Inventar Cota < CANADA Riviere st Pierre-" / 'V ' Rouge । j0|ys KapuskasingLABRADOR o iQuebec f STATELE UNITE ALE AMERICII MEXIC l-le Clipperton - l-LE MARCHIZE ARH. SOCIETĂȚII * rahiti -ARH.TUAMOTU l-LE “ TUBUAI Pierre NewW^-- Cheticamp A^elon ;St.Martin : *-St. Barthelemv REPUBLICA DOMINICANÂ/XT CUBA K / PUERTO (TbELIZE ’|RICO| ruATPMA.U^00”^ antilele’ ÎLS^VADâ^CARAGU* IM’S’J COSTA RICA> XVEISIEZUELA L PANAMA ARHIPELEAGUL GALĂPAGOS l-LE GAMBIER POLINEZIA FRANCEZĂ ECUADOR I. PAȘTELUI J .GUYANA COLUMBIAl j^BRAZIMA^ PERU CHILE ARGENTINA GUYANA FRANCEZĂ jGuadeloupa > Dorfunica ^Marținica St. Lucia ? R Grenada ĂRAGUĂY URUGUAY °Macao BENIN R.CENTRAFRICANA o Malacca o Mogadiscio REPUBLICA SEYCHELLES RWANDA Goa ° Pondicherry ' o—■ ■ > °i \; Karikal NIGER r^FASSO >ZAIR LIMBILE ROMANICE PE GLOB Limbă oficială și maternă ' TnE^ Port^t l-le Ma^eleine ^Cheticamp^ - -' Y/, iMx’^ il-le St. Pierre NOUAVJTȘi SCOȚIE J‘ MadameiI vM AZORE BELGIA LUXEMBURG franța ELVEȚIA |TAL^ tî* CoFsîca . PORTUGALI^|SpANIA Sairdini^ ' Sicilia REP. SOV. SOC. MOLDOVENEASCĂ Madeira MAROC JUNISIA LIBAN- CANARE MAURITANIA CAPULUI VERDESENEGA1 GUINEEA-^< BISSAU^/^ GUINEEA ALGERIA MAU /BURKINA DJJBOUTI Limbă oficială și de învățămînt Limbă uzitată COASTA DE FILDEȘ T Bioko SÂO TOME I. Fernando de Noronha $1 PRINCIPE GU|NEEA Vț^C ECUATORIALĂ CABINDA BURUNDI ' 1 _Rodngues \ MAURÎTÎUS I. Reumon REPUBLICA COMORE CHAGOS TIMORUL DE EST VANUATU NOUA^” CALEDONIE Noul Amsterdam I- le St. Paul 7 oSydney ' Melbourne MALVINE l-le KtzRGUELEN |-le WALL și FUTUN, ENCICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE de Mioara Avram Jana Balacciu-Matei Alexandra Cuniță Io Fischer Christian lonescu Coman Lupu Sebastiana Popescu-Fischer Sanda Reinheimer Rîpeanu Marius Sala Oana Sălișteanu-Cristea Ion Toma Mariana Tuțescu Laura Vasiliu Ioana Vintilă-Rădulescu Coordonator: MARIUS SALA EDITURA ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICk BUCUREȘTI, 1989 ISBN 973-29-0043-t Coperta și supracoperia: TUDOR JEBELEANU INTRODUCERE 1. Utilitatea sau, mai degrabă, necesitatea așa-numitelor lucrări de referință, în primul rînd a enciclopediilor și dicționa- relor enciclopedice, constituie astăzi un adevăr ce nu mai are nevoie de demonstrație. Se afirmă tot mai frecvent că explozia informațională căreia îi sîntem contemporani face de neînlocuit asemenea instrumente de lucru, permițînd accesul rapid la cunoștințele de bază dintr-un domeniu. Din această perspectivă se poate spune, fără teama de a greși sau exagera, că pentru lingvistica romanică o asemenea lucrare constituie de mult un imperativ. Diversele aspecte ale genezei, evoluției și structurii limbilor romanice, au preocupat și preocupă nu doar pe romaniști, ci și cercuri mult mai largi. Este vorba atît de specialiști în alte ramuri ale lingvisticii, cit și de persoane ale căror îndeletniciri se situează în afara acestui domeniu. Pe de o parte, prin rolul de disciplină-pilot pe care l-a avut vreme îndelungată pe tărîmul lingvisticii, romanistica a furnizat celorlalte discipline impor- tante repere teoretice și metodologice, iar astăzi, în condițiile succesiunii rapide a modelelor lingvistice, le oferă un material faptic inestimabil pentru testarea validității acestora. Pe de altă parte, prin indispensabilele raportări la istoria și cultura popoare- lor romanice, lingvistica romanică se bucură de interesul con- stant al nefilologilor. Căror cauze li se datorează evoluția diver- gentă a latinei, limbă a celui mai vast stat antic, Imperiul Roman ? Care sînt factorii. ,,responsabili" de nașterea limbilor romanice și cînd au apărut acestea ? Cîte limbi romanice există și care sînt granițele dintre ele ? în ce constau unitatea și diversitatea limbilor romanice ? Acestea sînt, în esență, întrebări care, de peste un secol și jumătate, au generat o imensă bibliografie și asupra cărora s-au formulat ipotezele cele mai diferite și s-au purtat, frecvent, vii dispute. Credem însă că sîntem îndreptățiți să afirmăm că asemenea probleme constituie, deopotrivă, obiectul unei firești curiozități intelectuale, indiferent de profesiune și sferă de activitate. Iată de ce am considerat necesară o lucrare care, sub forma unui dicționar alfabetic ușor de consultat, să ofere celor mai largi categorii de cititori informațiile de bază referitoare la formarea, evoluția și structura limbilor roma- nice. INTRODUCERE 6 Interesul cu care au fost primite o serie de volume referitoare la diverse aspecte ale istoriei și structurii limbii române ne-a dat convingerea că o lucrare ca aceasta se va bucura de o largă audiență, răspunzînd unei cerințe științifice și culturale reale. Parte integrantă și factor decisiv al identității și unității na- ționale, limba română constituie în același timp și o importantă arie a romanității, a acestui ansamblu lingvistic și cultural numit de specialiști, cu un termen de tradiție latină, Romania. Prezen- tat în acest context, general romanic, procesul formării și evolu- ției limbii și poporului nostru beneficiază de perspective mai largi, în lumina cărora caracterizarea lui drept ,,o enigmă și un miracol istoric" își dezvăluie o dată în plus valoarea de simplă metaforă. Iată de ce, conștienți de necesitatea unei asemenea lucrări, dar și de dificultățile majore implicate, autorii acestei enciclo- pedii și-au asumat sarcina elaborării ei. Au făcut-o cu speranța că va constitui un instrument de lucru pentru profesorii de limba română și de alte limbi romanice, ca și pentru studenții în filologie, pentru toți cei care, în măsuri diferite și din perspec- tive diferite, prin însăși activitatea lor, vin în contact cu pro- blemele acestui domeniu. Autorii s-au gîndit, de asemenea, că lucrarea ar putea fi utilă și specialiștilor în alte domenii ale filologiei care nu se pot dispensa de raportarea la aria romanică, precum și persoanelor fără pregătire filologică specială care manifestă interes pentru limba maternă și pentru familia limbilor- surori. Au făcut-o cu conștiința faptului că lucrarea pe care le-o oferă, chiar imperfectă, reprezintă un demers necesar. 2. Enciclopedia de față (pentru care, în continuare, folosim sigla ELIR) își propune deci să ofere datele esențiale privitoare la idiomurile romanice prin intermediul a 947 de articole ordo- nate alfabetic. La acest nivel, al cunoștințelor de bază, carac- terul cît mai complet, vechi deziderat al enciclopediilor, a fost și obiectivul autorilor. Destinată însă unui public larg și dis- punînd de un spațiu relativ restrîns, ELIR nu a putut, evident, menționa toate faptele folosite pînă în prezent pentru caracteri- zarea idiomurilor romanice. Autorii au optat pentru acele infor- mații de natură să furnizeze cititorului o imagine coerentă și globală pe de o parte asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri și, pe de altă parte, asupra ansamblului romanic. în vederea realizării primului obiectiv, au fost consacrate articole de sine stătătoare fiecărei limbi romanice, ca și varietăților geografice (grupuri dialectale, dialecte, subdialecte), diacronice (faze ale evoluției unor limbi) și diastratice (de exemplu argouri). Arti- colele referitoare la limbi includ fapte de ordin extralingvistic (unde se vorbesc limbile în cauză, numărul de vorbitori, pro- bleme de clasificare, epoca și locul de formare ș.a.) strict necesare pentru caracterizarea idiomului respectiv, urmate de date pri- vitoare la evoluția și structura lui lingvistică (fonologie, gra- matică, lexic). în această a doua parte obiectul descrierii l-au constituit variantele standard, iar în cazul limbilor lipsite de normă literară (sarda, occitana, retoromana, dalmata) s-a optat pentru formula considerată cea mai adecvată (diasistem, com- parație între dialecte etc.). 7 INTRODUCERE Informațiile selectate în articolul consacrat unei limbi pot fi completate prin lectura articolelor referitoare la diversele lor straturi componente, primele texte (doar menționate în articolul-pivot). Au fost, de asemenea, consacrate articole inde- pendente influenței exercitate de fiecare limbă romanică asupra altor idiomuri (romanice și din alte familii). Caracterizarea limbilor se face prin raportare la limba-sursă — latina ; a celor- lalte entități lingvistice, de obicei, prin raportarea la unitatea imediat superioară (a grupurilor dialectale la limba comună, a dialectelor la grupuri, a subdialectelor la dialecte). Astfel organi- zate, informațiile referitoare la idiomurile romanice sînt dispuse în EUR într-o structură piramidală, care permite cititorului informarea de la nivelul cel mai general pînă la probleme de detaliu, care întregesc imaginea dobîndită la nivelul anterior. Primei categorii de articole îi aparțin și cele referitoare la latină. Elaborate din perspectiva limbilor și a lingvisticii romanice, acestea sînt consacrate acelor aspecte sau varietăți considerate definitorii pentru înțelegerea mecanismului de transformare a latinei în noi idiomuri; pe lîngă articolul de sinteză latină, există astfel articole separate pentru latina clasică și vulgară, latina tîrzie, latina creștină, ca și pentru principalele tipuri de surse, pentru cele mai cunoscute izvoare prin care este cunoscută latina vulgară, varietatea latinei care a constituit protolimba idiomurilor romanice. Perspectiva comparativă, care, în viziunea școlii românești de romanistică, a reprezentat întotdeauna principala rațiune de a fi a acestei discipline, a constituit pentru EUR o coordonată majoră. Pentru realizarea ei, o mare parte a articolelor au fost consacrate principalelor elemente care alcătuiesc un sistem lingvistic, tratate din punctul de vedere al specificității evoluției lor latino-romanice. Cititorul poate găsi astfel în EUR articole privitoare la structura fonetică (trăsături ale vocalismului și consonantismului) și gramaticală (părți de vorbire și de pro- poziție, tipuri de propoziții, categorii gramaticale, membri ai acestora etc.), la principalele procese care au avut loc în trecerea de la latină la limbile romanice și în acestea din urmă. Aceeași perspectivă este realizată prin includerea în EUR a unor articole considerate necesare pentru a evidenția pro- blemele referitoare Ia clasificarea limbilor romanice, ca și prin selecția faptelor folosite (în general aceleași elemente din latină care au suferit fenomene diferite) în caracterizarea idiomurilor și prin modul de redactare, pe cît posibil unitar, al tuturor articole- lor. Acestora li se adaugă articole despre diversele influențe exercitate asupra limbilor și dialectelor romanice, în cursul evoluției lor, de alte idiomuri cu care au venit în contact, începînd de la cele de substrat, aparținînd momentului formării limbilor romanice, superstrat, pînă la cele moderne (dintre care cea mai importantă este influența engleză), de la cele care au lăsat urme asupra unor zone întinse ale romanității (greacă, germanică, slavă, arabă, latină savantă) pînă la cele mai izolate sau ,,exotice0 (asiatică, africană, amerindiană). Precizăm că prin aceste arti- cole, ca și prin cele? referitoare la limbile romanice și subdiviziunile acestora, au fost atinse și o serie de aspecte referitoare la lexicul INTRODUCERE 8 romanic, care, adăugate celor cuprinse în articolul de sinteză ce-i este consacrat și în cel despre lexicul latin, sînt menite să acopere și acest important domeniu al studiilor de romanistică. Pentru caracterizarea individualității ariei romanice, a va- rietăților neolatine și a contactelor dintre ele și alte idiomuri, un spațiu relativ bogat a fost acordat problemelor de toponimie și antroponimic romanică, furnizîndu-se o serie de informații relevante pentru diverse aspecte ale istoriei lumii romanice. Concepută ca o enciclopedie și nu ca un dicționar termino- logic, ELIR nu dă de obicei definiția cuvîntului-titlu, care de cele mai multe ori poate fi găsită într-un dicționar obișnuit {Dicționarul explicativ al limbii române — DEX). Sînt definite doar acele concepte pentru care DEX nu furnizează informațiile suficiente pentru înțelegerea articolului. Terminologia lingvistică folosită atît în stabilirea titlului articolelor, cît și în cuprinsul acestora este aceea curentă în lingvistica românească, chiar dacă valorile conceptelor utilizate nu sînt identice în lingvistica de pretutindeni (de exemplu rom. perfect simplu^. passato remoto, africatizare-țasibilare etc.). Aceasta nu exclude însă existența articolelor consacrate unor fenomene specifice unui singur idiom romanic, desemnate uneori prin termenul uzual în limba respectivă (de exemplu e mut dm franceză, infinitivul personal din portugheză, dar rehilamzento din spaniolă). Astfel concepută și realizată, ELIR va constitui, sperăm, un instrument practic de lucru și o sursă de informare rapidă asupra diverselor probleme ale domeniului abordat. Prima lucrare de acest gen din literatura de specialitate, ea se deosebește radi- cal de enciclopedia Lexikon der Romanistischen Linguistik în curs de realizare care, după informațiile de care dispunem, va fi organizată pe limbi și va ocupa un spațiu mult mai mare. Opțiunea pentru o lucrare enciclopedică în care prezentarea limbilor individuale, ea însăși realizată dintr-o perspectivă gene- ral romanică, este îmbinată cu prezentarea faptelor lingvistice reliefate de comparația romanică, reprezintă, credem, principala componentă a originalității ELIR. I se adaugă modul propriu de selectare a informațiilor considerate cele mai relevante, selecție realizată după o îndelungată deliberare și uneori fără garanția certitudinii. în acest context, ținem să subliniem că lucrarea noastră nu își propune să ofere soluții originale problemelor, numeroase, aflate încă în dispută. Ea vizează prezentarea stadiu- lui actual al cercetărilor, iar opiniile autorilor în legătură cu faptele controversate nu sînt exprimate decît prin opțiunea pentru anumite informații sau definiții ori prin modul de redactare adoptat. Izvoarele pe care ne-am bazat sînt în primul rînd manualele de lingvistică romanică și lucrările de sinteză consacrate unei singure limbi sau unui grup de limbi; am folosit de asemenea numeroase volume sau articole ce tratează probleme speciale care au în vedere ansamblul României sau numai zone ale acesteia. Prezentarea tuturor surselor utilizate ar fi însemnat de fapt întocmirea unei bibliografii de lingvistică romanică; de aceea, am reținut pentru secțiunea de bibliografie numai volumele INTRODUCERE cele mai reprezentative, mulțumindu-ne ca, pentru articole, să menționăm titlurile revistelor mai bogate în astfel de contri- buții. 3. Articolele sînt dispuse în ordinea alfabetică a cuvintelor- titlu. Cinci acestea reprezintă o sintagmă, au fost ordonate, de obicei, la locul alfabetic al primului termen (franceza medie, Remania orientală, creolă franceză etc.). Fac excepție sintagmele în care cel de-al doilea termen, exprimînd opoziția față de alți membri ai aceleiași categorii, reprezintă termenul, după toate probabilitățile, căutat de cititor (de exemplu complementul circumstanțial de timp este inserat sub timp, complement cir- cumstanțial (te — ; se fac însă trimiterile necesare). Cm întul-titlu reprezintă fie numele unic sub care este cunoscut idiomul sau fenomenul tratat, fie una dintre denumirile folosite în diverse surse și pentru care autorul articolului a optat; între paranteze sînt indicate însă și sinonimele acesteia. în cazul în care același termen are accepții diferite, acestea sînt tratate în articole separate, numărul accepțiilor fiind indicat prin cifra figurînd ca exponent după cuvîntul-titlu. în prezentarea faptelor de fonetică s-a folosit o transcriere unitară, pe care o indicăm mai jos, menită să reflecte mai sugestiv asemănările și/sau deosebirile dintre idiomuri. Exemplele ilustra- tive sînt însă reproduse fie în grafia limbii respective, fie în aceea folosită de sursele din care au fost extrase exemplele, fie în cea adoptată în ELIR. Pentru a da cititorului posibilitatea reunirii cît mai multor informații referitoare la cuvîntul-titlu sau la alte elemente men- ționate în cuprinsul unui articol s-a adoptat un sistem de trimi- teri reprezentat prin asterisc (trimiteri în cadrul unui articol la cuvinte care alcătuiesc ele înseși articole-titlu, de exemplu clasificarea* limbilor romanice) sau prin „vezi” urmat de cuvîntul la care se trimite, tipărit cu caractere aldine. Pentru a nu trans- forma consultarea ELIR într-o perpetuă și obositoare mișcare de la un articol la altul, asemenea trimiteri s-au făcut numai în cazurile în care articolul la care se trimite cuprinde informații absolut necesare, care din motive de economie nu au mai fost cuprinse în articolul de la care se trimite, sau pentru a semnala cititorului prezența în ELIR a unor termeni mai puțin cunoscuți, a căror consultare prezintă însă interes. Din motive de economie de spațiu, specifică lucrărilor de tip enciclopedic, autorii au folosit abrevieri (vezi lista de la p. 13—14). căreia li se adaugă abrevierea, în. cuprinsul unui articol, a cuviutului titlu prin inițiala lui (literă mică aldină urmată de punct). Autorii caic semnează diversele articole și-au împărțit materia tratată în felul următor : Mioara Avr am (M .A.) — română. Jana Ba Ac cm-Mat ei (J.B.hi.) — da-mată, lexic, lingvistica externă (rciual), Alexandra Cuniță (A.CJ — morfologie (parțial). I. Discher f/Jăy — latină, Christian Icrescu (C.l.) — antro- ponimic, CcmanLnpu (C.L.) — portugheză, morfologie (parțial; sirlaxă ipripai;, Pcbastiana Pcpescu-Fischer (S.P.F.) — in- fluența greacă, banda Rcirbcmcr Rîpeanu (S.P.F.) — franceză, fiariccpicvtijsaA. fonetică, morfologie (parțial), lingvistică externă INTRODUCERE 10 (parțial), Marius Sala (MAS.) — spaniolă, catalană, retoromană, sardă, dialecte istriote, lingvistică externă (parțial), Oana Sălișteanu-Cristea (O.S.C.) — italiană, Ion Toma (l-T.) — toponimie, Mariana Tuțescu (M.T.) — sintaxă (parțial), Laura Vasiliu (L.Vj — formarea cuvintelor, Ioana Vintilă-Rădulescu (I.V.R.) — occitană, creole și pidginuri romanice, creolă fran- ceză, sintaxă (parțial). Coordonatorul lucrării, care a conceput planul general și a stabilit principiile de lucru, a citit în între- gime volumul împreună cu Sanda Reinheimer Rîpeanu, pentru a-i asigura unitatea. în același scop, diverse articole au fost citite de Jana Balacciu-Matei și de Ioana Vintilă-Rădulescu. Autorii își fac o plăcută datorie mulțumind colegilor, români sau străini, dintre care amintim pe Andrei Avram, Magdalena Popescu Marin, Ioana Nichita, Maria Iliescu, Rene Lepelley, Zygmunt Marzys, G.B. Pellegrini, M. Perl, Marie-Rose Simoni- Aurembou, care i-au ajutat prin informații și discuții colegiale, întreaga răspundere în legătură cu eventualele erori care s-au putut strecura în lucrare revine autorilor, care vor fi bucuroși să primească orice sugestie ce le-ar permite s-o îmbunătățească. încheind această lucrare, gîndurile lor se îndreaptă încă o dată cu recunoștință spre cel care le-a fost profesor și prețios îndrumător, pînă în ultimii săi ani de viață, lorgu Iordan, a cărui memorie o cinstesc și în acest fel. MARIUS SALA TRANSCRIERE FONETICĂ VOCALE a Jcentrală deschisă (centrală deschisă cu nuanță anterioară rom casă. it. casa fr. patte sp. para Pg- gato ee cea mai deschisă din seria anterioară a centrală deschisă cu nuanță posterioară pate â cea mai deschisă din seria posterioară 0 centrală semideschisă var v.fr.cheval cama â centrală intermediară între 9 și 4 i centrală închisă vir dever E anterioară semideschisă cer io mere ceba Janterioară semiînchisa fermo ete cebo e ț anterioară medie merge cerner i anterioară închisă pin vino si vino ir 0 posterioară semideschisă ginocchio bot te ■poța /posterioară semiînchisa feroce pot poco (posterioară medie loc color u posterioară închisă fag luce cou cruz lume oe anterioară labială semideschisă meuble 0 anterioară labială semiînchisa feu y anterioară labială închisă mur semnul u deasupra vocalei notează o vocală scurtă: lat. scrib ere semnul — deasupra vocalei notează o vocală lungă: lat. habere semnul ~ deasupra vocalei notează o vocală nazală: fr. chaiup, pg. c ampo semnul c dedesubtul vocalei notează o vocală semideschisă semnul . dedesubtul vocalei notează o vocală semiînchisa semnul r» dedesubtul vocalei notează pronunțarea ei semivocalică: rom. 7>2ui, it. mai, fr. maille, sp. hoy, pg- 1 rom. nou, it. causa, sp. causa, pg. pau CONSOANE P h oclusivă labială surdă oclusivă labială sonoră pune hale piede haltere par halire para hoda pau ho da T> fricativă labială sonoră loho cabo t oclusivă dentală surdă tare tale tel tal tal d oclusivă dentală sonoră dinte denie dent diente dente D fricativă interdentală sonoră nada nada oclusivă velară surdă casă casa car casa casa g oclusivă velară sonoră gură gola gueule grande gato % fricativă velară sonoră rogar rogar f fricativă labiodentală surdă fum fumo fumer iren-e fumo V fricativă labiodentală sonoră vin vino vin vinho s fricativă dentală surdă sac sacco sac saco saco z fricativă dentală sonoră zi casa rose casa TRANSCRIERE FONETICA 12 0 fricativă interdentală surdă cielo S fricativă prepalatală surdă șarpe pesce chos.? chave 3 fricativă prepalatală sonoră joc jeu geto h fricativă laringală surdă haine X fricativă velară surdă gen te ts africată dentală surdă țară zio dz africată dentală sonoră tnezzo ts africată prepalatală surdă cer cie-o mucho d3 africată prepalatală sonoră ger gelo m sonantă labială nazală măr malo mai mal mal n sonantă dentală nazală nas naso nes naso nari: ii sonantă palatală nazală vigna vigne vina vinha 1 sonantă dentală laterală loc cîdo iac largo 1 sonantă laterală velară X sonantă palatală laterală figUo llamar filho r sonantă dentală vibrantă rar re caro r sonantă dentală vibrantă forte carto carto R sonantă uvulară vibrantă roi w semiconsoană labială cnart, oaie fnoco bois Tbwa] fnego cnarto j semiconsoană palatală nelabială piere piede pied pied-ra semiconsoană palatală labială fwr semnul . dedesubtul consoanei notează o consoană retroflexă: sd, deddw semnul ' deasupra consoanei notează localizarea ei palatală semnul ’ între două consoane notează o sincopă semnul — deasupra unei consoane notează o consoană lungă seninul ' sub o literă (la umărul literei precedente) arată sunete slab perceptibile parantezele drepte [ j marchează o transcriere fonetică barele / / marchează o transcriere fonologică literele majuscule notează arhifoneme ABREVIERI abl. = ablativ dat. = dativ istrom. = istroromân abr. = abruzzez dauph. = dauphinois it. = italian ac. = acuzativ deci. = declinare italorom. = italoromanic adj. = adjectiv dem. = demonstrativ 1. = limbă adv. = adverb dep. = departament Iad. doi. = ladină dolo- alb. = albanez dial. = dialectal mitică amp. = ampezzan drom. = dacoromân lang. = languedocian and. = andaluzian E = est lat. = latin antr. = antroponim emil. = emilian lat. clas. — latină clasică aprox. = aproximativ eng. j. = engadin de lat. vulg. latină vulgară aq. = aquitan jos laz. = lazial aq.-pii. = aquitano-piri- eng. s. = engadin de lig. = ligur neic sus lim. = limousin ar. = arab engl. = englez liv. = livinallonghez arag. = aragonez ex. = exemplu loc. = locuțiune arii. = arhipelag extr. = extreme no log. = logudorez ar om. = aromân fam. = familie lomb. — lombard art. = articol fass. = fassan luc. = luc an arv.-lim. = arverno-limou- fem. = feminin mac. = macedonean sin flam. = flamand magh. = maghiar arv.- = arverno-medi- fr. = francez march. = marchigian medit. teranean frpr. = francoproven- mase. = masculin arv.-pir. = arverno-pire- sal medit. = mediteranean neic friul. = friulan megl. = meglenoromân atr. = atribut gad. = gaderez merid. = meridional a ;iv. = auvergnat galic. = galician mii. = milion; n 11 v = auxiliar gali. = gallurez milanez brain. = blamez galorom. = galoromanic m.m.c.pf. mai mult ca. Ixp = bulgar gard. = gardenez perfect biz. = bizantin gasc. = gasc on mod. = modern bol. = bolognez gen. = genitiv mol. = molisan cal. = calabrez genov. = genovez mozar. = mozarab câmp. = campidanez germ. = german ms. = manuscris caii. = canario gr- = grup mnre. = murcian cant. = canton grec. = grecesc In = nord cârd. = cardinal hot. = hotărit nap. = napolitan cast. = castilian iberorom. = iberoromanic narb. = narbonnais cat. = catalan i.-e. = indo-european ngr. = neogrec cca = circa imp. = imperativ ne hot. — nehotărît cil. = ci lent an impf. = imperfect num. = nominativ circ. = circumstanțial iad. = indicativ norm. -- normand compl. = complement im. = infinitiv num. = numeral cond. — condițional ins. = insulă oc. occitan conj. = conjugare ; inter. — interogativ oc.-rom. = occitano-ro- conjunctiv; interj. — interjecție manic conj nucție irl. = irlandez ol. — olandez d. = dialect irp. - irpiu ord. — ordinal dalm. = dai mat isp. — iudeospamolă part. — participiu ABREVIERI 14 pen. = peninsulă pugl. pers. = persoană; iag. personal lam. pf. = perfect reg. pf. c. = perfect com- refl. pus iei. pf. s. = perfect simplu ret. Pg- = portughez ihod. pic. = picard rom. piem. = piemontez roman. pir. = pirineic rus. p’- = plural S pol. = polon(ez) sal. pos. = posesiv sass. pred. = predicat sâs. prelat. = prelatin ser. piep. = prepoziție sd. piez. = prezent sec. pion. = pronume sept. piop. = propoziție sg- prov. = provincie; sic. provensal si. II II II II II II II II II II II II II II II II II II II II II II pugliez olov. = sloven ragusan sp. (am). = spaniol u ramură ricau) regiune sub. — subiect reflexiv subd. = subdialect relativ subst. = substantiv retoroman suim. = sutmiran rhodanian SUTS. = sursilvan român(esc) suts. = sutsitvau romanesc tc. = turc (esc' rus (esc) terit. = teritoriu sud top. = toponim salentin tosc. = toscan sassarez ucr. = ucrainean săsesc umbr. = umbriau sîrbocroat V. = vechi sard V = vest secol val. = va lenei an septentrional vegL = vegliot singular ven. = venet viit. = viitor sicilian voc. = vocativ slav vorb. = vorbitori A ablativ. Unul dintre cele 6 cazuri ale flexiunii nominale și pronominale lat. 'Desinențe diferite după deci. : deci. 1 -a la sg., -is la pl. ; deci. 2 -o la sg., -is la pl. ; deci. 3 -e, rar -i la sg., -bus la pl. ; deci. 4 -u la sg., -bus la pl.; deci. 5 -e la sg., -bus la pl. Funcții sintactice: compl. circ., de agent, compl. al adj,; construcție specificară, absolut. S-a confundat în lat. vulg, cu ac. și a pierdut desinențele de pl. Reducerea flexiunii cazuale a condus la exprimarea valorilor a. prin construcții prepoziționale, iar a. s-a restrîns la valoarea lui adverbială, supraviețuind la gerunziu. Urme în toponimia romanică, rare în lexic : Pictauo > fr. Poilou ; Remis > fr. Reims ; Aquis > fr. Aix, it. Acqui; A ugustis > sd. A ustis; coena pura > sd. kenabwa; nocte ista > sd. nottesta. S.R.R. ablaliv absolut, vezi absolute, construcții ~. abruzzez, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc). S Italiei centrale (S reg. Marche, reg. Abruzzo — prov. Teramo, Pescara, Chieti). Subd.: a. occidental (Apenini), a. oriental adriatic (coasta adriatică, prov. Pescara, Chieti), teraman, march. merid. (S reg. Marche, prov. xAscoli). D. eterogen, cu trăsături conservatoare (consonantism, morfologie) in a. occidental și predominant ino- vatoare în a. adriatic. Unul dintre d. merid. cu cel mai inovator vocalism: vocale anterioare y, ce, ce (lyna, ppce, spăuna = it. luna, pepe, spugna); diftongi ascendenți și descendenți de tio spontan (spaika, voita, halhijna = it. spiga, vila, gallina) sau metafonic (numai în a. occiden- tal: djenda, fcejl-a, kreuta = it. denii, filo, crudo) cu diverse variante libere (roșa, reusa, rousa; rniaraka, mjaraka : pallona, pallauna, palleuna = it. ■roșa, medico, pailone ) ; metafonia (in a. adriatic numai sub acțiunea lui -i) marchează opoziția de număr, mai rar de gen (kana^l. kena, kina ; peta ~pl. piața', fem. sg. pl. vsk'k'e ~ mase. sg. pl. vjak'k'a — it. cane, -i, piede, -i, vecchia, -e> vecchio, -i), uneori și opoziții semantice (sek'k'a „găleată de fîntînă” ~ sok'k'a „găleată pentru lapte” ; pora „păr” ~para",,pară”) ; i și u cu efect metafonic și asupra lui -a (frittata ~pl. frittita, -jata, -jeta, -eta, kana dar lu kwena , lu kwona—-H. frit- tata ~frillale ; cane, il cane) ; în prezent, tendință ac- centuată spre monoftongare (mai ales în a. adria- tic) ; consoane retroflexe în teraman și a. occi- dental (madina, filla, sola ^soda = it. mulino, figlio, solo ~ soli) ; fricativizarea lui g -f- vocală sau vibrantă (guverna, grotta, gatta = it. governo, grotta, gatta) ; s -p i>$ (kuți, kwața = it. cosi, quasi) ; frecvente asimilări, proteze, epenteze, metateze, anaptixe, sincope (karra, arapetara, sperkja, frafalla, holapa, sperda = it. carne, ripe- tere, specchio, farfalla, volpe, spirito). Trăsături conservatoare ale a. occidental: menținerea nepa- latalizată a lichidei sau transformarea ei în r în lat./Z-, kl-, pl-, bl- (flamma, pluma, blanga, franka = it. fiamma, piuma, bianco, fianco), conservarea lat. -ns- (sponsus>sponza — it. sposo). Particulari- tăți morfosintactice a.: aglutinarea art. la subst. cu vocală inițială (lu lama, la Iapa, la lawra = it. l’amo, l'ape, Vaura) ; absența formelor contrase de prep, -j- art.; aux. essere sau avere in funcție de pers, și nu de natura verbului (în a. adriatic essere pentru pers. 1 — 2 sg. pl. și avere pentru pers. 3 sg. pl., în a. occidental avere, toate pers, cu excepția pers. 3 sg.) ; compl. direct cu prep, a (dat. ad) ; art. nehot. neutru na (a. occidental), exprimînd calitate și colectivitate (nu kaualla „un cal oarecare, fără valoare” ~na kzvzlla „mai mulți cai, de rasă”), unic în aria romanică fE. Giammarco) ; neutrul moștenit din lat. numai în a. occidental. Cele mai vechi atestări: 3 texte (Lamentatio beate Mărie ae Filio, Proverbia, Ora- tiones) din Codicele celestinian (sfîrșitul sec. 13), Cronaca rimata, Poemetto S. Caterina de Buce io di Ranallo (ambele din prima jumătate a sec. 14), Fiorita de Armannino (1418). Contribuție redusă la lexicul it. comune: centerba, barrozzo, sc amor za. O.S.C. absolute, construcții ~. Construcții nelegate din punct de vedere gramatical de restul frazei, exprimate în lat. printr-un subst. sau substitut (pron.) cu valoare de sub. (la origine distinct de sub. verbului regent) și, acordat cu acesta, un alt subst., un adj. sau, tot mai frecvent, un part., cu valoare de pred.; cel mai frecv. era abl. absolut (omnibus rebus ad prefectionem comparatas, diem dicunt), în lat. tîrzie dezvoltîndu-se și ac. absolut (regina. . .neminem scientem subterfugii) și nom ABSTRACTE NOMINALE, SUFIXE PENTRU ~ 16 absolut (bencdicens nos episcopus, prcjecti sumus) ; gen. absolut — grecism. C.a. exprimau la origine o acțiune accesorie față de aceea a verbului regent, dar au dobîndit valoare de compl. circ, (mai ales de mod, apoi de timp, cauză, mai rar condițional, concesiv), explicitate ulterior prin adv. sau conj. specifice (fapt care le apropie și formal de prop. subordonate cărora le corespund prin valoare), în unele 1. romanice se continuă ac. absolut part, trecut (fr. ( Une fois) Ies parts faites, le Hon paria; sp. Pasado el primer instanțe, la curiosidad vence al terror) si nom. absolut -H part. prez. — reflectat în unele 1. (și) prin construcții gerunziale sau gerundivale (rom. Așa stînd lucrurile, m-am hotărît să phc imediat ; it. Stando cosi le cose, ho decisa di partire subito; fr. Des voisins le genant, ii a dâmenage) ; sînt vechi și populare construcțiile cu sub. identic cu acela al verbului regent (rom. Zici ud acestea, ieși; sp. (En) diciendo este salio ; fr. En disant cela, il sortit); part, trecut apare ca atr. circ, izolat (fr. Arrete, le voleur s'echappa). în multe situatii folosirea c.a. are caracter livresc. lA'.R. abstracte nominale, sufixe pentru Valoare specifică: ,,numele calității” sau „al stării”. Bazele de derivare cele mai frecvente: adj. ; subst. sînt mai rare. Lat. dispunea de un număr relativ mare de s. pentru a.n.: u.ia (cel mai vechi), deve- nit -ia în perioada tîrzie, sub influența grec. -iv. (audacia, superbia) ; -itia (formă dezvoltată a lui -ia) și -ities, apărînd adesea în dublete de la aceleași baze (amiciția, blanditia, ni gr itia ; blan- dities, durities, vasiities) ; -tas, foarte productiv mai ales în perioada tîrzie (auctoritas, hereditas, nobilii as) ; -ludo (altitudo, magnitudo). Alături de acestea, cîteva sufixe inițial specializate pentru abstractele verbale care și-au lărgit aria bazelor de derivare intrînd în sfera s. pentru a.n.: -or (după modelul seriei calor-calere-calidus s-a creat tipul lentor-lentus); -ura (prin falsă segmentare din -tura-. stringere>strictura, analizat prin strictas) ; - (ățtlujmen (presupus a fi derivat abstract nomi- nal datorită valorii corespunzătoare din 1. romanice, probabil ca o fază anterioară valorii — concrete — colective; vezi totuși formațiile tîrzii ca: coru- scamen — coruscus, corusco). L. romanice au păs- trat, în proporții diferite, majoritatea s. pentru a.n. Datorită, în special, caracterului lor literar, sînt dese cazurile în care sufixele, menținute numai în derivate moștenite, nu sînt productive în 1. mod. sau sînt productive doar cu valori concrete. De asemenea sînt numeroase cazurile de împrumuturi lat.-romanice. Sufixe panromanice: -ia: rom. -ie, întărit prin împrumuturi sl. și grec, (frăție, gingășie, hărnicie, omenie), it. -ia (allegria, cortesia, mae- stria), fr. -ie (courtoisie, w fr. renardie), oc. -ia (ausardid), sp. -ia (alevosîa, falsia, maestria), pg. -ia (sequia) ; -itia: rom. -eață, împrumutat -ețe (dulceață, negreață ; mîndrețe, suplețe) ; it. -ezza, împrumutate -izia, igia (bellezza,'glandezza ; giuslizia, letizia; grandigia, cupidigia) , fr. -esse, Ace. -ise (jeuncsse, secheresse ; avarice ; fra-ncklse, gourmandise) ; oc. -esa (belesa) ; sp. -e a, aspereza) ; pg. -eza, împrumutat -zm ' a za, ^agreza ; abelhudice, guapice) ; -tas : rom. <6. utate, împrumutate -(i)taie (bunătate, seninătate ; pus- tietate ; răutate; libertate, paupertate; claritaie, legalitate) ; it. -(i)tă (bontă, nobillă; Lrevită, purită) ; fr. -{e)te, împrumutat -ite (beauiA bonte; Jachete, naivele ; egalite, musicalite) ; oc. -tai (as- pretat) ; sp. -iejdad, împrumutat -idad (cuieldad, lealdad ; bajedad, cortedad ; barbaridad, civi'Adad) ; pg. -dade (liberdade) ; -or: rom. -oare, foarte slab productiv, întărit prin împrumuturi din fr. (ră- coare ; amploare, paloare) ; it. învechit -ore (b-1- lore, grandore) ; fr. -our -eur, singurul productiv în 1. mod. (folour, tristour ; largeur, profondeur) ; oc. -or (belvr, freidor) ; sp. -or (blancor, âulzor) ; pg. -or, numai în derivate moștenite (estuȘor, pavor) ; -ura: rom. -ura, eventual moștenit ui căldură (<*caldura), neproductiv; v. it. -mo; (altura, brattura, prescura) ; v. fr. -are (p-oidurc, laidure) ; oc. -uro (funsuro, planilro) ; sp. -ura (agrara, bravura, f inura) ; pg. -iu a (altura. locui a E Sufixe moștenite în unele 1. romanice: -meu : rom. -ime (cruzime, îngustime); it. -unu. udc>ea cu valoare concretă sau/și peiorativă (iwll-ume, nerume, sudiciume) ; oc. -un (amariin) ; sp. -umbre (pesadumbre, quejumbre) ; pg. -urne (pes-adume, queixume) ; -ities: sp. -ez (dejadez, doncellez) ; pg. -ez (desmudez, doblez). Lat. -ludo nu a fost moștenit (cu excepția, poate, a lui -idbc, care pare să continue un lat. -edine : amarellidm:, rnan- sidăo) ; apare în 1. romanice ca împrumut savant, foarte slab productiv sau neproductiv: rom -iudine (certitudine, promptitudine) ; it. -tudine (gioventudine, quietudine) ; fr. -tude (certitude, negritude) ; sp. -itud (certitud, gratitud) ; pg. -lude (beatitude). Compusul de dată romanică format din urmașii lat. -arius și -ia: rom. -arie (dul- cegărie, pelticărie) ; fr. -erie (bavarderie, ladverie) ; sp. -eria (alcahueteria, bellaqueria) ; împrumuturi din fr.: rom. -erie (camaraderie, pedanterie) ; it. -eria (braveria, furberia). împrumuturi nero- manice: rom. -eală (acreală, fierbințeală, sprin- teneală) și -enie (dîrzenie, drăgălășenie, lăudăro- șenie), de origine sl. S. pentru am. li se poate alătura lat. -ismus (/ (i 1 m nume al <. < 1/ 1 /' , < c' a mu o c: ; m 1 v. . >- tea ci v (\ < • c < m i mi ’ m >'m ''U1' 4 u iims), -rsuia (cr / < t. > -o> (c or. 17 ACCENT dolar) și de citeva cu productivitate redusa ca: -ium (desiderium). în epoca tirzie se dezvoltă funcția de abstiact verbal și la sufixele: -al cutia (derivatele nominale in -ia de la part. în -a'ens sint analizate prin raportare la tema verbală: scientia „calitatea de a ști", nu „calitatea de a fi știutor (sciens)”') și -mentum (ia sensurile „mij- locul de realizare a acțiunii" și „obiectul realizat" se adaugă sensul „îndeplinirea acțiunii" : iura- mentum, ligamodumn Sufixul participiul fem. -ijsa se substituie vechiului -ins exprimînd „acțiu- nea" în general: collccta, defensa. în general, abstractele (verbale sau nominale; sînt foarte (desirier, pearui), oc. -dr (espaventier, plaidier) ; -aiicus atașat la teme verbale in: fr. -age (arrivage, assemblagc, doublage), oc. -alge ( maridatge). împru- muturi: rom. -eală (amăgeală, chelfăneală, toceală), -aienie (Împărtășanie, prăpădenie), de origine sl.; -uș (frecuș, urcuș), de origine sl. și magii.; -(a/ iindjie (halucinație, nutriție, substituție, excursie), de origine rusă; rom. -aj (abordaj, masaj), it. -aggio (atterraggio, linciaggio ), sp. -aje (abordaje, ambalaje), pg. -agem (abordagem, ambalagem) de. origine fr. Pentru numele de acțiune redate prin ini. și supin substantivizat vezi conversiune. L.V. accent. în lat. clas. a. era muzical; înălțimea, folosite in I. literară și puțin folosite în I. populară, care preferă, concretizarea sensurilor abstracte. L. romanice păstrează toate sufixele lat. pentru abstractele verbale sus-menționate : multe în toate 1., altele numai în citeva dintre ele. S. pentru a.v. panromanice : -tjsion : rom. -ăjiciune, împrumutat -iune (plecăciune, rugăciune, limpeziciune ; acțiune, deriziune), it. -one, -aligione, împrumutate -ione, azione (canzone, accagione, perdigione ; transmis- ione, Hberazione), fr. -aison, îm]prumutate -(ați)- lion, -sion (livraison ; decontraction, indexation, jinition : corrosion), oc. -ațe/ison (fenason), v. sp. -a'efzon, împrumutate -afcidn, -(s)ion (tra- ^bezon, comezon ; abdicacion, abolicion, admision), fc-pg. -a-eliz’ăo, împrumutat -șăo (tentagăo) ; -tura: —rom. -(ălelit)ură (arsură, alergătură, sperietură, plesnitură), it. -(ațiijura (arsura, Untura, abbre- ^iatura, tessitura), fr. -ure, împrumutat -ture pblessure ; garnitura), sp. -(alețid)ura (montura, ^moladura, cocedura), pg. -ajedura (afumadura, yompedura) ; -mentum: rom. -mint, împrumutat '^ment (învățământ, jurămint ; antrenament, bom- primordială în marcarea contrastului de a., era însoțită probabil de o sporire nerelevantă a inten- sității pronunțării silabei accentuate. Locul a. era fix, determinat de cantitatea penultimei silabe a cuvîntului; cuvintele bisilabice erau paroxitone; cele cu peste 2 silabe erau paroxitone cînd penul- tima silabă era lungă și proparoxitone cînd aceasta era scurtă : habore, dar dicore. în afara cîtorva cuvinte bisilabice: (illic, adduc) în lat. nu existau cxitone. l'iind fix, locul a. era nerelevant din punct de vedere fonologie. în formele flexionare și în derivate a. se muta de pe radical pe morfe- mele accentuabile postpuse acestuia. în sec. 3 e.n. s-a desăvîrșit probabil trecerea pe prim plan a intensității în reliefarea silabei accentuate, feno- men care s-a produs paralel cu dispariția opoziției de cantitate vocalică: ritmul vorbirii nu s-a mai realizat pe baza succesiunii silabelor lungi și scurte, ci a celor accentuate și neaccentuate; aceasta explică evoluția distinctă a vocalelor accentuate de cele neaccentuate: conservarea și diftongarea vocalelor accentuate, dar reducerea unor vocale ^■ardament), it. -mento (movimento, ricevimento), -meni întărit prin împrumut (aboiement, abolis- sement, grelotiement), sp. -miento, împrumutat -mento (adumbramiento, fingimiento ; salvamento), pg. -mento (ccnhe ciment o) ; -a/entia: rom. -ință, împrumut -aiență (credință, putință, silință; cu- tezanță, insistență), it. -a:emza (ignoranza, credenza), neaccentuate; ultimul fenomen duce la apariția cxitonelor, dar și la o pondere crescută a cuvintelor paroxitone. Cuvintele lat. moștenite de 1. romanice au păstrat neschimbat locul a.; fac excepție citeva care l-au modificat în lat. vulg, și au fost moștenite de 1. romanice sub această formă; modificările s-au datorat fie unor factori fonem atici, cum ar fi fr. -ance, împrumutat -ence (souffrance ; absti- nence), oc. -anșa (cornparau ca), sp. -anza, împru- mutate -a encia (alabanza, cnscuanza ; andancia, qm rencia), pg. -apuca, împrumutate -ațencia (folganca, crenșa) ; -or in general neproductiv, moștenit în cîteva formații: rom. -oare (lăudoare), it. -ore (boilere, bruciore), fr. -eur (clameur, er- reur), sp. -or (loor), pg. -or (louvor) ; -ta: rom. -ațită (judecată, multămită), it. -ați Iuta (formata, uscita, venuta), fr. -ee (entree), oc. -a'iluăa (con- semida), sp. -ațida entrada, venida), pg. -alida (entrada, saida). Sufixe moștenite în unele h: ■tus rar schimbarea tăieturii silabice: lat. intc-grum>in- teg-rum > rom. întreg, it. intero, fr. entior, sp. entoro, pg. inteiro sau sinereza: mulî-ere>muliore> rom. muiere, v. fr. moUlior, sp. mujer, pg. muthor, fie unor factori morfematici, precum analogia: batiu erobatt(u)ere>rom. bate, it. batlere, fr. batire. A. romanic este dinamic; rolul preponderent în stabilirea contrastului accentuai îl deține intensi- tatea cu care este pronunțată silaba accentuată, înălțimea și durata fiind trăsături secundare. A. este liber (cu excepția fr.j, puțind să cadă pe oricare dintre silabe ; în 1. romanice exista cuvinte cu part, (foarte folosit; oin supinul’ în -itum ror . forma -itus, proven .tașat la tema prez. cm. puri citta, sp., pg. portar moștenit în multe 1. cu funcția de a derr modelul lat. sonitus, nume de la verbe c; după rom oxitone : rom. furnică, it. formica, sp. hormiga, formiga ; proparoxitone (mai puține la număr) : it. nuvola, sp. articulo, p; arvore un sunet, indiferent de conj pîndit pentru că : om onim ă ( răsitflet: strigăt, tipăt), "it., rom. tenit mito), sp, soido) p - io are) ; - t, zâmbet ; j ta (băttito. elăt, mai rart. cu fi Un set, tn^k ■ido (aullido, berriăo), pg. ■tor ia ■iwm ; fo^balido, puține cuvinte poartă accentul pe o silabă mai de finală depărtat; mou aspre z e cetea rom. primăvară, primăverile, dirnonticano ; sp. fâcilmente, cute ; pg. fâcilmente, sofregamente pe ultima a cuvîntului rom. -toare (descăletțpwre, viup-n-. (derivare: i it. -io (banla, brom^pio), fr. șîcr y -. pravitmo, tt ^^p^udăi'ebile. A. este mobil în flexiune 2 — Enciclopedia limbilor romanice oacă. jucător; it. ■.va, !cremo ; fuso, fusollo, fusellato, fusel- ACORD 18 ZaAira ; sp. Za?o, lavamos, lavarîa, lavamiento, lavoie^r ; pg. canto, cantava, cantaremos, cantador ; fr. nation, național, nationaliser, nationalisation. Cu excepția fr., locul a. romanic are rol fonologie, exploatat atît pe plan semantic-lexicai, cît și gra- matica!: rom. acele ~ acele, evită ~ chită; it. apri „deschizi" ~ abri „ei deschise" ; sp. termina ,.capăt" ~ termina „termin" ~ termină) ,,termină" (pers. 3 sg. ind. pf.s.) ; pg. dăvida „îndoială" ~ duvida „se îndoiește" ; cantara „cîntase" ~ can- tavă „va cînta". Cuvintele moștenite din lat. sînt, in majoritate, oxitone și paroxitone, mai rar pro- paroxitone. împrumuturile făcute de 1. romanice păstrează locul a., dacă el convine schemei accen- tuale romanice, sau îl modifică adaptîndu-1: în fr. toate cuvintele împrumutate își mută a. pe ultima silabă, în rom. împrumuturile din magh., accentuate pe prima silabă, schimbă uneori locul a. (oraș, făgădău) ; cuvintele lat. împrumutate, preluate prin fr., sînt accentuate oxiton, diferit de alte 1. romanice: rom. solid, dar it. solido, Pg- solido ; rom. celebru, dar it. celebre, sp., pg. celebre. în afară de a. cuvîntului, în 1. romanice există și un a. de grup, care cade, în cadrul unui grup de cuvinte constituit ca o unitate morfologică sau sintactică, pe silaba care poartă de obicei a. cu- vintului cu informația cea mai importantă: rom. am auzit, între mese ; it. hai creduto, lungo la riva ; fr. il a chante, derriere la maison ; sp. hemos comido, hasta manana; pg. tenho cantado, para pase ar. în fr., datorită corpului fonetic redus al cuvintelor, a. de grup a înlocuit a. succesive ale acestora, iar locul lui este întotdeauna pe ultima silabă a gru- pului: tout le monde descend, le coin de la rue, vous avez du temps. în 1. romanice există și un a. de insistență, cu efect stilistic, cu o realizare fa- cultativă, complexă pe plan acustic și auditiv, care afectează mai ales pronunțarea inițialelor este frecvent mai ales în fr. S.R.R. acord (congruență, concordanță). Se realizează iu gen, număr,caz și pers, și se manifestă între pred, și sub., nume predicativ și sub., element predicativ suplimentar și numele la care se rapor- tează, adj. și subst. determinat, apoziție și numele regent, part, și sub. sau compl. direct, pron. dem. sau rel. și antecedentul său. Uneori se acordă chiar unele compl. circ, cu sub. sau compl. direct (rom. De mică, ea a fost obișnuită cu greutățile ; O știu de mică). în lat., adj. se acorda în gen, număr și caz cu subst. regent; adj. romanic se acordă cu subst. în gen și număr (fr. tune blouse verte, sp. chicas guapas) ; în rom., adj. se acorda cu subst. determinat și în caz (cartea fetei brunete). Osci- lații în a. unui adj. subordonat la mai multe subst. de același gen, la sg. :a. se face la sg. fsp. lengua y literatura espanola) sau la pl. lengua y literatura espanolas) ; cînd genul diferă, a. se face la pl. mase. (sp. Son necesarios mucho valor y mucha audacia; fr. Une tete et un buste humains ; Des femmes et des hommes furieux s’agitent ...). în rom., adj. atribut se acordă cu ultimul subst. (limba și literatura română) ; pentru adj. nume predicativ, a. se face la pl. (Tata și mama sînt bătrîni). Pron. rel. lat. se acorda cu antecedentul său în gen și număr; a. în caz era rar (Notante iudice, quo nosti, populo). Pentru pron. cu mai multe antecedente, a. se realiza cu unul dintre ele sau, mai frecvent, cu ansamblul lor (Cotiae et Titurii calamitatem, qui in eodem occiderint castello). Aceeași regulă de a. al pron. rel. cu ante- cedentul său funcționează și în 1. romanice (fr. Cette femme etait avec son fils lequel avait pour eile tous Ies egards ; rom. Ion și Ioana, cărora le-am transmis mesajul, s-au bucurat de invitația voastră). Pentru alte cazuri de a., vezi predieat, nume predicativ, perfect compus, participiu trecui, C.L. activă, diateză Unul din termenii opoziției binare, în lat., ternare, în 1. romanice, specifice categoriei diatezei. Comportind numai forme tem- porale sintetice atît la Infectam cît și la Perfectam, d, a. includea în lat. verbe care exprimau cel mai ades procese realizate de un „agent" — sub. gramatical al prop. — și aplicate unui „pacient" — compl. direct (miles ferit hosiem) ; uneori, astfel de verbe active guvernînd un compl. direct aveau însă un sub. care era mai degrabă „pacientul" decît „agentul" procesului (miles accipit uulnus). Pe lingă aceste verbe tranzitive, d. a. cuprindea și verbe intranzitive, al căror sub. gramatical apărea ca un „sediu" al procesului (miles uiuit! pallescit). Cu toate că în trecerea de la lat. la 1. romanice s-au produs modificări importante atît la nivelul inventarului de verbe active — pe de o parte, acesta a primit un număr de unități aparținînd inițial clasei verbelor deponente și semideponente, pe de altă parte a pierdut o serie de unități care, din cauza sensului lor intensiv (dinamic), au devenit reflexive —, cît și la nivelul formelor temporale specifice — unele timpuri de la ind. și conj. au dispărut, altele și-au schimbat valoarea, au apărut timpuri noi —, d. a. s-a men- ținut ca tip de diateză în toate 1. romanice, unde se opune ca termen nemarcat diatezelor reflexivă și pasivă. Alcătuită atît din verbe tranzitive, cît și din verbe intranzitive, exprimă relații variate între proces și participantul care îndeplinește în prop. funcția gramaticală de sub. Valorilor sale fundamentale — asemănătoare celor cu care func- ționa în lat. — i se adaugă, în unele 1. romanice, valoarea impersonală. Astfel, pentru exprimarea proceselor realizate de un „agent" nedeterminat, în it., sp. și pg. pot fi utilizate verbe active la pers. 3 pl., fără sub. explicit (it. Dicono che tutto sia inu- tile ; oc. dison; sp. Dicen que un caballo cor-rio cien kilometros ; pg. Dizem que e verdade), rom. utilizează pers. 2 sg. (Faci bine și ești răsplătit cu rău — ca și oc. dises —, dar în v. rom. se putea folosi și pers. 3 pl. fără sub. explicit: Zic să fi fost om rău), iar fr. construiește — ca și cat. — verbele active la pers. 3 sg. cu un sub. exprimat prin pron. pers, nehot. fr. on, cat. horn ( rom. acru,-ă ; tristis non tristus, de unde trist as ,-a > rom. trist,-ă, it. trisio-a ; pauptr mulier non paupera mulier, de unde pauperus, -a > it. povero,-a). Această tendință s-a realizat diferit în Romania; 1. iberorom. au păstrat mai bine categoria a. care prezentau sincrdism.il mase. ------ fem. Dispariția genului neutru și a. po^tanța ne care o capătă distincția mase. ~ Tm., reducerea flexiunii cazuale, evoluția fonetis uuhu la finala cuvintelor duc în Romania Ia o reorganizare a a., care pot fi împărțite în următoarele clase: a. variabile după număr și gen (rom. bun~bună~ bunibune ; it. buoro ~ unora ~buowe ; cat. pred ~ preda ~freds ~ fred.es : sp. bueno^ buena ~ bue- nos ~ buenas ; pg. magro ~ magra ~ magros ~ ma- gras ; în fr. numai în codul scris: bon, bonne, bons. bonnes') ; a. variabile după număr cu o singură desinență de gen (rom. mare ~ mari, it. verde ~verăi, cat. jove~joves ; sp. dulce ~dulces, pg. verde ~ ver- des ; în fr. numai în codul scris : pauvre ^pauvres) ; a. invariabile după număr cu 2 desinențe de gen (fr. în codul oral: bon, bons ~ bonne, bonnes) ; a. invariabile (rom. gri, it. perbene, pg. simples. rare; numeroase în fr. în codul oral: pane re, simple). în rom. flexiune în caz: la sg. fem. formă de gen.-dat., diferită de cea de nom.-ac., dar identică cu forma de pl. (unei cărți bune ~ o carte bună ~ niște, unor cărți bune). în v. fr. declinare bicazuală. în afara a. propriu-zise, există a. pronominale: pos., dem., de identitate, de întă- rire, rel.-inter., nehot., negative. Vezi și feminin, număr, comparație. S.R.R. adjectival, articol vezi demonstrativ, arti- col ~. adstrat. Totalitatea elementelor pătrunse în 1. romanice din 1. populațiilor cu care acestea au in- trat în contact, ca urmare a unor invazii sau a vecinătății teritoriale; procesul de bilingvism care s-a realizat nu a dus (ca în cazul substratului si superstratului) la dispariția uneia dintre 1. Termen introdus de M. Valkhoff (1932). Folosit pentru influența ar. asupra 1. din Pen. Iberică și, sporadic, pentru influențele exercitate de 1. vecine cu 1. romanice asupra acestora. Nu a întrunit adeziunea tuturor lingviștilor, de aceea în lucrarea de față rezultatele unor asemenea contacte au fost tratate sub termenul generic de influență. S.R.R. adverb. Considerate din punct de vedere formal, a. din lat. clas, erau cuvinte simple (nune, turn, intus, bene, ita, non) ori derivate de la adj. cu sufixe ca -iter (pariter, breviter), uneori forme ca- zuale aparținînd deci. adj. de la care provin prin conversiune (nom. neutru uerum, muUum, facile : abl. sg. forte, cito). Cu funcție identică apăreau și unele gr. sintactice avînd drept centru un subst., care, întrebuințate frecvent, au sfîrșit prin a-și pierde carcaterul de asociații accidentale și au de- venit loc. adverbiale (illa hora, de mane). Acestea din urmă sporesc cantitativ și se diversifică în lat. vulg., loc. de tipul construcțiilor prepoziționale bucurîndu-se de o răspîndire tot mai largă -- cel puțin în cadrul unor microsisteme adverbiale. Prep. de, ab, ad, in precedă a. dintre care unele nu mai au acum valoarea pe care o aveau în lat. clas,: unde, însemnând la început ,,de unde", are în lat. vulg, numai valoare locală neorientată și se com- bină in mod obligatoriu cu prep, de pentru a expri- ma originea, limita inițială. L. romanice păstrează o parte din a. lat., precum și o serie de foste loc. redevenite cuvinte simple prin sudarea elementelor constitutive, dar își și creează — pe căi proprii, de.seori deosebite de la un idiom la altul — unități noi, datorită cărora sistemul adverbial romanic apare cu o configurație substanțial schimbată față de cel originar. A. simple, moștenite din lat., apărînd — în funcție de semantismul lor — în diferite microsisteme (dem., rel.-inter., negative, nehot.), sînt destul de puține la număr (lat. bene > rom. bine, it. bene, fr. bien, sp. bien, pg. bem ; lat. male > it. male, fr. mal, sp., pg. mal; lat. tar- ele > it. tardi, fr. tard, sp.tarde}. Mult mai numeroase sînt formațiile ce continuă construcțiile picpc i- ADVERB 20 țiouale, folosite in specia! pentru exprimarea ra- porturilor .spațiale și temporale > lat. ad brope > rom. aproape, v. fr. a prilej, oc., cat. aprob, log. approbe ; lat. (de) postea > fr. depuis. sp. {des) pues, pg. (des)pois ; lat. de mane > it. do mani, v. fr. main, eng. damaun, friul. doman, oc., cat. denia; lat. abante > v. rom. aiaie (rom. mod. înainte';, it. avanii, fr. avani, eng. avaunt, oc. avan, aban, cat. abant(es), sp., pg. avante). Alături de aceste a., 1. romanice folosesc, in special pentru caracterizarea proceselor și pentru modalizarea enunțurilor, derivate sufixale. Obținute mai cu seamă de la baze adjectivale, ele sint expresia unei duble inovații romanice : utilizarea unor forme diferențiate pentru determinarea verbului, a adj. sau a unui alt a., respectiv pentru determinarea subst. (fr. niarcb.e lente'marcher lentement) și con- struirea derivatelor cu ajutorul unor sufixe adver- biale noi, necunoscute ca atare în lat. Printre acestea din urmă, un loc aparte este ocupat de -mente (abl. subst. fem. mens, mentis ,,fel de a gin- di, de a simți; pricepere, înțelegere, minte", aso- ciat în lat. unor adj., în cadrul compl. circ, de mod: severa mente ,,în mod sever"), prezent în toa- te 1. romanice, cu excepția rom. : it., sd. certamente, eng. tschertamaing, fr. certainement, oc. certament, sp. ciertamente, pg. certamente. în rom., rarele a. în -mente existente sînt împrumuturi literare din it. sau fr. Pentru diferențierea a. de adj., aici s-a recurs la un alt sufix adverbial: sufixul -este, foarte productiv între sec. 16 și 19; acest element, asupra originii căruia s-au emis mai multe ipoteze, pare a fi funcționat de la început ca sufix adverbial, întrucît în v. rom. se adăuga chiar unor teme substantivale fără adj. corespunzător: vitește < vită. Cel mai ades însă, în rom., a. de mod au o formă identică cu forma de mase.-neutru sg. a adj. corespunzător: frumos, urit, grett, dovedind persistența unui model lat. care ar fi trebuit să dispară după cea. (>adj.) în -o și -um au ajuns să se confunde între ele, precum și cu forma de mase.-neutru sg. a unor adj. Asemenea situații apar sporadic și în alte 1. romanice (it. alto, basso, caldo, chiaro ; fr. haut, bas, chaud, clair ; sp. alto, bajo, claro ; dalrn. bun), delimitînd astfel pe teri- toriul României o restrînsă zonă conservatoare. Printre inovațiile romanice se numără și formele adverbiale bazate pe teme substantivale sau ver- bale combinate cu sufixul -one, avînd de obicei desinența pl., și precedate ades de prep, a ( oc. o(cj, iar în partea de X, la lat. hoc ~ iile y. fr. oii, fr. mod. oui ; a. de afir- mație da din rom. este de origine sl. (vezi afirma- ției. în toate 1. romanice a. care admit cuantificarea prin natura lor semantică se combină cu categoria comparației; cele mai multe dintre ele au forme analitice de comparativ și superlativ (rom. tirziu/ mai tîrziifcel mai tirziu; it. tardilpiu tardifal piti tardi ; fr. tard'lplus tardfau plus tard) ; citeva, foarte puține la număr, prezintă — în unele 1. romanice — forme sintetice de comparativ moștenite din lat. (it. bene'meglio ; fr. bien'mieux ; dar rom. bine! mai bine) (vezi comparație ; predicativ, adverb ~). A.C. adverbial, numeral Formații sintetice în lat. cu sufixul -ies ; motivare redusă la cele de rang inferior: semel, bis, ter, quater, quinquies. în lat. vulg, construcții analitice: una uice, septem uicibus. în toate 1. romanice formații analitice cu subst. precedate de num. cârd. : rom. dată <( lat. data : oară, ori d lat. hora ; it. volta, part, substantivat al verbului volgere \ lat. uoluere ; fr. fois, sp., pg. vez < lat. uice. S.R.R. adverbial, pronume Pron. care, în funcție de context, îndeplinesc fie rolul unui pron. pers., fie pe cel al unui adv. de loc. Nu existau în lat. Au apărut în 1. romanice occidentale din lat. inde y it. ne, fr. en, oc., cat. en, ne, v. sp., v. pg. end? ; ibi y it. vi, fr., v. sp., v. pg. y, oc. i, cat. hi; ecce hic y it. ci. Cele care provin din inde în- locuiesc construcții ale subst. precedat de urmașii prep. lat. de ; celelalte — de continuatorii prep, lat. ad. Ca pron. pers, substituie nume de inani- mate, rar nume de animate personale (fr. Cet appartement est excellent, fen suis tres content, it. Ti darb il testo, ma ne manca una parte, cat. Par- laven de nosaltres, perb ara no en parlen ; fr. Cet eleve est excellent, j’en suis tres content, dar mai frecvent Je suis tres content de lui) și este consi- derat de unele gramatici ca făcînd parte din para- digma pron. neutru (fr. Je pense ă cela — J’y pense, it. Non so ancora cosa fare stassera, ci pen- seranno i miei compagni) ; ca substitut adverbial, indică proveniența (urmașii lui inde), locul de desfă- șurare sau direcția unei acțiuni (urmașii lui ibi, ecce hic) : fr. 11 riest pas dans son bureau, il vient ■juste d’ en sortir ; II sortait du magazin quand j’y entrais; cat. Veniu de Madrid ? No en venim; it. Prendi la busia e scrivici Vindirizzo. S.R.R. adverbiale, suîîxe în lat., citeva s.a. : -ier (audacter), -tus (radicitus), -tim (viritim). De asemenea, se foloseau ca adv., adj. în forme cazuale pietrificate, cu desinențele: -um de ac. (multum), -ode abl. (raro), -e de instr., devenit sufix prin dispariția cazului (longe, recte). în lat. tîrzie se manifestă tendința de constituire a unor locuțiuni adverbiale, dintre care una singură s-a menținut și s-a dezvoltat în spațiul romanic: abl. adj. acor- dat cu abl. subst. mens (rapida mente, sana mente, 21 ADVERSATIVA, COORDONARE — severa mente). în 1. romanice nu s-a păstrat nici unul din s.a. propriu-zise. Lat. -e s-a păstrat în cîteva formații, în general ne an al iz abile, ca : bene : rom. bine, it. bene, fr. bien, sp. bien, pg. bem ; male : it. male, fr. mal, sp. mal, pg. mao ; tarde: it. tardi, fr. tard, sp. tarde. Se pare că lat. -e a fost moștenit în rom. ca sufix productiv cu care s-a format, din adj. în -esc, sufixul a. -este (bărbătesc 4- 4-~ ybimbăteștej (Al. Graur consideră că rom. -eșie s-a datorat menținerii in rom. a unui procedeu trac) ; -este formează adv. de la adj. și de la subst. (mutește, minzeșie). Mai frecvent în formații cu corespondent adjectival în -esc (bănește, chine- zește, românește, sufletește). Vezi și sufixul rom. -iaște (literar idește, materialicește) d-icesc 4- -e. Din locuțiunile lat. cu subst. mente, datorită slăbirii conținutului semantic al acestuia, s-a dezvoltat in 1. romanice, cu excepția rom., un s.a. : it. -mente (auamente, chiaramente, dolcemente, insiememente) ; fr. -meni (conformement, v. fr. ensemblemenf, har- dimcnt, presentement, prudemment, v eke mente m e nt) ; sp. -mente ( habilmente, primeramente, seguramente ) ; pg. -mente (continuadamente, realmente, ultima- -mcr.te). Totuși conștiința structurii originare a formațiilor se păstrează piuă tîrziu, cum o arată construcțiile cu adv. coordonate în care -mente apare numai la ultimul termen: v. it. alta e ric- camente, v. fr. humle et domement. în sp. și pg. și in J. mod. : sp. sabia y elocmmtemente, pg. severa e zîuelmente. în rom. apar formația moștenită nea- nalizabilă al (i) minieri <( alia -mente sau altera merte și împrumutul -mente (absoluta mente, directa- rncnte, parțialmente), din fr. și it. în it. și fr. se creează, în mod paralel, formații adverbiale deno- minale sau deverbale cu sufixele -oni (pl.), -one și, respectiv -ons (pl.). Formațiile aparțin unei sfere semantice restrînse: ,,o poziție specială a corpului" ; apar în it. precedate sau nu de prep. a sau in, iar în fr. totdeauna precedate de prep. ă (it. a cavalcioni, in ginocchioni, bocconi, -e, tas- ioni, -e : fr. ă reculons, ă tâtonsf Bxplicația prin sufixul augmentativ -one care s-a dat sufixului a» it. -oni în legătură cu poziția ,,anormală, carac- teristică” pe care o exprimă nu pare a fi convena- bilă pentru sufixul corespunzător fr. -ons, întrucît în fr. sufixul -on nu e augmentativ, ci diminutival; aceste formații au fost puse în legătură și cu a. germ. în -lings (W. Meyer-Lubke), dar ipoteza influenței germanice este respinsă de alți cercetă- tori. Sufix împrumutat în rom.: -iș (cruciș, fățiș, iîriș) de origine sl. L.V. adversativă, coordonare Spre deosebire de celelalte tipuri de coordonare, în raport de c.a. nu pot sta decît 2 termeni. Acest raport sintactic leagă 2 prop. principale sau subordonate, o parte de prop. cu o prop. cu aceeași funcție sintactică sau cu funcții diferite. Bxprimînd un raport de opoziție, care nu conține ideea de alegere sau ex- cludere, e.a. pune în relație o prop. afirmativă cu una negativă sau invers ; uneori prop. pot fi ambele afirmative sau ambele negative. între conj. care marcau în lat. c.a. se disting, din punct de vedere semantic, 3 clase: sed, uerum, ai (dispărut de tim- puriu din 1. vorbită', ai pai, immo, quin, care expri- mau o opoziție puternică; aute-m, uero, care mar- cau o opoziție mai slabă, și tamen. nihilo minus nihilosetius, quidem, care marcau opoziția în raport cu o concesie. Bvoluția raportului de c.a. de la lat. la 1. romanice se caracterizează prin sim- plificarea și reorganizarea procedeelor de exprimare. Cu rare excepții, conj. adversative lat. nu s-au transmis 1. romanice, fiind înlocuite cu alte ele- mente de relație. S-au păstrat: lat. tamen y log. lame (s) ; tipul lat. nihilominus s-a menținut cu componente romanice de negație (it. nondimeno, Hienteme.no, fr. neap.moins ). în toate 1. romanice cu excepția rom., adv. lat. magis a evoluat de la sensul „mai degrabă" la acela de „dar" (it. ma, ret. mo, fr. mais, oc. ma(i)s, cat. mes, sp., pg. -mas), indi- cînd atît opoziția, cit și restricția. în unele 1. roma- nice occidentale, descendenții lat. magis s-au unit cu aceia ai lat. per hoc, * por hoc (it. mu perb, v. pg. mas pero). C.a. este marcată și de conj. simple : it. perb, v. fr. poruec, cat. perb, sp. (em) pero, pg. porem, cf. și it. (ma)pure «lat. pure; în d. it. merid. bure are rolul lui anche), oc. pero si, pur, ret. pir. Rom. a urmat o cale proprie : c.a. este marcată de conj. iar, însă «lat. ibsa; după W. Meyer-Liibke, n-ar trebui să pornim de la sem- nificația adversativă lat. „dar", ci de la aceea romanică de „aceasta", sensul adversativ al lui însă dezvoltîndu-se din ideea de intensitate), dar (v. rom. dară din exclamative, interogative 4- 4- iară), ci, loc. conjuncționaiă numai că. O a doua serie romanică de conj. adversative introduc, ca lat. tamen, o enunțare aflată în opoziție cu ceea ce se așteaptă după prima enunțare. Aceste morfe- me au fie sens restrictiv, arătînd, ca lat. nihilo- minus, că cea de a doua enunțare se va săvîrși in mod sigur (it. tuttavia, v. fr. toutes voies, alterat in fr. mod. toutefois, sp., pg. todavia, rom. totuși, it. tuttavolta, sp. sin embargo, pg. sem embargo), fie sens opozitiv, indicînd — cu ajutorul unei loc. adverbiale — că primei enunțări i se adauge! o a doua, prin care se exprimă o opoziție mai puter- nică: it. con tutto cib , fr. cependant, sp. con todo esto, pg. contudo, con tudo isso. O bogată serie de conj. și loc. conj uncț ion ale marchează o opoziție puternică: it. perb, oc. pero, cat. (em)perb, sp. (em)pero, v. pg. pero, pg. mod. porem. O a treia clasă romanică de particule adversative este repre- zentată de echivalenții semantici ai lat. potius. Ble introduc adesea, după o enunțare negativă, un fapt pozitiv, pe care îl prezintă ca produeîndu-se la un nivel superior sau, mai precis, ca apărînd mai repede în timp. Bste sistemul: it. anzi ; sd. antis ; v. fr. ainz, anșois (folosit pînă la sfîrșitul sec. 10, cînd va fi înlocuit de termenul mai general mais); oc. anz, anceis ; sp. antes (bien) ; pg. ante. A.oeeași filieră semantică se regăsește și în it. piut- todo, fr. plutot, rom. mai mult. Conj. și loc. conjunc- ționale de tipul fr. sinon, oc. si non, cat. sino(que), sp. sino exprimă o contrarietate totală și desem- nează (întocmai ca lat. nisi) o condițională fără verb. în c.a. introduse prin aceste elemente, prima prop. este negativă, iar cea de a doua afirmativă. Frecvent, în construcțiile cu sp. sino se elideaza elementele analoage. în toate 1. romanice, c.a. poate fi redată și prin conj. copulative. în rom., iar are o valoare adversativă foarte slabă, afilndu-se la limita cu raportul copulativ; dar și însă sînt sinonime și exprimă un grad mediu de opoziție; afereza 22 ci, folosit azi puțin în 1. vorbită, exprimă opoziția cea mai puternică și apare după o prop. negativă, în 1. literară fiind înlocuit adesea cu dar, în ciuda deosebirii de nuanțe. Conj. provenită din lat. magis este adversativa cea mai atenuată, cu folo- sire literară. La începutul frazei, ea trimite anaforic la contextul anterior, exprimînd tranziția. Frec- vența folosirii conj. romanice provenind din lat. 'pro hoc, *poroc (it. perb, cat. perb, sp. pero, pg. porem) a crescut cu timpul, în defavoarea des- cendenților lui magis. Cat. perb și sp. pero repre- zintă conj. adversativă cea mai frecventă, sensul său fiind restrictiv. Contrarietatea sau opoziția definită de c.a. poate fi de 2 tipuri: parțială, cînd se exprimă o restricție sau o corecție față de prima aserțiune (coordonare ,,restrictivă” : sp. Eres po- bre, pero decente) și totală, atunci cînd cei 2 termeni se exclud (coordonare ,,exclusivă” : sp. No es esa mi opiniun, sino la tuya). Rom., cat., sp. și-au format un mare număr de loc. adverbiale/conjunc- ționale, care întăresc c.a.: rom. nu mimai că, ci dimpotrivă, dar)însă în schimb, în schimb însă, darpnsăiși totuși, dar.'și cu toate acestea; cat. encara que, nogensmenys, amb tot, aixi i tot, per aixb, mes qzie, fora (de), excepte, menys, sino que, mes aviat, que no etc.; sp. sin embargo, no obstante, con todo, mas bien, fuera de, măs que, antes bien, que no, dar și adj., part., adv. : excepto, salvo, menos. C.a. este caracterizată printr-o strînsă interdependență între cele 2 unități sintactice corelate și chiar printr-o oarecare subordonare a celei de a doua unități față de prima. De aici înrudirea semantico-sintactică dintre e.a. și ra- portul concesiv. Pledează pentru aceasta faptul că prop. adversative nu-și pot schimba locul între ele fără a se modifica sensul frazei, precum și cores- pondența semantică dintre prop. adversative (în rom. cele introduse prin ci după o prop. negativă fac excepție) și subordonatele concesive, fînrudi- rea dintre e.a. și raportul concesiv se manifestă și în posibilitatea înlănțuirii sintagmatice a adver- sativelor de concesive (rom. Deși ești diavol, dar ți-e tigva goală). Multe din conj. și loc. adversative romanice au valoare concesivă: rom. dar, totuși, și cu toate acestea ; it. perb ; fr. cependant, nean- moins, nonobstant ; cat. perb (postpus), tanmateix, encara que, nogensmenys, amb tot, aix i tot, no obstant; sp. pero (totdeauna la începutul prop.), aunque, sin embargo, no obstante ; pg. porem, nao obstante. Predicatele celor 2 prop. în raport de c.a. se află, de regulă, la același mod (în general ind., dar și imp.), dar pot fi și la moduri diferite (în rom. imp. 4- (dar) ind., cond. 4- dar ind.: Te-aș vîrî în sin, dar nu încapi de urechi). M.T. afereză. Fenomen rar în fonetica romanică cu excepția it. și în parte a rom. A. vocalică a caracterizat evoluția unor forme lat. cu inițială vocalică în Romania occidentală (formele art. hot. provenind din iile, ipse sau ale pron. dem. provenind din ecce, eccum 4- dem.: rom. cel, it. quello, fr. cehii, oc. sept., ret.) sau a modificat întîmplător forma unor cuvinte (autziwvnusyroin. toamnă, agnellus>rom. miel) ; frecventă în it., prezentă în rom., în cazul cuvintelor cu inițiala vocală 4- sp, st, sk : h istoria >it. storia, instrumen- ium>it. strumento, *excadere>\E scădere, rom. scădea (vezi și proteză). A. consonantică rară, în cazul gr. consonantice inițiale puțin frecvente : lat. fossatum>*f’satu>rom. sat, sl. dvorîniku >rom. vornic; franc *hrampon>ix. ramper. Uneori a. individualizează o vorbire regională (în ivegl. : lună = drom. alună, veari = drom. avea; în d. it. din Corsica cuvintele cu in- suferă a. lui i- în momentul antepunerii art. hot. fem. a). Frecventă în argouri. SJi.it. aHrmaHe. Se realiza în lat. prin diferite mij- loace : reluarea termenului asupra căruia se con- centrează întrebarea (Tuns hic seruus est? — JJus est) ; întărirea termenului reluat printr-un adv. (certe, etiam, immo, ita, plane, sic, uerum) : adv. de a., dar care aveau și valori modale : lat. clas. ita, lat. familiară sic. L. romanice au particule specializate pentru a marca a., diferite însă de la un gr. de 1. la altul: lat. sic s-a păstrat m it. și sd. (sl), în 1. iberorom. (cat., sp. si, pg. sim), iriul. sl, eng. schi, fr., oc. si (pentru răspunsuri afirmative la întrebări negative). în 1. galoroman., adv. de a. provin din lat. hoooc. b(c), hoc ~p 4- UIon. fr. oL>fr. mod. oui (de unde și denumirea langue d’oc, langue d’oil pentru oc., respectiv fr.). în rom., adv. da, atestat la începutul sec. 19 și răspîndit mai ales prin intermediul 1. literare, este de origine sl. înainte de a împrumuta adv. da, rom. folosea diferite particule de a.: așa (ma) sl, fr. mais oui. oc. o-ben. în diferite d. romanice se folosesc și alte particule de a.: ast.-leon. tamien, arag. tamm.icn (d (limao>rimă) ; -s precedat de vocală nazală > 3 (paesypaij); b-, d-, g- și 3 se nazalizează frecvent; sub influența 1. indigene, l>r (rimă). Mai multe varietăți (majoritatea dispărute), printre care kriydl. Pace parte din ansamblul negro-portughez de N, cu substrat senegambic. C.L. akncalizare (asibilare), vezi paîalaiizare, coa- sonantizare. agent, vezi nume d?~. agent, complement de~. Indică autorul acți- unii exprimate prin verbe sau adj. cu sens pasiv: verbe la diateza pasivă (cat. Aquests plănols han estat dibuixats per l’arquitecte) sau la part, (trecut) cu valoare pasivă (rom. indiciile furnizate de mar- tori), în rom. și la supin cu valoare pasivă (greșeli greu de observat de către un nespecialist) ; în lat. determina și verbe la conj. perifrastică pasivă (faciendum est mihi ilhid quod illaec postulat) și (din epoca imperialei) verbe intranzitive cu sens pasiv (nihil enim ualentius esse a quo (mundus) inter- eat); în unele 1. romanice determină și tipul reflexiv pasiv (rom. Tratatele internaționale se semnează de către șefii de stat, sp. — în care diateza pasivă este mai puțin folosită — Se firmo la pas bor los embajadores), lucru posibil și în fr. clasică (L'election [des rois] s'enfaisait par tout le peupls) și pg. (e as que se acharam per Christovăo Colombo), în timp ce în faza mod. a acestor 1. exprimarea c. de a. nu este admisă în acest caz. C. de a. poate determina și adj. derivate cu sufixul lat. -bilis (mai frecvent în poezia epocii imperiale: alicul tolerabilis) și prin continuatorii săi în unele 1. romanice (fr. honnetete inattaquable d’un critique), în lat. și alte adj. (celebres Homero uituli). Este exprimat prin subst. sau substitute (pron., num. : rom. Este ascultat de cei trei). Este uneori greu de distins de un compl. indirect (rom. Este nemulțumit de elevii săi), circ, instrumental (rom. Bandajul era pătat de sînge) sau de cauză (rom. exponate degradate de umezeală). în lat. c. de a. se exprima la origine prin cazul dat., însoțind formele com- puse ale diatezei pasive și part, pf., respectiv verbe la conj. perifrastică pasivă. Pe lîngă diateza pasivă/ part. pf. era vorba de dat. autorului (datiuus auctoris) — cu sens apropiat de al dat. punctului de vedere (vezi și relație, complementul cireum- Manîial de ~ — care exprima inițial pers, pentru care există o anumită stare sau situație (tanti sunt mi emptae). Pe lingă conj. perifrastică pasivă, construcția deriva din dat. interesului, indicînd cine are obligația îndeplinirii acțiunii (luueni parandum, seni utendum est). Extinderea dat. la formele simple ale diatezei pasive în 1. literară din perioada Republicii s-ar fi făcut prin inter- mediul construcției în care e. de a. exprima și valoarea dat. pers, interesate (neque cernitur ulii). C. de a. la dat. a devenit mai rar în lat. imperială, avînd caracter livresc (aparițiile sînt probabil influențate de modelul grec.). încă din lat. arhaică, e. de a. putea fi exprimat și prin cazul abl. fără prep. — abl. cauzei în acțiune, exprimat prin subst. cu trăsătura [-Animat], fiind considerat un instrumental care arată cauza (maerore con- ficior) sau mijlocul; el apare și cu subst. colective (tanto sziblatae sunt agmine tune lapidez), regă- siadu-se în special în 1. poeziei din epoca lui August (forti milite uictus). încă din lat. arhaică, dar mai frecvent din lat. republicană, c. dea. se exprima și prin abl. cu prep, ab, mai ales în cazul subst. cu trăsătura [4- Animat] (ego quoque a meis me amari et magni pendi), fiind vorba la început de abl. propriu-zis al pers, de la care provine acțiunea (valoare derivată din sensul inițial local de abl. al originii/provenienței/punctului de ple- care). Această construcție se extinde cu timpul mai ales în proză, la toate categoriile de subst. — colective (haec una nauis a classe nostra non capta est), abstracte (uinci a uoluptate) ș.a., respectiv de verbe: intranzitive cu sens pasiv (a tyranno AGLUTINARE 24 uapulari). conj. perifrastică pasivă (eum nunquam a me esse accusandum putaui) — pe măsura slăbirii sensului de obligativitate al gerundivului, care dobîndește valoarea de part, viitor pasiv (si naucm a se pabricandam quis pi Gmiso iî). în lat. imperială apar, izolat, .și c. de a. la abl. cu prep, de (de Rabillo- niis iemplum puerat incensum) sau ex (hanc occa- sionem uelut ex deo ablaiam), uneori cu ad — mai ales în Gallia incepind din sec. 6 (ad ipso teorie capiiurj. Din epoca republicană, c. de a. se putea exprima și prin ac. instrumental cu prep, per (probabil inițial pe lingă verbe a căror acțiune se îndeplinea printr-un intermediar), care se extinde ulterior (per Moysen populus admonetur ). C. de a. stă în rom. in cazul ac. cu prep, specifică de către 'incompatibilă insă cu subst. cu trăsătura [-Animat] sau de, care are rolul de termen nemar- cat in această opoziție (a pi precedat de (către) un funcționar). în fr., c. dea. este introdus prin prep, par (EUe put epprayee par une auto) sau de (Le champ est entoure d’une haie), a căror alegere este determinată semantic și sintactic; par este mai răspîndită în 1. actuală și reprezintă termenul nemarcat al opoziției (etre precede paria un huis- sier)', în fr. actuală, c. de a. cu prep, ă — atestat în v.fr. — nu s-a păstrat decît în expresiile etre rongețmange aux mites etc. și pour raison aide moi connue; după unele păreri, entre introduce ,,agentul reciproc” (Des propos sans interfurent echanges entre ces personnes). Autorul acțiunii exprimate printr-un verb la inf. depinzînd de verbe de tipul paire, laisser, uoir ș.a. (]e perai bâ-tir ma maison par ța cet architecte, 11 se pait esti- mcr de ious) este interpretat de unii autori drept c. de a.. d€i alții drept compl. indirect (cf. și ]e iui perai batir ma maison) sau sub. Cf. și it. Gli alunni puiono interrogati dai propessore, sp. La noticia era ya conocida por la todos, pg. O Brasil poi desco- berio por Pedro Alvarez Cabrai. I.V.R. aglutinare. Opusă deglutinării, afectează evo- luția unor cuvinte romanice cărora li se alipește prin falsă analiză un cuvînt antepus, de obicei art.; fenomen frecvent în fr. (lat. hedera> v.fr. imofr.mod. lierre ; *miitta>N.ir. 2<^e>fr.mcd. luette, *catapalcum> (le) chapaud>Vechapazid, d’Indo dinde, m'amour>mamoztr, lesy^eux>zieuter), dar și în alte 1. (grec, o midas>rom. omidă), în varietăți dialectale (abr.) și creole (creola fr.). A. art. ar. a caracterizat împrumuturile ar. din sp. (aldea, azucar, alcalde). A. a putut duce la formarea de cuvinte noi (fr. au jour d'huiyaujouralmi, it. alVeria >v. fr. a Vhertoir. mod. alerte). S.R.R. aimara, influențăm. S-a exercitat asupra lexicului sp., cu precădere în sp. americană din Bolivia și Peru. Aimara este o 1. amerindiană cu strînse legături lingvistice și culturale cu quechua (cu care formează fam. quecliumaran). Fapte fonetice, morfologice și lexicale comune cu quechua. care fac adesea dificilă distingerea elementelor a. de cele quechua. Sînt comune celor 2 1. cuvinte transmise sp. : nume de animale (guanaco, llama, puma, quirquinclio, taruga), plante (acnira, achu- palia, arracacha, coca, choclo, icho, paico, palia, p.allar, poroto, totora), alți termeni (china, crăpa, chuspa, pongo, pcrongo, pucko, vincha). în cele mai. multe cazuri se consideră că astfel de ter- meni au intrat in sp. din quechua. Sint considerate de origine aimarâ cuvinte ca alpaca, chinchilla, guano, omna, qnijo, Iota, unele (ca alpaca, ckin- chilia, guano) fiind răspîndite din sp. și în alte 1. europene. M.S. ulamanâ, influenta S-a manifestat asupra 1. vorbite in terit. romanizate în urma ocupării acestora de neamul germanic al alamanilor. Aceștia au pătruns pe terit. actualei liheții în sec. 6; au întrerupt legăturile dintre Galoromania (do- meniul frpr.) și ret. și au dus la pierderea pentru romanitate a unor terit. (vezi Remania pierduta;. L. alamană face parte din gr. germanic de V, subgr. germ, de sus și stă la baza d. alemaaice vorbite azi in Flveția și SV Germaniei. Vezi și alemanicâ, influentă. S.R.R. alamedithes, grai pg. (d. beirâo, subd. bairuc de jos), Spania (Alamedilla, prov. Salamanca;. Conservă africatele Zs și dz. Puternică influență astur.-leon. C.L. alană, influență ~. S-a manifestat asupra sp. Alanii, trib de origine iraniană, după ce au fost înfrinți de huni (370 — 375), s-au refugiat spre V și, împreună cu vandalii și suebii, au traversat Gallia și au ajuns în Pen. Iberică, de unde au trecut în Africa. Cei rămași au dispărut repede, fiind exterminați de vizigoți. Urme rare in topo- nimie: Puerto del Alano, Spania (prov. Huesca'). M.S. alavez, grai sp. (d. cast.). N Spaniei (prov. Ălava). Pronunțarea asibilată a lui rr și a lui r din ir, pr, kr, la fel ca in d. riojan și arag. Influență arag.: apocopa lui -e (muert, suficient). M.S. Alba bilingvă (Alba de la Fleury) poezie celebră notată într-un codex găsit la mănăstirea Fleury-sur-Loire de lîngă Orleans, alcătuită dm 3 strofe lat. cu același scurt refren, datată de la sfârșitul sec. 10 (după unii chiar din sec. 9 sau, dimpotrivă, de la începutul sec. 11). Textul refre- nului, foarte alterat, este considerat de majoritatea cercetătorilor romanic (unii i-au dat însă și o interpretare lat. sau semi-lat. — lat. semivulgară „macaronică”, poate parodiată), cel mai pro- babil oc. (s-a susținut însă și că ar fi în ret.), și ar reprezenta in acest caz cea mai veche atestare literară a l.oc. (vezi și Boecis). S-au pro- pus peste o duzină de interpretări ale A.h., care depind de modul stabilirii limitelor dintre cuvinte și al reconstituirii textului. Una din cele mai recente, datorate lui G. ELilty, il reconstituie sub ferma L’alba part, ume(t) marj atra sol. Poy pas, a bigii, mira clar tenebras, traducîndu-1 literal ,,zz.orii apar. O mamă! Prietenul vine singur./ Pentru că vreau să mă duc la el, o paznicule, pri- vește lumina drept întuneric!'-, și-l consideră cea mai veche poezie de dragoste romanică, ante- rioară cu cca o jumătate de secol cunoscutelor jarchas mozarabe, cu care s-ar înrudi tematic. I.V.R. albaneză, influențăm. S-a exercitat asupre lexicului rom. și al d. it. merid. Contactul dintre albanezi și romani a avut Joc în evul mediu îz Pen. Dalcameă (.bînt discuții in legătură cu localiza- rea lui exactă), fiind foarte intens mai ales m cazul arem. care au continuat să trăiască hi apropie- rea albanezilor (împreună cu care au luptat 25 AMERINDIANA, INFLUENȚA împotriva turcilor care ocupaseră Pen. Balcanică). Colonii puternice in Italia de S (Calabria și Sicilia) încă din sec. 15. între diversele cuvinte atribuite i.a. din română unele sînt sigure, altele mai puțin sigure. Aparțin primei categorii cuvintele arom. din terminologia păstoritului răspindite la toți arom. (bal’u, bucu- vală, das, k’ibru, l’ar, musca, pocu, tălăgan) și altele uzuale numai in subd. fărșerot (brecuse, bard ase, măiauă, ie bar, vălment). Aceste cuvinte sint ușor de recunoscut pentru câ nu au suferit modificări fonetice față de etimonul alb. în subd. fărșerot există și expresii paralele cu alb. {me- acais di păjă „mă prind de bani" = „cîștig bani"; Ag zbor „leg cuvint" --- „mă oblig") și calcuri semantice {loc „loc" și „țară", luat „luat" și „nebun"). Nu există un criteriu sigur pe baza căruia să se poată stabili totdeauna dacă termenii rom. atribuiți de unii i.a. (călbeazâ, cioc, coacăză, gresie, pupăză) sint cuvinte împrumutate sau sint moștenite în rom. din 1. traco-dacă. în unele cazuri particulare, s-au adus ca argument pentru statutul de împrumut al unui cuvînt fapte fonetice : ghionoaie și ghiuj ar fi împrumuturi pentru că au consoana g si nu 3. ca in celelalte elemente de substrat (jumătate', alb. gjymes), la fel gogă pentru că nu are o accentuat diftongat. M.S. alemanieă, influențăm. S-a manifestat asupra ret. (romanșă), fr. regionale și frpr. din Elveția. D. alemanice sînt d. germ, care aparțin germ, de sus ( Hochdeutsch ) vorbite în Elveția, fiind cunoscute și sub numele de Schwyzertusch. Influență lexicală : romanșă (surs., eng. glieud ; surs. zaunga, eng. za(u)ngia ; surs. câni), fr. elvețiană (poutser, chtempf, fatre, calcuri frazeologice: attendre sur quelquun, il va deja venir), frpr. (riti, chreg ; uneori cuvintele alemanice din frpr. depășesc zona de contact propriu-zis: bouebo, împrumutat din sec. 16, a format un fem. bouâba, sec. 18, și a stat la baza unui mare număr de derivate). Vezi și alamană, influențăm. M.S. alentejano, subd. pg. (d. pg. merid.), Portugalia (Alentejo). Spre deosebire de subd. estremenho, conservă vocalele nazale -e- și -o- în poziție internă; în graiurile din Alto Alentejo, u accentuat>y, ca în beirăo de jos; u- neaccentuat>o închis, ca în subd. algarvio. La subst. forme de pl. analogic (escrivoes pentru escrivaes). Preferință pentru sufixul diminutival -ito (tostanito). C.L. algarvio, subd. pg. (d. pg. merid.), Portugalia (Algarve). în poziție internă, se conservă vocalele nazale -e- și -b-, ca în subd. alentejano ; a accentuat se labializează; ă- neaccentuat >e închis (antigo) ; fi- neaccentuat>b închis (untar), ca în subd. alentejano; -ăi>ei în silabă deschisă, e închis în silabă închisă (bem, bem bom). în vocabular, cuvinte arhaice și arabisme. C.L. algherez, d. cat. (gr. oriental). Italia (Sardinia, reg. Alghero); cca. 12.200 vorb. Toți vorb. d. a. sînt bilingvi (vorbesc și it.) sau chiar trilingvi (în plus vorbesc sau înțeleg d. sd. învecinate). Sardinia a fost colonizată în sec. 14 (1354, sub regele Pedro IV de Aragon) cu cat. din Barcelona, de unde numele de Barceloneta, sinonim al lui Alghero. Stăpînirea cat. a durat 124 ani (1355 — 1479), dar cat. a fost folosită ca 1. oficială piua in sec. 18. Relațiile a. cu Catalonia au fost intîrnpla- toare. Se reiau în a doua jumătate a sec. 19, în timpul Renașterii (Reuaixeuca) cat., cînd in- telectualii cat. și algherezi iau contact. Interesul acestei mișcări de renaștere a cat. ca 1. de cultură a făcut să apară la intelectualii algherezi conștiința apartenenței etnolingvistice la cultura cat. (urdi dintre ei au participat la primul congres inter- național de 1. cat. — Barcelona 1906 — și, incepind din 1927, poeții algherezi au participat la jocs Llorals, a căror ediție din 1961 a avut loc ia Alghero. D. arhaic și inovator totodată: e>a iu poziție pretonică sau la finală; -d->r ; l din gr. pl-, bl-, fl-, Id- devine r (lat. plumbum>prom, germanic btao>brau, lat. flos>fror, clauus>krau) ; desinența zero la pers. 1 sg. ind. prez, (jo cant), la fel ca în d. balearic și în v. cat. Puternică influență sd. (astala, barella, fiaru, puști, seric), it. și sp. în lexic. Literatură tradițională și cultă, ultima din. sec. 18. Nu există un cod scris general acceptat, în prezent se folosește atit grafia it., cit și cea cat., în funcție de gradul de instrucție, de poziția socială, de cunoașterea 1. cat., de publicul căreia i se adresează. Există și forme hibride. M.S. algonkină, influențăm. S-a exercitat asupra lexicului fr. Algonkina este o fam. de 1. amerindiene care se vorbeau pe un terit. continuu de la E la V continentului nord-american; astăzi aria lor este mai redusă. Cuvintele algonkine sint nume de animale (carcajou, opassum, quincajon, terra- pene), plante (assimine, inacoquer, persimon, piakimina) sau referitoare la obiceiuri (sachem, tomahawk, totem, wigivam). Unele cuvinte algonki- ne cu circulație redusă în fr. canadiană sau în fr. acadiană. Din contactul dintre coloniștii, euro- peni și algonkini au rezultat pidginuri romanice (francez algonkin, cree-francez, oouriquoien) astăzi dispărute. M.S. alicantin, subd. cat. (d. valencian). Spania (prov. Alicante, S prov. Valencia). M.S. aljamia (lengua aliamiada), nume dat sp. de ar. din Andaluzia. Termen de origine ar. (’aya- miya) care însemna „1. barbarilor sau străinilor", folosit azi cu sensul de „scrieri sp. cu caractere ar.". M.S. alpin, substrat m. S-a manifestat în unele L romanice (ret., it., după unii și rom., 1. galorom. și chiar iberorom.), dar rolul său este dificil de precizat din cauza faptului că 1. vorbite de popu- lațiile alpine preromane sînt complet dispărute și nu sînt bine atestate. Sînt puse în legătură cu s.a. cuvinte ca rom. cioară, friul. ciore ; rom. ciung, friul. cionc, eng. tschung, surs. tschuncar, tosc. cionco; rom. zimbru, surs. schienber. M.S. alpin(-dauphinols), vezi dauphlnois. alveolare, consoane vezi dentale, consoane m. alverno-liinousin, vezi arverno-limousln. alverno-medlteraneau, vezi arverno-meditcra- nean. amazonic, subd. pg. brazilian (Pară, Amazonas, Acre, Goiăs NV), d. sept. C.L. amerlndiană, influențăm. S-a exercitat asupra 1. romanice din continentul american (sp., pg., fr.). Unii consideră, prin extinderea înțelesului termenului de substrat, că î.a. reprezintă sub- stratul sp. am. Expansiunea celor 3 1. in America aMIATIN se datorează descoperirii și cuceririi continentului latino-american de către Spania și Portugalia (sec. 15—16) și a unei părți a terit. canadian de către Franța (sec. 16). L. romanice au ajuns în contact cu numeroase 1. a. din diverse fam. și cu statut social-cuitural variat: nâhuatl era 1. imp. aztec, quechua. era 1. imp. incaș, 1. aigonkine, arawak, caraibe și tupi-guarani erau răspîndite pe spații întinse în opoziție cu celelalte 1. amerin- diene folosite pe terit. mai reduse. Statutul soci al - cultural din trecut a fost încurajat în unele cazuri de europeni (nâhuatl, quechua și tupi-guarani au fost utilizate ca ,,1. generală" pentru facilitarea comunicării între populațiile indigene vorbind 1. diferite și între sp., respectiv pg., și aceste popu- lații). Astăzi, 2 dintre aceste 1. sînt sau au fost 1. oficiale: quechua (Peru 1975—1979) și tupi- guarani (Paraguay), iar unele 1. din fam. arawak (taino) au dispărut. Cea mai evidentă i.a. în lexic. Au fost împrumutate din aimara, algon- kină, araucana, arawak, caraibă, chibcha, maya, nâhuatl, quechua, tupi-guarani nume de plante, animale, obiecte casnice, alimente, boli și defecte, forme de relief, pentru realități sociale. Unele dintre aceste cuvinte au pătruns în sp., pg. și fr. generală (de aici și în alte 1. europene); cele mai numeroase sînt însă limitate la continentul american (vezi franceza acadiană, franceza cana- diană, portugheza braziliană, spaniola americană). Dintre cele 3 1. romanice, sp. a împrumutat cele mai numeroase cuvinte amerindiene. Toponimie numeroasă de origine amerindiană : Teotihuacăn, Tepoteotlăn. în reg. cu populație bilingvă, în care 1. amerindiene (quechua, nâhuatl, maya, tupi- guarani) continuă să fie 1. materne, există o serie de fapte fonetice și morfologice care au fost expli- cate prin i.a. Af.S. amiatln (grossetano- ~). d. it. (gr. tosc.). Italia (S reg. Toscana — zona Amiata, prov. Grosseto). Absența lui z și dz din inventarul consonantic al varietăților rurale; influențe ale d. it. centro- merid. (în special umbr. și laz. : -o>-u (kapu rossu, abbimu = it. capo rosso, abbiamo), dublarea con- soanelor intervocalice în poziție posttonică (deb- buiu, addjile = it. debita, agile) sau în fonetică sintactică (la bbokka, la = it. la bocea, la- gente), -l preconsonantic>-r sau -i (kardu, ait-tu ~ it. caldo, alto). Din această reg. provine a treia atestare în ordinea vechimii a 1. it., Postilla amiatina, un tristih adnotat pe marginea unui act din 1087. U.S.C. ampezzan, grai ret. (gr. ret. central, subgr. ladino-cadorin). N Italiei (centru: Cortina d’Ampe- zzo). Palatalizarea lat. u>y, ca în gad.; lat., bl- fl-, pl->bi, fi, pi; lat. kl, gl>ki, gi (ca în fass.) ; lat. -I-, -ll->r ca în gad. ; art. fem. sg. și pl. va. .M.S. anacohit. In lat., a. apare deseori în discursurile oratorilor sau în scrierile în proză. De obicei prop. întreruptă este reluată prin conj. uerum, sed, uerum tamen, sed- tamen, igititr, ergo, prin verbul inquam ori printr-un pron. dem. : Aique ego hoc plus honoris habeo, quam qui ceteros accusarurtt (si anus est id apptllandum, quod cum laetilia jeras ac uolupiate) ; uentm tamen ego hoc amplius sui ce fi, quam ce teri, quod. ita pcstulatur ab homini- 2S bus, ut his abstineant maxime uiiiis, in quibus alteruvn reprehenderent. Frazele cu a. încep în general cu un termen — important pentru enunțul respec- tiv — la nom., mai rar la ac., deși după funcția sintactică pe care o are ar trebui să stea în alt caz; de obicei termenul este reluat în interiorul frazei printr-un pron. în cazul cerut de funcția pe care o îndeplinește (Nune noștri amores. mores, consuetudines, iocus, luduș, sermo..., harum uolup- tatum distractio discidium, uastities uenii). A. stă la baza nom. absolut din lat.: Tu, si te di amant, agere tuam rem occasiost. în lat. vulg., pron. relativ poate apărea în relație cu un pron. dem. (Quem maxime ipsi eum assidue uti soleni). în 1. romanice, a. este proscris de gramaticile normative, dar apare în 1. colocvială (fr. populară L’homme que je lui ai cause). Ca figură de con- strucție, este folosit pentru valoarea sa expresivă în operele literare (rom. Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort, să-l cinstesc c-un pahar și să-i dau o bucată de pită cu ceva, unde cine cumulează funcția de sub. în subordo- nata de la începutul frazei, de compl. direct în prop. să-l cinstesc c-un pahar și de compl. indi- rect în ultima prop.). A. este mai frecvent ates- tat în perioada veche a 1. romanice decît în cea mod. (pg. E depois seu pa-dre dela filharcm-ihe- scus genros; ajudade-nos e rogade a Deus e os îeus conselhos quedem em nos). C.L. anamito-franeeză, vezi tây-bdî. anaptixă. Tendința de a introduce o vocală in gr. consonantice greu de pronunțat este atestată frecvent în lat. imperială, dar n-a lăsat urme în 1. romanice. Sporadică în 1. romanice, a. apare rar la cuvinte de origine lat. (în it. pentru -sm-: lat. chrisma >cresima, sufixul -ismo>-esimo), mai frecvent la împrumuturi din 1. neromanice (sl. kvasiti>rom. covăsi, gnoi>gunoi, tc. f țigan >rotn. filigean, germanic *hring>îx. harangue, engl. slam> fr. chelem). Caracterizează în faza contemporană varietățile regionale și populare: rom. opt(î) spre - zece, h(i)rean, sp. c(o ) ronica, c(a)labicha, pg. ab(ijsolutamente. S.R.R. anconhan, subd. it. (gr. centro-merid., subgr. central, d. march.). Italia centrală (centrul reg. Marche, prov. Ancona). Trăsături centro-merid. atenuate față de restul graiurilor march. Sensibilă influență sept, (de tip romagnol), gratie vecină- tății cu d. galo-picene (astfel, la N de rîul Esîno : degeminare consonantică: leto, martelo, madona = it. letlo, martello, madonna), sonorizarea oclusivetor surde intervocalice (salvadigo, stado, fogo = it. selvatico, stato, fuoco) ; diftongarea lat. e în silabă deschisă (katejna, reite, neive, alături de naira = it. catena, rete, neve, nera). Zonă dial. căreia nu îi sînt proprii nici asimilarea progresivă a gr. con- sonantice nd, mb, nici distincția dintre lat. -u și -o, nici pos. enclitic (toate aceste izoglose tipic merid. trec pe la S de Ancona). O.S.C. andahizian, d. sp. merid. S Spaniei (prov. Huelva, Câdiz, Sevilla, Malaga, Cordoba, Jaăn, Granada, Almeria). Singurul d. sp. care nu repre- zintă evoluția lat., ci a d. cast, adus pe acest terit. de colonizatori (sec. 13—16) ; unii (J. Mcnde- jar) il consideră, de aceea, un subd. cast. î rup re- 27 ANG LO - NO R?4 AND j urările istorice explica prezența în d.a. a numeroase arhaisme și fenomene din d. ast. leon. : primele sînt datorite d. mozar., absorbit de colonizatori, celelalte faptului că teritoriul andaluzian a fost colonizat (cu excepția prov. Jaen) de Castilia și Leon. Realitate fonetică complexă: nici una dintre particularitățile d.a. nu este răspîndită pe întreg terit. a. Cea mai caracteristică particularitate a voealismului a. : distincția fonologică de deschidere la finala cuvîntului (prov. Granada, Malaga, Jaen, S prov. Cordoba), consecință a aspirării lui -s, -z: vocala închisă corespunde vocalei ne- urmate de s (hue = sp. pue~hut = sp. juez) ; uneori distincția este dublată de lungirea vocalei. Distincția fonologică are implicații morfologice : opoziția sg. ~pl. (peso ~ peso ), pers. 2 sg. ~ pers. 3 sg. (tjem~t jene ). în unele reg. (Granada, Almerfa), deschiderea vocalică afectează toate vocalele din cuvînt (tjznz, lobi). Fenomen carac- teristic : aspirarea lui -s, -z, mai puțin răspîndit in d. can., mure., extr.; înainte de pauză sau de vocală aspirația dispare (la olakrer ~ fr. croire) și a celui rezultat din evoluția lat. o, u la u ; trăsături comune cu d.fr. de SV: conservarea lat. a accentuat în silabă deschisă urmat de l (pala>pal = fr. pelle) : monoftongarea mai tîrzie a lat. au > o, deter- minind evoluția diferită de fr. a contextului în care se afla diftongul; lat. a -f- / în silabă închisă duce la un diftong care se menține sub forma [au, aoj (talpa>taiip, taop — fr. taupe). Cuvinte a. in fr.: maous (prin intermediul argoului). S.R.R. anglo-iraneeză, denumire atribuită formei sub care apare fr. în textele scrise în Anglia in sec. 15.. Vezi anglo-normand. S.R.R. anylo-normand, d.fr. care a fost vorbit în Anglia ca urmare a cuceririi ei de către William Cuceritorul (bătălia de la Hastings, 1066). A fost în Anglia 1. oficială a dinastiilor norm. și angevina (1066—1216), 1. a nobilimii, continuînd să fie folosită piuă în sec. 14, cind engl. începe să fie 1. Parlamentului și a justiției. L. de cultură în Anglia pînă în sec. 14. în evoluția a.-n. se dis- ting 2 perioade: prima, pînă la mijlocul sec. 13, în timpul căreia a fost folosită ca un mijloc viu de comunicare și s-a aflat în continuă evoluție, și a doua, cînd a.-n., a cărei legătură cu fr. de pe continent s-a întrerupt (ca urmare a pierderii prov. continentale de către engl.), a fost folosită pe scară restrînsă, nemaifiind 1. maternă a nimănui, dai* continuînd să fie predată în școli. S-a stins treptat. A.-n. s-a format pe baza d. norm., asupra căruia s-au exercitat influența d. fr. din V și influențe anglo-saxone. Ca 1. literară—continuu influențată de d.fr. continentale. Din cauza acestor multiple influențe — instabilitate a formelor reflectată în grafie. Particularități' deduse mai ales cu ajutorul aliterațiilor din textele în versuri și al fonetismului cuvintelor împrumutate de engl. din a.-n. : reducerea diftongilor proveniți din lat. e ; e, 1; o, o ; u în silabă deschisă în rezultate asemănătoare cu d. din V și uneori și cu d. norm. — e>je>e', e, i>ei>e (credere >crere = fr. creire> croire) ; o, u>ou>u (floroflur = fr. fleur) ; poli- morfismul unor evoluții: o are drept rezultat fie we, fie u(braunche = fr. branche ; luisaunte — fr. luisante) ; menținerea cu apertură medie a lat. e urmat de nazala implo- zivă (= fr. [ă]) — cf. împrumuturile a.-n. în ANGOLAR 23 engl. gerdle, defend ; menținerea nepalatalizată a lat. A, g -r a — cf. Împrumuturile a.-n. în engl. cat, cate ii ; palataiizarea lat. t, k 4- iot, k -j- e,i>i$, care se menține ca africată mai multă vreme decît in fr. continentală; pierderea palatalității v.fr. Z,finali {>1, n); instabilitatea protezei lui e înainte de lat. sp-, st-, sk-; menținerea lui w- germanic — cf. împrumuturile a—n. în engl. war, wager; pierderea mai timpurie a deci, bica- zuale decît în d. fr. continentale. Folosită în texte literare medievale : Voyage de St. Brendan ; Philippe de Thaiin; Thomas, Tristan ; traducerea psalmilor (sec. 12), Nicole Bozon (sec. 13—14). Numeroase ms. ale literaturii fr. vechi au fost copiate de scribi pe terit. Angliei, printre care cel mai vechi ms. in care s-a păstrat La Chanson de Rotarul, actualmente la Biblioteca Bodleiană din Oxford, în sec. 15 scrieri literare mai curînd în fr. (de- numită si anglo-fr.) decît in a.-n. Prin a.-n. au pătruns în fr. cuvinte de origine engl.: acre, bateau, bouline, etai, mouette, toupie. S.R.R. azigolar. creolă pg. Sa o Tome; 1 000 — 7 200 vorb. (surse diferite). Elemente lexicale negro- africane, mai ales din uMbundu (1. nigero-con- goleză). Sursele existente nu oferă date despre relația dintre a. și santomense. C.L. angoumuis, d. fr. de SV. Franța (prov. Angou- mois — V dep. Charenteă împreună cu d. poite- vin* și saintongeois, cu care prezintă multe trăsă- turi comune, constituie gr. de d. fr. de SV, care fac trecerea între fr. și oc. Particularități a. în texte medievale neliterare. S.R.R. annobonez (fă d’Ambii), creolă pg. Guineea Ecuatorială, ins. Ano Bom ( Annobon; azi Pagalu) : 1 800 — 2 000 vorb. (surse diferite}. Face parte din ansamblul negro-pg. de S. Vocalele nazale finale se denazalizează: atengao>tensd; ei>e închis (terceiro>tercelu) ; s urmat de e, i>t\ (sercio Servi?) ; în poziție intervocalică, palatala u cade, ca în santomense: r- și -r-. -rr->l (rir>li, tena> tela) ; -r dispare sau trece la l ( matar>mata, sen- hor>siol). Absența opoziției de gen; pl. format prin repetarea uneia dintre silabele formei de sg. : mina gabi, pl. narnina gagabi; pos. folosite în encliză: pe mu (pg. meu pai); flexiune verbală de tip analitic, cu particule. Influență sp. în lexic (în Guineea Ecuatorială, fostă colonie sp., sp. este 1. oficială). Trăsături comune cu creola pg. din golful Guineea (kriyol, forro). C.L. anticipare, vezi dublare. antiteza (caraibă), creolă fr. din Antilele Alici (M. Caraibilor): Guadelupa (inclusiv dependențele) — 350 000 vorb. și Martinica (dep. de peste mări ale Franței; 1. oficială — fr.) — 350 000 vorb., Dominica — 55 000 vorb., Grenada, Saint Lucia (75 000 vorb.), Saint Vincent și Grenadine, Trini- dad—Tobago (terit. care și-au dobîndit recent independența; a. numitei aici patois* ; 10 000 vorb. ; 1. oficială — engl., alături de care în Trinidad se vorbește și o creolă engl.) ; Saint Thomas (Ins. Virgine americane) — 840 000 vorb. Limbaj al conversației curente, a. are utilizări mai largi în unele terit. în care nu e concurată de fr. (în Saint Lucia folosită și în justiție, în campaniile electorale etc.). Arie insulară eterogenă sub aspec- tul istoriei acestor terit., zonelor de influență, structurii populației, statutului actual, 1. oficiale, poziției și evoluției creolei etc. ; totuși realități comune cel puțin unora dintre ins. și legături reciproce (inclusiv mișcări de populație). 2 situații extreme: pe de o parte Guadelupa și Martinica — neîncetat posesiuni fr. începînd din 1635; pe ce alta Trinidad (sp. pînă la 1797, cînd a devenit engl.) și Saint Thomas, care nu au aparținut nici- odată Franței și unde se vorbesc varietăți a. de import (în Trinidad imigranți în special din Haiti, în Saint Thomas din ins. Saint Barthelemy, depen- dentă de Guadelupa). într-o poziție intermediară se află celelalte terit.. care au format aproape permanent obiect de dispută între Franța (căreia i-au aparținut doar temporar) și Marea Britanie (eventual și alte puteri coloniale) și care au fost în general definitiv pierdute de fr. în favoarea engl. spre sfîrșitul sec. 18 — începutul sec. 19. Majoritatea acestor ins. au fost descoperite (și denumite) de Columb la sfîrșitul sec. 15. Populația indigenă amerindiană a fost aproape total exter- minată în cursul sec. 17 ; din această cauză pidginul fr. despre care se menționează că era utilizat iu relațiile dintre fr. (și alți europeni) și indigenii caraibi a dispărut fără a fi putut contribui la formarea a. Coloniștii au adus ca mînă de lucru pe plantații, începînd din sec. 17, sclavi negro- africani recrutați (cel puțin la început) în special din Africa de V, unde se pare că luase naștere un pidgin fr. utilizat în relațiile dintre fr. și sclavii vorbind numeroase I. negroafricane diferite (vezi petit negre) ; acest pidgin ar fi fost adus și dez- voltat în coloniile fr. din Lumea Nouă, stînd pro- babil și la baza a. încă de la sfîrșitul sec. 17, numă- rul sclavilor negroafricani ajunsese să depășească pe acela al coloniștilor fr. iu îdartinica (in același timp prima piață de sclavi fr. din Antile). Acest aflux a continuat pînă hi abolirea sclaviei (1834), cînd în Antile și în Guyana franceză au început să fie aduși ca mînă de lucru indieni și chinezi. A. a devenit astfel 1. maternă în special pentru urmașii populației de culoare și metisate. în Saint Barthelemy și Saint Thomas, ea este însă vorbită de mici fermieri albi (ca și, în parte, reunioneza). Asemănările dintre varietățile a. vorbite în dife- ritele ins. se explică prin existența unor condiții similare de formare și dezvoltare și prin legături reciproce. Trăsături comune și cu alte creole fr. din zona americană (louisianeză, guyaneză, hai- tiană) — ca și cu creolele fr. din Oc. Indian —, dar și unele deosebiri. Astfel, în a. pl. este exprimat prin se (< fr. ces) antepus numelui (conform topicii fr.), față de Țjoj (rjej) (< fr. eux) postpus nume- lui/gr. nominal în celelalte creole fr. S-au distins 2 ram. principale, relativ apropiate între ele: a. din Guadelupa (și dependențe) și a. din Martinica (de care s-ar apropia și varietățile din celelalte ins.) ; unele deosebiri, în special în realizarea siste- mului aspectual și temporal. Varietățile din terit. ieșite din sfera de influență a fr. (mai ales din Trini- dad și din Dominica) — mai conservatoare. I.V.R. antroponirne. Depinzînd mai mult decît ori- care aspect al 1. de comportamentul cultural al individului și al generațiilor, a. sînt mult mai instabile decît top. : dacă antroponimia romanică actuală păstrează doar cîteva urme din perioada 29 ANTROPONIME prelat, și puține elemente din lat. precreștină, în numele de locuri a. vechi sînt numeroase. în schimb, foarte multe nume, tipuri și categorii au răspîndire generală, conferind antroponimici romanice mod. o relativă omogenitate. A. componente ale formulelor oficiale de denominație, lat. și romanice, sînt, din punct de vedere funcțional, nume individuale (prenume), care desemnează prin autoreferire, și nume colective (nume gentilic, nume de familie), care desemnează prin referire la gr. căruia ii aparține individul; specific formulelor neoficiale este supranumele, individual (inclusiv specia pseudonim) sau colectiv, care substituie sau completează numele oficiale. Schimbarea funcției și multifuncționaiitatea a. sînt generale, iar importanța claselor funcționale variază în timp (principalul element denominativ este numele gentilic — în lat. clas., numele de fam. — în lat. din perioada imperială tîrzie și în 1. romanice mod., numele individual — in evul mediu). Prin raportare la numele comune, £4. pot fi nemctivate sau pot avea semnificație lexi- cală clară (diferite tipuri de supranume apelativ, între care porecla) ; a. romanice mod. sînt în cea mai mare parte nemotivate. Ca semnificație socio- culturală a. pot fi laice sau religioase (nume de botez), raportul dintre ele modificîndu-se in timp ; în general, de la sfîrșitul evului mediu, inventarul a. romanice este predominant creștin. A. pot fi forme bază sau forme secundare (hipocoristice). Sistemul denominației personale, expresie directă a vieții sociale, are o dinamică deosebită, schimbări radicale petrecîndu-se uneori in perioade scurte de timp. în lat., străvechiului nume unic (Romulus, Faustulus) i se adaugă numele gentilic, apoi, din perioada republicană, numele de fam. ; fixată din perioada lui Sulla, formula trinominală prenume -f- nume gentilic -ț- nume de fam. (Caius lulius Caesar) a romanului de condiție liberă se completa adesea prin indicații de filiație, patrie, c.',miciliu ori prin adăugarea unui agnomen cu valoare de supranume individual (P. Cornelius P. jil. L. nep. Scipio Africauus . .fiul lui P., nepotul lui L. . .Africanul”}; la tinerii adoptați, agnomenul derivat cu -anus de la numele ginții paterne se adăuga celor 3 nume ale tatălui adoptiv. Plebeii erau numiți cu o formulă asemănătoare celei actuale : prenume 4- nume de fam. Sclavul avea m singur nume (Tiro), pe care îl păstra la elibera- re ca nume de fam. pe lingă prenumele și numele gentilic ale fostului stăpîn (.V. Tallius Tiro, fost în serviciul lui Cicero). Femeile nu aveau prenu- me ; minorele erau desemnate în intimitate cu nume comune, eventual num. indicînd ordinea nașterii (Secunda, Tertia), iar tinerele majore, obligatoriu, cu forma de fem. a numelui gentilic patern (dulia, fiica lui C. lulius Caesar), asociată uneori cu o expresie patronimică (Cumia L. f. ,,C. fiica lui L.”) sau cu un nume de fam. derivat cu -illa sau -ina (Liuia Drusilla, fiica lui M. Liviuș Drusus Claudianus); la căsătorie soția adăuga numele soțului (Publilia Turpilia Cn. uxor ,,P.T. soția lui Gnaeus”). Formații simple, spre deosebire de cele grec., germanice, sl., în bună, parte compuse, a. din lat. clas., erau creații proprii și împrumuturi, considerabil fiind aportul etrusc (afinitatea celor 2 sisteme, inclusiv sub aspectul formulei denominative, este rezultatul unor schimburi profunde). în perioada imperială, mai ales în sec. 3 — 5, sistemul lat. clas, suferă modificări radicale : numele de fetm. (uneori dublu sau chiar multiplu) devine principalul element denominativ; se dezvoltă supranumele (super- nomen sau signum) ; formula se amplifică (poli- onomie), dar mai frecvent se simplifică la 2 sau la un singur nume (adesea individual și neeredi- tar), considerat, în sec. 5, suficient în uzul popular, al inscripțiilor creștine sau al unor documente oficiale; se constituie și se extinde categoria nume^ lor de botez creștine; crește considerabil ponderea împrumuturilor (mai ales grec.) și se dezvoltă cu vitalitate creația proprie (noile formații lat. moti- vate, cu valoare creștină sau laică). în izvoarele evului mediu timpuriu predomină uzul numelui unic, formulă de inspirație ecleziastică și aristo- cratică ; supranumele, sporadic in această perioadă, începe să se impună din sec. 9 și, devenit ereditar,, se fixează ca nume de fam., constituindu-se ast- fel, în ultimele sec. ale evului mediu, formula binominală prenume + nume de fam., instituțio- nalizată în perioada modernă. Fondul a. lat. de la sfîrșitul imperiului, transmis 1. romanice, se amplifică și se reorganizează în perioada medie- vală timpurie ca urmare a masivului aport de nu- me germanice in Occident (Gailia, Italia, Hispania). și sl. in Orient (Dacia). în aria ast.-leon. a Pen. Iberice pînă în sec. 11 a. germanice au caracter omogen vizigot, lipsind formele sigur suebe; în v. cat. se pot detașa a. de origine francă, mai puțin importante decît cele vizigote în sec. 10, dar preponderente în sec. 12. în v. fr. și oc. a. germanice sînt de origine francă; puține urme vizigote și burgunde în oc., mai numeroase cele norm. în fr., adesea refăcute după forma francă, în it., a. ostrogote s-au adaptat fonetic, întîi după numele longobarde, apoi după cele france; din bogatul tezaur longobard, a cărui contribuție la antroponimia it. se atenuează treptat prin fuziunea cu a. france, tosc. păstrează în sec. 13 o parte relativ redusă (Alipertus, Paldoin). Considerabil este aportul franc, atit prin noi a. ( Bernardus, Guarnerius, Guido), cît și prin modificarea a. longobarde ( PaldoinyBaldovinus). în principiu, marea majoritate a a. germanice erau bitematice, compuse din 2 elemente ale lexicului comun; cele monotematice rezultă din reducerea unuia dintre termenii a. compus. Elementul secund putea fi înlocuit cu un sufix aton, cel mai frecvent mase, -ila (Aiila, Vlpila), fem. -ilo. Unii termeni secundari frecvenți au căpătat valoare (semi)- sufixală : sp. fem. -illi <-hildi (în cat. se conservă și forma -ildi) ; it. Aere, fr. -ier e în aproape toată Romania, confun- dindu-se cu re-zultatul evoluției lat. e (lat. credet, uidet > rom., it. crede, vede, fr. croit, voit, sp. cree, ve, pg. ere, ve) ; u > o în Romania centrală și occiden- tală, în timp ce în Romania orientală u și u, (j și q > u, respectiv o (lat. pilosus > rom. păros, it., sp., pg. peloso, ulmus > rom. ulm, dar it. olmo, fr. orme, sp., pg. olmo). Sistemul care a stat la baza sistemelor vocalice romanice se caracteriza prin 4 grade de a., care s-au redus la 3 în rom. și sp. : /a—e, o —i, u/; s-au menținut 4 în it., cat. și pg. /a—s, o— e, o —i, u/ (totuși doar 3 în unele d. ale acestor 1.) (it. pesca [psskaj ,,piersică” — ~ pesca rpeskaj ,,pescuit” ; pg. olho [oXuJ „pri- vesc” ~ olho FoXuj „ochi”). Opoziția între vocale semideschise și semiînchise s-a recreat în fr. (tinde funcționează tot un sistem cu 4 grade de a.) pe baze contextuale, în funcție de caracterul sila- bei în care se afla vocala accentuată: pronunțare semideschisă în silabă închisă, dar semiînchisă în silabă deschisă; evoluția fonetică ulterioară a cuvintului 'printre altele dispariția consoanelor finale de silabă) a făcut ca această distincție sa capete rol fonologie: fait [fsj „fapt” ~ fee [fe] „zînă”, serais ~ serai, pomme ~ paume, veulent ~ veule. 4 grade de a. și în alte idiomuri romanice contemporane (oc. numai în seria anterioară, frpr., ret.) ; opoziția între vocale semideschise și semiîn- chise este exploatată în unele varietăți regionale cu rol morfologic (and.). S.R.R. apilxat, subd. cat. (d. valencian). Spania (Va- lencia, capitala și aproape toată prov.). Confuzie între b și v într-un v bilabial; asurzirea unor con- soane (z, dz, do), ca în subd. ribagorzan. Caracte- ristici recente, din epoca marilor transformări fonetice și fonologice din sp., ceea ce a făcut pe unii (Dâmaso Alonso și, parțial, M. Sanchis Guar- ner) să le explice prin influență sp., negată de alții (E. Alarcos Idorach). M.S. apocopă. A afectat în trecerea de la lat. la L romanice vocalele neaccentuate* finale și consoa- nele finale*. A caracterizat de asemenea evoluția unor forme paradigmatice a căror silabă sau vocală finală a dispărut în unele contexte, dar s-a men- ținut în altele (i se datorează apariția inf. scurt, în rom., d. sd., friul. : lat. dare > rom. da, forma sufixului lat. -itate în it. : -ită). Prin fonetică sin- tactică, a. unei vocale se produce la finala unor cuvinte întrebuințate proclitic în it. (facultativ, determinată de anumite inițiale ale cuvintelor care urmează: bello — bel libro, essere — essev giovane) și în sp. (primero — primer dia, b-ueno — buen chico). Se poate produce a. unei silabe jîntregi (numită în it. troncamento) : it. santo — sau Pie- troi rande — granpoet-a ; sp. santo — sau Mig-uel , a. din v. pg. a lăsat doar cîteva urme : grande — Gră-Bretanha, cent-o — cerni alunos. în faza veche a AQUITAN 1. romanice se realiza frecvent a. vocalei unui pron. pers, monosilabic după pron., negație, conj., verb (v. fr. ne le > nel, si le ~ sil, v. oc. no me > > nom, v. sp. que se > ques, venido me > venidom). A. poate să fie independentă de context și să apară ca o caracteristică a unei pronunțări regionale (în rom. specifică graiului maramureșean). Este con- siderată a. și scurtarea unor cuvinte, frecventă în vorbirea familiară sau în argouri (fr. prof(esseur), bac(calaureat)), care a dus la crearea unor cuvinte ce se răspîndesc în 1. comună (fr. pneu (matique ), siylo (graphe) ). Vezi și eliziune. S.R.R. apodoză, vezi condițională, propoziție clrcum- sianțlală a pozitivă (apozițională), propoziție Deter- mină un subst. sau un substitut, un adv., un verb ori o prop. Introdusă în I. romanice prin conj. sau pron. rel. ori poate fi juxtapusă (rom. Eu știu un lucru : că nu ai dreptate ; fr. II ne m a pas ecrit, ce qui m’etonne ; rom. Am mai uitat ceva', n-am luat harta}. Plasată în general după regentă. Vezi și apozipe. C.L. a poziție. Se exprima în lat. mai ales prin subst. acordat în caz cu subst. regent (Nero matrem Agrippinam occidit) ; uneori acordul se realiza și în gen și număr, în cazul a. exprimate prin subst. mobil; în lat. vulg., numeroase atestări cu a. în nom., indiferent de cazul subst. la care se raporta (... Anima et cor uratur Sextili, Dionysiae fi- lius . . .), tip de structură continuat în 1. romanice (sp. A Don Emilio Monzo, capităn general de la provincia de Valencia, le ofrecieron el otro libro). A. urma după regent (vezi topica) ; a. plasată în fața regentului avea valoare expresivă. în 1. ro- manice, a. depinde de subst. sau de substitute ale ace.stuia; se exprimă prin subst. (rom. Al doilea, un fugar, se retrăsese lingă sobă ; Tocmai el, amă- rîtul amărîților, ne dădea nouă sfaturi; fr. Le Hon, terreur des forets ; Un enfant prodige), mai rar prin pron. (rom. Și astăzi, ... o mierlă, alta, își fluieră răstim părul) sau prin verb la inf. (fr. LTiom- me de bien n’a qu’un but: etre utile ă tous). în unele gramatici, adj. izolat prin pauză (sau, în scris, prin virgulă) de regent este considerat a. (fr. Indignee, la foule protesta ; La fonie, indignee. protesta — vezi atribut circ.). Raportarea la re- gent se face prin juxtapunere sau, în unele 1. ro- manice, prin prep, expletivă de (îr. Le mois de mai; La viile de Paris) ; în aceste secvențe, după unii le mois, respectiv la viile, ar fi a. Controverse și în interpretarea subst. din secvențe de tipul le philosophe Platou : după unii a. ar fi le philo- sophe, după alții Platon. A. romanică stă în nom.; excepție fac v. rom. și rom. populară, în care a. se acordă în caz cu subst. determinat (Mătușii Anichii i-au venit musajiri). Determinarea apozi- țională, calchiată probabil după germ., este obiș- nuită în ret. (romanșă cam piertg ,,carne de porc" ; eng. mia part roba ,,partea mea de bunuri"). A. romanică este plasată după regent, dar uneori îl precedă (fr. C'est l’heure ou, gai danseur, minuit rit et folâtre). Vezi și apozitivă. C.L. apozițională, propoziție~ vezi apozitivă, pro- poziție ~. Appendix Probi. îistă de 227 cuvinte și expresii lat. in care forma considerată de autor corectă este urmată de condamnarea unei forme greșite, răs- pândite în uzajul popular (tipul: uiridis non uirdis}. Autorul e necunoscut, iar denumirea listei provine din faptul că unicul ei ms. conservat (Bobiensis Vindobonensis 17, un palimpsest din sec. 7 — 8) aparține unui grup de texte gramaticale minore situat după Instituia artium, lucrare din sec. 4 atribuită eronat gramaticului Valerius Probus (sec. 1 — 2 e.n.). Data e controversată: elaborarea este atribuită în general secolului 3 — 4 e.n.; bazîndu-se pe raporturile dintre A.P. și unele glose* lat.-grec, și pe caracterul tardiv, neclasic, al unor forme reco- mandate drept corecte, C. A. Robson ajunge la concluzia că autorul, cunoscător al tradiției lat. creștine și al literaturii glosografice, și-a redactat compilația în ultimele decenii ale sec. 6 ; informa- țiile reflectă însă, tocmai datorită caracter ului lor livresc, o realitate lingvistică mai veche. ,,Greșelile" condamnate confirmă și completează datele obținute din alte surse și din comparația romanică, deși uneori au o valoare mai limitată (indicații ortografice, de ex.). Sînt consemnate fenomene de natură fonetică (sincopa: masculw non masclus ; transformarea în semivocală a voca- lelor scurte în hiat: uinea non uinia, februariws non febrarius, uacua non uaqua; confuzia biu : baculus non uaclus; soarta labiovelarei: coqu&zs non cocens, a lui u intervocalic : riuus non rii-is ; tratamentul gr. vocală 4- ns : occasio non ocean sie. pronunțare sau grafie hipercorectă, al gr. tl'.w- tulus non ueclus ; fonetismul cuvintelor de origine grec.: cithara non citera, rnyrta non nmrta, amphora non ampora), monologică (pecten non pectin-P, tristis non tristus, barbarii s non barbar, uico c&- strorum no* u^co us-.rvz, ru-. ua non nu^a), deu- vițională (pus Pus non pisinnus, rabidns non rabiosus, terrae motus non terrimotium), sintactică (uico capitis Africae non uico capul Africae). I.i;' apuan, d. it. (gr. tosc.). Italia centrală (NV reg. Toscana, zona Lunigiana, prov. Carrara, Massa, la S de linia Carrara— Sillano). Zonă de puternice interferențe cu d. lig. și emil. Sunete retroflene puse de unii (C. Bottiglioni) pe seama substratului lig. (gadina, masszda, adora — it. gallina, masceiP, altora). Influențe sept. în special în consonantic^, (sonorizarea lat -h- > -g-, -t- > -d-, -p- > -u- ; de- geminare consonantică). O.S.C. apulo-barez, subd. it. (gr. it. centro-merid, subgr. merid. de mijloc, d. pugl.). S Italiei (centrul rog. Puglia, prov. Bari, între rîul Ofanto și linia Ta- ranto-Ostuni). Subd. cel mai reprezentativ al d. pugl. Tendință de simplificare a sistemului voca- lic : lat. 6, o, u, w >w (bbuno, sulo, kruto — it. buono, solo, crudo) ; neutralizarea diferenței de apertură vocalică e~z, o~o; lat. /->$- (\okwă, \ommeddo = it. giocare, giumella) ; prezența neu- trului sg. marcat prin dublarea inițialei cuvîntului (u ssalo, u rmsso, u mmi = it. il sale, il rosso, il mio) ; forme prononale arhaice (meko, teko < < lat. mecum, tecum) ; desinență non-etimologică -ho (-go) la pers. 1 a ind. prez. (U\oko, dormoii?, mor oh o = it. leggo, dor mo, muoio ; imp. negativ' construit pe baza unei construcții gerunziale (nozi fal^znno it. nou fare). O.S.C. a((ui(an. presupus (sub)substrat al idiomurilor romanice de pe ambii vcrsanți ai Pirineilor (nii-iot AQUITANO-PIRINEIC 32 de aceea și a.-pirineic) și în special al gasc. Aqui- tanii (de la care provine numele vechii prov. Aquitania > Guyenue, delimitată la NB de Garonak care se întinseseră probabil anterior de-a lungul întregului lanț al Pirineilor, erau, în sec. 1 î.e.n.— 1 e.n., distincți de celți și de populațiile mai mult sau mai puțin celtizate din SV Galici. Se crede că a. ar fi fost o 1. neindo-europeană înrudită cu basca — de aceea se vorbește despre un substrat a.-basc (a.-euskarian). Influențelor a. și basce li se atribuie unele particularități fonetice ale gasc. și cast, (evoluția lat. f- > h} — care au primit insă și alte explicații —, precum și un vechi forai lexical prelat, ale cărui vestigii probabile ar fi reprezentate de cuvinte comune gasc. și idiomurilor romanice de pe versantul de S al Pirineilor (vezi și plrineie, -occltano-romank?). Se vorbește uneori despre un -substrat comun a.-iberic, căruia i se atribuie unele evoluții fonetice din idiomurile romanice de pe cei 2 versanți ai Pirineilor (gasc. și’respectiv cat., d. cast, și arag.), cum ar fi mb > m, parțial-și ud >n (vezi și iberic), atribuite de alții substratului osco-umbric. lA'.R. aquilano-pirlneie (aquitan), unul din cele 2 complexe supradialectale rn care se grupează majo- ritatea d. oc. (P. Bec). SV Franței (la S de linia Bordeaux—Narbonne), Spania (Val d’Arăn). Se opune în principal celuilalt complex supradialectal oc. — arv.-medit. —, corespunzind bipartiției grosso modo B — V a oc. ; între cele 2 complexe se. situează (geografic și lingvistic) cea mai mare parte a d. lang., care prezintă trăsături comune cu fiecare din ele. Mai redus ca arie și ca varietăți dial. decît complexul ’ arv.-medit., a.-p. reflectă unitatea relativă a zonei care înglobează gasc. (considerată d. oc. sau 1. distinctă; — din vechea (prov. Aquitania — și subd. lang. pir. (merid.) (de unde și numele a.-p.) al d. lang. (zona Tou- louse, pays de Foix, Carcassonne, Doncsan, Nar- bonne), suprapunîndu-se astfel părții de V. a gr. oc. merid. derivat din bipartiția N —S a oc. (și al cărui al treilea membru, d. prov., aparține, •împreună cu gr. oc. sept., celuilalt complex, arv.- medit.). Graiul narb. al subd. lang. pir. face tre- cerea spre subd. lang. oriental prin absența unor trăsături a.-p., iar subd. lang. pir. face trecerea între oc. (gasc.) și cat. Considerat ansamblul dial. oc. cel mai ,,iberic” (cu cele mai multe trăsături comune cu idiomurile iberorom., explicabile poate prin comunitatea de substrat). Caracter deosebit de conservator în ceea ce privește principalele elemente ale căror evoluții diferite deosebesc diver- sele varietăți dial. oc.; în plus însă, în gasc. o serie de alte elemente — mai ales in consonantism și morfosintaxă — prezintă aspecte ce nu se re- găsesc în alte zone oc. (conferindu-i o individualitate foarte marcată), comune uneori cu unele idiomuri iberorom. Trăsătura principală comună celei mai mari părți a a.-p., care îl opune în același timp celei mai mari părți a complexului arv.-medit. și a d. lang. : conservarea fazei it din evoluția lat. -kt- (a.-p. asemănîndu-se astfel atît cu idiomurile ibe- rorom. — cu excepția d. cast. al. 1. sp. — cît și cu subgr. galorom. sept. — fr., frpr. — și cu N complexului arv.-medit.), paralel cu palatalizarea diftongului romanic ai > ei (absentă din graiul narb. al subd. lang. pir.) : faclum > lang: pir. Adj gasc. het. Alte trăsături: spre deosebire de comple- xul arv.-medit., conservarea opoziției de apertură ia vocalele medii din seria anterioară z — e; lat. u [wj inițial >b, intervocalic >b (într-o parte din gasc. : bearneză, părți din Bigorre și Landes, subd. lang. pir.) sau vj (restul gasc.), confundin- du-se cu rezultatul lat. b (ca în cat. și d. cast.) și al lat. -/>- (>b ; rămase distincte în zona în care -n- > iv, unde opoziția o: ~ b este pertinentă) : nbnoK, lunare > bin, laba)lan-a ; ca urmare, din inventarul a.-p. (ca și in cea mai mare parte a d. lang.; lipsește fricativa labiodentală v și deci opoziția fonologică v ~ b, suspendată în favoarea oclusivei labiale b ; a.-p. se opune atît complexului arv.-medit., cit și d. lang. prin evoluția lăt.~ g- -p e, i, d- iot cu rezultat fricativ 3 sau iot: '^ier- tare, iocare, dunnum > ^eia,- yuga, Țyirijeta, jur (în -graiul narb. al subd. lang. pir. rezultatul africat d~Jt ca in restul d. lang. și intr-o parte a complexului arv.-medit.) ; conservarea lui r (r roule merid.) și rezistență la răspindirca’ lui r' dorsal de tip fr.; palatalizarea siflantei 5 din gr. romanic is (iot -r s) > $. ca în majoritatea idiomurilor ibe- rorom. și spre deosebire de cea mai mare -parte a oc. : lat. piscis > *peis > pe\ (graiul narb. face excepție: peis') ; lat. -d- > d în cea mai mare- parte a gasc. (ca în subd. nisard. al d. prov.) : sudare > > suda, ; conservarea celorlalte consoane intervo- calice ; conservarea lui -Â( >3 euljeu}, spre deosebire de d. lang. propriu-zis și ca în cea mai mare parte a complexului arv.- medit. ; spre deosebire de acesta, în gasc. -I secun- dar plat. -U-) are un tratament specific; căderea lui -r după vocală accentuată (ca și într-o mare parte a d. lang.) atestată din sec. 14: lunare > laV>al lawa, conservarea lui n final ,,instabil” ( bin), ca și într-o parte a complexului arv.-medit. (d. prov., dauph.) și spre deosebire de d. lang. și de cealaltă parte a complexului arv.-medit. ; conser- varea consoanelor finale (în opoziție cu cea mai mare parte a complexului arv.-medit. — cu excep- ția d. dauph. și a subd. nisard al d. prov. — și la fel ca în d. lang.) : lat. lupus > lop, de care se leagă unele trăsături conservatoare în morfosin- taxă privind formarea pl. la nume, art. hot., flexiunea verbală ș.a.; astfel, a.-p. este, împreună cu d. lang., singura zonă din gr. galorom. în care se conservă efectiv -s ca marcă a pl. (conservarea redundanței mărcilor de număr iu lanțul vorbirii asigurînd o mare coeziune sintagmatică a gr. nomi- nal) ; la pers. 1 sg. a verbelor desinența -i (ca și în cat. din Franța), comună cu cea mai mare parte a. d. lang. și cu subd. prov. central și prin care se opune celei mai mari părți a complexului arv.- medit. și unei părți a d. lang. : prez, canti, impf. parlavi, pf. s. bateri ; la ind. pf. s. pers. 3 sg. desi- nența -c : dromic, fugic; ca în 1. iberorom, conser- varea partitivului cu marca zero, prin simpla juxtapunere (bener uin), introducerea compl. di- rect personal prin prep. a. IAGR. arabă, influență. S-a manifestat cu precădere 33 ARAGONEZ asupra lexicului unor 1. romanice (sp., pg., it., cat., oc., fr., sd.). Prin importanța cantitativă și calitativă, i.a. urinează după influența germanică (pg.. it., oc.; in sp. ocupă primul loc după ele- mental moștenit din lat.). Nu s-a manifestat direct asupra tuturor 1. romanice (rom. și ret. nu au ele- mente a.). I.a. mai puternică în 1. iberorom. (sp., în primul rind; cat., mai puțin), in d. it. merid. (sic.), în oc.; fr. arc puține elemente a. împrumutate direct — numai 15 piuă în sec. 13, iar sd. numai citeva în d. din S. Mai recentă, i.a. în hakitia, d. isp. din Maroc. Deosebirile dintre diverse 1. se explică prin condițiile istorico-sociale. Arabii au pătruns în 711 în Pen. Iberică și au ocupat-o (cu excepția părții de NV — prov. Galicia, Asturia, Cantabria), stăpînind-o timp de mai multe sec. (la 1492 prin cucerirea Granadei se încheie elibe- rarea terit. ocupate de ar.). Au trecut și în S Franței, dar au fost respinși definitiv" dincolo de Pjnnei la 759. Au stăpinit Sicilia piuă la cucerirea norm. (827 —sec. 11) și ins. Baleare și Malta, zău venit cu o civilizație superioară. Populația romani- zată rămasă în terit. ocupate din Pen. Iberică și-a păstrat, de cele mai multe ori, bunurile, reli- gia și 1. (mozar.), dar a adoptat felul de trai ar. Mozar. lipsiți de o viață culturală intensă în 1. romanică, au împrumutat nu numai termeni pentru denumirea instituțiilor ar. și a obiectelor importante, ci și termeni care denumeau obiecte de valoare secundară. Iu Sicilia, dominația ar. de peste 2 sec. a dus la modificarea parțială a topo- nimiei și la împrumutarea a numeroase cuvinte. Contactul S Franței cu i.a. a avut loc în timpul cruciadelor și mai tîrziu cu statele din N Africii. La. mai intensă în lexic, cele mai multe cuvinte ar. fiind subst. care denumesc realități concrete (lipsesc termenii pentru sentimente, emoții, vicii și virtuți, probabil datorită creștinismului, verbele și sînt foarte puține adj.). Sînt bine reprezentate domenii ca: armata (cat., sp., pg. alarde ; v. it. (c)angiarro, nap. kangarro, sp., pg. alfange ; v. fr. aucaise, oc. aucais, cat. atacai, sp. alcalcle, pg. v. fr. catran, muserat}, administrația (sp. aldea, pg. aldeia ; it. alguazzino, sp. alguacil, pg. aiguazil; cat., sp., pg. arrabal; it. gabella, oc.. sp.. pg. gabela}, agricultura (sic. saya, cat. sequia, sp. acequia, pg. acequia; sic., sp. nor ia, pg. nora), industria (it. lambicco, oc., cat. alambic, sp. alam- bique, pg. lambique; it., cat. canfora, sp., pg. alean for ; sp., pg. calibre; it. sciropbo, oc. isarop, cat. aixarop, sp. jarabe, jarope, pg. xarope; it. zitcohero, sp. azucar, pg. agacar; sp. aceite, pg. azeite ; sp. zumo, pg. sumo ; v. fr. baldaquin, came- lot), comerțul (it., oc., pg. avaria, sp. aueria ; it. fondaco, sp. alhondiga, pg. alfdndega; v. it. cantaro, sd. kantare, sp., pg. quilate ; it. dogana cat. duana, sp., pg. aduana; it. tariffa, sp., pg. tarifa), flora, mai ales exotică (it. cottone, sp. algo- don, pg. algodao ; cat. arros, sp., pg. arroz; it. zaffcrano, sd. tofforanu, sp. azafrdn, pg. acafrăo, v. fr. caroble, citoal, jelban}, fauna (sp., pg. alacrdn, sp. jabali, pg. jauali ; it. giraffa, v. fr. giras, sp. jirafa, pg. girafa, v. fr. gazel, picachar), știința (it., sp., pg. algebra; it. almanacco, cat. almanac, sp., pg. almanaque ; sp. cer-o ; it. alcool, sp., pg. alcohol ; v. it. azimutto, fr. azimuth, sp. azimut; it., fr., sp. nadir}. Dintre adj. mai importante: it. azzuro, sp., pg. asul; cat. alforro, sp. horro, pg. forro ; it. chermisin(o ), fr. cramoisi, sp. carmesi, pg. carmesim ; it. meschina, oc., cat. mesqui, sp. mezquino, p^. mez {uinho ; sp. baladi ; pron. (sp. fulano, pz. fu'lo); adv. (sp. hasta, v. pg. (f)ata). Deosebire intre 1. roma- nice în forma cuvintelor arabe : sp. și pg. (uneori și cat. și oc.) au forma cu art. arab aglutinat, celelalte 1. nu (sp. azucar, pg. aguear, dar it. zucchero, sp., pg. aduana, dar it. dogana, cat. duana}. în sp. și calcuri semantice (infante ,,fiu de nobil, de rege”, casa „ora?”). Toponime arabe în sp., pg., cat., sic., uneori chiar in terit. pe care arabii nu le-au stăpinit multă vreme (Alcala, Calatayud, Guadalquivir, Gibraltar, Medina, Medi- naceli ; sic. Mongibello). Unele top. sau apelative lat. transmise sp. prin formă arabă (Caesarau^ gusta > Zaragoza, pastinaca > biznaga). Antrop. ar. in v. pg. ( Vinegas), sp. (Benavides, Benigomez), sic. (Buscemi, Niscemi). în sp. sufixul -i (baladi, jabali, israeli). I.a. în sintaxa prozei medievale sp. Cuvintele arabe din isp. marocană (hakitia) sînt mai recente (alcarja, aljadra, arasbas). M.S. aragotm. (nauarro- ~ ), d. sp. NE Spaniei (prov. Aragon, S prov. Navarra). Frontiera orien- tală, cu cat., mai bine studiată decit cea occi- dentală, dintre a. și d. cast. : foarte imprecisă din Pirinei pină la Binefar și Tamarite, la S de această linie dispare evantaiul de izoglose care constituie frontiera. Graiuri: a. de sus, mai arhaic, in N domeniului a. și a. de jos, cele mai importante; ribagorzan3, belsetan. Diftongarea lat. e, o ia stadiul de ja, wo (rar), wa (pede > piu = sp. pie, fucus >fuogo — sp. fuego, porta > puarta = sp. puer- ia), dar și diftongi de tip cast, je, we ; diftongarea lat. e, o înainte de iot (teneo > tiengo = sp. tengo. folia > fuella = sp. hoja, oculus > gilello = sp. ojo ; hodie > giiey = sp. hoy) ; apocopa frecventă a lui -e, -o (fuen, blan = sp. fuente, blando) ; epen- teza unui iot la finala cuvîntului, cu mai mica intensitate decît în d. ast.-leon. (fundia, mo st a- cia = sp. funda, mostaza) ; conservarea lat. f- (faba > faba, farina > farina), mai ales în graiul a. de sus, și a fricativei provenite din lat. g- -f* et i, /- evoluată la J, t\ (gente > \en = sp. gente ; ieniperus >[inebro, chinebro = sp. enebro) ; păs- trarea lat. pl-, kG fG (plorare > plorar = sp. llo- rar, clamare > clama — sp. llamar, flamma > flama^ sp. llama}, devenite pX , kX , fX iu graiul ribagor- zan; păstrarea stadiului -it- (< lat. -kGi (ftetum > feito = sp. hecho), a stadiului /. (Mat. I 4- iot, -z^’Z-) (filius > fillo = sp. hijo, oviculla > giiella = sp. oveja}, a lui ț (< lat. sk, st -ț- e, i sau iot) (cresoere > cre\e — sp. crecer) ; lat -IG > (în N) și t (iu S) (uallis > vale, vache = sp. văile) ; lat. -mb- > m, -nd- >n (camilera < camba, cuano < quando) explicată prin substrat osco-umbric ; frec- ventă metateza lui r (pedrecer, craba) ; proteza lui a înaintea lui r-(arrempujar). Desinența -a pentru adj. fem. la care în d. cast, nu se distinge genul (libra\ libre, pobra'. pobre) ; -i la pers. 1 sg. a diverselor timpuri și moduri pentru a o deo- sebi de pers. 3 sg. (comiai, comeriai, comai, co- mierai) ; impf. în -eba, -iba (podeba, deciba) ; pf. analogice în -e (mate, mates, mate) ș i în -â 3 — Enciclopedia limbilor roraar.icfe ARAGONEZ DE JOS 34 (canto, cantos, canto) ; ser folosit cu valori pentru care d. cast, folosește estar (son luenes de lucar) șî haber cu sensul lui tener (he hambre) în unele graiuri. Sufixul -ico foarte frecvent. Mai puțin răspîndită (Navarra) este pronunțarea asibilată a lui r și a lui r din grupurile tr, pr, kr, la fel ca în d. riojan și în graiul alavez al d. cast. Feno- menele a. care reprezintă stadii mai vechi în com- parație cu d. cast, se regăsesc de cele mai multe ori în alte idiomuri iberorom. (d. ast.-leon., mozar., cat., galic.). Sînt comune tuturor acestor idio- muri : păstrarea lat. f-, a stadiilor -ii- și X, a fri- cativei provenite din lat. g-, j-; sînt comune cu d. ast.-leon.: diftongarea în stadiul ja, wo, wa, diftongarea lat. e, b înainte de iot și păstrarea diftongului în sufixul -iello ; sînt comune cu cat.: apocopa lui -e, -o, păstrarea lat. pl- hi- fl-. Pri- mele texte cu particularități a. sînt documente lat. (cel mai vechi din 1042). Cele mai vechi texte literare în care apar trăsături a. din sec. 13: Ron- cesvalles — poem epic, Razon de amor — poezie lirică, Libre dels Reyes d’Orient și Vida de Santa Maria Egipciaca — literatură hagiografică. Din același secol, texte juridice: Los Fueros de Aragon, El Fuero de Teruel, Los Fueros de la Novenera. în sec. 14 multe scrieri istorice și traduceri al căror propulsor a fost Juan Fernăndez, traducător al Vieților paralele ale lui Plutarh și al unei părți din Istoria lui Tucidide (primele traduceri ale clasicilor greci într-o 1. modernă europeană). Sec. 15 marchează declinul literaturii a., iar din sec. 16 a. nu mai este folosit ca idiom literar. în sec. 20, literatură regională: Veremundo Mendez Coa- rasa — cel mai reprezentativ scriitor ale cărui poeme au fost comentate de lingviști (A. Kuhn, G. Rohlfs). Influența a. asupra normei sp. încă din vechime. Proveniența a. a multor texte este cauza pentru care particularități fonetice sau lexicale a. s-au amestecat cu cele cast. în anumite opere literare vechi. Cuvinte a. (lexic meșteșugă- resc și agricol: antosta, artiga) sau fonetisme a. (prenda, fuellar, bodolla) admise de sp. literară. Elemente a. în d. and. (lexic), mure, (fonetică, lexic), graiul sorian al d. cast, (mai ales în sec. 12), isp. (fonetică, morfologie, lexic), bască (lexic). M.S. aratjonez de jos (bajo aragones, baturro), grai sp. (d. arag.) NE Spaniei (S domeniului arag., S de Huesca, Zaragoza, Teruel, Segorbe). Multe influențe cast. în S domeniului. M.S. aragonez de sus (alto aragones), grai sp. (d. arag.). NE Spaniei (zona pirineică a d. arag.). Aparține, împreună cu d. bearn. al gasc., la gr. pir. Caracter arhaic: conservarea lat. f- (faba > faba); păstrarea oclusivelor surde intervocalice lat. (lepore > liapre = sp. liebre, *asciata > i\ata = sp. azada, exsucare > i^car = sp. enfugar), ca în d. bearn., a lat. pl-, kl-, fl- (plorare > florar — sp. llorar, clamare > clamă = sp. llamar, flamma > flama, = sp. llama), a diftongului în sufixul -iello (castellum > castiello — sp. castillo) ca în d. ast. -leon. ; lat. s- > (sargantana > chargantana, suc- ius > choto) ; sonorizarea oclusivelor surde după nazală sau lichidă (lat. planta > f lauda = sp. liant a, lat. am falia > embolia = sp. am folia}. M.S. arakuact’, infhn'uîă ~, vezi arawak, inlhionță ~. aranez, grai gasc. (d. bearn.). NE Spaniei (Val d’Arăn) — enclavă. în domeniul lingvistic cat. (comunitate ecleziastică și culturală cu ținuturile oc. pînă în sec. 13, cînd a devenit subordonat sub raport politic Cataloniei, apoi regatului Aragon, iar din 1659 Spaniei). în Val d'Arân același grai gasc. ca în Comminges (Franța). Conservarea lat. fl- (flagrare > flaire) ; fr- > hr- numai în cuvinte în care s-a produs anaptixa (frigidus > heirct) ; uneori aspirația ( aus, fraga > iraga). Eat. -d- devenit final >-u: pede>peu (în restul gasc. pe). Art. bot. mase., sg. er («- ; sincopa foarte extinsă, mai ales în S; aproape generală la formele articulate: omlu, capitli; consonantizarea lui ?y (w)>v sau f înainte de consoane : alavdu, caftu, preftu ; sistem consonantic bogat, mergînd pînă. la 30 de unități : conservarea lui dz, n, a, adăugarea — negenerali- zată — a lui c, U, v (ts: caelum> țaru (dar t 4- io, îîotj : fetiolus>ficoru); lat. g 4- 4- e, i>dz: gchim>deru (dar d 4- io>g: deorsum>gos, iar i 4- a, o, u>d^'. jocus>gocu); palatalizarea labialelor ca fenomen general și colectiv; desi- nențe de pl.cngr. specifice pentru împrumuturi relativ recente : -ad la subst. și adj. mase, cu finală vocalică accentuată (cafigi — cafigad1; aplo „sim- plu, naiv”a—plad) și -atej-ati la unele subst. fem. ('{ramă — '(ramate) ; reducerea flexiunii cazuale la subst. fem.: chiar la cele care au o formă nearti- culată de gen.-dat. sg. deosebită de nom-ac., art. de gen.-dat. sg. (-l'ei) se atașează la forma nearti- culată de nom.-ac.: vaci — gen.-dat.-sg. (= pl.) nearticulat văț — articulat vacîl'ei; gen.-dat. cu art. proclitic la numele de pers.: alu amiră ,,(al) împăratului”, aii nveasti; folosirea prep, a la cazurile gen. și dat. : ficorlu a viținluj, Vu dau, a vitinlzâ ; ac. compl. de loc (direcție și stare) fără prep.: mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”; com- parativul de superioritate cu ma sau cama : (ca)ma mari di noi ; superlativul rel. cu aceleași adv. + adj. articulat: (ca)ma marii di noi, în unele graiuri (de N) cu nai (yiyintlyingiț; extinderea for- mațiilor cu unitate 4- spre 4- zece de la 21 la 29 (doispriyinyiț ) ; construcția cu di începînd de la 11: unspridați di dîli ; articulare enclitică a num. cârd, și declinarea lor: doil'i, a doilor ; extin- derea num. colective cu amin-: amîntreil'i. Absența deosebirii formale între nom. și ac. la pron. pers. 1 și 2 sg. : eylmine kl'emu ; iine ku eylmine ; număr redus de forme neaccentuate ale pron. pers.: o singură serie de forme la dat. pl. și neutralizarea opoziției dat. ~ac. ; vitalitatea pron. pers. 3 lat. ipse ; vitalitatea pf.s.; conservarea desinențe- lor -m 1 pl. și -t 2 pl. (fără -ră) și a tipului tare la conj. 3 : 1 sg. arșu, fee* ; part, cu -aj-î la timpurile trecute compuse: ind. pf.c. (amu aflatîJ, mame, pf. (aveam aflatî), conj. pf. și m.m.c. pf. ; viit. cu va invariabil 4- conj. prez, (cu sau fără să) ; existența unui viit. anterior incertă; mod conj. — marcat de să — cu 4 timpuri: prez., egal, în general, cu ind. prez.; pf., egal cu iui.pf.c. (s-am aflatî); impf., egal cu ind. impf. (s-aflam*); m.m.c.pf. (s-aveam aflatî); mod cond. — marcat tot prin să — cu 3 timpuri : prez., pf. și m.m.c.pf.; 37 AROMÂN conserv are a cond. prez, sintetic: s-cîntarim) ; cond. pf. de 3 tipuri, formate cu vrea invariabil -)- cond. prez, (vrea s-cîntarim), conj. prez, (vrea s-cin tu) sau conj. impf. (vrea s-cintam* ) ; prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri: prez, format cu să 4- ind. pf.s. (s-fecH mini ?) ; pf. cu va Znvaria- bil 4- conj. prez, (va s-ftcu) ; m.m.c.pf. cu va -}- conj. pf. (va s-amu făcuti) ; imp. negativ = pozi- tiv; absența inf. scurt; inf. lung folosit mai ales cu valoare subst.; absența supinului; gerunziu cu -înd-r-alui (aflîndalui) ; prep, specifice: straislri/sti ,,peste” africata Iț, ca in d. cast, al sp., însă cu conservarea lui a accentuat iu contact cu un element palatal: factum>fat\ (cast, hecho). Acest rezultat opune a.-m. și d. lang. pe de o parte complexului aq.- pir. și majorității idiomurilor iberorom. și pe de altă parte subgr. galorom. sept. (fr. și frpr.), făcind din ele un element de discontinuitate în aria trata- mentului lat. -kt- în Romania occidentală; ca și acestea din urmă, d. auv. și graiul marchois al d. lim. conservă faza nepalatalizată it (fait). Alte trăsături: tendința dispariției defonologizării opo- ziției de apertură la vocalele medii din seria ante- rioară s ~ e; cea mai mare parte a a.-m. se opune complexului aq.-pir. și celei mai mari părți a d. lang. prin evoluția lat. u [w] atît inițial cit și intervocalic >v (ca și în fr.) distinct de rezultatul lat. b'.uinum, lauare>vi(n), lava(r), astfel încît majoritatea a.-m. posedă fricativa labiodentală v în opoziție pertinentă cu oclusiva bilabială b; în subd. auv. de sus însă (învecinat cu d. lang.) 39 ASPECT lat. u>b; rezultate diferite după grai ale lat. d~ + iot, 7-, g- + e, oafricata palatală d^ (ca și în d. lang.) sau dentală dz, în unele graiuri lim. evoluată la fricativaz : diurniim, *iectare, iocarod^ur, d^eta, dyugaldzur, dzela, dzuga/zur etc.; tendința dis- pariției lui r apical (r roule merid.) și a răspîndirii lui r dorsal de tip fr.; rezultate diferite, după grai, în evoluția lat. -d- : căzut în d. lim. și subd. prov. central al d. prov. (sudare>suar), în d. daupli. și în cazul lui -d- secundare lat. -t- în part, trecute, ca în fr. și frpr. ; rezultatul specfic oc. z în cea mai mare parte a d. auv. și într-o parte a d. prov. (ca și în d. lang.) ; >-tî- fricativ în subd. nisard al d. prov., ca în cea mai mare parte a complexului aq.-pir. (gasc.); căderea parțială a consoanelor intervocalice; cea mai mare parte a a.-m. se opune d. lang. prin vocalizarea la -u și uneori căderea lui -l (care în v.fr. s-a produs înaintea lui -s morfem al flexiunii) nu numai pri- mar (fi(u), beu; într-o mică , zonă din gr. oc. sept. învecinată cu d. lang. și în unele graiuri ale subd. nisard al d. prov. -I se conservă, ca în d. lang.; căderea lui n final ,,instabil” (lo(p) ; de căderea în cea mai mare parte a a.-m. a lui -s marcă a flexiunii se leagă o serie de inovații morfosintactice (diferite în funcție de grai) privind formarea pl. la nume, art. hot., flexiunea verbală etc.; astfel, aceasta a dus printre altele adesea la reducerea mărcii redundante de număr în lanțul vorbirii (pl. marcat mai ales prin art., numai în anumite condiții.și la subst.) și ca urmare la dimi- nuarea coeziunii sintagmatice a gr. nominal, ca și în fr. în codul oral; se opune complexului aq.- pir. și majorității d. lang. prin prezența desinenței -e la pers. 1 sg. a verbelor (ind. prez, parte, impf. parlave, pf. s. partere), care se regăsește numai într-o mică parte a d. lang.; în subd. prov. central însă desinența -i (ca în complexul aq.-pir. și în cea mai mare parte a lang.), iar în d. dauph. -o [u] (ca în frpr.). I.V.R. asiatică, influență". Totalitatea influențelor exercitate de 1. autohtone vorbite în Asia. S-a manifestat direct numai asupra lexicului unor 1. romanice (pg., fr., sp. și mai rar, it.) ca urmare a contactului europenilor cu realități din țări ca India, Sri Lanka, China, Japonia, Indonezia. Sînt bine reprezentate domenii ca fauna, flora, îmbrăcămintea, obiecte și obiceiuri. Cele mai multe cuvinte de i. a. provin din malaieză, 1. indiene (hindi, merathi, tamil), sanscrită și din japoneză. Mai puțin numeroase sînt cuvintele din tibet ană, chineză, mongolă, tătară, tagalog (ultima numai în sp. din Filipine). Nume proprii din Asia (orașe, prov.) devenite nume comune în 1. romanice (fr. cachemire< Cașmir, macao< Macao, madrast Madras, maniile< Manila. Din malaieză: fr. babirusse, sp. babiruso; fr. ourangoutan, sp. orangutăn, pg. orangotango ; fr., pg. sagu, sp. șagă; fr. jonque, pg. jonco ; fr. criss, pagaie, rotin, sp. lancha, ’^nanuco- diata, tumbaga, sp. cacatua, pg. cacatua ; pg. bambu, mandarin ; 1. indiene (de multe ori greu de precizat 1. de origine) : fr. begum, bengali, beriberi, catama- ran, couris, mahatma, nabab, tourmaline, vetiver, pg. cacho, copra, manga, paria; japoneză: fr. geisha, it. geisha, pg. gueisha; fr. hara-kiri, pg. haraquiri ; fr., pg. jiu-jitsu ; it., fr. kimono, mihado ; pg. inicado, fr. judo; it. musme, pg. mussume ; pg. bonzo ; tibetană: fr. lama, yak ; tătară : fr. horde ; mongolă: fr. argali ; indoneziană : fr. batik ; chineză: fr. kaolin ; tagalog în sp. din Filipine : acle, agojo, alamdn, alimango, baroto, bichara, maguinbo, pono. Cuvinte din 1. asiatice au pătruns în creola pg., creola sp. și în pidginurile romanice din zonă. Numeroase cuvinte asiatice din pg., sp., fr. au fost împrumutate de alte 1. romanice ; un rol important l-a avut pg. (pg. bambu Ar. bam- bou, pg. pagodaAr. pagode>rom. pagodă, pg. copra> fr. coprah >rom. copra, pg. cacho Ar. cachou, pg. man- darin Ar. mandarin >rom. mandarin, pg. paria Ar. paria>r om. paria ; sp. carambolaAr. carambole. M.S. asibilare, vezi airicaHzare. asimilare. Frecventă în lat. vulg. A determinat, în trecerea de la lat. la 1. romanice, modificări in pronunțarea sunetelor cu consecințe pe planul inventarului de invariante vocalice și consonantice (apariția articulațiilor noi prin palatalizarea con- soanelor sau prin nazalizarea vocalelor) sau al distribuției acestora (reducerea unor combinații sintagmatice prin a. gr. consonantice). Uneori are caracter regulat numai în anumite zone ale României, fiind explicată fie ca o inovație specifică idiomurilor respective, fie ca o influență de sub- strat (de ex. sonorizarea oclusivelor surde după l, r, n în idiomurile pirineice — graiul bearn. al gasc., d. arag. al sp., fenomen paralel în bască : lat. lvanca>bearn. brengo, arag. branga, basc. baranga — și în d. it. centro-merid. este conside- rată fenomen lat. dial., probabil osco-umbric — R. Menendez Ridai). Alteori a. are consecințe' doar la nivelul structurii fonice a cuvîntului, ca fenomen izolat în lat. vulg. (siluaticus>saluaticus> fr. sauvage, oc.. cat. salvatge, dar it. selvatico) sau pe teren romanic (lat. circare>v.fr. cerchierAx. mod. chercher, serenus>rom. senin). S.R.R. aspect. în lat., a. era exprimat în primul rînd prin temele verbale, dar anumite valori aspectuale puteau fi redate și prin afixe. Prezentarea procese- lor ca fiind în curs de desfășurare, fără insistență deosebită asupra vreunuia dintre momentele acesteia, ori ca fiind gata încheiate — cei 2 ter- meni ai opoziției aspectuale fundamentale ......... se realiza cu ajutorai temelor de I afectam (aspe-, t imperfectiv), respectiv de Perfectam (aspect per- fectiv) : cano^cecini, do~dedi, audio ~ aud wi, md- to^misi. Aceste teme, care erau (cel puțin m lat. arhaică) independente una de cealaltă — inde- pendente în sensul imposibilității de a le dedare una dintr-alta — se aflau la baza tuturor timpuri in- flexiunii verbale. Fiecare temă dădea naștere unor forme temporale corespunzând celor 3 mari diviziuni — prezent, trecut, viitor: în cadrul diatezei active, de ex., tema Infectum-xAm își -H.SPECT subordona prez. ind./imp./conj./mL/part., impf. ind./conj. și viit. ind./imp.; tema Perfectiim-ului își subordona pf. ind./conj./inf., m.m.c.pf. ind./ •conj. și viit. anterior ind. Tema vechiului adj. verbal în -to-, adică a part, trecut pasiv, care avea legături mai puțin evidente în planul expresiei cu tema Perfecfum-ulm, dar care era apropiată semantic de aceasta, stătea și ea la baza a 2 forme verbale — una dintre ele analitică: part. viit. și inf. viit., forme subordonate totuși, prin valorile lor de conținut globale, a. imperfectiv. Deși struc- turate aparent ca forme simetrice în cadrul celor 2 termeni fundamentali ai opoziției aspectnale, timpurile ind. și ale conj. nu se opuneau totdeauna clar unele altora ca expresii ale imperfectivității/ perfectivității. Dacă impf. ind., utilizat pentru a evoca evenimente trecute în raport cu momentul vorbirii, era totdeauna durativ, prez, ind., care i se opunea pe plan temporal, putea avea valoare imperfectiv durativă, evocind procese în curs de desfășurare in momentul enunțării: dormio „dorm", sau valoare momentană, in combinație cu anumite verbe afixate: obdormisco „adorm". Pf. — funcționând rareori cu valoare de prez, perfectiv (terminati v) : uixerunt, ,au (sfirșit de) trăit (iu clipa de față)" — indica mai ales procese desfășurate îutr-o perioadă anterioară momentu- lui vorbirii, ale căror rezultate deveneau/'erau perceptibile în momentul specificat de prez. : decreud „am luat o hotărire și (acum) sînt hotă- rît", altfel spus constituia mai ales expresia trecutu- lui în raport cu prez, enunțării. De asemenea m.m.c.pf. ind. funcționa mai rar ca impf. ter- minativ și mai des ca expresie a unor acțiuni încheiate înaintea altora situate in trecut. Unele dintre timpurile menționate puteau fi întrebuințate și cu alte valori aspectnale sau aspectual-tem- porale: pf., de ex., exprima uneori iterativitatea, caracterul repetitiv al proceselor. Deși a. gra- matical — redat prin timpurile verbale derivate de la tema Infecticm-ului (sau tema prezj^P^r- /tfc/nm-ului (sau tema pf.) —era precumpănitor, a. lexical, decurgînd din conținutul semantic al verbelor, putea interveni întărind sau, dimpotrivă, modificîud valoarea aspectuală de bază: sedeo „șed", „sînt așezat" (durativ) ^sido „mă așez", „mă las jos" (momentan). Anumite prefixe și sufixe, dintre care numai unele s-au păstrat în 1. romanice, funcționau ca mijloace lexicale de exprimare a categoriei a. Alături de unitățile pre- fixate, care indicau, de ex., repetarea acțiunii (re-: reficere) sau desăvârșirea ei (per-: perficere, percidere), unitățile sufixate erau curent între- buințate pentru a reda valori aspectnale precise: printre verbele derivate din alte verbe, de la subst. sau adj. cu sufixul -elisc-, multe erau incoative, expriinînd momentul inițial al acțiunii, intrarea într-o nouă stare (amasco „încep să iubesc" ^amo „iubesc"; irascor „mă mânii, mă înfurii" ^ira „minie, furie"; inueterasco „îmbătrînesc" ~ uetus „bătrîn"), iar unitățile formate de la part, trecut al unor verbe primare, cu ajutorul desinențelor caracteristice conj. 1, erau frecventative (clamito „strig într-una", apoi „strig tare" ~clamo „strig" ; rogito „iutreb într-una, în mod repetat, stărui- tor" ^rogo „întreb"). în lat. vulg., concomitent 4$ cu alterarea unor timpuri sintetice și cu modificarea valorilor temporale exprimate de o serie dintre ele, se produce și o degradare a opozițiilor aspectu- ale. Timpurile sintetice formate de la tema Per- /t^MW-ului funcționează tot mai sporadic cu va- lorile lor perfectiv-rezultative, transformîndu-se iu simple expresii ale anteriorității. în aceste condiții, pf. și m.m.c.pf. ind. se apropie tot mat mult de impf. aceluiași mod ca mijloace de redare a trecutului in raport cu prez, enunțării; m.m.c.pf. este deseori întrebuințat cu valoare intensivă in locul pf. și chiar al impf., fapt atestat și de sensul pe care-1 au in primele texte romanice cele cîteva forme ce continuă m.m.c.pf. lat. (v.fr. bel aurul corps „avea/a avut corp frumos"; în nici un caz „avusese"). Singura opoziție aspectuală mai clară ce se menține pare a fi cea dintre impf. și pf. ind., opoziție care se regăsește și azi în majoritatea 1. romanice intre impf. și pf.s. Valorile perfectiv- rezultative slut redate mai cu seamă prin formele perifrastice, care înlocuiesc in lat. tirzie — data fiind regularitatea conjugării lor și expresivitatea sporită — timpurile sintetice provenite din tema Perfectum-xi\.\ii. Pe de altă parte, derivatele verbale frecventative — cu o flexiune mult mai regulată decit aceea a verbelor primare —, utilizate intens ia 1. vorbită încă din lat. preclas., revin in vorbire atit de des incit expresivitatea lor se uzează șt chiar valoarea aspectuală inițială începe să se degradeze. Urmașii romanici ai acestor verbe au de altfel valoarea unităților primare. Același proces de degradare treptată afectează și derivatele cu sufixul -elisc- care, deși se transmit in 1. romanice, nu mai intră în opoziție cu verbe simple fără valoare incoativă (rom. a înflorii* a flori) sau nu mai au ele insele această valoare (it. finire, fr. batir, sp. ofrecer;. în faza lor de început, 1. romanice au dezvoltat un întreg sistem de timpuri analitice, ajungind să reconstituie prin forme noi opoziția aspectuală fundamentală din lat.; perfectiv ~ imperfectiv. Treptat însă, printr-un proces asemănător celui petrecut in această 1., timpurile analitice devin mai cu seamă expresia raportului de anterioritate față de un punct de reper dat, consolidiudu-și valoarea temporală în detrimentul celei aspectnale, tot mai slabe. în idiomurile romanice — sau cel puțin în varietatea lor literară — pf.c. nu mai are valoare perfectiv-rezultativă, ci evocă un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat de momen- tul vorbirii; excepție fac pg., unde el poate reda acțiuni care se repetă sau chiar care durează dintr-un trecut apropiat piuă în prez, comunicării, sp. și unele d. it., unde poate avea o nuanță per- fectiv-rezultativă. M.m.c.pf., pf. anterior și viit. anterior sînt folosite aproape exclusiv ca timpuri de relație. în felul acesta, 1. romanice reeditează în mare măsură situația din lat. vulg. în ceea ce privește incapacitatea formelor temporale — acum simple/compuse — de a reda valorile aspectnale fundamentale. în absența unor mijloace de natură morfologică specializate, categoria a. se exprimă în toate idiomurile prin construcții perifrastice variate. Aceste structuri analitice — încă negrama- ticalizate sau incomplet gramaticalizate — sînt de regulă alcătuite dintr-uu semiaux. aspectual, 41 ASTUR O - LEON EZ care se conjuga adesea numai la anumite timpuri, .și dintr-o formă nepredicativă, mai rar predica- tivă, a verbului de conjugat; formele nepredica- tive — inf., gerunziul, supinul — pot fi sau nu introduse printr-o prep. Cum verbul utilizat ca semiaux., aspectual își păstrează în mare măsură sensul lexical, valoarea globală a construcțiilor perifrastice este dictată, sau orientată de acesta. Există forme verbale perifrastice cu valoare inco- ativă, durativă continuă, durativă progresivă, perfectivă. Unele 1. romanice folosesc diverse afixe pentru redarea anumitor valori aspectuale : prefixul re- apare încă, în numeroase derivate, ca marcă a iterativității (rom. a realege, a reciti, i'r. recuire, repeiridre) ; o serie de sufixe funcționează cu valoare frecventativă (fr. -ailler, -onner, -oier', criailler, chanionner, toussoter; istrom. -avei, -ivei/ -ivujf Absența unor mijloace morfematice speciali- zate care să redea nuanțele aspectuale și faptul că, indiferent de valoarea terininativă/non ter- minativă pe care le-o conferă conținutul lor seman- tic, marea majoritate a verbelor se combină cu toate timpurile gramaticale — excepție făcînd doar unitățile defective rămase în fiecare idiom ca mărturie a situațiilor existente în stadii mult mai vechi de dezvoltare — constituie o dovadă a deplasării ce s-a operat în 1. romanice de la a. gramatical Ia a. precumpănitor lexical. A.C. aspirate, consoane Lat. a împrumutat din greacă c.a.. pe care le-a transcris ch, th, ph. în 1. vorbită, c.a. s-au realizat ca oclusive surde neaspirate, încă din sec. 4 î.e.n.: chorda [kordaj, colaphus [kolapus], cithera [kitera] (vezi Appendix Probi: cithera non citara). Din sec. 3 î.e.n. ph a fost adoptat și sub varianta grec, f (Appendix Probi: amfora von ampora). C.a. nu s-au transmis 1. romanice. Vezi și gorgia toscana,, laringale, consoane ~ .S.R.R. asturlan (bable), subd. sp. (d. ast.-leon.). N Spaniei (prov. Asturia). Cea mai tipică, dintre varietățile d. ast-leon. Inflexiunea vocalică (sub influența lat. -7, -îi, a>e, o>it, e>i: pahis>peht, plius>pilii) \ -a din formele de pl. >e (Ies cases = = las casas, caniaben = sp. cantaban) ; evoluție spre africată și fricativă a lat. g- A- e, i și păstrarea fricativei provenite din vechile $ și 3 (gelare> șelar = sp. gelar ; ba^u, reșidor — sp. bajo, regi- dor). Literatură a. încă din sec. 17 (Antonio Gonzâlez Reguera) și pînă astăzi (Xuan Xose Sănchez Vicente, cel mai reprezentativ scriitor contemporan). în ultimul timp încercări de revita- lizare a a. conduse de Academia de la Llivgva Asturiana după care a. ar fi o 1. aparte și care luptă pentru obținerea statutului de 1. oficială. Aceasta a stabilit norme ortografice folosite :n scrieri literare și într-un număr de școli (53), unde învățarea a. este opțională. M.S. asturo-leonez (leonez), d. sp. N Spaniei (prov. Asturia, NV prov. Santander, NA' prov. Leon, V prov. Zamora, V prov. Salam ar ca , N prov. Câceres). Frontiera orientală, cu d. cast., nu este precisă; cea occidentală, cu galic, al pg. — mai precisă, dar nu coincide cu granițele administrative decît la S de Duero. Ultimele cercetări 'A. Llorente Maldonado de Guevara) arată un puternic regres al a.-l. in prov. Zamora și Salamanca în fața d. cast. Domeniul a.-l. — neunitar încă, din evuî mediu. 3 mari gr. de graiuri: occidental, cu multe- varietăți regionale și cu fenomene comune cu d. galic., central (asturian) și oriental cu elemente cast. Diverse graiuri: montanes, charro, sayagues. D. conservator. Particularități cu răspîndire mai mare sau mai mică în tot terit. a.-l. : închiderea lui -e, -o la -i, -u (mediu, ești = sp. medio, este) ; epenteza lui iot în finala cuvîntului (blandiu, matancia = sp. blando, matanza) ; păstrarea lat. -mb- (*palumbus>palombu) ; b și d>l la finală de silabă în interiorul cuvîntului (mayoralgu — sp. mayoradgo, recalâar = sp. recabdar) ; căderea lui -r la inf. urmat de pron. (mataiu, matame = sp. matarlo, matarme) ; folosirea art. cu pron. pos. accentuat (la mi casa) ; apocopa lui -e după l, n, r, s, z la ind. prez. pers. 3 sg. (tien, pon, quier) ; forme analogice la toate verbele incoative (conozo, mereza = sp. conozco, merezea) ; diminutive cu suf. -in, -ino (hombrin, piquino). Alte fenomene sînt caracteristice mai ales N domeniului a.-l.: lat. f- păstrat în restul domeniului a.-l., devine aspirat; diftongarea lat. e, o înainte de iot (teneo> tiengo = sp. tengo ; hodie>giie — sp. hoy), în unele forme ale verbului ser (lat. es, eram>yes, yera) și în lat. ei>ya, ye ; păstrarea diftongului în sufixul -iello (amariello = sp. amarillo) ; palatalizarea lat. I- (luna>/.una), devenit în diverse reg. t$ (lupus >tțobu =sp. lobo) sau țș(țșșobu) ; pala- talizarea lat. n- (*natrica>nalga = sp. nai ga, naricae>Ttariz = sp. nariz) ; nos, vos pentru sp. nosotros, vosotros. Numai în partea de V a reg. centrale: lat. I 4- iot, -k'l-, -g'l-yiț (filius>fichu = sp. hijo, auricula>urecha = sp. oreja), în cele- lalte reg. se păstrează stadiul X (filu) sau y (fiyu). O zonă mai conservatoare este reg. de V a prov. Asturia și Leon: păstrarea diftongilor ei, oii (cor- deiro, outro = sp. cordero, otro) și a lui -e în cuvinte ca necesidade, sede, ienere; diftongarea lat e, o în stadiul ja, wo, tra (pedopia, *fortia>fuorza, portaypuarta), dar și în stadiul următor je, we, de tip cast.; lat. pl-, hl->tf (plorare>chorar = sp. llorar, clauochave = sp. llave, flamma>chama- Uama), iar în SV domeniului țș (țșorar, ișabi), iar în reg. unde nu se produce palatalizarea l>r (praza, craro, frol = sp. piaza, claro, fior) ; lat. -kt->it (facius>feito) ; num. dos are 2 forme în funcție de gen: dous (mase.), duas (fem.); păs- trarea desinenței -des la ind. prez. pers. 2 pl. (toma- des, facedes). într-o reg. limitată din V domeniu- lui d. a.-l. ; (Câceres) se păstrează distincția dintre articulația surdă (notată în grafia medievală prin ț) și cea sonoră (notată prin z), confundată cu 6 în sp. Fenomenele d. a.-l.. care reprezintă, stadii mai vechi în comparație cu d. cast., se regăsesc de cele mai multe ori în alte idiomuri iberorom. ^d. arag., mozar., cat., d. galic.). Sînt comune tuturor acestor idiomuri: păstrarea lat. f-, a stadiilor -ii- și 7., a fricativei provenite din lat. g-, j-; sînt comune cu d. arag. diftongarea lat. e, 0 în stadiul )a, vio, tva, diftongarea lat. e, o înainte de iot și păstrarea diftongului în sufixul -iello; sînt comune cu cat. palatalizarea lat. n- și pl. fem. -es ; sînt comune cu d. galic, păstrarea diftongilor ei, cu, evoluția lat. pl-, hl-, fl- la $. Primele texte cu caracteristici a.-l.: Fuero d e ASURZIRE 42 Aviles (1155), Fuero Juzgo, tradus în a.-l. (cca 1260). Formele a.-l. abundă în Libro de Alexandre (1250) și în alte texte medievale, documente, producții literare, mai ales teatrul din sec. 15-16 (Juan del Bncina) care ajung pînă în Secolul de Aur (vezi sayagaes). Particularități a.-l. în opera lui Clatin, Miguel de Unamuno. Blemente a.-l. în d. and., extr., isp., sp. am. și în norma sp., ultimele explicabile prin proveniența a.-l. a multor texte vechi. în sp. literară cuvinte (sobrero, teso, columpiar) sau fonetisme a.-l. (nalga, feo, cobra). M.S. asurzite (devocalizare). Apare în evoluția unor vocale neaccentuate finale din rom., fr., cat., pg., care își pierd treptat caracterul silabic, dispărînd uneori (lat. ZMp/>rom. lupi, lupus >rom. lup). A. (desonorizare) este caracteristică evoluției consoanelor finale secundare sonore (în 1. galorom., d. galo-italice, cat., ret.: lat. nouus>neuf, orbus> lomo. orp, frigid us>cat. fred pretj) și, în faza romanică, pronunțării gr. consonantice formate dintr-o consoană sonoră și una surdă, care, prin asimilare, o face pe prima să-și piardă sonoritatea (articularea rom. obține, fr. obtenir). în consonan- tismul sp., în seria fricativelor deutale și prepala- tale, consoanele sonore au devenit surde și s-au confundat cu perechile lor sonore: [s, z>s; 6, $>0; L 3>$L s.r.r. atribut. în lat. se putea exprima prin subst. și pron. (mai ales la gen. și abl., inclusiv cu prep.), adj. sau verbe la gerunziu ori part. pf. (uirgines Vestae, liber Petri, iuuenis mag no no mine, traditio alteri, aliqui ex nostris, usus eius prouinciae, uinum dominicum, uas auream, nas ex auro, templum de marmore, marmoreum templum, ars uiuendi). în 1. romanice, a. exprimat prin subst., pron. sau num. se raportează la regent prin intermediul unei prep. (rom. drumul spre cabană ; it. il coltello del ragazzo ; fr. le livre de Pierre, le bonheur des siens, l'appel ă la fraternite, le bras du second; sp. armario con libros, la voz del tercero, la disposi- don contra ciertas propagandas politicas ; pg. algu- ■mas amostras das mercadorias) ; excepție face rom., în care a. se poate exprima și prin subst. sau pron. in gen. cu sau fără prep. (năvala asupra dușmanului, grădina din jurul casei, campania împotriva acestui flagel; fațada școlii, visul fiecăruia, calea lor) sau dat. fără prep. (Sînt nevastă popii din sat; ■li preocupă acordarea de ajutor bătrînilor). A. se mai exprimă prin adj. (rom. un cîntec trist, it. ■una strada deșerta, pg. urna ilha longinqua), adv. (rom. mersul alene, plecarea de aici, sp. el alcalde de aAora, la casa de alli), verbe la moduri nepers. (inf., gerunziu, supin: it. Vintenzione di parlare, fr. le regret de partir, une histoire pour rire, sp. tienes ancho campo para conspirar. . ., rom. am primit fișe cu pricind date despre..., carte de citit, mersul la scăldat) și interj, (rom. Avea o fată pfii'). După relația pe care o are cu regentul, subliniată în pronunțare prin pauză și intonație, iar în scris prin punctuație, a. poate fi izolat (cînd legătura ca termenul determinat e slabă, iar a. aduce o informație suplimentară, dar nu indispen- sabilă pentru comunicare) și neizolat (cînd legă- tura cu regentul este strînsă, iar informația adusă de a. e indispensabilă pentru comunicare). A. izolat poate fi descriptiv (cînd se raportează numai la numele determinat, descriiiidu-1 și explicîndu-1 : rom. Ea citise romanul, lung și neinteresant) și circ, (cînd caracterizarea regentului e însoțită de o nuanță circ. — cauzală, temporală, condițională sau concesivă — referitoare la pred. : rom. Speri- oasă, fata n-a mai intrat in odaie ; Mut, copilul ne vorbea totuși cu privirea). X» neizolat califică (rochie nouă), arătînd cum este obiectul la care se referă, fără a-1 individualiza, sau identifică obiectul, individualizîndu-1 și distingîndu-1 de alte obiecte din aceeași clasă: rom. rochia (cea) nouă. A. stă după termenul determinat; este antepus cind se exprimă prin anumite adj. pro- nominale sau num. (rom. fiecare concurent, cei trei băieți; fr. cette maison; it. questo camino ; sp. nuestra abuela); locul, adj. propriu-zis e în strînsă relație cu sensul sau depinde de caracterul marcat/nemarcat care i se conferă în enunț; unele dintre ele se folosesc numai postpuse (rom. in- dustrial, muncitoresc, 'național, sportiv), altele nu acceptă decît antepunerea sau o preferă (rom. biet, tot). C.L. atribnuvâ (relativă), propoziție Introdusă în lat. prin pron. rel. qui, quae, quod, quisquis, quotquot, quidquid, quicumque, quilibet, utcumque, ubicumque, prin pron./adj. rel.-inter, qualis, quale, prin adj. rel. quantus, prin adv. rel. ubi, unde. Antecedentul p.a. era un subst., pron. anaforic is, pron. dem., nehot. sau num. Cînd antecedentul nu era cunoscut, p.a. se substantiva (Laudo eum qui uirtutem cotit.). Situat între antecedent și p.a. pe care o introducea, pron. rel. se acorda cu antecedentul său în gen și număr și avea cazul cerut de funcția sa în p.a. Bl era atras de genul subst. nume predicativ în p.a. (Alesiam, quod est oppidum Mandubiorum, ita facere coepit). Cînd antecedentul era reluat în regentă prin pron. is sau un dem., el era atras la cazul pron. rel. (quam quisque norii artem, in hac se exerceat). în lat. vorbită însă antecedentul era lăsat adesea în sus- pensie în fața pron. rel., al cărui caz îl adopta, acesta fiind adesea nom. (Patronus qui uobis fuit futurus, perdidistis) sau ac. (Nducratem quem conuenire uolui, in naui non erat). Prin anacolut și, îndeosebi, ca urmare a creării unei forme oblice a pron. rel., acesta era adesea însoțit de un dem. ( Hominem quem ego beneficium ei feci). Adesea antecedentul p.a. se omitea; mai rar se producea elipsa subst. antecedent, frecventă fiind omiterea pron. is, mai ales atunci cînd antecedentul și pron. rel. erau în același caz. De asemenea, în lat. vulg, omiterea antecedentului pronominal avea loc atunci cînd p.a. echivala cu o circumstanțială (ista uirtus est . . . qui malum fert fortiter). Folosi- rea modului în p.a. era destul de liberă. Ind. era modul general al p.a. introduse printr-un pron. rel. nedeterminat. Conj. apărea atît în stilul indi- rect cît și în situațiile cînd se exprima eventuali- tatea, condiția, scopul, cauza, concesia, consecin- ța, un sens nedeterminat, o posibilitate, o obligație. în 1. romanice structura și tipologia p.a. cunosc un proces de simplificare și sistematizare. Intro- dusa prin pron. și adv. rel. (în rom. și prin anumite conj.), p.a. determini un subst. sau un pron. explicite sau implicita. în sp. p.a. este frecvent 43 AUGMENTATIVE, SUFIXE introdusă prin el que, la que, lo que, los que, las que, iar folosirea formelor aquel, aquella . . . este emfatică. Cat. lo que este un hispanism. în toate 1. romanice occidentale p.a. care determină un subst. de tipul „faptul”, „ideea”, „gîndul” poate fi introdusă prin conj. que/che (it. il fatto che, fr. le fait que}, iar în rom. prin conj. că, să, ca (. . .) să, mai rar de șă și prin loc. conjuncțională piuă să (rom. își vîrîse în cap ideea că e bolnav ; vezi și subiectivă, propoziție ~). Cînd p.a. este intero- gativă indirectă, ea este introdusă în rom. prin conj. dacă (rom. Problema dacă să răspund la scrisoare saic nu m-a frămîntat mult timp}. P.a. pot fi substantivate, adică cu antecedent implicit în care pron. rel. (precedat de dem. sau art. hot.) înlocuiește un subst. și are o semnificație generală (introduse prin it. quello che, quel che, cid che, fr. ce qui, ce que, celui! celle / ceux / celles -f- quilque, sp. lo que, el que, aqtiello que, pg. aquele, aquilo que, o que} sau p.a. cu antecedent explicit, care determină un subst. sau un pron. Din punc- tul de vedere al structurii, formei și sensului, p.a. sînt de 2 tipuri: determinative (restrictive, specificative) și explicative (apozitive, incidente). Aflată într-o strînsă interdependență cu antece- dentul, p.a. determinativă îl determină întocmai ca un atribut, restrîngîndu-i sensul; p.a. deter- minativă nu poate fi omisă fără a schimba sensul frazei; ea apare, în general, fără virgulă (rom. S-a dus în odaia de unde venise ; it. Ecco la cittă dove sono nato ; fr. J’ai lu le livre dont vous m’avez parte; sp. Todas las casas que hemos visto son pequenas ; pg. Os amigos de quem falăvamos . ..). P.a. explicativă se află într-o mai slabă depen- dență față de antecedentul său nominal; în gene- ral, separată de acesta prin virgulă sau punct și virgulă în scris și printr-o scurtă pauză în 1. vorbită, ea poate fi înlocuită printr-o prop. coordonată; adăugind o explicație, o caracterizare suplimentară a obiectului, ea exprimă diferite valori circum- stanțiale și poate fi omisă fără a altera sensul antecedentului (rom. Frasin a, care nu prea știa să scrie, îi răspunse scurt; it. Gli alungii, quelli che avevano studiato, . . . ; fr. Un carnet relie en cuir de Russie, que Jules prit et qu’il ouvrit ; cat. Varen trobar una carter a pel carrer, la qual cart era contenia diners ; sp. Ella, que apenas sabe escribir, (stă Uenado ahora una pagina; pg. Escrevi aos pais de Maria, os quais chegarem outem a Lisboa}. P.a. care determină un nume propriu sau un pron. pers, este, de obicei, explicativă. în toate 1. romanice, p.a. explicativă se caracterizează prin aceea că pron. rel. simple pot fi substituite prin pron. rel. compuse : în it. che, chi alternează cu il quale, la quale... sau cu il che, quello che; în fr. qui, que alternează cu lequel, în cat. qui, que, que alter- nează cu el qual (la qual, els quais, Ies quais) dar și cu el qui (la qui, els qui, Ies qui), în sp. quien, que sînt substituibile prin el cual (la cu al, lo cual, losjlas cu ales) dar și prin el que (la que, lo que, los I las que) ; în pg. quem, que prin o qual (a qual, os’as quais). Sp. quien și pg. quem nu pot fi subiect într-o a. determinativă (sp. nu *el nino quien viene, ci el nino que viene). în rom. p.a. este obligatoriu determinativă atunci cînd : antecedentul articulat este precedat de prep., cu excepția subst. care pot fi articulate cînd sînt precedate de prep, (mama, tata) și a prep, cu și cînd p.a. este introdusă printr-o conj. sau prin pron. cine la gen. (rom. Haide fie- care pe la cașa cui ne are}. Elementul de relație care introduce o p.a. se află imediat după antece- dent. Adesea, același element de relație poate introduce mai multe p.a. în raport de coordonare, pron. rel. se poate omite în cea de a doua p.a. numai dacă are în toate prop. aceeași funcție ■ gramaticală (it. I ragazzi, che hanno studiaio e hanno saputo ris pondere, saranno promossi} ; altfel, el trebuie repetat (it. I ragazzi, che hanno studiato e che noi abbiamo giă interrogati, possono sperare nella promozione, unde primul che are rol de sub., iar cel de al doilea de compl. direct). P.a. se poate construi cu toate modurile personale cu excepția imp. în rom. atit p.a. explicative cît și cele deter- minative se construiesc cu ind.. conj., cond.-opt., prezumtivul. Ind. este modul cel mai folosit în toate 1. romanice. Conj. se întrebuințează atunci cînd p.a. exprimă o proprietate/activitate dorită, cerută, posibilă, subordonată anumitor condiții/ supoziții, a cărei existență este îndoielnică, inclu- zînd în sine ideea de concesie. Adesea ideea de incertitudine este subliniată de prezența în regentă a verbului „a : putea”, a negației, a unui adj., pron., sau a art. nehot. (fr. Elle riavait vu per son ne qui ressemblât au grand Meaulnes ; II fallait quel- qu’un de serieux qui ne nous versat pas dans le fosse} ; în aceste situații, conj. este obligatoriu, în 1. romanice occidentale după un antecedent cu sens superlativ, ca și după adj. de tipul „pri- mul”, „ultimul”, „singurul”, „unicul”, în a. determinativă se folosește, în general, conj. (it. La signorina Ari getica e la piu bella cosa che abbia visto ; fr. C’etait le meilleur argument qu’on put employer ; sp. Tendrds el mejor abogado que poda- mos pagar ; cat. Mon gaug ai perdut el mejor rel que ane nasques de maire). Prezența unui adv. de generalizare cu sensul „vreodată” subliniază, alături de conj., faptul că în toate aceste fraze verbul din p.a. are o valoare abstractă, nu se referă la un eveniment determinat din trecut., calitatea superlativă fiind astfel valabilă într-un cîmp de comparație vast. Ind. poate apărea în acest tip de a. determinative (în special în it.) dacă ele denotă un fapt concret, restrîngînd validi- tatea superlativului la un cîmp de comparație foarte redus. P.a. poate exprima variate valori semantice, specifice diferitelor subordonate cir- cumstanțiale : timpul (it. Erano tre mesi che aspei- tavo}, cauza (rom. Gazda era îneîntată de chiriașul ei, care se purta atît de cuviincios}, scopul (it. Voglio scrivere un libro, che rievochi questi tempi), consecința (rom. Pe Mureș și pe cîmpielHu-i mîndră să-mi placă mie}, condiția (it. Quel bravo pigliolo, che aveva studiato sempre, e stato tuttavia bocciato}, modul etc. M.T. augmentative, sufixe ~. Sensul augmentativ se asociază, adesea, în conținutul unor sufixe (uneori la aceleași derivate), cu nuanța peiorativă (vezi peiorative, sufixe ~). Lat. nu avea sufixe specializate pentru sensul augmentativ. Pornind de la situația din 1. romanice se poate presupune că, cel puțin în epoca tîrzie, lat. -o, -onis (speciali- zat pentru „numele de agent” și „purtătorul AUVERGNAT 44 unei calități intr-un grad superior, adesea cu nuanță peiorativă”: căpiță, -dnis, fronto, -onis, naso, -onis) și -aceus (exprimînd „asemănarea”, „calitatea”, „apartenența”) au avut și valoare augmentativă în lat. Nu există nici un sufix aug- mentativ panromanic. Sînt răspîndiți în mai multe 1. romanice urmașii lat. -o, -onis, -aceus și -utus: -o, -onis: it. -one foarte productiv (forcone, gat- tone, grandone, librone, piazzone, tardone) și în 1. iberorom.: sp. -6n (garrafon, hor con, paredon), pg. -do (casao, enxadăo) ; mai rare: sd. -one (palattone) ; ret. -un (crappun, homun) ; pentru reflexele fr. -on, oc. -o, -oun vezi diminutivale, sufixe~. Rom. -oi, -oaie (linguroi, pietroi, căsoaie), cu origine controversată, pare să nu-1 continue direct pe -o, -onis, ci o formă adjectivală (com- pusă) a acestuia, anume -o ne as ; -aceus: it. -accio, -azzo frecvent (preponderent a. în N și S Italiei: Castellaccio, Canalazzo, mii. boccascia, nap. festazza, cal. canazzu; preponderent peiorativ în altele ; oscilant în Corsica: tavulacciu „masă mare”); fr. -asse (milliasse, rosace) ; oc. -ăs (gatâs) ; sp. -azo (bigotazo(s), copazo) ; pg. -alușo (animalațo, mulherața, dentușa). în rom., -aț apare numai în cuvinte transmise direct din lat. (cîrnațfait (ca în gr. galorom. sept. — fr. și frpr.), t\, djsuzar, în V d.a. — art. hot. sg. mase, lu- fem. Io, ca în d. lim. D.a. de jos — în general mai inovator decît d.a. de sus: trăsătura cea mai reprezentativă (care se regăsește, parțial, în d. lim.) — palatalizarea relativ recentă a majorității consoanelor (t, d, k, g, f, v, s, z, l, n) sub acțiunea lui iot, i, y, e, oe și a lui p, b numai sub acțiunea lui iot, uneori cu mai multe rezul- tate diferite (fără valoare fonologică) chiar în cazul aceluiași cuvînt (tjita, t\ita, tsita = lang. quitar), Reducerea mai generală a diftongilor; uneori au>oe. Spre deosebire de d. lim., conservarea nazalizării complete a vocalei precedente după căderea lui n final „instabil” (pawa! pavai paga (diferit de rezultatul din dauph.). îu graiurile din Dozere și diutr-o parte din Cautal lipsește fricativa labiodentală v și deci opoziția /v/ ~ /b/ (confundată într-uu singur fonem, ca oclusivă bilabială b), ca în cea mai mare parte a d. lang. (cu care se învecinează la S) și în complexul aq.-pir. Ilustrat de relativ puțini scriitori (mai ales d. a. de jos), printre altele și din cauza evoluțiilor sale specifice, care-1 fac greu accesibil vorbitorilor altor d. oc. în ultimele 2 decenii s-a încercat crea- rea unei norme unitare prin aplicarea principiilor „reformei lingvistice occitane”*. I.V.R. auverguat-liinoasin, vezi arverno-limousin. auxiliare, verbe în lat. clas, na singur v.a. — esse „a fi" —, cu ajutorul căruia se construiau timpurile Perfect a m-Mim la diateza pasivă: ind. pf. amatus sum, m.m.c.pf. amatus eram, viit. anterior amatus ero ; în cadrul acestor forme ana- litice, a. este purtătorul mărcilor de mol, timp, pers, și număr, coujugîndu-se ca orice alt verb, iar part, trecut (pasiv), care se acordă în gen și număr cu sub. — comportmiu-se ca un veritabil adj. —, este purtătorul sensului lexical. în lat. vulg., perifraze verbale ce apăreai sporadic ii texte din lat. clas, sînt tot mai frecvent introdu».1 in vorbire iu locul timpurilor sintetice — greu Ii intre bai ații, uneori 'lin caisa prea nanirouelo: neregularități prezentate, alteori di i caisa con- fuziilor cre ate la pl anii val arilor dc c mimat. Printre aceste perifraze, de o largi răspîadire s-ai bucurat cele construite cu habsre, al cărui seni 45 AZTECA, INFLUENȚA A, lexical „a poseda” s-a atenuat treptat — în con- strucțiile respective — pină la dispariția com- pletă. însoțit de part, trecut (pasiv) a constituit o temă temporală compusă care, după schimbarea repetată a conținutului său semantic, a ajuns să funcționeze ca expresie a valorii de trecut (vezi perfect compus), substituindu-i-se pf. sintetic activ din lat. în combinație cu inf., a redat o serie de valori modale, apoi ideea de viit., valoare cu care construcția perifrastică a fost utilizată în perioada preromanică în locul viit. (activ) sintetic lat.; în cadrul acestei forme analitice, procesul de gramaticalizate a lui habere a continuat în unele idiomuri romanice pină la transformarea sa într-o simplă desinență personală. I^at. esse își menține și chiar își consolidează statutul de instrument gramatical prin extinderea prezenței sale la toate timpurile diatezei pasive. I/. romanice moștenesc aceste 2 v.a., fie sub forma urmașilor lor direcți (lat. esse, lat. vulg. *essere) >it. essere, cat. esser, fr. etre (rom. (a) avea, it. avere, fr. avoir, sp. haber, cat., pg. haver), fie sub forma unor echivalenți care continuă alte verbe lat. cu sens analog (rom. (a) /is^. tener, pg. ter. în sp. funcționează ca v.a. temporal numai haber (hemos vendido un sombrero), pre- zența lui tener într-o structură asemănătoare justificîndu-se doar prin intenția locatorului de a emfatiza enunțul. în pg., atit haver cît și ter pot fi întrebuințate pentru formarea timpurilor com- puse (haver/ter cantado, bebido, unido) ; haver apare însă mai rar, de obicei în textele literare, prezența sa conferind exprimării o anumită solem- nitate, iar în caz de utilizare abuzivă, o notă de pedantism. în rom., v.a. a avea are unele forme personale diferite de cele pe care le prezintă conj. aceluiași verb cu sens lexical plin: (el) a (citit)/ are ; (noi) am (citit)/avem ; (voi) ați (citit)/aveți formele aș, ..., ar, ... care apar la cond., sînt atribuite de unii specialiști tot lui a avea, în timp ce alți cercetători le pun în legătură cu a vrea. Alături de v.a. ,,a fi” și ,,a avea” — comune tutu- ror 1. romanice —, mai există citeva verbe care funcționează cu același statut doar în unele idio- muri sau chiar numai într-unul singur. în rom., ca și în anumite d.it. merid. și în v. ret., ,,a vrea” este v.a. cu care se construiește ind. viit. (voi citi). Tot pentru formarea viit., sd. folosește a. abere, andare, debere, iar în d. ret. se recurge la ,,a veni” (4- prep. ad). în it., venire funcționează ca v.a. al diatezei pasive, ca și andare care, la tim- purile compuse, este un sinonim perfect al lui essere (la lettera e andata perduta = la lettera e stata perduta). în cat., anar „a merge” servește la construirea unor timpuri perifrastice (pf. vaig cantar, pf. anterior vaig haver cantat). Vezi și semiauxiliare. A.C. avară, influență Presupusă numai pentru drom. Avarii au fost o populație turcică, așezată în Cîmpia Panonică, unde au creat un stat (568 — 796) distrus de franci și de bg. Se știe prea puțin despre 1. avară. încercări de explicare prin i.a. a. unor cuvinte drom. (căpcin),\ toate primind însă și alte explicații. M.S. azorian, d. pg. insular vorbit în Azore, arhi- pelag situat în Oc. Atlantic, format din 3 gr. de ins. (oriental: ins. Santa Maria, Săo Miguel și Formigas; central: Terceira, Sâo Jorge, Graciosa, Pico, Faial; occidental: Flores și Corvo); descope- rit și colonizat de pg. în prima jumătate a sec. 15; cca340 000 vorb. Dintre graiurile a. se distinge cel vorbit în ins. Săo Miguel: ca în d. madeirez, a accentuat pronunțat mai deschis și labializat; u accentuat pronunțat anterior, ca fr. y; o închis accentuat>u (povo, avo) ; diftongi pg. ol și ou >[oej ; tendință de reducere a diftongilor descendenți (pai>pa, riu>ri) ; yeismo, foarte răspindit (palha> paya) ; l- se palatalizează, ca în d. madeirez. Graiul din ins. Santa Maria, mai pur decît cel din Sâo Miguel: după diftongul -ou apare un v paragogic (casouv) ; i epentetic intre vocalele unui hiat format la joncțiunea cuvintelor: hă dnos [a-j-ânu$]. în gr. central este caracteristică dezvoltarea unor diftongi jo, wd, wi, we, în cuvinte ca escola, bocado, vinho, mes ; a pronunțat ca în d. madeirez și graiul din Săo Miguel. Gr. occiden- tal : trăsături comune cu d. madeirez, mai ales în pronunțarea vocalelor accentuate a și u. C.L. aztecă, inîluență^, vezi năhuall, îuîluență^/• babk, vezi asturian. baceagobiu, argou it. folosit în mediile interlope din Palermo (Sicilia). O.S.C. badiot, vezi gaderez. bahasa geragau, vezi papia kristang. baiano, subd. pg. brazilian (Sergipe, Bahia, N, NV, NE reg. Minas și Goiâs, zona centrală) al d. merid. C.L. baiuvară (veche bavareză), influență ~. S-a manifestat asupra Iad. doi. Baiuvarii, trib ger- manic, au pornit din Boemia .și au coborît pe valea Adigelui (sec. 9, 10), au provocat germani- zarea lentă a reg. Alto Adige și au eliminat Iad. doi., rămasă numai în văile inaccesibile. Se con- sideră Cei glosele de la Kassel au fost scrise de un vorbitor b. M.S. balcanoromanic, grup~, subdiviziune a Româ- niei orientale, căreia îi sînt atribuite tradițional idio- murile romanice formate prin evoluția lat. în prov. balcanice latinofone ale Imp. Roman (Dacia, Moesia, Pannonia, Dalmația) : rom., astăzi uni- ca reprezentantă a gr., și dalm., dispărută în sec. 19. Latinității balcanice îi aparțin și elementele lat. pătrunse prin împrumut în alb. (1. formată într-o zonă care a rezistat romanizării, continuînd idiomul prelatin) și în ser. și slov. (vorbite în terit. care și-au pierdut, în perioada migrațiilor, carac- terul romanic; vezi și Romania pierdută). Acestei varietăți regionale a lat. îi sînt atribuite urmă- toarele trăsături: lat. £, e>e, ca în cea mai mare parte a României, dar u, o nu fuzionează în o, u devenind il (lat. furca>rom. furcă, alb. furke), labializarea lui k în lat. -£->rom. -pt-, alb. -ft- și lat. -Â!S->rom. -ps-, alb. -fsh-. (lat. Zwc/a>rom. luptă, alb. lufte ; lat. co^a>rom. coapsă, alb. kofshe în dalm. aceste gr. consonantice se conservă: lat. dzc/w>dalm. dat, cu simplificarea ulterioară la t atribuită infl. venețiene); viit. cu volo în rom. (voi cînta) și poate parțial în dalm. (btile vendur „va vinde”, dacă nu cumva este vorba de o con- strucție cu sens volitiv „vrea să vîndă” ; în dalm. este uzual viit. derivat din viit. anterior lat.: lat. ctf7?/auero>dalm. kantuora) ; cuvinte lat. dispă- rute din celelalte 1. romanice (lat. densus >rom. des, dalm. dais ; lat. imperator >roni. împărat, alb. mbret), inovații semantice comune rom. și alb. (lat. mergere „a se cufunda” >rom. merge, alb. mergonj ; lat. palus, -udis, lat. vulg. * padule „mlaștină” >rom. pădure, alb. pilii). Apartenența dalm. la g.b. este contestată de unii romaniști (C. Tagliavini, A. Monte verdi), care o includ în gr. italorom. subliniindu-i poziția de' limbă-punte între g.b. și gr. italorom. (de care o apropie trăsături ca: art. hot. antepus, formă cazuală unică, comparativul cu plus — în rom. cu magis). Controversat este tratamentul lat. fi, 6; opinia lui M. Bartoli asupra evoluției lor dis- tincte în silabă închisă (dalm. u, a) este respinsă de R. L. Hadlich, care susține, cu argumente convingătoare, că, indiferent de natura silabei, pentru dalm. trebuie postulată schimbarea lat. o, u>o (u din dalm. pulp nu reprezintă lat. n con- servat, ci este, ca și il din dalm. furma< lat. porucam, rezultatul evoluției lat. u, u>lol>aw, atît în silabă deschisă cît și în silabă închisă). O asemenea inter- pretare (acceptată de R. A. Hali Jr., Z. Muljacic, P. Bec) face dificilă încadrarea dalm. nu numai în g.b.. ci și în Romania orientală. J.B.M. balearle, d. cat. (gr. oriental). Spania (ins. Baleare). Subd.: ibizan, mallorqufn, menorquiu. D. arhaic care păstrează trăsăturile cat. din sec. 16 (ins. Baleare au fost populate în sec. 13). Păs- trează vocala neutră accentuată, corespunzătoare lat. e accentuat, pronunțare intermediară înainte de evoluția la e din d. centrale. Păstrează urme ale art. hot. provenit din lat. ipse, la fel ca subd. salat și sd. (fenomen general în cat. preliterară). Desinența zero la pers. 1 ind. prez, ('jo cant), la fel ca d. algherez și v. cat. M.S. Bainboo Spanish, pidgin sp. utilizat în diverse reg. din Filipine de negustorii chinezi din gene- rațiile mai în vîrstă. M.S. baragouin, denumire fr. pentru argoul rău- făcătorilor de la începutul sec. 17; s-a dezvoltat din sensul „vorbire de neînțeles” al termenului, aplicat mai întîi 1. bretonilor și format din 2 cuvinte bretone: bara „pîine” și gwin „vin”. S.R.R. baraliete, argou galic, profesional. Spania (prov. Orense). Unul dintre cele mai bogate argouri profesionale (580 cuvinte). Cele mai multe subst. (nume de instrumente, mîncăruri, băuturi, îmbrăcă- minte; nici un termen pentru „ceartă”, „război”) ; 20 adj.; 96 vb.; pron. se formează cu -eces adăugat la formele galic, (tieces, noseces), iar num. cu -pes 47 BEARNEZ adăugat la num. galic, (doupes, trepes). Cuvinte din bască, engl., germ, și din calo. Cuvinte comune cu. argourile pantoja, xiriga, bron și coincidențe fonetice cu bron. M.S. barbariein, grai sd. (d. câmp.). Sardinia (S reg. Barbagia). împreună cu graiul ogliastrin formează o zonă de tranziție între d. log. și câmp. Trăsătura cea mai caracteristică: s +/->$ (is femminaza >i\emminaza) ; păstrarea vocalei finale etimologice e (în restul domeniului câmp, cu excepția graiului din Arborea se închide) : lat. monte >mont-e ; palatalizarea secundară a lat. kwe ; lat. k, t 4- iot >6 ca în nuorez-bittez; lat. I 4- + iot>^5, 5; lat. n 4- iot >n (lat. agnione >aM6ne) ; lat. nd>nn (quando>kannu) ca în graiul ogliastrin; pron. pers, accentuate la ac. mene, tene ; păstrarea desinenței de conj. impf. ca în v. sd. M.S. barcelonez, subd. cat. (d. cat. central). Spania (reg. Barcelona). Puternică influență asupra celor- lalte subd. ale d. central și chiar asupra celorlalte d. cat., fiind vorbit în capitala reg. cat. M.S. barlavento, vezi eapverdian. barranquenha (fala arraina), grai pg. (d. pg. merid.). Portugalia, Barrancos — localitate situată spre frontiera cu Spania, prov. Alentejo. Trăsături specifice subd. alentejano al pg. și cu multe elemente fonetice, morfologice și lexicale caracteristice d. and. al sp.: -r și -l cad: be (= pg. ver), mulhe (= pg. mulher), Manue (= pg. Manuel), atu (= pg. azul) ; la sfîrșit de silabă internă, l>r: argum (= pg. algum) ; v bilabial în toate cuvintele: be; 3 pronunțat [x], ca în sp.; -s și -z cunosc mai multe realizări: dispar (urna be = pg. uma vez), sînt înlocuite printr-o aspirată (buhcă = pg. buscar) sau, în fonetică sintactică, se sonorizează, cui în pg., sub influența sunetelor care urmează : doizamigoh (= pg. dois amigos). în morfologie, 2nuite elemente sp. Unele subst., mase. în pg. (o mei, o leite), sînt fem. în b., ca în sp.: a me, a leii (sp. la miel, la leche). Importantă influență sp. în conj. verbului: andubi (sp. anduve, pg. undei), formă de pf. (cu -e>i, ca în unele graiuri pg. merid.) ; part, lui ier este tenido (ca în sp.), nu Udo (ca în pg.); m.m.c.pf. este perifrastic, ca în sp. : tinha morto (pg. morrera, sp. habîa muerto). Pron. pers, și dem. folosite conform topicii sp.: me bo (pg. vou-me, sp. me voy). în lexic, alături sp., gasc. h-; absența lui v labiodental). Și mai puțin sigură i.b. pentru r forte la inițială (sp. [r]w, gasc. arriu), trecerea lat. pl-, kl-, fl->sp. II, păstrarea oclusivelor surde intervocalice în d. arag. de sus și în graiurile gasc. pir., sonorizarea oclusivelor după nazale și lichide în aceleași graiuri (arag. cambo = sp. campo, puande = sp. puente). M.S. bas latin, vezi latină tîrzie. baturro, vezi aragonez de jos. bănățean, subd. rom. (d. drom.). SV R. S. România (prov. Banat — jud. Caraș-Severin și Timiș — și SV Transilvaniei — S jud. Arad și Hunedoara —) și NE) R.S.F. Iugoslavia. 