (v.), landoul (v.), docarul (v.), etc. s. Trăsură de unire. Arfe gr. V. Cratimă. 4. Tratament [oâpadOTKa; traitemenrt; Behand-lung; treatment; kezeles], 1. Gen.: Ansamblul ^operafiunilor necesare, în anumite condifiuni restrictive, pentru obfinerea unor modificări chimice, structurale, biologice, etc. ale unui material, ale unui organism viu, etc. s. Tratament [o6pa6oTKa, o6orameHHe; fraî-tement; Behandlung; treatment; kezeles]. 2. Metl.: Ansamblul procedeelor tehnologice de schimbare a proprietăfilor fizice (în particular mecanice) şi chimice ale malerialelor metalice, prin modificarea structurii lor. Se deosebesc tratamente la cald, numite tratamente termice (dintre acestea, tratamentele termochimice sunt cele la cari se produce şi o modificare a compozifiei chimice), şi tratamente ja rece, numite tratamente mecanice. 5. Tratament mecanic [MexaHHHSCKan o6pa-60TKa; traitement mecanique; mechanische Behandlung; mechanic treatment; mechanikus kezeles]. Metl.: Procedeu tehnologic de modificare a caracteristicelor mecanice ale materialelor metalice, prin modificarea structurii lor cristaline, obţinută cu ajutorul unei operafiuni mecanice de deformare plastică la rece (de ex. trefilare, laminare, forjare, ciocănire, rulare, etc.). Starea de ^cruisaj (v.), ca rezultat al tratamentului mecanic, se obfine la produsele metalice cari au nevoie în serviciu de o mai mare rezistenfă la întindere şi duritate, dar în detrimentul alungirii şi al rezi-tienfei. Un exemplu de tratament mecanic e că-lirea la rece (v.). 7. Tratament sorbitic: Sin. Sorbitizare (v.). s. Tratament termic [TepMHHecKan o6pa-(DOTKa; traitement thermique; thermische Behandlung, Wărmebehandlung; thermie treatment, heat treatment; hokezeles]. Metl.: Procedeu tehnologic de modificare a proprietăfilor fizice, chimice şi tehnologice ale materialelor metalice în stare solidă, prin modificarea adecvată a structurii acestora, realizată cu ajutorul unor încălziri şi răciri programate. — încălzirile în vederea unei prelucrări prin deformare plastică la cald, sau în vederea metalizării suprafefei, nu constitue tratamente termice. Factorii principali în tratamentul termic, temperatura şi timpul, determină toate fazele acestuia şi anume: încălzirea până la o temperatură anumită; menfinerea, pentru o anumită durată, la această temperatură; răcirea CU O anu- Reprezentarea schematică a diferitelor mită Vitesă (V. trafamenie termice. "9*)‘ /) re coacere de recrisfalizare fazică; 2) că- Tratamente “ |jre. 3) revenire; f) temperatură; fs) tempe-le termice se ratură inferioară punctelor Act; ft) tempe-împart în cinci raturâ superioară punctelor Acs: x) timpul, grupuri: tratamentul termic de anulare a deformafiilor refe-îei cristaline şi de micşorare a durităfii materialelor metalice prelucrate prin deformare plastică la rece — prin încălzire sub punctele de transformare Ac1, urmată de răcire lentă (recoacere fără transformări alotropice sau modificări de solubilitate, numită recristalizare); tratamentul termic de modificare a structurii aliajelor, de înlăturare a tensiunilor proprii, de micşorare a grăunfilor, etc. — prin încălzire deasupra punctelor de transformare Ac?t, urmată de răcire lentă (recoacere cu transformări alotropice sau modificări de solubilitate, numită recristalizare fazică, dacă răcirea se face în cuptor, sau normalizare, dacă răcirea se face în aer liber); tratamentul termic de depărtare a structurii aliajelor de aceea din starea de echilibru şi, uneori, de fixare a stării în care se găsesc aliajele la temperaturi superioare celor de transformare — prin încălzire deasupra punctelor de transformare Acs, urmată de răcire bruscă (călire); tratamentul termic de apropiere a structurii aliajelor călite de aceea din starea de echilibru — prin încălzire sub punctele de transformare Acv urmată de răcire lentă (revenire); tratamentul termic de modificare a compozif ei chimice în straturile dela suprafafă ale materialelor metalice, prin încălzire într’un mediu adecvat (tratament termochimic). Baza studiului tratamentelor termice o constitue diagramele de echilibru ale solidificării aliajelor şi ale transformărilor în stare solidă, cu ajutorul cărora se determină atât tipurile de tratament termic la cari trebue supuse aliajele, cât şi intervalele de temperatură în cari trebue să se facă aceste tratamente termice. Pentru realizarea recristalizării fazice, a călirii şi revenirii, se impune ca în timpul încălzirii aliajului să se producă, fie modificări de solubilitate fie transformări alotropice; recristalizarea şi tratamentul termochimic se aplică independent de aceste modificări. 1. Tratament termic de precipitare [TepMHHec-scan 06pa60TKaocaAK0M;traitementthermique de precip»tation; Nieder schlagwărmebehandlung; pre-eipitating heat treatment; uledeki hokezeies]: Tratament termic prin care unul d ntre constituenţii soluţiei solide suprasaturate a unui aliaj, încălzit şi menfinut la o temperatură adecvată şi răcit cu o vitesă mică de răcire, precipită din solufie. Revenirea (la ofeluri) şi îmbătrânirea (la aliaje neferoase) sunt exemple de tratamente de precipitare. 2. ~ termic de punere în solufie [o6pa6oTKa paCTBOpeHHeM; traitement thermique de mise en solution; in Losung trerbende Wămnebehand-îung; heat treatmento obtain a solution; oldâsi fiokezeles]: Tratament termic prin care constituenfii unui aliaj, încălzit şi menfinut la o temperatură adecvată şl răcit cu o vitesă mare de răcire, formează o solufie solidă suprasaturată, instabilă; «de obiceiu e urmat de un tratament termic de precipitare (v.). Călirea martensitică e un exemplu de tratament de punere în solufie, aplicat la ofeluri. 3. ~ termic dublu [zţBOHHan TepMHqecKan o6pa6oTKa; traitement thermique double; doppelte Wărmebehandlung; double heat treatment; kettos hokezeies]: Tratament termic al unui ofel, care consistă în călire urmată de revenire. După temperatura la care se face revenirea, se obfin următorii constituenfi structurali de revenire: martensită p, troostită, osmondită, sorbită, perlită globulară. Sin. îmbunătăf'rea ofelului (v.). 4. ~ termic prin răcire joasă [HH3K0TeMne- paTypHafl 06pa60TKa; traitement thermique par refroidissement bas; Wărmebehandlung bei nie-derer Kuhlung; thermic treatment at low cooling; melyhutesi hokezeies]: Tratament termic de călire, executat în scopul transformării compje-te#a austenifei reziduale în martensită. Sin. Răcire joasă (v.). 5. ~ termic simplu [npocTan TepMHHecKaa o6pa6oTKa; traitement thermique simple; einfache 'Wărmebehandlung; simple heat treatment; egy-szeru hokezeies]: Tratament termic al unui ofel, care consistă în încălzirea la temperatură mai înaltă decât cea corespunzătoare punctului Acs, urmată de răcirea cu vitese de răcire variabile. In funcfiune de valoarea vitesei de răcire, la valori crescânde ale ei se obfin: perlită, sorbită de călire, troostită de călire, martensită a. Se aplică pieselor Ceri, la o anumită duritate, nu au prescripfii de rezi|ienfă. Exemple de tratament termic simplu: călirea martensitică (călire propriu zisă), călirea incompletă, sorbitizarea. 6. Trafamenlte rmochimic [xHMHKO-TepMHHec-Kan o6pa6oTKa; traitement thermochimique; ter-mochemische Behandlung; thermochemical treatment; termokemiai kezeles]. Mefl.: Tratament termic de modificare a compozitei chimice a stratului superficial al pieselor de ofel, prin absorpfia şi difuziunea, în aceste straturi, a unor elemente cum sunt carbonul, azotul, cromul, aluminiul, siliciul, etc., aplicat pentru a da stratului superficial proprietăfi mecanice sau chimice diferite de cele i 13f ale materialului din miez (de ex. pentru a obţine piese cu miez tenace şi cu suprafafă dură). Tratamentul termochimic consistă în următoarele ope-^ raţiuni: introducerea piesei într'un mediu (solid, lichid sau gazos) bogat în elementul care trebue să difuzeze în ofel; încălzirea piesei la o temperatură, fie superioară celei corespunzătoare punctelor de transformare Acs, fie inferioară celei corespunzătoare punctelor de transformare Ac±\ menfinerea la această temperatură, până când se produce difuziunea elementului respectiv în ofel; răcirea piesei cu vitesă mică (în aer liber sau în cuptor). Tratamente termochimice efectuate prin încălzire la temperaturi deasupra punctului de trans-fprmare Acs sunt, de exemplu, cementarea, cianu-rarea la temperaturi înalte, carbonitrurarea, termo-cromarea, alitarea, silicierea. Tratamente termochimice efectuate prin încălzire Ia temperaturi sub punctul de transformare Ac± sunt, de exemplu, zincarea prin difuziune, nitrurarea şi cianurarea la temperaturi joase. în cazul cementării, al cianu-rării la temperaturi înalte şi al carbonitrurării, tratamentul termochimic e urmat de un tratament termic de îmbunătăfire (călire şi revenire), iar în cazul nitrurării şi al cianurării la temperaturi joase, e precedat de acest tratament termic; alitarea, termocromarea şi silicierea sunt urmate, în general, de recoacere. Adâncimea de difuziune (grosimea stratului de ofel cu element difuzat) şi gradul de difuziune (concentrafia maximă a elementului difuzat în ofel), cari determină proprietăfile mecanice şi chimice ale piesei, depind de natura ofelului şi a substanfei difuzate, de temperatura la care se produce procesul termochimic şi, în special, de durata de menţinere la această temperatură. 7. Tratament superficial [noBepxHOCTHan o6-pa^OTKa; traitement superficiel; Oberflăchen-behandlung; superficial treatment; feluleti kezeles]. Drum.: 1. Operafiunea de stropire a suprafefei unei îmbrăcăminte rutiere cu un liant bituminos (bitum sau gudron), urmată de răspândirea de criblură şi cilindrare, pentru obfinerea unui înveliş bituminos subfire. Tratamentele superficiale servesc în următoarele scopuri: protejarea macadamului ordinar (tratamente superficiale de protecfiune), salvarea îm-brăcămintelor moderne, când încep să se degradeze (tratamente superficiale de salvare), imper-meabilizarea straturilor deschise ale îmbrăcăminte-lor (tratamente superficiale de închidere), combaterea derapajului pe suprafefele lunecoase în curbe, iar la îmbrăcămintele asfaltice, pe porţiunile cu declivitatea peste 4% (tratamente superficiale antiderapante), întrefinerea (egalizarea) îmbrăcămintelor asfal*ice uzate (macadamuri as-faltice şi betoane asfaltice). Tratamentele superficiale pot fi simple, de întărire şi de supraîntărire. Tratamentele simple consistă în stropirea cu bitum, cu emulsiune de bitum (bitumaj), sau cu gudron (gudronaj), a unei suprafeţe pregătite în prealabil, — şi în acoperirea cu criblură şi cilindrarea acesteia. De obiceiu, se fac două tratamente, ai doilea făcându-se spre sfârşitul campaniei de lucru, cu întrebuinţarea unor cant'lăfi mai mici de material. Tratamentele superficiale de întărire se deosebesc de cele simple prin faptul că aşternerea cu criblură bitumată se face în prealabil, toate celelalte operafiuni fiind identice. Bitumarea prealabilă a criblurii se face pentru a evita pierderea, prin proiectare, de către rofile vehiculelor, a criblurii încă nefixate pe suprafafa şoselei; se etanşează cu nifip bitumat, cu savură bitumată sau cu un tratament simplu, executat cu criblură fină. La tratamentele de supraîntărire, stropirea se face cu un mortar asfaliic, iar acoperirea, cu criblură bitumată, după care urmează cilindrarea. Tratamentele superficiale pot fi executate la cald, cu bitum fluidizat prin încălzire, sau la rece, cu emulsiune de bitum. în cazul executării la rece se întrebuinfează sorturi de criblură mai fine decât în cazul executării la cald. — 2. însuşi învelişul bituminos, obfinut prin tratamentul superficial în sensul de sub 1. Termenul e impropriu pentru accepfiunea 2. î. Tratament chimic [XHMHHecKan o(5pa6oTKa; traitementchimique;chemische Behandlung; chemi-cal treatment; vegyi kezeles]. Chim.: Ansamblu de operafiuni chimice la cari e supus un material brut sau un produs, în scopul obfinerii unor anumite proprietăţi. Se deosebesc, în general, tratamente chimice acide, bazice, oxidative, reducătoare şi neutralizante. Exemple de tratamente chimice: rafinarea cu acid sulfuric şi sodă a produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale; tratamentele termochimice ale metalelor, tratamentul chimic al celulozei, în vederea obfinerii hârtiei natron sau sulfat, etc. Uneori, prin tratament chimic se înfelege şi tratarea unui produs cu un compus chimic, în scopul desinfectării, al conservării, etc. Exemplu: tratarea cu formaîdehidă a seminfelor de grâu, ca mijloc antimăluric. 2. ~ acid [06pa60TKa khcjiotoS; traitement acide; Săurebehandlung; acid treatment; savke-zeles]: Tratament chimic al unei substanfe sau al unui material, cu un acid, în scopul rafinării, al prelucrării, etc. Exemplu: rafinarea cu acid sulfuric a produselor petroliere. V. şi Rafinarea produselor petroliere. s. ~ alcalin [nţejiOHHaH o6pa6oTKa; traitement alcalin; Laugenbehandlung; alkaline treatment; lug kezeles]: Tratament chimic al unei substanfe sau al unui material, cu o solufie alcalină, în scopul rafinării, al prelucrării, etc. Exemplu: Rafinarea cu solufie de hidroxid de sodiu, a produselor petroliere, în scopul de a îndepărta acizii naftenici, urmele de acid sulfuric rămase după rafinare, cu acizi, etc. V. şi Rafinarea produselor petroliere. 4. Tratamentul apei [o6pa60TKa BOflbJ; traitement de l'eau; Behandlung des Wassers; water treatment; vizkezeles]. Tehn,: Prelucrarea apei brute în vederea folosirii ei la alimentarea cu apă a centrelor pooulate şi a industriilor, prelucrarea? apei menajere uzate şi a apelor reziduale în vederea evacuării în anum te condifiuni tehnico-sanitare prescrise (v. Epurarea apelor), cum ş', în general* prelucrarea apei, fie în scopul neutralizării unui confinut nociv (acizi sau gaze) sau în scopul modificării unei stări (de ex. temperatura prea înaltă) dăunătoare instalafiilor prin cari trece apa respectivă,, fie în scopul readucerii ei într'un sistem recircula-tor, în anumite condifiuni (de obiceiu fizice). Se deosebesc: Tratamente de natură mecanică, realizate cu> site, cu grătare şi cu separatoare gravitaţionale (separatoare de uleiuri şi de grăsimi, evapora-toare, desnisipatoare, decantoare), cum şi cu agitatoare mecanice. Asifal de tratări se fac, fie pentru îndepărtarea materiilor grosolane în suspensie, a corpurilor străine, a lichidelor nedisol-vate şi a particulelor materiale până la coloizi în* stare de dispersiune, fie pentru aerarea sau des-aerarea (degazarea) apei. Tratamente de natură fizică, deosebite de tratamentele mecanice, executate prin filtrare sau? prin distilare, pentru modificarea temperaturii şi pentru sterilizarea apei, cum şi pentru reţinerea» particulelor fine în suspensie necoloidala, fie cu instalafii de încălzire, fie cu instalafii de răcire-(de ex. turnuri de răcire sau instalafii frigorifere)r fie cu instalafii de tratare cu raze ultraviolete sau cu raxe X, fie cu instalafii de filtrare, prin ad-sorpfie. Tratamente de natură chimică, efectuate pentru îndepărtarea particulelor coloidale în suspensie şi a substcnfelor disolvate. Se realizează cu substanfe chimice coagulante sau de precipitare,, urmate de decantare şi filtrare, cum şi prin procedee electrolitice însofite de fixarea concomitentă chimică a substanfelor cari se separă. Tratamente de natură biochimică, efectueze pentru sterilizarea apei prin utilizarea de flore bacteriene specifice (bacterii aerobe), realizate în> filtre lente sau în biofiltre.— Tratamentul apei în vederea alimentării cu apă* potabilă se efectuează în instalafii a căror amploare depinde de calităţile naturale ale apei captate, cari diferă după felul sursei (apă subterană sau apă de supracafă). Apele subterane de adâncime mare şi mijlocie reclamă uneori numai* îmbunătăfirea unor calităfi chimice (confinut prea mare de substanfe chimice disolvate, cari dau’ apei un gust sau un miros neplăcut), ceea ce se realizează, fie prin aerare sau degazare,fie prin adăugire de reactivi de precipitare, ambele urmate de decantare, de filtrare şi, de obiceiu (dat fiind trecerea apei prin instalafii în cari ea prezintă o sup'afafă liberă, expusă unei eventuale contaminări), de sterilizare chimică (în general prin clorizare, v.). Âcesta e cazul deferizării, deman-ganizării, desulfurării apei, etc., cum şi al duri-zării, respectiv al dedurizării. Apele subterane de mică adâncime (ape din pânze freatice) sau cu puncte de apariţie la zi (izvoare) se pot prezenta în aceleaşi condifiuni? ca şi apele de adâncime mare şi, In acest caz, reclama acelaşi tratament, dar de multe ori e necesara schimbarea calităţilor bacteriolpgice, ne-«corespunzătoare, în mod continuu sau intermitent. Acest lucru se realizează prin sterilizare chimică directă în staţiuni de clorizare sau (mai rar) de ozonizare. Apele de suprafafa trebue întâi tratate prin .procedee mecanice şi fizicochimice, pentru limpezire completă până la particule necoloidale, foarte fine, cari nu se depun decât foarte încet tn decantoare. Acest tratament se realizează (prin grătare instalate la camerele de priză, prin desnisipatoare, prin staţiuni de coagulare, basine decantoare. Dacă e nevoie de un tratament chimic pentru îmbunătăţirea calităfilor chimice, acesta se efectuează după limpezire, urmând apoi filtrarea şi steril zarea. în cazul filtrării în filtre lente, sterilizarea nu mai e totdeauna necesară. Uneori, operaţiunile de tratare chimică specială (deferizare, desulfurare, etc.) se pot efectua concomitent şi în aceleaşi instalaţii ca şi operaţiunile de limpezire. — Tratamentul apei în vederea alimentării cu apă «industrială cuprinde un număr mai mic de instalaţii, dar de volum mai mare, fiind nevoie de cantităţi mari de apă în procesele tehnologice ale anumitor industrii (de ex. în industria metalurgică grea). Procesele de prelucrare a apei sunt: reţinerea sau separarea corpurilor mari şi a ma+eriilor în suspensie, până la un anumit grad de fin^ţă; reţinerea substanţelor chimice disolvate, cari se depun pe pereţii instalaţiilor (ai cazanelor şi conductelor), ceea ce se efectuează, fie prin distilare, fie prin dedurizare; corectarea temperaturii, de exemplu prin preîncâlzire sau prin răcire, ceea ce se realizează în instalafii speciale.— Tratamentul apei menajere uzate, în vederea •evacuării, în condiţiuni prescrise, într'un emisar, cuprinde, în general, operaţiuni mecanice (prin site, grătare, desnisipatoare sau basine de decantare cu dublu subsol sau de sedimentare), chimice şi biologice (biochimice). Efluentul rezultat din instalaţiile de epurare mecanică se evacuează direct pe câmpuri de irigafie sau de infiltrafie, trece mai departe în instalaţii de tratament biochimic (paturi bacteriene sau bio-fiitre), în cari particulele fine, de natură organică, sunt mineralizate prin activitatea oxidantă a unei flore bacteriene aerobe, — şi se reţine apo;, cu sau fără operaţiuni suplementare de tratare fizico-chimică cu coagulant (de obiceiu clorură de fier). Tratamentul mecanic e utilizat în general; cel biologic e impus numai, dela caz la caz, de condifiunile emisarului. Indiferent de tratamentul bio-Jog:c (biochimc), efluentul stafiunii de epurafie se steri.izează chimic.— Tratamentul apelor reziduale de provenienfă industrială cuprinde o foarte mare varietate de cazuri. V. Tratamentul apelor reziduale.— Sin. Trasarea apei. 113$ î. Tratamentul apelor reziduale [06pa60TECa CTO*lHblx BOA; traitement des eaux residuaires; Behandlung der Abwasser; waste water treatment; szennyvizek kezelese]: Ansamblul operafiunilor fizice, chimice şi, uneori, biologice, ia cari sunt supuse apele reziduale, fie penfru a extrage din ele anumite substanfe cari pot fi valorificate, sau pentru a le putea întrebuinfa din nou, fie pentru a le aduce într'o stare în care să poată fi evacuate. Substanfele confinute în apele reziduale sunt, fie disolvate, fie în suspensie (uneori coloidală). Separarea substanţelor conţinute în apele reziduale se face prin precipitare chimică şi decantare urmată adesea de filtrare, prin Hotare, prin ruperea emulsiunilor (desemulsionare), prin centrifugare, etc.— Apele dela epurarea gazelor de cuptoare înalte conţin particule de minereu şi de potasiu şi, uneori, în cantităţi foarte mici, cianuri, cianaţi şi tiocianaţi. Ele sunt concentrate în scopul confecţionării de brichete cari se trec din nou la cuptoarele înalte.- Apele dela laminoare conţin aproape numai nisip, paiete de fier, uleiuri, etc. Ele pot fi utilizate din nou, după o epurare care se face în basine de decantare şi într'o instalaţie de îndepărtare a uleiurilor. înainte de a fi folosită din nou, apa este răcită. — Apele dela decaparea fierului şi a aliajelor lui conţin sulfat de fier. Ele sunt tratate chimic, în vederea precipitării oxidului de fier sau a extragerii sulfatului de fier. Apele dela instalaţiile de concentrare a .minereurilor prin flolaţie se decantează, atât pentru folosirea din nou a apei în circuitul de flotafie, cât şi pentru obţinerea de şlamuri bogate în minereuri cari pot fi valorificate. Apele dela spălarea cărbunilor conţin în suspensie substanţe căr-bunoase, argiioase, gudronoase, şi şistoase, cari le dau o coloare negricioasă şi, uneori, miros displăcut. Ele sunt clarificate în scopul obţinerii unor depozite de materii solide foarte fine (şlamuri), cari pot fi valorificate. Clarificarea se face în bacuri de decantare şi de canalizare a noroaielor, în rezervoare cu fund lat, cu rame acoperite cu pânză filtrantă, în decantoare mecanice. Se folosesc, uneori, şi reactivi floculanţi (pe bază de răşini amoniacale, de var, silicat de sodiu, cazeină, amidon de orez, etc.), pentru activarea precipitării şlamurilor. — Apele dela stingerea cocsului în uzinele de gaz conţin praf de cocs. Ele sunt tratate pentru separarea cocsului prin decantare. — Apele amonia-cale dela distilarea huilelor, cari conţin fenol, sunt tratate prin adsorpţia acestuia pe cărbune activ, care apoi e regenerat cu benzen. Apele dela fabricile de pastă de lemn chimică se tratează pentru obţinerea diverselor substanfe recuperabile. în procedeul cu bisulfit de calciu, produsele recuperabile din apele reziduale sunt: zaharurile fermentabile, cari se recuperează sub formă de alcool etilic, după îndepărtarea acidului sulfuros, prin fermentare şi distilare, urmată de purificare; lignină, care se recuperează prin precipitare cu acid sulfuric în autoclave la 200® 1134 (apele obfinute cu acest procedeu mai sunt utilizate în operafiunile de tanare, după eliminarea prealabilă a varului, la fabricarea coloranfilor ds sulf, ca agenfi de emulsionare, etc.)* — în procedeul cu sodă caustică, apele (roşii-brune) confin sodă şi materii organice (lignină, răşină, zaharide). Prin încălzirea extrasului sec la 250°, în anumite condifiuni se obfin acetafi, iar la 500°, acetonă, aldehide, alcooli, etc. şi gaze combustibile. — în procedeul cu sulfat de sodiu, leşiile de spălare confin materii Jignoase şi săruri de sodiu. Tratamentul constă în concentrarea Ieşiilor în evaporatoare, până la uscare. Cenuşa rezultată e calcinată într'un cuptor, în curent de aer, pentru eliminarea materiilor organice şi obfinerea sărurilor alcal ne. —Apele dela fabricarea hârtiei confin celuloză, care poate fi recuperată în mare parte, prin decantarea precipitatului format la adăugirea de sulfat de amoniu, prin filtrare, cu filtre rotative echipate cu o tolă metalică specială, prin flotajie, prin cernere, folosind sita vibratoare cari au o mişcare circulară sau rectilinie. Apele dela fabricile de explozivi, cari provin dela spălarea dinamitei, confin acid azotic. Ele sunt tratate cu un curent de aer şi cu vapori de apă cari antrenează vaporii azotoşi, captafi apoi în acid sulfuric. Apele de înmuiere dela fabricarea prafului de puşcă confin alcool, care se extrage prin rectificare. Apşle-mame dela cristalizarea sulfatului de sodiu confin iod, care se poate recupera. Apele reziduale dela fabricarea etanolului, bu-tanolului şi acetonei pot furnisa vitamine, prin diverse tratamente chimice. în industria petrolieră se tratează numeroase ape reziduale; de exemplu: apa dela turnyrile de răcire se trece, pentru reutilizare, peste pânză filtrantă care reţine impurităţile mecanice. — D n apele de zăcământ, cari sunt produse împreună cu fifeiul în unele şantiere petroliere, se pot recupera importante cantităfi de iod, prin diverse procedee, de exemplu prin tratare cu clor şi extracfie în benzină. în industria pielăriei, apele dela prelucrarea minerală a pieilor confin crom, care se poate recupera prin precipitare cu săruri de plumb. Cro-mafii sau bicromafii obfinufi sunt filtrafi. în industria textilă, apele dela spălarea sudafiei lânii confin în special săruri alcaline, săruri amo-niacale, pufine materii grase şi azotate. Pot fi concentrate şi calcinate, în acest fel recuperându-se numai carbonafii alcalini. Pentru extragerea grăsimii de sudafie, apele se acidulează cu acid sulfuric şi se decantează, penfru separarea mâlului gras, care se separă apoi în filtre-presă. — Apele dela degresarea lânii confin acizi graşi şi săruri alcaline. Extragerea materiilor grase se poate face prin solvire în benzină, prin tratare cu acid sulfuric sau clorhidric, prin emulsionare şi prin evaporare. Prin acest din urmă procedeu se pot recupera şi noroaiele uscate azotoase, cari se utilizează apoi ca îngrăşăminte. — Apele săpunoase, dela albirea textilelor, se tratează* fie cu acid sulfuric, în care caz se liberează acizi graşi, fie cu săruri metalice (sulfat de fier), în care caz se formează un săpun insolubil, care, tratat apoi cu acid sulfuric, liberează acizi graşi; fie cu lapte de var, când se formează» de asemenea, un săpun insolubil, care se descompune cu un acid mineral diluat. — Apele dela fabricarea mătasei viscoza confin sodă caustică. Aceasta se poate regenera prin tratare cu săruri sau cu oxizi de fier, de aluminiu sau de cupru. Precipitatul de hemiceluloză produs e filtrat printr'un filtru-presă. Leşia de sodă filtrată refine un exces de reactiv, care este preci ptat sub formă de sulfură (cu sulfură de sodiu) şi e îndepărtat prin decantare şi filtrare. Această leşie poate fi utilizată la mixaj sau la înmuiere. Hemiceluloză din sodă se poate separa şi prir^ dializă, în dializoare cu cadre sau cu saci. — Apele dela fabricarea mătasei acetat confin acid acetic, care se recuperează prin distilare, sau prin extragere cu solvenfi (acetat de butiL oxid de mezitil, acetat de isoamil, etc.) la temperatura ordinară. în industria alimentară sunt tratate unele ape, de exemplu apele dela fabricile de zahăr din sfeclă, cari confin ma+erii fermentab'le şi o cantitate mare de pământ, cari se îndepărtează prin decantare. După ce sunt limpezite* pot fi folosite din nou. Din apele dela difuziune şi dela prese se poate recupera zahăr, prin adăugirea de lignit şi turbă, încălzite în prealabil. Apele pot fi folosite din nou, după adăugirea de var, care precipită materiile putrescibile. — Apele dela fabricile de fecule confin fecule secundare. Pentru recuperarea acestora, apele* sunt introduse în basine mari, cu circulafie lentă,^ unde se produce o fermentafie lactică; aceasta determină precipitarea unor fulgi mucilaginoşi*. confinând granulele de fecule, cari se decantează. Operafiunea se repetă de mai multe orU iar reziduul final, bogat în azot şi în acid fosforic*. poate fi folosit ca fertilizant. în unele feculerii moderne, ap^le de spălare sunt introduse din nou-în circuit. — Apele dela fabricile de amidon confin pufin amidon, borhot şi materii organice azotate, solubile şi fermentescibiie. Amidonul poate fi recuperat prin centrifugare. Borhoturile pot fi recuperate tratând apele cu acid sulfuric sau clorhidric, care uşurează depunerea materiilor în suspensie în decantoare. Servesc ca hrană pentru animale. — în fabricile de conserve, apele de spălare a legumelor $i a fructelor confin pământ şi materii organice (hidrafi de carbon), cari se elimină prin decantare şi filtrare, pentru a putea fi folosite din nou; cele dela carne şi peşte confin substanfe albuminoide şi materii grase; materiile grase pot fi recuperate prin decantare în pufuri de decantare; materiile proteinice în suspensie sunt utilizate ca îngrăşăminte.