Născut în 1942 în Bonţida, jud. Cluj, Dumitru Loşonţi este cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Lingvistică şi Istoric Literară „Sextil Puşcariu“ al Academiei Române, doctor în filologic. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca în 1965. în anii universitari 1978-1982 şi 1994-1999 a fost lector de limba română la Universitatea din Torino (Italia). A iniţiat şi condus timp de 10 ani lucrările la Tezaurul Toponimic al României - Transilvania. Volume publicate: Folclore letterario romeno, 1981 (în colaborare cu Marco Cugno), Atlasul lingvistic român pe regiuni -Transilvania, voi. I, 1992 (Premiul „Timotei Cipariu“ al Academiei Române); voi II, 1997 (în colaborare cu Grigore Rusu şi Viorel Bidian). „Publicarea acestei teze de doctorat introduce în circuitul ştiinţific o lucrare de referinţă incontestabila, purtând amprenta unei autentice originalităţi, prin ineditul celei mai mari părţi a materialului toponimic, prin modalitatea de abordare a etimologiei toponimelor şi prin rezultatul ştiinţific de excepţie la care ajunge autorul... Aproape fiecare articol este o revelaţie, datorită informaţiei exhaustive şi soluţiilor etimologice pe care autorul le argumentează convingător, aducând în sprijin exemple similare din sistemul entopicelor sau din cel al lexicului comun“ (dr. Sabina Teiuş). DUMITRU LOSONTI TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU , FORME DE RELIEF j CLUSIUM Colecţia SAPIENTIA (Seria de lingvistică, filologie şi folclor) Volum publicat cu sprijin de la Ministerul Culturii CASA DE EDITURA „ATLAS-CLUSIUM” SRL (Director general: VALENTIN TAŞCU) EDITURA CLUSIUM (Director: NICOLAE MOCANU) RO 3400 CLUJ-NAPOPCA, Piaţa Unirii 1 Tel./fax: +40-64- 196940 E-mail: clusium@codec.ro DUMITRU LOŞONŢI TOPONIME ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CLUSIUM 2000 Culegere şi tehnoredactare: EVA MLADIN Coperta: LUCIAN ANDREI ISBN: 973-555-286-8 INTRODUCERE După cum este cunoscut, prin termenul toponimie (împrumutat din limba franceză, unde a fost creat pe baza a două cuvinte greceşti: topos ‘localitate, loc’ şi onoma ‘nume’) se înţelege atât ‘totalitatea numelor de locuri dintr-o ţară sau dintr-o regiune dată’, cât şi ‘ramura lingvisticii care se ocupă cu studiul originii, semnificaţiei şi evoluţiei numelor de locuri’. Numele de locuri (numele topice, toponimele, toponimicele) pot fi nume de continente, ţări, regiuni, judeţe, aşezări umane stabile sau temporare (oraşe, cartiere, străzi, sate, cătune, case, bordeie, colibe etc.), forme de relief (munţi, dealuri, coline, movile, depresiuni, văi, platouri, terase etc.), ape (oceane, mări, râuri, pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, bălţi, mlaştini etc.), căi de comunicaţie (drumuri, cărări), moşii etc. S-a discutat şi se va discuta probabil încă foarte mult despre delimitarea toponimelor faţă de apelative, adică despre faza în care un cuvânt comun trebuie considerat toponim, nume propriu. Foarte răspândită este opinia că un cuvânt comun devine nume propriu atunci când îşi pierde conţinutul semantic1. Dacă s-ar accepta o asemenea teorie, ar însemna ca numele provenite din acelaşi apelativ să fie interpretate drept toponime (propriu-zise) în graiurile în care apelativul respectiv este neînţeles şi 1 Pentru definirea numelor proprii, vezi J. Kurytowicz, La position linguistique du nom propre, în „Onomastica”, Wroctaw, 1956, nr. 2, p. 1-14; O. S. Akhmanova, Le „nom propre” en tant que categorie linguistique, în CL, III, 1958, supliment, p. 13-18; Sabina Teiuş, Despre conceptul de nume propriu şi sfera onomasticii, în LR, XVI, 1967, nr. 6, p. 513-516; idem, Referitor Ia sfera şi locul onomasticii în lingvistica, în SMO 7-11; V. Păltineanu, Numele propriu - semn lingvistic, în StUBB, 1971, fasc. 1, p. 95-99; Ion Roşianu, Despre numele proprii şi conţinutul lor, în CL, XVII, 1972, nr. 2, p. 295-307; Viorica Florea, Contribuţii la problema înţelesului numelor proprii, în LR, XXIII, 1974, nr. 5, p. 403-408; idem, Raportul dintre înţelesul numelor de locuri şi cel al numelor comune corespunzătoare, în LR, XXIV, 1975, nr. 3, p. 215-220 etc. 5 DUMITRU LOŞONŢI (entopice sau) entopice în funcţie toponimică în graiurile în care el este înţeles, sau chiar ca unul şi acelaşi nume să fie considerat atât toponim, cât şi apelativ în funţie toponimică, în cazurile când apelativul este neînţeles de anumiţi membri, dar înţeles de alţi membri ai comunităţii respective. Fără să intrăm în această discuţie cu caracter teoretic, vom preciza că considerăm toponim un cuvânt sau un grup unitar de cuvinte cu care o colectivitate numeşte şi individualizează, într-un spaţiu determinat, un obiect geografic, indiferent dacă sensul cuvântului din care provine toponimul mai este sau nu cunoscut de vorbitori". în literatura de specialitate, termenul toponim românesc se întâlneşte cu mai multe accepţiuni: ‘toponim folosit de poporul român’, ‘toponim existent pe teritoriul României’ sau ‘toponim creat de poporul român’. De exemplu, pentru E. Janitsek (Clasificarea toponimelor romaneşti clupă origine, StUBB, 1974, fasc. 1, p. 114-115) „toate toponimele folosite de poporul român - indiferent de originea, de aspectul lor lingvistic sau de răspândirea lor teritorială - constituie o parte integrantă din vocabularul limbii române, deci ele sunt, toate, nume topice româneşti”. Ca şi alţi cercetători (Gustav Weigand3, Emil Petrovici4, Marius I. Oros5 etc.), prin toponime româneşti înţelegem toponimele create de români pe baza materialului lingvistic şi cu mijloacele specifice de care au dispus de-a lungul secolelor. In afară de numele compuse în 2 De exemplu, pentru Emilian N. Bureţea, Unele aspecte ale relaţiei dintre toponimic şi apelativ în toponimia din Oltenia, în LR, XXIV, 1975, nr. 3, p. 211-214, republicat în CTR 18-23, şi Ilie Dan, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980, p. 23, 49, în toponimia unei zone se întâlnesc două categorii de termeni: apelative în funcţie toponimică, adică nume a căror bază lexicală este relativ uşor recunoscută de localnici, şi toponime propriu-zise, adică nume provenite dintr-un lexem neînţeles, dispărut, uneori de multe veacuri, din graiul local. 3 După cum a arătat Vasile Frăţilă (Contribuţii 136-140), Gustav Weigand a fost primul care a stabilit ce se înţelege prin toponim românesc (dat de români) şi prin toponim străin (dat de alte populaţii). 4 Plecând de la o idee a lui Max Vasmer, începând din 1943, Emil Petrovici analizează toponimele din ţara noastră făcând cu consecvenţă distincţie între toponimele create de români şi cele străine. Vezi Daco-slava, în DR, X2, 1943, p. 233-277; Toponimie ungurească în Transilvania medievală, în „Transilvania”, 74, 1943, nr. 2, p. 113-130; SDT 174-177, 195, 225-240, 249, 292-303. 5 Vezi Raportul dintre numele propriu şi subiectul denominator, în SO V 30-40. 6 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF limba română, în care pot intra şi toponime sau nume de persoană străine, sunt creaţii româneşti şi toponimele provenite din: a) apelativele româneşti existente la un moment dat în limba română, indiferent de originea lor (moştenite din substrat sau din latină, formate în limba română, împrumutate din slavă, maghiară etc.). E adevărat însă că, în localităţile sau zonele unde alături de populaţia românească au trăit sau trăiesc şi alte populaţii, este uneori dificil de precizat dacă anumite toponime au fost create de români pe baza apelativelor (atestate sau neatestate) împrumutate de la aceste populaţii sau create de populaţiile respective şi preluate (adaptate) de români6. Nu de puţine ori poate fi vorba de creaţii independente, paralele7. De exemplu, în Bonţida8 CJ, locurile numite de români Bărcii al Mare (zăvoi şi teren arabil între braţele Someşului), Ciurgău (izvor cu ţeavă), Imaş (teren arabil şi fânaţ; înainte a fost fânaţ şi păşune), Rât sau Râitu al Mare (şes arabil în stânga Someşului; înainte a fost fânaţ), Tău (şes cu teren arabil şi fânaţ, în stânga Văii Gădălinului; a fost un teren mlăştinos, cu bălţi mari, unele amenajate pentru creşterea peştilor) etc. sunt numite de maghiari Nagyberek, Csorgo, Nyomăs, Rit sau Nagyrit, To etc. Aceste toponime au putut fi create iniţial atât de către români, cât şi de către maghiari, pentru că bărc ‘pădurice de plopi, răchiţi, arini etc. (pe malurile unei ape curgătoare, dar şi în altă parte)’ (< vechi magh. berk ‘idem’), ciurgău ‘izvor cu ţeavă’ (< magh. csorgo ‘idem’), rât ‘fânaţ (pe şes)’ (< magh. ret ‘idem’), tău ‘lac’ (< magh. to ‘idem’) etc. sunt curente în grai. „Românii - spune E. Petrovici (Toponimie ungurească..., p. 115) - pot forma sute de nume topice cu astfel de elemente de origine maghiară sau cu altele de origine slavă (zăpodie, iaz, groapă, var, pleş, grohotă etc.), de aceea numirile tot româneşti rămân”. Cu apelative de origine maghiară, precum *cliirHău ‘dâmb rotund’ (< magh. kerulâ ‘ocol, ocoliş, înconjur’), hagău ‘drum pe o pantă’ (< magh. hăgo ‘idem’) etc., românii din Bonţida au numit unele locuri 6 Cf. Petrovici SDT 175, 176 etc. 7 Cf. E. Janitsek, O clasificare în microtoponimie: nume topice româneşti de origine maghiară, în SMO 77-78. 8 V. Dumitru Loşonţi, Numele de locuri din Bonţida, în CL, XXII, 1977, nr. 1, p. 67. 7 DUMITRU LOŞONŢI Chirilău („sânt două Chirilauă, două dâmburi în formă de pită”: unul în Valea Peteroaii, numit şi Chirilău Popii, şi altul în Valea Sânăşelelor), Hagău (drumul principal care duce din Bonţida în localitatea Sic; urcă pe o pantă repede de deal), pe când maghiarii le-au numit cu totul altfel: Kerekdomb (< kerek ‘rotund’ + dornb ‘dâmb’; primul e atestat de la 1720: „A Kerek Dombnâl), Talabalo etc.; b) nume de persoană româneşti (de diverse origini) şi străine, în formă primară ori sufixată; c) toponime româneşti sau străine, prin derivare sau transferul numelui la un obiect geografic apropiat; d) botezarea de către români a unor locuri cu numele unor localităţi, ţări etc. străine. O parte din materialul toponimic pe care-1 discutăm în lucrare a fost extras din lucrări de toponimie (dicţionare, monografii, studii, articole). O serie de nume ne-au fost comunicate de către colegii de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” (în primul rând V. Bidian şi S. Vlad), dar şi de alte persoane9. Relativ puţine nume provin din lucrări cu caracter geografic sau din hărţi. Cea mai mare parte din el este însă material personal, obţinut de la peste 2000 de informatori, prin anchete directe în multe sute de localităţi din Transilvania şi în vreo 20 din Oltenia. De aceea considerăm oportun să prezentăm succint metoda prin care l-am cules. Cum intenţia noastră a fost să înregistrăm, pe cât posibil exhaustiv, toponimele cunoscute azi de localnici din hotarele satelor lor şi să obţinem cât mai multe informaţii lingvistice şi de altă natură care să ne ajute la o judicioasă interpretare a lor, am optat pentru metoda anchetei directe făcute cu mai mulţi informatori. Dintre toate metodele de adunare a materialului toponimic fără îndoială că ancheta pe teren10 este cea mai bună, oferind avantajul de a-1 9 Tuturor le mulţumim călduros şi pe această cale. 10 Pentru felul în care a fost concepută şi aplicată de diferiţi cercetători, vezi M. Homorodean, Cu privire la metoda culegerii pe teren a numelor topice, în CL, X, 1965, nr. 1, p. 157-165, articol republicat, într-o variantă prescurtată, cu titlul Metoda culegerii pe teren a numelor de locuri, în Dialectologica, Bucureşti, 1989, p. 29-32; [Dumitru Loşonţi], Dicţionarul toponimic al Transilvaniei. Norme şi principii de adunare şi TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF putea înregistra „de la sursa cea mai sigură, nemijlocită, şi cu cele mai reduse şanse de a greşi” (Dragu TG 124). „Attaches â la glebe, comme le serf du moyen âge, Ies noms de lieu - spune Ernest Muret (Les noms de lieu dans les langues romanes, Paris, 1930, p. 6) - doivent, plus encore que tous les autres mots, etre recherches et reconnus sur le terrain, dans leur usage local et dialectal”. Numele de locuri urmează legile de evoluţie fonetică locală ale cuvintelor comune. Ca şi în cazul acestora, forma din graiul local „est souvent la clef, elle est toujours [...] la pierre de touche de l’etymologie” (ibid.} p. 18). Este necesar ca ea să fie notată şi literarizată corect. „Pronunţarea exactă a unui toponimic este de rigoare pentru oricine” (Iordan TR 16). De aici rezultă că ancheta directă trebuie făcută de un lingvist care stăpâneşte bine sistemul de transcriere fonetică. Asupra acestui deziderat a insistat Emil Petrovici. Cunoscut fiind că „adeseori forma oficială a unui toponim este aşa de stâlcită încât e aproape imposibil de a-i recunoaşte etimologia”, savantul clujean afirmă pe bună dreptate „că, pentru exacta cunoaştere a toponimiei noastre, este absolută nevoie de anchete toponimice întreprinse de lingvişti care să noteze fonetic formele numelor de localităţi [= locuri] aşa cum se aud în gura poporului” (SDT 138). Am aplicat de la început principiul anchetării succesive a mai multor informatori sau serii de informatori, fiecare serie fiind compusă din cel puţin două persoane, pentru următoarele motive: a) folosirea (pentru acelaşi obiect geografic a) aceluiaşi nume de către mai multe persoane demonstrează că numele respectiv îndeplineşte, într-adevăr, „o funcţie denotativă socializată” (Moldovanu Principii 76), fiind, deci, autentic, nu o creaţie de circumstanţă a vreunui informator; prelucrare a materialului, Cluj-Napoca, 1978, multiplicat. Cu unele detalieri şi adăugiri, materialul a apărut sub semnătura noastră şi a lui I. Roşianu, cu titlul Principii şi norme de culegere a materialului pentru Dicţionarul toponimic al Transilvaniei, în SO III 92-104; [Dragoş Moldovanu], Ancheta toponimică, [Iaşi], 1978, multiplicat. 9 DUMITRU LOŞONŢI b) un singur informator, oricât de bine ar cunoaşte hotarul localităţii respective, poate să uite, să omită toponime sau explicaţii importante, mai ales dacă hotarul este mare şi accidentat; c) nu toţi locuitorii unui sat cunosc toate numele locurilor din hotarul lor sau diferitele date care le-ar putea explica; de asemenea, nu toţi sesizează particularitatea locului care a stat la baza numirii lui; d) se întâlnesc cazuri (e adevărat, rare) când, în aceeaşi localitate, un loc oarecare este numit într-un fel de unele şi cu totul altfel de alte persoane (vorbitoare ale aceleiaşi limbi) sau în mai multe feluri de către aceleaşi persoane; e) în decursul timpului forma unor nume s-a schimbat. Ca şi documentele istorice, care „oferă adesea forma arhaică, primordială, sau măcar una intermediară, care denunţă originea” (Bogrea PIF 299-300), şi graiul diferiţilor localnici poate conserva forma originară sau anumite variante din lanţul evolutiv care ne conduc spre aceasta. Vom da câteva exemple. în ancheta efectuată împreună cu colegul S. Vlad în Muncelu AB, am notat de la informatorul I numele Leoştior [lioşt'or] purtat de un loc aflat nu departe de altul numit Lazu. Imediat ne-am dat seama că e vorba de o formă coruptă din Lăştior, ţinând seama şi de faptul că mai întâlnisem numele Lăştioru în Bezded SJ („e în pantă, arabil”) şi Muncel CJ („teren plan, arabil; are un tău; o fost pădure pe acolo, în jurul lui” I). Informatorul al II-lea, fără nici un fel de sugerare, dă forma Lăştioru [lăşt'oru] „o poiană perfect circulară” şi descrie locul numit Lazu ca fiind o „prelucă, da’ mai mare ca LăştioruLa soţia lui, învăţătoare, şi la un informator ocazional am observat tot forma coruptă, Leoştioru. Lăştioru este un derivat de la Lazu, cu suf. -dor: *Lăzcior > *Lăscior > *Lăşcior > Lăştior 11 Cf. căştioară < casă, Criştioru de Jos, Criştiom de Sus localităţi HD < Criş, meştioară < masă (Homorodean SLT 63), glăştior < glăşcior < glăscior < glas, oşîior < oşcior < oscior < os (Popescu GG 101), groştior ‘smântână’ < groşcior < (lapte) groscior < gros, Ruştior sat BN < Rus etc. Mai adăugăm că tot în hotarul satului Muncelu AB există Pleoştioarele [pUoşt'grele] (< *Pleştioarele), numele unei „preluci” aflate nu departe de „dealul” Pleaşa [plşşa]. Cf. « Pleştioara (Pleşcioara) „munte, în dosul Pleşii” (< Pleşa) » (ibid. 145). 10 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF în localitatea Pui HD, colegul V. Bidian a notat de la informatorul principal (= I) utilizat pentru ALRR-Trans. toponimul [la gruinulgză] „pantă”. Cum aceeaşi formă am întâlnit-o şi noi la informatorul [= II] de la prima anchetă toponimică în localitatea respectivă, cu precizarea că „îs două mameloane; jos îs largi, sus îs ascuţite”, am explicat numele (v. CL, XXII, 1977, nr. 2, p. 189) „din * grumuleze, forma de plural a apelativului *grumule(a)z ‘mică ridicătură de pământ, movilă, delişor’ (derivat din grumul[eu] cu suf. -e(a)z; cf. mireaz ‘mire’) sau, mai probabil, *gntmulează ‘idem’, un derivat de la gntmul[eu] sau *grumul[ie] cu suf. -ează”. Am menţionat cele trei forme posibile de singular pentru că nu ştiam cum numesc localnicii una din cele două ridicături şi am considerat mai plauzibilă forma *grumulează, bazându-ne pe existenţa în localitate şi în împrejurimi a cuvântului foiaza (pl. foieze [foişză] ‘fiecare din frunzele care învelesc ştiuletele de porumb; pănuşă’, un derivat, tot cu suf. -ează, de la foaie, ca sfărlează de la sfârlă, spetează de la spată etc. Am continuat ancheta după câţiva ani. De la (informatorul) III am consemnat forma Grumurez „două ridicături, una lângă alta, parc-ar fi două căpiţe, clăi de fân” [lângă Detunata, Rotocol, Spe Hulpea]. Şi IV o dă iniţial pe aceasta, dar se corectează imediat: „îs două Grumureze: Grumurezu Mic şi Grumurezu Mare două boturi de deal aşa ridicate”. Soţia lui, referindu-se la ridicătură mai mare, ştie că i se zice Gnunulez. în vorbirea următorului informator (V) am observat mai întâi cuvântul ca apelativ (Cioaca lui Lesoi. „îi on grumurez, ca [şi] când ai face on muşuroi, da-i mare, deal”, [plăt'iţa măre] „deal întins, nu-i grumurez”) şi mult mai târziu ca toponim: Grumurezu „îi ongrumurez cât casa asta; îi formă rătundă” [lângă Ocoale, Calea/Drumu Federiului, Stăjeri] şi, în altă parte a hotarului [lângă Detunata, Rotocol, Spe Hulpea], Grumurezu Mare, Grumurezu Mic „unu-i mai nalt şi altu-i mai mic; două grumureze; îs rătunde”. Referindu-se la cele două ridicături, informatorul I, pe care, de data aceasta, l-am anchetat şi noi, foloseşte (ca, dealtfel, şi soţia lui) atât forma de plural, Grumuleze, cât şi cea de singular, Grumulez („este aşa on grumulez şi mai încolo altul; le zic oamenii şi Grumulez şi Grumuleze; îs două movile mari, una lângă alta”). întrebat dacă mai 11 DUMITRU LOŞONŢI cunoaşte un nume identic, localizează lângă Ocoale „o movilă mai mare” la care tot „Grumulez îi spune”. Şi alţi informatori confirmă că numele există în două părţi ale hotarului: Grumureze („îs două grumureze frumoase, vîrvuri înalte” [*], „îs două grumureze în Gura Detunăţii, Grumurezu Mic şi Grumurezu Mare, ca două maidane mari” [**], „îs două: Grumurezu Mic, Grumurezu Mare [***]) şi Grumurezu („spre Ocoale e numa unu; îi o ţâră grumurez, da’ nu mare” [*], „avem la Stăjeri, ... la Calea Federiului” [**], „[îi] cătă Calea Federiului, la Stăjeri” [***]). Forma iniţială este grumurez, un derivat de la grum (v. infra) cu suf. -urez, iar grumulez se datorează influenţei lui grumuleu (v. infra). Pentru -urez/-uleu, cf. buburez 1. ‘călcâiul de la pâine, donţ, coltuc’ (DA); 2 (în e x p r.) a sta (sau a se pune) buburez ‘a sta pe vine5 (DLR s.v. pnpurez, ALRR-Trans. II h 183) - bubuleu (v. infra, s.v. BUBULĂU), bumburez ‘bob, boabă, grăunte de mazăre, fasole, porumb etc.’ (DA) - bumbuleu (v. infra), pupurez 1. ‘(prin Trans. şi prin Banat; în expr.) a sta (sau a se pune) pupurez ‘a sta chircit, cu spatele curbat, a sta pe vine’ (DLR, ALRR-Trans. II h 183); 2. ‘(prin sud-vestul Trans.) pâine mică’ (DLR) -pupuleu (v. infra, s.v. PUPUIU). Demn de semnalat ni se pare şi cazul numelui unui loc din Agrieşel BN, localitate (de fapt un cătun) cu un hotar foarte mic, aflată într-o arie în care ă protonic se pronunţă a. Din toponimele culese de la fiecare informator le vom reţine pe cele care, într-un fel sau altul, au legătură cu el. Intre toponimele apropiate La Tău şi Alaşoru „părău” date de primul informator e imposibil de stabilit vreo legătură. Forma Alaşoru ni se părea obscură. Cuvântul avea aspectul unui diminutiv, dar nu ne era clară baza. Dacă ne-am fi limitat numai la această anchetă, am fi putut face cel mult o raportare hazardată la alaş ‘schelă; adăpost pentru vite la ospătării’ (DA). Etimologia cuvântului ni s-a clarificat o dată cu forma Alacşoru „dâmbuc” obţinută de la cel de-al II-lea informator. Alaşoru provine, prin reducerea grupului -cş- la -ş- (cf. porşor ‘grămadă de fân, de trifoi etc. (de dimensiuni diverse)’ (DLR) < porcşor < porcuşor), din Alăcşor, un diminutiv de la Alac. Până în acel moment al anchetei nu 12 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ştiam dacă acesta din urmă mai există sau a dispărut, dar ne era cunoscut din multe localităţi din jumătatea de nord a Transilvaniei12. Ceilalţi informatori au menţionat: Valea Alăşorului „vale”, Faţa Alăşorului „faţă” şi Alacu „pământ drept; e cel mai rău pământ de pe hotar; e pământ sălbatic; sânt păraie prin el; acolo o fost şi ceva lac; i-o spus La Tău” III; Alacu „teren sec, cu păr de porc; era şi mlăştinos; şi are tăuri permanente”, Alaşor „e dincoace, sub Alac, o rădicătură de pământ cu dâmburi” şi Faţa Alăşorului IV; In Talaşor „vale” V; Alacu „dint-acela izvorăşte Ploştina” şi Alacşoru „vale; tăt din Alacu acela vine” VI; Alacşor teren...”, Valea Alacşorului şi Tău VII; Alacşoru „părău” şi Dosu Tăului VIII; Tău, Dosu Tăului şi Alacşor „o fost ceva lac” IX. De la informatori ocazionali am mai notat formele Talacşor, In Tălăşor şi Alaşor. Printr-o falsă analiză, forma înt-Ală(c)şor, cu prepoziţia înt- (< înir-= întru), folosită de multe ori înaintea unor cuvinte care încep cu o vocală13, mai ales cu a, a fost interpretată ca în Tală(c)şor, deci ca formată cu prepoziţia în, putându-se detaşa astfel formele Tală(c)şor, cu / aglutinat de la prepoziţie. Cum a nu se mai găsea în poziţie iniţială, a trecut la ă, rezultând forma Tălăşor. Mergând pe teren, informatorii ne-au arătat într-o mică depresiune, o suprafaţă de cca 10 m2, unde iarba mai verde şi mai bogată „amintea” de lăcşorul de odinioară. Aşadar, anchetând mai mulţi informatori, înregistrând diversele explicaţii şi variante ale unui nume, datele în legătură cu acesta se verifică, se completează, uşurând cercetătorului calea spre a-i descifra înţelesul. în alegerea informatorilor am avut în vedere următoarele cerinţe: să fie localnici, să cunoască bine hotarul, să nu fi lipsit o perioadă mai mare de timp din localitate, să aibă pronunţare bună şi auz bun. Ne-am orientat mai ales asupra oamenilor mai în vârstă, care au avut un contact 12 îl vom prezenta într-o contribuţie viitoare. 13 Cf. troaş < întru + oaş, Tărlişua < într-llişua etc., menţionate de Ioana Anghcl şi Vasile Breban, Contribuţii la problema formarii cuvintelor, în CL, XXII, 1977, nr. 2, p. 144-145. 13 DUMITRU LOŞONŢI îndelungat cu terenul: ţărani, paznici de câmp, brigadieri agricoli, ciobani, pădurari, vânători etc. Cu aceştia am ţinut un scurt instructaj, în care le-am vorbit despre scopul lucrării pe care urma să o elaborăm cu ajutorul lor, despre importanţa numelor de locuri pentru cunoaşterea istoriei şi a limbii neamului, stârnindu-le interesul pentru materialul pe care doream să ni-1 comunice. Totodată le-am cerut insistent să se exprime în graiul local. Numai după ce ne-am convins că au înţeles rostul adunării acestor nume şi că sunt dispuşi să ne stea la dispoziţie pentru acest lucru, am început ancheta. Ea s-a desfăşurat acasă la informator, la şcoală, la primărie sau oriunde au existat condiţii bune de scris pentru a putea nota bine şi rapid toate relatările informatorilor. Aceştia au fost solicitaţi să parcurgă mintal întreg teritoriul, orientându-se după repere prestabilite (drumuri, cursuri de apă etc.), şi să comunice toate numele de locuri cunoscute de ei, însoţite de: - descrierea cât mai amănunţită a fiecărui element geografic denumit, indiferent de forma, mărimea ori importanţa lui (deal, munte, bot de deal, vârf de deal sau de munte, coastă, stâncă, râpă, terasă, podiş, groapă, vale, pârâu, lac, mlaştină, poiană, fântână, izvor, drum, cărare etc.) sau de felul în care este (a fost) folosit (ca teren arabil, fânaţ, păşune, livadă, pădure etc.). - explicaţiile pe care le cunosc localnicii în legătură cu originea diferitelor nume (apelativ, nume de persoană, întâmplări, legende etc.). Toponimele au fost notate în transcriere fonetică, folosind sistemul de transcriere, uneori simplificat, al ALR. Au fost consemnate atât variantele fonetice ale unui toponim (de ex.: Rocovicioara alături de Racovicioara), cât şi cele morfo-sintactice: formă articulată / formă nearticulată (Coaste/Coastea, forme de singular; Coaste/Coastele, forme de plural), forme diferite după gen (Găvcin/Găvană, Gropan/Gropană) sau număr (Părâu/Părauă), dar şi diferite la acelaşi număr (Colţi/Colţuri, Groape/Gropi, Vârtoape/Vârtopi), forme cu prepoziţie / forme fără prepoziţie (Poieni, în Poieni, La Poieni, Pe Poieni), forme de nominativ-acuzativ / forme de genitiv-dativ (Coasteo/Coastei, Costii). într-o arie (subdialectul crişean) în care apelativul coastă are forma de singular identică cu cea de plural, adică coaste, şi / este dur, [cpste], 14 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF [costiţă], [colţ] pot reda atât un nume la singular (Coaste, Costiţă, Colţ), cât şi unul la plural (Coaste, Costiţe, Colţi). Formele articulate (Coastea, Coastei, Coastele, Coastelor, Costiţa, Costiţei, Costiţele, Costiţelor, Colţul, Colţului, Colţii, Colţilor) ne vor lămuri în această privinţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte categorii de nume, cum ar fi, de exemplu, cele provenite de la apelative derivate cu suf. -oi, -oaie, -ar (unde se conservă pronunţarea veche [-ari]) etc.: [gropoâie], [gropoi], [colţări]. înţelegând importanţa deosebită a cunoaşterii nemijlocite a particularităţilor locurilor pentru corecta explicare a numelor lor, importanţă subliniată la noi, printre alţii, de Vasile Bogrea14, Ovid Densusianu15, G. Giuglea16 şi, în special, de M. Homorodean17, ori de câte ori timpul avut la dispoziţie pentru anchetă şi condiţiile climaterice ne-au permis, ne-am deplasat cu informatorii pe teren, pentru a-i „solicita” acestuia date, elemente pe care aceştia n-au reuşit să ni le furnizeze, alegând trasee sau înălţimi de pe care se puteau observa bine diferitele lui părţi. Cu această ocazie am reluat ancheta, urmând, de obicei, traseul parcurs mintal de informatori şi notând toate completările lor (variante ale numelor, nume noi, explicaţii). Acestora le-am adăugat propriile noastre observaţii privind forma, caracteristicile locurilor sau raporturile existente între anumite nume. 14 «Un criteriu decisiv poate fi, uneori, „cercetarea la faţa locului” a elementului topografic: ea arată, de ex., dacă un nume ca Arinoasa sau Ariniş (Aninoa'sa sau Aniniş) derivă din arină, anină ‘nisip’ (...), ori din arin, anin ‘aulne’» (PIF 304 nota 4). 15 „Asemenea discuţiuni nu pot avea caracterul ştiinţific bine stabilit, decât atunci când avem şi configuraţia locului ce poartă acest nume şi astfel, explicaţiunei etimologice îi corespunde această configuraţie” (PTO 49). „Explicând denumirea Coşomanta ar trebui, din lipsă de fotografii, să fac o călătorie anume, până la Coşomanta, să mă conving dacă într-adevăr este un loc boltit şi stâncos, sau nu” (ibid. 50). 16 „Un nume topic fiind înainte de toate un fenomen geografic şi anlropogeografic, cl face legătura între om şi pământ. Acest principiu cere neapărat să mergem la faţa locului şi să cunoaştem realitatea, dacă n-avem alte informaţii bune din publicaţiile existente” {Cuvinte 309). 17 în articolele citate în nota 10. 15 DUMITRU LOŞONŢI După cum s-a văzut mai sus, toponimele provin, cu puţine excepţii, din apelative şi antroponime. De aceea am fost preocupaţi în egală măsură şi de culegerea acestora. Foarte multe apelative au fost observate în vorbirea informatorilor. Imediat am cerut ca ele să fie definite. Altele au fost obţinute ca răspuns la două chestionare întocmite în cadrul colectivului de onomastică de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”. Toate au fost notate în transcriere fonetică (uneori simplificată). Cele necunoscute sau prea puţin cunoscute au fost inserate apoi într-o listă de cuvinte ale căror forme, sensuri şi arii de răspândire am urmărit să le aflăm, prin întrebări directe, în localităţile anchetate ulterior. Am fost foarte atenţi să nu fim „păcăliţi” de informatori (bineînţeles, în mod involuntar), aşa cum, din păcate, s-a întâmplat18 şi se întâmplă încă destul de des cu unii anchetatori, luând drept definiţie a apelativului descrierea geografică a unui loc cunoscut informatorului, dar cu numele provenit dintr-un apelativ al cărui sens îi era necunoscut. Datorită faptului că multe apelative nu au fost şi nu sunt încă cunoscute sau sunt atestate în diferite contribuţii, uneori greu de reperat, dar nu figurează în dicţionare, mulţi cercetători au căzut şi cad în eroarea de a explica prin nume de persoană (atestate sau presupuse) toponime care provin din cuvinte comune. Chiar şi în unele studii ale lui Emil Petrovici, cu toată scrupulozitatea care l-a caracterizat, s-au strecurat exemple de acest fel, e adevărat extrem de puţine (în comparaţie cu ce întâlnim în lucrări ca DTB, DTRO etc.): Boldan, Gugu, Pricea, Scorota, Zerdea etc. Dintre toponimele notate cu ocazia anchetei pentru ALR II în Petreştii de Jos CJ, Emil Petrovici a crezut (vezi Toponimie ungurească..., p. 115) că Pricea şi Zerdea „sunt formate din nume de persoane”. Pricea „deal cu pădure” a rezultat, prin omiterea determinatului, din numirea iniţială, notată de S. Vlad în satul vecin Cheia, Pădurea de Price „pădure frumoasă; o fost tăiată cu sfadă multă” I, „o fost pădure a oraşului [Turda] şi satul s-o bătut cu orăşenii şi le-o luat pădurea asta” V, price 18 O excelentă analiză a greşelilor de acest fel o reprezintă articolul lui Dragoş Moldovanu Resemantizcireci. 16 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF însemnând ‘ceartă, neînţelegere; problemă litigioasă’. Cf., în zonă, şi Su ai [ = ceaj de Price „păşune” I, II (Pruniş CJ). Zerdea „a fost 1 a ş t i n ă [- mlaştină] acolo oarecândva” II, „şes... şi sânt nişte gropi cu izvoare” III provine din zerde ‘loc mlăştinos’ pe care l-am întâlnit în loarte multe localităţi din nordul oraşului Gherla. E atestat în MCD I 28. Printre hidronimele „terminate în -otd’ care „au fost la început nume de persoană” Emil Petrovici (SDT 204) a inclus şi numele a „trei pâraie” din masivul Retezatului: Scorota Verde, Scorota Seaca şi Scorota cu Apă. Fără îndoială că un antroponim Scorota, neatestat de DOR sau DNFR, derivat de la Scor(u), neatestat nici el în aceste lucrări, este posibil. Insă numele acestea n-au nici o legătură cu el, pentru că provin din scorotă ‘grohotiş’, curent în Ţara Haţegului şi Valea Jiului, dar neatestat de dicţionare (inclusiv DLR). Cu mult înaintea noastră l-a întâlnit Ion Conea: «scorotă - „spunem unde e muntele stârmin rău şi cură grăunţiş dă piatră di pă el ca la o moară”; custură - „spunem unde sânt numa cleanţuri şi steiuri şi scorotă [spaţierea noastră, D. L.] la muntele ăl măi rău şi măi înalt”» (Toponimia în harta ţării, în GG, III, 1944, nr. 1, p. 1 15), „scorota [spaţierea noastră, D. L.] curge şi ea pe v ă e r u g i între c u 1 a r e 1 e de cleanţuri” (Om şi natură 459). Precizările informatorului Todea Pantilimon din Câmpu lui Neag HD (Valea Jiului) înlătură orice urmă de dubiu: Scorota „masiv muntos, mai jos stâncos, abrupt, calcaros, mai sus căldare glaciară”, Scorota Seacă e „zănoagă, fără apă; este pe acolo grohotiş mult”, Scorota cu Apă are „apă, izvor în ea”, iar Moara Dracilor „e în muntele Scorota; în continuu cure piatră de calcar pe ea; e o huruitură de pietriş de calcar pe-o pantă de munte”. Toponimele fac parte din lexicul limbii. întrebarea care se pune este însă dacă metoda onomasiologică poate fi utilizată în studiul lor. Răspunsul este uşor de dat. Din moment ce toponimul, ca celelalte categorii de nume proprii, nu este expresia unei noţiuni, nu desemnează o noţiune, ci are doar funcţie denotativă, de individualizare strictă a unui anumit obiect geografic, rezultă că această metodă nu s-ar putea aplica aici. Aşa cum arăta Dragoş Moldovanu (Principii 79) „sinonimia toponimică nu presupune diferenţe între obiecte (sinonime ideografice), ci între semnele toponimice corespunzătoare aceluiaşi desemnat (= desemnante)”. 17 DUMITRU LOŞONŢI Cu toate acestea, onomasiologia este larg folosită în lucrările de toponimie, autorii făcând abstracţie de desemnat şi ţinând seama exclusiv de semnificaţia lexemelor originare, a apelativelor. Atrăgând atenţia asupra faptului că izvorul a foarte multe toponime „trebuie căutat totdeauna şi fără nici o şovăire în lexicul vorbirii curente”, pentru că ele au existat sau mai există ca apelative, Iorgu Iordan (TR 7) sublinia ideea că, „indiferent de originea lor lingvistică, aceste numiri trebuie tratate la fel cu elementele lexicale propriu-zise..De aceea şi-a intitulat partea întâi a lucrării citate (p. 17-334) Onomasiologie. Fiind convins că cercetarea toponimiei trebuie să pornească de la semnificaţia etimologică a numelor de locuri, clasificarea acestora după criterii semantice i s-a părut inevitabilă, motiv pentru care le-a selectat şi grupat, după modul cum au luat naştere, în patru categorii mari: 1. Topografice; 2. Sociale; 3. Istorice; 4. Psihologice19. împărtăşim şi noi părerea că scopul principal al toponimiei este studiul etimologic al numelor de locuri, adică găsirea formei primitive şi a sensului originar, şi în lucrarea noastră vom adopta o modalitate de studiu similară. Vom analiza aşadar toponimele grupate în trei mari capitole, corespunzătoare celor trei forme principale de relief. în interiorul fiecărui capitol, ele sunt studiate în articole în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu. în cazul familiilor de cuvinte, numai baza este la locul ei alfabetic, derivatele fiind tratate după ea. Cuvântul-titlu al unui articol este în forma literarizată, cu majuscule. Dacă un nume are (într-o localitate sau în diferite localităţi) mai multe variante lexicale, s-a ales ca titlu forma literară sau, în lipsa acesteia, cea mai frecventă ori mai apropiată de etimon. Cu puţine excepţii, în fiecare articol se dau atestări ale toponimului din mai multe localităţi sau regiuni, pentru a contribui la conturarea ariei lui de răspândire. Forma este literarizată şi (cu puţine excepţii) articulată. Când s-a considerat necesar, a fost reprodusă şi în transcriere fonetică. în puţine cazuri, evitându-se o literarizare riscantă, s-a dat numai în 19 în legătură cu unele inconsecvenţe şi ambiguităţi în încadrarea toponimelor mai ales în grupele 2-4, vezi Ion Toma, Despre clasificarea numelor de locuri, în AnL, XXIX, 1983-1984, p. 323-324. 18 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF transcriere fonetică. Dacă în mai multe localităţi sau surse ea (sau o» variantă) este identică, n-a fost repetată, dându-se, după punct şi virgulă, doar descrierea locului, făcută de cele mai multe ori de informatori, şi, în paranteză rotundă20, localizarea lui, conform cu Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, 1974, de Ion Iordan, Petre Gâştescu şi D. I. Oancea. In cazurile în care într-un judeţ există mai multe localităţi cu acelaşi nume, s-a menţionat şi comuna din care localitatea respectivă face parte. 20 în câteva cazuri, când este vorba de un loc folosit în comun de două sau mai multe localităţi, numele acestora nu s-a menţionat în paranteză. 19 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE AAA = „Archivio per ΓAlto Adige”, edito dall’Istituto di Studi per ΓAlto Adige, Gleno-Roma-Bolzano-Firenze, 1906, ş.u. Alessio STC = Giovanni Alessio, Saggio di toponomastica calabrese, Firenze, 1939. ALR I = Atlasul lingvistic român publicat... de Muzeul Limbii Române din Cluj sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I, voi. I: Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop, Cluj, 1938; voi. II: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, de Sever Pop, Sibiu-Leipzig, 1942. ALR II SN = Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, voi. I-VII, [Bucureşti], 1956-1972. ALRM II = Micul Atlas lingvistic român publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj sub conducerea Iui Sextil Puşcariu. Partea II, voi. I, de Emil Petrovici, Sibiu, Leipzig, 1940. ALRM II SN II = Micul Atlas lingvistic român [II], seric nouă, voi. II, [Bucureşti], 1967. ALRR-Mar. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, de Petru Ncicscu, Grigore Rusu, Ionel Stan, I-IV, [Bucureşti], 1969-1997. ALRR-Munt. Dobr. = Al tasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea, de Teofil Tcaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu. Valcriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, I-II, Bucureşti, 1996. ALRR-Trans. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, de Grigore Rusu. Viorel Bidian, Dumitru Loşonli, I-II, Bucureşti, 1992, 1997. AnL = „Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară”. A. Lingvistică, Iaşi, I, 1951, ş.u. AUT = „Analele Universităţii din Timişoara”. Seria Ştiinţe filologice, Timişoara. I, 1963, ş.u. Barcianu = Sab. Pop. Barcianu, Dicţionar român-german şi german-român. Partea I-a: Română-germană. Ediţia a treia. Revidat şi completat de dr. D. P. Barcianu. Sibii, 1900. Bâldea Tel. = N. Bâldea, Observaţii asupra toponimiei satului Teleşti (jud. Gorj), în CL. XVIII, 1973, nr. 2, p. 231-234. BL = „Bulletin linguistique”, publie par A. Rosetti, Paris-Bucureşti-Copenhague, I, 1933, ş.u. Boceanu G1 = Ion Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, Bucureşti, 1913. Bogrea PIF = Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971. BPh = „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, Iaşi, I, 1934, ş.u. 20 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Bureţea Toponimia = Emilian N. Bureţea, Toponimia clin nord-estul Olteniei, zona carpatică şi subcarpatică a judeţului Vâlcea. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1984. Bureţea CTR = Emilian N. Bureţea, Contribuţii la studiul toponimiei româneşti, Craiova, 1994. Bureţea Entopice = Emilian N. Bureţea, Entopice şi toponime din nordul judeţului Vâlcea referitoare Ia adâncituri ale terenului, în „Analele Olteniei”, serie nouă, 5, 1986, p. 267-272. CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea, ... Bucureşti, [ 1931 ]. Candrea Introducere = I.-A. Candrea, Introducere în toponimie, cu privire specială asupra toponimiei Olteniei şi Banatului (curs litografiat), 1927-1928. Candrea PT = I.-A. Candrea, Probleme de toponimie (curs litografiat), 1930-1931. Capidan TMR = Th. Capidan, Toponymie macedo-roumaine, în „Langue et Liltcralure”. Bulletin de la Section Litteraire, voi. III, No. 1 et 2, Bucureşti, 1946, p. 5-130. Carabulea Interfixul = Elena Carabulea, Interfixul [vocală+j -/- în derivarea non-verbală din limba română, în SMFC VI 115-135. CDDE = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine [A-Putea], Bucureşti, 1907-1914. CDER = Alcjandro Cioranescu, Diccionario Etimologico Rumano, Universidad de La Laguna, 1958-1966. CDM =Th. Capidan, Meglenoromânii, III: Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, [1935]. CHEST. IV = Răspunsuri la Chestionarul IV. Nume de loc şi nume de persoană, Cluj, 1930. (Cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii.) Cihac I-II = A. de Cihac, Dictionnaire d’etymologie daco-romane. [Voi. I.] Elements latins, compares avec les autres langues romanes, Francfort s/M., 1870. [Voi. II.| Elements slaves, magyars, tures, grecs-moderne et albanais, Francfort s/M., 1879. CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I, 1956, ş.u. Codin CM = C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, Câmpulung, 11901J. Codin MN = C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, Câmpulung, 1922. Coman G1 = Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, 1939. Conea Om şi natură = Ion Conea, Om şi natură în Ţara Haţegului, în „Sociologic românească”, III, 1938, nr. 10-12, p. 447-462. Conea ŢL = Ion Conea, Ţara Loviştei. Geografie istorică, Bucureşti, 1935. Conea Vrancea = Ion Conea, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, Bucureşti, 1993. DA = Dicţionarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacţia lui Sextil Puşcariu], Bucureşti, 1913-1949. DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic. Ediţia a doua augmentată, Bucureşti, 1974. DDRF = Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-frangais, Bucarest, 1893-1895. 21 DUMITRU LOŞONŢI DELR A-B = Gheorghe Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Dicţionarul entopic al limbii române. A, în SCO I, 1965, p. 77-95; B, în SCO, II, 1996, nr. 1, p. 179-239. Densusianu ŢH = Ovid Dcnsusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915. Densusianu ILR I-II = Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Voi. I: Originile', voi. II: Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1961. Densusianu PTO = Ovid Densusianu, Probleme de toponimie şi onomastică (curs litografiat), 1928-1929. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, [Bucureştii, 1975. Diculescu EVG = C. Diculescu, Elementele vechi greceşti din limba română, în DR IV h p. 394-502. DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Republicii Populare Române], tomul VI [M], Bucureşti, 1965, ş.u. DM = Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], 1958. DNFR = lorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983. Dobre Elemente = Maria Dobre, Elemente metaforice în terminologia geografică populară şi în toponimie, în LR, XLIV, 1995, nr. 1-2, p. 59-65. DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963. DR = „Dacoromania”. Buletinul Muzeului Limbei Române condus de Sextil Puşcariu, Cluj, I, 1920-1921, ş.u. Dragu TG = Gh. Dragu, Toponimie geografică (Partea I-a), Bucureşti, 1973, multiplicat. Drăganu Rom. = Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933. Drăganu TI = Nicolae Drăganu, Toponimie şi istorie, Cluj, 192.8. DTB = Dicţionarul toponimic al Banatului, Timişoara, 1984-1989: voi. I (A-B), voi. IV (F-G), voi. V (H-L) şi voi. VI (M-N), de Vasile Frăţilă, Viorica Goicu, Rodica Sufleţel; voi. II (C) şi voi. III (D-E), de Viorica Goicu, Rodica Sufleţel. DTRO I-II = Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, sub redacţia prof. univ. dr. Gheorghe Bolocan, voi. I, A-B, Craiova, 1993; voi. II, C-D, Craiova 1995. DU = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A opta ediţiune, [Craiova], [1930]. FD = Fonetică şi dialectologie, Bucureşti, I, 1958, ş.u. Faiciuc Drag. = Elisabeta Faiciuc, Toponimia comunei Drcigomireşti (jud. Maramureş), în SO IV, p. 300-322. Frăţilă Contribuţii = Vasile Frăţilă, Contribuţii lingvistice, Timişoara, 1993. Frăţilă Secaş = V. Frăţilă, Toponimia văii Secaşului-Târnavei, în AUT, X, p. 129-170. Gămulescu ES = Dorin Gămulescu, Elementele.de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti, 1974. Gâlcescu Gorj = T. Gâlcescu, Cercetări asupra graiului din Gorj, în GS, V, fasc. 1, 1931, p. 64-124. GDO = Glosar dialectal Oltenia, întocmit, sub conducerea lui Boris Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967. GG = „Geopolitica şi geoistoria”. Revistă română pentru sud-estul european, Bucureşti, I, 1936, ş.u. 22 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Giuglea Cuvinte - Gheorghe Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie, Bucureşti, 1983. Giuglea-Orghidan B = G. Giuglea şi N. Orghidan, Branul în lumina toponimiei, în CL. IV, 1959, nr. 1-2, p. 127-151. Giuglea-Ţâra Toponimice = G. Giuglea, V. Ţâra, Toponimice româneşti din Munţii Apuseni (Băişoara, Săcel, Muntele Sâcelului), în AUT, IV, 1966, p. 197-219. GRg = V. Arvintc, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Bucureşti, [1961]. GS = „Grai şi sufler. Revista Institutului de Filologie şi Folclor, publicată de Ovid Densusianu, Bucureşti, I, 1923-1924, ş.u. Guţu = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. H I-XVIII = Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu. (Manuscris legat în 18 volume. Cifra romană indică volumul manuscrisului, cea arabă localitatea anchetată.) Homorodean SLT = Mircea Homorodean, Vechea vatra a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, Cluj-Napoca, 1980. Ioniţă Câilnic = Vasile Ioniţă, Contribuţii la cercetarea onomasticii din Câlnic (judeţul Caraş-Severin) I. Toponimia, în Studii de limba, literatură şi folclor, II, Reşiţa, 1971, p. 77-92. Ioniţă GT = Vasile Ioniţă, Glosar toponimic Caraş-Severin, Reşiţa, 1972. Ioniţă NLB = Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Timişoara, 1982. Iordan TR = Iorgu Iordan, Toponimia românească, [Bucureşti], 1963. Ivănescu Formarea = G. Ivănescu, Formarea cuvintelor în limba română, în LR, XIV, 1965, nr. 1, p. 31-37. Janitsek ST = E. Janitsek, Numele topice de pe teritoriul satelor Sălicea şi Tăuţi, în CL, IX, 1964, nr. l,p. 75-96. Janitsek Şieu = E. Janitsek, Toponimia văii superioare a râului Şieu, în SMO, p. 111-151. Jb = „Jahresbericht des Instiluts l'iir rumănische Sprache (Rumănisches Seminar) zu Leipzig”, I, 1894, ş.u. LB = Lesicon romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multor ani s-au lucrat, seu: Lexicon valachico-lalino-lutngarico-germanicum quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae, 1825. Liuba-Iana M = Sofronie Liuba şi Aurelie Iana, Topografia satului şi hotarului Maidan, Caransebeş, 1895. LM = A.T. Laurian şi I.C. Massim, Dicţionarul limbei romane, Bucureşti, tomu I (A-H), 1871 [în realitate: 1873]; tomu II (colaboratori Iosef Hodoş şi G. Bariţiu: I-Z), 1876: tom. III: Glossariu, care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, 1871 [în realitate: 1877]. Loşonţi Contribuţii = Dumitru Loşonţi, Contribuţii toponimico-etimologice, în LR, XXIV, 1975, nr. 3, p. 239-247. Loşonţi Cuc = Dumitru Loşonţi, Cuc, cucă, gug, gugă şi derivatele lor, în LR, XXVIII, 1979, nr. 1, p. 51-61. 23 DUMITRU LOŞONŢI Loşonţi Grum = Dumitru Loşonţi, Grum, grumur şi derivatele lor, în CL, XXII, 1977, nr. 2, p. 187-190. Loşonţi Ţie = Dumitru Loşonţi, Ţie şi derivatele sale, în LR, XXXIV, 1985, nr. 3, p. 200-208. Loşonţi Ţuţ = Dumitru Loşonţi, Ţuţ, ţuţă şi derivatele lor, în SCL, XXXI, 1980, nr. 1. p. 89-96.’ LR = „Limba română”, Bucurcşti, I, 1952, ş.u. LRg I-II = Lexic regional, I, Bucureşti, 1960; II, Bucureşti, 1967. LST = Lucrările Simpozionului de toponimie - Bucureşti, iunie, 1972 -, Bucureşti, 1975. Macovei Termeni = Gabriela Macovei, Termeni geografici populari din Vrancea pentru noţiunea de ‘vârf ascuţit’ şi reflexele lor toponimice (I), în AnL XXIX, 1983-1984, p. 457-502. Matasă CD = Preot C. Matasă, Câmpul lui Dragoş. Toponimie veche şi actuala din judeţul Neamţ, Bucureşti, 1943. Măruşca Borod = Nicolae Măruşca, Graiul comunei Borod. Consonantismul, lexicul şi onomastica, în „Cercetări de limbă şi literatură”, III, Oradea, 1970, p. 31-70. MCD = Materiale şi cercetări dialectale, I, [Bucureşti], 1960; II, Cluj-Napoca, 1983. MDGR = Marele dicţionar geografic al României, I-V, Bucureşti, 1898-1902. Moldovanu Chestionar = [Dragoş Moldovanu], Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice onomasiologic, Iaşi, 1978. Moldovanu Principii = Dragoş Moldovanu, Principii ale lexicografici toponimice, în AnL, XXIII, 1972, p. 73-100. Moldovanu Resemantizarea = Dragoş Moldovanu, Un fenomen ignorai în anchetele dialectale: resemantizarea toponimelor, în AnL, XXX, 1985, p. 23-32. NALR-Banat = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, I, Bucureşti, 1980. NALR-Banat. Date = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localităţi şi informatori, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Bucureşti, 1980. NALR-Cr. = Noul Atlas lingvistic român. Crişana, de Ionel Stan, Dorin Uriţescu, voi. I, Bucureşti, 1996. NALR-Mold. Bucov. = Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, I, Bucureşti, 1987. NALR-Olt. = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, [voi. I-III] sub conducerea lui B. Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu, I-V, Bucureşti, 1967-1984. Oros ST = Marius I. Oros, Studii de toponimie, Cluj-Napoca, 1996. Novacovici CB I-II = Emilian Novacovici, Cuvinte bănăţene, I-II, Oraviţa, 1924-1931. Papahagi GFM = Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925. Papahagi Cercetări = Tache Papahagi, Cercetări în Munţii Apuseni, în GS, II, fasc. 1, p. 22-89. Pascu Suf. = Dr. G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916. 24 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Paşca G1 = Ştefan Paşca, Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni, Bucureşti, 1928. Pătrăşcanu ZC = Traian Pătrăşcanu, Toponimia comunelor Zlatna şi Ciugud din raionul Alba, în „Apulum”, VI, 1967, p. 675-697. Petrovici SDT = Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970. PEW = Dr. Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. 1. Lateinisches Element, Heidelberg, 1905. Philippide OR I-II = Alexandru Philippide, Originea românilor, voi. I. Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923; voi. II. Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1927. PO = M. Homorodean, E. Janitsek, Μ. I. Oros, I. T. Stan, O. Vinţcler, Piroska Bencdck, Al. Cristureanu, Probleme de onomastică, Cluj-Napoca, 1980. Popescu GG = Radu Sp. Popescu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, 1980. Popescu Termeni = Radu Sp. Popescu, Termeni entopici dialectali caracteristici Banatului, nordului Olteniei şi sud-vestului Ardealului, în CL, XXIX, 1984, nr. 1, p. 58-65. Porucic L = T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română, Chişinău, 1931. Puşcariu LR I-II = Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I. Privire generală, Bucureşti, 1940; voi. II. Rostirea, Bucureşti, 1994. REW = W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Worterbuch, ed. a IlI-a. Heidelberg, 1935. Rusu Nume = Gr. Rusu, Nume de locuri din nord-estul Transilvaniei, în SMO, p. 153-180. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950, ş.u. SCO = Studii şi cercetări de onomastică, I, Craiova, 1995, ş.u. SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939. SMFC I-VI = Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, voi. I-VI, Bucureşti, 1959-1972. SMO = Studii şi materiale de onomastică, [Bucureşti], 1969. SO I-V = Studii de onomastică, Cluj-Napoca, I 1976,11 1981,111 1982, IV 1987, V 1990. Stan Soli. = I. T. Stan, Toponimia comunei Sohodol (jud. Alba), în PO 159-207. Sufleţel Aspecte = Rodica Sufleţel, Aspecte dialectale ale toponimiei din Gorj, în MCD II 260-275. Sufleţel Iloviţa = Rodica Sufleţel, Toponime din comuna Iloviţa (judeţul Mehedinţi), în „Philologica”, II, 1972, p. 89-97. StUBB = „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, series Philologia, Cluj, I, 1956, ş.u. Şandru-Brânzeu Jina = D. Şandru, F. Brânzeu, Printre ciobanii din Jina, în GS, V2, 1931-1932, p. 300-350. Tamâs E = Lajos Tamăs, Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen, Budapesta, 1966. Tănase PS = Eugen Tănase, Toponimia comunei Poiana Sibiului, în AUT, V, p. 9-47. TDRG = Dr. H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, I-III, Bukarest 1903-1924. Teaha CN = Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului Negru, [Bucureşti], [1961 ]. 25 DUMITRU LOŞONŢI Todoran GI = Romulus Todoran, Mic glosar dialectal alcătuit după două manuscrise din Biblioteca Centrală de la Blaj din 1887, Cluj, 1949. Tomescu GO = Mircea Tomcscu, Graiul din judeţul Olt, în „Ethnos”, II, 1942-1943, lase. 1-2, p. 31-132. TRM = G. Giuglea, M. Homorodean şi I. Stan, Toponimia comunei Râu de Mori ('/'ara Haţegului), în FD, V, p. 41-66. Ţâra Frij = Vasile Ţâra, Originea numelui topic Frij, în LR, XIX, 1970, nr. 1, p. 51 -57. Udrescu G1 = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967. Vasiliu Sufixe = Laura Vasiliu, Sufixe substantivale r expresiv, în SMFC V 37-46. Vârcol GV = V. Vârcol, Graiul din Vâlcea, Bucureşti, 1910. Viciu G1 = Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1906. Vinţeler Microtoponimia = O. Vinţeler, Microtoponimia din satele Cisteiu de Mureş, Micloşlaca, Vioara de Jos, Vioara de Sus (Jud. Alba), în PO 210-249. Vulcu Termeni = B. Vulcu, Termeni geografici de origine populară în împrejurimile Orăştiei, în „Terra”, II, 1970, nr. 4, p. 78-80. Când ne referim la materialul încă nepublicat adunat pentru atlase, după sigla fiecăruia urmează numărul întrebării din chestionarul respectiv (ALR I, ALR II, NALR), despărţit prin bară oblică de numărul (numerele) cartografic(e) al(e) localităţii (localităţilor) anchetate. în cazul câtorva cuvinte sau sensuri menţionate după DA ori DLR am indicai şi sursele de unde aceste dicţionare le cunosc, utilizând abrevierile lor. ALTE ABREVIERI abruzz. = abruzzez ms. = manuscris adj. = adjectiv Munt. = Muntenia adv. = adverb nap. = napolitan alb. = albanez(ă) n. germ. = neogerman ar. = aromân(ă) n. p. = nume de art. = articulat persoană Ban. = Banat nr. = număr bg. = bulgar(ă) Olt. = Oltenia Bucov. = Bucovina op. cit. = opera citată calabr. = calabrez(ă) P· = pagină cat. = catalan(ă) p. e x t. = prin ceh. = ceh(ă) extensiune cf. = ‘compară’ pis. = pisan com. = comună pl. = plural cors. = corsican(ă) pol. = polonez(ă) 26 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF dim. = diminutiv(al) polcs. = dialectul din dr. = dacoromână Polesinc cx. = exemplu pop. = popular f. = feminin port. = portughezi ă) fasc. = fasciculă prov. = provensal (ă) fig· = figurat pş. = planşa fr. = francez(ă) reg. = regional f. t. =foaie topogra¬ rom. = românesc fică rus. = rus(ă) h = hartă s. = substantiv. germ. = german(ă) ser. = sârbocroat(ă) gr- = gre(a)c(ă) sg- = singular ibid. = ibidem sic. = sicilian it. = italian(ă) sil. = silabe jud. = judeţ sl. = slav(ă) [k] = [răspuns co¬ slov. = sloven(ă) rectat în:] sp. = spâni ol (ă) în e x p r. = în expresia spec. = special lat. = lalin(ă) suf. = sufix lat. pop. = latin© s. V. = sub voce popular(ă) ş. u. = şi următorii, loc. cit. = locul citat următoarele m. = masculin tc. = turcesc magh. = maghiar® lom. = tomul mediogr. = mediogrec Trans. = Transilvania megl. = megleno¬ ucr. = ucrainean(ă) român (ă) ung. = unguresc Mold. = Moldova V. = vezi var. = variantă V. gr. = vechi grecesc v. bg. = vechi bulgar voi. = volum v. fr. = vechi francez v. sl. = vechi slav v. germ. = vechi german Simbolurile pentru judeţe AB = Alba IF = Ilfov AG = Argeş IL = Ialomiţa AR = Arad IS = Iaşi BC = Bacău MH = Mehedinţi BH = Bihor MM = Maramureş BN = Bistriţa-Năsăud MS = Mureş BR = Brăila NT = Neamţ 27 DUMITRU LOŞONŢI BT = Botoşani BV = Braşov BZ = Buzău CJ = Cluj CS = Caraş-Severin CT = Constanţa CV = Covasna DB = Dâmboviţa DJ = Dolj GJ = Gorj GL = Galaţi HD = Hunedoara HR = Harghita Dacă în cadrul unui articol numele unei judeţul. Iniţialele colegilor care ne- A. P. = Augustin Pop E. P. = Eugen Pavel G. T. = Grigore Tira I. F. = Ioan Faiciuc OT = Olt PH = Prahova SB = Sibiu SJ = Sălaj SM = Satu Mare SV = Suceava TL = Tulcca TM = Timiş TR = Teleorman VL = Vâlcea VN = Vrancea VS = Vaslui localităţi se repetă, n-a mai fost indicat comunicat material I. R. = Ioan Roşianu S. V. = Sabin Vlad V. B. = Viorel Bidian Prin I, II, III etc. sunt notaţi informatorii principali dintr-o localitate, iar prin [*], [**| etc., cei ocazionali. Relatările lor sunt reproduse literarizat, între ghilimele. I. TOPONIME ROMÂNEŞTI PENTRU NOŢIUNEA ‘RIDICĂTURĂ, ÎNĂLŢIME’ ACELE CLEOPATII I sau Acele Cleopatrii „două stânci rele, ascuţite” II (Sărata SB): ac (pl. ace) ‘stâncă ascuţită’ (Sărata, Viştea de Sus BV etc. V. şi DELR A 77). BISERICĂ. Biserica Frăsinetanilor „o p i a t r ă mai mare, ţuguiată” (Răchitele CJ); Biserica Moţului „stâncă în [muntele] Pacli ş” (Poiana Horea CJ); Biserica Vacilor „stâncă pe malul râului Lăpuş” (Berchezoaia MM: G. T.); Beserica lui Hribă „stâncă mare... de forma unei biserici” (Bixad SM: comunicat Gheorghe Şerbănescu); Bisericile „locuri rele, îs numa ţancuri” IV (Viştea de Sus BV); „stânci” (Cloşani GJ: DTRO I 317) etc.: biserică ‘stâncă sub formă de turlă înaltă. Formă de relief întâlnită în zonele montane calcaroasc” (ibid.). BISERICUŢA „stâncă” (Vişeu de Sus MM); Bisericuţa „e ca o biserică colţul acela” I Sohodol BV sau Colţu Bisericuţii „este forma unei bisericuţe, colţ ascuţit ca o turlă de biserică” II Moieciu de Sus BV; Besericuţa stâncă (Buru CJ) etc.: creaţii metaforice de la bisericuţa sau provenite din *bisericuţă ‘stâncă în formă de biserică’. BOBEICA „pădure în vârvul dealului” I (Chiraleş BN); „teren înalt, deal” II (Domneşti BN); „deal, vârv de deal” II (Rebrişoara BN); „loc rătund, rătunzit” I (Satu Nou BN. E acelaşi cu Dealu Bobeica, menţionat de Rusu Nume 160); „loc cu ridicături, cam o gropană” (Voşlăbeni HG); „aşezătură şi deal” I, „e acum la Deda, e puţină groapă şi puţină bâtcă, dâlmă” II, „loc jos pe lângă un părău” III (Dumbrava MS) etc. Ca nume de dealuri, piscuri sau munţi se mai întâlneşte în Moldova şi 29 DUMITRU LOŞONŢI Bucovina (BC, IS, NT, SV: v. MDGR I 480; Matasă CD 48; CHEST. IV 73/546-c-l etc.). Provine de la apelativul bobeica (var. bobeâucă, bobeucâ), atestat în toată zona muntoasă a Bucovinei şi în jumătatea nordică a Moldovei cu sensul ‘vârf de deal rotunjit’, ‘deal cu vârful rotunjit’ (Moldovanu Resemantizarea 26) şi în 3 localităţi din Maramureş cu sensul de ‘vârf ascuţit ca un ţâmburuş’ (DELR B 210). Aria apelativului cuprindea odinioară şi nord-estul Transilvaniei. După Dragoş Moldovanu (loc. cit.), sensul ‘fund de vale adâncă sub o bâtcă’ dat de A. Gorovei din munţii Sucevei, extins în CADE la „Moldova şi Bucovina” şi pătruns prin tradiţie lexicografică şi în alte lucrări, este, foarte probabil, greşit, fiind vorba de o resemantizare de la numele pârâului „care trebuie să fi fost o polarizare de la cel al bâtcii sub care curge”. N-ar fi exclus, totuşi, să fie real .-în sprijinul lui ar veni atestarea ‘vale adâncă ca o scobitură’ la Broşteni SV (DELR B 210) şi, dacă descrierile locurilor făcute de informatori sunt exacte şi numele nu s-a transferat de la referentul iniţial, câteva toponime: Bobeica „e la (= aparţine de teritoriul satului) Budacu de Jos; e loc ca o covată” I Sântioana BN; Bobeauca „îi o t a r n i ţ ă pe deal în pădure; o covată ca o tarniţă pe cal” (Sângeorz-Băi BN). BOBEREICA „pantă, culme înaltă şi deasupra e o aşezătură” IV, „fânaţ; sânt neşte căsi şi este on pic de d â 1 m ă acolo” V (Ibăneşti MS); „vârv de deal” I (Morăreni MS): bobereică (pl. bobereici) „dâlmă, bucată de loc mai ridicat” (Toaca MS). Cf. bobeica. BOBÂLCA „deal” (Bârzeşti VS: MDGR I 481), în caz că nu provine dintr-un antroponim (v. DNFR), are la bază apelativul bobâlcâ ‘vârf de deal rotunjit’, ‘deal cu vârful rotunjit’ (Moldovanu Resemantizarea 26), sens dezvoltat de la cel de ‘umflătură’ (v. DA). Cf. bobârcău ‘ridicătură mică de teren’ (Măceu HD: DELR B 210). BOBÂLNELE „îs mai multe d â 1 m e care pleacă dintr-un loc” (Petros HD): bobălnă (pl. bobâlne) ‘vârf de deal rotunjit’, ‘deal cu vârful rotunjit’ (Boloteşti VN), cuvânt pe care Dragoş Moldovanu (loc. cit.) îl 30 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF consideră o variantă a lui bobeica. Cf. bobâlnău ‘ridicătură mai mică de teren’ (Poienari, reşedinţa corn. Poienarii de Muscel AG: DA). BOLDU „dâmb” I (Căşei CJ); munte înalt de 1659 m, la nord de Cândeşti AG21; pisc (Valea Popii AG: Codin MN 91); „ridicătură de pământ, deal mai mic, un boldeac” (Hobiţa GJ: comunicat N. Bâldea); Boldu Grindului „bold înalt, frumos, cu pădure pe el” II, „bold, teren mai ridicat” III Ciocan AG, „pisc larg, m amelon ” I, „loc rotund” [*] Şirnea BV; Boldu Şutului „stâncă” I (Rodna BN); Boldu Viştii Mari „vârf de munte foarte ascuţit” I, „vârf înalt, ascuţit..., în legătură cu Moldoveanu” II, „un colţ ocolo sus la munte, un j g h e a b mare” III (Viştea de Sus BV) etc.: bolcl (pl. bolduri) ‘vârf de piatră’ (Cloşani MH: ALR I 400/837), „delucean, ridicătură de pământ” (Dejani BV), „ridicătură mai mică de pământ; măidan” (Fundata BV), ‘ridicătură de pământ în formă de claie’ (Gura Văii BV), „deal, un fel de muchie” (Şirnea), „loc înalt” (Ucea de Sus BV) etc., sens neatestat de dicţionare, dezvoltat din cel fundamental ‘obiect ascuţit cu care se împunge sau se înţeapă ceva’ (DA). Ca nume propriu apare frecvent în Oltenia, iar apelativul se întâlneşte şi în localităţi din AG, GJ, ΜΗ, OT şi TR (v. DTRO I 350). BOLDAN, BÂLDAN, BULDAN. Se întâlneşte, ca toponim şi apelativ, în Ţara Bârsei, Ţara Oltului, nordul Munteniei şi Olteniei etc.: Boldanu deal (Breaza BV); ridicătură, muchie de formă conică în vârf (Drăguş BV); „poieniţă rotundă într-o muchie” (Lisa BV); „deal, muchie” II (Mărgineni BV); „ridicătură ca un mamelon mare” I, „muchie mai rotundă, pisc mai rotund” V (Oprea Cârţişoara, localitate contopită cu Cârţişoara SB); „un bol dan pe Plaiul Buceciului” I (Sohodol BV); „vârf” I, „loc mai înalt” II, „pisc înalt, un bold al muntelui, înalt, ăl mai înalt; e rotund, adunat ca o căciulă în vârf’ IV (Ucea de Sus BV); „zgheab mare, rotund şi ascuţit” (Viştea de Jos BV); deal (Rucăr AG: Codin MN 91); deal (Ţigăneşti AG: ibid.); Buldanu „maidan nalt, frumos” I, „muchie 21 Vezi Harta turistică a masivului lezer-Păpuşa, anexată la sfârşitul lucrării lui N. Popescu, lezer-Păpuşa, [1963]. 31 DUMITRU LOŞONŢI ridicată, exact ca un b u 1 d a η ” II (Pietrişu VL); Bâldanii Pilii sau Clăile din Pila „doi munţi aşa alături; sânt exact ca nişte clăi” II (Olăneşti VL) etc.: boldân (pl. boldâne) „vârf de munte inaccesibil, colţ’ (Predeal BV: DA), „dâlman” (Arpaşu de Sus SB), „deal mai mic, delicean” (Cârţişoara), „ridicătură mai mică de pământ, măidan, deal, deluleţ” (Fundata BV), „loc mai ridicat” (Moieciu de Jos BV), „mamelon, teren mai ridicat” (Poarta BV), „movilă” (Sărata SB), „jgheab” (Scorei SB), „colţ mare” (Sohodol), „ridicătură de teren” (Şimon BV), „deal” (Şirnea BV), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Şoimari PH: CHEST. IV 91/448), „movilă mare” (Ucea de Sus) etc.; bâldân (pl. bâldcini) ‘ridicătură, munte” (Olăneşti); buldăn (pl. buldâne) „teren ridicat, deal” (Pietrişu). Cunoscând dintr-o hartă turistică oronimul Boldan (poate unul din cele citate de noi), Emil Petrovici (SDT 205) îl enumeră greşit printre „câteva nume de munţi din masivul Făgăraşului care pot fi uşor recunoscute ca nume de persoană”. în aceeaşi zonă se întâlnesc şi diminutivele: boldănâş (pl. boldănâşe) (Sohodol), < boldan + suf. -aş\ boldăniţ (pl. boldăniţe) (Sohodol), < boldan 4- suf. -//; boldeâc (Hobiţa GJ. V. supra, s.v. BOLD), < bold + suf. -eac\ bolduleţ (pl. bolduleţe) ‘ridicătură mai mică de pământ’ (Fundata: ALRR-Trans. 