3 arii cu unele trăsături specifice: o arie de S (inclusiv Țara Almăjului și Banatul iugoslav), una de N NV și alta de NE) (inclusiv Țara Hațegului). Africatele [t$ j și [ds] trecute în seria fricativelor pronunțate anterior: s (ser), z (zer) ; palatalizarea dentale- lor în stadiile specifice c (fracă) și ; con- servarea lui [n] (v (luva), b (labd) sau p (capt) ; a fi 4- dat. pron. pers, la ind. prez. 1 sg. (mi-s), 1 pl. (ni-s) și 2 pl. (vi-s) ; cond. prez, cu aux. (v)reaș, (v)reai... în aria de S prefixele aspectuale do-, pro-, ză-. în lexic arhaisme moștenite din lat.: casator „persoană care ține casa”, cet „liniște”, (h)oară „păsări de curte”, meață „tifos”, nat „individ”, nămaie „oaie”. Influență ser. (prin care s-au transmis și multe elemente tc.) : cozeci „rujeolă”, goșt „musa- fir”, lopătiță „omoplat”, uică și cică „unchi”; influență germ. : farbă „vopsea”, șloasăr „lăcătuș”, șnaidăr „croitor”. în general arhaic în toate com- partimentele (fonetică, morfologie, lexic) : relativ puține inovații specifice. Multe asemănări fonetice și morfologice cu toate subd. din gr. nordic sau numai cu cele vestice; puține trăsături comune cu subd. muntean. Unele asemănări cu d. rom. sud-dunărene. Cele mai vechi texte cu particulari- tăți b. datează din sec. 16: în mod sigur Palia de la Orăștie din 1582, probabil și Evangheliarul slauo-român tipărit la Sibiu în 1551 — 1553 și Cartea de cîniece tipărită la Cluj în 1569—1570 (Fragmentul Toderescu). Documente păstrate numai începînd din sec. 18. Singurul subd. drom. în care au existat încercări de literatură dialectală cultă modernă: poetul Victor Vlad Delamarina (1870 — 1897). Contribuții la 1. rom. literară: desinența -u la impf. 3 pl. M.A. bearnez, d. gasc. SV Franței (prov. Bearn — B dep. Pyrenees —Atlantiques, în V vorbindu-se basca), NE) Spaniei (Val d'Arăn — vezi aranez). Aria actuală ar coincide cu aceea presupusă pentru substratul iberic din Gallia de SV D. destul de slab individualizat, în ciuda condițiilor geografice și istorice (unele trăsături comune în special cu BEIRAO 48 graiurile din Landes). Lat. -u-, -b- Al, ca în toată zona de contact cu d. lang. (Landes, cursul Garonnei, Gers, o parte din Bigorre) : habere>aVz, căderea lui n final ,.instabil” (< lat. -n-) \ panis>pa ; într-o parte a b. la ind. pf. pers. 3 sg. desinența -e : ame, cânte {-c nu s-a generalizat) ; conj. trecut specific exprimînd viit. in trecut; particule enunțiative specifice: e (gramaticalizată, folosită mai ales în subordonate, dar și în prop. independente), be (cu rol stilistic), diminutive cu sufixele -in, -ina, ca in d. ast.-’ieon. al sp. Graiurile b. pir. prezintă anumite trăsături specifice (vezi pirinekj. Primele atestări : acte — tors (vezi fueros) din Oloron, Morlaas. Bigorre din sec. 12—13 (1. mai individuali- zată decit a celorlalte documente gasc.) ; b. a fost înlocuită definitiv cu fr. ca 1. a actelor oficiale abia in perioada Revoluției Franceze din 1789. l.V.R. beirao, d. pg. Centrul — N Portugaliei (prov. Beiras). 3 subd.: beirao de jos, beirao de sus și beirao occidental. D. de tranziție între d. con- servatoare din N și d. pg. merid. Tendință de reducere a diftongilor (eu>e) și de sonorizare a lui A-: cacho [gatju] ; v se confundă cu b; unele graiuri prezintă opoziția s~z, altele C.L. beirao de jos (baixo beirao), subd. pg. (d. beirao). Centrul-SE Portugaliei (Beira Baixa). accentuat >y, ca in subd. alentejano; a accentuat> e (meada) ; -e- neaccentuat intern >-i-t ca în subd. estremenho ; ohmii, ce. Un grai b. de j. se vorbește în localitatea sp. Alamedilla; vezi alamedithes. C.L. beirao de sus (alto beirao), subd. pg. (d. beirao), centrul NE Portugaliei (Beira Alta). în unele graiuri, -o- neaccentuat intem>-fl-; la Resende și Sinfăes, graiuri de tranziție spre d. interamnense. C.L. beirao occidental, subd. pg. (d. beirao). Centrul- V Portugaliei (Beira Litoral). în poziție internă, -o- neaccentuat >-u-; g 4- e, i>z (Virgem); ^epente- tic între 2 vocale în hiat: hd anos [ai-anuț] ; în graiurile din N se conservă wj (chuiva), în S (chuva). C.L. bellaud, argou fr. profesional al dărăcitorilor de cînepă, Jura. S.R.R. belsetan, grai sp. (d. arag.). NE Spaniei (reg. Bielsa). Păstrarea lat. -11-, -nn- nemodificate (bella>bella, pinna>penna = sp. piua), explicată ca o dovadă a originii suditalice a coloniștilor romani de aici (R. Mendndez Pidal) sau ca un simplu arhaism (B. Mahnberg); pron. nehot.: guaire, garra, bel (și fem. bel-la) : bel dia „vreo zi”. M.S. berrichon, d. fr. de Centru. Franța (reg. Berry— dep. Clier și Indre). împreună cu d. francian*, orleanais și tourangeau formează gr. d. fr. de Centru, foarte slab individualizate și care și-au pierdut de timpuriu particularitățile. S.R.R. betacism. Confuzie între lat. b și u fw]. Atestat din sec. 2, frecvent din sec. 3. S-a datorat, în lat. vulg., rezultatelor identice la care s-a ajuns prin consonantizarea lui w inițial și intervocalic și prin fricativizarea lui -b- [>F], ceea ce a dus la frec- vente grafii oscilante (Appendix humus nou uaclus, sau în inscripții: aueo pentru kabeo, cabum pentru cauum). B. a determinat uneori generalizarea unei pronunțări care nu se motivează etimologic, dar care se datorează tendinței de întărire a inițialei silabice: ueruecoberbece >rom. berbec(e), fr. brebis; ueteranus >r om. bătrîn (dar forme cu v- în celelalte 1. sau d. romanice în care s-a păstrat cuvîntul), coruus >rom. corb (în rom. b pentru b și w după l, r, dar și fr. corbeam. clar it. corvo, pg. corvo. în toate 1. romanice s-au con- fundat rezultatele lat. -b-, -w- (distincția men- ținîndu-se uneori în grafie) >în cele mai multe 1. [v], sp., oc. H5j, gasc. [wl, rom. zero: cabamis> rom. cal, it. cavallo, fr. cheval, oc., cat. castul, sp. caballo, pg. cavalo ; lauare >rom. la, it. lac are, fr. laver, cat. llavar, oc.. sp., pg. lavar. Lat. b- și w- s-au confundat pe o arie care cuprinde vegl., sd., cat., cea mai mare parte a sp., galic., citeva d. pg., oc. (lang. și gasc.) și it. centro-merid.; în ciuda grafiei uneori etimologizante, pronunțe.rea lat. b-, w- este [b] la inițială în urmașii lat. bom. vegl. bu, log. boe, cat. bou, sp. buey și uacca >vegl. baka, log. bakka, cat., sp. vaca ; în unele d.it. centro- merid.>[vj. Acolo unde confuzia b, w, s-a petrecut în ambele poziții, ea a dus în general la realizarea unui singur fonem /b/ cu 2 variante: sd., sp. [b] la inițială și [b] în context intervocalic. în restul României, unde b- se conservă distinct de w- (>v-, rezultat și din evoluția celor 2 sunete în poziție intervocalică), există 2 foneme /b/ și /v/: îowem>rom. bou, it. bove, fr. boeuf, pg. boi ; mimau rom. vacă, it. vacca, fr. vache, pg. vaca. S.R.R. blehelamar, pidgin fr. polinezian dispărut, folosit din a doua jumătate a sec. 19 în Noua Caledonie (posesiune fr. din 1853, actualmente terit. de peste mări al Franței) ; utilizarea sa a cunoscut o extindere în perioada imigrărilor din Asia (Vietnam, Indonezia) și Polinezia. Ar fi prezentat unele similitudini cu creola fr. (reuuio- neză), explicate între altele prin imigrări din ins. Reunion (dep. de peste mări al Franței din Oc. Indian). După unele păreri (K. J. Hollyman, S. A. Wurm) ar fi luat naștere prin relexificarea pidginului engl. Beach-la-mar utilizat în zonă (de unde și numele), din care ar proveni cuvintele engl. din b. Unele împrumuturi din 1. austreme- ziană indigenă a kanacilor. Pidginul fr. pe cale de dispariție din Vanuatu (anterior Noile Hebri- de) — vorbit în acest fost condominium frmico- engl. alături de același Beach-la-mar (care a devenit 1. națională oficială sub numele bislama) — ar fi fost importat din Noua Caledonie învecinată sau s-ar fi format în același fel ca b. l.V.R. blgorne (langage ~), denumire fr. pentru argou folosită de la începutul sec. 17 pină în sec. 19. S.R.R. bizantină, influență", vezi greață medie, influență". Black ITench, vezi louisianeză. biesquin, argou fr. profesional al negustorilor ambulanți de la sfirșitul sec. 16 — începutul sec. 17. S.R.R. Boecis, fragment de poem epic rimat iietermmat (257 versuri), considerat cel mai vechi monument literar cert al 1. oc. (vezi și Alba bilingvă). Con- servat într-un singur ms. găsit intr-un codice la acee- ași mănăstire de lîngă Orleans. Ms. ar data din prima jumătate a sec. 11 — după unii abia de la începutul 49 BRETONA,INFLUENȚA ~ sec. 12; textul poemului compus probabil în jurul anului 1 000 (s-au propus datări care merg de la mijlocul sec. 10 pină la data atribuită ms.), ante- rior cu puțin celuilalt vechi monument literar oc., Canion de Santa Fe d’Agen (găsit la aceeași mănăstire). Titlul a fost dat de editori, poemul narînd viața lui Severin Boethius (480 — 524), filozof lat. (a cărui operă, De Consolatione Philo- sophiae, ocupa un loc de frunte în studiile scolastice medievale) și ministru al regelui ostrogot Theodoric cel Mare, persecutat apoi de acesta, torturat și executat și de aceea considerat martir al creștinis- mului (sanctificat] la sfîrșitul sec. 19). Existența sa a făcut obiectul mai multor ,,vieți” lat. cu mare circulație in epocă. L. poemului se caracterizează prin arhaismul său și prin prezența unor latinisme și a unor trăsături dial. sugerînd originea probabilă a autorului din Limousin sau Perigord N. I.V.R. bolognez, grai it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. emil, oriental). N Italiei (centrul reg. Emilia, prov. Bologna). Extindere relativ mică în prezent, in ciuda prestigiului cultural de care Bologna s-a bucurat încă din epoca medievală (cea mai veche universitate din Europa, cca 1088). Pronunțat caracter inovator; frecvență mare a diftongilor descendenți (louva, dulour = it. lupa, dolore), uneori condiționați de prezența unei nazale (dcainta, talaint = it. diventa, talento); tipică este tendința de deschidere la a a vocalelor accen- tuate (stamg, vaskuv, agast, pa = it. stomaco, vescovo, agosto, piede) ; lat. -kt- >t (Izt, not, frzt = = it. letto, notte, fritto) ; desinență unică de fem. pl. în -i (bzli, zlti = it. belle, alte). Cele mai vechi texte cu trăsături b.: poezia anonimă Canto dell’u- signolo (sec. 13), epistolele lui Guido Fava (sec. 13), poeziile lui Antonio Beccari (sec. 14). într-o „bologneză ilustră” a scris Sabadino degli Arienti (1450—1510). O.S.C. bon usage, termen fr. folosit pentru a denumi norma lingvistică a 1. fr. Definit pentru prima dată de Claude Favre de Vaugelas în Remarques sur la langue pan^aise (1647), b.u. era redus în acea epocă la felul de a vorbi al aristocraților de la curtea regală și la felul de a scrie al literaților timpului care prețuiau puritatea 1. Această con- cepție despre b.u. a condus la purism, avînd con- secințe favorabile în sensul preciziei semantice a termenilor și al clarității construcțiilor sintactice, dar a prilejuit și dezvoltarea — în sec. 17 — a unei tendințe spre prețiozitate (față de care ia atitudine Moliere în Les precieuses ridicules). în sec. 19, b.u. a fost considerat ca fiind ilustrat de 1. marilor scriitori, de conversația oamenilor culti- vați, de tradiția gramaticală. Repus în circulație de gramatica 1. fr. a lui Maurice Grevisse {Le Bon Usage, 1936, ed. I, cu numeroase ediții ulte- rioare) este privit ca o modalitate constantă de folosire a 1. de către cei a căror preocupare este să scrie și să vorbească corect. Absența unor modele contemporane lingvistice de referință, recunoscute unanim, duce la discreditarea conceptului de b.u., care nu mai poate fi definit cu precizie. S.R.R. bourboneza, prima fază a creolei fr. rdunioneze, denumită astfel după vechiul nume (Ile Bourbon) al ins. Reunion (Oc. Indian). Nelocuită la origine, ins. a început să fie colonizată din 1665 de către fr., care au adus aici malgași (provenind din ins. Madagascar învecinată, in care prezența fr. era mai veche, și vorbind o 1. austroneziană înrudită cu 1. indoneziene) și indieni (în special din zonele de influență pg. din India). B. considerată con- stituită la începutul sec. 18, cînd populația de origine europeană (în special fr.) predomina încă și numeric, nu numai sub aspect social. Ar repre- zenta baza celorlalte creole fr. din Oc. Indian (mauriciană, rodrigueză și seychelleză), colonizarea ins. respective avînd ca punct de plecare în special ins. Răunion. I.V.R. bourgulgnoin d. fr. E Franței (cea mai mare parte a prov. Bourgogne — dep. Yonne, Nievre, Cdte-d’Or, N dep. Sadne-et-Loire). B'rontierele care separă b. de d. învecinate sînt mai precise spre S, cu frpr., și spre N, cu d. champenois, dar sînt doar artificial trasate spre E, cu d. franc- comtois, și spre V, cu d. ir. de Centru. Lipsa de unitate geografică, istorică și politică a terit. dial. b. se manifestă și pe plan lingvistic; există mai curînd dialecte b. decît un dialect b. Nu pre- zintă trăsături proprii nici comune cu alte d. care să fie general b.; nu există nici un criteriu sigur care să poată ajuta la caracterizarea b.; faptele, comune cu celelalte d. fr. din E, loren si champenois, și cu frpr., se prelungesc dincolo de granițele dial. Se presupune că b. a fost mai strîns legat la început de frpr., pentru ca apoi să se manifeste un regres constant al trăsăturilor comune cu frpr. în fața influenței fr. Printre faptele care acoperă o arie mai largă: evoluția, probabil prin diftongare, ca în d. loren. și franc-comtois, a lat. e, î în silabă închisă la o (siccris >so (c) = fr. sec) ; v. fr. ei 4- nazală>oi, cu pierderea ulterioară a elementului semivocalic (lat. poena>pon = fr. peine), ca în d. loren și champenois. Fonetisme b. în texte neliterare medievale. Literatură în b. începînd cu sec. 16: discursuri, dialoguri, pasto- rale; scriitori regionali în sec. 19 (Aime Piron, La Monnoye); traduceri din lat. (Eneida). S.R.R. bozal, babla~, vezi habla bozal. Bravuogn, graiul din~, grai ret. (gr. romauș). SE Elveției. Vorbit în cîteva comune din apropie- rea stațiunii Davos. Se caracterizează prin bază suts. acoperită de un strat eng. s., fapt explica- bil prin influența puternică exercitată de Reformă (toți preoții Reformei erau din Engadina de Sus). Influență germ. M.S. bretonă, influență ~. S-a exercitat asupra 1. fr., mai ales asupra d. gallo vorbit în Bretague „romane” din partea 1. bretone, vorbite în Franța (Basse Bretagne: dep. Finistere, V dep. C6tes-de- Nord și Morbihan; cca 800 000 vorb.). Frontiera care o separă de fr. lega în sec. 12 localitățile St. Malo — Guerande; actualmente leagă localitățile Vannes — Plouha și tinde să se retragă spre V, mai ales în partea merid. Orașe ca Brest, Con- carneau, Lorient sînt centre francofone pe terit. breton. Singura 1. celtică vorbită în zona con- tinentală europeană, în urma unei imigrații celtice dinspre Ins. Britanice în sec. 5 — 7, în reg. numită în trecut Armorica (de unde numele breton annori- cain). în contradicție cu această teză a discon- 4 — Enciclopedia limbilor romanice BRINDISIN 50 tinuității celtice în Bretagne, unele ipoteze mod. nu exclud posibilitatea supraviețuirii 1. celtice a galilor și a fuziunii 1. acestora cu 1. imigranților. Cuvinte bretone în fr.: balai, baragouin, bijou, biniou, cohue, goeland, mine („față”); în d. gallo: gâpas, gavelot, loye, wipes, printre care și împru- muturi vechi lat. în bretonă: liame (lat. ligamen), mol (lat. modiolusf S.R.R. brindisin, grai it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem, d. sal., subd. sal. sept.). S Italiei (S reg. Puglia, N pen. Salento, prov. Brindisi, la S de linia Taranto— Ostuni). Metafonie de tip nap.; neutralizarea opoziției dintre e și e, o și o ; -e și -i>i (li femmini = it. le feminine) ; preio- tare (juno, jommu — it. uno, uomo) ; evitarea oxitonelor prin silabă paragogică (pirt^eni, newi- tati, ireti = it. perche, novită, tre) ; lat. dl->dd, ca în pugl., (peddi, stedda = it. pelle, stella) ; forme de part, trecut în -utu extinse la verbele neregulate (kjand^utu, romputu, lidd^utu^it. pianto votto, letto) ; extinderea formei tari de pf. s. și la verbele neregulate (na^îi, hribii, tulii = it. nacqui, crebbi, dolsi) ; pf.c., inexistent în restul d. sal., construit exclusiv cu aux. avere (add^u mwertu, add^u partutu, m-add^u lavatu = it. sono morto, sono partito, mi sono lavato). O.S.C. bron, argou sp. profesional. Spania (prov. Asturia). Cuvinte comune cu argoul galic, barallete (garliar, guilfo, maquin(o) ) și coincidențe fonetice [acanear-canear, feno-tafeno, primele în b.). M.S. bueureiea, argou profesional secret al croitori- lor greci din Shoretsana Giumercilor (Epir), bazat pe elemente arom., care reprezentau în 1928 cca 90% din vocabular: albit, anauntro, aus, capu, ketra, meses, vinu/^inu ; conservă și cuvinte arom. dispărute: frigu subst. Mostră de frază: tretsa anauntro sti casa hi mpăya puniu, kdso ki apa yi.a na m’yyissumi „treci înăuntru în casă și baga | = pune, dă] pîine, caș și apă ca să mîncăm”. M.A. bulgară, influență S-a manifestat asupra drom., arom. și isp. (dsudezmo). Contactul rom. cu poporul bg., apărut în urma asimilării de către sl. a protobulgarilor, a fost permanent. Pentru prima fază a acestui contact, vezi slavă veche, hiduență^. Relațiile directe ale Țării Românești cu Bulgaria au continuat cu intensitate după sec. 11 — 12 (limita superioară a pătrunderii cuvinte- lor v. sl.) pînă la ocuparea Bulgariei de către tc. (sec. 14); după acest sec. au existat migrații con- tinue de bg. în N Dunării. în S Dunării arom. și evreii sp. au fost în contact permanent cu bg. chiar înainte de apariția statului național bg. (sec. 19). Cronologia elementelor bg. din drom. se bazează pe criteriul fonetic (în sec. 12 o serie de transformări fonetice marchează trecerea la epoca mediobulgară) și pe cel geografic (cuvintele b. sînt răspîndite numai în subd. muntean și în zonele de graniță ale acestuia cu subd. moldovean și bănățean). Influență în lexicul drom. : agricultură și cultură materială (clacă, cobiliță, izlaz, plută „plop”, postavă, răpită, răsadniță), relații sociale (rudă) sau verbe (a prăși, a se primeni, a risipi, a scopi (vierul), a scrobi (urzeala)); calcuri semantice: iapă „dispozitiv pentru a trage plugul” ; voc. în -o la subst. fem. (fato) din subd. muntean este un fenomen recent. Influența lexicală din arom. (gălinisescu, cepcuescu, cumălindru) se limitează la anumite graiuri, la fel ca i.b. din lexicul isp. (baraban, divio, vladika). M.S. bulgară veche, influență vezi slavă veche, influență ~ burgalez, grai sp. (d. cast.). N-Centrul Spaniei (reg. Burgos). Elemente b. alternează cu cele riojane la Gonzalo de Berceo (sec. 13), primul poet sp. B. a stat la baza d. cast, devenit 1. literară. M.S. burgundă, influență S-a manifestat asupra lat. vorbite în terit. romanizate în urma ocupării acestora de neamul germanic al burgunzilor. Considerată superstrat pentru frpr. Burgunzii s-au stabilit în 443 în împrejurimile Genevei și au întemeiat (457) un regat care a ajuns să se întindă din S actualei prov. Cliampagne pînă în dep. Alpes-Maritimes, cu capitala la Eyon (una dintre prov. fr. poartă numele lor: Bourgogne). Convertiți la catolicism, devin — pentru terit. pe care-1 ocupă — un sprijin al latinității. învinși de franci în 534, sînt înglobați în statul franc și dispar ca etnie. Mărturii puține în legătură cu 1. burgunzilor: inscripții incerte și cîteva atestări, în special antrop. și top., în texte lat. Se presu- pune că 1. burgunzilor a făcut parte din ramura orientală a 1. germanice, din același gr. cu gotica, gepida și vandala, de asemenea dispărute. Prin i.b., diferită de cea francă pentru fr. (și de cea gotică — minoră — pentru oc.), s-a încercat explica- rea tripartiției lingvistice a Galoromaniei, și anume formarea grupului de d.frpr. (W. von Wartburg). S-a atribuit origine burgundă unor fapte de ordin fonetic (tratamentul vocalelor lat. e, o similar cu cel al vocalelor provenind din lat. Ț u, cu excepția cazurilor în care erau urmate de r, într-o porțiune din Elveția romandă și din Savoia, fapt explicat de E. Schiile prin evoluție internă) și unui număr mare de cuvinte (76 — E. Gamillscheg, W. von Wartburg), dintre care multe au primit ulterior alte soluții etimologice (E. Schiile, G. Hilty), ceea ce face ca i.b. să nu poată fi considerată factor decisiv în formarea domeniului lingvistic frpr. Printre cuvintele frpr. atribuite i.b. (cca 12) : fata, budda (în Elveția Romandă), landa (Savoia), top. formate cu sufixul -ens (< -ingos) : Gumefens, Vuissens, Illens. S.R.R. bush negro, ansamblu de varietăți creole (saramaccan, kwinti, matwari) avînd la bază un pidgin pg. Surinam. Relexificate de engl.; astăzi doar cca 1/3 din lexic mai este pg. Multe cuvinte negroafricane (kongo). C.L. cacumlnale, consoane vezi reiroîlexe, con- soane ~. cadien, vezi franceză acadiană. cadogan, argou fr. de la sfîrșitul sec. 19 (intro- duce -dg- după fiecare vocală, dublată la rîndul cadgadodgogândgan = cadogan). S.R.R. cayayoussian, dialect limbaj inspirat din (pre-)pidginul fr. nord-african (mai ales algerian) 'petit mauresque, folosit în povestirile umoristice ale lui Musette (alias A. Robinet) apărute în anii ‘30; denumit astfel după personajul lor principal, Cagayous. I.V.R. caipiranho, creolă pg. vorbită în Brazilia; vezi și tabarenho. cajun, vezi franceză acadiană. caiabrez, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem). S Italiei (centrul și S reg. Calabria). D. neunitar, cu zone conservatoare și inovatoare neomogene. Subd. : c. central (centrul reg. Calabria, prov. Cosenza, la S de linia Acri—Ciro și la N de linia Amantea— Crotone) și o. merid. (S reg. Calabria, prov. Catanzaro, Reggio Calabria, la S de linia Amantea—Crotone), împărțire corespun- zînd în linii mari (C. Tagliavini) repartiției sub- straturilor (italic în N, grec în S) și diverselor dominații (longobardă în N, bizantină în S). Diftongi metafonici de tip nap. (wossu, djenti — it. osso, denti) numai în c. central; fenomene meta- fonice particulare în c. merid. (curtezidu, tiala, mariana, fiulu = it. coltello, tela, marina, filo) ; consonantism mai conservator în c. merid. : men- ținerea lat. -ml)-, -nd- (kjumbu, kwăndu — it. piombo, quando) ; conservarea surdei postnazale (djenti, kjanta = it. denii, pianta) ; lat. pl->pr- (pramoni, prantana = it. polmoni, piantaggine) ; păstrarea fricativei velare inițiale în cuvinte de origine grec, (xirovulu, xersu, ximmaru ) ; lat. -ZZ-conservat în c. central (kavallu, stella = it. cavallo, stella); sunete retroflexe în e. merid. (stiada, gudeddu, jinețțra = it. stella, budello, fine- stra) ; lat. b->v->g- în unele zone din S (gurtsa, gurru, gutti = it. borsa, burro, b)Ue) ; forme in- variabile de adj. pos. tue, sue în c. central (lu core tue, li parenti sue = it. tuo cuore, i suoi faren- ti) ; africatizarea lui s precedat de n, r, l ca în d. sic. și nap. (ntsjeme, urtsu, sartsa = it. insieme, orso, salsa) ; ind. prez. pers. 3 pl. în e. central cu forme de tip trovu, daw, jettu, staw = it. trovano, danno, gettano, stanno ; inf. substituit prin moduri personale introduse prin conj. în e. merid. (vinni pi mmu fatigu = it. sono venuto per lavorare) ; encliza pron. pers. sub. pers. 2 pl. la formele de ind. pf.s. și impf., conj. impf. și cond. ca în d. campan și sic. (amastivu, erevu, sentisevu, averevu = = it. voi amaste, voi eravate, voi sentiste, voi avreste) ; numeroase elemente lexicale arhaice în c. central (savucu< sabucus, formă mai veche decît sambucus) , puternică influență grec. în vocabularul e. merid. Primele atestări c. : Carta rossanese (1121—1122; și Confessione ritmica calabrese, ambele în alfabet grec., Formula di scomunica calabrese (prima ‘ umătate a sec. 16). O.S.C. calao (geringonga, giria, lingua verde, pal ud, vascongo), termen pg. pentru ,,argou”, împrumu- tat din sp. calo. La început folosit doar pentru a denumi pg. vorbită de țigani. Semnalat pentru prima oară în sec. 16. încercări de a distinge e. de giria, considerate însă sinonime de majoritatea specialiștilor (M.L. Wagner, Albino Lapa). îu sec. 16 denumit și prin sp. germania. C. constituit inițial mai ales din cuvinte țigănești, înlocuite cu timpul de elemente pg. cu sens schimbat (aba- dessa ,,femeie grasă”, amoim „gură”, cantar „a seduce, a cuceri”, castigo „muncă, sarcină”, cocada „lovitură cu capul”) ; mulți termeni polisemantici (tentear „a șovăi, a-și schimba îmbrăcămintea'’, topar „a vedea, a găsi, a ști, a afla, a adera”). Relație strinsă cu pg. dialectală și populară, ca surse permanente de înnoire a c. Termeni din c. asimilați în pg. comună (antigualha, apaniguado ). Mai multe variante locale și socio-profesionale în Portugalia și Brazilia (lumea interlopă, medii universitare, militari, marinari etc.). Variantele de c. vorbite la Rio de Janeiro și Sao Paulo in- fluențate de lunfardo din Buenos Aires. în c. din Brazilia, lexic de origine africană. C.L. calmone (gergo calmonesco), argou it. sept, de origine ven., atestat înainte de 1460 (2 sonete în c. scrise de G. F. Soardi și F. Feliciano). O.S.C. calo, termen sp. mod. pentru „argou”; este preferat lui germania. Provine (sec. 18) din cuvîn- tul de origine țigănească „țigan”, după o perioadă de confuzie între sensul actual și cel de „limbă țigănească” din Spania. Constituit din cuvinte CÂMP AN 52 sp. cu sensuri schimbate (cantar „a destăinui”) sau cu forma inversată, așa-numita habla revesada fbr0He$eti „numai” — — excepto^zti „floare de făina”; lat. oleum>6llu „ulei” — voleo>^ (b)ollo>dlu „vreau”) datorită in- fluenței metafoaice a vocalelor finale etimologice i, a; sistem vocalic neaccentuat cu 3 foneme (i, a, u) în care -e, -o devin i, u (panis>pani) ; vocale nazale cu valoare fonologică în unele graiuri (lua „euforbia” — lua „lună”, mau „pri onier” — — mau „mină”, biu „văzut” — InH ,,vin”) deter- minate de dispariția lui -n- cu nazalizarea vocalei precedente (lat. lunari Ha) sau cu nazalizarea ambelor vocale (lat. lana>lăci>ld); fonem /w/ rezultat din modificarea lat. kw și gr. it. kw, gw ; palatalizarea lat. k, g 4- e, i (lat. nuconu^i) poate fi influență tosc. ;lat. I 4- iot>ZZ (filiusyfillit); k, t 4- 4-iot>/s (faciorfatso) : d-p iot>dj (ianuard^e- nua) ; n 4- iotx/3 (vinearlrind^a) : lat 5 post- consonantio/s (forsit>fortsizi) ; lat. -n- și -l- au diverse tratamente în graiurile c. : se păstrează, dispar sau se transformă în geminată, intr-o l’arin- gală sau, în cazul lui l, devine b, w, r sau o vibrantă uvulară sonoră; tendință spre metateză a lui r (lat. cerebellumytțrofreddu) ; proteză vocalică înainte de r- (natura ei este in funcție de vocala accen- tuată: lat. rana >a rana, rubusroruo riccorerikku) ; tendință de evitare a vocalei inițiale înaintea unui s 4- consoană (skola, skina) ; neutralizarea opo- ziției de gen la pl. art. hot. (is la ambele genuri) ; pron. neacc. pers. 3, la ac. și dat., au continuatori ai formei lat. cu geminată (lat. illir (i)ddi); conj. m.m.c.pf. din it. și cat. de tipul lat. canta( ui)sset (kantessidi) ; cond. analitic cu lat. habebam 4- 4- ad 4- inf- ; preferință pentru part, trecut în -itu. Influența cat. mai puternică decît cea sp. ; multe cuvinte cat. există numai în c. (karnittseri, fu,s teri, pikkape^reri, sabatteri, diaa, verdauolu, sangunera, brdu, grogu). Adesea unor catalanisme din e. le corespund în log. cuvinte moștenite din lat. (ait$i< cat. aixi- gd(s)i< lat. acczi sic, baska< cat, basca — kâldu< lat. cal(i)dus, donaiit. capello „păr"; cappellus>cappello „pălărie"; caminus „cămin" ~ camminus „drum"), și sd. (lat. bucea > bukha, battuere>batti(ri)), izolat în d. romanice (graiul beisetan al sp.) pentru -ll- și -nn-. Dispariția geminatelor din pronunțarea celorlalte 1. romanice, inclusiv d. galo-italice, nu a însemnat însă eli- minarea fără urmă a opoziției simplu ~ geminat. E)a s-â continuat pe alt plan, determinînd uneori, din cauza pronunțării distincte a celor 2 sunete rezultate din simplă și din geminată, o evoluție diferită a contextului vocalic. Faptele romanice permit sl se presupună că opoziția simplu ~ gemi- nat s-a continuat în 2 feluri: fie prin transformarea ei într-o opoziție de forță, ceea ce a însemnat menținerea articulației consoanei simple și întări- rea articulației consoanei geminate în momentul reducerii ei (rr>sp., cat., pg., gasc., sd. [r] : car- rumAog. karru, cat., sp., pg. carro ; lat. carus'Acyg. kam, cat. car, sp., pg. caro ; în cazul lui l, n gemi- nați inter vocalici, consoana forte s-a palatalizat in cat. și sp.: lat. annus>c.&t. any, sp. ano ; sella>cat. sella, sp. silla), fie prin slăbirea articulației con- soanei simple și preluarea de către geminată a articulației simple primare (în rom. rotacismul lui -l- este însoțit de simplificarea articulației lui -ll-: lat. mola >moară, dar mollis >moale ; în pg., galic., gasc., consoanele simple -l-, -n->zero cu sau fără nazalizarea vocalei precedente în cazul lui n, iar -ll-, -nn->l, n:filum>pg. fio, dar cabal- lu,s>caualo ; luna>lua, dar annus>ano}. Cu evoluția opoziției simplu ~ geminat trebuie probabil pusă îa legătură lenițiunea* consoanelor: în 1. romanice occidentale oclusivele geminate se transformă în consoane simple, în timp ce consoanele simple primare, în aceeași poziție intervocalică, se sonori- zează și pe alocuri se fricativizează (lat. cappel- lus>tr. chapeau, sp. capillo, pg. capelo ; capillus Ar. cheueu, sp. cabello, pg. cabelo ; saccusAr. sac, sp.f pg. saco ; securus >fr. sur, sp., pg. seguro). în rom. influența diferită exercitată asupra contextului vocalic de geminatele devenite forte, pe de o parte, și de consoanele simple, pe de altă parte, dovedește că opoziția simplu ~geminat nu s-a redus dintr-o dată nici în această parte a României, chiar dacă nu s-au conservat decît urme indirecte. Mărturia este mai limpede în cazul vocalelor urmate sau precedate de sonante (annus>an, dar caniș >cine ; *horrire>urî, dar periropieyi). în fr., o opoziție de c.c. pare să se constituie, ca urmare a evoluției consouantismului, pe terenul 1. contemporane (mourait „murea" ~ mourrait „ar muri") ; uneori geminata se realizează ca urmare a dispariției unui e mut (eclairera ~ eclaira) sau la joncțiunea morfemelor (il l’a dit~il a dit, la dedans~la dent). S.R.R. cantitate vocalică. Avea în lat. clas, rol fono- logie. Vocalele erau lungi sau scurte : lătus „coastă" ~ lătus „lat", silică (nom.) ~ siluă (abl.). Pierde- rea c.v. in lat. vulg, a fost pusă în legătură cu contactul vocalismului lat. cu sisteme vocalice diferit organizate ca urmare a extinderii lat. sau cu trecerea pe prim plan în marcarea contrastului de accent a intensității care-și subordonează durata vocalelor; se pare că în lat. vulg, a existat o ten- dință de reorganizare a c.v. in funcție de canti- tatea consonantică, vocalele scurte fiind preferate în silabă închisă, cele lungi în silabă deschisă: cupa cu p pa, sucus succzcs. C.v. a dispărut de timpuriu fără urme în sd.; în restul României a fost suplinită de distincțiile de apertură vocalică nerelevante din lat. clas. Pierderea c.v. în momente diferite ale evoluției vocalismului lat. explică poate diferențele dintre sistemele vocalice care stau la baza celor romanice. în trecerea de la lat. la v.fr. s-a refăcut o opoziție de c.v. pe baza distri- buției vocalelor în silabă deschisă și închisă, ceea ce explică diftongarea vocalelor în fr. numai în silabă deschisă; fenomenul a fost pus pe seama influenței france. în 1. romanice c.v. este în gene- ral o trăsătură nerelevantă: subordonată accentu- lui (vocalele accentuate se pronunță mai lung decît cele neaccentuate), unui anumit timbru vocalic (fr. a posterior se pronunță mai lung decît a anterior: tâche „însărcinare" ^tache „pată"; vocalele semiinchise se pronunță mai lung decît cele seinideschise iii același context: paume „pal- mă" ~pomme „măr"), determinată contextual (în it. este subordonată naturii silabei: vocala în silabă deschisă se pronunță mai lung decît ■ în silabă închisă, în timp ce în fr. vocalele nazale se pronunță în silabă închisă mai lung decît în silabă deschisă; tot în fr. pronunțarea mai lungă a vocalei este determinată de unele consoane: /R. z, 3, v/; muse, tige), expresivă (rom. cefaceee ! \ CANTUJA 5< încetișooor'). în 1. romanice literare, e.v. are în puține cazuri caracter relevant, datorat unor evoluții pe teren romanic : în fr. este relevantă pentru e semideschis în perechi minimale ca: maître ,,stă- pîn" meltre ,,a pune", în care pronunțarea mai lungă a vocalei este instabilă, nu se realizează decît în vorbirea îngrijită sau în cea emfatică și poate fi considerată factor distinctiv virtual ; sp. pasee ,,plimbai" ~ pase ,,trecui" (pronunțate identic în vorbirea obișnuită). C.v. a recăpătat caracter relevant în unele d. romanice (friul., eng.s.). S.R.R. caniuja, vezi replana. capcirez, subd. cat. (d. rossellonez). Franța (dep. Pyrenees-Orientales, reg. Capcirj. M.S. capverdian (fundo), creolă pg. Capul Verde; 1. maternă pentru cca 330 000 vorb. Vorbită și de o comunitate afro-americană de lingă New Bedford (Mass.), formată din urmași ai emigranți- lor din sec. 19; vorb. numiți bravas. Arhipelagul Capul Verde a fost posesiune pg. din 1640 pînă în 1975, cînd a devenit republică independentă. Arhipelagul fiind pustiu, portughezii l-au coloni- zat cu negri de pe coasta africană occidentală (mai ales din Guineea—Bissau). L. națională din 1979. L. oficială este pg. Alături de creola propriu-zisă mai există, o variantă cultivată a acesteia, vorbită de intelectuali și folosită ca expresie a unei literaturi deosebit de interesante. Bogată literatură orală în c.; este 1. de cult. împreună cu d. guineez și africano-costeiro, c. formează ansamblul negro-pg. de N, cu substrat senegambic. 2 varietăți: barlavento (vorbit în ins. Santo Antăo, S. Vicente, Sta. Luzia, S. Nico- lau, Sal, Boa Vista) și sotavento (Brava, Fogo, S. Ti ago, Maio). Se păstrează vocalele nazale e și o, pronunțate închis: alguem>algue, corașăo>c (o)racom ; a to- nic >e: parte>perte ; uneori -o>e: muito>mute, juro>jure ; pg. v este bilabial (navio) ; palatala sau j ori, mai ales în ins. S. Antăo, cade (melhor>medjor, velho>vei, mulher>muer ) ; -r de la finala inf. dispare, mai puțin la verbul ser (che- gar>chegă) ; pg. -r- se poate realiza ca r (ouro> orr), iar %>j (Jose, juntei). Nu are art. liot.; art. nehot. fem. rar folosit, forma uzuală este cea de mase.; subst. nu variază după număr, pl. fiind indicat de determinanți (uns home) ; verbul nu are flexiune (excepție ter, vir și ir, de la care s-a păstrat pers. 3 sg. ind. prez, te, be și, respectiv, băi, celelalte au numai o singură formă comună); ca morfem de pers, funcționează pron. sub.; modul și timpul exprimate cu ajutorul aux. : sta, tâ, tă, să (rom. un, o (cu forme diferite pentru valoarea substantiv ala: unu, una și cu forme cazuale: unuilunuia, uv.eiî uneia), fr. un, une, it., cat., sp. un, una, pg. um, urna; lat. duo (cu forme distincte după gen la unele cazuri) >rom. doi, două, it. due, fr. deux, sp. dos, pg. dois, duas (opoziția de gen este marcată, și în sd., oc., cat., exista în faza veche a tuturor 1. romanice și s-a conservat izolat în unele d.) ; Zres>rom. trei (cu crearea unui fem. folosit în anu- mite contexte: (tus)trele), it. tre, fr. trois, cat., sp. tres, pg. tres ; conservări izolate ale unui pl neutru *dua, tria în d. ret.; decem>Tom. zece (pb zeci), it. dieci, fr. dix, cat. deu, sp. diez, pg. dez. N.c. compuse de la 11 la 15 (16) se moștenesc sau se recompun pe baza unor modele noi, unele lat. tîrzii, altele romanice; după exemplul lor se refac și n.c. formate prin extragere (18, 19: lat. duo- deviginti). Se mențin în 1. romanice occidentale lat. undecim>lt. undici, sp. once, fr., cat., pg. oaza și n.c. pînă la 15 în sp. și pg. sau la 16 în fr., cat., și it.; altele se formează cu ajutorul urmașilor lui decern, cărora li se adaugă un alt n.c. fără ele- ment de relație (fr. dix-sept ; același model în sd. și cat.) sau cu element de relație : urmașii lui et (sp. dieciseis ; d. ret., oc., v.fr.) sau ac (it. dicias- sette, pg. dezasseis). în rom. toate n.c. de la 11 la 19 cunosc un model original de recompunere cu ajutorul prep, spre (considerat calc după v.sl. sau construcție analogică după un model oferit de substrat, model extins în ar om. și pentru 21—23) : unsprezece. Numele zecilor, formate în lat. cu -ginta., se conservă în majoritatea 1. romanice: uiginti> arom. yiy inț, it. venti, fr. vingt, cat. vint, sp. veinie, pg. vinte, însoțite uneori de modificări analogice: nonagintay^novaginta. în fr. un sistem de numerație vigesimal (poate o reminiscență din substratul celtic) explică n.c. 80, 90: quatre-vingt, quatre- cingt-dix, care coexistă alături de variantele cu răspîndire regională: huitante, nonante. în rom. multiplicare pe baza zecilor: douăzeci, treizeci, formație atribuită substratului, influenței v.sl. sau analogică după două sute. Unitățile se postpun zecilor fie fără element de relație (it., sd., d. ret., parțial fr., oc., cat.), fie cu ajutorul unei conj. copulative : rom. și, fr. et, cat. i, sp. y, oc., pg. e. Pentru 100, 1. romanice continuă lat. centum>\L 55 CATALANA 1 cento, fr. cent(s), sp. elen, ciento(s), pg. cem, cento(s) ; rom. împrumută sută (fem., flexibil în număr și caz) din substrat sau din v. sl. în 1. iberorom. n.e. multipli de sută se acordă în gen, ca și în lat., cu subst. pe care-1 determină (sp. doscientos ărboles, doscientas pâginas). Pentru 1 000, lat. mille>it. miile (due mila), oc. mil(a), fr., cat., sp., pg. mii (invariabil). Forma milia se conservă ca un pl. în sd. sau devine sg. în rom. mie, cu formarea unui pl. analogic: mii ; v.fr. •>m^e>mod. miile. Pentru „milion”, „miliard”, derivate pe teren romanic: it. milione, fr. miliard, care au fost ulterior împrumutate de la o 1. romanică la alta. N.e. se antepun subst. fără element de relație cu excepția rom. unde majoritatea cer folosirea prep, de (fr. vingt-deux livres, dar rom. douăzecișidouă de cărți; pentru anumite n.c., puține la număr, și în alte î. romanice: un million d’etudiants). S.R.R. carta capuana, vezi Placito di capua. eastellonez, subd. cat. (d. val.). Spania (prov. Castelldn de la Plana, N prov. Valencia). M.S. castilian, d. sp. N-Centrul Spaniei (prov. Castilia Veche, Castilia Nouă și părți din prov. Bxtremadura, Leon, Navarra, Aragon, Murcia). Stă la baza 1. literare sp., fapt ce explică numărul mic de particularități care îl deosebesc de 1. lite- rară (nesemnificative și nu acoperă întregul do- meniu castilian). Graiuri: burgalez, sorian, alavez, precum și cele din Cantabria (cele mai arhaice) și din terit. devenite ulterior castiliene (Rioja, Bxtremadura). C. medieval se deosebește de toate idiomurile iberorom. medievale prin evoluția fonetică a unor sunete sau gr. consonantice lat.: f- devine h aspirat și apoi dispare (Jormosus>her- ?noso>[ermoso]), g-, j- -P e, i, devenite africate și apoi fricative, dispar (germanus >hermano > [er- mano], ienuarius >enero), sk, st 4- e, i sau iot>?s>9 (lat. fascis>y.e. hața = sp. haz, *asciata>v.e. ațada = sp. azada) și nu f, ca în celelalte idio- muri iberorom.; diftongii je, wz? piedra, terra>tierra, solum>suelo, porta>puerta) separă c. de d. galic, al pg., d. mozar. și cat., unde vocalele respective nu se diftonghează, de d. arag. și ast.-leon. care prezintă stadiile vechi ja, wo, wa; nediftongarea lat. e din teneo (>tengo) și a lat. o din nocte>noche, podium>poyo deosebesc c. de d. ast.-leon., arag. și mozar. central (în c. iotul a împiedicat diftongarea) ; lat. kl-, pl-, fl->X (clamare >llamar, plovere >llover, flamma >llama) dar se mențin intacte în d. arag., mozar. și în cat. sau devin tj, f în d. galic, și în d. ast.-leon. în alte cazuri c. a inovat, celelalte d. păstrînd stadiile mai vechi: a redus pe je (< lat. e) la i înaintea unei palatale sau a unei alveolare (vespa>avispa, cas- tellum>castillo), la fel ca d. mozar., X (oreja, mulieromujer), -it- (< lat. -kt-) a trecut la tj (fac- tum>hecho). C. a optat foarte devreme pentru una dintre diversele forme în concurență: diftongii je, we, art. el (concurat de le în alte d.), în timp ce în celelalte d. există și astăzi oscilații. Parti- cularități care nu sînt general raspîndite în c.: -d>§ (saluz, Valladoliz) ; pronunțarea 0 a lui -k în gr. kt (aspezio, carâzter) și / pentru -g (dijno, majno) ; păstrarea lui -l (lat. salice >salce = sp. sauce, calce>calce = sp. coz) ; sinereza în nausia, plai, cuete, mâiz, câido; formarea superlativului cu mucho (mucho bueno = sp. muy bueno) ; forme de prez, (partemos, parteis = sp. partimos, partis) și de pf.s. (estuvemos, subemos = sp. estuvimos, subimos) ; accentuarea etimologică la ind. impf. pers. 1 și 2 pl. (ibămos, veniămos, conociăis) și la cond. (ganariămos, ganariăis) ; extinderea folosirii cond. în -ria cu valoare de conj. impf. în -ra în fraza ipotetică (si tendria, daria j, în circ, temporale și finale și în condiționale. C. s-a dezvoltat în Castilia, vechea reg. a Cantabriei. La început un grup de comitate, Castilia s-a extins la sfîrșitul sec. 9, luptînd pentru eliberarea de sub tutela regatului Leon. Reg. cu o vitalitate deose- bită : a condus Reconquista, a folosit legi proprii (nu pe cele din codul vizigot de la curtea leoneză) și inovatoare în privința 1. Aceste împrejurări au favorizat apariția unui d. original și indepen- dent. Datorită cuceririi terit. ocupate de ar. (Re- conquista), în care se vorbea d. mozar., e. s-a întins peste o mare parte a terit. sp. (Toledo, Andaluzia, Murcia), rupînd legătura ce unea idiomurile romanice din V cu cele din B domeniu- lui hispanic. Ulterior, c. a redus simțitor aria d. leon. și arag. și a atras, datorită prestigiului său de 1. oficială, și pe vorb. cat. și d. galic, transfor- mîndu-se în instrument de comunicare pentru toți cetățenii sp. Cantar de mio Cid (1140), pri- mul monument de literatură sp., este scris în c. cu particularități soriane. Influența d. c. asupra d. sp. (arag. de jos). M.S. eastiliană, vezi spaniolă, eastrapo, vezi ehapurrao. catalan central, d. cat. (gr. oriental). 'Spa- nia (prov. Gerona, exceptînd o fîșie amplă care aparține d. rosellonez; Barcelona, cu excepția unei mici reg. la V de Calaf; Lerida, valea Cardo- ner; NB prov. Tarragona pînă la S de Montroig). Subd.: barcelonez, salat, tarragonez, xipella. D. ce coincide în linii generale cu cat. literară. Lat. e, m (plicat>plega), alături de evoluția normală din cat. a lat. e>e (precat>prega), situație unică în domeniul romanic unde de obicei lat. e>e și lat. e>£', desinența -u la pers. 1 sg. ind. prez, (jo canto), în N domeniului,(Bajo Ampurdân, Llano de Gerona) cu variantele -ut sau -uk (ultima apare și în partea de S). M.S. catalană1, 1. romanică, gr. iberorom., B Spaniei, ins. Baleare, Franța (Rousillon, Cerdagne)', An- dorra, Italia (ins. Sardinia, reg. Alghero). 8 mii. vorb. L. de stat în Andorra și 1. oficială în Cata- lonia, alături de sp. (26,4% din populația Spaniei). Controverse în legătură cu originea și apartenența e.: unii (R. Menendez Pidal, H. Meier, A. Alonso, M. Sanchis Guarner) o consideră ca aparținînd gr. iberorom., alții că aparține gr. galorom. (d. oc. la origine transplantat în Spania — sec. 8—9 — după întemeierea Mărcii Hispanice de către Carol cel Mare — W. Meyer-Liibke, B. Bourciez; idiom galorom. azi independent — A. Griera, W. J. Bntwistle). S-a susținut că e. ar constitui un gr. pir. împreună cu graiul arag. de sus și cu d. bearn. al gasc.; azi (A. Badfa Mărgărit, K. Baldinger) e. este considerată „limbă punte” între gr. iberorom. și galorom. D. c. : leridan, valencian, CATALANA 1 catalan central, rosellonez, balearic, algherez. C. s-a format în NE Pen. Iberice, care înainte de ro- manizare a fost locuit de diverse populații, unele lăsînd urme în c.: iberii, bascii, populație a cărei origine a fost mult discutată, celții veniți în mai multe valuri, ligurii, neindo-europeni stabiliți pe litoralul medit. Reg. a fost cucerită de romani începînd din 218 î.e.n. Dintre popoarele germanice ajunse în această reg. mai importanți au fost vizigoții (sec. 5) și francii. în sec. 8 ar. ocupă pentru un secol întreg terit. (o parte din locuitori trec Pirineii) ; in 759 —801 francii cuceresc S Franței și intră in Catalonia, Carol cel Mare întemeind Marca Hispanica. Conții de Barcelona continuă din sec. 12 lupta contra ar., în 1238 fiind eliberată Valencia și astfel c. se extinde prin Becon-quista pînă în S peninsulei. în sec. 8— 13 legături strînse între reg. Rousillon și Catalonia care au avut ur- mări asupra evoluției c. (asemănări cu oc.). Începînd din 1326 c. se vorbește și in Sar- dinia; o dată cu anexarea acesteia la dome- niile arag., a devenit 1. oficială pînă în 1749. Unirea Aragonului cu Castilia a dus în peninsulă la decă- derea c. în favoarea sp. Istoria e. are 2 etape: veche (sec. 11—15) și modernă (din sec. 16). Ab- sența diftongării spontane a lat. e, o (mele>mel, domina>domna) ; diftongarea condiționată doar de iot următor (lat. e>jej, o>woj, reduse în c. mod. la i, u: lectus>*lejtu>*ljeitu>llitt oculus>*ok'lu> *cjlu>woilu>ull);lat. au>o (causa>cosa) ; dispariția vocalelor neaccentuate finale lat. cu excepția lui a>[9] și menținerea lor >[oj) după gr. consonan- tice {murus>muru>mur, mula>mula [muls], lato o >lladre [Xaoro]) : lenițiunea oclusivelor surde și sonore intervocalice lat. la fricative sau zero (ami- ca>amiga, laudarolloar ) ; lat. -s->-z- (asinus> >ase = [are]) ; lat. -ll-, -nn->l, n (bella>bella, grunnirogrunyir), dar lat. rr se păstrează ca un / forte (corrigia>corretja) ; lat b-, u- se confundă (bibere>beure = [bewe], viveroviure = [bjure]J ; lat. f- păstrat (falce>falf) ; lat. l->\ (luna>lluna), fenomen tîrziu (începe abia în sec. 16); lat. hl-, pl-, fl- păstrate (pioraroplorar, flamma>flama, claius>clau) ; lat. -kl-, -gl~>\ (oculus>ull) ; lat. mb, nd>m, n (cumba>coma, *bînda>bena) ; lat. -kt->-it- (fructus>fruitt octo>vuyt) ; palatalizarea oclusivelor dentale și velare lat. urmată de reduce- rea africatelor {ts, dș) la fricative (z, 3) (cinque> >cinc, fortia>forsa, gener>gendre, diurnum>jorn) ; lat. Z-piot>X (allium>all) ; metateza lui iot în gr. lat. r + iot (corium>cuir) ; consoanele finale lat. se fricativizează, se vocalizează sau dispar, cu excepția lui s- păstrat; consoanele finale secun- dare dispar (lat. plenum>ple, dar plena>plena) sau se vocalizează (lat. dicit>diu); proteza lui e în cazul lat. sp-, st-, sk- (sperare>esperar, stat>esta, scena> >escena). Sistem vocalic cu 4 grade de apertură; 7 (8) vocale cu opoziție între vocale semiîncliise și semideschise, în general nemarcate în scris {net ,,nepot” cu e închis și ,,curat” cu e, dar Deu „dumnezeu” cu e închis și deu „zece” cu e ; os „uis” cu o închis și „os” cu o); după unii autori există o vocală centrală cu valoare fonologică; sistem cu 18 consoane, printre care v, z, j, 3, n, X, 7, ds ; 2 semiconsoane; structură silabică cu multe consoane finale, inclusiv palatala X (llop, 5G dolg, tots, caball, avuții) ; accent liber cu rol fono- logie ; pl. in -s \amic — amics} ; art. hot. cu ferme provenind atit din lat. lUe, cit și din lat. ibse (el< illus, -e (s) >mes ihi v. e. și plus)', pron. de adresare cu 3 grade; adj. și pron. pos. — aceeași formă (el meu), cu urme de pron. pos. accentuat (mor) ; pron. dem. ternar (aquest — aqueix — aqiidi) ; pron. adverbiale en, A/rom. timp, it., CAZ REGIM 60' pg. tempo, fr. tcmps, sp. tiempo, cu -s păstrat în sd. tern pus, în y. fr., y. oc., v- sp.; la fel corpus, pecius \ nomen>iom, nume, it. nome, fr. nom, dar, din forma cu un număr mai mare de silabe: sp. nombre, pg. nome ; la pl. aceste subst. au continuat forma de pl. lat. : tempora>rom. timpuri (conser- vată și in d. it. centro-merid.) sau și-au construit o formă de pl. pornind de la sg.: it. tempi, sd. tempos, sp. tiempos, pg. tempos. Forme de nom., gen., abl., voc, conservate izolat. S.R.R. caz regim, vezi subiect, declinare blcazuală. ceceo, pronunțarea sunetului sp. s cu o articula- ție interdentală asemănătoare lui 0; din punct de vedere fonologie e. reprezintă dispariția opozi- ției dintre /O/ și /s/. Fenomen dialectal caracteristic pentru d. and. (la S de frontiera cu Portugalia pînă în prov. Almeria — S prov. Huelva, Câdiz, Sevilla cu excepția N, Malaga cu excepția N, V prov. Granada, V prov. Almeria; puncte izolate în prov. Jaen) unde coexistă cu seseo, și izolat în d. caii, și sp. americană (puncte în Puerto Rico, Columbia, Bolivia, El Salvador, Guatemala, Me- xic, Nicaragua, Paraguay, Republica Dominicană, Venezuela și Argentina). Spre deosebire de seseo, c. este considerat o pronunțare inferioară din punct de vedere social (iglecia, pazar, coza sînt conside- rate mai vulgare decît sielo, siega). C. este, din punct de vedere istoric, în strînsă legătură cu seseo, ambele fenomene reprezentînd un stadiu mai avan- sat in reducerea fonemelor consonantice sp. petrecută în sec. 16—17. Pentru detalii, vezi și seseo. în sec. 16—17, e. se folosea, la fel ca și zezeo, pentru a denumi timbrul particular al sunetului rezultat din dispariția opoziției dintre africatele îs, dz și fricativeîe s, z, deci și pentru seseo. Un fe- nomen asemănător (ceceio) există în pg. dial. (prov. La Coruna și Pontevedra). _U.S. celtic, substrat Totalitatea elementelor din 1. romanice datorate influenței exercitate de 1. celtice asupra lat. vorbite în terit. ocupate de celți și ulterior romanizate. Populație de origine i.-e., celții ocupau în a doua jumătate a mileniului 1 î.e.n. un ținut vast din Britannia pînă la Dunăre, de la Marea Nordului pînă în zona Fadului în Pen. Italică și pînă în S. Pen. Iberice (în partea cen- trală și de NE a acesteia amestecul dintre celți și localnicii iberi a dus la formarea populației cunoscute în izvoarele istorice sub numele de celti- beri). L. celtice vorbite în antichitate pe acest întins terit. făceau parte din ram. celtică conti- nentală ; cele despre care se presupune că au avut o influență mai importantă în evoluția lat. spre 1. romanice au fost galica (vorbită în Gallia: Franța, S Belgiei, V Elveției și în Gallia Cisalpina), celtibera (centrul Pen. Iberice) și celtica din Rhae- tia. Informațiile despre aceste 1., mai numeroase pentru galică, constau din puține atestări— in- scripții (în alfabet lat., grec, sau mixt, rar etrusc în N Pen. Italice) votive, funerare, pe monezi și vase, tăblițe magice, din cîteva referințe la autorii antici care au consemnat termeni celtici mai ales de civilizație și de cultură (numeroase subst., cîteva adj., puține verbe), top. și antrop. și din mărturii indirecte oferite de cercetarea 1. celtice insulare încă vii, vorbite în Ins. Britanice (irlan- deza, scoțiană, manx, galeza) și în E prov. Fre- tagne din Franța (bretona). Pe baza unor documente din sec. 5—6 și a interpretării faptelor de 1. (în special top.), se presupune că 1. celtice au continuat să fie întrebuințate și după romanizarea prov. respective în zonele rurale din Franța, Spania. N Italiei pînă în sec. 4, supraviețuind în puncte izolate pîn^ în sec. 6 sau chiar mai tîrziu. S.c. i-a fost atribuită formarea în terit. galorom. a 2: 1. diferite: fr. și oc., printr-o densitate diferită a celților, mai mare în jumătatea de N (numărul de cuvinte de origine celtică — cca 100 — este însă aprox. același în ambele 1. galorom.). Contactai lat. cu 1. celților (celții din N Italiei au fost îu- frînți de romani în 175 î.e.n.) a făcut ca o serie de cuvinte celtice să pătrundă în vocabularul lat. și să se răspîndească pe toată aria României: braca, caballus, carrus. O altă serie de termeni s-au răspîndit în cea mai mare parte a României occi- dentale, în urma romanizării prov. respective: betulla, cattus, cerevisia, Unea; în timp ce o a treia serie sînt limitați la aria galorom. (fr. brise;, oc. brizar, fr. charrue, oc. cant ga, sau doar la Franța sept.: fr. boue, brais) sau iberorom. (mai ales top.). Contaminări între cuvinte c. și lat. duc la fr. braive» craindre, orteil. Top.: hidronime (fr. Bievre, Doaure, sp. Dobro), oiconime (fr. Amiens, Lyon, Paris, Verdun, oc. Blanzac, cat. Besalu, sp. Muneb'ega, Cornago, pg. Coimbra, top. hibride, formate din rădăcini lat. și elemente c.: Châteaudun, C ornov.il l ac Juillac. Faptele de ordin fonetic atribuite s.c. acoperă Rom ani a occidentală ca o arie aproape- continuă : lenițiunea oclusivelor intervocalice și a lui -s-, evoluția gr. consonantic lat. -kt- printr-o fază -.ii-, atestată în inscripții, la -it-; celelalte- sînt specifice jn ai ales idiomurilor galorom.: pala- talizarea lat. u în fr., oc., d. galo-italice, cu o difu- zare probabil mai tîrzie a fenomenului în frpr., d. fr. de N și ret. ; printre transformările discutate mai ales în legătură cu evoluția fr. : relaxarea arti- culatorie avînd drept rezultat reducerea corpului fonetic al cuvintelor, palatalizarea lat. a în silabă deschisă accentuată, diftongarea vocalelor lat. vulg. e, o în silabă deschisă, nazalizarea vocalelor, pro- nunțarea germanicului w- ca g- cu excepția d. fr. din N și din E care au conservat articulația ger- manică, aspecte ale palatalizării consonantice, fenomene de sandhi ca liaison. Fapte de ordin morfosintactic: urme ale sistemului vigesim al la num. cârd. (fr. quatre-vingts), deci, bicazuala, folosirea lat. apud + hoc (>fr. avec) cu sensul lat. cum, punerea în relief a sub. sau a unui coir.pl. cu ajutorul galicismului c’est ... qui (que). Multe dintre aceste transformări au fost explicate și prin influență germanică sau prin evoluție internă. S.R.R. Gena Trlmalchîonls, cel mai întins fragment păstrat din romanul Satyricon al scriitorului roman. Petronius (sec. 1 e.n.) ; este prezentată o masă copioasă oferită de un libert bogat, de origine orien- tală, Trimalchio, unor semeni ai săi, la care asistă și naratorul; dialogurile între comeseni reprezintă, transpunerea artistică, bazata pe o aprofundată cunoaștere a 1. vorbite, a modului de exprimare al unor categorii sociale cu o cultură rudimentară. Sînt înregistrate astfel fenomene fonetice (monofton- garea diftongului au : lautus în 1. naratorului.. CILENTAN’ €1 lotus în cea a personajelor; varianta plouebal = = pluebat, confirmată de descendenții romanici ai lat. ^plouia} sincope: bublum, calda), morfolo- gice (ezitări în privința genului subst.: mase, pentru neutru: amphitheater, babieus, fatus, uinus} neutru pentru mase.: libra, thesaurum ; schimbări ale tipului flexionar : pauperorum, scemas, stigmam; eliminarea verbelor deponente: loquere; refl, pen- tru mediu: uersas te), sintactice (gen. înlocuit cu prep, de ; quonwdo, conj. comparativă în loc de ui; completive introduse prin quia în locul infinRi- valelor), lexicale (cuvinte rare, de origine populară : matus „cherchelit” ; elemente grec.), stilistice (ana- colute, abundența proverbelor, formule colorate). C.T. este cel mai amplu și mai coerent text utili- zabil pentru cunoașterea lat. vulg, de Ia începutul epocii imperiale. I.F. cevenol-alpin, vezi dauphinois. chabacano (chavacano), termen generic pentru creolele sp. din Filipine. M.S. champenois, d. fr. NE Franței (prov. Cham- pagne — aprox. dep. Ardennes, Marne, Haute Marne, Aube) și S Belgiei (cîteva puncte din S Valoniei). Individualitatea c. s-a șters o dată cu decăderea comitatului Champagne, sfîrșitul sec. 13, ceea ce a făcut ca vorbirea regională să fie influențată de cea din zonele dialectale învecinate, cu precădere de d. francian și loren. Puternica influență a 1. comune a determinat slăbirea trăsă- turilor caracteristice ale c., pe al cărui terit. mai există doar cîteva puncte disparate care au opus rezistență expansiunii fr., fără însă să se poată afirma despre ele că sînt moștenitoare directe ale d. din evul mediu. Diftongul v. fr. ei -ț- nazală >oi, ca în d. loren și bourguignon. Trăsături e. în opere literare medievale: Chretien de Troyes (sec. 12), Villehardouin, Joinville, Guiot de Provins (sec. 13). S.R.R. chapurrao (castrapo), d.galic, puternic influen- țat de sp. vorbit în orașe și sate în medii sociale inferioare. Spania (Galicia). Numeroase fenomene datorită influenței sp. în toate compartimentele 1.: fonetică (pierderea frecventă a distincției fono- logice între ejz, olj; br-, hr-, pr->bl-, kl-, pl-} deplasarea accentului la pers. 1 și 2 pl. a impf. — cantăbamos), morfologie (schimbări de gen: a leite, a sal; numerale — cuarenta, ochenta} ante- punerea pron. pers, neaccentuat — o veu; forme verbale sp. — valgo, salgo), lexic — foarte multe cuvinte sp. sînt preferate celor galic, (garganta, codornices } zilele săptămînii și lunilor sînt cast.). M.S. charro (charruno), grai sp. (d. ast. —leon.). NV Spaniei (prov. Salamanca). Stă la baza limbaju- lui convențional sayagues. 31.S. chavacano, vezi chabacauo. „chestiunea limbii", vezi questione della lingua. chibcha, influență ~. S-a exercitat asupra le- xicului sp. americane. C. este o 1. amerindiană din fam. cu același nume. Cuvinte c. — mai ales în Panama, Columbia, Bcuador (chajud, mojă) } sînt rare cele răspîndite în tot continentul american (chicha). M.S. chhialo, grai sp. (d. extr.). V Spaniei (prov. Căceres — reg. Malpartida de Plasencia), carac- terizat prin transformarea în 6 a lui -z-, notat -s- în textele vechi sp. și păstrat în d. extr. (ro^a = = sp. roșa, be^o = sp. beso). Astfel -s- ajunge să se confunde cu -dz-, transformat și el în 6 în di- verse reg. ale terit. d. extr. Ceceo, într-o zonă compactă în care se face distincție între s și 6. M.S. clambrlco, argou it. profesional al țăranilor din Meta (Italia, reg. Abruzzo, prov. Aquila) care, in timpul lunilor de iarnă, plecau să se angajeze ca lucrători pe latifundiile din jurul Romei. Varietate stinsă sau pe cale de dispariție la mijlocul sec. 20» O.S.C. cicolauo-reathio-aqunan (sabin modern), d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. central). Italia cen- trală (N reg. Abruzzo și S reg. Umbr ia — prov. Aquila, Rieti, Terni). D. inovator în fonetică și conservator în morfologie. Fenomene metafonice mai frecvente decît în celelalte d. centrale, probabil sub influența d. abr. (serena^sirinu, longa^kingu— = it. serena^sereno, lunga ~ lungo ) } conservarea nediftongată a lat. e și b în silabă. închisă ; spiran- tizarea lui -b- în cuvinte ca it. subito, abito ; asur- zite a sonorelor inițiale sau intervocalice (pal- konu, kola, veta = it. balcone, gola, vede) ; sub in- fluența unor graiuri umbr. -ci- poate dispărea (niu, kruu, pte = it. nido, crudo, piede) ; l F i se palatalizează ca în unele graiuri umbr. (sanita = = it. salita), iar l- -}- u>j {jupi, ju = it. lupi, lo) } l dispare înainte de t (vota = it. volta) și se vocalizează înainte de africată (kautți = it. calce) ; pronunție consonantică palatală a lui iot secundar (fig'g'o = d. centrale fijo = it. [fiJAoj); frec- vente asimilări ale unor gr. consonantice (kalla, mekkuddi, roppe = it. calda, mercoledi, rompere) ; desinență unică -u a mase. sg. (omu jkausu = it. uomo scalzo) ; tendință de regularizare a desinen- țelor nominale și verbale: subst. fem. și mase, în -e refăcute după cele în -a (pella, seta, torra = = it. fem. pelle, sete, torre) și respectiv în -u (ab- brilu, termunu = it. mase, aprile, termine)} ind. prez. pers. 3 a conj. 2 — 3 — 4 refăcut după conj. 1 (bbeva, me tola, veta = it. beve, mi duole, vede) ; conservarea genului neutru (ca și în subd. abr. occidental, asociat în special numelor de substanțe (lo pane, lo ka^u = it. il pane, il cacio) și marcat morfologic prin art. hot. neutru lo sau adj. dem. fio, distincte de formele de mase.: lo vitru = ,,sti- cla (material)” ~ lu vitru = ,.sticla (obiect)” ; (io ferru = „acest fier (material)” ~ ^tu femt = „acest fier (obiect)”. Cele mai vechi mărturii ale c.-r.-a. sînt documentele juridice și literare din Codice celesliniano (sec. 13). Sonete în graiul rea- tin: Loreto Mattei (1622—1705). O.S.C. eilentan, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc, d. campan) S Italiei centrale (S reg. Campania, prov. Salerno). Subd. neomo- gen. Ca în toată Campania, tratamente diferite ale acelorași gr. lat., cu o distribuție neuniformă: lat. -ll->-dd-, dar și -ll- (kavaddu, hollu = it. cavallo, collo), lat. fl->j-, dar și x-(jaiu,xume = it. fiato, fiume). în comun cu unele graiuri nap.: -d->-r- (li rjendi, na ronola, ki bbiri ~ it. i denii, una donnola, che vedi). Influențe ale d. merid. extreme: absența vocalei neutre 9 (junii, șira, vinu = it. fiume, sera, vino) ; lat. e, i, î>i (katina, CIOCIARESC 62 sikka, nivi, pit^e = it. catena, secca, neve, pece) ; asurzirea lui -d- (tripitu, ngutina = it. trepida, incudine), fricativizareă lui g- (gaddina, gatta = =*= it. gallina, gatta). O.S.C. ciociarese (arpinat), metafonie ele tip ~, spe- cifică subd. it. laz. merid. (S Italiei centrale, S reg. Lazio, zona Ciociaria) și extinsă la unele d. •it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc. Unul dintre cele 2 tipuri metafonice principale existente în d. it. merid., alături de metafonia de tip nap. cu care se aseamănă prin închiderea lat. e (< e, i} și lat. p (<â, u) la i și respectiv u sub acțiunea lui -i și -u (sebum>siv9 = it. sego ; spo(n)sus> yspusz = it. sposo) și de care se deosebește prin închiderea lat. e< e și pmej9 = = it. meglio ; fdcus>fok9 = it. fuoco). O.S.C. circumstanțial, complement", vezi cauză, con- cesiv, consecutiv, instrumental, loc, mod, relație, scop, sociativ, timp, complement (circumstanțial (de))". circumstanțială, propoziție ~, vezi cauzală, con- cesivă, condițională, consecutivă, finală, loc (de)", modală, temporală, pro poziție circumstanțială". cîrîitorilor, limba ", vezi limba ". clasificarea limbilor romanice. A constituit și constituie una dintre preocupările centrale ale ro- maniștilor încă de la începuturile disciplinei, una dintre problemele la care fiecare reprezentant de seamă al ei a trebuit să se raporteze, oferindu-i, direct sau indirect, un răspuns propriu. Nu există pînă astăzi nici o clasificare unanim acceptată, diversele clasificări propuse, ca și modul în care au fost receptate, reflectînd, într-o modalitate specifică (determinată de opțiunile teoretice și metodologice personale), spiritul epocii, stadiul și tendințele cercetărilor din momentul respectiv. Semnificativ în acest sens este faptul că în primul sec. de existență a romanisticii, orientată cu pre- dilecție spre diacronie, preponderente sînt clasi- ficările de tip genetic. Axa V/E care s-a impus iu gruparea 1. romanice încă de la întemeietorul disciplinei, F. Diez, urmează direcția de extindere a lat. prin intrarea succesivă a diverselor terit. în sfera stăpînirii romane (viziune reflectată în tra- diționala diviziune a ariei romanice în gr. iberorom., galorom., ret., italorom., balcanoromanic). Cla- sificările genetice (pentru care valoare diagnos- tică au mai ales inovațiile comune unui gr. de 1.) ilustrează răspunsul, explicit sau implicit, dat întrebărilor referitoare la fragmentarea, dialecta- lizarea lat. : cînd s-a produs și căror factori i se datorează. Astfel, deși prima clasificare, aparți- nînd lui F. Diez (1836), se circumscrie mai degrabă unui model metacronic (cele 6 1. a căror structu- ră gramaticalii este supusă comparației sînt selec- tate, dintr-o perspectivă pur filologică, în primul rînd ca reprezentante ale unei tradiții literare pro- prii), în tripartiția fam. romanice (un gr. sud-occi- dental: sp. și pg., unul nord-occidentaî: fr. și oc., unul oriental: rom. și it.) poate fi recunoscut rolul atribuit nu numai factorului geografic, ci și direcției și cronologiei romanizării (Hispania, Gallia, Dacia). Ideea opoziției V/E în interiorul României (care, sporadic, apare încă de la H. Schuchardt, 1866 — 1868) se accentuează la G. Grober (1903—1906), care (luînd îh considerație și sd., cat., ret.) aso- ciază aria occidentală cu latinitatea republicană și aria orientală (în care sînt incluse ret. și rom.) cu latinitatea imperială; it., continuatoarea lat. ambelor perioade, apare astfel opusă genetic sd. O asemenea viziune este strîns legată de concepția autorului privind diferențierea străveche a lat., explicată în primul rînd prin data romanizării. Cu M. Bartoli (1903) se face un pas înainte spre consolidarea fundamentului lingvistic al c.l.r. Faptele de 1. (fonetică, morfologie, lexic) pe care autorul își bazează. împărțirea dicotomică a L romanice intr-un gr. răsăritean numit apenino- balcanic (rom., dalm., elementele lat. din alb., greacă și 1. sl. merid., considerate reprezentînd o latinitate iliro-balcanică, și d. it. de pe coasta Adriaticii, de la Abruzzi pînă în Puglia, cu care au evoluat în directă legătură) și unul occidental, numit pirineico-alpin, reprezentat de toate cele- lalte idiomuri, sînt explicate nu numai prin factori geografici și istorici, ci și lingvistici (așa-numitul element etnic — substratul). O altă încercare de clasificare, bazată pe lexic, a aceluiași lingvist (1925), din perspectiva ideilor școlii neolingvis- tice al cărei fondator este, și care distinge o arie inovatoare, centrală (Italia, Gallia) și una conser- vatoare, periferică (Dacia, Iberia), găsește puțini adepți în epocă.-O opoziție puternică, justificată de lipsa de fundament științific a argumentelor autorului, întîmpină și e.l.r. propusă (1922) de A. Griera și bazată de asemenea pe analiza distri- buției lexicului lat. El grupează 1. romanice în- tr-un gr. sept, (cat., oc., fr. și idiomurile alpine, reprezentate de ret. și d. galo-italice) și unul merid. (pg., sp., d. it. centro-merid. și rom.), a căror geneză este atribuită curentelor istorico - culturale diferite prin care s-ar fi realizat romani- zarea (și cărora li s-ar datora, după opinia auto- rului, caracterul galorom. al cat.). Cel care va impune clasificarea idiomurilor în 2 mari arii situate pe axa V/E este W. von Wartburg (1936) . El grupează rom., dalm., d. it. centro-merid. în Romania orientală, căreia îi aparțin și elementele lat. din alb., greacă și 1. sl. merid., iar d. it. sept., fr., frpr., oc., sp., pg., cat. și d. ret. în Romania occidentală, granița dintre ele fiind reprezentată de o imaginară linie La Spezia—Rimini ce străbate Italia de la V la B (separînd din punct de vedere lingvistic partea continentală de cea peninsulară), prelungindu-se peste Adriatică astfel îneît Uliria este încadrată în Romania orientală. Elementele distinctive ale celor 2 Romanii sînt considerate tratamentul lat. -5 (conservat în Romania occi- dentală, pierdut în cea orientală) și al consoanelor oclusive lat. -p-, -t-, -k- și al lui -s- (conservate în Romania orientală, sonorizate în cea occidenta- lă). Această clasificare este considerată rezultatul celei mai importante diferențieri suferite de lat. la începutul sec. 3 î.e.n. ; prin atitudinea lor con- servatoare în ambele cazuri (păstrarea lui -s și a consoanelor intervocalice surde) Sardinia și Corsica rămîn separate în această diviziune lingvistică a Imperiului. Formarea celor 2 blocuri in cadrul României este atribuită de autor aspectelor socio- logice diferite ale romanizării. Acestei clasificări 63 CLASIFICAREA LIMBILOR ROMANICE i s-a reproșat fundamentul exclusiv fonetic (și limitat la doar 2 fenomene), ignorarea unor zone din S liniei La Spezia—Rimini (d. it. din zona de graniță dintre Lucarna și Calabria) care conservă -s și a altora din N liniei (d. bearn. și arag. de sus) în care surdele intervocalice nu se sonorizează; frontiera dintre cele 2 Romanii a fost contestată atît din punctul de vedere al cronologiei (a fost considerată de unii o frontieră tîrzie și secundară), cit și al traseului (E. Kranzmayer, care o situează între M. Adriatică și Dunăre). în ciuda criticilor și a precizărilor aduse de cercetările ulterioare asupra cauzelor, vechimii și distribuției fenome- nelor fonetice utilizate drept criterii de W. von Wartburg (U. Eigge, R. Politzer, H. Lausberg, V. Văănănen), e.Lr. propusă de el a devenit curentă în romanistică, mutațiile radicale determinate de pierderea lat. -s în flexiunea nominală și verbală fiind considerate esențiale pentru definirea celor 2 arii romanice. Cercetările realizate in a doua jumătate a sec. 20 referitoarei a această problemă, >cu mijloace furnizate de tehnicile lingvisticii de- scriptive, au generat noi discuții. Astfel R. A. Hali Jr. a propus (1950) o clasificare tricotomică bazată pe tratamentul lat. i și u, ale căror evoluții sînt considerate anterioare evoluțiilor consoanelor surde intervocalice și a lui -s. Arborele genealogic întocmit de el prezintă 3 mari zone ale latinității: una merid. (reprezentată de sd.,_d. lucan și sic.), în care z și u fuzionează cu i și u, una italo-occi- dentală (1. iberorom., 1. galorom., d. ret., d. it., dalm.), în care i fuzionează cu e, iar u cu u, și una balcanoromanică (rom. și elementele lat. din alb.). Clasificarea lui R. A. Hali Jr., din cauza carac- terului rigid al arborelui genealogic și a multipli- cării protolimbilor în cadrul fiecăreia din cele 3 zone, a avut puțini adepți (C. S. Leonard Jr., cu soluții însă diferite date fragmentării ulterioare a așa-numitei italo-occidentale). Reconstruind sis- temul fonologie al lat. din care a evoluat dalm. (vegl.), evidențiind caracterul occidental al voca- lismului acesteia și caracterul oriental al conso- nantismului, R. Hadlich (1965) contestă validi- tatea diviziunii 1. romanice în cele 2 arii pe axa V/E. Ipoteza vechii frontiere de pe terit. Italiei între cele 2 Romanii este respinsă și de G. Eran- cescato (1973), în lumina datelor furnizate de ana- liza tratamentului sistemului vocalic lat. în rom., dalm., ret., it. sept, și merid., pe baza cărora for- mulează ipoteza unei arii romanice unitare alcă- tuite din Italia sept., cu Istria și Dalmația, și Italia centro-merid. Noi date au furnizat și reexa- minarea, cu metode noi, a surselor lat. Prin analiza cantitativă a greșelilor dintr-un corpus reprezenta- tiv de inscripții lat. tîrzii, și constatînd existența unor procese evolutive identice, dar realizate în ritmuri diferite, J. Herman (1985) conturează o imagine a diferențierii lat. la sfîrșitul perioadei imperiale care coincide în linii mari cu aceea pre- zentată de W. von Wartburg, deși cu argumente diferite sau chiar (în ceea ce privește -s) diver- gente, subliniind că nu există un terit. novator sau conservator în toate domeniile. El identifică o re- giune novatoare în transformarea vocalismului, dar cu un consonantism încă stabil la inițială și finală de cuvînt și care pare a conserva o morfologie nominală aproape intactă (Gallia, Italia de N, Hispania) și alta în care transformarea vocalis- mului este la început mai lentă, dar cu tendințe de reorganizare a consonautismului și a sistemului flexionar nominal (Italia de S, Africa, Balcanii și extremul Orient) ; o regiune-punte între cele 2, activă în toate sensurile, pare a fi reprezentată de litoralul nordic al Adriaticii, Pannonia și Dal- mația. BAără a nega validitatea distincției între Romania orientală și occidentală pentru epoca antică, A. Alonso (1943) atrăgea atenția asupra necesității de a lua în considerare întreaga istorie a 1. romanice, gradul de romanizare inițială și fidelitatea ulterioară față de lat. Din acest punct de vedere rom. și fr. sînt considerate idiomuri negrupabile și opuse restului 1. romanice, mai fidele lat., încadrate în așa-numita Romania continuă. Această opinie este împărtășită ulterior și de W. von Wartburg, care își exprimă (1955) opțiu- nea pentru abordarea e.l.r. dintr-o perspectivă sincronică, subliniind că Romania orientală și Romania occidentală sînt noțiuni conforme cu is- toria și nu cu structura actuală a 1. romanice si preconizînd și el că, din punctul de vedere al acesteia, Romania va fi împărțită în 3 gr. mari, 2 cu cîte un singur membru (rom., fr.), 1 format din restul 1. romanice și numit gr. medit. (merid.), dacă nu cumva pg. ar putea fi considerată un al patrulea gr. — atlantic. Intervențiile lui A. Alonso și W. von Wartburg sînt semnificative pentru orienta- rea romanisticii, și în probleme de clasificare, spre gîndirea lingvistică mod. Specifice încercărilor de clasificare din a doua jumătate a sec. 20 sînt eforturile de eliminare a caracterului arbitrar al criteriilor prin apelul la tipologia cantitativă. Spre deosebire de clasificările genetice, în care faptele lingvistice sînt examinate separat în suc- cesiunea lor de la lat. la 1. romanice, în clasifică- rile tipologice acestea sînt privite din perspectiva sistemului, a structurilor din care fac parte. Gra- dul de asemănare tipologică dintre 1. este stabilit, în cele mai multe cazuri, pe baza cuantificării rezultatelor obținute prin raportarea sistemelor romanice avute în vedere la modelul ales. Majo- ritatea modelelor sînt sincronice; clasificările dior cronice (M. Pei, 1950; H. Guiter, 1966; S. Mam czak, 1959) urmează aceeași metodologie, lut. constituind modelul la care se raportează sistemele romanice. Diversitatea modelelor utilizate (B. Miîller — fonologie, J. Grimes — E. Agard - • fo- netică, H. Guiter — vocalism, lexic) și lista ddo- rită a idiomurilor atrase în comparație fac dificilă o reală confruntare a rezultatelor. Este însă do remarcat că, dincolo de acești factori, majoritatea acestor clasificări confirmă ipoteza lui A. Alonso și W. von Wartburg privind existența unei Roma- nia. continua și poziția divergentă a rom. și fr. (imagine contrazisă însă de comparația tipologică a sistemelor fonologice romanice realizată de B. Miîller, după care fr. și pg. sînt 1. cele mai diferen- țiate în cadrul tipului romanic, rom. alăturîndu-se restului într-un mare gr. balcano-medit. ; rezultat incompatibil și cu diviziunea României propusă, pe baza unor trăsături fonetice, gramati- cale, lexicale, semnificative mai ales pentru sin- cronie, de J. Cremona, într-o arie nordică — rom. COA fr., ret. — și una sudică — restul 1. romanice). Convingătoare în acest sens sînt clasificările reali- zate de M. Iliescu (1967;, pe baza unui mare set de trăsături morfologice (flexiunea verbală), avînd în vedere că morfologia este considerată domeniul cel mai reprezentativ din punct de vedere tipologic, și 2. Muljacic (1969), pe baza unui set de 40 de trăsături cu caracter pancronic (din toate domeniile 1., cu excepția vocabularului, rapor- tabile atît la sincronie, cit și la diacronie). Ei ală- tură fr. și rom., sd. ca idiom puternic diferențiat, în ceea ce privește relațiile reciproce intre 1. ro- manice, rezultatele sînt iu cea mai mare parte discordante. Cel mai aproape de rom. de ex. apar fie sp., fie sd., dalm., ret., it., fapt care spri- jină ipoteza că relațiile reciproce dintre 1. romanice sînt diferite de la un compartiment la altul. O clasificare tipologică ideală ar trebui să aibă iu vede- re toate (sub)sistemele 1. și d. romanice, stabilite unitar, ideal care însă în faza actuală a cercetă- rilor aparține mai degrabă utopiei. Așa se explică atitudinea rezervată a unor lingviști față de posi- bilitatea unei clasificări strict lingvistice și opțiu- nea pentru îmbinarea faptelor de 1. cu criterii istorice, politice și culturale (A. Monte verdi, B. E. Vldos, C. Tagliavini, G. B. Pellegrini). Pe de altă parte, trebuie însă subliniat că dacă, dintr-o asemenea perspectivă, sînt aproape unanim recu- noscute grupurile iberorom., galorom., italorom., balcanoromanic, divergențe importante apar în ceea ce privește încadrarea într-un anumit gr. a unor idiomuri (cat., dalm., d. ret. și galo-it.). O soluție larg admisă astăzi pentru asemenea situații este aceea a recunoașterii unor idiomuri de tranziție, a existenței așa-numitelor limbi- punte între 2 gr. (soluție respinsă însă de unii lingviști ca 2. Muljafcic și considerată un simplu compromis grafic). Este de presupus că nici un model (rezultat, prin definiție, al unui proces de abstractizare și generalizare) nu va putea reflecta realitatea complexă a limbilor, unitatea contra- dictorie dintre fenomen și esență, dintre vorbire și limbă, nu va reuși să evite un anumit schematism. Fiecare are însă o valoare gnoseologică incontesta- bilă și, din această perspectivă, clasificarea idio- murilor romanice reprezintă una din căile prin care fiecare generație de romaniști își aduce contribuția specifică, determinată de stadiul cercetărilor epo- cii, la cunoașterea mai profundă, mai nuanțată a fenomenelor lingvistice romanice. J.B.M. con, argou sp. Chile. Numele provine din sp. coba ,,lucru plăcut, conversație agreabilă". M.S. eocoliche, pidgin it. folosit unilateral de emi- granți, în special it., puternic influențat de sp. Ar- gentina și Uruguay (reg. Rio de la Plata). Varietăți care merg în funcție de vorb. de la o it. hispani- zată la o sp. italienizată. M.S. codialect, termen introdus de J. Leite de Vas- eoncellos în lingvistica pg. și preluat apoi de alți romaniști, pentru idiomurile înrudite cu pg. (galic., riodonorez, guadramilez, mirandez), care fac tran- ziția între ansamblul galic.-pg. și diferitele varie- tăți sp. occidentale. C.L. colectiv, numeral^. în lat. cu sens colectiv: ambo, ambae'Aa.t, vulg, ambi, ambae> v. rom. îmbi, îmbe (rom. mod. ambi(i), ambe(le), împru- 64 mutat), v. it. ambi, ambe, v. fr. ams, ambe;, sp., pg. ambos, ambas ; in 1. romanice se conservai și un compus al lui ambo cu duo : rom. amândoi, amin- două (gen.-dat. aminduror(a)'), model extins in. arom.: amintreil'i, v. it. amendue, it. mod. am- bidue, v. fr. andui, ambesdous, oc. ambedos, ambe- doas, cat. ambdos, ambdues, sp. ambos a dos. în rom. n.c. create de la num. cârd, precedate de toți (cu varianta redusă tus-) sau de citeși- : toți ■patru, tuspatru, citași patru. Unele gramatici ro- manice consideră n.e. subst. formate de la num. cârd, cu sufixe, care exprimă o aproximație nume- rică (numite și num. aproximative; : it. quindicina, fr. quinzaine, sp. quincena, pg. quinzena ; it. cen- tinaio, mi^iinio, fr. millier, sp. -miliar, pg. milhar, milheiro. S.R.R. coleelive, sufixe Exprimă atît pluralitatea obiectelor de același fel, cit și o cantitate mare dintr-o materie. Sensul colectiv se interferează uneori cu unul local, incit, în unele derivate, cele 2 sensuri sînt greu de delimitat (vezi locale, sufixe ~), sau cu unul peiorativ (vezi peiorative, sufixe^), în lat., numeroase sufixe sint folosite cu sens colectiv: -(e)tum, formind derivate mai ales de la nume de plante (salictum, olivetum, saxetum) ; sufixe pentru abstracte verbale care dezvoltă din lat. sensul colectiv, extinzîndu-și baza de derivare la teme nominale: -men (laetâmen, linteâmen, vi- treămen) ;-mentum (capillamentum, ferramentum) ; -tura (armatura) ; sufixe pentru abstracte nomi- nale care dezvoltă sensul colectiv: -tas: christia- nitas, posteritas; sufixe pentru nume de locuri care dezvoltă sensul colectiv: -aria, -arium, ini- țial sufixe adjectivale (arenaria, ficaria ; argen- tarium, cucumerarium) ; sufixul adjectival -alis (mai rar, -ilis, -ulis) este folosit, cu forma de neutru pl., -alia, pentru a deriva substantive colective (carnația, genitalia, Lupercalia). S.c. moștenite panromanice : -etum, cu pl. -eta, la ori- ginea reflexelor fem.: rom. -et (a finet; albinei, bănet) ; it. -eto, -eta (donneto, pineto; acereta) ; fr. numai fem. -aie (prunaie, roseraie) ; oc. -et (arbocet) ; sp. -edo, -eda (avellanedo, olmeda) : pg. -edo (arvoredo, figueiredo) ; -men: rom. -ime, v. rom., arom. -ame (arăpime, broștime ; copilame ; armîname) ; it. -a/i/ume (bestiame, fruttame, mes- colame ; mangime, piantime ; pastume) ; fr. -ain, -in (couvain ; f rețin, funin) ; oc. -un (eigriln, gastadun) ; sp. -ațiiumbre, împrumutat -amen (raigambre ; urdimbre ; undumbre ; pelamen) ; pg. -a/ume (balame, correame ; carregume) ; -(t)ura : rom. -tură (adunătură, albitură, crăngătură) ; it. -ura (capellatura, ossatura) ; fr. -ure (brisure, chevelure) ; sp. -dura (botonadura, cabelladura) : pg. -dura (albardadura, dentadura) ; -tas: rom. -ătate, foarte slab productiv, împrumutat -itate (păgînătate, străinătate; latinitate, romanitate) ; în celelalte 1. apare în formații împrumutate sau adaptate după modele lat.: it. -(i)tă (nobiltă, latinită) ; fr. -(i)te (chreliente, humanite, posterite) ; sp. -(i)dad ( cristiandad, humanidad, latinidad) ; pg. -(i)dade (cristandade, humanidade, latini- dade). Sufixe moștenite în unele 1. romanice: -aria, -arium: (adesea sensul colectiv e greu de delimitat de cel local și de ,,recipient") rom. -ar (ferigar, frunzar, viespar) ; it. -aia, -aio (fra- 65 COMPARAȚIE golaia, petraia, cocomeraio, gallinaio) ; fr. -iere (fraisiere, fourmillierz. sublonniere) ; sp. -era, -ero (gamonera, noguera, poilero) ; -mint am rar și, iu majoritatea 1., iu forma de pi., -menta : it. dialec- tal -menta (boscarnent a, drabamenta) ; fr. -mint ( esclaffement) : oc. -menta (fer ra menta) ; sd. -menta (armamenta) : sp. -menta (comamenta ) ; pg. (ossamenta) ; -cuiiulia, iu general cu mică frecvență și cu nuanță peiorativă: rom. -ale ( juvălaie, măruntaie) ; it. -aiiglia, -uglio (canaglia, t-agazzaglia, modiglia; avanzuglio, miscugizo) ; fr. -aille (muletaille, pierraille, pretraiUe ) ; &z. -alh(a) (polalha) ; sp. -aia. -aio, -i;a (barbaja, cascajo, h.ornija). Sufixe moștenite care au dezvoltat sensul colectiv pe teren romanic : -ia, din sensul de ab- stract adjectivai, atașat, prin extensiune, la baze substantivale: it. -ia (compagnia, signoria) ; sp. -ia (ganania, moreria) ; pg. -io (mulherio). Rom. -ie are etimologie multiplă: moștenit și împrumu- tat din sl. (lipscănie, stejarii). Din urmașii lat. -ia și -arius se constituie compuși romanici care dezvoltă sensul colectiv (uneori cu nuanță peiora- tivă) din sensul , Jocul unde se produce sau se gă- sește în cantitate mare uu obiect” : rom. -arie (ploparie, rufărie) ; fr. -erie (jujerie. Ungerii); sp. -eria (arqueria, blanqueria). -ala. din sensul de abstract verbal, atașat, prin extensiune, ia teme nominale, dezvoltă sensul „conținutul obiec- tului...” și apoi-pe cel colectiv: it. diai. -ada, -ada (migliata, moronuda, toponim L'Dlmata) ; zr. -ee (cochonnee, tablei) ; oc. -ada (porcada) : sp. -ado, -ada ( almenado, estacada, torada). Sufixele lat. adjectivale -ai ic as și -lotus (atașat ia teme participiale) moștenite in puține 1. romanice, dezvoltă aici sensul c. : fr. -agi (fialila paren- tage, porcage), oc. -atge (erbatge) din sensul ,.apar- tenență” ; it. -eccio (bnrchereccio ). fr. -is (clique- tis, pilotis), oc. -is (rayadis, teulis ) din sensul de abstract verbal. S.e. împrumutate: rom -ai (apara- tuj, dalaj). it. -aggio (erbaggio, fruttaggio), sp. -aje (bestiaje, ramaje), pg. -agem (ramasem, rou- fagem), din fr. ; fr. -ade (balustrade), din it., oz., sp.; rom. -ada (colonadă), din fr. ; rom. -ier (mobilier), din fr.; it. -eria (biancheria. ni boterîa), din fr.; rom. -iș (bolovanii, pdpw/iș) și -iste (cine- piște, gro piște), din sl. Vezi și it. dial. merid. -ămata (figghiolămata), provenit din desinența grec, de pl. 4;xx-x, folosit cu funcție cM dar păstrînd valoarea de pl. (vezi varianta -ămati: niputamatij. Forme compuse ale acestor sufixe: rom. -ăret (băbăret), -ărime (cop ilar i me ), răriș (plopă/iș ). L.V. comparativă, propoziție circumstanțială vezi modală, propoziție circumstanțială**» comparativului, complementul-*, vezi mod, complement circumstanțial de~. comparație. Categorie gramaticală ternară în lat. (pozitiv, comparativ, superlativ), caracterizînd numai adj. și adv. Comparativul și superlativul relativ aveau, in ambele clase, atît forme sinte- tice — exclusiv pentru exprimarea su-oeriorității — cit și forme analitice. Formele sintetice de comparativ și de superlativ de superioritate se obțineau cu ajutorul sufixelor. Comparativul aii. se construia cu sufixul -ior, la nom. mase. și fem. sg. (al tus ~ alt ior, pulcher ~ puie hr ior, re s osc tiv -tus, la nom.-ac. neutru sg. (aitius, pulchrius ), flexiunea cazuală urmind modelul deci. 3. Compara- tivul adv. se exprima prin forma neutră de nom.-ac. sg. a adj. corespunzătoare: aitius, fortius. Pentru unele adj. existau forme supletive de comparativ: bonus/meilor, malusj peior, paruusi minor ; fiind foarte frecvent utilizate in vorbire, acestea s-au transmis in toate 1. romanice — mai puțin rom. — in ciuda neregularității lor. Un fenomen asemănă- tor s-a petrecut cu adv. corespunzătoare: bea / miUus, malel peius, mulțumi magis sau plus, parum/ minus. Superlativul relativ de superioritate al adj. — interpretat uneori, în funcție de context, și ca superlativ absolut — se obținea prin adăuga- rea sufixului -issimus (cu unele variante morfo- fonetice) la rădăcina pozitivului: validus ~vali- aissimus, pulcher ~ pulcherrimus, facilis ~ facilii- mus. O formă cazuală a acestor superlative — cea de instrumental terminată în -e — servea drept superlativ de superioritate adverbial: altis- sime, miserrime. Adj. și adv. cu forme supletive de comparativ aveau forme supletive și la superla- tiv : bonusioptimus, malus/pessimus, paruusi mini- mus ; benețoptime, malel pessime, mulțam/max i me, parum!minime. Alături de aceste forme sintetice existau și forme analitice, construite cu ajutorul unor adv. urinate de adj./adv. la gradul pozitiv, în lat. clas., comparativul și superlativul relativ de Superioritate al adj. se exprimau analitic numai atunci cîud forma pozitivului se termina îiitr-unul din grupurile -ius, -eus, -uus care n-ar fi admis declt cu mari dificultăți de ordin fonetic adăuga- rea sufixelor -ior, -ius. Adv. folosite erau magi; (magis idoneus, dubius, arduus), pentru compara- tiv, respectiv maxime (maxime idoneus, dubius, arduus), pentru superlativ. în schimb, compara- tivul și superlativul relativ de inferioritate, ca și comparativul de egalitate, se exprimau totdeauna analitic, cu ajutorul adv. minus!minime, respectiv tam, urmate de forma pozitivului. Superlativul absolut era adesea o construcție analitică: maxime 4-adj./adv. Comparativul și superlativul adj./adv. puteau fi folosite în lat. fără ,,complement de comparație”, in construcții în care era explicitat numai primul termen al raportului comparativ, iar al doilea — termenul de e. — lipsea: iuuen- tas natura audacior est ,,tinerețea este din fire mai îndrăzneață'' ; sapientissimus quisque sententiam quoque al io rum rogat „cei foarte înțelepți cer și părerea altora”. în astfel de cazuri se indica doar gradul intensității calității, fără să se facă o c. propriu-zisă, iar forma de superlativ admitea 2 interpretări care se diferențiat! in context: doctis- simus „cel mai învățat” sau „foarte Jînvățat”, aceasta din urmă trausformînd-o într-un echiva- lent al superlativului absolut. în general însă, formele celor 2 grade de c. erau urmate de nu complement circumstanțial de mod explicitind termenul de o. în lat. vulg, se extinde exprimarea perifrastică a gradelor de c.. mai concretă, mai regulată și mai expresivă decit cea sintetică. O dată cu generalizarea procedeului (apar forme analitice și iu cazul adj./adv. care aveau compara- tiv și superlativ sintetic), se realizează și o îmbo- gățire a mijloacelor de expresie prin utilizarea unor noi adv. in construirea gradelor de c.; astfel. 5 — /v.:: i limbilor mnia’rce COMPARAȚIE 66 pentru formarea comparativului de superioritate, alături de magis (magis Ion ga, magis utile) apare și plus (plus miser sim, în loc de miserior sim), iar la superlativul absolut, maxime este adesea înlocuit de adv. bene, ralâe. Acțiunea de înnoire și de diversificare a inventarului de formanți — vizibilă mai ales în cazul superlativului absolut: lat. tîrzie bene gloriosus ; valde inutile, dar și super ivfclix pater; satis admirabile — trebuie pusă în legătură cu faptul că expresivitatea lor se uzează rapid din cauza frecvenței cu care sînt folosiți în vorbirea afectivă familiară si populară; de altfel, aceeași cauză se află și la baza unor con- strucții specifice vorbirii populare în cadrul cărora adv. de cantitate amintite precedă forme sintetice de comparativ sau de superlativ. In absența compl. de mod comparativ, comparativul și super- lativul relativ de superioritate se confundă, în condițiile în care formele analitice — realizate cu același adv. de cantitate — se substituie formelor sintetice clasice, construite cu sufixe distincte. L. romanice păstrează în linii' generale structura semantică pe care o avea categoria e. în lat. clas., dar se dovedesc a fi continuatoarele sistemului lat. vulg, de exprimare a gradelor de c. prin pro- cedeul' analitic pe care îl folosesc cu precădere sau în mod exclusiv. Conform unei opțiuni ale cărei prime manifestări datează din sec. 5 e.n., 1. roma- nice construiesc comparativul de superioritate^fie cu descendenții adv. magis (>rom. mai, cat. mes, sp. mas, port, mais), fie cu cei ai formantului mai recent utilizat — plus Ait. piu, fr. plus, dar și v. sp. plus) ; numai in oc. pot fi întrebuințate ambele unități. Celelalte 2 subdiviziuni ale compa- rativului comportă alte adv. sau loc. adv. cu valoare cantitativă, printre care: rom. mai puțin, (lat. minus>) it. mero, fr. moins, sp., pg. menos, pentru comparativul de inferioritate; rom. tot atît, tot asa, la fel (d- de adj./adv.), (lat. tantumy) it. tanto, fr. tant (alături de autant, aussi, si, cu dis- tribuții specifice), sp. tanto (cu varianta pozițio- nală tan), pg. tao, pentru comparativul de egali- tate. întocmai ca în lat. vulg., și în 1. romanice există identitate de formă între comparativul de superioritate și superlativul relativ de superioritate, dar ele inovează, în ceea ce privește marca dife- rențiatoare. Pentru superlativul de superioritate se folosesc formele romanice corespunzînd fonetic pron. dem. lat. iile, forme asimilabile cel mai ades art. hot. (it. il piu alto ragazzo ; fr. la plus jolie robe fa robe la plus jolie); în rom., această funcție este îndeplinită de art. dem. cel (cel mai curajos băiatjbâiatul cel mai curajos). Există însă cazuri în care superlativul relativ de superioritate este redat prin forma de comparativ: it. il ragazzo piu alto, sp. el purdo mas claro (dar și rom. fata mai mare = „fata cea mai mare”, dacă sînt numai 2 fete). Alături de aceste forme analitice, în 1. romanice, mai puțin rom., există un mic grup de urme de comparativ/superlativ sintetic: (lat. meii ore (m)>) it. migliore, fr. meilleur, sp. mejor, pg. melhor ; (lat. peior>) fr. pire ; (lat. peiore(m)>) it. peggiore, sp. peor, pg. pior ; (lat. maiore(m)>) it. maggiore, sp. mayor, pg. maior; (lat. minor>) fr. moindre ; (lat. minore (m)>) it. minore, sp. mcnor, pg. menor — aparținînd clasei adj.; (lat. melius>) it. meglio, fr. mieux ; (lat. peius>) it, peggio, fr. pis; (lat. minus>) it. meno, fr. moins, sp., pg. menos — aparținînd clasei adv. Uneori for- mele sintetice sînt dublate de forme analitice (cu sau fără, întrebuințări specifice) : it. migliore — piu bitono, peggiore — piu cattiio, minore — piu ylccolo ; fr. pire — plus mauvais, moină re — plus petit. Superlativul absolut, considerat de unii cercetători — dat fiind conținutul său semantic — mai curînd ca un fenomen stilistic decît ca un grad de e. propriu-zis, și apreciat uneori — în mod nejustiîicat — ca o inovație romanică., se construiește cu adv. ca: (lat. multum>) v. rom. urnit (frumos), ir. molto (bello), v. fr. mod (beau).. sp. muy (hermoso), pg. muito (Lelo) ; (lat. forto) rom. foarte (greu) ; dat. lrans>) fr. tres (lourd) ; (lat. bene>) fr. biun (lourd). în plus, fiecare 1 romanică poate recurge la alte unități pentru a exprima gradul înalt al imensității, unități ce devin sinonime contextuale ale adv. enumerate (rom. uimitor de frumoasă; fr. tcrriblcmerd, bi- g'mmcnt chauă); poate fi de asemenea folosită cu aceeași funcție și valoare repetarea adj./adv. (it sc ne staza li solo solo ; pg. o rapaz era- Undo Undo). în it., sp., pg. și cu totul sporadic — doar ca urmare a unor- împrumuturi — în fr., a- nurnite adj./adv. prezintă forme sintetice de superlativ absolut; sufixul cu care sînt construite aceste forme este împrumutat (lat. -issimus: it. aliissimo, benevolentissimo, celebcrrimo ; fr. richis- sime ; sp. altisimo (sau adv. lentisimamente); pg aliissimo, baixissimo). Există, și forme supletive de superlativ absolut sintetic intrate în 1. roma- nice ca împrumuturi din lat., care se adaugă — cu sau fără întrebuințări specifice — formelor analitice și sintetice existente în fiecare idiom: rom. foarte micjminim, pg. muito pequenolpeque- nissimo/minimo „foarte mic”. A.C. complement, vezi aoent, cauză, concesiv, con- dițional, consecutiv, direct, indirect, intern, in- strumental, loc, mod, relație, scop, sociativ, timp, complement (circumstanțial (de))~. completivă, propoziție vezi directă, indirectă^ completivă compunere. în lat. nu e un procedeu foarte dezvoltat. Compusele, în general constituite din 2 termeni, sînt de 2 tipuri: tematic (cu vocala de legătură specifică -i-: opiparus, mai rar -o-, sub influență grec.: sacrosanctus) și prin juxtapunere (ros marinus). Al doilea termen e adesea un cuvîut fără existență independentă, mai ales din paradig- ma unor verbe uzuale : agricola, beneficus, iudex. Compusele lat. sînt rar verbe (nolo, tepefacio) și relativ numeroase nume (ambii termeni nume: agricultura, dulcamarus, Gallograecus, res publica, un termen — de obicei, al doilea, verb: arcite- nens, artifex, lucifer) și cuvinte neflexibile (abaute, deinde, extemplo, sicut). C. lat. e productivă piuă aproximativ în sec. 1 î.e.n. în limbajele tehnice 'de unde formațiile trec în 1. comună) și în lim- bajul poetic (cu caracter artificial). Ulterior pro- cedeul nu mai creează tipuri noi. C. tematică slăbește în favoarea e. prin juxtapunere, numeroase compuse devin neanalizabile și, prin aceasta, baze de derivare. Se dezvoltă compusele din 2 subst., între care unul la gen. (aurifaber), verbele 67 COMPUNERE in -fico (beatifica) și prep, compuse (defost, de- supra). L. romanice nu au moștenit tipul de c. tematică decît prin unele formații izolate neanali- zabile. Au moștenit și dezvoltat c. din cuvinte întregi. Tipuri de compuse moștenite panromanice : subst. + adj. (avistarda) >subst., (rar) adj.: rom. bot gr os, burtă-verde, adj. codalb, it. acquaforte, lettoialdo, adj. cornomozzo, fr. bas-bleu, vinaigre, adj. v. fr. poilchenu, oc. aigafbrt, adj. cambacort, sp. aguardiente, hilvân, adj. barbimtbio, pg. dguu-forte, măo-cheia, adj. cabisbaixo; adj. 4- subst. (primavera) >subst.: rom. bunăvoință, drept- unghi, it. belladona, biancospino, fr. beau-frere, oc. malafacha, sp. buenandanza, altavoz, pg. meio-dia, baixa-mar; subst. 4- subst., ambele în același caz (a? t uballista) >subst.: în rom. slab moștenit și popular, întărit prin împrumuturi și calcuri (Dum- nezeu, mamă-soacră; cîine-lup, tren-fulger), it. acquivento, capocuoco; fr. chien-loup, choufleur, oc. cordolor, galcant, sp. canamiel, ferrocarril, pg. couvc-flor, pampolho ; adj. + adj. (dulcamarus) > >adj. : rom. alb-roșietic, nou-nouț, it. agrodolce, vevdazzuro, fr. aigre-doux, ivre-mort, sp. tiesierguido, verdinegro, pg. altibaixo, surdo-mudo. Tipul subst. 4* 4- subst. în gen. și în ordine inversă (ramus pal- mi. aquaeductus ) > subst., tip moștenit în toate 1. (in 1. occidentale prin formații, adesea neanalizabile, in rom., ca procedeu), dar productiv numai în v. fr. și rom., unde se păstrează flexiunea; este suplinit prin structuri prepoziționale echivalente: rom. barba-caprei, moalele-capului, roza-vinturilor, it. acquidotto, capelvenere, lunedi, fr. hotel-dieu, hindi, oc. rampam, sp. aguamanos, pesttna. Tipul de verbe compuse cu structura subst. 4~ verb (ma- viumittere) e moștenit numai în unele 1. și slab productiv: it. barcamenare, fr. arc-bouter, champ- ievcr, sp. perniquebrar. Tipurile de cuvinte inva- riabile compuse, adv., prep, și conj., sînt moște- nite și productive în toate 1. romanice : rom. aproa- pe, niciodată ; despre, pe lingă ; fiindcă, întrucît, it. beninteso, oggigiorno ; insino, nonostante ; es- sendoche, tuttavia, fr. bientot ; envers, malgre; qnoique, toutefois, sp. anoche, tambien; debajo ; forque, pg. ateamanhă ; da; por que. L. romanice dezvoltă e. din cuvinte întregi și prin crearea de noi tipuri: subst. 4-prep. 4-subst. >subst., foarte productiv în toate 1. romanice : rom. buhai-de-baltă, poale-n-brîu, it. baco da seta, barbadibecco (cf. rom. barba-caprei}, fr. arc-en-ciel, eau-de-vie, oc. sauta d’aiga, sp. leche de păjaro, trampantojo, pg. ăgua- de-cN6nia, capo-d’dgua. Compuse nominale cu structură de prop. sau frază (un termen verbal și unul substantival, adverbial sau verbal, organi- zate în mai multe subtipuri); verb 4- subst., ino- vație romanică timpurie: în rom. și cu ordinea inversă a termenilor gură-cască, meșter-strică, Doamne-ajută, tîrîie-brîu, probabile formații moș- tenite din expresii lat. : cîrneleagă, cișlegi< carne (m) I icascuf m) liga(t) ; it. accatabrighe, batticuore, fr. abat-jour, trompe-Voeil, oc. baticbr, virasolh, sp. besamanos, matapolvo, pg. gztarda-chuva, ganha- păo ; verb 4- prep. 4- subst. : calcă-n-străchini, flu- ieră-n biserică, it. cantalhiscio, girasole, fr. croquem- bouche, vol-au-vent, sp. s alt aemb anco ; verb 4- adv. : rom. vino-ncoace, it. baciabasso, buttafuori, fr. frappc-devant, vaurien, sp. bogavante ; compuse cu structură de frază mai mult sau mai puțin dezvol- tată: rom. tace-face, lasă-md-să-te-las, it. saliscendi; fr. va-et-vient, sp. duermevela, pg. algapăo. Verbele compuse, puține și puțin variate ca structură, se formează în toate 1. romanice : verb 4- verb : rom. furgăsi, it. passavogare, fr. virevoler, sp. salvaguar- dar ; adv. 4- verb : rom. binecuvinta, it. benevolere, fr. malmener, sp. bienquistar. Formațiile savante din elemente de c. (numite și prefixoide sau sufi- xoide, după cum ocupă poziția inițială ori finală în cuvînt) sînt în 1. romanice mod. (în cele occiden- tale începînd din sec. 12 și 13) categoria cea mai productivă și mai bogată de compuse. Ele sînt formate după modelul e. tematice lat. Pot fi con- stituite exclusiv din elemente de e. (rom. stereo- tomie, fr. stereotomie} ori dintr-un element de și un cuvînt cu existență independentă în 1. (rom. biocurent, it. stereografia, rom. ciobotecă, fr. oscii- lographe, cu vocala de legătură -o-). Constituite după modelul compuselor din elemente de c. sînt adj., de obicei cu caracter ocazional, compuse din 2 adj. cu existență independentă în 1., unite prin- tr-o vocală de legătură: rom. greco-turc, it. comico- poliziesca, fr. greco-latin, sp. hispanoamericano. Com- pusele din elemente de e. sînt subst.: rom. cosmo- gonie, it. cosmodromo, fr. cosmographe, sp. cosmo- logia, pg. cosmografia ; rom. biogeologie, it. micro - film, fr. biogeographie, sp. bioqiiimica ; adj.: rom. aurifer, it. argentifero, fr. carbonifere, sp. carboni- fera ; rom. elect ro metalurgic, it. elettromagnetico, fr. electrochimique, sp. electrodinămico ; mai rar, verbe : rom. prolifera, it. legiferare, fr. vociferer, sp. multi- plicar; rom. teleghida, it. teletrasmettere, fr. tele- photographier, sp. telegrafiar. Elementele de c. sînt preluate din greacă și lat. Apar în toate 1. romanice și constituie un sistem deschis de formare a ter- menilor tehnici prin care terminologiile tehnico- științifice ale 1. romanice se integrează în termino- logia tehnico-științifica internațională. Rom. a împrumutat elemente de c. și din v. sl. (unele, la rindul lor, de origine grec.) : proto- (protopop, pro- tovistiar), vel- (vel-armaș) ; din tc.: baș(a) (baș- ceauș, tutungi-bașa), cara- (Caramihai), -oglu (Bacaloglu) ; din ngr. : papa- (Papacostea), -(o) pol (Vlaho pol). Compusele cu aceste elemente, exclu- siv subst., sînt în cea mai mare parte nume de funcții și nume proprii. C. din abrevieri, procedeu nou, internațional, apare pe la mijlocul sec. 19 în toate 1. de civilizație, deci și în 1. romanice. Compusele din abrevieri sînt constituite exclusiv din abrevieri — inițiale sau fragmente de cuvinte — ori din abrevieri și cuvinte întregi: C.F.R. ( = Căile Ferate Române), ARO ( = Asigurarea Românească), Aviasan ( = Aviația Sanitară), Prod- export (= întreprindere de) Produse pentru Ex- port). Sînt subst. comune (rom. cavit ( = calciu și vitamine), G.A.S. (= Gospodărie agricolă de stat), fr. copar ( = cooperative parisienne)) și, mai ales, proprii (rom. AC IN ( = Asociația Cineaștilor dia R.S.R.), E ar africa ( = Europa și Africa), it. Fiat ( = Fabrica Italiana Automobili Torino), fr. CNRS ( = Centre National de Recherche Scientifique), sp. ALALC ( = Asociaci6n Eatinoamericana de Eibre Comercip)). Pe lîngă marele număr de formații care se creează în permanență în fiecare 1. în parte, se practică împrumutul: între 1. romanice și în CONCESIV, COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL 68 acestea din 1. ncromanicc >mai ales engl.k De cele mai multe ori împrumutul presupune transformări impuse de traducerea gr. sintactic : T.S.F. (=Tele- graphie sans fil)>rom. T.F.F. ( — Telegrafie fără fir). Există și cazuri în care atît inițialele terme- nilor, cît și ordinea lor din model sînt aceleași in împrumut: rom. O.E.L. (^ Organizația Națiunilor Unite)rom. că), quomodo (>sp. como), si (>rom. să, ir. si, pg. se). întărită cu alte elemente, în special cu descen- denții lui bene, si a format loc. conjuncționale: it. sebbene, anche se ; sd. fintsas si ; fr. mente si : oc. si bien ; pg. se bem que. în unele 1. romanice, lat. quando, singur sau întărit de o conj., o prep., un adv. sau un grup adverbial augmentativ, a dobîndit valoare concesivă: rom. fie) cînd; it. quando che, anche quando, quand’anche ; fr. quand, quand (bien) meme; sp. aun cuando ; pg. conquanto. L. romanice dezvoltă și alte ele- mente de relație (conj., adv.) : în sd., concesiva este introdusă prin 3 conj. principale: mahăr — de origine grec. —, bene și sd. mod. belle chi ; în rom. p.e.c. este introdusă și prin conj. de, deși (conj. 69 CONCLUSIVA, COORDONARE c.ea mai frecventă), clacă. Conj. că și de (4- ind.) introduc o p.e.c. intercalata în structura regentei și de care continuarea acesteia se leagă prin core- lativele și tot, și încă, dar (și) (mai ales în pro- verbe: Fierul, că-i fier, și încă ruginește.. .). F.e.e. introduse prin de au același sub. cu regenta. L. romanice occidentale și-au format loc. con- juncționale concesive structurate pe conj. que (che: it. benche, quantunque, ancorche, nonostante che, malgrado che, con tutto che, ammesso che, 'posto che, concesso che ; fr. quoique, bien que, malgre que, encore que, en depit que (4- conj.); cat. encara que, per mes que, malgrat que, (per) be que (ultimele 2 literare), jatsia (que), ane que (arhaice); sp. aănque, ya que, a pesar de que, bien que, mal que ; pg. ainda que, (se) bem que, posto que, mais que, muito que, maior que, melhor que, menor que, mesmo que, apesar de que, nem que, prior que și formele întărite cu por : por mais/maior/melhor/menos/ menorlprior que. în rom. p.e.c. este introdusă si printr-un mare număr de loc. conjuncționale, combinații mai mult sau mai puțin libere, cu elemente separabile sau intervertibile ca ordine : cu toate că, măcar că, fără (ca) să, chit că, de unde, în timp ce, în vreme ce, pe cînd, de bine ce, chiar dacă, chiar de, chiar să, măcar de, măcar să, și dacă, și de, să și, nici dacă, nici de, nici să. în unele 1. romanice, conj. și loc. conjuncționale concesive se pot folosi și urmate de un adj., un part, sau o construcție circumstanțială, atunci cînd p.c.e. are același sub. cu regenta, verbul „a fi” fiind subînțeles: fr. Pour la piece, elle etait fort bonne, quoique ancienne ; it. Benche malaio, mi prezentai alVesame ; în rom., această construcție este posibilă numai după conj. deși (Deși bolnavă, continuă să lucreze). Există o concesie „complexă” intro- dusă în 1. romanice occidentale printr-un pron. sau adv. rel.-inter, urmat de que : fr. qui que (Qui que tu sois, reponds l), quoi que, oii que, quel que ; it. pron. nehot. : chiunque, qualunque, checche 4- 4- conj. (Checche tu dica, non mi convincerai). în rom. p.e.c. „complexă” poate fi introdusă prin pron. sau adj", nehot. (orice, oricare, oricîte), prin adv. rel. sau nehot. (ori)cît, (ori)cum — singure sau în construcții cu adj. sau adv. introduse prin prep, de (Oricît de bun ar fi, tot are cîte un păcat). L. romanice fac distincția între p.c.e. reală (propriu- zisă) și p.c.e. condițională (ipotetică), marcată de conj. sau loc. introductive. în cadrul p.e.c. condiționale se face distincția între p.e.c. reali- zabile și p.e.c. ireale, marcată de timpul pred, în rom. p.e.c. reală este introdusă prin deși (cel mai frecvent), cu toate că (specifică 1. scrise), chit că (fam., calchiat după fr. quitte a), măcar că (popular), după ce, în timp ce, în vreme ce, pe cită vreme, (și) fără (ca) să. în fr. p.c.e. reală este marcată de loc. conjuncționale quoique (mai frec- vent în 1. vorbită), bien que, encore que, malgre que (popular) — urmate de conj., tout. . .que 4- 4- ind. în sp. aunque 4- ind. P.c.e. condițională exprimă o piedică ipotetică realizabilă atunci cînd are pred, la prez, și o piedică ireală atunci cînd este construită cu un timp trecut sau în unele 1. romanice cu conj. în rom. ea este introdusă prin să și diferitele sale combinații: măcar să, chiar să, să și, nici să (4- conj.), (măcar) de (4- cond.); chiar dacă, chiar de, și dacă, de... și, nici dacă, nici de, dacă (4- cond., ind. sau prezumtivul) sau prin pron., adj. sau adv. nehot. 4- să (Oricîte bunătăți să am, nu-mi tihnește). In fr. este introdusă prin meme si (4~ ind.), quand (bien) meme, quand, alors meme que (4- cond.). Structura bazată pe inversiune, construită cu cond., exprimă tot- deauna valoarea de concesie virtuală (Pauvre tante Bosie, lui aurait-on raconte cette histoire qu’elle ny aurait rien compris}. în sp. auvquef- 4- conj. P.e.c. cu valoare opozițională opune regentei fie acțiunea unui sub. diferit, fie acțiunea aceluiași sub. în împrejurări diferite sau. exerci- tată asupra unor obiecte diferite. în rom. intro- dusă prin (pe) cînd, de unde, in timp ce, proprii mai ales 1. scrise. în fr., pentru p.c.e. opozițională ireală se folosesc: pentru exprimare li cantității/ intensității tout, quvique, uussfsi, pour -- adj./adv. 4- que 4~ conj. (Enseigncr le sic Hun, aussi etrange que cela pnisse- parai l re, n’esl pas ane tăche simple) sau structura bazată pe inversiunea sub., legată uneori de adv. st (Jous ces mdiuumts, si mini- mes soient-ils, foni pa>‘ie de none i:iej și pentru exprimarea identității qitclqnc (s / -g subst., aud (variabil; -g que -ț- circ, qui- que, ^iioi que, d qiu -- 4- conj. în toate aceste cazuri {Ou que vous ailiez. quoi que vous fassiez, voire enfance vous mitra pm a toujours par la mancheq. în unele 1. romanice (rom., sd., fr., cat.) există un tip de p.e.c. numită „restrictivă”, introdusă de rom. măcar că, măcar de, sd. mahăr, fr. encme que, cat. encara qm (cu ind. pentru acțiuni reale și conj. pentru acțiuni posibile). în sp. și rom. există o structură con- cesivă formată dintr-un verb repetat pron. rel. -}- pron. pers, compl. interpuse, pron. puțind înlănțui formele aceluiași vei b sau damă verbe diferite (sp. diga lo que diga ; rom. zică ce-o zice). Există o evidentă legătură înut concesivă și coordonarea adversativă și disjunctivă. ALT. conduși vă, coordonare~. în lat. existau 3 serii de conj. pentru cm. : ergo, igitur „deci” marcau îndeosebi consecința logică; itaqum qaamobmm, quapropier, quocirca „de aceea ’ indicau rezultând unui fapt și. erau așezate ia începutul frazei; din această serie făceau parte și co, ide o „.pentru aceasta”, înde „de unde, prin urmare” ; proinde „deci”, „în consecință” introducea un ordin, un îndemn (cetind modul, conj. sau impj. In 1. romanice toate aceste conj. s-au pierdut cu excepția lat. înde, indicîud motivul logic, care a fost moștenit în it. quindi. L. romanice și-au constituit un tem de conj. de v.r. eseuțialmoiite diferit de cel lat.; majoritatea provin din prep, romanice com- binate cu adv.; altele, mai puțin numeroase-, pro- vin din alte părți de vorbire de origine lat.; frec- vente sînt conj. provenite prin schimbarea fm.' ției sau elementele care desemnau raporturi temporale sau raporturi de succesiune logică derivate din acestea. Astfel, lat. pod, posija și postea se regăse-'-' în: rom. pol, apoi ; it. pol, poscia (< lat. pozăm (introduce — conform originii sale -- o acțiune a cărei îndeplinire este posterioară altei acțiune ; sd. puslis (după W. ăleyer-Lubke, nu se poate spune cu precizie din care din formele lat. pro- vine) ; fr. puis ; oc. pues, pus ; sp. pues ; pg. pois. Lat. dune și-a pierdut semnificația temporală CONCORDANȚA TIMPURILOR 70 la origine (indicînd un moment determinat în trecut sau în viit.) și a devenit conj. de c.c. care indică deducția logică: it. dunque, fr. donc, oc. dune, donex, cat. doncs. Deci, conj. de c.c. cea mai folo- sită în rom. literară, este o formație rom.,<^ + + aici (se regăsește sub formele dece, deace, deaci, de acia încă din cele mai vechi texte). Și aici, ca în alte situații din 1. romanice, valoarea temporală a avut ca sursă sensul locativ, așa cum este și cazul elementelor it. appresso, indi, quindi (da quindi innanzi), fr. ensuite. V.it. loco, v.fr. lues, sp. luego, pg. logo provin dintr-un abl. lat. pietri- ficat (nullo) loco, cu sens inițial spațial. L. romanice și-au construit astfel conj. și loc. conjuncționale, adv. și loc; adverbiale care marchează raportul de c.c.; rom. dar (dară), așadar (adv. așa, din compunerea lui așadar, poate avea și singur sens conclusiv), și (singur sau în combinație cu deci, de aceea, prin urmare) și loc. de aceea, prin urmare, în concluzie, în consecință, (care) va să zică (spe- cifică 1. vorbite) ; it. infine ; fr. par consequent, ă la fin/en fin (de compte) ; cat. aixi, en conse- qiiencia (ambele la începutul frazei) sau loc. for- mate cu i copulativ care precedă conclusiva: i per tant, i en conseqiiencia ; pg. portanto, por con- seguinte, por consequencia, por isso. Adv. fr. aussi, sp. asi, pg. assim (cerînd inversiunea sub.) mar- chează motivul într-o e.e., ca și structurile com- plexe fr. pour cela, c est pourquoi; oc. per so ; cat. per tant ; v. sp. poro și sp. mod. por eso, por tanto ; pg. porem, por isto, por tanto. în toate 1. romanice, conj. provenind din lat. et pot, ca și rom. și, exprima e.e. în prop. în raport de e.e. se pot folosi toate modurile predicative. în rom. nu este obligatorie folosirea aceluiași mod in ambele prop. aflate în raport de e.e., în cea de a doua prop. apărînd frecvent imp. sau conj. horta- tiv, deoarece concluzia echivalează adesea cu un îndemn. Din punctul de vedere al dependenței dintre unitățile pe care le leagă, e.e. se află la limita dintre coordonare și subordonare. Dovada o constituie imposibilitatea schimbării locului pe care îl ocupă conclusiva față de coordonata sa și corespondența de sens dintre e.e. și subordo- nata consecutivă. înrudirea semantică dintre e.e. și subordonat^ consecutivă apare și în ele- mentele de relație (cat. Te molts diners ; aixb no li costară, doncs, cap esforș — conclusivă și Te tants diners que aixb no li costară cap esforc — — consecutivă). M.T. concordanța timpurilor (corespondența timpuri- lor, lat. consecutio temporum). Complex de reguli stabilind o anumită conformitate temporală (și mo- dală) între pred. prop. subordonate și pred. prop. re- gente, care a constituit o trăsătură caracteristică a sintaxei lat. și continuă să se manifeste, deși nu tot- deauna cu aceeași vigoare, în majoritatea 1. roma- nice. Respectată mai riguros în varietatea literară a lat. și aplicată cu mai puțină strictețe în 1. vorbită, c.t. se realiza prin forme în parte diferite în discursul direct și în cel indirect, corespondențele verbale depinzînd în general de valorile timpurilor utilizate și de natura prop. subordonate. Deși reglementa și combinarea formelor temporale ale ind., c.t. privea îndeosebi întrebuințarea timpuri- lor conj., al căror remarcabil paralelism cu for- mele proprii ind. permitea un foarte nuanțat joc al dependențelor temporal-modale. Redusă de obice'i la regula potrivit căreia, dacă verbul regent este la ind. prez, sau viit., verbul subordonat se folosește la conj. prez, pentru exprimarea raportu- lui de simultaneitate (Dicoldicam quid facial) și la conj. pf. pentru redarea anteriorității (Dico/ dicam quid fecerit), iar dacă verbul regent este la un timp trecut al ind., formele utilizate pentru desemnarea raporturilor menționate sînt cele relative: conj. impf. (Dicebam/dixildixeram quid faceret), respectiv conj. m.m.c.pf. (Dicebamldixi/ dixeram quid fecisset) — posterioritatea fiind indi- cată cu ajutorul perifrazei modale (expresie a intenției) part. viit. activ -j- conj. prez./conj. impf. al aux. esse (Dicoldicam quid facturus sit; Dice - bamldixi/dixeram quid facturus esset) —, c.L era in realitate un mecanism mult mai puțin rigid, care permitea adesea combinarea timpurilor după sens și nu numai după formă. Astfel, alegerea timpului verbal subordonat nu mai era supusă în aceeași măsură constrîngerilor formale cînd în prop. regentă figurau ind. prez, cu valoare de prez, istoric, ind. pf. ori conj. pf., timpuri al căror conținut căpăta nuanțe diferite în funcție de con- text. Pe de altă parte, forma temporală a verbu- lui dependent mai putea fi impusă de sens, indi- ferent de timpul verbului regent, în anumite cate- gorii de subordonate care întrețineau relații sin- tactice mai puțin strînse cu acesta: atributivele — în afară de cele cu valoare finală, completivele introduse prin quod (quia), cauzalele, concesivele, temporalele, comparativele, condiționalele con- struite cu ind. Dxistau chiar unele prop. asupra cărora c.t. nu acționa deloc: cele funcționînd ca un fel de adaosuri a căror prezență nu era indispensabilă frazei (quod sciam „după cîte știu”, quod quidem audierim „după cite am auzit spu- nîndu-se”), condiționalele construite cu conj. impf., în care nuanța modală de ireal era mai importantă decît ideea de raport temporal etc. C.t. se aplica cu mai multă rigoare în prop. inter, indirecte, în completivele introduse prin utine cerute de verbe de voință, de teamă etc., în finale — subordonate aflate în relație de dependență mai strictă față de regentă; chiar și în aceste cazuri însă regula de bază putea fi tratată cu o oarecare libertate, cînd se urmărea sublinierea unor valori modale, eventual aspectuale, sau obținerea unor efecte stilistice. L'olosirea timpurilor în inter, indirecte ori în completive era uneori perturbată de așa-numita „concordanță prin atracție”, alege- rea formei verbale în subordonatele respective fiind influențată de timpurile verbelor aflate in imediata vecinătate. într-un fel oarecum diferit funcționa complexul de reguli ale c.t. în subor- donatele consecutive: loc de manifestare a unei libertăți de combinare mult mai redusă decît în cazul temporalelor sau al cauzalelor — cu care totuși se asemănau prin natura conținutului expri- mat —, acestea se construiau de obicei cu conj. impf., ajungînd să fie destul de greu de deosebit de finale, în special cînd timpul de relație amintit reda intensitatea unui proces sau a unei calități. Aplicarea c.t. în cadrul discursului indirect implica realizarea prealabilă a unor corespondențe modale 71 CONCORDANȚA TIMPURILOR depinzînd de statutul sintactic al prep. — inde- pendente/dependente în discursul direct — precum și de felul și de valoarea semantică a acestora: prop. enunțiative (cu sau fără nuanță volitivă), prop. inter, etc. Modurile utilizate de obicei în discursul indirect erau inf. și conj.; ind. se între- buința numai cînd subordonatele erau prop. incidente sau puteau fi asimilate unor astfel' de prop., care scăpau, datorită conținutului lor, relației de strictă dependență față de verbul regent impli- cat de discursul indirect. La conj., mod specific în acest tip de discurs majorității prop. subor- donate care aveau și în discursul direct statut de subordonate, fiecare timp reprezenta, forma temporală corespunzătoare de la ind. dublată de valoarea de viit. (de ex., conj. prez, anum repre- zenta simultan ind. prez, amo și viit. amabo) ; de aceea timpurile conj., utilizate potrivit regulei generale enunțate mai sus, erau suficiente pentru redarea viit. — expresie a raportului de posteriori- tate —, perifrază modală formată cu ajutorul part. viit. în -tow nefiind decît rareori intre- buințată in discursul indirect. Frazele condiționale care exprimau posibilitatea (impliciml o com- binație de forme de viit. în discursul direct) erau construite cu conj. prez./pf., respectiv impf./ m.m.c.pf., după cum evenimentele evocate erau privite din perspectiva prez', sau din cea a trecutu- lui ; folosite în cadrul discursului indirect ca expresie a eventualității (— ireal în prez.) ori a ficțiunii (= ireal în trecut), mențineau aceleași forme temporale în subordonata introdusă prin dacă, în vreme ce regenta, acesteia se transforma într-o construcție infinitivală alcătuită, din aux. esseî fuisse și inf. viit. activ în -turum. Celelalte tipuri de subordonate, mai ales dacă, erau plasate mai departe de verbul regent — marcă a discursului, indirect —, implicau adesea prezența timpurilor absolute ale conj., folosite în locul celor relative, desigur dacă, și sensul ansamblului permitea astfel de combinații. Corespondențe temporale analoge apăreau și în discursul indirect liber, construcție bazată, pe un mecanism deosebit de complicat asigurînd reluarea spuselor cuiva și plasarea acestora în diverse perspective temporale fără a se recurge la reproducerea lor literală; nume- roasele dificultăți ridicate de sintaxa acestui tip de construcții, dificultăți atestate și de desele ezitări în alegerea formelor modale și temporale utilizate în falsele prop. independente — în reali- tate, prop. subordonate unui verb regent neexpri- mat explicit — caracteristice discursului indirect liber, au făcut ca procedeul să fie folosit doar în aspectul scris al lat. (în anumite tipuri de texte literare, în textele administrative, juridice, istorice), în lat. vulg., complexele reguli ale c.t. — care nuanțau și dădeau suplețe sintaxei 1. literare, dar care erau greu de aplicat și nu rareori impuneau forme ce dădeau naștere la ambiguități sau chiar la unele confuzii — sînt simplificate, de obicei, prin folosirea timpurilor absolute — în special la conj. — în locul celor de relație. Anumite modi- ficări trebuie puse în legătură și cu alți factori ca dispariția unor timpuri, schimbarea valorilor altora sau reducerea numărului de contexte admi- țînd unele construcții de tipul celor infinitiv ale. L. romanice, care au moștenit în marea lor majoritate principiile de bază ale c.t. din lat. continuînd chiar să întrebuințeze ca atare anu- mite corespondențe temporale, atît în discursul direct cît și în cel indirect ori indirect liber, au introdus și elemente noi, datorate în primul rînd apariției unor forme necunoscute înainte, ca, de ex., cond. (prez, și pf.\ timpurile compuse — în fr., și timpurile supracompu.se — dezvoltate într- un raport de simetrie totală, sau parțială cu cele simple, unele perifraze verbale etc. Singura 1. romanică in care c.L este relativ liberă, hotărîtor fiind în general sensul, tipul' de raport - temporal ce urmează a fi exprimat, și nu un factor formal, este rom. De obicei, aplicarea mai riguroasă sau mai puțin riguroasă a complexului de reguli ce dictează corespondențele temporale este în funcție de natura subordonatelor, de gradul lor de de- pendență față de verbul regent, de prezența anu- mitor clemente de relație introducînd subordonatele. In gramaticile 1. romanice se dis.tiug în mod obișnuit 2 aîisamblu.ri de reguli, care descriu <*.h ind. respec- tiv c.t. conj. Aceste reguli privesc în primul rînd subordonatele complerive directe și indirecte, dar corespondențele pe care ie stabilesc se aplică adesea și în cazul prop. subiective ori. predicative, precum și în cazul unor atributive ; în subordonatele circ, alegerea modului este impusă uneori, de conj. sau de loc. conjuncțională prin care sînt introduse, iar combinațiile de forme verbale sînt mai puțin numeroase întrucît prin natura conținutului lor semantic aceste prop. nu. admit toate tipurile de raporturi temporale; există și subordonate circ, care au un sistem propriu de corespondențe tem- porale : este cazul, în toate 1. romanice — în ansam- blul cărora rom. prezintă totuși o serie de deosebiri importante —. al subordonatelor cond. introduse prin dacă și echivalenții săi, și, în majoritatea aces- tor 1., al subordonatelor temporale, unde se aplică un alt tip de concordanță. C.t. ind. reunește urmă- toarele 2 reguli principale : dacă pred. prop. regente este utilizat la ind. prez, sau viit., eventual la imp., pred, subordonat va fi întrebuințat la tim- pul cerut de sens, adică: la prez, pentru exprima- rea simultaneității (rom. Văd că ești obosit/Mi se țâre că ești obosii!Voi spune că ești obosit; it. Sono certa che lo conosci ; fr. Je crois qu ii est malade; sp. Dice que necesita hilo y aguja), la impf., respectiv la pf.c. sau, mai rar, la pf.s. ori m.m.c.pf. pentru exprimarea anteriorității, cu nuanță imperfectiv durativă, respectiv perfectivă (rom. Știu că era bolnav ' Văd că a, terminat exercițiul ; it. Vedrai che lui ti covosceva da quasi un annolSono certo che ha sbagliato, Ricorda che Mti questi mori- rono per la- patria ! ; fr. Je pense qu'il netait pas ă- la maisonlje suis sur qu'il a, achete des fie urs, Je suis sur qu'il en avait ete prevenu), la viit. pentru exprimarea posteriorității (rom. Cred, că va tele- fona astă-se ară ; it. So che tu mi capirai ; fr. le sais qu’il partira bientot; pg. Assegura-me que escreveră a carta, amanhă) ; dacă verbul regent este utilizat la un timp trecut, în special la impf. sau pf.s., verbul subordonat va fi construit la impf. pentru redarea raportului de simultaneitate (it. Gli dissi che sapevo la verită ; fr. II affirma qu’elle netait pas coupable ; sp. La joven deda que necesi- CONCORDANȚA TIMPURILOR 72 taba hilo y aguja), la m.m.c.pf. pentru redarea raportului de anterioritate (it. Sapcuo che non ti eri prezentate all’esame ; fr. Je croyais qu'il etait parti : sp. Pregunto a la portera si habian venido las senoras), la cond. prez. ( = „viit. al trecutului”) pentru redarea raportului de posterioritate (fr. Il declara qu'il s’opposerait ă leur brojet ; sp. Me diciste que volverias; pg. Dissejdizia que viria ; dar în it. apare cond. trecut: Mi disse che non sartbbe piu rftornato}. Conform sistemului de corespondențe ’ temporale pus in evidență prin exemplele de mai sus, în unele 1. romanice viit. anterior folosit într-o prop. subordonată depin- zind de un verb regent la prez, va fi înlocuit prin cond. pf., dacă verbul de care depinde este con- struit la un timp trecut (fr. ll dit qu'il aura bientot fim —► II disait qu'il aurait bientot fini ; pg. DL que teră acabado dentro em breve —> Dizia que teria acabado dentro em breve). în limbi ca it., fr., pre- zența unui pf.c. în prop. regentă permite exprima- rea celor 3 tipuri de raporturi temporale atît prin formele menționate în cadrul primei reguli, cit și prin cele stabilite de regula a doua. Pe de altă parte, in it., fr., sp., gramaticile recomandă ca, dacă verbul regent este utilizat la cond. prez., c.t- să sd realizeze sub forma regulei a doua, dar vorb. o realizează de obicei sub forma primei reguli. Aplicarea regulilor c.t. ind. în fiecare 1. prilejuiește apariția unor diferențe mai mult sau mai puțin însemnate între idiomuri: posibilitatea de a folosi uneori perifraze verbale pentru a indica anumite raporturi, preferința pentru unul sau altul dintre timpurile ce se pot întrebuința în regentă ori în subordonată, în cadrul aceluiași raport etc. Rom. ocupă o poziție aparte, extin- zînd corespondențele stabilite de prima regulă la construcțiile ce comportă un timp trecut în prop. regentă; de altfel, în acest ultim caz, chiar dacă se utilizează unele forme potrivit celeilalte reguli, pentru redarea raportului de posterioritate aici nu se poate recurge decît la ind. viit., întrucît cond. nu are niciodată valoarea de „viit. al trecutu- lui”. C.L conj. constă dintr-un ansamblu de reguli care variază de la un idiom romanic la altul, numă- rul și diversitatea corelațiilor depinzînd în mare măsură de numărul de timpuri reunite, în fiecare 1., în paradigma acestui mod. în rom., unde conj. are doar 2 forme temporale, corespondențele verbale sînt simple: verbul regent — al cărui semantism, asociat sau nu altor factori, impune folosirea conj. în subordonate — este urmat de prez, acestui mod, pentru redarea raportului de simultaneitate-posterioritate, și de pf., pentru redarea anteriorității, oricare ar fi timpul la care este utilizat el însuși (Vreau/vroiamlvrusesem/ aș fi vrut să citesc această carte ; Nu știu/știam să- fi făcut astfel de greșeli) ; în anumite cazuri chiar, în contextul unui verb regent construit la un timp trecut, opoziția simultaneitate-posterio- ritate/anterioritate se poate anula, verbul subor- donat căpătînd forma nediferențiată a conj. prez, în celelalte 1. romanice, unde conj. are 4 sau 6 timpuri, mecanismul concordanței are unele aspecte comune, dar are și aspecte specifice fiecărui idiom în parte. Comune sînt regulile conform cărora: dacă verbul regent este folosit la ind. prez, sau viit., verbul subordonat se pune la conj.. prez. pentru exprimarea raportului de simultaneitate-posteriori- tate (it. Sonoțsarb contente che loro vengtino ; fr. Ii est/sera necessaire qu'il revienne vite ; sp. Le digo/dire que se marche ; pg. Peșo-lhe: zML -lhe-ei que venha^ și la conj. pf. pentru exprimarea ante- riorității (it. Sono/sârb contente che siate anăvati ; fr. II est regrettable quelle soit pante ; sp. Es o o sihle que se haya -marchado ; pg. Lamemdo que udo -enha vindo) ; dacă verbal regent este utilizat ia un timp trecut al ind. — impf., pf.s.. m.m.c.pâ — sau la cond. (prez., pf.), verbul subordonat oe pune la conj. impf. pentru exprimarea raportului de simultaneitate 'it. Ero contente che lui mi accom- pagnasse, Vorreijavrei volute che tu mi accom- pagnassi ; fr. II etait possible qaelle fut malade; sp. Le decia'diielhabia dicholhab^ia dicho que se marchara (marchase); pg. Pediadhe'pedi-lhefpedir- Ihe-ia que viesse) și la conj. m.m.c.pf. pentru expri- marea raportului de anterioritate pt. Ero contente che lui mi avesse accompagnato) ; fr. Nouț regrettions qu'il fut parti ; sp. Era posible que se hubiera mar- chado ; pg. Lamentavallamentei que năo tiuesse vindo). în cadrul acestei a doua reguli, raportul de posterioritate este redat în fr., sp., pg. prin aceeași formă temporală ca raportul de simul- taneitate ; în it. insă se utilizează mijloace ling- vistice diferite : cond. pf. sau o perifrază verbală (Ero contente che lui sarebhe venutolche lui dovesse venire). în unele 1. romanice, pf.c. utilizat în prop. regentă impune unele nuanțări corespondențelor temporale: in sp., de ex., el este urmat de conj. impf. al verbului subordonat dacă procesul de- semnat de acesta este situat — și realizat — în trecut (Me rogaron que hablava), și de conj. prez, dacă procesul nu s-a realizat încă (Me han rogado que habie). Pe de altă parte, in pg., unde paradigma conj. conține și forme de viit./viit. anterior, e.t. include și reguli privin 1 utilizarea acestora, dar aplicarea lor afectează în special frazele comportind subordonate temporare: un verb regent utilizat la ind. prez, sau viit. poate fi corelat cu conj. viit. ori cu conj. viit. anterior, valoarea aspectuală a procesului desemnat fiind diferită în fiecare caz (Sairei quando a chuva aca- barl Sairei quando a chuva tiver acabado) ; în schimb, dacă verbul regent este întrebuințat la un timp trecut al ind. sau la cond., verbul subordonat se construiește la conj. m.m.c.pf. (Sairia iquando a chuva tiuesse acabado). în sp., formele corespun- zătoare de conj. viit./viit. anterior nu mai sînt aproape deloc folosite, apărînd astăzi mai curînd ca niște forme temporale arhaice. Timpurile conj. sînt de asemenea implicate, într-un grad uneori foarte . înalt, alteori foarte limitat, într-un tip de concordanță specific prop. circ, condiționale. Corelațiile impuse atît de e.t. ind. cit și de e.t. conj. — analoge în discursul direct/indirect și indirect liber — pot să nu fie respectate în cazul în care sensul sau anumite intenții — comunica- tive, stilistice — ale locutorului o cer (de ex., exprimarea unor adevăruri general valabile ori a unor procese care durează încă în momentul enunțării justifică folosirea ind. prez. în subor- donată chiar în contextul unui verb regent utili- zat la un timp trecut). întregul complex de reguli 73 CONDIȚIONAL, COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL se aplică in med (mai) riguros în varietatea lite- rară a 1. romanice și cu (mult) mai puțină stric- -teie — sau sub o formă simplificată — in varie- tatea vorbită (familiară, populară etej a acestora. A.C. concordanță, vezi acord. con da y hi, documente s-d. care atestă o negociere juridică, o dispoziție testamentară xde obicei în favoarea unei biserici sau a unei mănăstiri), întrucit erau transcrise într-un registru special (codikl), aceste acte au căpătat numele generic de c. Sînt cele mai vechi texte sd. Privilegiu logu- dorP in d. log. și Carta vulgare (1070—1080) in d. câmp. M.S. condițional (~-optativ). Creație panromanică, fără corespondent formal în lat. (care reda valorile de ireal ipotetic și deziderativ prin conj.). Com- portă 2 forme temporale: un prez, și un trecut (sau pi.). Apariția c. prez, este legată de con- stituirea, în perioada prerom ardea, a unui nou tip de viit. — analitic — care-1 înlocuiește pe cel sintetic din lat. clas., dispărut în lat. tîrzie. Luînd drept punct de pornire o perifrază alcătuită dintr- un aux. și din im. verbului cu sens lexical plin, 1. romanice nu s-au orientat toate nici către același aux., nici către același timp al aux. ales. Perifrază verbală cu cea mai largă arie de utilizare este cea cu. halere. Majoritatea 1. romanice occidentale care au adoptat-o au optat pentru forma de impf. a aux.; numai it. a ales pf.s. Reducerile succesive și alterările suferite de aux. postpus inf. l-au trans- format in simplă desinență, cu care primul con- stituent al perifrazei s-a sudat dînd naștere unei noi forme sintetice: sp. cant ar -p habiaycantar hia>ca.ntaria : it. eredeic tbbi>crederei (în pg. totuși, ca dovadă a independenței pe care o aveau inițial elementele constitutive ale e. prez., este încă permisă intercalarea unor pronume : dir-se-ia, venâe-los-iamusSd. a folosit o perifrază verbală implicind nu numai un aux. diferit — urmașul lat. debere — ci și o ordine diferită — aux. -j- inf. : dia fardare, iar dalm. a avut un c. prez, sintetic pornind de la ind. m.m.c.pf. lat.: I ani (11)01 a ( a vrea (utilizat și ca aux. al viit. ; V. Meyer-Liibke a formulat ipoteza unei influențe grec., dar ideea nu este în genere acceptată). C. (-optativ) prez, are în rom. și forme inversate, constituite din inf. lung al verbu- lui cu sens lexical plin și din suportul gramatical menționat [ctniarc-aș,. . .), dar ele nu mai sînt decît foarte rar întrebuințate în 1. actuală. C. trecut (sau pf.y este în toate 1. romanice un timp compus, aux. (rom. a fi, it. avere sau essere, fr. arcir sau ehe, cat. l.aver, sp. haber, pg. ier) — tot- deaura la c. prez. — fiind urmat de part, trecut al verbului. Rcm. posedă o formă regională de c. (-o ptativ) trecut ccnstruită cu ind. pf. al aux. a vrea : am vrut aduce jam vut aduce, ai vrut fi zis/ai tui Iii zis, a cărei existență poate sprijini ipoteza derivării formanților aș,... ar din vaiere. în fr. există și o a doua formă de e. trecut (conditionnel passe IP forme j, in fapt un conj. m.m.c.pf. care nu mai este precedat de elementul que și care se utilizează, de obicei în structurile condiționale. C. are atît valori modale cit și valori temporale. Preluind o parte din valorile modale exprimate de conj. lat., este modul irealului de tip ipotetic, potențial sau deziderativ; faptul acesta explică atit numele pe care îl poartă in unele 1. romanice și absența unei recunoașteri unanime' ca mod de sine stătător — in sp. -și pg. cele 2 timpuri sînt considerate timpuri ale ind. {sp. fuiuro hipotetico) —, cît și posibilitatea înlocuirii sale, cînd exprimă, prin forma de trecut, eventualitatea anulată, cu ind. impf.: rom. Ar fi trebuiti trebuia să mă anunți mai din timp:-, fr. 11 aurait fallulfallait me prevenir plus tui • Valorile modale, inclusiv nuanțele de politețe ori de ironie, apar în special cînd e. este întrebuințat in prop. independente sau în regente. Fiind, prin însăși originea sa, un fel de impf. in raport cu prez, inclus în structura viit., este utilizat în unele 1. romanice — it., fr., cat., sp., pg. — in cadrul concordanței timpuri- lor, pentru a indica evenimente viitoare față de un reper situat in trecut (= viit. în trecut sau viit. al trecutului). Rom. se deosebește de cele- lalte 1. romanice atît prin faptul că nu cunoaște această întrebuințare a c. cu valoare temporală, cît și prin faptul că admite prezența formelor acestui mod în subordonatele circ, condiționale introduse prin dacă, context în care în it., de ex., se folosesc conj. impf., respectiv m.m.c.pf. sau ind. impf., in fr. se utilizează ind. impf., respectiv m.m.c.pf. (sau c. pf. forma a doua), în sp. și pg. — — conj. impf., respectiv m.m.c.pf. A.C. condițional, complement circumstanțial—. De- termină în special verbe la forme cu valoare ipo- tetică. exprimînd condiția de a cărei realizare depind o acțiune sau o însușire. în lat. raportul condițional se exprima la nivelul prop. prin part, izolate acordate (Qui est qui, taluni diern iaculans, nor aliquandc collinicî I) sau prin abl. absolut referitor la un sub. diferit de al verbului regent (Maximas uero uirtuies iacerc omnis necesse est, uolupiate dominante). inclusiv - pe lîngă verbe ia forma negativă (neque ap-puliret qui sau am nisi gnaro custode). In 1. romanice, raportul condițional poate fi exprimat uneori prin subst. fără prep, în construcții eliptice (fr. Un pas de plus, u tom- Lait dans le freci pice : Un geste. el ie te casse la- tele, rom. încă un pas și cădea in prăpastie';, dar mai ales prin subst. abstracte cu prep. (fr. Atee un peu de charcc, il au? aii pu reussir' sau cu loc. prepoziționale (fr. En cas d’incendie, gara tem sang-froiâ) sau prin subst.. nume de ființe sau substitute (prem, adj., num.) cu Ioc. prepoziți- onale cu sensul rom. in locul (rom. în locul pro- fesoruluil lui/său I celor trei:celui mustrat, ea ar fi plecat, sp. Yo en iu lugarjyo que iu lo variei sen prin adv. de mod de tipul rom., altfel, altminteri, rezumînd, după exprimarea smgurei posibilități admisibile, ipoteza opusă (rom. Prol abil că așa stau luc> urile, altfel nu s-ar explica o mulțime de CONDIȚIONALA, PROPOZIȚIE CIRCUMSTANȚIALA amănunte, fr. Si vous me ie promettez, j'accepte, autrement je refuse ; Faites attention, sans cela gare ă vous!; File navait pas encore quitte Paris, sinon elle fut repassee au Foyer ; Faute de grives, on mange des merles). C.e.e. se poate exprima și prin verbe la unele moduri nerpersonale: inf. — prez. (fr. Ă Ies entendre, ils ne sont pas coupables ; Tu serais sot de ne pas accepter; II reussira ă condition de travailler, sp. Con solo alargar la mano, lo alean- zarăs ; Te doy el libro, a condicionlcon tal caso de devolvermelo pronto ; De pasar un ano en Madrid, aprenderiamos a hablar espanol, pg. cu inf. personal A continuares assim, que fards r Năo veio mais ninguem a năo sermos nos) sau trecut (sp. De haber pasado un ano en Madrid, habrîamos aprendido a hablar espanol, pg. A ter sabido isso năo teria aceitado) sau prin gerunziu prez. (sp. Estando el aqui, todo seria distinto, pg. Ajutando todos, ter- minaremos mais cedo), fr. part. prez. (Gagnani le gros lot, je ferais bien des heureux) sau gerundiv (En travaillant, il reussira) sau prin gerunziu trecut (sp. Habiendo estado el aqui, todo habria silo distinto). C.e.c. se poate exprima și prin con- strucții absolute cu sub. distinct de al verbului regent, cu part. prez. (rom. Căci voi murind în taină, ei pot să f ie mari, ir. Dieu aidant, nous vain- crons) sau trecut (L’amitie sup primez, la vie serait sans agrement, sp. Quitados estos ărboles, el paisaje se queda desnudo). Nuanță condițională pot avea și unele atribute izolate (exprimate prin adj. calificative sau participiale sau subst.) (fr. Plus aimable, il aurait plus de cliente ; Bien dirige, il irait tres loin ; Ennemis, nous nous nuirons ; amis, la reussite est sure). Condiția absentă, nerealizată, se exprimă prin subst. cu prep, cu sensul „fără" (fr. Sans ramitie, que serait la vie ?) ; pe lingă verbe regente cu valoare negativă, condiția care ar permite realizarea acțiunii se exprimă prin verbe la inf. (fr. II ne reussira pas sans travailler; II echou- era ă moins de travailler, sp. No lo vas a aprender a menosla no ser de estudiar mis) sau prin gerunziu (rom. Nu va reuși decit muncind); adv. restrictive de tipul rom. decit, fr. que pot preceda diverse părți de prop. I.V.R. condițională, propoziție circumstanțiala ~. încă clăti lat. exista o strinsă interdependență între p.e.e. (protază) și recentă (apodoză), care formau fraza/perioada condițională (uictus sun, si dixe~ ris). P.e.e. lat. exprima 3 valori: real, posibil (p)tmțUl, eventual) și ireal. l<2iluL sa exprima prin ind. (si uales, bene est) ; ti.no urile din p.e.c. și din regentă nu concordă în mod necesar, alege- rea lor fiind determinată de sens. Posibilul se e cori na de regală prin conj. prez, sau pf. (si baban, dem), iar irealul prin conj. insă pentru irealii fața de prez, (si haber? n. la^en) și conj. m. n. s.o. pentru irealul fiți de trecut (si habuis- s : n, le/issen). îacă din lat. clas., dar mii cu sea.nî postclasică, aveau loc frecvente încălcări ale aceshor reguli, lat. tîrzie oiraeteridndu-se prin anu uite tendințe care anunți sintaxa ro.muică. Astfel, di exprimarea potențialului apărea frec- vent si 4- viit. 2 4- viit. ini. siu prez. ind. (si fuerit, erit/est). Conj. condițională tipici este si; ni, nisi, si nou introduceau p.e.c. negative. Sin se folosea în lat. tîrzie pentru si no i. Alte conj. compuse erau: si. . .sin, si...si, si...si autem, si...si uero, si minus. Siue nerepetat însemna „sau dacă". Tat. exprima ipoteza con- dițională și printr-o prop. independentă cu ver- bul la imp.; 1. vorbită recurgea frecvent la para- taxa cu ind. sau conj. potențial (negat quis, nego ; ait, aio), structură mai vie și mai expresivă decit perioada clasică a condiționalei cu si. Conj. si s-a moștenit în toate 1. romanice: v. rom. se, rom. mod. să, it., sd., pg. se, fr., cat., sp. si, oc. se, si. Quando a căpătat în aproape toată Romania și sens c.: rom. cînd, it. quando, v.fr. quant, fr. mod. quand (4- cond.), oc. cant, cat. quan, sp. cuando, pg. quando. Tat. quomodo a fost transmis sp. como cu valoare de conj. con- dițională (sp. Como usted me trueque las papeletas, trituro). Sporadic, sensul condiționalei derivă’ din cel locativ: it. dove, sp. donde (no). în rom. p.e.e. este introdusă prin conj. dacă, de. Reorganizarea romanică a perioadei ipotetice constă, în primul rînd, în folosirea modurilor și timpurilor. Corela- rea dintre modul și timpul p.e.e. și al regentei este mult mai strinsă în 1. romanice, cele 2 prop. formînd o unitate sintactică și logică. Tat. tîrzie extinsese folosirea ind. impf. și în regentă, creînd perifrază habebam -{- inf. din care s-a format cond. romanic. Tipul si timuissem, occideras, curent în lat. tîrzie, se regăsește în evul mediu in oc., it. și sp. T- iberorom. și rom. mențin struc- tura ipotetică lat. care se referă la viit., folosind atît în p.e.c. cit și în regentă viit. (sp. Si el tiempo fuere bueno, iremos a pasear ; rom. Dacă voi învăța, voi ști). It. și 1. iberorom. mențin conj. în p.e.e. Posibilul este redat în it., cat., sp. și pg. prin conj. impf. în p.e.e., regenta avînd verbul la cond. prez. în it. (Sarebbe una fortuna se fossimo pro- mossi), la conj. impf. sau eoni. în sp. (Si yo me conuirtiera en pez luna, tu te conuirtirias en ola de mar o en alga). Conj. impf. în p.e.e. și cond. prez. în regentă redau în unele 1. romanice, pre- cum it., irealul în prezent (it. Se fossi medico, starei sempre in pena per la salute degli altri). Ipoteza ireală în trecut se construiește în aceste 1. romanice cu conj. m.m.c.pf. în p.e.e. și cond. trecut sau prez. în regentă (it. Se tu avessi avuto pazienza, saresti riuecito), în sp. cu conj. m.m.c.pf. sau cond. prez, in regentă. Viit. conj. care exprima în sp. clasică un fapt posibil ca și viit. anterior al conj., exprimi ni o acțiune săvirșită sau posibilă, au dispărut din sp. mod. Fr. prezintă o situație particulară între 1. romanice, fiind caracterizată prin concurența dintre coaj. și ind. în p.e.e. Si se construia în v.fr. cu coaj., care a fost treptat exclus în cristalizarea siste nulul ipotetic mod. ducă din lat. merovin^tani apărea si -j- impf. ind., cu valoare de posibil și ireal, fapt ce se gene- ralizează în fr. mod. Coaj. ipotetic din p.e.e. intro- dusă prin si a fost înlocuit în fr. mod. prin impf. și m. n.c.pf. ind., verbal din regentă adoptînd cond. A o are astfel structura specifică fr., numită ,,si coa lițioaal", care devine frecventă încă din sec. 12. Aceasta este fornxtl lin 3 tipuri de relații sintactice: sZ 4- iul. prez. în p.e.e. 4- î^d. viit. saa orez, tu rc pcită (Elle m ecra^era si je ne la scPieu. Si j’abbrenls, je sau^ai) ; si 4-iul. imp:. iu p.e.e. 4- eoni. prez. în regentă (S'il 75 CONJUGARE venait, je lui dirai la verite) ; si 4- ind. m.m.c.pf. in p.e.e. 4- cond. trecut în regentă (S’il avait appris, il aurait su). M.m.c.pf. conj. din lat. cu valoare de ireal al trecutului a fost menținut în cond. trecut forma a doua din fr., care apare fie în p.e.e., verbul regentei fiind la cond. trecut (S’il eut ete plus jeune, il aurait joue un role important), fie în regentă, atunci cînd în p.e.e. se află ind. m.m.c.pf. (Si Julien etait demeure beau, elegant, seduisant, peut-etre eut-elle beaucoup souffert). O strînsă legătură între p.e.e. și regentă există și în rom., in regentă apărînd, de obicei, același mod ca în p.e.e. sau un mod echivalent. Astfel în p.e.e. se folosește ind. (prez, și viit. pentru acțiuni realizabile, impf. pentru acțiuni ireale: Dacă eram jurat, și eu il achitam), conj. introdus prin să (prez, pentru acțiuni realizabile și pf. pen- tru acțiuni ireale: Să știe el că sînt aici, m-ar omori), cond. (prez, pentru acțiuni realizabile și pf. pentru acțiuni ireale : Dacă aș fi știut, aș fi venit și eu), prezumtivul (atît prez, cît și pf., expri- mînd acțiuni realizabile : Poate că și acum o mai fi trăind, dacă n-o fi murit). Pentru redarea perioadei condiționale, 1. romanice occidentale și-au creat loc. conjuncționale în care ultimul element este que/che: fr. ă (la) condition que, ă moins que, en admettant que, en supfosant que, pcurvu que,. pour peu que, sauf que (4~ conj.), selon que, suivant que (4- ind.) ; it. a condizione che, posto che, nell’ipo- iesi che, nell’ eventualii ă che, a meno che, soltanto che, salvo che (4- conj.) ; sp. siempre che, ya che și loc. formate din prep, con 4- pron. rel. que, singure sau cu adv. tal și solo, care dobîndesc sens condițional: sp. con tal que, con solo que, con que ; pg. a năo ser que, a menos que, sem que, no caso que, dado que, desde que ; cat. menire que, posat que, sols que, amb que, nomes que. Rom. și-a creat loc. conjuncționale formate în' jurul lui dacă, de, unde : dacă nu, de nu, de vinde (popular, în p.e.e. negative eliptice, reduse la elementul introduc- tiv 4~ sau loc. de tipul in caz că (recentă, folosită în 1. vorbită și în presă), in caz(ul) cind, la caz cînd, în caz dacă. în unele 1. romanice, con- tinuatorii lui si apar sub forme întărite în loc. care marchează excepția, rezerva: v. rom. de să, it. che se (poi) ; fr. sauf si, excepte si; cat. si doncs no ; pg. salvo se. în rom., pentru a exprima carac- terul exclusiv al condiției în care se îndeplinește acțiunea regentei, p.e.e. poate fi precedată de un adv. restrictiv ca numai, doar, decît. Pentru exprimarea valorii restrictive a p.e.e., 1. romanice occidentale cunosc fie structuri formate cu lat. solus>it. solo che, oc. ab sol, cat. sols qvte, sp. solo, con solo que, fie pe acelea formate cu lat. magis> v.fr. mais que, oc. mas que. Ipoteza p.e.e. se poate reda și prin sisteme sintactice fără subordonare formală, modul verbului din cele 2 prop. fiind elementul esențial: 2 prop. coordonate sau inde- pendente la cond. (fr. Deviendrais-je fou, elle seule resteraii avec moi ; it. Tu potresti possedere iuiio Vor o del mundo, ii sentiresti ugualmente infelice), 2 prop. juxtapuse la ind. (rom. Ai carie, ai parte ; fr. Ai-je la puissance de me venger, j’en prends Venvie). P.e.e. exprimă uneori nuanțe temporale sau cauzale; în rom. nuanța temporală apare aproape totdeauna la p.e.e. introduse prin cînd și, în special, atunci cînd pred, nu este la cond. (Cînd va mai pune mina pe tine, să știi că va avea de-a face cu mine). Uneori nuanțele de cauză, condiție și timp se interferează (rom. Să nu vă temeți, dacă sînteți ctt mine). M.T. < congruentă. vezi acord. conjugare. Schițînd, într-un prim moment, o clasificare a verbelor în 3 tipuri flexionare, după vocala tematică ce apărea la pers. 3 sg. a ind. prez., gramaticile lat. au propus — apoi au adoptat definitiv — repartizarea acestora în 4 e., ușor de identificat după natura fonematică a finalei te- matice ; e. 1 în -a (amare, cantare, laudare), e. 2, in -e (habere,. monere), e. 3 — cea mai etero- genă — în consoană (legere, ind. prez. : leg-o, leg-i-s) sau în -i (capere, ind. prez. : capi-o, capi-s), e. 4, în -7 (audîre, ind. prez.: audi-o, audî-s). Dintre cele 4 o. lat. recunoscute în genere în gramatici, 2 erau cu adevărat vii, productive: e. 1 și c. 4, alcătuite din verbe cu flexiune regu- lată — fapt pentru care erau socotite c. ,,slabe” — ; ele s-au îmbogățit cu formații noi, au înregistrat cele mai puține pierderi în perioada de trecere de la lat. la 1. romanice, iar cea dintîi a continuat și continuă să fie e. cea mai stabilă, cea mai pro- ductivă, în idiomurile neolatine. C. 2 și 3 includeau un număr mai redus de verbe, adesea foarte neregulate (= verbe „tari”) ; tipuri flexi- onare instabile, ele n-au primit decît prea puține formații noi și, dimpotrivă, au pierdut numeroase unități, trecute de obicei la e. 4. Aceste trăsături le caracterizează, în genere, și în 1. romanice în care s-au păstrat. în lat. vulg., granițele dintre e. nu erau respectate în mod riguros: trecerile de la un tip flexionar la altul erau favorizate atît de asemănările fonetice existente uneori între teme, alteori între desinențe, cît și de fenomenul de atracție dintre unele verbe înrudite semantic. Frecventele confuzii, alterările fonetice, modifi- cările survenite în flexiunea verbală au dat naștere unui proces de regrupare a verbelor, care se desfă- șura cu o deosebită intensitate în perioada pre- romanică. Poate sub influența coincidenței fonetice înregistrate la pers. 1 sg. a ind. prez. între seg- mentele finale -io și -eo (e în hiat s-a închis la i : floreoyflorio), o serie de verbe aparținînd e. 2 și 3 trec în lat. vulg, la e. 4: florere>*florîre>rom. (în)flori, it. fiorire, v.fr. flovtrir; oc. florir ; lucero ★lucire >rom. luci, v.fr. luisir, sp. lucir, pg. luzir; prin schimbarea finalei tematice, verbele incoative terminate în -escere trec la -iscere". *florzsco, *putrl- sco, *lucîsco (azi cal. addormiscere) ; la fel, fu- g ere >fugîr or om. fugi, it. fuggire, fr. fuir, sp. huir : sequ ero* seqviî roit. seguire, sp., pg. seguir ; capc- re>cap'iroit. capire, v.fr. chevir. în dezvoltarea acestor forme s-au creat numeroase diferențe între zonele României: rom. a adoptat florîre, dar a păstrat și pe im piere sub forma verbului de c. 2 împlea; în timp ce în Pen. Iberică se utiliza forma ridîre (sp. reir, pg. rir), în Italia și în Gallia se folosea rid ere; lat. clas, tenere, gaudere au trecut în Galoromania la tenire, gaudîre (fr., oc., cat. ienir; fr. jouir, oc. jauzir), dar s-au menținut ca atare în Italia și Pen. Iberică (it. tenere, godere ; sp. tener, pg. ter). Procesul de regrupare a verbe- lor a inclus și schimburi între e. 2 și 3, favorizate CONJUGARE 76 de asemănarea dintre vocalele predesinențiale ale unităților respective. Au trecut la c. 3: ardere, respondere, tondere, torquere’. ardere (>rom. arde-, res pondere (>rom. răspunde, it. ris pondere, fr. repondre), tondere (>rom. tunde, it. tondere, fr., oc. tondre;, torc ere (>rom. toarce, it. torcere, fr. iordre) ; același tip de trecere s-a produs în cazul lui movc/e în Italia (muovere), dar nu și în Gallia ( mouvoir ). Unele verbe de c. 3, care și-au refăcut pf. in -ui, trec la c. 2, poate tocmai pentru că pf. tare al acestei c. se termina de obicei în : ca- der->*cadere>rom. a cădea, fr. choir ; sap ere > ^sapereAt. sapere, fr. savoir. Verbele neregulate au tins să se încadreze în c. 2: lat. clas, posse (possum, poterat), dar lat. vulg, potere (poteo, potebat) >rom. putea, v.fr. podeir>ir. mod. pouvoir, sp. poder; lat. clas, velle (vis, volumaș), dar lat. vulg, *volere (uoles, volemus) >rom. vrea, it. volere, fr. vouloir. în general însă, verbele neregulate foarte frecvente, în special cele care funcționau și ca aux., s-au transmis cu flexiunea neregulată. C. 1, model de regularitate în flexiune, și c. 4 s-au îmbogățit cu numeroase derivate cu sufixele ver- bale respective și cu numeroase împrumuturi. Ca urmare a procesului de regrupare a verbe- lor, tabloul tipurilor flexionare romanice prezintă o serie de diferențe față de sistemul c. din lat. în majoritatea idiomurilor s-au păstrat cele 4 finale tematice lat., devenite acum ades desinențe infinitivale : rom. a ciuta, a vedea, a merge, a dormi (formele lungi de tip cintare fiind utilizate ca subst.), it. cantare, douere, perdere, partire; fr. chante r, devoir, rendre, partir; oc. cantar, dever, rendre, partir. Idiomurile din zonele laterale ale României— sp. și pg., în V., arom., în — prezintă doar 3 tipuri de desinențe ; tipul care a dispărut corespunde c. 3, absorbită de e. 2. în cat. au existat la început 5 tipuri flexionare, verbele de tipul 1, 2 și 4 evo- luînd normal (lat. bbrare >cat. plorar ; lat. habere> cat. haver ; lat. venire >cat. venir), în timp ce ver- bale de c. 3 în -ere, cu accentul pe temă, au dat naștere la 2 subcategorii, după cum reducerea finalei s-a făcut prin apocopă {-ere>-er; lat. cur- rtoa?>cat. correr : lat. plângcre>cat. planyer; lat. crescere >cat. creixer) sau prin sincopă (-ere>-re; lat. bibiPescat. beure ; lat. perdere>c.at. perdre) ; astăzi însă diferența între aceste 2 subcategorii este aproape nulă; iatrucit -r final nu se mai pro- nunță. Ținând seama și de alte modificări fone- m atice care apar pe parcursul flexiunii verbelor, gramaticile 1. romanice mod. propun un tablou ai **. care se deosebește uneori de clasificarea uni- tățiru după desinențele inf. Astfel: rom. are 4 e. ;1 în -a’, 2 -ea; 3 -e; 4 -i și -î), dintre care prima și ultima sînt foarte bogate și foarte pro- ductive, a doua este neproductivă și foarte săraca (nu veni fiind reprezentat de cca 29 de verbe mo stenice din Iată iar a treia este neproductivă, dar rui Argată decît precedenta; it. are 3 e. (1 -arc ; 2 -:- e ; 3 -ire), în cea din urmă intrînd multe verde foarțe neregulate și o serie de unități- care inserează iat. -e'isc- la unele forme pers.; fr. are 3 e. f l -r • 2 -ir ; 3 -ir, -oir, -re) ; în eoni. 2 intră doar verbele la care -iss-(< lat. -ei isc-) a intrat în componența desinențelor pers.; sp. și pg. au 3 c. (1 -ar; 2 -er; 3 -ir). în toate 1. romanice c. 1 se îmbogățește permanent cu unități noi. în pre- zent în rom. se observă tendința netă de trecere a unor verbe — cu toată paradigma lor — de la e. 2 la e. 3. dar uneori și o influență sporadică a verbelor de 2 asupra unor forme ale verbelor de c. 3. A.C. • conjunctiv (subjonctiv). Ansamblu de forme personale verbale, organizat în mai multe timpuri, care s-a transmis — cu modificări importante acir în planul expresiei cit și în cel al valorilor de conținut și al funcțiilor — din lat. în toate idio- murile romanice (vezi mod). în opoziție cu ind. și în absența cond. — creație romanică —, c. lat. traducea diversele nuanțe ale subiectivității enuuțătorulm: dorința, voința, incertitudinea da- torată necunoașterii faptelor, dar și supoziția, eventualitatea, posibilitatea, ficțiunea în trecut, apărind de obicei în prop. subordonate guvernate de anumite clase de verbe sau introduse prin anu- mite elemente de relație; în lat. clas, și postclas., prin gramaticalizarea acestei valori de întrebuin- țare, s-a transformat într-un semn, printre multe altele, al subordonării. Opozițiile temporale expri- mate se subsumau opoziției aspectuale fundamen- tale, prez, și impf. c. fiind circumscrise I ifectum- ului, iar pf. și m.m.c.pf. — Perfoctum-\iAiv Rea- lizate cu ajutorul terminațiilor obișnuite: -o sau -m, -s, -t, -mus, -tis, -nt, pentru diateza activă, respectiv -r, -reț-ris, -tur, -mur, -miur -utar, neutru diateza pasivă, primele 2 timpuri se formau de la tema Infectum-\i\m cu sufixele specifice -e-, la conj. 1, -a-, la celelalte, și respectiv -re-; ultimele 2 timpuri, avînd forme sintetice numai la diateza activă, derivau de la tema PerfeAum-vXvn, la care se adăugau sufixele -eri-, respectiv -isse-. Perturbări importante, care au început să se manifeste încă din sec. 1 î.e.n., au dus la alterarea sistemului de forme temporale, astfel incit, în lat. tîrzie, nu- mai prez. c. își mai menținea structura și valorile inițiale; impf., înlocuit în majoritatea contextelor de m.m.c.pf., nu mai era folosit decît în puncte izolate ale României, iar pf., ideatic la toate pers. (— mai puțin pers. 1 sg. —) cu viit. anterior al ind., a dispărut aproape complet. în 1. romanice, unde numai prez. c. continuă direct timpul cores- punzător din lat., locul formelor sintetice dispărute a fost luat de o serie de timpuri analitice, inovație deosebit de productivă care a permis refacerea și chiar îmbogățirea sistemului inițial de opoziții tem- porale din cadrul e. Comportînd un număr de 2 — 6 timpuri, în ansamblul cărora cele simple sînt regulat dublate de forme compuse și, în fr., chiar de o formă supracompusă, paradigma c. variază de la o 1. romanică la alta: rom. conjunctiv prezent ~ per- fect ((să) chemi ~ (să) fi chemat) ; it. congiuntivo presenie passato ((che io) creda, burta (che io) abbia creduto, sia partito), imberfetto ^trapassato ((se io) credessi, partissi~(se io) avessi credula, fosei partito); fr. subjonctif present^passe^passe- surcompose ((que je) chante, sorte ~ (que j’) aie chante, (que je) sois sorti ~ (que j’) aie eu chante, (que j’) a ie ele sorti), imbarfait plus-que-parfait ((que je) chs itasse, svriisse ~ (que j') euss? chante, (que je) fusss sorti); sp. subjuntivo p-es- de per- fecta (caute ha va cantado), i-n berfecto bluscuam- pe^fzeto (caatara, caalase hubiera cantado, hubiese 77 CONJUNCȚIE cantado), futuro ~antefulw/o (cantare hubiere can- tado) ; pg. conjuntivo presente ^preterito perfeito (parta~ teama pariido), preterito imperfeito ~ pre- terito mais -q i te-perfeito (parlisse ~ tivesse partido), futuro imperfsilo ^futuro perfeito (partir ~tiuer par- tide). Frecvența cu care sint întrebuințate timpurile r. variază' atit în cadrai uneia și aceleiași L, cit și de la un idiom romanic ia altul: utilizate azi numai în fr. literară — și atunci, mai ales la pers. 3 sg-, și pi. — impf. și m.m.c.pf. c. apar cu o frec- vență foarte redusă, în comparație cu prez, și pf.; constituind un pur arhaism, în sp. actuală, viit. c. este folosit sporadic, doar în i. literară, ca și viit. anterior al aceluiași mod; în raport cu ele, timpurile corespunzătoare din pg. sint mult mai frecvent utilizate. I sd. log. tame(s), iar lat. nihllo minus s-a menținut, prin calc, în combinație cu negația, în it. nondi- meno, 'nientemeno, fr. neanmoins ; în toate 1. roma- nice cu excepția rom., adv. magis evoluează de la sensul „mai degrabă” spre cel opozițional „dar”, devenind c. tipică de coordonare adversativei: it. ma, ret. -mo, fr. mais, cat. mais, mas, cat. mes, sp., pg. mas ; 1. romanice prezintă e. adversative derivind și din lat. per hoc, *por hooit. perb. v. fr. pântec, oc. pero, cat. (em) perb, 'hp. (em)pero, pg. pero, porem ; le corespund în rom. dar, iar (cu etimologie necunoscută), însă (< lat. ipsa), ci (< lat. quin, dar mai curînd din pron. rei. ce). C. de coordonare conclusivă din lat. clas. : ergo,igitur, ilaque, proinde, quamobrem, quaprop- ter au dispărut în 1. romanice; lat. tîrziu dune a devenit c. conclusivă în unele 1. romanice occiden- tale : it. dunque, fr. donc, oc. dune, donex, cat. doncs ; v. it. loco, v. fr. lues, sp. luego, pg. logo provin din abl. lat. loco, cu sens inițial spațial; rom. deci este o formație pe teren propriu, din de 4- aci. Cele două c. principale de coordonare expiicativă/cauzală din lat. enim și nam s-au pier- dut în 1. romanice; particula adverbială explica- tivă quare s-a menținut ca marca a coordonării de tip explicativ/cauzal în fr., oc., cat. car; foarte frecvent încă din perioada veche a acestor 1. ro- manice, car marchează un raport explicativ, de motivație argumentativă, aflat la limita dintre coordonare si subordonare; oc. car apare frecvent ca indice al completivelor. Raportul de subordonare era marcat în lat. printr-o mare diversitate de c*: unele dintre acestea aveau mai multe valori: cum, quod, iit, altele erau puțin variate ca întrebuințare : dam, etiam si, etsi, postquam, quam, quamquam, qaamsi, quamuis, cuando, quantus, qua-si, quia, quin, quomodo, quonut.n, si, șicul, fametsi, tamquam, uetut, uelut si, utsi ete. Cele mai mult? dintre ele pierd treptat teren și dispar în trecerea de la lat. la 1. romanice. Lat. tîrzie manifestă o evidentă preferință pentru an unii te e», dintre care unele de proveniencă adverbială, care apar ca îâtfebamțări tot mai variate. Atit în local lat. clas, ut completiv, cît și introdneînd prop. completive care substituie CONJUNCȚIE construcția lat. ac. 4- inf., se extind quod și quia, apar frecvent quam, quando, quomodo, si. Lat. quia s-a generalizat în aproape toată Romania pentru a introduce completive directe; s-a redus probabil la *qua (înainte de consoană) >rom., v. it., sd., v. sp., v. pg. ca (rom. ca explicat și prin lat. quă, contaminare între quia și quă, extinderea lui ca*que (înainte de vocală) >it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que (O. Bloch — W. von Wartburg, E. Bourciez; *que, semn abstract al raportului de subordonare în Romania occidentală, a fost explicat și ca provenind din pron. rel. nedeclinabil que — J. Herman). Urma- șilor lui *que în aceste 1. le corespund în restul României urmașii lui quod >r om. că, dalm. ho, hu, d. it. merid. ho, (c)co, cu, v. friul. chu ; folosiți pentru exprimarea aproape a tuturor raporturilor de subordonare, continuatorii lat. quod/quia au statutul unor c. „universale” ; servesc și la alcătui- rea c. compuse și a loc. conjuncționale. Dintre c. subordonatoare panromanice: quando (>rom. cînd, it., pg. quando, sd. hando, eng. caund, friul. kand, fr. quand, oc. can, quand, cat. quan, sp. cuando) și quomodo (>rom. cum, v. it. como >it. mod. come, sd. co, ret. co, quo, fr. com(e) >comme, oc. com(a), cat. corn, sp., pg. como) se mențin cu valoarea lor din lat. tîrzie (introducînd cu precădere prop. circ, temporale, respectiv modale); lat. si (>rom. să, it., ret., pg. se, sd., fr., cat., sp. si, oc. se, si) dezvoltă în rom. întrebuințări diferite de restul 1. romanice, unde continuă să introducă circ, con- diționale. Alte e. s-au păstrat în terit. restrînse: quam (>rom., d. it. sept., v. sp., v. pg. ca), quan- tus (>rom. cil, prezent și în incit, decit, întrucit), quasi (>it. quasi (che), oc. quais, cais (que)o Rom. este 1. romanică cu cel mai bogat și original inventar de c. subordonatoare sirAple și compuse; pe lîngă e. moștenite din lat. (că, să, ca (să), cum, cînd, cit, unde), rom. și-a creat un mare număr de c., în cea mai mare parte cu funcții subordona- toare multiple: de (a cărei origine a suscitat nume- roase discuții; probabil din prep, de, care în com- punere cu adv. formează loc. conjuncționale), căci (pa sau ai prep, per 4- conj. que/che. Sensul general al acestor l.c. este cauzal, uneori final. Tipul fără element pronominal este predominant în sp. și pg. {per que, căruia i se adaugă sp. per o que, para que, și, cu rol secundar, l.c. puțin stabile ca sp. po- tal que, por eso que, p>or esto que, por aquello que, bor tanto que, por lo que) ; cel pronominal predomină în fr. (v. fr. por ce que, por qo que, por o que, por ice que, por tant que, cărora li se adaugă par ce queyparce que, dar și pour que) ; în oc. (per so/aisso que, per (tal) que), it. (per cib che, pero che, per quello che, perche), cat. (per qo que, per (tal) que și per que) și ret. sînt curent folosite atît l.c. fără pron. cît și cele cu element pronominal. L. romanice occidentale continuă post quod, postea quod, postea que : it. poiche, dopo che, poscici che-, fr. puisque, v. oc. (de) pois que, cat. (de) pus que, v. sp. posque, sp. mod. pues que, despues que, v. pg. (des)pois que, pg. mod. depois que : la început cu sens temporal, toate aceste loc. evoluează spre sens cauzal aprox. în sec. 12. Lat. ante quc-d antea- quod, ante que, cu sens de posterioritate tem- porală, se află la originea v. rom. ainte ca să, ainte de ce, rom. mod ^nainte (ca) să, it. an:.: che, innanzi che, sd. innanfis chi, v. fr. ainz que, aia- șois que, v. oc. ans'anzamceis que, cat. abans que. 79 CONSECUTIV, COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL — sp., pg. antes que. Lat. priusquam și variantele sale se regăsesc în Le. care exprimă anterioritatea: it. prima che, v. fr. primes que, premiers que, sp. pvimero que. Lat. dum interim (quod) a fost con- tinuat într-o varietate de forme romanice care exprima simultaneitatea durabilă: it. mentre che, v. fr. dementresldementiersldementieres que, ende- ■mentier (e) s que, endementres que entrementiers que, v. oc. de mentre Idoment re que, menire que, do- ■mens que, cat. -menire(s)ldementre(s) que ; v. sp. mientre I mientra que, demientre Ido mientre que, sp. mod. mientras que, pg. mientre (s) que. L- romanice prezintă Le. formate din continuatorii lat. tantum-^- 4- conj. : it. tantolintantolcotanto ... che, fr. tant que, oc. tan (...) que, cat. tan.. .que, sp. tanto/ Itan. . .que, tanio que, pg. tanto/tan.. .que și ai lat. tăiem + conj.: it. tale . .. che, fr. tel . . . que, sp., pg. tal . .. que. Lat. sic este continuat în Le. din rom. așa + conj. (așa că, așa ca să, așa îneît), it. siicosijsiffatio . . . che, fr. si . . . que, oc. si . . . . . . que, sp. asi . .. que, pg. assim . . . que. Marea majoritate a celorlalte Le. formate cu quelche sînt specifice evoluției autonome a diferitelor 1. romani- ce. Dintre acestea, o categorie de Le. foarte vechi., sudate, cu structura prep./adv. + (pron.) 4- quej lehe se regăsesc numai în cîteva 1. romanice: it. accio che, fr. ă ce que, v. oc. ab (so) que; it. dacche, fr. des que, v. oc., sp., pg. desque, cat. des que ; it. benche, fr., sp. bien que, oc. ben que, pg. bem que ; adv. de timp 4- conj.: it. allorche, ap- pena che, tosto che, v. fr. lues que, fr. mod. apres que, lorsque, maintenant que, cat. despres que, sp. luego que, pg. logo que. în 1. romanice occidentale, unele Le. sînt formate dintr-un subst. continuator al lat. finem 4- quelche : v. it. finche, defino che, in fin che, tant fin che, infine a tanio che, it. mod. uffinche, ret. infina che, infin ă taunt che, cat. fins que, fins a tant que, fr. afin que, oc. fins que, sp. a fin de que, pg. a fim de que ; Le. for- mate cu subst. cu sensul „mod, fel” : it. nel modo che, nella maniera che, di modo che, di guisa che, nel senso che, fr. de (telle) maniere que, dejen sorte que, cat. de (lai) manera que, de forma qtie, sp. de modo que, de manera que, pg. de maniera que, de (tal) modo que, de (tal) forma que de mesmo ■de (tal) modo que, de (tal) forma que, de mesmo modo que ; Le. formate din subst. cu sensul ,,mo- ment”, „timp”, „unitate de diviziune a timpului” + quelche sau adv. rel: it. nell’attimo che, nelV istanie che, nel momento che, nel tempo che, fr. au ■moment oii ; în rom. aceste Le. sînt formate cu pron. rel. ce : în timp ce, în vreme ce, o dată ce, de vreme ce ; in 1. romanice literare au luat naștere Le. de an tip productiv, formate dintr-un part, trecut 4- q-ue/che : it. posto che, visto che, atteso che, con- siderato che, supposto che, fr. suppose que, vu que, cat. posat que, sp. puesto que, supuesto que, pg. dado que, posto que, visto que. Cîteva Le. atestate încă din primele texte conțin un element de origine străină: v. sp., v. pg. ala que, sp. mod. hasta que, pg. mod. fasta que (cu un împrumut ar.), rnn. ■măcar caisă, it. macari che, sp., p'. maguer que 'cu un element de origine grec.). L.e. formate cu conj. continuatoare ale lat. quomodo se regăsesc in toate 1. romanice : tipul adv./pron. 4“ quomodo, în care adv. provine din lat. sic sau țautum, pron. din tăiem: rom. așa cum, ca și cum, it. si-mome, tale come, tanio come, ret. sco, v. fr. si comme, tel comme, tant . . . comme, oc. si com, aissi com, tan/aitan ... con, taljaital con, cat. axi com, tanti aytant com, tantostlaytantost com, sp. asi como, tal como, tanto . . . como, pg. assim como, tam.. . ... como, tal .. . como, tanto como. în unele 1. romanice, în special în fr., în cea mai mare parte a acestor Le., urmașul lui quomodo a fost înlocuit cu que : fr. mod. a inși que, aussitot que, tant que. Tipul prep. 4- quomodo apare în 1. iberorom. : sp., pg. en como, de como, a como, pg. conforme como, segundo como ; tot în aceste 1. se întîlnesc și tipurile part. 4- como (visto como) sau adv. -4 4- como (bem como) ; cat. per go com, per tal com și în sd. pus co, de co. L.e. formate cu conti- nuatorii lat. quando sînt sporadice în 1. romanice occidentale (it. da quando, pg. ata quando, des quando), dar relativ mai frecvente în rom., unde exprimă diferite raporturi temporale: de cînd, pe cînd, pînă cînd, dar și alte valori de subordo- nare : ca și cînd. L.e. formate cu lat. quare apar în oc. per o car, per so car, v. cat. per so car, per que car, per tal car, en go car. Comparativ cu cele- lalte 1. romanice, l.e. din rom. sînt mult mai nume- roase și mai variate ca formă, astfel îneît nu se poate vorbi de un tip dominant. L.e. formate cu ajutorul unei conj. se structurează în următoarele tipuri: adv. 4- conj.' (măcar că/de/să, chiar dacă), prep. 4- conj. (pentru călca să, pînă să, fără (ca) să), prep. 4- subst. 4~ conj. (din cauză că, în loc să, în caz că), prep. 4- adj. 4- conj. (cu toate că). L.e. formate cu pron. rel. se structurează în urmă- toarele categorii: prep. 4~ subst. 4“ pron. (din mo- ment ce, pe măstiră ce), prep. 4" pron. rel. (după, ce, pînă ce), adv. 4- pron. rel. (îndată ce, imediat ce, numai ce). L.e. formate cu un adv. rel. pot avea următoarea structură : adv. 4- adv. rel. (atunci cînd, așa cum, atîtaxît, cît și, numai cît), prep./ loc. prepozițională 4- adv. rel. (cu cît, de unde, după cît, după cum). în rom. și sd., terit. romanice izolate devreme de restul României, conj. *que nefiind moștenită, l.e. sînt, în general, de alt tip decît în celelalte 1. romanice, fapt ce dovedește că aceste 2 1. și-au constituit un sistem propriu de l.e. în decursul evoluției lor autonome. M.T. consecutiv, complement circumstanțiala. Con- siderat de unii specie a compl. circ, de mod, c.c.e. se realiza în lat. ca nuanță a abl. comitativ (al circumstanței concomitente) fără prep, (malol bono suolpublico) Sau cu prep, cum (cum malo suo) și prin prop. consecutivă. în 1. romanice, va- loarea c.e.c. este clară cînd este introdus prin loc. prepoziționale specifice (fr. de facon/maniere ă, en sorte!au point de) sau în cazul prezenței unor corelative cantitative de tipul rom. atît, destul de, prea, fr. si, assez, (in)suffisant, (in)suffisammcrd, it. cosi, sp. demasiado, tanto sau cînd elementul determinat este un adj. sau un adv. cu astfel de sensuri. în 1. romanice occidentale, construcțiile cele mai clare sînt exprimate prin verbe la inf. echivalente cu o prop. consecutivă, introduse în fr. prin elementele prepoziționale amintite sau prin unele care introduc și compl. circ, de scop: fr. potir, ă, lusquă, de, it. da, sp. (como) para: fr. CONSECUTIVA, PROPOZIȚIA CIRCUMSTANȚIALĂ ~ sa 11 faisait chaud ă mourir ; courir jusqu>ă en perdre haleinc ; assez fort pour se defendre; Je ne suis pas si naif (que) de confondre . .., it. Mi sentivo cosi sfinito da non poter camminare, sp. El sobre era aemasiado grande para entrar en el buzon, în 1. vorbită Es ian amable como para invitarnos a cenar. în rom. inf. este folosit numai în 1. literară cu prep. (Nu e destul de pregătit pentrulspre a reuși ; construcțiile — rare și livrești — cu pînă la: Se speriase piuă la a începe să tremure nu sînt recomandate de norma literarei) ; se folosește — mai rar — și gerunziul (S-au contrazis vehement, ajungind aproape la. insulte), dar mai ales supinul cu prep, de (Mănincă de speriat). C.c.c. poate fi exprimat și prin subst. (în general abstracte) cu prep. (rom S-a plictisit de moarte, O iubea la nebu- nie, A reușit spre satisfacția tuturor, fr. Cela m’ennuie â la mort, Les choses se sont passees ă la satisfaction generale, it. amare alia follia). I.V.R. consecutivă, propoziția circumstanțială în lat. clas, p.c.c. se construia cu conj. ut. Cînd p.c.c. exprima efectul unei situații/calități care atingea un anumit grad, corelativele lui ut erau adeo, iam, talis, tantus, tantum, is ,,astfel de”. Cu corela- tive de tipul ita și sic, p.c.c. indica modul în care se efectuează acțiunea verbului regent. După un comparativ, quam ut exprima consecința unei cali- tăți de grad superior. Negarea p.c.c. se realiza prin non sau ne. Modul folosit era conj. (prez, și impf.j. în lat. tîrzie, slăbirea regulilor a dus la apariția .sporadică a ind. în p.c.c. încă din sec. 4 ut a dis- părut, fiind inlocuit de quod, folosit fie singur, fie anunțat de un adv. sau un adj. corelativ ; astfel, tipul talis quod (clas, talis ut) apare în texte din sec. 5. Quod consecutiv apărea în lat. vulg, după corelativele obișnuite ale lui ut (iam qucd), o dată cu funcțiile lui quod lărgindu-se și sfera antecedenților săi cu valoare consecutivă. P.c.c. este introdusă în 1. romanice occidentale încă din faza veche prin conj. queIche, cu anumite corelative în regentă: adv. de cantitate, ca it. (in)tamo, talmente, cosi, si ; fr. tellement, tant si, assez, trop ; oc. tan, tal, si; cat. tan; sp. tan(to), tal, asi ; pg. tanio, iăo, taman ho, assim sau adj. provenind din lat. tăiem : it. tale ; fr. tel; oc., sp., pg.' tal. C. poate fi introduseși prin loc. centrate pe un subst. cu sensul „fel”, „mod” : it. di modo/maniera!gui sa che, a tal puntoțsegno che ; fr. delen sorte que, de ftclle) manierc/sorteifașon que, ă ce point que, ă tel point que, au point que ; oc. delen tal guisa oue ; cat. de forma que, de (tal) manera que, en tal manera-guisa que ; sp. de modo/manera que, en grado que ; pg. de forma/modoImam ira/sorte que, de tal formaimodo que. în it. există și loc. conse- cutive formate dintr-un adv./adj. 4-conj. che: sicche, cosicche, talche. în rom., p.c.c. este introdusă rrin conj. incit (apărută spre sfîrșitul sec. 18 și caracteristică 1. culte), că, de (populare și învechitei, cit și (Leit (regionale și învechite), cu care pot apărea iii regentă (la distanță sau imediat înaintea conj. e.l, adv. corelative așa, atit, astfel, in așa fel. Ibe.e. poate fi introdusă în rom. și prin conj. compuse sau loc. conjuncționale incit să, (ținut; ta M (de) să în 1. populară, decit să și cit -regionalei, în 1. romanice se distinge o p.c.c. reaiu și o p.c.c. realizabilă, virtuală. Astfel, în fr. que, delen sorte que, de (ielle) fașan/manun (sorte que, au point que, ă tel point que, si bien que indică o consecință reală, modul folosit în p.e.c. fiind ind. Consecința ireală, marcată în p.e.c. de conj., este introdusă prin loc. cu corelativ cantitativ de tipul assez Isufjisam- ment . . . pour que. Trop. . . . faur que (4- conj.) desemnează consecința irealizabilă. în fr., conj. (la orice timp) apare în p.c.c. ori de cite ori regenta este negativă sau inter. în it.. p.c.c. se construiește frecvent cu ind. atunci cînd consecința este reală și sigură; se recurge la ccnd. pentru a indica o consecință potențială, care implică o condiție (it. Siamo in tanti che .potremmo vincere ) și la conj. pentru o consecință posibilă, ipotetică (Gli parlerh in maniera che mi capisca). Rom. face deosebirea între elemente consecutive reale (incit, că. de), p.c.c. avind verbul la ind., cond.-optativ, prezum- tiv și elemente consecutive finale (ca să, dt să, incit să, /'pentru ca) să, așa -;ă)t p.c.c. construin- du-se cu modul conj. Rom. prezintă un interesant joc între aspectul pozitiv și cel negativ al p.c.c. finale în corelație cu prea, fată de p.c.c. reală in corelație cu așa/atit de. Construcția prea . . . ca să este echivalentă cu p.c.c. negativă. P rom., fr., oc., cat. mai, sp. mayo, pg. maio, d. it. merid., dar it. maggio') se păstrează ca atare în it. (iocus>gioco, iacere>giacere), dar se reduc la frica- tive în celelalte 1. romanice, (rom. joc, zd'-ca ; na jeu, gesir ; oc. joc, jazer ; cat. joch, jauve, pg. dgo, jazer ; sp. juego, cu [dp >xj, dar și yacefi ; în unele graiuri gasc., sd. și it. merid. se menține iot, uneori cu o evoluție ulterioară spre consoană. C. unui iot provenit din e, i în hiat cu o altă vocală se produce atunci cînd e precedat de o labială (vezi palaializare) sau de un r (iat. molinariusy log. molinardzu 1. Rezultatele e. lat. w — inițial sau intervocalic — se întîlnesc cu cele ale frica- tivizării lat. b în poziție intervocalică. C. constă din pronunțarea mai iutii fricativă bilabială [bj, apoi labiodentală [vj, distinctă în rom., it., fr., pg. de cea a lat. b-, care se menține oclusiv; în aceste 1. v se fonologizează ; în vegk, sd., cat., cea mai mare parte a domeniului sp., d. oc. lang. și gasc. rezultatul e. este b. Hz- din împrumuturile germanice rămîne w- în d. fr. puternic influențate de superstratul germanic, dar este consonantizat in [ghv)j în cea mai mare parte a Romanici occi- dentale sau în v în cîteva d. it. (verset, nap., sic.) : *warnjan>it. guarnire, fr., oc. garnir, cat. gornir, sp., pg. guarnir ; această e. atrage în fr. același tratament la cîteva cuvinte lat. din cauza unui fonetism similar cu cel al unor termeni germanici cu același înțeles sau sub influența pronunțării cuvintelor lat. respective de către germanici pa>h. guepe, dar rom. viespe, it. vespa, sp. avisja, pg. bespa}. Mai rară consonantizarea lui hi) : arom., istrom. și d. rag. al dalm., sub influență grec., lat. au>av, af (laudoarozn. alavdu). Semi- consoanele inițiale j (vezi refcilamJeitto) și u: suferă în diferite varietăți teritoriale ale sp. un proces similar de e. S.R.R. conversiune (schimbarea categoriei (valorii, cla- sei) gramaticale (morfologice), derivare improprie;. Limitată în lat. la folosirea adj. ca subst. și a adj. ca adv. întrebuințarea nominală a unor forme verbale (part, prez., part. viit. activ, gerundiv; este o caracteristică morfosintactică a lat. și nu poate fi interpretată ca o c. Accidental, orice cuvînt putea fi folosit cu valoarea unui subst. prin ante- punerea unui afr. fromage, oc. fromătge ; fieatum (iecur) "(ficat) pregătit cu smochine” >rom. ficat, it. fegalo, fr. foie, oc., cat. fidge, sp. Mgado, pg. figado ; sin- gularis (porcus) ,,(porc) singuratic” >fr. sanglitr; (uites) 7iouellae>rom. nuiele ; (consobrinus) 'uerus> rom. văr. Folosirea cu valoare nominală a imor forme verbale (care nu mai fac parte din paradigma verbului în (unele) I. romanice) duce la trecerea lor la clasa subst. prin intermediul neutrului pl. : part. viit. activ ((adjuemtura>fr. aventzire, cat. (wentiira, it., sp., pg. ventura), gerundiv (uiuenda > it. vivenda, fr. vlande, oc., cat., sp., pg. vianda ; fac(i)enda>ît. faccenda, oc. fazenda, sp. hacienda, pg. fazenda ; part, prez., în 1. care nu l-au păstrat cu valoare verbală, devine adj. sau subst. (sp. arcliente, estudiante, pg. ardente, estudante) ; unele forme verbale se izolează de paradigma verbului care le-a dat naștere și care, atunci cînd a fost 6 - enciclopedia limbilor romanice CONVERSIUNE 82 păstrat, și-a creat prin, analogie forme noi: part, pf. intellectus >r om. înțelept înțeles), accensuopg. aceso {~acendido), tortumAr. tors (^tordu), june- /•«s>sp., pg. junto. Subst. și adj. au devenit acci- dental pron. sau adv. (homo>ir. on, rem>îr. rien, passus >fr. pas, multe cu sens negativ). Numeroase întrebuințări ale cuvintelor din diverse clase gramaticale cu funcție relațională au dus la îmbo- gățirea inventarului de prep, și de conj. Procedeul e. se continuă și se dezvoltă în 1. romanice. Bxtrem de numeroasele tipuri de e. se pot grupa în funcție de clasa gramaticală care se modifică (adv. pot fi folosite ca subst., adj., prep.), de clasa gramati- cală la care se ajunge (adj. pot proveni din subst., diverse forme verbale, adv.), de frecvența cu care se produce un anume tip de c. (frecventă: sub- stantivarea inf. sau accidentală: substantiv are a unor forme verbale personale: sp. el recibo), de gradul de lexicalizare a termenului folosit cu valoare gramaticală nouă (e. ocazională sau con- sacrată), de gradul de răspîndire a unei anumite e. (limitată contextual: rom. cu binișorul, sp. en aquel entonces sau nu). General romanică este substantivarea adj., fie cu sens concret pentru a desemna pe purtătorul unei însușiri (rom. Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește), fie pentru a da naștere unui abstract nominal (rom. concretul, it. l'zitile, fr. le nouveau, sp. lo hermoso — cu folosirea unei forme speciale a art. nehot., de „neutru”*, pg. o belo) ; sporadic prin zdipsă: rom. (pătlăgele) vinete, fr. (viile) capitale, sp. (agua) tinta. Part, trecut este folosit ca adj., uneori și ca subst. (rom. rănit, it. ferito, fr. blesse, sp. herido, pg. ferido). Substantivarea inf. a fost un fenomen specific tuturor 1. romanice în faza veche, ducînd la lexicalizări ca rom. încăpere, it. piacere, fr. devoir, sp. pesar, pg. poder; unele inf. din v. fr. se folosesc numai ca subst.: loisir, plaisir; procedeul continuă să fie răspîndit în 1. romanice cu excepția fr. (it. il andare, sp. el vivir, pg. o cantar; în rom., prin pierderea valorii ver- bale a inf. lung s-a ajuns la crearea sistematică a unui abstract verbal cu mijloace care, din punc- tul de vedere al 1. contemporane, țin mai curînd de derivare decît de c. (tăcere, cercetare, hotărîre) ; nume de acțiuni se creează în rom. și prin sub- stantivarea supinului (cositul, fumatul). Alte forme verbale folosite cu valoare adj. și uneori subst.: în rom. gerunziu (probabil sub influența întrebuințării similare a part. prez. în fr.: suferind, fumegînd), part. prez. în it. și fr. (it. tenente, can- tante, fr. passant, fuyant); rar gerunziul în sp. (numai ca adj., ardiendo). Pentru formarea de subst. de la orice parte de vorbire, 1. romanice dispun de art., care poate însoți orice cuvînt sau grup de cuvinte : rom. un ce, it. un non so che, fr. un tiens vaut mieux que deux tu l’auras, sp. el por- que, pg. o mais que todo ; substantivarea unor construcții fixe duce la formarea de cuvinte noi prin procedeul compunerii. Alte e. frecvente: întrebuințarea adj. cu valoare adv. (mai răspîn- dită în rom.), a subst. ca adj. (mai ales în faza contemporană a 1. romanice). C. este un procedeu des folosit cu valoare expresivă, întîlnit frecvent în 1. literară și în vorbirea familiar?.. S.R.R. coordonare, vezi adversativă, conclus!vă, copu- lativă, disjunctivă, coordonare ~. copulativă, coordonare Lat. clas, poseda un inventar bogat de conj. și particule exprimind e.c.: et; encliticul -que, folosit pentru a coordona părți de prop. sau prop. aflate într-o strînsă legă- tură (senatus populusque Romanus) și care dis- pare la începutul epocii imperiale; atquejac, care s-a substituit lui -que ; quoque, etiam și combinațiile lor. C.c. negativă era exprimată îndeosebi prin nequejnec, dar și prin et non sau neue. Conj. prutea fi exprimată și înaintea primului termen. Pentru e.e. a 3 sau mai mulți termeni pozitivi, lat. clas, folosea în general fie juxtapunerea, fie repetarea lui et înaintea fiecărui termen, fie legarea exclusiv a ultimului termen prin encliticul -que. în lat. vorbită, aceste conj. și particule erau însă puțin folosite. L. romanice au sistematizat și diversi- ficat exprimarea raportului de e.c., continuînd, pe de o parte, unele tendințe ale lat. clas, dar mai ales ale lat. vorbite și creîndu-și, pe de altă parte, procedee proprii. C.c. este exprimată în 1. romanice prin conj. (simple și compuse), loc. conjuncționale, adv. și loc. adverbiale, alte îmbinări fixe, juxta- punere. Dintre conj. lat. de c.c., et s-a transmis în toate 1. romanice: it. e, sd. e(t), ret. e, oc. e, cat. i, sp. y [e înaintea cuvintelor care încep cu i sau hi), pg. e', v. rom., arom. e. Rom. și provine din lat. sic ; încă din lat. vulg., sic, pierzîndu-și sensul propriu, apărea în structuri de tipul ac sic, et sic, dobîndind valoare temporală și tinzînd spre rolul de conj. copulativă; de aici și v. fr. (et) si, v.oc. și it. (rar) si. Lat. atque >it. a -j- dubla- rea consoanei cuvîntului următor, structură rela- țională folosită în special atunci cînd imp. unui verb de mișcare preceda un verb de atribuire (tosc. vatti a riposa ,,du-te și te culcă” ; d. roman. va a ttrova: it. merid. (sic.) cunoaște o mai liiare extensiune a acestei structuri. Lat. neque, nec este panromanic : rom. nici, it. ne, sd. nen, ret., fr., oc., cat., sp. ni, pg. nem. L- romanice, cu excepția sp. și pg. mod. pot folosi conj. de e.e. și în fața primului termen: rom. și — și, nici — nici; it. e — e, ne — ne ; fr. et — et, ni — ni. L. romanice au moștenit din lat. tipul de construcție în care termenii constitutivi — nume de persoane sau animale personificate — sînt legați prin 'prep. cum, caracterul de e.e. manifestîndu-se prin acor- dul pred, cu sub. la pl.: pater cum mutre veniunt; rom. Ion cu fratele său au venit: it. Io con lui volgem- mo i noștri passi ; fr. Le singe avec le leopard gagnaient de l’argent; sp. El padre con las hijas lloran de corazon; pg. En co o grăo Macedonio e co o Romano / Demos lugar ao nome Lusitano). Raportul de e.c. se poate exprima în 1. romanice și cu ajutorul unei particule de comparație, pro- venită în general din lat. quomodo (it. Danie come Peirarca sono i' miei scriitori preferiți ; fr. Louis XIV comme N apoleon). It. folosește și combinațiile si — si, si — e — sl, pentru stabilirea unei core- lații mai complexe cosi — come, iar fr. loc. ainsi que, aussi bien que, de meme que. în 1. iberorom., tipul lat. et — et a fost eliminat complet în favoa- rea tipurilor sp. asi — como, asi bien — como ; pg. como, assim — como, tanto — como. în rom.. 83 CREOLĂ FRANCEZA în afară de si și corespondentul său negativ, se mai folosesc conj. și loc. conjuncționale: iar (mai frecventă între prop. principale și între fraze), r.u numai (că)...dar (și), nu numai ...ci (și), (pre)cum și, atU...cit și (ultimele 2 leagă numai prop. subordonate sau o parte de prop. cu o subor- donată). E. romanice occidentale mai folosesc ca elemente de relație: it. anche, pure, inoltre; sd. întărirea conj. et cu corelativul ancu (din it.) ; fr. avec (adaugă sensului de ,,adițiune” pe acela de ,.simultaneitate obligatorie” și apare între 2 gr. nominale ,,personale”), de plus, en plus, encore plus, en oulre, par surcroit, au surplus, oulre, ainsi, ă la fin du compte, en fin de compte, ă plus forte raison; sp. tambiem; pg. tambem, airida, pois, ora, nao s6. . .mas tambem. Sd., cat., sp. prezintă inventare mai sărace de e.c. decit celelalte 1. romanice. Construcțiile speciale pentru e.c. nega- tivă sînt, in general, duble sau multiple: rom. nici, nici— (si) nici, nu — nici, (pop.) necum ; it. ne, ne — ne ; fr. ni — ni, ne — ni ; cat. ni ; sp. ni ; pg. nem (sp. și pg. folosesc conj. numai în fața ultimului membru, cu condiția ca enumera- rea să înceapă cu o particulă negativă: sp. Eunca piensa, ordena, dispone ni manda cosa contraria al bien publico). Pentru a lega o prop. afirmativă de una negativă, numai it. folosește conj. ne (Venne ne volle andarsene ; dar fr. II vint et ne voulut pas s’en aller ; sp. Vino y no'quiso andarse). Cînd 2 sub. sau 2 compl. se referă la un verb însoțit de negație, în oc., sp. și pg. ele sînt unite prin nec (oc. Lo poders ni-l semblans no es en mi). în 1. galorom. și iberorom., nec apare frecvent în locul lui et (oc. Ans me son tug plus que fraire ni oncle ; sp. Los mas famosos hechos que se hau visto ni verăn). Elementele de relație proprii e.c. sînt situate, în general, între termenii pe care îi leagă ; conj. poate însă să preceadă fiecare din elementele coordonate. Cînd e.c. leagă mai mult de 2 termeni, conj. se așază în general în fața ultimului ter- men. Cînd se leagă o prop. afirmativă de una negativă, raportul dobîndește valoare de coordo- nare adversativă (sp. Lo busco y no lo encuentro ; Justida pido, que no grada). Dacă o prop. afir- mativă este urmată de 2 prop. negative, în sp. înaintea primei prop. negative se folosește y ni. Cînd prima prop. este negativă și cea de a doua afirmativă, toate 1. romanice folosesc descen- denții lui et. Conj. et folosită numai la începutul primei prop. conferă enunțului caracter trans- frastic, înlănțuind implicit informația dată cu fapte anterioare. Ea poate apărea singură sau însoțită de altă conj. sau de un adv. (cat. I doncs, que feur) Prop. în raport de e.c. se construiesc, de obicei, cu același mod, dar se pot construi și cu moduri diferite: de ex., în rom. ind. 4- cond., imp. 4- conj. (Du-te și să vii repede). M.T. copulative (de relație), verbe ~. Inventarul de v.c. este diferit de la o gramatică la alta, atît pentru lat. cît și pentrîi 1. romanice. V.c. lat. : esse, fieri, tuadere, uideri, nașei, exist.n ari, haberi, putari, mânere, creări, eligi etc., ci vn grad de desemantizare variabil de la un veib la altul. Pentru rom., numărul v.c. variază mtre 3 (M. Avram: a fi, a deveni, a însemna)''^ 33 (P. Diaco- nescu); v.c. it. essere, divenire, diventare, resiare, rimanere, tornare, farsi, stare; fr. etre, rester, dc- meurer, paraître, sembler, devenir; oc. esser; cat. estar, ser, esser, semblar; sp. ser, estar, parece;- . semejar ; pg. ser, estar. Criteriul de stabilire a clasei v.c. este, de cele mai multe ori, lexical; pe baza sinonimiei cu verbul „a fi” — cel mai abstract și cel mai gramaticalizat dintre v.c. — sau cu alte v.c., în unele gramatici sînt considerate v.c.. și it. entrare, fare, servire, f ungere (Lui fa il medico : Cib serve da riparo), fr. passer, tenir, faire (Lite passe pour coquette), rom. a reprezenta, a constitui (substituibile contextual prin a însemna). Inter- pretate drept verbe predicative, ele sînt urmate de element predicativ suplimentar și nu de nume predicativ. C.L. corespondența timpurilor, vezi concordanța timpurilor. coronime (nume de țări, ținuturi și reg.). Unele sînt formate de la numele locuitorilor dintr-e anumită perioadă, printr-o decizie politico-admini- strativă sau prin tradiție (rom. Româma s, 2 în c.i. din Oc. Indian.; r a căzut în majoritatea pozițiilor în care apărea; h aspirat s-a conservat (ori s-a refăcut) sau a devenit r în c.