—Apele reziduale dela marile restaurante sau cantine servesc, uneori, la extragerea de materii grase. în acest scop, ele sunt tratate cu acid sulfuric concenttra^ 1135* [a cald. Acizii graşi şi glicerina se separă apoi, prin decantare, prin evaporare, etc. — Tratarea apelor rez’duallf, în scopul epurării lor (v. şi sub Epurarea apei), pentru a putea fi evacuate în râuri, în lacuri sau la suprafafa solului, e necesară în cazul când ele confin materii solide în suspensie, substanfe toxice, acizi sau baze, sau materii organice fermenfescibile, cari pun în pericol desvoltarea normală a faunei sau a forei în regiunea de deversare, sau atacă şi obturează instalafiiie de canalizare generală. — Nocivitatea apelor reziduale se poate determina prin analize fizice, chimice şi bacteriologice. Uneori, când aceste analize nu sunt concludente, e necesară efectuarea analizelor biologice. Sistemele de tratare a acestor ape reziduale, în vederea epurării lor, dep nd de natura apelor şi de substanfele confinute. Apele cari confin practic numai materii inerte în suspensie se tratează prin decantare-clarificare. îndepărtarea materiilor solide depuse permite evacuarea apelor clarificate, fără riscul de a colmata solul sau de a reduce albia cursurilor de apă, lente şi sinuoase. — Apele reziduale acide şi turburi sunt clarificate uşor cu ajutorul prafului de argilă (prin agitare, particulele de argilă în suspensie ajung în contact cu particulele insolubile de materii în suspensie şi le refin prin adsorpfie), cu argilă şi sulfat feric (se formează, prin hidroliză, hidrat feric gelatinos, care adsoarbe particulele insolubile, aglomerându-le), sau cu argilă şi sulfat de aluminiu (care, prin hidroliză, acfionează ca şi hi-dratul feric). Acfiunea hidrolizantă se efectuează bine într'un mediu neutru şi rău într'un mediu puternic elcalin. înainte de hidroliză cu săruri de fier sau de aluminiu, apele reziduale trebue aduse la un exponent de hidrogen favorabil. Neutralizarea apelor cari confin acizi minerali, săruri de bariu şi urme de săruri de plumb, cum şi a celor dela uzinele de aluminiu, se face cu piatră de var sau cu dolomit.— Apele puternic acide se neutralizează cu lapte de var. Acesta neutralizează nu numai acidul liber, ci şi sărurile metalice existente (de ex. sulfaţi sau cloruri de fier). Noroaiele formate sunt decantate într'un decantor, iar lichidul e eliminat direct, sau e filtrat pe un pat de nisip, dacă precipitatul format e prea uşor pentru a putea fi decantat. Procedeul e foarte pufin costisitor. Doza de neutralizant trebue calculată exact, în funcfiune de concentrafia în impurităfi a apei de neutralizat, un exces putând provoca, la evacuarea apei în râu, precipitarea carbonafilor din apa râului. — Apele alcaline trebue aduse la o valoare a exponentului de hidrogen de cel mult 9. Cele cari confin şi su furi alcaline, ca şi cele provenite dela spălarea bumbacului după vopsire, se tratează cu sulfat feric, obfinându-se un exponent de hidrogen apropiat de 3. Se distruge complet hidrogenul sulfurat, iar hidratul feric rezultat antrenează colorantul şi sulful format. După decantare se ob|ine un lichid care confine numai fiiposulfit, şi care se neutralizează cu var până Ia un exponent de hidrogen egal cu 7. — Apele cianurate sunt epurate prin acidulare cu un acid mineral sau prin oxidare cu clor gazos,, apă oxigenată sau permanganat de potasiu, urmată de suflare cu aer. Aerul antrenează acidul cianhidric format, prin tratare în baie alcalină cu amestec de sulf elementar şi polisulfuri solubile* până când concentrafia cianurii confinute în solufie e destul de mică pentru ca apa să poată fi evacuată fără pericol. —Apele cari confin materii fermenfescibile pot fi tratate cu clor, după ce au fost îndepărtate, prin depunere şi decantare, particulele mai mari. Pentru evitarea fermentaţiei^ produse de materiile proteice în particule coloi-dale, se aduce exponentul de hidrogen al apei la slab acid, sau se adaugă alcool, eter sau un alt lichid cu tensiune superficială mică. — Sin*. Tratarea ap lor reziduale. î. Tratare [o6pa6aTbiBaTb, o6oramaTb; traitement; Behandlung; treatment; kezeles]: 1. Efectuarea unui tratament.—2. Sin. (parfial) Tratament(v.)0 2. Tratare [06pa60TKa; traitement; Behandlung; treatment; kezeles]. 3. Chim.: Operafiunea de punere în contact a unei substanfe chimice sau a unui material cu un reactiv chimic. Se facer„ fie în scop analitic, pentru a observa producerea de reacfii chimice specifice, fie în scop prepa-rativ, când se urmăreşte obfinerea unui produs^ nou sau modificarea unei calităţi a unui material. Exemple de tratare chimică sunt: tratarea cu apă regală (v.) a unui silicat, în scop analitic, tratarea cu substanfe chimice a apei industriale, în scopul epurării. 3. Tratare [TpaBJISHHe (ceMHH); traitement des graines; Samenbehandlung; seed treatment;, magkezeles ]. Agr.: Supunerea unor seminfe acfiunii unor agenfi chimici sau fizici, pentru a preveni şi a combate boalele datorite insectelor şi ciupercilor. 4. Tratarea apei. V. Tratamentul apei. 5. Tratarea neutrului [3a3eMJieHHe; traitement du neutre, mise â la terre; Nullpunktsbehandlung, Nullpunktserdung; earthing; foldeles]. Elf.: Modul în care e stabilită eventuala legătură voită şi permanentă între punctul neutru al unui transformator elecr trie sau al unei refele electrice şi pământ. Se deosebesc cinci metodede tratarea neutrului: legarea directă la pământ, legarea prin rezistenfă, legarea prin reacianfă, legarea prin* distanfe disruptive, şi izolarea neutrului. Legarea directă la pământ a neutrului e legarea voită la pământ a punctului, în unul sau în mai multe locuri, printr'o legătură permanentă în care nu s'a inserat voit nicio impedanfă (v. fig. a). Se consideră că un sistem energetic are neutrul legat direct la pământ dacă raportul X0 :Xd dintre reactanfa omopolară şi cea directă, e mai mic decât 3-**5 la scurt-circuitele cari se produc în diferitele puncte ale sistemului. — Legarea directă are ca efect o reducere importantă a supratensiuni or interne (v.) cari se pot1 produce în refeaua respectivă, dar şi transformarea în scurt-circuit a oricărei puneri la pământi. *13 6 Se foloseşte în reţelele de tensiune înaltă şi foarte înaltă (v.)f mai sensibile la pericolul prin supratensiuni interne — şi unde economia care se obfine prin reducerea izolaţiei e importanta. Nu e indicată în refelele de medie tensiune (v.), în cari cele mai multe ajungeri la pământ sunt trecătoare şi la cari nivelul de izolare e hotarît în deosebi prin solicitările date de supratensiunile atmosferice (v.). Legarea la pământ prin rezistenfă (v. fig. b) e legarea la pământ printr'o impedanfă al cărei principal element e rezistenfă. Se foloseşte în locul legării directe la pământ, pentru a reduce intensitatea curentului de scurt-circuit, mai ales în refeieie de cabluri, în cari orice ajungere la pământ (v.) e permanentă — şi se doreşte scoaterea de sub tensiune a porfiunii respective din refea. Se folosesc rezistenfe de fracfiuni dintr'un ohm până la câfiva ohmi, cari reduc intensitatea curentului de scurt-circuit la 1/a•■•1/5 din valoarea pe care ar avea-o la punerea directă la pământ. Punerea la pământ prin rezistenfă e folosită rar. Legarea la pământ prin reactanfă (v. fig. c) e legarea la pământ printr'o impedanfă al cărei element principal e reactanfa. Se foloseşte, în deosebi, în refelele de medie tensiune comportând linii aeriene, cu roîul de a stinge arcul de ajungere monofazată la pământ (v. Bobină Peter-sen) şi de a reduce amplitudinea supratensiunilor interne cari provin din ajungerea la pământ a unei -faze. Se trece la această tratare a neutrului când valoarea efectivă a intensităfii curentului capacitiv de ajungere la pământ depăşeşte 30 A în refelele de 6**-10 kV tensiune nomincla, şi 5 A în refelele de 35 kV tensiune nominală, când există astfel pericolul unor supratensiuni importante prin arc la pământ. - Neutrul izolat (v. fig. g) e un neutru care nu e pus, intenfionat, printr'o legătură conductoare, la o instalafie de punere la pământ. — Se consideră, de asemenea, că neutrul e practic izolat, -WWW) -WVWVj -aaaaaa4—j -vww4"ţ, -vww^ I rrfn —VWWS -AAAA/V. -WW\Af-i -VWv4-n -^AAAV j -wJ Ţ /7777 Legarea neutrului Ia pământ, a) directa; b) prin rezistenfă; c) prin reactanfă; d) prin intermediul unui eclator; e) prin intermediul unui descăr-cător; f) prin intermediul unui descărcător şi al unei capacităţi; g) neutrul izolat. dacă e pus la pământ prin dispozitive de măsură sau de protecfiune cu impedanfă foarte 'mare, sau prin distanfe disruptive. Punerea la pământ prin distanfe disruptive (v. figi d-*f) e punerea la pământ a neutrului unui transformator prin intermediul unui eclator (v. fig. d) sau descărcător (v. fig. e şi f), pentru a limita amplitudinea supratensiunilor cari pot să apară între neutrul transformatorului şi pământ. în funcfionare normală, refeaua se comportă ca o refea cu neutrul izolat. Eclatorul sau dsscărcătorul montat la neutrul unui transformator are, în general, nivelul de izolafie corespunzător tensiunii de fază a refelei respective. Acest sistem de tratare a neutrului prezintă avantajul că funcfionarea refelei poate continua chiar în cazul ajungerii unei faze la pământ, dar prezintă desavantajul unor supratensiuni interne importante. E folosit în refele de joasă tensiune şi în refele de tensiune medie pufin întinse. Sin. Punerea la pământ a neutrului. î. Traube, regula lui ~ [npaBHJio Tpay6a; regie dsT.; T. Regel; T.'s rule; T. szabâlya] Chim.: Activifatea capilară a substanfelor organice (alcooli, acizi graşi, etc.) creşte în seriile omoloage odată cu creşterea numărului de atomi de carbon din moleculă. — Aceeaşi regulă se aplică şi ad-sorpfiei pe cărbune, care creşte, de asemenea, în seriile omoloage. 2. Trauzl, bloc Sin. Bombă Trauzl. V. sub încercările explozivilor la lucru mecanic. s. proba V. sub încercările explozivilor la lucru mecanic. 4. Travee [npoJieT; travee; Fach, Bundweite; compartment; boltozatmezo, boltivkoz]. Cs.: Spafiul cuprins între două grinzi sau între două ele^ mente principale de rezemare, consecutive (pilaştri, stâlpi, coloane, plinuri de zidărie, pile, etc.). Astfel, la un intercolonament sau la o arcadă, interaxul determină traveea, repetindu-se pe toată lungimea acestora; la poduri: porfiunea cuprinsă între două pile consecutive sau între o pilă şi culee; la şarpante: porfiunea cuprinsă între două ferme vecine. Traveele unei clădiri pot fi dispuse uniform sau variat, după criterii estetice sau funcfionafe. într'un asamblu arhitectonic, traveea e volumul, văzut în secfiune orizontală sau verticală, al cărui contur nu are frânturi. *. Traverbanc [KBepniJiar; travers banc; Quer-schlag; cross cut; traverbank]. Mine: Galerie simplă sau djblă, săpată perpendicular pe direcfia straielor (pe planul direcţional al unui zăcământ) şi care deschide un strat (sau un pachet de strate), realizând, ca galerie (în general) principală, legătura acestuia cu o lucrare minieră principală (galerie de bază, de etaj sau de subetaj, rampă de puf, etc.). Traverbancul , se sapă numai la baza sau la capătul etajului sau al subetajului, pe cât posibil în mij'ocul câmpului, şi se amenajează ca lucrare minieră principală de transport sau de aeraj. e. Traversa [nonepenHbiH 6pyc, neperopOAKa; traverse, traverse de chassis, filin transversal; Querstuck, Quertrăger des Rahmens; traverse, frame cross member, cross tow rope, cross-piece; kereszttarto, keresztkofel], Tehn.: 1. Grindă sau 1437 riglă transversală. — 2. Perete despărţitor. — 3. Fărâmă transversală fafă de direcfia unei nave. i. Traversă [#aM6a; traverse; Querwerk; cross dam; keresztfal]. 4. Hidrot.: Baraj de înălfime mică, folosit în corectarea torenfilor. t. Traversă dansantă. V. Dansantă, traversă s. Traversă de ancoră [aHKepui roK, AKopHbiH IIITQK; jas; Ankerstock; anchor-stock; horgonyrud]. Nav.: Tijă de lemn sau de ofel, petrecută prin fusul anumitor ancore cu două brafe (de ex. ancora de amiralitate), la extremitatea cu verigă a acestuia (v. fig. sub Ancoră de amiralitate). Când ancora atinge fundul, traversa se aşază orizontal pe fund şi perpendicular pa planul brafelor, astfel încât o ghiară ajunge cu vârful perpendicular pe fund şi se înfige în acesta la virarea lanţurilor. Sin. Jas. 4. Traversă de cale ferată [maajîa; traverse; Bahnschwelle; (railroad) sieeper; vasuti keresz-tarto]. C. f.: Element de legătură, folosit în construcfia suprastructurii unei căi ferate, pentru aşezarea şi fixarea pe el a şinelor şi pentru a men-fine astfel ecartamentul, adică distanfa dintre şine, cum şi pentru trans- j miterea greutăţii , 2 convoiului decircu- y—- • v*"»&£— * laţie, prin prisma X de balast, la tera- I. Profil de suprastruciură de cale samente (v. fig./). f®r^tă s,mPlă* T s i f) terasament; 2) prisma (pat) de balast; Traversa de cale 3) traversă, ferată normală e folos tă lacăiferate cu ecartament normal (1435 mm), în linie curentă (afară de poduri). Are secţiune şi lungime constantă (în cadrul aceleiaşi categorii sau al aceluiaşi tip'. Se confecţionează din lemn, din metal, din beton armat sau din eternit. — Traversele de lemn sunt confecfionate din esenţe tari (stejar, gorun, gârnifă, fag, ulm), rar din brad sau din pin; forma secfiunii şi di- mensiunile sunt standardizate. Durata în serviciu a unei traverse de lemn tratată contra putrezirii e de 15--20 de ani (a celor de stejar, impreg- I il. Traversă metalică. 1) secfiune transversală; 2) jumătate elevafie. nate, de 25—30 de ani). — Traversele metalice, confecfionate din ofel laminat, sunt de diferite tipuri (profiluri) şi au, în general forma unei albii, care prin împlântarea în balast nu mai permite deplasarea în lung sau transversală (v. fig. II). Calea cu traverse metalice e mult mai rigidă decât cea cu traverse de lemn, iar circulafia produce sgomot mare. Traversele metalice sunt mai costisitoare şi au o durată de numai 20-*25 de ani (din cauza vibrafiilor se uzează la găurile de prindere, unde apar crăpături); ele sunt pe cale de a fi înlocuite cu celede beton armat. — Traversele de beton armat se folosesc pentru a economisi Semnul; s'au făcut încercări, începând cu anul 1896, experimentându-se formele: monobloc (v. fig. ///)» din două blocuri legate între ele cu o bară me- c/ nmnnjmâ ///.Traversă monobloc de beton armat (secfiune longitudinală), a) dopuri de lemn pentru prinderea şinelor. talică elastică (v. fig. IV); din blocuri de beton armat aşezate de-a-lungul şinelor şi legate între ele cu bare metalice. S'au confecfionat din beton IV. Traversă flexibilă de betoo armat (stânga, elevafie; dreapta, secfiune longitudinală verticală). 1) blocuri de beton armat; 2) bară de ofel profilat. turnat şi vibrat, din beton centrifugat (v. fig. V), iar în ultimul timp, din beton precomprimat (v. fig. VI). Traversa de beton armat prezintă greutăfi în ce priveşte prinderea şinelor; se folosesc ^ ^ ţ mai multe sisteme: cu dopuri de lemn (înglcbite în masa de beton), prinderea şinelor fă-cându-se cu tirfoane sau crampoane, ca la traversele de lemn; cu înglobarea în beton a unor piese metalice de cari se fixează piesele de prindere propriu zise; cu c \l / r < \ li / a. U-, m Z 3 V.Traversăde beton armat centrifugat. 1) jumătate secfiune longitudinală; 2) secfiune transversală a-a; 3) sec- fiune transversală b-b. găuri în beton, prin cari se introduc buloanele de prindere a şinelor, — şi alte sisteme. Traversa de beton armat are o greutate mai mare decât a VI. Traversă de beton precomprimat. 1) jumătate elevafie; 2) jumătate secfiune longitudinală verticală; 3) jumătate vedere de sus; 4) jumătate secfiune orizontală. cea de lemn (200—300 kg), dând o cale mai rigidă şi mai stabilă, dar e greu de manipulat. — Traversele de eternit (beton armat cu fibre de asbest) sunt folosite rar, fiind costisitoare. Traversele speciale de cale ferată sunt folosite pentru montarea schimbătoarelor de cale; au lungi- 72 t*38 mea şi dimensiunile secfiunii transversale variabile, standardizate. Lungimea variază din *0 în 20 cm, până la 480 cm. — O categorie se foloseşte pentru schimbătoare de cale la linii cu ecartament normal (1435 mm) principale, iar alta, pentru schimbătoare de cale la linii cu ecartament normal secundare, şi la linii înguste (ecartament 500--1000 mm).— Traversele pentru poduri de cale ferată sunt folosite pentru susfinerea şinelor pe podurile metalice; au dimensiuni standardizate. — Traversele de cale ferată îngustă sunt folosite la căi ferate cu ecartament îngust (5C0--1000 mm); au lungimea şi dimensiunile standardzate. — Traversa albă e o traversă de lemn folosită în starea în care a rezultat din debitare, fără tratament chimic pentru protejare contra putrezirii. Traversa neagră e o traversă de lemn im-pregnată cu substanfe chimice fungicide (creozot şi cuprinol, cari au coloare neagră). î. Traversă de punte [naJiyâHbiH 6hmc; bar-rot de pont; Deckba ken; deck beam; fedelzeti gerenda]. Nav. mPiesă a osaturii cocei navelor, care susfine puntea şi e prinsă de coaste, formând, împreună cu acestea, cadrul de rezistenfă transversală al corpului navei. Materialul din care e construită diferă după felul navei (de ex, traversa e de lemn, la navele de lemn, şi de metal, la navele metalice sau compozite). s. Traversă de suporf de linie electrică [onop-HaH nonepeHUHa; traverse de support de ligne aerienne; Mastquergang; passage; villamos vezetek tartogerenda]. Elf.: Element transversal, orizontal, aj suporturilor liniilor electrice aeriene, pe care se fixează izolatoarele liniei. 3. Traversă diagonală [jţHaroHaJibHbiil 5pyc; traverse diagonale; diagonale Traverse; diagonal traverse; âtlo gerenda]. C. f.: Grindă transversală de legătură între longeroanele cadrului vagoanelor. Serveşte ca piesă de consolidare intermediară, atât la vagoanele cu două osii, cât şi Ia cele cu boghiuri. Se montează astfel, încât să permită aşezarea cilindrilor de frână, a timoneriei, a bateriei de acumulatoare, etc. Se confecfionează din bare de ofel profilate. 4. ~ frontală [6y(J)4)epHbiH (5pyc; traverse frontale; Puffertrăger; frontal traverse; homlok-gerenda]: Grindă transversală de legătură, la capetele longeroanelor unui cadru de vehicul de cale ferată (locomotivă, tender, vagon). Serveşte ca piesă de consolidare a cadrului. Pe ea se montează aparatele de legare, aparatele de ciocnire, robinetele de frână continuă automată, robinetele conductei de încălzire a trenului, iar la locomotive, şi suporturile de felinar, botul triunghiular şi curăfi-toarele de cale. Se confecfionează din bare de ofel profilat U, sau din tablă presată, îndoită în formă de U. Prinderea traversei transversale de longeroane se face prin guseuri nituite. s. Traversa din spate a războiului. V. Războiului, traversa din spate a s. Traversadă [nepexoA b TaJiBer; portion de talveg d'un fleuve; Teii des Talwegs eines Flu^es; channel portion of a river; âtjâro]. Hidr Porfiunea din talvegul unui curs de apă, în care se face trecerea dela o concavitate la alta. 7. Traversare [nepenpaBa, nepexo^; traver-see; Durchgang; passage; âtjârâs]. Hidrof.: Ansamblul lucrărilor speciale necesare trecerii instalafiilor hidrotehnice prin punctele de întretăiere cu alte lucrări sau cu obstacole naturale (cursurr de apă, depresiuni, masive stâncoase, terenuri cari impun condifiuni speciale, etc.). Tipurile de lucrări depind de natura instalafiilor: instalafii sub presiune sau instalafii de curgere cu nivel liber; ele depind, de asemenea, de natura lucrării intersectate, dacă ea comportă măsuri speciale de protecfiune sau de siguranfă. Acesta e căzui conductelor sub presiune la intersecfiunea cut căi ferate, şosele cu trafic greu, ziduri de sprijin, cursuri de apă, văi cu regim torenfial, terenuri instabile, etc., sau cazul canalelor deschise cari intersectează cursuri de apă naturale sau* masive prin cari trecerea se face în tunel. 8. Traversare [nepeceneime nyTeft; traversee de voie; Gleiskreuzung; railway Crossing; vasuf keresztezes]. CJ.: Instalafie de cale, I la întretăierea a \ două căi ferate, \^i compusă din patru j \ j inimi de încruci- şare şi din şinele —-----------------------------— de legătură din- l|_____\==='_________ tre ele. Spre de- 1 osebire de tra-versarea-joncfiune, • traversarea nu per- j mite trecerea de * pe o cale ferată pe . _ cealaltă Traversare perpendiculara (a=90°)~ La traversarea perpendiculară axele celor două linii cari se intersectează formează un unghiu de 90° (v. fig. /); la traversarea oblică, ele formează un unghiumai micde- II. Traversare oblică (a <90°). cât 90° (v. fig. II). Traversarea perpendiculară e alcătuită din patrn inimi de încrucişare, egale. între inimi se găseşte un pătrat, format din şine şi contraşine; în afara jnimilor sunt prelungite labele de iepure. Traversarea oblică e alcătuită din două inimi de încrucişare ascufite, numite şi inimi simple, şi din două inimi de încrucişare obtuze, numite şi inimi duble. între inimile de încricişare se găsesc şinele şi contraşinele cari formează un romb, iar în afara inimilor sunt prelungite contraşinele şi labele de iepure. 9. Traversare-joncfiune [npocTaa aHrJiHCKa» CTpejiKa; traversee-jonction de voie; Kreuzungs- 1139 weiche; slip point; angolj kifero]. C. f.: instalafie de cale, la întretăierea a două căi ferate, care permite atât să se circule pe căile cari se încrucişează, cât şi să se treacă de pe una pe alta. Traversarea-jonctiune simplă (v. fig. /) dă posibilitatea traversării a două căi ferate, permifând să se circule în direcfiile AB, CD (pe linie directă) şi CB (pe linie abătută). E compusă din patru inimi I. Traversare-joncfiune simplă, a) ^reprezentare convenfionala; b) schemă; 1) aparat de manevră. de încrucişare (două ascufite şi douăobtuze), din două macazuri (două perechi de ace, aşezate cu vârfurile spre inimile ascufite), din şine de legătura, contraşine şi un aparat de manevră care, prin bare de transmisiune, mişcă cele două perechi de ace dintr'o pozifie în alta. Traversarea-joncfiune dublă (macazul englez) (v. fig. II) permite traversarea a două căi ferâte, â II. Traversare-joncfiune dublă, a) reprezentare convenfională; b) schemă; 1) aparaf de manevră. dând posibilitatea să se circule în direcfiile AB,CD (pe linie directă) şi AD, CB (pe linie abătută). E compusă din patru inimi de încrucişare (două ascufite şi două obtuze), din patru macazuri (patru perechi de ace, aşezate cu vârfurile spre inimile ascufite), din şine de legătură, contraşine şi apa- III. Diagonală formată din joncfiuni duble. când o diagonală intersectează mai multe linii paralele (v. fig. III). Unghiul de traversare oc e, în generat, egal cu unghiul schimbătoarelorfde~ca!e folosite Ia construcfia diagonalelor din staţie 111 (corespunzător unor valori - ; — ; -~ ale lui tg a) V. Inimă de încrucişare, la tra-versarea-joncfiune, sistem Băseler. IV. Traversare-joncfiune dublă, sistem Băseler. î) aparat de manevră. Traversarea-joncfiune dublă, de lungime redusă, sistem Băseler (v. fig. IV), se foloseşte pentru tra-versări-joncfiune construite cu un unghiu mai mare (până la tga= 1/6,5); are acele plasate în afara rombului format de inimile de încrucişare, iar în interiorul rombului, o şină, care e circulată pe ambele părfi. La această traversare, inimile extreme au o construcfie specială şi se numesc inimi triple (v. fig. V). în construcfia căii, traversarea-joncfiune dublă e echivalentă cu două schimbătoare de cale simple, aşezate vârf la vârf, dar având nevoie ^ de o lungime mai mică. Datorită acestui avantaj, e mult folosită la construcfia stafiilor mari, reducând la minimum lungimea diagonalelor; având piese fine şi supuse uzurii, circulafia trenurilor se face pe ele cu vitesă redusă. Traversă-rile-joncfiune duble nu sunt admise pe liniile de circuiafie directă şi nici în stafiile mici, prin cari trenurile trec fără oprire. Circulafia pe traversările-joncfiune, în linie curentă, se face cu măsuri speciale de siguranfă (semnalizare şi post de mişcare). t. Traversarea căilor de comunicafii de către liniile electrice [nepecenemie nyTeft 3JieKTpo-JIHHHH; traversee de voies de communication par Ies lignes electriques; Verkehrsweguberfuhrung der elektrischen Leitungen; Crossing of permanent ways by electrical lines; kozlekedesi utak keresztezese villamos vonalak âltal]. Elf.: Trecerea unei linii electrice dintr'o parte în cealaltă parte a unei căi de comunicafie de uscat (şosea, cale ferată, etc.), navigabilă (râu, canal, mare), aeriană, sau de tracfiune electrică, etc. Din cauza pericolului pe care-l prezintă o rupere de conductor, se prescriu anumite măsuri de protecfiune la traversări. Dacă linia care traversează e subterană (în cablu), se admite traversarea căilor ferate şi a şoselelor numai la o 72* 1140 anumită adâncime sub structura căii de comunicaţie şi cu cămine de vizitare Ia capetele aliniamentului de traversare. Traversarea cursurilor de apă se face, fie sub albie, la ape puţin adânci, fie chiar pe fundul apei, dacă adâncimea Ia ape mici nu periclitează cablul la trecerea navelor, a plutelor, etc. în acest caz, se marchează clar traseul cablului, pentru a evita avarii produse de ancore. — Daca linia care traversează e aeriană, se prescriu următoarele: La traversări de căi ferate şi şosele: minimul înălfimii conductoarelor peste calea de rulare (gabarit), în funcfiune de tensiunea liniei electrice; minimul secfiunii conductoarelor; tracfiune redusă în conductoare; suspensiune de siguran|ă pe suporturile deschiderii de traverse, cari trebue să fie suporturi de întindere normale sau de tip uşor; minimul distantei pe orizontală între conductoare şi construcfiile aferente căilor de comunicafie; de asemenea, între fundafia suportului şi şina cea mai apropiată, şi talpa rambleului sau marginea exterioară a şanfului şoselei; minimul unghiului de traversare. La traversări de râuri şi de canale navigabile sau pe cari se plutăreşte se prescriu distanfe şi măsuri de precaufiune, ca la căi ferate şi şosele, diferite, după cum râul sau canalul înghiafă sau nu înghiafă, cu deosebirea că, la râurile şi canalele pe cari se practică numai plutăritul şi la cele cari înghiafă, prescripţiile sunt mai pufin exigente în privinfa construcfiei conductoarelor, a tracfiunii în conductoare, a suspensiunii şi a unghiului de încrucişare. — La traversări de căi de transport electrificate se prescriu aceleaşi măsuri ca la căi ferate normale, cu deosebirea că gabaritul este măsurat până la cablul purtător al firului de contact. La traversări de linii aeriene de înaltă tensiune se prescriu aceleaşi măsuri ca la căi ferate şi şosele, cu deosebirea că gabaritele sunt impuse de prescripţiile pentru protecfiunea contra supratensiunilor. Se prescrie că linia cu cea mai înaltă tensiune se aşază deasupra celei cu tensiune mai joasă. Se interzice efectuarea traversărilor pe stâlpi comuni. Suporturile, limitând deschiderile de traversare ale liniilor de 20 kV sau mai mult, vor fi protejate prin eclatoare de pro-tecfiune, eclatoare cu aprindere catodică, eclatoare cu rezislenfă variabilă cu tensiunea, sau parafulgere autopneumatice (v.). — La traversări de linii de telecomunicafii şi de energie în joasă tensiune, prescripţiile sunt aceleaşi ca pentru liniile de înaltă tensiune. î. Traverse, maşină de resabofat Cs. V. Maşină de resabotat traverse, sub Maşini din construcfii. 