1644/454), < bold + suf. -uleţ. BORDU „este o piatră mare, rotundă” (Vâlcelele Bune HD); Bordu Albinii „c 1 e a n ţ aşa mare” XII şi Bordu Scoabelor „e un bord cât o casă” XII (Petros HD); Bordu lui Adam „stâncă” [*] (Merişor, com. Băniţa HD); Bordu Rostoveanului „cleanţ mare” şi Borzii „cleanţuri, stânci” (Câmpu lui Neag HD) etc.: bord (pl. borzi) „cleanţ mare, stâncă” (Crivadia HD), „piatră mai mare” (Păucineşti HD), ‘bolovan’ (Clopotiva HD), răspândit nu numai în sud-vestul Transilvaniei, ci, la fel ca toponimul, şi în Banat (v. DTB II 112) şi în nordul Olteniei (v. Popescu GG 119; Sufleţel Aspecte 268-269; DTRO I 356, 358). BUBULĂU. După Ion Moise (Note etimologice (microîoponimie)y în LR, XXII, 1973, nr. 6, p. 579), Bubulău sau Bubulău Curăturii „deal ca o movilă mare, ca un buboi” (Pârâeşti, sat desfiinţat, înglobat la Stăneşti 32 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF AG) nu provine din apelativul bubuiau, despre care precizează că nu există în graiul local şi crede „că nici nu a existat”, ci „este o creaţie metaforică pentru denumirea locului respectiv. S-a format din bubulită prin substituirea de sufix. Diminutivul bubulită nu era adecvat pentru denumirea unui deluleţ. De aceea de la acest cuvânt s-a format augmentativul bubulău ’. Cum nu putem crede într-o asemenea explicaţie, avem convingerea că toponimul are la bază apelativul *bubulău, o variantă a lui bubuleu (pl. bubuleâuă) „dâmb rotund”, întâlnit de noi în Săcuieu CJ. Cf. cuculeu/cuculău, ghergheleu/gherghelău etc. Dacă am da crezare DELR B 227, bubulău ar fi atestat la Corbi AG, cu sensul ‘movilă mare ca un buboi’. Ţinând însă seama de faptul că Ion Moise a precizat că satul Pârâeşti face parte din com. Corbi şi observând că definiţia apelativului este identică cu descrierea geografică a locului făcută de informator, bănuim că nu e vorba de atestarea apelativului, ci de o greşeală, persoana care a fişat pentru DELR contribuţia lui Ion Moise luând descrierea locului drept definiţie a apelativului. Bubuleu provine prin asimilare din *bobuleu, un derivat cu suf. -uleu de la bob ‘vârf de deal’ (Alimpeşti GJ: DTRO I 340), ‘bolovan mare, ţuguiat’ (în localităţi din AB, AG, BZ, CT, DJ, HD etc.: ibid.), metaforă de la bob ‘mic obiect rotund’. Cf. bumbuleu, mutuleu etc. Grăitoare în acest sens este şi legenda hărţii 36 din NALR-Banat I, care atestă atât cuvântul-bază bob (în sintagma bobul ochiului) ‘globul ocular’ (Jdioara TM), cât şi variantele boboleu ‘idem’ (Pecinişca CS) şi bubuleu ‘iris’ (Plavişeviţa MH, Armeniş CS), rezultate prin asimilare (progresivă şi regresivă) din derivatul *bobuleu. Mai adăugăm că bubuleu înseamnă şi ‘albul ochiului’ (în sintagma bubuleul la ochi: Ieşelniţa MH: ibid. h 34/2), ‘(în zona Porţilor de Fier) cercul mic de la plită’22. BUCA „deal” (Valea Mare AG: Codin MN 92); „loc izolat” (Ciomăgeşti AG: MDGR I 664); „e o coastă mare” I, „e chiar ca o bucă” II (Pădurenii, com. Mintiu Gherlii CJ); „ridicătură foarte frumoasă; e chiar ca un ou” I, „dâmb rotund” II, „deal” III (Sălişca CJ); Buca 22 Vezi Glosarul clin zona Porţile ele Fier, ms., elaborat în cadrul institutului de Fonetica şi Dialectologie „Al· Rosetti”. 33 DUMITRU LOŞONŢI Babii „dâlmă mare” I, „deluţ” III (Tritenii de Jos CJ; cf. şi CHEST. IV 73/292); Bucile „două mame Ioane de 5-6 m lângă Vale” (Deleni CJ: S.V.); „îs ca nişte buci de cur” (Bedeciu CJ); Bucile IV sau Bucile Curului I-III „două dealuri” I, II despărţite de o „cărare” I, de o „hudă” II (Avrig SB); Bucele Curului „două movile alăturate” (Gălbinaşi BZ: MDGR III 44); Bucile Curului loc (Pădina Mică MH: ibid. I 667; figurează şi în DTRO I 389); două r i d i c ă t u r i de teren în forma unor fese (Racoviţa SB); Bucile Fătoaii „două ridicături” II (Căianu Mare BN); Bucile Popii două ridicături (Cozma MS) etc.: bucă ‘ridicătură rotundă’ (Sântioana CJ. Greclina Dascălului „îi între neşte coaste, buci de cur spurcate, dâmburi cu pietri, pietroase”), sens neatestat de dicţionare, dezvoltat prin metaforă de la cel de ‘fesă’. BUCŞOARELE „uliţă” II (Căianu Mic BN); „dealuri mici, succesive” (Câţcău CJ): *bucşoâră (pl. *bucşoâre), diminutiv de la bucă (v. supra). BULBUCU „e o piatră foarte mare” (Feneş AB: V. B.); „loc bulbucat, deluţ” (Ocoliş AB: V. B.); „munte; e un deal bulbucat, o formă rotundă” (Arţi AB: V. B. Se pare că e acelaşi cu Bubucu „deal”, notat de Şandru-Brânzeu Jina 325); deal (Balşa HD: CHEST. IV 73/110): bulbiic „ridicătură de pământ, ou de pământ” (Spermezeu BN), „ridicătură de pământ mai mică, ca o corfă” (Sărata SB), sens neatestat de DA, dezvoltat prin analogie de la cel de ‘băşică de apă, de săpun, de spumă etc.’. Oţelele „sânt aşa 3 b u 1 b u c u r i ” [*] (Valea Groşilor CJ). DELR B 232, care-1 cunoaşte din Bârsana MM şi Tilişca SB cu sensul ‘ridicătură de pământ pe coasta unui munte’, îl explică greşit din „bulb + suf. -ac”. Cf. bulbucătură ‘bubă [de teren] mai mare şi mai lătăreaţă’ (Porucic L 27). BUMBULEU „o fost on deal în dunga Mureşului’ I, „o fost on pic de muche de deal între dram şi Mureş; l-o netezit cu buldozerul” II, „grămadă de pământ cât o casă” III (Sărăcsău AB); „spinare de deal, deal ” (Sălişte CJ); Bumbuleu I, III, [***], Dealu Bumbuleu I-III, [*]; [**], Dealu Bumbuleului I, [**] „dâlmă” I, „deal rotund ca on ou” [**], „on bumbuleu; e aşa rotund ca o minge; îi on deal 34 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF bumbuleu” III şi După Bumbuleu III, [***] (Pădureni, com. Ciurila CJ): bumbuleu (pl. bumbuleie: Ciurila; Livada, com. Petreştii de Jos CJ etc.) „deal, dâmb rotund; vârv rotund” (Lita CJ), „deal rotund, vârv rotund de deal” (Ciurila), „deluţ” (Pădureni, com. Ciurila) etc. Chiciora „îi on bumbuleu” (Livada, com. Petreştii de Jos), Chicera Barhoneştilor „îi aşa on bumbuleu de deal rotund şi nalt, oblu deasupra” (Mărişel CJ: S. V.), Ţigla „dâmb; este onbumbuleu’ (Pădureni, com. Ciurila) etc. Ca substantiv, bumbuleu mai are sensurile: „ceva [obiect] rotund” (Făgetu Ierii CJ, Sălişte, Petreştii de Sus CJ), „ceva [obiect] rotund, fain, globuleţ ceva” (Petreştii de Mijloc CJ), ‘boboc de floare’ (Săcele BV: ALRR-Trans. 1339/445) şi ‘(în zona Porţilor de Fier) pupilă’23 , iar ca adjectiv înseamnă ‘rotund, sferic’, fiind atestat de Romulus Todoran (Material dialectal. II. Graiul din Vâlcele (raionul Turda), în MCD I 58) la Vâlcele CJ (şi, la p. 49, derivat de la bumb + suf. -uleu) şi de noi la Buru CJ, Ciurila, Făgetu Ierii, Filea de Jos CJ, Filea de Sus CJ („piatră bumbuleie”), Lita (Dealu Mărului „îi aşa bumbuleu”), Livada (com. Petreştii de Jos), Ocolişel AB (Dâlma Hoceştilor „îi bumbuleie”), Şutu CJ (Vulturii „deal aşa cam bumbuleu”) etc. L. Tamăs E reţine explicaţia greşită dată de DA lui bumbului (var. bumburiu) ‘(Trans.) rotund, sferic’ („din ung. gombolyii ‘idem’, influenţat de bumb”), extinzând-o la adj. bumbuleu (cunoscut după atestarea din Vâlcele) şi la s. bumbulău ‘primele semne de coarne ce se arată în decursul iernii la ied’. Evident că aceste cuvinte nu sunt împrumutate din maghiară, ci derivate româneşti de la bumb, cu suf. -ulău, -uleu, -uliu. Cf. cuculău şi cuciileu < cuc, durduleu şi durduliu < durd etc. BURIC. Buricu Pământului „e o porţiune de teren mai sus, în formă de buric; e o ridicătură sub formă de movilă” I (Ileni BV): buric ‘ridicătură mică de pământ, rotunjită sau ascuţită’ (DELR B 235), ‘ridicătură de pământ mai mare, ajungând până la câteva sute de metri’, ‘mică ridicătură de pământ pe un şes’ (Măgureli, fostul jud. Bălţi, în Republica Moldova: CHEST. IV 79, 90/501), ‘vârful dealului’ (Rezina-Sat, fostul jud. Orhei, în Republica Moldova: ibid. 88/452), 23 Vezi Glosarul... citat în nota anterioară. 35 DUMITRU LOŞONŢI buricul pământului ‘vârful dealului’ (Pereni, fosta plasă Nisporeni, în Republica Moldova: ibid. 503). 7alfa „un fel de deal înalt; împrejur e şese; e ca un b u r i c ” II (Mărgineni BV). CAP. Capu Coastii „vârv” (Mărişel CJ: S. V); Capu Dealului deal (Jina SB: Şandru-Brânzeu Jina 325); „vârv de deal” (Beliş CJ); „vârvul dealului” II (Poiana Horea CJ); „vârvul dealului” (Elciu CJ); „e sus în capetul muntelui” II (Baru HD); Capu Făgetului „v â r f în pădurea Făgetu” (Orăştioara de Sus HD: Homorodean SLT 145); Capu Măgurii „vârf de deal” (Poiana, corn. Criştioru de Jos BH: Teaha CN 132); Capu Măgurii „un vârv de deal mai sus” (Ighiel AB) etc. Răspândit şi în alte regiuni (v. Iordan TR 19-20, DTB II 7-8 etc.), numele provine de la cap ‘vârf de munte’ („Au pus... paznici... pren capetele munţilor”: BIBLIA (1688) 181, apud DA), ‘vârf rotund’ (la Bucium, Beriu, Căstău, Sereca, Voia etc. HD: Vulcu Termeni 79), ‘vârf’ (Petros HD, Valea Lupului HD etc.). Credem că e vorba de un sens păstrat din latină. Capul îl avea şi pe acesta (v. Guţu), întâlnit, după cum a observat şi M. Homorodean (loc. cit.), şi la urmaşii lui din alte limbi romanice. CĂCIULA „munte” (Jina AB: Şandru-Brânzeu Jina 325); Căciula Muscalului vârf de munte care, după cum precizează informatorul III din Tisa VL, „e exact cum poartă căciuli ciobanii” (Olăneşti VL); Căciulile Picuiului „vârf” (Dumbrăveni GJ: DTRO II 56): căciulă ‘vârf (de deal sau) de munte în formă de căciulă’ (Dejani BV). La Maria Dobre {Elemente 62) apelativul apare definit: „vârf de munte” DB, „vârf în formă de acoperiş de casă sau ca pălăria unei ciuperci” DB, PH. CĂPĂŢÂNA „munte” I, „vârv de munte” II (Bistra AB); „deal înalt” I, „aproape rătund” V (Feldru BN); „deal arabil” (După Piatră HD: V. B.); „deal” (Săcel MM: Papahagi GFM 203); „deal de formă rotundă” (Dragomireşti MM: Faiciuc Drag. 303); Căpăţâna Mare şi Căpăţâna Mică ridicături (Sâmbăta de Sus BV); Vârvu Căpeţânii „v â r v ” I (Rodna BN) etc. Numele, destul de răspândit şi în alte regiuni (v. MDGR II 285, Codin MN 93, Iordan TR 20, DTB II 22, DTRO II 65 etc.), provine de la căpăţană ‘ridicătură de pământ (movilă, deal, munte) de formă (de obicei) 36 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF rotundă’, sens neatestat de dicţionare, dezvoltat prin analogie de la cel de ‘cap’. Căpăciosu „e o căpăţână de pământ” II (Mălăieşti HD). CĂŢÂN, CĂŢÂM, CĂŢÂMB, CĂŢÂNĂ. Căţânu „munte păduros” (Borod BH: Măruşca Borod 64); Căţânu II sau Căţânii [*] „îs nişte c ă ţ â n i ” [*] (Ilva Mică BN); Căţânu Porcoii „acolo sânt pietre sure” II şi Căţânu Sasului „îi on căţân nu prea mare” VII (Sângeorz-Băi BN); Căţâmu Căpăţânii şi Căţâmu Osoiului (Săliştea de Sus MM); Căţâmbu lui Macarie „e un căţâmb înalt” I, „un căţâmb mare, un fel de piatră înaltă” II (Salva BN); Vâr Căţânului „deal, munte” (După Piatră HD: V. B.); Căţâna „munte” (Moisei MM: Papahagi GFM 203) etc.: căţân (pl. căţăni) ‘piatră mare, stâncă’ (Ilva Mică, Năsăud BN etc. V. şi DA), ‘colţ de stâncă’ (Borşa MM: ALR II SN III h 814/362), cu variantele căţâm (pl. căţâmi, atestat şi de DA din Zagra BN, cu sensul de ‘stânci pleşuve pe munţi’) (Răcăteşu BN, Runcu Salvei BN, Suplai BN etc.), căţâmb (Salva), căţănă (scris cătină) ‘stâncă abruptă, acoperită cu tufăriş rar’: Porucic L 45). CIOCU deal (Baia AR: CHEST. IV 68/73); deal (Stăneşti AG: Codin MN 95); loc (Bogodinţ CS: DTB II 61); poiană (Podari DJ: MDGR II 421); măgură (Alimăneşti OT: ibid.); Ciocu cu Muşchi „vârv” (Grădiştea de Munte HD: Homorodean SLT 122); Ciocu Sălceanului „vârf rotund de deal” (Orăştioara de Sus HD: ibid.); Ciocu lui Iancu Ganţu (Sub Plai CS: DTB II 61); Ciocu lui Ion cel Mic (Zăbalţ AR: ibid.); Ciocu Pârvului (Cornereva CS: ibid.); Ciocu sau Ciocu Săvastrului (Dealu Babii HD: comunicat M. Homorodean) etc. Are o frecvenţă mai mare în Oltenia (v. DTRO II 112). Apelativul cioc este definit ‘colţ (de stâncă), ţiclău’ (Temeşeşti AR: DA), ‘vârf’ (Conea Om şi natură 459), ‘partea ascuţită a unui deal’ (Costeşti HD: Vulcu Termeni 79), ‘deluţ mai ascuţit pe un deal’ (Poieni, com. Beriu HD: ibid.), ‘vârf ceva mai înalt (de deal sau de munte); gurguleu’ (Ludeşti HD, Măgureni HD şi Orăştioara de Sus: Homorodean SLT 122), „vârf de pe munte” (Râu Bărbat HD), „ascuţitură de deal, vârf’ (Gânţaga HD), ‘dâmb, colină mai ascuţită, vârf de deal înalt şi ascuţit, muche de deal, partea dinairite a vârfului, ascuţită la capăt’ (DTRO II 108) etc. 37 DUMITRU LOŞONŢI CIOACĂ. Ca toponim şi apelativ cuvântul se întâlneşte în Oltenia (v. MDGR II 407-408; DTRO II 103-106), sud-vestul Transilvaniei (v. Homorodean SLT 122) şi Banat (v. DTB II 56-58). în Transilvania este frecvent în Ţara Haţegului (HD): Cioaca „m o v i 1 ă, on m u ţ u ţ u i mare” III (Baru HD); „dâlmă înaltă” I (Crivadia); „vârv, cucui” VII, „dâlmă ascuţită” IX (Petros); „muţudoi” II (Uric); Cioaca Bârzeiului „cioacă” I (Mesteacăn); Cioaca Laiului „ciocan” XI (Petros); Cioaca Loitrilor cioacă, vârv (Fizeşti); Cioaca Niculii „v â r v ” II (Ciula Mică); Cioaca Olteanului „r i d i c ă t u r ă , vârv nu prea mare” III (Baru); Cioaca Oprii „vârv mai mic” I (Suseni); Cioaca Tunsului „ridicătură, d â m p mai înalt” I (Răchitova) etc. Iorgu Iordan (TR 35) raportează toponimele Cioaca din MDGR la apelativul ciucă ‘vârf de munte’, deşi ele provin din ciocică (pl. cioace, cioci) ‘deal, ridicătură conică, vârf (de deal sau de munte)’, cunoscut de DA, CADE, SDLR etc. Cuvântul a fost comparat cu bg., ser. cnka ‘deal, vârf stâncos’ (Densusianu ŢH 59, DM), explicat din acest etimon (CADE), considerat rezultatul contaminării lui ciucă cu sl. cok (Th. Capidan, Raporturile albano-române, DR II 463) ori „creacion expresiva, a partir de cioc” (CDER). Din partea iniţială a paragrafului etimologic din DA rezultă că cioacă este un împrumut: „avem a face cu mai multe cuvinte, intrate în limba noastră pe mai multe căi”. Din cea finală însă, rezultă că ar fi, ca şi cioc ‘vârf’, o creaţie a limbii române: „Tot ca un «instrument de lovit» a fost privit ciocul păsărilor (alb. cok cu acelaşi sens),... Dar ciocul fiind în acelaşi timp partea proeminentă a capului, a putut ajunge, ca şi pisc, la înţelesul de ‘vârf de munte’ şi apoi, în general, la sensul 1. [= ‘deal, înălţime, vârf de deal, vârf de munte, deal mare rotat la vârf care întrece în înălţime toate dealurile dimprejurul lui; deal mic cu coamă rotundă deasupra altui deal’] şi 3. (cf. bg. cuk şi cukan = ciocan şi deal, cukla, cokaia ‘deal’, ser. cuk, cuka, numiri de dealuri, alb. cuks ‘vârful unui deal’)”. După părerea noastră, cioacă este o contaminare între cioc ‘vârf’ şi ciucă ‘idem’ sau, mult mai probabil, o formă feminină refăcută din cioc. Cf. perechile cuc/cucă, dâmb/dâmbă, grum/*grumă, ţuţ/ţuţă etc. 38 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CIOCANU munte (în masivul Făgăraş: MDGR II 414); vârf de deal (Fundu Răcăciuni BC: ibid. 415); deal (Măciuca VL: ibid.); Ciocanele deal (Alunu VL: ibid. 414). Aceste nume sunt înregistrate şi de Iorgu Iordan (TR 40), „cu mai multă ori mai puţină şansă de a nimeri adevărul”, printre cele care descriu un pisc sau un vârf şi sunt raportate la apelativul ciocan (înregistrat de Conea Om şi natură 459) şi la bg. cukan ‘ridicătură (de pământ), movilă’. Aria acestui toponim este destul de mare. Apare în Ţara Haţegului şi Valea Jiului: Ciocanu Chiciurii „muţudui, bot de deal” II şi Ciocanu Fântânelii vârf, „ridicătură” II (Uric); Ciocanu Iescălii „e un ciocan izolat, un deal mic, da’ rotund, ascuţit” I (Petros); Ciocanu lui Boabă deal (Răchitova); Ciocanu lui Matiu [cocănu lu mât'u] „vârv, on ciocan, on deluţ mai deosebit decât celelalte; e în formă rotundă” I, „e înalt; un vârv, un ciocan de deal” II (Şerel); Ciocanu Muşchii „dâlmă” VII (Petros); Ciocanele „îs mai multe ridicături de calcar, c i o a c e ” I (Câmpu lui Neag) etc. Se întâlneşte şi în partea de nord a Transilvaniei: Ciocanu „deal” (Berchezoaia MM: G. T.); Ciocanu Bocului „pădure pe un deal” (Bixad SM: comunicat Gh. Şerbănescu); Ciocanele „deal înalt” I, „deal, vârv de deal, e o ridicătură mare” II, „vârf; când se gata dealul îs tri dâmburi mai înalte” III (Blidăreşti CJ). în AG, Ciocanu este numele a trei dealuri (în Bârzeşti, Priboieni şi Malu: Codin MN 95), iar în Oltenia apare în mai multe localităţi (v. DTRO II 108). Apelativul ciocân (pl. ciocâne) l-am înregistrat şi noi în Ţara Haţegului, definit de informatori astfel: „vârv” (Petros), „dâmp scurt, izolat, înălţime” (Răchitova), „cioacă, vârv de deal ascuţit” (Hobiţa), „vârf de munte” (Râu Bărbat) etc. Are o mare arie de răspândire (AG, BR, BV, DB, GJ, MM, ΜΗ, PH, SB, SV, VL: v. ibid. II 108). E un derivat de la cioc ‘vârf’ cu suf. -an (v. Loşonţi Contribuţii), ca şi sinonimele sale: boldan < bold, colţan < colţ, dâlman < dâlm(ă), dâmpan < dâmp, grindan < grind etc. CIOCĂNELU deal (Andreiaşu de Jos VN: MDGR II 416); deal (Costeşti VL: ibid. III 75. în DTRO II 109 figurează la Romanii de Jos); deal (Priboieni AG: Codin MN 95); „deal ” (Albeni GJ: DTRO II 109) etc.: ciocănel (pl. ciocănele) ‘vârv mai mic’ (Răchitova), diminutiv de la 39 DUMITRU LOŞONŢI ciocan, cu suf. -el. N-ar fi exclus ca toponimul din Costeşti să fie un diminutiv de la Ciocan (v. Bureţea CTR 48). CIOCĂLĂU, CIOCÂRLĂU. Ciocălău deal (Văgiuleşti GJ: MDGR II 415) este înregistrat de Iorgu Iordan (TR 40) fără a fi explicat. In notă se spune: „Subst. ciocălău are acelaşi sens ca şi ciocan, când e vorba de ştiuletele porumbului”. Ciocâiiău „e o cioacă ca o claie; gândeşti că-i cioplit; te duci roată pe el” I, „on fel de mamelon” II (Băieşti HD); „vârv” [*], „muche, ridicătură” I, „ridicătură, gurgui eu” II, „dâmp aşa ridicat, ca... o pălărie” III (Goleş HD); „deal; nu-i deal mare” (Silvaşu de Sus HD); „deal, coamă” [*], „movilă mai înaltă*gru mu 1 eu ” [**] (Subcetate HD); „dâlmă” I, „d â 1 m u ţ ă ” II (Valea Dâljii HD). în dreapta localităţii Râu de Mori, pe dealul unde hotarul acesteia se întâlneşte cu cel al Văii Dâljii, un vârf în forma unei dâlme este numit Ciocârlău, Vârvu Ciocârlăului („v â r v u I cela; îi mai nalt ca helelalte”) de către locuitorii primei localităţi şi Ciocârlău II, III, Dâlma Ciocârlăului I, II („d â 1 m ă ” I, „v â r f de deal” II, „on... se ridică dealul gurguiat aşa în sus; vârv” III) de către locuitorii celeilalte localităţi, iar în munţii localităţii Râu de Mori, un altul este numit Cioaca Ciocârlăului, Vârvu Ciocârlăului de către informatorii folosiţi de G. Giuglea, M. Homorodean şi I. Stan (TRM 54) şi Ciocârlău I-III, Vârvu Ciocârlăului I („dungă la munte sus” I, „vârv ascuţit” II, „o ţâră deluleţ în cale, în drum” III) de către cei folosiţi de noi. Autorii citaţi îl explică pe Ciocârlău din cioc + suf. -aria + -ău. Aria toponimului se continuă în nordul Gorjului, unde DTRO II 111 îl atestă la Mirosloveni, Pleşa, Târgu Jiu şi Preajba Mare. Numirile Cioaca Ciocârlăului, Dâlma Ciocârlăului şi Vârvu Ciocârlăului sunt indiscutabile tautologii, ciocârlău însemnând ‘cioacă, dâlmă, vârf. Apelativul ciocălău ‘vârv, ridicătură’, atestat de Mircea Homorodean în Bucium HD şi de DELR în mai multe judeţe (v. DTRO II 108), este un derivat de la cioc, cu suf. -ălău. Şi ciocârlău are o răspândire mare (v. ibid. II 111). Rapor.tat de DA şi, după acest dicţionar, de Laura Vasiliu ( ciocârlie > ciocârlie, scăfălie > *scăfârlie > scăfârlie etc., discutate de noi în LR, XXV, 1976, nr. 2, p. 160. CIOCĂLIE, CIOCOLIE, CIOCÂRLIE. Ciocălia deal (Bunea Mare TM: DTB II 59); Ciocălia Dănicoilor „vârf” (Măgureni HD: Homorodean SLT 123); Ciocălia Novacilor vârf înalt de 841 m, în stânga râului Gilort (v. Harta turistică a munţilor Parâng, dată în lucrarea lui Nic. Popescu, Parâng Şurean, [Bucureşti], 1965. E, se pare, acelaşi cu Ciocălia Mare „pisc”, care figurează în DTRO II 108 din Novaci GJ); Ciocolia „vârv, vârvuleţ mai ridicat” I, „vârv, dâmp” II (Şerel HD); munte (Pleşa şi Sâmbotin GJ: ibid.); Ciocolia sau Ciocolia lui Şupănău „ridicătură” I, „dâ 1 mă” II, „cucă” III, „v â r v ” IV (Livadia de Câmp HD); Ciocoliile „d â m p u r i ” III (Gânţaga HD). Apelativul ciocălie a fost înregistrat de Ion Conea Om şi natură 459 cu sensul de ‘vârf’ în Ţara Haţegului, de Vulcu Termeni 79 în Costeşti, Poieni, Beriu, Bucium etc. HD, unde „defineşte vârfuri ca o măciulie”, şi de noi în Loman AB („o ciocălie îi on vârv de deluşor”). Se întâlneşte şi în localităţi din GJ, MH, NT şi PH (v. DTRO II 108). E un derivat de la cioacă (cioc) ‘vârf’, cu suf. -ălie. Cf. rotălie < roată, sfădălie < sfadă, exemple discutate de Elena Carabulea Interfixul 122. Din ciocălie, prin asimilare, a rezultat ciocolie, variantă pe care am întâlnit-o în mai multe localităţi din Ţara Haţegului, definită: „dâlmă, vârv” VIL „cioacă” XII (Petros), „o mică ridicătură, un mamelon” I, „un dâmpurel mai micuţ” III (Răchitova), „cioacă mai mică” II (Fizeşti); „on vârv aşa ascuţit” (Livadia de Coastă) etc. Cioaca lui Afinari „îi o ciocolie înaltă” II şi Cioaca Feţelor „este o ciocolie, un vârv de deal micuţ” II (Livadia de Coastă). Pluralul apelativului este ciocălii, ciocolii. Ciocârlia vârf (v. Harta... citată mai sus); deal cu pădure (Bozovici CS: DTB II 60); teren în pantă (Pâmeaura CS: ibid.); vârf (2056 m) în Bucegi (v. dr. docent Al. Beldie, 80 trasee turistice în munţii Bucegi, Bucureşti, [1968], p. 63); deal (Dorobanţu TR: MDGR II 420); movilă (Scurteşti BZ: ibid.); movilă (Vadu Paşii BZ: ibid.); munte (Broşteni SV: ibid.); „deal” (Pelişor SB: comunicat Acsinia Nicula); „deal” (Petreşti GJ: DTRO II 111); „pisc” (Lihuleşti GJ: ibid.); 41 DUMITRU LOŞONŢI „cioacă de deal” (Baniu GJ: ibid.); „deal” (Ţicleni GJ: ibid.); Ciocârlii „deal ” (Mătăsari GJ: ibid.); „parte de sat” (Tismana GJ: ibid.) etc. Aceste nume (sau cel puţin unele din ele) n-au nimic cu antroponimul Ciocârlie, existent în Banat, Oltenia etc., ci provin din ciocârlie ‘vârf, cioacă, ridicătură’, formă pe care iniţial (v. Loşonţi Contribuţii 243) am presupus-o, dar care, după cum rezultă din DTRO II 108 s.v. CIOC, este atestată. A rezultat din * ciocârlie < ciocâlie. Nu excludem posibilitatea ca unele locuri să se fi numit iniţial Ciocâlie. Atunci transformarea fonetică amintită s-a petrecut în numirile topice. CIOCÂRLIU. Ciocârliu Grivelor vârf înalt de 2032 m la sud-est de Livezeni HD (vezi Harta... citată s.v. CIOCÂLIE); Ciocârliu Stoieniţii „e un cioc ridicat continuat cu Stoieniţa” (V. B.), „deal, crac ascuţit, moţ ascuţit” II (Livezeni); Ciocârliu Prisloapelor „crac de munte” (comunicat M. Homorodean), „moţ” I lângă (muntele) Gemânarea (Livezeni). Ovid Densusianu (ŢH 63) a notat în Livezeni doar un toponim simplu: Ciocârliu munte. Apelativul *ciocărliu sau *ciocăliu poate fi provenit fie din ciocârlie, ciocâlie, prin substituire de sufix (sub influenţa genului substantivului cioc), fie din cioc ‘vârf’ + suf. -âliu (-aliu, -uliu), deci adjectiv la origine. Se va fi zis loc (deal, munte) ciocâliu, adică „loc (deal, munte) ascuţit, în formă de cioc” (cf. bubuliu ‘(teren) ridicat, (ridicătură) ascuţită pe un şes, [pe un] deal, [pe un] munte’: DELR B 227), şi apoi, prin substantivizare, * ciocâliu > *ciocârliu. Cf. ciocârlâu. CIOCHINĂ, CIOCHIN. Iorgu Iordan (TR 505) explică numele Ciochina localitate EL, măgură (Izvoru, com. Gogoşari IF: MDGR II 419) şi loc izolat (Odăile BZ: ibid.) etc. din substantivul ciochină ‘oblâncul şelei’. Un nume Ciochina, absent din DTB II, există şi la Pojejena CS (Ioniţă GT 20). Am afirmat (v. Contribuţii 244) că numele provin de la apelativul * ciochină ‘ridicătură, măgură, vârf’, care e un derivat de la cioacă cu suf. -ină, menţionând, în notă, că Ciochină există şi ca antroponim. Atestând toponimul Ciochina „deal” (Cepari OT şi Lungeşti VL), DTRO II 109 îl explică din ciochină înregistrat la Pojejena cu sensul de ‘înălţime mai 42 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF întinsă, prelungită, şi cu spinarea largă”. Oare nu cumva este vorba şi în acest caz de o „resemantizare” a apelativului, adică descrierea (aproximativă) a locului să fi fost cosiderată drept definiţie a apelativului, care nu mai este viu în localitate? Forma de masculin Ciochinu munte (Izvoru Ciochinului izvor şi Vârfu Ciochinului colină, toate în Odăile) este refăcută din cea de feminin. CIOCHIRLĂ, CIOCÂRLĂ. Ciochirla, numele unei poieni (în Bălteni VL) şi a unei păduri (în Urşi VL), şi Ciocârla, numele unui dâmb (în Văratica VL) şi al unei înălţimi (în Voineasa, Voineşita VL), sunt explicate în DTRO II 110 de la ciocârla „dâmb, colină mai ascuţită’ (AG, BZ, CJ, DJ, HD, NT, TL), ‘vârf de piatră ca un dinte ieşit în afară’ (HD). Cum în AB „ciocârla = ciocârlie (pasăre)”, Gheorghe Bolocan, autorul etimologiilor din dicţionar, adaugă că „pe baza acestui ultim sens se poate presupune şi o origine antroponimică a toponimului în discuţie (cf. DOR 239)”. Am întâlnit şi noi, tot în VL, numele Ciochirla „vârf, dungă, muche, d e a 1 ” I, „e nişte stânci” II în Pietrişu. Suntem de părere că forma iniţială a apelativului a fost *ciochilă, un derivat de la cioacă cu suf. -ilă (cf. costilă, felilă, gropilă etc.), din care apoi, prin despicarea lui -/- în -rl-, a rezultat *cioclrirlă > ciocârlă. Cf. codilă (< coadă + suf. -ilă) > codirlă > codârlă. N-ar fi exclus ca Cichirla „deal” (Ciunget VL) şi „coastă de deal” (Măldăreşti VL), explicate în DTRO II 102 ca formă „metatezată din Chicirla” (care, la rândul ei, este considerată o variantă lui Chicera), să fie o variantă a lui Ciochirla, cu alternanţa cio-/cipentru care vezi „ciob şi cib, cioc şi c/c, ciobotă şi ciboîă” (S. Puşcariu, DR VI 311) şi, infra, Ciclodan (ciclodan) < Cioclodan (cioclodan) etc. şi, invers, ca Chicirla „deal” (Bârseşti VL), „coastă de deal” (Măldăreşti), „vârf de deal” (Amărăşti VL, Pietrarii de Sus VL), Chicirla Mare şi Chicirla Mică vârfuri de deal (Brezoi VL) să fie o formă metatezată din Cichirla. în acest sens ar pleda faptul că numele acestea sunt în aria lui Ciochirlă, Cichirlă şi că, excluzând forma Chicioara, din marele număr de nume Chicera, Chicira, Chiciora, Chiciura menţionate la p. 94-97, numai 43 DUMITRU LOŞONŢI Chicera din Ciucheţi (p. 95) şi Chiciori din Şirineasa (p. 96) au accentul pe silaba a doua. CIOCHIŢA „deal mic, sărac în vegetaţie, calcaros” (Ioniţă Contribuţii 88); măgură (Adămeşti, localitate contopită în 1968 cu Nanov TR: MDGR II 419); „pisc” (Vladimir GJ: DTRO II 110); „deal” (Mărăşeşti MH: ibid.); „deal” (Duculeşti GJ: ibid., acelaşi cu Dealu Ciochiţăi deal: MDGR II 419): ciochiţâ ‘cioacă mai mică’, apelativ pe care l-am înregistrat în Tisoviţa ΜΗ. E un diminutiv de la cioacă, cu suf. -iţă. Cf. costiţă < coastă, gropiţă < groapă etc. CIOCODAN, CICLODAN, CIOCÂRDAN, CIOCLODAN, CIOCORDAN. Ciocodanu „o cioacă, un vârf mai mic de deal” (Măgureni HD: Homorodean SLT 124); [cocodănu vlăd'mului] „e vârful Vlăd'mului” I (Valea Lupului HD); Ciocârdanu „dâmp cu pădure” (Groşi TM: DTB III 60); Ciocordanu „muchie de deal” (Preveciori CS: ibid. 61); Cioclodanu „e ca un piscuţ înalt” I, „e un ciocan, c i o c ă n e 1 ” IV (Răchitova HD); Cioclodanu I, III sau Ciclodanu II, IV „loc mai ridicat” I, „v â r v mai ascuţit, d e 1 u ţ ” III, „on pic de d e 1 u r u ş între două păraie, on d â m p cu nişte rupturi, huruituri, formă de ic, de bot” II, „vârv mai ascuţit” IV (Boiţa HD); Cioclodanu I sau Ciclodanu II-IV „v â r f; curge în toate părţile; on cucui” I, „pădure; e cam coastă, deluros; o costuţă cu anumite păraie” II, „vârf mai mare, mai înalt” III, IV (Criva HD); Ciclodanu [siclodân] „vârf” I, „o muc hie, un vârf nu prea mare” II, „vârf de munte mai ascuţit” III, „vârf mai înalt cu fânaţ” V, înalt de 1145 m (Sarmizegetusa HD), înregistrat de Ovid Densusianu (ŢH 65) sub forma greşită Şiclodanu (probabil datorită pronunţării defectuoase a informatorului), lăsată fără etimologie; Ciocodanele „ridicături, vârfuri” I, „vârvuleţe sub golul alpin” II, „mai multe cioculeţe mici, da’ sub on munte mai înalt” III (Dealu Babii HD). Apelativul ciocodân a fost notat în Ţara Haţegului de Ion Conea {Om şi natură 459) cu sensul de ‘vârf’. L-am întâlnit şi noi în mai multe localităţi de aici, definit astfel: „o ridicătură mai mare şi ascuţită puţin”, „vârv mai înalt decât celelalte, cioacă”, „un fel de cioacă, un loc mai înalt”, „o cioacă ascuţită” (Petros HD), „un deluşor aşa mai mic”, „un 44 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF deal mic, scos, ascuţit aşa; un vârv”, „vârv mai mic” (Baru HD), „on vârv aşa undeva” (Băniţa HD), „ciocolie mai mică” (Câmpu lui Neag HD), „zicem că ciocodcin ai ciocolie e totuna” (Valea Lupului HD) etc. Aie pluralul ciocodâne. Din cauza părţii finale, cuvântul pare dificil de explicat. Vedem în el o contaminare între unul dintre cuvintele cioc, ciocan, ciocâlâu cu bordan ‘vârf, stâncă’ sau grindan ‘vârf, ridicătură”, toate apelative vii în graiul regiunii. Din ciocodân au rezultat variantele lexicale: cicodăn (pl. cicodcine) „ridicătură înaltă” I (Merişor, com. Băniţa HD), *ciocordân > ciocârdan (pl. ciocârdâne) „gurguleu, ciocan” (Hăşdău HD), cioclodân „vârv ascuţit, mai înalt” II (Ciula Mică HD), „e ca un deal; că-i de piatră, că-i de pământ... trebuie să fie mai ridicat o ţâră ca celălalt teritor, ca o căciulă” (Baru) > ciclodân ‘idem’ (Baru), „cioc” II (Merişor; pl. ciclodâne). Pentru grupul consonantic cl < c\ vezi ciocloi, ciocloias, ciocluş, ciochii (discutate de noi în LR, XXV, 1976, nr. 2, p. 161); cloacăză (Papahagi GFM 216; ALR I 1209/355); piclu, pici ui < picii picui; ţiclu, ticlui < licV, ficui etc., iar pentru cio/ci, vezi Cioclovina/Ciclovinci, Ciochirla/Cichirla etc.. CIOCOLINĂ. Ciocolina lui Raină [*] sau Cioaca lui Raină Ideal şi Ciocolina lui Barbu „e o ciocoi ină mai mare ca Ciocolina lui Raină” [*] (Răchitova HD); Ciocolini(le) [socolin] „vârv, hăl mai înalt vârv pe partea aia; de acolo se împart tri văi” II (Boiţa HD): ciocolina (pl. ciocolmi) „vârvuţ” I (Dealu Babii HD), „cucă” I (Vălioara HD), „delurel micuţ” III, „deal” [*], „ridicătură mai mică” [**] (Răchitova). Cioaca Pădeşeluiui „ciocoi ină” III (Clopotiva HD), Cioaca „e o c i o c o 1 i n ă ” I şi Capu Câmpului „iară e o c i o c o 1 i n ă ” I (Vălioara). Deşi figurează în H XVII 262, ca răspuns din Râu de Mori HD la chestiunea 51 (comunicat M. Homorodean), cuvântul nu e cunoscut de dicţionare. S-a format din ciocolie, prin substituirea lui -ie cu -ină. în Hăşdău HD am întâlnit şi varianta cioculină (pl. cioculine). CIOCUŢ. Din Baia AR s-a comunicat (CHEST. IV 46/68), pe lângă Cioc şi toponimul Padina lu Ciocuţ. N-ar fi exclus ca Ciocul să nu fie antroponim, ci diminutiv de la Cioc. El poate proveni şi din ciocul ‘vârf 45 DUMITRU LOŞONŢI mai mic’ (Conea Om şi natură 459), diminutiv de la cioc, cu suf. -ut. Pentm articulare, vezi, tot la Baia, Dâmpu lu Paltin, Coasta Iu Deal de Baia etc. CIOCUŢA ridicătură mai mică decât dealul (Baia AR: CHEST. IV 77/68); „mamelon de deal cu vârful netezit” (Costeşti HD: Homorodean SLT 123): ciocuţă (Conea ibid.), pl. ciociite, diminutiv de la cioacă, cu suf. -ută. CIOCLOVINA, CICLOVINA. Cioclovina localitate HD; deal (Băile Govora VL: MDGR II 420); deal (la nord de mănăstirea Tismana GJ: ibid.); vale (Menţii de Dos GJ: ibid.). Aceste nume sunt explicate de Iorgu Iordan (TR 323) din cioclovină = ciocloavă ‘termen de dispreţ pentm o persoană din clasa exploatatoare (boier, moşier, ciocoi)’ (DM). Atât locuitorii din Cioclovina (după cum ne asigură un excelent informator, Ciclovean Augustin, stabilit, la 30 de ani, în Petros HD), cât şi cei din satele vecine anchetate de noi, pronunţă Ciclovina. Iniţial, cuvântul pare să fi fost numele ridicăturii 7'alfa de lângă sat. în Valea Lupului HD am notat toponimele Gruiu Ciclovinii [grimu ciclojmi] „d â 1 m ă lungă” I, „deal ” II, Părău Ciclovinii (uneori Ciclovina) „părău; apa asta care tună în sat” II şi Gura Ciclovinii „acolo s-aiaptă apa de pe Lupoaia cu apa de pe Ciclovina” II. Apelativul cioclovină e atestat cu sensul de ‘vârf de munte’ (Gâlcescu Gorj 120), ‘(„în sud-vestul ţării, în munţii Olteniei şi Haţegului”) vârf, înălţime’ (Ion Conea, în Monografia geografică a Republicii Populare Române I. Geografia fizică, [Bucureşti], 1960, p. 82). Are o arie mare de răspândire. V. DTRO II 111. Cf. cioacă. CIUMA munte BV „ce se înalţă ca o uriaşă piramidă” (Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată, Cluj-Napoca, 1977, p. 42); „deal” I, „vârv de deal, deal înalt” IV, „vârv de deal” V (Cheia CJ: S. V.); loc (Pădureni TM: NALR-Banat. Date 76); Ciuma Oanchii „deal, vârv, dâlmă” III (Făgetu Ierii CJ). Aceste nume dovedesc că ciumă a circulat în dacoromână nu numai cu sensurile de ‘umflătură; pestă’, ci şi cu cel de ‘înălţime, vârf de deal sau de mune”. Cf. şi Diculescu EVG 499. în aromână înseamnă ‘smoc de 46 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF lână’, ‘partea cea mai înaltă, vârful (capului sau al unui munte)', ‘umflătură’ (DDA) şi se întâlneşte şi ca toponim (v. Capidan TMR 1 15). Provine din lat. cyma, care, pe lângă sensurile ‘lăstar de varză sau de altă legumă’ (Guţu), ‘umflătură’ (DA), l-a avut (v. REW) şi pe cel de ‘vârf (< v. gr. κνμα ‘umflătură, val, vârf’: H. Mihăescu, Influenta greceasca asupra limbii romane până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966, p. 62), păstrat şi în it. cinici ‘vârf’, fr. cime ‘idem’ etc. (v. REW). Aşa cum a presupus Vasile Ioniţă (NLB 201, 233), n-ar fi exclus ca Ciumu munte (la nord de Zăvoi CS) să nu aibă la bază un antroponim, ci pe *cium, perechea masculină a lui ciumă. CLAIA „munte24..., numit astfel de locuitori, pentru că are forma unei clăi de fân” (Buşteni PH: MDGR II 519); „jgheab mare, înalt, ca claia, de 20-30 m; e ca o biserică” IV (Sebeşu de Jos SB); Claia Codrii vârf ca o claie (Drăguş BV); Claia cu Braji vârf înalt de 1405 m, în masivul Căpăţâna25, la nord de Gurguiata VL, care „are formatul unei clăi de fân” II Pietrişu VL; Claia lui Ion „are câte un deluşor pe ea” I (Glâmboaca SB); Claia Pălăşanului „e ca o căciulă” I (Augustin BV); Claia Strâmbă vârf, în masivul Căpăţâna26, la nord de Bărbăteşti VL, „stâncă” [*], „o claie mare, un munte înalt, mare” [**] Pietrişu VL; Claia Vulpii „ridicătură, cioacă mai înaltă, tot ca o movilă” I (Tisoviţa MH); Clăile din Pila stânci; fiecare din ele este „exact ca o claie” II (Pietrişu VL) etc.: claie (pl. clăi) ‘ridicătură, vârf, stâncă în forma unei clăi de fân’ (Pietrişu, Olăneşti VL etc.), ‘deal ascuţit de forma unei căciuli’ (Tăşnad SM: CHEST. IV 236/91), „ţuţuleu” („unii zic claic, alţii ţuţuleu”) (Dejani BV). Un cioban din Sărata SB ne precizează că „în partea Băbenilor [= Băbeni VL] la boldane le spun clă'C\ Apelativul este atestat şi în AG, DB şi PH (v. Dobre Elemente 62). Evident că şi Claia deal (Lăpuşnicel CS) are la bază acest sens metaforic al apelativului, nu pe cel propriu de ‘claie, stog de fân’, cum se indică în DTB II 83. 24 Este înalt de 1863 m. în unele hărţi turistice apare sub forma Claia Marc sau Claia Jepilor. în apropierea ei este un vârf mai mic numit Claiţa. 25 Vezi harta masivului Căpăţâna din lucrarea lui Nicolae Popescu, Munţii Câpălânii şi Coziei, [1968]. Din DTRO II 147 rezultă în hotarul satului Corbu VL. 26 Vezi harta citată în nota anterioară. Din DTRO II 147 rezultă în hotarul satului Deleni VL. 47 DUMITRU LOŞONŢI CLĂIŢA „colţ mare, cât casa, pe Dâmboviţa; e rotund ca o claie de fân” (Podu Dâmboviţei AG); pantă, coastă (Coşbuc BN; v. şi CHEST. IV 62/264-a); „ţu ţu 1 e u , movilă înaltă de piatră; e în formă de claie” IV (Dejani BV): *clăiţâ, diminutiv al lui claie (v. supra). CLĂBUC, CLĂBUCET. MDGR II 519-520 menţionează toponimele: Clăbucu sau Călăboci munte înalt de 1370 m în com. Mănăstirea Caşin BC, pe graniţa cu Transilvania, acelaşi, se pare, cu Clăbucu, munte în com. Soveja VN; Clăbucetu, nume de munţi în com. Sălătrucu AG, Nucşoara AG, Ceraşu PH, în masivul Păpuşa AG şi de pădure în com. Costeşti VL; Clăbucetu Azugei, Clăbucetu Baiului şi Clăbucetu Taurului munţi în com. Predeal BV, precum şi Clăbucetul Brezei munte în com. Sinaia PH. în Rumănische Toponomasîik, Bonn-Leipzig, 1924-1926, p. 154, Iorgu Iordan derivă numele Clăbucu şi Clăbucetu de la clăbuc ‘spumă, băşici de apă’. La fel procedează şi I.-A. Candrea Introducere 213-214. Bazându-se pe faptul că în limba poloneză ktobnk înseamnă (şi) ‘spitzer, hoher Hut’ şi se întâlneşte ca nume de ridicături, Iorgu Iordan (BPh III 164-165) revine asupra lor, precizând că, „cel puţin în unele cazuri, sensul acestor nume, mai cu seamă atunci când aparţin munţilor, este sau poate fi acela de ‘pălărie’ (figurat, bineînţeles)” (p. 164). Plecând de la o afirmaţie a lui G. Vâlsan27 („quand Ies sommets sont suffisamment isoles, ils portent un nom special (clăbucet = bonnet)”), găseşte interesant „faptul că, pe cât se pare, derivatul clăbucet există în vocabularul obişnuit al limbii noastre” (p. 165). Doi ani mai târziu, va aduce (BL VI 34) noi argumente în favoarea acestei interpretări, citând alt toponim slav Klobuk şi o descriere a muntelui Clăbucu („enormă căpăţână de granit”) făcută de I. Missir. în TR, în capitolul consacrat derivatelor în -et, derivă numele Clăbucetu de la „clăbuc. Cf. Clăbucul (Foc., TîO, Clăbucelul TîO)”, completând că, „în ce priveşte sensul apelativului care se află la baza acestor toponimice”, în cazul apelor „ne putem gândi la clăbuc (spumă pe care o face apa când se izbeşte de bolovani): un pârâu care străbate terenuri 27 Vezi „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, LIV, 1935, p. 21. 48 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF accidentate (mai ales în regiuni muntoase) formează mici cascade producătoare de spumă. Dar de cele mai multe ori avem a face cu munţi (şi în cazul lui Clăbucetul şi în acela al lui Clăbucul), aşa că explicaţia propusă pentm apele astfel numite nu poate fi primită şi pentru ei28. Trebuie să pornim de la sl. klobuku ‘pileus’ (cf., între altele, pol. kfobuk ‘pălărie înaltă, în formă de con’, invocat în ZONF IX, p. 197, şi ucr. ktobiik, rus. klobiik ‘comănac, potcap’)” (p. 425-426). întâlnind toponimul Clăbucet în zona Branului BV, G. Giuglea şi N. Orghidan observă că acesta e răspândit, cu aproximaţie, între Oituz şi Jiu şi recunosc că este „greu de explicat”. Amintind că „G. Vâlsan a încercat să explice numele Clăbucet din sârbocroatul klobuk ‘căciulă, clăbăţ’, considerându-1 sinonim cu Căciulat, deci cu vârful «împădurit»”, menţionează că „munţii cu acest nume au, dimpotrivă, vârfurile despădurite, ceea ce fireşte n-a fost totdeauna aşa”, şi nu vor să spună „că pentru acest motiv etimologia nu ar fi bună”. Sufixul colectiv -et însă le îndreaptă „atenţia mai mult spre domeniul plantelor” (B 132). Cum în Transilvania există apelativul cloambă ‘creangă’, autorii văd „în Clăbucet un derivat românesc cu sufixul -et şi cu sensul de ‘ciunget’, adică loc cu copaci ciungăriţi, cu «clăbucii» (cloambele) uscate, căzute, după cojirea copacului” (p. 133). După ce enumeră câteva formaţii colective cu suf. -et de la nume de arbori (Brădet, Cărpinet, Cornet, Făget, Pe ret), Al. Graur (Nume de locuri, Bucureşti, 1972, p. 69) adaugă doar că „poate Clăbucet să fie o excepţie în această privinţă”. Cum clar reiese din informaţiile date în MDGR, numele apelor Clăbucu, Clăbucelu (afluent al Clăbucului) şi Clăbucetu Baiului provin, prin extensiune, de la numele munţilor. La cel de al VH-lea Simpozion Naţional de Dialectologie, ţinut la Bucureşti între 15-17 X 1992, am susţinut că în limba noastră a existat un apelativ *clăbucet ‘ridicătură, munte în formă de căciulă; vârf rotund de munte’, un derivat cu suf. -et (cf. cornet < corn, ţiclet < ficlu) de la *clăbuc ‘idem’, şi că acesta din urmă poate fi fie o metaforă slavă împrumutată în româneşte, fie o metaforă românească de la clăbuc ‘băşică spumoasă’ (cf. băşică ‘movilă’, bulbuc ‘idem’) sau, mult mai 28 în notă adaugă că „de altfel se pare că de la munţi s-a extins numirea şi la ape”, 49 DUMITRU LOŞONŢI probabil, de la *clăbuc ‘căciulă’. în sprijinul ultimei ipoteze, adăugam câteva din descrierile făcute de informatori unor astfel de locuri. Clăbucetu menţionat de Giuglea-Orghidan B 132 „e ca o căciulă”, după cum ne precizează informatorul II din Moieciu de Sus BV. Arătându-ni-1, Băşea Eugenia din Fundata BV observa: „îl vedeţi? E ca o pălărie cu pereţii mari, blegi”. Şi Clăbucetu din Mărgineni BV e un „munte” „chiar ca o căciulă” II. Clăbucetu din Avrig SB „e un munte rotund”, iar cel din zona Olăneşti-Malaia VL, după cum ne precizează un informator din Pietriş VL, „are formă rotundă; este piscan sus în vârf şi muntele devine rotund”. Tot un vârf, un munte rotund este şi Clăbucetu Cojii (Şirnea BV). Supoziţia noastră s-a confirmat, clăbuc ‘căciulă ţuguiată’ fiind atestat la Ciureşu şi Balta MH (v. DTRO II 148). Probabil că şi clăbucet este încă cuvânt viu. Figurează (v. ibid.) în fişierul DELR cu sensul ‘munte cu vârf ascuţit’ (Boişoara VL), ‘vârfuri de munte ascuţite, ca nişte rotocoale’ (Stoileşti VL), ‘vârf ascuţit şi puţin ondulat al muntelui’ (Tănăseşti VL), ‘munţi alcătuiţi din înălţimi în formă de căciulă’ (Petre V. Rotaru, George A. Oprescu, Lexicon toponimic, Bucureşti 1943), dar aceste atestări sunt suspecte de a nu fi autentice, ci „resemantizări” ale toponimului (toponimelor) cunoscut(e). De exemplu, definiţia din Boişoara poate fi descrierea Clăbucetului de aici, absent din DTRO, dar dat de Ion Conea (ŢL 119), care mai menţionează încă două nume, din Câineni şi Perişani, comune vecine Boişoarei. Cea din Tănăseşti poate fi descrierea Clăbucetului menţionat de noi din zona Olăneşti-Malaia, localizat de DTRO II în Costeşti, localitate vecină cu Tănăseşti. CLEANŢU „stâncă mare” I (Pui HD); Cleanţu cu Gaură „cleanţ; are o gaură în el; te poţi băga când ploaie; e ca o casă” III (Sarmizegetusa HD); Cleanţurile „sunt nişte jgheaburi [= stânci] ca nişte cuţite în vârful Pânzelor” (Cârţişoara SB); Cleanţurile Gorganului sau Stâncile Gorganului „stânci ” şi Cleanţurile Negrelor „stânci” (Râu de Mori HD: TRM 56, 62) etc.: cleanţ ‘stâncă’, cuvânt răspândit în Banat, Oltenia şi sudul Transilvaniei (v. DA, DTB II 85, Popescu Termeni 60, DTRO II 148, Vulcu Termeni 78 etc.). 50 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CLENŢANU „piatră [= stâncă] mai ridicată” III (Baru HD): clenţân, augmentativ de la cleanţ. Alte derivate de la cleanţ folosite în Ţara Haţegului sunt augmentativul clenfoi, pl. clenţoâie (Valea Lupului HD) şi diminutivele clenţiic (Conea Om şi natură 459), care, după Iordan TR 40, ar proveni din tema clenci, şi clenţiu „stâncă mică” (Petros HD), „un cleanţ mai mic, o stâncă mai mică” II (Valea Lupului. Piatra „e o ţâră c 1 e n ţ u i ” I). COMĂNACU „vârf de deal” (Breaza PH: MDGR II 576); cătun şi moşie (Măneşti PH: ibid.); deal (în fostul jud. Bacău: Candrea PT 219 notă); Comărac munte înalt de 1190 m (în Polonia: ibid. 219); Comănacu Mare „vârf, ascuţit ca o căciulă, ca un clop” şi Comănacu Mic vârf (Râu de Mori HD: TRM 53); Vârfu Cumanacului „deal cu vârful în chip de cumanac” (Nechit NT: Matasă CD 47): comămcic (var. cumănâc) ‘vârf ascuţit în formă de căciulă, de comănac’ (cf. Porucic L 70: comănac ‘vârful mic al dealului’), metaforă de la comănac ‘un fel de căciulă rotundă, purtată mai ales de ciobani’ (DA). Iorgu Iordan (TR 233) încadrează greşit un toponim din fostul raion Ploieşti (se pare că e vorba de cel din Măneşti) în capitolul consacrat toponimelor care vorbesc despre credinţe, superstiţii şi obiceiuri. CORNU „deal” (Ţigăneşti AG: Codin MN 96); „vârv de deal” I, „loc de deal, sus” IV (Chiuieşti CJ); „ala-i cel mai mare munte din hotarul satului” (Someşu Rece: S. V.); Cornu Cerhatului „dâmbuleţ mai ridicat deasupra Cerhatului” IV (Dumbrava CJ: S. V.); Cornu Feţii „d â 1 m ă ” I, „v â r v ” II (Valea Lupului HD); Cornu Feţelor „deal; e on c a p de deal de se vede de ocolo în toate părţile; e o c u 1 m e, loc mai ridicat ca altele, cioc o dan” XI (Petros HD); Cornu Măgurii „e vârvul cel mai înalt la Măgură” I (Breaza BN); „vârv de pădurice” I (Ciceu-Poieni BN); Cornu Mieruorii IV sau Cornu Mierâorii V „dâlmă; e chiar vârvul dealului” IV (Petreştii de Sus CJ); Cornu Pietrii „vârv de deal acoperit cu piatră” (Briheni BH: Teaha CN 133); „stâncă de calcar” III (Peştera, com. Sălaşu de Sus HD) etc.: corn ‘vârf (de deal sau de munte), stâncă’. 51 DUMITRU LOŞONŢI în împrejurimile Orăştiei corn „indică ‘extremitatea uşor rotunjită a unui vârf’, ca de ex. în Cornu Pietrii de la Grădişte, unde Piatra e vârful propriu-zis” (Vulcu Termeni 79). M. Homorodean (Note de toponimie, în CL, XVI, 1971, nr. 2, p. 285), care menţionează „numele de stânci Cornu Brazilor (Dâlja Mare), Cornu Păros, Cornu Pietrii (Câmpu lui Neag) în Valea Jiului, Cornu Pietrii (Grădiştea de Munte - Orăştie), ca şi Piatra Cornului (Poiana Teiului), Stanii Cornului (Dreptu) pe valea Bistriţei moldoveneşti”, e de părere că sensul acesta s-a dezvoltat în limba română de la cel de ‘excrescenţă osoasă’ (< lat. cornu). Noi credem că e vorba de un sens moştenit. Prin analogie, de la cornu ‘corn (de animale)’, latina a creat, printre altele, şi sensurile ‘vârf de munte; vârf (al coifului); capăt (al unui loc); limbă de pământ (în mare), promontoriu; moţ (la păr)’ (v. Guţu). Sensul de ‘vârf’, care ne interesează aici, s-a transmis şi altor limbi romanice, întâlnindu-se, după cum demonstrează Johannes Hubschmid (în „Revue Internationale d’Onomastique”, XII, 1960, nr. 2, p. 86-87), şi ca toponim în Italia, Franţa şi Spania. în italiană, como ‘vârf de formă conică (într-un lanţ de munţi)’ este atestat înainte de anul 1519 (v. Manlio Cortelazzo, Paolo Zolli, Dizionario etimologico della lingua italiana, 1/A-C, Zanichelli, Bologna, 1979). CORNETU „cleanţ mare, stâncă” I, „îi calcar” [*], „vârv de cleanţuri” III (Crivadia HD; v. şi M. Homorodean art. cit. 286); „deal” I, „dâlmă” II, „creastă, cioacă, crac” [**] (Fizeşti HD); munte (Runcu GJ: Popescu GG 123); munte (Topeşti GJ: ibid.); pisc (Dobreşti AG: Codin MN 96. E acelaşi, se pare, cu Piscu Cornetului de la p. 116); Cornetu Nadanovei „deal înalt”, „pietros”, „calcaros”, la sud-est de Gornoviţa GJ (Mihail C. Gregorian, Graiul şi Folklorul din Oltenia nord-vestică şi Banatul răsăritean, în „Arhivele Olteniei”, XVII, 1938, nr. 97-100, p. 225); Cornetu Zbârcioaii „munte stâncos, cu pădure mică, rară, unde şi unde; munte format din stâncă” III (Vârciorova MH. Informatorul precizează că locul se află pe teritoriul unui sat vecin); Vârvu Cornetului „deal înalt, păşune şi ceva tufăriş, stânci” (Cerbăl HD: V. B.); Corneţii „jgheaburi [= stânci], loc pietros” I (Cuciulata BV); Corneţii hei Mari şi Corneţii hei Mici 52 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF „loc unde e şi piatră, da’ nu e jgheab mare” I (Comana de Sus BV); Părău Corneţilor pârâu (Cuciulata); pârâu (Comana de Sus) etc.: cornet ‘vârfuri (dealuri) izolate în câmpie, alcătuite din roci mai tari’ (Porucic L 24), ‘pământ format din sfărmături de stânci. Sol. schelet’ (ibid. 60); ‘(în Ţara Haţegului) ‘vârf’, „loc bordos [= pietros, stâncos]” (Conea Om şi natură 459), ‘loc pietros’ I, „munte de piatră; să nu-i zică cleanţ de piatră îi zice cornet [= ‘piatră de calcar’] II (Vârciorova), ‘stâncă de calcar’ (Câmpu lui Neag HD). Informatorul din această ultimă localitate mai precizează că aici „se zice piatră de c o r n e t nu piatră de calcar”. DA reţine din Porucic L numai sensul al doilea, pe care-1 consideră greşit rezultat prin extensiune de la cornet ‘pădure de corn’. Cuvântul este un derivat românesc de la corn ‘vârf (de deal sau de munte), stâncă’, cu suf. -et. Cf. clăbucet < *clăbuc, ţiclet < ţiclu. CORNĂŢEL. Cornăţelu Bărenilor „ridicătură; e zgură de -piatră pe el; îs nişte lespezi de piatră, felii de piatră” III şi Cornăţelu Livedenesc „movilă, ridicătură de piatră” III (Baru Mare HD); Cornăţelele „e piatră de comăţel [= calcar]” II, „locuri pietroase” [****] (Fizeşti HD): cornăţel ‘vârf’ (Conea Om şi natură 459), un derivat de la cornet, cu suf. -el. Iorgu Iordan recunoaşte că în explicarea unora din toponimele Cornet(u), Cornăţel(u) răspândite în toată ţara, adesea ca nume de înălţimi, trebuie să se ţină seama, cel puţin teoretic, de apelativele corespunzătoare (v. TR 41, 65, 426), dar afirmă că „semnificaţia lor obişnuită, dacă nu exclusivă, trebuie să fie totuşi cea originară, adică ‘locuri acoperite cu corni’ ” (p. 41 nota 2), ceea ce, evident, nu corespunde adevărului. CREŞTETU „coastă dreaptă [= abruptă]” I (Blăjenii de Jos BN); „ridicătură mai înaltă” (Bătrâna HD: V. B.): creştet ‘vârf ascuţit (de munte, de stâncă...), culme, pisc’ (DA), ‘spinare scurtă şi ascuţită a unei înălţimi; vârf; culme’ (Porucic L 24). CUCU „deal înalt; de acolo se vede în toate părţile” (Nepos BN); „loc costos, fânaţ puţin, mai mult păşune şi pădure de fag şi carpen” (Crişcior HD: V. B.); „deal împădurit” (Topeşti BH: A. P.); „deal” 53 DUMITRU LOŞONŢI (Podari DJ: DTRO II 61); „deal” (Meriş MH: ibid.); munte în nordul Tisei (Papahagi GFM XX), probabil acelaşi cu cel menţionat sub forma Kuk (p. 210). Pe lângă acesta din urmă, Drăganu Rom. mai înregistrează în Carpaţii nordici următoarele nume: Kukul, în localitatea Jasenje (p. 396); Kuk, în Lisicova (p. 397); Kuk, în Volovoje (p. 399); Kukul „munte lângă Bystrec” (p. 409; cf. şi p. 411); şi Kukul (p. 412 nota 1); Copaciu din Cucu Ţiganului loc (Apele Vii DJ: DTRO II 188); Faţa Cucului loc care „spre vârf e ascuţit” (Leordina MM: I. F.); Cuci loc (Sperleşti MH: ibid.); Cucii „două movile, d e a 1 u r i ” II, „îs dealuri, fiecare ca şi on ou” I, „cuci aşa mari, adică r ă d i c ă t u r i de deal” V, „sunt dealuri rădicate, dealuri ca şi doi căpiţi” [*] (Bârsău Mare SJ); Cucii cei de Piatră „vârvuri de piatră, stânci” II, „stânci” [*] (Lăpuşteşti CJ); Cucii Mândrii loc (Cernădia GJ: ibid.). Se întâlneşte şi în aromână: Cucurl'i [pl. corespunzător dacoromânescului Cucuri] „nom d’une montagne situee au nord du village roumain de Laca (Laista)” menţionat de Th. Capidan (TMR 65) şi explicat, cu îndoială, de la cuc (pl. cuţi), numele păsării: „le pl. cucuri apparaît seulement dans ce nom local si la derivation est juste” (p. 28). Aceste toponime provin din apelativul cuc (pl. cucuri, la Giurcuţa de Jos CJ, Morlaca CJ, Râşca CJ, Scrind-Frăsinet CJ etc., şi cuci, la Bălceşti [com. Căpuşu Mare] CJ, Râşca, Valea Drăganului CJ etc.), necunoscut de dicţionare, folosit în câteva regiuni din jumătatea de nord a Transilvaniei, definit de informatori: „vârv de deal” (Beliş CJ, Giurcuţa de Jos, Râşca, Vânători CJ etc.), „vârv de dâmb” (Negreni CJ, Scrind-Frăsinet, Vânători), „vârv ascuţit de deal” (Bălceşti), „ridicătură de pământ , movilă aşa mare” (Răzbuneni CJ), „dâmb rădicat, rădicătură” (Văleni MM), „deal rădicat, deosebit de celelalte, ca o movilă” (Bârsău Mare SJ), „ou, deal rotund” (Morlaca), „cluţui [< ţuclui] de dâmb” (Lăpuşteşti), „ridicătură de teren, teren ridicat, dâmb” (Valea Drăganului), „ridicătură de deal mai înaltă” (Ţăud SJ). L-a notat şi E. Petrovici în Negreşti-Oaş SM cu [pl. cucuri şi] sensul de ‘cucă, deal izolat’ (ALRM SN II h 631/346) şi, în sintagma cuc de piatră (pl. cucuri) ‘colţ (vârf) de stâncă’, în Bârsana MM (ALR II SN III h 814/353). Mai adăugăm că s-a notat cuc de tină ‘cocoloş de pământ’ şi cuc (pl. cuci) ‘cocoloş de lână’ în Bocşa SJ (ibid. V h 1501/279), cuc (pl. cuci) ‘grămadă de snopi de strujeni făcută toamna pe câmp, glugă’ în După 54 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Piatră HD şi Mada HD (ALRR-Trans. 2034/352, 374) şi stă cuc ‘stă pe vine’ în Feldru BN, Gârbou SJ, Răstoliţa şi Stânceni MS (ibid. II h 183/254, 259, 280, 281). In această sintagmă cuc are sensul de ‘grămadă’ (cf. stă grămadă, în Somova TL: ALR II SN V h 1487/682; şade grămadă, în Măgura BC: ibid. h 1487/531), fiind, şi cu această semnificaţie, nu numai cu cea topografică, sinonim cu bot (cf. stă bot, în Avrămeşti AB: ALRR-Trans. II h 183/328), cioc (stă cioc, în Gheţari AB: ibid. h 183/327), ciuci (stă ciuci, în Topliţa MS, Lancrăm SB etc.: ibid. h 183/283, 397 etc.), pup (stă pup, în Lăpuş MM, Beclean BN, Beliş CJ etc.: ibid. h 183/242, 262, 306 etc.) etc. Cuc ‘în sus’ din expresiile: a sări cuc ‘a sări în sus’, a bate (a face cu) mingea cuc ‘a bate mingea sau a zvârli pietre drept în sus’, a prinde mingea din cuc ‘a prinde mingea din zbor, de pe sus’, (de-a mingea-n) cuc ‘când mingea sare drept în sus’, de-a cucii ‘unul bate mingea şi toţi ceilalţi se aţin cu mâinile să o prindă din zbor’ şi de-a cuca ‘cu mingea-n cuc’ a fost explicat din magh. kukra (hajtani, dobni, emelni) ‘(a mâna, zvârli, ridica) drept în sus’ (DA, CDER), din magh. kuk, kukk, kukra (Tamâs E 283) sau de la cuc, numele păsării (TDRG, CADE, DM, DEX). A magyar nyelv tortâneti-etimologiai szotâra, măsodik kotet, H-O, Budapesta, 1970, presupune, pe bună dreptate, că formele maghiare (răspândite numai la est de Tisa) sunt împrumutate din limba română. Putem completa că în Finciu CJ, pe lângă cuc (pl. cuci) ‘minge din păr de vite cu care se jucau copiii’, se foloseşte şi verbul a acucăi („acucăie-l sus se zicea când arunca o minge, un c u c de-ala; acucăie-l la mine”). Tot aici trebuie menţionat şi cuc (pl. cucuri) „capătul de jos al unui scoc prin care se coboară lemnele de foc [...] întocmit astfel ca lemnele să sară departe; săritoare’, cunoscut de DA din Mărişel CJ (şi considerat ca „dezvoltat, poate, din sensul 9 al lui cuc sau din bg. kuku ‘coş, ogeag’, cf. cucă”), pentru că acesta era „ridicat”: „la ieşirea de pe jilip [= scoc] se făcea un fel de c u c ; dacă nu era cucul, se-nfunda jilipul de hălci; cu cuc sărea hălcile mai sus şi se împrăştia grămadă mare” (Dealu Mare CJ); rădicat jlipul ca lemnele să facă o săritură, on cuc, ca să nu s-adune grămadă” (Filea de Sus CJ). Cucu lui râşt'eiV „era on cuc de 1 m de care se lovea lemnele de sărea în drum, să nu se facă grămadă, să nu se înfunde jilipul” (Muntele Săcelului CJ). în Băiţa şi Briheni BH se foloseşte forma feminină, cucă (v. Teaha CN 218). 55 DUMITRU LOŞONŢI în Transilvania, cuc ‘ridicat, în sus’ se foloseşte şi în expresia a sta cuc ‘(despre copilul mic) a sta (a reuşi să stea) în fund’ (Fântânele AB), ‘a sta (a reuşi să stea) în picioare’ (Ceru-Băcăinţi AB, Curpeni AB, Valea Mare AB, Dăbâceni SJ etc.). Când copilul stă în fund sau în picioare, în Ciumbrud AB se zice: „stă mare, stă cucu mare”. Se foloseşte şi derivatul cucui: stă cucuţ ‘(despre copil) stă în picioare’ II (Dăbâceni); „când îs pruncii mici, se zice stai cucui, stăi cuc, în sus” (com. Cuzăplac SJ). Considerăm că toate sensurile menţionate aici aparţin aceluiaşi cuvânt. CUCA. Acest toponim se întâlneşte în Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei (v. MDGR II 793-794, Iordan TR 35, DTRO II 259-260), Banat (v. DTB II 148) şi sud-vestul Transilvaniei (v. Homorodean SLT 120). Pentru o conturare cât mai exactă a ariei lui, mai menţionăm următoarele nume: Cuca „deal ” (Copru CJ: comunicat Ileana Neiescu); „e [ridicătură] cea mai înaltă din hotarul nost; e ascuţită” I, „vârv de deal” II, „ocucă” III (Covragiu HD); Cuca Mare „vârf ca o cucă, ridicătură” II şi Cuca Mică „muţuţui de deal, o ţâră de deal” II (Tufări MH); Cuca Popilor „muţuţui nu prea mare” I (Paroş HD) etc. Apelativul câcă (pl. cuci) ‘loc ridicat, colină, deal înalt şi izolat; vârf de deal’, care circulă în sud-vestul Transilvaniei, Oltenia, Banat, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Maramureş (v. DTRO II 259), este lăsat cu etimologia necunoscută în TDRG, DA, DM, DEX, explicat din lat. pop. *cuca în CADE. DA completează totuşi, între paranteze: „cu greu e de admis că am avea a face cu lat. pop. *cucca, reconstruit din cuculla -cucullus ‘un fel de căciulă ţuguiată, glugă, cum o purtau călugării...”. Pentru SDLR, cuvântul are aceeaşi rădăcină cu cucui, bg. kuku ‘cârlig’ şi it. cucco ‘pisc conic’, iar pentru CDER, este, probabil, identic cu ciucă. Cuc şi cucă sunt două cuvinte străvechi în limba română, reprezentând o rădăcină preindo-europeană. E greu de precizat dacă le-am moştenit din latină sau de la populaţia autohtonă. Discutând temele cucc-, tucc-, zucc-, suc- ‘hauteur, montagne’, Albert Dauzat („Revue des langues romanes”, LXVI, 1929-1932, p. 66-80) citează exemple din care rezultă că *cz7cc-, „qui, offrant l'aire la plus vaste, a toute chance de representer la forme la plus ancienne” (p. 73), sub diferite forme şi derivate se întinde în Peninsula Iberică (La Cuca, 56 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Cugul, Cogul), Franţa (Cuq, Cucq, Montcuq, Cuque, La Cuche, Cucal, Montcuquet, Moncuchet, Cuchet, Cuc/iot, Coucouron, Cucuron, Cucnllet etc.), Italia (monte Cucco, Moncucco, Cocor, cima Cuccagna, Monte Cucello, Cucca etc.), Iugoslavia (Kukovică) şi România (cucă ‘colină’), în concluzie, autorul consideră *cuccu ‘montagne’ „prelatin et pregaulois” (p. 78) şi se întreabă dacă sensul primitiv al acestuia, „qui dut etre toujours un mot vulgaire (appartenant â un langage primitif meprise), n’aurait pas ete ‘tete’ avant, puis en meme temps que montagne” (p. 80). De aceeaşi părere este şi Sever Pop (Recueil posthume de linguistique et dialectologie, Roma, 1966, p. 580): „Nella toponomastica della Sardegna questa rădice preindoeuropea e alia base dei nomi CUCCA, CUGA, CUCCU, CUCCARU, CUCCUREDDU, CUCCURUDDU [...]. La parola e frequente nella toponomastica della Calabria sotto la forma di Cucco, Cuccu, Coccari, Coccorinello, Cuccuru, del Valdarno sotto la forma Cucco, Cuculo, Cucuie, col senso di ‘poggio di forma conica’, in Val di Magra sotto le forme Montecucu, Montecukel e non ha nessun rapporto con il nome del cuculo”. Şi pentru Ernest Negre (Les noms de lieux en France, Paris, 1963, p. 17), „la racine, ou «base» *cuc, passee dans les langues celtiques et romanes, appartient â un substrat laisse par une langue preceltique”29. CUCHIŢA (scris Cuchiţă) şi Cuchiţele (scris Cuchiţe) dealuri (Maidan, azi Brădişoru de Jos CS: Liuba-Iana M 49, 72, 85, 87) pot fi derivate de la Cuca Mare, Cuca Ursului sau provenite de la * cuchiţă (pl. *cuchiţe), diminutiv de la cucă. Cf. ciochiţă < cioacă, trochiţă < troacă etc. în DTB II 148 figurează doar Cuchite(le), iar apelativul este lipsit de asterisc (fără a se menţiona însă sursa sau localitatea în care este atestat). 29 Pentru răspândirea şi semnificaţiile acestei „baze” în diferite limbi, vezi şi N. Lahovary, Contribution ă Vhistoire linguistique cincienne de la re g ion balkano-danubienne et ă la constitution de la langue roumaine, în „Vox romanica”, 1955, p. 323; M. Baudot, Concordances et particularismes dans Voronymie de ΓEurope occidentale et centrale, în 10. Internationaler Kongress fur Namenforschung. Abhandlungen - Proceedings - Actes. Disputationes ad MONTIUM VOCABULA aliorumque nominum significationes pertinentes, tom. I, Viena, 1969, p. 9-10. 57 DUMITRU LOŞONŢI CUCLEU „deal nu prea înalt, de forma căciulii” (Iacobini AR: CHEST. IV 91/-); „deal...; îi cam rotund” I, „dâmb mare” II (Ogeşti BH: A. P.); „deal...; îi chiar în vârvul dealului” (Topeşti BH: A. P.). Cf. Pielea. CUCULA „pisc” (Mereşeşti, Nemoiu VL: DTRO II 262): cuciilâ (pl. cucuie) ‘deal între vii’ (Râmnicu Vâlcea VL: LRg I 79), un derivat de la cucă cu suf. -ulă (v. Loşonţi Cuc 56). CUCULEAN „înălţime” (Puţuri DJ: DTRO II 262): cuculecm ‘dâmb, măgură” (ibid.), un derivat de la cuc cu suf. -ulecin sau provenit din cuculeu prin substituirea sufixului -uleu cu -ulean. Cf. GUGULEANU. N-ar fi exclus ca şi Cuculeanu „deal ” (Pieleşti DJ) şi loc (Mârşani DJ), explicate de la n. p. Cuculeanu (ibid.), să aibă aceeaşi origine. CUCULEANCA „deal” (Băleşti GJ: ibid.): *cuculeâmcă ‘dâmb, măgură’. CUCULEAUCA [cucul'âucă] „deal” (Traian Vuia TM: NALR-Banat. Date 138): *cuculeâucă ‘cucă, cucui’. Pare a fi o variantă a lui cuculeică (v. infra). CUCULEICA „deal” (Sohodol GJ: ibid); Cuculeicile „movile” (Ciungetu VL: ibid.): cuculeică (pl. cuculeici) „muchie, ţurţudan, ţanc, maidan” II (Tisa VL), „deal mai ascuţit, vârf de deal” (Loman AB), „gomilă; ceva ridicat sus” (Sebeşel AB). După cum am arătat în 1979 (v. Loşonţi Cuc 56), cuvântul e un derivat cu suf. -uleică30 (< -ulă + -eică) de la cucă sau cu -eică de la cuculă (v. supra). Cf. Ciuculeica „deal” (Ierşnic TM: DTB II 69) < ciuculeică ‘movilă’, un derivat de la ciucă. Dacă ar fi un derivat de la „cuculeie + suf. dim. -ică\ cum se indică în DTRO II 262, am avea cuculeică, nu cuculeică. în Râmnicu Vâlcea cucă 30 Pentru acest sufix, Pascu Suf. 238 şi Carabulea Interfixul 120 pot aminti doar pe putuleică ‘poreclă pentru bărbaţi’ < put. 58 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF şi cuculeică se folosesc cu sensul de ‘fereastră în acoperişul casei’ (LRg I 79). CUCULEŢU „un loc înalt, o stâncă ieşită, un ţurţudău înalt” I, „vârf de munte de piatră; e ascuţit” II (Rucăr AG; v. şi Giuglea-Orghidan B 135 nota 4); „d e a 1; e ca o căldare cu fundul în sus” I (Poiana Mărului BV); „colină” (Gornet BZ: MDGR II 800); Pă Kukuleţu (Rădeşti OT: Tomescu GO 106): cuculeţ (pl. cucuiele) „dâmb rotund, rădicat” (Râşca CJ), ‘deal nu prea înalt, de forma unei căciuli’ (Valea Drăganului CJ) etc., un derivat, neatestat de dicţionare, de la cuc, cu suf. -uleţ. Cechera [cet'era] Mică „dâmb, cuculeţ” II (Valea Drăganului). CUCULEU, CUCULEI, CUCULEIE. Cuculeu piatră de calcar (Meteş AB); „deal rotund” (Şugag AB); loc (Ciclova Română CS: Ioniţă GT 22); r i d i c ă t u r ă, „e o piatră în vârvul lui, acoperită cu iarbă” I (Scrind-Frăsinet CJ); „coastă” II (Dealu Mic HD); „deal împădurit şi stânci fără pădure” (După Piatră HD: V. B.); „ridicătură, dungă, teren cocoţat” I (Merişor, com. Băniţa HD); „vârv de deal” (Gladna Română TM: NALR-Banat. Date 129. Lipseşte din DTB II); Cuculeu I (v. şi CHEST. IV 69/102) sau Vârvu Cuculeului II „m u n t e ” I, „v â r v de deal, loc rău, colţuros” II (Feneş AB: V. B.); Cuculeu de Fier vârf în Munţii Apuseni, la nord de Cetăţile Ponorului (v. „Probleme de geografie”, V, 1957, p. 67); Cuculeu lui Răcoi „v â r v , c u c aşa de deal” I (Scrind-Frăsinet); Piatra Cuculeului „vârv de piatră, ca o creastă’,’ (Merişor); Cuculeauă(le) II-V „două dâmburi” III, „poiană; sunt dâmburi şi gropi...; acolo sunt două pietri mari” VI şi Părău Cuculeauălor II (Răchiţele CJ). Unii informatori au refăcut din forma de pl. Cuculeauă un singular: Cuculeaua II, V, VI şi Părău Cuculeii V, probabil pentru că nu înţelegeau semnificaţia numelui; Cuculei „deal” (Gârceni VS: MDGR II 800); Cuculeia „deal” (Stejaru MH: DTRO II 262). Apelativul cuculeu, neînregistrat de dicţionare, este un derivat de la cuc cu suf. -uleu şi circulă, după câte ştim noi, în sud-vestul Transilvaniei, cu sensurile: 1. „dâmb ascuţit aşa la vârv, ca o căciulă; vârv, loc rotund” (Bociu CJ), „movilă rotundă, movilă mai înaltă, dâmb 59 DUMITRU LOŞONŢI rotund” I, „deal aşa mai rotund” II, „deal rotund, ascuţit” V (Buteni CJ), „loc care-i rotund şi rădicat, dâmb rotund” (Ciuleni CJ), „ridicătură ascuţită” (Lunca Vişagului CJ), „vârv mai ascuţit, mai rotund” (Traniş CJ), „cucă” (Ohaba de sub Piatră HD şi Peştera, com. Sălaşu de Sus HD), „vârv” (Dâncu Mare HD), „vârv de deal adus, ascuţit” (Petros), „vârf de deal rotund” (Boiţa SB), „vârv aşa mai mic” (Dealu Babii HD), „deal” (Baru HD), „deal mai mic” (Răhău AB), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Feneş AB: CHEST. IV 91/102), „deal mai ridicat, mai ascuţit” (Zăvoi HD), „deluţ” (Vâlcelele Bune HD), „ridicătură de pământ, cucui” (Râu Alb HD), „movilă” (Valea Lupului HD) etc.; 2. „lemne multe, grămadă [în picioare], ca un fel de acoperiş” (Ceru-Băcăinţi AB). Pluralul cuvântului e cuculeie (Baru, Foit HD, Valea Lupului, Vâlcelele Bune etc.) şi cuculeâuă (Bociu, Buteni, Călata CJ, Ciuleni, Răhău, Lunca Vişagului etc.). în Răhău, Sever Pop a notat sg. cuculău ‘pisc de piatră’ (ALR I 390/131). Cf. ghergheleu/gherghelău. Varianta cuculei, menţionată de CDER printre derivatele lui cucui, poate fi refăcută din pl. cuculeie sau rezultată din substituirea lui -ei cu -eu. Cf. podei/podeu, poderei/podereu etc. şi toponimele Dosulei (Curechiu HD: CHEST. IV 77/106), Văduleiu „acolo a fost un vad” II, Lunca Văduleiului „fânaţ lângă vale” I şi Podu Văduleiului „pod” I (Sebeşu de Sus SB). DA înregistrează substantivul cuculeie ‘ceva aşezat sus’, ca formă de pl. feminin, din citatul: „Băieţi, nu mai umblaţi pe cuculeie, că vă rumpeţi gâtul” („Revista critică”, III, p. 121). Scăpând din vedere că, după DA, ar fi vorba de un plural, Elena Carabulea (loc. cit.) consideră cuvântul format cu suf. -eie, -uleie şi-l raportează, ca şi DA, la cucui. într-adevăr e greu de ştiut dacă în acest caz e un plural (al lui cuculeu) ori un singular refăcut din pl. cuculeie sau format cu suf. -eie de la cuculă. în HD, expresia a se urca (sau a se sui) pe cuculeie înseamnă „a se sui pe cuptor, pe ceva sus...” (Râu* Bărbat), „a se urca pe scară, într-un pom...” (Vâlcelele Bune). în Foit, la acelaşi informator, am întâlnit forma de feminin singular cuculeie (Ghergheleu „cuculeia aia...; îi ca o cuculeie”, „dacă m-am suit undeva mai sus, într-on deal de-ăsta, într-on vârv de deal, se zice că m-am suit într-o cuculeie, în vârvul cuculeii”) alături de sg. cuculeu („... m-am suit într-on cuculeu”). Cuculeie figurează şi în DTRO II 262 (s.v. CUCULEIA) cu sensul de ‘pisc golaş’. 