î. americană. Sistemul flexionar fr. a dispărut complet. Pl. se exprimă prin se ( >i\ întij ; epenteza lui [kj în gr. el>shl: sclab; rotacismul lui -n- din elemente lat. moștenite numai în graiul moților: găhă, htră ; art. hot. Ce gen.-dat. sg. (-)lui>(-)li; modul conj. cu cor.j. și „să”; cond. pf. cu pf. c. al aux. a vrea -ș-m*. : o vu(t) chita. Frecvența sufixului -oc. Sensuri și formații specifice : uari „nas”, ic „pană de despicat lemne”, a hori „a cînta” și a chita „a pliuge'b a se cota ( = căuta} „a se privi” și călătoare „oglindă”,. Arhaisme moștenite din lat. : a custa „a trăi, a dura”, i(u)o „unde”, vă „mergi, du-te”. Influență magh. : a custuri „a gusta”, iemeteu „cimitir .. Particularități comune cu toate subd. drom. de tip nordic sau numai cu unele dintre ele, mai ales cu cele vestice, dar și unele comune cu sub L muntean. Specifică deosebirea dintre caracterul dur al consoanelor s, z, ț (după care e>ă, i>: ea>a) și caracterul palatal al lui ș, j (cu menține- rea lui e, i, ea), în general, idiom conservator. Cele mai vechi atestări ale unor particularități e. se găsesc în texte mixte ;copii ms. ale unor texte traduse în alte regn de la sfîrșitul sec. 16 și înce- putul sec. 17: textele măhăcene din Codex Stur- dzanue, Codicele Toâonscu, Ccx.ania și dlolltL-cTih- cui diacului Ion de la Pociovaliște, 1641. CURA^OLENO croîssaat, zonă îngusta de interferență prezeu- tîad trăsături intermediare intre ce, și fr. Numită astfel din cauza formei sale de corn cu vidările ui jos (mai îngustă la extremitățile de V și E. care coboară mai spre S, și mai lată și mai arcuită spre N in centru). Franța centru: mici zone din .NE prov. Saiutonge, SE prov. Angoumois și Poi- tou, o zonă mai mare din N prov. Limousin, prov. Marche și Auvergne, mici zone din extremul S al prov. Berry și Bourbounais (cîteva comune din N Masivului Central -- dep. Allier). Graiurile merid. ale d. fr. din S\r — saintongeais, angou- :mois, poitevin — prezintă unele trăsături comune eu oc., care le deosebesc de restul graiurilor fr.: absența dictongării romanice spontane, conser- varea lui  netrecut la iot. a caracterului oclusiv al consoanelor din gr. intervocalice romanice -pr-, -br- (lat. separare- >poitevin soebrer, oc. sebrar față de fr. sevrer), pron. dem. cu k- provenit din iste, iile precedate de ^eccum (poitevin lio, oc. (a)qub față de fr. ce). La rindul lor, graiurile oc. din zonă (d. auv., graiul marchois al d. lim.) conservă, ca și fr., faza it din evoluția lat. -kt- (Șactum>fait), spre deosebire de zona oc. aflata la S de o. (unde : racii). în evul mediu limita oc. —fr. — mai Ia N decît în epoca mod. : în sec. 11 — 12 graiurile de S ale d. fr. din SV aveau caracter net oc. (d. poitevin, de pildă, fiind foarte apropiat de d. lim. al oc.) ; după unele păreri, primul trubadur oc. cunoscut, Guilhem IX. conte de Poitiers, ar fi compus în d. poitevin, oc. fiind in acea epocă 1. literară a curții de Poitou; trăsăturile fr. s-au ex- tins treptat, determinînd retragerea mai spre S a trăsăturilor oc. (limita mod. stabilizată in sec. 16). I.VjR. culthni, vezi latinism. cumană, Influență ~. S-a exercitat asupra drom. Cumanii, popor turcie, au apărut pe terit. României actuale în sec. 11, venind din N Mării Negre. S-au ocupat cu păstoritul și, mai tirziu, cu agri- cultura. Nu se cunosc destul de bine condițiile istorico-sociale in care a avut loc contactul dintre români și cumani. L- cumană este 1. turcică dispă- rută din gr. cipceac (sau de NV), cunoscută prin Codex Cumanicus, o culegere de glosare și texte religioase traduse din lat., datată din prima jumă- tate ti sec. 14. în cumană există un fond de cuvinte foarte asemănătoare cu cele tc. osrnanlii, cu sensuri și forme apropiate. Pentru a deosebi cele două feluri de elemente din rom. se pot folosi uneori criterii fonetice (Teleorman este cuman, Delior- man, cu d- este tc.) sau cronologice (dușman, ca nume de pers., apare în sec. 14, deci este anterior influenței tc. osrnanlii). Pentru unele cuvinte (baltag, bei ,,statură”, casap, catir, toi) au fost admise, în general, atît originea cumană, cît și cea tc., iar altele (buzdugan, cioban, dușman) sînt considerate numai de unii cumane. S-a propus origine cumană și pentru unele nume proprii — hidronime în -ui (Bahlui, Cdlmățui, Covurlui, Desnățui), oiconime (Caracal, Fălciu) și antro- ponime în -aba ( Basarab(ă), Tincabă, Toxabă). M.S. cumul de prefixe, vezi supraprefixare. curațoteâo, vezi papiamentu. daecreniân. singurul d. rom. nord-dunărean (în linii mari clin fosta Dacie) ; d. rom. cu cel mai mare număr de verb, (peste 25 mih) și cel mai evoluat, singurul care a devenit 1. literară cu normă supraregională și 1. oficială. Identificat de obicei. în mod impropriu, mai ales în varianta lui literară, cu 1. rom. R. S. România și reg. limitrofe din U.R.S.S. ^R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Ucraineană», R. P. Bulgaria, R.S.F. Iugoslavia și R.P. Ungaria; comunități izolate in S.U.A., Canada, Australia, .Israel. Africatele i‘f, A3 /uneori evoluate spre s, m< iot: midierem>muiere) și a gr. consonantice A /. ) și gZ < >/), atestate în faza preliterară (clamo>chem, glacia> gheață ; antropc- nimul Unde sec. 15z, i>i- și ea>a, iar -7 șoptit amuțește (sac, singur; zar, zi; țăs, țin; șăd, și; urș, toț) ; existența consoanei [dz] în elemente moștenite (je, wo în silabă deschisă și închisă, ulterior cu tratament diferit în funcție de natura silabei: în silabă deschisă je, wo>i, npcpmv>vegi. lipro, bbuoxeg). ba; pelagus>To.. >rag. higo), în silabă închisă în vegl. je, uoja, wa (ferrwn>fiar, cbllum>kuul), în rag. >*, o (oac- 'mentum>ki'menat, portus> forat). Tratamentul lat. a diferit în cele 2 d.: în vegl. se labializează și fuzionează cu o, participînd la același tip de dif- tongare (placet>pluk, falsiis>fuals ; după P. Gu- berina diftongarea lat. a, c și o în silaba închisă este un fenomen tîrziu, datorat influenței ser.) ; în rag. labializarea lui a>u în silabă închisă (con- secință a evoluției lat. an>av sub influență grec.; în cursul sec. 15 av>o, wo după model venețian: paucus>poko, puoko), cu rezultatul complementar al palatalizării lui în ce în silabă deschisă, cele 2 alofone fonologizîndu-se ulterior, cînd distincția dintre cele 2 tipuri de silabă capătă valoare fono- logică (panmts>*panno >pan. pan is>* p wow >p\ n. cu ae>e sub influență venețiană) ; conservarea lat. au în vegl. (paucus>pauk). Fuzionarea lat. e, i>e și o, u>o (trăsătură care deosebește d. de rom.), și diftongarea lor în silabă deschisă>vegl. ai, au (acetumyakait, nepotonepaut), rag. F, ou (nu(n)- sis>meise, dîtcodouxe) ; în silabă închisă în vegl. e,p >a, u (crescerokraskro, direclum>dratj, în rag.> >e, o (identice cu rezultatul monoftongării lui je, wo>e, o, ceea ce duce la defonologizarea opozițiilor ee/, pip)- în vegl. se diftonghează în silabă deschisă și lat. î>i>ei >ai (anucus>amaik ; faza anterioară atestată în documente: top. Cichereine< lat. Ci- ccrinac) și lat. ityoi (prin intermediul unei faze. Lyj neatestate, evidențiată de palatalizarea con- soanei precedente: lucem>loik, obscurus>si\oir:‘,, în silabă închisă t, u>e, o (miile >mel, rictus >so:) ; în rag. diftongarea descendentă e.vte, blocată de modelul venețian sub a cărui presiune diftongii gp oudekro, pectine> piakno ), evoluția acestora H. [o] în rag. (unde ulterior este substituit prin vocale venețiene). Proteza lui j (mai răspîndită) si w wr vegl. în cazul cuvintelor cu inițială vocalică accen - tuată, care duce frecvent la pierderea semiconsou,-- nei diftongilor ascendenți ( aiboleyjuarbul, ja;bw;... ânnuojan, jain, a in, ocupus>uakl și, cu ccnsoumș- tizarea sunetului protetic, vakl) ; conservarea oclu- sivelor surde intervocalice lat. și a lui. -s- (ri-co s- vegl. vai pa, aonica>xo.g\. amaica, ccfn)șverc>\wgi. coser, ne p-ote >vegl. nepaut, rag. ne put, facere fachir) ; simplificarea consoanelor geminate, atri- buită influenței ser. pentru vegl., venețian A și ser. pentru rag. (sella >vegl. si ala, ossum>\ cri. ■o1{as, 'i;a s, pann / >rag. 'păni 1 >pan ) ; naiata 1 ioarcre lat. -Z/-, -nu- în rag. ; menținerea apendicehu kdn- velar al lat. iâp gw urmate de vocală în rag., dispa- riția lui în vegl., unde Ă“’, gw urmează tratamentul lat. k, g (qui >vegl. iji, ungi(i!!a>vefl. ar:d~.-.du) : cea mai conservatoare 1. romanică în tratamentul gr. consonantice lat., toate păstrate, singura i:i ('are kt, ks sînt conservate (în ambele d.), cam dovedesc împrumuturile ser. din (1. : flekta, trakla.., liksija (sub influență venețiană, kț>/t>t: noctero- >vegl. nuat, îracta>To^. trata); conservarea la ini- țială sau în poziție internă a lat." pl, fl, kL g; (plenus>ve^l. plain, flumen >vegl. floim, clamare^ >vegl. klamuar, glacies>xegf. glas, singndurnyveg'L sanglo; în rag. sînt tîrziu palatalizate) ; palatali- zarea oclusivelor velare și dentale lat. urmate de iot, dar conservarea lor în fața lat. e, i (bracki'i-mr >vegl. brats, vinea>xeg\. vaina, plateaymg, plate a) : existența precară a africatelor din cauza presiunii venețiene: caenare>veg-l. kenur, facere>r^g. fachir,, occidcreyr'ăg. anchidere ; palatalizarea tîrzie, dură sec. 11, a velarelor -1- i în vegl. (*calciua>kaltjcina; forme sincopate cu velara conservată (dreknc< ^ricininn), atestă o fază originară fără palatali- zare) și palatalizarea lui l -J- iot în faza X (palear >vegl. piua); dispariția lat. -s (yd/ssvegl. ple, nos, rcovegl. noi, voi) ; dispariția flexiunii cazuale; urme ale pl. vocalic în vegl. (campi>kinp, porci> ypuartf sancti>slnt ; prezența lui -i originar atestată de acțiunea lui metafonică asupra vocalei din silaba precedentă și de palatalizarea consoanei finale a. temei ; ulterior și pl. de tip venețian) ; art. liot,. proclitic; comparativul cu lat. p.bfo(>vegl. pin ; urme ale pron. pers, format cu particula -ne (vegl.. 93 DAUN O-APENIN SC Trtaiîî'i; sistem pos. cu forme accentuate (majo, maja, iuț, sui} și neaccentuate (me, mi, tu, su) ; postpunerea adj. po.s.; pron. dem. binar; 4 conj. ; frecventa apariție, a infixelor -eț-y-ai- în vegl. și -esc-y-isc- în rag. la pers. 1 sg. și pl., 2, 3 sg. și 3 pl. ind. prez, și conj.; singura 1. romanică în care se păstrează, cu funcția de viit., viit. pf. lat. (cantaroyNegl. hantuora)’, păstrarea m.m.c.pf. lat. cu valoare de cond. (cantaram >vegl. hanture) ; lat. liabere ca aux. al verbelor intranzitive (vegl. jai stuot „am fost”) ; part. în -atus, -itus, -utus \vegl. naskoit). Caracter conservator accentuat al lexicului de origine lat.; cuvinte lat. păstrate numai in d.: noua uupta>N^\. ninapta, unele atestate doar prin împrumuturile d. din ser. oliganjzlol- ligine, rekesao'ecessus, dokes< (piscari) ad accen- sum ; concordanțe cu rom. (udus păstrat numai în rom. ud și vegl. joit) și cu alte idiomuri roma- nice conservatoare (mensayrom. masă, vegl. mai sa, sd. meza, eng. maisa, sp., pg. -mesa), dar și inovații {tata>vegl. tuola, basilica>y^gl. basalka, 'maior cu sensul lui grandis >vegl. -maur, fuscus>vegl. fose, hebdomasyveg].. misedma) ; împrumuturi din grec, (atestate de elementele grec, din ser., cele mai multe considerate preluate prin intermediul d.), ser. (vegl. muoika. se poate folosi în rom. pe lîngă un subst. nearticulat, fără prep., pentru, a exprima valori specifice gen. : preot deștept mii noastre. Cîteva prep, se construiesc în rom. cu d»: datorită- ție, grație eforului. S.R.R. dativ etic. Dat. al pron. pers, și refl, ne accentuate folosit pentru a exprima participarea afectiv' a locatorului sau pentru a solicita interesul irmr- locatorului pentru acțiunea exprimată de \crb (lat. quicl mihi agite,. Frecvent în rom., rar în celelalte 1. romanice ; apare în vorbirea cu caracter popular sau familiar (frecvent în d.) : rom., le unde-mi -umbli ?, mi ți l-a luat de urechi, fr. uilez- moi mettre vetre blouse, je te vous Ies prends . . ., sp. no me le calientes la oveia a. la muchacha. S.P. li- dativ locativ. Dat. folosit cu valoare loca4 vă.. Apare în rom. veche și normlară (stai locid.ii). S.R.R. dativ posesiv. Dat. al pron. pers, și refl, neac- centuate folosit cu valoare posesivă. Se const/uia în lat. cu esse, construcție continuată, parțial și izolat, numai în rom. mi-e foame. în 1. romanice pron. pers, și refl, in d. sînt echivalente cu adj., pos., atunci cînd determină un subst. (rom. • Ri- da-ți frunte), se află pe lingă o prep, sau loc. prepo- zițională (in juru-i) sau determină un verb, referindu-se la subst. legat sintactic de acest verb (mi-am pierdut creionul, nu ți-am ascultat veba, iși vede de treabă). Frecvent în rom., mai pm in frecvent în celelalte 1. romanice (it. mi gaa le mani, fr. je me lave Ies mains, sp. me lavo ins mănos). S.R.R. dauno-apemnic, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc, d. pugl.). S Italiei (X reg. Puglia, zona Lavaliere, prov. Loggia). dial. neunitară, mult mai eterogenă decît sdd. apulo-barez. Subd. cu un vocalism mai conservo.- * tor: puțini diftongi, conservarea lui a accentuat în silabă deschisă (kasu, nastf —■ it. casa, -naso) ; lat. b, u 4- iot>dcfp (radd^ — it- valnâa ; cau^ola> yhadddlo), lat. dZ>X = it. nebbia). în comun cu unele graiuri mol. : con .serv are a lat. -II- (gallind, havalld = it. galliua, cavallo), laț. sj>$ (ka$2 = it. cascioj, dublu tratament al lat. fl- (flatarogată dar și notă = it. flatare). Puter- nice influențe ale d. campan (mai ales ale subd.. irp. și nap.) în fonetică (menținerea lat. iot în poziție inițială: jokă, jurnmello — it. glosare, giu- mella ; lat. -mbj-, -ng-y-au-■. bandă, str^uno = it. DAUPHLXOIS 94 eambiare, stringere), în morfologie (forme contrase ale combinației de art. -p prep. : ka, pa, di, pi = it. la, per la, deijdelle, per i/per le), în lexic. O.S.C. dauphinois (alpin-gavot, (provensal) (ce- venol-)alpin), d. oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. sept. SE Franței (E de Ron: partea non frpr. a Alpilor și S vechii prov. Dauphine — dep. Hau- tes-Alpes, Alpes-de-Haute-Provence), puncte în N și centrul Italiei. Unii autori includ în d. și graiu- rile oc. de la V de Ron din E Masivului Central (SV reg. Forez, NE reg. Velay, cea mai mare parte a reg. Ceveunes — N reg. Vivarais = dep. Arde- che), incluse de alții în d. auv. conceput într-un sens mai larg. 1). — legături istorice și unele tră- sături comune cu d. prov., cu care se învecinează la S (în special cu subd. nisard al acestuia, și de aceea subsumat de unii autori d. prov. (de aici denumirea provensal (cevenol-) alpin). Pentru graiurile d. din Italia vezi pieinontez2, valdens. Ins. arhaizantă în complexul arv.-medit. (ca și subd. nisard al d. prov.) — considerat d. cel mai conservator din gr. oc. sept, și deci cel mai apro- piat de d. lang. din gr. oc. merid. mai ales prin conservarea consoanelor finale, inclusiv a lui -s pai special morfem al pl.). Conservarea lui -r de la inf. — fapt extrem de rar în întregul subgr. oc.-rom. al gr. galorom. Conservarea lui n final ,,instabil” (paq (rezo- nanțe consonantice mai mult sau mai puțin accen- tuate, în funcție de grai, cu ușoară nazalizare a vocalei precedente — diferită însă de cea din fr.). Conservarea lui s din gr. sp-, st-, sk- îl deosebește de restul gr. oc. sept, cu excepția subd. auv. de sus (cu care se învecinează la V), alăturîndu-1 gr. oc. merid. Alterarea lui -l- caracteristică gr. oc. sept, are în (1. rezultatul r (pala>para), afec- tind în reg. mai înalte și pe l urmat de consoană labială (balma>barma). Unele trăsături comune cu frpr., cu care se învecinează la N : căderea și a lui -d- secundar (*facia> >roin. fața, it. faccia, dar sp. haz, pg. face ; urme ale d. 5 în rom. ziit. scrivano, fr. ecrivain ; în rom. i se datorează forme ca mîne-ta, frăține-tu. Evoluția fonetismului la finala cuvintelor și reducerea flexiunii cazuale au restructurat d. în 1. romanice. Totuși, în unele 1. romanice, anume it. și rom., subst. pot fi grupate în mod tradițional în 3 tipuri de flexiune care corespund celor 3 d* din lat. tîrzie in funcție de desinențele de la sg.; în rom. în funcție de nom. sg. nearticulat, subst. primind desinențe diferite la pl. în cadrul aceluiași tip de flexiune în funcție de gen : subst. terminate în -ă, -ea, -a — fem. și cîteva mase, (țară, basma, stea, pașă, Oprea, Toma) ; subst. mase, și neutre terminate in -u, -i, consoană (codru, erou, tei, ztnchi, lup, filtru, tablou, rai, unghi, ac); subst. mase., fem. și neutre terminate în -e (frate, carte, nume) ; in it. — în funcție de forma de sg. care determină în general o anumită desinență de pl.: subst. fem. terminate în -a cu pl. în -e și mase, terminate în -a cu pl. în -i (terra, papa), subst. mase, terminate în -o cu pl. în -i (campo) și subst. mase, și fem. terminate în -e cu pl. în -i (denie, mente). O asemenea împărțire nu este eficientă pentru rom. (din cauza varietății desinențelor de pl. din cadrul aceluiași tip de flexiune), nu este destul de cuprinzătoare pentru it. (unde sint ex- cluse subst. invariabile), nici pentru fr., sp. și pg. unde desinențele de la sg. nu sînt suficiente pentru clasificarea subst. în tipuri de flexiune. O altă clasificare poate fi făcută în funcție de formele flexionare distincte ale subst. după număr și sta- bilește 2 tipuri de subst.: variabile (la care sg. ~pl.) și invariabile (la care sg. = pl.) ; in cadrul subst. variabile există mai mult clase de flexiune deter- minate de realizarea fonetică a desinențelor: it. fuoco~fuochi, terra ~terre, padre ~padri, dar cittă, re; sp. fuego ~fuegos, llave ~llaves, iierra^tier- ras, buey ~bueyes, dar lunes, tesis ; pg. ovo~ovos, mesa^mesas, căo~căes, mulher ^mulheres, dar Idpis, caiz. Dacă în it., sp. și pg. subst. variabile sînt mai numeroase decît cele invariabile, în fr. acest raport este valabil mai ales pentru codul scris (arbre ~ arbres, animal ~ animau x, dar pas, nez) ; în codul oral dispariția din pronunțare a lui -s a micșorat numărul subst. variabile : porte (s ), arbre(s), port(s), dar animal ~ animaux. în rom. existența formelor cazuale determină subimpărțirea subst. variabile în mai multe subtipuri: subst. cu 3 forme diferite, dintre care fac parte cele ce denumesc animate personale mase. : nom.-ac.- 95 DEMONSTRATIV, ADVERB — gen.-cat. sg. ~voc. sg. ~pl. toate cazurile (băiat ~ băiete ~ băieți) și fem.: nom.-ac. sg. ~voc.- sg~ gen.-dat. sg. și pl. toate cazurile (fată~fato~ fele) și subst. cu 2 forme distincte dintre care fac parte subst. mase, și neutre la care sg.~p], (pom~ pomi, cîmp ~ timpuri) și subst. fem. la care nom.- ac. sg. ~ gen.-dat. sg. și pl. toate cazurile (casă~ case ) ; subst. invariabile cuprind subst. aparți- nind celor 3 genuri (iei, împilătoare, -nume). Alai obișnuită este insă în rom. clasificarea subst. în 3 tipuri de flexiune după genul subst. Tot în rom. existența art. hot. enclitic creează o d. articulată a subst., care face posibile distincții între diferite forme sincretice ale (L subst. nearticulat. S.R.R. declinare bîcazardă. Flexiune nominală și pro- nominală cu 2 cazuri în faza veche :'pînă în sec. 3 4) al. galorom. și a d. ret. : caz sub. ~ caz regim ; primul provine din nom. și voc. lat., cel de-al doilea din reducerea intr-o formă unică a celor- lalte cazuri lat. Atribuită influenței germanice și substratului celtic. Desinențele cazuale erau zero și -s, repartizate diferit de la un tip de flexiune la altul; in v. fr., pentru subst. care aparțineau. în lat. deci. 1: fitr, caz sub. și regim sg. ^filk.v, caz Stîb. și regim pl. : pentru subst. care aparți- neau in lat. deci. 2: caz sub. sg. și caz regim pl.~m?O', caz regim sg. și caz sub. pi. ; d.h. păstrează urme ale flexiunii imparisilabice a subst. lat.: v. fr. currom. (un) buric, it. I-arena> (la ■ rana, lacunetta> (la) cunetta, fr. V amie> (la) înlr d’ejadeyfde) jade, it. bombagino >fr. (bon) basin, sp. latril>atril). Frecventă în varietăți regionale romanice și în variante creole fr. aflate în proces de decreolizare. S.R.R. demonstrativ, adverb ~. Subclasa a.d. include un număr relativ mare de vechi rădăcini prono- minale — în lat., forme cazuale ale unor pron. dem. — , fapt pentru care este considerată ca aparținînd clasei adv. pronominale; în trecerea de la lat. la 1. romanice a suferit importante trans- formări, atît la nivelul inventarelor de unități ale microsistemelor, cît și la nivelul opozițiilor aflate la baza structurării acestora. în lat. clas.. DEMONSTRATIV, ADVERB 96 grupul a.d. de ioc cuprindea o serie de forme ca: hic, hoc, huc, hac, kinclisti, istic, isto, istoc, istuc, istac, islinclLlri, iliic, illo, illoc, illuc, illac, Ulinc, dintre care pruna serie marca apropierea față de pers. 1 (a sub. euunțător), cea de a doua — apropie- rea față de pers. 2 (a interlocutorului), și ultima — depărtarea față de ambele persoane. Grupul a.d. de timp reunea forme structurate în jurul a 2 puncte de reper: momentul enunțării (nune) : hodie, heri, antehac'iun moment diferit de acesta, de regulă u:i moment trecut (tune) \ aule, ardea, / oștea. în grupul a.d. de mod, siejadeo implicau referirea la actul enunțării, in timp ce ita se utiliza referitor ia ceea ce preceda. Multe dintre for^nele celor 3 grupuri se combinau cu elemente care contribuiau la accentuarea valorii deictice : eccum hic, eccum tale. Asemenea combinații, devenite foarte frecvente în lat. vulg., stau ia baza unor a.d. din idiomurile romanice: hicce >rom. ici, it. ci ; eccum h,ic>R. qui ; ecce hioir. ici ; *eccum modo rom. aemu, acum; eccum (i)Hoorom. acolo. Numeroase sînt in lat. vulg, și loc. adv. utilizate cu valoare dem., formații care s-au transmis in general in l. romanice ca unități cu structură inanalizabi’ă: ad tune 6e>rom. atunci; ad hicce > rom. aici; ad No rom. așa, sp. asi, pg. ass im ; ad hora>ir. ores, oe. ora, ara ; illa hora>\t. allora. fr. alors. Microsistemul a.d. de loc romanice pre- zintă o structură ternară, asemănătoare celei din lat., sau o structura simplificată care păstrează doar opoziția apropiere/depărtare față de subiectul enunțător. .Aparțin primei categorii 1. ca it., sp., pg., ale căror deictice spațiale sînt organizate potrivit unei scheme ternare: it. qui, qua^ cosii, costă ~ li. lă ; sp. aqui, acei ~ ahi ~ alli, alld ; pg. aqui, că ai aii, Id. Din cea de a doua categorie fac parte fr.r cat. ale căror a.d. de loc sînt struc- turate pe baza unei opoziții binare apropiere/ depărtare față de locutor: fr. ici~lă, cat. aci, aqui alia, alli. în fr. lă tinde să acopere astăzi și întrebuințările iui ici, fapt ce a dus la deplasa- rea compusului lă-bas, rezervat inițial exprimării unei valori combinate ,.depărtare F inferioritate”, in zona expresiei ideii de depărtare față de locul enunțării. Rom. standard prezintă o organizare asemănătoare celei din fr. — aici, aci, ici ~ acolo — dar in graiul citeau se reface o opoziție ternară aici aci ~ acolo ; regional sint folosite elementele -șa, -ia pentru întărirea valorii deictice a acestor adv. de ioc: (a)ici-șa ~ (a)colo-șa, acolo-ia. Deic- ricele temporale păstrează in 1. romanice organi- zarea îr. jurul celor 2 puncte de referință: momen- tul enunțării ~ un moment diferit de acesta. In jurul primului punct de reper se plasează forme ca rom. acum, it. adesso ; în jurul celui de al doilea, rom. atunci, sp. evdonces, pg. entăo. Deicticele modale sint adv. care exprimă identitatea/non identitatea cu un punct de reper implicat în actul enunțării: rom. așa!altminteri ; it. coslțaltrimenti ; fr. ainsi! autrement ; sp. asi, tal; pg. assim. Reactualizând un procedeu foarte productiv în lat. vulg., majorita- tea a.d. de loc și de timp romanice se combină cu prep., in special cu cele care au valori foarte gene- rale : rom., bina atunci, fr. d’ ici lă, cat. per a demă, pg. daqui, dan,ies. Structura inventarelor actuale de a.d. și mai ales randamentul cu care acestea funcționează iu vorbire arată că, dacă în plan general romanic opozițiile semantice cele mai solide și mai stabile siut cele binare, există idio- muri în care și acestea tind să se reducă prin extinde- rea utilizării unuia din termeni iu detrimentul celuilalt, fapt ce impune atragerea altor unități pentru reconstituirea opozițiilor inițiale ; se observă, de asemenea, câ iu 1. romanice unde valoarea deictică a unor a.d. se atenuează continuu se recurge — ca odinioară iu lat. — la combinarea cu anumite elemente pentru reînnoirea și întărirea acesteia. J.C. demonstrativ (adjectival), articol Inexistent in lat. Face parte in rom. din subclasa art. hot. Provine din lat. ecce -j- ^lllu, construcție care stă și la baza unor pron. și adj. dein., de care s-a dife- rențiat prin afereză probabil iu sec. 16. Cel, cea, cel, cele are forme distincte de gen.-dat. celui, celei-, celor. A.d. leagă un subst. articulat cu art. hot. sau un nume propriu de un determinant adjectival (omul cel bun-, Ștefan cel Mare), se folosește pentru substantivarea adj. și num. (cei buni, cei trei), a construcțiilor in gen. și cu prep, (cel al tatălui, cel de aici), și intră în componența formelor de superlativ relativ ale adj. și adv. ; celelalte 1. romanice au drept echivalent al a.d. art. hot.: it. i tre, fr. Charles le Chauve, sp. el mas joven, pg. o melhor, un pron. dem. : it. quello di mio padre, fr. celui de mon pere, sp. aquel de mi padre ; cînd a.d. leagă un subst. comun de un determinant adjectival nu are corespondent romanic. în cea mai mare parte a contextelor, se îndepărtează însă de calitatea de art., apropiindu-se de clasa pron. dem. (I. Coteauu). S.R.R. demonstrativ, pronume și adjectiv Sistem ternar în lat., structurat semantic în funcție de polii comunicării: hic, haec, hoc ,,acesta de lingă mine” ~ iste, ista, istud ,,acesta de lingă tine” ~ iile, illa, illud ,,acela de la distanță” ; alături de ele is, ea, id, la origine anaforic, folosit în lat. clasică pentru a desemna obiectul (pers.) despre care se vorbește; idem, eadem, idem, pron. de identitate; ipse, ipsa, ipsud, pron. de întărire. Flexiune în gen, număr și caz. Folosite atît ca pron. care puteau primi un determinant adjectival, cit și ca adj. în lat. vulg, interferența sferelor semantice ale demonstrativului: is concurat de hic, iile și chiar de ipse. Folosirea lor cu mare frecvență în lat. tîrzie slăbește valoarea lor deictică, deschizând calea trecerii lui iile și ipse, atunci cînd erau folosite ca determinante adjectivele ale subst. spre art. hot., iar atunci cînd erau folosite ca pron. spre pron. pers. Formele de nom. ale lui iile și ipse tind să se modeleze după celelalte adj. cu 3 terminații: -us, -a. -um, în timp ce for- mele de gen. și de dat. capătă în lat. tîrzie un aspect determinat de analogia cu formele altor pron. (după cuius, cui: ipsuius, ipsui, ipsaeius, ipsaei, illuius, illui, illaeius, illaei, unele atestate în texte lat. tîrzâi). în trecerea de la lat. la 1. romanice, is și hic dispar, probabil din cauza corpului lor fonetic redus ’ se păstrează sporadic în compuse a căror motivare s-a pierdut: id ipsum> it. desso, ecce hoc >it. cid, fr. ce, uneori în formații 97 DIUK.'IME cu valoare adverbială: hoc annumssp. hogano. Pentru întărirea valorii deictice, demonstrativele sînt însoțite de particula eccum, ecce, ceea ce duce la apariția unor forme compuse, care, prin evoluție fonetică, își pierd motivarea; ecce, eccum -f- iste> rom. acest, it. questo, v.fr. (i)cist, oc., cat., v.sp. aqucst(e) ; ecce, eccum + «7Ze>rom. acel, it. quello, v.fr. (i)cil, cat. aquell, oc., sp., pg. aquel(e) (pre- zența lui a- în rom., 1. iberorom., oc. datorată poate unei contaminări dintre eccum și atque). Printre formele simple conservate cu valoare deictică: iZZorom. ăl; iste>TQm. ăst, v.it. (e)sto, v.fr. ist, est, oc., cat. est, sp., pg. este; ipse>v.iV esso, cat. eix, sp. ese, pg. esse ; unele forme simple care funcționează ca art. hot. și-au păstrat funcția de d. în anumite contexte : oc. lo (que), cat. el (qui), sp. el (que), pg. o (que). Mare varietate de forme în rom. : variante poziționale: acest om — omul acesta, cu -a din lat. illac, din hac sau datorat foneticii sintactice; variante cu afereză: cel (a), care stă la baza art. dem. și intră în componența pron. rel. cel ce, v.rom. cest (a) ; stilistice : ăst, ăl — populare. în pg. variante con- trase prep. + demonstrativul: neste, desse. în it. ș.i fr. variante ale adj. determinate de inițiala subst. determinat (it. quei — quegli, fr. ce — cet) ; variante grafice în sp. pentru adj. și pron. (este — este). Pe plan semantic, structură ternară în 1. iberorom., oc., sd. și it., moștenită din lat. sau refăcută pe teren romanic : sp. este ~ ese ~ aquel, (în 1. veche aqueste ~ aquese ~ aquel), pg. este ~ esse ~ aquele,. cat. aquest ~ aqueix ~ aquell, sd. hustu ~ kussu ~ kuddu, continuatori ai lat. (ec- cuw) iste ~ (eccum) i pse ~ eccum iile) ; it. que- sto ~ codesto (continuator al lat. eccum tibi iste, în -v.it. quesso< eccum ipse) ~ quello, cu tendința folosirii celui de-al doilea termen al seriei cu valoare depreciativă și, în it., a reducerii sistemului la o structură binară. în celelalte 1. romanice struc- tură binară care exprimă opoziția dintre „apro- piere” ~ „depărtare față de locutor și de inter- locutor”, realizată cu ajutorul urmașilor lui eccum iste ~ eccum iile : rom. .acesta ~ acela ; în fr. cu ajutorul unor particule deictice (adv. de loc ci și lă) : ce(t) ... -ci, ce(t) . . .-lă, celui-ci, celui- lă, în unele 1. romanice o posibilă ramificare semantică în cadrul fiecărui termen : rom. acesta ~ cestălalt, acela ~ celălalt, cu formații noi realizate printr-un cumul de demonstrative + pron. nehot.; regional, structură ternară: graiul oltean : ăsta ~ ala ~ ăla ; în it., d.arom., oc. și ret., ramificare semantică cu ajutorul unor particule deictice care se adaugă demonstrativului direct sau cu prep, (it. qui, qua, li, lă). Demonstrativele se folosesc atît ca pron. cît și ca adj. Fr. e singura 1. care utilizează termeni diferiți, urmașii lui iile devenind pron. (celui, celle, ceux, celles), iar cei ai lui iste numai adj. (ce(t), cette, ces). Flexiunea demon- strativelor conservă opoziția de număr și de gen mase. ~ fem. în it. pron. specializate pentru a substitui nume de animate personale: costui, costei, costoro, colui, colei, coloro, alături de questo, quello, care se pot folosi pentru orice antecedent, în unele 1. romanice există forme speciale de neutru : it. ciâ,. fr. ce, ceci, cela, șa, cat. (a) șb ~aixb ~allb, sp. esto ~ eso ~ aquello, pg. isto — isso ~ aquilo, în oc., d.it. centro-merid. Pentru semnificația de „neutru”, it. folosește și formele de mase, sg., iar rom. pe cea de fem. sg. (știu asta). Flexiune cazuală în faza veche a 1. romanice : in fr. forme de nom. ~ dat. ~ ac.: (i)cil ~ (i)celui ~ (i)cel, (i)cele ~ (i)celi ~ (i)cele, dintre care mase. sg. reține ca formă de bază a pron. pe cea de dat. (celui); forme de dat. din 1. veche conservate sporadic și în alte 1. ca it. : colui, costui, folosite ca forme de bază la nom. sau precedate de prep, în faza mod., numai rom. prezintă o opoziție de caz cu 2 termeni: nom.-ac. ~ gen.-dat. (acesta ~ acestuia, aceasta ~ acesteia ; aceștia, acestea ~ a- cestora). S.R.R. dentale (alveolare), consoane ~. C.d. lat. erau t, d, s, la care se adaugă sonantele n, l, r. Palatali- zarea consoanelor a dus la apariția africatelor dentale ts, dz, care s-au menținut în it. și rom. (numai ts). Rom., fr., oc., cat. și pg. creează pentru s o pereche sonoră z, datorată fie aceluiași proces, fie sonorizării, fie împrumuturilor. în sp. s are o articulație diferită de cea din restul României, realizîndu-se cu ajutorul părții anterioare a limbii, dar apical. Pentru confuzia O^s din varietățile sp., pg., vezi ceeeo, seseo. S.R.R. deoniiue. Nume proprii folosite ca nume co- mune. în urma utilizării frecvente ca determinant! ai acelorași apelative, s-a stabilit între locul (pers.) individualizat prin top. (antrop.) și obiectul denumit de apelativ o relație constantă, care a făcut posibilă preluarea de către numele propriu, simplu (fr. Cognac>cognac ; Amperoampere) saa derivat (fr. Nicot>nicotine), a sensului întregii sintagme. D. reprezintă o sursă de înnoire lexi- calei a 1. romanice, cu atît mai mult cu cît multe dintre elemente capătă o circulație internațională. Procesul de creare a d. poate avea caracter cult sau popular, distincția nefiind absolută. Gradul de transformare în nume comun e diferit. în funcție de particularitățile cultural-istorice, s-a impus ca relevantă relația: zonă agricolă — pro- dus agricol; localitate — preparat alimentar (rom. vin de Cotnari, țuică de Văleni, salam de Sibiu, brinză de Brăila, cașcaval de Penteleu ; it. macaroni milanesi, parmigiano, vino di Chianti ; fr. sauce bearnaise, bouillabaisse marseillaise, haricots ă la bretonne, camembert, roquefort, champagne, vichy ; sp. vino de Madera, Malaga ; pg. porto) ; loc — obicei, port, cîntec, dans etc. (rom. ca la Breaza, bănățeană, hațegana ; it. carmagnola ; fr. bordeaux, marseillaise, limousine ; sp. aljambra) ; autor — operă; inventator — invenție ; producător — pro- dus (rom. marghiloman, grigorescu ; fr. curie, joffre, mansarde ; it. pantalone, volta) ; personaj literar — trăsătură de caracter (rom. Făt Frumos, Hagi Tudose ; it. Gioconda; fr. Harpagon, Tartuffe ; sp. Don Juan). Uzul popular și argotic cuprinde numeroase creații cunoscute în cercuri mai largi sau mai restrînse, în care numele propriu e folosit pentru a exprima una din trăsăturile pers, care-l poartă în mod frecvent: om oarecare (rom. Ion, Manda și Fanda; fr. Pierre et Paul, Gautier et Guillaume ; sp. Fulano, Zutano, Mengano y Perengano ; pg. Fulano, Sicrano e Beltrano) ; valet (oc. Ramonnet) ; jandarm (sp. Paco) ; călău (fr. Charlot)’. vorbăreață (fr. Marie-bonbec). C.I., I.T. 7 — Enciclopedia limbilor romanice DEPALATALIZARE 98 depalatalizare, vezi palatalizare. deponente, verle . Clasă de verbe lat. cu sens activ sau mediu și cu desinențe caracteristice diatezei pasive (sequor, sequi ; vcscor, uesci). Avînd o paradigmă alcătuită din forme flexionare hibride, au fost supuse unui proces de regularizare în aspectul popular al 1. prin alinierea în special la tipul de conj. activă; multe dintre ele apar încă din sec. 3 — 2 î.e.n. — la scriitori ca Plaut — cu forme de ind. prez, activ {ludo, sortio, horto în loc de luctor, sortior, hori or), iar altele — pentru care nu există asemenea atestări — se conservă în 1. romanice cu forme ce nu pot proveni decît dintr-o flexiune regularizată. Schimbării desinențelor de la ind. prez, i-a urmat schimbarea desinenței de inf. : lat. clas, luctari>lat. vulg, luctare (>rom. a lupta, it. lottare, fr. hitter, sp. luchar, pg. lut ar), lat. clas. won>lat. vulg, wowblat. tîrzie mărire (>rom. a unui, it. morire, fr. nwurir, sp. mor ir, pg. morrer). Cîteva v.d. au dobîndit în lat. vulg, un inf. nou avînd drept punct de pornire forma part, trecut (pasiv) : utor, uti, usus sum>*usare (>it. usare, fr. user, oc., sp., pg. usar) ; obliuiscor, obliuisci, oblitus sum>*oblitare (>rom. a. uita, fr. oublier, oc. oblidar, sp. olvidar). Unui proces identic î-au fost supuse și verbele semideponente, ale căror timpuri respectau — în cadrul J«/((7«w-ului — modelul conj. active, iar în cadrul Perfedum-ului, pe cel al conj. pasive: audeo, aud ere, au sus sum> ^ausare (>it. osare, fr. oser, oc. ausar, sp. osar}. Avînd o flexiune prea complicată și un conținut semantic fragil, ce favoriza cel mai des confuzia cu verbele active, v.d. și semideponente lat. s-au dovedit a fi neviabile; bucurîndu-se de o existență prelungită în mod artificial în sec. 2—3 e.n. prin eforturile unor scriitori ca Tertullian, care creează d. noi: commemorari, comperiri, consultări, dar utilizează ca pasive vechile d. consolări, gratulări, remunerări, sortiri, nu mai apar decît rareori in textele din sec. 5 și 6. Dispar pe întreg terit. romanic. A.C. derivare, vezi conversiune, prefixe, regresivă, derivare ~, sufixe. deschidere vocalică, vezi apertură. Descorlul plurilingv, poezie a trubadurului oc. Raimbaut de Vaqueiras, cu 5 strofe (coblas) în 5 idiomuri romanice diferite (oc., it. — o 1. lite- rară bazată pe d. genov. sau lomb. —, fr., gasc. și iberorom. — pg. galic, sau d. arag. al sp. cu occita- nîsme), terminată printr-o tornada de cite 2 versuri în fiecare din aceste idiomuri. Ar fi fost scrisă între 1197—1202, dar transmisă prin ms. din sec. 14—15. Una dintre primele încercări păstrate de utilizare literară a 1. romanice, autorul ei avînd și meritul de a fi printre cei dintîi trubaduri care au introdus poezia oc. în Italia (este primul autor cunoscut din literatura it.). Pentru gasc. repre- zintă cel mai vechi text literar păstrat — dintr-o tradiție destul de săracă, poeții gasc. scriind în oc. comună a trubadurilor*. în ciuda tradiției manuscrise nesigure, textul prezintă numeroase trăsături caracteristice gasc. : lat. u->b, f->h, -U->r, forme gramaticale (ind. m.m.c.pf. în '-ra cu valoare de cond.) și lexicale specifice. I.V.R. de.s< r< Uzare, vezi asurzire. dever alb are, vezi asurzire. dialecto fronterizo, d. mixt pg. și sp., neinteligi- bil nici pentru vorb. de sp., nici pentru cei de pg. din N Uruguay (cel mai bine studiat), Paraguay (prov. Concepcion), Argentina (prov. Misiones, Corrientes). Tip dial. nefixat (variază de la o reg. la alta), cu 4 varietăți în Uruguay : artiguense, melense, tacuaremboense, yagouronense, fiecare cu 2 subvarietăți, una în care predomină parti- cularitățile pg. și alta în care predomină elementele sp. Rezultat al unui amestec între sp. și pg., în reg. de graniță dintre Brazilia și statele de 1. sp. în Uruguay factori etnici (stabilirea unei populații braziliene peste care, după 1862, se stabilește o populație sp.) și culturali-economici (zonă izolată atît față de Montevideo cît și față de Porto Alegre, localitățile de o parte și de alta a frontierei repre- zintă unități din punct de vedere comercial și economic) au contribuit la apariția d.f. Vocalism pg. în artiguense și yaguaronense și cu deosebiri in celelalte 2 varietăți; eliminarea diftongilor sp je, we (poblo = sp. pueblo) la fel ca în pg.; eli. minarea consoanelor t, d palatalizate pg. și a sp- x \ fonem /z/ inexistent în sp. și pg. (baze = sp. caile, zanerio — pg. enero). Morfologie de tip sp. . deși izolat există inf. pers, ca în pg. și inf. imper- sonale cu omisiunea lui -r înaintea pron. enclitic (tene-lo, tepă-nos). Lexic: selectarea în sp. a unor sinonime care există și în pg. (magro preferat lui flaco, derivat în -oso în locul celui cu -udo : cal- doso). Poet uruguayan cu scrieri în d.f., Augustfn R. Bisio. 37.S. diateză. Categorie verbală ai cărei termeni fundamentali erau în lat. clas, activul și medio- pasivul și care, suferind modificări profunde, s-a reorganizat în 1. romanice sub forma unei opoziții ternare activ ~ pasiv ~ reflexiv. în lat., fiecare din cei 2 termeni ai d. poseda forme flexio- nare specifice, timpurile subordonate Jw/fc/um-ului fiind realizate cu desinențe distincte la d. activă și pasivă, iar cele subordonate PerJedum-\A\iî fiind sintetice la d. activă, respectiv analitice la d. pasivă. Verbele active desemnau cu prioritate — dar nu exclusiv — procese efectuate de un ,,agent’" (sub. gramatical) și orientate spre un ,,pacient" — compl. direct. D. medio-pasivă exprima valori variate: activul-intensiv al verbelor deponente și semideponente, al căror sub. gramatical desemna ,,agentul" interesat de consecințele acțiunii [dis- jungor „mă despart"), pasivul — avînd totdeauna ,,pacientul" drept sub. gramatical {kostis occiditur ,,dușmanul este ucis") —, impersonalul — indicînd un proces al cărui ,,agent" este nedeterminat (dicitur ,,se spune"). Modificările importante survenite la nivelul formelor în lat. tîrzie, în perioada preromanică, au fost însoțite de redistri- buirea valorilor d. medio-pasive între cei 3 termeni ai categoriei d. reconstituită pe baze noi. Traus- mițîndu-se în 1. romanice printr-un mare număr de verbe active lat. — la care s-au adăugat și multe verbe deponente și semideponente desculțe active în urma unui proces de regularizare — <1. activă apare ca termen nemarcat al categoriei în toate 1. romanice ; pe lîngă valorile moștenite din lat., acest tip de d. preia, în anumite 1. romanice (it., oc.), valoarea impersonală (it. dicor.o clic era interesante). Constind exclusiv din forme analitice. 99 DIFTONG# spre deosebire de situația din lat., d. pasivă este .wiarcată prin prezența, la toate timpurile, a urmași- lor lat. esse și a part, trecut al verbelor cu sens lexical plin, care se acordă in pers., gen și număr cu sub. gramatical; acesta desemnează totdeauna participantul care suportă acțiunea specificată de verb (rom. pietonul a fost lovit de o mașină ; fr. r^nnemi a ele battu par Ies armees alliees). Ino- vație a 1. romanice, d. reflexivă (pronominală) este rezultatul dezvoltării unei construcții specifice verbelor tranzitive, care erau însoțite de pron. reflexiv cînd ,,agentul" procesului coincidea refe- rențial cu „pacientul" ; acest tip de d. este suportul mai multor valori cum ar fi: refl, propriu-zis (rom. se privește în oglindă; fr. il se regarde dans le miioir), pronominalul reciproc (rom. se ajută reciproc ; fr. ils s'aident mutuellement}, refl, dinamic (rom. iși bate joc de noi; fr. il se moque de nous}, sau, în unele 1. romanice, refl, impersonal (rom. se zice. că va fi pedepsit}. A.C. diereză. Mult mai puțin frecventă decît sinereza, atît în lat. cit și în 1. romanice. în trecerea de la lat. la 1. romanice apare în tratamentul diftongului au sub accent în rom. (aurum >aur). în epoca mod., d. caracterizează în it. diftongii descendenți înainte de pauză absolută (non Vho detto mai). S:R..R. dMiongare. A afectat o parte a vocalelor accen- tuate din majoritatea 1. romanice, în mod diferit (cu excepția sd., pg., unor d. it. merid., unde nu are loc). A fost explicată ca rezultat al contac- tului lat. cu alte 1. (de ex. prin refacerea unei opodții de cantitate vocalică sub influență francă în fr. — W. von Wartburg), prin evoluția internă a fonetismului lat.-romanic : a fost pusă în legătură cu • tendința de întărire prin lungire a vocalelor accentuate (G. Straka), cu palatalizarea conso- nantică, cu contextul în care se află vocala (F. Schiuri, cu reacția împotriva unei posibile confuzii intre vocalele ci grade apropiate de aperturâ (A. Haudricourt — A. Juilland). Fenomen de lat. tîrzie sau rcmanic, independent în fiecare 1. romanică în parte. în mod tradițional se vorbește despre o d. spontană și despre o d. condiționată. 1). spontană, necondiționată, este specifică pentru rom., dalm., d. istriote, it., fr., sp., frpr., unele A. ret. și sporadic unele d. pg. ; în rom., dalm., <1. istriote, sp., unele d. ret. (friul.) și fr. din N și din E — atît în silabă deschisă cît și în silabă închisă, în timp ce în it., fr., frpr., unele d. ret. (eng. s., Iad. doi.) — numai în silabă deschisă, în majoritatea acestor idiomuri se diftonghează lat. e, ae>e (lat. *fele >rom. fiere, it. fiele, fr. fief sp. kiel; ferrum>rom. fier, sp. hierro, dar it. ferro, fr. ftr); în aceleași 1., cu excepția rom., 6>o se dif- tonghează (focus >it. fuoco, fr. feu, sp. fuego, dar rom. foc ; ossum>sp. hueso, dar rom. os, it. osso, fr. os); în fr., ret. (eng. s., Iad. doi.), d.galo-italice, frpr., se diftonghează și lat. e, î>e (pira>îr. poire, dar rom. pere (pl.), it., sp. pera) și b, u>o (gula> >fr. gueule, dar rom. gură, it., sp. gola). în oc., cat., absența d. spontane: oc. fel, ferre, totuși fuec, os, pera ; cat. fel, ferre, fuk, os, pera. Sînt rare cazurile de <1. ale lat. i, u (dalm.: amicus>amaik, durnsydoyr ; d. istriote, d. it. din E Pen. Italice de la Bologna pînă în Marche, unele d. ret.) ; pala- talizarea in rom. a consoanelor urinate de i a dus la ipoteza unei diftongați a lat. i, prin care se degajă un iot: dico>zic ca deus>zeu. I). nu s-a realizat in anumite contexte iu unele 1. : context palatal în sp. (cu excepția unor d.: ast. -leon., arag., unde iot nu împiedică d.), it., d. ret. (eng.) : folia> >it. foglia, sp. hoja, dar fr. feuille ; context nazal în rom., friul. (tem pus >r orna., friul. timp, dar sp. tiempo). Dintre diftongii rezultați, unii s-au men- ținut (unele d. frpr. conservă chiar o articulație arhaică a diftongului ie cu accentul pe i) sau își modifică pronunțarea (haberov. fr. aveir, avoir> >fr. mod. [avwaRJ), în timp ce alții s-au redus (diftongii rezultați în fr. din lat. o, b s-au redus la vocale anterioare labiale medii: *core >fr. coeur, nodus>noeud). Evoluții diferite ale diftongilor re- zultați în funcție de caracterul închis sau deschis al silabei (dalm.). D. condiționată, influențată de context, afectează aceleași vocale care sînt dif- tongate în cea mai mare parte a Rom miei (e, o} ; a fost favorizată în oc. și în cat. de un element palatal, uneori de un w, care urmează vocalei: lectus>oc. lieit, cat. llit cu monoftongarea difton-. gului; oculus>oc.. uolh, uelh, cat. ud. în rom., d. it. și ret., d. condiționată de timbrul vocalei finale (vezi metaîonie). în unele d. romanice se produce o d. impropriu numită consonantică (ret., frpr.) : cel de-al doilea element al diftongului descendent se transformă într-o consoană: *core>eng. s. cocr, murus yirpr. din Valais muk. S.R.R. diftongi. Lat. clas, dispunea de o serie redusă de d., toți descendenți: ae jdj , oe [oi], au, eu (rar). Din punct de vedere fonologie, d. lat. au fost interpretați fie ca secvențe bifonematice, fie (ae, au) ca monofonematici. Unii d. s-au monof- tongat de timpuriu (ae>e, care se confundă cu re- zultatul evoluției lat. e \ lat. caelum>rQm. cer, it. cielo, fr. ciel, sp. cielo, pg. ceo ; oe>e, care se confundă cu rezultatul evoluției lat. e, î: lat. poena>it. pena, fr. peine, sp. pena}. Au, mai rezis- tent, s-a menținut în oc., ret. (cu excepția eng. s.), unele d. it. (din zona venetă), dalm. — d. vegl..; a devenit [ou] în v. pg., apoi s-a monof- tougat; s-a menținut sau a suferit procesul de diereză sub accent în rom. (aurum >aur), probabil și în sd., unde în hiatul rezultat s-a introdus o consoană epentetică paraula>v.sd. paragula : alteori în sd. au>a (causa>kasa)}; în d. arom. și în d. rag. al dalm. au>af, av, sub influență grec.; în celelalte 1. romanice au>o \ aurum>it., sp. oro, fr., cat. or. în trecerea de la lat. la 1. romanice au apărut, d. secundari, rezultați prin diftongare sau prin combinarea unor vocale cu semivocale sau semiconsoane nou create (din sinereza a 2 vocale în hiat după căderea consoanei dintre ele, din vocalizarea unei consoane, din metateza unui iot); ei au apărut și prin împrumuturi lat. sau de altă origine. O parte a acestor d. secundari s-au monoftongat în unele 1. romanice: lat. cantaui> >*cantai>îr. chantai, sp. cânte, dar rom. cîntai, it., sd. cantai; area>îr. aire, cat., sp. era, dar pg. eira ; alterAr. autre, sp. otro, dar oc. autre, v. pg. outro ; cu excepția fr. unde s-au produs cele mai frecvente monoftongări, cei m ii mulți dintre dif- tongii secundari s-au menținut. Astfel, în 1. roma- nice, inventarul de d. s-a mărit, fiind constituit DIMINUTIVALE, SUFIXE ~ 100 din d. ascendenți și descendenți formați cu ajuto- rul semiconsoanelor / și w și al semivocalelor j și u ; în rom. d. ascendenți se realizează și din e și o asilabici urmați de a, rar de o : pleacă, soartă, vreo. Fără să fie la fel de numeroși în toate 1. ro- manice, d. pot ajunge într-o 1. la 24 (rom.). Printre particularitățile 1. romanice : absența în fr. mod. a d. descendenți formați cu ajutorul lui h (numeroși în v. fr. în urma velarizării lui l 4- consoană, reduși ulterior la vocală simplă) ; prezența d. formați cu ajutorul lui Fy] semiconsonantic în fr. [fqiR]; număr redus de d. ascendenți și prezența d. nazali în pg. Pronunțarea unor vocale ca d. sau ca secvență de 2 sunete silabice poate depinde de context; după gr. consonantic oclusivă + li- chidă, 1. romanice preferă hiatul: rom. pietre, dar cli-ent, it. pieno, dar cli-ente, fr. epier, dar pri-er. Din punct de vedere fonologie, d. romanici au fost interpretați ca secvențe bifonematice; doar rom. ea, o a- și ca unități monofonem atice. S.R.R. diminutivale, sufixe Sensul diminutival e asociat frecvent cu caracterul afectiv, care ia va- lori favorabile (,,afecțiune”, „admirație”, „milă”) sau defavorabile. Pentru derivatele cu valori defa- vorabile vezi peiorative, sufixe ~. Singurul s.d. lat. vechi (moștenit din i.-e.) este -o/ulus, -a, -um (sacculus, uetulus, paginula), care apare în nume- roase forme lărgite prin finala temei: -ețiolus (*hordeolus, *agnelliolus, *fetiolus) ; -culus,-icu- lus, -unculus, -usculus, -uculus (ponticulus, apicula, genuculum) ; -ellus, -illus, -ollus, -ullus (digitel- lus, pagella, castellum, corolla) etc. sau prin com- punere cu alte sufixe, de obicei tot d. : -elițullu- lus (aselMus, fabellula) ; -icellus (monticellus) etc. Evoluția fonetică și semantică a derivatelor (con- diționată, în special, de caracterul lor afectiv) determină, în perioada tîrzie, apariția unor cazuri de ștergere a valorii diminutivale a unor derivate și de pierdere a caracterului lor analizabil (auri- cula, agnelbus, auicellus, uitellus ; vezi și castellum, corolla). Totodată, se produce îmbogățirea inven- tarului de sufixe prin crearea de sufixe noi din sufixe vechi prin atașarea unor segmente din baze (-eolus etc.J sau prin compunere (-ellulus etej, adăugarea sensului diminutival la conținutul se- mantic al unor sufixe specializate pentru alte sen- suri precum: -inus, -a „asemănare” (gemininus, ciconina) ; -aster „inferioritate, asemănare” (sur- daster) ; -uceus, neatestat cu valoarea diminutivală, dar presupus a o fi avut datorită evoluției sale paralele în rom. și it. (I. Fischer), împrumutul de sufixe : sufixele în -tt- (Gallitta, Pollitta, Saluitto), inițial hipocoristice, ulterior, și s. d., posibil împru- mut celtic (B. Hasselrot, S. Ettinger), -iccus, -a (Bodicca) cu originea heelucidată (W. Meyer- Lubke). Folosite cu măsură în perioada clas, s.d. se dezvoltă puternic în perioada tîrzie, situație reflectată de majoritatea 1. romanice. Sufixe moș- tenite panromanice : -ellus: rom. -el (degețel, mă- runțel, lopățea) ; it. -ello (asinello, tenerello, car- rozzella) ; fr. -eau ( pigeonneau, serpenteau, pou- irelle, ruelle) ; oc. -el (ramei); sd. -eddu (mino- reddu, lingwedda) ; sp. -illo (asnillo, casilla) ; în pg. nu se mai folosește; -(eți)olus: rom. -ior (frățior, bolnăvior, surioară) ; it. -(u)olo (sassuolo, jdccinduola,- poesiola) ; fr. -euil (chevreuil) ; sp. -uelo (agujeruelo, abejuela) ; pg. -ola (aldeola) -ali/eluc(u)lus: în rom. formații moștenite nea- nalizabile ca genunchi, ureche ; it. -acchio, dial. -iloțucchio, împrumutat -iglia (volpacchio, nucic- chia, gallocchio, nasucchiu, vurpiglia) ; fr. -iile (brindille) ; sp. -e/ijo (lugarejo, lagartijo) ; pg. -elho (rapazelho). Panromanice cu excepția rom.: -ittus (cel mai frecvent), -attus (mai ales în d„ pentru numele de animale tinere), -ottus (puțin frecvent, mai ales augmentativ și peiorativ) : it. -ațelotto (friul. -ut) (biondetto, giardinetto, lupetto, casetta, gallotto, giovanotto, agnelut) ; sd. -ilzittzt (honitta, beUitiu, heddutta) ; fr. -ejot (sadut, ailctte, Jeannette, frerot, zlot, Jeannot, menotie) ; oc. -et (auzelet, peiret) ; sp. -ațe/ito, -eiote (cercate, gam- bete, cateta, librito, arete, camarote, islote) ; pg.. -i'oto (copite, perdigoto ). Sufixe moștenite în cîteva 1. romanice: -inus: it. -ino (bonino, botleghino, catenina) ; ir. -in (buffletin, tableautin, bottine) ; oc. -in (polin); sp. -in(o) (batatin, ansarino, verdino) ; pg. -inho (copinho, coroazinha) ; -iccus: rom. -ică (măturică) ; sp. -ico (jovenico, Lui sico, senorica) ; pg. -ico (bunico) ; -uceus: rom. -uț (păhăruț, măsuță) ; it. -uccio, -uzzo (beli uccio, gattuccio, pietruzza) ; -aster: it. -astro (miopastfo, pollastro) ; sp. -astro (cochastro). Forme dezvol- tate sau compuse ale acestor sufixe: rom. -icel, -ușel, -uțel (firicel, mielușel, bănuțel) ; -iiușor (vîntișor, lucrușor) ; -ulică, -ă/e/ușică (ziulică, jupîneșică, mielușică) etc.; it. -icino, -olino, -ottino (conticino, ventolino, leprottino) ; -icciuolo (testic- ciuola) ; oc. -atei, -onel; sp. -ecico (briecico) ; -ecillo (friecillo) ; -ezuelo, -ichuelo (cieguezuete, portichuelo) ; pg. -zinho (mulherzinha) ; -zito (cafezito). Sufixe împrumutate: rom. -că (păsă- ruică), -iță (fetiță), de origine sl.; -aș (copilaș), de origine magh. ; -uș (cățeluș), probabil, autohton și moștenit; -ache (castelachi, Dumitrache), de origine ngr.; -etă (scenetă), -ină (figurină, sona- tină), -ulă (notulă), de origine lat.-romanică; fr. -on (aiglon, chaton, girafon, Marion), oc. -6, -oun (auzelo, catou(n), fourcoun), sp. -on, în com- puse (carreton, callejon), de origine germanică (W. Meyer-Liibke), dacă nu cumva e o dezvoltare romanică a lat. -o, -onis care opune fr., oc. și sp.. celorlalte 1. romanice în care are valoare augmen- tativă și peiorativă; fr. -o/ule, -icule, -uscule (ab- sidiole, lobule, spherule, theâtricule, jardinuscule), de origine lat. : -oide (planetoide) de origine grec. Por- ni ații diminutivale moștenite sau de dată romanică care și-au pierdut acest sens și caracterul analizabil: rom. bunică, ghiocel, inel, tămiioară, ureche, vechi, vițel; it. anello, sorella, vecchio ; fr. anneau, che- valet, fourchette, oiseau, soleil; sp. abeja ; pg. abelha. în asemenea situații, pentru exprimarea valorii diminutivale se creează derivate noi de la cele devenite neanalizabile : rom. bunicuță, uree hi ușă ; it. sorellina ; fr. oiselet; sp. abejuela etc. (vezi și construcții diminutivale pleonastice, în același timp sintetice și analitice, ca : rom. mică ferestruică, it. piccola chiesetta). Randamentul funcțional al s.d. opune fr. (unde diminutivarea sufixală, înflo- ritoare pînă spre anul 1600, este sever restriusă prin influența clasicismului, în favoarea diminuti- velor analitice cu petit ; în 1. contemporană conti- nuă să fie productiv numai sufixul -ct(ie)f: celor- 161 directa, propoziție COMPLETIVA lalte 1. romanice. Exemple de serii foarte bogate de derivate diminutivale cu sufixe simple sau com- plexe de la aceeași bază: mămică, mămiță, mămucă, mămuță ; mămăiță. mămicuță, mămițică, mămucuță, mămuleană, mămulică, mămulioară, mămuliță, mă- mulucă, mămuluță, mămușoară. ; it. kpratto, le- pretto, leprotto, leprino; kprettino, leprottino, k- pricciuola, leproncello, leproncino. L.V. dipinti, tip de inscripții parietale (mai ales pompeiene'i, care constă în pictarea textului pe zidurile caselor; se executau cu ajutorul pensulei, de obicei în roșu, și conțineau în special apeluri electorale; pretinzînd o tehnică mai dificilă, d. conțin mai puține vulgarisme decît inscripțiile de tipul graffiti. I.F. diplomă, act oficial, emis de o autoritate civilă sau militară pentru uzul unui particular (lăsarea la vatră sau permisie a unui militar, titlu de pro- prietate, contract etc.). De obicei datate, d. emise de cancelariile regilor franci în sec. 7 și 8 sînt importante pentru lingvistica romanică deoarece, deși bazate pe formule mai vechi, lasă să trans- pară fenomene de 1. contemporane emiterii. Mai rar conservate sînt actele similare ale cancelariilor din Italia sau Spania (vezi latină tîrzie). I.E. direct (drept), complement (obiect) Arată obiectul asupra căruia se exercită o acțiune (rom. c'mtat o melodie') sau care reprezintă rezultatul unei acțiuni (rom. A compus o melodie). în lat. determina și forme nominale ale verbului, adj. verbale în -bundus (uitabundus castra hostium) și (mai ales în lat. arhaică) subst. verbale în -tio (manwn iniectio). în 1. romanice determină numai cuvinte cu valoare verbală : verbe sau loc. verbale (inclusiv în rom. pred, nominal a fi -j- adj. dator: Acelui necunoscut îi era datoare viața: cf. și lat. sententiam scientes estis) și interj, cu rol verbal (lat. ecce me — dar și ecce bomo, cu nom. excla- mativ —, rom. lată-mă: corespondentele roma- nice ale acestor interj, sînt interpretate uneori ca alte părți de vorbire — adv., prep. : fr. Me violă, it. Ecco me, sp. Heme aqui). Un tip izolat de c.d. determină verbe de regulă intranzitive (vezi intern, complement ~). C.d. se exprimă prin subst. (fr. ecouter ses parents, it. La madre chiama il figlio, pg. Verei meu filho ?, cat. He irobat el teu gemă) sau substitute (pron., num. : fr. Chacun dejend Ies siens). C.d. este funcția specifică a cazu- lui ac., construindu-se în genere fără prep, (de unde și enmrirea direct), eventual cu morfem de partitiv (fr. donner de Vavoine aux chevaux). în diverse idiomuri romanice, în măsură mai largă sau mai restrînsă, c.d. poate avea o marcă prepo- zițională (rom. pe, în celelalte idiomuri romanice a) în anumite condiții semantice (de cele mai multe ori prezența trăsăturilor [ +Persoană] — — inclusiv Personificat —, F4-Identificat] : drom. Caut pe un medic ; El o călărea pe Pisicuța, sd. Appo bisto a mamma, sp. și Ide vist o a Cădiz) și/sau morfosintactice (prezența anumitor specii de pron., art., num.: rom. Cumperi tabloul acesta sau pe acela,..ori pe amindouăiA ; L-am ales pe al doileakel din urmă ;. Pe-al lui nu-l vreau ; anumite tipuri de construcții: pg. Ao mal venceu o bem, cat. Ens mirăvem Pun a Paltre, oc. T’âima plan, mas non pas a ieu), anumite reguli guvernînd construirea obligatorie/facultativă a c.d. cu sau fără prep. C.d. poate fi precedat în rom. și de prep, la, peste cu valoare cantitativă (Au încărcat la lăzi) peste o duzină de lăzi). C.d. la alt caz decît ac. se întîl- nește la pron. rel. din unele prop. subordonate, care pot fi la cazul impus de raportul subordonatei cu verbul regent (rom. Dă-l cui știi). Dublarea* c.d. (ca și a compl. indirect*) prin forme neaccen- tuate ale pron. pers, (acordat cu c.d.), întîlnită în unele 1. romanice numai cu valoare expresivă, este gramaticalizată în alte idiomuri romanice. Regulile obligatorii/facultative de impunere/in- terzicere a anticipării/reluării (în funcție de topică) c.d. sînt legate în primul rînd de prezența/absența prep. înaintea c.d. (sp. A mi me vieron, No lo veo a Pedro, pg. Vi-o a ele na prața, cat. A tu no t'havia vist, oc. Me castiguet a miei), dar și de alte condiții (rom. Caietul ți l-am înapoiat; A luat-o pe-a mea ; Pe altcineva n-am văzut). C.d. se poate exprima și prin verbe la moduri nepersonale. Ast- fel, c.d. se exprimă prin inf. (mai rar în rom. mod., unde i se preferă prop. completive directe cu ver- bul la conj. : A încercat a-l convinge I să-l convingă) ; în rom. precedat de a (nu și după a putea: A putut dovedi adevărul), facultativ și de prep, de: a avea (de-)a face. în alte 1. romanice, inf. c.d. se con- struiește fără prep., mai ales după verbe modale (fr. Je peux part ir demain, it. Vogliamo lavorare, Disideravamo rivederti, sp. Pueden salir), dar și cu o anumită prep. (fr. 11 essaie de fuir, it. Desi- dero di vincere, pg. Gosto de ensinar as crian șas) ; unele verbe se pot construi cu sau fără prep, sau cu o prep, sau alta (fr. aimer (de/ă) lire ; Peut-on esperer (de) vous revoir?). în rom., c.d. poate fi exprimat în unele cazuri prin gerunziu (cu sub. nedeterminat, după verbe sentiendi: Am auzit vorbindu-se despre asta) sau prin supin cu prep. de după verbe cu sensul ,,a termina” (A isprăvit de vorbit — situație în care în celelalte 1. romanice se folosește tot inf. : fr. J’ai entendu parter de ce la : finir de). Unele verbe pot avea 2 c.d. necoordonate — unul ,,al ființei” și altul ,,al lucrului” (compl. ..secundar” —unii contestîndu-i caracterul de c.d.;, rar ambele nume de lucruri (lat. pueros docet gram- m atic am ; exercitam Ligerim traducit; rom. în- vață pe copii gramatica; Varza a trecut-o rîul), sau al doilea fiind c.d. al acțiunii (rom. Vroia să-l învețe a dansa, în 1. mod. al doilea element fiind mai frecvent o prop. completivă directă cu verbul la conj. : să. danseze ; pg. Queria ensină-lo a danșar — dar și cu compl. indirect al persoanei: Ensi- nou-lhe a distinguir o bem do mal, ca și fr. II en- seigne la grammaire aux enfants). Unele verbe cer c.d., respectiv compl. indirect, în funcție de sens (fr. user ,,a produce uzură” : user la pointe d’un couteau, dar ,,a se folosi” A~de: user d’un droii), altele se pot construi fie cu c.d., fie cu compl. indirect, fără schimbare de sens (fr. goiiter (ă) une sauce). Diferențe de regim între 1. romanice — urmașii acelorași verbe lat. cer în unele 1. c.d. (fr. fuir un danger), în altele compl. indirect (rom. a, fugi de o primejdie). Uneori c.d. nu poate fi distins de compl. indirect (rom. Mi-am amintit) m-am hotărît a plecă) I.V.R. directă, propoziție completivă ~. în lat. existau 2 tipuri principale de p.c.d. : c.d. introdusă prin directa, propoziție completiva 102 conj. quod și quia (in lat. vulg, de regulă cu. ind., după verbe de declarație și de opinie) și prin conj. quin, quo minus (după verbe de piedică, opoziție sau refuz, cu modul conj.): quin introducea și p.c.d. cu sens negativ depinzînd de o regentă care con- ținea fie loc. de tipul non possum facere, fie con- strucții exprimînd îndoiala, negative sau intero- gative și p.c.d. introdusă prin ut (-|-conj.) mai ales după verbe și expresii impersonale, după verbe desemnind cererea, rugămintea, sfatul, îndemnul, ordinul, invitația la o acțiune, urarea, permisiu- nea și chiar după verbe declarative, cărora le conferea sens injonctiv. P.c.d. negative se intro- duceau prin ne, în special după verbe de voință (Opto ut ueniat~Opto ne ueniat), de teamă, refuz, piedică, opoziție. Pentru a exprima teama ca ceva să nu se întîmple, se folosea ne non. P.c.d. introduse prin ne, ut ne, ut non, ne non aveau verbul la conj. Lat. populară și vorbită folosea cu precădere quod4- 4- p.c.d. cu ind., structură cu vechi rădăcini și ale cărei frecvență și amploare vor crește neîn- cetat; quod și quia s-au extins și în locul lui ut. în lat. tîrzie, p.c.d. cu quod și quia înlocuiesc treptat construcția infinitivală clas. ac. cu inf. chiar după verbe declarative; astfel tipul Scio te esse bonum devine Scio quod tu es bonus. L. romanice se caracterizează prin simplificarea și sistematizarea structurii p.c.d. Conj. ut, quin, quo minus au dispărut încă din lat. vulg. După verbele dico, scio, în a doua jumătate a primului mileniu, în Gallia merovingiană s-a impus quod, pe cînd în lat. vulg, din Italia, Spania, Portugalia se pare că a predominat quia.' în 1. romanice occi- dentale p.c.d. este introdusă prin urmașii lat. quod> >rom. că (arom. ko, istrom. ke), d. it. merid. ko, cco, v. friul. chu, dalm. ku, ko ; lat. quia care s-a redus probabil la *qua (înainte de consoană) >rom., v. it., sd., v. sp., v. pg. ca și la *qui>*que (înainte de vocală) >it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que. Negația lat. ne, cu rol de conj. care introduce o p.c.d., a fost moștenită în sp. (medievală și clas.), unde după verbe de teamă și preferință apare no dubitativ (Temia no lo denunciasen los vecinos . . . ~ ... que lo denunciasen). Toate 1. romanice folosesc, în special după verbe sentiendi și dicendi, un element de relație care continuă adv. lat. quo- ■modo >rom. cum, it. come, sd. co, ret. quo, co, fr. comme, oc. com(a), cat. corn, sp., pg. como. în perioada veche, it. folosea și conj. compusă si come, iar în rom. veche și populară exista cum că, care apărea uneori și în loc. precum că, pe cum că (rare în 1. literară contemporană). în rom., sp., P»«» conj. provenite din quomodo se regăsesc incă de la început după verbe sentiendi și dicendi. în rom. sec. 16, cum apărea adesea acolo unde astăzi se folosește că (Dau știre . . . cum am auzit eu). Cum + conj. în p.c.d. corespunde lui ca să din construcțiile obișnuite. în fr. și oc., probabil .și în it., construcția cu cum apare tîrziu. Lat. si a fost continuat în toate 1. romanice: rom. să, it., pg. se, sd., fr., oc., cat., sp. si. Spre deosebire de celelalte 1. romanice, rom. să exprimă și alte raporturi de subordonare, diferite de cele din lat. P.c.d. din 1. romanice poate fi introdusă și prin pron. și adv. rel.-inter. singure sau precedate de prep.: rom. care, cine, ce, cit, încotro, unde, cînd ; it. chi, che cosa, clove, quando, perche, quanto ; fr. qui, quoi, quiconque, ou; sp. quien, cuanta, donde. Rom. folosește și pron. nehot. : aricit, oricare, oricine, orice, oricit. în rom., pron. rei. și nehot. pot apărea numai la nom. sau a:., cele inter, pot fi și la gen. sau dat. (Vreau să știu a cui este această carte). O tendință general romanică este preferința pentru p.c.d. cu que/che, rom. că în dauna construcției infinitivale, frecvente in lat. Glodul p.c.d. este ind., conj., cond., iar in rom. și prezumtivul. Ind. este folosit atunci cînd regenta afirmă existența unui fapt sigur, probabil sau după verbe/loc. de declarație la forma afirmativă, după verbe de opinie, cunoaștere, percepție senzorială. Aceleași verbe la forma negativă sau inter, cer, în general, în p.c.d. conj. (it. Dico che egli e falso~ ~Non dico che egli sia falso ; fr. Je crois qu'il vient^Je ne crois pas qu’il vienne). Verbele de sentiment, voință, incertitudine introduc o p.c.d. la conj. (Je veux que tu sois sage). J^xistă și o va- riație semantică ind. ~conj. dictată de sensul verbului din regentă. Semantismul asertiv al unor verbe de tipul „a spune”, ,,a crede” determină alegerea ind. în p.c.d., pe cînd sensul de ezitare, ordin al acelorași verbe determină alegerea conj. bsp.. Dice que vendrâ Juan ,,afirmație” ~Dice que venga Juna ,,ordin”). în rom. intervine în plus și forma lexicală a conj.: să, ca .. . să cer numai conj. (Spune că Ion vine ~ îi spune lui Ion să vină). Că, (pre)cum că, de se construiesc cu ind., cond., prezumtivul. P.c.d. introduse printr-un pron. rel.-inter., conj. cum, dacă, de „dacă” se construiesc cu ind., conj., prezumtivul în func- ție de sensul verbului din regentă (îl întreabă dacă îl mai doare ceva ~ Se întreabă ce să facă, întreabă dacă ar putea veni astăzi). în 1. iberorom., conj. que se poate suprima, în special după verbe de teamă și voință (sp. Temieron se perdiese la ocasion; pg. Espero tenha recebido a sua carta) sau într-o frază complexă care conține mai multe p.c.d., que apărind numai înaintea celei dinții (pg. Creio que ele e rico e quer comprar a seu carro). în majoritatea 1. romanice antepunerea p.c.d. în frază este însoțită de reluarea acesteia printr-un pron. cu valoare neutră (rom. Că nu înveți, mi-au ■mai spus-o și alții ; fr. Qu il soit sincere, je le crois). Modul p.c.d. antepuse este conj. în it., sd., fr., pg., iar în rom. ind. în rom. p.c.d. introdusă printr-un pron. rel./nehot. în ac., cînd se referă la pers., este frecvent antepusă și obligatoriu reluată prin formele neaccentuate de ac. ale pron. pers. (Pe oricine venea la el, îl primea cu bucurie). Rom. prezintă o structură specifică, caracterizată prin aceea că unele verbe pot avea 2 determinări : compl. direct 4~ p.c.d. (I-a învățat pe elevi să scrie) sau 2 p.c.d. (Rog pe cine a fost atent să citească lecția). în cea de a doua situație, prima p.c.d. este introdusă printr-un pron. rel. substitut al numelui unei pers., iar cea de a doua se referă la un fapt, o acțiune sau o situație. M.T. discurs direct, indirect, vezi stil direct, indirect. dlslmllare. Mai rară decît asimilarea, duce la modificări ale formei fonice a unor cuvinte în lat. vulg. (augustus>*agustu>TQrn.. agust, fr. aout, it., sp. agosto ; uicinus >*uecinus >rom.. vecin, fr. voi- 103 DUBLARE sin, gc. vezici, sp. vecino, pg. vezinho) sau pe tere- nul cîte unei 1. romanice : suspirarOTom. suspi- t.are; foimosus>s^. hermoso. Mai frecventă în cazul consoanelor lichide. D. poate duce la dispariția unui sunet: clauicula>cauicla>it. cavicchia, oc. cavilha, fr. cheville ; frater,-e>rom. frate; cribrum> rom. ciur. S.R.R. disjunctivă, coordonare~ în lat. cele mai frecvente conj. exprimînd e.d. erau: aut (pentru excluziune), uel și an (pentru alegerea între 2 termeni), siue (seu). Adesea, conj. de c.d. dobîn- deau valoare copulativă și, invers, unele conj. copulative căpătau sens de c.d. S-a transmis 1. romanice aut, panromanic (v. rom. au, it., oc., cat., sp. o, sd. a, ret. u, fr., pg. ou). Lat. aut putea fi întărit de un adv. (aut ueio), la fel urmașii săi în 1. romanice (it. ovvero, ovverramente, oppure, ossia, ovuoi ; fr. ou bien ; v. sp. o siquer, o bien ; pg. o bem). L. romanice și-au creat elemente de relație proprii pentru c.d., care merge de la expri- marea opoziției ireductibile (excluderea reciprocă) pînă la simpla alternare a 2 fapte /acțiuni/ idei, trecînd prin valorile distributive: rom. sauxoin. singur, v. fr. sangle, sp. sendos ; *quaternus >tir. cahier, sp. cuaderno, pg. quaderno ; bini în d. it. și ret. (cf. și rom. a im(bin)a). S.R.R. dubiu’n. argou it. profesional al țăranilor din Olmo—S. Giacomo Filippo (Italia, reg. Lombardia, prov. Sondrio), folosit în tîrgurile de vite și de produse agricole. Lexic specific de circa 300 de cuvinte. Astăzi pe cale de dispariție. O.S.C. dublare (pleonasm gramatical), procedeu de punere în relief a unei poziții sintactice prin relua- rea sau anticiparea sa printr-un pron. Fenomenul își are originea în lat., dar în 1. romanice a căpătat o mai mare extindere si se realizează după reguli bine determinate. în lat., o particularitate tipică 1. vorbite, definită ca anticipare, este apariția unor ac. compl. pe lingă verbe de care depind și completive (conjunctivale sau interogative indi- recte) : Metuo fratrem ne intus sit; Ego Uium nescio qui fuerit. Un caz frecvent de reluare îl ofereau structurile anacolutice. Nominatiuus pen- dens — nom. folosit la început de prop. sau frază indiferent de funcția sintactică pe care o avea — putea fi reluat printr-un pron. la cazul cerut de rolul sintactic pe care îl îndeplinea. în lat. tîrzie putea fi reluat și un nume în ac.; procedeul nu era însă obligatoriu (Altera, nil obstat) și avea loc sporadic cînd numele reluat era un pron. (Tu, si te di amant, agere tu am rem occasiost). Pentru majoritatea 1. romanice (cat., sp., pg., sd., gasc., d. it. merid.), d. își are originea în lat. și este direct legată de dezvoltarea în lat. vulg, a unui compl. direct prepozițional, cu lat. ad>cat., sp., pg., it., sd. a. Același proces are loc mai tîrziu, in plină epocă romanică, dar cu prep, distincte și independent de la o zonă romanică la alta, și in rom., eng., frpr., fr. din Bruxelles, d. it. sept. D. este mai răspindită în 1. iberorom. și se reali- zează prin reluare sau anticipare, în funcție de topică, prin forme neaccentuate ale pron. pers, (pentru compl. și sub.), forme accentuate (pentru sub.) sau prin alte tipuri de pron. Pot fi dublate compl. direct (rom. Aceeași problemă au pu<-(> și alții ; Pe -mine nu m-ați consultat ; îl așteptau pe Ion ; sd. Ca sa mama- abu tuo la fekit liuera ; it. Tuo fratello, non l’ho visto ; fr. II s’efforcait de se Vimaginer, cette femme, dans ses gestes inti- mes ; Vous me la promettez, voire amitie? ; Cette chambre, je ne la trouvais pas belle ; sp. Tzt libia, lo tengo en casa ; A mi me vieron ; No le veo a Pedro ; cat. A Na Maria, la varen veiire ; Te cri- den a tu, no a mi ; pg. A meu avo muica o vi rezando) și compl. indirect (rom. Ție ți se cuvine premiul ; Ți-au dat ție partea asta ; l-au dat coți- hdlui toate jucăriile; sd. Mi serbit d'accunnortu, cando nom bid’ a ttie, a mie su pianto ; it. coloc- vială A Giovanni io non gli parlo ; A me, non mi ha detto niente ; cat. A mi, no m* agraden Ies prunes : T’escriu a tu ; sp. A mi me gusta mds < l oiro : ; Oue mal le hacia a usted esc gato ? ; pg. A a Pt dio, falaram-llu ; Clacta-me a mim). Reluarea este DUBLARE 104 general romanică. Fr. și it. literară manifestă pre- ferință pentru reluarea unui no minat iuus pendens (it. Pietro, non l’ho visto ; Pietro, non gli ho detto niente ; lo, c’ e una cosa de bello che prima d'ad- dormentarme ine dă fastidio tutto : fr. Pierre, je ne l’ai pas vii; Pierre, je ne lui ai rien raconte ; Mes fils, je suis fier d’eux). Nominatiuus pendens era reluat și în perioada veche a celorlalte 1. ro- manice și supraviețuiește încă în aspectul lor coloc- viul : sp. (De) las manchas, ni rastro queda de ellas ; pg. Eu, parece-me caro. Unele 1. prezintă aspecte par- ticulare ale d.: pentru reluare sau anticipare se pot folosi și pron. adverbiale (fr. De ceux-lă, monsieur, mous nen parlerons pas ; II en fait, des fautes ; Cette loi sainte, il faut s’y conformei) ; în rom. este obligatorie reluarea compl. direct/indirect ex- primat prin pron. rel. care (N-a mai venit băiatul pe care ni l-ai recomandat ; Te-au căutat colegele cărora le-ai promis manualul). în sp., d. prin pron. pers, a compl. direct sau indirect și-a pierdut din valoarea emfatică inițială, menținută în celelalte 1., unde folosirea este mai restrînsă. I). se mai întîlnește și la alte poziții sintactice. în rom., sub. exprimat prin subst. plasat în fața pred, poate fi reluat printr-un pron. pers. (Oamenii se. gindeau și ei la ale lor; Necazurile au și ele hazul lor) ; exprimat printr-un pron. pers, așezat după pred., sub. poate fi reluat printr-un subst. ( Te bate el tata ; Te căptușește ea, Mărioara, acuși ! ; după unele opinii, tata și Mărioara au funcție de apoziție). în fr., sub. poate fi dublat prin forme accentuate de pron. pers, sau printr-un pron. dem. neutru (Je ferai ceci, moi ; Toi, tu feras cela ; Soixante ans, cela compte). Anticiparea sub. se reali- zează prin pron. pers, neaccentuate de pers. 3 sau prin pron. dem. neutre (Cest grave, cette af- faire ; Elle me fit peur, cette lettre ; Ils arriverent eufin, ces fameux comices) ; pentru scoaterea în relief a sub. se mai folosește și reluarea printr-un pron. pers, neaccentuat (La tres celebre cathe- dra'le, des en arrivant, elle s indique). în fr., sub. situat departe de pred, este reluat priutr-uu pron. pers. (Un noble, sil vit chez lui dans sa province, il vit libre). în prop. inter, sau exclamative, sub. este reluat prin forme neaccentuate de pron. pers, de pers. 3 (fr. Dieu laissa-t-il- jamais ses enfants au besoin ? ; Que se passe-t-il chez vous ? ; Ces personnages, qui sont-ils ?, dar Qui sont ces person- nages ; d. it. : mii. Lii el dorma ; florent. Te, tu se tutto grullo). în fr. poate fi reluat printr-un pron. pers, neutru și numele predicativ (Charmante, elle Vest des maintenant). Construcție marcată la origine, d. tinde să-și piardă valoarea expresivă datorită uzurii provocate de apelul frecvent la anticipare sau reluare (în fr., sub. dublat, L’homme, il arrive, devine în fr. colocvială o construcție ne- marcată, L’homme il arrive). în frază, d. se reali- zează cu ajutorul pron. pers, neutru, care reia sau anticipează o întreagă prop. (fr. Nous le jurons tous : tu vivras !). în rom., d. caracterizează comple- tivele directe introduse prin pron. sau adj. rel. ori nehot. referitoare la pers, și precedate de prep. pe ; reluarea este mai răspîndită (Pe cine mun- cește să-l respecți), anticiparea este facultativă: (îl) iubesc pe oricine mă iubește. Completiva in- directă rom. introdusă prin pron. pers, sau adj. rel. ori nehot. în cazul dat. sau ac. cu prep, la poate fi reluată sau anticipată printr-un pron. pers. în dat. plasat în prop. regentă; reluarea este obligatorie (Oricui a venit i-am dat cîte ceva : La citi mi-au cerut părerea le-am spus-o deschis), anticiparea este în general facultativă și sporadică : (îi) dau cui îmi cere ; (îi) spunem oricui merită. C.L. dublete (~etimologice), pereche de termeni provenind din același etimon, dintre care unul este moștenit, iar celălalt a pătruns ca urmare a influenței lat., împrumutat: lat. directus >rom. drept ~direct, it. dritto ~diretto, fr. droit ^direct, sp. derecho ^directo, pg. direito ~directa. între d. diferențe de ordin fonetic (termenul moștenit s-a supus procesului evolutiv care i-a modificat as- pectul fonic, în timp ce cel împrumutat este doar adaptat sistemului 1.) și semantic (primul reflectă o evoluție a sensului care l-a condus de cele mai multe ori la denumirea unei realități concrete, în timp ce cel de-al doilea este adoptat mai ales pentru a denumi o noțiune abstractă). Mai numeroase în faza veche a 1. romanice, unde concurența dintre ele a determinat uneori eliminarea unuia dintre termeni: împrumuturi lat. în fr. baptiser, tribut, pg. diăcono, feliz, substituie formele vechi bapteier, treii, pg. diago, fiiz. Cele mai multe d. par să fie specifice fr., unde evoluția fonetică a cuvintelor moștenite a creat diferențe între forma rezultată și etimon mai mari decît în celelalte 1. romanice, în rom. puține la număr, deoarece formele împru- mutate nu sînt datorate în general unei influențe lat. directe. S.R.R. duriense de jos (baixo-duriense), subd. pg. (d. interamnense). NV Portugaliei (Baixo Douro). Vocalele nazale închise -o- și -e- se pronunță des- chis (fonte, pente). C.L. duriense de sus (alto duriense), subd. pg (d. transmontan), XE Portugaliei (Alto Douro) : ou>o, en>e, -V->-ă-. C.L. d^udezino (d^udyo), variantă vorbită a isp. Turcia, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, România, Maroc, SUA, Israel și, izolat, în alte țări; 400 000 vorb. în mare majoritate bilingvi (față de cei 360 000 iu majoritate monolingvi din 1900). Folo- sită la radio, în publicații și ca 1. de conversație în Israel, dar numai ca 1. de conversație familiala în celelalte țări (în multe orașe balcanice nu mai este vorbită de tineri). în Maroc (hakitia) cedează în fața sp. Se consideră (H. V. Sephiha) că d, s-a conturat ca o variantă distinctă de sp. pe la 1620, după ce evreii sp. s-au stabilit în afara gra- nițelor Spaniei. I). a avut, datorită izolării sale, o evoluție diferită de sp., caracterizată prin păstra- rea unor arhaisme și apariția unor inovații. Diverse varietăți: hakitia și tetauni (Maroc) și altele in Pen. Balcanică, unde se disting 2 arii, una în XV, mai arhaică, și alta mai inovatoare; varietate so- cială fragnol2. Se deosebește de sp. prin arhaisme și inovații. Arhaismele mai evidente în fonetică: păstrează în linii generale sistemul consonantic al sp. din sec. 15 (distincția între s și z : peso, dar kaza, și dintre J și 3 : pa^aro, dar muȚ^er, africata d3 cu reguli de distribuție față de 5, ca in v. sp. - d^ugar, andrei, dar aȚ^eno). xArhaisme cu răspîn- dire geografică limitată: africata dz (ondzi, podzu) 105 DJUDEZMO în NV Pen. Balcanice și în Turcia; v labiodental (lavar) la Sarajevo și București, ca în d. ast.-leon. Arhaisme în distribuția consoanelor (lat. f- păstrat, -d- și -g- sînt oclusive, păstrarea lat. mb : lamber, lembo, ca în d. ast.-leon.). în flexiunea verbală forme arhaice de pf. s. pers. 3 de la treier, ver (truțo, vido). Numeroase cuvinte arhaice (atorgar, 'merhar), păstrate și în d. sp. : arag. (abufarse, adobar, lonso, chuflar) și ast.-leon. (kamareta, kazal). Inovațiie sînt datorate unor factori interni sau ex- terni. Inovațiile interne se regăsesc în d. sp. : yeismo ; seseo ; dispariția a numeroase cuvinte din terminologia referitoare la natură ; apariția unor fonetisme (-e, -o>-i, -u în V Pen. Balcanice; e + r sau r + consoană>a: garra, puarta, ca în d. a rag. : gu- la inițială de silabă, care începe în sp. cu w : guerto, iugnerto = sp. huerto, tuerto) ; forme analogice în morfologie (desinența -i se generali- zează la pf. s. pers. 1 sg. a tuturor verbelor; impf. în -iba (iba, riyiba, kirtba) ; derivate sau sensuri noi. Inovațiile externe nu au afectat structura d.: gr. consonantice noi, 2 desinențe de origine ebr. pentru pl. subst. (-im mase., -ot fem.), cu randament slab, și înlocuirea inf. prin conj. în unele con- strucții (Bitolja și Sarajevo), la fel ca în 1. balca- nice (vezi uniunea lingvistică balcanică). Numeroase cuvinte din tc. (adyile, bakal, holay, ku^ak, mendel), ngr. (aper, iskularitța, viahare, nihot^iri, trianda- fila), fr. (viașe, faporizar, posedar, orozo), it. (at^tar, alora, dwike, d-ymitoris, ma, perikulo), bg. (baraban, divio, vladiha), ser. (bih, gro^, lude), pg. (akavidarse, ainda, alfinete, batir, em- birrarse, preto, burako), cat. (hale), ebr. (ganeden, xaver, xenosa, ha'cot, malsin, mamzer, mazal ; multe au pătruns prin ladino), rom., ar. (Maroc), cu deo- sebiri cantitative în funcție de țara în care se vor- bește d. M.S. e mut (caduc, instabil, feminin, surd), denumire dată fr. e grafic, fără accent, în silabă deschisă, in- clusiv în monosilabe. Se poate realiza ca o articula- ție vocalică silabică (prends-le), asilabică (humble) sau zero (pas d& chance). Pronunțarea sau ne- pronunțarea lui poate depinde de context, fiind determinată de numărul de consoane care se pot sau nu se pot pronunța împreună: un enorme elephant dar une enorme pancarte (există cazuri în care pronunțarea prin care se realizează un e in. nu corespunde unui e grafic: ours blanc, cu e m. între cele 2 cuvinte) sau de stilul comunicării: recitarea poeziei clasice, romantice, presupune pro- nunțarea lui e m., în timp ce vorbirea familiară are tendința să-l reducă. Atunci cînd se realizează articulatoriu, e m. se aseamănă fr. [oe], pronunțat mai relaxat. Convențional, în transcriere fonetică, este notat prin |>]. Descrierile fonologice îl con- sideră fie un fonem independent, pornind de la rarele cazuri în care se realizează o opoziție e m. ~ ~zero: dehors~dors, fie îi neglijează existența. Provine din vocale neaccentuate lat.: în silabă inițială din a sau e (caballus>cheval, levarolever), în silabă medială din orice vocală care nu s-a sincopat (ornamentum>orne>nent), în silabă finală din a (porta>porte) sau din orice altă vocală după un gr. consonantic (intro>entre, humilis>humble), din orice vocală în cuvintele monosilabice (ego>je, illum>le). în v. fr. avea pronunțarea unei vocale medii centrale, asemănătoare rom. [0], cu valoare silabică, care capătă din ce în ce mai mult, începînd cu sec. 15, o pronunțare labializată, datorată unei labializări spontane. Treptat își pierde valoarea silabică. S.R.R. ebraică, influență S-a manifestat asupra lexicului unor 1. romanice (it., fr., oc., sp.) și mai ales asupra lexicului și sintaxei idiomurilor iudeo- romanice. Contactul dintre ebraică și 1. romanice a avut loc mai ales prin intermediul Bibliei, astfel că multe cuvinte ebraice au pătruns în 1. romanice occidentale prin latina ecleziastică (it. alleliăia, fr. alleluia, sp. aleluya ; it., fr. amen, sp. amen ; it. serafino, fr. seraphin, sp. serafin), iar în rom. prin v. sl. sau greacă (aleluia, amin, serafim), deci nu sînt elemente ebraice, în sensul etimologiei directe. Singurele elemente ebraice pătrunse di- rect sînt cele din variantele iudeo-romanice, ca rezultat al unor traduceri biblice iudaice sau ca urmare a faptului că evreii de 1. romanice din diver- sele colonii (it., prov., sp.) au introdus în vorbirea lor romanică unele elemente ebraice. Numai puține cuvinte ebraice au pătruns și în vorbirea populară sau în 1. comună ale unor 1. romanice; sînt și mai puține cuvintele ebraice din această categorie care să fie răspîndite în mai multe 1. romanice (it. tareffe, v. oc. trefan, v. cat. trefa, sp. trefe, pg. trefo). Cuvinte ebraice în cîte o 1. romanică: it. ghetto (din it. s-a răspîndit în alte 1. romanice), fr. macaf, nap, t(h)otu~bohu, oc. mesilla, sugatar, taut, sp. malsin, mâncer. Dintre acestea unele fapte sint de argou (fr. nap ; oc. taut). Unele 1. romanice (it., fr., sp.) au împrumutat din ebraică termeni tipici pentru cultura ebraică (it. cabală, fr., sp. cabala). Calcuri semantice și structuri sintactice după ebraică în idiomurile iudeo-romanice. M.S. eivissan», vezi ibizan. element predicativ suplimentar. Poliție sin- tactică mai puțin studiată; în lucrările de speciali- tate despre lat. este abordată sporadic. Diferențe terminologice de la o gramatică romanică la alta: fr. attribut du complement, spre deosebire de numele predicativ, numit attribut du sujet; it. attributoj complemento predicativa; sp. (complemente) pre- dicative sau predicatoide. E.p.s. și numele predicativ din gramaticile de tip tradițional corespund atri- butivului din gramaticile mod. Asemănări între e.p.s. și numele predicativ: au dublă subordonare (față de un verb și față de un nume); exprimate prin nume, stau în același caz (nom., ac. și — pen- tru rom. — gen.). Deosebiri: e.p.s. depinde de anumite interj, (rom. lat-o și șefă; sp. Hela desen- ganada y arrepentida) și numai de un verb pre- dicativ (la orice mod), în timp ce numele predicativ se raportează obligatoriu la un verb copulativ; e.p.s. se referă la un nume cu funcție de sub. (it. Ritornb sano e salvo ; sp. Sus padres vivian felices), compl. necircumstanțial (rom. O știu a dracului ; îi spunem Ioana ; it. Lo abbiamo eletto presidente), nume predicativ (rom. Ion este inginerul dorit la noi ca director) sau atr. (rom. Răspunsul unei fete considerate inteligentă m-a derutat), în vreme ce numele predicativ se raportează întotdeauna la un nume sub. E.p.s. lat. exprimat prin subst. sau adj. se acordă cu numele regent în gen, număr 107 emfaza și caz (Ibant obscuri; Maiutinus venit), în 1. ro- manice, acordul se realizează numai în gen și număr; e.p.s. se exprimă prin subst. cu sau fără prep, (rom. Au trimis-o ca profesoară la Zăvoaia ; fr. On l’a choisi pour chef; Vous pariez eu soldat; On m’elit roi; sp. Coloco a szt sobrino de aprendiz ; Ti-ene a su tio por dueno de todo), pron. (rom. Drept cine mă ieie), adj. (rom. O știam de descurcăreață ; fr. Elle se considere capable ; Je Ies sais honnetes ; sp. Antonio llego cansado a casa; El camarero trajo frito el pescado), adv. (rom. Fata a venit încîntată, dar mama mi s-a întors tot așa), interj, (rom. Ne-a lăsat paf) sau verb la forme nepersonale (sp. El muchacho corria por la caile silbando ; sd. Lu ap- po bidu bendzende; rom. Pe tata îl credeam de neîn- duplecat ; Vedeam ideea de unitate a se arăta). Locul obișnuit al unui e.p.s. este după verb. Vezi și predicativă suplimentară, propoziție C.L. elipsă. în lat. este obișnuită absența anumitor verbe (sum, inquam, dico, fado) sau subst. (fi- lius, filia, uxor, templum, aedes) : Venturum se dixit (e. lui esse : „a zis că el va veni”) ; At iile (e. lui inquit: „iar el a zis”); Verania Pisonis („Verania, soția lui P.”) ; Ventum est ad Vestae („am ajuns la templul Vestei”). Cînd lipsesc ver- bele dico, fado, este obligatorie exprimarea sub. (Scite enim Chrysippus, ut gladii causa uaginam, sic piaeter mundum cetera omnia aliorum causa esse generata). E. este frecventă în anumite între- bări (Quid enim?; Quid ergo ? ; Quid igitur?, unde sînt omise verbele ais, censes, censemus) sau în formulări paremiologice: audaces fortuna (e. lui iuuat: „norocul îi ajută pe cei îndrăzneți”) ; manus manum (e. lui lauat: „o mină spală pe alta”). Tipurile de e. lat. se continuă și în 1. romanice : în proverbe, maxime (rom. Vorba multă, sărăcia omului ; fr. A pere avare, fils prodigue — e. pred.; fr. Loin des yeux, loin du coeur — e. sub. și a pred.); în prop. inter, sau exclamative (rom. Și pe cînd nunta ? ; fr. A quand votre visite ? ; Honneur aux braves1 — e. pred.). E. pred, se întîlnește atît în prop. principale (rom. îl iubești? — îl[iubesc], dar asia mi te privește pe dumneata ; sp. Yo llevaba zapatos, y ellos [Uevaban] bot as), cît și în prop. subordonate concesive (fr. Elle parais- sait moins viciile qu’â Vordinaire, bien que decoloreef cauzale (în fr., introduse prin parce que, puisque : Le puritanisme est faux, parce que contraire ă la nature humaine). E. mai afectează sub. (rom. Florile n-au cătare la noi, nici legumele, că avem și noi în grădină ; [lucruri] de-aceste se vînd numai la oraș), apoziția (rom. Ileana [.nevasta] lui Ion), compl. (rom. Noi am venit și în alte rînduri, dar el n-are habar [de venirea noastră]). E. unei întregi prop. este mai rară pentru principale (fr. Si j’etais roi [,je serais heureux] 1), mai frecventă în cazul subordonatelor (condiționale, modale comparative ipotetice) : sp. Lo dice como [lo diria] si estuviera seguro; Se lo llevarâ por [que lo ten ga] si lo necesita. C.L, eliziune. Apare în unele 1. romanice la joncțiunea cuvintelor pentru a împiedica hiatul. Este un feno- men obligatoriu în: rom. (pron. pers, sau refl, în ac., formă neaccentuată + aux. pf. c. : m-a văzut, s-a dus ; prep. întru 4- art. nehot. : într-un), it. (art. sau prep, articulată 4- subst... adj. sau pron.: T amico, aWaltro), fr. (art. hot. 4~ subst., adj., pron. care încep cu o vocală sau cu h mut în scris: Veau, l’homme, Vautre; pron. pers, sau refl. în dat. sau ac. formă neaccentuată 4- verb : ni oblige, sest doute ; ne 4- verb : n'est ; de 4* subst. : d'espoir), oc., cat. sau facultativ (rom. nu 4- vb. : nu aude sau n-aude). Nu era notată în 1. romanice vechi sau nu era atît de frecventă. Nu există în sp. (decît în vorbirea neîngrijită: m'ha dicho) și este rară în pg. Des utilizată în poezie. în scris se notează prin apostrof sau prin cratimă (rom.). S.R.R. Eljas, graiul portughez din~. vezi Valverde del Fresno, graiul portughez din emfaza (punere/scoatere în relief, reliefare), în lat., sublinierea unor părți de prop. sau a unor prop. în cadrul unui enunț se realiza îndeosebi prin topică, elipsă și repetiție. Pe lîngă aceste pro- cedee, în 1. romanice se mai întrebuințează în mod curent și dublarea, construcțiile perifrastice, accen- tul frastic (numit și accent logic sau sintactic; și despărțirea în silabe. Aceste mijloace se folosesc adesea în cumul. Prin dublare sînt marcate deseori sub., compl. direct și indirect. Dezvoltarea unei opoziții emfatic ~ neemfatic la pron. pers, compl. este o inovație romanică. Structura emfatică se obține prin folosirea pe lîngă același verb atît a formelor pronominale neaccentuate, așezate în fața verbului, cît și a celor accentuate, plasate după sau înaintea verbului (rom. Mi-l dai mîine dimineață, sp. Me lo das manana por la manana — structuri neemfatice ; rom. Mi-l dai mie mîine dimineață, Te ceartă pe tine, sp. Me lo das a mi manana por la manana, Me vieron a mi — c. slabă; rom. Mie mi-l dai mîine dimineață, Fe tine te ceartă, sp. A mi me lo das manana ]or la manana, A mi me vieron, cat. A mi, no m agradt n Ies prunes — e. tare). La pron. pers, cu prep., e. se realizează prin topică (rom. Spre tine se în- dreaptă atenția lor, sp. Contigo nos enfadamos ~ ^rom. Atenția lor se îndreaptă spre tine, sp. Acw enfadamos contigo). în fr., e. se exprimă prin folo- sirea formei de pron. pers, accentuat însoțit de prep, ă pe lîngă un subst. precedat de adj. pos. (mon livre ă moi). în sp., adj. pos. folosit în encliză are valoare emfatică (mi padre~padre mio). Prin topică pot fi reliefate, în prop., îndeosebi sub., numele predicativ, apoziția și compl.; in frază, subiectiva, predicativa, completiva directă și in- directă. Au valoare emfatică și construcțiile peri- frastice în care apar pron. sau adv. rel. ide tipul rom. Ceea ce contează este că sînteți sănătoși ; Ei sînt aceia care ne-au semnalat greșelile ; it. Sono io che ti ho chiamato ; E che il bambino mangi che ni interessa ; Ci o che importa e che i climatologi concordino su questo fatto ; sp. Es que los demăs no comprenden nada; Vaya unos legisladores que nos hemos echado; Ha sido Mercedes quien ha entregado un ramo de flores ; Ha sido en la- fiest a del colegio donde Mercedes ha entregado un ramo : ;Es mucha la soberbia que ticne! ; Pa-sado que hubieron algunos minutos, el jesuita, sopi eponien- dose a su emocion, dijo . . . ), superlativele romanice în -i(s)simo, formațiile cu anumite prefixe (rom. arhi-, sp. archi-), expresii cu semnificație cantita- tivă (sp. la mar de cosas, hacc un siglo, im importa un bledc), anumite comparații (sp. Sabia mas que EMILI AN 108 Lepe). Folosind același procedeu, există mai multe posibilități de reliefare a aceluiași constituent al enunțului (sp. Yo lo mando ~ Soy yo el que lo manda ; Soy yo quien lo manda ; Quien lo manda soy yo) : schimbarea pron. rel. sau prin topică, în it. există și alte formule de punere în relief: essere a 4- inf., non fare (altro) che 4- inf., se . . . . . . essere (Non sono stato i suoi amici a metterlo nelle mani dei nemici ; Non facevo altro che osser- vare stupită queste vestigia del passato ; Se ci torno iulie le estati e perche ritrovo i miei parenti). în fr., pentru izolarea unui constituent asupra căruia se atrage atenția se folosesc diferite formule cu sau fără pron. rel. în structură: deșt ... quijque, (en) voilă/voici (. . . qui/que), il y a ... quilque, quant ă. Unele dintre aceste formule ale e. sînt specifice fr. și se numesc galicisme (il y a, c'est . . . . . . qui/que) : C’etait la lune qui l’avait rendu si pale ; Decidement, c’est ă lui quon en veut; En voilă une histoire ; Voici un geste que je n approuue pas ; Quant ă l’avenir, on ne le peut regarder en face ; Pour ce qui est de moi, je gagne miile fois plus. în oc., ca formulă de detașare se folosește (a) qub es ... que. Un procedeu sintactic al e. slabe este folosirea, în coordonare, a elementelor de relație corelative (rom. Au venit și ei și ceilalți ; Sau pleci sau te apuci de treabă; sp. O yo me engano mucho — repuse — o ahora van a atacar a San Jose). Accentul frastic poate scoate în evi- dență orice constituent al enunțului (în 1. scrisă se întrebuințează sublinierea) : Acolo Andrei îl în- tâlnește pe Ion (nu în altă parte), Acolo Andrei îl întâlnește pe Ion (nu altcineva), Acolo Andrei îl întâlnește pe Ion (nu face altceva), Acolo Andrei îl întâlnește pe Ion (nu pe altcineva). Despărțirea în silabe este un procedeu frecvent al e. (rom. V-am mai spus eu că toți cei de aici sînteți niște i-ves-pon-sa-bili!; sp. Los han comprendido siempre los in-te-li-gen-tes). E. slabă se exprimă prin lun- girea vocalelor accentuate ( rom. Ajutoor! Săriiți! Mă omoară vampiirul! prefectul asasiin!). C.L. emiliau, d. it. (gr. it. sept., subgr. galo-italic). N Italiei (reg. Emilia Romagna, NV reg. Toscana, N reg. Marclie), San Marino. D. foarte neomogen, ca urmare a întinderii și poziției sale geografice (prezentînd zone de interferență cu celelalte d. sept., cu d. tosc. și cu d. centro-merid.) și a fărî- mițatei sale istorii culturale (absența unui centru unic de iradiere a normei lingvistice pe întreaga arie a d. Subd.: e. occidental (prov. Parma, Reggio nell’Emilia), e. oriental (prov. Modena, Ferrara, Bologna, vezi și bolognez), mantovau, vogherez- pavez, lunigian, romagnol, galo-picen. Caracterul profund inovator al foneticii e. explică apariția unor forme a căror descendență din etimonul lor lat. este adesea greu de recunoscut. Foarte extinsă palatalizarea lui a accentuat în silabă deschisă {Izg, nzz, funtena = it. lago, naso, fontana) ; tre- cerea lat. 6 și u la ce și respectiv y restrînsă la zona de NV a reg., mai ales prov. Piacenza) (fcek, roeda, fym, șygar = it. fuoco, ruota, fumo, giocare) ; frecvente fenomene metafonice, cu excep- ția zonei de NV a reg. (sg. taud ~pl. teud, sg. dulour ~pl. dulur — it. tiepido ~tiepidi, dolore ~dolori) ; deschiderea lat. î și u înainte de nazală la e și respactiv o (vena, marena, fom, fjom — it. vigna, marina, fumo, fiume) ; prezența diftongilor des- cendenți (ca în d. lig.), în special în graiurile cen- trale și orientale (dulaur, butaiga, v^eț = it. dolore, boite ga, vicino); prezența vocalei o în unele graiuri; d. sept, cu cele mai frecvente sincope ale vocalelor mediale (lat. septimana>stmzna, lat. ianuariito d^ner, lat. dominica >dmay:iga) ; numeroasele gr. consonantice apărute în urma sincopelor au cerut adesea apariția unor vocale anaptictice și prote- tice (tseruv, mentor, amstir, artsaver = it. cervo, mentre, mesiiere, ricevere) sau a unor epenteze consonantice (tarjder, gambra = it. tenero, coco- mero) ; consonantizarea semivocalei inițiale w (it. uomo pronunțat vwomo sau vomo) ; palatali- zarea lui l preconsonantic (voypa, aibre, so^k = it. voi pe, albero, solco) ; lat. -kt->-tj în majoritatea graiurilor e. (latf notj = it. latte, notte) ; tendința de a generaliza desinența -a la toate subst. fem. sg. (ava, karna, neva = id ape, carne, neve). Cele mai vechi atestări e. sînt în grai bolognez. Registrul aulic al unei ,,e. ilustre” în operele ferra- rezilor Matteo Maria Boiardo (1441 — 1494) și Eudovico Carbone (1435—1482). Cuvinte de origine e. în lexicul it. : aleatico, birichino, cappelletti, catechino, ocarina, tottellini. O.S.C. engadinez (ladină), d. ret. (gr. romanș). Elveția, periferia de E (reg. Engadina). 2 subd. (eng. s. și eng. j.) și un grai (din Val Mustair). Influență it. (regaler, piler, amalo) mai puternică decît în surs., unde le corespund termeni lat. sau germ.: influență germ, mai slabă. M.S. engadinez de jos (eng. j. vallader), subd. ret. (gr. romanș, d. eng.). Elveția (reg. Engadina de jos, partea din Valea Inului dintre Zernez și fron- tiera cu Austria, cu centre directoare Zernez și Scuol); 17 000 vorb. Folosită ca 1. de predare în învățămîntul elementar. Eat. au conservat, spre deosebire de eng. s. (unde >o). Primul text — traducerea Psalmilor (1562) de către D. Chiampel — a fixat detaliile structurii e. evitînd nuanțele locale. Scriitori contemporani: Peider Eansel (1863—1943), poet, Cla Biert (1920—1981), prozator, autorul primului roman în e. (La mudada). M.S. engadinez de sus (eng. s. puter), subd. ret. (gr. romanș, d. eng.). Elveția (cant. Graubiinden, cu centrul Samaden). E. națională, alături de surs., în cant. Graubiinden. Folosită ca 1. de predare în învățămîntul elementar și sub forma unui curs facultativ în unele școli medii. Diftongare carac- teristică a vocalelor accentuate numai în silabă deschisă, lat. £>ei, dar rămine nediftongat înainte de lichide sau ambianță palatală (lat. decem>desch, celum>tschel, bella>bella) ; lat. 6>ou în silabă des- chisă, dar rămine nediftongat în silabă închisă (în silabă închisă are loc uneori diftongarea meta- fonică {osce) sub influența lui -u) : lat. nouus> >nouv, dar ossusbss; lat. e>ai fs] : lat. stella> staila: palatalizarea lat. u>y (de tip galorom.), ca în unele variante ale Iad. doi., spre deosebire de rezultatul i din surs.: lat. muru>mur, una>iina (e. de s. are, de aceea, vocale anterioare labializate oe, y, absente din surs.; ce provine din lat. 6 urmat de o palatală + 74; lat. folium>fdgl ; lat. a accentuat >e, ca in fr., dar fără legătură cu fenomenul din fr., în opoziție cu celelalte d. ret. (cu excepția unor graiuri Iad. doi.): lat. prata> preda; lat. au>o 109 ETRUSC, SUBSTRAT numai în e. de s. (în celelalte d. ret. păstrat, in- clusiv în eng. j.); lat. tauru>tor ; fenomen caracte- ristic- e. de s. — diftongarea impropriu numită consonantică, prin care al doilea element al dif- tongului (pucoc7, flos, floroflucr) ; proteza vocalică înaintea lui /- (lat. retoarait) ; cantitatea vocalică cu valoare fonologică, la fel ca în friul. (nef „nepot” ~ nef „nouă”) ; palata- lizarea generalizată a lat. k -j- a, g 4- a (ca în surs., Iad. doi., friul.) devenite medio-palatale scrise ch, respectiv gi: caput>cheu, gattus>giat. Compl. direct nume de pers, cu prep, a (il vegl vaiva laschă al pover mat „bătrînul l-a lăsat pe bietul băiat”). Primul text — 1527 — un poem de 704 versuri (Chianzun de la guerra dai Chiaste d’Mus) de Gian Travers (1483—1563). în e. de s. prima traducere (1560) într-o 1. romanică a Bi- bliei lui Luther, datorată lui G. Bifrun, care are importanța traducerii lui Luther pentru 1. germană. Bifrun a contribuit la crearea 1. scrise în e. de. s. A fixat relațiile e. de s., evitînd nuanțele locale. Sec. 17—19 se caracterizează prin traduceri într-o 1. retorică, calchiată după it. și lat. în sec. 20 se creează o nouă ortografie, mai apropiată de pronun- țare, și se revine la stilul simplu din sec. 16. Ordi- nea literelor din alfabetul e. do s. este originală: i, u, a, m, j, ii, r, o, n, e, v, h, t, o, l, p, b, f, d, s, c, k, ch, g, sch, qu, dsch, tsch, gl, gn, z, c, x. M.S. engleză, influențăm. S-a exercitat asupra tutu- ror 1. romanice (mai puțin sd., ret., oc.). în toate 1. romanice î.e. este relativ recentă (it., fr., cat., sp., pg. după sec. 18, rom. — sec. 20). Factorii care au favorizat Le. au fost diferiți de la o țară la alta, de la o epocă la alta. Factorii politici (în Italia și Franța — sec. 18 — o adevărată angloma- nie determinată de concepțiile liberale din Anglia ; stăpînirea ins. Menorca de către Anglia, sec. 18; influența S.U.A. asupra țărilor din continentul latino-american), economici (superioritatea indus- triei mecanice engl., raporturi comerciale intense la început cu Anglia și apoi cu S.U.A., influența americană asupra continentului latino-american, cu precădere a țărilor din Antile, America Centrală și Mexic), culturali (literatura romantică engl., producția cinematografică americană, dezvoltarea •sportului în Anglia), sociali (modul de viață ameri- can), lingvistici (prestigiul 1. engl. ca 1. interna- țională) au dus la difuzarea engl. și în țări romanice. La baza i.e. în cea mai mare parte a cazurilor un bilingvism individual. I.e. — mai ales în lexic. Unele dintre cuvinte au pătruns și în 1. literară și în vorbirea cotidiană în rom., it., fr., cat., sp., pg.; termeni politici (it., fr. budget, fr. session, voter), de transport (it. tram(way), fr. tramway, sp. tranvîa, it. vagone, fr. wagon, cat. vago, sp. vagon, it., fr. tunnel, sp., pg. tunel, fr. klaxon, sp. claxon, fr. tender, sp. tender, it., fr., sp. tichet, it., fr., sp. stop, fr., sp. carter, ir.., sp. jeep), de sport (it., fr. golf, it., sp. tenis, fr. tennis, it., fr. sport, cat. esport, sp. de porte, it., fr. foot-ball, sp. futbol, it. drib(b)lare, fr. dribblsr, fr. derby, goal, performance, record, sprinter), de mâncăruri și bău- turi (it. bislecca, ir. biftech, cat. bisiec, sp. bificc, bistec, biste, pg. bife, fr., sp., cat. rosbif, fr., sp. whisksy), de economie (fr., sp. dumping, fr., sp. trust, fr., sp. stock, fr. cheque, sp. cheque), de viață socială (fr. cochtail, sp. coctel, fr., sp. snob, fr. sno- bisme, sp. esnobismo, fr., sp. lunch, pg. lanche, fr., cat., sp. club, cat. interviu, fr.,sp. interview, cat. dandi, fr., sp. dandy, it., fr., cat. yacht, sp. yate, pg. iate, fr. reporter, cat. repbrter, sp. reporter, fr, meeting, cat. ■miting, sp. mitin, fr. touriste, sp. turista, fr. confort, sp. conforte), dansuri și muzică (fr., sp. jazz, it., fr. fox-trot, sp. foxtrot), îmbrăcă- minte (it., fr. sweater, sp. sueter, fr., sp. jersey, fr. smoking, sp. esmoquin). Uneori termeni fr. din engl. au fost împrumutați în trecut de engl. din fr. (budgetchambre, *ess (e)re>etre, sim(u)lave>sembler, spin (u)la>epingle), dar pre- zentă și în sp. (hom(i)nem>hombre, mem(o)rare> membrar) sau prin împrumutarea de cuvinte noi (tc. damla >r om. dambla, magh. zsemlyorom. jim- blă, sl. slobivu>rom. zglobiu). Frecventă în unele d. (epenteza lui iot în d. asturo-leonez, extr., a lui k în gr. sl în graiul crișean: sclab). Vezi și anaptixa. S.R.R. e pi teză, vezi paragogice, vocale Ermisende, graiul din~, grai pg. (d. transmon- tan). Spania, prov. Zamora (Brmisende și satele din jur: Calabor, Lejera, Sta. Cruz de Abranes). Se conservă om < lat. au; ei>e ; nu are v, dar are 0, de origine sp. Art. hot. mase, el, al, ca în d. sp. ast.-leon. Pola, polas (-i- (lembrar), -o- neac- centuat >-£- (comprar) ; e inițial închis >7 (entrar), b- închis>ft (ondeado). C.L. etrusc, substrat Influență asupra lat. și probabil regional asupra it. (d. tosc.). Btruscii au locuit în Italia, într-un terit. care a variat în decursul timpului \din centrul Italiei, unde era Btruria propriu-zisă — actuala prov. Toscana — au ajuns și în Cîmpia Fadului și în Alpi). L. etruscă, 1. mediteraneană neindo-europeană, cu o origine EXCLAMAȚIE 110 foarte discutată (nu poate fi pusă în relație* cu vreo altă 1. studiată din antichitate). Transmisă prin 10 000 de inscripții (90% sînt nume proprii; cea mai lungă — tableta de la Santa Maria di Capua — 500 de cuvinte), dintre care numai 15 sînt biling- ve sau paralele. Cu excepția cîtorva zeci de cuvinte, textele etrusce nu au fost interpretate satisfăcător. Pin etruscă s-au transmis lat. multe cuvinte (urbs, populus „popor”, columna, puteus), nume de zei (Minerita, Siluamts), nume de locuri (după unii §i Roma), sufixul -na (catena, sagina), modelul de denominație personală prin praenomen, mmen și cognomen (Marcus Tullius Cicero; vezi antro- poninie). în it., elementele etrusce mai evidente in oiconime (Chianti, Modena, Ravenna, Toii). Unii (CI. Merlo, C. Battisti) cmsideră că gorgia toscana* este rezultatul s.e., părere respinsă de alții (G. Rohlfs, S. Heimmann, G. Contini, R. A. Hali Jr.). M.S. exclamație. Dată fiind structura gramaticală a lat., e. prezintă cîteva pai ticularități morfosin- tactice : subst. stă în voc., însoțit deseori de parti- cula exclamativă o (o di bonil), sau în dat. (uae misere mihil), nom. (fabulael), ac. (mtgas\). Cînd prop. este exclamativă directă, iar verbul apare la un mod pers., sub. stă la nom., prop. se introduce prin adj., pron. sau adv. relative cu va- loare exclamativă (quantum nos lusissemus !) ; cînd verbul este-la inf. și sub. în ac., prop. excla- mativă directă se introduce prin ne legat de cuvîn- tul accentuat în frază (mene incepto desistere .'). Prop. exclamativă indirectă este o subordonată subiectivă, apozitivă sau completivă cu verbul la conj. (perspicite quanta potestas permittatur !). L. romanice au menținut tipul de prop. exclamativă introdusă prin adv. și pron. relative sau interj, (it. Come e quanio e bella!, fr. Comment est-ce possible!, sp. / Como galopaba el condenado!, pg. Quantos ahmos chumbados este ano!, rom. O, bietul om!). Verbul poate fi la un mod pers. (rom. Ce-aș mai pleca!, it. Che cosa e la vita!, pg. Quem diria!), dar și la inf. (fr. Te mesurer â moi!). Tendință de extindere a construcțiilor nemarcate de elemente exclamative (adv., pron.), rolul de marcă (nespecifică) a e. revenind în acest caz topicii (rom. Repede mai trece timpul!, it. Viene la primavera!, fr. Est-il bele!) sau exclusiv into- nației, pentru frazele incomplete (sau neorgani- zate) : rom. Frumoasă fată!, fr. Mon portefciiille 1 C.L. expletiv, vezi prepoziție negație. extremeno, d. sp. de tranziție între d. ast.-. leon., cast, și and. SV Spaniei (prov. Căceres, Bajadoz). Structura actuală a e., caracterizată printr-un amestec de fapte and., ast.-leou. și cast., se explică prin condițiile istorice (terit. î i care se vorbește e. a fost cucerit de leouezi șj. cast. în sec. 12 și 13). 2 principale varietăți dtal. (Căceres și Badajoz) ; grai caracteristic: cliinato. Particularități cu răspîndire în cea mai mare parte a domeniului e. : intonație caracteri- zată printr-o prelungire pronunțată a silabei ac- centuate; folosirea art. la pron. pos. accentuat (tl tu padre, la mi hermana), nefolosirea art. înaintea numelor de rîuri (el puente sobre Gua- diana) ; imp. în -ai (echai, mirai) și pf. de tipul dijon, trajon', sufixul -ino generalizat (rinino^ burranquino) ; ast.-leon. lexicale (apanar, cadra, zorondo). Particularități ast.-leon. (prov. Căceres;: închiderea lui -e, -o la -i, -u (abaju, pobti) ; epen- teza lui iot la finala cuvîntului (matancia ----- sp. matanza)’, păstrarea lat. -mb- (lat. lambere< lamber— sp. lamer); -d>l (mielga, mayoralgo) ; pl-, kl-, fl->pr-, kr-, fr- (*plattus>prato = sp. plato, clavus> >cravo = sp. clavo, flore>fror = sp. fior). Răspân- dite numai în N prov. Căceres: păstrarea aspi- rației provenite din lat. g-, j- (hjernu), palata- lizarea lat. s- (sabbatum>țabau = sp. săbado, so- le>țol = sp. sol). Particularități merid. existente și în d. and. (prov. Badajoz) : pronunțarea aspi- rată a sp. jota; aspirația lui -s și dispariția lui la sfîrșit de cuvînt (Izh amigo); pierderea dis- tincției dintre -r și -l (peol) ; căderea lui -d- (deo) ; seseo. Răspîndire mai mare (și în B prov. Căce- res) au yeismo și rehilamiento, ultimul cu o pu- ternică tensiune articulatorie în reg. Merida. Andaluzisme lexicale (aterminarse, cerillos, tai raya). Literatură cu multe particularități e.: Extreme- nas de Gabriel y Galăn, 1902 (Căceres) și El mia- jon de los castuos de Luis Chamico, 1912 (Badajoz''. M.S. fă d’Ambu, vezi annobonez. fala arraina, vezi barrauquenho. falia charra, vezi mirau dez. faria, argou fr. profesional al cotarilor de la sfîrșitul sec. 19, Savoia. S.R.R. fassan, grai ret. (gr. ret. central, subgr. Iad. doi.). N Italiei (Val di Fassa, centru: Vigo). Pa- latalizarea lat. a accentuat, la fel ca în eng. s. și fr., are loc în orice poziție (ca în gard.) ; gr. lat. bl, fl, pl>bi, fi, pi; lat. kl și gl>ki, gi ca în amp.; -re de la inf. păstrat, la fel ca în nonez, spre deosebire de celelalte graiuri Iad. centrale unde dispare; păstrarea distribuției între dat. și ac. pron. pers, accentuate pers. 1 și 2 sg., la fel ca în gard., surs., friul.; sufix peiorativ -a£s: lemne, fetă. Vocalele finale i și u>\t respectiv 7 (asilabice) după orice gr. consonantic, inclusiv ocludva + lichida: socru, pl. socr\ ; mușcl'l\, pl. mușcl'f Afonizarea vocalei finale ă: acas'f muscait capr^ (deci chixr după oclusivă-|- iichidă). Vocale nazale: slatine „straie”, „măr”, a^ona „repede”. Absența lui X (,>iot sau g) : j,au; găsind sau găsind. 2 sau chiar 3 reali- zări ale consoanei r: apical, velar sau/și uvular; după unii cercetători (M. Caragiu Marioțeanu) cooziție fonologică între r și R (a), contestată rom. -ă, it., oc., cat., sp., pg. -a), cu excepția fr. unde sînt — în codul oral — consonantice (long [lo] ~longue [logj, neuf^neuve) sau reduse la zero (fini inie [fini]) ; în codul scris, f. este marcat cu ajutorul unui e (e mute lat. -a). Opo- ziția mase. la subst. poate exprima, în afara unei opoziții de sex, opoziția animat ~inanimat (agent ~ acțiune sau agent ~ instrument) : rom. ireierător~ treier ătoare, fr. un aide une aide, it. il trompetta ~la trompetta. S.R.R. figoun, nume dat de locuitorii reg. Provence graiurilor it. (lig.) din Biot, Vallauris (lingă An- tibes), Mous și Escragnoles (la V de Grasse), care reprezintă enclave în domeniul oc., fiind rezul- tatul unor colonizări încurajate în sec. 15—16 pentru repopularea zonelor decimate de epidemiile de ciumă sau de războaiele religioase. l.V.R. finală (de scop), propoziție circumstanțială~. în lat. clas., p.c.f. era introdusă prin ut și, la forma negativă, prin ne. Modul folosit era conj- (prez, și impf.). Principalele corelative: eo, ideo, idcirco, ob eam rem/causam, eo consilio, ea causa ut (ne) etc. Dacă p.c.f. conținea un comparativ, se folosea abl. adverbial quo, cu corespondentul quo ne. Lat. tîrzie folosea și pe qua cu valoarea ,,ca pe această cale”, apoi I. Conj. clas, ut și ne au dis- părut în lat. vulgară, încă din sec. 4—5 ut fiind treptat înlocuit de quo, mai tîrziu de quod și de quia. Anumite conj. sau adv. au dobîndit în 1. romanice valoare î. Lat. sZ>rom. să (cf. și pentru, ca ... să, ca să), prep. lat. (ăorom. de (populară, specifică 1. vorbite). Unele 1. romanice, mai ales în perioada veche, au recurs la descendenții lat. quomodo : v. rom. cum (să) (sec. 16), v. cat. corn, v. sp. como. V. rom. ca (cf. și ca să) a primit diverse explicații: lat. quia (ipoteza este plauzi- bilă, deoarece și în sd. conj. raclat, quia poate îndeplini funcția f.), lat. qua (A. de Cihac?, con- taminare între quia și qua (J. Herman), extin- derea valorii comparative a lui raclat, quam {W. Meyer-Liibke), disimilare vocalică (ca stRcă să, A. Philippide). Dacă se admite etimologia quod>că, s-ar putea invoca ideea unei supra- viețuiri a loc lat. quod si, dobîndind sens î. pe măsură ce lat. sorom. să însuși și-a dezvoltat această valoare. După J. Herman, ar fi mai just să se pornească de la sensul cauzal al lui că, foarte frecvent, care a dat naștere unei nuanțe L se- cundare, subliniată de prezența unui să f. Moș- tenind noua valoare f. a lui quod!quia, unele 1. romanice dezvoltă în p.c.f. conj. que/che (it., fr., oc., sp., pg. după un verb principal la imp. sau. inter.). L. romanice au dezvoltat diverse tipuri de loc. conjuncționale f., formate din: prep. pro, per-\- (pron. rel.) conj. (it. perche — cu va- loaie primară cauzală —, perocche, percib che; fr. pour que, oc. per (tal) que ; cat. perque, per tal que, sp. para que, por que ; pg. para que, por- que ; rom. loc. mod. pentru ca să. Oc. și v. sp. dispun de loc. por amor que. Alte loc. sînt formate din prep. a(d) -]- conj. /pron. rel.: it. acciocche (literar învechit), a che ; fr. ă ce que' (introduce p.c.f. după verbe regente, de tipul venir, veiller, as- pirer); sp. a que. Există o serie de loc. conjuncțio- nale f. centrate pe urmașii lat. finis „scop" : it. affinche (ieșită azi din uz) ; fr. afin que, ă cette fin que, ă seule fin que ; cat. a fi que ; sp. a fin de que ; pg. a fim de que. în rom. populară se folosește și construcția de tipul ca doar (-doar), cf. și formația (cu) chip ca să. în 1. romanice occidentale, modul general folosit în p.c.f. este conj. Aceeași conj. sau loc. conjuncțională poate in- troduce în unele 1. romanice o consecutivă sau o f., în altele o cauzală sau o f., în funcție de modul subordonatei (fr. II s’y prend de telle maniere qu’on ne peut le blâmer — ind. traduce conse- cința ~ 11 sy prend. de telle maniere qu’on ne puisse le blâmer — conj. exprimă scopul; în it. conj. perche, caracteristică cauzalei, poate marca și scopul, p.c.f. construindu-se cu modul eoni. în. rom., p.c.f. construite cu conj. exprimă o acțiune re- alizabilă. P.c.f. introduse prin conj. de se construiesc cu ind. sau imp. (verbul lor fiind la același mod și timp cu cel din regentă), p.c.f. introduse prin def- d-ind. exprimînd o acțiune reală (sensul lor este apropiat de acela al coordonatelor copulative), iar imp. exprimînd o acțiune realizabilă Rom. construiește uneori p.c.f. cu elemente corelative în regentă, mai ales cînd regenta precede p.c.f. Corela- tivele formate cu un pron. dem. sînt reprezentate de loc. adverbiale de aceea, d(e)-aia, de asta, pentru aceea. Elementele de relație introductive 113 FOROS disting în 1. romanice p.c.f. pozitive de cele negative, în fr. p.c.f. negativă este introdusă prin loc. formate cu subst. crainte și peur: de crainte que (-f-conj.), de peur que (-bconj.). în rom. p.c.f. negative se deo- sebesc de cele pozitive prin prezența negației (cu sau fără elementele de întărire cumva și care cumva): (ca) să nu, (să) nu cumva să, pentru ca să nu, pentru, ca nu cumva să, să nu care cumva să, ca nu, (care) cumva să .P.c.f, se plasează în ge- neral la sfîrșitul frazei, după regentă. în unele 1. romanice, prop. atributivă determinativă poate avea și valoare f. Vezi și scop, complement circum- stanțial de —. M.T. finale, consoane Inventarul c.L era în lat. clas, format din m, s, t, care apăreau frecvent în această poziție, și k, d, l, n, r, mai puțin frecvent. Slăbirea articulatorie a c.f. poate fi considerată o tendință constantă a fonetismului lat., ale cărei efecte se întîlnesc din lat. arhaică, manifestîndu-se fie în sensul neutralizării opo- ziției de sonoritate (ad>at, quod>quot), fie în sensul reducerii totale a articulației. Singura e. f. care cunoaște o conservare mai extinsă este -s, care se păstrează în Romania occidentală și în sd., ca marcă a numărului sau a pers. în faza romanică, -s a dispărut în : fr. (din sec. 13 atunci cînd cuvintele următoare începeau cu o consoană; în sec. 16 se definitivează pronunțarea actuală care sonorizează -s prin liaison), frpr., oc. (cu excepția d. lang. și gasc.), d. galo-italice, unele d. ret., unele d. sp. (and., extr., can., mure., uneori printr-o fază de pronunțare aspirată: las olas>lah olah> la ola). Celelalte e.L dispar, cu următoarele excepții: conservare sporadică în monosilabe (lat. cum >it., sp. con, dar rom. cu) ; menținere grafică cu actualizarea pronunțării consoanei în context intervocalic prin liaison (lat. uidet>îr. voi(t), dar voit-il) ; păstrare a con- soanei cu adăugarea unei vocale paragogice în unele d. sd. (lat. cflHZa/>[kantada!, dar rom. cîntă, fr. chante, it., sp., pg. canta) ; menținere a consoanei datorită unei metateze (quattuor>icn^. patru, it. quattro, fr. quatre, sp. cuatro, pg. qua- iro). C.l. secundare din 1. în care s-au redus vo- calele ne accentuate finale suferă, atunci cînd sînt sonore, un proces de asurzire, iar atunci cînd sînt (devin) surde — un proces de fricati- vizare sau vocalizare; de multe ori dispar; pro- cesul este mai frecvent în fr. ca urmare a dis- pariției tuturor vocalelor finale lat. (nouus> >neuf ; caput >chef; cantatus >chante ; uiridis >vert ; focus>feu), dar apare și în sp. (salute >sp. salud, cu [0, 0] sau zero), cat. (sedet >seu, linum>lli), oc. (unde există un n final secundar ,,instabil”), frpr., d. galo-italice, ret. S.R.R. florentine becero, aspect popular, necultivat al d. florentin. O.S.C. flamandă, influență — , vezi olandeză, influen- ță-, florentin, d. it. (gr. tosc.). Italia centrală (cen- trul și NE reg. Toscana). Cel mai repezentativ d. tosc. cu un rol de mare importanță în istoria lingvistică a Italiei, fiind, dintre d. tosc., cel care, cu precădere în faza veche (sec. 13—14), a imprimat structurile fundamentale fonetice, morfosintactice și lexicale ale it. literare. Ino- vații limitate inițial la aria strict f. și adoptate apoi și de 1 literară: lat. r-]-iot>iot (area>aia, furnarius >fornaio): desinența -iamo la ind. prez, pers. 1 pl. pentru toate conj. ; închiderea lui 'c și o accentuați la i și respectiv ti înaintea lui n și l palatali sau a lui n-j-velară (famiglia, punga -■ — tosc. fameglia, fongo). Cel mai important fe- nomen popular f. care nu aparține normei it. literare este spirantizarea de diverse grade a lui k, p, l (vezi și gorgia toscana) ; în rostirea mai marcat populară (fiorenlino becero): (as- daho, vestiho — it. andato, vestita): amuțirea iui -’n- spirantizat (amia, dio, pco - it. amica, dico, poco): dispariția lui -v- în fonetica sintactică (voie dar la ole — it. la vuole): l din gr. conso- nantice >r (ario, bit\ikrelta = it. allo, bicicletta): pronunțarea mai palatală a lui h', sk' (tjav-c. stjaffo, otljo, st jena -- it. chiave, schia [fo, occhio, schiena). Serie de pron. neaccentuate care pot însoți pe cele accentuate și în nom. (io e hanto, te tiu ssei), valoare exclusiv dubitativă a viit. anterior, absența gerunziului în vorbirea coloc- vială. Printre cele mai vechi atestări ale d. t. : însemnările unui bancher din Florența (Libro di eonii di un banco jiorentino, 1211), cilegerea anonimă de nuvele Jl Sovellino (1285--1300;. în sec. 14, Dante, Petrarca, Boccaccio fixează prin operele lor scrise într-o f. aulică, ilustră, jaloanele fundamentale ale viitorului idiom li- terar (vezi și italiană, queslione della lingiia). Trăsături ale f. rustice în sonetele satirice ale lui Rustico di Filippo (cca 1230—1300), Frau- cesco Baldovini (1634—1716). O.S.C. fluininense, subd. pg. brazilian (Espirito Santa, Rio de Janeiro, E reg. Minas parțial) al d. merid. C.f.. io dom , vezi livinallongliee. fonetică sintactică, vezi sandlii. formulae, modele de redactare a unor acte juridice, utilizate în procedura romană încă din sec. 2 î.e.n., abrogate oficial în 342 e.n. Utili- zarea f. a fost reluată în epoca merovingiană de notarii civili și ecleziastici, pentru redactarea in lat. a actelor juridice și civile necesare adminis- trației. Deși modelele originale trebuie să fi fost mai vechi, textele ajunse pînă la noi (sec. 7—91 conțin elemente de 1. vorbită, impuse uneori de necesitatea de a face textul inteligibil (de ex., lat. ui este înlocuit prin per forcia). Princi- palele f. sînt: Formulae Marculfi, compuse în- tre 688 și 730 de un călugăr originar, pe cît se pare, din Franța; Formulae Andecauenses (=An- gers), cu autor necunoscut, redactate la sfîrșitul sec. 7, într-o lat. bogată în elemente vorbite (de tipul casa cum curte) ; Formulae Turonenses ( —Tours), cu autor necunoscut, redactate prin 740, într-o grafie mai apropiată de normă, deși nu lipsită de greșeli și de hiperurbanisme (st rumen la pentru i(n)strumenta) ; Formulae Senonicae (-= (=Sens), cu autor necunoscut, elaborate între 768 și 775, al căror conținut depășește sfera ju- ridică. Textul f. este deosebit de important pentru cercetarea 1. vorbite în perioada de trecere de la lat. la 1. romanice. I.F. foros, vezi fueros. 8 — Enciclopedia limbilor romanice FORRO 114 forro, creolă pg. vorbită în ins. Săo Tome și Principe, care formează, din 1975, un stat independent, a cărui 1. oficială este pg. Cca 85 009 vorb., majoritatea bilingvi. Descoperite în 1470 de pg., ins. Sâo Torni și Principe sînt colonizate cu negri de pe coasta occidentală a Africii și cu evrei sp.; din 1641 trec sub stăpînirea Olandei, dar au redevenit pg. în 1740. Alături de f. se mai vorbesc diferite i. negroafricane. 2 varietăți: santomeuse (Săo Tome) și principiente (Principe), împreună cu d. annobonez formează ansamblul negro-pg. de S, cu substrat bantu. Asemănări cu capverdian, explicabile prin instalarea în Săo Tome și Principe a unui grup numeros de emigranti din Capul Verde. A accentuat>e (pai> >pue, qu,imtal>quinte) : j>z (jd>zd, jinela>zimla). în sintaxă, elemente de origine africană, mai ales în topică. Tendință de decreolizare, sub influența școlii. Cuvinte negroafricane mai vechi înlocuite cu termeni pg.: mută, prin bulolu, (s^., pg., cat. carro, log. karru (urmașul lat. -rr- și al lat. r- se articulează ca o vibrantă forte căreia i se opune consoana simplă -r- din caro). Con- s >anele forte obținute din reducerea geminatelor și-au modificat în 1. romanice articulația, men- țmînlu-se distincte de cele simple sau s-aa con- fundat cu acestea uneori după ce au influențat contextul vocalic în care se aflau. Se afirmă că în 1. romanice actuale o deosebire bazată pe f. însoțește opoziția de sonoritate consonantica, consoanele surde pronunțîndu-se forte, iar cele sonore — slab; o opoziție de î. fără participarea sonorității funcționează doar dialectal (Corsica merid.). S.R.R. fraelionar (partitiv), numerale. Formații sin- tetice în lat. pornind de la num. cârd, sau ord., cu sufixe sau fără sufixe (quartus, quarta ; sex- tans, sextarius). înlocuite de construcții roma- nice formate pe baza nuni. cârd, cu ajutorul unor sufixe: rom. -ime (pir = fr. pierre), respectiv la u (so- ror>su = fr. sceur), paralel cu dezvoltarea po- limorfă a rezultatelor diftongului (swo, $y, so, soer) ; rezultate diferite de celelalte d.fr. în cazul diftongilor provenind din lat. e, i; o, H în si- labă deschisă, dar greu de depistat din cauza influenței formelor fr. (totuși pe alocuri sitis> >sa, so — fr. soif; hora>ur = fr. heure) ; ca în d. valon și loren diftongare condiționată de r, s a vocalelor în silabă închisă: lat e>ja, je (me- rulus>mjal, mjel — fr. merle); poate prin dif- tongare, ca în d. loren și bourguignon, lat. e, î în silabă închisă devin a, o (crista>krat, krot = = fr. crete) ; germanicul w- se conservă ca în d. pic., valon, loren sau trece la v ca în partea sept, a d. norm. (wadja, vwadje = fr. garder). Trăsături L-e. în texte medievale neliterare și literare: versiunea în versuri a lucrării De re militari a lui Vegetius, datorată unui traducător originar din Besanțon, sub titlul Li abrejauce de l’ordre de chevalerie (realizată după traduce- rea fr. a lui Jean de Meun), L’Isopet de Lyon (ambele din sec. 13). Din sec. 17, literatură re- gională în L-c.: colinde, drame populare (La creche bisontine), poeme (La J aque mar dade ). în Elveția Romandă, literatură contemporană în î.-c. (Jules Surdez). Cuvinte f.-c. în fr.: caboulot, gamin, pitre, plot. S.R.R. franca (francică), influență S-a manifes- tat asupra lat. vorbite în terit. romanizate în urma ocupării acestora de către populația ger- manică a francilor. Considerată influență de superstrat pentru fr., oc., cat., it. Primele con- tacte ale francilor cu romanii din sec. 3 — 4, la granița de E a Galliei, unde întreprind numeroase atacuri, și ca urmare a colonizării lor în grupuri în interiorul Imperiului. în sec. 5 aliați ai roma- nilor împotriva hunilor. în timpul lui Clovis, cuceresc prov. romană care continua să existe. 115 FRANCA, INFLUENȚA — în Gallia de N, la N de reg. stăpînite de vizi- goți și de burgunzi (486), și se convertesc la ca- tolicism ; în 507 se extind înspre S, obligîndu-i pe vizigoți să migreze în Pen. Iberică; în 534 pun stăpînire pe regatul burgunzilor. Colonizarea francă a fost mai puternică în zona romanizată din partea de S a Belgiei și în N extrem al Franței (dovadă — numărul mare de top. germanice în zona unde se vorbesc d. pic. și valon), mai puțin intensă între Sena și Loara. Timp de mai multe sec. în Franța de N s-a manifestat un proces de bilingvism care pare să fi durat în unele părți (V domeniului franc: Neustria) pînă în sec. 10, cînd romanizarea francilor a fost și aici un proces încheiat. L. francilor aparținea gr. de V al 1. germanice, subgr. germ, de sus, și nu s-a conservat în nici un document: atestări spora- dice în texte lat. de subst. comune și proprii. Ponderea i.f. în fr., cea mai puternică influență germanică asupra unei 1. romanice, a fost scoasă în evidență de numeroși lingviști (A. Thomas, G. Paris, A. Meillet, A. Dauzat) ; i s-a atribuit chiar un rol hotărîtor în constituirea sistemului lingvistic fr. diferit de cel al celorlalte idiomuri galoromanice (W. von Wartburg), punct de vedere combătut cu argumente care atribuie scindarea lingvistică a terit. galorom. unui număr mare de factori istorici, socio-politici, culturali și de organizare ecleziastică (frontiera între fr. și oc. — pe Loara la acea dată — nu se datorește i.f., ci a fost întărită de aceasta). Se atribuie i.f. fapte din toate compartimentele 1., dintre care unele au fost explicate și prin substrat sau prin evoluție internă; fapte de ordin fonetic aparținînd fr. comune (h aspirat în cuvintele de origine germanică; dezvoltarea unei opoziții de cantitate vocalică între vocalele accentuate în silabă deschisă și închisă în epoca de formare a fr., pusă la baza diftongării unui număr mare de vocale în silabă deschisă; evoluția diferită a vocalelor în silabă accentuată și neaccentuată datorată pronunțării cu un accent de intensitate mai puternic in 1. francilor) sau aparținînd d. din zona mai puternic germanizată (fie sub i.f., fie — pentru d. norm. — sub influență scan- dinavă veche) : pronunțarea germanicului h in unele graiuri valone și lorene, conservarea nepa- latalizată a lat. h, g — a iu d. norm. și pic. ; tot aici menținerea pronunțării TJj în evoluția velarei și dentalei surde palatalizate; conserva- rea germanicului u- în d. fr. din N și din E», morfologic (deci, bicazuală din v.fr., tipul de deci, imparisilabică a numelor proprii lem.: Bertheț Berthain, extinsă la subst. comune : nonncnoiinain, evoluția lat. homo spre pron. pers, nmut. sub influența germanicului man), sintactic (topica de- terminant — determinat frecventă în numeroase top. din N datind din epoca merovingiană: chastcl, Haraucourt, în opoziție cu ordinea de- terminat — determinant preferată in Franța de S: Castein ort ; topica compl. dir. — verb sub. în v. fr. : țo dist Kollanz ; inversiunea sub. în inter, directe menținută în fr. mod.: iient-il ?, în prop. afirmative care încep cu un adv. sau cu o loc. adverbială: aussi est-i1 în lexic: bOU—7uu de cuvinte, 2 categorii de termeni: împrumuturi culturale (cca 50) impuse de ad- ministrația francă și preluate în sec. 5 de lat. tîrzie, difuzate în Romania occidentală de lat. administrației merovingiene și carolingiene (centre de iradire: diferitele nuclee politice ale acesteia, care răspîndesc termenii nu numai în v. fr. ci și în v.oc., v.it., v.sp.: mărisealcus, siniscalcus, scabimts) și împrumuturi din sfera vieții coti- diene, cu extindere geografică diferită; termeni care s-au conservat în zona valonă, cunoscut! uneori în d. învecinate, pic. și loren : valon heiipon, măf, ran; cuvinte care aparțin zonei de domi- nație francă, avînd drept limită merid. de di- fuzare Loara: fr. houx, sanie, hâtre, cărora le corespund în oc. termeni moșteniți din lat., res- pectiv urmașii lat. acrifolium, salix, fagus ; o a treia serie de termeni s-au extins la S de această li- mită, mai ales în oc., fie datorită unui împrumut timpuriu, înainte de invazia francilor, fie ca ur- mare a expansiunii spre S a dominației francilor după sec. 6, fie chiar ca împrumuturi din fr.': *flasha, atestat sub formă latinizată în sec. 6 (fiasco) și 7 (flasca) >v.fr. flasche, flascon, v. oc. flascon, v. gasc. flasque, it. fiasco, fiascone, cat. fiasco, sp., pg. frasco ; numeroase discuții în legătură cu etimologia termenilor: cuvintele romanice de origine germanică, asemănătoare ca formă, se datoresc fie LL, fie influenței altor idiomuri germanice care le-au impus în terit. respectiv (fr. echine este explicat prin i.f-, v. oc. esquina este considerat gotic, it. schiena — lon- gobard). Lexicul fr. și oc. s-au îmbogățit cu termeni militari (fr. blesser, n. oc. blessar, fr. oc. gan, fr. guetter, v. oc. gachar, fr. haubert, oc, ausberc), social-politici și administrativi (fr. alleu, v. oc. alodi, fr. fief, v. oc. feu, fr. treve, v. oc. treva), din diferite domenii de activitate (vînătoare, agricultură, creșterea vitelor: fr. âpervier, v. oc. esparvier, fr. haie, fr., v. oc. jardin), nume de plante și de animale (fr., v. oc. cresson, fr. me- sange), nume ale părților corpului (fr., oc. flanc, fr. echine), termeni abstract! (fr. honte), adj. (fr., oc. franc, fr. riche, oc. ric), nume de culori (fr. bleu, oc. blazi, fr., oc. gris), adv. (fr. guere) ; în domeniul formării cuvintelor: sufixe (fr., oc. -ard: fr. vieillard, richard ; fr., oc. -aud : fr. lour- daud, courtaud ; v. fr., v. oc. -enc a cărui formă se confundă cu cea a sufixului -an de origine lat.: fr. paysan, tisserand), prefixe (fr. me(s)-: me- faire, mesalliance). Sînt explicate prin contami- narea unor cuvinte lat. cu cuvine france forme ca fr. haut, guiche, hampe, prin calc evoluția unor sensuri ca cele ale fr. forfaire, âpingle. în topo- nimie : Bomeree, Honnay, Gottechain ; top. hi- bride, formate din rădăcini lat. și france: Au- bercilliers, Blonville, Guyencourt; antroponime : Charles, Louis, Roland. Prin i.f. se explică numele etnic al fr.: Franțais și al țării: France. Elemente france pătrund și in it. și cat. ca efect al ten- dințelor expansioniste spre S ale dinastiilor mero- vingiene și mai ales carolingiene (sec. 6 — 8), care au avut drept urmare anexarea Italiei la regatul francilor (pînă în 840) și crearea în Catalonia a Mărcii Hispanice. Este greu de precizat dacă ele au pătruns prin if. sau prin intermediul fr, care se formase și le Asimilase (it. giardino pre- FRANCEZ-ALGONKIN 116 supune un intermediar galorom.). Sînt în general atribuții i.f. termeni ca it. dardo, guadagnare, gualop pare, gonfalone, orgoglio, schernire, cat. blau, botar, guanyar, escarnir. S.R.R. îraiieez-algonkin, pidgin fr. care ar fi fost adus pe țărmul Oc. Pacific de vînători și ne- gustori de piei și blănuri canadieni și de funcțio- nari ai Companiei engl. a Golfului Hudson (care a jucat un rol important la sfîrșitul sec. 17 în colonizarea reg. de N ale Canadei). Poate identic cu cree-franceza, cree fiind o 1. amerindiană din fam. algonkină. Raport neclar cu alte pidginuri ir. semnalate în Canada. l.T'.A. franceza din Africa de Xord, totalitatea va- rietăților de fr. regională vorbite in țările Maghre- bului, unde fr. a fost introdusă ca urmare a do- minației coloniale a Franței (xAăgeria 1830—1962; Tunisia 1881—1956; Maroc 1907—1956), pe- rioadă in care fr. a fost 1. oficială. După procla- marea independenței, fr. a rămas în aceste țări 1. de cultură (în Algeria și Maroc) alături de ar. și 1. uzuală a unei minorități, alături de ar. lite- rară și de d.ar. sau berbere. Trăsături caracte- ristice datorate mai ales bilingvismului: tendința de lungire, chiar de diftongare, a vocalelor, con- fuzii în pronunțarea vocalelor nazale (savant — — savon, on pentru un), articularea lui -r ca o spirantă velară surdă, reducerea gr. consonantice /gl, pl>g, p : aveug(l)e, emp-(l )oye ) ; morfosintaxă : reducerea unor forme verbale temporale și mo- dale (absența conj.), tendința de generalizare a hu se ca marcă a refl, (nous se trouvons), între- buințarea lui que ca formă unică de pron. rel., reducerea numărului conj. subordonatoare, sim- plificarea construcțiilor sintactice; împrumuturi din ar. sau tc., unele dintre ele adoptate și de fr. din Franța (bled, hif-kif, ra^ia, djebel, souk), împrumuturi sp. (loubia, sofrito, espardeignes, tio, Ra, tchiquette), cîteva împrumuturi it. (gobbo, macaronade); oc. (cabanon, ombrine, esquinter), sensuri ale cuvintelor care sînt specifice și fr. regionale din S Franței (toucher la main = fr. server la main; marronner = fr. enrager; venir = ir. dcvenir). Vezi și petit mauresqpie. S.R.R. franceza din Africa Neagră, totalitatea varie- tăților de fr. regională vorbite în țările Africii Negre ca urmare a dominației colonialiste fr. sau belgiene care au adoptat fr. ca 1. oficială. Cuce- rite la sfîrșitul sec. 19, terit. acestor țări au făcut parte din Africa Ecuatorială Franceză (Re- publica Centrafricană, Ciad, Congo, Gabon), din Africa Occidentală Franceză (Benin, Burkina- Fasso, Coasta de Fildeș, Guineea, Mali, Mauri- tania, Niger, Senegal) ori s-au aflat sub tutelă sau stăpînire belgiană (Burundi, Rwanda, Zair). Și-au dobîndit independența în 1960—1962. F. din A. N. este determinată de contactul cu 1. indigene diferite, de statutul fr. și al acestor 1. (oficiale, naționale, uzuale între mai multe co- munități, de folosință restrînsă), de nivelul de cultură al vorb. (distincție îiitre limbajul elitei intelectuale și limbajul celor aaalfabeți, ininte- ligibil pentru un franccfon originar dintr-o altă țară, caracterizat mai ales prin redmerea numă- rului și a complexității emisiuni 'țiit)/ sintactice, prin modificări în sumate de sens ale cuvintelor, printr-o mare libertate în ceea ce privește va- riantele fonetice ale cuvintelor; acest din urmă limbaj a fost comparat cu un pidgin). Pe plan lexical: împrumuturi din 1. africane, mai ales in domeniul credințelor religioase, al activită- ților sociale, al realităților specifice: îmbrăcă- minte, hrană, floră, faună (mbakhal, mbapattes, mbar), împrumuturi din engl. adaptate fonetic (brodeurboyesse, boyerie, boy-bebe, boy de chambre). S.R.R. franceza din Louisiana, totalitatea varietăților de fr. regională din S.U.A. (statul Fouisiana), dezvoltate ca urmare a colonizării de către ir. a acestui terit. în sec. 17 și a emigrării vorb. de fr. expulzați de către engl. din Canada (vezi franceză acadiană) la mijlocul sec. 18. După ce Eouisiana a intrat sub stăpînire americană (1803), fr. a avut doar statutul de 1. uzuală, cu varietăți distincte: fr. colonială (vorbită de urmașii celor mai vechi coloniști) și f. din L. acadiană (cunos- cută și sub numele de cadien, cajun, predomi- nantă, identificată de obicei cu f. din L.) — ambele în 1930 cu cca 565 000 vorb. Diferențe regionale între zone mai inovatoare și mai con- servatoare. Trăsături stabilite cu precădere pe baza fr. vorbite în jurul localității Eafayette: vocalele semideschise și serniînchise funcționează doar ca variante poziționale, în silabă închisă respectiv în silabă deschisă, ale invariantelor /E/, /O/, /OF/; confuzii între vocalele nazale ce>e, a>5; nazalizarea vocalelor (orale în fr.) urmate de consoană nazală (gRsn = fr. graine, kony = fr. connu) și articularea consoanelor na- zale după vocale nazale (mond = fr. monde) ; simplificarea gr. consonantice, mai ales prin căderea lui r, l după oclusivă (arb, mirak, pytot = = fr. arbre, miracle, plutot), articularea lui h în cuvintele fr. cu h aspirat, probabil datorită bilingvismului (harne = fr. harnais), pronun- țarea în diftong a secvențelor vocalice în hiat la joncțiunea cuvintelor (kje = fr. qui est). Pierde- rea formelor flexionare, dezvoltarea tendințelor analitice; sincretismul mase. = fem. la adj. variabile (chaud = fr. chaud~chaude), la pron. pers. 3 pl. (i = fr. ils~elles) ; înlocuirea pron. pers. 3 pl. dat. cu ac. (tu Ies donnes quelque chose — — fr. tu leitr donnes quelque chose) ; frecventă înlocuire a pron. pers. 3 sg., pl. nom. prin fa, a lui nous prin on, ceea ce duce la extinderea unei desinențe verbale unice la toate pers., cu excepția pers. 2 pl. ; Interogativul quoi o’est — = fr. qzdest-ce que, întrebuințarea lui que ca formă unică de pron. rel. sau eliminarea lui, ca și a altor elemente de relație subordonatoare simple: la chose en bois (que) j’ai oubliee, je connais V heure (quand) ils sont venus, nous trouvons (que) c’est une honneur, suprimarea lui que în loc. conjuncți- onale : a preș (que), aussitot (que), viit. peri- frastic cu aller generalizat, construcție perifrastică etre apres pentru exprimarea unei acțiuni pro- gresive sau frecvent ative. S.R.R. 117 FRANCEZA franceza din Luxemburg, varietate de fr. re- gională vorbită în Luxemburg. Trăsături caracte- ristice datorate contactului cu d. germ, vorbit aici, (luxemburgheză) și cu germ, literară. Reali- zarea incompletă a nazalității vocalelor, asurzi- rea consoanelor sonore finale (grande, mirage, courbe), deplasarea locului accentului către silaba inițială a cuvintelor; cuvinte cu semantism dife- rit: respective meni „și, chiar și”, academicieni „li- cențiat al unei universități”, absolver „a termina studiile”. S.R.R. franceză (langue d'oîl, langae d'oni), 1. roma- nică, gr. galorom. (sept.). 115 mii. vorb. L- oficială în Franța, inclusiv dep. f. de peste mări — Gua- delupa, Guyana, Martinica, Reunion, Saint-Pierre și Miquelon și terit. f. de peste mări — Mayotte, Noua Caledonie, Polinezia franceză, Wallis și Futuna. în alte țări din Europa: 1. oficială în Andorra — alături de cat. și sp., Belgia — alături de flam. și germ., Elveția — alături de germ, și it., Italia — în prov. Văile d’zkosta, alături de it., Luxemburg — alături de luxemburgheză, Ma- rea Britanie — în Ins. Normande (ins. Jersey — alături de engl.; uzuală în celelalte), Monaco, în xlmerica: 1. oficială în Canada — alături de engl., Haiti; 1. uzuală în Barbados și S.U.A. (în N, în cîteva state din Noua Anglie — Mâine, Vermont, New Hampshire, N statului Massachu- setts și ia S, în Louisiana). în Africa: 1. oficială în Benin, Burkina-Fasso, Burundi — alături de rundi, Camerun — alături de engl., Republica Centrafricană, Ciad — alături de ar., Coasta de Fildeș, Comore — alături de ar., Congo, Gabon, Guineea, Madagascar — alături de malgașă, Mali, Mauritania — alături de ar., Niger, Rwanda — alături de rwanda, Senegal — alături de wolof, Seychelles — alături de engl., Togo, Zair; 1. uzuală în Algeria, Maroc, Tunisia, Djibouti, Mau- ritius. în Asia: 1. uzuală în Kampuchia, Laos, Liban. în Oceania: 1. oficială în Vanuatu — ală- turi de bislama și engl. Una din cele 6 1. oficiale și de lucru ale Adunării Generale a O.N.U. din 1945. D.: normand, picard, valon, champenois, loren, franc-comtois, bourguignon, angevin, gallo, man- ceau, poitevin, saintongeois, angoumois, orleanais, berrichon, tourangeau, francian (în perioada veche li se adăuga d. anglo-normand). în Franța, î. ca 1. oficială, s-a suprapus peste d. f., peste idio- murile romanice vorbite pe terit. ei (oc., cat., it., frpr.), peste 1. neromanice (basca, bretona, flam., d. germ.). Un proces asemănător în țările învecinate care folosesc f. ca 1. oficială (pe plan național sau regional) : Belgia — peste d. valon, Elveția (Elveția Romandă) și Italia (Văile d’Jlosta) — peste frpr. Aceste contacte, ca și cele prilejuite de folosirea L în zonele în care s-a extins în afara Europei, au dus la formarea, pe de o parte, a dife- ritelor varietăți de i. regională, pe de altă parte, a diferitelor varietăți de pidginuri f. și de creolă î. F. s-a format într-un spațiu geografic care aco- peră N și centrul Franței, S Belgiei și N Elveției Romande; limita merid. inițială cu oc. și frpr. (valea Loarei — plato al Lan greș) s-a deplasat treptat spre S (printr-nn proces care s-a încheiat în sec. 16), stabilindu-se pe o linie ce trece de la estuarul Girondei la S de localitățile Blaye, An- gouleme, Poitiers, Montlucou, Vichy, Châlon-sur- Sadne, Dole, Besancon —Franța, Porrentruy — Elveția (între i. și oc. zonă de tranziție numită croissant). Terit. pe care s-a format L a fost populat, înainte de venirea romanilor, de gali (substrat celtic mai puternic în N decit în S, leagăn al oc.; conglomerat de triburi ale căror nume stau uneori la baza denumirii reg. pe care le-au ocupat sau a orașelor care au luat naștere: turones — Toars, Touraine, andecaues—Angers, Anjou, pic- taues— Poitiers, Poitou, remes— Reims etc.). Gallia comata („a celor cu părul lung”) este cucerită de romani ca urmare a războaielor lui Cezar din 58 — 51 î.e.n. și a făcut parte ulterior din prov. Gallia Belgica și Gallia Lugdunensis; romanizare mai tîrzie și mai puțin intensă decît în S Galliei, cu iradierea unei lat. mai permeabile inovațiilor. La sfîrșitul sec. V se stabilesc francii (de la ei numele etniei care ia naștere: v. fr. Franceis>Franțais}; superstrat franc; colonizare francă mai puternică în N pînă la linia Oise —Aisne—Vosges. în perioada de formare a î. puține momente de unificare poli- tică a fostelor prov. romane din Gallia; din această cauză, adîncirea divergențelor N —S și începutul diversificării dialectale a domeniului L în sec. 9, primele texte dovedesc formarea pe acest terit. a unei 1. noi, diferite de lat. După sec. 9, în para- lel cu transformările comune întregii arii lingvis- tice î.j inovații (sau conservări de fapte) aparți- nind cîte unui terit. restrîns adîncesc deosebirile dintre d.; acestea se datorează evoluției istorice diferite a reg. (stabilirea vikingilor în NE, în Nor- mandia, în sec. 9), fărîmițării politice și economice (constituirea de domenii feudale, ducate și comi- tate), culturale (prestigiul exercitat de unele centre culturale medievale), izolării geografice. Extin- derea domeniului regal (inițial partea centrală a ariei lingvistice f., avînd drept nucleu Parisul) prin anexarea altor prov. (Normandia, Champagne, Angoumois, Poitou, Aunis — sec. 13, Saintonge — sec. 14, Picardie, Bourgogne, Anjou, Le Mâine, Bretagne — sec. 15, Bourbonuais, Touraine — sec. 16, Artois, Flandra, Nivernais, Franche- Comte — sec. 17, Lorena — sec. 18), extinderea autorității regilor Franței și spre S, unde se for- mase oc., favorizează folosirea f. ca 1. a actelor publice de pe tot acest terit. Statul centralizat f. duce o politică de unificare lingvistică (Ordonanța de la Villers-Cotterets, 1539, prevede folosirea sistematicei a L în actele oficiale, interzicînd în- trebuințarea lat., a d. f. și a 1. regionale), impune L ca 1. oficială a Franței; la sfîrșitul sec. 18, Re- voluția Franceză consemnează victoria L în toate reg. în învățămînt și în documentele oficiale. în istoria f. se disting mai multe etape : î. veche (de la primul text î., 842 pînă în sec. 14; în cadrul ei unii lingviști disting și etapa î. ar- haice, sec. 9—11), L medie (sec. 14—16) și f. mod. (i. clasică, sec. 17. este perioada de fixare a struc- turilor lingvistice). L. romanică cu evoluția cea mai divergentă față de sistemul lat., cel mai greu de clasificat într-un gr. Principalele trăsături se regăsesc în aproape toate d.; citeva dintre trasă- FRANCEZA 118 turi aparțin și celorlalte idiomuri galorom. și sînt atribuite de unii lingviști substratului celtic comun : palatalizarea lat. a în silabă deschisă (capra> chevre, amare>aimer) ; diftongarea lat. e, o în silabă deschisă (*fele>fiel, focus>feu) ; diftonga- rea lat. e, i; o, u în silabă deschisă (uidet>voii, gula>gueule), cu rezultate diferite în d.; palata- lizare alat. u>y (murus>mur), fenomen cu o ex- tindere mai tîrzie în NE (vezi valon) ; nazalizarea vocalelor lat. urinate de consoane nazale implo- zive primare și secundare (campus>champ, ui- num>vin, unus>un, pontoponi) ; lat. au>o (au- rum>or, causa>chose) ; dispariția vocalelor finale lat. (a>a) ; neutralizarea opoziției dintre celelalte vocale finale, care dispar sau trec la 2 după gr. consonantice; -?>zero cu excepția monosilabelor : porta >porte, bene > bien, perdere > perdre, lupus >loup, intro>entre, de>de) ; închiderea lat. vulg. o pretonic ( molimtm>moulin, cubarocouver ) ; sincopa vocalelor lat. pretonice și posttoni- ce mediale mai frecventă decît în celelalalte 3. romanice și simplificarea gr. consonantice create (testimonium>temoin, masticaromacher ) ; lenițiunea oclusivelor surde și sonore intervocalice lat. la fricative sau zero (ripa>rive, uita>vie, pacaropayer, uiderovoir, ligarolier ) ; sonori- zarea lat. -s- (ausare>oser) ; menținerea lat. kl-, gl-, pl-, bl-, pl- (claitocle, ploraropleurer, flamma> jlamme), lat. (oculus>oeil) ; lat. -kt-, -ks-> -țs- (laciolait, coxa>cuisse) ; lat. I + con- soană se vocalizează în gr. consonantice primare și secundare (altus>haut, calidus>chaud) ; lat. s -f- consoană dispare (testa>lete, asper>âpre) ; pa- latalizarea oclusivelor velare și dentale lat. cu redu- cerea africatelor la fricative (caelum>ciel, gelum> gel, rationoraison, diurnum>jour) ; lat. k, g 4- + 5 (camera>chambre, uacca>vache, gamba> >jambe) ; palatalizarea labialelor lat. (sapiat> sache, rabia>rage) ; metateza lui iot frecventă (area>aire, puteus>puits) ; păstrarea lat. -s în v. fr., dispariția lui în trecerea spre f. medie (tem- pus> temps, cantas>chantes, lupos>loups) ; consoa- nele finale secundare se fricativizează, se asurzesc sau dispar (lat. caput>chef, nouus>neuf, grandis> grand) ; proteza lui e în cazul lat. sp-, st-, sh- în cea mai mare parte a terit. (spicum>epi, *stela> >etoile, scala>echelle). Sistem vocalic bogat cu 4 grade de apertură: 15 (16) vocale cu opoziție intre semideschise și semiînchise (fait „fapt” ~ fee „zînă” ; pomme „măr” ~ paume „palmă” ; veu- lent „vor” ~ veule „slab”), vocale nazale [ă, £, te, o] (champ, fin, brun, pont), vocale anterioare labiale [oe, plus; forme de nom. accentuate și neaccentuăte ale pron. pers, (moi — je, toi —iu, lui—il, eux — ils); pron. pers, nehot. din lat. komoson ; pron. de adresare cu 2 grade (tu — vous) ; sistem pos. cu 2 forme, una accentuată cu valoare de pronume (le mien) și alta neaccen- tuată cu valoare de adjectiv (mon crayon) ; pron. dem. binar, opoziția „apropiere” ~ „depăr- tare” realizată cu adv. de loc ci~lă ; specializarea lat. ecce iste, ecce iile pentru valoarea adjectivală, respectiv pronominală (cet homme — celui-ci) ; pron. adverbiale en, y-iss- intră în componența desinențelor unor verbe în -ir (finissons, finis caii, finisse) ; flexiune neregulată a verbului, cu nume- roase alternanțe fonetice; confuzia între desinen- țele pers, a dus la folosirea obligatorie a pron. pers. sub. pe lîngă verb (je pars, tu pars, il patt) ; 2 verbe aux. : avoir și etre ; timpuri supracompuse ; imper. neg. cu negație-j-imper.: ne chante pas ; preferință pentru part. lat. in -utus ; topică fixă; inversiunea sub. în prop. inter, (vieni-ill). Slabă capacitate derivativă. Inovații lexicale care înlo- cuiesc cuvinte lat., moștenite în oc. și în alte 1. romanice: coq, de origine onomatopeică/ga//Hs\ cloche [wa\ labializarea lui e mut; dar și frînarea unor evoluții răspîndite în 1. populară a vremii.: r>z, pronunțarea palatală a lui t, d, n, l 4~ iot, dispa- riția lui l, r finali precedați de vocală sau de con-" soană, suprimarea lui e mut. Stabilizarea pronun- țării prin fixarea grafiei datorită răspîndirii tipa- rului. Codificare prin gramatici (A. Arnauld, C. Eancelot, Grannmaire generale et raisonnee de la langue franțoise contenant Ies fondements de l'art de parler, 1660, cunoscută sub numele Grammaire de. Port-Royal) și prin dicționare (dicționarul Aca- demiei franceze, 1694, cu numeroase ediții în sec. 18). L. literară dominată de purism (vezi ban usage) ; din sec. 17 începe să fie remarcată dis- tincția dintre 1. cultivată și cea vorbită de oamenii de rînd, neinstruiți (vezi franceză populară, pois- sard). S.R.R. franceză elementară, vezi franceză fundamentală» franceză elvețiană, varietate de fr. regională din Elveția (Elveția Romandă: a cant. Geneva, Jura, Neuchâtel, Vaud, o parte a cant. Berna, V cantoanelor Fribourg și Valais), unde fr. este 1. oficială (pentru cca 20% din populația țării), în acest terit. au luat naștere — in trecerea de la lat. la 1. romanice — d. frpr. (in cea mai mare parte a lui) și d. fr. (d. franc-comtois în cant. Jura și o parte din aria francofonă a cant. Berna). Fr., sub varianta ei literară, a început să fie folo- sită în sec. 13, mai întîi doar ca 1. scrisă a actelor notariale; a cunoscut o extindere treptată, deve- nind, după Reformă, și 1. a conversației; presti- giul ei a crescut în Elveția concomitent cu răspîn- direa fr. comune în prov. fr. în detrimentul graiu- rilor. Actualmente numărul vorb. de frpr. atinge numai 1 — 2% din totalul populației romande. FRANCEZA FUNDAMENTALĂ 122 Trăsături conservatoare. Menținerea unor opoziții vocalice — întie vocale lungi și scurte în interio- rul cuvintelor și la finală, între e, o semideschiși și semiincliiși la finala cuvintelor, întie [ce] și [ej ; particularități în ceea ce privește regimul verbelor (aider -i- dat.) și topica (je ideii personne vu) ; întrebuințări specifice ale piep., mai ales ale celor care provin din adv.; derivate cu sufixul -ee cu sensul „cădere, lovitură, zgomot”; cuvinte cu sensuri proprii (piece „plăcintă”, founuau „sobă”, course „excursie”) ; unități lexicale dife- rite (septante = fr. soixante-dix ) ; împrumuturi din frpr. (dtguiller, s'encoubler, pive, tablar)* și din d. alemanice (chtempf, fatre, jcuîscr). S.R.R. franceză fundamentală (~elementară), inven- tarul celor mai importante elemente lexicale și gramaticale ale fr., selectate după frecvența apari- ției lor în vorbire și servind drept bază învățării fr. ca 1. străină. Lexicul cuprinde 7 995 unități. (G. Gougenheim, R. Michea, P. Rivenc, A. Sau- vageot, L'Elabcratwn du franțais fcndamental, 1964). S.R.R. franceză medie, etapă în evoluția 1. fr. în sec. 14—16, perioadă de trecere de la fr. veche la fr. mod., caracterizată printr-o puternică tendință de simplificare atît la nivel fonetic și fonologie (generalizarea oxitoniei prin pierderea silabicității lui e mut, dispariția pronunțării consoanelor nazale după vocală nazală și fonologizarea opoziției de nazalitate, simplificarea diftongilor, transformarea africatelor în fricative, evoluția lui l palatal la iot, asurzirea unui mare număr de consoane finale), cît și morfosintactic (simplificarea deci, bicazuale, extinderea folosirii art., regularizarea flexiunii verbale, fixarea topicii), care duce — în fr. clasică — la fixarea trăsăturilor structurale ale 1. Puter- nică influență lat. : în grafie — tendințe etimo- logizante, cu introducerea de litere corespunzătoare unor sunete dispărute din pronunțare (faict, cbe- veulx, doubte ; unele păstrate în grafia contempo- rană : doigt) ; etimologii greșite duc la grafii ca sțavoir {, t, k in Alsazia și in Lo- rena), morfosintaxă (folosirea pron. pers. 3 sg. in locul lui on, a pron. adverbial y în locul pron. pers, lui, lai}’, frecvența dat. etic în Lr. din Marsi- lia; antepunerea adj. atribut fața de subst. deter- minat în i.r. din Alsacia — un roage tablier; întrebuințarea pron. pers, compl. postpus verbu- lui determinat — il derange nous ; în SE perifrază etre apres -H verb pentru a exprima o acțiune progresiva), lexic (folosirea unor termeni care nu există în fr. comună — derivate ca taxiteur în Gard, greuer în Alsacia; cuvinte dialectale — cocon ,,bucata”, apondre ,,a adăuga” în SE; îm- prumaturi din d. sau 1. neromanice — tnnkgeld ,.bacșiș” în Alsacia, sensuri ale cuvintelor diferite pra), dar palatalizarea lui atunci cînd e precedat de palatală (laxare>le\e, lași); difton- garea vocalelor accentuate în silabă deschisă: lat. e, o în diftongi de tip descendent>ie, ue, care se mențin, se transformă în diftongi ascendenți sau se reduc la vocale (pede>pie, pja , pi; soror> suer, swar, scer) ; lat. e, i ; u, u în diftongi descen- denți, care se reduc uneori la vocală ( sitis>saif se; lupus>lau, lu) ; palatalizarea tîrzie a lat. u>y dovedită de conservarea unei articulații velare atunci cînd u era urmat de o nazală implozivă (unus>d) sau atunci cînd era în hiat cu o altă vocală (-u(t)a>-wa) ; nazalizarea vocalelor ur- mate de consoane nazale implozive; lat. uu>o : menținerea lat. -a (femina>fena), dar modificarea timbrului său atunci cînd era urmat de -s, -t (fe- MHnasyfene), ceea ce duce la sisteme originale de realizare a opozițiilor morfologice; palatalizarea lui -a sub influența unei consoane palatale, cu ten- dința de a fi eliminată (/uacca>vatsi. vaQ) ; con- servarea ca vocale de sprijin după gr. consonan- tice a celorlalte vocale finale: e, i>e; o, 'it>o(pa- ter>pare, cubitus>codo ), dar dispariția lor în cele- lalte cazuri; sincopa vocalelor posttonice mediale mai puțin frecventă (f. păstrează unele propato- xitone lat. cu deplasarea accentului pe penultima silabă: cannapis>tseneve) ; lenițiunea oclusivelor intervocalice lat. pînă la fricative sau zero (ne- pote>nevou, uitellus>vel) ; dispariția tîrzie a lat. s în poziție finală de silabă; palatalizarea lat. k, g J- a cu păstrarea rezultatelor africate. .(ts, /,f : dz, d ș) sau cu reducerea lor la fricative (k 4- f, 6, f). Prezența în inventarul fonetic al mur graiuri a unor articulații că: fricative iritefdentalc 125 FRIULAN surde și sonore, africate palatale și dentalt, o întreagă gamă de sunete aspirate, gr. consonantice (hl-), diftongi descendenți numeroși. Accentuare paroxitonă sau oxitonă ; rol fonologie al accentu- lui (siri „ceară” „a cerul”). Conservarea (în Valais central) a deci, bicazuale a art. hot.; conservarea regională ca formă de bază a subst. a neutrului sg. al unor nume de fructe (lat. fra- gum, pirum); forme accentuate și neaccentuate ale pron. pers. sub.; forme specifice în unele graiuri pentru pron. pers. sub. cu valoare impersonală; forme analogice ale pron. și adj. pos. de pers. 1, 2 pl. după sg. : nostron, vostron, rar loron ; conser- varea a 2 desinențe distincte de ind. impf: lat. -abat ~ -ebat ; mare disponibilitate derivativă ; cu- vinte lat. proprii I. s-au răspîndit pe o arie ce coboară uneori spre S: molaris, * lactata, *nidi- eulare, pannucia ; reminiscențe lexicale preromane specifice sau cunoscute și de aria oc. învecinată : darbon, larmuize; urme specifice ale influenței germanice : luna, maze, broji. Trăsături originale: evoluția vocalelor finale care duce la crearea unor sisteme proprii de realizare a opozițiilor de gen, număr, pers, cu mare randament; conservarea unor proparoxitone lat. cu deplasarea accentului; conservarea unor nume de fructe neutre lat. la sg.; forme originale de pos. Trăsături conserva- toare comune cu d. fr. din E: conservarea unei faze arhaice în evoluția vocalelor accentuate în silabă deschisă; palatalizarea tîrzie a lat. u; tră- sătură conservatoare comună cu d. oc. : menți- nerea lat. a accentuat în silabă deschisă. Inovații comune .cu ansamblul fr. : palatalizarea lat. a sub influența unei palatale; au>o ; nazalizarea vocale- lor; palatalizarea lat. k, g + a ; lenițiunea oclusi- velor intervocalice. Primele texte f. în sec. 13: documente publice sau particulare cu multe in- fluențe fr. și lat., manifestînd un polimorfism care face dificilă localizarea lor precisă ; literatură ha- giografică (Marguerite d’Oingt). Din sec. 16, lite- ratură în L : poeme politice sau epice (Ce qu’e tain o, Geneva; Bernardin Uchard, Lo Guemen d'on povro labori de Breissy), teatru (La Ber- narda-Buyandiri, Le Ballet forezien), colinde, poe- zii satirice, povești populare, traduceri din lat. (Vergilius, Bucolicae) ; din a doua jumătate a sec. 19, scriitori în f. : Louis Bornet, Cyprien Ruffieux (sub pseudonimul Tobi di-j-elyudzo), Pernand Ruffieux — Elveția; J. B. Cerlogne, Dosire Lucat — Italia. Influențe î. în fr. : cuvinte din termino- logia industriei textile (echantillon) ; alimentației (reblochon, serac) ; din terminologia alpină (ava- lanche, gla-der, lage, moraine, neve, piolet, varappe) ; diverse (cretin, goitre, marron, meleze, rave) ; cu- vinte introduse în fr. literară de J. J. Rousseau: chalet, fondue. S.R.R. franco-venetă, vezi franeo-italiană. franțais de charabia, vezi petit negre, francai* doc, vezi francitan. fran^ais-negre, vezi louisianeză. franțais-tirailleur, vezi petit negre, franglais. denumire depreciativă (provenind din contaminarea termenilor franțais și anglais) dată fr. la mijlocul sec. 20, din cauza afluxului mare de cuvinte de origine engl. și americană. (R. Etiem- ble, Parlez-vous franglais?, 1964). S.R.R. frecventativ, vezi aspect. French patois, vezi cree-franceză. ITencli-Suahili Kitchen Mischsprache, pidgin fr. cu nume hibrid semnalat în Africa, rezultat al contactului cu vorb. de swahili (1. negroafri- cană din fam. nigero-congoleză). I.V.R. fricativizare (spirantizare). Transformarea în fri- cative a oclusivelor sonore intervocalice a afectat în lat. vulg, doar consoana -b-, realizată cu o pronunțare bilabială [ bj încă din sec.l e.n., care s-a întîlnit cu articularea modificată a lat. [w], ca urmare a consonantizării, și a urmat aceeași evoluție cu aceasta. Începînd din sec. 3, [b] se pronunță și labiodental [v] și se menține în a- proape toată Romania (cu excepția rom. unde dis- pare : lat. caballum>cal, clauis>cheie} cu o articu- lație labiodentală sau bilabială fricativă (vezi betacism). în Romania occidentală, f. oclusivelor sonore primare sau secundare este o componentă a procesului lenițiunii ducînd la redistribuirea în context a articulațiilor consonantice. în 1. ibe- rorom., unele d. oc., oclusivele sonore se realizează oclusiv în poziție inițială, și fricativ în poziție intervocalică. Africatele rezultate din palat aii-- zarea consonantică se fricativizează în cea mai mare parte a 1. romanice. Procesul se repetă în faza mod. în diverse zone ale României care au conservat africate: it. regională dici [diji], sp.. (and.) noche [nofe], dial, în rom. (subd. moldo- vean, bănățean). S.R.R. friulau. d. ret. care constituie singur gr. orien- tal. NE Italiei (prov. Friuli —Veneția Giuliaj, cca 700 000 vorb. Deși nu este 1. națională sa« oficială, este considerată de mulți lingviști 1. li- terară (ca oc. și cat.). Unitate lingvistică relativ mare datorită evoluției unitare istorice, religioase și culturale. Astfel se explică și existența unei koine, bazată pe subd. central, alături de care mai există unul occidental și unul meridional. Sindurul d. ret. în care diftongarea vocalelor accen- tuate lat. se produce atît în silabă deschisă, cit și în silabă închisă, după reguli complicate: lat. c>je, ja, (în silabă închisă, și în silabă des- chisă nefinală se mențin: pellis>piel, grossum* >grues, iar în silabă deschisă finală devin vocale lungi, notate cuA , î, respectiv u: lat. pede>p:L ■nouus>nuf); lat. e, o>ei, ou, la fel ca în sura, păstrați in zonele mai conservatoare (nix, nim> >neif, htpus>louf) și deveniți vocale lungi prin reducerea semivocalei în 1. literară (nef, lof); singurul d. ret. în care diftongarea nu are k-c înainte de nazală (dens, -ente>dint); lat. u nu se palatalizează ca în celelalte d. ret. (murite >mur); apariția unui i, respectiv it>u, înaintea lui e-, respectiv o-, la unele cuvinte (lat. erat > >jere, lat. octo>vot); menținerea diftongului lat. au, ca în surs., Iad. doi., oc., dalm., rom. : aurum > >aur; cantitatea vocalică cu valoare fonologica, la fel ca în eng. s. (lat „lapte” ~leit „mers”, brut „urît” ~ brut „noră”); vocale forte, adică lungi și pronunțate cu tensiune, în finală absolută sau înaintea unei consoane finale implozive; păstrarea apendicelui velar al lat. kw urmat de a (quando>quant) ; palatalizarea generalizată a lat. k 4- a, g + a (ca în eng. s., surs., Iad. doi., fr.) devenite medio-palatale iar în î. literară ajunse FEEROS 126 hi d^, scrise ci, respectiv gi: casa >ciase, gal’i- na>gialine; păstrarea distincției dintre dat. și ac. pron. pers, accentuate pers. 1 și 2 sg., la fel ca în d. surs., unele graiuri din Iad. doi. (tas., gard.), sd. și rom. (dat. mi, ti, ac. me, te) ; ten- dință de gramaticalizate a pron. neaccentuat hd russignol al cianta ,,privighetoarea cîntă"). Cuvinte lat. cu semantism specific: aquarius> >agâr ,,brazdă”, feta>feda „oaie”, fructus >frut „copil”, termeni din substratul preroman (ilir, vcnet și celtic) și din superstratul germanic (go- tic, franc și mai ales longobard), împrumuturi din it. (numeroase din d. venețian), slov. (ces pe „prună”, cjast „hambar”, zime „ger”, f. fiind singurul idiom romanic, alături de rom., care a intrat în contact cu 1. slave) și din germ, (ex- plicabile prin apartenența domeniului 1’., timp de 3 sec., la Imperiul Austro-Ungar, în care germ, era 1. oficială). Primul text, — un act civil din Ci vidate (sfîrșitul sec. 12). Texte literare destul de vechi, dar cu o tradiție literară care n-a depășit caracterul dial. Una dintre cele mai bogate și mai frumoase literaturi dial. (prima poezie — Piruț myo doc inculurit, sfîrșitul sec. 14). Poezie cultă din sec. 16; cel mai important repre- zentant — Brmes di Colloredo (1622—1692). Li- rica a continuat neîntrerupt pînă la Pietro Zo- rutti (1792 -1867) și la poeții contemporani. P. P. Pasolini are scrieri în L în care refuză folosirea variantei koine. Organism cu sediul la Udine (Sedetă Filologica ,,G. I. A scoli” }, care încura- jează studiile de f. M.S. fueros (fors, foros), colecții de legi locale, întocmite la ordinele regilor din Pen. Iberică pentru uzul prov. sau al orașelor. Numărul mare de 1. în Spania, în comparație cu alte terit. de 1. romanice, se explică prin Reconquista: cucerirea noilor terit. presupunea din partea cuceritorilor confirmarea drepturilor acordate de antecesorii lor. F. sînt de diferite tipuri: unele au ambele versiuni, lat. și sp.; altele au diverse variante (Fueros de Cuenca), în timp ce altele s-au păs- trat sub o singură formă (Fueros de la Novenera) : unele sînt transmise prin oc. sau printr-o 1. cu multe cuvinte oc. (Fueros de Aviles 1155, unul dintre cele mai vechi documente în 1. romanică din Pen. Iberică; Fueros de Jaca) ; altele au variante în Portugalia, cu versiune sp. și pg. (Costumes e foros de Castel-Rodrigo). F. sînt importante pentru istoria vocabularului sp. : în versiunile lat. ale unor f. există și traducerea sp. cu echivalențe de cuvinte romanice’ rare și multă vreme necunoscute; î. permite studierea lexicului din diverse domenii onomasiologice da- torită conținutului variat al legilor. M.S. fundo. vezi capverdian. furbeseo, argou it. al vagabonzilor și răufă- cătorilor cu cea mai veche atestare (sec. 14, scrierile lui Francesco di Vannozzo), folosit oca- zional în scrierile satirice ale sec. 15 (Sabadino degli Arienti, il Pistoia, L. Puici), studiat în sec. 16—18 (varietatea ven. de către A. Brocardo în Modo nuovo de intendere la lingua zerga, 1531, cea tosc. de T. Pini, cea mii. de C. A. Tanzi) ; • maximă reprezentare in literatură în sec. 16 (P. Aretino, L. Ariosto, G. F. Ferrari, il Ruzzante, G. Para- bosco). Argou de mare vitalitate, cu multiple varietăți regionale. O.S.C. gaderez, grai ret. (gr. ret. central, subgr. Iad. doi.). N Italiei (A’al Gadera). 2 varietăți: ba- diot și marebban. Lat. o, în silabă deschisă, >o a evoluat la ce (ca în fr. și eng. s.) : nouus>nb, iar înainte de A devine y (locus>lHk ) ; palatali- zarea lat. a accentuat, la fel ca în eng. s. și fr., dar numai în cuvinte oxitone (ca în liv.) ; pala- talizarea lat. u>y, ca în amp. (critdus>kru) ; lat. -Z-. -ll->-r- (gaUina>iarina, illa>era) ; kl, gl>tl, dl ca în gard.; păstrarea gr. lat. bl-, fl-, pl- ca în gard., liv., nonez; influență germ, mai puternică, la fel ca în gard. Text din sec. 16. M.S. gaî, argou it. profesional al păstorilor din prov. Bergamo (Italia, reg. Lombardia), numă- rînd cca 1 100 cuvinte. Atestări de la jumătatea sec. 19. Adoptat și de păstorii din zonele Val- camonica ^vezi gau), Trento și Verona. Multe afinități cu argoul căldărarilor (tarom). Astăzi pe cale de dispariție. O.S.C. gai cam un o, vezi gau. galiciaii (galego, gallego), idiom considerat de unii 1. aparte, d. „cultural” de alții, codialect pg. (J. Leite de Vasconcelos) sau varietate a ansamblului dial. galic. — pg., opus celorlalte an- sambluri dial. iberorom.: sp. și catalan(o-valen- cian) (E. Coseriu). NV Spaniei (Galicia și As- turias, zona occidentală). Granița lingvistică din- tre g. și d. ast.-leon. este aproximativ delimi- tată de. rîurile Navia (pentru Asturias), Cua și Sil, iar spre S, însăși granița administrativă din- tre Leon și Orense (pentru Leon) ; în Zamora, limita ar fi Padornelo. Și mai greu este de fixat granița între g. și pg.: fenomene din g. se în- tîlnesc și în d. pg. sept, (interamnense și trans- montan), iar graiurile g. din Orense și Ponte- vedra prezintă trăsături ale pg. Peste 3 mii. vorb., marea majoritate bilingvi. Cea mai conservatoare varietate iberorom. Afinități între g. și pg. da- torită faptului că cele 2 idiomuri constituiau în perioada arhaică o singură unitate lingvistică, galic. —pg. Istoria separării g. de pg. începe în 1093, cînd Alfonso VI, regele Castiliei și al Leonului, creează în cadrul Galiciei o condado por tuc aloi se (terit. cuprins între Minho și Mondego), pe care în 1095 îl dăruiește ginerelui său Henri de Bour- gogne; celuilalt ginere, Raymond de Bourgogne, îi revine reg. situată la N de Minho. O condado portucalense devine independent în 1128 și regat in 1130. O dată cu Reconquista, regatul pg. în- cepe să se extindă spre S, iar Curtea își muia reședința de la Guimarăes la Braga, apoi la Cuiix- bra, Santarem și, in sec. 13, la Lisabona. Miuho devine însă mult mai tîrziu frontieră lingvistică, dar niciodată autentică, avînd în vedere graiurile de tranziție între domeniul pg. și cel g., voi bite în N Portugaliei și S Galiciei. Unitatea lingvistica galic.-pg. începe să se destrame în a doua ju- mătate a sec. 15. Timp de un sec. (1350—1450), galic.-pg. a fost 1. cu cea mai bogată literatură lirică medievală din Pen. Iberică. La sfîudid sec. 15, g. decade, iar în sec. 16—18 capătă un caracter predominant familiar; folosit sporadic la redactarea unor documente de însemnătate locală. în a doua jumătate a sec. 18 se înregL- trează un reviriment care, în sec. 19, cu tur- nează cu apariția unei pleiade de scriitori uci mai de seamă, Rosalfa de Castro). Alți avt ui născuți pe meleagurile Galiciei s-au afirmat ca scriitori de 1. sp. (Emilia Pardo Bazân, Raim del Valle-Inclân, Camilo Jose Cela, Gon/alo Torrente Ballester), unii dintre ei scriind și îu g. Din 1969 este 1. liturgică. Academia de I. g. (înființată in 1906 în orașul La Coruna), InM:- tuto da Lingua Galega (1971) și Universita* > din Santiago de Compostela încurajează stv- g. populare și literare și se interesează de i _ tatea lingvistică a acesteia; au fost elabo-rc'e lucrări cu caracter normativ, dicționare; i există în g. ziare și reviste, emisiuni radio și y:v- grame TV. G. se distinge de pg. literară, priu particularitățile sale arhaice și prin inovații spe- cifice, dar nu există deosebiri esențiale între g. și pg. populară sau dial. în silabe accentuate, sistemul vocalic are 7 unități, menținîndu-se dis- tincția etimologică dintre vocalele medii închise (e, p: rede, podre) și cele deschise (c, o: tempo, hospede) ; nu are diftongi nazali, nici vocale, nazale decît în cîteva graiuri (lat. panisxj. pair, pg. păo ; manus>man, măo) (și în pg. există graiuri fără vocale și diftongi nazali) ; confuzie între lat. u și b (realizate bilabial), ca în pg. dial.; ca în pg. de N, se conservă africata Zj >pg. f ; consoanele labiovelare lat. kw și gw se conservă rareori în g. (lat. quattuorx^ cairo, pg. quaho] ; lat. -U->1 alveolar în g. (castelo, cabala), vela» GALICIANA, influența ~ 128 în pg. (castelo, cavalo) ; foarte răspindită este dezvoltarea unui e paragogic la finala cuvinte- le r terminate în -r, -l, vocală tonică, diftong accentuat sau, sporadic, în -s și -z: mullere, Mo- ntele, acrie, voue, mese, pace ; yeismo, mai puternic în q. orientală, din Asturias, dar tinde să se răs- pindească în întregul domeniu jj. (fiyo pentru jitlo) ; inovație specifică: asurzirea siflantelor so- nore intervocalice: zys, 0 (riqueza), f, 5 alveolo- palatale (casa), 3>y (xenro). Desinența de pl. -s pentru subst. și adj. terminate în vocală sau diftong (homes, bueis) sau -es pentru subst. termi- nate în consoană (dores, noces) : forma de pers. 3 sg. il (preferată în S domeniului q.), el (mai frecventă în N) se întrebuințează și ca pron. rcverențial, ca termen al politeții atenuate (medii) între ti și vostede ; ca și pg. regională, nu prezintă tmeza la viit. și cond. : pron. compl. este plasat după verb (dareille), nu intercalat între inf. și aux., ca în pg. literară (dar-lhe-ei) ; ca aux. este mai folosit ier decît haber; pf. s. (mai des fo- losit decît în pg.) are la pers. 2 sg. desinența -ckc. -ches (pg. -ste, -stes), iar la pl. -chedes (pg. stedes) : sg. tiveche, sofreches, pl. tivechedes, so- jic.ciiedes ; pers. 3 sg. pf. în -o, ca în sp. (lat. ha- houbo, pg. hoitve) ; la pers. 3 pl. pf. de- sinența -no alternează cu -ron: falano sau fa- Ituon ; q. îi sînt specifice forme compuse din adv. inter, cu pron. pers. : ulo ? ula 'i dulo ? dttla în lexic, diferențe importante față de pg. ; nu- meroase împrumuturi din sp. Diverse încercări de grupări dial. (Dămaso Alonso, A. Zamora Vicente ș.a.). Cea mai recentă (F. Fernândez Kei) se bazează pe materialul necartografiat al Atlasului lingvistic galic, și distinge 3 arii, cu o extindere geografică diferită, de la N la S : gr. occidental, cu 2 varietăți, cuprinde graiuri ino- vatoare : deschiderea și închiderea neetimologică a lat. e, o în poziție tonică; geada (fenomen care constă în aspirarea lui g 4- a, o, u) : gatoy(g)hato ; scsco la finală: luzylus, dezydes ; pl. nominal în -ns : cans, ladrons ; pron. ti folosit ca sub. în lo- cul lui tu. Gr. central are 2 arii (occidentală și orientală) : geada (în partea occidentală) ; lipsește seseo ; pl. în -5 (cas) pentru subst. de tipul can ; pron. ti folosit și la nom. ca sub. (aria occidentală), în restul zonei se folosește tu. în gr. oriental, cu 3 arii lingvistice, pl. nominal in -/s : sg. can, pl. cais ; la pers. 2 sg., pron. sub. iu. (/raiuri q. se vorbesc de asemenea la Val- verde del Fresno și în împrejurimi. Ortografia oscilează între tendința de apropiere a q. de pg. și cea de adoptare a normelor ortografice sp. CA,. qaliciană, influență S-a exercitat îndeo- sebi asupra sp. dial.; foarte puține elemente de- pășesc granița ast.-leon. : aindamâis, botafumeiro, b/clema, burga, chaira, pruida, pontigo. Uneori e dificil de a deosebi i.q. de influența pg. C.L. qalleianoporHiqheză, denumire creată de ling- viștii germani pentru a desemna idiomul romanic format la N de rîul Mondego. în perioada arhaică (pînă în sec. 15), pg. și galic, formau o singură unitate lingvistică și istorică, numită q.-p., care se află la baza actualei pg. literare. în timp ce pg. — care s-a extins spre S și a evoluat în condiții istorice diferite de cele ale galic. — preia și continuă tradițiile literare ale liricii medievale q.-p., galic, este folosită o lungă perioadă (sec. 16—18) doar ca 1. de comunicare. Dat fiind fap- tul că între galic, și pg. populară și dial. nu există diferențe esențiale, denumirea q.-p. este folosită de unii specialiști (C. Tagliavini, E. Coseriu) pen- tru a desemna galic, și pg. ca 2 idiomuri aparți- nînd aceluiași ansamblu, aceluiași continuam lingvistic. C.L. qaHcisin1, construcție sau formă specifică 1. fr., intraductibilă literal intr-o altă 1. (il y a, cest ... qui). Vezi celtic, substratS.R.R. qallcism*, termen folosit pentru a denumi un împrumut dintr-o 1. galorom. (datorat influenței franceze* sau occitane*). S.R.R. qaileqo, vezi qalician. flallo(t), d. fr. de NV. Franța (prov. Haute- Bretagne — dep. Ille-et-Vilaine, Loire Atlantique, E dep. C6tes-du-Nord și Morbihan). Se înveci- nează la V cu bretona (granița lingvistică: ac- tualmente Vannes— Plouha, mereu în regres în favoarea fr.).. împreună cu d. angevin* și manceau formează gr. d. fr. de NV. Termeni împrumutați din bretonă: gâpas, loye, garelot, tvipes. Cuvinte q. în fr. : egailler, răspîndit prin opera lui Balzac, „Les Chouans". S.R.R. qallurez (galluric), d. .sd. considerat de unii cl. it. NE ins. Sardinia (reg. Gallura). D. cel mai apropiat de d. it. Se afirmă că un super- strat it. a modificat condițiile primitive log. Lat. auyo (paucus>poku) ; lat. i și e, u și o se con- fundă: piscisypzțu, nuconodzi; e>a înainte de v, la fel ca în d. cors. (lat. terraytdra) ; lat. /e4-^, iytț, i, a>d^ (centumyt’jentu, gentodȚyente : gatta>d^atta) ; consoanele surde intervocalice ră- mîn modificate în cele mai multe cazuri, iar so- norele b, g dispar, dar d se păstrează (lat. rota> yrota, ligarolia) ; lat. j-o d 4- iot>^3 (ianuay yd^enna, hodie>od^d7yi), tiotydz (mdtiayma- dzimini) ; lat. / 4~ iot>^5 (fabulariusyjaubad^dVjU) i lat. I 4- iot>dd (filiusyfiddu) ; lat. n 4- iot>w (agnionoannoni) ; kl precedat de s>f (mas- clus>ma\u) ; lat. bl>d~) (blastemarod^astima) : pl-ypy (plangitypjand^i) ; lat. kl->tț (clacis> yi^ati) ; lat. r 4- consoană > l ; -s cade (canesy ykani) ; 27 foneme (8 în plus față de nuorez- bittez), cu 2 africate opuse lui k și g : sistem vo- calic accentuat cu 5 foneme și unul neaccentuat cu 3 foneme; art. hot. din lat. iile ; pron. și adj. pos. proclitic (kandu mz fiddolu) ; pron. neaccen- tuate în combinație cu inf: sînt postpuse (li dissi di pitnillu) ; pron. rel-inter. ka< lat. quia ; verbele de conj. 2 și 3 trec la conj. 4; desinențele -ku, -^u de origine tosc. la inel. prez, (do: doku) ; desinență pers. 3 pl. (ditțtțani) ; viit. și cond. sintetic (deria) ; inf. cu formă apocopată (kantă) ca în sass. Cuvinte it. au înlocuit cuvinte sd. comune log. și câmp, (casa pentru domo „casă”). M.S. qalo-ItaHe, subgr. de d. it. (gr. it. sept.). N Italiei și ins. Sardinia, San Marino, Elveția (can- tonul Ticino), Franța (zona frontierei cu Italia), Monaco. Ansamblul dial. amplu, cuprinzind d. vorbite la N de linia Carrara— Senigallia (reg. Liguria, Lombardia, Emilia, Marche sept., ju- 129 GALO ROM AN IC, GRUP mătatea de E a reg. Piemonte). G. cuprinde: d. lig. pierii., lomb., emil. Trăsături puse pe seama substratului comun celtic (G. I. Ascoli, W. von Wartburg), explicații diferite la G. Rohlfs, Fr. Schurr. Prin trăsături ca: palatalizarea lat. u>y, căderea vocalelor finale cu excepția lui -a, con- servarea parțială a gr. lat. pl-, bl-, fl-, kl-, gl-, lat. -ki->-it- sau -tf-, d. (j. sînt grupate din punct de vedere genetic cu gr. galorom. sau sînt consi- derate idiomuri de tranziție între acesta și gr. italorom. Tendință spre locuri anterioare de arti- culare, atît în vocalistn, cît și în consonantism, ca în fr. ; reducerea corpului fonetic al cuvinte- lor, ca urmare a reducerii vocalelor pre- și post- tonice (piem. tle, emil, mdor, romagnol teud, bol. .Mal = it. telaio, mietitore, tiepido, ospedale) ; în- chiderea lat. a accentuat în silabă deschisă la g sau e (piem. porti, emil, nes, lomb. alpin lena, bol. iezi = it. portare, naso, lana, tale) ; a>e înaintea lui r preconsonantic (lig. ertu, piem. erbu, ro- magnol tert = it. alto, albero, tardi) ; lat. b>ce, uneori y (piem. kceze, ky^ă, emil, pjaf, lig. țygă— = it. cuocere, cognato, piove, giocare) ; lat. u>y, uneori ce (lomb., piem., lig. lyna, piem. fym, lomb. oriental moel = it. luna, fumo, mulo) ; labiali- zarea lat. i (lomb. prym, piem. symja, emil, fybja— = it. primo, scimmia, fibbia) ; diftongi descen- denți din lat. e, l în silabă deschisă (piem. kan- deila, lig. migra, bol. iada — it. candela, nero, lela), astăzi în regres sau cu tendință de mo- noftongare (lomb. stela, lig. sea = it. stella, seta) ; lat. o, u în silabă deschisă>« (piem. fjur, lig. jnu, lomb. li rus = it. fiore, croce), uneori se difton- ghează (bol. mrous, dulaur, romagnol vousa — it. amoroso, dolore, voce); nazalizarea vocalelor (piem. pd, emil. gă(m)ba, de(n)t = it. pane, gamba, denie); asurzirea consoanelor sonore fi- nale (lomb. orp, piem. cef, emil, nyt, mii. tentț = — it. orbo, novo, nudo, tingere) ; palatalizarea velarelor și dentalelor mai ales cu rezultatele africate ts și dz (conservate izolat) și ulterioara fricativizare la s și z (lig. tsenre, romagnol sită, piem. sud-occidental clzenu, lig. zeă = it. Genere, elită, genero, gelato) ; verbe impersonale însoțite de sub. pronominal pers. 3 sg. cu valoare neu- trală (piem. u fjoka, lomb. al pjcef = it. nevica, piove) ; cuvinte de origine celtică, unele răspîn- dite și în idiomurile galorom. (verna, bry(k), led za, bena) și longobarde (brea, skrana). O.S.C. gaio-halie din Sicilia, vezi gaio-sicilian. galo-piceii (metauro-pisaurin, marchigian sep- tentrional), subd. it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. emil. ). Italia centrală (IST reg. Marche, prov. Pesaro, Urbino, pînă la linia Cittă di Cas- tello—Senigallia). Subd. cu o poziție cu totul particulară în ansamblul d. it., considerat subd. de tranziție între d. sept, și d. centro-merid. Zonă de frontieră între substratul celtic (N) și cel italic (S). După unii, rol de filieră în extin- derea lui a palatalizat în silabă deschisă (specific emil.) și în d. centro-merid. (umbr., march. și chiar abr.) și tosc. (cicolauo-aretino-chianaiol). Spre deosebire de subd. romagnol vecin, con- servarea lui a urmat de r preconsonantic (barba, larg, karne); slăbirea treptată înspre S (pînă la dispariție) a trăsăturilor consonantice tipic sept, (degeminarea consonantică, lenițiunea lat. -p->-u- și a lat. -k->-g-j. O.S.C. galo-sicilian (galo-italic din Sicilia), ansamblu de graiuri it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem, d. sic., subd. sic. central). S Italiei (cen- trul ins. Sicilia, prov. Catalnissetta, Enua). Pu- ternică influență it. sept, (a coloniilor galo- italice de origine piem., lig., padană stabilite în Sicilia în sec. 12—13 in timpul dominației norm.) : palatalizarea lui a accentuat în silabă deschisă (nex, frea, kante, mandre = it. naso. fra- tello, cantare, mangiare) ; lenițiunea oclusivelor surde intervocalice (amigo, mjedJgo, cuze, frea, urteja = it. amico, medico, accusare, fratello, orti- ca ; lat. -kt->-it- (fadu, pjedu, wodu = it. fatto, petto, otto) ; cazuri de cădere a vocalelor finale (t^av, t^am = it. chiaue, chiamo) ; conservarea lat. -mb-, -nd- ca în subd. sic. oriental; lexic pu- ternic influențat de tradiția culturală oc. și fr. (addumari, avanteri, racina, vutt eri). O.S.C. yaloromanie, grup~, ansamblul idiomurilor ro- manice dezvoltate din lat. vorbită pe terit. Galliei (reg. istorică, apoi prov. romană în V Europei, corespunzătoare actualelor terit. ale Franței, Belgiei, S și V Elveției). Cei mai .mulți romaniști contemporani admit ca unități independente ale g.g. : fr., frpr. (gaioromanică sept.) și oc. (galo- romanică merid.). Gr. neomogen, datorită cadru- lui geografic, istoric și cultural specific în care a evoluat. în interiorul României occidentale se opune net numai gr. iberorom. prin trăsături ca: palatalizarea lat. u> [y] în fr. și oc., fenomen tîrziu în frpr. (și în d. galo-italice și ret.), păs- trarea în faza veche a unei deci, bicazuale (și in ret.). Unele trăsături il opun numai sp. și pg.: căderea tuturor vocalelor finale cu excepția lui a, care a urmat ulterior tratamente diferite în cele 3 idiomuri (și iu cat. și d. galo-italice), conservarea lat. pl-, bl-, kl-, gl-, fl- (și în cat. și d. galo-italice), selecții lexicale diferite (lat. *tropare>oc., cat. irobar, fr. trouvev, dar lat. afflarosp. hallar, pg. ac har', lat. cafutxoc., cat. cab, v. fr. chef „cap", dar lat. *capilia>ap. ca- beza, pg. cabeța}. Unele trăsături nu depășesc aria galoromanică, dar caracterizează numai o parte din idiomurile ei (diftongarea vocalelor medii accentuate numai în silabă deschisă în fr. și frpr.; palatalizarea lat. k, g a în fr., frpr., d. oc. sept.) sau numai fr. (oxitonie generalizată, fe- nomenul de liaison, r uvular etc.). Mai accentuată individualitate la nivel lexical: cuvinte lat. spe- cifice (infantia, juventa, somniculus), influențe mai puternice de substrat celtic și superstrat germanic. Acestei situații i se datorează și con- troversele privitoare la comp , nența 0. g. Unii lingviști (W. Meyer-Lubke, J. Bourciez, 21. Griera, W. J. Entwistle) au inclus aici și cat. Alții (W. von Wartburg, C. S. Feonard) atribuie g. g. d. galo-it. (considerate de cei mai mulți membre ale gr. italorom. sau idiomuri de tran- ziție între cele 2 gr.) și d. ret. (atribuite de alții gr. italorom.). Strînsele legături pe plan politic și lingvistic dintre fostele reg. Gallia, Gallia Cis- aipina (N Italiei) și Raetia constituie și pentru G. B. Pellegrini fapte in virtutea cărora se poate vorbi, începînd din perioada imperiului tîrziu O — Enciclopedia limbilor romanice GALOROMANIC, GRUP 130 și pînă la începutul sec. 11, de o Galoromanie amplă. P. Bec grupează, în interiorul unei ga- loromanice lato sensu, cat., oc. și gasc. (consi- derată mai degrabă o 1. aparte decît un d. oc.) într-un subgr. oc.-rom., iar d. galo-italice și ret. într-un subgr. al galorom anicei ,, italice" sau ,,cisalpine’’. Alții au negat existența unei uni- tăți genetice inițiale a g-g- După H. Lausberg, Loara a constituit o veche frontieră în cadrul României occidentale, separînd-o în 2 arii: una formată din zonele lugdunensă, retică și nord-it., alta din zonele acvitană, oc. și iberică. A. Alonso atribuie frontierei dintre fr. și oc. o semnificație mai mare decît aceea de a delimita 2 1. galo- romanice. Ea este considerată granița dintre fr. și toate celelalte 1. ale României occidentale (Romania continua), în cadrul căreia fr. repre- zintă idiomul cel mai îndepărtat de baza lat. La o concluzie similară a ajuns și W. von Wart- burg, subliniind că împărțirea României în orien- tală și occidentală este valabilă doar pentru dia- cronie și că evoluția lingvistică ulterioară impune considerarea fr. ca o grupă aparte. Tentative mai noi, de clasificare* tipologică a 1. romanice, confirmă aceste opinii asupra caracterului negru- pabil al fr. Foarte controversate au fost și cauzele fragmentării lingvistice a Franței. Unii (H. Morf, C. Merlo, A. Brun, L. Alibert, R. L. Wagner, B. E. Vidos) acordă un rol determinant substra- tului. Astfel, după A. Brun, o opoziție N/S ar fi existat pe terit. Franței încă din perioada pre- istorică. Instalarea în masă a celților în N ar fi accentuat-o, fr. formîndu-se pe o bază prepon- derent celtică, oc. pe una esențial preceltică, deoarece în S, elementul preistoric, protejat de Masivul Central, s-ar fi păstrat mai bine. Această ipoteză, care nu oferă nici o explicație pentru formarea frpr., introduce în discuție un subsubstrat, anterior elementelor ligur, aquitan, iberic, a cărui acțiune este și mai greu de depis- tat. O altă ipoteză (H. Morf, C. Merlo) atribuie diferențierea g.g. frontierelor dintre populațiile celtice întîlnite de Caesar în Gallia și respectate de romani în diviziunea administrativă a aces- teia, identificînd cele „trei Galii" (Belgica, Lug- dunensis, Aquitania) cu ariile dial. valonă-pic.