2. maşină de burat Cs. V. Maşină de burat traverse, sub Maşini din construcfii. s. Traversină [6hmc, 6a;ioHKa; barrotin; Halb-balken; edge; felkeresztgerenda]. Nav. m.î Traversă intermediară, cu dimensiuni mai mici decât cele ale traverselor principale, aşezată între acestea, când ecartamentul lor e prea mare. 4. TraverHn [TpaBepTHH; travertin; Travertin; travertine; traversztin], Geo/.; Depozite calca-roase, poroase sau vacuolare, uneori concrefio-nare şi compacte, de coloare deschisă, formate din izvoare şi cascade, în regiuni de calcare, sub acfiunea plantelor cari provoacă precipitarea car-bonatului de calciu. Se întrebuinfează, în general, ca piatră de construcfie (placaje). s. Travling LTaHKa, TejieHvKa;traveIling truck; Travelling, Kamerawagen; travelling truck; trave-ling]. Cinem.: Cărucior montat, de obiceiu, pe şine, pe care se aşază aparatul de luat vederi cinematografice din mers. (?= Trawl [Tpajiosan ceTb; chalut; Grund-schleppnetz; trawl; trawl, fenekvonohâlo]. Pisc.: Unealtă de pescuit marin, în formă da sac, târîtă pe fund prin cabluri metalice, cu ajutorul unor vase motorizate, anume construite. Cu trawl-ul se pescuesc peştii din apropierea fundului, cum şi crustacee, molusce şi peştii de fund. E un mijloc de mare producfie, dar nu e indicat în zonele de împuiere, dacă nu s'au luat măsuri pentru asigurarea salvării alevinelor. 7. Treapfă [cTyneHb; marche; Stufe; step; lepcso]. 1. Gen.; Fiecare dintre suprafefele orizontale, cu lăfimea relativ mică, ^amenajate pe o suprafafă înclinată întinsă, pentru a constitui un sistem de comunicafie mai comod pe suprafafa înclinată sau pentru a forma un plan de rezemare orizontal pentru un obiect, o construcţie sau o instalafie. — 2. Arh., Cs.: Element component al unei scări, amenajat de obiceiu cu o suprafafă orizontală, pe care se calcă în timpul parcurgerii scării. — 3. Arh., Cs.: Fiecare dintre suprafefele orizontale ale unei scări, pe care se calcă. Treptele scărilor simple, ale scărilor portabile sau transportabile se numesc fuscei; se execută, fie din bare (de lemn sau de metal) rotunde, prismatice sau profilate (de ex. la scările de incendiu, la scările de salvare, la scările de pisică, etc.), fie din scânduri înguste, sau din cabluri ori funii (de ex. la scările flexibile). Treptele scărilor dela construcţiile civile sau industriale sunt constituite, fie din piese monobloc, cu două feţe plane cari se intersectează în unghiu drept (trepte masi/e), fie din piese orizontale (scânduri, tablă striată, corniere) distanţate unele de altele (trepte izolate), ori din piese orizontale distanfate şi piese vertfcale aşezate în spafiul dintre cele orizontale (trepte înfundate). Suprafafa verticală a treptelor masive şi a treptelor înfundate se numeşte contratreaptă. în general, treptele scărilor dela construcfiile civile şi industriale se clasifică după materialul din care sunt executate: de beton, de piatră, de lemn, de metal. Treptele de beton simplu se toarnă peste placa de beton armat, finisându-se, fie cu o tencuială de ciment sclivisită sau rolată, cu mozaic (trepte de beton simplu mozaicate), cu adaus de pilitură de fier, etc., fie îmbrăcându-le cu plăci de marmură, de piatră, etc., sau cu alte materiale speciale — 1141 rezistente la uzură. Muchiile treptelor fiind expuse mai mult deteriorării, se protejează uneori .cucornîeresau cu platbande.—- Treptele de beton armat se folosesc când iau parte la preluarea sarcinilor, devenind elemente de rezistentă ale scării. Pot fi încastrate, rezemate pe ziduri sau pe van-guri, ori se toarnă împreună cu o placă de beton armat. Uneori se execută prefabricat sau din beton precomprimat. Finisajul se face ca la cele de beton simplu. Treptele de piatră naturală, alcătuite din blocuri masive, se folosesc la toate sistemele de scări: încastrate la ambele capete, încastrate la un capăt şi rezemate pe vang la celălalt, rezemate pe vanguri ia âmbeie capete şi încastrate ia un singur capăt; treptele au o petrecere. Fefele treptei se lustruesc sau se prelucrează cu bu-ciarda, cu şpiful, raşcheta, etc. Aceste trepte sunt mai costisitoare. Treptele de cărămidă aparentă aşezată pe muchie, cu rosturile umplute, se folosesc în exterior, când se cere un aspect mai rustic. Treptele de lemn, fie masive, de formă prismatică cu secfiune triunghiulară, având buza profilată, fie compuse din dulapi şi din scânduri, formând treaptă şi contratreaptă (sau chiar fără contratreaptă), asamblate în uluc şi pană, se folosesc numai la scări interioare, încastrate sau rezemate pe vanguri. Treptele metalice (de obiceiu la scări de serviciu, industriale, etc.) pot fi cu sau fără contratreaptă, prinse cu corniere nituite, de vanguri laminate. Treapta (în sensul accepfunii 3) se confecfionează, fie din tablă striată, fie din corniere sau din dulapi de lemn. Din această categorie de trepte fac parte şi treptele de fier rotund, folosite la scările de salvare, la scările platformelor industriale, la cămine, etc. Prima treaptă a unei rampe de scară se numeşte treaptă de pornire, iar ultima, treaptă de sosire. Podestul e o treaptă lată, de odihnă, intercalată între nivelurile deservite de scara pe care se face şi întoarcerea rampelor. — După forma în plan, treptele pot fi drepte, având lăfimea constantă — şi balansate, având lăfimi diferite la cele două capete, urmând curbura rampei. Lăfimea normală de treaptă se măsoară pe lima de călcare, situată la 48--50 cm distanfă de mâna curentă. Dimensiunile geometrice ale treptelor depind de panta scării. în toate cazurile, raportul dintre înăl|imea contratreptei şi lăfimea treptei trebue să satisfacă relafia: 2 h+b = 63--64 cm (lungimea unui pas obişnuit), în care h e înălfimea, iar b e lăfimea de călcare. în cazul podestelor, h=0; lungimea devine multiplu de 63 cm. în cazul scărilor din bare, b = 0; deci, distanfa dintre bare trebue să fie de 31 •••32 cm. înălfimea treptelor variază înfre 12 şi 20 cm (uzual, 15—17 cm la scări mult circulate, şi 18*—19 cm la scări de serviciu). ■ i. Treaptă [CTyneHb, ycTyn; gradin; Stufe; sfep; lepcso], Mine: Subdiviziune în înălfime a frontului de săpare a unet lucrări miniere* când excavarea se face în porfiuni independente, fiecare subdiviziune fiind decalată în acelaşi sens fafă de porfiunea imediat superioară. Dacă decalajul fafă de treapta superioară e în avans, treapta se numeşte răsturnată; în cazul decalajului în urmă# treapta se numeşte dreaptă. Numirea derivă dela profilul frontului, care are mersul unei scări drepte, respectiv răsturnate. Prin subdiviziunea frontului în trepte se creează suprafefe libere suplementare, pentru tăiere cu explozivi sau cu unelte pneumatice; în cazul fronturilor înalte, fiecare treaptă reprezintă o platformă comodă şi sigură - pentru amplasarea utiiajului de perforare, de tăiere sau de transport. Treapta se caracterizează prin înălfime (diferenfa de cotă dintre două trepte consecutive, care depinde de tăria rocei şi de procedeul de ex-cavare) şi prin lărgime (distanfa orizontală dintre fronturile a două trepte consecutiva, care depinde de utilajul folosit şi de organizarea muncii). Frontul treptei poate fi vertical (rocă tare) sau înclinat (rocă de tărie mijlocie). în cazul lucrărilor miniere orizontale, frontul se împarte în trepte drepte, a căror înălfime depinde de utilajul folosit la excavare şi la transport. (în cazul rocelor cari nu au nevoie de susfinere, fronturile mai mari decât 15 m2 se sub-împart în trepte). Frontul de adâncime al unui puf de mină se sapă în trepte (de 1 •••1,5 m), în cazul afluenfei mari de apă treapta servind ca basin de colectare (v. fig. /). /. Adâncire în trepte a II. Exploatarea în trepte răsturnate frontului unui puf. a unui strat cu inclinare mare. La fronturile de abataj, treptele se aplică \n cazul stratelor cu incl nare mare (peste 45°, trepte răsturnate), (v. fig. //), sau al stratelor groase, cu acoperiş foarte rezistent, cari se exploatează în" tr'o singură felie (trepte drepte), (v. fig. III). în metoda abatajului cu trepte răsturnate, treapta superioară, rămasă în urmă, apără lucrătorii cari lucrează la o treaptă, de bucăfile de rocă abatate. Carierele la zi se exploatează în trepte drepte, aşezate în amfiteatru, fiecare având înălfimea limitată de tăria rocei: 4 m pentru roce desagre-gate şi 10 m pentru roce stâncoase, cu abataj manual: 10*»15 m, obişnuit şi, excepfional, 1142 3Q***70 m, pentru abataj mecanizat (în funcfiune de înălfimea de tăiere \ a excavatorului sau a uti- h gţr X. wm' ----- — î/f. Excavarea în trep- IV. Elemente caracteristice ale trepte-fe drepte a frontului lor unei exploatări în carieră. unei galerii. /) lăfimea treptei; ft) înălfimea treptei. lajului folosit). Lăfimea (berma) unei trepte de carieră depinde de gabaritul utilajului de tăiere şi de spafiul necesar pentru căile de transport de-a-lungul treptei (v. fig. IV). 1. Treaptă de presiune: Sin. Etaj (v.). 2. Treaptă de solventare [cTeneHb pacTBO-peHHfl; degre solvant; Losungsmiitelstufe; solvent gradient; oldo fokozat], Ind. chim.: Fiecare dintre fazele de rafinare cu sol-venfi a uleiurilor distilate, care consistă în a-mestecarea u-leiurilor cu o cantitate de solvent şi în separarea în cele două faze: solufie de rafinat şi solufie de extract. Pentru obfinerea unui uleiu rafinat de calitate bună sunt necesare mai multe trepte de solventare. Numărul a-cestora se poate stabili grafic, folosind diagrame cari reprezintă echi- Echilibrul sistemului: uleiu-solvent. a)calculul grafic al numărului fazelor de extracfie; b) curbele binodale penfru diverse temperaturi de extracjle; 2) şi 3) trepte de extracfie* librul sistemului uleiu-solvent. O treaptă de solventare fiind reprezentată printr'o dreaptă care uneşte două puncte în echilibru pe curba binodală, se numeşte şi dreaptă binodală. s. Treaptă de turafie: Sin. Treaptă de demulti-plicafie, Treaptă de vitesă. V. sub Schimbător de vitesă. 4. Treaptă geotermică [reOTepMHHecKHH rpa-AHeHT; degre geothermique; Erdwărmestufe, Erd-wărmetiefenstufe, geotermische Tiefenstufe; geo-thermal gradient; foldho-lepcso]. Geo/.: Adâncimea (exprimată în metri) corespunzătoare unei creşteri cu un grad a temperaturii Pământului, măsurată pe verticală în scoarfa terestră. Treapta geotermică variază (fafă de o medie) cu locul şi cu adâncimea, fiind în legătură cu circulafia apelor subterane şi cu.constitufia rocelor. în fara noastră, mărimea medie a acestei trepte e de cca 33 m. In regiunile miniere carbonifere, treapta e, în general, mai mică, fiind cuprinsă între cca 21,7 m şi 28 m. în regiunile miniere metalifere, treapta e, în general, mai mare, putând atinge cca 122,73 m. s. Treaptă hidraulica [rHApaBJiHHecKaH ciy-neHb; degre hydraul que; hydraulische Stufe; hydraulic gradient; vizlepcso]. Hidrot.: Cădere (sau creştere) longitudinală bruscă de nivel într'un sistem hidraulic amenajat. Apare, de exemplu, în amenajerile hidroener-getice, Ia trecerea dela nivelul lacului de acumulare la nivelul apei în canalul de fugă al hidrocentralei, sau n sistemele de alimentare cu apă, la trecerea dela nivelul jos al acestuia (dela captare) la nivelul apei în rezervoarele de compensaţie şi de presiune ale refelei de distribufie. Când treapta se formează în sensul curgerii, prin gravitafie, ea se poate produce cu câştig de energie capta-bilă şi utilizabilă (de ex. în cazul amena-jerilor hidroenergetice), sau fără câştig deenergie(de ex. în cazul treptelor realizate în ecluze). Când treapta se formează în sensul contrar gravitafiei, ea are un caracter artificial, forfat, şi se realizează cu consum de energie(pentru pompare). e. Treapta scării [/ţejie-HHe niKaJibi; echelon; Zah-lenschritt; step; l CM Sowenf s //K /fSA \ \, / n /4r \ / *' y')7vAl X \ uLÎĂ \\ szâmlepcso]. Nomg.: Diferenfa valorilor funcţiunii între două diviziuni succesive, pe o scară funcţională (v.). 7. Trecătoare [ynţejibe, npoxoA; pas, defile, col; Pafy pass, gorge, defile; szoros, hâgo], Topog.: Locul pe unde un râu străpunge un lanf de munţi, creând o vale adâncă cu versante abrupte. Când trecătoarea e foarte îngustă, semănând cu o gâtuitură, ea se numeşte cheie; când o cheie are lungime mare, de 5---30 km, ea se numeşte defileu (de ex. Defileul Oltului, etc.). 8. Trecătoare de peşti. Hidrof.: Sin. Scară de peşti (v.). *. Trecere [npoxojţ, nponycK; passe; Stich; pass; szurâs], Metl.: Fiecare dintre fazele de la-cninare ale materialului. Numărul de treceri necesare pentru laminarea unui produs depinde de profilul produsului şi de cel al materiei prime, de metoda de calibrare şi de tipul laminorului. *. Trecere [BbiceBKH; criblure Siebgut; sif-tings; szitâlat]: Partea din materialul ciuruit pe «un ciur, pe un grătar sau pe o sită, care a trecut prin găurile acestora. s. Trecere de nivel [npoe3£, nepeesfl; pas-sage â niveau; Bahnubergang; Crossing, Crossing ro-ad; szintben âtjâro]. C. f.: Locul de intersecfiune, fa acelaşi nivel, a unei căi ferate cu o şosea. Trecerea de nivel are nevoie de o construcfie specială a căii ferate, prin aşezarea a două con-"traşine între cele două şine ale căii; există un pavaj între contraşinele cari au lungimea mai mare decât lăfimea şoselei cum şi de o parte şi de alta a finelor căii, pe o lafime de cel pufin 2,00 m. Trecerea f rebue să asigure o bună circuiafie a rofilor materialul rulant pe calea ferată; de aceea, contraşinele creează un canal cu lăfimea de 67 mm şi adâncimea de 38 mm, prin care trece buza bandajului, dar trebue să asigure şi circulafia vehiculelor rutiere pe şosea, cu vitesă redusă. Se recomandă ca trecerile de nivel să fie construite cu un unghiu de întretăiere de 90° sau foarte aproape de 90°; unghiul nu poate fi mai mic decât 45°. Pantele sau rampele de acces ale şoselei, la trecerea de nivel, trebue să fie cel mult 50°/00 în afara oraşelor şi 30u/oo în inferiorul oraşelor. Trecerile de nivel sunt păzite sau nepăzite, ;n -funcfiune de intensitatea circulafiei trenurilor şi a vehiculelor rutiere, cum şi de cond fiunile de vizibilitate. Trecerile de nivel păzite au bariere cari închid circulafia pe şosea când circulă un tren pe calea ferată; cele nepăzite nu au bariere. Barierele au penfru zi un disc roşu; pentru noapte, ele au o lumină roşie. Toate trecerile de nivel păzite şi nepăzite sunt semnalizate pe şosea cu un indicator fix —■ crucea Sf. Andrei, — care are şi o mică tablă, cu inscripfia „Atenfiune la tren". Penfru trecerile de nivel peste linii duble sau multiple se folo-seşle un indicator cu cruce dublă. Crucea e vopsită în galben, iar stâlpul de susfinere, în alb şi negru. Trecerile de nivel se îngrădesc de o parte şi de alfa a şoselei, cu o împrejmuire formată din stâlpi şi din bare orizontale (parapet), spre a ghida vehiculele şi animalele cari traversează linia La trecerile de nivel cu circuiafie rutieră importantă, în special la cele din incinta oraşelor sau a centrelor aglomerate, trecerile de nivelau semnale luminoase şi chiar sonore, cu funcfionare eutomată la apropierea trenurilor de trecerea de snivel — şi care durează până când ultimul vagon •al trenului depăşeşte punctul de traversare.— Sin. Pasaj de nivel. 1143 4. Trecere denivelată [nepexo# Ha pa3Hfcfit ypOBHHX; passage denivelle; unebene Durehfahrt; dislevelled passage; szintnelkuli âtjâro]. Drum.: Lucrare de artă, care permite intersecfiunea a două căi de comunicafie, fără întreruperea circulafiei pe vreuna dintre ele; în cazul folosirii unui pod, trecerea denivelată se numeşte, după caz, pasaj inferior (şosea sub calea ferată), pasaj superior (şosea peste calea ferată), sau pod de încrucişare (două căi ferate). V. sub Pasaj. s. Trecere navigabilă [cyAoxoflHbiă npojieT; passe navigable, passe profonde; Schiffsdurch-lafj; fairway; hajozhato âtjâro]. Nav. f/.: Deschidere a unui stăvilar mobil de râu canalizat, prin care, la debite cari asigură adâncimi suficiente, vasele pot trece, evitând ecluza. înlesneşte şi eliminarea aluviunilor de fund şi trecerea ghe-furilor. — Sin. Pasă navigabilă. 6. «Trecere penfru plute [npoJiST ajîh iijiotob; passe de flottage; Flofjgasse, Flo^durchlalî; f oa-ting channel, rafîing passage; âtjâro]. Nav.: Canal care se poate închide cu o poartă (ca stăvilarele mobile), permiţând trecerea plutelor în dreptul stă-vilarelor. Uneori trecerea plutelor se face prin ecluze pentru plute, construite ca ecluze cu sas obişnuite sau, acolo unde se face şi navigafie, prin ecluze cu sas penfru vase. 7. Trefilare [B0Ji04eHHe np0B0Ji0KH; trefilage; Drahtziehen; wire drawing; huzalhuzâs]. Mefl.: Operafiunea de tragere (v.) a sârmei, prin forfa de tracfiune aplicată asupra materialului de prelucrat, exercitată de o tobă care se roteşte şi pe care materialul se înfăşură sub formă de spire. Trefi-larea e utilizată penfru prelucrarea materialului în colaci, materialul tras obfinându-se în colaci sau In bobine. Operafiunea se efectuează pe maşini de trefilat, după ce materia primă (care e sârmă laminată sau sârmă trefilată în prealabil) a fost pregătită prin decapare, spălare, tratament termic, şi ascufită (de ex. la maşina de făcut vârfuri). Rebuturile la trefilare, ca şi la tragere, sunt determinate de următoarele elemente: calitatea neadecvată a materiei prime, caracterizată prin defecte de suprafafă (suprapuneri, coji, aşchii, adâncituri, dungi şi sgârieturi, decarburare superficială, exces de arsură) sau prin defecte de material (retasuri, sufluri, segregaţii, incluziuni nemetalice, compozifie chimică necorespunzătoare); tratamentul termic nepotrivit, aplicat materialului (recoa-cere cu grăunfi mari, patentare neadecvată, etc.); folosirea de fi iere neadecvafe (în privinţa materialului profilului şi a prelucrării ajutajului) sau a unor filiere cari au nevoie de recondifronarea ajutajului; pregătirea ne corespunzătoare a materialului (supradecapare, fragilitate, decapare insuficientă, spălare şi neutralizare insuficiente); între-buinfarea de lubrifianfi necorespunzători; repartifia nepotrivită a reducerilor de secfiune şi a iratamen-telor termice intermediare; vitese nepotrivite de tragere (în special în ce priveşte raportul de vitese, la maşinile multiple de trefilare cu alunecare); pornirea bruscă a maşirtilor, mai ales la sârmele 1144 $ubjiri. Rebuturile sunt caracterizate prin următoarele: suprafafa necorespunzătoare a sârmei (dungi, sgârieturi, coloare neuniformă, etc.)«* abateri în dimensiuni; rezistentă, alungire, gâtuire necorespunzătoare (prea mici sau prea mari); caracteristice tehnologice necorespunzătoare (numărul de îndoiri repetate sau de răsuciri până la rupere). t. Trefilat, atelier de V. Trefilerie. 2. banc de V. Trefilat, maşină de 3. masă de Sin. Maşină de trefilat, cu mai multe tobe. V. sub Trefilat, maşină de ~ cu trecere unică. 4. maşină de ~ [ BOJioqHJibHbiH CTan; machine pour la trefilerie; Drahtziehmaschine; wiredrawîng machine; huzalhuzogep]. Mş.-unelfe: 1. Maşină-unealtă de prelucrare prin tragere a sârmei sau a benzi'or metalice, ia care trecerea forfată a materia'ului de prelucrat prin filieră se efectuează datorită unei forfe de tracfiune, exercitate de o tobă antrenată de un motor (v. fig. /) mediul unui lan} (v. fig, III). După tragerea unui număr mic de spire, toba e oprită» începutul sârmei e legat de partea superioară a tobei şi, apoi, toba e acfionată din nou. Toba fiind, de cele mai multe ori, uşortronconică(ur.-gh'ul deconicitafe de 2-2,50° pentru sârma groasă sau mijlocie, şi mai mare pentru sârme subfiri), spVele de sârmă cari se înfăşură în partea de jos a iobei sunt împinse în sus, pe tobă, de firele următoare . După materialul obfinut prin prelucrare, se deosebesc maş;ni de trefilat bandă şi maşini de trefilat sârmă (maşini de trefilat în sens restrâns).— III. Lanf cu cleşte de fracţiune, la o tobă de trefilat sârmă^ mijlocie sau groasă. t) tobă; 2) cleşte; 3) cleşte; 4) cârlig de p indere a lanfJui la tobă; 5) dispozitiv de prindere a sârmei, cu fălci şi şurub de presiune. I. Maşină de trefilat verticală, cu tobă unică, cu acuplaj prin fricfiune. f) tobă; 2) port-filieră; 3) filieră; 4) mctor; 5) reductor de turafie; 6) şi 7) rofi dinfate conice; 8) resortul acuplajului, 9) pedală de acfionare a acuplajului; 10) vârtelnifă pentru sârma de prelucrat. —în general prin intermediul unor organe detransmi-siune. Materialul de prelucrat (sârmă sau bandă) se desfăşură de pe o vârtelnifă (v.) sau de pe un dispozitiv fix de desfăşurare (care poate fi, de exemplu, o tobă conică cu trei brafe elastice, rabatabile, cari liberează sârma treptat, câte o singură spira), (v. fig. II), şi se înfăşură în colaci sau în bobine dupa ce —— prin tragere //. Dispozitiv fix de desfăşu- a fost supusă la una sau rare a sâi mei, pentru fr filare, la mai multe reduceri {> «ncimat;, 2) tcbă . , fixa, conică; 3) braf elastic, de secfiune. La începutul rabatabil;4) bobină de sârmă, operafiunii, vârful sârmei petrecut prin filieră e apucat cu o pereche de cleşte, legate de tobă prin inter- 5. maşină de ~ sârmă [BOJiOHHJibHbifi CTaHOK; banc â etirer; Ziehbank; wire-drawing machine (mill); huzalhuzo gep]: Maşină-unealtă care serveşte la prelucrarea prin trefilare a sârmelor metalice. Maşinile de trefilat sârmă_ se clasifică după mai multe criterii: După diametrul produsului prelucrat, se T deosebesc: maşini de trefilat sârmă foarte groasă (peste 6 mm), maşini de trefilat sârma mijloci© (3—1,8 mm), maşini de trefilat sârmă' subfire (0,8—0,5 mm) şi maşini de trefilat sârmă fina (sub 0,5 mm). — După numărul de tobe cari efectuează tragerea simultan, se deosebesc: maşini de trefilat cu tobă unxă şi maşini de trefilat cu două sau cu mai multe tobe, numite şi mese de trefilat cu două sau cu mai multe tobe; după modul de cuplare a tobei cu mecanismul de antrenare, acestea pot fi maşini de trefilat cu acuplaje cu inimă de antrenare (cu prepelifâ) şi maşini de trefilat cu acuplaje cu fricfiune, numite şî» maşini cu tobe automate; după pozifia axului tobei* 1145 se deosebesc maşini de trefilat verticale şi maşini de trefilat orizontale; după felul de amplasare a tobelor, se deosebesc: maşini de trefilat cu tobe coaxiale, maşini de trefilat lineare, şi maşini de trefilat circulare; după numărul de trepte ale tobelor, se deosebesc maşini cu tobe cu o treaptă sau cu tobe cu mai multe trepte. După principiul de funcfionare, se deosebesc: maşini de trefilat cu alunecare, maşini de trefilat fără alunecare şi maşini de trefilat cu contratragere. După numărul de trageri efectuate într'o singură operafiune pe aceeaşi maşină, se deosebesc: maşini de trefilat simple (numite şi maşini de trefilat cu tragere unică) şi maşini de trefilat cu trageri multiple (numite şi maşini tandem de trefilat). Exemple: i. Trefilat, maşină de ~ cu trageri multiple [mho-FOKpaTHbiH BOJîO^HJibHbJK CTaH; machine multiple pour la trefilerie; Mehrfach-Drahtziehmascfvne; multiple wire-drawing machine; tobbhuzatu huzal-huzo gep]: Maşină de trefilat sârmă, la care reducerea secfiunii se face prin trecerea simultană a acesteia prin mai multe posturi de lucru, constituite din câte o filieră şi din toba de tragere respectivă, montate pe un postament comun. Tobele de tragere ale primului post de lucru şi ale celor intermediare servesc şi ca dispozitiv de desfăşurare în tragerile intermediare; după ieşirea din ultima filieră, sârma se înfăşură pe toba finală (v. fig. /). Tobele de au o producfie orară mai mare decât a celor extragere unică şi au nevoie, pentru amplasare, de un spafiu mult mai mic decât un grup de maşini simple de trefilat, prin care s'ar obfine^aceeaşi? reducere a secfiunii. Maşinile de trefilat cu trageri multiple pot fit maşini cu tobe coaxiale*, maşini lineare şi maşini circulare.— La maşinile cu* tobe coaxiale, organul principal e o tobă monobloc cu trepte (v. fig. //),. pentru trefilare cu alunecare, Seu este o tobă cu trepte cu antrenare diferenfială (v. fig. ///), pentru trefilare fără alunecare. Cele mai multe-maşini cu tobe coaxiale //. Toba etajată şiport-fi- sunt verticale. — La liere de maşină de trefilat maşinile lineare, tobele cu trageri multiple, circu- de tragere pot avea* Iară, cu alunecare. 1) partea de înfăşurare fi-nalăatobei; 2)treaptăinter-mediarădetragere; 3) port-/ilieră cu cinci filiere; 4) co-lecforda lubrifiant; 5-• -9) fi rul de sârmă, după diferitele treceri prin filieră. /. Linie de trefilat cu trei maşini separate, cu antrenare individuală, pentru trefilare fără alunecare. tragere pot fi conice, fără trepte sau cu trepte, şi sunt antrenate în mişcare de rotafie, fie de un singur motor, fie de motoare individuale. Vitesa periferică a tobelor e diferită, corespunzător lungirii firului de sârmă la trecerea prin filiere. Maşinile de trefilat cu trageri multiple axele într'un plan orizontal sau vertical. Tobele» pot fi simple sau cu trepte, şi pot lucra cu sau fără alunecare.Tobele sunt antrenate în mişcare de rotafie cu vitese diferite, prin intermediu! unor angrenaje conice. La unele maşini (fără alunecare), tobele de tragere sunt constituite din» 1146 Tole cu mantaua de ofel călit (v. fig. IV). De *obîceiu, batiul cuprinde şi o baie de lichid de ungere.— La maşinile circulare, tobele de tragere au axele pe un cilindru circular, cu axa «orizontală sau verticală. Tobele au diametri «egali şi se rotesc cu vitese diferite. Maşinile spediv mai multe fire de sârmă; ele pot avea axa tobelor orizontală sau verticală. Maşinile de trefilat cu mai multe tobe se numesc şi mese de trefilat. III. Maşină de trefilat cu trageri multiple, fără alunecare, cu tobă în trepte antrenate prin mecanisme de antrenarediferenfiale sunt încă rar folosite, deoarece mecanismul de •antrenare a tobelor e complicat. Sin. (impropriu) Maşină multiplă de Jrefiiat, Maşină tandem de trefilat. IV. Maşină de trefilat cu trageri multiple. 1) batiu; 2) poH-filieră; 3) tobă (rolă) trăgătoare; 4) tobă finală; 5) angrenaj cu ro{i conice; 6) baie cu lichid lubrifiant. 7) mecanism pentru ridicarea băii; 8) rolă de ghidaj; 9) vârtelnifă. 1. Trefilat, maşină de ~ cu treceri multiple. V. Trefilat, maşină de ~ cu trageri multiple. 