60 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF în fine, mai semnalăm porecla Cuculeu, purtată de „un om înalt şi subţire” (Ighişu Vechi SB), şi diminutivul cuculeuciş (pl. cuculeuâşe): Cichera Birbului [cit'era birbului] „îi on cuculeu, cuculeuaş aşa fain” I, Dâmbu Iepurelui „cuculeuaş ..., dâmbuţ” I (Ciuleni). CUCULIA „pisc ” (Nemoiu VL: MDGR II 800); „pisc ” (Mateeşti VL: ibid.); „deal ” (Sineşti VL: DTRO II 263); „deal ” (Romaneşti VL: ibid.); „movilă” (Bălteni VL: ibid.); Tâlva Cuculia (a se citi: Cuculia tâlvă) vârf (la nord-est de Teregova CS: Mihai Grigore, Munţii Semenic. Ghid turistic, Bucureşti, 1990, harta) etc.: cuculie (pl. cuculii) ‘vârf de deal’ (Râmnicu Vâlcea VL: LRg I 79), un derivat de la cuca cu suf. -ulie (cf. căsulie < casă, cuşculie < cuşcă etc.) sau de la cuculă cu suf. -ie (cf. costie < coastă, feţie , prin asimilare, *dimbeie (pl. *dimbei), un derivat de la dâmbă, cu suf. -eie. DURDU „deal” (Jidvei AB): *durd ‘ridicătură rotundă’ < *durd ‘obiect de formă rotundă’. în DEX durd e atestat, ca regional, cu sensul de ‘durduliu’, fără să i se precizeze originea. DURDOIU „loc mai ridicat” I (Comana de Sus BV): durdoi „movilă” II, „deal, rozor înalt” III (Comana de Sus), „ridicătură de pământ ca o boltă, ca o movilă” (Berivoii Mici BV), „înălţătură de pământ” III (Părău BV), apelativ neînregistrat de dicţionare, derivat de la *durd ‘ridicătură rotundă’, cu suf. -oi. DURDUIU „loc scurt şi mai pronunţat, cum îs Babele din Bucegi” II (Mândra BV); „loc larg în faţa bisericii” IV (Berivoii Mari BV); Durduiu Bisericii „ţâlfănel, pământ mai ridicat” I (Voivodenii Mari BV; v. şi CHEST. IV 10/175-b): durdui ‘mică ridicătură de pământ pe un şes’ (Mândra: CHEST. IV 90/176-b), „deal” (Sebeş BV), apelativ neînregistrat de dicţionare, derivat de la *durd ‘ridicătură rotundă’, cu suf. -ui. Pentru durdoi, durdui, cf. sinonimele gurgui/gurgoi} ţurţui/turţoi etc. DURDUC. Durducu Mare II, [*] Şuta VL, I Andreieşti VL şi Durducu Mic II Şuta, I Andreieşti, cu denumirea generică Durducii „bolovani înalţi” II Şuta, „ţurţudane mari de piatră” [*] Şuta, stânci, figurează şi în DTRO II 427 cu descrierea inexactă „deal”. Durduce „pădure” (Andreieşti), explicat în acest dicţionar ca „mai multe locuri cu numele Durduc”, este o formă de neutru ce se referă în realitate 68 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF tot la Durducu Mare şi Durducu Mic. Aceste nume, precum şi Durduc „plai” (Ifrimeşti VL), Durducu „munte” (Ciungetu VL) şi Durducu Mijlbciu „deal” (Muereasca VL), pe care nu l-am înregistrat la nici unul din informatorii din Andreieşti, Muereasca sau Şuta, n-au nici o legătură cu durduc ‘cascadă’, la care sunt raportate în primul rând, nici cu numele de persoană Durduc, ci provin din durduc ‘vârf ascuţit din care se rupe şi cade piatră, ţanc ascuţit, stei de piatră’ (Scorţeni BC, Bretea Română HD, Măceu HD, Toteşti HD, Gemenea SV, Tătaru PH, Oşeşti VS: ibid.), sens dezvoltat de la cele de ‘cocoloş, boţ, bulz de mămăligă’ (Ştei HD: ALR I 1256/116), ‘bulgăre de zăpadă’ (Ştei: ibid. 1251/116; Pricaz HD, Chimindia HD, Dâncu Mare HD, Vâlcelele Bune HD, Ştei: ALRR-Trans. 1609/399, 400, 428, 432, 447). Pentru sensuri, cf. bulz, cuc etc., iar pentru origine, cf. durd. DURDUIEŢU „deal; e ca o movilă, e rotund” (Mateiaş BV): *durduieţ, diminutiv de la durdui, cu suf. -ei. Cf. gruiel < grui, *picuieţ < picui etc. DURDUIŞU „deal, e râpă mare, se surpă pământul şi acum” I, „e mai în pantă, ca unmamelon” II, „teren mai ridicat” III (Părău BV; v. şi CHEST. IV 73/177-b): *durduiş < durdui, cu suf. -iş. DURDULEU, DURDUMEU. Durduleu „ridicătură de pământ rotundă şi ascuţită” (Giurcuţa de Sus CJ); Durdumeu „dâmb” (Ciuperceni GJ: DTRO II 427): durduleu (pl. durduleâuă: Finciu CJ) „movilă înaltă de câţiva metri în mijlocul unui câmp plat” (Răchiţele CJ), „loc aşa sub formă de ghem” (Dealu Negru CJ), „înălţime a locului” (Finciu) etc., durdumeu „dâmb mai ridicat, movilă” (Stoileşti VL, „unde a fost înregistrată şi varianta durduman cu acelaşi sens”: ibid.). Pentru m substituit uneori lui l, cf., infra, gurguleu > gurgumeu, gnrgumiu; ţuţuleică>ţuţumeică. Durduleu mai circulă şi cu sensul de ‘partea de sus a unui brad, care creşte în fiecare an’ (Răchiţele). FURCITURĂ, FÂCITURĂ. Furcitura „deal; are o formă de claie de fân” (Boiţa SB); Furciturile „loc denivelat, costos” (Olăneşti VL); 69 DUMITRU LOŞONŢI Fâciturile „îs doi st ani, îs ca două clăi, ca două fâcituri, cum le zicem noi” I, „stânci ca fâciturile” II (Dealu Corbului MM): *furcitiîrâ, var. *fâcitiiră ‘ridicătură, stâncă de forma unei căpiţe, a unei clăi de fân”, metaforă de lafurcitură, făcitură ‘căpiţă, claie’. GĂMĂLIA „munte” (Drajna de Jos PH: MDGR III 483): gămălie ‘ridicătură (deal, munte) de formă rotundă’, sens neatestat de dicţionare, dezvoltat prin metaforă de la cel de ‘mică sferă la capătul unui ac, al unui chibrit etc.; măciulie’. Dungu „e aşa o gămălie rotundă şi înaltă”, Ţâlfele „e o g ă m ă 1 i e aşa...” (Vama Buzăului BV). GHEMU „movilă... artificială şi foarte veche” (Româneşti IS: ibid. 502): ghem ‘ridicătură rotundă, movilă’. La Tulnici VN cuvântul mogâldane (pl.) a fost glosat de un informator „gheme de pământ”. GHEMELEU „deal exact ca o căciulă” (Ghijasa de Sus SB: I. R.); La Ghemeleu „şes arător şi ceva fânaţ” (Buia SB: V. B.); Ghemeleauăle „pantă cu dâlmuleţe” rezultate din alunecări de teren (Valea Viilor SB: V. B.); „două dealuri ca două gheme” (Biia AB: comunicat V. Frăţilă): *ghemeleu (pl. *ghemeleâuă) ‘movilă, dâlmă’ < (prin asimilare) *ghemuleu < ghem, cu suf. -uleu. GHERGHELEU, GHERGHELĂU, GHERGHILĂU, GĂRGĂ-LĂU, DERDELEU. Este un toponim cu o arie foarte mare de răspândire în Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova: Ghergheleu „dâmbuşor, dâmbuţ” (Geamăna AB); „vârv de deal” (Sita BN); „vârf ascuţit de munte” [*] (Sângeorz-Băi BN); „vârv” I, „dâmbă mare” II (Bărăi CJ); „dâmb rotund” (Dumbrava CJ: S. V.); „dâmb, dâmbuşor” I (Muntele Băişorii CJ); „dâlmă mai rotundă” (Muntele Cacovei CJ); „deal înalt” (Fizeş HD: V. B.); „deal” (Iloviţa MH: Sufleţel Iloviţa 92); „vârf de deal” I (Ighişu Vechi SB) etc.; Gherghelău „piculete” [=„un vârv mai sus”] (Glogoveţ AB: V. B.); „e ca o formă de ploscoană [= căpiţă joasă de fân] mai cu vârf un pic, e rotund” (Laz AB); „deal mare, vârf de deal” I (Răhău AB); „e ca o căpiţă de fân” (Săsciori AB); „teren mai ridicat” (Mândra BV); „vârv de dâmb” I, „dâmbuţ” II (Gârbou, com. Căşei CJ); „o dâlmă, unul dintre cele mai înalte dealuri din sat” (Tritenii de Jos CJ; v. şi CHEST. IV 70 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF 73/292); „un fel de ţurţui de pământ, un maidan mai înalt” IV, „deal mare” VI (Avrig SB); „deal mare” II (Ilimbav SB); „deal mare” I (Retiş SB); pisc (Mădulari VL: MDGR III 506); deal (Şurăneşti, azi Emil Racoviţă VS: ibid.) etc.; Gherghilău „munte” (Rucăr AG: Codin MN 102); deal (Mihăeşti AG: ibid., MDGR III 507) etc.; Gărgălău „munte” (Borşa MM; v. şi Viniciu Gafiţa, Munţii necunoscuţi, 1973, p. 90), atestat de Papahagi GFM 205 sub forma Gărgăleu [gargaleu]; Gărgăleu deal (Sârbeşti GJ: Bureţea CTR 165 nota 120); deal (Cărpiniş GJ: ibid.); parte de sat pe d e a 1 (Cernădia GJ: ibid.) etc. Derdeleu „deal” (Muntele Săcelului CJ), raportat de G. Giuglea şi V. Ţâra (Toponimice 208) la „baza v. sl. tvrudu ‘firmus’, tvrudilo ‘firmamentum’, cu sufixul -eu”, se pronunţă [d'erd'eleu]. Se află în zona în care atât d cât şi g se palatalizează în d' şi este greşit literarizat. Deşi Ghergheleu „deal relativ înalt şi ţuguiat” din Poiana Sibiului SB este „asemănător” cu Gurguleu din localitatea vecină Dobârca, Eugen Tănase (PS 25) găseşte că „foarte apropiat ca formă” e şi Gherghel, nume de persoană frecvent în Transilvania, „la care s-ar fi adăugat sufixul -eu”. Cunoscând (din MDGR) toponimele din Mădulari, Mihăeşti şi Emil Racoviţă, Iorgu Iordan (TR 512) le explică normal de la apelativul gherghelâu (gherghelău), pe care DA îl înregistrează, fără etimologie, cu sensurile ‘păşune’ (după un răspuns36 din Floreşti MH la Chestionarul lui Haşdeu), ‘platou, popină’ (după un răspuns din Lunca IL la acelaşi chestionar şi după versurile: Foaie verde de areu/ Cine şede-n ghergheleu?/ Gheorghe ibomnicu meu”, culese de la un informator din Urecheşti GJ). După cum rezultă şi din traducerea franceză a sensurilor apelativului („pâturage, plateau”), autorii DA-ului, desigur pe baza informaţiilor avute, cunoşteau doar sensul de ‘platou’ al lui popină, nu şi pe cel principal (şi etimologic) de ‘movilă, gorgan’ (v. DLR). Din Transilvania cunoaştem apelativul doar cu sensul de ‘ridicătură de teren: movilă, dâmb, deal, vârf de deal sau de munte’: ghergheleu ‘movilă rotundă’ (Petreştii de Jos CJ: ALR II SN III h 809/250), ‘vârf rotund ce nu iese mult deasupra terenului înconjurător’ (Balomir HD, 36 Pe care, spre regretul nostru, nu l-am putut verifica. 71 DUMITRU LOŞONŢI Tărtăria HD, Blandiana HD: Vulcu Termeni 79), „ridicătură de pământ” (Broşteni SB: Frăţilă Secaş 159, s.v. Lunca cu Ghergheleu), „muşuroi mare de pământ, movilă” (Şona BV), „deal, vârv de deal” (Iara CJ), „deal înalt, rădicătură mai înaltă de pământ” (Boiu HD) etc.; gherghelău „deal mare, rădicat” (Răhău), „bucată de pământ mai ridicat”, ‘grămadă de pietre adunate de pe locuri’ (Viştea de Sus BV) etc. Este viu şi în nordul Olteniei, unde Ion Conea (Vrancea 187) l-a întâlnit la Isvarna GJ („Domogletul e aşa, ca un deal moale, ca un ghergheleu”). Precizăm că derdeleu, dat de Vulcu Termeni 79 din Bobâlna HD, Pricaz HD şi Foit HD ca sinonim cu ghergheleu, reprezintă literarizarea greşită a formei locale [d'erd'elel] a lui ghergheleu, iar herdeleu, pe care autorul, geograf, declară că l-a auzit la Pricaz, n-a fost confirmat de nici unul dintre pricăjenii anchetaţi de noi. Pluralul cuvântului este gherghelâie (Iara, Boiu etc.) şi ghergheleâuă (Răhău, Şona etc.). Credem că sensurile ‘păşune’ şi ‘platou’, neatestate de cercetările ulterioare cunoscute nouă, sunt inexistente. Acest fapt i-a derutat pe cei care au încercat să-i lămurească originea. V. Bogrea (DR III 873) s-a gândit că „ar putea reprezenta o contaminaţie între legheleu ‘păşune’ = ung. legeld [...] şi herghelie (*hergheleu)”. Ipoteza a fost însuşită de Nicolae Drăganu (TI 68). Ion Conea (loc. cit.) afirmă că acest nume, „prezent peste tot în Carpaţii Româneşti [...] şi, încă, şi în părţile Teleormanului, ca şi, o dată, la Radovanu, cunoscutul mare sat de la sud de Bucureşti, [...] nu poate fi despărţit” de adj. „ghiurgiu (şi ghiorghioliu, ca şi var. arh. ghiul ghiu li) ‘stacojiu, trandafiriu’ [...] (cu tot sensul, ce s-ar părea nepotrivit pentru un deal)”. Emilian N. Bureţea (CTR 51) îl consideră „o variantă de la gurguleu [...], trecut prin fazele gărgăleu, ghergăleu (ghergălău), ghergheleu (gherghelău), gherghilău”, admiţând, ca „posibilă, pentru unele variante, şi o contaminare cu legheleu ‘păşune’, cum afirmă V. Bogrea”. După cum am arătat în 1975 (la al IV-lea Simpozion naţional de onomastică) şi în 1987 (la al VUI-lea Simpozion naţional de onomastică, când am respins explicaţia propusă de Simion Dănilă), ghergheleu este o variantă rezultată din gurguleu, prin asimilare progresivă: u-u-e> e - e - e. Interesant în acest sens este faptul că în unele localităţi din CJ 72 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF (Făgetu Ierii; Iara; Livada, com. Petreştii de Jos; Petreştii de Jos etc.) cuvântul se pronunţă [gergeleu], deci cu g velar păstrat, netrecut încă la g (care, în unele graiuri a evoluat la d') sub influenţa vocalei e. Forma gherghelău este ulterioară (cf. bubuleu/bubulău, cucideu/cuculău) şi din ea s-a născut, prin acelaşi fenomen de asimilare progresivă (e-e-ă>ă-ă-ă), forma *gărgălău. GIREADA [jirgâda] „deal” (Maieru BN); „deal împădurit; are formatul ca o gireadă de fân” I, „coastă mare. Se ţine de Sâncrai [CJ]” II; „vârvul ala nalt” IV (Săcuieu CJ); [jârşăda] „un colţ mic, lung, ca o gireadă de paie” (Galaţi AB: E. P.): *gireâdă ‘ridicătură (deal, munte, stâncă) în forma unei girezi’, metaforă de la gireadă ‘şiră’. Cf. claie, stog etc. GIREZELELE [jîrezşlele] „pământ frământat” II (Lăpuş MM): *girezeâ (pl. *girezele); diminutiv de la *gireadă (v. supra). GRUMULEU, GRUMBULEU. Ovid Densusianu (ŢH 64) a înregistrat toponimele Grumuleu şi Grumbuleu, numele a două deluşoare, primul în Băieşti HD, al doilea în Uricani HD, şi apelativul grumuleu (grumudeu) ‘ridicătură de pământ, movilă’, un cuvânt „care derivă desigur din latină, dar greu de explicat” (p. 54). Toponimul se întâlneşte şi în alte localităţi ale acestei regiuni (Ţara Haţegului şi Valea Jiului HD), dar şi în nordul Gorjului: Grumuleu „cârtog rădicat” I, „dâmp rău, o huruitură” II (Ciula Mică HD); „grumuleu, dâmp” II (Dâlja Mare HD); „dâmp, vârv aşa mic” II (Livadia de Coastă HD); „a fost dâmp în sat, dâmp an de 5-6 m” II (Paroş HD); „loc rădicat ca o claie” (Paroşeni HD); Grumuleie(le) „ţarină” (Runcu GJ: Popescu GG 131) etc. Apelativul a mai fost notat şi în alte localităţi din HD, cu sensurile: ‘deal mic, deluşel’ (Clopotiva: Conea Om şi natură 459 nota 46), ‘moviliţă’ (Cimpa: ALR II 5112/833), ‘movilă’ (Cimpa, Dâlja Mare: ALRR-Trans. 1644/455, 458). Nouă ne-a fost glosat „grămadă de pământ”, „ridicătură” (Baru HD); „dâmp” (Crivadia HD), „movilă de pământ mai mare” (Dâlja Mare), „dâlmă înaltă” (Păucineşti HD), 73 DUMITRU LOŞONŢI „grămadă de piatră, movilă” (Petros HD), „ridicătură de pământ” I, „dâlmă mică, dâmp” III (Răchitova HD), „o grămadă aşa de ceva..., de pietri, de...” (Râu Bărbat HD), „deal aşa mai mic, adunat” (Ruşor HD), „un teren mai ridicat un pic, ciocolie” (Fizeşti HD), „muşuroi, ridicătură mai mare” (Toteşti HD) etc. In alte sate apare în descrierile făcute de informatori diferitelor locuri: Gruiu „grumuleu” I şi Pietriceaua Mare, Pietriceaua Mică „două grumuleie de piatră, da’ nu mari” I (Livadia de Coastă); Piscu „e grumuleu, vârv” II (Vălioara HD); Piscu hăl Mare „deluţ mai ridicat, grumuleu, deal ca o piramidă” I (Livadia de Câmp) etc. Din grumuleu, prin metateză, s-a ajuns la gurmuleu (pl. gurmuleie), formă notată de colegul V. Bidian în Grădiştea de Munte HD (ALRR-Trans. 1644/433) şi de noi în Zăvoi HD. Ovid Densusianu (ibid. 55) afirmă că originea latină a acestui cuvânt i „se pare neîndoioasă”, dar nu reuşeşte să-i dea o explicaţie plauzibilă: „Grumuleu (grumudeu) nu poate fi izolat de ar. grumur cu acelaşi înţeles şi derivând din GRUMULUS; şi de data aceasta terminaţiunea nu este însă clară; admiţând chiar că grumuleu e rezultat prin disimilaţiune din * grumur eu, rămâne neexplicată adăugarea lui -eu\ poate cuvântul s-a încrucişat cu altul de origine streină, dar nu vedem care ar fi acesta (încrucişarea cu alte forme pare să reiasă şi din înlocuirea lui -/- cu -d- şi s-ar putea ca alterarea aceasta fonetică să fie datorită influenţei lui grămadă sau mai curând a ser. gromada)”. Evident, grumuleu este un derivat românesc din gram (cu suf. -uleu), cuvânt care a existat sau mai există încă în limba noastră cu aceleaşi înţelesuri ca şi grumuleu. Grum este atestat pentru prima dată în Dictionarium valachico-latinum, [1801], al lui Samuil Micu-Klein, fiind definit ‘sommet’37. Grum (pl. grumurî) ‘grumus; teto; der Haufen, das Aufgehăufelt’ figurează în LB, fiind explicat din lat. grumus şi exgrumo. Autorii dicţionarului dau şi un citat: „implu queva cu grum: accumulo, gregatim accumulo”. Grum este înregistrat şi de alte dicţionare, fiind definit ‘monceau, tas, amas’ (şi comparat cu celelalte reflexe romanice ale lui grumus: it., sp., port. grumo, v. fr. grume) de Cihac I şi DDRF 37 Vezi Teofil Teaha, Lat. grumus în română şi în limbile romanice (I), în CL, XXII, 1977, nr. 2, p. 235. 74 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF (după Cihac), ‘mică înălţime de pământ, mică eminenţă’ de LM, ‘das Stiik, der Haufen’ de Barcianu, şi ‘monton, pila, hacina, amontonamiento’ (< lat. grumus ‘morro’) de CDER. Celelalte dicţionare (PEW, CDDE, DA, TDRG, CADE, DU, SDLR, DM, DEX) nu-1 menţionează, probabil crezând că acest cuvânt n-a avut niciodată o circulaţie reală în limba română, fiind copiat în dicţionarele vechi LB, LM (Cihac îl menţionează după LB) din cele latine. Se pare că el a lăsat urme şi în toponimie: Grum, toponim în Banat, pe care Drăganu Rom. 234 îl consideră o variantă a lui Grui, deşi mai departe (p. 388) raportează toponimul Grumac din Ugocea la „grumur < grumulus, care presupune şi existenţa unui *grum < lat. grumus ”. In ce priveşte pe grumudeu, Ovid Densusianu nu menţionează localitatea (sau localităţile) în care l-a întâlnit şi, după cum s-a văzut, îl consideră rezultat din grumuleu, sub influenţa lui grămadă. Explicaţia şi-o însuşeşte şi S. Puşcariu (DR X 376). Noi considerăm că grumudeu (pl. grumudeie) „ridicătură” (Câmpu lui Neag HD) este o variantă a lui grumuleu, datorită nu atât influenţei lui grămadă, ci, mai degrabă, lui grumudan. GRUMĂ. Gruma de Jos „loc de cosit” I, „loc pe o d â m p ă, pe coamă” II, „loc de dos” III, „omuchie care coboară până aproape de satul Vălari” IV (Goleş HD) conservă apelativul *griimă ‘grum’, perechea feminină a lui grum. Aromânescul griimbă (pl. grumbe) ‘grămadă’, înregistrat de DDA şi explicat de la lat. grumus, este o variantă fonetică lui *grumă, după cum Grumbuleu (vezi supra) este o variantă a lui Grumuleu, grumbur (DDA) a lui grumur, flambură (DDA) a lui flamură, ţintirimb a lui ţintirim etc. Pentru *grumă, cf., mai jos, şi *grumulie. GRUMUDAN. Grumudanu de Ia Cărări sau Grumudanu Cărărilor „e mai înalt ca Cărările” I (Uric HD) provine din apelativul (neatestat de dicţionare) grumudân, care circulă în Ţara Haţegului şi Valea Jiului, cu sensurile: „dâmp” (Crivadia), „deal mai rotund” (Dealu Babii), „grumuleu” (Dâlja Mare), „o grămadă de piatră, dacă o strânge omul” (Federi), „loc mai înalt ca celelalte” (Râu Bărbat), „pământ adunat de om; câteva care de pământ dacă le pun laolaltă” (Uric), „teren mai 75 DUMITRU LOŞONŢI ridicat, ridicătură, dâmp” (Şerel), „deal; loc mai ridicat ca celelalte” (Valea Lupului). Are formele de plural grumudâne (Dealu Babii, Dâlja Mare, Râu Bărbat etc.) şi grumudânuri (Federi, Uric). Este un derivat de la grum cu suf. -udan. Cf. ciocodan, dâlmudan, (u(r)tudan. GRUMULIE. Pentru Grumulie „bot38 de terasă, înalt de cca 20 m”, înregistrat de M. Homorodean (Toponimia satelor Cinciş şi Valea Ploştii (judeţul Hunedoara), în SMO 98) în Valea Ploştii şi raportat la grumuleu, R. Todoran (Note lexicologice, în CL, XVIII, 1973, nr. 1, p. 43) e de părere că „s-ar putea propune explicarea din grumur + -ie, cu disimilarea menţionată de Densusianu”. Precizând că Grumulie şi Gruma de Jos sunt în hotarele a două sate apropiate din bazinul Cernei, am considerat (v. Loşonţi Grum 189) că toponimul presupune un apelativ * grumulie ‘grum’, derivat de la *grumâ (v. supra) cu suf. -ălie. Cf. căsulie < casă, cuculie < cucă, cuşculie < cuşcă. Fără a nega explicaţia noastră, Vasile Frăţilă (Contribuţii 230) se gândeşte şi la posibilitatea, pe care noi o excludem, ca „numele topic din Valea Ploştii [...] să plece de la grumuleie (pl. lui grumuleu) printr-o apropiere de cuvintele terminate în suf. diminutival -ulie: căsulie, cărţulie, cuşculie, măciulie, măgulie”. GRĂMURADĂ, GRUMURADĂ, GUMURADĂ. Grămurada „movilă” (Jupani TM: comunicat Ioan Stratan) şi Grămurada lui Ticu „movilă” (Susani TM: comunicat acelaşi), nume absente din DTB IV; Grumurada ridicătură (Chitid? HD); Gumurada „coastă” I (Zăvoi HD): grămurâdă (pl. grămurăzi) ‘movilă’ (prin Banat: comunicat acelaşi), *grumurâdă ‘idem’, *gumurâdă ‘idem’, apelativ rezultat din contaminarea sinonimelor grumur (pentru care vezi Loşonţi Grum 189-190) şi grămadă. Forma *gumurâdă s-a putut naşte prin disimilarea totală a primului r. Fenomenul s-a produs şi în aromână, unde gumăradă39 ‘grămadă de pietre strânse, stog de pietre strânse într-un ogor’, întâlnit şi ca toponim (Gumaradzi „colline”: Capidan TMR 81), a 38 Vezi fotografia locului în CL, X, 1965, nr. 1, p. 164, figura 3. 39 După Vasile Bogrea (PIF 305), forma a rezultat din *grumaradă, care ar fi rezultatul contaminării lui *grum şi *aradă. 76 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF avut o formă mai veche cu gramorâda ‘grămadă’ (v. Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române, în DR III 177). GURGUIU „loc izolat” (Băjeşti AG:Codin MN 104); „loc ridicat, ca un vârf de căpiţă” III (Comana de Jos BV); „deal” (Turcheş, una din cele 7 localităţi care alcătuiesc oraşul Săcele BV); „deal ridicat” I (Glâmboaca SB); deal de formă conică (Racoviţa SB. V. şi AnL, XXXI, 1986-1987, p. 334); deal (Cozma MS) etc. Se întâlneşte şi la aromâni: Gurgul’u „nom de montagne â Samarina”, GorguPu „nom d’une pente escarpee pres de Pădz (Pinde)” (Capidan TMR 81). Apelativul gurgui este atestat cu sensurile: ‘un deal mai înalt, vârful unui deal’ (DA), ‘vârful unui deal sau al unui munte’ (DM, DEX) ‘movilă. Deluţ în formă de movilă. Grui. Vârf în formă de movilă’ (Porucic L 28), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Băneşti DB: CHEST. IV 91/782), ‘movilă’ (Daneş MS: ALRR-Trans. 1644/359) etc. Nouă ne-a fost glosat: „ridicătură de pământ” (Pricaz HD, Viştea de Sus BV), „deal înalt” (Porumbacu de Jos SB), „ţurţudău”(Fundata BV) etc. Dicţionarele îl raportează la lat. gurgulio ‘beregată’. GURGUIEŢU vârv de deal (Nadăşu CJ); „vârv de deal” I (Gălăşeni SJ); Gurguieţu lui Bucur „ridicătură de pământ” I (Viştea de Jos BV); Gurguieţele „îs două gurguieţe, două mame lo ane mici din jos de Gurgui” I (Glâmboaca SB): gurguie} ‘movilă’ (Glâmboaca: ALRR-Trans. 1644/424), diminutiv de \a gurgui, cu suf. -et. GURGULEU, GURGULEI, GURGUNEU. Gurguleu „ridicătură” (Deal AB: CHEST. IV 77/-); „deal” II (Dâncu Mare HD. E acelaşi cu cel menţionat de Homorodean SLT 120); „vârv de deal” I, „vârv” II (Hăşdău HD); „on oval, movilă” III (Gânţaga HD); „dâmp” III, „dâmp, rădicătură” V (Mălăieşti HD); „deal” (Lăpugiu de Sus HD: V. B.); „ridicătură ” (Sălaşu de Jos HD); deal (Râmeşti, sat aparţinând oraşului Horezu VL: Bureţea CTR 50); deal (Boteşti TM: NALR-Banat. Date 128); „deal” (Jureşti TM: DTB IV 153); „deal ţuţuiat” (PietroasaTM: ibid.); Gurguleu Mare şi Gurguleu Mic ridicături rotunde (Sebeşel AB); Gurguleiele „movili mici” II, „dealuri ” III (Covragiu HD); „îs două stânci, v â r v u r i ” II, „îs 77 DUMITRU LOŞONŢI pietre [ = stânci]” III (Baru HD); Gurguleiu „ridicătură” [*], „loc mai ridicat” [**] (Vălioara HD); Gurguneu [gurguiieu] „movilă, loc înalt; vârv, dâlmă, ridicătură” I, „vârv, ca o căciulă” III (Vâlcele HD) etc.: gurguleu, cuvânt neatestat de dicţionare, răspândit în Transilvania, Oltenia (v. Picuiu Mânzului) şi Banat, cu sensurile ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Câlnic AB, Deal AB: CHEST. IV 91/132,-), ‘movilă’ (Buia SB: ALRR-Trans. 1644/392), „vârf mai mic ,şi rotund” (Bucium HD: Homorodean SLT 120), „cioc de deal” (Orăştioara de Sus HD: ibid.), „vârf’ (Uric HD), „cucui” (Coroieşti HD), „dâlmă” (Gânţaga HD), „deal, înălţime” (Tămăşasa HD), „dâmb rotund, mai înalt” (Lupşa AB), „rădicătură de pământ” I, „deal” II (Tritenii de Sus CJ), „loc înalt, ca o stâncă” (Crivadia HD), „jgheab [= stâncă]” (Sebeşu de Sus SB) etc. Are pluralul gurguleie (Petros HD, Tritenii de Sus etc.) şi gurguleciuă (Buia, Câlnic, Sebeşu de Sus etc.). Pe lângă *gurgulei şi *gurgimeu, presupuse de toponimele menţionate mai sus, cuvântul mai are şi alte variante: gurgumeu ‘movilă’ (Sălaşu de Sus HD: ALRR-Trans. 1644/449; Turcineşti GJ şi Strehaia MH: NALR-Olt. II h 336/939, 955; Tisa VL etc.), gurgumiu ‘idem’ (Cujmir MH: Boceanu Gl) etc. A fost explicat ca „un derivat cu suf. -uleu de la gurgui (şi cu schimb de sufix)” (Homorodean SLT 121) sau prin „contaminarea lui gurgui cu guguleu” (Bureţea CTR 50). Şi după părerea noastră, s-a format de la gurgui, prin substituirea segmentului final -ui cu -uleu, după modelul pi cui - *piculeu, pupili - pupuleu etc. HUHU „cel mai înalt deal” I, „vârf de deal; acolo veşnic suflă vântul” II (Buneşti CJ); „stâncă” [*], „deal” [**] (Dej CJ, cartierul Viile Dejului); Huhu III, V, VI Gâlgău SJ, II, III Măgura SJ sau Huhurile I, V Gâlgău „dâmburele” I, „dâmb întins, deal mare; pânt [= pentru]-aia-i zic Huhu, că-i deal mare” III, „dâmb ” V, „v â r v ” VI, „vârv de deal mare” [*] Gâlgău, „ou, dâmb, rădicătură de pământ mai înaltă” II, „ou, dâmb înalt” III Măgura: huh ‘vârf’ (Fundu Moldovei SV: comunicat Dragoş Moldovanu), „cuc, vârv” (Bârsău Mare SJ), apelativ neatestat de dicţionare, probabil o variantă a lui gug, cu trecerea lui g la h sub influenţă ucraineană. 78 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF HUHUIU deal (pe valea Zeletinului BC: Puiu-Filip Filipescu, Toponimia văii Zeletinului. Rezumatul tezei de doctorat\ Iaşi, 1990, p. 2); „deal mare, rotund, ca o căpicioară de fân” [*] (Ocna Dejului CJ): huhui (pl. huhuie) „rădicătură de teren în forma unei clăi” (Dobrocina SJ), un derivat de la huh, cu suf. -ui, sau o variantă a lui gugui. DA înregistrează (după MARIAN NU. 668) acest cuvânt (cu sensul ‘cucui’), considerându-1 o variantă a lui cucui. Menţionăm şi derivatele: a huhuia ‘a face ceva înalt, cu vârful ascuţit’, pe care l-am întâlnit în Bârsăuţa („o-ai huhuiat înseamnă că ai prea înălţat-o, ai făcut-o prea ascuţită şi înaltă, tare huhuiată”), Dăbâceni SJ („îi pea [=prea] huhuiată, pea înaltă fârcitura; nu o huhuia aşa tare”), Podişu SJ („ai făcut fârcilura pea huhuiată; nu o huhuia tare sus, că o îmboardă [^răstoarnă] vântul”), Ţăud („când faci o furcitură de fân... n-o huhuia că o-mboardă vântul”) etc., un derivat de la huhui. huhuiat (cu var. *hohoiat, huhoiat) ‘înalt, ascuţit, conic’, viu în partea de nord a Transilvaniei, la Bârsăuţa SJ, Dragomireşti MM („gugă înseamnă un deal huhoiat”: comunicat Axenia Chindriş), Fodora SJ („dacă ai făcut ceva fân şi l-ai făcut nalt tare, se zice că l-ai făcut huhuiat” I, „on căpiţ huhuiat” II), Gălăşeni SJ (Gurguieţu „cel mai înalt punct din hotar; este mai guguiat, mai ascuţit, mai gurguţat, mai huhuiat, mai vârvuit” II, „huhuiat înseamnă că îi ceva înalt aşa” [*], „huhoiat” [**]), Ţăud SJ („furcitură huhuiată”) etc. Apare şi în toponimie: Huhuiatu vârf de deal; deal nu prea înalt, de forma căciulii (Rebra BN: CHEST. IV 88, 91/270), La Coliba Hohoiată „loc în pădure” (Popteleac SJ). DA îl atestă cu sensul ‘(despre păsări) cu moţ, moţat’, considerându-1 o variantă a lui cucuiat. Evident că este un derivat de la huhui sau huhuia (ori o variantă a lui guguiat). MOŢU „ridicătu r ă cu pădure” [*] Voivodeni BV, „e ca un moţ” I Drăguş BV mai este numit şi Moţu Drăguşului, de către locuitorii din Voivodeni, sau Moţu Voivodenilor, de către cei din Drăguş, pentru că iniţial a fost a Drăguşului, care l-a vândut satului Voivodeni; Moţu lui Anghel „vârf ascuţit” II, „deal aşa înalt; e ca un moţ aşa” III, „movilă chiar ca un moţ” IV (Viştea de Sus BV). 79 DUMITRU LOŞONŢI DLR nu cunoaşte sensul topografic cu care moţ circulă în Ţara Haţegului, Valea Jiului, sud-vestul Olteniei etc.: „deal sau stâncă înaltă” (Crivadia HD), „vârf de deal” (Dâlja Mare HD), „vârv, ceva ridicătură, ceva loc mai înalt, deal” (Livezeni HD). Bordu Cucuruzului „moţ de piatră” XII (Petros HD); „... îs tri cracuri, tri moţuri adunate la un loc” I (Tisoviţa MH). MUŢUDANU „teren mai ridicat; în el se joacă copiii când sânt la vite, pentru că de acolo se vede în toate părţile” I, „deluţ mic între poieni, ciocolie” II (Fizeşti HD); „grumuleie de pământ” (I) în Şerel HD: unul la capătul de din jos al satului, „unde se adună vitele dimineaţa”, al doilea în sat, „o pantă unde este transformatorul” II, „deal ”111. în Ţara Haţegului — unde se află aceste toponime — şi în Valea Jiului, apelativul muţudân înseamnă „loc strâns ca o căciulă” I (Baru Mic, sat înglobat la Baru), „loc mai ridicat” (Băniţa), „loc mai sus” (Crivadia), „loc mai ţuguiat, mai ascuţit” (Dealu Babii), „ridicătură de pământ mai mare” I, „vârv ascuţit ca un muşuroi” II (Dâlja Mare), „dâmp înalt de pământ; un fel de vârf’ (Federi), „teren mai ridicat” I (Fizeşti), „loc mai ridicat, mai cu moţ, mai moţat” (Livezeni), „loc înalt” (Ohaba-Ponor), „deal, cioacă, grind aşa ridicat, formă de muşuroi” I, „loc ridicat, ciocan” II (Uric), „vârf de deal” XI, „moţ de pământ, de piatră; să fie ascuţit” XII (Petros). Vârvu. ăl Mic „muţudan” şi Cioaca „muţudan” II (Baru Mic); Cioaca Gurii Râului „m u ţ u d a η ” I (Uric). Cuvântul, neatestat de DLR, are formele de pl. mufudâne (Dealu Babii, Dâlja Mare, Federi, Livezeni, Ohaba-Ponor, Petros), mufudânuri (Livezeni, Uric) şi s-a format din contaminarea lui muţuleu (vezi infra) cu bordan, grindan sau maidan, sinonime întrebuinţate frecvent în regiune (Ţara Haţegului, Valea Jiului şi împrejurimi), ori din muţuleu prin substituirea lui -(u)leu cu elementul formativ (sufixul) -(u)dan, care s-a putut detaşa din cele trei cuvinte. Cf., tot acolo, dălmuleu-dâlmudan, grumuleu-grumudan, ţuculeu-ţucudan, ţu(r)ţuleu - (u(r)ţudan etc. Prin metateză a rezultat forma ţumudân (pl. ţumudăne, ţumudânuri) „teren ridicat; grămadă făcută din câteva bascule de pământ; movilă făcută pentru a cunoaşte hotarul între două proprietăţi” (Băieşti HD). 80 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF în Merişor (com. Băniţa) HD am notat şi moţodân (pl. moţodâne „bonţ de piatră sau de pământ, aşa, ascuţit”. Cf. moto toi - muţii tui, moşoroi - muşuroi etc. Atle apelative derivate de la baza moţ sunt: moţoţoi, muţuţui. Desigur că moţ ‘ţugui, ţuţui, vârf’ a circulat sau circulă încă pe o arie mai mare, cum dovedesc moţoţoi ‘vârf, ţugui' (Hălăreşti VS), explicat în DLR „de la mof \ şi muţuţui ‘(prin Banat şi Trans.) vârf ţuguiat (de deal, la o căpiţă, la o căciulă etc.)’, înregistrat tot în DLR, fără plural, după CADE şi după o culegere de cuvinte bănăţene, şi explicat bine prin „contaminare între moţ şi ţuţui”. După părerea noastră, moţoţoi şi muţuţui trebuiau lucrate într-un singur articol (cf. moţodan - muţudan, ţorţor - ţurţur, ţoţă - ţuţă etc.), nu în două, fără să se facă nici măcar trimitere de la unul la altul. Din *moţuţui, prin asimilare progresivă s-a ajuns la moţoţoi, iar prin asimilare regresivă, la muţuţui. Acesta din urmă e folosit frecvent în Ţara Haţegului: Munţii lui Blaj „două muţuţuie, două gruieţe” [*] (Sarmizegetusa), Vârvu Mociocoiului „muţuţui, vârv” III (Păucineşti) etc. muţudoi (pl. muţudoâie) ‘mică ridicătură de pământ, delişor, cucă’ (Uric HD), „muşuroi” (Balomir HD) s-a format din muţudan, prin substituirea lui -an cu -oi. Cf. ţurţan - ţurţoi, ţurţudan - ţurtudoi. Lipseşte din DLR. muţudui, neinserat nici el în DLR, se foloseşte în Ţara Haţegului cu sensurile „vârv de piatră” [*] (Baru), „muşuroi”, adică „o ridicătură mai mică de pământ” IX (Petros), „loc mai ridicat” II (Uric) etc. Vârvu cu Busuioc „muţudui” [*] (Baru). Are pl. muţudiiie (Petros, Uric). S-a format din muţudan, prin înlocuirea lui -an cu -ui, probabil şi sub influenţa lui muţuţui. Cf. ţurţan - ţurţui. La sfârşitul anchetei, informatorul al doilea din Uric, în vorbirea căruia am observat şi cuvintele muţudan, muţudoi, ne mărturiseşte că „la noi tot m u ţ u d u i u 1 are nume”. muţugui. Pia Gradea (O culegere de cuvinte bănăţene, în MCD I 138) a explicat just cuvântul muţugui ‘vârf de deal’ existent într-un glosar alcătuit în Banat, probabil în Cuptoare CS, din „muţuţui + ţugui, prin contaminare”. Nu bănuim din ce motive DLR l-a omis. Circulă şi în Ţara Haţegului, unde l-am întâlnit în Baru (unei ridicături mai mici, unui vârf 81 DUMITRU LOŞONŢI de deal „unu-i zice mu ţugui, altul muţudan, cioacă”), Mălăieşti (Căpăciosu „e o căpăţână de pământ, on mu ţu gu i ” II) şi Nucşoara (cu sensul „vârv ascuţit”). în Merişor (com. Băniţa) HD am observat varianta muţucui (pl. muţuciîie), „vârf foarte ascuţit”, rezultată prin pierderea sonorităţii lui g, probabil sub influenţa lui cui, picai. muţuleu. Este viu în sud-vestul Transilvaniei, cu sensurile ‘movilă’ (Bulbuc AB: ALRR-Trans. 1644/375), „vârvuţ aşa înalt, vârv” I, „ridicătură mai mică” III (Baru HD), „o ţâră dâlmă mică” (Dealu Babii), „movilă mai mare” V (Petros HD), „grămadă de ceva, de târşi, buruieni, coceni...” (Ponor HD), „loc mai sus” (Pricaz HD), „ridicătură” I, „dâlmă, loc ca o movilă, ca un muşuroi mai mare” II (Valea Lupului HD), „loc mai înalt, ascuţit” (Vâlcelele Bune HD). DLR nu-1 cunoaşte. Are pluralul muţuleie (Baru, Bulbuc, Dealu Babii, Ponor, Valea Lupului, Vâlcelele Bune). S-a format, prin asimilare, din *moţuleu, un derivat din moţ + suf. -uleu. OU „poiană” I (Sângeorz-Băi BN); „dâmb ca un ou” I, „ridicătură rotundă..., dâmb cu burtă” II (Buneşti CJ); Ou I, III sau Vârvu Oului I, II, IV „deal rotund, înalt, ca şi un ou” II, „vârv rotund, ca un ou” IV (Poiana Blenchii SJ); Ou Brezanului „ridicătură rotundă de teren, înaltă” (Bixad SM: comunicat Gh. Şerbănescu); Ou Cucului „deal” (Dobrocina SJ: G. T.); Ou lui Mate „d âmb mare, rotund, chiar ca un ou” I, „d â 1 m ă ” II, „dâlmă rotundă ca on ou” III (Chiheru de Jos MS); Ou Păcătăului „e ca un ou” I, „loc rotund, d e a 1 ” II (Câţcău CJ); Piscu Oului „pisc în forma oului” (Osoi IS: MDGR III 141, s.v. Dealu Doamnei); Vârvu Oului „vârv rotund situat pe un masiv al Ţibleşului” (Groşii Ţibleşului MM: comunicat Viorel Cozma) etc. Se întâlneşte şi la aromâni: Ou „le sommet de la montagne qui separe les villages roumains de Perivoli, Avdhela et Băiasa ainsi que la montagne meme” (Capidan TMR 95). Apelativul ou „vârv de deal” (Frâncenii de Piatră SJ), „vârv de deal rotund” (Lăpuş MM), ‘ridicătură rotundă’ (Ţăud SJ, Vad CJ etc.) nu e atestat de dicţionare. în multe localităţi din jumătatea de nord a Transilvaniei l-am întâlnit în descrierile făcute de informatori diferitelor locuri: Chicerea „pantă; sus are on ou, on dâmb mare” I (Tărpiu CJ); Dealu Căstauălor „oul ala” (Ţăud); Dealu Oltului „ou” (Mesteacăn 82 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF SJ); Dâmbu Călugărului „ou de dâmb frumos’ III (Chiuieşti CJ); Dâmbu Contului „ou, ridicătură ca un ou” I (Baba MM); Dămbu Paripului „ou” (Vad CJ); Dâmbu Popii „on fel de ou” I (Pintic CJ); Dâmbu Ţilichii „ou” II (Valea Groşilor CJ); Golumbelu „e on ou, dâmb” III (Dobric BN); Vârvu Dumbrăvii „ou de dâmb” II (Calna CJ); Zănogile „îs pântre dealuri, groape între o u ă de deal” I (Băbdiu CJ) etc. OUŞOR, OŞOR, UŞOR. Ouşoru „deal” (Bârsăneşti BC: MDGR IV 621); „deal” (Brătila BC: ibid.); „vârf de deal” (Căiuţi BC: ibid.); „munte” (Dofteana BC: ibid.); „deal cu pădure” (Livezi BC: ibid.); „podiş (Sârca IS: ibid.); „deal” (Mastacăn, com. Borleşti NT: Matasă CD 49); „bâtcă” (Tazlău NT: ibid. 63); munte de formă conică (Dorna Candrenilor40 SV) etc. Toponimele din BC, IS şi SV au fost explicate de Giorge Pascu („Revista critică” XIII, 1939, nr. 2-3, p. 162-163) de la ouaş (ooaş) ‘curătură’ (< magh. avas, ovas), explicaţie acceptată şi de Iordan TR 23. Fără îndoială că ele provin de la apelativul *ouşor ‘ridicătură rotundă’, ‘vârf (de deal sau de munte) rotund’, diminutiv de la ou ‘idem’ (vezi supra). Amintim că derivarea propusă de G. Pascu întâmpină şi dificultăţi de ordin formal. Nu există, după câte ştim, un sufix -or. In Vad CJ, o movilă în forma unei jumătăţi de ou aşezate cu vârful în sus se cheamă Uşor(u) I, II, IV-VI, [*], [**] sau Oşoru III „dâmb rădicat roată ca şi-o pâine; îi o u , rotund” I, „d â 1 m ă ; e rotund, rădicat în sus; e exact ca şi-o minge; e ridicătură rotundă” II, „îi rotund” V, VI, „ou” VI, „dâmb rotund” [*]. Numirea iniţială Ouşor [ouuşor] a ajuns la [*ouşor], apoi la [oşor] şi, în sfârşit, probabil prin apropiere de cuvântul uşor, la [uşor]. Cf. Râşor, pârâu mai mare şi între Râşoare, loc între două pâraie, râuşoare (Budeşti MM: I. R.) < *Râuşor < Râuuşor. Pentru alternanţa o-u la iniţială de cuvânt, cf. Osoiu Popii II, III şi Usoiu Popii IV (în Valea Groşilor, localitate vecină cu Vad). 40 Vezi T. Naum, Ţara Domelor. Reflectarea formelor de relief şi a re fel ei hidrografice în toponimie, în „Natura”. Seria geografie, geologie, 1965, nr. 6, p. 43; I. Simionescu, Prin munţii noştri, 1973, p. 51-54. 83 DUMITRU LOŞONŢI OUŢU „dâmb mare, înalt, ca un ou” II (Căianu Mic BN); „munte cu pădure, alungit ca un ou” (Cetea BH: Măruşca Borod 71); Ouţu II sau Vârvu Ouţului I, II, IV „vârv rotund” I, „vârv de munte; e rotund ca un ou la vârv” II (Târlişua BN); Vârvu Ouţului „deal cu mesteceni” I, „deal înalt” II, „vârv de deal” III (Poienile Zagrei BN) etc.: ouţ ‘vârf (de deal, munte) rotund’, diminutiv de la ou ‘idem’ (vezi supra). „...se vede on o u ţ: Dealu Bronţeştilor (Ţăud SJ). OŢELELE [uăţŞle] I, III, [*], [**]; [Uoţalele] II; [oţalele] II, IV, [***] etc. „îs tri dâmburi..., ca tri ouă” I, „îs tri ouă, aşa rătunde” II, „tri dâmburi, tri ouă aşa făcute, ca şi cum le-ar fi pusă cineva,... uriaşii” III, „bulbucuri” [*]: Oţelu [oţălu] cel Mare, Oţelu (cel) din Mijloc şi Oţelu cel Mic II, III (Valea Groşilor CJ). La început movilele s-au numit Ouţele [ouuţăle], de la *ouţele, pl. lui *ouţel (< ouţ + suf. -el). Cu vremea, numele s-a schimbat, la fel ca şi în cazul lui Oşor (cele două toponime se află în localităţi vecine!), pronunţându-se [*ouţăle] şi pe urmă [oţşle]. PANA [pgâna] „ţuclui” [*], „vârv de deal” [**] (Sălicea CJ) a fost explicat de G. Kisch (Kleine Wissenschaftliche Mitteilungen, în „Siebenburgische Vierteljahrsschrift”, LVII, 1934, p. 201-202) din apelativul latin pinna ‘vârf, pisc’. E. Janitsek (ST 86) pune la îndoială această explicaţie pentru faptul că autorul citat n-a luat în consideraţie înţelesul local al apelativului peană, anume cel de ‘floare’, dezvoltat din cel de ‘pană’, găsind „mai verosimilă... derivarea din acelaşi apelativ latinesc pinna însă cu înţelesul ‘pană’...” Din cele cunoscute de noi până acum, rezultă că este vorba de un nume rar, întâlnit în Transilvania, Banat şi Vrancea: Pana „deal mare, cel mai înalt vârv din hotar” (Dragu SJ: comunicat Gavril Cristea); Pana cu Nucu „o pădină (‘loc neted pe deal’)” şi Pana Lungă „izlaz” (Bucoşniţa CS: NALR-Banat. Date 53); Pana Lungă loc (Petroman TM: ibid., p. 78); Pana cu Păr, Pana Gugului, Pana Ladii, Pana Mare, Culmea Penei, Peana „toate înălţimi” (Ioniţă NLB 229); Pana de Căprioară vârf stâncos (Tulnici VN) etc. 84 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Arătând că apelativul pană ‘înălţime’ „nu se menţionează în nici o sursă lexicografică, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar cunoaşte şi nu s-ar fi folosit în graiurile vreunei regiuni”, Vasile Ioniţă (loc. cit.) nu exclude posibilitatea ca el „să descindă direct, fără intermediar, din lat. pin na care avea şi sensul ‘Zinne (= vârf, colţ), păstrat în foarte multe dialecte romanice; cf. vechiul italian perina ‘Gipfel’, prov. pena ‘Pink’, port. pinnas ‘Pink’ ş.a. (REW 6514)”. într-adevăr p(e)ână este încă un apelativ viu. A fost înregistrat în împrejurimile Orăştiei HD în satele Costeşti, Costeşti-Deal, Romoşel, Beriu, Cucuiş, Sibişel etc. de B. Vulcu (Termeni 78) cu sensul ‘vârful cel mai înalt sau peana dealului’ şi în Ceru-Băcăinţi AB de noi. Informatorul ne-a precizat că „o peană de deal înseamnă cel mai înalt vârf dintr-un furdulaş [= tarla]”. PIC. în Transilvania, Moldova şi Oltenia există mai multe cuvinte, conservate în toponimie sau folosite şi ca apelative, care pot fi raportate la o bază romanică sau preromanică *pîkk- ‘ridicătură, vârf’ atestată în latina medievală (picum ‘vârf de munte’) şi păstrată în fr. pic, it. picco (sic. picu) etc. Contribuţii meritorii la studierea unor nume şi-au adus Ovid Densusianu (ŢH 54, 65), I.-A. Candrea (PT 180-181) şi N. Orghidan, G. Giuglea şi M. Homorodean (Probleme de toponimie, în CL, X, 1965, nr. 2, p. 341-342). în continuare vom completa cunoştinţele de până acum cu toponime şi apelative necunoscute, cu precizări referitoare la forma corectă, la aria de răspândire, precum şi la etimologia unora dintre acestea. Pe lângă Picu deal, sat şi pădure GJ şi Vârful Picului munte în fostul judeţ Solnoc-Dobâca, amintite de I.-A. Candrea (op. cit.), N. Orghidan, G. Giuglea şi M. Homorodean (op. cit., p. 341) menţionează încă 5 nume, culese mai ales din hărţi: Vârful Picului, 563 m (f. t. Târgu Lăpuş); Vârful Chicului, 834 m, la sud de Maieru BN; D. Pchicului, 437 m, pe dreapta Almaşului, la nord-est de Zimbru [greşeală în loc de Zimbor? SJ]; Chicu, 541 m, pe dreapta Mureşului, la est de Zam; Dealul Picului, pe dreapta Oltului, la nord de Călineşti VL. Bazaţi pe aceste toponime şi pe unele derivate, autorii presupun că şi în limba română a existat un apelativ topic pic. Aceasta este şi convingerea noastră. 85 DUMITRU LOŞONŢI Toponimelor semnalate mai sus li se adaugă Su Pic [su pt'icV] „coastă” (Leleşti BN) şi probabil Picul, Pikul, atestate de Nicolae Drăganu {Rom. 202, 396, 409) în Carpaţii nordici. Apelativul *pic ‘ridicătură, vârf’ a avut forma de plural *picuri, după cum rezultă din Picuri [ptîcurl] „vârfuri de dealuri paralele şi echidistante, brăzdate de văi aproape egale” (Groşii Ţibleşului MM: comunicat Viorel Cosma). într-un documentat studiu consacrat familiei radicalului preindo-european *pîtt-/pitt-f Johannes Hubschmid {Praeindogermanica: 4. Preindoeuropeen pitt et ses derives, în „Revue internaţionale d’onomastique”, VII, 1955, p. 105-114) a demonstrat că şi derivatele radicalelor sinonime *pittjo-, *pîkk- şi *bîkk-/*bîkk- «ne designent pas seulement des objets pointus, des cimes de montagne, mais aussi des objets petits: vieux sarde pithinnu ‘petit’; it. piccolo\ esp. pequeno\ ir. becc. L’it. merid. pizza, le frioul. picot et le galic, bica designent des galettes ou des pains» (p. 106). Sensul de ‘mic’ al lui *pîkk- s-a mai păstrat şi în it. piko (în graiul din Livinallongo: Carlo Tagliavini, II dialetto del Livinallongo. Saggio lessicale, în AAA, XXIX, 1934, p. 670), piccino etc. (v. REW 6494), precum şi în rom. pic. DLR nu-1 atestă, dar este viu într-o mică arie din nord-vestul judeţului Cluj. L-am observat în Dângău Mare („când eram eu pic”) Nadăşu, Râşca etc. Am întâlnit şi diminutivul piciiţ ‘micuţ’ (Nadăşu), ‘copil mic’ (Bologa: „îi on pic de picuţ, de puştiurel”). Cf. şi porecla Picu Panţel, dată unui om pentru că „era micuţ tare” (Poieni CJ). PICLU. Credem că Vârvu Picului I sau Vârvu Piciului II-IV „e ca o cujmă, v â r v ” I, „vârv înalt de deal” III (Runcu Salvei BN. V. şi Giuglea Cuvinte 348) e numire tautologică (Cf. Ou sau Vârvu Oului, Stogu sau Vârvu Stogului etc.) în loc de Piclu, toponim provenit din Pic sau din {*piclu <) *pic prin „despicarea” lui c în cl. Cf. *piclău, *picleu, *piclui; ţiclu, ficlău, ficleu, ticlui. PICLĂU, PIGLĂU. Se întâlneşte în toponimia Transilvaniei şi Moldovei: Piclău deal (Vale CJ); [pciclau] „deal, ţiclă înaltă” III (Căianu Mare BN); [ciclau, pciclau] „vârv de deal împădurit” II (Figa 86 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF BN); [pciclau] I, [t'iclău] [*] sau [vîrvu pciclăuului] I „vârv ascuţit” I (Rodna BN); [pt'iclau] stâncă (Răchiţele CJ); „vârv de deal” [*] (Popteleac SJ); „grui” (Bârsana MM: comunicat Nuţu Roşea); deal (Şimişna SJ); „ou de pădure, deal cam rătund, ridicătură de pădure” I (Măgura SJ), loc numit în satul vecin Baba MM Ţiclău; (scris Chiclău) „deal ” (la vest de Brăhăşeşti GL: MDGR II 364); „d e a 1” (la nord de Tăcuta VS: ibid.); „deal” (Cândeşti NT: Matasă CD 55. Se numeşte şi Ţiglău); Piglău [piglău] I, II „deal” II (Suarăş CJ); Piclău Mare şi Piclău Mic „două spinări de deal” (Stremţ MM: G. T.); Piclauăle [ciclâuăle] „dâmburi, răzoare” I, „tot on dâmb şi o groapă” IX (Târlişua BN); [pt'iclăuă, t'iclâuă] „vârvuri de deal” [*] (Câţcău CJ); [pkiclăuă] loc (Giuleşti MM: Papahagi GFM 207); Piglauăle [t'iglăuă] I, [pt'iglăuă] II „tri dâmburi” I, II (Antăş CJ); [pt'iglăuă] „vârvuri, d â m b u r i ” II, „r i d i c ă t u r i, vârvuri de deal” [*] (Vâlcelele CJ) etc. Cunoscând (din MDGR) toponimele din Moldova, Iorgu Iordan (TR 41) enunţă „ca simplă ipoteză”, de care însuşi se îndoieşte, posibilitatea ca ele să aibă „la bază tema *pîcc”, raportându-le (p. 57 nota 5) şi la verbul a pica ‘(despre apă) a cădea’. Din exemplele citate, la care se pot adăuga încă multe altele, reiese că apelativul *piclău (pl. *piclâuă şi piclăuri: GRg 24 s.v. chiclui) ‘deal rotund, vârf de deal, stâncă’, cu varianta *piglău, rezultată prin sonorizarea velarei (cf. picui, pigui; ţiclău, ţiglău etc.), a fost foarte răspândit. S-a format de la *piclu, cu suf. -ău. Cf. ţiclău < ţiclu. PICLEU. Cunoscând dintr-o hartă toponimul „Piculeu (Picleu), 557 m, la vest de Ciucea, pe dreapta Crişului Repede”, N. Orghidan, G. Giuglea şi M. Homorodean (op. cit. 342) îl explică din *piculeu < *pic, cu suf. -uleu. Este vorba de Picleu [pt'icleu] „deal, vârv de deal destul de înalt, acoperit cu pădure” I, „cuc de dâmb” [*] (Negreni CJ). Picleu e şi numele unui sat în BH. Apelativul *picleu poate fi explicat ca un derivat din *piclu. Cf. sinonimele *cucleu, *ţicleu. Cu mai puţină probabilitate, *cucleu, *piclău, *picleu, ţiclău, ţicleu s-ar putea explica din cuculeu, *piculău, *piculeu, Hiculău, *ţiculeu, prin sincoparea lui u neaccentuat. 87 DUMITRU LOŞONŢI PICLUIU (scris Chicluiu) deal (Mânjeşti şi Voineşti IS: MDGR II 364): picliii (pl. pichiiuri) ‘deal mic, ridicătură de pământ în formă rotundă’ (Vânători NT: GRg 24), apelativ format de la *pic(lu), picui. Cf., infra, ticlui < tic(lu)} ţicui. PICUI. Este cel mai frecvent nume din această familie, fiind răspândit în Transilvania, Carpaţii nordici şi nordul Olteniei (v. Drăganu Rom. 202, 396-398, 409; Vasile Cristureanu, Toponimia satului Şopteriu, jud. Bistriţa-Năsăud, în LR, XXI, 1972, nr. 1, p. 75, 76; Popescu GG 144 etc.). Pentru a-i contura mai precis aria, pe lângă cele atestate în diferite lucrări sau studii, mai menţionăm: Picuiu „cel mai mare deal [din hotar]’ (Biia AB: V. B.]; „stâncă” (Cetea AB: V. B.); „deal” (Crăciunelu de Sus AB: V. B.); „vârv de deal” I, „ţi c 1 ă de deal, vârv de deal” II (Spermezeu BN); „deal mare, ţuclui” (Ceanu Mare CJ); „dâmb ” I, „vârv ” II (Sălişca CJ); „deal mare de piatră, cel mai mare deal” (Săcel HR); deal (Vadu Izei MM: CHEST. IV 73, 114/356); „vârv de deal” (Grebenişu de Câmpie MS: V. B.); „cel mai mare deal de pe aici; un ţu r ţu re sus” (Nadeş MS); „deal mare, cel mai înalt din sat şi chiar din jur” (Sălcud MS: V. B.); „cuculice” II (Cheia VL); „stâncă” III, „piatră” [**] (Şuta VL); „vârf, punctul cel mai înalt între Mosoroasa şi Vlădeşti” I (Mosoroasa VL) etc. DLR cunoaşte din Transilvania apelativul picui (pl. picuie) ‘pisc’ şi, acceptând explicaţia lui Ovid Densusianu (ŢH 54), îl derivă din *piculeus, dar îl raportează şi la pic. Cuvântul circulă şi în Oltenia. A mai fost atestat în Unirea HD (CHEST. IV 91/113), în împrejurimile Orăştiei (Vulcu Termeni 78), în Corneşti MS (cu pl. piciiiuri: ALRR-Trans., 1648/343) etc. Noi l-am întâlnit în Ţara Haţegului şi în jurul oraşului Băile Olăneşti, definit: „deal ascuţit grozav” (Gânţaga HD), „vârf de deal” (Păucineşti HD), „deal ascuţit, mai înalt decât alte dealuri” (Sarmizegetusa HD), „vârvuleţ ascuţit” (cu pl. picuiuri: Vâlcelele Bune HD), „ridicătură de pământ ca o movilă” I, „vârf ascuţit” II (Tisa VL) etc. în Câmpu lui Neag HD, V. Bidian a notat varianta pigâi, rezultată prin sonorizarea lui c. Ca şi N. Orghidan, G. Giuglea şi M. Homorodean {op. cit.), am considerat (v. CL, XXXI, 1985, nr. 1, p. 30) că picui poate fi un derivat românesc din *pic cu suf. -ui, scăpându-ne din vedere că acest sufix, cu 88 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF care s-au format pupui, fu(r)fui etc., a trebuit să se detaşeze de undeva. El a putut apărea chiar de la picui, pentm care suntem nevoiţi să acceptăm etimonul latin propus de Ovid Densusianu, prin raportare la *pic. PĂCUI. Pentru Nicolae Drăganu (Rom. 202), Iorgu Iordan (TR 39) etc., Pacuiu deal (Broşteni VN), Păcuiu Mare, Păcuiu Mic sau Păcuiaşu, Păcuiu Mijlociu, Păcuiu lui Soare şi Păcuiu Vechi, toate insule în apropiere de Ostrov CT (MDGR IV 623; Pericle Papahagi, Ostroavele dunărene, în „Dunărea” I, 1923, p. 117-120), sunt sinonime cu Picui. După Gr. Antipa (Pescăria şi pescuitul în România, Bucureşti, 1916, p. 192, 786), DLR atestă apelativul păciii ‘insulă aluvionară în apele Dunării’ prin sudul Olteniei şi Munteniei şi îl consideră, la fel ca Nicolae Drăganu, o variantă a lui picui. Cu acelaşi sens (de ‘insulă’) cuvântul a mai fost cules în Berteştii de Jos BR, Făcăeni IL, Ostrov şi Peceneaga TL de Valentin Ţurlan (Din terminologia entopică legată de pescuit, în LR, XIX, 1970, nr. 3, p. 220), care, socotindu-1 tot o variantă a lui picui, afirmă că prezenţa lui în această zonă se datoreşte păstoritului. Evoluţia lui păcui din picui e greu de explicat, iar autorii citaţi n-au încercat să o elucideze, deşi Pericle Papahagi (loc. cit. 118) a observat just că „ostroavele sunt joase, deci lipsite de «piscuri»”, şi dintr-un T (/' lung) latin nu putea rezulta ă. Plecând de la afirmaţia elevului Chr. Delea din Ostrov conform căreia, „după cele spuse de moşul său, despre Păcuiey\ „Păcuiu se zice unui loc în formă de insulă şi care este mai aproape de sat, unde oamenii pot trece ca să-şi ducă oile şi vitele la păscut” (p. 117-118), autorul înclină să creadă că toponimele sunt o mărturie a faptului că şi în dacoromână a existat păcui ‘vite, avere în vite’, provenit, ca şi ar. picunju, piculju ‘banii, averea strânsă de bătrâni şi bătrâne, ca să o lase moştenire la fii şi nepoţi, spre a fi pomeniţi’, din lat. pecunium ‘vite, avuţie în oi, în vite’. „Se va fi zis «păcuiu (averea în vite, vitele) lui X», cum se zice Păcuiu lui Soare, pentm ca apoi, când aceste «anumite vite» ale cuiva n-au mai fost, să rămână numai denumirea” (p. 119). Această explicaţie a fost combătută pe bună dreptate de Nicolae Drăganu. Tot din relatarea elevului amintit rezultă că aceste insule sunt relativ recente, în trecut ele făcând parte din ţărmul drept dunărean: „In apropiere de Ostrov, avem 89 DUMITRU LOŞONŢI trei «păcuie»: Păcuiul Mic (zis şi Păcuiaş), Păcuiiil Mare şi, mai jos de Ostrov, Păcuiul lui Soare [...], despre care, de asemenea, ne spun bătrânii că era unit cu uscatul, anume cu malul drept al Dunării. Acuma-i şi el ostrov. I se zice «lui Soare», căci şi altădată, ca şi acum, fruntaşul Soare din Ostrov îşi păştea vitele aici” (ibid. 118). Luând în considerare faptul că cercetările arheologice atestă poziţia de promontoriu a construcţiilor fortăreţei militare medievale de pe Păcuiul lui Soare şi că numele insulei e atestat sub forma pe cui într-o hartă executată de un anonim veneţian pe la anul 1450, istoricul Ion Dumitriu-Snagov (B ORGI A NA V şi B O R GIA NA VIII. Două hărţi italiene din Renaştere şi localizarea V ic ine i pe Dunăre, în „Revista de istorie”, tom. 32, 1979, nr. 10, p. 1941-1947) explică toponimul Păcui din pă cui < pe cuniu < lat. cuneus, care avea şi sensul de ‘construcţie pe un promontoriu’. Aminteşte că A. Forcellini, în Lexicon totius latinitatis, Patavia, 1805, „într-o bogată exemplificare, menţionează pentru cuneus: promontoriu/n, quod eodem nomine appellantur cuneus militare” (p. 1947). Dacă această explicaţie ar fi justă, atunci ar însemna că numele Păcui, când n-a mai fost înţeles (şi când locul nu mai era unit cu uscatul), a iradiat, s-a extins şi la insulele vecine devenind cu timpul şi substantiv comun. Cf. beghei (bighei) ‘canal’ întâlnit în Banat şi Ţara Haţegului şi explicat din „ser. Begej, numele sârbocroat al râului Bega” (Gămulescu ES 88). Pentru lămurirea originii acestui nume s-ar putea emite încă două ipoteze: a) Numirea iniţială a fost Picui < *picui ‘loc ascuţit în plan orizontal’, sens pe care îl au şi sinonimele grui, pisc etc. Prin etimologie populară sau sub influenţa prepoziţiei pe > pă s-a ajuns la *Pecui > Păcui, formă care s-a extins şi la insulele vecine şi s-a transformat în apelativ. b) Toponimele au la bază apelativul *păcui ‘loc ascuţit în plan vertical (cf. Păcuiu) sau orizontal’, provenit din *pîc(c)uleus, un derivat de la baza *pîkk- (cf. *bîkk-/*bîkk-y *pîtt/*pîtt, citate mai sus). PICUIEŢU vârv de deal (Podeni CJ); „vârf de deal în Cojocna” (Candrea PT 190); Picuieţele „coastă împădurită cu mai multe râpi, spălături de apă; movile”!, „loc denivelat” [*] (Nadăşu CJ). Se pare că 90 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF numele menţionat de I.-A. Candrea din împrejurimile Cojocnei este al vârfului înalt de deal dintre Tăuşeni şi Bărăi CJ. Deoarece alături de el sunt încă două vârfuri puţin mai mici, unii locuitori din ambele sate, ba chiar şi din Gădălin, utilizează şi forma de plural: Picuieţe(le) I, [*] Tăuşeni, I, II, [*] Bărăi, II Gădălin sau Picuieţ I Tăuşeni, II Gădălin „deal mare, vârvul cel mai înalt aicea” I, „îs tri dealuri ascuţite; din ele se vede Clujul” [*] Tăuşeni, „cel mai înalt vârv în partea asta” I, „deal mare, dâmbă mare” II, „dealuri” [*] Bărăi, „deal mare către Morocaza [=Tăuşeni]” II Gădălin. Picuieţi 552 m, menţionat de N. Orghidan, G. Giuglea şi M. Homorodean (op. cit. 342) din Sig SJ, nu a fost înregistrat de E. Pavel în ancheta făcută în această localitate. Apelativul *picuiet (pl. *picuieţe) este un derivat de la picui, cu suf. -et. PICULEŢU „deal mai mic” I, „dâmbuleţ” II (Ocoliş AB); „deal deasupra satului” I, „e caocreastă, e alungit; ridicătură” II, „dungă de deal” III (Agriş CJ); „d â m b ” I (Buru CJ); „d e a 1; o ţâ’ de ridicătură” (Deleni CJ); „ţuclui de deal; vârv” I, „vârv de deal rotund” II (Miceşti CJ: S. V.); „cel mai înalt deal, cea mai mare dâlmă care se vede aici; deasupra-i ca un vârv de boaghe; ţ i c h i 1 e u ; îi ca un ou, exact aşa rotund; vârv” (Valea Agrişului CJ); „v â r v înalt” (Şişeşti MM: comunicat Livia Chira); „deal în [fostul judeţ] Hunedoara” (Candrea PT 90); Piculeţele „mo v i 1 e, r i d icătur i de pământ” (Băişoara CJ); „două d â 1 me ” I, „două ridicături, movile” II, „două dealuri ca nişte boghi de fân” IV Petreştii de Jos (în hotarul satului Cheia CJ); „răzoare”, „dâlme alungite” (Petreştii de Mijloc CJ); Faţa Piculeţelor „dealuri” I, „coastă, loc rozoros; sunt hopuri, pănţi” (Agriş CJ) etc. Apelativul *piculâţ (pl. *piculeţe) ‘deal conic, movilă, vârv de deal’ e derivat de la cu suf. -uleţ. PICULEU „mic deluţ; e ca un vârf, aşa ascuţit” I, „pantă” II (Jabeniţa MS); „e ca o movilă, ca un mormânt” I, „dâlmă ” II, „e chiar în dunga dealului; vârvul ala de deal” III (Şerbeni MS); Piculeu I, II sau Vârvu Piculeului III „pantă, loc înclinat” I, „vârv” II, „dâlmă” III (Orşova MS): *piculâu < *pic cu suf. -uleu. 91 DUMITRU LOŞONŢI Pentru *pic, picui, piculete (v. Gherghelău), *piculeu, cf. brad, brădui, brădulete, brăduleu; sac, săcui, săculeţe, săculeu etc. PUPU vârf de deal (Bologa CJ): ‘vârf de deal’ (Brusturi BH: CHEST. IV 72, 88, 91/302; v. şi DLR), „dâmb mai mic” (Mesteacăn SJ. Dealu Oltului „p u p de dâmb rotund” I), „deal mic, rotund” (Ţăud SJ) etc. PUPUIU sau OU „ou mare în pădure; apare ca un vârv de munte” [*] (Viile Dejului, cartier al oraşului Dej CJ): pupili „deal mai înalt, rădicat” (Cemuc SJ), „vârv ceva mai rădicat” (Câţcău CJ), „dâmb ascuţit ca o căpiţă” (Pintic CJ), „vârvul dealului” (Popteleac SJ), „loc mai ridicat” (Solomon CJ), „rădicătură mai ascuţită” (Vad CJ), „cel mai ascuţit şi mai înalt vârv de deal” I, „ţuclui” II (Vâlcelele CJ) etc., sens neatestat până acum. In DLR pupui figurează cu sensurile: 1. ‘(Trans.) cifoză, cocoaşă’; 2. ‘(prin Trans. şi prin Ban.) moţ’; 3. ‘(în Sânmihaiu Almaşului SJ) coc, conci’ şi e raportat la pup4. Sensul de ‘coc, conci’ se mai întâlneşte în Băbdiu CJ, Răzbuneni CJ, Vad CJ, Vâlcelele CJ etc., iar cel de ‘moţ (la păsări)’ în Răzbuneni, Vâlcelele etc. Are pl. pupiiie (Câţcău, Vâlcelele) şi pupuiuri (Pintic, Vâlcelele etc.) şi e un derivat de la pup4, cu suf. -ui. Verbul a se pupuia ‘a se cocoţa’, cunoscut de DLR din Maramureş, în formă de participiu („Şade fată pupuiată Pe un vârf de piatră”), provine de la sensul, atestat de noi, de ‘vârf, ridicătură ascuţită’ al lui pupui. Pupuiat2, înregistrat cu sensurile: 1. ‘(Groşi MM) ascuţit, ţuguiat’ şi 2. ‘(Ban. şi Trans.; despre păsări) moţat’, explicat în DLR „de la pup4”, provine de la pupili ‘vârf, ridicătură ascuţită’, ‘moţ’. Alte derivate de la acest cuvânt, necunoscute de DLR, sunt: pupuleu (pl. pupuleie) ‘movilă’ (Măhăceni AB: ALRR-Trans. 1644/324) şi pupuţ ‘ridicătură nu prea înaltă’ (Dealu Mare MM). în Baba MM, ca şi în Izbuc BH, Ştei BH (v. DLR), pupuţ se întrebuinţează în expresia a sta pupuţ ‘a sta pe vine’. 92 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF STOGU „cleanţuri şi tufe de alun, este un complex de cleanţuri mari” I (Hobiţa-Grădişte HD); munte înalt de 1855 m, la nord-est de Poienile de sub Munte MM; fânaţe (Poiana Sibiului SB: Tănase PS 23); vârf muntos înalt de 1494 m, „piramidă” (Nicolae Popescu op. cit. 130, 132), „e ca o căpiţă de fân, mare, înaltă” II Cheia VL, „stâncă mare, munte mare” I, „vârf înalt, numa piatră de var” II, „r i d i c ă t u r ă de piatră, munte mare” III Tisa VL; Stogu II sau Vârvu Stogului I, II „vârvuţ de deal” I, „dâlmă, loc mai rădicat” II (Dâlja Mare HD); Stogu Ceroilor „îi ceva mai ridicat din coastă” III (Dăbâca HD); Stogu de Piatră „vârf de deal” (Calu, azi Piatra Şoimului BC: Matasă CD 43); Stogu lui Coţofan „jgheab mare, piatră, stâncă” I, „jgheab ca un stog” II, „e ca un stog de grâu; vârf de piatră ca un stog” III (Cuciulata BV); Faţa Stogului „pantă rea” (Lăpugiu de Sus: V. B.) etc.: stog (pl. stoguri) ‘ridicătură (deal, munte) în formă de stog’. In Petreştii de Jos CJ (ALR II SN III h 809/250) s-a înregistrat stog ‘dâmb’ alături de ţuclui. STOGŞOARELE „îs nalte, au formă ca nişte căpiţi de fân” II Cheia VL, „ţurţudane; îs mai mici ca Stogu, lângă el” I Pietrişu VL, „pietri ridicate, înalte” III Tisa VL. Numirea s-a creat pe teren toponomastic, prin derivare de la Stogu. STUR. înregistrând toponimul „Sturu munte (Băuţar41, Clopotiva42)”, Ovid Densusianu (ŢH 66) observă că „intrarea lui în toponimie a plecat de la înţelesul de ‘stâlp’ pe care l-a avut stur\ numele acesta s-a dat unei stânci, unui munte ce se înălţa ca un stâlp” (p. 68). Se întâlneşte şi în alte regiuni muntoase: Sturu „vârful muntelui Mateiaş” AG (Codin MN 125); „cel mai înalt v â r v ” I, „d â m b , deal; cel mai înalt dâmb în păşunat” II (Lăpuşteşti CJ); „munte, vârv; ori de unde-1 priveşti, e rotund, formă de con; e cel mai mare din sat” [*], „munte împădurit” I, „îi ca o claie, ca o furcitură de fân; îi rotund şi 41 E vorba de vârful muntos Sturu, înalt de 1823 m, aflat la sud-est de Băuţar CS. Vezi V. Sencu, I. Băcănaru, Judeţul Caraş-Severin, Bucureşti, 1976, harta anexată la sfârşii. 42 Foarte probabil este vorba de Sturu, munte în masivul Retezat, în apropiere de Soarbele. Vezi fotografia locului în lucrarea lui Gh. Niculescu, Munţii Goclecinu. Studiu geo-morfologic, Bucureşti, 1965, p. 253. . 