- norm., fr. și frpr. și, respectiv, gasc., iar Gallia N arbonensis (prov. romană de la cca 120 î.e.n.) cu domeniul oc. propriu-zis. în fixarea frontie- relor dintre aceste arii un rol important este atribuit marilor drumuri romane prin interme- diul cărora s-au difuzat diversele varietăți de lat. astfel constituite și granițelor dintre diecezele ecleziastice medievale (aria inițială a frpr. este identificată de H. Morf cu aceea a vechilor epis- copate Lyon și Vienne, de unde apoi s-a extins spre E și N). O opinie opusă (W. von Wartburg, P. Fouche) atribuie scindarea g.g. superstratului germanic. După W. von Wartburg, acesta ar fi separat spre anul 500 partea sept, de restul Galliei (rolul cuceritorilor vizigoți ai Galliei me- rid. fiind considerat minor din punctul de vedere al evoluției lingvistice). El explică cea mai im- pertantă frontieră lingvistică din interiorul Galliei, situată la începutul evului mediu pe Loara și despârțind gaioromanica sept, de oc. — evoluția diferită a vocalelor accentuate lat. (diftongarea spontană a lui e și o în silabă deschisă in fr. și frpr., absența acesteia în oc., palatalizarea lui a în fr. și, numai după consoană palatală, în frpr.) — prin influența deprinderilor articu- latorii ale francilor. Separarea frpr. de fr. este atribuită de el superstratului burgund, căruia i s-ar fi datorat confuzia dintre c și e, o și o, elemente lexicale burgunde, numele de locuri cu sufixul -ens (< burg, -ingos, spre deosebire de cele fr. cu -engeswo a evoluat la oe ca în fr. și eng. s. (nocus>nb), iar înainte de k devine y (locus>luk) ; palatali- zarea lat. a accentuat, la fel ca în eng. s. și fr., are loc în orice poziție (ca în fass.) ; palatali- zarea lat. u>y, ca în amp. (crudus>kru) : sunet specific e, aproape identic cu rom ă ; lat. -I-, -ll->r ( gallina>iarina, illa>era) ; lat. v- cade ade- sea; gr. lat. bl, fl, pl păstrate ca în gad., liv., nonez; lat. kl, gl>tl, dl (ca în gad.), dar și ri; păstrarea distincției dintre dat. și ac. pron. pers„ accentuate pers. 1 și 2 sg., la fel ca în fass., surs., friul., sd. și rom. Influență germ, mai puternică, la fel ca în gad. M.S. gardiul, grai oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. sept., d. dauph., subd. valdens). Centrul Ita- liei — localitatea Guardia Piemontese (reg. Ca- labria, prov. Cosenza). Coloniști din Piemonte (Bobbio Pellice) stabiliți aici în sec. 15. Caracter foarte conservator (păstrează faze dispărute din subd. valdens din Piemonte). Unele iuiluențe ale d. cal. al it. I.WR. 131 GASCON gurguiiie, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc, d. pugl.). S Italiei (NE reg. PugHa, pen. G.irgauo). Subd. neomogen, ia ciada ariei relativ iniei de răspindire. Numeroase tră- sături comune cu subd. apulo-barez, mai puține influențe mol. și irp. decît în subd. dauno- apeninic. Un grad mai mare de palatalizare a lat. a accentuat în silabă deschisă decît în celelalte subd. pugl. (kep3, pela = it. capo, pala). Difton- gate spontană și metafonică redusă sau chiar absentă. Trăsături conservatoare în arii izolate: păstrarea lat. a final, menținerea nealterată a lat. -II- (gallina, kavall? = it. gallina, cavallo), conservarea nepalatalizată a lui a în silabă des- chisă (kapv, pala = it. capo, pala), absența me- tafoniei. în lexic: elemente arhaice (assarsa< het); conservarea lui w netrecut la w rezultat prin diftongarea con- diționată a lat. o (oculus>wz\) ; sufixul lat. -aritts, -a>-er, -a; lat. -w-, -b->w (lauabat> >[lawawat]), opoziția lat. -p-~-b- menținîndu-se ca b^w (troparotruoa), lat. -ct->d, z sau zero, după zonă (sudare >sutl'als uzai sita) ; lat. g- -^e, i, j uneori >j (iocarojuga) ; oclusivele surde lat. intervocalice — tratament specific în graiurile bearn. Individualitate foarte marcată, confe- rită de evoluții specifice, mai ales în consonantism (unele absente din graiurile vorbite de-a lungul Garonnei și în Medoc) : lat. II devenit final>t' sau ( >t) în cea mai mare parte a g. de șes (bel- lus>belhîbet), paralel -ll->r (bella>bera) ; lat. -I- devenit final de silabă: alba, sal>auba, sau (l prezent în derivate) ; -X conservat ca atare Hat. soliculus>solelh). Trăsături comune cu unele idiomuri iberorom.: f->h, conservat ca fonem (!at. filia>hilh:t), evoluție extinsă și înainte de iot, w și în gr. fl-, fr- (lat. flore, fraga, fenestra, focus>hlor, hraga, hiestra, hubc, însă cu evoluții ulterioare diferite în majoritatea graiurilor) și intervocalic (germanic *gafare>gahar), f avînd alte origini în g.; conservarea lui h- germanic (hardit) ; lat. -n->zero, fără nazalizarea vocalei precedente (luna>lua) ; n final ,,instabil” (dat. cu o oarecare nazalizare a vocalei pre- cedente: pan>păr\ (dar la pl. panks în NV); -m (fum) și - n (punh) realizate ca n; dezvoltarea unui a- protetic înainte de r- (forte) : lat. ride- roarrider ; gr. (lat., germaniceJ mb, nd>m, n (camba, sponda>cama, espona) ; conservarea apen- dicelui labiovelar în (lat., germanic) kw, gw mai ales -f- a, parțial și 4- vocală palatală (lat. quattuor, aqualis, lingua, quindecim>kwate, (a)givau, lengwa, quinze, germanic *gwardarogwardar) ; tendința metatezei lui r din gr. consonantice (lat. capra> >craba). G. mod. a ajuns astfel la un d ia sistem fonologie (foarte apropiat de cel al g. vechi) practic identic cu cel general oc. în vocalism (dar in așa-numitul parter noir (Landes) 3 grade de deschidere la toate seriile de vocale), diferit însă de la origini în consonantism (24 foneme consoane, printre care h, f, 3, f\,; nu are q, w, foneme afri- cate). Morfosintaxă mai ales verbală proprie: la ind. impf. generalizarea infixului -v- și izo- morfismul desinențelor ,,alungite” la diversele conj. (-eva, -iva după -ayadat. abam) ; regional, tipul de paradigmă cu desinențe monosilabice la verbele în -er, —er, -ir (voie) ; pf. s. slabe cu conservarea desinențelor medievale, cu vocală specifică fiecărei conj. (pers. 3 pl. după modelul celorlalte pers.) ; dezvoltarea, cu excepție unor graiuri arhaizante, a unui -c analogic la pers. 3 sg. (amec, podoc, dromic) și concurența unui tip cu infix incoativ la origine (dromiscoc ) ; dispariția desinenței lat. -(i)unt (lat. uendunt îi corespunde vendeii) ; reducerea inf. proparo- xitone prin apocopă (lat. scriberoeskriwef Absența unui morfem de partitiv (bever vin). Pron. rel. qui generalizat (cel puțin în graiurile bearn. și în Landes) pentru toate funcțiile (La qui vedi ,,Cea pe care o văd”), în unele graiuri și cu rol de conj. ( Permer qui no’t vedessi). Exprimarea obligatorie a valorii de viit. în subordonatele introduse prin pron./adv. rel. sau conjuncții temporale prin conj. forma conjunctivului prez. : (Que) sortirăs quan acabes. Particule enunțiative (adv./conj. expletive precedînd gr. verbal și în- tărind enunțarea) în general mai dezvoltate decît în restul oc.: ja (j’)t que, bearn. be (b’), e (La hem na que cantava plan ,,Femeia ciuta frumos”). Cuvinte comune cu idiomurile iberorom. pirineice* (agbr, harri, jordon), alte cuvinte prelat, sau basco (veiga, esquer). Specificul g. față de restul oc. explicat prin istoria reg., apropiată în parte de a Iberoromaniei (substrat (iberic), superstrat (vizigot) în parte același, anumită comunitate de romanizare, exis- tență medievală în parte comună) ; unele feno- mene g. se regăsesc însă și în alte zone ale Româ- niei, cu trecut (substrat) diferit. Terit. g. — lo- cuit inițial de triburi celtice dar mai ales aquitane (vorbind poate o 1. înrudită cu basca), Aquitania (>Guyenne) — una din cele 3 prov. în care a fost împărțită Gallia romană sub Augustus. între 418 și 507 SV Galliei ocupat de vizigoți, izgoniți de franci în Pen. Iberică. Regatul Navarrei format din sec. 9 include o parte a terit. g. (dep. Pyre- nees-Orientales). Sînt anexate definitiv Franței Gasconia 1453, Navarra Inferioară 1589, Bear- nul 1620. Primele atestări ale g.: cuvinte în docu- mente juridice lat.; cel mai vechi text datat, în întregime în g.: act din 1179; primul text literar: o strofă și 2 versuri din refrenul descort*-uhii plu- rilingv al trubadurului Raimbaut de Vaqueiras, sfîrșitul sec. 13. Foarte puține texte g. vechi (do- cumentele medievale — redactate în oc. comună administrativă, iar poezia — in aceeași koine a trubadurilor* oc.). G. a rămas pînă tîrziu 1. oficială a Parlamentului Navarrei (Fuero* de Estella (1164) — și versiune g.). Rezistență mai mare decît GASCONA 132 celelalte reg. oc. la extmderea fr. ca 1. a documente- lor oficiale (realizată abia în sec. 16—17). Cu ex- cepția ,,renașterii” din sec. 16 (în special prin poe- tul Pey de Garros), și g. a decăzut la nivelul unor patois* locale.Tradiție folclorică și literatură moder- nă dial. bogată (poeții l'.lichel Camelat. Simin Palay — și autorul unui mare dicționar g.). Varietatea oc. cu cea mai puternică influență asupra fr. după d. prov., mai ales în sec. 16 (urcarea pe tronul Franței a lui Henric IV de Navarra). I.V.R. gasconă, nume dat 1. oc. în sec. 16 în Franța. Sub Henric IV, originar din Gasconia, elementele oc. (gasc.) deveniseră foarte numeroase la curte, sec. 16 fiind una din perioadele de vîrf ale influen- ței oc. asupra fr. (coincizînd și cu prima renaștere oc., vezi oecilaiîă medie), manifestată nu numai în lexic, ci și în domeniul morfosintaxei și stilisticii, astfel îneît F. de Malherbe considera drept o sarcină urgentă „degasconizarea” 1. fr. I.V.R. gau (gai camuno), argou it. profesional al păs- torilor din Pezzo (Alta Valcamonica, N. Italiei). Varietate a argoului gai. O.S.C. gaumais, grai fr. (d. loren). S. Belgiei (cîteva puncte din S Valoniei). S.R.R. ga vacile, grai fr. (d. saintongeois) vorbit de locuitori originari din Saintonge, stabiliți în B dep. Gironde (domeniu oc.), între Dordogne și Garonne, în sec. 15—16. La începutul sec. 19 numărul lor era aproximativ de 20 000, în 1896 — cca 8 000. S.R.R. gavot, nume dat d. dauph. al 1. oc. de la cuvîn- tul fr. gavot ,.locuitor al părții muntoase din Pro- vence”egavache „om fără căpătîi” [/atu]. Arie destul de întinsă: în N (Vivero, Ortigueira și S. Saturnino), S (Palas de Rey, Pontevedra, Chantada și Carballedo, Orense). C.L. geminare. Transformarea unei consoane simple, mai ales intervocalice, în consoană dublă (gemi- nată), apare sporadic în lat. vulg, ca un procedeu expresiv și continuă să se realizeze ca atare în varianta orală a 1. romanice (fr. abbominable !, rom. mmizerabile !). în it., singura 1. romanică unde există opoziție de cantitate consonantică, g. a caracterizat evoluția majorității consoanelor simple intervccalice create prin palatalizare (faccia, mez- zo, leggej, sporadic și a oclusivelor lat. intervoca- lice în cuvinte moștenite sau împrumutate (acqua). în 1. contemporană, g. apare la joncțiunea mor- femelor, înregistrată sau nu de grafie (dammelo, vattenc, davvero ; a Roma) ; frecventă g. spontană a consoanelor simple intervocalice în numeroase d. it. și în it. regională. în fr. g. apare uneori sub influența grafiei, mai ales în neologisme (colla- torer), in cuvintele prefixate (irreel) sau la jonc- țiunea cuvintelor (il Va dit, vous etes tetu). S.R.R. gen. In lat. categorie gramaticală cu 3 termeni: mase., fem. și neutru, izvorînd din dinsticția mai veche .'mimat (din care s-au dezvoltat mase, și fem.; — inanimat (neutru). Granițele dintre cele 3 g. gramaticale nu coincideau decît în mică măsură cu cele dintre g. naturale : mase, și fem. înglobau, pe lîngă nume de ființe de sex bărbătesc, respectiv femeiesc (uir, mase., femina, fem.), multe inanimate fnons, mase., casa, fem.) ; neutrul cuprindea ina- nimate (templum) și nume generice de animate (animal) ; repartizarea pe g. a subst. lat. conserva cîteva reminiscențe ale exprimării g. natural moti- vat de o concepție animistă asupra lumii (fecus, uentus, mase.; ierra, acqua, pirus, fem.; tem tas, finim, neutru). Apartenența subst. la un anume g. nu era marcată de obicei pe planul expresiei, cu elemente specifice, ci se exprima în acord, cu. ajutorul determin anților adjectivali; singur neutrul dispunea de caracteristici proprii: desinența -a la nom. și ac. pl., sincretismul nom. = ac. la sg. La adj., g. se exprima cu ajutorul desinențelor care realizau opoziția mase. ~fem. ~neutru la. nom. sg. al adj. cu 3 terminații (-us-a — -am). mase. -- fem. ~ neutru la nom. sg. al adj. cu 2 ter- minații (-is~-e); sincretism de g. la nom. sg. al adj. cu o terminație (și la majoritatea formelor paradigmatice ; opoziție mase., fem. ~neutru in ac. sg. și la nom., ac. pl.). La pron., selectarea urni anumite forme de g. era determinată de g. subst. înlocuit; pron. cu 3 forme de g. distincte (pos. : metis, mea, metim ; dem. : A, ea, id ; rel. : qui, quae, quod ; nehot.: aliquis, aliqua, aliquid', cu 2 forme distincte (inter. : quis, quid) ; pron. pers, prezintă o singură formă de g. în trecerea de la lat. la 1. romanice, g. se reorganizează. în lat. tîrzie confuziile de ordin fonetic de la finala cuvin- telor prin dispariția consoanelor finale slăbesc distincția dintre g. (mai ales dintre mase, și neutru la sg. : crește numărul de subst. a. căror formă oscilează între mase, și neutru — collum, caseus, gladius) ; ca o reacție necesară pentru întărirea neutrului, se creează o nouă desinență de pl. : -ora (printr-o falsă analiză a subst. imparisilabice de deci. 3 cu finala tematică -s : lemfus~l(-m/oraV care se extinde la alte neutre și la subst. .mase, denumind inanimate: loci, loca — locora, dar și armi — armora, campi — cam foi a : pentru a se evita confuzia neutrului pl. cu fem. sg. în -a se recurge în acord la folosirea adj. la forma de pi. fem. '.folia tenerae. în ciuda acestei reacții împotriva, slăbirii neutrului, el dispare în aproape toată Româ- nia, cu excepția rom. și parțial a it., subst. regru- pîndu-se după criterii de formă în celelalte 2 clase de g. : mase. (lat. uimim, neutru>it. vino, fr. vin, sp. vino, pg. vinho, mase.) și mai rar fem. (lat. mare, neutru>rom. mare, fr. mer, fem.). în rom. neutrul înglobează aceleași tipuri de subst. cuprin- se în neutrul lat. : inanimate (subst. moștenite, în lat. neutre: braț, timp, sau mase. : ci mp, mănunchi, împrumuturi din sl. : ceas, gît, dar și împrumuturi recente din magh. : bir, din fr. : birou, ceea ce dove- dește vitalitatea sa), nume generice de animate (animal, dobitoc, mamifer) ; în rom. li se adaugă nume de colectivități (neam, popor, stol). Neutrul, rom. pierde desinențele de sg. specifice neutrului lat., dar le continuă pe cele de pl. : -a>-ă>-e (brac- chia>brață>brațe ) și -ora>uri (tem pora>t impun) ; acordul adj. determinant se realizează la sg. cu mase, și la pl. cu fem. (acest cîmp întins ~ acești cim- pu'i întinse). în afara ipotezei continuității nen- 133 GENITIVAL, ARTICOL — trului lat. (W. Meyer-Lubke, Al. Graur, G. Ivă- nescu, I. Fischer), neutrul rom. a mai fost expli- cat ca o inovație a rom., o recreare a neutrului pierdut în lat. vulg, prin dispariția flexiunii pe baza desinențelor conservate (Al. Rosetti) ori ca un împrumut din sl., în ciuda faptului că multe subst. neutre din sl. au devenit fem. în rom. : gîrlă, sticlă (I. Pătruț) sau din substrat (K. Sand- feld, O. Nandriș). Desinențele de pl. -a, -ora sînt frecvent atestate în textele scrise în v. it.; con- servarea lor în unele d. it. centro-merid. (abr. temporastembaro), existența unei forme specifice de art. hot și nehot. neutru la sg. \l;), neutru ~ lu, mase. ~/a, fem.), tendința de a-1 distinge de mase, prin dublarea inițialei subst. neutre, dovedesc vita- litatea acestui y. și continuitatea lui și în alte zone ale României, chiar dacă doar la nivel dial. Ter- nară în rom., binară in restul 1. romanice, opoziția de y. continuă să fie nemotivată in raport cu y. natural (cu excepția majorității sub>t. animate personale), fi.se manifestă și în 1. romanice în cadrul sintagmei nominale prin acord, fiind marcat de art. și de determinanții adjectivali ai subst. Mărcile de y. în sintagma nominală pot fi redundante: o fetită bună și decolată (în fr. y. este marcat în codul scris, opoziția de y. se realizează într-o pro- porție redusă în codul oral). Im art. și la adj. y. este cerut în context de acordul cu subst. determi- nat și se exprimă, cu desinențe care realizează in toate 1. romanice numai opoziția masc.^fem.; există adj. invariabile care prezintă sincretismul formelor de y. Izolat forme de art. neutru în sp. și în d. it. centro-merid. La pron., în afara formelor de mase, și fem. există și unele forme de neutru ; folosirea primelor este determinată de y. subst. înlocuit, ultimele se utilizează în cazuri particulare. Cele mai multe pron. au 2 forme de y. diferite, care s-au extins în unele 1. romanice .și la pron. pers. (pers. 3 în toate 1. romanice, pers. 1. 2 pl. în oc., sp.). S.R.R. yen comun. Subgcn al subst. care pot denumi o ființă de sex bărbătesc sau de sex femeiesc, cu formă unică pentru genul mase, și fem, și al căror determinant se acordă cu unul din genuri în funcție de realitatea exprimată (lat. ciuis romanus ~ ciuis ■romana). Subst. de y.r. lat. nu s-au păstrat în 1. romanice unde ele sînt fie subst. mase, moștenite care au dobîndit acordul dublu (it. ilfa ni fote, fr. uniune enfant, pg. oja jovem), fie — mai ales — împrumuturi sau derivate formate cu sufixe îm- prumutate, invariabile în gen (it., >p., pg. pianista, fr. pianiste ; it. colltga, fr. collcguc, sp., pg. colega). în fr., ca urmare a confuziei vocalelor finale și a dispariției lui e mut, numărul de subst. de y.c. s-a înmulțit (uniune eleve, uniune concierge), mai numeroase în codul oral decît în cel scris (un/une ami,-e). în rom. dezvoltarea moțiunii (nepot ~ nepoată, june ~ jună, pianist ~ pian istă, co- leg colegă) a redus numărul subst. de y.c. la cîtcva subst., mai ales compuse (un Io pierde-vară). S.R.R. yen personal. Subgen al subst. în cadrul mase, și fem., pe care îl stabilesc unii cercetători pentru rom. (Al. Graur). Sînt de y.p. subst. mase, și fem. proprii și comune, care denumesc pers, sau animale personificate; trăsăturile specifice acestor subst. nu sînt însă nici exclusive nici generale (ac. compl. direct cu prep, pe ; il văd pe Ion, gen.-dat. sg. la numele proprii mase, si la fem. invariabile cu art. proclitic lui: casa lui Ion ; alăturarea adj. pos. în absența art. hot. în cazul numelor de rudenie: soru-mea). S.R.R. yenitiv. Unul dintre cele 6 cazuri ale flexiunii nominale și pronominale lat. Desinențe specifice fiecărei deci, la sg., mai puțin la pl. : deci. 1 -ae, -rum, deci. 2 -i, -rum, deci. 3 -is, -um, deci. 4 -us, -um, deci. 5 -ei, -rum. Funcții sintactice: atr., compl. al adj. sau al verbului. In lat. vulg, tendința de a înlocui formele sintetice cu construcții prepo- ziționale ; în locul y. cu valoare partitivă se folo- sesc formule analitice, mai ales de, cx -|- abl. (dimidium de praeda, unus existis), care apar și în 1. literarii și se extind în dauna y. sintetic încă din sec. 3. G. cu valoare pos. este concurat do construcții cu de -ț- ac.-abl. abia îi: sec. 6 (paricid - de cellola, pedes de peccato) e ), dar și de dat. far., prep. (Ursiniano subdiacc.no sub boc tumulo osce quiescunt) sau de ac. precedat de ad (mendue ad duos fratres). Construcția prepozițională cu de forma cazuală unică, la care s-a ajuns în urma am - plificării flexiunii, preia valorile y. in toate romanice în afară de rom.: it. il figlio del re, s- . el hijo del rey (construcție extinsă și la pron. per? . 3 și folosită în locul adj. pos. : la vida de ella == m vida), pg. o filho dou rei; în fr. le fdis du roi înlo- cuiește construcția sintetică posibilă în 1. veclm grație deci, bicazuale, li fils le ni ; formele de ge; . pl. din textele galorom. medievale (v. fr. al te; ancienor, la geste Rrancor) poartă amprenta in- fluenței lat. medievale. In fr. populară și regiona’' se mențin construcții cu urmașul lat. ad>ă : fils o papa, un ami ă moi. în rom. subst. și adj. fem.. art. și cea mai mare parte a pron. au o formă Re y.-dat. distinctă de nom.-ac. ; a fost atribuit-, substratului traco-dac (K. Sandfeld), influenței A. (Al. Philippide, I. Siadbei) sau considerată de origine lat. (H. Tiktin, O. Densusiaxu, S. Pușcăria, A. Rosetti, Al. Graur, I. Coteam-) ; ea se datorează în cazul subst. și adj. sincretismului, din. lat. al for- melor de y. = dat. la deci. 1 (-ac) și la deci. • (-i(s)), iar în cazul art. și pron. extinderii unt-b dintre forme asupra celeilalte (mluius sau Ului>lid. illorum>lor) ; face posibilă exprimarea sintetică a y. : fiul regelui ; rar, cu valoarea y». poate d folosit dat. fără prep., determinînd un subst. near- ticulat: preot deșteptării noastre. Construcții pre- poziționale: lat. ad, pe care 1. romanice occiden- tale l-au generalizat pentru exprimarea valorilor dat., este folosit în rom. pentru valorile y. în con- strucții ca tată a doi copii (dialectal. a + m-dM. : arom. ficorlu a vitindui, alături de nb dade. și c? -r aii fcată) și stă la baza art. pos. care în sote m forma de y.-dat. a subst. sau pron: fratele ; R ■mare al băiatului, al lui ; de amare rar, pentru ■ v- primarea valorii partitive însoțit de forme de m ac. : la margine de pădure. în rom. forum d n este cerută de unele prep. : înaintea mamei, asv ■ ; v cărții. Păstrarea izolată a unor forme de y.: ; o - lis (dies) >rom. marți, log. martis, sp. martes : capul anni>scl. kabudanni. S.R.R. yenitiv absolut, vezi absolute, yemtival, articol^, vezi posesiv, articol~ . GENOVEZ 134 genovez, grai it. (gr. it. sept., subgr. galo-italic, d. lig.). N Italiei (centrul reg. lâguria). S-a impus asupra celorlalte graiuri lig. prin prestigiul cultural și politic al Republicii Genova, mare putere mari- timă între sec. 13—18. Trăsături inovatoare: ten- dința de monoftongare a diftongilor descendeuți, o mai accentuati reducere a corpului fonetic al cuvintelor prin căderea unor consoane; tipică este slăbirea lui -r- (evoluția celui provenit din lat. -I- a fost pusă de C. Merlo și G. Bottiglioni pe seama substratului lig.): lat. /abuZa>lig. foura = g. foa = = it. favola ; lat. ad horamAig. avura = g. oua = = it. ora; frecventă deplasarea accentului spre începutul cuvîntului (măina, maja — it. marina, marito). Cele mai vechi atestări: compoziția biling- vă (tenso) cu strofe alternate în oc. și g. a lui Rainibaut de Vaqueiras (sfîrșitul sec. 12, vezi și descurtul pluriliugv al acestuia), scrieri cu caracter istoric de la sfîrșitul sec. 13 (Anonimo Genovese), culegerea de poezii anonime Antiche rime genovesi (sec. 13). Poezie în g.: Paolo Foglietta (a doua jumătate a sec. 16). Influențe asupra lexicului sd. (mai ales asupra d. gali, și sass.). O.S.C. gepldă, influență ~. Este presupusă pentru rom. și it. Gepizii au fost un trib germanic cu care populația romanizată din prov. dunărene au con- viețuit începînd din sec. 3 pînă la 566, cînd regatul gepid de la S Dunării a fost distrus de longobarzi și avari. Unii au ajuns pînă în Italia de N. Diverse încercări pentru identificarea unor elemente gepide în lexicul rom. (R. Ubwe, C. Diculescu, E. Gamill- scheg, G. Giuglea). care nu rezistă unui examen serios. Din cele 26 cuvinte considerate gepide de E. Gamillscheg unele au fost explicate prin traco- dacă (gard) sau prin ngr. (știma), iar altele (tufă) trebuie explicate ca fapte lat. (lat. tufa este atestat), chiar dacă la origine au fost cuvinte germanice, în stadiul actual al cunoștințelor noastre, existen- ța în rom. a unor elemente de vocabular gepid poate fi presupusă numai pentru 3 — 4 cuvinte (rapăn, strugure, targa), dar nu poate fi probatei (Al. Rosetti). Urme gepide în toponimia it. (Zibido al Lambro, Zibido Sau Giacomo). M.S. gergo ealmaneseo, vezi calmone. geringonța, vezi calao, jerigonza. germană, influență S-a manifestat în mod direct mai ales asupra rom., it., ret., fr., frpr. și mai puțin asupra altor 1. romanice (sp.,pg). Factorii care au favorizat i.g. au fost numeroși, diferiți de la o țară la alta, de la o epocă istorică la alta (toți au funcționat după formarea 1. romanice). Factorii politici (stăpînirea unor terit. ca urmare a extinderii Imperiului Habsburgic sau a altor state germ.), sociali (coloniști germ., muncitori sau meseriași germ. în terit. ale diverselor 1. romanice), economici (relații comerciale, prestigiul unor pro- duse germ.), militari (angajarea unor germ. în armată), culturali și științifici (dezvoltarea știin- țelor exacte în țările germ.) și lingvistici (proces de bilingvism în reg. de contact dintre d. romanice și cele germ.) au făcut ca în 1. romanice să pătrundă un mare număr de termeni germ. 2 tipuri de cu- vinte : unele cu răspîndire geografică mai mare (uneori chiar în 1. comună) și altele răspîndite numai regional. Primele sînt cuvinte care provin de cele mai multe ori din g. literară (nu lipsesc nici termenii dial.) și sînt termeni militari (rom. ■maior; fr. bivouac, cible, kepi ; sp. bigote, cham- berga), tehnico-științifici (it. quarzo, fr. quartz, sp. cuarzo ; it., sp. cobalto, fr. cobalt ; it., sp. bis- muto, fr. bismuth ; it. nichel, fr. nichel, sp. niquel ; it. feldspato, fr. feldspath, sp. feldes pato), minerit (rom. granic, ort, ștaigăr ; fr. bocombre, bocard, gangue, rustine), alimentație (rom. cartof, chiflă, griș, halbă, parizer, șnițel, șvaițer; fr. choucroute, kirsch; sp. bock, brindis, trincar), îmbrăcăminte (rom. stofă, șnur), comerț (rom. chelner, rabat, taler), construcție (fr. block-haus, sp. blocao). Răs- pindite sînt și calcurile frazeologice (rom. spațiu vital, fr. espace vital, sp. espacio vital ; sp. volun- tad de poder ; rom. grădiniță de copii, it. giardino d'infanzia, fr. jardin d'enfants ; rom. picior plat). împrumuturile germ, cu o răspîndire geografică regională apar numai în terit. de contact între d. germ, și d. romanice (drom., it., ret., fr., frpr.) sau în reg. cu puternică i.g. literară (drom. din Transil- vania, în Banat și în Bucovina). Rom. are cuvinte din d. săsesc*, d. șvăbesc* și din germ, austriacă (in Transilvania, Banat și Bucovina) ; it. dial. din N are elemente din v. germ, de sus, din germ, medie de sus și din germ, tiroleză; ret. (romanșa și Iad. doi. (gad., gard.,), mai puțin friul) are multe cuvinte din v. germ, de sus și germ, medie de sus, iar in romanșă au pătruns mai tîrziu elemente alemanice (vezi alemanieă, influență ~) și în Iad. doi. elemente din germ, tiroleză; în fr. regională și în frpr. din Elveția elemente alemanice, iar în d. orientale ale fr. (loren) elemente din germ, medie de sus. Dintre toate acestea, cea mai puter- nică influență în romanșă (a gravitat și gravitează din punct de vedere politic în jurul centrelor germ, sau germanizate) care are cuvinte germ, referitoare la corpul omenesc, îmbrăcăminte, unelte casnice, mincăruri, floră, faună, agricultură, vînătoare, însușiri. în romanșă i.g. și în formarea cuvintelor și în sintaxă. I.g. literară manifestată în drom. — Transilvania, Banat, Bucovina — înainte de 1918, în vorbirea oamenilor cultivați, cu ter.aeni și calcuri după germ, (a trage ceasul, scurt de vedere, aprindere de plâmini, drum de țară), d. istrom. și în unele d. ale ret. (friul, surs.). M.S. germania, termen sp. vechi pentru ,,argou” ; astăzi se preferă calo. Inițial a însemnat „asociație de hoți”, la fel ca în cat. (germanid ,, frăție” < ger mă „frate”), de unde este împrumutat. Sensul ,,argou’* din sec. 17; apare la Juau Hidalgo, }rocabulano de germania (16D9), principalul izvor vechi pentru g., care reflectă stadiul de pe vremea cînd Cer- vantes era închis în Sevilla. Elemente de g. apar în Nouelas ejemplares ale lui Cervautes și în alte opere literare (j. 2vl. Hill a publicat 2 volume de texte din sec. 16). Unele cuvinte din Vocabulario lui J. Hidalgo au intrat și în Dicționarul Acade- miei Spaniole (acorralar, agarrar, agostar). M.S. germanică, influență totalitatea elementelor germanice din 1. romanice, rezultat al contactului dintre 1. populațiilor romanizate de pe cuprinsul Imperiului Roman și idiomurile vorbite de tribu- rile g. migratoare. Considerată superstrat pentru Romania occidentală. S-a concretizat mai ales în 135 GERUNDIV împrumuturi lexicale, top. și antrop., în proporții diferite I.g. controversată în rom. (de la negarea totală a oricărui împrumut pînă la admiterea unui număr de cuvinte de această origine, între care au fost înglobate adesea atît cuvinte fl. intrate întîi în lat., sl. sau magii, și de aici în rom., cît și împrumuturi germ, tîrzii; vezi gepidă) ; inexis- tentă în dalm. și în sd. (în sd. i.g. indirectă, prin intermediul it. și sp.). Se poate distinge un prim strat de împrumuturi timpurii, prilejuite de primele relații lat.-germanice (sec. 2—5). Valea Rinului, importantă frontieră a imp., care mărginea la E prov. rom an ăi Germania (vecină cu prov. romane din Gallia la V și la S), a fost în această perioadă unul dintre principalele locuri ale contactului din- tre romani și populația g. (Contactul dintre lat. și 1. g. a dus la pătrunderea în această perioadă a unui mare număr de cuvinte lat. în aceste 1., păs- trate pînă azi: lat. causa, cdlarium, moneta, pondus, sirata ; top.: Confhtenies>Koblenz. Colonia (Agrippinensis)>Kbln). Alte contacte, cu precă- dere în Imperiul Roman de Apus: pe lîngă înfrun- tările militare dintre romani și germanici, relații pașnice (recrutarea acestora ca mercenari masați în garnizoane pe teritoriul Imperiului sau ca fede- rați pentru apărarea frontierelor, stabilirea lor în calitate de coloni, sau laeti, cu precădere în zonele devastate de raidurile anterioare, relații comerciale). împrumuturile germanice timpurii (care nu sînt unanim atribuite primului strat al i.g.. diverse ipoteze la J. Briich, E. Gamillscheg, W. von Wartburg) sînt în general stabilite pe baza următoarelor criterii: forma etimonului (cuvintele etimon nu sînt afectate de schimbările fonetice petrecute după sec. 5 pe teren germanic, totuși nu se poate stabili întotdeauna cu precizie cărui idiom germanic ar putea fi atribuite împrumutu- rile ; unele dintre ele se explică prin influ- ența a 2 idiomuri germanice în terit. roma- nice diferite), modificările fonetice (sînt împru- mutate timpuriu cuvintele care au suferit transfor- mările fonetice înregistrate și de cuvintele lat. în sec. 2—5), răspîndirea (cuvintele întrebuințate pe o arie mai largă a României occidentale s-au răs- pîndit probabil în perioada în care lat. era încă relativ unitară; totuși nu este exclusă nici posi- bilitatea ca un termen care a pătruns de timpuriu într-o anumită prov. să fi migrat, mult mai tîrziu, într-o zonă învecinată, fără ca această migrație să poată fi dovedită cu argumente fonetice sau de altă natură). Un singur cuvînt germanic panroma- nic : sapo (atestat în lat. sec. l)>rom. săpun, vegl. sapaun, it. sapone, log. sabone, engad. savun, friul., fr. savon, oc., cat. sabo, sp. jabon, pg. sabăo. Etimoane germanice ale împrumuturilor timpurii atestate în lat. (unele dintre ele în lat. tîrzie), altele ne atest ate : taxodt. tasso, v. fr. tais, taisson, oc. tais, taiso, sp. tejon ; suppa>it. zuppa, fr. soupe, cat., sp., pg. sopa ; macio, machio>\T. it. mazzone, fr. mațon, oc. maso; helmus >fr. heaume, v. oc. elm, sp. yelmo, it., cat., pg. elmo ; *werra>fr. guerre, it., cat., oc., sp., pg. guerra. O categorie aparte de termeni o constituie împrumuturile de ordin cultural difuzate de administrația francă, preluate după sec. 5 de lat. tîrzie a cancelariilor și difuzate de administrația merovingiană și carolirgiană nu numai în Franța de N, ci și în S, în Italia și în Pen. Iberică: mariscalcus >it. maniscalco, fr. mare- chal, sp., pg. mărise al; bar o barone, fr. baron, oc., cat. baro, sp. baron, pg. varao. Cea de-a doua etapă a i.g. se plasează după sec. 5, ca urmare a stabilirii unor triburi germanice pe terit. Imperiului Roman de Apus (înainte și după 476), acceptate de romani sau prin invazii. S-a exercitat in fiecare domeniu romanic din partea unei 1. germanice anumite, în general diferită de la o zonă la alta a Imperiului (numeroase discuții în legătură cu etimologia cuvintelor explicabile prin forma asemănătoare sub care circulă împru- muturile preluate de romanitate și prin slaba cu- noaștere a 1. germanice vechi). în ordinea impor- tanței : influență francă (în fr., unde i se atribuie nu numai un număr de cuvinte — cca 700, ci și fapte de ordin fonetic și morfosintactic; în oc., it., cat.), longobardă (în it. — cca 300 cuvinte), gotică (in it. — cca 70, oc. — cca 50, cat., sp., pg. — cca 30), burgundă (în frpr.), alamană (în ret.). I.g. restrînsă în general la top. : alană, baiu- vară, gepidă, suebă, vandală. Consecințe ale i.g. asupra evoluției lingvistice a României: izolarea unor arii romanizate (ruperea legăturilor dintre Galoromania și Raetia în sec. 6 ca urmare a inva- ziei al am anilor, dintre Galoromania — mai precis domeniul lingvistic frpr., și Italia în sec. 6 — 8 prin invazia longobarzilor), accentuarea diferențierilor în 1. populațiilor romanizate de pe cuprinsul Imperiu- lui între terit. unde a existat un contact mai puter- nic cu germanicii și cele unde un asemenea contact nu a existat sau a fost foarte restrîns), adîncirea diferențierilor între 1. romanice din cauza unor i.g. diferite (considerate chiar factor decisiv în fragmentarea lingvistică a grupului galorom.) sau, dimpotrivă, în nivelarea unor diferențieri lingvis- tice incipiente (rol unificator al vizigoților în terit. iberorom.), restructurarea fragmentării lingvistice (orientarea lingvistică a Toscanei din sec. 6 spre d. it. sept, și separarea ei de Italia merid.). Următorul strat de i.g. (considerat tot super- strat) îl constituie pentru fr. influența scandinavă, veche. I.g. — mod. influența germ., engl., ol. S.R.R. genindlv1 (participiu viitor pasiv, lat. gerun- diuum). Mod nepersonal subordonat Infecium- ului, care s-a dezvoltat în lat. arhaică, și se înrudea formal cu gerunziul (g. : cantandus ; gerunziu: cantandum). Exprimînd procese ce urmau să se realizeze, apărea ca element constitutiv al unei ferme perifrastice avînd drept suport al mărcilor de timp, mod, pers, și număr aux. esse — care reda ideea de necesitate (laudandus sum „trebu’e să fiu lăudat”) — sau funcționa cu statut de adj. verbal — determinant al unui nume — în con- strucții de tipul Pueros uxori dedit educandos ,.r-a dat soției copiii spre educare/a-i educa”. înlocuit în lat. vulg. — în astfel de construcții — de inf. prepozițional (Pueros uxori dedit ad educasej, și-a confundat evoluția cu aceea a formelor cazuale ale gerunziului, în locul tuturor rămînînd o formă unică: (dat.-)abl. cantando. Urme ale g. lat. la neutru pl. s-au păstrat ca subst. fem. la sg.: lat. vivenda>ir. viande, lat. offerenda >fr. offrande. A.C. genindlv2 (fr. gcrondifY Mod nepersonal pro- priu 1. fr., care continuă forma unică de dat-.abl. GERUNDIVALE, GERUNZIALE, CONSTRUCȚII 136 lat. în -ndo a modurilor gerunziu și geruudiv, confundată de timpuriu cu cea a part. prez. în -aut. Invariabil iu gen. și număr, g. este astăzi de regulă precedat de prep, en, dar pînă in sec. 17 putea fi construit și cu alte prep, (ă, de, par, sans) sau putea fi chiar întrebuințat fără nici o prep, (situație ilustrată iu 1. actuală de exemple ca gene ratement parlant, ce disant, chemin faisant etcj. Utilizat cu precădere ca determinant circ, al unui pred. — in condițiile identității celor 2 sub. — , poate exprima modul în care se realizează acțiunea principală, cauza acesteia, condiția ce o favorizează și în special simultaneitatea proce- selor (Il est sorti en courant ; Peut-etre quen scrutant ['obscurite on pourrait apercevoir la sil- iioaelte du château : En debarquant, je Cauais deja remarque). Funcționind, asemeni part. prez. — de care uneori este greu de deosebit — ca element constitutiv al unei perifraze verbale al cărei suport gramatical este reprezentat de verbul aller, ser- vește la exprimarea valorii aspectuale „durativ continuu progresiv” (Ceite impression ailait en Vatlenuunt). Construcțiile în care g. funcționează! cu statut de adv. (payer comptant) sau chiar de subst. (de son vivant) sînt reminiscențe ale unui stadiu mai vechi al 1. A.C. gerundivule, gerunzlale, emis truc Ui ~, vezi ab- solute, eon-itrnc1.il ~. gerunziu. în lat., mod nepersonal subordonat Infect iim-iilai, înrudit în planul expresiei cu gerun- divul1 . Ca subst. verbal, avea o flexiune cazuală considerată ca reprezentînd un fel de deci, a inf. prez, activ (nom. : amare, monere, legere, ca pere, audire ; ac. : amandum, monendum, legendum, ca- piendum, audienditm ; gen. : amandi, monendi, legendi, capiendi, audiendi ; dat.-abi. : amando, tnonemdo. legende, capiendo, audiendo} : ars amandi ,,arta de a iubi”. Folosit iacă din lat. clas. în anu- mite construcții în locui supinului (Venio ad legendum în loc de Venio lectum ; facile ad dicendum în loc de facile dicta}, este el însuși înlocuit in lat. vulg, de inf. precedat sau nu de o prep. (Venio (ad) legere; facile (ad) dicere). Singura formă cazuală păstrată în lat. vulg. — cea de (dat.-) abi. — se substituie valorii verbale a part. prez, activ iăsîn:iu-i acestui ultim mod doar o valoare adjectivală. G. în -ndo nu s-a păstrat ca atare iu fr., care a moștenit în schimb part. prez.; el s-a transmis în rom., unde nu există part, prez., și coexistă cu acest mod (cu valoare predominant adjectivală) în it., sp. și pg. Dintre 1. romanice în care s-a păstrat, numai rom. are o singură formă do g. — un prez, cu valoare aspectuală indicînd acțiunea în curs de desfășurare, simultană cu cea a verbului regent —, pe cînd toate celelalte posedă 2 forme — una de prez, și alta de trecut (it. ge- rundio presente ~ passato, cat. gerundi simpla ~ compost, sp. gerundio ~ gerundio perfecto, pg. g-.rundio ~ gerundio perfeito}, ultima fiind o construcție analitică alcătuită din g. prez, al aux. ,.a avea” sau ,,a fi” și din part, trecut al ver- bului cu sens lexical plin (it. credendo ~ avendo creduto, partendo ~ essendo partito : cat. cantant ~ havent cantat ; sp. cantando ~ habiendo cantado ; O/g. falando ~ tendo falado} ; forma de trecut (sau de pf.) marchează anterioritatea — și totodată acțiunea încheiat! — față de timpul verbului principal. h. romanice posedă un număr variabil de desinențe de g. prez, atestînd transmiterea neuuitară a tipurilor lat. în -ando, -endo, -iendo, ultimul transformat în -indo, probabil sub influența desinenței intinitivale -ire, și apoi eliminat în unele zone ale României: pg., cat. și sd., precum și unele d. romanice cunosc 3 desinențe (pg. cantando, escrevendo, partindo ; cat. cantant, perdent, sen- tint ; sd. filande, legende, buddinde} ; sp. dispune de 2 desinențe : -ando și -iendo, ultima provenind probabil din vechiul element formativ -endo (can- tando, escribiendo, pudiendo), ca și it. (cantando, scriuendo) sau oc. (cantan-chantan, escriven) și rom., care se caracterizează insă printr-o alegere idiosincratică a uneia sau alteia dintre cele 2 desi- nențe (lucrind, auînd, crescînd, coborind ; muncind, fiind, concediind). D. it. manifestă tendința spre reducerea formelor de g. la un tip unic ; în N -ando, iar în S -endo. în 1. romanice, g. (prez.) este folosit ca element predicativ suplimentar (rom. Răspunse plîngînd ; sp. Contestă llorando} sau ca echivalent al unor subordonate modale, temporale, cauzale, condiționale, concesive (it. Si guadagna la vita laeorando ; sp. Paseando por el campo, vi aterrizar un avion de pasaje ros. Admite uneori întrebuin- țarea absolută, puțind avea sub. propriu (it. Stando cosi le cose, ho deciso di partire subito ; rom. Așa siml lucrurile, am hotărit să plec imediat}. în sp., g. prez, poate fi însoțit de prep, en : En acabando de corner, saldre contigo ; astfel de construcții, care exprimă anterioritatea în sp. mod. (pe cînd în v. sp. exprimau simultaneitatea), par a fi din ce in ce mai puțin folosite în 1. actuală. Valoarea adjectivală, cu care numai rareori funcționează în unele 1. romanice, se manifestă în acordul pe care-1 realizează, în gen și număr, cu subst. deter- minat (rom. nevoi crescinde ; sd. dbba buddinde}. Precedat de verbele romanice corespunzînd lat. esse sau de unele verbe de mișcare, servește la exprimarea aspectului durativ continuu — pro- gresiv sau non progresiv — în it., sp. și pg. (pg. O sol vinha nascendo} ; în rom. intră în alcătuirea unor forme temporale și modale compuse (aș fi ciulind, aș fi fost cîntînd, va filo ji cîntînd) (vezi și preziimUv). A.C. gheada. vezi geada. giria, vezi calao. glose, explicații dat eunor cuvinte socotite greu de înțeles; începuturile glosografiei lat. se situează la sfîrșitul perioadei republicane, cînd g. sînt uti- lizate în scopul înțelegerii unor cuvinte arhaice din autorii predați în școli (ordinea cuvintelor era cea a textului explicat) ; sinteza acestor lucrări o constituie De uerborum significatu a lui Verrius Flaccus (epoca augustană), cunoscută numai din rezumatul lui S. Pompeius Festus (sec. 2?), păstrat parțial, dar puțind fi completat cu ajutorul rezu- matului datorat lui Paulus Diaconus (sec. 8). Culegerile de g. (glossae, glossaria) devin mai nume- roase în antichitatea tîrzie și la începutul evului mediu, datorită necesității de a face accesibile textele biblice și patristice; apar, de asemenea, glosare pe specialități (termeni juridici, nume de plante), ca și glosare bilingve, în primul rînd lat.- grec. si greco-lat., destinate să faciliteze învățarea 137 GOTICA, INFLUENȚA celor 2 1. ale Imperiului; acestea din urmă sînt clasificate în idiomata, un iei de dicționare confron- tative, și hermemuniata, înșirări de echivalențe (cuvinte și chiar expresii, în „ghiduri de conver- sație”) ; uneori cuvintele lat. sînt transcrise cu caractere grec., ceea ce oferă o mai bună cunoaștere a pronunțării. Pentru lingvistica romanică sînt importante g. care atestă echivalentele vorbite (inclusiv sub aspectul lor formal) ale unor cuvinte literare; dintre acestea amintim: I.G. de la Rei- chenau, într-un ms. din sec. 9, copie a unor surse mai vechi, localizate in N Franței; cuprinde g. ale unor texte biblice și un glosar alfabetic ; expli- cațiile sînt în lat. (concidit: taliauii ; detegere: discooperire ; fissura: ere pătură; ieccre : ficato ; mares : masculi ; seuit: seminauit) ; uneori în lat. explicațiilor pătrund împrumuturi recente din 1. germanice (galea: helmus). 2. Glosarul Codex Vaticar.us 3321, din sec. 7, de asemenea lat.-lat. (flagrat: ardet ; paliere : mentire ; immemum : mag- num). 3. G. de la San Millăn (emiliere), sec. 9, cu explicații interlineare ale unor texte religioase ; lat. explicațiilor se află într-o fază de evoluție spre v. sp. : art., formă cazuală unică (talia, plura con- wittunt: iales muitos fazen; quasi: quomodo ; adiuuante: cono aiutorio). 4. Glosarul Amplonian, sec. 9, lat.-lat. (burgos : castra ; genu : geniculum ; harena : sabie maris ; nurus : bruta ; urb ': ciuitas). 5. Glosarele de la Monte Cassino, sec. 1G, lat.-lat. (lac: lacte ; clausirum: strraculum ostii; socrus: socera ; faluus : stultus, jcllis, mattus). 6. Herme- neumaia Montepessulana, sec. 9, greco-lat. (exem- ple din partea lat.: infantes ,,copii” ; habemus quid certare? ; nuntia quoniam [„că”] uenio). 1.1*. gombo, vezi louisianezâ. gomoțască (gumuțască), „limba” argou pro- fesional rural rom. specific geamgiilor ambulanți sezonieri (agricultori ca ocupație de bază) din 15 sate de la marginea Munților Apuseni, în zona orașului Huedin, jud. Cluj (R. S. România). Cu- vinte regionale, unele cu sens schimbat (dipiâ ,,țigan”< „vioară”), și cuvinte sau sensuri generale în argourile rom. (curcan „milițian”). Creații specifice prin adăugarea unui sunet sau a unei silabe la cuvinte existente (gomoțască (denumirea argoului)e: nveste, sete, videre. Consoanele [ds] și [dz] >[3] (ajutor, joc), respectiv [z] (buză, zamă ; marzine, trazi). Pala- talizarea lui v în stadiul g (gaspe „viespe”, giplu „vipt”). Art. hot. mase, ca în drom., fără sincopa desinenței nominale precedente: sg. bărbatul, pl. bârbatsil’. Unele asemănări cu megl., pe baza cărora s-a susținut ipoteza originii comune a vorb. acestor idiomuri rom. (Th. Capidan) sau originea megL a vorb. graiului g.-m. (T. Papahagi). M.A. gorgia toscana, nume sub care este cunoscut fenomenul tosc. de pronunțare aspirată a oclusive- lor surde intervocalice k, p, t (inclusiv în fonetică sintactică) sau între vocală și semivocală sau li- chidă (fi ho, la hioje, hwesta hasa, lupho, ditho ~ it. jico, la crace, questa casa, htpo, dito). Una dintre puținele trăsături ale d. tosc. nepreluate de it. literară. Fenomen răspîndit în mod neomogen în reg. Toscana: în timp ce aspirarea lui -h- este generală, cea a lui -p- și -t- este întîlnită în special în zona centro-orientală (la Florența sînt frecvente forme ca andaho, vestiho = it. andato, vestita}, nefiind atestată pentru zona nord-occidentală (prov. Pisa, Lucea, Pistoia) decît foarte tîrziu, probabil în urma influenței d. florentin. Primele înregistrări în scris ale g.h (contestabile tocmai datorită grafie; încă oscilante și deci incerte) sînt din sec. 13—14. Fenomenul a fost semnalat pentru prima oară într-o lucrare a lui Claudio Tolomei (1525) și a fost denumit astfel de filologul G. Gigli (1717) și de filozoful A. M. Salvini (1724). Originea și explicația acestui fenonen a preocupat în ultimul sec. pe mulți romaniști (C. Merlo, G. I. Ascoli, U. Pellis, W. von Wartburg, G. Devoto, G. Rohlfs, T. Bolleli, S. Heinimann, R. A. Hali Jr., A. Castellani, II. Izzo, G. B. Pellegrini). Coincidența dintre grani- țele g.t. și cele ale vechii Etrurii, precum și dintre tendința de aspirate a oclusivelor din vorbirea populațiilor prelatine și prezența ei în fonetismul actual din această reg. l-au determinat pe H. Nissen (1883) să pună în legătură g.t. cu substratu' etrusc, idee preluată și apărată de C. Merlo, C. Battisti, W. von Wartburg, G. Devoto, T. Bolleli. Teza substratului a fost respinsă de G. Rohifs. R. A. Hali Jr., S. Heinimann care au susținut originea relativ recentă a fenomenului și de uni adepți ai structuralismului (H. Weinrich, G. Cit., oc., cat., sp., pg. banda ; *gasalha>oz. gasalha, pg. agasalhar, sp. (a)gasajar ; *haspa>sp., pg. aspa, gasc. aspo, it. dial. (n)aspa; *stunda>zat., sp. dial. estona, oc. Dauphine stounda. gasc. estouna, it. dial. stonda ; *taikn>oz. taca, tacon, sp., pg. taco, galic, tacar, it. tasco ; numai în aria iberorom. și it. : Znggcyjxsp. tregua, pg. tregoa, it. dial. tregua, treghe ; *grimms>za\.. grim(a), sp. grimir, pg. grima, it. dial. grim, gremi ; numai în aria iberică: ^snobo>s^. eslabon, pg. eslabdo, luva>sp. lua, pg. lava; antrop.: Alvaro, Femando, Eluira; top., concentrate mai ales în Galicia și în N Portugaliei: Gomariz, Mondariz, Hermisende, Sendim sau în N Italiei: Goito, Grligo, Goii, Rouigo, Marengo ; top. hibride, formate din rădăcini lat. și gotice: Caet/igeriz, Villeza, Villaldn, CampF.ano. S.R.R. jraHid (it. ,,însemnări zgîriate”), inscripții trasate cu ajutorul unui instrument ascuțit (sti- lus, gmphiu^n sau orice alta unealtă întîmplătoare) pe obiecte (de obicei vase) sau pe ziduri. Cel mai vechi g/affito lat. se află pe un vas din sec. 5 î.e.n. (,,vasul lui Dneaoș”) ; importante pentru lat. vulg, sînt inscripțiile parietale din epoca imperială, în special cele de la Pompei, conservate sub lava și cenușa vulcanică depusă de erupția din 79 e.n. Valoarea documentara a g. din Pompei coastă nu numai in diversitatea fenomenelor atestate, ci mai ales în precizia datării: punctul final îl con- stituie erupția Vezuviuiai, iar punctul inițial, da- torită rezistenței reduse in aer liber a unor aseme- nea inscripții și unui cutremur distrugător din anul 62, nu poate depăși acest din urmă an, ceea ce reduce la 17 ani perioada de gravare a documen- telor. Conținutul e deosebit de variat: scrisori, de- clarații de dragoste, invective, socoteli, impresii, versuri (inclusiv citate din autorii clasici). Pe lîngă Pompei, care oferă numărul cel mai mare, s-au păstrat g. în celelalte două orașe acoperite în 79, llerculaneum și Stabiae, dar și în alte localități (inclusiv Roma). I.F. grapDt, argou oc. secret al dărăcitorilor de cinepă. N Italiei (valeasuperioară a Fadului;. I.V.R. grămoștean, grai (sau complex de graiuri) rom. (d. arom., gr. nordic). Grecia (mai ales în prov. Macedonia; originar din reg. muntelui Gra- mos, vechi centra localitatea Gramoste), S R.S.F. Iugoslavia (R. S. Macedonia), R. P. S. Albania (versantul nordic al muntelui Gramos), S-V R. P. Bulgaria (munții Rodopi, Rila și Pirin) și R. S. România (gr. numeros în prov. Dobrogea — jud. Tulcea și Constanța). 7 vocale în poziție accentuată (opoziția Monologică 1^1 Păstrarea vocalelor finale u și i (i) după orice gr. consonantic (nu numai după muta cum liquida) : porcii, pl. porci preftu, pl. prefțî. în unele graiuri, absența fricati- velor interdentale 0 (r f, s, t), 6 ( :d, v) și a fri- cativei. velare g (:g). Ea conj. 4 ind. prez, desi- nențele de pers. 2 sg. -ă>ti, -ești (zburliți, gresti). M.A. groasă medie (bizantină), induentâ^. Greaca medie = perioadă istorică a 1. grec., care începe cu sec. 7 (greaca devine 1. oficială a Imperiului Roman de Răsărit) și se încheie (ca unele prelungiri) o dată cu prăbușirea Imperiului (1453). Lg.m. asupra 1. romanice este diferențiată, cronologic și teritorial, după natura contactelor dintre centrele grec, medievale și diferitele arii ale romanității. Uneori lipsesc indicii precise privind cronologia împrumutului: este împrumutat în lat. malaxa și se menține în 1. romanice : it. matassa, campid. madassa, v. fr. maaisse, oc. madaisa, cat., pg. maddxa, sp. madeja; drom. mătase, deși ar putea reprezenta același etimon lat., a fost consi- derat de unii lingviști element bizantin (nu e în- registrat printre elementele lat. de dicționarele etimologice). Răspîndirea romanică largă a unui cuvînt nu presupune o istorie analogă: grec. axa7âpovpcv (). Singură. 1. rom. a avut un contact dir< ct și îndelungat, atît livresc, cît și oral, cu vorb. și 'z,r\ tzzv- vaSa; medicină: lehuză< Xs/ouca, molipsi< poXsu- w, nevrica(le)< veuptxd, spital< o-iTaXiov ; conerț : costisi< xoa-vl^o up.aX- Xor ; oc. b7umta/< lat. *brontare< gr. ^povraco). Ma- joritatea cuvintelor moștenite de l. romanice provin din împrumuturile orale, populare, din diverse epoci (de la lat. preliterară pînă la lat. tîrzie). Din această categorie fac parte: nume de plante (log. suduia, it. mandola, fr. amen- de, oc. amella, cat. amenla< gr. auuvSaXvj; it. sparago, fr. asberge, oc. espargue, pg. espargot < lat. asparagus< gr.âuxapayo-; rom. cireașă, log. kariaza, campid. cerezia, it. ciliegia, fr. cerise, sp. c-.-reza, pg. cere-jat lat. cerasea. cereseair. anemie ; gr. usXoSiadat. m?lodia> fr. melodie ; gr. 3ax-uXo<; Mat. dactylus Mr. clactyle ; gr. xaiSavorfo; Mat. paedagogus >fr. pedagogice ; gr. > lat. tnesis >fr. 'nese etc. ; prefixe: a(nj-, ana-, anti-, cata-, dia-, meta- etc. ; elemente de com- punere : filo-, macro-, micro- tele-, fr. -phobe, fr. -logie, fr. -grabhie, fr. -manie. S. P.-F. yree, substrat Denumire sub care unii roma- niști (C. Tagliavini) cuprind atît vechile împrumu- turi grec. în lat. cu fonetism doric (machina< greaca dorică {iaxa^> de greaca literară = dialectul ionic-atic Și împrumuturile făcute de d. it. merid. din d. dorice ale Greciei Magna (unele menținute pînă în zilele noastre: it. merid. kasentaru ,,rîmă"s^., it. sette} sau la reducerea totală a implozivei (captare>rova. cătat sp., pg. catar: ^accaptarolz. achclrr) ; sînt cazuri în care asimi- larea consonantică nu s-a generalizat în toată Romania (lat. ursus>sp. oso, dar rom. urs, it. orso. 141 gui?;eeza fr. ours). în cel de-al doilea caz, g.e. (de ex. -kt-) dezvolta articulații independente de contextul în care se află consoana implozivă, care au fost expli- cate prin influență de substrat (celtic, traco-dacic) sau prin evoluție internă a 1. (A. Martinet, G. Straka, I. Fischer, ăl. Sala) : -kt- are un tratament palatal în Romania occidentală >-U-, fază care se conservă in fr., frpr., gasc., cat., unele d. galo- ftalice, d. sp. (ast.-leon., arag.), și devine [tf] în sp., ret., oc., d. galo-italice (emil., lomb.) ; -A->-A-, articulație păstrată în unele 1., dar inter- mediară pentru oc., cat., pg. [fl, sp. [x] ; în rom. -kt- și ds- au un tratament labial (7ac^>rom. lapte, fr. lait, oc. lach, cat. llei, sp. leche, pg. leite ; coxa>roni. coapsă, fr. cuisse, oc. cueisa, cat. cuxa, v. sp., pg. coxa) ; în dalm. -kt- și -ks- se conservă. G.e. formate din s-p consoană în poziție mediană >ict rezistente în lat. vulg, și se mențin în 1. roma- nice, cu excepția fr. unde s se elimină începînd cu sec. 11, dar nu a fost suprimat grafic decît la mij- locul sec. 18, absența lui fiind înregistrată în grafie cu ajutorul unui accent circumflex pus pe vocala precedentă: asper>îr. âpre, dar rom. aspru, it. •aspro, sp., pg. dspero ; lat. ^7a>fr. tete, dar rom. 'castă, it., sp., pg. testa ; dial. fenomene mod. de asimilare : sp. (d. and., can., extr., mure. : ahko = = sp. asco), oc. (unde s imploziv este conservat, vocalizat, aspirat sau amuțit: testa, teito, tehto, lelo). în poziție inițială grupurile sp, st, sk dezvoltă o proteză* vocalică. Dintre g.e. formate din nazală+ 4- consoană, -ns- se reduce încă din lat. vulg. (Appendix Probi \ -metisa non mesa) ; celelalte se mențin în 1. romanice, cu excepția fr. și pg., unde slăbirea pronunțării nazalei implozive declanșează nazalizarea vocalei precedente: cinque >rom. cinci, it. cinque, fr. cinq, sp., pg. cinco. în d. it. centro- merid., -nd- și -mb-e suferă un proces de asimilare care amintește tratamentul la care erau supuse ace de g.e. în oscă: mandaromannare, plumbum> ■dviummu; o reducere asemănătoare este constatată în gasc., cat., sp. (în cast, numai -mb-) : *benda> cat. bena; lumbus >cat. llom, sp. lomo ș.i a fost pusă în legătură cu originea osco-umbrică a colo- niștilor romani stabiliți în reg. acestea. Grupul - nn- se păstrează în rom.; în celelalte 1. romanice se asimilează fie la -nn-, fie la -mm-: somnus> rom. somn, it. sonno, sp. sueno, pg. sono ; femina> fr. femme ; -gn->rom. -mn-, sd. -nn-, se palatalizează în celelalte 1. romanice: lignum, ligna>ro'aa. lemn, sd. linna, it. legno, oc. lenh, v. fr. leigne, cat. lleny, sp. leTio, pg. lenho. G.e. formate din oclusivă 4- 4- lichid î pot avea tratament similar sau diferit în funcție le poziția în care se află; kl-, pl-, fl- se conservi în dalm., idiomurile galorom., ret., cat., ci. arag. al sp. (cZaz«s>vegl. kluf, fr. clef, oc., cat. clau; ploraroir. pleurer, oc., cat. plorar : flamma>R. flamms, oc., cat. flama ; dial. se produce și în ace de zone o palatalizare tirzie) ; în sd., unele l. ;t., d. algherez al cat., d. ast.-leon. și extr. ai m. l>r\ clamarosA. kramare; în restul Romaam -e palatalizează: rom. (numai kl-, gl-> g) ei un, it. cniave, piorare, fiamma, sp. Uave, Borar. li ; pg. chave, chorar, chama) ; g.e. mediane oclasi/L-rZ se palatalizează: auricula>oricla> rom. a r;n, it. orecchio, oc. aureliia, fr. oreille, cat. o/ ’• : >p. oreja, pg. orelha. în g.e. oclusivă 4- z, oclusivă e.de supusă lenițiunii în Romania occi- dentală : se sonorizează, se fricativizează și/sau se voc dizează (petraAr. pier re, sp. piedra, pg. pedra, dar rom. piatră, it. biet r a ; în -dr- secundar, d se vocalizează în oc., cat., unele d. galo-italice). Vezi și palatalizare. velarlzare. în 1. romanice, în afara g.c. menținute in elementele moștenite, au apărut g.c. prin împrumuturi; se reintroduc g.c. care se modificaseră , rom. -hi-, -ks-), dar și g.c. noi, specifice fiecărei i. în funcție de permeabili- tatea ei; astfel în rom. au fost introduse, mai ales prin intermediul împrumuturilor sl., g.c. ca sl-, zv-, -ml-, mr-, care lipsesc in celelalte 1. romanice. G.c. mediale cu consoană implozivă introduse prin împrumuturi sau apărute datorită evoluției 1. sînt supuse aceleiași tendințe de simplificare: elementul imploziv își pierde independența în ceea ce privește realizarea trăsăturilor sale articu- latorii, în general in favoarea acelora care sînt dictate de consoane următoare; în it. g.c. se trans- formă în geminate (cripta fkrittal, tecnico [ten- nikOjJ ; în celelalte 1. romanice dispare una dintre consoane: rom. al(i)ceva, cin (d) va, e(c)scavator ; sp. ace(p)tar, a(c)ceder ; pg. exce(p)to, re(c)to; frecvente simplificări de g.e. în variantele dial. S.R.R. guadramilez, codialect pg. Portugalia (locali- tatea Guadramil, situată la 1 km de granița cu Spania, în districtul Bragauca, prav. Trâs-os- Montes). Trăsături pg. (vocale nazale, lat. -kt->-it-, palatalizarea lat. d->t'i etc.) și trăsături care îl apropie de d. ast.-leon. al sp. : diftongi ascendenți dezvoltați din lat. e>je și 6 >uo (semiente, buosso) ; conservarea lat. -n- si -l- (catena>cadena = pg. cadeia), cu excepția lui -k- din lat. -ane(m), -onx(m) (melo, -onis>melod yeismo : abe(i)ya ( = pg. abelha)-, ca în galic., .5 își pierde sonoritatea și devine f : xuigt pg. jui:. Art. not. fem. sg. a, mase, bu (ca în d. mirandez), C.L. guanche, substratInfluență asupra lexicu- lui d. can. G. este 1. vorbită în ins. Canare înainte de ocuparea acesteia de sp. Dispărută în sec. 16 sau chiar înainte, g* este o 1. afro-asiatică din gr. libico-berber. Foarte puține cuvinte (16) de origine g. Termeni pentru faună (baifa, bele te, jaira, peren- quen, tafor), floră (bequeqite, tabarba, tagasaste) sau obiecte (ganigo, gore, tenique, tinquenes). ăl.S. guineeză, creolă pg. Guineea-Bissau (ocupată de pg. în sec. 15, republică independentă din 1974). Cea 450 000 vorb.. pentru jumătate dintre ei ca 1. maternă. Din 1979, 1. națională. G. este într-un oarecare regres, datorită preferinței — îndeosebi a tinerilor — pentru pg., 1. oficială a statului. Folosit ca 1. de comunicare între vorb. diferitelor idiomuri negroafricane, iar în 1981 ca 1. de alfa- betizare. Asemănări cu capverdiana, cu care for- mează ansamblul negro-pg. de N, cu substrat sene- gambic; 3 — 4 varietăți geografice: ksd.ș (palhu> kadja) ; \>d^ sau s (jă>dj:i, loja>lo^a, igreja> grega) ; pg. s se realizează ca fricativă dentală surdă (dois>doc). PI. format cu prefixul neg-roafri- can ba (sg. jobe, pl baiobe) ; prez, construit cu particula na, de origine maninka (1. niger.)-congo- îeză vorbită în Guineea-Bissau), sau ta, viit. cu ta (bo ta canta), pf. cu dja ; prin analogie cu ver- bele de conj. 1, iinpf. se formează cu -ba și ia cele- GUMBO 142 lalte conj. : comeba, pg. comia (în capverdiană, cu care g. se aseamănă, se folosește sporadic come- ba) ; pentru negație se folosește ca< pg. nune a. C.L. gumbo, vezi louisianeza. gumuțască, limba vezi gomotască, limba guyaneză, creolă fr. din Guyana franceză (NE Americii de S) ; 50 000 vorb. Guyana franceză — ocupată de fr. (precedați de pg.) de la "mijloc ul sec. 17; actualmente departament de peste mări al Franței. G. influențată de creola fr. antileză din Martinica (imigranți din această insulă) și dc fr. — 1. oficială. S-au descris 3 varietăți dial. l.V.R. H habla boz ah creolă sp., dispărută în Puerto Rico (sec. 19; și utilizată în Cuba de descendenții vechilor sclavi aduși din Africa. Adj. invariabil în gen, continuînd cînd forma de mase, (ninguno femeră), cînd pe cea de fem. (crigilellita mu cachorro) ; voseo dispărut sub in- fluența sp. standard. M.S. ha o io io pani mo (nume de locuri de origine reli- gioasă). Se întilnesc mai ales în Romania occiden- tală. S-au format în epoca medievală, cînd men- talitatea religioasă era dominantă. O categorie mare o formează h. care provin din apelative denumind instituții și funcții eclesiastice (basilica: rom. Biserica Albă, fr. Bazailles, Bazoche, sp. Baselgas, pg. Bcselgas; ecclesia: it. Chiesa, Chie- sola.Giola, fr. Glisolles, Neuveglise, sp. Airexe, Eireja, Grixa ; nionasterium: rom. Mînăstirea, it. M o naști rolo, fr. Earemouiiers, Montreuil, sp. Mosteiro ; f raier: sp. Eraile, pg. Villafrades ; epis- copus: sp. Eidobispo, Bisbal). Alte h. păstrează amintirea unor martiri (it. Martirano, fr. Martrois, Montmartre, cat. Martorell, sp. Martires, Martirio). Cele mai multe au la bază numele sfîntului patron al bisericii locale (în Franța, o comună din 8 poartă nume de sfinți), precedat de urmașii lat. dominus (fr. Dampierre, Dommartin, Donnemarie ; sp. Domeny, Donalbay, Donalejo) sau sanctus (rom. Simpietru, Sîngiorz, Sînnicolau; it. San Marco, San Matteo, San Pietro ; fr. Saint Avold, Saint Cloud, Saint Thiery ; cat. San Andreu, San Mau- rici, sp. Sanjurjo, Santullano; pg. Santo Sidro, Săo Toinho). Răspîndirea și frecvența fiecăruia din aceste nume depind de tradițiile vieții bise- ricești din fiecare terit. De exemplu, în fr. cele mai răspîndite h. sînt Saint Martin, Saint Pierre, Saint Germain, în oc. Saint Tropez, în cat. San Baudillo, San Daniel, Santa Magdalena, în sp. San Juan, San Pedro, San Martin, San Miguel, San Antonio. Fonetica regională și presiunea boga- tei și diversei rețele de h. au dat naștere la frec- vente pseudoliagiotoponime (fr. Saint Marș fr. Arce, sp. Arba ; ar-aca > sp. Arga ; ar-ua-nna > fr. Orvanne ; ar-ac-one > sp. Aragon) sau devenit el însuși sufix (Js-ara > it. Esara, fr. Isere, sp. Esera ; Av-ara > fr. Yevrt ) ; dan (rom. Dunăre < ^Donaris, Nistru < Donaster) ; dor-, dur- (it. Doire, Doras ; fr. Dore, Dordogne. sp. Duero) ; gab- (oc. Jabron < gab-ar-one) ; var- (it. Vara, oc. Var), cu sufixe (var-ia > fr. Vaire, Veyre; var-d-one > fr. Verdon, Gardon ; var-ona > fr. Verone) sau funcționînd el însuși ca sufix sub forma -vera (Vindovera > fr. Vendeuvre). Un mare număr de b. străvechi din Pen. Iberică au termi- nația -6n : sp. Alagon, Aragon, Carrion, Jalon, Marron. Orinon, Rudron, Semeldon, Tiron. Pentru multe alte h. considerate preindo-europene, deși prezintă asemănări formale între ele, nu au putut fi încă stabilite etimoane sau rădăcini sigure : it. Marro, Nervia, Po, Tevere, fr. Adour, Arroux, Loire, Seine, oc. Sorgue, cat. Argeniona, sp. Limia, Marron, Nervion, Tamoga, Tamuja, Tambre, pg. Lima, Tamega). II. celtice există numai în 1. romanice occidentale. Ele au fost la origine entopice (bebr ,,castor” : fr. La Bievre, Beuvron ; dubron „apă, izvor, rîu” : fr. Douvre, sp. Dobro ; nnos „idem” : it. Reno, fr. Rhin, Reins, Rome ; voberos „apă subterană, loc mlăștinos, văgăună” : fr. Vabre, 'Vaire, Vaure, SVocvre) sau caracteristice descrierii apelor (dubis ,,negru” : fr. Doubs ; samara ,,liniștit” : fr. Sumbre). Cele mai importante rîuri din terit. 1. rom. (Argeș, Buzău, Criș, Mureș. Oii, Prut, Someș, Timiș, Tisa etc.) poartă nume traco- dacice (Ordessos, Museos, Gris ia, Ma/isia, Amius, l )rdos, Samus, Timisis, Tisia), care nu au primit pînă în prezent explicații etimologice clare. Ih lat. denumesc ape mai mici și sînt la origine apela- tive (urmașii lat. aqua: it. Acquabella, cat. Aiguu- freda, sp. Aguaron, Aguasal, Aguaza; fiumer : it. Fiurne, cat. ElamiceU ; cont lut ntia : fr. ConHar.s, sp. Conjmvdes, pg. Complentcs) sau adj. caracte- ristice descrierii apelor (urmașii lat. aqua bona : sp. obona ; jervidus : sp. Fervencedo, Hervtnciu;, pg. Firvida ; mungientem: sp. Mogent). Există și h. prelatine care fost adaptate sistemului lat. : Albis > Alba: fr. Aube ; Argito > Argentes: fr. .h- gens. II. formate pe teren romanic sînt foarte numeroase, dar denumesc ape mici. Structura lor conține de cele mai multe ori un apelativ (rom. apă, piriu, riu, it. acqua, rusalio, -rigagnolo ; fr. e-au, riviere, ruisseau, sp. agua, arroyo, rio, pg. aguo.\ care poate fi însoțit de un determinant (rom.. Apa Bună, Rîul Mare ; it. Acquabuia, Acquacalda, fr. Aiguebelle, Grand-Ruisseau, cat. Bonaigua, sp. Fonteagra, Fontvive). Sînt răspîndite în toate L romanice Iu provenite din adj. substantivizate (rom. Galbena, Repedea, Tulburea; it. Faicenza, Rossa, fr. La Blanche, la Bruyante, sp. Mure ia, Rubricata) și h. formate cu sufixe de la h. exis- tente (rom. Bogățica, Gilorțel, lalomicioara, Olteț, it. Ausetta, Aposella, fr. Aubelte, Divette, Moselotte, cat. Flanvicell, Calderuela). II. germanice se întîl- nesc în 1. romanice occidentale, reg. cea mai bogată în astfel de h. fiind Normandia. Sînt ia origine apelative (bekhr ,,pîriu” > bec : Bec, Clar- bec „rîul limpede” ; Houlbec „pîrîul adînc” ; Rubec, dublet tautologic, Eau de Robec, triplet tautologic) sau adaptări ale finalelor unor vechi top. fr. (-ane : -ein, -in: Cousin < Cosana, Serein < Senane). H. sl. există în rom. și în ret. Pot proveni din ape- lative simple (v.sl. potoku „pîrîu” : rom. Potoc ; slov. virek „izvoraș” : ret. Virco), adj. (v.sl. d- kucij ,,curgătorul” : rom. Tecuci), din derivate cu sufixe (sl. prahu „praf”: rom. Prahova; n. sl. dybu ,..stejar” : rom. Dîmbovița: v. sVjalovu „sterp” : rom. Ialomița) sau din compuse (ser. bela reka „rîul alb” : Belareca ; v. sl. cernavoda „apaneagră” : Cernavodă). M. ar. sînt numeroase în sp., pg., ma.:. ales în S domeniului acestor 1., și sînt la origine apelative (al-birka ,,balta” : sp. Albevca; al-nahya „apă mlăștinoasă”: sp. Anaya; ivădi „rîu” : sp. Guadalquivir) sau antrop. (sp. Bugarra). Se întîl- nesc și multe forme hibride arabo-romanice (sp. Guadalcanal, Guadahipe). II. cumane există numai în rom. Se presupune că h. în -ui (Bahlui, Câ’- mățui, Dăsnălui) sînt cumane, ălai recente, creații ale geografilor sau administrației, sînt numele de lacuri și de bălți date după numele localității lîngă care se află (it. Lago di Como, fr. Lac de Geneve}. Sp. și pg. au avut un mare rol în denumirea ocea- nelor, marilor și rîurilor din terit. descoperite iu timpul marilor călătorii geografice (sp. Pacifice, Rio Bravo, Rio de la Plata, pg. Rio de Janeiro). 1T‘ hihwcGnsțice. în antroponimic, cu accepția cea. mai largă, formă secundară rezultată din modifi- carea fermei originare a unui nume de pers. prii:, scurtare (afereză, apocopă, sincopă), redublare- (consonantică, silabicăi sau sufixare (mai ales din:i,- nutivală) ori prin combinarea acestor procedee. Ca manieră tipică de formare, numeroase h. nu 545 HOTÂKlT, ARTICOL — se supun regulilor obișnuite stabilite pentru evo- luția sunetelor și formarea cuvintelor. Explicabile prin insuficiențele de pronunție din limbajul infan- til și manifestarea afectivității adulților, h. sînt specifice uzului familial, intim ori popular și func- ționează ca supranume individuale tranzitorii .sau constante ; cu valoarea afectivă neutralizată, apar frecvent ca nume individuale (prenume) și colec- tive (de familie). în lat. clas, sint forme h. numele cu redublarea consoanei (Vippius față de Cipus) și formațiile sufixale (Tulliola, fiica Tulliei si a lui Cicero), extinse îndeosebi spre sfîrșitul perioadei imperiale (foarte numeroase derivate cu -ellus, -illus, -inins, -inus, -ulus, -icidus, atestate ca nume gentilice și nume de familie). II. au răspîn- dire generală și pondere deosebită in toate 1. roma- nice. Pentru stabilirea vechimii, frecvenței și difu- ziunii lor, datele oferite de documentele medievale nu sînt probe suficiente; dat fiind caracterul familial și popular al h., se poate presupune că se foloseau cu mult timp înainte de apariția lor în izvoare. Cu atestări izolate începînd din sec. 8 (v. it. Cinulus a. 763, Timdus a. 778), h. devin frecvente în Occident în sec. 12—15 (în Libro di Montaperti, Florența, a. 1260, aproape jumătate din pers, sînt înregistrate cu nume b.; în rolurile de impunere de la Metz, a. 1267—1298, 69,2% dintre bărbați și 63% dintre femei au nume b.; in rom., după cum reiese din cele mai vechi docu- mente interne sl.-rom., la sfîrșitul evului mediu li. erau mai frecvente în Moldova). Cele mai multe b. romanice sînt derivate cu sufixe, simple sau compuse, mai ales de origine lat. și germanică în V {-ila, -mus, -linus) sau sl. în E (rom. -ița), adăugate fie la tema formei originare a numelui (rom. Andriaș, Ștefanei, Petrica, Petrișor, Stăn- cuță — sec. 14—15; it. Martinellus, Baldovinettus, Orlandinus, Ridoîfuccius — sec. 13; fr. Jennat, Jaikemin, Pierel, Gerardon — sec. 13 ; sp. Mă- rie ha ; pg. Mariquinhas), fie la o temă rezultată din reducerea formei originare (rom. Cost ic ă și Dinei < Constantin ; it. Giannello, Giannetto, Gian- nuzzo < Qiovanni ; fr. Chardin, Chardot, Chardel< Richard ; sp. Păruită < Francisca ; pg. Micas < Maria) ; sînt obișnuite substituția finalei cu un sufix (fr. Caton < Catherine), derivarea analogică (fr. Bertelot < Bertaud, Baudet < Baudoin), sufixe mase, pentru nume de femei (rom. Irinel ; fr. Ma- rion — sec. 12). Foarte frecvente astăzi, b. rezul- tate numai din reducerea formei originare a nume- lor simple (rom. Geoz: cre- zen, gazardon ; sonorizarea și vocalizarea ulterioară a lui t-pr: fraires ; posibile urme ale deci, bica- zuale: Seiner) și multe fapte cat. (lat. au>o : coses, goigs, ocels ; pl. fem. în -es: vnales obres, coses, paraules ; desinența verbală -en, pers. 3 pl. : amen, pensen ; pron. accentuat tu în loc de te: si a tu plaiz). M.S. botărit. articol ~. Folosirea în lat. vulg, a adj. dem. iile și ipse cu valoare deictică slabă a dus la apariția a. b. romanic (numit de unele gramatici: definit sau determinativ). Forme ana- logice ale adj. dem. după flexiunea adj. lat. cu 3 terminații. *lllu, illa > rom. -Iu (conservat regio- nal) > -l, -a, it. il, la, fr. le, la, sp. el, la, pg. o, a ; același etimon pentru a.h. în dalm., oc., ret., frpr., în timp ce *ipsu, ipsa stă la baza a.h. în sd., unele d. it. centro-merid. ; în cat. a.h. are forme care provin din *illu, illa (>el, la) și din ipse (cat. din Baleare); folosirea lui ipse și în Galoromania merid. alături de iile este dovedită de păstrarea lui în top. v. oc. Ea pl. unele forme provin din nom. illi, illae > rom. -i, -le (-le de la subst. neutre explicat și ca urmaș al unui lat. *illaec), it. i, le, altele din ac. illos, illas > fr. Ies, sp. los, las, pg. os, as. Forme dependente de con- text: rom.-Ze pentru mase., neutru sg. la subst. terminate în -e (fratele ; explicată din lat. clas. iile : H. Tiktin, S. Pușcariu, dar fiind mai curînd o variantă a urmașului lui *illu datorată asimilării vocalice) ; it. Io, gli, mase. sg. și pl. pentru subst. care încep cu [ts, dz, J, sp, st, sk] ; it., fr. V, mase., fem. sg. pentru subst. cu inițială vocalică, în fr. și cu inițiala h mut; sp. el, pentru subst. fem. cu inițială vocalică; în rom. vorbită -l tinde să se realizeze numai în context intervocalic (omul acela), dispărînd în poziție preconsonantică (omu’ harnic). în v.fr. deci, bicazuală cu forme diferite de caz sub. și caz regim; în urma simplificării flexiunii au rezistat formele de caz regim; rom. — singura 1. romanică prezentînd o flexiune după caz — forme de gen.-dat. sg. și pl. : -lui, -ei, -lor (dal, fr. ă + le>au, sp. de + el>del, pg. em 4- o>no, oc., cat. Folosit pentru formarea subst. de la orice parte de vorbire fără mijloace derivative (vezi conversiune) ; însoțește, cu excepția rom., formele adj. la superlativ relativ, ale pron. pos. și ale num. ord. în rom., în afara a.h. propriu-zis, există și a.h. pos. (genitival) și dem. (adjectival). S.R.R. I iberic, substrat Influență asupra 1. ibero- rom. (cat., sp., pg.). Iberii au locuit în Pen. Ibe- rică (numele Iberia dat de scriitorii greci Pen. Iberice provine de la denumirea acestei populații). Nu se știe nimic cert despre originea iberilor, dar se presupune că ar fi africană (fam. hamitică). I/. i., 1. medit. neindo-europeană, nu este prea bine cunoscută, deși are atestări bogate (mai mult de 1000 de cuvinte înregistrate). S-au iden- tificat unele rădăcini și sufixe precum și apariția repetată a unor elemente al căror sens nu este cunoscut. Numeroase coincidențe cu basca (ab- sența lui r- și f-; sufixul -tar în nume de locuitori: bermeotar „din Bermeo” ; pron. în -en care pare să corespundă desinenței de gen din bască; top. cu elementul inițial iii — Ilerda>sp. Lerida, Ilici> Elche — care se aseamănă cu basc, iri, itli, uri „oraș”). Aceste coincidențe nu înseamnă că i. și basca au origine comună nici că una provine din alta; ele se pot datora contactului dintre iberă și bască, deci pot fi rezultatul unei influențe ibe- rice asupra bascei. Comparația cu basca a servit la interpretarea inscripțiilor iberice (inscripția gudua deisdea, de pe vasul de la Liria — prov. Valencia, -înseamnă în basca actuală ,,strigăt de/la război”, dar nu există indicii că gudii și dei apar- țin lexicului basc primitiv și că pot fi împrumu- turi vechi 1. păstrate în bască). Datorită acestor fapte este greu de separat elementul i. de cel basc (unii vorbesc chiar de ibero-bască). Se pre- supune a fi î. top. cu sufixele -eno, -en, -ena, frec- vente in prov. Aragdn, Lerida, Murei a, Andaluzia din Spania și în Portugalia, precum și < uvinte care se referă la forme de relief, faună și floră (sp. balsa, cat. bassa ; sp., pg. batrancu ; cat. mantega, sp. manteca, pg. manteiga ; sp. cariasca, gândara, lama). Unele dintre aceste cuv.me există și în bască. Se crede că sufixul pat.'(nimic sp. -er, pg. -es ( Rodriguez, Rodrigues, Altar.:, Ahares) ar fi de origine iberică. M.S. iberoronianic, grup ansamblul idiomurilor romanice dezvoltate din lat. vorbită în Pen. Ibe- rică (una dintre primele reg. din afara Italici cuce- rite de romani, într-o perna dă cuprinsă între începutul sec. 3 î.e.m și sfirshul sec. 1 î.e.n.). Dup* o opune larg receptată astăzi, cuprinde: sp., pg. (1. romanice cu cea mai mare expansiune teritorială și cel mai mare număr de vorb.) și cat. în cadrul României occidentale, g.i. se individua- lizează prin trăsături în general conservatoare: păstrarea lat. u nepalatalizat, comparativul cu magis (>sp. mas, pg. mais, cat. mes), cuvinte lat. clasice (semper > sp. siempre, pg. sempre, cat. sempre), dar și prin inovații specifice: reducerea timpurie a flexiunii nominale la o singură formă, gramaticalizarea a 2 verbe pentru „a fi” și „a avea” (esse (ședere)-stare, habere-tenere), evoluții semantice proprii (germanus, -a > sp. hermano, -a, pg. irmăo, -a, cat. germă, -ana înlocuiesc lat. frater, soror). Cuvinte de substrat iberic, împru- muturi din bască. (ezker > sp. izquierdo, pg. es- querdo, cat. esquerre, care au înlocuit descendenții lat. sinister) și din ar. (gr. cu cea mai puternică influență ar.). în multe cazuri, opțiunile cat. (mai ales în domeniul lexicului) sînt comune cu cele ale gr. galorom.: tratamentul vocalelor finale neac- centuate, al lat. kl-, gl-, pl-, bl-, fl-; *uolere > cat., oc. voler, fr. vouloir, dar quaerere > sp., pg. querer ; manducare > cat. menjar, oc. manjar, fr. manger, dar comedere > sp., pg. corner ; parabolare > cat., oc. parlar, fr. parler, dar fabulare > sp. hablar, pg. falar etc. Această situație a generat o lungă dispută în legătură cu poziția cat., căreia unii lingviști i-au negat apartenența la g.L. considerînd-o fie un d.oc. transplantat în Spania în sec. 8—9 după întemeierea de către Carol cel Mare a Mărcii His- panice (W. Meyer-Lubke, E. Bourciez), fie un idiom galorom. independent (A. Grier a, W. Ent- wistle). Susținătorii apartenenței genetice a cat. la g.i. (R. Menendez Ridai, H. Meier, A. Alonso, M. Sanchis Guarner) au subliniat că păstrarea lat. u nepalatalizat și reducerea flexiunii cazuale la o formă unică, trăsături care au separat în faza veche cat. de oc. în Roussillon, de-a lungul Mun- ților Corbi eres, sînt sprijinite și de alte fapte, care marchează o frontieră lingvistică profundă: monoftongarea diftongului lat. au în cat., dar conservarea lui în oc. (causa>co.t. cosa, dar oc. causa), palatalizarea geminatelor lat. -11- și -nn- în cat. dar reducerea lor în oc. fără palatalizare (bella, canna > cat. bella, canya, dar oc. bela, cana), top. în -anum la S de această frontieră, cu sufixul celtic -acum la N etc. în schimb, granița cu sp. nu este atît de netă: în Ribagorza. trăsăturile aiag. ceGeaza ticptc.t ic ■ . - cc:c i ' a•. ii (G. Rohlfs, A. Kuhn, V. Garcia de Diego) susțin exis- IBEROROMANIC, GRUP 148 tenta unei unități pirineice, care grupează cat. cu arag. și gasc., iar P. Bec include cat., alături de oc. (din care desprinde gasc.), intr-un subgr. galorom. numit oc.-rom. Larg împărtășită astăzi este opinia (A. Badia Mărgărit, K. Baldinger) după care cat., idiomul iberoromanic cel mai apro- piat de galorom., grație evoluției sale istorice și culturale, constituie o 1. punte (care prezintă „soluții de compromis" între gr. galorom. și cpi. în diverse compartimente ale 1.; de ex. denumirile arborilor fructiferi cu forme de mase. — ca în idiomurile galoroman. — și de fem. — ca în cele iberoromanice). Pe de altă parte, este generai recunoscut că gasc., din interiorul gr. galorom., face trecerea intre acesta și g.L Soluții diferite a primit și problema cauzelor fragmentării lingvis- tice a Pen. Iberice. A. Griera a atribuit-o celor 2 curente distincte prin care s-a realizat romanizarea : unui originar din N Africii, pătruns prin prov. hispanică Baetica (S), altul din S Galliei prin Tarraconensis (N peninsulei). Primului i se atri- buie geneza sp. și pg., celuilalt geneza (galorom.) a cat. Keluînd și dezvoltînd această teză, H. Meier evidențiază diferențele de ordin cultural și ling- vistic dintre cele 2 centre ale romanizării: Baetica, cu o puternică viață citadină și o cultură înflori- toare și, în consecință, o lat. mai arhaică și clasică, Tarraconensis — esențial militară, iradiind o lat. mai puțin îngrijită. Așa ar putea fi explicat carac- terul conservator al pg.: păstrarea diftongilor iberorom. ou (pg. varo ; lat. facla > pg. Rim}, a m.m.c.pf. lat. cu aceeași valoare etc., și acela mai inovator al cat. : ou>o, ei>e (lat. aurum > cat. oro, lat. factum > cat. fet). Cele 2 curente s-au întilnit, după opinia lui II. Meier, în aria cast., transmițîndu-i, fiecare, trăsături extinse apoi, prin Recoaquista, spre S Spaniei. Cei mai mulți au aderat la teza lui R. Mcncudez Pidal, admițînd o unitate relativă a pînă în epoca Reconquistei și în care un rol i în portant a avut unificarea Peri. Iberice prin stăpînirea vizigotă (c. 470 — 711). în 711—718 peninsula este cucerită de ar., cu excepția Asturiei și GMiciei de unde, în același secol, pornește Recon- quisia, definitiv victorioasă în 1492 prin cucerirea ultimului oraș aflat sub stăpînirea ar., Granada. Se creează astfel premisele unei, mai accentuate diferențieri dialectale în N (legată de constituirea, pe terit. recucerite, a regatelor creștine), unde se conturează ansamblurile dialectale galic.-pg., ast.- -leon., cast., navaro-arag., cat., în timp ce în zona ar., d. mozar., vorbite de populația romanică creștină supusă, au o evoluție mult mai ientă. Prin Reconquista d. din N se extind spre S asi- milînd și eliminînd fără dificultăți d. mozar.; grație dinamismului politic și militar al Castiliei, d. cast., cel mai inovator (diftongarea vocalelor accentuate în silabă descaisă și închisă,. Af >/J, f- >h și apoi 0), vorbit inițial doar în Cantabila, va pătrunde, restrîngind ariile d. ast.-leon. și navarro-arag., ca o pană spre S. impuaîndu-se ca bază a l. literare a regatului Spaniei; se sparge astfel unitatea primitivă a y.h și se separă V (ansamblul galic.-pg. — în cadru! căruia se va forma 1. literară pgb de C (wt.'. P. mul tacul acestor procese este forma;ca, pc te;A. amerior unitar din punct de vedere lingvistic al Pen. Iberice, a 3 1. distincte, dar împiedicarea unei accentuate dife- rențieri dialectale. J.B.M. ibizan (eivisseno), subd. cat. (d. balearic*). Spania (ins. Ibiza). M.S. identitate, pronume și adjectiv de în lat. idem, care face parte din clasa pron. dem. în lat. tîrzie ipse, pron. de întărire în lat. clas., cumulează ambele valori, înlăturindu-1 pe idem ; cu scop ex- presiv, ipse se folosește însoțit de particula met (ca urinare a unei regrupări de tip popular a par- ticulei față de cuvîntul determinat: egomet ipse> ego metipse} : met ipse, conservat in oc., cat. sau sufixat cu ajutorul sufixului de superlativ, metip- siinus>î~. meme, it. medesimo, sp. mismo, pg. ■mesmo. în it. se folosește cu același sens și un alt urmaș al Iul ipse, precedat de istosfesso, mai frecvent decît medesimo. în 1. romanice amintite, toate aceste forme antepuse subst. sînt folosite ca adj. de identitate ; postpuse devin adj. de întărire : it. Io stesso uomo ~ V uomo stesso, fr. le meme homme ~ l'homme meme, sp. el mismo hombre ~ el hombre mismo (..același om”„omul însuși"). Unele gramatici romanice înglobează aceste pron. în clasa pron. nehot. în rom. avem: același, pe iîngă care există însuși, pron. de întărire. Același, cu flexiune după număr, gen și caz, provine din pron. dem. de depărtare -j-- particula -și (a cărei etimologie a fost explicată iu mai multe feluri: lat. ipse ne accent nat, sic sau sibi). S.R.R. ieripgMi, argou it. vorbit la Bologna (reg. Emi- lia Romagna). O.S.C. ilher, vezi papia kristann. îlirip, substrat Influență asupra dalm., friul. și Iad. doi. Uirii au stăpînit, înaintea romanilor, terit. actual al Dalmației, Albaniei și o parte din Parmonia. L. lor, 1. de origine i.-e., atestată prin glose și nume proprii. în afară de unele top. nu se pot detecta urmele vreunui s.i. în dalm. Natura ilincă a substratului rom. (O. Densusianu) nu este acceptată astăzi. M.S. imitative., cuvinte vezi interjecție. imperativ. Mod pers., comoortînd in lat. 2 timpuri — prez, și viit. — cu forme distincte pentru diateza activă, respectiv pasivă, și numai un timp — prez. — in 1. romanice, cu excepția fr., care are și un timp trecut. Subordonat aspec- tului imperfectiv (Infectam ), i. lac. avea numai 2 pers, la prez. — 2 sg și pl. — și 3 la viit. — o formă unică pentru pers. 2 și 3 sg., forme speciali- zate pentru pers. 2 și 3 pl. Pers. 2 sg. a i. prez, activ :m avea desinență, cuine izînd cu tema ver- bală (ama, mme, lege, cape, auâiR prescurtată chiar la unele verbe disilabiee de cunj. 3 (dic, duc, fac) ; oers. 2 pi. avea o desinență unică -te pentru toate verbele (anale, manete, legite, căpițe, audite). I. prez, paăv utiliza desinențele -re șl -mmi proprii pers. 2 sg și pl. de la ind. prez, al verbelor pasive. L viit., care nu s-a păstrat în nici o 1. romanică, nefiind folosit nici în lat. clas, decît in textele juridice, avea, la diateza activă, desinențele -to, adăugată la pers. 2 sg. a L prez., respectiv, prin analogie, -(io)le, -rito, iar la cea pâăvă, desinențele -lor — și *-mmo, în epoca repu- blicană — (la pers. 2 și 3 sg.), -aloc (la pers. 3 pl.). Dispumnd de un număr variabil de forme pers. Î49 mPEIÎFECT — 2 (2 sg. și pl.) în rom., sp., 3 (2 sg., 1 și 2 pl.) în fr., 4 (2 și 3 sg. și pl.) in pg., 5 (2 și 3 sg., 1 — 3 pl.) în it. și cat., L prez, s-a transmis în toate 1. romanice ca expresie de bază a ordinului, a modalității injonctive afirmative. Dm punct de vedere formal însă, evoluția modulul pe plan romanic are un caracter neunitar. Deși, pentru constituirea paradigmei sale, pretutindeni s-a re- curs frecvent la formele ind. prez, sau ale -conj. prez., distribuția acestora între diversele pers, în cadrul fiecărui tip de conj. verbală nu s-a reali- zat conform unui model unic. în pg. și sp., toate verbele regulate de conj. 1, 2 și o, întocmai ca majoritatea verbelor de conj. 1, 3 și 4 și ca o serie de verbe de conj. 2 dm r.om., au la pers. 2 sg. o formă identică cu cea a pers. 3 de la iad. prez, (rom. ciută, bea, rupe, coboară ; sp. tomu, corne, vive; pg. canta, bebe, une). în it., la aceeași pers., verbele de conj. 1 au desinența -a, ca la pers. 3 sg. a ind. prez., în timp ce verbele de conj. 2 și 3 au desinențe identice cu cele ale pers. 2 sg. de la ind. prez, (trova^credi, parti). Pentru formarea pers. 2 pl., pg. suprimă -s de ia pers. 2 pl. a ind. prez, (cantais—^cantai, bebeis—bebei, unis^-uni), iar sp. înlocuiește -r de la inf. verbelor regulate printr-un -d (tomad, comed, vivid) ; în rom., forma este identică cu cea a pers. 2 pl. de la ind. prez. (cintați, beți, rupeți, coborîți}, iar în it. pers. 1 și 2 pl. sînt Identice eu formele cammunzătoare de la ind. prez, (troviamo, trouiate ; c-edlamo, credete; partiamo, partite). în it., sp. și pg... formele de poli- tețe de pers. 3 sg. și pl. sînt identice cu cele ale pers, corespunzătoare de ia conj. prez. (it. (Lei) trovi, creda, pa-ta; (Loro) trovino, credano, par- tano ; pg. (voce) cânte, beba, una : (voces) candem, bebam, unam). în fr. și oc.. marea majoritate a verbelor regulate și neregulate au ia i. prez. — pers. 1 și 2 pl. — forme identice cu cele ale pers, corespunzătoare de la ind. prez, (parlons, pariez ; finissons, finissez ; eieignons, eie^nez). In ceea ce privește pers. 2 sg., desinența -s nu aplrea decît sporadic, în v. fr. și v. oc. (sec. 13), ia verbele de conj. 2 si 3, fiind un împrumut pur grafic de la formele corespunzătoare ale ind. prez., dar se gene- ralizează în sec. 17; verbele de conj. 1 nu primesc acest -s grafic decît în cîteva contexte riguros deter- minate, în care -s se sonorizează prin liaisori). Unele verbe neregulate, printre care — ca și in alte 1. romanice — aux. ebe ,,a fi” și auoir ,,a avea”, au forme identice cu cele ale pers, corespun- zătoare de la conj. prez. în cat., la pers. 3 sg. ș: 1—3 pl., formele i. orez, sînt identice ca cele ale conj. prez., singura pers, cu desinență distinctă fiind pers. 2 sg. în fr., spre deosebire de formele pers, ale prez. iad. ori con;., care sînt însoțite obligatoriu de un sub. realizat de obicei printr-un pron., formele o apar fără sub. explicit. In toate 1. romanice, regali precise stabilesc local pron. refl, și pers, cu funcție de compl. direct și indirect lingă verbul utilizat la i. afirmativ — negativ. Injoncțiunea negativă sau interdicția ( = prohi- bitivul) se exprima în lat. prin inf. verbului, pre- cedat de negație, sau, în cadrul unor construcții mai complexe, prin conj. precedat de negație. Utilizarea inf. ca expresie a ordinului negativ este cunoscută și în unele 1. romanice, care re'nrg la această formă numai pentru redarea interdicției la pers. 2 sg. (rom. nu face fă ! (-u- (cantavo, tenero, dormico) ; se consideră că finala -o (pers. 1 sg.), care pare a fi IMPERFECT 150 rezultatul unui transfer de la ind. prez., nu s-a generalizat decît pe la sfîrșitul sec. 14 sau la în- ceputul sec. 15, în vreme ce -i (pers. 2 sg.) s-a generalizat într-un stadiu mult mai vechi. V.fr. a continuat morfemul -aba sub formele -eve, respectiv -oue, cel puțin la pers. 1 — 3 sg. și 3 pl., în anumite zone din E, respectiv NE Galliei, dar în evoluția ulterioară acestea s-au pierdut, astfel încît fr. mod. este singura 1. romanică cu o serie unică de mor- feme pers, pentru i.; în fr., ca și în oc. — singu- rele 1. romanice care se caracterizează prin prezența, la numeroase verbe în -in, a lat. -clise- (>-iss} la pers. 1 — 2 pl. ale ind. prez. — acesta apare la toate pers. i. ind. în fața desinențelor (fr. finis- sait ; oc. finissia}. în alte zone ale României occi- dentale care au conservat desinența -aba s-a pro- dus o reducere a celorlalte 2 desinențe (-eba>-ea și -iba>-iaj. Ulterior, în d. it. merid., sd., oc., cat., sp., pg. aceste 2 forme reduse s-au contopit într-una singură: -ia, poate (K. Togeby) și sub influența desinențelor cond.; așa se explică pre- zența în sp. a lui -o- (<-b-}, respectiv în oc., cat. și pg., a lui -v- (<-b-) exclusiv în cadrul desinenței verbelor cu temă în -a (sp. cantaba ^comia, vivia ; oc. cantata ~ sentiâ~vivid ; cat. cantata ~perdia, sentia ; pg. cantata ~ bebia, uni a). Un singur verb lat. cu 1. neregulat — esse — s-a transmis ca atare în 1. romanice, cu excepția fr. mod. (lat. eram> rom. eram, it. ero, v. fr. iere, cat., sp., pg. era}. 1. ind. poate fi folosit cu valoare modală — ca expresie a irealului — în prop. regente, în care poate fi înlocuit de cond. pf. (rom. Puteai să mă inviți și pe mine 1, fr. Tu pouvais me le dire.pius toi lj sau în prop subordonate, în corelație cu un cond. pf. sau cu un alt b (rom. Dacă m-ai fi chematlmă chemai, veneam I aș fi venit cu tine}, ori ca formă de politețe, indicînd o atenuare (rom. Vă rugam de un pahar cu apă; fr. Je voulais vous demander un conseil}. 1. conj. avea drept morfem caracteristic sufixul -re-, care se adăuga la tema Infectum-xAvâ; cu ajutorul desinențelor obișnuite, la diateza activă se obțineau formele amarem, monerem, legerem, audirem. Utilizat în prop. subor- donate conform regulilor corespondenței timpurilor, încă din sec. 1 î.e.n. a început să fie înlocuit de formele de m.m.c.pf. conj. (amauissem), procesul încheindu-se în lat. tîrzie. Nu s-a păstrat decît în sd., sub forma log. kantere — inițial kantare (L și completiva directă'* lat. nu suit abordate separat (Nemo dubitat quin ad nos quamprimum Uite ras scriptzirus sil; Miror quod nemo u'-trum sua sorte con-teatus est). .Exista și gramatici romanice m care nu se face distincția intre p.rd. și completiva directa. I’.c.i. romanic;! ace ca regent un verb, un adj. sau un adv. în generai, puM. se introduce prin ace- leași elemente de relație ca și completiva directă: pron. sau adj. rel., inter, sau nehot., uneori însă la cazul dat. .sau precedate de anumite prep, care nu apar și pentru completiva direct! (rom. Dădea curți oricui -îi cerea : A -blecat independent de cine a organizat excursia : it. Nvn mi aoco gevo quali potessero essere le sm iuî^n-noni : fr. Je le dis ă qui veut r ecouter ; sp. No le duh'm a que'las barria- das mi se-rable s la imp-nsion de trist-na sombria y aclusta que producen al que no estă acostumbrado ci vivir en eilaj adv. rel. sau inter, (rom. Nu-mi dau seama unde ne aflam), conj. (rom. Convinsă că procedează bine, fata ne-a ascuns adevărul; it. Dubito che tu lo abbia mai visto ; fr. fe me refouis qu’il soit retabli ; sp. No est aba segw'o de que vinie- seis). P.e4. este plasată de obicei după regentă; topica inversă exprimă reliefarea (rom. Că minte sînt sigur ; La ceea ce va u^ma nu ne-am gîndit). Pentru anticiparea și reluarea p.cd. vezi dublare. C.L. indo-îranerză, vezi tây bbi. indo-portu^ii^z.-i (luso-indiana), ansamblu de creole pg. formate în diferite zone cucerite de pg. în India și Sri Eankn (Ceylon). Expediția lui Vasco da Gama, care deschide drumul comercial spre Indiile de V, debarcă la Calicut (azi Kozhikode), pe coasta Malabar, la sfîrșitul sec. 15. în 1516, Alfonso de Alburquerque cucerește Goa (posesiune pg. pînă in 1931). Eourenco de Almeida descoperă în 1505 Ceylonul, care e controlat de pg. pînă în 1658, cînd devine colonie ol. L-p. este în regres, fiind înlocuita de engl. — impusă în perioada colonială britanică șî folosită azi în știință, cultură, relații internaționale — și de 1. indiene. A dispă- rut sau se mai păstrează doar urme de L-p. în Nagapattinam (Coromandel) și în Mahe, Calicut, Cannanor. în Cochim și Vaipim, creola vorbită numai în cîteva zeci de fam. Este încă vie la Kor- lai (cca 900 vorb., comunitate unîlingvă) și în Sri Lanka (Uppordai, lingă Batticaloa), unde populația este bilingvă. în Dxmm- șl Goa v u te mi că tendință de decreoiizare a d. local. în Din și Gnu persoanele cu instrucție folosesc pg. literară. I.-p. cuprindea 10 varietăți dialectale, inclusiv creola din Sri Lanka, cu multe trăsături comune : apocopa voca- lelor finale, formarea pl. prin reduplicare etc. I.-p. prezintă cîteva trăsături comune cu celelalte creole pg. din Asia (malaio-pg., makista) și chiar cu cele din .Africa: apocopa unor sunete sau silabe, tendința de reducere a diftongilor; eliminarea opo- zițiilor de gen, folosirea unor elemente gramatica- lizate pentru formarea timpurilor verbale, crearea unor noi opoziții (aspect incoativ/rezultativ, dura- tiv/iterativ, gnomic/temporar) ; împrumuturi din idiomurile locale sau din engl. (pe coasta Malabar: Mangalor, Cannanor, Cochim; makista, malaio-pg.). Fenomene comune cu pg. populară sau dial. din Portugalia și Brazilia: închiderea lui -e și -o la i și, respectiv, u; reducerea unor diftongi (-do, eu, ou) ; căderea lui -r; yeismo ; arhaisme fonetice : tf. I. Creola pg. din Din: apocopa vocalelor finale precedate de consoană (corposcorp) ; X și n >i sau dispar (embrulho>imbrui, quinhăo>quiăo) ; v urmat de o vocală labială cade (vos>6s). Pl. format prin reduplicare (căo-căo). Influență le- xicală exercitată de gujarati, 1. oficială regională. Varietate pe cale de dispariție. 2. Creola pg. din Daman: apocopa vocalelor finale neaccentuate (dona>don, velha>velh) și a unor silabe finale (outro>6t, contandocontăn) ; -r cade (levantar> launtă) : diftongii eu și ou se reduc (6t, me-not, che). Pl. marcat de determinanți (doi mulher, doi criad) ; nu se fac distincții de gen; pron. pos. invariabile (mim, su). în lexic, elemente din guja- rati, 1. indiană oficială vorbită în zonă. Asemănări cu creola din Diu. 3. Norteiro, ansamblu de varie- tăți creole, astăzi dispărute, cu excepția graiului diu Korlai. Asemănări cu creola din Daman. 4. Creola pg. din Goa prezintă oscilații în tratamentul vocalelor neacceutuate: cele deschise se închid (somentosumente), la finală dispar (minh, filh) sau se închid (fonte>fonti) ; între 2 vocale, dintre care una este accentuată, se dezvoltă un i epen- tetic: pocta>piiieta; tendință de nazalizare a lui -i și -u accentuate (concanim, bambum) ; s-a con- servat africata /f, devenită fricativa j în pg. ; opoziția dintre r și rr dispare în favoarea lui r; v se realizează ca w. Art. apare sporadic ; cuvîntul konkani hi folosit după verb (ele morreu hî). Compl. precede verbul (chavetire). împrumuturi din 1. indiene marathi (d. konkani) și hindi. Ten- dință de decreoiizare sub influența pg. literare, studiată la universitate. 5. Creola pg. din Mangalor: apocopa vocalelor finale neacceutuate (filhosfilh). Pl. format prin reduplicare (tud crianQ-crian^ sau marcat de determinanți (dois filh) ; gen. construit cu 's. împrumutat diu engl. (mesas riba) ; prez, format cu to, tu (to vai, tu come), viit. cu 16, logo, pf. cu jă; adv. negativ uituca. 6. Creola pg. din Cannanor : pl. marcat numai la determinanți (bos di), pf. format cu jă. 7. Creola pg. din Mahe, vorbită într-o zonă ocupată ulterior defr., astăzi dispărută. Vocalele finale cad (tempo> temp) : influență, engl. în formarea gen., construit cu ’s. 8. Creola pg. din Cochim, vorbită, în cîteva zeci de fam. : pl. format prin reduplicare (senhor- senhor) sau marcat prin determinanți (de: carin-, guejo) : nu există op ) ații de gen (sua a nigo, INDOVINELKO VERONESE 15^ mlnka mandamentos ) ; pf. format cu jd, viit. cu 16; adv. negativ nada. Asemănări cu creola pg. din Sri Lanka. 9. Creola pg. din Cor om and el (Nagapattinam), coasta orientală a Indiei, a dis- părut. 10. Creola pg. din Sri Lanka (Ceylon), vorbită la un moment dat de 10% din populația capitalei, Colombo. Astăzi 1. familiară și de cult. Vorb. bilingvi. 2 varietăți, vorbite de creștini indo-pg. și de metiși ol. -do>a ; opoziția r^rr dispare în favoarea lui r; -r cade (pică); X>C Art. bot. o folosit sporadic; pl. prin determinant!, mai ales muilo ; prez, format cu id (eu tă amă), pf. cu (d)jă, iar viit. cu 16; prep, se folosește în encliză, ca în 1. dravidiene (eu jd vi iști ierra far). Bogată literatură laică și religioasă. C.L. Indovînello veronese. text rimat de la sfîrșitul sec. 8, începutul sec. 9, considerat de unii lingviști cea dintîi atestare a it. (primul document într-o incontestabilă. 1. it. fiind Placito di Capua, 960). Textul a fost publicat și descifrat pentru prima dată (1924) de L. Scliiaparelli. Cele 4 versuri ale I.v. constituie o ghicitoare (după părerea lui A. Mon- teverdi și P. Rajna de origine cultă), bazată pe similitudinea dintre actul scrierii și aratul unui cîmp alb. în ciuda mărcilor morfo-sintactice lat. încă evidente (pl. în -s: boveș ; impf. în -aba, -eba: se par eba, araba, teneba, se miri aba; conservarea consoanei finale: semen), textul prezintă inovații tipice noului idiom romanic în formare (desinența -o în loc de -um în albo, versorio; forma negro în loc de nigrum), precum și indicii ale originii sale ven. (termenul versorio, ven. versor cu sensul de „plug” ; parare cu sensul de ,,a împinge boii înain- te”). Existența unui text lat. fără abateri de la normă scris de aceeași mină alături de I.v. atestă opoziția dintre cele 2 sisteme lingvistice și intenția redactării ghicitorii într-o 1. diferită de lat. O.S.C. infinitiv. Mod nepersonal, în lat. cu 3 forme temporale — prez., viit. și trecut —, dintre care numai prima s-a păstrat în 1. romanice. Deși, prin valorile pe care le exprimau, primele 2 se subordonau aspectului imperfectiv (Inpectum), iar ultima — aspectului perfectiv (Perfectum), for- mal numai prima era legată de tema Inpectum-vdvi\, i. viit. fiind o structură perifrastică alcătuită, la diateza activă, din esse și o formă a part. viit. : habiburum esse, iar la diateza pasivă, din ac. supi- nului asociat inf. iri: amatum-iri, monitum-iri, lectum-iri, capiwn-iri, auditum-iri. I. prez, activ se forma cu ajutorul desinenței -re : amare, monere, legere, capere, audiere, -e tiznînd să dispară în vor- birea populară. Lat. vulg, a creat forme noi de i. prez, pentru unele verbe neregulate: essere (clas. esse) (it. essere, fr. etre, cat. esser), poiere (clas. posse) (rom. putea, fr. pouvoir, sp. poder), volere (clas, velle) (rom. vrea, fr. vouloir). I. prez, pasiv, care se obținea fie prin adăugarea desinenței -i după consoana finală a temei In/kc/Mm-ului, la unele conj. (legi, capi), fie prin adăugarea desi- nenței -ri după vocala finală a aceleiași teme, la alte conj. (amari, moneri, audiri), a dispărut aproape complet încă din lat. clas. I. trecut (pf.), format prin adăugarea desinenței -isse la tema Perpectum-vAxâ (cantavisse, dedisse, mansisse), a dispărut complet, fiind înlocuit încă din lat. vulg, urirtr-o perifrază: l.abere canlatum, itiurc cardatum, pieri cardaium ; acest tip de 1. trecut analitic se re- găsește și astăzi în 1. romanice (rom. a pi ciudat ; fr. avoir chanie, etre parii (e); pg. ier cantado). în trecerea de la lat. la 1. romanice, i. prez, a sufe- rit modificări de formă care i-au afectat adesea desinențele și uneori chiar radicalul. Spre deosebire de toate celelalte 1. romanice, rom. a suprimat silaba finală -re a formei verbale de i. (cinta, vedea, merge, dormi), dar a păstrat forma lungă terminată în -re ca subst., rar ca verb în formele: inversate de cond.-optativ prez. : cintare-aș; în restul terit. romanic, chiar forma verbală a u prez, este folosită — mai mult sau mai puțin frecvent — ca subst. însoțit de art. La rîndul ei, pg. este singura 1. romanică în care, pe lîngă i.. nepersonal general romanic, există și un 1. pers. Utilizat în lat. ca un adevărat subst., în funcțiile de sub. sau de nume predicativ, ori cu rol verbal, în construcții cum ar fi cea numită ,,acuzativ < u infinitiv”, i. și-a înmulțit și diversificat funcțiile în lat. tîrzie, înlocuind în diferite contexte cele- lalte forme nominale și adjectivale ale verbului (supin, gerunziu) ; în 1. romanice, cu excepția rom., este întrebuințat ca variantă — cel mai adesea gra- maticală — a modurilor pers., cu precădere a conj. — avind valoare temporală, cauzală, consecutivă,, concesivă etc. — după anumite categorii de verbe, în condițiile identității sub. verbului dependent cu sub. sau cu compl. direct ori indirect al verbului regent (it. voglio partire, fr. je veux partir, sp.. quiero salir, pg. quero partir; it. gli ho detto di andarci, fr. je lui ai dit d’y aller). De asemenea, cu excepția rom., apare după verbele de mișcare, în construcții finale, în condițiile identității celor 2 sub. (it. vengo vederii ; fr. je viers te voir ; sp. vengo a verte), și după verbele de percepție — în- deplinind funcția de element predicativ supli- mentar —- dacă sub. i. este identic cu compl. direct al verbului regent (it. lo vedo partire ; fr. je le vois partir ; sp. lo veo salir ; pg. o vejo sair),. în prop. independente, poate fi folosit cu valori: modale, exprimînd stări afective sau injoncțiuni; de altfel, în it. și, pentru anumite verbe, și în rom., în prezența negației non, respectiv nu, forma de imp. este înlocuită de cea de î. A.C. infinitiv personal (inpinito pessoal) sau flexio- nat, particularitate gramaticală a 1. pg. și a codia- lectelor galic, și mirandez. Formele sale se confundă cu inf. impersonal (la pers. 1, 3 sg.) sau, la conj. regulată, cu viit. conj. (la toate pers.) : vender, venderes, vender, vendermos, venderdes, venderem. Origine controversată. După unele ipoteze (F. Diez, II. Schuchardt, W. Meyer-Lubke, E. Bour- ciez, M. Criado del Val), i.p. ar proveni din viit. conj. lat., dată fiind identitatea formală a i.p. și a viit. conj. pg.; sincretismul celor 2 timpuri verbale nu se mai verifică însă la conj. neregulată, la verbe deci foarte folosite în pg. După alte ipo- teze (J. Leite de Vasconcelos, F. A. Coelho), i.p» ar rezulta din construcția nom. + inf. impersonal (ier saude e bom, devenită apoi ieres saude e bom) ; construcția se găsește însă și în sp. unde nu s-a dezvoltat un i.p. ; în plus, nu se explică absența, desinenței la pers. 1, 3 sg. Cei mai mulți specia- liști (H. Wernecke, E. Gamillscheg, J. M. Rodri- gues, C * Michaelis, II. Meier) consideră că i.p* 155 INTERAMNENSE are originea in. impf. conj. lat., timp folosit frecvent în Pen. Iberică, cu valori apropiate de cele ale i.p. împotriva acestei explicații s-aa ridicat obiecții de natură fonetică, mai ales pentru pers. 1, 2 pl.: lat. amarem>pg. amar, amares>amares, amarei >amar, amaremus >lat. vulg. ^amaremus> >amarmos, amar el is >lat. vulg. *amaretis>amardes, amarent>amarem. I.p. atestat și în texte nap. din sec. 15, avîndu-și originea tot în impf. conj. lat.; apare de asemenea, sporadic, în texte medievale din Deon, probabil sub influența galic.-pg. Prezența i.p. în pg. și în d. it. menționat corespunde probabil unei particularități regionale a lat. vulg. Folosirea î. p. răspunde unei nevoi de claritate și expresivitate ; se întrebuințează cînd sub. său — același sau diferit cat. liana și în unele d. sp.) sau a favo- rizat proteza* vocalică. Vezi și palalalizarea con- soanelor, consonantizare, precum și laringale, consoaneS.R.R. instrumental (de mijloc), complement eireum- stanțial~. în lat. determina verbe (complere aii- quid aliqua re) sau adj. ( plenus honoribus), desem- nînd mijlocul concret (canere tibiis) sau abstract (adficere aliquem gaadio) prin care se realizează o acțiune sau se manifestă o însușire. Se exprima prin subst. sau substitute, la origine în cazul abl. fără prep, (gladiis pugnatum est, conuincere ali- quem testibus) (după verbe ca uti, uesci la înce- puturi și în ac. fără prep.: qui abusus sum tantam rem patriam, înlocuit apoi prin abl.), înlocuit trep- tat cu abl. cu prep, cum (care introducea și compl. circ, de mod și sociative), devenită frecventă în lat. tîrzie (confractum cum malleis), ab (în lat. postclasică : uictus cecidisset ab hasta), in (uirgam in qua percussisti flumen) sau de (de nianibus suis summitates p re met) — devenită frecventă abia în lat. tîrzie, sau în ac. cu prep, per, la înce- put referitor la pers, (per alium transigam), apoi și la lucruri (consuluisti me per litteras), sau ad (canere ad tibiam). Se putea exprima și prin verbe la gerundiv în abl.-instrumental (hominis meus discendo alitur et cogitando), inclusiv în construcție absolută (loquendi elegantia augetur legendis ora- toribus et poetis). Și în 1. romanice, e.e.i. arată mij- locul concret — instrumentul (fr. fendre avec une hache) sau materia (fr. faire un panier avec du rafia, it. fatto di pietra, vestire inldi grigio, pg. Bordava a seda, cat. fer el mân de no res), ființa servind drept intermediar (fr. obienir par un ami, sp. Te lo mando mediante mi canada) sau mijlocul abstract (fr. triompher par la ruse). Determină nu numai verbe, ci și alte cuvinte cu valoare verbală și anume interj, (rom. Hai cu trenul; Pleosc cu o piatră) sau adj. (fr. objets exprimables par des formes simples de langage). Se exprimă prin subst. precedate de prep. (fr. jouer ă la balle/du piano, arriver par le carlen avion, it. riempire di manete, andare a cavallo, Lo ravvisai dai gesti, colpire col martello, auvertire per iele graf o, sp. Lo mandaron por correo, Escribe con un lapiz, oc. Li n'a sacat amb lo baston, cat. Lo irreparable cusen amb fii de tots colors, Honrant Ies llurs caps de fulles de llo- rer) sau prin loc. prepoziționale (rom. cu ajutorul, prin intermediul/mijlocirea, fr. ă l’aide/au moyen/ă coupslă force/ă la faveur de, it. per mezzo di, sp. a traves/fuerzal por (inter) medio de: sp. Lo consiguid a fuerza de voluntad) sau prin substitute pronomi- nale, inclusiv — în 1. în care există — prin pron. adverbial sau relativul dont (fr. II prit un baton et m en frappa/dont il me frappa), num. (rom. Tai cu amândouă) ; absența unui instrument este indi- cată prin prep, „fără” (rom. Operează fără bisturiu). Se poate exprima și prin verbe la anumite moduri nepersonale (ca și în cazul compl. circ, de mod, verbul trebuie să exprime o acțiune care să poată constitui mijlocul prin care se realizează acțiunea verbului regent, și nu orice acțiune care o înso- țește — reprezentînd un element predicativ su- plimentar) : gerunziu (rom. L-a lămurit (tot) explicîndu-i, it. Leggendo si acquista sapere, sp. Empezo leyendo el periodica), fr. gerundiv (Cest en forgeant qu’on devient forgeron) sau prin inf. cu prep. (fr. A raconter ses maux souvent on Ies soulage, II commența par me montrer le poing, sp. Lo consiguid a fuerza de trabajar, Empezo por leer el periodica), în rom., e.e.i. cu prep, prin 4- -f- inf. este o construcție livrescă (A terminat prin a-i cere bani). I.V.R. interaînnense, d. pg. Portugalia NV (distric- tele Viana, Braga, Porto și, parțial, Viseu: Resende și Sinfăes). 3 subd(: minhoto de sus, minhoto de INTERDENTALE, CONSOANE ~ 156 jos și duriense de jos. -t și o denazalizați; lat. -onem >-ou — pg. -do ; confuzie între v și b, ca în galic.; se conservă d (< lat. -/-) la pers. 2 pl. ind. prez. în -ides (ar.daides = pg. andais). Trăsături comune cu d. transmontan, cu care i. formează un ansamblu dial. mai arhaic decît celelalte varietăți pg. : 5, .v, z nepalatalizate la finală (>pg. £ 5; ; precedate de i și urmate de o vocală, s și ; >3; dezvoltarea unui i epentetic între 2 vocație în hiat (hă anos), ca în subd. beirâo occidental. Ferme arhaice de art. hot. (/o pentru o, la pentru a), mai ales după cuvinte terminate în -6', -r, -z (către cad) : ve-las fcslas pentru ver as festas, mai-lo pai pentru mais o pai. C.L. interdentaie. consoane ~. Inexistente în lat., e.i. au apărut în sp. și în unele d. romanice i 0], car urmare ai palatalizării consoanelor și ar neutra- lizării opoziției dintre vechile africate Zs, dz r&’a fricative s, c ; în uneie d. romanice existai opoziția 1. surde ~ sonore (d. ven., frpr. din Vaud: O^c). Pentru confuzia ' 0 ~ sj din sp., pg., vezi eeceo, seseo. .S.ff.A. interjecție, clasa morfologică cea mai puțin studiată în perspectivă romanică, poate din cauza criteriilor neunitare de delimitare a acestei categorii de cuvinte. în multe gramatici, h nu i se recunoaște statutul de parte de vorbire, în alte ie sînt trecute în clasa h toate cuvintele folosite exclamativ sau formele de vocativ. După origine, i. lat. cuprinde creații spontane (hei. ah, oh, vat, cho), de origine onomatopeică (tux. lax), obținute prin conver- siune (hcrcutc. hcrchj sau împrumutate (mai ales din grec. : alia iac, laice, babae, pax, htia, eu, suge, tuax, sophos). După sens, se disting i. care exprimă senzații sau stări sufletești (hei, cheu, Iau, afage, tugepae, evoc, proh, pro, pa pac), un îndemn (via, cho, heus, age, macte ) și i. imitative (lux). Este foarte greu de stabilit o relație etimologică între i. lat. și cea romanică. I. imegistrate în sînt doar parțial confirmate de dicționarele etimologice ale diferitelor 1. romanice: lat. iwbrom. iui, it. guai ; m>it. ohi(m.e), oc. oi, cat. oy ; c/a>rom. ia, sd. log., sp. ea, sic. yeya, v. fr. ale, oc., pg. eia. Vnele i. romanice moștenite aveau în lat. alte valori gramaticale (rom. subst. lat. m vs) ; altele s-au format pe teren romanic din elemente lat. moștenite (fr. adicu< ă J)icu>. Deși există cîteva i. comune tuturor 1. romanice (ah, ck) — cu același conținut, dar create independent , cele mai multe sînt proprii fiecărei 1. Fiind carac- teristică mai ales 1. vorbite, clasa i. din 1. romanice s-a refăcut, îîi tini]), prin mijloace interne (creații spontane, prin compunere sau con vergin ne) ori externe (împrumutate din alte 1.). Cele mai nume- roase sint 1. primare, create spontan : rom. of,‘ mai, a: it. deh, uff, chm ; fr. eh, ouf, bah ; sp. ay, bah, ajd ; pg. ai, ui, hui ; i. imitative (onoma- topee) : rom. eo/et-due, cirip, miau, piu ; it. coccode, gnau, miao, din-don, bau ; fr. pari, zut, paj, pouf, boum, miau ; sp. caluplum, plaf, pum, rin-rin; pg. pio, te; h formate prin compunere: rom. hop-asa, fr. hclas ; i. secundare (obținute prin conversiune) : rom. drac, foc, poftim ; it. via, (ev)- viva, silenzio ; fr. halte, assez, Dku, diablc, va, vache, liens, soit ; sp. (ay) Dius, alto, ar.da, âiablos, d^mc mas, ha-mbre, va, iama, vaya : pg. aiabo, meii Dens, alto, and a, vamos. ora toma. împrumutate din alte I. : rom. haiderom.)< engl. stop, hourrahrom.); &fs>fr. (>rom., pg.) ; împrumuturi interromanice : fr. al- Zo>rom. alo ; it. bravo>ix. (>rom., pg.) ; it. basta>ir. basic, rom. basta ; sp. ole>ir. ole (>rom. ole) ; ori- gine multiplă: rom. urag'g' ( autțzg'g'9, kannzg'g'z — it. ucello, canella). Lat. -bl->-W- (ne\\3 = it. nebbia), lat. -mbj-, -ng->nn (kannă, streMa = it. cambiare, stringere ) t tratamente ce se regăsesc și în consonantismul pugl. (subd. dauno-apeninic). Puternică influență nap. în lexic și fonetică. O.S.C. istrian, vezi istroromân. Termen mai puțin recomandabil decît sinonimul lui, întrucît înseamnă numai „din Istria”, fără a specifica natura rom. a idiomului, ceea ce poate duce la confuzii, în special cu istroromân (ic) (pentru care vezi istriote, dialecte ~). Poate fi folosit, cel mult, în îmbinări că (d.) românesc ~ sau (d.) ~ al l. rom. M.A. istriote (istroromanice), d. ~, d. romanice din pen. Istria (Iugoslavia) a căror poziție nu a fost încă rezolvată. 5 000 vorb. în 5 localități, fiecare cu un grai aparte (Rovigno, Dignato, Fasana, Gallesano, Sissano) ; în trecut vorbite și în alte localități, dar părăsite sub presiunea subd. vene- țian și a unor d. ser. Descoperite de G.I. Ascoli (1873), d.i. au fost considerate variante ale friul. (A. Ive), asemănătoare cu dalm. prin substratul ilir peste care s-au suprapus friul. și venețiana (P. Skok), idiom de sine stătător de tip arhaic în cadrul it. (M. Bartoli, C. Battisti, C. Tagliavini) sau idiom independent în cadrul celorlalte 1. roma- nice (G.I. Ascoli, M. Deanovic, P. Tekavcic). Muljacic consideră problema nerezolvată pentru că nu a fost studiată în profunzime. Indiferent de apartenența lor inițială, i. au suferit o puternică influență venețiană (încă din sec. 13, Rovigno recunoștea suveranitatea republicii venețiene dato- rită superiorității politice și culturale) și friul. (mai ales în vremea dependenței de patriarhul din Aquileia). Istriota nu are texte vechi. Difton- garea lat. e (în silabă deschisă >i : tener>tinero ; în silabă închisă>jc : terra>tiera) și 6 (în silabă deschisă ; modus >mccdo ; în silabă închisă >wo : cornu>ku6rno) ; diftongarea în silabă deschisă a lat. î (dicodeigo) și u (ltma>louna), asemănătoare cu cea clin dalm;. consonantismul se aseamănă cu cel al d. it. sept. (lat. kl, tl>tf : ^clamarocamă, f istularofiscd ; lat. gl>g : glanda>ganda ; lat. pl, bl>pi, bi: planus>pidn, criblum>kreibio ; sonoriza- rea oclusivelor surde intervocalice lat. : apis>dva, raphamts>ravaniel, mataxa>madasa). M.S. istroromân (istrian), d. rom. (gr. sud-dunărean), cu cel mai mic număr de vorb. (cca 1500; date mai vechi între 1600 și 6000). NV R.S.F. Iugoslavia (în cîteva sate din pen. Istria și prov. Cicarija la SV și la N de muntele Ucka). în curs de dis- pariție prin adoptarea 1. croate, cu fenomene de dezagregare datorate influenței acestei 1.; se men- ține cel mai bine în satul nordic 2eiăn. Statutul de d. rom. controversat: pe baza evoluției separate din ultimele 7 sec. considerat de unii cercetători (P. Skok; Al. Graur și I. Coteanu într-o vreme) 1. autonomă, mixtă in urma puternicei influențe ser., iar de alții (R. Flora) gr, de graiuri drorn., lipsite de unitatea necesară .Ținui subd. Bilingvism istroromân — ser. general, activ și de dată veche; plurilingvism cu unele componente (it., germ.) variabile în funcție de vecinătăți și de apartenența administrativă. Ultimul d. rom. care s-a desprins de restul 1. protoromâne. Controverse referitoare la data separării, plasată între sec. 10 (O. Ben- susianu) și 13 (S. Pușcariu), precum și la terit. de formare: dacă teza autohtoniei vorb. d.L în Istria (I. Maiorescu, D. Onciul) nu mai are adepți astăzi, fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul sec. 16 prin imigrare, în urma cuceririi otomane, din NV Pen. Balcanice — Bosnia și Croația —, unde sînt semnalați ante- rior, părerile rămîn împărțite între originea lor sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. Puș- cariu, B. Petrovici, cu deosebiri de localizare) și originea lor nord-dunăreană (O. Densusianu, I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu). Pînă în sec. 19 au existat vorb. de i. și în insula Krk (it. Veglia). în perioada interbelică existența efemeră a unui învățămînt în 1. rom. literară a avut ca rezultat slabe influențe drorn. asupra unor vorb. i. 8 vocale în poziție accentuată: opoziția fonologică e~z (vițe „vițel” — vițe „vițea”) ; a realizat ca â, cu excepția împrumuturilor neadaptate (pâr „par” — par „pereche”) ; vocala nedeterminată â cores- punde lui 9 și i ; variante libere diftongate; ab- sența diftongilor ea (>z) și oa (>o) ; 6 vocale în poziție neaccentuată (neutralizarea opoziției e~z și â^a); afereza lui a- neaccentuat: (a)flâ, (a)vs ; vocale nazalizate; afonizarea sau dispariția lui -i și -ic; consonantizarea lui w(w) >v : avzi, dova, mev ; sonante silabice (l, r, m, n) ca realizări facul- tative ale secvenței ă 4- l, r, m, n: rpețărpenm (inL'itiare>ănmda) și mn>nd (în scamnum>scând). Reorganizarea genului neutru sub influența modelului ser., prin comportarea ca mase, a unor subst. foste neutre (a nost"i cracare „regiunile noastre”, do^ picore) și prin împrumutarea unor subst. neutre din ser. (srebro „argint”) ; extinderea desinenței de pl. -are 159 ITALA la subst. mase, nume de animate : lup — lupure, gerp(u) — gerpure ; adj. cu desinența de sg. -o pentru neutru, mai ales ca nume predicative (buno, nc'țro, taro); neutralizarea opoziției de număr la unele subst. și adj. mase, terminate în consoană: per, bur sg. și pl.; slăbirea alternanțelor fonetice, în special a celor vocalice; voc. (fem. și mase.) în -o ; voc. mase. în -e, parțial și -ule, dar și egal cu nom. articulat și nearticulat; forme și desinențe cazuale ser. folosite în anumite con- strucții lexicalizate : po svitu „prin lume”; avd za cirul za veceru „a avea de cină" ; deosebirea dintre comparativ și superlativul relativ marcată prin ne accentuare a, respectiv accentuarea adver- bului mai; superlativul absolut cu adverbe ser.; multe num. ser.; păstrarea numai a num. cârd, pentru 1 — 7, parțial 8—10; sistem rom. la num. ord., chiar la cele cu baze împrumutate : a desetile ,,al zecelea" ; la verb categoria aspectului, clar exprimată la verbe împrumutate, mai puțin gra- maticalizată la cele moștenite : prefixe perfective (ăn-; do-, iz-, na-, s-, za-), sufixe iterative (-ave^, -we^-ivuj), lexeme diferite (be — popi; mâ^că — pofai) ; numai sporit de conjt: cele 4 moștenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi și creații noi; la ind. absența pf. s. și a m.m.c.pf.; slăbirea și dispariția parțială a impf.; ind. prez, cu desinența -u la pers. 1 sg. și 3 pl. la toate conj. neproductive; menținerea lui a accentuat la 1 pl. (-ăm) ; forme deiotacizate; viit. cu vre 4- inf. (în ambele topici); conj. prez, egal (la toate pers.) cu ind. prez, precedat de conj. neca (unică excep- ție cu forme diferite a fi) absența conj. pf.; mod cond.-optativ (I. Popovici, M. Caragiu Marioțea- nu) sau restrictiv (S. Pușcariu, A. Kovacec) cu 3 timpuri: prez., format cu aux. reg + inf. (reg cântă) ; pf., cu reg fost 4- inf- (reg fost cîntă) ; viit. (cu sens și de viit. anterior), formă sintetică e, o>o (laz. merid. fem. nostra ~ mase, nostru) și de tipul e>i, o>n, a>'cc (umbr. merid. verde ~ pl. virdi, nap. fem. rossa~ mase, russa, march. merid. gatta — pl. gadta) ; rol morfologic al metafoniei în stabilirea opoziției de gen (nap. mase. sg. și pl. esana = it. asino, asini, fen. asana = it. asina ; mase. sg. și pl. bjella = it. bello, belii, fem. bzlla = it. bella) și, mai puțin frecvent, de număr, ca în Italia sept. (abr. sg. frata — pl. frita = it. fratello — fraidli ; campan sg. havaLa — pL havz\a — it. cavallo, cavaiii ; -nd-s-nn,-, -mb->-mm-, trăsătură pusă pe seama substratului osc (roman, mannare, cal. kannila, nap. tammuro = it. mandare, candela, tamburo) ; sonorizarea oclusivelor surde după nazală (umbr. biaugo, nap. sando, pugl. sand^arată, abr. kumbine = it. bianco, santo, sincerită, compagni) ; b — inițial sau în vecinătatea lui r>v- (vechi roman, vocea, vasso, nap. vagno, sic. varva, viuiri = it. bocea, basso, bagno, barba, bere), sau bb- (cal. bbarca, nap. bbjello = it. barca, bello) ; palatalizarea (de diverse grade) a lat. Z-|-/ (umbr. fijja, sal. paja, campan \i pek'i, sic. vog'g'ju = it. figlia, paglia, i piedi, voglio) ; palatalizarea lat. (umbr. vellenă, sic. șina, campan valena — it. vendemmiare, scimmia, ven- demmia). Vaste terit. i.p.m. au în comun ca tră- sături morfosintactice: conservarea formelor de neutru pl. în -a și -ora (roman, castella, nap. pedala, sic. lalruna, cal. funia, laz. ramora, pugl. tembara, sai. adure — it. castelli, piedi, ladri, fonii, râmi, tempi, agili} ; formele lo, Iu, la, li, le ale art. hot. < lat. iile (illu), illa adesea cu pierderea consoanei inițiale (cal. u sale, a mânu, e sitar pe, nap. o sola, a naiva — it. il sale, la mano, le scarpe, il sole, la neve) ; encliza adj. pos. la subst. deseinnîud grade de rudenie (march. marilumit, laz. figliata, sal. sorda, kadatusa, cal. fratimma — it. mio -marito, tuo figlio, lua sorella, sua cognata, mio fratello) ; viit. romanic de tipul cantare habeo substituit în mare parte prin forme perifrastice sau de prez. ; urme slabe ale conj. prez. înlocuit de obicei de ind. prez, sau de conj. impf.; cond. provenit din lat. ind. m.m.c.pf. ( cantaraj (nap. junno, jas- temmare<*blastemare, luc. jeta<*bleta, cal. jancu — it. biondo, bestem/niare, bietola, bianco) ; palata- Hzarea labialelor urmate de iot: lat. -pj->-tt$- (sie. cal. sattfa = it. seppia, sa-ppia), lat. -bi~>-dd~)- (luc. add^a < habeo, sic. cadd^a = it. gabbia) ; vocalizarea lui l preconsonantic (sic. vuippi, cal. autu, nap. faut^e ~ it. scalzo, volpe, alto, false). Multe arhaisme lexicale (frate, sorii, agno, imit, față de it. fratello, sorella, agnello, andiamo). D. centrale se caracterizează prin păs- trarea distincției dintre lat. -o și -u (ottosiua = it. scgo, spo(n)sus>spus3 = it. sposo) și ca diftongarea lui e(< e) și a lui q (mjeja = it. meglio, fbcus> jwoha — it. fuoco) și de tip ciociaresc diferit de primul doar prin acțiunea metafonică asupra lui e și o, reduși la e închis și respectiv o închis,. în urma monoftongării ulterioare a diftongilor de tip nap. ( mclius>meja, focus>foka) ; conservarea neutrului la subst. desemnînd nume de materii (uimim, sal, mei, cărora li se adaugă panis, caseus, fiscis, sanguis), evidențiat prin forme specifice de art. hot. neutru diferite de mase. (luc. u na pută nar ro ssalo, campan \a rita dar la valena, abr. Zn kaualla dar la pana = it. il nipote, il sale, il a do, il veleno, il cavallo, il pane) sau prin dublarea inițialei consonantice a cuvîntului articulat (apulo- barez u kana dar u mmela, campan lu lupii dar lu llatti = it. il cane, il miele, il lupo, il latte); caracter arhaic al formelor lat. moștenite (fornus, rață de lat. clas, furnus) ; influențe ale substratu- lui osco-umbric (luc. attrufu, nap. atlrafetQSz ^oct'ufri față de lat. october; pugl. gljefa, gljofa< osc *glefa față de lat. gleba). I). merid. extreme au ca trăsături proprii: vocalisni arhaic (poziție intermediară între siste- mul vocalic sd. și cel tosc.), cu trecerea vocalelor accentuate lat. e,i, ~>i_ (tela>lila, pilus> pilit, j:.u;r.>p’u) și lat. ă, u, it >u (imcovuci, iugum> iugu t u-mus>f urnit) ; conservarea vocalelor finale și a vocalelor pretoni.ee lat. ; absența vocalei a ; transformarea lat. -U- în sunete retroflexe (cal. kavallu, kavaru, sic. slidda, sal. bzdda = it. cavallo, virila, bella) ; în lexic și morfosintaxă, puternice iminențe grec., puse pe seama substratului grec (G. Rohlfs, C. Tagliavmi, C. Battisti) și/sau pe seama stăpînirii grec. (G. Morosi, O. Parlan- gfdi, G. B ornante); schimbări de gen după modele grec, (cal pidokkja fem., sal. apu mase., sic; ariu mase. = ;t. pidocchîo mase., ape, aria fem.); în- locuirea pf.c. (passato prossimo) cu pf.s. (passato 7 c moto), probabil sub influența aoristului grec; cond. (nerăspindit în toate zonele prin formele tipice 1. comune), adesea exprimat prin impf. ind. după model grec. (sal. jeu te lu dava, cal. eu par- tiva = it. io te lo dârei, io partirei) sau prin impf. conj. (sie. vulissi, vivissi = it. vorrei, berrei) ; num. vigesimal (probabil o relicvă a stăpînirii norm. în Sicilia și Calabria merid.: kwattru vintini, kvdnnit^i vintini = it. ottanta, novantacinque). O.S.C. Ha Han septentrional, gr. de d. it. N Italiei, X ins. Sardinia, San Marino, Elveția (cant. Ticino), Franța (zona frontierei cu Italia), Monaco. Unul dintre cele 3 mari gr. dialectale it. Complex dia- lectal neomogen, cu 2 subdiviziuni importante în funcție de substrat (celtic și venet) : gr. galo-italic și d. venet. După unele clasificări, printre d. i.s. s ar număra și d. istriote. Din punct de vedere genetic, i.s. se grupează, în cadrul României occi- dentale, cu idiomurile galorom., cu care au in comun păstrarea (în faza veche) a lat. -s (conser- vat izolat pînă astăzi: lig. matesdi, venețian sen- iistui fastul = it. martedi, senti i, fail) și lenițiu- nea (uneori pînă la dispariție) a oclusivelor surde lat. intervocalice sau urmate de r (lomb. muneda, ven. d:o, lig. fwgu, piem. havra, sa un = it. moneia. dito, fuoco, capra, sapone) și a lat. -s- (mii. rizot, lig. nazu, ven. fuzo = it. risocto, -naso, fuso). în comparație cu d. tosc., accentuat caracter inovator, mai cu seamă în fonetică. Căderea vocalelor finale lat. cu excepția lui -a (emil, șuier, piem. pzis, lomb. tfaf, ven. mjel = it. solaio, pece, ckiave, miel?) ; diftongarea lat. e, l și o, u in silaba des- chisă (lig. timgru, bol. kadamu, vous -- it. nero, caiena, voce} ; fenomenele metafonice, mult mai puțin răspîndite decît in d. centro-merid., au loc numai sub acțiunea lui -i, mareînd cu precădere opoziția de număr vernil. sg. amour, amaur ~ pl. amur, ven. central sg. doij ~ pl. buni = it. amore, -i, buono, -i) ; simplificarea consoanelor geminate (lig. panii, lomb. seka, piem. galina, ven. padela = it. panno, secca, gallina, padella} ; rj velar pre- consonantic sau final (piem. munze, mii. ieijgwa, ven. paroDj = it. mungere, lingua, padrone} ; afrî- catizarea lat. kl, gl (piem. ifime, romagnol t^iza, lig. d^asa, ven. d^ara = it. chiamare, chiesa, ghiaccio, ghiaia) ; trecerea unor subst. lat. neutre (mei, lac, sal, fel) la fem., spre deosebire de d. tosc. și de restul d. it., unde sînt mase.; la nom. forme ale pron. pers, din cazuri oblice lat. (bol. me a deg, veri, ti a te di:i = it. io dico, lu dici) și dublarea lor prin forme neacceutuate care preced in mod obligatoriu verbul, cf. fr. moi je dis (inii, ii te dormet, bol. vo a dji, romagnol me a m so mes d:o — it. tu dormi, voi dite, io mi son messo giii) ; forme de pron. pers. sub. aglutinate desinenței verbale în prop. inter, (mii. pol ?, lig. ge vustu ben?, emil. a dorme-l} ven. vestii} = it. pito ■, le vuoi benet, dormefsei tu O și uneori la impf. conj. și cond. (mii, avesef, romagnol kantaresef, ven. kantesimono = it. aveste, cantereste, cantassimo} ; începînd cu sec. 14, în d. ven. din sec. 18, dispariția aproape totală a formelor de pf.s. în favoarea celor de pf.c. ; imp. negativ redat prin construcția non stare -|- -r (ci) + i)lf’ (ven. no sta te mover, emil, en te star mc^ver, mii. nun stze a parlz, lig. nu stamu a kanta = it. non muoverti, non parlare, non can- tiamo ; generalizarea gerunziului în -ando la toate conj. (piem. savand, lomb. beeand, emil, durmand, ven. korando = it. sapendo, beuendo, dormendo, correndo) ; in vocabular, preferințe pentru ino- vațiile lexicale ale lat. vulg, (fratellus în loc de fraier, testa în loc de ca put, orbus in loc de caecus). O.S.C. italiană., 1. romanică, gr. italorom. 60 mit vorb. E. oficială în Italia, San Marino, Vatican, Elveția; 1. uzuală în Franța (Corsica, Alpi, Coasta de Azur), Iugoslavia (Istria, coasta dalmată), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada, S.U.A., Etiopia, Libia, Somalia; 1. de cultură în Malta 3 gr. dialectale mari (după G. B. Pellegrini) : 1. septentrional (d. venet și d. galo-italice: piemon- tez, ligur, lombard, emilian), toscan (florentin, senez, occidental, aretino-chianaiol, grossetano- arniatin, apuan) și t centro-meridional (marchi- gian, umbrian, lazial, cicolauo-reatino-aquilan, abruzzez, molisan, pugliez, campan, lucan, salentin, calabrez, sicilian). Alte clasificări ale d. L la B. Biondelli, G. I. Ascoli, C. Merlo, G. Bertoni, E. Pulgram, O. Parlangeli, G. Rohlfs, C. Taglia- vini. Conform clasificării genetice curente a L romanice, d. i. nu alcătuiesc uu grup unitar, ci. Icpedia ITALIANA 162 despărțite în mod convențional de linia La Spezia — Rimini*, d. sept, se grupează alături de idiomu- rile României occidentale, iar cele tosc. și centro- merid. alături de cele ale României orientale. I. s-a format în Pen. Italică și Sicilia; granițele de N ale 1. coincid aproximativ cu cele politice, cu excepția N și V reg. Piemont (pe văile superioare ale versantului piem. al Alpilor se vorbesc d.. frpr. și oc., în Văile d’Aosta — d. frpr.), a N reg. Trentino Alto Adige (unde se vorbesc d. germ, și d. ret. — Iad. doi.) și a reg. Friuli-Venezia Giulia (unde se vorbesc d. ret. — friul. și d. slovene). Configurație foarte eterogenă a populațiilor prelat, din Pen. Italică și în consecință a substratului 1. 1.: în'N lig., celtic, venet, în actuala reg. Tos- cana — etrusc, în S — italic (osco-umbric), mesapic, grec, iar în Sicilia — șicul și sican. Pen. Italică, vatră a latinității, a fost cel dintîi terit. romanizat. Lat., inițial vorbită la Roma, a început să se extindă în perioada republicană mai întîi asupra celorlalte idiomuri vorbite în reg. Latium, ajun- gînd ca în 264 î.e.n. să se impună în întreaga Pen. Italică, iar după războaiele punice și în Sicilia (cea dintîi prov. romană, 241 î.e.n.) și în bazinul medit. Dintre populațiile germanice, mai impor- tanți din punct de vedere lingvistic au fost ostro- goții (regat între 495 — 553 e.n. cu capitala la Ravenna), longobarzii (dominație intre 568 — 774, mai puternică în N, dar cu importante extinderi înspre S) și francii (N și centrul Italiei, perioada lui Carol cel Mare). Stăpînirea bizantină asupra centrului și S peninsulei (535—1071), cucerirea Siciliei de către . arabi (sec. 9), dominația nor- mandă în Sicilia și S Italiei (sec. 11 — 12) explică diverse influențe asupra 1. și d. i. în evoluția i. se remarcă o scindare în planul raportului dintre 1. vorbită — de o tot mai accentuată diversificare, în zeci de varietăți dialectale — și 1. scrisă, de o surprinzătoare imobilitate. I. literară se caracte- rizează printr-o serie de trăsături în cea mai mare parte de origine tosc. — florentină: diftongarea lat. e, b în silabă deschisă (pedopiede, *cbre> cuore) ; lat. au>o (aurum>oro) ; conservarea voca- lelor neaccentuate finale lat., cu excepția lui -u care se confundă cu -o (planta>pianta, flumen> fiume, depinxi>dipinsi, scribo>scrivo, lentus>lento ) ; închiderea lat. e și o pretonici (/ne(n)sura>misura, securus> sictir o, molinum>mulino ) ; sincopa vocale- lor lat. posttonice și pretonice mediale mai puțin frecventă (hedera>edera, generum>genero, tendere> tendere) ; conservarea consoanelor oclusive surde intervocalice lat. (amicus> amico, saperosapere, viia>viia), alături de care s-au încetățenit încă de timpuriu numeroase forme cu sonorizare, tipică tratamentului sept. (lat. acus>ago, spica>spiga, ripa>riva, strata>strada) ; păstrarea opoziției de cantitate consonantică lat. (carus>caro ~carrus> carro), întărită și prin evoluția gr. consonantice sau prin împrumuturi {fato, împrumut, ,,soartă” fattoocchio, glanda>ghian- da, klumbum>piombo, nebula>nebbia, flore >fiore, sufla: osoffiare) ; lat. -kt-, -pt->-it- (ladolatte, septemysette) ; palatalizarea oclusivelor velare și dentale lat. cu menținerea africatelor (rezultate distincte pentru dentale și velare) t$, ts, dj, dz (caelum>cielo, puteus>pozzo, gemerogemere, medius >mezzo) ; de cele mai multe ori, geminarea africa- telor în poziție intervocalică (doccia, legge, razza, grezzo) ; lat. Z4-iot>X (filiussfiglio), lat. r-i-iot>/ (area>aia, corium>cuoio) ; dispariția lat. -s ; sis- tem vocalic cu 4 grade de apertură (7 vocale, cu opoziție între semideschise și semiînchise, ne- marcată de ortografie {pesca cu [e] „piersică” pesca „pescuit”, boite cu [oj „lovituri” ~ boite ,Kbutoi”) ; 21 consoane, printre care v, z, f, tf, ts, do, dz, 71, X (unele consoane pot fi și duble) ; 2 semiconsoane (j, w); silabă deschisă la finală, cu excepția unor împrumuturi; tendința de geminate a consoanelor la joncțiunea inorfemelor, înregistrată sau nu grafic (dammelo, vattene, a Roma) ; accent liber cu rol fonologie; numeroase cuvinte propa- roiitone; dispariția flexiunii cazuale; desinențe vocalice de pl. (pianta~piante, corpo^corpi, grande ~ grandi) ; conservarea (la un număr re- strîns de subst. numite nomi sovrabbondanti) a pl. neutru în -a, alături de forma mase, de pi. în -2. analogică, cu diferențe semantice {le bra da „brațele omului” bracci „brațele fotoliului, rîului” ; le membra „membrele corpului” mem- bri „membrii”); art. partitiv (mangio del pane, prende delle mele) ; comparativ cu piutl&t. plus \ pron. pers. 3 sg. și pl. din lat. iile (egli) și ipse (esso) ; specializarea formelor lat. vulg, de gen. -dat. pers. 3 sg. și pl. pentru context prepozițional, cu extindere și la nom. (lui, lei, loro), ultimele 2 funcționînd și ca pron. de politețe; pron. dem. ternar (questo ~codesto~quello), cu tendința de reducere la un sistem binar f (questo ~qudlo) ; 2 serii de pron. de întărire (medesimo și stesso) ; conservarea dat. cui; pron. adverbiale ne, ci, vulat. iude, ecce hic, ibi; 3 conj. ; generalizarea desineu- țelor -i (pers. 2 sg.) și -iamo (pers. 1 pl.) la ind. prez, toate conj. (cânii, vivi, dormi; laviamo, corriamo, sentiamo) ; lat. -e/isc->-isc- la ind. prez., conj. prez, și imp. unor verbe în -ire (agisco, finisco, punisco) ; menținerea mai frecventă a unor forme tari de pf. lat. (arși, feci, ruppi, scrisei) ; desinențe de pf. s. cu reduplicare (-ette\ credette, esistette) ; 2 aux. (essere, avere), la diateza pasivă și andare, venire (sono venuto, abbiamo letto, e andato perduto, venne proposto) ; cond. cu kabul (canterei, conoscerebbe) ; imp. negativ pers. 2 sg. cu inf. verbului (non andare \, non toccare'.); topică liberă; mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative, peiorative. Cuvinte lat. moștenite numai în i. (litus, munditia, nim- bus, omnis) ; elemente de superstrat germanie, din epoci și de origini diverse, adesea greu de identi- ficat {bando, fiasco, recare, rocca — gotice, cea 70; ciuffo, graffiare, milza, schiena, straie — hmgo- barde, cele mai numeroase, cca 300 ; dardo, galop- pare, orgoglio, schermire — france) ; împrumuturi ar. (ammiraglio, azzurro, dogana, lambiceo, limcme, ragazzo, zucchero) ; elemente grec. biz. (ancona, galea, gondola, paragonare) ; influență lat. puter- nică, în special în perioada Renașterii; împrumu- turile lat. uneori greu de distins de cuvintele moș- tenite datorită adaptării fonetice; influență om 163 ITALIAN A, INTLUEN ȚA (în special asupra 1. poeziei sec. 12—14); beltă, gioia. noia, rimembranza, sembianza ; influență fr. de-a lungul întregii evoluții a L, mai ales în evul mediu timpuriu (avventura, cavaliere, dama, giaUo, mangiare, pensiero) și în epoca iluministă (civiUzzare, concorrenza, economista, pregiudizio, sensibilită) ; influență sp. (complimenta, disinvol- iuni, fanfarone, flotta, lindo) ; engl. (tot mai puternică începînd cu sec. 19: bistecca, drink, film, facCall, sport); germ, (brindisi, kitsch, lager, lar^ichenecco, leit-motiv) ; îmbogățirea lexicului i. și prin aportul considerabil al d. i.: arsenale, Udo {< \ enețian), darsena (fr. -esque: cauchemardesque}. Dintre 1. neromanice cea mai puternică Li. asupra germ., ser., engl.; nu rare sînt cazurile de cuvinte it. devenite „internaționale” prin preluarea lor, uneori nealterată, de către majoritatea 1. europene (it. allegro ma non troppo, banca, fascismo, mafia, opera, piaza, semene} ; LL asupra mal tezei în fonetică 164 (fonemele p, v, t$, ts ; tendința de a atenua aspi- ratele), morfologie (-i desinență de pl. mase.). Destul de puternică și influența d. it. în zonele de interferență cu alte 1. sau d. (influență piem. asupra frpr. și oc., ven. asupra friul. și Iad. doi., lomb. asupra d. alemanice), în bazinul Mediteranei, d. vorbit de navigatori (influență. venețiană asupra dalm. și ser., sic. asupra maltezei). O.S.C. „Kaliană ihisîră”, vezi volgare ilhistre. italiană regionala, ansamblu de varietăți teri- toriale ale it. comune, rezultate în urma interfe- renței dintre varianta literară a it. și diversele d. it. aflate în raport de diglosie. Cu excepția zonei centrale a Italiei (reg. Toscana, Lazio), iu. care diferențele relativ mici dintre 1. literară ș: d. locale au permis apariția mult mai timpurie a varietăților de i.r. tosc. și respectiv romană, varietățile regionale din restul Peninsulei s-au conturat îndeosebi după unificarea Italiei cu capitala la Roma (1871), în urma centralizării sistemului cultural și de învățămînt, a numeroaselor schimburi interregionale, a contribuției mass-media și a orașelor importante la procesul de „italieni- zare” a d. I.r. prezintă 4 mari varietăți (fiecare cu subvarietăți) : sept., tosc., romană, merid., avînd în comun persistența deprinderilor articulatorii și prozodice proprii fiecărei reg., termeni din d. respective și sensuri particulare ale cuvintelor existente în 1. comună. Numeroase trăsături care țin de registrul colocvial, popular al it. se regăsesc în mai toate varietățile Lr.: africatizarea Iul s după n, l, r (cu excepția varietății sept.) : fortse, ioltse, pentso = it. forse, tolse, pense}; pron. pers., sub. înlocuit prin forme pronominale oblice (lui viene, loro vedono, te che fai?, l’ho prese me) ; dublarea pron. și deicticelor (a lui gli ci vuole una casa, me Vhanno detto a me questi qui) ; larga folosire a ind. în detrimentul altor moduri pers. (credo que ha ragione) ; aux. avere în loc de essere (ho potuto andare, come non ci avessimo mai cono- sciuto, non ricordava d'aversi mai tagliato le unghie); preferința pentru diateza activă (Vhanno ammazzato în loc de e state ucciso). La nivelul varietăților regionale se regăsesc foarte multe dintre trăsăturile gr. dialectale corespunzătoare (vezi italian septen- trional, galo-îtalic, toscan, italian eentro-meridioiiat). I.r. sept,, avînd ca centre importante de iradiere Milano, Torino, Bologna, se caracterizează prin: dispariția opoziției dintre e și e, o și o accentuați; absența consoanelor geminate (pako, tapa, dano = it. pacco, tappa, daune) ; pronunțarea sonoră a lui -s-; africata dentală în poziție inițială cunoaște doar realizarea sonoră (dzero, dzio = it. idzerol, [tsioj); fricativizarea lui ts și dz după vibrantă (forsa, marso, garza = it. forza, marzo, garza); it. J îi corespunde sj (lasjare = it. lase laie) ; depalatalizarea it. X și n (pilja, spenjamo -- it. piglia, spegnamo) ; 'tendința (preluată și de it. comună) de a elimina forma de pl. în -a a subst. colective (carra, sacca = it. carri, sacchi) ; termeni specific sept. : balera, dopopranzo, pelare, ostiare, pianoterra, sberla. Prestigiul varietății regionale tosc., cea mai apropiată de it. literară, se află în prezent într-un evident declin (Florența nemai- aflîndu-se actualmente printre centrele cu mare putere economică, politică, culturală). Gorgia tos- •165 ITERATIV caua* ; pers. 3 pl. ind. prez. în -ano la toate conj. ■(dicano = it. dicono) și la conj. prez. în -ino (dichino = it. dicano) ; considerați tipici termeni ca: anello, bizze, gota, moța, stropicciare. Varietatea regională romană, vorbită în reg. Lazio, Umbri a, Marche, avînd ca principal centrii ele iradiere capitala și formată în cea mai mare parte pe baza subd. rorhanesc*, se bucură în prezent de un pres- tigiu tot mai mare, ajungînd să influențeze puter- nic normele actuale ale it. comune. Numărul mare de imigranți din toate reg. Italiei a avut conse- cințe și pe plan lingvistic, î.r. romană fiind extrem de deschisă influențelor tosc. și merid. Particula- rități comune cu i.r. tosc. : în fonetică sintactică, geminarea inițialei consonantice a anumitor cuvinte, precedate de unele adv., prep., interj, (a kkjeza, o ddio, non e ppju hhwi — it. a chiesa, oh, dio, non e piu qui) ; fricativizarea africatei prepalatale tf (P&ie> voje = it. pace, voce). Particularități comune cu i.r. merid. : -s- realizat numai surd (roșa, musiha) ; pronunția geminată a lui -b- și -dș- (abbile, add^o = it. abile, agio). Specifice i.r. romane sînt considerate distribuția diferită a it. z — e, o —o (lettera — it. izttera, kolonna — it. colonna) ; simplificarea vibrantei geminate (hore = it. corre), trecerea lui X la j (paja, foja = it. paglia, fo glia) ; folosirea prep, a în locul prep. in (a casa, a Via del Babuino = it. in casa, in Via del Babuino). Elemente lexicale (multe pre- luate din diverse d. centrale și merid.) puse în circulație de i.r. romană: cafone, dritto, fattaccio, pizzardone, sbafare. Varietatea regională merid. avînd ca centre importante de iradiere Napoli, Palermo, prezintă trăsături comune cu varietatea sept, (dispariția opoziției de apertură vocalică) și cu cea romană. Sînt proprii: j epentetic pentru evitarea hiaturilor (Videja non angora divenda jatto = l’idea non ancora diventa atto) ; pronun- țarea lui j după ti, n (tjjzko, banujamo, ijentsa = it. cieco, bagniamo, scienza) ; pronunțarea în hiat a semivocalelor j și w în cuvinte ca piano, kuadro = it. Fpjano], [kwadro]; sonorizarea oclusivelor și africatelor surde după nazală sau l (ka-mbo, angora, ițendo, aldzo = it. campo, ancora, cento, alzo) ; s surd preconsonantic pronunțat J (itare, viipo, ipagztti = it. stare, vispo, spaghetti) ; pre- ferința pentru prep, a în locul prep, di (figlio a, amico a = it. figlio di, amico di) ; folosirea verbe- lor tenere și stare cu sensul lui avere și essere ; tendința (opusă celei din varianta sept.) de a folosi pf.s. în locul pf.c. ; în lexic, elemente spe- cifice : camera, locare, pezzente, piattofondo. G.S.C. italie, vezi oseo-umbrie și șicul. ifalormnanic, p una din subdiviziunile tradiționale ale României, cea mai neomogenă și, în consecință, cea mai controversată. Cei mai mulți îi atribuie toate d. it. și sd., cărora alții le adaugă ret. și dalm., nici Una din aceste ipoteze neîntrunind adeziunea tuturor. Nu există nici o trăsătură comună tuturor acestor idiomuri sau măcar tuturor ci. it. (cu excepția celor general romanice). Fărîmițarea dial. a Italieig (cea mat profundăjdin toată aria romanica;,datorată atît unor cauze lingvistice (sînt invocate în acest sens diferitele substraturi peste care s-a suprapus lat.), cit, mai ales, extralingvistice (în primul rînd evo- luția istorică a terit. Italiei, a cărei unitate sta- tală este realizată abia în sec. 19) a determinat importante divergențe în stabilirea poziției diver- selor gr. dial. it. in cadrul României. După unele opinii, d. it. sept., în ansamblu (P. Bec) sau numai d. galo-italice (C. S. Leonard, L. Renzi), aparțin gr. galorom., alții (C. Tagliavini) le consideră idio- muri de tranziție între acest gr. și g.i. W. von Wartburg include d.iț. sept. în Romania occiden- tală și pe cele centro-merid. în Romania orientală, despărțite de linia La Spezia—Rimini, care taie de la V la E terit. Italiei de-a lungul Apeninilor. Primele păstrează lat. -s și sonorizează, consoanele oclusive -p-, -t-, -k- și pe -s-, celelalte pierd pe -s, dar conservă surdele intervocalice. Cucerirea Ita- liei de către longobarzi, datorită cărora tosc. se desprinde de gr. d.it. centro-merid., raliindu-se celor sept., și primatul lingvistic al Toscanei după sec. 13 sînt considerate factori decisivi care au împiedicat constituirea unor veritabile frontiere lingvistice pe terit. it., a in sufixele -ancial-encia — influență it.). M.S. iudeoromanice. Variante ale idiomurilor roma- nice folosite de evrei în anumite condiții social- istorice (iudeocatalană, iudeofranceză, iudeoita- liană, iudeoportugheză, iudeoprovensală, iudeo- spaniolă). între diversele i. se pot distinge: t. dispărute (iudeocatalana, iudeofranceza, iudeo- provensala chiar în evul mediu, iudeoportugheză în sec. 18) și altele care sînt încă folosite (isp. și iudeoitaliana, ultima mai puțin); i. vorbite in afara granițelor 1. bază (isp., iudeoportugheză) ; i. cu 2 variante, una scrisă și una vorbită (isp., iudeoitaliana, iudeoportugheză) și altele cu o singură variantă (scrisă: iudeocatalana, iudeo- franceza, iudeoprovensala). Variantele scrise se caracterizează prin calchierea unor structuri sin- tactice ebraice și prin calcuri semantice după ebr. (de aceea ele sînt numite și 1. calc), iar variantele vorbite printr-un arhaism pronunțat determinat de izolarea evreilor în comunități distincte de populația creștină sau mahomedană. în legătură cu originea i. scrise s-au emis 2 păreri: una iD. S. Blondheim, U. Cassuto, M. Weinreich) consi- deră că a existat un idiom romanic comun dez- voltat dintr-o iudeolatină care a evoluat alături de 1. romanice, iar alții cred că omogenitatea 1. medievale se datorează metodelor didactice și hermeneutice care au stat la baza gloselor din comentariile Bibliei. M.S. iudeospaniolă. Variantă a sp. folosite de evreii din Spania pînă la expulzarea lor din sec. 15 și de urmașii acestora în diverse țări. 2 variante, cu istorie și particularități diferite: una folosită în traducerile biblice și în explicațiile textelor liturgice și biblice (ladino) și ațta vorbită (d.^u- dezmo) în Turcia, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, România, Maroc, SUA, Israel și, izolat, în alte țări; 400 000 vorb., în mare majoritate bilingvi (în 1900, din cei 360 000 vorb. marea majoritate erau unilingvi). Ladino a apărut încă în Spania (sec. 13), înainte de expulzarea evreilor de către regii catolici (1492), în timp ce d^udezmo s-a conturat la un secol după stabilirea evreilor în alte țări (cca 1620). Domenii de utilizare diferite: ladino nu a fost vorbită niciodată, fiind folosită numai în scris, djudezmo a fost și este 1. de con- versație, dar este utilizată și în scris (diverse grade de folosire, în funcție de țări: în Israel — conver- sație familială, publicații, emisiuni de radio, în celelalte țări, ca 1. de conversație familială numai in unele orașe). Ladino începe să fie abandonată (in Olanda și S. Franței — părăsită în sec. 19), d.sudezmo în multe orașe balcanice nu mai este vorbită de tineri, iar în Maroc cedează în fața sp. Ladino este unitară, d.judezmo are diverse varie- tăți: hakitia, tetauni în Maroc și cîteva în Pen. Balcanică, unde se disting 2 arii (una mai arhaică în NV și alta inovatoare) ; în plus, fragnol2. Ladino se caracterizează prin existența unei sintaxe semi- tice determinată de traducerea literală din ebr. a Bit:iei și prin unele cuvinte ebr., în timp ce d.^udezmo prezintă o serie de arhaisme și de ino- vații față de sp. mod. determinate de evoluție, acestei variante în izolare față de restul dome- niului sp. Literatură populară orală (proverbe, romanțe, ultimele importante pentru folclorul sp.,; și scrisă (cîntece religioase), texte biblice traduse, comentarii cu caracter religios și moral, dintre? care se detașează. Regimiento de la vida de Mosche Almosnino (1564) și Me'am Lo'ez, comentariile bibliei începute de lacob Kuli (sec. 18), „enciclo- pedia populară” a sefardiților din Orient. Sistem de scriere (rasi) derivat din alfabetul ebr. 'M.S. î întărire, pronume și adjectiv de în lat. ipse, ipsa, ipsud face parte din clasa pron. dem., alături de pron. de identitate idem. în lat. tîrzie ipse și în majoritatea 1. romanice urmașii lui ipse cumulează ambele valori. Numai rom. prezintă un pron. și adj. de î. diferit de pron. de identitate (același). Flexiune în pers. (însumi ~ însuți ~ ~ însuși ~ înșine ~ înșivă ~ înșiși), gen (însumi ~ însămi), număr (însuși ~înșiși) și caz (la fem. sg. însămi ~ insemi). Provine din lat. ipse urmat de formele de dat. ale pron. pers, și reflexiv mihi, tibi, sibi. Forma de pl. fem. înseși concurată, de însele (inse- -le, dat. pron. pers. 3 pl.). în 1. veche forme mai numeroase prin adăugarea par- ticulei -și la orice fel de pron. pers, (noiși, mim și în 1. mod. apare însoțit întotdeauna de pron. pers., ceea ce-i conferă statut de adj. (eu însumi, noi înșine). S.R.R. J jăcara (jacarandina), termen sp. vechi, înce- pînd din sec. 16, pentru, „argou". A însemnat la început „reuniune de ticăloși, proxeneți". AT.S. jaleira, argou galic, profesional. Spania (prov. Ponteve d ra). M. S. jarcha (jar*a), strofă în mozar. adăugată la sfîrșitul unor poezii lirice numite miticul saha scrise în ar. sau ebr. Cea mai veche j. păstrată pare a fi compusă înainte de 1042 ; cele mai multe datează de la sfîrșitul sec. 11 și din sec. 12. Au fost publicate 60 de j. (40 în texte ar., 20 în texte ebr.i. Fragmentele sau cuvintele izolate romanice cuprinse în j. prezintă dificultăți de lectură și de interpretare, determinate de folosirea alfabetului ar., neadecvat pentru notarea vocalelor, și deoa- rece copistul — arab sau evreu — nu înțelegea cuvintele romanice pe care le reproducea. Impor- tanța j. este dublă: din punct de vedere literar ne pune în contact cu una dintre cele mai vechi poezii lirice din Romania, iar din punct de vedere lingvistic conțin unicele probe de mozar., cu ar- haisme necunoscute sau nefrecvente în literatura hispanică de mai tîrziu. M.S. jargon, cea mai veche denumire fr. a argoului răufăcătorilor (sec. 15). S.R.R. jarya, vezi jarcha. javanais, argou fr. de la mijlocul sec. 19 (inserează, -av- după fiecare consoană: gravosse = grosse). S.R.R. jerga, termen sp. pentru „argou", atestat din sec. 18; pare să provină din fr. jargon. M.S. jerigonza, termen sp. vechi pentru „argou". Provine din v.oc. jergons, atestat în sec. 13 în Donat 'provensal ca „vulgare trutannorum" și care pare a proveni din fr. jargon. M.S. Jirecek, linia ~, graniță stabilită, în 1893/1902, de istoricul ceh C. Jirecek, între zonele de civili- zație (sau influență) greacă — la S — și romană — la N — din Pen. Balcanică în antichitate,’pe baza locurilor unde s-au găsit inscripții în 1. greacă, respectiv lat. Demarcație confirmată de cercetările ulterioare, cu unele retușuri și nuanțări bazate tot pe studiul inscripțiilor (Al. Philippide, II. Mihăescu) sau al toponimiei (P. Skok) ; rezultate asemănătoare în cercetarea epigrafică indepen- dentă a lui V. Pârvan. în linii mari l.J. coincide cu granițele din sec. 1—3 ale prov. Dalmația și Moesia (Superior și Inferior) cu Macedonia și Tracia : ea pornește de ia Marea Adriatică la S de Ljssus (Lesh) și merge aproape orizontal spre E, pe cursul rîului Drin (Drini), pînă la S de Scupi (Skopje), urcă apoi oblic spre NE pînă la SE de Naissus (Nis) și Remesiana (Bela-Palanka), coboară puțin pe la N de Serdica (Sofia), de unde devine iar aproape orizontală urmînd creasta Munților Haemus (Bal- cani) pînă spre Marea Neagră, urcă pe litoralul ei pînă la N de Odessos (Varna) și înconjoară, mai sus de această localitate, coloniile grec, din Dobrogea. Contestată uneori în ce privește vala- bilitatea criteriului folosit (1. inscripțiilor) și, mai ales, posibilitatea de a se trage concluzii pentru 1. vorbită, în speță pentru romanizarea efectivă a (grosului) populației de la N de l.J. Acceptată, în general, ca reper orientativ important, dar cu amendamentul admiterii anumitor regiuni bilingve greco-lat. în ambele zone (Al. Philippide, C. Patsch), îndeosebi ca porțiuni de tranziție (H. Mihăescu). M.A. jobelin, argou fr. al răufăcătorilor folosit în sec. 15—16; folosit pentru prima dată cu acest sens de F. Villon, care a scris cîteva balade în j. S.R.R. Jorel, linia ~, traseul izogloselor care mar- chează — în N terit. de 1. fr. — limita merid. a 2 fapte de ordin fonetic : menținerea nepalatalizată a lat. k, g S a și evoluția lat. t, k -j- iot, k 4- e, i la t$. Pornește în Franța de pe coasta vestică a dep. Manche (Bricqueville-sur-Mer) și se sfîrșește în Belgia în apropiere de Mons. Stabilită de Charles Joret, în 1883. S.IM?. joual, varietate populară a fr. canadiene, folo- sită la Montreal, corespunzînd stratului social cu nivelul de instrucțiune cel mai scăzut, al cărei nume provine din pronunțarea fr. cheu al. Se carac- terizează prin fonetisme și forme arhaice (icitte = fr. ici, rnoe, toc = fr. moi, toi, drette = fr. droite), dar mai ales prin invazia de anglicisme în domeniul foneticii, morfologiei și sintaxei; eliminare de vocale și consoane, ceea ce determină dispariția unui număr mare de silabe. A fost asemuit cu uu pidgin. întrebuințat în literatură de Jacques Renaud, Marie-Claire Blais, Jacques Godbout, Michel Tremblay. S.R.R. Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), 14 februarie 842, cel mai vechi text 169 KWINTI redactat în fr. păstrat pînă azi, cel mai vechi document de 1. romanică. Pactul încheiat între 2 dintre nepoții lui Carol cel Mare, fii ai lui Ludo- vic cel Sfînt: Carol Pleșuvul, rege al P'ranței (840 — 877) și Ludovic Germanicul, rege al Germa- niei (817 — 843), împotriva celui de-al treilea, Lothar, cu titlul de împărat al Occidentului, dar stapînind doar reg. centrale ale fostului imp. carolingian (840 — 855). Păstrat în cronica lat. a lui Nithard, scrisă la puțină vreme după ce avusese loc evenimentul și transmisă printr-o copie din sec. 10 (azi la Biblioteca Națională din Paris). 2 părți: prima în romana lingua, cealaltă. în teu- disca lingzia (vechea germ, de sus), cuprinzînd fiecare jurămîntul regelui (în 1. romanică cel al lui Ludovic pentru a fi înțeles de sold ații lui Carol și în 1. germanică cel al lui Carol pentru a fi înțeles de soldații lui Ludovic) și jurămîntul comandan- ților de armată. După 1., textul a fost considerat ca provenind din N Franței (versiunea romanică fiind atribuită lui Nithard — G. Paris), din SV (probabil d. poitevin — G. Lucking, E. Kosch- witz, A. Wallenskold, A. Ewert; poitevin sau oc. sept. — A. Castellani), din SE (d.frpr. — H. Su- chier), din E (loren — A. Tabachovitz) sau scris într-o 1. artificială convențională, orice efort de localizare fiind inutil (F. Lot, A. Monteverdi). S.R.R. juxtapunere. în lat.; j. se folosea deseori ca procedeu stilistic, pentru a marca o acumulare (omnia facta, scripia, dicta, promissa, cogitata Caesaris) sau o opoziție (noii multi cibi hospitem, multi ioci), în formule uzuale, adesea solemne, grupînd 2 sau mai multe noțiuni asociate prin raporturi de sinonimie sau de antonimie (dare, donare; dare, dicare), în construcții anaforice (nihil est uirtute formosius, nihil pulchris, nihil amabilius) etc.; în frază, j. are de cele mai multe ori valori expresive (uis tu mari, uis terra, uis acie, uis urbibus oppugnandis experiri uirtutem ? ; nos indicamus, uos laudatis). în 1. romanice j. are, în general, aceleași valori stilistice ca în lat. Coordonarea prin j. se realizează frecvent atît. în prop. (între 2 părți de prop. de același fel: rom. Ea e tristă, singură, bolnavă și totuși zîmbitoare ; fr. EUe est triste, seule, malade et cependant sou- riante), cît și în frază (între 2 prop. de același fel: rom. Deși a respectat traseul, a realizat cel mai bun timp și nu a avut nici un punct penalizare, totuși n-a cîștigat cursa ; it. Gli architetti si ispirano agii edifici antichi, i poeți imitano l'antica poesia). Subordonarea prin j. apare rar în cadrul prop., la apoziție (lat. Alexander, rex Macedonum,. . . ; rom. Șefului de secție, un inginer, i s-au înmînat două diplome de inventator) și la numele predicativ din prop. nominale (rom. Vorba multă, sărăcia omului; Ea frumoasă?). în frază, j. apare frec- vent ca procedeu al subordonării (sp. Hace cinco anos, estaba măs fuerte) ; pot fi juxtapuse mai multe tipuri de subordonate: apozitiva (rom. Am uitat să-ți spun ceva : s-a întors mama din concediu), condiționala (rom. Ai carte, ai parte), concesiva (rom. Fie pregătite si acestea, eu tot nu mă mișc de aici; sp. Ante todo, quierame o no me quiera, eso de la hipoteca no puede quedar asi), cauzala (fr. Tu devrais te depecher, on fattend). C.L. krcyol, vezi creolă franceză. krîyol (crioule, kriol), creolă pg., varietate a d. africano-costeiro. Senegal (fostă posesiune fr.), prov. Casamanca; 50 000 — 57 000 vorb. (surse diferite). Trăsături comune cu d. creole pg. din Golful Guineea (annobonez, forro). Influență ne- groafricană (maninka și wolf, 1. vorbite în Sene- gal) și fr. C.L. kulnti, vezi bush nefjro. L La Spezia—Rimini, linia în clasificarea* genetică curentă a 1. romanice, frontiera dintre idiomurile romanice orientale (d.it. centro-merid. și tosc., rom., dalm.) și cele occidentale (d.it.sept., 1. iberorom., 1. galorom., d. ret.). W. von Wart- burg, primul care a precizat (1936) această fron- tieră, a identificat-o cu o linie care traversează Italia de la V la E, între actualele localități Ea Spezia și Rimini, prelungindu-se peste Adriatică, reprezentată de fascicula de isoglose generate de tratamentul lat. -s și al consoanelor oclusive lat. -p-, -t-, -k- și al lui în viziunea lui Wartburg, l.Sc — R. marchează prima mare diferențiere dia- lectală a lat. care, încă din sec. 3 e.n., s-ar fi scindat în 2 arii opuse: Romania orientală (terit. situate la S și E deLS. —R. — Italia peninsulară, prov. romane balcanice) și Romania occidentală (terit. din N și V liniei — N Italiei, Gallia, Raetia, Iberia, Africa). Prima se caracterizează prin pier- derea lat. -s și conservarea oclusivelor lat. surde și a lui -s-, cealaltă prin conservarea lat. -s și sonorizarea surdelor intervocalice (Sardinia și Corsica rămîn în afara acestei diviziuni, prin opțiunile lor conservatoare în ambele cazuri). Cercetări ulterioare au adus importante precizări privind cronologia și traseul acestei frontiere. Prin analiza top. germanice și sl. din terit. dintre M. Adriatică și Dunăre, E. Kranzmayer a formulat ipoteza existenței unui idiom romanic independent, dispărut de timpuriu, în fosta prov. romană Nori- cum, numit romanică nord-orientală, deplasînd astfel granița dintre Romania orientală și occi- dentală mult mai spre N peste Adriatică, între Triest și Dunăre. în ceea ce privește terit. Italiei, E. și R. Politzer au demonstrat că fenomenul sonorizării surdelor intervocalice nu s-a consolidat în cîmpia Padului pînă la sfîrșitul sec. 8, perioadă căreia ei îi atribuie stabilirea acestei isoglose de-a lungul țărmului sept, al Padului, deci mai la N de l.S. — R. Pe de altă parte, ipoteza unei relații genetice între sonorizarea occidentală a surdelor lat. intervocalice și fenomenele de aspir are a lor din S l.S.—R. (vezi gorila toscana) formulată de H. Weinrich, ca si aceea a conservării pl. în -.v în arii it. tradițional atribuite României orientale, avansată de P. Aebischer, au adus noi lumini asupra vechimii și ritmului procesului de consti- tuire a frontierei dintre cele 2 Romanii. Imaginea unei LS. —R. clare se impune astfel a fi mult revi- zuită. Mai adecvată este presupunerea (Z. Mulja- cic) unei vaste arii de tranziție pe terit. Italiei (l.S.— R. — diagonala Roma—Ancona) între cele 2 inovații, venite una din N (sonorizarea surdelor intervocalice) și alta din S (pierderea lui -s), care definesc cele 2 mari arii ale României. J.B.M. labiale, consoane în lat. c.l. erau p, b, m și semiconsoana w. în trecerea de la lat. la 1. ro- manice, lat. w~ (ca și din împrumuturile ger- manice) este supus procesului de consonantizare. Vezi și betacism, lenițiune, semiconsoane. S.R.R. labialitatea vocalelor. Trăsătură redundantă în lat. clas., subordonată localizării: vocalele ante- rioare erau nelabiale (nerotunjite), cele posterioare erau lalpiale (rotunjite); lat. a era indiferent față de 1. Diferit de lat. se comportă idiomurile galo- rom., d. galo-italice, unele d. ret. (eng. s., Iad.doi.), unde, în urma palatalizării* lat. u și a unor pro- cese legate de aceasta, Lv. se combină cu anterio- ritatea creînd o serie nouă de vocale [oe, <ț>, y] : fr. coeur, feu, mur. Vocale anterioare labiale există și în unele d. it. merid. și pg. (azorian). Vezi și localizarea vocalelor. S.R.R. labializare. Afectează sporadic în 1. romanice evoluția unor vocale nelabiale transformîndu-le în labiale (deberey^. dovere, de mane>it. domani). în fr. se labializează v. fr. [o] care stă la baza lui e mut, transformîndu-se dintr-o vocală nela- bială centrală într-una labială anterioară, asemă- nătoare fr. [ce]. S.R.R. lablodentale, consoane Singura c.l. din lat. era f; rom., it., d. ret., fr., oc., pg. îi opun o pe- reche sonoră, v, care apăruse în lat. vulg. în urma fricativizării lat. -b- sau consonantizării lat. w-. V lipsește din consonantismul sp., cat., gasc. și sd., din unele d.it. de S. Vezi și betacism, laria- gale, consoane S.R.R. lablo velare, consoane C.l. din lat. /kw/„ /gw/ (relativ rar), invariante monofonematice, se reduc în lat. vulg, la velarele corespunzătoare atunci ciad sînt urmate de o, w (eqnus>ecns) : își pierd labialitatea în aproape întreaga Românie și atunci cînd sînt urmate de e, i, dar și-o mențin în gasc., unele d. ret. și fr. (valon liegeois) și spo- radic în it. (qui;idecwi>îr., oc., cat., pg. quinze, sp. quince, ca ii, dar it. quindici, cu [kw]) ; în rom., dalm., kw d- e, i urmează procesul de palatalizare 171 LANGUEDOCIAN a lui h + e, i [quaerere>xom. cere, dar it. chiedere, v.fr., oc., cat. querre, sp., pg. querer) ; în sd. 4- e,i>p sau k; urinate de a, c.L s-au scindat în secvențe bifonematice în dalm., it., ret., gasc., cat., sp. și pg., dialectal în fr. (valon liegeois) : kw (lat. quattuor>it. quattro, gasc., cat. quatre, sp. cuatro, pg. quatro, cu unele reduceri la k : quattuor- decim>cat., pg. catorze, sp. catorce), își mențin doar velaritatea în fr. și oc. [quatre) și uneori în rom. și sd. (quando>xom. cînd, sd. kando), devin labiale pierzîndu-și velaritatea în rom. și sd. (quatluor>xom. patru, sd. battoro) ; diferența de tratament a lat. kw-\-a în rom. și sd. s-ar putea explica prin atragerea cuvintelor din seria quando, qualis, quam, probabil datorită frecvenței lor, de către seria qxiid, quem, quonwdo, unde labialitatea s-a pierdut. S.R.R. la dină, vezi engadinez, retoromană. Ia dina dolomitică (ladino-atesin), subgr. de gra- iuri ret. (gr. ret. central). N Italiei. 4 graiuri: fassan, gaderez, gardenez, livinallonghez. Diftongarea dife- rită de cea din celelalte d. ret. : lat. e>je, păstrat în liv. în silabă deschisă (felem>fiel), dar redus la e în restul Ld.; la fel lat. d>wo [focus>fuok, dar corpus>korp în silabă închisă), dar în gad. wo>oe ; lat. e, o se diftonghează numai în silabă deschisă, diftongii rezultați [ei, ou) păstrați numai în liv. (acetum>azei, florem>flou) ; lat. a accentuat se palatalizează, la fel ca în eng.s. și în fr. (pacem> pes) în liv. și gad. numai în cuvinte oxitone (în fass. și gard. în orice poziție) ; palatalizarea lat. n>v, ca în eng. s., există numai în gad. (în restul domeniului se păstrează) : luna>lyna, loena, dar și luna; menținerea diftongului lat. au ca în surs., friul. (aurit > aura) ; palatalizarea generalizată a lat. k + a, gia (ca în eng.s., surs., friul., fr.) devenite medio-palatale (păstrate în gad.) și tj, d^ (scrise ci, gi) în 1. mod.: caballus>cia- val, gallus>gial; pierderea tîrzie a apendicelui velar al lat. kw, spre deosebire de celelalte d. ret. (quae- rere>keri, quod>ko) ; păstrarea (în fass. și gard.) a distincției dintre dat. și ac. pron. pers, accen- tuate pers. 1 și 2 sg., la fel ca în surs., friul. Sub- strat ilir și venet, greu de detectat. Influență it. (it. lit., d. trentin și venețian) în lexic; prin inter- mediul d. it. au pătruns și elemente germanice (gotice, longobarde și france) și germ, (mai ales în gad. și gard.) din Tirolul de Sud. Lipsesc tex- tele vechi. Cel mai vechi document un ,,registru păstoresc” din Laces (Val Venosta) datînd de la jumătatea sec. 14, pierdut (au rămas numai cîteva fraze copiate). Recent s-au descoperit texte din sec. 16 în gad. și liv. Literatură dial. sau destinată învățămîntului religios modestă (mai dezvoltată în Val Gardena). Lipsește aproape total literatura populară. După al doilea război mondial și după obținerea autonomiei reg. Trentino-Alto Adige s-a început experimentarea predării Ld. în școala elementară din Val Gardena și Val Badia. M.S. ladino, variantă a isp., folosită în traducerile biblice și exolicațiile textelor medievale liturgice și biblice. Nu a tost voi ui u* niciodată și nici nu a avut variante regionale. Apărut în Spania (sec. 13), L esre anterior variantei d^udezmo. în prezent, proces de abandonare (în Olanda și Franța a fost părăsit în jurul lui 1860). Trăsătura fundamentală a 1. — prezența a numeroase calcuri după ebr. (datorită traducerii fidele a originalului ebr.) : sintactice și semantice [paz înseamnă „pace” dar și „stare de sănătate”, „plenitudine”). De aceea a fost numit și judeo-espagnol calque (H. V. Sephiha). Păstrează unele arhaisme sp. : morfo- logice (desinențele -ades, -edes pers. 2 pl. ind. și conj. prez.) și lexicale (cuvinte sp. atestate numai în traducerile evreiești ale Bibliei). Multe cuvinte ebr. A influențat d3udezmo (în care unele cuvinte ebr. au pătruns prin L). M.S. ladino-agordin (ladino-venet), subgr. de gra- iuri ret. (gr. ret. central), considerat de unii grai de tranziție între ret. și subd. trevisano-feltrino- bellunez. Italia N. M.S. ladino-anaunic, subgr. de graiuri ret. (gr. ret. central). N Italiei. 2 graiuri: nonez și soîandro. M.S. ladino-atesin, vezi ladiriă dolomitică. ladino-cadorin, subgr. de graiuri ret. (gr. ret. central). N Italiei. 3 graiuri: ampezzan, din Cadore și Comelico. M.S. ladino-venet, vezi ladino-agordin. laismo, folosirea abuzivă în sp. a pron. pers. 3 sg. în formele de fem. (la, las) pentru exprimarea compl. indirect, în loc de le, Ies, forme etimologice comune pentru cele 2 genuri (la dieron una carta, las dijeron que no). L. se produce mai ales în Castilia. A existat o modă „laistă” pînă în sec. 18, dar reacția a fost mai rapidă decît la leismo. Condamnat de Academia Spaniolă (1796). M.S. langage bigorne, vezi bigorne. langue d’oe ( (lenga d’)oc), denumire a 1. oc. atestată din 1290 (lingua d’oc), de la adv. de afirmație ,,da”sal, bel. Altă trăsătură care deosebește 1. atît de prov., cit și de gasc., dar se regăsește parțial în d. lim. din gr. oc. sept, este o inovație: căderea generală (cu excepția unor cuvinte monosilabice) a lui n final ,,instabil” (dat. -n-, fără a fi nazalizat vocala precedentă: paais>pa (în subd. oriental se conservă rezonanța consonantică, iar vocala precedentă este ușor nazalizată). Prin aceste trăsături, 1. constituie un element de discontinuitate între zonele oc. de V și de E, care prezintă aceleași tratamente. Unele tră ituri comune cu. complexul arv.-medit., cu c.v? se învecinează la N și E: palatalizarea lat. -w'- >1$ (cu excepția subd. occid., care conservă ■'a^ti it, ca și complexul ag.-pir.) și conservarea lui a accentuat în contact cu un element palatal: fa-tum>fati (în graiul rouergat al subd. sept, de- palatalizare la ts); rezultat africat dș (ca în unele zone din complexul arv.-medit.) al lat. ;-, g-^e, i, d—piot; într-o mare parte a graiurilor I., neutra- lizarea în toate pozițiile a opoziției de sonoritate îi — d^ în t$ sau, depalatalizat, în ts ; în NE i. la pers. 1 sg. a verbelor desinența -e, ca în cea mai mare parte a complexului arv.-medit. (ind. prez, parle, impf. pariau?, pi. s. partere). Trăsături conaie numai cu d. prov. din complexul arv.- me ht., împreuna cu care formează gr. oc. merid. Subd. sept. — unele inovații comune cu d. din gr. oc. sept, din complexul arv.-medit.: velarizarea iui a p rotonic ia o în graiul rouergat; alterarea lui 5 din gr. sp, st, sk în graiurile L aflate in contact cu graiuri oc. sept, (cu d. lim., graiul perigourdiu), cu d-ferite rezultate: aspirat la h, vocalizat ia i (escbia>3hholo, eiholo etc.); arc. hot. sg. mase. [Iu] ~ fem. [lo] (ca în d. lim. și în V d. auv.); și-a creat un morcem de partitiv: bzar? d? vin. O serie de trăsături comune cu complexul ag.-pir. (gasc.), cu care se învecinează la V: lat. u [w] inițial>5, hitervocallofr, coafundindu-se în ambele poziții cu rezultatul lat. b; ia poziție intervocalica se confundă (spre deosebire de gasc.) și cu lat. -p- (devenit tot fr); face excepție o mică zona din subd. oriental, în care lac. u>u, ca în complexul arv.-medit. ; în consecință, din inventarul L lip-, sește în general fricativa labiodeatală v și deci- opoziția /v;~/b;, neutralizată în favoarea oclu- . sivei bilabiale b; într-o mare parte a L căderea lui -r după vocală accentuată; conservarea con- soanelor intervocalice și a celor finale (lat. lupus, o r sas, cantat >lo p, bec, cantat) și, ca urmare, tră- sături conservatoare în domeniul morfosintaxei nominale și verbale; astfel, conservarea lui -s marcă a pl. . asigură coeziunea sintagmatică a gr. nominal prin redundanța mărcilor de număr ia lanțul vorbirii; în cea mai mare parte a 1. de- shiența -i (care se regăsește în subd. prov. central și in cat. diu Brauța) : iad. prez, parii etc. (în NE corespunziudu-i -3, ca în arv.-medit.) ; în graiul albigeois ai subd. occid., la Ind. pf. s. pers. 3 sg. și forme in -c, ca iu complexul ag.-pir. : cântec, volguto etc. Spre deosebire de d. prov., ii. conservă (ca majoritatea d. oc.) forme distincte după gen la art. hot. : maso, la, los — fem. la, las ; nume- roase „prep, articulate” prin „contractarea” art.: dil, joi, pel, sul, trol, vel. Reducerea ini. proparo- xitone (spre deosebire de gasc.) prin sincopă: lat. scribere>?scrii^'e. Unul dintre d.oo., alături de gasc. și prov., care au furnizat fr. cele mai multe împrumuturi. Oc. centrală (numită și 1. de refe- rință) considerată drept occitaua-tip, „pivotul”, lingvistic al domeniului oc., și propusă de „reforma lingvistică occitană”* ca bază pentru crearea unei norme literare oc. mod. datorită caracterului conservator (care o apropie de 1. trubadurilor), poziției ei centrale și caracterului ei accesibil vorb. celorlalte d.oo., „coudensînd” astfel esența l.oc. atît sub aspect sincronic, cît și sub aspect diacro-. nic (vezi și occitană centrală). I.V.R. iaugucdociană do reîerinră, vezi occitană cen- trală. land (eheuecchi),vezi tedesche. laripajem, argou fr. folosit la orna din Brest în jurul anului 1823. S.22.ÎC. larjpiijl, argou fr. folosit în prima jumătate a sec. 19 (înlocuiește ca l prima consoană a cuvân- tului, pe oare o adaugă ia sfirșit, și lungește cuvîntul cu ajutorul unor finale ca -em, -e, -opa?, -uche, -ard: largonji = jargon). Vezi și largoujein, lon- eherbem. S.R.R. larlnjuie, consoana Eat. avea o singură e.i., h, despre care sa spună ca sa realiza mai de- grabă ca o simplă aspirație, ca o articulație slabi, și care s-a pierdut foarte devreme din pronunțare. O încercare da refacere a lat. h, sub influență grec., prin presiunea grafiei și a normei literare, s-a concretizat în grafiile t’irzii de tipul nichil, dac nu a avut consecințe asupra pronunțării. H na a lăsat nici o urmi în fonetismul râmnic (s-a con- servat doar grafic, în unele 1., ca o reminiscență etim dogîo i, ia cuvinte moștenite sau Impru ni- turi lat. și grec.: fr. ho/nn?, sp. hombre, it. hp. H a reapărut ia 1. ro naaice prin cuvinte împrumu- tate sau ca urmare a evoluției interne a l. în rom. h se poate explica pria influența substratul!', dar,, mai sigur, prin împraninl de cuvinte v. sl. (romA/mi, dihir, dai). filai întărit ulterior de împrumuturi maga. (hilar, hlrdaa) sau te. (hainal, haz). îa fr. h. aspirat un este o realitate articula- 173 LATIN, L: torie, dar comportamentul în context al cuvinte- lor care-1 prezintă la inițială dovedește că se pro- nunța în v. fr., cel puțin ca o simplă aspirație; în. 1. contemporană, termenii respectivi nu permit eliziunea art., nici liaison, fiind tratați asemenea unor cuvinte cu inițială consonantică (le heroa, le doigt, dar l’ homme, Vâme ; Ies herons, Ies doigts, dar Ies hommes, Ies dmes) ; apariția lui h aspirat în fr. a fost pusă în legătură cu superstratul franc (prin induență germanică se explică prezența unui h în d. valon și loren al fr., dar și în gasc. : hardit) sau cu tendința general romanică de evitare a hiatului: acolo unde liaieon sau eliziunea deter- minau omonimii supărătoare, s-a dezvoltat intre cele 2 vocale un sunet de tranziție, de obicei h. în alte d. romanice h introdus prin împrumut (d. cal., prin împrumuturi grec.). în v. sp., gasc. și în cîteva d. sd. și it. sept, (zona ven.), h provine din lat. f- (în sp. cu excepția cazurilor cînd acesta era urmat în lat. de r, l sau o: formosus>sp. hermoso, dar frontofrente, flammarllama, focus> fuego și cu excepția unor zone dial.: (cea mai mare parte a d. ast.-leon. și arag.). în sp. și gasc., apariția lui a fost atribuită unei influențe de sub- strat (iberic, aquitan), fie evoluției interne (o reducere a localizării redundante a lui f- inițial din sp. arhaică la o simplă aspirație). H a dis- părut din pronunțare în cea mai mare parte a terit. sp. (cu excepția d. and., can., extr.) ; în gasc., acolo unde nu a fost supus unor tratamente ulterioare, s-a menținut ca fonem. Un h [xl cu o pronunțare mai aproape de cea velară, redată grafic prin j, gs, gi, a apărut în sp. ca urmare a simplificării articulației lui [d3] rezultat din con- sonantizarea lat. iot (iocusrjuego) sau prin modi- ficarea localizării lui [f,3,] rezultate din palata- lizare în 1. veche (filixsrhijo, *basiu>bajo ). H cu d/ferice variații în localizare a apărut în diferite d. romanice, ca urmare a unor evoluții indepen- dent? : tosc. (vezi Ea pvrgla toscana), d.fr., fror., sd. S.R.R. viiadan, vezi papia krhtang. Ea în, Lexic Fondul lexical transmis 1. roma- mcc direct din lat., moștenit, reprezintă principa- l u 1 actor care, alături de împrumutările interro- mcaice și lat. culte, asigură unitatea acestora și în domeniul vocabularului. Deși în ansamblul stocului lexical romanic EL este numeric redus (REW înregistrează 6709 cuvinte; 1333 cu răspîa- dire larg romanică, din care cea 533 în toate 1., 3933 în unele 1., 1533 hi cîte o 1.), ponderea lui este importantă daca se are în vedere fondul activ al 1. comune. Acestui strat îi aparțin cele mai multe instrumente gramaticale (prep., conj., adv., pron., num.) și cuvintele cele mai importante pentru comu- nicarea cotidiană, cu semantismul și frazeologia cele mai bogate și capacitatea derivativă cea mai puter- nica. LJ. al idiomurilor romanice reflectă modifi- cările survenite în vocabularul lat. vulg, tîrzii, ca rezultat al acțiunii unor factori atît de ordin lingvistic (fonetici, morfologici, semantici) cît și extralingvistic (criza internă, invaziile barbare și, ca un corolar, decăderea culturii clasice). Aceste modificări denota tendmța spre simplificare, spre forme motivate și expresive, specifice lat. vulg. din perioadele anterioare sau limbajelor tehnice. Se înregistrează astfel eliminarea cuvintelor cu- corp fonetic redus sau/și flexiune neregulată (edere. „a mînca” înlocuit cu comedere și manducare), reducerea seriilor sinonimice (dintre verbele cu. sensul „a lua, a prinde”, capere, emere, prehendere,- s-a impus ultim al), eliminarea coliziunilor omoni- mice (serere — „a semăna” înlocuit, din cauza confuziei posibile cu severe „a împleti”, și el eli- minat, de seminale, care are și avantajul unei flexiuni regulate și al unei motivări mai puternice prin ■ legătura cu semen „sămînță”), preferința pentru cuvinte cu un sens mai concret și mai ex- presive : fapte de 1. vulgară {caballus „cal de povară” a înlocuit pe eguus, termen generic, bucea și gula înlocuiesc pe os „gură”) sau din limbajele tehnice (cambiare ,,a face schimb”, termen comercial de origine celtică, înlocuiește pe mutare), diminutive (aiiricula în loc de auris „ureche”,porcus „purcel” în loc de sus „porc”), verbe iterative (cantare în loc de canere „a cînta”), derivate (aeramen în loc de aes „aramă”). Clementul esențial al unității, lexicale a 1. romanice îl constituie fondul panro- manie, cele cca 500 de cuvinte comune tuturor, reprezentînd, în cea mai mare parte, termeni apar- ținînd vocabularului curent: unelte gramaticale (ad, iile, magis, meus, itbi), verbe (adiutare, bat- tuere, cădere, credere, ducere, fugire, portare, potere, res pondere, uenire), adj. (acer, bonus, calidus, largus, plenus, rotundus), num. (decern, miile, unus), subst. referitoare la corpul omenesc, dome- niu aproape impermeabil influențelor străine (brac- chium, costa, dens, digitus, lingua, manis, pectus, pellis, sangais, ungula), familie (jiliiis, gener, nurus, socer), viața afectivă și activitatea intelec- tuală (anima, tristis, cognoscere), îmbrăcăminte (camisia), locuință și alimentație (cena, fenestra, fontana, pana, paries), culori (niger, uiridis), plante și arbori (arbor, cannabis, nux), animale și produse ale acestora (caballus, capra, porcus, lana, Iade), religie (altare, angelus, deus, pascha, pecatum). în ceea ce privește divergențele dintre idiomurile romanice la nivelul LE, acestea sînt reprezentate de situațiile în care o serie de cuvinte s-au transmis numai unor sau numai unei 1. ro- manice, celelalte optînd pentru alți termeni lat. sau pentru cuvinte de alte origini. Studiile de geo- grafie lingvistică au evidențiat mai ales cazurile de opțiuni lexicale specifice unor anumite gr. sau arii.'Din prima categorie fac parte cuvinte ca. germanus — foiout în gr. iberorom. cu semnifi- cațiile „frate, soră” în timp ce restul 1. romanice continuă lat. fraier, soror, ri paria „rîu”, specific gr. galorom., în timp ce restul României continuă lat. riuus. Controversele referitoare la clasificarea? limbilor romanice au fost deseori sprijinite pe fapte de EL S-au relevat astfel, în condițiile unei accen- tuate diferențe între gr. iberorom. și galorom., opțiuni comune cat. și gr. galorom, care o opun gr. iberorom. (manducare ca în galorom., și nu comedere, specific sp., pg., parabolare ca în galorom., și nu fabulare ca în sp. și pg.), aduse în sprijinul apartenenței cat. la gr. galorom., au fost subliniate concordanțele și divergențele lexicale dintre d. ret. și d. it. sept, sau idiomurile galorom. Pe de LATINA 174 altă parte, studiile de lingvistică spațială au pus în evidență numeroase cazuri în care ariile periferice ale României sînt unitare în fenomene de conser- vare, în opozițiile cu cele centrale, considerate, de regulă, inovatoare (formosus păstrat în rom., dalm. și 1. iberorom., bellus în celelalte 1.). Cca 20% din cuvintele lat. transmise fondului romanic au supra- viețuit în cîte o singură 1. (domus — păstrat numai în sd., în celelalte 1. fiind înlocuit prin casa și, în gr. galorom. prin mansione — fr. și frpr., hospitale — oc. ; lin gala numai în rom., în cele- lalte 1. cochlear(ium)). Un studiu detaliat al acestor elemente (cca 100) a fost făcut numai pentru rom., pentru care s-a dedus, astfel, o latinitate prepon- derent rurală. De asemenea categoria cuvintelor „panromanic cu excepția unei 1.” a fost amănunțit examinată doar pentru rom. (cca 200 unități le- xicale), deși această situație se întîlnește și în cele- lalte 1. romanice. Importante diferențe între lat. și 1. romanice sau între acestea sînt evidențiate și de evoluția semantică a 1.1. Divergențele se dato- rează nu numai modificărilor de sens ale unor cuvinte (focus cu sensul lat. ignis în toată Roma- nia, capul păstrat cu semnificația „cap” doar în rom., iberorom. și gasc., în ariile centrale înlocuit pentru acest sens cu testa, anima păstrat în sensul lat. „suflet, suflare” în 1. romanice occidentale, în rom. dobîndind sensul concret „inimă”), ci, mai semnificativ, modificărilor unor structuri semantice. Există astfel situații cînd toată aria romanică se opune lat. prin pierderea unor opoziții (lat. albuș/ candidus, niger later' „alb opac/luminos”, „negru luminos, lucios/opac”, în 1. romanice absența acestei opoziții, prin eliminarea lui candidus și ater), dezvoltarea unor opoziții noi (rom. cap) capăticăpetenie, fr. tetelboutjchef, sp. cabezațcabo/ jefe, opoziție inexistentă în lat., în care cele 3 sensuri aparțin unui singur cuvînt, caput) sau cînd, în cadrul României, se conturează zone care conti- nuă structura semantică lat., uneori cu formanți de alte origini (rom. rod/poamă, în opoziție identică cu lat. fructus/pomum), deși cu un cuvînt, rod, v. sld sau dezvoltă opoziții specifice, uneori cu for- manți lat. (în 1. romanice occidentale, opoziție de tipul fr. montlmontagne, rom. continuă situația din lat. folosind un singur cuvînt lat., mons, pentru ambele semnificații). J.B.M. latină, l.i.-e. din care s-au dezvoltat 1. romanice; 5. era vorbită, la începutul tradiției istorice (sec. 8 î.e.n. ; imigrarea semințiilor i.-e. din care provin vorb. L este mai veche, sec. 12 î.e.n. ?), pe terit. orașului Roma, spre vărsarea Tibruhii; anturajul lingvistic imediat era constituit din idiomuri strîns înrudite (prenestina, falisca) sau făcînd parte, ca și 1., din ram. italică a 1. i.-e. (osca, graiurile sabelice, umbriana, poate veneta). Spre NV, în Etruria, se vorbea o 1. neindo-europeană, etrusca, iar spre S.E, în Campania, se aflau cele mai nor- dice colonii grec, din Italia (Cumae, Neapolis) ; contactele vechi (sec. 7 î.e.n.) stabilite cu ambele 1., purtătoare ale unor civilizații superioare, au avut ca rezultat influențarea 1. de către acestea, în uima expansiunii teritoriale a statului roman, 1. s-a impus, mai întîi ca 1. oficială, apoi ca 1. vorbită, înlocuind treptat 1. autohtone (romani- zare), pe un terit. vast, din Pen. Iberică pînă în Balcani și de la Rin pînă în N Africii; singurele arii lingvistice din Imperiu, în care 1. nu a devenit unicul mijloc de comunicare sînt cea grec. (Grecia, Asia Mică, Egiptul) și cîteva reg. marginale sau izolate (Albania, Țara bascilor, Britannia; in aceasta din urmă, o romanizare superficială a centrelor urbane a fost înlăturată o dată cu pără- sirea prov., 410). Etapele extinderii 1. (cronologia primelor cuceriri e incertă) : pînă în sec. 3 î.e.n., toată Italia de la S, de Pad devenise romană, urmată de Sicilia (241), Sardinia și Corsica (238) ; în sec. 2, Spania (201—197), Gallia cisalpiuă (în diverse etape), Ulyricum (167), Africa de N (146 Carthagina, alte reg. pînă în 40 e.n.), Grecia (prov. Achaia, 146), Asia Mică (prov. Asia, 129, alte reg. pînă în 18 e.n.), Gallia sudică (Gallia Narbonensis, 118); în sec. 1 î.e.n., Cyrenaica (74), Siria (64), Gallia nordică (51), Egiptul (30), Por- tugalia (Lusitania, 27), reg. merid. ale Elveției și Austriei (Rhaetia și Noricum, 15) ; în sec. 1 e.n., V Ungariei și reg. dintre Sava și Drava în. Iugoslavia (Pannonia, 10), E Iugoslaviei, N Bul- gariei și Dobrogea (Moesia, cucerită în 27 î.e.n., organizată ca prov. la o dată incertă între 6 și 44 e.n.), S Angliei (Britannia, 43), terit. care coin- cide aprox. cu Iordania (Arabia, 106), Dacia (106), Armenia estică (114, abandonată în 117; cea vestică fusese alipită Cappadociei în 70), N Iraku- lui (Assyria, 115; abandonată în 117). în prov. orientale (la IC de Adriatica, iar în Africa la E de Cyrenaica), cu excepția Ulyricum-ului, Mcesiei și Daciei, 1. n-a fost decît 1. oficială, a admini- strației, a coloniștilor și a armatei, nu și a populației băștinașe. L. este cunoscută dintr-un foarte mare număr de documente epigrafice și literare, ca și din descrieri ale gramaticilor și glosografilor, în- cepînd din sec. 6 î.e.n., continuînd neîntrerupt, cu variații de frecvență a surselor și de registru stilis- tic, pînă la sfîrșitul antichității, prelungindu-se apoi sub forma ei scrisă în evul mediu și modern. Asupra perioadelor istoriei 1. (în corelație cu cele ale literaturii și ale vieții socio-politice) nu există acord unanim în privința detaliilor. Se pot pro- pune următoarele (V. Văănănen) : 1. L. arhaică (de la primele documente, sec. 6 î.e.n., pînă la sfîrșitul sec. 3 î.e.n.), în cursul căreia s-a produs o ruptură situată în a doua jumătate a sec. 4 : textele primei perioade pot fi cu greu înțelese chiar de specialiști, pe cînd cele din preajma apari- ției literaturii sînt accesibile și celor care cunosc numai 1. literară. Primele se reduc la cîteva scurte inscripții, principalele fiind : legea sacră (?) desco- perită în 1899 pe terit. Porului roman, poate din sec. 6, inscripția de pe vasul zis Duenos, descoperit la Roma în 1880, sec. 5( ?), inscripția votivă de la Satricum în Eatium, descoperită în 1977, prima jumătate a sec. 4; din a doua perioadă, înaintea apariției literaturii culte (240), nu sînt de citat decît cele dintîi elogii funerare ale Scipionilor (cu mai multe straturi redacționale), cele mai vechi din jurul anului 250. Prin tradiție indirectă (și, deci, cu text nesigur) se păstrează fragmente?e unor imnuri și formule religioase (Carmen Saltare, Carmen fratrum Arualium), fragmente de iegi; (legile „regale”, cu caracter religios, legea celor XII Table). 2. L. preclasică (de la sfîrșitul sec. 3 175 LATINA î.e.n. pini la mijlocul sec. 1 î.e.n.), caracterizată prin unificarea lat., eliminarea arhaismelor și constituirea unei 1. literare normate. 3. L. clasică (de la mijlocul sec. 1 î.e.n. pînă în 14 e.n.), epoca apogeului i. literare față de care 1. vorbită cunoa- ște o evoluție divergentă rapida. 4.$L. postclasică (14 — cca. 200 e.n.), epoca diferențierii crescînde dintre 1. literară și cea vorbită. Numeroasele in- scripții funerare ilustrează abaterile de la norma literară. 5. L. tîrzie (cca 200 ; pentru 1. scrisă pînă in 800; pentru aspectul vorbit al 1. pînă în 600, data care marchează în mod convențional începutul diversificării romanice ; vezi și romanica primitivă). Clementele de 1. vorbită pătrund din ce în ce mai mult în unele texte scrise, fie tehnice, fie ofi- ciale. Creștinismul dă naștere unei noi variante stilistice, 1. creștină, dezvoltată paralel, nu fără interferențe, cu 1. literară tradițională. Scindarea Imperiului Roman (395) în cel de Răsărit, elenofon îunde L. ca 1. oficială, s-a menținut cel puțin pînă la (nceputul sec. 7), și cel de Apus, latinofon, decli- nul ș.i dispariția (formală, în 476) a acestuia din urmă, n-au avut consecințe lingvistice imediate. .După o perioadă de digiosie (600 — 800), în care l. vorbită se diferențiază tot mai mult de cea scrisă și se diversifică teritorial în idiomuri distincte, începe o perioadă de bilingvism latiuo-romanîc. 6. După 800, pînă în sec. 15, 3. medievală, bazată pe o încercare de revigorare a normelor 1. clasice, folosită cal. de cultură. 7. Începînd diu Renaștere, neo-latina (sau 1. mod.), imitare conștientă a 1. clasicismului, se dezvoltă paralel, nu fără inter- ferențe, cu prelungirile 1. medievale, 1. documente- lor de cancelarie în numeroase țări ale Buropei occidentale; încercările contemporane de transfor- mare a 1. într-o 1. vie, cu ajutorul unei îmbogățiri artificiale a vocabularului, nu au șanse de succes. Variațiile teritoriale pot fi cu greu urmărite pe baza documentelor scrise, deoarece acestea re- flectă, chiar și cînd provin de la vorb. cu o cultură rudimentară, o 1. comuna, supradialectală, iar deosebirile regionale nu au fost niciodată profunde, din perioada imediat următoare cuceririi unor cetăți din Italia (intr-o vreme, deci, cînd nor- mele L nu se fixaseră) se păstrează cîteva inscripții \in domeniul lingvistic osc), în care 1. de redactare, 1., este influențată de graiurile băștinașilor; din aceste vechi trăsături dial., unele, în domeniul fonetic, se mențin pînă azi (-/- pentru lat. -b-). Cuceririle ulterioare, ducînd la extinderea I. în dauna unor 1. mai puțin apropiate genealogic și structural, și impunând o 1. normată, nu au provocat multe diferențieri dial., iar cele apărute spontan au fost nivelate de norma unitară, favorizată de școli, de circulația intensă a oamenilor, de aparatul administrativ și militar. începuturile scindării dial. -d.in care s-au individualizat ulterior l. romanice nu pot fi datate cu certitudine. Ariile de răspîndire a diverselor inovații care diferențiază aceste 1. i r- imiri de 13 au suferit fluctuații în decursul e (iaicripțiile oferă, de ex., o repartiție teri- da a sincopelor diferită de cea romanici), astfel îucît nu se pot trasa pe harta lingvistică a imp. izogloîe L care să coincidă cu traseul acta d fuziilor e — î și u — u, de ex.) și lexicale de dată lat. , care să se fi menținut pînă azi. A doua sursa de cunoaștere a ariilor dial., reconstrucția romanică, nu oferă decît rareori rezultate coincidente cu informațiile oferite de sursele scrise (valoarea prep. aptul ,,cu” în loc de ,,la”, atît în textele tîrzii din Gallia, cît și în 1. galoromanice). Necoincidența se explică nu numai prin unitatea 1., ci și prin de- plasarea, în cursul istoriei, a unor izoglose; în realitate, diversificarea L care duce la constituirea 1. romanice constă mai ales în selectarea diferită a unor mijloace de expresie, acolo unde 1. oferea posibilități multiple (comparativele cu plus și cu magis, de ex.) și în realizarea diferită a unor ten- dințe comune (tratamentul consoanelor finale, de ex.). Stratificarea de natură culturală și socială poate fi urmărită în texte (literare, tehnice, epi- grafice, papirologice) și în mărturiile anticilor înșiși. Distincția principală, sesizată de romani (în primul rînd din perspectivă literară) este cea dintre urbanitas ,,uzajul normat (și elegant din punct de vedere stilistic) al Romei” și riisticitas, definită mai ales negativ, în opoziție cu urbanitas, dar și cu peregvimtas : rusticitas se referă la maniera de pronunțare și la folosirea formelor și a lexicului specifică locuitorilor așezărilor rurale din Italia (și este apropiată de atiliquilas, tendința de a folosi arhaisme lexicale),în timp ce peregnuitas reprezintă pronunțarea străină sau folosirea de elemente lexi- cale străine. Din perspectiva actuală, urbanitas se suprapune cu 1. literară standard, ,,clasică”, ea însăși ne unit ară în privința gradului de normare : mai liberă în poezia personală, mai strictă în proza oratorică și istorică, cu diferențieri determinate în primul rînd de genul literar. I se opun diversele nivele ale limbajului familiar (sermo cotlidianus ), dependente de cultura școlară și literară a vorb.: literatura epistolară (a lui Cicero, în primul rînd) oferă o reflectare scrisă a nivelului celui mai înalt, limbajul cotidian al intelectualității, după cum comesenii din Cena Trimalchionis* ilustrează 1. conversației oamenilor cu o cultură școlară redusa (dar nu total absentă). Informațiile cu privire la limbajul cotidian al anumitor categorii sociale și profesionale („sociolecte”) sînt, cu excepția 1. creștine și a terminologiilor tehnice, sărace. Comu- nicarea orală a populației urbane de nivel cultural scăzut, a militarilor, comercianților, a rangurilor inferioare ale administrației statale, așadar a acelor locuitori ai imp: cel mai des supuși necesității de a stabili relații de comunicare dincolo de prov. de baștină, avea ca instrument o 1. comună de civi- lizație (xoiv^) denumită convențional ,,latină vulgară”*. L. a moștenit din i.-e. 10 foneme vocalice diferite prix timbru și cantitate (ă, ă, e, e, i, i, o, o, u, u . în cadrul timbrelor omofone, vocalele lungi erau — trăsătură redundantă — pronun- țate mai închis decît cele scurte), 3 diftongi {ae [ai], ce [oi], au), 8 consoane oclusive, a,flate în- corelație de sonoritate (p, b, t, d, k, g, k* g™, dis-, tribuit numai după n), 2 consoane nazale (m, n) 2 lichide (l, r), 3 fricative surele, fără corespondent sonor (f, s, h, ultima dispărută din pronunțarea LATINA 176 cu vocalele corespunzătoare, i, u). Cuvîntul fonetic este caracterizat printr-un accent principal, muzi- cal ca natură (ridicarea vocii; ca trăsătură redun- dantă va fi avut și un spor al intensității), al cărui loc e determinat de cantitatea silabei penultime : se accentuează penultima lungă (silabă deschisă cu vocală lungă sau silabă închisă), dar accentul se retrage pe antepen ultima cînd penultima este scurtă (silabă deschisă, c i vocală scurtă). Morfologia este predominant sintetică. Flexiunea nominală cu 6 cazuri (nom., voc., ac., gen., dat., abi. ; urme ale unui al 7-lea, locativul), exprimate prin desi- nențe și alternanțe vocalice; 5 tipuri flexionare tradiționale (,,declinări”), definite prin forma clas, a gen. sg. : deci. 1 (în -ă(-)), cu gen. sg. în -ae, deci. 2 (in vocala tematică -o-/-e(-)), cu gen. sg. în -7, deci. 3 (în consoană și. în -i-, rareori în -e-), cu gen. sg. în -is, deci. 4 (în -u-),^ cu gen. sg. 2n -us, deci. 5 (în -e-), cu gen. sg. în -et; 3 genuri, mase., fern. și neutru. Flexiunea verbală cu 3 moduri personale (ind., conj. și imp.; urmele optativului au fost încadrate în sistemul temporal al conj.), un maxim, la ind., de 6 timpuri, repartizate Ia 2 teme temporale distincte (cu posibilă valoare aspec- tuală originară) : infectum, exprimînd un proces neîncheiat, și perfectam, exprimînd un proces încheiat; fiecare din aceste teme are cite 3 tim- puri formate cu sufixe diferite și raportate la 3 trepte cronologice: prezentul (prez., pf.), prete- ritul (impf., m.m.c.pf.), viit. (viit. 1, 2); timpurile conj. (prez, și impf. din tema infectum, pf. și m.m.c.pf. din tema perfectam) au, în prop. inde- pendente valoarea ele ,,ireal”; în prop. dependente, folosirea timpurilor este strict determinată de reguli de concordanță. Verbul cunoaște 2 diateze, activă și pasivă (exprimată la infectum de o serie completă de desinențe specifice, iar la perfectam prin construcții perifrastice: part. pf. însoțit de aux. esse, și urme ale diatezei ,,medii”, sub forma verbelor deponente și a „medio-pasivelor”. Formele nominale ale verbului, împărțite după tradiție în 4 moduri (inf., part., gerunziul, supinul), sînt, cu excepția inf., independente de diateză și de timp. Cu toată specializarea formelor la funcții, favori- zată de bogăția flexiunii, există forme plurifunc- ționale și sinonimii morfo-sintactice: pentru gen., de ex., sînt înregistrate peste 20 de valori, dar, de ex., una din acestea, „gen. calității”, este sino- nimă cu una din valorile abi.; construcțiile prepo- ziționale -concurează în permanență cazurile expri- mate prin desinențe. Sintaxa frazei, mai ales în 1. literară. (în primul rînd în proză), se caracterizează prin predominarea subordonării, un complex de prop. subordonate axîndu-se în jurul prop. principale; aceasta provoacă extinderea folosirii conj. care, din mod al posibilității și irealității, devine o marcă a subordonării; frecvența construcțiilor infiniti- vale și participiale mărește dependența ideilor .subordonate de cea a prop. principale. Lexicul este constituit dintr-un puternic nucleu i.