2. maşină de ~ cu trecere unică. V. Trefilat, maşină de ^ simplă. s. maşină de ~ simplă [OflHOKpaTHbiH BOJlOHHJibHbiH CT8H; machine simple pour la “trefilerie; einfache Drahtziehmaschine; simplewire-drawing machine; egyszeru huzalhuzo gep]: Macină de trefilat sârmă, la care trefilarea se efectuează într'o trecere unică printr'o filieră (v. sub Trefilat, maşină de ~). Maşinile de trefilat simple .pot fi cu o singură tobă, sau cu două sau mai multe tobe, cari prelucrează simultan două, re- Tobele meselor de trefilat sunt antrenate în mişcare de rotafie de un arbore orizontal, aşezat în lungul mesei, prin intermediul unor angrenaje cu rofi conice. Mesele de trefilat penfru sârmă foarte groasă, groasă şi mijlocie, au construcfie asemănătoare, diferind numai prin dimensiuni şi prin vitesa tobelor (vitese mai mari pentru sârme mai subfiri). Mesele pentru sârmă subfirs, foarte subfire şi fină au greutatea până la 40 t (cu diametrul înfre 210 şi 300 mm); cuplarea lor se face, în general, printr'un dispozitiv simplu de acupiaj cu fricfiune automat, care asigură cuplarea cât timp trage toba; la ruperea sârmei sau ia terminarea acesteia se produce decuplarea. Maşinile simple sunt înlocuite treptat cu maşini de trefilat cu trageri multiple, cari au o producfie orară mult mai mare. Ele se mai folosesc curent numai pentru sârmă groasă sau foarte groasă. Sin. Maşină de trefilat cu tragere unică, Maşină de trefilat cu trecere unică. — 4. maşină de ~ singulară: Sin. (impropriu) Maşină simplă de trefilat, cu o singură tobă. V. sub Trefilat, maşină de ~ simplă. 5. maşină multiplă de Sin. (impropriu) Maşină de trefilat cu trageri multiple. s. maşină tandem de V. Trefilat, maşină de cu trageri multiple. 7. Trefilat, maşină de ~ bandă [jihctoboh BOJlOHHjibHbifi CTaHOK; machine â bande pour la trefilerie; Banddrahtziehmaschine; belt wire dra-wing machine; lemezhuzo gep]: Maşină-unealtă cere servaşte la prelucrarea prin trefilare a benzilor metalice. Ea are o construcfie asemănătoare cu cea a maşinii de trefilat sârmă cu tobă verticală, cu trecere unică, însă toba conică e înlocuită cu un mosor plat, format din două piese: un inel interior, solidarizat cu axul vertical de antrenare, şi un inel exterior, care alunecă pe cel interior, şi de care sunt fixate cleştele de prindere a capătului benzii. La pornire, inelul exterior e săltat cu o pedală, astfel încât marginea sa superioară să ajungă la înălfimea inelulue 1147 interior, iar mosorul e rotit cu circa o treime de rotafie; apoi cleştele sunt scoase şi inelul exterior e coborît în poziţia inifială şi capătul de isandă e fixat într'o clemă a inelului interior, după care maşina e acfionată. După terminarea colacului, banda e legată, iar colacul de bandă pene), şi trenuri baladoare, la cari rof le sunt deplasabile axial pe un arbore canelat comun şi angrenează pe rând cu rofi dinfate calate ps alfl> arbori, pentru a putea realiza diferite raporturi de transformare a turafiei arborilor (v. şi sub Balador şi Schimbător de vitesă stereomecanic). Sin. Tren de rofi dinfate. — 3. Ansamblul rofilor de curea montate pe un arbore de transmisiune. 10. Tren de rofi dinfaie. Tehn. V. Rofi, tren de ~ dinfate. 11. Tren fix [6hok HenoABmKHbix mecTepem train fixe; fesier Zahnradsatz; fixed wheel gear; fix kerekmu]. Mş.: Ansamblul rofilor dinfate caiafe pe arborele intermediar (secundar) al unui schimbător de vitesă. 12. Tren [pa6oH3H JlHHHfl; train; Strecke; train; gepvonal]. 4. Tehn.: Ansamblu de dispozitiv© sau de maşini-unelte prin cari trece materialul în serie, în cursul unui grup de operafiuni de prelucrare. îs. Tren continuu de laminor. Mefl. V. Laminor, tren continuu de u. Tren de laminare [bhthjkhoh iipuSop, train de laminoir; Walzstrecke; (rolling) trainj hengersor]. Ind. text.: Dispozitiv al maşinilor din filatura de bumbac, format din câteva perechi1 de cilindri cu vitese periferice diferite, rezemafl în paliere de alunecare sau de rostogolire, care serveşte ia descrefirea şi paralelizarea fibrelor şî Ia subfierea produselor intermediare de fabricaţie» După funcfiunea îndeplinită, perechile de cilindri ai trenului de laminare pot fi perechi debitoare, intermediare şi alimentatoare. Diametrii cilindrilor depind de lungimea fibrelor prelucrate si de construcfia trenului de laminare. Distanfele dintre cilindri (ecartamentele) se stabilesc în funcfiune de lungimea şi de numărul metric ai fibrelor, de numărul metric al semifabricatului, de valoarea presiunii cilindrilor superiori asupra benzii de fibre* de valoarea torsiunii semitortului alimentat şi de construcfia trenului de laminare. Cilindrii inferiori sunt de ofe! şi au caneluri (cilindri de conducere), iar cei superiori sunt de fontă sau de ofel (antrenafi prin fricfiune) şi sunt netezi, canelafi sau îmbrăcaţi cu un înveliş el=»stic (postav şi înveliş de piele, manşon de răşini policlorvinilice,. manşon de cauciuc, de plută, etc.). Presiunea exercitată de cilindrii superiori asupra benzii de fibre e obfinută prin greu‘atea proprie a cilindrilor sau pr n greutăfi adifionaîe. Construcfia trenului de laminare deferă după maşina la care e aplicat. Astfel, la maşinile de reunit benzi se foloseşte' un tren de laminare de mică întindere, cu trei perechi de cilindri, iar la maşina de laminat pături şi de pieptenat, un tren de laminare de întindere mică, cu patru perechi de cilindri. La laminoare se folosesc, fie trenuri de laminare de mică întindere, cu patru perechi de cil n-dri, cu capacitatea de laminare de 5*-8,75 (capacitatea de laminare fiind raportul dintre lungi- 1149 I. Tren de laminate de mare întindere, cu cinci perechi de cilindri (pentru laminor). 1) şi 2) perechi de cilindri ca-nelafi; 3), 4) şi 5) cilindri superiori, cu înveliş elastic. cnile finală şi iniţiala ale firului),şi la cari cilindrii superiori au înveliş elastic, fie trenuri de laminare de mare întindere, cu cinci perechi i5 & 12 de cilindri, cu capacitatea de laminare de 12,5-17 (v. fig. /). La trenurile de laminare de mare întindere, primele două sau trei perechi de cilindri (7 şi 2) au cilindrii superiori şi inferiori canelati, iar ceilalfi cilindri superiori (3, 4 şi 5) au înveliş elastic. Cilindrul debitor superior e liber pe ax, la toate tipurile de laminoare. Presiunea e obfinută prin greutăfi adifionale, fixate la capelele cilindrilor. La flyere se folosesc trenuri de laminare de mică întindere, de mare întindere, şi de foarte mare întindere. Trenul de laminare de mică întindere are trei perechi de ci.indri, cu capacitatea de laminare până la 7,5. Cilindrii superiori au un înveliş elastic. La unele flyere, cilindrii superiori intermediari şi alimentatori realizează presiunea prin greutatea proprie, fiind fără îmbrăcăminte elastică (la flyere fine şi extrafine, pentru fabricarea firelor fine). — Trenul de laminare de mare întindere se construeşle, fie cu laminaje parfiale crescânde, fie cu două zone de laminare. Primul tip are patru perechi de cilindri şi capacitatea practică de laminare 12. La unele tipuri de maşini, acest tren de laminare e înclinat fafă de orizontală cu 12°. Cilindrii superiori au un înveliş elastic şi realizează presiunea asupra •benzii de fibre prin greutăfi cu transmisiune prin pârghii. — Trenul de laminare cu două zone de laminare are patru perechi de cilindri inclinafi ■fafă de orizontală cu 12° (v. fig. II). între perechea de cilindri (î) şi (2) se găseşte o furculiţă condensatoare (5) sau un condensator, iar între perechea de -cilindri (2) şi (3), un alt condensator (6). între perechea de cilindri (2) şi (3), ecartamentul şi laminarul sunt constante. Capacitatea practică de lanrvnare este de 16. — Trenul de laminare de foarte mare întindere are capacitatea de laminare până la 30. El e asemănător trenului de laminare cu două zone de laminare, de care se deosebeşte uneori prin următoarele particularităţi: c: lindrii debitori surit coborîfi cu 5 mm fafă de ceilalfi ci-Jindri; tofi cilindrii superiori au paliere cu rulmenfi. II. Tren de laminare de mare întindere, cu patru perechi de cilindri (pentru flyerj. 1), 2), 3 şi 4) perechi de cilindri; 5) furculiţa condensatoare, aşezată între perechea de cilindri (I) şi (2); 6) condensator aşezat între perechea de cilindri (2) şi (3). La maşinile cu inele se folosesc trenuri de laminare cu unghiul de inclinare de 20—35° fafă de orizontală, cele pentru prelucrarea firelor de bătătură având unghiul de inclinare mai mare decât al celor pentru firele de urzeală. Trenul de laminare poate fi de mică întindere, de mare întindere (cu trei perechi de cilindri, cu patru perechi de cilindri, cu trei perechi de cilindri şi cu una sau cu doua cureluşe) sau de foarte mare întindere. Trenurile de laminare de mică întindere au trei perechi de cilindri cu capacitatea de laminare de 6,5—8,5, pentru alimentare cu semitort simplu, şi de 8,5—12, pentru alimentare cu semitort dublu. El3 pot avea un cilindru doi sau tofi trei cilindrii superiori cu înveliş elastic. — La trenul de laminare de mare întindere cu trei perechi de cilindri, presiunea exercitată de cilindrul superior intermediar, asupra benzii de fibre, e realizată prin greutatea proprie a cilindrului. Acest cilindru creează punctul de alunecare şi refinere a fibrelor scurte. Capacitatea de laminare e de 9 — 10, la alimentarea cu semitort simplu, şi de 10—13, la alimentarea cu semitort dublu. — Trenul de laminare cu patru perechi de cilindri are două zone de laminare şi capacitatea de laminare de 10—18. Cilindrii superiori 2, 3 şi 4 acfionează prin greutate proorie; cilindrul superior 2 (greutate 60—100 g) efectuează reţi-nerea şi controlul fibrelor scurte. Construcfia acestui tren de laminare e simplă şi reclamă o întrefinere uşoară. — Trenul de laminare de foarte mare întindere are cinci perechi de cilindri, cu capacitatea de laminare până la 100, şi două cureluşe, şi e alimentat cu semitort dela flyerul gros. Primele trei perechi de cilindri din spate reprezintă un tren de larrrnare, iar celelalte două perechi de cilindri cu două cureluşe III. Tren de laminare de mare întindere, cu trei perechi de cilindri şi cu două cureluşe (pentru maşina cu inele). 1), 2) şi 3) trei perechi de cilindri; 4) cureluşele cari se rotesc în interiorul căsuţei metalice (5), fiind apropiate la capăt da furculiţa (6). reprezintă al doilea tren de laminare, între cele două trenuri fiind montat un pretorsor. Presiunea cilindrilor superiori e realizată prin greutăţi, cu transmisiune prin pârghii. Construcfia acestui tren de laminare e complicată şi deservirea lui IV. Tren de laminare cu trei perechi de cilindri şi cu două cureluşe (pentru maşina cu inele)-Cureluşa (7) trece peste cilindrul (2) şi şina (6) şi este tensionată de rola (8). Cureluşa superioară (5) este tensionată de cilindrul (4). 1150 e greoaie. La trenul de laminare de mare întindere cu trei perechi de cilindri şi cu două cureluşe (v. fig. HI), cureluşa inferioară (4) e antrenată de cilindrul intermediar (2), care are crestături romboidale sau rifluri în formă de dinfi de ferestrău, iar cureluşa superioară e antrenată prin fricfiune de cureluşa inferioară. în fafă. cureluşele sunt apropiate cu ajutorul unei furculife (6). Cureluşele se mişcă în interiorul unei căsufe metalice (5), ala cărei dimensiuni depind de lungimea fibrei prelucrate. Capacitatea de laminare e 10*"17,5; trenul poate fi folosit la filarea unei game mari de lungimi de fibră, modificându-se foarte rar distanfa dintre cureluşe şi cilindrii debitori. întreţinerea acestui tren de laminare e greoaie, iar regularitatea firului pe porfiuni mici e condifionată de calitatea cureluşelor. Construcfia trenului de laminat cu trei perechi de cilindri şi cu două cureluşe a fost îmbunătăfită, în ultimul timp (v. fig. IV), prin eliminarea căsufei şi a ^ furculifei, cureluşa su-perioară fiind întinsă de un cilindru (4).Cu-reluşa inferioară (7) ^ trece peste cilindrul K' de antrenare (2), peste YW'X, şina (6) şi rola de în- '/ ' tindere (8), asigurând astfel un mers liniştit şi uniform. Acest tren de laminare se construeşte în două tipuri: pentru filarea fibrelor cu lungimea până la 43 mm, şi pentru filarea fibrelor cu lungimea până la 60 mm. — La trenul de laminare de mare întindere cu trei perechi de cilindri şi o cureluşă (v. fig. V), cilindrul inferior intermediar (2) are crestături romboidale, pentru a antrena cureluşa (5), care trece peste şina (4). Cureluşa e întinsă de rola (6) şi e curăfită de scamă de cilindrul (7). Presiuneacilindrilor superiori e realizată prin greutăfi, cu transmisiune prin pârghii; la unele tipuri de maşini, cilindrul superior alimentator acfionează prin greutate proprie. Capacitatea de laminare e de 10***25. Acest tren de laminare e utilizat pe o scară mare, întru cât are o construcfie simplă, o deservire uşoară şi dă rezultatele cele mai bune. 1. Tren de laminor. Mefl. V. Laminor, tren de 2. ~ de laminor în linie. V. Laminor, tren deschis de 3. ~ deschis de laminor. V. Laminor, tren deschis de 4. ~ degroşor. V. Tren eboşor. 5. ~ eboşor [ObJKHMHOfi CTHH; train ebau-cheur; Vorstrecke; cogging mill, blooming roii mill* roughing roii mii!; elonyujto berendezes]: Trei> de laminor cu una sâu cu mai multe caje, care prelucrează lingourile în produse semifabri-cafe sau în produse laminate grele. Sin. Tren degroşor. V. şi sub Laminor, tren de şi sub Laminor, linie de 8. ~ finisor [hhctoboh npoKaT!4biâ CTaH; train finisseur; Fertigstrecke; finishing roii milfc keszhengersor]: Tren de laminor care prelucrează produse laminate, prelucrate în prealabil pe un tren intermediar sau pe un tren eboşor, şi dii> care ies produse laminate finite, cu dimensiunile cerute. V. şi sub Laminor, tren de şi sub Laminor, linie de 7. ~ infermediar [qepHObOft CTaH; train prepa-rateur; Zwischenstrecke; intermediate roii mill; koz-benso hengersor]: Tren de laminor în care intră» la unele linii de laminor, produsele laminate în prealabil pe un tren eboşor sau pe un alt tren infermediar, şi care produce materiale cari urmează să fie prelucrate, în continuare, pe un* alt tren intermediar sau pe un tren finisor. V. şi sub Laminor, tren de şi sub Laminor» linie de 8. Tren de impulsii [cepnn HMnyJibcoB; train d'impulsions; Stromstofjreihe; series of impulsions; âramlokes-sorozat]. Te/c.: Succesiune de impulsii confinute într'un semnal elementar de telecomunicafii.— Codurile telegrafice se compun din semnale elementare, separate prin intervale de repaus.— în cazul telegrafiei fără fir, semnalele elementare pot ti formate dintr'o succesiune de impulsii, cu o frecvenfă de repetiţie audio, fiecare impulsie-fiind formată, la rândul ei, dintr'o undă sinusoidală, întrefinută sau amortisată, de radiofrecvenfă». Termenul se utilizează mai ales pentru trenul de impulsii cu unde amortisate. #. Tren de unde [nepHOAHHecKan rpynna BOJ1H; train d'ondes; Wellenzug; wave train; hullâm-vonulatj: Fiecare dintre succesiunile de grupuri de unde întrefinute sau amortisate ale unui mediu* cari se repetă într'un mod asemănător. 10. Tren-kilometri [ri033A“KHJi0MeTp; train-ki-lometres; Zug-kilometer; train kilometers; vonat-kilometer]. C. Produsul dintre numărul de trenuri îndrumate, într'un interval de timp stabilit, pe liniile (respectiv pe refeaua) de cale ferată, şe distanfa parcursă, în kilometri. Numărul de tren-kilometri poate fi defalcat după felul trenurilor (de ex. de călători, de marfă, automotor, abur, etc.).E un indice de serviciu pentru locomotive, vagoane şi automotoare. 11. Treonină [TpeOHHH; threonine; Threonin,: fhreonine; threonin]. Chim. biol.: CH3CH(OH)~CH(NH2)COOH. Acidul oxi-amino-butiric din cazeina din lapte-E un component proteic pufin răspândit în natură. 12. Trepidaţie [coTpnceHHe; trepidation; Er~ schutterung; trepidation; rezges, renges]: Vibrafie-perturbatorie, în principal verticală, a unui sistem» V. Tren de laminare de întindere mare, cu trei perechi de cilindri şi cu o cureluşă (peniru maşina cu inele). I), 2) şi 3) cilindri; 4) şină; 5) cureluşă; 6) rolă de întindere; Gj greutate. t:13f tehnic solid, întrefinută de funcfionarea sistemului considerat sau de cauze externe. La producerea trepidafiilor au rol important forfele inerfiale şi frecvenfă vitesei sistemului care provoacă trepidafiile. Exemple: trepidaţia unei clădiri, provocată de circulafia vehiculelor, vibraţia verticală, perturbatorie, a fundafiilor de maşini, provocată de funcfionarea acestora. 1. Trepied [tpghojkhhk niTâTHB; trepied; Dreifu^; tripod stand; hâromlâbu muszerâllvâny]. Tehn.: Stativ cu trei suporturi, pe trei picioare metalice sau de lemn, servind la fixarea unui aparat topografic (teodolit, tahimetru, etc.), a unui aparat fotografic, a unui aparat de laborator sau cu altă destinafie, care trebue să stea la o anumită înălfime dela suprafafa terenului, numită înălfimea trepiedului sau a aparatului. Sin. Triped. 2. Trepte de turafie a maşinilor elecfrice [cTy-îieHb HHCJia 060p0TGB 3JieKTpHHeCKHX M8IIIHH; echelle des nombres de rotations chez Ies machi-nes electriques; Drehzahlabstufung der elektri-schen Maschinen; graduation of revolution-num-bers in electric motors; fordulatszâmfokozat villa-mos gepeknel]. Elf.: Trepte de turafie realizate de turafiile n ale câmpului magnetic rotitor din maşinile electrice polifazate şi de câmpurile magnetice rotitoare în cari se pot descompune câmpurile alternative din maşinile monofazate: n = //p rot/s, unde / e frecvenfă tensiunii de alimentare, în Hz, iar p e numărul de perechi de poli ai maşinii. Numărul de perechi de poli trebuind să fie întreg, turafia câmpurilor rotitoare poate avea, Sa frecventa standard din Europa (f = 50 Hz), următoarele valori, cari constitue treptele de turafie: p— 1 2 3 4 5 6 8 10 etc. perechi de poli «=3000 1500 1000 750 600 500 375 300 rot/min Turafia motoarelor asincrone e pufin mai joasă decât turafia sincronă, corespunzătoare, a câmpului magnetic rotitor, din cauza alunecării (v.j a. Tresă [nJieTeHKa; tresse; Platting; sennit; kotelfonat]: Nav. m.: împletitură folosită pentru confecţionarea chingilordepe bordul navelor. După felul împletiturii, se deosebesc: tresă franceză, tresă de patru, tre- Trese, să portugheză a) *re5ă franceză; b) tresă simplă de trei; şi tresă simplă c) *resă portugheză; d) tresă de patru; de trei (v. fig.). 4. Trestie de zahăr [eaxapHbiH tpgcthhk; canne â sucre; Zuckerrohr; sugar cane; cukornâd]: Saccharum officinarum. Graminee perenă, înaltă de 3*^6 lin şi mai mult, cu diametrul tulpinei de 1—8 cm, care creşte mai ales în regiunile tropicale, în soluri cu umezeală multă. Se plantează îngropând în pământ, cap în cap, în rânduri, porfiuni de tulpină lungi de 30—60 cm, cari poartă ochiuri din cari ies plante noi. Recoltarea se face lâ 8***30 de luni dela plantare, după clima* regiunii. Tulpina trestiei de zahăr confine un lich'd bogat în zaharoză, din care se extrage zahărul de^ trestie de zahăr (v. sub Zahăr). Se întâlnesc, în stare sălbatică, alte specii din* genul Saccharum, cu un procent mai mic de zaharoză. 5. Triaj [c0pTHp0B0HHaH CTamţHfl; gare de triage; Rangierbahnhof; shunting yard, siding-lines; rendezo âllomâs]. C.f.: Stafie tehnică de cale ferată, în care se efectuează descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor de marfă. Afară de aceste operafiuni principale de prelucrare a trenurilor, se pot executa în triaje şi operafiuni de încărcare şi descărcare a mărfurilor, de curăţire a vagoanelor, de reparaţii curente Iş vagoane, etc. Triajele se amplasează, în general, în noduri de cale ferată, amplasarea lor fiind determinată de schimbările curenţilor de trafic în diferitele direcfii. Triajele sunt formate dintr'un complex de linii,, concentrate pe grupuri de linii. Se deosebesc: grup de primire, grup de triere şi grup de expediere. Afară de grupurile de linii, triajele sunt înzestrate şi cu linii de tragere, pentru; executarea manevrelor de compunere şi descompunere a trenurilor. Celelalte linii ale triajelor (linii de circulafie spre depoul de locomotive, linii de depărtare a vagoanelor, linii de reparafie, etc.) nu constitue elemente caracteristice ale acestora. Grupul de primire e format dintr'un fascicui de linii determinat după graficul de circulafie a trenurilor şi după procesul tehnologic ai lucrului în stafie, şi serveşte la primirea trenurilor cari sosesc în triaje; e aşezat în fafa cocoaşei de triere, pe cât posibil la acelaşi nivel cu cocoaşa, spre a evita ridicarea inutilă a trenurilor la cocoaşă. El trebue să asigure intrarea trenurilor din diferite direcfii de circulafie, aducerea* locomotivei de manevră spre trenurile cari aşteaptă descompunerea, împingerea convoiului spre cocoaşă, scoaterea locomotivelor dela trenurile sosite, expedierea trenurilor în transit din grupul de triere. Grupul de triere e format din mai multe fascicule, compuse din 6—8 linii, şi serveşte la trierea vagoanelor după diferite direcfii. Trierea se face prin intermediul cocoaşei de triere, care se amplasează în fafa grupului de triere. Capătul de intrare al acestui grup se construeşte cu două linii de coborîre pe cocoaşă; se tinde ca zona macazurilor la intrare să aibă o lungime cât mai. mică. Capătul de ieşire al grupului are un număr de linii care depinde de numărul locomotivelor pentru compunerea trenurilor, de manipularea vagoanelor pe cheurile de transbordare, de recântărirea vagoanelor, etc. (v. fig. /). Numărul de linii ale grupului depinde de numărul direcfii— lor de circulafie pe cari le deserveşte triajul, de* intensitatea traficului de marfă, de metodele de^ compunere a trenurilor, etc. 1152 Grupul de expediere e format dintr'un fascicul de linii aşezat paralel, sau succesiv, fafă de grupul de triere, şi serveşte la compunerea trenurilor după ce vagoanele au fost triate pe di- respective. Are nevoie de cheltueli mari de investiţie, dar prezintă avantajul prelucrării rapide a trenurilor şi deci reduce rulajul vagoanelor (v. fg. /V). Sin. Triaj dublu. /. Grup de triere (capăiul de ieşire). ?) cheu de transbordare; 2) pod basculă; 3) grupări (secfii) de linii; 4) spre grupul de expediere; 5) linie de irecere la linia curentă. recjii. Numărul de linii depinde de durata ocupării liniei de un tren care se expediază şi de intervalul de timp în care pot sosi spre expediere convoaiele de vagoane triate în grupul de triere (v. fig. II). II. Grupul de expediere. 1) linie de circulafie; 2) grup de linii pentru compunerea •trenurilor; 3) dela grupul de triere; 4) grup de linii de expediere; 5) spre linia curentă. Triajele se clasifică după numărul complexelor de triere, după amplasarea liniilor directe, după profilul longitudinal şi după metodele de triere. După numărul complexelor de triere, se deosebesc: Triaj unilateral: Triaj în care grupurile de triere sunt desvoltate pe o singură direcfie, servind pentru ambele sensuri de circulafie. Se construesc cu cheltueli de investifie mai mici, însă prezintă desavantajul unor parcursuri suplemen-tare (v. fig. III). Sin. Triaj simplu. / TT7777777777777, III. Triaj unilateral. I) linie de circulafie; 2) grup de primire; 3) grup de triere; 4) grup de expediere. Triaj bilateral: Triaj în care fiecare direcfie şi fiecare sens de mers are grupurile de triere IV. Triaj bilateral. 1) grup de primire; 2) grup de triere pe direcfii; 3) grup r)e> expediere. Triaj combinat: Triaj construit din combinarea sistemului unilateral cu cel bilateral. Grupurile de triere sunt construite după direcţiile de mers, iar grupurile de primire şi de expediere sunt construite pentru o singură direcfie.— După amplasarea liniilor directe, triajele se împart cum urmează: Triaj cu linii directe exterioare: Triaj în care liniile directe de circulafie, adică liniile cari nu intră în grupurile de prelucrare ale triajelor, sunt aşezate de ambele părfi ale triajului. Avantaje: nu are parcursuri cari se intersectează; nu se intersectează liniile de manevră. Desavantaje: terasamente în plus pentru liniile directe; instalafii de ambele părfi ale triajului. Triaj cu linii directe interioare: Triaj în care liniile directe de circulafie sunt situate în interiorul grupurilor triajului. Avantaj: nu are nevoie de terasamente suplementare. Desavantaje: intersectarea liniilor directe de parcursurile de manevră; accesul la liniile directe e posibil numai prin paserele sau prin tuneluri. Triaj cu linii directe într'o parte: Triaj în care liniile directe sunt aşezate în exteriorul grupurilor de linii şi numai pe o parte a lor. Prezintă avantajele şi desavantajele triajului cu linii directe exterioare.— După metodele de triere, se deosebesc: Triaj cu cocoaşă: Triaj în care trierea vagoanelor se efectuează prin gravitafie, ele cobo-rînd pe un plan înclinat (cocoaşă), unde au fost aduse de locomotive. Triajele cu cocoaşă pot fi mecanizate sau simple. Mecanizarea unui triaj cuprinde: comanda centralizată a instalafiilor de frână de cale, a instalafiilor de accelerare a rulării vagoanelor în grupul de triere, a macazurilor şi a semnalelor; semnalizarea diferitelor operafiuni pe cocoaşă; instalafii penfru transmiterea rapidă a ordinelor (instalafii de radio, poştă pneumatică). V. şi sub Trierea vagoanelor. Triaj fără cocoaşă: Triaj în care trierea vagoanelor se face prin împingerea lor cu locomotiva de manevră. Triajele moderne nu se construesc fără cocoaşă. î. Triakishexaedru. Sin. Octaedru. V. sub Sistem cristalin. 1. Triangulafie [TpHanryjifliţHfl; triangulation; Triangulation Triangulierung; friangulation; hâromszogeies]. Geod., Fofgrm,: 1. Ansamblul operaţiunilor de proiectare, reperare, semnalizare, observare şi calculare a triunghiurilor geodezice sau topografice, şi a triunghiurilor sau poligoanelor folosite în fotogrammetrie. Sin. Triangulare. — 2. Canevasul de triunghiuri geodezice sau topografice cari unesc puncte terestre geodezice sau topografice situate într'o regiune dată, şi care constitue infrastructura oricărei măsurători terestre pe suprafefe mari sau mici. Se deosebesc: 2. ~ fofogrammefrică [c|}0T0rpaMMsTpKHSC-KHH TpHaHryjlHiţHH; triangulation photogram-metrique, phototriangulation; photogrammetrische Triangulation, photogrammetrische Triangulierung, Bildtriangulation, Bildtriangulierung; photogram-metric triangulation; fotogrammetrikus haromszo-geles, kephâromszogeles]: Triangulafie efectuată pe cale fotogrammetrică, pe bază de fotograme şi cu ajutorul unor aparate fotogrammetrice. s. ~ fotogrammetrică plană [nJiQCKoe (J)OTO-rpaMMeTpHHecKan TpnaHryjiBiţHH; phofotrian-gulation, friangulation par images; Bildtriangulation, Radialtriangulation; phototriangulation; sik fotogrammetrikus hâromszogeies]: Triangulafie fotogrammetrică ce se desfăşură în plan şi ale cărei rezultate duc la obfinerea coordonatelor X şi Y din planul fotogramelor folosite. Se deosebesc mai multe genuri de triangulafie. Triangulafia fotogrammetrică plan-radială poate avea punctul de radiafie în punctul principal (v. fig. /) ai fotogramelor succesive (Hlt H2, H3--Hn), în punctul nadiral al fotogramelor succesive (iVJ, N2i Ni-N$r sau în punctul focal al fotogramelor succesive (Kv K2, K3-"Kn). — în triangulafia fotogrammetrică analitică, determinarea punctelor de triangulat Alt Bv A.2, B2, A3, Bi,"'tAn, Bn se face pe cale analitică, după ce s'au măsurat cu triangulatorul fotogrammetrie unghiurile i, 2, j, 4,— (v. fig. II), numite unghiurile radiale din jurul punctului de radiafie H (N’ sau K) şi bazele bv b2, bs— dintre punctele principale. Se determină, astfel, coordonatele polare 1153 relative ale punctelor de triangulat Av A2, A3,-, de deasupra liniei poligonale a bazelor H±, H%, Hâ-‘ — şi apoi cele ale punctelor de triangulat II. Pozifia geometrică a punctelor de radiafie. O) centru de perspectivă; H) punct principal; N‘) punct radial; K) punct focal; F) planul fotogrammetrie; P) planul de simetrie; P') planul terenului. ^1» Bf £3»"' dedesubtul liniei poligonale; dela aceste coordonate polare se trece apoi ia calculul coordonatelor rectangulare plane X şi Y ale punctelor. — în triangulafia fotogrammetrică grafică, determinarea punctelor Alt Bv At, B.2, A3, Bz,"' se face pe cale grafică, prin construcfii geometrice plane. — în triangulafia fotogrammetrică pe catene de romburi, punctele de triangulat Av A2, A3,“'Bi, B9, Bş"' sunt dispuse în romburi (v. fig. III).”