93 DUMITRU LOŞONŢI înalt” II, „vârv; cel mai ridicat de aici” VI (Poiana Horea CJ); „culme” (Brăzeşti AB); munte înalt de 1153 m (la vest de Sohodol AB şi la sud-vest de Ponorel AB (Papahagi Cercetări 65); „deal pietros” (Bărbăteşti VL: comunicat Ioan Băluţoiu); Dealu Sturu (a se citi: Sturu) (Scărişoara AB: ibid. harta anexată); Sturu Popii „bolovan mare şi o râpă” II în apropiere de sat (Sebeşu de Sus SB); Faţa Sturului (Criştioru de Sus BH: Teaha CN 135); Sturii „bolovani mari, mari, ca coperişul căsii, pe vârful muntelui; poţi să stai de ploaie sub ei” II (Sebeşu de Sus); „munţi, ridicături de piatră, cu vârfuri ascuţite” I, „vârfuri ţăncuroase, înalte” II Tisa, „j g h e a b u r i ” II Şuta VL etc. Din toponimele menţionate rezultă că stur (pl. sturi) ‘vârf, deal ridicat, munte, stâncă’ a fost răspândit pe o arie relativ mare, care cuprindea şi dialectele aromân şi meglenoromân, după cum rezultă din Sturu „nom de lieu dans la region de Zagori (Pinde)” (Capidan TMR 107) şi Ştur „nom de lieu en Meglen” (ibid. 110). Se pare că mai circulă pe aiurea, pentru că la Porucic L 79 găsim sturi ‘dealuri de stânci’. SULIŢA „câmp, pădure” (Poiana BH: Teaha CN 139); „vârf, piatră, vârf de jgheab [= stâncă]” I, „jgheab ascuţit ca turnul bisericii” II, „e ascuţită, are formă de suliţă; bloc de piatră de 5-6 m ascuţit până în vârf’ III (Breaza BV); „vârf de deal, o mică ridicătură” I (Loman AB); „loc frumos, ca o şauă, sus la culme; în spatele lui e un vârf de piatră” (Râu de Mori HD: TRM 57); „vârf de peste 1000 de metri de lângă satul Bogâltin CS” (Ioniţă NLB 56); Suliţa I, Dealu Suliţii I, Vârvu Suliţii [*] „deal foarte ascuţit,, prăpăstios” I, „vârv de deal” [*] (Răchiţele CJ. Se pare că e acelaşi cu Suliţa menţionat în „Probleme de geografie” V, schiţa 35); Vârfu Suliţii munte (Conea ŢL 105); „stâncă, cel mai înalt vârf din muntele Oslea” (Câmpu lui Neag HD: V. B. E acelaşi cu cel menţionat de Popescu GG 157); vârf (Brădeşti AB: CHEST. IV 66/99); Suliţi (Bucium-Sat AB: Papahagi Cercetări 66); Suliţile „fânaţ şi pădure; coastă, o culme aşa frumoasă” (Ştei HD) etc. Dacă nu admitem un apelativ * suliţă ‘vârf ascuţit de deal sau de munte, stâncă’, rezultat prin metaforă de la suliţă ‘armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn 94 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF terminată cu un vârf de fier ascuţit’, atunci trebuie să vedem în fiecare nume o creaţie metaforică independentă. TURNU „stâncă ca un turnuleţ” (Brăzeşti AB); „pisc” (Berevoeşti AG: Codin MN 128); „stâncă ca un turn de biserică” I (Rodna BN); „deal împădurit sub formă de con” (Dragomireşti MM: Faiciuc Drag. 318); Turnu Plecat „un turn mare, un vârf aplecat către Găvanu din Arpăşel” I, „o piatră mare şi strâmbă” II, „s t â n c ă plecată o ţâră” III (Cârţişoara SB); Turnurile „stânci înalte şi ascuţite ca nişte turnuri” I (Arpaşu de Sus SB) etc.: turn „ridicătură înaltă şi ascuţită, vârf, stâncă’ (Cârţişoara, Viştea de Jos BV), sens neatestat de DLR, dezvoltat prin metaforă de la turn ‘construcţie prismatică sau cilindrică, de înălţime (relativ) mare, clădită separat sau făcând parte dintr-un complex arhitectural (pe care îl domină)’ (DEX). Metafora aceasta se întâlneşte şi în alte limbi. TURNURELELE ridicături (în zona Voineasa-Ciungetu VL: Conea ŢL 111): *turnurel (pl. *turnurele), diminutiv de la turn. ŢIC, ŢICHI. Ca nume de locuri se întâlneşte mai ales în Munţii Apuseni şi în regiunile învecinate: Ţicu „vârv ; îi chiar aşa ca o movilă; îi cam în hotar cu Sartăşul” I, „ridicătură cu pădure” II (Muncelu AB); „vârv” (Geamăna AB); „deal, vârv de deal” (Gârde AB); „munte” (Ighiu AB: Papahagi Cercetări 66); „cel mai mare deal dinspre răsărit” (Podeni CJ: I. R.); „deal înalt” (Hovrila MM: G. T.); Ţicu sau Ţicu Matrii „ţichileu” I, „vârvu leţ” II şi Ţicu lui Avram I, III sau Vârvu lui Avram II, [*] (Sălciua de Sus AB); Ţicu ăl Mare, Ţicu ăl Mic şi Ţicu lui Harom vârfuri (Poiana Aiudului AB: comunicat E. Şoşa); Ţicu sau Vârvu Ţicului „vârv de deal” I şi Ţicu Blagului „deal înalt” I sau Coasta Blagului II (Sălciua de Jos AB); Ţichiu sau Vârvu Ţichiului „vârv, ţichileu, deal mai înalt, vârv de dâmb” (Lupşa AB). în afară de aceste toponime, unde Ţicu cu varianta Ţichiu [ţit'u] rezultată sub influenţa derivatului ţichileu (vezi infra) este numele unor vârfuri, dealuri, mai amintim câteva unde e numele unor pante relativ abrupte: Ţicu „pantă” (Valea Mănăstirii AB: V. B.); „pantă mare, cu 95 DUMITRU LOŞONŢI drum pe ea” (Valea Mică AB); „coastă repede” (Câmpu lui Neag HD); Ţicu Vârtopului „capul de jos al vârfului, de unde locul se lasă la vale tare” (Poiana Sibiului SB: Tănase PS 14) etc. Am atestat apelativul ţie (pl. ticuri) cu sensurile: 1. „vârv, ridicătură mai înaltă ca cele obişnuite” (Ceru-Băcăinţi AB), „deluţ, o ţî’ de ridicătură” (Muntele Băişorii CJ), „teren mic, ascuţit şi pietros; şi dacă s-o lovit un animal... zici că s-o lovit într-un ţie de piatră” I, „dacă iese pe mână ceva mic, ca un cap de buboi, se zice că o crescut on ţie” II (Petros HD); 2. ‘pantă mai abruptă’ (Curpeni AB, Sebeşel AB), „loc repede, pantă mare” (Mărtinie AB), „pantă foarte abruptă” (Loman AB), „pantă abruptă” III (Dealu Babii HD), „loc prăpăstios, foarte rău, unde ţi-e frică să intri” (Merişor, com. Băniţa HD), „pantă mai ageră ca Gurişu” (Bulbuc AB) etc. Cu excepţia celui din Lupşa, toate numele menţionate, precum şi apelativul, se pronunţă [ţîc]. Le-am literarizat cu i, considerând că e vorba de pronunţarea dură a lui /. Fără îndoială că e un cuvânt vechi în limba română, fapt dovedit şi de marele lui număr de derivate. Etimologia nu i se cunoaşte. în DLR, unde are şi alte câteva atestări, se face doar trimitere la ciucă ‘măgură’. ŢĂCĂLIA „vârf rotund, înalt” II (Vama Buzăului BV) provine din apelativul ţăcălie (pl. ţăcălii) „ţurţudău, loc aşa ascuţit ca o buglă” I, „un mal [= deal] mai ridicat, o ascuţitură, un mal ascuţit” II (Vama Buzăului), „vârf de deal, ascuţitură ca un vârf de buglă de fân” (întorsura Buzăului CV), „o coastă mare, un munte înalt” (Zăbrătău CV). După părerea noastră (v. Loşonţi Ţie 201), reţinută în DLR, sensul acesta, şi cele cunoscute anterior (1. ‘barbă mică şi ascuţită; cioc, barbişon’; 2. ‘frigare de lemn’) aparţin aceluiaşi cuvânt, care are sensul fundamental ‘obiect de formă ascuţită, conică’. TDRG, DU, CADE, DM, DEX nu-i indică lui ţăcălie originea, deşi n-au lipsit încercările de a i-o stabili. Se pare că S. Puşcariu (DR I 79) se gândea la un împrumut din turcă: „jţâgă - ţâgă - ţâgâlie, interjecţie pentru chemat caprele (...), nu poate fi despărţit de radicalul Zieg din germ. Ziege ‘capră’; în ţâgâlie (cf. diminut. germ. Ziegeli = Zieglein) avem a face, probabil, cu amestecul lui ţăcălie ‘barbiche’: aluzie la barba ţapului (turc. tekegaqualî ‘barbe de boue’...)”. 96 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Pentru C. Lacea (DR III 748), ţăcălie ‘barbă în cioc, cioc’ „e, probabil, un derivat al ung. szakăll ‘barbă’, prin sufixul -ie. Cum în ung. nu există gen, iar firea limbei noastre pretindea un gen, i s-a adăugat suf. fem. -ie, fiind genul cel mai natural care i se putea da acestui cuvânt înrudit cu ‘barbă’...”. Pentru a motiva substituirea lui s cu /, autorul admite că „noi am primit cuvântul de la saşi, probabil de la bărbierii saşi (...), la care, deşi nu-1 găsim atestat, nu urmează că n-a existat vreodată”. Această explicaţie a fost aprobată de Drăganu (Rom. 548) şi Lajos Treml (BL II 47). Fără să fie convins că ţăcălie este un împrumut maghiar, Lajos Tamâs (alias Treml) îl înregistrează totuşi în E. Elena Carabulea (Intetfixal 122, 133) îl consideră o creaţie românească cu suf. -ălie, dar îl raportează la ţacă. DLR îl derivă cu acest sufix din ţacă ‘(prin Olt.) fiecare dintre scândurelele (late de 15-20 cm) cu care se loveşte mingea într-un joc de copii”; 2. ‘(prin Mold.) obiect făcut din două scândurele de lemn, imitând forma ciocului de barză, care se fixează cu o mască pe faţa flăcăului deghizat în brezaie’, care provine de la interjecţia ţac, neluând în considerare explicaţia propusă de noi (v. Loşonţi Ţie 202): ţie + suf. -ălie > ţicălie > (prin asimilare regresivă) ţăcălie. Forma ţicălie, scrisă ţăcălie, cu ă care credem că se datorează pronunţării dure a lui ţ, este atestată de Viciu G1 cu sensul ‘frigare de lemn’ la Şimon BV, în aceeaşi zonă (Ţara Bârsei) în care se găseşte apelativul ţăcălie ‘vârf’. ŢICĂLĂU „un colţ de deal cu pădure mai sus” I, „e un munte rotund, înalt” II (Acriş BV); „un vârf rotund” II, „o mică gămălie, un ţurţudău mic aşa” III, „un vârf, un ţugui” V (Vama Buzăului BV): *ţicălăa ‘vârf’, un derivat de la ţie ‘idem’ cu suf. -ălău. Cf. ciocălău < cioc. ŢICĂU mahala (Poiana GL: MDGR V 675); mahala în Iaşi pe o râpă (SDLR) etc.: ţicău ‘vârv de deal sau de munte’ (DLR), un derivat de la ţie, cu suf. -ău. ŢICHILIE, ŢIGHILIE. Ţichilia [ţikiliia] „rădicătură” IV, „v â r v ” [*], „culme, vârv de deal” [***] (Poiana Horea CJ); Ţichilia Haltelor „vârvu ş or de deal” II, „ţi chil ie, vârv de deluţ” [*] 97 DUMITRU LOŞONŢI (Valea Vadului CJ); Ţighilia Negrii „dâmb rotund, înalt; ridicătură înaltă şi rotundă la vârv” II, „dâmb, oţighilie, dâmbuţ cu piatră” [*], „vârv, ridicătură înaltă” III (Valea Drăganului CJ): ţichilie [ţikiliie] (pl. ţichilii), „vârv de deal” I (Poiana Horea), „vârv de deal” II, „vârv de deal mai înalt şi mai subţire; vârv de dâlmă” III, „deal rotund, cu vârv ascuţit” [*] (ValeaVadului. Vârvu Groapelor „vârv de deal, rotund; îi chiar ca o ţichilie” II); tighilie [ţigiliie] (pl. ţighilii) „vârv de deal” (Lunca Vişagului CJ. Dealu Caprii „ţ i g h i 1 i e , deal mai ascuţit”; Vârvu Poienii „îi on fel de ascuţiş, ţighilie”), „deal sau munte ascuţit” II, „ridicătură ascuţită la vârv” III (Valea Drăganului), variantă rezultată prin sonorizarea lui c. Ţichilie se poate explica prin asimilare progresivă de Ia iicâlie (vezi supra). DLR, care îl cunoaşte numai după atestările noastre (v. Loşonţi Ţie 202), îl consideră o variantă a lui ticlie. ŢICHILEU [ţit'ileu] „vârv” (Muşca AB); [ţît'ileu, ţikileu, ţîkileu] „rădicătură, vârv” I, „dâmb” II (Sălciua de Sus AB); [ţikileu] „creastă de deal” I, „ţuclui” [*], „îi ca o boaghe” [**] (Agriş CJ); „deal” (Muntele Bocului CJ); „vârv de deal, ţugui tură de teren” I, „ridicătură de pământ” III şi Ţichileu Mocanilor „ ţ i c h i 1 e u înalt” I, „ridicătură de pământ mai înaltă” III (Făgetu Ierii CJ); [ţikileuu t'ocăriuli] „vârv de deal” (Muntele Băişorii CJ); Ţichileu III, [*] sau Vârvu Ţichileului I-III, [*] „vârv de deal” I, [*], „înălţime” I, III (Surduc CJ) etc.: ţichileu [ţîkileu: Sălciua de Sus; ţît'ileu: Bistra AB, Sălciua de Sus; ţit'ileu: Muncelu AB; ţikileu: Agriş, Lungeşti, Maşca, Măgura Ierii, Surduc, Valea Agrişului etc. CJ] „vârv” (Lungeşti), „vârv de deal ascuţit” (Bistra), „ridicătură” (Muncelu), „ridicătură mai ascuţită” (Măgura Ierii), „ţuclui de deal, vârv de deal ascuţit” (Muntele Bocului CJ), „vârv de deal rotund” (Valea Agrişului, Maşca). Guruieţu „ţichileu aşa rotund” I şi Vârvu Chicerii „ţichileu” I (Făgetu Ierii). Are pl. ţichileie (Făgetu Ierii, Lungeşti, Valea Agrişului etc.), fichileuri (Bistra, Muncelu) şi s-a format prin asimilare progresivă din *ţiculeu, un derivat de la tic cu suf. -uleu. Explicaţia (v. Loşonţi Ţie 203) n-a fost reţinută în DLR, unde cuvântul este lucrat ca variantă a lui ţiclău. 98 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF în Plaiuri CJ am observat şi varianta ţighileu, rezultată prin sonorizarea velarei. ŢICLU, ŢIGLU. Este răspândit în jumătatea de nord a Transilvaniei: Ţiclu „ridicătură de teren în formă conică” (Sohodol AB: Stan Soli. 173); „deal, ţuclui de dâmb, vârv de dâmb” I, „dâmb, vârv înalt” II (Hudriceşti AB); „stâncă într-un vârf de munte” (Poiana, com. Criştiom de Jos BH: Teaha CN 140); „ridicătură ca o biserică” II Săsarm BN, „ţu c 1 u i ” I Chiuza BN; „d â mb rotund, ca un ou” I, „dâmb înalt, rotund” II (Dretea CJ); „vârv, ridicătură mai înaltă” (Valea Drăganului CJ); „deal” (Ciumărna SJ); Ţiclu sau Vârvu Ţiclului „vârv ascuţit, ţiclu” (Buru CJ); Ţiclu I, II sau Vârvu Ţiclului II „dâmb” I, „îi ţuguiat, îi cel mai înalt din partea asta de hotar” II (Mărgău CJ); Ţiclu sau Vârvu Ţiclului „vârv de deal” (Mada HD: V. B.); Ţiclu sau Vârvu Ţiclului „dâmb mai mare, mai înalt decât celelalte” (Ciolt MM: G. T.); Ţiclu Băştii „ţiclu mare, coamă” I, „îi între păraie, o dâl mă pe care se poate merge doar cu picioarele; un fel de ţiclu înalt” II (Vad CJ); Ţiglurile „culme” I, „coame mici, abrupte” II (Dumbrăveni BN): ţiclu (pl. f ici uri) „vârv, ţiclă” (Lunca Vişagului CJ), „ţiclui” (Bogata de Jos CJ), „ridicătură ascuţită” V (Vad CJ), „deal sau munte ascuţit” (Valea Drăganului) etc.; *(iglu (pl. igluri), variantă rezultată prin sonorizarea velarei. ŢICLĂU, ŢIGLĂU, ŢUCLĂU. Ţiclău „deal” (Vârvu Câmpului BT: CHEST. IV 91/383); deal (Vorniceni BT: Al. Obreja, Câteva toponime rare din cuprinsul podişului moldovenesc, în LST 63); deal (Păltiniş BT: ibid.)\ deal (Şendriceni BT: ibid.)\ deal (Pleşeşti SV: ibid.)\ „vârf de deal de formă puţin rotunjită” (Şişeşti MM: comunicat Livia Chira); „stan” (Răstoci SJ); „deal” (Todireşti43 SV); Ţiclău sau Vârvu Ţiclăului „vârv de deal” (între hotarele satelor Ardan şi Şoimuş BN); Ţiclău sau Vârvu Ţiclăului „vârv” (Mărgău CJ); Ţiclău sau Vârvu Ţiclăului „vârv” (Baba MM), numit în satul vecin, Măgura SJ, Piclău Babii; Piclău sau Ţiclău „deal” (Cândeşti NT: Matasă CD 55); 43 Vezi Ilie Dan, Aspecte ale toponimiei româneşti, cu privire specială asupra văii Soloneţului (Suceava), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi” (serie nouă). Secţiunea III (ştiinţe sociale), e. Lingvistică, tomul XVI, 1970, p. 111. 99 DUMITRU LOŞONŢI Ţiclaie(le) II, IV sau Ţiclauă(le) V: Ţiclău de Sus, Ţiclău de Mijloc şi Ţiclău de Jos „câmpuri” I-III, V „poieni” II, IV (Poiana Horea CJ); La Ţiclău (Sebiş AR: CHEST. IV 27/62); Ţiglău „pisc situat la extremitatea superioară a Ceahlăului” NT (MDGR V 679); „deal” (la sud de Codăeşti VS: Al. Obreja op. cit.)\ „movile” (la vest de Gârcina VS: ibid.)\ Dealu Ţiglăului (Bogdăneşti SV: ibid.) etc.; Ţuclău „dâmbă, vârvul ala, o ţî’ de dâmb” şi După Ţuclău „păşune” (Sebeş BN) etc.: ţiclău ‘pisc, vârf de munte, stâncă foarte ascuţită şi înaltă’ (CADE), ‘stâncă foarte ascuţită şi înaltă; vârf de munte sau de deal’ (DM), ‘vârf ascuţit de deal sau de munte’ (Heci IS: CHEST. IV 88/542 c), ‘deal cu spinare ţuguiată şi scurtă’ (Porucic L 81), ‘vârful slab rotunjit al unui deal sau munte’ (ibid. 26) etc.; ţiglău ‘ţiclău’ (ibid., CADE), ‘ridicătură de pământ mai mare, ajungând până la câteva sute de metri’(Măgurele: CHEST. IV 79/501) etc.; ţuclău ‘pisc de deal’ (Sângeorz-Băi BN: Paşca G1 59). Răspândit în Transilvania şi Moldova, ţiclău a fost explicat din magh. csiics (Cihac II 536), din magh. sziklci, prin intermediar săsesc (C. Lacea, DR III 747-748; N. Drăganu, DR IV 137 nota 2; Al. Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978, p. 144) sau direct (N. Drăganu loc. cit.\ L. Temi, BL II 61; Tamâs E 815; DM; Ilie Dan op. cit. 112; DEX etc.), raportat la acest etimon maghiar (Sextil Puşcariu, în Paşca G1 59), considerat „obscur” (Philippide OR II 738) sau derivat din ţiclă (Candrea PT 188, DLR), lăsat fără etimologie (TDRG, CADE). E derivat românesc din ţiclu cu suf. -ău. Cf. sinonimul *piclău. ŢICLEI, ŢICLEU, ŢUCLEU. Ţicleiu „deal de formă ascuţită” (Rohia MM: comunicat Ştefania I. Bâtiu); Ţicleu „vârf de munte” (Cetea, Corniţei BH: Măruşca Borod 70); „v â r v ; îi ca o ţ i c 1 ă ascuţită” (Bologa CJ); vârv de deal (Dolheni SJ); „deal înalt (Românaşi SJ: I. R.); „dâmb, ţ i c u i de dâmb” I, „v â r v ” II (Şasa SJ); „deal alungit între două păraie care se întâlnesc” (Ioan Odobescu, Toponimia satului Odeşti, în Studii şi articole, II, Baia Mare, 1973, p. 49); Ţicleu I-IV sau Vârvu Ţicleului I, IV „d e a 1, vârv ascuţit” I, „vârv înalt” II, „vârv de deal ascuţit” III (Săcuieu CJ) etc.; Ţucleu „coastă” (Prăvăleni HD): * fie lei ‘vârf de deal’, ţicleu ‘vârf de deal ascuţit’ (MM: LRg I 23), *fucleu ‘vârf de deal’. 100 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF După cum am arătat (v. Loşonţi Ţie 204), *ţiclei, ţicleu s-a format de Vă ţiclu cu suf. -ei, -eu (cf. sinonimele *cucleu, *picleu), iar *tucleu este o variantă a lui ţicleu. DLR nu a reţinut explicaţia noastră, tratându-1 pe ţicleu ca o variantă a lui ţiclău. ŢICLETE. Dacă Ţiclete „deal ” (în fostul judeţ Mehedinţi), explicat de I.-A. Candrea (PT 188) din ţiclă cu suf. -ete, nu provine din antroponimul omofon atestat în Oltenia (v. DOR 397), atunci presupune un apelativ * ţiclete, un derivat de la ţiclu cu suf. -ete. Apelativul ţiclet ‘vârf de munte, de formă conică’, înregistrat în DM după CHEST. IV 88/264,* probabil din Zilişteanca BZ, şi explicat din ţicl(ău) + suf. -et (adică din substituirea segmentului final -ău cu -et), provine, dacă într-adevăr există, de la ţiclu cu suf. -et. Cf. clăbucet < clăbuc, cornet < corn. In DLR se face doar trimitere la ţiclă. ŢICLOI, ŢIGLOI. Ţicloiu „loc mai ascuţit... stâncă” I, „deal mai ascuţit” II (Poieni CJ); Ţigloiu „ridicătură mai ascuţită”, I, „dâmb mare, ridicat” II (Tiocu de Sus CJ): ţicloi „vârv ascuţit de deal” (Şendroaia BN), ţigloi „deal mai ascuţit; vârv înalt de deal” (Gostila SJ). Ţicloi, cu varianta ţigloi, rezultată prin sonorizarea velarei, se explică din ţiclu (*ţiglu), sau, mai puţin probabil, din ţiclă (ţiglă), cu suf. -oi (v. Loşonţi Ţie 204). Cea de-a doua ipoteză a fost reţinută în DLR. Pentru ţicloi-ţiclui, cf. gurgoi-gurgui, muţudoi-muţudui, ţurţoi-ţurlui. ŢICLUI, ŢIGLUI, ŢUCLUI, ŢUGLUI. Sunt răspândite în jumătatea de nord a Transilvaniei şi în Bucovina: Ţicluiu [ţîclui] „d e a 1, vârv de deal” I, „ou; e rotund, e pădure pe el” II (Coroieni MM); Ţigluiu [ţîglui] I, III sau Vârvu Ţigluiului III „vârv rotund de deal” I, „vârv de deal” III (Chiuieşti CJ); Ţucluiu „d â m b ă mare” II (Bărăi CJ); deal mare (între hotarele localităţilor Elciu şi Panticeu CJ); Ţucluiu Babii „dâlmuţă” I (Bum CJ); Ţucluiu lui Tulai vârf de deal (Crişeni CJ); Ţugluiu „dâmbă mai ascuţită” (Năsal CJ); Umbrariştea Ţucluiului (Ciocmani SJ: CHEST. IV 80/273) etc.: ticlui [ţîclui] „vârv ascuţit” (Târlişua BN), „deal ceva mai deosebit, mai înalt” (Strucut CJ); ţiglui [ţîglui] „mohilă” I, „vârv ascuţit” II (Măgoaja CJ); ţucliii ‘ţiglău; vârful ascuţit al unei înălţimi; movilă ascuţită’ (Porucic L 26, 29), ‘vârf 101 DUMITRU LOŞONŢI (de deal sau de munte)’ (Gârbou SJ, Bobâlna CJ şi Răstoliţa MS: ALRR-Trans. 1648/259, 260, 280), „vârv de deal” (Tărpiu CJ, Popteleac SJ etc.), „vârv ţuguiat” (Beclean BN), „teren ridicat” (Poiana Horea CJ) sau ţuglui ‘vârful ascuţit al unei înălţimi; movilă ascuţită’ (Porucic L 29), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Corbu HR: CHEST. IV 91/571), ‘vârf (de deal sau de munte)’ (Vătava MS: ALRR-Trans. 1648/279), ‘vârf ascuţit de munte’ (în satele de pe valea Soloneţului SV: Ilie Dan loc. cit.). Cheşa „un ţie lui [ţîclui] sus” IV (Mura Mică MS); Chiciura „ţuclui de dâmbă” I (Budacu de Sus BN); Dâmbu lui Crai „ţuclui” I (Bobâlna CJ); Gruia lui Balaş „deal, ţuclui” I (Călacea SJ); Măgura „ţuclui” I (Căşei CJ); Mâncelaşu „dâmb lung, ţiglui” I (Chiuieşti), Picioraşu „culme, ... ţ i c 1 u i ” II (Peteritea MM) etc. Apelativul ticlui (pl. ţicliiiuri: Strucut, Bogata de Jos CJ, ţicluie: Letca SJ) s-a format (v. Loşonţi Ţie 205) din ţiclu cu suf. -ui, explicaţie reţinută în DLR, sau din ţicni prin „despicarea” lui c în cl (cf. piclui < picui). în ce priveşte variantele, ţiglui (pl. figluiuri: Măgoaja) a rezultat prin sonorizarea velarei, ţuclui (pl. ţucliiie, ţucluiuri), prin asimilare (i-u > u-u), iar ţuglui (pl. ţugluiuri: Vătava) din ţuclui prin sonorizarea lui c sau din ţiglui prin asimilarea lui i. Ţuclui şi ţuglui44 ar putea proveni şi din ţucui, ţugui, prin despicarea velarei. ŢICUI, ŢUGUI, ŢUGUIE. Ţicuiu MS (Sabin Opreanu, Contribuţii la toponimia din Ţinutul Săcuilor, în Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, II, 1926, p. 161); Ţugui „deal” (Poseşti PH: CHEST. IV 46/740); Ţuguia „ţ i c 1 ă cu căţâmi” I, „v â r v de deal” [**], „vârvuc aşa ascuţit” [***] (Romuli BN): ţicui ‘ţiglău’ (Porucic L 29), ‘muchie de deal, vârf de munte’ (în fostul judeţ Târnava Mică: Coman Gl), „vârv de deal mai înalt; vârvuţ de deal” (Dolheni SJ), „vârf de deal ascuţit” (Măleni SJ), „dâmb mare, dâmb mai înalt” (Şasa SJ); ţugui (pl. ţuguie) ‘vârful ascuţit al unei înălţimi; movilă ascuţită’ (Porucic L 29), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Tupilaţi NT şi Drajna de Sus PH: 44 Referitor la Ţuglui sat GJ, considerat greşit pecenego-cuman de I.-A. Candrea (PT 232), I. Conea şi I. Donat (Contribution ă Vitucle de la toponymie petchenegue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, în Contributions onomastiques, Bucureşti, 1958, p. 143, 144, 155), nu posedăm informaţii din care să rezulte că provine din acest apelativ sau dintr-un antroponim. 102 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CHEST. IV 91/558 b, 742), ‘vârf de deal, muţuţui, muţugui’ (Cuptoare CS: MCD I 140), ‘vârf mai înalt de deal’ (Scundu VL: CHEST. IV 70, 88/73); ‘vârf de deal sau de munte, creştet, pisc’ (DM) etc.; ţuguie (pl. ţugui) „vârv rădicat şi ascuţit” IV (Romuli). Apelativul ticiii (pl. ţicuiuri: Dolheni, ficiiie: Şasa), este un derivat de la tic cu suf. -ui (cf. pupui < pup, tutui < tuf etc.).V. Loşonţi Ţie 206. Prin asimilare regresivă a rezultat ţucui ‘ţiglău; vârf ascuţit al unei înălţimi; movilă ascuţită’ (Porucic L 26, 29). In ce priveşte pe ţugui, acesta, prin generalizare, a dezvoltat sensul de ‘vârful ascuţit al unor obiecte, ţuguitură, ţuţui’ (de ex. ‘ţurţure de gheaţă’, ‘gurguiul opincii’, ‘vârful casei’ etc.; vezi DLR). TDRG, CADE, DM şi DEX n-au luat în seamă, pe bună dreptate, explicaţiile lui Cihac II 536 şi A. Scriban („Convorbiri literare”, 1911, p. 938), lăsând cuvântul cu etimologia necunoscută, iar G. Ivănescu (Formarea 35 notă) crede că este cu siguranţă „dacic”. Fără îndoială, a rezultat din ţucui, prin sonorizarea velarei, ca şi pigui < picui, ţiglă < ţiclă, ţiglău < ţiclău etc. Ţuguie, perechea feminină a lui ţugui, poate fi o formă refăcută din ţuguie, pluralul acestuia. ŢUCULEU „o mică movilă” (Căptălan AB: O. Vinţeler, Nume topice din satele Căptălan şi Noşlac (raionul Aiud, reg. Cluj), în CL, XII, 1967, nr. 1, p. 126); „vârv de deal” (Ciumbrud AB); Ţuculeiele „movile” (Podeni CJ: I. R.): fuculeu (pl. ţuculeie) „movilă cu vârful ascuţit, ţuguiat; vârf de deal ascuţit’ (Căptălan: ibid.), „ţuclui” (Livada, com. Petreştii de Jos CJ), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Curechiu HD: CHEST. IV 91/106), „vârv’ (Ciumbrud), provenit, prin asimilare regresivă, din *ţiculeu, un derivat de la fie cu suf. -uleu. Cf. sinonimele cuculeu < cuc, muţuleu < moţ, ţuţuleu < ţuţ etc. ŢICLĂ, ŢIGLĂ, ŢIHLĂ, ŢUCLĂ. Ţicla „dâmb, cel mai înalt (din hotar)” II (Budacu de Sus BN); „dâmb ascuţit, înalt” II (Perişor BN); „îi mai înaltă şi mai ascuţită ca Lăşoru” I, „ridicătură înaltă, vârv” II (Ciucea CJ); „cel mai înalt munte” I, „vârv care-i mai sus, vârv rădicat” IV (Poiana Horea CJ); „vârv, ţuclui” II (Gălăşeni SJ); „pădure pe botul unui deal” (Todireşti SV: Ilie Dan op. cit. 112); Ţicla Gavrii „stâncă în formă de turn de biserică” (Mărişel CJ); Ţigla 103 DUMITRU LOŞONŢI „dâmbă, dâmb, vârv de deal” (Nuşeni BN); „deal mare” I (Ceanu Mare CJ); „cel mai înalt vârv” I (Fălcuşa SJ); „hăl mai înalt deal de la noi” II (Iuriu de Câmpie CJ); „vârv de deal mai înalt” [*] (Ulieş MS); Ţucla „vârv de deal oval” I (Luşca BN); „vârv ascuţit de deal” IV (Rebrişoara BN); vârv muntos, 1582 m (la nord de Pietreni4·'’ VL); Ţiclele „creastă de piatră, colţi” (Borzeşti CJ); Ţiglele „movile mari” I (Orman CJ); Ţiglele sau Ţihlele lui Baltă „trei movile”, „lângă Cotnari, pe Dealu Episcopului” (IS: Al. Obreja loc. cit.) etc. Cu excepţia toponimului din VL, toate celelalte sunt răspândite în jumătatea de nord a Transilvaniei, unde se întâlnesc foarte frecvent, şi în nord-vestul Moldovei, ca şi apelativele corespunzătoare46: ţiclă (pl. ticle) ‘vârf (de obicei ascuţit) de deal de munte’ (Romuli, Şendroaia, Sângeorz-Băi etc. BN; Ciucea, Mănăstireni etc. CJ), „ridicătură ascuţită” (Hăşdate, com. Săvădisla CJ), „deal, dâmb înalt” (Valea Groşilor CJ, Ţăud SJ), ‘stâncă’ (Beliş, Morlaca etc. CJ): ţiglă (pl. ţigle) „vârf de deal mai ascuţit” (Dăbâca CJ: ALRR-Trans. 1644/273), „loc înalt şi ascuţit” (Câţcău CJ), „deal mai ascuţit” (Gostila SJ), „ridicătură de pământ înaltă” (Pintic CJ), „movilă” (Porucic L 81); ţihlă (scris ţâhlă) ‘ţiglău; vârf înalt’ (ibid. 26); ţiiclă (pl. ţăcle) ‘vârf, de obicei ascuţit, de deal sau de munte’ (Coşbuc, Runcu Salvei etc. BN; Lunca, com. Baia de Criş HD). N. Drăganu (DR IV 137; Rom. 548), CADE etc. derivă pe ţiclă din magh. szikla ‘stâncă’, iar Candrea (PT 188-189) din ser. ţigli ‘singuratic’, „fiind vorba de un vârf de munte care se ridică deasupra celorlalte culmi şi stă singuratic”. Originea maghiară a cuvântului, pe cât pare de verosimilă, atât fonetic cât şi semantic, pe atât este de nesigură. Ţinând seama de marea răspândire geografică a cuvântului (şi a variantelor sale), am crezut (v. Loşonţi Ţie 207) şi credem că este o creaţie românească, perechea feminină a lui ţiclu. Cf. sinonimele: cuc-cucă, cucui-cucuie, gug-gugă, grum-*gnimă} ţuţ-ţaţă, ţuclui-fucluie, ţugui-ţuguie etc. In DLR se face trimitere la tic şi la magh. szikla. Din ţiclă, prin sonorizarea velarei, s-a ajuns la ţiglă (cf. picui > pigui, piclău > *piglău etc.) şi din aceasta, prin trecerea lui g la h sub influenţă 45 Vezi harta citată în nota 25. 46 în regiunile unde / este dur, atât toponimele cât şi apelativele se pronunţă [ţiclă, ţiglă]· 104 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ucraineană (cf. şi Candrea PT 189), la îihlă\ forma ţuclă s-ar putea datora influenţei lui ţuclui, răspândit în aceeaşi arie. Prin sonorizarea lui c a rezultat ţiiglă (pl. ţugle) „dâlmă” III (Surduc CJ. Imu Roşu „ţuglă rădicată, rădicătură”; Coastea Macaveştilor „coaste, loc steril, ţ u g 1 e 1 e alea de la sat în sus”). ŢICLEIA [ticl^ie] „vârf de deal mic, acoperit parţial cu pădure” şi Jgheabu Ţicleii (Larga MM: comunicat Viorel Cozma); Ţicleia „cel mai înalt deal” [din hotar] şi Dosu Ţicleii „pădure şi râpă înaltă” (Şimişna SJ: comunicat Olimpia Corina V. Roman): *ţicleie, derivat de la ţiclă cu suf. -eie, sau perechea feminină a lui ţicleu, refăcută din f iele ie, pluralul acestuia. Cf. poderei-podereie, ţugui-ţuguie. ŢICLOAIA [ţîclQia] „dâmb, stănoi, stan mare” I, „deal mai înalt; cunună de pădure” II, „ţic 1 u înalt, ridicătură, coamă de deal” III, „deal cu pădure” V şi Fundu Ţicloii I—III, V „groapă” I (Vad CJ): *ţiclociie, un augmentativ de la//c/â cu suf. -oaie. ŢIHLIŞOARA deal care „are un vârf ascuţit şi înalt” (Mastacăn, com. Borleşti NT: Matasă CD 49) provine din *ţihlişoâră, un diminutiv de la ţihlă cu suf. -işoară, sau de la un toponim Ţihla, dispărut sau neînregistrat de autor. Alte apelative din familia lui ţie sunt: ţiclie [ţîcliie] „loc ţucluiat ca o claie” (Săsarm BN. Coasta Răpii „coastă, pădure; e o ţiclie mare cu alunecuşuri” II), un derivat de la ţiclă cu suf. -ie\ ţicliu ‘loc înalt de forma unei clăi de fân’ (Negreni SJ, Luminişu SJ), „vârf de deal mai ascuţit” (Podişu SJ), un derivat de la ticlu cu suf. -iu. Are pl. ţiclie (Podişu, Luminişu), ţicliuri (Negreni, Podişu); ţicluţă [ţîcluţă] (pl. ţictiiţe), un diminutiv al lui ţiclă. Dâmbu Scurt „o ţ i c 1 u ţă de dâmb” (Dângău Mare CJ); ţigluţă (pl. ţigluţe), întâlnit de noi în Câţcău CJ, un diminutiv de la ţiglă, ţucudân (pl. ţucudâne) „vârf ascuţit” (Petros HD), format din tuculeu, prin substituirea suf. -(u)leu cu -(u)dan, sau din ţie cu suf. -udan. Cf. ciocodan (ciocârdan), grumudan, muţudan etc. 105 DUMITRU LOŞONŢI ŢIF, ŢIFĂ. Ţifu [ţîfu] „vârv” I, „deal aşa rotund ca on ou” II (Bichigiu BN); Ţifu (scris: Ţâfu) Condratului (Macovei Termeni 468); Ţifa (scris: Ţâfa) munte (Borşa MM: CHEST. IV 70/362); „munte între Prelucile Cerbului şi Dealu Bradului” (Cârlibaba SV: Macovei loc. cit.): ţif [ţîf] „(Vrancea) piatră înaltă, ascuţită ca o săgeată”, „vârf foarte ascuţit”, „vârf de munte” etc.); „(pe valea Milcovului) stâncă goală, fără nimic pe ea, ascuţită, pe vârful unui deal”, „vârf ascuţit de deal” etc. (iibid.), ţifă ‘vârf ascuţit ca un ţâmburuş’ (Petrova MM: ibid.). DLR îl consideră o variantă a lui ţiu, cuvânt rămas cu etimologia necunoscută. ŢIFLĂ, ŢILFĂ. Ţifla (scris: Ţâfla) munte (Borca NT: CHEST. IV 69/569); Ţilfa (scris Ţâlfa) „vârf” (Berevoeşti AG: Codin MN 126); „deal” (Jupâneşti AG: ibid.); „deal” (Pietroşani AG: ibid.); [ţîlfa] „deal înalt; e ca un buric, ca un fund de căldare [întoarsă]” II (Mărgineni BV); „deal” I (Şinca Nouă BV); „mamelon” VI, VII (Şirnea BV); „vârf” I (Ucea de Sus BV); Ţilfa Iui Comăneci „ridicătură ca o căciulă” I, „deal ridicat, vârful unei movili” II (Şercăiţa BV); Ţilfa Scărişorii „deal mai înalt, ţuţuleu” II (Dejani BV); Dealu Ţilfii „cel mai înalt vârv de deal” I (Calbor BV); Pârău şi Dealu Ţiflii (Iapa, azi Luminiş NT: Matasă CD 45); Ţiflele „ţiclă de munte” I, „munte înalt” III (Romuli BN) etc.: ţiflă (pl. tifle) ‘vârf ascuţit’ (prin sud-vestul Orăştiei: Vulcu Termeni 79), „vârf ascuţit de munte” I (Fundata BV), ‘pisc, vârf, sihlă’ (Porucic L 26) etc., respectiv ţilfa (pl. filfe) ‘vârf de deal sau de munte’ II (Fundata: ALRR-Trans. 1648/454; Sărata SB), ‘ridicătură ascuţită’ (Mândra BV, Poiana Mărului BV, Sohodol BV, Şirnea etc.), „gurguleu, jgheab” (Sebeşu de Sus SB), ‘mare ridicătură de pământ în mijlocul unui şes’ (Codin CM 75), ‘movilă mică’ (Porucic L 81) etc. I.-A. Candrea în PT 188 derivă pe ţiflă, ţilfă din ţiclă (ţiglă) ‘vârf de munte’, dar în CADE înregistrează pe ţâflă, ţâlfă ‘ţiclău’ fără etimologie. Credem că are dreptate Gabriela Macovei (Termeni 468) când afirmă că ţiflă „s-a putut forma de la ţifă prin «despicarea» lui/în//”. în DLR se face doar trimitere la ţiclă, ţif 106 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Forma ţilf „vârf de deal”, pe care am întâlnit-o la un informator din Glâmboaca SB, pare a fi o creaţie personală a acestuia, prin derivare regresivă de la ţilfă sau (vezi infrci) ţilfan. ŢILFANU [ţîlfănu] „dâmb de piatră, deal jghebos” I, „e în pădure; are formă mai aspră la urcuş” IV (Copăcel BV); „ridicătură; sui şi cobori repede pe el; nu ţine mult” II (Mărgineni BV); Ţilfanu Babii IV Dejani sau Ţulfanu Babii [*] Dejani „o c ăc i u 1 ă ; e ţuguiat” IV Dejani (Recea BV). Apelativul ţilfan circulă în BV, unde se află şi toponimele menţionate, cu sensurile: „ridicătură de pământ” (Beclean), „stâncă ascuţită” (Berivoi), „vârf’ (Fundata: ALRR-Trans. 1648/454; Mărgineni), „un ţanc ascuţit, la munte” (Iaşi), „loc înalt” (Moieciu de Jos), „deal mai înalt ca celelalte” (Gura Văii), „vârf de deal mai înalt” (Sâmbăta de Jos), „deal ridicat” (Voila) etc. Are variantele ţiflân (Fundata), ţulfăui „loc ascuţit ca un turn” (Dejani) şi formele de pl. ţilfăne (Fundata, Gura Văii, Sâmbăta de Jos), ţiflane (Fundata), ţulfâne (Dejani) şi ţilfăni (Beclean, Berivoi, Gura Văii, Iaşi şi Mărgineni). Cf. sinonimul colţan, cu pl. colţane şi colţani. Este un derivat de la ţilfă cu suf. -an. ŢILŢANU [ţîlţănu] „un boţ mai înalt” I, „un ţilţan în poiană” III (Breaza BV); „deal ” [**] (Arpaşu de Sus SB); Ţilţanu lui Lăudan „un ţilţan, r i d i c ă t u r ă ” I, „este pe Ucişoară” II, „e mai înalt; de la el în toate părţile e jos” III (Ucea de Sus BV); Ţilţanu Babii III (Recea BV) sau Ţulţanu Babii „aparţine de Recea; ţu ţu 1 eu ” II Dejani. Tot în Ţara Oltului se întâlneşţe apelativul ţilţân [ţîlţăn], definit de informatori: „ridicătură mai mare decât celelalte; vârf’ II, „maidan aşa mai mare” III (Breaza BV), „dâmb mai înalt” (Cârţa SB), „un fel de deal” (Cârţişoara SB), „vârf, stâncă” (Dejani BV), „jgheab de munte, o piatră sus aşa” (Lisa BV), „deal mai ascuţit, mai înalt” (Pojorta BV), „ridicătură de pământ mai ţipătoare; are câmp de vedere mai larg” (Viştea de Jos BV), „loc mai înalt, mai ridicat” (Ucea de Sus BV) etc. Are la pl. formele ţilţâne (Cârţa, Viştea de Jos, Viştea de Sus etc.) şi ţilţâni (Breaza, Lisa etc.). Este o contaminare între ţilfan (vezi supra) şi ţurţan. 107 DUMITRU LOŞONŢI ŢÂMBAN. Ţâmbanu Mare şi Ţâmbanu Mic, numele a două vârfuri în creasta Pietrii Craiului (AG, BV), sunt greşit scrise pe unele hărţi Ţimbalul Mare şi Ţimbalul Mic. Plecând de la o astfel de hartă, Giuglea-Orghidan (B 134, 143) explică Ţimbalul ca o creaţie metaforică de la ţimbal, variantă a lui ţambal ‘instrument muzical’. Un alt Tâmban „delişor” II, „vârf” III se află pe teritoriul Tohanului Nou BV. Apelativul ţâmbcin (pl. ţămbâne) se întâlneşte în satele brănene şi în regiunile limitrofe din AG, BV cu sensurile: „vârf de munte” I, „deluţ” II, „colţ, muchie înaltă, ascuţită” [*] (Fundata BV), „vârf ascuţit” (Moieciu de Jos BV), „mamelon” (Poarta BV), „ridicătură” (Rucăr AG, Şimon BV), „muchie, creastă de munte” (Sohodol), „vârf mai ascuţit de deal sau de munte” (Şinca Nouă BV), „vârf, loc ascuţit” I, „colţ [= stâncă] ascuţit” VI, „loc aşa mai ascuţit” [*] (Şirnea BV), „loc ridicat şi ascuţit” (Tohanu Nou BV), „colţ înalt în vârful unui deal” (Zărneşti BV) etc. Nu e cunoscut de DLR. ŢÂMBULEU. Ţâmbuleu Benţii [*] sau Vârvu Benţii IV „vârv rotund” [*], „vârv de deal” IV; Ţâmbuleu Dosurilor [*], [**], IV, „dâmb” [*], „dâmbuleţ, movilă” IV; [ţîmbuleuu uătuli] [*] sau [vîrvu uatuli] III, IV „vârv” [*], „vârv mai înalt, ascuţit” IV; [ţîmbuleuu t'ituli] „ţuclui” I, „dâlmă” III, toate în Borzeşti CJ, sat în care este curent ţâmbuleu (pl. ţâmbuleie) „movilă” I, „loc mai rădicat” II, „vârv” III. Cătuşiţa „guguleu, ţâmbuleu aşa rădicat”; Vâmu Porcăreilor, „vârv ca on ţâmbuleu”; Vârvu Ursului „tă guguleu, ţâmbuleu”; Vârvu Zăpodioarelor „tăt ca on ţâmbuleu îi şi ala” III. Cu acelaşi plural, cuvântul se foloseşte şi în câteva localităţi vecine cu Borzeşti, definit: „ridicătură în formă de boaghe de fân” (Livada, com. Petreştii de Jos CJ), „o ţâ’ de deluţ mai înalt..., rotund” (Făgetu Ierii CJ). Analizând felul în care.au fost lucrate şi explicate în dicţionarele anterioare DLR-ului cuvintele ţâmburuc, ţumburuc, ţâmburuş, ţumburaş, care au sensul general de ‘obiect mic sau parte mică a unui obiect, de obicei de formă rotundă’, Valentina Şerban (Note lexicale şi etimologice, CL, XXVI, 1981, nr. 1, p. 60) crede că „mai degrabă... avem de-a face cu formaţii diminutivale derivate... de la o tulpină ţâmb- sau ţumb- şi care au la baza sensului lor ideea de obiect mic, de obicei, rotund. Naşterea lor este legată de existenţa în limba română şi a altor cuvinte asemănătoare 108 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ca sens şi formă: bumburitş, bumburez, bumburel, bumbuşor, bumbişor, bumbuleţ, înregistrate în DA şi derivate de la bumb”. Din păcate această explicaţie foarte plauzibilă n-a fost reţinută în DLR, unde (umburel e raportat la ţumburuc, iar acesta, şi alte forme (,ţumburug, timburuc etc.), la ţâmburuc. Acesta din urmă este comparat cu ţâmburuş, care, la rândul lui, e comparat cu sâmbure. De la *ţâmb- (*ţimb-l), care va fi avut şi sensul de ‘vârf rotund, ridicătură’, cu sufixele -an, -uleu s-au format fâmbân (cf., în regiune, boldan < bold, colţan < colţ, piscan < pisc etc.), ţămbuleu (cf., în regiune, cuculeu < cuc, pupuleu < pup, ţichileu < *ţiculeu < ţie), cuvinte necunoscute de DLR, iar cu suf. -oi s-a format ţămboi, care figurează în acest dicţionar cu sensurile 1. „o muche de deal (un fel de movilă)” (SCL, XXIX 1978, p. 323); ‘(în fostul raion Râmnicu Vâlcea) arac mic’ (LRg II 33); ‘(în fostul raion Râmnicu Vâlcea) epitet dat unui copil’ (ibid.); 4. ‘numele unui peşte nedefinit mai îndeaproape’ (BĂCESCU P 186, Η V 274) şi „etimologia necunoscută. Cf. z g â m b o i ”. Mai adăugăm că ţâmboi (pl. ţămboiuri) ‘vârf de deal’ este atestat în Comarna IS (NALR-Mold. Bucov. 1648/533). ŢURŢAN, ŢORŢAN. Un loc din hotarul satului Recea BV. binecunoscut şi de către locuitorii din satele vecine Dejani BV şi Berivoi BV, este numit Ţilfanu Babii, Ţulfanu Babii, Ţilţanu Babii, Ţulţanu Babii (v. supra, s.v. ŢILFANU, ŢILŢANU), dar şi Ţurţanu Babii (de către doi informatori din Recea şi doi din Berivoi) „ţanc înalt, înalt” I Recea, „vârf” II Berivoi. Adăugăm că acest ultim nume figurează şi în CHEST. IV 50/174 f. Se întâlneşte şi în Oltenia: Ţorţanu al Mare „platou înalt” şi Ţorţanu al Mic „platou înalt” (ambele în Bălteni VL: Bureţea CTR 54); La Ţurţane „movile pe deal” (Turceşti VL: ibid.). în aria toponimelor (Ţara Oltului, Vâlcea) se întâlneşte şi apelativul ţurţân ‘stâncă mare” (Dejani), „movilă mare de pământ, pământ înalt, înalt” (Berivoi) etc., ‘vârf de deal, înalt, râpos, anevoie de suit’ (Ştefăneşti VL: „Arhivele Olteniei”, XXI, 1942, p. 277), ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (tot Ştefăneşti: CHEST. IV 91/893) etc. (v. şi DLR), ‘măgură’ (Vârcol GV 101) etc. Dintre dicţionarele anterioare DLR-ului îl cunoaşte doar CADE, care însă nu-i dă etimologia. După 109 DUMITRU LOŞONŢI cum am arătat în 1980 (v. Loşonţi Ţuţ 90), cuvântul s-a format din iui ‘proeminenţă sau excrescenţă cărnoasă’ (DEX) (>*ţurţ) cu suf. -an sau din ţiirtui (vezi infra) prin substituire de sufix. Explicaţia n-a fost reţinută în DLR, unde se face numai trimitere la ţurţui. ŢURŢUDĂU, ŢÂRŢÂDĂU. Ţurţudău „deal, mal’’ (Măţău AG: CHEST. IV 73/778); „stâncă” (Drăguş BV); „loc înalt şi ascuţit” I. „colţ, stâncă” II (Moieciu de Jos BV); „e ca un trunchi de con” I, „colţ, pisc; are formă ascuţită” II, III, „colţ” IV, VII (Şirnea BV); „deal, ridicătură cu poieni” (Valea Mare BV) etc.; Ţârţâdău Zburăturii (Coza VN: Macovei Termeni 467) etc.: ţurţudău „ridicătură de pământ ca un turnuleţ” (Fundata BV), „vârf de deal” I (Şirnea BV), ‘deal nu prea înalt, de forma unei căciuli’ (Viştea de Jos BV: CHEST. IV 91/173)ţârţâdău (MacoveiTermeni496). Are pluralul ţurţudâie (Fundata). S-a format din ţurţudan, prin substituirea lui -an cu -ău (v. Loşonţi Ţuţ 91), explicaţie reţinută în DLR. ŢUŢUDAN, ŢURŢUDAN. Ţuţudanu „loc mai ridicat; îi ca Ţuţuleica” II (Ponor HD); „o ţâră vârvuţ mic; e ca o movilă, vârv...; nu-i aşa nalt” I, „coastă; e o ţâră dunghiţă” II (Valea Lupului HD); Ţurţudanu „loc izolat” (Măţău AG: Codin MN 128); „deal” (Băjeşti AG: ibid.); „pisc” (Dârmăneşti AG: ibid.); „este ca un turn de biserică” V, „e sus la munte” VI (Turnu Roşu SB); ridicătură (pe Valea Lotrului: comunicat Cornel Lupea); vârf înalt de 643 m (la est de Brezoi47 VL); vârf (la sud-est de Vărateca48 VL); „loc înalt” I, „e ca o movilă” III, „p i c u i ” [*] (Cheia VL); „piatră ca o claie mare, singură [...]; o claie aşa înaltă” I, „piatră mică ca o claie” III (Tisa VL) etc.: ţuţudan „vârv de piatră sau de pământ” I (Baru Mic HD), „dâmp mai înalt” (Federi HD), „bot de deal, vârv mai înalt” (Fizeşti HD), „grămadă de pământ; e ceva mai rătund” (Ohaba-Ponor HD), „dâlmă foarte ascuţită” VII, „ridicătură mai mare, ca dealul” IX, „vârv de bulz [= stâncă, piatră]” XI (Petros HD), „ridicătură de pământ” (Ponor) etc.; ţurţudân „vârfuleţ înalt, picui” (Cheia), „piatră mare, ridicată” (Olăneşti VL), „jgheab [= stâncă] înalt” (Şuta VL) etc. Vezi şi DLR. 47 Vezi harta citată în nota 25. 48 Vezi harta masivului Cozia din lucrarea citată în nota 25. 110 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Are pluralul ţuţudâne (Federi, Fizeşti, Ohaba-Ponor, Ponor etc.), ţurţudâne (Cheia, Pietrişu VL, Şuta etc.). Ţuţudan se poate explica din contaminarea lui ţuţui, ţuţuleu cu sinonimele lor bordan, grindan sau maidan, întrebuinţate frecvent în regiune (Ţara Haţegului, Valea Jiului) sau din ţuţuleu prin substituirea lui -(u)leu cu elementul formativ (sufixul) -(u)dan, care s-a putut detaşa din cele trei cuvinte. Cf., tot acolo, dălmuleu-dălmudan, grumuleu-grumudan, muţuleu-muţudan, ţuculeu-ţucudan. Ţurţudan este o variantă a lui ţuţudan, rezultată prin „despicarea”49 lui / în rţ50, ca şi (v. infra) în ţuţui > ţurţui, ţuţuleu > ţurţuleu, ţulur > ţurţur etc. ŢUŢULĂ, TUŢURĂ. Ţuţula ridicătură (Şoimari PH: CHEST. IV 77/448); Ţuţura Baboviciului, Ţuţura Hartanului, Ţuţura Muşatului şi Ţuţura Titilelor „vârfuri ascuţite înalte şi stâncoase” (com. Tulnici VN: Macovei Termeni 461) etc.: ţuţula hdeal’ (Proviţa de Jos PH: Η XI 388), ‘vârful dealului sau al muntelui’ (Poseşti PH: CHEST. IV 88/740), ţuţiiră „ţâgmă înaltă” (Macovei Termeni 459).. Ţuţula e un derivat din ţuţâ cu suf. -ulă. Prin „despicarea” lui / în /7M a rezultat varianta ţuţurlă ‘vârf înalt’ (Râmnicu Vâlcea VL: LRg I 88), ‘vârf de deal sau de munte’ (Scundu VL: CHEST. IV 70, 80/73). ŢUŢULEAUCA (Schela GJ: Sufleţel Aspecte 272): ţuţuleauca ‘înălţime ascuţită’ (ibid.). ŢUŢULEICĂ, ŢUŢUMEICĂ. Ţuţuleica „ridicătură înaltă, ascuţitură, dâmp ascuţit; se aseamănă cu Chicera” II (Ponor HD); Ţuţumeica „deal” (Bahniţa de Sus GJ: ibid. 272): ţuţuleica (pl. ţuţuleici) „teren mai ridicat, înalt; ceva înalt, ridicătură de pământ înalta” 49 Termenul îi aparţine lui Sextil Puşcariu (LR II 142-148). 50 Pentru acest grup fonetic, vezi Al. Graur, Grupuri simbolice în fonetismul românesc, în SCL X, 1959, nr. 2, p. 201-210. 51 Vezi exemple la Philippide OR II 368; Puşcariu LR II 147; Al. Graur, op. cit., p. 206-209; Dumitru Loşonţi, în LR, XXIV, 1975, nr. 3, p. 241-243; Andrei Avram, Note etimologice, în LR XXV, 1976, nr. 2, p. 155; Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne, Bucureşti, 1978, p. 265. 111 DUMITRU LOŞONŢI (Ponor), ţuţumeică ‘claie sau teren înalt ascuţit’ (Novaci GJ, Schela GJ: ibid.), un derivat cu suf. -uleicâ de la ţuţă sau cu -eică de la tutuia. Pentru varianta fuţumeică, cf. gurgumeu < gurguleu. Vezi paralelismul cuc(ă), cuculă, *cuculeaucă, cuculeică, cuculeu; tuf(ă), tutuia, ţuţuleaucă, ţuţuleică, ţuţuleu. ŢUŢULEU, ŢURŢULEU. Ţuţuleu „vârv de deal” (Cărpiniş AB: V. B.); „vârf înalt, cel mai înalt din împrejurimi” (Oarda'"'2 AB: comunicat Aurel Sasu); „deal mic, ţuguiat’ (Curechiu HD: comunicat Viorica Fodor); Ţurţuleu hal Mic „ridicătură aşa, o movilă de pământ” şi Ţurţuleu hăl Mare „poiană rotundă...; acolo zac vitele vara” (Râu Alb HD); Ţurţuleiele53 „nişte dealuri, tăt o hoapă şi-on deal” I, „îs mai multe g o m o a i e ; îs două sau tri ridicături de pământ” II (Mihalţ AB): ţuţuleu 1. ‘(prin jumătatea de sud a Transilvaniei: AB, BV, HD, SB) deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Curechiu HD, Băiţa HD şi Benic AB: CHEST. IV 91/106, 109, 136), „deluţ ascuţit” (Bulbuc AB), „dâmb ridicat, ţuguiat” (Ceru-Băcăinţi AB); „dâmp rătund, mai înalt; grămadă de piatră” (Fântânele AB), „ridicătură de pământ rotundă ca o căciulă” (Mărtinie AB), „ridicătură ascuţită” (Viezuri AB), „vârf de ceva” (Breaza BV), „deal mai înalt, mai ridicat, mai ascuţit” (Dejani BV), „vârf de munte ţuguiat, ascuţit” (Gura Văii BV), „deal, vârv de deal mai mic, ascuţit” (Cigmău HD), „ridicătură” (Pricaz HD), „deal” (Sebeşu de Sus SB) etc.; 2. ‘vârf de bubă’ (CHEST. IV supl.); ţurţuleu „loc ridicat ca o căciulă” I (Baru Mic HD), „loc mai ridicat” II (Valea Lupului) etc. Are pluralul ţuţuleie (Bulbuc, Cigmău, Gura Văii, Pricaz, Viezuri), ţuţuleâuă (Dejani, Gura Văii, Mărtinie) şi ţurfuleie (Baru Mic, Valea Lupului). 52 Toponimul este înregistrat de Traian Pătrăşcanu (ZC 682, 696) în forma greşită Ţuţuleu Orzii. Ion Lăncrănjan, originar din Oarda, îl foloseşte în Corclovanii, voi. II, Bucureşti, 1972, p. 322. 53 L-a notat şi V. Frăţilă (de la un informator) sub forma «Ţurţulăiele „două gruiuri înalte şi ascuţite, care au formă de ţurţure”», socotindu-1 „probabil derivat de la furiure cu suf. -ăie > ţurţurăie şi prin disimilarea parţială a celui de al doilea r la /: Ţuvţulâie” (Secaş 166), deşi mai înainte (p. 142) l-a enumerat printre toponimele care, provenite „de la apelative terminate la singular în -ăii \ „fac pluralul [...] în -oie”. 112 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Cu sensul de ‘vârf (şi cu pl. ţuţuleâie), ţuţuleu se foloseşte şi în aromână (DDA). Este un derivat de la ţuf cu suf. -uleu. Varianta ţurţuleu a rezultat prin despicarea lui ţ în rţ, ca în furfan, ţurţui, ţurţur(e) etc. ŢUŢUMANU „vârvul Coastei Satului, vârvul unui deal; acolo sunt urme ale unei cetăţi” (Glogoveţ AB: V. B.) are la bază apelativul ţuţumcin (ţuţumâne) ‘movilă’ (Crăciunelu de Sus AB: ALRR-Trans. 1644/356), format din (uf + suf. -uman sau din ţuţuleu, prin substituirea lui -uleu cu -uman. Cf. cioroman < cioroi (DA), gogoman (guguman) < gog (gug), grosoman < gros (DEX), ho f oman < hoţ (DEX), lot roman < lotru (DR IV 861 nota 9), prostoman < prost, megl. ţăţuman ‘nalt şi urât’ (ibid. nota 8) etc. ŢUŢURU „V â rf stâncos” [*], „deluţ, del uşor, numai piatră, o rădicătură” I, „teren rădicat” IV, „rădicătură de piatră” VI (Poiana Horea CJ) şi Ţuţuru Lenchii „vârv cu piatră” (Preluca, com. Horea AB): ţuţur ‘vârf ascuţit, pisc’ (ALEXI, W.), „deal ascuţit; vârv (de dâmb, de deal etc.)” (Dealu Negru CJ), „dâmb rădicat sus, rotund, strâns laolaltă” II (Dângău Mare CJ), „dâmb ascuţit” (Lăpuşteşti CJ), „deal mai ascuţit” I, „munte mare şi rotund” II („ţ u ţ u r ar fi Sturu, că-i roată ca o furcitură, ca o claie de fân”), „vârv ascuţit de dâmb, de deal” III, „vârv de deal ascuţit” [**] (Poiana Horea). Măgura „ţuţur frumos”, Dealu Drăguiesii „ţuţur” II (Poiana Horea). Substantivul ţuţur mai înseamnă ‘abces, cucui’ (ibid.), ‘proeminenţă sau excrescenţă cărnoasă’ (Dângău Mare: „uită ce ţuţur i-o crescut la omul ala pe mână sau pe faţă: un fel de nigel ascuţit; nu-i rotund ca nigelul”; Mărişel CJ: „un fel de tragăn ce se face la vite, mai ales la gât”; Râşca CJ: „dacă la o vită s-o umflat ceva, s-o făcut on fel de bubă, îi zice...” I, „ceva carne ieşită într-afară; dacă dintr-o bubă să-mpietreşte ceva carne, pe faţă sau pe mână, se zice: coată c-are on ţuţur acolo” II, „când se face on buboi şi-i copt în vârv, la vârvul ala îi zice ţuţur; [buboiul] îi cu ţuţur” [*]), „ceva ieşit, proeminent” (Dângău Mic CJ), ‘ţurţure de gheaţă, sloi’ (prin Banat, sud-vestul Transilvaniei: Chizătău TM: ALR II SN III h 801/76; Plavişeviţa MH, Şipet TM: NALR-Banat 1615/4, 45; Sibişel, com. Beriu HD: ALRR-Trans 1 615/427; Şopotu Nou CS: „Anuarul Arhivei de folklor”, III, 1935, p. 93), ‘zgârciul nasului’ 113 DUMITRU LOŞONŢI (Ghilad TM: ALRM IVI h 17/36) şi provine, prin deplasarea accentului, din fu fur (pl. fiefuri, fuţure), care este atestat în dacoromână doar cu sensul ‘ţurţur’ (Cepari AG: Udrescu Gl), iar în aromână cu cel de ‘sfârc’ (DDA). Are pl. fuliire (Dângău Mare, Lăpuşteşti), fufuri (Lăpuşteşti, Râşca etc.), fufururi (Poiana Horea) în dacoromână şi ţiîfure în aromână, precum şi varianta fufiirâ (pl. tufuri) ‘ţurţure (de gheaţă)’ (Berzasca CS: ALR I 432/5), sg. nou refăcut din fufuri (pl. lui fufur). In ce priveşte pe fufur(e) ‘sloi de gheaţă (la streaşina casei)’, acesta figurează în TDRG, CADE, DM şi DEX cu etimologia necunoscută, iar la Cihac printre elementele slave. Pentm Al. Philippide (Istoria limbii române. Volumul întâi. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 87), SDLR, Al. Graur (Grupuri..., p. 209) şi D. Macrea (Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, 1973, p. 136) este de origine onomatopeică (sau cel puţin imitativă). Ca şi în cazul lui fuf iii, tot Giorge Pascu (Despre chimilituri. Studiu filologic şi folcloric. Partea I, Iaşi, 1909, p. 237) a arătat just că furfur, arom fufur (doar de acesta se ştia atunci) „s-au derivat” de la substantivul fuf. CDER menţionează pe „fufuroi (var. fufur), s.n. (carămbano; cano, grifo), cf. furfur’ printre derivatele adverbului fuf. După părerea noastră fufur nu este un derivat propriu-zis, ci un singular analogic refăcut din fufuri (pl. substantivului tuf), ca şi fagur(e) din faguri (pl. lui fag), picur din picuri (pl. lui pic), strugur(e) din struguri (pl. lui strug) etc. Din fufur, prin formarea grupului fonetic rţ (ca în ţuţudan > ţurţudan, ţuţui > ţurţui, ţuţuleu > ţurţuleu etc.) s-a dezvoltat forma furfur(e), care a pătruns şi în limba literară. Această explicaţie (v. Loşonţi Ţuţ 95) nu i-a convins pe autorii etimologiilor din DLR, unde găsim doar trimitere la ţuţ. Alte apelative din această familie sunt: ţurţoi 1. ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Dridif BV: CHEST. IV 91/175 d) şi 2. ‘ţurţure de gheaţă (la streaşina casei)’ (Şercăiţa BV: ALRR-Trans. 1615/420; Strehaia MH, Izvorălu MH şi Bâcleş MH: NALR-Olt. II h 320/955, 958, 959) s-a format din fuf (> *turf) cu suf. -oi sau, mult mai probabil, din furfan, furfui prin substituire de sufix. Cf. sinonimele gurgui-gurgoi, ficlui-ficloi etc. Ca şi la furfui, furfur, furfurel, fufur, DLR a considerat, contrar părerii noastre (v. Loşonţi Ţuf 91-95), că sensurile acestea nu aparţin unui cuvânt 114 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF polisemantic, ci la două cuvinte omonime. Pentru ţurţoi1 ‘ţurţur de gheaţă’ face trimitere la ţurţur ‘idem’, iar pentru ţurţoi2 ‘deal...’, la ţurţan şi ţurţui2. ţurţudoi (pl. ţurţudoăie) „pământ sau material (de ex., lemne) făcut ca un turnuleţ” (Fundata BV) a rezultat din ţurfudan, prin substituirea suf. -an cu -oi. Cf. muţudan-muţudoi, ţurţan-ţurţoi etc. ţuţudei ‘pisc mai mic, pisculeţ’ (Codin CM 76) poate proveni de la ţuţudan, prin substituirea segmentului fonetic -an cu suf. -ei. Cf. podan, podei. Explicaţia noastră (v. Loşonţi Ţuţ 92) a fost reţinută în DLR. ţuţui, ţurţui. In CHEST. IV54, ţuţui a fost comunicat cu sensurile: 1. ‘deal nu prea înalt, de forma căciulii’ (Sălciva HD, Poseşti PH: 91/86, 740), „deal ascuţit şi înalt”, „loc înalt şi ascuţit”, „movilă ascuţită”, „vârf de deal ca o căciulă”, „vârful ori piscul ascuţit al unui munte”; 2. ‘umflătură la cap, cucui’; 3. „vârful căciulii când stă oablă, neturtită”; 4. „moţul de la capul ciocârlanului”; 5. „cocul de păr al femeilor”; 6. „chică sau moţ de păr” (Măerişte SJ); 7. „scursura pâinii” (Vulcan HD). Definit ‘cime, sommet, pointe, bout, queue, toupet, bosse, bouton sur la tete’(Cihac), ‘ţugui’ (TDRG, CADE, DM, DEX), 1. ‘vârf, pisc’; 2. ‘moţ de păr’ (DU), ‘pico, picacho’ (CDER), ţuţui a fost explicat din magh. csucs (Cihac, DU), lăsat fără etimologie (CADE, DM) sau raportat la ţugui (DEX). După cum am arătat (v. Loşonţi Ţuţ 92), l-au derivat just de la ţuţ mai întâi Giorge Pascu (op. cit., p. 237), apoi TDRG (care, pentru formaţie, îl compară cu ţugui) şi CDER. Cu toate acestea, DLR face trimitere atât la ţuţ, cât şi la ţugui. Am întâlnit cuvântul ţurţui în Ţara Oltului şi împrejurimi, fiind definit de informatori: „vârf de deal” (Gura Văii BV), „deal ascuţit” (Mateiaş BV), „un fel de muchie; loc mai ridicat ca ălalalt pământ, loc mai înalt; pământ rămas ca o biserică, singur” (Avrig SB), „ridicătură de pământ, movilă mare”, „ridicătură de pământ mai înaltă” (Cârţişoara SB), „deluşor, deal mai mic” (Glâmboaca SB), „grui [= „o ridicătură de pământ de formă conică”] ascuţit” (Ighişu Vechi SB), „vârf de teren” (Scorei SB), „ceva ridicătură: negel pe obraz; cutare are un ţurţui” I, 54 Unele răspunsuri s-au dat pe fişele alăturate chestionarului. O parte din fişe au fost decupate înainte de a se nota pe ele sigla localităţii din care s-a răspuns. 115 DUMITRU LOŞONŢI movilă mare”, „ridicătură de pământ mai înaltă” (Cârţişoara SB), „deluşor, deal mai mic” (Glâmboaca SB), „grui [= „o ridicătură de pământ de formă conică”] ascuţit” (Ighişu Vechi SB), „vârf de teren” (Scorei SB), „ceva ridicătură: negel pe obraz; cutare are un ţurţui” I, „deal, vârf ascuţit; vârful dealului” II (Sebeşu de Sus SB) etc. Se găseşte la Porucic L 29 glosat ‘vârful ascuţit al unei înălţimi; movilă ascuţită’. Are pl. ţurţtiie (Avrig, Gura Văii, Ighişu Vechi) şi ţurţuiuri (Avrig, Mateiaş). Cu sensul de ‘sloi, ţurţur de gheaţă’ ţurţui a fost notat în Bumbeşti-Jiu GJ, Unirea DJ (NALR-Olt. II h 320/905, 973) şi Viziru BR (ALR I 432/700). Este o variantă fonetică a lui ţuţui. Cf. ţurţudan < ţuţudan, ţurţuleu < ţuţuleu etc. ţuţulic (pl. ţuţuliţe) ‘vârf’ se întrebuinţează în aromână (DDA). Cf. ţuţ, ţuţuleu. ţuţurât ‘ţuguiat’ (Sânnicolau Român BH: ALR II SN V h 1509/316) este un derivat de la ţuţur (v. supra) cu suf. adjectival -at. Cf. sinonimele înregistrate pe aceeaşi hartă: ciucluiat < ciuclui, cucuiat < cucui, moţat(ă) < moţ, muţuţuiată < muţuţui, ţicloiaîă < ţicloi, ţucluiat < ţuclui, ţugluiată < ţuglui, ţuguiat(ă) < ţugui, ţuţuiat(ă) < ţuţui etc. Această explicaţie (v. Loşonţi Ţuţ 95) a fost reţinută în DLR. I. Roşianu l-a întâlnit în sintagma deal ţuţurat ‘deal ascuţit’ la Huseni SJ. Apare şi în toponimie: Colţu Ţuţurat „piatră mare, colţ ieşit din coaste în sus, ţuţurat în sus” V (Agârbiciu CJ: S. V.). II. TOPONIME ROMÂNEŞTI PENTRU NOŢIUNEA ‘DEPRESIUNE, GROAPĂ, VĂGĂUNĂ’ ALBIA „groapă” (Cetea AB: E. P.); groapă (Clopotiva HD); „gropiţă” I (Lăpuş MM) etc.: albie ‘adâncătură între două dealuri, văgăună’ (DA), ‘adâncitură de teren în formă de albie’, sens destul de răspândit (v. DELR A 82-83). Groapa Cuturului „albie” II (Răchiţele CJ); Gropa înmii „groapă, albie” I (Scrind-Frăsinet CJ); Groapa lui Păşcoi „albie cu un părău pe mijloc’ I (Morlaca CJ); Groapa Scoruşului „albie” I (Popteleac SJ); Hoanca Fulgerişului „albie” II (Muncelu AB). ALBIOARA „loc, vatra schitului Cornetu” (Călineşti VL: DTRO I 215): albioâră (pl. albiori) ‘groapă’ (Roşia BH: ALR 11/310, Mărgău CJ etc.), diminutiv de la albie (v. supra) cu suf. -ioară. ALBIUŢA „vale, covată” I (Călacea SJ); [scris Ald'iutsa] păşune (Recea-Cristur CJ: Szabo T. Attila, Gergely Bela, A Dobokai volgy helynevei, Cluj, 1946, p. 66): albiiiţâ ‘albie mai mică’ (Răchiţele CJ), diminutiv de la albie (v. supra) cu suf. -ufă. ANDOLE, ANDOLIE. Andolca „albie” I, „groapă” III (Agârbiciu CJ); „hoan că” (Mărişel CJ: S. V.); „teren arabil pe lângă Părău Andolii” I (Şerel HD); „merge pe coastă în jos” I (Zăvoi HD); Andolea I, II sau Andolia I (şi I din Fundata BV) „loc aşezat între Vârfu Fundăţii şi Colţu Andolii” I, „vandole, se face ca o troacă” II (Moieciu de Sus BV); Andolia „va.le” (Dragoslavele AG: Codin MN 88); Andolea Mare şi Andolea Mică văi adânci (Suseni, com. Râu de Mori HD) etc. DUMITRU LOŞONŢI Ultimele două nume au fost înregistrate şi de G. Giuglea, M. Homorodean şi I. Stan (TRM 65) şi trecute printre „elementele topice slave” (p. 50). Şi Iorgu Iordan (TR 47) menţionează toponimele braşovene Piscul Andoliei şi Valea Andoliei printre „sinonimele, mai ales slave, ale lui ‘vale’ ”, despre ultimul precizând în notă că este o numire tautologică. Din moment ce în graiurile populare este încă viu apelativul and0l(i)e ‘adâncitură în formă de albie, vale strâmtă, groapă, văgăună pe coasta unui deal sau munte’, considerăm că toponimele amintite sunt (sau pot fi) creaţii româneşti. L-am înregistrat în Avrig SB, Fundata, Dâlja Mare HD (*Scoaba Gruiefuhii „ando 1 ie, scoc” I) etc. Din Fundata figurează şi în DELR A 86, unde e definit ‘adâncitură de dimensiuni diferite, depresiune mică adâncă, gaură în malul apei’. In AG are sensul, evoluat, de ‘adăpost’ (Udrescu Gl). BĂRBÂNŢĂ, BARBUNŢĂ. Bărbânţa „deal” (Teleajna VS: MDGR I 325); „loc oblu [= abrupt], hrăpos; te bagi drept în jos, dar după ce ajungi jos e o ţî’ de faţă” (Rebrişoara BN); Bărbunţa „pârâu” şi „pădure” (Prisaca OT: DTRO I 297): *bărbânţă ‘groapă, depresiune, văgăună5, sens dezvoltat prin metaforă de la bărbănţă ‘vas de lemn făcut din doage, în care se păstrează mai ales lapte şi brânzeturi’ (DEX). BEUCA, BĂUCĂ, BEOACĂ, BEOCĂ (BIOCĂ), BLEACĂ, BLEOACĂ. Băuca „pârâu” (Neagra Şarului SV: MDGR I 343); Beuca [beuuca] „un fel de vale torenţială” III, „vale, groapă în care se strâng apele de ploaie” IV, „văgăună, groapă” VIII, „e ca şi-o p ad i n ă ” [*] (Şirnea BV); „fânaţ” (Boita SB): beuca (pl. beuci) „padină, groapă mai adâncă” (Şirnea), „înfundătură de părău” (Boiţa), Ca toponim, după câte cunoaştem, se mai întâlneşte în Oltenia (v. Bureţea Entopice 267; DTRO I 314), Muscel (v. Codin MN 90), Vrancea (Culmea Beucii: Tulnici VN) şi TR (nume de localitate), iar ca apelativ, uneori bisilabic sau cu variantele băucă, bâucă, în localităţi din majoritatea judeţelor ţării (v. DA, DTRO I 314, DELR B 201-202 etc.). în Mălăieşti HD am întâlnit şi forma beâucă (Cârtogu „e o groapă, o beaucă,cao căldare” V). 118 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Cuvântul este definit ‘părău adânc şi cu gropi, pe coastele muntelui; prăpastie; adâncătură strâmtă între dealuri acoperite cu păduri, totdeauna cu sens de loc rău’ (DA), ‘văgăună, scobitură neregulată făcută în pământ de ape; vâlcea prăpăstioasă’ (CADE), „loc mlăştinos, mocirlos pe care creşte stuf’ (Husnicioara MH: DTRO 1314) etc. şi e lăsat fară etimologie în DA, CADE, DM, CDER sau neînregistrat (TDRG, DEX). SDLR îl compară cu v. germ. binge, n. germ. beuge ‘adâncătură, cotitură’. Evident că beucă ‘văgăună’ şi beucă ‘ţeastă, craniu; partea superioară a ţestei capului’ nu sunt cuvinte diferite, cum sunt lucrate în CADE, ci sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Cf. corubă, corobaie, troacă etc., care au ambele sensuri. Beucă ‘ţeastă’ e înregistrat în nord-estul Banatului (în Gladna Română TM şi Bucovăţ [com. Dumbrava] TM alături de betcă, şi în Curtea TM: NALR-Banat I h 6/83, 90, 91) şi, în varianta beaucă, în sud-vestul Transilvaniei (Dăbâca HD, Dâlja Mare HD, Petroşani HD: ALRR-Trans. Ih 8/431, 458, 460). Cu sensul de ‘ţeastă’, betcă mai este atestat în Băuţar CS, Răchita TM, Coşteiu de Sus TM, Căpălnaş AR, Ţela AR (NALR-Banat I h 6/71, 92-95), Lăpugiu de Sus şi Vadu Dobrii HD (ALRR-Trans. I h 8/403, 430), iar cu cel de ‘osul care acoperă creierul mare’, în Traian Vuia TM (NALR-Banat I h 6/89). La Băuţar betcă mai înseamnă şi ‘coajă de bostan copt, fiartă mai întâi, ca să se ia miezul de pe ea, apoi întrebuinţată ca vas în care se adună sâmburii de bostan5 (DA). S-ar putea ca be(a)ucă şi betcă să fie forme ale aceluiaşi cuvânt. Bioca „ruscă” (Saelele TR), Bioca Mare, Bioca Mică, numele a două râpi din Gârcov OT, sunt explicate de Gh. Bolocan (Etimologii toponimice, în LR, XLI, 1992, nr. 1-2, p. 7; DTRO I 316) din biocă ‘vâlcea adâncă, ascunsă între piscuri prăpăstioase ca o strachină, cu pereţi prăpăstioşi’ (Frunzaru OT), ‘ochi de apă, scufundătură în lac’ (PH), ‘groapă cu apă, în drum’ (PH). în DTRO face şi trimitere la Beucă. Nu se indică transcrierea fonetică nici pentru toponime, nici pentru apelativ. Bănuim că este vorba de o formă bisilabică, pronunţată [bioca, biocă], care se ortografiază Beoca, beocă. Se întâlneşte şi în Ţara Oltului: Beoca [bioca] „pădure” II, „loc mai afundos” III (Lisa BV); Beoca [bioca] I, III sau Bleoca [blioca] II, [*] 119 DUMITRU LOŞONŢI „loc mai jos şi mai pleoştinos” III (Gura Văii BV); Bleoca [blioca] (Copăcel BV). La Gura Văii apelativul este încă viu: beocă „pleoştină; loc mai jos şi mai apătos” III, bleocă „mlaştină” [*]. Forma bleocă s-a născut prin „despicarea” lui b în bl, ca, de altfel, şi bleoăcă ‘adâncitură în matca unui pârâu’ (Siliştea TR) şi ‘mlaştină’ (Bucşani DB), formă citată în DTRO I 335 s.v. Bleoăca (Beoâcă, Bleăcă) „râpă” (Orlea OT), lăsată în DELR B 208 fară explicaţie etimologică. Datorită faptului că sensurile lui beocă şi beucă sunt aceleaşi şi că aria primei forme (atât ca toponim cât şi ca apelativ) e cuprinsă în aria celei de a doua, considerăm că este vorba de acelaşi cuvânt. Cf. ceucă/cwcă (DA), Uucă/leocă (ibid.) etc. BLIDU „îi ca o hoancă” (Ighiel AB); „groapă în forma unui blid pe un deal” (Valea Lupşii AB); „îi cam forma unui blid; oleacă de câmpuţăjos de mijloc” I (Poiana Horea CJ); „şes ca un blid, o groapă, o hop ină lăsată” [*] (Răchiţele CJ); Blidu cu Poamele „lac; pe margini păşunau vitele” II, „e ca un blid” [*] şi Blidu lui Alăman „e rotund şi totdeauna cu apă; este formatul blidului” I, „loc ca un lighian” III (Avrig SB) etc.: blid ‘crov. Adâncitură rotundă, mare şi neadâncă’ (Porucic L 33), ‘crov (vălcea mică şi rotundă fară scurgerea apei)’ (ibid. 69), metaforă de la blid ‘farfurie’. BLIDARU „groapă, pă rău mare; acum e plantat cu meri” I, „o jgheaucă de pământ” II, „g r o p o a i e ” III (Negrileşti BN); „o coastă rea” (Bociu CJ); „aşezături pe coaste” (Dângău Mare CJ); „loc întins” I, „are ceva groapă prelungită pe el” III (Zeicani HD); „gr o pană frumoasă" I, „fund de părău” II (Idicel-Pădure MS); „ar veni ca un blid; coaste sub formă de oval” III (Mărceşti CJ): *blidâr ‘adâncitură de teren; groapă, văgăună”, un derivat de la blid\ cu suf. -ar. Cf. col tar ‘stâncă’ < colt. S-ar putea ca aceeaşi explicaţie să o aibă şi unele din toponimele Blidaru pârâu (Mărăşti BC: MDGR I 474), cătun (Sălătruc MH: ibid.), deal (Bala de Jos, azi Bala MH: ibid.), loc izolat (Cheia VL: ibid.), vale (Şuşiţa MH şi Grozeşti MH) pe unde curge pârâul cu acelaşi nume (ibid.), pe care Iorgu Iordan TR 224 le derivă, fară rezerve, din blidar ‘olar care 120 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF face blide5 sau din antroponimul Blidar (< blidar ‘dulap pentru ţinut blidele5). Şi în DTRO I 335, unde apar şi alte nume Blidarii (de ex.: „vâlcea55 la Soceni DJ; „pârâu55 la Petrăchei şi Piscoiu GJ etc.), sunt menţionate doar aceste două posibilităţi: blidar ‘cel care face blide5 şi, în majoritatea cazurilor, n. p. Blidaru ‘blidar5 sau ‘urmaş al lui Blidea5 5\ Blidarele, denumire neoficială a satului Blidaru MH şi moşie în Rocşoreni MH, explicate din «top. Blidaru + -le („două sau mai multe locuri cu numele Blidaru55)» (ibid.), poate proveni din *blidare, forma de pl. a lui * blidar. BLIDAREA „e cam ceva groapă55 I (Bulbuc AB); „mic bot de deal55 (Loman AB); „cure apă pe ea; e părău, da5 nu e mare, e mic55 1 (Balomir HD); Blidarea Mare, Blidarea Mică sau Blidăriţa şi Blidarea Mijlocie „părauă55 (Sâmbăta de Sus BV): *blidăre ‘adâncitură de teren, groapă, văgăună55, perechea feminină a lui *blidar. Ar putea fi o formă refăcută din *blidare, pluralul lui *blidar, sau un derivat de la blid, cu suf. -are. Şi Bureţea Toponimia 9 explică „toponime ca Blidarea lu Dincă, Blidarea lu Filip, Blidarea Mare ş.a.55 de la „entopicul blidare'\ care ar fi „o creaţie lexicală locală de la blid' referindu-se la o adâncitură a terenului55. în DTRO I 336 primele două nume apar metamorfozate în Blidăruia lui Dincă „poiană55 şi Blidăruia lui Filip „poiană55, ambele în Ifrimeşti VL, şi sunt explicate greşit de la ”blidăruie ‘blidărie [= ‘locul unde se fac blide5, ‘locul de unde se ia pământ pentru oale5] mică5 ”, iar Blidarea Mare lipseşte. E posibil ca din *blidare să se fi format şi (unele din) numele Blidarele (azi Blidari) sat, com. Cârligele VN, Blidărea izvor în Faţa lui Nan BZ şi pădure moşnenească în (satul vecin) Bălăneşti BZ (MDGR I 476), Pe Blidări loc izolat în Bozioru BZ, în apropiere de pădurea Blidărea din Bălăneşti (ibid.), Dealu Blidării colină (Nehoiaşu BZ: ibid.) şi Valea Blidării vale (Măgura BZ: ibid.), încadrate de Iorgu Iordan TR 224 printre cele provenite de la blidar ‘olar care face blide5 sau de la antroponimul Blidar (< blidar ‘dulap pentru ţinut blidele5). Forma Blidărea, dacă e reală, ar putea fi refăcută după forma de genitiv, ca şi găucă < gaucă. 121 DUMITRU LOŞONŢI Deşi precizează că „toată lumea zice azi fie Blidare, fie Blidarele” şi că apare frecvent atestat sub formele articulate Blidarele, Blidarile, şi Gh. Moldoveanu (Structuri ale toponimelor din bazinul Milcovului, în LST 97) crede că numele satului vrâncean are la bază pe blidar ‘cel care face blide’. Autorul presupune că apariţia lui -le la Blidari, „când, de fapt, ar trebui să fie -i (Blidarii)”, s-ar datora apropierii de Cârligele, satul reşedinţă al comunei din care face parte şi Blidari, sau de blidare, pluralul lui blidar ‘dulap cu poliţe şi fară uşi în care se păstrează vase, tacâmuri etc.’. Cum din MDGR I 474 aflăm că Blidarele e situat „pe pârâul Vedea Blidărif\ pârâu format din ploi, sec în timpul verii, putem admite că forma articulată Blidarele (în Blidarile fiind vorba de simpla şi frecventa închidere a lui e la i) în loc de Blidarea s-a putut naşte într-adevăr prin apropiere de Cârligele, după ce *blidare n-a mai fost înţeles în localitate şi în zonă. BLIDEREIU „văgăună în pădure; o gropoaie de fânaţ cu pădure pe de lături” I, „fundoaie” II, „o groapă; roată îs păduri” III, „o f u n d o a i e, fundătură închisă de tri părţi” IV (Strâmbu CJ); *bliderei, un derivat de la blid, cu suf. -erei. BOAICA „groapă” (Boiu HD); „păşunat, ca o albie, câmp aşa mare, ca o şauă” V (Răchiţele CJ); Boaica Dulii „v i r o a g ă ” şi Boaica Goţului „viroagă” (Curechiu HD: comunicat Viorica Fodor); Boaica Hintii „teren mlăştinos înconjurat de pădure” (Sohodol AB: Stan Soh. 174); boâică ‘depresiune, dolină’ („hoancă, tolcer [= pâlnie]; hoanca, boaica n-are apă”: Hudriceşti AB), ‘mlaştină’ (Sohodol: ibid.), apelativ neatestat de dicţionare. Cf beucă. BURLĂNOI(U) „f u n d o a i c a aia, o g r o p a n ă, ca on semicerc” III (Rebrişoara BN): *burlănâi ‘jgheab natural’, metaforă de la *burlănoi, augmentativ de la burlan ‘jgheab, scoc, uluc’. CĂŢÂN, CĂŢUN, CĂLŢUN. Căţânu „hoancă” (Cetea AB: E. P.); „deal în formă de calotă sferică neîmplinită în una din părţi” (Păniceni CJ: A. Toşa, Toponimia satului Păniceni (judeţul Cluj), în 122 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF „Philologica”, II, 1972, p. 78); „loc cu gropi mari” VII (Petros HD); loc (Gladna Română TM: NALR-Banat. Date 129); „un fel de groapă în vârvul dealului, scoabă scufundoasă” (Federi HD); Căţânu Herii „căţân obişnuit, da’ are o suprafaţă mai mare” II, Căţânu Frâncoilor [căţinu frînconilo] „d e 1 ă s ă t u r ă ca o g r o a p ă ” I şi Căţânu Lăcoilor [căţînu lăcoiiilo] „căţân” I (Fizeşti HD); Căţânu lui Dan „a fost o groapă mare” II (Federi); Căţânu Mare „e din jos de Prihodişte; e loc mai aşezat, mai drept puţin” I şi Căţânu Mic „g r o p a i n ă ” [gropâiină] I (Hobiţa-Grădişte HD); Căţânu Ursului „gădăv” I (Ohaba-Ponor HD); Căţânele „loc de fân” I, „este o groapă acolo” II (Baru Mic, sat înglobat la Baru HD); „îs nişte căţâne: ici îi deal, ici-i căţân” I (Ohaba-Ponor); „teren ce are mai multe gropi” II (Pui HD); „o fost nişte poieni lăsate în pădure” I, „ogrăzi, fânaţ în mijlocul pădurii” II, „două poienioare; printre ele îi pădure” III (Zeicani HD) etc. Cu excepţia toponimelor din Cetea, Păniceni şi Gladna Română, toate celelalte sunt din Ţara Haţegului. în unele localităţi de aici, căţân (pl. căţâne) ‘groapă, căldare, depresiune’ se foloseşte încă frecvent. Informatorii l-au definit: „groapă” (Federi, Petros), „loc adunat aşa pe de lături şi scufundat” (Federi), „loc ca o pâlnie: roată, la gură, e larg şi intră jos până se ascute, până se întâlneşte rotundul ala” (Pui); „unde-or fost căţâne, cine o măsurat [când s-a construit] drumul le-o zis căldări” I (Ohaba-Ponor). Găurile „îs pline de căţâne” II (Fizeşti); Fundătura „căţân” I (Ohaba-Ponor). Apelativul este moştenit din lat. catinum"strachină; scobitură, grotă’ şi a fost în trecut mult mai răspândit, lăsând (sub diferite variante) urme şi în alte regiuni: Căţinu loc (Bistreţ DJ: DTRO II 75); Căţânu deal (Schela GJ: ibid.); Căţunu (Mare), „loc de gol [alpin], ca un blid mare, cu coaste mari în ambele părţi” şi Căţunaşu (sau Căţunu Mic) „e ca un blid aşa între colţi” IV (Şimon BV) în Bucegi; Călţunu54 lac într-o căldare glaciară (Munţii Făgăraşuluj); vale (Vultureşti AG: Codin MN 93) etc. 54 Această formă ar fi rezultat „în urma confundării celor două cuvinte asemănătoare ca sunet (căţân şi călţun)” (Giuglea-Orghidan B 129). 