-e., carac- terizat deseori printr-o structură morfologică ar- haică (nume și verbe radicale atematice: dux, tas, lex, os,; do, eo, sum, uolo ; subst., adj. și verbe radicale tematice: equus, fagus ; bonus, rouus; ago, emo, sequor; sufixări vechi,, aseman- fic.Q\ auris, genus, rota; medius ; amo, lenea), îm- bogățit prin numeroase derivate, cu sufixe moș- tenite sau cu complexe sufixale; prefixarea are la bază un redus inventar i.-e. (in- privativ, re-), îmbogățit de transformarea prep. în prefixe (rai'-, per- etc.) ; compunerea este mai săracă decît în celelalte 1. i.-e. Diverse straturi de împrumuturi: 1. italice au oferit terminologie agricolă (bos, bota- tus, scrofa) ; etrusca termeni de organizare soc mi ă (urbs, plebs), militară (clupeus, satelles), din comerț și meserii (columna, calina, tabeme) ; medit. (denumire convențională a unor sub. trate și adstrate nei.-e.: asinus, laurus, plumbum, ui- num'). Aportul cel mai bogat este cel al 1. grec., cu 2 căi de pătrundere : cea populară, orală (ter- meni marinărești: ancora, gubernare; nume de plante și de fructe : oliua, can;:a ; animale : cycxus, elephantus ; comerț și meserii: am piior a, ca gir ie- rium, chorda, numm'us, placenta) și cea literară, scrisă (charta, chorus, comoedia, grammalica, poema), determinînd și crearea de calcuri (qualitas după grec, sau calcuri semantice (ars ia sen- surile grec, xzyyr,) ; între aceste 2 căi se situează, în perioada imperială, împrumuturile creștine (angelus, apostolus, baptizo, diabolus, eccksia), cu numeroase calcuri (gratia redă grec, /arac, fide- lis — grec. -iqtgc, scriptura — yza.zrq, ver- bum-^Qyoc,). I.F. latină, Influența S-a exercitat asupra L romanice ducînd la relatinizarea structurii acestora, în Romania occidentală, unde lat. a fost de-a lungul evului mediu 1. administrației, culturi:, bisericii, i.L încă din perioada de formare a 1. romanice ; s-a continuat pe tot parcursul istoriei culminînd în perioada Renașterii, contribuind la formarea și dezvoltarea 1. literare și a terminolo- giilor specializate (juridică, administrativă, ecle- ziastică, științifică, tehnică). în țările romane, unde slavona și ngr. au fost 1. de cultură iu pe- rioada veche, 1.1. (directă sau prin filieră romanică și neromanică) a început să^se exercite din a doua jumătate a sec. 17, intensifieîndu-se în sec. 18, mai ales în Transilvania, datorită impulsului dat de Școala jlrdeleană. în epoca mod. în toate L romanice de cultură, apel constant la lat. pentru a desemna concepte noi, ale căror denumiri sînt în general vehiculate de limbajul internațional. 1.1. redusă în sd., ret. 1.1. s-a exercitat în teste compartimentele 1. : modificări în distribuția sune- telor prin pătrunderea împrumuturilor lat. (rein- troducerea unor gr. consonantice dispărute in 1. romanice ca urmare a evoluției fonetice a cuvin- telor moștenite: kl-, pl-, -kt-, -ns-), refacerea pro- nunțării unor cuvinte moștenite (în fr. regresul u>o în silabă pretonică în cuvintele moștenite: v. fr. proufit, pourfit>ir. profit; în sp. conservarea gr. consonantice inițiale în cuvinte cu fonetism popular: planir, piaza), fenomen ce duce la apari- ția semicultismelor* ; refacerea grafiei cuvintelor moștenite sub influența etimonului (v. fr. clei, doi>îr. doigt; vezi și franceză medie); consecințe puține în morfologie: pl. de tip lat. (fr. acinus macini, maximum ~ maxima, (Iar și maximirp, clase de flexiune a subst. neintegrate sistem ului romanic pt. imago, sp. espiritu), modificarea gy-, nulul unor cuvinte moștenite (fr. abîme, comic, ferm pînă în sec. 17, apoi mase.), sufixul -issimus LATINĂ CREȘTINA pentru formarea superlativului adj. (it. -issimo, fr. -issime, sp. -isimo, pg. -issimo) ; în sintaxă, LI. mai puțin studiată și mai greu ele depistat (extinderea folosirii conjunctivului, modificarea regimului unor verbe, dezvoltarea subordonării, a concordanței timpurilor), numeroase sufixe (rom. -iza, it. -izzare, fr. -iser, sp., pg. -izar), prefixe (post-), pseudosufixe (rom. -fer, it. -fero, fr. -fere, sp., pg. -fero), pseudoprefixe (igni-); foarte im- portantă în lexic: numeroase latinisme preluate din lat. clasică (prin intermediul traducerilor), din lat. tîrzie, medievală sau mod. (multe au pătruns în rom. (și) ca urmare a unor influențe fr., it. sau neromani.ee) : rom. abstract, it. astratto, fr. abstrait, sp., pg. abstracta ; rom. absurd, it. assiirdo, fr. absurde, sp., pg. absurda ; rom. climă, it., sp., pg. clima, fr. climat; rom. martiriu, it., sp. martiria, fr. martyre, pg. martirio ; cuvinte moște- nite folosite cu sens împrumutat din lat. (uneori limitate ia o epocă sau la un autor: it. caltivo întrebuințat în sec. 13—14 cu sensul lat. captiuus, fr. verlueiisement cu sensul oferit de lat. uirtus la Marguerite de Navarre, sp. valiente cu sensul lat. ualens la Juan de Mena) ; numeroase împrumuturi lat. coexistă cu cuvintele moștenite provenind din același etimon (vezi dublete) ; aceiași termen lat. a fost moștenit în unele 1. romanice dar împrumu- tat în altele (it. crace, fr. crolx, oc. crotz, dar sp., pg. cruz ; it. messa, fr. messe, dar sp., pg. missa) ; cuvinte construite in 1. romanice după model lat. (vezi pseudolalinism). Lat. a servit drept in- termediar pentru numeroase cuvinte grec, și ar. Prestigiul lat. în timpul evului mediu și Renașterii, exaltarea în sec. 14—16 a modelului lat. clasic și tentativele de imitare a acestuia au determinat dezbateri polemice cu privire la posibilitatea și necesitatea afirmării 1. romanice ca mijloace de expresie literară și științifică, pledoarii pentru 1. ,.vulgară" ca cele ale lui Dante, De vulgari elo- quentia, 1305—1308 (vezi și questione della lingua), J. du Bellay, Dcfense et illustralion de la langue fran caise, 1549, J. Valdcs, Dialoga de la lengua, 1535. în contradicție cu evoluția firească a 1., diverse curente latiniste au încercat sâ impună în 1. romanice o latinizare exagerată, prin forme cît mai apropiate de etimon, număr excesiv de lati- nisme, sintaxă care copiază modelul de construcție a frazei lat., provocînd reacții ale scriitorilor care, pentru a ridiculiza această tendință, folosesc o 1. latinizată („macaronică"). în rom. curent lati- nist inițiat de Școala Ardeleană, ca contribuție efectivă la modernizarea 1. (a preconizat printre altele înlocuirea alfabetului chirilic cu cel lat.), în ciuda tendințelor puriste; tendințe continuate în sec. 19 de T. Cipariu, A. T. Laurian, I. C. Massim care încercau sa pună în aplicare ideea „purificării" 1. și creează o 1. artificială, un jargon combătut și ridiculizat de scriitorii reprezentativi ai epocii (C. Negruzzi, A. Russo, V. Alecsandri, A. Odobescu). S.R.R. latină creștină (latină eclesiastică), varietate stilistică a lat., constituită încep din a doua jumătate a sec. 2 și cunoscută din svierile doctri- nare creștine (traduceri ale Bibliei, scriitori, acte ale conciliilor) și din documente (i iscripții, acte). Statutul Le. în cadrul celorlalte stiluri ale 1. lat. este controversat. Unitatea însăși a noțiunii de Le. nu întrunește unanimitatea: se face distincția între Le. — 1. autorilor creștini — și lat. ecle- siastică, definită ca 1. a teologiei, dreptului canonic și liturghiei (A. Blaise); se separă uneori de acestea lat. biblică, 1. traducerilor, marcată de stilul ori- ginalului grec, și de cel, mai apropiat de 1. vorbită, a primelor traduceri (Itala*). Sursele de cunoaștere a Le. sînt, pe de o parte, textele însele, iar pe de alta luările de poziție ale autorilor cu privire Ui 1. pe care o folosesc. Textele prezintă o mare varie- tate de niveluri stilistice, elementul de unitate fiind un anumit bagaj lexical propriu (împrumuturi, calcuri, semnificații specializate ale cuvintelor), de așteptat în modalitatea de exprimare a oricărui curent de gindire, unde aparatul doctrinar se re- flectă într-o terminologie specifică; particulari- tatea Le., care o deosebește de toate terminolo- giile anterioare, este larga difuzare a creștinis- mului în masele necultivate, ceea ce determină o separare conștientă a autorilor culți, cel puțin în operele adresate unui public larg, de artificiile prozei și poeziei tradiționale și arhaizante, compen- sată de o apropiere, de asemenea conștientă, de limbajul familiar; scrierile apărute în mediile ne- cultivate (mai ales primele traduceri ale Biblii i și „apocrifele") sînt, ca și tratatele tehnice contem- porane (vezi latină vulgară), redactate într-o 1. apropiată de cea vorbită. Nu se poate susține (cum o face „școala de la Nijmegen" — J. Schrij- nen, Christine Mohrmann) că Le. este o 1. specială, de grup, închisă în sine și neînțeleasă din afară, deoarece, pe de o parte, sistemul Le. este identic cu al 1. lat. din acea vreme, nivelurile stilistice creștine fiind apropiate fie de 1. literară, fie de cea familiară, iar, pe de alta, neînțelegerea de către neinițiați a unor aspecte lexicale ale Le. provine din necunoașterea doctrinei creștine și numai în subsidiar din utilizarea diferită a cuvintelor sau de apariția unor cuvinte noi. Numărul cuvintelor folosite exclusiv de autorii creștini este infim (și neatestarea lor în alte izvoare poate fi fortuită) : honorificare, negator, superscriptio etc.; cele mai multe particularități constau în atribuirea unui sens nou unor cuvinte din lexicul curent: bene- dicere (4-ac.) „a binecuvînta", față de „a vorbi de bine" (4-dat.), caritas „caritate (creștină), iubire de Dumnezeu și de aproape", fațade „scum- pete; afecțiune", carnalis „privitor la trup" (opus lui spirit (*a)alis „privitor la suflet"), față de „de carne", fides „credință (creștină)", față de „în- credere, credit etc.", paganus „păgîn", față de „.locuitor al unui pagus ; civil", saectilum „lumea laică, necreștină", față de „secol, perioadă înde- lungată" ; unele din aceste sensuri specifice sînt calchiate după greacă (benedicere după eoXovelu, carnalis după capzivoc, etc.). Numeroase împru- muturi grec, directe (și ebreo-grec.) sînt caracte- ristice Le.: angelus, diabolus, episcopus, gehenna etc. (vezi greaca veche). Dintre elementele vulgare pătrunse (prin traducerile biblice) în Le. a tuturor stilurilor se pot semnala cîteva elemente lexicale: ambulare pentru ire, manducare pentru esse ; unele verbe își schimbă regimul (împreună cu unele 12 — Enciclopedie LATINA MEDIEVALA 173 nuanțe de sens) : credo + in față de credo dat. sau ac.; progresează completivele cu quod și quia, în dauna infinitivalelor. Pentru 1. romanice, Le. reprezintă o dublă sursă lexicală: numeroase cu- vinte creștine se moștenesc, fie că e vorba de îm- prumuturi grec, (angelus, apostolus, baptizo, dia- bolus, episcopus, monachus, pascha etc.), fie de sensuri creștine ale unor cuvinte uzuale (fides, dominicus (dies), quadragesima), fie de împrumu- turi grec, cu sensuri creștine (basilica, ecclesia, martyr) ; pe de altă parte, în tot cursul evului mediu 1. literare și terminologia filozofică și teo- logică au fost influențate, prin împrumuturi li- vrești, de Le. antică (apocalypsis, apostata, obla- ius, passio, mysterium, spiritualis etc.). I.F. latina medievală, principala (și pînă în sec. 12 aproape unica) 1. de cultură a Europei occidentale și centrale, reprezintă continuarea, în condiții și cu forme diferite în raport cu terit. unde a fost folosită și cu stilul funcțional, a lat. tîrzii culte. Punctul de plecare îi constituie reforma carolin- giană, începută sub regele franc Pippinus (Pepin, 751 — 768) și continuată sub fiul acestuia, Carol cel Mare (768—814), cu ajutorul unor erudiți proveniți din Irlanda, Anglia (Alcuin) sau Italia ■.Pau'ius Diaconus). Se procedează la o purificare a 1. scrierilor religioase și a actelor oficiale (în mai mică măsură a celor particulare'), înlăturîndu-se haosul fonetic și gramatical provocat de influența anarhică a 1. vorbite, profund evoluate, asupra celei scrise. Drept model a servit lat. literară, așa cum rezultă din scrierile autorilor creștini culți și diu tratatele de gramatică ale antichității tîrzii ornai mult decît din literatura clasică pi opriu-zisă). Se citează ca ex. diferențele dintre 2 variante ale aceluiași act, redactarea din 716, și revizuirea sa din 768: habyte meriamar — habere mereamur, pristetirunt — pniestiterunt, ipsius monasliriae — ipsius monasterii, estabilitate — stabilitate. Ruptura de scrierile perioadei precedente nu este totală, dar pentru Lm. nu mai poate fi vorba de iui raport de diglosie cu 1. romanice care încep să se indi- vidualizeze, ci de unul de bilingvism (chiar dacă lat. rămine încă, pentrucîteva secole, singura 1. literară). Acest nou statut al lat., opusă 1. romanice vorbite, devine conștient în chip lent, în raport cu ritmul de evoluție a acestora: în Gallia opoziția este în- registrată cel mai devreme, 1. romanică, denumită rustica Romana lingua, fiind considerată ca dife- rită de lat. în Actele Conciliului de la Tours (813) ; în Italia, 1. romanică e denumită în continuare lingua uulgaris. L.m. nu este un sistem lingvistic autonom și unitar, nici din punct de vedere sti- listic, nici geografic, nici cronologic; cu excepția 1. documentelor (,,latin des chartes "„Urkundeala- tein”), unde există modele transmise de uzajul cancelariilor, norma îi este, în parte, exterioară, fiind în largă măsură cea a scrierilor antichității; în acest recurs permanent la un model unic și situat în trecut constă caracterul de 1. artificială al Lm., dar și capacitatea ei, în ciuda diferențelor, de a funcționa ca I. de cultură, scrisă dar și vorbită, deasupra barierelor naționaJe; deși artificială, Lm. na este o 1. „moartă”, .R.mmcc, pr de o parte, dezvoltă o foarte o v-ată iiRratmă, în multiple geam (istorie, filozofie, teologie, dar și proză narativă, dramă, epopee, poezie didactică, lirică), iar pe de alta, cunoaște o permanentă evoluție (mai ales prin adaptarea lexicului la nevoile epocii). Cîteva particularități mai importante (nefiind vorba de o 1. unitară, trăsăturile nu sînt generale) ; în fonetică (și grafie) : diftongul ae este pronunțat și scris e (uneori scris e, „e caudata”), i și y (pronunțate i) sînt confundate, indiferent de origi- ne : yra, lachryma, sylua, dar martir; aspiratele sînt confundate cu surdele simple, dar ch servește și la insistarea asupra pronunțării lui h (michi, nichil), iar ph poate nota un f, indiferent de origine: (fantasma, dar nephas), tf- z-j- vocală, ca și c -f- i se pronunță ts și se confundă în scris: tercius pentru tertius; în morfologie, pe lîngă ,,greșeli” față de norma clas, (sedis, prind pis, pentru sedes, princeps, la nom. sg., pulcris, adj. nom. sg. fem. pentru pulcra, schimbări de conj., effidre pentru efficere, fadebo, clenegam pentru faciam, denegabo), se pot semnala numai detalii: noi sg. pentru ,,plu- ralia tantum” : cast rum, insidia ; sintaxa, deseori influențată de 1. vorbite, prezintă evoluții aparent independente: compl. comparativului cu ab, noi construcții prepoziționale (fiala de uino, penuria in uino), schimbarea valorii conj. (quo, quod, qualiter în loc de ut în prop. consecutive). Cele mai importante evoluții se semnalează în lexic, atît prin crearea de cuvinte noi (in primul rînd in terminologia filozofiei scolastice, unde tipurile de inovații au fost create de 1. scriitorilor creștini antici), cît și prin schimbări de sensuri; din prima categorie cităm cîteva exemple, preluate, cu diverse accepțiuni, de 1. europene : aciuat Itas, artista, cau- salitas, exemplificare, humanista, turista, organi- zare, organizația, priorilas, ratificare, realitas, su- perioritas, uelleitas. Din cea de a doua: breue ,,scrisoare”, comes ,,conte”, consul ,,funcționar al administrației pontificale (Italia), membru al con- siliului municipal (Germania)”, conuertere, conuerti „a se călugări”, dux „duce”, Jacultas „facultate”, proconsul „șerif (Anglia), primar (Germania)”, uitla „oraș”. împrumuturile lexicale provin din 1. vorbite și sînt uneori latinizări greșite din punct de vedere etimologic ale unor cuvinte de origine lat.: burchgrauius, hansa, hommagium (e, oe>?; monofton-- garea au>p nu este generalizată decît pentru cîteva cuvinte (colic (u)lus, olla, orie (a) la) ; oclusivele surde, siflanta, lichidele și nazalele își mențin realizările (cu excepția schimbărilor condiționate); oclusivele sonore cunosc o oarecare slăbire a oclu- ziunii, sensibilă la b devenit spirantă bilabiala (spirantizarea celorlalte sonore și sonorizarea sur- delor nu par a fi de dată lat. decit cel mult pe un spațiu restrîns); semivocalele [j] și [w] tind să fie eliminate, mai ales prin întărirea articulației consonantice: j>dz iar w, prin faza spirantei bila- biale (se confundă deseori cu rezultatul spirant al oclusivei b), >v (în unele situații w este suprimat: riuus>rius>YQcn.. rîu); schimbări condiționate: e și i în hiat se transformă î.utr-o efemeră semivocală j care palatalizează consoanele (mai ales oclusi- vele) precedente : dentalele (și, mai tîrziu, velarele) devin africate ts, dz; nazala finală, în parte și oclusivele finale tind să dispară; structura silabică suferă modificări, dintre care unele provin din continuarea unor tendințe mai vechi: dispariția nazalei precedată de vocală și urinată de s {mensa> >mesa) schimbă distribuția silabelor deschise, în timp ce sincopa (oculns>oclas) și proteza vocalică ( speraroisperare) sporește numărul silabelor în- chise; prin eliminarea opoziției de cantitate voca- lică, locul accentului își pierde motivtiția, de unde menținerea locului tradițional în cnzint cu unele excepții, datorate evoluției fonetice, u.ur deplasări a graniței silabice sau recompunerii cuvintelor prefixate; natura accentului se modifică de ase- menea : intensitatea, trăsătură redundantă a accen- tului mud’al, devine relevanta și creează astfel 181 leisMo ritmul vorbirii, înlocuind ritmul cantitativ. In morfologie se observa un progres al analitismului: cazurile sintetice tind sa se reducă la 4, prin sin- cretismul ac.-abi. și gen.-dat. și prin trecerea unora din funcțiile lor asupra construcțiilor prepozițio- nale. Tipurile flexionare se reduc la deci. 1, 2 și 3 (deci. 4 trece la 2, deci. 5 ia 1), cu puține supra- viețuiri ale celorlalte; prin reducerea importanței formelor cazuale capătă relief opoziția de număr, factor ajucător al apariției terminației -as de nom. pl. a deci. 1 (aliniată cu ac.) și al acordului neu- trului pl. în -a (confundabil cu un fem. sg.) cu adj. de formă fem. (ac. în -as, nom. în -ae, ambele atestate); genurile se mențin, cu fluctuații; neu- trul tinde să se reorganizeze, prin înglobarea unor subst. (inanimate) ca gen gramatical mase, și prin extinderea terminației -ora (provenită dintr-o falsă analiză a tipului tempus, pl. tempora, neutre de deci. 3) ; pron. dem. se reduc la unul de apropiere, iste, și unul de depărtare, iile, cu abandonarea treptată a lui hic și a anaforicului is ; paralel, se observă o atenuare semantică a lui iile și ipse, al căror rol se apropie de cel al unui art. Flexiunea-verbală cunoaște tendințe similare spre analiză, mult mai puțin pronunțate, sistemul general mențiiiindu-se; progresează exprimarea perifrastică a viit. (adj. în -turus -f- esse, inf. habere, inf. -J- utile sau debere), apare un pf. și m.m.c.pf. paralel cu cele sintetice, de asemenea perifrastic (part. în -tus -J- habere, pentru tranzitive, + esse pentru intran- zitive), pasivul sintetic e înlocuit cu refl, și cu peri- frază part. în -tus d- esse (recomandat de norma literară numai pentru timpurile perfectum); tipu- rile flexionare se mențin, cu fluctuații de detaliu între conj. 2 și 3, dar cu trecerea aproape totală a conj. 3 în -i- la conj. 4 {fuglre pentru fug ere) ; se stabilesc relații de derivare între pf. și part, pf., independente la origine (part, occisus atrage pf. ocîcsi, pentru ocolii), progresează p:. în -ui cu part. -utum; progresează dependența temei de pf. de cea de prez, (după modelul majorității verbelor de conj. 1 și 4: attingo determină pf. attinxi, în loc de attigi). Sistemul conj. se reorganizează, prin progresul celor de origine pronominală rel.: quod și quia devin conj. completive (eliminind ac. cu inf.), se extind apoi (mai ales quod) la alte prop. (consecutive, finale, temporale), ut comparativ e înlocuit cu locuțiunea quomod). în lexic se observă eliminarea tipurilor morfologice arhaice, în favoarea deci. 1 și 2 și a conj. 1 și 4; în felul acesta pro- gresează diminutivele (subst. și adj.) și frecventa- tivele (verbe) : gena înlocuit ca genuculum, auris cu or toi a, ster miere ea sternatare ; arhaismele morfo- logice coincid ca apartenența la stilul înalt, ceea ce favorizează eiimnarea lor ia favoarea unor cu- vinte expresive: os îalocu;t cu basca sau gula. esse ,,a mînca” cu comedere saa ma lineare. Crește ponderea împrunaturilor gree. (favorizate și de creștinism*), chiar p in do neniul instrumentelor gramaticale {cala ..clte”; veci juMaii voeha). I.F. latinism. Cuvînt lmpru.natat din lat., denumit în literatura de spenalitace, împreună cu împru- muturile grec. : împrumut savant, cultism, it. voce dotta, fr. mot sau uit, sp., pg. cu'tis mo. Vezi latină, inîluența. S.R.R. laiino-român, tox?.~ (Impropriu pentru un text unilingv, dar intrînd într-un sistem de denumiri similare), lat. medievalsaumod.de redacție rom., redactat în lat. — ca 1. de cultură — din țările române. L. lat. a fost folosită timp mai îndelungat (din sec. 12) și într-un grad mai mare în Transil- vania (aici și în documente interne, precum și în opere literare: Nicolaas Olahus, sec. 16), dar și în Țara Românească și Moldova ca l. diplomatică — în sec. 14—18 — pentru relațiile cu Transil- vania și cu țări europene catolice (Polonia, Ungaria, state italiene etc.) și ca 1. științifică (D. Cantemir, începutul sec. 18). în ce privește M.r. cu caracter administrativ, cei care le scriau erau, de obicei, unguri, sași sau pol., mai rar rom., dar chiar cînd nu sînt scrise de rom., M.r. conțin unele românis- me, mai ales nume proprii (antrop. și top.), in i.l.r. cu autori rom. se găsesc și alte elemente care demonstrează influența 1. rom.: cuvinte, calcuri semantice, forme și construcții gramaticale. Mai puțin decît textele slavo-române*, t.l.r. anterioare sec. 16 sînt o sursă importantă pentru reconsti- tuirea fazei preliterare a d. drom. M.A. dada!, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. central). Italia (reg. Lazio, cu excepția prov. Frosinone). Subd: 1. centro-merid. (mai marcate asemănări cu d. uribr. și march.), roman, (cu mare putere de iradiere în întreaga reg.). De-a lungul sec. și în special după sec. 16, I. a suferit schimbări evidente : de la o configurație lingvistică mai pronunțat merid. (frecvența mare a diftongilor ascendenți proveniți din lat. e și b în silabă închisă: wokhi, kworpo, tizmpo = it. occhi, corpo, tempo, a feno- menelor metafonice: vinti, timpi = it. venti, tem- pi, a asimilărilor -nd->-nn-, -mb-y-mm-: munnu, gamma = it. mondo, gamba,' a formelor de plural neutru în -a, -ora: kastella, corpora, locora = it. castelli, corpi, luoghi), la o structură în mare parte ,,toscanizată” și deci mai apropiată de 1. literară, în prezent, puține sînt particularitățile 1. neidenti- ficabile și în celelalte d. centrale și mai cu seama în varietatea romană de it. regională. Influențe merid. și sept. în lexic. Pentru primele atestări și literatura în 1. vezi romanesc. O.S.C. Ueeez, grai it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem, d. sal., subd. sal. central). S Italiei (S reg. Puglia, centrul pen. Salento, prov. Lecce, pînă la linia Gallipoli — Otranto). Vocale condițio- nate doar parțial de calitatea vocalei finale (absența metafouiei lui e și q\ ; distincția dintre -e și -i (Iu kane ~li hani = it. il căneai câni) ; prezența sunetelor retroflexe (tțepudda, petra = it. cipolla, piatra) ; dispariția sau asurzirea lui g inițial urmat de vibrantă (ranne, restu, hranu = it. grande, agreste, grano) ; lat. -str->)$ (e^u, me^u = it. vosiro. maestro); urme ale conj. prez, (rare în restul d. merid. extreme) pers. 3 sg. și pl. (ku bbenna, ku addylanu = it. che veriga, che aboiano). O.S.C. lefsmo, folosirea abuzivă în sp. a pron. pers. 3 pentru exprimarea compl. direct, în loc de lo (mase., neutra) și la (fem.) : voy a verle pentru voy a verlo sau voy a verla. Academia Spaniolă și uzul corect admit această întrebuințare pentru mase, cînd pron. se referă la pers., nu la lucruri. L. caracteristic pentru Castilia, de unde a pătruns șî în alte reg. sp. Cazuri nve în sp. americană. L. apare iu Cantar de Mio Cid. In sec. 16 frec- LEMOS1 182 vent la scriitorii din Castilia Veche și Leon și apoi apare la unii ca Cervantes, Lope de Vega, Tirso de Molina, Quevedo, Calderon. în sec. 18 presiunea J. a fost atît de puternică încît Academia Spaniolă l-a declarat ca singura întrebuințare corectă pentru mase., hotărîre asupra căreia s-a revenit ulterior, pentru ca în final să fie recomandat pron. lo. Vezi și Ibeismo. M.S. iemosi (linwusin, parladura de Lemozi), una din denumirile date 1. oc. de la începutul sec. 13 (în gramatica Las razos de trobar a trubadurului de origine cat. Raimon Vidai de Besalu) și pînă în sec. 19, după unul din d. ei (1. trubadurilor* prezenta particularități ale acestui d., unii dintre primii trubaduri fiind originari din Limousin). I.V.R. leu ga d’oc, vezi langue d’oc. leu ga romana, nume dat în sec. 13—14 v. oc. a trubadurilor*, pe care F. Raynouard (1761 — 1836) — unul din întemeietorii lingvisticii romanice comparate, alături de Fr. Diez — a încercat să-l reînvie la începutul sec. 19 (langue romane), con- siderînd v. oc. prima 1. provenită din lat. — o fază intermediară între aceasta și 1. romanice mod., o a doua „mamă” care le leagă de lat., deci un fel de romanică primitivă sau comună (vezi și protoromanică) din care ar deriva toate 1. romanice. I.V.R. lenițiune. Ansamblu de procese care slăbesc articulația consonantică în poziție intervocalică. L. oclusivelor (și a lui -s-) în Romania occidentală a fost explicată ca o consecință a transformării opoziției de cantitate consonantică, în legătură cu substratul celtic (A. Martinet). Transformarea ge- minatelor lat. în consoane simple— termeni măr- eați ai opoziției de forță — a antrenat procesul de modificare prin 1. a articulației oclusivelor lat. simple primare în poziție intervocalică. Prima treap- tă a procesului de I. a constituit-o sonorizarea sur-' delor intervocalice simple, care s-a continuat cu fricativizarea sonorelor astfel obținute (și a sono- relor lat. primare), uneori pînă la dispariția lor totală; fenomenul s-a produs pînă la stadii diferite de 1., atingînd ultima consecință în fr. și frpr.: lat. ripa>oc., cat., sp., pg. riba, ret. riva, fr. rive : uita>oc., cat., sp., pg. vida, fr. vie; uidere>oc. vezer, engad. vair, fr. voir, cat. veure, sp. ver, pg. ver ; pacare>oc., cat., sp., pg. pagar, friul. paya, fr., engad. payer; ligarocat. lligar, fr. lier, oc., sp., pg. Har ; în Romania orientală și în sd., con- soanele au rămas surde : rom. rîpă, vită, (im)păca ; vegl. raipa, pakur ; it. ripa, vita, pacare. L. a afec- tat în Romania occidentală și pe -s- sonorizîndu-1 (ausare>fr. oser, oc. ausar, cat. gosar, sp., osar, pg. ousar ; v. sp. -z- astfel obținut a suferit ulterior un proces de asurzite). O zonă arhaică din centrul României occidentale (gr. pir. : d. bearn. al gasc., arag. de sus; riojan al sp., situate în apropierea domeniului basc) conservă surdele intervocalice lat. Numeroase fenomene de 1. se produc — prin sandhi — în d. it. tosc. și centro-merid. și în sd. : log. și câmp., unde afectează nu numai consoanele în poziție intervocalică, dar și inițiala cuvîntului cînd se află într-o asemenea poziție prin fonetică sintactică : sd. cane — su gane, perda — sa terda ; vezi și gergia toscana. S.R.R. leonez, vezi asturo-leonez.^ leponllc, substrat Lepontica. 1. celtică vorbita în antichitate în NV Italiei preromane, în jurul lacului Lugano și cunoscută din cîteva inscripții; nu există dovezi în favoarea unui eventual sd., cu excepția top. (it. Val Leventina. I.F. lerldan (cat. lleidală), d. cat., gr. occidental. Andorra, Franța (dep. Pyrenees-Orientales, reg. Cerdagne), Spania (prov. Lerida, fără valea Arăn, V și S prov. Tarragona, N prov. Castellon, reg.. Solosna și o fîșie lungă și îngustă la B de Aragon;. Face trecerea, prin intermediul subd. ribagorzan, între cat. și sp. (d. arag.). Subd.: andorran, pal- larez, ribagorzan1, tortosin. Desinența -o la pers. 1 sg. ind. prez, (jo canto), în unele reg. cu varianta -ok. Păstrează, la iei cad. val., multe? tipuri lexicale arhaice, caracteristice pentru cat. clasică și dispă- rute în cat. din Barcelona. M.S. Lex Salica, legiuire a francilor salieni, redactată în lat. în 507 sub regele Clovis (Chlodwig, 481 — 511); cea mai veche redactare are 65 capitole (păstrată într-un ms. din sec. 9) ; conține nume- roase elemente de 1. vorbită (cargare — carricare ; si .. . colpus falierit; de sagitta toxigata percuteze) > inclusiv împrumuturi din 1. germanică a francilor (baro, malhtm, mannire, screuna). I.F. lexic. Compartimentul cu cea mai mare mobili- tate al unei 1., reflectînd în mod nemijlocit trans- formările din sfera extralingvistică, 1. constituie și în evoluția lat. spre 1. romanice, ca și în istoria acestora, partea cea mai afectată. Dintre toate straturile etimologice ale I. 1. romanice, singurul comun tuturor, dar cel mai important din punct de vedere funcțional, este reprezentat de elementul lat. moștenit, reflectînd, și în acest compartiment, unitatea genetică fundamentală a idiomurilor neo- latine. Un factor de unitate îl constituie și sistemul de formare a cuvintelor, care îl continuă pe cel lat. (preferință pentru derivare) ; cuvintele-bază, ca și numeroasele sufixe și prefixe moștenite din lat., comune mai multor 1., fac deseori dificilă atribui- rea unor cuvinte romanice fondului moștenit sau formațiilor interne (de ex. pentru rom. ing/așa au fost propuse ca etimoane atît lat. *ingrassiare — RBW, cît și rom. gras — Al. Graur). Cele mai vechi straturi etimologice non-latine sînt repre- zentate de cuvintele provenite din 1. de substrat și superstrat, cu care lat. a intrat în contact ca urmare a extinderii ei ca 1. comună celei mai mari părți a Imperiului Roman și, respectiv, a adoptării de către populațiile barbare, așezate pe terit. acestuia, a 1. populației romanizate. L. constituie domeniul în care aceste influențe sînt cele mai evi- dente și singurul în care ele sînt necontestate (deși există numeroase dispute privitoare la etimo- logia unor cuvinte). Cuvintele datorate substratu- lui diferențiază atît idiomurile și gr. de idiomuri romanice (înseși denumirile unor gr. ca iberorom., galorom. implică referirea la un element dominant de substrat), cît și marile diviziuni ale României. Cuvintele de origine celtică (cu excepția celor ates- tate în lat. și răspîndite pe o arie mai largă, unele —' precum camisia, carrus — panromanice) sînt astfel caracteristice României occidentale (cu cea mai mare concentrare în aria galorom.). Rom. se 183 LIAISON diferențiază de celelalte 1. romanice și prin cuvin- tele provenite din substratul specific, traco-dac. Acest strat etimologic romanic (în măsura în care a fost identificat pină în prezent) este în general redus numeric; sînt cunoscute, de ex., cca 180 de cuvinte celtice în idiomurile galorom., din care cca o treime comune tuturor, restul repartizate pe diverse arii dial.; pentru rom., numărul cuvin- telor provenite din substrat este, în diverse inter- pretări, cuprins între 80 și 150, estimările moderate nedepășind cifra de 100. Influența 1. de substrat a afectat domenii onomasiologice restrînse, cuprin- zînd mai ales subst. ce denumesc elemente specifice mediului geografic și culturii materiale a populației băștinașe : nume de plante (rom. mazăre — traco- dac, tosc. raza, raga ,,tufiș țepos" — etrusc, sal. aridda, cal. arzeila ,,usturoi sălbatic" — probabil mesapic, sd. kostike ,,arțar" — paleosard, oc. maja, sp. tojo ,.specie de arbust spinos" — aq. — pir.), nume de animale (sp. perro „cîine", zorro, zorra ,.vulpe" — iberice), forme de relief (rom. mal), terminologia meșteșugurilor locale (rom. ■ardă — traco-dac, sd. sakkayo „miel de un an" — paleosard, piem. krama, eng. grama „smîntînă" — celtic, fr. soc „fierul plugului" — celtic). Și elementele de superstrat introduc diferențieri sem- nificative în aria romanică. Absența cuvintelor de origine germanică în rom. și dalm. opune cele 2 1. orientale (cărora li se alătură sd.) ariei occidentale, în cazul acesteia sînt de remarcat, pe de o parte, cuvinte germanice pătrunse în lat. și care s-au im- pus în toată Romania occidentală eliminînd ter- menul lat. (germanic blank>it. bianco, fr., oc., cat. blanc >sp. bianco, pg. branco, în timp ce lat. albuș este păstrat în rom. alb, dalm. jualb, sd. alvu ; *werra >it. guerrassd. gerra ; fr. guerre >oc., cat., sp., Pg- guerra), Și cuvinte specifice diferitelor 1. romanice, datorită influențelor germanice diferite dongobardă în it., burgundă în frpr.). Cea mai importantă influență germanică în cadrul României occidentale este cea francă exercitată asupra fr., atît din punct de vedere cantitativ (cca 600 cu- vinte) cît, mai ales, calitativ, afectînd domenii onomasiologice importante (verbe: hair, choisir, adjective: bleu, brun, gris, cuvinte din domeniul spiritual și moral: orgueil). Intensitatea influenței france în fr., similară cu cea v. sl. în rom. (cuvinte numeroase și importante din punct de vedere semantic și funcțional: război, trup, boală, iubi, drag, bogat), manifestate și în alte domenii ale 1. (în special fonetică), constituie una din cauzele cărora li se atribuie poziția divergentă a celor 2 1. în ansamblul României, calificarea lor ca idiomuri negrupabile (Romania discontinua), opuse restu- lui 1. romanice, încadrate în așa-nurnita Romania continua. Straturile etimologice ulterioare ale 1. neolatine reprezintă reflexul pe plan lingvistic al condițiilor de evoluție istorico-culturală specifice popoarelor romanice. Astfel dezvoltarea social- politică a terit. rom. în tot cursul evului media în contextul Buropei orientale s-a soldat cu numeroase împrumuturi din slavonă, 1. sl. mod., ngr., magii., tc. Acestei situații i se datorează și absența, în această perioadă, a nidccmei lat. culte (importantă sursă de îmbogățire a h l. romanice occidentale literare în perioada evului mediu și a Renașterii), a influenței ar. (prezentă în celelalte 1. romanice grație stăpînirii ar. în Pen. Iberică — cea mai puternică influență ar. —, S Italiei și Franței, dar și traficului comercial medit.), a împrumutu- rilor interromanice. Orientarea societății rom., în- cepînd din sec. 18, spre Buropa occidentală a dus, după această dată, la un proces rapid de reinte- grare a rom. în romanitate, de eliminare sau îm- pingere la periferia vocabularului a unei mari părți a cuvintelor sl., ngr., tc., concomitent cu rero- manizarea 1. prin elemente romanice (mai ales fr. și it.) și lat. culte (împrumutate direct sau prin intermediul 1. romanice occidentale). Alte influențe s-au manifestat numai asupra unor sau chiar unei 1. (sau d. al unei 1.) romanice, cele mai puternice producîndu-se în zonele de contact datorită vecină- tății (ol. în fr., bască în sp. și oc., germ. — mai ales în romanșă, mac. în megl., ser. în rdm., dalm., d. istriote, it., friul), alb. în rom., d. it. merid., alemanică în ret., frpr). Influențe ale 1. non-euro- pene s-au manifestat direct asupra cîtorva 1. roma- nice (asiatică în pg., fr., sp.; africană în pg., fr., sp.; amerindiană în sp., pg., fr.), prin intermediul cărora au pătruns apoi și în alte idiomuri ale ariei romanice și europene. începînd din sec. Î8 în 1. romanice occidentale, din sec. 20 în rom., devine tot mai importantă, datorită prestigiului social- economic al Angliei și apoi al S.U.A., influența engl. Prin elementele lat. culte și împrumuturile interromanice (numeroase pătrunse și în 1. literare aparținînd altor familii) ca și prin împrumuturile comune din alte idiomuri, I. 1. neolatine participă la bogatul tezaur lexical internațional specific lumii mod. J.B.M. lexic latin, vezi latin, lexic. '"•? ’VcJfq iheismo, fenomen caracteristic pg. braziliene care constă în folosirea pron. pers, compl. indirect (pers. 3 sg. dat.) în locul formelor de pron. pers, compl. direct în ac.; frecvent și în 1. persoanelor cultivate, L este o reacție împotriva tendinței popu- lare de folosire a pron. sub. voce (pers. 3 sg.) cu funcția de compl. direct în ac. fără prep. : Lhe acho mais magro sau Acho voce mais magro pentru pg. Acho-o mais magro. Vezi și leismo. C.L. liaison, termen fr. („legătură") pentru pronun- țarea unui element consonantic latent, existent numai în codul scris, între 2 vocale care se află în hiat la joncțiunea cuvintelor. Caracteristică fr. și, mai rar, oc. Sintagmele în care 1. se realizează mai frecvent sînt: art. + subst. (les^amis, un ima- nii ), adj. + subst. (petuniepliant), adv. 4- adj. (tres ^elegant), pron. -|- verb (nous^avons), auxiliar -f- part.î (estyjalle). în fr. vorbită actuală 1. nu se face decît în interiorul unui gr. de cuvinte între un cuvînt neaccentuat urmat de unul accentuat. Ra subst. și adj. cu inițială vocalică sau cu h mut, [z], pronunțare a lui s grafic final al art., poate fi considerat ca o marcă orală a pi., antepusă cu vui- tului (les^amis). în fr. populară, prin analogie, se pronunță uneori un [z] care nu apare grafic, pentru a marca pl. (quaire -z - amis = fr. quatre amis). Prin falsă analiză, sunetul a fost considerat inițială a cuvîntului și, ca acare, e prezent după aglutinare în derivatele acestuia: zieuRr penomen frecvent în fr. populară și, in L.IEGEOIS 183 special, în cazul transplantării fr. în alte terit., în procesul constituirii d. creole fr.). S.R.R~ iieyeois. subd. fr. (d. valon). Belgia (prov. Liege). Se caracterizează față, de celelalte subd. valone, mai ales prin trăsături conservatoare: păstrarea timbrului velar al lat. u (* perdutus>pierdou = = fr. perdu), prezența sunetului h de origine ger- manică (hâye — tr. haie ) ca in d. loren, dar și dezvoltat pe teren romanic (prehensione>prîhon — = fr. prison, auscultare>houler = fr. ecouler), men- ținerea elementului labiai al labiovelarelor lat. : (quando>cwand — fr. quand, quindecim> > cicinze = fr. quinze); g^yw (lingua>linwe = fr. lăuzie). S.R.R. d. it. (gr. it. sept, subgr. galo-italic). Italia (reg. Liguria; ins. Sardinia -- coloniile din Calasetta, Carloforte), Franța (Coasta de Azur, colonii în apropierea localităților Grasse, Antibes, graiuri numite de provensali figoun ; S ins. Corsica, zona localității Bonifacio), Monaco. D. relativ omogen. Conservarea, în mai mare măsură decît în celelalte d. sept., a vocalelor finale și mediale, comparabilă cu situația vocalismului ven. (men- ținerea finalelor neaccentuate -a, -i și chiar -e, -u, dacă acestea din urmă nu sînt precedate de r, l sau n) ; diftongi descendenți (aurera, meigu, mesiAra — it. orecchia, medico, messoria) ; meta- fonia iui a sub influența lui -i, ca în subd. romag- nol (losken, men, hen = it. toscani, mani, câni) ; în unele graiuri, trecerea la i a labialei y (-dȚy (dydșu, czd^u, uedșa — it. doppio, oc- chio, orecchia) ; lat. s j și h d- e, i precedate de vocală >-5- (serei^a, ly^e, așeu = it. ciliegia, luce, aceto) ; lat. fl->$- (țama, ^ua, țyme — it. fiamma, fiore, fiume) ; velarizarea (și ulterioara dispariție în unele graiuri) a lui l preconsonantic (autu>atu, fausu >fasu ~ it. alto, falso) ; lat. înainte de vibrantă (lairă, veiru = it. lalrare, vetro) ; fenomene de betacism (basilă, imboasă-- it. vacillare, inversare) ; dezvoltarea unor forme de m.m.c.pf. „supracompus” ind. și conj., formarea cond. prin folosirea alternată a impf. ind. (pers. 1 sg., 3 sg., și pl.) și a impf. conj. (pers. 1 pl., 2 sg. și pl.). Cele mai vechi atestări 1. : Carta savo- nese, document judecătoresc din 1182, texte în grai genov. (vezi genovez). Literatură în 1.: To- daro Conchetta (Rime, sec. 17), Paolo Agostino Orengo (sonete în graiul din Ventimiglia, sec. 17). Cuvinte de origine I. în lexicul it. mai ales în dome- niul marinăresc (fapt explicabil prin tradiția și prestigiul maritim al Republicii Genova intre sec. 13— 18; : acciuga, arrembare, carena, darsena, molo, prua, scirocco, scoglio. Termeni dial. de strictă ^culoare locală” consacrati prin opera unor poeți ca Eugenio Mentale, Camillo Sbarbaro. O.S.C. ligur, substrat Influență asupra it., fr., oc., cat., sp. Ligurii locuiau pe un terit. vast, de Ia Eon pînă la Arno (Italia — prov. Piemonte, Lombardia, Emilia, Liguria) și pînă în reg. de coastă a Pen. Iberice (R. Menendez Pidal). L. lor — ates- tată sumar (cîteva glose și inscripții, top., nume de pers.), ceea ce face dificilă identificarea faptelor datorate sd. Se disting 2 straturi: unul neiudo- european sau medit., mai vechi (mileniul 2 î.e.n.), și altul i.-e. mai recent (sec. 10—5 î.e.n.). Urme ale s.I. în puține și incerte top. din N Italiei și din reg. învecinate (Polcevera, Gandouera, Bor- mida) ; cele din Pen. Iberică (Langa, Bergarza, ToRdo) sînt presupuse pe baza unor identități cu top. din Piemonte și Lombardia (Langa, Ber- genza, ’l'oleio) ; sufixul -asco, -esco din top. (it. Bogliasco, CLerasco, Salasco, it., sp. Vtlasco, ce. Avenas (c), Branos (c), sp. Benasque, Viascen, Amusco, Lcdusco, Urusco) și nume etnice it. (ber- gamasco de la Bergamo, comasco de la Como) ; sufixul -ona din top. sp. și cat. (Badalona) frec- vent și în S Franței și N Italiei ; în lexic sp. (lama). Presupusă influență, a sd. (CI. Merlo, G. Bottiglioni) în fonetica d. it. și oc. : -l->-r- (lig., piem., lomb.), slăbirea lui -r- care ajunge să dispară în subd. genov. (aarom. -r-; sunete retroflexe în sd.. it. merid.). M.S. limba ciriilorilor, una dintre denumirile purtate în trecut de argoul românesc al răufăcătorilor, înregistrat în sec. 19 (N. Orășanu, 1860 ; G. Baronzi, 1872), dar datînd după unii cercetători (G. Ivâ- nescu) dinainte de sec. 18. Numeroase cuvinte țigănești (biștari, a ciordi, a mardi) și termeni din argourile altor 1., în special din țările vecine. Cuvinte din 1. comună cu sens modificat : a cirii ,,a. fura” și cirîitor ,,hoț”. S/.A. limba păsărească, vezi păsărească, Hmba~. limba șmecherilor, vezi șmecherească, limba limousin1, d. oc. (complexul arv. -inedit., gr. oc. sept., ansamblul arv. -lini.). S Franței (prov.lLimou- sin, Perigord N — S Perigord aparținînd. d. iaag. —, Marche) ; enclavă 1. în domeniul fr. — satul Saint-Eutrope, dep. Charente. Aria de N a 1. (împreună cu aceea a d. auv.) face trecerea între oc. și fr. (vezi croissant). 2 subd. : de jos — în S (zona de mai mică altitudine : Perigord N — N dep. Dordogne, reg. Correze), de sus — în N (zona mai înaltă : dep. Haute-Vienne, S dep. Crease, Marche). în cadrul gr.oc. sept., diversele graiuri 1. prezintă trăsături comune mai ales cu d. arv., cu care se învecinează, la E și împreună cu care a fost grupat în ansamblul arv.-lîm. Afereza vocalei, în special a lui a- pretonic (aquoxquo). Diftongâri de tipul miau = lang. mei. Palatalizarea lat. s- (sonare>plina) și (mai ales în L de jos) evoluții ulterioare specifice ale lat. AA-e, i, k, g-'-a, d--- iot etc. (facebat, cantare, diurniimyfo^jd, tsanta’ sania, dzitr-zur), astfel îneît opoziția s, z J‘, 3 se realizează invers decît în d. lang.: fricativelor dentale lang. s, 2 le corespund în h palat a le (j.. 5), iar stricatelor palatale tL dz —■ africate dentale (is, dz) sau fricative dentale (s, z). Epenteza lui v după au (în urma căderii lat. -d-' : laud are >lau- 185 LOC, complement circumstanțial de — var (cf. pg. loucar). Spre deosebire de subd. auv. de jos, pierderea aproape generală a nazalității vocalei după căderea lui n final ,,instabil" (pa ; -n se menține insă în cuvinte monosilabice folosite proclitic, servind la expri- marea unor opoziții gramaticale și semantice: be subst. ,,binele" și adv. de întărire a afirmației ..chiar" ~ ben adv. de mod „bine". -a>[o], dar menținut ca [a] după căderea vechiului -s marcă a pl., iar -o>[u] — opoziții valorificate morfologic: art. hot. sg. mase, fhd^fem. [loj (ca în d. auvȚ la, subst. fem. sg. fijo ~ pl. fija (cu lungirea com- pensatorie a lui -a : fijâ sau, în 1. de sus, cu depla- sarea accentului pe finală: Pe lingă tipul general de ind. pf. s. cu desinențe lărgite cu infixul -r---și o paradigmă cu desinențe simple, ca in gasc. în E (pînă spre centrul reg. Creuse și Correze) — palatalizări ale consoanelor asemănătoare celor din subd. auv. de jos învecinat. L. de jos — mai conservator (mai apropiat de d. lang. și deci de oc. centrală mai ales in morfologiei. în SE limita dintre căderea, respectiv conservarea lui s din gr. 5/ (tetațtesta) : în graiul perigourdin s din gr. sp, sl, sk>h. L. de sus — mai inovator în special în morfologie; în fonetică însă graiul marehois (X) conservă faza it din evoluția lat. -kt-, ca și d. auv. (ca în fr. și frpr.), spre deosebire de cea mai -mare parte a complexului arv.-medit. Litera- tură bogată din cele mai. vechi timpuri: cel mai vechi monument (mai puțin nesigur) al 1. și lite- raturii oc., poemul Boecis* — caracter preponde- rent L (oc. numită de aceea uneori lemosi) expli- cat prin imitarea primilor mari trubaduri, origi- nari din domeniul I. (cel dinții trubadur cunoscut,. Gmlhem IX, conte de Poitiers (1081 — 1127), ar fi scris în d. poitevin, care avea probabil în sec. 11 — 12 caracter oc.. fiind foarte apropiat de 1.). Unele împrumuturi 1. in fr. I.V.R. Ihnousm , vezi lemosL tazta, termen utilizat în sec. 15—19 pentru d. val. al 1. cat. M.S. lingua franca, vezi sabîr. lingua verde, vezi ralîio, lague veri?. lingua zerga, nume sub care era cunoscută în sec. 15—17 varietatea sept, (mai ales ven., genov.) a argoului it. furbesco. O.S.C. linia Jirecek, vezi Jirecek, linia îmîa Joret, vezi Jurat, linia linia La Spezia —Rimini, vezi La Spezia — Rimlni, linia HvinaHonghez (fodâm),- grai ret. (gr. ret. cen- tral, subgr. Iad. doi.). N Italiei (centru : Pieve Livi- nallongo). Diftongarea lat. e>je în silabă deschisă păstrat iu 1. (fel>fiel), la fel ca lat. b >wo (focus> juok) ; lat. e, o se diftonghează numai în silabă deschisă (acetum>azei, floroflou) ; palatalizarea lat. a accentuat, la fel ca în eng.s. și fr. (pace> pas) dar numai în cuvinte oxitone (ca în gad.), pierderea tîrzie a apendicelui labiovelar al lat. k®; păstrarea gr. lat. bl-, fl-, pl- ca în gad., gard., nonez. Text din sec. 16. M.S. Mei dată, vezi lerldau. Erniosi (llenga lemosina), nume dat printre alții de unul din primii poeți ai renașterii cat. din sec. 19, Carles Aribau, 1. cat. — puternic influ- ențată la începuturile 'ei literare de 1. trubaduri- lor* oc., numită și lemosi. I.V.R. loc, complement circumstanțial de Exprimat in lat. prin adv. de loc (hic, ibi, ibidem, foris, intus, aliuncle, eo, ea etc.), subst. sau substitute ale acestora, izolat și prin verbe la supin (în ac. pentru indicarea direcției (cu nuanță de scop) : cubitum eat, in abi. pentru exprimarea provenien- ței : obsonatu redea). Expresia proprie stării pe loc era abi. locativ sau instrumental, mai ales cu prep, in „în" (in urbeim Italia mânere) și „pe", sub „sub" și „la picioarele, poalele", prae, pro (stare prad pro castris) ; pentru aceeași valoare se folosea și ac. cu prep, ante (ante portas), apud/ (mai ales referitor la pers.: apud nos est conuiuium), ad (stare ad ianuam). La unele subst. comune și nume geografice se regăsesc și urme ale vechiului caz locativ, specializat pentru redarea acestei valori (domi ; Tarenti) ; și abi. fără prep, era limitat la anumite situații: unele nume geogra- fice (Athenis), unele subst. 4- determinant (media urbe). Direcția avea ca expresie proprie ac. de mișcare („ac. întrebării quo” — „încotro ?") fără prep, la cîteva subst. izolate și nume geografice (domum/Romam ire) sau cu unele verbe compuse (rostra Cato adnotat), dar mai ales cu prep, in, exprimînd pătrunderea în interiorul limitei finale (in urbem proficisci), în opoziție cu ad, care ex- prima apropierea de punctul final (ad castra acci- dit) și de aceea era preferat la nume de pers.; super ; subter ș.a. ; cu această valoare se folosea, rar, și dat. apropierii (appropinquare urbi). Limita inițială se exprima numai prin abi. fără prep. (domolRoma uenire) sau cu prep., opoziția ex~ab fiind analogă opoziției in^ad (Caesar e Gallia profectus est; a Caesare redire) ; de indica miș- carea de sus în jos (decido de lecto). Pentru indi- carea spațiului străbătut, asupra abi. instrumental fără prep. — limitat la subst. cu sensul „cale" (Aurelia uia profectus est) — prevala ac. cu per (per prouinciam nostram iter facere). Pentru ex- primarea distanței și a aprecierii ei (vagi sau cu ajutorul unor unități de măsură) se folosea ae. extensiunii fără prep, (ab aliquo pedem non dis- cedere). Construcțiile de tipul longam ire uiam, exprimate prin ac. fără prep., sint încadrate în categoria compl. intern. în lat. tîrzie, c. de 1. atesta efectele confuziei generale între valorile și cazurile proprii diverselor prep., care apar frecvent unele in locul altora. în 1. romanice, c. de 1. determină atît verbe și alte cuvinte cu valoare verbală — interpretate uneori diferit (ca interj., adv., prep.) ele gramaticile diverselor 1. (rom. lat-o acolo, fr. Nous voilă dans la place, it. Ecco qui il buo libro, sp. Heme aqui) —, cît și adj. (rom. copil cuminte la grădiniței, fr. absent de la maison, it. assente da casa, sp. ausente de Madrid). C. de 1. redau aceleași valori de bază ca și în lat. (rom. Locuim la țară, cat. Tine un cosi a Franța, fr. partir pour l'ecole, pg. Vou a tua casa, it. uscire di casa, sp. Paso por el jardin), care pot fi analizate în numeroase (combinații de) trăsături care definesc situarea în spațiu a unui obiect. Ele se exprimă prin adv. și loc. adverbiale de loc (rom. L-am căutat feste tot, oc. esparpalhats ța e la), inclusiv, în 1. în care există, prin pron, adverbiale (fr. J'y vals, it. Ci LOC, PROPOZIȚIE CIRCUMSTANȚIALA DE ~ 18^ andrb subito) și prin nume însoțite de regulă de prep, sau loc. prepoziționale (care alcătuiesc inventare foarte bogate) : subst. (fr. aller le long de..., it. Vive in mezzo al bosco) sau substitute — pron. (fr. 11 ne frequente ni ckez Ies uns, ni chez Ies auires), adj. pronominale (rom. In spatele său nu stă nimeni), num. (fr. monter au sixieme), eventual in rom. printr-un verb la supin (Nu se întorsese de la pescuit). Posibilitatea exprimării c. de I. prin subst. (nu și substitute) fără prep, se întîlnește sporadic, fără să se poată dovedi în toate cazurile continuitatea față de lat. : dat. locativ în rom. (tipul a sta locului) ; indicarea adresei în fr. (habiter/se rendre rue de Passy); exprimarea spațiului străbătut, inclusiv prin uni- tăți de măsură pentru lungime (rom. a umbla cale lungă ; A alergat 5 km, fr. II a couru 5 kilometres, it. camminare la terra (rar) ; correre il mare ; girare il mondo, sp. Corri 5 kilometros dar Ho camminato per dieci chilometri all’incerca), inclusă de unii într-o categorie aparte de compl. exprimînd măsura sau, ca și în lat., în categoria compl. intern ; verbele respective sînt interpretate adesea în asemenea contexte ca tranzitive, împotriva acestei inter- pretări pledind pentru fr. caracterul neacordat în acest caz al part.: Les 2 kilometres qu’il a couru. I.V.R. loc, propoziHe circumstanțială de Pentru lat., este puțin studiată, fiind inclusă în prop. relativă. Se introducea prin adv. rel. (Nec inde uenit, unde mallem; Ut naues eodem, tinde erant proj'ectae referrerentur; Ibi puturos Heluetios, ubi eos Caesar constituisset) și se plasa după regentă, în 1. romanice, puternică tendință de a se des- prinde din clasa relativelor o subordonată de loc prin creșterea frecvenței corelației între diferitele adv. de loc. P.c. de 1. romanică este mai des folosită decît în lat. și se introduce prin adv. rel. sau nehot., însoțite uneori de'prep. (rom. Du-te unde te-am trimis ; S-au risipit încotro au 'căzui cu ochii; Le-am luat de unde mi-ai spus ; it. C’era un albero dove voi vi siete fermati; Ti incontro dovunque io vad a.; Appena adesso arriviamo da dove ci hai lasciati ; fr. 11 ira partout ou il voudra ; II arrive d’ou vous Vavez quitte ; J’irai lă ou vous voudrez ; sp. vămonos adonde nos monden ; ahora mismo os volvercis por donde habeis venido ; apresure los pasos acudiendo hasta donde el rumor me encami- naba). în unele 1. romanice, se poate introduce și prin pron. și adj. rel. sau nehot., însoțite de prep. (rom. A intrat la cine nu trebuia ; Ală duc în orice loc vreau). Locul obișnuit al p.e. de L este după regentă; topica inversă este expresivă (rom. Unde îl trimiți, acolo se duce ; sp. donde pones el ojo, alli pones la bala, nino). C.L. localizarea consoanelor. în lat. existau 7 serii de consoane din punctul de vedere al l.c. : labiale (p, b, m) cărora li se adaugă semiconsoana w, labiodentale (f), dentale (t,d,s,n, l ,r), semicon- soana palatală iot, velare (k, g), laringale (li) și labiovelare (kw, gw). Ultimele 2 serii dispar în tre- cerea de la lat. la 1. romanice, al căror consonan- tism se îmbogățește cu unități noi: reapare h și se creează noi serii de consoane: interdentale (0, â), prepalatale (J, 3, tJ, d3), uvulare (R) și retroflexe (L, dd) S.R.R. localizarea vocalelor. în lat. clas, existau 3 serii de vocale din punctul de vedere al L : ante- rioare (e, i), centrale (a) și posterioare (o, u). Voca- lele anterioare erau nelabiale, cele posterioare — labiale; lat. a era indiferent față de Lv. Unele I. romanice (sp., it., sd.) continuă situația din lat., în seria vocalelor anterioare, în idiomurile galorom., d. galoitalice și în unele d.ret., au apărut vocale anterioare labiale: [oe, y] (fr. soeur, jeu. pur-r. Vocala anterioară labială închisă /y/ este rezultatul palatalizării lat. u; fonologizarea ei a atras în fr., în unele d.oc., galo-italice și ret., apariția unei vocale anterioare labiale de apertură medie [oe] (în fr. opoziție de apertură /oe/~/ț>/. Vocale ante- rioare labiale și în unele d.it. merid. și pg. ît^ seria vocalelor centrale au apărut vocale noi ca urmare a tendinței de închidere a timbrului voca- lelor ne accentuate: [o] în rom. (casă, părinte). v.fr., cat., pg., dial. în Italia merid., in d.ret.; în rom. (mină), pg. (cânte). în silabă accentuata și neaccentuată, vocalele centrale sînt și rezultatul deplasării articulației vocalelor lat. în funcție de context. Rom. [o] poate proveni dintr-un lat. e : precedat de consoană labială sau labiodentaiil (peccatum>păcat, uerus>văr), de r- sau de m (reus>rău, horrtsco>urăsc ), de africate sau de fricative dentale (anno tertio >anțărț, sepiiiHaua> săpiămînă), de kr (crepo>crop) etc.; în pg. arti- culația centrală de apertură medie în silabă accen- tuată se dezvoltă dintr-un lat. a în context nazal. (canna>cana) sau dintr-un lat. e, e, i în context palatal (tegula>telha). [o] apare în poziție accen- tuată și în unele d. romanice (nap.). Rom. Ui provine din lat. a în poziție nazală (laua>lhiă. campus >cîmp). din lat. e urmat de nazală si pre- cedat de o fricativă labiodentală sau de o vibrantă, dacă în silaba următoare nu există o vocală ante- rioară (uenius>vînt, frenum>frîu), dintr-un lat- i precedat de r inițial sau de rr (riuus >rîu, */ior- rirourî). Unele dintre aceste contexte au deter- minat modificări similare în cazul împrumuturilor .. sl. umoriti>omorî, tc. kantar>cîntar, magii. bâiu> bîntui. Apariția rom. [a] a. fost considerată, o consecință a influenței de substrat, prin adoptarea de către rom. a unei tendințe de velarizare a voca- lelor (Fr. Miklosich, Al. Philippide, O. Nandriș.. Al. Rosetti, K. Sandfeld), a identificării unor timbre apărute în rom. cu unele vocale sl. (E- Petro viei) sau ca un fenomen de convergență în evoluția unor 1. diferite, cu atît mai explicabil pentru rom. cu cit aceasta cunoștea articulația vocalică respectivă în poziție neaccentuată (S. Pușcariu, M. Sala). în celelalte 1. și d. romanice este rezultatul evoluției interne a fiecărui, idiom în parte, ceea ce constituie un argument: în plus pentru a-1 considera ca atare și pe rom. rV. Apariția rom. FU a fost considerată ca o consecință a influenței de substrat (O. NandEși, a identificării unor timbre apărute în rom. cu. unele vocale sl. (L. Petrovici) sau ca o consecință, a evoluției sistemului vocalic rom. (A. Avram? ; de altfel, acolo unde a mai apărut în Romania un ți], el nu se datorează unei influențe străine. Vocalele centrale apărute in 1. romanice au statut de invariante sau. de variante. Sînt invariante: rom. Uț, a cărui fonologizare trebuie pusă in $87 LOMBARD legătură cu o particularitate a structurii morfo- logice (postpunerea art.: casă ~casa), rom. li/ rezultat al tendinței de închidere a lui [2], care devine fonem dat fiind că presiunea exercitată de sistemul alternanțelor vocalice a împiedecat închiderea acestuia în anumite condiții (văr ~ veri, dar vîr~vîri fără alternanță). Pg. /^/ are în unele descrieri statut de invariantă, dar intră rar în opoziții minimale: cantamos „cintăm” ^cantamos „am cîntat”. în celelalte 1. și d. în care apar (cat., numeroase d.it. centro-merid.), [a] și [i] sînt variante ale altor vocale, de obicei /a/, respectiv ;e, i/, în poziție neaccentuată. Vezi și e mut. în locul unei singure vocale centrale deschise, există în fr. 2 vocale deschise: /a/ (pronunțat cu nuanță anterioară) ~/a/ (pronunțat cu nuanță posterioară, ușor rotunjit, lung în anumite contexte, mai deschis decît jai cu care se află în opoziție, dar cu randament scăzut) : mal ,,ră\i'.~mâle ,,mascul” ; băltii „bătu” ~ bâtit „construiește”. S.R.R. locativ. Vechi caz i.-e. care se păstrează în lat. clas, cu forme distincte numai la unele subst. de deci. 1, 2, 3 : domi, hunii, ruri, curente și in d vorbită, precum și la numele de orașe, pentru care întrebuințarea 1. este constantă: Romae, Tarenti. Valoarea 1. a fost preluată încă din lat. clas, de abi. S.R.R. locuțiuni, vezi conjuncționale, locuțiuni prepoziționale, locuțiuni interjecție. ioez occidental, vezi iudeoiraneezâ. JoMudorez, d. sd. Sardinia (reg. Logudoro, Pla- nargia, Marghine, Nuorese, Goceano, Baronie, Montacuto). D. sd. prin excelență (faptele 1. sint date adesea pentru exemplificarea situației din .sd.). D. cu prestigiu socio-cultural. Lat. k, g 4- vocală palatală se mențin nealterate (în poziție întervocalică se sonorizează: nuconuge) } lat. k, Z4-iot>9, tt (matea>ma^a>matta) ; lat. k și f>h în anumite reg. (lat. picopihe, ipsus fillius>su vitzii, su hîdzu) sau pot dispărea (pic, su idzu) ; lat. I + iot>^3, dz (filiiis>fid^u, țidzu) ; lat. n 4- iot>y, dz (vinca>bindza) ; lat. r 4- iot>rdd ; pro- teza lui i înaintea unui 5 -{- consoană (iskola, iskina) ; sistem vocalic cu 5 foneme (i, e, a, o, id in poziție accentuată sau neaccentuată, cu vocale finale păstrate nemodificate ; pron. adverbial bi< lat. ibi ; verbele de conj. 2 și 3 își păstrează para- digmele distincte; păstrarea conj. impf. lat. (can- tarkantaret) ; cond. analitic (lat. debebam 4- inf. : dia nărrere) ; construcții generalizate pentru exprimarea existenței în prez. (lat. ibi 4- habet> bd ppebra) și în trecut (lat. ibi 4- esse \ bi uit) ; păstrarea lat. si>si pentru a introduce o prop. cond. Influența sp. mai puternică decît cea cat. ; unele cuvinte sp. există numai în 1. (pizd ra, kutjtfari, gozo, feu). Structură dial. mai puțin unitară decît a d. câmp. Diverse clasificări ale graiurilor 1. ; ultima (E- Blasco Ferrer) stabilește 3 gr. : nuorez- bittez, 1. comun și 1. sept., primul fiind cel mai arhaic. Graiul din Bonorva, centru cultu- ral al zonei h comune, este considerat reprezen- tativ pentru 1. și de aceea este folosit cu predilecție de poeții dialectali, indiferent de zona lor de ori- gine. M.S. hujudorez septentrional, grai sd. (d. log.). Sardinia (prov. Sassari cu Ozieri, centru cultural). Cel mai inovator grai log. (trăsături inovatoare comune cu d. câmp, și unele cu d. sass. și/sau gali, datorită influenței d. tosc.). Spre deosebire de toate graiurile sd. are o serie de foneme con- strictive tipice, rezultate din reducerea gr. s, l, r 4- consoană; lat. r 4- iot>Z (fabularius>jaularu) : lat. fii-, pl-, bl-, fl- se palatalizează (clamare > yamare, d^amare, planctus>pjantu, blastemave>bjas- temare) ; lat. -kl-, -tl->\(masc(u)lus>maju) : men- ținerea unor part, trecute tari (piantu, vistu) ; perf. în -si (fegisi, venissit) după model tosc.; preferință pentru part, trecut în -utu (valsuto) ; cuvinte it. (mai ales din d. genov.). M.S. Joismo, folosirea abuzivă în sp. a pron. pers. 3 sg. lo pentru exprimarea compl. indirect mase.: lo cli una bofetada (în loc de le ~ ~). Se consideră o particularitate vulgară. L. este atestat la scrii- tori cast, și leon., în opoziție cu arag. și and. unde se păstrează criteriul etimologic bazat pe distinc- ția de cazuri. Aceeași situație și în Secolul de Aur. M.S. lombard, d. it. (gr. it. sept., subgr. galo-italic), N Italiei (reg. Lombardia, SV reg. Trentino Alto Adige, NE reg. Piemont), Elveția (cant. Ticino, văile Calanca, Mesolcina, Bregaglia, Poschiavo). D. puțin omogen. Subd. : 1. occidental (prov. Milano, vezi și milanez), 1. oriental (prov. Brescia, Bergamo), I. alpin (prov. Sondrio), novarez, tren- tin occidental (SV reg. Trentino Alto Adige, zona cuprinsă între rîurile Oglio și Sarea). înrudite cu d. i. sînt considerate de unii și graiurile din cen- trul reg. Trentino Alto Adige vorbite pe cursul superior al rîului Adige, pînă la Mezzolombardo și în N prov. Trento. Puține urme ale metafoniei (astăzi în forme ca ny, dy, pyj, trceui = it. noi, due, polii, trovi) ; o mai redusă diftongare ca în celelalte d. galo-italice (pusă de unii pe seama influenței longobarde) ; labializarea lui a urmat de l preconsonantic (kold, soita, olter = it. caldo, salla, altro) : lat. a, i neaccentuați>e (stomeg, monega, medeg, -menuder = it. stomaco, monaca, -medico, minuto) ; lat. e, î>i, cu precădere în graiurile orientale (mis, lila, kandila, pir, sirka = it. -mene, lela, candela, pelo, cerca) ; frecventă apocopa silabei posttonice finale care atrage dublarea vocalei accentuate (V ee andaa soldaa, ospedaa, vepuu, vestii = it. e andato soldato, ospedale, venute, ves- tite) ; epenteze vocalice (mager, laver = it. magro, labro) și consonantice (statova, Pavol, kovatkoa = it. statua, Paolo, coda) ; rotacizarea lat. -I- pusă de unii (C. Merlo, G. Bottiglioni) pe seama substratului ligur2 (maraa, fjceura, skceura = it. malato, figliola, scuola) ; lat. -kt->tț, ca în d. emil. (not\, latț, picura = it. notte, latle, pittura) ; lat. -kl->-d~)- și pl->l}, ca în d. lig. (ved^a, od^ada, tjen, tțcef = it. vecchia, occhiata, pieno, pioue) ; lat. -stj->s, ca în unele graiuri ven. (bisa, ys = it. bestia, uscio) ; în 1. alpin și trentin occidental, conservarea grupurilor consonantice care-1 conțin pe l (în special bl, țl, pl, palatalizate foarte tîrziu în restul I., după cum atestă textele sec. 13—14) ; pl. în -it al subst. terminate în -in (maninit, vit- jurinil = it. manine, vetturini) ; neutralizarea opo- ziției dintre forma de pers. 3 sg. și pl. la unele timpuri și moduri, ca în d. ven. (pl. lur i sa lava sing. ly’l sa lava = it. loro si lavano lui si LONGOEARDA, influe?<ța ~ 188 .lava) ; ferme analogice de part, trecut ale verbelor .neregulate după forme participiale slabe (nasua, rnovuu, metan, vivau — it. nato, râosso, messo, vissuto). Cele mai vechi texte literare cu trăsături L au caracter didactico-mcralizator și datează de la începutul sec. 13 : culegerea anonimă Proveibi de femene, scrierile in „milaneza ilustră" (vezi și mi- lanez) și în graiul din Cremona (Girardo Patecchio, Uguccione da Lodi). Pînă în sec. 16 puternică influență asupra d. piem. Termeni de origine J. în it. comună: balcra, barbone, brughiera, mar- cita, panettone, risotto, sgabello, spada. O.S.C. longobardă, influentă S-a manifestat asupra lexicului it. și, într-o măsura mai mică, asupra lexicului friul. și romanș. L. a fost o 1. germanică din gr. occidental, vorbită de o populație stabilită în Italia, la început în reg. Veneto (568) și apoi în toată Italia nordică și centrală (Lombardia< Longobardia) ; unii au ajuns mai la S unde au format ducatele din Spoleto și Benevento. Stă- pînirea h in Italia a durat 2 sec., ultimul rege I. fiind înfrint de Carol cel Mare, care a anexat fostul regat 1. (774) ; ultima rămășiță a dominației L (Benevento) a fost ocupată de normanzi 2 sec. mai tîrziu (sec. 11). L. este cunoscută numai prin cîteva cuvinte din documente juridice redactate în lat. medievală, cîteva nume proprii și mai ales prin cuvintele pătrunse în it. Din 1. s-au păstrat în it. cca 300 de cuvinte, influența I. fiind cea mai importantă influenței germanică. Cuvintele L aparțin unor domenii onomasiologice variate: militar (strala, bric cola, spalto ; unele pierzîndu-și vechiul sens militar: spiedo, guattero), casa (balco- ane), palco, banca fpanca, scaffa, scranna, roșia), unelte casnice (gruccia, spranga, greppia, trogolo, palia), corpul omenesc (guancia, schiena, nocca, milza, anca, stinco), animale (stambecco, taccola, zecea), creșterea cailor (guidalesco, predella, staffa), solul (mehna, tonjano, zana), agriculturii (bara, bica, grumereccio, stollo, sterzo, trogolo), pădure și utilizarea lemnului (cajaggio, gualdo, spaccare, sprocco, stecco), verbe care indică acțiuni concrete, tehnice ( (zm)bastire, gualcare, spruzzare, stropi- nare, viddare), sau acțiuni zilnice (barupfare, grajfiare, iufano), abstracte (scherno, smacco, tanpo), adj. (gramo, ricco, stracco). Numai puține cuvinte 1. sînt răspîndite pe o arie mai vastă (banca, palco, palia, predella, ricco, schiena, spac- care, staffa, trogolo) ; cele mai multe sînt cuvinte regionale : în d. it. sept, (braida, brera, bro(v)ar, godazzo, stoa), în d. tosc. (bica, chiazzare, chioara, pedera, gr aceia, lonzo, strozza) sau în d. centro- merid. (lefa, lufpo, uffo). Multe cuvinte L referi- toare la organizarea și administrarea statului, frecvente în documentele medievale din Italia (aldeus „semiliber", arimann(us) „liber"), azi dispărute. Multe urme I. în toponimie: top. for- mate de la apelative (Valperga, Valdipergapi — fr. pied) ; paralel, diftongul rezul- tat din lat. o >u (nodus>nu = fr. noeud) ; în silabă închisă: lat. e -ț- r, s>je (testa>tiete = fr. tete) ; evoluția lat. e, i accentuați în silabă închisă la a, poate tot ca urmare a unei diftongări ca in d. bourguignon și franc-comtois (uiridis>vari = fr. vert) ; v. fr. ei -f- nazală>oi (lat. poena>poi>ie — fr. peine), ca în d. bourguignon și charnpenois; lat. -bl- precedat de a>ol ( stabulum>et6le ----- fr. dable) ; menținerea sau evoluția fără epente/.ă a gr. consonantice secundare -n’r-, -Vr- etc. (icner> iar = fr. tendre ; molere>mor = ir. moudre), ca în. d. pic. și valon; prezența în sistemul fonetic a fricativelor velare surdă și sonoră, necunoscute de fr., pronunțate asemănător cu sunetele corespun- zătoare din d. germ. învecinate; conservarea ger- manicului h (he = fr. hache), ca în d. loren, și. a germanicului w- (wer = fr. guere), ca în d. pic., și valon; păstrarea pron. pers. lat. în dat. jnihi. Hui, sibi>mi, ti, si, ca în d. pic. și valon; în lexic, împrumuturi recente din germ, și din d. germ. Trăsături 1. în texte vechi literare — Li sermorz St. Bernard (sec. 12), Le psautier lorrain (sec. 14} — și neliterare. Literatură regională în 1. înce- pînd cu sec. 17 : La grosse enwaraye messine (1615), dialoguri, colinde, Jiauves (= fabule în proză) ; autori regionali în sec. 20 (Albert Brondex, Di- dier Mory). Cîteva cuvinte 1. în fr. : frornegi (mai întîi argotic). S.F.R. îoueherbem, argou fr. profesional al măcelari- lor din La Villette folosit în a doua jumătate a sec. 19. Vezi și largonji. S.R.R. louisianeză (Black French, francais-negre, gombo, guw.bo, neg, negro-franțais, Negro Fiench... negne), creolă fr. din S.U.A. (SE Louisianei, poate și E Texasului; ar fi fost folosită odinioară și de cîteva comunități din Mississipi). Utilizată se pare nu numai de către populația de culoare ci, în ciuda numelui, și de către vorb. albi. Număr de vorb. în scădere (numărul de 80 000 consemnat în 1964 pare exagerat). Louisiana a aparținut Franței între 1672 și 1763 (apoi Spaniei și, pentru. 3 ani (1800—1803), din nou Franței, care avîndut-o S.U.A.), fiind colonizată mai tîrziu decît alte posesiuni fr. și pierdută mai devreme. Fr. au adus la începutul sec. 18 primii sclavi negroafricaui. Coloniștilor veniți din Franța li s-au adăugat după 1755 acadienii expulzați din Canada. La sfîrșitul sec. 18 — începutul sec. 19 s-au stabilit în Louisiana și refugiați haitieni. Situație ling vis- 189 LUSO-INDIA?nivi, fîlzim>filit, nuconuci, lucoluci = it. neve, filo, noce, luce). z, b se pot menține ca atare sau se pot diftonga metafonic (stzllo și aifjetn, front?, kntiworiue, dar b, u>o și- u,u>n (sole>solo, cruce >krutțo = it. sole, croce). în L nord-occi- dental, pronunțarea sonoră a lui -s- atribuită influenței coloniilor galo-italice de la S de Potenza ■ (fuzo, nazo, riz? = it. fnso, naso, riso). în 1. nord-oriental, influențe pugl.: vocale anterioare labiale (mcelo, sat? = it. miele, seta), lat. j->$~ (Șukâ = it. giocare) ; neutru marcat prin forma art. hot. ro, distinctă de mase. și fem. la, și prin dublarea inițialei cuvîntului (roppano, r? ssalo = it. il pane, il sale) ; dispariția art. hot. mase, u înaintea subst. care încep cu a (amilii, atlsaru — it. V amico, Vacciaio), a căror inițială vocalică este adesea interpretată drept art. (a ndinno, a rd^end = it. Vantenna, Vargento); con- servarea ca atare a desinențelor verbale lat. de ind. prez. pers.. 2 sg. și pl. și pers. 3 sg. (cu spri- jinul vocalei paragogice p) în „zena Lausberg” (cantas>kâiilas?, viidet >viditi, uenitis>v?nil?s? = it. canti, vede, venite). Literatură în 1.: poezia lui Albino Pierro (născut în 1916), în graiul din Trust („zona Lausberg”). O.S.C. lueehez, grai it. (gr. tosc., d. tosc. occidental). Italia centrală (NV reg. Toscana, prov. Lucea și parțial Pi st oi a). Lat. Z+iot>y (palea>paja == it. paglia, folia>fcja = it. foglia) ; lat. în ultima silabă a proparoxitonelor (pzntora, minoro = it. pentola, mignolo) ; în vorbirea rustică: (al. a, m ar ale = it. aia, maiale), apocopa după -n (kan, pan, bambin = it. cane, pane, bam- bino), formele rosso, vosso de adj. pos., forme de ind. prez. pers. 3 pl. în -ene și -ino pentru toate conj., paralel cu cele obișnuite în -ano (canteno/ cantino, vedenoivedino). Asemănări cu graiul pisano- livornez. Cel mai vechi text cu trăsături I.: Rirmo lucchese (1213). O.S.C. lunfardo, argou sp. Argentina și Uruguay. Se consideră că a apărut în ultimele decade ale sec. 19: în 1879 2 articole de B. Lugones despre L și cartea El idioma del delito de A. Dellepianc, pri- mul dicționar L-sp. Se disting de obicei 2 etape : L „istoric” (la început limbaj al delincvențilur din Buenos Aires) și L „actual”, limbaj popular de intimitate, care reprezintă o extindere a între- buințării l. „istoric”. Singura particularitate sin- tactică este repetarea emfatică, la sfîrșitul unei fraze scurte, a primului membru al acesteia (te digo que no quieres, te digo), trăsătură, se pare, de origine it. 1500 cuvinte, cele mai multe din sp. populară. Multe cuvinte sînt rezultatul inver- sării silabelor (gotăn: tango, jermuz mujer, racaz cara, dârei z vida), al schimbării sensului (lob® „ceas”, ckurrasco „persoană frumoasă”). Cele mai multe împrumuturi din it. (arranyar, bagayo, farabute, pibe, yeta), din calo (boliche, gayola, gil), din pg. braziliană (changador, farin era, quilombo) și din fr. (fane, griseta, macro). Sinonimie bogată: peste 100 de termeni pentru „femeie”, peste 70 pentru „băutură”. Vocabular foarte schimbător, deși păstrează elemente din sec. trecut (aimira:-, bacdn, biaba, linyera). Scriitori în L: Fray Mache. Felix Lima, Last Reason, ultimul cu cartea A rienda suelta. Există la Buenos Aires și o Academie Porteha del Lunfardo. A influențat argoul brazi- lian din Rio de Janeiro și Să o Paulo (vezi eaiao). M.S. lunigian, subd. it. (gr. it. sept., subgr. galz- italic, d. emil.). N Italiei (SV reg. Emilia, E reg. Liguria, NV reg. Toscana, zona Lunigiana). Sub/L aflat la confluența influențelor lig. și tosc. Pre- zența vocaicdor ce, y și ? (lyna, pcera, pot —- ii. luna, paura, petto), trecerea lui e la o in silabă închis;';, (vord, strot, fota = it. verde, stretto, felia • / lat. (pot, not = it. petto, notte) ; construc-M cu prep, «-j-inf. după verbe de percepție (i t an santy a hantzr = it. ti hanno sentito cantare) ; absența construcțiilor cu part. prez, sau gerunziu. O.S.C. luso-îndiană, vezi fndo-portuglieză. M maea^nse, maeaista, macanese, maeauenho, vezi makista. macedonean (român ~ , vezi aromân. Termen, ne recomandabil: fără adaosul român (esc) el poate duce la confuzii cu alte accepții (pe de o parte, la confuzia cu idiomul slav meridional numit ast- fel ; pe de alta, la confuzia cu orice idiom din Mace- donia) ; cu specificarea român (esc), termenul m. are aceleași defecte ca sinonimul macedoromân*. M.A. macedoneană, Influență S-a exercitat asupra megl. Vorbitorii de m. au fost în contact permanent cu megl. După primul război mondial acest contact a fost mai intens numai la megl. din localitățile rămase în Iugoslavia și mai puțin intens la cei din Grecia. Megl. din Iugoslavia sînt toți bilingvi; adesea preferă să folosească m. ca 1. de conver- sație în familie datorită copiilor care o învață la școală. Num. cârd, și ord. m. preferate în vor- birea tinerilor megl; opoziție de aspect la verbe; în unele graiuri megl. desinența -m (t^itum), pers. 1 ind. prez.; cuvintele m. sînt: unele general megl. (arif, cular, iscră, lisiță, lud, trăgăni), altele numai în megl. din Iugoslavia, mai recente (botniță, dănuc, marcă, peglă, voz). M.S. macedoromân, vezi aromân. Termen, larg răs- pîndit mai ales în sec. trecut, considerat mai puțin recomandabil decît sinonimul lui, întrucît, pe de o parte, sugerează circumscrierea idiomului la Macedonia, iar, pe de altă parte, poate fi înțeles ea însemnînd ,,(orice) idiom românesc din Mace- donia”, deci incluzînd referirea la d. megl. Unii cercetători (G. Ivănescu) îl preferă totuși pentru formația de același tip cu a denumirilor celorlalte d. rom. M.A. maceratez, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. central, d. march.). Italia centrală (centrul reg. Marche, prov. Macerata, aproximativ între rîurile Potenza și Tenna). Din punctul de vedere al ponderii elementelor centro-merid., subd. mai re- prezentativ pentru d. march. decît subd. anco- nitan. în S influențe ale d. abr. în fonetică și lexic. O.S.C. maeuenho, vezi makisla. madeirez, d. pg. insular vorbit în Madeira, arh. situat în Oc. Atlantic, la SE de Azore și la N de Canare. Arh. descoperit și colonizat de pg. la în- ceputul sec. 15. Alcătuit din cîteva ins., dintre care numai Madeira și Porto Santo sînt populate. Peste 280 000 vorb. A accentuat pronunțat deschis și labializat (casa>coasa) sau diftongat la au; tendință de închidere a lui -e la i; în hiat cu a, o închis accentuat devine w și, prin metateză, se creează diftongul au : boa>bau ; diftongul ou, redus la o închis în pg., se pronunță [waj (caminhou) : vocalele deschise a, e și o se diftongheză în poziție tonică, mai ales după f și v : e>we (governo), o>jo (troco) ; în graiurile din N ins. Madeira, i tonic diftongat la ai, iar în S la ei; după -r și A, ♦ paragogic (mari = pg. mar) ; înainte de con- soană, -s>j, care formează diftongi descendenți: ăs [ai]; lat. A- precedat de i se palatalizează la X (grilho = pg. grilo) : X din pg. continentală se depalatalizează (filo = pg. filho). M. și d. azorian au în comun: pronunțarea lui zi accentuat ca y din fr.; o accentuat închis la u (flur = pg. fior); diftongii nazali se monoftonghează (mă = pg. măo). C.L. maghiară, influență S-a manifestat mai ales asupra d.rom.; în celelalte 1. romanice (fr., it.) numai cîteva cuvinte. M., trib de origine fino- ugrică, au pătruns în 896 în Cîmpia Panonică prin valea Tisei și, începînd din sec. 11 și pînă în sec. 13, pe terit. Transilvaniei unde au întîlnit o popula- ție compactă, organizată în formații statale rom. Conviețuirea timp de secole dintre rom. și m. a dus la o influență reciprocă între rom. și m. (vezi română, influență ~. I.m. asupra d.rom. se limi- tează la lexic și la formarea cuvintelor. D. sud- dunărene (arom., megl., istrom.) nu au elemente m., ceea ce este încă o probă că i.m. s-a exercitat după perioada protoromânei, deci după sec. 11 — 12 (cuvintele de origine m. au pătruns prin filieră ser. în arom.). între cuvintele de origine m. 2 categorii în funcție de epoca în care au intrat în rom.: unele mai vechi (sec. 11 — 14) și altele mai noi, care se deosebesc prin criterii fonetice (in. văros>oraș, dar m. vâlyog>văiugă). Datorită carac- terului aglutinant al m. unele cuvinte au pătruns în rom. cu anumite desinențe (de caz sau număr) fiind folosite astfel în anumite sintagme (haidiicț «hajdu 4- Ai desinență de pl., că but ,,poartă”< i (grandi) ; a pronunțat mai deschis decît în pg.; ei>e închis, iar -ao>(l (primeiro>primero, pao>pang) ; ca în forro, în unele cuvinte, ^>z (igreja>igreza), iar în altele, o>^5 (jardim) ; X se depalatalizează (velha> vela); -l>-u (mal>mau, papel>papcu) ; -r cade la inf., -rr->r (caro pentru carro) ; se păstrează tj (chama). Absența flexiunii de gen: adj. califi- cativ are numai formă de mase, (pessoa querida). MALAIO-PORTUGHEZA 192 iar pentru fem., la subst. animate, se adaugi femea {cachorro femea „cățea”) ; pron. pos. minha, sfu)a — fem. la origine — folosite și pentru mase.; art. nehot. pentru ambele genuri: ua; nu există art. hot.; pl. format prin reduplicare /festa-festa, porco-porco) sau marcat prin deter- minanți (muito homi) ; prez, format cu la, pf. cu (d)jâ, iar viit. cu 16(go). Prep, em și de omise cu regularitate; conj. rar folosite. Conservă ter- meni deveniți arhaici în pg. fade, botica, bugio, safre, cuspidov). Elemente din malaeză și kannada (1. dravidiană), aduse de pg., și din engl., dată fiind apropierea de Hong-Kong (posesiune brita- nică). Contacte cu malaio-pg. Alături de creola pg., aflată aici în declin, se vorbește și o varie- tate de pg. populară; persoanele cultivate folosesc pg. literară, însă din cei 400 000 de locuitori ai zonei, doar 10 000 mai cunosc azi pg., înlocuită de chineză. C.L. maînio-purhighezu, creolă pg. vorbită in Malay- sia (Kuaia Lumpur, Taiping), Singapore și în Indo- nezia (Java, Sumatra, Borneo, Flores; ; Cape To vn ; ceti 30 000 vorb., marea majoritate bilingvi. 2 varietăți: papia kristang și m.-p. din Indonezia. M.-p. din Indonezia, astăzi dispărută, avea un mare număr de vorb. în epoca dominației pg.; comunitățile creole — cele mai importante, la Djakarta și Pekan Tugu — au fost dispersate la începutul sec. 20. Trăsături comune cu alte creole pg. din Asia (indo-pg., makista) : pl. se forma prin reduplicare (senhor-senhor), pf. — ca în papia kristang — cu jă (jcPcla), viit. cu lotlogo (lo wiude). Importante documente datină din sec. 17 și numeroase alte texte. C.L. malaqueiro, malaquenho, malaquense, vezi papia kristang* nudlorquin, subd. cat. (d. balearic). Spania (ins. Mallorca). Și: nume impropriu al d. balearic. în unele localități, lat. h, g a sînt palatalizate: byaȘra „capră”, vakya „vacă”, gyat „pisică”. M.S. munceau, d. fr. de NV. Franța (prov. Le Mâine — aproximativ dep. Sarthe și Mayenne). împreună cu d. angevin* și gallo formează ^r. d. fr. de NV. S.R.R. ' muntovan, subd. it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. emil.) N Italiei (N reg. Emilia, prov. Mantovab Subd. aflat la întretăierea influențelor emil., vem și lomb. Unul dintre puținele subd. emil. în care a avut loc trecerea lat. u>y și in care nu a avut loc palatalizarea lat. a in silabă des- chisă. Printre cele mai vechi atestări ale m. : scrie- rile și traducerile din lat. ale lui Vivaldo Belcalzer (1245 — 1307). O.S.C. mapuche, vezi araueană. mareb ban, vezi gaderez* maramureșean, subd. rom. (d. rom.), a cărui individualitate — susținută de R. Todoran, Șt. Giosu, M. Vulpe — nu este unanim recunoscută (P. Neiescu) ; considerat de unii cercetători (I. Coteanu) grai de tranziție între subd. crișean și cel moldovean. N R. S. România (prov. și jud. Maramureș) și U.R.S.S. (V R. S. S. Ucrainene). Pronunțarea dură a africatelor [tJj, Fd^L după care vocalele anterioare devin centrale : car, găr; palatalizarea labiodentalelor f, u in stadiile speci- fice s, z (fără paralelism perfect între ele, relevant fiind f>s) : sier, zin ; rotacismul lui -n- din ele- mente lat., atestat direct in texte vechi și indirect în unele fonetisme actuale hipercorecte: luâafăn, lingând ; apocopă cu caracter sistematic la formele verbale: ocăra, s-or fa ; particularități de intonație in prop. negative ; art. hot. proclitic la gen.-dat. sg. al subst. proprii fem.: ti Ană „Anei” ; voc. cu apocopa ultimei silabe : lua, mata, finit ; construcții infinitivale arhaice : S-o dus a ara ; pron. rel. cine în prop. atributive; particularități de topică a adv. nici, tare : frecventa- sufixului diminutival -uc(ă) și forma specifică de pl. fem. și neutru în -(uc)ă: piciorucă „piciorușe”; cuvinte și sen- suri specifice: cătilinfa?) „încet”, cocon „copil”, fățoaie „față de masă” ; arhaisme moștenite din lat. : blem „hai să mergem”, păioară „voal”, să- ritne „sare cu tărîțe” ; influență ucr. : a cuștii „a gusta”’, hue „complet”. în general, caracter conservator, cu puține inovații. .Multe elemente comune cu toate subd. din gr. nordic, unele numai cu cele vestice (în special cu subd. crișean) sau numai cu col moldovean. Cele mai vechi texte cu localizare și datare certă sînt 2 documente din sec. 16. Se presupune că din Maramureș (N Tran- silvaniei și al Moldovei ?) provin și cele 4 texte rotacizante* din același sec. : Codicele Voronețean, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Scheiană și Psalti- rea Voronețeană, pe care unii cercetători (G. Ivă- nescu) le pun la baza 1. rom. literare. M.A. marehlglan, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. central). Italia centrală (centrul reg. Marche). Subd: anconitan, maceratez. D. eterogen, situat la confluența a 2 tipuri opuse de influență: sept, (romagnolă) și merid. (abr.). Puține particularități prin care se distinge de restul d. centrale; frec- ventă căderea lui -v- (artroato, pora, ua = it. ritrovato, povera, uva) ; trăsături comune cu d. umbr. (i final>e : pai^e nveostre = it. paesi noștri) ; proteza lui a în fața prefixului verbal re-, ca și în d. abr. (arekkomannb, arespunnia, artroato — = it. raccomando, rispondeva, ritrovato). Cea mai veche atestare it. din reg. 2vlarche este Carta picena (1193). Tot din sec. 12 datează compoziția poetica mai amplă în m. : Ritmo di Sânt1 Alessio (Ritmo ■marchigiano). O.S.C. marchlgian septentrional, vezi galo-picen. marehois, grai oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. sept., ansamblul arv.-lim., d. lim., subd. de sus). S Franței (reg. Marche — extremul N al d. lim.). împreună cu aria de N a d. auv. face trecerea între oc. și fr. (vezi crolssaut). Spre deo- sebire de cea mai mare parte a complexului arv.- medit., conservă (ca și d. auv.) faza it din evoluția lat.-Z^-: factum>fait, ca în gr. galorom. sept. (fr. și frpr.). I.V.R. marollien, varietate a fr. belgiene, care a luat naștere ca urmare a contactului dintre flam. din Bruxelles, cartierul Marolles, și valonii originari din prov. belgiană Hainaut, muncitori constructori, instalați tot aici în sec. 13 ; elementul valon a fost întărit de numeroase imigrații ulterioare, ultima la mijlocul sec. 19. Considerată fr. coruptei sub influență flam., dar și flam. francizată. A fost folosită in literatură în sec. 19 de Coco Lulu (= Victor Lefevre). Se vorbește despre dispari- r$3 MAYA, INFLUENȚA . — țiă hi. încă dinainte de primul război mondial. S.R. Ii. masculin. Termen al opoziției de gen, ternară în lat. și rom., binară în celelalte 1. romanice. Substantivele m. denumesc ființe de sex bărbătesc (rom. fiu, it. figlio, fr. fils, sp. hijo, pg. filho}, ființe de sex bărbătesc sau femeiesc (rom. corb, it. corvo, fr. corbeau, sp. cuervo, pg. corvo), inani- mate (rom. ochi, it. occhio, fr. oeZ7, sp. ojo, pg. olho\. în 1. romanice există și subst. m. care denumesc ființe exclusiv de sex femeiesc și care aparțin lim- bajului afectiv: rom. băboi, fătoi, fr. laideron, souillon, formate cu sufixe augmentative. Subst. m.' lat. își mențin genul cu unele modificări izolate : nuuiele fem. de arbori aparținînd deci. 2 lat. au tre- cut la m. datorită atracției formei în -us, de obicei de genul m. : lat. fraxinus >rom. frasin, it. frassino, fr: frâne, sp. fresno, pg. freixo ; fluctuație în cazul subst. deci. 3 lat.: ponte, m.>it. ponte, fr. pont, m./Sp. puente, m. sau fem., rom. punte, pg. ponte, fem.; subst. abstracte fem. în -or, -oris devin în unele 1. m. : dolore, fem.>arom. duroare, fr. doulcur, oc. dolor, pg. dor, fem., it. dolore, cat. dolor, sp. dolor, m. Pentru exprimarea opoziției de gen m.~fem., lat. și 1. romanice folosesc teme diferite sau moțiunea: sufixe in cazul subst. și desinențe la subst. și adj. ; pentru subst. epicene de'.genul fem. se poate construi o formă de m. (rom', lebădă ~ lebădoi) sau se' adaugă un deter- minant cu sensul ,,mascul” (fr. une souris mâle). S.RAi. - ! nialronlmie. în lat. antrop. derivate cu sufixul -('i)anus de la numele gentilic 'sau de fam. al maniei apar din perioada imperială, dar neavînd o formă, specifică identificarea lor nu este posibilă fără informații suplimentare {lulianus și Magia- nus sînt formate de la numele mamei, dulia Magia, soția lui P. Pompouius Cornelianus, inscripție, sec. 3, Verona). în 1. romanice supranumele și numele de familie m. sînt în exclusivitate forme fem. marcate morfologic, dar nu orice nume eredi- tar' fem. indică descendența maternă. Indiferent de baza de la care s-au format, numele tatălui sau al soțului (audronime), antrop. fem. au devenit ereditare și s-au fixat ca nume de fam. în toate 1. romanice din ultimile sec. ale evului mediu; sînt puțin frecvente și apar atît în formă absolută, cit și în diferite forme cu valoare de gen. al filia- ției. Motivele transmisiei ereditare sînt fie importan- ța mai mare a femeii în anumite situații, fie faptul că numele acesteia este mai apt de a deveni supra- nume. Diferențe între 1. romanice sau în interiorul lor apar la nivelul preferințelor pentru un anumit tip de nume ni. Numele de botez ferii., mai ales sub formă hipocoristică, pare a fi cel mai frecvent în 1. romanice occidentale, iar supranumele în rom. în fr. m. în nom. (Larousse, Pastourelle, Simone) alternează cu forme prepoziționale (Demarthe, Alamartine, Alameunier) ; frecvente în Norman- dia și Gascouia, m. sînt inexistente în Corsica. în sp. și pg. sînt preponderente prenumele fem. în formă absolută; formele prepoziționale (pg. o Joaquim da Barbosa) sînt uzuale ca supranume actuale. în Azore, în mod normal bărbații iau nume- le mamei. în it., numele de fam. m., atît cele în iomâ absolută (Anastasia, Chiara, Giglia), cit și cele cu prep. (De Chiara, Dellarossa) sînt co- mune mai ales d. merid.; în N sînt mai frecvente în Piemonte, Liguria și la Veneția. în rom. numele de fam. m. în formă absolută (Ioana, Paraschiva, Voica) sînt mai rare decît cele în gen., mai ales derivate, cu răspîndire generală (frecvența maximă și arie compactă în Moldova: Ahrițculesei, Apăvă- loaiei, Alanchi} ; numeroase grafii deformante (AaneirAnei, Anegruței>Negruți, Negruzzi), ade- sea intenționate pentru a ascunde caracterul rustic al acestor nume. Formațiile mase. în -oiu (Pătroiu, Vlădoiu), în cea mai mare parte refăcute după numele mamei (Pătraoaia, Vlădoaia) sau derivate direct de la numele soției {Preda Floricoiu, casă-. torit cu Florica, fiica lui Mihai Viteazul),- repre- zintă un interesant caz de reacție contra m., re- marcat și în fr. și pg. CA. matutenho, creolă pg. vorbită în Brazilia; vezi și tabarenho. C.L. maUvarl, vezi Bush Nejjro. maurlelană (kreol), creolă fr. din Mauritius' (Oc. Indian) ; cca 850 000 vorb. — număr în creștere: 1. maternă pentru majoritatea populației și lingua franca pentru ceilalți locuitori (în Mauri- tius vorbindu-se 18 1.) ; ciștigă teren și față de boh- juri (considerată 1. creolă cu bază indiană). Ati- tudine favorabilă a autorităților față de m. ; suc- cesiv, s-a înregistrat -cîte un periodic publicat în'in. Ar fi utilizată ca 1. comercială și in Comore (fostă posesiune fr. devenită independentă; ins. Mayotte din acest arhipelag declarată de fr. „colectivitate teritorială” a Franței) și înțeleasă și în Madagascar, (zonă mai veche de influență fr.). Ins. Mauritius, nelocuită pînă la venirea europenilor, a aparținut Franței numai între 1715 și 1810 (sub numele Ile de France), după ce fusese posesiune ol. Colonizarea ins. de către fr. a avut ca punct de plecare ins. Reunion — posesiunea cea mai veche a Franței în Oc. Indian. După înfringerea napo- leoniană a fost ocupată de Marea B rit an ie. După abolirea sclaviei (1834), pe plantațiile de trestie de zahăr s-au adus masiv angajați în special clin India, curent ce a continuat și în sec. 20, astfel îneît actualmente 70% din populație este de origine indiană (predominînd urmașii vorb. de 1. hindi). După dobindirea independenței, engl. a rămas 1. oficială (1. maternă însă numai pentru 0,2% din populație); fr. (1. maternă pentru 7% din locuitori) a rămas în uz mai ales ca 1. de cultură, folosită în j urisprudență, legislație, sporadic în învățămînt, mass-media. M. provine probabil din bourboneză (prima fază a creolei fr. reunioneze); asemănări cu aceasta și mai ales cu celelalte creole fr. din Oc. Indian — rodrigueza (cea mai apro- piata de m.) și seychelleza —, m. atestînd o decreo- lizare mai puțin avansată decît reunioneza. împru- muturi din engl. I.V.R. maya, influență S-a exercitat asupra sp.- din Mexic și America Centrală. Maya, 1. amerin- diană vorbită în S Mexicului și în America Cen- trală, face parte din aceeași mare fam. ca nâhuatl, dar a avut o influență mult mai mică asupra sp. decît aceasta din urmă. Cele mai multe cuvinte maya nu depășesc terit. în care s-a vorbit această 1. (acalchâ, balche) ; relativ puține sînt cele care 13 - MĂSURĂ, COMPLEMENT DE ~ 194 au pătruns în sp. comună din Mexic (canân, cenote, chilango, henequen, maqueich, papa(d)zul, pibil, salbate). în sp. generală au pătruns doar henequen și poate cigarro, dacă se acceptă etimo- logia maya a acestuia din urmă. I.m. în fonetismul sp. din pen. Yucatăn (Mexic) : intonație; articula- rea consoanelor cu ocluziunea finală a glotei — p’, t', k’, ch’ și tz’ prin identificarea cu așa nu- mitele „letras heridas" din maya; pronunțarea lui 7 ca un r retroflex. M.S. măsură, complement de~, vezi mod, comple- ment circumstanțial de măsură progresivă, propoziție de~, vezi moda- lă, propoziție circumstanțială ~. medio-provensal, vezi provensal. mediteranean, substrat Denumirea acoperă un vast terit. lingvistic, presupus unitar, care se întindea, înainte de venirea indo-europenilor, din Pen. Iberică pînă în Anatolia. Resturile acestei fam. (a cărei unitate are un caracter ipotetic) ar fi 1. neindo-europene din bazinul Mediteranei : iberica, lig., etrusca, șicana, minoica, 1. neindo- europene din Anatolia etc. Inventarul lor este dificil de stabilit din cauza puținelor informații pe care le avem. El a variat pe măsură ce cerce- tările au arătat că o serie de 1. considerate neindo- europene în epoca elaborării conceptului de s.m. (bitita, liciana, lidiana, Invita, palaita) s-au dove- dit astăzi a fi i.-e. Aprecierea rolului s.m. este diferită: teoria elaborată de P. Kretschmer, A. Meillet, J. Jud, C. Battisti, G. Devoto, B. Gerola, J. Hubschmid a fost criticată (este greu de pre- supus că un spațiu atît de vast a putut fi unitar din punct de vedere lingvistic, este greu de făcut distincție între substrat și adstrat, mai ales în materie de lexic, cînd este vorba de termeni de civi- lizație sau nume de plante, cuvinte călătoare prin excelență). Dintre 1. mediteraneene care au con- stituit substratul lat. și care au lăsat urme în 1. romanice menționăm: iberica, lig., etrusca, șicana. Cuvintele din aceste 1. care există în greacă și lat. — eventual și în alte 1. — și care nu sînt moște- niri i.-e. (lat. asinus, cupressus, ficus, lilium, uaccinium, uinum) s-au transmis multor 1. romanice, altele numai it., sp. M.S. meglenlt, vezi meglenoromân. Termen consi- derat mai puțin recomandabil decît sinonimul lui, întrucît înseamnă numai „din Meglen", fără a spe- cifica natura rom. a idiomului. Poate fi folosit, cel mult, în îmbinări ca (d) românesc ~ sau (d.) ~ âl l. rom.. M.A. ’ meglenoromân (meglenit), d. rom. (gr. sud- dunărean). Cea 5000 vorb. (date mai vechi între 12000 și 26000), toți bilingvi. Grecia (reg. Meglen și orașele Salonic, Aridea, Axiupolis), R.S.F. Iugoslavia (R. S. Macedonia — zona orașelor Gev- gelija și Skopje — și R.S.A. Voivodina), Turcia și R. S. România (comuna Cerna din jud. Tulcea) ; comunități izolate în R. P. Bulgaria, R. Ș. Ce- hoslovacia, R. P. Polonă, R. P. Ungaria și U.R.S.S. Poziție intermediară între d. drom. și d. arom. Controverse referitoare la gruparea genetică și structurală (tipologică) împreună cu alt(e) d. rom.: linii cercetători susțin asemănarea mai mare cu d. drom. (și cu cel istrom.) și originea nord-dunăreană (O. Deususianu, P. Atanasov), iar alții asemănarea mai mare cu d. arom. (AI. Philippide, S. Pușca- riu, Th. Capidan, Al. Rosetti, I. Coteanu, G. Ivănescu, M. Caragiu-Marioțeanu), de obicei și originea sud-dunăreană (în NE Pen. Balcanice?). Statutul actual de d. rom. controversat de ase- menea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)d. arom. (I. Coteanu), iar pe baza evoluției separate din ultimul mileniu 1. romanică autonomă în raport cu 1. rom. (Al. Graur). în ce privește formarea d. m., se presupune că el a fost al doilea d. sud-dunărean care s-a des- prins de restul 1. protoromâne, după d. arom., aproximativ prin sec. 12—13, cînd strămoșii m. s-au stabilit în reg. Meglen (pe malul drept al rîului Vardar/Axios), venind dinspre N. După perioada protoromână, evoluție în general independentă; unele inovații paralele cu cele din alte d. rom. Contacte cu d. arom., care a influențat în special graiul din Țămareca și a asimilat graiul gopeșean- muloviștean. D. rom. a cărui istorie este cel mai puțin cunoscută, neavînd atestări din faze vechi. Informațiile despre vorb. lui sînt și ele sărace. Se știe că (în sec. 17?) m. din orașul Nonti au fost trecuți la mahomedanism, cei din sate rămînînd creștini (ortodocși). Natura rom. a idiomului ob- servată în 1859 (B. Nicolaides), cu prime preci- zări în 1869 (J. G. von Hahn) asupra deosebirii față de arom. din vecinătate și a ase- mănării mai mari cu drom. în perioada 1862— 1912 existența unor forme de învățămînt în 1. rom. literară (sau/și în d. arom.) și introducerea acestei 1. ca 1. de cult ortodox, alături de sau în loc de 1. ngr., au avut drept consecințe unele in- fluențe drom.; ele sînt în mod firesc numeroase la vorb. ni. stabiliți în R. S. România. Cele 2 războaie mondiale au provocat deplasări de populație la mari distanțe și întreruperea contac- telor chiar între gr. vecine, repartizate în state diferite. Vocala 9 accentuată, realizată de obicei ca o, corespunde lui 9 și i : rou „rău" și „rîu" (în top.); vocale accentuate lungi; neutralizarea opozițiilor e~i și o~u în poziție neaccentuată; afereza lui a: lună „alună", veari „a avea"; păstrarea lui u în diftongii ait, eu : au, greu ; vocala finală u nu- mai după gr. oclusivă 4- lichidă: cuscru, piducl'u : absența consoanei / în cuvintele din vechiul fond: or „horă", via „vlah" ; ea apare în împrumuturi recente (mac. sau ngr.), ca hutel „hotel" (cf. și opoziția regională a dubletelor rană „hrană pen- tru vite" ~ hrană generic) ; palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b ne alterat, cu excepția graiului din Țărnareca; f>i); lat. k + e, i >ts (s), iar t 4- io, iu>t$ : caelum>țer, dar fetiolus>fițor ; lat. g 4- e, i >dz (z), iar d 4- io, iu și iot 4- u, o, u>5: gena>zeană, dico>zik, dar deorsumyjos, jo- cum>joc ; neutralizarea opoziției de. sonoritate la consoanele finale; dispariția lui -k după consoane: sirbes „slujesc"; neutralizarea opoziției de număr la multe subst. mase.: lup sg. și pl. Gen. cu art. Iu!al la toate subst., cu lu și la pron.; rare forme cu art. enclitic, mai des situații cu dublă marcare, de tipul lu 4- • • • -lui: lu ampiratului ; voc. sg. mase. în -ule, fem. în -u (-0) ; la verb categoria aspectului: verbe perfective cu prefixe ca du-, nă-, ză-; infixe diferite de imperfectiv ((-c fai) 195 și de perfecti v (-n-) ; local, desinențele -m 1 sg., -5 2 sg. la ind. prez, (mai ales la unele vb. de conj. 1): aflum, afliș ; antrum, antriș ; folosirea și a aux. ,.a fi”, cu part, variabil, la pf. c. și m.m.c.pf.; folosirea și a aux. „a avea” la conj. pf.; pf. c. cu 2 topici (aux. 4- part, și part. 4- aux.), cu valori specializate; pf. anterior cu aux. la pf. c. : tu vut-ăi mâncat; 2 tipuri de viit.: a) = conj. prez, (sau cu ăs < va să); b) „a avea” + conj.; prezum- tiv format cu aux. „a vrea” 4- inf.; cond. cu aux. „a vrea” 4- conj. (prez., respectiv pf.) ; imp. negativ = pozitiv ; gerunziu cu -and 4- -ara, -ura, -uilea sau cu -eailti ; inf. lung cu valoare verbală; inf. scurt în unele expresii; supin în expresii; prep, și conj. specifice (formații interne și împru- mutări) : măda di ,,afară de”, pan di ,,aproape de” ; acu „dacă”, tucu ,,ci, dar” ; preferință pentru topica adj. 4- subst., aplicată și la adj. pos. : meu fiîor ; de asemenea gen. -F subst. : lui filsor, au larliC fit Zor. Cuvinte și sensuri specifice moștenite din lat. : corp, dărtoari „secure mică”, sirbiri „a sluji, a munci” ; elemente de substrat numai comune cu alte d. rom. ; absența unei influențe alb. (în Țăr- nâreca prin d. arom.) ; numeroase împrumuturi mac., unele vechi și generale (Sită „unchi”, lipă „tei”, ma^kă „pisică”, trăpiri „a răbda, a suporta”), altele recente și limitate la ni. din R.S.F. Iugosla- via ^botniță „spital”, doguvor „contract”, voz „tren”) ; influență mac. și în fonetică și gramatică ; împrumuturi ngr. mai puține decît în d. arom. : unele vechi și generale (ăcsen „străin”, piră „fla- cără”) ; altele, recente, numai în Grecia (fos „lu- mină”, dikeoma „dreptate”, revmă „curent”), unde se întîlnesc și influențe de ordin fonetic (con- soanele 0, d și g, exclusiv în grecisme) ; împru- muturi tc. numeroase (d. rom. cu cele mai multe asemenea elemente), în general comune cu cele din mac.: bafcă „grădină”, cop „baston”, de(l)mi „deoarece”, ic „deloc”, isap „socoteală” ; neolo- gisme romanice prin ngr. și mac. Configurație dialectală complexă. Deși aria de bază a d. m. este relativ mică și a fost compactă, exista unele deosebiri de la o localitate la alta și chiar în cadrul aceleiași localități. După cîteva dintre aceste deosebiri, graiurile diverselor locali- tăți din Meglen se grupează în 2 unități (subd.) : a) graiurile din Urnă și Țărnareca; b) graiurile din L'umniță, Cupă, Oșin, Birislav, Nonti și Lundzin (eventual cu 3 subgr.: L’umniță, Cupă; Oșin, Birislav. Nunti; Lundziu aparte) ; particu- laritățile constau în prezența/absența vocalei ac- centuate 9 sau o și a diftongilor %a, oa (>e,o în Lundziu), menținerea vocalelor finale u și i (ă) după orice gr. consonantic sau numai după oclu- siva 4- lichidă, caracterul perceptibil sau nu al art. -I, gen. cu al (au) sau cu lu, part, cu sau fără -ă la timpurile trecute compuse. Există însă și particularități după care graiul din Țărnareca, singur, se opune tuturor celorlalte, inclusiv celui din Urnă (de ex. velarizarea consoanei l sau unele influențe arom., între care palatalizarea labiale- lor și forme articulate de tipul omlu), altele după care graiurile din L’umniță și Cupă se opun tuturor celorlalte (prin ). >iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziu (menținerea- opoziției de sonoritate la consoanele finale). Pe. de altă parte, există unele deosebiri recente, în special din punct de vedere lexical, între vorb. din Grecia (influență ngr.), cei din R.S.F. Iugo- slavia (influență mac.) și cei din R.S. România (influență drom.). Prima culegere de texte in., din 1892 (G. Weigand). Cîteva culegeri de litera- tură populară între 1900 și 1930 (P. Papahagi, I.-A. Candrea, Th. Capidan). Absența scrierilor culte; unica excepție, o broșură cu conținut de popularizare științifică (sericicultură) : Cum si cată bubele, Salonic, 1907 (alfabet lat., cu orto- grafie rom. : literele ă, â, î, ș, ț, i, u, valoarea literelor c, g e , i ; particularitate : notația oa pentru o), conține multe dacoromânisme, lexicale (neologisme) și fonetice (influența 1. rom. literare explică și folosirea apostrofului pentru afereze). M.A. melense, varietate de dialecto fronterizo*. Uruguay (V și S dep. Cerro Largo și N dep. Trenta y Tres). Subsistem fonologie vocalic dife- rit de cel al celorlalte varietăți (5 vocale orale și vo- cale nazale); consonantism pg. ; voseo; se aseamănă cu artiguense în numărul mare de cuvinte sp. M.S. menedigne, argou fr. profesional al zidarilor de la începutul sec. 19, Savoia. S.R.R. menorquîn, subd. cat. (d. balearic). .Spania (ins. Menorca). Toponimie punică (Mahon). In-; fluență engl. puternică datorită faptului că Me- norca a fost ocupată de engl. timp de un secol. M.S. mentonnais, grai oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. sept., d. prov., subd. nisard). S Franței (dep. Alpes-Maritimes — zona orașului Menton). Situat la granița cu Italia, face trecerea între oc. și subgr. galo-italic din gr. it. sept. J.V.R. mercabul, argou it. al tinerilor aparținînd mai ales mediului citadin (fără o bază socială unitară). Prezintă o mai mică omogenitate și stabilitate decît alte varietăți sociale. O.S.C. mesa pic, substrat Influență asupra it. Mesa- pii au locuit în S Italiei (Apulia). Mesapica, 1. i.-e., înrudită cu ilira, este cunoscută prin mai mult de 300 de inscripții scurte (sec. 6—1 î.e.n.) pro- venind din jurul orașelor Bari și Foggia. Urme aproape exclusiv în top. it. ( Brindisi, Taranto). M.S. messinez, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem, d. sic.). S Italiei (NE ins. Sicilia, prov. Messina, pînă la linia S. Agata di Militello, Etna, Taormina). Urme slabe de metafonie ; lat. pl->g' (g'uppo, g'icari, g'umnu = it. pioppo, pier gare, piombo) ; restricții în folosirea inf. după anu- mite verbe, ca în cal. merid. (passaj sentsa mu, ti viju = it. passai senza vederti) ; influențe grec, în lexic, morfologie și sintaxă. O.S.C. metafonie (armonie vocalică, inflexiune voca- lică). Specifică atît evoluției unor 1. și d. romanice, cit și funcționării lor contemporane. Se materia- lizează în diftongarea lui e, o accentuați în rom. (>ea, oa) : diftongarea s-a produs atunci cînd în silaba finală exista o vocală deschisă sau de aper- tură medie (în contextul lui -e, ea s-a refăcut la METATEZA- 19G e, dar s-a conservat dialectal: atom, feate). în cuvintele din fondul vechi: neagră, neagra, nea- gra, neag e>negre, dar negru, ; frumoasă, frumoasa, frumoase, f+u ^oaso, frumos, frumoși, frumosul; s-a extins .meoii și la neologisme: pitoresc!pito- rească, Vj ’n i besdburlescă ; omologi omoloagă, dar analogi analogă, O diitungare metafonică asemănă- toare s-a produs și n d. it. merid. și ret. (surs., eng. s.). în alte 1. și d. romanice, m. acționează mai ales în ceea ce privește apertura vocalei accen- tuate (în sd., în pg., e și o accentuați se realizează semideschis atunci cînd urmează o vocală finală deschisă sau medie și se realizează semiînchis cînd urmează o vocală finală închisă) ; m. poate antrena în ir., în vorbirea mai puțin îngrijită, alternanțe între gradul semideschis și semiînchis a! vocalei neaccentuate în formele paradigmatice sau în derivate : laissa, laissait, unde e neaccentuat se pronunță semideschis, laisser, laisses, cu e semi- închis. Un comportament metafonic al vocalelor accentuate se constată în multe varietăți regio- nale romanice: d. sp. ast.-Ieon., d. it. sept., dar măi ales centro-merid. (m. de tip ciociaresc și nap.). Fenomenele metafonice întăresc sau supli- nesc în varietățile romanice rolul desinențelor de gen, număr, pers. metateză. Accident fonetic, m. a cunoscut în lat. vulg. (palude>padule>rQm. pădure, tosc. padule, sd. -paule, v. sp.. v. pg. paul) și în trecerea de la lat. la 1. romanice cîteva realizări frecvente. M. lui iot în raport cu o consoană care nu se palata- lizează: față de r în Romania occidentală (lat. vrea>fr. aire, oc. aira, cat., sp. era, pg. eira), față pe o consoană labială în rom., sp., pg. și în d. it. de N (Aateaf>rom. aibă; capiat>^. quepa, pg. caibd) ; m. consoanelor lichide față de o altă consoană e frecventă (lat. integrum>TQm. întreg, sd. intreu, populus>rQm. plop, it. pioppo, *forma- ticus>ÎT, fromage, periculum>sp. peligro), ducînd uneori la realizarea unei finale vocalice a cuvintelor (semper >it. sempre, v. fr. sempre (s), sp. siempre, pg. sempre) ; rară în cazul celorlalte consoane (aucu pare >roni. apucai). Frecventă în varietățile regionale și în argouri. S.P.H. met auro-pîsaurin. vezi galo-pieen. milanez, grai it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. lomb. occidental.). N Italiei (V reg. Lom- bardia, piov. Milano). Puternică influență asupra celorlalte graiuri lomb., datorată prestigiului cul- tural și politic al orașului Milano, în prezent unul dintre cele mai importante centre de iradiere a ,,normei” de it. regională de tip sept. Frecventă, adăugarea lui -a pentru ușurarea pronunției gr. consonantice (perla, forna, karna. dorma = it. perle, fonti, cânii, dorme), pronunția fricativă a lat. k ~r e, i, g + e, i (jer, figola, — = it. cerro, cipolla, giu, giungere). Cele mai vechi atestări literare în ,,m. ilustră” aparțin lui Pietro da Barsegape și lui Bonvesin della Riva (sfirșitul sec. 13). Poezia dial. a lui Carlo Porta (1775 — 1821), cea mai reprezentativă operă literară în ni. O.S.C. mina. d. creol, pg., astăzi dispărut; s-a vorbit în reg. Balua (Brazilia). C.L. mineiro, subd. pg. brazilian (Minas V, centru, E parțial) al d. merid. C.L. minhota de jos (baixo-minhoto ), subd. pg. (d. inter amnense), NV Portugaliei (Baixo Minho). Se conservă Zf (>pg. f) ; e și o închise (orale sau nazale) >je și wo (pera., tempo; pogo, fonte). Tră- sături comune cu minhoto de sus: vocalele nazale sînt în general mai deschise decît în alte varietăți pg. (a închis>a deschis: campo). Subst. fem. iu -eira în loc de -ora (mase, lavrador, fem. lama- deira pentru lavradord). Preferință pentru sufixul diminutival -ico (salica). C.L. minhoto de sus, (alto-minhoio), subd. pg. (d. interamnense) (Alto Minho). Conservă distincția s~s, ca în d. transmontan. Vezi minhoto de.jos, cu care prezintă trăsături comune. C.L. mirandez (falia charra), codialect pg. vorbit în NE Portugaliei, districtele Miranda da Domo și Vimosio. Unii cercetători (J. C. Herculano de Carvalho) consideră că m. aparține d. ast. -leon. occidental al sp. J. Leite de Vasconcelos a prezen- tat m. mai întîi ca o varietate leoneză, apoi ca pe un codialect pg., cu origine directă în lat. vor- bită în zonă. D. pg. al reg. este transmontan, care s-a extins și peste o parte din ținutul in, (separat de fostul regat al Leonului în 114.?). Importantă migrație leoneză în sec. 12 și încurajată de biserică prin mănăstirile S. Martin de Castanheda și Sta. Mari a de Moureruela. Căi de acces mai ușor practicabile spre Spania decît spre restul teritoriului pg. Idiom de tranziție între pg. și sp., cu o istorie proprie, ale cărui începuturi precedă, ca și în cazul altor d. formate la N de Douro, nașterea Portugaliei. Evoluție într-o zonă cu relativă autonomie și cu relații de ambele părți ale actualei frontiere pg.-sp. Are ca varietate subd.. sendinez. Structură interesantă, cu trăsături pro- prii sau împrumutate de la idiomurile vechie.. Lat. e și 6 accentuate diftonghează la je și, res- pectiv, wo (festa>fiesta, b6nus>buonu) ; diftou- garea se produce chiar și cînd urmează o palatațl, ca in d. riodonorez (oculus>uolho, olho) ; diftongii se reduc însă la e și o, menținîndu-se numai iu pronunția emfatică idol-me, emfatic duol-me) ; se conservă diftongii ou și ei (ouro, madeira) ; .lat, -1- și -n- se păstrează, ca în sp. (tela = pg. taia ; arena = pg. areia), iar lat. -II- și -nn-, -h'm7 șe palatalizează (cabalho, anho, sonho); lat. 7->X (luna>lhuna) ; (palatalizarea nu se produce • în cuvintele atone — art., pron. pers, conjuncte):, lat. pl-, kl-, fl->t$ : cheno, chena, chumbo ; v bpa- bial; lat. f- se păstrează (folia>fuolla). Art. hot. m. (el, la, los, las), ca în sp. ; pl. subst. determi- nat de desinența de sg. (frcl, pl. frolcs, fi,- pl. fines) ; pron. pers, cu forme ca în d. riodouore/.., și guadramilez (pers. 1 sg. you — pg. eu). Verbele de mișcare folosite cu prep, em, ca în pg. braziliană (chubir nel cabalho). Tendință de înlocuire a sufi- xului diminutival -ico prin pg. -inho. C.L. mistralisni, direcție cultural-literară oc. con- temporană în special din Provence, care se reven- dică din tradiția inaugurată de F. Mistral în sec. 19 (vezi Felibrige), susținînd o 1. literară bazată pe d. prov. și ortografia felibre.ană și opunîndu-se inovațiilor propuse de direcția occitanistă*. I. C .IL miuzăchear, vezi muzâchear. mod. Categorie verbală ai cărei termeni î-n număr diferit in lat., respectiv în 1. romanice. - MOD m se.împart în m. pers, și nepers. în lat., din primul gr. făceau parte.3 m. : ind., imp. și conj., iar din cel de-al doilea, 4: inf., gerunziul, part, .și supinul, acestea din urmă fiind de fapt, prin originea lor, forme nominale sau adjectivale ale verbului. M. pers. lat. aveau flexiune temporală, timpurile gra- maticale existente corespunzind celor 3 diviziuni fundamentale — prezent,'trecut'viitor. Date fiind valorile lor semantice de bază, conj. și imp. nu aveau forme pentru toate diviziunile menționate : celui dintîi îi lipseau formele de viit./viit. anterior, celui de-al doilea îi lipseau formele de trecut. Deși așa-numite forme de prez., de trecut ori de viit. existau și la unele m. nepers., acestea expri- mau în primul rînd nuanțe aspectualc și numai în subsidiar valori temporale. în cadrul fiecărui nu pers., formele flexionare se construiau cu ajutorul unor afixe cel mai adesea specifice, la care se adău- gau desinențele pers, diferite pentru diateza activă și pentru cea pasivă. M. nepers., dintre care unele posedau mărci specifice, erau forme sintetice sau — mult mai rar — analitice (inf. viit. activ : habitîtntm esse}. Fiind de esență nominală sau ad- jectivală, gerunziul, supinul, part, se declinau, acordîndu-se în gen, număr și caz cu subst. deter- minat. M. pers, aveau valori precise, care apăreau clar mai ales cînd formele modale respective erau întrebuințate în prop. independente sau în prop. principale: ind., m. al proceselor considerate în realitatea lor obiectivă, era expresia valorii „real” ; imp., care servea în special la formularea ordinului și numai rareori — cel puțin în lat. clas. — a interdicției, era expresia acțiunilor nerealizate încă, deci a valorii „ireal” ; principala expresie a acestei valori era însă conj. — m. al evenimentelor posibile, imaginate (fictive), dorite. Spre deosebire de imp., conj. era m. subordonării, astfel încît opoziția real ~ ireal, care se realiza în cadrul prop. inde- pendente {nilul magis obiectat ~ oblectauerit animum quam amiciția fidelis „nimic nu-mi desfată ~ nu mi-ar fi desfătat mai mult sufletul decît o prietenie adevărată”), se manifesta și în subordonate: în temporalele introduse prin dum, donec, quod se folo- sea ind. pentru faptele considerate sigure și conj. pentru evocarea celor posibile, în cauzalele intro- duse prin quod, quia ind. exprima cauza reală, iar conj. cauza presupusă, ipotetică ; în condițio- nale se utiliza ind. pentru redarea condiției consi- derate sigure de locutor, conj. prez, sau pf. pentru exprimarea celei realizabile și conj. impf. ori m.m. c.pf. pentru condiția nerealizabilă, fictivă. Opoziția real/ireal se anula adesea cînd forma modală a ver- bului subordonat era impusă de natura semantică adverbului regent sau de elementul de relație. M. nepers. funcționau îndeosebi ca variante pozi- ționale ale celor pers. în prop. subordonate : inf. apărea în prop. completive, ca variantă a ind., după verbele de declarație sau de percepție, și ca variantă a conj., după verbele volitive ori afective ; part. prez, activ cu sub. propriu era o variantă a m. pers. în construcția temporală, iar part, trecut — în cauzale ori concesive. Bxistau și construcții în care apăreau cu precădere m. nepers. : supinul era folosit după verbele de mișcare pentru a ex- prima scopul, valoare redată în alte contexte prin gerunziu, precedat sau nu de prep. în lat. vulg. s-au produs o serie de transformări în sintagmatica m.. evidente fiind 2 tendințe : pe fondul reducerii numărului de conj. subordonatoare, slăbirea legăturii dintre elementul de relație ce introducea o subor- donată și m. pers. — de obicei conj. — utilizat în prop. respectivă; extinderea construcțiilor cu m. nepers., în special cu inf., care înlocuiește tot mai mult conj. în subordonatele introduse prin relatori ca ut, în condițiile identității sub. prop. principale si secundare. Inf., precedat sau nu de prep., se substituie însă și unor m. nepers. cum ar fi gerunziul, care înlocuia el însuși supinul în anu- mite construcții (uenio (ad) legere. în loc de uenio ad legendum, utilizat la rîndul său pentru ue^io lecium). De altfel, acest ultim m. nepers. a dispărut treptat, nelăsînd urme decît intr-o singură 1. ro- manică : rom. Forma unică de (dat.-)abl. în -ndo, in care s-au confundat de fapt gerunziul și geru-a- divul, a eliminat part. prez, activ cu valoare ver- bală, acest mod funcționînd apoi aproape exclusiv cu valoare adjectivală. Deși au păstrat opoziția fundamentală real ~ ireal, 1. romanice prezintă un sistem restructurat de forme modale și mai ales o sintagmatică a m. care diferă substanțial de cea din lat. în plan paradigmatic, idiomurile romanice au menținut distincția m. pers. ~m. nepers., dar au modificat, fiecare în felul său, configurația celor 2 gr. de forme modale. Astfel, în cadrul primului gr. se regăsesc pretutindeni — cu unele deosebiri in ceea ce privește mărcile specifice și numărul timpurilor incluse — ind., imp. și conj. din lat.; ca urmare a unei inovații panromanice acestora li se adaugă cond. — consemnat ca mod de sine stătător numai în gramatica 1. rom. și it., în vreme ce, pentru fr., cat., sp., pg., gramaticile și studiile de specialitate oscilează între a-i acorda amintitul statut și a-1 trata drept formă temporală a ind. Rom. are și un al cincilea m. pers. — prezumti- vul —, care apare ca valoare modală și în alte 1. romanice, unde nu dispune însă de forme specifice. Intr-o singură 1. romanică — pg. — inf. dispune de forme pers, (falav, falares, . . . falarem), care funcționează alături de cele nepers., cunoscute în toate idiomurile neolatine. în gr. m. nepers. ală- turi de inf. se află part, trecut, păstrat în toată Romania, gerunziul (rom., it., cat., sp., pg.), part. prez. (fr.; în it., mai ales cu valoare adjecti- vală), supinul (romi în ceea ce privește valorile de conținut, dacă ind. continuă să funcționeze în general ca in. al realității, conj. împarte cu forma recent creată — cond. — principalele nuanțe ale irealului —, primul redînd posibilul, celălalt ipoteticul, optati- vul — fapt ce determină restrîngerea întrebuin- țărilor sale. Asemenea lat.., 1. romanice utilizează conj. ca variantă gramaticală (combinatorie) a ind. în prop. compl. directe/indirecte depinzînd de verbe ce exprimă dorința, voința, posibilitatea, teama (rom. vreau- să stea mai mult acolo ; it. vor ni che- nessuno mi vedesse ; fr. je veux qu' il revienne ■plus tot ; sp. quiero que Juan salga hoy ; pg. desejo que venha mais cedo) sau de verbe ce indică îndo- iala, incertitudinea (fr. je doute qu’ il soit malade ; pg. duvidei que fossem sinceros) — uneori chiar cînd nesiguranța este sugerată de folosirea verbu- MOD lui regent sub formă negativă sau interogativă (rom. nu-mi amintesc să fi văzut acest film}. Conj. continuă să fie întrebuințat obligatoriu și în alte tipuri de subordonate, introduse prin anumite conjuncții sau loc. conjuncționale. în subordona- tele cond. introduse prin dacă și corespondenții săi romanici, conj. mai apare numai în unele idio- muri romanice (sp. si le dijeramos esto cometeria- mos un error imperdonable}, în altele fiind folosit numai în anumite registre stilistice (fr. lit. s'il eut pu, il V eutjV aurait fait}, sau numai pentru re- darea ipotezei posibile ori ireale (it. se avessi avuto un po di tempo, sarei andato a trovarlo : pg. compraria um livro, se tivesse tempo} ; în rom. se utilizează cond., iar în fr. standard — anumite timpuri ale ind. O serie de construcții care apar în stadiul actual al unor idiomuri romanice, de ex. fr. — nu numai la nivelul graiurilor sau al registrelor stilistice, ci chiar în 1. standard —, ates- tă extinderea folosirii cond. în detrimentul conj. Alături de m. pers. — numite și predicative în- trucît dau verbelor cu care se combină posibilitatea de a funcționa ca pred. — 1. romanice utilizează, mai ales în poziția verbului dependent, și m. nepers. — lipsite de obicei, conform unor grama- tici, de capacitatea de a constitui pred, unei prop., deci m. nepredicative. Ele pot fi variante grama- ticale (fr. Je veux qu’il parte. ~ Je veux parler.} sau stilistice (fr. Je l’ai vu qui sortait. ~ Je Vai vu sortir.} — mai rar semantice (fr. Je crois que j’ai raison. ~ Je crois avoir raison.} — ale m. pers., înlocuindu-le pe acestea în poziție subordonată. Construcțiile cu inf. sînt admise de obicei cînd sub. verbului dependent este identic referențial cu sub., uneori cu compl. direct sau indirect, al verbului principal. Astfel, în majoritatea 1. roma- nice, în asemenea condiții, verbele de voință, do- rință etc. sînt urmate de inf. (it. Carlo vuole pârtire adesso ; fr. Je deșire acheter ce livre ; sp. Ouiero venir). în rom. actuală se utilizează în acest caz conj. (Vreau să plec ; Doresc să cumpăr această carte ; Sper să ajung la timp), fapt explicat de unii cercetători printr-o influență grec.; o con- strucție analogă există însă și în unele d. it. merid. Verbele de percepție sînt urmate în anumite 1. romanice de un inf. (it. Lo vedo partire ; fr. Je le vois partir ; sp. Lo veo satir} ; în rom. se între- buințează gerunziul (II văd plecînd ; O văd tre- zind prin parc) ; în fr. și în sp., part, prez., res- pectiv gerunziul pot fi juxtapuse unui verb de percepție pentru redarea aspectului durativ, an- samblul căpătînd o notă descriptivă (fr. Je le vois vevenant de VhoJital, bleme, mal rase; sp. La veo paseando por el parque}. în toate 1. romanice, mai puțin rom. — care a păstrat structura lat. cu conj. —, verbele de mișcare se construiesc cu un determinant final realizat prin inf. (fr. Je suis venu vous voir ~ rom. Am venit să vă văd}. înlocuirea m. pers, prin inf. în condițiile identității referențiale a sub. este facultativă în cazul altor tipuri de circ. Pg., care are forme nepers., respectiv pers, de inf., poate utiliza acest m. în subordonate atît în condițiile identității sub., cîtși în cazurile în care verbele au sub. diferite: Declaramos estar prontos/Declaramos estarem prontos ; Eles fecha- 198 ram a janela para năo se constiparem și Eles fecha, ram a janela para năo nos constiparmos ; sp.- al cărei inf. nu are forme pers., poate totuși folosi și ea acest m. cu sub. propriu. Gerunziul este în- trebuințat cu valoare circumstanțială în toate l. romanice în care s-a păstrat; în fr. valorile respec- tive pot fi redate prin part, prez., iar pentru indi- carea raportului de simultaneitate se recurge la o formă modală numită gerundiv* (En disant cela, il sortit) ; în mod analog, sp. poate combina gerunziul cu prep, en: (en) diciendo esto salio, iar pg. — cu prep. em. în fr. și sp., unele valori circumstanțiale pot fi exprimate și prin part, absolute — part. prez, sau trecute cu sub. propriu —, fornie întîlnite în limbajul cultivat (cu o nuanță ușor pretențioasă) : fr. Le vin aidant, il s'enhardit și Le printemps venu, Ies amoureux reprirent leurs promenades dans le parc ; sp. Pasado el p-rimer instanțe, la curiosidad vence al terror. A.C. mod, complement circumstanțial de Arată felul în care se desfășoară o acțiune sau se prezintă o însușire, fiind o categorie destul de eterogenă; după valorile exprimate se disting mai inulte specii de c.c. de m., cum ar fi c.c. de m. propriu - zis (în care se pot include și c.c. de m. exprimind progresia — care la nivelul frazei are ca expresie proprie prop. de măsură progresivă ca specie a prop. modale*), c.c. de m. de măsură și c.c. de ut. comparativ (în care se poate include și comparația cu un element ipotetic sau ireal: lat. Quasi praeda sibi aduecta, eos in hostium numero ducit, rom. Mergea ca beată!parcă plutind, sp. (cu nuanță cauzală) Retrocedio como teniendo miedo — căreia la nivelul frazei îi corespunde o specie a modalei. — prop. circ, de mod comparativă condițională) unii autori includ între speciile c.c. de m. și compl. circ, concesiv. în 1. romanice, c.c. de m. deter- mină nu numai verbe, ci și alte cuvinte cu rol verbal — interj, (rom. Hai iutei) sau cuvinte de. tipul interj., încadrate în gramaticile romanice la alte părți de vorbire (prep., adv.) (fr. Nous voici bien, Te voilă comme ga, En voilă assez), precum și adj. (cat. Es un espectacle ben agradable) și adv. (cat. Era molt lard}. C.c. de ni. propriu-zis se exprima prin adv. de mod (aliter, bene, certe/certo, facile, male, sapien- ter, sic etc.) sau de cantitate (multe melior), prin subst. (iocohper iocum) sau substitute (de integro, de nihilo, ex omni, e toto) sau prin construcții participiale și absolute. Expresia proprie a c.c. de m. redat prin subst. sau adj. era abl. modului fără prep, (eo modo, arte, casu, iure, ui, uitio, silentio, cursu, ordine, pedibus, gratiis). C.c.dem. se exprima și prin alte mijloace, comune adeseai și compl. circ, instrumental și sociativ (față de care distincția nu este totdeauna ușoară, mai ales în cazul subst. abstracte) : subst. în abl. cu prep. cum (cum uirtute uiuere), mai puțin frecvent și cu alte prep.: ex (ex facili petes), în concurență cu de (de falsolplanoluero), care îi va fi preferat;1 ș.a.; ambele exprimau printre altele și conformi- tatea (ex senatus sententia, de sententia propin- quorum) ; uneori apare și ac. cu prep., mai ales cu per (per uim audebantur). Forma „negativă”' MOD, COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE ~ se exprima prin abl. cu prep, sine, în faza veche se, sed (se fraude). Și c.c. dem. atestă tendința generală de extindere a construcțiilor cu prep, în defavoarea celor fără prep. Unele adj. lat. la abl., folosite frecvent cu rol de e.c. dem., au fost moștenite de 1. romanice ca adv. (lat. claro >rom. chiar), iar abl. mente al subst. mens, mentis, pre- cedat de adj., a devenit în 1. romanice occidentale sufix pentru formarea adv. Construcțiile incluzînd un element verbal jucau rol de e.c. de m. atunci cînd acțiunea denumită caracteriza modul reali- zării acțiunii verbului regent și nu o acțiune înso- țind desfășurarea acesteia — distincție care nu este totdeauna ușoară. Se consideră că abl. absolut îi este specific de la început raportul modal (salua lege Aelia) ; în lat. tîrzie se întîlnește și ac. absolut (cu sub. diferit de al verbului regent: regina nemi- nem scientem subterfugii); începînd din lat. clas., ra- portul modal exprimat prin construcții participiale începe să fie explicitat cu ajutorul conj. caracte- ristice prop. circ, corespunzătoare (uelut posti o bello — cu valoare comparativă condițională). în 1. romanice, c.e. de m. propriu-zis indică felul acțiunii (fr. II agit franchement) sau al însușirii (cat. Es itn espectacle ben agradable), inclusiv progresia (rom. Sporește din ce în ce), — fără raportare la altceva, precum și conformitatea cu ceva (oc. segon V opintim comun). Se exprimă prin adv. de mod (rom. a împărți frățește, it. Gridarono alto, sp. Vivian pobre y honestamente, cat. Vivien pobrament i honesta(ment) sau loc. adverbiale (fr. apprendre par cceur) și prin alte cuvinte cu valoare adverbială — num. (rom. Plătește înmiit), interj, (fr. aller cahin-caha). Se exprimă de ase- menea prin subst. sau substitute, de regulă cu prep. — dintre care unele, însemnînd ,,cu”, res- pectiv „fără”, pot introduce și compl. circ, instru- mentale sau sociative (fr. sortir en haillons, it. pariate a/con voce alta, sp. Lo dijo en broma, cat. El meu amic escriu sense descans), uneori însă și fără prep., prin construcții absolute, ca și în lat. (fr. marcher pieds nus, sp. Andaba descalzos los pies). Poate fi exprimat și prin verbe la unele moduri nepers.: gerunziu (sp. Habla gritando), în fr. gerundiv (II est sorti en courant) și inf. cu prep, „fără” (sp. Trabaja sin cesar). C.e. de m. se deosebește în aceste cazuri de elementul predicativ suplimen- tar prin faptul că desemnează o acțiune ce poate caracteriza modul în care se îndeplinește acțiunea verbului regent și nu orice acțiune care însoțește desfășurarea acțiunii principale. C.e. de in. de măsură exprimă evaluarea cantitativă a unei acțiuni sau însușiri sub aspecte ce pot fi încadrate în categoria cuprinzătoare a modului: dimensiuni, greutate, capacitate, temperatură, preț (în opo- ziție, pe de o parte, cu evaluările cantitative pri- vind locul sau timpul — încadrate la compl. circ, respective — și, pe de altă parte, cu evaluarea acelorași aspecte ținînd de mod prin alte structuri sintactice — compl. direct sau indirect; unii au- țori reunesc toate evaluările cantitative înțr-un compl. de măsură situat pe același plan cu. cele- lalte compl. circ.). în sensul cel mai restrîns, c.e. de m. de măsură cuprinde evaluările aspectelor menționate cu ajutorul numelor unităților de măsură respective însoțite de numerale. în lat., aceste c.e. de m. de măsură se exprimau fără prep., prin ac. extensiunii (murus decern pedes altus) sau, în afara 1. literare și frecvent începînd cu Varro, prin gen. analog gen. calității (haram trium pedum altam), mai tîrziu prin abl. (postes longi cubitus uiginti) și (în inscripții) prin ac. cu prep. per. în 1. romanice acest c.e. de m. de măsură se exprimă fără prep. (it. La via e lunga dieci chilo- metri) sau cu prep. (rom. drum lung de zece kilo- metri, fr. territoire long de 300 lieues). C.e. de m. de măsură — ca și c.e. de m. comparativ de ega- litate — îi corespund construcții sinonime inverse, cu structură sintactică diferită — numele unității de măsură fiind atr., iar cuvîntul referitor la dimensiune (adj. substantivizat) compl. circ, de relație : fr. table de 7 m 20 de long, pg. Essa janela tem tres metros de largo, corespunzător subst. denumind dimensiunea din lat. (fossa altitudine sex pedum) sau din alte 1. romanice (rom. masă de 7 m 20 lungime). Așa-numitele compl. al com- parativului, respectiv al superlativului, pot fi subsumate e.c. de ni. comparativ. C.e. de m. com- parativ de egalitate era introdus în lat. prin adv. quam și acordat în caz (nom. sau ac.) cu primul termen al comparației (Hic est tam doctus quam iile). Rom. este singura dintre 1. romanice literare actuale care folosește în acest caz pe continuatorul lat. quam — ca (adv. cu regim apropiat de al prep.) ; acesta apare și sub forma ca și (El este (iot așa/la fel de) învățat ca (și) tine), pe lînga care se utilizează și cît (și) (El este (tot atît de) mare cît (și) tine) ; în it. se folosesc adv. quanto (Tu sei quanto studioso quanto tuo fratello) sau come (Tic sei cosi studioso come tuo fratello), în fr. conj. que (Paul est aussi grand que Pietre), în oc. coma, mai rar que (Es tan bel comajque vos ), în sp. como (El coche de Pedro es tan răpido como el de Carlos) sau que (El coche de Pedro es igual de răpido que el de Carlos), în pg. como (O vestido năo era tăo bonito como o de irmă), în cat. com (El meu germă es tan gran com jo), dar unele d. preferă pe que, în ret. ko (bella ko la roșa). C.e. de ni. comparativ de egalitate îi corespund — ca și e.c. de m. de măsură — construcții sino- nime inverse, cu statut sintactic diferit: terme- nul comparației are funcție de atribut, iar cuvîn- tul desenmînd însușirea pe baza căreia se face comparația — de compl. circ, de relație (rom. om bun ca tinei om ca tine de bun). C.e. de m. comparativ de inegalitate era exprimat în lat. Ia diverse cazuri fără prep.: mai ales abl. (Hic est doctior illo), uneori gen. — întărit și de mo- delul grec. (Maior eius est), în lat. tîrzie și dat. (melior tibi) \ el putea fi introdus tot prin quam, ca . și comparativul de egalitate (Hic doctior. est quam iile), uneori, prin conj. atque/ac ( peius atque hic, altius ac nos). Din perioada postclasică era introdus și prin diverse prep. : la abl. cu ab (doc- tior. ab illo) sau prae (atque me minoris fado prav illo), în lat. tîrzie {Hala, Vulgata ș.a.) la ac. cu super (meliores super nos), inter (celebrior inter ceteras), în poezie cu ante (ante alios immanior omnes). în rom., c.e. de in. de inegalitate este introdus, ca și în lat., tot prin ca, la fel ca și. comp, de egalitate, sau prin decît (El este m.ai (puțin) învățat caidecît tine), în fr. prin conj. MOD DE ARTICULAȚIE 200 que, ca și comparativul de egalitate (Paul est pluslmoins grand que Pierre), la fel și în. oc. (Es mai (p(l)us) Imens polit que tu), îq it. prin prep. di (Tu sei piujmeno studioso di tuo fratello), mai rar prin conj. che (Io sono molto piu stanco che te), în faza veche a unor d. it. sept, sau a d. sic. prin ca, în sp. prin que (Este coche es mas/menos răpido que el otro), în pg. prin (do) que (Joăo e aiuda ■mais simpatica (do) que a irmă), în 1. veche sau populară prin (do) ca, în cat. prin que (L'aigua es 'mes freda que el vi), în v. cat. prin prep, de, în sd. mod. cel mai frecvent prin prep, de, ca în it. ( prus bellu dde un arrosa), dar în câmp, prin ke, ca în it. și sp. (ti amu prus che mai e tottu), în 1. veche prin ca, în ret. prin he/ko (pil bella kejko la roșa). C.c. de m. al superlativului (relativ) se exprima în lat. la origine prin gen. partitiv fără prep, (felicissimus omnium imperatorum), prin abl. cu prep, ex (felicissimus ex imperatoribus) , rar in (Thales, qui sapientissimus in septem fuit) sau prin ac. cu prep, inter (felicissimus inter imperatores) ; în rom. se introduce prin prep. dintre (mai rar intre, printre) -f- pl. (cel mai feri- cit dintre! intre Iprintre impărafi), din (rar în) + sg. (cu valoare de colectiv) (cel mai vestit din!in 'neamul său), în fr. prin prep, de atît 4- sg. cit și pl. (Paul est le pluslmoins grand de mes enfantslde sa classe), uneori cu d’entre -ț- pl. (d'entre nous), în oc. prin de (lo cap del dit plus petit de la man), în it. cu prep, di -L sg. sau pl. (Tu sei il piujmeno studioso della classe, il mag- giore dei figli), fra (rom. cit (care intră și în componența unor loc. conjuncționale modale), it. quanto, v.fr. quant, oc. can, sp. cuan(to), pg. quanto, opoziția lat. quomodo [Mod ’ ~ quantum [Cantitate: dispărînd uneori în 1. romanice (cf. it. bello quanto il sole, sagace quanto alcim altro, piu utile quanto. . .); quam (>rom. ca, d.v.it. sept. cha, ca, d. venețian cha, v.sd. cha, v.pg., pg. mod. populară ca) a fost înlocuită în anumite contexte prin it. che, fr., sp., pg. que ; quasi>it. quasi (che), oc. quais (que)’, tantum>rom. atît, it. tanto, fr. tant, oc. tan(t), sp. tan(to), pg. tanto; talis — qualis >it. tale — quale (cf. și cotale, cotanto, pro- babil după cosi), fr. tel (que), oc. tal (comlque), cat., pg. tal — qual, sp. tal — cual; quanto magis — tanto magis>sp. tanto mas — cuanto mas (que), pg. quanto mais — tanto mais ș.a. P.c.m. propriu- zisă exprîmînd conformitatea calitativă este intro- dusă în rom. prin (pre)cum, după cum (eventual’ întărite prin adv. întocmai), în 1. romanice occi- dentale prin conj. queIche sau prin descendenții lat. secundam — uneori-{- adv. rel. sau que/che : it. secondo (Egli e morto secondo che affermano), sp. segun (que), segun y como/conforme (El es muy rico segun creo), cat. segons (que'com), pg. segundo (Exteriormente era modesto, segundo concern aos sabedores) sau prin alte elemente sinonime: fr. selonlsuivant que (Selon que vous șerez puissant ou miserable), pg. conformeȘconsoante. P. c, nn. care conține' explicarea și sublinierea unei calificări exprimate printr-un adj./adv. se introduce în rom. și prin pron. rel. ce (De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc) ; cf. și v.fr. 5/ grand qu'il soit, fr. mod. tout jeune que vous etes. P.r.m. care exprimă conformitatea cantitativă se introduce în rom. prin (după! pe) cit (corelativ (cu) atît), dini după cîte (cu nuanță restrictivă: După cîte am auzit, era tot timpul nemulțumit), în 1. romanice occidentale prin que!che și prin loc. conjuncționale it. comunque, qualunque (-|- modul conj.), fr. ainsi/de meme que, cat. de por que, sp. como que (4- ind., rar conj.), pg. como que, do mesmo modo que. în toate 1. romanice, p. c. m. care exprimă conformitatea calitativă are în regentă un core- lativ corespunzînd lat. sic : rom. așa, astfel (Cum vei semăna, așa vei culege), it. cosi, fr. ainsi, de meme, oc. aissi, aissa, cat. aixi, tal, sp. asî (como/ bienltambien), pg. assim, bem; în rom., așa! astfel precede uneori conj. modale, dînd impresia că se grupează cu acestea formînd loc. conjuncționale complexe (așa cum); p.c.m. care exprimă con- formitatea cantitativă pot avea drept corelative adv. rom. atît: în 1. romanice occidentale, cînd p.e.m. precede regenta, corelativul este obliga- 201 MOLISAN toriu : it. Siccome eterna vita e vedcr dio, cosi me, donna, il voi veder felice fa ; ir. A inși que le soleil chasse Ies tenebres, ainsi la Science chasse l’erreur ; oc. Si cum la nibles cobre l jorn, si cobre avers lo cor ; cf. și sp. asi como — asi, pg. assi como — tal. Proporția statica în care se realizează acțiunea din regentă se exprimă în rom. prin construcția corelativă cu atit (mai) — cu cit. Absența unei acțiuni secundare care să însoțească acțiunea din regentă se exprimă prin rom. mod. fără (ca) sățsă nu (cînd regenta e negativă), it. senza che, fr. sans que, pg. sem que 4- modul conj. P.c.m. comparativă reprezintă al doilea termen al unei comparații. Comparativa de egalitate calitativă se introduce prin rom. (după) cum, precum (corela- tive: așa, astfel, asemenea, la fel), fr. aussi 4- que, în celelalte 1. romanice 4- urmașii lui quomodo: it. cosi — come, sp. asi como — asi (tambien ), como — asi (bienitambien), iar cea care exprimă o comparație cantitativă prin (culpe) cit (core- lative: (culpe) atît), it. tanto — come, fr. comme, (au)tant que (it. lo lavoro come ho fatto sempre, fr. Sa presence ne nous manque pas encore en pro- fondeur comme pourrait nous manquer le pain). Comparativa de inegalitate (care determină o regentă conținînd un adj./adv. la comparativ de superioritate/inferioritate, un num. adverbial/mul- tiplicativ sau un adv. de tipul rom. altfel, fr. autrement etc.) se introduce în rom. prin decîtlde cum, în 1. romanice occidentale prin conj. que'it. che (it. E piu ricco che non si crede, fr. 11 est plus riche quon ne le croit, sp. Es măs dichoso que no creen) sau it. di 4- comejquanto, pg. do que. Comparativa care exprimă o acțiune respinsă, care nu trebuie îndeplinită sau pe care vorbitorul o socotește indezirabilă, se introduce în rom. prin decît să. P.c.m. comparativă condițională (ireală, ipotetică) se introduce prin rom. ca și cum/cind, (de) parcă, în 1. populară (cu) chip că d- de pre- ferință cond., it. come (se), quasi 4- conj. (Lo rispettava come se fosse su padre), fr. comme si 4- ind./cond. trecut forma 2 (Elle m a retarde comme si elle avait voulu me battre), sp. como si 4- conj. (Llorabas como si te mataran ), cat. com si. P.e.in. de măsură progresivă este introdusă prin rom. cu cit (uneori cu corelativul cu atit (a)), de ce (uneori cu. corelativul de ce, de aceea!aia : De ce mergeau, de aceea se înfundau mai tare), pe măsură ce, fr. (ti) plusțmoins, autant — autant, (au fur ei) ă mesure que (Les allees et Ies venues se rare- fiaient ă mesure que la vuit s'avanțait), pg. a medidolproporșâo que, ao passo que, enquanto etc. Vezi și mod. complement circumstanțial de M.T. incldovean. subd. rom. (d. drom.) ; conside- rat de unii lingviști sovietici (31. S. Serghiev- ski, V. F. Șișmarev, N. G. Corlăteanu), după criterii extralingvistice, 1. autonomă din gr. 1. romanice orientale. R. S. România (prov. Mol- dova — jud. Bacău, Botoșani, Galați, Iași, Neamț, Vaslui, Vrancea — și Bucovina — jud. Suceava — integral; parțial și N—E Transil- vaniei ( — jud. Bistriț a-Năsăud, Covasna, Har- ghita, Mureș —, N —E Munteniei — N jud. Brăiîa și Buzău—, N Dobrogei — N jud. Tulcea) și URSS (RSS Moldovenească integral și RSS Ucraineană parțial, enclave și în RSFS Rusă, RSS Kirghiză și RSSA Abhază). 3 gr. de graiuri: nordice, centrale și sudice. Africatele tj' și dj trecute în seria fricativelor alveolopalatale: s (ser) și z (ser) ; gen. -dat. sg. art. -căil-cii și -gâil-gii: bunicăi/bunicii, Olgăi; dat. pron. pers, in -a : mia, lia; pron. pers. 3 dînsul folosit și pentru inanimate; absența pf. s.; forme fără -tă la pl. m.m.c.pf. sintetic; viit. cu a vrea + inf. are la 3 sg. forma specifică a (a. merge) ; mai răspîndit este viit. cu a avea 4- conj. (am să merg), în care aux. tinde să devină invariabil în forma a (a să mergem) ; adv. amu(ș) ; varian- tele di, pi, pî-r(ă) ale prep, de, pe, pînă ; interj. iaca. în lexic influență ucr. {balie ,,albie”, hulub „porumbel”, harbuz ,.pepene verde”) și germ, austriacă {strujac ,,saltea”), mai ales în N ; influență, rusă (cori „rujeolă”), ngr. (collun ,,ciorap”, oleacă ,.puțin”) și tc. (bostan ,,dovleac”, haraba „car”), mai ales în S. Cuvinte și sensuri specifice : agud „dud”, păpușoi „porumb”, tintirim „cimitir” ; moș „unchi”. Numeroase particularități comune tuturor subd. drom. de tip nordic; împrumuturi ngr. și tc. comune, de obicei, cu subd. muntean. Fără să fie exclusivă, palatalizarea labialelor în stadiile b>g, p>L, m>n e considerată caracteris- tică. în general, subd. conservator. Graiurile m. din URSS se disting prin influența rusă și ucr. recentă în lexic : împrumuturi de cuvinte (furajeă „veston”, hino „cinematograf”, parohod „vapor”, zavod „uzină”) și expresii (na zacaz „la comandă”), calcuri (gătință „pregătire”, totunional „panunio- nal”) și semicalcuri (trudozi „zi-muncă”). Cele mai vechi texte din sec. 16 : 55 de documente și în- semnări, mai ales din N, începînd cu 1566 ; Pravila riiorului Lucaci, ms. din 1581 ; glosele ms. la Sin- tagma lui Matei Vlastaris (Glosele Bogdan). Prin marii cărturari și scriitori moldoveni (Varlaam, Dosoftei, N. Milescu, Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Emi- nescu, M. Sadoveanu etc.) contribuție importantă la constituirea normelor supradialectale ale 1. lite- rare, în special în gramatică (impunerea formelor verbale neiotacizate, topica adv. mai) și în voca- bular. M.A. moiisan. d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc). S Italiei (reg. Molise). I). relativ omogen, fără subdiviziuni. Metafonie de tip nap. (vezi și italian ccntro-ineridioiial). Diftongi ascen- denți și descendenți, cu predominarea primilor (vjeva, pwort^a = it. tssi vanno, porco) ; dispari- ția vibrantei după p, i (kmatto, sembo, pata it. quatlro, sempre, padre); lat. bl->gg (ggav.g^, ggadz — it. bianco. biada) ; lat. gl->'/A- (Imanra it. ghianda) ; lat. gr->jir- (jiraticuld, jirannaip. șirana = it. graticchia, grandine, grano) ; lat. fl->h'- in graiurile de SV (h'jumg, Ejato, Hjamma -- it. fiume, fiato, fiamma) și lat. fl->$- în graiurile.de NE ca și în alte d. ale subgr. (su^ă, [anima — it. soffiare, fiamma) ; asemănări cu subd. abr. și pugl. de pe coasta adriatică: lat. sj>[{[) (castus >hafo, russeus>ru[[p) ; conservarea lat. -II- nee- voluat spre retroflexe (galUnp = it. gallinq) ; MONCO spirantizarea lui -d-, ca în subd. teraman (kz^i, peZa, va^ema = it. cădere, piede, vediamo). Cuvinte ser., consecință a imigrației croate în Molise din sec. 15. O.S.C. monco, vezi princlpiente. montanes, grai sp. (d. ast.-leon.). N Spaniei (N prov. Santander). Folosirea art. înaintea adj. pos. (el mi mu- chachu, los mis amores) ; preferință pentru sufixul diminutival -uco (frentuca, tarduca), spre deose- bire de -in, -ino, frecvent în restul d. ast.-leon. M.S. moresche, pidgin it. din sec. 16 rezultat din contactul cu ar. I.V.R. morme, argou fr. profesional al turnătorilor de clopote, sec. 17—18, Lorena și Picardia. S.R.R. moseopolean, grai (complex de graiuri) rom. (d. arom., gr. nordic). S R.P.S. Albania (zona Pogradeț-Korga; vechi centru localitatea Mos- copole), S R.S.F. Iugoslavia (R. S. Macedonia: Ohrid, Krusevo, Struga), Grecia (V prov. Mace- donia) și R. S. România (gr. restrîns în jud. Constanța). 8 vocale în poziție accentuată (vocala nedeterminată â intermediară între a și ? și cores- punzătoare ambelor; vocalele z și o corespunză- toare diftongilor ea, oa: meri ,,miere”, mori ,,moa- re”) ; 6 vocale în poziție neaccentuată (neutrali- zarea opoziției între e și i, respectiv o și w); absen- ța lui * șoptit după consoana m; afonizarea vocalei finale ă (nu însă după muta cum liquida) : acas^, musc^ ; realizarea consoanei l și ca velară, în special în împrumuturi din alb.: bular ,,balaur” r, realizat velar (R sau R): au^ „urlu”, iapă „iarnă”. Numeroase asemănări cu d. drom. (subd. vestice). M.A. moționale, sufixe în lat., numeroase su- fixe pentru formarea fem. de la mase.: -ina (gal- lina, regina) ; -ia, rar (avia, neptia) ; -trix, mai rar decît mase, -tor (imperatrix, victrix) ; -issa (cgrec. -lacra), în lat. tîrzie (diaconissa, sacerdo- tissa). Derivate diminutivale cu valoare moțio- nală : puella. Pentru formarea mase, de la fem. lat. nu avea nici un sufix. Se folosea, foarte rar, procedeul analitic: volpes mas. Sufixe moștenite panromanice: -issa: rom. -easă (împărăteasă, ju- pi neasă, mireasă, la numele de fam., forma arti- culată: Ghermăneasa) ; it. -essa (avocatessa, du- chessa, pavonessa) ; fr. -esse (abesse, maîtresse, tigresse) ; oc. -essa (abadessa) ; sp. -esa, împru- mutat -isa (alcaldesa, baronesa, sacerdotisa) ; pg. -eza, împrumutat -iza (duqueza, princeza, poetiza, prophetiza) ; -ina, păstrat în derivate moștenite (rom. găină, it., sp. gallina, oc. galina, pg. galinha, v.it., oc., sp. reina, fr. reine, pg. reinha), e neproductiv în 1. romanice, -trix, panromanic cu excepția rom., literar, în derivate moștenite și puține formate pe teren romanic: it. -trice (cantatrice, peccatrice, venditrice) ; fr. -trice (ac- trice, institutrice) ; oc. -ritz (noiritz, emperairitz) ; sp. -triz (actriz, directriz, emperatriz) ; pg. -driz (emperadriz, pecadriz). Rom. -toare (lucrătoare) e urmașul lat. dunărean -toria, format cu -ia. L. romanice continuă procedeul lat. al folosirii sufixelor diminutivale pentru redarea moțiunii și 202 îl dezvoltă prin atragerea sufixelor augmentative (acestea îmbogățesc procedeul prin derivarea mase, de la fem.). Sufixe moștenite: rom. -oaie, augmentativ (doftoroaie, ursoaie, la numele de fam., forma articulată: Vasiloaia) și -oi, format de la -oaie, vezi augmentative, sufixe, mase.yarba — sp. hierba, bonus>buano — sp. bite- no), dar și je, we, care are loc și înainte de iot (lat. oculus>uelyo = sp. ojo); păstrarea diftongi- lor descrescînzi ai, au (lat. scalaria>escalaira = sp. escalera, laurus>lauro = sp. loro) și ei, ou (Ferreira, maurus>mourcat = sp. moro) ; oscilație în reducerea diftongului je la i în sufixul -iello (culebriella și culebrilla) ; oscilație în păstrarea și/pierderea lui -o (lat. asparragus>e£parrag și esparrago = sp. espârrago) ; păstrarea lat. f- (farinayfarina = sp. harina, fornicayformica = sp. hormiga) ; păstrarea fricativei provenite din lat. g-, i- + £ (germanus yyermano = sp. hermano, ie- nuarius >yenair = sp. enero) și evoluția la iot înaintea unui u (lat. junceusyyuncho = sp. juncia) ; palatalizarea lat. I- (lingua>gengua = sp. lengua) ; păstrarea lat. pl-, kl-, fl-, cu intercalarea unei vocale (lat. clocca>coloca — sp. clueca, flore>folor = sp. fior), dar și stadiul X în unele jarchas* (lat. plorarolyorare = sp. llorar) ; păstrarea oclu- sivelor surde intervocalice (lat. lupa>lopa = sp. loba, urtica>ortica = sp. ortiga, totus>toto = sp. todo), a lăt. -mb- (lat. lumbus>lumbillo = sp. lomo), a stadiilor -k't- și -z7-truhta = sp. trucha, *lacte>leyte = sp. leche) și a stadiului Xclat. Z4-iot, k'l ( oculus >uelyo = sp. ojo). Forme analogice de pron. pers, mib, mibi ; desinența -is (-es) pers. 2 sg. ind. prez, la verb. în -ere, -ire (tenis, queris = sp. tienes, quieres) ; păstrarea 203 MURCIAN desinenței lat. -t, pers. 3 ind. prez, devenită d (quered, vinded = sp. quiere, vende). M. coincidea în multe privințe cu celelalte idiomuri ibeorom. medievale (ast.-leon., arag., galic.-pg.» cat.) cu care constituia o unitate în opoziție cu d. cast. : păstrarea lui f-, a stadiilor -it- și X, a fricativei provenite din lat. g-, j-. Graiurile m. reprezintă relativa continuitate lingvistică peninsulară din perioada vizigotă înainte de venirea musulmanilor. Fenomene comune cu d. ast.-leon. și arag. (dif- tongarea lat. e, 6 înainte de iot), cu d. arag. (păstrarea oclusivelor surde intervocalice), cu d. arag. și cu cat. (păstrarea gr. pl-, kl-, fl-), cu d. ast.-leon și cu galic.- pg. (păstrarea diftongilor descrescînzi și a lat. -mb-). Nu există documente scrise în m., cu excepția unor strofe numite jar- chas. Reconstituirea m. s-a făcut pe baza unor informații dispersate în diverse opere sau locuri: glose latino-ar. (cea mai veche sec. II), citate din scriitori ar., top., liste de nume de plante, texte scurte de poezii tradiționale cuprinse în jarchas. Folosirea acestor surse este dificilă fiindcă textele erau scrise cu alfabet ar., neadecvat pentru notarea vocalelor. Deoarece copistul — ar. sau evreu — nu era sp., nu înțelegea cuvintele roma- nice, pe care le reproducea adesea greșit. Prin intermediul m. au pătruns multe cuvinte ar. în lexicul iberorom. : pe măsură ce Reconquista înainta spre S elementele arabe din m. pătrundeau în 1. populațiilor creștine (sp., pg., cat.). Din m. au pătruns în sp. comună termeni lat. păstrați numai în m. (semilla, baliza, jibia, chinche, fideo, gra- nate). M.S. Mulomediclna Cliironis, tratat lat. de medicină veterinară {mulomedicina ,,tratarea catîrilor, me- dicină veterinară” ; Chiron este numele centauru- lui înțelept, învățător al lui Achile, și nu numele autorului), compilație după mai multe originale grec., azi pierdute, datorată unui oarecare Clau- dius Hermerus, libert de origine grec.; numele autorului este indicat în unicul ms., copiat în sec. 15 și conservat la Miinchen, unde a fost semnalat în 1885 ; data probabilă : a doua jumă- tate a sec. 4. Caracterul vulgar al 1. (incertitu- dini fonetico-gramaticale, număr mare de elemente lexicale grec.) l-a determinat pe scriitorul P. Vege- tius Renatus (sfîrșitul sec. 4) să publice o versiune corectată; comparația celor 2 texte permite sesi- zarea vulgarismelor care șocau pe cititorul cultivat din antichitatea tîrzie. Atestările oferite de M.C. în domeniul morfologiei și derivării sînt deosebit de importante: pl. ar mor a al mase, armus de deci. 2 devenit neutru (cf. rom. -uri) ; mora „mură” nume de fruct trecut la fem., în loc de neutrul murum ; febra pentru febris ; adj. acer trecut de la deci. 3 la deci. 2 (resp. 1); batto pentru battuo (ceea ce presupune o reamenajare a raportului prez. ~ pf.); feruura pentru feruor (cf. rom. căl- dură pentru calor>căroare) ; forficare, de la forfex (>rom. forfeca). I.F. multiplicativ, numeral Formații sintetice în lat. cu -plex: simplex, triplex, ceniuplex, pentru care se generalizează în lat. vulg, o flexiune după modelul adj. bonus ; nu s-au conservat decît izolat în 1. romanice: duplusAt. doppio, fr. double ; au fost împrumutate, uneori cu ambele variante: rom. dublu, triplu, it. triplo, triptice, fr. quadruple, sp. cuădruple, pg. triplo, triptice. în rom. con- strucții de tip participial: în- + num. cârd, -f- -it (înzecit). S.R.R. muntean, subd. rom. (d. drom.). S R.S. România (prov. Muntenia — jud. Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dîmbovița, Giurgiu, Ialomița, Olt, Pra- hova, Teleorman, sectorul agricol Ilfov și muni- cipiul București —, Dobrogea — jud. Constanța și S jud. Tulcea — și S Transilvaniei — jud. Bra- șov și Sibiu—) și N R. P. Bulgaria; arie terito- rială mai largă dacă este inclus și graiul oltean. 4 sau 5 arii: zona centrală (cea mai mare parte a Munteniei, cu trăsăturile fundamentale ale subd.), NE Munteniei, Dobrogea, S Transilvaniei, la care se adaugă sau nu Oltenia. Africatele [tf], [d^J nealterate (cer, ger) ; dentalele t, d nepalatalizate; absența africatei [dz] {>z) ; consoana [s]e, î>i, a>ea ; menținerea lui e, i, ea după s, z, ț ; caracterul dur al consoanei d (după care e>ă și i>î (în special prep. de>dă, din>dîn și pre- fixul des->dăs~) ; diftongul îi în cîine, pîine, miine și mîini pl.; gen.-dat. sg. fem. -k'ii, -gii (bunichii, Olghii) ; voc. fem. (și mase.) sg. în -o ; art. pos. variabil (al, a, ai, ale) ; forme verbale iotacizate la temele în d, t (și în n, r, care nu sînt specifice) ; aux. de pf. c. 3 sg. și pl. a ; neutralizarea opoziției de număr la pers. 3, la ind. prez, (ei bea, merge, fuge, iubește) și la viit. (ei va face) ; extinderea lui -ră ca marcă a pl. de la pf. s. la alte timpuri, de obicei trecute (m.m.c. pf., part, din compo- nența pf.c.) ; întrebuințarea lui a veni și a vrea ca semiaux. de modalitate sau de aspect {vine și/de crește „începe să crească” ; am vrut să cad „era să cad”), primul și ca verb copulativ sau aux. de pasiv (mălaiul vine dulce „mălaiul se face (devine) dulce” ; grinda vine așezată aici „grinda se așază/este așezată aici”); prep, după „de pe” și varianta hipercorectă dupe ; prop. atributive construite cu de pron. rel. ; topica adv. mai înaintea pron. neaccentuat din gr. verbal {nu mai mă duc „nu mă mai duc”); construcția pozitivă a lui decît „numai”. în lexic influență bg. {ciușcă „ardei iute”, ulei „stup primitiv”), ngr. (dîrmon „ciur”) și tc. {arman „arie”, peșchir „prosop”, perdea „adăpost pentru vite”, ulucă „gard de seînduri”).; împrumuturi ngr. și tc. comune, de obicei, cu subd. moldovean. Cuvinte și sensuri specifice: bojoc „plămîn”, ginere sau ginerică „mire”. Cele mai vechi texte din sec. 16 : Scrisoarea lui Xeacșu* din 1521 și alte cca 50 de documente; cele 10 sau 11 tipărituri rom. și slavo- rom. ale lui Coresi dintre 1559 și 1581 ; Apostolul copiat de popa Brațul în 1559—1560; Evanghe- liarul (de la Londra) copiat de Radu de la Măni- cești în 1574. Bază a 1. rom. literare (care însă nu a preluat toate particularitățile m., ba chiar respinge categoric unele trăsături specifice, în special pe cele din morfologia verbului). AI. A. murcian, d. sp. de tranziție între d. arag. și and. SE Spaniei (prov. Murcia și parte din prov. Alicante și Albacete). Structura actuală a m.. caracterizată printr-un amestec de fapte and. —, cele mai numeroase, care dau in. un colorit merid. .MURCIAN și de fapte cast., arag. și cat., se explică prin, istoria reg. (Murcia a fost cucerită de Castilia și Aragon). Influenței arag. puternică (în evul mediu în Murcia s-a scris în arag.). Cel mai cunoscut grai: panocho. Particularități fonetice merid. : aspirarea lui -s, -z, la fel ca în d. and., extr. și can.; urmată de o consoană aspirația se asimilează la timbrul acesteia: înaintea unei iabiale sonore se produce un f bilabial, notat g, tipic m. (la^ qotas = sp. las botas), înaintea unei velare sonore aspirația produce efectul acustic al unei fricative velare surde (laj jallinas = sp. las galii',tas). Datorită asoirării lui -s, opoziție fonologiei de deschidere vocalică, la fel ca în d. and. (o = sp. -os se pro- nunță în reg. Murcia și Cartagena ca o din fr. fea?) ; seseo, într-o reg. limitată cu 5 predorsal, ca în d. and. și în alta cu s apico-alveolar, ca în d. val. al cat. ; mică enclavă de ceceo ; yeîsmo tipic pentru vorbirea din orașe, iar păstrarea lui  pentru mediul rural (mai ales în vorbirea femei- lor) ; pierderea distincției dintre -r și -l (farta, mujel = sp. falta, mujer) ; dispariția frecventă a unor consoane intervocalice (piojav, titillo = sp. pegujal, tobillo ; dispariția lui -d- generală: escullar, enco = sp. escudillar, crudo) ; apariția unor con- soane ’ nazale (bolinche, muucho = sp. boliche, muche). Particularități arag. și cat. păstrarea lat. pl-, kl-, fi- (plantaje, flamarada = sp. UanUn, llamarada) ; particularități cat.: palatalizarea lat. I- (lingua. letra>llengua, Uetra) negeneralizată; particularități arag.: el >ai (sais = sp. seis), păs- trarea în unele cuvinte a oclusivelor surde inter- vocalice lat (piscatoropescatero). Sufixul -ico are variantele specifice m. -icho și -i.]uio, în care accentul trece pe silaba precedentă datorită con- tragerii (mejordico, cansăica) provocată de căde- rea lui -d- din meierado, cansado ; păstrarea accen- tuării etimologice la unele impf. (evâmes, ibdmos ). Multe cuvinte arag. (ablentar, ansias, babero, falsa), cat. (adiumalla, bufeta, chiuia?, Uns, yayo), and. (alcaucil, apa~o, apechusques, aterminarse). Vicente Medina (1866—1936) a scris in m. romane. M.S. muzachear (miuzăchear), grai rom. (d. arom., gr. nordic) cu individualitate recunoscută de T. Papahagi, subordonat de alți cercetători (Th. Capidan) graiului fărșerot. S R.P.S. Albania (cîmpia Muzachia = alb. Myzeqeja, lîngă Marea Adriatică) și R. S. România (cîteva fam. în loca- litatea Ovidiu, jud. Constanța). M.A. năhuatl (aztecă), inUuenUl S-a manifestat asupra sp., cu precădere asupra sp. am. Năhuatl, 1. amerindiană care la venirea spaniolilor era 1. civilizației și comerțului în întreg Imperiul Aztec, a fost răspîndită de misionari și în afara granițelor acestuia. Multe cuvinte din năhuatl au fost răs- pândite, la fel ca termenii arawak, în tot conti- n ental american. Ln. cea mai evidentă în lexic. Nume de obiecte casnice (comal, jicara, mecate, metate, petate, tecomate), îmbrăcăminte (cade, escaupil, huipil), boli și defecte (cocoliscle, guaja, jiote), alimente (atole, ckicle, chocolate, pinol, pulque, tamal), animale (coyote, ocelote, quetzal, sinsonte), plante (aguacate, ayote, cacahuete, cacao, tomate). Alături de influența quechua și tupi-gua- ranf, Ln- este cea mai puternică influență amerin- diană, multe cuvinte din această 1. pătrunzînd în sp. generală (cacahuete, cacao, chicle, chocolate, tiza, tomate) și de aici în alte 1. europene. Altele (gztajolete, tecolote, zopilote) au arii mai restrînse. 'Dintre celelalte fapte datorate i.n. asupra sp. mexicane sînt acceptate unanim: fonemul ijl în cuvinte indigene (xixi), cu un randament funcțional minim și alternînd cu /s/; sunetul /s în top. șl antrop. prehispanice (Atzompa), care funcționează ca variantă a lui /s/; articularea explozivă a lui t urmat de l atît în cuvinte năhuatl (ix-lle) cît și în cuvinte hispanice (a-tle-ta) ; sufixul -eco pentru formarea numelor de locuitori (azteca, yucateco). M.S. uamurois, subd. fr. (d. valon). Belgia (prov. Namur și N prov. Luxemburg). Lat. s, ss -f- iot>£ 3 (prehensione>prîjon = îz. prison), lat. sk- > f (duscultarochaper = fr. ecouter). S.R.R. napolitan, subd. it. (gr. it. centro-merid., sub- gr. merid. de mijloc, d. campan). S Italiei (centrul reg. Campania, prov. Napoli, Caserta, ins. Ischia, Capri). Lunga tradiție culturală și politică a capi- talei Regatului celor Două Sicilii (sec. 13) și a Regatului Neapole (pînă la Unirea din 1850), .a făcut ca n. să se impună cu patere modelatoare nu numai asupra celorlalte graiuri campane, dar și asupra varietății merid. de it. regională. Con- tinuele legături cu Roma și Florența au întărit caracterul „toscano-lazial” al n. Subd. foarte eterogen, cu diferențe fonetice mari între puncte geografice foarte apropiate (graiul vorbit la Napoli față de cel vorbit pe ins. învecinată Ischia etc.). Metafonie de tip n. (extinsă și la alte d. merid.) : închiderea lat. e(siva, spo(n)sus>spuso = it. sego, sposo) și diftongarea lat. e(< e) și o(<6) în je și respectiv w (melius>mjeja, fdcus>fwoka) ; zone de meta- fonie a lui a sub influența lui -u (ssana, d^sddo, sena = it. asino, giallo, sano) ; diftongate spontană și metafonică în diftongi ascendenți și descendenți ( pjaratjempa, sania, kworb = it. pe^ditempo, sola, corpo) ; în prezent, în mare măsură fenomenele inetafonice în regresiune ; menținerea lat. j- (jokă, justa, jodatfa = it. glosare, giusto, gindice) ; lat. -d->-r- (o per a, o rit a = it. il piede, il dito) sau -t- (limpeto, ummata, commeto = it. limpido, timido, commodo) ; lat. -l->-r- în ultima silabă a proparo- xitonelor (tțjefaro, v uf ar o, ne^para = it. cefalo, buf alo, nespolo) ; tratamente multiple ale lat. g- (o all, a jatt, a gamma, o vata = it. il gallo, la gatta, la gamba, il gomito) și ale lat. fl- (țummo, xaura = it. fiume, fiore) ; africatizarea lui s precedat de n, l sau -r, ca în cal. și sic. (buytso, nt-sembra, surtso = it. bolso, insieme, sorso) ; forme contrase simplificate ale combinației de prep. 4- art. (pi, ha, di = it. per i/per le, con la, deijdelle). Cele mai vechi atestări ale n.: traducerile din lat. medievală ale poemelor Libro di C atone, Bagni di Pozzuoli, Regimen sanitatis (sec. 13—14), Cro- nașa di Partenope (prima jumătate a sec. 14). Bogată literatură în hi. : P. A. Caracciolo și P. J. de Jennaro (sec. 15), G. B. Della Porta, G. C. Cortese și G. B. Basile (sfîrșitul sec. 16, începu- tul sec. 17), N. Canasso (1671 — 1745), S. Di Giacomo (1839-1934), B). De Filippo (1900- 1986). Blemente de proveniență n. în lexicul it. : camorra, malocchio, omeda, iettatura, prooolone, vongola. O.S.C. narbomiQÎs, grai oc. (complexul aq. -pir., gr. oc. merid., d. lang., subd. lang. pir.). Franța S (dep. Aude — zona orașului Narbonne). Face trecerea spre d. lang. propriu-zis (spre graiul biterrois — zona Beziers — al subd. lang. oriental) prin absența unor trăsături aq.-pir.: conservarea dif- tongului romanic ai nepalatalizat la ei (lat. fac- tum>fait) ; lat. j-, g—H, i, d- + iot — rezultat africat d^, ca în restul d. lang. și în unele zone din complexul arv.-medit. și spre deosebire de complexul aq.-pir. (^iectarod^da) : conservarea NARQUOIS 206 gr. romanic is (iot H- 5) cu siflanta 5 nepalatalizată la f, ca in cea mai mare parte a oc. l.V.R. narquois, argou fr. al pungașilor din a doua jumătate a sec. 16 — începutul sec. 17. S.R.R. navarro-aragonez, vezi aragonez. nazalitate. în lat. clas, trăsătură determinată contextual, specifică vocalelor orale urmate de consoană nazală implozivă. Consecință a nazali- zării, vocalele nazale există în fr., frpr., d. galo- italice, unele d. ret.,sd. și pg. în fr., n.v. este o trăsătură relevantă : opune vocalelor orale voca- lele nazale cu timbru corespunzător: fr. la, e, j, ce/ din dans, main, pont, un, care tind în unele varie- tăți regionale să se reducă la 3 ca urmare a con- fuziei lui /6e/ cu /e/. Pg. [ă,e, î, d,uj din canto, bem, cinco, ponte, comuni, sînt considerate în gene- ral secvențe bif oue m atice formate din vocală orală + n, m ; li se adaugă în pg. cîțiva diftongi nazali (pg. păo, pdes, poe, muito). în celelalte 1. romanice, o ușoară n. însoțește articulația voca- lelor orale în context nazal, nerelevantă pe plan fonologie (rom. munte, cîntă). în grafie, 11. se redă fie prin prezența unui n, m, urmat de o consoană sau final (fr. main, danser, champ, pg. campo), fie, în pg., prin tildă deasupra vocalei (pg. la). S.R.R. nazalizare. Vocalele orale din lat. devin nazale în fr., unde 11. a fost atribuită substratului celtic (A. Dauzat), frpr., rar oc., d. galo-italice, în pg., în sd., în unele d. ret., cînd sînt urmate de m, n + consoană (campus Ar. champ, pg. campo) sau de m, n + vocală ; în acest al doilea caz fr. a readus vocala la o articulație orală (lana>laine), în timp ce pg. și sd. mențin nazala (pg., câmp, [lâj). Xr. vocalelor s-a produs și în rom. atunci cînd acestea erau urmate de m, n implozivi sau de -n-, avînd drept urmare închiderea lor; 11. a fost urmată de denazalizare (lat. canto >cînt, cam- pus >cîmp, sonarosuna ). Vezi și nazalitate. S.R.R. neacceiituate, vocale Instabile atît din punc- tul de vedere al timbrului cît și din acela al carac- terului silabic, v.n. au o evoluție diferită de cea a vocalelor accentuate (cu excepția sd.). în lat. vulg, se produc confuzii între v.n. cu timbru asemănător sau reduceri ale acestora. în evoluția romanică, în silabă pretonică inițială, v.n. tind să se închidă: lat. a>rom., cat., pg. [9] (parens, -tis>rcm\. părinte, pg. parente) ; lat. e>it. i, pg. [ 4j (securusAt. sicuro, pg. seguro) ; lat. o>rom., it., cat., pg. u (portare >rom. purta, cat., pg. portar; molinus>it. mulino). în silabă pretonică, dar mai ales posttonică, medială, este frecventă sincopa* (ueteranus >rom. bătrîn ; uerecundiaAt. vergogna, fr. vergogne, sp. vergiienza, oc., pg. ver- gonha, cat. vergonya ; uiridis>uirdis>rom., it., sp., pg. verde, log. birde, fr., oc., cat. vert). Î11 silabă finală, vocala a, cea mai rezistentă, s-a menținut în cea mai mare parte a României și s-a conservat distinctă de celelalte vocale (-a>sd„ it., v.oc., sp. -a, rom., v.fr., cat., pg. -Ța] : rotaAt. ruota, sp. rueda, rom. roată, cat., pg. roda) ; vocalele cu timbru asemănător s-au confundat între ele (cu excepția lat. vulg, -e, -i în rom. și în it. : lat. tene>rom. bine, it. bene; hipi>rom. lupi, cu pro- nunțarea asilabică devocalizată a lui -i, dar nigri>negri, it. lupi, neri și a lat. vulg, -o, -u în sd. și în unele d. it. centro-merid.) : -e, -i în sp. dispar sau sînt menținute după gr. consonan- tice cu pronunțarea -e (dialectal -i), pg. [4] silabic sau asilabic (mensis>sp. mes, pg. mez ; ponte >s.p„. puente, pg. ponte) ; -o, -u>rom. -u (>zeru), pg. -u. it., sp. -o (dialectal -u) (lupus >rom. lup, pg. loba. it. lupo, sp. lobo ; nigmm>rom. negru, pg. it. nero, sp. negro) ; în idiomurile galorom., inclusiv o parte a domeniului cat., în d. it. sept. și iu dalm., vocalele -e, -i, -o, -u au dispărut sau s-au confundat între ele, dînd, cel puțin Î11 1. veche, un rezultat diferit de cel la care ajunge -u (cat. roda/mes, pont, llot, negre) ; în fr. confuzia a an- trenat toate vocalele finale, inclusiv -a (-a>-d>^~v> : celelalte >zero sau -o după gr. consonantice > zero, ceea ce duce la dispariția v.n. finale iu fr. : roue, mois, pont, loup, noir) ; în cat., oc. și frpr. -a s-a menținut în continuare distinct de celelalte vocale. Tendința de reducere a distincțiilor dintre v.n. finale și în alte zone ale României (d. it.. merid. de mijloc). S.R.R. nedefinit, vezi nehotărit. ney, vezi louisianeză. negativ, adverb ~. Subclasă de adv. între- buințate, atît în lat. cît și în 1. romanice, pentru a răspunde negativ la o întrebare ori pentru a infirma o afirmație anterioară, și care pot func- ționa ca înlocuitori ai unei prop. întregi. în tre- cerea de la lat. la 1. romanice, alături de elemen- tele de continuitate existente au apărut și o ^erie de deosebiri importante datorate schimbărilor survenite în planul formelor ca și în planul com- portamentului sintactic al a.11. în lat. clas., unde nu acționa regula dublei negații*, se nega pred, și, prin el, întreaga prop., cu ajutorul u.n. nun (id fieri non potest ,,aceasta nu se poate întîmpia”; sau cu ajutorul formei arhaice nec (si agnatus nec escit „dacă nu va exista o rudă din partea tată- lui”) ; un alt a.11. arhaic: ne — echivalentul iui non — apărea alături de pred. în prop. indepen- dente exprimînd interdicția (ne requiras „să mi cercetezi”) sau în prop. subordonate introduse prin anumite elemente de relație. Non, nec puteau de asemenea figura alături de alți constituent! în negații nepredicative, parțiale : non ita longe ; non vi, sed voluntate ; nec procul. Non se combina cu pron. sau cu adv. nehot. cu sens negativ, con- ținutul global rezultat fiind afirmativ (non mm® ,,cîte unul, cineva"/nemo non „oricine” ; non numquam „uneori’ ’ Inumquam non , ,totdea u na' ’; (vezi și neliotărît, adverb ~). în lat. vulg., a.a. se dublează frecvent în cadrul aceleiași prop., valoarea globală fiind cea de negație întărită (sic nec advocati eorum eos defendere non posslnt). Sînt de asemenea utilizate pentru întărirea valorii negative în prop. conținînd un sub. sau un compl. de obiect/circ. exprimat prin pron., respectiv adv. nehot. cu sens negativ (nec jacio niki!). Deși au moștenit, toate, adv. lat. non, 1. roma- nice au urmat căi de evoluție diferite, ajumnd să-și constituie microsisteme de n.n. destul de deosebite de la un idiom la altul. Unele dintre, aceste 1., cum ar fi sp. și pg., utilizează aceeași formă — lat. non > sp. no, pg. năo — atît pentru a nega pred. prop. (sp. yo no voy al cine ; pg. năo li as poesias de l:ernando Pcssoa), cît și pentru 207 negație a înlocui o prop. negativă (sp. ^Lo meto en una caja ? — No ; pg. Năo tem a campainha de alarme contra os ladroesl — Năo). Altele, ca it. și fr., dispun de 2 forme distincte pe care le folosesc ca variante combinatorii: it. no, ca substitut al unei prop. negative (Vuole vederlol — NoJ/non, înaintea pred, sau a altui constituent al prop. (non voglio vederlo ; non adesso) ; fr. non ca substitut alunei prop. negative (II est partid — Non)Ine ( rom. nimeni, nullus >it. nulla, fr. nul ; se creează forme noi, prin compunerea cu particule sau adv. negative a unor pron.: nec 4- ipse 4- unus >it. nessuno ; nec, neque 4- wmrom. nici imul, cat. ningu, sp. ninguno, pg. nenhum; a unor adv.: ne 4- inde >it. niente; sau a unor subst.: nec 4- mica>rom. nimic (a). Apar pron. n. noi prin modi- ficarea sensului unor cuvinte în context negativ: natus, nata (oc. nat, sp. nadie, nada, pg. nada; procesul este frecvent în fr., oc., cat.: r«m>fr. rien (v. fr. ,,ceva”>fr. mod. ,,nimic"), oc., cat. re; genus>v. fr. giens, oc. ges, cat. gens ; caput>oc., cat. cap; aliquis unus>£r. aucun (cu sens afirmativ păstrat în d'aucuns); persona>îr. personne. Flexiune în gen la adj., opoziție animat ~ inanimat la pron.: rom. nimeni ~ nimic, it. nessuno ~ niente, fr. personne ~ rien, sp. nadie ~ nada, pg. ninguem ~ nada. în rom. opoziție de caz nom.-ac. ~ gen.-dat.: nimeni ~ nimă- nui. S.R.R. negație. Se exprima în lat. cu ajutorul mai multor particule; mai folosite erau non și ne (pentru enunțurile concesive și prohibitive); n. copulative: neque (>rom. nici) și, înaintea cuvin- telor cu inițială vocalică, nec (>it. ne, eng., v. fr. ne, fr. ni, oc. ne, ni, cat., sp. ni, pg. nem). în lat. vulg, nec se generalizează, apărînd și în con- texte specifice pentru neque, iar uneori ia valoarea lui non, întărit mai ales în anumite combinații de tipul nec sine, nec unus, nec ullus (ynullus). Non se plasa în fața verbului, cînd prop. era nega- tivă (Plura scribere non possum), sau a cuvîntului la care se referea (Est non inutilis) ; ne situat în general la început de prop. (Ne funestam hanc pugnam morte consulis feceris). Din motive de expresivitate, n. putea fi repetată (Non aetate confectis, non mulieribus, non infantibus peperce- runt) sau plasată la sfîrșitul enunțului (Actum est eo die nihil). Spre deosebire de afirmație, n. se folosește de obicei împreună cu verbul, ceea ce determină apariția în unele 1. romanice a unor variante combinatorii, în funcție de poziția n. față de verb: fr. nou și nenni (,,unul oare- care”) cu scopul de a prezenta un obiect considerat necunoscut interlocutorului a favorizat apariția a.n. romanic (numit în unele gramatici nedefinit sau nedeterminat). Unus devine a.n. o dată cu gra- maticalizarea lui iile, ipse ca art. hot. Unus, una> rom. un, o, it. uno, una, fr. un, tine, cat., sp. un, una, pg. um, urna; forme de pl. pe baza sg.: oc. uns, unas, cat. uns, unes, sp. unos, unas, pg. uns, umas, forme contrase din prep. fr. de, it. di art. hot. : fr. des, it. dei, dcgli, delte ; în rom. continuatorul lat. ne scio>niște. Forme contrase cu prep, 4- a.n. în pg. : em 4- um>num. în rom. forme de gen.-dat. : unui, unei, unor. în d. it. centromerid. a.n. neutru. La sg. forme identice cu cele ale num. cârd., dis- tincția putînd fi făcută numai în context, atunci cînd urmașii lui unus apar alături de alte num. (rom. am cumpărat o carte fntmoasă — am cum- părat o carte și două caiete) ; în rom. și sp. formele a.n. coincid și cu cele ale adj. nehot.; la pl„ a.n. în fr. și it. are forme identice cu cele ale art. par- titiv, opoziția dintre ele neutralizîndu-se; în sp. și pg., formele a.n. coincid cu cele ale adj. nehot. care prezintă un conținut semantic asemănător; rom. niște are pe lingăi un subst. la pl. un seman- tism similar cu cel al adj. nehot. citiva, uiiii.și se folosește și pe lingă subst. — nume de materie — la sg. cu valoare partitivă: am cumpărat niște lină, ceea ce face ca unele gramatici să nege sta- tutul său de a.n. și să-l considere mai degrabă adj. nehot. S.R.R. nehotărît (nedefinit), prontune șl adjecîiv în laț. teme simple: unus, alius, omnis și com- puse — prin reduplicare.: quisquis, prin combina- rea de teme pronominale : aliquis, prin combinarea de teme pronominale cu particule nehot. : quisque, cu teme verbale: quiuis, quilibet. Aceleași forme folosite ca pron. și ca adj. Flexiune în gen, număr și caz. Pe plan semantic, o trăsătură specifică lat. : 'uter „unul din 2”, alter „altul din 2” presupun, o mulțime formată din 2 membri. în lat. vulg, preferință pentru temele simple (unus, totus) .și formații compuse noi care vor fi continuate de 1. romanice. Pe plan semantic — eliminarea tră- săturii care presupune un ansamblu format din 2 membri, iar alter ia treptat locul lui alius. în 1. romanice formațiile simple sau cele care și-au pierdut motivarea se conservă mai bine decît cele compuse folosite în epoca clasică: totoroin., cat. tot, it. tiitto, fr. tout, sp., pg. todo ; alter>rom. alt, it. altro, fr. autre, cat. alt re, sp. otro, pg. outro ; unus (și num. cârd, și art. nehot.) ; pron. și adj. n. conservate în terit. restrînse : omnisUM ogni. Se continuă compuse lat. tîrzii formate prin combinarea de teme pronominale: *alicunus>iv. alcuno, fr. aucun (negativ*), cat. algun, sp. alguno, pg. algum ; prep. 4- pron.: cata unus>it. cadauno, oc. cadun, v.fr. cheun, sp. cada uno, pg. cada um ; cata unus în contaminare cu quisque unusAc. chacun, oc. cascun, cat. cadascun ; pron. 4- parti- cule nehot.: qualis que>R. qualche, fr. qucl.iue, oc. qualque; adj. 4- subst. : cat. toihom ; speci- fice fazei, romanice sînt compusele cu forme ver- bale : rom. oarecine, cineva (oare-, -va, forme din paradigma provenind din lat. *uolere), f iecare (fie, din paradigma lui a fi), niscai (it., pg. certa, sp. cierto ; *certanus> fr. certam ; mullus>rom. mult, it. molia, sp. mucho, pg. muilo ; tantus, pautcus ; prep. ca/a>cat., sp., pg. cada. Flexiune în gen și număr pentru unele adj. și pron. n. Opoziția animat ~ inanimat la pron.: rom. cineva ~ ceva, it. qualcuno ~ qualcosa, fr. quelqu'un ~ quelque chose, sp. alquien ~ algo, pg. alguem ~ alga. Flexiune cazuală numai în rom. cu forme diferite pentru nom.-ac. ~ gen.-dat. : cineva ~ cuiva, toți ~ tuturor, fiecare ~ fiecăruia. Izolat s-au conservat forme de dat. lat. tîrziu în -ui care și-au pierdut semnificația cazuală: it.. altrui, fr. autrui. în pg. variante contrase pre- cedate de prep. : dalgum, neutra. S.R.R. neogreacă, vezi greacă modernă, influență neolatine, limbi, vezi romanice, limbi „neo-romanicâ”, ortografie sistem ortogra- fic cu caracter etimologic al 1. oc. propus din 1899 de poeți^ lang. P. Estiu (Estieu) și A. Perbdsc și care perfecționează pe cel elaborat în 1876 de abatele lim. Josep Ros (Joseph Roux), urmărind unificarea ortografică a diferitelor d. oc. și res- pectarea grafiei trubadurilor* ; desăvîrșit de L. Alibert în 1935 (nesistematizat în detaliu, normarea morfologică abia schițată, unele ezitări în tipi- zarea grafiilor) și răspîndit de mișcarea occita- nista*. I.l'.R. neutru» Termen al opoziției de gen, ternară în lat., unde înglobează subst. inanimate (brac- chium, tempus) și nume generice de animate (animal). Se conservă în rom. (unde cuprinde și nume de colectivități) și în unele d. it. centro- merid. X. rom. a fost explicat ca o consecință a influenței de substrat (K. Sandfeld, O. Nandriș), a iminenței sl. (I. Pătruțp ca o creație rom. (Al. Rosetti) sau ca o continuare a n. lat. (W. Meyer- Lubke, Al. Graur, G. Ivănescu, I. Fischer), ipo- teză la care au aderat majoritatea cercetătorilor. Subst. n. îsi formează pl. cu urmașii desinențelor n. de pl. lat.: -a>-ă>-e și -ora (obținută prin falsă analiză din temp-or-a\ >-uri și se acordă ia sg. cu determinant mase., iar Ia pl. cu determinant fem. Nu există în rom. forme speciale de n. la alte clase de cuvinte. în d. it. centro-merid. există subst. ii. care sînt însoțite de art. hot. m cu forme diferite de mase, și de fem. (la limba ~ lu pam/ ~la matina). Se conservă desinențele lat. -a, -ara (abruzz. Iu pralo^la prata, cu sens colectiv, dar și la pratara). X. lat. s-a pierdut în celelalte 1. romanice, subst. n. fiind înglobate in general în clasa subst. mase., pierzîndu-și desinențele spe- cifice; -us de la finala subst. m de deci. 3 in'.pa- risilabică (tempus) s-a păstrat in faza ved e a multor 1. romanice (fr., oc., sp.) și pînă azi în sd. (tempus, pekus). Schimbări izolate de gen: unele subst. n. sînt absorbite de fem. prin intermediul formei de pl. cu sens colectiv în -a (lat. foliums folia>rom. foaie, it. faglia, fr. feuille, cat. fulla, sp. hoia, oc., pg. folha ; pirum>pira>r(.m. pară, fr. poire, it., oc., cat., sp., pg. pera) ; unele subst. imparisilabice de deci. 3 sînt absorbite diferit în 1. romanice fie de mase., fie de fem. (lat. mare >rom. mart, ir. mer, fem., it. mare, pg. mar, mase., sp. mar, mase, sau fem.; lat. *W67e>rom. miere, cat. mei, sp. miel, fem., sd. melejt. miele, fr. miel, pg. mei, mase.) ; cîteva subst. n. se mențin cu ambele forme de număr, una la mase., cealaltă la fem.: granumAr. grain, granaAr. grame. Gra- maticile romanice folosesc termenul n. pentru a desemna formele pronominale (pers, sau dem.) cu conținut nedeterminat ca it. cid, sd. Iu, fr. ce, ceci, cela, ța, oc. ai ța, aqub, ailb, țb, cat. ho, ațb, aixb, allb, sp. ello, lo, esto, eso, aquello, pg. isto, isso, aquelo ,, acest lucru, aceasta, faptul aceia” (pentru care alte 1. romanice folosesc fie mase. sg. al pron. pers, sau dem., fie — rom. — fem. sg.) sau art. hot. sp., v. cat. lo, întrebuințat pentru a forma subst. abstracte de la adj. : sp. lo bueno, lo util „ceea ce este bun, util”, lo mia „ceea ce este al meu” ; forme de n. cu conținut asemănător și în unele d. it. centro-merid. unde art. hot. n. însoțește un adj., part, trecut, pos. sau inf.; tot aici un art. nehot. n. (na ~ nit~na), care nu a mai fost semnalat în nici un alt punct al României (se folosește cu un subst. a. la sg. sau mase, la pl. pentru a semnala caracterul ex- cepțional al calității obiectului desemnat: abr. na vina „un vin excelent”, na chevella „cai de rasa cea mai bună”). S.R.R. ni^art, meols, vezi nisard. nidnaldisch, vezi subsHvan. nikarikaru, creolă pg. vorbit ca primă 1. în Guyana, la frontiera cu Brazilia, de tribul cu același nume, alcătuit din metiși cu ascendență amerindiană (wapisiana) și pg. C.L. nisard (fr. nițart, nițois), subd. oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. merid., d. prov.). SE Franței (S dep. Alpes-Maritimes). Unele trăsături comune cu subd. prov. central al aceluiași d. (vezi pro- vensal), cu care se învecinează la V. Ins. arhai- zantă în complexul arv.-medit., ca și d. dauph. din gr. oc. sept., cu care se învecinează la N si cu care prezintă unele trăsături comune : singura varietate oc. împreună cu graiul valdens al aces- tuia care posedă cuvinte proparoxitone, ca it. (cu care se învecinează la E) ; conservarea lat. -d- (sudare > sud ar), a consoanelor finale (trăsă- tură care le distinge de restul complexului arv.- medit., alăturîndu-le d. lang.), în unele graiuri conservarea lui -l nevocalizat; în unele graiuri, spre deosebire de restul d. prov., căderea lui n final „instabil” (r om. împărat; soror>rom. soni-, soră, fr. sceur, v. cat., v. sp., v. pg. sor ; mulier>it. mo glie), cîteva nume de animale (lat. serpens>rom. șarpe). IV. pl. în -ae, -i, -a s-a păstrat în rom. și parțial în it. (vezi și număr). Dispariția flexiunii cazuale în 1. roma- nice face de prisos întrebuințarea termenului (mai este folosit doar în ceea ce privește pron. pers., înlocuit frecvent de formularea cazul sub.). Numai în rom. termenul acoperă o realitate con- cretă: n.-ac. este una dintre formele subst., adj., art. și a majorității pron. opusă formei de gen.-dat. sau sincretică cu aceasta. S.R.R. nominativ absolut, vezi absolute, construcții, nominativ cu infinitiv, vezi infinitivele, con- strucții. nonez, grai ret. (gr. ret. central, subgr. ladino- anaunic). N Italiei (Val di Non, centru Cles). Păstrarea gr. lat. bl, fl, pl, la fel ca în gad., gard., liv. și a lat. kl, gl ca în liv. ; -re de la inf. păs- trat, la fel ca în fass., spre deosebire de celelalte graiuri Iad. centr. unde dispare. Cel mai vechi text din 1776. M.S. nord-dunărean, român (român din nordul/stînga Dunării). Denumire convențională a d. drom. folosită în opoziție cu gr. d. rom. sud-dunărene; referința geografică este aproximativă, întrucît d. drom. nu se vorbește numai la N sau pe malul stîng al Dunării (în porțiunea în care acest fluviu constituie frontiera sudică de stat a R. S. Româ- nia) , ci și pe celălalt mal al ei: în SV (de exemplu, în R.S.F. Iugoslavia) și în E (în R. S. România — prov. Dobrogea). M.A. nordestlno, subd. pg. brazilian (Maranhăo, Piaui, Ceară, Rio Grande do Norte, Paraiba, Pernambuco, Alagoas, Goiăs NE) al d. sept. C.L. normand, d. fr. NV Franței (prov. Normandia — aprox. dep. Seine Maritime, Eure, Calvados, Manche, Orne), Marea Britanie (Ins. Normande). Deși traversat de 2 izoglose importante care for- mează linia Joret*, și deși nu a fost folosit ca mijloc de expresie literară în evul mediu, n. pare să fi format în acea perioadă o unitate lingvistică, căci cele mai multe caracteristici ale sale se regă- sesc în texte provenind din diferite puncte ale terit. n. După sec. 17—18 apare tendința diver- sificării sale în 2 subd.: n. de sus și n. de jos. Unele trăsături comune cu d. fr. de NV și cu zona sept, a d. de SV: diftongarea lat. e, î>ei>e (pira>pere — fr. poire) și a lat. o, u>ou>u (-osus> -onx = fr. -eux, nodus>noud = fr. naeud) ; trăsă- tari comune cu d. pic. — palatalizarea, în partea de N a n., a lat. t 4- iot, k + iot, e, i la (cen- tus>chent = fr. cent, fortia>forche = fr. force) și conservarea lat. k,g a (cattus>cat = fr. chat, gamba>gambe =«= fr. jambe) ; tratamentul v al germanicului w- sau al lat. u- în cuvintele care prezintă în fr. g- (vaule = fr. gaule ; lat. uespa> vepe — fr. guepe) ; sporadic v. fr.-X>Z (bontele = fr. bouteille), ca în d. pic.; adj. pos. men, ten, sen, corespunzătoare fr. mon, ton, son, ca în d. pic.; pron. dem. neutru cen ; întrebuințarea pron. pos. pers. 3 ca dem.; generalizarea desinenței -ont la pers. 3 pl.: disont. Cuvinte de origine scandinavă veche: fale, tierre, haguer; antrop.: Anquetil, O(s) mont ; top.: Bolbec, Larquebut, Torp. Nu există texte medievale în n. Originari din Norman- dia, Guillaume de Saint-Pair și Wace (sec. 12), Cauchon (sec. 14—15) scriu în fr. comună cu trăsături n. Fonetisme numeroase și termeni n. caracterizează texte de mai mică importanță literară (Estout de Gaz; Le conte des vilains de Verson, sec. 13) sau textele neliterare. literatură regională în n. din a doua jumătate a sec. 16, mai ales cu caracter politic, polemic; creație} dial. mai importantă în Ins. Normande în sec. 19 (Georges Metivier); alți autori: Alfred Rossel, Frangois Enault, Louis Beuve, Charles Lemaître; autori contemporani: Pierre Gueroult, George Le Feuvre, Frank Le Maistre. Cuvinte n. în fr.: gausser (folosit pentru prima dată de Ronsard), pieuvre (întrebuințat mai întîi de Victor Hugo), pleurnicher, potin, racaille ; forme dial. n. au înlo- cuit termenii fr. provenind din același etimon crevette pentru chevrette folosit cu același sens în V; prin n. au pătruns în fr. cuvinte de origine scan- dinavă: flâner, gabie, nantir. S.R.R. nortelro, ansamblu de varietăți creole pg. vorbite pe coasta de N a Indiei occidentale, la Bombay și în împrejurimi, Bagaim, Tecelaria, în ins. Salsette etc. Apocopa vocalelor neaccentuate și a lui -r de la inf. (filh, pobr, cor dâ< acar dar) ; -l- urmat de o vocală anterioară se palatalizează (ali>alhi) ; k devenit final>tf (rico>rich). Pl. format prin, reduplicare (fi-fi), cu -s (oficials) sau marcat de determinanți (dos camisas, quant serv) ; pron. pos. mim și su folosite invariabil; prez, format cu particula tâ (tâ comprd), pf. cu jd (jd comprd), iar impf. cu tî (în graiul din Korlai: tî fîkă). Cele mai multe modificări se întîlnesc în structura verbului; tî, ca morfem verbal, are mai multe valori morfo-sintactice și semantice. Graiul din Korlai — cca 900 de vorb. unilingvi —, cu multe particularități arhaice, este folosit doar în comunicarea orală. C.L. Notiela de Torto, probabil primul text con- tinuu galic.-pg. Păstrat în original, datează apro- ximativ de la sfîrșitul sec. 12, începutul sec. 13 (L.F. Lindley Cintra). J. Leite de Vasconcelos îl datează la începutul sec. 13. Textul, scris în galic.-pg. și lat., e o plîngere a lui Lourengo Fer- nandes împotriva fiilor lui D. Gongalo Ramires și a fost redactat de un notar din reg. Braga. Descoperit la începutul sec. 19 în arhivele mănăs- tirii Vairâo. Important document lingvistic, textul galic.-pg. prezintă numeroase fenomene specifice acestui idiom romanic, dar și inconsecvențe, forme 211 NUME DE AGENT, SUFIXE PENTRU hipercorecte și chiar latinisme (pater, mater, in ipso die, hic) : lat. au>ou (Lourezo, alături de Laur^zo) ; lat. -ll->l (daquela) ; lat. -I- cade (taes, casaes, dar și casales) ; lat. I + / se vocali- zează (muito, muita, alături de multa, multas) ; sonorizarea oclusivelor surde intervocalice (aiuda, abade, dar și abate) ; nazalizarea vocalelor urmate de n (feceru, mădalo, priso, alături de bona, irmano, mando) ; forme pg. de pos. seu (seu plazo), vosa (vosa aiuda) sau verbale (dixe, custou, meteu). C.L. novarez, subd. it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. lomb.) N Italiei (NE reg. Piemonte, prov. Novara). Subd. de tranziție spre d. piem. Meta- fonia lui a sub influența lui -i, ca în graiurile romagnole (sg. gat~p\. gzt = it. gatto ~ gatti) ; a>e în formele de inf., ca în d. piem. (kante, maride = it. cantare, maritare). Q.S.C. număr. în lat. categorie gramaticală cu 2 ter- meni: sg. și pl. (slabe urme ale dualului i.-e.). Specifică subst., adj., pron. și verbului. Se exprima cu ajutorul unor desinențe variate care cumulau valorile de n., gen și caz, la verb n. și pers. Rare sincretisme sg. = pl. N. se exprima și în acord (în cadrul sintagmei nominale sau prin acordul predicatului cu sub.). Opoziția se conservă în 1. romanice evoluînd în ceea ce privește structura formanților. Ea subst. și adj., slăbirea flexiunii în lat. vulg, prin confundarea desinențelor cazuale duce la accentuarea distincțiilor dintre sg. și pl., care se realizează cu un număr redus de desinențe. Structura lor fonem atică depinde în 1. romanice de soarta lat. -s. L. din Romania orientală, unde -s a dispărut, au desinențe vocalice, preluate în general de la nom. pl.: deci. 1 -ae>rom. -e (case) ; pentru it., unde nu are loc palatalizarea lui k, g înainte de un -e (<-ae) în vacche, forche (cf. rom. vaci, furci), explicația face apel la un nom. lat. vulg. în -as, atestat în inscripții; evoluția -as>it. -e (case) a fost explicată fie prin evoluție fonetică, fie prin analogie; deci. 2 -brom., it. -i (rom., it. lupi); -a, desinența de pl. a subst. neutre >v. rom. -d>rom. mod. -e (explicat și sub influența lui ^illaec, care ar fi devenit art. hot. neutru pl.) : brațe ; it. -a (rar) : braccia (vezi și plural); pl. în -i se extinde, fie pentru a marca apartenența subst. la o anumită clasă de gen (la subst. mase, termi- nate în -ă în rom. și în -a în it.: tată ~ tați, it. poeta ~ poeți), fie pentru a marca opoziția de n. acolo unde pl. ar fi devenit identic cu sg. (Ia subst. de deci. 3: rom. vulpe ~ vulpi, it. volpe ~ volpi; pl. în -i al acestor subst. a fost explicat și: prin transformare fonetică, ca o con- tinuare a unui morfem lat. arhaic sau prin influența în acord a formei adj. de deci. 2); în rom. -i apare și ca desinență a unor subst. fem. care aparțineau deci. 1 : poartă ~ porți (explicat: prin analogie cu subst. mase., prin evoluția fonetică sub influ- ența unei palatale a lui -e la -i, extins ulterior și la alte subst., printr-un morfem lat. arhaic) ; rom. -i se pronunță asilabic devocalizat, cu excep- ția cazurilor în care este necesar t.a vocală de sprijin: codri. în lat. vulg, a apărut o des'nență nouă de pl. neutru, -ora (printr-o falsă analiză a subst. imparisilabice de deci. 3 cu finala tematică s: tempus ~ tempora) >v. rom. -ura>rom. -uri (tim- puri), menținută și în v. it. și azi în d. it. centro- merid. (abr. iembara). în rom. și în it. pl. unor subst. este marcat și prin flexiune internă; în d. vegl., unde -i s-a pierdut, formele de pl. ale subst. mase, sînt diferite de sg. prin metafonia vocalei din silaba accentuată sau prin palatalizarea consoanei finale asupra cărora -i acționase (lat. campi>Negf. himp). L. din Romania occidentală, unde lat. -s s-a păstrat, cunosc în faza lor veche o desinență consonantică -s, care era prezentă în lat. la cazurile oblice ale pl. și s-a generalizat ca marcă unică de pl. L. iberorom., unele d. oc. și sd. o mențin în faza mod. : cat. -s, cu varian- tele -ns, -os (casa ~casas, mă^mans, mes ~ mesos ), sp. -s, cu varianta -es (llave ~ llaves, pared ~ paredes ), pg. -s, -es [f, 3, z] (boi~bois, dor~dores), sd. -s. V.fr. -s, desinență pentru cazul regim pl. al deci, bicazuale, a dispărut rămînînd doar o marcă grafică a pl.; în codul oral cele 2 forme ale n. se sincretizează (ami ~amis [ami]) ; puține forme de pl. din 1. veche (mai puțin de 1% din totalul subst.) s-au menținut distincte de sg. (cheval ~ chevaux, boeuf ~ boeufs ) ; aceeași reducere în unele d. romanice occidentale : oc., cu excepția d. lang. și gasc., frpr., d. it. sept., ret., d.sp. extr., and., mure., can., unde dispariția lui -s (dacă nu a fost precedată de evoluții diferite ale vocalei finale neaccentuate în silabă deschisă și în silabă închisă de -s : frpr. fenna ~ ferme) duce la forme identice de n. sau este suplinită de modificări ale duratei, timbrului sau aperturii vocalei finale, de fenomene metafonice, de extinderea formanților vocalici (d.it. sept.). Sincretisme de n. în 1. romanice: rare în rom. (pui, muncitoare, nume), it. (cittă, virtu), sp. (anâlisis), pg. (lăpis) ; predominante în fr., codul oral. în 1. romanice, n. continuă să fie marcat și prin acord (la art. și la determinanții adjectivali în cadrul sintagmei nominale, prin acordul predicatului cu sub.) : rom. acești băieți înalți sînt frumoși. în fr. n. este marcat în primul rînd prin acord; pentru subst. care încep cu vocală sau cu un h mut, pl. se realizează prin liaison : les^enfants. Pentru realizarea opoziției de n. la verb, vezi persoană» S.R.R. nume de agent, sufixe pentru Numele de agent cuprinde ceea ce se înțelege în mod obișnuit, în literatura de specialitate, prin „nume de agent” și „nume de meseriaș”. Soluția se justifică semantic, prin aceea că agentul care îndeplinește acțiunea în mod profesional este un meseriaș. în lat. s. pentru n.a. specializate și ,,numele de meseriaș”, productive în toate epocile, sînt -tor și -arius. -tlsor derivă de la baze verbale n.a. propriu-zise (constituind, după unii, o formă a paradigmei verbale) și „nume de meseriaș” (amator, Venator defensor; derivatele de la baze nominale sînt ac- cidentale : gladiator); -arius derivă de la baze nomi- nale adjective care pot fi substantivate cu valoa- rea „nume de meseriaș” (aurarius, pecorarius). -ă, -cnis (folosit mai ales în 1. populară) redă, în derivate de la verbe, agentul ca ,,purtător al cali- tății” cu nuanță peiorativă (vezi și augmentative, sufixe ~ ) : bibd, - onis, latră, -unis. în lat. tîrzie apar și derivate de la nume : gulă, -ănis. Sufixe moștenite panromanice: -arius: rom. -ar (văcar); it. -aio, dial. -aro, împrumutate -(at)ario (calzolaio, ma- NUME DE AGENT, SUFIXE PENTRU 212 rinaro ; în 1. scrisă coexistă ambele: carbonatai carbonaro ; funzionario, dectinatario) ; fr. -ier, îm- prumutat -aire (a/gentier, adversaire) ; sp. -ero, împrumutat -(at)ario, și cu baze verbale (carbo- nero, bibliotecario, arrendaiario} ; pg. -eiro, împru- mutat -(t)ărio (carvoeiro, vigario, depositario). Rom. -ar a fost întărit de v. sl. -ari (la rîndul lui, împrumutat din lat.), prin care s-a introdus în rom. modelul bazelor verbale (rare și în sl.; ex. cu bază moștenită: ospătar), și prin împrumuturi latino-romauice (bancr:dar< ban^ueroutier, biblio- tecar ^blbliotliecalre ). -tor este continuat prin: (de- rivatele au baze verbale, foarte rar, baze nominale) it. -tore, dial. -adro, reflexul lat. -ador la nom. (can- tatore, avogadro, poinadro, tesadro) ; fr. -cur, îm- prumutat -ateur (chanteur, volailleur, acliuateur) ; sp. -dor, împrumutat -l'sor (aguador, cantador, doctor, defensor) ; pg. -dor, împrumutat -tor (trabalhador, leilor). Rom. -ăritor (cintător, locui- tor), care nu se explică fonetic prin lat. -tor(em), pare a fi o formă refăcută, în rom., după fem. -toare (Filipo, fr. Nicolle (în trecut mase. și fem., atestat în Provence din sec. 9), redarea sunetului grec. biz. th prin it. f (Famas^o, Fumaso< -ico (Barbadicus, Brandanicus, Sartarico), în -anus (Oriano< Aurelianus), în -antius și -entius (Superancizts), diminutive în :-ulus (Ursayolo) / tipul lat. patronal sau familial (familia Lepidorum), întîlnit în nume de așezări și de proprietăți din Italia centrală și de N {terra I scaffiliorum a. 757, Murrioro a. 886, curtis Bar- zanorum a. 1015 — în Toscana, curtis de vico Leonum a. 888 în Friuli, terra Meinorum a. 1072 în Pie monte); n. de L sp., pg., și cat. cu evoluție fonetică normală care ar putea reprezenta, în unele cazuri, continuări directe ale unor n. de ’L din perioada imperială (Milldn, MelPGA-eonilianus, Aznar< Asinarius, LalnQuintus, Tullius< Tul- lus), porecle (Claudius lo es). Cele mai folosite substitute sînt adv. prono- minale (rom. așa, it. cosi) sau formele de pron. pers, neutru (it., sp. lo, fr. le). It. preferă, ca șî rom., construcțiile cu. mp. subînțeles (it. E bella r — No, non e; rom. Era bolnav/ -- Era). în lat., n.p. precedă verbul (bonus est) ; ordinea est bonuo avea valoare expresivă, care se pierde în 1. roma- nice ; mp. era de asemenea postpus cînd se exprima, prin subst. cu valoare determinată (Ego sum Hlius mater) sau cînd modul la care se afla ver- bul copulativ trebuia scos în evidență (Si css^s roma non irata es ? — Non sum irata). Topica obișnuită (nemarcată) în 1. romanice este verb copulativ -4- mp. (fr. II est bon, sp. El libro es bueno). Plasat în fața verbului, n.p. este accentuat, în fiază și scos astfel in relief: rom. Aciuală a devenit și problema valorii acestor texte, fr. Verb- est la lerre. N.p. precedă verbul copulativ cînd se exprimă prin pron. sau adv. inter, (rom. Cine- epi dumneata':, Ce inseanmă fericire?, Cum a fost ^eiederea). sau cînd prop. este exclamativă (rom. Importante ați mai devenit și voi.', fr. Piere est cette foret 1). N.p. lat. se acorda în număr și caz 217 NURAGIC cu sub. la care se raporta; acordul in număr nu era obligatoriu pentru n.p. exprimat prin subst. (Captiui -mHituin praeda fuerunt). Dacă n.p. era exprimat prin adj., acordul se răcea in gen, număr .