— în triangulafia fotogram- metrică în triunghiuri, punctele de triangulat Av A»”'BV BZ'” sunt dispuse în triunghiuri. 4. ~ fofogrammefrică spafială [np0CTpaHCT-BeHHan (J)0T0rpaMeTpHHecKaa TpnaHryjiHiţHH; phototriangulation spaţiale, aerotriangulation; Aero-triangulation, Raumbildtriangulation; aerotriangulation; ter fotogrammetrikus hâromszogeies]: Triangulafie fotogrammetrică tridimensională, ale cărei rezultate duc la obfinerea coordonatelor X, Y, 2 ale punctelor de triangulat din spafiul stereomodelului (v.) general, realizat de o succesiune de fotograme conjugate, proiectate într'un stereo* restitutor (v.) de precizie. 5. ~ topografică [T0n0rpa(|)HHecKaH TpnaH-ryjlfllţHfl; triangulation topographique; Kleintrian-gulation; topographic triangulation; kis hâromszogeies, seged hâromszogeies]: 1. Ansamblul operafiunilor de proiectare, reperare, semnalizare, observare şi calculare a triunghiurilor topografice cari acoper o mică porfiune de teren şi cari nu sunt sprijinite pe o triangulafie geodezică, din lipsa executării geodeziei regiunii. Are caracterul unei 73 ^54 triarigulafii locale; are o precizie mai mică decât triangulafia geodezică, de care e izolată, putând fi inclusă însă în ea, dacă aceasta urmează să fie executată după cea topografică.— Sin. Triangulare topografică. — 2. Canevasul de triunghiuri topografice, cu laturi de 0,5 knv"4 km, care reprezintă o triangulafie locală independentă, şi pe care se pot sprijini măsurătorile terestre de detaliu ale suprafefei pe care o acopere. 1. Triangulafor radial. V. Radial, triangulator 2. Triasic [TpHacoBbiH nepHOfl; trias; Trias; Triassic; triâsz]. Geol..* Prima perioadă şi primul sistem al erei mesozoice. Se deosebesc două tipuri principale de formaţiuni triasice, şi anume: Tipul continental şi de mare internă-epicontinen-tala, care e clasic desvoltat în Germania, de unde şi numele de Triasic germanic; tipul pelagic de geosinclinal sau pelagic, desvoltat clasic în Alpi, de unde şi numirea de Triasic alpin. Triasicul germanic a fost împărfit, după caracterul petrografic al depozitelor, în trei serii, şi anume: Triasicul inferior sau Bundsandstein (gresia bigarată) la partea inferioară, caracterul depozitelor sale arătând că ele s'au depus pe continent; Triasicul mediu sau Muschelkalk (calcar scoicos), reprezentat prin depozite calcaroase, cu fosile marine, cari au trăit într'o mare pufin adâncă, cu faună bogată în indivizi, însă săracă în specii; Triasicul superior sau Keuper, format din marne irizate, felurit colorate, cu sare şi gips, deci de facies lagunar. — Depozitele Triasicului de tip germanic au cea mai mare desvoltare în Europa Centrală, unde formează o zonă largă, care se întinde dela Vest spre Est, din marginea de Nord a Platoului Central francez, prin Lorena, până în Silezia. în Europa de Nord se întâlneşte în Anglia şi în partea de Sud a Suediei. în Sud-Vestul Europei se întâlneşte în Spania. în celelalte continente se întâlneşte în partea de Est a Americei de Nord (New Jersey), în Africa de Sud (o parte din formaţiunea de Karroo), în India şi în Australia (New-South Wales). — Triasicul alpin se subîmparte cum urmează: Triasicul inferior sau Werfenian; Triasicul mediu, care se subîmparte în Anisian sau Virglorian şi în Ladinian; Triasicul superior, care se subîmparte în Carnian şi Norian. E alcătuit din depozite formate într'o mare profundă (geosinclinal). E mult mai răspândit decât cel germanic. Se întâlneşte tipic desvoltat în Alpi, apoi în Apenini, în Carpaţi, Balcani, Dobrogea, pe teritoriul U.R.S.S. în Crimeea, reprezentat prin Triasicul superior, în Caucaz, având foţi termenii săi, şi în regiunea Astrahan, unde se cunoaşte numai Werfenianul; în Asia, formaţiunile 'triasice din Caucaz continuă în Vestul Asiei Mici, peste cafenele taurice şi iraniene, până în Himalaia, unde capătă o desvoltare foarte puternică. In America, tipul pelagic al Triasicului apare pe versantul din spre Oceanul Pacific. în Triasic, vieaţa a avut următoarele caractere mai importante: Au apărut Hexacoralierii, de tipul qelor actuali, cari au luat locul Coralierilor tabulaţi şi al Tetracoralierilor dispăruţi la sfârşitul erei paleozoice. Dintre Echinoderme e foarte caracteristic crinoidul Encrinus liliformis, care se găseşte foarte abundent ca fosilă în Muschelkalk, Amonoideele încep să predomine faţă de celelalte grupe şi ordine de animale. în Triasic se desvoltă amonoideele cu linia lobară încă simplă, constituind ordinul Ceratifilor, din care fac parte genurile mai caracteristice Ceratites, Arcestes, Trachyceras. Apar şi precursorii Belemniţilor, cari iau însă desvoltare mare, împreună cu Amonifii, la începutul perioadei următoare (Jurasic). Se întâlnesc Gasteropode şi Lamelibranhiate, cari dau unele forme caracteristice. Dintre vertebrate, în Triasic apar peştii cu schelet osos, Teleosteenii. Batracienele sunt reprezentate prin Stegocefalii cari continuă din Permian, adău-gindu-se ca gen nou, triasic, Mastodonsaurus. Reptilele încep să predomine asupra celorlalte vertebrate; ele vor căpăta o importanfă deosebită în perioadele următoare, jurasică şi cretacică, în cari, prin numărul lor mare şi prin adaptarea la toate formele de vieafă (acvatică, terestră şi aeriană), au predominat în era mesozoică, împreună cu Amonoideele (dintre nevertebrate). Nu se cunosc forme de pasări şi mamifere, ca fosile în Triasic. — în Triasic au avut desvoltare mare Criptogamele vasculare şi, mai ales, gimnosper-mele; nu apăruseră încă plantele superioare: an-giospermeie. s. Triboluminescenfă [TpH6oJiK>MHHecijeHLi,Hfl; trîboluminescence; Tribolumineszenz; tribolumi-nescence; tribolumineszcenc]. Fiz.: Fenomenul de emisiune de radiafie electromagnetică de către unele substanfe, în urma frecării. Emisiunea e datorită trecerii moleculelor substanţei respective în starea fundamentală, dintr'o stare energetică mai bogată în energie, în care au fost aduse, prin frecare, dintr'o altă stare energetică, pufin mai săracă în energie, dar din care nu puteau trece direct în starea energetică fundamentală. 4. Tribord [npaebiH 6opA, TpadopA; tribord; Steuerbordseite; starboard side; jobboldal-fedel-zet], Nav.: Bordul drept al unei nave, privind dela pupă spre provă. 5. Tribună [Tpn6yHa; tribune; Tribune; tribune; lelâto, szonoki, emelveny, szoszek]. Cs.: 1. Con-sfrucfie în formă de platformă sau cu gradene, acoperită sau descoperită, provizorie sau definitivă, de unde publicul sau numai un număr restrâns de persoane (demnitari, invitaţi, etc.) pot asista la o ceremonie, la o demonstraţie, etc. —2. Loc supraînălţat, special amenajat într'o sală, într'o piaţă sau într'o grădină publică, de unde vorbesc oratorii. — 3. Construcfii anexe ale terenurilor de sport compeHfionale, destinate spectatorilor. Tribunele de sport pot fi în aer liber (la stadioane, Ia hipodromuri, velodromuri, basine de na-taţie, de canotaj, etc.) sau în săli acoperite (în hale de sport, piscine, manejuri, etc.). Tribunele se construesc din pământ, din lemn, piatră, beton armat sau dintr'un schelet din ţevi 1155 metalice, care susfine una sau mai multe podine de lemn (tribune ocazionale, demontabile). ^Tî, L. t L ° JP - x ■!»/. -rf- Elementele caracieristice penfru proiectarea tribunelor de sport. X) distanfa pe orizontali dela marginea interioară a pistei de alergări (A), până la spectatorul din rândul I; b) distanfa pe verticală dela puietul (A), până la ntvelui pardoselii rân-dulului I (la stadioane mari se recomandă b negativ, până la 0,60 mj,* c) distanfa cu care raza de vedere depăşeşte pe verticală înălfimea spectatorului din fafă; d) adâncimea rân" dului sau lăfimea treptelor tribunei; I) înălfimea dela pardo" seală la ochiul spectatorului; r) înălfimea treptei între două rânduri învecinate; h) distanfa pe verticală dela punctul (A) a ochiul spectatorului din rândul I; n) numărul de rânduri. Tribunele trebue sa asigure accesul unui număr cât mai mare de spectatori pe un spafiu cât mai mic, cât mai apropiat de locul desfăşurării corn-petifiunii, şi să asigure o bună vizibilitate. în cadrul complexelor sportive, tribunele pot fi aşezate unilateral, pe două laturi, în formă de secere (prezintă vizibilitate optimă), în formă de potcoavă, de elipsă, de cerc. O bună vizibilitate se obfine prin apropierea tribunei de punctele importante ale terenului de joc şi prin evitarea plasării unor obstacole în fafa tribunei (stâlpi, ziduri, etc.). Profilul tribunei trebue să fie astfel, încât distanfa dela locurile spectatorilor până la punctul cel mai depărtat să nu depăşească, în general, 140m în linie dreaptă. Numărul intrărilor spre tribune (în special la stadioane) trebue să fie de cel pufin două şi să corespundă cu arterele largi de circuiafie. Ele au nevoie de drumuri interioare de descongestionare, stabilindu-se drumuri de traversare şi drumuri de serviciu (pentru autocamioanele cari aprovizionează terenurile). Lăfimea, în metri, a scărilor necesare la un număr N stabilit, de vizitatori, pentru evacuarea tribunelor într'un anumit timp, t, în secunde, se obfine din formula / = N/l,25t. Numărul caselor de bilete se stabileşte pentru o vânzare de 1500***2000 de bilete pe oră. 1. Tricablu, funicular ^[TpexîKHJibHbiă np0B0fl jţJIH pa3BeAKH H KapOTTa«a; tricable, funicu-laire â Irois cables; schwebende Seilbahn mit drei Seilen; aerial railway with three cables; hâ-rom kotel[es kotelpâlya]. Tehn.: Funicular cu un cablu de rulare gros pentru vagonetele încărcate, un cablu de rulare mai subfire pentru vagonetele goale, şi un cablu trăgător, continuu. V. şi sub Funicular. 2. Tricădere [TpexcTyneHHaTanrpynHpoBKa; groupement de trois lignes; Dreizeilenfall; centred style; dmsorok hosszviszonya]. Arfe gr.: Grupare simetrică a rândurilor de diferite lungimi, într'o lucrare *de accidentă, astfel încât trei rânduri consecutive să dea o imagine diferită de aceea a unui trapez sau a unui dreptunghiu (v. fig.). Sin. Grupare în tricădere. s. Tricicletă [TpexKOjiecHbiH Bejiocnne/ţ; tri-cycle; Dreirad, dreirăderiges Velociped; tricycle; tricikli], Transp,: Vehicul rutier cu trei rofi, antrenat prin pedale (de obiceiu cu piciorul), iar uneori mecanizat. Tricicleta e caracterizată prin existenta pedalelor, iar când e motorizată, şi prin motorul adaptat, spre deosebire de mototricicletă, care e echipată organic cu motor şi, de obiceiu, nu are pedale. După felul construcţiei, se deosebesc: triciclete cu o roată directoare în fafă şi cu două rofi motoare în spate, triciclete cu două rofi directoare în fafă şi cu o roată motoare în spate (de ex. unele triciclete de marfă, la cari culia e montată pe osia rofilor directoare), triciclete cu o roată motoare-directoare în fafă şi cu două rofi purtătoare în spate (de ex. triciclete pentru copii). La tricicletele cu rofile motoare în spate, cuplul motor se transmite prin lanf, iar la cele cu roata motoare în fafă, în general, direct dela pedale, al căror ax comun e axul rofii motoare. — Sin. Triciclu. 4. Triciclu. V. Tricicletă. 5. Trick, canal Mş.: Sin. Canal de ocolire. V. sub Sertar cu canal de ocolire. e. sertar Sin. Sertar cu canal de ocolire. 7. Triclinic, sistem V. sub Sistem cristalin. 8. Triclinium [TpHKJlHHHyM; triclinium; Trikli-nium, Speisezimmer mit drei Lagern; triclinium; trik-linium]. Arh.: 1. Sala de mâncare a unei case romane. — 2. în basilicele creştine, sală anexă clădirii principale, în care se primeau pelerinii sau se celebrau diverse ceremonii. g. Tricloracetic, acid ~ [TpnxjiopyKcycHaH KHCJiOTa; acide trichloracetique; Trichloressig-săure; trichloracetic acid; triklorecetsav]. Chim.: CCi3-COOH. Cristale cu p. t. 57° şi p. f. 196,5°, Se prepară prin clorurarea acidului acetic. în prezenfa apei şi a alcaliilor diluate, se descompune în cloroform şi bioxid de carbon. Alcaliile concentrate îl descompun până la acid formic. E folosit, la numeroaşe reacfii de sinteză, iar în medicină, ca desinfectant şi hipnotic. io. Triclorefilenă [TpHXJiopoTfUloji; triclorethy-lene; Trichlorăthylen; trichlorethylene; triklor-etilen]. Chim.: CI2C = CHCI. Lichid miscibil cu alcoolul şi cu eterul, nemiscibil cu apa, cu p. f. 87° şi d15=i,47. Se obfine industrial prin tratarea tetracloretanului, Cl2CH —CHCl2» cu solufii alcaline. 73* Tricloretiiena este întrebuinfată ca solvent pentru grăsimi, uleiuri, etc., fiind neinflamabilă şi neco-rozivă. Sub numele de „Clorilen" e întrebuinfată în medicină, contra nevralgiilor. în industria chimică, tricloretiiena e întrebuinfată şi la fabricarea acidului monocloracetic. i. Triconc [TpHKOHK;triconque;dreikonch; tri-conc; trikon]. Arh.: Plan de biserică având, în partea opusă intrării, trei abside semicirculare: absida altarului, pe axa principală, şi două abside laterale, câte una de o parte şi de alta a naosului. Acest plan a fost mult folosit în arhitectura romanică şi în cea ortodoxă orientală. V. şi sub Biserică. s. Tricot [TpHKOTatfCHoe n0Ji0TH0; tricot; Trikot; tricot; triko]. Ind. text.: Produs textil alcătuit din ochiuri împletite între ele obfinute prin buclarea firelor de bumbac, de lână, de lână în amestec cu alte fibre, de mătase naturală şi artificială sau de fire sintetice. Tricotul e un produs poros, extensibil, elastic şi cu o conductibilitate termică mică. Ansamblul ochiurilor aşezate unele lângă altele, de-a-latul (pe „orizontală") formează un rând de ochiuri, iar ansamblul celor aşezate în lungul tricotului (pe „verticală"), formează un şir de ochiuri. în tehnică numerotarea rândurilor şi a şirurilor de ochiuri se face în ordinea formării lor, şi anume: rândurile de ochiuri se numerotează de jos în sus, în stânga desenului, iar şirurile de ochiuri se numerotează în partea de jos a desenului, şi dela stânga la dreapta. Rândul de ochiuri ale unui tricot simplu e format dintr'o succesiune de bucle, una în continuarea celeilalte, şi alternând, una în jos şi alta în sus (v. planşa, fig. 1). Bucla de ac, se formează prin curbarea firului în jurul acului, iar bucla de platină se formează prin curbarea firului în jurul platinei. Porfiunile de fire, cuprinse între buclele de ac şi cele de platine, constitue coastele ochiu-riior. Astfel, în tricot apar bucle de ac şi bucle de platină. Din punctul de vedere tehnic, tricotul se caracterizează prin: modul de producere (simplu sau urzit, pe maşini cu o fontură sau cu două fonturi); forma tricotului (plan sau tubular); natura materiei prime din care e produs; finefa firelor din cari este produs; structura legăturii (simplu, dublu, cu desen de coloare, cu desene în relief, etc.); desimea pe orizontală, exprimată prin numărul de ochiuri pe 5 cm ai unui rând de ochiuri; desimea pe verticală, exprimată prin numărul de ochiuri pe 5 cm ai unui şir de ochiuri; coeficientul de raportul desimilor, cel de contracfiune, cel de umplere şi compacitate; lungimea firului dintr'un ochiu; greutatea pe metru linear sau pe metru pătrat; extensibilitatea; deşirabilitatea şi răsucirea; rezistenfă la întindere (în lungime şi lă-fime), la plesnire şi Ia frecare. — După modul de producere, se deosebesc: s. Tricot simplu [KyjrapHbiH TpHKOTa)K; tricot cueiili; Kuiierware; hosîery; vetiilekfonalas triko]: Tricot realizat dintr'un fir care se buclează trans- formându-se, succesiv sau simultan, în ochiuri pe întreaga lăfime a fonturii (v. fig. f). 4. ~ urzit [0CH0B0BH3aHHblfî TpHKOTatfC; tricot chaîne; Kettenware; warp fabric; lâhcfonalas triko]: Tricot realizat dintr'un număr de fire egal cu numărul de ace din fontură, cari se aştern individual pe câte un ac. Fiecare ochiu dintr'un rând al tricotului urzit e obfinut dintr'un alt fir (v. fig^ 2). — După forma tricotului, se deosebesc: s. Trico! plan [TpHK0Ta5KH0e hojiotho; tricot en maille unie; glafte Ringelware; plain striped goods; keresztcsikos triko]: Tricot obfinut pe maşini rectilinii (cu una sau cu două fonturi), caracteri-zându-se prin două margini (v. fig. î). e. ~ tubular [TpydnaTbiH TOBap; tricot fu-bulaire; Schlauchware; tubular fabric; csoves triko]: Tricot obfinut, în general, pe maşini circulare (poate fi obfinut şi pe tricoteza rectilinie cu două fonturi), caracterizat prin forma sajubulară (v. fig. 3). Diametrul tubului depinde de diametrut maşinii pe care a fost produs. — După structura legăturii, se deosebesc: 7. Tricot simplu cu două fefe [/ţByx/lHiţeBOH TpHKOTaJK; tricot cueiili â deux faces; doppel-seitige Kuiierware; double-faced warp fabric; egy-zeru triko]: Tricot obfinut prin alternarea de şiruri de ochiuri pe fafă cu şiruri de ochiuri pe dos. E foarte elastic şi are aspect de fafă pe ambele părfi (v. fig. 4). 8. ~ cu aspect de dos pe ambele părfi [flByXHCHaHOHHblH TOBap; tricot gauche â gau-che; Links-links; tricot with back side aspect on both sides; bal-bal triko]: Tricot în a cărui structură alternează rânduri de ochiuri pe fafă cu rânduri de ochiuri pe dos. Se obfine numai pe maşini echipate cu ace cu două capete (v. fig. 5). 9. ~ vanisat [miaTHpoBaHHHH iTpHKOTaJK; tricot en maille vanisee; plattierte Schlauchware; plaited tubular goods; fedofonalas triko]: Tricot obfinut din două fire de natură diferită (mătase cu bumbac, lână cu bumbac, etc.) sau din două fire de colori diferite, dintre cari unul apare pe fafa tricotului (fir de vanisat), iar celălalt, pe dosul lui (fir de fond, sau fir de bază). 10. ~ vanisat prin flotare [TpHKOTam nJia-THpOBaHHblâ (|)JIOTHpOBaHHGM; tricot vanisee par flottement; hinterlegt plattierte Schlauchware; deposited plaited tubular goods; laza fenofonalas triko]: Tricot format din fire de colori diferite, dintre cari firul de vanisaj nu se depune pe acul sau pe acele pe cari urmează să fie formate ochiuri vizibile pe fafă din firul de fond, ci flotează pe dosul tricotului, în dreptul acelor ace (v. fig. 6). n. ~ vanisat prin schimbare [TpHKOTaHC iuia-THpOBUHHblH H3M6HHeHHeM HTOJI HJIH HH~ Teă; tricot en maille vanisee par changement; wendeplattierte Schlauchware; turned plaited tubular goods; fordito fenofonalas triko]: Tricot format din fire de colori diferite, cari îşi schimbă alternativ locul de depunere — firul de vanisaj devenind fir de fond, şi invers (v. fig. 7). 1157 Legaturi de tricot. X np^opnonnr,nP iUV'f  V.r 000000 ayxW. \t \i\i U ' îSM'fiiv 12 Î6 U; U 17 , M ' u ui / \ i\t fi.jpjr^jr^pt jJ^Jw U. \f OOP UTi u iii \ / S\Jrif\ w w ‘ ? ooorjo ?\JX \i \ ^ ' V H sr* \/~W V/SJ/ w whiH) fo 11 II# M Î5 f) tricot simplu; a) rând de ochiuri; b) şir de ochiuri; c) buclă de ac; d) buclă de plafină; e) coasta ochiului; 2) tricot urzit; 3) tricot tubular; 4) tricot simplu cu două fefe; 5) tricot cu aspect de dos pe ambele fefe; 6) tricot vanisat prin fiotare; 7) tricot vanisat prin schimbare; 8) tricot vanisat prin acoperire; 9) tricot cu dungi transversale/ 10) tricot ajur simplu; 11) tricot semiajur; 12) tricot ajur plin; 13) tricot ananas; 14) tricot cu desene prin presare; 15) tricot pluş; 16) tricot scămoşat; 17) tricot cu fire de bătătura. 1158 u Tricot vanisat prin acoperire [nOKpOBHHH TpHKOTâJK; tricot en maille vanisee par recouvre-ment; aufplattierte Schlauchware; recouvered plaited tubular goods; fedofonalas triko]: Tricot obfinut din fire de fond cari se depun pe toate acele maşinii şi din unul sau din mai multe fire suplementare de colori diferite, cari se depun numai pe acele cari urmează să producă ochiuri vizibile pe fată, din firul sau din firele suplementare (v. fig. 8). 2. ~ cu dungi transversale [nonepe^HO-no-JlOCaTblH TpHKOTaJK; tricot raye en laize; ge-ringelte Ware; horizontally striped goods; kereszt-, csikos triko]: Tricot ob(inut prin alternarea rândurilor de ochiuri formate din fire. de colori diferite (v. fig. 9). s. ~ ajur simplu [awypHbiH TpHKOTaîK; tricot â jour simple; einfach ajourierte Wirkware; simple lace knit work; csikos triko]: Tricot în a cărui structură sunt formate şiruri de ochiuri largi, de platină sau de ac (v. fig, 10). 4. ~ semiajur [nojiyaîKypHbiH TpHKOTaîK; tricot semi-â jour; halbdurchbrochene Wirkware; half lace knit work; feligâttoro hurkoitriko]: Tricot cu găurele în structura sa, datorită faptului că, în timpul tricotării, unele jumătăţi de ochiuri se mută de pe unele ace pe acele vecine, din dreapta sau din stânga lor (v. fig. 11). s. ~ ajur plin [neTHHeTOBbiît TpHKOTatfi; tricot â jour plein; volle durchbrochene Wirkware; full lace knit work; egeszenâttoro hurkoitriko]: Tricot cu găurele în structură, datorită mutării, în timpul tricotării, a unor ochiuri de pe unele ace, pe acele vecine (v. fig. 12). Poate avea ajur spre stânga, ajur spre dreapta, sau încrucişat, după sensul de mutare a ochiurilor. 6. ~ ananas [TpHKOT-aHaHac; tricot ananas; Ananaswirkware; ananas knit work; ananâsz triko]: Tricot a cărui structură prezintă îngrămădiri de ochiuri, datorită mutării, în timpul tricotării, a unor ochiuri de platine pe ace vecine (v. fig. 13). i. ~ cu desene prin presare [TpHKOTaîK c npeccoBafcbiMH pncyHKaMH; tricot â dessins par pressage; druckgeformte Wirkware; knit work with pressed drawing; nymtatottrajzu triko]: Tricot a cărui structură prezintă ochiuri duble, ordonate pe unul sau pe mai multe rânduri de ochiuri, sau împrăştiate conform unui anumit desen (v. fig. 14); se obfine prin eliminarea fazei de presare la acele cu cârlig, sau a fazei de aruncare, la acele cu limbă. Desenele prin presare pot fi în dungi longitudinale, în dungi transversale, în dungi diagonale, pătrate, sau cu diferite figuri. P. ~ căptuşit [flBOftHOH TpHKOTaîK; tricot double; gefuttertes Trikot; lined tricot; belelt triko]: Tricot care prezintă, pe o parte sau pe ambele părfi, suprafafă pufoasă, formată prin plu-şare sau prin scămoşare. Se deosebesc: tricot pluş (v. fig. 15), care se caracterizează prin bucle lungi de platină (pe o parte sau pe ambele părfi), produse dintr'un fir numit fir de pluş, depus pe lângă firul care formează fondul tricotului (buclele lungi se obfin prin platine cari au conture specifice acestei operaţiuni), —şi—tricot scămoşat (v. fig. 16), format dintr'un fir de fond şi dintr'un fir suplementar, care nu formează ochiuri, ci se depune pe anumite ace, flotând pe sub altele. După producere, tricotul e supus scămoşerii. 9. ~ cu fire de bătătură [yTOHHbiH TpHKO-TaJK; tricot â fils de trame; Trikot mit Einschlag-fâden; tricot with weftthreads; vetulekfonalas triko]: Tricot în care trectransversal, peste sau pe sub şirurile de ochiuri, fire numite fire de bătătură (v. fig. 17). io. ~ cu fire de urzeală [0CH0B0BH3aJlbHbiH TpHKOTâJK; tricot ă fils de chaîne; Trikot mit Kettenfăden; tricot with warp threads; lâncfonalas triko]: Tricot în care şirurile de ochiuri sunt dublate cu fire cari trec peste şi pe sub buclele de platină (v. fig. 18). Tricot urzit „tricot": Tricot cu legătura de bază a tricotului urzit, care se produce pe maşini de tricotat cu o fontură, prin depunerea firelor, de către o bară cu pasete, când pe un ac, când pe cel vecin. Această legătură de bază a tricotului urzit poate fi obfinută prin ochiuri închise, ochiuri deschise sau ochiuri combinate (v. fig. 19), care reprezintă un „tricot" obfinut prin ochiuri închise. Tricot urzit „postav": Tricot care se produce pe maşini cu o fontură, prin depunerea firelor, de către o bară cu pasete, pe două ace neînvecinate, separate de unu sau de mai multe ace. Dacă acele pe cari se depune firul sunt separate de 2, 3 sau 4 ace, legătura respectivă se numeşte postav (v. fig. 20). Tricot urzit „atlas": Tricot urzit, care se produce pe maşini cu o fontură, prin depunerea succesivă a firelor, de către o bară cu pasete, pe un anumit număr de ace într'un sens şi apoi în sens invers (v. fig. 21). Tricot urzit „căptuşit": Tricot urzit, format din fire de fond în una dintre legăturile de baza sau derivate şi fire suplementare, cari nu formează ochiuri. Firele suplementare trec peste şi pe sub buclele ochiurilor de bază (v. fig. 22). După producere, de cele mai multe ori, tricotul căptuşit se supune scămoşerii. Tricot urzit „file": Tricot urzit, caracterizat prin găurele, cari se realizează prin înşirarea incompletă a firelor de urzeală, în bara cu pasete. Această legătură se utilizează pentru perdele, cămăşi de vară, etc. Legătura de fond a tricotului file poate fi oricare dintre legăturile de bază ale tricotului urzit (v. fig. 23). Tricot urzit „derivat": Tricot urzit produs pe una sau pe două fonturi, cu două sau cu m3i multe bare cu pasete. în general, se obfine prin combinarea a două sau a mai multor legături de bază. Cele mai des întâlnite sunt: tricot dublu (v. fig. 24), tricot „imitafie de piele" (v, fig. 25), tricot urzit cu fire de bătătura (v. fig. 26), postav dublu, atlas dublu, etc. Tricotul obfinut din două legături de bază diferite se numeşte „şarmez" (charmeuse). Tricot urzit cu desene de coloare: Tricot obfinut prin folosirea firelor de urzeală de colori diferite, cu sau fără vanisare. 1159 Tricot urzit, cu desene prin presare (Schlag-blech): Tricot obfinut dintr'o legătură oarecare şi din unele înfăşurări cu fire suplementare, ale firelor legăturii de bază. Acestea se produc prin presări consecutive ale firelor suplementare, cu ajutorul presei căzătoare, cari se depun separat, prin intermediul unei bare de pasete, numai pe anumite ace şi în anumite rânduri de ochiuri. Poate fi obfinut pe toate legăturile de bază ale tricotului urzit. Tricotul urzit cu desene prin presare se deosebeşte de tricotul simplu prin presare, prin modul de producere, structură, cum şi ca efect. Tricot urzit, cu legătură „combinată": Tricot urzit, format din dive. se legaturi, cu diferite desene de coloare sau plastice, cu fire suplementare de urzeală, cu fire de bătătură, etc. ochiuri noi, ochiurile vechi nu.sunt aruncate. Se obfine prin dispozitive speciale, adaptate atât la maşini de tricotat simple, cât şi la maşini de tricotat cu urzeală, cari acfionează asupra fiecărui ac în parte. 2. ~ Interloc [HHTepjiOHHbiît TpHKOTant; tricot interloc; Trikot Interloc; Interloc tricot; inter-loc triko]: Tricot format din două tricoturi cu aspect de fafă pe ambele părfi, încrucişate astfel, încât şirurile de ochiuri de pe dos ale primului tricot sunt acoperite cu şirurile de ochiuri de pe fafă ale celui de al doilea fricot, şi invers (v. fig. 27). — După modul de finisare, tricotul poate fi albit, colorat sau imprimat. Din tricot se confecţionează lingerie, rochii, bluze, costume de copii, pulovere, basmale, perdele, ciorapi, mănuşi, etc. l on Qio 'WW) 26 27 i. Tricot Jacquard [JKaKKapAHbiH TpHKOTa)K; tricot J.; Trikot J.; tricot J.; J, triko]: Tricot cu desene, la care fire de colori diferite formează alternativ (într'o anumită ordine) ochiuri în acelaşi rând. Prezintă particularitatea că, în locurile în cari • firele de? anumite colori nu formează 25 Legături de tricoî. 