123 DUMITRU LOŞONŢI Din Carpaţii Meridionali55 ciobanii transhumanţi l-au dus în valea şi Delta Dunării (v. Dragu TG 96), unde a fost atestat atât ca apelativ, cât şi ca toponim56. In Clopotiva HD (sat în Ţara Haţegului) cuvântul circulă cu sensul (evoluat) de ‘loc şes, terasă’: „căţâne zâcem, tot aşă, la munte unde e o ţâră loc şes, măi mititicuţ”57, „dacă după o pantă îi o ţâră loc bun, loc mai frumos, apoi iar îi pantă” II, „noi îi spunem căţân unde-i ş e ş t i n ă ; dacă îi ca m a s a, îi căţân” III, „ceva gol şi mai ş e s o ţâră; cade ceva mai şes, apoi iar se face pantă” IV. Tot aici am înregistrat şi toponimele: Căţânu Zmizii „loc cu pădure şi este o ţâră cam şes” II, „căţân împădurit; este şi loc mai bun” III; Căţânele „căţân” I, „locuri de fân” II, „îs fânaţuri şi-i căţân frumos, loc bun gol, mai aşezat o ţâră” III, „nişte goluri de fânaţe; or fost două ogrăzi mai largi în pădure; îi ceva mai aşezat, nu-i pantă mare” IV; Căţânele [de lângă Lăcşor] „iară e locul frumos acolo; loc aşa cam drept, da’ tot loc de fân” II, „este şi loc frumos acolo, numa nu-i aşa mult” III. Despre Căţânu (scris Caţânul) „ramură de dealuri” (Rediu NT: MDGR II 233), „loc izolat” şi „pădure” (Borleşti: ibid.), insuficienta descriere geografică nu ne permite să stabilim dacă se referă la această noţiune sau la ‘înălţime’. CĂŢÂNAŞ, CĂŢĂNAŞ. Căţânaşu „ loc cam oblu; pe de lături îs dâmburele” I, „îi în formă de troacă” (Hăşdate, com. Săvădisla CJ); „grădinuţe pe lângă sat” I, „o costiţă II (Bedeciu CJ); „loc mai sus, da-i padină mai oablă; îi ceva mai rotund” I, „loc deluros, arător; îl vezi oblu; pantă în jos, spre sat” II (Finişel CJ); „deal; în vârvul lui îi o g r o a p ă , o şauă” (Zlaşti, cartier al Hunedoarei); „îi aşa... o vale (Lunca Cernei HD); Căţânaşu [*], II sau Căţânaşele I, [**] „g r o p i ţ ă ” II, „g r o a p e ” [**] (Mesteacăn HD); Căţânaşele „poiană, loc mai aşezat” I, „îs mai multe locuri adâncite” II (Sălaşu de Sus HD) etc.: *căţănâş (pl. *căţânâşe) ‘groapă, căldare, depresiune’, diminutiv al lui căţân ‘idem’. 55 „Căţâne [...] în munţii Sebeşului e termenul popular pentru dolina geografică (o căţâne - două căţâni)” (Conea Om şi natură 460 nota 54). 56 Vezi MDGR II 306; DA; Valentin Ţurlan, Din terminologia entopică..., p. 216-218). 57 Conea Om şi natură 460. 124 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Varianta Căţănăşu „groapă aşa în sus” I, „vi roagă; în stânga şi-n dreapta e împădurit” II (Iara CJ) s-anăscut pin asimilarea â - î > â - â. CĂŢÂNELU „deal de forma unui vas” (Sîncel AB: V. Frăţilă, Vechimea unor toponime din centrul Transilvaniei, în LR, XIX, 1970, nr. 3, p. 237); „îi ca o troacă, ca o scoabă pe un delişor la deal; dincoace şi dincolo e pădure; el îi rât [= fânaţ]” I, „groapă ca un fel de voioagă,de părău”, II, „rât pe-o groapă” III, Dâlma Căţânelului „dâlmă” II şi Părău Căţânelului II, III (Valea Vadului CJ); Căţânelele „poiană, loc şes” I, „e mai groapă, mai aşezat”, terasă cu urme de gropi astupate de aluviunile de pe deal (Hobiţa HD): *căţănel (pl. *căţânele) ‘groapă, căldare, depresiune’, diminutiv de la căţân ‘idem’. CÂLTĂU „f u n d o a i c ă ” I, „c o v a t ă, e jgheab ca o covată” IV, „groapă” V (Suplai BN): *câltău, variantă a lui gâltău „groapă, părău afund” (Runcu Salvei BN), „zăpode [= depresiune]” (Feldru BN). Pluralul este găltâuă (Feldru). COFA „pădure” (Bârsăneşti BC: MDGR II 553): *cofă ‘groapă, adâncitură’, sens evoluat prin metaforă de la cofă ‘vas’. COFANA „arătură, vie” (Şieuţ BN), derivat de E. Janitsek (Şieu 119), cu probabilitate, de la „bg. kofa ‘vadră, găleată’ + suf. -na”\ „arătură” (Lunca BN: ibid. 142; v. şi Ţâra Frij 54); Cofănile „râpi, coastă” (Budacu de Sus BN); „gropi” (Şieu BN): cofână (pl. cofâni, cofeni) ‘curmătură’ (Şieuţ BN: ALR I 393/223), „loc ca o covată” I, „groapă mare între dealuri” II (Şoimuş BN), ‘depresiune’ (Tulnici VN: Macovei Termeni 475, 484, 486), apelativ neînregistrat de dicţionare, derivat de la *cofă (v. supra) cu suf. -ană. Cf. sinonimele corobană, gropană întâlnite şi în această regiune. Relatările informatorului din Şieuţ, reproduse de E. Janitsek după Cofana („loc mai întins, uşor adâncit, pe coasta sau la poalele unui deal. De multe ori prin alunecare de teren se formează o groapă mare în formă de covată”), nu constituie descrierea locului, ci definirea apelativului. 125 DUMITRU LOŞONŢI COFĂNELE „gropi” (Şieuţ BN), nume explicat de E. Janitsek (Şieu 119) ca „pl. de la cofana” [sic!], presupune un diminutiv pl. *cofănele (sg. *cofăneâ < cofană + suf. -ea), lucru care rezultă şi din Faţa Cofănelelor (ibid. 120), care se pronunţă, după cum ne-a comunicat Gr. Rusu, [faţa cofângl'ilor], şi Râtu Cofănelelor (ibid. 125). COPAIA „loc lăsat [= adâncit] între păduri, poiană cu fânaţ” I, „un golean mai lăsat o ţâră, între păduri” II (Galaţi AB: E. P.); „deal” (Negoieşti MH: DTRO II 188); Copăile „lac” (Călăraşii Vechi IL: MDGR II 629): copâie ‘adâncitură între două dealuri’, ‘scobitură de granit’ DB (Dobre Elemente 62), sens dezvoltat prin metaforă de la copaie ‘covată, albie’. COPĂIŢELE (scris La Copăiţe) „gropi” (Poseşti PH: CHEST. IV 95/740): *copăiţă (pl. *copăile)y diminutiv de la copaie. N-ar fi exclus ca aceeaşi provenienţă să o aibă şi Copăiţele „pădure” (Pârvuleşti şi Vălari GJ), explicate în DTRO II 191 de la „copăiţă < căpiţă [de fân] după copăiţă < dim. de la copaie (v. DA)”. CORABIA „îi o ho an că aşa, îi gropit [terenul]” (Băleşti-Cătun AB); „loc de pantă, coastă” II, „coastă” IV (Ciceu-Poieni BN); „poiană, păşune” I, II, „e sus, e ridicată; de la ea meri puţin şi ieşi la munte” III, „o ţî’ de câmp; la capete e ridicat” IV (Târlişua BN); „îi mai mult şes sus pe deal” II (Bărăi CJ); „groapă; îi ca o albie” I, „groapă” II (Mărgău CJ); „groapă” (Podeni CJ: I. R.): „e ca o corabie: dincoace dâlmă, dincolo dâlmă” IV (Tritenii de Jos CJ. Vezi şi CHEST IV 292, p. 8: „scufundătură... are forma unei corăbii”); „aşezătură sub deal” I, „pantă, loc rău” II (Dumbrava MS); „teren în formă de corabie, cu deal pe margine; loc aşezat, închis ca o corabie, loc mai jos” I, „luncă, fânaţ” III (Cârţişoara SB); „e aproape de vârful muntelui; locul e frumos, în formă chiar ca o corabie, ca o luntre scocoasă aşa” IV (Ucea de Sus SB); Corăbi(i)le „sânt exact formatul a două corăbii în păşune” I, „două dâmburi mari şi între ele e loc oblu” III (Buneşti CJ) etc. Ca şi în cazul altor toponime, e greu de precizat dacă acestea sunt metafore toponimice, adică transpoziţii care s-au operat în procesul denominaţiei locurilor (cf. Moldovanu Principii 80 nota 34), sau provin 126 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF din apelativul *corâbie ‘depresiune, groapă, adâncitură de teren în forma unei corăbii’. în acest din urmă caz transpoziţia a avut loc la nivelul lexicului, fiind vorba de o „metaforă uzată”. CORĂBIUŢA „groapă” (Călacea SJ) se poate explica de la *corăbii'iţă (diminutiv al lui * corabie) sau ca derivat de la un toponim (dispărut ori necunoscut de informatorii noştri) *Corabia. Probabil că şi Corobiuţa „fânaţ pe un deal” (înregistrat în Sălicea CJ mai întâi de Janitsek ST 82 şi derivat greşit din „corobeţă sau corobeaţă ‘măr pădureţ’...”), „murună” are aceeaşi explicaţie, dacă numele a fost dat iniţial locului numit acum Groapa Corobiuţii [gropa corobd'iuuţî] „groapă”, loc rebotezat după ce numirea Corobiuţa s-a extins asupra terenului din jur. CORUBĂ, CORUG, CORUGĂ, CURUGĂ. Coruba teren la limita hotarelor satelor Găureni şi Zagra BN: „corubă, pantă oablă, covată în pantă” III Găureni, „râpă cu pădure” I Zagra; deal, coastă (Rădmăneşti TM: NALR-Banat. Date 148); Coruga „loc pe unde se coboară lemne” (Rucăr AG); Coruga Cănelii „c o rugă, padină pe unde se poate coborî...” II, „gol printre colţi; poţi urca pe acest gol şi cu oi” IV, Coruga Florichii „pe ea se coboară la Gruiu Mirlii” II, „e către [localitatea] Sătic” IV şi Coruga Speretii [sic!] „spintecătură pe unde se poate coborî” II (Ciocanu AG): corubă ‘adâncitură, groapă’ (Găureni), „loc rău, loc hrăpos, hrapă” (Rebrişoara BN), conigă „hoancă” (Mărgineni BV), „gaură cu iarbă înconjurată de piatră peste tot” (Zărneşti BV), „padină” II (Ciocanu), curiigă ‘locul de pe coastele muntelui pe unde se dau lemnele la vale” (Telechi-Recea, azi Recea BV: CHEST. IV 30/174-e) etc.58 Desigur că şi toponimele bănăţene Coruba (deal: Pătârş AR; şes arabil: Bazoş TM; loc de scaldă: Lucareţ TM), Corugu (deal cu pădure: Belotinţ AR), Curuga (teren în pantă: Cralovăţ TM), explicate în DTB II 115, 158 drept creaţii sârbeşti (< ser. Koruba < koruba ‘scorbură’) sau 58 în zona culoarului Bran-Rucăr, coruga este atestat şi de Magdalena Vulpe, Toponimia reflectată în lucrări turistice, în SO IV 421-422. 127 DUMITRU LOŞONŢI din antroponimul *Coruba9, şi, probabil, Coroaba loc (Lungeşti VL), explicat în DTRO II 205 de la coroaba ‘porumbă, porumbea (fructul mărăcinelui)’ sau ‘cişmea’, au (sau pot avea) la bază acest apelativ, care a circulat (sau mai circulă) şi prin Banat, Oltenia etc. Răspândirea lui în Banat e dovedită şi de adj. *corobos (> Coroboasa teren în pantă cu râpe şi păşune: Vălişoara CS), raportat în DTB II 115, între paranteze, la corobaie, dar, de fapt, provenit, prin asimilare, de la *corubos < corubâ, cu suf. -os. Corubă se mai foloseşte cu sensurile de ‘locul plan de pe vârful unui munte’ (Coşbuc BN: CHEST. IV 87/264 a), ‘ţeastă’ (Herneacova TM: NALR-Banat I h 6/54; var. curubă), „rudă cârligată, băgată în pământ de ambele părţi, sau la coviltir, la căruţă” (Bârsăuţa SJ) şi ca epitet dat unui „om îmbulzit [= cocoşat]” sau „la o vacă slabă, rea” (Rebrişoara), iar corugă, cu cele de ‘ţeastă’ (Stupini SJ: NALR-Cr. I h 7/169), ‘(Bran, Muscel) tavă făcută din coajă de brad, pe care baciul ţine mămăliga, lingura, sarea’ (DA), „cuşcă făcută la pui să nu-i ducă cioarele” (Cetan CJ), ‘polonic’ (Bocşa SJ: ALR II SN IV h 1047/279), ‘(în forma ciirugâ) tigvă’ (Voineasa VL: NALR-Olt. III h 475/902). COROBAIE, SCOROBAIE. Corobaia „groapă” (Călăţele CJ); „îi ca on valău, o groapă” VI, „îi ca o tarniţă, şa” [*], „îi ca on părău, da’ sec” [**] (Răchiţele CJ); deal (Sacoşu Mare TM: NALR-Banat. Date 122); teren ondulat (Ţerova CS: DTB II 114); „deal” (Giurgiani MH: DTRO II 205); Corobaia sau Corobăile deal (Lăpuşnicel, Prigor CS: DTB II 114); Corobăi sat GJ; Corobăile „râpi, dealuri, locuri rele” (Nicula CJ); Scorobaia „nume dat unei văi cu maluri foarte repezi a unui torent care trece printr-o margine a oraşului Piteşti” (DA s.v. corobaie); „groapă” (Valea Drăganului CJ) etc.: (s)corobciie ‘(Muntenia, Oltenia) vale adâncă şi îngustă, hodobină, scochină, văgăună’ (v. DA, DLR). Corobaie mai are şi sensurile ‘(Banat) scorbură; trunchi de copac găunos; (Gorj) scorbură de copac’ (DA), ‘ţeastă’^Beliu AR: ALR I/I h 7/61). După DA, este „înrudit cu scorbură, corobană şi 59 Doar pentru explicarea lui Corugu se menţionează şi coroagă, corugă, cunoscute de DA. 128 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF c oro agă, cf. bg. koruba ‘scorbură’ ser. koruba ‘jgheab’. Cf. scorbură, corobană”, iar după CDER, o variantă a lui corobanâ. Este un derivat românesc de la corubă cu suf. -aie. Cf. corhaie < corhă, hobaie < hoabă etc. COROBANĂ, SCOROBAN. Corobana „prelucă mare între nişte păduri” (Valea Lupşii AB); „corobană într-un vârv de deal” II (Borleasa BN); „coastă; e greu de coborât pe ea” (Căianu Mare BN); „viroagă” I, „groapă, un fel de aşezătură” II (Ciceu-Poiem BN); „groapă între dealuri” II, „văgăună, grop oaie” IV (Dobric BN); „corobană, groapă” II (Dumbrăviţa BN); „depresiune pe o pantă oablă, ca o covată puţin cufundoasă” IV (Feldru BN); „groapă păcătoasă” I (Negrileşti BN); „adâncitură ca o lingură; e o covată aşezată pe pantă” I, „jgheaucă, jgheab la vale, ca o lingură pe pantă de deal” II (Perişor BN); „jgheabă, groapă” I, „văgăună” II, V (Suplai BN); groapă (Runcu Salvei BN); depresiune (Lăpuş MM); „pârâu; începe de pe Suharău [BT]” (MDGR II 663); Corogana „zăpode” [*], „vale de exploatare [forestieră]” I (Hodac MS); Corobănile „păşune comunală cu d e 1 ă s ă r i; loc mai părăiat de apă, cu tufe” II (Ciceu-Giurgeşti BN); „loc fain; e pantă puţină în el; e pădure” (Mireş BN); gropi, depresiuni (Sita BN) etc. După cum reiese din exemplele citate, toponimul este mai frecvent în nord-estul Transilvaniei (BN). Tot aici circulă corobână (pl. corobăni) cu sensul ‘groapă, teren adâncit, văgăună’ (Borleasa, Dumbrăviţa, Spermezeu BN etc.), neînregistrat de dicţionare. DA raportează pe corobană ‘(Mold.) 1. trunchi de copac bortos înăuntru, copac bătrân căzut la pământ şi boştiros (găunos) pe dinăuntru; 2. scorbură; spec. gaură în trunchiul unui copac, provenită din putrezirea unei crengi uscate’ la corobaie, coroagă şi scorbură. CADE compară cuvântul cu bg. koruba, iar SDLR, DM, DEX nu-i indică etimlogia. După părerea noastră, corobână, *corogână (cf. Corogana, nume menţionat mai sus) au rezultat, prin asimilare, din *corubână, *corugână, derivate româneşti de la corubă, corugă cu suf. -ană. Cf. corhană < corhă, gropană < groapă etc. 129 DUMITRU. LOŞONŢI A existat sau poate că mai există încă şi *scorobân, perechea neutră, cu s protetic, a lui corobană, după cum dovedeşte Scorobanu „fânaţ, părău plat” I, „on fel de părău; o groapă, o deschizătură” II, Gura Scorobanului „acolo e intrarea pe Scoroban” II şi Fundu Scorobanului „fund de groapă” II (Ţăud SJ), dar, foarte probabil, şi Scorobanu „pădure” (Tăure BN), derivat de Gr. Rusu (Nume 177) din scoroabă ‘porumbă’ cu suf. -an. COROBAŞTINĂ, GOROBAŞTINĂ. Corobaştina „pantă, păşune cu movile” I, „păşune şi arabil; începe de la drum aşa la deal, o feţie întinsă cu păşunat” II (Teleac MS); „un fel de adâncitură mai largă” (Popteleac SJ); Gorobaştini(le) „deal; teren arabil” (Cetatea de Baltă AB: comunicat V. Frăţilă): *corobâştină, *gorobâştină ‘adâncitură de teren’, un derivat de la corubă cu suf. -aştină. Cf. „sinonimele” Găuraştină şi Hodobaştină. COROBINA, GOROBINĂ. Corobina „pământ frumos; o albie de teren, o vale” (Solomon SJ); Corobina II, III sau Gorobina I „păşune, spini; o fost pădure de goron” I, „poieniţă spinoasă şi pe lângă ea ceva huci, tufe” II, „loc ondulat” III (Luminişu SJ); Gorobina „loc înconjurat de pădure de trei părţi; e o faţă înclinată” I, „loc drept, mai cu un pic de coastă; o fost goroni mulţi pe timpuri” II, „pantă, pădure” III, „poienică împădurită” IV (Măleni SJ): *corobină ‘groapă, depresiune, teren în formă de albie’ < (prin asimilarea o-u > o-o) *corubină < corubă cu suf. -ină. Cf. cotropină < cotroapă, gropină < groapă etc. In varianta *gorobină, c s-a sonorizat, ca şi în *gorobaştină (v. supra). COŞU „coştereag, loc ca un scoc aşa” II, „văgăună adâncă coborând în jos” III (Dâlja Mare HD); „ş u r 1 ă u printre cleanţuri; iese în vârv” (Suseni HD), acelaşi, se pare, cu Coşu Mare „e o cui are de cleanţ şi de-o parte şi de alta; o strâmtoare care coboară în Peleş” sau Coşu Mic „o cui are de cleanţ, care coboară la Su Petri” din comuna Râu de Mori HD (TRM 63), din care face parte şi satul Suseni; Coşu Bun I sau Coşu Frumos II „pe ala se poate mere” I, „c o ş cu poieni pentru vite” II şi Coşu Rău I, II „pe ala nu poate nime mere” I, „îi numa cleanţuri” II (Uric HD); Coşu Hilii „adâncitură profundă” 130 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF (Petreştii de Mijloc CJ); Coşu Runcanilor „stâncării” I, „jos e ca un coş de moară, o coborâre mare; numa cu funia te poţi coborî pe unele locuri” III (Valea Vadului CJ); Gura Coşului (Suseni); Coşurile „îs vreo trei coşteie; îs prăpăstii, îs coaste mari şi se scure tot în Valea Barului” II (Baru HD); „loc rău, cu troci [= depresiuni mici] şi p â r a i e ” (Rîu de Mori: ibid. 57); „îs nişte strâmtele [= văi strâmte]” VIII, „coastă cu pietri, goluri, frânturi” XII (Petros HD); „jgheaburi; este acolo şi fel de fel de peşteri” II (Şuta VL): coş (pl. coşuri) ‘jgheab natural’ (Baru HD; Livezeni, sat desfiinţat, înglobat la municipiul Petroşani HD: ALR I 390/831; Uric etc.), metaforă de la coş ‘horn’. Cf. horn. în DTRO II 212, numele Coşu „deal” (Gurişoara VL), Coşu înalt „deal” (Gurişoara, Scărişoara VL), Coşuri „stânci” (Schela DJ), Coşurile „coastă” (Curpen GJ, Vaidei GJ), Coşurile „loc” (Izvoru Bârzii MH) şi Coşurile Văii Rele „loc” (Pârvuleşti GJ) sunt explicate de la coş care, după o „informaţie din anchetă”, ar avea sensul de „ridicătură neregulată pe o coastă de deal, stânci”. Credem că această formulare nu reprezintă definiţia apelativului, ci descrierea locului Coşu. COŞTEIELE „locuri rele” [*] (Dâlja Mare HD): coştei (pl. coşteie) ‘jgheab natural’ (Baru Mare HD), apelativ necunoscut de dicţionare, un derivat de la coş ‘idem’. COTROAPA „o jgh eoaică, o fundoaică adâncă” I, „cotroapă, văgăună, o curbă de teren, un fund de vale su pădure” II (Breaza BN); „râturi ondulate” III, „gropi în pădure” IV (Ciceu-Giurgeşti BN); „loc dâmburos” (Păltineasa BN); „gropană” (Perişor BN); „groapă în pădure” (Căşei CJ); „groapă faină” I, „loc aşezat” II (Chiuieşti CJ); „poiană cu fânaţ; într-un loc e lăsată în jos” III (Rugăşeşti CJ); „loc mai jos, aşeză tură” I, „un fel de groapă între nişte dealuri” IV (Fălcuşa SJ); „poiană, cam groapă la mijloc” (Ileanda SJ); „groapă” I, „loc între păduri, ca o hală oaie” III (Poiana Blenchii SJ); Cotroapa Savului „i roagă, aşeză tură” I, „cotroapă, aşezătură” II, „aşezătură” III (Fălcuşa); Cotroapele „e cotropos, s-o urnit oarecândva pământul, s-o surupat” III (Borleasa BN); „gropi” II (Dumbrăveni BN); „loc accidentat, hotrompos; g r o p i ” I, „g r o a p e ” II (Coroieni MM); „r u p t u r i ” I, „loc frământat” 131 DUMITRU LOŞONŢI II (Lăpuş MM); Cotropile „pământ rău, ruinat; gropi, rupturi” I, „nişte z ă n o g i hâde” II (Negrileşti BN) etc. Discutând toponimele Curaturi (< „curătură ‘aluviune; surpătură, alunecare de pământ’, derivat de la verbul ciire (ciiră) ‘a curge’ ”), Homorodean SLT 176 aminteşte, „pentru sens”, şi pe „Cotroape loc cu alunecări de teren” (Groşii Ţibleşului MM), raportându-1 la verbul „cotropi ‘a năvăli; a inunda; a acoperi, a îngropa’ (DA)”. Toponimele, răspândite în partea de nord a Transilvaniei, provin de la apelativul cotroâpă (pl. cotroâpe, cotropi) „groapă” (Năsăud BN, Negrileşti, Valea lui Opriş CJ etc.), „zănoagă” (Spermezeu BN), „teren urnit” (Molişet BN), „aşezătură de pământ” (Măgoaja CJ, Valea lui Opriş), „pământ dărâmat, ruinat” (Dealu Babii MM), „teren aşezat, surupat” (Gâlgău SJ), neatestat de dicţionare, un derivat postverbal de la a se cotropi folosit în această parte a ţării cu sensul ‘(despre pământ) a se aşeza, a se (s)cufunda, a se nărui’ („s-o înhâit, s-o cotropit pământul de ploi”: Poiana Blenchii). Cf. şi blestemul cunoscut pe Someş cutrupi-te-ar Dumnezeu = înghiţi-te-ar pământul! COTROPINA pădure (Sicfa CJ: comunicat G. Vasiliu): cotropină (pl. cotropim) „groapă” (Borleasa BN. La Gărlişte „neşte c o trop ini urâte” III, Cotroapele „neşte cotropini: loc rupt şi groapă şi rupt... tot aşa” III), apelativ necunoscut de dicţionare, derivat cu suf. -ină de la cotroapă. Cf. gropină < groapa. COVAIA „e mai adunată, ca un fel de troacă”, în muntele Obârşia din Bucegi III (Moieciu de Sus BV); Covaia II sau Covaia Mare I „p ad i n ă” I, „e înconjurată de colţi” II (Dâmbovicioara AG); Covăile I, II [*], [**] sau Covăile Pietricichii „văi urâte care iese în vârful Pietrii Craiului; îs mai multe pădini, covăi” I, „pădini lungi, de păşuna vitele mult” II, „văi adânci” [*], „vandolii, troci” [**] (Dâmbovicioara): covâie (pl. covăi) „padină [= depresiune, jgheab natural]” I (Dâmbovicioara), „loc adăpostit ca un părău; două laturi adunate aşa ca o troacă” II, „vale aşa mai adunată” III (Moieciu de Sus). Apelativul, viu şi în alte localităţi ale culoarului Bran-Rucăr, nu e atestat de dicţionare. Neştiind de existenţa lui, Giuglea-Orghidan B 131 au greşit încadrând Valea Covaia (a se citi: Covaia vale), aceeaşi, se 132 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF pare, cu cea menţionată de noi din Dâmbovicioara, printre toponimele create de populaţia slavă. COVATA „rât; dincoace e deal, dincolo e deal; ea e o luncă” I, „e ca o covată între două dealuri” II, III (Hăşmaşu Ciceului BN); „îi ca o covată...; groapă” III (Rebrişoara BN); „groapă” I, „covată, hălăucă” III (Chiuieşti CJ); „şauă ca o covată” I, „coboară ca o covată, o groapă fără apă” II (Ciurila CJ); „teren ca o covată” (Valea Agrişului CJ); „teren ca şi o covată” I, „g r o a p ă sub formă de covată” II (Chizeni SJ); Covata Oalii „e între două dâmburi” (Mintiu Gherlii CJ); Covetele „loc cu pădure; are şi albii terenul ăsta, gropi, a 1 b i o a r e ” II (Mărgău CJ); Coveţile „p ă r a i e aşa, c o v e ţ i ” (Hodac MS) etc.: covâtă ‘teren adâncit în forma unei coveţi, groapă, depresiune’, sens neatestat de dicţionare, notat de S. Pop în Mociu CJ (ALR I 390/247) şi de noi în Budacu de Sus BN (Poiana Tătarului „covată”), Năsăud BN (Bruhoaia „covată faină şi rât” I), Parva BN (Valea Gătejelor „covată, pădure cu părău cu tot” I), Rebrişoara (Groapa Ilioaii „teren mai aşezat, o covată, o groapă” II), Gădălin CJ, Nicula CJ, Pădureni (com. Ciurila) CJ, Tăuşeni CJ, Nima Râciului MS (Groapa Leaorului „groapă în pădure, o c o v a t ă frumoasă”) etc. COVĂŢEAUA „locul e ca covăţeaua” I, „loc cam aşa ca şi o albie” II (Cernuc SJ); „pământ ca o covată” (Tăuşeni CJ); Covăţelele „fânaţ” (Sârbi MM): *covăţeâ (pl. *covăţele), ‘teren adâncit în forma unei coveţi’, diminutiv de la covată ‘idem’ cu suf. -ea. CRINTA „poiană lungă, ca o crintă, largă şi înaltă până sus; e ca o troacă mare, mare; acolo doarme oile sterpe şi mieii” I, „loc frumos, aşezat” [*] (Drăguş BV), loc (Ciunget VL: DTRO II 244) şi Crinta Babii sau La Crintă în Baba „loc ca o trocuţă, ca o troacă” II (Dejani BV) sunt toponime metaforice după crintă ‘vas de lemn (în formă de albie) de care se servesc ciobanii când storc zerul din caş’ (DM). DEŞELĂTURA „e între Deal şi Coasta Băiţii ca o şa” II (Ciceu-Corabia BN); „păşune, pantă mai mare; îi ca o covată” I, „e acolo mai sus, cătă vârvul dealului, teren mai lăsat un pic, ca şi cum ar fi foastă 133 DUMITRU LOŞONŢI deşelat” II (Fodora SJ); Deşelătura sau Culmea Deşelată (Fildu de Mijloc SJ): deşelătura ‘curmătură, şa’ (Vima Mare MM, Buciumi SJ, Asuaju de Sus MM, Păduroiu AG: ALR I 393/270, 285, 337, 792). Gura Prihodiştii „deşe lătură” II (Cheia VL), Groapa Munteanului „groapă, deşelătură” şi Larga „o deşe 1 ătură pe coastă, o toloacă aşa mai blândă” (Ţăud SJ). Neatestat de dicţionare, apelativul este un derivat de la verbul deşela, cu suf. -ăturâ. DOLE, DOLIE. Dolea „păşune străbătută de vale largă şi adâncă” (Popeşti BH: M. Oros, Din toponimia Văii Bistrei (judeţul Bihor), în SMO 191); „păşunat şi arabil” şi „păşunat” (com. Sohodol AB: Stan Soh. 168, 182); „groapă” (Agriş CJ); Dolea Doagii „dole” I şi Dolea Fântânelii „poiană” [*] (Boiţa SB); Dolia „loc în munte; pe acole trecem în Regat” IV (Sebeşu de Jos SB); „pantă, coaste aşa mai lină” III (Mărceşti CJ) etc.: dole ‘versant de munte în formă de vale’ (Tomnatec AB: Papahagi Cercetări 85), ‘teren în forma de albie pe coasta unui deal sau munte’ (Boiţa SB, Pietrişu VL etc.), dolie ‘crov’ (Porucic L 33), „vălcea pe coastă” (Fundata BV), „văgăună” (Boiţa) etc. (< sl. dole). V. şi DTRO II 377. Blidireasa „dolie” (Pietrişu). Numele se mai întâlneşte în Oltenia (v. ibid., Bureţea CTR 54-55), Moldova şi Muntenia (v. MDGR III 170, 171; Iordan TR 48-49) şi, izolat, în Banat (v. Ioniţă GT 23). La Boiţa am observat şi diminutivul doliiiţă (pl. doliuţe). DOVÂNCĂ. Dovânca cu Soci „adâncitură, «o hobaie pe culmea plaiului»” (Costeşti VL: Bureţea Entopice 270, CTR 61), absent din DTRO II, provine din dovâncă ‘groapă, adâncitură’ (Sebeşu de Sus SB. Găvanu „îi o dovâncă, o groapă mare” II), apelativ neatestat de dicţionare. DUTINA „şes” I, II (Avrig SB); „poieniţă; la vale se face un potec ce se bagă în râu; or fi băgat lemne pe acolo” I, „g r o p c e a n ă ” II (Sebeşu de Sus SB); „vâlcea” (Ştirbeşti VL: DTRO II 427); „coastă de deal” (Suseni VL: ibid.); „pârâu” (Şuşani VL: ibid. 428); Dutina Năvrăpoii „troacă” II, „o părăuţă; îi o dutină, un părău” ΙΠ (Turnu Roşu SB): dutină „văgăună” (Sebeşu de Jos SB), „[loc pe] unde te bagi la 134 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF vale, aşezătură” (Sebeşu de Sus), apelativ neînregistrat de dicţionare. Macu „d u t i n ă frumoasă, o înfundătură” I (Boiţa SB). FEDELEŞU „loc arabil; vine o vărsătură urâtă pe el; un părău urât” (Orăştie HD: Homorodean SLT 176); Fedeleşu Ţaii „groapă între Măgură şi Cornete” I şi Fedeleşele „gropi” I, „gropi adânci; s-o aşezat pământul” II (Cigmău HD): fedeleş ‘dolină” (Geoagiu de Jos HD: ibid.), „pământ aşezat” (Boiu HD), „teren care are forma unui tolcer [= pâlnie]; jos se ascute” (Cigmău), „groapă” (Foit HD) etc. Sensul acesta, dezvoltat prin metaforă de la cel de ‘butoiaş mic, de forme diferite, în care ţăranii îşi ţin apa când lucrează la câmp’, dovedeşte că odinioară vasul numit fedeleş (< magh. fedeleş ‘cu capac’) „a avut şi forma unui crater” (ibid.). FÂŞTEICĂ, FUŞTEICĂ, FUŞTIOIC. Fâşteica „vale ce pleacă în jos din munte” (Sălaşu de Sus HD); Fâşteica Mare şi Fâşteica Mică „sânt cum e Hoaga (lui Moisoiu), ca un U pe pantă de deal cu păşune” (Hobiţa-Grădişte HD); Fuşteica „vi roagă, la sud-est de muntele Gropu” (Runcu GJ: Popescu GG 130); „munte abrupt” (Valea Mare GJ: ibid.); Fuştioicu [fuşt'oicu] „fâneaţă care merge până sus, între o muchie şi un părău” (Zeicani HD): fâşteică „lăsătură printre stânci, foarte prăpăstioasă de urcat sau de coborât” (Merişor, com. Băniţa HD), fuşteica „gropiţă seacă pe pantă, scoacă” VII (Petros HD), fuştioic ‘obârşia de unde izvorăşte un râu’ (Băuţar CS: DA, în forma fuşcioic, care redă, literalizată, pronunţarea [fuşcoic], cu t palatalizat în c). După Popescu GG, în localităţile gorjene submontane fuşteica înseamnă ‘râpă’ (p. 101), ‘viroagă, pantă prăpăstioasă’ (p. 116), ‘pantă abruptă, prăpăstioasă, cu grohotişuri’ (p. 175) şi este un derivat de la fuşte (p. 101). Cum acestui cuvânt nu i s-a precizat sensul, am bănuit (v. CL, XXXV, 1990, nr. 1, p. 55) că este vorba de cel de ‘băţ, toiag; prăjină groasă’ (v. DA). In afară de fuşteică, fuştioic, mai cunoaştem variantele fuştioăică „uluc natural cu pantă mare” (Racoviţa SB), din al cărui pl.fuştioici (sau, mai probabil, *fuştioâice) s-a putut reface un singular fuştioic; fâştioacă (pl.fâştioci) ‘drum ce se pierde în pădure’, ‘locul pe unde se dau lemnele la vale dintr-o pădure’ (Viştea de Jos SB: CHEST. IV 27, 30/9)\fâştoacă 135 DUMITRU LOŞONŢI ‘locul pe unde se dau lemnele la vale dintr-o pădure’ (tot Viştea de Jos: ibid. 30/173). In Cârţişoara SB am întâlnit şi diminutivul fâştiocută: „Pânzele îs trei locuri întinse cu nişte fâştiocuţe, scocuţe printre ele”. Sensul lui fâşteică, fâştioâcă (3 sil.), fâştoacă, fâşteică, fuştioâică (3 sil.),fuştioic (2 sil.) este, în realitate, acelaşi: ‘teren adâncit în formă de jgheab pe panta unui deal sau munte, pe care uneori se dau (sau se trag) lemnele la vale dintr-o pădure; viroagă’. După părerea noastră, el a luat naştere, prin analogie, de la fâşteică (Lumnic MH: 128/840; Costeşti VL, Alunu VL, Cionţi GJ, Şovarna MH, Pieptani GJ: NALR-Olt. IV h 592/908, 916, 918, 946, 947; Slobozia AG: Udrescu GL 84; Glâmboaca SB etc.), fâşteică (Săpata de Sus AG: Udrescu G1 ),făşteucă (Câmpulung Moldovenesc SV: CHEST. IV 96/371), feşteică (Scundu VL [alături de faşă]: ibid. 96, 128/73; Mozacu AG: Udrescu G1 84),fişteică (Cârlogani OT: CHEST. IV 96/807; Oveselu VL: ibid. 128/808; Smârdioasa TR: ibid. 96/917; Grădiştea VL, Balş OT: ALR II SN I h 8/812, 876), fâştoacă (Poiana Sărată BC: CHEST. IV 128/198; Şoimari PH: ibid. 96, 128/448; Măţău AG: ibid. 128/778; Băneşti DB: ibid. 96/782; Stelnica IL: ibid. 96, 128/982), fuşteică (Talpa-Ogrăzele TR: ibid. 96/918) ‘fâşie de pământ’, datorită faptului că scocurile naturale par fâşii care întrerup forma şi culoarea reliefului. Fâşteică (pl. fâşteici) este atestat şi din Bistriţa MH cu sensul de ‘fâşie, bucată’ (LRg I 49). După DA, fâştoacă ‘bucată’, atestat din Moldova de PAMFILE, J. II, „pare a fi derivat prin suf. -oacă din bg. hvastam (pronunţat fastam) ‘apuc’; sensul ar fi în acest caz: ‘cât poţi apuca deodată cu mâna’ şi ar avea o paralelă în cuvântul bucată ‘cât poţi apuca cu gura deodată’ ”. Fişteică ‘fâşie de pământ’ figurează în CADE (unde e definit ‘sfoară de moşie’), DM, DEX, cu etimologia necunoscută. Radu Sp. Popescu (Toponime provenite din cuvinte regionale, în FD XII, 1993) şi-a apărat etimologia, afirmând (p. 143) cafuşte, la care a mai adăugat pe ,fuştei (variantă a lui fuscel), sunt folosite şi azi în Oltenia când este vorba de o ‘fâşie lungă şi îngustă de pământ’”. Fără a (putea?) indica vreo sursă sau localitate în care cuvintele respective să fie atestate cu sensul menţionat, arată c& fâşteică (de pământ) apare, în Oltenia, în ALR II SN I h 8/812, 876 şi, în nota 2, se declară surprins că nu am citat 136 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF aceste atestări, deşi, cum poate oricine constata, le-am menţionat la p. 56, rândurile 19 şi 20 de sus. Autorul este de părere că „de la fuşteică Vă fâşteică se putea ajunge printr-o disimilare (în contact), lfl şi Iul fiind amândouă foneme labiodentale”, sau prin „analogie cu fâşie” (nota 3), analogie determinată de „întrebările” din ALR II şi NALR, rămânând, în concluzie (p. 144), „la părerea fuşteică provine (de la caz la caz), cu suf. -eică, de la fuşte sau fuştei (în ultimul caz se petrece şi o aglutinare între sufixele -eică şi -că)”. Dacă fuşteică, fâşteică ar avea şi sensul de ‘prăjină’ sau măcar dacă fuşte, *fâşte ar putea fi documentat (ca formă de feminin refăcută din pl. masculin fuşti, fâşti) cu sensul ‘fâşie de teren’ (cf. clorângă, prăjină, citate de Radu Sp. Popescu), n-ar fi exclus ca fuşteică să fie un derivat de la fuşte. In această eventualitate, cel puţin formele cu ă (fâşteică, făşteucă) s-ar datora contaminării cu fâşie. In nici un caz nu poate fi vorba de un derivat de la fuştei, formă de sg. masculin care apare în DA (după MARIAN, NA. 12; BUD, P.P.), dar neatestată în Oltenia (v. NALR-Olt. IV h 736 şi MN pş. 108, chestiunea 2114). Deşi am admis (loc. cit.) că din punct de vedere formal un derivat de la un substantiv masculin (sau neutru) cu suf. -eică nu ar fi un lucru imposibil, nu am acceptat derivarea lui fuşteică de la fuşte şi pentru motivul că acesta din urmă nu apare niciodată cu sensul de ‘fâşie de teren’ în sursele citate mai sus (ALR II, NALR-Olt., CHEST. IV etc.), şi am considerat că dintre toate formele cuvântului cele primare sunt fâşteică, fâşteică, derivate de la fâşie, fâşie, cuvânt care apare des cu sensul de ‘fâşie de teren’, cu suf. -iteică: *făşiteică, *fâşiteică > (prin sincoparea lui i neaccentuat) fâşteică, fâşteică. Cu acest sufix, după cunoştinţele noastre nesemnalat până atunci, s-a format şi muchiteică (< muchie), pe care l-am întâlnit în câteva localităţi din Ţara Bârsei (Şirnea BV, Fundata BV etc.). FUNDU „fund, fânaţ băgat în pădure” (Vâlcelele CJ); Fundu Citernii „fund, fundac între nişte păduri” I (Mireş BN); Fundu Dosului „fund de părău” II (Vad CJ); Fundu Irogii „f u n d ă t u r ă ” VI, „fundoaie” [**] (Huţa CJ); Fundu Taurului „fundalău” IV 137 DUMITRU LOŞONŢI (Gâlgău SJ) etc.: fund ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară concavă a unei văi’. FUNDAC, FUNDACĂ. Fundacu „păşune şi fânaţ” (Rusu Nume 163); „fund; e între păduri” I (Bogata de Jos CJ); „fundătură de păşune” II (Cetan CJ); „fund” I (Chizeni SJ); „un gr op an într-o coastă” (Rohia MM: comunicat Ştefania I. Bâtiu); Fundacurile „groapă, fund, fundac, oarecumva mai jos” II, „fu n d ac u r i ” III (Valea Groşilor CJ); „câmp, poiană” IV (Romuli BN) etc.; Fundaca groapă (Slătioara MM): fundac (pl. fundâcuri) ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’ (Beclean BN, Breaza BN, Huţa CJ, Măgoaja CJ, Vad CJ, Bârsăuţa SJ, Dobrocina SJ etc.), un derivat de fund (v. supra) cu suf. -ac\ fundâcă ‘idem’ (Breaza, Gostila SJ etc.), perechea feminină. Obârşia „fundac” I (Breaza), Zăpodea „fund, fundac” (SăcuieuCI).PorucicL34defineşte cuvântul ‘fund mic de vale secundară’. FUNDALĂU „fund, fundalău, groapă” I (Gâlgău SJ); „aşezătură, irogoaie” I, „fundalău” II, „fundac aşa pântre nişte păduri, ca o halăoaie” III, „fund, fundacă” IV (Poiana Blenchii SJ); „fund în pădure” [*] (Muncel CJ): fundalău ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’ (Drăghia MM, Fălcuşa SJ, Măgura SJ etc.), un derivat (neatestat de dicţionare) de la fund (v. supra) cu suf. -alău. Leordişu „fundalău, fundac, toloacă” III (Dolheni SJ), Ruginoasa „fundalău” III (Luminişu SJ) etc. Are pl. fundalâie (Dobrocina SJ),fundalâuă (Căpâlna SJ, Gâlgău SJ etc.). La fel ca fund, fundalău are şi sensul de ‘partea cea mai îndepărtată a unui loc, capăt, margine’. De la acesta provine Fundalău loc către satul Vad, pe malul Someşului; „e o curbă de apă, on fundiş de loc; e înconjurat de Someş; o rămas de apă on fundalău” I (Câţcău CJ). FUNDĂTURA „e sus; se gată o vale” (Blidăreşti CJ); „îi o fundoaie, on fund, o fundătură; loc înfundat” I (Agriş CJ); „fund, fundac; de acolo încolo îi dealul” II (Bogata de Sus CJ); „fundac” V (Huţa CJ); „teren adunat laolaltă; e înfundat” (Măgoaja CJ); „f u n d, g r o a p ă, un fel de v a 1 e ” I, „f u n d o a i c ă ” II (Pădurenii, com. Mintiu Gherlii CJ); „groapă între tufe” (Bezded SJ); 138 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF „fundătură, f u n d a 1 ă u ” IV (Bârsăuţa SJ); „fund, groapă mare” I (Gârbou SJ) etc.: fundătură „locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’, apelativ răspândit în foaite multe zone de deal şi munte. FUNDAU „loc ascuns de vânt; pe fundul ala se culca marhăle” (Rogojel CJ: S. V.): *fundău ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’. FUNDOAIA „fund de părău” II (Dobricel BN); „un intrând în pădure” (Figa BN); „păşune şi teren arabil” I (Ceanu Mare CJ); „un pic de părău mai deschis” I, „groapă” II, „fund; intră în pădure” IU (Igriţia CJ); „teren înfundat, fundoaie” (Muntele Filii CJ); „g r o a p ă aşa lunguiaţă acolo în fund până între păduri” (Sântioana CJ); „o intrare a păşunii în pădure” (Vălişoara CJ): „fundoaie” II (Gânţaga HD); „groapă” (Idicel MS); Fundoile (Strâgii) „părău cu huci” I (Mireş BN) etc.: fundoâie (pl.fundoi) ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’. Pentru răspândirea toponimului în alte provincii, vezi MDGR III 439-440, DTB IV 69 etc. FUNDOAICA „groapă lungă” (Chiriş CJ: I. R.): fundoaică ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’ (Breaza BN, Ciceu-Giurgeşti BN, Perişor BN, Rebrişoara BN, Măgoaja CJ, Valea Drăganului CJ etc.), un derivat de la fundoaie cu suf. -că. FUNDOIU „fund de părău, ca on fund de vale întins” I, „o h u d ă mare; rât şi de la el în jos, pădure” II (Sălciua de Sus AB) „un golean; îi în fundul hotarului” (Feneş AB: E. P.); „păşune, pe margini pădure” (Veţel HD: V. B.): fundoi ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’ (Feneş AB: E. P.). V. şi DA. FUNDUŞU „loc dosit” (Sohodol AB: Stan Soh. 192); „fund de vale” I (Jugăstreni MM): *fundâş ‘locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi’, un derivat de la fund cu suf. -uş. 139 DUMITRU LOŞONŢI GANGU „o ruptură de apă şi o rămas un g a n g ; nu se poate trece pe oriunde peste el” (Şercăiţa BV); „teren săpat de apă pe o cale veche ce ducea la satul Olteţ” II (Viştea de Sus BV); Gangu [*] sau Părău Gangului I-III „părău pietros, ca un fel de gang, afund şi pietros; e un gang de piatră” II, „părău scufundos, îngropat în stânci” III (Breaza BV): gang ‘albie de torent’ (Bucium BV, Gura Văii BV etc.), „hodobină” (Mărgineni BV), sens neatestat de dicţionare, dezvoltat prin metaforă de la cel de ‘coridor’. La Fundata BV apelativul găvană ne-a fost definit „un gang, un părău, un cap de părău”, iar vandolie, „vangă, gang”. GAURĂ. Gaura Bătrână „e loc surupat” II (Calbor BV); Gaura cu Viermii „gaură, loc arător” II (Mititei BN); Gaura Dumii „fund de laz, fundac” II (Cetan CJ); Gaura lui Şofron „fundul ala de unde începe câmpul” I, „un fel de groapă” II (Comana de Sus BV); Gaura Mânzului „e o gaură mare, un găvan aşa-zis, o adâncime rotundă de forma unui ceaon, da’ mare” II (Cuciulata BV); Gaura Vântului „şa pe vârvul dealului” I, „acolo nu-i pădure pe o porţiune şi e locul mai jos şi suflă vânt oricând” II (Căşeiu CJ); Găurile „fund de unde izvorăşte Valea Petresii” II (Bistra AB); Găurile „teren mai găuros” II (Mărgineni BV); Găurile Dosului „îs nişte gropi” I (Merişor, com. Băniţa HD) etc.: gâură (pl. găuri, găuri) ‘adâncitură în teren, groapă, găvan, văgăună’. Cf. şi DA. GĂURAŞTINA teren arabil (Crăciunelu de Sus AB: V. B.): *găurâştină ‘adâncitură în teren’, derivat de la gaură cu suf. -aştină. Cf. Corobaştină, Hodobaştină. GĂUROAIA „groapă, e pe pantă” I (Cigmău HD) şi „loc mai gropos, mai groapă aşa” I (Curpeni AB): găuroâie ‘groapă’, derivat de la gaură cu suf. -oaie. GĂUROIU „e loc pe su o dungă de coaste” II (Boiu HD); „îi o groapă, ca on lighean” I (Ceru-Băcăinţ AB): găuroi ‘groapă’, derivat de la gaură cu suf. -oi. 140 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF GĂDĂV, GĂDĂF. Pe Gădăv „ţarină” (Dobriţa GJ: Popescu GG 142); [gşd^fele] „loc spre [localitatea] Vulcan; sânt tot poieni, până-n părău; parcă ar fi în terase, trepte” (Dealu Babii HD): gădăv „bucată de loc adâncită, băgată între păduri” (Dâlja Mare HD), „joampă aşa în jos” (Ohaba-Ponor HD), „teren mai adâncit şi mai strâmt” VII (Petros), gădâf „loc mai adunat care are în mijloc ceva mlaştină” XI (Petros HD) etc. Căţânu Ursului „on gădăv”, Cornu „loc mai întins; on deal aşa... nişte căţâne, g ă d e v e [gădşve]” (Ohaba-Ponor). Lăsându-se probabil influenţat de informatorul care, întrebat fiind ce înseamnă cuvântul gădăv şi necunoscându-i sensul, a răspuns dând informaţii despre locul numit Gădăv, Popescu GG 116, 142, afirmă că la Dobriţa gădăv este folosit ca entopic cu sensul de ‘ţarină’. în CL, XXIX, 1984, nr. 1, p. 62, autorul revine asupra toponimului, fără să mai menţioneze şi existenţa apelativului, fapt care ne face să credem că, într-adevăr, acesta nu mai este viu, şi, deci, glosarea ‘ţarină’ este inexactă. Are pl. gădăvuri (Dâlja Mare), gădqve (VII Petros, II Ponor), gădeve (Ohaba-Ponor), gădăfuri XI (Petros). Pentm alternanţa v/f vezi, tot în Ţara Haţegului şi Valea Jiului, găv, gâv/găf. GĂDĂVAN, GĂDĂVANĂ, CĂTĂVANĂ, CODOVAN, GODOVAN, GODOVANĂ, GODORBANĂ. Gădăvanu „groapă în coastă de deal” (Băuţar CS), explicat în DTB IV 80 de la antroponimul [atestat?] omofon; „părău mic [în fostul sat Bucium, acum înglobat la Subcetate HD] ce intră în Strei, o scurgere de apă” I, „părău mic pe care merg oamenii; e la Bucium în sat” II Covragiu HD; Codovanu pădure (Bâltanele MH: DTRO II 166); Godovanu „deal, cumpănă de ape” (Odobeşti BC: MDGR III 581); Godovane „părău strâmt şi adânc, urât, tot cu gropi, încurcat, învăluit” (Ludeşti HD: Homorodean SLT 147); Gădăvana „un fel de părău; vine on părău strâmt şi apoi e o g o r g a n ă, se lărgeşte” (Drăghia MM); „g r o p a n ă ; ca o covată vine formatul ei” II, „e ca un fel de p ă r ă u : a ş e z ă t u r ă şi pe de lături doi versanţi” III (Nadăşa MS); „loc prăpăstios, loc adânc; loc mai jos, o groapă mai ascunsă” III, „o aşezătură pe un părău aşa în sus” [*], „loc gropos” [***] (Vătava MS); Godovana parte de sat (Câlnic AB: 141 DUMITRU LOŞONŢI CHEST. IV 7/132); „vale” (Păltiniş BT: MDGR III 581); „pantă; loc care seamănă cu on V” (Calna CJ); „poieniţă în pădure” II (Pruni CJ); „e ca o mâncătură de apă, dar e înţelenită; e ca on halău, pe lung” I, „ponor aşa mai adânc” II (Peteritea MM); „vale”, depresiune (Mura Mică MS); adâncitură în forma unei coveţi (Baica SJ); „teren oblu, păşunat” (Poplaca SB: V. B.); Godovănile I-III, [*], [**] sau Godovana [***] „sânt ca o scobitură, o albie lărgită” II, „îi locul ca o covată” [***], „loc cu pădure şi spini, fânaţ, coastă; sânt şi ceva h o n c i acolo” [**] (Muncelu AB); Godorbana „groapă” I, „a ş e z ă t u r ă , o vână de teren” [*] (Chiuieşti CJ); Cătăvănile „ruptură de apă, frământări de pământ, cu dâmburi şi gropi, cum s-a mâncat de apă” I „loc mai frământat, mai dâmpuri, mai gropi” V (Sarmizegetusa HD); Muchia Cătăvănii (Râu de Mori HD: TRM 59): *găclăvân, cu variantele codovân, godovân (pl. godovâne) ‘groapă, depresiune, văgăună, albie de torent’ („adâncitură mare, mare”, „vale adâncă”, „adâncitură în apa unui râu”: DTRO II 166; „huruitură [= surpătură] de pământ”: Homorodean SLT 147), un derivat de la gădăv, cu suf. -an\ *gădăvână, godovana (pl. godovăni), *godorbână, *cătăvănă (pl. *cătăvăni) ‘idem’. Forma godovana, observată în Vima Mare MM (Gorgana Susească „e o godovană [**]), ne-a fost definită „iroagă”, „toloagă [= toloaca ‘teren adâncit în formă de albie’]”. După părerea noastră, în răspunsul «cătăvani (s. f. pl.?) „locuri gropoase” (H XVII 7)», menţionat de Homorodean SLT 147, informatorul din Clopotiva a descris locul numit Cătăvâni(le) din teritoriul Sarmizegetusei, teritoriu vecin cu cel al Clopotivei, a pentru â fiind o simplă scăpare de ortografie. Aşadar nu e vorba de apelativ, ci de forma nearticulată a toponimului menţionat mai sus. In *cătăvană constatăm pierderea sonorităţii consoanelor g şi d, în codovan, numai a lui g, în godovan şi godovană, transformarea celor doi ă în o (sub influenţa lui hodobanăl), iar în *godorbană, epenteza lui r (sau despicarea lui v în rv), precum şi transformarea lui v în b. GĂUCĂ, ZGAUCĂ, ZGĂUCĂ. Găuca [gauca, gauuca] „groapă mai micuţă, fundacă, aşezătură, un miez de troacă” I (Gostila SJ); „v i r o a g ă ” I „g r o a p ă ca o găucă” III (Măgoaja CJ); „groapă ” I, III (Bonţ CJ); [gauuca, găuucă] „e un fel de găvăună; vale, o 142 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF mâneătură de apă” I, „gorgană, un fel de gorgană, groapă” II (Dealu Mare MM); [gauuca] „pământ gropos” (Şimişna SJ: comunicat Olimpia Corina V. Roman); Zgauca „e în munte la noi; e un loc între păduri” I, „loc aşa adus [informatorul face gestul căuşului]” II, „groapă, adâncire de teren” [*] (Dâlja Mare HD); Zgăuca [zgăucă] „îs nişte zgăuci acolo: păraie, ponoare, văgăuni” II, „gropi, păraie, văi, hârtoape” III, „groapă ce mere sus; îi o aşeză tură” IV (SălişcaCJ); Dealu Găucilor 1,11 „loc folositor; din el se formează mai multe vi rogi” I (Măgoaja) etc.: găucă „loc ca o covată” (Lăpuş MM), „gropoaie frumoasă” (Măgoaja), zgăuca (pl. zgauce I şi zgăuci [*]) „loc aşa ca on valău, ca o groapă” I, „hoapină, groapă” II (Dâlja Mare. Părău Mâţii „o zgaucă” I), „groapă” (Merişor, com. Băniţa HD) şi zgăucă [zgaucă] (pl. zgăuci) „văgăună, hotroapă” II, „groapă, un fel de aşezătură” [*] (Sălişca). Cuvântul mai are următoarele forme şi sensuri: căucă [câucă] (pl. câuce) ‘ţeastă’ (Câmp BH: NALR-Cr. I h 7/134), găucă [gaucă] 1. ‘scobitură la piuă, în care se pun ţesăturile de lână la bătut’ (Ferigi, sat înglobat la Costeşti VL: GDO 42); 2. „găvăună” (Lunca Vişagului CJ); 3. ‘scorbură’ (I Rebrişoara BN, Lunca Vişagului (pl. găuci), Traniş CJ), găucă [găucă] „coajă de nucă sau de alun” şi „bortă” IV (Rebrişoara), găuci [pl. lui gaucă sau găucă] ‘orbitele ochilor’ (Humuleşti NT: GRg 35), zgăucă „scobitură într-un lemn” (Merişor) şi zgăucă ‘coaja verde a nucii (care cade când nuca s-a copt)’ (Câţcău CJ). Forma iniţială este caucă, care, prin sonorizarea lui c (cf. lat. cavum > rom. zgău, lat. *cavonem > rom. găun(e)), a evoluat la gaucă (pl. găuci). După plural s-a refăcut singularul găucă, iar prin proteza lui z au rezultat formele zgaucă, zgăucă. întâlnind pe dezgauc ‘desfac’, se dezeaucă şi dezgăucare („dezgăucare, cănd se descaucă mugurul”) într-un manuscris român din secolul al XVII-lea, B. Petriceicu Haşdeu (Cuvente den bătrâni. Limba română vorbită între 1550-1600. Studiu paleografico-linguistic, tomul I, Bucureşti, 1983, p. 268) apreciază că „formele verbale gauc şi cauc [...] ne dau necesarmente ca prototip un cauca, care se găseşte, în adevăr, la albanezi cu acelaşi înţeles: kafka ‘Hirnschădel, Gehăuse der Schnecken, Muschelthiere und Schildkroten’...” 143 DUMITRU LOŞONŢI în 1979 (v. CL, XXIV, 1979, nr. 1, p. 40), când nu ştiam de existenţa formei caucă, l-am explicat pe gaucă ca derivat românesc cu suf. -anca din a) *gauă, cuvânt moştenit din lat. galici 1. ‘gogoaşă (care creşte pe ramurile unei specii de stejar)’; 2. ‘gogoaşă de ristic (din care se extrăgea vopseaua neagră şi cerneala)’ sau din lat. cava, ori din b) *gău (< lat. cavum), fără însă a exclude posibilitatea provenienţei lui din lat. *cauca. Faptul că atât caucă, cât şi alb. kafka înseamnă ‘ţeastă’ şi se explică perfect şi din punct de vedere formal din etimonul latin, ne determină să-l acceptăm pe acesta ca unică posibilitate de provenienţă a cuvântului românesc. GĂUNELE „e dincolo de Groapă; e tot aşa, un teren cu iarbă, d o 1 i e ” I, „g r o a p ă ” II (Andreieşti VL): găiine, forma etimologică a lui găun ‘adâncitură mare, de formă rotunjită, cu maluri înierbate’ (Moldovanu Chestionar 87), moştenit din lat. *cavo, -onem ‘cavitate’. După REW, cuvântul s-a mai păstrat în italiană (calabr. kavune ‘Sturzbach’, nap. kavone ‘Schlucht’, abruzz. kavone ‘Kalkgrube’, ‘Mistgrube’, cors. kaone ‘Loch’, poles. gavona ‘Tiimpel’) şi în franceza veche (chaon ‘Genick’). în dialectele italiene mai există şi formele (în Calabria) cafuni, cafunci, cafune, cahuni, cahuna ‘precipizio, burrone, solco profondo prodotto da una acquazzone’, cavune ‘ruscello, torrente, burrone, precipizio', cavurru, cafurri ‘burrone, fosso oscuro’ (Gerhard Rohlfs, Nuovo dizionario dialettale della Calabria (con repertorio italo-calabro), Ravenna, 1977, p. 116, 152), (în Sicilia) cauni ‘fenditura o crepaccio lungo e stretto’ (Francesco Giuffrida, I termini geografici dialettali della Sicilia, în „Archivio storico per la Sicilia orientale”, quarta serie, anno X, 1957, Catanea, p. 58), (în Val del Biois) gaon ‘torrente a regime assai irregolare, le cui piene impetuose scavano profondi solchi’ (Silvio Pellegrini, / nomi locali della Val del Biois, în AAA, anno LXXI, 1977, p. 144), (în Medio Cordevole) giaon ‘solco naturale per avvalare il legname’ (G. Battista Pellegrini, I toponimi del Medio Cordevole, în AAA, anno XLIII, 1949, Bolzano, p. 73). Se întâlneşte şi ca toponim: Cafone del Forno, Cavoni (Alessio STC 79), II Cavone (Dante Olivieri, Appunti e questioni di Toponomastica Pugliese, în „Rendiconti dell' Istituto Lombardo di Scienze e Lettere”, 144 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF voi. 89-90, fasc. II-III. Classe di Lettere e Scienze Morali e Storiche, p. 402), Gaon „torrentello” (Silvio Pellegrini, loc. cit.), Giaon de Lazzera „canalone” (G. Battista Pellegrini, loc. cit.), Giavons (Dante Olivieri, Toponomastica Venetci, Venezia-Roma, 1961, p. 101) etc. Revenind la găun, adăugăm că el mai are sensurile ‘partea scorburoasă, goală sau seacă a unui obiect’ (DA), ‘scobitură în adâncul muntelui unde pot încăpea mai mulţi oameni’ (Moldovanu Chestionar 89). GĂUNOAIA „albie lărgită” III (Muncelu AB); „f u n d ă t u r ă , ca o vale” (Nadeşu MS): *găunoăie ‘depresiune, groapă, văgăună”, un derivat de la gâună ‘idem’ (Blidăreşti CJ). GĂV, GĂF, GĂV, ZGĂU. Ovid Densusianu (TH 64) înregistrează toponimul Găvuri munte (în Câmpu lui Neag din Valea Jiului), considerând că, în această formă, se găseşte „o particularitate interesantă din punct de vedere fonetic”, anume „intercalarea lui -v- între vocalele în hiat ău (Găvuri nu poate fi, într-adevăr, decât o alterare dialectală, în loc de Găuri)\ fonetismul acesta pare să fi fost cunoscut şi în alte regiuni, pentru că în ruteană găsim, ca împrumut din româneşte, gavora (gavra), ceea ce lasă să presupunem că rutenii au împrumutat acest cuvânt de la noi rostit gavură” (ibid. 67). Această explicaţie, acceptată de Nicolae Drăganu (TI 121) şi Iorgu Iordan (TR 26), nu se poate susţine, pentru că Găvuri nu este o variantă a lui Găuri, ci provine din găvuri, forma de plural a substantivului neutru găv, neînregistrat de dicţionare, dar viu în Ţara Haţegului şi Valea Jiului, după cercetările noastre, cu sensurile ‘depresiune, căldare (glaciară), groapă”. Chiar în Câmpu lui Neag a fost definit „groapă mare, circulară”. Menţionăm că Găvurile de aici numesc „văgăuni mari, adânci, circulare; nişte găvuri împădurite, nişte gropi mari”. S-a toponimizat şi sub formă de singular: Găvu „o depresiune pe pantă mare, mai largă sus şi mai îngustă jos” (Hobiţa-Grădişte HD); Găvu sau Găvu lu Nădrăgel adâncitură de teren (Uricani HD). în regiune, el a avut (poate are şi astăzi) variantele fonetice *găf şi *găv, după cum rezultă din toponimele: Găfu sau Găfu Lolăii „o g r o a p ă, un aşezământ în pădure” (Nucşoara); Găfu „e un fel de groapă care 145 DUMITRU LOŞONŢI coboară spre râu” I, „groapă” II (Peştera, com. Sălaşu de Sus); Gâvu „poieniţă frumoasă, întinsă” (Crivadia). Tot în Ţara Haţegului şi Valea Jiului se foloseşte găv (în Dealu Babii, Dâlja Mare, Federi, Fizeşti şi Petros), cu variantele fonetice găf(\n Dealu Babii, Nucşoara), găv (în Baru Mic [= localitate contopită în 1968 cu Baru Mare], Crivadia, Hobiţa, Merişor (com. Băniţa), Petros şi Valea Lupului), zgăf (în Galaţi) şi zgăv (în Pui şi Rîu Bărbat) pentru ‘partea scobită sau căuşată a lingurii’. Adăugăm că găv şi zgăv au mai fost înregistrate de noi şi pentru ‘coşul (golul) carului sau căruţei, loitrar’, primul în Baru Mic („gâvul carului”), iar al doilea în Livadia de Coastă („zgăvul căruţei’). gâf. Cuvîntul gâf ‘covată mică (pentru frământat aluatul)’ este înregistrat mai întâi în CADE, fără formă de plural, din Moldova, Transilvania şi Banat. DA îl atestă ca substantiv masculin [sic!], tot fără plural, cu sensurile 1. ‘(Someş, Trans.) covată mică rotundă’; ‘(Neamţu, Mold.) covată mică în care se frământă cozonacii’ şi 2. ‘(Ardeal, pe alocuri) măsură ca de 3 litri cu care se ia vamă la moară’, comparându-1 cu găfană, găvan. Doar SDLR îi indică lui gâf ‘(Ban., Trans., Mold. nord) covată’ forma de plural (gâfuri) şi genul corect (neutru). Nici unul dintre dicţionare nu-1 explică etimologic. C. Diculescu EVG 467 îl consideră continuatorul vechiului grecesc κϋφος ‘ein hohles Gefăss’. In jumătatea de nord a Transilvaniei, gâf (pl. gâfuri) a mai fost notat pentru ALR I (774 [ = ‘vasul în care se frământă pâinea’]/215, 268) în Şanţ BN şi (alături de covată) în Năsăud BN, iar pentm ALRR-Trans. (1431 [= ‘vasul (lung) de lemn în care frămânţi pâinea’]/246, 249, 253, 255, 268) în Sângeorz-Băi BN, Lunca Ilvei BN, Rusu Bârgăului BN, Năsăud BN şi Cristur-Şieu BN, alături de covată, dar cu specificarea că e vorba de una mai mică. în Voiniceni MS (ALR II SN I h 181/235) se foloseşte cu sensul (menţionat şi în DA) de ‘măsură cu caie se ia vama Ia moară’. L-am întâlnit şi noi în mai multe localităţi, definit „covăcioară” (Rugăşeşti CJ), „lighean de lemn” (Năsăud), „covată mai mică” (Drăghia MM) etc. Zgău „e aşa ca o troacă, e g r o a p ă adâncă ca o covată până în vale” I, „o groapă pe acolo în jos; dincoace-i colţ, dincolo-i deal; e ca o troacă 146 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF pe pantă” II (Sălciua AB); „un fel de f u n d o a i e , o înfundătură” I, „zănoagă” II, „groapă” III, „văgăună ca o groapă...” IV, depresiune (Negrileşti BN); „corobană, loc între păduri” I, „o groapă, ojgheaucă [jd'âuucă] între păduri” II (Spermezeu BN); „o groapă ca o covată” (Sebeş BN. A fost înregistrat şi de Janitsek Şieu 137); „e o hrapă, coboară în vale; e cu pădure” (Zagra BN); Ogaşu Zgăului (Iloviţa CS: Sufleţel Iloviţa 93) etc. Principalele dicţionare definesc cuvântul zgău: 1. ‘pântecele mamei’; 2. ‘deschizătură, gaură’; 3. ‘(Ban.) râpă într-un pârâu adânc, unde sunt tufişuri dese’; 4. ‘(Olt.) golul carului, atât cât poate cuprinde carul’ (CADE), 1. ‘mitră, uter, pântecele mamei’; 2. ‘gaura urechii’; 3. ‘(Mold.) gaură’ (TDRG), 1. ‘pântecele animalelor, în special pântecele femelei; uter, matrice, mitră’; 2. ‘scobitură într-un organ al corpului omenesc’; 3. ‘gaură’ (DM, DEX), fără să-i indice etimonul. Originea acestui cuvânt a fost căutată în slavă, latină şi maghiară: 1. Pentru Cihac, zgău ‘matrice, vulve’ este un element slav. 2. După LM, „scau = scău = sgău, s.m., uterus, matrix, vulva”, „în origine [...] pare a fi adj.: scauu, scaua, (ex-cavus), cu însemnarea de: tare cavatu, largu, profundu, şi: tare essitu, scossu afora etc.; compara: scauire, scaurare, scauru etc.”. Grigore Creţu60 îl compară cu gaură, ghiunoaie şi-i propune ca etimon (probabil după LM) tot lat. *excavus. SDLR raportează pe zgău ‘pântece, măruntaie’; ‘(Ban.) adâncătură în munţi’ la neologismul cav provenit (după el) din lat. cavum61. Pentru CDER sgău 1. ‘hueco, concavidad’; 2. ‘seno, madre, matriz’, cu varianta zgău, este moştenit din „lat. cavum, cf. gaură”, s putând fi expresiv, sau provenit din lat. ex-. 3. G. Giuglea (DR IV2 1553) îl socoate împrumut din „ung. zugo (zugni) ‘ce face zgomot, ceea ce ţâşneşte’, ‘ovarul scroafei’ (comp. zugău ‘loc prăpăstios’)”. Această ipoteză şi-a însuşit-o şi N. Drăganu (DR IVi 60 Vezi Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-romănesc şi îălcuirea numelor clin 1649, publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor româneşci de..., Bucureşti, 1900, p. 384. 61 După DEX, cav este împrumutat din fr. cave. 147 DUMITRU LOŞONŢI 162; „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, III, Cluj, 1926, p. 21362; TI 67). Ovid Densusianu (ILR II 358) îl enumeră printre cuvintele care, „nefiind lămurite până acum, pun probleme etimologice” (p. 354). Considerându-1 pe zgău „ein Wort dunklen Ursprungs”, Lajos Tamăs (E 868-869) manifestă justificate rezerve faţă de explicaţiile lui Grigore Creţu şi G. Giuglea (pe a lui Al. Cioranescu nu o cunoaşte), apreciind că prima e criticabilă din punct de vedere fonetic, iar în cealaltă, care se bazează pe o singură atestare (şi aceasta îndoielnică) a ung. zugo ‘ovarul scroafei’, căderea lui u rămâne problematică. într-adevăr, zgău (şi foarte multe alte cuvinte) n-ar fi trebuit să figureze în acest dicţionar. După cum s-a văzut, sensul topografic este cunoscut, din Banat, doar de două dicţionare. Ca „sinonim cu văgăună”, zgău ‘scobitură întunecoasă, acoperită cu tufăriş’ a fost atestat în Oltenia (Bugiuleşti VL: Sufleţel Iloviţa 93). Din toponimele amintite mai sus reiese că zgău ‘depresiune, groapă, văgăună’ a circulat şi în Transilvania. După părerea noastră, găf găv, gâf, găv, zgăf zgău, zgăv, care - cum uşor poate constata oricine din cele menţionate până aici - au sensuri identice sau derivate dintr-unul fundamental (‘scobitură, cavitate într-un obiect; obiect scobit sau care prezintă forma unei cavităţi’) au, în ultimă analiză, origine comună: lat. cavum (sau cavus), -i ‘gaură, cavitate, bortă’. Considerăm că, pentru a fi convingători, sunt necesare câteva precizări de fonetică istorică românească, privind sonorizarea lui c, păstrarea lui v intervocalic ca a, transformarea acestuia din urmă în v şi substituirea lui a accentuat cu ă. 1. Sonorizarea lui c s-a putut petrece încă în latina vulgară. Ovid Densusianu (ILR I 81-82) a arătat că, în „câteva cuvinte şi din motive pe care nu le cunoaştem îndeajuns, c iniţial urmat de a sau de r fusese înlocuit cu g în latina vulgară. în afară de unele cuvinte de origine greacă ce apar când cu ca-, când cu ga- (...), găsim g în loc de c şi în forme pur 62 în notă, autorul precizează: „cuvântul unguresc numeşte propriu partea de trup care produce neliniştea scroafei înainte de a se împerechea sau vierî şi o îndeamnă să iacă zgomot şi să «zbiere» (ung. zăg, zug-bâg) după vier” şi, pentru că nu era convins de explicaţia lui G. Giuglea, adaugă imediat: „Totuşi cf. găoază şi sgâi”. 148 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF latine. Astfel, derivatele romanice ale lui cavus ne trimit la forme cu g, care trebuie să fi existat în latina vulgară: dr. gciară = *ccivula (comp. pis. chiava);rLgabbiuola, fr. geole, sp. gayola, port. gaiola = caveola (...)”63. 2. In unele cuvinte de origine latină, lat. b şi v intervocalici, confundaţi (încă în sec. I) într-o fricativă bilabialăβ, nu au căzut, ci s-au păstrat în u4, ultima fază înainte de dispariţia lui β: *auga < lat. habebam, *auem < lat. habemus, *aueţi < lat. habetis, *auere < lat. habere, *auui < lat. habui, *auut < lat. *habutus, beţiu< lat. *bibitivus, grgauă (regional) < (*grşaue <) lat. greve; nşauă (regional) < (*ngaue <) lat. nivem; nouă (pronume, numeral, adjectiv) < noauă (regional) < (*noaue <) lat. nobis, novem, novam, novae; ouă(jp\. lui ou) < oauă (regional) < (*oaue <) lat. *ovae; ouă (verb, ind. prez. 3) < oauă (regional) < lat. ovat; plouă < ploauă (regional) < (*ploaue <) lat. *plovet; rouă < roauă (regional) < (*roaue <) lat. *rovem; vouă < voauă (regional) < (*voaue <) laL vobis. După părerea noastră, la aceste exemple se pot adăuga foarte multe altele în care u este un sunet moştenit, uneori nenotat în ortografia obişnuită (nu introdus pentru evitarea hiatului la puţin timp după ce dispăruse creând hiatul - cum cred Ovid Densusianu ILR II 23-24, Sextil Puşcariu LR II 90 etc., - nici rezultat din sinereza a două vocale): buuăr < lat. bubalus, bou< lat. *bovus, greu< lat. *grevus, Iau< lat. lavo, nou < lat. novus, miuăr < lat. nubilum, ou < lat. ovum, păuun(e) < lat. pavonem, tăuun(e) < lat. *tabonem, seu< lat. sebum, rău< lat. rivus, viu < lat. vivus etc. 3. In câteva dintre acestea (*au$a, *auem, *aueli, *auere, *auai, *auut, beţiu), precum şi în altele în care a rezultat din velarizarea lui II (în 63 Pentru sonorizarea lui c, mai vezi: H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, [Bucureşti], 1960, p. 95-96; Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, I, [Bucureşti], 1978, p. 121; Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969, p. 35. 64 Vezi Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970, p. 102-103; idem, Contributions ά la phonitique historique du roumain, Paris, 1976, p. 156. 149 DUMITRU LOŞONŢI silabă posttonică şi urmat de a: măduua5 < lat. medulla, piue* < lat. pillcie) sau a fost introdus pentru evitarea hiatului (văduuă, pl. văduue61 < lat. vidua, pl. viduae), u s-a consoriantizat devenind v (avea, avem, aveţi, avere, avui, avut, beţiv68, măduvă, pive69, văduvă, văduve). Acestor exemple li se alătură găv < găvV< *gătvu < *găuu (cf., infra, zgău) < *gauu < *cauu70 < lat. cavum. 4. în mod normal, ά din cavum ar fi trebuit să se păstreze în limba română. Prezenţa lui ă în loc de ă nu o constatăm astăzi numai în acest cuvânt, ci într-o serie de forme din paradigma verbului şi în pluralul unor substantive feminine71 în cazul lui găv e posibil ca ă să fi apărut mai întâi în forma de plural (găvuri), de unde s-a extins, apoi, şi la singular. în ce priveşte pe z din zgău, acesta este un sunet protetic, la fel ca în zgăf, zgăv (vezi supra), întâlnit şi la alte cuvinte care încep cu g2. Proteza lui z- în zgău (singura formă cu o arie mai mare de răspândire) a putut fi uşurată şi de existenţa unor cuvinte ca zgaibă ‘scabie’, zgură etc. GĂVAN, GĂV ANĂ, ZGĂVANĂ. Iorgu Iordan (TR) analizează, mai ales pe baza MDGR III 490-492, toponimele Găvan, Găvcmă, constatând că ele există „în toate regiunile României...” (p. 555) şi că, „cu extrem de puţine excepţii, [...] forma masculină este moldovenească, cea feminină muntenească” (p. 390). în Transilvania sunt răspândite ambele forme morfologice ale acestui toponim: Găvanu „a ş e z ă t u r ă, loc mai jos” (Lisa BV); „eogroapă; se zice că era matca râului” I, „pe acolo o venit râul pe timpuri” II (Pojorta BV); „e ca o groapă” (Şercăiţa BV); „e o văgăună” (Voivodenii Mici, sat înglobat la satul Voivodeni BV); „e la munte, în Funduri” (Boiţa SB); „e o căldare, o căldăruşă” (Cârţişoara SB); 65 Vezi ALRR-Mar. I h 103, NALR-Olt. I h 90, ALRR-Trans. I h 125 etc. 66 Vezi ALR I 1727/103, 112, 118, 122 etc. 67 Vezi ALR I/II h 280; ALRR-Trans. II h 281 etc. 68 Vezi Mioara Avram, Contribuţii lo studierea derivării cu -iv, în SMFC IV 97. 69 Din pive s-a refăcut singularul pivă. 70 Considerăm că de la această formă trebuie explicat (ca derivat cu suf. -uş) căuş [căyuş], nu de la *cau. 71 Vezi Marius Sala, Contribuţii..., p. 112-118; idem. Contributions..., p. 191-193. 72 Vezi Dumitru Loşonţi, Noi contribuţii toponimico-etimologice. Lat. cavum în limba română, în LR, XXVII, 1978, nr. 1, p. 101-102. 150 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF „o căldare, e o gaură” I, „îi o dovâncă, o groapă mare” II (Sebeşu de Sus SB); „loc arător, între două coaste” (Tău AB: Frăţilă Secaş 152); „deal, loc arabil” (Roşia de Secaş AB: ibid.)