și caz. (Horum omnium fortissimi sunt Belgae). în 1. romanice, n.p. se raportează obligatoriu la numele-sub. ; raportarea se pune în evidență in general prin acordul n.p. cu sub. în gen, număr și caz 'pentru n.p. exprimat prin subst. sau substi- tute iară prep.) : rom. Ele sînt nervoase, Surorile lui au devenit profesoare, Ea este a doua ; fr. Elles ctaicrd innocentes, Ses parents sont medecins. Regu- lile acordului n.p. cu sub. cunosc însă și situații particulare, unele comune mai multor 1. romanice : cind sub. se exprimă prin pron. de politețe de pers. 2 sg., acordul n.p. se face după înțeles (rom. Dum- neavoastră sînteți frumoasa; fr. Vous eles belim Cmu sub. este multiplu și se exprimă prin subst. de genuri diferite, n.p. are formă de mase: pl. (laf. Mihi pater el mater mortul sunt; rom. Ion și, ioana sînt fericiți; fr. Son pere et sa mere soni ■sains ; sp. Los chicos y las chicas estăn buenos). In unele gramatici nu se face distincția între n.p. și elementul predicativ suplimentar, de aceea se consideră că n.p. poate să se raporteze și la nume compl. direct (fr. Je le crois capable, On Va elu de pute ; oc. Lo creson polit). Interpretarea aceleiași poziții sintactice depinde de statutul acordat verbului regent: copulativ sau predicativ. C.L. nunele locului, sufixe pentru Se referă la locul unde se produce, se depozitează, se comercia- lizează, se cultivă un anumit obiect,unde se execută sau se exercită o anumită acțiune sau meserie. Va- loarea n.l. se interferează adesea cu valoarea colec- tiva și cu aceea de ,,recipient”. Vezi colective, nume de hiwtruineht, sufixe pentru în lat. nd. sînt reda- te prin sufixele : -arium, -aria (aerarium, aquarium, aeraria, casearia), -tîsorium, -tțsoria (dormitorium, balnealortum, deuersorium, natatoria), -aculum țau- guraculum, cenaculum, tabernaculum), toate fiind folosite și pentru nume de instrument, iar primul și pentru derivate colective. D- romanice le păstrea- ză pe toate, cu excepția lui -aculum: -torium, panromanic: rom. -tor, într-o singură formație, moștenită, -loare cu pl. -lori, foarte productiv, -Hor împrumutat (cuptor, adăpătoare, ascunzătoare, închisoare ; dormitor, vorbitor) ; it. -toio, -torio împrumutat ( abbeveratoio, lavatoio ; dormitorio, laboratorio) ; fr. -oir (abbatoir, combtoir, dortoir); sp. -dero (abrevadero, cargadero, nadadero) ; pg. -douro, -torio (libradoura, lavatorio) ; -arium, pan- romanic cu excepția pg. : rom. -ar (grînar, mîn~ zdrar) ; it. -alo, -aia, -iera împrumutat (granaio, carbonata, salata; argentiera) ; fr. -iere ( mar- brilre, sablonniere) ; sp. -era (carbonera, leonera). Din descendenții lat. -arius și -ia se formează pe teren romanic sufixe compuse cu valoarea n.L: rom. -arie, cu varianta fonetică -erie (corsetărie, marochinărie, lustragerie, simigerie) ; fr. -erie (blan- chisserie, cristallerie ) ; sp. -eria (moreria). |Rom. -erie (imprimerie, parfumerie) și it. -eria (libreria, pelliceria) sînt împrumuturi din fr. Derivatele formate cu descendenții lat. -aria, -arium, -etum și cu rom. -iș, -iste de la ba >kenapura) ; in unele graiuri -k- și -f- se realizează ca o laringală; lat. r 4- iot nu se palatalizează (fabulariussfaulăryu, vullurius >gurturyu) ; lat. I -p 4- iot>//s, dz (filius>fittsu), cu pronunțarea con- soanei cu multă energie; lat. k, t + iot>9 ( pla- teă>pra^^a) ca în graiul barbaricin; lat. kl, pl, fl>kr, pr, fr ; l, r, s + consoană păstrate ; păstrarea iotului inițial lat. (iam>iam) ; neutralizarea opo- ziției dintre l și r în favoarea lui r ; în arii izolate, vechi tipuri lexicale lat. M.S. uuragle, vezi paleosard. obiect direct, indirect, vezi direct, indirect, complement ~. obwaldisch, vezi sur sil van. oc, vezi lanQue d’oc, occitană. oecitan meridional (occitan de mijloc, sud-oc- citan), unul din cele 2 gr. de d. S Franței (apro- ximativ reg. Languedoc, Provence), Monaco. Nu- mele occitan de mijloc impropriu — nu se opune denumirii celuilalt gr., oc. sept., iar Provence are o poziție marginală în domeniul oc. 3 d.: gasc. (sau 1. distinctă) (V), lang. (centru) și prov. (E) (care s-ar fi desprins din d. lang. abia după sec. 17); subd. lang. sept, face trecerea spre gr. oc. sept. Caracter neomogen, bipartiția N-S a oc. suprapunîndu-se parțial cu bipartiția E-V: d. prov. — trăsături comune și cu gr. sept., împreună cu care formează complexul supradialectal arv.- medit., iar subd. lang. pir. — mai multe trăsături comune cu gasc. decît restul d. lang., formînd împreună cu aceasta complexul aq.-pir.; restul d. lang. (oc. centrală) — poziție intermediară în- tre cele 2 complexe. Caracter mai conservator decît gr. oc. sept., mai ales d. lang.; d. prov. — mai inovator (în special subd. rhod.), cu excep- ția subd. nisard. Trăsătura generală principală prin care se opune gr. oc. sept, și subgr. galorom. sept, (majorității d. fr. și frpr.) : conservarea lat. k, g 4- a: cantare, gallina>cantar, galina. Conser- varea lui a protonic nevelarizat la o cu excepția graiului rouergat al subd. lang. sept.: lat. castel- lum>castel!kostel, a diftongilor (lat. patre, fagus, petra>paîre, fau, peire) și triftongilor (lat. bos, postea >buou, puei); s articulat aproape ca în fr. sau alveolar; conservarea caracterului siflant al lui s-, cu excepția subd. lang. sept., în care > f, ca în d. lim. din gr. oc. sept.; lat. -d->z\ sudar> suzar (ca și în d. auv. din gr. oc. sept.), d în gasc. și în subd. nisard al d. prov. (sudar) și cade în d. prov. central; conservarea lui -l- primar (pala, beta; conservarea în cea mai mare parte a o.m. a lui 5 din gr. sp, st, sk : espiar, pasta, escola (ca și în d. dauph. și subd. auv. de sus din gr. oc. sept.) cu excepția graiurilor subd. lang. sept. în contact cu graiuri oc. sept., în care este aspirat la h (ehkolo) sau vocalizat la i (ejkolo), ca în gr. oc. sept.; conservarea lui n final ,,instabil” (As, dz sau transformarea în fricative s, z). Velarizarea lui a pretonic la o : lat. cammiMWs>lim. tsdmilsomi ; reducerea difton- gilor (ca și în fr.), mai ales în subd. auv. de jos: paire, aiga, fau, peira>pere, iga, fo, pira ; căderea lat. -d-, ca în fr., cu excepția d. auv., unde >z, ca într-o mare parte a gr. oc. merid.: sudare> suarlsuzar ; alterarea frecventă a lui -l-, cu rezul- tate diferite în d. dauph. și subd. auv. de sus: lat. palayparajpawa, pava, paga; alterarea lui s din gr. sp, st, sk (cu excepția d. dauph. și a subd. auv. de sus, unde se conservă, ca în cea mai mare parte a gr. oc. merid.), care cade în general, ca în fr., este aspirat la h în graiul perigourdin al d. lim. sau se vocalizează la i : escola, espiar, pasta> yekolajehkolaleikola, epia, pata. Spre deosebire de cea mai mare parte a complexului arv.-medit., în d. auv. și în graiul marchois al d. lim. se con- servă faza it din evoluția lat. -kt-, ca în subgr. galorom. sept. : factumyfait, n final ,,instabil” (sal. Opoziția de apertură la vocalele medii z~e este aproape de- fonoiogizată, o.s. conservă caracterul pertinent al opoziției /o/~/a/, valorificată morfologic pentru exprimarea opoziției sg. ~pl. la subst. fem. (vezi Hm&usin). La pers. 3 pl. a urmașilor verbelor de conj. 1 desinența -on, ca în frpr., extinsă după modelul lui sequunt, * fur unt. I.V.R. oecitană, influentă S-a exercitat asupra d. romanice învecinate (în special asupra d. fr. din zonele de contact și a graiurilor cat. vorbite în Franța) și asupra fr. regionale merid. (vezi îran- cftan), precum și asupra 1. romanice literare occi- dentale. în timp ce l.o. asupra sp., pg., cat. și it. s-a produs în special pe cale cultă și aproape exclu- siv în evul mediu, avînd o pondere destul de mică (astfel, după unii autori cca 100 împrumuturi oc. în sp., respectiv pg. — dintre care multe ieșite din uz — față de cca 600 fr. în fiecare din ele) .și fiind limitată la anumite domenii, Lo. asupra fr. s-a exercitat și pe cale populară și a continuat pînă în epoca modernă, avînd o pondere mult mai mare (după K. Gebhardt cca 2 500 împrumuturi oc; în fr., din care cca 1 600 încă în uz, ceea’ce ar situa l.o. pe locul al treilea, după cea engl. — dublă — și cea it. și înainte de cea sp., germ., fr. dial., ol., pg. și frpr.), afectînd cele mai diferite domenii ale vocabularului și furnizînd un mare număr de cuvinte uzuale. I.o. asupra fr. mai slabă și controversată și în domeniul formării cuvintelor, eventual al foneticii și morfosintaxei (mai ales în ir. regională). Unele cuvinte oc. și în lat. medievală (cupata, seto, spergula), eventual apoi de aici în unele 1. romanice. Aceiași termeni fiind de multe ori comuni 1. romanice occidentale, adesea în forme fonetice apropiate, este uneori greu de făcut dis- tincție între împrumuturi directe din oc. și împru- muturi prin filiera altor 1., unele cuvinte oc. fiind duse mai departe de 1. romanice în care au pătruns inițial. în special prin filieră fr., unele cuvinte oc. au pătruns, indirect, și în alte 1. romanice asupra cărora nu s-a exercitat o l.o. directă (rom.) și în unele 1. neromanice. l.o. favorizată de factori politici, social-econo- mici, religioși, culturali (literari), uneori diferiți de la o 1. romanică la alta: Catalonia și Navarra sp. unite în evul mediu cu reg. oc. (documente și țiiefos* — de Jaca, Aviles — în oc. sau cu i.o.) ; alianțe, anexiuni, înrudiri între familii domni- toare ; războaie religioase (cruciade multinațio- nale) ; adoptarea ritualului religios roman (Spania sec. M), mănăstiri înființate de ordine călugărești din zona oc., pelerinaje la locurile ,,sfinte” din di- verse țări (însoțite de deplasarea a numeroși negu-stori, meseriași, artiști ambulanți, cele de la Santiago de Compostela și de crearea unor așezări ale „francilor”); schimburi comerciale, mai ales prin porturile Mediteranei. După începutul decă- derii curților senioriale oc. (după „războiul contra albigensilor”) în Italia, Spania etc. găsesc pro- tecție numeroși trubaduri oc. ; primele gramatici și retorici oc. — destinate unor comanditari stră- ini, adesea cu autori cat., it.; „viețile” trubadurilor (Vidas) scrise probabil în Italia; oc. adoptată ca 1. literară de prima generație a poeților it., iar în Ca - talonia și după începerea folosirii cat. în literatură ; creațiile „Școlii siciliene”, ale altor poeți it., inclu- siv ale marilor scriitori ai Renașterii, poezia galai- co-pg. atestă i.o. atît literară cît și lingvistică; prestigiului liricii trubadurești i se adaugă și cir- culația altor scrieri oc. (bestiarii). I.o. în fr. favo- rizată și de factori proprii: prestigiul curții papale din Avignon (sec. 14), al facultăților de drept și medicină din Montpellier; participarea soldaților originari din Midi la Războiul de 100 de ani, la războaiele religioase din sec. 16, în armatele Revo- luției Franceze; „gasconizarea” curții regale sub Henric IV; folosirea mîinii de lucru din Midi ca fenomen de masă (din sec. 14 mii de meridionali pe șantierele navale din Rouen ; în sec. 16—18 zeci de mii de lucrători din Auvergne stabiliți la Paris; la ridicarea palatului Versailles mii de zidari din Limousin) ; trierea la Marsilia și Toulon a condamnaților la galere și ocnă (sec. 16 —18),* ecourile celor două „Renașteri” oc. — sec. 16 (vezi occltana medie) și 19 (vezi Felibrifie), coinci- zînd cu cele două vîrfuri ale i.o. în fr. — și ale mișcării occitaniste actuale; rolul scriitorilor'fr. (Rabelais, Daudet); turismul modern în reg. oc. etc. Acestea au favorizat pătrunderea unor cuvinte1 oc. în sp., pg., cat., it., în special din terminologia poetică (it. ballata, sonetio, sp. balada, rima, pg. balada), domeniul religios (sp. capelldn, fraile, hereje, monge, pg. fraire, monge, cat. canonge, ermitatge), al vieții de curte — călăriei (it. pala-' freno, pg. palafrem), vînătorii (it. artiglio, veltro), relațiilor sociale și vieții afective (it. ambasciata, donzella, solazzo, pg. desdem, salvagem, cat. beutat, coratge, desastre, homenatge, sp. bello, desastre, desden, embajada, homenaje, mensaje, salvaje, solaz), divertismentelor (sp. bailar, flauta, vihuela, it, pg., cat. viola, it. ghirlanda), comerțului (sp. ba- rrica, laurel, sp., cat. gris, banasta), terminologiei militare (sp. batalla, pg. batalha, sp., pg., cat. es- grima), numelor de păsări (sp. avestruz, faisdn, papagayo, ruisenor, pg. papagaio, roussinol, cat. estruț, faisă), pești (sp. arenque, bacalao, pg. aren- que). în fr., împrumuturile oc. aparțin mai multor domenii (în ordine numerică descrescîndă) : mari- nei (cabestan, cale, cap, gabarit), diverselor meserii (mandrin), numelor de pești (thon), vieții de socie- tate (cadeau, charade), inclusiv muzicii și dansului (flute, viole), terminologiei culinare (naugat), vieții afective (brusque), viticulturii (cabernet, cognac, muscat), numelor de animale (abeille, cigale, cigogne, langouste, rossignol, tortue), modei (bâret, espadrilles, velours), arhitecturii (lucarne, terrasse), geografiei și geologiei (aven), literaturii (ballade, couplet). Dintre occitanismele din fr. care se pot localiza mai exact, cele mai multe pro- vin din gasc., prov. și lang. Printre împrumuturile oc. se numără o serie de cuvinte curente în 1. roma- nice respective (it. bandiera, gioia, speranza, ta- lento, sp. correo, cat. balma, banya, co-ratge, correu, pg. bandiera, correio, talante), mai ales în fr., unde multe împrumuturi oc. au o frecvență ridicată, unele aparținînd chiar fr. fundamentale (câmp, escalier, truc). I.o. asupra fr. include, pe1 lingă împrumuturi, și calcuri semantice (accoster, OCC2TANA banquette, payer, travaillcr) și de structura (dame- jeanne, garcon de cafe). Prin cuvinte oc. au fost întărite unele sufixe intrate și pe alte căi (din lat., alte 1. romanice, dialecte fr.) : fr. -ade (arcade, barricade, boutade, cavalcade), -ou (filou), -ouse (yelouse), -ol, -ole (casserole, fiole) — cuvinte oc. devenind la rîndul lor în fr. baze pentru noi deri- vate —, it. -aggio (coraggio), -ore (trisiore), -ura (verdura) și mai ales -anca (usanza), v. sp. -an ța (-anza), sp. -aje, arag., cat. -aire. După unele păreri, Lo. s-ar fi exercitat, mai ales în fr., și în domeniul foneticii (contribuind actualmente la neutralizarea opoziției (aj anterior ~ /aj poste- rior și la răspîndirea altor pronunții merid. în fr. comună, iar in v. sp. întărind poate, alături de influența fr., tendința spre căderea vocalelor finale), eventual și in cel morfosintactic (cond. în -era la conj. 1 în 1. unor poeți ai Școlii siciliene în it., dezvoltarea unor forme supracompuse în fr.) și ortografic (notarea lui  și în pg. prin Ih și nhf I.V.IR occiUmâ ((langiie d’)oc, provensală), 1. roma- nică, gr. galorom. (formînd singură subgr. merid.). S Franței (=-• Midi — 1/3 din terit.: vechile prov. Gascogne, Limousin, Auvergne, Languedoc, Provence, o parte din Dauphine ș.a.), zone din Monaco, NV Italiei (văile superioare ale Alpilor — Piemonteț, NE Spaniei (Val d’Arân). 8 mii. utilizatori în diverse grade (dintre care eventual 1 — 2 mii. activi însă vîrstnici, în zone rurale, izo- late, împrejurări limitate) ; diglosie generalizată cu 1. oficială (pentru majoritatea — fr.). Statut de ,,L regională”, admisa parțial în învățămînt în Midi din 1951 (practic in mică măsură). D. : li- mousin, auvergnat, languedocian, provensal, gas- con (sau 1. distinctă). Numită în decursul timpului și catalană2*, gasconă2*, lemosi*, lenga romana*, faiois du Midi, fr. (galoromanică) merid.; denumi- rea pîovensală, încă uzuală — echivocă; termenul occitan (vezi langue d’oc), folosit încă de la înce- puturile lingvisticii romanice — preferat actual- mente. în clasificarea* 1. romanice, o. separată uneori de fr. din cauza evoluției divergente a aces- teia și a afinităților o. cu idiomuri iberorom. (cat.) ; după mulți poziție intermediară între gr. galorom. și iberorom. („cap de pod”, „placă turnantă”, „răspîntie a 1. romanice”), eventual într-un subgr. occitano-romanic*. Limita mod. cu fr. (din sec. 16) pornește din V de la estuarul Girondei înspre NE (trecînd între Blaye —Bordeaux, Angouleme — Perigueux, Poitiers-Limoges), urmînd apoi di- recția V-F (la N de Masivul Central; zonă de tran- ziție, numitei croissani*) ; in NIS învecinată cu frpr. La origini limita cu fr. — mai la N (Loara). Formarea o. ca 1. distinctă de fr. explicată prin istoria ei: după unii (A. Brun) subsubstrat neolitic diferit, dar lingvistic neprecizat; substrat celtic cu rol mai slab, cu excepția lexicului, și inedit, (iberic, ligur) — comun cu idiomuri iberorom. ; romanizare mai timpurie (începutul sec. 2 î.e.n.) și- mai profundă decît în N, de unde caracterul probabil mai arhaic și mai savant al lat. din S (o. formată pe terit. prov. Gallia Narbonensis, Aquitania și V Galliei Cisalpine) ; superstrat ger- manic parțial diferit și mai puțin intens: element vizigot- (sec. 5) comun și Pen. Iberice, colonizare francă mai slabă; fărimițarca politică din această peiioadă favorizează adîncirea diferențierii N-S și diversificarea internă ; imp. carolingian ;a înglo- bat și prov. cat. O. considerată constituită in sec. 9—10 (cuvinte și fraze o. în documente laț,). Fărimițare medievală,economică, politică, culturală (curți feudale), ecleziastică (dioceze). Prov. m duc mai multe sec. o existență distinctă de cele fr. ; cele merid. — comunitate cu NB Pen. Iberic^ D. fr. se extind spre S pînă la limita mod.; peste d. e. se suprapune treptat fr. literară ca 1. oficială ca urmare a extinderii spre S a autorității centrale a regilor I'ranței. O. încă vie ca 1. populară tois*) pînă la Revoluția Franceză. Perioadele isto- riei o.: occitană* veche (sec. 9-10 — mijlocul sec. 14), occitană* medie (pînă la mijloculj^ec. ,16), mod. L. în general conservatoare și unitară în vocalism : conservarea lat. a și în silabă deschisă, inclusiv în context palatal (capra, facel>cabra] Itjabra, fatz) ; absența diftongării spontane a lat. e, o, e, z; o, ii în silabă deschisă (*fele, cor, uidet, gula>fel, cor, ve, gola) ; diftongare condiționată de i, u (lat. lectus, podium >lieit, puogipueg') } palatali- zarea lat. îi>y (muruomur) ; u conservat sporadic in d. auv. și >ce în graiuri lang. și prov. înveci- nate cu cat. ; conservarea caracterului oral al voca- lelor lat. urmate de consoane nazale implozive primare și secundare/nazalizare nefonologică (cam- pus, uinum, unus, pontocamp, vi(n), un, pont) ; conservarea lat. au, chiar neaccentuat (aumm, causa, * ausare>aur, causa, (g)ausar) ; dispariția vocalelor finale lat. cu excepția lui -a, care în general >e, dar și a, u, $ sau ce, după grai; sincopa vocalelor lat. protonice și posttonice mediale mai puțin frecventă decît în fr. (masiicaroma^tcgar), Conscnantism mai puțin unitar (polimorfism nec- vent, uneori evoluții dialectale ulterioare diferite).. Lenițiunca oclusivelor surde (conservate în graiul, beamez* al gasc.) și sonore intervocalice lat. la fricative (ripa, uita, pacare, uidere>riba, vida, pa- gar, vezer); sonorizarea lat. -s- (ausare>(g)ausar) ; conservarea lat. kl-, gl-, pl-, bl-, fl- (clave, plorure, flamma>clau, plorar, flama) ; lat. -kl- >\(oculus> uoih 'iuelh) ; lat. -kt->tj în cea mai mare parte a Oeâ conservat în faza -[t- în extremul N (vezi si croissanî), în gasc. și în lang. pir. (lacte>lachîlait).; lat. -ks->-is- (coxa>cueissa) ; lat. I + consoană se vocalizează în gr. consonantice primare și secun- dare (altus, calidus>aut, caud) ; lat. s H- consoană, conservat, vocalizat, aspirat sau amuțit, după grai (testa>testalteitaîleJitafleta) ; palatalizarea oc’u- sivelor velare și dentale lat. cu reducerea africațe- lor la fricative în cazul lui k- + e, i>s, -t- 4- iotoc (caelum, ratione>cel, rason), g -J- e, i, iot, d- -ț- iot — rezultat africat d~^, fricativ 5 sau iot, după d..: gelum, diurnum>gel, jom ; lat. k, g -}- a conservate în o. merid., dar >tț, d^ în o. sept, (capra,, bramca, gallina, plaga>cabra, branca, galina, plagaltjabra., brancha, jalina, plaja); lat. I + iot> X: filial >filka; metateza lui iot în contextul r . (area> aira) ; lat. -s conservat în d. lang..și gasc. și căzut în general în o. sept, și în d. prov. ; proteza lui în cazul lat. sp-, st-, sk- (spicum, * stela, scMa'r >espic, cstela, escala). Diasistemul fonologie maxi- mal ai 0. actuale (P. Bec), în același timp un pro- țosistem, coincide în general cu cel al. d. lang.;; 221 occitan A sistemele celorlalte d. parțial diferite. Sistem voca- lic relativ sărac: 7 (8) vocale, numai orale, cu 4 grade de apertură numai la (dar poziție slabă în multe zone) ; o singură anterioară labială y (se — fonem numai intr-un grai gasc.); în unele graiuri ; diftongi și triftongi numeroși. Diasis- tem consonantic maximal bogat: 23 consoane (minimal 14; gasc. diasistem consonantic parțial diferit de la origini), printre care v (cu excepția lang., gasc.),w, M (realizat în unele graiuri ca s), 1$, dj (în unele graiuri confundate în sau ts ori realizate ca f, 5, mai rar interdental), după unii și 7; r apical, asupra căruia cîștigă teren r dorsal fr.; 3 semiconsoane: j, w, i[ f ier, oelha, estuit) ; cuvinte monosilabice și omofone mai puține decît în fr.; unele fenomene de sandhi (eliziune, Haison) ; accent fonologie; cuvinte paro- xitone și oxitone (mai puține), proparoxitone numai în cîteva graiuri învecinate cu it. Păstrarea fle- xiunii cazuale în v. o. (deci, bicazuală), dispărută ulterior ; pi. în -s in d. lang. ( porlas, flors) și gasc.; opoziția de număr la subst. și adj. și de gen la adj. marcată prin desinențe în proporție mai mare decit în fr.; art. partitiv-dial. (Voii (deldel) pan); comparativ cu lat. plus sau magis>pus, mai; dublarea compl. direct și indirect prin forme neac- centuate ale pron. pers. (Ăle cridas a leu) ; pron. pers, nehot. din lat. homo>dm ; pron. de adresare cu 2 grade (tu vosautres) ; sistem pos. cu 2 forme, una accentuată cu valoare de pron. și adj. ((le) mieii) și alta neaccentuată, numai cu valoare adjec- tivală (mon) ; pron. dem. ternar; pron. adverbiale en, y< lat. inde, ubi ; 3 conj. (parlar, sentir, batre) ; 2 desinențe la impf.: conj. 1 -iss- intră în componența desinențelor unor verbe în -ir (florissi, floristici, florisca fior (e) issa) ; pf. s. viu; verbe neregulate, cu alternanțe fonetice; conser- varea desinențelor pers, face ca pron. pers. sub. să nu fie obligatoriu (parti, partes, part) ; 2 verbe aux. : acer și tsser ; mai multe timpuri supracompuse decît fr.; imp. neg. cu negație -J- conj. prez. ((Non) cantes pas) ; preferință pentru part. lat. în -utus la conj. 3; compl. direct nume de pers, introdus prin prep, a cel puțin în anumite condiții sintactice ; topică fixă. Mare capacitate derivativă. Conservă unele cuvinte lat. dispărute în fr. (campana, gal- lus, piscis) ; cuvinte celtice comune cu alte 1. romanice, mai ales cu caracter rustic (bilha, bri- sar, cervesa, soc) ; după W. von Wartburg în o. sept. — numărul maxim de cuvinte celtice (110 — 115) din gr. galorom.; cuvinte atribuite substra- tului iberic,'bascei (artiga, biscre, estata iar, garra- bier), lig. (pena) ; cuvinte france mai puține decît în fr. (blau, gaire, ric) ; cuvinte vizigote (aspa, galar, gasalha, tac(a)), unele comune cu idiomuri iberorom.; împrumuturi lat. (acusar, aderența, adorar, fragil, ocular) de timpuriu, mai ales în. o. medie; împrumuturi romanice: în special fr., încă din 1. trubadurilor* (jardin, jaune, joia, palais), în număr crescînd de la sfîrșitul sec. 16, din sec. 19 furnizează toți termenii referitori la viața mod.; cat. și/sau sp. (camarada, casco, fanfaron, macho) ; it. (arcada, banca, bofon, bulktin, caprici). Struc- tura dialectală a o. — dublă bipartiție (P. Bec) ; ce'e 2?subîmpărțiri se suprapun în bună parte: cele 5 (6) d., care corespund în general prov. isto^ rice, sînt grupate pe de o parte în 2 gr. corespun- zînd diviziunii N-S a o. : occitan* merid. (prov,. lang., ga.se.) și occitan* sept, (lim., auv., dauph.) — mai apropiat de restul gr. galorom. —, trasă-, tura principală care le deosebește fiind tratamentul lat. k, g a- a; pe de altă parte, d. o. sînt regrupate în 2 ,,complexe supradialectale” corespunzând în linii mari diviziunii E-V a o.: arverno-meditera- nean* in E, acoperind cea mai mare parte a o. (cele 3 d. sept, și d. prov.) și aquitano-pirineic* în V (gasc., subd. lang. pir.) — mai apropiat de idiomuri iberorom. —, trăsătura principală care le diferențiază fiind evoluția lat. -kt-; intre cele 2 complexe se situează occitana* centrală (cea mai mare parte a d. lang.), care prezintă trăsături comune cu fiecare din ele. D. o. s-au constituit de la începuturile istoriei 1., cu excepția d. prov., care s-ar fi desprins abia după sec. 16 din d. lang. ; diferențiere crescîndă a d. din sec. 14; din sec. 16 — apropiate de forma lor mod. Răspândirea 1. fr. a dus la restrîngerea utilizărilor o. și chiar la abandonarea ei in multe zone ; d. o. — amprentă asupra francezei regionale merid. (vezi și franci îan;. Descrierea d. — bazată pe trăsături din etape mai vechi (mai semnificative). Cele mai veciii texte (literare» o. : Alba* bilingvă, Boecis* — sec. 10—11 ; primul act original datat integral în o. — 1102. în evul mediu mare 1. de civilizație cu iradiere europeană: prin creația trubadurilor'5 s-a constituit o koine o. a poeziei, cu unele trăsături lim.; adoptată și apoi imitată de poeți din zonele învecinate ale României; și o variantă o. comună administrativă — folosită în documente chiar iu, afara prov. o. Decadență treptată a literaturii o. o dată cu decăderea curților feudale începînd din sec. 13. Din a doua jumătate a sec. 14 o. înlocuită treptat cu fr., fapt consfințit prin Ordonanța de la Viliers-Cotterets (1539) ; în unele zone o. a rezistat, mai mult. După decăderea 1. scrise o. redusă la rolul de 1. de comunicare orală și a creației literare dial. După o trecătoare „renaștere" literară (îu special prin poeții Bellaud de la Bellaudicre, Auger Galhard, Pey de Garros) în sec. 16, abia la mij- locul sec. 19 încercare de creare a unei norme lite- rare unitare bazate pe d. prov. inițiată de mișca- rea Felibrige* condusă de poetul Erederic Mistral (premiul Nobel pentru literatură 1904; autor și al unui „tezaur" lexical al o.) ; adepți pînă astăzi (vezi mislralism) ; „reforma lingvistică occitana"* — încercare de a răspândi o normă literară mod. bazată pe d. lang. (mai puțin divergent) și de a extinde normarea și la celelalte d. o.; viața cultu- rală de expresie o. actuală — dinamică; eforturi ale intelectualilor o. de a reînvia conștiința lingvis- tică a vorb. Alfabet lat. ; ortografie diferită în timp.; v. o. — principii relativ unitare și spontan fono- logice ; ulterior varietate de notații locale sau in- dividuale, tributare adesea modelului fr. ; actual- mente 2 sisteme principale : cel de tradiție mistra- liană — reflectînd fonetismul particular al subd,. rhod. — și „grafia normalizată o." promovată de Institutul de Studii Occitane. Aceasta reflecta diasistemul fonologie o., acoperind diversele reali- zări locale în virtutea caracterului ei parțial etimon OCCITANA CENTRALA 222 logic: ch /t|7, Ih M, nh /n/; qu, ga /k/, /g/; rr ;rf ss /s/; tj + a, o, u, tg + e, i /dj/; k, x /ts/ numai în cuvinte străine; absența lui h in afara combinațiilor amintite, cu excepția gasc.; semne diacritice: sedilă (c /s/); 2 accente: ascuțit și grav (notează caracterul închis, respectiv deschis al vocalei și locul accentului tonic cînd nu corespunde regulilor, diferențiază unele omonime; 6 /u/) ; tremă (semnalează hiatul). I.V.R. occitană centrală (languedociană de referință, occitană de mijloc), varietate a 1. oc. coincizînd cu nucleul d. lang. (cu excepția subd. pir. al aces- tuia, care prezintă și o serie de evoluții comune cu gasc., împreună cu care alcătuiește complexul aq.-pir.), care ocupă o poziție intermediară între cele 2 complexe supradialectale în care se grupează d. oc. (arv.-medit. și aq.-pir.), prezentînd serii de trăsături comune cu fiecare dintre acestea. Caracter mai conservator (și prin aceasta mai apropiat de v. oc. literară a trubadurilor) și mai accesibil vorb. diverselor d. oc. (favorizat și de poziția sa geografică centrală) decît celelalte varie- tăți oc. Datorită acestui fapt a fost luată de ,,reforma lingvistică occitană”* ca bază pentru crearea unei noi norme literare a oc. mod. atît în plan fonetic (reflectat și în sistemul ortografic) cît și pe plan morfosintactic, în opoziție cu 1. lite- rară bazată pe d. prov. Aceasta, promovată din a doua jumătate a sec. 19 de Felibrige* și susți- nută și astăzi de către adepții mistralismului*, pierde actualmente teren în favoarea 1. lite- rare bazate pe o.c. din cauza caracterului mai greu accesibil al prov. pentru vorb. celorlalte d.oc. (numeroase inovații particulare, care îl înde- părtează în același timp de tradiția trubadurescă). I.V.R. occitană medie, perioada medie din istoria 1. oc. — mijlocul sec. 14 — mijlocul sec. 16. Pînă în sec. 15 oc. își păstrează în general caracterul,,clasic”, fiind folosită în continuare nu numai ca 1. unică în comunicarea orală, ci și în scris în toate împreju- rările vieții private și publice, precum și în opere literare (este drept minore) și în lucrări științi- fice, istorice, didactice, creații folclorice etc. în această perioadă și în cea imediat următoare sînt anexate definitiv Franței prov. oc. Provence (1481), Marche (1527), Dauphine (1560), Navarre (1589), Auvergne (1606), Limousin (1607) ș.a. (vezi și ^ascon). Extinderea autorității centrale a regilor Franței asupra Midi-ului dura însă mai de mult, ducînd treptat, începînd cu N Occitaniei, la folo- sirea paralelă și apoi la substituirea fr. în locul oc. ca 1. a actelor administrativ-juridice (în Marche, Basse-Auvergne ș.a. începînd din a doua jumă- tate a sec. 14, în N reg. Limousin la începutul sec. 16). Deși oc. administrativă rezistă ofensivei fr. pînă la sfîrșitul sec. 15 —începutul sec. 16, încă din sec. 15^ apar galicisme în grafie și chiar în structură. înlocuirea oc. (și lat.) de către fr. ca 1. oficială este consfințită în 1539 prin Ordonanța de la Villers-Cotterets (vezi franceza medie). Către 1630 și văile valdense vor abandona utilizarea oficială a oc. în schimb bearn. se menține ca 1. scrisă și în sec. 18, ieșind din uzul oficial abia după Revoluția Franceză. După 1515, la concursu- rile de poezie ale Colegiului de retorică din Tou- louse (urmașul vechiului Consistori dei Gai Saber din sec. 14) nu mai este admisă decît fr.; din sec. 16 — primii scriitori oc. de 1. fr. (CI. Marot, M. de Montaigne). Totuși decăderea 1’scrise este întreruptă de un moment de reviriment: prima renaștere literară oc. (sec. 16 — mai ales prin poeții Pey de Garros (Gasconia), Lois de la Belau- diero (Provence), Auger Galhard (Languedoc), în legătură cu mișcarea Pleiadei fr. pentru ,,apă- rarea și ilustrarea” 1. vernaculare. în perioada o.m. se desăvîrșesc importante inovații lingvistice anterioare: din sec. 16 în cea mai mare parte a oc. (cu excepția gasc.) amuțirea consoanelor finale, inclusiv a lui -s cu rol morfologic; dispariția defi- nitivă a deci, bicazuale — unul din marile feno- mene care marchează trecerea de la v. oc. la o.m.; înlocuirea formelor etimologice ale unor adj. fem. (grans, fortz) cu forme analogice (granda, forța); formele asilabice enclitice ale pron. pers, con- juncte sînt înlocuite (cu excepția gasc. și cat.) cu formele lungi; formele verbale de ind. prez, cu desinența zero primesc desinența -i în gasc, și subd. lang. pir., -e în restul domeniului oc., -o numai în d. dauph., ca și în cat. literară; for- mele tari de pf.s. sînt înlocuite cu forme analogice cu infixele -g- (agtiet, volguet) sau -sk- (fasquet), care se extind adesea și la conj. prez, și impf.; extinderea formelor alungite cu -r- de la pers. 3 pl. a verbelor în -ar la toată paradigma pf.s. cu excepția pers. 3 sg. (canteri, canteres, catiterev/i, canteretz după canteron, dar cantet), poate și prin analogie cu cond. în -era (gasc. conservă desinen- țele medievale). Sec. 16 — 7 — influență livr- escă a fr. asupra d. lang., prov., gasc. (folosirea pron. pers. sub. fără valoare emfatică sau discri- minatorie, împrumuturi lexicale — adevărată inva- zie de cuvinte fr. începînd din sec. 15, dintre care unele s-au încetățenit în oc. : boitbs, frapar, mar^ chandisa, medecin, tombar, tuar). Influențe savante și în grafie (ph pentru f etc.). La rîndul său, oc. furnizează în această perioadă numeroase împru- muturi fr. — influența oc. asupra fr. atingînd în sec. 16 unul din momentele sale de vîrf. I.V.R. occitană veche (veche provensală), perioada veche a istoriei 1. oc., de la începuturi (sec. 8—10) pînă la mijlocul sec. 14. Cunoscută prin nume- roase texte literare și nonliterare — scripta oc. constituită, de la mijlocul sec. 11, de cînd datează primele texte administrative. în perioada o.v. provinciile oc. duc o existență autonomă față de jumătatea de N a Franței; teritoriul stăpînit de contele de Poitiers Guilhem IX era în sec. 12 mai mare decît domeniul regilor Franței. Limita oc.—fr. — mai la N decît în epoca modernă (după unii la origine pe Loara); în sec. 11—12 zona de S a actualelor d. fr. din SV avea caracter net oc. (vezi poltevin, eroissant). Comunitate poli- tică și culturală între ținuturile din S domeniului oc. și reg. iberice învecinate (comunitate oc.-cat. pînă în sec. 13; Navarra fr. și sp. unite, cu inter- mitențe, pînă în 1512). în această perioadă, oc. — singura 1. de comunicare orală, folosită parțial și de biserică, singura 1. administrativă și juridică scrisă (la început alături de lat.) și singura 1. de cultură a provinciilor oc. L. vorbită — diferen- țiere dialectală probabil din cele mai vechi faze 223 OICONIME (cu excepția d. prov., individualizat mai tîrziu); gasc. considerată încă din perioada o.v. distinctă de restul oc. L. administrativă — unitară pînă în sec. 12—13 (documentele gasc. bearn. prezintă însă o individualitate mai marcată) ; iradiere și în afara domeniului oc. (numeroase documente și fueros* din Navarra și Asturii în oc. sau în arag. medievală puternic influențată de oc.); diferen- țiere din ce în ce mai mare mai ales din sec. 14. în tot evul mediu, oc. — 1. a dreptului, științei, literaturii (la început scrieri bilingve lat.-oc.) re- ligioase., istorice, didactice, a poeziei epice și nara- tive, teatrului etc., dar mai ales a poeziei lirice a trubadurilor*. Textele o.v. — grafie preponde- rent fonologică pînă în sec. 15; ms., chiar copiate de același scrib, prezintă însă forme oscilante, grafia rămînînd în general în urma evoluției limbii, în toată perioada medievală sistemul fonologie al oc. considerate ,,clasice" — probabil asemănător cu al v.fr. (și cu diasistemul stabilit pentru oc. mod. de P. Bec, vezi oecitană; gasc. — diasistem parțial diferit încă de la origini). Palatalizarea lat. Â-, g- + a (tendință care ar data cel puțin din sec. 6) atestată din cele mai vechi texte literare și administrative; palatalizarea lat. u, atribuită de unii sec. 8, ar putea fi mai tîrzie în oc. decît in fr., datînd poate din sec. 11 (după unele păreri n-ar fi fost realizată în oc. în perioada medievală); în cele mai vechi texte (Boecis* etc.), lat. -d- etimologic este notat; el ar fi căzut în sec. 12 în gr. oc. sept., determinînd în d. lim. apariția unui v epentetic; din sec. 13 datează probabil pierderea elementului oclusiv al africa- telor provenite din lat. k, g H- e, i la inițială abso- lută și de silabă, care devin fricative surde sau sonore (mercede>merces>merce, ratione>razon) ; o.v. conservă lat. -a neaccentuat, care se închide însă la [o] aproape în întreaga arie oc. probabil din sec. 14 porto]) ; opoziția de apertură, ini- țial pertinentă și în seria posterioară, dispare din această serie, deoarece în toată aria oc. o închis romanic > [u] poate din sec. 13 (fior > [flur]), feno- men probabil generalizat în sec. 14; conservarea terminației -ia; tendința căderii consoanelor finale, inclusiv a lui -s cu rol morfologic ; ca urmare, încă din textele sec. 12 apar unele greșeli în folo- sirea deci, bicazuale (dispărută probabil din ,1. vorbită în sec. 13, dar răspîndită încă în texte, și; din care în sec. 14 se păstrează doar urme). O.v. conservă încă exprimarea partitivului prin subst. nearticulat fără prep., formele etimologice ale unor adj. fem. (grans, fortz), forme asilabice enclitice ale pron. pers, conjuncte, formele ver- bale cu desinența zero la ind. prez. . (pers. 1 sg. cant), formele tari de ind. pf. s. (ac, voie, fetz), vechea paradigmă la pf. s. slabe (cantei etc.). Relativizarea o.v.—vocabular științific (gramatică, retorică, drept, medicină, teologie) și administra- tiv aproape în întregime lat. savant. Puterea centrală a regilor Franței începînd să se extindă și asupra Midi-ului (Languedocul intră sub autoritatea lor directă după cruciada contra sectei albigensilor (1209—1229), fiind urmat în sec.. 14 de Angoumois și Dauphine), duce și la extinderea, mai ales din sec. 14, a fr. în dome- niul administrativ (oc. începe să se amestece în acte cu fr.). Decăderea curților feudale oc. după aceeași cruciadă atrage și începutul decadenței literaturii oc.; încercări de restaurare lingvistică și literară prin fondarea în 1323 la Toulouse a asociației Consistori del Gai Saber, care își propune să organizeze concursuri poetice numite ,,jocuri florale". Influență fr. încă din 1. trubadurilor (chinfchen, jar din, pais, palais față de oc. can, gardin, paes, palatz) ; din sec. 14 dangier, mer- chan(marc han (față de mercanf Datorită caracterului unitar al o.v. și absenței în schimb a unei forme standard a oc. mod., o.v. este adesea utilizată ca reprezentantă a 1. oc. în diferite comparații cu celelalte 1. romanice, în care acestea figurează prin forma lor standard actuală. I.V.R. oecitano-romanie, subgr. Subgr. de 1. roma- nice, gr. galorom. în sens larg (L. Alibert, P. Bec). In- clude, pe lingă componentele subgr. galorom. merid. (oc., gasc.), și 1. cat. Absența diftongării spontane a lat. e, 6 (pede>oc. pe, cat. peu ; cdr>oc., cat. cor) și diftongare condiționată de j, în oc. și de u (leclus>oc. lieit, cat. mod. llit; podium>oc. pubgi pueg, cat. puig) ; vocalizarea lui d din gr. romanic -d'r- (lat. radereyoc. raire, v. cat. reyre) ; pf. lat. în -ui îi corespunde pf. s. cu infixul -g- (lat. uolui — oc. voie, volgut, n. cat. voie, mod. volgui). Dintre trăsăturile gr. galorom., prezintă în special carac- teristici conservatoare. Face legătura între acesta și gr. iberorom., prezentînd și unele trăsături ale acestuia: conservarea lat. k-, g- + a (cu excepția gr. de d. oc. sept.) : cantarooc., cat. cantar, gallina >oc. galina, cat. gallina; art. hot. și cu valoare de pron. dem. (oc. Io que paria, cat. el que pariat ; imp. negativ cu formă de conj. (oc. (non) escrigas pas, cat. no escriguis) ; conservă tipuri lexicale lat. nepăstrate în fr. (campana, hortus, latrare, Ugnum, perna); anumite cuvinte prelat.: oc. brueissa, cat. bruxa (vezi și plrlneic), ar.: oc. alcavot, alquitran, canha, cat. alcavot, (al)quUrd, sinia (senia). I.V.R. ogliastrin, grai sd. (d. câmp.). Sardinia (reg. Ogliastra). împreună cu graiul barbaricin formează o zonă de tranziție între d. log. și câmp. Palata- lizarea consoanelor velare intervocalice duce la africate prepalatale (lat. cruce >hrudyi) față de fricativa j din câmp.; lat. h, t + iot>ss (plattea> prassa, vitium>vissiu) ; lat. I + iot> X sau Idz (mulieromiO.eri, muld^eri) ; lat. -n->nn (manus> mdnnu, ipsa mireasa nnura) ; nd>nn (quando> kannu). ca în graiul barbaricin. M.S. oieonime (nume de localități). Au apărut mai tîrziu și s-au schimbat mai ușor decît hidronimele și oronimele, dar sînt atestate mai frecvent decît acestea în perioadele vechi. Cele mai importante straturi de o. din Romania sînt: preindo-europene (în cadrul acestuia se particularizează o. basce, ligure, etrusce), prelat, i.-e., lat., creații interne romanice, împrumuturi. O. preindo-europene, puțin numeroase, dar extinse pe spații largi, au la bază radicale reconstruite prin metoda compar ativ- istorică: hal- (it. Calanca, Calabra, Calbana, fr. Chelles, Chalou, Caussals, sp. Calanda, Calamendi), har- (fr. Carry, Cheiron, Charenton, Carcassonne OICONIME 224 oc. Carnoules, Caronte, sp. Cardona, Corlona}. O. basce includ formații de tipul iri-berri „orașul nou" (sp. Collioure, cat. Eina, Elvira}, eche- beni „casă nouă” (sp. Chavari, Jabier). O. ligure — nume formate cu sufixele -ascu, -oscii, -uscu (it; Venasca, Vinelasca, fr. Arlignosc, Branoux, Greasque, Manosque, sp. Beasque, Benasque}, -inc (fr. Arlanc, Nonenque}, precum și o serie de o. majore (fr. Briancon, Toulon, Toulouse}. O. etrusce — numele unor centre urbane majore it. (Cesena, Chianti, Modena, Ravenna, Rimini, Sarsina). Dintre o. prelat, i.-e. cele mai importante sint cele grec., celtice și traco-dacice. O. gr. denumesc foste colonii de pe coastele maritime (Monoikos : it.- Monaco; Antipolis: fr. Antibes ; Massalia: fr: Marseille ; \ikaia: fr. X ice ; Emporion : sp. A mpurias ; Rhodos : sp. Rosas). O. celtice, frec- vente în Romania occidentală, au la bază apela- tive {-bona „așezare” : it. Bologna, fr. Serbonne, Lillebonne ; -briga „castel întărit” : fr. De’neuvre, Vendeuvre, sp. Alboniga, Munebrega, Segorbe ; -lumini: it. Comenduno, Linduno, fr. Lyon, Medan, Perdun, cat. Besalii, Salardu, sp. Gordim, Secorim), sufixe (-acuș: xt. Martignago, Ponzago, ir. Orly, Sevigny, oc. Blanzac, cat. Juliach, Llorach, sp. Buitrago, Cornago), numele unor populații (fr. A'niiens, Bordeaux, Charlres, Nantes, Paris, Reims, Troyes, Tours). O. traco-dacice, cuprinzând for- .manți specifici (dara: Buridava, Pelendava, Suci- dava ; sara: Germisara), au dispărut o dată cu orașele denumite, ca urmare a decăderii civiliza- ției urbane, eventualele o. supraviețuitoare fiind greu de- descoperit (cf. rom. Turda<*Turidava} din cauza lipsei unor atestări vechi. în S Dunării., unde prezența mai îndelungată a armatelor și administrației romane a putut să dea un caracter mai stabil așezărilor băștinașe întărite de romani, unele localități continuă top. tracice (bg. Dîrstov< Durostorum ; bg. Plovdiv< Pulpudeva ; bg. Sredcț< Serdica}. Urmele substraturilor osco-umbric (it. Osca}, punic (it. Cagliari, cat. Mahon, sp. Cădii, Cartagena, Malaga}, mesapic (it. Brindisi, Ta- ranto}, venet (it. Abano, A solo, Padova} sint încă în'discuție. O. lat. cele mai frecvente sint formate de la numele proprietarilor de domenii, cu sufixele : -(i)amim (it. Barbiana, Durazzano, Modigliano ; fr; Aubignan, Marignane, Orleans ; cat. Albană, Cassă ; sp. Coscullano, Frontincin), -anicus (it. Cassanigo, P agii ani go ; fr. Bonillargues, Molinges), -imts (it. Bovino, Sestino ; fr. Bonuines, Estrablin ; sp. Barbacena, Callen), -one (it. Montane; fr. Avignon, Cavaillon, Dijon}, -entia (sp. Placencia, Valencia). In sp. și pg. se păstrează o. formate de la apelativele specula „turn de apărare” (sp. Espeja, Espiella), miraculum „turn de veghe” (sp. Miralles, pg. Miralhos}, castellum (o întreagă prov. poartă denumirea Castilia}, amintind de perioada luptelor cu ar. O. lat. se păstrează și in Romania pierdută: germ. Koblenz ( Allards, La Barbiniere, Grimaud ; sp. Berango, Don Diego, Gonzalo, Maurii; pg. Castelbes, Mar- tini} și cele formate, prin dimiuutivare, de la alte o. (rom. Cernica, Ciochiuta, Craiouița ; it. Firen- zuola, Longastrino, Tolisello, Vobietta ; fr. Avigno- net, Beaumontel, Boviolles ; sp. Barcelonetă, Heron- chel. Mantiei, Muriel}. Multe o. sp. și pg. sînt'for- mate în perioada Reconouistei de la numele loca- lităților de proveniență ale locuitorilor cărei au populat zonele recucerite (sp. Cordobilla, Madri- danos, Malaguilla, pg. Coimbroes}. Numeroase sint și o. de origine’ religioasă, numite și hagibtopo- nime. Cele mai importante influențe externe în o. romanică sînt cele germanice, ar., sl., magh.; cumane și pecenege. O. germanice sînt răspîndite in Romania occidentală. Sînt formate din antrop. cu: sufixele -iacus, -iniacus, -ing (fr. Autry, Lăndre- cies, Racrange, Randans} sau însoțind apelative romanice (fr. Aboncourt, Marlinville ; sp. Casan- dulfe, Castrogeriz, Villaragunte), precum și din apelative (budh „locuință temporară” : fr. (Dau:- beilf, Quillebeuf; fard „familie”: it. Fara, fr. La Fere, Ferebrianges; skulkă „turn” : sp. EsculCa , thun „fermă”: fr. Allinglon, Oddinglon). în fo^ există cîteva o. datorate influenței graiurilor sâ-’ sești (Agnita, Ghimbav, Lancrăm) sau șvabeșt (Bethausen, Lenauheim, Liebling). O. ar. există in sp. și pg. Provin din apelative (alcală „castel” : sp. Alcală, Calatayud, Calatrava ; rahat „fermă”: sp. Răfales, Rafelcofer) sau din antrop. ar. (sp. Benicasin, Biniamar, pg. Benafatima, B.enafe- ssim). Amintirea Reconquistei se păstrează în Q» sp. care provin din apelative ar. avînd semnifi- cația de „turn de pază și apărare” (atalaya: Atalaya; burdz: Albajo, Bujalance ; mandra : Alme- ria, Almiar). O. sl. apar în rom. și ret. Cele mai frecvente o. sl. din rom. au la bază derivate cu sufixe specifice (Craiova, Lipova, Sadora, Snagov, Vîrciorova, Bucovăț, Climăuți, Dranovăț, Rădăuți, Leamna, Putna, Zlatna). în ret. apar unele o. formate de la apelative slov. {gorița „munte mic” : Gorizia ; gradisce „fortăreață” : Gradisca}. O. magh. din rom. conțin mai ales sufixul -d (Arad,' Chioșd, Oradea) și pseudosufixul -oam s! ; supte, esii. Involuția f7.j > fl■ (fum^ale „familie, copii”), uneori și pij > [nj (an „ani”, d a- a im ,,dormim”). 37 .A . (Hlvenza, (jrahil din —, grai pg. (d. pg. merid., subd. alenteja.no), Spania (SV de Badajoz, loca- litatea Olivenza și satele din jur: Villareal, Santo Domingo, San Juau, San Benito — unde predo- mină pg., Tăliga, Clic Ies — unde predomină sp.). Olivenza a aparținut Portugaliei pînă în 1657 și între 1668 și 1801. Urinat de o consoană palatală, e închis>i, ca în subd. alentejano (temho, vejo) ; yeismo (fiyo, moyo); puternică influență sp. în lexic. C.L. oltean, grai (complex de graiuri) rom. (d. drom.). S R. S. România (prov. Oltenia: jud. Dolj, Gorj, Mehedinți, Vîlcea, parțial Olt) și NV R. P. Bul- garia — NB R.S.F. Iugoslavia (valea Timocului). Subordonat în general subd. muntean, este consi- derat uneori unitate aparte, chiar cu statut de subd. în special prin aria de NV face trecerea între subd. muntean și cel bănățean. Diftongii «Ț dl, ei, oi, ui creați prin anticiparea caracterului palat al al lui //, g : straik'ină, răikută, urețk'e, ojk', pădullte ; epenteza și proteza lui i : hirean, ișcoală. în unele arii, [ts], [sj, [z] și [r] dure, după care i>î (zice), e>ă (lălină), ea>a (masa) ; pron. dem. fem. și n. pl. ăștea; pf.s. folosit curent pentru acțiuni trecute foarte recente (24 de ore) ; m.m.c. pf. 2 sg. cu -(se)i: cîntasei ; sistem dem. ternar la adv. pron. (a)ici — aci(a) — acolo, in unele arii și la pron. ăsta — ala — ăla ; frecvența sufi- xului -ete (copilele, hîrlete, muschete). Cuvinte și sensuri specifice: cotoi „picior de pasăre (gătit)”, drugă „știulete”, a străfiga „a strănuta”, tron „sicriu’’. în ansamblu, mai conservator decît (restul) subd. muntean: vocale neaccentuate neal- terate (soră, fetele), formele verbale fără genera- lizai ea omonimiei 3 sg. — 3 pl. (merge ~ merg) și fără extinderea iui -ră în afara pf.s. șiam.m. c.pf. (ați cîntat), forma arhaică de imp. neg. 2 pl. (nu cîntareți), arhaisme lexicale (arm „șold”, imos „noroios, murdar”, 'est „cuptor mobil, pri- mitiv”). Unele particularități reprezintă insă ino- vații (de ex., pron. dem. fem. pl. a dea, sufixul -ete) sau extinderea unor inovații de tip muntenesc (diftongii creați prin antici- parea caracterului palat?.! al consoanei urmă- toare după modelul lui il din cîine, miine, pline'). Cea mai importantă trăsătură comună cu (iestul) subd. muntean este rostirea nealterată a africa- telor [tjj, jdoj. Cele mai vechi texte cu particu- larități de grai o. sînt cîteva documente din sec. 16, apoi cronograful lui Moxa (ms. 1620), Pravila de la Govora (1640) și lexiconul slavo-român al lui Mardarie Cozianul (ms. 1649). M.A. onomatopee, vezi ialerierlle. optativ, vezi condițional» ordinal, numeral în lat. format prin deri- vare de la num. cârd. ; pentru a.o. de rang inferior, teme diferite sau formații care și-au pierdut parțial motivația: primus, secundus, tertius, quatemus. în lat. vulg, cîteva variante : primarius, tertiarius, *antaneus. Vo. de la 1 la 10 se conservă aproape exclusiv în 1. romanice occidentale, susținute și de influența lat. ulterioară (it., v.fr., sp., pg.) : primusAt. primo (rom. prim (ui) — împrumut din lat.); primarius >xom. primar (învechit; păstrat în construcții fixe), fr. premier, oc. primier, cat. primer ; secundus >it. secondo, fr. second, oc. segond, cat. segon, sp., pg. segundo ; tertius Alt. terzo, v.fr. tiers, oc., cat. terț; tertiarius >cat. tercer, sp. ter- cero, pg. terceiro ; numai în rom. * anlaneus Antîi. Formații noi pe baza num. cârd. : în rom., prin dubla articulare a acestora cu art. pos. și cu art. hot. enclitic + particula -a (deictică sau apărută prin fonetică sintactică) — al doilea, a doua (după același model și pron. inter, al cîlelea) ; cu sufixul lat. -esimus, folosit pe lîngă nume cârd, exprimînd zeci (uicesimus) >it. -esimo (de la 11 : undicesimo care coexistă cu decimo primo sau undecimo, ven- tesimo), sp., pg. -esimo (pentru numele zecilor și sutelor: vigesimo), probabil fr. -ieme (de la 2 în sus: deuxieme, vingtieme) ; în sd. prin articularea num. cârd, cu art. hot. proclitic urmat de prep. de ; în ret. se continuă sufixul -anus, creat prin falsă analiză din octoloctauus, în -evel, avei; în d. it. sept., oc., cat., sufixul lat. -eni, care forma num. distributive, își asumă funcția de formativ al n.o. Folosite mai ales ca adj., n.o. din l. roma- nice occidentale primesc art. hot. atunci cînd devin subst. Forme ale n.o. lat. se continuă în 1. romanice ca subst. sau adj. cu sens modificat: quadragesima >rom. păresimi, it. quaresma, fr. ca- reme, oc. caresma, cat. coresma, sp. cuaresma, pg, quaresma sau în compuse: prima *uera>rom. primăvară, it., oc., cat., sp., pg. primavera ; pri- mum tempus >îr. printemps ; annus tertius >rom. anțărț. S.R.R. orleanah, d.fr. de Centru. Franța (prov. Or. Icanais — dep. Loiret, Loir-et-Cher, Bure-et-Loir). împreună cu d. francian*, berrichoa și tourangeau formează gr.d.fr. de Centru, foarte slab indivi- '5 — Enciclopedia limbilor romanice ORONIME 226 dualizate și care și-au pierdut de timpuriu parti- cularitățile. Cuvinte o. în fr. : escogriffe. S.R.R. oronime (nume de munți). Constituie cea mai importantă parte a top. care denumesc forme de relief. Proeminența fizică și stabilitatea în timp au făcut ca munții să fie denumiți foarte devreme și să se păstreze frecvent, în forme adaptate succe- siv de populațiile așezate in terit., numele inițial. De aceea, o. sînt foarte vechi și adesea greu de descifrat etimologic. Munții au fost denumiți la început, potrivit orizontului spațial popular, pe părți (vîrfuri, versante, pășuni etc.), denumirile de masive fiind ulterioare, rezultat al standardizării geografice. Principalele straturi ale o. romanice sînt: preindo-european (in cadrul acestuia, o. ligure și iberice), prelat., lat., romanic, împrumu- turi. Din compararea unor o. străvechi au fost identificate o serie de radicale preindo-europene semnificînd ,,vîrf, rocă, ridicătură" : al- (fr. Alps), mala (it. Mala, fr. V ignemale, sp. Mallos), munno- (sp. Munero), tarr- (oc. Tarascon). Par a proveni din lig. apelativele alisos (fr. Auzon, Aussonne), calmis (fr. Chaulme, Chaux), penna (fr. La Pene, Pennes), denumind înălțimi de diferite forme; apelativul artiga ,,loc necultivat, pîrloagă” (it. Monte Artica, fr. Lartique, sp. Artica) este consi- derat iberic. Cele mai importante o. prelat, i.e. sînt cele celtice și traco-dacice. O. celtice există îndeosebi în fr. și au la bază apelative : cebenna ,,spate" (fr. Cevennes), juris „cocoașă" (fr. Jou%, Jorasses), cantos ,,strălucitor" (oc. Cantal), uxanios ,,înalt" (fr. Quessant). O. traco-dacice sînt rom. Carpați și probabil și alte nume de munți rom. (Bucegi, Parîng). O. lat., greu de distins de cele romanice, cînd nu există atestări pentru epocile foarte vechi/ cuprind entopice (serra: it. Serra, fr. Serres, sp. Sierra; malleus: it. Maglio, sp. Mail, pg. Malh ; somma: fr. Somaisne, sp. Somo- sierra) și adj. caracteristice (sp. Pedrada, Pedralada, Peralada, Perauba, Peralta). O. romanice cuprind ca elemente formative tipice epitete arătînd culoa- rea, forma, aspectul exterior (rom. Ascuțita, Băl- țatul, Goala, Piscu-Nall, Țuguiatul; it. Mont alto, Monte Bello, Monte Rotto ; fr. Mont Blanc, Montne, Tuquerouye; sp. Angosto, Monte Agudo, Monte Rubio, Sabrado) și metafore antropomorfe ori din domeniul faunei (rom. Babele, Curcubăta, Omul; it. Tauro ; fr. Le Cervin, Cheval Noir, Dent du Chat; sp. Berbigueiros, Los tres Sorores), celelalte tipuri fiind comune cu alte categorii. O. rom. folosesc frecvent antrop. (Bîrsănescu, Căliman, Godeanu, Leaota, Moldoveana, Negoiu, Vulcan). Influențele externe cele mai importante în o. romanică sînt cele germanice, sl. și ar. Acestea s-au manifestat în proporții inegale. O. germanice și cele sl. sînt restrînse numeric și geografic : primele se întîlnesc în fr. (La Hoguerom. scroafă, it. scrofa, dar *scroba>v.fr. escroue, fr. ecrou ; bufalus>it. buf alo, dar bubalus >rom. bour ; *tafanus>v.it. tafano, dar rom. tăun, ret. tavăn< tabanus; sifilare >îr. siffler, dar rom. șuiera, friui. sivilăm, nd>n(n) din 1. iberorom. și din d. it. centro-merid. (excepție face Sicilia), dar această explicație a fost contestată de alții (F. Jungemann, G. Rohlfs, J. Corominas). Nu se poate admite că labializarea lat. kw, g^ din rom. și sd. (equa>rom. iapă, sd. ebba, lingua >r om. limbă, sd. limba) să fie rezultatul s. o.-u. (V. Pisani). M.S. ostrogotă, Influență vezi gotică, influență ~. oșean, grai rom. (d. drom.). NV R. S. România (Țara Oașului — depresiune situată între Munții Oașului și ai Gutîiului — jud. Satu-Mare). Subor- donat după unii cercetători fie subd. crișean (E. Petrovici, I. Coteanu), fie celui maramureșean (Șt. Giosu), este considerat de alții (D. Urițescu) unitate aparte, cu unele caracteristici ale unui grai de tranziție între cele două subd. vecine. Fonetism în general conservator: semivocalele nazale ;. [sj, cu consecințe în crearea opoziției le/~ lei (carte neart. ~ carte art.); parțial și coud. pf. cu aux. a vrea la pf. c.\ uneori cu forma speci- fică de 3 sg. și pl. \wt (110/ cosi „ar fi cosit"). M.A. oxilone. cuvinte Inexistente în lat. (cîteva cuvinte bisilabice : illic, adduc), apar în 1. romanice ca urmare a evoluției vocalelor neaccentuate finale și posttonice mediale; generalizate în fr. ; nume- roase în rom., sp. și pg.; slab reprezentate în it. Vezi și accent. S.R.R. p paehueo (pochismo), argou sp. folosit de tinerii de origine mexicană din SUA (California, x\rizona). Pare să fi apărut în 1933 ; astăzi în declin. Tră- sături de pidginizare : simplificarea morfologiei și folosirea frecventă a calcului după engl. Argou analog: tiriloneno. M.S. padovaiio-vicentino-polesan (pavan), subd. it. (gr. it. sept., d. ven.). NB Italiei (centrul și S reg. Veneto, prov. Padova, Vicenza, Rovigo). Feno- mene metafonice destul de răspîndite (sg. doi de ~ pl. dulOi, sg. meze ~ pl. mizi, sg. te^po ~ pl. ti'Upi — it. dolce, -i, mese, -i, tempo, -i) ; căderea vocalelor finale doar după nazală, nu și după lichidă (bon, venere, mojere, putzlo = it. buono, venire, moglie, bambino) ; pronunțarea dorso-pala- tală (semivocalică) a lui l, ca in subd. venețian (soea = it. suola) : sincopa vocalei posttonice mediale în graiurile polesane, ca în cele emil. înve- cinate (polvre, tendro, perdre — it. poluere, tenero, perdere). Printre primele atestări ale unei „padovane ilustre” : Lamento di inia sposa padovana. Bogată literatură în d. pavan: sonetele lui Marsilio da Cari ara (sec. 14), lirica lui G. B. Maganza (sec. 16), comediile lui Angelo Beolco, zis il Ruzzante. O.S.C. palatale, consoane Lat. cunoștea doar se- micdnsoana p. iot, care se realiza numai la inițială de cuvînt sau de silabă și care este supusă conso- nantizării. în 1. romanice iot reapare prin palata- lizarea consoanelor sau prin diftongarea vocalelor și are în sp. la inițială tendința de a fi supus unui proces de consonantizare asemănător celui din lat. C.p. care apar în trecerea de la lat. la 1. romanice nu se mențin cu articulație palatală în 1. romanice cu excepția rom., it. l<, g și a sonantelor : it., fr., oc., cat., sp., pg. u, it., oc., cat., sp., pg. X. S.R.R. palataltzare. în vocalism specifică cu precădere kliomurilor galorom, d. galo-italice, d. ret. P. lat. w>[y] (murus >fr. mur, purusypur) se petrece în fr., oc., frpr., d. galo-italice, ret. (eng. s., Iad. doi., dar [i] în surs.), izolat în alte zone romanice (d. it. merid., d. azorian al pg., dalm.). P. lat. u in Galoromania a fost considerată o consecință a influenței substratului celtic (G. I. Ascoli, G. Grober, H. Schuchardt, G. Paris, V. Brbndal, A. Dauzat, W. von Wartburg), ipoteză combătută cu. argumente de ordin cronologic și geografic: p. nu s-a putut produce decît după sec. 8, deoarece nu este riîspindită în cat., care fusese pînă atunci strins legată de oc. (W. Meyer-Liibke, B. Bour- ciez, B. Gamillscheg, F. Schiirr) sau deoarece în Italia de N nu a apărut decît după invazia longo- barzilor (G. Rohlfs). Fr. [yf a fost considerat și ca un rezultat al evoluției structurii vocalismului lat. : fie din necesitatea menținerii unor distincții lonologice amenințate să se piardă (A. Haudri- coart — A. Juilland, H. Lausberg), fie ca urmare a unei slăbiri articulatorii care a implicat refacerea sistemului vocalic pe baza unei diferențieri de timbru care pînă atunci nu avusese caracter perti- nent (G. Tuaillon). începutul procesului p. lat. u se plasează poate în sec. 7, dar extinderea a fost de lungă durată și nu a afectat tot domeniul galo- rom. (d. valon al fr.) sau l-a afectat cu întîrziere (frpr.). P. lat. u atrage după sine și modificarea articulației diftongilor v.fr. ue, eu, rezultați prin diftongarea lat. o, o, u, care se reduc la vocale anterioare palatale medii: [oe, 0] ; modificarea a fost pusă în legătură și cu umlautul germanic (A. Dauzat). P. a afectat și lat. a accentuat în silabă deschisă în fr. (cantarochanter), în d. galo- italice și în unele d. ret. (eng. s., Iad. doi.) ; pentru fr. a fost pusă în legătură cu substratul celtic (G.I. Ascoli, V. Brbndal, A. Dauzat); uneori numai sub influența unui element palatal (frpr.). Un element consonantic palatal a dus și în alte 1. rom. la p. lui a :clauis>rom. cheie, taliarorom. tăiere, factum>sp. hecho. S-a presupus o p. a lat. u>\M în d. vegl. în faza veche, care a dus la pro- nunțarea palatală a unui k precedent; ulterior ! y] s-a dezvoltat într-un diftong. în consonantism, p. începe în lat. vulg, sub influența unui iot apărut ca urmare a tendinței de evitare a hiatului prin sinereză sau sub influența vocalelor anterioare e, i, și duce la variante pala- talizate ale consoanelor. S-a considerat chiar că p. ar fi afectat ansamblul consoanelor lat. ducînd la apariția a 2 serii de consoane : palatale ~ non- palatale în faza romanică primitivă (A. Burger). în trecerea de la lat. la 1. romanice se palatalizează în întreaga Românie k, g iot, e, i, t, d iot, l 4- iot, n + iot. (cu unele excepții în sd. și dalm.). în cazul oclusivelor velare (k, g) și dentale (t, d), p. cunoaște următoarele etape: p. propriu-zisă, adică deplasarea locului de articulare a consoanei spre palatul tare, africatizarea sau asibilarea, adică PALATALIZARE 228 dezvoltarea unei articulații fricative care duce la apariția africatelor, depalatalizarea (parțială sau totală) a pronunț arii ahicatei și, în unele 1., spi- rantizarea sau fricati vizare a africatei, ceea ce duce la crearea unei fricative (prepalatale sau total depalatalizate — dentale). Unele variante africate rezultate ale p. sînt foarte timpurii (pentru t, k + iot probabil încă din lat. vulg, a sec. 3 e.n.) ; ele au căpătat statut de invariantă și s-au menținut ca africate în unele 1. romanice în faza actuală (lat. caelum>rom. cer, arom. țer“, it. cielo ; gemere> rom. geme, arom. dzeamire, it. gemere) ori s-au redus la fricative: africatele dentale [ts, dz] la fricative dentale (fr. ciel, oc., cat. cel, pg. ceu) sau interdentală (sp. cielo) ; africatele prepalatale [tf, d5] la fricative prepalatale [J, 3] (fr. gemir, oc., cat. gemir, pg. gemer ; în sp., parțial în gasc., g -j- e, f>iot (gener>xp. yerno), care amuțește înaintea unei vocale palatale neaccentuate : germa- hermano) ; în d. romanice rezultate diferite prin menținerea unei faze arhaice sau prin inovații caracteristice. K, g + e și, uneori, și înainte de i nu se palatalizează în sd. și dalm.: lat. cena>sA. log. keua, dalm. vegl. kaina ; gelatum>sd. ghelatu, dalm. gkelut ; consoanele se prezintă nealterate în împrumuturile timpurii făcute de bască, 1. cel- tice, 1. germanice, alb. (lat. cellaviurnygșrm. Keller). Rezultatele p. lat. t și d se confundă cu cele ale lat. k, respectiv g, cu excepția it. (dar nu a tuturor d. ei), unde ele se mențin în general distincte: licium, licia>it. liccio, fr. lisse, oc. lisa, cat. llisa, sp. lizos, pg. ligos; fortia >it. forza, fr. force, oc., cat. forsa, sp. fuerza, pg. forța. în rom., evoluția lat. t, k + iot depinde de context: cînd această secvență e urmată de o, u neaccentuați sau de a, rezultatul este • ts] ; licia>iță, puteus>puț; cînd e urmată de o, u accentuați, rezultatul este ftj] : petiolus> picior, urceolus>ulcior. în afara p. care începe în lat. vulg., procesul specific cîte unei singure 1. romanice include și p. lat. t, d sub influ- ența unui iot dezvoltat din lat. e sau 7 (numai în rom.: terra>țară, dicerozice) și cea a lat. k, g sub influența unui a: în fr. (cu excepția zonei picardo-normande, unde absența palatalizării este explicată prin influență germanică mai puternică — Dauzat, W. von Wartburg), frpr., d.oc.sept., ret. și în zona marginală a cîtorva d. galo-italice : campus >fr. champ, gamba>fr. jambe. în Romania occidentală are loc sonorizarea africatelor în poziție intervocalică, cu reducere ulterioară la fricative : lat. uicinus >fr. voisin, oc. vezin, pg. vezinho ; racemus>îr. raisin, oc. razim. P. lat. d 4- iot, g + iot, e, i poate duce în context intervocalic la o semiconsoană palatală; varianta semiconso- nantică a existat în lat. vulg., dar ea nu s-a răs- pîndit în rom. și în d. it. centrale decît rar (lat. corrigia>XQm. curea, it. correggia ; fugirororn. fugi, it. fuggire; radius, radia>rum. raza, it. raggio, razzo), fiind frecventă doar în d. it. merid., în 1. galorom. și iberorom. (mai puțin cat.) : fr. courroie, fuir, rai ; oc. coreia, fugir, rai ; sp. correa, huir, rayo ; pg. cor reia, fugir, raya ; cat. corretja, fugir, raig. P. lat. s 4- iot se produce în rom. și it. (caseus >rom. caș, it. caccio) ; ss 4- iot se pala - talizează în rom., it., ret., cat., sp., pg. (*bassiare> cat., pg. baixar ; *bassiu>s-p. bajo). Aceste p. nu se petrec în fr., oc. și sd. în rom. s se palatali- zează și sub influența unui iot pe care-1 dezvoltă lat. e, 1: septem>șapte ; prezența unui 7 poate duce la p. lui 5(5) și în it., cat., sp., pg. (uessica >rom. bășica, it. vestica, cat. veixiga, sp. vejiga, pg. bexi- ga). P. lat. I, n 4- iot a dus în lat. vulg, la variante palatalizate [X, n] care s-au constituit ca invariante în mai multe 1. romanice: it. (filius> tiglio, uinea>vigrta), pg. (filho, vinha), cat., oc., ret., unele d. sp. și rom.; în celelalte 1. procesul a dus la reducerea consoanei palatale la un iot: în rom. pentru ambele consoane (fiu, vie), în fr. și sp., dial. it. (piem.), doar pentru l (filia>îr. fille, sp. hija — unde iot astfel rezultat a suferit probabil un proces de consonantizare>[d3>3>xj ; uinea> fr. vigne, sp. vina). în sd. și în d.it. centro-merid., rezultatele acestor p. sînt uneori consoane africate prepalatale sau dentale. în rom. I este palatalizat și de un iot dezvoltat de lat. e,î (linum>in, lepore>iepure). P. în rom. a lat. t,d,s,l, de către 7, 7 a fost pusă pe seama substratului (O. Nandriș, E. Petrovici). Faptul că ea s-a produs și în alte d. romanice pentru unele dintre aceste consoane este un argument pentru originea romanică a feno- menului, care continuă o tendință a lat. vulg. „Palatalizarea” labialelor este în fapt consonanti- zarea lui iot precedat de consoană labială care ulterior dispare: lat. sapiat>tr. sache, rabia>rage. Fenomenul este cunoscut în fr., unele graiuri oc., d.it. centro-merid. și ret. P. consoanelor se reali- zează și ca urmare a evoluției unor gr. consonan- tice influențate de factor paiatalizator (piscis> rom. pește, it. pesce, oc. peis, cat. peix, sp. peje, fes, pg. peixe) sau care degajă ele înseși un factor palatalizant (ligna>it. ligna, sp. lena, pg. lenha ; agueilus >it. agiieilo, fr. agneau ; clamare >iom. chema, it. chiamare, sp. llamar, pg. chamar). Vezi și cantitate eousanantiea. P. consoanelor se mani- festă și în faza mod. a evoluției unor idiomuri romanice: dentalele sau velareie în context pala- tal prezintă variante palatalizate în unele graiuri rom., unele d. fr., în frpr.; graiurile rom., d. arom. și parțial megl. prezintă și p. modernă a labialelor și a fricativelor labiodentale (graiul mol- dovean [k’ept] rom. piept) ; l, n 4- iot se pro- nunță palatul în fr. populară, chiar cu tendmța reducerii lui l urmat de iot la iot (fr. scutier pro- nunțat ca souiller; în sp. yeismo. S.R.R. palenquero, creolă sp. Columbia (dep. Bollvar- San Basilio de Palenque), 2 400 vorb. descendenti ai unui grup de sclavi negri stabiliți în reg. Carta- gena (1599) care au trăit într-o izolare pe care și-au impus-o singuri. Aceasta a contribuit la păs- trarea p. ca o „marcă de grup” (în sens social) care separă comunitatea p. de restul populației care o înconjoară. Păreri diverse în legăturii cu vitalitatea actuală a p. Dispariția lui d inter vo- calic sau final (papa = sp. papada) ; d intervo- calic sau inițiala (nuro = sp. mtdo, roto — sp. doctor), frecvent dr>gr (compagre, cuagro) sau dispare (paino — sp. padvino) ; „personalizarea” expresiilor de timp, unitatea de timp fiind sub. (hacen como 30 anos) ; reluarea în răspuns șub forma unui pron. pers, a sub. menționat în între- bare (Pero la pina. . .produce ? — Si, (Ha, si). Influență africană, apariția tonurilor; urme de 229 FARA G. OG I CE, VO CA L.E prefixe de clasă (pl. cu ma-), ca în 1. bantu: mană „tînăr” — 'majana imasana „tineri”, ngombe „bou” — mangombe „boi, turmă” ; dublă negație (una inițială și alta finală) ; cuvinte africane (mai ales din I. konge) : caddume, calabongo, guanga, tuși. M.S. paleosard (nuragic), subsțraA Influență asupra sd. Discuții în legătură cu populația din Sardinia dinainte de cartaginezi și i emani. S-a propus origine libică pentru populația numită lolaei ; alții cred că vechea populație este originara din Asia Mică (Satdana „popor de mare”) sau o leagă de etrusci; unii disting concomitent mai multe tipuri (euroafrican, hispano-caucazian, Hg.). Nu exista nici o urmă scrisă de p. S-au propus etimo- logii p. pentru cuvintele care nu pjt fi puse în legătură cu lat. sau o altă 1. cunoscută. Sint cuvinte care denumesc forme geomorfice (bahku, garas, nuvras, trâkku), plante (aurei, eni, giddostm), animale (sakkdyu, saSăya, ospile). Top. p. pre- supuse: rădăcina gon(n)- (Gonit, Goni, Gonnesa), derivate cu sufixele -ai, -ei, -oi, -ui (C/zalei, Tuva- î ai, Alinoe). Presupusă influență p. în fonetică (consoane retroflexe; trsn.sforma.rea lat. f-; aspi- rarea oclusivei surde -k-; proteza vocalei înainte de r-), toate aceste fenomene fiind explicate și prin evoluție internă (apar și în alte 1. romanice fără s. p.). M.S. paîeovenet, substrat ,vezi venet, substrat pallarez, subd. cat. (d. leridan). Spania (reg. Paliars). Lat. a + y>&\ palatalizarea lui l în gr. pl-, bl-,fl-, kl-, ca în subd. ribagorzan (lat. plorare> pilotat', germanic blao>bUau, lat. flamma>fllama, clauus >cllau); arhaisme fonetice în toponimie. M.S. p onor ho, grai sp. (d. murcian). SE Spaniei (prov. Murcia, în vecinătatea capitalei prov.). Cele mai multe particularități merid. ale mure, se regăsesc în p. Trăsătură caracteristică : pronun- țarea lui mai muiată decît în sp. M.S. pantese (pantelleresc), subd. it. (gr. it. centro- merid., subgr. merid. extrem, d. sic.). S Italiei (ins. Pantelleria, la SV de ins. Sicilia). Considerat de unii „cel mai corupt” d. romanic din bazinul medit., dată fiind ponderea însemnată a elementelor ar. Prezența fricativei velare sonore g și a fricati- vei laringale h, în special în cuvinte de origine ar. (fugari, girbeți, hurrihi, hama) ; dublarea mai frecventă a inițialei consonantice (bbuluna, ffalliri, ppusari, ssadi = it. botione, fallire, posare) / număr considerabil de cuvinte ar. (bbufirina, bbtcfisisu, bbugattusu), adesea nepăstrate în terit. învecinate Malta (unde se vorbește un idiom ar.) și Sicilia; într-o serie de cazuri, termenii ar., concurați de sinonime romanice, capătă nuanțe arhaice sau peiorative (mitarsi ~amaru = it. amaro; g'g'ilari ~virdi = it. acerbo). O.S.C. pautois, argou oc. Italia (Crisollo). I.V.R. pantoja, cel mai bogat argou sp. profesional. Spania (prov. Segovia) (868 cuvinte). Cuvinte comune cu xiriga și cu barallete. M.S. papia kriskniy (bahasa geragu, cristei, lusoalian, nîalaqueiro, malaquenho, malaquense, pa pici cris- tăo, portugues basu, serani), creolă pg. (d. malaio- pg.). Malaysia (pen. Mal acea — stăpînita de pg. din 1511 pînă în 1641) și Singapore. 2 varietăți: ilher și tranqueina. X se depalatalizează; -r cade (faze, lugd) ; la verb și la pron., confuzii de pers. ; pi. format cu jd, xiit. cu logo. Negația se exprimă cu manca. Influență malaeză. Vorb. de p.k. din Singapore, puțini la număr, provin din Macao; această varietate prezintă diferențe minime față de creola pg. din Malaysia; eliminată de engl. Creola pg. din Maîacca a furnizat elemente de sub- strat 1. afrikaans (Africa de Sud). C.L. papiamonlu (curacolebo, papiamento, papie- menis, papyameidn), creolă sp. Antilele olandeze- (ins. Curacao, Bonaire), Aruba; 208 000 vorb.. Numele p. derivă din v.sp., v.pg. papiar „a vorbi”.. Spre deosebire de celelalte creole sp., p. uu se limitează la funcțiuni legate de nevoile de comuni- care cotidiene, ci se folpsește în presă și în literat ură (bogată literatură populară, religioasă și profană). 3 d. principale, în fiecare ins. Variație liberă vocală simplă-diftong (apreiu-aprietu, escondc-escuende) ; pion. pers. 3 pl. nan de origine africană folosit și ca desinență pentru pl.; pron. și adj. dem. cu forme distincte pentru apropiere și depărtare, rezultate din combinarea dem. cu adv. de ioc (esaM*. sp. es aqui, esayai: muri, piAizilsp; nct>nt\ cauze = sanctae). Datorită caracterului neoficial al majorității docu- mentelor lat. scrise pe p., acestea constituie o sursă de cunoaștere a lat. vulg. I.F. paragogîce, \ coaie ~ (epiteză). Adăugarea um r vocale neetimologice a determinat probabil ca 1;. r. met, fel să capete o formă de bază *mele, *fri;-, de la care se explică formele romanice (rom. mzz.-e, it. miele, fr. miel'). Frecventă în it. la cuvintele • le- origine lat. terminate în consoană conservată, c.m - form unei tendințe spre finală silabică deschisă : lat. sum>it. sono, lat. cantant>it. cantano ; feno- menul continuă să afecteze în it. împrumuturi’? PARASINTETICE, DERIVATE ȘI COMPUSE 230 •cu finală consonantică (filobus>filobusse, Semira- missSemiramisse) ; fenomen frecvent în graiuri pg., sp., it. centro-merid., sd. S.R.R. parasintetice, derivate și compuse ~. în lat. verbe parasintetice, formate de la o rădăcină nominală prin adăugarea simultană a unui prefix: și a unui sufix. Procedeul, existent în lat. din perioada preclasică (deargentare, eliminare, exos- sare), este tot mai frecvent în perioadele ulte- rioare (mai ales în lat. tîrzie: allactare, excaldare), răspunzînd tendinței de organizare a sistemului verbal prin subordonarea verbului față de subst. Verbe parasintetice moștenite de 1. romanice, care și-au pierdut (parțial) motivația: excaldare >rom. scălda, it. scăldare, fr. echauder, sp., pg. escalclar; exs acare >rom. usca, it. asciugare, fr. essuyer, sp. enjugar, pg. enxugar. Se continuă și se dezvoltă în 1. romanice, unde verbele sînt mult mai nume- roase decît în lat. și unde apar d. p. aparținînd și altor clase de cuvinte. Prefixele cele mai frecvent folosite sînt cele care provin din ad, de, dis, ex, in (in ?gal răspîndite pe teren romanic) ; ad și in con- feră derivatelor sensuri similare cu cele pe care le au verbele nominale neprefixate, pe cînd cele- lalte prefixe sînt mai ales privative sau negative. Verbele aparțin conj. lat. în -are ; dintre cele cu bază adj., multe aparțin fie conj. lat. în -ire (în rom., fr., it. cu variante ale desinențelor personale provenind din lat. -ef-isco), fie sînt bazate pe para- digme care au la bază sufixul verbal -ej-iscere : rom. încununa, descleșta, înveseli, it. ammagliare, spellare, appesantirsi, fr. enregistrer, derailler, enlai- dir, sp. embozolar, descarrilar, encrudecer, pg. esmi- galhar, embaratecer. Puține subst. și adj. parasin- tetice: rom. descreierat, it. arrantolato, fr. apieceitr, sp. deshuespedamiento. Puține c.p.: rom. batjo- cură, mărinimos, mulțumi. S.R.R. parler noir, vezi (jascou. paroxltone, cuvinte-/. în lat. c.p. erau bisila- bice, în timp ce cuvintele cu 3 sau cu mai multe silabe puteau fi paroxitone sau proparoxitone, în funcție de cantitatea silabei penultime. Caracte- ristice 1. romanice, dar absente în fr. Vezi și accent. S.R.R. partid plale, construcții în lat. 2 tipuri de < -p* • part, conjunct — legat din punct de vedere gramatical de restul frazei (valoare de atr. acordat pe lîngă un subst.} și c.p. absolută — nelegată de restul frazei (qua re nuntiata, Caesar suum quoque equitatum tripartire diuisum contra hostem in. iubeț). Pentru soarta c.p. absolute în 1. roma- nice vezi absolute, construcții-/. I.V.R. participiu. în lat., mod nepers. alcătuit din 4 forme verbalo-nominale, nepredicative, ale căror \ dori erau preponderent aspectuale, deși numele lor se refereau explicit la cele 3 diviziuni temporale fundamentale — prez., trecut, viit. : p. prez, ac- tiv (vezi participiu prezent) și p. viit. pasiv (vezi nerundiv) — subsumate aspectului imperfectiv, p. trecut pasiv (vezi participiu trecut) și p. viit. activ — subsumate aspectului perfectiv. P. viit. activ, format de regulă de la radicalul p. trecut pasiv cu desinența -turus (-surus), era un adj. verbal variabil în gen, număr și caz (amaturus, -a, -um ; lecturus, -a,-um ; audifurus, -a, -um) ce ex- prima faptul că referentul desemnat de subst. pe care-1 determina era pe punctul de a face ac- țiunea redată de verb (ho mo profecturus „an om pe punctul de a pleca"). Formele sale nu s-au păstrat în 1. romanice decît prin cîteva cuvinte cu statut de subst. : lat. adventura „(evenimente) ce se vor petrece/au să vină">fr. aventure ; lat. ventura>^., pg. ventura. A.C. participiu conjunct, vezi participiale, construc- tiv. participiu prezent. în lat., formă verbalo- nominală, nepredicativă, subsumată Infectnw-ului, avînd drept marcă specifică sufixul -nt-, care ex- prima, în funcție de conținutul semantic al verbu- lui, acțiunea în curs de desfășurare sau starea (cali- tatea) ce persistă în momentul enunțării. Variabil în gen, număr și caz, se declina după modelul decL 3 imparisilabice: nom. amans (rom. zis, it. detto, fr. dit, sp. dicho, pg. dito)., Cele, mai multe p.t. tari s-au păstrat în it. în toate 1. romanice, tipul cel mai productiv este cel provenit din lat. -atus (produc- tivă fiind dealtfel însăși conj. 1 în -are). Folosit ca adj., p.t. se acordă în gen și număr cu subst. determinat; se acordă în același fel cu sub. grama- tical cînd este element constitutiv al diatezei pasive. Bste invariabil cînd servește la formarea timpurilor compuse ale diatezei active cu aux. rom. a avea,. it. avere, fr. avoir, cat. haver, sp. haber, pg. ter ; în aspectul lit. al unor 1. ca it. și fr., există cazuri cînd se acordă cu compl. direct antepus acestui aux. în it., fr., unde anumite verbe intranzitive se conjugă cu aux. ,,a fi” la timpurile compuse, se acordă în gen și număr cu sub. gramaticaL Deși cel mai ades are sens pasiv, p.t. poate avea și sens activ (rom. o carte citită cu interes un om citit). A.C. partitiv, articol Inexistent în lat. Germenii apariției lui în fr. și în it. ii constituie folosirea, în lat. vulg., a prep, de -f abl. în locul gen. cu valoa- re partitivă. La baza formelor (în general contrase) ale a.p. stau prep, fr., oc. de, it. di + art. hot. : fr. du, de la, de 1’, des, oc. del, de la, dels, dellas, it. dtl, dello, della, delV, dei, degli, delle. în v. fr. construcția prepozițională cu valoare partitivă nu presupunea folosirea art. (de vin boivent). Pe mă- sură ce se extinde întrebuințarea art. hot., care era utilizat și pe lîngă subst. precedate de prep. de, ia naștere a.p., care capătă în sec. 16— 17 distribuția pe care o cunoaște în fr. actuală. Variante: fr. de, it. di, cerute în fr. de context negativ (fr. j'ai du courage, dar je nai pas de courage), de prezența unui adj. calificativ care pre- cedă subst. (fr. j’ai des amis, dar j'ai de bons amis), în it. și fr. de prezența unei determinări cantitative (fr. je bois de Veau, dar je bois peu d/eau, it. beve del vino, dar beve vin podi vino), în it. de prezența pron. adverbial ne (ho degli amici, dar ne ho di amici). A.p. indică la sg. o parte nedeterminată a obiectului exprimat de obi- cei prin nume de materie sau prin abstracte a.e calității (fr. il achete du miel, il a du courage, it. mangia. del pane, dar ha coraggio) ; la pl., unde formele sale coincid cu cele ale art. nehot. o canti- tate nedeterminată de obiecte numărabile: fr. il voit des enjants, it. ha degli amici ; din cauza neutralizării la pl. a opoziției art. nehot. ~ a.p.. s-a afirmat că nu există forme de pl. ale a.p. Cele- lalte 1. romanice nu cunosc a.p. : rom. cumpără miere (sau cu art. nehot. niște : am cumpărat niște miere), are curaj, sp. bebemos vino, ticne paciencia, pg. compra peixe, tenho ănimo ; rar se folosește prep. : sd. de abba vrisha ; cînd subst. este determinat: rom. bem din vinul roșu. S.R.R. partitiv, numeral ~, vezi fracționar, numeral pasivă, diateză^. Termen al categoriei diatezei care, binară in lat., se opunea, sub forma, com- plexă a medio-pasivuhu, diatezei active, iar în 1. romanice, în urma unor restructurări profan.-o intră într-o relație ternară cu diatezele activă și !. (pronominală). Spre deosebire de conj. actmi. conj. pasivă comporta forme sintetice, cu desimo-bt caracteristice — pers. 3 sg. -tur la Infectum. '.i forme exclusiv analitice la Perfectum (ind. pv amatur ~ ind. pf. amatus est) ; acestea din urmm alcătuite din aux. csse și part, trecut (pasiv) al PASIVA, DIATEZA 232 verbului, se vor extinde, in 1. romanice., la întreaga flexiune pasivă. Eliminarea timp urilor sintetice ale acestei conj. este fără îndoială legată de regula- rizarea verbelor deponente și semideponente, cele 2 procese desfășurîndu-se simultan sau, poate, primul fiind precedat cu puțin de celălalt. Folosirea frecventă — la început, cu valoare intensivă de pî. (sau trecut) — a formei amatus fui în locul celei normale amatus sum a făcut ca, treptat, aceas- ta din urmă să fie simțită ca expresie a unui prez., substituindu-se formelor sintetice amor, . . . ama- tor, . . . amantur. Caracterizîndu-se printr-o mare regularitate, prin expresivitate, și reflectînd toto- dată mecanismul analitic care a acționat cu atita vigoare în perioada de trecere de la lat. vulg, la 1. romanice, noile forme ale conj. pasive s-au im- pus definitiv, după unii specialiști (K. Nyrop), în sec. 6 sau 7, după alții (W. D. Elcock), cel tirziu în sec. 5. Flexiunea pasivă astfel restructu- rată se distinge prin prezența obligatorie a unui aux. — de obicei, descendenții sau corespondenții romanici ai lat. esse — care poartă mărcile de nud timp și pers., și a part, trecut al verbului cu lexical plin, care se acordă iu pers., număr și gen. cu sui), gramatical. în it., in locul lui essere pot ii folosite cu statut de aux. andare, care la ind. prez., impf. și viit. exprimă și ideea de nece- sitate, respectiv venire, care este conjugat numai la timpurile sale simple și are sens imperfectiv, procesul apărînd ca neîncheiat (il Horo andb perdulo ; tutte le dccisioni vengono discusse ml consiglio); în rom. și sp. se pot de asemenea utiliza verbe de mișcare în locul lui „a fi", dar construc- țiile respective nu sînt gramaticalizate (rom. un- tul vine frecat cu zahărul și cu făina: sp. . . .cuva vida no andaba envuelta en fabulos) ; în sp. și pg., unde există două verbe înscmnind „a fi" — ser și esiar — se pot realiza 2 construcții, dintre care cea cu ser este o structură pasivă propriu-zisă gsp. el muchacho fue alabado por el maesiro ; pg. a porta e fechada pelo porteiro), iar cea cu esiar — o structură cu valoare aspectua'ă rezultativă, o expresie a stării ce urmează unei acțiuni (sp. Peclro esta can sado de esta discusion sau ia veni ana est aba amerta ; pg. a porta estă fechada desde esta manha). Transformarea urmașilor/echivalenților romanici ai lat. esse în indice al d.p. a determinat slăbirea (.poziției dintre pred, verbal și cel nominal, cazuri de tipul celor menționate mai sus arătînd că, une- ori, doar prezența compl. de agent permite distinc- ta între construcția verbală și cea nominală. Xepăstrînd decît o parte din valorile diatezei medio- pisive lat., d.p. exprimă în 1. romanice procese .d căror ,,agent" este mai puțin important decît evenimentul însuși și decît punctul de aplicație a! acestuia — participantul afectat de consecin- țele lui (,,pacientul") ; de aceea, verbele utilizate la d.p. au de regulă drept sub. gramatical elemente nominale desemnînd acest fel de participant (rom. tabloul e admirat de vizitatori ; it. il quadro e am- mirato dai visitatori ; fr. le tableau est admire par Ies visiteurs). Spre deosebire de celelalte 1. romanice, fr. admite introducerea unor verbe folosite la d.p. în construcții impersonale al căror sub. gramatical este exprimat prin pron. il (il fut decide que ce projet ser aii mis ă execut d.:). A.C. pataouide, (pre-)pidgin fr. folosit, se pare, uni- lateral la începutul sec. 20 de către europeni (în special fr.) iu relațiile cu autohtonii arabofoni în Africa de N fostă fr. Raportul său cu petit maures- que — varietate folosită de localnici — nu este clar. IAr.R. patoă, vezi makbta. palois1, termen fr. din limbajul comun pentru d. sau grai. Derivat in v. fr. de la patte „labă", termenul a avut o nuanță peiorativă: „comporta- ment, limbaj grosolan", pe care a continuat să o aibă în 1. comună și care s-a accentuat ia sec. 19 din cauza deprecierii sociale tot mai puternice a d. și graiurilor. în terminologia științifică fr., p. se aplică cu precădere graiului concret vorbit in- tr-o localitate sau alta, spre deosebire de dialecte, care denumește totalitatea varietăților regionale care acoperă o anumită zonă circumscrisă cu aju- torul izogloselor. S.R.R. palois2 [ patwe j, nume dat creolei fr. antileze din An bilele de 1. oficială engl., denumită astfel, ca orice grai popular, in opoziție cu 1. standard. 7.F.A. patronhnle. Supranume antroponimic format prin diverse procedee de la numele sau supranumele individual al tatălui. în lat., indicarea descendenței paterne s-a realizat prin 2 tipuri de p., genitival și sufixai. Formula oficială și juridică din lat. clas, presupunea ca necesitate o expresie p., constituită din termenul filius(fUia) și prenumele tatălui în gen., ambele prescurtate; plasată după prenume și numele gentilic, această expresie este proprie epigrafiei lat. din întreaga lume romană. P. sufixai este limitat temporal: -ius, cu care s-au format cele mai multe gentilice lat., avea inițial valoare p., pierdută însă în derivatele cu funcție de supra- nume din perioada imperială; p. erau și formațiile cu -ilia, -ina, și -inus de la numele gentilic sau de fam. {Drusilla „fiica lui Drusus", Messalina „fiica lui Messala", Carinus „fiul lui Carus"), ulterior devenite hipocoristice. Expresia p. cu gen. lat., cel mai frecvent în -i, mai rar în -e(-ae). -i^, -onis (-on i), -anis (-ani), își continuă cu vitalitate existența in documentele medievale lat. sau roma- nice, adesea cu elipsa termenului de filiație ( Joha-i- nes Petri) sau cu înlocuirea lui filius priutr-un sinonim (prolix, proles) și lasă urme în it. (compuse cu fi- „fiul ...": Fibonaci, Pifanti, Fighinelli, Firidolfi, Fitiipaldi, tip vechi, dar rar astăzi ca nume de fam. in d. tosc. și sporadic în d. merid., mai ales în nap.) ; asemănătoare ca structură sînt compusele cu termenul ar. iben „fiu", pl. bani (Fortunius iben Garseani a. 962) în Pen. Iberică (urme în sp. Benavides — V anavides „fiii lui Vidas" a. 1194, pg. Vinegas = Benegas a. 991) sau cele cu sl. sin „fiu" din documentele slavo-române (urme cu totul excepționale în nume de fam. Sinbercu). La Veneția este viu în sec. 9 un tip p. de model grec.-biz. construit cu cata: Basilius . . . caia Tragamundo, Romana . . . cata Betegani. Treptat, gen. lat. este eliminat de substituenții săi romanici. Tipul caz regim, mase, -on, fem. -ain, frecvent la numele germanice, s-a păstrat în nume de fam. fr. specifice d. din N. și mai ales din NV (Guyon, Bertain). Largă extensie are tipul prepozițional, întilmt în toate 1. romanice și fixat ca nume de 233 PAS ARE AS CA, LI AI BA fam. (cu excepția rom., unde este limitat Ia con- strucția populară alde Ion, alde Popescu, adesea cu valoare p.). Formațiile cu prep, simple (De, Di sau D’) ori articulate (Del sau Dcllo, Dei, Degli sau Delii'} sînt general răspîndite în it., cu maximă frecvență în S (mai ales în d. abr. și sic.). în fr. si oc. supranumele cu prep, de sînt obișnuite; combinația prep, -f- art., normal folosită cu supra- nume apelative și rar cu nume individuale (Du- bernard, Dujust), este de uz popular relativ recent în oc. și domeniul fr. de S. P. cu prep, ă, singură (Ageorges) sau combinată cu art. ( Alandrieu ), sînt specifice d. de S și SV ale fr. și reprezintă .singura modalitate de exprimare a filiației în frpr. în sp. și pg. tipul prepozițional este de uz popular curent (Carmen de Hemdndez, Carmen do Bcrnardo). P. it. cu art. hot. este specific d. merid., cu frecventa neutralizare a genului gramatical (la determină un nume mase.: La Monico, La Russo). în rom., gen. cu art. bot. postpus sau antepus este un vechi tip p. (primele atestări în documentele sl. : Mateș a lu- Cotari, Ștefan a la Han Dacid a. 1425), rar fixat în nume de fam., dar păstrat ca singura modalitate de exprimare a filiației. in supra- numele actuale (Măria Radului, dar mai ales Mă- ria lu Radu, antepunerea unui art. invariabil tin- zînd să se generalizeze). Supranumele p. nesufixal cu cea mai largă extensie și mare frecvență pare să fi fost, o lunuă perioadă de timp, tipul nemar- cat în nom., juxtapus prenumelui, cu atestări vechi și predominant în numele de fam. (rom. hm Licoară, pg. Martin Afonso). P* sufixai lip- sește în fr. și este excepțional în oc. (Ramonenc lui Ramon”, cu sufixul germanic -enc ; deri- vate cu -ilha în Perigord care desemnau, chiar și în sec. 19, fiicele după numele tatălui: Janilho ,,fiica lui Jean”); în it. numeroase nume de fam. provenite din p. sufixale, mai ales (frec- vență maximă în Toscana și Bmilia-Romagna: Barbutesco, Gianneschi), -esso și -ico, -igo (con- centrate în ven. : Carlesso, Giorgessi, Zannessi, Barbarigo, Pasc-ualigo, Tardonicus — sec. 9). P. sufixai a avut cea mai mare pondere în extremi- tățile de V și de B ale României, urmele lui con- ferind o notă specifică numelor de fam. sp., pg. și rom. Din sec. 8 în NB Pen. Iberice este atestată exprimarea filiației prin derivate cu un sufix special (grafii -ici, -ici, -iz, -it, variante vocalice -oci, -os, -uci, -uz), care nu mai făcea necesară men- țiunea filius sau prolcs (Aldegaster Siliz ,,A. fiul lui Silo” a. 780) ; puținele exemple din sec. 9 (Gudiniz, Menendiz) probează rezistența cancela- riilor în fața unei modalități populare de denomi- nație, generalizată însă din sec. 10, în strînsă legă- tură cu Reconquista și dezvoltarea conștiinței naționale. Variantele în -az, -oz, -uz cedează în fața celei m ai frecvente forme, -ez (Menendez). Formate de la nume individuale indiferent de origi- nea lor, derivatele cu -ez își pierd treptat valoarea p» (în sp. din sec. 11 — 12, în pg. de la sfîrșitul sec. 15), devin ereditare și se fixează ca nume de fam. în cat. formațiile corespunzătoare cu -is (Comis, Llcfis) sint împrumuturi sp. Originea sufixului este mult discutată (extindere analogică a finalei de gen. din nume ca Lcminici, origine ar. sau — ipoteza cea mai probabilă — element iberic* prelat.). Numele de fam. actuale în ~ez (sp.) și -es (pg.), puțin numeroase, dar foarte frec- vente (la Lisabona Rodrigues, Ruiz, Martines, Alves, Alvares), sînt vestigiile celui mai vechi tip de supranume, care, folosit continuu din epoca ibero-romană pînă în sec. 16, a reușit să se im- pună înaintea supranumelor toponimice și apela- tive, ulterior predominante. P. rom. cu sufixul -escu(l) are o situație în bună parte asemănătoare cu aceea a p. iberic. Derivatele în -escu(l), mai vechi și net predominante la sfîrșitul evului mediu în Moldova, reg. neinclusă în imp. (în documentele dintre 1400—1450 apar 22 de p., Borzescu, Dul- cescul, Gănescu, Păușescu, Popescul, Purcelescul, Sirbescu, față de numai 2 în Țara Românească, Florescul și Vintilescu, în ultimul sfert al sec. H) și formate de la nume și supranume individuale de diverse origini, nu mai au valoare p. propriu-zisâ (Drăghici Vintilcscul, a. 1471— 1500, nu este fiul unui Vintilă, cum ar fi fost normal, ci al lui Stoica Vintilov ; numele de fam. al acestuia este sinonim cu Vintilescu, întrucît formele de gen. sl. în -ce substituiau curent în documentele sl. derivatele rom. în -eseul). La sfîrșitul sec. 15 fostele supranume p. în -eseul (l), fixate și transmise ereditar (chiar dacă înregistrarea lor în acte nu are caracter de. obligativitate) sînt deci cele mai vechi nume de fam. rom. Se adaugă în continuare alte formații în -escu(l), cure nu mai indicau însă descendența paternă, ci apartenența ia o fam. sau neam, desem- nate printr-un nume cu forma de pl., derivat di- rect cu -ești(i) : Badea, căruia i se atribuie printr-ua act din 1452 satul Coteștii, apare numit ulterior Cote scul, nu in virtutea descendenței dintr-un Cote (a), ci ca urmare a integrării sale în neamul Coteșii (antrop. de grup și top.) și a apartenența : la acest grup, conform dreptului consuetudinm feudal. Cel puțin din sec. 16 numele în -eseu (li pot fi considerate și forme de sg. create de la fo mele de pl. corespunzătoare. Sufixul -ești, cu ca v s-au creat nenumărate nume de grup cu form.-. ♦ie pl. (tip denominativ întî’nit mai ales în i;. încă din perioada evului mediu timpuriu și fix; in nume de fam.), și-a păstrat vitalitatea, funcția - nind în rom. contemporană ca o desinență de p. specifică numelor de pers. (Blindulești sînt to': cei din fam. numită Blînclu, Popești pot fi toți cei numiți Popa). Originea rom. -esc este contro- versată: probabil traco-dac sau lat. (cf. it. -esc-..-, v. fr. -eis, sp. și pg. -isco, -esco, sd. -iscu, v. o-at în E și în Galoromania (rom. cîntă ; fr. chanta}, respectiv -aut( >-ou, -o) în Italia și în Pen. Iberică, iar -iuit — folosit mai ales în zona iberorom. — a evoluat la -iut, apoi la -io, în sp., prin analogie cu evoluția -aut>-o. Tot în zona de V a apărut în lat. vulg, un al 3-lea tip de pf. slab cu vocala caracteristică e — compensînd parcă pierderea desinenței -eui-, care provenea de la derivatele prefixale ale lui dtdi avînd accentul pe temă: perdedi (iu loc de perdidi}, vendedi (în loc de vendidi) >v.oc. perdei, vendei. în zona de E s-a dezvoltat un al patrulea tip de pf. slab cu vocala caracteristică -u, formă provenită din pf. tare in -ui după schimbarea locului accen- tului: habui (in loc de hăbui}, probabil după mode- lul lui fui; acest tip, a cărui poziție a fost consoli- dată de existența part, trecute în -utus, a înlocuit unele forme (tari) reduplicate {^cadui pentru cecidi] și s-a transmis ca formă slabă în special în rom. și fr. (lat. bibi, dar rom. bălti, fr. (je) bus ~ pg. bebi}. Dintre formele de pf. tare — care se termi- nau în -ui, -si, -i sau erau reduplicate — cea în -i a fost aproape complet eliminată în lat. vulg, prin înlocuirea cu alte tipuri de formanți; au supravie- țuit veni, vidi, feci, fui, care s-au păstrat în general în 1. romanice mod. Pf. „tare” în -ui s-a menținut în zona centrală a Imperiului Roman; în urma consonantizării fonemului inițial al desinenței, în oc., cat. -ui>c, g (lat. dcbui>oc. dec}. Pf. în -si (sigmatic) a fost larg utilizat în reg. centrale și de E; s-au creat forme noi: pre(n)si, tensi, curei, după modelul lat. arși, clausi, refacerea unor pf. sigmatice explicîndu-se adesea prin existența unui part, trecut în -s: lat. defendi înlocuit, sub in- fluența Iui defensum, prin *defensi (>it. difesh ; lat. momordi înlocuit, sub influența lui morsum. prin *morsi (>it. morsi}. Formele reduplicate s-au menținut în special în Italia, poate datorită sub- stratului osco-umbric caracterizat prin folosirea unui procedeu identic de constituire a pf. P.s. romanic continuă principalele tipuri de pf. „slab” lat., dar prezintă și numeroase forme neregulate ce se explică în parte prin menținerea schimbtîrii accentului în cursul flexiunii verbale, particulari- tate a pf. „tare” lat. în sp. există 2 tipuri de p,s. regulat: tome ^ comi, viei, în celelalte 1., mai pupa rom., 3: it. trovai ~credei ~ pârlii ; fr. chantai finis, partis ~lus ; pg. cantei ~ bebi ~ uni ; în rom., verbele de conj. 1 se termină în -ai, cele de couj. 4 — în -ii, -ii, dar cele de conj. 2 și 3 se termină fie în -ui, fie în -sti. în it., verbele de conj. 2 au. la pers. 1 sg., 3 sg. și pl., fie desinențele -i, -0. -rono, fie desinențele -tti, -tte, -tiero — ultimele fiind preferate în 1. mod. —, fapt ce se explică poate prin existența, într-un stadiu foarte vechi al 1., a 2 forme de p.s. pentru dare’, diedi și detti (prin analogie cu stetti} ; această 1. manifestă, de asemenea, preferință pentru formele tari oc pf. FOSME VER3ALE , 23G din lat. P/s. are in unele idiomuri forme personale identice cu ale prez. ind. (fr.: pers. 1—3 sg. la verbele de conj. 2 de tip fin ir și la unele verbe de •conj. 3 ca dire ; sp.: pers. 1 pl. la verbele de conj. 1 și 3 ; pg. : pers. 1 pl. la verbele de conj. 2 și 3) ; deosebirea se face în acest caz numai prin context, respectiv, în pg., și cu ajutorul adv. pi („deja”), care întărește p.s. Ca expresie a unei acțiuni tre- cute încheiate (în opoziție cu impf.), p.s. a fost înlocuit de pf.c. în majoritatea graiurilor daco- romane, în multe d. it., d. ret., în fr. vorbită, dar este viu în oc. ; în unele idiomuri, între cele 2 timpuri — cu valoare aspectuală identica — s-a creat o diferență coastînd ercclustv în distanța inmare sau mai mică față de momentul enunțării: in /c. și in fr. lit., p.s. indică acțiuni săvîrșite în- tr-un trecut (foarte) îndepărtat, fiind timpul spe- ciile al narațiunii, în sp. indică evenimente situate într-un trecut mai îndepărtat de momentul enun- țării decît cele evocate prin pf.c., sau acțiuni imi- nente, pe cînd în graiurile oltean și bănățean ser- vește, dimpotrivă, la desemnarea evenimentelor care au avut loc într-un trecut recent, plasat în- tr-un interval de maximum 24 de ore față de mo- rnemml vorbirii. în pg. este preferat pentru evoca- rea evenimentelor complet încheiate în momentul vorbirii sau pentru a exprima acțiuni care se repetă, fiind o formă mai vie a flexiunii verbale decît în alte 1. romanice (fr., it.). în aspectul vorbit al cat., p.s. este înlocuit printr-un timp analitic specific acestei 1. — preteritul pf. ( — perfid perifrastic) — alcătuit din ind. prez, al aux. anar și inf. verbului cu sens lexical pliu (vaig cantav) ; cu aceeași valoare mal poate fi folosit și preteritul anterior perifrastic ( — perfet anterior perifrastic), alcătuit din ind. prez, al aux. anar șl inf. trecut (sau pf.) al verbului: vaig haver cantat. A.C. perifrastice, forme verbale Construcții ver- bale analitice constînd dintr-uu aux. sau un semi- anx. — cave se conjugă adesea numai la anumite timpuri și moduri — și o formă modală nepre- dicativă — inf., gerunziu/part. prez., part, trecut sau supin —, utilizate pentru redarea unor valori modale, temporale ori aspectuale. Dlspunînd de o flexiune verbală alcătuită din forme temporale preponderent sintetice, lat. clas, poseda cîte- va construcții perifrastice care funcționau în special ca expresii ale unor valori modale: part, viit. oasiv (= gerundiv) + esse, iadicînd necesi- tatea, part. viit. activ 4- esse, redînd intenția, habore 4- inf., exprimînd posibilitatea. Alături de acestea, hdbere + part, trecut pasiv — în care Jocul lui habeo putea fi luat uneori de temo, alteori de do sau de fado — era folosită pentru redarea valori i aspectuale „ternii nativ" (perfectiv), în vreme ce pf. sintetic apărea cu valoarea precum- pănitor temporală de trecut. în lat. vulg., peri- f razele verbale s-au bucurat de o favoare crescîndă. Concomitent s-au produs o serie de modificări la nivelul elementelor componente ale f.v.p, carac- teristice lat. clas, sau chiar anumite schimbări în planul valorilor de conținut exprimate de acestea, în construcțiile ca pron. în dat. desemnînd per- soana afectată (mihi landandum est), aux. esse a fost înlocuit cu habere, care nu mai cerea prezența compl. indirect (habeo laulandam) ; gerundului — tot mai rar folosit, ca și alte moduri nepredi- cative (part. viit. activ, supinul) — i s-a substi- tuit iui’’, (habeo landare sau laudare habeo). Peri- frază astfel obținută funcționa ca expresie a nece- sxîții, iar aux. se conjuga nu numai la prez. ind. ci și la impf. (habebat iransire). Aceeași valoare putea fi redată și prin perifrază debere 4- inf. (dDeo iauda-e), iar pentru exprimarea intenției, a dorinței sau a voinței se recurgea la construcția ■mile 4- inf. (aolo lapidare). Toate aceste perifraze stau la baza noilor forme de viitor* din 1. roma- nice ; perifrază inf. 4- habere (impf. sau pf.) a dat naștere în 1. romanice occidentale unei forme tem- porale — căreia i se acordă in gramaticile anumitor idiomuri chiar statut de mod — necunoscută în lat.: condiționalul*. Di o largă râspîndire s-a bucu- rat și perifrază cu valoare aspectuală habere 4- 4- part., trecut (pasiv), din care s-a dezvoltat perfectai campus* romanic. D- romanice și-au creat, toate, inventare mai mult sau mai puțin bogate de Lv.p. pe care le uti- lizează mai ales cu valori aspectuale și temporale, dar uneori și cu valori modale. în componența lor, alături de aux. (sau semiaux.) intră forme nominale ori adjectivale ale verbului cu sens lexi- cal plin, precedate sau nu de o prep.: rom. a avea 4- de 4~ supin; it. venire 4- gerunziu; fr. ve- nir 4- de 4- inf.; sp. ir 4- ci 4- inf., estar 4- gerun- ziu; pg. andar 4- a•-]- gerunziu. în gramatici nu se adoptă un punct de vedere unitar asupra acestor construcții: dacă în multe li se recunoaște existența ca forme specifice ale flexiunii verbale — fiind desemnate uneori chiar sub numele de „conjugări perifrastice" —, în altele li se refuză acest statut, descrierea implicînl segmentarea în unitățile con- stitutive fundamentale și identificarea valorilor/ funcțiilor sintactice proprii fiecăreia dintre ele. Vezi semlauxhiare. A.C. pedgourdia, grai oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. sept., ansamblul arv.-lim., d. lim., subd. de jos). S Franței (X prov. Perigord = X dep. Dordogne). Alterarea lui s din gr. sp, st, sii, caracteristică gr. oc. sept., duze în p. la rezultatul h (care acoperă și subl. lang. sept. învecinat din gr. oc. merid.). Oca 19 cuvinte p. împrumutate în fr. I.V.R. persoană. Categorie gramaticală servind îi lat. și în 1. romanice — împreună cu alte categorii — la actualizarea verbelor, a pron. pers, și refl., a pron. și adj. pos., care comportă 6 termeni re- partizați de obicei in 2 grupe subordonate .ideii de număr: pers. 1 — 3 sg-, pers. 1 — 3 pl. Implicînl realizatori difereaținti după părțile de vorbire cu care se combina, p. se exprimă prin desinențe în clasa verbelor, .mărcile gramaticale corespuiriad în faot unui amalgam de categorii (p. 4- număr, timp-aspect, uneori mod și diateză); pron. îsi schimbă complet forma în funcție de termenul categoriei de p., asociat în genere unui termen al categoriilor de num ir, de gen, adesea și de caz. Categoria p. poate interveni indirect în structura- rea unor mlcrosisteme de unități cu valoare drie- tica, de tipul pron. dem. șl al anumitor al/, dem , ale căror forme exprima — în unele 1. — locali- zarea in spațiu în raport cu locatorul (= pers. 1 sg.), evential și în raport cu interlocutorul acestuia 237 PERSONAL, PRONUME (^pers. 2 sg.). In lat., marea majoritate a verbelor se combinau cu. toți termenii categoriei de p., numărul celor defective din acest punct de vedere — verbe unipersonale și impersonale — fiind re- lativ redus. Unipersonale sau piuripersonale, ver- bele lat. primeau in cursul flexiunii anumite sufixe modale și temporale, cărora li se adăugau, dacă unitățile verbale făceau parte din cel de al doilea tip, 6 desinențe pers. Existau desinențe distincte pentru conj. activă și pentru cea pasiva; în cadrul .tiecărui tip de conj. insă ele erau identice la marea majoritate a timpurilor și a modurilor. Astfel, flexiunea verbelor active se realiza cu ajutorul mărcilor -o sau -m, -s, -t, -mus, -tis, -nt la toate timpurile și modurile cu excepția ind. pf. și a imo., care se caracterizau fie prin desinențe speciale, fie prin absența oricărei asemenea mărci, iar ver- bele pasive și deponente se conjugau ia toate tim- purile și modurile sintetice ale Infectum-ulvd cu desinențele -r, -re sau -ris, -tur, -mur, -mini, -ntur. Desinențele pers, nu se sincretizau decît la imp. viit. pasiv, unde, în mod cu totul excepțional, p. 2 și 3 sg. aveau aceeași desinență. Absența sincretismelor de p. permitea utilizarea verbelor fără sub. explicit, acesta apărînd doar atunci cînd locutorul dorea, socotea necesar să-l precizeze. Cînd sub. era un ,,agent nedeterminat”, verbele luau forma pers. 3 sg.: așa se construiau verbele pasive folosite cu sens impersonal, anumite verbe modale impersonale, verbele ,,meteorologice”. în trecerea de la lat. la 1. romanice, desinențele pers, au suferit numeroase modificări, pe de o parte din cauza anulării destul de frecvente a dis- tincțiilor fonem atice în poziție finală, pe de altă parte, din cauza unor influențe paradigmatice leciproce. Desinența -o, care putea să apară în lat. ra pers. 1 sg. a majorității timpurilor, se menține la această pers., în it. și în 1. ibero-rom., la ind. prez. (it. trovo/credolparto; sp. tomo/comojvivo ; pg. cantoIbebo/uno); în it., unde apare și la viit. (canterb< lat. cantare habeo), se extinde și la ind. impf. (trooasolcredevolpartivo). în rom., -o> -u la verbele a căror temă se termină în grupul oclusivă -}- -F lichidă (umblu, umplu, umflu) sau zero: majo- vrtatea verbelor au desinența zero la pers. 1 sg. a prez. ind./conj. (cîntjvîndldorm). în ceea ce privește desinența pers. 2 sg., 1. romanice se îm- part în 2 gr. : Romania occidentală cu marca -s, ca și lat., la toate timpurile, mai puțin ind. pf. s. in sp. și pg. (fr.— doar grafic — (tu) chantes, chantais, chantas, chanteras; sp. tomas, tomabas, iomarăs, tomes, tomases; pg. cantas, cantavas, cantaras, cantaras, cantes, cantasses) ; Romania orientală, unde este folosit -i (rom., cînți, cîntai, rintași, cîntaseși ; it. trovi, trovavi, trovasli, trove- vaif Da pers. 3 sg. -t dispare în majoritatea 1. romanice; se menține în sd., la toate conj. în cadrul unor forme temporale ca ind. piez., im pi., pf. s., conj. prez., și în fr. (doar grafic), la verbe de conj. 2 și 3 — însă în v. fr., și la verbe de conj. 1 — Ia ind. prez., impf., pf.s. Da pers. 1 pl.. în toate 1. romanice, în afară de fr., se păstrează consoana -m în desinență (rom. cîntăm, cîntam, cântarăm, cîntase(ră)m ; it. troviamo, twvavams, ir ova-fi mo, troueremo ; sp. tomamis, tomâbamos, tomaremos, tomemos, tomăsemos, tomăramos; pg. cantamos, czrd.ha-nos, cantămos, cantâramos, can^ taremos) ; în rom., acest -m se extinde uneori și la pers. 1 sg., ajungindu-se la situații de sincretism : eu/noi cîntam, eumoi mutasem. Da pers. 2 pl., rom. și it. mențin consoana -t- în desinență (rom. cintați, cîntarăli, cîntaserăți; it. trovate, trovavate, trouaste, troverete, trouereste, troviate), dar 1. romanice occidentale o pierd, din cauza poziției (fr. (vous) chantez, chantiez, ch-autorez ; sp. tomâis, tomabais, tomasteis, tomareis, tomâis; pg. cantais, cantăveis cântă reis, canteis}. Desinența pers. 3 pl. -nt> >rom. zero, ceea ce dă naștere unor sincretisme cu pers. 1 sg. (euței beau, fac, merg) la conj. 2 și 3 sau cu pers. 3 sg. (ellei ciută, coboară) la conj. 1 și uneori la conj. 4; it. -no, cu vocală paragogică; fr. zero (-nt menținut doar grafic), cat., sp. -n, pg. -m. Ca urmare a schimbărilor survenite, desinențele pers, au căpătat, în marea lor majoritate, structură vocalică și, în contrast cu situația din lat., au ajuns să prezinte multe sincretisme, mai numeroase în fr., în aspectul oral: verbele de conj. 1 au la prez. ind. și conj. o formă unică pentru pers. 1—3 sg. și 3 pl. (parle, parles, parle, parlent [paRZIJ. Din cauza numărului mare de forme pers, sincretice, care ar împiedica înțe- legerea corectă a conținutului enunțurilor în comu- nicare, în fr., verbul este obligatoriu însoțit de sub., acesta fiind de obicei exprimat printr-uti pron. pers., instrument gramatical asimilat uneori de specialiști unei mărci gramaticale (= desinență) antepuse unității verbale. în celelalte 1. romanice, unde desinențele realizează suficient de bine dife- rențierea persoanelor, prezența sub. explicit nu mai este obligatorie. (Printre cazurile de sincre- tism existente *in aceste 1., în afara celor citate mai sus, se mai pot menționa: rom. : toate verbele prezintă un sincretism total de pers, la conj. pf.: să fi cîntai! să fi rămas! să fi scris/să fi dormit ; it. : toate verbele au, la conj. prez., forme identice la pers. 1 — 3 sg.: trouijereda! parta, iar la conj. impf., forme identice la pers. 1 — 2 sg.: trovassi/ credessi/partissi; sp. și pg. : toate verbele au, la ind. impf., forme identice la pers. 1 și 3 sg. : sp. tomabalcomiajvivia ; pg. cantaualbebialunia, același tip de identitate apărînd, de asemenea, la toate timpurile conj.) în ceea ce privește raporturile sintagmatice contractate în enunț de desinențele pers. în combinație cu temele verbale, 1. romanice nu prezint! deosebiri fundamentale față de lat. Pers. 3 sg. intră în continuare în acord cu sub. „a^eiat nedeterminat”, dar în majoritatea idio- murilor neolatine valoarea ,,impersonal” este re- dată prin construcții active ori reflexive și mult mai rar prin construcții pasive. în unele 1. romanice însă mai pot intra într-un astfel de acord și formele de pers. 2 sg. și pl. în rom. și în fr., pers. 2 pi. a verbului — combinată cu un pron. de poli- tețe — poate îi asociată unui nume predicativ întrebuințat la sg. A.C. personal, pronume. în lat. formanți pentru pers, locatorului și a interlocutorului, sg. și pl. : ego, tu, nos, uos ; dem. is pentru indicarea pers. 3. Flexiune în număr și caz (aceeași formă folosită cu prep, și fără prep.). în lat. vulg., pron. dem. iile și i.bse se folosesc alături de is cu valoare deictică slabă și stau la baza p.n. romanice de PERSONAL, PRONUME 238 pers. 3 sg. și pl. Reducerea flexiunii cazuale cu conservarea opoziției nom. ~ gen.-dat. ~ ac.-abl. Tendință de refacere a formelor cazuale după fle- xiunea adj. cu 3 terminații la nom. sg. și după pron. rel. qui la gen.-dat. (printr-o analiză greșită a formelor cuius, cui iau naștere illuius, Ulaeius pentru gen., Ului, illaei pentru dat.) ; forma de dat. ipsui, Ului, ipsei, illei se impune la sg. ca formă de gen.-dat., în timp ce la pi. se impune gen. iilor um, îbsorum, atît pentru mase, cd: și pen- tru fem. în 1. romanice conservarea celor 4 p.p. lat. la nom.: t-'go>rom., oc., cat., pg. cu, it. io, fr. je, sp. yo ; tu>iom., it., fr., oc., cat., pg. tu, sp. tu ; nos, nos >rom., it. noi, voi (pentru -i, care cores- punde lat. -s, s-a propus fie trecerea lat. -s la -i, ipoteză greu de acceptat, fie extinderea analogică a unui pl. in -i în urma dispariției lat. -s), fr. nous, vous, pg. nos, vos, dar nobis, uobis, ca forme de nom.xsd. noîs, vois ; în sp., oc. și cat. forme întă- rite cu adj. nehot. provenind de la lat. alter: sp. nosotros ~ nosotras, vosotros ~ vosolras, oc. nosau- tres ~ nosaulras, cat. nosallres; unele dintre ele permit marcarea opoziției mase. ~ fem. ; formele sp. sînt concurate in d. ast.-leon. și în sp. am. de nos, vos; acesta din urmă preia și rolul lui tu, cu o paradigmă: vos, te, tuyo (vezi vo^eo) ; în pg. vos nu se mai folosește; rolul lui de pron. de adresare a fost preluat de pron. de politețe voce întrebuințat cu pers. 3 pl. a verbelor și a pron. (lh.es, os!as). Dintre formele oblice ale p.p. se con- servă cele de dat. și ac. ale pers. 1, 2, cu rezultate diferite în funcție de poziția accentuată sau neac- centuată : me>fr. me, moi; în rom. forme de dat. cu î- protetic {îmi, iii), a cărui apariție a fost explicată în general prin fonetică sintactică; forme de ac. rom. mine, sd. bittez-nuorez mene, vegl. main, d. it. centro-merid. mena, mine, expli- cate sub influența unui *quenecat. ell, sp. el, pg. ele ; *illu, formă refăcută după adj. cu 3 terminații sau forma de ac.>rom. el; *'UIT, formă refăcută după pron. rel. quiAt. egli, fr. il; fem. z7Za>rom. ca, fr. elle, it., cat., sp. ella, pg. ela ; neutru illud>v.ir. el, sp. ello ; pl. mase. i//brom. ei, v. it. eglino (cu -no extins analogic de la pers. 3 pl. a verbelor : can- ian(t)At. cant an A- o paragogic), v. fr. il; forme de pl. mase, formate de la sg.: fr. Us ; UlosAr. eux, cat. ells, sp. ellos, pg. eles ; fem. illae >rom. ele, v. it. elleno sau illasAr., cat. elles, sp. ellas, pg. elas. Se continuă formele de gen.-dat. sg. și pl. lat. vulg. : Ului, illaei, illorum. în sd. și in unele d. it. centro-merid., p.p. pers. 3 provine numai din lat. ipse. în unele 1. romanice, iile con- curat de ipsov. rom. ins (în 1. veche alături de tZ, se conservă în context prepozițional : prinlr- însul sau contopit cu prep, de: din sul; acesta, specializat cu referire la numele de pers., este in- terpretat de unii vorb. ca pron. de politețe; în grom. serii paralele și sinonime provenind din Uie și din ipse), it. esso, întrebuințat cu pre ’ă îere pentru antecedent nonuman; urmașii iui UU <) ai lui ipse sînt concurați în it. pentru antecedent uman în funcție de sub. de urmașii formelor de gen.-dat. lat. vulg. : lui, lei, loco. Dezvoltarea ii 2 serii paralele de p.p. : neaccentuate (conjuncte• și accentuate (disjuncte sau utilizate după prep.? : rom. îmi —mie, mă—(pe) mine, it. mi—(ai me, fr. me— (ă) moi, sp. me—(a) mi, pg. me — (a) mim ; în fr., d. galo-italice și ret., unde pro ceața p.p. este obligatorie lîngă formele verbale pers., paralelismul s-a extins și la nom. (ale cărui mne accentuate provin de la cazurile oblice la majmo, lhe(s) g- a>lha. l'jrine compuse: prep, -ț- p.p. în pg. em -p ela>nvla : p.p. -j- prep. încă din lat. mecum >it. meco, sd. m-cu ; cam 4- mecum >sp. conmigo, pg. comigo P.p. neutru: sp. ^l:o, io yu) bienso eu tilo ,,uu mă 239 PI CÂRD gîndesc la aceasta”, lo sabia ,,o știam, știam acest lucru”), forme de neutru ac., diferite de mase, și fem. și in sd., cat., oc., frpr., ret. ; le corespund in celelalte 1. romanice jp.p. sau pron. dem. mase, sg. (it. lo so, fr. je le sais, pg. jă o sei) sau fem. (rom. o știu prea bine). P.p. nehot. sub. : fr. (V )on, oc. (Ijom, v. cat. horn, unele d. it., din nom. lat. homo „om”, gramaticalizat în trecerea de la lat. la 1. romanice ; pentru fr. modificarea a fost pusă în legătură cu influența francă deși homo apărea cu această valoare nedeterminată încă din lat.; surs. ws chantaust); în it., d. campan, p.p, pers. 2 pl. s-a aglu- tinat la unele forme verbale: ind. pf. s. și impf., conj. impf. P.p. neaccentuate în cazurile oblice în gene- ral antepmsc verbului la majoritatea formelor pers. : rom. il văd, it. non lo so, dar ho detto loro di aspet- tarmi, fr. je le vois, sp. me conoce dar și limpiolas (mai ales în 1. literară) ; în pg. e mai frecventă postpunerea: vejo-o na cinema, dera-lhe muito dlneiro, dar și alguem vos ajudara; postpunere la imp. afirmativ: rom. spune-mi, it. raccontaci !, fr. ecoute-le !, cat. mira-les 1, sp. , buscalas 1, pg. trd-lo 1 ; în it., cat., sp. și pg. la inf. și la gerun- ziu : it. devo farlo venire, cat. per dir-li, sp. qwiero verla, pg. quem poderă faze-lo, dar rom. fără a le vedea (însă văzîndu-l), fr. je veux le voir, en le royant. Vezi și dativ etic, dativ posesiv; adverbial, pronumeS.R.R. pcrugln, grai it. (gr. it. centro-merid., subgr. central, d. umbr). Italia centrală (N reg. Umbria, prov. Perugia). Trăsături centro-merid. mult mai atenuate decît în celelalte graiuri umbr. (trata- ment unic -o al lat. -u și -o ; conservarea gr. con- sonantice nd, mb; absența pos. enclitic), mănun- chiul de izoglose tipic merid. trecînd pe la S de Perugia. Influență sept, prin d. emil, vecine (a accentnat>s ’.pjettsa, peskwa = it. piazza, pasqua) ; tendință de sincopă, mai rară în prezent {jtmena -- it. settimana) : regresiunea accentului în diftongii je, wo (dletro, fuoho), urmată uneori de reducerea hiatului, ca în unele graiuri tosc. (pino, lugo, nuvo — it. pieno, luogo, nuovo) ; diftongarea lat. e în silabă deschisă, ca în unele graiuri de frontieră aretino- chianaiole (te^la, meize = it. tela, mese). Printre cele mai vechi texte it. cu trăsături p. : Formule voi gări de Rainerio da Perugia (prima jumătate a sec. 13), Laudario di Perugia. Literatură în p.: Ruggero Torelli (Sonete, 1895). O.S.C. petii mauresque, (pre-)pidgin fr. utilizat se pare unilateral de către localnicii arabofoni din Africa de N fostă fr. în sec. 19 — 20 în relațiile cu fr. și eventual alți europeni. Denumit astfel după numele mauresque dat ar. împrumuturi și calcuri din ar. și sp. Impropriu numit și petit negre (ca și pidgi- nul fr. din Africa Neagră) sau sabir (nu s-a dove- dit dacă există continuitate între p.m. și vechiul sabir medit.). Așa-numitul dialect cagayoussian — limbaj inspirat din p.m. folosit pentru a crea efecte comice. Nu este clar raportul p.m. cu pata- ouete — varietate folosită nu de autohtoni, ci de europeni. Tot in Africa de N (Maroc) este sem- nalată și o ,,fr. redusă” ,,pe cale de pidginizare”. I.V.R. petit negre (franțais de charabia. francais-tirail- leur, pitinegue), pidgin ir. utilizat mai ales de către soldați și negustori în fostele posesiuni fr. din zona occidentală a Africii Negre. în diferite izvoare sînt menționate (uneori fără indicarea exactă a perioadei de utilizare) mai multe pidginuri fr. (sau varietăți de ,,franceză pidginizată”) din Africa Neagră, ale căror raporturi reciproce nu sînt clare. Astfel, pentru sec. 17—18 s-a semnalat existența în Africa de V a unei 1. comerciale bazate pe fr. S-a emis (M. F. Goodman) și ipoteza că în porturile în care sclavii negroafricani erau ținuți în așteptarea îmbarcării spre coloniile fr. s-ar fi putut forma un pidgin fr. care ar sta la baza creolei fr. cel puțin din zona americană, dacă nu chiar și din Oc. Indian (ultima ipoteză infirmată de cercetările lui R. Chaudenson). S-a mai sem- nalat existența unei varietăți de fr. pidginizată din B Camerunului și a unei fr. pidginizate folo- site pe la mijlocul sec. 19 în fosta Guinee pg. (actualmente Gmneea-Bissau) și care, după unele păreri, ar fi calchiată după modelul creolei pg. din zonă, cum și a unui pidgin cu o denumire hibridă: French-Swahili Kitchen Mischsprache. Numele petit negre dat impropriu și (pre-)pidgi- nului fr. petit mauresque folosit de arabofoni în Africa de N fr. I.V.R. pieard, d.fr. N Franței (prov. Picardia — aprox. dep. Pas-de-Calais, Somnie, Oise, Aisne, Nord) și S Belgiei (prov. Hain aut, unde este cunoscut sub numele de rouclii, grai de tranziție între p. și d. valon). Frontiera lingvistică merid. se afla mai spre S în evul mediu, dar a cedat în fața presiunii fr. Conservarea fazei arhaice, we, din evoluția diftongului< lat. (frigidus>frwe = fr. froid, strictus>eirwe = fr. etroit) ; păstrarea dis- tinctă a vocalelor a și e urmate de nazală implo- zivă (inde>e = fr. en[â]); lat. i + nazală labială evoluează la o vocală nazală labială (quin- que>chunc = fr. cinq) ; lat. t + iot, k -ț- iot, e, i>tț>$ (ceruus>cherf = ir. cerf) ; menținerea ne- palatalizată a lat. k, g-fa (cantare>canter = fr. chanier; gamba > găp = ir. jambe) ; lat. s, ss-Ș-iot >3, .( (mansione>ma^ b = fr. maison, *messione> mețb = fr. moisson) ; consoanele palatale din v.fr. -X, -n își pierd pronunțarea palatală>Z, n (montanea>montainne = fr. montagne) ; conserva- rea germanicului w- (warde = ir. garder) ; lat. -bl->ul (*affibulare>affuler = fr. affubler) ; men- ținerea fără epenteză a gr. consonantice -l'r-, -n'r-, -m'l- (v(i)enrai = fr. viendrai) ; o pronun- țată tendință spre metateză; conservarea mai multă vreme — pînă în sec. 14 — a deci, bica- zuale; formă unică pentru mase, și fem. la art. hot. și adj. pos., pronunțate el, em, et, es = fr. lei la, monlma etc.; folosirea, în afara adj. pos. PIDGINURI FRANCEZE 240 menționate, a formelor men, ten, sen, reduse la m’n, t’n, s’n = fr. mon, ton, son ; formele no, vo = fr. notre, votre ; menținerea pron. pers. lat. în dat. miiii, tibi, sibirmi, ti, si; folosirea în graiu- rile actuale a adj. dem. cu valoarea unui art. hot.; extinderea analogică a desinențelor -oh, -che la prez, ind., respectiv conj. Trăsături caracteristice: conservarea fazei we în evoluția diftongului pro- venit din lat. c, \ labializarea lat. i -p nazală + labială, tendință accentuată spre metateză, menținerea mai tîrzie a deci, bicazuale. Trăsături comune cu d. norm. : t -f- iot, k -- iot, e, i>t$>$, conservarea lat. A, g-|-a, pierderea palatalității v.fr. -7., -u, formele men, ten, sen ale adj. pos.; cu d. valon: palatalizarea lui 5, ss iot ca în subd. namurois, formă unică pentru mase, și fem. la sg. art. hot. și adj. pos. ; cu d. valon și loren : menținerea germanicului w-; absența epen- tezei, menținerea pron. pers. lat. în dat. Printre puținele d.fr. folosite in evul mediu ca mijloc de expresie literară. înflorirea lui deosebită se datorează prosperității pe care au cunoscut-o orașele pic. începînd cu a doua jumătate a sec. 12. L. folosită în scrierile medievale, literare și neliterare (cunoscută și sub numele de franco- picardă) nu trebuie identificată cu d. vorbit în acea epocă. Texte mai ales istorice: Robert de Clari (sec. 13), Froissart (sec. 14), Jean ălolinet (începutul sec. 16); didactice și moralizatoare: Li Romans de Caritc (sfîrșitul sec. 12), Renclus de Moillicns, Huon le Roi de Cambrai (sec. 13) ; dramatice: Jehan Bodel (sec. 12), Adam le Bossu (sec. 13), mistere (sec. 15); satirice : fabliaux ; dar și chansons de geste: Huon de Bordeaux (sec. 13), ro- mane de aventuri: Le Roman du Castelain de Canei ei de Ia Dame de Fayel (sec. 13), lirica truverilor p. Adam Le Bossu, Jehan Erart. Primele texte neliterare datează din jurul anului 1200. Supre- mația pe care o dobîndește în timp 1. literară fr. duce la decăderea 1. franco-picarde. P. este folosită ulterior doar în texte literare populare regionale, începînd din ultima jumătate a sec. 16, anonime sau de autor (literatură satirică, teatru : boufjond/ ies = piese de teatru comic apropiate de farsă); printre autorii mai importanți: Brule Maison (— Francois Cotigny), Alexandre Des- rousseaux, Broutteux (~ Jules Watteeuw), Edouard David, Adolphe Decarriere, Gaston Vaseur. S.R.R. pidyinuri franceze, pidginuri romanice cu bază fr. (din rațiuni practice, am înglobat în această categorie si alte varietăți mai mult sau mai puțin similare, mai ales pre-pidginuri). Majoritatea p.L se pot clasifica în următoarele mari grupe. Prima grupă — despre care se întîlnesc scurte mențiuni în relatări de călătorie din epocă — cuprinde p.L cele mai vechi, care datează din prima peri- oadă a expansiunii coloniale fr. (sec. 17—18) și sînt localizate în unele din cele mai vechi zone de influență ale Franței: Africa de V, Antile, Canada. P.f. din Antile, folosit în relațiile dintre indigenii caraibi și fr., a dispărut o dată cu exter- minarea aproape totală a celor dintîi, nefiind deci implicat — în orice caz nu direct — în consti- tuirea creolei fr. din zonă. Cu privire la lX care ar fi luat naștere în porturile Africii de V, unde sclavii negroafricani erau ținuți în așteptarea îmbarcării spre colonii, s-a emis ipoteza (M.F. Goodman) că ar sta la baza creolei fr. — cel puțin a celei din zona americană, populată cu sclavi din această reg. (vezi pe(h negre). P.L senina late pentru Canada (cree-franceză, francez-algmddn, franco-amerindiană, souriquoien — care poate- mi sînt toate distincte) au fost folosite în relațiile dintre indigeni vorb. de 1. amerindiene și fr. ; în Canada nu s-a format o creolă fr. (vezi franceză* canadiană). A doua grupă de p.i. — unele ceva mai bine descrise — datează din sec. 19--20 și sînt localizate cu precădere în noile zone de expansiune colonială fr. : astfel, Africii de V (petit negre) i se adaugă Africa de N arabdonă (petit mauresque, pataouete), Asia de SV (Viet- nam — tây boi), Oceania (Noua Calcdonie, Noile Hebride — bichelamar) ; aceste p.f. au dispărut (fără a se creoliza) în fața varietăților regionale ale fr. și/sau a 1. locale. Situații izolate din 20 constituie varietățile rezultate din contactul fr. cu o altă 1. europeană : neromanică (franco-isUm- deza) sau tot romanică — sp. (cazul mai special reprezentat de fragnol1). LWR. pidginuri Italiene, pidginuri romanice cu bază it. Dintre 1. romanice, it. a dat naștere celor mai puține idiomuri pidgin-creole. corespunzător roiu- lui minor și tardiv al Italiei în contextul expan- siunii coloniale a puterilor europene. Pentru >ec. 16 sînt semnalate p.i. folosite probabil fie pe con- tinent — în zona de contact cu germ, (tede>ehc) —, fie în Mediterana — gregesche și moresche, rezultate din contactul cu greaca, respectiv ar. Un p.i. ,,simplificat" s-ar fi dezvoltat la A. -nara (în Etiopia de 1. semitică) în perioada dominației it. (sfîrșitul sec. 19 — prima jumătate a sec. 20; ; un p.i. (sau o creolă it. — care ar reprezenta singurul caz de acest fel cunoscut), rezultat din contactul cu 1. som aleza (tot din familia afro- asiatică), ar fi vorbit de către o comunitate euro- peano-africană numită Missione la Mogaddcio (în Somalia, unde it. e încă 1. uzuală). Informa- țiile existente nu permit concluzii cu privire la unitatea, respectiv diversitatea p.i.. LV.R. pidginuri portugheze, pidginuri romanice cu bază pg., aproape toate dispărute; ar mal fi în uz pretogues (Angola). Printre cele mai veciii pidginuri cu bază europeană, pg. fiind cei ce au descoperit numeroase terit. noi, unde au întemeiat primele așezări. Cel mai vechi p.p. ar data, din sec. 15, dezvoltat în ins. Arguin (ia E de Capul Alb), important punct comercial, fort și așezare fondată de pg. Pe lingă p.p. a căror existență, este presupusă ca primă fază a diverselor varietăți de creolă pg., sînt menționate ca atare : un ,,jargon" pg. care ar fi fost în uz în ins. Sf. Elena (Uc. Atlantic); un p.p. folosit în sec. 16—17 in ins. Vinany-Be, lîngă Fort-Dauphin (la S de Mada- gascar) ; p.p. utilizate în unele orașe din Asia, de SV de 1. ar., respectiv persană : Mecca (Arabia Saudită), Basra (Iraq), Gammeron (Iran), liste posibil ca așa-numitele varietăți creole pg. d 1.'pă- rute, din zone unde prezența pg. n-a fost dorit sporadică și temporară (Birmania, Thailamix și, poate, Indonezia), să nu fi depășit în realitate stadiul de p.p. Informațiile care s-au păstrat nu PIDGINURI RO1UANICE permit concluzii cu privire la unitatea, respectiv diversitatea acestor p.p. /ivind in vedere priori- tatea pg. în numeroase terit. precum și rolul lor important ca navigatori și neguțători (inclusiv de sclavi) care cutreierau aproape toate mările și oceanele lumii, s-a făcut presupunerea că multe idiomuri pidgin-creole cu diverse baze, dar avînd unele elemente pg., ar proveni dintr-un p.p. (papia- mentu — cieolă sp. din Cura;;ao, varietățile creole engl. din Surinam ș.a.) ; s-a emis chiar ipoteza că toate idiomurile pidgin-creole cu bază europeană — care prezintă o serie de trăsături comune •— ar proveni dintr-o sursă unică, reprezentată de un p.p. format începind din sec. 15 pe țărmurile Africii occidentale, eventual derivat din sabirul medit., sau constituit în Portugalia printre afri- canii pregătiți ca interpreți. C.L. piiigiiiuri romanice, pidginuri avînd la bază în general una sau, rar, mai multe 1. romanice. Majoritatea specialiștilor numesc actualmente pid- ginuri (termen a cărui etimologie este controver- sată) si uneori sabiruri acele idiomuri care, pe plan extralingvistic, se caracterizează prin faptul că nu sînt 1. maternă a nici unei populații, ci doar- 1. secunde (vehiculare) îndeplinind în mod bila- teral funcții de comunicare utilitare ocazionale, limitate la contacte sporadice între vorb. cu 1. materne diferite (adesea și cu statut social diferit) ; din punctul de vedere al trăsăturilor lor interne, pidginurile reprezintă coduri restrînse, cu un vocabular foarte limitat și structuri foarte simple; mai presus de diversele lor variații, pidginurile sînt limbaje ajunse la o anumită stabilitate și autonomie în raport cu 1. din care derivă; ele reprezintă rezultatul unei simplificări drastice — în conformitate cu o anumită normă implicită — a structurilor 1. care le servește ca bază, incluzînd și unele aporturi ale celeilalte (sau celorlalte) 1. în contact. De un tip apropiat sînt și prcpidginu- rile (care coincid aproximativ cu ceea ce alții numesc pseudosabirurg, folosite însă unilateral, numai de unul din gr. de vorb. eterogloți implicați, în dorința de a se face mai ușor înțeleși de către interlocutori, și caracterizate prin instabilitate și variații, importante in funcție de zonă, aparte- nența geografică, mediu social. împrejurări, uti- lizatori. Sub aspect diacronic, pidginurile se disting prin geneză foarte rapidă și existență efemeră : ele fie că dispar o dată cu împrejurările care le-au dat naștere, fie că suferă o expansiune, creolizîn- du-se (și anume fiind adoptate ca 1. maternă de un gr. de vorb. și dezvoltîndu-șf în consecință atît structura internă, cit și funcțiile de comuni- care pînă la nivelul oricărei 1. vorbite de o comu- nitate comparabilă din punct de vedere socio- cultural). Informațiile asupra p.r. mai vechi și chiar mai noi sînt în general puține și uneori ero- nate, neconformîndu-se distincțiilor esențiale ope- rate în lingvistica actuală, între pidginuri și 1. creole, pe de o parte și, pe de alta, între idiomuri de tip pidgin-creole și varietăți nec:eo.e substan- dard ale 1. implicate (care reprezim.. oc cele mai multe ori stadii tranzitorii de acmziCe încă apro- ximativă a unei 1. străine); de aici denumiri im- proprii de tipul baragouin, jargon, paiois, mauvais franțais, petit f rar cais și peqveno p'di'.iufs, f> as- ceză coruptă, redusă, vorbire macaronică ș.a. și apariția unor versiuni caricaturizate în scopuri satirico-unoristice. în cazul unor p.r. dispunem numai de semnalarea existenței lor (uneori fără delimitarea precisă a epocii și a limbilor implicate), în alte cazuri existența unor p.r. este numai dedusă din prezența 1. creole corespunzătoare. Prima zonă geografică favorabilă constituirii unor p.r. (în condiții de relativă egalitate socio- culturală între diverșii factori etnici în contact) a fost bazinul Mediteranei, unde încă de la înce- putul evului mediu a luat naștere singurul p.r. în sensul restrins al termenului (și totodată cel mai vechi) — bazat pe aportul mai multor 1. romanice : sabirul rezultat din contactul cu alte 1. din zonă (ar., tc., greacă). P.r. probabil în parte similare, bazate pe o singură 1. romanică, ar fi pidginurile it. moresche și respectiv gregesche, semnalate pentru sec. 16. Din perioada expansiunii maritime și coloniale a principalelor puteri europene datează o primă generație de p.r. cu bază în special pg., dar și fr., poate și sp. O primă arie favorabilă pidginizării în sec. 15—16 o reprezintă țărm urne Africii Occidentale (mai ales zona Golfului Gui- neiii, unde europenii au venit în contact cu o populație reprezentînd alt tip de cultură și ilus- trind alte tipuri lingvistice, căreia i-au impus un statut social inferior. Avînd în vedere rolul major jucat de pg., mai ales într-o primă fază, în întemeierea de puncte comerciale și ulterior în dezvoltarea comerțului cu sclavi, se presupune că aici trebuie să se fi constituit în orice caz un pidgin pg., probabil și un pidgin fr. Fostele pose- siuni ale diverselor puteri europene în Africa Neagră multilingvă au rămas de altfel pînă în zilele noastre reg. favorizînd constituirea unor p.r. și a unor 1. creole romanice alături de varie- tățile regionale necreole ale 1. romanice respective. A doua zonă în care, mai ales în sec. 17-18, au existat condiții prielnice apariției unor p.r. o reprezintă coloniile de pe continentul american și din zona Antiielor. Pe de o parte, aici s-au constituit p.r. rezultate din contactul cu diferite I. amerindiene (cele mai multe sînt menționate pentru Canada fr.) ; majoritatea acestora au dis- părut o dată cu împuținarea sau pieirea triburi- lor respective ; unele cazuri izolate se mai semna- lează insă în zonele în care populația indigen.': a rămas mai numeroasă. Pe de altă parte, aria americană (cu excepția Canadei) fiind populată masiv cu sclavi negroafricani, în relațiile cu aceștia s-a a cristalizat cu siguranță p.r. cu bază pg.. fr. sau sp. — care reprezintă poate dezvoltarăți p.r. aduse de pe terit. Africii; asemenea p.r. consti- tuie probabil nucleul unor 1. creole romanice dintre care unele sînt pînă astăzi vii în zonă. A treia reg. a globului în care în această perioadă au luat naștere probabil numeroase p.r.. în special pg., o reprezintă Asia de S și SE (mai ales țăr- murile Indiei, ale Pen. Malacca și Chinei și unele ins. din arh. indonezian și filipinez), unde o parte din aceste p.r. rezultate din contactul cu 1. indi- gene atît de diferite s-au transformat în î. creole. Pe baza informațiilor sărace și uneori inexacte care s-au păstrat — existența unor p.r. fiind doar postulată ca primă fază a unor 1. creole ulte- 16 — EncicIopecKu hrnbnGr romanice PIDGIN URI SPANIOLE rioare atestate sau fiind rodul unor deducții pui logice — nu se pot trage concluzii cu privire la unitatea, respectiv diversitatea p.r. Avînd în vedere prezența navigatorilor și negustorilor pg. în mai toate porturile lumii, precum și prioritatea pg. în numeroase terit., s-a emis ipoteza (KAVhin- ncm, W. Th. Thompson, W. A. Stewart, D. Tay- lor) că nu numai anumite idiomuri pidgin-creole cu diverse baze (sp., engl.), ci chiar toate varietă- țile de acest tip cu bază europeană (care prezintă unele trăsături comune) ar proveni dintr-o sursă unică, reprezentată de un p.r. pg. „pan mondial” format cel mai probabil în Africa Occidentală, eventual derivat din mai vechiul sabir inedit. O altă generație de p.r., mai puțin numeroase, au apărut în special în sec. 19 — începutul sec. 20, cînd puterile europene au anexat noi zone din Africa, Asia de SV, Polinezia ș.a. Aceste p.r. s-au format în puncte izolate, din contacte mai mult sau mai puțin sporadice cu indigeni vorbind alte tipuri de 1. Un alt fenomen caracteristic epocii mod. îl constituie apariția unor limbaje de tipul p.r. rezultate din contactul cu alte 1. europene (uneori chiar romanice) vorbite în aceeași zonă și care joacă un rol asemănător argourilor sau jargoanelor (pachuco, tiriloneno, cocoliche, fra- gnol1). Majoritatea p.r. au dispărut sau sînt pe cale de dispariție, fiind foarte departe de larga răspîn- dire și marea vitalitate a diferitelor varietăți de Pidgin-English. I. V. R. pidglnari spaniole, pidginuri romanice cu baza sp. Puține p.s. atestate ca atare : p.s. folosit mai ales de 2 triburi amerindiene din Venezuela în relațiile cu negustorii din zonă și Bamboo Spanish (folosit de negustori chinezi bătrîni în anumite zone din Filipine). Este posibil ca diferitele varie- tăți de creolă sp. să provină prin dezvoltarea unor p.s. anterioare: astfel, se presupune că în Marea Caraibilor ar fi putut exista un p.s. din care să se fi dezvoltat papiamentu. Din contactul sp.-engl. în S SUA (S Californiei și Arizona, res- pectiv Texas) au rezultat varietățile cu trăsături de pidgin-creole pachuco, respectiv tiriloneno, folosite ca argouri, iar din contactul sp. cu it. în Argentina (cu mulți imigranți italieni) — cocoliche. M.S. piemontez1, d. it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic). NV Italiei (jumătatea de E a reg. Pie- monte), S Franței (de la pasul Tende la Marea Mediterană). D. galo-italic cu cele mai multe afinități cu gr. galorom. (numeroase elemente comune cu d. frpr. și oc. vecine vorbite pe terit. it. în V reg. Piemonte ; consecințele îndelungatei perioade de bilingvism p. — fr., prin impunerea fr. ca 1. oficială și de cultură de către Casa de Savoia, a cărei reședință între sec. 16—19 s-a aflat la Torino). Pînă în sec. 16 puternică influență lomb. în ciuda posibilelor subîmpărțiri ale p. (p. de sus: prov. Torino, Asti; p. de jos: la N de fluviul Pad, prov. Vercelli, Bîella), se poate vorbi în prezent de existența unei „p, medii” cu largă răspîndire, cu tendință unificatoare, avînd la bază graiul tcrinez*. Tipică este paiatalizarea la':. 3 în silabă deschisă în formele de im. de conj. 1 (laude, marid, kante = it. lodare, mariiare, cantare) și în continuatorii sufixului lat. -arius (mazle = it. macellaio) ; spre deosebire de restul d. it. sept., metafonia (din ce în ce mai rară în prezent) con- tribuie la marcarea opoziției de gen și nu de număr (mase. seA~fem. szkka; mase, verd ~fem. vorda = it. seccosecca : verde (mase. = fem.) ; lat. ă u, 6>u (vuz, gula, bwq — it. voce, gola, buono) ; pre- zența vocalei neutre a, ca în unele graiuri emil. (trasa, vasku, svka — it. treccia, vescov o, secchia) ; epenteza lui j pentru evitarea hiatului produs în urma dispariției lat. -t-, -k- (pjaja, braje, muneja, kajena = it. plaga, brache, moneta, caRna) ; frec- vența mare a lui ?] velar (virit br^ya. paya, = it. vino, bruna, panda, uno) ; velarizarea (în unele graiuri rotacizarea) lui l preconsonantic, ca în d. lig. (kaud, autr, sausa, vurp, surii — it. caldo, altro, salsa, voi pe, soico) ; tratamentul identic j al lat. -kt- și -l-j- (lentlja, cd, fnui, paja = it. lenticchia, occhio, flnocchio, paglia) ; prezența, pe lingă dem., a particulei cu valoare deictică si (kust fad si = it. questo figlio) ; desinențe speci- fice de ind. prez. pers. 1 pl. (-uma) și pers. 2 sg. (~a\) : nui i parluma, li t fa^ = it. noi parliamo, tu fai ; poziția post-verbală a negației nen sau pa (a pariu nen, pjure pa = it. non parlano, non piangete) și poziția post-participială a pron. pers, compl. dir. (i l-avia vlst-lu it. l-avevo visto) ; numeroase elemente lexicale comune cu idiomu- rile galoroman. sau împrumuturi din fr. (parei, byfe, an dcel, mustra, darmadze, briket — it. simile, soffiare, in lutto, orologio da polso, danno, fiammi- fero). Cele mai vechi atestări p. : 22 de predici p. (sfîrșitul sec. 12 sau începutul sec. 13). Opere literare în p.: Poemetto sulta presa dl Pancalieri (poezie anonimă, 1410), farsele și satirele lui Glan Giorgio Alione (1460—1521), comedia Cont Piolelt de Vittorio Alfieri (1749—1803). Cuvinte p. în it. comună (arrangiarsi, bocciare, dcchetto, gian- duia, grissini, pelandrone, ramazza) și sd. (drollu, n'on'a, brikola, fwettu, lavandinu). O.S.C. piemontez2, gr. de graiuri oc. (complexul arv.- medit., gr. oc. sept., d. dauph.). Italia N (Pie- monte — văile superioare ale Alpilor de V). Vezi și val dens. I.V.R. pindeau, grai (complex de graiuri) rom. (d. arom., gr. sudic). Grecia (în special în Munții Pindului — prov. Epir și Tesalia —, dar și în Macedonia; o ramificație în Olimp) și R. S. Româ- nia (gr. puțin numeros, în jud. Constanța). 7 vocale accentuate (opoziție fonologică /p/ ~ li I) ; păstrarea vocalelor finale u și i {y după orice gr. consonantic (nu numai după muta cum liquida) : porcu, pl. porci; preftu, pl. prefțî. Păstrarea lui -i șoptit cu funcție de desinență după [ts], [dz] : nill „nici”, badl „bagi”; neutralizarea opoziției de sonoritate la consoanele oclusive după con- soane nazale: mp>mb, nk>ng, nt>nd (cuvintele ntregu „întreg” și ndregu „dreg” devin omofone) etc.; fenomen explicat prin influența ngr.; viit. fără conj. sl (s-, z-) : va cintu, va beau. împrumu- turi din ngr. absente la ceilalți aromâni: a^ape „iubire” și a-răpisescu „iubesc”, {np(răpsescu „scriu”, misimeră „amiază, siestă”, psemă „min- ciună”, Qalasă „mare”. M.A. pirinek', gr. „uniune lingvistică” formată de graiuri romanice din Munții Pirinei (bearnez p. al gasc. — SV Franței, arag. de sus al sp., 243 PLURAL eventual graiuri cat. — NE Spaniei) — reg. mun- toase izolate, cu existență social-istorică asemă- nătoare : probabil comunitate preistorică de popu- lație și 1. (reflectată în toponimie), vecinătate cu basca, absența cuceririi ar., economie pastorală generînd pînă în sec. 16 legături strînse prin păsuri între cei 2 versanți, jurisdicție comună (pentru concept vezi și uniunea lingvistică bal- canica). Concordanțe mai ales fonetice și lexicale, care au avut în trecut un caracter mai general și o extensiune mai mare. Arie arhaică în centrul României occidentale, în cadrul căreia reprezintă un caz unic prin trăsătura p. cea mai caracteristică : conservarea consoanelor lat. oclusive surde inter- vocalice: lat. capanna, spalha>bcaxn. capano, espato, arag. capana, espata, adesea cu corespon- dente în bască (espata) sau cat.; paralel, tendința sonorizării lor în gr. consonantice după lichidele l, r sau nazala n, ca și în bască (altare, altus, parente, branca, campus >bearn. audd, parendo, brango, cambot, arag. aldo, pariande, Lranga, cambo, basc, aldare, alde, baranga) ; ariile celor 2 feno- mene, în regres în epoca mod., se suprapun par- țial ; vocabular p. : nume de plante (gasc. escar- rone, arag. escarrdn, basc, as/tarra), animale — inclusiv din terminologia pastorală (gasc. segălh, arag. segalla, cat. se gali etc., basc, sekail), termeni referitori la aspectul terenului (gasc. artico, arag. artica, basc, arte) ; conservarea unor termeni lat. (^acerone ; *capreone ; ^rimugare) ; top. prelat, (de origine celtică, iberică) ; art. hot. ro, va sau ethjer, era (cu conservarea elementului accentuat< lat. iile, lila). Elementele p. comune, și în special conservarea oclusivelor surde inter vocalice lat., au fost explicate prin comunitatea substratului ibe- ric sau prin influența bască (J. Saroîhandy, G. Rohlfs, A. Tovar, W. von Wartburg) sau pe teren romanic (W. D. Elcock, B. Malmberg, V. G arc ia de Diego) ; după J. Ronjat restaurare a surdelor după o sonorizare prealabilă, ca în restul României occid.; în ce privește sonorizarea oclu- sivelor surde după lichide și nazală, R. Menendez Pidal se îndoiește de influența bască, considerînd că e vorba de un fenomen lat. dialectal (probabil osco-umbric) independent de conservarea în pozi- ție intervocalică, și care se regăsește după nazală și în unele d. it. centro-merid. l.V.R. pirmeico-alpfn, grup unul din cele 2 gr. în care sînt împărțite, în clasificarea* genetică propusă de M. Bartoli, 1. romanice. Alcătuit din idiomurile iberorom., galorom., ret., sd. și d. it. sept. Printre trăsăturile considerate caracteristice și care îl opun gr. apenino-balcanic : conservarea lat. -s și sonorizarea, consoanelor oclusive surde -b-, -t-, -k- și a Iui -s-, fenomene care, în clasifi- carea lui W. von Wartburg, devenită curentă, definesc Romania occidentală. j.B.M. plsano-IIvornez, grai it. (gr. tosc., d. tosc. occidental). Italia (V reg. Toscana, prov. Pisa, Livorno). Asemănări cu graiul lucchez. în trecut, trăsături diferențiatoare mai puternice față de restul d. tosc. și în special față ue d. florentin (azi fenomene în regres;: apariția diftongului -wo- în cuvinte ca truova, nwove = it. Leva, nove; absența lui /s și ds din inventarul consonantic și pronunția s în it. bellezza, orzo). Număr și frec- vență mare a alofonelor aspirate ale lui k, p, t ; reducerea lui rr geminat (tzra, karo = it. terra carroțcaro). în vorbirea rurală, kn'>u- (vesto, vello, vando = it. questo, quello, quando); forma er (r) a art. hot. mase. sg. (er pane, mand^o r pane) : desinențe distincte în funcție de conj. (-amo, -emo, -imo) la ind. prez. pers. 1 pl. Literatură în graiul vorbit la Pisa: Fiori e vita di filosofi ed altri savi e imperatori, scriere anonimă în proză (1260 — 1290), atribuită inițial lui Brunetto Latini; sonete de Renato Putini (1843 — 1921). Influențe ale graiului pisan asupra d. sd. O.S.C. plsloiez, grai it. (gr. tosc., d. tosc. occidental). Italia centrală (N reg. Toscana — zona orașului Pistoia). Grai intermediar între d. florentin și graiul lucchez. Frecventă căderea lui -k- (pjo, foo = it. poco, fuoco). Singurele forme de pron. neaccentuate cu funcție de sub. : tu și vu. Cel mai vechi text cu trăsături p. — Codicillo pistoiese, o adnotare pe marginea unui document judecă- toresc lat. din 1195. O.S.C. pilinegue, vezi petit negre. PJavIlo di Capua (Carta capuana), document juridic oficial emis în martie 960, unanim recu- noscut drept cel dintîi text it. Este primul dintr-o serie de 4 pergamente cam pane foarte apropiate ca tip de document (acte de notariat emise de cancelaria judecătorească a principatului Capua și Benevento) și ca plasare în timp (martie, iulie, octombrie 963) și spațiu (localitățile Sessa Aurunca și Teano de lîngă Capua, reg. Campania din S Italiei). Descoperit în arhiva mănăstirii de la Montecassino și publicat pentru prima oară în 1734 de către abatele Erasmo Gattola. în textul lat. al actului este reluată de 4 ori intervenția în it. a martorilor necunoscători ai lat., printr-o formulă juridică fixă (ce se regăsește și în docu- mentele ulterioare), care, în ciuda latinismelor evidente (forme genitivale de tipul Sandi Bcne- dicti, topică) vădește inovațiile noului idiom (for- me verbale sao și possette analogice cu stao, dao și respectiv stette, dette; forma kelle a adi. dem.) și unele trăsături dial. merid. (absența diftongului în contene). O.S.C. pleonasm gramatical, vezi dublare, pleonasm toponimic, vezi tautologie toponimică, plozlune (mod de articulare). Din punctul de vedere al p., în lat. existau 2 serii consonantice : oclusive (p, b, t, d, k, g, kw, gw ; cu excepția labio- velarelor kw și gw, toate continuă să existe în 1. romanice și li se adaugă în rom. și it. J< și g) și fricative (f, s, h, ultima pe cale de dispariție). Consonantismul romanic dezvoltă perechi sonore pentru f: rom., it., ret., fr., pg., și s: rom., ret., fr., oc., cat., pg., apar fricative noi — interden- tala 0 în sp., prepalatalele J și 3: rom., it., fr... cat., pg., reapare h: rom., sp. x. în 1. romanice se adaugă o serie nouă din punctul de vedere al p.: africatele fit. ts, ij, dz, d^, rom. ts, /J, dj, sp. tj). S.R.R. plural. Termen al opoziției binare de număr în lat. și în 1. romanice. Opoziția de număr reflectă distincția semantică „unul” ~ „mai mulți”, dar p. poate avea și alte valori. P. neutru lat. a căpătat sens colectiv (uneori diferențiindu-se de p. mase. în -i, necolectiv: loca ~ loci), sens pe pochismo 244 care îl menține izolat, în it. literară, în unele d. it. centro-merid. ret., (.mrs., eng.) ; pentru sensul necolectiv se creează uti p. analogic cu cel al subst. mase. : it. ciglia (p. etimologic, colectiv) — cigli (p. analogic, necolectiv) ; surs. : sg. fegl Lfoliurn), p. feglia (etimologic, colectiv) ~ fegls (analogic, necolectiv). P. în -a a fost asimilat cu un fem. sg. care a păstrat pe alocuri sensul colectiv (ligna >it., unde p. în -a coexistă cu fem. sg. cu sens colectiv: (le-la) legna, sp. le~a, sd. liana), dar, cel mai adesea, l-a pierdut fMra>rom. pară, fr. poire, it., oc., cat., sp., pg. pera). I\ subst. care se folosesc în mod obișnuit 1a singular* pot avea și alte valori. Subst. pluralla tantum erau în lat. nume de divinități (lemures, penates), părți ale corpului (malae, pal pebrae, care apar rar cu formă de sg.), termeni militari (arma, insidiae), nume de sărbători, de festivități (nuptiae). în 1. roma- nice se continuă puține din lat. (nupiiae, -as'>it. 's-iozze, v.fr., cat. noces, oc. nosas) ; unele și-au asimilat forma la cea a fem. sg. (arma, palpebra). în 1. romanice, pluralia tantum noi, cuvinte împru- mutate sau formații romanice: rom. cîlți, zori, it. stoviglie, dintomi, fr. enuirons, debris, gens, sp. trizas, viveres, pg. cocegas, matinas. Cîteva subst. romanice au dezvoltat la p. sensuri diferite de sg. : rom. lapte ~ lapți, bucată (p. bucali) ~ bucale, it. gente ageriți, fr. ciseau ~ciscau,v, Iznette siunettes, sp. celo~cetos, papei ~ papeles, pg. feigăo ~fcițbes, ânsia ~ âji Ln. Subst. cu 2 forme de p. admise de normă sînt mai numeroase în rom. : ripă ~ rîpe, ripi, tunel ~ tunete, tuneluri; în cazul unor cuvinte polisemantice sau al unor subst. omonime la sg., 2 sau mai multe forme de p. permit marcarea diferențierilor semantice sau lexicale: rom. capete ~ capi ~capuri, raporturi ~ rapoarte, veri ~ vere, masă ~ mese, fr. cieux ~ciels, yeux ~oeils. S.R.R. pochismo, vezi paehuco. poissard (fr. „vulgar", sens dezvoltat din poissard „hoț", sec. 16, și poissarde „vînzătoare de pește", sec. 17), varietate a fr. populare din sec. 18, folosită în texte polemice politice (Maza- rinades) și religioase. Adoptată în a doua jumă- tate a sec. 18 în texte literare (J. J. Vade) pentru a crea o impresie de realism, are un caracter fabri- cat, artificial. S.R.R. po.Uevin, d.fr. de SV. Franța (prov. Poitou — dep. Vienne, Deux-Sevres, Vendee). Partea sept, a p. se înrudește cu d.fr. de NV (vezi angevin), a căror influență a suferit-o în timpul evului mediu, iar partea lor merid., împreună cu d. saintongeois și angoumois (cu care formează d.fr. de SV), con- stituie o zonă de tranziție între fr. și oc. (vezi crois^anî)- Menținerea nepalatalizată a lat. a în silabă deschisă înainte de l (ala>ale _ fr. aii?) ; evoluția vocalelor lat. o ; b, u accentuate, în silabă deschisă, diferită în S față de N p. — S, precum oc., nu diftonghează, în timp ce în N diftongii rezultați se reduc: e>je>e (petra>pere = fr. pierre), iar diftongul rezultat din lat. o>e,o,u (molarmele, mol?- = fr. meule) ; cel rezultat din lat. e, i>e (sitis>se = fr. soif), iar cel rezultat din îat. o,u>u (gula>gul — fr. ga,mij : reducerea mai tîrzie decît în fr. a diftongului lat. au, conservat n o?., ceea ce a determinat evoluția fonetică dife- rită de restul d.fr. a contextului în care se află diftongul (auica>o$ = fr. oie) și existența unui diftong secundar [ao] (salosao = fr. sol); lat. a urmat de nazală implozivă se labializează (cam- pus>Sb = ir. champ) ; sincopă mai tîrzie decit în celelalte d.fr. a vocalelor posttonice și pre to- nice mediale, ceea ce a împiedicat sonorizarea unor consoane; -pr-, -or- primare sau secundare se conservă cu oclusivă sonoră (separare >soebrer = fr. se-vrer) ; menținerea articulației palatale X din v.fr. (pa\ = fr. paille) ; fr.f și 5 le corespund în S p. și în saintongeois fricative cu articularea mediodorsală a limbii în zona mediopalatală sau pre- veiară a palatului; pron. dem. cu ii inițial (eccum istolio = ir. ce). în sec. 11 — 12, partea de S a acestui gr. de d. (d. saintongeois, angoumois și, din p., S dep. Vienne, SE dep. Deux-S&vres) erau de tip oc. și au stat probabil la baza 1. literare de la curtea conților de Poitiers. Treptat, influența fr. — favorizată de evoluția istorică a prov. Poi- tou — s-a exercitat asupra acestor graiuri; efectul a fost cu atît mai puternic, cu cît în N și în V terit. d. de SV se înfăptuiseră o serie de evoluții para- lele cu cele care caracterizau d.fr. vecine cu un prestigiu crescut; extinderea acestor tratamente de tip fr. a determinat retragerea multora dintre trăsăturile oc. existente înspre S. Așa se explică de ce d. fr. de SV sînt caracterizate printr-un amestec de trăsături: fr. (prezența diftongilor în faza veche și evoluția lor, în partea de N a terit., labializarea lat. a urmat de nazală implozivă) și oc., trăsături conservatoare, comune cu d. oc. învecinate (conservarea lat. a- în .silabă deschisă, conservarea nediftongată a vocalelor accentuate lat. în silabă deschisă în zona merid., menținerea caracterului oclusiv al consoanei în grupurile -pr-, -br-, conservarea lui X, pron. dem. provenind din eccum iste). Texte medievale cu trăsături p. doar din sec. 13 (chartes, sermons). După unele păreri Guillaume IX (începutul sec. 12), primul trubadur, a folosit în lirica sa p., de altfel la vremea aceea foarte apropiat de d. limousin al oc. Texte în jh din sec. 16: Menelogue de Robin (1555), La Lente Poitevinrie (sec. 16), autori regionali de importanță locală: Jules Guerin (sec. 19) ; frag- mente în p. la Bonaventure des Periers, Agrippa d’Aubigne. împrumuturi p. în fr.: bou-gne, cassis. S.R.R. poHanim, vezi tautologia taponlinhîă. poh’tețo, pronmna d? . Eat. nu cunoștea forme pronominale specifice pentru exprimarea reveren- ței; în adresare verbal se folosea la pers. 2 sg. și pl. în spațiul romanic, adresarea reverențioasă începe să folosească forme specializate, care stau la baza p. de p., o dată cu dezvoltarea relațiilor feudale și, pe alocuri,, sub influența ceremonialului oriental. Contextul socio-cultural diferit în care s-au dezvoltat 1. romanice explica diferențele care există între p. de p. romanice. Ele provin fie din formale de adresare protocolară, oficială, eu carne ter administrativ, juridic, fie sînt consecința con- vertirii în expresie a politeții a pron. care indică depărtarea de locator sau pluralitatea interlocu- torilor. Pron. de adresare au o structura binară în fr., oc. și sp. (aoa reverență ^reverență), c structură terimră iu rom., it., cat. și pg., unde 245 PORTUGHEZA DIN ANGOLA politețea se exprimă cu. ajutorul unei opoziții graduale. P. de p. pers. 2 are structura cea mai simplă hi fr. și oc. : la sg. fr. vous, oc. vos 4- verb !a pers. 2 pl. (~ ^ 4- verb la pers. 2 sg.) ; la pl. folosirea aceleiași forme face ca opoziția reverență ~ noii reverență să fie neutralizată. în sp. vos (~tu) pînâ în sec. 16 cînd, dintre formulele de adresare reverențioasă: viiestra excelencia (miec?- lencia), vuestra se~oria (>vusiria'., vueslra merced (cu multiple variante simplificate: vuesarced, uoace, vusted, usted), ultima se impune ca p. de p. pentru pers. 2 sg. sub forma usted 4- verb la pers. 3 sg. și iși creează o formă de pl. ustedzs pentru pers. 2 pl. 4- verb la pers. 3 pi. pistedes se extinde dial. — aud., can. — ca pron. pers, pentru pers. 2 pl.). Rom. cunoaște o opoziție graduală : dum- neata (< domnia ta) cu varianta, la origine regională, mata, și cu variante populare : tale, tălică 4- verb la pers. 2 sg. ~ dumneavoastră. domni a voastră) 4- verb La pers. 2 pl. — pentru sg.; la pl. o sin- gura formă dumneavoastră ; forme specifice pentru gen.-dat. diferite de nom.-ac. dumitale, matale (ultima extinsă și la nom.-ac.). It. voi (rar) 4~ verb la pers. 2 pl. ~ Ella, Lei (pron. pers., la origine fem., care, substituind adresări de tipul Vostra Signoria, se folosesc pentru ambele genuri) 4- verb la pers. 3 sg. pentru sg.; la pl. Loro, însoțit de verb l.i pers. 3 pl. în cat. vos ~ voste ia sg.; vostes la pi. Pg. voce (v. pg. vosssmece este conservat dialectal) -}- pers. 3 sg. ~ o scnhor, a sen nora 4- verb la aceeași pers., pentru sg.; la pl. voces ~ os senhares, as senhoras 4- verb la pers. 3 pl. ; voce(s) tinde să se extindă în dauna pron. pers, ia, tos, favocizind în adresare folosirea verbului la pers. 3, chiar și în absența pron. sub. P. de p. pers. 3 are forme specifice doar în rom.: dumnealui, dum- neaei, dumnealor ; unii vorb. folosesc ca o treaptă intermediară a reverenței, corespunzînd lui dum- neata, pron. pers, dmsal. S.R.R. polonă, mduDnță~. S-a manifestat asupra lexi- cului unor 1. romanice (drom.; în alte 1. — it.. fr., sp. — cuvinte izolate). Contactele de natură econo mică și politică ale rom. (mai ales moldo veni) cu polonii au avut loc în special în perioada sec. 16—18; în sec. 16— 18 boierii moldoveni au făcut studii în Polonia. Prin p. au pătruns în rom. ter- meni lat. sau romanici (armie, pavăză). Termenii p donezi din rom. sînt din domenii mai restrînse: armată (hatman, husar, palanca, zamcă), viața socială (pan, seim, șleahtă), cultură materială (polonic, povidlă, zlot), faună (clapon, dulău). Prin natura lor, termenii p. nu sînt populari, cu excepția unora care se găsesc în subd. moldovean (mulți au dispărut astăzi). în celelalte 1. romanice au păttuns direct termeni ca fr. mazurka, it., sp. mTZ'ivca ; it., sp. bolea, fr. polha ; ie. baba, kourtka, rioh, staroste. Ceilalți sînt împrumutați prin inter- mediar germ. (fr. redowa) sau lat. (fr. sabie „blană”). M.S. poreelă. Supranume apelativ subliniind trăsă- turi specifice pers, sau gr. ori făcînd aluzie la com- portamente, fapte și situații ocazionale, xlplicate de obicei ca iuteiție ironic 1, evocări directe sau figurate (meboiimhe, metal ori ce), adeseori dificil de interpretat etimologic, p. sînt atît cuvinte co- mune, simple (forme de bază și derivate cu valoare mai ales peiorativă) sau compuse, cît și propoziții (verbale, nominale). Numeroase antrop. lat., în special nume de familie, sînt '.a origine p, apli- cate direct (privind aspectul fizic și caracterul: Calvus „chel”, Plautus „ciăpăug”, Calo „șiret”, Celer „iute”) sau figurat (nume de animale și plante: Gracchus „gaiță”, Lentulus „linte”) ; formal se remarcă derivatele in -o, -onis, cu valoare peiorativă (Fronto, Naso), extinse în perioada tîrzie; rare compuse (Horatius sedigilas „6 degete”) și prop. (Cedoaitoram, Mânu ad ferrum). în antro- ponimia romanică se regăsesc toate tipurile de lat. și adeseori chiaf aceiași termeni; continui- tatea acestora este la fel de dificil de probat, cît și de respins. Cu atestări vechi, fixate de timpuriu ca nume ereditare (19 % din numele de fam. it. actuale), p, constituie o grupă vastă, pitorească și fecundă în toate 1. romanice și reprezintă o manieră curentă de desemnare în colectivități bine închegate (rurale, muncitorești, școlare). Evocările directe se referă la particularități fizice (rom. Albii, Surdu ; it. Lo Bello, Sordo ; fr. Camus, Noiret; sp. Corado, Pauza; pg. Careca, Delgado) sau psihice (rom. Rău, Tîrziu ; it. Allegro, Tardo ; fr. Hardy, Lesage ; sp. Borracho, Malo ; pg. Doce, Sandeu) ; pentru evocările figurate se recurge la regnul animal sau vegetal (rom. Gaiță, Iepure, Linte; it. Colombo, Faua, Gatta ; fr. Lebi^uf, Cor- neille, Millet; sp. Cueruo, Figueras, Toro ; pg. Coelho, Lope, Freixo), la alimentație și vestimen- tație (rom. Pită, Cămășoiu ; fr. Pain, Bottin ; pg. F o ga șa, Camisăo), la instrumente și obiecte diverse (rom. Topor ; it. Martelli ; fr. Martel; pg. Machado) la expresii verbale favorite (fr. Che- ramy; oc. Depardieu) etc. Interesante analogii privind p. care au în componență un verb (rom. Belicîne, Cbităbine, Roademei, Taiencoș ; it. Squar- cialupo, Cautalupo, Tagliavini; fr. Ecorchebocuf, Chanteloup ; pg. Matacăes, Picamilho, Quebra- milho). C.I. porto, vezi sa bir. portuqh®z meridional, d. pg. Portugalia (la S de rial Mondego). 3 subd.: estremenho, alenteimo și algarvio. Tendință de reducere a diftongilor: ui>u, au și ai>a (chuiva>chuva, aumento>amento) ; ; distinge v de b și prezintă opoziția s~z in loc de s ~ f. C.L. porîu^hîza din Angola., varietate a pg. vor- bită în Angola. Cea 6 mii. de vorb. L. oficială, de învățămînt și 1. de comunicare intertribală. Angola a devenit colonie pg. în 1520 și stat independent în 1975. Elemente arhaice : pronunțarea [ej a lui -c;-L în loc de [ăi]: tem, vem ; [ei] >e închis, ca în unele d. pg. continentale sau insulare; -s [f] precedat de nazal a devine [3] : păes ; -s- se reali- zează [s] în loc de [z] : casa, mesa. Influențe indigene: act. liot. confundat cu prefixul de pl. din 1. locale, ceea ce determină dispariția desinenței de pl. -s (as casa) ; confuzii între pron. compl. direct și compl. indirect (eu chamo-lhe pentru chamo-o, vou-lhe chamar pentru vou chamd-lo) și în folosirea pos., care în 1. bantu nu variază după gen (meu măe, rninha pai) ; pers, marcată prin pron.-sub., nu prin desinență (eu brincas). Multe PORTUGHEZA DIN MOZAMBIC 246 cuvinte de origine negroafricană (din kongo și uMbundu). Asemănări cu pg. braziliană și din Mozambic, cu care a avut relații continue : verbele de mișcare folosite cu prep, em în loc de a (fui na prața pentru fui ă prața) : oscilații în ceea ce privește locul pron. compl. (eu Ihe digo, eu digo-lhe). C.L. portugheza din Mozambic, varietate a pg. vorbită în Mozambic. Cea 10 mii. de vorb. L. ofi- cială, folosită în învățămînt și în comunicarea intertribală. Primele contacte cu Mozambicul au fost stabilite de expediția lui Vasco da Gama, în 1498; colonie pg. pînă în 1975, cînd devine stat independent. Trăsături comune cu pg. brazi- liană și din Angola: confuzii în folosirea prep, după verbele de mișcare, pron. pers, compl. plasat în fața verbului. Pl. subst. marcat prin determi- nanți, desinența -s>zero (os caderno) ; art. omis frecvent (tinha cortado cabelho) ; confuzii în fle- xiunea verbală (eu esperou pentru eu esperei) ; prep, em și de omise, ca în makista sau în alte d. ale pg. extraeuropene, ori greșit folosite. Deri- vate specifice: barulhar, bichar, desconseguir. Cu- vinte împrumutate din 1. bantu din Mozambic (capulana, machamba). C.L. portugheză, 1. romanică, gr. iberorom. Peste 168 mii. vorb. L. oficială în Portugalia și în dife- rite state care au făcut parte din fostul imperiu colonial pg. : Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea- Bissau, Capul Verde, Sâo Tome și Principe. L. uzuală în Spania (Galicia, Leon, Zamora), în co- munități de emigranți din S.U.A. (California, Massachusetts, Rhode Island) și Canada (Toronto), în foste colonii pg. din Asia, unde alături de p. se vorbesc și varietăți ale creolei p.: Macao (China), Timor (Indonezia), Goa, Daman, Diu (India). Cea mai răspîndită 1. romanică după sp. 2 d. ini- țiale : unul la N de Mondego, reprezentat astăzi de așa-zisele codialecte și de d. interamnense și transmontan, și altul dispărut (mozar.), la S de Mondego. D. mai noi (beirâo, pg. meridional, azorian și madeirez) și alte varietăți (p. braziliană, din Angola, Mozambic, Timor, iudeoportugheza) ; în afara granițelor Portugaliei au apărut și varie- tăți de pidginuri și creole p. 1*. s-a format pe o arie relativ restrînsă, în NV Pen. Iberice, de unde s-a extins înspre S. înainte de cucerirea romană, terit. pg. a fost locuit de diferite triburi iberice (nei.-e.), printre care gallaecii și lusitanii, și de celți (i.-e.). Majoritatea elementelor preromane păstrate în p. sînt comune cu sp. Romanizarea, începută o dată cu cucerirea Pen. Iberice (sec. 2—1 î.e.n.), a fost mai puternică în S. în sec. 5, Galicia este cucerită de suebi; actualul terit. al Portugaliei a făcut parte în sec. 6 din regatul vizigoților, iar la începutul sec. 8 a fost ocupat de arabi. Regatul pg., format în 1130 intre rîurile Minho și Mondego, s-a extins spre S prin elibe- rarea zonelor aflate sub stăpînire ar. (Lisabona este eliberată în 1147). L. vorbită în N se impune și în reg. recucerite, eliminînd cu timpul mozar. și consolidîndu-și statutul de idiom național. Influență mozar. mai puternică decît asupra sp. (diferențierea lui v de b ; evoluția spre -âo a mai multor secvențe finale lat. care aveau n în struc- tură). O dată cu stabilirea capitalei la Lisabona (sec. 13) se creează premisele dezvoltării unor noi varietăți regionale în S, mai inovatoare decît cele din N. Sec. 9—12, p. protoistorică: elemente p- în texte lat., mai întîi sporadic, apoi tot mai frec- vent. Istoria ulterioară a p. cuprinde 2 mari etape : veche (sec. 12—16) și modernă (din sec. 16). SL veche are 2 perioade: arhaică (sec. 12—1350), numită după criterii ale istoriei literare și perioada trubadurescă sau galic.-pg., în care se formează 1. literară scrisă avînd ca bază dialectală idiomul vorbit în N, și premodernă (1350 —sec. 16) sau perioada prozei istorice naționale. P. mod. are o perioadă clasică (sec. 16—17), în care se produce expansiunea p. în Africa, Asia, Oceania și America, și perioada actuală (din sec. 18 pînă astăzi). Con- servarea lat. e, 6 accentuați nediftongați; meta- fonia lat. e, 6 sub influența vocalelor finale (nc'ii^s> novo [novuj ; metus>medo [meduj) ; nazalizarea, vocalelor urmate de consoane nazale implozive; lat. au>o (regional conservat într-o formă inter- mediară ou sau oi) ; lat. e, e, i accentuați urmați de un element palatal și lat. a neaccentuat >c. (tegula>telha, arena>areia, ligna>lenha) ; sincopa vocalelor posttonice și pretonice mediale lat. tuai puțin frecventă (oculus>olho, femzna>femea ). dar obișnuită în p. populară actuală; lat. o neaccea- tuat>?r (corona >coroa, octo>oilo) ; lat. e, uneori i neaccentuați > i- (felix, -icis>feliz ; uicinus >vizi- nho) ; apocopa lui -e precedat de r,l,n,s și z la subst. și la pers. 3 sg. prez, ind., conj. și Lup.. Sistem vocalic bogat, format din vocale orale și nazale (discuții cu privire la statutul fonologie al vocalelor nazale p.), cu 4 grade de apertură vocalică {e și o semideschi.se și semiînchise: avo) ; 11 diftongi orali descendenți și 6 ascendenți, 4 diftongi nazali descendenți și 2 ascendenți; semivocale i, u, semiconsoane j, w. Leniț ktnea oclusivelor surde și sonore inter vocalice lat. la fricative sau zero (caepulla>cebola, CGtella>cu;LL^ caecus>cego, fibula>fivela, crudus>cru, plagax baga, lege>lei) ; lat. -ll->l, -nn->n (caballus>cavalo, >ano) ; lat. -rr- păstrat ca r forte, care se reali- zează și la inițială (carrus>carro) ; lat. -I- și -n- cad (luna>lua, tenere>ter, malus>mau, caelus>ceu ) ; lat. kw>k ( qu ater nu s> cad erno, qu aere re >q ue; v / ) ; lat. fii-, pl-, ( clamare >chamar, flazvma> chama, pluuia>chuva) ; lat. -kl-, l iot> k(oculus> olho, filius>filho) ; k din lat. -fit-, -ks- se vocali- zează (pectus>peito, coxa>coxa) ; lat. k.g+c, i se palatalizează: k-e, i>ts>s ; -k-~re, i>di>z (ceruus>cervo, acetum>azedo); g + e, i>d7j>^ (g-dase >gear); proteza lui e în cazul lat. sp-, si-, sk- (' o L ritus>espirito, sdwla>escola) ; 19 consoane, printre care v, z, J, 5, n, X. Accent cu rol fonologie, di subst. și adj. în 5]; comparativul adj. și adv. cu mas (zic. Variații regionale mai puțin importante, mai pro- nunțate sînt deosebirile între diferitele registre de 1. (literară, familiară, populară și dialectală), deter- minate sociocultural. în 1. familiară vorbită la Rio de Janeiro de pers, instruite se conservă o serie de trăsături devenite arhaice sau regionale în pg. metropolitană: e închis accentuat urmat de o consoană palatală (deschis la a închis în pg.) : espelho, tenho ; ei (>pg. ap) : bem ; e(>e închis sau se menține (>pg. ap) \ inteiro : nazalizare puternică a vocalelor accentuate din silabe deschise urmate de n, m (fama pentru fama}, ca în pg. clasică; se mențin de asemenea e și o închiși inițiali sau din silabe protonice, dispăruți în pg. sau închiși la i, respectiv u : veludo, orelha. Inovații: t. d y-e, i, y palatalizate \iinha, dia) ; -l>u, velarizat în pg. pneZ>p.b. meu, pg. mef) ; -r cade la inf. (busedj. Se conservă construcția adj. pos. -p subst. fără art. (meu carro) și pron. neaccentuate în procliză (Joăo se levantou), ca în pg. clasică; tendință de a confunda, pron. dem. este și esse, sistemul redu- cîndu-se la 2 termeni (esse și aauele) ; pron. pers. eie(s), ela(s) apar în poziție de compl. direct. (năo vi ele pentru năo o vi). Diminutivele folosite curent, ca în sp.; diminutive și la pron pers. (eu. rznho „el") sau gerunzii (dormindinho ,,dormind"). F.b. populară are unele caracteristici comune cu pg. populară metropolitană : ai consoană palatală >a (baixo); trăsături panbraziliene : ei>e (p i^); -r cade (sinkv pentru senhor) ; yeismo ijeni ; mb>m (tambem) ; nd>n la gerunzii (venao >< . >) ; anaptixa lui i în structura unor gr. corix t .. (claridadokilaridade). Marca de pl. -s di->ra c Iei subst., apare numai la determinanti (o^ io ? ) ; tendință de suprimare a art. în fața subst c ^e s general, nedetermmat (sempre. me pini'u que mulkcr e um blcho esquisito) ; pron. pers, tu, cu al în pg., păstrat în p.b. doar regional; pron. nene- centuate folosite la început de frază (im mu qurj l pron. sub. mim în loc de eu în prop. mmm- tivale (e p'ra mim corner pentru e para eu c ) , ; Ineismo ; flexiunea verbală, foarte simpid'^tl la multe timpuri și moduri (ind. prez., vot., eoni, prez., cond.) — probabil sub influența diferitelor idiomuri creole pg. care s-au vorbit în B radi A prezintă numeroase cazuri de sincretism, ndid de morfem diferențiator revenind, ca in fr.. prom pers. sub. : ind. prez, eu amo, tu ama, ele ama, nois ama (mo), oces ama, ele (eis) ama; f< rma tem folosită impersonal în locul lui hd (tem. gento que gosta) ; unele verbe apar frecvent fără prep. (vou dize pa pai pentru vou dizer a pa pai) sau cu prep, (chamar de tolo) ; verbele de mișcare folosite cu prep, em în loc de a, ca în pg. din -Angola (vou na casa de meu pai pentru vou d casa de meu pui) ; gerunziu reduplicat deseori (bused — buscano) ; adv. jd înlocuit prin mais (năo chove mais pentru jd năo chove). Diminutive cu sufix reduț li cat (bocadinhozinho). P.b. familială și populară o.do- sită în opere literare, în scopuri artistice ; limba literară nu se deosebește de pg. literară. Vocabu- larul p.b. cuprinde elemente care, în pg., au deve- nit arhaisme lexicale sau semantice (fi sico ,, mod ic", acreo ,,perplex", assistir „a locui") ori au circ;/.gie regională (salvar ,,& saluta", prosa „fanfaronadă"). Unele cuvinte au suferit modificări semantice : boia „geamandură", în p. b. se folosește cu sensul „mîncare" ; virar „a întoarce" înseamnă și „a se transforma". Derivate proprii, de ia cuvinte pg. : retirante (< retirar d—aule} „emigrant din z aide secetoase", cometa (ccom.o 4- -eta) „tam/vară ca un singur corii", laqueirama. (r (arma), iar la finală de •cuvînt cade (corone --= coronei) ; în S. Paulo,-l>r (m:.:- mei). în reg. influențate de sp. sînt foarte răspîndite sufixele diminutivale și augmentative casrmene : cavalito, buena^o. Expresie a unei cul- turi și civilizații înfloritoare, p.b. are și o bogată literatură, de o deosebită valoare estetică. Orto- grafia p.b. urmează iu general regulile folosite pentru scrierea pg. Deosebiri: p.b. nu notează consoanele ,.mute” (baîizar, pg. baptizar ; divelor, pg. director) ; folosește trema pe u în grupurile q, , i, pentru a marca pronunția oclusivă velară (frequcnte, pg. fre^uente), diferită de cea palatală (guerra) a consoanelor k, g ; accente grafice diferite de pg. (e, 6-\-m, n : abstemio ; p.b. abstemio) ; pers. 1 pl. ind. prez, și pf. canta- mos, pg. cantamos (prez.), cantamos (pf.). C.L. pnMagues basu. vezi papia kristaivp posesiv (genitival), arHcol Inexistent în lat. Pace parte în rom. din subclasa art. hot. Provine din prep. lat. ad -j- *i!lu>al, a, ai, ale, cu formă de gen.-dat. pl.aZnr ; variantă dialectală și regională a (d’'om. ai lupilor, ale lupilor, arom. a luchilor). A.yi. intră în componența pron. pos. și num. ordi- nale (în celelalte 1. romanice îi corespunde art. hot. : rom. al tău, al doilea : it. il tuo, fr. le second, sp. el tavo, pg. o teu), însoțește în condiții sintactice determinate gen. subst. și al pron. (fără echivalent în celelalte 1. romanice) : rom. acest nepot al mamei, aced nepot al lui ; it. questo nipole della mia amica, fr. ce neveu de ma mere, sp. este sobrino de mi madre. A.p. se acordă în gen și număr cu subst. determinat. Comportamentul a.p. îl îndepărtează însă de calitatea de art., apropiindu-1 de clasa pron. (I. Coteanu). S.R.R. posesiv, pronume și adjectivîn lat. forme de pers. 1, 2 sg. și pl. : metis, tuns, noster, uester ; pers. 3 sg. = pl. suus, cu valoare reflexivă; ală- turi de el se folosea gen. pron. dem. is: eius, eo^ztm. Aceleași forme pentru pron. și adj. Fle- xhme în gen, număr și caz. în lat. vulg, refacerea analogică a unor forme de p. : uoster după noster ; în unele zone ale României *teus, *seus după meits. La pl. se folosește gen. lui iile : illorum. în tre- cerea de la iat. la 1. romanice, tendința dezvoltării unor variante accentuate și neaccentuate, pentru pron. și adj. L. romanice care prezintă această distincție : fr. mien ~ mon, lien ~ ton, sien ~ son. nblre(s) ~ notre, nos, vetre (s) ~ voire, vos, oc. miau ~ mon, lieu ~ ton, sieu ~ con ; în cat for- mele accentuate meu, teu, seu tind să le înlocuiască pe cele neaccentuate mon, ton, son ; sp. mio ~ mi, tuyo ~ tu, suyo ~ su, dar nuestro, vuestro. Alte 1. au o singură form î de p., care se întrebuințează atit ca adj. cît și ca pron., prin generalizarea va- riantei accentuate sau prin fuzionarea celor 2 variante intr-o singură formă: rom. meu, lău, său, nostru, vostru ; it. mio, tuo, suo, nostro, vostro ; pg. meu, teu, seu, nosso, vosso. Formele romanice provin din cele lat. cu unele modificări analogice pe teren lat. sau romanic: rom. tău, său, probabil după *teus, *seus ; mele, lele după stele, pl. lui stea ; fr. lien, sien, oc. lieu, sieu, cat. teu, seu după mien, respectiv, mieu, meu ; sp. tuyo, suyo după cuyo. Pentru pers. 3, unele 1. conservă sincretismul sg. = pl. din lat. : sp., cat. mod. și pg., unele d. oc. (pentru explicitatea posesorului, subst. deter- minat de sp. su poate fi însoțit de pron. pers. 3 precedat de prep, de : sa casa de el, su casa de ellos). în celelalte 1. romanice se generalizează pentru pl. lat. illorum >rom. lor (face parte din paradigma pron. pers., formă de gen.), it. loro, fr. leur, oc. lor, v. cat. llur ; in sd. ipsorum>issoro. Rom. său este concurat la sg. de gen. pron. pers. 3 sg. lui, ei. Flexiune în pers., gen și număr (forme diferite după pers, și numărul posesorului și după genul și numă- rul obiectului posedat, cu unele sincretisme de gen și număr) : rom. meu mea mei mele, it. mio ~ mia miei mie, fr. mon ~ma~ mes, mien (s) mienne(s), oc. mon ma mos ~ mas, mieu ~ mieuna ~ mieus ~ mieunas, cat. mon ma ~ mos mes, meu ~ meva meits meves, sp. mi mis, mio mia mios mias, pg. meu ~ ~ minha meus minhas. Flexiune cazuală nu- mai în rom. : formă de gen.-dat. fem. distinctă de nom.-ac. (casa mea casei mele) ; prin art. pos. formă de gen. -dat. pl. : alor mei. în v. fr. și v. oc. deci, bicazuală. în aproape toate 1. romanice în componența pron. pos. intră formele art. hot. : it. il mio, fr. le mien, cat. el meu, sp. el mio, pg. o meu ; în rom. pron. este însoțit întotdeauna de art. pos. : al, a, ai, aleițSubst. determinat de adj. pos. este însoțit de art. în 1. în care forma adj. este identică cu cea a pron. : rom. cartea mea, it. il mio libro, pg. o meu jardim, cu excepția unor nume de rudenie la sg. : rom. soru-mea, it. mio fratello, pg. minha irmă; în celelalte 1. art. lip- sește: fr. mon crayon, sp. mi casa. Adj. p. este în general postpus subst. în rom., sd., d. it. centro- merid., antepus în restul 1. romanice. Schimbarea poziției adj. are valoare emfatică: rom. a mea durere, it. non e col pa mia, sp. la pena mia, pg. măe minha muito querida sau se realizează în poziții sintactice determinate: fr. cet ami mien, sp. un amigo mio. S.R.ll. predeterminau!, denumire pe care au primit-o în fr. art., adj. pronominale și num. folosite PREDICAT funcție adjectivală, considerate ca o singură clasă de cuvinte, marcă a unei categorii morfologice a determinării. Caracteristici: determinanți procli- tici ai subst. (majoritatea se exclud reciproc în același context: le, w, mon, ce, chaque, dar le meme livre, tout le. livre), conțin informația grama- ticală despre subst. pe care Ie însoțesc indicînd numărul și genul (numai la sg.): le, la ~ les, ce, cette~ces, mon, ma~mes. S.R.R. predicat. în tradiția gramaticii lat. se consideră că p. se exprimă prin verb la moduri atît pers., cît și nepers. în 1. romanice, modurile nepers. îndeplinesc rar funcția de p. (rom. A se rezolva acest caz). P. poate fi verbal sau nominal. P. ver- bal se exprima în lat. prin verb predicativ (— verb cu sens lexical) sau loc. verbală. în 1. romanice, p. verbal se exprimă prin verb predicativ (rom. Am plîns toată noaptea, fr. II parlait â haute voix, cat. He perdut el gos, sp. El iiempo corre), loc. verbală (rom. Ion nu-și aduce aminte de nimic, Ea și-a pierdut viața prostește ; fr. Prenez gardel, Ils ont temi tete ă Vennemi), adv. și loc. adverbiale predicative (rom. Desigur că am întîrziat, Pesemne că s-a supărat, Fără doar și poate că venim), interj, (rom. hai, na, iată, fr. gare). P. nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod pers, și un nume predicativ simplu sau multiplu (lat. Iniusti sunt barbari ; rom. Fata era tristă ; it. Sono stato profes- sore ; fr. II etait malade ; cat. Pere es molt peresăs ; sp. Juan es medico; pg. Eu eston contente). în categoria p. nominal intră și p. exprimate prin unele adv. predicative de tipul rom. bine, sigur, probabil. P. se acordă cu sub. în număr și pers.; regulile acordului p. lat. cu sub. sînt în general aceleași și în 1. romanice (lat. Pater dixit, rom. Eu am strigat, it. Lui cantava, fr. Ils attendaient, sp. Aqui yace Don Juan, pg. Tu sabes). Dacă sub. se exprimă prin pron. rel., p. are pers, antece- dentului (lat. Non uidere dignus qui liber sies ; rom. El a venit la. voi, care i-ați promis ajutor ; fr. C’est moi qui ai fa.it cela). Cînd sub. este multi- plu, acordul p. se face la pl. (lat. A. Atilius et eius filius L. Atilius dixerunt ; rom. Directorul și profesorul de română l-au întîmpinat cu căldură; fr. Les eleves et leurs parents commencerent â pro- tester), dar în lat. era posibil și acordul cu unul din- tre elementele sub. multiplu, de obicei cu cel mai apropiat (Video . . . in me omnium uestrum ora atque oculos esse conuersos) ; acest tip de acord se regăsește și în faza veche a 1. romanice (v. fr. Sa joie et ses amis veingne; it. L’ auro e Largenio non empiria). în cazul sub. exprimat prin pron. pers, de pers, diferite, pers. 1 are prioritate față de celelalte, iar pers. 2 față de pers. 3 (lat. Si tu et Tullia . . . ualetis, ego et suauissimus Cicero ualemus ; pg. Eu e tu vamos ; sp. Tu y el chico os quedciis). Foarte răspîndit în lat. vorbită era acordul după înțeles (numit (constructio ) ad sen- sum, synesis sau acord semantic) al p. cu sub., care se realizea în număr: p. avea formă de pl. cînd sub. se exprima prin subst. sg. cu sens colectiv ca pars, multiiudo, exercitus, classis (Sed magna pars morem hune induxerunt). Acest tip de acord se regăsește și în 1. romanice, mai ales cînd subst. colectiv este urmat de un determinant la pl. (rom. 25a O mulțime de copii ne-au adresat miiițumiri; sp. Acudieron al refugia un miliar de personas). C.L. predicativ, adverb Clasă de adv. și ioc. adverbiale de mod care pot îndeplini funcția sin- tactică de pred, cînd sînt urmate de un element de relație subordonator în frază. Față de lat., a.p. reprezintă o dezvoltare romanică. Pot fi puse în legătură cu construcțiile lat. formate di:itr-un predicat nominal cu verbul copulativ eliptic și cu numele predicativ exprimat printr-un adv. ca nimirum sau salis quod : rom. (este) Sigur cu va veni, (este) Evident că nu are dreptate. în fr., unele a.p. (numite de unii autori — M. Grevisse — prop. principale incomplete) sînt admise în 1. li- terară (Apparemment quil viendra, HewTUsement qu’il na rien vu, A ssurement que vous avez raison, Peul-etre qu’Alexandre n etait qu un heros), altele sînt obișnuite în I. familiară: meme que (Mânuz quil ni a propose de m accompagner sur la tombe) . avec șa que, bien entendu que, bien sur que, possibE qrte, pour sur que. A.p. formează pred, de tip ver- bal (rom. Poate că n-a înțeles, Firește că l-am recunoscut, Pesemne că n-a. auzit, Cu siguranței că nu te vom uita) sau de tip nominal (rom. Pro- babil că s-au rătăcit, Bine că s-a terminat și poves- tea asta, Destul că l-am suportat o săptămină.) După un a.p. urmează o prop. subiectivă sau mai multe. A.p. mai pot fi regente pentru completive indirecte și circumstanțiale și se plasează iutot- deauna în fața subordonatelor lor. C.L. predicativă, propoziție Bste în general igno- rată în gramaticile lat., fiind menționată sporadic în clasa mai largă a completivelor sau la prop. relativă (Caput illud est, ut recipias; Eon est igitur ut mirandum sit). în 1. romanice se intro- duce prin pron., adj. și adv. rel., inter, sau ne hoț. și se raportează la un verb copulativ și Ia un nume sub. sau la o prop. subiectivă (rom. întrebarea, este ce le spunem ; Problema este care proiect va fi votat; Ai devenit cum bănuiam; it. L’importante: e chi verră ; II problema e quando verrano ; fr. Je ne suis pas qui vous croyez ; II est devenu ce que tu sais ; sp. El problema es que les ofrecemos ; pg. Esta imagem e de quem queres ; Tudo fui. como eu esperava) sau prin conj. și loc. conjuncționale (rom. Părerea lui este că te-ai pripit ; Ești ca și cum n-ai fi; it. II problema e se possiamo arsivare in tempo ; fr. Le resultat est qu’il l'a abandonn.ee : sp. Mi opinion es que te vayas ; El problema es si viene o no ; pg. O problema e que năo estă em casa). P.p. se construiește cu toate modurile pers., cu excepția imp. Bste plasată după regentă, rar îna- intea acesteia (rom. Ce am fost nu mai pot,fi). Vezi și nume predicativ. C.L. predicativă suplimentară, propoziție^. Nu este studiată pentru lat. în 1. romanice se introduce prin conj. (rom. Mă faci să rid), adv. și pron. rel., inter, sau nehot. (rom. L-am văzut cum plînge : Te știu cine ești). Vezi și element predicativ supli- mentar. C.L. prefixe. Lat. dispunea de un inventar bogat de p., particule fără existență independentă în 1. (dis-, in- privativ, ne-, re- etc.) sau, mai ales, pro- venite din prep, ori adv. (ad-, de-, ex-, in- local, per-, sub- etc.). P. lat. sînt folosite în mare măsură pentru a forma verbe și, în ordine descresclndă. 251 PREFIXE adj. (și adv. de origine adjectivala) și subst. Cu foarte puține excepții (ce- și in-, privativ nominale: vcsanus, indolentia, impudens; trans- și ne-, verbale : t/ansfiguro, nescio), aceleași p. apar atît în deriva- rea verbală, cit și în cea nominală: antecapio, anitludium, antepotens, convenire, consimilis, com- maier, praecibio, praeclarus, praecordium. Unele p. sînt productive în epoca veche și apoi dispar sau slut păstrate doar în anumite formații: amb- (ambages, ambiegnus), ne- (neglego), ob- (omittd, obnubilus), por- (portendo), se- (secedo, securus, seditio), ve- (vegrandis). Altele, cu corp fonetic mai consistent, se dezvoltă în perioada tîrzie: circum- (circumago), contra- (contradico), extra- (extra mundanus), inter- (intermilto), subter- (sub- teroulaneus), super- (supersedeo), supra- (supra- vivere), ultra- (ultramundanus). Sînt și p. produc- tive de-a lungul întregii latinități: ad- (adiungo), con- {colloco), de- (denigro), dis- (discurro), ex- (cxco), in- (incalesco), per- (perbene, perfacilis, yervenio), prae- (praeclarus, praedico), pro- (pro- vtnio), re- (restituo), sub- (sustineo). L. romanice moștenesc numai o parte din p. lat. Unele, păstrate cel puțin în cîteva formații analizabile, sînt produc- tive, altele sînt păstrate doar în cîteva formații izolate, exclusiv sau în majoritate neanalizabile (rom. cu-, fr. cofuj-biscuit cu forma împrumutată a p., bes- jugier) ; foris: it. f(u)or- (forchiudere, fuorgiu- dicato), fr. fo (u)r- (formariage, fourvoyer) ; infra: it. fra- (framescolare, frammettere) ; mate: it. mal- (malcontento, malmettere), fr. mal-, muu- (malaise, maudire) ; minus: fr. me(s)- (mefier, mesalliance, originea p. e controversată : moștenit, moștenit și germanic sau exclusiv germanic) ; subtus: it. sotto- (sottomettere, sottotenente), fr. sous- (sous-entendre, sous-jacent). Fondul de p. moștenit e mult îmbogățit în 1. romanice prin împrumuturi. împrumuturile din lat. și din 1. romanice, foarte numeroase și cu mare randament funcțional, în 1. literară: p. care nu s-au moștenit în nici o 1. romanică: ab- (rom. abjudeca, it. abnegazione, fr. abfurer, oc. abjurar, sp. abjurar, pg. abnegar) ; ante- cu confuzia fonetică, preluată din lat., cu anti- (rom. antebraț, ante pune, ante/idata, it. antefatto, anticamera, fr. antepe- nultieme, antidater, oc. antediluvian, sp. anteca-ma, antelifaz, pg. antebraco, ante por) circum- (rom. circumscrie, circumterestru, it. circo(n)scrivere, cir- ci rcumnavigare, fr. circonlocution, circumuamgation, sp. circunnavegar, circunscribir) ; post- (rom. post- față, postdata, it. postfazione, fr. post-dater, post- scolaire ; sp. postdiluviano, postfijo) ; retro- (rom. retroactiv, retrograda, it. retrocamera, retrodatare, fr. râtroactif, retrograder, sp. retroceder, retroven- der) ; ultra- (rom. ultraelegant, ultraviolet, it. ultra- democratico, ultrarapido, fr. ultramoderne, ultra- violet, sp. ultracorto, ultr amari no'}. P. împrumutate iu 1. care nu le-au moștenit: extra- iu fr., sp. (.fr. pnrrixoip extra-fin, extralen itorialiti ; sp. e xtralim.it arse, ex- iraoficial) ; inft-a- în rum., fr., sp. (rom. infraroșu, infrastructură, ir. infra-rouge, infrastrvmlure, sp. infraorbitario, inf rase ri (p) to) ; inter- în rom., it. (rom. interplanetar, interveni, it. intermedia). F. împrumutate care se constituie în dublete etimo- logice: a(d)~ în rom. și fr. (rom. acumula, adstrat, fr. accumuler, adverb'}; co(n)- în rom. și fr. (rom. complăcea, condensa, coreligionar, fr. cohabiter, complaire, concitoyerr ; e(x)- în rom., fr., sp. (rom. elibera, expune, ex-d (rector, fr. expatrier, ex-depu- ie, sp. expatriarse, exponer) ; extra- în rom., it. (rom. extracelular, extraplat, it. estradotale, extra- legale) ; infra- in it. (inframettere, infrarosso) ; inter- în fr., sp. (fr. inierligne, internațional, sp. interaccion, inter de cir} ; trans- în rom., it., fr., sp. (rom. transoceanic, transplanta, it. trans atlantic o, fr. iranspercer, sp. transposicion, transvasar). Rom. de- (dedubla, degusta), pre- (prefigura, prematur), împrumutate, întăresc prefixele omonime moștenite, împrumuturi din alte 1. : din grec., adesea prin intermediu lat. sau romanic, cele mai numeroase în toată romanitatea și, în general, foarte produc- tive în 1. literară. P. grec, contribuie Ia rafinarea semanticii p. culte din 1. romanice, permițînd perfecționarea continuă a terminologiilor științi- fice și tehnice : rom., it., fr., sp., pg. anii- (rcm. ardia&oolic, anticiclon, it. Anticristo, antinazio- wale, fr. anliacide, cmliconstituticmnil, sp. antide- w.ocratiGO, antistrofa, pg. antijuridico, anticoag} ; rom. ar hi-, it. arc (hi)-, fr. arch(i)-, sp. arc (ti) i- (rcm. a-rhidiacon, arhicunoscut, it. arcangelo, ar- cibruti-o, fr. arebevoue, archimillionnaire, sp. ared- rnillonario, arcipreste); rom., sp. hiper-, it. iper-, fr. hyper- (rom. hi per aciditate, hipersensibil, it. ipercrUico, ipertensione, fr. hypersecretion, hyper- sensible, sp. hipercritico, hipersaturaciorA ; rom., it.. sp. peri-, fr. peri- (rom. perifeningian, peri- frază, it. perifrasi, perimetro, fr. perilymphe, peri- phrase. sp. peri metro). Din v. sl. și din I. sl. mod., relativ numeroase p. în rom., parte ne- sau foarte slab' productive, cu caracter neliterar: do- (do- fie/be, dosiră) ; iz- (izafla) ; po- (poleit, ponegri) ; pro- (proalbastru, prociti) ; ză- (zăuita), parte (cele mai bine reprezentate), influențate de p. lat. omonime sau paronime : ne- (neadormit, neastâmpăr, necinsti), de formații lat. cu ne- moș- tenite (nemică etc.) ; prea- (preabun, preacuviiniă, proslăvi), de lat. per- și prae- cu sens intensiv; ras- (râsfringe, răscunoscut, răzda), explicat și ca avînd etimologie multiplă, anume și prin lat. re- (re-cx-). Datorită surselor multiple de împru- muturi, rom. are azi un inventar de p. mai nume- ros decît celelalte 1. romanice. în ce privește cate- goria morfologică a derivatelor prefixale, 1. roma- nice nu prezintă o situație total diferită de cea a lat. Se poate constata totuși o creștere a p. nomi- nale datorată în special împrumuturilor savante (un mare aport au cele grec.) și, poate (pentru adj.), sistematizării mijloacelor prefixale de redare a superlativului. L.V. prefixele!, vezi cum punere. pre io (are (iodizare, proteza lui iot), apariția (dezvoltarea, proteza) semiconsoanei [jj înaintea unei vocale aflate Ia început de cuvînt și de silabă ; în mod special, diftongarea de acest tip (numită uneori falsă, spre deosebire dc diftongarea romanică spontană a lat. e; a Iul op-. Hste considerată un fenomen specific 1. rom., in care se întdnește în. toate d., mai puțin in d. arom. : lat. Ulii, tscis> drom. pl, ieșty scrise el, ești; mgi. lălljel, ies: istrom. ie, (v.) joi; ie sil, dar arom. of eșlpști. F. este înregistrată totuși dial. și pentru alte’ 1. romanice: dalm. (d. vegl.), it. (d. de S), oc.. cat. și sp., mai ales ia vocale ca a, o, u. Pentru 1. rom. p. a fost explicată de cei mai mulți cercetă- tori (H. Tiktin, Al. Philippide, Al. Rosetti, E. Pe- trovici, V. Pisani, E)m. Vasiliu) prin influență sl.. pronunțarea lui e- ca p- fiind caracteristică pentru d. de N ale 1. bg., spre deosebire de cele de S; această explicație este contestată de alți cercetători (S. Pușcariu, O. Nandriș, Fr. Schurr, M. Sala), care dau p. o explicație internă, bazată atît pe paralele romanice, cît și pe existența în 1. rom. (d. drom.; a p. vocalei i- (drom. pop. iini- mâ} și a protezei realizate la alte vocale inițiate cu diverse semiconsoane : u (d-os), Mi (țarc) ; pentru începutul de silabă în interiorul cuvîntului (lat. ovzsxlroni., arom. oaie, megl. uoje), dar și pentru inițiala de cuvînt, prin fonetică sintactică, eL și dezvoltarea curentă a unor semivocale de tran- ziție între vocale în hiat. P. lui e inițial de cu Aut s-a produs în împrumuturi sl. (v. sl. (j)eorit> >drom. iezer} și în unele ngr. (efthinos xlrom. ieftin, dar arom. eftin ; cf. însă și drom. egumen^ epitrop). -Acțiunea p. a slăbit în perioada mod.: în norma ortoepică a 1. rom. literare ea nu se aplică la împrumuturile tc. (efendi >efcucii, chiar yedeoedec) și mai ales la neologisme (elev, epocă-, exista), care in vorbirea populară continuă să * apară cu p. (ivlcv, iepocă, (exista), astfel incit la aceste cuvinte absența/prezența p. marchează opoziția cult~incult. în 1. rom. literară absența j?» la neologisme deosebește pe c corinus, Musca, Sirica) și urme chiar în sec. 13 la Metz (Doignon, Pauie). La începutul sec. 9 numele laice de tra- diție lat. sînt numeroase în v. oc. (peste 50 de nume purtate de 14% dintre cei înregistrați în Polyptyque de Wadalde : Aprilis, Cannidius, Muz- eul a — nepurtate de martiri sau sfinți, dar și Augustus, Antonia, RuikuIus — purtate de sfinți puțin importanți și nevenerați in Provence). în it. au răspindire generală (Duicisima, Fabrulo, Giossulus, în sec. 7 — 8 în Toscana; Aureliano, Faustinicmo, a. 735 la Piacenza; Ceccro, Cladios, Măritiș sec. 9 la Bari; Pairino, Urso, a. 970 în Piemonte; Ai^nmianus, Ouirinus, Venerius, sec. 9—13 Ia Veneția; Crescentius, Lustinianus, sec. 13 la Padoc a) ; în mare majoritate laice sînt și numele augurale motivate (Bonnome, Boninsegria, Benvenuto, Bonfante, Ristorus), specific florentine în sec. 13 (predominante în Libro di Monlaperti, a. 1260, 14% dintre pers. înregistrate), dar ieșite din uz în sec. 14. al căror izvor este antroponimia lat. și grec.