18) tricot cu fire de urzeală; 19) tricot urzit cu ochiuri închise; 20) tricot urzit „postav"; 21) tricot urzit „atlas obişnuit0; 22) tricot urzit căptuşit; 23) tricot urzit „file"; 24) iricof urzit derivat dublu; 25) tricot urzit „imifafis de piele"; 26) fricot urzit, cu fire de bătătură; 27) fricot Interloc. ' s. Tricotaje [TpHKOTâJKbi; tricoiages; Striek-waren; knitted fabrics; kotottâru]. Ind text.: Articole de îmbrăcăminte cu structură de tricot (v.). 4. ~ confecfionate [nouiHBHoă TpnkoTa>K; tricotages confectionnes; bearbeitete Strickwaren; worked knitted fabrics; keşz kQfotfâru]: îmbraci* 1160 minte obfinută prin croirea şi confecfionarea potrivit unor şabloane (tipare), corespunzătoare diverselor articole (rochii, bluze, flanele, cămăşi, etc.), a tricotului în formă de metraj. Ansamblarea părfilor componente ale tricotajelor confecţionate se face cu cusături elastice. i. Tricotaje fasonate [(|)acoHHbm TpHKO-TaHC; tricotages faţonnes; bearbeitete Strickwaren; worked knitted fabrics; megmunkâlt kotottâru]: Tricotaje cari pot fi folosite imediat după trico-tare (fulare, basmale, şaluri, etc.). z. ~ semifasonate [noJiy<|)acoHiibjă tphko-T82K; tricotages demi-faţonnes; halbbearbeitete Strickwaren; worked knitted fabrics; felig megmunkâlt kotottâru]: Tricotaje cari, penfru a fi folosite, au nevoie de operafiuni suplementare, cari dau produsului forma corespunzătoare (pulovere, ciorapi, bascuri, etc.). *. Tricofare [Bfl3aHHe; tricotage; Stricken; knitting; kotes, kotszoves, trikotâlâs], Ind. text.: Operafiune manuală sau mecanică de transformare a firelor în tricot (v.). Transformarea manuală a firelor în tricot se face cu ajutorul unor andrele. Tricofare manuala, a) tricot văzut pe fafă; b) tricot văzut pe dos; I) andrele. Buclarea firelor şi transformarea lor în ochiuri se obfin prin mişcarea degetelor şi a andrelei (v. fig.). Transformarea mecanică a firelor în tricot se realizează cu maşini speciale, prin piese metalice de diferite forme: ace, platine, prese şi conducătoare de fire, acfionate mecanic. 4. Tricotat, ace de ~ [TpMKOpaîKHbiG HrJibi; aiguilles â tricoter; Stricknadeln, knitting needles; kototuk]. Ind. text.: Piese metalice cari, împreună cu alte organe ale maşinii de tricotat (platine, prese, etc.), realizează fazele de formare a ochiurilor tricotului. Ele pot fi: ace cu cârlig, cu un cap, cu două capete sau cu cârlig răsucit, ace cu limbă, cu un cap sau cu două capete în etaje, ace cu zăvor, ace cu teacă, ace tubulare, ace de ajurat, etc. Cele mai mult folosite în industrie sunt acele cu cârlig şi acele cu limbă cu un singur cap (v. fig.). s. maşină de ^ HlHHa; tricoteuse; Strickmaschine; knitting machine; kotogep]: Maş.nă de formare a tricotului i & a) Ace de tricotat, cu cârlig; b) cu limbă; I) cârlig; 2) ax pe care oscilează limba; 3) limbă; 4) tijă; 5) călcâiu. [TpHKOTaacHaH Ma- dintr'un fir textil. Maşinile de tricotat cuprind ansambluri de mecanisme penfru acfionarea de ace, platine, prese, conducătoare de fire, etc. în general, maşinile de tricotat sunt constituite din următoarele părfi: grupuri de mecanisme penfru formarea ochiurilor; mecanisme de pornire şi de oprire; grupuri de mecanisme penfru transmiterea mişcării; mecanisme de alimentare cu fir, şi mecanisme de comandă şi, — numai la unele maşini, — mecanisme de debitare şi colectare a tricotului produs. Maşinile de tricotat se caracterizează prin următoarele elemente: modul de acfionare (manual sau mecanic); numărul fonturilor (una sau două); forma fonturii (rectilinie sau circulară); felul acelor folosite (ace cu cârlig, ace cu limbă, etc.); felul tricotului produs (simplu sau urzit); finefa maşinii, exprimată prin numărul de ace pe o anumită porfiune a fonturii; dispozitive speciale (pentru vanisat, pentru desene de coloare, pentru desene în relief, etc.). maşină de ~ Lee [TpHKOTâ/KHan Ma-HIHHa Jiu; tricoteuse L.; L. Strickmaschine; L.'s knitting machine; L. kotogep]: Maşină de tricotat acfionată prin forfa musculară, care se compune dintr'un schelet cu un sistem de pedale şi din capul maşinii cu fontură cu ace, caseta platinelor, presă, conducătorul de fir, etc. Figura reprezintă organele principale de formare a ochiurilor Ia maşina de tricotat Lee, cu acele (1), platinele (2), conducătorul de fir (3) şi presa (4). Fontură (5) e fixă. Acele sunt fixate în fontură prin plăci metalice. Buclarea parfială a firului se face, succesiv, prin platinele de bu-clare. Desăvârşirea bu-clării, cum şi egalizarea buclelor înfre ele, se fac simultan, prin platinele de egalizare. Maşina Lee e folosită pentru tricotarea articolelor simple, plane şi, în special, pentru fabricarea ciorapilor în industria casnică. Datorită acţionării manuale, are o producfie orară mică, 7. maşina de ~ Paget [TpHKOTaJKHan MaiHHHfl IlaîKe; tricoteuse P.; P. Strickmaschine; P.'s knitting machine; P. kotogep]: Maşină de tricotat, echipată cu ace cu cârlig, cu fontură rectilinie şi mobilă, şi echipată cu platine de bu-clare acfionate de patine montate într'un pieptene. Conducătorul de fir depune firul pe ace, în fafa platinelor de buclare. Fontură are mişcări orizontale de înaintare şi de retragere, comandate de camele situate pe arborele principal al maşinii. Presa e mobilă. Cu maşina Paget se produce tricot simplu, dar, se poate produce şi tricot ajurat, ea având şi un dispozitiv de ajurare. Maşina de tricotat Lee. /) ace; 2) [platine; 3) conducător de fir; 4) presă; 5) fontură. 1161 t. Tricofaf, maşină de ~ Cofton [KOTTOHHafl j MaiHHHa; fricoteuse C.; C. Sfrickmaschine; C.'s knitfing machine; C. kotogep]: Maşină de tricotat, caracterizată prin pozifia verticală a acelor cu cârlig într'o fontură rectilinie mobilă, pentru producerea de tricot simplu. Figura reprezintă o secfiune a capului maşinii Cotton. Toate piesele grele şi mobile ale maşinii sunt situate în partea inferioară a ei şi sunt acţionate de un arbore principal, ceea ce permite un mers sigur şi liniştit. Maşina are mai multe capete, putând produce simultan 4--36 de bucăfi. Pozifia verticală a fonturii permite ca, pe măsură ce se produce, tricotul să se deplaseze orizontal, acesta putând fi controlat în timpul lucrului. Depunerea firului din care urmează să se formeze ochiurile tricotului se face pe un număr diferit de ace, ceea ce permite tricotarea după un contur ales. — Echiparea maşinii cu ace cu cârlig face posibilă confecţionarea unui produs de mare finefă. Maşina Cotton e folosită penfru confecfionarea articoleior de lin-gerie, a ciorapilor penfru copii şi bărbafi şi, în special, pentru tricotarea ciorapilor pentru femei. Fonfurile sunt construite în lăfimi corespunzătoare Maşina Cofton. 1) ac cu cârlig; 2) fontură; 3) platină de buclare; 4) platină de aruncare; 5) conducător de fir; 6) presă; 7) ac îngustător; 8) pârghie de lovire; 9) platină de lovire; 10) platină de egalizare; 11) cutia platinelor. articolelor pe cari le produc, şi anume: la confecfionarea ciorapilor pentru bărbafi şi copii, fon-tura are lăfimea de 280 mm; la confecfionarea ciorapilor pentru femei, fonfura are lăfimea de 410 mm; la confecfionarea tricotului pentru lin-gerie confecfionată, fontură are lăfimea de 800—1000 mm, etc. 2. maşină de ~ Cotton, cu două fonfuri [AByxKOHTypHan KOTOHHan MaiHHHa; tricoteuse C. â deux fontures; Flachrendermaschine; C.'s machine to tvvo needlebeds; szegelysikhurkolo gep]: Maşină de tricotat Cotton, echipată, pentru fiecare cap de lucru, cu câte două fonfuri rectilinii cu ace cu cârlige. Maşina poate avea 6-*-48 de capete de lucru. Acele celor două fonfuri formează între ele un unghiu de cca 90°. Cu această maşină se confecfionează manşete penfru diferite produse, ca: ciorapi bărbăteşti, şosefe pentru femei, etc. Uneori maşina are un dispozitiv de îngustat şi de lărgit. în acest caz se pot confecfiona ciorapi si şosete. Maşina produce tricot simplu, cu aspect de fafă pe ambele părfi, cu o mare elasticitate. Tricotul se deşiră în sens invers modului de producere. Fazele de formare a ochiurilor sunt! retragerea şi depunerea firului pe acele verticale (v. fig. a); buclarea pe acele verticale şi introducerea buclei sub cârlig (v. fig. b); presarea acelor verticale (v. fig. c); trecerea buclei peste capul acului vertical şi buclarea pe acele orizontale (v. fig. e); unirea, aruncarea şi formarea pe acele verticale, cum şi introducerea, presarea şi trecerea pe acele orizontale; unirea şi aruncarea pe Formarea ochiurilor la maşina Cotton cu două fonfuri. a) depunerea firului; to) buclarea; c) presarea acului; d) aruncarea ochiului vechiu; e)presarea acelor orizontale; f) aruncarea ochiurilor vechi de pe acele orizontale; g) formarea ochiurilor noi pe acele orizontale, 1162 âceie orizontale (v. fig. f); formarea ochiurilor noi pe acele orizontale (v. fig. g). Maşina poate f» înzestrată cu dispozitive automate, cari permit obfinerea unui tricot cu desene în colori, cu dungi transversale în două până la cinci colori sau chiar cu diferite ornamente în două până la 24 de colori, cum şi cu dispoz tive pentru obfinerea rândului despărfitor între două manşete, a desenelor în relief şi a manşetelor cu elastic tricotat. Maşinile cari produc manşete au fonturi înguste (până la 250 mm); ele au, în general, un dispozitiv Jacquard pentru obfinerea desenelor în colori (vanisaj prin aplicare). Maşinile cari produc tricot pentru jachete, costume de sport, etc. au 6—12-fonturi, cu lăţimea de 800—1200 mm. Maşinile Cotton cu două fonturi sunt acfionate mecanic. Vitesa de lucru e cuprinsă înfre 60 şi 80 de rânduri pe minut. i. Tricotat, maşină de ^ circulară [KpyrjiOBfl-saJibHan TpHKOTaJKHan Marmura; tricoteuse â metier circulaire; Rundstuhl; rotary knit frame hand; korhurkolo gep]: Maşină de tricotat circulară, cu o fontură echipată cu ace cu cârlig, verticale sau orizontale, şi care produce tricot simplu, de formă tubulară. Finefa produselor depinde de numărul de ace din fontură, pe unitatea de lungime, în sistemul francez fin (Ff), ea se indică prin numărul de ace pe lungimea de 27,78 mm, la maşinile cari au mai mult decât 19 ace pe 27,78 mm, iar în sistemul francez gros (Fg), prin numărul de ace pe lungimea de 41,67 mm, la maşinile cari au mai pufin decât 19 ace pe 27,78 mm. Maşina circulară poate fi cu maieze sau fără maieze. Organele producătoare de ochiuri, la maşina cu maieze, sunt: acele cu cârlig, aşezate radial în fonturi, platinele de buclare, aşezate înfr'otobă numită maieză, platine de aruncare, aşezate în jurul fonturii, presă circulară simplă sau desenatoare, roata de închidere şi conducătorul de fir-» Fiecare maieză constitue un sistem de lucru şi, la o rotafie a fonturii cu ace, produce un rând de ochiuri. Maşina are diametrul de 300— 1400 mm şi, după valoarea diametrului, este dotată cu 2—16 sisteme (maieze); deci Ia o singură rotafie a fonturii se produc 2—16 rânduri de ochiuri. Forma maşinii e caracterizată atât prin prezenfa maiezelor în jurul fonturii, cât şi prin faptul că nu are schelet susfinător, ci e suspendată. Pentru asigurarea unor caracteristice constante pe toată lungimea tricotului, maşinile au furnisoare de fire şi dispozitive de tracfiune şi colectare a tricotului produs. Maşina circulară fără maieze e echipată cu platine speciale, a căror pozifie este perpendiculară pe ace. Maşina circulară de tricotat cu axe fixate vertical e caracterizată prin lipsa platinelor, buclarea făcându-se cu o roată cu aripioare, iar aruncarea, cu o roată de aruncare. Alte două rofi execută egalizarea şi apoi faza de închidere, La aceste maşini, tricotul produs e tras şi înfăşurat pe sulul care se găseşte în partea superioară a maşinii. Maşinile circulare de tricotat pot fi echipate cu diferite dispozitive, cu cari se obfin: tricot simplu, tricot cu dungi transversale, cu căptuşeală, vanisat, cu desene de presă, pluş, etc., din fire de bumbac, de lână sau de mătase. Din tricotul obfinut se confecfionează, în special, lingerie şi îmbrăcăminte exterioară (îmbrăcăminte de sport, rochii sau bluze penfru femei, etc.). 2. maşină rapidă de ~ cu urzeală [6bic-TpOXOAHaH 0CH0BH0Bfl3aJIbHaH TpHKOTaJKHan MaiHHHa; tricot chaîne; Kettenstuhl; warp fabric; iânckoto gep]: Maşină de tricotat cu urzeală, înzestrată cu una sau cu două fonturi rectilinii, echipate cu ace de cârlig. Depunerea firelorîn jurul acelor se face prin pasete în 1—3 bare. Formarea ochiurilor se face simultan pe toafe acele fonturii. Acele sunt fixate în fontură prin intermediul plăcufelor de plumb, în cari sunt turnate. Organele principale de formare a ochiurilor sunt: ace cu cârlig, platine, pasete şi presa. Fontură are o mişcare de oscilafie. Pentru a depune firele de urzeală pe ace, barele cu pasete execută o mişcare de oscilafie printre tijele acelor şi o mişcare de „du-te, vino" în lungul fonturii. Pentru producerea diferitelor legături de tricot, barele cu pasete se deplasează în lungul fonturii cu distanfa de 1—2 şi chiar mai multe ace, sub acfiunea unui lanf cu butoane de diferite înălfimi sau cu o roată desenatoare. în cazul producerii tricotului cu două sau cu trei bare cu pasete, maşina e înzestrată cu două sau cu trei suluri cu fire de urzeală. După felul tricotului produs, firele urzelii înaintează spre toate acele sau numai spre unele dintre ele. în general, maşina are o presă rectilinie desenatoare (pentru desene). Pentru asigurarea unor caracteristice constante pe toată lungimea tricotului şi pentru obfinerea unui tricot de calitate bună, maşina are mecanisme de livrare a urzelii şi mecanisme de înfăşurare a tricotului. Fontură are lungimea cuprinsă între 1 şi 4 m. Maşinile de construcfie veche lucrează cu 60—70 de rânduri de ochiuri pe minut, iar maşinile moderne, cu 400—500 şi chiar cu 1000 de rânduri de ochiuri pe minut. Tricotul obfinut pe maşina rapidă poate fi simplu sau cu desene, şi serveşte la confecfionarea de lingerie, de rochii şi bluze. Pe maşina rapid? de tricotat cu două fonturi se obfine tricot pentru confecfionarea mănuşilor. s. maşina de ~ Raschel [pamejibHan TpH-KOTa>KHaH MailIHHa; tricoteuse R.; R. Strickmaschine; R'. s knitting machine; R. kotogep]: Maşină de tricotat cu urzeală, cu una sau cu două fonturi rectilinii, echipate cu ace cu limbă. Acele sunt fixate în plumburi turnate în matrife speciale şi sunt fixate pe fonturi cu ajutorul unor şuruburi. Finefa maşinii e exprimată prin numărul de ace dintr'un plumb, a cărui lungime e de 47,2 mm. Fonturile sunt înşurubate pe suporturi conduse prin bucşe cilindrice. în partea inferioară a suporturilor este un braf care, prin 1163 pârghii articulate, comandate de came sau de excentrice, provoacă ridicarea şi coborîrea fon-turilor, mişcări necesare pentru formarea ochiurilor. Acele sunt ghidate, în mişcarea lor de ridicare şi de coborîre, de nişte plăci frezate, aşezate în spatele fonturii. Firele de pe sulurile de urzeală sunt conduse, de pasete, către ace. Maşina poate avea 1,2, 3,4 şi chiar 8 bare cu pasete. Numărul barelor cu pasete este egal cu numărul sulurilor de urzeală. La fiecare rotafie a arborelui principal se formează câte două rânduri de ochiuri. La maşinile pentru confecfionarea tricoturilor de tip greu se foloseşte un excentric simplu, astfel încât, la o jumătate de turafie a arborelui principal se formează un rând de ochiuri, iar la jumătatea a doua a rotafiei, fon-tura rămâne in repaus. Se obfin diferite legături de tricot, prin deplasarea barelor cu pasete de-a-lungul fonturii, care se realizează sub influ-enfa zalelor de diferite înălfimi, cari formează lanful desenator. Fontură are lăfimea de 2600--3000 mm. în general, maşina Raschel prelucrează fire de bumbac, de mătase şi de lână cu Nm 12/1 •••40/2, având capacitatea de 80***90 de rânduri de ochiuri pe minut la maşinile de tip mai vechiu, şi de 135**-200 de rânduri pe minut la maşinile de tip mai nou. Maşina Raschel cu două fonfuri şi cu şase bare cu pasete permite obfinerea unei varietăfi foarte mari de tricoturi, cu desene atât în relief, cât şi în colori. Cu maşinile Raschel se produc basmale, fulare, perdele, vatelină, tricot pentru îmbrăcăminte exterioară (veste, pulovere, jachete, etc.). Maşina poate fi dotată cu dispozitiv Jacquard, prin care se obfine o mare variafie de desene de presă, crep, pluş, franjuri, sau cu dispozitive automate pentru punerea şi scoaterea din funcţiune a comenzilor de deplasare laterală a barelor cu pasete. î. Tricotat, maşină de ~ Maratti [TpHKOTaJKHafl MaiHHHa MapaiTH; fricoteuse M.; M. Strickma-schine;M. ’s knitfing machine; M. kotogep]: Maşină de tricotat cu urzeală, cu fontură circulară echipată cu ace cu limbă, cari au pozifie verticală. Firele sunt urzite pe suluri scurte dispuse în jurul fonturii, la două înelfimi diferite. Firele din planul inferior sunt depuse acelor prin ori-ficiifb unui cerc conducător cu diametrul pufin mai mare decât diametrul fonturii, iar firele din planul superior sunt depuse acelor în sens invers, prin orificiile altui cerc conducător, cu diametrul pufin mai mic decât diametrul fonturii. Prin mişcarea în sens invers a sulurilor cu fire din cele două plane, deci prin mişcarea în sens invers a celor două cercuri conducătoare cu fire şi transformarea firelor în ochiuri de către ace, se produce un tricot tubular, cu o structură caracteristică, ^ formată prin alternarea de şiruri de ochiuri normale cu şiruri de fire încrucişate. Din tricotul obfinut se confecfionează lingerie, bluze, etc. Maşina Maratti produce 450---500 de rânduri de ochiuri pe minut. 2. Tricofer (fricoferă) [BH3aJibEţ«K (Bfl3aJl-HţHUa); tricoteur (fricoteuse); Stricker (Strickerin); he-knitter (she- knitter); kotomunkâs (kotomun-kâsno]. Ind, text.; Lucrător (lucrătoare) care lucrează la maşinile de tricotat, ca: maşinile circulare cu şi fără maieze (Rundstuhl), tricotezele circulare (maşinile circulare de tricotat) automate de ciorapi cu unul şi cu doi cilindri, maşinile de tricotat manşete, maşinile rectilinii Cotton, de tricotat ciorapi, maşinile de tricotat cu urzeală sau tricotezele rectilinii (maşinile rectilinii de tricotat), manuale şi automate. s. Tricromie: Sin. Tipar în trei colori (v.). 4. Tridimif [TpHflHMHT; tridymite; Trydimit; tridymite; tridimitj. Mineral.: Varietate de bioxid de siliciu. Se prezintă sub formă de lame hexagonale turtite. Este triclinic cu simetrie pseudo-rombică. Se găseşte în macle de trei cristale. Prin încălzire la roşu devine hexagonal. 5. Triedru [TpexrpaHHHK; triedre; Trieder; tri-hedron; trieder, hâromel]. Geom.: Figura formată din trei plane cari se intersectează două câte două, mărginită de trei semidrepte, cari pornesc din punctul comun celor trei plane, punct numit, uneori, originea triedrului. Planele bisectoare ale celor trei diedre cari alcătuesc triedrul se intersectează după o dreaptă bisectoare a triedrului. Două triedre sunt suplementare, dacă fefele unuia sunt suplementele diedreior celuilalt. Un triedru este tridreptunghiu, dacă muchiile lui sunt perpendiculare două câte două. într'un triedru tridreptunghiu, diedrele şi fefele sunt drepte. Un triedru e isoscel (isoedru), când are două fefe egale. o. Triere [copTHpoBKa; triage; Scheidung; screening; kivâlasztâs]. Gen.: Selectarea (v.) unor corpuri solide sau a unor sisteme^ solide. 7. Trierea vagoanelor [MaHeBpbi BarOHOB; friage des wagons; Verschieben der Wagen; shunting of waggons; vasutikocsik rendezese]. C. f.: Operafiune de triere şi de grupare a vagoanelor de marfă, după direcfii de circuiafie, în grupul de triere al triajelor. Se face prin două metcde principale: prin împingerea vagoanelor cu locomotive de manevră, şi prin acfiunea gravitafiei. Trierea vagoanelor prin împingerea cu locomotive de manevră se efectuează rar, numai în triaje neînzestrate cu cocoaşă. Trierea vagoanelor prin gravitafie se efectuează cu ajutorul instalafiei de cocoaşă sau semicocoaşă, prin armonizarea lucrului înfre cele trei grupuri principale ale triajului. Procesul tehnologic al unui triaj se întocmeşte pe principiul suprapunerii operafiunilor principale, adică pe simultaneitatea lucrului în grupul triajului. Instalafia de cocoaşă se aşază înfre grupurile de primire şi de triere ale triajului, şi e compusă din următoarele elemente: porfiunea în contra-pantă, pentru apăsarea tampoanelor vagoanelor, în scopul decuplării uşoare; vârful cocoaşei; porţiunea de coborîre rapidă, pe care vagonul se ! accelerează sub acfiunea câmpului de gravitafie; j porfiunea de frânare, pentru micşorarea vitesei, ; cu ajutorul frânelor de cale sau al sabofilor de 1164 cale; zona de macazuri, care cuprinde porfiunea dela primul schimbător de cale până la cea mai depărtată marcă de siguranfă; zona de siguranfă, având lungimea de 12--50 m, pentru asigurarea trecerii mărcilor de siguranfă de către vagoane; instalafiile de frânare, formate din frâne de cale de interval, amplasate la începutul porfiunii de frânare, şi din frâne de cale finale, în interiorul zonei de macazuri, în fafa diferitelor fascicule de linii din grupul de triere. Pentru triere, convoiul de vagoane sosit în grupul de primire e împins cu locomotiva pe vârful cocoaşei, de unde vagoanele izolate, sau grupurile de vagoane, coboară sub acfiunea câmpului de gravitafie şi sunt dirijate pe liniile afectate fiecărei direcfii de circulafie. Vitesa de triere a vagoanelor se determină în funcfiune de starea timpului şi de lungimea diferitelor grupuri de vagoane; ea depinde şi de rezistenfele de frecare ale vagonului şi de vitesa vântului. Distanfa dela vârful cocoaşei până la vârful primului ac se determină astfel, încât vitesa vagonului să fie de cel pufin 1,5 m/s. Frânarea vagoanelor se efectuează prin sabofi de cale, prin sabofi cu comandă centralizată şi prin frâne de cale cu acfionare pneumatică, hidraulică sau electromagnetică. Vagoanele sosite pe liniile diferitelor direcfii, după coborîrea lor de pe cocoaşă, se grupează în convoaie şi se trag în grupul de expediere al triajului, unde se formează trenurile pe direcfii de mers. Mecanizarea trierii vagoanelor consistă în comanda centralizată a frânelor de cale cu comandă centralizată, cu acfionare electrică a macazurilor şi a semnalelor, şi în transmiterea ordinelor prin radio şi poştă.pneumatică. Automatizarea trierii consistă în acfionarea macazurilor de pe o direcfie de triere, prin comanda automată efectuată chiar de vagon, la trecerea lui peste primul macaz al direcfiei respective. 1. Trifan: Sin. Spodumen (v.). Trifazat, sistem ~ [Tpexi|)a3HaH CHCTeMa; systeme triphase; Drehstromsystem; three phase sysţem; hâromfâzisu rendszer]. Elf.: 1. Sistem format din trei circuite monofazate de curent alternativ, sub tensiuni electrice de aceeaşi frecvenfă, dar defazate unele fafă de altele (v. sub Sistem polifazat). Când valorile efective ale tensiunilor şi defazajele dintre tensiunile fazelor succesive sunt egale între ele şi ultimele egale cu câte o treime de perioadă, sistemul se numeşte simetric din punctul de vedere al tensiunilor; când aceste condifiuni sunt satisfăcute în privinfa curenfilor, el se numeşte simetric din punctul de vedere al curenfilor; când condifiunile de simetrie sunt satisfăcute atât din punctul de vedere al tensiunilor, cât şi al curenfilor, sistemul se numeşte complet simetric. Sistemele complet simetrice sunt echilibrate. Circuitele prin cari trece acelaşi curent se numesc faze, curenfii respectivi — curenfi de fază, iar tensiunile electrice cari li se aplică, tensiuni de fază. Tensiunile alternative şi curenfii alternativi a sistemelor trifazate pot fi sinusoidali sau nesinusoidali; în primul caz, tensiunile de fază ale unui sistem trifazat simetric din punctul de vedere al tensiunilor sunt: ui = Umax sin - 'max «a = Umttx sin unde uk sunt tensiunile instantanee, Umax e amplitudinea lor, m~2izf e pulsafia lor şi t e timpul. Sistemul mărimilor lineare (tensiuni sau curenfi) ale unui sistem în regim sinusoidal nesimetric poate fi descompus în trei sisteme de componente simetrice (v.). Sistemele trifazate se mai împart în independente şi interconectate, conexiunile ultimelor putând fi în stea(v.), în triunghiu (v.), sau combinate. •2. Sistem format de trei tensiuni trifazate, respectiv de trei curenfi trifazafi. s. Trifenilmetan [TpH(|)eHHJiMeTaH; triphenyl-methane; Triphenylmethan; triphenyl methane; trifenilmetan]. Chim.: (C6H5)3CH. Cristale incolore, cu p. t. 92,5°. Se prepară din benzen şi cloroform, în prezenfa clorurii de aluminiu. E substanfa de bază a unei importante clase de materii colorante. H H ii H H C = C c = c HC^ C— cf \h \-C* > %C-C* H "hc'Sh h h II I HC CH xc^ H 4. Trifilin [TpHcf)HJlHH; triphylline; Triphyilin; triphyllite; trifilin]. Chim.: FeLi(P04). Fosfat de litiu şi de fier, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 4-”5 şi gr. sp. 3,4«»3,6. s. Trigger [TpHrep; trigger; Trigger; trigger; trigger]. Elf.: Circuit electronic basculant, de tip releu, care, la aplicarea unei comenzi la intrare, determină la ieşire un salt de curent sau de tensiune, care e independent de forma semnalului dela intrare. Astfel, chiar dacă dispare semnalul dela intrare, circuitul rămâne în starea în care a basculat. Un trigger se realizează cu unu sau cu două tuburi electronice conectate astfel, încât să prezinte la ieşire o caracteristică tensiune-curent cu o porfiune având rezistenfă negativă. Se pot obfine astfel două puncte stabile de funcfionare, trecerea dintr'un punct în celălalt făcându-se printr'o comandă aplicată pe una dintre grile (trigger bistabil). —■ Se pot realiza triggere monostabile, în cari, la o comandă, după ce circuitul a trecut dintr'un punct de funcfionare în altul, dispoziti- 1U5 vul rămâne în acest punct un timp limitat — şi apoi revine singur la punctul de funcfionare inifial. Triggerele se folosesc ca releuri, în special în aplicafiile bazate pe tehnica impulsiilor (radiolo-cafie, sisteme cu modulafie de impulsii, etc.)* Sin. Circuit basculant. . i. Trigliceridă [TpHrJiHiţepHH; triglyceride; Tri-glyceride; triglyceride; triglicerid]. Chim.: Fiecare dintre esterii glicerinei cu acizi graşi în cari toate cele trei grupuri OH ale glicerinei sunt esterificate. Trigliceridele intră în compozifia grăsimilor naturale. Ele pot avea structură simplă (tofi hi-droxilii glicerinei fiind esterificafi cu acelaşi acid) sau structură mixtă (în care doi sau tofi acizii cari esterifică glicerina sunt diferifi). în acest din urmă caz, trigliceridele se pot prezenta în trei forme isomere: C3H5(OCO)3R1RîR3 ; C3H5(OCO)3R2RiR3 şi C3H5(OCO)3R1R3R2. Numărul trigliceridelor simple e mic, în timp ce numărul celor mixte e foarte mare.— Mult timp s'a crezut că majoritatea grăsimilor naturale sunt formate din amestecuri de trigliceride simple ale câtorva acizi graşi, dintre cari cei mai des întâlnifi sunt: acidul oleic, acidul palmitic, acidul stearic, etc. Cercetările noi au arărat că grăsimile naturale sunt amestecuri de trigliceride mixte, ceea ce explică, de fapt, varietatea şi complexitatea grăsimilor naturale. 2. Triglif [TpHrJlH(}); triglyphe; Triglyphe; tri-glyph; triglif]. Arh.: Ornament al frizei ordinului doric, care separă metopele între ele. Triglifele comportă două caneluri verticale întregi, de secfiune triunghiulară, numite glife, şi câte o jumătate de canelură la margini. V. şi Doric, ordin 3. Trigonal, sistem ~[TpHroHajibHan CHCTeMa; systeme trigonal; trigonales System; trigonal sys-tem; trigonal rendszer]. V. sub Sistem cristalin. 4. Trigonometrie [TpHr0H0MeTpHH; trigonometrie; Trigonometrie; trigonometry; trigonometria, hâromszdgtan]. Maf..