\ Găvanu Lupşii „e o aşezătură” I, „o gaură mare, un loc larg, un fund de căldare” II, „o găvăună mare, un găvan pe munte” III, „un loc mai jos între munţi” TV (Dejani B V) etc. Găvana „loc mai găvănos” (Copăcel BV); „loc mai şes, arabil” (Perşani BV); „o găv ană propriu-zisă; e lângă vale, înconjurată de dealuri” I, „o groapă” II, „loc mai adâncit, probabil fostă albie” III (Vadu BV); Zgăvana Păducelului „o v ă g ă u n ă urâtă” I, „e ca un părău între două râpi” II (Strâmbu CJ); Găvănile „loc cam împădurit, tot cam păraie” I, „intră gropi între păduri” III, depresiuni, gropi (Ciula Mare HD); „sânt jos, între dealuri” II, „ca nişte şei” IV (Densuş HD); „sânt mai multe d e n i v e 1 ă r i ” I, „o fost ogăvăună”II (Dridif BV). Pentru formarea toponimului [găvânia, găvănie], „e un loc mai câtre Olt” (Turnu Roşu SB), cf. Gropania, Hobcinia, Podoşania. Şi în dialectul aromân există toponimul Găvana vale foarte adâncă şi întunecoasă în regiunea Caraferiei (DA, s.v. găvan). In legătură cu aceste toponime, merită să amintim câteva cazuri de tautologii (sau aparente tautologii) şi etimologii populare. în Avrig SB se află Groapa Găvanului I-V („g r o a p ă ; te poţi pitula cu patru care de fân în ea; e o şa” I, „o ţâr de groapă în mijlocul fânaţului” II, „o ţâr de gaură ca un fund de farfurie” III, „groapă... ca un blid” IV, „groapă” V), Găvanu sau La Găvan fiind „locul de deasupra, dimprejurul Gropii Găvanului” I, „şes” II, „neted” III. După Găvan, numele iniţial al acestei gropi (înregistrat ca atare numai la soţia informatorului I), terenul din jur a fost numit La Găvan, iar apoi, probabil pentru că unii oameni au uitat semnificaţia cuvântului, Găvan s-a extins asupra întregii porţiuni de teren formate de groapă şi împrejurimi, iar aceasta a fost rebotezată Groapa Găvanului. Un caz similar am întâlnit în Şirnea BV, unde un loc din masivul Piatra Craiului e numit Groapa Găvenii I-III şi Găvana II-VIII „e groapă, păşunat” I, „e o groapă, o dolină” II, III, „un teren mai adâncit între două dealuri” VI, VII, „groapă ca un ceaon de mămăligă” VIII. S-ar putea ca forma de genitiv Găvenii, în loc de Găvănii, să se fi 151 DUMITRU LOŞONŢI născut sub influenţa numelui de familie Găvenea, existent în localităţile vecine Fundata, Moieciu de Jos, Predeluţ etc. O „adâncitură” de teren, din care cea mai mare parte aparţine de hotarul satului Ileni BV şi puţin de cel al Râuşorului BV, este numită în Ileni Lângă Van I, II, iar în Râuşor în Găvan I-III („fânaţie: e o adâncitură ca o căldare, pământ mai pietros, teren mai gropos” I, „e câtre Ileni, o parte din fânaţie; vine râul prin el de la Ileni; e un pic mai găvăună...; e pe lângă râu mai jos” III) şi Lângă Van73. Şi în Voivodenii Mari (sat înglobat la satul Voivodeni BV), un loc mai adâncit se cheamă In Găvan I, II („e la râu, oadâncitură”I) sau Lângă Van II74. Ca termen entopic găvân este definit ‘locuri joase cu văi întunecoase, în păduri’ (DA); ‘vâlcea închisă şi lungăreaţă; albie veche de râu; hârtop mic cu pereţi foarte repezi în semicerec’, ‘vâlcea în semicerc cu fundul mlăştinos’, ‘depresiune ca o groapă; veche gârlă înierbată’, ‘scobitură mare în pământ de forma unei linguri sau unui căuş’ (Porucic L 34, 43, 46, 71), „groapă adâncă, mare’ I, „o adâncime mare ca un ceaon” II (Cuciulata BV), „o fundătură, gaură” (Dejani BV), „gaură” (Mărgineni BV), „o scobitură, teren sub forma unui castron” (Poarta BV), „căldare (glaciară)” (Sâmbăta de Sus BV). Pentru mai buna conturare a ariei lui de răspândire, amintim că l-am întâlnit şi în Ciucea CJ: Funcloaia Feţii „un găvan”. Din graiurile din Moldova a fost cunoscut de Nicolae Labiş, care îl întrebuinţează într-una din poeziile sale75. Prin metateză a rezultat văgan ‘văgăună mare (sau mică)’ (Porucic L 81). In sud-estul Transilvaniei (probabil şi în alte părţi ale ţării) este vie varianta feminină găvână „o gaură” (Berivoii Mari BV), „un gang, loc ca un părău, un cap de părău” (Fundata BV) etc. In afară de sensul (7) topografic menţionat deja, după DA găvcm are sensurile I. 1. ‘scobitură, cavitate într-un obiect; partea scobită sau căuşată a lingurii; palma mâinii, când o facem ca un căuş; partea scobită a 73 Răspunsul a fost dat de către soţia informatorului II. 74 Se pare ca la unul din aceste două cazuri se referă Dragu TG 185 vorbind de „înlocuirea numelui de loc în Găvan cu Lângă Van (în Ţara Oltului)”. 75 Vezi Moartea căprioarei [Bucureşti], 1964, p. 172: „Jos, în găvane strânse de munţii bot în bot,/ Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceaţă.../ Se va ivi şi luna în pisc, curând de tot,/ Printre-ncreţiţii nouri subţiri, ce se răsfaţă” (Odihna lăutarului). 152 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF pipei, în care se bagă tutunul; scobitura în care e aşezat ochiul, orbită; jgheabul mesei de dulgher, în care se ţin uneltele’; II. ‘obiect scobit sau care prezintă forma unei cavităţi: 1. strachină sau blid mare de lemn scobit, întrebuinţat mai ales la ţară ca vas de bucătărie sau pentru prepararea bucatelor pe câmp, pentru păstrarea sării, pentru frământarea urdei etc.; cenac, strachină, vas mare, în care se toarnă porţiunea a câţiva soldaţi; 2. lingură (mare); 3. disc, teasc, terezie, taler, şalcă la cumpănă; 4. gânjeiul furcii; 5. (la piuă) albia în care se pun dimiile sau abaua; 6. o parte a morii’. Din zicala (reprodusă în DA) anu* şi găvanu referitoare la „femeile care nasc în fiecare an”, rezultă că găvan are şi sensul (nesesizat de către redactorii DA-ului şi ai dicţionarelor ulterioare) de ‘pântece’, întocmai ca zgău. Dialectele aromân şi meglenoromân cunosc doar forma feminină găvană ‘strachină de lemn’ (CDM, DDA), ‘râşniţă, piuliţă’ (COM). Etimologia acestui cuvânt nu a fost lămurită până acum. Dicţionarele îl raportează la bg. gavana, gavanka, vaganka, bg., ser. vagan ‘strachină de lemn’, mediogr. gavena ‘vasculum’ (Cihac, CADE, DA, CDM, SDLR, DM, CDER, DDA, DEX). Bălgarski etimologiceii reenik, tom. I, A-Z, Sofia, 1971, p. 110, 111, 221, atestă cuvintele gavana (învechit), gavanka ‘vas de lemn cu capac’ şi vagan ‘strachină’ (rezultat, prin metateză, din gavan, la fel ca şi ser. vagan ‘vas de lemn; măsură pentru grăunţe’; slov. vagan, vagana ‘vas de lemn, vas de lemn cu capac’; rus. vagan ‘idem’; ceh. vahan ‘vas pentru mâncare pregătită la cuptor; ghiveci’; ucr. vagan ‘ghiveci’), explicându-le din it. gavagno [= cavagno] (< lat. *cavaneus, un ipotetic76 derivat de la cavus). Autorii dicţionarului apreciază că din bulgară sunt împrumutate tc. gavanka ‘cutie de lemn cu capac pentru sare’, kavana ‘vas de lemn cu capac; litru; albie (covată, copaie) de lemn’, kavanoz ‘vas, oală (de lut); balon (de sticlă), borcan’ şi, probabil, mediogr. vagâni, adăugând, după cuvintele turceşti (deci referindu-se numai la ele!): „compară şi rom. găvan, găvanos”. După părerea noastră, originea românescului găvan(ă) nu trebuie căutată în limbi străine. Comparând sensurile acestuia cu ale lui găv (găf gâf, găv, zgăf, zgău, zgăv), constatăm că sunt aceleaşi. Găvan(ă) este un 76 Vezi Dante Olivieri, Dizionario etimologico italiano, Milano 1961, p. 155. 153 DUMITRU LOŞONŢI derivat românesc din găv cu suf. -an, -ană (cf. gropan, gropană), iar formele din bulgară (gavana, vagan), sârbocroată, slovenă, rusă, ucraineană, cehă şi mediogreacă sunt împrumutate din română (aromână, meglenoromână). Cazul lui găvan(ă) nu e singular. Sunt multe alte derivate literare (sau cu o largă arie de răspândire) de la cuvinte dispărute din limbă, învechite sau păstrate regional în arii mici77. Forma feminină poate fi şi un singular reconstituit din pluralul neutru găvane. Cu titlu de curiozitate, amintim că găvan este explicat „ca augmentativ din gavu = cavu” în LM (tom. III: Glossariu...), cavii fiind un neologism (< lat. cavum) pătruns în limba noastră după anul 1830, pentru că în tomul I este prevăzut cu asterisc (vezi Prefatione, p. IX). In găfână ‘găvan, cavitatea lingurii’ (cuvânt atestat de DA din Bihor, lucrat ca articol separat, dar raportat la găvan), ca şi în găf, gâf, zgăf constatăm pierderea sonorităţii lui v78, iar în gâvăn ‘cauc’ (Hoteni MM, Strâmtura MM, Rozavlea MM, Dragomireşti MM, Săcel MM, Moisei MM şi Gura Fântânii MM: ALRR-Mar. IV h 930/228, 231, 232, 234-237), ‘lingură (de scos urda din căldare după ce s-a fiert)’ (Bârsana MM, Rozavlea, Dragomireşti, Săcel, Moisei şi Gura Fântânii: ibid. h 935/230, 232, 234-237), precum şi în gâf gâv, înlocuirea lui ă cu â. Din găvan s-a ajuns la ghivăn [givăn] ‘cauc’, ‘lingură (de scos urda din căldare după ce s-a fiert)” (Ieud MM: ibid. h 930, 935/233). Varianta căvăn (atestată de DA din Moldova) poate fi ulterioară lui găvan(ă), care a existat în limba română comună, din moment ce e cunoscut şi în dialectele sud-dunărene. GĂVĂNEL. Dacă Găvănelu „un pic de aşezătură, luncă într-o gaură” (Voivodenii Mici BV) e derivat de la Găvanu (vezi supra), Găvănelele „teren arabil; sânt în legătură cu râul” (Porumbacu de Sus 77 Unele dintre acestea au fost discutate de Lucreţia Mareş, Cuvinte regionale în derivate literare, în LR, XXIV, 1975, nr. 1, p. 71-80. 78 Cf. mădufă (Băbeni VL: NALR-Olt. I h 90/917; Glimboca CS şi Mănăştur AR: NALR-Banat I h 92/59, 73; Vâlcelele Bune HD: ALRR-Trans. I h 125/432 etc.) < măduvă < măduyă. 154 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF SB) presupune apelativul *găvănel (pl. * găvanele), diminutiv de la găvan ‘adâncitură de teren, depresiune, groapă’ cu suf. dim. -el. Găvănel, derivat neatestat de dicţionare, mai are sensurile ‘strachină de lemn’ (Covasna CV: ALR II SN IV h 1043/192), ‘vas de lemn în care se frământă pâinea, mai mic decât molda, troaca [sinonim deci cu gâf]’ (Zăbala CV şi întorsura Buzăului CV: ALRR-Trans. 1431/386, 443). VĂGĂUNA „o strâmtoare; e între dealuri, loc de fânaţ” (Mocod BN); „e un ş an ţ mare, nu poţi ieşi din el; da’ n-are apă” (Fundata BV). Apelativul văgăiină 1. ‘loc înfundat între dealuri sau între munţi; scobitură adâncă într-un munte’; 2. ‘scorbură’; 3. ‘(rar) orbita ochiului’ (DEX), lăsat de dicţionare cu etimologia necunoscută, a rezultat prin metateză din găvăună, formă menţionată doar (ca variantă a lui văgăună) de DA, CADE şi SDLR, dar folosită în multe regiuni ale ţării, un derivat de la găvană (găvan) ‘idem’ (larg răspândit, cum dovedesc toponimele menţionate de Iorgu Iordan TR 27 şi de noi mai sus) cu suf. -ană, ca şi căpşună din căpuşă + suf. -ună. N-am făcut decât să întărim, cu precizările şi completările necesare, explicaţia justă dată de Pascu Suf 53, dar neluată în seamă de dicţionare: „văgăună ‘depresiune între două dealuri’ < *găvănună < găvan, cf. găvănat”. GĂVOJDENEA [găvojd'eiie, găvojd'eme, găvojd'eiia] „f u n d o a i e ” II (Borleasa BN); „părău mare; se tot urneşte pământul” II (Breaza BN); „pantă; vine în formă de triunghi” II, „fund o ai că” IV (Ciceu-Poieni BN); „groapă cam lungită” I (Dealu Mare MM); „fundalău, părău deschis” I (Drăghia MM); „f u n d a 1 ă u ; on fel de i r o a g ă între doauă râpi oable şi se strâng formând un unghi la terminare” IV (Fălcuşa SJ); „on dos pe vale în sus” I, „bucată de vale, fânaţ” III, „fâşie de pământ între on huceag şi pădurea mare” IV (Frâncenii de Piatră SJ); „părău” I, „îi aşa [informatorul face gestul unui jgheab natural]; îi on fel de triunghi” IV, văgăună pe coastă; jos se lărgeşte (Măgura SJ); „loc urât, până ajungem deasupra în sat” I, „groapă” III (Muncel CJ); „groapă, ca o gaură” I, „îi locul ca o văgăună” II, depresiune ascuţită la un capăt (Pădurenii, com. Mintiu Gherlii CJ); Găvojdenea Mare II, Găvâjdenea Mare IV şi Găvojdenea Mică II, Găvâjdenea Mică IV „gropi; [locul] s-o găvojdit, s-o urnit, s-o dus în 155 DUMITRU LOŞONŢI jos, s-o surupat” II, „irogi” IV (Vima Mare MM. La I am notat doar Găvojdenea „i r o a g ă ”); Fundu Găvojdenii fundătură ce intră în pădure, teren în formă de albie (Dăbâceni SJ); Găvojdenile „gropi” I, „îs două: au formă de oval” II (Dobricel BN). GĂVOJDIA „aşezătură, groapă” ΠΙ (Măgoaja CJ); „e pângă părău ca on găvozd, ca o făţată pângă on părău; partea de jos e îngustă şi în vârv lată, ca on găvozd” IV (Alunişul BN); „poiană în pădure” I (Zagra BN). GĂVOJDINĂ. Găvojdina „groapă, hălăoaie;eascuţită; în sus se lărgeşte” I, „pământ înconjurat de pădure” II (Coroieni MM); Găvojdina „groapă, aşezătură” I, „o toloacă, o i roagă” II, „loc ca o covată, teren denivelat, pantă dulce către (satul) Jugăstreni” III (ŞasaSJ); Valea Găvojdinii „strâmtoare printre nişte păduri: nu ţine mult; on miez de gaură pe unde curge apă” III (Jugăstreni MM); Părău Găvojdinii „izvorăşte din Găvojdina şi mere spre hotarul Jugăstrenilor” II (Şasa) etc. Analizând evoluţia semantică a cuvântului cheie (chei) (< lat. clavus ‘cui’), al cărui sens general de ‘unghi, colţ, în plan vertical sau orizontal’ se întâlneşte şi la alte cuvinte ale căror sensuri originare se referă la elemente ascuţite (ca, de ex., cui, priboi), M. Homorodean (Numele de locuri Cheia (Cheile) şi Culare (Colare), în CL, XIX, 1974, nr. 1, p. 84, nota 8; v. şi SLT 160) emite ipoteza că „aici s-ar mai putea menţiona şi câteva din numele Găvojdia [...] aparţinând unor localităţi şi ape din Transilvania şi Banat”, provenite, „pe alocuri”, din sl. gvozdii (,gvozduju), cu sensul fundamental de ‘Nagel’ (păstrat şi în rom. găvozd ‘cui de fier, cui de şindilit’: DA), „de unde, poate, apoi şi ‘canion’ ”. Ţinând seama de configuraţia geografică a locurilor şi de existenţa în aceeaşi arie (jumătatea de nord a Transilvaniei) a cuvintelor găvozd ‘pană (întrebuinţată pentru despicarea lemnelor)’ (v. ALRM II/I h 410; ALR I chestiunea 951), găvojdie „scobitură în lemn” (Măgoaja), considerăm că toponimele semnalate de noi presupun apelativele româneşti corespunzătoare: *găvojden(i)e, * găvojdie, *găvojdină / *găvojdină ‘groapă, văgăună, depresiune, loc adâncit ascuţit la un capăt (în formă de unghi, de găvozd)’, apelative împrumutate din slavă (sau creaţii 156 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF româneşti de la găvozd?). Nu excludem însă posibilitatea ca unele nume să fie creaţii slave. GÂLTAN, GÂLTANĂ, GÂRLAN, GÂRTAN. Gâltanu „groapă” (Recea-Cristur CJ); Gâltana „e o troacă, o văgăună, iroagă; e o gâltană, un loc mai strâmt, o strâmtoare între dealuri” I, „ierogoaie” II (Gostila SJ); Gârlanu lui Băle „pantă ce merge în părău” (Huţa CJ); Gârlanele „e cam gropos, e cam rupt o ţâră; s-o cam hâit” II (Bobâlna CJ); Gârtanu „îi o ţâră groapă aşa, adâncă” I (Bulbuc AB): *gâltân, gâltână, gârlân, *gârtăn ‘loc mai strâmt între dealuri, văgăună’, sens metaforic de la găitan, gârlan, gărtan ‘gâtlej’. Cobîltău „on g â r 1 a n , o gârloaie” III, IV (Strâmbu CJ). GALTĂNELU „e o despicătură, o crepătură în scoarţa pământului lungă de 200 m” II (Perişor BN). GÂRLICI, GÂRLIGI, GÂRLIJ. Gârliciu „poiană” (Cetăţeni AG: Codin MN 101); „loc strâmt, înghesuit; pe aici curge şi un pârâu mic” (Maieru BN: comunicat Iacob Naroş); „e strâmt, e între dealuri, o şeştină între dealuri” II (Bogata de Sus CJ); „o hulă în jos pântre păduri, on gârlici, o înfundătură” (Pintic CJ); „poiană între (pădurile) Breaza şi Brezuica” II (Pruni CJ); „îi mai drept o ţâră” II (Peteritea MM); „groapă ” II (Vima Mică MM); „loc strâmt, ca o formă de gârlici” I, „îi ca on gârlici, între neşte coaste” IV (Bârsăuţa SJ) „îi o a ş e z ă t u r ă ” I, „e între păduri; eo groapă aşezată” III, „teren ca o gură de părău” IV (FălcuşaSJ); „vale îngustă” (Genuneni VL: M. Oros, Toponimia satelor Genuneni şi Popeşti (jud. Vâlcea), StUBB, XV, 1970, p. 115), Gârligiu loc izolat (Măţău AG: Codin MN 101); „un gârligi, un gang; nu este săpătură, ci este între două coaste mari” I, „e loc urât, strâns, o vale” [*] (Fundata BV): Gârliju „vale” (Bughea de Jos AG: ibid.) etc.: gârlici ‘loc mai strâmt între dealuri, văgăună’ (Pintic), „hârtop” (Dăbâceni SJ). La Sălniţa MM apelativul poron (< ponor) este definit: „hârtop, ruptură de pământ adâncă pe care te bagi; gârlici”. Are pl. gârlice şi gârliciuri (Dăbâceni). GÂRLOABA, HÂRLOABĂ. Gârloaba III sau Gârloaba lui Iacob II, [*] „e o poiană; e coastă şi dincoace şi dincolo; e on loc de podinoc” 157 DUMITRU LOŞONŢI II, „gârloabă, o ieşire, un fel de părău între păduri” III, făşie de păşune cam adâncită şi cotită între păduri (Dolheni SJ); Hârloabele „teren... şi pantă şi mai drept, rupt aşa” I, „dâmburele şi irogi între păduri” II, „irogi” III, „irogi, groape” IV (Bârsăuţa SJ): gărloâbă (pl. gârloâbe) „o gârlă mare unde mere apa, o mâncătură (de apă)” (Şasa SJ), *hârloăbă (pl. *hârloăbe) ‘văgăună’. Pleaşa „o gârloabă frumoasă, on fund de poiană roată cu dealuri” II (Poienile Zagrei BN). Varianta *hârloabă s-a născut prin transformarea lui g în h sub influenţa ucraineană. Gârloabă provine (prin substituirea lui g cu /?, ca în vârciolog > vârciolob) din *gârloagă, un derivat de la gârlă ‘jgheab natural’ (Ibăneşti BT, Movila Ruptă BT: ALR I 390/394, 424) cu suf. -ocigă. GORGANA „groapă, gorgană”I (Dealu Mare MM); „loc cam drept, fânaţ şi păşune” IV (Dolheni SJ); loc abrupt (Târlişua BN); „îi cu ceva huceag pe margini; loc hăpinos” II, „aşezătură” III, Gorgana Diacului „fundalău” [**], Gorgana Piţului „e o gorgan ă” IV, Gorgana Susească „o groapă pântre neşte păduri” I, „on fel de părău, o gorgană afundă” IV, La Gorgăni „le-o luatu-le, se pare, Dolhenii” II, Su(b) Gorgăni III, IV (toate în Vima Mare MM); Gorgana I, III-V sau Gorgana din Sus, Gorgana din Jos II-IV „văgăună lungă, gropi” I, „vale lărguţă între dealuri” II, „neşte gorgăni, neşte poieniţe lungi şi adâncite printre stani; loc mai gropos; cândva s-o alunecat dintr-o râpă” III, „cum ar fi două văi suprapuse” IV, „loc aşezat” V şi Coasta Gorgănii I, III, IV „coastă grozav de oablă, cam stănoasă” I, „coastă spinoasă” V, Tău Gorgănii I, III, IV „tău, băltoaie” III, „tău” V (Chiuieşti CJ); Gorganele „teren urât; nici animalele nu trec peste el” III, „faţă de munte râpoasă” IV (Suplai BN) etc.: gorgană ‘vale strâmtă, îngustă şi cârnită’ (DA), „groapă” (Dealu Mare), „ogaş larg, strâmtură de părău” (Bârsăuţa SJ), „surpătură mare, teren oblu [= abrupt], pantă mare ca peretele” (Molişet BN), „râpă oablă” (Lăpuş MM), „râpă urâtă” (Oarzina BN), „râpă hâdă” (Răcăteşu BN), ‘văgăună’ (Măgoaja, Dolheni etc.). DA, care-1 menţionează (s.v. gorgan) după o atestare din jurul Năsăudului, îl socoteşte o contaminare între gorgan ‘tumulus’ şi corhană ‘pantă priporie, ţurană”. Are pluralul gorgăni (Bârsăuţa, Târlişua etc.). 158 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF GROPANA „groapă, aşezătură” (Lisa BV); „groapă” (Dridif BV) etc., Gropanele „loc care se alunecă; e tot o dâlmă şi o groapă; sânt mai multe gropane” I (Mura Mare MS); Gropăni „groapă mare de forma unui cazan, în cadrul căreia sunt alte gropi mai mici” (Micoşlaca AB: Vinţeler Microtoponimia 234) etc.: gropănă (pl. gropâne, gropăni) ‘adâncitură de teren, groapă’, augmentativ (destul de răspândit: AB, BN, BV, HR, MS, SB etc.) de la groapă cu suf. -ană. GROPANIA [gropăniia] I, II, [gropănie] I, [*] groapă (Grid BV); [gropânie] III, IV, [**] loc mai adâncit (Berivoii Mici, sat desfiinţat, înglobat la Berivoi BV); [gropănia] I, [gropănie] II „şes” I, „platou mai mic; e mai aşezat” II (Sărata SB); Gropăniile [gropaniiile] I, II „groapă” II (Răhău AB): * gropânie (pl. *gropănii) ‘groapă, adâncitură de teren’, un derivat de la groapă cu suf. -anie. Cf. Hobania, Podoşania. GROPĂNEA. Gropănelele „îs tot aşa: groapă, deal, groapă, deal” (Avrig SB): *gropănele, pl. lui *gropăneâ (< gropană, viu în Avrig şi în zonă, cu suf. -ea). GROPILĂ. Gropfla „e mai jos, o groapă mare” I (Dridif BV); groapă (Mândra BV); „a fost odată un fel de g r o p i 1 ă ” (Ucea de Sus SB); loc mai lăsat, groapă (Arpaşu de Sus SB) etc.; Gropilă „groapă între dâmburi” I (Mireş BN); „g r o a p ă ” II (Piatra BN); „vine ca o covată” II, „groapă ” III (Runcu Salvei BN); „g r o a p ă ” I (Bogata de Jos CJ); „groapă” I (Dobrocina SJ) etc.; Gropflele „gropi” II (Perşani BV); „gropi” I (Vâlcelele Bune HD); Gropilile „gropi” III (Porumbacu de Jos SB) etc.: gropilă (pl. gropile, gropili) ‘groapă (mică), adâncitură’ (DA), * gropilă (variantă rezultată prin deplasarea accentului). GROTO APELE „nişte gropi, fânaţ şi păşune” I, „gr o ape; îi loc gropos” II, „groape” III (Glod SJ): *grotoăpă (pl. *grotoâpe) ‘groapă, depresiune, teren adâncit’, o contaminare între groapă şi cotroapă (hotroapă, vârtoapă). 159 DUMITRU LOŞONŢI GROTOPINE(LE) sau Grotopinile [grotopt'nie] I, II sau [grotopt'mile] I „gropi” I, „ponoare, gropi, frământături, r u p t u r i ” II (Peteritea MM): *grotopinâ (pl. *grotopine, *grotopini), un derivat de la *grotoapă cu suf. -ină. Cf. cotropină < cotroapă, gropinâ < groapă etc. GUDULIE, GUDURIE. Guduliile „păraie între mai multe ridicături” [*], „poieni, poniţi mari în păşune; îs hâite; 6 rămas câte o dâlmă” I (Gostila SJ); Guduriile „vale lungă cu păraie prin ea” (Jichişu de Sus CJ); „loc râpos, strâmt” II, văgăuni (Vima Mică MM); „loc hurducat de vremi, lunecat la vale” IV (Rebrişoara BN): gudulie (pl. gudulii) ‘văgăună’ (Vâlcelele CJ, Vima Mare MM), *gudurie (pl. *guduru) ‘idem’. Vâlceaua Pietruşii „îi o gudulie” (Vima Mare). Cuvântul mai are şi variantele gudrulie (pl. gudrulii) „văgăună” (Morău CJ), „groapă” (Năsal CJ. Cobâltău „o gudrulie; e ca o ruptură, e o prelungire a Tăului, o scobitură din ţărmul Tăului”), „loc strâmt (între dealuri)” (Pruneni CJ), „loc săpat (de apă) într-on deal; m-am băgat în gudrulia aia” (Livada com. Iclod CJ), gudurlie (pl. gudurlii) „un fel de văgăună între două dealuri strâmte” (Vale CJ), ‘văgăună’ (Beclean BN), „ceva loc strâmt, de n-ai putut să dai nici într-o parte; am ieşit pe-o gudurlie” (Aluniş CJ). HALAU „îi ca on halău pântre două dealuri” I, „troaca aia între două dealuri, ca on părău; îi ţelină” II (Aiton CJ): halău ‘jgheab natural, depresiune alungită şi mai strâmtă, adâncitură de teren în forma unui halău (= valău ‘jgheab pentm adăpat vitele’)’, frecvent în partea de nord a Transilvaniei (BN, CJ, MM, SJ). între Alacuri „oarecândva s-o hâit şi s-o făcut un halău mare; e o halăoaie” II (Vâlcelele CJ), Zănoaga „o covată; are aşa un halău” I (Răstoci SJ), Jgheaburile „jgheab, harlău, teren covăţit” I, Rupturile „on halău de teren, on jgheab” I, Jghebutu „harlău de teren, teren covăţit” II (Poienile Zagrei BN). Varianta harlău, observată la informatorii I şi II din această localitate, este rezultată din despicarea lui / în -rl- (poate şi sub influenţa sinonimului jerlău). în forma valău apare la Porucic L 48 definit ‘mâncătură de forma unui jgheab’. 160 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF HĂLĂOAIA II sau Hălăoaia Tăutului I „o făcut Someşul o hălăoaie, groapă; o săpat când o fost apa mare; amu s-o umplut” I, „ocolo a fost o vărsare de apă şi o rămas ca o groapă” II (Chizeni SJ): hălăoâie „groapă” (Căşeiu CJ), „loc tot ca o zerde, ca un părău gol” (Câţcău CJ), „aşezătură, holoambă între două dealuri” (Valea Groşilor CJ), „iroagă, loc mai jos” (Baba MM). Are pl.* hălăoi (Baba, Căşeiu, Câţcău, Coplean CJ etc.) şi hălăoâie III (Sălişca CJ). Valea Hădrăgoii „e ca o hălăoaie” I (PeteriteaMM). Cuvântul circulă şi sub forma hălăoâie „bucată de loc aşezat” (Gâlgău SJ), ‘depresiune, groapă alungită’ (Bogata de Sus CJ, Fălcuşa SJ, Poiana Blenchii SJ etc.). După Grui „halăoaie mare” II (Vâlcelele CJ), Ploscăroaia „halăoaie, iroagă” I (Poiana Blenchii). E un derivat de la halău (v. supra). în această zonă am mai întâlnit derivatele halaucă şi halăoi, hălăoi; Numărărele „o h a 1 ă u c ă [halăucă] frumoasă” III, Zăpozii „halăucă [halauucă], loc mai aşezat” [*] (Chiuieşti CJ), Tăuţ „sânt ceva tăuri pe-acolo şi fântâni şi neşte halăoaie [sg. halăoi] cu apă” II (Sălişca), Râtu Popii „vine un h ă 1 ă o i, ca şi o albie, pe lângă păşunea prunenilor [= locuitorii din Pruni CJ]” I (Calna CJ). Un alt derivat e halăuţ ‘vale cu o luncă mare şi lată’ (Porucic L 72). HĂMOACĂ, HÂMOACĂ, HOMOACĂ. Hămoaca „o fost o scurgere şi apa o săpat de s-o făcut o gaură; o rămas de apă un părău mai afund; hămoacă” III, „o scurgere” IV (Iaşi BV); Hâmoaca „teren jos, adâncit” II (Voila BV); Homoaca „păşunat, teren cu pajişte” I (Hârseni BV); „gaură; terenul în jur e drept şi ea e mai joasă” (Gura Văii BV); „g ă v ă u n ă, loc de fân; teren homocios, mai mlăştinos” II, „părău mai mlăştinos...” III (Mărgineni BV); Hămoacele II, Hămocile III, Homoacele III sau Homocile I „a ş e z ă t u r ă cu fânaţ” I, „fânaţie; se aduna apa şi curgea pe ele” II, „loc lăsat un pic mai jos; probabil o fi curs pe acolo vreo apă” III (Luţa BV): hămoacă „părău aşa mai rău, de merge apa cu mare greutate” II (Copăcel BV), „găvăună” (Mândra BV), „părău larg, lat” (Veneţia de Sus. Ştiuca „e părău larg, lat; se cultivă pe el; o hămoacă”); homoâcă „loc ca un fel de plăiaţă neumblată şi scufundată; o mers apa, o săpat şi o rămas homoacă” (Berivoii Mari BV), „un fel de loc aşa mai jos, mai strâmt” III (Copăcel 161 DUMITRU LOŞONŢI BV), „gaură mai lungă, de mergi pe ea” (Berivoii Mici BV), „hodobină” (Gura Văii BV). Am înregistrat formele de plural hămoci (Iaşi, Mândra), homoci (Mărgineni). HO ABA. Hoaba Largă „ho agă largă” [*] Pietrişu VL, mai la deal de satul Gurguiata VL; Hoabele I sau Poiana Hoabelor I, II „gropi, h o a n c e ; e locul şi coastă şi groapă; aci-i m o 1 d ă , aci-i coastă; e tot groponată” I, „h o p u r i, h o a b e ” II şi Hula Hoabelor, Părău Hoabelor (Sărata SB): hocibă ‘groapă, adâncitură alungită de teren’ (Sărata). în CL, XXIV, 1979, nr. 2, p. 208, am raportat acest apelativ la sinonimul său hoagă, gândindu-ne, fără să menţionăm însă, la corubă/corugă, tratat în acelaşi articol (p. 205). Aducând noi atestări ale toponimului şi apelativului (In Hoabă teren „ca un fel de hoabă”, în Valea Cheii VL; Hoabe „teren cu multe denivelări”, în Rugi GJ; Hoabele văi „cu gropi”, în Slătioara VL), Emilian N. Bureţea (Entopice 268-269, CTR 58-59) crede că, „deşi apropiate semantic”, hoabă şi hoagă „sunt totuşi cuvinte diferite”, hoabă având „la bază un radical hob-/hub-, acelaşi din hobâc ‘groapă, scufundătură pe un drum, făcută de ape’ [...] şi hubă\ cuvânt care - atestat de Densusianu ŢH 293 în contextul „cea hubă curmătură” şi menţionat în glosarul lucrării (p. 320) cu „înţeles necunoscut” - „se poate explica prin ‘adâncă’ ”. HOBAIE, OBAIE. Hobaia „vale cu urme de sat” (Măţău AG: Codin MN 104); livadă (Godeni AG: ibid.); laz (Grid BV); „şese, mlaştină” (Mărgineni BV); Hobăile „poieni; un fel de loc mai lăsat, ca o moldă” (Şinca Nouă BV); mici depresiuni (Cheia VL); La Obaia lu Korâie (Tâmpeni, azi Movileni OT: Tomescu GO 106) etc.: hobâie (pl. hobăi) ‘vale prea mică şi puţin adâncă, vale înfundată, groapă între două dealuri în formă de şa’ (DA), „loc ca o troacă în pantă” (Breaza BV), „teren sub forma unei troci, semirotund” (Poarta BV), „un fel de scoacă prin pădure, care imediat se termină” (Poiorta BV) etc., cu varianta obaie (Şimea BV). Dicţionarele (DA, CADE, DM) nu-1 explică din punct de vedere etimologic. Iorgu Iordan (TR 329), menţionând (după St. Paşca, Supranume colective intercomunale, în DR VIII 209) porecla Hoabe (şi 162 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Hoage) atribuită locuitorilor din (Netot, azi) Gura Văii BV de către cei din satele vecine, poreclă explicată de Şt. Paşca de la hoagă ‘vultur pleşuv’, adaugă în nota 16 că „aceeaşi temă par a avea” toponimele Hobaia, Hobana, Hobăiţa. Hobaie este un derivat de la hoabă ‘groapă, adâncitură de teren’ (v. supra) cu suf. -aie. Cf. corobaie. HOBAICĂ. OBAICĂ. Hobaica „adâncitură, înfundătură într-un deal” (Teleşti GJ: Bâldea Tel. 233); Capu Obăicii (Padina Matei CS: Ioniţă GT); Hobăicile (Godineşti GJ: comunicat Cornel Lăudat): hobâică ‘adâncitură, scobitură’ (Gâlcescu Gorj 121), un derivat de la hobaie cu suf. -că. HOBANA „pârâu” (Ciortolom VS: MDGR III 721), care după Iorgu Iordan TR 514 „ar putea fi acelaşi cu Hobaia {-aie a fost înlocuit prin -ană, fie sub influenţa sinonimului gropană, fie datorită asemănării semantice, căci ambele sufixe pot forma augmentative)”, şi Hobănile „fâneţe între păduri” (Valea Doamnei AG: comunicat Filofteia Brăileanu) provin din *hobănă (pl. hobăni) ‘groapă, adâncitură de teren’, un derivat de la hoabă cu suf. -ană. Suspectăm că varianta obană ‘lac cu bulboane’ (Porucic L 39) nu atestă apelativul, ci reprezintă resemantizarea unui toponim. Forma de neutru hoban e menţionată de Maria Dobre {Elemente de terminologie geografică populară din Oltenia, în LR, XXXIX, 1995, nr. 5-6, p. 391) din Români VL cu sensul de ‘vâlcea adâncă, ascunsă între piscuri’. HOBANIA izlaz (Oteşani VL), explicat de Bureţea CTR 58 de la „varianta cu fonetism arhaic a lui hobaie {< hoabă + -aie, arhaic -ane, -anie)”, provine din *hobanie < hoabă + suf. -anie. Cf. *podoşanie > Podoşania. Sufixele -aie şi -anie au origine diferită. HOAGA este un nume des întâlnit în sud-vestul Transilvaniei, unde Homorodean SLT 153 l-a înregistrat de cca 40 de ori, şi în Oltenia (ibid 154, Popescu GG 132, Sufleţel Aspecte 274 etc.). Apare şi în nordul Munteniei (Codin MN 104) şi estul Banatului (DTB V 12). 163 DUMITRU LOŞONŢI Pentru a-i contura mai precis aria de răspândire, mai amintim: Hoaga „o h o a g ă mare cu fânaţ” II (Boiţa HD); „e ca o o b â r ş i e de părău” I (Poieni, com. Densuş HD); „ş a ” III (Zeicani HD); „h o a g ă ” II (Pietrişu VL); Hoaga Crişanului „scobitură, troacă” I (Vâlcelele Bune HD); Hoaga cu Tufe „scobitură” I (Vâlcelele Bune); Hoaga Gheorghiţii sau Hoaga lui Gheorghiţa „hoagă, vi roagă” V (Sarmizegetusa HD); Hoaga lui Toroancă „scoabă mare” I, „porţiune de loc adunată aşa ca o troacă” II (Dealu Babii HD); Hoaga Mare depresiune (Dealu Mic HD) etc. Apelativul hoâgă înseamnă ‘groapă cu apă; vălcea’ (DA), „loc mai lăsat, fără să fie părău sau groapă; viroagă ca o troacă largă” (Grădiştea de Munte HD: Homorodean SLT 153), „lăsătoare [= loc mai aşezat, mai lăsat]; groapă” . (Ludeşti HD: ibid.), ‘viroagă’ (Popescu GG 132), „scoabă” (Dealu Babii), „văgăună afundă” (Păucineşti HD) etc. Cf. hoabă. DA se întreabă dacă nu e reconstituit din (h)ogaş. CADE, G. Giuglea, M. Homorodean şi I. Stan (TRM 57) şi Mircea Homorodean (SLT 154) îl raportează la acest etimon. HOAMPA „munte” (Ciungetu VL: Bureţea Entopice 269, CTR 59); Hoampe „coastă surpată” (Dealu Aluniş şi Târgu Gânguleşti VL: ibid,)\ Hoampele loc (Ciungetu VL: ibid.)', Hompile „pantă grozavă, cu pădure de fag măruntă şi câteva poieni cu fâneţe” I, „p ă r a i e, pădure” II (Coşbuc BN): hoâmpă (pl. hoâmpe, hompi) ‘groapă’ (Bonţ CJ: Paşca Gl, Sângeorz-Băi: ibid., Bonţida CJ, Dumbrava CJ, Finişel CJ, Hodiş CJ, Pâglişa CJ, Dolheni SJ etc.), ‘gaură mare, largă’ (Ţara Haţegului HD: Todoran Gl), „văgăună, fundătură” (Mănăstireni CJ), apelativ neînregistrat de dicţionare. Semnalăm şi derivatul hompuros ‘gropos’ (Finişel, Pruneni CJ etc.), cu varianta homporos (Dumbrava: S. V.). HO ANCA „pârâu fără apă” (Poiana, com. Criştioru de Jos BH: Teaha CN 136); „un fel de aşezătură, că 1 dare cu mai multe gropi în ea” [*] (Ohaba BV); „înfundătură, un plai tare [= abrupt] fără apă, o scoacăpe unde se dădea lemnele [la vale]” I (Sebeş BV); „groapă mare” (Răchiţele CJ); Hoanca cu Ulmu „hoancă” şi Hoanca Ferecată „scursură, scoacă” I, „e numa stâncă, numa jgheab; e ferecată cu piatră” II (Breaza BV); Hoanca întunecoasă 164 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF „ho an că” I (Poiana Horea CJ); Hoanca Leşească „groapă” 1 (Bulbuc AB); Hoanca Iui Iepure „groapă pe coastă” II (Viezuri AB); Hoanca Mare „fundătură” (Muntele Băişorii CJ); Hoanca Oii „parcă ar fi părău, da’ nu-i părău, numa albie, ca o covată” II (Beliş CJ); Hoancele teren cu denivelări (Mociu CJ); Hoanceie lui Crişan „hoage” (Grădiştea de Munte HD: Homorodean SLT 154); Honcile „îs multe gropi, hon ci acolo” (Muncelu AB) etc.: hoâncă (pl. hoânce, honci), apelativ cunoscut în zona Munţilor Apuseni, sud-vestul şi sudul Transilvaniei cu sensurile ‘adâncătură în formă de vale mică între dealuri; afundătură naturală mai mare sau mai mică, lipsită de apă, între două dealuri; aşezătură dintre dealuri şi coline; gaură mare în pământ’ (DA), ‘jgheab natural’ (Arieşeni AB, Avram Iancu AB, Certege AB: ALR I 390/93, 94, 96), „un fel de scoacă mai mare” (Pojorta BV), „poiană mai găvănată, văgăună” (Şinca Nouă) etc. Răspunsul hoance notat de S. Pop în Mociu (ALR I 390/247) nu atestă o variantă a apelativului, ci reprezintă forma nearticulată a toponimului menţionat mai sus. HODOABĂ, HODOBĂ, HUDOABĂ, ODOBĂ. Hodoaba „păşune; jumătate e mai drept, jumătate pantă dulce” (Giurgeşti HD: V. B.); Hodoba „vale ” (Cândeşti BZ: MDGR III 722), Hodoba I sau Odoba II „un podei, un loc mai podeios, mai drept; are şi gropi” I, „h o a n c ă între două coaste” II (Ighiel AB: E. P.); Hudoabe „coastă de deal” (Pietroasa TM), raportat hazardat în DTB V 21 la hudubă ‘pasăre răpitoare’; Hudoabele lui Bocan „fânaţ şi alunişuri, mlaştini, pantă, mai drept”, Hudoabele lui Vâju „râpi, teren alunecos, fânaţ”, Hudoabele Guşului „pădure, aluniş, pantă” (toate trei în Lăpugiu de Sus HD: V. B.): *hodoâbă, *(h)odobă, *hudoâbă, *(h)udubă ‘albie de torent, văgăună, viroagă’, probabil un împrumut din sl. *uduba (cf. ser. udubina) sau un derivat postverbal de la a se hodobi ‘(despre pâmânt) a se săpa, a se mânca, a se adânci din cauza apelor de ploaie’ (Recea BV: v. infra, s.v. HODOBINA), verb neatestat de dicţionare. Varianta a se hodomi, pe care am întâlnit-o în Gura Văii BV (v. infra, s.v. Hodobina), a rezultat sub influenţa cuvântului hodomoacă. Acest verb a avut sau mai are încă şi formele *(h)udubi şi este înrudit cu (sau împrumutat din) ser. udubiti ‘a adânci, a cufunda’. 165 DUMITRU LOŞONŢI Credem că hudubă ‘colibă, bordei’, care, după Densusianu ŢH 58, „pare să cuprindă în partea întâi pe v. bg. chudu ‘mic’... compus cu o formă ser. *duba < dupsti, dubem ‘a săpa’ ”, este un alt sens al aceluiaşi cuvânt (împrumutat din slavă sau creat pe teren românesc), bordeiul fiind săpat de jumătate în pământ. Hudubă figurează în CADE, DM, fără să fie explicat din punct de vedere etimologic. HODOBAN, HODOBANĂ, HUDUBANĂ, ODOBANĂ. Hodo-bana sat [de fapt cătun, grup de case] AB; „fânaţe, păşunat” (Sohodol AB: Stan Soh. 194); „e sub un deal, o aşezare, loc aşezat; groapă” III (Strâmbu CJ); „groapă pe deal în jos” II (Valea Ierii CJ: S. V.); „coastă” (Curechiu HD: comunicat Viorica Fodor); „toloacă între două delurele, o lăsăturăîn capătul satului” (Năpradea SJ: E. P.); „pădure; îi ca o şa, ca şi un găvan, o lingură mare” I, „îi mai lăsată, ca o râpă mai mică, odeşelătură” II (Someş-Guruslău SJ: E. P.); „un teren între dealuri, mai lăsat; îi fără apă” (Vădurele SJ: E. P.) etc.; Hudubana „părăuţ abrupt tare, băgat aşa-ntre două dealuri foarte apropiate; îi băgat ca pe o hudă în jos” (Măguri CJ: S. V.); „deal cu păşune, câmp” (Câmp BH: Teaha CN 136), acelaşi, se pare, cu Hudubana depresiune, „o v a 1 e în sus”, notată de A. Pop în Coleşti, sat vecin cu Câmp; Odobana „pădure şi pe deal şi pe vale” (Veseud SB: I. R.); Hodobanele „se tot surupă; e cam coastă” III (Ucea de Jos SB): hodobână ‘(prin jud. Arad) adâncitură a terenului, găunoi’ (DTB V 21), ‘înfundătură’ (Stan Soh. 154), * hudubana ‘idem’, *odobână ‘idem’, forme derivate de la *(h)odoâbă, *hudâbă, cu suf. -ană (cf. sinonimele jcorobană < corubă, gropană < groapă etc.); hodobân (pl. hodobâne) ‘groapă rezultată din alunecarea terenului’ (Ighişu Vechi SB), singular nou refăcut din hodobane, pl. lui hodobană. HODOBAŞTEA „teren mai drept, da’ mai jos, de la cimitir mai jos” I, „platformă: e mai joasă puţin” II, „îi ca un fel de groapă” IV (Căpâlna SJ) presupune un apelativ *hodobâşte, derivat de la *hodo(a)bă cu suf. -aşte. Cf. cucuruzaşte ‘locul unde creşte porumbul, porumbişte’ (Măhăceni AB, Cetea AB, Clopotiva HD: ALRR-Trans. 1009/324, 353, 448) < cucuruz + suf. -aşte. 166 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF HODOBAŞTINĂ, ODOBAŞTINĂ. Hodobaştina „păşune între păduri; pe mijloc e on părău ” [*], „on fel de rât, floştină [= mlaştină]; e gropit” I (Neţeni BN); Părău Hodobaştinii II sau Părău Odobaştinii I, [*] „scursură, părăuţ; nu-i părău mare” I (Vălioara HD): (h)odobâştină (v. DTRO I 19), un derivat de la *(h)odo(a)bă, cu suf. -aştină. Cf. Corobaştină, Gâuraştină. HODOBINA [hodogina] „loc mai jos” I, „loc mai scăzut faţă de restul de nivel” III (Breaza BV); „pădure pe marginea unei văi” (Cincşor BV); „fânaţ către (satul) Ludişor; o fi fost vreodată vreun părău” I, „v ă i o a g ă, loc mai jos” [*], „e aşa ca o troacă de pâine” IV (Iaşi BV); „p ă r ă u ” I, „e o h o d o m o a c ă ; trece părău prin ea; acesta, când vine mare, sapă, face hodomoacă, adică adânceşte; vine numai din anumite ploi; când nu plouă e seacă” II (Gura Văii BV); „o gaură mare între dealuri; nu e apă, e un şese rovinos” I (Sâmbăta de Sus BV); „e o scursură de apă, o homoacă; e ca un părău; când plouă se adună apă mică” I, „apă curgătoare din ploaie” II (Voivodenii Mari, azi Voivodeni BV); Hodobina sau Părău Hodobinii „părău; izvorăşte din hotar şi se pierde; când plouă este apă pe el” I, „e un părău, ploştină” II (Râuşor BV). Cu excepţia celui din Cincşor, care e în dreapta Oltului, „pe Ardeal”, toponimele menţionate sunt în Ţara Oltului. Evident că şi Hodoghina, numele unui loc din Racoviţa AG, descris (inexact sau cel puţin incomplet ca) „deal” (Codin MN 104) redă, în formă literalizată, pronunţarea regională [hodogina], care, prin literarizare, devine Hodobina. Apelativul hodobina ‘albie de torent’ este curent în multe localităţi din Ţara Oltului. A fost glosat de către informatori: „groapă mai lungă, surupătură de pământ” (Berivoii Mari, azi Berivoi BV), „groapă, gaură, loc mai jos, mai urât” (Berivoii Mici, sat desfiinţat, înglobat la satul Berivoi), „un fel de scursură, mai tare (= abruptă), în pădure” (Copăcel BV), „o gaură, viroagă de scurgere de apă; viroagă mai mlăştinoasă” (Mărgineni BV), „loc care se sapă din ploi, sehodomeşte,se bagă în jos; pământul se duce şi ea rămâne un jerlău” (Gura Văii), „loc mai mlăştinos, mai urât şi cu surupături” I, „loc unde s-o h o d o b i t, scufundat pământul, unde se face o gaură, răvaş de apă, unde sapă apa” 167 DUMITRU LOŞONŢI IV (Recea BV), „locul unde un drum îi mai jos decât grădinile dimprejur” (Pojorta BV: CHEST. IV 16/174-b), ‘urmele pe care le lasă şiroaiele de apă care vin de la munte când plouă’ (Dejani BV: ibid. 44/174-d) etc. Cuvântul nu figurează în dicţionare, deşi a fost atestat din Muscel, în forma literalizată hodoghină, cu sensul de ‘râpă prăpăstioasă’ (Codin CM 39). Poate fi o formaţie slavă (cf. ser. udubina ‘adâncitură în pământ’) sau o creaţie românească din *hodo(a)bă, cu suf. -ină. Cf. sinonimele scobinâ < scoabă, scochină < scoacă etc. HUDUBAIE [hudubăâe] „deal rău cu pădure” (Coşeviţa TM) şi Hudubăi [hudubaii] „teren pe deal cu fâneţe şi colibe” (Pietroasa TM) figurează în DTB V 21 numai în transcriere fonetică şi sunt explicate de la hudubâne ‘prăpastie’. După DA, „pe cât se pare, hodobaia era odinioară o măsură de capacitate (VASILIU, C) cu care se măsura fânul; azi are înţelesul vag de: ceva mare, grămadă mare (PĂSCULESCU, L. P.) şi se întrebuinţează numai în poezia pop., în rimă cu c 1 a i e ”. In DEX hudubaie figurează cu sensurile ‘(reg.) 1. casă mare, încăpere foarte spaţioasă; 2. fiinţă monstruoasă, fantastică; monstru’. Odobaie e definit ‘Art grosser Leiterwagen?’ în TDRG şi ‘car mare cu patru boi pentru cărat snopii la arie’ în CADE. Acest din urmă dicţionar cunoaşte şi pe hudubaie, udubaie ‘pasăre monstruoasă, monstru’. Nici una din aceste forme nu este explicată din punct de vedere etimologic. în SDLR (h)odobaie, (h)udubaie ‘(prin Moldova) mare ştiubei sau trunchi scobit în care se opăresc (se zolesc) rufele. Fig. Bănănaie, lucru sau fiinţă voluminoasă, namilă, monstru. Vehicul mare, (haraba), casă mare (hardughie)’ sunt derivate de la dubă. Numai în DM hudubaie ‘(reg.) casă mare, încăpere foarte spaţioasă; 2. fiinţă monstruoasă, fantastică, monstru’ e derivat corect din hudubă, cu suf. -aie. După părerea noastră, toate aceste forme şi sensuri aparţin aceluiaşi cuvânt. Acesta are sensul fundamental şi etimologic de ‘obiect adâncit, săpat, scobit’ şi este un derivat de la hudubă, *(h)udo(a)bă, *(h)odo(a)bă, *udubă, cu suf. -aie. Cf. sinonimele corobaie < corubă, hobaie < hoabă etc. HODOMOACA „(când plouă) se scurge apă pe ea; nu-i părău; de o parte-i deal, de alta deal şi la mijloc e mai hodomocăcios locul; e ca o 168 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF troacă în care faci pâine” II, „apa când se scurge de ploi dă în ea, care e pajişte” III (Ludişor BV): hodomoăcă „părău urât, afundătură de părău, înfundătură de părău glodos” (Dejani BV), „un fel de scursură de apă” (Voivodenii Mari), „o gaură, un loc aşa mai jos; are apă când plouă” (Voivodenii Mici BV), „loc unde adânceşte apa, sapă în jos” (Gura Văii BV). La Ulia „e către Voila, arătură; eo hodomoăcă, un părău, o găvăună” I (Voivodenii Mari). Nu e atestat de dicţionare. Are pluralul hodomoăce (Dejani, Gura Văii) şi hodomoci (Voivodenii Mari). Credem că e o contaminare între sinonimele homoacă şi hodobină, vii în zonă (Ţara Oltului). HOLOAMBELE „îs nişte g r o p i ” I (Căpâlna SJ), Holombi(le) „loc urnit, rupt; păşune şi fânaţ” IV (Chiuieşti CJ): holoămbă „groapă” (Căpâlna, Cetan CJ, Dobrocina SJ etc.), „gropoi mare” (Sălişca CJ), „aşezătură între dealuri” (Valea Groşilor CJ). Cotroapa „e o cotroapă, o holoambă, o irogoaie, o iroagă” II (Fălcuşa SJ), Jgheabu „h o 1 o a m b ă lungă; groapă largă, lungă, între păduri” I (Coroieni MM). La Căpâlna, Dobrocina, Valea Groşilor etc. am înregistrat şi forma de pl. holoămbe. HOP, HOAPĂ. Hopu „îi mai jos ca la Obârşie” I, II, „o aşezătură aşa, loc mai jos; îi cam groapă, parc-ar fi fost o ruptură” III (Bociu CJ); Hoapa „groapă mare” I, II (Dumbrava CJ); „groapă” I, II (Sărăcsău AB); Hoapele „gropi şi dealuri” I, „îs tot gropi; un loc tot cu gârle mari, cu ho puri” III (Ţichindeal SB); „e surupătură, o alunecat pământul...; îi tot hodobane” I (Ighişu Vechi SB); „pădure” (Orăştioara de Jos HD: Homorodean SLT 147); „teren cu gropi” (Bârghiş SB: ibid.); Hopile „coastă mare cu neşte părăuţe, loc rău; sunt ceva g r o p i ” I, „loc rău, îi tă gropi” II (Sărăcsău) etc.: hop (pl. hopuri) ‘groapă’. Cf. şi DA. Hârtoapele „on fel de aşezături, on fel de h o p u r i ” (Lita CJ: S.V.), Răchicioarele „hopuri pline de izvoare” (Cheia CJ: S. V.) etc. Perechea feminină hoâpă (pl. hoâpe, hopi) ‘idem’ (Bălceşti, com. Căpuşu Mare CJ; Fundata BV; Mihalţ AB; Sărăcsău), neatestată de dicţionare, este refăcută din hoape, pluralul lui hop. 169 DUMITRU LOŞONŢI HAPINĂ, HOPINĂ. Hapina „coastă” I, „puţină pantă, o groapă” II (Dobricel BN); Hapini(le) „pantă lină manifestând semne de alunecări de teren” (Larga MM: comunicat Viorel Cozma); Hopinile „loc hopinos; are aşezături, mişcări de pământ” I, „loc hopinos, gropos” II, „e tăt on dâmb şi o groapă” III (Măgoaja CJ): hăipinâ (pl. hâpini) „afundătură periculoasă fără apă, groapă” (Aruncuta CJ: S.V.), „mâncătură de apă” (Tăuşeni CJ), „groapă” (Hodac MS); ‘(literalizat hapcina) hop, râpă, coastă ruptă de ploaie’ (în sate de pe valea Someşului BN: Paşca Gl), (literalizat haptină, pl. haptine) ‘groapă’ (Breb MM, Crăceşti MM: LRg I 14) etc., hopină (pl. hopine, hopini) „groapă [provenită uneori din alunecarea terenului], ponor” II (Măgoaja), „aşezătură de pământ; în hopina aceea se adună apa” (Coplean CJ), „loc urnit, gropos” (Dobrocina SJ) etc. Groapele „îs nişte groape, hopine aşa” V (Poiana Horea CJ). Am mai întâlnit variantele hoâpănă (pl. hoâpăni) „gârlă, groapă” I, „gaură, groapă, loc urât” II (Blăjel SB), hoâpină (pl. hoâpine, hoâpini) „groapă” II, III (Răchitova HD), „hoguţă” II, „mică depresiune” III (Dealu Babii HD), „loc urnit, gropos” (Dobrocina) etc. DA înregistrează pe hopină ‘asperitate’ (după LB), pl. hopini ‘gropi mari pe şosea’ (după N. REV. R. (1910) 86, GR. BAN.) s.v. hop, considerându-1 un derivat al acestuia. Evident, cuvântul e un derivat de la hoapă, cu suf. -ină. In unele regiuni, accentul s-a deplasat de pe sufix pe temă, ca şi în sinonimele scobină > scobină, scochină > scochină etc. HORN, HOARLĂ. Hornu „p ă r ă u ” IV (Vima Mare MM) şi Hornu Cetăţii „gaură în jos prin munte” (Bum CJ); Hoarla loc de unde izvorăşte Părău ăl Zghebos şi Hoarlele loc de unde izvorăşte Părău Haiducilor (Berivoii Mici BV: CHEST. IV 50/174-f): horn ‘adâncitură, jgheab natural, vale strâmtă’ („Hornurile şi şiştoacele, drumuri ale puhoaielor”: DLR s.v. şiştoacă), ‘cheie, strâmtoare’ (Negreşti-Oaş SM: ALR II SN III h 812/346); hoârlă (pl. hoârle) ‘drum mai adâncit pe panta unui deal sau munte’ (Berivoii Mici: ibid. 16/174-f), ‘albie naturală de scurgere a apelor de ploaie de la munte; scoc natural pe care se dau lemnele la vale într-o pădure’ (Recea BV), „scoacă mai largă; bag lemnele pe hoarla asta de vale” (Dejani BV), sens dezvoltat, prin analogie, de la hoârlă (pl. hoârle) ‘coş, horn’, variantă neatestată de 170 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF dicţionare, notată de noi în (Berivoii Mari şi Berivoii Mici, sate acum unite sub denumirea de) Berivoi BV, provenită din hoarnă79 ‘idem’, prin trecerea lui rn la rl, ca în borlă ‘limita, hotarul dintre pământurile a două sate’ (Fefelei PH: DELR B 218) < bornă. în Gura Văii BV, hoarlă ne-a fost glosat „scapăt”. HORLIŢĂ. Horliţele „plaiuri tari [= abrupte], mai strâmte, ce coboară pe dunga unei coaste; coboram pe ele lemne cu caii, boii” IV (Berivoii Mici): horliţă (pl. horliţe) ‘drum mai adâncit pe panta unui deal sau munte’ (Berivoii Mici: CHEST. IV 16/174-f), cuvânt neatestat de dicţionare, derivat de la hoarlă cu suf. dim. -iţă. HORNEIELE „nu-i an să nu se urnească; e în dos de soare, e dâmbos şi spinos” I, „rupturi aşa mai mult, pământ de dos, fugitiv” II, „loc costos, cam ruinat din ape” IV (Măleni SJ): *horneie, pl. lui *hornei (*horneul) ‘adâncitură, văgăună’. HORNEŢU „din el porneşte Valea Seacă; de o parte e sus, de alta iar sus; el e jos” I, „are o h a p i n ă lungă” II (Antăş CJ); „f u n d o a i c ă , g r o p o a i e ” III (Măgoaja CJ); „aşezătură; nu-i nici părău; seamănă cu o covată fără capăt, cu o farfurie deschisă într-o parte; îi ca o vântureşcă fără coadă, ca o scoafă” I; „îi ca o scoabă” III (Jugăstreni MM); „văgăună în pădure” I (Gârbou SJ); „loc în pantă; îi între două dealuri, îi ca on fel de părău” I, „văgăună înfundată destul de scurtă” II, „loc aşa între dealuri, ca on părău” [*] (Podişu SJ); „deal mare” III (Răstoci SJ); Horneţele „îi o furcă de părău; sânt neşte păraie pe acolo” I, II (Drăghia MM); „îs în păşune” [*], „păşune, umituri” I, „loc urcuş, de părţi îi pădure” II şi, alt loc, „loc deluros, cu spini; îi o iroagă cu urnituri” I, „pantă, păşune” II (Ileanda SJ); „bucată de pământ mai costos” III (Perii Vadului SJ); „coaste cu stâncă, fânaţ şi pomi” II (Dobrocina SJ) etc.: *hornâţ (pl. *horneţe) ‘ adâncitură, groapă, văgăună’, metaforă de la horneţ ‘horn’ (v. ALRR-Trans. 699/241, 246-250, 254, 255). 79 Pentru această formă, refăcută din hoarne, pluralul lui horn, vezi ALRR-Munt. Dobr. II h 205. 171 DUMITRU LOŞONŢI HORNECIOARELE „îs şi coastă, dâmburi,... şi părău că” II (Antăş CJ): *hornecioâre, pl. Iui *homeciâr ‘adâncitură, groapă, văgăună’, un derivat de la *horneţ (v. supra) cu suf. -ior. HORNOI. Hornoiu (lui Baroc) „groapă, 1 ă s ă t u r ă, on fel de albie;îicaohalăoaie din deal până în vale” II, „on fel de ogaş” III (Bogata de Sus CJ); Hornoaiele „poieni în funduri de păraie” I, „vălcele între păduri” V, „vălcele” [*]: Hornoiu Iui Măteuţ I sau Hornoiu Măteuţenilor I, Hornoiu lui Revnic I, V şi Hornoiu (lui Tudor) I (Gâlgău SJ): *hornoi (pl. *hornoâie) ‘adâncitură, groapă, văgăună’, metaforă de la hornoi ‘hom’ (v. ibid. 699/251-253, 256, 257, 263-269, 275-280, 286, 287, 300, 312). HORNUŢU „seamănă cu o sogătoare [= covată mică în care se soagă aluatul]” I, „fund, ca o covată” II (Dretea CJ): *horniif ‘adâncitură, groapă, văgăună’, un derivat de la horn cu suf. -uf. HOTROAPĂ, HOTROAMPĂ. Hotroapa „poniţă între păduri, ... îi aşezătură” III, „groapă” IV (Căpâlna SJ); „groapă” I (Luşca BN); Hotroampa „capăt de părău, ca o farfurie” II (Fildu de Sus SJ); Hotroapele „hotroape, loc hotropos, se tăt urneşte; gr o ape” I (Mireş BN); „h o t r o a p e ” II (Idicel MS); Hotropile „e numa g r o p i, e denivelat” I, „gropi; s-o hurnit [= urnit]” III (Căianu Mic BN); „tăt o dungă şi-o hotroapă” (Sebeş BN): hotroâpă „afundătură, groapă naturală încrescută cu plante” (Reteag BN: Viciu Gl), ‘groapă rezultată din alunecarea pământului’ (Baba MM, Dobrocina SJ, Măgoaja CJ, Răstoci SJ etc.), „groapă” (Câţcău CJ, Gâlgău SJ, Mireş etc.), ‘adâncitură în drum, groapă’ (Beclean BN), „cursătură, locul unde lunecă pământul” (Mesteacănu SJ) etc. Are pl. hotroăpe (Urişor CJ, Mireş, Mesteacănu etc.), hotropi (Beclean, Măgoaja etc.) şi variantele hoştroâmpă ‘groapă rezultată din alunecarea pământului’ (Cacova Ierii CJ. Rupturile „îs tăt rupturi, hoştroampe, locuri rupte, alunecări de teren, gropi” I), hotrâpă (pl. hotrupe) ‘idem’ IV (Chiuieşti CJ), hutăpă ‘râpă, văgăună’ (Borca NT, Coverca SV, Crucea SV, Panaci SV şi Voineşti IS: GRg). 172 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF DA, care îl cunoaşte pe hotroapă după Viciu Gl, îl consideră o variantă a lui hârtop, hârtoapă. Credem că e vorba de un cuvânt de sine stătător, rezultat din contaminarea lui hârtoapă cu cotroapă. Semnalăm şi derivatul hutrupină (Chiuieşti: Ieduţu „groapă, neşte hutrupini, pământ frământat” IV) < hotrupă (sau *hutrupă) + suf. -ină. Cf., în aceeaşi arie din nord-estul ţării, cotropină, gropină etc. In urma acestor informaţii, ipoteza din DA, conform căreia verbul hutrupi ‘a se surpa, a se hului’ (preluat din LB) „pare a fi derivat din hotroapă”, devine certitudine. Forma a se hotropi ‘idem’ am notat-o în Măgoaja, Mura Mică MS etc. Şi adjectivul hotropos, care figurează în DA (după WEIGAND, Β. B. 96) însoţit de menţiunea „în loc de hârtopos (din hârtop)”, este un derivat din hotroapă. Noi l-am întâlnit în mai multe localităţi: Feldru BN, Mireş, Zagra BN, Câţcău CJ, Năsal CJ etc. HUDA „îi o afundătu ră către Valea Ocolişului” III (Făgetu Ierii CJ); Huda Afinetului „groapă lângă Afinet” (Poiana Horea CJ); Huda Babii „groapă” III (Cacova Ierii CJ); Huda Doamnii „părău prin pădure” II (Tiocu de Sus CJ); Huda Groşilor „părău” (Valea Ierii CJ: S. V.); Huda Lupului „locuri înfundate” (Hodişu CJ: S. V.); Huda Mare şi Huda Mică „arată ca două văgăuni; nu au luncă nimica” (Muntele Filii CJ) etc.: hâdă ‘văgăună, groapă, fundătură’ (Călăţele CJ, Dealu Boţii CJ, Muntele Cacovei CJ, Poieni CJ etc.). V. şi Porucic L 46. HUDUICA „scobitură ca on scoc ce merge până la Vârvu Chicerii” II (Baru Mic, sat înglobat la Baru HD): *hitdiiică, diminutiv de hudă cu suf. -uică. HUSTOAPĂ, HÂSTOAPĂ. Hustoapa II, III sau Hâstoapa II „îs neşte g ă u r i ” II, „luncă, loc aşezat, îs neşte gropi” III (Arpaşu de Sus SB): *hustoâpă, *hâstoâpă ‘groapă, vârtop’, variante ale lui huzdoâpă ‘idem’, care este atestat de DA şi raportat la huzdupi ‘Trans., Muscel) interjecţie prin care se exprimă căderea sau alunecarea repede a unui lucru în jos’. HUDUROI(U) „e o gr o a pă ca o hudă” (Muntele Săcelului CJ), explicat de Giuglea-Ţâra Toponimice 211, cu probabilitate, ca „un 173 DUMITRU LOŞONŢI rezultat al contaminaţiei dintre hudă şi buduroi”; „şa, groapă chiar pe creasta dealului” (Valea Ierii: S. V.); Huduroaie(le) „găuri sub râpă pintă [= printre] piatră; numa caprele se urcă acolo” I (Bulbuc AB): huduroi (pl. huduroâie) ‘scobitură adâncă şi alungită de pe coasta unui deal, cu maluri râpoase, făcută de şuvoaiele mari de ploaie’ (Moldovanu Chestionar 85). îl cunoaşte şi DA, după POMPELIU, BIH. 1011, în forma de pl. („,huduroâie = locuri sălbatice”), şi-l consideră o variantă a lui hududoi ‘vale strâmtă şi adâncă, pe unde curge o apă zgomotoasă; râpă’. Această explicaţie ridică mari semne de întrebare, pentru că, după câte cunoaştem, aria lui (h)ududoi nu se extinde şi în zona Munţilor Apuseni. Huduroi (pl. huduroâie) mai înseamnă „gaură mai mare de viezure, vulpe etc.” (Fântânele AB) şi pare un derivat, cu suf. -oi, de la hiidură (pl. hiiduri) „gaură” (Ceru-Băcăinţi AB), care, la rândul lui, este, credem, o contaminare între hudă şi gaură. în Curpeni AB şi Valea Mare AB am notat şi forma hudură „gaură”. IERUGĂ, IEROAGĂ, IROAGĂ. Ieruga „on fel de deal; nici nu prea este apă pe ea” (Popteleac SJ); Ieruga Dosului „adâncitură între două dâmburi rădicate; ieroagă,zăpodioară; pământ mai aşezat" II (Sălniţa MM); Ieroaga „aşezătură printre două coaste, strâmtoare; când îs ploi cure apă pe ea” I, „vale” III (Răstoci SJ); Iroaga [iirgga] „iroagă, deschizătură între dealuri” II (Baba MM): Iroaga Sărăturii „i roagă” IV (Bârsăuţa SJ); Ierogile „îs numa ie rogi” (Chiuieşti CJ): ierugă ‘vălcea, loc mai adâncit între păduri’ (Fodora SJ), ‘jgheab natural’ (Strâmba, azi Stupini SJ: ALR I 390/283), cu variantele ieroâgă (Chiuieşti, Dealu Mare MM, Vima Mică MM etc.), irocigâ [iirggă] (Căşeiu CJ, Baba, Fălcuşa SJ, Poiana Blenchii SJ, Bârsăuţa etc.) ‘adâncitură de teren alungită, văgăună’ (Chiuieşti, Vima Mică etc.), „hălăoaie, groapă prelungită” (Dealu Mare MM) „loc adâncit unde nu-i părău [= apă curgătoare mică] sau chiar pe unde o vale a secat” (Căşeiu), „loc ca o covată între coaste” (Bârsăuţa), sens(uri) dezvoltat(e) de la cel fundamental şi etimologic: ‘canal’. DA îl cunoaşte pe ieroagă ‘loc neted şi cufundat’ din Suciu de Sus MM, după Viciu Gl. Cu sensul de ‘jgheab natural’ a fost notat şi de S. Pop în Berinţa MM (ALR I 390/357). 174 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF JAPCA „poiană joasă ca o căldare” III (Mărgineni BV); Japca sau Japca din Dealu Morii „e o japcă; toate terenurile (din jur) sunt uscate şi pe asta se scurge apă” II (Gura Văii BV): jâpcă (pl. jepci) „loc moale, ... unde conţine apă” (Berivoii Mari BV), „loc jos, moale” (Copăcel BV), „loc mai jos între două dealuri, pe unde creşte iarbă” (Gura Văii BV), ‘loc jos, pădinos, padină, loc care ţine apă; adâncitură în şes; mlaştină, băltoagă’ (DA, s.v.japşă), ‘loc umed şi plan, între dealuri’ (Râmnicu Vâlcea VL: LRg I 81), ‘vâlcea, adâncitură’ (Coman G1 45), ‘(cu pl. jepşi) loc jos, pe unde merge apă când plouă’ (C.A. Rosetti TL: ALR I 403/675). Bucla Ganii „e o j a p c ă, o homoacă aşa; e un loc jos” IV (Berivoii Mari BV). în Muscel este atestat cu sensul ‘loc şes la mijlocul unei coaste” (Codin CM 43). Şi ca toponim se mai întâlneşte în Oltenia (v. Bureţea Entopice 271; CTR 61, 62) şi Muntenia (v. Codin MN 106). JARNĂU, JÂRNĂU. Jarnău „groapă” I, „loc cam înclinat” III (Buneşti CJ); Jârnău Borodioaii I, II „pădure; s-o rupt acum” II, jgheab natural (Lăpuş MM): jarnău (pl. jarnăuă) ‘pârâu pe deal făcut de şuvoaiele de apă’ (Câţcău CJ), „un fel de şanţ din cauza ploii; curge apă numai când plouă” (Spermezeu BN) > *jărnău > *jărnău, jarneu (pl. jarneâuă) „zugău, canal pe un deal, rupt de apă, tăiat de apă” (Târlişua BN), „drum adâncit pe un deal” (Molişet BN), „jgheab; loc mai aşezat, delăsat, lunguieţ; e între două dâmburi şi nu-i părău cu apă; zugău” (Şendroaia BN), „ruptură de apă, părău mai mic făcut de apă” (Dumbrăviţa BN), „groapă, părău, teren mai jos, lunguieţ, pe unde se trag lemne de pe un pripor” (Perişor BN. Zănoaga „e ca un j a r n e u ) etc. Jarnău figurează (după BUGNARIU, NAS.) în DA cu sensul ‘părău făcut în scopul de a scurge apa’, ca variantă a lui şirlău. Mai înseamnă şi ‘jgheab, uluc (la streaşină)’ (Onceşti MM: ALRR-Mar. II h 271/229). JGHEAB, JGHEABĂ. Jgheabu „jgheab” II (Borleasa BN); „jgheab” II (Parva BN); „on fel de c o v a t ă ” I, „loc care curge drept la vale” II (Rebrişoara BN); Jgheabu I, II sau Jgheabu Dejanului II „covată, jgheab” I (Maieru BN); Jgheabu Dieciţii „i e r o a g ă ” II (Lăpuş MM); Jgheabu lui Iacob „jgheab între două muchii” I (Dealu Mare MM); Jgheabu Macrii „loc cotropos” I (Suplai BN); Jgheabu 175 DUMITRU LOŞONŢI Porcului „e ca o covată” I (Coşbuc BN); Jgheabu Roşului „groapă” I, „groapă, ca şi halăul; e în pantă” III (Strâmbu CJ); Jgheabu Tomii „j gheab” I (Nepos BN); Jgheabu Usoaielor „teren în forma unui jgheab; e ca o covată, ca o albie” I (Măgoaja CJ); Jgheabu Zănogii „jgheab, covată” (Alunişul BN); Jgheaburile „gropi” I (Negrileşti BN); „jgheaburi” III (Suplai BN); „r â p i t u r i ” II (Căşeiu CJ); „păraie adânci, scurgeri de ploi” I (Vima Mare MM); Jgheaburile cele Hăpinoase „e ca pe casă, hapină” II (Sângeorz-Băi BN) etc.; Jgheaba Dârlii I (Zagra BN); Jgheaba Guşii (Săliştea de Sus MM); Jgheaba Târsii „câmp; pe ambele părţi îi pădure” III (Suplai BN); Jghebele Băilor „gorgăni” I (Târlişua BN); Jghebele (Fătului) II (Runcu Salvei BN) etc.: jgheab ‘depresiune, groapă, adâncitură de teren în formă de jgheab pe coasta unui deal sau munte’ (cf. şi DA, ALR I chestiunea 390; Iordan TR 49 etc.), jgheâbă (pl. jghebe), perechea feminină a lui jgheab, neatestată de dicţionare, refăcută din jghebe, pl. lui jgheab. Am notat-o în Poienile Zagrei BN, Runcu Salvei, Suplai („covată care nu e parcursă de o apă” III. Jgheabu Rusului „jgheab, în formă de covată; eo jgheabă” III, Zăpodea Săracului „o jgheab ă până la vale” VI), Târlişua etc. JGHEBURELELE „loc sub o coastă comunală” I (Runcu Salvei BN); „gropi, neşte jgheaburi printre păduri” II (Măgoaja CJ): *jgheburel (pl. *jgheburele\), diminutiv de la jgheab cu suf. -urel. Cf. delurel, dâmburel, şes urel etc. JGHEBUŢU jgheab (Târlişua BN); „jgheabă frumoasă” II (Poienile Zagrei BN); „groapă” I, „pantă cu râpă” III (Strâmbu CJ); Jghebuţu II, IV, VI sau Jghebuţurile III, V „râpi oable cu j g h e b e pe ele” III, „văgăună printre dealuri” IV, „jghebe” V, „jgheab” VI (Suplai BN): jghebiiţ (pl. jghebuţuri), diminutiv (II Dumbrăveni BN, Şendroaia BN etc.) de la jgheab cu suf. -uf. Nu este exclus ca toponimele să fie derivate direct de la Jgheab, Jgheaburi, indicând un raport de vecinătate şi mărime. JIDOVINA „ponicioară [= poiană mică], pantă dulce” I (Baba MM); „e ca o troacă” I, „lăsătoare, scobiţă” II (Hobiţa HD); „şa” I 176 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF (Vâlcelele Bune HD); „sgheab [= jgheab] prin care scoboară un drum vechi” (Cândeşti NT: Matasă CD 55); loc (Ciocmani .SJ: CHEST. IV 76/273); „vale” (Armăşeni, com. Buneşti-Avereşti VS: MDGR IV 101) etc.: jidovină ‘tăietură foarte mare în pământ, presupusă a fi făcută de oameni din vremuri străvechi’ (Porucic L 32), ‘tăietură naturală într-un mal, pe care coboară un drum; râpă greu de străbătut’ (DA), ‘(scris: jdogină) vale mică, văgăună’ (Săvineşti [sat, comună suburbană, municipiul Piatra-Neamţ] NT: CHEST. IV 51/550 b). DA îl derivă „din jidov ‘uriaş’, cu suf. local -ină”. V. şi CADE. JOAMPĂ, JOMP. Joampa „gropoaie” IV (Ciceu-Poieni BN); groapă (Negrileşti BN); „loc mai jos” II (Dealu Corbului MM); „joampă, aşezătură” II (Sălniţa MM); „g u d u 1 i e , zănoagă, aşezătură” IV (Vima Mare MM); „vale” I (Coplean CJ); „groapă ca o farfurie” I, „groapă” II (Muncel CJ); „şa” I (Muntele Bocului CJ); „loc mai lăsat” I (Hobiţa HD); Joampa Bulzului „joampă, groapă urâtă” XII (Petros HD); Joampa lui Bândea „covată” I (Chiuza BN); Joampa Popii „covată” II (Dobricel BN); Joampele gropi (Spermezeu BN); „loc cu nişte denivelări” (Dolheni SJ); „gropi, joampe” III, „păraie rele” IV (Ileanda SJ); Jompile „gropi; e [loc] jompos” I (Păltineasa BN) etc. Se mai întâlneşte în Banat (v. DTB V 87) şi Oltenia subcaipatică (v. Sufleţel Aspecte 270). Pe aceeaşi arie întinsă din Transilvania (cu excepţia părţii de sud-est), Maramureş, Bucovina, Crişana, Banat şi Oltenia este viu şi apelativul joampă cunoscut cu sensurile ‘mâncătură făcută de apă, afundătură într-un drum, într-o apă; cufundătură uriaşă; groapă; loc neted pe coasta muntelui; prăpastie’ (DA), ‘afundătură plină de apă mocirloasă’ (Budeşti BN: Todoran G1 16) etc. Informatorii noştri l-au definit „loc mai jos, ca un blid” (Lăpuş MM), „zănoagă” (Chiuza), „groapă” (Mireş BN; Hăşdate, com. Săvădisla CJ; Dealu Mare CJ), „groapă adâncă” (Iara CJ, Rogojel CJ), „râpă, ruptură de pământ” (Răstoci SJ) etc. DA şi DM (care reţine numai sensul ‘loc neted pe coasta muntelui’) nu spun nimic despre originea cuvântului, CADE îl compară cu ser. zumba ‘gaură’, iar Gămulescu ES 146 îl presupune împrumutat din ser. dzomba ‘hârtop, bolovan (în drum)’, ‘prăpastie, ponor’, ‘teren nestabil’. CDER şi DEX nu-1 înregistrează. 177 DUMITRU LOŞONŢI Jompu „groapă” (Zlatna AB: E. P.; v. şi Pătrăşcanu ZC 690); „jomp, groapă” III (Mărceşti CJ); Jompu li Bori, Jompu Bonţii, Jompu Becului, Jompu Popii, Jompu Tiaunului (Sohodol AB: Stan Soh 169, 183), Jompu Burului „j o mp, groapă” III (Hăşdate), Jompu Călătanului groapă (Călăţele CJ) etc.: jomp ‘gropoi, adâncitură’ (Sohodol: ibid. 183), ‘jgheab natural mai mic ca hoanca’ (Avram Iancu AB: ALR I 390/94) etc., formă de neutru refăcută din joampe, pluralul lui joampă. LĂDOAIA „gropană; e aşa ca lădoiul în care ţinem bucatele ” I, „loc accidentat, gropi fără scurgere” II (Ibăneşti MS): *lădoâie ‘groapă’, metaforă de la *lădoâie ‘ladă mare’. MOLDA loc cu izvoare, cu pământ lunecos şi moale (Câlnic AB: CHEST. IV 46, 62/132); „e ca o albie” I, „loc mai lăsat aşa jos” II (Cârţa SB); depresiune (Retiş SB); loc mai adâncit (Ţeline SB) etc.: mâldă (pl. molde) ‘groapă alungită de forma unei albii, a unei copăi’ (cf. Porucic L 32), sens care nu figurează în DLR, dezvoltat prin metaforă de la moldă ‘albie, copaie’. L-am întâlnit în Sărata SB, Ighişu Vechi SB (Groapa Şandrului „e o moldă aşa”), Ilimbav SB etc. S. Pop l-a notat în Sibiu, ca răspuns la întrebarea pentru ‘curmătură’ (ALR I 393/125), iar în Mediaş SB a notat derivatul moldos: „(loc, teren) mai jos, mai moldos” (ibid. 393/144). OALA, OL. Oala „e între nişte păduri, groapă, aşezătură” I (Dealu Mare MM); La Oala „pământ turbos; o fost pe timpuri mlaştină” IV (Iaşi BV); Oala Dracului „aşezătură pe Vârvu Preturii” (Larga MM: Homorodean SLT 175); Oala Nechitii „e ca o oală; e afundă; groapă la poalele dealului” II, „gropoaie ca o oală” III (Măgoaja CJ); Oalele „feţe, ridicături înalte, coborâşuri abrupte” I, „munte; e o faţă plină de piatră de var” [*] Tisa VL, „munte, piatră de var” I, „e lăsat (locul) în jos, munte” II Cheia VL; Olu „izlaz pietros, scobit în formă de U” (Stroeşti VL: ibid.); Olurile „câmp mare în vârvul dealului; sânt nişte gr o ape acolo; intră apa în pământ, n-are scurgere” V (Poiana Horea CJ): *oâlă (pl. oâle), *o/ (pl. oluri) ‘groapă, dolină’, sens metaforic de la numele vaselor. 178 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF PADINĂ, PADINĂ. Padina „loc în pantă, puţin adâncit, cu fânaţ, între păduri” II (Predeluţ BV); „e un loc mai aşezat puţin; e cam groapă” I (Şimon B V); Padina Chirchii „e ovale, odepresiune pe pantă” I, „vale, padină, obaie [= hobaie]” II, III (Şirnea BV); Padina Lungă „padină, tuleşte la vale” I, „o v a 1 e aşa largă, cu drum pe ea” [**] (Fundata BV); Padina Leurzii „are forma unei covăi” II (Moeciu de Sus BV); Padina Puţului „o padină ce coboară...; e ca o troacă largă” I (Fundata BV) etc.; Pădina „ogaş” (Tisoviţa MH); Pădina Brânduşii „pădină, loc aşezat” II (Coramnic MH); Pădina Largă „pădină” III (Jupalnic, sat desfiinţat, înglobat la oraşul Orşova MH); Pădina Verde „păşune” şi Pădinile „nişte pădini, văi” II (Tufări, sat desfiinţat, înglobat la oraşul Orşova) etc.: pădină „loc ca o vale” (Fundata), „loc mai aşezat între dealuri” (Moieciu de Jos BV); „vandolie” (Şirnea) etc., pădină (pl. pădini) ‘jgheab (natural)’, nu ‘jgheab la moară’, cum greşit apare în DLR (Borlovenii Vechi CS, Cloşani GJ: ALR I 390/12, 837), „un fel de vale” (Jupalnic), „loc între dealuri, ca o şa” (Tufări), „loc mai lăsat” (Coramnic), „vale aşa mai adunată” (Dubova MH) etc. în DLR e definit ‘mică depresiune circulară sau alungită, formată, de obicei pe loess; crov, găvan’. POST AVA „groapă frumoasă, mare; parcă-i o postavă” II, „îi tumna (= tocmai) ca o postavă de pită” III (Mărgău CJ): postăvă ‘groapă alungită, de forma unei albii, a unei copăi’, sens neatestat de DLR, dezvoltat prin metaforă de la postavă ‘covată, albie, copaie’. Groapa Dodii „teren albios (= ca o albie), o postavă mai largă, mai întinsă o leacă” I, II (Scrind-Frăsinet CJ). PUTINILE „e loc gropos” I, „e o groapă, o gropană adâncă” [*] (Densuş HD); „îs mai multe groape”I (Bogata de Jos CJ): *piitină (pl. *putini) ‘groapă’, sens dezvoltat prin metaforă de la putină ‘vas de lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături etc.’ (DM). SCOABA. Este foarte frecvent în Ţara Haţegului şi Valea Jiului. La numele menţionate de aici de Mircea Homorodean (Probleme de 179 DUMITRU LOŞONŢI toponimie, în CL, VIII, 1963, nr. 3, p. 268) se pot adăuga multe altele. Vom aminti doar câteva: Scoaba „e o scobitură devale, acum împădurită” I (Câmpu lui Neag HD); „e ca o scoabă” I (Paroş HD); „scoabă” III, „trocană” IV (Peştera, com. Sălaşu de Sus HD); „e ca 0 troacă” I (Valea Dâljii HD); Scoaba Cornetului „e ca o troacă; viroagă” I (Merişor, com. Băniţa HD); Scoaba Cucuruzului „troacă” I (Petros HD); Scoaba Hotarului „e un fel de v i n o a g ă ” II (Federi HD); Scoaba Rătundului „vale mică” I, „scobi ţă” II (Hobiţa HD); Scoaba Urâtă „scoabă urâtă, adâncă” I, „scoabă, groapă mare” III (Baru Mare HD); Scoabele „îs ca nişte v ă i fără apă” 1 (Livadia de Câmp HD); Scoabele Colţului (Sălaşu de Sus HD); Scobile „adâncituri, vi roage ”1 (Nucşoara HD) etc. Aria numelui cuprinde şi nordul Olteniei (v. Popescu GG 151, Sufleţel Aspecte 266 etc.). In aria de răspândire a toponimelor este viu apelativul scoâbâ (pl. scoâbe, scobi) ‘viroagă, vale strâmtă, adâncitură pe coasta unui deal sau munte, jgheab natural” (cf. şi DLR), un postverbal de la a scobi (cf. şi Mircea Homorodean loc. cit. 269, DLR etc.). SCOBINĂ „e loc şes, poiană” I (Ohaba-Ponor HD) şi Scobinile „coastă; loc cu scobituri, cu gropi” I (Ohaba-Sibişel HD): scobină [scod'ină] ‘jgheab natural’ (Ighişu Vechi SB: ALR I 390/160) < scobind „hoagă mai mică” (Dealu Babii HD), „prelucă mică şi afundă într-o pădure” (Crivadia HD), „loc mai adâncit, oval” (Petros HD), „loc mai scufundos puţin, ca o troacă” (Ponor HD) etc., un derivat de la scoaba cu suf. -ină. Pentru deplasarea accentului de pe sufix, cf. sinonimele hoghină ‘vale ascunsă’ (LRg I 81) < hoagă, scochină < scoacă etc. Pe baza atestării din Ighişu Vechi citată mai sus, în DLR s-a redactat articolul scodină (cu var. scobină) ‘jgheab la moară, la streaşină, la fântână etc.’, cuvânt raportat, pentru etimologie, la scochină. Aşadar, acest articol de dicţionar conţine patru greşeli (datorate, se pare, modului defectuos în care a fost fişat materialul): 1) Cuvântul nu are două forme, ci 2) numai una, scobină, rezultată din literarizarea corectă a formei fonetice notate de S. Pop, în localitatea respectivă d nepalatalizându-se. 3) Sensul cuvântului şi 4) etimologia sunt cele indicate de noi. Tot în DLR figurează adjectivul scobinos ‘(învechit, rar; despre obiecte) gol (pe dinăuntru)’, pe baza unei atestări din PO 307/20, raportat 180 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF la verbul a scobi. Cuvântul trebuia să figureze în dicţionar şi cu sensul ‘(despre teren) adâncit; de forma unui jgheab, a unei troci’, răspunsul complet notat de S. Pop în Ighişu Vechi fiind „[loc] cu scobină, scobinos”. L-am observat şi noi cu sensul de ‘plin de gropi, gropos’ în Cetan CJ: „drumul o fost scobinos”. Evident că e un derivat de la scobină cu suf. -os. Apare şi în toponimie: Scobinoasa teren denivelat, cu pădure, şi Colnicu Scobinoşii „colnic, drum afund; dealurile îs strâmte, cât mere carul” II (Săsarm BN), Părău Scobinos „părău foarte adânc” (Feleacu CJ: S. V.). Un alt derivat de la scobină e scobinâţă. Tău Ţiganului „îi o scoabă; se face o scobinuţă...”I (Balomir HD). SCOC, SCOACĂ. Scocu „coastă” (Zlaşti, cartier al Hunedoarei; Scocu cu Cheia, Scocu Floroilor şi Scocu Urzicarului „scocuri, văgăuni” (Câmpu lui Neag HD); Scocu Ursului „e cu horhotiş, horhot” IV (Cheia VL); Scocu Voichesii „hoagă de forma unui scoc” (Bărbăteşti VL: comunicat Ion Băluţoiu); Scoaca Cuciumegii „e o sc o ac ă de jgheab de vine lemne pe ea” II şi Scoaca Fântânii „scoacă” II (Breaza BV); Scoaca Izvorului jgheab natural (Pojorta BV); Scoaca Largă „nu-i izvor cu apă; eo scochină, o dovâncă ca o troacă” II (Sebeşu de Sus SB); Scocurile „loc cam scocuit” II (Dâlja Mare HD); Scoacele din Lespezi „scoace” II (Scorei SB) etc.: scoc ‘adâncitură de teren în formă de scoc, jgheab, uluc’ (Cheia, Câmpu lui Neag, Dâlja Mare etc.), ‘groapă, gaură, râpă, scochină’ (Cocu AG: Udrescu Gl), sens rezultat prin metaforă. Scoăcă (pl. scoâce) ‘idem’ (Arpaşu de Jos SB, Copăcel BV, Dejani BV, Scorei, Sebeş BV, Şirnea BV, Ţichindeal SB etc.) este o formă refăcută din scoace, pl. lui scoc, neatestată de DLR, deşi figurează (din Oprea Cârţişoara, sat înglobat la Cârţişoara SB) în CHEST. IV 30, 37/170). Buruianu ăl Mic „hoancă, scoacă” I (Scorei), Hoanca „înfundătură, scoacă fără apă pe unde se dădea lemnele” II (Sebeş), Părău Dosului „e fără apă; o scoacă, un părău” I (Ţichindeal SB), Părău ăl Larg „e părău larg, scoacă largă” (Pojorta BV) etc. SCOCHINA „loc aşezat într-on vârv de deal” (Lisa BV); Su Scochină (Mărgineni BV); Piscu cu Scochina (Şercăiţa BV) etc.: 181 DUMITRU LOŞONŢI scochină (pl. scochini) „loc adâncit, de e râpă şi-ntr-o parte şi-n alta” (Şercăiţa), „[loc] ca o vale” (Avrig SB), „[loc] unde o mers apa şi o scobit” (Sebeşu de Sus SB). In Racoviţa SB am întâlnit varianta [scoliină] „un fel de uluc [natural] în pădure, ca un scoc”. DM cunoaşte apelativul scochină ‘(reg.) vale strâmtă şi adâncă, săpată de şuvoaile de apă care vin de Ia munte; gaură, groapă, scorbură’, fără să-i dea etimologia. In DLR, unde are şi alte sensuri, după menţiunea „etimologia necunoscută” se face trimitere la scoc. Cum am arătat înainte de apariţia volumului respectiv din DLR (v. CL, XXIV, 1979, nr. 2, p. 210), este un derivat cu suf. -ină de la scoacă. Din forma iniţială scochină, cunoscută de DLR, accentul s-a deplasat de pe sufix pe rădăcină, ca în hoâpină < hoapă, scobină < scoabă etc. SCOCULEŢU „hoancă; e sub formă de scoc” (Sebeş BV): *scoculeţ, diminutiv de la scoc, cu suf. -uleţ. SCOFAINĂ, SCOIFANĂ. Scofaina „loc ca un scof (o corită sau o troacă mică de lemn)” (Maidan, azi Brădişoru de Jos CS: Liuba-Iana M 86); „loc cu gropi” I, „loc pe pantă; îs vii şi fânaţ” II (Jabeniţa MS); „pârâu, vale mare, cu pădure” (Ilaciu şi Roşia VL: BureţeaCTR 61); Scoifana „e cu dealuri, păraie; e cositor” II, „loc de deal” III (Beica de Sus MS): scofâină ‘vale rotundă între munţi’ (CADE), > (prin metateză) *scoifănă. Noi am întâlnit apelativul în Dubova MH cu sensul „pădină, o vale aşa mai adunată, ca o postavă; săpătură, nu-i drept în vale să fie ogaş”. DLR, unde figurează după CADE şi, din Brădişoru de Jos, după HVIII 137, îl defineşte ‘căldare glaciară, zănoagă’ şi îl raportează la scof. Citatele reproduse în DLR nu se referă la apelativ, ci sunt descrierea geografică a locului Scofaina din Brădişoru de Jos. \ SCOFANDA „văierugă” Π, „groapă cu pădure” III (Poieni, com. Densuş HD): *scofândă ‘groapă, depresiune’. Pentru formaţie, cf., în apropiere, Cofanda deal (Pietroasa TM: DTB II 96) şi Pişanda (din Valea Mării) „cascadă mare” (Câmpu lu Neag HD) < pişândă ‘cascadă’ (Clopotiva HD: Conea Om şi natură 459) < piş, pişa (> pişătoare ‘idem’: DLR). 182 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF SCOFANIE. Scofania mare [scofâiiiia măre] „părău, şurlău, scoabă”, Scofania Mică „părău, scoabă” (Balomir HD): *scofânie ‘groapă, văgăună’. Pentm formarea cuvintelor scofaină, *scofanie, cf. gropaină (s. v. Căţânu Mic), *gropanie; miezuină, miezunie; vizuină, vizunie etc. ŞAUCA [şâuuca] II sau Şauca Iui Babeş I „o întrerupere, o deschizătură [într-o culme de deal]; acum e deschis pe acolo drum” I, „e acolo sus, sus, o poieniţă” II, şa (Hăşdău HD): şâucă [şăuucă, şâucă] ‘teren în formă de şa; curmătură’ (Clopotiva HD, Hobiţa-Grădişte HD, Comanca VL, Olăneşti VL etc.), sens neatestat de DLR. Groapa Lupilor „şaucă; pe aici trece drum la [satul] Cheia” I (Tisa VL), Prislopu „şaucă” III (Clopotiva). Are pluralul şâuci (I Comanca, III Tisa), şciuce [şâuuce] (Olăneşti), şeuci [şeuuc, şeuc] I, II, [*] (Tisa). ŞTIRBINA locuri (Caraşova CS, Verendin CS: Octavian Răuţ, Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976, p. 55, 106); „e tot aşa ca o vale” I, „o lăsătoare ca o troacă, scoabă, cum zicem noi” II, „scoabă, şa” III (Hobiţa HD); Ştirbina Mare „teren sub formă de scoabă” II şi Ştirbina Mică II, III (Baru HD); Ştirbinile „teren denivelat şi puţin mlăştinos, cu tufişuri” (Domaşnea CS: Rodica Sufleţel, Elemente lexicale dialectale în toponimia bănăţeană, în Studii de dialectologie, Timişoara, 1984, p. 310); Groapa Ştirbinii „groapă” I, „îi o ştirbină, o dolină [= „loc ca o troacă”]” III (Surduc CJ): ştirbină ‘albie de torent, jgheab natural, vale, adâncitură în formă de troacă pe panta unui deal sau munte’ (Cheia VL), „dolină” (Surduc), sens neînregistrat de DLR. TIGĂILE „îs adâncituri între colţi pe care vine la vale zuruşul [= grohotişul]” I, „e on zugău mare şi dedesupt e strânt şi în 3-4 locuri îi în formă de oale, scobituri în piatră” II (Petreştii de Mijloc CJ): tigâie ‘adâncitură, scobitură în formă de tigaie’ (v. Dobre Elemente 63). 183 DUMITRU LOŞONŢI TOLCERU „teren ca o gaură, ca o pâlnie” (Bica CJ): tolcer ‘dolină’, sens metaforic, neatestat de DLR, de la tolcer ‘pâlnie’. Jeleni „hoancă, boaică, tolcer” (Hudriceşti AB). TROACA „văgăună, scoabă; o găvârnă mare; e numa mlaştină; e dâlmă dincoace, muntele dincQlo” I (Câmpu lui Neag HD); Troaca Cringului „îi exact ca o troacă” I (Vâlcele HD); Troaca Pogorii „dolină” [*], „e în formă de troacă, de gafcină; o dolină” I, „fânaţ; e o troacă, scoabă” II (Uric HD): troacă ‘groapă alungită, de forma unei albii, a unei copăi” (Apold MS), sens neatestat de DLR, dezvoltat prin metaforă de la troacă ‘covată, albie, copaie’. Groapa Boarului „păşune; are on loc mai aşezat, o troacă” (Biia AB: V. B.), Muchia Zgârdii „e o muchie; are pe ea nişte t r o a c e ” II (Viezuri AB), Cornii ai Mici „o troacă de loc” (Cheia CJ: S. V.), Hoanca Oilor „îi o troacă” II (Poiana Horea CJ), Scobâlţu „o troacă între două culmi” II (Federi HD), Scoaba „troacă” I (Petros HD), Hoaga Crişanului „scobitură, t r o a c ă ” I (Vâlcelele Bune HD) etc. VANDOLE, VANDOLIE. Vandolea sau Vandolia „părău larg, fără apă pe el; padină” I (Sătic AG); Vandolea „obaie [= hobaie] frumoasă” II, „are formă de depresiune” III (Şirnea BV); Vandolea Piruştii (Vama Buzăului BV): vandole (Dâmbovicioara AG, Mărgineni BV, Predeluţ BV, Şimon BV etc.), vandolie (Rucăr AG, Sătic, Copăcel BV, Drăguş BV, Fundata BV, Gura Văii BV, Poarta BV, Sohodol BV, Şirnea etc.) „vale deschisă, şa”, „şa, vale mai şeasă” (Rucăr), „loc între două dealuri, văioagă, părău mai lărguţ” (Sătic), „loc mai jos printre dealuri” (Copăcel), „loc ca o troacă, ca o şa” (Drăguş), „pământ ca o troacă, vangă, gang” (Fundata), „scochină” (Gura Văii), „loc mai larg între două dealuri; un fel de vale mai largă” (Mărgineni), „hobaie” (Poarta, Şimon), „adâncitură, văioagă fără apă” (Predeluţ), „padină mai închisă” IV (Şirnea) etc. Padina Şirnii „v an d o 1 i e ” I (Dâmbovicioara). Apelativul, necunoscut dicţionarelor, este o contaminare între andolie şi vale ‘depresiune’. Varianta handolie „groapă pe coastă ca o covată” (Tulnici VN) s-a născut prin substituirea lui v cu h. 184 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF VANGA „vale” (Coşeşti AG: Codin MN 132): vângă (pl. vângi) „părău adânc, văgăună; vălcea, vandolie” (Fundata BV), ‘drum mai jos decât grădinile sau ogoarele, la dreapta şi la stânga’, care „poate servi şi scurgerii apelor de ploaie de pe deal” (Nou Român SB: CHEST. IV 16/172-b), cuvânt împrumutat din germ. Wange. VÂRCIOLOG, HÂRCIOLOB, HOCIOROABĂ, VÂLCIOROB, VÂRCIORAB, VÂRCIOROB, VÂRCIOROG. Vasile Bogrea (PIF 303) a identificat numele satului bihorean Vârciorog cu apelativul vârciolog ‘vârtejul de apă’ (Lupşa AB: Viciu Gl), provenit din ser. vrtlog ‘idem’, dar Nicolae Drăganu (Rom. 253) l-a combătut pe motiv că „acesta, în regiunea în care se găseşte, probabil şi-ar fi păstrat pe -/-neschimbat. Dar documentele nu ne arată nici o dată forma Vârciolog”, gândindu-se că „a putut să se dezvolte fără nici o greutate din *VârcioroV\ un derivat care s-ar fi format din „vârh (= ‘vârf’) < sl. vruhii + suf. rom. -cior, la care populaţia de origine slavă” ar fi adăugat sufixul toponimic -ov. Savantul clujean nu putea să cunoască toate formele sub care este atestat numele satului. Există unele şi cu -/-: Verchelogh, Virtsolog, Vircsolag (v. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi. II, O-Z, 1968, p. 254). Această explicaţie şi-o însuşeşte şi Iorgu Iordan (TR 481), care mai cunoaşte un loc Vârciorogu din fostul raion Turnu Severin şi citează numele Topologii „care prezintă acelaşi fenomen (de înlocuire a sufixului originar -ov prin -og)”. De la acesta o preia I. T. Stan (Soh. 174), explicând toponimele Vâlciorob (p. 190), Vârciorob(u) (186, 190) şi Vârcioroabe (p. 174) „din vârfeior”.. Vârciologu „un loc mai aşezat” (sau, cum l-au descris informatorii noştri, „groapă, poiană gropoasă”) din Muntele Săcelului CJ a fost comparat de Giuglea-Ţâra Toponimice 217 cu Vârciorova şi cu ulciorag ‘vârtej’ (Câineni AG) şi derivat, cu probabilitate, de la o bază vârci ‘oală, hârcă’. Autorii au menţionat şi părerea însuşită (v. supra) de Iorgu Iordan. Iată şi alte nume din Transilvania: Vârcioloabele „îi tă [= tot] gropi şi dâlmi” I (Buru CJ); „gropi şi dâlme” [*], „loc frământat” [**], „movile şi gropi” I, „tăt on deal şi-o groapă” II (Cacova Ierii CJ); Vârcioloagele „râturi pe coaste; şi oblu şi mai joampe” II (Valea Ierii CJ: S. V.); 185 DUMITRU LOŞONŢI Vârciorabeje „pădure, pantă” I, „dâmburi, gropi” II, „pădure cu v ă g ă u n i ” III (Negrileşti BN); Vârcioroabele denivelări „cum s-o lăsat terenul” III (Sălaşu de Sus HD); Hârcioloabele „îs tăt gârle, dâmburi, gropi” I, „loc frământat, denivelat, alunecos” III (Pădureni, com. Ciurila CJ); „fânaţ gropos şi râpos” I (Plaiuri CJ: S. V.); „tăt o rădicătură şi-o adâncitură; g r o a p e, movile” (Brăzeşti AB). După părerea noastră, aceste toponime au la bază sensul de ‘groapă, adâncitură’ al lui vârciolog (v. Moldovanu Chestionar 87), vărcioloh, *vârciorab, *vâreiorob, *hârciolob. Cf. dolie, fedeleş etc., care au ambele sensuri. Am observat forma de plural vârcioloabe în Buru (Găurile Brenii „fânaţe; gropi, vârcioloabe; îi dungos aşa” I) şi în Cacova Ierii, iar în Livada, com. Petreştii de Jos CJ, horcioloabe (Buturău „e o groapă, horcioloabe de-alea rele”), datorată asimilării lui î în o, ca şi în vorciolog (pl. vorciologuri) ‘vârtej’ (Izvoru Ampoiului: E. P.). Nu excludem posibilitatea ca pluralul să poată fi, pe alocuri, şi al unui singular feminin refăcut din pluralul neutru (*vârcioloabâ, *vărciorabă etc.; cf. jgheabă, scoaeă, vârtoapă etc.), cum dovedeşte Hocioroaba „loc unde s-o risipit, s-o aşezat pământul” I, „dâmburi şi loc mai drept, aşezături ca şi când s-ar fi rupt cândva de ceva apă; acum e rât” II, „dâmburi rămase şi groape pe lângă ele; o rămas pământul de când s-o aşezat” III, „groapă” [*] (Fălcuşa SJ), care se explică din forma *hocioroâbă rezultată din *horcioroâbă (< *hârciorocibă), prin disimilarea totală a lui r. VÂRTOLOP, HÂRTOLOP. Vârtoloapele „o fost cândva ceva aşezătură, vârtoloape de acelea, groape, grop i; s-o cam aşezat acuma locul; o fost ceva rupturi” I, „loc aşa..., tăt dâlme şi gropi” II, „vârtoloape într-o pădure” III, „răzoare şi h â r t o 1 o a p e , loc cu rupturi” IV (Borzeşti CJ); Hârtoloapele „groapă, rât gropos; îi mai hârciolopos, mai jomporos locul” I, „coale-i groapă, icea-i dâmb” II, şi, în altă parte a hotarului, „pământuri mai jompuroase” [*], „groapă, joampă; hopuri” II (Agriş CJ): vârtolop, hârtolop (pl. vârtoloâpe, hârtoloâpe) ‘vârtop, groapă’ (Borzeşti, Măgura Ierii CJ etc.), cuvânt neatestat de dicţionare. Hârtopu „îi ca un fel de hârtoloâpe, cufundături” (Măgura Ierii). La IV din Borzeşti am observat de mai multe ori, alături de hârtolop (pl. hârtoloâpe) şi varianta hortoloâpe (pl.). 186 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF E o contaminare dintre vârtop, hârtop şi vărciolob, vârciolog etc., curente în zonă. VÂRTOPILĂ, HÂRTOPILĂ, HORTOPILĂ. Hortopila „gaură, părău ce trece prin Căliniş” I, „scursură, adâncitură” II (Ileni BV); Vârtopilele „e cam drept” (Paroş HD); Hârtopilele păşune cu gropi (Gânţaga HD): *vârtopilă (pl. *vârtopile), *hârtopilă (pl. *hărtopile), un derivat de la vârtoapă, hârtoapă, cu suf. -ilă (cf. cost ilă, făţilă, gropilă)\ *hortopilă, variantă rezultată din *hârtopilă prin asimilarea î - o > o - o. ZANCĂ, ZOANCĂ. Zanca „teren mai pe coastă” I, „groapă” II (Chizeni SJ); Zoancă „groapă cu pădure pe margine, de unde cure un părău” I (Agârbiciu CJ: S. V.): *zancă ‘groapă, depresiune’, *zoâncă ‘idem’. Cf. hoancă, zoampă. ZĂNCUŢĂ, ZONCUŢĂ. Zăncuţa „îi on fel de părău aş [lângă Zanca] pe care curge apă când plouă” I, „groapă” II (Chizeni SJ); Zoncuţa „groapă” I, „îi o hoancă” II (Lăpuşteşti CJ): *zăncitfă, *zoncâţă, diminutiv de la *zancă (sau Zancă), *zoancă, cu suf. -aţă. ZĂVÂRCA „groapă” [*] (Dealu Mare CJ); „viroagă scurtă, loc apătos, o adâncitură” I (Dângău Mare CJ); „groapă” II (Dângău Mic CJ); „o coaste; are o groapă în mijloc, fără să fie apă” II, „mere din Dealu Blidarului până în Râşca; o groapă” III (Mărceşti CJ); „groapă” V (Râşca CJ); „zăvârcă, părău” I, „părău aşa pe deal” II (Hodac MS); „loc deschis între două dealuri...; zăvârcă, înfundătură între două dealuri” III (Ibăneşti MS); Zăvârcă III sau Zăvârcile I-III „g r o a p e, z ă p o d i i ” I, „o covată; coboară ca cum ar coborî jgheab” II, „scursură, poiană” III (Runcu-Salvei BN): zăvârcă (pl. zăvârci) „groapă; m-am dus pe zăvârcă în sus sau în jos; nu-i părău, numa groapă” (Bălceşti, com. Căpuşu Mare CJ), „izvor scurt, cu apă mică” (Lunca Vişagului CJ), „loc oblu băgat între două dealuri” (Beica de Sus MS), „zăpozie strâmtă, părău strâmt unde nu poţi circula” (Idicel MS), „zăpode (aşa fără izvor)” (Hodac), „loc ca un părău scurt pe o coastă” (Ibăneşti), „strâmtoare, zăpojoară micuţă, strâmtă” (Urisiu de Jos MS) etc. în Hodac l-a notat şi S. Pop (ALR I 390/229) cu sensul de 187 DUMITRU LOŞONŢI ‘(teren în formă de) jgheab’. Sensul de ‘poiană’, dat de M. Homorodean (în StUBB, 1967, fasc 1, p. 107) ni se pare mai mult decât suspect. Cuvântul nu e atestat de dicţionare. ZĂVÂRCUŢA „gropuţă” III (Runcu Salvei BN) şi „o ţâr’ de aşezătură ca zăpodea, da’ scurtă, o ţâr’ dezăvârcă” I (Hodac MS) pot fi derivate de la Zăvârca, deci pe teren toponomastic, sau provenite din apelativul zăvărcuţă, diminutiv al lui zăvârca, întâlnit în unele sate de pe Valea Gurghiului MS. ZUGĂU „văl ce a” I, „e între două păduri, vălcea” II, „părău adânc” III (Măgura SJ); „on miez de colnic” I, „o strâmtoare şi on pic de suiş” II, „părău” III, „poienică, o fost numa drum” IV (Măleni SJ); „văgăună, mâncătură de apă mai adâncă” (Valea Ierii: S. V.); Zugauăle „păraie, gu d u 1 i i ” (Vâlcelele CJ); „g r o p i rele” (Vişagu CJ: S.V.) etc.: zugău (pl. zugăuă) „ogaş, drum mâncat de apă” (Negrileşti BN), „teren [adâncit] fără apă, covată, jgheabă foarte strânsă” (Suplai BN), „jghebuţ sau pământ tăiat de apa de ploi ori de care” (Şendroaia BN), „aşezătură, mâncătură de apă” (Măgoaja CJ), ‘coastă de deal mâncată de ape şi plină de râpi’ (Prundu Bârgăului BN: ALR II SN III h 820/219), „părău repede [= abrupt] pe deal” (Lăpuş MM), ‘jgheab (natural)’ (Romuli BN: ALR I 390/360) etc., neatestat de dicţionare. Cuvântul mai are sensul de ‘potecă de munte foarte abruptă’ (Agârbiciu CJ: LRg. II 75), „drum pieziş tare” (Bârsău Mare SJ). Aceste sensuri topografice s-au născut din cel de ‘scoc, uluc la moară’ cu care zugău (< magh. zugo) este cunoscut în partea de nord a Transilvaniei. III. TOPONIME ROMÂNEŞTI PENTRU NOŢIUNEA TERASĂ, PLATOU’ ARIE, ARE. Aria „platou frumos” III (Podu Dâmboviţei AG); „poiană în pădurea satului Izvoranu [BZ]” (MDGR I 114); Aria I sau Area III „e loc mai drept” I, „loc frumos” III, IV (IIva Mică BN); Area „poiană” II (Maieru BN); Aria lui Chifor I sau Area lui Chifor II „p 1 at o u ” I, „câmp mândru, larg, lat” II (Coşbuc BN); Aria lui Antone „o fost o golişte mare în pădure” (Dumbrava CJ: S. V.); Izvoru Ariii sau Izvoru Arii pârău în munte (Avrig SB) etc. Aceste nume (sau cele mai multe dintre ele) şi unele citate de Iorgu Iordan TR 19 provin din *ăr(i)e ‘loc şes pe deal sau pe munte; terasă, platou’, sens dezvoltat prin metaforă de la cel de ‘loc neted şi bătătorit (o suprafaţă circulară) pe care se treieră bucatele’ (DA). ARIŞOARELE „plato u ; poiană înconjurată de toate părţile de pădure” I (Muncel AB) se explică, probabil, din *arişoără (pl. *arişoâre), diminutiv de la *arie (v. supra) cu suf. -işoară. LOPAIU „pământ întins, on lopai” I, „e frumos” II (Antăş CJ); „e un 1 o p a i ” V (Igriţia CJ); „laz su Coasta Viezurilor” I (Muncel CJ) etc.: lopâi „şeştină” (Igriţia), „loc oblu” (Finişel CJ, Vălişoara CJ), „teren mai mare, însă drept” (Podişu SJ), „dărabă de pământ mai mare, mai întins” (Frâncenii de Piatră SJ) etc. Are pl. lopâie (Cetan CJ) şi lopâiuri (Podişu SJ). Provine din magh. lapâly. 189 DUMITRU LOŞONŢI LOPĂIAŞU „pantă mai uşoară” I, „costiţă aşezată” II (Antăş CJ) poate fi un derivat de la Lopaiu (v. supra) sau poate proveni de la *lopăiâş, diminutiv de la lopai cu suf. -aş. MASĂ. Masa Becî „loc şes ca o masă cu colţuri; o ridicătură mare, sus e un platou ca masa” (Mihalţ AB: Frăţilă Secaş 160); Masa Craiului loc neted pe un deal (Ortelec SJ: comunicat Viorica Marincaş); Masa Mare, Masa Mică şi între Mese (Sâncel AB: ibid.)\ Masa Mărgăii „platou în vârful stâncii” (Lupşa AB: S. V.); Masa lui Pâvălă „şes chiar acolo sus în vârvul dealului” I (Bociu CJ); Masa Popii „teren întins, ş e s ” I, „e sus, e on loc şes; o avut popa o suprafaţă” II (Domneşti BN); Mesele „loc aşezat de fânaţe” I, „îs ca un pat, loc mai aşezat” II (Ilva Mică BN); „o culme; e un teren frumos, aşezat bine, drept aşa; da’ e puţin” I, „fiecare moină parcă e o masă; îs mai multe moine arătoare” II (Sângeorz-Băi BN); „teren puţin mai drept deasupra Poneii Meselor” I, „îi mai drept, ca pe Poderei” II, „loc larg; o rămas ca o masă cum o venit pământul de la deal” IV (Rebrişoara BN); Faţa Meselor munte (Borşa MM: Papahagi GFM 204) etc. Apelativul mâsă (pl. mese) este cunoscut de DLR cu sensurile ‘podiş’ (dintr-un manual de geografie fizică al lui S. Mehedinţi) şi ‘loc şes, scufundat’ (din Viciu Gl, care îl atestă din Lupşa AB?). E foarte probabil că S. Mehedinţi l-a întâlnit în graiurile populare. L-am observat şi noi în Vale CJ (Podit „păşune; îi m a s ă, îi neted de tăt, oblu”), Zeicani HD (Blidaru „arabil, loc cam drept, masă” II), Densuş HD etc. PADINĂ, PADIN, PADINĂ. Padina „loc mai oblu pe deal” I (Muntele Filii CJ); „platou” I (Ulieş MS); „padină, loc frumos, neted” I (Voşlăbeni HR); „şes” (Loamneş SB: V. B.); „poiană frumoasă deasupra pădurii” II (Pojorta BV); Pădina „platou” (Runcu GJ: Popescu GG 140); Padina Bihării „platou în vârful Bihării” (Criştioru de Sus BH: Teaha CN 138); Padina lui Grecu „platou pe culmea dealului” .(Lăpugiu de Sus HD: V. B.); Padina Perilor „padină” I (Comanca VL); Padin(u) „platou” (Baia de Fier GJ: Popescu GG 140); „poiană” I, II Mărgineni BV, I-III Sebeş BV; Padinile 190 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF terase (Bonţida CJ); „loc mai şes” I (Sebeşu de Jos SB); Padinile terase (Bătrâna HD: V. B.); padini în pădure” (Săcele BV); Pădini(le) „loc şes pe un deal” (Ioniţă Contribuţii 90) etc.: pădină (pl. pădini, pădine, pădini), pădină (pl. pădini), *pădin ‘terasă, platou’. V. şi ALR 1407/63, 407, 556; ALR II SN III h 815/284, 574; DLR etc. PĂDIOARĂ. Pădioarele „locuri netede între creste; îs p ă d i o a r e " I, „loc frumos, aşezat, înconjurat de munte” II (Voivodenii Mici BV): pădioără (pl. pădioăre) ‘mic platou, mică terasă’ (Voivodenii Mici, Pojorta BV etc.), un derivat de la padină, în a cărui arie se află, cu suf. -ioară. Dispariţia lui n înaintea sufixului -ior (fem. -ioară) este „normală” (S. Puşcariu, în DR VI 230 nota 2) şi frecventă. Cf. bătrâior (DA) < bătrân, cătuior (ibid.) < cătun, cârlăior (ibid.) < cârlan, gălbior (ibid.) < galben, păltior (DLR) < paltin, putioară (ibid.) < putină, rugioară (ibid.) < rugină, rumeior (ibid.) < rumen etc. In DLR pădioără figurează din trei surse şi este derivat de la pudic, care are doar o singură atestare. Este foarte probabil ca şi în aceste surse să fie vorba tot de diminutivul de la padină, pentm că padină este foarte răspândit, în timp ce pad(i)e, după cum rezultă şi din alte materiale cercetate, este foarte puţin cunoscut. PADIŞTEA „loc drept, fără deluţuri şi gropi” II (Pui HD); loc mai drept (Coroieşti HD); Padiştea lui Măcriş „loc întins; se ţine de Sălaşu de Sus” [*] Sălaşu de Jos HD: pădişte „loc şes, şestos, mai întins” (Dâlja Mare HD), „poiană întinsă, fără dâmpuri” (Federi HD), „loc şes” I, „loc frumos, întins” III (Hobiţa HD), „teren curat, neted; poate fi fânaţ, arabil etc.” (Livadia de Coastă HD), „loc şes” (Ohaba-Ponor HD), „poiană dreaptă” (Ohaba-Sibişel HD), „loc şes, padină” IV, „loc frumos” VII, „loc şes, drept” XI (Petros HD), „câmpie întinsă, frumoasă” (Râu Alb HD), „loc drept, frumos, fără tufe; ala e locul hăl mai plăcut” (Râu Bărbat HD), „loc aşezat, drept, frumos, într-on vârf de munte sau într-o culme” (Şerel HD), „poiană frumoasă” I, „loc drept, cu iarbă” III (Uric HD), „poiană mai mare, de şes, padină” (Valea Lupului HD), „loc drept, poiană frumoasă” (Zăvoi HD) etc., cuvânt neînregistrat în DLR. Are pl. 191 DUMITRU LOŞONŢI pâdişte (Râu Bărbat, Uric), pâdişti (Dâlja Mare, Ohaba-Ponor, Petros, Şerel etc.), pădişti (Petros, Valea Lupului). POD. Sensul de ‘podiş, terasă, pantă uşor înclinată’ al cuvântului pod nu figurează în nici unul din dicţionarele noastre apărute înainte de DLR. II cunoaşte Porucic L, definindu-1 „plai cu coastă lin (uşor) înclinat” (p. 36), „;podiş mic” (p. 76). Referindu-se la acest înţeles, Iorgu Iordan (TR 527 nota 2) apreciază, cu oarecare îndoială, că „unele dintre destul de numeroasele toponimice Podul şi Podurile trebuie interpretate plecând de la această semnificaţie. La fel, bineînţeles, Podişul, a cărui situaţie este cu atât mai clară, cu cât aproape toate locurile cu acest nume sunt dealuri”. Comentând toponimul Podu cu Florile („platou pe vârful muntelui Zănoaga”: MDGR V 13) autorul apreciază (ibid. 333 nota 2): „Apelativul pod este aici sinonim cu podiş, însemnează, deci, ‘terasă (naturală)’ ”. Aceeaşi idee fusese exprimată şi de G. Giuglea şi N. Orghidan (B 134): „Nume ca Podul lui Călinei, Valea Podurilor, Podu Dâmbovitei indică un relief de terase”. Iorgu Iordan, deşi menţionează din MDGR doar trei toponime, are perfectă dreptate. în regiunile muntoase şi deluroase ale ţării sunt o mulţime de terase, platouri, pante uşor înclinate numite Pod, Poduri. Vom aminti doar câteva: Podu „îi mai înalt ca Someşul cu 50-60 de m şi plan cum îi masa” I (Rebrişoara BN); „loc întins” I (Drăghia MM); Podu Alunului, sat desfiinţat, înglobat la Dorna Candrenilor80 SV; Podu Baicului „podiş” (Rediu NT: Matasă CD 53); Podu Certezelor „p o d aşa mai drept” I, „loc drept” II (Vima Mare MM); Podu cu Rogozu „un pod frumos” II (Ciocanu AG); Podu Dealului „podiş” (Secu NT: comunicat M. Homorodean); Podu din Sus „e pod, poderei” II (Maieru BN); Podu Flămând „e drept, ca pe masă; podiş” I (Câţcău CJ); Podu Găunoasii „e loc mai şestos; faţă de dealuri e mai podiş” I (Şinca Nouă BV); Podu Golumbului „teren frumos, on podinoc” II (Căianu Mic BN); Podu Hagăului platou (Ulieş MS); Podu Lat „deal” (Cornu PH: MDGR V 14); „deal întins” (Lipova BC: ibid. 15); Podu lui Lupei „ponicioară” I (Baba MM); Podu lui Stan „padină, 80 Vezi T. Naum, Ţara Domelor..., p. 46. 192 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF podei, poiană” I (Boiţa SB); Podu lui Stâncă „platou mic” I (Strâmbu CJ); Podu Mare „ş e ş t i n ă ” (Nicula CJ); „un fel de p o d i ş ” I, terasă (Râciu MS); Podu Măgurii „loc drept în vârv de deal” I (Poiana Blenchii SJ); Podu Moncii (oficial: Podu Muncii) sat BZ aşezat pe un platou (v. Dimitrie Ionescu, Toponimie buzoiană, LR, XXIII, 1974, nr. 5, p. 450); Podu Morii „e un pod, podeţ, teren mai drept” I. „platou” II (Vad CJ); Podu Păduricii „pod, loc fain, drept, loc podos” I, „poderei aşa frumos” II (Năsăud BN); Podu Poplăcii teren drept (Poplaca SB: V. B.); Podu Râpii „pod, pământ bun ca şi on şes” II (Cernuc SJ); Podu Spintecăturii „pod frumos” I (Poarta BV); Podu Stânii „platou” I (Dâmbovicioara AG); Podu Vălenilor „deal” (Bughiile PH: MDGR V 17); Podurile p 1 a t o u (Dumbrăviţa BN); „e un suprafaţă mai mare, dreaptă” I, „p o d i n o c ” III (Glod SJ); „p 1 a t o u ” I (Buneşti CJ); „mici platouri” (Săcuieu CJ); „platouri” (Feneş AB: V. B.); „loc tras, pantă lină” (Ocoliş AB: V. B.); „platou” (Glogoveţ AB: V. B.); „platou frumos” (Prăvăleni HD: V. B.); „podiş” I (Porumbacu de Sus SB); „loc mai ridicat” I (Cuciulata BV) etc. Din Poduri s-a ajuns, prin asimilare, la: Podori („deal mai ridicat; c drept” I, „e deal neted” II) în Ucea de Jos BV, Podori sau Podorile („on teren mai frumuşel, mai aşezat” I, „on câmp fain” II) în Coşbuc BN, Podori (platou II-IV) în Arpaşu de Sus SB. La unii informatori din ultima localitate am observat şi forme articulate, dar nu de genul neutru, ci de genul masculin: Podurii Mari şi Podurii Mici I, [*]; Podorii Mari, Podorii Mici II, IV („le desparte calea” II); Podurii („fânaţ; e loc şeţ între dealuri” [**]. Cf. şi Podurii Mari şi Podurii Mici, terase arabile (Orăştioara de Sus HD: Homorodean SLT 163). Interesant este şi numele Podure („arătură; e loc oblu, e mai sus ca Hotărelu” I, „e tot şes” II) din Sebeşu de Sus SB, în care s-a conservat forma arhaică de plural a lui pod: podure. Ambii informatori au întrebuinţat şi forma articulată Podurea. Cf. Tăure, sat BN care „şi-a căpătat numele de la mlaştinile, «tăurile» care-1 încunjurau. Cu timpul ele au dispărut, aşa încât numai nişte băltoage le mai arată urma. Oamenii schimbându-se, au uitat pentru ce au numit satul cum i se zice. Numele 193 DUMITRU LOŞONŢI s-a fixat acum pentru sat fără să se mai supună evoluţiei fonetice a «Îăuri»-\ov şi şi-a schimbat genul articulându-se Tăureci” (Drăganu TI 55). Adăugăm că în Turnu Roşu, localitate vecină cu Sebeşu de Sus, se află toponimul Sâcure (art. Scicureci), care, după cum vom arăta cu altă ocazie, are la bază cuvântul sac. DLR înregistrează la cuvântul pod sensul de ‘suprafaţă plană în regiune de munte sau de deal; regiune de şes’ din Drajna de Sus PH (H XI 322), Trestieni PH (ALR I 407/764), Budişteni AG (ibid. 410/786) şi Râmnicu Vâlcea (LRg I 84). Cu acest sens, pod a fost comunicat şi din Ciocmani SJ (CHEST. IV 87/273), Scundu VL (ibid. 87/73), Fundata BV (ibid. 87/772-1) şi Zărneşti BV (ibid. 87/179). Aceste atestări lipsesc din DLR, probabil din cauza fişării defectuoase a răspunsurilor primite la Chestionarul IV. Noi am întâlnit apelativul pod ‘mic platou, terasă” în Bran, Poiana Mărului, Sohodol, Şirnea, Moeciu de Sus etc. BV; Podu Dâmboviţei, Rucăr, Dâmbovicioara etc. AG; Râciu MS; Sângeorz-Băi, Năsăud, Coşbuc, Salva, Maieru etc. BN; Vima Mare MM etc. In graiurile populare l-au întâlnit, mai înainte, geografii: „... ‘pod’ şi ‘podiş’ sunt noţiuni geomorfologice populare, definite prin două elemente: netezimea mai mult sau mai puţin perfectă a suprafeţei şi suspendarea ei deasupra unor locuri mai joase” (Vintilă Mihăilescu, Dealurile şi câmpiile României, Bucureşti, 1966, p. 11). Şi în limba maghiară cuvântul pad a avut acest înţeles, păstrat doar în toponime (v. Kniezsa Istvân, A magyar nyelv szlav jovevenysz.avai, Budapesta, 1955, p. 369). Atât în română, cât şi în maghiară sensul a fost împrumutat din slavă, deşi dicţionarele slave consultate nu-1 atestă. Apare însă în cuvântul zăpodieS]. Aşadar, pod ‘platou, terasă’ este un cuvânt vechi în limba română. Acest lucru îl dovedeşte şi foarte numeroasa sa familie. etimologia acestui cuvânt, vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974, p. 302; G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Bucureşti, 1974, p. 178. 194 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF PODAN, PODANC. Podanu „podan” I (Guga CJ); Podanu II, III sau Podancu I, IV „câmp drept su poală de pădure; de la el în jos iară e coastă; cum ai spune şiozăpodie,o tablă aşa” I, „epoda n mare, on câmp, o prelucă, on loc drept” II, III, „este o poiană frumoasă lângă Ţarcuri,... loc drept” IV (Târlişua BN); Podancu „şes, p 1 a t o u ” 1, „e mai ridicat un pic, e platou” II (Lăpuş MM); Podanu Baronului „arabil, dar situat pe deal” (Şieu-Odorhei BN: Rusu Nume 175); Podanu Creţului „podan frumos” I (Gostila SJ); Pe Podan la Valea Rea „platou drept” III (Rugăşeşti CJ); In Podane la Vârvu Ursului „sâni p o d a n e ” IV (Poiana Blenchii SJ) etc. Apelativul podân e necunoscut de DLR. L-am înregistrat în mai multe localităţi din nordul Dejului, definit de informatori astfel: „podirei într-o pădure” (Dealu Mare MM), „loc drept într-o coastă” (Drăghia MM), „loc drept, da’ sus” (Rugăşeşti), „loc mai drept undeva pe o coastă” (Fălcuşa SJ, Gostila), „loc drept în pădure” (Poiana Blenchii), „loc mai ridicai şi mai drept” (Muncel CJ) etc. Are pluralul podane (Baba MM, Fălcuşa, Gâlgău SJ, Gostila, Poiana Blenchii etc.) şi podânuri (Fălcuşa). Este un derivat de la pod ‘terasă, platou’ cu suf. -an. Podane este o variantă fonetică. PODAŞU „şest, loc oblu, ca pe masă, fain” pe un deal (Decea AB; v. şi CHEST. IV 73, 74/139); un mic platou (Micoşlaca AB: Vinţeler Microtoponimia 242); „e caun c â m p ; îi o aşezătură” I, „e teren foarte frumos, ca cum ar fi un pod de casă; e teren şes, drept” II, „terilor fain, poderei” III, „un fel de zăpodie, loc drept” FV (Suplai BN); „loc întins, platou pe deal” (Bonţ CJ); platou arabil (Căianu CJ); „teren aşezat, din sus de sat” I, „loc drept, arabil” II (Cesari, localitate înglobată în 1968 la Sântioana CJ); „teren plan” I, platou arabil (Gădălin CJ); „îi aşa ca masa” I, „platău” II (Ghiolţ, sat înglobat la Ţaga CJ); „p 1 a t o u , un teren aşa mai neted deasupra” I, „ca cum ar fi un pod, o cunună de deal; loc cinaş [= frumos], drept, deasupra pe deal” II (Năsal CJ); „e în vârvul dealului, puţin platou” I, „vârv de deal mai neted” II (Suarăş CJ); „loc de-o fârciturea de fân; e frumos” III (Dolheni SJ); Podaşu Clejii „platou” I şi Podaşu Continitului „platou” I (Luna de Jos CJ) etc.: podâş (pl. podăşurî) „loc neted, oblu, sus pe deal” 195 DUMITRU LOŞONŢI I, „loc cinaş pe vârvul dealului” II (Bonţida CJ), „bucată de loc aşezat, frumos” (Buneşti CJ), „aşezătură de teren pe deal” (Orman CJ), „şeştină, platou, loc neted pe deal” (Livada, com. Iclod CJ) etc. Nu e atestat de DLR. E un derivat de la pod ‘terasă, platou’ cu suf. -aş. PODĂŞEL, PODOŞEL. Podăşclu [podăşălu] „rât fain; primăvara vin din toate comunele vecine şi fac petrecere acolo” I, „loc foarte frumos” II, „e mai mult oblu” III (Dumbrava MS). In Săcalu de Pădure MS, localitate apropiată de Dumbrava, informatorii II şi III, care participă la serbările câmpeneşti de pe Podăşel, folosesc forma Podoşel [podoşăl], rezultată prin asimilarea o - ă > o - o, influenţaţi, probabil, de [glodoşăl], nume din hotarul satului lor (care e o variantă a lui [glodăşăl] !)· Apelativul podăşel ‘platou’ nu e atestat de DLR. L-am întâlnit în Sântejude-Vale CJ, definit „loc mai drept într-on vârv de deal”. E un diminutiv de la podaş cu suf. -el. Cf. şi Câmpăşele [cîmpaşgli] „câmpuri mici prin pădure” (Câmp BH: Teaha CN 132) < câmpăşel [câmpaşel] „câmp mic liber, în pădure; poieniţă” (ibid. 213), La Drumăşel [la drumaşel] „câmp, prelucă” (Criştioru de Sus BH: ibid. 134), Pnmdăşelele luncă inundabilă lângă Someş (Bârsău Mare SJ) etc. PODEAC, PODEACĂ. Podeacu [podiâcu] „un podiş în pădure; loc oblu, mai şese” II (Gura Văii BV); terasă, „e pe deal sus; o aşezătură, o padină frumoasă” II (Vama Buzăului BV); păşune (Bogata BV); „pământ drept, sus pe un dâmb” I (Sohodol BV); (scris Podiacul) „deal cu păduri şi păşuni” (Topliceni BZ: MDGR IV 788); „pădure” (Lapoşul PH, Jugureni PH şi Tohani PH: ibid.); Podeacu cu Brebenei „o a ş e z ă t u r ă ” [*] „e în mijlocul pădurii: un aşeză m â n t frumos” III (Vama Buzăului); Podeacurile „îs două poieni aşa mai aşezate” (Crasna CV); loc (Şoimari PH: CHEST. IV 76/448) etc. Podeaca „deal ” (Pietroşani AG: Codin MN 118). Am întâlnit apelativul podeâc în satele din jurul masivelor muntoase Făgăraş, Bucegi, Piatra Craiului şi Ciucaş, definit: „loc frumos în pădure” I, „platou, pădioară pe coastă, în pădure; loc şes” II (Pojorta 196 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF BV), „poiană în pădure” (Poarta BV), „o aşezătură, un teren mai şes” (Şimon BV), „aşezătură pe coastă ca un scaun pe picioare; o ţa' de deal aşezat” I, „platou mai larg pe creastă sau chiar în pantă” II (Breaza BV) etc. Podu Căşăriii „un podeac mare, un pod de pământ, o livadie întinsă” (Podu Dâmboviţei AG). Este un derivat de la pod ‘platou, terasă’ cu suf. -eac. Am notat formele de plural podeâcuri (Breaza, Gura Văii, Poarta, Pojorta, Şimon), podâce (Breaza, Pojorta, Sărata SB, Vama Buzăului) şi podeciuri (Poarta, Sohodol). Forma de singular a mai fost înregistrată de Porucic L 36 şi (în Poiana Sărata BC, Şoimari PH) de CHEST. IV (76/198, 87/448). Din pl. podece s-a refăcut forma feminină podecică ‘locul plan de pe vârful unui munte’ (Drajna de Sus PH: CHEST. IV 87/742). Cu sensul de „loc mai plat în mijlocul pădurii” am întâlnit-o în Şinca Nouă BV, unde am notat şi formele de plural: podeci şi podece. Nu figurează în DLR. PODECIU [în podecV] „este un şest” I, „o ţâ’ de şest într-o coastă” II, terasă (Şinca Nouă BV); [pe podecV] „loc puţin aşezat; din râu urci puţin şi se face un şeţ (cca 400 m)”, Plaiu Podeciului plai şi Părău Podeciului pârâu (toate trei în Viştea de Jos BV); Podece teren arabil (Feisa AB: comunicat V. Frăţilă). Am putea adăuga Podeciu (din Moara de la Podeciu), interpretat de Iorgu Iordan (TR 527Ϊ ca un derivat „de la pod, cu înţelesul ‘podiş’ ”, dar din informaţiile date în MDGR IV 279, 783-784 nu ne putem da seama dacă el se referă la vreo formă de relief sau la vreun pod mic peste o apă. Apelativul podeci ‘mic platou, mică terasă’, necunoscut de DLR, a fost înregistrat de noi în Şinca Nouă. A fost glosat „poiană, loc mai şest, ca cum ai zice că e un pod [= terasă, platou], dar, fiind mic, e p o d e c i Este un diminutiv de la pod cu suf. -eci. Pentru sufix, cf. (tot în sud-estul Transilvaniei, unde se află primele două dintre toponimele menţionate mai sus) scăuneci (Copăcel BV, Şercăiţa BV etc.) < scaun, P runde ci „prund lăsat de Olt” (Colun SB) etc. PODEI, PODEU, PODEIE. Podeiu „loc drept, cum ieşi acolo deasupra în vârvul dealului” III (Glod SJ); „păşune pe deal” (Miceşti AB: 197 DUMITRU LOŞONŢI V. B.); „platou, parcă expre făcut” I (Beliş CJ); terasă (Crişeni CJ): „platou ” (Cheţani MS: V. B.); „aşe ză tu r ă pe deal” (Lechinţa MS: V. B.); „şes în vârv de deal” I (Mura Mare MS); platou (Arpaşu de Jos SB); „un fel de plato u mai întins, podiş” (Copşa Mare SB); „o poiană, un fel de podiş” (Berivoi BV); „podiş” (Şirnea BV); localitate componentă a oraşului Coinăneşti BC; „deal” (Dragoslavele AG: Codin MN 118); „deal” (Viişoara VS: MDGR IV 784); Podeu „e tot drept, masă dreaptă” (Densuş HD); Podeiu ăl Rotund „şest ca masa, rotund, sus pe deal” II (Ernea SB); Podeiu Finişelului „p 1 a t o u ” (Feneş AB: V. B.); Podeiu Iui Bâţă „loc aşezat” (Mărgineni BV); Podeiu Mitrii „îi o aşezătură; după coaste vine on podei, o p o d i n ă de teren” (Rogojel CJ: S. V.); Podeiu Peşterii „loc mai aşezat, un fel de podei” (Comana de Sus BV); Podeu din Plopi „loc mai drept, un fel de poieniţă” (Bătrâna HD: V. B.); Podeiele „platou” II, terasă (Chizeni SJ); „platou, pantă lină” (Feneş AB: V. B.); „fânaţ” (Bătrâna: V. B.); „platouri” (Lăpugiu de Sus HD: V. B.); Podeiurile „podiş, poiană” (Copăcel BV) etc.; Podeia Botului „o câmpie, o podeie,oncâmp rotund” şi Podeia din Mijloc „câmp rotund” [*] (Traniş CJ); Podeia Grohoţelelor „mic platou împădurit” şi Podeia Pietrii „un platou împădurit” (Meteş AB); Podeia hai din Jos şi Podeia hai din Sus terase (Mateiaş BV); «Podeia Mare „un loc neted”, platou pe coasta dealului Plopiş» şi «Podeia Mică „loc neted mai micuţ», mic platou pe dealul Plopiş» (Zlatna AB: Pătrăşcanu ZC 690); Podeia Mare şi Podeia Mică „arată plat” I, „loc arabil, mai mult şes” II (Vlădeni BV); Podeile [pod'eiile] „pantă mai dulce” (Săcuieu CJ) etc. Am întâlnit apelativul podâi ‘platou, terasă’ (< pod ‘idem’ + suf. -ei\ cf. şi Jb. XIX 74-75, DR VII 430 etc.) în Transilvania. Aria lui este însă mult mai mare, extinzându-se în nord-estul Banatului, în nordul Olteniei, Munteniei şi sud-vestul Moldovei. DLR, care are atestări bogate pentru acest cuvânt, cunoaşte doar forma de plural podeie. Pe lângă aceasta, care e într-adevăr cea mai obişnuită, se întrebuinţează şi podeiuri (Mărgineni BV). Din pl. podeie s-a refăcut forma feminină podeie (pl. podei), absentă din DLR, pe care am înregistrat-o în Şinca Veche BV 198 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ca o p o d e e ”, „o p o d e e îi o aşezătură deasupra unui deal” I) şi în Traniş CJ (v. suprci). PODEIAŞU „podei, loc drept” (Alma SB, localitate în care s-au înregistrat şi toponimele Podei „loc drept ca pe masă, pe un deal mare” şi Podeiu Dej cinului) şi mic platou despărţit de câteva zeci de metri de unul mai mare, numit Podeiu (Daneş MS) sunt derivate de la Poclei + sul'. -aş sau, mai puţin probabil, provenite de la podeiăş (pl. podeiâşe) ‘mic platou, terasă’, apelativ necunoscut de DLR, viu în unele graiuri din Transilvania. L-am întâlnit în Bociu CJ, Mărgău CJ, Răchiţele CJ (.Podeiu Pufii „podeiaş”), Fundata BV, Sebeş BV (Podeiu Plasii poieni, nişte p o d e i a ş e ”), Boiţa SB (Podu Verzii „podei, podeiaş” I, Poclu Bârnii „podei, podeiaş” II) etc. PODEIŢA [podeiiţă] [*] sau Podeiţe(le) [podeiiţe] VI „teren aşa oblu” [*], „o podină aşa faină” VI (Răchiţele CJ): *pocleiţă (pl. *podeife) ‘terasă, mic platou’, un derivat de lapocleie + suf. -iţă. PODEREI, PODEREU, PODIRĂU, PODIREI, PODIREU, PODEREIE, PODIREIE. Este un toponim a cărui arie de răspândire cuprinde Transilvania (cu excepţia unei fâşii înguste din sud şi sud-est: Ţara Haţegului, Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului, B V şi CV), Crişanas2, Bucovina83 şi nord-vestul Moldovei84. Apare frecvent în jumătatea de nord a Transilvaniei, unde există aproape în fiecare localitate. Din sutele de nume care nu sunt cunoscute în studiile şi materialele referitoare la toponimia Transilvaniei amintim câteva: Podereiu „e un podiş, p o d e r e i ” I (Borleasa BN); „p o d e r e i, teren frumos, întins” (Chiuza BN); „p o d e r e i fain” (Mititei BN); „e un picuţ mai aşezat şi mai întins” (Târlişua BN); „loc arător de şes, podiş, podan” I (Baba MM); „loc neted, drept, da’ mai ridicat” (Măgoaja CJ); „loc oblu pe deal” (Buneşti CJ); Podereu „fânaţ neted pe un deal” (Topârcea SB: comunicat Ana 82 Cf. Teaha CN 138, Măruşca Borod 69 etc. 83 Cf. Em. Grigorovitza, Dicţionarul geografic cil Bucovinei, Bucureşti, 1908, p.165. 84 Cf. Matasă CD 45. 199 DUMITRU LOŞONŢI Droc); Podirău „loc drept” V (Râşca CJ); Podireiu „pantă dulce” (Biia AB: V. B.); „o ţârucă de platou pe on vârv de deal” (Teleac MS); Podireiu sau Podireu „un platou” (Râciu MS); Podireu „un fel de platou” (Răstoliţa MS: V. B.); „loc întins pe deal” (Ciumbrud AB); Podereiele „nişte podinoace” (Solomon SJ) etc. în fine, mai semnalăm şi formele de masculin plural: Podereii (Aghireş CJ: CHEST. IV 7/281); Podereii Iui Melente „fânaţ”, Podereii Mutului „e deasupra, din sus de gredina de casă” şi Podereii Popii „e în coastă, se ară” (toate în Buru CJ) etc. Apelativul poderei {podereii, podirău, podirei, podireu) ‘platou, terasă’ (pl. poderâie, podiriie) este viu în Munţii Apuseni, partea de nord a Transilvaniei, Maramureş, Bucovina şi nord-vestul Moldovei. Figurează în CADE şi DM fără a fi explicat din punct de vedere etimologic. DLR îl consideră derivat de la pod, dar nu arată cum s-a format. încercările de a explica acest cuvânt sunt puţine şi neizbutite. După Hubert Dumke (Jb. XIX 74) ar fi un derivat de la podar, „podar + suf. -eiu> podăreiu> podereiu”. Explicaţia nu poate fi acceptată pentru că *podar ‘platou, terasă’ nu este atestat. E. Janitsek (ST 93) presupune că „la baza denumirii stă etimonul românesc pod < v. sl. podu - ‘planşeu, podea de scânduri’ ”, iar Nicolae Măruşca (Borod 69) compară toponimele menţionate cu magh. podor „a răsuci”. Pentru M. Homorodean SLT 163, podereu sau poderei (cu pl. podereie) sunt „forme refăcute (şi prin asimilare) de la dim. pl. podurele (< poduri)”. Pentru a explica apelativul poderei trebuie să avem în vedere şi cuvântul funderei ‘claie de fân începută’, care s-a format în acelaşi fel şi pe care DA îl tratează s.v.fundei, derivându-1 tot de Vă fund, dar „cu alt sufix”. Acest sufix nu poate fi decât -erei. Ne întrebăm dacă putem vorbi despre existenţa acestui sufix în limba română şi cum a putut lua naştere. După părerea noastră, cuvintele poderei (podereu) ‘platou, terasă’ şi funderei ‘partea din claia de fân care rămâne după ce s-a luat partea de sus’ sunt derivate de la teme extrase din formele de plural85: podurtemă 85 Problema derivării de la teme extrase din forma de plural a fost rezolvată convingător de I. Pătruţ, Studii de limbo română şi slavistică, Cluj, 1974, p. 13-21. 200 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF extrasă din pl. poduri (sg. pod ‘terasă, platou’), + suf. -ei (-eu) (ca în podei, podeu) > *podurei (cf. Bulzurei, art. Bulzureiu stâncă în apropiere de Bulz stâncă, ambele în Băieşti HD) > (prin asimilare) poderei; fundur-, temă extrasă din pl. funduri (sg. fund ‘partea din claia de lan care rămâne după ce s-a luat partea de sus’), + suf. -ei (ca \n fund ei) > *fundurei > (prin asimilare) funderei. După cum rezultă din materialele cercetate de noi, aria lui funderei este inclusă în cea a lui poderei. Tot de la teme extrase din formele de plural sunt şi derivate de tipul: delurel, dămburel, şesurel etc., dar cu suf. -el. Din cuvintele funderei, poderei (podereu) s-a detaşat un sufix -erei (-ereu), cu care s-au format câteva derivate: Bliderei (v. supra), ciunterei ‘bucată de lemn cu care dai după ceva, scurtătură, şuvei” (v., mai pe larg, Dumitru Loşonţi, în CL, XXI, 1976, nr. 1, p. 25), ştiubereu ‘ştiubei’ (v. ibid.) şi tinderei ‘tindă mică (mai ales la biserică)’ (DLR) < tindă. Din pluralul podereie (sg. poderei) s-a refăcut o formă feminină poderâie (pl. poderei, podereie), pe care am întâlnit-o atât ca toponim cât şi ca apelativ în mai multe localităţi din nordul Transilvaniei. Vom reproduce atât formele articulate, cât şi pe cele nearticulate (ale aceluiaşi nume) înregistrate la acelaşi informator sau la informatori diferiţi: Podereie I, IV, [*], Podereile [pod'ereiile] III, Podereia [*] „îs podereie, [k] un poderei frumos” III, „podereie frumoase”, [k] „poderei frumoase” IV, „loc aşezat, un tăpşan” [*] (Ilva Mică BN); Podereie, Podereia „asta-i podiş” I (Zagra BN); Podereia III, Podereie I, IV, VII, Podereiele I „teren... drept, pod” IV (Sângeorz-Băi BN); Podereia, Podereie „oricând îi veni s-o coţi, o găseşti: Podereia-i Podereie” I (Feldru BN); Podereia I, Podereie II „poderei mai înalt ca lunca” I, „o aşezătură faină, dreaptă” II (Coşbuc BN); Podereiele I, Podereia II, Podereie II, III (Spermezeu BN); Podereie I, Podereia I „îi cam drept” I (Perişor BN); Podereie „loc frumos; asta-i altă Podereie” III (Măgoaja CJ); Podereia I, III, IV, Podereie I, V „loc drept, frumos, aşezat” III, „platou arabil, mic, podan” IV, „Ioc fain, peste Vale” V (Fălcuşa SJ); Podereia I-III, [*], Podereie I, III „păşune” II, „o fost păşune împădurită” III (Vad CJ); Podereia, Podereie „deal mare, lat; deasupra-i oblu” II (Ciurila CJ); „Podireie, asta-i Podireia; e on pic de loc oblu” I (Ardan BN); Podireia Diacului I sau Podereia Diacului 201 DUMITRU LOŞONŢI III, IV şi Podireia Măriuţii I sau Podereia Măriuţii III, IV, numite, generic, Podireie I, II, Podereie III, IV (Strâmbu CJ) etc. Toponimul a mai fost înregistrat de Emil Petrovici, în forma Podireia loc (Livezi HR; v. AnL XXXII, 1988-1991, p. 190), şi de Elisabeta Faiciuc (Drag. 314), în forma Podereia „platou pe un deal” (Dragomireşti MM). Forma de singular poclereie am mai observat-o şi la informatorul II din Perişor, la II din Spermezeu etc. Ortografiată podiree figurează în DDRF, de unde o reproduce DLR (s.v. poderei), considerând-o „suspectă”. Forma de pl. am întâlnit-o la informatorul IV din Ilva Mică (Uşurimea „poderei frumoase”). Pluralul podereie, pe care l-am observat tot la acest informator ([cei] „locuri frumoase, mai multe podereie”) poate fi interpretat atât ca feminin, cât şi ca neutru. PODEREANU [pod'eriănu] „îi mai sus acolo...; e o ţâră oblu; on p 1 a t ă u ” I, „o poiană lângă pădure” II, „o poiană mai aşezată, on pic de ş e s u c ” III (Budacu de Sus BN). Ca apelativ, *podereân nu este atestat. Provine, prin (asimilare şi) contragere, din *podereiân, care este un derivat din poderei + suf. -an sau o contaminare între poderei şi podan. PODEŢU „e oblu” I, platou lângă Poderei (Ulieş MS); „o poiană” I, „o z ă p o d e, on gol în mijlocul pădurii; e şi drept o ţâră; e relieful ca on podeţ, ca cum ai trece peste on şanţ” II, „on loc aşezat” III (Şanţ BN); în Podeţ deal (Stohnaia, în R. Moldova: CHEST. IV 73/445); Podeţele [pod'eţă] „loc mai frumos deasupra satului; ...e mai aşezat”, terase (Ardan BN). Apelativul podeţ (pl. podeie) ‘terasă, platou’, necunoscut de DLR, a fost observat de noi în Cetan CJ (Podu de la Valea Ornicului „podeţ cam de 5 ha”), Vad CJ, Râciu MS (Podu Mic „e un podeţ, e o aşezătură”, terasă) şi în Fundăţica ΒV (Podu cu Zarzănii „o ţâ’ de podeţ” II). Din graiurile populare l-au cules şi geografii. „în terminologia populară românească există o serie de cuvinte care se referă la astfel de suprafeţe netede, denivelate faţă de regiunile înconjurătoare: pod, podei, poderei, podeţ, podiş” (Vintilă Mihăilescu op. cit. 10). Este un derivat de la pod ‘platou, terasă’ + suf. dim. -et. Pentru sufix, cf. gruiel < grui, plăieţ < plai etc. 202 TOPONIME ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF PODEUŢ. Podeuţu cel Lung „îi mai sus, îngust şi lung” I, ,,îi mai lung, teren drept, frumos” II şi Podeuţu lui Mâcioc „podeu ţ mai micuţ” I, „podeu” II (Chizeni SJ): podeuţ, neatestat de DLR, diminutiv de la podeu cu suf. -ut. In Lunca Vişagului CJ Sabin Vlad a notat forma podeiitt (provenită de la podei). PODICU poiană (Cetăţeni AG: Codin MN 118); Podicu Spărturilor, [k] „mai adevărat”: Poiana Spărturilor „loc şeţ” VIII (Şirnea BV). Apelativul podic (pl. podice şi podicuri) ‘mică terasă, mic platou’, pe care l-am întâlnit la mai mulţi locuitori din Şirnea (definit „loc şes” I, „un loculeţ aşa frumos, un podeiac” II, „un loc întins pe o coastă” III etc.) şi la unul din Fundăţica BV (Podu Căşăriii „un pod, podic, podeac” I), nu figurează în DLR. Este un derivat de la pod ‘platou, terasă’ + suf. dim. -ic. Pentru sufix, cf. (tot în graiul regiunii) bulzic < bulz ‘bulgăre de mămăligă’ (Fundata BV), plăic < plai „potecă în pădure, hăţaş” (Peştera BV) etc. Menţionăm că substantivul podic l-am întâlnit în Tohanu Nou BV cu sensul de ‘scândură sau pod peste şanţul şoselei’. PODIRENCIU „on capăt de deal împădurit; e şi coaste şi din jos e mai întins; are şi o ţâ’ de râtuţ” I; „are didisupt şi rât frumos, loc aşezat” II (Călacea SJ). Deşi nu am reuşit să vedem locul denumit astfel, este evident că toponimul are la bază un derivat de la poderei (podirei), cu suf. -enci: *podireienci > (prin contragere) *poclirenci. PODIREUAŞU „loc drept, înconjurat de pădure, pe coaste” (Măguri CJ: S. V.): *podireuâş, diminutiv de la podireu cu suf. -aş. PODIŞ sat BC; Podişu „loc plan în partea cea mai ridicată a pădurii comunii” (Vârfu Câmpului BT: CHEST. IV 87/383); „deal” (Comarna IS: MDGR IV 789); „deal” (Ţifu VS: ibid.); „deal” (Viişoara VS: ibid.); „deal” (Băleni GL: ibid.); Podişu Codreţului (Valea lui Ion BC: Matasă CD 59); Podişu Covăsenilor „teren înalt situat deasupra nivelului şoselei cu case” (Dămuc NT: comunicat Maria Dandu); Podişu de la 203 DUMITRU LOŞONŢI Corni „deal” (Corni-Albeşti VS: MDGR IV 789); Podişu de la Pădure „deal” (Pâhna VS: ibid.); Podişu Horaiţului (Grămeşti SV: ibid.); Podişu lui Pârjolea (Mastacăn NT: Matasă CD 49); Podişu Machedonului „deal” (Frumuşelele, sat contopit cu Mădârjac IS: MDGR IV 789); Podişu Ştronţenilor „teren înalt” (Huisurez NT: comunicat Maria Dandu) etc. După cunoştinţele noastre de până acum, aria toponimelor Podişu, cu o singură excepţie (Podişu „platou pe un vârf de deal”, în Dragomireşti MM: Faiciuc Drag 314), precum şi aria primitivă a apelativului podiş ‘loc înalt şi întins, (relativ) plan; platou; terasă’ (v. ALR II SN III h 815/414, 514, 520, 551; ALR I 407/412, 418, 428, 434, 461, 480, 492, 502, 522, 540, 631, 637, 658, 669, 672) se întind numai în Moldova, Bucovina şi Basarabia. Din graiurile de aici, podiş a pătruns în limba literară (datorită geografilor şi scriitorilor), prin intermediul căreia s-a răspândit, în ultima vreme, în toate colţurile ţării. PODIŞELU „loc drept pe deal, oblu ca pe masă” (Şoimuş MS); Podişelu, [k] Podişele(le) „e terasat” (Adrian MS): *podişel (pl. *podişele)y un diminutiv de la pod ‘platou, terasă’ cu suf. -işel (cf. blidişel < blid, brăţişel < braţ, crinişel < crin, golişel < gol, junişel < june, mărişel < mare etc.). Teoretic, ar putea fi şi un derivat de !a podiş cu suf. -el, dar toponimele nu se găsesc în aria lui podiş. PODIŞORU „e o ţâră de loc drept” I, „loc frumos; de acolo în sus începe Costişata” II (Salva BN); „o bucăţică de loc drept” II din jos de locul numit Pod (Gârbău Dejului CJ); loc (Criştelec SJ: CHEST. IV 83/299); „loc drept, loc mai oblu sus pe deal” I (Tămăşar. HD); „loc şes, poiană, podeu, podi şor” III (Poieni, com. Densuş HD); platou (Viştea de Sus BV); „podiş” (Rucăr AG; figurează şi la Codin MN 115); „deal” (Pietroşani AG: ibid. 118); Podişoarele „platou” 1 (Negrileşti BN); „pantă mai întinsă” (Crăciunelu de Sus AB: V. B.); „loc plat, drept” [*], terase (Colun SB); „dealuri cu diferite aspecte mai plane, cu locuri mai aşezate” I (Zărneşti BV); „e cam sus, deal” I, „sui o ţârică până ajungi pe ele şi acolo e loc frumos, aşezat” II (Dejani BV) etc. 204 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Dacă toponimul din Gârbău Dejului ar putea fi interpretat şi ca un derivat de la Pod, celelalte provin, fără îndoială, de la apelativul podişâr (pl. podişoâre) ‘mic platou, terasă1, neînregistrat în DLR, întâlnit de noi în Poieni, com. Densuş HD (v. supra), Peştera BV (Podu Şteviorii „un p o d i ş o r ” I) şi Fundăţica Β V (Podu cu Zarzănii „un pod, p o d i ş o r, un fel de poieniţă” I). E un derivat de la pod ‘platou, terasă’ + suf. dim. -işor. PODIŞAN, PODÂŞAN, PODOŞAN, PODUŞAN. E. J anitsek a înregistrat toponimele Poduşan şi Podişan în Sebiş BN şi Lunca BN (Şieu 138, 148), numele unor arături. Etimologia ambelor toponime „e neclară” pentru autor, primul provenind „probabil din nume de pers. azi necunoscut”, iar al doilea fiind comparat cu podiş. V. Ţâra, arătând că toponimul din Lunca, localitatea sa natală, se pronunţă Podâşan (AUT, VII, 1969, p. 278), îl încadrează (Frij 55) între cele pentru care nu a putut indica o etimologie acceptabilă. Autorii citaţi nu dau descrierca geografică a locurilor. a) In Ardan, localitate vecină cu Lunca, am întâlnit toponimul Podâşan [podîşân] („platău ; acolo se bagă [= au locuri] şi frijenii [= locuitorii satului Frij, azi Lunca] un pic” I; „deal; e deasupra o ţâră oblu, foarte oblu; au şi luncanii o bucăţică, mai puţin în Podâşan” II), acelaşi deci cu cel menţionat de E. Janitsek şi V. Ţâra. b) In Sebiş am notat Podâşan [podîşân] „on loc oblu, mai ridicat decât vatra satului” I, II. Informatorul III a pronunţat Poduşan şi Podoşan. c) Şi în Idicel MS se află un toponim Podâşan „loc întins; nu-i oblu ca masa, da-i loc frumos”, terasă puţin înclinată. Apelativul *podâşân, din care provin toponimele citate, nu ştim să fi fost atestat. Este o variantă fonetică a lui *podişân, care, la rândul lui, provine din podiş + suf. -an sau din contaminarea lui podiş cu podan (întrucât toponimele menţionate se găsesc în zona de contact a ariilor acestor apelative). Pronunţarea [podîşân], cu î în loc de /, s-ar putea datora influenţei analogice a altor cuvinte din această zonă: [costîş], toponime din Năsăud BN, Urisiu de Sus MS etc.; [costîşa], în Beica de Sus, Chiheru de Jos, Sânmihaiu de Pădure etc. MS; [părîşte], în Urisiu de 205 DUMITRU LOŞONŢI Jos MS, [pcetrîş], în Chiheru de Sus, Hodac, Urisiu de Jos etc. MS. în aceste toponime (şi în apelativele corespunzătoare) transformarea lui / în î se datoreşte caracterului dur al consoanelor r şi s. PODOŞANIA [podoşăriiie] „e o aşezătură puţină şi apoi coastă...” II, „... e acolo sus , e o ţâră drept” III, „este teren arabil deasupra la un deal, o ţâ’ de aşezătură; ar fi ca un pod deasupra la un deal, teren oblu ca cum e podul oblu” IV (Urisiu de Sus MS). Pare a proveni dintr-un derivat de la podaş: podaş + suf. -anie86 > *podâşanie >, prin asimilare, *podoşanie. întrucât în sat a existat o populaţie ucraineană (v. Drăganu TI 75), nu excludem posibilitatea creării toponimului de către ucraineni, în procesul bilingvismului ucraineano-român, de la apelativul românesc podaş sau, mai puţin probabil, de la podiş. PODOUAŞU „on picuţ de ş e s , de p 1 a t o u ; este deasupra cătunului Codomarc” I, „îi di cătă Valea Sântejudelui, on loc aşezat” III (Bonţ CJ): *podouâş, formă rezultată prin asimilarea o - e > o - o de la podeuaş, un diminutiv (atestat de Teaha CN 254) de la podeu cu suf. -aş. PODUCEL. S-ar putea ca Poducelu cel Curat87, consemnat într-o hotarnică88 din 1745 („... Şi din dimon merge în poducelul cel curat şi merge alăturea cu osica cea naltă...”), să fie numele vreunei terase sau al vreunui platou, provenit din *poducel < *poduc ‘terasă, platou’ + suf. dim -el. PODURELELE I-III: Podurelele din Jos „[locul] are formă frumoasă, mai drept” I, II şi Podurelele din Sus „loc mai frumos, mai 86 Pentru acest sufix, vezi Vădim Rudeanu, Sufixele -anie şi -enie în limba româna, în SMFC II 101-106. 87 Curat este aici participiul de la a cura ‘a lăzui, a defrişa, a curăţi’. Alte toponime provenite de la acest cuvânt se găsesc la Iordan TR 23. 88 Publicată de T.G. Bulat, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei, Râmnicul Vâlcii, 1925, p. 10; apud Bogrea PIF 208. 206 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF drept” I, II (Calna CJ): *podurel (pl. *podurele) fcmic platou, mică terasa’ < pod + suf. -Lirei PODUŢU „poiană” II, „loc drept, înconjurat de pădure; e şi pădure pe el” III, „loc mai sus, mai ridicat ca valea, un p o d u ţ aşa drept; e frumos, da-i pădure, pod drept” IV (Vima Mare MM); „loc drept între Coasta Ursoiului şi Valea Scăriţii” (Hovrila MM: G. T.); Pe Poduţ loc cu ruget (Ciocmani SJ: CHEST. IV 110/273): podiif ‘mic platou, terasă’ (Vima Mare), apelativ neînregistrat în DLR, un derivat de la pod ‘platou, terasă' + suf. dim. -uf. Din această familie mai cunoaştem următoarele derivate, absente din DLR): podâştină (pl. podâştini) ‘terasă, platou’ (Bonţida CJ, Buneşti CJ, Ghirolt CJ, Livada [com. Iclod] CJ, Orman CJ etc.) e derivat de la pod ‘idem’ cu suf. -aştină. Cf. *corobaştină, dosciştină ‘dos, versant nordic’ (Bezded SJ, Şasa SJ etc.), *găuraştină, *hodobciştină etc. podeân ‘terasă, platou’ este un derivat de la pod ‘idem’ cu suf. -ean. Podireiu „o suprafaţă mai dreaptă, un p o de an pe un deal” (Cufoaia MM: comunicat Cornelia Veturia Filip), Podu Luncii „p odean, loc mai sus” (Răzoare MM: comunicat aceeaşi). podeânc (pl. podeâncuri) ‘terasă, platou’ e un derivat de la pod ‘idem’ cu suf. -eanc. Podereiu „p ode ane” II, Podu Râtund „p o d e a n c ” I (Peteritea MM). podeiâc, podeiăcă. Podeiac (pl. podeiace: Fundata BV, Şirnea BV; podeiece: Fundata) ‘mic platou, mică terasă’ e un derivat de la podei ‘terasă, platou’ cu suf. -ac. Informatorii l-au definit „un pod micuţ de tot, un loculeţ într-un vârf de deal” (Fundata), „un ochiuleţ frumos în pădure” IV (Şirnea BV). Varianta feminină podeiacă (pl. podeieci: Fundata) poate fi derivată de la podeie cu suf. -acă sau refăcută din podeiece, pl. lui podeiac. Am observat-o în Fundata, unde ne-a fost definită „un loculeţ şes, frumuşel, într-un vârf de deal”), şi în Moieciu de Sus BV („... e o poiană aşezată, opodeiacă frumoasă” I). podereiâc, podereâc ‘mic platou, mică terasă” sunt forme pe care le-am întâlnit în Mocod BN: Pe Poderei „podereiâc [pod'ereiâc], 207 DUMITRU LOŞONŢI podereac [pod'eriâc]”. Varianta podereac s-a născut, prin contragere, din podereiac, care este un derivat de la poderei cu suf. -ac. podereiâş, podereş. Podereiâş (pl. podereiâşe), cuvânt pe care l-am observat în Târlişua BN (în forma [pod'ereigş] VIII) şi în Dobricel BN {Zăpădinăiu „loc arător; sânt şi podereiâşe [pod'ereiăşă]” II), este un derivat de la poderei cu suf. dim. -aş. Prin contragere a rezultat forma podereş [pod'erşş] (pl. podereşe [pod'er^şă]) „loc frumos, drept" (Târlişua. Neteda, „pământ frumos, un podereş” V), ‘mic platou, mică terasă’ (Cetan CJ. Podereia „p o d e r e ş u 1 ala” I). poderiş ‘terasă, platou’ (Gădălin CJ: Podaşa „poderei aşa întins, poderiş aşa, podiş aşa întins” II) este, se pare, o creaţie spontană a informatorului, o contaminare între poderei şi podiş. podişcă (pl. podişti) ‘idem’, un derivat de la pod ‘idem’ cu suf. -işcâ, circulă, se pare, numai în nord-estul ţării. ALR II SN III h 815/365 l-a înregistrat în Ciocăneşti SV, iar Dragoş Moldovan, în Frumosu SV (Pe Poderei la Biserică „e o p o d i ş c ă mai sus o leacă’; Scăuiete „un fel de podişcă, aşa, de pământ, o poiană pe deal”), Vama SV etc. Iorgu Iordan (SCL, XXII, 1971, nr. 4, p. 404) l-a întâlnit într-un text literar. podişte (pl. podişti) ‘idem’ este derivat de la pod ‘idem’ cu suf. -işte. L-am întâlnit în nord-estul Transilvaniei, definit „loc drept, ca pod, un loc mai aşezat’ (Salva BN), „poderei” (Năsăud BN), „ceva şes pe deal” (Valea Măre BN) etc. podulcţ (pl. poduleţe) ‘mic platou, mică terasă’ e un diminutiv de la pod ‘terasă, platou’ cu suf. -uleţ. L-am notat în Fundata BV (,,... o leacă de pod, o ţâr’ de podu 1 eţ, loc şeţ”; „colo sus dacă e în vârful coastei un poduleţ, pod mic,...”; Grădişte „pădure; sus în ţâmban îs zidurile, pe un p o d u 1 e ţ), Şirnea ΒV {„poclei îi spune la un p o d u 1 e ţ, la un loc frumos, mai aşezat”), Peteritea MM etc. PODINA „podiş” (Poiana Aiudului AB: comunicat E. Şoşa); „deal” (Comăneşti BC: MDGR IV 788); „loc chiar oblu” (Lungeşti CJ); „e în vatra de sat...” (Negreni CJ); „îi împădurită; a fost on câmp foarte frumos” I, „câmp; o poiană acum plantată” II (Poiana Horea CJ); „podinoc” II (Valea Căşeielului CJ); „loc mai întins pe o 208 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF înălţime” (Dragomireşti MM: Faiciuc Drag 314); „este o ţâ’ de pod ină, o ţâ’ de vatră, aşezătură” I, „padină, platou” II (Sânmărtinu de Câmpie MS); Podinile „îs podinoace” II, „loc aşezat” III (Alunişul BN); „teren mai drept” (Mărişel CJ: S. V.); Podine „e oblu, şes şi şî câte o hrapă” I, terase (Ilva Mică BN); „loc fain” I, „e cam drept, pământuri tare frumoase” II (Maieru BN); La Podini în Deal „fânaţ” (Cetea AB: V. B.) etc. Apelativul podină (pl. podine şi podini) se întâlneşte în Maramureş, în unele părţi ale Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei, cu sensurile: „loc fain, cam drept; unde e drept, da’ mai sus” (Năsăud BN), „poderei” (Runcu Salvei BN, Sângeorz-Băi BN), „loc mai drept” (Mărgău CJ), „loc mai şesos pe-o coastă” (Dealu Boţii CJ), ‘locul plan de pe vârful unui munte’ (Săvineşti NT, Filioara NT: CHEST. IV 87/550-b2, 566-b2), ‘platou’ (Chirii SV: GRg 56), ‘loc şes’ (Râmnicu Vâlcea: LRg I 84) etc. Porucic L îl defineşte ‘loc slab înclinat şi larg’ (p. 23), ‘loc înalt, larg şi deschis. Platou’ (p. 26), ‘loc întins, larg şi relativ plan. Podiş mic' (p. 36). In DLR e definit ‘suprafaţă plană în regiunea de munte sau de deal; regiune de şes (mai înalt)’ pe baza atestărilor din Chirii, Râmnicu Vâlcca şi a uneia din GALACTION, O. 119: „E interesant acest sat, dar nu pentru el însuşi, ci pentru podina pe care odihneşte”. în aceasta din urmă nu e însă vorba de sensul de ‘terasă, platou’, ci de unul figurat, anume ‘bază, fundament, temelie’, lucru care rezultă cât se poate de clar din contextul din care a fost scos citatul. Gala Galaction vorbeşte de satul Celeiu, azi înglobat la oraşul Corabia OT, care „odihneşte” pe ruinele cetăţii romane „Malva sau Sicibida”. Sensul figurat, neatestat de DLR, l-am întâlnit şi în alte contexte: „O putut bea bine, că era mâncaţi, o avut podină” (Bonţida CJ), „Am avut noroc că am avut podină de grâu, mălai, de anul trecut” (Podişu SJ) etc. Mai semnalăm şi derivatele (necunoscute de DLR): podinioâră (pl. podinioâre) ‘loc mai drept pe o coastă’ (Mărişel: S. V.); podinuţă (pl. podimUe) ‘idem’ (Răchiţele CJ); podinos ‘şes, întins, drept’ (Răchiţele). 