-lat. imperială (fie continuatoare directe, fie amplificări sau elaborări ale unor vechi con- cepte). Rom. Bărbat, Dulce, Floare, Lup, Urs, vechi p. laice în uz încă în sec. 14 — 16 (chiar mai tîrziu în reg. conservatoare), aparțin probabil ace- luiași fond lat. Antrop. germanice predomină, în evul mediu timpuriu, în Italia centrală și de N ; în v. tosc. sînt mai numeroase decît numele creș- tine chiar și în sec. 13 (a doua grupă de nume, după cele augurale, în Libro di Monlaperti), dar sînt masiv eliminate în sec. 14. în zonele de in- fluență bizantină (Veneția, Ravenna, aria merid.) numele germanice sînt în minoritate încă din .sec. 9. în v. fr. sînt net predominante în sec. 9—11 numele france (90% în Polypîyque dMrminon, Paris, începutul sec. 9; 93% în documentele din Lorena pînă la a. 1000 și 83% pînă la 1200); în a doua jumătate a sec. 13 ponderea lor scade con- siderabil (44,4% dintre contribuabilii de la Metz, a. 1267— 1298 ; sub 30% dintre bărbații înregistrați în rolul din 1292 la Paris, mai frecvente fiind Guil- laume, Robert, Richard, Raoul). în v. oc., deși ceva mai numeroase, numele germanice sînt mai puțin frecvente la începutul sec. 9 (în Polyptyque de Wadalde, numai 40% din cei înregistrați și nici un element germaic între cele mai frecvente 10 nume). Numele vizigote (în v. sp. și pg.': și cele vizigote și france (în v. cat.) ajung predominante în sec. 9—11, dar încep să cedeze din sec. 12. în rom., an- tropl sl. sînt deja minoritare în sec. 14— 15 în Moldo- va (în documentele dintre 1388— 1456 numai 36 de nume sl. față de 80 creștine), dar predomină în Țara Românească (între 1352—1525, dintre cele mai frecvente 100 de nume mase., 60 sl.), unde eliminarea lor se accentuează la începutul sec. 17. Categoria numelor laice se reface, în urma elimi- nării elementelor de tradiție lat., pe cale cultă, prin reluări din istoria romană (it. Livio, Mas- sirno, Oftaviano, Tovquato, Virgilio) și grec. (it. Jpolito, Oraero, Tolomeo) ori din literatura fr. medie- vală (it. Artuso, Paladino, Percivalle ; fr. Arthur, Lancelotie) ; apărut în sec. 12, în it. și fr., acest proces se intensifică și se generealizează în Renaș- tere. Reducerea numerică și concentrarea inven- tarului în jurul unui nucleu de p. frecvente se în- cheie, în ger.crai, la sfîrșitul evului mediu (mult mai devreme in reg. it. supuse influenței grec, biz. și în oc., mai tîrziu în rom.) ; de atunci pînă astăzi inventarul p. romanice occidentale nu mai suferă schimbări de esență. în rom., o modificare structurală substanțială se produce în sec. 19: înlocuirea formelor tradiționale cu forme lat. corespunzătoare (Xicoarăl \icolaie), aportul ma- siv de nume din istoria romană (Cornelii:, LavinM Marius, Virgil), numeroasele împrumuturi roma- nice, mai ales din fr. și it. (A neta, Marieta, Fi-co- leta ; Angela, Grațielu), reluări din istoria națio- nală (Decebal, Mircea, Răovan), nume literare (Alis, Beatris). Pînă spre sfîrșitul evului medio, p. romanice sînt simple (Ion, Giovanni, Jean, Juan). în sec. 14 este atestat în fr., la fam. nobile, uzul p. multiplu; extins în Renaștere, el devine obișnuit în sec. 17 în aria romanică occidentală, frecvent fiind mai ales în sp. (Sa-ntos Eulalia Ma::L miliano Enrique, constituit din p. bunicului, numele sfintei din ziua nașterii, p. nașului și corespondentrd. mase, al p. mamei) ; nu sînt multiple compusei j nume de sfinți (fr. J ean-Baptiste, pg. Joâo de Dens ■. în rom. p. multiplu apare la sfîrșitul sec. trecut și devine azi predominant. Formele fonetice ref’ec- tind continuitatea neîntreruptă de la lat. pînă astăzi sînt puțin numeroase (fr. Jcan, Jacques, pg. Beme, Valha), dar continuitatea formei, la nivelul evolu- ției fonetice populare, na trebuie confundată ca aceea a numelui. Sul) puternica influență a autori- tății ecleziastice sau a celei administrative (m.N limitată), p. s-au putut păstra și sub forme cuh.o sau semicuîte ; frecventă este restaurarea forina (pg. Cibrăo înlocuit cu Cipriano), precum și ex- tinderea formelor de la o 1. la alta sau de la o re.... la alta (oc. Losoîc înlocuit de fr. Louis). P. roum- nice sînt organizate în 2 serii paralele, mase, și fem., în general complete și marcate forimd; faptul se explică prin preluarea formelor ca atare (lat. Johanna, loanna era în uz la primii creștină) și mai ales prin acomodarea de gen. Pentru a de- semna un grup de indivizi cu același p. se între- buințează forme de pl. (lat. Mărcii, rom. Ioni, Marii, pg. Ainas, Joses). C.L prepalatak1, consoane în lat. nu existau c.p. Africatele [t]’] și [do] și fricativele [f] și [3J apar în trecerea de la lat. la 1. romanice sau în faza veche a 1. romanice ca rezultat al proceselor fonetice și sînt uneori întărite prin împrumuturi din alte 1. Africate p. există în rom., it. "tȚ dg] PREPOZIȚIE 254 și sp. [tfj ; fricative p. în rom., it. ([5] numai dialectal), fr., cat. și pg. Articulații particulare ale e.p. se semnalează. în graiurile drom. moldo- vean și bănățean și în d. fr. saintongeois. S.P.P. prepoziție. Cele mai uzuale p. lat. sînt folosite cu ac. (ad, ante, ob, per, post) și abl. (ab, cum, de, cx, sine). în lat. apar în diferite epoci noi p., din forme nominale (causa, gratia) sau din adv. (aduersus, contra, hixta, uersus, secundam) ori create prin compunere din diferite p. (insuper, cv^duersum, desuper) și folosite cu ac., abl. sau chiar cu gen. ori dat. în lat. vulg., uzul p. capătă o mare extindere, folosindu-se și în situații pentru care lat. clas, nu apela la p. Astfel p. lat. ad însoțește nume proprii în ac. dependente de verbe de mișcare (accessisse ad Albumum) ; p. cum se extinde și la compl. instrumental (cum medic a- me^to tmgeto). Rolul p. devine și mai important o dată cu dispariția flexiunii nominale (vezi caz), exprimarea relațiilor contextuale dintre termeni preluată de p. și de topică. Extinderea uzului p. in lat. vulg, determină modificări în sistemul prepozițional precum și o serie de transformări semantice. Pornind de la p. folosite în comun sub), în lat. vulg, se produc dese confuzii intre ac. și abl., p. specifice abl. folosindu-se cu forme de ac. (cum quem), iar p. cu ac. apărînd eu forme nominale de abl. Ab și ex sînt înlocuite treptat cu de; de 4- abl. preia și valorile gen. partitiv, al originii, al materiei și al posesiei, iar ad 4- ac. — valorile dat. Formele cu de și cu ad sînt continuate în toate l. romanice, cu excep- ția' rom., pentru exprimarea analitică a gen. și, respectiv, a dat. Tendința generală în lat. vulg, este de simplificare a sistemului p. : unele p. dis- par, altele pierd anumite nuanțe semantice. L. romanice moștenesc numai cca 50% din totalul p. 'lat., dar foarte puține sînt panromanice sau cu arii mai largi de răspîndire (ad, cum, de, in, per). Sînt preferate p. mai folosite în lat. Anu- mite p. (ab, quoad) s-au păstrat numai în compuse (lat. de + ab>it. da ; apud + hooh. avec). Unele p. romanice provin din adv. lat. (longo>rom. lingă, it. lungo; illaod. it. abr. la, ret. la), altele din subst. lat. (casa>îr. chez) sau adj. (*bassius> sn. bajo), dar foarte multe apar prin compunere {lat. de 4- /?o.s7>rom. după, fr. depuis ; por 4- ad> s?:. para). Inventarul romanic de p. are un carac- ter deschis, ca și cel lat.; inițial relativ sărac, el s-a îmbogățit continuu cu noi elemente, obținute pe teren romanic prin compunere (rom. de la, de cu, de pe, pînă la), prin conversiune, din adv. (it. sopra, su; fr. devant; adv. articulate: rom. înaintea) sau din subst. (rom. mulțumită), ori prin împrumuturi din alte l.(rom. contra, grație}. Foarte numeroase sînt loc. prepoziționale. Variații impor- tante de la un sistem prepozițional romanic la altul, atît în ceea ce privește numărul de elemente, cit și valorile semantico-gramaticale ale fiecărei p. Diferențe și în ceea ce privește folosirea p. expletive, element de tranziție, lipsit de valoare semantico-gramaticală. în rom., p. expletivă apare dirpă un num. cârd. (23 de elevi) ; în fr. se folo- sește după un pron. nehot. (quelque chose de grave) sau inter, (quoi d’extraordinaire ?), după un num. colectiv (une douzaine de soldats), după expresii verbale impersonale (il est necessaire de savoir) ; în fr. și sp., înainte de numele unei luni calenda- ristice (fr. le mois de mai; sp. el mes de mayo) sau de un nume topic (fr. la viile de Paris ; la region de Lille ; la rue de Mauberge ; sp. la ciudad de Valencia ; la caile de Alcală); înainte de nume de pers., p. expletivă apare în construcții de tipul rom. prostul de Ion, deșteptul de paznic ; pg. o tonto de Jose. O trăsătură comună mai multor 1. romanice este dezvoltarea unor forme rezultate din contragerea unor p. 4- art. hot. (it. di 4- il>del; di 4- lo>dello ; di 4- la>della ; fr. de 4" lodu ; de 4- les>dcs ; ă 4- le>au ; sp. de -j- el>del; a 4- el>al ; pg. de -|- o>do : de 4- a>da ; de 4- os>dos). Cazu- rile de contragere a unei prep, -j- art. hot. sînt mai numeroase în it., pg. și, dialectal, și în alte 1. romanice fd. ast.-leon. al sp. : ante + el>antel : desde -j- el>desdel; subre 4~ el>subrel). în pg., con- tragerea se produce și cu art. nehot. (de 4- um> dum : de 4- uns>duns ), cu pron. pers. 3 (de 4- elodele), cu unele adv. și adj. sau pron. nehot. Locul p. lat. este în general în fața compl. sau a atributului pe care îl introduce. Uneori ji. mono- silabice pot fi plasate între adj. și subst. (pocos post annos), construcție de reliefare pentru adj. Cînd însoțesc un relativ, p. contra, inter, propter sînt postpuse (ii quos inter erat) ; în același loc mai pot apărea ante, circa, penes, sine, ultra. P. romanică precedă întotdeauna poziția sintactică pe care o introduce. C.L. prepoziționale, locuțiuni L.p. constituie o inovație față de lat., datînd de la începutul L romanice. Numărul l.p. variază de la o 1. romanică la alta ; în ansamblu este mare și tinde să sporească prin gramaticalizarea unor îmbinări de tipul rom. cu condiția, cu excepția, în ipoteza, cu scopul etc. L.p. sînt confundate în unele gramatici cu prep, compuse; unii specialiști consideră că unitățile alcătuite din 2 sau mai multe prep, formează prep, compuse, cu elementele componente încă nesudate complet (rom. de la, de pe, de lingă, pînă la), alții includ în clasa l.p. și structurile formate din prep, 4- prep. (fr. Centre, d’apres, sp. por entre, pg. para corn, por entre, por tras de), iar alții nu fac distincție între l.p. și prep, compuse, în structura unei l.p. intră în general cel puțin o prep., plasată la început (rom. în fața) sau la sfîrsit de structură (rom. față de, fr. faute de). Cînd l.p. cuprinde 2 sau mai multe prep., acestea încadrează cuvîntul de bază: rom. în loc de, fr. ă cote de, pg. a causa de, por diante de. Cuvîntul de bază poate fi: un subst. cu sau fără art. (subst. 4- prep. : rom. față de, o dată cu ; fr. le long de, grâce ă; pg. grațas a; prep. + subst.: rom. în jurul, în fața ; prep. 4- subst. 4- prep. : rom. în loc de, la un loc cu ; it. in caso di, a forza di, di fronte a, in luogo di ; fr. dans le but de, ă cause de, par rapport ă, ă Laide de, aux environs de ; sp. con respecta a : pg. a f^n de, a causa de) ; un adv. (adv. 4- prep. : rom. afară de, cit despre : it. fuori di, davanti a ; fr. loin de ; sp. encima de : pg. abaixo de, acerca de, fora de ; prep. 4- adv. : în afara, pe dinăuntrul ; fr. par-clessus, de dessous ; prep. 4- adv. 4- prep. : it. di qua da, ; sp. por encima de ; pg. por diante de) ; un adj. (adj. 4- prep. : fr. quitte ă; prep. 4- adj.: rom. cu tot! toată' toți) 255 PREZENT toate ; prep. + adj. 4- prep.: pg. por baixo de); o formă verbală (rom. dat fiind, începînd cu, cit privește ; fr. etani demne). Unele Lp. păstrează în structura lor cuvinte ieșite din uz: rom. în pofida, în preajma ; fr. en depit de, ă l'insu de. C.L. pretent anterior, vezi trecut anterior. pretoguds ( pequeno bortugues), pidgin pg., probabil dispărut, vorbit în principalele orașe din Angola. Vezi și portugheza din Angola. C.L. prezent. Formă temporală subordonată în lat. aspectului imperfectiv (Infectam), care apărea — mai ales ca expresie a simultaneității cu momen- tul enunțării, dar și cu alte valori derivate din aceasta — la ind., conj., inip., inf. și part. P. ind. activ, unul din timpurile care s-au păstrat cel mai bine în trecerea de Ia lat. la 1. romanice, era o formă sintetică, alcătuită din radicalul ver- bului -'r vocala tematică (-ă-, -e-, -e-f-o-, -T- și -i-) — elemente ce constituiau împreună „tema p.” — și desinențe (-o, -s, -t, -mus, -tis, -nt), fiind singurul timp al acestui mod fără sufix tem- poral. Vocala tematică era uneori mascată de alterările suferite de vocalele scurte în silabă internă sau finală (-e-f-o- s-a închis la -i- și -u- în fața unor consoane desinențiale : legimus, legunt ; vocala tematică a căzut înaintea unei desinențe vocalice : amo, lego). în lat. existau și verbe cu p. neregulat, care se caracterizau de obicei prin pierderea vocalei tematice la pers. 2, 3 sg., 2 pl. (velle, fer re, ire — și compusele lor —, esse ; dintre ele, ultimul — fiind cel mai des utilizat — a manifestat rezis- tența la acțiunea regularizatoare a analogiei și și-a menținut flexiunea — foarte complicată — în 1. romanice). Forma p. ind. al verbelor regulate este, în fiecare 1. romanică, rezultatul acțiunii legilor fonetice specifice, cărora li se adaugă ana- logia, refacerile ulterioare, transferurile și, uneori, anumite schimbări accidentale mai greu sau chiar imposibil de explicat. în ceea ce privește pers. 1—3 sg., formele existente în toate 1. romanice — dar nu și în d. (mai cu seamă în d. it.) — sînt, în linii generale, cele Ia care a condus evoluția fonetică normală (pers. 3: lat. cantata om. ciniă, it. canta, v.fr. chantet, oc., cat., sp., pg. canta). în cursul istoriei 1. romanice, desinențele au sufe- rit unele modificări: în rom., lat. -o de la pers. 1 >-u și uneori dispare; în fr., -e de Ia pers. 1 s-a extins, în cadrul conj. 1, de la verbele care aveau accentul inițial pe antepenultima silabă la toate verbele, indiferent ue numărul de silabe și de locul accentului (apoi>zero) ; în sp., it., la unele verbe, p. ind. primește la pers. 1 sg. infixul -g- de la p. conj. : it. vengo, valgo, sp. tengo, caigo. Neregularități mai numeroase și mai greu de expli- cat apar la formele de pl. ; pers. 1 lat. cantamus> v. rom. cîhtam, rom. mod. cîntăm, v. it. cantamo, it. mod. cantiamo, v. fr. chantains, fr. mod. chan- tons, cat. cantem, sp., pg. cantamos ; it. și fr. gene- ralizează la toate conj. -iamo, respectiv -ons (o] (rezultat probabil din refacerea succesivă și pe căi variate a formelor rezultate din lat. damus, uadimus, habemus după sowsclat. sumus — W. Meyer-Liibke) ; pers. 2 lat. cantatis>rom. cîntali, it. cantate, fr. chantez, cat. canteu, sp., pg. canta- des>cantais ; fr. generalizează la toate conj. -ez [e] ; desinențele pers. 3 pl. -ani, -ent, -unt se contopoesc în fr. și în cat. într-una singură: (în fr. doar grafică) — fr. chantent, saveni, dor- meai, cat. canten, temen, dormen ; în sp. și pg. ia 2: -ant și -ent, care se extinde în detrimentul lui -uni — sp. cantan, saben, venden ; pg. cantam, savem, dormem ; în rom., ret., dalm. și o serie de d. it. centrale s-au menținut -ant și -unt — rom. cîntd, v. rom. facurrom. mod. fac; în v. it., datorită tendinței spre finală silabică deschisă, vocala tematică se repetă după consoană: -ana, -ono ; vocala paragogică -o se generalizează și la conj. 1. Multe verbe ce continuă conj. 4 în -ire din lat. — unele dintre ele fiind incoative (vezi aspect), dar multe neavînd această trăsătură de conținut — primesc la anumite pers, ale p. ind. lat. -e/isc- : în rom., it., cat. acesta apare la pers. 1—3 sg. și 3 pl. (rom. povestesc, it. finisco, cat. pateixo), în fr. — precum și în unele d. oc. și it. — s-a extins și la pers. 1 — 2 pl. (fr. finissons, finissez). în rom., unele verbe de conj. 1 prezintă la pers. 1—3 Sg și 3 pl. formantul -ez (-iss-) apare și Ia part. p. al anumitor verbe terminate în -ir (fr. fleurissant, oc. jlorissen). A.C. prezumtiv. în rom. și it., grup de forme proprii flexiunii verbale utilizate ca mijloace mai mult sau mai puțin specializate de exprimare a unei acțiuni presupuse, bănuite, probabile — acțiune pe care enunțătorul nu o cunoaște cu certitudine. Caracterizîndu-se, ca și lat., prin absența unor procedee specifice de redare a acestor valori, marea majoritate a 1. romanice utilizează mij- loace morfologice (în fr., viit., viit. anterior sau cond.) ori lexicale (verbe modale, adv. modaliza- to-are) care le exprimă contextual. It. limitează acest inventar la 2 forme temporale — viit. și viit. anterior — care pot funcționa în anumite contexte ca forme ale p.: presuntivo presente (âoveră), presuntivo passato (aeră trovato). în wi., p. este mod de sine stătător incluzând 2 timpuri : prez, și pf., ambele compuse. P. prez, este alcătuit din aux. a fi la viit., la conj. prez, (devenit invariabil în pers, și număr) ori la cond. -optativ prez, și din gerunziul verbului cu sens lexical plin : va fi mirosind, să fi mirosind, ar fi mirosind ; p. pf. are forme identice cu cele ale viit. anterior : va fi mirosit. Cu valoare de p. pot ii folosite toate formele populare de viit. și viit. anterior, precum și formele literare și populare de conj. ori de cond.-optativ. Atît în rom. cît și în it. p. apare în prop. independente, dar în rom. poate fi utilizat și în subordonate, mai ales în vorbirea indirectă (o fi (fiind) bolnav : spune că ar fi avînd vecinul bani să ne dea cu îmbritmul}. A.C. prinflpîentp (monco), varietate a creolei pg. forro. Ins. Principe; cca 4000 vorb. Pe cale de dispariție. .1 accentuat >e, ceea ce favorizează apariția diftongului we (pai>pue, măe>mue) ; 5>? (jinelaszinela) ; -r și  intervocalic cad (venele? >vende, orelha>uriă ) ; urmat de iot, t se palatali- zează. Adj. dem. isse (< pg. este), isselă și adj. pos. me (it. qui). Se disting subclasele: adv. inter,-rel (rom. ciad, unde ; it. doze, quando ; fr. oii ; cat. quan : sp. donde, cuanto ; pg. onde, como, quando), adv. dem. (rom. aici, acolo : it. qui, cosii, li ; cat. aci, alli ; ăp. aqui, ahi, alli ; pg. aqui, ai, aii), adv. nehot. (rom. cîndva, uneori, undeva, cumva ; it. dovunque, comunque ; fr. parlout, jamais ; cat. enlloc, sempre, jamai ; sp. nunca, jamâs : pg. algures, nenhures, nunca, jamais). A.C. pronominală, diateză vezi reflexivă, dia- teză pronume. Aceleași subclase de p. în lat. și în 1. romanice: pers., pos., refl., dem., rel.-inter., nehot., negativ. în unele 1. romanice li se adaugă p. adverbiale, de întărire, de identitate. Fiind clasa de cuvinte cu cea mai mare frecvență în vorbire, p. se păstrează mai bine decît alte clase de cuvinte; fac excepție cîteva forme pronomi- nale cu corp fonetic redus, care au dispărut- sau pron. compuse care și-au transmis doar modelul de formare; flexiunea cazuală se conservă mai bine decît la subst. și la adj. Structura fiecărei subclase în parte s-a reorganizat pe baza materia- lului lat. moștenit; in flexiune analogii cu alte forme pronominale sau nominale; variante pozi- ționale distincte pentru adj. pronominale și p- sau pentru p. accentuate și ueaccentuate. S.R.R.. proparoxilone, cuvinte Cuvintele lat. cu 3 sau mai multe silabe puteau fi paroxitone sau p. în funcție de cantitatea silabei penultime. Numă- rul p. scade în lat. vulg, ca urmare a evoluției vocalelor posttonice mediale sau în trecerea de la at. la 1. romanice ca urmare a reducerii unor vocale finale, dar crește din nou în l. romanice prin împrumuturi lat., inteiTomanice sau uero- manice; în rom., ca urmare a postpunerii art.hot. : cântecul, omului; absente din fr. și oc. Vezi și aecenG S.R.R. 257 PROTOROMANA propoziție, vezi apozUivă, atrlbutivă, cauzala, coaeesivă, condițională, consecutivă, directă, finală, indirectă, interogativă indirectă, loc, modală, pre- dicativă, predicativă suplimentară, subiectivă, tem- porală, propoziție (circumstanțială) ~ ; vezi și adversativă, conduși vă, copulativă, disjunctivă, propoziție^; coordonare; afirmație; exclamație; interogație; negație; incidente, elemente protază, vezi condițională, propoziție circum- stanțială ~. proteză. în lat. vulg. în sec. 2 cuvintele care încep cu sp, sk, st dezvoltă o vocalii protetică i>e (in iscientia, in istillicido, et estatione). P. aceasta s-a generalizat în 1. iberorom. (nude afectează chiar și împrumuturile recente), în 1. galorom. (pentru cuvintele moștenite și pentru împrumu- turile germanice sau lat. din perioada veche) și în sd.; nu a fost continuată în it. (ca urmare a generalizării finalei vocalice a cuvintelor) și în rom. (lat. scalaAog. iskala, fr. echelle, oc., cat., sp. escala, dar rom. scară, it. scala: studiare, împrumutat din lat. >fr. etudier, sp., pg. estudiar) ; vezi și aterezâ. în d. arom. se produce p. lui a înaintea unei consoane inițiale: lat. Romanuo ar(ă'tmîn, spargosaspargu ; în cazul lui r-, pro- babil datorită pronunțării sale forte la inițială, această p. se produce și în d. ret. (eng, s.), gasc., d. arag. al sp., unele d. it. merid. (rete>eng. s. arai,t, ridere>g&sc. arrider) ; în sd., d. câmp., timbrul vocalei protetice depinde în general de cel al vocalei accentuate: rianoeriu, rota>o roita. Vezi și preîolare. S.R.R. protoromanică (romanică comună), termeni folosiți de adepții aplicării metodei comparative (îutr-o variantă mod., îmbogățită cu procedeele lingvisticii sincronice și descriptive) pentru recon- struirea varietății lat. care a constituit sursa comună a idiomurilor romanice (G. L. Trager, R. A. Hali Jr., E. Pulgram, T. J. Eerguson, R. de Dardel, C. S. Leonard, F. B. Agard). Termenii p. sau romanică comună desemnează atît această varietate (sau fază de evoluție) a lat. cît și, mai ales, diasistemul, schema structurală stabilită pe baza comparației celor mai vechi stadii ale 1. ro- manice și ale d. mod., înțeleasă ca o aproximare a 1. reale. Premisa comună tuturor reprezentanților acestei opțiuni metodologice este clivajul profund dintre lat. scrisă și lat. vorbită, opoziția dintre caracterul normat și conservator al celei dinții și evoluțiouismul celei de-a doua, generat de absența coustringerii normelor. Consecința acestei premise este contestarea valorii textelor lat. ca sursă de cunoaștere a 1. vorbite și respingerea validității (sau limitarea sferei) conceptului de lat. vulg. Compararea idiomurilor romanice este astfel con- siderată (ca și la prima generație de romaniști) calea cea mai adecvată pentru cunoașterea p., textelor lat. fiindu-le rezervat doar rolul de con- trol și confirmare a rezultatelor obținute prin reconstrucție. Diferențe esențiale între adepții acestei opinii există însă în ceea ce privește situa- rea cronologică a p. și faptele lingvistice cărora li se recunoaște valoare diagnostică pentru tre- cerea de la lat. la p. sau pentru diversificarea acesteia (configurația arborelui genealogic). Unii o consideră o fază tîrzie de evoluție a lat. (R. de Dardel — sec. 3 —9) ; semnificativă în acest sens este folosirea termenului de romanică comună. Unii (E. Pulgram) o identifică cu 1. vorbită înce- pîiid din momentul constituirii tradiției literare lat. pînă la apariția 1. romanice. Pentru G. L. Tra- ger și R. A. Hali Jr. p. este lat. vorbită, anterioară oricărei diferențieri dial. R. A. Hali Jr. o situează aprox. în sec. 1 î.e.n., înainte de evoluția distinctă în diverse zone ale României a vocalelor lat. 7 și u. în viziunea lui Pfall, p. reprezintă o „soră” a lat. clas., strămoșul comun al lor (lat. gracchică) fiind situat la mijlocul sec. 2 î.e.n., înainte de separa- rea 1. literare clas, de vorbirea cotidiană, uzuală, aprox. în vremea fraților Gracchi. O poziție extre- mă adoptă C. Leonard Jr., pentru care p. nu reprezintă o varietate de lat., ci, alături de aceasta, una din cele 2 ram. în care s-a scindat „stocul lingvistic italic”. Asemenea tentative de reabili- tare a vechii teorii neogramatice a „arborelui genealogic” sînt însă respinse sau privite cu neîn- credere de majoritatea romaniștilor, care refuză să substituie un conglomerat de forme și formule rezultate din reconstrucție mărturiilor concrete, trăsăturilor populare identificabile în textele lat., ca protolimbă a idiomurilor romanice admițîndu-se în general așa-numita lat. vulg.; termenii p. și romanică comună sînt uneori folosiți ca simple sinonime ale acesteia. Reconstrucția este recunos- cută însă ca necesară în primul rînd în cazul for- melor romanice fără etimon atestat (în acest caz termenii p. sau romanică comună desemnează doar formele reconstruite). J.BAI. p rol oro ii lână (română comună, română primiti- vă (comună), străromâiiă, romano-balcanică, traco- romanică) cea, mai veche perioadă din istoria 1. rom. constituite ca atare, anterioară separării celor 4 d. rom. — eveniment pus în legătură cu dislocările pro- duse de așezarea masivă a slavilor în Pen. Balcanică — sau, în orice caz, anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene; termen propus de I. Co- teauu. L. din această perioadă este reconstruită pe baza particularităților comune tuturor d. rom. (prin compararea cel puțin a d. drom. cu cel arom.), întrucît nu există documente de 1., cu excepție discutabilă a formulei tor na, torna frate*. Reconstrucția nu este nici integrală (se limitează de obicei la fouetică-fonologie și la morfologie) și nici unanim acceptată în toate detaliile. Deși unitară în esență, p. permite presupunerea unor diferențe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectale incipiente. Ambele limite in timp ale p. sînt controversate. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” 1. romane* (sec. 5, 6, 7 sau 8). himita superioară variază eveni- mentul luat ca punct de reper (desprinderea d. arom. sau și a celui megl. și istrom.) și după data- rea atribuită acestuia; părerea cea mai larg accep- tată stabilește o limită în sec. 10, în funcție de separarea d. arom., dar, în timp ce pentru unii cercetători (Al. Rosetti) aceasta este limita în- tregii perioade, pentru alții (G. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a p., care ar fi durat apoi pînă prin sec. 13—14, cînd s-au separat și celelalte d. sud-dunărene. în p. a avut loc în- ceputul influenței slave* asupra 1. rom. ; unii cercetători (E. Petrovici, XL Sala) disting în 17 — Enciclopedia limbilor romanice PROVENSAL p. 2 faze, delimitate de sec. 9, în funcție de intensificarea acestei influențe. M.A. provensal (medio—), d. oc. (complexul arv.- inedit., gr. oc. merid.). SE Franței (vechile reg. Provence p lat. pwvincia), Conn'at V^enaissin t Comie de Nice --- dep. Vaucluse, Bouches-du-lpa.rj, care deosebește p. pe de o parte de d. lang. din același gr. și pe de altă parte de d. lim. și de subd. auv. de jos (gr. oc. sept.) din același complex supradialectal, se regăsește în d. dauph. din același complex și în cea mai mare parte a gasc. (com- plexul aq.-pir.). Duce, mai departe unele tendințe ale complexului arv.-medit. : astfel, r dorsal de tip fr. este aproape generalizat în dauna lui r apical (r ,,roule meridional”) ; vocalizarea (cu excepția unor graiuri ale subd. nisard) lui l>u (care se regăsește și în gasc. în cazul lui -l primar Ă în general în oc., conservat ca atare în gasc.): bellns>beit, ocnlusy rhod. yoe ; opoziția t~e — randament foarte slab. Lat. j-, g- 4- e, i, d- -1- iotm^g, ea în lang. (d^urnaii)l rhod. dz (dzurnau). Conservă opoziția surdă ~ sonoră la africatele paiatale (tț~d~y). Desinența unică la pl. la nume, indiferent de gen, -ei (expli- cată prin vocalizarea lui -s vechea marcă a pl.), încă bine conservată în cea mai mare parte a p. cu excepția subd. rhod. (unde a fost redusă la -i) ; analog, formă unică a art. hot. pl. pentru ambele genuri lei(s)lli(s) (cu z actualizat prin Unison ca marcă redundantă în cazul subst. cu inițială vocalică). La verbe pers. 1 sg. în general desinența -e (ca și în d. lim., auv. și o parte a d. lang.), cu excepția subd. prov. central, ('are are -i (ca în cea mai mare parte a d. lang., în complexul aq.- pir. și în cat. din Franța) ; la pers. 3 pl. conservă desinența -an (prin care se opune d. dauph.. ('are a înlocuit-o cu -on). Literatură foarte bogată din cele mai vechi timpuri, de aceea numele p. folosit curent încă din sec. 13 și pînă astăzi pentru a dese.mn;i 1. oc. în ansamblu (vezi provensală). Notorietate universală mai ales din a doua jumă- tate a sec. 19 grație mișcării RcUbriye* și mai ales activității lui F. Mistral, care a promovat o 1. literară oc. bazată pe d. p. (subd. rhod.) — model lingvistic urmat și astăzi de adepții mistralismumi* — și căreia ,,reforma lingvistică occitană”* îi opune modelul d. lang. IE oc. care a furnizat fr. cel mai mare număr de împrumuturi — mai ales în sec. 19, ca efect al activității felibrilor. lA'.R. provensal centrai (provensal maritim/medite- ranean), subd. oc. (complexul arv.-medit., gr. oc. merid., d. prov.). SE Franței (reg. Provence — litoralul M. Mediterane între Marsilia și Anti- bes—dep. Bouches-du-Rhone, Var., S dep. Alpes- Maritimes). Unele trăsături comune cu subd. nisard al aceluiași d.. cu care se învecinează la E (vezi provensal) și cu d. dauph. din gr. oc. sept., cu care se învecinează la N: căderea lui reiat. -d-, -s-: pecluculus, camisia> pe-vu'; pca, kamje (-- lang. pesolh, ca misa) ; rezultatul ye, ico al difton- gării lat. c, u, ca în graiul valdens al d. dauph. La pers. 1 sg. a verbelor desinența -i, ca în cea mai mare parte a <1. lang., iu complexul aq.-pir. și în cat. din Franța. l.V.R. provensal-ccvenol-alpin, vezi danphinois. provensal maritini/inedheranean, vezi provensal centraU provensală, denumire a 1. oc. atestată mm 1280 la K. Feraud sub forma proensal (cs )<’.?&. provincialei, de la numele vechii Provincia romane (azi Provence), și răspîndită în special de c'itre autori it. Extinsă mai ales din sec. 19 asupra, întregii 1. oc. după numele d. prov. — baza L lite- rare promovate de Fclibrige*, care a făcut cunos- cute lumii 1. și mai ales literatura oc. ; ace: stă. situație proiectată și în trecut, deși în faza veche d. prov. nu a jucat un astfel de rol, limba truba- durilor* avind o cu totul alta bază dialectală, (poate d. lim.). Preluată de lingvistica romanică. și susținută încă de adepții mistralismului*, este evitată în studiile mai noi tocmai din cauza ambi- guității sale. l.P.R. provensală veche, vezi occitană veche. [^eudolalinism. Cuvîut construit pe teren ro- manic după model lat. : fr. hartnonium, creat în 1840 pe baza fr. harmonie. S.R.R. pseudonim. înlocuitor, parțial sau total, tem- porar sau definitiv, al numelui unei pers., p. se deosebește de supranume (ca și de prenume, mume de fam.) prin faptul că reprezintă libera alegere a purtătorului. Folosesc p. cei care desfășoară acti- vități ilegale sau conspirative, oameni politici și, mai ales, persoane din domeniul vieții artistice, actori, cîntăreți, dansatori, pictori, sculptori, cei mai mulți fiind scriitorii. Sub aspectul său mol. p. apare, în general, din Renaștere. Cu aparență de nume reale (chiar reale cînd este numele miei alte pers., specia ,,heteronim”) sau creații originale (.behirero), p. sînt fie numele adevărate mai mult sau mai pnțiii modificate, fie forme noi care mm- cuiesc total numele adevărate. Primele sînt obți- nute prin substituirea sau modificarea parțială a numelui real (Arlur Arseno Maria Arsene, Eiu.'onc PUTER >Siephane A lallanne), prin latinizarea (adaptare sau. traducere) numelui (Canvin>Caluin, .Diogo d” T •‘yfacobu-s Per ins. lD)urneau>Dowia\-), prin i ’ ’ )tc.i. la forme străine asemănătoare (Dntaiid> de aspect sp., Dulăii > Dud/ey, dc aspect - , y prin anagramare, proccueu frecvent de cm mere a criptonimelor'' (Arenei le Jcitno Vu-uai-re, P roca>() .C ar p, Manoei > A Imeno ), prin 1r • -oioimarea inițialelor sau a unor părți în cuvinte f P nan .DemclresciiyTradem, i\. I ..>1 Icrclbe ) . P. f ’ J legĂtură cu numele adevărate pot fi nume '•> ’ ’t cu sau fără modificări, de la rude ori. ele ( Aurore Dubiu, buronuit J)iide;:a’d>Gcorge s / după numele Ini JMes Pandcau cu. care a r i ) nat la primul roman), creații cu aspect numi, mai ales nume de proprietăți reale sau ima- ginare (Jean le I?ond>D’ Alamberl) , nume de ori- gine (Jcan-Baptiste Idryudin >Mobere), nume stră- ine (Grigoyr Pisculescn >Gala Galaction), creații cu semnificație clară (A. Greclie> lodoform, Grigore Pusiliio Birlic), nume ale unor personalități isto- rice sau literare ( bl paminonda, Sâ de Mirandelo, A risiarh ), formații în armonie cu mediul lingvistic ori profesional, care ascund aspectul străin ( Pa- fadiamantopoulos> /can Moreas), ori banal al numelui real (Parigoide > Jules h'omains). CA. ptqjHez, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc). S Italiei (X și centrul reg. Pu.Jia piuă la linia Taranto-Ostuni, zonele Gar- gauo, Capitanata, prov. Poggia, Pari). D. de o vitalitate relativ puternică, cu diferențe mici între varietatea rustică și cea urbană (absența unei tradiții culturale de prestigiu). Structură dial. neo- mogenă, mai conservatoare în interiorul reg. și mai inovatoare în zona coastei adriatice. Sulul. : apulo-barez, dauno-apeninic, garganic. Vocalism asemănător cu cel abr. : numeroși diftongi des- cendenți și ascendenți de origine spontană și meta- f culcă (savvh, Ijondv, ^lavă, nayvo — it. sola, lento, -i, giocare. neve) ; vocale anterioare labiale; a palatal (b'^l^o, vvtAo, begno — it. pace, volta, lana ) ; palalalizarea lat. a în silabă deschisă (nuo, Gosa, noeso - it. bac io, casa, naso) ; ten- dință actuală de monoftongare (pajzjst)>paes9 — it. faesc ) ; reducerea vocalelor neaccentuate în afară de a, în interiorul cuvintuiui la ța] ( soiidȚyOra- lă, s.ibiiine, faliile it. sincerită, suspina, facile) : -g->-// (autista, frauh), leulo it. agosto, fragola, tigola) ; lat. bl, gl>gg' [nzgg'o, gg'annolo — it. nebbiu. Piiunda) : lat. -ll->-dd- (p. nu are sunete retroflexe : vo'jzddj, goddino --- it. eitello, gallina') ; lat. gn>n (Ijono, pujono, kajnato it. legno, pngno, cognato) ; frecvente asimilări, anaptixe, sincope, afereze (kommendo, piA^t^, kaslo, mbon- no it. convento, pitice, casa lua, infondere) ; rol morfologic al metafoniei în stabilirea opoziției de număr la subst. terminate in -e (vofo — pl. vupo, )mso — }A. misa ^it. voce — pl. voci, mese— pl. mesi), de gen la adj. (mase, bbwen i ~fem. bbono, mase. sula fem. solo — it. buono, -ibuona, -e, solo, -i sola, -e) și de pers, la verb (pers. 2 și 3 ind. prez, și impf. : vila vzto ; krilo l:rzt i it. vedi ^vede, credi crede). Influențe în lexic și fonetică asupra d. luc. O.S.C. punic, Mihsiral ~. Influență în sd., cat., sp. fenicienii s-au stabilit în Sardinia în sec. 8 — 6 î.e.n., iar în sec. 6 î.e.u. cartaginezii au ocupat ins., stăpînind-o pînă. în 236 î.e.n., cînd a fost cucerită de romani. Stăpînirea cartaginezi s-a limitat la reg. de coastă și la cele fertile pentru agricultură. în Pen. Iberică s-au stabilit pe coasta merid. Elemente s.p. mai ales în toponimie (sd. AI ayomadas, Macomer, sp. Cadic, Malaga, cat. Mahon), dar nu lipsesc nici cuvinte considerate a fi p. (sd. tsikkiria, Isippiri, mittsa, tsingorra, demn). ÂI.S. puier, vezi engadiaez de sus. quecbua. influențăm. S-a exercitat asupra sp., cu precădere asupra sp. din America merid. Que- chua este o 1. amerindiană cu strînse legături lingvistice și culturale cu aimara (cele 2 1. formează fam. quechumaran). Fapte fonetice, morfologice și lexicale comune cu aimara, ceea ce face adesea dificilă distingerea elementelor de 1. cpiechua de cele aimara. în epoca precolombiană a fost sin- gura 1. amerindiană oficială în America de S (era 1. Imperiului incaș, folosită și de indienii cuceriți de incași). Cuceritorii și misionarii sp. au folosit-o ca 1. ,,generală" pentru facilitarea comunicării între populațiile indiene vorbind 1. diferite și între sp. și aceste populații. Continuă să fie vorbită de cca 6 mii. vorb. in Peru, Bolivia, Ecuador, Columbia, Argentina de N. Influența cea mai evidentă în lexic. Nume de animale (con- dor, guanaco, liana, mucamuca, pisco, quirquinco, urpila, vicu^a), plante (arracacha, mate, olluco, papa-, poroto, quinina, zare), obiecte casnice (căncana, pilche, porongo), îmbrăcăminte (chiripa, chumbe, ojoia, tocuyo, vincha), alimente (cocavi, chupe, locro), privind viața socială (china, guacho, inca, mamacona, pongo), defecte și boli (sorocite, su- rumpe), relieful (cancha, chacra, chimba, pampa, pună, yunca). Alături de influența năhuatl și tupi-guarani, Lq. este cea mai puternică influență amerindiană, unele cuvinte q. pătrunzînd în sp. generală (coca, condor, inca, Uama, mate, pampa, quinina, vicuna) și de aici în alte L europene. Cele mai multe cuvinte din 1. quechua circulă numai în America (lulo, llanca, macano). în reg. muntoasă din Peru, Ecuador și Bolivia, Chile de N, la vorb. bilingvi, i.q. în intonație, modificarea accentului unor cuvinte sp. (arboles, ârroz, hâcer, pajăro), confundarea lui /e/ cu /i/ accentuați și a lui /o/ cu /u/ (me veda — sp. mi vida, dolsora = sp. dulzura). în Peru și Argentina de NV morfem posesiv q. /-i/ pentru marcarea valorii expresive (viday, viditay „mi vida”, agiielay „mi abuela”), sufix diminutival -la (vidala), topica verbului, la sfîrșitul frazei (Si, senor, hombre bueno es). M.S. „queslionc della Hng»a“ („chestiunea limbii"), denumire desemnînd totalitatea discuțiilor privi- toare la numele, normele și caracterul 1. it. lite- rare, care, timp de sec., au preocupat pe cei mai de seamă erudiți, literari, filologi ai Italiei. Q.L, chiar dacă se referă în primul rînd la aprinsele polemici lingvistice și literare ale Renașterii (sec. 16), continuate pînă în epoca romantică (începutul sec. 19), poate fi considerată o constantă a inte- reselor culturale ale Italiei, de la Dante Alighierî (cel dinții teoretician al 1. it., în căutarea unei 1. volgare illustre* supradialectaie, comune întregii Pen. Italice) și pînă mult după unificarea Italiex 3 curente de opinie dominante ale sec. 16 au ecou și în epocile ulterioare. Cel dinții, al „puriștilor arhaizanți”, propunea ca modei ai 1. it. reîntoar- cerea la 1. celor 3 mari sciitori tosc. ai sec. 14. Dante, Petrarca, Boccaccio; inițiat de P. Bcmbo în 1525, continuat și in sec. următor prin activi- tatea lexicografică întreprinsă de Accademia della Crusca, reabilitat pe temeiuri naționaliste ele pu- riștii începutului .sec. 19 (A. Cesari, B. Puoti). Deși atacat nu arareori (P. Beni, A. Tassoni în sec. 17, iluminiștii A. Verri, G. Baretti, M. Cesa- rotti în sec. 18), „purismul" preconizat de P. Bembo a fost doctrina dominantă a scrierilor it. pînă în epoca romantică (aceasta a asigurat uni- tatea normei literare multe sec ,în condițiile unei atît de pronunțate fărîmițări politice și dialectale a Italiei, și a întîrziat mult împrospătarea 1. prin elemente populare, dial., și prin deschiderea către noile valori europene). Al doilea curent susținea teza unei 1. de tip eclectic deschisă aportului dial. și neologic, după modelul 1. vorbite de oamenii de cultură de la diferitele curți ale Italiei (V. Calmeta, A. Colocci, G. F. Achiliini, B. Castiglioni și G. G. Trissino în prima jumătate a sec. 16). Al treilea curent a pledat în favoarea folosirii drept 1. literară a d. tosc. (mai exact a celui florentin), dar nu închistat în stadiul 1. din sec. 14, ci sub forma sa mod. după modelul literar al con- temporanilor (N. Machiavelii, L. Martelli, C. Polo- niei, G. Gelli, B. Varchi, C. Lenzoni, P.Giambullari în sec. 16). în același spirit A. Manzoni a adus (sec. 19) o contribuție fundamentală la q.L prin scrierile sale teoretice și literare. Tezele despre raportul 1. —d.șil. literară—1. națională ale lui G. I. Ascoli (1872) și F. D’Ovidio (1895) au influen- țat puternic politica lingvistică și culturală a Ita- liei unite. I/. literară it. de după. 1870, clădită pe bază florentină, a evoluat treptat către abando- narea vechilor rigori puriste și asimilarea a nume- roase elemente dial. și neologice. Prin schimbările care au intervenit în ultimul sec. în planul pres- tigiului diferitelor varietăți lingvistice (varietatea tosc. pierzînd tot mai mult teren în fața celei romane, vezi și italiana regională), necesitatea „normării” 1. culte nu a dispărut, iar q.b (în sensul larg) cu toate implicațiile socio-culturale, nu a încetat să rămînă o problemă deschisă. O.S.C. ra(ie-} a part, pozitiv (nelin ișlit 263 RELATIV-INTEROGATIV, PKO?S]). cuyo, pg. cu;o, păstrat și in sd. ; quem, inter. în poziție accentuată (cu trecerea lui -m la -n și cu e paragogic sau cu alăturarea particulei interogative -ne ; vezi și pronnin» per* RE.LATIV-INTEROGATIV, PRONUME ȘI ADJECTIV 264 sonul: mine, tine)>^ quien, pg. quem, iar ca ret în poziție neaccentiiată>rom. ce, it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que ; quid>roi.u. ce, it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que, iar accentuat>fr. quoi ; qualis>rom. care, it. quale, fr. quel, oc., cat., pg. qual, sp. citai (folosit și ca pron. rel. in 1. romanice, în general compus cu art. liot. cave se contrage cu prep, pre- cedentă : it. il quale, del quale, fr. lequel, duquel, oc. Io qual, del qual, cat. el qual, del qual, sp. el cual, al cual, pg. o qual, do qual) ; în rom. care (articulat în 1. veche: cavele, carea) a devenit pron. și adj. rel. uzual, în timp ce în 1. romanice occidentale sînt uzuale rel. care provin din para- digma lat. qui; quantus>rom. cît, oc., cat. quant, sp. cuanto, it., pg. quanto. Forme noi: rom. al ctlelea (format după modelul num. ord.) ; fr., oc. dontr. d >sde su punto de visia...). în fr. vorbită, populară sau familiară, și chiar în 1. literară, după a?este loc. se omite prep, de (au point de vue d :M, du cdte affaires, sous V aspect conquete) : c visLurția similară din rom. este condamnată de norma lite- rară. Construcțiile cuprinzând un verb din aceeași sferă semantică la o formă, predicativă (rom. în (ceea) ce privește/ (în, întru) cit privește, fr. pour ce qui est de) sînt interpretate fie ca prop. circ, de relație, fie ca loc. prepoziționale introducând un e.e. de r. C.e. de r. se pot exprima și prin adv. fără prep. (rom. țară eminamente agrară) și prin verbe la unele moduri nepersonale: supin în rom. (lucru ușor de zis), inf. cu prep. în celelalte 1. romanice (fr. agreahle ă entendre, it. facile a dirsi, sp. dificil de bailar; în rom. construcția cu inf. precedat de prep. în are caracter livresc: price- pută in a pregăti serbări școlare). I.V.R. reluare, vezi dublare. repetiție. In lat. avea o productivitate mai re- dusă decît în 1. romanice. Apare la adv. {iam iam, magis magis, modo modo ; în construcții sin- detice: iam iamque, magis magisque, etiam atque diam ; în lat. vulg, lente et lente, et modo modo), dar și ia adj. (dulcis et dulcis nosier lustiniane), num. (miile et miile nocendi artes), verb, (dicam, dicam aliquando ; uidete, uidete), pron. (uos, uos appello, fof tissimi uiri), subst. (it Fama per urbem, Fama). R. imediată (occidi, occidi, non Sp. Mae- lium qui- . . . in suspicionem incidit regni apfe- tendi) este mai frecventă decît cea la distanță (suscepi causam, Torquate, suscepi erepti cnim estis ex credulissimo ... interilu, erepti). R. dublă (iterativă — quis-quis sau distributivă — unus et unus) este curentă în raport cu cea triplă, care este folosită mai ales în limbajul sacru, în formule magice (huat hauat huat; ista pista- sista), în cîntece de nuntă sau de leagăn (thalassio, thalas- sio, thalassio; lalla, lalla, lalla, aut dormi aut lada) sau în literatură, pentru, valoarea să afec- tivă și de insistență (Syre, Syre, inquam, heus, heus, Syre; mi fraier, mi fraier, mi frater). R. are caracter emfatic (aferite aperite; o stulte stulie, nescis nune uenire ; uoca, teaca) ; adesea cuvîntul repetat este însoțit de pron. pos. sau de particule de voc. (o, Bacchis, o mea Bacchis). H. romanică apare la toate clasele morfologice: subst. și substi- tute (rom. Eu nu voi nimic, nimica/Decît pace, face, pace ; fr. ă l’assaut, gallans, ă Passaut; rom. Vine oastea dinapoi/înșirați tot doi cu doi), adj. (rom. o babă bătrînă, bătrînă; it. bianco-bianco), adv. (rom. încet, încet; de departe, de departe ; it. or-ora), verb (rom. Am să mor, mămucă, am- să mori; sp. Ven, ve-n cuanto antes ; Aunque tuviera los millones que tuviera, no debia hacerle caso ; v.fr. armez-vous tosl, sailliez armez}, interj, (rom. of și iar of). R. triplă sau multiplă apare frecvent în 1. romanice (rom. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare/Care vine, vine, vine, calcă iotul în picioare ; Atunci lupul nostru începu a mînca, hîlpov ; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gîi ; Apoi o ia la papuc și hai 1 hai 1 hail hait ajunge în sat la frate-său). R. la distanță se realizează prin intercalarea între termenii reluați a unor cuvinte fără rol în r- (rom. Încearcă, iu, bătrîne, încearcă!) sau prin legarea termenilor r. prin diferite elemente de relație (rom. Așteaptă ce așteaptă și apoi începe să pună întrebări peste întrebări). Are valoare emfatică îndeosebi r. ver- bului (sp. En juntândose que se juntan dos mujeres, ya estă el infie-rno). C.L. ...replana țeantuja), argou sp. Peru. Termeni sp. cu sensuri schimbate (traposa „haină”, cehele „revolver”, cumbre „pălărie”), cu modificarea or- dinii silabelor (grone ~ negro, cosa~saco), cu terminația modificată (locumba = loco, rufino = — rufidn) ; cuvinte cu origine necunoscută (cari- camo, pleima-). M.S. vezi relalinîzare. RETIC, SUBSTRAT ~ 266 retic, substrat. Influență asupra romanșei. Reții, popor preindo-europeau din bazinul inedit., ar ii avut, după unii autori, afinități cu etruscii. Iz. retică transmisă prin 200 texte scurte greu de interpretat, considerate o vreme texte redactate în etrusca sept. Urme ale s.r. (greu de identificat) în top. ăl.S, retice, idiomuri relo~friu]ană, vezi retoromanii, retoroman eenlral. gr. de d. ret. N Italiei (rog. Alpilor Dolomitici, in văile afluenților Adigelui și ale nurilor Piave și Pad) ; 50 000 vorb. Cedează teren în fața it. (d. trentin, venețian). Cel mai fregmentat gr. de d. ret. 4 gr. de d. (ladino-agor- din, iadmo-cadoriii, ladino-auaunic, Iad. doi.). M.S. retoromană (idiomuri retice, ladină, reto-friu- lană, romanică alpină, romanșă), nume dat unor grupuri de d. romanice, a căror unitate a fost susținuta prima dată de G. I. răscoli, dar care a fost și este adesea contestată de mu Iți lingviști. Idveția, Italia N ; 830 000 vorb. 3 gr. de d. : oc- cidental (romanșă), central (ret. centra'), oriental (friul.), despărțite intre ele prin alte d. romanice sau germ. ..Cste posibil ca aceste gr., separate astăzi, să fi fost imite în evul mediu .și ca r. să fi ocupat un terit. continuu care poate fi reconstituit numai cu ajutorul toponimiei. Din 1938, romanșa recu- noscută ea 1. națională în .Elveția (cant. Graubiin- dem. Discuții in legătură cu termenul cel mai •potrivit pentru denumirea acestui ansamblu de d. Retoromană, nume folosit mai ales de lingviștii germ., pentru prima dată de Th. Gartner (Râto- romanisch), au este exact fiindcă Rhaetia romană cuprindea numai o pai te din cant. Graubiinden (celelalte terit. ale r. aparțineau prov. Noricum și Decima Regia Augusta) ; romanică alpină (germ. Alpanromanisch'], folosit de E. Gamillscheg și Fr. Schiirr, este mai puțin precis și nu include friul. ; idiomuri rAice (E. Bourciez) se poate confunda cu numele 1. prelatine a inscripțiilor ,,retice” ; romanșă și ladină du sînt potrivite pentru că fie- care dintre ele se aplică la unul din cele 2 mari gr. de d. r. : ladină (. v nr.oinăo huli na centrală. K. este G mc.. ( o couMUația c'vețiană M • ■' 1 -cm i> n-’v-re î i undatea v» — as t- vum l , ton Du’ ” (Tire/mu sa i na ol . o >o r ' ) r )c • a r. i L p . D ac r sii itn* < d / * : . m < o gen_ - . o-> < < i D d c d nra ar o > hi <’ t 1 im t , ic m . do’ > ' । ' cm 1 mu 1 ir' - tat'U. . ’ ■> u o i,i 11 cp fr ?’ . ' .c i l''G_te 2 gr. Td" u •' . . ......c s i.. dd on ik. G o d j A' . .d * jd < ucu târlelor mtovoD* ca în l. occidentale; pl. în -5 c- 1 • ' f D ^t/e (dar pl. în -i în Ud. Dl. :/ • i" uiiiDi/aej lui li, (în si;-.. o i"' m ); c_nmetii de substrat prelatin (n .-celtic) care denumesc forme de teren, elemente de faună și floră. Primul text r. — din gr. occidental, un fragment dintr-o predică (sec. 12); din gr. central — un text (sec. 14) și din gr. oriental — mi act civil (sec. 12). M.S. retroi’lexe (cacuminale/, consoane Lat. nu avea c.r., caracterizate prin contactul dintre vir- ful limbii (cu fața sa inferioară) și partea anterioară a palatului. Ivie apar in sd. și in unele d. it. centro- meiid. ca rezultat al evoluției lat. -ll- la U sau dd : caballus >d. it. kavaUit, kai addu, sd. kaddu, uneori al lat. I -f- iot: folia >gall. fodda. Sînt poate in- fluența unui substrat inedit, sau paleosard. l’rin- tr-o fază r. a fost explicată de unii lingviști și evo- luția lat. -U~ devenit final la t muiat, t, într-o mare parte a domeniului gasc. : bellustbeth, bât. S.R.R. reuiHoneză, creolă fr. din ins. Reunion (Oc. Indian —dep. de peste mări al Franței); cca 45OO’)i) vorb. Folosită în viața cotidiană de aproape toți loc. (1. oficială e>te fr.) ; utilizată ocazional in presa locală. Nelocuită la origine, ins. Reunion (numită inițial Ile Bourbon? a început să fie colonizată din 163.5 de către fr., caic au adus aici malgași (din ins. Madagascar învecinată, unde prezența fr. era mai veche. și care vorbesc o 1. înrudită cu 1. indoneziene) și indieni (in special din zonele de influență pg. din India). B. considerată constituită la începutul sec. 18 (fază numită bourboneză), cind populația de origine europeană predomina încă și numeric, nu numai sub aspect social. Dezvoltarea plantațiilor -de cafea după 1715 a determinat aducerea unui mare număr de sclavi negroafricani; după abolirea sclaviei, pe planta- țiile de trestie de zahăr au fost aduși numeroși angajați de origine atît africană, cit și asiatică (în special indieni vorbind mai ales 1. tarnil). K> a devenit 1. maternă atît pentru urmașii albi și metiși ai coloniștilor fr. cît și pentru majoritatea urmașilor tuturor celorlalte gr. etnice. Trăsătura cea mai caracteristică — fr. f, 5>s, c (sunete care se confundă și iu fr. populară și în malgașă) : [sat] — fr. chat, |zrzj --- fr. juge. Mari variații dial. (zonele locuite fiind pînă astăzi izolate între ele), socio-cuiturale și etnice. Asemănări cu cele- lalte varietăți creole fr. clin Oc. Indian (maun- ciană, rodrigueză, seychelleză) — care provin pro- babil din faza bourboneză a r. (colonizarea ins. respective avind ca punct de plecare ins. BFanimi) — , dar și deosebiri, explicabile mai ales prin de- creolizarea actuală foarte outcrnicâ a r. sub is- humrea fr. locale, în special în varietățile uri)j!E iș N, v^Dui' art Ir «' a un i i ne lud r.mevbi' i 1 oen ie. s - mărind t esiani). Blană iu ie’: , D -,.t .. ilî-pg. în lexic, n. .. -u-, î - ‘'poc’-,,, mă nea - nulă. l.V.R. - >. c . ,t.i sa n i M .S. . î1 (ue jos), s’jj o" (•'omplexul arv.- meoit., gr. oc mertd , a. prov.!. BE Franței •— Ia A de cursa' -i oi al Ronulai: dep. Bouohes- dm-Ahoiie și Vauciuse — vechiul Comtai sin (7ro ~LCi Avignon). în E prov. Lauguedoc (d^P- Gard ia V de Ron pînă la rîu! Vidoucle) — zonă de tranziție spre d. lang. (graiurile dm zona ora- șelor Nîmes și Uzes, aparținind actualmente d. prov., au avut piuă în sec. 17 tră;ă-:uri prepun 267 de re rit Una din varietățile ede mai inova- toare din întregul 'domeniu oc. Lat. j-, g- e, i, a- iotx/c ^i,aimau- lang. a^ornalj. Desi- nenței. de pl. -i (prin reducerea, relativ recenta, a desinenței -ei- încă bine reprezentată in restul d. prov.p cf. art. liot. pl. H(s) (cu c actualizat prin Hai^n ca marcă redundanta in cazul subst. cu inițială vocalica;, de unde formele contractate i(s), di(s) cu prep, a, de. Unele din inovațiile r. (mai ales morfologice, privind printre, alte ic for- mele de pl.) adoptate de forma literară a :. oc bazată pe d. prov. promovată din a doua jumă- tate a sec. 19 de către b'elibri^c* (care a pus la baza 1. literare graiul r. din zona A vig nou— Ar ies — ținutul de origine al principalilor felibri -..... si chiar din Maidane, localitatea natală a lui F. Mistral, corifeul mișcării) și susținută in continuare de adepții actuali ai mistralismuiui* ; norma lite- rară bazată pe d. lang., susținută bllau, lat. jdamma >f llama, cla- zatsxdlmi) ; asurzirea unor consoane (c, dz, d;p, ca în subd. apitxat. AZ.S. rlbagorzan*. grai sp. (d. arag.). NE Spaniei (reg. Ribagorza). Face trecerea între d. arag. și cat. Lat. pl-, kl-, fl- >p\-, ii\-, f^- [prorar, k^amd, flama -- sp. llorar, llamut, llama}. M.S. rlodonorez, codialect* vorbit într-o localitate situată pe granița pg. — sp. și alcătuită din 2 cartiere: Kiodonor (Rionor), din districtul pg. transmontan Braganga, și Riohonor, din prov. sp. Zamora. Trăsături care îl apropie de galic, sau de d. miran- dez si de d. ast.-leon. ai sp. : conservă diftongii ou (putro, sp. otro), ei (carneiro, sp. carncro), eu (teu), ca pg., dar se diftonghează lat. e și 6 accentuați la fel ca în sp. și în d. mirandez: de- cem>die$, positus>puosto (diftongarea se produce chiar și cînd urmează un iot: nuoite, uoyo) ; vocale nazale, ca pg. ; pg. .7 îi corespunde 0; lat. -kt-, pl-, kl- evoluează ca în galic.-pg. (lat. pectus> peito, plena>che, clauis>chabe) ; lat. -n- cunoaște tratamente diferite: se păstrează (hma>luna), cade (rana >rd) sau dispare nazalizînd vocala anterioară (panis>pă) ; pg. 3 îi corespunde frica- tiva surdă J, ca în galic, (xugo, pg. jugo); gr. secundar -k’l->j, ca în d. ast.-leonez (lat. ori- cla>ureya, pg. orelha); -d-<-t- cade în lat. -atus(s), ca în sp. populară (uenatus>binau) ; lat. -I- se menține, ca în sp. și d. mirandez (solus>solo, pg. sd). Pl. subst. terminate în -l, ca în sp. (sg. ani- mal, pl. animales); art. hot. mase. sg. al, pl. os, us ; al folosit și înaintea subst. fem. cu a- accen- tuat, ca în sp.: al alma (pg. a alma, sp. el alma). Trăsături ast.-leon. In cuvinte sau forme ca buo- den (pg. podem), dixieron (pg. disseram), despueis (p . depois). Datorită căilor de comunicație aece- si_ .e care leagă Riodono" de Baaganța, influența pg. esre astăzi mai puremică decit cea sp. (spre prov. Zamora duc doar drumuri și cărări de munte greu practicabile). C.L. rlojam d. sp., considerat de unii ,,d. eterogen in ce privește varietatea componentelor sale, dar inexistent dacă descompunem această fuziune" (M. Alvar). N Spaniei (prov. Rioja: Rioja Aha, de la Logroho spre V, reg. influențată de d. cast., și Rioja Rata, zona orientală, legată de d. arag.). Nu există, după unii, nici o particularitate exclusiv r.; alții consideră că ar fi tipice r. formele de pron. pers. 3 sg. eli, cili, pron. dem. ești, essi, unele cu- vinte ar. (ațuleiți, reșca) sau lat. (coilacle us > collazo, raioralc). Se poate afirma că r. se asea- mănă mult cu d. arag. în fonetică și morfologie și se apropie de d. cast, din Burgos și Santandcr in intonație și sintaxă. In lexic, caracterul hibrio este și mai vizibil (aragonisme, asturo-lecmismc, cuvinte basce). Astăzi terit. r. este complet casD- liauizat. Prezintă urme arag. mai ales in laza medie- vală: diftongarea înainte de iot (lat. hodieshuey - -- -■ sp. hoy) ; păstrarea oclusivelor surde intervo- calice lat. (riparia>ri peru, materia ^matera, tri- licum>trico) ; a lat. pl-, .kl-, fl- ( ploraro plorar, clamare >clamar, flamma>flama - - sp. horar, Ha- mut, llama), a lat. ris (ansa>ansa - sp. asa) și -mb- (lumbus>lombo) ; tratamentul -it- al lat. -kt- (direclus>dreilo), dar și /f în Rioja Alta; apocopa lui -e (noch, part -- sp. yiodie, parte) ; pron. pers. 3 sg. tur, pron. dem. în -i (deși, deșii;. Dintre particularitățile actuale se remarcă promm- țarea asibilată a sp. r și a lui r din tr, kr, pr, ca în d. arag. Elemente arag. în lexic (ara>igo>oj-, carrascal, cu(y)tre, fcmorali) ; împrumuturi basce (cita, andrea, azo, ama etc.), toate în texte vecm, azi numai în toponimie. Se consideră că glosele emiliene (cca 950) găsite la mănăstirea San Millân (Logrono), reprezintă primul text cu elemente r., urmat de multe documente redactate in r. La Gonzalo de Berce o (sec. 13), primul poet sp., for- mele r. (clamar, fruito, vendegar) alternează eu cele din graiul burgalez al d.’ cast, (llamat, frucho, vengar). M.S. rodriguezaL creolă fr. din Rodrigues (ins. din Oc. Indian, dependentă de Mauritius); cca 34 000 vorb. Ins. a aparținut Franței între 1691 și 1814, colonizarea ei, efectuată în special de la mijlocul sec. 18, avînd ca principal punct de plecare ins. Mauritius, de care a fost totdeauna dependentă. Populația actuală este alcătuită aproape exclusiv din metiși africani și malgași (populația albă — foarte puțin numeroasă), în ins. neprodueîndu-se nici o imigrare. Poziția engl. și fr. — asemănătoare cu cea din Mauritius. R. — foarte apropiată de mauriciană, se distinge de celelalte creole fr. din Oc. Indian prin absența aportului lingvistic in- dian. I.V.R. romagnol, subd. it. (gr. it. sept., subgr. galo- italic, d. emil.). N Italiei (reg. Romagna, prov. Raveuna, Forli), San Marino. Subd. cu o indivi- dualitate aparte în cadrul d. emil. Frecvență mare a metafoniei, extinsă și asupra lui a '(sg. fat~p‘,. fel-, pas^h t pes = it. patto-fatti, passa^. passi), a diftoii; .ădi condiționate de nazala îdejmt = ™ t. de, de) ; prezeura vocali neutre (y Ard = =- i; il j. 'di,, ’r-nive 'Ale ir.ai vecdi Nestări r. : cîvew rom. mn, it. merid. nn, dalm. mn sau, cu metateză>n^ în ngr. și alb. J.B.M. Romania continua, termen introdus îu roma- nistică de A. Aloiiso (1945) pentru a desemna, în clasificarea* tripartită a 1. romanice propusă de el, ansamblul opus rom. și fr., considerate idiomuri negrupabile, reprezentat de celelalte idiomuri. Considerată de autor mai adecvată decit clasifi- cările - genetice tradiționale, reflectînd întreaga evoluție a 1. romanice, de la romanizare și pînă astăzi. R.c. cuprinde, în acest sens, 1. cele mai fidele tipului lingvistic lat. Poziția divergentă a rom. este explicată prin separarea timpurie a Daciei de Imp. Roman, iar aceea a fr. prin roma- nizarea tîrzie și superficială a Galliei în comparație cu celelalte prov. occidentale și, mai ales, prin puternica influență germanică. Fapte specifice fr., ca: evoluția distinctă a vocalelor lat. iu funcție de natura silabei (diftongarea și palatalizarea voca- lelor medii în silabă deschisă), tratamentul siste- matic al vocalelor lat. urmate de consoană nazala (nazalizarea vocalei și dispariția consoanei), bogă- ția vocalismului, tratamentul sonorelor provenite din oclusivele surde lat. intervocalice soldat cu dispariția acestora, r uvular, fenomenul de liaison, sînt aduse de autor în sprijinul opiniei sale asupra caracterului negrupabil al fr. Ipoteza lui A. Alonso s-a bucurat de o largă audiență (și W. von Wart- burg, autorul cunoscutei clasificări genetice a Ro- mâniei în Romania orientală și occidentală, recu- noaște în 1955 necesitatea abordării sincronice a clasificării 1. romanice, perspectivă în care rom. și fr. sînt opuse celorlalte 1.» incluse intr-un gr. pe care îl numește medit. sau merid.), fiind spri- jinită de numeroase fapte din toate compartimen- tele inclusiv gramatică și formarea cuvintelor» 269 KOMANIA OCCIDENTALA ignorate de obicei în clasificările de tip genetic. Semnificative din acest punct de vedere sînt în rom. deci, snbst. fem., art. liot. postpus, exis- tența genului neutru, absența adv. în -mente, viit. de tipul *uoleo (lat. cl. uolo) 4- inf., iar în fr. structura negației, pronominalizarea obligatorie a sub., structura prop. inter., absența procesului de diminutivare. Majoritatea încercărilor de clasi- ficare a 1. romanice pe baza unor criterii tipologice, efectuate iu a doua jumătate a sec. 20, admit ipoteza existenței unei R.c., în afara căreia se situ- ează rom. și fr., cărora unii autori (M. Iliescu, :Z. Muljacic) le adaugă și sd. ca membru al așa- îiumitei Romania discontinua. J.B.M. Romania dispărută, vezi Romania pierdută. Romanța nană, denumire dată în romanistică reg. care nu au aparținut Imp. Roman, dar în care, începind din sec. 16, s-au extins 1. romanice, For- marea R.n. este rezultatul descoperirii, cuceririi și colonizării de către state europene în care se vorbeau 1. romanice a unor vaste terit. extraeuro- pene (America, Africa, Asia, Oceania), astfel incit, dm cele aprox. 800 mii. vorb. de 1. romanice, peste 500 mii. aparțin R.n. Ca suprafață și număr de vorb. (cca 421 mii.), cea rnai mare parte a R.n. o reprezintă America Latina (America de S și Centrală), cuprinzînd fostele colonii sp. și pg. (sec. 16—19) și cîteva foste colonii ale Franței. Majoritatea covîrșitoare a statelor aparțin dome- niului lingvistic sp.: Mexic, Guatemala, Dl Sal- vador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama (America Centrală continentală), Cuba, Republica Dominicană (America Centrală insulară), Columbia, Venezuela, Dcuador, Peru, Bolivia, Chile, Argen- tina, Paraguay, Uruguay (America de S). Sp. se mai vorbește și în S.U.A. (Florida, Texas, .New Mexico, foste posesiuni sp. incluse în prima jumătate a sec. 19 în statul american), în Puerto Rico, terit. administrat de aceasta în Marea Carai- bilor, și în Filipine. Pg. este 1. celui mai mare stat latino-american, Brazilia. Domeniului lingvistic francez al Americii Latine îi aparțin Haiti și de- partamentele de peste miri ale Franței: Guadelupa, Martinica, Guyana Franceză. Cea mai importantă arie non-metropolitană a fr. este Canada (cca 30% din populația țării, cea mai mare parte în prov. •Quebec). Grupuri izolate de fraucofoni, descendente din coloniști fr. sau fr.-canadieni, există și în S.U.A. (Missouri, Noua Anglie, Louisiana). Fostele posesiuni fr., pg. și sp. din Africa și Asia nu sînt în general considerate ca aparținînd R.n., deoarece 1. roma- nice respective se folosesc aici doar ca 1. oficiale (singure sau alături de alte idiomuri locale) sau ale administrației și ca 1. ale traficului supraregional. în schimb, trebuie incluse în R.n. zonele în care s-au dezvoltat creole romanice, considerate 1. romanice din ,,generația a doua", și zonele cu vorbi- tori de isp. Sp., pg. și fr. vorbite în R.n. prezintă trăsăturile caracteristice 1. transplantate în alte terit. decît cele originare: tendința spre simpli- ficare a sistemului lingvistic, un caracter mai ar- haic (mai ales fr. canadiană, ca urmare a reducerii contactului cu metropola după proclamarea in- dependenței; mai puțin accentuat în cazul sp. am. și pg. braziliene, ale căror contacte cu 1. comună din fosta metropolă au fost neîntrerupte și ale căror 1. literare s-au dezvoltat după modelele ofe- rite de literatura acesteia). Inovațiile lor constituie fie rezultatul contactului cu idiomurile locale (vezi amerlndiană, influență ~), fie, mai ales, al dezvol- tării unor tendințe care se regăsesc în ariile metro- politane la nivel dial. J.B.M. Remania occidentală, gr. format, în clasifi- carea* genetică curentă a idiomurilor romanice, din 1. galorom., iberorom., d. ret. și d. it. sept., considerate descendente ale unei latinități comune. Cele mai importante trăsături ale lat. din care au evoluat idiomurile romanice ale R.o. sînt conser- varea lat. -s (trăsătură prin care sd., cu opțiuni în general conservatoare, se apropie de R.o.) și sono- rizarea (vezi leiilțiune) consoanelor oclusive surde lat. -p-, -t-, -k- și a lat. -s- (lat. ripa>it. N (>it. lit.) riua, fr., friul. rive, sp., cat. riba rDJ, oc., pg. riba, eug. riua). După opinia lui W. von. Vvart- burg, aceste fenomene definesc R.o. ca pe o arie dial. timpurie a lat., formată din terit. situate la N și V de o linie care străbate Italia de la V la K de-a lungul Apeninilor, pe traseul La Spezia— Rimini, prelungindu-se peste M. Adriatică, și care o desparte, încă din sec. 3 e.n., de terit. situate la S și B de această linie (Romania orientală). Con- servarea lat. -s (considerat de el un fapt de lat. clas.) este explicată prin condițiile sociolingvistice ale romanizării acestor terit. (Gallia Cisalpina, Sardinia, Iberia, Gallia, Raetia), care s-ar fi rea- lizat prin intermediul păturilor superioare ale societății romane, vorbitoare ale unei 1. îngrijite. Majoritatea cercetărilor ulterioare resping această ipoteză, considerînd că -s (a cărui suprimare era admisă de metrica lat. arhaică în fața unei con- soane) a fost restabilit după sec. 1 î.e.n. nu numai în vorbirea îngrijită, ci și în cea cotidiană (după unii, grație, în primul rînd, rolului important al acestei consoane în deci.). Pe de altă parte, s-a susținut (M. L. Wagner) că în romanizarea Sar- diniei (ocupată de romani la sfîrșitul primului război punic și transformată în 238 î.e.n., împreună cu Corsica, în prov. romană) rolul principal l-au avut categoriile sociale inferioare și că menținerea lui -s trebuie explicată în sd. ca un arhaism, fără legă- tură cu fenomenul din R.o. Indiferent de cauzele menținerii lat. -s, semnificația acestui fenomen pentru clasificarea genetică a 1. romanice nu poate fi contestată, avînd în vedere consecințele lui mor- fologice. Astfel -5 a constituit marca formală a cazului sub. sg. al deci, bicazuale atestate de faza veche a 1. galorom. (v. fr. murslmur) și de vestigiile acesteia în ret. (marcă a adj. cu funcție atributivă: in praz vert/qui praic es verts) și s-a impus ca marcă a pl., pornindu-se de la forma lat. de ac. pl. (pă- strat pînă astăzi în sd. murul mu ros, eng. vialvias și 1. iberorom. : cat., sp., pg. cabraicabras ; în idio- murile galorom. realitate fonetică doar în faza veche cu excepția d. lang., astăzi, cu excepția cazurilor de Haison, doar marca grafică; pentru d. it. sept, sînt invocate în acest senSj pl. fem. în -a — le stela — interpretate ca provenind dintr-un vechi -as). De asemenea, în R.o. și sd., a fost conservat ca marcă a pers. 2 sg. ind. prez. în flexiunea verbală, păstrată pînă astăzi în 1. iberorom. (cat. cantes, sp., pg. (și oc.) cantas), în ret. (surs. cantas) și sd. (cantas) ; în 1. galorom. ROMANIA ORIENTALA realitate fonetică doar în faza veche (v. fr. vetz< lat. vides ; în d. it. sept., în caro -5 a fost înlocuit mai tîrziu cu -i, forme izolate cu -s sînt conser- vate pînă în sec. 19 în unele zone (piem. as it. lit. hai). Opinii foarte divergente au fost exprimate și în legătură cu vechimea și cauzele lenițiunii oelusivelor lat. surde intervocalice. Unii (A. Tovar, W. von Wartburg, R. Menendez Pidal, B. Lbfstedt, C. Mohrmann, G. Rohlfs) o consideră un fenomen al epocii imperiale, pentru ale cărui începuturi sînt propuse, în funcție de interpretă- rile date atestărilor, date diverse, alții susțin o datare mult ulterioară (după sec. 6 — E. Gamil- lscheg) sau situează difuzarea fenomenului într-o perioadă tîrzie (F. N. Politzer, R. Politzer: linia La Spezia—Rimini a fost stabilită ca frontieră dial. după sec. 8). Unii o consideră rezultatul unei influențe celtice (A. Tovar, care, referindu-se și la alte fenomene atribuite aceluiași factor: lat. -ht->-it-, lat. ~t>y, consideră celții adevărata cauză a diferențierii R.o. de Romania orientală (R. Menendez Pidal, G. Rohlfs, F. Jungemann. R. Politzer), ipoteză respinsă sau privită cu scepti- cism de alți cercetători ca B. Lbfstedt, V. Văănănen. Unele teorii structuraliste (A. G. Juilland — A. G. Haudricourt, A. Martinet admițînd și influența celtică) au explicat-o ca parte a unei reacții în lanț: simplificarea geminatelor, lenițiune (sonori- zarea surdelor intervocalice, urmată uneori de fricativizare (//>/; t>d ; d>ti), opinie contrazisă însă de mărturiile documentare conform cărora simplificarea geminatelor a fost posterioară sono- rizării (E. Richter, R. Politzer). Asemenea diver- gențe privesc data probabilă a constituirii grani- ței dial. dintre Romania orientală și R.o., conside- rînd totuși sonorizarea un fenomen specific ultimei (cu excepția d. arag. și bearn., în care conservarea surdelor intervocalice a prilejuit, de asemenea, exprimarea unor puncte de vedere diferite: in- fluența bască —• J. Saroîhanly, G. Rohlfs, W. von Wartburg, dar R. Menendez Pidal și A. Tovar sceptici —, restuararea surdei după o prealabilă sonorizare — J. Ronjat, ins. arhaică — II. Laus- berg). Alți cercetători (H. Weinrich, R. L. Politzer, V. Figge, H. Lausberg) au asociat sonorizarea oc- cidentală cu fenomenele de gorgia toscana* și de sonorizare sau fricativizare prezente în tosc. și în unele zone ale d. it. centro-merid., considerate de unii. (W. von Wartburg, G. Rohlfs) de origine sept., interpretînd aceste fenomene drept cazuri speciale ale unei tendințe general romanice de slăbire a arti- culației surdelor intervocalice și presupunînd că len- ițiune a și aspirația sînt 2 soluții fonetice diferite ale aceleiași tendințe. Astfel H. Weinrich neagă legiti- mitatea distincției dintre R.o. și Romania orien- tală din punctul de vedere al tratamentului sur- delor intervocalice (soluția occidentală ar repre- zenta fonologizarea variantei relaxate). Chiar dacă se admite o relație genetică între cele 2 fenomene, nu poate fi însă contestat faptul că cele 2 soluții împact Italia și. implicit, Romania în 2 arii dis- tincte. (H. Lausberg distinge, în acest sens, o parte oc< Mentală a României orientale reprezentată de tore 7' de a--ele zone it. centro-meNcU j.B.M. ■ ud-' o gr. vec • ■ c .. i- fit rere' curentă a 7 < -mm ce, de rom., dalm. și d. it. centro-merid. (și tosc.), considerate descendente ale unei latinități comune. Vestigii ale acesteia se mai întîlnesc și în clemen- tele de origine lat. din alb., 1. si. merid., ngr. Prin- cipalele trăsături atribuite de W. von Wartburg R.o. sînt pierderea lat. -s și conservarea consoaîrere oclusive surde -h- și a lui -x-, fenomene care o opun României occidentale de care, în concept. ia autorului, este separată, încă din sec. 3 e.n., de linia La Spezia—Rimini. Din punctul de vedere al tratamentului surdelor intervocalice R.o. i re alătură și sd. (fenomenele de sonorizare din d. log. și câmp, fiind o inovație independentă tîrzie.; : lat. ne/Worom. nepot, dalm. nepaut, sic. nipuii. ser. nepal, sd. ne pole ; lat. rapa>t)Xb. râpe; lat.. capistrum >roni. căpăstru; lat. secator om. secară, alb. thckere ; lat. copertorium >alb. kopertur ; lat. uirtule >rom. virtute, alb. i'crtvt ; lat. ficalum> rom. ficat, dalm. fekaut, ser. pihat ; lat. amicus.y sic. amicii-; lat. cusasrom. casă, sic. caso. Mai importantă, avînd în vedere caracterul ei de ino- vație, este pierderea lat. re. W von Wartburg a atribuit-o aspectelor sociologice ale romanizării prov. balcanice, considerînd-o o veche trăsătură a lat. vulg, (atestată încă la Flaut), care s-a impus în Italia centro-merid. și a fost transplantată m restul terit. R.o. prin intermediul coloniștilor. După opinia sa, aceștia ar fi fost recrutați în primul rînd din păturile inferioare ale societății romane. Această explicație, ca și datarea fenomenului, a generat lungi discuții și controvrese. S-a demonstrat că re a constituit o realitate fonetică în epoca imperială (semnificative în acest sens sînt inscripțiile, înce- pînd cu cele de la Pompei, în care formele fără -5 sînt cantitativ nerelevante în comparație cu cele care prezintă un -5 stabil sau cu cele care ateste dispariția lui -m), dispariția lui fiind considerată o inovație relativ recentă a R.o., explicată ce unii prin, fenomene de fonetică sintactică (G. Rohlfs, II. Lausberg) : limitată inițial la contex’.e în care -s era urmat de o consoană sonoră, gene- ralizată ulterior. Indiferent însă de datarea acestei inovații, ea constituie o trăsătură importantă a R.o., mai ales prin mutațiile provocate în flexiunea nominală și verbală, impunînd generalizarea desi- nenței de nom pl. deci. 2 lat. (i) ca marcă a pL subst. mase, și acelei de nom. pl. a deci. 1 lat (e) ca marcă a pl. subst. fem.; de asemenea, generali- zarea lui -i ca marcă a pers. 2: rom. dinți, it. denti, dalm. dyantS (în care i a palatalizat con- soana finală a temei și ulterior a dispărut), dar i:r. dents (cu re pronunțat doar în v. fr. și astăzi doar în cazurile de liaison), sp. dientes, pg., cat. dentes ; rom. case, it. case, dar fr. maisons, sp. casas, pg. casas ; rom. cînți, it. cânii (v. it. cantet *cantai), dar ret. (surs.) contas, fr. chanies, oc. cantas, cat. cantes, sp.» pg. cantas. O altă serie de controverse au fost generate de poziția dalm., din perspectiva relațiilor atît cu celelalte idiomuri ale R.o., cît și cu alte idiomuri romanice. Unii cercetători (P. Skok, II. Baric. E. Kranzuieyer) au subliniat relațiile mai strînse. iu cadrul R.o., dintre rom., dalm. și elementele lat. din alb., vorbind despre o latinitate Ririză organică (ved Ri-’orom«n?e, buUrere o-inuAș • / ai 5 de aRli. Astfel, G Bon c -, moiJnre: • zmilitudi.ub dintre daLn 271 ROMANICA PRIMITIVA gi rom. reprezintă fenomene de conservare (lipsite deci de valoare clasificatori?), evidențiază apro- pierea mai mare a dalm. de d. it. în cadrul romani- tății orientale. Alți cercetători au folosit fapte dalm. ca un contraargument la posibilitatea divi- zării ariei Romanice într-o zonă orientală și una occidentală (C. Merlo, susținătorul tezei asemănă- rilor mai mari dintre dalm. și d. ret. decît dintre aceasta și restul idiomurilor H.o.; R. Hadlich, pe baza constatării că vocalismul dalm. e de tip occidental, iar consonantismul de tip oriental: G. Francescato, pe baza analizei tratamentului vocalelor lat. accentuate care sugerează o arie lingvistica unitară în jurul Adriaticii, alcătuită din rl. it. sept, și centro-merid., d. istriote și dalm.). Subliniind faptul că, din rațiuni sociolingvistice diferite, o I. iși poate schimba locul îu cadrul Româ- niei. Z. Muljacic' a evidențiat că, îu cazul dalm., a avut loc o „dedalmatizare” progresivă care a m iepărtat-o de rom. și, ca rezultat al inovațiilor primite din Romania occidentală și al influenței ser., a apropiat-o de 1. romanice occidentale, iu- cluziud-o în așa-numita Romania continuă. Prin aceasta nu se contestă valabilitatea includerii dalm. în R.o.. grupare reflectîud relațiile acesteia cu rom. într-o perioadă inițială a istoriei ei, ci se lărgește cadrul comparației, cu rezultate diferite pentru etape ulterioare ale acestei evoluții. Astăzi rom. este singura reprezentantă a latinității orientale (în acest sens, în lucrările de romanistică termenul Il.o. desemnează frecvent doar rom.). J.B.M. Romania pierdută (dispărută), nume dat în romanistică reg. romanizate ale Imp. Roman (Romania) în care lat. nu a supraviețuit, fiind înlocuită de alte idiomuri (ale noilor cuceritori sau, în puține cazuri, de idiomurile preexistente, care au subzistat). Din R.p. fac parte, în Europa, fostele prov. romane Britannia, Germania, terit. dintre cursurile inferioare ale Rinului și Dunării (așa- numitul .Igri Decumantes), Raetia și Noricum (cu excepția zonei alpine, în care s-au dezvoltat d. ret.), Pannouia, Dalmația (cu excepția zonei de literal în care s-a constituit dalm., prin a cărei dispariție terit. respective intră și ele în sfera R.p.),’ Moesia și, în Africa, prov. Mauretania., Numidia și jumătatea occidentală a Africii procon- sul ari s. Terit. actuale corespunzătoare sînt SE Angliei, ME Belgiei, V și S R. F. Germania, Elveția (eu excepția Elveției Rom.nude și a cantoa- nelor Graubimden și Ticino), Austria, Ungaria, Iugoslavia, N Bulgariei, iar pe continentul african părțile septentrionale ale Marocului și Algeriei și Utr? -ga Tnnisie. Condițiile istorice care au dus la pierderea lingvistică a acestor reg. au fost slăbirea trec-rată a Imp. Itonum iu sec. 4, apoi prăbușirea m 476 a imp. Roman de Apus, instalarea pe torit. Iui a mmoarolor migratoare si constituirea noilor re:; Je barbare germanice. Dispariția autorității A EA? și a aparatului adu ed^aHv rom.m din urit. iu sec. 5 duce ‘a treptata reducere a mmeirii lut., ia reafirmarea unor idiomuri locale, dor mai ales la răspîndirea idiom ar ilor valurilor succesiv? nic popoarelor migratoare. Dintre acestea s-an impus idiomurile popoarelor superioare numeric (si îu Balcani) sau care au reușit să constituie state durabile (populațiile germanice în restul Europei). în Africa de N renasc idiomurile berbere care, rezistente la asimilarea arabă, supraviețuiesc pînă astăzi. în unele zone (Britannia) romanizarea a fost mai superficială, în altele (N. Africii, Dal- mația, Pannouia), procesul a fost profund, lăsiud urme durabile: în N Africii și în Raetia (Vindelicia), idiomul populației romanizate respective s-a vorbit, se pare, pînă in sec. 9- - 10, iar îu Pannouia, după unele surse, nu dispăruse total nici în sec. 10, la venirea ungurilor. în R.p. se vorbesc astăzi l. germanice, sl., magh. și, în .Africa de N, ar. și d. berbere (continuatoare ale idiomului hamitic prerornati vorbit de populația libiană indigenă). Deși nu s-a continuat în idiomuri romanice, lat. a lăsat în 1. care au înlocuit-o urme numeroase, mai ales în toponimie*, dar și în lexic, reprezentînd, de obicei, faze lat. arhaice. Alături de elementele lat. împrumutate de 1. din zonele neromanizate ale Imp. Roman (greacă, bască, alb.), acestea con- stituie importante surse — indirecte — pentru cunoașterea lat. și a procesului de dialectalizare a acesteia (de ex., top. de origine lat. din sl., ca Plujt Poetovio, Kolpa plccus, u^ka< jârkd). în lexicul idiomurilor care au înlocuit lat. în R.p* s-au păstrat o serie de cuvinte lat. dispărute în Romania: berber (tkilsit< (morus) ceha, ar. (acr^acer, lat. caupo „hangiu”>germanic kaafo „negustor”, de unde gotic kaupon „a face comerț”, trecut apoi în v. sl. kiipiti „a cumpăra”) sau cu răspîndire redusă (lat. castrum> arom. caslcit, log. krasht, bearm kraPe, ngr. kastron, ar. ca car). J.B.'M. r o m ?m i c â - a 1 p 1: i ă, ve zi re tu roman ă. romanică comună, vezi proioroinaiifcfn romanică primilhă. denumire folosită în unele lmnări de romanistică (E- Bourciez) pentru L populațiilor romanizate din perioada sec. 6—8 (sfîrșitul lat. vulg. — apariția 1. romanice ca idio- i u i m ^pe;]'lente). fu această perioadă, ca urmare ) ) u idelor modificări economice (cmallzarea i educerca legăturilor dintre foitele pfor. । .'ii culturale (decăderea culturii clasice), ! > ' constituirea redatelor barbare pe terit. io i il i Imp. Roman de Apus), au loc extinderea t iu 1 ( lor lat. vulg. hi uzul celor mai diverse sociale și accelerarea procesului de dife- m uec hngvistică a icg. romanizate, soldat cu constituirea 1. romanice ca sisteme lingvistice diu- rite de lat. J.B.M. ROMANICE, LIMBI 272 romanice (neolatine), 1. descendente din lat., formate prin diversificarea și evoluția neîntreruptă a 1. vorbite, așa-numita lat. vulg., în cea mai mare parte a terit. prov, romanizate ale Imp. Roman (vezi și Romania, Romania pier- dută). în cadrul fam. de 1. i.-e. mod., l.r. au, dato- rită extinderii lor în reg. din afara continentului european (vezi și Romania nouă), cel mai mare număr de vorb. (cca 800 mii., 1. maternă și secundă). Același proces a dus și la constituirea pidginurilor și a așa-numițelor l.r. din „generația a doua”, creolele romanice. IfDeși ascendența lor lat. este necontestată, limba-mamă bogat documentată (una din puținele fam. i.-e. care se bucură de acest privilegiu), iar în cei peste 150 de ani de existență a romanisticii o imensă bibliografie a fost consa- crată evoluției și structurii l.r., problemelor cen- trale ale disciplinei, numărul l.r. și frontierele din interiorul României (vezi și clasificarea limbilor romanice), ca și procesul (cronologie, cauze) con- stituirii lor au generat vii controverse. Pînă în prezent nici una din cele 2 probleme nu a primit răspuns unanim acceptat. Neconcordanțele privi- toare la numărul l.r. sînt determinate de absența unor criterii strict lingvistice ferme pentru distincția dintre 1. și d., distincție în care, frecvent, sînt invocate și o serie de date extralingvistice (carac- terul de 1. națională, tradiția literar-culturală). Pe această bază astăzi sînt general recunoscute ca 1.: rom., it., sd., oc. (cu discuții asupra statutului gasc., considerate de cei mai mulți d. oc., de unii 1. independentă), fr., cat., sp., pg., cărora li se adau- gă dalm., dispărută la sfîrșitul sec. 19, și, după o opinie destul de răspîndită, ret. Unitatea și auto- nomia celor 3 gr. dialectale ret. (romanșa, ret. centrală, friul.) constituie însă probleme aflate încă în dezbaterea romaniștilor. Puternice controverse au suscitat, încă de la „descoperirea” lor de către G. I. Ascoli (1875—1878), d. frpr., eterogene și puternic influențate de fr., astăzi pe cale de dispariție. Opi- niile romaniștilor se împart între a le recunoaște o poziție autonomă față de fr. și oc. sau a le con- sidera o arie periferică și arhaică a fr. Statutul de 1 . a mai fost revendicat și pentru idiomurile istriote, în viziunea altor cercetători reprezentînd însă d. it. sept. Noi perspective în problema definirii sta- tutului idiomurilor au fost aduse îu ultimele dece- nii de cercetările de sociolingvistică (H. Kloss), ale cărei principii au fost aplicate și în domeniul romanic (2). Muljaciâ). Pe acest plan, fundamentală este distincția dintre conceptele de limbă prin di- stanțare (germ. Âbstandsprache) și limbă prin ela- borare (germ. Ausbausprache). Autonomia celei din- ții este recunoscută pe baza criteriilor lingvistice, în virtutea distanței tipologice de celelalte sisteme, a celei de-a doua pe baza criteriilor sociolingvistice, în. măsura în care posedă un cod elaborat (rezultat al procesului de standardizare) pentru utilizarea, de către o comunitate, în manifestările el pe plan social, cultural, științific, indiferent dacă structurai este o 1. sau un d. în virtutea cerințelor tipologiei sociolingvistice, în lista î.r. prin elaborare sînt in- cluse, pe lingă 1. elaborate (fr., it., sp., pg., rom.), ca 1. aflate în curs de elaborare (diverse grade ale acestui proces), și idiomuri ca and., piem., friul., galic., corsicana, alături de cat., oc., sd. Problema cea mai controversată a romanisticii o reprezintă însă aceea a apariției l.r.; dezbaterile asupra pe- rioadei în care acestea s-au constituit ca 1. distincte de lat. și una de alta ca și asupra factorilor care au generat diferențierea teritorială a lat. și evolu- ția ei spre noi sisteme lingvistice au marcat în- treaga istorie a disciplinei. Dificultatea stabilirii limitei dintre lat. și l.r. este obiectiv determinată de specificul evoluției lingvistice, de caracterul treptat, insesizabil al transformărilor, ca și de documentarea incertă. De aceea au puțini adcpți cele 2 ipoteze extreme exprimate în această pri- vință: aceea a existenței, pînă spre sfîrșitul >ec. a unei lat. practic omogene (pe terit. fostului Imp. Roman de Apus) care, după această dată, datorită, clivajului profund dintre 1. scrisă și 1. vorbită pro- vocat de reforma carolingiană, s-a scindat în 1. dis- tincte (H. F. Muller) și aceea a evoluției lingvistice separate a prov. din chiar momentul cuceririi lor (ăl. Kfepinsky). De această ultimii opinie se apropie și cele exprimate de J. Jud, după care încă din sec. 2 Roma nu a mai avut autoritatea necesară pentru a se impune lingvistic prov. îndepărtate, sau G. Straka care, pe baza cronologiei relative a trans- formărilor fonetice, optează pentru această peri- oadă ca dată de individualizare a sd., rom. și chiar a galorom. sept. Deși puncte de vedere diferite au fost exprimate în legătură cu începuturile fiecărei l.r., majoritatea romaniștilor și latiniștilor admit, pînă la sfîrșitul sec. 6 o perioadă de evoluție co- mună a lat. (ceea ce nu exclude diferențierile sociale și geografice inerente unei 1. vorbite), care se dis- locă între sec. 6 și 8, în condițiile marilor bul- versări care au urmat prăbușirii Imp. Roman de Apus. Conciliul de la Tours din 813, care autoriza slujba religioasă în rustica Romana lingua, repre- zintă prima dovadă a conștiinței unei varietăți vorbite (fr.) diferite de lat. O asemenea realitate poate fi presupusă, cu aproximație, și pentru cele- lalte arii lomanice, determinînd pe cei mai mulți să considere procesul de constituire a idiomurilor romanice încheiat în sec. 9. Divergențele referitoare la cronologia procesului de formare a l.r. sînt strîns legate de acelea privind factorii care au provocat, sau favorizat diversificarea lat.Majoritatea lingviș- tilor admit astăzi acțiunea conjugată a tuturor factorilor invocați pînă acum, deși cu o pondere diferită în diferitele momente ale acestui proces: data (G. Grober), intensitatea (A. Alonso), iti- ner ariile (H. I/udtke, II. Meier) și aspectele socio- logice ale romanizării (W. von Wartburg), struc- tura elementului italic venit în prov. (F. G. Moli), substratul (W. von Wartburg), factori politici și culturali (II. Meier, B. Coseriu), frontierele eclezias- tice (II. Morf) ș.a. Toți aceștia, alături de meca- nisme le proprii ale evoluției lingvistice, au con- tribuit la transformarea treptată a lat. în Ir,, (de unde și o aserțiune metaforică ca aceea a lui E. Gamillscheg că „la Paris și Roma, Madrid și Lisabona, ca șî la București se vorbește latinește”). J.R.M. denumme dată ocazional (E. Richter) unor inovații întîlnite în texte lat. și care au supra- viețuit în 1. romanice (sapcre cu sensul „a ști” la Plant, anus cu valoare de art. nehot. în ZwZ- gata, ploucbat pentru plueRat la Petroniusl. I.F<. 273 ROMANȘA^ romanizare, fenomen istoric complex (lingvistic în primul rînd, dar si social, cultural, etnic, reli- gios), care constă în adoptarea de către băștinașii unui terit. cucerit de romani a 1., felului de viață, culturii cuceritorului. Factorul primordial și defi- nitoriu al r. îl constituie cel lingvistic: elemente ale culturii materiale și spirituale romane pot pătrunde și dincolo de granițele Imperiului sau în prov. neromanizate, după cum elementele cul- turii autohtone (port, artă, tehnică meșteșugă- rească, religie) pot supraviețui și după r. Condi- țiile favorizante ale declanșării procesului de r. sînt (G. Reichenkron, J. M. Blâzquez) : (1) înglo- barea unui terit. în statul roman și stabilirea unei administrații de diverse nivele, funcțiile fiind deținute de cetățeni latinofoni. Reg. romanizate din afara Imperiului reprezintă fie iradieri, pro- duse încă în antichitate, fie mișcări de populație. (2) Stabilirea în prov. a unor coloniști romani latinofoni, mai ales în orașe (urbanizare*), dar și în localități rurale, în general nou create (uillae rust-icae, uici). (3) Prezența în prov. a unor unități militare, dizlocate pe mari întinderi, pînă la cele mai depărtate puncte de frontieră ; pînă în sec. 3 e.m, legiunile erau compuse din cetățeni lati- nofoni, iar unitățile aux. din provinciali romani- zați ; trupele erau instalate în tabere militare (castra), de care depindeau așezări civile (canabae) ; în acestea mai ales se stabileau contactele dintre militari și populația băștinașă. Chiar și după sec. 3, cînd în legiuni sînt recrutați și soldați provenind din populații aloglote, 1. comenzilor este chiar și în Orient lat., cel puțin pînă în sec. 6. (4) Crearea în prov. a unui învățămînt latin și, în general, implantarea formelor de cultură spirituală romană. Fenomenul religios are un rol deosebit: accesul băștinașilor și al oamenilor de condiție socială inferioară la cultul imperial (colegii de Augustales), ca și creștinismul*, difuzează lat. în medii largi. (5) Rețeaua densă de căi de comunicație, care străbat întregul imperiu, favorizînd circulația oamenilor și contribuind astfel la răspîndirea și menținerea 1. lat. în terit. cucerite. (6) Relațiile economice stabilite între băștinași și latinofoni; activitatea comerciantilor romani precedă, de cele mai multe ori cucerirea, dar se intensifică după înglobarea unui terit. în Imperiu: comercianții circulă prin prov., dar se și stabilesc în mare număr în orașe și canabae ; erau de obicei (pînă în sec. 1 e.n.) cetățeni romani latinofoni. (7) Acordarea treptată a drepturilor politice și chiar a cetățeniei; perspectiva acestor drepturi și posi- bilitatea de a ieși din cadrul îngust al vieții pro- vinciale a mărit interesul locuitorilor de a învăța lat. Toți acești factori au conferit 1. lat. un presti- giu atît de ordin cultural, cît și de ordin social și economic, care a determinat însușirea ei de bună voie, într-o formă din ce în ce mai corectă; r. lingvistică se produce lent și cunoaște mai multe faze (ipotetice, fără a fi confirmate în detalii, de documente scrise) : (1) lat. era numai. 1. oficială, a administrației, armatei, coloniștilor etc., fiind folosită de autohtoni numai în relațiile cu romanii (situația aceasta nu este echivalentă cu r. și este comună tuturor prov.); (2) lat. devine principalul mijloc de comunicare al întregii populații a unei prov., 1. autohtonă rămînînd un mijloc de comu- nicare paralel, cu difuzare restrînsă, locală și fami- lială (aceasta este faza de început a r. propriu-zise); (3) lat. devine mijloc de comunicare unic, 1. autoh- tonă fiind treptat abandonată (din acest moment, r. este ireversibilă) ; procesul poate dura cîteva sec. (mărturii epigrafice și literare confirmă supra- viețuirea 1. galilor pînă în sec. 6), dar poate fi încheiat într-un timp mai scurt, în raport cu inten- sitatea r., cu statutul cultural al 1. autohtone etc. Nu au fost romanizate reg. elenofone ale Imperiu- lui și unele zone izolate din V Pirineilor, SV Bal- canilor, din Africa de N : 1. autohtone (din care descind basca, alb., berbera) au suferit puternice influențe lat., dar n-au fost abandonate de vorb. Din unele reg. romanizate populația latinofonă a. putut fi eliminată, în altele asimilată de popula- țiile stabilite ulterior (vezi Romania pierdută). I.F. romanșă1 (eng. rumantsch, surs. romontsch\ gr. occidental al d. ret. Elveția, 51.000 vorb., dintre care 28 000 în cant. Graubunden. Cuprinde d. sursilvan, sutsilvan, engadinez și diverse graiuri, (cel mai important graiul surmiran). Din 1938, în urma unui referendum în cant. Graubunden, r. a devenit a patra 1. națională din Elveția, fără a fi însă 1. oficială, adică poate fi folosită de cetă- țenii elvețieni în relațiile cu autoritățile cantonale din Graubunden și cu autoritățile centrale prin rumantsch-grischun (în acest ultim caz se folosește, însă mai ales una din cele 3 1. oficiale ale țării — germ., fr., it.). Dintre d. r., 2 aveau tradiție lite- rară: surs., cu majoritatea vorb. catolici și eug. (2 subd., eng. s. și eng. j.) cu majoritatea vorb. protestanți, adică d. aflate la periferia de V și de E a r., atît de diferite între ele îneît înțelegerea este dificilă. Idiomurile din zona centrală (suts. și surm.), care ar fi ușor de înțeles atît de către surs. cît și de către eng., au o tradiție literară re- centă și modestă, insuficientă pentru a le impune ca 1. standard, cum s-a propus în ultimii ani. In învățămîntul elementar din Graubunden se folo- sesc, în localitățile cu majoritate ret., 5 variante r. ca 1. de predare (surs., suts., eng.j., eng.s., surm.) : în cîteva școli medii curs facultativ: unul în surs., altul în eng. s. Chiar și asociația care militează pentru promovarea 1. materne ret. își redacta documentele în 2 variante principale: surs. — Ligia Romontscha și eng. s. — Lia Rumantscha, prima în anii pari, cealaltă în anii impari. Recent s-a creat o koine: rumantsch-grischun care se încearcă să fie impusă în școală și ca 1. literară. Sînt comune tuturor d. r.: pl. în -s, unele cuvinte moștenite din lat. (albuș, basilica, caseolus), în timp ce în Iad. doi. și friul. se folosesc continuatorii altor cuvinte lat. sau cuvinte germanice (blănii, ecclesia, formaticum), substratul retic și influența, alemanică și germ. într-un ms. din Wurzburg. provenit din St. Gali al operei lui Cicero, De Oficiis, s-a semnalat o frază r., presupusă a fi din sec. 10—11. Primul text socotit r. este un fragment dintr-o predică pseudoaugustiniană cu. traducere inter liniară (sfîrșitul sec. 11 — începutul sec. 12) găsit pe o pagină a unui codice de la mănăstirea Einsiedelm, în care apar cuvinte caracteristice r. (avundu, avonda ,,destul, suficient”), dar și fapte incerte. Textul este izolat — timp de 3 sec. nu 18 — Enciclopedia limbilor romanice ROM.hlxsȘA- 274 se mai cunoaște nici un alt text r. Literatura cea mai bogată in surs. și eng. j. Prima operă literară — Chianzun de la guerra dai Chiaste d’Miis a lui Gian Travers (1528), este scrisă în eng. s. Apariția literaturii r. se explică prin necesitățile izvorîte din Reformă. Traducerea Noului Testament de Giachem Bifrun (1560) și a Psalmilor de Durich Chiampel (1562) sînt cele 2 opere principale care au deschis calea literaturii r. Prima este scrisă în eng. s., a doua în eng. j. Acestea, fiind tipărite, au avut o mare influență. Faptul că tradiția lite- rară s-a stabilit de la început în 2 idiomuri — Bifrun (eng. s.) și Chiampel (eng. j.) — a consti- tuit un obstacol în formarea unei 1. scrise unice, în Surselva, Steffan Gabriel, deși originar din Engadina de Jos, deschide (1611) tradiția literară a d. surs. cu un catehism protestant (Ilg vâr sulo.: da pievcl giuvan) ; în același an, Gion Antoni Calvenzano publică un catehism catolic în suts. Astfel, literatura r., de la primele ei manifestări, se constituie în 4 idiomuri diferite (eng. j., eng. s., surs., suts.). La puțin timp (sec. 18) apar și texte în surm. M.S. romanșă2, vezi retoromană. română, 1. romanică orientală, gr. balcanoro- manic (după unii cercetători gr. apenino-balcauic, italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic). R. S. □România, U.R.S.S. (R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Ucraineană), R. P. Bulgaria, R. S. F. Iugosla- via, R. P. l'ngaria, R.P.S. Albania, Grecia; co- munități de ernigranți în S.U./L, Canada, America .Latină, Australia, Israel, Turcia și diverse alte țări din Europa. Cca 26 000 000 vorb. L. oficială în R.S. România; 1. națională în R.S.S. Moldo- venească (sub denumirea de l. moldoveneasca — vezi moldovean); 1. de uz familial (vorb. bilingvi) în mediile alogene. 4d., dintre care un d. nord- dunărean, numit dacoromân (cu care se identifică L r. în sens restritis), și 3 d. sud-dunărene : aro- mân, meglenoromân și istroromân. Continuatoare a lat. dunărene, ca urmare a romanizării Pen. Balcanice (prezență romană din 229 î.e.n.) și a Daciei (106 —275). Specificul condițiilor de for- mare și dezvoltare a r. îl constituie durata mai mică a stăpînirii romane (în Dacia), inexistența unor legături cu lat. cultă în continuare — deci caracterul esențial popular al lat. care stă la baza r. și evoluția ei înseși în același sens în epoca post • romană —, poziția periferică în Romania și, de Ia un timp, izolată (vecini neromanici, cu 1. de diferite familii), Romanizare rapidă și intensă, atestată de un număr mare de inscripții. Crești- nism de dată romană Viață romană continuată după păr< u<. i oFv ii"’ c "'a in, d ir In nivel rustic; cu mt< D> o’ j. B ’ ul Perioada, timpurie '11 dom . ce m m \ ■ r x-zct apariția ’* • d pm-nr mv .«mm, adema c.- i . n , i • Sub t'a superstrat â . xl( ’m io c uLu-mîv distinctiv ' nuc d * lentei lat ' ra în numele » ut dm lat. -----"'m drom. ; c l^o,i , (rL.m varimit’ m â pe cale cultă încă din sec. 16), arom. . , ( ) rumân j rămân, istrom. rumer. Romanitatea și uni- tatea celor 4 d. r. oglindită și în numele generic de vlahi dat vorb. lor de popoarele vecine. Apar- tenența la romanitate (descendența lat. și înru- direa cu it.) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umaniști străini, intuită și demonstrată de cărturari r. începînd din sec. 17. H. a fost recu- noscută ca 1. romanică de la începutul romanis- ticii științifice (Fr. Diez, care o numea valahă) și evoluția cercetărilor nu a făcut decît să confirme acest statut; dubiile și încercările de a o prezenta drept 1. mixtă (H. Schuchardt, G. Weigand) sînt cu totul izolate și depășite. Considerarea r. ca 1. negrupabilă (A. Alonso) sau ca unică reprezen- tantă a unui gr. — balcanoromanic — arată po- ziția ei aparte în Romania, nu însă un grad mai mic de romanitate. 51. a fost calificată drept cea mai autentică sau pură l. romanică (W. Meyer- Liibke, care o recomanda drept criteriu de verifi- care a elementelor moștenite diu lat. de 1. romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă și, totodată, cea mai infidelă dintre toate 1. romanice (M. Bar- toli, care remarcă pronunțata ei individualitate) ; importanța ei pentru studiile de lingvistică roma- nică istorico-comparativă a fost exprimată plastic prin comparația cu al patrulea picior al unei mese (A. Lombard). Epoca de ,.formare” sau de constituire a identității romanice controversată: sec. 5 — 7/8 (T. Papahagi, G. Ivănescu), 6 (O. Densusianu, I. Șiadbei, D. Macrea), 7 (G. Wei- gand), 6 — 8 (I. Coteanu), 7 — 8 (Al. Rosetti), 8 (lorgu Iordan). Ca punct de reper se admite înce- putul influenței efective a 1. sl. (contactul cu slavii începe în sec. 6, dar consecințele lingvistice sînt ulterioare), dat fiind că în împrumuturile sl. nu mai acționează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moștenite diu lat. ; individualitatea r. era conturată înainte de această influență, pe care numai unele teorii izolate și depășite o con- sideră element constitutiv al r. anterior datei sale de ,,formare”. Teritoriul de ,,formare” a 1. (și poporului) r. controversat și el: 2 teorii exclu- siviste și imigraț ion iste, azi depășite, admit numai N Dunării (B. P. Hasdeu) sau numai S Dunării (R. Roesler, G. Weigand, Al. Philippide) ; singura fondată din punct de vedere științific, cu argu- mente arheologice, istorice și lingvistice, este teoria (O. Densusianu, S. Pușcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, E. Petrovici, G. Ivănescu) care recu- noaște ca teritoriu de formare a r. — cu deose- biri de extensiune — atât N Dunării (Dacia), cît și 3 Dunării (Moesia, eventual și Iliria, reg. dintre Dunăre și ‘Balcani, la N de linia Jirecek, care separă zonele de influență greacă și romană din Pcm Balcanică, si la E de actuala graniță de . bul pm’ cmc c nncide aproximativ c i ' i d i > * f 3 6 1 'bit de E. Petro- ' i xi i i ।' i i i m care conțin î v ) tixii i. comună). Istorici t tJ u _ m ( m om proto- ( <_ ' ’ m ii ' mi-m ilrcce. o ) Li ( ) i ma coRi 4 m) c ei .2 1 ! m Mior ie 1 m - i teri o v. i ă su l- Jam D ’ > t « , r ‘ ti "n sec. 16—13, d m c < exo’uue îndop m lentă, datorată co id di r ic, i isto m lor nu mai poate 275 ROMÂNA.. fi supusă unei periodizări comune (numai ia d. drom. .și la cel arom. se poate distinge o perioadă proliferară de mia literară și, in cadrul celei din urmă, o perioadă veche și una modernă ; în istoria d. megl. și a celui istrom., practic lipsite de variante culte, perioada veche corespunde celei preliteraie din istoria d. drom. și arom. prin absența, respec- tiv numărul redus, de atestări, iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte și cu primele descrieri ale d.). Periodizările curente se referă de obicei, în continuare, exclusiv la istoria d. drom., identificat cu 1. r. (în sens restrîns). Evo- luția divergentă a d. r. sud-dunărene și nesubor- donarea lor față de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. Giuglea; Al. Graur și I. Coteanu într-o anumită perioadă) să le nege sta- tutul de d. r. și să le acorde statutul de 1. roma- nice autonome, pe același plan cu r. (--.- drom.). Recunoașterea lor ca d. r. implică descrierea și caracterizarea 1. r. în sens larg, istoric sau genea- logic, numai prin trăsături comune celor 4 d. De asemenea, în privința terminologiei, această re- cunoaștere implică excluderea termenului dialcc- t(e) pentru subdiviziunile (varietățile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 d., ele urmînd să fie numite, după caz, subdialecte sau graiuri. Princi- palele trăsături ale 1. r. în sens larg, comuim celor 4 d. ale ei, sînt: confuzia între lat*, ii și u (>u ; musca >drom., arom., megl. muscă, istrom. mus/a), cu. foarte puține excepții, comune și ele (autuwma >drom., arom., megl. toamnă, istrom. tomne) ; confuzia între lat. 7 și e (>s ; Zfgoxlrom., arom., megl., istrom. leg; /nRxlrom., arom., megl., ist- rom. trei)} diftongarea lat. e accentuat (>je) în silabă deschisă și închisă (mediumxlrom. miez, arom. nedz, megl. nez, istrom. ml’ez ; fervo xlrom. fierb, arom. h'erbu, megl. jerb) ; metafonia voca- lelor accentuate c(oa, o) sub influența vocalelor următoare a și e (ligat> drom., arom., megl. leagă, istrom. lege ; nociem> drom. noapte, arom., megl. noapti, istrom. nopte) ; închiderea vocalelor urmate de lat. -n- sau de consoane nazale implosive — a>o (>t, o), e>i (>t), o>u (lana xlrom., arom. lină, istrom. lăre, megl. lână; uenitxlrom. vine, arom. vini, megl. vini, istrom. vire ; bonusxlrom., rnegl. bun, arom. bunu, istrom. bur) ; canto xlrom. ciut, arom., istrom. căntu, megl. cont; dentexlrom., arom., istrom. dinte, megl. dinți ; monte >drom.t arom., istrom. munte, megl. munți} ; închiderea vocalelor preto- rii ce lat. cm* o>u (barbatusxlrom., arom., megl. bărbat, istrom. bărbat; dominicaxlrom., arom., megl. duminică, istrom. dumireke) ; închiderea vocalelor neaccentuate finale a>9, o>u (casaxlrom., arom., megl. casă, istrom. case ; affio xlrom., arom., megl. aflu, istrom. aflu), afonizarea și chiar dispa- riția lui i și u neaccentuați finali (lupi>drom., arom. lupi, megl., istrom. lup ; lupus xlrom., arom., megl.. istrom. lup)} numeroși diftongi; accent liber cu rol fonologie (cintă ind. prez. ~ cinîă pf. s.) ; păstrarea oclusivelor surde intervo- calice și a lui -s- lat. (focus>drom., arom., megl., ir.tr rv foc pi/) ; caput>drom., megl. cap, arom. cațu. istrom. cap; lotus xlrom., arom., megl., ist roi .. tot(r) ; casaxlrom.., arom., megl. casă, i i .. " că f dispariția lat. b și v intervocalici (caballusxlrom., arom., megl. cal, istrom- că, emisxlrom., arom. oaie, megl. uaie, istrom. oug cu excepția, comună, a lui -b- din lat. haberc (>-u-: drom. avere, arom. ave are, megl. veari, istrom. (a)ve); rotacizarca lat. I intervocalic [mola xlrom., arom., megl. moară, istrom. mon), dar -ll->w ( slellaxlrom. stea(uă), arom. steaua, megl. stcuu, istrom. slevu ) sau l (callis xlrom., arom. cale, megl. caii, istrom. cale) ; palatalizarea și africati- zarea oclusivelor velare și dentale lat. -j- e, i (k și t>t$ și ts '.caelumxlrom. cer, arom. țcru, megl., istrom. țer ; facia>dcrom., arom., megl. față, istrom. fâțe ; -f'diolusxlrom. fecior, arom. fiioru, megl.. ficor, istrom. fițor ; titiaxlrom., arom. țîță, megl. țolă, istrom. țițe ; g și dxl^ și dz, deveniți uneori. 5, respectiv z : generam xlrom. ginere, arom. dzinire, megl. ziniri, istrom. ziner; deorsumxlrom., megl.. jos, arom. gos, istrom. 205) ; tratamentul lat. kw. gw e, i identic cu cel al lat. A’, g (cinque xlrom.. cinci, arom. ținti, megl. ținț, istrom. cinefili! sanguem xlrom. sînge, arom. săndzi, megl. sond, istrom. sanze) ; transformarea lat. AK’, gw -4- a>p, b (aqua xlrom., arom., megl. apă, istrom. ci pe : linguaxlrom., arom., megl. limbă, istrom. limbe'; ; păstrarea lat. bl-, pl-, fl- (*blaste mo xlrom. blestem, arom., megl. blăstim ; plenusxlrom., arom., megl. plin, istrom. plir ; flore xlrom., arom. floare, megl.. jloari), dar palatalizarea lat. kl, gl (>kb, gr, apoi, în drom., li, g : clamoxlrom. chem, arom., megl., istrom. cl'em ; *glemus xlrom. ghem, arom., megl... istrom. gl'em ; includă xlrom. închid, arom., istrom. ăncl'id, rnegl. ancl'id ; ingluto >drom. înghit, arom. (a)ngl'it, megl. (a)ngl'it) ; transformările gr. consonantice lat. gn>mn (lignitm xlrom., megl. lemn, arom. lemnu, istrom. lemne), hs>ps (coxa> drom., arom. coapsă), ht>pt (lactexlrom. lapte, arom., megl. lapti, istrom. lapte); metateza lin iot precedat de labială (^cubiumxlrom., megl. cuib, arom. cuibu, istrom. cui b) ; dispariția con- soanelor finale lat., inclusiv a lui -5, căruia îi cores- punde -i în cîteva monosilabe (nos xlrom., arom... megl., istrom. noi; iresxlrom., arom., megl., istrom, trei). Conservarea genului neutru, reorganizat, cu specificul formal al identității cu mase, la sg. și, cu fem. la pl.; modul de formare a pl. la subst, și adj. (desinență specifică fem. pl. -le ; desinențe comune cu it. mase, -i, fem. -e și n.-wn‘iT:. dependre, lat. depen- dara). Dublete create prin împrumutarea unor .neologisme cu același etimon ca un cuvînt jiioș- tenit: dens — des, înclina — închina, saluta — săruta. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvint moștenit, dar neanalizabile prin acesta: ocular, oculist — ochi; lactat, tactic, lado- — lapte ; tacit, taciturn — tăcea ; diurn — zi. Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanțe fonetice (grotescă, evocă, generali). Varianta literară actuală a 1. r. în sens restrîns ( — d. drom.) are un sistem fonematic cu 7 vocale (opoziție fonologică între vocalele cen- trale a și i : văr subst. ~ vîr vb.), 22 consoane, între care fricativele / și 3, africatele /f, și ts, 2 semivocale (e, cp și 2 semiconsoane (iot și w] ; numeroși diftongi, ascendenți și descendenți, și triftongi, numeroase gr. consonantice (unele ex- clusiv în împrumuturi). Absența opoziției de deschidere la vocale și a celei de cantitate la con- soane. Flexiune nominală relativ bogată (în spe- cial prin declinarea cu art. hot. enclitic; opoziția sg. ~ pl. marcată mult mai mult decît în majo- ritatea variantelor neliterare: de ex. moș sg. — moși pl. față de reg. moși sau moș sg și pl.) și variată (număr mare de desinențe și alternanțe zonetice); tendință de slăbire a flexiunii cazuale (renunțarea la exprimarea ei redundantă, atit la determinat, cît și la determinant, recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului aces- tuia). Art. pos. variabil (al, a, ai, ale). Art. hot. proclitic de gen.-dat. sg. mase, lui (cu tendință de extindere la fem. și la inanimate). Flexiune pronominală bogată. Pron. de politețe, cu dis- tincția dumneata (intim) ~ dumneavoastră (distant, oficial). Pron. de întărire, variabil după gen, număr, pers, și caz, creat prin compunere (însumi). Fle- xiune verbală relativ bogată, cu forme marcate de pers, și număr (opoziția pers. 3 sg. ~ 3 pi. marcată mai mult decît în graiurile populare: ind. prez, merge 3 sg. ~ merg 3 pl. față de reg. ■merge 3 sg. și pl.; pf.c. a mers 3 sg. ~ au mers 3 pl. față de reg. o mers 3 sg. și pl.). 4 conjugări, cu diverse subtipuri; bogate și productive numai conj. 1 și 4. Da conj. activă forme compuse cu part. pf. invariabil (la masc.-n. sg.). Pf. s. cu întrebuințări specifice. Inf. lung substantivizat. Numeroase prep, compuse, loc. prepoziționale și conjuncționale. Formarea cuvintelor activă, cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (-ism, -itate, -al, -ist, -iza ; anti-, re-), dar și afixe vechi foarte productive (sufixul -tor, prefixul în-); derivare regresivă activă și la neo- logisme ; conversiune. Importantă componentă neologică lat.-romanica în vocabular (după sta- tistici pe dicționare medii cca 40% ; în anumite stiluri proporție mai mare). Sinonimie bogată (cuvinte populare și culte, vechi și noi, derivate concurente cu bază comună). Numeroasele variante ortoepice și flexionare în uz, unele admise și în normă (oscilații mai ales în adaptarea neologisme- lor) i-au atras caracterizarea drept 1. literară cea mai puțin fixată dintre toate 1. romanice (A. Dom- bardj. Scrierea actuală a r. literare (-- drom.) este cu alfabet lat. (31 de litere), cu următoarele parti- cularități ; 5 litere cu semne diacritice (a/o/, â și ip-î, dT, gr- de litere ch, gh și valoarea lite- relor c, g urmate de e, i ca în scrierea 1. it. (J^j, lg!, respectiv ;tj7, id^p ; literele e, i, o, u notează atit vocale, cit și semivocalele /e/, /o/, respectiv semicousoanele /j/, Iw; ; litera i ia sfîrșitul cuvin- telor după consoană notează un i șoptit nesilabic ; accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omogratelor. Ortografie esențial fone- tică, supusă și unor principii gramaticale; unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /!/ prin 2 litere, î și â ; notarea diftongului [jo[ prin e- în cîteva cuvinte — eu, el, era, este — ; scrierea multor neologisme). în sec. 16 și pînă la începutul sec. 19 a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la sl., probabil prin sec. 13), compus din 43 de litere, între care 41 este consi- derată specifică (diverse valori: [4], [4n], [n]), iar U (pentru M3/) este preluată din scrierea 1. sirbe; diverse simplificări ale acestui alfabet, care avea multe litere superflue, între 1797 și 1828. între 1830 și 1860 așa-numitul alfabet de tranziție : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul lat. Alfabetul lat., devenit oficial în 1860, fusese folosit în sec. 16—18, pînă la 1779, sporadic și cu ortografie străină: magh. (Cartea de clntece tipărită la Cluj în 1570—1573), pol. (Tatăl nostru notat de moldoveanul Duca Stroici, 1593), it. (scrieri din sec. 17—18 ale unor misionari it.; unele ele- mente și în texte scrise de români, chiar în sec. 16) sau germ, (documente din sec. 18) ; sisteme orto- grafice proprii, și anume etimologice, din 1779. Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881, cu modificări ulterioare mai importante în 1904, 1932, 1953 și 1965. Pentru subd. moldovean din R.S.S. Moldo- venească, socotit de unii lingviști sovietici 1. autonomă, scriere actuală cu alfabet chirilic rus.; particularități: 3^1 și, mai ales, JK./dj/. Pentru d. arom. scriere actuală cu alfabet lat., care a înlocuit alfabetul grecesc folosit în trecut. M.A. romană, iuiluentă S-a exercitat asupra cvasitotalității 1. sl. (mai ales bg., mac., ser., slovaca, ucr. și pol., dar și ceha, slov., rusa și bielorusa), a magh., ngr., tc., alb., 1. țigănești, de asemenea asupra mai multor idiomuri vorbite pe terit. R. S. România (d. germ, sas și șvab, idiș, isp., friul., armeană), asupra slavonei (vezi slavo- român* texl~) și a lat. medievale (vezi latino- român, text~) scrise în țările române; împrumu- turi izolate în alte 1. (fr., it.). Natura, extensiunea și ponderea i.r. diferă de la o 1. la alta. Asupra majorității 1. vecine sau apropiate, cu excepția bg., I.r. a fost exclusiv orala și populară, atingînd în special nivelul dialectal saujargotic, mai puțin nivelul literar. în bg. Lr. s-a exercitat și asupra 1. literare In faza ei de modernizare, furnizindu-i KO.nJÂ?-;A, neologisme de cultură. Idiomurile vorbite pe terit. rom. au preluat și preiau din rom. atît elemente populare, cît și elemente ale 1. liteiare. împrumu- turile rom. iutrate în 1. neînvecinate sînt culturale sau livrești și au de obicei caracterul unor xenisme sau exotisme folosite pentru culoarea locală (uneori și istorică). în cele mai multe 1. i.r. este exercitată de d. drom. sau de 1. rom. literară; d. arom. intră în discuție pentru alb. (unde influența drom. este controversată), ngr. (influența drom. infimă), tc. și ser., iar d. istrom. în mod izolat pentru slov. ; nu s-au semnalat elemente ale unei influențe a d. megl. I.r. este mai puternică în bg., magh. și ucr. Factorii care au favorizat i.r. diferă în funcție de idiomuri, țări și epoci. General valabili pentru împrumuturile directe, populare, sînt factorii geo- grafici (vecinătatea sau conviețuirea pe același terit.) și cei economici (în primul rînd păstoritul -- practicat mult timp prin transhumanță ........... ca veche specialitate rom.j ; la aceștia se adaugă factorii politici (formarea unui stat rom.-bg. in sec. 12—13, stăpînirea otomană în sec. 15—19, diverse alianțe temporare cu țările vecine, azil acordat revoluționarilor bg. în sec. 19, în perioada premergătoare independenței) sau culturali (relații de această natură, scrieri despre realități rom. și autori rom. care au scris în alte 1.). Cele mai multe dintre 1. menționate au influențat și ele rom. ; cazuri speciale de controverse asupra direcției influenței la idiomurile a 2 populații de pe terit. R.S.R. : ceangăii (magh. cu puternică i.r. sau, poate, rom. transilvăneni parțial maghiariza-i înaintea venirii lor în Moldova) și huțulii (vechi rom. slavizați oau ucr. cu i.r.). Diferențe în ce privește vechimea și durata l.r. Pentru 1. sl. meridionale (bg., mac. și ser.) i.r. are o vechime atît de mare, îneît uneori se pune problema delimitării elemen- telor rom. de cele din lat. balcanică sau din sub- stratul comun ; în orice caz, l.r. este databilă aici prin atestări care încep din sec. 13, iar contactele lingvistice continuă. în 1. sl. apusene (slovacă, cehă, pol.) ea este atestată tot de prin sec. 13. dar a avut o durată mai scurtă și o intensitate mai mică. Dintre 1. sl. orientale, pentru ucr. l.r. este databilă înainte de sec. 15, iar contactul lingvistic continuă; l.r. asupra 1. bieloruse și mai ales asupra celei ruse a fost sporadică, slabă și, poate, numai indirectă (prin ucr.). Vechime și durată mare are Lr. asupra 1. magh. : atestările încep din sec. 14 și continuă pînă în prezent. în ce privește ngr., cele 2 componente dial. ale l.r. se deosebesc ca vechime și durată: în timp ce influența arom. datează de cca 1000 de ani și continuă, cea drom. s-a limitat la sec. 17 —începutul sec. 19. I.r. a înce- tat asupra unor 1. ca ceha, slovaca, pol., tc., astăzi neînvecinate, dar e activă asupra idiomurilor națio- nalităților conlocuitoare, virtual și asupra 1. po- poarelor învecinate, care au gr. de vorb. rom. Din punct de vedere metodologic este esențială dis- tincția între l.r. limitată la varietățile din R.S.R. ale unor idiomuri si extinsă la varietăți din afara mediului rom.; ' hi.a. reduse numeric, ele- ni entele existente ’a mvoul 1. comune v u literare sîî.t cele m vi nn. r veG-tive, Iar și m 1. j+erare trebuie dist.r :e . u? 'e c^țcn’tc de • ece lo.evite numa? .w" a . d4 y. / .o. Je unității monetare Zczr, pl. Ici, Intrat în numeroase 1.). Din păcate, nu toate cercetările efectuate oferă informațiile necesare în acest sens. l.r. s-a manifes- tat de obicei exclusiv iu lexic, în diverse domenii onomasiologice ; idiomuri atît de diferite între e’ie au împrumutat adesea aceleași cuvinte rom. sau și-au manifestat predilecția pentru aceleași s;e:e semantice. Cel mai bine reprezentat, ca nuura de cuvinte transmise și de idiomuri receptoare este domeniul terminologiei pastorale (in slovaca 25 de cuvinte literare; în magh. literară și. dialectală — peste 200i : brincă >bg., bielorusă,., cehă, it., mac., magh., ngr., pol., rusă, săs., scr... slovacă, ucr., după unii și fr.; cărz/gx-eha, magh., pol., slovacă, ucr.; fluier >cehă, magh.., ngr., pol., săs., ser., slovacă, ucr.; găleată >cehă, magh., pol., ser., slovacă, tc., ucr.; mioară >alb., magh., ngr.:. mocan>bg., magh., tc. ; (a) pleca ,,a alăpta ’ > cehă, pol., slovacă, ucr. și ph-cator, -oare smagh. : putină >cehă, magh., ngr., pol., slovacă, ucr. urdăybg., cehă, magh., ngr., pol., rusă, ser., slo- vacă, ucr.; vălul >cehă, magh., ngr., pol., slovac;!, ucr. Alte domenii: alimente: bucată >bg., bielo- rusă, magh., pol., ucr.; mălai > armeană, bg., magh., pol., rusă, slovacă, ucr. ; mămăligă>bg., mac., magh., ngr., pol., rusă, săs., ser., slovacă, tc., ucr.: merinde >cehă, magh., pol., slovacă, ucr.; plâcintă> magh., rusă, săs., ucr. ; îmbrăcăminte și încălță- m inte : c< lniașă > m ac., ucr. ; g heală ș i pantof> bg. : pieplar>^., magh. ucr.; ccurh ică >bg., magh., ser.; casă, mobilier și unelte: cu plor>bg., magh.;, furcă>bg., magh., ngr., săs., scr.; ucr. ; masă>bg-, mac., magh., te.; vehicule: caopoh, slovacă, ser.: luntre >tc., ucr.; plante și fructe: afină >cehâ, magh., pol., slovacă, ucr. ; z.?nw/a>alb., magh.: ser.; păpușoi >îdiș, magh., ucr.; prun >ucr. și prună >magh. ; trifoi >să.s., ucr.; animale: arici și broască sidiș, magh., ngr.; Zw/ongr.. ucr.; păun >bg., ser. ; puică >bg., magh., pol., ser., slovacă; termeni entopici : mugură>ccha, magh., pol., ser., slovacă, ucr.; />Zai>magh., pol., ser., țigănească, ucr.; n^dGinagh., pol., ucr.; meserii ș.i statut social bucătar , ucr. și (a) bucătări ; moașă > magh., ser., ucr.; țăran zidiș, magh., rusă, ucr.; relații de rudenie: aumdfru>magh., cumnat>bg., ucr.; cuscru >bg., ngr.; fin > ucr.; nepot >idiș; vitreg >bg.; părți ale corpului și boli: bășică>bg., magh., ngr., pol., rusă, ser., ucr.; blindă>bg., magh., ngr., ser.; față>pol., ser., ucr.; «ușd>bg., magh., ngr., ser., ucr. ; r înză> pol., slovacă, ucr. Subst. abstracte: frică >magh., ucr.; socoteală >mac.; ver- be: (a) omeni (a) păți>magh., pol., rusă (lipoveni), săs., ucr.; adj.: amărît>săs.; blînd> ucr.; muZsbg., ngr.; unZsarmeană, ucr.; adv.; cam >ucr.; arom. cama>u^r.; numai > arme ană ; 0ar#>bg., slovacă, ucr. Numeroși termeni de cul- tură modernă în bg., de ex. abonament, abonat, album, ambulanță, batoză, broșură, bulevard, clasă, vizită, vot. De lexic țin și top. rom. de pe terit. bg. (Cerbul, Vakarel), ceh (Brusturi, Măgura), iugoslav (Durmitor, Ratunda), magh. (Petra. Szaka), precum și antrop. — nume de fam. — ca Brînză, Găleată, Țap, Ursu din Moravi a sau Barba*, Fecior în Serbia. Cuvintele rom. împrumu- tate de alte 1. sînt în special cuvinte moștenite din lat. (bășică, fecior, găleată-, masă, plăcintă, 279 ROUCHI pleca), elemente clin substratul traco-dac (măgură, m>așă) și derivate pe teren rom. (imcdiar, plecător, scurteică, țăran), dar și cuvinte împrumutate de rom. din alte 1. (magh., ngr., sl., tc., fr.) și trans- mise aitora, uneori retransmise acelorași 1. (de ex. grindă, hirleț in bg.), Uneori s-au împrumutat dm rom. expresii întregi sau sintagme sudate: CGl’:a-uali:a>>zc. ; cu bani>pol., ucr. ; pină-i lumeu> ME. Vechimea multor împrumuturi făcute din drom. de l. popoarelor vecine este dovedită de păstrarea unor fonetisme etimologice evoluate între timp in drom. spre alte sunete: de ex., păs- trarea lui a în reflexele lui vălul, a lui n(grui), a lui dz (Inimă sau zer), a gr. (cheag), a for- melor rotacizate (afină sau putină), a lui e -p i netrccut la i (merinde) ; de asemenea se pot in /oca unele arhaisme lexicale — cuvinte și sen- suri — dispărute ulterior din drom. : bască „lina de pe o oaie", (a) rumina „a rumega", barz „alb". Date orientative cu privire la numărul unităților .lexicale explicate prin i.r. : 100 în pol., cîteva sute in ucr., peste 2 000 îu magh. în cîteva situatii Lr. depășește lexicul, furuizind și unele elemente gramaticale. Este cazul împrumutării unor num. rom. : două, patru, șase, obt în ser., în sistemul de numărare a oilor cite 2; cincizeci >țigănească. Cel mai important element gramatical datorat în mod cert Lr. este adv. mai, preluat cu diverse valori, între care și aceea de formare a comparati- vului la adj. și adv., iu bg., pol., rusă (dial.), ser., ucr., precum și în texte sl.-rom. Subst. rom. mase, și n. sînt împrumutate adesea în forma lor cu art. hot. de sg. -ul, iar cele u. în forma de pl. cu desi- nența -urc ; această desinență apare uneori și la cuvinte de origine rom. la care ca nu e justificată (de ex. ucr. lupur „lup"). Prin l.r. a fost explicată dispariția deci, sintetice în bg. și în graiurile ser. din Banatul iugoslav. Controverse în legătură cu explicarea prin l.r. a postpunerii art. hot. în bg. Lr> in fonetică s-a semnalat îu ce privește unele modificări de accent în graiurile ser. din Banatul iugoslav. M.A. română comună, vezi protoromânâ. Termenul, cu cea mai largă răspindire (Al. Rosetti, I. Șiad- beî, ?d. Graur, IT Petrovici, Em. Vasiliu, M. Sala, M. Caragiu Marioțeaim), subliniază faptul că este vorba de perioada de dezvoltare îu comun a viitoarelor d. rom. Fără un adaos ea ■primitivă, tPn puric sau fvvM.vdp', poate crea confuzii ou (daco'.rom. ca !. națională din ecrionda modernă. M.A. română primidvă, termen folosit în 2 umam- ținal: 1) -- protoromână*, deci fază din istoria 1. rom. (O. Deususămu, S. Pușcăria. G. Tv/m I. Gheție) ; 2' mima dunăreană, dom •/ari d^t ; a 1. lat. (AL Paniopidc : dvză autmioară ? „emu 1. rom. exista ca d. ui L M.t., mr nr .m L romanică upari.e"). M.A. smmmm mvmuvă emmmm A' m.m folosit D. Maema;'pmmrnbil m tonica mÂN primitivă. No/X promrmmLob M A. româno-sin v9 ve-ă sm-;--rumm. Cest-'". romanvmă roman GL rcsclâmcz (romziltonmcm), d. cat. (gr. edentai). Franța (dep. Pymnjes-Odentaks, rog. RoussJ'oa, Conflent, Capei r, Cerdagne, VaLespir), Spania (N prov. Gerona, NE prov. Ecrida). Subd. : cap- circz. Dispariția distincției etimologice între vocală închisă și deschisă (r. prezintă vocale de deschidere medie); desinența -i la pers. 1 sg. iml. prez. (jo canti), îu unele reg. cu varianta -il:. Influență oc. și fr. în lexic. M.S. rolacism (rotacizarej. A afectat în unele 1. și d. romanice pe l, n intervocalici, determinînd continuarea pe alt plan a opoziției lat. de cantitate consonantică; în zonele în care -l-, -n- se rotaci- zează, -ll- și -nn- trec de obicei la articulațiile simple corespunzătoare fiecăruia dintre ei. H. lui -l- este specific rom. (unde a fost atribuit și substratului traco-dac): lat. solosoare, caelum>cer, unor d. galorom., galo-italice și sd. Rar r. lui -ll- (gasc.: btdlasbrra, ret.: d. gad., gard.). IL lui -n- apare diai. în Galoromania și reprezintă pentru rom. o particularitate arhaică (atestată în textele rota- cizante) și dial. (trăsătură caracteristică a istrom. ; apare sporadic în graiul drom. din reg. moților : găiră, lură -- găină, lună). S.R.R. rolaeizant, text rom. caracterizat prin rotacismul lui -n- (redat prin -r-, -nr- sau -înr-) în cuvintele moștenite din lat. Din v. drom. s-au păstrat mai multe l.r., toate ms., dtir în general sint cunoscute sub acest nume cele mai vechi dintre ele, 4 texte religioase descoperite în Moldova (Bucovina) la sfîrșitul sec. 19: Codicele Voronc- țeau (un fragment din Eaptele Apostolilor), Psal- tirea Voroncțeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea 11 urmuzaki, care pun diverse probleme cu privire la datare, localizare, curentul cultural-religios care a stimulat traducerea, statutul de copii sau origi- nrJe ale traducerii. Deosebirile dintre 1. t.r. și 1. celor mai vechi texte rom. cu datare sigură {Scri- soarea lui Ncacșu* sau tipăriturile lui Coresi, din 1559 -1581) sînt interpretate de unii cercetători ca deosebiri cronologice, iar de alții ca deosebiri dialectale contemporane. Ms. în cauză sînt din sec. 16 {Codicele Voronețean și Psaltirea Hurmuzaki de la începutul sec., iar Psaltirea Scheiană. și Psaltirea Voroncțeană din a doua jumătate) ; pentru originalele, traducerilor se susține datarea în același sec. (O. Densusianu, Al. Rosetti, I. Gheție), soc. 15 (X. lorga, L-A. Candrea, S. Pușcariu, Al. Procopovici, I. Bianu, P.P. Panaitescu, O. Nan- du- a sau chiar o perioadă anterioară (A. Densu- simrn, l. Bărbuiescu). Dacă se admite o dată ante- rioară anilor 1521, respectiv 1551, acestea ar fi cei;- mai vechi texte rom. sau măcar cele mai vechi texte rom. literare. Pentru locul de origine al tra- om'mmor părerile actuale concordă în ce privește .vi;;, subd. drom nordice, dar se îîmpart intre Maramureș, om-dlvaida de NV sau de SV și Bucovina. A; timr.m Je traducere este atribuita de unii cercel5.lori ușor factori interni, de alții unor factori externi Muu? variaioier -- fr. hiver). Elemente r. ROUERGAT 280- la Henri de Valenciennes, Gautier de Tournai (sec. 13). S.X.X. rouergat, grai oc. (gr. oc. merid., d. lang., subd. sept.). S I'ranței (dep. Aveyron — vechea reg. Rouergue). Unele trăsături comune cu d. din gr. oc. sept.: a pretonic velarizat la o (casiel>kostel) ; depalatizarea africatelor, ca in d. lim.: Zț (fs (factum>fats) ; la pers. 1 sg. a verbelor desinența -e. I.V.R. roussiHonnais, vezi rosellonez. rligln. argou it. profesional al fierarilor și căldă- rarilor ambulanți din Val Colla (Italia, reg. Eom- bardia, prov. Como, la granița cu Elveția, Cantonul Ticino). Varietate a argoului rungin. O.S.C. rumântsch, vezi romanșă3. rumantseh-grischun, koinc ret. (romanșă) cre- ată recent pentru utilizarea în relații oficiale. H.-g., concepută ca o 1. standard, apare ca o nece- sitate în condițiile existenței unei pronunțate di- versități lingvistice determinate de condițiile isto- rice, economice și politice și a unor contradicții între grupurile de vorb. romanși. Aceste condiții au dus la apariția a 5 variante locale literare de expresie romanșă (surs., suts., eng. j., eng. s., surm.), fapt ce a împiedicat recunoașterea romanșei ca 1. oficială a Elveției, alături de germ., fr. și it. Inițiativa creării unei 1. standard care să unifice și să sistematizeze faptele de 1. din variantele locale menționate aparține societății Eiga Romanșă. Punctul de plecare pentru fundamentarea acestei koine îl constituie așa-numitele ,,directive teore- tice" elaborate de II. Schmid de la Universitatea din Ziirich și publicate în 1982. Sub conducerea lui Georges Darms a apărut cea mai extinsă lu- crare normativă, o gramatică și un dicționar bilingv (Pledați rumantsch grischun-tudestgjudestg- rumantsch grischun e Grammatica elementara dai rumantseh-grischun, Chur, 1985). în alegerea faptelor pentru r.-g. autorii au apelat la 3 variante (eng. j., surm. și surs.^ din cele 5 existente. Cele- lalte 2 sînt foarte asemănătoare: eng. s., cu un număr relativ mic de vorbitori, cu eng. j., iar suts. cu surs., din care derivă. Pentru r.-g. s-a ales cuvîntul a cărui formă există în minimum 2 din 3 variante. Dacă toate aceste 3 variante prezintă forme divergente, s-a apelat la celelalte 2 (eng. s. și suts.) și la graiuri mai puțin importante pentru a decide forma-tip. în acest fel, r.-y. im- pune formele cele mai răspîndite în vorbire. Pro- porția cuvintelor greu de identificat sau total necunoscute într-o anumită reg. nu depășește astfel 5%. M.S. rungin, argou it. profesional al fierarilor și căl- dărarilor ambulanți din Val Cavargua (Italia, reg. Lombardia, prov. Como), numărînd circa 530 de cuvinte. Varietate: rugim O.S.C. rusă, influențăm. S-a manifestat asupra lexi- cului unor 1. romanice (drom., it., fr., sp., pg.). Contactul dintre rusă și 1. romanice a fost pe cale cultă, scrisă. E. romanice au împrumutai o de cuvinte care denumesc realități rusesti amm balalaică, it., sp. balalaica, fr. balalayka ; rom., :t.. fr., sp. ca racul; rom. izbă, it., pg. isba, fr. izba ; rom. stepă, it. step pa, fr. step pe, sin este pa ; re noi valori : astfel, s-au pierdut distinc- țiile de gen și număr, art., formele cnzuale dis- tincte ale pron. pers. (pers. 1 sg. mi atît ca subiect cît și pentru toate funcțiile cazurilor oblice) ; '2 timpuri verbale : prez.-viit., exprimat prin forma romanică de inf. {mi anda? , ,.merg”), și trecut, •exprimat prin forma romanică de part, {mi and alo „am fost” mase, și fem.) ; diateza pasivă formată cu star. Atestat in scris prin pasaje mai mult sau mai puțin fanteziste inserate iii comedii it. (Arte- mia Giancarlo di Rovigo, La Zingana (sec. 16), Goldonij, sp. (Lope de Vega, Calderou de la Barca), fr. (Moliere, Rurgheziil gentilom) ; texte provenite diu Algeria, ins. Djerba din largul Tunisiei, Ieru- salim. Unele cuvinte romanice din 1. neromanice vorbite pe țărmurile Mediteranei au pătruns prin intermediul s. și, reciproc, unele cuvinte ar. sau tc. din fr. populară din Alger (vezi și franceza din Africa de \) și din d. it. de pe litoral. Numele sabir a fost dat și (pre-)pidginului fr. petit man- resque folosit de arabofoni în Africa de N, despre care nu s-a dovedit dacă și în ce măsură continuă s. propriu-zis. S-a afirmat și că presupusul pidgin pg. format în Africa occidentală și care după unele păreri ar sta la baza tuturor pidginurilor și creole- lor romanice și neromanice ar putea fi un continu- ator al s. Sabir (cu corelativul pseudo-sabir) și mai ales lingua franca au devenit și termeni tehnici în lingvistică, cu un sens apropiat de acela al ter- menilor (pre-)pidgin și respectiv 1. vehiculară. I.V.R. suini oiqjeois, d. fr. de SV. Franța (prov. Sain- tonge și Aunis — dep. Chareute-Maritime). îm- preună cu d. poitevin* și angoumois, cu care prezintă multe trăsături comune, constituie gr. d. fr. de SV, care fac trecerea între fr. și oc. Grai s. în terit. oc.: gavache. Particularități s. în te.xte medievale ueliterare sau literare : versiu- nea s. a cronicii lui Turpin sau Tcle listoire de France (ambele din sec. 13). S.R.R. suiaî. subd. cat. (d. cat. central). Spania (reg. Anipurdău și La Selva — fișia de coastă de la Ter la Blanco). Păstrează, la fel ca d. balearic și sd., urme ale art. hot. provenit din lat. ipse, general în cat. preliterară (fenomen în regres sub influența cat. literare). AI.S. saleiiiiii, d. it. (gr. it. ceutro-merid., subgr. merid. extrem;. S Italiei (S reg. Puglia, pen. Salcuto). Caracter neuuitar, explicabil istoric: vechile colonii aloglote grec, din Terra d’Otranto, frîuă in calea pătrunderii inovațiilor romanice dinspre N; stăpînire bizantină, Jongobardă și norm. cu consecințe lingvistice. Subd. : s. sept, (vezi brindisin), s. central (vezi leecrzb merid. (S extrem al pen. Salento, hx S de linia Gallipoli- Otraato). Fenomene metafonice tot mai slabe din N spre S (în s. merid. — timbrul vocalelor necon- diționat de calitatea vocalei finale) ; conservarea oclusivelor surde postnazale (vanku, kampanna = it. banco, campagna) ; asurzirea lui b, d și g în poziție inițială ( piskwettu, turmutu, letți, kusiu = it. bl>c.)!to, dormita, dieci-, gusto) și dublarea SAN MARTIN DE TREVEJO, GRAIGI. PORTUGHEZ DIN 282 lor în fonetică sintactică (nu ddeiți Urif bbiskwcltu ~ it. con dieci lire, ^iscollo) ; dispariția frecventă a lui v inițiaklat. b- (la ursa, la acea, alia ■ it. la borsa, la. bocea, batti) ; forme de pron. pers, accentuate pers. 3 sg. issu, issa (Gre- cia valentina”;. Cele mai vechi atestări: Predica Salenlima în alfabet grec, (prima jumătate a sec. 14), Sydrac olranlino (sfîrșitul sec. 14). O.S.C. San Martin de Trevejo. graiul portughez din~, vezi Valverde del Fresiio, {paiul portughez din -. sandlil (fonetică sintactică). Alterarea inițialei sau finalei cuvintelor, morfemelor, sintagmelor în înlănțuirea lor în vorbire. Printre fenomenele de s. se numără liaison, eliziunea, frecvente în fr., oc., sinalefa, frecventă în sp. Anumite fenome- ne de s. pot individualiza un grai sau d. romanic (lenițiunea consoanelor inițiale ale cuvintelor după o finală vocalică în unele d. it. centro-merid. și în sd.). Prin s. se poate explica evoluția unor forme romanice a căror finală s-ar putea datora contextului în care cuvîntul a fost folosit cu pre- cădere : ca (mult) >cam. S.ION. sanh)UH‘ns(\ varietate a creolei pg. forro. Ins. Să o Tome ; 80 000 vorb. Accentul are o poziție oscilantă: onze ( cuie, devine l (irmăo>limd) sau primește, la sfîr- șit de cuvînt, un i paragogic (llor>frori) ; ca în unele d. pg., ^>2 (jâ>zd) ; d urmat de iot se pala- talizează (dia>djd) ; a >j (cuie); d inte^vocalic dispare (diuheirordjel). TI. exprimat cu determi- nantul monchi, plasat după forma de sg a subst. (piche monchi); flexiune verbală foarte simpli- ficată: prez, format cu cd, pf. cu za, iar viit. cu gd bi (ami gd bi fia). C.J.. saramaccan. vezi Bust» negre. sardă, 1. romanică, gr. italorom., cu o poziție aparte între Romania orientală și Romania occi- dentală, se prezintă astăzi sub forma unui con- glomerat de graiuri. 1 milion de vorb., în cea mai mare parte bilingvi (alături de s. se folosește it.;. Italia (ms. Sardinia). L. care n-a atins stadiul de 1. standard; 1. populară, nescrisă. 4 d. : logudorez, campidanez, sassarez, gallurez. Terit. în care s-a dezvoltat s. a fost, locuit de diverse populații înainte de romanizare: o populație nemdo-euro- peană, probabil de origine libică, peste care se presupune că a venit o populație din Ren. iberică (unii consideri! că este vorba de fenicieni care locuiau în acea peninsulă). Din sec. 6 î.e.n. insula a fost cucerită de cartaginezi și de greci ; din 537 î.e.n. a rămas sub dominație cartagineză pînă în 238 î.e.n. cînd a devenit prov. romană, fiind complet romanizată. După 455 e.n. Sardinia a fost ocupată de vandali și apoi de bizantini, sub care conducătorii locali sarzi au obținut o anumită autonomie; în sec. 8—11 numeroase incursiuni arabe care au sfîrșit o dată cu victoria pisanilor și genovezilor. Cele 2 republici — Fisa .și Genova —• au influențat puternic Sardinia din punct Ce vedere administrativ, comercial, politic și lingvis- tic (mai ales N insulei). Din 1326 Sardinia a făcut parte din regatul arag. și apoi, după, unirea Ara- gonului cu Castilia, a devenit parte integrantă a regatului, ceea ce a dus la o puternică influența cat. și sp. După 4 sec. (1714) insula a fost cedată Casei de Austria, iar în 1718 regatului Siciliei. De atunci Sardinia a avut istorie comună cu aceea a viitoarei Italii și a intrat in sfera de influență a it. In cursul acestei istorii, s. a fost folosită ca 1. administrativă în redactarea textelor juridice și administrative (vezi eondaghi) o perioadă de 5 sec.( sec. 11— 16;. Din sec. 16 cat. a fost impusa ca 1. de cultură și 1. administrativă și apoi sm (pînă în 1764), după, care 1. de cultură și adminis- trativă a fost it. Istoria s. cuprinde 2 etape : veche (de la 1070 la sec. 15) și mod. (după sec. 16). b. cu pronunțat caracter arhaic determinat de izolarea ei de restul Romanici, considerată cea mai interesantă dintre 1. romanice. Confuzie între lat. t, î și u, u-, (pilus>pilu, bucca>bukka) ca. excepția d. sass., unde se confundă lat. 1, e și u, o ( piscem> pzju, nuconodzi) ; absența diftongării spontane (lat. pelraAog., sa.ss., pn da, câmp, poaa, preda, gali, petra: rotaAog. reda, câmp, urc-iu sas.s. rodda, gali, rota) : metafoma romanic:-. în log. și camjx — sub influența vocalelor încr.ie din silaba finală c și o se închid {lat. C llus>b. d du, bonusAjonu), iar în absența lor ('ele 2 vocale se deschid (lat. bbzdda, bona>bj/ia} \ lat. au>a în log., câmp. (fa ucu.- >log. paku, câmp, pa g u) , iar în sass. și gali, o (sass. faiggu, gali, fonul ; sinet pa vocalelor posltonice, pretonice, mediale mai puțin frecventă; lenițiunea oclusivelor surde și sonore intervocalice în câmp., log., cu excepția grăim. nucrez-bittez (lat. uita>bida, iocus>logu}, fenomen recent, independent de lenițiunea din Romar.ia occidentală (sonorizarea aie Ioc și în fonetică sintactică: lat. ipsus canaAog. su gane, câmp. su ga(n)i ; ipsus puteus>su pultsiosx outizu; acest fenomen a dus la forme hipercorecte i:i poziție inițială, datorită unor forme identice în poziție intervocalică : gattus >badu, dcehmli >be st role ca în su bene : su ene, su guta: su ula], in sass. surdele devin geminate sonore iar sonorele fri- cative dispar, în timp ce în gali, rămîn nemodifi- cate (lat. rola >sass. rodda. gali, ro/u) ; lat. -ll->dd (caballusAog., sass., gali, kcCdaddu : același trata- ment în HLb, diu. pron. pers. 3 dat. și ac. în câmp. (l)ddi, (i)ddu care presupune păstrarea geminatei lat., iar în log. -il->l: li, lu} ; păstrarea pronunțării velare a lat. h e, i în log. și palatalizarea în câmp., gali. /J, sass. dz (nuce Dog. nuge, câmp.. nugl, gali. nui\i. sass. nodci), păstrarea pronunțării velare a lat. g c, i in log. și a lui g -■- a. în k g. și câmp, și evoluția la 75 (y) în sass.-gali. (gatlu-/> log. galtu, sass.-gali, d^aila ) ; iot. o și u s-au c< n- fundat într-un singur fonem cu 2 variante : F/J la inițială și : n j în celelalte poziții /bau a >buh (k) z, ■cacaobak (k) a) : lat. !C', primar și secundai, 4-a, e. i >p la iniț ială și în poziție posteonsormn- tică (coagulare > pad zare, au aduna > ptnlana, arqu.a- ius>arpau),>b (bb) în poziție intervocalică (lat. ai/uaxibba} și la inițiala unor cuvinte mai free- vcnlc (lat. quad răgi sima >lmranta. cciuIgic >bat!:.t‘. ) 233 SASSĂREZ datorită foneticii sintactice și ajung ia b cinci k^’ era urmat (ie o Hat. (tunsblio) și, prin extensie, ia alte citeva cuvinte (lat. qualis >bale, quemyfccii) ; lat. pl-, bl-, fi- se păstrează (cu Z>r) în log. și câmp. (el.mc >log. brac, câmp, krai, plangilAog. pran- câmp, prudei iii) și se palatalizează în sass. -gali. (sa>s. ifaid. gali. tjai, sass.-gall. piehi} ; lat. iașii (ladcAesg. latie, cam]), latii, fadum>Juim) ; lat. gnsan. (lignaslmna) , mn>na (dammimyhmiii, a amnum >camp. sbannu) ; lat. n, r, l iot au diverse tratamente în funcție de grai (cancan > L<. dimdcare, câmp. Immd^ai, bunuri; fabulanus> log. țaulardm, câmp, fauiard ;m, sass. faurad'jdoU ; în nuorcz-bitlez rămitie nemodificat: faulai cu ; mmm >log. (>dm: ullsu, cam]), ed/a) ; lat. rn>r (mintAog, câmp., sass., gali, bora) ; proteza lui : Înaintea uimi a -4- consoană în log. (log. isbola, o mip. sbota) ; proteza vocalicii înaintea lui r- in cam’>. (lat. rama sacaua, orana) ; tendința de meta- teză a Ini r iu cam)), (câmp. I] ruocddu, log. ber- m d.lu) ; vocală paragogică (log. dormiui, câmp. d^ai di) ; tendința de evitare a hiatului cu apariția mmr consoane inițiale neetimologice in fonetică sin tactică (lat. r.w/t’>log. bessire) ; sistem vocalic accentuat cu. 5 foneme /i, e, a, o, u/ in log. și cu 7 foneme /i, e, e, a. o, o, u/ in câmp., în poziție neacccntuată 5 foneme /i, e, a, o, u/ în log. și 5 /i. a, u' in câmp. ; iii câmp, fonem /w/, rezultat din gr. recente it. -/kw/-, -/gw/-, absente din log., umle lat. bw, gw sp, bb : iu cam]), tendință de naza- lizare a vocalelor (lat. luna>laa, lana>lda>ld') ; în câmp. I se pronunță velar. Singura 1. romanică actuală care păstrează -us al neutrelor lat. (tem- d-isstempus, pccits> pebus ) ; pl. -s in log. și cam]), și absența lui iu sass.-gali. (lat. canes >log. lainea', câmp, băniei, sass.-gali, bani) ; art. hot. sa, sa cu forme provenind din lat. ipse în log. și câmp, și din iile în sass.-gall. (log. sa gane, câmp, sa mani, sass. li gani, gali, la bani) ; neutralizarea opoziției de gen ia art. hot. pl. câmp. (câmp, is ; log. sos, sas) ; comparativul cu plus ; pron. pers. 1,2 sg. cu forme distincte de dat. (mi) și ac. (w) ; pron. dem. ternar, cu continuatori ai lat. iste, ipse, iile întărite cu eccum (kasta, bussu, bmddu) simplificat, in unele graiuri, la unul binar, iu ciuda conservării formale a celor 3 termeni originari (kustu se opune lui bussu, kuddu) ; pron. pos. pl. issovo (bantida) și dispariția lor în sass.-gall. (emula) ; desinențe pers. 3 pl. în sass.-gall. de tip v. tosc. și corsican (dit t ani) ; păstrarea conj. impf. lai. în -ret cu valoarea din lat. în log. și împrumutarea în câmp, a unor forme din it. și cat. care continuă m.m.c.pf. lat. (cantaret >log. ban- tard, cantm(ui)sset>omm'p. bardessi d i) ; viit. analitic format cu abere, andare sau debere : păstrarea a .numeroase part, trecute tari (log.- cam]). /< rtu, /mda de la ferrere, burrere) ; compl. direct (nume de pers.) cu a (log. appo bisio a mamma, câmp. ap pa biu a mamma). Numeroase cuvinte lat. păs- trate exclusiv în s. : acma, iiacrlm, iubilare, mag- aus sau în s. și rom.: sezre, pe r tundere; unele cuvinte lat. din v. s. înlocuite cu cuvinte it. (*ueclus, aA: '7 , acteranus prin it. vecciiio, albuș — it. bianco), .substrat paleosard (babim, ini; toponime : Gonu, Gmii-, Uczulei, Tucacai) ; cuvinte grec., mai frec- vente în v. s.; cuvinte cat. și sp. iacă din sec. 14, foarte multe, cele mai numeroase după cuvintele moștenite din lat. (în toate domeniile onomasiolo- gice ; cuvintele sp. r.ăspim.iih? iu N și cele cat. în S), influență it., mai ales a d. pisau și gen. din evul mediu și d. toscan și it. literară in epoca modernă, bogăție sinonimică : termeni lat. moș- teniți, creații proprii, împrumuturi din cat., sp., it. (,,a xiubi’' : zs'imaie — cat., amare — it., berar bene — lat.). Structura dialectală în perioada v. — unitară. Astăzi cu mari deosebiri dial., vorb. pentru a se înțelege intre ei apelează La it. 1). log., cel mai caracteristic pentru tipul s. (în cadrul lui un grai nuorez-bittez, considerat de unii chiar d. aparte), cami). — particularități comune cu d. it. centro-merid., galL si sass., inti- mele 2 cu multe elemente it. (din d. corsican de ti]) tosc.). Se consideră că log. și câmp, formează un diasistem opus celui constituit de gali, și sass. tlall. și sass. s-au format pe un strat log. primitiv prin colonizările corsicane și prin dezvoltarea unei conștiințe lingvistice apărute la burghezia din Sassafi) care promova o atitudine negativă față de tipul lingvistic s. Ițste cea mai bogată 1. roma- nică în ce privința textelor v. (sec. 11-12), toate avînd caracter juridico-administrativ. Numărul mare de texte v. s. a fost explicat prin cultura înapoiată din ins. și prin slaba cunoaștere a lat. (cultura lat., limitată la elementele culte din orașe, s-a stins în urma izolării Sardiniei din cauza pira- ților sarazini și sărăcirii ins.), ceea ce a făcut ca după căderea Imp. Biz. populația s. să nu scrie documente în lat., ci în s. S-a constituit din cele mai vechi timpuri o 1. vulgară ,,ilustră” (vezi sardă ilusiră), bazată pe d. log. Nu există o orto- grafie națională; textele v. s. în alfabet lat. sau în caractere grec. .W..S'. sardă, iiifhieiiță —. S-a exercitat asupra d. algherez al cat. vorbite în reg. Alghero (Sardinia), colonie stabilită în această ins. încă din 1354. Influență mai ales in lexic (as'.ala, barella, fiara, mumndas, pașii, seni). M.S. sardă ilustră, varietate artificială a sd. folo- sită exclusiv în scris in vechile documente juridice, oficiale și de poeții din reg. Logudoro. Compromis între diversele forme dial. cu predominarea celor log. de tip nordic (r-r consoană>Z: suidu, foite, pf. in -c< had). M.S. sassarez (sassaric), d. sd. considerat de unii d. it. NV ins. Sardinia (reg. Sassari). D. sd. cel mai apropiet de d. it. corsican de tip tosc. Se afirmă că un superstrat it. (v. genov., v. tosc.) a modificat condițiile primitive ale d. log. vorbit SAYAGUES 284 pînă în sec. 18 în orașul Sassari. Singurul d. sd. în care lat. £ și e, u și o se confundă (lat. piscis> P^i, nuce>nodzi) ; lat. au>o (paucusypăggu) ; lat. Ă, g + vocală palatakă>rZ5 (gattayd-gatta) ; consoanele surde devin geminate (lat. rota>rodda), iar sonorele devin fricative și dispar (lat. ligaro lid)', lat. kl>l$ (clumarot^amă) ; lat. pl, il>pi, pi (plangit>pjandp,i) ; lat. 7-, d 4- 7 yd^d^ dat. ianuayd^anna, hodie>od^dyi) ; lat. n -r j»i; lat. 5 -j- iot>f ; l, r, s 4- consoană se trans- formă în spirantă palatală; -s cade (lat. caniș > hani) ; 28 foneme (9 in plus față de nuorez-bittez), 5 vocale accentuate și 3 neaccentuate și cu seria africatelor ts, dz, tj, d^ ; art. hot. din lat. iile (iile canem>li gemi); pron. pos. proclitic (kandu lu mz fișoru) ; pron. neacc. în combinație cu inf. sînt postpuse (a puddla sand) ; pron. rel.-inter. Âa>lat. quia : verbele de conj. 2 și 3 trec la conj. 4; desinențele -ku, -gu de origine tosc. la ners. 1 ind. prez, (do : doggu) ; desinență pers. 3 pl. -ani (dilțtfani) ; viitor si cond. sintetic (veda- rad^d^up ; inf. cu formă apocopată ca în gali. Cuvinte it. care au înlocuit cuvinte sd. comune, log. și câmp, (ditțtți, amatsă pentru narrere, (b)oki- re, bolți ți ri ,,a ucide”). 37.S. sayayues, grai sp. (d. ast.-leon.). NV Spaniei (SV prov. Zamora, Sayago). Termenul este între- buințat mai ales pentru denumirea vorbirii popula- re, neîngrijite, folosite în literatura sp. La baza acestui limbaj convențional, amestec de arhaisme, expresii populare și creații umoristice ale poeților, numit în mod echivoc s.. stă vorbirea populară cu particularități leoneze din reg. Salam anca, cunos- cută sub numele de charro. Folosirea termenului s. cu această accepție este atestată încă din sec. 14 (Libro de buen amor), dar a fost consacrată de Juan del Encina (1468— 1529) și Lucas Fcrnăn- dez, trecînd în teatrul din Secolul de Aur (Lope de Vega) și ajungînd pînă în poezia din sec. 18. M.S. sărăcăeean. grai ngr. al unei populații de păs- tori seminomazi de origine arom. (fărșerotă) pre- cizate de cîteva sec., probabil de prin sec. 15; numele derivat de la Siracu, localitate arom. în reg. munților în caie vorb. acestui grai trăiau vara. Conservă, cuvinte arom., chiar in vocabularul de bază: termeni de înrudire (latas, lalas, nurmos), denumiri ale părților corpului (buka, tdnizia), verbe (fliturau, scapet, surau, vigliz), numeroși termeni păstorești (laju, mbl'orîa), urca), nume de animale (brasca, flet(u)ra), diverse altele (crepitura, drăcos, falsa, furtuna, marț, mutos) ; cuvinte dispărute din arom.: mpuiina. M.A. săsească, influență S-a exercitat asupra le- xicului drom. (mai ales din Transilvania). Sașii sînt semnalați 211 Transilvania începînd cu sec. 12, cînd au fost colonizați de statul feudal maghiar. Sînt originari din partea vestică a Germaniei (valea Rinului si a Mosellei) ; ulterior au venit coloniști și din Saxonia (de la aceștia provine numele generic de sași). Sașii, vorbitori ai unor d. germ., alcătuiau burghezia din Transilvania primelor sec. după așezarea lor în această prov.; ei au intrat în contact cu populația rom., ceea ce a dus la schimb reciproc de cuvinte între cele două 1. (vezi româna, Influență ~). Unele cuvinte săsești sînt răspîndite și în Muntenia și în Moldova, iar altele sînt chiar termeni literari. împrumuturile săsești sînt adesea greu de delimitat de cele ger- mano-austriece și germ. mod. Pe baza unor criterii stabilite de V. Arvinte se consideră de origine s» cuvinte care se referă la construcții medievale (șanț, turn), prelucrarea lemnului (buștean, joa- găr, leat, roabă, șindrilă, șiță, țandură), creșterea vitelor (șopron, șură), obiecte casnice (cârjă, troacă), alți termeni (jeț, ștreang). In Transil- vania, urme s. și în toponimie: sate locuite de sași au nume s. : Agnita, Bungard, Crisbaf, Găini- b av, L a n c râm. M. S. scandinavă. Influență S-a exercitat in epoca veche a 1. fr. din partea 1. germanice a norman- zilor (vikingilor) care s-au stabilit la începutul sec. 10 în prov. fr. ce le poartă numele (Norman- dia) si au fost asimilați rapid de populația, roma- nică autohtonă. Cu temperament războinic, norm. au cucerit Angliei (1066; vezi anylo-nurmimd) și S Italiei (sec. 11 — 12), favorizind pătrunderea, influenței fr. Termeni scandinavi în lexicul fr. mai ales referitori la marină fbitte, etambot, Grave, (a)grcer, hauban, marsouin, liliac, vague) ; influență mai puternică asupra d. norm. Top.: Etalondc, Torgistorp; antrop.: Anquetil, O(s)mont. Ls». mod. prin cîteva cuvinte norvegiene care denu- mesc realități specifice : fr. fiord, it., sp., pg. fiordo ; fr. saga : it. sd, fr. ski, sp. esqui, pg. esqui. S.R.R schimbarea categoriei (valorii, clasei) grama- ticale (morfologice), vezi conversiune. scop, complement circumstanțial de — . Deter- mina în lat. verbe sau adj. (temfora fruct ibus. . . praeczpzenâis accomodata ; res fadlis ad mtellrgen- dum) ; unele construcții (ca fadlis intdlectu) pot. fi interpretate fie drept c.e. de s. exprimat prin dat. destinației, fie ca circ, de relație exprimat, prin abl. punctului de vedere. Se exprima prin subst. sau substitute (pron. sau adj. pronominale: mei! mea causa) și prin verbe la unele moduri ne- personale. Expresia proprie c.e. de s. era dat. scopului (datiuus finalis) fără prep, (canere receptui), folosit mai ales după anumite verbe; cu verbe ca esse dat. înlocuit de nom. (edtio esse’ est exitium) din cauza interpretării ca nume predicativ; după verbe de mișcare exprimat plin ac. fără prep, (quo illam fadlis r.uptum amet) ; construcțiile cu prep, s-au extins tot mai mult: in — ac. (in prarminm dala), prep. ..improprii” causa, gratia — gen. ('honods causa; (Ztwpli gratia), ob f ac. în epoca imperială (rem emm. familiarem ob conjessionem Christi occuparei), și mai ales ad- -r- ac. (-Menire ad auxilium) și pro (confundat din ce îu ce mai frecvent cu per} + abl. (quae pro salute mea fecerit). C.e. de s. se exprima și prin inf. scopului (în expresia dare! mi n ist rare bibere și mai ales cu verbe de mișcare : eximus hidos uisere), construcție răspîndită în lat. tîrzie, cînd inf. apare precedat de ad (Hala: date ad znanducare) ; prin supinul in -turn cu verbe de mișcare (ire dorznitum) — interpretat și ca, circ, de loc — sau exprimînd destinația (date nuptum) ori intenția (neque uos ui turn iniurias hodor), și prin supinul în -iu ; prin gerundiv cu prep, ad (ire ad uenandum), in (ț-eezmiam in acdificationem ehts templi se posuit), causa (ui/.endș 285 SEMIAUXILIARE, VERBE causa), în epoca imperială, în mod artificial, și la gen. de relație (Aegyptum projiciscitur cognos- cendae antiquitatis) ; ideea de scop se putea exprima și prin gerundiv (adj. verbal în -ndus) acordat cu compl. dir. al anumitor verbe (dare alicul pueros educandos) — înlocuit cu ini', cu ad (ad edu- care ) sau la dat. destinației/iinal (vei gerendae diem dicere), în epoca imperială și în construcții autonome (naues quas Liuius tulandis commea.lt- bus habuerat), tot mai frecvent cu prep, (ob nm iudicandam ; propter au spic ia repet (-uda ; pro libe- randa amica). Și în 1. romanice, rolul de e.e. des. este mai clar în cazul construcțiilor care determină verbe (după verbele de mișcare pot avea însă și nuanță de loc), cele care determină adj., conside- rate de gramaticile unor 1. e.e. de s. (fr. ne pour l’etude), putînd fi interpretate de cele mai multe ori drept compl. indirect, (exprimind mai ales destinația) sau drept circ, de relație. Valoarea cea mai clară de c.c. de s. (exprimind scopul de atins sau de evitat) o au construcțiile cu verbe la inf. (în rom. și la supin: Hai la cules 1). în fr. după unele verbe de mișcare se folosește inf. fără prep. (J’irai voir mes parenis) chiar atunci cînd inf. se referă la alt subiect decît verbul regent (referindu-se însă la un compl. al acestuia sau, în cazul verbelor cu sub. nedeterminat, la sub. verbului regent: j’envoie mon- ami s’infornwr; E Allema gne est faile pour y voyager). în celelalte 1. romanice și în fr. după alte categorii de verbe, c.e. de s. este introdus prin prep, sau loc. prepo- ziționale mai mult sau mai puțin specifice (unele comune și circ, de cauză), care alcătuiesc inven- tare bogate : rom. mod. (m 1. veche și fără prep.) Plec la țară pentru! spre a-mi vedea părinții, fr. diviser pour icgner ; se soigner af in de guertr ; flatter en vue de plaire ; cu sub. diferit: donner ă manger ; familiar histoireiqueslion de rire, it. cano a vedere; Corriamo per giungere in tempo ; sp. după unele verbe de mișcare cu prep, a : Salgo a pasear; Estudio para aprenacr ; Ho lo corupte porlparața fin de no gastar dinero, foarte rar cu sub. exprimat diferit de al verbului regent: Parața fin de terminar yo la carrera, mis padres se sacrifi- caron muc ho, pg. Sa iu a f acer compraslpara passear ; A fim de chegar cedo a casa mio nos de.morămos no caminho ; cu inf. pers, cînd se referă la un sub. diferit de al verbului regent: Digo-ie para o saberes ; cat. cu per (pentru a exprima o acțiune voită): Corria per arribar el primar sau cu ger a : Li posa- vem molles dificultats per a desanimar-lo, sd. cu a sau pro : pro parlhire su fetu. C.e. de s. se exprimă și prin subst. (în general abstracte, mai ales nume de acțiune) cu prep, sau loc. prepoziționale (rom. a merge în recunoaștere, fr. 11 fait cela- pour notre edificaiion, it. v re ere per Va iu t-o de gli altri ; în sp. construcții de tipul estudiar para medico sînt rezultatul elipsei verbului. copulath) sau prin anumite substitute pronominale — dem. cu sens ,,neutru” (rom. Pentru asia ai venit ?), care au dat naștere unor loc. adverbiale (rom. de aceea, pentru aceea, de alia — comune și circ, de cauză). Construcțiile cu subst. care exprimă prin sensul lor ideea de scop sînt adesea interpretate, după caz, ca loc. prepoziționale (rom. în le u scopul, -in vederea, în leu intenția, in ideea, fr. ă seule fin, dans la vuefă dessein'dans le dessein-dans Pinten- tionlă Pe/fet/dans le but de, it. al finejallo scop-o) con Vintenzion-e di) sau ca loc. adverbiale (rom. in această idee, în același scop). Vezi și finală, pro- poziția circumstanțială l.V.R. «cripta, termen folosit în lingvistică pentru a», denumi varietățile regionale ale idiomurilor galo- rom. folosite în scris în perioada medievală. Utili- zat pentru prima dată de L. Remacle. S.fi’JU Scrisoarea lui Neaoșii, cel mai vechi text în 1. rom. (anume drom.) continuu și necontestat, dintre cele cunoscute pînă în prezent. Publicat pentru prima oară de N. lorga în 1900, a fost inclus dâ atunci încoace în diverse colecții de docu- mente istorice și în crestomații filologice, în trans- literație sau în transcriere interpretativă. Origi- nalul, scris cu cerneală, pe hîrtie, în alfabetul chirilic semicursiv, se păstrează la Arhivele Sta- tului din Brașov. Este scrisoarea unui anume Ueacșul (negustor) din orașul Cîmpulung (Țara Românească) către primarul orașului Brașov, căruia îi comunică informații confidențiale despre- pregătirile turcilor în vederea unei campanii mili- tare. în Transilvania, Localizarea (Cîmpulung} este indicată în text (în traducere slavă: Dlugo- pole), iar data (29 sau 30 iunie 1521) a fost stabi- lită după criterii interne, cu ajutorul numelor proprii și al detaliilor de ordin istoric conținute în text. S. iui NT. are formule de Introducere (adre- sare) și de încheiere în 1. sl., ca și o formulă adver- bială de tranziție sl. (repetată în text), conform practicii de cancelarie din țările române, cores- punzind formulelor lat. din textele romanice occi- dentale. L. rom. a textului este clară și firească, în ansamblu inteligibilă și astăzi, cu puține parti- cularități de epocă — mai ales în grafie și în fonetică — sau/și regionale. Llemente de 1. vor- bită. Sintaxă cursivă și relativ simplă, cu fraze- de 2 pînă la 6 propoziții aflate în raporturi de coordonare și de subordonare dintre cele mal puțin complicate (coordonate copulative, subordo- nate completive directe și atributive); elemente de- insistență menite să asigure veridicitatea informa- țiilor și înțelegerea lor. Lexic predominant lat., (moștenit sau creat în rom. din elemente moște- nite), cu cîteva cuvinte de alte origini: sl., magh., grec.; puține cuvinte ieșite ulterior din uz (adv. io) sau devenite regionalisme (lotru, megiaș). Gra- fia, cu separarea corectă a cuvintelor, cu foarte puține inconsecvențe ominlumin ----- oameni r notarea lui i final: omin, meșter, megiiaș pl., dar mulți, păziți, știți) și cu o singură ezitare (la. notarea grupului șt din meșter), denotă existența, unei tradiții a scrisului rom. M.A. sem «auxiliare, verbe Categorie de verbe- utilizate in 1. romanice în construirea formelor verbale perifrastice* cu valoare aspectuală, tem- porală sau modală. Buncționînd ca suport al mărcilor de timp, pers, și număr, în prezența for- melor nominale/adjectivale (nepredicative) ale verbelor purtătoare de sens lexical, împreună cra- care alcătuiesc perifrazele verbale, aceste unități au suferit un proces de gramaticalizate cel mai ades incompletă, în urma căruia și-au pierdut în mare măsură propriul conținut semantic. Asimi- late frecvent aux. datorită rolului pe care-1 joacă SEMIAUX1LIARE, VERBE 286 în cadrul ,«conjugării perifrastice”, tratate alteori ca s. (Im cauza păstrării unei cantități variabile de substanță semantică, aceste unități își văd câteodată contestat statutul de clasă distinctă de intrumente gramaticale în virtutea faptului că nu comportă ca aux. propriu-zise (a avea, a fi). caracteristici formale atestîndu-le gramaticalizarea. Utilizate în cadrul formelor perifrastice, marea majoritate a acestor verbe dovedesc totuși o •rezistență mai mult sau mai puțin accentuată la combinarea cu ansamblul timpurilor și modurilor n-oprii paradigmei verbale. în contrast cu lat. clas., care folosea de preferință mijloace sintetice de exprimare a valorilor aspectuale, temporale și modale, 1. romanice continuă și amplifică mani- festările de analitism caracteristice lat. vulg., dezvolți nd numeroase forme perifrastice, fapt ce implică lărgirea inventarului de unități verbale cu rol de aux. Printre acestea, un loc aparte revine verbelor de mișcare care, golindu-se (aproape) complet de sensul propriu, concret, de verbe de deplasare orientată,'neorientată în spațiu si com- binîndu-se cu un număr limitat de timpuri gra- maticale, ajung să exprime valori temporale (uneori diferite, sau chiar opuse, de la nu idiom la altul), asociate în proporții variabile unor valori aspec- tuale. Fără a se putea vorbi despre un inventar precis de s. -- cu unități care să se regăsească în fiecare 1. romanică —• se disting, de regulă: s. (aux.) aspectuale: mcoative (sp. ir, pasar, echar (a 4- inf.)), termiuative (sp. voii}' (a -f- inf.) ; pg. vir (a + inf.)), durativ continue (it. stare (-J- gerunziu) ; fr. etre, rester (ă inf.), ne faire (quc inf.) ; sp. estar, andar (4- gerunziu), ir, venir, seguir (4-gerunziu) ; pg. estar (4- gerunziu), estar (a 4- inf-), andar (4- gerunziu), andar (a 4~ inf.), vir (4- gerunziu), ficar (4- gerunziu), fie ar (a 4- inf.)), durativ progresive (it. venire (4- gerun- ziu) ; fr. aller ((en) 4- part, prez.), repetitive (it. andare (4- gerunziu) ; sp. volver {a 4- inf.) ; pg. costumar (4- inf.)), perfective (it. essere (4- part, trecut) ; sp. tener, traer, quedar, dejar, estar, ser (4- part, trecut)) ; s. (aux.) temporale, exprimînd timpuri ,,imediate” și avînd, implicit, și o nuanță aspectuală imperfectivă, respectiv perfectivă : pen- tru viitorul imediat (fr. aller (4- inf.) ; sp. ir (a 4- inf.), pg. ir (4- inf.)), pentru trecutul recent (fr. venir (de 4- inf.), sort ir (de 4" inf.), ne faire que (de 4- inf.) ; sp., pg. acabar (de 4- inf.)) ; s. (aux.) modale: exprimînd obligația, necesitatea, cu nuanță temporală de viit. (fr. devoir, falloir (4- inf.) ; sp. haber (dejque 4- inf-), tener (que 4- inf-), deber (de -[- inf.) ; pg. hauer și în special ter (de 4- inf.)), exprimînd iminența, cu nuanță de viit. foarte apropiat (it. stare (per 4- inf.) ; fr. etre en passel presjsur le point (de 4- inf.) ; pg. estar (para 4- inf.)), exprimînd iminența contracarată (fr. faillir (4- inf.), manquer ((de) 4~ inf.)). în unele 1. roma- nice se admite existența unor s. (aux.) de diateză — factitive: fr. faire, laisser ; sp. dejar, hacer, mandar ; aceste unități au corespondent în celelalte 1. romanice, dar în gramaticile respective nu li se acordă statut de s. (rom. a face, a porunci, a pune ; pg. faser, mandar). Intr-o situație asemă- nătoare se află și o serie de alte verbe considerate într-una sau alta dintre 1. romanice ca mijloace lexicale de redare a unor valori aspectuale sau modale : rom. a începe (să 4- conj.), a prinde (să 4- conj.) ; ic. eoniiudare (a 4- inf.) ; fr. commencer (ă-de 4- inf.), se mettre (ă 4- inf.), se prendre (ă 4- int.) — incoativitate ; rom. a continua, a nu inceta (să -î- conj.) ; it. continuare (a -f- inf.) ; fr. conti- nue/ (dde 4- inf.), ne cesser (de 4- inf.) — con- tinuitate durativă; rom. a fi (de 4- supiu), a avea ide 4- supin), a trebui (să -f- conj.) ; fr. avoir (ă 4- inf.) — necesitate, obligație; rom. a putea (să conj.), a fi (să 4- conj.) ; fr. pouvoir (r inf.) —• posibilitate ; rom. a sta (să 4~ conj.) -- imi- nență; etc. d.C. sem (consoane-. în lat. existau s. / și w. Lat. nu distingea în scris vocala Fu] de semivocala fvsj, nici vocala [ij de ijj, semnele folosite fiind respectiv lr și I. Ca statut fonologie, s. au fost considerate diept variante ale vocalelor corespun- zătoare, dar, avînd în vedere distribuția lor în cuvînt și evoluția lor ulterioară, e preferabil să li se atribuie autonomie fonologică, ineluzînd printre realizările lor posibile atit segmentul care apare înainte de vocală (uita, iocuț), cît și semi- vooalelc*, cel de-al doilea element al diftongilor ac, oe și au, eu (caelum, causa). S. lat. prevocalice se com- portă ca niște consoane ; ceea ce le caracterizează es- te imposibilitatea combinării lor cu o consoană (singura excepție — cuvintele cu inițială semi- cousmiantică precedate de un prefix cu finală consonantică : abiuugo, inuenio); ele au fost supuse procesului de consonantizare și nu rămîn decît rare urme ale lat. iot: iowtosp. yacer; maius> sp. mayo, pg. maio. Un alt iot apare în lat. vulg, prin sinereză; avînd mai totdeauna o poziție posteonsonantică, el antrenează consoana la care se asimilează în procesul de palatalizare consonan- tică (uinea suinia >rom. vie, it. dgna, fr. vigne, sp. viăa, pg. vinha). S. / și m reapar în trecerea de la lat. la 1. romanice ca urmare a diftongării vocalelor (lat. pdrasrom. piatră, it. pietra, fr. pierre, sp. piedra : bonus >it. buono, sp. bueno ; iiaberoh. avoir), a palatalizării consoanelor ( pa- caredx. payer ; genere >sp. ye/no). Se adaugă fr. |i[i (fuir). în sp., s. tind să se consonantizeze în poziție inițială de cuvînt și de silabă, (vezi rehi- lamientn). .S./?./?. seinlcuhisin. cuvînt romanic cu fonetism etero- gen, datorat unui amestec de elemente moștenite și împrumutate din lat. Poate fi un termen moș- tenit a cărui evoluție firească a fost parțial frînată de influența cuvîutului lat. etimon (fr. ecole, sp. clari ia) sau un termen împrumutat care a suferit influența formelor moștenite, existente în 1. (fr. ecarlatc). Identificarea lor se face cu ajutorul cri- teriilor fonetice : forma lor este rezultatul simul- tan al unor modificări obișnuite de la lat. la roma- nitate, dar și al preluării unor secvențe de sunete care în cuvintele moștenite au fost supuse unor transformări fonetice; fr. aneuglet lat. ab oculis cunoaște d’ftongarea lat. e, dar nu și palatalizarea gr. coiisonantic -bl- rezultat prin sincopă (cf. lat. oculussir. r(om. cintui, pater>\>g. pui), a palatalizării și a evoluției unor gr. consonantice ( paleaMx. pailie, cuneus >rom. cifi, sca >it. sei, sp. sr/sj. în rom. apar s. e și o (scară, soartă) ca elemente componente ale unor diftongi. S.R.R. sendinez, subd. pg. (d. mirandez). Portugalia (localitatea Sendim, la S de Miranda do Dourog Se deosebește de d. mirandez prin conservarea lat. I- nepalatal, ca în pg. (lugar față de Ihugar), și prin închiderea vocalelor lat. e și 6 accentuați la i și, respectiv, u (lat. lerra>lirra, festasfista, oculus>ulho, bonus>buuo) : lui -du din d. mirandez îi corespunde -do ; joi. Particularități gramaticale și lexicale comune cu d. ast.-leon. al 1. sp. C.L. senez, d. it. (gr. tosc.). Centrul Italiei (centrul reg. Toscana, zona orașului Siena). Considerat în prezent d. cel mai apropiat de 1. literară (mai apropiat decît d. florentin), grație unui proces de istoric de decantare a caracteristicilor dial. tosc. Africatizarea lui s postconsonantic în interiorul cuvîntului sau în fonetică sintactică (intsjzme, il tsole -- it. insieme, il sole), kze>k în vorbirea popu- lară (kattro, kesto, kallo it. qualtro, questo, qudlo), extinderea desinenței -ano de ind. prez. pers. 3 pl. la toate conj. Printre cele mai vechi texte cu trăsături s. ; scrisoarea unor negustori din Siena (1260). Literatură în s. : sonetele lui Cecco Angio- lieri (cea. 1260—1311), epistolele Caterinci da Siena (1347— 1360). comediile lui Cirolamo Gigli (1660-1722). O.S.C. seram', vezi papia kristamp Sermenls de Strashouig, vezi Jurămintele de la Strasbourij. seseo, pronunțarea sunetului sp. [0] ca s; din punct de vedere fonologie s. reprezintă dispa- riția opoziției, dintre /O/ și /s/: siego, suio sp. ciego, cicio. l'cnomen dial. caracteristic pentru and. (V prov. ILuelva, N prov. Sevilla, S prov. Cordoba, N prov. Malaga și Jacu — parțial, intr-o fîșie care separă aria de ceceo de cea în care se păstrează distincția /O/^/s/i, unde coexistă cu cecco, can., sp. am. și isp. Nu este considerată o trăsătură dial. cu iui statut social inferior. S. este, din punct de vedere istoric, în strînsă legătură cu cecco, amîndouă fenomenele reprezentînd un stadiu mai avansat in reducerea fonemelor consonantice sp. petrecută în sec. 16—17. Opoziția dintre africatele ts, dz și fricativele s, z din v. sp. s-a redus în cast, la opoziția /0/~/s/_ iar în and. procesul a avansat prin anularea distincției dintre / 6/ și ;s' în favoa- rea lui s (s.) sau a lui 0 (cecco). Opțiunea pentru 4 sau 0 a fost un proces de lungă durată (există mărturii că in sec. 16—17 era o confuzie totală după dispariția opoziției dintre africată și frica- ti vă). Fenomenul atestat timid în sec. 15 s-a generalizat în sec. 16, deși nu este menționat ca acest nume (se folosea termenul ceceo atît pentru, ceceo cît și pentru s.). Apaiiția s. în Andaluzia, explicată prin amestecul mare de populație dato- rat Recouquislei și intensei emigrări spre continentul american (Sevilla a devenit cel mai mare oraș al Spaniei imperiale, cu o puternică conștiință regio- nală). în can. se explică prin originea merid. a colonizatorilor, iar în sp. am. prin amestecul mare de populație (unii invocă originea merid. a primilor coloniști). în isp. a avut loc dispariția opoziției numai la perechea surdă /ts/~/s/, deci la fel ca în and. Bliminarea opoziției s-a făcut în favoarea unui s predorsal (and., can., sp. am., isp.) sau a unui s conmal (and.) ; repartiția celor 2 feluri de s în and. nu coincide cu aria s. (există atît în aria s- cit și în cea cu ceceo). Un fenomen identic (sesseio) există în pg. (popular și dial.), galic, și creola pg. M.S. seyehelleză, creolă fr. din Seychelles (pc. Indian) ; peste 40 000 vorb. Utilizată in învăță- mîntul primar, diverse periodice și emisiuni radio și TV. Arh., inițial nelocuit, a aparținut Franței între 1744 și 1810; colonizare efectivă din 1770, avînd ca punct de plecare ins. Reunion — pose- siunea cea mai veche a Franței din Oc. Indian. Ocupat apoi de Marea Britanie (între 1814 și 1903 unit din punct de vedere administrativ cu Mauritius). Imigrare africană masivă spre mij- locul sec. trecut; ca urmare, populația este actual- mente în majoritate de descendență africană (șî nu indiană, ca în Mauritius), populația albă fiind, minoritară. După obținerea independenței, ca 1. oficiale s-au declarat atît engl., cit și fr. Mai apro- piată de mauriciană decît de rcunioneza actuală (supusă decreolizării), deși derivă, ca toate creolele Ir. din Oc. Indian, din faza veche a acesteia, bour- boneza. Caracterizată prin abundența nazalizări- lor (rare în rcunioneză), care se regăsesc în fr. populară din sec. 17. Trăsături comune eu reunio- neza, care o deosebesc de mauriciană și de rodri- gueză: conservarea formelor nazalizate ale pose- sivelor [mo], [so] ; folosirea sistematică a lui [u] la pers. 2; prezența lui i morfem verbal Ia prez., pers. 3; [lekeli folosit ca determinant al substitutului inter. Mai multe cuvinte din 1. ne- groafricane decit în celelalte creole fr. din Oc. Indian (posterioare însă constituirii sp. Ar juca rolul de 1. a unui clan din Ghana, unde ar fi fost dusă de un șef local exilat în Seychelles. IM.R. sieam substrat Influență asupra lat. din Sicilia. S. este considerată I. medit. preindo-euro- peană. Cîteva top. din SV Sieiliei par a fi de ori- gine s. S-a atribuit s.s. și absența diftongării me- tafonice din V Sieiliei, așa cum absența meta- foniei din d. tosc. s-ar datora substratului etrusc. M.S. sicilian, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. extrem). S Italiei (ins. Sicilia, Folie, Bgadi, Ustica, .Pantelleria). Considerat drept cel mai puțin merid. dintre d. merid. (G. Rohlfs), probabil ca urmare a puternicelor imigrații sept, din perioada post-normandă în centrul ins., in Palermo și Messina si a influentei oermanente a culturii ȘICUL, SUBSTRAT 288 galorom. și a it. literare. D. foarte etrogen. Subd. : s. occidental (V Siciliei, prov. Palermo, Trap ani, Marsala, Agrigento), s. central (vezi și galo-sici- iian), s. sud-oriental (SE ins., prov. Ragusa), s. oriental (E ins., prov. Catania, Siracusa), messi- nez, s. din ins. Eolie (NE de Sicilia), pantesc. Metafonie răspîndită pe zone neunitare (inexis- tentă în s. occidental și s. oriental); diftongare spontană în unele zone non-metatonice (frjevt, tjerra, sjetti, tjesta = it. febbre, terra, sette, testa) ; frecvență și varietate mare a sunetelor retroflexe (parjeda, pațri, pjeddu — it. padella, padre, pelle); africatizarea lui 5 precedat de n sau r, ca în unele graiuri cal. și nap. (pintsari, vurtsa, un tsurdatu = it. pensare, borsa, un soldata) ; lat. bl->br- în subd. messinez și s. central (bnmnu, brancu = it. biondo, bianco) ; lat. pl, kl>tț în s* sud-oriental -și s. central (tfinu, malt$a, t^au = it. pieno, mac- ■ohia, chiave) ; encliza pron. pers. sub. pers. 2 pl. (și uneori și 2 sg.) la unele forme verbale de ind. pt'.s. și impf. și conj. impf., ca în d. campan și cal. (•zantastiuu, amavitu, truvassivu = it. voi cantate, .tu amavi, voi trovaste) ; absența enclizei pos. la subst. desemnînd grade de rudenie (atestată însă du textele vechi) : me maritu, to sora = it. mio marito, tua sorella; forme de cond. prez, in -ia (vurria = it. vorrei), adesea înlocuite prin conj. impf. (vztlissi, vivissi = it. vorrei, berrei) ; compl. •direct pers, introdus prin prep, a (vidennu a tia, ■ajpettu a M aria = it. vedendoti, aspetto Maria) ; lexic cu compoeuță eterogenă: trăsături sept, (con- tinuatorii lat. testa, maritare, și nu ai lat. ca put, inuxorare), influență grec, (zimmaru, battismu), fr. și/sau oc. (avanteri, radina, accattari, addu- mari), ar. (țurta, favara, filusi, norja, tarka, cca 500 de cuvinte). Printre cele mai vechi atestări ale s. : canțona Pir meu cori alligrari de Stefano Protonotaro (prima jumătate a sec. 13), poezia Roșa fresca aulentissima de Cielo d’Alcamo (înainte •de 1250), Formula di confessione siciliana în alfabet grec. (sec. 14), Declarus, cel dintîi vocabular s.-lat. al lui A. Senisio (sec. 14), deschizătorul unei •tradiții lexicografice în s. îndelungată tradiție poetică în s. : creația lirică de inspirație oc. a „Școlii siciliene” (prima jumătate a sec. 13), în mare parte ,,toscauizată” de copiștii sec. următor, ■compozițiile lui Cielo d’Alcamo (sec. 13), creația marelui poet dialectal Giovanni Meii (1740—1815). Numeroase cuvinte s. în lexicul it. comun: aran- ■cino, cassata, intrallazzo, mafia, raviolo, sciara, scippo, zagara. Elemente s. consacrate prin opera lui Giovanni Verga (1840—1922) și Salvatore Quasimodo (1901 —1968). O.S.C. sieul, substrat^. Influență asupra lat. din Sicilia. S., 1. i.-e. din ram. italică, poate din gr. latino-falisc, este cunoscută prin cîteva inscripții, glose și nume de pers, și de locuri. Cîteva top. (printre care și Sicilia} par a fi de origine s. M.S. silabă. în lat. raportul dintre s. deschise și s. închise este ușor favorabil celor dintîi. Transfor- mările fonetice care au avut loc în lat. vulg, și în perioada de trecere spre l. romanice afectează structura s»: sincopa ’a dus la creșterea numărului de s. închise ( uiridis>uirdis ), dar rezultatul a fost contracarat de procesele care afectau finala con- sonantica a s. (pierderea distincțiilor în poziție implozivă, reducerea gr. consonantice, simplifi- carea consoanelor geminate, accidente fonetice ca inetateza, anaptixa). Ponderea crescută a s. des- chise în 1. romanice actuale în comparație cu lat. arată că tratamentul la care au fost supuse consoa- nele implozive poate fi pus în legătură cu o tendință romanică spre s. deschisă (G. Straka, B. Malmberg, G. Bonfaute), care s-a manifestat cu mai multă pregnanță la periferia României (în rom., sp., dalm., friul., se diftonghează vocalele și în s. închisă, nu numai în s. deschisă). Ea continuă să se manifeste în pronunțarea romanică actuală a gr. consonantice interne sau a celor care apar la joncțiunea cuvin- telor, caz în care se preferă s. desciiise formate din finala consonantică a unui cuvînt și inițiala voca- lică a cuvîntului următor sau reducerea unor finale consonantice (rom. nu po(t) să-fi spun). S.R.R. siualeiă. Fuziunea a 2 silabe într-una singură se realizează prin eliziune, sinereză sau prin contra- gerea a două vocale. S. este identificată în general cu acest ultim fenomen, caracteristic mai ales 1. care nu prezintă eliziunea, anume sp. și pg. (sp. pap (a) ha venido, pg. tod(a) a gente). S.R.R. sincopă. S-a produs în lat. vulg., în cuvintele proparoxitone, în cazul vocalelor posttouice diu penultima silabă atunci cînd gr. consonantic re- zultat putea fi pronunțat (Appendix Probi: ocu- lus non oclus, stabulum non stabilim, uiridis non ziirdis). Formele romanice pornesc în general de la etimoane lat. în care sincopa a avut loc; mai refractare la s. au fost rom., it. și sd. (lat. hedera> fr. lierre, sp. hiedra, pg. hera, dar rom. iederă, it. edera) ; chiar în aceeași 1. romanică, în condiții fonetice asemănătoare, s. nu s-a produs întotdeauna {lingula>rom. lingură, dar ungula>unghie). Eat. vulg, a cunoscut și s. vocalei din silaba aflată ime- diat înaintea celei accentuate, față de care rom. și it. au fost, și de data asta, mai refractare (lat. bonitatoit. bontă, fr. bonte, sp. bondad, dar rom. bunătate ; nauicella>îr. nacelle, dar it. navicella). Fr. a cunoscut valuri succesive de s. și, implicit, de reducere succesivă a gr. consonantice nou create (lat. testimonium>tem)in ; masticare>mâcher; uin- dicarovenger) : această relaxare articulatorie mani- festată îutr-o fază veche a fost atribuită substra- tului celtic (A. Dauzat, V. Broudal, P. Delattre) sau superstratului franc, sub Influența unui accent de intensitate foarte puternic (W. von Wartburg); în cîteva cazuri în care s. nu s-a produs a avut loc reducerea silabei finale: lat. pallidus>pâle, ran- ciduc >rance. Frecvente s. și în d. galo-italice, ur- mate uneori de apariția prin anaptixă sau proteză a unor vocale pentru evitarea gr. consonantice nou create S.R.R. sinereză. Caracteristică lat. vulg, și varietă- ților neliterare ale 1. romanice. S-a manifestat și se manifestă ca urmare a tendinței de evitare a hiatului, iar succesiunea de 2 vocale este astfel pronunțată ca un diftong (lat. uinea>uinia ; rom. gratie, it. baule, sp. viaje, pg. tio, pentru care norma literară recomandă hiatul, pot fi pronunțate cu dif- tong). Fenomen frecvent în istoria 1. romanice, mai ales în istoria rom. (lat. mea>mea sau formele de imperfect -ebat>-ea). S. este utilizată în rom., sp. 289 SLAVO-ROMÂN, TEXT și pg- pentru evitarea hiatului la joncțiunea cuvin- telor (rom. nu le-am văzul, marcată de obicei in scris prin cratimă, sp. me alegra, pg. sede ardente). S.R.R. singular. Termen al opoziției binare de număr iu lat. și in 1. romanice. Subst. care au numai for- mă de s. fac parte din clase semantice care nu sînt caracteristice numai lat. și 1. romanice : nume de materie, de stări sau de însușiri, de discipline științifice, jocuri sau sporturi, majoritatea numelor proprii etc. Unele dintre ele pot fi folosite la pl. pentru a indica: varietatea (rom. vinari — pentru acest sens -uri, desinență de neutru pl., se extinde și la subst. fem. : mătăsuri, it. vini, fr. vins, sp. vino;, pg. vinhos), manifestarea concretă a unei stan. însușiri (rom. bunătăți, it. attenzionc, fr. amabilites, sp. amlstades), intensitatea (lat. f rigola, gaudia, rom. bătrineți, sp. orgullos). S.R.R. shdyonza, argou sp. Mexic. Numele este înrudit cu jerigonza. M.S. sirbocroată, influență ~. S-a manifestat asupra rom. (drom., arom., istrom.), dalm., it., d. istriote, d. friul.» isp. (djudezmo). Contactul dintre Țara Rom unească și statul sîrb a avut loc încă de la întemeierea lor. Contact permanent între români și strbocroați. în Banat, care a dus la influențe reciproce și, mai profund, în Istria și Macedonia, un- de toți vorb. istrom., respectiv arom., sînt bilingvi. Sub presiunea sîrbocroatei, istrom. și d. istriote sînt părăsite, după cum. a fost părăsită dalm. pe coastele Adriaticei. în Italia (it., d. friul., d. istriote) contact datorită vecinătății geografice (în Nj și a unor ins. sirbești în S Italiei. Contacte, mai puternice în ultimul sec., între evreii sp., stabiliți din sec. 16 in Bosnia, și sîrbocroați. Astăzi toți evreii sp. sînt bilingvi. 2 straturi de l.s. asupra drom.: unul mai vechi (sec. 12—14). cu cuvinte răspindite în întreg terit., și altul mai recent (după sec. 15/, mai masiv, dar numai asupra subd. bănă- țean. Dificultăți în delimitarea cuvintelor din sirbo- croată. de cele bg. (cocină), între cuvintele din s. si cele magh. (fioc, loptă), între cele sîrbocroate și cele germ. (paur). Pentru delimitarea se folo- sește criteriul răspindirii geografice. Cele mai multe cuvinte sîrbocroate există numai în subd. bănă- țean : baș, bruș, dolină, duhan, ierugă, lubeniță, poneavă, picp, ulcă, uraniță (domenii onomasiolo- gice variate). Prin s. au pătruns în subd. bănățean o serie de cuvinte tc. (capă, căfană, divăni, rădiR). în subd. bănățean și unele particularități fonetice datorite Ls. l.s. mai profundă asupra istrom., unde cuvintele sîrbocroate au eliminat cuvinte lat. păstrate în drom.; defonologizarea anumitor opozitii inexistente in sirbocroată (lup — sg. și pl.) ; apariția opoziției de aspect la verbe. Simpli- ficarea consoanelor geminate din dalm. atribuită de unii i.s. Cuvinte sîrbocroate în d. it., d. friul. și în d. istriote. Top. sirbocroată în Italia. în phi.^, cuvinte izolate sîrbocroate în fr. (guzla, vampir) și de aici în alte 1. romanice. M.S. slavă, influență^. S-a manifestat asupra unor 1. romanice, cu precădere în lexic. între diversele 1. slave care au intrat in contact cu 1. romanice trebuie făcută distincție între v. sl., slavonă — influente mai vecni — și 1. s. mod. (rus., pol., ucr., ser., ug., mac., slovj. Contactul dintre 1. slave și cele romanice diferite de la o 1. romanică slavă zla alta și de la o epocă la alta. Cele mai vechi 'contacte (sec. 6-7/7—8 -11) între rom. și v. sl. (împrumutarea unor cuvinte din toate domeniile ouomasiologice; modificarea inventarului fonolo- gie și a distribuției unor foneme; sufixe, prefixe; top., antrop.) și între rom. și slavonă (împrumutarea unor cuvinte pe cale cultă; antrop.). Cele mai numeroase contacte cu 1. slave mod. între rom. și ser., bg., ucr., rusă, pol., mac. (lexic; top.), urmată de d. it. sept, și de friul. cu slov. și ser. (lexic; top.). Celelalte 1. romanice (fr., sp., it.) au primit pe cale cultă cuvinte din rusă (cele mai multe), pol., ser. Unele cuvinte slave mod. au pă- truns iu 1. romanice occidentale prin fr. M.S. slavă veche (bulgară veche), influență ~. S-a manifestat asupra rom. Contactul dintre sl. și populația romanizată din prov. dunărene a avut loc la N și la S Dunării. în urma acestui contact, sl. din N Dunării au învățat 1. populației romanizate, s-au romanizat aducind o serie de cuvinte în 1. însușită. Discuții în legătură cu începutul și cu durata relațiilor româno-slave vechi. Unii (Fr. Miklosich, O. Densuslanu, P. Skok, Iț. Petro viei, Gh. Mihăilă) susțin că limita inferioară a pătrun- derii elementelor v.s. poate fi sec. 6 — 7, iar alții (Th. Capidau, S. Pușcariu, I. Pătruț) consideră că elementele s.v. au început să pătrundă in sec. 8 — 9, sau chiar în sec. 10 (I. ^Bărbulescu) ; limita superioară — sec. 11—12. împrumuturile s.v. prezintă trăsăturile fonetice ale d. bg. din epoca s.v. de pînă în sec. 11. Influența cea mai evidentă în lexic (cuvintele s.v. sînt general răspindite), cu termeni în multe domenii ouomasiologice: om (cosiță, gleznă, a iubi, obraz, stomac, trup; drag, groază, jale-, vesel), îmbrăcăminte (cojoc, izmana, poală), locuința și obiectele casnice (bici, blid, clește, colibă, cos, pod), hrană (olac, hrană, icre, oțet, zclei), familie (babă, nevastă), agricultură (brazdă, coasă, grădină, greblă, luncă, plug), natură (bolovan, gîrlă, izvor, luncă, peșteră, vifor), faună (bivol, cirtiță, lăstun, lebădă, rac), floră (hrean, mac, ovăz), viață socială (bogat, muncă, rob, sărac, scump, slugă). Calcuri semantice: codru ,,munte”, lemn ,,arbore”, lume ,,lumină”. Prefixe (ne-, pre-, răs-) și sufixe (-an, -aș, -eală, -ean, -iște, -iță). Fonetică: împrumutarea lui h (har) și fonologi- zarea lui ulterioară, fonologizarea lui 5 (jale, jeli, '.ilau ), modificări ale distribuției unor vocale și consoane în urma împrumuturilor s.v.. Diversele fapte morfologice puse în legătură cu s.v. (genul neutru, frecvența verbelor reflexive) au primit și alte explicații (evoluție internă, substrat) ; se poate cel mu’t admite că s.v. a întărit unele evolu- ții. Toponimie s.v. (Tirnava, Doftana, Snagov). M.S. s1avo-român (româno-s1av), lexl ~.l. (Deși foarte răspiudit — aproape impu.'» ca termen tehnic —, impropriu pentru un text uuilingv) slavon de re- dacție rom., iu slavona din țările române, numită, pe scurt, și slavonă rom. (slavona fiind 1. si. lite- rară sau de cultură dezvoltată pe baza 1. v. sl. cu variante, diferite după țările în care era folosită : mediobg., ser., ruso-ucr., ceho-moravă, pol., litua- niană). Slavona a fost folosită în țările române ca 1. liturgică a cultului ortodox (Țara Românească, 19 — Linciclopedia limbilor romanice SLAVONA, INFLUENȚA 290' Moldova si Transilvania), ca 1. de administrație internă (Țara Românească și Moldova) și cal. diplomatică, începînd din sec. 10 și pînă in sec. 17 (apogeu în sec. 14— 17 ; funcții diminuate treptat, din sec. 16, prin folosirea paralelă și apoi impune- rea în loc a 1. rom.). Pe lingă textele slavone pur și simplu copiate sau tipărite în țările române după ms. și tipărituri de alte redacții (sute de ms. intre sec. 12și 19; tipărituri din 1508), Ls.r. în sensul strict al termenului sînt scrierile originale (inclusiv tra- duceri din altă 1. în slavonă) ale unor rom. sau sl. cunoscători și ai 1. rom.; acestea sint inscripții, documente (cca 7000), cronici, scrieri literare reli- gioase și laice (cea mai importantă operă literară este considerată scrierea învățăturile lui Eeagoe Basarab către Jiul său Theodosie, ms. din sec. 16), inclusiv versuri, prefețe și postfețe la tipărituri. L. t.s.-r. este în esență slavona mediobg., dar cu influențe ale redacției sîrbești (în Țara Românească, parțial și în Transilvania) sau/și ruso-ucraineană (în Moldova, în sec. 17 și în Țara Românească) și cu numeroase elemente rom. — atît de voca- bular, cît și de gramatică (morfologie și sintaxă) — care au o mare importanță pentru istoria 1. rom. : alături de textele latino-române*, Ls.-r. reprezintă sursa fundamentală de reconstituire a drom. preliterare și de completare a informațiilor lingvistice (în special lexicale) chiar pentru perioada ulterioară (literară veche) ; interesează în acest sens atît atestarea și tratamentul cuvintelor rom. (comune și proprii) inserate, cit și românizarea cuvintelor sl. (folosirea lor cu fonetisme, desinențe sau articole rom.), abaterile de la norma slavonă datorate influenței 1. rom. Unii ceicetatori folosesc denumiri speciale pentru i.s.-r. din Moldova (slavo- moldovenești), pentru cele din Țara Românească (slavo-valahice), mai puțin pentru cele din Tran- silvania (slavone transilvănene). 2. Text bilingv, cu original slavon și traducere rom. paralelă sau intercalată (în ultimul caz, numită uneori, impro- priu, inie/lineară). Cele 2 versiuni sînt dispuse rareori pe 2 coloane (cel mai vechi text de acest fel este Evangheliarul slavo-romăn tipărit la Sibiu în 1551 —1553); de obicei ele alternează: textul este segmentat, fiecare fragment slavon (consti- tuit din cîteva cuvinte, nu totdeauna cu înțeles de sine stătător) fiind urmat de corespondentul său rom. (de aceea în sec. 16 aceste texte bilingve erau numite cu otreat ,,cu răspuns” sau cu Evod ,,cu originalul”). Se cunosc asemenea texte bilingve — ms. și tipărituri — din sec. 16—18; ele sînt texte religioase (cu precădere psaltiri și evanghelii), uneori apocrife, cărți populare, pravile (de exemplu, Psaltirea tipărită de Coresi în 1577 sau Psaltirea Voronețeană, ms.). Controverse în legătură cu ex- plicația t.s.