* Ramură a Matematicii, care are ca obiect studiul relafiilor metrice dintre elementele (laturile, unghiurile) triunghiurilor. După natura triunghiului (plan sau sferic), se deosebesc Trigonometrie plană şi Trigonometrie sferică. plană [nJi0CK0CTHaH TpnroHOMeTpHH; ebene Trigonometrie; ! nilor trigonometrice (v. Cosinus, Sinus, Tangentă). Cum 2?+C = 90°, ele snut: b c sin B — cosC=—; sin C = cos B ——; a a b c tg B = cotg C = —; tg C = cotg B = ^ , de unde b~asix\B — acosC; c = a sin C - acos B; b—cotg B — cotg C; c — b tg C = &cotg B, cărora li se adaugă relafia a2=b2 4* c2. în cazul unui triunghiu oarecare ABC (v.fig.//), relafiile dintre lungimile a, b, c ale laturilor şi unghiurile A, B, C pot fi obfinute coborînd, de exemplu, perpendiculara CD pe latura yl#, exprimând lungimea CD în cele două triunghiuri dreptunghiuri ACD şi BCD şi egalând expre-siunile obfinute. Asttel rezultă b sin A —a sin B. Repetând operafiunea pentru toate cele trei înălţimi, se obfin relafii analoage, cari pot fi scrise sub forma: sin A sinB sinC O a doua relafie între cele şase mărimi se obfine proiectând laturile unui triunghiu pe două axe perpendiculare, convenabil alese. Rezultă astfel: d2 = &2-f-c2 —2 bccos A; b2 = a2-j-c2 — 2 ca cos B\ c2 = a2 = b2 — 2 ab cos C. Un triunghiu fiind definit prin trei dintre elementele sale, cari trebue să cuprindă cel pufin o latură, — penfru obfinerea celorlalte trei elemente poî fi folosite trei dintre cele şase relafii. După elementele cari definesc triunghiul, se deosebesc următoarele patru cazuri de rezolvare a triunghiurilor: Cazul!: Triunghiul e dat printr'o latură şi două unghiuri. Fiind date două unghiuri, de exemplu unghiurile B şi C, unghiul A se deduce din A— 180° — (B+C). Dacă latura cunoscută e latura de lungimea a, lungimile celorlalte două laturi sunt trigonometrie rectilîgne; plane trigonometry; sik trigonometria]: Parte a Trigonometriei, care se ocupă cu relafiile metrice dintre elementele unui triunghiu plan. în cazul unui triunghiu dreptunghiu ABC (v.fig./), relafiile fundamentale din- j tre lungimile a,b,c ale laturilor şi unghiurile A,B,C \ se exprimă finând seamă de definifiile funcfiu- . b — a sin B sin^4 sinC sin A Cazul li: Triunghiul e dat prin două laturi (de ex. laturile de lungimi a şi b) şi unghiul cuprins între ele (unghiul C). Lungimea laturii necunoscute se deduce din C2 = a2 -i-b2 — 2 ab cos C. Unghiurile necunoscute se deduc din sin^4 = — sinC; sin#=—sinC. c c Cazul II!: Triunghiul e dai prin două laturi (de ex. laturile de lungimi a şi b) şi un unghiu care nu e cuprins între ele, de exemplu unghiul A. b Se deduce unghiul B prin sinB — —sin ^4, apoi unghiul C din C== 180°-~(yl + # şi latura de Iun- ; sinC gime c din c — b . - ■ sin B Cazul IV: Triunghiul e dat prin cele trei laturi ale sale. Unghiurile se deduc din relaţiile: b2 + c2 — a2 c2 + a2—b2 cos A = -----; cos B —----------------; 2 bc 2 ca a2+ b2 — c2 cos C = • 2 ab Aria unui triunghiu e dată, fie de una dintre relafiiie 1.1 1 S~ ~2^c s'n 2 casmB~ ~2~^s'n Ci fie de relafia S = ip(p-a)(p-b)(p~c), , a + £ + c unde p —----------- 2 î. Trigonometrie sferică [ccjDepuqeCKaH TpH-rOHeMeTpHfl; trigonometrie spherique; sphărische Trigonometrie; spherical trigonometry; gombtrigo-nometria]: Parte a Trigonometrie!, care se ocupa cu relafiiie dintre elementele unui triunghiu sferic. Unind centrul sferei cu cele trei vârfuri ale triunghiului sferic, se obfine un unghiu triedru ale cărui unghiuri plane sunt egale cu laturile a, b, c ale triunghiului sferic şi ale cărui unghiuri diedre sunt egale cu unghiurile A,B,C ale triunghiului sferic. Relaţii între unghiurile şi laturile unui triunghiu sferic: Fie ABC triunghiul sferic, şi O, centrul sferei a cărei rază e egală cu unitatea. Ducând tangentele în A la AB şi AC şi prelungindu-Ie până când întâlnesc laturile OB şi OC, respectiv în D şi E, egalând expresiunile lui DE deduse din triunghiul ADE, respectiv din triunghiul ODE, rezultă: cos sin c sin p sin (p — b) ■Y; sin p sin (p — c) 2 V sin a sin b Din aceste relafii se deduc următoarele: numite formulele lui Delambre. împărfind aceste formule două câte două, se deduc formulele: a — b * A+B- * c fg-----COfg * A~B * C tg ~~2 = cofg 2 sin 2 a + b' cos ------- 2 . a — b <;in ---- 2 a-t-b 2 A-B , ; COS —----- 9 2 2 A + B' cos —-— 2 . A—B 4 a~h ♦ ' tg — = tg 2 - A + B numite formulele lui Neper. — Rezolvarea triunghiurilor sferice dreptunghiuri: Cazul I: Sunt date ipotenuza a şi una dintre aturile unghiului drept (de ex. latura b). — Ele- mentele necunoscute ale triunghiului se deduc, fie din cos b' fie dii . _ sin b fg b sin £=—— cos C = -^— sin a tg a ' tg -tg a + b f-Y*1 2*2 K a + b tg- tgŞ= + Vs‘ V si sin (a — b) sin (a±b) ’ Problema admite o solufie dacă sin b < sin a, adică dacă b < a sau b > 180° —d, dacă a < 90° şi dacă b > a sau b > 180° —a, dacă a > 90°. Cazul II: Sunt date laturile b şi c ale unghiului drept.— Elementele necunoscute ale triunghiului se deduc din: . A + B sin 2i _ a — b c°S — . ,4-5 sin 2 . a — b Sm 2 cos # = cos £ cos c; fg Z? =. fq C=-^4 ■ sin c sm b C COS y c ' COS ^ 2 C COS y c sin — 2 Cazul III: Sunt date ipotenuza a şi unghiul B. Elementele necunoscute se deduc din: + £ COS 2 a-\-b cos 2 A-B COS —-— 2 . a + b »n — sin b — s\n a sin B\ fg c = tg a cos B\ fq C = — ■ ■ cos c . C sin — 2 c COS 2 . c sin — 2 1 c sm T Cazul IV: Sunf dafe latura b a unghiului drept şi unghiul opus B. — Elementele necunoscute se deduc, fie din sin b . fg b . ^ cos B sin a 35 -—- ; sm c=-—— ; sinC =-------------7; sin B tg jB cos b fie din / B+b i 9 ~Y~. tg tg- ( tg 1 45° + sin (B — b) )-±Y ■ cotg -y—* cotg 2 Dacă £ = £, triunghiul e bidreptunghiu. Dacă b < 90°, trebue să existe relafiile B < 90° şi b < B\ se obfin două solufii. Dacă b > 90°, trebue să existe relafiile B > 90° şi b > 5; şi în acest caz se obfin două solufii. Cazul V: Sunt date latura b şi unghiul C. — Elementele necunoscute se deduc din: cos B~ cos b sin C; tg a = ; tg c= sin £ tg C. cos C Cazul VI: Sunt date unghiurile B şi C. — Elementele necunoscute se deduc, fie din: H6â _ , cos B cos C cos a — cotg B cotg C;cos b~ —:——; cos c~ —— sin C sin B fie din tg ± tg -45°) tg (^+45°) • tg | = + ~\J\q ( —!p- ■45°) tg (^-jr + 45°)' Problema e posibilă dacă 90° < fl+c < 270°, —90° < B-~c < 90°. -Rezolvarea triunghiurilor sferice rectilafere: Cazul I: Sunt date unghiurile A şi B. — Elementele necunoscute se deduc din: „ cos A . , sin B tg B cosG =----------—; sin b — --—-; cosc= — -—-. cosB sin A igA Cazul II: Sunt date unghiurile B şi C. — Elementele necunoscute se deduc din: cos A" — cos B cos C; . tg B tg C fg b = tg c = -7-« • sinC sin# Cazul III: Sunt date unghiul A şi latura — Elementele necunoscute se deduc din: sin /?—sin^ sin b; tgC=—tg^4 cos b; cotg b tg c=- cos A Cazul IV: Sunt date latura b şi unghiul B. — Elementele necunoscute se deduc din: . . sin B . _ tg B . cos £ sin A~~—Ţ; sinCs-—-; sin c=---------------• sin b tg b cos B Cazul V: Sunt date unghiul B şi latura c. -Elementele necunoscute se deduc din: cos b = cos B sin c; tg A = —-^-^;tgC=sin #tac. cos c 3 Cazul VI: Sunt date laturile b şi c, — Elementele necunoscute se deduc din: cos/l= — cotg £ cotg c; cos #=—(j*- sin c ~ cos c cos C = --—. • — sin b Rezolvarea triunghiurilor sferice oarecari: Cazul I: Sunt date, fie cele trei unghiuri, fie cele trei laturi. — Daca se dau cele trei laturi, unghiurile se deduc din; f sin sin (p-c) 2 V sin p sin (p—a) ' . B (p a) sin (p — c) 2 y sin p sin (p—b) fg /sin (P-*) s‘n (/>-*). 2 V sin p sin (p—c) Dacă se dau cele trei unghiuri, laturile se deduc din unde s = ^44-#-f C— 180° se numeşte excesul sferic a! triunghiului. Cazul II: Sunt date, fie două laturi şi unghiul cuprins între ele, fie două unghiuri şi latura cuprinsă între ele. — în modul cel mai simplu, calculul elementelor necunoscute se face cu formulele lui Neper. Cazul HI: Sunt date, fie doua laturi şi unghiul opus uneia dintre ele, fie două unghiuri şi latura opusă uneia dintre ele. — Fie a, b şi A, respectiv A, B şi a, elementele cunoscute. Metoda cea mai simplă de rezolvare ra triunghiului consistă în a deduce pe B, respectiv pe b, dîn relafia sin B __sin b sin A sin a iar apoi pe C, respectiv pe c, din formulele Iui Neper. — Pentru ca problema să fie posibilă, trebue ca 0 sin B 1; 0 sin b 1, ceea ce conduce la două valori pentru#,respectiv pentrub. C c Cum tg ~> 0 şi tg- > 0, trebue ca diferşn- fele A — B şi a — b să aibă acelaşi semn, ceea ce (dacă problema are solufie) determină valoarea lui B, respectiv valoarea Iui b. 1. Triîlo [TpHJIJIo; trillo; Trillo; trillo; trillo]: Solzii cari acoper fructul de Valonea, bogafi în tanin şi folosifi în tăbăcărie. Confin până la 46% substanfă tanantă. 2. Triiohsfi [tphjioShtw, HJiGHHCTOHOroe jkh-BOTHOe; trilobites; Trilobiten; trilobites; trilobitek]. Paleont.: Crustacee primitive marine, cunoscute numai în stare fosilă, caracteristice pentru Paleozoic (apar în Cambrian şi dispar la sfârşitul Permianului). Au corpul împărfit în trei părfi, atât în sens longitudinal, cât şi în sens transversal (de unde derivă numele lor). Prezintă un cefalotorace, format din glabelă şi doi obraji laterali. Abdomenul, constituit din 2*"22 de segmente articulate, prezintă un rahis median şi pleure laterale; pigidiumul por-vine din reunirea mai multor segmente. a. Trimitere [cCbiJîKa; renvoi; Anmerkungszei-chen; reference; jegyzetjel]. Arfe gr.: Prescurtare, număr, sau simbol intercalat în text, pirn care se 116§ atrage atenfiunea cititorului că, în jâsuj paginii, la sfârşitul lucrării (cărfii), sau înalt loc din lucrare, se găseşte un comentariu, o completare sau o explicafie mai amplă în legătură cu textul. 1. Trimmer [TpHMep; trimmer; Trimmer; trim-mer; egyenlito kondenzâtor]. Elf.: Condensator ajustabil cu capacitate mică, care se leagă într'un circuit de acord, în derivafie cu o bobină sau cu un condensator, pentru a produce o translase a caracteristicei lungime de undă-capacitate a circuitului fafă de axa capacităţii. 2. Trinascol [ TpHHaCKOJi; trinascol; Trinas- col; trinascol, Trinidadpitch; trinascol, trinidâdi aszfalt]: Petrol brut foarte asfaltos, care se găseşte în Trinidad, alături de zăcămintele de asfalt. Are d15o =0,960; confine 3% sulf şi cca 30% benzină şi petrol lampant. La aer se întăreşte cu degajare de hidrogen sulfurat. s. Trincă [(|)0K; misaine; Focksegel; foresail; elovitorla]. V. sub Velă. 4. Trinchef, arbore ~ [(J)OK-MaHTa; mât de misaine; Fockmast; fore mast; eloârbocz], Nav.m.: Arborele din provă al unei nave care are două sau mai multe linii de arbori. s. Trinchefin [(|)0p-cTeHbrH-CTaKceJib; petit foc; Fockstagsegel; fore topmast stay saii; har-masâgu elovitorla], Nav. m.: Focul de formă triunghiulară, aşezat cel mai aproape de arborele trinchet. Straiul de care se prinde trinchetinu! e fixat cu un capăt la arborele trinchet — şi cu celălalt capăt la bompres. s. Trinitrină [TpHHHTpo3c|)Hp rJiHiţepHHa; tri-nitrine; Trinitrin; trinitrine; trinitrin]. Chim.: Solufia alcoolică de 1/100 nitroglicerină (v.), folosită în medicină ca vasodilatator şi hipotensiv. 7. Trinifroanisol, 2-4-6-~ [2-4-6-TpHHHTpo-aHH30JI; 2-4-6-trinitroanisol; 2-4-6-Trinitroanisol; 2-4-6-trinitroanisol; 2-4-6 trinitroaniszol]. Chim., Expl.: Cristale albe, cu p. t. 67°, uşor hidrolizabile în acid picric, hidroiiza fiind mai rapidă la temperaturi înalte. E un exploziv puternic, întrebuinfat pentru încărcarea proiectilelor de avion, deoarece dă un fum alb vizibil când explodează, în amestec cu nitrat de amoniu în proporfia: 20% nitrat de amoniu, 80% trinitroanisol. s. Trinitrobenzen, 1-2-3-~ [1-2-3-TpH-HHTpo6eH30Ji; 1-2-3-trinitrobenzene; 1-2-3-Trinitrobenzol; 1-2-3-trinitrobenzene; 1-2-3-trinitrobenzen]. Chim., Expl.: Cristale galbene, cu p. t. 121, solubile în benzen, pufin solubile în alcool şi în eter. E un, exploziv puternic, obfinut prin nitrarea benzenului. Sin. Benzită. 9 frinifrocrezol, 2-4-6-~ [2-4-6-TpHHHTpo-Kpe30JI; 2-4-6-trinitrocresol; 2-4-6-Trinitrokresol; 2-4-6-trinitrocreSol; 2-4-!>-trinitrokre±ol]. Chim., Expl.: Compus care se prezintă în cristale galbene, cu p. t. 110°, solubile în alcool şi în eter, obfinut prin nitrarea m-crezolului. Este un exploziv în-trebuinfat în scopuri militare, în amestec cu alfi explozivi, de exemplu cu melinită, cu dinitrofenol, mononitronaftalină sau dinitronaftalină. Sin. Crezolită. io. Trinifrofenefol, 2-4-6-~ [2-4-6-tphhhtpo-4)eHeTOJi; 2-4-6-trinitrophenetol; 2-4-6-Trimtro-phenetol; 2-4-6-trini-trophenetol; 2-4-6-tri-nitrofenetol]. Chim., Expl.: Cristale galbene, cu p. t. 78,5°, solubile în eter, în sulfură de carbon şi în benzen. Se hidrolizează uşor, dând acid picric. E un exploziv asemănător cu trinitroanisolul (v.). n. Triniirofenol, 2-4-6-~ [2-4-6-TpHHHTpo-cf)eHOJi; 2-4-6-trinitrophenol (melinite); 2-4-6-Tri-nitrophenol; 2-4-6-trinitrophenol; 2-4-6-trinitro-fenol]. Chim., Expl.: Produsul trinitrat 2-4-6 al fenolului, care se prezintă în cristale galbene, cu p. f. 122°. Atacă metalele, dând picrafi sensibili la şoc. E un exploziv foarte puternic şi sensibil Ia şoc folosit în scopuri militare, singur sau în amestec, pentru încărcarea proiectilelor şi a bombelor. Sin. Acid picric, Melinită, Pertrit, Lyddită, Schimosă. 12. Trinifroglicerină. V. Nitroglicerină, îs. Trinifrorezorcină, 2-4-6- [2-4-6-TpHHHTpo-pesopiţHH; 2-4-6-trinitroresorcine; 2-4-6-Trinitro-resorcin (Oxypikril-săure); 2-4-6-trinitro-resorcinol; 2-4-6-trini-troreszorcsin]. Chim., Expl.: Cristale galbene, cu p.t. 175°, uşor solubile în alcool şi îneter. E un exploziv de amor-saj foarte sensibil, ca şi sarea sa de plumb (trinitrorezorcinatul de plumb). € pufin întrebuinfat. Sin. Acid stifninic. 14. Trinifronaffalină [TpHHHTpoHâ(f)TaJiHH; tri-nitronaphta|ine;Trinitronaphtalin;trinitronaphtalene; trinitronaftalin]. Chim., Expl.: C10H6(NO2)3. Exploziv puternic şi pufin sensibil la şoc, obfinut OCH3 I //S o2n—c c—no2 I 11 HC CH I no2 no2 ! c HC^ \h I II o2n—Cx c—no2 xc H ch3 c OaN—C/ C—-N02 I ii HCxX /C OH c no9 I c o2n—cf xc—NO, I II HC CH XV no2 OH I c o2n-c7 nc—no2 I II HC CH no9 OH I c o2n—cy/ xc—NOo I II HC C—OH no2 74 im din nitrarea naftalinei. Confine pafru produşi tri-nitrafi, în cari radicalii — NOă se găsesc în poziţiile 1-2-5; 1-3-5; 1-3-8; 1-4-5. Are o putere mai mică decât a melinitei şi a tolitei. E folosită, în amestec cu nitratul de amoniu, ca exploziv de mină. 1. Trinifrorezorcinaf de plumb [CBHHeiţTpH-HHTp0pe30piţHneT; trinitroresorcinate de plomb; Bleitrinitroresorcinat; lead trinitroresorcinate; olom-trinitroreszorcinât]. Chim., Expl. V. sub Trinitro-rezorcină. 2. Trinifrotoluen [TpHHHTp0T0Jiy0Ji; trinitro-toluol; Trinitrotoluol; trinitro-toluene;trinifrotoluen]: Deriva al toluenului, care confine trei grupuri nitro; se obfine prin ^ nitrarea acestuia cu | 3 acid azotic sau cu q amestec sulfonitric.Cel 0 Kl r^ \r Kir. mai important e 2-4-6 | h trinitrotoluenul, care j-|C £|-j se prezintă sub formă de cristale galbene cu i p. t. 81°. E foarte sta- N02 bil, nu explodează decât sub influenfa unui exploziv inifial puternic. Arde fără explozie, putând fi manipulat fără pericol. E unul dintre explozivii întrebuinfafi cel mai mult. E întrebuinfat în proiectilele de artilerie, în bombe de avioane, etc., topit sau comprimat la presiuni mari. Amestecat cu nitratul de amoniu (v. Amatol), e folosit în explozivii de siguranfă pentru mine. Sin. Trotil. 3. Trinitrotriazidobenzen [TpHHHTpoTpHa3H-#06eH30Jl; trinitrotriazidobenzene; Trinitrotriazido-bensol; trinitrotriazidobenzen; trinitrotriazidobenzen]. Chim., Expl.: N = N=N I C o2n—cy xc—no2 I II N=N = N—C C—N = N=N I NO, 2-4-6-trinitro-1-3-5-triazidobenzen. Exploziv foarte brizant şi Sensibil la şoc şi la frecare, dar mai pufin sensibil decât fulminatul şi azoturile metalice. Se prezintă în cristale albe, fine, cu p. t. 131°. Poate fi întrebuinfat şi ca exploziv de amorsaj. 4. Trinifroxilen, 2-4-6-~ [2-4-6-TpHHHTpo-KCHJIO Jl, 2-4-6-tr i n i tro- xylene, xylite; 2-4-6- CH; Trinitroxylol; 2-4-6-tri-nitroxylene; 2-4-6-tri-nitroxilol]. Chim.,Expl.: Cristale albe, cu p. c* f. 182°. Exploziv în- ^/ 3 trebuinfat, în amestec ~ cu nitratul de potasiu sau cu tolită, pentru 2 încărcarea proiectilelor sau a bombelor. Sin. Xilită, OoN—C I C—NOo 5» Trîodă [tpHOfljfriode; Triode; trtode; frioda]. Fiz.: Tub electronic cu trei electrozi: catod, grilă şi anod. V. sub Tub electronic. 6. Trîor [TpHep; trieur; Trior; winnower; trior]. Agr.: Maşină de separare, folosită pentru curăfirea de impurităfi şi de corpuri sau de seminfe străine, a seminţelor de cereale. Operafiunea caracteristică triorului e separarea seminfelor după lungimea lor, cu ajutorul unui organ cu alveole (cilindru, disc, palete, bandă fără fine). Triorul poate fi simplu sau combinat, după cum are numai acest organ caracteristic, sau are şi alte organe de separare, cari funcţionează pe alt principiu (de cele mai multe ori, cu ventilator şi site). După felul organului cu alveole, triorul poate fi cu cilindru, cu disc, cu palete, şi cu bandă fără fine. Triorul poate fi acfionat manual, cu roată cu manivelă, sau mecanizat, cu roată de transmisiune. Cele mai răspândite sunt trioarele combinate, cu cilindru. Ele pot fi cu acfiune simplă, când cilindrul are în interior, pe toată lungimea lui, alveole de acelaşi tip şi de aceeaşi mărime, şi cu acfiune dublă, când are alveole de două dimensiuni, pe porfiuni diferite din lungimea lui. Cilindrul trior e un cilindru tubular, de tablă de zinc sau de ofel, având alveole pe suprafafa cilindrică interioară. Alveolele se execută prin presare sau prin frezare (v. fig. I). Ci-lindrul-trior are în interior, paralel cu axa, un jghiab, în care e montat un melc transportor. Seminţele se introduc în cilindrul-trior rotitor, pe la o extremitate a acestuia, şi se deplasează încet până la cealaltă extremitate a lui, spre ieşire. Datorita rotirii cilindrului, corpurile străine, cari s'au depus în alveole, sunt antrenate în sus; corpurile cu lungime mai mică rămân în alveole, până când, apropiindu-se de verticală, cad, la un moment dat, în jghiab şi sunt împinse de melcul-transportor spre ieşirea jghiabului, iar cele cu lungime mai mare (cari nu intră în întregime în alveole) se lovesc de marginea jghiabului şi se rostogolesc în jos, spre fundul cilindrului, deplasându-se în lungul acestuia, spre ieşire. După mărimea vitesei periferice, se deosebesc: cilindri triori cu vitesă mare (0,9—1.4 m/s), şi cu vitesă mică (0,25—0,50 m/s); în primul caz, axa cilindrului e, de cele mai multe ori, orizontală, iar în cel de al doilea caz, înclinată cu 2—4°. — Exemple: f Triorul combinat, cu cilindru, se compune din următoarele părfi: un coş de alimentare, un ventilator, una sau mai multe site de scuturare, un cilindru trior (în general cu acfiune dublă) şi cadrul de susfinere a acestor organe; uneori are I. Alveole de cilindru trior. ) alveolă presafă; b) alveolă trezată. fî o sita cilindrica de sorlat. îriorul tip TP-400 (v. fig. H şi III) e un trior combinat, cu cilindru li?1 neghina); alveolele primei zone ridică şi aruncă în jghiabul (II) boabele de grâu şi de neghină; b> II. Trior combinat, cu cilindru cu dublă acfiune, tip TP-400. I) coş de alimentare; 2) clapetă de închidere; 3) cilindru de alimentare; 4) sită vibratoare; 5) carcasa ventilatorului; 6) pâlnie; 7) tub de curgere; 8) cilindru-trior; 9) zonă separatoare de obsigă; 10) zonă separatoare de neghină; * II) jghiab; 12) melc transportor; 13) gură pentru evacuarea seminfelor de obsigă; 14) gură de evacuare a jghiabului; ' 15) diafragmă; 16) sita cilindrică de sortare; 17) arbore motor; 18) roată de mână; 19) ventilator; 20) role pentru curăfirea sitei cilindrice; 21) mâner de acfionare a rolelor (20); 22) gură penfru evacuat obsiga; 23) gură pentru evacuat grâu de caliialea J; 24) gură penfru evacuat grâu de calitatea II; 25) gură penfru evacuat grâu de calitatea III; 26) gură peniru evacuat neghina şi boabele sparte. cu dublă acfiune şi cu sită de sortare, antrenat manual şi folosit la curăfirea şi sortarea seminţelor de grâu; prin înlocuirea cilindrului se poate transforma într'un trior pentru în, tip TL-400. Amestecul inifial de boabe de grâu cu corpuri străine lungi şi scurte şi cu impurităfi uşoare se toarnă în coşul de alimentare; la deschiderea clapetei de închidere (2), boabele curg şi sunt aruncate, în mod uniform, de cilindrul canelat de alimentare (3), pe sita vibratoare (4), situată sub cilindrul (3) şi care refine boabele mari; în timpul căderii boabele sunt curăfite, de impuri-tăfile uşoare, de curentul de aer produs de ven- 10 13 /4 15 11 III. Schema de lucru a triorului TP-400 (v. şi fig. II). 1) alimentare; 2) cilindru trior; 3) zonă separatoare de obsigă; 4) zonă separatoare de neghină; 5) sită cilindrică de sortare; 6) jghiab; 7) melc-transportor; 8) alimentarea cu amestec inifial de grâu, obsigă, neghină; 9) grâu -j- neghină; 10) obsigă; 11) neghină; 12) grâu; 13) grâu calitatea I; 14) grâu calitatea II 15) grâu calitatea III. filatorul (5); boabele trecute prin sita (4) curg prin pâlnia vibratoare (6) şi prin tubul de curgere (7) şi întră în cilindrul trior (8), care are două zone (9) şi (10), (prima, care are alveole mai mari şi separă grâul de obsigă, cea de a doua, care separă 19 K boabele lungi de obsigă rămân în cilindru şi se deplasează treptat în lungul acestuia, până cad prin gurile (13) şi sunt evacuate prin gura (22). Boabele din jghiab sunt deplasate de melc în lungul jghiabului, până ajung la gura de evacuare (14) şi cad în zona (10) a cilindrului de separat neghina, unde boabele de neghină sunt ridicate şi aruncate în jghiabul (11), din care curg prin gurile (14) şi (26); boabele de grâu cad din interiorul acestei zone a cilindrului trior în interiorul sitei cilindrice de sortare (16), care are două zone cu ochiuri diferite, astfel încât grâul e sortat pe trei calităfi, fiind r—— —*4-evacuatprin gurile (23), (24) şi (25). Triorul cu dis- ? curi se compune din următoarele părfi: un coş de alimentare, o serie de discuri cu alveole pe ambele fefe (ca late pe un arbore), jghiaburi, carcasă şi cadru de susfinere (V. fig. IV).— Ame- % JV. Trior cu discuri. ■ | i • i I) coş d© alimeniare; 2) rsoistru d6 stecul de seminţe ,'ch,Jere; 3) carcasă: 4jdisc; 5) pa-Cade în coşul de lefă; 6) jghiab; 7) gură de evacuare alimentare (I), în a boabelor rotunde; 8) gură de eva- interiorul carcasei; cuare a boabel°iiCou9ai.transpor,or boabele scurte intră în alveolele discurilor, sunt ridicate, cad pe jghia-burile (3) şi apoi într'un jghiab comun da unde sunt evacuate prin gura (7); boabele lungi sunt 74* un deplasate în lungul carcasei, de paietele (5) ale discurilor, şi sunt evacuate prin gura (8). Triorul cu discuri poate fi cu acfiune simplă sau cu acfiune dublă; el are o capacitate de prelucrare mai mare decât a triorului cu cilindru. Triorul cu palete are ca organ principal o tobă, constituită din două discuri, între cari sunt fixate (radial) palete cu alveole. Toba are o mişcare de rotafie şi una de oscilafie, pentru o utilizare mai eficace a suprafefelor cu alveole. Alimentarea se face pe toată lăfimea tobei; boabele scurte şi corpurile străine (neghină, boabe mici) intră în alveole şi, când paletele ajung aproape de pozifia lor inferioară, cad într'un jghiab de colectare; boabele lungi nu intră în alveole şi se rostogolesc pe suprafafa paletei, dăzând într'un jghiab, când paleta coboară pufin sub pozifia orizontală. Triorul cu palete are o capacitate de prelucrare mai mare decâtatrioarelor descrise mai sus el se foloseşte la mori şi în silozuri. Triorul cu bandă fără fine are ca organ principal o bandă fără fine, dispusă înclinat, şi a cărei suprafafă exterioară prezintă alveole. La deplasarea în sus a suprafefei cu alveole, boabele şi corpurile străine scurte, cari au intrat în alveole, sunt antrenate de bandă şi sunt evacuate printr'un jghiab situat la partea superioară a acestuia, pe când boabele lungi, cari nu aii intrat în alveole, se rostogolesc în jos şi sunt colectate în alt jghiab. Rostogolirea lor în jos e uşurată de o mişcare oscilatorie, efectuată perpendicular pe direcfia de înaintare a benzii. Aceste trioare sunt pufin folosite. 1. ~ elicoidal: Sin. Separator elicoidal (v.). 2. Trioxan. V. Trioximetilenă. 3. Trioxibenzen [TpnOKCH6eH30Jî; trioxiben-zene; Trioxybenzen; trioxybenzene; trioxibenzen]. Chim.: Compus obfinut prin înlocuirea a trei atomi de hidrogen din molecula de benzen, cu trei grupe hidroxil. Trioxibenzenul 1, 2, 3 se numeşte pirogalol (v.). 4. Trioximetilenă [TpnoKCHMeTHJieH; trioxy-methylene; Trioxymethylen; trioxymethylene; tri-oximetilen]. Chim.: 1. Produs de polimerizare tri-moleculară a formaldehidei. Se prezintă ca o pulbere cu p. t. 61° şi p. f. 115°. Se prepară prin încălzirea paraformaldehidei cu acid sulfuric, în vase închise, sau prin depolimerizarea p-po-lioximetilenei. E folosită ca desinfectant. Sin. Trioxan, Metaformaldehidă. — 2. Denumire improprie pentru paraformaldehidă. s. Tripaflavină. Chim.: H H H 'C* HC" XC' 'C' CH I II I! I H9N—Cv C C c—nh2-hci \c^ H Derivat al acridinei (v.), întrebuinfat la combaterea infecfiunilor streptococice. (N. C.). c c .s v/ c c II II : c c V C IN H / \ CH3 CI 6. Tripel: Sin. Diatomite (v.). 7. Triplă valvă. V. Valvă, triplă s. Triplex [TpnnJieKC; triplex; Triplexglass»' triplex glass; triplex]: Ansamblu transparent, compus din două foi de sticlă având la mijloc o foaie de celon. 9. Tripolar [TpexnOJlîOCHbiH; tripolair; drei-polig; triple polar; hâromsarku]. V. sub Multipolar. 10. Tripoli. V. Diatomite. 11. Tripsină [TpHnCHH; trypsine; Trypsin; trypsin; tripsin]. Chim. biol.: Enzimă din grupul protea-zelor, prezentă în intestin. Tripsină desface prin hidroliză proteinele native de origine alimentară, scindând aproximativ jumătate din legăturile pep-tidice din proteine. Ea nu are acfiune asupra peptonelor şi a peptidelor. Exponentul de hidrogen optim al activităfii enzimatice e cca 8. E secretată sub o formă inactivă, tripsinogenul, care se activează în prezenfa unei enzime, enterochinaza. Forma activă, tripsina, pare să fie o combinafie a tripsinogenului cu enterochinaza, sub forma de tripsinochinază. — Se întrebuinfează la prepararea peptonelor din carne, în tăbăcărie, pentru disolvarea fesuturilor elastice ale dermei (oropon), pentru tratarea deşeurilor de piei, în vederea transformării lor în cleiuri sau în gelatine; în fotografie, pentru disolvarea gelatinei emulsiunilor şi recuperarea precipitatelor de argint. 12. Tripsinochinază [TpnncHHOKHHa3a; trip i-nokinase; Trypsinokinase; trypsinokinase; tripsi-nokinaze]. V. sub Tripsină, şi sub Enterochinază. is. Tripsinogen [TpmiCHHOreH; trypsinogene; Trypsinogen; trypsinogen; tripsinogen]. Chim. biol.: Forma inactivă a tripsinei (v.), secretată de pancreas. Tripsinogenul e transformat în tripsină activă, sub influenta unei enzime: enterochinaza (v.). V. şi sub Tripsină. 14. Tripfan [TpHllTaH; triptane; triptan; triptane; iriptân]. Chim.: Hidrocarbură isoparafinică, cu p. t. 80°8. CH3CH3 Se obfine, industrial, prin CH3—-C — C — CH3 reacfia de alchilare a propi- | | lenei rezultate dela cracarea CH3 H produselor petroliere cu iso-butan din gazele de sondă, după reacfia; ch3 ch3ch3 I I I ch3—ch + ch-ch3 ^ h3c—c—c—ch3. I II II ch3 ch2 ch3h Condifiunile de lucru sunt cele obişnuite la alchi-larea olefinelor cu isoparafine, cu catalizatori, cu acid sulfuric, acid fluorhidric, clorură de aluminiu, în cataliza omogenă (cu triclorpropan, tribrom-propan sau clor), la cca 500° şi 300 at. Rezultă un amestec cu relativ pufin triptan (cca 10%), restul fiind 2,2-dimetilpentan şi 2-metilhexan. Separarea triptanului pur e dificilă. 