209 DUMITRU LOŞONŢI PODINOC, PODINOG. Este un toponim răspândit, după câte ştim până acum, în jumătatea de nord a Transilvaniei şi Maramureş, în BN, CJ, MM şi SJ: Podinocu „locuri cam drepte, frumoase” I (Luşca BN); „o bucată de loc drept, on p o d i ş ” II (Lăpuş MM); „p o d i n o c , petec de pământ drept” I, „podinoc, loc drept” II, „on pic de dreptuş” III, „teren mic, da’ drept; e sus aşa, un p o d i ş ” IV (Frâncenii de Piatră SJ); „o dărabă de pământ mai drept” II (Glod SJ); terasă (Gâlgău SJ); „loc drept pe deal” I, „loc drept” II (Ileanda SJ); „teren frumos, livadă” II, terasă uşor înclinată (Chizeni SJ); „îi loc sus, sus; deasupra este şi drept” I (Bogata de Sus CJ); „e şes ca pe palmă, ca pe masă” I (Bobâlna CJ); Podinogu „fânaţ şi semănături” (Buteasa MM: G. T.); Podinocu Târsii „loc drept” I-III (Bârsăuţa SJ); Podinocu Ursului „loc drept” I, II (Bârsăuţa); Pe Podinog Ia Valea Rea „loc drept” I (Rugăşeşti CJ); Podinoacele „îs nişte podinoace” I, „îs mai multe podane” II (Huţa CJ); „podinoace” II, terase (Frâncenii de Piatră); „podinoace, platforme întrerupte de păraie” I; „îs în pădure, la Vlădeasa, loc drept” III, „teren drept” IV (Căpâlna SJ) etc.: podinoc (pl. podinoâce) ‘terasă, platou’, apelativ necunoscut de DLR, derivat de la podină ‘idem’ cu suf. -oc. In formulările informatorilor, podinoc înseamnă „poderei” (Coşbuc BN, Măgoaja CJ), „loc mai aşezat” (Târlişua BN), „poieniţă, loc drept, fain” (Strâmbu CJ), „un fel de loc drept” (Drăghia MM), „loc cam drept” (Poiana Blenchii SJ), „teren mai mic, drept, undeva pe o coastă, într-on vârv de deal” (Bârsăuţa) etc. Varianta podinog (pl. podinoâge), întâlnită în Guga CJ (Podereiu „e pantă mai lină, e un podinog” I), Măgoaja, Rugăşeşti (Măgura deasupra e un podinog” [*], adică „loc plan, drept, fain; aşezătură” I), Luminişu SJ, Bârsău Mare SJ etc., s-a născut din podinoc, prin sonorizarea oclusivei velare, iar podănog (pl. podănocige), întâlnită la informatorul IV din Poiana Blenchii (Cătuşile „loc deschis, cosalău şi podănoage, podane suprapuse”), din contaminarea lui podinog cu podan. La fel de bine se poate explica însă această formă şi ca un derivat de la podan, cu suf. -og. La Bârsăuţa am observat şi diminutivul podinocâş (pl. podinocâşe). 210 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF PODMOL, POLMOL, POLMON, POMNOL. Podmolu „loc drept, în marginea Oltului” II (Avrig SB); „e sus pe deal, poiană frumoasă, on şes” I (Merişor, com. Băniţa HD); Polmolu [*] sau Polmolu Strungii Dracului II, [**] „teren la munte, păşunat” [*], „loc în trepte” II (Scoreiu SB); Polmonu „şes, podei” în Părău Râpii şi „teren şes” în Pădurea Satului (Glogoveţ AB: V. B.); Polmoalele „pantă mai dulce” (Buia SB: V. B.); „terase” I (Glâmboaca SB); „pantă potrivită” (Guşteriţa, azi cartier al Sibiului: V. B.); Polmoalele din Arpăşel „teren frumos de pot păşuna oile între neşte jghiaburi” III, terase (Cârţişoara SB); Polmoalele din Jos şi Polmoalele din Sus „loc oblu” (Crăciunelu de Sus AB: V. B.); Polmoanele „rânduri de stânci” (Petreştii de Mijloc CJ); Polmoanele Şelarilor „pădure, pantă” (Glogoveţ: V. B.); Pomnoalele „loc oblu acolo sus deasupra, ca pe pomnol” I, loc „aşa ca treptele, ca pomnoalele; e ca terasele”; între terase îs pietri” II (Sălciua de Jos AB) etc.: * podmol, polmol (Glâmboaca, Pojorta BV, Râu Sadului SB, Sărata SB, Scoreiu, Sebeşu de Sus SB etc.), polmon (Petreştii de Mijloc), pomnol (Sălciua de Jos) ‘prispă naturală’, sens neatestat de DLR, dezvoltat prin metaforă de la podmol (polmol, polmon, pomnol) ‘prispă (la casele ţărăneşti)’. Varianta pocmol e cunoscută de Porucic L 76. POLIŢĂ. Poliţa „trecătoare” I (Drăguş BV); Poliţele „coastă; îs ca strepţile [= treptele]” I, II (Rodna BN); „loc la munte, poiană” II (Şimon BV); Poliţele terase: „e o bucată frumoasă, [apoi] iară cu stânci, iară frumoasă şi iară cu stânci” III (Cârţişoara SB); „o poliţă, [apoi o] stâncă, [iar] o poliţă, [apoi iar o] stâncă” II, terase (Sărata SB); poliţă ‘formă de relief care apare pe versanţii văilor erodate dintr-o regiune cu structură tabulară şi care se prezintă ca o treaptă la o anumită înălţime deasupra fundului văii; strat plan de piatră, într-o stâncă, în faţa unei prăpăstii’ (DLR), „jgheab [= stâncă] ca poliţa” (Dejani BV). Brătuşu de Jos „o aşezătură faină, e o poliţă, o treaptă mai jos ca Brătuşu de Sus” IV (Găureni BN). SCAUN, SCAMN. Scaunu „cel mai înalt deal de pe aici; deasupra lui e o poiană, loc aşezat” I, „bâtcă..., dacă te sui în el într-o parte e ş e s 211 DUMITRU LOŞONŢI cu pădure, în alta ţurană” II, „munte; în vârful lui spre răsărit e 1 o c oblu” III (Dumbrava MS); „păşune” (Iaz SJ); Scaunu Jendarilor „loc mai aşezat” II (Lisa BV); Scaunu lui Pătru (Laz, com. Săsciori AB); Scaunu Sbârcei (Valea lui Ion BC: Matasă CD 58); Scamnu Bărzuicii „loc şest, teren frumos, poiană mare în vârv de crac” II, „este un fel de platou pe vârf de deal” III (Ieşelniţa MH); Scamnu Irimiii „deal înalt” I (Ogradena MH); Scaunu Mare „e mai lung puţin, şes” şi Scaunu Mic „mic şes” II (Gânţaga HD); Scaunele „on fel de potecă râpoasă care urcă la Bârsăuţa; îs tot rupturi ca scaunele; sui de pe o treaptă pe alta; e ca un fel de trepte, de scări” I (Frâncenii de Piatră SJ); „loc arabil, loc drept, p 1 atou ” I, „loc frumos” III (Negrileşti BN); „loc mai şese, ca scaunele, ca treptele” [*] (Pojorta BV); „urci sus şi se face o aşezătură; după o urcare de pantă se face o aşezătură” I (Sâmbăta de Sus BV); „e şi mai jos şi mai sus, ca scaonele, în formă de trepte” I, „e un urcuş pe o pantă abruptă şi după el urmează un loc mai plan, lin” II, „loc oblu, şeţ; platău” III (Viştea de Jos, Viştea de Sus, Viştişoara BV); „[locul] urcă treptat” I, „îs nişte locuri mai aşezate, par ca scaunele” II, „nişte aşezături frumoase” III (Voivodeni BV); „păşune” (Nucşoara HD); „pisc” (Aninoasa AG: Codin MN 122); „loc izolat” (Jugur AG: ibid.); terase (Olăneşti VL); în Scaune (Scărişoara AB: Papahagi Cercetări 65); „loc oblu” (Poiana Sibiului SB: Tănase PS 14. In această localitate V. Bidian a notat Scaun „platou”); La Scaune „terenuri întinse; poieni, dealuri mici” (Bărbăteşti VL: comunicat Ion Băluţoiu); Dealu Scaunele „e în hotarul satului spre Tazlău” (Borleşti NT: Matasă CD 52), care se pare că e acelaşi loc cu cel numit la fel în Tazlău (ibid. 62) sau Scaunele (MDGR IV 462 coloana I) etc. Apelativul scâun, scamn (pl. scâune, scâmne) ‘loc mai dept într-o pantă, terasă, platou’, neînregistrat de DLR, este folosit destul de frecvent în Ţara Haţegului. L-am întâlnit în Băieşti (un anumit loc e descris „un fel de scamn aşa...”), Hobiţa-Grădişte, Nucşoara, Poieni (com. Densuş), Şerel, Zeicani etc. Fără îndoială că şi la baza toponimelor aromâne: Tu Scamnu [= In Scamn], nume de loc în Aminciu; Tu Scamne [= în Scamne], nume de loc în Perivoli; La Scamni [= La Scamne], nume de munte în Băiasa; Scamni [= Scamne], loc atestat la 1820; Scamnai, nume la sud de 212 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Ndesl'i, explicate de Th. Capidan (TMR 33, 103) de la sccimnu ‘chaise’, stă tot scamnu ‘terasă, platou’. Iorgu Iordan (TR 44) înregistrează câteva nume Scaun (mai ales din MDGR) fără să le dea o explicaţie precisă: „Despre unele dintre aceste numiri se spune în DG [=MDGR] cum au luat naştere: Scaunul Doamnei «colţ de piatră, unde, zice legenda, s-ar fi odihnit doamna Elena a lui Matei-vodă Basarab, când a mers să viziteze mănăstirea Arnota, zidită de soţul ei» etc. Acelaşi sens, aş zice material, are şi numele Scaune (deal, Mr. [= MS]), notat de Kisch I, p. 250”. SCAUN AŞ, SCĂMNAŞ. Scăunaşu „deal” (Şomăneşti GJ: MDGR V 349) şi Scămnaşele I sau Scăunaşele II „pantă, coastă” I, „sus îs s c au n e ” II (Boiţa HD) provin din *scămnâş (pl. *scămnâşe), *scăunciş (pl. *scăunâşe), diminutiv de la scamn, scaun ‘loc mai drept într-o pantă, terasă, platou’ (v. supra) cu suf. -aş. SCĂUNEAŞA „munte; e ca un scaun” I, „aşezătură pe creastă, platou pe creastă” II, „e ca un scăuneci pe creastă, un vârfuleţ aşezat” III, „p 1 a t o u ” IV (Breaza BV). Pentru formaţie, cf. Fedeleaşa, munte în Sebeşu de Jos SB. SCĂUNEL, SCĂMNEL, SCĂUIEL. Şi acesta este un toponim cu o largă arie de răspândire. Din numele cunoscute de noi rezultă că se întâlneşte în sud-vestul Transilvaniei, nord-estul Banatului, nord-vestul Bucovinei şi nordul Olteniei: Scăunelu „un podei; îi mai aşezat” (Miceşti AB: E. P.); „şes pe o coastă” (Ludeşti HD: Homorodean SLT 162); terasă (Orăştioara de Sus HD: ibid.); „picior de munte care coboară în trepte, asemenea unui scaun” (Cugir AB: ibid.); „e şes şi-i sus” II, „terasă” III, [*] (Cheia89 VL); Scăunelu I, Scămnelu III sau Scomnelu II, III „loc dirept şi dincoace şi dincolo de Râu” I, „e locul bun, drept” III (Păucineşti HD); Scămnelu „pădină” (Maidan, azi Brădişoru de Jos CS: Liuba-Iana M 86); Scăunelu Mare şi Scăunelu Mic „două aşezături pe o coastă” (Costeşti HD: Homorodean SLT 89 Figurează şi la Bureţea CTR 128. 213 DUMITRU LOŞONŢI 162); Scăunelele „îi o ţâ’ de rât şi-i hurluit, ca trepţile” II, „terenul îi sub formă de scaune” III (Făgetu Ierii CJ); Scăuiele(le) „un fel de podişcă, aşa, de pământ, o poiană pe deal” (Frumosu SV: comunicat Dragoş Moldovanu); Scăuielele „poiană pe munte; treceam pe Scăuiele la România” (Boiţa SB). în MDGR V 349, numele acestei vechi trecători care lega Transilvania de Vâlcea apare sub forma Scăunelele. Pentru Ionel Stan, „Scămnelu, qui donne le nom â des vallees avec des rivieres, a des pres ou â des collines (Armeniş, Satu Bătrân, Cornea, Sadova Nouă [CS], represente le derive diminutif de scamn (< lat. scamnum)” (Quelques problemes de toponymie roumaine, în Actele celui de-al ΧΙΙ-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanica, I, Bucureşti, 1970, p. 1122). Autorul nu precizează (probabil pentru că n-a sesizat) sensul cuvântului scaun, menţionând în continuare compusele: Apa Scămnelului, Dosu Scămnelului, Faţa Scămnelului (Satu Bătrân), Tâlva Scămnelului, Vălău Scămnelului (Sadova Nouă) şi Furca Scămnelului (Cornea). După cum am arătat la cea de-a Il-a Consfătuire naţională de onomastică care a avut loc la Cluj între 10 şi 12 octombrie 1969, toponimele Scămnel, Scăuiel şi Scăunel provin din apelativele scămnel, *scăuiel, scăunel (pl. scămnele, *scăuiele, scăunele) ‘terasă, loc şes într-o coastă’, diminutive de la scamn, scaun ‘idem’ (v. supra) cu suf. -ei Porucic L 78 înregistrează doar pe scăunel ‘terasă’. Varianta scămnel circulă prin Ţara Haţegului: „...este on şes, o ţârică şes; se face o ţâră scămnuţ, scămnel...; este sus, în capetul Măzăriştii de Sus; de acolo începe Părău Scămnelului ce curge în Valea Zeicaniului” (Zeicani HD). Ulterior comunicării noastre, şi Mircea Homorodean (v. CL, XX, 1975, nr. 2, p. 135; SLT 162) raportează toponimele din Ludeşti, Orăştioara de Sus, Costeşti şi Cugir la „scămnel ‘pădină [= loc mai aşezat] în coasta muntelui’ ([Brădişoru de Jos:] H XVIII 137)”. Definiţia apelativului a fost modificată greşit în DLR în forma: scămnel ‘padină (uşor scobită) pe coasta unui munte’. Tot atunci am menţionat că aceeaşi provenienţă o au şi toponimele aromâne: Scămnel „nom d’un village roumain â Zagori (Pinde) â peu pres grecise”, Scămnel, Scămnelu şi Scamneli [= Scămnele], explicate de Th. Capidan (TMR 102) de la scamnu ‘chaise’ şi suf. -ei 214 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF SCĂUNEŞ, SCĂMNEŞ. Scămneşu „e între două păraie” III (Ciula Mare HD); „un loc o dată drept, apoi iar coastă” II, „un loc drept; din el cobori pe o pantă” III, „o bucată de pământ dreaptă ca un scaun” IV (Densuş HD); „platou, o poieniţă” I, „ieşi o dată în sus, apoi meri drept, apoi iară urci în sus; e ca un scaun” II sau Scămnişu „e un scamn aşa” III (Poieni, com. Densuş HD); „loc micuţ...; şes mic, ş e ş t i o r ” III (Răchitova HD); „e coastă; e puţin ş e s , o ţâră şes; are o ţâră scămneş” I (Ştei HD); Scăuneşu din Deal „loc şes” I şi Scăuneşu din Vale „loc şes” I (Vâlcelele Bune HD); Su Scămneş I (Râu Alb HD) etc.: scămneş ‘loc mai drept într-o pantă, terasă, platou’ (Ştei), un derivat, neînregistrat de DLR, de la scamn cu suf. -eş. SCĂUNIŞ, SCĂMNIŞ. Din câte cunoaştem, este răspândit în Ţara Haţegului (unde apare frecvent) şi în regiunile învecinate: Scăunişu „poieniţă frumoasă sub o coastă” III (Baru HD); terasă uşor adâncită (Bucium HD: Homorodean SLT 162); terasă naturală (Teleşti GJ: Bâldea Tel. 233); „e într-o coastă ca un scăuniş” I (Ohaba-Sibişel HD); Scăunişu I sau Scămnişu I „e tipul unui scamn, e loc drept cum îi masa deasupra unei ridicături” I (Merişor,com. Băniţa HD); Scăunişu IV, XII sau Scămnişu XI „şes pe lângă apă” IV, „luncă” XII (Petros HD); Scămnişu „o mică poiană în pădure; loc drept” I (Turnu Ruieni CS); locuri (Băuţar CS, Buchin CS: Ionel Stan loc. cit.)\ „e o ţâră s c a m η ” I, „e un loc mai drept o ţâră pe o pantă” II (Hobiţa-Grădişte HD); „e on pic de loc drept pe coastă” II, „îi făcut locul ca un scaun” III, „porţiune de teren dreaptă ca un scaun” V (Sarmizegetusa90 HD); Scăunişu Floarii „o bucată de loc mai şes într-o coastă, ca de un car de fân” III (Petros); Scămnişu Făgetului I sau Scămnişu lui Făget I, II „e o coastă aşa şi are o ţâră scamn aşa; terasă” I, „e ca un scamn” II (Şerel HD); Scăunişele I sau Scămnişele II „îs nişte scaune” I (Nucşoara HD); Scăunişele I, III sau Scămnişele II „aşezăminte” II, „e un loc care urcă, are pantă” III (Paroş HD); Scămnişele „poiană dreaptă” II (Sălaşu de Sus HD) etc. 90 La Densusianu ŢH 65 apare în varianta Scomnişu deal. 215 DUMITRU LOŞONŢI Apelativul scăuniş, scămniş (pl. scăunişe, scămnişe) ‘loc mai neted într-o pantă, terasă, platou’, neînregistrat de DLR, este un derivat de la scaun, scamn ‘idem’, cu suf. -iş. L-am întâlnit în Ţara Haţegului, 111 localităţile Galaţi („scămniş înseamnă dacă urci şi apoi e o bucată de loc mai drept de poţi să hodini”), Valea Lupului („scăuniş îi dacă ieşi în sus şi găşi o ţâră padină frumoasă”) etc. SCĂMNIŞELE, nume menţionat de Ionel Stan (loc. cit.) în forma Scămnişale (Obreja CS, Sadova Nouă CS), se pronunţă de fapt [scămiiişşle] (deci trebuie literarizat Scămnişele) şi provine din *scămnişele, pl. lui *scămnişel [scămiiişal], diminutiv de la scămniş (v. supra) cu suf. -el. ŞATRA „loc drept, da’ e sus” (Berchezoaia MM: G. T.); „acolo sus pe deal îi loc cam drept” I, „vârv de deal; locu-i drept” III, „loc mai drept” [*], „platou” [**] (Agârbiciu CJ); „loc mai neted pe deal” 1 (Legii CJ): şătră ‘terasă, platou’, apelativ neînregistrat de DLR. Podu Racoviţii „pământ, şatra asta toată, aşezătura asta frumoasă; e către Racoviţa” III (Sebeşu de Jos SB). ŞĂTRIŢA „teren abrupt, cu alunecări” (Groşii Ţibleşului MM: comunicat: Viorel Cozma); loc (Tăşnad SM: CHEST. IV 46, 50/236); Vârfu Şătriţei „vârf situat pe masivul Şătriţa” (Groşii Ţibleşului: comunicat idem): *şătriţă ‘terasă, platou’, diminutiv de la şatră ‘idem’. ŞETRIŞOARELE „e sus, ... deasupra acolo e oblu” III (Agârbiciu CJ): *şetrişoâră (pl. *şetrişoâre), diminutiv de la şatră ‘terasă, platou’ cu suf. -işoară. ŞĂTREV, ŞĂTREF, ŞĂTREG, ŞETREF, ŞETREV, ŞETRAŞ, ŞETRĂŞ, ŞETREŞ. Şatrevu (Şătrefu, Şătregu, Şetrefu, Şetrevu) este o trecătoare care leagă Maramureşul de Transilvania, situată între localităţile Săcel MM şi Dealu Ştefăniţei BN. 216 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Nicolae Drăganu, după ce explică numele satului Leşu BN din magh. les ‘loc de pândă’, datorită faptului că aşezarea ar fi fost „făcută pe locul care odinioară servea ca «loc de pândă», de unde trebuia să se dea atacul [...] menit să apere pasul” (TI 66), afirmă că „în acelaşi chip şi din aceeaşi pricină a fost numit şi Şătrevul (,Şătref Şătreg), cu radicalul slav satri- (cf. pol. szatzuc, ceh. setriti, setfiti ‘beobachten’) + suf. -evu : în acest caz era vorba de locul din care «se observa» sau «pândea» pasul dinspre Maramureş” (ibid. 67). In notă adaugă, totuşi, că „derivarea acestui nume din slav. satirii ‘şatră’ + -evueste mai greu de explicat”. Informatorii din Dealu Ştefăniţei şi Romuli BN ne-au descris locul numit Şătrev(u) astfel: „deal; are o formă faină; e un loc mai aşezat” I, „deal; pe vârvul lui e mai drept” II, „loc mai aşezat” III, „p o d i n ă ” V. Fără să excludem posibilitatea creării acestui toponim de către populaţia ucraineană infiltrată odinioară printre românii din aceste părţi, considerăm că e vorba de un toponim românesc, adică creat de către români din apelativul şătrev (pl. şătreve, şătrevuri) ‘loc mai neted pe deal, platou’, necunoscut de DLR, pe care l-am înregistrat în mai multe localităţi (ale com. Târlişua BN) apropiate de această trecătoare, înainte de a cunoaşte numele ei: Corobana „teren aşa fain, e on ş ă t r e v, on loc aşa frumos; e podinoc, rât aşa frumos” (Răcăteşu), Podereia „şătrev fain, podinoc” (Borleasa) etc. Apelativul şătrev a fost glosat „loc neted” (Târlişua), „aşezătură de teren” (Lunca Sătească), „bucată de pământ aşezată, loc mai drept, adâncit puţin” (Răcăteşu), „loc drept” (Borleasa) etc. N-ar fi exclus ca Şetraşu I Boiu HD, Balşa HD (CHEST. IV 69/110), Şetrăşu I Mada HD (V. B.), II Vălişoara (com. Balşa) sau Şetreşu I Mada (V. B.) „munte” I Mada (V. B.), „deal foarte mare... iar în vârf loc drept” Π Vălişoara (comunicat Ioan Vălean), „puţin şes” II Boiu, să provină de la o variantă a lui şătrev. ŞES, ŞESC, ŞEST, ŞEŢ, ŞEZ, ŞEASĂ. Şesu „poiană” (Nucşoara AG: Codin MN 123); „munte” (Poienărei AG: ibid.); „păşune pe platou” (Valea Viilor SB: V. B.); Şesu Bocului şes (Muntele Filii CJ); Şesu Găvanului „teren ca pe masă” (Boiţa SB); Şesu lui Pătran „loc podeuos” (După Piatră HD: V. B.); Şesu Măgurii „e şes sus pe 217 DUMITRU LOŞONŢI dealul Măgura” I (Dumbrăviţa BN); Şesu Mic „platou mic” I (Ilimbav SB); Şesu Moaşii platou (Avrig SB); Şesu Tisii „teren cu păşune, la munte” (Poiana BH: Teaha CN 139) etc.; Şescu „poiană” (Pietroşani AG: Codin MN 123); Şescu Boldanului „un şese în pădure” IV şi Şescu Cheii „e un şese” IV (Berivoii Mici BV); Şescu Boilor „e sus la golul [alpin]” (Sâmbăta de Sus BV); Şescu Balii „e sus, un şese” I, Şescu Scochinii „e în vârf, o aşezătură frumoasă” I şi Şescu Chiciorii „şese în vîrf de deal” I (Lisa BV) etc.; Şestu „livadie şi arătură” I (Coramnic MH); Şestu lui Dinu Savu teren aşezat (Copăcel BV); Şestu lui Ciocan „loc şestos” I şi Şestu lui Tunsoi „loc şestos” I (Şinca Nouă BV) etc.; Şeţu „teren neted, arabil” II (Oprea Cârţişoara, sat înglobat la Cârţişoara SB); „munte” (Berevoeşti AG: Codin MN 123); „loc izolat” (Jugur AG: ibid.); „poiană plantată” I (Ucea de Sus BV): Muntele Şeţu munte (Sinaia PH: MDGR V 518); Şeţu Glăjăriii „poiană în pădure” (Arpaşu de Sus SB); Şezu „teren neted lângă apă” I (Părău BV); loc şes (Mândra BV) etc.; Şesurile „podeie” (Cerbăl HD: V. B.); terase (Negrileşti BN) etc.; Şeasa „loc aşezat” II (Ciceu-Poieni BN); „teren în pantă mai lină” III (Chiuieşti CJ); „e o podină frumoasă” I, „şes” II (Bălceşti, com. Beliş CJ); „loc mai şes” I (Gânţaga HD); (scris Şasa) localitate SJ; „e loc şes, drept” I (Poiana Blenchii SJ); Şeasa Gârdeanului „îi o şeasă între dealuri” I, Şeasa Mare „şeasă mai mare” I, Şeasa Mică „e o şeasă mai mică” I, Şeasa Urzicarului „şes frumos, mare” I, Şeasa Vasilichii „teren mai şes; oşesuţă” îşi Şesele Scoruşetului „loc frumos” II, „îs mai multe şese, mai multe locuri întinse” [*] (Poiana Horea CJ) etc.: şes (pl. şesiirî), şese, şest, şef, şez, şeasă (pl. şese) ‘terasă, platou’. Aşa după cum a remarcat şi Mircea Homorodean SLT 165, frecvenţa mai mare a acestui nume „în zona muntoasă nu este întâmplătoare: aici, terenurile netede, terasele şi platourile atrag într-o mare măsură atenţia”. SEŞTIOARELE [săşcQre(le)] I, III, [săşt'Qrele] II „loc drept” I, „teren şes, mai ridicat, şes pe Pietriş deasupra” II, „loc plat” III (Beclean BN): *seştior (pl. *seştioâre), formă rezultată prin disimilarea 218 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ş- ş > s - ş de la şeştior (Răchitova HD. V. supva, s.v. SCĂUNEŞ) < *!jeşci0r < şes + suf. (i)cior9I. ŞESURĂ. Şesura „poiană, loc drept [pe deal]” I, „loc şes, poiană” III, „poieniţă” IV (Pui HD); terasă (Fizeşti HD); Şesura „loc tare frumos” II, „loc bun, aşezat, fânaţ” III, „loc mai şes” IV (Clopotiva HD. V. şi TRM 54); „platou” I (Hobiţa-Grădişte HD); Şesurile „teren şes, platou” I (Merişor, com. Băniţa HD); Părău Şesurii (Clopotiva): *şesură, *şesiiră ‘loc şes, terasă, platou”, un derivat de la şes, şeasâ cu suf. -ură sau un feminin singular refăcut din şesuri, pl. lui şes. Cf. unghiură (DLR ms.). In Drăguş BV e curent şestură (pl. şestiuî) „loc şes”, cuvânt necunoscut nici el de DLR. ŞLEU „e la golul [alpin] sus, o poiană mai şescoasă” II (Mărgineni BV); „poiană” (Nucşoara AG: Codin MN 124); Şieu Babii şes pe munte (Dejani BV); Şieu Hermenesii „şieu” II (Gura Văii BV); Şieu Lidişorului şes pe munte (Dejani); Şieu Lupşii „şieu ” II (Gura Văii); Şieu Mândrelor „poiană” (Nucşoara AG: ibid.); Şieu Muşuleţii „aşezătură” I, „vârf neted, platou frumos” II (Breaza BV); Şieu Piciorului Bătrân şes pe munte (Dejani); Şieu Pâţelor „şes pe munte” (Berivoii Mici BV): şieu ‘loc plan pe vârful unui munte’, folosit în multe localităţi din Ţara Oltului (Breaza, Copăcel, Dejani, Gura Varii, Pojorta, Sebeş etc.). DLR îl cunoaşte din Berivoii Mici, după CHEST. IV 87/174-f. V. şleau2 III. 1. Din Breaza figurează în DLR şi la sensul (III. 2.) ‘loc deschis, expus vântului’ pe baza răspunsului şleuri sau tăpşanuri tălpigoase” (CHEST. IV 84/174-a) pentru ‘loc expus mult vântului’. în realitate nu e vorba de două sensuri, ci de unul singur, cunoscut fiind faptul că platourile munţilor sunt locuri expuse mult vânturilor. Adăugăm că în unele sate din zonă şieu se foloseşte şi în sintagma şieu de apă ‘întindere de apă’ („loc unde stă apa aşa, lac aşa”: Mândra 91 Alte cuvinte formate cu acest sufix au fost menţionate în nota 11. 219 DUMITRU LOŞONŢI BV, „loc unde stă apa de nu mişcă de acolo”: Gura Văii, „lungime oablă, o apă, o baltă”: Sebeş). TALPELE „pantă, fânaţ puţin şi arabil” (Săcuieu CJ); Telpele [tşlpele] „neşte rupturi, tă [=tot] tălpi, ca tălpile, ca t e r a s e 1 e ; numai îs mai mari cum s-o rupt, s-o dus tă mai jos” II (Sălciua de Sus AB): tâlpâ ‘terasă (naturală)’ (Sălciua de Sus). Cf. şi talpă ‘laviţă în casele ţărăneşti sau la stână’ (DLR). TĂLPIGA „vârf, loc mai şese” I, „platou” II, „e la vârf; cum ieşi acolo sus [pe muntele Baba] e loc şes” [*] (Pojorta BV): *tălpigă ‘loc şes pe o înălţime, platou’. De la acest substantiv s-a format adj. tălpigos ‘şes, neted’, absent din DLR, dar atestat în răspunsul menţionat mai sus (s.v. ŞLEU) din Breaza BV, localitate vecină cu Pojorta. Şi tălpigă ‘fiecare din treptele făcute cu sapa pe o potecă a unui deal’ (Păuşeşti-Otăsău VL: CHEST. IV nr. 72, p. 38) lipseşte din DLR. TAVAN. Tavanu Mare „un tavan mare” I, „loc drept” II, Tavanu Mic „tavan” I şi Tavanu Baba Fica „poieniţă, tavan” II (Tisoviţa MH): tavân ‘platou’ („pământ drept” I, „loc drept, pe sus” II: Tisoviţa; „într-o pădure unde-s dealuri şi deasupra e şest”: Plavişeviţa MH), sens neatestat de DLR. Botu sau Cracu Perilor „deal lung, înalt şi tavan în el” I (Ogradena Veche, sat înglobat la Ieşelniţa MH). în Mărăşeşti MH (NALR-Olt. II h 341/941 legendă) informatorul defineşte ‘şesul’ „un tovân92', -vânuri [= loc întins, şes, cu pomi rari], aşa frumos cu iarbă”. în Tisoviţa am observat şi diminutivul tăvănel. TĂPŞANU „loc drept” (Maieru BN: comunicat Iacob Naroş); „bucată de loc mai drept” II (Romuli BN); „loc mai cumpănit; nu-i drept, oblu” I (Tiha Bârgăului BN) etc.: tăpşân ‘loc neted sau (uşor) înclinat (acoperit 92 Forma tovan pare o scăpare de cartografiere în loc de tavan sau tavan. Acelaşi informator a definit ‘lunca’ „un tavan” [notat fonetic cu â suprapus de a] sau „crov” (ibid. III h 520/941). 220 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF cu verdeaţă), aflat pe vârful unui munte sau al unui deal, între doi munţi sau două dealuri, pe coastă sau la poale’ (DLR). Semnalăm şi varianta feminină, neatestată de DLR: tăpşcmă „loc fain, frumos, poiană frumoasă” (Năsăud BN), „loc drept pe deal, podiş, podinoc” (Şanţ BN), cu pl. tăpşâne (Şanţ). VATRA „loc mai şes” (Podeni CJ); Vatra ai cu Câlţi „acolo era nişte zăcători de sta vitele; îi o v a t r ă, loc drept, t e r a s ă ” IV (Borzeşti CJ); Vatra Bolborii „o ob 1 i me, ca o grădină; e de cca 1/2 ha, da-i oblu ca masa” (Surduc CJ); Vatra Iui Budii „loc drept” (Poiana Aiudului: comunicat E. Şoşa); Vatra Macareştilor „vătruţă” (Lungeşti CJ); Vatra Tăului (Râciu MS); Vetrele „platou, păşune” (Sibişel HD: V. B.); Vetrile Mişcului „locuri netede, frumoase; câmp şi teren împădurit” [*] (Tranişu CJ) etc.: vâtră (pl. vetre) ‘terasă, platou’ (Borzeşti, Cheia CJ, Lungeşti, Făgetu Ierii CJ, Măgura Ierii CJ, Ocolişel CJ, Sibişel HD: V. B., Sânmărtinu de Câmpie MS, Surduc, Valea Agrişului CJ, Vălişoara CJ etc.), ‘şesul de la poalele dealurilor sau ale munţilor’ (Meşcreac AB: CHEST. IV 76/137), sens neatestat de dicţionare. VETRICELELE „păşune” (Cernuc SJ: comunicat August in Unguraş): *vetriceâ (pl. *vetricele), diminutiv de la vatra ‘terasă, platou’. CONCLUZII Varietatea reliefului ţării noastre se reflectă în bogăţia, diversitatea şi plasticitatea deosebită a termenilor geografici populari şi, implicit, a numelor de locuri. Culegerea şi studierea acestora a fost o constantă a activităţii noastre ştiinţifice. Lucrarea de faţă este prima lucrare consacrată în întregime studiului toponimelor româneşti care descriu forme de relief. Ea este o sinteză bazată pe un material vast, în mare parte inedit, existent în diferite regiuni ale ţării, dar mai ales în Transilvania. Acesta a fost adunat prin minuţioasele şi repetatele anchete directe pe care le-am făcut în multe sute de localităţi transilvănene şi prin parcurgerea atentă a unui impresionant număr de lucrări de specialitate. După cum am precizat în partea introductivă, prin „toponime româneşti” înţelegem toponimele create de români pe baza materialului lingvistic şi cu mijloacele specifice de care au dispus de-a lungul secolelor. Am reţinut în primul rând toponimele necunoscute, puţin cunoscute, insuficient ori greşit explicate până acum. în analiza lor am aplicat principiul etimologiei directe, raportându-le permanent la termenii geografici populari. Am subliniat, astfel, legătura strânsă care există între toponimie şi lexicologie, precum şi necesitatea cunoaşterii cât mai temeinice a apelativelor şi a sensurilor lor locale pentru o corectă interpretare a numelor de locuri. Ţinând seama de concordanţa dintre aspectul geografic al locurilor şi sensurile apelativelor, am reuşit să corectăm explicaţiile date de diferiţi autori unor nume şi să lămurim originea multora din cele neatestate până acum. 223 DUMITRU LOŞONŢI Deşi etimologia toponimelor din categoria de care ne ocupăm se rezumă la identificarea apelativelor româneşti din care ele provin, am considerat util să extindem analiza şi la apelative, încercând să le precizăm sensurile, variantele, ariile (aproximative) de răspândire şi etimologia. Apelativele descriptive se pot grupa în două mari categorii: a) apelative propriu-zise, adică cuvinte (moştenite, împrumutate sau create în limba română) al căror sens (unic sau principal) se referă la forma terenului (cleanţ, cuc(ă), ghergheleu, groapă, hoabă, hoanca, piclău, şes, zăvârcă etc.); b) creaţii metaforice româneşti de la obiectele din casă şi gospodărie (blid, bold, claie, copaie, covată, fedeleş, halău, masă, moldă, ou, poliţă, postavă, scaun, tolcer, troacă etc.), de la părţile casei (coş, gang, hoarla, horn, pod, tavan, vatră etc.), de la părţile corpului omenesc (bucă, buric, căpăţănă, creştet, găitan etc.) etc. Uneori e greu de precizat dacă un anumit toponim provine dintr-un entopic metaforic sau dacă a fost creat prin metaforă în procesul denominaţiei locului (v. Corabia, Crinta, Suliţa etc.). Nu puţine părţi din lucrare sunt adevărate monografii ale unor cuvinte (v. găucă, găv etc.) sau familii de cuvinte (pod, cu 34 de derivate; tic, cu 22 de derivate; cuc(ă) - gug(ă),cu 20 de derivate; cioc, cu 13 derivate etc.) care au fost publicate de-a lungul anilor în reviste de specialitate editate de Academia Română. Prin materialul faptic prezentat şi analizat, sperăm ca lucrarea de faţă să constituie o contribuţie la studiul toponimiei, entopicelor şi al etimologiei româneşti. INDICE DE CUVINTE 1 A *blidar 120 ac 29 *blidare 121 acucăi 55 *bliderei 122 albie 1 17 boaică 1 22 albi oară 117 bobâlcă 30 albiuţă 1 17 bobâlnă 30 andol(i)e 1 18 bobalnău 3 1 *ar(i)e 189 bobârcău 30 :!:arişoară 189 bobeaucă 30 bobcică 30 B bobe re ică 30 *bărbânţă 1 18 bobeucă 30 băucă 1 1 8 boboleu 33 bâltlan 32 * bob uleu 33 bancă 1 18 bold 3 1 beaucă 118-119 bolclan 32. 3L) beocă 120 boldănaş 32 bclcă 1 19 boldăniţ 32 beucă 118-120 boldeac 32 biserică 29 bolduleţ 32 :S:bisericuţă 29 bord 32 bleoacă 120 bubulău 33 bleocă 120 bubuleu 33 blid 120 bubuliu 42 * Indicele cuprinde luate apelativele şi variantele lor. atestate sau neatesiate. care au siai la ba/.a toponimelor discutate în lucrare, alte forme sau derivate menţionate, precum şi cuvintele din alic sfere semantice a căror origine a fost explicata sau sugerată. 225 DUMITRU LOŞONŢI bucă 34 ciocârlii 43 *bucşoară 34 ciocârlău 40-4 1 bulbuc. 34 ciocârlie 42 bulbucălură 34 *ciocârliu 42 bulclan 32 *ciochilă 43 bumbulău 35 ciochină 42-43 bumbuleu 35 *ciochirlă 43 bumbuliu 35 ci ochită 44 bum buri u 35 cioclodan 45 buric 35-36 ciocloi 45 buricul pământului 36 c ioc 1 oi aş 45 *burlănoi 122 cioclovină 46 ciocluş 45 C cioclul 45 cap 36 ciocodan 44-45 caucă 143-144 ciocoi ic 4 1 căciulă 36 ciocoiină 45 căpăţâna 36-37 :i:ciocordan 45 *călăvană 142 ciocul ină 45 căţâm 37 ciocul 45-46 căţâmb 37 ciocuţă 46 căţân 37, 123-124 *cium 4cS *căţânaş 124 :î:ciumă 46-47 căţână 37 ciunlcrei 201 *căţânel 125 claic 47 căuş 150 clăbuc 48-50 căvan 154 clăbucci 48-50 câllău 125 *clăiţă 48 cicloclan 45 cleanţ 50 cicodan 45 clcnlan 5 1 cioacă 38 elenţoi 5 1 cioc 37 clcnţuc 5 1 ciocan 39 elenţui 5 1 ciocălău 40 codârlă 43 ciocălie 41 codilă 43 *ciocăIiu 42 coclirlă 43 ciocănci 39-40 codovan 142 ciocârdan 45 cofana 125 226 TOPONIME ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF *C0fă 125 :,:colanca 126 colţan 39 comanac 5 1 copaie 126 *copăiţă 126 *corabie 127 corăbiuţă 127 corhaie 129 corhană 129 corn 5 1-52 cornăţcl 53 cornet 53 corobaie 128-129 corobană 129 *combaşlină 130 *corobina 130 *corobos 128 *corogană 129 :i:corubană 129 corubă 127-128 *corubină 130 :|:corubos 128 *comgană 129 corugă 127-128 cosiilă 43 coş 131 coşiei 131 coiroapă 132 coiropină 132 covaie 132 covată 133 *covălea 133 creştet 53 crimă 133 cuc 54-56 cucă 55-56 *cuchită 57 *cuclcu 87 cucui 66-67 cucuie 67 :i:cucuiete 67 cucuioabă 67 cucuioava 67 cuculă 58 cuculău 60 cuculean 58 *cuculeancă 58 :i:cucu 1 caucă 58 cucii lei 60 cuculcică 58-59 cuculeie 60 cuculet 59 cuculeu 59-60. 87 cuculeuaş 61 cuculice 61 *cuculici 62 cucul ie 61 cucuru/.aşie 166 cucuţ 56 :!:cucuţ 62 *cucuţel 62 cuinănac 5 1 curubă 128 curugă 127 D dâlman 39 *d filme ie 68 dâlmudan 80 dâlmuleu 80 *dâmbeie 68 damburel 201 dani pan 39 del ure 1 201 derdeleu 72 227 DUMITRU LOŞONŢI *deşe lătură 134 *dimbeie 68 dol(i)e 134 doliuţă 134 dovâncă 134 *durd 68 durdoi 68 durduc 69 durdui 68 *durduieţ 69 *durduiş 69 durduleu 69 durdumcu 69 dutină 134 F *1 aşi teică 137 fâşteică 136-137 laşteucă 136-137 * faci tură 70 *1aşi teică 137 fâşteică 135-137 fâştioacă 135-136 fâştiocuţă 137 fâştoacă 135-136 fedeleş 135 leţilă 43 fişteică 136 foiază 1 1 fund 138 fu nd ac 138 fundacă 138 fundalău 138 fundătură 139 *fundău 139 funderei 201 lundoaică 139 fundoaie 139 fundoi 139 * fund uş 139 furcii ură 70 fuşteică 135-137 fuştioaică 135-136 fuştioic 135 G gang 140 gaucă 143-144 gaună 145 gaură 140 gădăf 141 gădăv 141 *gădăvan 142 *gădăvană 142 găf 146. 148 găfană 154 gămălie 70 *gărgălău 73 găucă 143 găun(c) 144-145 î|:găunoaic 145 *găuraştină 140 găuroaie 140 găuroi 140 găv 145-146. 148 găvan 152-154 găvană 152-154 :i:găvănel 155 găvăuna 155 :!:găvojdcn(i)e 156 *găvojdie 156 :|:găvojdină 156 gâf 146, 148 *gâltan 157 gâllană 157 gâltău 125 228 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF gârlan 157 *grumulic 76 gârlă 158 î|:grumuradă 76 gârlici 157 grum urez 12 gârloaba 158 gudrulic 160 *gârloagă 158 gudulic 160 *gârtan 157 *guduric 160 gâv 146, 148 guduri ie 160 gâvan 154 gug 63-64 ghem 70 gugă 63-64 *ghemeleu 70 gugui 64 îi:ghemuleu 70 gugu ic 65 gherghelău 7 1-73 gugulă 66 ghergheleu 7 1-73 :|:gugulean 65 ghivan 154 guguleu 65 *gireadă 73 gugulie 66 *girezea 73 *gumuradă 76 *godorbană 142 gurgui 77 godovan 142 gurguieţ 77 godovană 142 :i:gurgulei 78 gorgan ă 158 gurguleu 78 *gorobaştină 130 gurgumeu 78 *gorobină 130 gurgumiu 78 grămuradă 76 *gurguneu 78 grindan 39 gurmuleu 74 gropaină 183 gropană 159 H *gropanie 159 halăoaie 161 *gmpănea 159 halăoi 161 gropilă 43. 159 halău 160 î|:groloapă 159 halăucă 161 *grotopină 160 halăuţ 161 grum 74-75 handolie 184 *grumă 75 hapină 170 grumbă 75 harlău 160 grumudan 75-76 hălăoaie 161 grumudcu 73, 75 hălăoi 161 grumuleu 73-75 hămoacă 161 grumulcz 12 îi:hârciolob 186 229 DUMITRU LOŞONŢI 'Miarciomabă 186 :iîharloabâ 158 hârtolop 186-187 *hârtopilă 187 *hâstoapă 173 herdeleu 72 hoabă 162 hoagă 164 hoampă 164 hoancă 165 hoapă 169 hoapănă 170 hoapină 170 hoarla 170-171 hobaică 163 hobaie 162-163 hoban 163 :|:hobană 163 *hobanie 163 *hocioroabă 186 *hodoabă 165 hodobaie 168 hodoban 166 hodobană 166 *hodobaştc 166 hodobaştină 167 *hodobă 165 hodobi 165, 167 hodobină 167-168 hodoghină 168 hodomi 165, 167 hodomoacă 169 hoghină 180 *hohoiat 79 holoambă 169 homoacă 161 homporos 164 h o mp u ros 164 hop 169 hopină 170 horcioloabe (pl.) I 86 * hore io roabă 186 hori iţă 171 horn 170 :!:horneeior 172 :i:hornei 171 *horneţ 171 *horneu 171 *hornoi 172 *hornuţ 172 *hortopilă 187 hoşlroampă 172 hotroapă 172-173 holropi 173 hotropos 173 holrupă 172 hudă 173 :5:hudoabă 165 hudubaie 168 *hudubană 166 *hudubă 165 hudubă 166 *hudubi 165 *huduică 173 h ud ură 174 huduroi 174 huh 78 huhoiat 79 huhui 79 huhuia 79 huhuiat 79 *hustoapă 173 hutrupi 173 hulrupină 173 hu tupă 172 hu/doapă 173 230 TOPONIM!* ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF I icroagă 174 icrugă 174 iroagă 174 J japca 175 jarnău 175 jarneu 175 *jârnău 175 jgheab 176 jgheabă 176 *jghcburel 176 jghebuţ 176 jidovină 177 joampă 177 jomp 178 L :|:lădoaic 178 lopai 189 *lopăiaş 190 M masă 190 moldă 178 moldos 178 moţ 80 moţodan 81 moţoţoi 81 *moţuleu 82 *moţuţui 81 muchiteică 137 mu ţucui 82 muţudan 80 muţudoi 81 mu( ud ui 81 muţugui 81 muţuleu 82 muţuţui 8 1 O :ioală 178 obaie 162 obană 163 odobaie 168 :i:odobană 166 odobaşiină 167 odobă 1 65 *ol 178 ou 82-83 *ouşor 83 ouţ 84 :i:ouţel 84 P :|:padin 191 padină 179. 191 padişic 191 pană 85 păcui 89-90 pădină 179, 191 pădioară 191 *pic 86 ;i:piclău 87 *picleu 87 piclui 88 picui 88-89 *picuicţ 91 *piculău 87 *piculeţ 91 *piculcu 87. 91 picuţ 86 *piglău 87 pigui 88 pişandă 182 DUMITRU LOŞONŢI poc mol 21 1 pod 192. 194 podan 195 podaş 195 podaştină 207 podănog 210 *podăşanie 206 podăşel 196 podeac 196-197 podeacă 197 podean 207 podeanc 207 podeci 197 podei 198 podeiac 207 p ode iacă 207 podeiaş 199 podeie 198 *podeiţă 199 podeiuţ 203 podereac 207 *poderean 202 poderei 200-201 podereiâc 207 *podereian 202 poderei aş 208 podereie 201-202 podereş 208 podereu 200-201 poderiş 208 podeţ 202 podeuaş 206 podcuţ 203 . pod ic 203 pod ină 209 pod in ioară 209 podinoc 210 podinocaş 210 podinog 2 10 podinos 209 podinulă 209 podi rău 200 podiree 202 podi re i 200 :|:podireienci 203 ;!:podirenci 203 podi re u 200 * podi re u aş 203 podiş 204 *podişan 205 podişcă 208 :i: podi şei 204 podişor 205 podişie 208 *podmol 2 1 I *podoşanie 206 *podouaş206 *poducel 206 poduleţ 208 *podurel 207 poduţ207 poliţă 2 1 1 pol mol 21 1 polmon 2 1 1 pomnol 21 1 poron 157 poslavă 179 price 16 pup 92 pupui 92 pupuia 92 pupui al2 92 pupuleu 92 pupuţ 92 *pulină 179 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF s scamn 212 scaun 212 scalari ic 41 *scămnaş 213 scămnel 2! 4 scămneş 215 scămniş 216 *scămnişel 216 *scăuiel 214 *scăunaş 213 scăunel 214 scăuniş 216 scoabă 180 scoacă 181 scobină 180 scobinos 180-181 scobi nuţâ 181 scoc 181 scochină 182 *scoculeţ 182 scotl ină 180 scofaină 182-183 *scofandă 182 *scofanie 183 *scoilană 182 scorobaic 128 *scoroban 130 scorotă 17 *seştior 218-219 stog 93 slur 94 *suliţă 94 Ş şatră 216 şaucă 183 şătrcv 217 *şăiriţă 216 şeasă 218 şes 218 şese 2 1 8 şest 21 8 şeslură 219 şesură 219 şesurel 201 şeştior 2 19 *şetrişoară 2 16 şet 2 18 şez 2 1 8 şleu 219 ştirbi nă 183 ştiubereu 201 T talpă 220 tavan 220 *tălpigă 220 tălpigos 220 tăpşan 220 tăpşană 22 I tăvănel 220 tigaie 183 tinderei 201 tolcer 1 84 troacă I 84 l rochiţă 57 turn 95 *turnurel 95 T ţăcălie 96-97 ţa Hă 106 ţalia 106 ţâmban 108-109 ţâmboi 109 233 DUMITRU LOŞONŢI ţâmbuleu I OS-109 ţâmburuc 108-109 ţâmbumş 108-109 ţârţâdău 110 ţie 96 *ţicălău 97 ţieău 97 ţichilie 98 ţichileu 98 ţiclă 104 ţiclău 87, 100 *tielei 100-101 :!:ţicleie 105 ţiclel 101 *ţiclele 101 ţicleu 87, 100-101 ţiclie 105 ţicliu 105 :|:ţicloaie 105 ticloi 101 ţiclu 99 ticlui 101-102 ţicluţă 105 ţicui 102-103 *ţiculău 87 *ţiculeu 87. 98, 103 tir 106 ţi fă 106 ţill an 107 ţiflă 106 ţighileu 99 ţighilic 98 ţiglă 104, 107 ţiglău 100 ţigloi 101 *ţiglu 99 ţiglui 101-102 ţigluţă 105 ţihlă 104-105 :i:ţihlişoară 105 ţii 1' 107 ţii l an 107 ţii la 106 ţilţan 107 ţuclă 104-105 ţuclău 100 !S:ţucleu 100-101 ţuclui 101-102 ţucudan 105 ţucui 103 ţuculeu 103 ţuglă 105 ţuglui 102 ţugui 102-103 ţuguie 103 iulian 107 ţumburel 109 lumburuc 108-109 ţumburuş 108 ţumudan 80 ţurţan 109-1 10 ţurţoi 1 14 ţurţudan 110-111 ţurţudău 1 10 ţurţudoi 1 15 ţurţui I 15-1 16 ţurţuleu 112-113 ţurţur(e) 1 14 ţuţudan 110-111 ţuţudei 1 15 ţuţui 114-115 ţuţula 1 1 1 ţuţuleaucă 1 I 1 ţuţuleica 111-112 ţuţuleu I 12-1 I 3 ţuţui ic I 16 234 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF ţuţ uni an 1 1 3 ţuţumeică I 12 ţuţur I 13-1 14 tuţurat 1 16 ţuţură 111, 114 ţuţurlă 1 1 1 U uduhaic 168 :i:udubă 165 *udubi 165 V valău 160 vandol(i)c 184 vangă 185 vatră 221 văgan 152 văgăună 155 vârciolob 186 vârciolog 186 *vârciorab 186 *v arc io rob 186 vârlolop 1 86-1 87 :i:vfirlopilă 187 :i:vciricca 22 1 vorciolog 186 Z *zancă 1 87 *zăncuţă I 87 zăvârcă 187-188 /.ăvarcuţă 188 zcrdc 17 zgaucă 143 zgăf 146, 148. 150 zgău 147-148, 150 /găucă 143 zgăv 146, 148. 150 !|:zoancă 1 87 :!:zoncuţă 1 87 ■ zugău 188 INDICE DE TOPONIME 1 A Acele Cleopat(r)ii 29 Alacşoru 12, 13 Alacu 13 Alaşor(u) 12, 13 Alăşoru 12 Albia 117 Albioara 1 17 Albiuţa 1 17 Andolea 1 17 Andolea Mare 117 Andolea Mică 117 Andolia 117 Apa Scămnelului 214 Area 189 Area lui Chifor 189 Aria 189 Aria lui Antone 189 Aria lui Chifor 189 Arişoarele 189 B Bărbânţa 1 18 Bărbunţa 118 Bărcu al Mare 7 Băuca 1 18 Bâldanii Pilii 32 Beoacă 120 Beoca 1 19 Bcserica lui Hribă 29 Besericuţa 29 Beuca 1 18 Bioca 1 19 Bioca Mare 1 19 Bioca Mică 1 19 Biserica Frăsinetanilor 29 Biserica Moţului 29 Biserica Vacilor 29 Bisericile 29 Bisericuţa 29 Bleacă 120 Bleoaca 120 Blcoca 1 19, 120 Blidare(a) 121, 122 Blidarea lu Dincă 121 Blidarea lu Filip 121 Blidarea Marc 121 Blidarea Mică 121 1 Indicelc cuprindc toate toponimele româneşti şi variantele lor discutate în lucrare. N-au fost reţinute cele menţionate numai pentru atestarea diferitelor apelative în descrierile locurilor, făcute de informatori. 236 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Blidarea Mijlocie 121 Blidarele 121, 122 Blidari 121 Blidaru 120 Blidarea 121 B lidăriţa 121 Blidăruia lui Dincă 121 Blidăruia lui Filip 121 Blidereiu 122 Blidu 120 Blidu cu Poamele 120 Blidu lui Alăman 120 Boaica 122 Boaica Dulii 122 Boaica Goţului 122 Boaica Hinlii 122 Bobâlca 30 Bobâlnelc 30 Bobeauca 30 Bobeica 29, 30 Bobcreica 30 Boldan(u) 31, 32 Boldu 31 Boldu Grindului 31 Boldu Şutului 31 Boldu Vişlii Mari 31 Bordu 32 Bordu Albinii 32 Bordu lui Adam 32 Bordu Roslovcanului 32 Bordu Scoabelor 32 Borzii 32 Bubuiau 32 Bubuiau Curăturii 32 Buca 33 Buca Babii 33 Bucele Curului 34 Bucile 34 Bucile Curului 34 Bucile Fătoaii 34 Bucile Popii 34 Bucşoarelc 34 Bulbucu 34 Buldanu 31 Bumbuleu 34 Buricu Pământului 35 Burlănoi(u) 122 C Capu Coastii 36 Capu Dealului 36 Capu Făgetului 36 Capu Măgurii 36 Capu Obăicii 163 Căciula 36 Căciula Muscalului 36 Căciulile Picuiului 36 Călăboci 48 Călţunu 123 Căpăţâna 36 Căpăţâna Marc 36 Căpăţâna Mică 36 Cătăvănile 142 Căţănaşu 125 Căţâmbu lui Macaric 37 Căţâmu Căpăţânii 37 Căţâmu Osoiului 37 Căţâna 37 Căţânaşele 124 Căţânaşu 124 Căţânele 123, 124 Căţânelclc 125 Căţânelu 125 Căţân ii 37 Căţânu 37, 122-124 Căţânu Frâncoilor 123 237 DUMITRU LOŞONŢI Căţânu Herii 123 Căţânu Lăcoilor 123 Căţânu lui Dan 123 Căţânu Marc 123 Căţânu Mic 123 Căţânu Porcoii 37 Căţânu Sasului 37 Căţânu Ursului 123 Căţânu Zmizii 124 Căţinu 123 Căţunaşu 123 Căţunu (Mare) 123 Căţunu Mic 123 Câltău 125 Chicirla 43 Chicirla Mare 43 Chicirla Mică 43 Chiclău 87 Chicluiu 88 Chicu 85 Chirilău 8 Chirilău Popii 8 Cichirla 43 Ciclodanu 44 Ciclovina 46 Cioaca 38 Cioaca Bârzei ului 38 Cioaca Ciocârlăului 40 Cioaca Laiului 38 Cioaca Loilrilor 38 Cioaca lui Raină 45 Cioaca Niculii 38 Cioaca Olteanului 38 Cioaca Oprii 38 Cioaca Tunsului 38 Ciocanele 39 Ciocanu 39 Ciocanu Bocului 39 Ciocanu Chiciurii 39 Ciocanu Fânlânelii 39 Ciocanu Iescălii 39 Ciocanu lui Boabă 39 Ciocanu lui Maliu 39 Ciocanu Muşchii 39 Ciocălău 40 Ciocălia 41 Ciocălia Dănicoilor 4 I Ciocălia Mare 41 Ciocălia Novacilor 4 I Ciocănelu 39 Ciocârdanu 44 Ciocârla 43 Ciocârlău 40 Ciocârlia 41 Ciocârlii 42 Ciocârliu 42 Ciocârliu GriveIor42 Ciocârliu Prisloapclor 42 Ciocârliu Sloicniţii 42 Ciochina 42 Ciochinu 43 Ci ochiri a 43 Ciochiţa 44 Cioclodanu 44 Cioclovina 46 Ciocodanclc 44 Ciocodanu 44 Ciocolia 41 Ciocolia lui Şupănău 41 Ciocoi iile 41 Ciocolina lui Barbu 45 Ciocolina lui Raină 45 Ciocoiini(Ie) 45 Ciocordanu 44 Ciocu 37 Ciocu cu Muşchi 37 238 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Ciocu lui Iancu Ganţu 37 Ciocu lui Ion cel Mic 37 Ciocu Pârvului 37 Ciocu Sălceanului 37 Ciocu Săvaslrului 37 Ciocul 45 Ciocula 46 Ciuma 46 Ciuma Oanchii 46 Ci unui 47 Ciurgău 7 Claia 47 Claia Codrii 47 Claia cu Braji 47 Claia Jepilor 47 Claia lui Ion 47 Claia Mare 47 Claia Pălăşanului 47 Claia Strâmbă 47 Claia Vulpii 47 Clăbucclu 49 Clăbucel(u) 48. 50 Clăbucetu Azugei 48 Clăbucclu Baiului 48, 49 Clăbucetu Cojii 50 Clăbucetu Taurului 48 Clăbucciul Brezei 48 Clăbucu 48, 49 Clăile din Pila 32, 47 Clăiţa 47,48 Cleanţu 50 Cleanţu cu Gaură 50 Cleanţurile 50 Cleanţurile Gorganului 50 Cleanţurile Negrelor 50 Clenţanu 51 Coasta Blagului 95 Coasta Gorgănii 158 Codovanu 141 Cofa 125 Cofana 125 Cofanda 182 Colanele 126 Colanile 125 Colţu Andolii 1 17 Collu Bisericuţii 29 Comănacu 5 1 Comănacu Mare 5 I Comănacu Mic 5 1 Comărac 5 1 Copaciu din Cucu Ţiganului 54 Copaia 126 Copăile 126 Copăiţele 126 Corabia 126 Corăbi(i)le 126 Corăbiuţa 127 Cornăţel 53 Cornălelele 53 Cornăţelu 53 Cornăţelu Bărcnilor 53 Cornăţelu Livedenesc 53 Corncl(u) 52, 53 Cornetu Nadanovei 52 Cornetu Zbârcioaii 52 Corneţii 52 Corneţii hei Mari 52 Corneţii hei Mici 52 Cornu 5 1 Cornu Brazilor 52 Cornu Cerhatului 5 I Cornu Feţelor 51 Cornu Feţii 5 1 Cornu Măgurii 5 1 Cornu Micrâorii 5 I 239 DUMITRU LOŞONŢI Cornu Micruorii 5 1 Cornu Păros 52 Cornu Pietrii 51, 52 Coroaba 128 Corobaia 128 Corobana 129 Corobaşlina 130 Corobăi(le) 128 Corobănile 129 Corobina 130 Corobiuţa 127 Comboasa 128 Corogana 129 Coruba 127 Coruga 127 Coruga Cănclii 127 Coruga Florichii 127 Coruga Sperclii 127 Corugu 127 Coşlciclc 131 Coşu 130, 131 Coşu Bun 130 Coşu Frumos 130 Coşu Hilii 130 Coşu înalt 13 1 Coşu Marc 130 Coşu Mic 130 Coşu Rău 130 Coşu Runcanilor 13 1 Coşuri(le) 131 Coşurile Văii Rele 13 I Cotroapa 131 Colroapa Savului 131 Cotroapc(le) 131, 132 Cotropile 132 Colropina 132 Covaia 132 Covaia Marc 132 Covata 133 Covaia Oalii 133 Covăile 132 Covăile Piclricichii 132 Covăţeaua 133 Covăţelcle 1 33 Covctcle 133 Co veţi Ic 133 Creşictu 53 Crinta 133 Crinta Babii 133 Cuca 56 Cuca Mare 56 Cuca Mică 56 Cuca Popilor 56 Cuchiţa 57 Cuchiţcle 57 Cuci(i) 54 Cucii cei de Piatră 54 Cucii Mândrii 54 Cuclcu 58 Cucu 53 Cucuiava 67 Cucuielele 67 Cucuioava 67 Cucu iova 67 Cucu iu 66 Cucula 58 Cuculean 58 Cuculcanca 58 Cuculeanu 58 Cuculeaua 59 Cuculeauă(le) 59 Cuculeauca 58 Cuculeia 59 Cuculeică 58 Cuculeicile 58 Cuculetu 59 240 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Cuculeu 59 Cuculeu de Fier 59 Cuculeu lui Răcoi 59 Cuculia 61 Cuculicea 61 Cuculiciu 61 Cucurl'i 54 Cucuţelu 62 Cucuţu 62 Cuiu Popii 67 Culmea Bcucii 1 18 Culmea Deşelată 134 Culmea Penei 84 Curculilsu 62 Curuga 127 D Dâlma Căţânclului 125 Dâlma Ciocârlăului 40 Dâlmeiele 68 Dâmbcia 68 Dealu Blidarii 121 Dealu Bumbuleu 34 Dealu Bumbuleului 34 Dealu Ciochiţăi 44 Dealu Găucilor 143 Dealu Gugului 62 Dealul Picului 85 Dealu Scaunele 212 Dealu Suliţii 94 Dealu Ţiflii 106 Dealu Ţiglăului 100 Dealu ŢiUn 106 Derdcleu 71 Deşelătura 133, 134 Dimbeia 68 Dimbcia Moanii 68 Dimbeile 68 Dolea 134 Doica Doagii 134 Doica Fântânei ii 134 Dolia 134 Dosu Scămnclului 214 Dosu Ţicleii 105 Dovânca cu Soci 134 D. Pchicului 85 După Bumbuleu 35 DupăŢuclău 100 Durdoiu 68 Durdu 68 Durduc 69 Durduce 68 Durduc ii 68 Durducu 69 Durducu Mare 68 Durducu Mic 68 Durducu Mijlociu 69 Durduicţu 69 Durduişu 69 Durduiu 68 Durduiu Bisericii 68 Durduleu 69 Durdumeu 69 Dulina 134 Dutina Năvrăpoii 134 F Faţa Alaşorului 13 Faţa Alăşorului 13 Faţa Cofănelelor 126 Faţa Cucului 54 Faţa Meselor 190 Faţa Piculeţelor 91 Faţa Scămnclului 214 Faţa Stogului 93 Faţa Sturul ui 94 241 DUMITRU LOŞONŢI Fâcilurile 70 Fâşleica 135 Fâşiei ca Mare 135 Fâşicica Mică 135 Fedeleşele 135 Fedeleşu 135 Fedclcşu Ţaii 135 Fundaca 138 Fundacu 138 Fundacurile 138 Fundalău 138 Fundătura 138 Fundău 139 Fundoaia 139 Fundoaica 139 Fundoi le (Strâgii) 139 Fundoiu 139 Fundu 137 Fundu Citernii 137 Fundu Dosului 137 Fundu Găvojdenii 156 Fundu Irogii 137 Fundu Scorobanului 130 Fundu Taurului 137 Fundu Ţicloii 105 Funduşu 139 Furca Scămnelului 214 Furcitură 69 Furcilurile 69 Fuşleica 135 Fuşlioicu 135 G Gangu 140 Gaura Bătrână 140 Gaura cu Viermii 140 Gaura Dumii 140 Gaura lui Şofron 140 Gaura Mân/ului 140 Gaura Vântului 140 Găurile 140 [gâdafelcl 141 Gădăv 141 Gădăvana 141 Gădăvanu 141 Găfu 145 Găfu Lolăii 145 Gămălia 70 Gărgălău 71 Gărgăleu 71 Găuca 142 Găunele 144 Găunoaia 145 Găuraştina 140 Găurile 140 Găurile Dosului 140 Găuroaia 140 Găuroiu 140 Găvana 15 1 Găvanu 150. 151 Găvanu Lupşii 15 1 Găvănclcle 154 Găvănclu 154 Găvănile 151 Găvâjdenea Mare 155 Găvâjdenea Mică 155 Găvojdenea 155. 156 Găvojdcnea Mare 155 Găvojdenea Mică 155 Găvojdenile 156 Găvojdia 156 Găvojdina 156 Găvu 145 Găvu lu Nădrăgel 145 Găvurile 145 Gâllana 157 242 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Gâllanu 157 Gâltănelu 157 Cârlanele 157 Gârlanu lui Băle 157 Gârliciu 157 Gârligiu 157 Gârliju 157 Gârloaba 157 Gârloaba lui Iacob 157 Gârtanu 157 Gâvu 146 Ghemeleauălc 70 Ghemeleu 70 Ghemu 70 Gherghelău 70 Ghergheleu 65, 70, 71 Ghcrghilău 71 Gireada 73 Girezelcle 73 Godorbana 142 Godovana 141, 142 Godovane 141 Godovanu 141 Godovănile 142 Gorgana 158 Gorgana Diacului 158 Gorgana din Jos 158 Gorgana din Sus 158 Gorgana Piţului 158 Gorgana Susească 158 Gorganele 158 Gorgul'u 77 Gorobaştini(le) 130 Gorobina 130 Ci ră mu rad a 76 Grămurada lui Ticu 76 Groapa Corobiuţii 127 Groapa Găvanului 151 Groapa Găvenii 151 Groapa Ştirbinii 183 Gropana 159 Gropancle 159 Gropania 159 Gropănclele 159 Gropăni 159 Gropăniile 159 Gropila 159 Gropilcle 159 Gropilile 159 Groloapelc 159 Grolopine(lc) 160 Grolopinile 160 Gruiu Ciclovinii 46 Grum 75 Gruma de Jos 75 Grumbuleu 73, 75 Grumudanu Cărărilor 75 Grumudanu de la Cărări 75 Grumulcie(le) 73 Grumuleu 73 Grumulez 11,12 Grumuleze 1 1 Grumulic 76 Grumurada 76 Grumureze 11,12 Grumurezu 11,12 Grumurezu Marc 11,12 Grumurezu Mic 11, 12 Guduliile 160 Guduri i le 160 Guga 62, 63 Guga Custurilor 63 Guga Mare 62. 63 Guga Mică 62. 63 Guga Naltă 63 243 DUMITRU LOŞONŢI Gugile 63 Gugu 62-64 Guguiu 64 Guguiu lui Avram 64 Guguleanu 64 Guguleu 65 Guguleu Cheii 65 Guguleu (de la Olteni) 65 Gumaradzi 76 Gumurada 76 Gura Ciclovinii 46 Gura Coşului 131 Gura Scorobanului 130 Gurguieţclc 77 Gurguieţu 77 Gurguieţu lui Bucur 77 Gurguiu 77 Gurguleiele 77 Gurguleiu 78 Gurguleu 65, 71, 77 Gurguleu Marc 77 Gurguleu Mic 77 Gurgul'u 77 Gurguneu 78 H Hagău 8 Halău 160 Hapina 170‘ Hapini(le) 170 Hălăoaia 161 Hălăoaia Tăutului 161 Hămoaca 161 Hămoacele 161 Hămocile 161 Hâmoaca 161 Hârcioloabele 186 Hârloabele 158 Hârtoloapele 186 Hârtopilcle 187 Hâsloapa 173 Hoaba Largă 162 Hoabc(le) 162 Hoaga 163, 164 Hoaga Crişanului 164 Hoaga cu Tufe 164 Hoaga Gheorghiţii 164 Hoaga lui Gheorghiţa 164 Hoaga lui Toroancă 164 Hoaga Mare 164 Hoampa 164 Hoampe(le) 164 Hoanca 164 Hoanca cu Ulmu 164 Hoanca Ferecată 164 Hoanca întunecoasă 164 Hoanca Leşească 165 Hoanca lui Iepure 165 Hoanca Marc 165 Hoanca Oii 165 Hoancele 165 Hoancelc lui Crişan 165 Hoapa 169 Hoapele 169 Hoarla 170 Hoarlele 170 Hobaia 162 Hobaica 163 Hobana 163 Hobania 163 Hobăicile 163 Hobăile 162 Hobănile 163 Hocioroaba 186 Hodoaba 165 Hodoba 165 244 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Hodobana 166 Hodobanele 166 Hodobaştea 166 Hodobaştina 167 Hodobina 167 Hodoghina 167 Hodomoăcă 168 Holoambele 169 Holombi(lc) 169 Homoaca 161 Homoacele 161 Homocile 161 Hompile 164 Honcile 165 Hopile 169 Hopinile 170 Hopu 169 Horliţele 171 Hornecioarele 172 Horneiele 171 Horncţele 171 Horneţu 171 Hornoaiele 172 Hornoiu (lui Baroc) 172 Hornoiu lui Măteuţ 172 Hornoiu lui Rcvnic 172 Hornoiu (lui Tudor) 172 Hornoiu Măleuţcnilor 172 Hornu 170 Hornu Cetăţii 170 Hornuţu 172 Hortopila 187 Hotroampa 172 Hotroapa 172 Hotroapele 172 Hotropile 172 Huda 173 Huda Afinetului 173 Huda Babii 173 Huda Doamnii 173 Huda Groşilor 173 Huda Lupului 173 Huda Mare 173 Huda Mică 173 Hudoabc 165 Hudoabele Guşului 165 Hudoabele lui Bocan 165 Hudoabele lui Vâju 165 Hudubaie 168 Hudubana 166 Hudubăi 168 Huduica 173 Huduroaie(le) 174 Huduroi(u) 173 Huhu 78 Huhuiatu 79 Huhuiu 79 Huhurile 78 Hula Hoabelor 162 Hustoapa 173 I Ieroaga 174 Ierogile 174 le ruga 174 Icruga Dosului 174 Im aş 7 Iroaga 174 Iroaga Sărăturii 174 Izvoru Arii(i) 189 Izvoru Ciochinului 43 î în Găvan 152 în Hoabă 162 în Podane la Vârvu Ursului 195 245 DUMITRU LOŞONŢI în Podeţ 202 în Scaune 212 în Talaşor 13 înl-Ală(c)şor 13 în Tălăşor 13 înlrc Mese 190 J Japca 175 Japca din Dealu Morii 175 Jarnău 175 Jârnău Borodioaii 175 Jgheaba Dârlii 176 Jgheaba Guşii 176 Jgheaba Târsii 176 Jgheabu 175 Jgheabu Dejanului 175 Jgheabu Diecitii 175 Jgheabu lui Iacob 175 Jgheabu Macrii 175 Jgheabu Porcului 175 Jgheabu Roşului 176 Jgheabu Tomii 176 Jgheabu Ţicleii 105 Jgheabu Usoaielor 176 Jgheabu Zănogii 176 Jgheaburile 176 Jgheaburile cele Hăpinoase 176 Jghebele Băilor 176 Jghebele (Fătului) 176 Jgheburelele 176 Jghebuţu 176 Jghebuţurile 176 Jidovina 176 Joampa 177 Joampa Bulzului 177 Joampa Iui Bândea 177 Joampa Popii 177 Joampcle 177 Jompilc 177 Jompu 178 Jompu Becului 178 Jompu Bonţii 178 Jompu Burului 178 Jompu Călătanului 178 Jompu li Bori 178 Jompu Popii 178 Jompu Tiaunului 178 K Kuk(ul) 54 L La Coliba Hohoială 79 La Crinlă în Baba 133 La Găvan 151 La Gorgăni 158 La Oala 178 La Obaia lu Korâie 162 La Podini în Deal 209 La Scamni 212 La Scaune 212 La Ţiclău 100 La Ţurţane 109 Lădoaia 178 Lăştioru 10 Lângă Van 152 Lcoştioru 10 Lopaiu 189 Lopăiaşu 190 M Masa Becî 190 Masa Craiului 190 Masa Iui Pâvălă 190 246 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Masa Mare 190 MasaMărgăii 190 Masa Mică 190 Masa Popii 190 Mesele 190 Molcla 178 Moţu 79 Moţu Drăguşului 79 Moţu lui Anghel 79 Moţu Voivodenilor 79 Muchia Călăvănii 142 Muţudanu 80 O Oala 178 Oala Dracului 178 Oala Ncchilii 178 Oalele 178 Odoba 165 Odobana 166 Ogaşu Zgăului 147 Olu 178 Olurile 178 Oşoru 83 Oţelele 84 Oţelu (cel) din Mijloc 84 Oţelu cel Mare 84 Oţelu cel Mic 84 Ou 82, 92 Ou Brezanului 82 Ou Cucului 82 Ou lui Mate 82 Ou Păcătăului 82 Ouşoru 83 Ouţu 84 P Pac ui u 89 Padin(u) 190 Padina 179, 190 Padina Biliarii 190 Padina Chirchii 179 Padina Leurzii 179 Padina lu Ciocuţ 45 Padina lui Grecu 190 Padina Lungă 179 Padina Perilor 190 Padina Puţului 179 Padinile 190 Padişlea 191 Padiştea lui Măcriş 191 Pana 84 Pana cu Nucu 84 Pana cu Păr 84 Pana de Căprioară 84 Pana Gugului 84 Pana Ladii 84 Pana Lungă 84 Pana Mare 84 Pă Kukuleţu 59 Păcuiaşu 89 Păcuiu lui Soare 89 Păcuiu Marc 89 Păcuiu Mic 89 Păcuiu Mijlociu 89 Păcuiu Vechi 89 Pădina 179, 190 Pădina Brânduşii 179 Pădina Largă 179 Pădina Verde 179 Pădinile 179, 191 Pădioarcle 191 Pădurea de Price 16 Părău Andolii 1 17 DUMITRU LOŞONŢI Părău Căţânelului 125 Părău Ciclovinii 46 Părău Cornelilor 53 Părău Cuculcauălor 59 Părău Cuculeii 59 Părău Gangului 140 Părău Găvojdinii 156 Părău Hoabelor 162 Părău Hodobaştinii 167 Părău Hodobinii 167 Părău Odobaştinii 167 Părău Podeciului 197 Părău Şesurii 219 Părău Ţiflii 106 Peana 84 Pe Blidări 121 Pe Podan la Valea Rea 195 Pe Podinog la Valea Rea 210 Pe Poduţ 207 Piatra Cornului 52 Piatra Cuculeului 59 Piclauăle 87 Piclău 86, 99 Piclău Babii 99 Piclău Mare 87 Piclău Mic 87 Picleu 87 Piclu 86 Picluiu 88 Picu 85 Picuieţ 91 Picuieţe(le) 90, 91 Picuieţu 90 Picuiu 88 Picul 86 Piculeţele 91 Picuieţu 91 Piculcu 87, 91 Picuri 86 Piglauăle 87 Piglău 87 Pikul 86 Piscu Cornetului 52 Piscu cu Scochină 181 Piscu Oului 82 Piscul Andolici 1 18 Pişanda (din Valea Mării) 182 Plaiu Podeciului 197 Podancu 195 Podanu 195 Podanu Baronului 195 Podanu Creţului 195 Podaşu 195 Podaşu Clejii 195 Podaşu Continitului 195 Podăşelu 196 Podâşan 205 Podeaca 196 Podcacu 196 Podeacu cu Brebenei 196 Podeacurilc 196 Podece 197 Podeciu 197 Podeia Botului 198 Podeia din Mijloc 198 Podeia Grohoţelclor 198 Podeia hai din Jos 198 Podeia hai din Sus 198 Podeia Mare 198 Podeia Mică 198 Podeia Pietrii 198 Podeiaşu 199 Podeiele 198 Podeile 198 Podciţa 199 Podeiţe(le) 199 248 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Podeiu 197 Podeiu ăl Rotund 198 Podeiu Finişelului 198 Podeiu lui Bâţă 198 Podeiu Mitrii 198 Podeiu Peşterii 198 Podeiurile 198 Podereanu 202 Podereia 201, 202 Podereia Diacului 201 Podereia Măriuţii 202 Podereie 201, 202 Podereielc 200, 201 Podereii 201 Podereii lui Melente 201 Podereii Mutului 201 Podereii Popii 201 Podereile 201 Podereiu 199 Podereu 199 Podeţele 202 Podeţu 202 Podeu 198 Podeu din Plopi 198 Podeuţu cel Lung 203 Podeuţu lui Mâcioc 203 Podicu 203 Podicu Spărturilor 203 Podina 208 Podine 209 Podinile 209 Podinoacele 210 Podinocu 210 Podinocu Târsii 210 Podinocu Ursului 210 Podinogu 210 Podirău 200 Podireia 201, 202 Podireia Diacului 201 Podireia Măriuţii 202 Podireic 201. 202 Podireiu 200 Podi rene iu 203 Podireu 200 Podircuaşu 203 Podişan 205 Podişele(lc) 204 Podişclu 204 Podişoarclc 204 ' Podişoru 204 Podişu 203, 204 Podişu Codrcţului 203 Podişu Covăscnilor 203 Podişu de la Corni 203 Podişu de la Pădure 204 Podişu Horaiţului 204 Podişu lui Pârjolea 204 Podişu Machcdonului 204 Podişu Ştronţcnilor 204 Podmolu 21 1 Podori 193 Podorii Mari 193 Podorii Mici 193 Podorile 193 Podoşan 205 Podoşan ia 206 Podoşel 196 Podouaşu 206 Podu 192 Podu Alunului 192 Podu Baicului 192 Podu Certezelor 192 Podu cu Florile 192 Podu cu Rogozu 192 Podu Dealului 192 Podu din Sus 192 249 DUMITRU LOŞONŢI Podu Flămând 192 Podu Găunoasii 192 Podu Golumbului 192 Podu Hagăului 192 Podu Laf 192 Podu lui Lupei 192 Podu lui Stan 192 Podu lui Stâncă 193 Podu Mare 193 Podu Măgurii 193 Podu Moncii 193 Podu Morii 193 Podu Păduricii 193 Podu Poplăcii 193 Podu Râpii 193 Podu Spinlecăturii 193 Podu Slânii 193 Podu Vălenilor 193 Poducclu cel Curai 206 Podurea 193 Podurelele din Jos 206 Podurelele din Sus 206 Podurii 193 Podurii Mari 193 Podurii Mici 193 Podurile 193 Poduşan 205 Poduţu 207 Poiana Hoabclor 162 Poiana Spărturilor 203 Poliţa 211 Poliţele 211 Polmoalele 211 Polmoalele din Arpăşel 211 Polmoalele din Jos 211 Polmoalele din Sus 211 Polmoanele 211 Polmoanele Şelarilor 211 Polmolu 21 1 Polmolu Strungii Dracului 21 1 Polmonu 21 1 Pomnoalclc 21 1 Poslava 179 Pricea 16 Pupu 92 Pupuiu 92 Putinile 179 R Rât 7 Râtu al Marc 7 Râlu Colanelclor 126 S Scamnai 212 Scămnel(u) 214 Scamneli 214 Scamni 212 Scamnu Bărzuicii 212 Scamnu Irimiii 212 Scaun 212 Scaunele 212 Scaunu 21 1 Scaunu Jendarilor 212 Scaunu lui Pătru 212 Scaunu Mare 212 Scaunu Mic 212 Scaunu Sbârcei 212 Scămnaşclc 2 13 Scămnel(u) 213, 214 Scămneşu 215 Scămnişele 215, 216 Scămnişu 215 Scămnişu Făgetului 215 Scămnişu lui Făget 215 Scăuiele(le) 214 250 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Scăunaşele 213 Scăunaşu 213 Scăuncaşa 213 Scăunclele 214 Scăunelu 213 Scăunelu Marc 213 Scăunelu Mic 213 Scăuneşu clin Deal 215 Scăuneşu din Vale 215 Scăunişele 215 Scăunişu 215 Scăunişu Floarii 215 Scoaba 180 Scoaba Cornetului 180 Scoaba Cucuruzului 180 Scoaba Hotarului 180 Scoaba Rălundului 180 Scoaba Urâtă 180 Scoabele 180 Scoabele Colţului 180 Scoaca Cuciumegii 181 Scoaca Fântânii 181 Scoaca Izvorului 181 Scoaca Largă 181 Scoacele din Lespezi 181 Scobile 180 Scobină 180 Scobinile 180 Scochina 181 Scocu 181 Scocu cu Cheia 181 Scocu Floroilor 181 Scocu Ursului 181 ‘ Scocu Urzicarului 181 Scocu Voichesii 181 Scoculeţu 182 Scocurile 181 Scofaina 182. Sco fanda 182 Scofania Mare 183 Scofania Mică 183 Scoifana 182 Scomnelu 213 Scorobaia 128 Scorobanu 130 Scorota cu Apă 17 Scorota Seacă 17 Scorota Verde 17 Seştioarele 21 8 Slanii Cornului 52 Stâncile Gorganului 50 Slogşoarele 93 Stogu 93 Stogu Ccroilor 93 Stogu de Piatră 93 Stogu lui Coţofan 93 Sturii 94 Sturu 93, 94 Sturu Popii 94 Su ai de Price 17 Su(b) Gorgăni 158 Su Pic 86 Su Scămncl 215 Su Scochină 181 Suliţa 94 Suliţilc 94 Ş Şatra 216 Şauca 183 Şauca lui Babeş 183 Şătrefu 216 Şătregu 216 Şătrevu 216, 217 Şătriţa 216 Şeasa 218 251 DUMITRU LOŞONŢI Şeasa Gârdeanului 218 Şeasa Mare 218 Şeasa Mică 218 Şeasa Urzicarului 218 Şeasa Vasilichii 218 Şescu 218 Şescu Balii 218 Şescu Boilor 218 Şescu Boldanului 218 Şescu Cheii 218 Şescu Chiciorii 218 Şescu Scochinii 218 Şesele Scoruşetului 218 Şestu 218 Şestu lui Ciocan 218 Şestu lui Dinu Savu 218 Şestu lui Tunsoi 218 Şesu 217 Şesu Bocului 217 Şesu Găvanului 217 Şesu Guguiului 64 Şesu lui Pătran 217 Şesu Măgurii 217 Şesu Mic 218 Şesu Moaşii 218 Şesu Tisii 218 Şesura 219 Şesurile 218, 219 Şetraşu 217 Şetrefu 216 Şetreşu 217 Şclrevu 216 Şetrişoarele 216 Şeţu 218 Şeţu Glăjăriii 218 Şezu 218 Şieu 219 Şieu Babii 219 Şieu Hermenesii 219 Şieu Lidişorului 219 Şieu Lupşii 219 Şieu Mândrelor 219 Şieu Muşuleţii 219 Şieu Pâţelor 219 Şieu Piciorului Bătrân 219 Ştirbina 183 Ştirbina Mare 183 Ştirbina Mică 183 Ştirbinile 183 Ştur 94 T Talacşor 13 Talpele 220 Tavanu Baba Fica 220 Tavanu Mare 220 Tavanu Mic 220 Tălpiga 220 Tăpşanu 220 Tău 7 Tău Gorgănii 158 Tâlva Scămnelului 214 Telpele 220 Tigăile 183 Tolceru 184 Troaca 184 Troaca Cringului 184 Troaca Pogor ii 184 Turnu 95 Turnu Plecat 95 Turnurclele 95 Turnurile 95 Tu Scamne 212 Tu Scamnu 212 252 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF T Ţăcălia 96 Ţâfa 106 Ţâfla 106 Ţâfu Condratului 106 Ţâlfa 106 Ţâmban 108 Ţâmbanu Mare 108 Ţâmbanu Mic 108 Ţâmbuleu Benţii 108 Ţâmbulcu Dosurilor 108 Ţârţâdău Zburăturii 110 Ţicălău 97 Ţicău 97 Ţichileu 98 Ţichileu Mocanilor 98 Ţichilia 97 Ţichilia Ballelor 97 Ţichiu 95 Ţicla 103 Ţicla Gavrii 103 Ţiclaie(le) 100 Ţiclauă(le) 100 Ţiclău 87, 99 Ţiclău de Jos 100 Ţiclău de Mijloc 100 Ţiclău de Sus 100 Ţicleia 105 Ţicleiu 100 Ţiclele 104 Ţiclete 101 Ţicleu 100 Ţicloaia 105 Ţicloiu 101 Ţiclu 99 Ţiclu Băştii 99 Ţicluiu 101 Ţicu 95 Ţicu ăl Mare 95 Ţicu ăl Mic 95 Ţicu Blagului 95 Ţicu lui Avram 95 Ţicu lui Harom 95 Ţicu Malrii 95 Ţicu Varlopului 96 Ţicuiu 102 Ţi fa 106 Tifla 106 Tiflele 106 Ţifu 106 Ţighilia Negrii 98 Ţigla 103 Ţiglău 87, 100 Ţiglele 104 Ţigloiu 101 Ţigluiu 101 Ţiglurilc 99 Ţihlelc lui Baltă 104 Ţihlişoara 105 Ţilfa 106 Ţilfa lui Comăneci 106 Ţilfa Scărişorii 106 Ţilfanu 107 Ţilfanu Babii 107, 109 Ţilţanu 107 Ţilţanu Babii 107, 109 Ţilţanu lui Lăudan 107 Ţimbalul Mare 108 Ţimbalul Mic 108 Ţorţanu al Marc 109 Ţorţanu al Mic 109 Ţucla 104 Ţuclău 100 Ţucleu 100 Ţucluiu 101 Ţucluiu Babii 101 253 DUMITRU LOŞONŢI Ţucluiu lui Tulai 101 Ţuculcielc 103 Ţuculeu 103 Ţugluiu 101 Ţugui 102 Ţuguia 102 Ţulfanu Babii 107, 109 Ţulţanu Babii 107, 109 Ţurţanu Babii 109 Ţurţudan u 1 10 Ţurţudău 1 10 Ţurţuleiclc 1 12 Ţurţuleu hăl Mare 1 12 Ţurţulcu hăl Mic 1 12 Ţuţudanu 1 10 Ţuţula 111 Ţuţuleauca 111 Ţuţuleica 11 1 Ţuţuleu 112 Ţuţuman 1 13 Ţuţumeica 1 1 1 Ţuţura Baboviciului 1 1 1 Ţuţura Hartanului 1 1 1 Ţuţura Muşalului 1 1 1 Ţuţura Ti li lei or 1 1 1 Ţuţuru 1 13 Ţuţuru Lenchii 1 13 U Umbrariştea Ţucluiului 101 Uşor(u) 83 V Valea Alacşorului 13 Valea Alăşorului 13 Valea Andoliei 118 Valea Blidării 121 122 Valea Găvojdinii 156 Valea Gugilor 63 Valea Gugului 62 Vandolea 184 Vandolca Piruştii 184 Vandolia 184 Vanga 1 85 Vatra 221 Vatra ai cu Câ 1 ţi 221 Vatra Bolborii 22 1 Vatra lui Budii 22 I Vatra Macareştilor 22 1 Vatra Tăului 221 Văgăuna 155 Vălău Scămnelului 214 Vâlciorob 185 Vâr Căţânului 37 Vârcioloabcle 185 Vârcioloagelc 185 Vârciologu 185 Vârciorabele 186 Vârcioroabc 185 Vârcioroabele 186 Vârciorob(u) 185 Vârciorog(u) 185 Vârfu Ciochinului 43 Vâr fu Cumanacului 5 I Vârfu Şătriţei 2 16 Vârful Chicului 85 Vârful Picului 85 Vârtoloapele 186 Vârtopilele 187 Vârvu Benţii 108 Vârvu Căpeţânii 36 Vârvu Ciocârlăului 40 Vârvu Cornelului 52 Vârvu Cuculeului 59 Vârvu lui Avram 95 Vârvu Ouţului 84 254 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF Vârvu Oului 82 Z Vârvu Piciului 86 Zanca 187 Vârvu Piculcului 91 Zăncuţa 187 Vârvu Picului 86 Zăvârcă 187 Vârvu Stogului 93 Zăvârcile 187 Vârvu Sul iţii 94 Zăvârcuţa 188 Vârvu Ţichilcului 98 Zcrdca 16 17 Vârvu Ţichiului 95 Zgauca 143 Vârvu Ţiclăului 99 Zgău 146 Vârvu Ţiclcului 100 Zgăuca 143 Vârvu Ţiclului 99 Zgăvana Păducelului Vârvu Ţicului 95 Zoancă 187 Vârvu Ţigluiului 101 Zoncuţa 187 Vetrele 221 Zugău 188 Velricelele 221 Zugauălc 188 Vetrile Mişcului 221 CUPRINS Introducere / 5 Abrevieri bibliografice. Alte abrevieri / 19 I. Toponime româneşti pentru noţiunea ‘ridicătură, înălţime’ / 29 II. Toponime româneşti pentru noţiunea ‘depresiune, groapă, văgăună’ / 1 18 ΙΠ. Toponime româneşti pentru noţiunea ‘terasă, platou’ / 191 Concluzii / 223 Indice de cuvinte / 225 Indice de toponime / 236 Tiparul la: IMPRIMERIA „ATLAS-CLUS1UM”