-r. bilingve : demonstrarea caracterului canonic, fără imixtiuni eretice, al versiunii rom. (N. lorga, Al. Rosetti), ajutor pentru preoții care citeau în biserică textul sl. fără a-1 înțelege (P. P. Panaitescu), destinație didactică în sprijinul învățării 1. slavone de către rom. (Șt. Ciobanii, Șt. Pașca, I. Gheție) ; ultima explicație privește în mod Special t.s.-r. cu traducere rom. intercalată. M.A. slavonă. Influență ~. - S-a manifestat asupra lexicului drom. Slavona, variantă literară a v. sl., a fost 1. de cultură și de cancelarie în Rusia, Bulgaria, Serbia și Țările Românești (la noi între sec. 10—17); 2 redacții: una ucraineano-rusă (în Moldova) și alta bulgară și sîrbă (în Țara Româ- nească). Rolul slavonei pentru rom. este similar cu cel al lat. din lumea romanică occidentală. 1» s. a început în sec. 9—11. Cele mai multe cuvinte s. au intrat în rom. în sec. 14— 15 prin intermediul bisericii, al cancelariei din 'țările Românești (la început din slavona] de redacție bg., ulterior și din cea ucr.-rusă și sîrbă). Slavona a fost filiera, prin care au pătruns cuvinte grec, referitoare la biserică (apostol, arhanghel, călugăr, chilie, icoană, mănăstire, popă, psalm). Distincția dintre elemen- tele slavone și cuvintele v. sl. intrate pe cale populară adesea greu de făcut din cauza absenței unor criterii riguroase. Folosind criteriul onoma- siologic, sint considerate slavone cuvinte din ter- minologia religioasă (diacon, vlădică), adminis- trativă (stolnic, vornic, ..apis) sau termeni de cultură (bucoavnă, sbomic). Pentru delimitarea slavonei se folosește și criteriul fonetic (cuvintele cu h final sînt slavone in opoziție cu cele populare care au f: duh — virf; vocalizarca ierurilor în poziție neintensă din slavonă: săvîrși, dar sji/ci împrumut popular). Cele mai multe cuvinte aparțin v. rom. Unele au pătruns și în vorbirea populară, păstrate pînă astăzi (duh, iad, rai) 'Pentru antrop. de origine slavonă vezi nume de botez. M.S. slovenă, influență ~. S-a manifestat asupra lexicului friul. și it. Contactul dintre slovena și 1. romanice din N Italiei a avut loc datorită faptului că în evul mediu au apărut în NI; Italiei multe colonii de sloveni aduși pentru a repopula reg. întinse devastate de calamități naturale și de in- vaziile avarilor și ungurilor. Cuvintele slovene- unele răspîndite pe o arie mai mare (friul., ven.) — hos, hose, britule, homat, trishule, cerniktiic, cespe — altele cunoscute numai în reg. Gorizia, Triest. Termeni din domenii variate : faună, floră, agricultură, jocuri și obiceiuri. Top. slovenă: Gorivia, Prepolto, Pereolto, Lonca, Zellina. M.S. sociativ. complement circumstanțial^. Desem- nează ființa (fr. part ir avec un guide) sau obiectul (it. recarsi a. scuola con i libri) care însoțește, în îndeplinirea sau suportarea unei acțiuni, sub. (sp. Juan va al cine junto con su novia) sau un compl. — cel mai adesea direct (lat. Ihrdisti me et fidem mecum luam), construindu-se însă la fel indiferent de partea de prop. la care se referă, în lat. se exprima la origine prin abl. sociativ fără prep. (Caesar omnibus copiis ad ihrdam proji- ciscitur), in 1. poeziei din epoca imperială și prin dat. (uneori identic ca formă cu abl.) mai ales după anumite verbe (sociare alicul), uneori prin ac. cu prep, ad (ad libiam canere ) ; de timpuriu a început să se extindă abl. cu prep, cum — inițial pentru a distinge e.e.s. de compl. circ, instrumental (exprimat la origine prin abl. fără prep.) : obindere cum gladiis curiam ~ gladiis —, care s-a genera- lizat ; absența unui însoțitor se exprima prin abl. cu prep, sine (sine exercitu). în 1. romanice se exprimă prin subst. sau substitute (pron., num.) numai cu prep, sau loc. prepoziționale cu sensul (împreună) cu”, respectiv ..fără” : it. Cmia/mo insieme con voi, Ci andarono in comjagnia dei' 291 SPANIOLA sindaco, oc. Se barret di n-s un cambreton amb sa femno, cat. Anaua amb una xica, frauto de Jean a ele retrouuee sans son proprietaire) ; in rom., in opoziție cu cu, loc. yi cu are rol de conj. coordona- toare copulativă, in*roducînd o componentă a sub. multiplu, și nu un c.c.s. I.V.R. snlundro, grai ret. (gr. ret. central, subgr. la- diuo-auaunic). N Italiei (Val di Sole). AI.S. Simante, consoane ~. C.s. din lat. erau nazale (m, n), laterale (l) și vibrante (r), simple și geminate. Palatalizarea consoanelor, evoluția can- tității consonantice etc. creează sonante noi, fie palatale (X, n), fie vibrante (sp., pg., cat., gasc. r, fr. R uvular). S.R.R. sonoritate. în lat. opoziția surd~son.br era caracteristică doar consoanelor oclusive /p~b, t~d, k~g, kw~gw/; fricativele erau numai surde /f, s, h/. în lat. vulg, evoluția lui w-, -w-, -b- a dus la crearea perechii sonore a lui f. L. romanice cunosc astfel (dar și cu ajutorul împrumuturilor neromanice) extinderea opoziției de s. ia toate consoanele nousonante (cu excepția lui h), inclusiv la consoanele africate nou apărute (cu excepția rom. ts și sp. /]' din 1. contemporană). Totuși în consonautismul sp. și parțial în cel it. și cat., ca și în lat., fricativele nu au pereche sonoră. în 1. romanice contemporane, opoziția de s. se reali- zează diferit în funcție de context; există la ini- țială sau în poziție intervocalică, dar se neutrali- zează atunci cînd consoana se află în poziție im- plozivă în interiorul cuvîntului: consoanele surde pot să apară în variația liberă cu sonorele cores- punzătoare (rom. frecvent, abces), dar și cu posibi- litatea unor perechi contrastante: icni jigni, lesne ~glezne) ; opoziția de s. se poate neutraliza în favoarea termenului sonor (atunci cînd consoana următoare este sonoră — fr. anecdote) sau în favoa- rea termenului surd (atunci cînd consoana urmă- toare este surdă — rom. obține, fr. abces, medecin). Presupunerea că opoziția de forță preia în acest caz funcția distinctivă nu a fost confirmată de cercetările de fonetică experimentală. în sp. con- soanele surde capătă în context sonor variante sonorizate: riesgo, porlazgo. S.R.R. Kanorizare, vezi leuițiune, grupuri consonantice, asimilare. soriun, grai sp. (d. cast.). N-Centrul Spaniei (prov. Soria). Particularități s. (păstrarea difton- gului wo, în opoziție cu we din restul d. cast.) apar în Cantar de mio Cid* (1140), primul monu- ment de literatură sp., scris în d.cast. Influența d. arag. : apocopa lui -e {muert, nueit - - sp. noc/ie). M.S. sotavento, vezi capverdian. s^uriquoien, (pre-)pidgin fr. care ar fi fost uti- lizat în mod unilateral la începutul sec. 17 in fosta reg. Acadie (actualmente Noua Scoție) — Canada de către indigeni în relațiile cu pescarii fr. Denumit s. după numele fr. sounguois al 1. amerîdiene din fam. algonkină numită și micmac. Se menționează prezența unor cuvinte diu bască, explicabilă prin originea unora dintre pescarii care frecventau aceste zone. Menționat în relatări de călătorie din epocă. Raportul său cu celelalte pidginuri fr. semnalate în Canada nu este clar. I.V.R. spaniolă (castiliană), 1. romanică, gr. iberorom. 308 mii. vorb. L. oficială în Spania, Andorra (ală- turi de fr., cat.), Argentina, Bolivia, Chile, Colum- bia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Gui- neea ecuatorială, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay (alături de tupi-guarani), Peru, Republica Dominicană, Sahara occidentală, Salvador, SUA (statele New Mcxico, Puerto Rico, alături de cngl.), Uruguay, Venezuela. I,. romanică cea mai bine reprezentată din punctul de vedere al numărului de vorb. și al expansiunii teritoriale (locul 4 în lume după chineză, engleză, hindi). L. oficială și de lucru a Adunării Generale a ONU din 1945. 3 d primare actuale (aragonez, asturo- leonez, castilian) și unul dispărut (mozarab). D. mai noi (andaluzian, extremeno, murcian, canario) și, în afara granițelor, alte varietăți (s. americană, iudeospaniolă) ; varietăți de pidginuri s. și de creole s. S. s-a format pe o vastă arie identică, în mare măsură, cu cea a s. peninsulare actuale. Terit. în care s-a dezvoltat s. a fost locuit înainte de romanizare de diverse populații. Dintre care au lăsat urme în s. : coloniile cartagineze din S, celții, veniți în mai multe valuri (sec. 8 — 4 î.e.n.), stabi- liți in N și V Peninsulei, iberii (neindo-europeni), stabiliți in SE (350 — 250 î.e.n.) care în centrul pe- ninsulei au asimilat triburile celtice, ligurii neindo- europeni, care au ocupat o mare parte a litoralu- lui inedit, și N Iberici, bascii în NV, populație de origine mult discutată, existentă și în prezent. Romanizarea peninsulei a început în 197 î.e.n., ca urmare a celui de-al doilea război punic, și a dus la impunerea lat. în dauna l. prelat. Dintre popoarele germanice au ajuns in terit. s. suebii, vandalii și vizigoții (sec. 5), ultimii avind un stat cu capitala la Toledo (puternică influență asupra obiceiurilor și legilor din peninsulă). Statul vizigot a fost distrus de ar., care la 711 au pătruns în peninsulă, stăpîuind piuă în 1492 terit. variate ca întindere în decursul secolelor (partea de S a fost ocupată toată perioada). în sec. 9 — 3 state (Leon, Aragon, Castilia) care au condus lupta pentru recucerirea terit. ocupate de ar. ( Recon- quista) ; în cadrul lor s-au conturat cele 3 d. primare (in terit. ocupat de ar, s-a constituit d. mozar.). în 1492 au loc 3 evenimente cu urmări importante în domeniul 1. : a căzut ultimul califat ar. (Granada), ceea ce a dus la dispariția d. mozar. la extinderea d. cast, și la apariția d. and., extr., murc.: a fost descoperită America de către Columb și au fost expulzați evreii din Spania (ultimele 2 evenimente au dus la apariția s. americane și a isp.). Formarea statului unitar a contribuit la extinderea j«. ca 1. oficială asupra unor terit. în care se vorbeau d. s. sau alte 1. (cat., galic., basca). Juan de Valdes remarcă (1535) că s. era folosită în toate prov., la toate nivelele sociale, ceea ce înseamnă că d. cast, se transformase, in idiom național. începe să se folosească termenul lengua espanola pentru lengua caslellana, marcîndu-se astfel faptul că l. literară se vorbea și in afara prov. Castilia; Aca- demia Spaniolă a preferat însă pînă în ultimele decenii termenul castellano. Istoria s. cuprinde 3 etape: preclasică (sec. 10—15), clasică (sec. 16 — 17) și modernă (după 1680). SPANIOLA 292 Diftongarea lat. e, b, indiferent de natura sila- bei, la je, we (*fcle>hiel, feri umMiierro; focus> fuego, *ossns>hueso) ; absentai diftongării înaintea unui element palatal ( lat. ca nins >*olMu>ojo) ; lat. au>o (causa xxsa ) ; la finală de vuvint, lat. e, i>e ; o, u>o (de undexloncle, dixixlice ; quando> cuando, lacus>lago), în timp ce a se păstrează (lat. casaxasa) ; leniiiunea oclusivelor surde și sonore intervocalice lat. pună la fricative sau zero (lupus >!;,bo, vila >rida, amicusximigo, <.redit>crce, ligaroliar) ; lat. II, hiix, n (cciUemxcdle, annus> ano) dar se păstrează lat. rr ca r forte (carrum> carro opus lui caro >ca> us), orice ;- este forte; lat. b, it s-au confundat într-un singur fonem cu 2 variante : [bj la inițială și după consoană nazală Și [^2 bi celelalte cazuri; lat. f->h și apoi dispare, cu excepția prezenței lui we și r (farina>harina, dar focus>fuego, frigere >freir); lat. //-, Â7-. jl->r ( plo- rare>llorar, clamare>llamar, flamma>llama) ; lat. bl-, gl->l (blas phe marolastimar, glande >v. s. lande ; lat. -kl-, -gl->x (oculuoolduyojo, coagulant x'uajo ) : lat. -kt-(Mactoleche) ; lat. mb>m (lumbu> lomo) ; palatalizarea oclusivelor velare și dentale lat. cu reducerea africatelor la fricative și cu apari- ția interdentalei 0 (caelum>cielo, marliusxmarzo) ; lat. g- -J- e, i>iot, h sau dispare dat. gener>yerno, german us>hermano) ; lat. /- -p a se păstrează fiam> >ya), j~ "b o, u>x (lat. locusy.juego) ; lat. I -- iot> >5>x (mulierymujt r) ; lat. r -j- iot>z>, prin meta- teză (cerea>era) ; metateza iotului după labială -Ș- 4-iot (capialxiuefa) ; consoanele finale secun- dare se fricativizează (Madrid [MadriOj) sau dispar (pic) ; proteza lui c in cazul lat. sp-, si-, sk- (speculuni >espejo, stare >eslar, scribere>escri- bir) ; sistem vocalic cu 3 grade de apertură : 5 vocale (a, e, i, o, n) ; 18 consoane printre care 0, t$> *, r, n, n; 2 semiconsoaue (j, w) cărora unii le acordă statut de consoană; -b-, -d-, -g- sînt fricative (cr, d, g) ; 6' ușor palatalizat (casa) ; silabă deschisă frecventă ; accent liber cu rol fono- logie (termino ,,capăt” ^lermino ,,termen” ; can- tara „cîntase” ^cantara „va cînta”) ; cele mai spec- taculoase transformări au avut loc în trecerea de la perioada preclasică la cea clasică, cu simplifi- carea sistemului fonologie (opozițiile /b/^/v/, /s/~/z/, /ts/^.'dz/, /5/~/j7 reduc); dialectal, dar cu mare răspîndire, dispariției opoziției :(p ~lsl (sesco, ceceo) și /X/^/j/ (yeismo) ; dispariția fle- xiunii nominale; pl. în -s (casa ~casas) ; compara- tiv cu urmașul lat. magis>măs ; sistem pronominal neconsolidat Ue, la, lo folosite oscilant, vezi leismo, laismo, loisino) ; dublarea compl. direct și indirect prin forme neaccentuate ale pron. pers. (Lo he visto a el) ; pron. de adresare cu 2 grade pu și usted), usted se întrebuințează cu pers. 3 a verbului cu reducerea lui prin apariția fenomenului 'osro ; sistem pos. cu 2 forme, una accentuată, cu valoa- re pronominală (la mia) și alta neaccentuată, cu valoare adjectivală (mi casa) ; pron. dem. ternar (este — ese — aq-uel) cu folosirea lui ese (în de- trimentul lui este) mai frecventă decît în v. s. ; păstrarea pron. lat. cuius>cuyo ; pron. adverbiale în v. s. (unde, i) ; 3 conj.; confuzie între conj. în -er și -ir la pf. s. (vendio, partid) ; pf. s. viu pînă în prezent dar concurat de pf. c.; păstrarea m.m.c.pf. ind. lat. cu valoare de cond.; 2 aux. pentru ,,a fi” (ser, estar), primul indică o stare durati vă, permanentă și esențială (soy enfermo)^ al doilea o stare trecătoare, accidentală (estoy enjennoj ; 2 aux. pentru ,,a avea” (haber, tener), în cazul lui tener cu o construcție ce poate avea elemente intercalate (tengo la carta escrita dar he escrito la carta) ; haber mai frecvent decît ser în formarea timpurilor compuse (ha muerto în loc de es muerto) ; imp. negativ cu pers. 2 sg. a. conj. prez, (no cantes ) ; preferință pentru part, trecut în -ido ; compl. direct nume de pers, construit cu prep, a (Veo a Pablo) ; topică liberă; bogăție de sufixe diminutivale și peiorative; sufixul -i (bala- di, labaU) din ar.; cuvinte lat. păstrate numai in s. (caenttm, cereola, colomdlus), numai în s. și pg. (avls, ^ehordarius, comedere, sotitate) sau în arii laterale ale României (ejua yt gua, sd. cbba, rom. iapa, fervero^. hervir, rom. fierbe); eu-, vinte prelat. : iberice (balsa, mantcca, ranco), basce (ascua, pizarra, Garda, Jader) — adesea greu de deosebit, lig. (Iama, pdramo ; Padujoz,. Velasco), celtice; cuvinte geimanice pătrunse mai ales prin lat. sau prin altă 1. romanică, rar direct, din vizigotă (ălamo, gana, ganso), suebă, vandală (top. și cuvinte regionalei ; 1. romanică cu cele mai multe cuvinte din ar. (alcaldc, algoaon, alfom- bra, baladi), multe dintre ele pătrunzînd din s-. în fr., it. (aglutinarea art. ar. caracterizează majo- ritatea împrumuturilor ar. din *. : aldea, ale alde, azucar); numeroase împrumuturi din fr., unele vechi, din sec. 13—15 (copre, jardin, paje), altele moderne (bufete, ficha, hotel, lupe), din it., mai ales in perioada Renașterii (balcon, banca, char- latun, Jachada, medalia, soneto), cat. (caracol9 clavel, cohete, entremeses, grua, papei, paella, seo)T galic.-pg., în sec. 13—15 (chopo, chubasco, morrina) lat. (abstracta, absurdo, articulo), din 1. amerin- diene (alpaca, coca, condor, chocolate, gaucho, huraccin, pampa, sabana, tomate) ; mai puțin nume- roase împrumuturile din engl. (biftec, tranvia, vagon), germ, (bigote, cuarzo, nickel), 1. africane și asiatice. Structură dialectală bine precizată (d. arag. și ast.-leon., mai conservatoare, opuse d. cast., inovator), care continuă vechea reparti- ție dialectală peninsulară (pe lîngă aceste d. mai exista și d. mozar., dispărut după Reconquista). D. arag., ast.-leon., și mozar. împreună cu galic.-pg*. și cu cat. coincideau într-o serie de particularități, cu unele deosebiri în funcție de natura fenomenului. Iile prezentau o unitate lingvistică, așa cum era înainte de cucerirea ar. cu particularități inexisten- te în d. cast. — la început o mică, insulă lingvistică.. Datorită Rcconcruistei și dinamismului său, d. cast., care și-a stabilit o normă înaintea celorlalte d., s-a extins din ce în ce mai mult contribuind la dispariția d. mozar., la reducerea sistematică a terit., d. arag. și ast.-leon. și la impunerea sa ca normă a 1. literare. D. and., dezvoltat din d. cast., este cel mai inovator. D. de tranziție: mure., extr. D. mai puțin individualizate, riojan și can.. Varietățile geografice de alt tip (isp. și s. am.) au apărut după sec. 15. Varietăți regionale profe- sionale : bron, pantoja, tixileira, xiriga. Argcuri: calo, coa, lunfardo, tiriloneno, sirigonza. Cele mai vechi texte s.: 2 glose romanice din sec. 10 (Glo- sele emiliene, Glosele silense) și o notă de cheltuieli 293 SFAN5OLA AMERICAN A ale miei mănăstiri (Rozuela, amd 980). ITimAe texte literare sînt strofele linaie ale unor compoziții lirice ar. Sau ebraice - vezi jarHiasj. Cantar de myo Cid* (ccc 1140;, din care s-a păstrat un singur ms. copiat i:;. 1307, este piimm text amplu cu valoare literară. Traduceri ale textelor juridice lat. (vezi iuero>). Alfoiiso X încurajează cezvoîtarca acti- vității Literare ; sînt puse bazele mumei lingvistice a s. preclasice. în acea epocă literatura toiosea d. arag. și usC-ieom ; incepine (le ia siîr^itnl sec. 15, singurul instrument al producției literare este d. cast., cmc devine obiect de studiu prin publicarea lucrărilor iui Nebrija \S ramai ica, Ortografia și dicționarul;. Sec. 16 (Siglo de Oro) este perioada cea mai strălucitoare a literaturii s. (Ccrvantes, Lopc de Vega, Ouevedo, Gradau, Caidoron). In sec. 18 preocupări pentru fixarea 1. (în 1713 se creează Reai Academia Espanola, care publică celebrul I) iccionaiio de Autoridadcs 1728........-39, O rotii gra phi a 1741 și Oiamătica 1771). ,A1 iubeț lat.; ortografie fonetica fixată de Academia Spaniolă (ultima rei'oimă ortografică în 1952;, cu. unele particularități: eh --= tj, 11 — a, rr — r forte sînt considerate litere distincte; 11 = n, literă tipică; h nu se pronunță (harto — Țartoj ; L și v se citeze. Ia fel (ocmsiv la inițială și după consoană nazală și ca o în alte poziții: bitrro, vara și cabalin, cocar : z și c -r c, i se pronunță [0J (capalo, calo), 1 și g -L e, i se pronunță [xj, sunet caracteristic numit, joia- fiord in, general). Accentul grafic .mar- chează abaterile de ia regulile de accentuare (co- rar.6n ), hiatul (dla) sau deosebiri semantice \de „de” ~de „să den”) sau morfologice Ooacl, pron.^ aquel, adj.) ; tremă pentru a marca valoarea fone- tică a lui n in gr. glie, giii (ambigiiidud). 8. este, singura 1. ctire folosește semnul întrebării și al exclamării la începutul propoziției, dar inversat ;, £ (j gracvac !, ; Oue hac^l). M.S. spaniolă, influentă S-a exercitat asupra 1. romanice .și neromanice, mai ales din Ițuro-m, ca urmare a relațiilor dintre Spania și țările europene sau clin afara lîuropei. Tăietorii care au favorizat i.s. au fost numeroși, diferiți de ia o țară, la alta, de la o epocă ’a alta. T'actori politici (stăpinirca spaniolă în Italia — sec. 14—17 — și în Sardi- nia, între 1326—1714; descoperirea și cucerirea unei bune părți din America, a l'ilipinelor și a unor terit. din. Airicab economici (relații comerciale prin care sînt introduse în Jțuropa plante și animale exotice), geografici (vecinătatea cu terit. de 1. cat., pg.), culturali (succesul unor opere literare, mai ales în sec. 16) au dus la difuzarea spaniolei in Italia (in sec. 16 folosirea ei era un semn de galanterie), în Sardinia (1. oficială timp de 4 sec.), în America (1. oficială și curentă). La baza — procese de bilingvism variate: de masă (spa- niola. 1. oficială pentru vorb. de cat., galic., bască) sau individual, de durată sau temporar, cultural sau ia nivelul comunicării cotidiene. Ls. mai puter- nică în 1. romanice (fr., it., sd., cat., pg.; în rom. — foarte redusei și recentă), înl. ameridinene și în cebuano; însemnată in 1. neromanice europene (cu precădere în engl.). Influenta cea mai puternică în lexic — cuvinte pătrunse pe cale cultă: ter- meni de navigație și război (fr. cabotage, embargo, embarcadere, falouque), comerț (fr. silo, it. sigaro, fr. iTgmx , oc. (igarro, fr. rarambole, it. caramlM’^, îmbrăcăminte (it. gorra, fr. bas^uine), referitor j ia viața tipică sp. (it. picam, fr. sieste}, politică (fr. camarille, fr. proniinciamiento, fr. guerilla, ir. gue- rillcro), relații.soci a le (it. aia, creat-o, it. compli- mento, fr. cornpliment, ir. alcove, fr. camarade, oc. camarada), caracterul mmr persoane (it. grandiose, disinvoltura, eforzaio, sursiege, it. fanfarunc, fr., oc. fanfaron, fr. hâbkr, brave, dăsinvoltp, dansuri (it. ciaccona, fr. chaccone, it. sarabanda, fr. sara- bande, fr. castag-imtle), termeni referitori la viata tipică spaniolă (fr. toreador, gdane, palie, trabuco); ir. f-cdiile, împrumutat o data cu semnul ortografic q (sec. 15). Cuvintele spaniole au pătruns în epoci diferite (ce’e mai multe in sec. 16). Ls. asupra 1. :berorom. ș; în sd. — mai veche, cu multe cuvinte și în vorbirea curentă. în cat., încă din sec. 15 (anime, cano, casti-gar) ș.i continuă și. astăzi (abona, andin, avei Ignar, colmo, cuidado), la fel ca în sd. unde cuvintele spaniole apar (din sec. 14) ca ter- meni administrativi (anim, sindiku, derrama), eciosiastk'i (arua, kayiVa, mcnastAin, preste, cor, lokka), îmbrăcăminte (bot las, sanda-iar, teniu- pcllu), mîiicărmi (impanaia, halda, poslre), medi- cină (gada, rlsipcllu), mmie de pești (l-mla mari, osponi), plante (gassinln) ; în sd. lexicul de origine spaniolă, p cat. cel mai numeros după cel lat. moș- u.mt- In sc. și sutîxe spaniole -era (binagrera, bnrran ra ), -(::a (alle.za^înadurer,a), -iKo, -ilo (allillu). Ls. in pg. și gaii^. este veche (sec. 14—15: cara- bina, humilde, naipe, rOnddc') și mai nouă (pica- resca, lango, didccha; ; prin spaniolă cuvinte cat. (escarciont ira, urate, Iar pa). Dintre 1. neromanice europene, cea mai. puternică i.s. a suferit-o engl. împrumuturi spaniole și în germ. Numeroase cuvinte spaniole din vâri; ir ea omentă iu bască, 1. amerindiene, eebmm.-, 1. din Filipmc, ehainerio, i. diu. Mieronezia; în tupi-guarani și în morfo- logie (categoria art.). Sp. a fost intermediarul prin care au pătruns în '. europene cuvinte amerindiene (it. balota, fr. bai ale, potaie, engl. potaie, it. caima- no, fr. cai'man, engl. calmau, it., fr. canea, engl. cano, it. amara, fr. hamac, engl. hammak, it. 'ura- gane, fr. oitrCigan, engi. h-urricane, it. mais, fr. Hiaîs. engl. niaice). M.S. spaniolă americană, nume generic dat diver- selor varietăți ale sp. vorbite în America (Argen- tina, .Bolivia, Chile, Columbia, Costă Rica, Cuba, Jțeuador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicara- gua, Panama, Paraguay, Peru, Puerto Rico, Repu- blica Dominicană, Salvador, SUA (Sie), Uruguay, Venezuela. Peste 210 mii. vorb. Spaniolii au des- coperit America în 1492 (ins. Antile) și în cîteva zeci de ani au cucerit Antilele, S Statelor Unite, Mexic, America Centrală și America de S (cu excep- ția Braziliei). Terit. cucerit a «aparținut statului sp. pînă la începutul sec. 19 cînd, în urmă mișcării pentru independență, s-au constituit statele latino- americane actuale (printre cele din urmă care și-au dobîndit independența a fost Cuba — 1901). în noul continent au venit coloniști din diferite reg. ale Spaniei (un rol important Lau avut cei din reg. merid. de unde au pornit caravanele spre America) și cu nivele de cultură deosebite. Spaniolii au in- trat în contact cu populațiile indigene care vorbeau 1. amerindiene și au adus în noul continent sclavi SPANIOLA AMERICANA 294 negri vorbitori de L africane. Ulterior in continen- tul latino-american s-au stabilit și emigranți (în reg. Rlo de la Plata numeroși italieni). în ciudci fragmentării politice, a configurației geografice atît de disparate, a diverselor influențe indigene, s.a. oferă o unitate evidentă, deși în cadrul ei există diverse varietăți. Complexitatea lingvistică a Ame- ricii hispanice se înțelege daca se au în vedere fap- tele de .mai sus (nivelul cultural și proveniența regională a coloniștilor, imigrările succesive, pro- babila influență indigenă) ca și evoluția internă diferită a sp. S.a. prezintă puține deosebiri de struc- tură față de sp. peninsulară, la fel ca pg. braziliană : păstrează unele elemente devenite arhaice sau re- gionale in fosta metropolă și dezvoltă inovații specifice determinate de inovațiile proprii sp. și de influența 1. indigene. Cele mai multe deosebiri, neesențiale însă, în lexic. Vocalele neaccentuate nu au timbrul precizat: e>i (vistido), i>e (ue^ki)j, ^>11 (gumon) u>o (josticia) ; ei>ai (asaite), ai >ei (beile), ea>ia (tiatro), eo>io (pion) ; tendință de dispariție a vocalelor neaccentuate înainte de 5 (palabrs) ; seseo aproape general (cu s predorsal), dar și insule de ceceo; yeismo foarte răspindit; reailamiento mai puțin răspindit; aspirarea lui -s' (ekcuela otrok\, răspîndită (fac excepție: X Mexicului — reg. muntoasă, la fel ca reg. muntoase din America Centrală, Columbia, .Ecuador; Perii, Bolivia — mare parte, X Argentinei) ; lat. f- este aspirat (Autile, America Centrală) cu exemple necunoscute în sp. pcnitisularfi (i rente, jusi!) ; neutralizarea opoziției dintre -l și -r. Mai puțin raspindite sint: f labiodental (Chile) ; g, j e, i> h aspirat (Chile) : hiyero -- sp. higuero, i(i)eje -- sp. jefe ; r și rr sînt fricative asibilate (Chile); -r>r (Mexic) ; r pronunțat velar (Puerto Rico) ; modi- ficări de accent (băni, mais) și de intonație. Aceste fenomene se regăsesc și în alte variante ale sp., deci sînt rezultatul unor evoluții interne deși pentru multe a fost invocată influența amerindiană. Se datoresc în schimb influenței quechua feno- mene din sp. unor vorb. bilingvi (modificarea de accent de tipul hdcer, pajdro, confundarea lui /e/ și /i/, /o/ și /u/ accentuate), l. maya (intonație; articularea cu ocluziunea finală a glotei a consoa- nelor p', t’, lt‘, ck’ și iz ; pronunțarea lui r ca un r retroflex, toate aceste fenomene fiind în Vucatâu), 1. năhuatl (fenomenul l'sl ; sunetul ts ; articularea explozivă a lui t urmat de /), l. araucane (intonație), în morfologie : în reg. cu aspirarea lui -s opoziția dintre sg. și pl. se face prin vocală incliisă și des- chisă; terminații fem. pentru subst. invariabile în gen (huespeda, comedianta) ; folosirea frecventă a adj. ca adv. (canta Undo) ; pron. yo folosit cu prep. (a yo, con yo) ; pron. neutru ello păstrat (Repu- blica Dominicană, Puerto Rico) ; pron. sub. se interpune între inter, și verb. (tii dices}) îu Antile, Panama, Venezuela; uoseo; viitor ex- primat frecvent prin he de -f- inf., vor a -ț- inf., va y 4- prez, (he de cantar, vov a decir) ; frecvență mai mare a pf. s. in dauna pf. c. (X Argentinei, Bolivia.' ; verbe intranzitive folosite frecvent ca refl, (enfermarse, dcvolverse) ; formații adverbiale cada nada, no mds, si mas. Frecvente diminutive și augmentative; -ito foarte frecvent simplu sau repetat (ahoritita), mai ale?» în Costa Rica; sufixe frecvente -ada, -ido, -azo ; frecvente derivatele în -ear. Dintre elementele datorite 1. ameridienc sînt unanim acceptate : sufixul -eco din năhuatl pentru formarea numelor de locuitori și sufixul diminuti- val -la din quechua; din aceeași 1. morfeni posesiv -i pentru marcarea valorii expresive și topica ver- bului la sfirșitul frazei, toate in vorbirea bilingvilor, în lexic: arhaisme (altozano, ar rai ian, vegada). cuvinte dialectale din XV Spaniei (andancio, cangalla, columbiar, chițle) sau din S (andalu7isme : amasijo, lariucho, lejido); modificări semantice (volcan ,.grămadă”, varade ,,persoană fără ocupație fixă”) și numeroase cuvinte din 1. amerindiene (aimara. araucană, arawak, caraibă, chibcha, maya, năhuatl, quechua, taino, tupi-guarani), engl., it., ir., pg., I. africane. Bogată si variată literatură în s.a.. AZ.S. spanioli atlantică, termen creat de 1). Catalan (1958) pentru a denumi un complex lingvistic sp. al cărui conținut semantic variază: unii (D. Cata- lan, R. Lapesa) se referă la d. and., can. și sp. am., alții (J. J. Montes) la d. sp. merid. și la sp. vor- bită în ins. și îu reg. de litoral ale continentului american (criteriul de delimitare : aspirația sau dispa- riția lui -s și neutralizarea opoziției /r/ -/l/). M.S. spaniolă îilipiueză. varietate a sp. vorbite în ins. Ihlipiue (cea mai marc parte a vorb. îu reg. capitalei Manila, în centrele de prov. și în jurul marilor ferme agricole). Xu se cunoaște numărul vorb. Pe cale de dispariție, deși este 1. oficială alături de tagMog și engl. Stăpiuirea sp. a durat în Fiii pine din 1521, cînd Magellan a debarcat în Filipine, piuă în 1898, cînd in urma tratatului de pace de la Paris, ins. au foM cedate SD A de către Spania. Cucerirea îns. a fost făcută, de expedițiile făcute din Mexic. Ce’.e 3 sec. de cucerire sp. nu au fost suficiente pentru instalarea 1. sp. alături de l. indigene (în primul rînd 1. tagalog), așa cum s-a iutîmpiat în America (vezi spaniola americană). Politica oficială și religioasă de a întrebuința 1. indigene îu administrație și biserică, precum și absența unor mari mișcări demografice îu cadrul populațiilor indigene explică de ce sp. nu a devenit 1. maternă pentru populația filipinează și nu a ajuns niciodată să fie o 1. națională în Filipine (ea a fost limitată de la început la un mediu socio- cultural restrins. fiind folosită de aristocrație). O dată cu venirea administrației nordamericaue și cu impunerea engl. în școală s-a ajuns ca în timp de 2 generații sp. să nu mai fie o L vie (astăzi existența sp. ca materie obligatorie îu cursul se- cundar este obiectul unei polemici la nivel național, mulți considerînd-o ca un anacronism care trebuie eliminat cît mai repede posibil). Datorită condi- țiilor istorico-sociale și atitudinii față de 1., s.f. are un net caracter conservator, fără particulari- tățile inovatoare ale sp. am. existente și în d. sp. merid. Tendință de reducere a lui /a/, /e/, /o/ îu poziție neaccentuală la o vocală centrală ! a] care duce la ștergerea opoziției dintre forme ca hablan — hablen : vocalele neaccentuate se păstrează (nu se elidează în contact cu -s, ca în sp. mexicană) ; /b/, /d/, /g' intervocalice sînt oclusive ; X se pro- nunță uneori //, dar nu există yeismo : x este velar ca in d. sp. sept. ; f este labiodental (îu unele cazuri, la vorb. din generația actuală, f>pț ; dis- 295 SUBIECT pariția opoziției /f/—;r/ *n favoarea lui r (fenomen recent;; iotul pronunțat rară /chilamicnto ; nu există scAto ; -s nu se pierde; întrebuințarea frec- ventă a unei oclusive glotale q la începutul cuvin- telor care încep cu o vocală el homb/e ■- "el-qom- bre] ; -n este alveolar; păstrarea distincție; dintre -r și -l ; pron. cosol/os întrebuințat frecvent; leismo ; frecvente lipse de acord ([.or aoiii intra los barcos ; esa restaurante ) ; întrebuințarea obli- gatorie a pron. sub. (yo soy soia por Ia manana, cuando \o aij2 ) considerată rezultat al iîifl. engl. și indigene; modificări în folosirea unor prep. ( pori pera, comoipor) ; hipocoristice cu sufixul -iig ( Ptdring-Pedro ; Carling-Carlos) ; numeroase mexicanisme in lexic, de cele mai multe ori din năhuatl (camote, chili, chongo, palengue, petale, cazați); modificări semantice (lengaaie , ,1. națio- nală”. ha y que i er exprimă admirația și surpriza! ; elemente din 1. indigene. Numeroase elemente din s.f. în tagalog, cebuano. 37.S. spiiantizare. vezi friealh Dare. s(il drrecu (vorbire, discurs direct), modalitate de a reproduce spusele cuiva prin citarea lor exactă, fără a ie raporta gramatical la un verb de decla- rație : lat. Ad haec Cacsar respondit: Ego magic consuetudine mea, quam vieri; o ueslro c iui talc m conseruabu. si, . . . Verbul de declarație care intro- duce sau încheie un enunț în s.d. poate fi deseori neexprimat (Turn Crassus : Alqui arbitrar, Sul pici). S.d. începe cu o elipsă cînd contextul este destul de clar ( Ecce aulem coniunx pairi tendcbal lulum: si petriturus abit). PUipsa verbului de declarație este curentă cînd stilul indirect se continuă cu s.d. (Nec unquam quietura Pomana foedera : Luue- nem ad exercit us misistis). Hlipsa se produce mai rar cînd s.d. este continuat de stil indirect. în 1. romanice, pentru s.d. se pot folosi, în afară de verbe, și subst. de declarație (rom. j-am auzit răspunsul: Sinii li n iște puști !). Termenul de decla- rație poate fi protetic (rom. Mi-a .zis-. Du-h in gradină șl culege dt iii trebuie), intercalat (fr. Sin., aii le. renard, vous etes trop bon roi) sau epitetic (it. La- frutta, me portate ? chiese Tominase). în afară de verbe sau subst. de declarație, în s.d. romanic se folosesc frecvent și verbe care exprimă starea de spirit a vorb., atitudinea etc. (it. Che. . . piangete, qui se ce uno che deve biangerc, so' io, fece Tommaso ; sp. Segun l r., por consiguu nte — interrumpiS Serajinito e; vei dadero ti ryfrăn que dice: Jlonra v provecho no caben en una saca). C.L. sil! Indirect (vorbire, discurs indirect), modali- tate de a reda spusele cuiva prin transpunerea lor de către vorbitor sau povestitor, prin raportare gramaticală la un termen de declarație. în s.i., prop. principale din stilul direct devin subordonate față de termenul declarativ. în lat., subordonatele în s.i. pot fi mai ales completive infinitivale, con- junctivale, interogative indirecte (Ad haec Caesar respondit: Se magis consuetudine sua, quam merita eorum ciuitatem couseruatunim, si,...). Subordo- natele romanice în s.i. sînt necircumstanțiale introduse prin diferite elemente de relație (rom. V-am mai spus că nu vă cunosc ; Te-a întrebat unde ic duci ; it. La mamaia gli disse che bisognava far presto ptrehe non c’era tempo da pierdere ; fr. Hs criaieni quon Ls menâl au combat ; sp. Ha dicho que ha llegado lu pudre ; Ha pregunlado quiân ha llegado). O trăsătură specifică sintaxei ret. este folosirea în completiva din s.i. —- probabil sub influenlă germ. — numai a modului conj. prez, sau pf. (romanșă : Alias femnas di el eh'el mondi enla pa/vis). Trecerea de la stilul direct, la s.i. implică modificări de pers, la pron. și verb, schimbări de pron., adj. pronominale și adv. dem. Cînd se produc asemenea modificări, dar enunțul nu este subordonat printr-un element de relație față de un verb declarativ, procedeul se numește s.i. liber (rom. Bănică jăcu planul s-o luăm pe la Crucea de Piatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părțile noastre. Be. la Crucea de Piatră, nuci și covrigi, pe la noi- mai mult colaci : sp. Miro al cura, pensando precisamente lo que Mosen Millan queria que [ensâra. Si lo sabe y no ha ido con cl soplo, es un hombre honrado v enteri-o. Esta refle- xion le hi'o senlirst mejor). C.L. slrâromână vezi proforomănă. Termen creat de S. Pușcariu (calc după. germ. Ihnimănisch) și adoptat de alți reprezentanți ai școlii lingvistice clujene (Th. Lapidau), de I. Bărbuleseu și T. Pa- pahagi ; cf. română străveche (G. Giugiea). M.A. subiect. in lat. in funcția de s. putea apărea un subst., pron. sau orice parte de vorbire suscep- tibilă de a fi nominalizată (inf., adj., adv., grup prepozițional, o prop. întreagă). Cazul s. era, în general, nom. (pater scribii) ; s. putea însă apărea și la alte cazuri: gen. sau abl. calității (mixii f^minis mares, actalis tenerae maioribus), abl. originii (nemo admitlilur nisi honesto loco), gen. partitiv, folosire proprie lat. vulg, {ti Lertia die înfunditur anacallidis trilae). S. pronominal era exprimat numai în cazuri de emfază (ego scribo, tu uenis) sau cînd verbul fiind așezat la sfîrșitul unei prop. lungi, vorbitorul anunța s. de la înce- put. Pentru o mai mare expresivitate a frazei, subst. s. era reluat printr-un pron. (pax, id est nomen mihi). Această folosire era frecventă mai ales atunci cînd între s. și pred, apărea o structură intercalată (arma, quae fixa in parietibus fuerant, ea sunt humi inventa). Pentru exprimarea s. nede- terminat, lat. folosea pasivul impersonal (bibiiur, estur) — fiecvent în I. literară, dar pe cale de dispariție în 1. populară; verbul la pers. 3 pl. numai la verbe declarandi (dicunl, aiit.nl, jerunt) ; pers. 3 sg. de regulă într-o prop. la conj. cu sens general — frecvent în lat. populară (limitat la o categorie de verbe) ; pers. 2 sg., în special la conj. potențial, dar și la ind. ; part. prez, la dat. (oppi- dum Thessaliae primam uenientibus ab Epiro) ; pron. nehot., în special in structuri condiționale/ de eventualitate (si quis hoc feceril. . .foriasse aliquis dixeril) ; pers. 1 pl., cînd s. gramatical coincidea cu s. enunțării. în construcția infinitivală, s. era exprimat mai ales atunci cînd era diferit de acela al verbului regent (uolo eum uenirc), fenomen transmis 1. romanice; dar și uolo (me) facere. Din lat. tîrzie începe să se întîlnească nedeterminat exprimat prin homo (ubi homo desi- derium suum compleri videi), construcție care a fost anunțată de timpuriu de negativul cu nemo, în- tărit adesea prin homo. S. multiplu era exprimat prin juxtapunerea sau coordonarea mai multor SUBIECTIVA, PROPOZIȚIE 296 s.; 2 s. legate prin cum formau o unitate sintactică, verbul aflindu-se, în genera!, la pl. în 1. romanice, s. poate fi exprimat prin subst., pron., adj. sau part, substantivate, nam., inf. (în rom. și prin supin precedat de prep,, de), printr-o prop. (vezi subiec- tivă, propoziție^). Situația s. pronominal de pers. 1, 2 inclus în forma verbului, specifică lat., s-a păstrat în rom., it., sp., pg., 1. în care pron. pers, s. este exprimat atunci cînd s. este pus în evidență. Fr. se caracterizează începlud din sec. 15—16 prin exprimarea obligatorie a pron. pers, s., in- clusiv la verbele impersonale (je chante, tu chantes, îl chante, nous chantons ; il pleut, il neige, il faut que tu partes, il nous anive des malheurs, il manque un bonton â ma chemise). Această trăsătură este comună si ret., d. galo-italice, în care pron. reiau obligatoriu s. exprimate prin subst. (friul. un omp al veve doi fis). Cf. și fr. il passe dt,s trains tous Ies quarts d'heure, il meurt un homme toutes Ies minutes sau il s’agit, il se passe (dar și peu impor- te, qu importe, n importe, mieux caut, soit dit entre nous, ă quoi nous seni etc.). în toate 1. romanice, imp. respinge folosirea pron. s., acesta exprimîn- du-se însă cînd se insistă asupra s. în rom., subst. și substitutele sale cu rol de s. apar, în general, în nom., situațiile în care s. se află la alt caz sînt fie excepții aparente (subst./substitutul său fiind atributul unui subst. subînțeles: un subst. (ai casei ii intîmpinau în prag; au mai plecat dini dintre oameni) sau pron. pers, fiind omis — în- cepem cu toții a mînca), fie excepții propriu-zise (o dau cui vrea s-o ia; îl trimit pe care termină mai repede ; au venit la oamenii). în toate 1. ro- manice cu excepția fr. locul s. este liber; el poate să preceadă pred. (rom. Toți au rămas încremeniți ; it. II sole scolia ; sp. El clima de aquella comarca es frio y seco) sau să-1 urmeze (rom. —Da, răspunse al treilea; it. Rzsplende nella notte la luna; sp. Por asuntos comerciales viajaba mucho mi hermano mayor). în fr. în general s. precede pred. (La foule se precipita. Est-ce que Paul est venu? II picul). Inversiunea s.: în prop. incidente centrate pe verbe de comunicare (Pai ies donner la garde, cria-l-il), după un adv. inițial de tipul ă peine, ainsi, aussi, du moins, encore, en vain, tout au plus, după adv. peut-^tre și sans doute. Pentru coerența logică și discursivă a textului, fr. poate să folosească iutii verbul, apoi mai ales în cazul verbelor de tipul venir, suivie, survenir, rester (Vint la belle saison. Suivirent quelques jours de detente). Pentru reluarea s, vezi dublare; Pentru acordul pred, cu s. vezi predicai. M.T. subiectivă, propozHi®~. în gramaticile lat., s. este rareori abordată ca subordonată aparte, fiind discutată, în funcție de elementele de relație prin, care este introdusă, la prop relativă (Qui pcccauit punitur) sau în clasa mai largă a comple- tivelor introduse prin conj. quod, quia, quoniam, ut (Militam ei detraxii inter cos uiuenti alienae erai ciuitatis). în general, locul s. lat. este după regentă; cînd este introdusă prin pron. rel. sau inter., este plasată de obicei înaintea regentei. Ca șî în lat., în l. romanice s. depinde de verbe pluripersouale (rom. Vine cine vrea), verbe și ex- presii verbale cu valoare . impersonală (rom. Este interzis să fumăm în scoală ; it. Era evidente che i due non avevano altro da dirsi; sp. Cuantos asi hablaban o escribian, se me antojaba que eran hipo- crilas), de adv. și loc. adverbiale predicative (rom. Rine că ne-am lămurii; Poate că s-au răzgîndit). Se introduce prin conj. (rom. AV miră că- ai înțeles ; Se cuvenea să saluți; S-a intimplat de ne-am rătăcit ; it. Me inlcressa se loro possono venire ; fr. ..1 cela s’aioula que M. Octave avait recit la visile de- Reau- prelrc ; sp. Es retro que lo sepa; Xo es cierto si viene), pron. sau adj. rel., inter, ori nehot. (rom. Vine oricine poate ; it. Chi non lavora non mangia; fr. Qui se ressemble s’assemble , sp. Me interesa que has comprado ; pg. Quetn tarde ancla pouco alean ;a) și prin adv. sau loc. adverbiale rel. ori inter, (rom. X u-i place unde locuim ; it. Me inte- ressa come avele partato). în general, s. romanică introdusă prin pron. rel., inter, sau neliot. precedă regenta (rom. Cine greșește plătește ; fr. Ouiconque a beaucoup vu peut avoir beaucoup retenu, dar și rom. S-a intimplat ceea ce nu doream ; Se știe cu cine pleci în excursie ; it. Me interessa chi te l’ha detto). Pentru s. introdusă prin conj. sau adv. rel. ori inter., topica obișnuită este după regentă; ordinea inversă are valoare expresivă (rom. Că minte se știe). în fr., s. introdusă prin conj. ;ue plasată înaintea regentei este deseori reluată prin- tr-un pron. dem. neutru sau printr-un subst. cu sens general (la chose, le fait) : Que Segrais alt' reproduit assez fidelement le recit du comte de C :zy, cela parait probable. Vezi și subiect. C.L. subjonctiv, vezi conjmieiiv. subordonată, propoziție vezi a pozitivă, atrl- butlvă, cauzală, concesivă, condiționala, conse- cutivă, finală, directă, indirectă, interogativă indirectă, loc, modală, predicativă, predicativă suplimentară, subiectivă, temporală, propoziție (circumstanțială (de)) subsllvan, vezi sutsllvan. substantiv. în lat. împărțit în 5 deci., după vocala tematică. Categorii gramaticale specifice: gen, număr, caz, exprimate cu desinențe care cumulează cele 3 semnificații gramaticale. Flexiune predominant sintetică. în trecerea de la lat. ia 1. romanice, restructurarea categoriei genului, crearea unor modalități noi de exprimare a genului și a numărului, cu desinențe diferite de la o 1. romanică la alta în funcție de evoluția expresiei fonetice și cu ajutorul art., reducerea deci, cazuale (reminiscențe in faza veche ti 1. galorom. și în rom.), ceea ce determină trecerea la o flexiune cazuală analitică; mai conservatoare — rum., datorită flexiunii art. S.R.R. suhslral. S. romanic reprezintă totalitatea ele- mentelor pătrunse în lat. și conservate în 1. roma- nice din I. populațiilor cucerite de romani, care au adoptat lat. părăsindu-și 1. proprie. Influențe ale 1. prelati’.ie sînt menționate de lingviști și filologi din prima jumătate a scc. 19 (C. Cattaueo, B. Kopitar, C. C. Fauriel, F. Diez, B. P. Ifasdeu, II. Schuchardt, C. Nigra). Bazele cercetării știin- țifice a s. pentru domeniul romanic au fost puse de G. I. Ascoii (începiud din 1881). Se .introduce astfel factorul etnic în explicarea evoluției lat. și diversificării lingvistice a României: învățată de populatii numeroase și deo:;ebite din punctul 297 sud-dunArean de vedere al 1. lor materne, lat., a cunoscut o seric de modificări, care nu au fost aceleași pe tot cuprin- sul Imperiului Roman; unele dintre aceste schim- bări au fost explicate ca efect al interferenței dinție 1. acestor populații și lat., determinate de procesul, de bilingvism. Bxa;;crări în determinarea inven- tarului de fapte de s. : înglobarea in s. a tot ceea ce nu a putut fi explicat piuă la un moment dat prin evoluția lat. sau prin alte influențe, pe de o pai te, sau reducerea elementelor de s. la cele dovedite de precarele date atestate pentru 1. prelatine si de comparația romanică pe de altă parte. S. recunoscut în lexic, toponimie, antropo- nimic (părerile lingviștilor diferă însă în ceea ce privește etimologia unor termeni), dar controver- sat în fonetică, suscitînd numeroase dezbateri (scepticism din partea neogramaticilor, provocat de slaba atestare a 1. de s. și deci de imposibili- tatea verificării ipotezelor; influență de s. în fone- tică negată sau considerată limitată de structura- liști, care expb'că schimbările lingvistice prin evo- luția internă a lat., încercare de conciliere a. teoriei s. cu metoda structurală, punîndu-se în relief interacțiunea factorilor interni cu cei externi ; influențele în fonetică au fost explicate prin adap- tarea lat. nou învățate la baza de articulație și de audiție specifică 1. materne; apariția unor modi- ficări fonetice atribuite s. mult timp după ce 1. de s. au încetat să mai existe a făcut ca ipotezei conservării deprinderilor articulatorii să fie pre- ferată cea a unor tendințe latente ale 1. dispărute care pot acționa cu o întîrziere de cîteva sec., atunci cînd prestigiul modelului lat. a dispărut). Dificultăți în cercetarea s.: nici una dintre l. de s. nu s-a păstrat pînă. azi, dar există, relații de în- rudire între unele 1. actuale și vechile 1. de s. : idiomurile celtice vorbite în arh. britanic și în Bretania, alb., bască ; nici una dintre 1. de s. nu s-a păstrat prin texte sau inscripții de mare în- tindere (s-au conservat doar, la autorii lat. si greci, atestări de cuvinte, top. și antrop., inscripții scurte și neclare, cîteva glosare). Comparația ro- manică, prin paralelismele pe care le stabilește, poate aduce argumente în favoarea, explicației prin s. a unor fapte de 1. S. preiudo-europeau: alpin, aquitan, basc, inedit, (etrusc, iberic, lig., sican), paleosard (nuragic), punic, retic (numit subsubstrat în cazul în care peste ei s-au suprapus, înainte de extinderea lat., alte 1. de s.) și un s» indo-european: celtic, grec, ilirie, italic (osco- umbric, șicul), messapic, traco-dac, vem Se dis- tinge un s. „primar” al 1. romanice., co. o din influențele exercitatei asupra lat. de 1. m x )or prelatine ale Italiei (aceste influențe ; < > asi- milate de lat. și răspândite în 1. romanic ‘ d .ra Italiei fără, deosebire; se presupune îx ă m rol diferențiatei* al acestor 1. în fragmentare } m victi- că a Italiei) și un s. ^prepriu-^ds” datore 1 n i vei 1. populațiilor preromane din rest ui '' t ' ui. aptele atribuite s. ru au cunoscut • < unea unanimă a tuturor cercetătorilor (acelu11 <. Ne, considerate de unii lingviști de s.. au fu «. l :-r- pretate de alții ca efecte ale superstratului sac ale evoluției interne a 1.); 1. romanice pentru, cm e s-a făcut apel cel mai mult la explicații pzm s. sînt fr. și rom. în fonetică, tendințe articulatorii (pala- talizarc în idiomurile galorom., atribuită s. celtic, velarizare în rom., atribuit;! s. traco-dac), ducind la modificări de sistem prin dezvoltarea unor arti- culații necunoscute lat. (rom. ă, fr. [yj) sau la modificări privind normele de realizare a siste- mului (lenițiunea oclusivelor intervocalice în .Ro- mania occidentală, evoluția unor gr. consonantice: tratament paiatal sau labial al lat. -kt- în Romania occidentală, respectiv în rom.); în morfosintaxă: elemente de reorganizare a .sistemului flexionar (contopirea gen. cu dat. într-o formă unică diferită de cea de nom.-ac. iu rom.), de topică (duc ind la postpunerea art. hot. în rom.), modificări perife- rice (urme ale sistemului vigesimal de numărare în fi.), construcții fixe (galicisme) ; în formarea cuvintelor : sufixe, atestate mai frecvent în top. ; numărul cuvintelor atribuite s. variază, de la cîteva zeci la cîteva sute (sigure, probabile, posibile), denumind cu precădere accidente de teren (rom? mal, țărm, fr. berge, sp. voga, pg. bcira), plante și animale (rom. brad, copac, fr. sapin, pg. carvusco, carvalho ; rom. măgar, fr. mouton, sp. bccerro, pg. beserro), obiecte legate de unele meșteșuguri (rom. grapă, țarc, fr. soc, charruc, sp., pg. gancho}; con- cordanțe lexicale între 1. romanice datorate unor concordanțe între 1. de s. from. ciung, it. cionco, eng. tschung, friui. cionc ; rom. ciut, ciută, surs. tschuU(a), arag. choto, chota, cat. xoia) } se poate remarca existența unor cuvinte de s. de origini și forme diverse în 1. romanice diferite pentru a denumi aceeași noțiune („ciocîrlie” : rom. cio- cirlie, it. (al)lodola, engad. alauda, v. fr. aloe, fr. mod. aloueUe, v. sp. aloa, sp. mod. alondra ; „cioc” ; „mal’’). Numeroase top., atît preindo- europene cit și i.-e. (hidronime, oiconime, oronime). Prin extindere, termenul s. a fost folosit pentru a denumi influențele exercitate titziu de i. peste care s-au suprapus idiomuri romanice: guanche pentru d. can., L amerindiene pentru sp. am., 1. indigene pentru 1. creole. S.R.R. sud-donăreaii (român din sudul sau din dreapta Dunării), gr. constituit din cele 3 d. ale 1. rom. vorbite în diferite părți ale Pen. Balcanice : arom., megl. și istrom.; referința geografică are în vedere istoria, căci astăzi d. arom. și cel megl. sînt reprezentate și in N .Dunării (în R. S. Româ- nia). Particularități comune de dezvoltare socio- culturală : enclave în mediu alogen; vorb. bilingvi; atestări (texte) tirzii; absența unei norme supra- dialectale; statut actual de 1. familiale; literatură exclusiv sau predominant populară (cultă numai în d. arom.). Particularități comune de evoluție și structură lingvistică: vocalele e, i (H-n) și dif- tongul ca nealterate după labiale indiferent de timbrul vocalei următoare (lat. pilus> axvm., megl., istrom. per; lat. venius>aroin. vimtu, megl. vini, istrom. viniu ; lat. /ă/a>arom., megl. fcată, istrom. fete); rezultatele actuale (cu istorie diferită în d. istrom. față de arom- și megl.) ale velarelor lat. k g 4 e, i>ls, respectiv dz sau (lat. caelum> a r om. ț e r u, m c g 1., i s tr om. / e r ; lat. genucu Iun ? > a rom. âinucl'u, megl. zenucl^i, istrom. zcruncl'u) ; păs- trarea consoanelor X (lat. leporem >arom. Vepure, megl. Vepuri, istrom. Vepur) și n (lat. *luponea> SUEBA, INFtUBNȚA 298 arom. lupoa^ii, rnegl. lupoană, istrom. lapone) și a gr. consonantice Âă, g\ (lat. clama >arom. (a)cl’e- mu, megl., istrom. cl'em ; lat. *glemus>arom. gl’emu, megl.. istrom. gl'em) ; absența m.m c.pf. ind. sintetic; lipsa prep, pe la ac. compl. direct; elemente de substrat identificate mai puține decit îu d. drom.; absența influenței magh. ; puternice influențe balcanice (alb., bg., mac., ngr., ser., tej, cu pondere și efecte diferite de la un d. la altul. M.A. suebă, lulThieața~. S-a exercitat în lexicul sp. și pg. S,, trib germanic diferit de goți, vorbeau cel mai arhaic dintre idiomurile germanice occi- dentale. Au traversat, împreuna cu vandalii și alanii, Munții Pirinei (499 — 411) și s-au stabilit în NV extrem al Spaniei (actuala Galicia), de unde ^i-au extins autoritatea spre E (prov. Asturia, Leon) și spre S (N Portugaliei). Au fost supuși de vizigoți. Urme puține in toponimie: Suevos și Suegos (prov. Galicia), Puerto Suevr (prov. Asturia). Presupuse elemente s. in lexicul galic, (brelen- nah, britar, laverca, lobio) și pg. (lacerco). M.S. suKkis vezi abslravU nominale/verbale, adver- biale. augmentativ®, colective, diminutivale, mo- ționale, nume de ajjmH/Instrument, numele locului, peiorative, verbale, sufixe (penirw)^. sufixaid. vezi compunere. suk'ihim grai sd. (d. câmp.). Sardinia (reg. Sulcis). Grai. câmp, izolat și arhaic. Trăsătura cea mai' caracteristică: ts (< lat. t, k -f- iot sau it. ts)>tf (l$ukkuru frei, cat. ferrer>ferei) ; păstra- rea unor part, trecute tari (bentu, nătu). M.S. suiino, subd. pg. brazilian (Sâo Paulo, Paraua, Santa Catariua, Rio Grande do Sul, Mato Grosso, Minas S, Goiăs S) al d. merid. C.L. superlativului, complementul~ vezi mod, eom- plemeut circumstanțial dc~. superstrat (suprastraJ). S. romanic reprezintă totalitatea elementelor din l. romanice provenind din 1. populațiilor migratoare invingătoare care s-au stabilit pe terit. Imp. Roman și au adoptat treptat lat. părăsindu-și îu cele din urmă l. proprii ca urmare a procesului de bilingvism. Conceptul de s. preconizează (alături de cel de substrat) influența factorului etnic asupra evoluției lat. și diversifi- cării lingvistice a României. Influențe ale 1. populați- ilor migratoare asupra iat. au fost semnalate din evul mediu timpuriu (Isidor de Sevilla'» și discutate înainte de nașterea romanisticii ca știință (IU Raynmmrd). Bazele teoretice ale s. au fost puse de W. von Watt burg (1932) pentru a explica dife- rențierea lingvistică a unora dintre torit, romani- zate (vezi fjMormnamG. Restrms în general la influențele exercitate înainte de formarea 1. roma- nice (influența germanică) termenul s-a întrebuințat și pentru acțiunea unor 1. asimilate după această perioadă (influența v. sl. în rom., scandinavă veche în fr.). Număr mare de cuvinte de s. în fr. (cca 609) și rom. (cca 390 în fondul principal de cuvinte) ; termeni militari (fr. guerre, rom. război}, cuvinte denumind plante și animale (rom. giscă, păstrăv, hrean, fr. taisson, faucon, hetre, cresson), părți ale corpului (rom. gît, gleznă, obraz, fr. hanche, echine), nume de acțiuni (rom. citi, clădi, cosi, grăi, fr. choisir, gagner, saisir), abstracte (rom. milă, necaz, fr. hair, honte, orguei!}, adj. (rum. drag, gol, lacom, fr. J'rais, franc), a lv. (rom. prea, fr. trop), sufixe (rom. -că, -iș, fr. -ard, -aud), prefixe /rom. ne-, pre-, ras-, fr. mc(s)-). Fapte de ordin morfologic atribuite s. (rom. neutrul, fr. deci, bicazuală din 1. veche), fonetic (rom. h. fono- logizarea rom. 5, fr. h aspirat). îu toate 1. nume- roase top. șl antrop. Uneori s. a foit folosit și pentru influențe exercitate în perioada formării sau începuturilor l. romanice, fării ca 1. respective să fi fost asimilate (ar., considerată de unii lingviști s.- de alții adstrat al idiomurilor romanice din ?en. Iberică), la influența lat. (considerată s. cultural). Din aceste motive, în lucrarea de față s-a evitat folosirea termenului și s-a preferat prezentarea tuturor acestor elemente sub termenul generic de influență. S.lt.K. supia. Formă verbalo-nominală, nepredicativă, obținută în lat. prin adăugarea sufixului -tu- la rădăcina verbului. Cunoscîud variația cazuală, asemenea subst. propriu-zi.se, s. avea o formă de ac. în -um (amatum, monilum, lectum, captam, auditum) și alta de dat.-abl. în -u. Prima, care se întrebuința de obicei după verbele de mișcare (venire, ire), a fost uneori alăturată lui ire într-un fel de conj. perifrastică; tot ea stătea și la baza ini. viit. pasiv lat. ; ultima apărea după adj. : facile diclu. h'iiud înlocuit, mai ales în vorbirea populară, în toate construcțiile, mai întîi de gerun- ziul prepozițional, apoi de inf. prepozițional sau nou prepozițional, a dispărut aproape total în lat. tîrzie ; dintre 1. romanice rom. este singura în care a supraviețuit, avînd forme identice cu ale part, (trecut), invariabile însă in gen, număr și caz. precedate obligatoriu de o prep, (d', la, pentru coborlt). Această ultimă particularitate, care apare și la inf. lung, atestă natura de subst. a s., iar faptul că poate avea un compl. direct (Z? bună de îngrijii copii sau bolnavi) este o dovadă a natu- rii sale verbale. în construcții prepoziționale avînd drept suport verbele a avea și a fi servește ia exprimarea necesității (Cc mai aveți de furut aici 1 ; Ce mai e de jucat pentru miine?) sau a posibilității (Compotul nu mai e de mîncat). A.C. supranume. Antrop. cu funcție de identificare suplimentară și neobligatorie, completind sau sub- stituind numele oficiale. Individuale sau colective (transmise urmașilor sau atribuite inițial unui grup), s. lat. și romanice se repartizează, după origine, în 3 categorii — antrop., top. și apelative, fiecare constituită din grupe semantice și tipuri formale diferite ca vechime, ruspindire și pondere. Majori- tatea s. antroponimice exprimă filiația pe linie paternă (patronimic) sau maternă (matronimic) ; s. toponimice desemnează, în general originea locală sau apartenența etnică; s. apelative, de o mare diversitate semantică, sînt grupate în deter- minări descriptive de tip social-economic ori cul- tural și porecle. în izvoarele medievale distincția dintre nume și s. este dificilă, uneori chiar impo- sibilă: poate fi pus mai ușor în evidență caracterul de s. al elementelor care, la un moment dat, func- ționează și cu valoarea primară de nume comune, în lat. clas, formațiile cu caracter de s. se întîi- 299 SUPRANUME nese în toate cele 3 clase de antrop., prenume, nume gentilice si nume de fam., în ultima ponderea lor fiind maximă. Agnomenul lat. era un s. individual derivat cu -anus prin care se făcea aluzie la fapte militare ori evenimente din cariera administrativă (Ajrican us). în perioada imperială se dezvoltă o nouă clasa de s. propriu-zise (lat. su pernomen sau signum). Apărute mai întîi în E, în perioada elenistică, răspindite apoi și în V, unde modelul se impune și devine prolific, aceste nume sînt ana- lizabile ca formație (derivate în -iu^, ca și vechile gentilice, de la teme lat., grec, ori de alte origini) și de obicei clare ca semnificație. Inițial adaosuri la numele oficiale mediate de termeni sau expresii speciale : signum, cognomcnlum, siue, qui el (Luci- lius Mei robi us signo Sa prici, (L J.etiaius Lupus qui tt uocaiur Caucadio), s. devin, în mare parte, nume unice. S. antroponimice lat. postclas. sînt adaptări ale formațiilor grec., simple sau compuse cu numele generic al divinității —, ,,teoforice” (Busebius, Leontius, Georgius, llarius, Bheodorus, Theodosius ) și derivate de la nume în uz (Cesa- rius). Ca s. toponimice apar determinative etnice (Cantaber, Hispanus), rare nume de locuri cu sau fără prep, (ab Arida, Carnunto) și mai ales deri- vate adjectivale de origine (Carpalhius, Macc- donius, Potamius). Cele mai numeroase sînt s. apelative, mai ales cu caracter religios, derivate de la subst. ( Desiderius, Honorius, Palricius), adj. la superlativ sau derivate de la adj. (Chu issima, Simplicius), part. (Benedictus, Honoratus, V ic- tura) și derivate de la part. (Constanlius, bmo- centius, I.aurentius), gerunzii ( Amarai us, Scruan- dus), derivate de la teme verbale (pAU.pcranl ius, Saluator), compuse teoforice, traduceri ale unor nume străine sau creații de influență biblic;ă (Deo- dalus, Sercus Bei, Speraindeo ). Ca tipuri semantice, formații laice cu semnificație temporalii (Be- bruarius, Sabbalus), nume de animale și pietre prețioase cu valoare de simboluri creștine (Co- umba, Mărgărită), nume de sărbători ( Pascha- sius), nume de umilință sau injurioase (Calumnio- sus, Slercus, Turpinus), nume de meserii și ocupații (Avatar, Asiuarius, l orcarius), numeroase pore- cle. Sporadice în izvoarele medievale timpurii, s, se impun din sec. 9, devin ereditare și treptat se fixează, ca nume de fam. Tjl general, s. romanic medieval, ca și cel mod., se caracterizează prin pluralitate (mai multe s. pentru același individ) și variabilitate, instabilitate și tendința de a deveni ereditar, utilizarea ca adaos ori ca înlocuitor al numelui, origine diversă și posibilitatea de schim- bare a funcției. L. romanice continuă tradiția lat. a introducerii s. prin elemente speciale (Aua Gau- dioso sitie Air ic a a. 562, Siniido famulus Bei cognomento Deidonwn a. 632, Petronad qui Bla- uipert dicitur a. 750 Officia qui ei Blanc a uocaiur a. 1059) ; procedeul se extinde considerabil. ?n sec. 9—13 și se păstrează și astăzi în toată. Remania (rom. Laie zis Chioruș Dintre s. an-j cr gt y uice cea mai mare extindere o are în evul mo. a 3iVPa nurnelor de filiație, patronimice ș_ nu c„ : ce. Se dezvoltă în mod deosebit s. toporm v ă/' Rud originea locală (locul nașterii, reședința, proprie- tatea) ori apartenența etnică. în sp. ci pg. pre- domină tipul top. cu sau fără prep. (sp. Severa de Calceala, pg. Arias de Retorta, sec. 10), alter- nanța celor 2 realizări păstrîndu-se și în s. actuale, dai' tendința este de pierdere a prep. ; cele mai frecvente sînt oiconimeie (sp. Alcdntara, Lovea, Zamuia, pg. Coimbra, Porto), dar apar și hidronime (pg. Tamega, Vouga), etnice (pg. Lusitan-o, Gascon), numeroase derivate adjectivale (sp. Cordobes, Soriano, Zamorano, pg. Beirăo, Sousăa). Și în fr. și oc. majoritatea s. toponimice sînt nume de locuri, mai ales de sate, cu sau fără prep.; în v. fr. șl v. oc. tipul cu prep, era general, dar instabil (de Lorraine Larrain). La nume de fam. prep, lipsește de regulă în oc., iar în fr. este rară (de se aglutinează mai frecvent în d. fr. din N, a locativ, ca și en, n , es în d. fr. din E și în frpr., nu se aglutinează. Microtoponimele apar fără prep, mai ales în oc. (Bresnoy) și cu prep. (-Ș- art. hot.) în fr. (Lefresnoy, Dufresnoy, Defresnoy). în ic. s. toponimice sînt etnice (Greco, Bombarda, Turco) , foarte numeroase derivate adjectivale (Calabrese, Sarrentino), top. cu prep, sau cu prep, și art. hot. (Di Brancia, Dalia Costa, Dell Celle), top. fără prep. (Calabria, Messina). sau numai cu art. hot. (La Ponte). în numele de fam. actuale s. toponi- mice au pondere egală cu cele antroponimice și sînt concentrate în reg. Lombaidia, Sicilia, Liguria, Campania (cele mai puține în Piemonte) ; tipul cu prep, are răspîndire generală, iar cel articulat este specific d. merid. Este remarcabilă ponderea derivatelor adjectivale (multe cu sufixe panitalieue, -ano, -ese, -elo, -igiano), fapt ce apropie it. de rom., în care derivatele, articulate în S și E (Cîmpeanu, Munteanu, Văleanu) și nearticulate în Transilva- nia (Cimpean, Muntean), constituie marea majo- ritate a s. toponimice. Nu lipsesc nici formațiile cu prep, (ol în documentele sl., de în cele rom., de la- și din în s. actuale și în nume de fam. : Dir.vale), dar nu apar cu funcție antroponimică nume de așezări, reg. sau prov. fără prep, (tipul lonescu-Snagov este recent). Sînt panromanice s. top. de habitat, referitoare la casă și situarea ei: rom. Casămindră, Curie, Pădure, it. Casabella, Corteggia.no, Monti, fr. Lacheze, Montaigne, Bon- taine, sp. Casai (s), Pontseca, Poza, pg. Cabana, Pai o, Santa. în 1. romanice occidentale uzul nume- lui proprietății precedat de prep, de s-a dezvoltat la nobili după consacrarea eredității fiefurilor ; transmis ereditar și devenit devreme nume de fain., acest tip de s. a ajuns semn de noblețe și, din sec. 16—17, formulă hi modă, rnai ales în. fr. și sp., înlocuind numeroase alte s. medievale. S. apelative, reprezentînd contribuția lexicală specifică fiecărei 1. la îmbogățirea inventarului antroponimic, sînt ia origine calificative cu funcție distinctivă referi- toare la condiția socială, economică, profesională, civilă, militară, religioasă ori familială a indivi- dului (nume de meserii, profesii și ocupații, nume de funcții și servicii, de titluri și grade ierarhice, nume de rudenie). Cele mai numeroase, variate și cu răr.pîndire generală sînt numele de meserii, care adesea apar ca desemnări, unice în izvoarele medxmale și s-au fixat ca nume de fam. în formă artmvlată (mei frecvent în rom.) sau nearticulată (mai frecvent în 1. romanice occidentale) : rom» SUPRAPREFIX ARE 300 Capravu, Cordovan, P urcam ; it. Ferraro, Muraro, Spataro ; fr. Betger, Courvoisler, Mfevre ; sp. Caldcron, Herrero, Va^uero ; pg. Boieiro, Carvoeiro, Hortelao ; oc. Faure, Fogassier, Sadre. Numele de funcții (publice, militare, ecleziastice) și de servicii (rom. Călărașii, Jude, Popa; it. Avogadro, Mas- sato ; fr. Bailly, Maire, Provo A ; sp*. Ballestero, Cuadrillero, Judice ; pg. Claveiro, Escyluao, Juiz), precum si nu mele de titluri și grade ierarhice (rom. Boierit, Căpilanu, Domnu ; it. Cardinale, Conte; fr. Chevaliev, Lecomle, Vassear; sp. Caballero, Doncel, Hidalgo ; pg. Mcirinho, ReiioA pot fi atri- buite și ca porecle. Puține nume de rudenie (rom. Copil, Fiastru, Geamănu ; it. Padrino, Santolo ; fr. Cousir, Lcgcndre, Lefils; sp. Cormano, Genro, Parienle; pg. Neto) și cîteva referitoare la vîrstă (rom. Bălrinu, June, fr. Lejeun, Vicii, sp. Joven, M ayor, Vie io). CA. supra preiixuro (cumul de prefixe). Apare în lat. încep iad din perioada imperială și se dezvoltă ulterior. în lat. tîrzie e frecventă mai ales în textele cu caracter popular. Liste corelată cu cumulul de prep. Primul termen îti combinații este adesea pre- fixul per-, dar și ad , cx-, in-, re-, suber- etc. : perexeo, persubeo, pertranseo, perconfirmo ; deres- pondeo, expromitlo, incomparatus. Formațiile supra- prefixate moștenite în 1. romanice sînt în general neanalizabile: rom. petrece Mpertraicere, spăla< lacultativ în unele școli niedu t mu d ie- în care lat. c, o nu se drî- tougx (, ’ ) >, jf;a>porta), cu excepta unor g v ’l/ruate: e înaintea unei lichid^ st < 1 unei ori i xle implosive (in silaba descinsa: -ie: lac. ccium>tschiel, în silabă închisă -i6 și mai ales iă: bslla>b laici), b în silabă închisă înainte de -u, așa-uurnita diftongate metafonică (grossus>gries ; această diftongate are implic alii morfologice, prodneînd alternanțe de tipul gries m. — grossa f.) ; lat. e, o în silabă dcschisă>ri, ou <>u), la fel ca în friul., transformare negenerali- * zată (nlue >nrie, horarura) ; palatalizarea lat. u>i, nu y (de tip galorom.) ca în eng.s. și în unele variante ale iad. doi. : miirus>mir, uua>iua ; lat- a -j- m, n -f- consoană deutală>o : grande >grond ; palatalizarea lat. k 4- g -p a, nu este generali- zată ca în alte d. ret. (eng.s., iad. doi., friul.), rezultatul fiind mediopalatale. scrise ig, respectiv gi: caput>igaii, ligaroligier, dar casa>casa, galtus> gat (fenomenul este independent de cel din fr. și este ulterior acestuia) ; menținerea diftongului lat. au, la fel ca în Iad. doi. : aurum>aur ; palatali- zarea lat. id devenit medio-palatala notată Ig, spre deosebire de celelalte d. ret. care-1 reduc la t : lucie >lalg, noctonotg; urme ale deci, bicazuaie: numele predicativ adjectival păstrează -s, marcă a cazului sub., în opoziție cu adj. atribut: gue-i p^au el veris „această pajiște este verde” — in prau veri „o pajiște verde” ; urme ale flexiunii latinești -o, -onis ; bab „tată”, pl. babs, babuns ,,strămoși” ; pron. specific eu sens pers, și dem. (lez, lezza, neutru gliez, tschel cu valoarea rom. celălalt) ; păstrarea distincției între dat. și ac. pron. pers, accentuate pers. 1 și 2 sg., la fel ca in unele graiuri iad. doi., friul. (dat. a mi, a li, ac. mei, tel)', pron. nehot. ins (corespunzător fr. ou), inexistente în alte d. ret. : ins di „se zice” ; pron. neutra ( «uis pînă în sec. 19 manualul cel mai > tiui l 1 Surselva cmoiică). în 1927 Gion Cuhanues realizează unificarea ortografiei s. care a servit ea bază oentru ortografia adoptată de Liga romanșă. Scriitori sursitvani Alfons Tuor, cri mai important poet romantic, G. C. Maori (1344—1908), cri mai important poet s. din sec. 19, Giau Fontana (1897—1935), primul autor important de proză s, modernă, Flurin Darnic (n. 1918), unul dintre cri mai cunoscuți poeți sursilvani contemporani. M.S. suts!! van (subsilvan, germ. NiPaaldiscN, d. ret- (gr. romanș). Elveția (cant. GrauDânden^ reg4 .'301 ȘVABEASCA, influența Sutselva, cu centrul Schons). Folosită ca 1. de pre- dare în învățamîntul elementar. Propusă, ca și surm.» ca 1. standard, fiind ușor de înțeles atît de către surs. cît și de către eng. Datorită tradi- ției literare modeste nu a fost acceptat. Foarte multe asemănări cu surs. din care s-a desprins. Dat. kt>t\ (lactolatsch). Catehism catolic publicat de Gion Antoni Calvenzauo (1611) ca replică la catehismul protestant al lui Steffan Gabriel pu- blicat în surs. M.S. șm e e he re a s e ă, limbăm (1. ș me c heri lo r), u ti a dintre denumirile argoului drom. al răufăcătorilor, iar de aici și a limbajului teribilist al tinerilor, care preiau de la cei dinții anumite cuvinte (gagiu, mișto), sensuri {bicicletă ,,ochelari”, mortal „extra- ordinar”, pension „închisoare”) și expresii {a lăsa mască „a trage chiulul cuiva”, pe bune „adevărat”). Numeroase elemente țigănești. Procedeul trunchie- rii cuvintelor: însăși denumirea acestui limbaj special cunoaște varianta adverbială (a) la șm? „șmechereș te' ’. M.A. șvăheaseâ, influență S-a exercitat asupra lexicului drom. (subd. bănățean). Șvabii au fost colonizați îu Banat în sec. 18 de imp. habsburgic, după înfrlngerea stăpînirii otomane asupra fostului pașalîc al Timișoarei. Sint originari din diverse terit. (V și S Germaniei, Austria, Alsacia. Lorena și Luxemburg) și vorbesc graiuri germ, de tip fraucou (mai ales renano-francond în MV Bana- tului și de tip austro-bavarez și nord-bavarez în SE (Caraș-Severin). Delimitarea împrumuturilor șvăbești de cele austro-germane și de cele din germ, literară este dificilă și insuficient studiată. Criterii fonetice (consoană inițială surdă în locul uneia sonore din germ, standard: plec. germ. Rlech, crumpi, pl. : germ. Gruuăbimen; deosebiri de voca- lism : drot: Draht, fruAuc : Fruhstuck} sau semantice {mAăr , greutate de 100 kg”, plat „loc de casă”) pot servi la această delimitare. Cuvinte ș.: rai- pelț, șlap. Top. șvăbești: Freidorf, Gotlob, nisfeld, Lenauheim, Liebling. M.S. (almrenho, creolă care, împreună cu matutenho și caipiranho, formează un ansamblu de varietăți ale pg. braziliene prezentînd diverse grade de creo- lizare. Vorbită de populația rurală cu ascendență africană. Vorb. numiți macambas. C.L. Tahellae deiixionum, tăblițe de plumb (rareori de bronz, ceramică etc.) gravate cu inscripții îu care autorul blestemă (defigere -- ,,a blestema” [sens secundar] ; subst. drflxio e atestat numai în glose tîrzii) pe un dușman (rival în dragoste, ad- versar în proces, partidă adversă în concursurile de circ — sînt vizați atît vizitiii, cît și caii —, hoț etc.), consacrîndu-1, de cele mai multe ori, zeilor Infernului. Fiind scrise de oameni fără cul- tură literară, textele cuprind un mare număr de abateri de la normă, atît în fonetică (unde trebuie distinse de masa erorilor de grafie), cît și în grama- tică și lexic ; unele din acestea sînt rar, sau deloc, atestate în alte tipuri de documente : como pentru quomodo (>roni. cum etc.), ampitzatru ( — amphi- theatrum}, cu alterarea dentalei dinaintea unui iot recent, infernalei pentru i a M i- etc. Redactarea nu este însă total spontană : unele formulări se repetă de la o inscripție la alta și își găsesc cores- pondente în papirusuri magice grec. l.F. Tabnia Peulhmeriana, hartă romană din epoca imperială (sec. 3-- 4), păstrată într-o copie medie- vală din sec. 12-- 13 (denumită după posesorul ei K. Feutinger, 1465 — 1547) ; constă diutr-un sul de pergament care înfățișează harta lumii cunoscute în antichitate, de la coasta de E a IJritannie! (Ir- landa și o parte a Spaniei dispăruseră încă din modelul ms. medieval) pînă în China. Elementul principal îl constituie traseele drumurilor, cu in- dicarea distanțelor, cu numele cursurilor de apă și ale localităților (la nom., dar și la locativ-abî.; : 'multe din aceste top. se păstrează, într-o forma evoluată, pînă azi. I.F. iaeuamn boense. varietate de dialecto fron- terizo1'. Uruguay (dep. TacuarcmbA, Rivera, Arti- gas de E, Salto de E). Varietate mai bine caracte- rizată (subsistem fonologie consonantic diferit de al celorlalte varietăți; vocalism pg.). Morfologie aproape în întregime pg. (unele particularități comune cu sp. din dep. Rocha, Maldonado). M.S. hune, iminență S-a exercitat asupra lexi- cului sp., cu precădere asupra sp. am. R. amerin- diană dispărută din fam. armvak, a fost vorbită în A utile, într-o reg. unde conchistadorii sp. au rămas 3 decenii înainte de cucerirea Americii. De aceea pentru denumirea multor realități ame- ricane au fost folosite cuvinte î., duse ulterior de sp. pe continentul american. Cele mai multe cu- vinte taino sînt nume de animale (carey, curi, hicotea, jejen), plante (ap, anon, bataia, bejuco, caoba, magiiey, maiz, mani, tuna, yuca) necunos- cute în Europa. Numeroși termeni pentru natură (huracân, jaguey, sabana), obiecte (ba/bacca, caney, hamaca, macaua),' realități sociale (caMțue, jibaro, naboria). Dintre aceste cuvinte unele au pătruns și în sp. generală (baiata, hamaca, hura- cân, maiz, sabana, yuca), fiind împrumutate din sp. de diverse 1. europene. Altele s-au răspindit. numai în continentul american (coa, conuco,. manigua, pitahaya) sau au rămas limitate la reg. Antilelor (dajao). Presupusă i.t. în pronunțarea velară a lui r dublu din Puerto Rico (T. Navarro Tomăs), fenomen explicabil însă ca un proces spontan existent și în alte 1. romanice (fr., pg.). M. S. tarom (tarone), argou it. profesional al că) Ag- rarilor ambulanți din văile Sole, Non și Rendena (Italia, reg. Trentino Alto Adige, prov. Trento). Multe afinități cu argoul păstorilor din N Italiei (gat). Astăzi ieșit din uz. O.S.C. tarom di rusca, argou it. profesional al coșurilor din zona Intragna (Italia, reg. Piemonte, N prov. Navara), încă în uz la începutul sec. 20. O.S.C. tarone, vezi (arom. îarrmpmcz, subd. cat. (d. cat. central). Spania, (prov. Tarragona). Păstrează v labiodental. MM te- cuvinte care există și in d. cat. din gr. occidental. M.S. (arusc. argou it. profesional al vînzătorilor ambulanți de umbrele, originari din N Italiei (reg. P iem on te). O. S. C. loponhnieă (polionim, pleonasm to- ponimic), top. formate din 2 elemente care expri- mă aceeași noțiune în 1. sau variante dial. difer te. Pot fi bilingve (sau hibride), cînd cei 2 termeni, provin din 1. diferite (se încadrează în categoria, mai larga a tep. multiple) și monolingve, cu cei 2 termeni din aceeași 1. T.h bilingve prov. i din. diverse combinații lingvistice: ceao-lat. (Castel- lodunum ,,castru-castru” >fr. Chdu o . -ama ..ico* germanice (germ. jaMigaCo „cu n>c’l£E,, fr.. 303 TEMPORALA, PROPOZIȚIE CIRCUMSTANȚIALĂ /V/ Tube o „pîrîn-pîrîu”), bretono-romanice (bret. Lan- nilis „biserică-biserică”), romanico-grec. (it. Lin- guaglossa „limbă-limbă”), romatiico-ar. (it. Mon* gibc-llo ,,munte-munte”), roma.tiico-sl. (rom. Capul Clan ii „capul-capului”), rotnanico-rnagh. (magh. Szâk Asscopatak „rîu.1 sec-sec”), romanico-tc. (rom. Dealul Te-pe , dealul-dealul’’ ă Denumirea de LL a fost dată pe baza analizei fenomenului din punc- tul de vedere al logicii. Unii lingviști an observat că cei 2 termeni au sensuri apropiate dar nu iden- tice și că aparțin unor nivele lingvistice distincte, deci au pot forma o tautologie. Astfel de îmbinări au putut apărea îndeosebi în perioadele de biling- vism, prin „glosarea” unui termen prin cuvintul sinonim din cealaltă 1. Formarea și folosirea în 1. romanice actuale a unor t.t. de tipul rom. Lacul Tecmirghiol, it. L’isola Ischia, fr. Le pori du Hâ tre arată că apariția unor asemenea fenomene este oarecum inevitabilă, fiind determinată de necesi- tatea precizării categoriei socio-geografice a topi- cului denumit. Faptul e confirmat și de t.t. mono- lingve : rom. Dealu Cuca, Lacu Iezerului., it. V ia Rugabella, Lasso de!la b'urka, rezultat al standardi- zării cartografice a numelor topice. I .T. tây boi (anamito-franceză, franco-anamită. pid- gin iudo-francez), pidgin fr. practic dispărut, uti- lizat între mijlocul sec. 19 și mijlocul sec. 20 in fosta Indochină fr., pe cea mai mare parte a țăr- mului Anamului (reg. centrală din Vietnam) mai ales în armată și, în orașe (Saigon, Tonkin, Hai Phong;, în raporturile dintre fr. și alți europeni și servitorii lor indigeni. Reciproc ininteligibil cu fr. Eșuate pidginul fr. cel mai bine descris. Unele similitudini ■ u creola fr. reunioneză (explicabile printre altele prin imigrări din ins. Reunion — posesiune fr. din Oc. Indian — la mijlocul sec. 19) ; spre deosebire de creola fr., nu și-a creat un sistem de particule verbale și nu utilizează redu- plicarea. Deși s-a afirmat că ar avea „sintaxă anumită”, aportul 1. vietnameze (anamite) — 1. austroasiatică — nu a fost precizat. A fost folosit în ziarele locale pentru a produce efecte comice. l.V.R. Uilex’he (laHzi(chen^cchi) ), pidgin it. din sec. 16 rezultat din contactul cu germ. L V.R. temporală (de timp), propoziție cjrciiîiistaa- ttaiă ~. Lat. distingea raporturile de simultanei- tate, anterioritate sau posterioritate între acțiu- nea din regentă și aceea din temporală, precum și valorile circ, momentane, durata și iterația. Simultaneitatea și succesiunea generală a eveni- mentelor erau exprimate prin adv. rel./conj. cum, quanao (frecvent în lat. tîrzie și în cea vorbită), dum, donec, ubi, -ui și prin loc. coiijuncționale simul alquelac'uilel/(ac) primumiubi, (Imn interim. Quod devine conj. temporală din sec. 1 e.n., fiind frecventă în lat. tîrzie. încă din lat. clas., dum quod!in ier im deveniseră neanalizabilo. De multe ori, quod (inițial relativ indeclinabll) putea avea un antecedent „unitate temporală” (de ea. ann am), separat de el prin alte cuvinte. Simultaneitatea se prezenta în lat. sui) 2 aspecte: fără indicarea termenului final (sensul temnoral fiind ”îu timp ce”, „atîta timp cit”, iar modul folosit — ind.) și cu indicarea termenului final (sensul temporal fiind .„pînă ce/cînd”, iar modul — îndeosebi, conj.). Dum avea ambele accepții ale simultaneității. în lat. postclasică, conj. a început să fie des folosit după dum cu sens durativ non-terminativ, ceea ce a condus la accentuarea analogiei sintactice între construcțiile cu dum și cele introduse prin cum. Cu sensul de simultauteitate terminativă, dum „pînă ce” se folosea și cu ind. (prez., viit. perfectam), dar mai ales cu conj. (timpuri trecute). Marcă a simultaneității, lat. clas, cum (-(-conj.) exprima o împrejurare socotită cea mai pertinentă față de enunțul din regentă. Cum hi^toricum, specific povestirii și construit cu verbul la impf. sau la m.m.c.pf. conj. ( A Hamac cum florerent). insista asupra ocaziei care favoriza evenimentul indicat prin regentă și era frecvent la sfîrșitul epo- cii republicane. în lat. populară cum cunoaște un vădit regres și dispare treptat în lat. tîrzie în fa- voarea lui dum Ș- conj. ; lat. quomodo a început să dobîndească in 1. populară sens temporal de simultaneitate și posterioritate imediată. Ante- rioritatea acțiunii din regentă față de cea din p.c.t. era redată în lat. prin conj. antequam și priusquam construite cu ind. (în special ca expresie a unui fapt trecut, real sau generai) sau conj. (exprimînd mai ales o acțiune viitoare eventuală, posibilitatea sau o nuanță finală;. Posterioritatea acțiunii din regentă față de aceea din p.e-t. era marcată de conj. post (ea)quam. Ouai iens (cum- que) și sd aveau vaiorea iterativă „ori de cîte ori”. Lat. vulg, folosea și pe qua cu valoarea lui quod. Fenomenul panromanic cel mai importat în evolu- ția temporalei constă în menținerea lat. quando câ marcă fundamentală a temporalității (rom. cinci, it. quando, log. kando, eng. caund, friul. kand, fr. quand, oc. can, quand, cat. quan, sp. cuando, pg. quando), exprimînd simultaneitatea și anteriori- tatea sau posterioritatea acțiunii regentei fața de acțiunea din temporală. Lat. vulg, dum interim (quod) va fi continuat în formele romanice, unele vechi, precum: it. mentre (che), în d. it. sept. domentre ch.?, dementeldomente (die) ; v. fr. (en) demerSres! (en) dementierfe)sîque (din sec. 12), entrementiers que (prin contaminarea lui dem-, neînțeles, cu prep, entre) } v. oc. (de) mentre / do - ■menire que, domms que (după W. von Wartburg, această formă ar proveni din contaminarea lat. dum interim și intus) ; cat. (de) m:ntre (s) (que) ; v. sp. (de) mientrfemientra 'idomicntre que (adesea (de ) mi cat re apărea fără que), sp. mod. mienirai, mai rar mie.itras que (după J. Corominas, evoluția mientre>mienlra>mientrac s-ar datora analogiei cu alte elemente adverbiale sau prepoziționale) ; pg. menire (s) (-que) și variantele cu prep, sau prove- nite din contaminarea eu enire : denumire (rar), em mmire(>), entremente (s) ; faptul că asemenea forme conțin o conj. explică apariția lor, în cele mai multe 1. romanice, neînsoțite de que. Ur. are aici o situație specifică, nefoiosiud aproape nicio- datî varianta fără que (trăsătură valabilă și pentru celelalte elemente de subordonare temporală, deoarece iu v. fr. de meni re s ' și-a pierdut cel mal devreme valoarea de conj., devenind adv. Lat. quamodo a fost moștenit în toate 1. romanice (ex- primînd — ca și quando, căruia ii dispută terenul — raporturi generale de subordonare t.) >rom. cum, it. come, sd., friul. co, v. fr., oc., cat. corn, fr. comme. TEMPORALA, PROPOZIȚIE CIRCUMSTANȚIALA 30£ sp., pg. como. în rom., sd., oc. și fr., quomodo temporal apare din cele mai vechi texte; sp. și pg. como temporal este tardiv și relativ rar, fiind un latinism savant; cat. com temporal cunoaște o mare frecvență, pe cînd it. come temporal apare, ca și cel cauzal, sporadic. Devenit conj., lat. quo- modo a dat naștere și la loc.: v. fr. lanț com(e), tandis com(e), entretanl com(e), enlrclandis com(e), si com (e), issi com (e), aussi com(e), si tost com (e), tantost com(e) ; sp. asi/lîtegOi (de) como (cu sensul de succesiune imediată care indică și punctul de plecare); sd. pus Ide lin} tanti in co. în unele 1. ro- manice, mai ales în perioada cea mai veche, întîbiim transferul elementelor de relație locative în domeniul semnificației temporale. Lat. ubi, curent folosit cu sens temporal>fr. oit (ct. și v. fr. ou que, la ou ,,(pe) cînd", fr. mod. en ce jourliusquau mo- ment/en altendant le moment ou, cf. și rom. iude (sec. 16), underom. cît, adv. rel. care introduce o p.c.l. ce desemnează intervalul măsurat în care se petrece acțiunea din regentă. Lat. gw.fa>rom. că a dobîndit în sec. 16 sens temporal. în toate 1. romanice există — încă din perioada cea mai veche — prop. introduse prin que temporal care determină un nume de uni- tate temporală („an”, „lună”, „zi”, „oră” etc.) și marchează simultaneitatea. în v. cat. structuri de tipul t-ota horalen iemps que erau pe cale de a deveni loc. Continuînd structura lat. iam diu est quod, 1. romanice prezintă și p.e.L cu sens durativ, în care conj. que apare după o regentă care conține un verb de existență (de obicei impersonal) : tipul fr. il y a longtemps qu’on ne s’est pas vu, pg. mujtos dias ha que nu uymos. în unele 1. romanice, o anu- mită îmbinare fixă formată în jurul subst. hora devine conj. de timp: it. allorche, altora c7?e antequam : v. rom. ainte, mainte ca să/de ce, rom., mod. înainte (ca) să ; v. it. anzi che (în d. it. sept. anei, anz(o), sic. anti (chelchi)), innanzi che (cu amplificarea primului element), nante che, nanii que, nanzi che (cu afereza vocalei inițiale) ; sd. innanti(s). innantis chi ; v. fr. ainz que (mai tîrziu. aingois que)} v. oc. anslanzlanceis que, abansl enans que; cat. abans que. ; v. sp. ante que, sp. mod. antes (de) que, enantes que (p-conj.) ; pg. antes que. Fr. avant que ( que, lan aviat com, tot seguit que, a penes ; sp. apenas (... caando), aun apenas, en cuanto, aun no, no, no bien, ya que-, luego que, asi comof/ue, tan p^onta como etc. Ite- rația este marcată de loc. centrate în general pe un subst.: rom. (ori) de c i te ori icorelat frec- vent cu de atitea ori din regentă) ; it. ogni volta che, in ogni ora che ; fr. toutes Ies fois que, chaque fois que ; sp., pg. cada que (după W. Meyer-Lubke, cada apare aici cu valoarea sa inițială de prep., cada que aflîudu-se pe aceeași linie cu antes que), pg. todas as vezes que, cada vez que. în 1. iberorom. iterația mai este redată și prin loc. centrate pe continuatorii adv. lat. semper: sp. siempre que, pg. sempre que. îu toate 1. romanice există un tip de p.c.L numită ,,construcție temporală inversă” (și în lat. exista tipul „cum inversam”). Din punct de vedere logico-seinantic prop. cu formă de p. c.t. este regentă, iar regenta formală este p.c.t. în rom. această construcție se introduce prin cînd (însoțit uneori de deodată, numai iaca) sau că (corelat cu adv. (de.) abia, incă, tocmai, bine). în 1. romanice occidentale, această p.c.l. este intro- dusă prin queiche, regenta formală fiind, în general, negativă (it. Non fu primo giorno che ando ; fr. Je n’etais pas encore sorti de la viile que i’ai entendu galo per sur mes traces), dar ea poate fi marcată și prin elementele discontinui sp. apenas . . . cuan- do, fr. ă peine . . . que etc. Rom. prezintă cel mai bogat evantai de conj. t. simple (ca și de — în 1. veche, dacă — în 1. familiară și populară, unde, cînd, cît, cum), avînd și un variat și simplu evantai de loc. conjuncționale temporale, ca .și fr. și sp. Conj. ,,quando” și loc. temporale dobîndesc în Romania si alte sensuri: cauzale, concesive, con- diționale, modale. Vezi și Ump, complemenl cir- mmsJantial M.T. teraman, subd. it. (gr. it. centro-merid., subgr. merid. de mijloc, d. abr.). S Italiei centrale (N reg. Abruzzo — prov. Teramo). Sistem vocalic simplificat, prin reducerea vocalelor medii la ce (faza monoftongată a unei mai vechi diftongări) : ncev9, pav, karv, sonncera it. nete, piede, cuore, signore ; absența diftongilor metafonici sau spon- tani ; metafonie numai sub acțiunea lui -i (ca în abr. adriatic) ; palatalizarea lui a (kino, lilro, gillv it. can-i, ladri, galii), extinsă apoi în abr. adriatic (probabil independentă de cea sept., de tip romagnol); spirantizarea lui -d- (nRte, nuh, lu Mta = it. nido, nudo, il dito) ; asimilare regresivă, inexistentă în alte graiuri abr. (lu^et- tâlo it. lucertola) ; labializarea lat. fl->pl- (plora — it. fiore). O.S.C. terQesîdn, grai ret. dispărut sub influența d. venețian. Italia (reg. Trieste). G. Mainati a pu- blicat în 1828 o carte de dialoguri în v. h M.S. (ernaiîno, pidgin sp. 8 000 verb.- Filipine (SV de Manila, ins. Luzon) ; folosit în Indonezia (ins. Molucelor, ins. Ternate care aparțin Indoneziei), format în urma contactului dintre sp. vorbită de soldații mexicani și creola pg. locală. 200 de familii din ins. Ternate s-au stabilit la iUmila (1659) aflată sub stăpînire sp. pînă în 1898 și t. a devenit astfel strămoșul creolelor sp. din Filipine (cavi- tefio, davaueno, ermitaho, zamboangueno). M.51. Cerrachu, (erratsu, denumiri ale unor argouri fr. profesionale din Franța de SB. S.R.R. lelaunL variantă a isp. (djudezmo) vorbite la Oran (Maroc), toarte asemănătoare cu hakitia. M.S. timorense, varietate a 1. pg. vorbită în jumă- tatea orientală a ins. Timor, ocupată de pg. pînă în 1975 și care, din 1976, a trecut sub administrație indoneziană. Cca 600 000 vorb. După 1976, folo- sită ca 1. de predare numai in cîteva școli; presiuni oficiale de adoptare a indonezienci, numărul de vorb. în scădere. Timorul este tipic pentru modul de răspîndire a pg. în Asia. Fa început (din 1514), relații exclusiv comerciale, apoi apar misionarii, care, cu timpul, convertesc la creștinism majori- tatea indigenilor. A treia cale, prin dominație, politică: în 1703, Timorul devine protectorat, iar din 189-1, colonie. Pg. persoanelor instruite prezintă diferențe minime față de pg. metropolitană. Populația indigenă din clasele sărace folosește o pg. mai puțin pură, cu tendință creolizantă, care se manifestă prin inserarea de elemente din 1. locale: fo recado, fo bont dia (fo ,,a da”). O varie- tate creolă vorbesc descendenți i emigranților din Macao (vezi makista). C.L. timp. în lat., paradigma verbală cuprindea, forme temporale corespunzând diviziunilor funda- mentale — prez., trecut, viitor —, subordonate- celor 2 termeni ai opoziției de aspect* -- Infco- turni Perfectam — , de la a căror temă se și con- struiau. Derivau de la tema I afectam-Mai: prez. — cu forme flexionare distincte la modurile ind., imp., conj., impf. — cu forme diferite pentru, modurile ind. și conj., viit. -- i. al modurilor ind. și imp.; de la tema Perfectam-ului se obțineau: pf. ind. și conj., m.m.c.pf. ind. și conj., viit. ante- rior ind.; dintre modurile pers, cel mai bogat in- forme temporale era ind., cel mai sărac — imp. O serie de forme zise de prez., pf. sau viit., care apăreau în cadrul modurilor nepersonale și erau, derivate fie de la tema InfNtum-ulm IPerfectam- ului, fie de la cea a part, trecut pasiv ori a supi- nului, erau de fapt forme nominale ori adjectivale ale verbului, purtătoare ale unor valori prepon- derent aspectuale și numai în subsidiar temporale. T. celor 3 moduri pers, erau construcții sintetice la diateza activă; diateza pasivă comporta atît forme sintetice — t. derivînd din tema Infectam- ului —, cît și forme analitice — t. corespunză- toare Perfectum-ului. T. sintetice se obțineau prin combinarea temelor verbale cu anumite afixe modal-temporale și cu desinențele pers.; ccx- analitice implicau folosirea aux. esse — suport M mărcilor de mod, t., pers, și număr — și a part, trecut pasiv — variabil în gen și număr — al verbelor cu sens lexical plin. Prez. ind. era o formă sintetică lipsită de afix modal-temporal, iar prez, imp. nu avea, la pers. 2 sg., nici afix, nici desi- nență, identifieîndu-se cu simpla temă verbală; toate celelalte forme aveau aflxe distincte (de ex., impf. ind.: -ba-, viit. ind.: -b(o )-l-bi-i-bu-, m.m.c.pf. ind. : -era-, viitor anterior ind.: -eri-, prez. conj.: -a-, impf. conj.: -re- etc.). Desinențele pers, erau deosebite la conj. activă și la cea pasivă, dar nu variau aproape deloc în cadrul fiecărei conj. Cu 29 — Enciclopedia limbilor romanice TIMr 306 •excepția ind. pf-, U celor - moduri pers, de bază ale conj. active — ind. și conj. — se formau cu .ajutorul desinențelor -o sau -m, -s, -t, -mus, -tis, -ut ; ind. pf. activ avea desinențe proprii: -i, -iști, -ir, -imus, -istis, -crunt sau -ere. T. sintetice ale conj. pasive .se obțineau cu ajutorai desinențelor -r, sau -ris, -tur, -mur, -mini, -ntur. Implicînd , cat. la tradicio histbrica, sp. la t rădic ion historica, pg. a tradicio historica) : antep mierea adj. e.Ae de cele mai multe ori emfatică: rom. o armonioasei dezvoltare, it. una grigia giornata, fr. une heureuw rencontre, sp. un feu asunlo (fată de ordinea ne- marcată: rom. o dezvoltare armonioasă). Nume- roase adj. pot totuși să preceadă subst. fără a dobîndi valori expresive suplimentare (rom. ultima ■seară, it. il vecchio camiuo). Anumite adj. iși schim- bă sensul în funcție de U (fr. celle pauvre jemme ~ cette femme bauure, dans un ancien palais~dans un palais ancien, un grand homme^un homme grand, uns cer taine uffaire~une atjaire ceHaine). Adj. dem. lat. se foloseau, ca și adj. calificative, înamte de și după subst. (iile homo, horn) iile) ; această h s-a păstrat in rom. (acest om, omul acesta). în celelalte 1. romanice, adj. dem. ca și cele din clasa cuantificatorilor se plasează în fața subst. (ii. auesto problempt, ir. ionic persoane, sp. pocos esiudiantes] ; în rom. este mai obișnuită i. subst. g- adj., admițând în encliză chiar și cuan- tlHcatori (lume multa, dar și multă lume). Adj. pos. lat. apăreau iu encliză (fraier meu<), cum se iatîmplă și în rom. (casa mea) : în it., sp. și pg., adj. pos. precedă, in general, subst. (it. la mia casa, sp. mi herma.no, pg. a minha amiga, dar și it. la casa mia sau sp. — cu diferențe de formă — el hermano mio) ; în fr. este obligatorie i. adj. pos. g-subst. (ma maison). Pron. pers, compl. precedă iu general verbul (rom. O văd, fr. Je ia vois, sp. La veo), cu excepții pentru fiecare l. ro- inanică: ia sp. pron. compl. neacceutuate apar m encliză cînd verbul este la inf., gerunziu sau anp. afirmativ (quiero darie, rogăndole, ponto) : pron. pers, compl. indirect precedă in general pron. pers, compl. direct sau refl. (rom. Ți-l dau, Mi se sf une ; it. Mi si dice ; fr. Je le la donne ; sp. Te la doy). La formele verbale compuse, pron. compl. se intercalează în pg. între aux. și part. (tcmdhe trazido) ; pentru celelalte forme verbale, în pg. este curentă encliză pron. compl., ca in sp. clasică (vi-o, levan!o-me : sp. levăntase). Pron. pers, cu prep, se folosesc fie după verb (rom. îl cumpăr pentru voi : it. Nessuuo e afrtualo con lui ; pg. Săa para voces), fie înaintea acestuia (cînd au în general valoare emfatică: rom. Despre mine vorbeau: Pentru voi îl cumpăr: fr. Pour lui, c’esi assez difficite ; sp. Para mi tio tenia uadaj.Lra timpurile compuse, part, este plasat după nex. (excepție v. rom. : ieșiLuu, omoriiu-l-au). Vezi și nume predieaUv, Aii-bui, .wfcHivă. pre- dkxdivă. C.L. toponime. Fot fi clasifkAe i • i *• ->e ci m categoria topicului desemnat t le _ formală a denumirii folosite .m i i < Li funcție de primul criteriu, sc _ o m - . i t ce clase toponimice smmo-geog; du < i - j relevante pentru originea, cv dm a । . a. 1. romanice sînt hidronimele o 1 ~ și o o- nimele, și 2 mari nivele : mujorn (im _OvOp mi ~ e), care se referă la topice de mari dimensiuni șt în- semnătate socială deosebită, și ?. minore (micro- toponime), care desemnează topice do dimensiuni și importanță sociala mai reduse. Diu punctul de ve Icre al structurii formale, î. romanice sînt simple, derivate și compuse. în toate 1. romanice, se constată preferința t. majore pentru formațiile simple, în timp ce t. minore selectează în mod deosebit formații derivate și compuse. T. păs- trează cuvinte și fonne diu 1. populațiilor care au trăit de-a lungul timpului în Romania, constituind una din cele mai prețioase surse în legătură cu specificul etuo-Hngvistic al acestor populații. L. care au lăsat cele mai evidente urme în t. roma- nice suit; preindo-europene (etrusca, lig., i. iberice, feuicianab i.-e. prelat, (traco-daca, 1. celtice, grec.), lat., 1. romanice înseși, 1. populațiilor migratoare și cuceritoare (1. germanice, ar., magh., 1. sl., pece- nega, cumana). T. cele mai vechi aparțin substra- tului premdo-european, numit, mai ales cu refe- rire la partea occidentală ti .României, și medit. Numărul lor e redus, dar sint răspîndite pe arii largi în întreaga Luropă. Ițtimoanele acestor t., din cauza numeroaselor deformări suferite în timp și a lipsei de atestări, au un grad ridicat de incer- titudine. De fapt,, prin compararea unor i. stră- vechi din diverse spații geografice, se reconstituie radicale toponimice, care se presupune a fi stat la baza l. preindo-europene. Cele mai multe ase- menea radicale aparțin hidronimelor și oronimelor, care denumesc topice proeminente fizic, importante social și stabile în timp. Dintre t. preindo-europene, iu Romania se detașează t. etrusce, păstrate in citeva oiconime it. majore; lig., întîlnite în omo- nime și oronime it., ret. și oc.; iberice — în oico- nime cat., sp. și pg.; feniciene, în sd. și îu partea sudică a domeniului 1. sp. T. i.-e. prelat, cele mai frecvente îu Romania sînt traco-dace (hidronime îu rom.;, celtice (hidronime, oronime și oiconime în întreaga Românie occidentală), grec, (oiconime it., oc. și sp.). T. lat., destul de greu de deosebit de cele neolat., atunci cînd au există atestări rele- vante în perioadele de constituire a idiomurilor romanice, sînt mai frecvent oiconime. O situație aparte o prezintă rom. pentru care, neexistînd atestări înainte și în timpul constituirii sale ca idiom romanic, au s-au putut stabili cu certitudine I. aparțiuiîid lat. T. lat. (îndeosebi oiconime) există și îu afara terit. 1. neolatine, în Romania pierdută. Dintre 1. popoarelor venite in terit. romanice în perioada migrațiilor și după aceea, cele mai impor- tante urme le-mi lăsat în t. 1. germanice (oiconime și hidronime din întreaga Românie occidentală și unele oiconime din rom.). T. ar. (oiconime, oro- nime și hidron im A există îu sp., pg. și it., cele sl. ‘ (oiconime, Hidronime și oronime) în rom. și ret., t. magii, (oiconime) în rom., iar cele cumane (hidro- nime) în rom. ’E romanice constituie majoritatea numelor de locuri și dau configurația caracteris- tică a b actuale din tu Ac 1. romanice. Ruralizarea vieții a făcut ca L rom ? A-e st fR o Lu-mte în mod preponderent spre aspetre i ice, floră și faună, iar importanța religiei a ; icter minat apariția, mai ales in Romania occidentul, a numeroase hagiotopouime. Se consideră că structura t. din 1. romanice occidentale era deja constituită în sec. 12—13, iar creațiile ulterioare, care privesc aproape exclusiv nume de locuri minore, s-au integrat structurilor stabilite înaintea acestei epoci. Primele atestări ale. b rom., în documentele si. diu sec. TOPONIME MULTIPLE 31© 14—15, arată că structura actuală a L rom. era .și ea deja fixată înaintea acestei epoci. T. roma- nice există și în afara României propriu-zise, în primul rînd în Romania nouă, în care se vorbește una din 1. fr., sp., pg., dar și în terit. învecinate rom., unde sînt atestate de cîteva secole (cf. magh. KaHtmy< rom. Cătunu ; magh. Pekura< Păcura ; ucr. Busor< rom. Bîușor ; slovac. Gahura< rom. Gaura; bg. Pasarelp. Castrotierra, Va/carlos). '1'. romanică păstrează atît trăsături tipologice comune (de ex., predominarea L simple și utilizarea frecventă a sufixelor dimi- nutivale), cît și caracteristici specifice, care urmează, de regulă, repartizarea spațială a l.și d. respective. O descriere comparativă a L romanice nu este realizată. Importanța t. pentru romanistică derivă din vechimea și stabilitatea lor în raport cu alte elemente lexicale. Multe dovezi lingvistice ale substratului provin exclusiv sau în cea mai mare parte din cercetarea L Existenta L lat. în Romania pierdută (Anglia, Germania, Austria, Elveția, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria) confirmă ipoteza persistenței lat. pînă tîrziu în aceste terit. Reflexulx fonetic sl. al L rom. de origine traco-dacică arată importanța bilingvismului sl.-rom. și a 1. slavone ea 1. oficială in perioada posterioare formării 1. rom. LT. loponime muilinle (toponime de tradiție mul- tiplă), L care desemnează, în 1. diferite, același topic. Se întîlnesc în terit. unde au conviețuit populații eteroglote, precum și în zonele de gra- niță dintre 1. romanice și alte 1. Cazurile cele mai răspîndite de Lin. sînt dubletele. T.im prezintă o mare diversitate în ceea ce privește împrejurări ie istorice care le-au determinat apariția și modali- tățile lingvistice de formare.. Categoriile mai cu- noscute cuprind nume romanice transpuse în alte 1. (rom. Căprioara — magh. Kaprevcir, rom. Moldova — ser. Mudava ; it. Cais sin olt a, ret. Cas- hanuta — germ. Goschenen. ; fr. Val mont — germ. Walmen), nume din. alte 1. transpuse în 1. romanice (magh. V argyas — rom. Vărghiș ; ucr. Prativci — rom. Prălăuți; gr. Vila — it. Bona; germ. Mim- chen — it. Monaco, ret. Minca, fr., sp. Municii; germ. Kattenhofen — fr. Caltenom), corespondență de elemente formative (sufixe, apelative) între 1. romanice și alte 1. (magh. Fbldvăr — rom. Fel- dioara ; rom. Bucureni — magh. Bokorfaioa ; fr. Denney — germ. Ducringen ; fr. Aboncourt — germ. Ebsndorf), nume traduse (rom. Valea Seacă — sl. Sohodol; rom. Bîu Bărbat — mz-gV. Barbete iz ; sl. Bălgrad — rom. Alba lulia ; it. Futme — ser. Biieka ; fr. Fi euchâtel — germ. N euenburg). T.m. pot apărea și prin evoluția diferită în 2 1. a unui nume inițial unic (arom. Sărună, ser. Solunmagh. S^besiiclv. prin interpretarea sufixului diminutival -cl ea magii, hely „Ioc”, magh. - i pahida>rom. Aba. Ilîdă: fr. Moment ...muntele rotund” >germ. Molmund ...gură rotundă”) și tau- tologiile toponimice. I.T. lorinez, grai it. (gr. it. sept., subgr. galo-italic, d. piem.). XV Italiei (centrul reg. Piemonte). Graiul vorbit la Torino (devenit reședința Casei de Savoia între sec. 16— 19) se impune cu putere modelatoare asupra celorlalte graiuri piem. grație prestigiului cultural și politic al capitalei reg. Și în prezent, Torino este centrul de iradiere a normei lingvistice dial., L stînd la baza „pieinontezeî medii” (o koine dial. regională), fu funcție de modelul L, numeroase elemente lexicale speciiice și altor idiomuri galorom. fie se extind pînă in varianta sept, de it. regională (se preferă Boia, kate, tplt, p)ure echivalentelor lor it. caniianu.. corn prare, ragazzo, piangereL fie se află inir-un vădit regres, sub influența it. literare (an luilu^ fasa cîștigă teren față de an doct, murru). O.S.C. torna (,torna sau. relorna), Ura!re (pt, (p)s: pectus>piept, coxa>coapsă, rotacismul lat. -n- din textele vechi rom.: luna>lunră) acceptate de mulți lingviști; altele (lat. -l->r\ solosoare ; lat. sȚz, ’.sioși, septem>șapte ; palatalizarea labialelor : pieptykept; tendința de velarizare a vocalelor; diftongarea condiționată a lui e, o accentuați: seară, coapsă ; lat. -br->~ur: ^cibrwn>ciur) au fost puse în legă- tură cu s.L-d. de puțini lingviști. Toate fenomenele •fonetice menționate au fost însă explicate și. prin evoluția internă a rom., la fel ca și faptele morfo- logice (postpunerea art. hot., sincretismul gen.- dat., păstrarea neutrului, particula pronominală -ne — cine, mine, sine-, viit. cu aux. a vna) puse de unii pe seama s.L-d. M.S. traecFomanteă, vezi protoromână. Termen folosit într-o vreme de I. Coteanu (înainte de a propune in loc protoromână) ; legat de conceperea d. rom. sud-dunărene drept 1. romanice aparte față de d. drom. (=1. rom.). MM. tranqueina, vezi papia krisîang. transmontan, d. pg. NE Portugaliei (Trăs-os- Montes, Alto Douro). 3 subd.: raiano (N), duriense de sus (NE), occidental și central (centru V). Se conservă tț, dar există și J ; se menține distincția din pg. medievală între fonemele 5 dental (baco) și s alveolopalatal (passo), între z dental (cozer) și 3 alveolopalatal (coser), mai ales în subd. occi- dental și central; o închis accentuat>o deschis (osso), c închis accentuat urmat de m, n>ci (Mm) ; la subst., pl. analogic (irmăes - pg. irmăos). Trăsături comune cu d. interamnense, cu care formează un ansamblu dialectal arhaic. Un grai pg. cu influențe sp., se vorbește în Ermisemle (prov. sp. Zamora) și în satele din jur (Calabor, Teiera, Sta. Cruz de Abranes). Ermisende a apar- ținut Portugaliei pînă în 1640. C.L. trecut anhrior (perfect antei ior, preterit ante- rior). Timp relativ al ind., apărut în unele 1. roma- nice, fără corespondent în lat., utilizat ['esxu. exprimarea unei acțiuni trecute, încheiate, care este anterioară alteia desfășurate tot în Cier ut. Formă analitică, este de regulă alcătuit din pf.s. al aux. și din part, trecut al verbului cu sens lexical, plin; în cat., aux. haver, respectiv esser, sa for- mează acest timp adăugîndu-și inf. ia prez. hd. al aux. anar (vaig haver, vaig sepesser). Este cunoscut îu it. (trapassato remolo : ebbi IravMo,. fui partita) ; fr. ( passe anferieur : (L)eus Mame, (je)fus sorti(e) ) ; cat. (perfel anterior snnșkz hagui cardat) : sp. (preterito anterior sau annpre- terito \ hube tornado); pg. (preterito mais-na-fer- feito anterior’, tivera cantado), dar nu și îu rum. Apare în corelație cu un pf.s., cel mai des îu vrop. circ, temporale indicînd succesiunea rapidă a acțiu- nilor : it. Dopo che loro furono pârliți, chiudimmc la porta e andammo a letto ; fr. Des qu'ils (ureni reșu le message, ils s enfermerent dans leur chambre.. întrebuințat astăzi foarte rar în toate l. romanice menționate, unde este concurat fie de pf. c.. fie de m.m.e.p. ind., mai apare uneori în registrul lor literar, îndeosebi în it., fr., sp. A.C. trecut recent. Formă, perifrastică, de origine romanică, exprimînd anterioritatea imediată față, de momentul sau evenimentul ales ca punct de reper. Cunoscută în fr., sp. și pg., perifrază este, alcătuită dmlr-un semiaux., și din inf. verb mm. cu sens lexical plin, precedat de o prep.: tr. van ir -J- de 4- ini.; sp., pg. acabar de + inf. ; in sp. mai pot fi între Inii nț ate cu valoare analogă con- strucțiile alcanzar -j- a. 4- .inf., llcgar ■- a -|- inf. Sc- miaux. se conjugă la ind. prez, sau impf., alegerea uneia sau alteia dintre cele 2 forme temporale fiind dictată de tipul de reper: momentul enun- țării'-moment situat în trecut. în pg. se evită folosirea perifrazei dacă verbul cu sens iexmal plin este un verb terminativ (fr. fl vient de sodr, dar pg. Saiu agora mesmoL A.C. trevisano-feililno-bellunez, oubd. it. (gr. it. sept., d. ven.). NE Italiei (centrul și N reg. Veneto. piov. Treviso, Belluuc). Lat. a>s sub acțiunea unei palatale (skM-, halkzu ~ it. scag.no, calea gni); conservarea diftongului lat. au (pawsa, awsjej ~ it. pausa, ucce-lli) ; subd. ven. cu cea mai pronun- țată cădc.ie a vocalelor finale și a unor consoarte intervocaiice (mai ales în graiul bellunez) : dyzol, shuea, sfor ----- it. diavol-o, scodella, signore ; osur- zirea consoanei finale, ca în d. galo-italice (leber, le®, șireta, fret — it. leggere, legge, fredda, freatic) : palatalizarea secundară a consoanelor sub influența lui iot dezvoltat pe xeren romanic (inclusiv în im- TURCA, INFLUENȚA p" • m turi) : (1^'0 bedfar^ d^aol, kaaldy;r} sira- O'". z / 'tyi, d^-Q — it. ticne, bestiame, diacdo, ■;on. ’, >i c, slraoyd ioana, vitne); labializavea lat. -v- (nan, ou, piouit. travc, novo, plovej ; pro- nu ' ite i aspirată a lat. /, astăzi iu regres (fhemena, ■ i bar ~ it. feminina, bufone, Jerro) ; desi- te * \ > rt a pers. 1 pl. ind. prez., ca în nițele gra- iuri ud. doi. si lomb. (cor,, faorh ba/o^ it. siamo, ta . >a>n > balliamo ) ; elemente comune cu Iad. doi., cit precădere iu lexic. Printre cele mai vechi atest?ri : Rit mo beUtmcoe (1193), primul text cu trăsături belluneze, Canzone di Aulizer (începutul sec. 14-, pentru graiul trevisau. Texte literare dial. : Egloga pastorale e sonefii din sec. 16 în grai tre- visa:;,. Rime de. Bartolomco Cavassico (a doua jumttate a sec. 16) iu grai bellunez, creația poetică a Iui Vittore Viilabru.ua (1688— 1767) și Vctor Zaue'ia (1849 — 1939; îu grai feltrm. O.S.C. Inesiino-ijiulian, subd. it. (gr. it. sept., d. ven.). NE italiei (S reg. Friuli Veneția (dulia, zona gol- fului Trieste și a localităților Montalcone, Grado). înciaiderea lui a la o urmat de l preconsonantic, ăeuomeu comun veți. vechi (olio, oltar, kolda ~ it. alto, altare, calda); urme ale metafoniei (mu- mmii, benedili, duluri, tavisti ~ it. momenti, bene- detti, dolari, Lguesti). O.S.C. șdîlonfji. Inexistenți în lat., an apărut in 1. romanice prin combinarea unui diftong cu o vocală cure a căpătat statut de semivocala sau de semi- cousoană și sînt constituiți din secvențele : senii- consoană -ț- vocalii -p semivocală (rom. iau, piei ; fr. onuiites ; sp. jicis, Inie.’), fie din semiconsoană -4- + diftong ascendent (mimai în rom. : aripioară). S.R.R. Iraneameiito, vezi apocnpn. trubadurilor, Trubadurii— poeți medie- vali care și-au compus versurile în oc., în sec. 12 — 13 ,,l.-tip” a poeziei lirice (rol ce va reveni ulterior în Pen. Iberică galic.-pg.). 1’. an scris intr-ol. •comună (koiue) de o remarca bilă unitate —• codi- ficare reflectată în vechile gramatici și retorici oc. (razosnegles de trobar) scrise la început de autori cat. sau it. si destinate străinătății. L.t. — trăsă- turi mai ales diu d. limousin (primii mari t. cu- •noscuți, începind cu Guilhem IX de Peitieus (Poitiers), fiind originari diu Limousin și Poitou — care. în acea epocă aparținea lingvistic oc., vezi wwwl). Pornităi de la curțile feudale oc. și făcută cunoscută prin i. și ]oglari rătăcitori din Anglia (care stăpînea și prov. oc. Guyenne) și (mai ales prin cruciade) piuă iu Orient, oc. a fost adoptat;! ca L a creației lor în special de poeți cat. și it. (Cerveri de Gimna, T.anfranco Cigala, B. Calvo, B. Zorzi, Sordello). Poezia 1. stă astfel la baza dezvoltării liricii și muzicii culte europene -- de la truverii fr. la poezia galic.-pg., la poeții it. din școala sic. și piuă Ia Dante și la Miuuesăuperii germ. Unii autori au încercat să stabilească o filiație între poezia 1. și așa-uumitele jz.rcha* mozar. con- teni.’-orane cu ea, dar predomină părerea potrivit căreia creația l. este rezultatul unei dezvoltări inte.me oc. Redescoperirea. în spiritul romantis- mnkd, a poeziei L în a doua jumătate a sec. 18 și mai ales la începutul sec. 19 a făcut lingvistica romanică, aflată prin Fr. Diez ia începuturile ei ca ști iută, sa includă în obiectul ei și oc. (veche). I.V.R. ' tupi-ijuaraun influență ~. S-a manifestat asupra sp., pg- și fr., cu precădere asupra sp. ani. și pg. braziliene. T.-y. este o 1. amerindiană diu fam. cu același nume. La venirea europenilor era o 1. în plina expansiune ; vorb. ci cuceriseră toată coasta braziliană, bazinul Amazonului și terit. actualului stat Paraguay și al prov. argeutiniene Corrientes, Irnitre K;os, Santa Fe și Misiones. Cuceritorii și misionarii sp. și pg. au remarcat structura simplă a L-(j. și, începîud din sec. 16, âu folosit această l. ca mijloc de comunicare cu alți indieni și în propagarea Bibliei, deși rolul politic al (.-jp nu era comparabil cu cel al 1. năhuatl sau quechua. Astăzi l.-fj. continuă să fie vorbită în reg. menționate (în Paraguay este 1. oficială, alături de sp. ; sp. este 1. de cultură, t.-jj. — 1. de conversație cotidia- nă). Influența cea mai evidentă iu lexicul pg. și sp. Nume de animale (sp. yaguar, pg. jaguar (ele) ; sp. nandu, pg. nandu; sp., pg. lamandua ; sp., pg. tucanb ; sp. capiguara, pg. capivara : sp. ta- tu, pg. tatu}, plante (sp., pg. mandioca ; sp., pg. pitanga ; sp. maiidubî, pg. mandubi; sp. urucu, pg. urucu; sp. tacuera, pg. ta^uera}, obiecte (sp., pg. maraed ; sp., pg. iapera ; sp. tipoy; sp. tacuru). Alături de influența puechua și năhuatl, i.l.-țj. este cea mai puternică influență amerindiană, unele cuvinte pătrunzând în sp. și pg. generală și de aici și în 1. europene (jaguar, nandu, pirania, tapioca, tapir), inclusiv in fr. care a împrumutat și direct din L-y. unele cuvinte (agonii, bouean, conguar, maringouin, pelclueier, sapajou, sarigue, tapir, lalou). Presupusă influență L-g. asupra fone- ticii sp. din Paraguay (generalizarea variantei d^ a fonemului lyf df.S. iurcă ( ^osmaidie', influența . S-a manifestat slab asupra unor 1. romanice (it., ir., sp.), dar mai puternic asupra rom. și isp. (dăudezmo). Turcii au pătruns în Pen. balcanică îu sec. 14. După cucerirea statelor balcanice, țările române au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ceea ce a dus la stabilirea unor relații directe și îndelungate (sec. 15—19) între rom. și turci. Evreii sp. stabiliți în Imp. Otoman au avut de asemenea relații di- recte și îndelungate (sec. 15—19) cu turcii; in Turcie, de după dezmembrarea Imp. Otoman aceste relații continuă și astăzi. Rom. și isp. sînt singurele 1. romanice care au avut relații directe și îndelun- gate cu turcii; celelalte l. romanice au împrumutat numai cîteva cuvinte pentru realități ale Imperiu- lui Otoman (it., fr., aga, sp. agd ; it., fr. caftan, sp. caft.in; it.. sp. visir, fr. vizir). Datorită contac- tului îndelungat cu turcii, rom. a împrumutat cu- vinte din epoca, veche și medie a 1. (c. ; in rom. 2 straturi de cuvinte B*. : unele vechi (sec. 15 — 17), devenite uneori populare, și alteia mai noi, din epoca fanariotă, dispărute o dată cu epoca respectivă. Pentru elementele din prima grupă dificultăți în distingerea elementelor le. de cele preosmanlii (cumane), datorate existenței unui fond comun de cuvinte cu forme și sensuri apro- piate. în drom. influența cea. mai evidentă în lexic, cu termeni pentru casă și locuință (balama, dulap, dușu-mea odăi', tavan), inîucăruri (baclava, cajea,. TURCA, INFLUENȚA 314; ciulama, ciorbă, ghioci, halva., musaca, pilaf, sar- 'ma, telemea), floră și faună (bamă, dovleac, dud, zambilă; bursuc), comerț (para, raft, tejghea), însușiri, de obicei peiorative (ageamiu, babalic, fudul, lichea, șirei, tembel, zevzec), noțiuni abstracte (berechet, belea, bucluc, chef, hal, halir, huzur, naz). Multe turcisme ieșite din uz. Unele cuvinte tc. sînt răspîndite numai în Moldova (babacă, dugheană ), acolo unde se păstrează uneori mai bine forma etimologică (țiuliun, față de lutun^ Cuvin- tele tc. sînt absente in graiurile drom. din Tran- silvania. Multe cuvinte tc. au păstruns prin filieră ngr.z bg., ser. ; prin tc. au pătruns cuvinte arabe- persane, grec. împrumutate din tc. sînt sufixele -giu (cafegiu, reclamagiu), -iu (fistichiu, ruginiu), -lim-li.c (șiretlic; caraghioslic, craiiic), puțin pro- ductive. în arom. și megl. și cuvinte tc. inexistente în drom. ('arom. ahure, direk, filcan, [iacă, Iar- labic) ; in aceste d., după influența ngr., LL este cea mai puternică. Sufixele arom. -gi, -lîk'eu Împrumut din tc. desinența arom. de pi. -Iar* f pașă — pășălar'), neproductivă. Cuvintelor tc. de origine ar. din rom. le corespund uneori aceleași cuvinte ar. în celelalte 1. romanice (giuvaicr : sp. aljdfar ; hanger: sp. alfange, it. cangiar(r)o ; maramă, năframă: it. macrame ; arom. filcan: sp. lulanop Cuvintele tc. din isp. (adzilc, buhai, holav, konduria, piereai ). mai numeroase în Turcia^ Bulgaria și România și mai puțin numeroase în Bosnia care din 1878 a fost sub stăpînire austriacă. Prin cuvinte tc. împrumutate numeroase gr. conso- nantice noi care au dus la modificarea distribuției consoanelor; în isp. din Constantinopol l velar din rc. A/. 5. țigănească, influențăm. S-a manifestat, asupra lexicului unor 1. romanice (rom., it., fr., frpr., cat., sp., pg.). Țiganii, populație originară din NV Indiei, vorbind o 1. i.-e., au pătruns în SE și centrul Europei în sec. 9—14, iar în V Europei (mai ales în Pen. Iberică) în sec. 15. Au practicat diverse meserii (fierari, căldărari, aurari, geambași, cîntă- reți, vînzători ambulanți) care i-au pus în contact cu populațiile romanice, mai ales în Spania și Țările Române. Aceasta a dus la o influență reci- procă între ț. si 1. romanice. Nu există cuvinte țigănești panromanice; numai cîteva cuvinte apar în mai multe 1. romanice: rom. baro(s), sp. bari ; rom. bulan, sp. bulo ; rom. a buli, it. bol, sp. Iul, pg. bule ; rom. ciordi, it. ciori; rom. gagiu, it. gaggio, pg. gajo ; rom. lovele, fr. lauve ; rom. man- dea, sp. menda ; rom. șui iu, fr. chourin (surin), sp. churi ; it. van gri, cat. hi n gări; fr., frpr., sp, gaut, cat., sp., pg. camelar ; cat., sp. jalar, jamar z sp., pg. randar. Cele mai multe apar într-o singurel: 1. romanică : rom. biștan, canei, gini, hali, mardi, mișto, nasol; it. boba, iachi. hrih, maroch ( ma- rocco) ; fr. gre, scnaqui; sp. achares, barbian, cald, câni, chaval, t-ndinar, parne, poslin, rute. Cu ex- cepția rom., sp. și pg., unde unele cuvinte țigănești1 au pătruns și în vorbirea familiară (rom. baptă, hali, nasol; sp. achares, camelar, chaval, chatadiira, gachd, jamar, parnf pinreles, terne: pg. (a)dlcar, bule, liro, piela, lard), în toate cazurile cuvintele țigănești aparțin argourilor romanice, cu atestări relativ recente (cele mai vechi in sp.j. Termenul sp. actual pentru ,,argou” (cald) este de origine țigănească. în sp. multe ^cuvinte țigănești au pă- trus prin d. and. M.S. u«Taim*ană, hi fluență. S-a exercitat asupra drom. Contactul dintre rom. și u. a început îu sec. 12 - 13 (după unele păreri, in sec. 1 1— 12) îu Maramureș și N Transilvaniei (ucrainienii s-au stabilit îu vechea Rusie subcarpatică) și a continuat pînă în zilele noastre, mai puternic in N Moldovei (colonii de ucraineni și de huțuli) și îu Maramureș. Elementele u. uneori greu de distins de cele rusești (baroană, cociorvă, scrimă pot fi u. sau din rusă). Lu. mai puternică in lexic, in domenii variate: obiecte casnice (horn, prostire), agricultură (/'rișca), fauni (hulub), alimentație (horelcă, hrib). Cele mai multe cuvinte u. sînt regioanle (balie, har- buz). Top. u. în -ăuți (Cernăuți, Rădăuți), echiva- lente ale celor rom. în -răi, precum și alte top. (Hirlău, Putna, Carouri), Presupusă l.u. asupra foneticii subd. maramureșean (pronunțarea dură a africatelor tf, (I7A și a graiului oșean (/ velar). M .S. uiubrian, d. it. (gr. it. centro-merid., subgr. central). Italia centrală (reg. Uiubria). Subd. : u. septentrional (zona dintre Cittă di Castello și Assisi, vezi și perugiu); merid.-occidental și viter- bez (zona localității Orvieto și prov. Viterbo) ; merid.-oriental (zona localităților Spoleto, Terni). D. puțin individualizat în ansamblul d. it. centrale. Trăsături proprii pe cale de dispariție (palatali- zarea lui n și ll -H- i: omeni, tferceni — it. uomini, wuelli) ; căderea sonorelor în poziție iutervocalică inclusiv în fonetică sintactică (nte, te ico, la occa -•= = it. vue, ti dico, la bocea). Trăsături comune în vocalism cu d. march. (~i>e: tem ne, bane, altre — • = it. timpi, carii, altri) și în consouautism cu subd. roman ( mai pregnante în graiul viterbez) ; moște- nirea formei de nom. a unor subst. imparisilabice (a?bo< arbor, nepo regional în arom. îi; realizarea lui r. SAdld Val Musiaîr, graiul istro- român; cf. si ~ „șchiop”, cuțovlah, pentru aromân;; ținuturi sau formații statale numite vlahii. Sens etnic evoluat în unele epoci și reg. spre sensurile sociale „păstor (nomad)” (cf. invers alb. cobaii „aromân”) ori „șerb, iobag” (cf. rumân) sau spre un sens religios — „ortodox”. Vorb. d. megl. și istrom. și-au însușit termenul v. (megl. via, pl. vlași ; istrom. clăti, pi. vlă^vlâs') ca nume etnic, în lucrări de lingvisticii mai vechi v. apare, îu sens larg, ca echivalent al lui român (nord- si sud- dunărean) sau, într-un sens restrîns, ca echivalent al lui muntean. M.A. vaklens (vaudois), giai oc. (complexul arv.- medit., gr. oc. sept., d. dauph.j. N Italiei 'văi alpine din Piemontc: Susa, Chisone, Germa- nasca (Frai) ; Pellice (Torre Peilice), Po, Varaita, Maira, Grana, Stura; Gesso, Vermenagna, Elleio, Corsaglia). centru (Guardia Piemonte.ce, vezi (farditH) ; unii descendenți ai valdensilor, alungați din Bourcet (Chisone), s-au stabilit, după. 1698, în SV Germaniei —- ducatul Wiîrttcmberg (Neu- I-Iengstett, Pinache-Serres, Nordhausen), ultimii 2 vorb. ai acestui grai au murit în 19)33 ; S.U.A. (Carolina de N) colonie v. originară din Val San Martino (sfîrșitul sec. 19). Numele v. — după acela al sectei creștine întemeiate în sec. 12 la Lyon de negustorul Pierre Vaux (latinizat Valdes, Valdo) ; excomunicați spre sfîrșitul aceluiași sec.— începutul sec. 13, o parte din adepții ei s-au refu- giat inițial în Piemonte. Caracter conservator. Trăsături comune cu unele grai m i ale d. prov... (în special cu subd. nisard) : se numără printre- foarte puținele graiuri oc. care posedă cuvinte proparoxitone, ca și it. învecinată; -a> [u] [porta > > (porta]), ca în graiul prov. din S ținutului Alpilles și în unele graiuri gasc. din Medoc și Aricge. Influență it. și mai ales a d. piem. al acesteia, fipr., fr. Graiurile. din Wurttemberg — iminența d. șvab al 1. germ. în fonetică, lexic, sintaxă., literatură, medievală mai ales religioasă (tradu- cere fragmentară, a Evangheliei Sb Ion din sec. 11 — 12 cu colorit v. etc.), folclor. I.V.R. valdostane, ({raiuri^, graiuri frpr. NV Italiei (Văile d’Aosta, reg. autonomă, unde se folosește fr. ca 1. funcțională și ca 1. oficială alături de it. ; folosirea fr. se explică prin apartenența acestui terit. la Casa de Savoia, sec. 11 — 19). Deschiderea la oc a lui y (clat. u) -p r (durus>dyr>dccr); -n- se rotacizează sau dispare nazalizînd vocala prece- dentă (cat?na>tsera, tseaV Influențe din partea d. piem. învecinate. S.R.R. valeneian, d. cat. (gr. occidental). Spania (prov. Valencia, Alicante, Castellon de la Plana). Termenul. valenciano, folosit în sec. 13 și 14, a fost abandonat,, fiind preferat limuzin utilizat pînă în sec. 19.. V. s-a separat de modelul cat. din Barcelona și are o oarecare independență locală, unele particu- larități v. apărînd în folosirea literară și științifică a cat. Unii vorbesc chiar de o 1. v. (A. Alcover si-a intitulat, impresionantul dicționar în 10 volume Dicdonari Catală-Valenciă-Balear, iar M. Sanchis Guarner are o Gramatica valenciarai). Subd. : alicantin, apitxat, castellonez. Distincție între b bilabial și v labiodental; dispariția lui -d-ie, diftong des- cendent >i fieri>;r -- fr. hier ; pelra>pire fr. pier re) ; lat. o > uo >u (boite >bou(f) — fr. boeuf) ; diftongul provenit din lat. e, i se reduce la vocală [oe, y] (telasteule, tiiye = fr. toile)', diftongate în sila- bă închisă a vocalelor 4- r, s\ lat. e>je; lat. o>we, wa (bibernum> iu ier = fr. hiver, porta>pwete, pwate — fr. porte) ; palatalizarea mai tîrzie a lat. u (care se menține velar în subd. liegeois) determină menți- nerea pronunțării velare atunci cînd u este urmat de o nazală implozivă (imus>on — fr. un [ce]) ; menținerea distincției dintre e și a urmati de o nazală implozivă (uentussuini [vej — fr. vent [vă]); vocala corespunzătoare fr. e mut are realizări -diferite [i, y] de cea fr. [cn] ; menținerea tim- brului africat al consoanei rezultate din palatalizarea lat. k, " ~ a>tP d^ (cantare stehanter = fr. chan- ter ; gambas'ljambe -- fr. jambe) ; conservarea ger- manicului w- (want, warder — fr. gant, garder) ; transformarea gr. secundar -bl- în -r- (stabulwms siâue, slove = fr. etable) ; menținerea gr. sp-, st-, sk- fără proteză, uneori cu anaptixă (stare, sutdue = fr. etable^. ; menținerea lat. s imploziv în gr. •consonantice (* nesperat a >uesp re ye -- fr. vPpree ; festasfiesse = fr. fete) ; gr. secundare -n r-, -ml- se mențin fără epenteză (ponerespon^e fr. pon- .dre : simulare ssonler ~ fr. sembler) ; o formă unică la sg. pentru mase, și fem. art. hot. și adj. pos. (li, mi, ti, si -- fr. lei la, monlma etc.) ; menținerea lat. mihi, tibi, sibi la dat. pron. pers. (>mi, ti, si) ; .împrumuturi france: heupon, mâf, ran ; flam.: .kadu, tubak. X'. se caracterizează cu precădere prin trăsături conservatoare, dintre care unele îi sînt specifice (conservarea lat. u în subd^ liegeois și ■conservarea timbrului velar al lat. u urmat de nazală implozivă, menținerea fazei africate în evo- luția lat. h, g 4- a, păstrarea lui s imploziv; sau sînt comune cu d. pic. (menținerea distincției gZ/uj< lat. vetălla (cicilas). Deși folosită doar în fam., deși dezvoltată într-un mediu sl. (încă din sec. 7 ins. Veglia este slavizată și simbioza slavo-romanică este timpurie), v. este d. dalm. care a rezistat cel mai mult, dato- rită faptului că influența venețiană, tîrzie (stăpî- uire venețiană, consolidată după 148\ pînă în 1797) nu a împiedicat dezvoltarea structurilor ei lingvistice, ca în celelalte orașe dalm. Dacă pătu- rile conducătoare locale foloseau tot mai mult 1. stăpînitorilor venețieui, v. a rezistat pînă la sfîrșitul sec. 18 în rî ud urile populației de rind. în prima jumătate a sec. 19 doar puțini locuitori ai orașului mai cunoșteau v. ; ultimul vorb., Tuone Udaina (it. Antonio Udina) supranumit Burbur (mort in 1898), a constituit, ca informator al lui M. Bartoli, principala sursă de cunoaștere a v. și a dalm. în general. Deoarece texte v. nu există decît din a doua jumătate a sec. 19, pentru fazele vechi, se recurge, ca și îu cazul celuilalt d. dalm., rag., la tehnicile lingvisticii comparative și ale re- construcției interne (surse indirecte, puțin nume- roase. sînt documentele scrise în lat., venețiană, ser., care cuprind și unele elemente v.. mai ales top., ca și elementele v. pătrunse in lexicul ser. — d. croat din insulă — și al venețienei diu Veglia). Evoluția v. a fost marcată de puternica influență ser., care a determinat (sau accelerat) principalele schimbări ale sistemului fonologie, in primul rînd 319 VENEȚIA Ni ale vocali sinului v. Presiunii nu /del ului ser. îi sînt atribuite; fuziunea timpurie a vocalelor lat. a și b (evidențiată de rezultatele identice ale evo- luției: lat. dare >vegl. dar, bomtm>bun, pastumy puast, postum>puasl), simplificarea consoanelor ge- minate, care fuzionează cu cele simple corespunză- toare (lat. parcare >vegl. pahar, bace am >buak) (ve- chea opoziție dintre consoanele geminate și simple este continuată prin intermediul diferențierii vo- calice, al diftongârii unui mare număr de vocale, pentru care vezi dalmatâ), dezvoltarea palatală a lat. u înainte de a evolua spre oj (lat. duram > vegl. dojr) sau o (lat. jagulam>ve^. zoglof eviden- țiată de cazurile în care a palatalizat consoana ve- lai ă precedentă (lat. obscu/-as >vegl. stfoir). Influență venețiană mai superficială decît. în cazul rag., mai ales în domeniul lexicului (în cea mai mare parte venețianizat în ultima fază de evoluție a ^.), dar și în celelalte compartimente ale 1. (inclusiv gram atic ă). /. / •. M. velare, consoane*-. Seria de c.v. era alcătuită în lat. din k, g; care au fost supuse unor modificări consonantice (mai ales palatalizării* și lenițiunii*; în anumite contexte. S.R.R. velarizare, adăugarea unei articulații velare unor vocale sau consoane nevelare sau deplasarea punctului lor de articulație în regiunea vălului. Î11 primul caz determinată în general de context. Lat. I imploziv, variantă velară a lui /l', tinde în Rom ani a occidentală să se transforme intr-o semi- vocală {alterAr., oc. autre, sp. otro, pg. outro) ; în 1. galorom, v. este generală și in cazul unui / imploziv secundar (calidus>caldus>fr. chaud, oc. caut, dar sp., pg. caldo). în faza actuală a 1. roma- nice, l imploziv se pronunță velur în pg., unele d. sd. și în rom. dial. (ajungînd uneori la vocali zare) ; pentru rom. fenomenul a fost, explicat ca urinare a unor influențe străine (germ., magh. sau ucr. pentru graimile drom., bg. pentru megl., ser. pentru istrom.), deși el poate fi pus alături de fap- tele similare lat. și romanice. In trecerea de la sp. medie la sp. mod., confundarea prrepalatalelor f și 3 este însoțită de un proces de v. (>r) : filius> hijo, ^basiu >bajo. Ca un proces de x. datorat acțiu- nii substratului a fost explicată apariția rom. [o], [î] (vezi localizarea vocalelor). S.R.R. venei1, d. it. (gr. it. sept.). NE Italiei (reg. Veneto, V și S reg. Friuli Venezia Giulia). Poziție particulară în cadrul gr. sept. Substrat venet2, cu suprapunerea celui celtic, comun d. galo-italice, în terit. sept. I). neomogen, de o vitalitate relativ mare și în prezent. Subd. : v. lagunar (vezi vene- tian), v. merid. (pavau, vezi padovano-virenlino- polesan), v. centro-sept. (vezi Irexisano-fchrino- beHune/), veronez, triestino-giulian, trentin orien- tal (SE reg. Trentino Alto Adige, prov. Trento). Vocalism apropiat mai degrabă celui tosc., decît celui galo-italic: absența vocalelor labiale, oe, y și a vocalei neutre a, conservarea în mai mare măsură a vocalelor finale și mediane, diftongarea în diftongi ascendenți a lat. e, o în silabă deschisă (mjel, pjegora, kwor = it. mitle, pecora, cuore) ; frecvente an aptixe vocalice, mai ales pentru evita- rea gr. consonantic -vr- (kewara, eavaro, Ijtvore, fava.ro it. capra, labbro, lepre, fabbro) ; lat. (fiole, fato. fruto, peto ■■ it. nalte, (alto, frutto, petlo) ; caracteristică graiurilor rustice din? interiorul reg. este prezența interdentalelor 0, dj (med^o, miid^er it. mcglio, moglie) ; lat. -ârius>-zr (ven. -ar): fonizr, gonzr — it. fornăie, pollaio ; -sh- fără in- fluență palatală >s (finisa, hreso, na-'a. -- it. fi- nisco, cresco, nasca) ; conservarea desinenței ver- bale -s a pers. 2 sg. la ind. prez., evidentă în forme inter, (gastu?, zestuP, sastuP hai tuf sei tu ?" sai tu?). Bogată literatură în v.: proza în ,,v» ilustră” a lui Marin Sanudo (sec. 15); lunga tra- diție teatrală a sec. 16 (comediile lui Andrea Calmo, comedia anonimă La Venexiand), culminind cu operele în v. ale lui Carlo Goldoni (1707—1793); poezia satirică și moralizatoare a sec. 18 (Angel Maria Labia, Francezo Gritti''. Bogată contribu- ție la lexicul it. : Rucintoro, calus,'o, duo, dilla,, VENEȚIANĂ COLONIALA 320 ■doge, gazzetta, ghetto, gondola, lido, pantaloni, zec- ■chino. începind cu sec. 15, puternica influenței .asupra lexicului dalm. și ser. O.S.C. veneihuiă colonială (venețiană orientală, vene- ziano ,,de la da mar”), denumire folosită pentru subd. venețian vorbit, începind cu sec. 11 — 12, o dată cu afirmarea Veneției ca mare putere mari- timă si comercială, în afara ariei orașului și lagu- nei, în coloniile lingvistice venețiene din orientul inedit, (coasta Dalmației și Albaniei, ins. grec, •din M. Ionică și Bgee, De vânt). D. dominantă a comerțului din M. Al^diterană, fără legături profunde in zona de uscat în care se aflau coloniile, a dispărut treptat, după ce, începind cu sec. 15, puterea Veneției a început să decadă ; o excepție a acestui proces o constituie coasta adriatică (stă- pinire venețiană pînă la sfîrșitul sec. 18), unde S-au format și au rămas comunități de vorb. (Dal- mația, Istria), ca și reziduuri ale unei 1. auxiliare a schimbului. Surse de cunoaștere a v.c. : d. ven. de pe coasta orientală a Adriaticei, cuvinte vene- țiene pătrunse iu ser., ngr., tc., documentele vene- țiene redactate in terit. care s-au aflat sub stăpi- nirea Veneției. Trăsături determinate de transplan- tarea îutr-un nou cadru geografic, cultural, lingvis- tic, de dialectica relațiilor cu noul mediu și cu me- tropola. Involuție mai lentă decît a subd. din metro- polă (în v.c. de pe coasta Adriaticei păstrarea mai îndelungată a gr. lat. formate din consoană -!- I, .a pf. s. înlocuit la Veneția din sec. 14 tot mai mult cu pf. c., interpretat fie ca fenomen de conser- vare a unor faze arhaice, fie ca rezultat al influenței idiomurilor istriote și dalm.), dar și inovații, unele determinate de influența idiomurilor locale (peste •care pe coasta dalm., s-a suprapus), transmise -și m.etropolei (rag. galatina>i.t. galantina) și a altora •cu care a venit în contact în bazinul medit. (ele- mente ven. nonvenețiene, arabisme atestate pentru prima oară în v.c.: it. cammeot ar. qamait). J.K.M. verbale, sufixe^* în lat. sînt mai reduse ca număr decît cele nominale. Derivatele verbale se formează de la subst., adj., verbe, rar num., adv.; cea mai numeroasă cla.^ă, în toată perioada, e a verbelor denominale. Tipul denomiualelor în -are (-are, -ere, -ire sînt considerate de unii cerce- tători sufixe lexicale, de alții flective, iar formațiile respective, derivate imediate) este cel mai productiv mensura>mensurâ^e, pec- tere ypeclen >pectin are. T7. romanice continuă, în general, situația din lat. a derivatelor verbale imediate: formațiile în -are moștenite sînt peste tot mult mai numeroase decît cele în -ire (cele în -ere dispar aproape com- plet).. Cu excepția rom., proporția moștenită se menține de-a lungul istoriei 1. romanice (it. filtrare, fogliarefcolorire ; fr. classer, fourrager'garantir; în ambele 1. se prelungește preferința manifestată în lat. a bazelor adjectivale pentru -ire : it. grandire, verdire; fr. maigrir, noircir; sp. agi Iar, aranar, archi- var,-ir e foarte rar: color ir ; pg. manchar, rouxar. Rom. cunoaște o perioadă (cu începutul neprecizat și durînd pînă la începutul sec. 19) în care, datorită împrumuturilor v. sl. și magii., categoria verbelor în -ire e mai. puternică decît cea a verbelor în -are] (ci. grupul restrîns al verbelor germ mice împrumutate de it. și fr. și adaptate cu caracteris- tica -ire în opoziție cu tendința generală : it. ban- d/ire, guarire, fr. garnir, guerir). Ulterior, datorită împrumuturilor latiuo-romauice, categoria verbe- lor în -are redevine cea mai productivă (absenta, amaneta, asemăna, deșerta, ierna-aburi, acri, amă- nunti, chiori). Situația derivatelor imediate sub raportul conj. e corelată cu cea a sufixelor împru- mutate. O parte din verbele denominale din unele 321 VIITOR 1. romanice preiau clin lat. s.v. -izo și -e-isco cu funcție desinențială : -izo în rom., și unele ci. it., -efsco în rom., it., fr., oc., cat. (vezi prezent, și eoujunare). S.v. lat. sînt moștenite îu mare parte îu toate sau numai în unele 1. romanice (nu se mențin sufixele deziderative). Cele mai multe sînt însă, slab sau deloc productive. Sursă de s.v. în totalitate productive este tendința moștenită de a le forma clin sufixele nominale ale bazelor de derivare. S.v. moștenite paiiromaaice : -mare moș- tenit prin foarte puține formații (unele neanaliza- bilci și slab productiv în toate 1. romanice : rom. -ina (căina, clătina), it. -inare, -igginare (dial. pia?uzine ; piovigginare) ; fr. -iner (plzuvmer, irol- tiner) ; sp. -na:’ (lloviznar, voznar) ; -icare moște- nit in cîteva formații, slab productiv în it., sp., pg. : rom. încărca, it. carricare, fr. chargcr, sp., pg. cargar ; rom. încăleca, it. cavalcare, fr. chevaucher, sp. cabalgar, pg. cavalgar ; rom. sorbeca ; it. -icare (luccicare, zoppicare), sp., pg. -gar (forzgar, sabor- gar; amolgar, empesgar) ; -ulare. slab productiv în rom. și it., în celelalte 1. formații moștenite nea- nalizabile : rom. -ura (framintura, scutura) : it. -olare (brancolare, piangolare) ; fr. bruler, meler, sp. orlar, lemblar ; -ilare moștenit prin puține for- mații, adesea neanalizabile, neproductiv peste tot: rom. -(eii)ta (alinia, cerceta, dormita), it. -icare (andare, mestare (v. mescitare}, vantare), fr. tăier, tmter, canler, sp., pg. andar, cuidar ; -iare aceeași situație ca precedentul: it. aguzzare, fr. aiguiser, sp. aguzar; rom. apropia; rom. înălța, it. alzare, fr. hausser, sp. alzar, pg. al car ; it. somi- gliare, sp. semejar, pg. scmelhar; it. scorciare, v. fr. escoarcier, sp. escorzar, pg. escom ar ; -izare (-idiars) : în rom. în cîteva formații neanalizabile (boteza, cuteza), it. -eggiare modelat după nomi- nalui -eggia (amoreggiare, grar.deggiare), fr. -oyer (fiamboyer, ’neUovcr), oc. -eter (aureiar, corleiar), sp. -car (alborcar, guerrear), pg. -e(j)ar (ama- rellejar, serpe(ț)ar). S.v. moștenite numai în unele 1.: -igare : rom. -ega foarte slab productiv (fumega, sbumega) ; -cutare : it. -entare ( addormentare, sora- pentare), ret. -entar (buenlar), sp. -enlar (acre- cerda-, caleniar), pg. -enta? (adormentar, encugen- tar) ; -Ulare’. it. -ellare (dentellare, sallellare), fr. -cler (bosseler, sauteler), sp. -ellar (dentcllar) ; -itare : it. -ellare (gambei tare, picchiellare), fr. -eter (feuilleter, coleler) ; -otiare: it. dial. -oitare (borbotiare, parloilare), fr. -oter (pianoter, viuoter) (reflexele s.v. -Ulare, -Ulare, -oitare, toate avînd la bază sufixele nominale diminutivale, au valoare de atenuare) ; -cscere . foarte productiv, cu sens incoativ, în sp. -ecer (facorecer, humeăezer ), pg. -ecer (aba Secer, favorecmj. S.v. create în 1. romauv'e din sufixele nominale (mai ales expresive) : rom. -ăci, -oci<-aci, -oc (mgăimăci, clipoci); -oșa<-os (ghe- mo>a) ; -ări<-are (ciupări) ; it. -acchiane, fr. -aillert -acchio, -aiile (it. giocacchiare, fr. rimaUler, touimaUler) ; it. -e'icchiare, fr. -iller, pg. ■Uhar< <-e!i-:chio, -iile, -elho (it. bevicchiare, dormicchiare, sounecchiare ; fr. egosiUer, mordiller; pg. dedilhar, gat U har} ; it. -ucchiare, fr. -ouiller, sd. -ugare, sp. -ujarz-ucchio. -ouille, -ujo (bemtcchiare, mangiuc- chia:; : fr. barb-ouiller, chatouUler ; sd. iderrugare ; sp. manujar, mascujaf ] it. -a zzarez -azzo (ghignaz- zare, sciiiama: zare) ; fr. -asser< -arse (finasser. recasser) ; fr. -onner<-on (chanlonner, tâtonner) ; sp. -as itar <-ac ho (aguachar ) etc. Inventarul s.v. din 1. romanice se îmbogățește cu numeroase împrumuturi cu productivitate mare mai ales în terminologiile specializate: rom. -fica, -fia (am- plifica, stupefia), it. -ficare (diversificare), fr. -fier (codifier), sp. -ficar (osificar), pg. -ficar (es- iratificar) ; rom. -iza (egaliza, metaliza), it. -izzare (socializzai e), fr. -iser (liberaliser), sp. -izar (crista- Uzar), pg. -izar (modernizar) de origine latino- romanică; rom. -ni (ciocni), -ui, foarte productiv într-o perioadă mai veche (chefui), din v. sl.; rom. -(o)li (pecetli, rînzoli) din magh.; rom. -isi (istorisi) din ngr. etc. Toate sufixele rom. în -i men- ționate aici (-ni, -ui, -(o)li, -isi) sînt mai vechi, îu contrast cu cele în -a (-fi(c)a, -iza), care sînt noi. Derivarea verbală rom. prezintă o trăsătură care o distinge de celelalte 1. romanice: numeroase s.v., mai ales cele apărute pe teren rom., au cîte 2 variante, în -a și în -i (-ăli, -ăla, -ăni, -ana, -ari, -ara etc.J, în majoritatea cazurilor, cu produc- tivități diferite. Prin această trăsătură inventarul s.v. rom. se îmbogățește și capătă un caracter mai sistematic. Din punct de vedere semantic derivatele verbale sînt mai puțin marcate decît cele nominale, în afara cîtorva sensuri ca factitivul (-isare, -fi- care, -entare), ateuuativul (it. -ittare, -otlare, fr. -eter, -oter}, peiorativul (rom. -ăli, -oși, fr. -as- ser), iterativul (rom. -ari, -ici, -oti, fr. -onner), uneori și ele discutabile, s.v. nu au un sens specific, conținutul semantic al verbelor formate cu s.v. fiind, ca și acela al derivatelor verbale imediate, determinat de conținutul bazei (verbele derivate de la verbe sînt diferite de bazele lor mai ales sti- listic și nu semantic). L.U. veronex. subd. it. (gr. it. sept., d. ven.). NK Italiei (V reg. Veneto, prov. Verona). Conservarea nediitongată a lat. e (veg, mei, meșter, te-q = it. viene, micle, mestiere, tUne); metafonie practic inexistentă la ora actuală; sunetele interdentale în regresie; căderea lat. v intervocalic sau inițial (pear, p]oa, oze — ic. pepe, pioggia, voce) : lat. -ăti>z (malz, ^soldz, mani = it. malali, soldati, mangiati) ; în graiurile rustice -IU-, gl~>j (spzjo, jara — it. specchio, ghiaia). Trăsături v. în poezia didactică a lui Giacomino da Verona (a doua jumă- tate a sec. 13). O.S.C. Veîns Laiina, vezi hala. viilor. Unul din timpurile care au suferit cele mai mari modificări în trecerea de la lat. la 1. romanice. în lat., 4 moduri aveau forme (active și pasive) de v. : md., im o., inf. și part. Tya ind. existau 2 forme, care se opuneau în plan aspectual, una fiind subordonată 1 afectum-utui, cealaltă — Perfectum-w\ni; ambele erau timpuri sintetice. V. (numit uneori în gramatici v.I.) activ se forma de la tema lnțectum-'aXm, cu sufixul temporal -bi-j -bu- (dar pers. 1 în -bo), în cazul verbelor aparținînd primelor 2 conj., respectiv cu sufixul -a-/-e-, în cazul verbelor aparținînd ultimelor 2 conj. ; sufi- xele erau urmate de desinențele pers, obișnuite: -m (numai la pers. 1 sg. a verbelor de conj. 3 și 4), -c, -mas, -lis, -nf. Dorinele v. pasiv aveau desi- nențe specifice, deosebite de precedentele {-r, . . . . . . -tur, . . . -nlur ]. V. anterior i.sau v. II) se forma de la tema l br/ef/a/a-iilui (a pf.) cu formanții -ero, 21 — Enciclopedia limbilor romanice VIITOR 322? -eris, -erit, -erimus, -erilis, -erint. Forma sintetica de v.I ind. a dispărut, valorile sale fiind exprimate în 1. romanice prin alte construcții, iar cea de \«1L (care se confunda cu conj. perm .s-a mcnținud •— cu valori total diferite -- numai iu sp., pg. l.)e altfel, chiar iu lat. clas., \J sintetic cecxisca cu perifraze de tipul part. v. ia ij. verbal) în -adus 4- 4- esse la ind. prez., care și-au pierdut treptat, în special în registrul familiar, valorile prioritar modale, ajungînd să exprime numai ideea de poste- rioritate față de momentul enunțării. Dispariția progresivă a formelor sintetice ne v. pare să fi avut cauze de natură variată: valorile lor. legate de localizarea temporală a unor procese mrcalizate încă, erau relativ abstracte în raport cu cele ex- primate de prez, sau de timpurile trecutului; de aceea erau și destul de rar folosite — in special v. anterior, timp de relație — in 1. vorbită, căreia îi era suficient un prez, verbal, nuanțat de un determinant adverbial, pentru a situa evenimentele într-o perioadă ulterioară, momentului enunțării, procedeu practicat și azi în anumite d. it. ecnl.o.- merid. ; formele de v. erau ele insele fragile, pe de o parte, din cauza absenței unor formanți iden- tici pentru toate cele 4 conj., pe de altă parte, din cauza apropierilor fonetice foarte mari dintre propriile desinențe și cele ale altor timpuri, cu care pînă la urmă ai fi ajuns să. se confunde (conj. 1 : v. arnabo, . . . amd'il ... și impf. amabam, . . . . . . amabat . . . ori, mai ales, pf. amauit, in condi- țiile consonantizării iui -u- și ale trecerii amabil> >amavit; conj. 2: v. ddcbo, ... și impf. dekbam, . ..; conj. 3: v. legat, ... și ind. prez, legii ; conj. 3 și 4 : v. legam, icges, . . . ; audiam, cmdds, ... și conj. prez, legamt legas, . . . ; audiam, me- diaș . . .). Locul v.I sintetic a fost luat, în perioada pre- romanică, de anumite construcții perifrastice care, exprimând în mod normal intenția, dorința, obli- gația, puteau reda ideea de posterioritate temporală față de reperul reprezentat de momentul vorbirii. Alcătuite dintr-un verb modal la ind. prez, și din inf. verbului cu sens lexical plin, cele 6 perifraze utilizate — inf. 4- habeo, habeo 4- inf., uolo -- inf., habeo 4- 4~ inf., debeo 4~ inf., uaiio 4- ad -- inf. — nu sînt nici toate la fel de vechi, nici toate la fel de larg răspîndite pe terit. României. Tipul cel mai răspîndit, judecind după formele de v. din 1. romanice mod., și totodată și cel mai vechi, întru- cît reproducea ordinea specific lat. a elementelor componente, era cel ilustrat de perifrază inf. 4- 4- habto : cantare habeo ; acest tip și cel de origine relativ mai recentă — dată fiind poziția consti- tuenților perifrazei: habeo 4- inf. (habeo cant arc) -- s-au impus in idiomurile din Remania centrală și occidentală. Redus la statutul de simplă desi- nență, aux. postpus inf. s-a sudat cu acesta (lat. cant are habcodid cauterb, fr. charderai, sp. fardad, pg. cantarei), ajungîndu-se din nou la un v. sin- tetic (vezi și condițional). Primul exemplu prero- manic de sudare a celor 2 componente este oferit de un text din compilația istorică zisă a lui Frede- garius elaborată în sec. 7: darasme ut a le -o ^determiuind suprimarea finalei i a sufixului), -s, -l, -mus, -tis, -ut. Timp de relație, a curai întrebuințare ca expresie a anteriorității îji viitor — destul de co’^uăcata — nu era prea frecventă, era identic în lat., clas, la pers. 2--3 sg. și 1—3 pl., cu conj. pL, care aven aceiași sufix temporal -eri-, singura diferențiere realizând u-se la pers. 1 sg.: dixt ru ^dixerim. Sub acțiunea con- jugată a acestor factori, v.a. lat. s-a confundat cu ccnj. pn și a dispărut în cea mai mure parte a Romanici. Continuatori ai formei de v.a. — conj. pf. se găsesc numai în sp. (tomare) și pg. (ternar), unde sînt identificați ca forme de conj. viit. și sînt utilizați — mai frecvent în pg. — cu valoare de ireal (eventualitate, posibilitate). Pentru a e?:prima o acțiune încheiată, anterioară alteia ce urmează să se desfășoare în viitor, 1. romanice și-au creat o formă nouă de v.a. Timp analitic, noul v.a. este alcătuit din viit. aux. — în rom., exclusiv a ji — și din part, trecut al verbului cu sens lexical plin: rom. voi ti cin tal; it. airb L ocato, sârb partilo; fr. {f}aurai pârlii, pes.rai sorti (e); cat. huure cantat; sp. t.abrâ tornado; pg. terci cantado. .Destul de rar întrebuințat în toate 1. romanice, apare în prop. circ, temporale și, în unele idiomuri, în cele condiționale, ori în prop. independente, unde exprimă mai ales probabilita- tea. în rom., forma de v.a. es.te identică cu cea a prezumtivului pf., iar în it. poate ax va, în m.mmite contexte, valoare de prezumtiv pf. A.C. videi jincăia!. Formă perifrastică, de origine romanică, exprimînd posterioritatea imediată față de momentul sau evenimentul ales ca punct de reper. Cunoscută numai in anumite 1. din Roma- nia occidentală — fr., sp., pg. — perifrază este compusă^ dintr-un verb de mișcare utilizat ca semi- aux. și din inf. verbului cu sens lexical plin, pre- cedat sau nu de o prep. : fr. a Aer -j- inf., sp. ir -i- 4- a inf., pg. ir -ț- inf. Mar adesea, sub influența sp., și ir — a -4 inf.). în toate aceste 1., cînd semi- aux. este conjugat la ind. prez., construcția func- ționează ca un viit. apropiat al cărui reper coincide cu mo mental vorbirii (fr. Je vais leur -ceri re ; sp. l-A tren ca a tir par ; pg. bon sair') ; utilizatei la ind. impf., perifrază are -valoarea unui viit. apropiat al cărui reper este situat în trecut (fr. Hs adaieid part ir ; sp. Iban a tartar). Din cauza incom pieței gîamaticalizări a verbului semiaux., can.Trucția funcționează, ca v.i. numai la anumite timpuri și moduri, inventarul formelor flexionare fiind diferit în cele 3 1. : fr. — ind. prez. și impf. ; sp. — ind. prez, și impf., conj. prez, și impf. ; pg. - ind. prez., iar în pg. din brazilia — mai ales ind. viit. (hemos cxplicar apora . . ) ; folosite la. alte tim- puri și moduri, fr. aller, respectiv sp., pg. ir iși recapătă sensul lexical de verbe de deplasare. In fr. actuală, perifrază apare deseori în locul viit.I, ca expresie a raportului general de posterioritate iață de momentul enunțării și nu neapărat ca ex- presie a posteriontății imediate (sau apropiate), în funcție de semantismul verbului cu sens lexical plin alături de care se află semiaux. și în special în funcție de cadrul sintactic mai larg în care este plasată, perifrază poate exprima — pe lingă valoa- rea temporală, propriu-zisă — și anumite valori aspectuale (incoativitatea) sau modale (irealul — iminența contracarată). A.C. vizigotă, iniimmță, vezi jplh.-ă, ~. vlah, vezi valaha vocalism. Sistemul vocalic lat. era format din 10 invariante intre care se realizau opozitii bazate pe localizare, apertură și cantitate: /ă, â, e, e, i, î, o, o, u, u/. Intre vocalele lungi si scurte cu aceiași timbru exista o distincție de ape rt ură cu caracter redundant (cu excepția lat. ă, ă, vocalele lungi se pronunțau mai închis decît cele scurte). Li se adaugă diftongii: ae, au, oe, eu, considerați, în general ca secvențe bifonematice; nrimii doi diftongi au primit și o interpretare monofonematică. Pierdere^ cantității vocalice în lat. vulg, determina trecerea pe prim plan a distincției de apertură, adică fonologizarea acesteia și constituirea unor sisteme reduse care stau Ia baza I. romanice (evo- luția v. a fost pusă uneori in legătură și cu monof- tougarea diftongilor âe, au; Haadrieourt— Jud- land). Pretutindeni ă, â>a ; în unele părți ale Ro- manici orientale e, i>e ; b, bso ; u, u >u. ceea ce duce la realizarea unui sistem vocalic asimetric care stă ia baza celui din rom. și din d. it. lucan central: /a, ic, e, i, o, u/; m Remania occidentală șt în daim., e, i>e’, o, u>p, conducind la un sistem vocalic- cu 4 grade de apertură: /a, c, e, i, o, o, ti/, caie va evolua diferit in I. diferite; in d. it. merid. extreme unde I, t>i și u, u, v>u, și în sd. și. in d. it. lucan („aria Lausberg"), unde voca- lele scurte se confundă cu cele lungi intr-o singură invariantă, sistemul vocalic de bază. este redus la /a, e, i, o, u/. Modificări fonetice (duiongarea, închiderea timbrului volalbior ne accentuate*, schim- bări in localizarea vocalelor, nazalizarea) duc, în funcție de 1., la simpbficama sau, dimpotrivă, la îmbogățirea sistemelor vocalice de bază: rom. /a, e, i, o, u, o, ii; it. și cat. /a, e, e, i, o, o, u/; fr. /a, a, s, e, i, o, o, n, ce, o, y, ă, e, o, ce/ cărora uncie descrieri H-l adaugă pe e mut; sp. /a, c, i, o, u/; pm /a, o, e, c, i, o, o, u/, inven- tar completat în unele descrieri și cu vocalele nazale /ă, e, î, o, ui. Cel mai bogat sistem vocalic este cel al fr., cel mai redus aparține sp. Ezitările în pronunțarea unor foneme (vocalele semideschise și semiinchise din it., fr. și pg.), distribuția diferită a acestora în varietăți regionale ale mior 1. suge- rează ipoteza funcționării unor sisteme minimale: it. /a, B, i, O, u./, pg. /A, E, i, O, ul, fr. /A, E, i, O, u, ce, y, ă, g, o/, fundamentale la nive- lul varietăților standard. Pentru fr. poate fi pus în evidență și un sistem maximal, care exploatează și realizarea opoziției de cantitate vocalică în cazul vocalelor orale. Distribuția fonemelor vocalice este limitată în funcție de locul ocupat în silabă (vocală finală sau nefinală), de poziția față de locul accen- tului : rom. fel nu se realizează la inițială accen- tuată decît în variantele neliterare ăsta, ăla, nici inițial neaccentuat; /e/ nu apare final accentuat la subst. decît în cuvintele provenite din sigle: VOCAUZARE 324 tefere; li-ț nu se realizează in silabă finală neac- centuată; in it., cu excepția împrumuturilor re- cente, vocalele nu pot apărea în silabă finală închisă, iar /u/ nu apare nici final neacceutuat; în fr., ca urmare a oxitoniei, nu există vocale finale neac- centuate, iar vocalele accentuate se realizează în- totdeauna la finală ; sp., pg. /i, u’ nu se actualizează în silabă finală ueaccentuată descinsă. In conse- cință, sistemele vocalice se prezintă reduse în poziție neaccentuată. Articularea vocalelor romanice se caracterizează în general prin precizie și claritate. Iu rom. se constată variații care afectează cali- tatea vocalelor prin tendința pronunțării cu apen- dice asilabic a vocalelor inițiale de cuvînt sau de silabă, mai rar a celor precedate de consoană, în cu- vintele aparținînd fondului vechi: om [woml, pronunțare neliterară, dar optic; norma literară prevede pronunțarea cu preiotare* a lui e- îu cu- vintele din fondul vechi: este [ieste], dar enumera. îu silabă neaccentuată, vocalele tind să se pronunțe •cu timbru ușor imprecis (sp., dar mai ales pg.) sau să fie supuse — ia finală — pierderii caracteru- lui silabic și asurzirii (rom., pg.). S.R.R. voeaiizare. In trecerea de la lat. la 1. romanice sau pe teren romanic se produce v. unor consoane implozive (vezi grupuri eousoiwnlice, veiarizare). S.R.R. vocativ. Unul dintre cele 6 cazuri ale flexiunii nominale lat. Desinență specifică numai la deci. 2 : sevue ; la celelalte deci, sincretism v. — nom. Rom. este singura 1. romanică cu forme de v. ; păstrează la sg. subst. mase, nearticulate desi- nența -e (bărbate), extinsă și ia subst. provenind de la deci. 3 (împărate), întărită probabil prin in- iluență sl. (Al.- Rosetti), dar explicată de unii cer- cetători prin sl. (K. Sandfeld) ; ia subst. articulate cu art. iîot. -le (băiatule) ; rom. -(u)le, atribuit și influenței v. sl. (G. Weigand), se datorează extinderii desinenței -e de v. de la subst. proprii care se terminau în rom. in -ut la subst. comune (Al. Graur, I. Coteanu). V. se întărește prin desi- nența -o la sg. subst. fem., de origine si. (fato) ; la pl. se extinde la v. forma de dat. pl. a art. hot., probabil datorită construcțiilor in care dat. putea fi confundat cu v. : mă spun vouă (J fraților. Folosirea formelor de v. este mai frecventă în cazul cuvintelor care exprimă grade de rudenie {soro dar soră ! ,,infirmieră”) și coexistă cu utilizarea ca apelative a formelor de nom. (Mariat, fată!). Forme izolate de v» conservate: nume de pers, în texte v. sd. (Barbute, Dominișe). S.R.R. vogherez-pave?. subd. it. (gr. it. sept., subgr. galo-italic, d. emil.). N. Italiei (XV reg. Emilia. S reg. Rombardia. prov. Pavia). Subd. cu puter- nice interferențe cu d. lomb. și pieiu.; conservarea lui a nepalatalizat în silabă descinsă. O.S.C. vulgare Hhisiro („italiană ilustră”), concept lansat de Băute Alighieri în De vulgari eloqueutia (1304, considerat primul tratat de filologie roma- nică), referitor la calitățile pe care trebuie să le întrunească 1. literară it. Idealul lingvistic formulat de Daute viza o 1. literară comună întregii 1 talii, supradialectală (care să nu se identifice eu nici uzud dintre d. it.), ,.ilustră”, ,,cardinală”, ,,aulică” și „curială”, ideal de care se apropiaseră, printre alții, poeții Școlii Siciliene și ai Dulcelui Stil Nou. în contextul sec. 11. în care 1. literară it. în formare era puternic concurata de lat., noul concept de v.i. capătă valoare programatică, deschizând șiru 1 studiilor teoretice asupra 1. (foarte numeroase în epoca renascentistă și romantică, vezi și cm*'* Ho no della Umilind Prin limbajul poetic al operei sale, Daute — ..părintele 1. it/’, — oferă el. însuși un model concret de v.i., avînd la bază d. florentin, care. împlinit și prin 1. contemporanilor săi, F. Petrarca și G. Boccaccio, s-a constituit în norma stabilă a 1. literare it. de-a lungul întregii sale evoluții. Alte încercări de folosire a unor d. ca 1. a literaturii: „milaneza ilustră” a lui Pietro da Bar^egape și a lui Bonvensin deda Riva (sfîrșitul sec. 13,!, „vciiețiana ilustră” a lui Marin Sanudo ^sec. 15.-, „emiliana ilustră” a lui M. M. Boiardo (sec. 15) etc. O.S.C. vorbire directa, indirectă, vezi >til direct, in- direct. vosco, folosirea pron. pers. 2 pl. vos in Ioc de pron. pers. 2 sg. tu. caracteristică a sp. am. Sp. medievală piuă în sec. 1'3 folosea •'os, ca termen de respect, in opoziție cu tu, întrebuințat pentru pers, considerate inferioare sau egale (presupuuînd o intimitate deosebită). Alături de aceste 2 pron. exista ustedeo ; puține cuvinte sp. M.S. yeisino, fenomen fonetic care constă in pronun- țarea sp. [X] ca [j] : ka&ajo, jate, gajina. Spania (Madrid, Toledo, Ciudad Re ai, prov. Extrem adora, Murcîa, Andaluzia, CAceres, cu deosebiri de la o prov. la alta; se consideră ca o trăsătură tipică a d. and., deși sînt prov. în care distincția /X/~/j/ se păstrează). America (există regional în Argen- tina, Chile, Perii, Ecuador, Columbia; în reg. din Bolivia, Paraguay în bună parte nu s-a produs y. ; este considerat alături de seseo trăsătura merid. sp. cu cea mai mare răspîndire în America, fără să se fi generalizat ca seseo); general în isp. (unele cuvinte din romanțe păstrează X: castilia, doncelkiȘ în reg. cu y. diverse variante ale lui j: în afară de j, variante cu rehilawiiento (3, £, d^t z) cu distribuție geografică diversă, și cazuri de dispa- riție a lui j în contact cu i (urai rar și cu e) în isp., în unele reg. ale d. ast.-lecu., și însp. am. (puncte izolate din Mexic, Nicaragua, Columbia, N Ecua- dorului, Peru ; se pare că nu se pierde iu reg. în care există re nil am ten ta) ; y. înregistrat în Toledo, Andaluzia și America din sec. 16, cu antecedent peninsulare mai îndepărtate (apare în mozar. 982 yengua buba = leugua de bu^y), era considerat în sec. 18 ca particularitate and. în America atestat de timpuria (1527 contrayen — sp. conirallen), la fel ca in isp. (sec. 17). Astăzi, orașele sînt centre de propagare a y., mai ale.s în vorbirea tinerilor; în ultimele 5 decenii aria y. s-a extins, lin fenomen identic (ieismo) are loc în pg. (popular și diai.), galic, și creola pg. M.S. yopară, idiom care reprezintă un amestec de tupi-gmirani și sp. Argentina, prov. Corrientes (periferia orașelor și la sate). Nume tupi-guarani care provine din yopard net „1. amestecată”. M.S- (zambnang(u)eno), creolă sp. Filipme (prov. Zamhosnga — S, ins. Mindanao V); 126 000 verb. S-n dezvoltat din pidgbim sp. ca vite no. ÂZ.S, zezeo. termen folosi, alEuri de cetea, pentru a denumi în sec. 15 — 1 > <1 i n ai particular al sune- tului sp. rezultat din opoziției dintre africatele it, dz și ir c t 1 j, z, deci și pentru setea. M.S. BIBLIOGRAFIE * Actes clic Colloque internațional de civilisations, liltcratures et langues romanes,organise 'par la Commission Naționale Roumaine pour l’ UNESCO et 1’Academie de la Republique Populaire Rou- maine, Bucarest, 14—27 septembre 1959, București, f.a. .ABBISCHER, P., Sur V origine et la formation des noms de familie dans le Canton de Fribourg, Geneva, 1924. — Essai sur V onomastique catalane du INe au XIIe siecle, Barcelona, 1928. — Etudes sur la toponvmie catalane, Barcelona, 1928. .ARARCOS LLORACH/E., Fonologia espanola, Madrid, 19841. — Gramatica estructural (segun la escuela de Copenhague y con especial atencion a la lengua espanola), Madrid, 19692. .AI/MNA FRANCH, J., BLECUA, J. M., Gramatica espanola, Barcelona, 1980. ..ALHSSIO, G., Saggio di toponimia calabrese, Florența, 1939. .ALIBERT, I/., Grammatica occitana, segon los parlars lengadocians, Montpellier, 1976 a .AI^ONSO, A., Estudios lingiiisticos. Temas espartoles, Madrid, 19768. — De la pronunciacion medieval a la moderna en espanol, I —II, Madrid, 1967 —1969. .ALVAR, M., El dialecto aragones, Madrid, 1953. — El dialecto riojano, Madrid, 1976. — fed.) Lenguas peninsulares y proyeccion linguistica, Madrid, 1986. ...A NT O INE, G., Ea coordination en fran^ais, Paris, 1962. .AVALBE, D'A. 8., Protostoria delte lingue romanțe (dai sec. VII ai Giuramenti di Strasburgo e con particolare riguarclo al territorio gallo-romanzo), Tori.no, 1965. AVRAM, A., Cercetări asupra sonorității în limba română, București, 1961. ...AVRAM, M., Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjunctionale in limba română, București, 1960. — Gramatica pentru toți. București, 1986. AZARIVCTI, E-, L’euoluzione clei dialetti liguri (esaminata attraverso la grammatica dorica del ventimi- gliese), Sanrenio, 1977. BAD1A MĂRGĂRII', A. M., Gramatica histdrica catalana, Barcelona 1951. — GramAtica catalana. I — II, Madrid, 1930. ..BA-ETENS BEAR'DSMORE, H., Le francate regional de Bruxelles, Bruxelles, 1974. BAKOS, F., A magyar szokeszlet român elemeinek tortenete, Budapesta, 1932. .BARDÎNGER, K., Kollektivsuffixc icnd Kollektivbegriff. Fin Beitrag zur Beueutangslehre im Franzo- GcF m'' B o ud s'' 'N gu ig Fr 'd'vil'h’m, Berlin, 195/). — .2' or ,z 'l loy ' > a ; L g t> i l if Peninsula Ferica, Madrid, 19722. BA-,1 7 Ci x" o A (E r < it i t I — CI, Parts, 1970. BA R f r it ) > o>' ia njoi> gc Gr Principi, scapi, metodi, Geneva — Florența, 1925.- — o 7 ' 's 'x / ' , R -i io, 1 ) — D > F' o’ I Su l >a u e^t ’ Gjgâx bis Ragusa und iâre S! Alung iu der u’ummino- A i gro. :i i mica ItLi uimi la m-ț:'isa. l:i- slmuGs'i,, osermn Gtlmre ■rssioan. l arma. BATMSTI, C., Diziunado tobonomastico atesino, I-IX, Florența-Roma, 1936-1947. — Suria lingulst - ’ ' / d l's u Sh ^Somitiche atesine, V'.or^Ag\r j.94’: ’. — :S::iamento abh / H o ’ o • mo 'd ’ Bau, 1949. B.o O 9LSTT, C., 2 , \ . 7 i, ; Gagico italian-'), I —V, VBraM 1950 — 1957. B A B -2H B, ÎL, ./ .i 'v'' e' syntaxe et diciionname du j'/ancais tel quon le parle dans le pciple c 'C io s Ies ter ms d’a got usuel, Paris, 1951. BIBLIOGRAFIE 328 BEC, P., Manuel pratique de philologie romane, I —IT, Paris, 1970—1971. — La langue occilane, Paris, 1973. — Manuel pratique d’occitan moderne, Paris, 19782. BERGII, A-, Etudes d’ anthroponymie provensale. I. Les ncms de fersonne du Polyptyque de Vradalde (a. 814), Goteborg, 1941. BERRUTO, G., Piemonte e Văile d’Aosta, Pisa, 1974. BERTONI, G., Profila linguistico d’llalia, Modcna, 1940. — Italia diallettale, Milano, 1975. BEAISE, A., Diclionnaire lalin-franșais des auteurs chretiens, Turnhout, 1967. BEASCO-PERRER, E., Storia Unguislica della Sardegna, Tubingcn, 1984. — La lingua sarda contemporan ea, Sassari, 1986. BEASQUEZ, I. M., La romanizacion, I —II, Madrid, 1974—1975. BONE ANTE, G., Studi romeni, Roma, 1973. BONNET, M., Le latin de Cregoire de Tours, Paris, 1890. BOURCIEZ, E., Precis historique de phonelique francai se, Paris, 1958. — Elements de linguistiqne romane, Paris, 19675. BRATTG, O., Studi di antroponimia fioren II libro di Montaperii (an. MCCLX ), Goteborg, 1953.. — Xuovi studi di antroponimia florentina, Goteborg, 1955. BRONDAE, V., Substrat et emprunt en roman et en germanique. Etude sur l'histoire des sons et des wis,. București— Copenhaga, 1948. BRUNEAU, Ch., Petite hisloire de la langue franșaise, I —II, Paris, 1969—19705. BRUNOT, E., La pensee et la langue. Methode, principes et plan d’une theorie nouvelle du langage ap- pliquee azi franșais, Paris, 19533. — Histoire de la langue franșaise des origines ă nos jours, I—XXI, Paris, 1966. BRUNOT, IE, BRUNEAU, Ch., Precis de grammaire historique de la langue franșaise, Paris, 19615. BRUUN, P., Studies in the romanisation of Etruria, Roma, 1975. CANDREA, I.-A., DENSUSIANU, Ov., Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine. A — Putea, București, 1914. CAPIDAN, Th., Meglenoromânii, I —III, București, 1925—1936. — Aromânii, dialectul aromân. Studiu lingvistic, București, 1932. CAPUT, J.-P., La langue franșaise. Histoire d’une institution, I —II, Paris, 1971 — 1975. CARAGIU-MARIOȚEANU, M., Eono-morfologia aromână. Studiu de dialectologie structurală, București. 1968. — Compendiu de dialectologie română (nord- și sud-dunăreană), București, 1975. CARAGIU-MARIOȚEANU, M., GIOSU, Șt., lONESCU-RUX/INlDOIU, E., TODORAN, R., Dialec- tologie română, București, 1977. CjIRESSON, E.» Le type C’est le meilleur livre qu’il ait jamais ecrit en espagnol, en iialien ei en pan- șais, Uppsala, 1969. CARNOY, A., Origines des noms de familie en Belgique, Eouvain, 1953. CARREIRA, A., O crioulo de Cabo Verde. Surto e expansăo, Eisabona, 19832. CARTON, B\, Introduction ă la phonelique du francais, Paris—Bruxelles—Montreal, 1974. CHAURAND, J., Introduction ă la dialectologie francaise, Paris —Bruxelles, 1972. CHEVAEIER, J.-C., BEANCHE-BENVENISTE, C., ARRIVE, M., PEYTARD, J., Grammaire Larous- se du francais contemporain, Paris, 19/1. CIORANESCU, A., Diccionano etimologica rumano, Ea Eaguna, 1958—1961. COCO, E., II dialetto di Bologna. Ermetica storica e analisi strutturale, Bologna, 1970. — Introduzione allo studio della dialettologia italiana, Bologna, 1978. COHEN, M., Hisloire d’une langue, le francais (des lointaines origines ă nos jours), Paris, 19734. * * * Colloque de dialectologie francoprovcnșale organise par le Glossaire des patois de la Suisse ro- mande (Neuchâtel, 23—27 septembre 1969), Geneva, 1971. * * * Congrese internaționale de lingvistică și filologie romanică — Elorența, 1956: Atti, I—II, 1959;-. Eisabona, 1959: Actas, I — III, 1961—1962; Strasbourg, 1962 : Ades, I —III, 1965; Madrid, 1965: Acîas, I— -IV, 1968; București, 1968: Actele, I —II, 1970—1971; Quebec, 1971: Ades, I—II,. 1976; Neapole, 1974: Alti, I —V, 1980—1981; Palma, de Mallorca, 1980: Ades, I, 1982; Aix,. 1983 : A ctes, I — IX, 1986. * * * Congresso sobre a situașăo actual da linpua poriuguesa ^lo mun-do. Lisboa — 1983, I, Eisabona.. 1985. •CORTEEAZZO, M.. Avviamento critico allo studio della diateitologia italiana, I —II, Pisa, 1969—1972,. — La lingua italiana oggi : un problema scolaslmo e sociale, Bologna, 1977. — (ed.) La ricerca dialeltale, I, Pisa, 1975- COROM1NAS, J., Diccionario critico elirnologico de la. lengua castellana, I —IV, Madrid, 1975. COSER1U, Ib, La geografia Unguislica, Montevideo, 1965. — Esludios de linguistica romanica, Madrid, 1977. COTEANU, I., Elemente de dialectologie a limbii române, București, 1961. — Structura și evoluția limbii române (de la origini piuă la 1860), București, 1981. 829 BIBLIOGRAFIE CRIADO DE VAL, M., Fisortomia del espancl y de tas lenguas modernas, Madrid, 1972. CRISTEA, T., Grammaire structurale du francais cordemporain, București, 19792. CUNHA, C. IL de, Lingua portuguesa e rcalldade brasileira, Rio de Janeiro, 19702. * * * Dai dialetto alia lingua, Fisa, 1974. DARDEL, R. de, Esquisse structurale de subordonnants conj onct ion nels en roman commun, Geneva, 198X DAUZAT, Albert, La geographie Unguistique, Paris, 1922. — Les noms de personnes, Paris, 1925. — Histoire de la langue franșaise, Paris, 1930. — Les noms de familie en France, Paris, 1945. — Les patois. Evolution, classificațion, etude, Paris, 19462. — La. loponymie franșaise, Paris, 1960. DAUZAT, A., DUBOIS, J., MITERRAND, FI., Nouveau dictionnaire etvmologique ei historique, Paris., 19712. DEANOVIC, M., Avviamcnto alto studio del dialetto di Rovigno d’Istria. Grammatica — iești — glos- sario, Zagreb, 1954. DE FELICE, IC., Le coste della Sardegna. Saggio toponomastico storico-descrittivo, Cagliari, 1964. — I cognomi ilaliani, Bologna, 1980. DEFER RARI, II. A., The phonology of italian, spanish and french, Washington, 1954. DELATTRE, P., Studies in french and comparative phonetics. Selected papers in french and english^ II aga—Londra— Paris, 1966. DE MAURO, T., Storia linguistica delVItalia unita, I —II, Bari—Roma, 19792. DENSUSIANU, Ov., Histoire de la. langue roumaine, I —II, Paris, 1901—1938. DEȘIRAT, C., IIORDE, T., La langue franșaise au vingtieme siecle, Paris, 1976. DEVOTO, Giacomo, Frofilo di storia linguistica italiana, Florența, 19644. — Avviamento alia etimologia, italiana. Dizionario etimologica, Florența, 19682. — 11 linguaggio d’Italia. Storia e sirulture linguistiche italiane dalia preistoria ai noștri giorni, Milano, 19742. DEVOTO, G., GIACOMELLI, G., I dialetti delte regioni d’Italia, Florența, 1972. * * * Dialectologie et litterature du domaine Toii occidental. Ades du Colloque tenu ă Wniversite de Caen en fevrier 1981. Caen, 1983. DlAZ Y DIAZ, M. C., Antologia del, latin vulgar, Madrid, 19622. * * * Die Sprachen im romischen Reich- der Kaiserzeit, Kdln —Bonn, 1980. DIETRICH, W., Der periphrastische Verbalaspekt in den romanischen Sprachen, Tubingen, 1973. DONDAINE, C., Les parlers comtois d'oil, Paris, 1972. DRAGANU, N., Românii in veacurile IX— XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933» DUBOIS, J., Etude sur la derivation suffixale en franșais moderne et contemporain, Paris, 1962. — Grammaire structurale du franșais, I —III, Paris, 1965—1969. DURAFFOUR, A., Description morphologique avec notes syntaxiqties du parter franco-provenșal de Vaux (Ain) en 1919—1931, Grenoble, 1932. — Phenomenes generaux dl evolution phonetique dans les dialectes franco-provencaux, d’apres le parler de Vaux-en-Bugey (Ain), Grenoble, 1932. ELCOCK, W. D., The românce languages, Londra, 1975. * * * Enciclopedia lingiiistica hispanica, I —III, Madrid, 1960—1967. ENTWISTLE, W. J., The spanish language together with portuguese, catalan and basque, Londra, 196P. ERNOUT, A., Morphologie historique du latin, Paris, 19533. — Aspects (hu vocabulaire latin, Paris, 1954. , A., TlEXIAIET, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, 1967. ERNOUT, A., THOMAS, F., Syntaxe latine, Paris, 19722. ESNAULT, G., Dictionnaire historique des argots franșais, Paris, 1965. ETTINGER, S., Form und Funktion in der Wortbildung. Die Diminutiv- und zhigmentativmodifihaiion im Lateinischen, Deutschen und Romanischen. Ein kritischer Forschungsbericht 1900—1970, Tubin.- gen, 1974. — Diminutiv- und Augmentativbildung. Regeln und Restriktionen, Tubingen, 1974. FACON, N., Grammatica storica della lingua italiana, I —II, București, 1963—1964. * * * Festschrift Walther von Wartburg zum 80. Gebiirtstag, Tubingen, 1968. * * * LLslschrift fiir Kziri Daldinger zum 60. Geburtstag, I —II, Tiibingen, 1979, F.ISCHER, I., Latina dunăreană, București, 1985. FOUCIIE, P., Trăite de prononciation francaise. Les mots, Paris, 19592. — Iyhonetique historique du francais, I —III, Paris, 1952—1969. — Le verbe franșais. Etude morphologique, Paris, 1967. FRANCESCATO, G., Dialetiologia friulana, Udine, 1966. FRANCOIS, A., Histoire de la langue francaise cullivee des origines ă nos jours, I—II, Geneva, 1959. EREI, FI., La, grammaire des faules, Paris— Geneva — Leipzig, 1929. GAENG, P. A., Collapse and veorgamzation of ihe latin nominal flection as reflected in epigraphic sources.. Foton? ac, 1984. BIBLIOGRAFIE 33® GAEDI, E., Les niols d’origine neo-grecque en roumain ă Vepoque des Phanariotes, Budapesta, 1939. GAEMlSS DB BUENTES, A., Las sibilantes en la Romania, Madrid, 1962. GAMIEESCHEG, E., Ro mania Germanica. Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf dem Boden. des alten Romerreiches, I —III, Berlin, 1934—1936. GARCIA DE DIEGO, V., Manual de dialectologia espanola, Madrid, 19592. — Gramatica historica. espanola, Madrid, 19703. GARDETTE, P., Geographie phonetique du Forez, Mâcon, 1941. — Etudes de geographie morphologique sur les patois du Forez, Mâcon, 1941. GARTNER, Th., Raetoromanische Grammalik, Scliaan —Eiechtenstein, 1982. GAUDENZI, A., Sulta storia del cognome a Bologna nel secolo XIII, Roma, 1898. GEBHARDT, K., IJas okzitanische Lehngut im Franzosischen, Berna —Frankfurt pe Main, 1974. GENDRON, J.-D., Tendances phoneiiques du frangais parte au Canada, Paris, 1966. GHEȚIE, I., Baza dialectală a românei literare, București, 1975. GIAMMARCO, E., Abruzzo, Pisa, 1979. GIEI GAYA, 8., Curso superior de sintaxis espanola, Barcelona, 197311. GIURESCU, A., Les mots composes dans les langues romanes, Plaga — Paris, 1975. GOSSEN, Ch.-Tli., Grammaire de Vancien picară, Paris, 1976. GOUGENHBIM, G., Grammaire de la langzie frangaise du seizieme siecle, Paris, 1974. GRAMMONT, M., Trăite pratique de prononciation frangaise, Paris, 19669. GRANDA GUTIERREZ, G., de, La estructura silăbica y su influencia en la evolucion fonetica del dominio ibero-romănico, Madrid, 1966. — Fstudios lingiiîsticos hispănicos, afrohispănicos v criollos, Madrid, 1978. GRANDGENT, Ch.-II., Introducere în latina vulgară, Cluj, 1958. GRASSI, C., Corso di storia della lingua italiana, I, Torino, 1966. GRAUR, Al., Nom d’agent et adjectif en roumain, Paris, 1929. — Nume de persoane, București, 1965. — Tendințele actuale ale limbii române, București, 1968. — Nume de locuri, București, 1972. GRAUR, Al., AVRAM, M., (ed.) Formarea cuvintelor în limba română, I —II, București, 1970—1978. GRAUR, Al., AVRAM, M., VASIEIU, E., (ed.) Gramatica limbii române, I-II, 19662. GREIVE, A., Etymologische Untersuchungen zum franzosischen ,,h aspire”, Heidelberg, 1970. GREVISSE, M., Le Bon Usage. Grammaire frangaise avec des remarques sur la langue frangaise d’aujour- d’hui, Gembloux, 197510 GUINET, E., Les emprunts gallo-romans au germanique (du Ier ă la fin du V& siecle), Paris, 1982.. GUIRAUD, P., Le frangais populaire, Paris, 1965. — Patois et dialecles frangais, Paris, 1968. — Le moyen frangais, Paris, 19723. — L'ar got, Paris, 19736. HADEICII, R. E-, The phonological history of VeglioteEChapell Hill, 1965. HAFNER, II., Grundzuge einer Lautlehre des Altfrankoprovenzalischen, Berna, 1955. HAEE, R. A. Jr., La struttura dell’italiano, Roma, 1971. HARRIS, J. W., Spanish phonology, Cambridge Mass., 1969. HAUDRICOURT, A., JUIEEAND, A., Essai pour une histoire structurale du phonetisme frangais, Haga — Paris, 19702. HASSEEROT, B., Etudes sur la formation diminutive dans les langues romanes, Uopsala —Wiesbaden. 1957. — Etude sur la vilalite de la formation diminutive frangaise au XX^ siecle, Upnsala, 1972. HERCUEANO DE CARVAEHO, J. C., Esludos linguisticos, I-II, Coimbra, 1984-1969. HEFMAN, j., La for mal ion du sysieme roman des conjonclions de subordination, Berlin, 1963. — Le latin vulgaire, Paris, 1970. HOETUS, G., RADTKE, E., Rumanislik in der Disltussion. Sprache, Literatur und Geschichte, Tiibiuyen, 1986. HO PE, T. E., Lexical borrowing in tne românce languae-s. I — II, O;dord, 1971. HUBSCHMID, j., Sardische Studien. Bas inediterrane Substrat des Sardischcn, Berna, 1953. IMBS, P., L’emploi des iemps verb au x en t,'n>^ais moderne. Issar de grammaire descriptive, Paris, 1960. IORDAN, lorgu, Limba română conte a dn o sa, S, i i. — Lingvistica roaumica. Evoluție. Cureți' . jC: b . S . )32. — Toponimia rooiânească, București, 1963. — Stilistica limbii roman-e, București, 1975. IORDAN, lorgu., (ed.) Crestomație roncrnl, 1, V, III; 1 — 3, București, 1932—1975. IORDAN, lorgu., O jy J j'.OMAEO, I ., 2 6 /Ci", AL, Structura morfologică a limbii române con- temporane, 1; a oi' es-f y " 937. IORDAN, lorgu., OV DNANEA, M., Introducere in UxgEsiicn romanici., București, 1965. * * * Istoria, li lomcnc, I —II, București, 1935—1639. « * * jțațian0 a Lingua non letteraria e lingue speciali, Trieste, 1974. 331 BIBLIOGRAFIE IVĂ'NBSCV, G., Istoria limbii -române, Iași, 1980. JACOBSSON, H., Etudes d’anthroponvmie lorraine. Les bans de trefonds de Metz (1267—1298), Goteborg, 1955. JUNGEMANN, F. H., La teoria de! sustrato y las dialectos hispanoromances y gascones, Madrid, 1955. JURET, A. C., Sy steme de la syntaxe la!ine, Paris, 1926. K AH AXE, H. și R., Abendland und Byzanz : Sprache, în P. WIRTH, (ed.) Reallexicon der Byzantinistik, I, Amsterdam, 1970. s KBLlER, H.-E., Etudes Ungulstiques sur Ies parlers valdotains. Cont-ribution ă la connaissance des dia- Lecies franco-provengaux modernes, Berna, 1958. KISS, S., Les transformations de la structure syllabique en latin tardif, Debrețin, 1972. KONTZI, P., (ed.) Zur Entstehung der romanischen Sprachen, Darmstadt, 1978. KOVACEC, A., Descrierea istroromânei actuale, București, 1971. KRAMER, J-, Etymologisch.es Wbrterbuch des Gadertalischen ( Dolomitenladinisch ), Kdln,1971. — Litexarische Quellen zur Aussprache des Vulgurlateins, Meisenheim am Glan, 1976. — Historische Grammatik des Dolomitenladinischen : Lautlehre, Gerbrunn bei Wiirzburg, 19812. KUHN, A., Romanlsche Philologie. I. Die romanischen Sprachen, Berna, 1951. EA CHAUSSEE, F. de, Initialion ă la phonetique historique de Vancien frangais, Paris, 1974. — Indiation ă la morphologie historique de rancien frangais, Paris, 1977. LANGOSCH, K., Lateinisches IVUttelaltcr, Darmstadt, 1983. EANEY, A., Le frangais d’Afrique du Nord. Etude linguistique, Paris, 19702. LAPESxA, R., H istoria de la lengua espanola, Madrid, 19808. — Estudios de historța linguisiica espanola, Madrid, 1985. * * * La Suisse aux quatre langues, Geneva, 1985. EAUSBERG, H., Die Mundarten Sudlukaniens, Halle-Saale, 1939. — Lingilistica romanica, I —II, Madrid, 1965—1966. LEBEL, P-, Les -noms de personnes en France, Paris, 19492. LEJEUNE, M., Ateste ă l'heure de la romanisation (etude anthroponymiqiie), Florența, 1978. * * * Les dialectes de France au moyen âge et aujourd’ hui. Do mâine d'oil et do mâine franco-provensal. Colloque organise par le Centre de philologie et de Utterature romanes de l’Universite des Sciences hu- -main.es de Strasbourg du 22 au 25 mai 1967, Paris, 1972. * * * J.cs dialectes romans de France ă la lumiere des atlas reglonaux. Colloque național du CNRS, organise par le Centre de philologie romane de Strasbourg, 2-1 — 28 mai 1971, Paris, 1973. * * * Les frangais reglonaux. Colloque sur le frangais parle dans les villages des vignerons, Paris, 1977 • EEUMANN, M., HOFMANN, J. B., SZANTYR, A., Lateinische Grammatik, Miinchen, I, 1977; II, 1965. EICHEM, K., Phonetik und Phonologie des heutigen Italienisch, Miinchen, 1969. * * * Littâralures et langues dialectaies frangaises. Ades du Colloque de Treves, Hambarg, 1981. IJVER, R., Nlanuel pratique de romanche. Sursiluan-vallader, Clmr, 1982. LOBECK, K-, Die franzbslsch-frankoprovenzalische Dialektgrcnze z-vischen Jura und Sadne, Geneva, 1945. LOFSTEDT, B., Studien liber die Sprache der langobardischen Gesdze, Stockholm, 1961. LOFSTEDT, E-, Philologischer Nommentar zur Peregri națio Aetheriae, Uppsala, 1911. — Late latin, Osio, 1959. EOMBARD, A., La prononciation- du roumain, Uppsa'a, 1935. — Le verbe roumain. Etude morphologique, I —II. Imud, 1954—1955. EORIOT, R., La frontiere dialectale moderne en N nde-Aormandie, Amiens, 1967. EtÎDTKE, II-, Die 'strukturelle Entwicklung des romanischen Eokalismus, Bonn, 1956. — Hisioria del lexico romanica, Madrid, 197 L MAC KEXZIE, F., relaiions clc l’Angleterre et de la France d'apres le vocabulalre, I—II, 1939. MA.KOuTA-MBGUKOu, J.-P., Le francais en Afrique noire, Paris — Bruxelles — Montreal, 1973. MALMBERG, B., Ls systeme crmoo imLque du francais -moderne-, Eund, 1943. — Estudios de fonetica hispanic <, Madrid, 1965. — Pnonetique generale et romane. ul’S en allemand, anglals, espagnol et fran^ns, Ilaga —Paris, 1971. — Phonetique frangaise, Malmo, 197E. MANCAREGEA, G. B., Salcnto, Pisa, 1975. MANCZAK, W., P^or ' q te ct morbho^og^e historique du francais, L5dz, 1932. MARTINE'^, A., La 6, ^oi^mlio i t / ♦ % cmitemporaim. Tomoignages rccueilils en 19li dans un cu ap nofjicicrs -pr^ «' m, P<. > — Economie des ci oa e ) o qt Trăite de phonologie diachronique, Berna. 193P. MATTOSO GlaIAka, J., Po,u o CoLmo da fonemica portuguesa, 'Bio de Janeiro, 1953. — The po-rtugvese F ’m ace, Cnicago—ivondra, 1972. MAT.i58, 2 ' . 7 p<6SS c-isabona, 1975. MAFRER, 2L. 1 . ' m . i'oo C.t o Paulo, 1931. — (o inf'.in. A' ' yo ■ " a j . iMc. MEIAlEE, A, Li < . ^ilc n . / c ( a g generale, I-—TI, TazL, MTF — 193.3. — EsqAsse d’-une lustoiie de la lamgue larme, Paris, 1938A BIBLIOGRAFIE 332? MELO, G. Chaves de, Iniciașăo ă filologia e ă lingvistica portuguesa, Rio de Janeiro, 19714. — A lingua do Prăsii, Rio de Janeiro, 19753. MENARI), Ph., Syntaxe de lancien francais, Bordeaux, 1973. MENENDEZ PIDAL, R., Origenes del espanol. Estado lingvistico de la Peninsula Iberica 'nașia el sigla- XI, Madrid, 1964L — El dialeclo leones, Ovideo, 1962. — Manual de gramatica historica espariola, Madrid, 197314. MEYBR-LUBKE, W., Grammaire des langues romanes, I —IV, Paris —Leipzig, 1890— 1906. — Romanische Namenstudien, I —II, Viena, 1905—1917. — Romanisches etymologisches Worlerbuclt, Heidelberg, 1972. MICHABLSSON, K., Eludes sur Ies noms de personne francais d'apres Ies roles de laille parisiens (roles de 1292, 1296—1300, 1313), I—II, Uppsala, 1927-1936. MIGLIORINI, B., Dai nome proprio al nome comune, Geneva, 192/. — Storia delta lingua italiana, Florența, 1971. MIGLIORINI, B., PELLBGRINI, G. B., Dizionario del fellrino rustica, Padova, 1971. MIGNOT, X., Les verbes denominatifs latins, Paris, 1969. MIHĂESCU, H., Influența- greacă asupra limbii romane pină in secolul al XV-lea, București, 1966. — La langu? latine dans le sud-est de VEurope, București—Paris, 1978. MILLARDET, G., Linguistique et dialectologie romanes. Probi emes et methodes, Montpellier— Paris, 1923. MOHRMANN, C., Latin vulgaire, latin des chreliens, latin medieval. Les formes du latin dit „vulgaEe”. Essai de chronologie et de systematisation de l’epoque aitgusteenne aux langues romanes, Paris, 1955» — Etude sur le latin des chretiens, I —IV, Roma, 1961—1977. MOIGNET, G., Grammaire de Vancien francais. Morphologie — syntaxe, Paris, 19762. MOLL, F. de B., Gramatica historica catalana, Madrid, 1952. MORAIS-BARBOSA, J., Eludes de phonologie portugaise, Lisabona, 1965. MORENO, J., PBIRA, P., Crestomația romanica medieval, Madrid, 1979. MULJACIC, 2., Fonologia generale e fonologia della lingua italiana, Bologna, 1969. MULLBR, B., Das Franzosische der Gegenwart. Varietăten, Strukluren, Tendenzen, Heidelberg, 1975, MURET, B-, Les noms de lieu dans les langues romanes, Paris, 1930. NANDRIS, O., Phonetique historique duroumain, Frankfurt—Paris, 1963. NAVARRO TOMAS, T., Manual de prommciacion espa~tola, Madrid, 196512. NETO, S. da Silva, Introdușăo ao esludo da filologia portuguesa, Sâo Paulo, 1956. — Historia do latini vulgar, Rio de Janeiro, 1957. — Manual de filologia portuguesa : historia, problemas, metodos, Rio de Janeiro, 19572. — Introduțuo ao estudo da lingua portuguesa no Rrasil, Rio de Janeiro, 19632. — Historia da lingua portuguesa, Rio de Janeiro, 19702. NORBERG, D., Manuel pratique de latin medieval, Paris, 1968. NUNES, J. J., Compândio de gramatica historica. portuguesa (Fonetica e morfologia), Lisabona, 1960L NYROP, IC., Grammaire historique de la langue frangaise, I—VI, Copenhaga—Paris, 1899—1930. OLIVIERI, !>., I cognomi della Vcnezia Euganea, Geneva, 1923. PALMER, L., The latin language, Londra, 19633. PARLANGELI, O., Storia lingvistica e storia politica nel! Italia meridionale, Florența, 1960. PAȘCA, Șt., Nume' de persoane și de animale din Țara Oltului, București, 1936. PELLEGRINI, G. B., Gli arabismi nelle lingue 'neolatine, con speciale riguardo alb Italia, I — H,Biescias 1972. — Saggi sul ladino dolomilico e sul friulana, Bari, 1972. — Saggi di lingvistica italiana. Storia, strvtture, societă, Torino, 1975. — Carta dei dialetti d’Italia. Commento e Carta, Pisa, 1977. PETERSON, A., Le passage- populai-re des noms de personnc ă letal de noms communs duns ies tangues romanes et purliculicrement en franșais, Uppsala, 1921. PETRO VICI, E., De la nasalite en roumain. Recherches experiment ales, Cluj, 1930. — Studii de dialectologie și toponimie, București, 1970. PFIILIPPIDE, A., Originea românilor, I —II, Iași, 1923—1927. PIGNON, J., L'evolution phonetique des parlers clu Poitou (Vienne et Deux-Sevres), Paris, 1960- POHL, J., Les varieies regionales du franșais, Bruxelles, 1979. POPE, M. K., From latin to modern francii, zvith especial considcralion of Anglo-Norman : phonology and morphology, Manchester, 1934. POSNER, R., The românce languages. A lingvistic introduction, New York, 1966. POSNER, R., GREEN, J. N., Trends in românce linguistics and Lhilolog-v, I—IV, Haga—Paris— New York, 1980—1982. POTTIER, B., Grammaire de Vespagncl, Paris, 19723. PULGRAM, E., The tongues of lialy. Prehistory and hisiory, Cambridge Mass., 1958. — Latin-Românce phonology. Prosodics and, Metrics, Miinchen, 1975. PUȘCARIU, S., Die rumănischen Diminutivsuffixe, Leipzig, 1899. 333 BIBLIOGRAFIE — Studii istroromâne, I — III, București, 1906--29. — F.tudes de linguistique roumaine, București -Cluj, 1937. — Limba romana, I. Privire generală. II. .Rostirea., București, 1940, 1959. REGE LA, M., 11 ist o risc he G rammatik des Franzosischen, I —III, Tiibingen, 1966. KEINMEIM'ER RÎPEANU, S., Les dcrives parasynlhe-tiques dans les langues romanes : roumain, italien, francais, espagnol, Haga, 1974. — Fgoelică și fonologie romanică, București, 1981. REMACLE, L., Le probleme de rancien vcallon, Liege, 1948. RENZI, L., con ia collaborazione di G. Salvi, Nuova introduzione alia filologia romanșa, Bologna, 1985. ..RICKARD, P., La langue franțaise au seizieme siecle. Etude suivie de texies, CanVbridge, 1968. RIGAELT, A., (ed.) La grammaire du francais parle, Paris, 1971. ROCA PONS, J., Intruduccio a Testudi de la llengua catalana, Barcelona, 1971. ROHLES, G., Griechen und Romanen in Enterilalicn. Ein Bei trag zur Geschichte der îi uter italieni schen Grăzitat, Geneva, 1924. — Studien zur romanischen Namenkunde, Miiuchen., 1956. — Grammalica sturica delta lingua italiana e dei suoi dialetti, Torino, 1966—1969. — From vulgar latin io otd French, Detroit, 1970. — Le gascon. Etudes de philologie pyreneenne, Tiibingen, 19702. — Romanische Sprachgeographie. Geschichte -und Grundlagen. Aspeide "and Probleme mit dem Versuch eines Sprachatlas der romanischen Sprachen, Miiuchen, 1971. — Studi e ricerche su lingua e dialetti d’Italia, I'lorenta, 1972. — Antroponimia e toponomastica nelle lingue neolatine. Aspetli e problcmi, Tiibingen, 1985. iRONJAT, J., Grammaire istorique des parlers provencaux modernes, I — IV, Moutpellier, 1930—1941. ■RONSCI-i, H., Hala und Vulgata, Miiuchen, 1965. ROSETTI, Al., Istoria limbii române. I. De la origini pină la începutul secolului al XVII-lea, București, 1986. KOSTAING, Ch., Essai sur la toponymie de la Provence, Paris, 1950. SALA, M., Contribuții la fonetica istorică, a limbii române, București, 1970. — Le judeo-espagnol, Haga—Paris, 1976. SALA, M. (ed.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988. SALA, M., VINTILĂ-RĂDULESCU, I., Les langues du monde, București—Paris, 1986. SALA, M., MUNTEANE, D., NEAGU, V., ȘANDRE-OLTEANU, T., El espaAol de America, I. Le- xico, Bogotâ, 1982. SALTARELLI, M., A phonology of italian in a generative grammar, Haga —Paris, 1970. SAUVAGEOT, A., Francais ecrit, franșais parle, Paris, 1962. 'SCHLEMMER, G., Die Roite, des ge-rmanischen Superslrats in der Geschichte der romanischen Sprachwis- senschaft, Hamburg, 1983. SCHULZE, W., Zur Geschichte lateinischer Eigennamen, Berlin, 1904. SCHURR, Pr., La diphtongaison romane, Tiibingen, 1970. SCHWAN, E., BEHRENS, D., Grammaire de Vancien franșais, Lcipzig, 19324. SEGUIN, J.-P., La langue francaise au dix-huiti^me siecle, Paris — Bruxelles— Montreal, 1972. SEGUY, J., Le francais parle ă- Toulouse, Toulouse, 1950. SERBAT, G., Les strnclures du latin. Le svsteme de la- langue cl-assique. Son cvolution jasqu aux langues romanes, Paris, 1980. SERR.A, G., La iradizione latina e grcco-latina nelVonomastica medioevate italiana, Goteborg, 1950. SGVAITAMATTI-BASSI, S., Les emprunts directs faits par le franșais ă l’arabe jusqu’ă la fin du XIII6 siecle, Ziirich, 1974. SPORE, P., La.- diphlongaison romane, Odense, 1972. STEFENELLI, A., Die Volkssprache im Werhe des Peiron im Ilinblick auf die romanische Sprachen, Braumiiller, 1962. STEN. H., Les particularites de la langue portugaise, Copenhaga, 1944. STIMM, H., Studien zur Ent'iVichlungsgcschichte des Frankoprovenzalischen, Wiesbaden, 1952. * * * Studii și materiale privitoare la. formarea cuvintelor in limba română, I —VI, București, 1959 — 1972. * * * Substrate tind Superstrate in den romanischen Sprachen, Darmstadt, 1972. TAGLIAVINI, C., II dialetto del Livinallongo. Saggio Lssicale, Bolzano, 1934. — La conelta pronuncia- italiana, Bologna, 1965. — Originile limbilor neolatine. Introducere in filologia- romanică, .București, 1977. TE.KAVclC, P.. Grammatica storica dell’italiano, I— III, Bologna, 1972. TEVSSiER, P., IM a nu el de langue portugaise (Portugal-Brc-sil), Paris, 1976. THESAN, M., Portugues c(miemporuneo. Morfologia, București, 1979. TOGEBY, K., Structure immanenle de la langue francaise, Paris, 1965. * * *, Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984. TUAILLON, G., Comporlcment(s) de recherche cu dialeclohgie francaise, Paris, 1976. ULLMANN, S., Precis de sPmcniique francaise, Berna, 1975. BIBLIOGRAFIE 334 VÂĂNĂNEN, V., Le latin vulgaire des inscriplimis pompeiennes, Berlin, 19663. — Introd-uction au latin vulgaire, Paris, 19672. — Rechcrches et recreations latinomomanes, Neapole, 1981. — Le f ournal-epitre d’Egerie (Itinerairc igericn). Etude linguistique, Helsinki, 1987. VALENȚE, V., Puglia, Pisa, 1975. VARVA. RO, A., Storia, problem i e mclodi delta lingvistica romanza, Neapole, 19802. VASCONCELLOS, J. Leite de, Esqnisse d’vne dialectologie porlugaLc, Lisabona, 19702. VASILIU, E., Fonologia limbii române, București, 19(55. — Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, București, 19(58. VAZQUEZ CUESTA, P., MENDES DA LUZ, M. A., Gramatica, portuguesa, I-II, Madrid, 197 ÎL * * * Verbe et phrase dans Ies langues roma nes. Melanges offerls ă Lotus Moar in, Gent, VIDOS, B. E., Manuale di lingvistica romanza, P'lorența, 1959. VIN'PILA-KĂDULESCU, I., Introducere in studiul limbii occilane (prov- nsale), București, 1981. VITALE, NT., La questione della 'lingua, Palermo, 19674. VULPE, M., Subordonarea în frază în dacoromâna actuală, București, 1980. V6AGNER-, M. L., Historische Lautlehre des Sardischen, Halie—Saale, 1941. — La- lingua sarda. Storia, spirito e forma, Berna, 1951. — Dizionario etimologica surdo, I —III, Heidelberg, 1980— 1964. WAGNER, R.-L., La grammaire francaise, I-II, Paris, 1968-1973. WALDE, E-, HOFMANN, J. B., Lateinisches etymologisches Wortcrbuck, T —III, Heidelberg, 19 WANDRUSZKA, U., Probleme cler neufranzbsischen Worlbildung, Tiibingcn, 1976. VIARTBURG, W. von, Die Lntstehvng aer romanischen Volker, Tubiugen, 1951.. — Einfuhru.ng in die Probiematik und Meihodik der Sprachwissenschaft, Tiibingen, 19703. — Evolulion et structure de la langue francai se, Berna, 197010. — La fragmentacicm lingvistica de la Romanța, Madrid, 19712. WAKTBURO, W. von, ZUMTHOR, P., Precis de synlaxe du francais contem Dmain, Berna, 19582.. WEINRICH, H., Phonologische Studien zur romanischen Sprachgeschichte, Munster, 19692. AVILLIAMS, E.. From latin to portuguese. Histoncal phonologv and rnorpholog} of Sie portuguese lan- guage, Philadelphia, 1968. WILMET, M., Etude de morphG-s\nla\e verbale, Paris, 1076. VOLF., L., Aspekte dm- DLiletiologic. Line Darstellung von 'Methoden aug fran-osincher Grundlagc, Tubin- gen, 1975. — Le francais regional d' ll" o / PUERȚO >belize^ IjR.icd] DURAS ' ARAGUA antilele 'MfClJ LA AZORE LUXE REP. SOV. SOC. MOLDOVENEASCĂ TSt.Martin -^Sț. Barthelemy PORTUGALI Madeira. CANARE’ §%ilia NISIA UM^^mca 0 St. Lucia Grenada GUYANA GUYANA FRANCEZĂ MAUflif CAPULUI verdele J GUINEEA- BISSAU GUINEEA^ CPondicherry COASTA DE FILDE ^BQL’TI I. Fernando de* Noronha _--- Bioko* SAO TOME $1 principe^^^ ECUATORIALĂ CABINDA ©.Mogadiscio RWANDĂ/ REPUBLICA SEYCH£LLES REPUSL/CA COMODE CHAGOS TIMORUL^ o I. Rodrigues c MMM W1 \ MAURITIUS \ rE'SE Si i I. Reunion Noul Amsterdam I- le St. Paul