1173 Triptanul e un component important al unora dintre benzinele da aviafie, având o cifră octanică foarte mare. Sin. Isoheptan 2-2-3. t. Triptic [TpHIITHK; tryptique;Triptychon;trip-tych; triptik]. Arte gr.: Casetă care, în loc de capac, are două plăci de mucava, cari se încheie exact în rama casetei. E un produs al legătoriei, folosit la păstrarea documentelor importante. t. Tripfofan [TpHIlTOCJîaH; triptophane; tripto-phan; tryptophane; triptofân]. Chim.: H C HC^ XC---------C-CH2-CH-COOH I II II I HC C CH NH2 H H g-indolil-alanină. E unul dintre amino-acizii indispensabili creşterii animalelor tinere şi funcţionării normale a organismului adult. 3. Trisecţiune [TpHceKiţHH; trisection; Dreitei-lung; trisection; harmadolâs]. Mat.: împărfirea unui corp sau a unei figuri în trei părfi (corpuri,figuri) egale. Trisecfiunea unui unghiu nu se poate efectua numai cu rigla sau cu compasul. 4. Trisecfoare[TpHCeKTpHCa;trisectrices; Dritteî-senkrechte; trisector, tri-secting line; harmad pont-ban rajzolt fiiggoleges]. Geom.: Fiecare dreaptă a sistemului de două drepte cari împart un unghiu sau o altă dreaptă în trei părfi egale. în cazul unei grinzi continue orizontale, cu trei deschideri, trisectoarele sunt drepte verticale, cari trec prin treimile fiecărei deschideri (v. fig.). 5. Triturare [TOJlHeHHe; trituration; Zerreiben; trituration; zuzâs], Farm., Ind. chim.: Operafiunea de fărâmiţare în particule fine a unei substanfe, într'un mojar, efectuată manual sau mecanic. Se triturează, de obiceiu, rezinele (benzol), gumele-rezine (scamonea), extractele uscate, organe animale, cum şi alte substanfe chimice, cari se moaie, datorită căldurii produse prin lovire. Triturarea se poate face şi cu adăugire de nisip, de sticlă pisată, etc., cari uşurează desagregarea substanfei respective. fi. Triunghiu [TpeyroJlbHHK; triangle; Dreieck; triangle; hâromszog]. Geom.: Poligon cu trei laturi. O latură a unui triunghiu e mai mică decât suma celorlalte două, dar mai mare decât diferenfa lor. Triunghiul are trei unghiuri a căror sumă e egală cu două unghiuri drepte. Dreptele remarcabile ale triunghiului sunt: înălfimile (v. înălţime 1), bisectoarele (v. Bisectoare), medianele (v. Mediană), mediatoarele (v. Mediatoare), cari sunt concurente, respectiv, în ortocentru, în centrul cercului înscris sau exînscris, în centrul de greutate, în centrul cercului circumscris. Un triunghiu care are toate laturile egale se numeşte triunghiu echilateral. Un triunghiu echilateral are toate unghiurile de câte 60° şi trei axe de simetrie. Raza cercului circumscris este dublul razei cercului înscris. Un Hunghiu cu două laturi egale se numeşte triunghiu isoscel. El are şi două unghiuri egale. Un triunghiu isoscel are o axă de simetrie, care este şi înălfimea din vârf, şi bisectoare, şi mediană. Un triunghiu cu două bisectoare exterioare egale se numeşte pseudoisoscel. Triunghiul care are un unghiu drept se numeşte triunghiu dreptunghiu. Latura opusă unghiului drept se numeşte ipotenuză, şi celelalte două laturi se ^u-mesc catete. Centrul cercului circumscris triunghiului dreptunghiu este în mijlocul ipotenuzei. într~un triunghiu dreptunghiu, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei (teorema lui Pitagora). înălfimea din vârful unghiului drept se numeşte înălfimea triunghiului dreptunghiu. înălfimea este media geometrică între segmentele determinate de ea pe ipotenuză. O catetă este medie geometrică între ipotenuză şi proiecfia ei pe ipotenuză. Triunghiul format unind mijlocurile laturilor unui triunghiu se numeşte triunghiu complementar, iar triunghiu! obfinut ducând paralele prin vârfurile unui triunghiu, la laturile opuse, se numeşte triunghiu anticomplementar al acestuia. 7. ~ autopolar în raport cu o conică [aBTO-IIOJlflpHblH TpenrOJIbHHK; triangle autopolaire, triangle auto-conjugue; Polardreieck; autopolar triangle; polaris hâromszog]: Triunghiu ale cărui laturi sunt polarele vârfurilor opuse. De exemplu, doi diametri conjugafi formează cu dreapta dela infinit un triunghiu autopolar fafă de conică. Există o triplă infinitate de triunghiuri autopo-lare fafă de o conică dată. 8. ~ ortic [onTHqecKHH TpeyroJlbHHK; triangle orthique; Hohenfufypunktdreieck; orthictriangle; magassâgi ponthoromszog]: Triunghiul format unind picioarele înălfimilor unui triunghiu. înălţimile triunghiului sunt bisectoarele triunghiului ortic. Triunghiul ortic e triunghiul înscris care are perimetru minim. 9. ~ sferic [c^epHqecKHH TpeyroJlbHHK; triangle spherique; sphărisches Dreieck; spherical triangle; gombhâromszog]: Figură geometrică formată de trei arce de cerc mare, trasate pe o sferă şi trecând fiecare prin câte două din trei puncte ale sferei. Unind vârfurile triunghiului sferic cu centrul sferei, se formează un triedru ale cărui fefe măsoară laturile triunghiului şi ale cărui diedre măsoară unghiurile triunghiului sferic. Un triunghiu sferic poate fi dreptunghiu, dacă are un diedru drept, respectiv bidreptunghiu sau tridreptunghiu. Un cerc mare orizontal şi două cercuri mari verticale şi perpendiculare între ele determină un triunghiu sferic tridreptunghiu. Un triunghiu sferic cu două fefe egale este un triunghiu sferic isoscel. El are şi unghiurile opuse, egale. Triunghiul sferic ale cărui laturi şi unghiuri sunt suplementare, respectiv, unghiurilor şi laturilor Tr j Tr I z -1/3* --------------L ---------------- Trisecfoare.^ 1174 primului, este un triunghiu suplementar sau polar. Cantitatea cu care suma unghiurilor depăşeşte două unghiuri drepte se numeşte excesul sferic. Cantitatea care mai lipseşte la suma laturilor, până la patru unghiuri drepte, se numeşte defectul sferic. 1. Triunghiu [TpgyrOJlbHHK; triangle; Draht-dreieck; triangle; hâromszog]. Chim.: Ustensil de laborator, în formă de triunghiu, făcut din sârmă de fier, îmbrăcat în tuburi subfiri de porfeian; susfine creuzete sau capsule cari trebue încălzite în flacără directă. 2r Triunghiu de concenfrafie [TpeyrojibHHK KOHlţeHTpaiţHH; triangle de concetration; Kom-pepeHiţH-aJlbHOro MexaHH3Ma; la trompe du differentiel; general, adaptate la robinetul unei canalizaşi de apă obişnuite. Sunt folosite pentru a coborî presiunea gazului dintr'un recipient, mai ales în laboratoarele de chimie, putându-se realiza până la 15*-*20 mm coloană de mercur. 9. Trompetă de apă [boohhoîI fK0JiOKOJi; trompette d'eau; Wassertrompete; water trumpet; vizkapcsolat]. C. Piesă, în general de bronz, în formă de clopot, montată la capetele conductelor de apă ale tenderului şi ale locomotivei, care serveşte la susfinerea fevii de legătură dintre cele două conducte ale vehiculelor (v. fig.). Pentru obfinerea unei legături continue şi etanşe, flexibile (necesară, datorită mişcării tenderului fafă de locomotivă, în timpul mersului), feava de legă* 1182 tură are la capete manşoane de cauciuc, cari se pot umfla tn interiorul trompetelor, prin rotirea Trompefă de apă. unor n.ufe cu filet, asigurând astfel etanşeitatea legăturii. 1. Trona [TpOHa; trona; Trona; trona: trona]. Mineral.: Na8H(C03)3*2H20. Carbonat de sodiu, natural, cristalizat în sistemul monoclinie. Sin. Urao. *. Tronson [3BeHO, nacTt, 0Tpe30K; tronson; Stumpf, Bruchstuck;stump, fragment; csonk]. Gen., Tehn.: Porţiune distinctă dintr'un obiect de lungime mare fafă de celelalte dimensiuni, care se extinde în lungimea obiectului şi, fie că e detaşată din acesta (de ex. tronson dintr'o bară), fie că încă nu e reunită la acesta (de ex. tronson de şosea, de conductă, etc.), fie că diferă func-# fional de rest (de ex. tronsonul de încărcare în buclă, din stafia de încărcare a unui funiculâr; tronsonul sau brâul tras al unei curele de transmisiune). 3. ~ tip de clădire [THnOBafl ceKiţHH; tronţone type de batiment; Bruchstuck von Gebaude type; fragment of buildings type; tormelek epiiletrendszer]. Cs.: Porfiune de clădire, separată de rest prin unul sau prin două ziduri transversale, pe întreaga 'înălfime a clădirii, şi care reprezintă o grupare unitară, sub raportul constructiv şi de deservire, a unui număr variabil de elemente de folosinfă (apartamente, spafii şi instalafii de circulafie, etc.) dispuse alăturat şi suprapus. — Tronsoanele tip sunt folosite curent la clădirile cu |ocuinfe. Tronsoanele tip pentru clădirile de locuinfe, având 2—4 (excepfional cinci) caturi (incluziv parterul), grupează, ia fiecare nivel, în general câte 2—4 apartamente, fiecare tronson având o scară şi intrare proprie. Tronsoanele cu mai mult decât 4—5 caturi pot avea şi mai multe apartamente Ia fiecare nivel, fiecare tronson având 1—2 scări (eventual şi scări suplementare de siguranfă) şi 1—2 ascensoare. Afară de scări şi de paliere, tronsoanele cuprind şi unele încăperi de folosinfă comună (de ex. spălătorie, uscătorie). — După forma conturului lor în plan, tronsoanele sunt, fie lineare, fie de coif (putând avea, uneori, şi alte forme, de ex. în T); după modul de alăturare, tronsoanele sunt fie intermediare, fie de capăt.— Tronsoanele se proiectează pe serii, având caracteristice comune, constructive, de distribufie inferioară, de confort, etc. în raport cu posibilităţile necesare grupării, fiecare serie cuprinde cel pufin 3—4 tipuri principale, cu un număr de variante. Prin alăturare, tronsoanele constitue blocuri, formă în care se execută pe teren. Posibilităţile multiple de combinare a unui număr restrâns de tronsoane (compuse, la rândul lor, din elemente tipizate) asigura varietatea arhitee* tonică a blocurilpr şi a ansamblurilor. Proiectarea şi construirea clădirilor pe bază de tronsoane tip, unită cu prefabricarea largă, conduce la reducerea timpului de proiectare şi de execufie, cum şi la economii mari de mijloace de realizare. 4. Troostit [tpooctht; troostite: Troostit; troos-tite; troosztit]. Mineral.: (Zn, Mn)2Si04. Silicatde zinc şi de mangan, natural, cristalizat în sistemul romboedric paramorf. Prezintă spărtură neregulată, duritatea 6, gr. sp. 3,89—4,29; are luciu sticlos şi coloarea albă, gălbuie, verzuie, roşie închisă. 5. Troostită [ TpooCTHT; troostite; Troostit; troostite; troosztit]. Met!.: Constituent structura! al ofelului, obfinut prin tratament termic. După tratamentul prin care a fost obfinute, se deosebesc troostită de revenire şi troostită de călire. Troostită de revenire se formează la 350—400°, prin descompunerea martensitei din ofelul călit. Confine carbonul separat, sub formă de cemen-tită fin dispersată în masa de ferită, şi păstrează aspectul acicular caracteristic martensitei. E mai pufin dură şi mai rezistentă decât osmondita şi sorbită. La atacul cu o solufie 1/100 de acid clorhidric în alcool, coloarea devine închisă. Troostită de călire se obfine prin călire (v.), dela temperaturi mai joase decât cele corespunzătoare punctului Ar\ şi cu o vitesă de răcire mai mare decât în cazul sorbitei de călire. Vitesa de răcire, maximă Ia care se poate forma troostită are valoarea egală cu vitesa critică superioară de răcire, peste această valoare formându-se excluziv mar-tensită. Troostită de călire se deosebeşte de cea de revenire, având o structură mai mult lamelară şi proprietăfi mecanice inferioare. c> Troostită aciculară. Metl.: Sin. Bainită (v. S.). 7. Tropacocaină [TponaKOKaHH; tropacocaine; Tropacocain;tropâcocaine; tropakokain], Farm,: Alca-loid solubil în apă, ca- CH2-CH — CH* re se găseşte în frunzele arborelui Eryth-roxylon Coca. Se f nch3 ch—oco-c6h5 ______ I I întrebuinfezăsubfor- CH2—CH CHS mă de coiireşi de solufii penfru injecfii intradermice în oftalmologie şi în stomatologie. Are o putere anestezică inferioară celei a cocainei. 8. Tropan [6aJlKa; sommier; Tragbaum; sGmmer; tarto]. Mine.: Grindă puternică, înţepenită în general la ambele capete, în pilugi şi care supprtă armaturile aşezate deasupra ei. 9. Tropic [ TponHK; tropique; Wendekreis; tropic; terito]. Asfr.: Fiecare dintre cercurile de pe suprafafa Pământului, situate la latitudinile de Nord sau Sud 23°27'. Se deosebesc: 10. ~ cancerului [TponHK PaKa;-tropique du Cancer; Wendekreis des Krebses; tropic of Cancer. Râkterito]: Cercul tropical situat la latitudinea de 23°27' în emisfera boreală. 11. ~ capricornului [TponHK Ko3epora; tropique du Capricorne; Wendekreis des Steinbocks; tropic of Capricorn; Bakterito]: Cercul tropical situat la latitudinea de 23°27' în emisfera australă. V. şi sub Pământului, cercurile tropicale a|e/%/. î- tropical, aer ~ tTponH^ecKHH B03/ţyx; air tropical; tropische Luft; tropical air; tropikus levego]. V. sub Aer. *. Tropism [Tpoira3M; tropisme; Tropism; tropism; tropizmus]: 1. Proprietatea organismelor vii de a avea o creştere, respectiv o mişcare, orientată în funcfiune de direcfia din care acfionează asupra lor factorii fizicochimici. După natura factorului fizic, se deosebesc: heliotropism (provocat de lumină), hidrotropism (provocat de apă), termotropism (provocat de căldură), geo-tropism (în legătură cu gravitafia), etc. Se deosebesc tropisme pozitive şi negative, după cum creşterea respectiv mişcarea se face spre agentul fizic care le provoacă, respectiv în sens contrar. Există, de exemplu, heliotropism pozitiv şi negativ, geotropism pozitiv (creşterea rădăcinilor în jos) şi geotropism negativ (creşterea frunzelor în sus), etc. — 2. Proprietatea în urma căreia anumite substanfe, introduse în organisme vii, se localizează în anumite organe ale acestora. s. Tropopauză [Tpononay3a; tropopause; Tropopause; tropopause; tropopauza]. Meteor.: Zona de trecere dintre stratosferă (v.) şi troposferă (v.) E, în general, o pătură relativ subfire. V. şi sub Atmosferă. 4* Troposferă [ Tponoc(J)epa; troposphere; Troposphăre; troposphere; troposzfera]. Meteor.: Regiunea atmosferică dintre sol şi înălfimea de 8—18 km, în cuprinsul căreia se produc cele mai multe fenomene meteorologice curente (nori, precipitaţii, manifestafii electrice, fenomene optice legate de prezenfa picăturilor şi a cristalelor de ghiafă, etc.). Tofi vaporii de apă şi produsele de condensare se găsesc în troposferă. Regiunea e caracterizată prin descreşterea temperaturii în înălfime, neregulată până la cca 3 km, apoi cu câte 6° de fiecare kilometru. La latitudinile noastre, înălfimea mijlocie a limitei superioare a troposferei e cca 12 km (la ecuator, cca 18 km; la poli, cca 10km). V. şi sub Atmosferă. s. Trofă [iHTypTpoc; drosse; gun-lackle, tiller-rope; kormânylânc]. Nav. m.: Brăfară de metal, sau parâmă înfăşurată în piele, care serveşte la prinderea vergelor de arbori. Lanful sau parâma care porneşte dela roata cârmei, prin ambele borduri, la cârmă, spre a-i imprima mişcările rofii. 6. Trotil. V. Trinitrotoluen. 7. Trotoar [TpoTyap; trottoir; Burgersteg, Fu^steig; foot path, side walk; jârda]: Partea străzii special amenajată pentru circulafia pietonilor. De obiceiu, trotoarele se fac pe ambele părfi ale străzii şi numai în unele cazuri (construcţie stradală asimetrică) se fac pe o singură parte. La străzile cu două sau cu trei căi, benzile de separafie dintre căi pot servi şi catrotoare. Lăfimea trotoarelor se stabileşte în funcfiune de intensitatea de circuiafie a pietonilor, de lăfimea şi de ansamblul arhitectonic al străzii. Penfru determinarea lăţimii trotoarului, se ia ca unitate de calcul banda ocupată de un pieton în mişcare, a cărei lăfime variază între 0,75 m I. Profile transversale folosite la proiectarea trotoarelor. (la străzile cu clădiri de locuit) şi 0,90 m (lângă gări, magazine, pe arterele principale şi pe bulevarde). Se recomandă ca numărul benzilor pentru circu lafia pietonilor pe trotoarele străzilor principale să nu fie mai mic decât şase, iar pe cele secundare, să fie de cel pufin patru. Pe trotoarelfe străzilor de locuinţe se recomandă să fie cel pufin două benzi. Pe străzile cu întreprinderi comerciale maricuinstitufii, săli de spectacole, etc. se recomandă ca numărul benzilor pe un trotoar să nu fie mai mic decât opt. în profij transversal, trotoarele se proiectează, în general, după una dintre cele patru scheme din fig. /; ele au o parte amenajată pentru circulajia pietonilor şi o parte (sau mai multe părfi) pentru plantafii, pentru aşezarea sub trotoar a diferitelor refele subterane edilitare, pentru posibilitatea de lărgire a părfii carosabile etc. Când se instalează pe trotoare stâlpii necesari iluminatului străzii, cei ai liniilor de tramvaiu, de telefon, telegraf, etc., se lasă în lăfimea trotoarelor o rezervă de protecfiune de 0,75 m între marginea stâlpului şi rigola părfii carosabile. Trotoarele se aşază la un nivel mai înalt decât partea carosabilă, pentru a se separa circulafia pietonilor de circulafia vehiculelor (printr'o bordură de piatră sau de beton, care are fafa superioară la o înălfime, în general, de 15—18 cm. fafă de nivelul părfii carosabile, măsurată lângă rigolă). în străzile cu pavaj de bolovani (caldarâm), separarea se face cu un mic taluz cu înclinarea 1:1, pavat cu bolovani mici. De obiceiu, toate trotoarele sunt a-şezate la acelaşi nivel. în oraşele cu teren accidentat, trotoarele pot fi aşezate însă şi la niveluri diferite (v. fig. II). Trotoarului i se dă o pantă transversală spre parte carosabilă, de 1—3% (în funcfiune de felul îmbrăcămintei lui), pentru asigurarea scurgerii apelor în rigola străzii. TYf Tv II. Trotoare aşezate la niveluri diferite. 1164 în profilul în iurig, irdtoarui Urrrieaza dedivi-vitatea străzii, muchia superioară a bordurii fiind paralelă cu linia roşie a axei părfii carosabile. Când declivitatea depăşeşte o anumită limită, pentru uşurarea circulafiei pietonilor, se introduc din distanfă în distanfă trepte. Ca şi partea carosabilă a străzii, frotoarele sunt formate din fundafie şi din îmbrăcăminte. Fundafiile sunt de nisip, de alicărie, bolovani, sgură, iar pe străzile ş; piefele importante, ele au un strat de beton mai slab. Pentru asigurarea scurgerii apelor din burlane spre rigola străzii, se execută adesea, în îmbrăcămintea frotoarului, o mică rigolă ca o albie, pe o lăfime de cca 15 cm şi cu adâncimea de 2*--3 cm. Solufia cea mai bună e însă racordarea burlanelor direct la conductele de canal, fără a se admite scurgerea apelor pe trotoare. îmbrăcămintea trotoarelor se face din asfalt turnat, din plăci de asfalt, din beton, de ciment, pavaj de mozaic cu calupuri mici, plăci ceramice sau plăci de beton (confecfionate uneori cu cimenturi colorate), din cărămidă de construcţie, dale de piatră, bolovani, klinker, etc. t. Trubceafcă [Tpyâ^aTKa; prechauffeur, russe; russischer Vorwărmer; Russian preheater; orosz elomelegito]. Ind. petr.: Sistem de preîncălzire a tite>ulu> în vechile baterii cu blaze şi în bateriile tip Allan, în care păcura fierbinte, care iese din ultima căldare, trece printr'un sistem tubular de preîncălzire, aşezat în pozifie verticală la partea de jos a unor turnuri, numite turnuri de preîncălzire. 2. Truc [BarOHeTKa; truck; Drehgestell; truck; forgo alvâz]. Transp.: Cadru suspendat, în general prin resorturi, pe una sau pe două perechi de rofi, şi pe care se montează cuplul unui vagon de tramvaiu. Osia cu rofi, respectiv osiile trucului, pot fi motoare sau purtătoare, după cum vagonul e mofor sau remorcă. V. şi sub Tramvaiu. s. Truelă: Sin. Troelă (v.). 4. Trunchiu [ctboji; tronc; Stumpf; frustrum D.P.; csonk]. Geom.: Solidul obfinut prin secţionarea unui con sau a unei piramide printr'un plan paralel cu baza şi cuprins între acest plan şi bază, s. Trunchiu [ctboji; tronc; Nutzstamm; trunk, stern; hasznostorzs]. Silv.: Partea din fusul unui arbore (v.), dela pământ până unde acesta poate fi folosit ca lemn de lucru mai gros de 14 cm. Se deosebesc: 6. ~ înalt [BbiCOKHâ ctboji; haut tronc; Hochstamm; standard tree trunk; magas torzs]. Agr.: Trunchiu cu înălfimea de cel pufin 1,60 m ±0,05 m. 7. ~ mijlociu [cpeAHHH CTBOJI; tronc moyen; Mittelstamm; average stem, average trunk; koze-pes torzs]: Trunchiu cu înălfimea 1,20±0,05 m. Sin. Semitrunchiu. a. ~ pitic [KapjiHK0B0e AepeBO; tronc petit; Zwergbaum; dwarf tree trunk, elfin tree trunk; torpe târzs]: Trunchiu cu înălfimea de 0,40 m +0,05 m. 9. Trunk-deck, navă ~ V. Navă cu coferdam. 10. frupifă [KOpnyC pJiyfa; corps de charrue; Pflugkorper; plough body; eketest]. Agr.: 1. Ansamblul format - din brăzdar, cormană, plaz şi bârsă, la plugurile cu brăzdar (v. sub Plug). — 2. Bârsă. (Termen regional). — 3. Partea bârsei care se leagă de grindeiul plugului. (Termen regional). 11. Trusă de sudare şi făiere [Ha6op HHCTpy-MeHTa flJlH 3BapKH H pe3KH; trousse de sou-dage et decoupage; Schweify- und Schneide-garnitur; welding-and cutting setoftools; hegesz-tesi es vâgâsi szerelveny]. Metl.: Ansamblul pieselor necesare, simultan sau succesiv, pentru sudare sau pentru tăierea cu gaz, şi cari în general sunt aranjate ordonat şi separat (pentru ca piesele să nu se atingă între ele), într'o cutie portabilă (de obiceiu de lemn). Jrusa cuprinde mânerul suflaiului, în care se montează, fie tijele arzătoare, cu becuri, injectoare şi piulife olandeze (opt tije ansamblate, marcate cu cifrele 0--7), fie aparatul de tăiere; un cărucior, pentru aparatul de tăiere; un compas, pentru tăieri circulare; becuri exterioare de rezervă (marcate cu cifrele 1 şi 2), pentru aparatul de tăiere; becuri interioare de rezervă (marcate cu cifrele 1 ***5), pentru aparatul de tăiere; becuri de rezervă (marcate cu cifrele 0"*7), pentru tijele arzătoarelor; injectoare de rezervă (marcate cu cifrele 0--7), pentru tijele arzătoarelor; un injector de rezervă, penfru aparatul de tăiere; piulife de rezervă, pentru montarea tijelor arzătoare la mâner; o cheie plată, cu mai multe deschideri, pentru montarea şi demontarea pieselor. Suflaiul folosit pentru combustibili lichizi e echipat cu un bec suple-mentar, pentru flacăra preîncălzitoare, şi cu un evaporator. Suflaiurile se construesc din alamă sau din aliaje de aluminiu, iar conductele pentru oxigen se construesc din cupru; becurile, fiind supuse temperaturilor înalte, sunt construite de asemenea din cupru sau din aliaje cu punct înalt de topire. Se deosebesc suflaiuri de sudare şi de tăiere, Suflaiurile de sudare sunt de diferite tipuri constructive, după presiunea cu care gazele intră în suflaiu, şi anume: suflaiuri cu injector şi suflaiuri de amestec. — Suflaiurile cu injector sunt cele mai răspândite şi prezintă avantajul că pot fi folosite pentru gaze combustibile la presiune joasă, începând dela 100 mm col. apă (de ex. pentru acetilena produsă în generatoarele obişnuite). în suflaiul cu injector (v. fig /), oxigenul intră prin (2) şi, printr'o feavă centrală, trece la robinetul de oxigen, iar din orificiul injectorului (6) iese cu vitesă mare, astfel încât produce o depresiune în spafiul (8) cu acetilena, pe care o absorbe; amestecul de oxigen şi acetilenă intră prin difuzorul (11) în camera de amestec, şi prin tija arzătorului (12) ajunge la becul (13). Tijele arzătoarelor de diferite mărimi (0---7), cu lungimi de 150--600 mm, se aleg după grosimea obiectului de sudat şi se montează la mâner. Becul (13) al suflaiului se înşurubează în vârful îndoit al tijei, nas tar prin orificiul (M) al becului "iese amestecul Tde j becului exterior (9), unde se aprinde, flacăra gaze, care, dupâ aprindere, formează flacăra de | servind la încălzirea materialului până la punctul I. Suflaiu cu injector. A) secfiune prin sufteiu; B) secfiune prin tip; C) vedere; 1) cilindrul mânerului; 2) racordul oxigenului; 3) racordul * acetilenei; 4) reglarea oxigenului; 5) reglarea acetilenei; 6) orificiul injectorului; 7) şi 8) spafii cu a:etilenă; 9) sită; fO) con de etanşare; 11) difuzor; 12) tija arzătorului; 13) bec; 14) orificiul becului. f: 13 III. Suflaiu de tăiere, 1) conducta de acetilenă; 2) rotifa robinetului de acetilenă; 3) intrarea oxigenului; 4) sită; 5) rotifa robinetului oxigenu-■ lui; 6) camera de amestec; 7) tijă; 8) canal circular; 9) bec sudare. — Suflaiurile de amestec (v. fig. il) se , exterior; 10) feava de oxigen; 11) ventil; 12) conducta de folosesc pentru gaze combustibile sub presiune,; oxigen; 73) becul interior. de aprindere în oxigen, Cea mai mare parte a oxigenului trece prin conducta (10) şi prin ven-tilul (11), ajunge în conducta (12) şi iese sub presiune prin canalul central (13) al becului interior, formând suflul de tăiere. Suflaiurile speciale, cum sunt suflaiurile cu flăcări multiple, cu debite mari, cu lije drepte, lance, etc., se folosesc penfru : preîncâlzire, călire superficiala, curăfirea suprafefelor (scobire), tăierea niturilor, tăierea obiectelor de grosimi mari, gău-rire, etc. (v. Tăierea cu gaz). Piesele component© ale acestor suflaiuri se grupează, ca şi cele ale suflaiurilor obişnuite, în truse de sudare, în general aranjate în cutii. Vitesa de curgere a oxigenului din injector e de cca 290 m/s, iar amestecul combustibil-oxigen iese din injector cu vitesa de 60—160 m/s, în funcfiune de lungimea tijei arzătorului. Limita inferioară a vifeser de curgere a amestecului trebue să corespundă formării sâmburelui luminos, şi cea superioară, începutului desprinderii flăcării de bec. La un amestec de acetilenă-oxigen de circa 0,9—1 ,vitesa de inflamare e da circa 8 m/s, astfel că variafia coeficientului de stabilitate ai suflaiului (raportul) dintre vitesa de curgere şi vitesă de inflamare e de 10—20, ceea ce asigură o bună stabilitate a flăcării; totuşi, şi la aceasta valoare a coeficientului de stabilitate se pot produce retururi ale flăcării (pocnituri), deoarece, la încălzirea amestecului la 450°, scade proporţia de acetilenă, şi de aceea suflaiurile cu injector trebue să permită îmbogăfirea amestecului ace* tiienă-oxigen (rezerva de acetilenă să fie de minimum 5%) şi să fie răcite cu apă. î. Trusă d© unelte. V. Unelte, trusa d® II. Suflaiu pentru gaze sub presiune. ■] 1) robinet; 2) şi 3) canale pentru oxigen şi hidrogen; 4) camera de amestec; 5) tijă; 6) bec. în suflaiu, oxigenul şi gazul se introduc, în general, printr'un robinet comun, după o reglare prealabilă, astfel încât presiunea gazului să fie aproape egală cu cea a oxigenului. Gazele intră prin canalele oblice (2) şi (3), (v. fig. II), se a-mestecă în camera (4), trec prin orificii mici, şi prin tija (5) sunt dirijate spre becul (6), a cărui mărime depinde de grosimea materialului de sudat. Suflaiurile de amestec se folosesc, de obiceiu, pentru flacără oxihidrică sau oxiacetilenică, sub presiune. Suflaiurile de tăiere au un canal pentru amestecul combustibil-oxigen şi un canal penfru oxigen; acestea pot fi juxtapuse sau concentrice. Suflaiul de tăiere e montat pe un cărucior cu două role, care-i asigură atât deplasarea în timpul lucrului, cât şi'constanja distanfei dintre metalul de tăiat şi orificiul de ieşire al becului. Tăierile la diferite unghiuri se obfin prin rotirea suflaiului într'un plan perpendicular pe direcfia de tăiere, iar tăierile circulare, prin montarea unui compas. La suflaiul de tăiere (v. fig. III), acetilena intră prin conducta (I) în robinetul acfionat de rotifa (2), iar oxigenul intră prin racordul (3), sita (4) şi robinetul acfionat de rotifa (5); amestecul acetilenă-oxigen se formează în camera (6), iar prin tija (7) intră în canalul circular (8) al